Henrik Sienkiewicz — Familia Polaniecky V1

Henryk Sienkiewicz 


Henryk Sienkiewicz 


Familia Potlaniecki 
Vol. 1 


PREFAŢĂ. 

De atâtea ori neînţeleasă, întâmplarea a făcut ca toate 
marile iubiri ale lui Henryk Sienkiewicz să poarte numele 
Maria1. Nu o dată, personajele feminine care însufleţesc 
paginile creaţiei literare reprezintă transpuneri mai mult 
sau mai puţin fidele ale Măriilor care i-au dăruit inima, 
oferindu-i o fericire mai totdeauna pasageră, presărată din 
belşug cu spinii suferințelor. Femeile care s-au bucurat de 
dragostea-i neprecupeţită i-au fost răpite una după alta de 
adversitatea oamenilor şi meschinăria părinţilor (Maria 
Keller şi Marynuszka Romanowska), de boala neiertătoare 
(Marynia Szetkiewicz) şi împrejurările nefavorabile (Maria 
Radziejewska), în sfârşit de... Propria moarte (Maria 
Babska). Doar convieţuirea de nu prea mulţi ani cu Maria 
Szetkiewicz s-a dovedit ceva mai durabilă şi mai generoasă 
în momente înălţătoare, lăsând în urmă doi copii angelici, 
durerea niciodată ostoită după pierderea primei soţii şi 
regretul „celei mai mari iubiri” împărtăşite. Ecouri ale 
acestui tragic deznodământ matrimonial răzbat în multe 
povestiri, nuvele şi romane, printre altele, în ultima parte a 
trilogiei istorice, Pan Wotodyjowski, dar nicăieri imaginea 
dispărutei, a soţiei şi mamei model, nu este atât de 
completă şi expresivă ca în Familia Polaniecki (Rodzina 
Polanieckich), în care una dintre eroinele de prim-plan, 
Marynia Potaniecka, poartă numele şi însuşirile 
caracterologice ale soţiei răposate. Mai mult. În acelaşi 
roman, forțând întrucâtva structura epicului, autorul 
introduce în paralel „istoria” cuplului Zawitowski-Lineta 


Castelli, care transfigurează literar peripeţiile dramatice 
prin care trece Sienkiewicz cu prilejul celei ele a doua 
căsătorii. Modificând prea puţin datele realităţii de facto - 
numele personajelor, stadiul relaţiilor, sfârşitul lui 
Zawilowski, gradul de rudenie dintre Lineta şi doamna 
Bronicz şi portretul domnului Bronicz - „idila” reconstituie 
artistic aproape cu fidelitate documentară căsătoria de o 
clipă a romancierului cu Marynuszka Romanowska, 
zădărnicită de amestecul nesăbuit al mamei ei vitrege, o 
mitomană superficială cu fumuri aristocratice. Protestele 
prozatorului în acest sens sunt, desigur, formale, dictate de 
o bună-cuviinţă şi delicateţe elementare2. Romanul este 
conceput în anii 1883-1884, timp în care se consumă 
logodna, căsătoria şi divorţul scandalos, aşadar impresiile 
sunt transferate pe viu în actul creaţiei; de aci prospeţimea, 
intensitatea şi autenticitatea simţămintelor personajelor 
implicate în această „farsă tragică”. 

Fireşte, posibilitatea identificării unor prototipuri reale nu 
pune nicidecum sub semnul întrebării valoarea ca artă, 
invitând numai, până la un punct, la o interpretare realistă 
a naraţiunii la toate nivelele formalizării. Fiindcă Familia 
Potaniecki, ca şi romanul anterior, Fără ideal (Bez dogmatu, 
1891), de care se leagă prin problematica înrudită, 
similitudini ambientale şi tipologice, într-un cuvânt, prin 
viziunea auctorială asupra materiei înfăţişate şi atitudinea 
faţă de ea3, învederează cuprinderea realităţii în 
modalitatea esteticii precumpănitor şi intenţional realiste, 
finalitatea polemico-didactică. lată motivul pentru care cele 
două romane au produs multă vâlvă printre intelectualii 
vremii. Mulţi ani, din 1883 până prin 1838, se lăsase 
antrenat aproape în exclusivitate de tematica istorică, 
uimind pe admiratori şi pe sceptici cu forţa şi amploarea 
trilogiei, concepute mai degrabă în maniera romantică. 
Mirarea opiniei publice era deci îndreptăţită de deosebirile 
formale şi, aparent, de concepţie, pe care le conţineau cele 
două opere în raport cu restul creaţiei. Într-adevăr, 


opţiunea scriitorului pentru descrierea lucidă, obiectivată, 
proprie romanului realist consolidat în secolul al XIX-lea, 
este evidentă în toate straturile acestei „saga” familiale. 
Acţiunea, de tot simplă, se încheagă din episoade cotidiene, 
cu rezonanţă în grupuri restrânse, nu o dată pur şi simplu 
individuală. Nici urmă de evenimenţialul copleşitor din 
romanele istorice, care antrena mase mari de oameni şi 
dezvolta energii impresionante, subordonându-şi tiranic 
toate încrengăturile naraţiunii, al cărei focar catalizator îl 
constituie. Întâmplările, numai aparent lipsite de 
importanţă, crescând câteodată în diferende de conştiinţă 
sau comportamentale care hotărăsc viaţa sau moartea 
personajelor, tind să realizeze prin matrimoniu un scop pe 
aceeaşi măsură - familial, care, în convingerea, 
protagoniştilor, evident, şi a autorului, preocupat pe atunci 
de a doua căsătorie, însemna fericirea, prin urmare, şi 
utilitatea pro publico bono, căruia i se puteau consacra în 
linişte. Familiarizată încă de pe vremea romanticilor cu 
noţiuni prestigioase, precum Patria, Dumnezeu, Poporul 
etc., critica de specialitate a condamnat cu asprime lipsa de 
măreție şi spectacular a acestui ideal pe care l-a etichetat 
drept „casnic”. Spre deosebire de romancier, care încerca 
să demonstreze în roman că tocmai realismul vieţii de zi cu 
zi, al faptului cotidian, întemeiază valorile pragmatice, 
instructive ale Familiei Potaniecki; un fel de neorealism 
avant la lettre, de aceea, mai temperat în reliefuri. 

Fără îndoială, unitatea metodologică în elaborarea cărţii l- 
a determinat pe Sienkiewicz să păstreze consecvent 
această perspectivare estetică şi în sfera tipologiei. 
Îndeosebi aici, în asamblarea portretelor umane, este uşor 
vizibilă dorinţa autorului de a conferi locului comun, 
efemerului, prin mijlocirea personajelor, a generalizării 
artistice, valorile perenităţii. Câtă deosebire între eroii 
trilogiei istorice - Skrzetuski, Kmicic, Wotodyjowski, 
Zagtoba şi atâţia alţii - care, centraţi pe câte o trăsătură 
definitorie, acţionează amplu, cu o gesticulaţie romantic- 


statuară, totdeauna în limitele profilului pe care îl 
reprezintă, şi tipurile din Familia Potaniecki, care, mai puţin 
stilizate într-o direcţie sau alta, se înscriu fără siluiri în 
perimetrele existenţei reale, obişnuite! Se înţelege, 
înăuntrul despărţiturii sociale din care fac parte. Eroismul 
unicat în împrejurări irepetabile coboară la nivelul 
colectivităţii, manifestându-se în reuşita, în viaţa de fiecare 
zi, şi aceasta o luptă dintre cele mai dificile, ale cărei 
finalităţi sunt familia şi bunăstarea; Pentru a le realiza, 
Potaniecki, în ipostaza lui de comerciant, parcurge un 
proces îndelungat, presărat cu poticniri dureroase şi 
smulgeri temerare, şi acestea câtuşi de puţin insolite, 
trebuind să rezolve un conflict cu triplă direcţie: atitudinea 
faţă de femeie, relaţiile cu divinitatea şi cele cu semenii - 
toate în mare vogă în disputele epocii. De fiecare dată, 
situaţiile de răspântie prilejuiesc solilocvii de lungă durată, 
de care scriitorul se foloseşte cu promptitudine şi 
premeditare pentru a înşirui o mulţime de observaţii moral- 
comportamentiste asupra vieţii, pledoariile pro şi contra 
încheindu-se de regulă cu concluzii de ordin practic. Deşi 
uneori întârzie curgerea epicului, asemenea insistenţe 
analitic-reflexive împlinesc întrucâtva intenţia lui 
Sienkiewicz de a scrie un roman psihologic. Şi mai puţin 
distinctiv este drumul Maryniei Potaniecka - soţie frumoasă, 
blândă, virtuoasă, iubitoare şi altruistă. O adevărată poetică 
a anti-eroului guvernează de la început până la sfârşit 
evoluţia celor doi protagonişti spre fericire; care nu 
înseamnă numai zâmbet şi miere, ci şi pelinul grijilor de tot 
felul - este concluzia formulată în finalul romanului. 
Familiei Polaniecki, care n-a renunţat cu totul la 
preceptele stării a treia, depăşindu-le prin apartenenţa de 
clasă şi idealul întoarcerii la proprietatea funciară, îi sunt 
opuse în scopuri comparative cuplurile Maszko, pozitivist 
inechitabil, Osnowski, aristocratic steril, şi Zawilowski- 
Lineta, romantic desprins de viaţă, cărora li se adaugă 
existenţele însingurate de felul lui Bukacki, ce pot fi aşezate 


alături de oamenii de prisos din literatura rusă, oricât de 
mult s-ar deosebi pe treptele cauzalităţii. Realismul viguros 
şi valenţele didactice hotărăsc mai ales tentele întunecate, 
virulent critice, în care sunt descrişi reprezentanţii 
aristocrației. Romanul prezintă, din acest punct de vedere, 
valori pe drept cuvânt documentare, galeria tipurilor 
„negative” fiind dintre cele mai concludente, Chiar atunci 
când intriga antrenează indivizi superdotaţi, ca poetul 
Zawitowski. Autorul insistă îndeosebi în motivarea 
dialectică, intrinsecă şi exterioară, a eşecului lor; 
Zawitowski este o variantă cu fundamente conceptuale 
schimbate a lui Ptoszowski din Fără ideal. Familia Potaniecki 
se impune, aşadar, şi ca un izbutit roman de moravuri. 
Toate acele idei şi atitudini de viaţă cu sorgintea în 
romantism sau în unele filosofii orientale - pesimismul 
paralizant, scepticismul anarhic, mesianismul panslavist, 
budismul etc. 

— Altfel spus, atmosfera de lâncezire şi marasm, care se 
înstăpânise spre cumpăna secolelor XIX şi XX şi în 
societatea polonă, stăvilindu-i avânturile creatoare, sunt 
ilustrativ exprimate de tipologia „neproductivă” a 
romanului, localizată cu precădere în straturile de sus ale 
piramidei sociale. 

În acest context, expunerea se desfăşoară şi ea, era de 
aşteptat, într-un stil adecvat. Aici, mai mult decât în 
creaţiile istorice, personajele şi autorul-narator vorbesc 
fără afectare într-o limbă cu limpezimi clasice, lipsită cu 
totul de podoabe inutile, de căutări ludice. Latinismele de 
odinioară, frecvente, care impregnau textul cu sonorități 
particulare, au dispărut aproape cu desăvârşire, autorul 
mulţumindu-se ici şi colo cu câte o expresie franţuzească, şi 
aceea foarte cunoscută şi de tot obişnuită pentru o lume cu 
pretenţii de cultură superioară şi înclinații cosmopolite. lar 
arhaismele şi regionalismele, care subliniau sugestiv 
consumarea întâmplărilor în epoci revolute şi în spaţii 
geografice distincte, s-au pulverizat cu totul în lexicul 


vorbirii contemporane, apărând numai arareori printre 
bizareriile câte unui vârstnic! Simplitatea, claritatea şi 

spontaneitatea „spunerii” întăresc până la caracteristic 
impresia de oralitate. 

Scris în cheia metodologică a realismului critic, ca şi Fără 
ideal, romanul Familia Potaniecki prelungeşte totuşi din 
romanul istoric unele obişnuinţe de meşteşug şi concepţie, 
intrate organic în atelierul de creaţie. Asemenea 
automatisme narative se întâlnesc „cel mai adesea în sfera 
tipologiei şi a povestirii propriu-zise, înceţoşând pe alocuri 
expresivitatea semnificaţiilor în favoarea ambiguităţii 
interpretative. Obsesia omului puternic, cu unele puncte de 
plecare în complexul westman-ului, care învinge toate 
obstacolele îndeosebi prin forţa fizică ieşită din comun, 
transpare şi aici în masivitatea lui Gatowski ori în puterea, e 
drept, abia pomenită, a lui Potaniecki. Pe de altă parte, cu 
toată strădania sesizabilă de a închega psihologii profunde 
şi complexe, nu puţine personaje manifestă câteodată o 
impulsivitate şi o rectitudine mai aproape de linearitatea 
eroilor Trilogiei, decât de conştiinţa rafinată până la 
sofisticare cu ajutorul culturii, proprie „decadentului” de la 
îngemănarea secolelor. De aceea, unele reacţii par bruşte, 
insuficient motivate, contradictorii chiar, împingând virtual 
exegeza în fundături lăturalnice. O frecvenţă care 
contrariază întrucâtva o au şi procedeele de legare în fluxul 
povestirii a componentelor narative. Repetarea unor 
formule de felul: la acestea, văzând acestea, după care, 
drept care etc., se explică prin simţul epic foarte acut al lui 
Sienkiewicz care simte nevoia unei cursivităţi alerte nu 
numai la nivelul episoadelor şi al ideaţiei, ci şi la cel al 
formei, exigenţă întrepătrunsă armonios cu celelalte 
posibilităţi care realizează oralitatea textului. În seria 
deprinderilor continuate din romanele anterioare se 
înscriu, de asemenea, punctarea prin replici lapidare, 
semănând cu nişte grave şi definitive căderi de cortină, a 
sfârşitului celor mai multe dintre capitole, unele exclamaţii 


grandilocvente ale personajelor, e adevărat, acestea foarte 
rare, ş.a.m.d. 

Apreciate ca romane psihologice şi de moravuri, specii 
care proliferau în epocă, atât Familia Polaniecki, cât şi Fără 
ideal au, însă, semnificaţii mai largi, acoperind registrul 
social. În consecinţă, ele pot fi şi trebuie interpretate, ni se 
pare, şi ca un fel de justificare a îndepărtării treptate de 
ideologia pozitivistă, justificare necesară mai ales după 
reproşurile insistente care i s-au făcut la apariţia primei 
părţi a trilogiei. În toate romanele istorice, autorul indica 
pentru eliberarea naţională un alt drum decât cel defensiv 
al pozitiviştilor, un drum cu mai mulţi sorţi de izbândă; 
acţiunea armată în frunte cu nobilimea. Pentru rezolvarea 
problemelor sociale, reţeta lui Sienkiewicz, deşi diferită de 
a pozitiviştilor, n-a mai fost atât de fericită, cuprinzând 
frăgezimi şi întortocheri greu de urmărit, care puteau da 
naştere la neînţelegeri. 

Considerarea lui Leon Ptoszowski din Fără ideal ca o 
expresie a tendinţelor estetizante care se răspândeau în 
epocă drept reacţie faţă de pragmatismul burghez este 
neîndestulătoare4. Personajul reprezintă şi un simbol 
social; el aparţine unei pături la ale cărei posibilităţi 
materiale, ce împiedică realizarea potentelor pe care le 
posedă exponenţii ei, autorul face deseori aluzie. Calitățile 
şi slăbiciunile lui sunt şi ale clasei sale. Dotat cu o 
sensibilitate vioaie, complicată prin cultură, Leon 
Ploszowski are şi un ales gust artistic, şlefuit încă din 
copilărie prin educaţie. Nefiind una din pasiunile sale, arta 
e totuşi o preferinţă la care nu va renunţa niciodată. 
Estetica îi înlocuieşte etica. Inteligență nativă, a fost privit 
de mic ca un copil minune, în care se puneau mari 
speranţe. Până la vârsta de treizeci şi cinci de ani n-a 
realizat nimic; crede că ar putea străluci în câteva domenii, 
dar dacă ar fi obligat să-şi aleagă o profesiune, n-ar şti încă 
în ce direcţie să-şi canalizeze atenţia şi eforturile. E în el 
ceva din acea improductivite slave care caracteriză 


aristocrația din care se trăgea. Incapacitatea lui de acţiune, 
exterior asemănătoare cu aceea a romanticilor, are 
temeiuri filosofice într-un scepticism total, care vizează 
până şi convingerile sceptice. Metodele filosofiei pozitiviste: 
observaţia detaşată şi critica exactă, pe care le aplică în 
viaţă cu consecvență, i-au sădit în suflet o îndoială ce-i 
paralizează orice iniţiativă. În societate pare energic, dar 
când e vorba de rezolvarea decisă a unei probleme de viaţă, 
scepticismul îl face neputincios; raţiunea se rătăceşte în 
speculaţii de tot felul, iar voinţa nu-şi găseşte nici un sprijin 
care s-o stimuleze, aşa că faptele eroului depind, în mare 
măsură, de întâmplările exterioare. Nesiguranţa veşnică în 
care se zbate îi macină nervii şi spiritul. În puterea vârstei, 
Leon se simte deja epuizat; în purtarea lui se înstăpâneşte 
treptat o anume blazare, iar printre gândurile alambicate 
se strecoară pe încetul conştiinţa ratării. Îşi apreciază cu 
justeţe situaţia în societate: cei ca el sunt ca nişte pufuleţi 
pe care viaţa îi poartă într-o parte şi alta, deoarece ei nu 
pot opune nici o rezistenţă. Paradoxal, şi-au pierdut 
încrederea în ei, dar mai sunt convinşi că reprezintă încă 
prin cultură culmea civilizaţiei. În viaţă caută laturile 
sărbătoreşti, delectarea şi fericirea, deşi nu mai cred nici în 
fericire. Pesimismul lor, uşor şi străveziu ca fumul de 
havană, le acoperă orizontul, îngrădindu-i de restul 
societăţii şi creându-le o lume închisă în sine, somnolentă. 
Absența energiei faptice creşte pe inexistenţa vreunui ideal 
statornic care să-i absoarbă preocupările. Conştient de 
această carenţă temperamentală şi conceptuală, când 
crede că iubirea pentru Aniela l-ar putea transforma 
miraculos într-un om activ, Leon se agaţă de ea cu puterea 
disperării. 

Soluţia aleasă de personaj nu-şi găseşte validitatea şi în 
planul social; ea poate fi valabilă strict individual, dar 
impasul aristocrației nu se poate rezolva cu ajutorul unor 
paliative sentimentale. Intenţionând să avertizeze pe 
intelectualii cuprinşi de îndoieli de urmările nefaste pe care 


le poate avea scepticismul5, Sienkiewicz îşi conduce eroul 
spre sinucidere. Când şi ultima şansă este pierdută prin 
moartea Anielei, Ptoszowsld, al cărui scepticism pur devine 
resignativ, îşi pune capăt zilelor. Pieirea socială a 
aristocrației tradiţionale era, aşadar, inevitabilă. În 
societate nu mai era loc pentru nişte entităţi lucitoare prin 
trecut şi cultură, dar nimănui folositoare. Pentru 
recuperarea valorilor umane pe care le mai deţineau 
reprezentanţii acestei pături în pragul prăbuşirii era nevoie 
de pierderea moşiilor, care să le sfărâme crusta de 
lâncezeală şi să-i arunce în tumultul activităţilor sociale, şi 
silindu-i să-şi câştige existenţa prin muncă, precum doctorul 
Chwastowski. Era vorba, nici mai mult nici mai puţin, de 
distrugerea celui mai însemnat element care năştea viaţa 
de huzur, parazitismul şi prejudecățile de castă. În această 
privinţă, Sienkiewicz se păstra încă aproape de pozitivişti, 
deşi în Prin foc şi sabie părea că înclină spre sensul opus; 
nu însă şi în Potopul şi în Pan Wotodyjowski. 

Romanul este scris în forma unui jurnal intim, modalitate 
foarte potrivită pentru introspecţiile psihologice. Or, tocmai 
în această direcţie intenţia de analiză a unui „suflet bolnav” 
a dat greş, pentru că autorul - repetăm afirmaţia lui |. 
Matuszewski - este un psiholog la nivelul observaţiei; ceea 
ce vede sau îşi poate imagina prin facultăţile de 
reprezentare descrie cu multă plasticitate, dar intuiţia 
psihologică este destul de redusă. Nu este şi un psiholog 
filozof6. Speculaţiile etico-filozofice ale lui Leon se îneacă 
într-o crasă platitudine, astfel că romanul rămâne o 
încercare nereuşită. 

Soluţia socială, ale cărei premise începeau să se schiţeze 
în Fără ideal, se conturează oarecum închegată în Familia 
Potaniecki. Romanul a fost socotit de mulţi exegeţi ca fiind o 
apologie a filistinismului mic-burghez. Elogiul carierei de 
afacerist a lui Potaniecki însemna totodată elogiul goanei 
după capital, care n-are nimic comun cu binele societăţii?. 
Dacă această etichetare ar corespunde adevărului, ar 


însemna că autorul renunţase pentru moment la poziţia 
neoconservatoare, evidentă în operele istorice, şi revenise 
alături de ideologia pozitivistă, fapt care ni se pare posibil, 
dar mai puţin probabil, date fiind şi romanele scrise 
ulterior. A. Nofer, în capitolul Quo vadis? Din lucrarea 
citată, unde analizează şi romanele în discuţie, „explică” 
astfel „incompatibilitatea de concepţie. Potaniecki i-a fost 
indiferent autorului, pe când la Ptoszowski a ţinut în mod 
deosebit, apărându-l în câteva intervenţii publice. L-a 
prezentat ca pe un tip negativ, fiindcă nu se cuvenea să-l 
arate, drept model într-o epocă de deprimare generală, 
deşi, ca şi în cazul lui Petronius, îi împărtăşea multe din idei. 
De ce l-a prezentat însă oarecum idilic pe Potaniecki, de 
vreme ce-l dispreţuia? Pentru acelaşi motiv? E discutabil. 
Pare totuşi mai solid întemeiată ipoteza că Sienkiewicz, 
odată îndepărtat de pozitivism, nu s-a mai întors la el nici în 
cele două romane de observaţie socială. În Fără ideal are o 
atitudine critică faţă de aristocrație, care şi-a pierdut 
vigoarea de demult, epuizându-se fizic şi cerebral în 
cosmopolitism desuet şi extravaganţe cabotine, iar în 
Familia Potaniecki încercă să ofere o reţetă de îndreptare a 
nobilimii prin întoarcerea ei la pământ, după ce s-a 
regenerat trecând prin purgatoriul energiei burgheze. 
Prezentarea roză a lui Polaniecki se datoreşte acestei 
intenţii artistice. Lauda i se cuvine burgheziei pentru 
energia şi ţelurile ei, aşa lipsite de spectaculozitate cum 
sunt; în acest sens, poate servi drept exemplu. Privite aşa, 
romanele nu mai constituie o insulă izolată şi contradictorie 
în concepţia autorului şi nici măcar o întoarcere temporară 
la pozitivism, revenire negată de altfel de Cavalerii teutoni 
şi chiar de Quo vadis? 

E neîndoios că în carte se găsesc numeroase argumente 
care să îndreptăţească părerile criticii; toată intriga se ţese 
în jurul activităţii lui Potaniecki în cadrul familiei şi ca 
afacerist intreprid, susţinând o fericire şi o realizare 
mărginită ca perspectivă, domestice. Simte câteodată unele 


goluri în viaţa lui, dar gândeşte că toate lipsurile se vor 
acoperi prin căsătorie; credea că adevăratul înţeles al vieţii, 
adevărata ei ţintă, era să fie soţ şi tată. S-a făcut însă 
eroarea ca personajul să fie considerat exclusiv în acest 
moment al vieţii sale, fără să se mai aibă în vedere punctul 
de plecare şi finalul evoluţiei, fapt care a dus la aprecierea 
unilaterală şi greşită. „Eroul” trebuie însă judecat din 
unghiul devenirii lui sociale. Să nu uităm că Potaniecki a 
făcut parte la început, personal sau prin înaintaşii săi, din 
boierimea rurală. Aflăm că şi-a pierdut pământul printr-un 
concurs de împrejurări nefavorabile, fiind obligat să intre în 
vârtejul afacerilor. Chiar dacă autorul descrie deloc critic şi 
prea îndelung mulţumirea lui măruntă în căsnicie şi în 
comerţ, a procedat astfel tocmai cu intenţia de a demonstra 
că această situaţie, trecătoare, nu este de natură să-i 
permanentizeze locul pe care trebuie să-l ocupe în 
societate. Căci Polaniecki, prin căsătorie, se întoarce la 
proprietatea funciară, adeverind spusele consilierului 
Jamisz: „Pământul ne atrage, fiindcă e adevăratul izvor de 
bogăţie (...) Adevărata datorie şi adevărata bogăţie se 
găsesc în pământ”. 

În concluzie, Sienkiewicz s-a deosebit categoric de 
pozitivişti în ceea ce priveşte calea pentru rezolvarea 
ţelurilor naţionale. În latura socială a văzut răul societăţii 
contemporane, dar a preconizat pentru îndreptarea lui o 
soluţie care se prefigura tot capitalistă în esenţa ei: în locul 
urbanismului industrial, idealizat de burghezia pozitivistă, 
Sienkiewicz a postulat întoarcerea economiei spre 
proprietatea funciară, exploatată, bineînţeles, 
corespunzător noilor împrejurări. 

STAN VELEA. 

TABEL CRONOLOGIC 

1848 5 mai Se naşte Henryk Sienkiewicz într-o localitate 
din Podlasie, Wola Okrzejska, în Polonia. 

În mişcarea spirituală a vremii continuă să domine 
ideologia romanticilor revoluționari. A. Mickiewicz (1798- 


1855), ]. Slowacki (1809-1849) ş.a. 

Continuă măsurile represive iniţiate de ţarism după 
înăbuşirea insurecției din 1830 - 1931. În trecere prin 
Varşovia, ţarul ordonă închiderea gimnaziilor poloneze. 

Este înfrântă răscoala ţăranilor din Galiţia, condusă de 
activiştii democraţi-revoluţionari; moare, luând parte la 
lupte, E. Dembowski. 

1848 Au loc izolat acţiuni revoluţionare, repede înăbuşite. 

1851 Se desfiinţează graniţa vamală dintre Polonia şi 
Rusia. 

— 1856 Războiul Crimei. 

1855 Părinţii scriitorului se mută la Wezyczyn, un sat din 
Mazowsze. 

1858 Henryk Sienkiewicz este înscris la un liceu real din 
Varşovia, pe care-l va termina cu mare greutate din pricina 
lipsurilor băneşti. 

1861 Familia Sienkiewicz îşi vinde pământul şi se mută la 
Varşovia. 

Mişcările ţărăneşti determină înfăptuirea reformei agrare 
din Rusia; desfiinţarea iobăgiei şi împroprietărirea 
ţăranilor. Ia fiinţă, la Varşovia, Comitetul orăşenesc, 
transformat ulterior în Comitetul central naţional pentru 
organizare... Unei noi insureciii, 

1862 Conducătorii mişcării de eliberare a Poloniei: ]. 
Dabrowski, ]. Sierakowski, W. Wrâblewski ş.a., întreţin 
legături cu organizaţia ofiţerilor ruşi „Zemlia i volia” şi cu 
Herţen, care va publica la Londra, în Kolokol, cunoscuta 
Scrisoare către ofiţerii ruşi, în care îi îndemna să sprijine 
insurecția. 

1863 Detaşamentele revoluţionarilor polonezi sunt 
înfrânte: a treia încercare armată de eliberare a Poloniei 
este înăbuşită în sânge, între 1795-1918 Polonia a fost 
împărţită între imperiul țarist, Prusia şi imperiul 
habsburgic, 

1864 Se decretează eliberarea şi împroprietărirea 
ţăranilor polonezi. 


1866 H. Sienkiewicz se înscrie la Universitatea din 
Varşovia, unde iniţial, la insistența părinţilor, studiază 
dreptul şi medicina. 

Începe să apară la Varşovia revista Przeglgd Tygodniowy, 
editată de tinerii pozitivişti polonezi. 

18607 Studentul Sienkiewicz se transferă la secţia de 
ştiinţe umanistice. 

1869 Sienkiewicz începe să publice recenzii, cronici şi 
foiletoane, în periodicele vremii, cu pseudonimul Litwos, în 
care se vădeşte adeptul ideologiei pozitiviste. 

1870 Devin dominante ideile pozitiviste: renaşterea 
Poloniei prin redresarea economiei, dezvoltarea ştiinţelor, 
culturalizarea maselor, emanciparea femeii, egalitatea 
cetăţenească indiferent de naţionalitate, religie şi sex etc. 
Scriitorii mari ai vremii îşi însuşesc ideologia pozitivistă B. 
Prus, E. Orzeszkowa, H. Sienkiewicz, M. Konopnicka, G. 
Zapolska ş.a. 

— 1871 Războiul franco-prusian. 

1872 Apare primul roman al lui Sienkiewicz, În zadar, în 
periodicul Wieniec, o încercare juvenilă de a descrie mediul 
studenţesc. 

E. Orzeszkowa publică romanul Marta - un îndemn către 
societate de a pregăti femeia pentru ocupaţii practice. 

1876 Sienkiewicz pleacă în America de Nord cu un grup 
de prieteni; călătoria îi va inspira volumul Scrisori din 
călătoria în America şi numeroase nuvele. Aici se va contura 
ruptura de pozitivism. 

1877 Publică nuvela Schițe în cărbune - un tablou critic 
impresionant al satului de după împroprietărire. 

— 1878 Războiul ruso-româno-turc. 

1879 Se întoarce la Varşovia, după o zăbovire de doi ani 
prin Franţa, Italia şi Galiţia. 

1880 Asociaţia iluminării populare lansează lozinca 
culturalizării poporului, înțelegând prin popor țărănimea. 
De la această dată, mişcarea muncitorească, spontană până 


aci, începe să se manifeste organizat, atestând zădărnicia 
iluziilor pozitiviste. 

1882 Ia fiinţă primul grup socialist polonez, condus de 
studentul Ludwik Waryiski. 

— 1883 Sienkiewicz redactează periodicul Stowo, al cărui 
program era centrat pe aspiraţiile burgheziei orăşeneşti. 

1884 Tipăreşte Prin foc şi sabie, partea întâi din trilogia 
istorică, concepută cu scopul expres de „imbărbătare a 
inimilor”. 

1885 Moare de tuberculoză prima soţie a lui Sienkiewicz, 

1886 Apare partea a doua a trilogiei: Potopul. 

Începe să apară la Varşovia revista Gtos (Vocea), în care 
tinerii M. Bohusz şi ]. L. Poptowski vor promova programul 
poporanist: reprofilarea industriei pe cerinţele naţionale, 
mărirea capacităţii de consum a pieţii interne prin 
îmbunătăţirea situaţiei economice şi culturale a ţărănimii, 
anti-urbanismul, legătura indisolubilă cu pământul, tipul 
armonic dezvoltat în sânul naturii, curăţenia etică a satului 
etc. 

1887 Săptămânalul Zycie (Viaţa) începe să răspândească 
la Varşovia ideile simboliste. 

E. Orzeszkowa susţine, prin romanul Pe Niemen, că 
nobilimea ruinată nu se poate regenera social decât prin 
apropierea de țărănime. 

— 1888 H. Sienkiewicz publică ultima parte a trilogiei: Pan 
Wolodyjowski. 

1888 În romanul Kaska Karkutyda, G. Zapolska prezintă 
situaţia femeii ca victimă în societatea burgheză. 

1889 Din cele 15.000 de ruble dăruite de un necunoscut 
după terminarea trilogiei istorice, Sienkiewicz instituie o 
bursă pentru creatorii bolnavi de ftizie. 

Apare cel mai bun dintre romanele lui B. Prus, Păpuşa - un 
tablou magistral al mediului orăşenesc polonez din a doua 
jumătate a secolului al XIX-lea. 

1891 Sienkiewicz scrie romanul Fără ideal, în care critică 
aristocrația pentru absenţa unor idealuri ferme. 


1892 Apar Scrisorile din Africa, sugerate de o călătorie pe 
continentul negru. 

Se înfiinţează Partidul Socialist Polon. 

1894 Romanul Familia Potaniecki - elogiul energiei 
burgheze şi salvarea aristocrației prin întoarcerea la 
proprietatea funciară. 

— 1896 B. Prus publică în Tygodnik Ilustrowany, Faraonul 
- roman istoric cu rezonanţe contemporane, de epocă. 

1896 Quo vadis? 

— Operă inspirată de persecuțiile creştinilor în timpul 
împăratului Nero, pentru care i se conferă lui Sienkiewicz, 
în 1905, Premiul Nobel. 

1897 La Cracovia îşi face apariţia revista simbolistă Zycie. 

1899 Pământul făgăduinţei de Wl. Reymont, frescă 
poporanistă a urbei industriale. 

St, Przybyszewski (1868-1927) publică la Cracovia, în 
lunarul Zycie, articolul Confiteor, un manifest al principiilor 
simboliste. 

1900 Cavalerii teutoni - evocare a împrejurărilor care au 
premers şi au pregătit bătălia de la Grunwald dintre 
polonezi, aliaţi cu lituanienii, şi cavalerii Ordinului teuton. 

— 1908 Reymont publică tetralogia campestră Ţăranii, 
pentru care va primi, în 1924, Premiul Nobel. 

1910 În romanul Vârtejuri, Sienkiewicz vădeşte 
neînţelegerea forţelor şi obiectivelor sociale ale revoluţiei 
din 1905 -1907. 

1911 Romanul Prin pustiu şi junglă. 

1914 Publică o parte din romanul, neterminat, Legiunile, 
pe care intenţiona să-l dedice legiunilor poloneze conduse 
de Dabrowski. 

Începe primul război mondial: la 7 noiembrie 1918, 
Polonia îşi va recăpăta independenţa naţională. 

1916 17 noiembrie Moare, la Vevey, în Elveţia, Henryk 
Sienkiewicz. A fost adus în ţară abia în 1924 şi înmormântat 
cu fast şi preţuire la catedrala Sf. loan din Varşovia. 

ST. V. 


NOTA TRADUCĂTORULUI. 

Ediţia de faţă este a doua traducere în limba română a 
romanului Familia Potaniecki de Henryk Sienkiewicz. Cea 
dintâi, apărută în anul 1942, reproduce destul de lejer o 
versiune franceză prescurtată aproape la jumătate faţă de 
textul polonez îndeosebi prin masacrarea stăruitoarelor 
introspecţii psihologice8. Asemenea reduceri subţiază 
considerabil tenta psihologică, Familia Potaniecki apărând 
astfel doar ca un roman social şi de moravuri. La aceasta se 
adaugă erorile şi omisiunile de tot felul - de la cuvinte 
izolate, la expresii, propoziţii, fraze şi chiar capitole întregi 
- care conduc în final la o imagine substanţial modificată a 
originalului. 

Versiunea actuală reprezintă prima traducere integrală în 
româneşte, efectuată după Henryk Sienkiewicz, Rodzina 
Polanieckich, Pahstwowy Instytut Wydawniczy, Varşovia, 
1958, vol. I (partea 1 şi a II-a), 492 p., vol. Îi (partea a III-a), 
352 p. Tălmăcitorul s-a străduit şi de astă dată să respecte 
întru totul particularităţile textului de origine. Curăţat de 
latinismele şi arhaismele vizând îndeosebi terminologia 
militară din creaţiile istorice, romanul a fost transpus într-o 
limbă mult mai apropiată de sensibilitatea cititorului 
contemporan; limbă ale cărei caracteristici esenţiale 
corespund întocmai atributelor oralităţii - simplitate, 
limpezime şi spontaneitate. 

Întrucât în redarea numelor proprii am respectat 
întotdeauna grafia originală, excepţie făcând doar unele 
denumiri intrate mai de mult în limba română în forme 
modificate în funcţie de scrierea fonetică, Varşovia, 
Cracovia, spre exemplu, iată câteva indicaţii de pronunție 
pentru uşurarea citirii lor: a = on (o nazal); e = en (e 
nazal); c = ţ; j=i(iscurt);l, 6=u;cz,ci,C = c€ (ci); rz, zi, Z 
= j; Sz, s = ş (şi). 

PARTEA INTAI. 

[. 


Era ora unu după miezul nopţii, când Polaniecki se apropia 
de conacul de la Krzemief. În anii copilăriei, mai fusese de 
două ori în acest sat, unde mama, rudă îndepărtată cu 
prima soţie a proprietarului de acum, îl aducea în timpul 
vacanței. Potaniecki se străduia să-şi reamintească locurile, 
dar imaginile se închegau cu greutate. Noaptea, la lumina 
lunii, totul căpăta forme schimbate. Peste câmpuri şi 
poiene, prin lunci, se aşternea o ceaţă alburie, astfel că 
împrejurimile păreau un lac nemărginit, iluzie întărită şi de 
corul broaştelor care se auzeau prin pâcla scămoasă. Era o 
noapte de iulie, senină şi luminată de luna plină. În 
răstimpuri, când broaştele tăceau, se auzeau cristeii 
cântând prin lunca acoperită de rouă, iar uneori, de 
departe, dinspre iazurile noroioase, ascunse de tufişurile de 
arin, răzbătea, parcă de sub pământ, chemarea înfundată a 
buhailor de baltă. 

Potaniecki nu putea rămâne indiferent la farmecul acestei 
nopţi de vară. O simţea apropiată, şi această apropiere era 
cu atât mai intensă, cu cât mai înainte nu venise prea des în 
ţară; abia cu doi ani în urmă se întorsese pentru totdeauna 
din străinătate, unde îşi petrecuse prima tinereţe, iar după 
aceea se ocupase cu treburi negustoreşti. Acum, când intra 
în sătucul acesta adormit, îşi aducea aminte de propria 
copilărie, pentru că era legată de mama lui care nu mai 
trăia de cinci ani, şi pe de altă parte, pentru că necazurile şi 
grijile acestei copilării, în comparaţie cu cele de azi, i se 
păreau cu totul neînsemnate. 

În sfârşit, brişca intră în satul care începea la crucea 
înălţată pe o ridicătură de pământ; se aplecase mult într-o 
parte şi ameninţa să cadă. Potaniecki o ţinea minte, 
deoarece odinioară fusese înmormântat aici un spânzurat, 
pe care-l găsiseră atârnând de o creangă în păduricea 
învecinată, de aceea oamenii se temeau să treacă noaptea 
prin acest loc. 

Dincolo de cruce, începeau primele colibe. Oamenii se 
culcaseră. La nici o fereastră nu se vedea lumină. Cât 


cuprindeai cu ochii, pe fundalul întunecat al cerului, luceau 
doar acoperişurile caselor, care păreau de argint, cărunte, 
în bătaia lunii. Unele clădiri erau văruite şi răsfrângeau o 
lumină alb-verzuie; altele, ascunse în livezile de vişini, prin 
câmpurile de floarea soarelui sau de fasole pe araci, abia se 
iţeau din întuneric. Prin curţi lătrau câinii, dar parcă prin 
somn, însoţind orăcăitul broaştelor, cântecul cristeilor, al 
stârcilor, toate glasurile unei nopţi de vară, întărite şi mai 
mult de liniştea din jur. 

Înaintând încet pe drumul nisipos, brişca intră în cele din 
urmă pe aleea întunecată, împestriţată ici şi colo de lumina 
care se furişa printre frunze. La capătul aleii fluierau alene 
paznicii de noapte. Nu departe, albea conacul; câteva 
ferestre erau luminate. Când brişcă durui la intrare, din 
casă ieşi un slujitor tânăr, care-l ajută pe Polaniecki să 
coboare; se apropie şi un paznic, însoţit de doi câini albi, 
foarte tineri şi blânzi se vede, fiindcă în loc să latre, 
începură să se gudure, să sară pe musafiri şi să se arate 
atât de bucuroşi la venirea lui, încât paznicul fu nevoit să le 
domolească avântul cu ajutorul băţului. 

Slujitorul luă din brişcă lucrurile lui Potaniecki, în timp ce 
acesta, după o clipa, intră în sufragerie, unde-l aştepta 
ceaiul. Lângă unul din pereţi, se afla un bufet de nuc, 
alături un orologiu cu greutăţi mari şi cu cuc, iar de cealaltă 
parte atârnau două portrete nu prea grozave de femei în 
veşminte din secolul al XVIII-lea. La mijloc era o masă 
acoperită cu o faţă de masă albă, înconjurată de scaune cu 
spătare înalte. Încăperea, luminată puternic şi plină de 
aburul care se ridica din samovar, arăta ospitalieră şi 
veselă. 

Potaniecki începu să se plimbe în jurul mesei, dar 
scârţâitul propriilor ghete îl deranja în liniştea adâncă, aşa 
că se apropie de fereastră şi începu să privească la curtea 
luminată de lună, unde cei doi câini albi, care-l 
întâmpinaseră cu atâta bucurie, se alergau unul pe altul. 


După câtva timp, uşa de la camera alăturată se deschise şi 
intră o tânără în care Potaniecki mai mult ghici pe fiica 
proprietarului de la Krzemien, născută de a doua soţie a lui. 
La vederea ei, se retrase din cadrul ferestrei şi, apropiindu- 
se de masă în ghetele-i cu scârţ, se înclină şi îşi spuse 
numele. 

Fata îi întinse mâna şi răspunse: 

— Ştiam de venirea dumitale din telegramă. Iata nu se 
simte prea bine, şi a trebuit să se culce, dar mâine te va 
întâmpina cu bucurie. 

— Nu e vina mea că am sosit atât de târziu, se scuză 
Potaniecki, trenul ajunge la Czerni6w abia la unsprezece. 

— Iar de la Czerniow mai sunt încă două mile-până la 
Krzemien. Tata mi-a spus că ai mai fost pe aici. 

— Da, veneam cu mama când dumneata nu erai încă pe 
lume. 

— Ştiu, eşti rudă cu tata. 

— Într-adevăr, sunt rudă cu prima soţie a domnului 
Ptawicki. 

— Tata ţine foarte mult la legăturile de familie, oricât de 
îndepărtate ar fi, răspunse tânăra. 

Şi începu să toarne ceaiul, împrăştiind cu cealaltă mână 
aburul care se ridica din samovar şi-i acoperea ochii. Când 
discuţia se întrerupea, nu se auzea decât ticăitul ceasului. 
Potaniecki, pe care-l interesau femeile tinere, se uita cu 
luare-aminte la domnişoara Plawicka. Aceasta era de 
statură mijlocie, destul de zveltă, avea părul negru, faţa 
blândă, dar parcă stinsă, tenul puţin bronzat de soare, ochii 
albaştri şi gura foarte frumoasă. Chipul ei arăta o femeie 
liniştită şi delicată. Potaniecki, căruia nu i se părea urâtă, 
dar nici prea frumoasă, îşi spuse în gând că e totuşi destul 
de drăguță, că poate să fie bună, şi sub aparenţa nu prea 
strălucitoare poate ascunde multe calităţi proprii fetelor de 
la ţară. Deşi tânăr, viaţa îl învățase adevărul potrivit căruia 
femeile, când le cunoşti mai de aproape, câştigă în avantaje, 
în timp ce bărbaţii pierd mai întotdeauna. Cât despre 


domnişoara Ptlawicka, auzise că toată gospodăria de la 
Krzemief, ruinată aproape cu totul, sta pe umerii ei, din 
care pricină era una dintre cele mai muncite fiinţe de pe 
lume. Aşa că, având în vedere necazurile care o împovărau, 
i se părea prea liniştită şi senină. Afară de aceasta, se. 
Gândi că mai mult ca sigur vrea să se culce. Ochii mijiţi în 
lumina lămpii atârnate de tavan întăreau această impresie. 

Examenul s-ar fi încheiat în mare în favoarea ei, dacă 
discuţia dintre ei nu s-ar fi legat cu anume greutate. Lucru 
explicabil, întrucât se vedeau pentru prima dată. Pe de altă 
parte, îl întâmpinase singură, ceea ce pentru o domnişoară 
putea fi destul de stânjenitor. În sfârşit, ştia că Polaniecki nu 
venise în vizită la ei, ci după bani. Într-adevăr, aceasta era 
realitatea. Cu mulţi ani în urmă, mama lui plătise douăzeci 
şi ceva de mii de ruble pentru ipoteca asupra moşiei 
Krzemien, pe care Potaniecki voia să le ia înapoi, mai întâi 
pentru că se întârziase foarte mult cu plata dobânzilor, iar 
în al doilea rând, pentru că, fiind unul dintre proprietarii 
unei Case de comerţ din Varşovia, intrase în tot felul de 
afaceri şi avea nevoie de capital. Era hotărât, de aceea, să 
nu facă nici un fel de concesii şi să-şi recapete neapărat ce 
era al lui. În problemele de acest fel îşi impusese 
întotdeauna să se arate un om inflexibil. Poate că nu era aşa 
din fire, dar îşi făcuse din inflexibilitate un principiu şi în 
acelaşi timp o chestiune de amor propriu. Prin urmare, 
exagera adesea, cum fac de obicei oamenii care îşi pun ceva 
în minte. 

Aşa se întâmpla şi acum când, uitându-se la această 
domnişoară drăguță, dar evident somnoroasă, îşi repetă în 
gând, cu toată compătimirea care i se trezea în suflet: 
„Ioate sunt bune, dar trebuie să-mi daţi banii.” 

lar după o clipă, rosti: 

— Am auzit că dumneata te ocupi de toate, îţi place într- 
adevăr gospodăria? 

— Îmi place foarte mult Krzemief, îi răspunse domnişoara 
Ptawicka. 


— Când eram copil, şi mie îmi plăcea la Krzemien. N-aş 
vrea însă în ruptul capului să mă ocup cu administraţia 
moşiei... Condiţiile sunt atât de dificile... 

— Da, sunt dificile... Facem şi noi ce ne stă în putinţă. 

— Adică dumneata faci tot ce-ţi stă în putinţă. 

— Îl ajut pe tata care-i suferind; 

— Eu nu mă pricep la astfel de treburi, dar după câte văd 
şi aud, trag concluzia că cea mai mare parte din agricultori 
nu pot conta pe un viitor prea bun. 

— Contăm pe ajutorul Providenţei... 

Asta se poate, dar creditorii n-au cum să fie trimişi la ea. 

Faţa domnişoarei Plawicka deveni purpurie, şi urmă o 
clipă de tăcere stânjenitoare. 

În acest timp, Potaniecki îşi spuse: „Dacă tot ai început, 
mergi până la capăt”. 

Şi rosti: 

— Domnişoară, îngăduie-mi să-ţi comunic scopul venirii 
mele. 

Tânăra îi aruncă o privire în care Potaniecki putu să 
citească: „Abia ai venit, e atât de târziu, iar eu abia mă mai 
ţin pe picioare de oboseală, o delicateţe elementară ar 
trebui să te împiedice să începi acum o discuţie atât de 
nepotrivită.” 

Îi răspunse însă cele ce urmează: 

— Eu ştiu de ce ai venit, dar poate că e mai bine să 
vorbeşti despre asta cu tatăl meu. 

— Prea bine, te rog să mă ierţi, dădu înapoi Potaniecki. 

— Domnule, eu te rog să mă ierţi. Oamenii au dreptul să 
ceară ce-i al lor, iar eu sunt obişnuită cu asta. Astăzi însă 
este sâmbătă, iar sâmbăta sunt atâtea de făcut. De altfel, în 
problemele de felul acesta, înţelegi şi dumneata?... 
Câteodată, când vin evreii, mă descurc singură. Dar de astă 
dată aş prefera ca dumneata să vorbeşti cu tata. E mai bine 
pentru amândoi. 

— Atunci pe mâine, se grăbi Potaniecki, care n-avu curajul 
să-i spună că în probleme financiare vrea să fie tratat ca un 


evreu. 

— Mai doreşti puţin ceai, domnule? 

— Nu, mulţumesc. Noapte bună, domnişoară. 

Şi ridicându-se, îi întinse mâna, dar tânăra i-o dădu peaei 
cu mult mai multă reţinere decât la venire, aşa că 
Potaniecki abia îi atinse vârful degetelor. 

Iar la plecare îi spusa: 

— Slujitorul te va conduce în camera dumitale... 

Şi Potaniecki rămase singur. Era puţin contrariat şi 
nemulţumit de sine, dar nu voia s-o recunoască nici faţă de 
el însuşi. Dimpotrivă, începu să se convingă că procedase 
bine, întrucât nu venise aici să se piardă în politeţuri, ci 
pentru bani. Dacă-l va socoti un necioplit, cu atât mai bine, 
fiindcă aşa se întâmplă întotdeauna; cu cât creditorul este 
mai nesuferit, cu atât debitorii se fac luntre şi punte să-i 
dea banii mai repede. 

Dar gustul de cenuşă era mai puternic decât acest 
raţionament, deoarece o voce îi şoptea lui Potaniecki că de 
astădată nu era vorba numai de bună-creştere, ci şi de 
puţină milă pentru această femeie chinuită. Pe de altă 
parte, înţelegea că, purtându-se atât de aspru, îşi satisfăcea 
doar propria poză; nu inima şi nici instinctele înnăscute. 
Mai era supărat întrucâtva şi pe domnişoara Plawicka, 
pentru că-i plăcuse. În această domnişoară, ca şi în satul 
adormit sau în noaptea cu lună, regăsise ceva apropiat, 
ceva ce căutase în zadar la femeile din străinătate, ceva ce-l 
înduioşase mai mult decât se aştepta. Dar oamenii se 
ruşinează adesea şi de simţămintele vrednice, de laudă. 
Polaniecki se ruşina şi el de propriile emoţii, aşa că se hotări 
să se arate neîndurător a doua zi şi să-l strângă cu uşa pe 
bătrânul Ptawicki fără să mai ţină seama de tot felul de 
scrupule. 

În acest timp, slujitorul îl conduse în camera lui. Potaniecki 
îl concedie numaidecât şi rămase singur. Era aceeaşi 
încăpere în care dormea când venea aici cu mama lui, pe 
vremea când mai trăia prima soţie a domnului Plawicki. 


Amintirile îl năpădiră din nou. Ferestrele dădeau spre 
grădina dincolo de care se afla iazul; în apă se oglindea 
luna. Iazul se zărea mai bine decât odinioară, când îl 
ascundea vederii un frasin bătrân, pe care se vede că-l 
frânsese vreo furtună, fiindcă în locul lui se înălța doar 
trunchiul cu ruptura proaspătă în partea de sus. Lumina 
lunii părea că se concentrează în această răjghinătură care 
strălucea foarte puternic. Totul făcea o impresie de linişte 
adâncă. Polaniecki, care trăia la oraş absorbit de treburile 
comerciale, aşadar într-o continuă încordare a capacităţilor 
fizice şi intelectuale, într-o alertă, permanentă, resimțea 
profund atmosfera de tihnă a satului care-l înconjura; 
efectul ei era acela al unei băi calde după o trudă 
epuizantă. Se relaxa treptat. Încercă să se gândească la 
afacerile lui, cum se vor rezolva, dacă îi vor aduce pierdere 
sau câştig, în sfârşit, la partenerul lui, Bigiel, la felul în care 
acesta se va descurca în absenţa lui cu tot felul de 
probleme; zadarnic însă. În schimb, începu să se gândească 
la domnişoara Ptawicka. Persoana ei, cu toate că-i făcuse o 
impresie bună, îi era indiferentă, fie şi pentru că abia o 
cunoscuse. Dar îl preocupa ca tip. El avea peste treizeci de 
ani, era deci la vârsta când instinctul îl împinge pe bărbat 
cu o forţă neînduplecată să-şi întemeieze un cămin, să-şi ia 
o soţie şi să pună bazele unei familii. Cel mai acerb 
pesimism rămâne fără putere în faţa acestui instinct; nimic 
nu te poate apăra de el, nici arta şi nici vreo altă 
preocupare. Prin urmare, se căsătoresc până şi mizantropii, 
cu toată filosofia lor potrivnică, artiştii, înrobiţi de arta lor, 
ca şi toţi acei oameni care pretind că investesc în diferite 
activităţi nu o parte, ci tot sufletul lor. Excepţiile confirmă 
regula, colectivitatea nu poate trăi numai cu minciuni 
convenţionale, nu poate evolua împotriva legilor naturii. În 
cele mai multe cazuri nu se căsătoresc doar aceia care sunt 
împiedicaţi s-o facă de aceeaşi forţă care creează căsnicia, 
adică aceia care au fost dezamăgiţi în dragoste. lată de ce, 


dacă nu totdeauna, celibatul este, cel mai adesea, o 
tragedie ascunsă. 

Potaniecki nu era nici mizantrop şi nici un adept al teoriilor 
împotriva căsătoriei. Din contră, voia să se căsătorească şi 
era convins că trebuie s-o facă. Simţea că-i venise timpul şi 
îşi căuta o femeie în lumea din jurul lui. Aşa se explică 
interesul mare pe care i-l stârneau femeile, mai ales 
domnişoarele. Cu toate că petrecuse câţiva ani în Franţa şi 
în Belgia, nu se dăduse în vânt după dragostea femeilor 
căsătorite, decât în cazul când acestea erau foarte lesne de 
cucerit. Era un om energic şi întreprinzător, care susţinea 
că numai leneşii pot să se ţină de romanţuri cu femeile 
căsătorite, că, în genere, asedierea soțiilor altora era 
posibilă doar acolo unde oamenii au foarte mulţi bani, prea 
puţină cinste şi nimic de făcut, aşadar în societăţile în care 
există o clasă întreagă îmbogăţită şi cufundată de mult într- 
o distinsă inactivitate de salon, într-o viaţă nimicnică. El 
însuşi era într-adevăr foarte ocupat, dar fiindcă voia să-se 
îndrăgostească pentru a se căsători, numai domnişoarele îi 
stârneau o atracţie sufletească şi fizică la fel de mare. Ori 
de câte ori întâlnea vreuna în calea sa, înainte, de toate îşi 
punea întrebarea: „Nu-i oare ea?” sau cel puţin; „Aşa arată 
ea? Acum gândurile i se roteau în chip asemănător în jurul 
domnişoarei Plawicka. Mai înainte auzise multe despre, ea 
de la o rudă a ei, care locuia la Varşovia, şi auzise lucruri 
bune, emoţionante chiar. Faţa ei calmă, blajină, îi stăruia 
înaintea ochilor. Îşi aduse, aminte de mâinile ei, foarte 
frumoase, cu degete lungi, deşi puţin arse de soare; de 
ochii ei albaştri închis şi de semnul mic şi negru pe care-l 
avea deasupra gurii. Îi plăcuse şi glasul ei. În plus, deşi îşi 
repeta hotărârea de a nu face nici o concesie, pentru a-şi 
recăpăta banii, era furios pe soarta care-l adusese la 
Krzemien ca pe un creditor. Vorbindu-şi în limbaj 
negustoresc, îşi spuse: „Soiul este bun, dar nu trebuie să 
mă mai gândesc la ea, fiindcă nu pentru asta am venit aici”. 


Se gândi totuşi, şi încă atât de mult, încât după ce se 
dezbrăcă şi se culcă, nu putu să adoarmă vreme îndelungă. 
Cocogşii începură să cânte, ferestrele să albească şi să se 
înverzească, iar el vedea încă sub pleoapele închise fruntea 
senină a domnişoarei Ptawicka, aluniţa, ei deasupra gurii şi 
mâinile care-i turnau ceaiul. După aceea, când somnul 
începu să-l cuprindă, i se păru că ţine aceste mâini într-ale 
lui şi le atrage spre sine. A doua zi se trezi târziu şi, 
aducându-şi aminte de domnişoara Plawicka, îşi spuse în 
gând: „Da, aşa trebuie să arate ea!” 

II. 

La drept vorbind, îl trezi slujitorul care-i aduse cafeaua şi-i 
luă hainele să le curețe. Polaniecki îl întrebă dacă ai casei n- 
au obiceiul să coboare în sufragerie la micul dejun. 

— Nu, răspunse feciorul, fiindcă domnişoara se scoală de 
dimineaţă, iar domnul Plawicki doarme până târziu... 

— Şi domnişoara s-a sculat? 

— Domnişoara e la biserică. 

— Ai dreptate, azi e duminică. Dar domnişoara nu se duce 
însoţită de tatăl, ei? 

— Nu, domnul Ptawicki merge la liturghie, şi pe urmă se 
duce la canonic, aşa că domnişoara preferă slujba de 
dimineaţă. 

— Stăpânii tăi ce fac duminica? 

— Stau acasă. La prânz vine şi domnul Gatowski. 

Pe acest Gatowski, Potaniecki îl ştia de când era copil. Pe 
atunci îl poreclea „ursuleţul”, pentru că era un băiat gras, 
neîndemânatic şi tăcut. Slujitorul îi spuse că tatăl domnului 
Gatowski murise cu şase ani în urmă, iar tânărul îşi 
administrează singur moşioara vecină - Jatbrzykow. 

— Şi vine aici în fiecare duminică? Întrebă Poltaniecki. 

— Câteodată vine şi în celelalte zile, seara. 

„Un concurent!” se gândi Potaniecki. 

După o clipă, întrebă din nou: 

— Domnul Ptawicki s-a sculat? 

— Trebuie să fi sunat, fiindcă Jozef s-a dus la dumnealui. 


— Care Jozef? 

— Cameristul. 

— Şi tu ce eşti? 

— Eu sunt ajutorul lui. 

— Du-te şi întreabă când pot să-l văd. 

Flăcăiandrul ieşi şi reveni după o clipă. 

— Domnul Ptawicki a poruncit să vă spun că după ce se 
îmbracă, vă cheamă. 

— Bine. 

Slujitorul plecă; Potaniecki rămase de unul singur, şi 
aşteptă sau mai degrabă se plictisi destul de multă vreme. 
În sfârşit, când începuse să-şi piardă răbdarea, şi voia să 
iasă în grădină, veni Jozef şi-l înştiinţă că domnul Ptawicki îl 
pofteşte. 

Apoi îl conduse printr-un coridor lung la camera 
bătrânului, care se afla în cealaltă parte a casei. Polaniecki 
intră şi, la început, nu-l recunoscu pe domnul Ptawicki. Şi-l 
amintea ca pe un bărbat în puterea vârstei şi foarte arătos, 
acum însă înaintea lui se afla un om bătrân, cu fata zbârcită 
ca un măr copt, căreia mustăţile mici, cănite, se căzneau 
zadarnic să-i dea un aer de tinereţe. Mustaţa, ca şi părul 
negru, pieptănat cu cărare, nu izbuteau să arate decât 
pretenţiile încă mari ale posesorului. 

Domnul Ptawicki îşi deschise braţele: 

— Stach! Ce mai faci, dragă băiete? Vino aici! 

Şi arătând spre jiletca-i albă, îi luă în mâini capul lui 
Potaniecki şi-l strânse la piept, gâfâind de emoție. 

Îmbrăţişarea dură multă vreme, până şi pentru Polaniecki 
mult prea multă; în sfârşit, domnul Plawicki spuse: 

— la să te văd! Eşti leit Anna, da, leit Anna. Biata, draga 
mea Anna! 

Şi domnul Plawicki izbucni în plâns, apoi îşi şterse cu 
inelarul pleoapa dreaptă, pe care, între noi fie vorba, nu era 
nici o lacrimă, şi repetă: 

— Leit Anna!... Mama ta a fost întotdeauna cea mai bună 
rudă a mea, care mi-a dorit numai binele. 


Polaniecki sta înaintea lui încurcat şi puţin ameţit de 
primirea, la care nu se aştepta, şi de mirosul de fixativ, 
pudră şi diferite parfumuri emanate de faţa, mustăţile şi de 
jiletca domnului Ptawicki. 

— Ce mai faci, unchiuleţule? Întrebă într-un târziu, 
socotind că acest apelativ, pe care-l folosise şi în anii 
copilăriei, se potrivea cel mai bine cu primirea 
sărbătorească a bătrânului. 

— Ce fac? Repeta domnul Ptawicki, apoi, dragul meu, cred 
că n-o mai duc mult! Dar tocmai de aceea te întâmpin cu şi 
mai multă bucurie în casa mea... ca un adevărat părinte!... 
Iar dacă binecuvântarea unui om aflat în pragul morţii, a 
unui om care este în acelaşi timp şi cel mai vârstnic 
membru al familiei, are vreun preţ în ochii tăi, ţi-o dau din 
toată, inima. 

Şi luându-i pentru a doua oară în mâini capul lui 
Polaniecki, îl săruta şi făcu asupra lui semnul crucii. Tânărul 
se zăpăci şi mai mult, iar pe faţă i se răsfrânse iritarea. 
Mama lui era ruda şi prietena primei soţii a domnului 
Plawicki. Cu el însă, din câte îşi amintea, n-avusese 
niciodată legături prea strânse, astfel că primirea aceasta 
entuziastă, căreia era nevoit să-i facă faţă, îi era foarte 
neplăcută. La urma urmei, Potaniecki nu nutrise nici cele 
mai slabe sentimente familiale pentru domnul Plawicki, aşa 
că îşi spuse în gând: „Maimuţoiul ăsta mă binecuvântează, 
în loc să vorbească despre bani, şi-l cuprinse o mânie care-i 
putea fi într-adevăr utilă în lămurirea lucrurilor. În acest 
timp, domnul Ptawicki zise: 

— Acum ia loc, dragă băiete, şi simte-te ca la tine acasă. 

Polaniecki se aşeză şi începu să vorbească: 

— Iubite unchiule, această vizită îmi face o plăcere 
deosebită. Aş fi venit chiar dacă n-aveam nici un interes, 
dar dumneata ştii că mă aflu aici şi în legătură cu o 
problemă pe care mama... 

Aici domnul Ptawicki îi puse mâna pe genunchi şi-l opri: 

— Ai băut cafeaua? Îl întrebă. 


— Am băut-o, răspunse Potaniecki deconcertat. 

— Fiindcă Marynia se duce cu noaptea-n cap la biserică. 
Te rog să mă ierţi şi pentru că nu ţi-am cedat camera mea, 
dar eu sunt un om bătrân şi m-am obişnuit sa dorm aici. 
Asta-i cuibul meu. 

Spunând acestea, îi arătă încăperea cu un gest larg. 

Fără să vrea, Potaniecki îi urmări cu privirea mişcarea 
mâinii. Odinioară, această cameră era pentru ei o tentaţie 
continuă, deoarece aici se afla panoplia cu armele domnului 
Plawicki. Faţă de vremurile îndepărtate, nu se schimbase 
decât tapetul, care acum era trandafiriu, înfăţişând în 
pătrate fără număr păstoriţe tinere, îmbrăcate a la 
Watteau9, pescuind cu undiţa. La fereastră era o măsuţă de 
toaletă, acoperită cu un şerveţel alb, cu oglinda în ramă 
argintie, ticsită cu tot felul de borcănaşe, cutiuţe, sticluţe, 
perii, piepteni, pile de unghii etc. Alături, în colţ, trona 
colecţia de pipe cu cozi de chihlimbar; pe perete, deasupra 
canapelei, un cap de mistreţ, iar sub pipe, două puşti cu 
ţeavă dublă, o tolbă, trâmbiţe şi alte ustensile de vânătoare; 
în fund era o masă, pe care se înălța un vraf de hârtii, şi 
policioara cu cărţi; peste tot o sumedenie de lucruri, mai 
mult sau mai puţin folositoare şi frumoase, care spuneau că 
locuitorul acestei încăperi este osia în jurul căreia se 
învârte toată casa. Într-un cuvânt, era camera unui holtei 
bătrân şi egoist, care exprima o grijă măruntă pentru 
comoditatea şi pretenţiile lui. Potaniecki n-avea nevoie de 
cine ştie ce perspicacitate, ca să-şi dea seama că domnul 
Plawicki nu şi-ar fi cedat camera pentru nimeni şi nimic în 
lume. 

Dar amfitrionul ospitalier continuă: 

— 'Te-ai simţit bine? Cum ai dormit? 

— Mulţumesc, grozav, m-am trezit destul de târziu. 

— Cred că ai să stai la mine cel puţin vreo săptămână. 

Polaniecki, care avea o fire impulsivă, mai că zvâcni de pe 
scaun. 


— Unchiule, cred că ştii şi dumneata că la Varşovia am o 
mulţime de afaceri şi un asociat care acum face toată 
treaba singur. Aşa că silit nevoit să plec cât mai repede, de 
aceea aş dori să rezolv încă astăzi problema pentru care am 
venit. 

La acestea, domnul Plawicki răspunse cu o gravitate 
binevoitoare: 

— Nu, băiatul meu. Astăzi este duminică, şi pe urmă, 
simţămintele familiale se cuvine să stea înaintea afacerilor. 
Azi te întâmpin şi te primesc ca pe o rudă, mâine, dacă vrei, 
poţi să vii ca un creditor. Asta e! Astăzi a venit la mine 
scumpul meu Stach, băiatul Annei. Până mâine! Aşa trebuie 
să fie, Stach. i-o spune o rudă mai în vârstă, care te 
iubeşte şi pentru care trebuie s-o faci... 

Polaniecki se încruntă puţin, dar după o clipă răspunse: 

— Atunci, fie şi pe mâine. 

— Ei, acum a vorbit prin tine Anna... Fumezi lulea? 

— Nu. Fumez numai ţigări. 

— Rău faci, crede-mă. Dar pentru musafiri am şi ţigări. 

Vorbirea le fu întreruptă de uruitul trăsurii care opri la 
intrare. 

— E Marynia, vine, de la slujba de dimineaţă, lămuri 
domnul Ptlawicki. 

Uitându-se pe fereastră, Potaniecki zări o domnişoară 
trandafirie cu pălărie de pai, care cobora din trăsurică. 

— Ai, cunoscut-o pe Marynia? Întrebă domnul Plawicki. 

— Am avut plăcerea... leri. 

— Scumpa mea copilă! Nu mai e nevoie să-ţi spun că 
trăiesc numai pentru ea... 

Tocmai atunci se deschise uşa şi un glas tineresc întrebă: 

— Se poate? 

— Se poate, se poate; este şi Stach aici! Răspunse 
bătrânul. 

Marynia intră repede, cu pălărioara ei agăţată cu panglici 
pe umăr şi, îmbrăţişându-şi tatăl, îi întinse mâna lui 
Polaniecki. În rochia de percal roz arăta foarte vioaie şi 


frumoasă. Era în ea ceva din atmosfera de duminică şi din 
răcoarea dimineţii senine şi luminoase. Avea părul cam 
ciufulit din cauza pălăriei, obrăjorii rumeni, iradia tinereţe. 
Potaniecki avu impresia că azi era mai veselă şi mai 
frumoasă decât ieri. 

— Liturghia şi predica o să fie astăzi ceva mai târziu îi 
spuse tatălui, fiindcă preotul a plecat îndată după slujba de 
dimineaţă la moară, s-o spovedească pe Siatkowska; îi este 
foarte rău. Aşa că, dragă papă, mai ai vreo jumătate de oră. 

— Foarte bine, răspunse Plawicki. În acest timp, o să-l 
cunoşti mai bine pe Stach Polaniecki. Îţi spun, e leit Anna! 
Dar tu n-ai văzut-o niciodată. Marynia, să nu uiţi, mâine, 
dacă va voi, va fi creditorul nostru, astăzi însă e rudă şi 
musafir. 

— Bine, se bucură domnişoara, o să avem o duminică mai 
veselă. 

— Cu toate că aseară dumneata te-ai culcat atât de târziu, 
spuse Potaniecki, astăzi ai fost la utrenie. 

Fata îi răspunse bucuroasă: 

— La utrenie ne ducem numai eu şi bucătarul, ca să avem 
timp după aceea să ne gândim la masa de prânz. 

— Domnişoară ieri am uitat să-ţi spun, adăugă Potaniecki, 
că doamna Emilia Chwastowska îţi transmite complimente. 

— N-am mai văzut-o pe Emilia de un an şi jumătate, dar ne 
scriem destul de des. Ea trebuie să plece la Reichenhall 
pentru fetiţa ei. 

— Era într-adevăr gata de plecare. 

— Fetiţa ce face? 

— Pentru cei doisprezece ani ai ei, a crescut peste măsură 
şi este foarte anemică. Nu pare să fie prea sănătoasă. 

— Dimineaţa te duci des pe la Emilka? Îl mai întrebă. 

— Destul de des. Este aproape singura mea cunoştinţă la 
Varşovia, iar la doamna Emilia ţin foarte mult. 

— Spune-mi, dragul meu, întrebă domnul Plawicki luând 
de pe masă o pereche de mănuşi curate şi presându-le în 
buzunarul de la piept, ce faci tu la Varşovia, cu ce te ocupi? 


— Sunt ceea ce se cheamă un om de afaceri. Am o casă de 
consignaţie-comerţ în tovărăşie cu un oarecare Bigiel. Fac 
speculă cu cereale, zahăr, uneori cu lemne şi cu ce se mai 
nimereşte. 

— Te întreb, fiindcă eu am auzit că eşti inginer. 

— Sunt specialist în probleme tehnice. Dar după ce m-am 
întors în ţară, n-am găsit post în nici o fabrică, aşa că m-am 
apucat de comerţ, despre care am oarecare cunoştinţe; pe 
de altă parte, intrasem de patru ani în întreprinderea de 
comerţ, chiar dacă toată treaba o făcea numai Bigiel. 
Specialitatea mea sunt însă coloranţii. 

— Cum ai spus? Se miră domnul Ptawicki. 

— Coloranţii. 

— Acum trăim asemenea timpuri, încât suntem siliţi să 
facem de toate, remarcă grav bătrânul. Nu eu sunt acela 
care să ţi-o ia în nume de rău. Dacă-şi păstrează tradiţiile 
sfinte ale familiei, nici o profesie nu înjoseşte omul. 

Iar Polaniecki care, la vederea domnişoarei, îşi recăpătase 
umorul şi se amuza de grandezza domnului Plawicki, îşi 
arătă dinţii sănătoşi într-un zâmbet larg şi răspunse: 

— Slavă Domnului! 

Domnişoara Marynia zâmbi la rândul ei şi reluă: 

— Emilia, care ţine şi ea destul de mult la dumneata, mi-a 
scris odată că eşti foarte priceput în afaceri. 

— Asta pentru că la noi numai cu evreii ne înţelegem mai 
greu, în rest concurenţa e foarte slabă. Dar şi cu evreii 
putem găsi un limbaj comun, dacă nu scoatem tot felul de 
manifeste antisemite. Cât despre doamna Emilia, ea se 
pricepe la afaceri tot atât cât se pricepe şi micuța Litka. 

— Da, ea n-a avut niciodată înclinații practice. Dacă nu l-ar 
fi avut pe fratele soţului, domnul Teofil Chwastowski, ar fi 
pierdut toată averea. Domnul Teofil iubeşte foarte mult pe 
Litka. 

— Cine n-o iubeşte pe Litka? Eu sunt cel dintâi care nu mai 
pot după ea. E un copil atât de ciudat, atât de drag! Află, 
domnişoară, că am o mare slăbiciune pentru ea. 


Marynia se uită cu luare-aminte la faţa lui sinceră, 
expresivă şi gândi: „Este un impulsiv, dar are suflet bun”. 

Domnul Plawicki observă între timp că se apropie vremea 
liturghiei, şi începu să-şi ia rămas bun de la Marynia, ca şi 
când ar fi plecat într-o călătorie de câteva luni, apoi făcu 
semnul crucii asupra capului ei şi îşi luă pălăria. 
Domnişoara strânse mâna lui Potaniecki mai tare decât 
ultima oară, când îl lăsase singur, iar acesta, urcând în 
trăsurică, îşi repetă în gând: „Oho, e grozav de frumoasă! 
Simpatică foc!” 

Dincolo de alee, pe care Potaniecki o străbăâtuse cu o zi 
înainte, trăsurică ieşi pe drumul străjuit din loc în loc la 
distanţe inegale, de mesteceni bătrâni şi scorburoşi. De o 
parte se întindea câmpul de cartofi, de cealaltă parte un lan 
uriaş de secară, cu spicele îngreuiate şi aplecate, care 
părea că doarme în aerul liniştit şi în lumina puternică a 
soarelui. Printre mesteceni zburau pe dinaintea trăsuricii 
coţofene şi pupeze. În depărtare, pe cărările care şerpuiau 
prin grâiele gălbui, se vedeau, mergând cufundate până la 
subţiori, fetele din sat; cu băsmăluţe roşii pe cap, semănau 
cu macii înfloriţi. 

— Frumoasă secară, se minună Poltaniecki. 

— Da, nu e rea. Omul face ce poate, iar Dumnezeu dă cât 
vrea. Eşti tânăr, dragul meu, aşa că-ţi dau un sfat care-o să- 
ţi fie de folos în viitor. Fă întotdeauna ce trebuie să faci, 
restul lasă-l în seama lui Dumnezeu. El ştie cel mai bine de 
ce avem nevoie. Recolta o să fie bună anul ăsta, eu am ştiut- 
o dinainte, pentru că Dumnezeu, când vrea să mă vestească 
de ceva, îmi trimite totdeauna un semn. 

— Cum aşa? Întrebă Potaniecki uimit. 

— În spatele colecţiei de pipe, nu ştiu dacă ai băgat de 
seamă unde se află, ori de câte ori trebuie să mi se întâmple 
ceva rău, apare un şoarece câteva zile la rând. 

— Cred că e vreo gaură în duşumea. 

— Nu e nici o gaură, răspunse domnul Ptawicki, mijindu-şi 
ochii şi clătinând tainic din cap. 


— N-ai încercat să aduci o pisică? 

— Nu, fiindcă dacă voia lui Dumnezeu este ca acest 
şoarece să fie pentru mine un semn prevestitor, eu nu vreau 
să mă pun împotrivă. Anul ăsta n-am văzut nimic. l-am şi 
spus Maryniei... Poate că Dumnezeu vrea să ne arate în 
acest fel că veghează asupra familiei noastre. Ascultă la 
mine, dragul meu, ştiu că lumea vorbeşte că suntem ruinaţi, 
sau că ne aflăm într-o situaţie foarte proastă. Judecă şi tu: 
Krzemiei, împreună cu Skoki, Magierowka şi Suchocin, are 
aproape trei mii şapte sute cincizeci de hectare. Ce-i drept, 
vreo şaizeci de mii de ruble sunt ale Asociaţiei, nu mai mult, 
la care se adaugă circa o sută de mii ipoteca, la un loc cu 
banii tăi. Avem deci o datorie de o sută şaizeci de mii de 
ruble. Dacă socotim numai cu două sute hectarul, se adună 
şapte sute cincizeci de mii, în total nouă sute zece mii... 

— Cum adică? Întrerupse Potaniecki nedumerit, dumneata 
pui la socoteală şi datoriile? 

— Dacă moşia n-ar valora nimic, nu mi-ar da nimeni 
împrumut nici o para în contul ei, aşa că trebuie să adaug 
datoriile la valoarea moşiei. 

Potaniecki îşi spuse în gând: „E un nebun cu care nu se 
poate sta de vorbă”, şi ascultă mai departe în tăcere. 

lar domnul Ptawicki continuă: 

— Aş vrea să parcelez Magierowka, Moara o vând, iar la 
Skoki şi Suchocin se găseşte marnă, un zăcământ pe care l- 
am socotit la două milioane de ruble. 

— Dar cumpărător ai găsit? 

— Acum doi ani a venit pe aici un oarecare Schaum şi a 
cercetat pământul. A plecat într-adevăr fără să mai 
pomenească de afacere, dar sunt sigur că se va întoarce. 
Altfel, mi s-ar fi arătat şoarecele după colecţia de pipe. 

— Hm! N-are decât să se întoarcă. 

— Ştii însă ce-mi trece prin minte? De vreme ce eşti om de 
afaceri, apucă-te tu de treaba asta. Găseşte-ţi asociaţi... 

— E o afacere prea mare pentru mine. 


— Atunci găseşte-mi măcar un cumpărător; îţi dau zece la 
sută din câştig. 

— Domnişoara Maria ce părere are despre marna asta? 

— Marynia, de, ca Marynia. E un copil de aur, dar tot copil 
rămâne. Crede însă şi ea că Providența veghează asupra 
familiei noastre. 

— Mi-a spus-o şi mie aseară. 

În acest timp, începură să se apropie de Watory şi de 
biserica ce se înălța pe o colină printre tei. La poalele 
colinei se aflau vreo cincisprezece căsuțe ţărăneşti şi câteva 
brişte şi trăsurici. 

— Asta e biserica noastră, de care cred că-ţi mai aduci 
aminte. Toţi cei din neamul Plawicki se odihnesc aici; în 
curând mă voi odihni şi eu. Nicăieri nu mă rog mai bine ca 
aici. 

— Văd că e multă lume, constată Polaniecki. 

— Da, uite brişca lui Gatowski, careta familiei Zazimski, 
trăsurica lui Jamisz şi alte câteva. Cred că-ţi aminteşti şi de 
familia Jamisz. Ea e o femeie deosebită, iar el, deşi, vezi 
Doamne, mare agronom şi consilier, nu e decât un papă- 
lapte care n-a înţeles-o niciodată. 

Tocmai atunci, în turnul clopotniţei începu să bată 
clopotul. 

— Ne-au văzut şi de-aia bat clopotul, liturghia va începe 
numaidecât... După slujbă, te voi conduce la mormântul 
primei mele soţii; să te rogi pentru ea, fiindcă este doar 
mătuşa ta... A fost o femeie virtuoasă, luminează-i Doamne 
sufletul! 

Aici domnul Ptawicki ridică iarăşi degetul să-şi şteargă 
ochiul drept. Dar Potaniecki, vrând să schimbe vorba, îl 
întrebă: 

— Nu-i aşa că doamna Jamisz a fost odată o femeie foarte 
frumoasă? A rămas tot aşa? 

Faţa domnului Plawicki se însenină dintr-o dată. Îşi scoase 
pentru o clipă vârful limbii pe sub mustaţa cănită, apoi 
începu să-l bată cu palma pe pulpă pe Polaniecki şi spuse: 


— Merită şi acum să intri în păcat cu ea, merită, oho...! 

Ajunseră între timp şi, înconjurând biserica, intrară printr- 
o uşă laterală în sacristie, nevrând să se mai îmbulzească 
prin mulţime. Doamnele şedeau în stranele laterale 
dinaintea stalurilor. Domnul Plawicki luă loc în strana 
ctitorilor, în care mai era doar familia Jamisz: el, un bărbat 
care arăta foarte bătrân, cu faţa inteligentă şi chinuită, ea, 
o femeie aproape de şaizeci de ani, îmbrăcată ca şi 
domnişoara Marynia, adică în rochie de percal şi pălărie de 
pai. Plecăciunile politicoase, pe care începu să i le facă 
domnul Plawicki, şi zâmbetul afabil, cu care ea îi răspundea, 
arătau că între ei existau legături strânse, întemeiate pe o 
adoraţie reciprocă. După o clipă, doamna Jamisz, ducându- 
şi lornieta la ochi, începu să-l cerceteze pe Polaniecki, 
neînţelegând pesemne cine putea să-l însoţească pe domnul 
Plawicki. În banca din spatele lor, unul dintre vecini, 
profitând că slujba nu începuse, îşi încheie relatarea despre 
o vânătoare, spunându-i de câteva ori celui de lângă el: 
„Câinii mei aleargă grozav...”, apoi amândoi schimbară 
vorba şi începură să bârfească pe seama lui Plawicki şi a 
doamnei Jamisz atât de tare, încât Polaniecki auzea fiecare 
cuvânt. 

Tocmai atunci ieşi preotul cu sfintele daruri. La vederea 
lor, în această bisericuţă, amintirile lui Potaniecki se 
întoarseră iarăşi spre anii copilăriei, când venea aici cu 
mama lui. Fără să vrea, era foarte uimit că la ţară nu se 
schimbă nimic în afară de oameni. Unii sunt duşi să se 
odihnească în tarlaua preotului, alţii se nasc, dar viaţa nouă 
se desfăşoară în vechile forme, şi cine revine aici după o 
absenţă îndelungată, de departe, are impresia că toate sunt 
ca şi mai înainte. Biserica era la fel; naosul era tot atât de 
tixit de capetele bălaie ale ţăranilor, de sumane cenuşii, 
marame, galbene şi roşii şi de smicelele de flori în părul 
fetelor; la fel mirosea şi acum a tămâie, obligeană 
proaspătă şi năduşeală omenească. Afară, printr-una din 
ferestre, se vedea acelaşi mesteacăn, ale cărui ramuri 


subţiri le bătea vântul, acoperind geamurile şi umplând 
biserica de o lumină verzuie; numai oamenii nu mai erau 
aceiaşi: o parte din cei de demult se prefăceau încet în 
pulbere sau creşteau din pământ odată cu iarba; în schimb, 
cei care mai trăiau, erau încovoiaţi, cocoşaţi şi împuţinaţi la 
trup de parcă alunecau treptat în pământ. Potaniecki, care 
se lăuda că evită orice probleme de ordin mai general, dar 
care, în fond, având o minte specific slavă, nedesprinsă 
parcă suficient de infinitul universului, era mereu 
preocupat de ele fără voia lui; se gândea acum că între 
dragostea înnăscută a oamenilor pentru viaţă şi necesitatea 
morţii există totuşi o prăpastie uriaşă. Îşi spunea, de 
asemenea, că toate sistemele filosofice se perindă ca nişte 
umbre pieritoare, în timp ce liturghia se desfăşoară după 
şartul străvechi, tocmai pentru că numai ea făgăduieşte şi 
asigură curgerea neîntreruptă spre viitor. 

EI însuşi, format în străinătate, nu prea credea în ea, cel 
puţin nu era sigur. Simţea şi el, ca toţi oamenii mai noi din 
ziua de azi, o repulsie nestăpânită faţă de materialism, dar 
nu găsise încă ieşirea din impas, şi, ceea ce era mai 
important, i se părea că nici n-o mai caută. Era un, pesimist 
inconştient, ca toţi cei care aleargă mereu după ceea ce nu 
pot să găsească. Se lăsa amăgit de treburile cu care se 
obişnuise şi numai în momentele de mare descurajare se 
întreba: ce rost au toate astea? Ce folos să trudeşti să faci 
avere, să te căsătoreşti, să faci copii, de vreme ce totul 
sfârşeşte într-o prăpastie? Dar asta nu se întâmpla decât 
rareori, şi nu apucase să se cristalizeze într-un principiu de 
conduită. Îl salvase de fiecare dată tinereţea, nu cea dintâi, 
acea forţă neistovită încă a trupului şi a minţii, instinctul de 
conservare, obişnuinţa muncii, vioiciunea înnăscută, în 
sfârşit, acea forţă elementară care-l împinge pe bărbat în 
braţele femeii. Aşa se întâmplă şi acum, de la amintirile 
copilăriei, de la gândurile despre moarte, de la îndoiala în 
legătură cu finalitatea matrimoniului ajunse la ideea că n- 
are cu cine împărţi tocmai ceea ce era mai bun în el, iar de 


aci la domnişoara Plawicka, a cărei rochie de percal, care-i 
acoperea trupul tânăr şi zvelt, o avea tot timpul în faţa 
ochilor. Îşi aduse aminte că la plecare, doamna Emilia 
Chwastowska, o bună prietenă a lui şi a domnişoarei 
Marynia, îi spusese râzând: „Dacă n-ai să te îndrăgosteşti 
de Marynia la Krzemief, am să-ţi închid uşa”. ELîi 
răspunsese cu nepăsare că nu se duce acolo să se 
îndrăgostească, ci doar să-şi ia banii înapoi, dar asta nu era 
adevărat. Dacă domnişoara Plawicka n-ar fi fost la 
Krzemiei, mai mult ca sigur că l-ar fi bombardat în 
continuare pe domnul Plawicki cu scrisori sau ar fi făcut uz 
de puterea legii. Imaginea ei îi stăruise în minte şi pe drum; 
era furios, că venise şi pentru bani. Spunându-şi că în 
asemenea situaţii trebuie să se arate neînduplecat, era 
hotărât ca înainte de toate să-şi recapete banii; prefera să 
exagereze chiar, numai să-şi împlinească scopul. Şi-o 
spusese din prima seară, când Marynia, deşi îi plăcuse 
destul de mult, nu făcuse nici pe departe o impresie atât de 
puternică asupra lui, cum credea, ci aproape dimpotrivă. 
Dar astăzi de dimineaţă fusese de-a dreptul copleşit. „E 
frumoasă ca o dimineaţă, îşi spuse, şi ştie şi ea că e 
frumoasă. Femeile ştiu întotdeauna asemenea lucruri!” 
Această ultimă descoperire îi stârni nerăbdarea, deoarece 
voia să ajungă cât se poate de repede la Krzemief, ca să 
observe în continuare întruparea femeii în eşantionul care 
locuia aici. Slujba se sfârşi însă curând, iar domnul Ptawicki 
ieşi îndată după ce se închină, întrucât mai avea de 
îndeplinit încă două obligaţii: cea dintâi, să se roage la 
mormintele celor două soţii, care se aflau lângă biserică, a 
doua, s-o conducă pe doamna Jamisz la trăsură; or, cum nu 
voia să scape de niciuna, trebuia să ţină seama de timp. 
Potaniecki ieşi odată cu el şi în curând ajunseră înaintea 
lespezilor de piatră zidite, una lângă alta, în peretele 
bisericii. Domnul Plawicki îngenunche şi se rugă o vreme 
recules, după care se ridică, îşi şterse lacrimile care-i 


îngreunau genele şi, în cele din urmă, luându-l pe 
Potaniecki de braţ, zise: 

— Aşa-i, le-am pierdut pe amândouă, iar eu trebuie să 
trăiesc. 

În acest timp, în uşa bisericii se arătă doamna Jamisz 
întovărăşită de soţul ei, de cei doi vecini care o bârfiseră 
înainte de slujbă şi de tânărul Gatowski. La vederea ei, 
domnul Ptawicki se aplecă spre urechea lui Potaniecki şi 
spuse: 

— Când o să se urce în trăsură, să te uiţi ce picior are. 

Apoi se alăturară celorlalţi; începură plecăciunile şi îşi 
dădură bineţe. Domnul Plawicki îl prezentă pe Potaniecki, 
apoi, adresându-se doamnei Jamisz, adăugă cu zâmbetul 
omului convins că spune ceva de care nu e în stare oricine: 

— Ruda mea, care a venit să-şi îmbrăţişeze unchiuleţul şi 
să-l... Strângă cu uşa... 

— O îngăduim numai pe cea dintâi, altfel va avea de-a face 
cu noi, răspunse interlocutoarea. 

— Dar Krzemien este un os tare, continuă Plawicki, şi o să- 
şi rupă dinţii, deşi e tânăr. 

Doamna Jamisz îşi miji ochii: 

— Uşurinţa, spuse, cu care dumneata risipeşti asemenea 
perle... C'est inoui! 10 Cum stai cu sănătatea? 

— Acum mă simt sănătos şi tânăr. 

— Şi Marynia? 

— A fost la slujba de dimineaţă. Vă aşteptăm la cinci. Mica 
mea gospodină îşi bate căpşorul cu gustarea de după- 
amiază. E o zi minunată. 

— O să venim, dacă nevralgia mea mi-o va îngădui... Şi 
soţul meu. 

— Vecine, cum rămâne? Întrebă domnul Plawicki. 

— Mă rog, cu plăcere, ca totdeauna! Răspunse vecinul cu 
glas chinuit. 

— Atunci au revoir! 

— Au revoir! Răspunse doamna. 

Şi întorcându-se spre Potaniecki, îi întinse mâna: 


— Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnule. 

Plawicki îi oferi braţul şi o conduse la trăsură. Cei doi 
vecini plecară şi ei. Potaniecki rămase o clipă cu Gatowski, 
care-l examină fără urmă de prietenie. Potaniecki îl ţinea 
minte ca pe un băieţandru destul de neîndemânatic, acum 
însă „ursuleţul” devenise un bărbat uriaş şi poate cam greoi 
în mişcări, dar mai degrabă bine făcut, cu o mustață 
cânepie foarte frumoasă. Potaniecki nu-l întrebă nimic, 
aşteptând ca celălalt să înceapă vorba, dar Gatowski, 
înfundându-şi mâinile în buzunare, tăcea cu încăpățânare. 

„Vechile maniere i-au rămas”, se gândi. 

Şi, la rândul lui, simţi că nu-l poate suferi pe acest găligan 
Morocănos. 

Între timp, domnul Plawicki, înapoindu-se de la trăsura 
familiei Jamisz, îl întrebă mai întâi pe Potaniecki: „Ai băgat 
de seamă?” apoi adăugă: 

— Gatos, dragă, tu vii cu brişcă ta, fiindcă în trăsurica mea 
nu sunt decât două locuri. 

— Da, o să vin cu brişca, fiindcă-i duc un câine 
domnişoarei Maria, răspunse tânărul. 

Şi înclinându-se, se depărtă. În curând, Plawicki şi 
Potaniecki înaintau pe drumul dinspre Krzemiefi. 

— Unchiule, te pomeneşti că şi Gatowski ţi-e rudă? Întrebă 
Potaniecki. 

— E, de-a zecea spiţă. Au decăzut foarte mult. Ăsta, Adolf, 
mai are doar o sfoară de moşie şi-i suflă vântul prin 
buzunare. 

— Inima însă nu-i e tot atât de pustie, nu-i aşa? 

Domnul Ptawicki îşi ţuguie buzele: 

— Cu atât mai rău pentru el, dacă visează ceva... Poate că 
e un om cumsecade, dar este un necioplit. N-are maniere, 
n-are învăţătură de carte şi n-are nici avere. Marynia ţine la 
el, mai degrabă îl suportă. 

— Hm, îl suportă? 

— Vezi tu, lucrurile stau aşa: eu mă sacrific pentru ea şi 
lâncezesc la ţară, iar ea se sacrifică pentru mine şi stă şi ea 


tot aici. Dar e cam puţină lume; doamna Jamisz este mult 
mai în vârstă decât ea, tineret mai deloc, aşa că viaţa e 
plictisitoare, n-avem însă ce face. Dragul meu, ţine minte că 
viaţa nu-i decât un şir de sacrificii. Acest principiu trebuie 
să-l porţi mereu în inimă şi-n minte. Mai ales aceia care 
aparţin unei familii mai răsărite şi mai cumsecade n-ar 
trebui să-l uite. Cât despre Gatowski, vine totdeauna 
dumineca la noi, la masa de prânz, iar astăzi, cum ai auzit şi 
tu, aduce un câine. 

Tăcură şi merseră mai încet pe drumul nisipos. Coţofenele 
zburau acum din mesteacăn în mesteacăn spre Krzemiefi. 
Trăsurică era urmată de brişcă lui Gatowski care, 
gândindu-se la Potaniecki, îşi spunea: „Dacă a venit să-i 
asuprească aici, ca un creditor ce este, o să-i răsucesc 
grumazul, iar dacă nu-i decât un concurent, o să fac tot 
aşa”. 

Încă de copil, nu-l putea suferi pe Potaniecki. Pe atunci se 
întâlneau din când în când, şi Potaniecki, mai mare cu câţiva 
ani, îl lua în râs sau chiar îl bătea. 

În cele din urmă ajunseră, şi o jumătate de oră mai târziu, 
se găseau cu toţii, împreună cu domnişoara Marynia, la 
masa din sufragerie. Căţelandrul adus de Gatowski, 
folosindu-se de privilegiul musafirului, se învârtea pe sub 
masă, iar uneori se căţăra pe genunchii celor de faţă cu 
mare încredere şi bucurie manifestată cu ajutorul cozii. 

— E un Gordon, seter, spuse Gatowski; e încă un 
prostănac, dar cei din rasa lui sunt foarte deştepţi şi ataşaţi. 

— E minunat şi-ţi sunt foarte recunoscătoare, domnule, 
răspunse domnişoara Plawicka, admirând blana neagră, 
lucioasă, şi semnele verzi de deasupra ochilor. 

— E foarte simpatic, adăugă domnul Ptawicki, punându-şi 
şervetul pe genunchi. 

— Şi la vânătoare e mult mai bun decât seterii obişnuiţi. 

— Dumneata vânezi, domnişoară? Întrebă Polaniecki. 

— Nu, n-am avut niciodată chef de aşa ceva. Dar 
dumneata? 


— Da, foarte rar. De altfel, trăiesc la oraş. 

— Faci vizite multe? Se interesă domnul Plawicki. 

— Da de unde, nu mă duc aproape nicăieri. La doamna 
Emilia, la asociatul meu, Bigiel, la Waskowrski, care mi-a 
fost cândva profesor, dar acuma devenit tare ciudat şi... 
Cam asta-i tot. Fireşte, câteodată mă duc pe la oamenii cu 
care întreţin legături de afaceri. 

— Asta nu-i bine, fătul meu. Un tânăr trebuie să aibă şi să 
întreţină relaţii de societate, mai ales atunci când are 
dreptul s-o facă. Cine are nevoie să urce, mă rog, e altceva, 
dar tu, ca un Potaniecki, poţi să te duci peste tot. Asta ţi-o 
spun eu. Cu Marynia am mereu necazuri de acest fel. Acum 
doi ani, când a împlinit optsprezece ani, am dus-o iarna la 
Varşovia. Înţelegi şi tu că asta nu se face aşa, bătând din 
palme; a fost nevoie de unele sacrificii din partea mea. Şi ce 
crezi că a făcut? A stat zile întregi la doamna Emilia şi au 
citit cărţi. Am crescut o sălbatică şi aşa o să rămână; puteţi 
să vă luaţi de mână amândoi. 

— Atunci o să ne luăm de mână! Exclamă vesel Potaniecki. 

Dar ea răspunse râzând: 

— Eu nu pot, pe cuvântul meu, pentru că n-a fost chiar 
aşa. E adevărat că am citit multe cărţi cu Emilia, dar am 
făcut multe vizite cu papă şi am dansat pentru toată viaţa. 

— Nu renunţa, domnişoară! 

— Nu, nu renunţ, dar nici nu regret. 

— Pesemne că n-ai păstrat prea multe amintiri. 

— Pesemne. Mi-a rămas doar memoria, dar asta-i altceva. 

— Nu prea înţeleg, domnişoară. 

— Memoria e ca o magazie, în care se află trecutul, iar 
amintirea se produce atunci când cobori în această 
magazie, ca să iei ceva. 

Aici domnişoara Marynia se sperie de propria îndrăzneală 
cu care se avântase în consideraţii filosofice asupra 
deosebirii dintre memorie şi amintiri, drept care roşi 
puternic. 


Potaniecki, în schimb, se gândi: „Nu-i nici proastă, şi e atât 
de frumoasă!” 

Iar cu voce tare adăugă: 

— Mie nu mi-a trecut prin minte una ca asta, oricum, e 
foarte bine spus. 

Şi o învălui cu priviri pline de simpatie. Era într-adevăr 
foarte frumoasă când zâmbea aşa, încurcată întrucâtva de 
laudă şi în acelaşi timp tare bucuroasă. Se îmbujoră şi mai 
mult când cutezătorul tânăr mai rosti: 

— Mâine, înainte de plecare, te rog să-mi dai şi mie un 
loc... fie şi în magazie. 

Dar o spuse cu atâta veselie, încât nu se putea supăra pe 
el, de aceea, domnişoara Marynia îi răspunse, nu fără 
anume cochetărie: 

— Bine, dar să fie reciproc... 

— În acest caz, voi fi nevoit să cobor atât de des în 
magazie, încât prefer să mă instalez pentru totdeauna 
acolo. 

Domnişoara Plawicka socoti că îndrăzneala era prea mare 
pentru timpul prea scurt de când se cunoscuseră, dar 
tocmai atunci interveni domnul Ptawicki: 

— Îmi place Potaniecki! Îl prefer lui Gat6s, care tace 
întruna. 

— Eu mă pricep să vorbesc numai despre ceea ce se poate 
lua în mână, răspunse tânărul cu anume tristeţe. 

— Atunci ia furculiţa în mână şi mănâncă. 

Potaniecki zâmbi, dar domnişoara Marynia se abţinu, 
deoarece i se făcu milă de Gatowski, aşa că îndreptă 
discuţia spre lucruri mai concrete. 

„E. o cochetă ori are suflet bun”, se gândi iarăşi Potaniecki. 

Dar domnul Ptawicki, căruia se vede că sejurul hibernal de 
la Varşovia îi stăruia în minte, întrebă: 

— Spune-mi Stach, tu îl cunoşti pe Bukacki? 

— Ba bine că nu! Cu el mă înrudesc mai de aproape decât 
cu dumneata. 


— Noi ne înrudim cu toată lumea bună, absolut cu toată 
lumea bună. Bukacki a fost cel mai înflăcărat partener al 
Maryniei. A dansat cu ea la toate seratele. 

Polaniecki începu să râdă iarăşi. 

— Şi drept răsplată şi-a ocupat locul în praful din magazie. 
Ei, dar pe unul ca ăsta cel puţin nu mai trebuie să-l ştergi 
de praf, e tot atât de îngrijit ca şi dumneata, unchiule. E cel 
mai elegant om din Varşovia. Ce face? Administrează aerul 
proaspăt, asta înseamnă că, atunci când e vreme frumoasă, 
iese pe jos sau cu trăsura la plimbare. În plus, este un 
original care are niscaiva celule nemaiîntâlnite în creier. 
Acest om vede tot felul de lucruri pe care nimeni altul nu le- 
ar lua în seamă. Cândva, după întoarcerea lui de la Veneţia, 
mă întâlnesc cu el şi-l întreb ce a văzut acolo, iar el îmi 
răspunde: „Pe Riva degli Schiavoni am văzut odată plutind 
pe apă o jumătate de coajă de ou şi o jumătate de lămâie: s- 
au întâlnit, s-au ciocnit, s-au depărtat, s-au apropiat, în fine, 
paf! Jumătatea de lămâie a căzut în jumătatea de coajă de 
ou şi au plutit mai departe împreună. Vezi ce înseamnă 
armonia!” Ei bine, uite cu ce se ocupă Bukacki, deşi ştie 
multe, la artă, de pildă, se pricepe de minune. 

— Lumea vorbeşte că e foarte capabil! 

— Se prea poate, dar nu-i bun de nimic. Consumă, atâta 
tot. Dacă cel puţin ar fi un om vesel, în realitate însă este un 
melancolic. Am uitat să vă spun că este îndrăgostit de 
doamna Emilia. 

— Emilka primeşte multă lume? Întrebă iarăşi domnişoara 
Marynia. 

— Nu. Ne vedem la ea eu, Waskowski, Bukacki şi Maszko, 
avocatul acela care cumpără şi vinde proprietăţi funciare. 

Sigur că Emilka nu poate primi prea multă lume, fiindcă 
cea mai mare parte din timp o consacră Litkăi. 

— Sărmana copilă, spuse Potaniecki. De-ar da Dumnezeu 
să se facă bine la Reichenhall! 

Pe faţa-i luminoasă se aşternu într-o clipă o mâhnire 
neprefăcută. Acum fu rândul domnişoarei Marynia să-l 


privească lung, cu simpatie, şi să repete în gând: „Iotuşi, 
trebuie să fie cu adevărat un om foarte bun”. 

Iar domnul Ptawicki începu să vorbească parcă de unul 
singur: 

— Maszko, Maszko... Şi ăsta i-a dat târcoale Maryniei. Dar 
ei nu-i plăcea. În ce priveşte proprietăţile, preţul lor a 
scăzut atât de mult, încât, Doamne fereşte... 

— Tocmai, Maszko susţine că în aceste condiţii e bine să 
cumperi. 

Masa se termină şi trecură cu toţii în salon, la cafea, în 
timpul căreia domnul Ptawicki glumi pe seama domnului 
Gatowski, lucru pe care-l făcea când era foarte bine dispus. 
Tânărul îndură totul cu răbdare, gândindu-se la domnişoara 
Marynia, dar cu o mână ce părea să spună: „Ehei, dacă n-ar 
fi aşa, ţi-aş frânge toate oasele!” După cafea, domnişoara 
Marynia se aşeză la pian, în timp ce tatăl ei făcea pasienţe. 
Nu cânta prea bine, dar fruntea ei calină şi luminoasă se 
decupa frumos deasupra pupitrului. Pe la cinci, domnul 
Ptawicki se uită la ceas şi spuse: 

— Familia Jamisz nu mai vine. 

— Vine, vine, mai e vreme, îl linişti Marynia. 

Din acest moment însă, bătrânul îşi privea ceasul întruna 
şi vestea mereu noutatea că familia Jamisz nu mai vine. În 
cele din urmă, pe la şase, rosti cu voce mormântală: 

— Trebuie să se fi întâmplat o nenorocire. 

Tocmai atunci Potaniecki sta lângă domnişoara Marynia 
care spuse cu glas şoptit: 

— Mai mare necazul! Mai mult ca sigur că nu s-a întâmplat 
nimic, dar papă va fi prost dispus până diseară. 

La început, Potaniecki vru să-i răspundă că a doua zi, în 
schimb, după ce va dormi bine, îşi va recăpăta umorul, dar 
citindu-i pe faţă îngrijorarea neprefăcută, propuse: 

— După câte mi-aduc aminte, nu stau prea departe; 
trimite-ţi pe cineva să afle ce s-a întâmplat. 

— Ce zici, papă, să trimitem? 

Acesta însă răspunse cu amărăciune: 


— Prea mare cinstea. O să mă duc eu. 

Şi chemând slujitorul, îi dădu poruncă să înhame. După 
care se gândi o clipă şi zise: 

— Enfin, la noi ia ţară oricând se poate întâmpla să vină 
cineva şi s-o găsească pe fiica mea singură. Aici nu e ca la 
oraş. Pe de altă parte, sunteţi rude. Ascultă, Gatowski, s-ar 
putea să am nevoie de tine, aşa că fii bun şi însoţeşte-mă. 

O expresie de mare aversiune şi nemulţumire se răsfrânse 
pe chipul tânărului. Îşi trecu mâna peste părul bălai şi rosti: 

— La iaz e o barcă trasă pe mal, pe care grădinarul nu 
poate s-o împingă la apă; i-am promis domnişoarei Maria că 
o s-o împing eu, numai că dumineca trecută nu m-a lăsat, 
pentru că ploua cu găleata. 

— Atunci, dă fuga şi încearcă, până la iaz nu sunt decât 
treizeci de paşi, în câteva minute eşti înapoi. 

De voie, de nevoie, Gatowski ieşi în grădină, în vreme ce 
domnul Plawicki, neacordând nici o atenţie lui Polaniecki şi 
fiicei sale, repeta preumblându-se prin încăpere: 

— Are nevralgie, pun pariu că are nevralgie; am nevoie de 
Gatowski, poate-l reped după doctor. Molâul ăsta de 
consilier fără consiliu n-ar fi în stare s-o facă. 

Şi trebuind, se vede, să-şi verse focul pe cineva adăugă, 
adresându-se lui Potaniecki: 

— Nici nu-ţi închipui ce neghiob e! 

— Cine? 

— E. Jamisz. 

— Bine, tată, dar... Începu domnişoara Marynia. 

Domnul Ptawicki nu-i îngădui să-şi sfârşească vorba şi 
spuse cu supărare crescândă: 

— Ştiu prea bine că nu-ţi place când vezi că ea îmi arată 
puţină grijă şi prietenie. N-ai decât să citeşti articolele 
domnului Jamisz despre agricultură, adoră-l, ridică-i statui, 
dar dă-mi voie să-mi am şi eu simpatiile mele. 

Aici Potaniecki avu prilejul să admire adevărata dulceaţă a 
domnişoarei Marynia care, în loc să-şi piardă cumpătul, 


alergă la tatăl ei şi, apropiindu-şi fruntea de mustăţile-i 
cănite, încercă să-l liniştească: 

— Înhamă îndată, îndată! Poate că trebuie-să merg şi 
eu?... Acum însă, tătuţule urâcios, nu te înfuria, că-ţi face 
Tău. 

Domnul Ptawicki, care ţinea foarte mult la ea, o sărută pe 
frunte şi spuse: 

— Ştiu că, în fond, ai un suflet de aur, dar ce tot face 
Gatowski de întârzie atât? 

Şi începu să strige prin uşa deschisă spre grădină la 
tânărul care se întorcea gâfâind de oboseală: 

— E trasă prea departe şi are apă înăuntru; am încercat, 
dar n-am putut s-o urnesc. 

— Atunci ia-ţi şapca şi să plecăm, aud că trăsurica ne 
aşteaptă. 

O clipă mai târziu, cei doi tineri rămaseră singuri. 

— Papă a fost obişnuit cu o lume ceva mai distinsă decât 
cea de aici, spuse domnişoara Marynia. De aceea îi place 
doamna Jamisz, dar şi domnul Jamisz este un om foarte 
inteligent şi cumsecade. 

— L-am văzut la biserică. Mi s-a părut cam chinuit. 

— E bolnav, într-adevăr, şi pe deasupra mai şi munceşte 
foarte mult. 

— Ca şi dumneata. 

— O, nu! Domnul Jamisz îşi administrează moşia cu multă 
pricepere, scrie despre problemele agrare. La drept 
vorbind, este o adevărată lumen1 1 prin partea locului. E un 
om atât de cumsecade! Şi ea e o femeie bună, dar pentru 
mine cam exagerată. 

— O fostă frumuseţe. 

— Întocmai. Şi viaţa de aici, în care omul cam rugineşte, o 
face să întreacă puţin măsura. Cred că la oraş toate 
ciudăţeniile şi slăbiciunile omeneşti se şterg una pe alta, pe 
când la ţară oamenii se schimbă mai uşor şi devin... Bizari. 
Se dezobişnuiesc treptat de bunele maniere, păstrează 
obiceiuri învechite şi aşa ajung la exagerare. Cred că noi 


toţi, cei de aici, părem oamenilor de la oraş cam ruginiţi şi 
puţin caraghioşi. 

— Nu toţi, răspunse Potaniecki. Dumneata, de exemplu, 
nici pomeneală! 

— Fireşte, ăsta vine cu timpul, acceptă Marynia zâmbind. 

— Bine, dar timpul poate şi el să schimbe unele lucruri. 

— Aici se schimbă atât de puţine, şi cel mai adesea în rău. 

— În viaţa fetelor, schimbările sunt lesne previzibile. 

— Aş vrea mai întâi ca împreună cu tata să facem ordine la 
Krzemief. 

— Aşadar, domnul Ptlawicki şi Krzemien sunt cele două 
scopuri principale din viaţa dumitale? 

— Da, dar eu nu-l pot ajuta prea mult, fiindcă nu ştiu mai 
nimic ca lumea. 

— Papă, Krzemief şi nimic altceva! Repetă Potaniecki. 

Convorbirea se întrerupse pentru o clipă, după care 
domnişoara Marynia îl întrebă pe Polaniecki dacă nu vrea 
să meargă în grădină. Se duseră şi în curând ajunseră pe 
malul iazului. Potaniecki, care în străinătate făcuse parte 
din diferite asociaţii sportive, împinse la apă luntrea pe care 
Gatowski nu izbutise s-o mişte din loc, dar se arătă că era 
găurită şi nu se puteau plimba cu ea. 

— Iată un exemplu de ceea ce înseamnă conducerea 
treburilor de către mine! Spuse domnişoara Marynia 
râzând. Pretutindeni se scurge apa. Şi n-am cum să mă 
dezvinovăţesc, fiindcă grădina şi iazul se află numai în grija 
mea. Dar înainte de lăsata secului, voi da poruncă să se 
repare barca. 

— Cred că este tot aceea în care n-aveam voie să mă 
plimb, când eram mic. 

— E foarte posibil. Ai observat oare că lucrurile se schimbă 
aici mult mai puţin şi au o viaţă mai lungă decât oamenii? 
Câteodată, când mă gândesc la asta, mă cuprinde tristeţea. 

— Să sperăm că noi vom trăi mai mult decât această barcă 
putrezită şi îmbibată cu apă ca un burete. Dacă-i aceeaşi cu 
cea din anii copilăriei mele, înseamnă că n-am noroc de ea. 


Înainte, nu mi se dădea voie să umblu cu ea pe apă, iar 
acuma m-am rănit la mână de vreun cui ruginit. 

Spunând acestea, îşi scoase batista din buzunar şi, cu 
stânga, începu să-şi lege un deget la mâna dreaptă. O făcea 
însă cu atâta stângăcie, încât domnişoara Marynia îi spuse: 

— Nu poţi singur, trebuie să te ajut. 

Şi începu să-i bandajeze mâna pe care el o răsucea puţin, 
mai mult ca s-o încurce, deoarece îi plăcea să simtă 
atingerea degetelor ei delicate. Observă şi ea că vrea doar 
s-o împiedice şi se uită la el; dar în clipa când privirile li se 
întâlniră, înţelese pricina şi, îmbujorată, se aplecă, chipurile 
ca să-l lege mai bine. Potaniecki o simţi aproape, simţi 
căldura pe care o iradia, aşa că inima începu să-i bată mai 
repede. 

— Păstrez amintiri foarte plăcute din anii în care îmi 
petreceam vacanţele aici, dar cele de acum vor fi şi mai 
plăcute. Dumneata eşti foarte bună, semeni cu o floare în 
acest Krzemief. Pe cuvântul meu, nu exagerez deloc. 

Domnişoara Marynia înţelese că tânărul era sincer, poate 
puţin cam îndrăzneţ, dar asta se întâmpla mai degrabă din 
cauza vioiciunii înnăscute, decât pentru că rămăseseră 
singuri; aşa că nu se simţi jignită, numai că începu să-l certe 
în glumă cu glasul ei plăcut 

— Te rog să nu-mi mai faci complimente, mai întâi pentru 
că o să-ţi bandajez prost mâna, iar în al doilea rând, pentru 
că am să fug. 

— Leagă-mă cât mai prost, domnişoară, dar rămâi. E o 
seară atât de frumoasă... 

Marynia înnodă colţurile batistei şi porniră mai departe. 
Seara se vestea într-adevăr minunată. Soarele coborâse 
spre apus, apa iazului, neîncreţită de nici o adiere de vânt, 
strălucea de foc şi aur. În depărtare, se zăreau crângurile 
de arini; copacii mai apropiaţi se desenau foarte limpede în 
aerul cu reflexe roşietice. În curte, în spatele conacului, 
clămpăneau berzele. 


— E plăcut aici la Krzemiei, foarte plăcut! Repetă 
Potaniecki. 

— Într-adevăr, răspunse Marynia. 

— Acum înţeleg de ce eşti atât de legată de acest loc. Pe 
de altă parte, când ai învestit eforturi în ceva, asta te leagă 
şi mai mult. Mai înţeleg şi că la ţară poţi să trăieşti clipe de 
neuitat... Cum sunt cele de acum. E atât de bine aici! La 
oraş te cuprinde adesea oboseala, mai ales dacă stai ca 
mine înfundat până peste urechi în socoteli, iar pe deasupra 
mai eşti şi singur. Bigiel, asociatul meu, are soţie şi copii, lui 
îi e bine! Pe când eu? Mi-am spus nu o dată: ei bine, 
trudesc, dar ce folos? Să presupunem că voi strânge ceva 
bani, dar pe urmă? Nimic! Fiecare mâine înseamnă ziua de 
azi: muncă şi iar muncă! Vezi dumneata, când un om se 
antrenează în ceva şi merge înainte luat de acest avânt, în a 
face bani, de pildă, i se pare că are un scop. Dar urmează 
momente în care cred că ciudatul meu prieten Waskowski 
are dreptate şi nimeni dintre cei al căror nume se sfârşeşte 
în -ski sau -wicz12 nu se poate cheltui cu totul numai în aşa 
ceva. El zice că în noi este prea proaspătă amintirea 
existenţei anterioare şi că slavii au altă menire. E un om 
foarte original, filosof şi mistic. Eu îl contrazic şi fac bani 
cum pot, dar acum, de exemplu, când mă plimb cu 
dumneata prin această grădină, mi se pare că el are într- 
adevăr dreptate. 

O vreme păşiră în tăcere. Lumina devenea tot mai 
sângerie, şi feţele lor parcă se cufundau în lucirile roşietice. 
Sentimente reciproce de prietenie îi apropiau tot mai mult. 
Se simțeau bine împreună, împăcaţi. 

Potaniecki trăia evident această impresie, fiindcă după un 
timp spuse: 

— Ceea ce mi-a spus doamna Chwastowska despre 
dumneata se adevereşte întru totul. Cine te cunoaşte bine, 
după numai o oră are mai multă încredere şi se simte mai 
apropiat de dumneata decât de altcineva după o lună de 
zile. Acum am verificat şi eu. Mi se pare că te cunosc de 


cine ştie când. Cred că numai fiinţele foarte bune fac 
această impresie. 

Domnişoara Marynia îi răspunse cu simplitate: 

— Emilka ţine foarte mult la mine şi de aceea mă laudă. 
Chiar dac-ar fi adevărat ce spune, presupun că n-aş fi în 
stare să mă port aşa cu toată lumea. 

— Adevărat, ieri mi-ai făcut altă impresie, dar erai obosită 
şi somnoroasă.... 

— Eram, într-adevăr. 

— Şi de ce nu te-ai culcat? Slujitorul putea şi el să-mi facă 
ceaiul de care, la urma urmei, nu era atâta nevoie. 

— Ei, nu, atât de puţin ospitalieri nu suntem. Papă mi-a 
spus că se cuvine să te primească unul din noi. Mă temeam 
că o să vrea să te aştepte el, dar cum asta i-ar face rău, am 
preferat să-l înlocuiesc eu. 

Potaniecki medită: „În această privinţă, puteai să fii 
liniştită, dar eşti foarte bună că-l acoperi pe bătrânul 
egoist.” 

Apoi urmă cu glas tare: 

— Te rog să mă ierţi, domnişoară, că am adus vorba 
imediat de afaceri. E un obicei negustoresc. Dar după 
aceea, am regretat şi mi-am spus că sunt insuportabil, aşa 
că mi-e ruşine de mine şi te rog încă o dată să mă ierţi. 

— N-am pentru ce să te iert, fiindcă nu ai nici o vină. 
Dumitale ţi s-a spus că eu mă ocup de toate, aşa că ai venit 
la mine. 

Treptat jariştea amurgului se aprindea tot mai mult. După 
o vreme, se îndreptară spre casă, şi fiindcă seara se anunţa 
frumoasă, se aşezară pe veranda dinspre grădină. 
Potaniecki intră o clipă în salon, apoi se întoarse cu un 
scăunel şi, îngenunchind, îl împinse sub picioarele 
domnişoarei Marynia. 

— Mulţumesc, mulţumesc foarte mult... Îl răsplăti 
aplecându-se şi cuprinzându-şi rochia cu mâinile. Cât eşti 
de bun!... Mulţumesc mult! 

La care Potaniecki: 


— Eu sunt cam nepăsător din fire, dar ştii cine m-a învăţat 
să fiu cât de cât grijuliu? Litka. Ea trebuie ocrotită foarte 
mult, şi doamna Chwastowska trebuie să ţină seama de 
asta. 

— "Ţine, într-adevăr, răspunse domnişoara Marynia, şi o s-o 
ajutăm şi noi. Dacă nu pleca la Reichenhall, o invitam aici. 

— lar eu aş fi venit pentru Litka fără să fiu invitat. 

— Atunci, în numele tatei, te invit o dată pentru totdeauna. 

— Nu vorbi cu atâta uşurinţă, domnişoară, deoarece sunt 
gata să abuzez de politeţea-dumitale. Eu mă simt foarte 
bine aici, aşa că ori de câte ori nu-mi va mai plăcea la 
Varşovia, am să mă refugiez aici, sub oblăduirea dumitale... 

Acum Potaniecki era convins că vorbele lui erau destinate 
să-i apropie, să înfiripe între ei legături de simpatie, şi le 
rostea înadins şi sincer, iar spunându-le, privea la această 
feţişoară tânără şi blajină care, luminată de soarele care 
apunea, părea şi mai calmă decât de obicei. Domnişoara 
Marynia îşi ridicase şi ea spre el ochii albaştri, în care se 
citea întrebarea: „O spui, aşa la întâmplare, ori cu tot 
dinadinsul Răspunse însă cu voce scăzută: 

— Bine. 

Şi tăcură amândoi, simțind într-adevăr că ceva se înfiripă 
între ei. 

— Mă mir că papă nu se întoarce, adăugă într-un târziu 
domnişoara Marynia. 

Soarele apusese; în amurgul purpuriu începuseră să dea 
târcoale în zbor tăcut liliecii, iar în iaz orăcăiau broaştele. 

Potaniecki nu răspunse la observaţia domnişoarei şi, 
cufundat parcă în propriile gânduri, începu să se 
destăinuie: 

— Eu nu analizez viaţa, pentru că n-am timp. Când mi-e 
bine, ca de exemplu în clipa asta, simt că mi-e bine, iar când 
mi-e rău, că mi-e rău, şi atâta tot. Dar cu vreo cinci-şase ani 
în urmă eram altfel. Eram un grup de tineri care ne 
adunam la discuţii despre sensul vieţii. Câţiva erau oameni 
de ştiinţă, iar unul era scriitor, astăzi foarte cunoscut în 


Belgia. Ne puneam întrebarea: încotro ne îndreptăm? Ce 
sens are existenţa noastră, ce valoare şi ce sfârşit? Îi citeam 
pe pesimişti şi ne pierdeam în diferite interogaţii, 
nelimitate, cum făcea un cunoscut al meu, asistent la 
catedra de astronomie, care, când începea să se desfăşoare 
prin spaţiile interplanetare, îşi rătăcea îndată şi judecata... 
lar pe urmă, i se părea că mintea îi rătăceşte pe orbite 
parabolice în infinit... Mai târziu şi-a venit în fire şi s-a făcut 
preot. Nici noi însă n-ajungeam la nimic, nu găseam nici un 
punct de sprijin... Ca şi păsările acelea care zboară peste 
mări şi nu au pe ce să se aşeze. În ceea ce mă priveşte, am 
înţeles în fine două lucruri: mai întâi că belgienii mei nu 
puneau totul la inimă, ca mine... Noi suntem mai naivi... În 
al doilea rând, că-mi piere dorinţa de a munci şi mă 
transform într-un nătâng. Atunci m-am tras de urechi şi am 
început să vopsesc percal în disperare. Tot atunci mi-am 
spus: adevărata viaţă există în legile naturii, înțelepte sau 
prosteşti, n-are importanţă. Trebuie să trăiesc, deci trebuie 
să dobândesc de la viaţă tot ce se poate dobândi. Şi vreau 
să dobândesc ceva. Waskowski susţine, într-adevăr, că noi, 
slavii, nu ne putem mulţumi numai cu atât, dar astea-s 
vorbe goale. Că nu ne putem mulţumi numai cu bani, n-am 
încotro şi accept. Eu mi-am spus însă că, în afară de bani, 
mai sunt încă două lucruri importante: liniştea şi, ştii ce, 
domnişoară? 

— Femeia. Pentru că omul trebuie să aibă şi pe cineva cu 
care să comunice. Pe urmă, poate fi şi moartea, mă rog! Dar 
acolo unde începe moartea, mintea omului ia sfârşit. „That's 
not my business!"13 cum spun englezii. Şi fie că-i vorba de 
bani, de merite sau de glorie, omul trebuie să aibă cui da 
ceea ce dobândeşte de la viaţă... N-are nici o însemnătate 
dacă există diamante pe lună, deoarece nu se găseşte 
nimeni care să le aprecieze valoarea. Aşa şi omul, trebuie să 
aibă pe cineva care să-l aprecieze. Şi atunci mă întreb: cine 
poate să mă aprecieze pe mine, dacă nu o femeie; numai să 
fie foarte bună, foarte sigură, foarte iubită şi doar a mea. 


Asta-i tot ce pot să-mi doresc, căci de aici izvorăşte liniştea, 
singurul lucru care are sens. O spun nu ca un poet, cica un 
om pozitiv şi negustor. Să ai alături încă o fiinţă - iată 
scopul. Pe urmă, fie ce-o fi. Asta-i filosofia mea. 

Potaniecki susţinea că vorbeşte ca un negustor, dar vorbea 
şi ca un visător, influenţat de seara de vară şi de prezenţa 
acestei tinere care corespundea atât de mult principiilor 
exprimate cu o clipă înainte. Probabil că se gândea şi el la 
acelaşi lucru, fiindcă i se adresă de-a dreptul: 

— Eu aşa cred, deşi de obicei nu-mi deschid sufletul faţă 
de oricine. Astăzi am făcut-o, întrucât, repet, doamna Emilia 
are dreptate: după o zi petrecută cu dumneata, mă simt 
mai apropiat decât de alţii după un an. Trebuie să fii 
fantastic de bună! Făceam o mare prostie dacă nu veneam 
la Krzemiei. De acum înainte, voi veni ori de câte ori mi-o 
vei îngădui. 

— Să vii... Oricând vrei. 

— Mulţumesc, domnişoară. 

Şi-i întinse mâna, iar domnişoara Marynia i-o dădu pe aei 
parcă în semn de legământ. 

Doamne, cât de mult îi mai plăcea şi el ei, cu faţa-i 
bărbătească, deschisă, părul negru, ochii plini de vioiciune 
şi acea bravură care se degaja din toată fiinţa lui! Aducea 
cu el atâta prospeţime, care-i lipsea aici; perspective largi 
până dincolo de iaz şi arinişurile ce închideau orizontul de 
la Krzemiei. Într-o zi străbătuseră într-adevăr un drum 
foarte lung. 

O vreme se adânciră în tăcere, parcurgând şi în acest chip 
spaţii tot atât de mari ca şi cu ajutorul cuvintelor, într-un 
târziu, Marynia arătă cu mâna spre lumina care creştea 
dincolo de arinişuri şi spuse: 

— Răsare luna. 

— Da, e luna! Confirmă Potaniecki. 

Astrul nopţii se înălța încet din spatele arinilor, roşu şi 
mare ca o roată. În acest timp, câinii începură să latre, 
trăsurica se auzi duruind de cealaltă parte a casei şi în 


curând, în salonul în care se aprinseseră lămpile, se ivi 
domnul Ptawicki. 

Marynia intră şi ea în salon, urmată de Polaniecki. 

— Nu s-a întâmplat nimic, spuse bătrânul. A venit 
Chromecka pe la ei şi, crezând că va pleca repede, nu ne-a 
mai anunţat. Jamisz e cam bolnav, dar mâine pleacă la 
Varşovia. Doamna mi-a promis că poimâine va trece pe aici. 

— Deci totul e bine? Întrebă Marynia. 

— Bine. Voi ce-aţi făcut? 

— Am ascultat broaştele, răspunse Potaniecki, şi ne-am 
simţit bine. 

— A ştiut Dumnezeu de ce-a creat broaştele, de aceea, cu 
toate că nu mă lasă noaptea să dorm, nu mă plâng deloc. 
Hai, Marynia, acum dă-ne ceaiul. 

Ceaiul îi aştepta în camera alăturată. Domnul Plawicki le 
povesti despre vizită la familia Jamisz. Tinerii erau tăcuţi, 
doar uneori se uitau unul la altul cu ochi plini lumină, iar 
când îşi urară noapte bună, îşi strânseră mâinile cu putere. 

În timp ce se dezbrăca, domnişoara Marynia se simţea 
foarte obosită de parcă trudise toată ziua. Era însă o 
oboseală plăcută, neînţeleasă. Apoi, când îşi aşeză căpşorul 
pe pernă, nu se mai gândi că mâine este luni şi începe o 
nouă săptămână de alergătură obişnuită; se gândi numai la 
Polaniecki, şi cuvintele lui îi răsunară în urechi: „Cine să mă 
aprecieze, dacă nu o femeie, numai să fie foarte bună, 
foarte sigură, foarte iubită şi doar a mea.” 

În acest timp, în pat, Potaniecki îşi spunea, fumându-şi 
ţigara: „E bună, frumoasă şi drăguță; nu mai e nimeni ca 
ea!” 

III. 

A doua zi se nimeri să fie o zi închisă, cenugşie, şi 
domnişoara Plawicka se trezi făcându-şi reproşuri. 1 se 
părea că ieri se lăsase purtată de curent mai departe decât 
se cuvenea, că pur şi simplu cochetase cu Potaniecki. Era 
contrariată mai ales de faptul că totuşi el venise ca un 
creditor. leri uitase de asta, dar acum îşi spuse: „Nu mai 


încape îndoială, va crede că am vrut să-l câştig sau să-l 
îmblânzesc”, şi la acest gând, sângele i se urcă în obraji. 
Era o fire dreaptă şi avea multă ambiţie, care se răzvrătea 
de fiecare dată când presupunea că poate fi bănuită de cine 
ştie ce calcule. Acum, convingându-se de această 
posibilitate, încerca un sentiment de ciudă împotriva lui 
Potaniecki. O sâcâia îndeosebi gândul nespus de supărător 
că ea cunoştea situaţia deplorabilă a moşiei; la Krzemiei nu 
se lega ban cu ban, şi dacă nutreau oarecare speranţe în 
legătură cu parcelarea Magierowkăi, tatăl ei avea să se 
fofileze în fel şi chip, întrucât socotea alte datorii mai 
importante decât suma pe care trebuia să i-o dea lui 
Potaniecki. Îşi făgăduia într-adevăr să facă tot ce va sta în 
puterea ei, ca Polaniecki să-şi recapete banii înaintea altora, 
dar ştia bine că nu va izbuti mare lucru. Ptawicki se slujea 
cu plăcere de ea în treburile gospodăreşti, dar când era 
vorba de bani, se descurca singur, ţinând rareori seama de 
părerea ei. Din acest punct de vedere, rolul lui era acela de 
a se eschiva faţă de toţi şi de toate: nu-şi respecta niciodată 
cuvântul dat şi amâna mereu, prezentând calculele proprii, 
inventate, drept realitate. Deoarece urmărirea creditelor 
sprijinite pe ipoteci funciare este în sine foarte înceată şi 
anevoioasă, iar apărarea se poate prelungi la infinit, 
domnul Ptawicki rămăsese la Krzemien numai datorită 
sistemului său. Chiar dacă, în final, lucrurile evoluau 
implacabil spre ruina totală, bătrânul considera că are „cap 
pentru afaceri” şi asculta cu atât mai puţin opiniile şi 
sfaturile fiicei, suspectând-o de fiecare dată că se îndoieşte 
de priceperea lui, ceea ce-i rănea în cel mai înalt grad 
amorul propriu. 

Din cauza acestei „priceperi”, domnişoara Marynia 
încercase multe umilinţe. Viaţa ei la ţară nu era decât în 
aparenţă o idilă a muncii şi preocupărilor gospodăreşti. Nu 
ducea lipsă nici de supărări, nici de durere, aşa că faţa ei 
liniştită putea să însemne nu numai dulceaţa felului de a fi, 
ci şi forţa ei, experienţa ei sufletească. Umilinţa care o 


ameninţa acum i se părea mai greu de suportat decât 
celelalte. „Cel puţin să nu mă bănuiască!” îşi spuse. Dar ce 
putea face ea? Primul impuls fu să-l cheme pe Polaniecki şi 
să discute cu el înainte de a se vedea cu tatăl ei, să-i 
mărturisească adevărata situaţie, ca unui om în care ai 
încredere. Apoi îi trecu prin minte că o discuţie de acest fel 
însemna să-i cerşească înţelegerea, mila, aşadar tot o 
umilinţă. Ar fi ales totuşi această cale dacă, femeie fiind, 
care simţea fiorul propriei inimi şi al altora, nu şi-ar fi dat 
seama aproape instinctiv că între ea şi acest om se anunţa 
ceva care aproape că începuse, ceva care putea şi trebuia 
să se împlinească în viitor. Faţă de starea de lucruri 
existentă, i se părea că nu-i este îngăduit să procedeze 
astfel. Nu-i mai rămânea decât să se vadă cu Potaniecki, şi 
prin purtarea ei să şteargă impresiile de ieri, să rupă firele 
de simpatie care se înnodaseră între ei şi să-i dea întreaga 
libertate de acţiune. Această soluţie i se părea cea mai 
potrivită, aşa că, aflând de la slujitoare că Potaniecki se 
sculase, şi după ceai plecase spre şosea, se decise să-l 
caute. 

Nu-i fu prea greu să-l găsească, deoarece Potaniecki se 
întorsese după plimbarea de dimineaţă şi, oprindu-se lângă 
peretele lateral al pridvorului acoperit cu viţă sălbatecă, 
vorbea cu cei doi câini care se bucuraseră atât de mult de 
venirea lui. N-o observă de la început, astfel că Marynia, 
care sta pe trepte, îl auzi spunându-le celor doi dulăi: 

— Cum e, căţelandrilor, nu-i aşa că primiţi tainul pentru că 
păziţi conacul? Vă haliţi porţia şi, în loc să lătraţi la străini, 
voi vă guduraţi pe lângă ei. Leneşi şi proşti ce sunteţi! 

Şi-i mângâie pe capetele albe. Când o văzu mai apoi 
printre frunzele de viţă sălbatică, se repezi ca din praştie şi 
se opri înaintea ei vesel şi cu faţa luminată. 

— Bună ziua, domnişoară. Tocmai tăifăsuiam cu câinii. 
Cum ai dormit? 

— Mulţumesc, bine. 


— Şi-i întinse mâna cu răceală, iar el o privi cu nişte ochi în 
care se vedea cum nu se poate mai limpede cât de mare şi 
profundă era plăcerea pe care i-o pricinuia vederea ei. 

Biata domnişoară Marynia era şi ea la fel de bucuroasă. La 
drept vorbind, se bucura din tot sufletul. I se strânse inima 
de părere de rău că la întâmpinarea lui, atât de sinceră, ea 
nu-i putea răspunde decât cu o politeţe rece. 

— Te duci pe la acareturi, domnişoară? O întrebă. Dacă-mi 
îngădui, merg şi eu. Astăzi trebuie să mă întorc la oraş, aşa 
că-mi face plăcere să mai stau puţin cu dumneata. 
Dumnezeu mi-e martor, dac-aş putea, aş mai rămâne aici o 
vreme. Acum însă cunosc drumul spre Krzemiei. 

— Te rugăm să pofteşti ori de câte ori ai timp. 

Potaniecki înregistra abia acum răceala care iradia din 
cuvintele şi de pe chipul ei, aşa că o privi cu mirare. Dacă 
domnişoara Marynia socotise că el va proceda cum 
procedează oamenii de obicei şi se va conforma tonului ei, 
se înşelase. Polaniecki era prea impulsiv şi prea îndrăzneţ, 
ca să n-o întrebe deschis care-i cauza. 

Într-adevăr, privind-o mereu în ochi, se interesă: 

— S-a întâmplat ceva, domnişoară? 

Marynia se zăpăci: 

— Greşeşti, domnule. 

— Deloc. Dumneata ştii prea bine, ca şi mine, că nu 
greşesc. Te porţi ca în prima seară. Atunci eu am fost 
vinovat, pentru că am început să vorbesc de bani într-un 
moment nepotrivit. leri mi-am cerut scuze şi a fost bine, şi 
cât de bine! Azi însă iarăşi te-ai schimbat, hai, spune-mi de 
ce? 

Nici cea mai abilă diplomaţie n-ar fi descumpănit-o atât de 
mult pe domnişoara Marynia. | se păruse că prin purtarea 
ei va izbuti să-l îndepărteze şi, când colo, el, întrebând-o de- 
a dreptul, se apropiase şi mai mult de ea. 

Potaniecki continuă cu aerul omului căruia i se face o 
nedreptate: 


— Hai, domnişoară, spune-mi deschis ce ai? Tatăl dumitale 
mi-a spus că ieri trebuia să fiu oaspete, iar astăzi creditor. 
Asta-i o pros... Adică... Nimic! Eu nu mă pricep la astfel de 
deosebiri, iar creditorul dumitale nu voi fi niciodată. 
Datornic, da, pentru că de pe acum îţi sunt dator şi 
recunoscător pentru bunătatea de ieri. Dumnezeu mă vede 
cât de mult aş vrea să rămân pentru totdeauna datornicul 
dumitale. 

Şi iarăşi o privi în ochi, încercând să vadă dacă nu apare în 
ei zâmbetul de ieri; dar Marynia, căreia i se strângea inima 
tot mai mult, merse mai departe pe drumul ales, întâi 
pentru că îl alesese odată, apoi de teamă că, recunoscându- 
şi schimbarea, va fi silită să-i lămurească şi pricinile. 

— Domnule, răspunse în sfârşit cu anume greutate, te 
asigur că greşeşti; ieri sau astăzi, e totuna. Eu sunt aceeaşi 
şi voi fi bucuroasă dacă vei pleca de aici cu o amintire 
frumoasă. 

Cuvintele erau politicoase, dar cea care le rostea era atât 
de schimbată faţă de cea de ieri, încât pe chipul lui 
Potaniecki începeau să răzbată nerăbdarea şi furia. 

— Dacă dumneata vrei să mă prefac că te cred, fie şi aşa. 
Voi pleca însă de aici convins că la ţară lunea se deosebeşte 
foarte mult de duminecă. 

Marynia se simţi jignită de aceste cuvinte, prin mijlocirea 
cărora Potlaniecki părea să-şi revendice nu ştiu ce drepturi 
din cauza purtării ei de ieri. Îi răspunse însă mai degrabă 
cu tristeţe decât cu supărare: 

— Ce pot face?! 

După care plecă declarându-i că trebuie să-i spună bună 
ziua tatălui ei. Rămas singur, Polaniecki goni câinii, care 
încercau să se gudure iarăşi pe lângă el, şi începu să se 
înfurie. 

„Ce-o mai fi şi asta? Se întrebă în gând. Ieri bine, astăzi 
rău! E cu totul altă femeie. Ce prostesc şi ce mărunt e totul! 
Ieri rudă, azi creditor. Ce legătură are ea? De ce mă 
tratează ca pe un câine? Am jefuit pe cineva? Ştia şi ieri de 


ce am venit. Prea bine! Dacă în locul lui Potaniecki îl 
preferaţi pe creditor, mă rog! Trăsni-v-ar!” 

Între timp, Marynia intră în fugă în camera tatălui. 
Domnul Plawicki se sculase şi, îmbrăcat într-un halat, sta la 
biroul încărcat de hârtii. Se întoarse o clipă pentru a-i 
răspunde fiicei la bună-ziua, apoi începu iarăşi să citească. 

— Papă, îl rugă Marynia, aş vrea să vorbim despre domnul 
Potaniecki... Dumneata... 

O întrerupse însă, fără să-şi ridice ochii de pe hârtiile lui: 

— Pe Polaniecki am să-l strivesc în pumn ca pe un boţ de 
ceară. 

— Mă îndoiesc că va fi atât de uşor. Ca să-ţi spun drept, eu 
aş prefera să i se dea banii înaintea altora, fie şi cu cea mai 
mare pierdere pentru noi. 

Domnul Plawicki se răsuci în scaun şi începu să se uite la 
ea. Apoi o întrebă rece: 

— Spune-mi, te rog, tu ai grijă de el sau de mine? 

— E în joc onoarea noastră... 

— Chestiune în care crezi că eu am nevoie de sfatul tău? 

— Nu, papă, dar... 

— Ce patetism! Ce ai? 

— Tată, te rog, pe tot ce... 

— Iar eu am să te rog să laşi asta în seama mea. M-ai 
îndepărtat de la treburile gospodăriei, şi am cedat, pentru 
că nu vreau ca în cei câţiva ani de viaţă, care mi-au mai 
rămas, să mă tot cert cu propriul copil. Lasă-mi încă măcar 
acest colţ al casei, măcar această încăpere, şi îngăduie-mi 
să rezolv problemele ce se pot rezolva aici. 

— Tată dragă, eu nu te rog decât... 

— Să mă mut în locuinţele argaţilor? Ce odaie mi-ai 
repartizat? 

Aici domnul Ptawicki care, vorbind despre patetism, se 
vede că nu voia decât să nu împartă monopolul cu nimeni, 
se ridică în halatu-i persan, asemenea regelui Lear, şi se 
sprijini de spătarul fotoliului, lăsând-o astfel pe cumplita 
fiică să înţeleagă că altminteri, paralizat de cruzimea ei, s- 


ar prăbuşi cât era de lung pe duşumea. Domnişoara 
Marynia fu cuprinsă de simţământul amar al propriei 
neputinţe, şi lacrimile i se îmbulziră în ochi. Rămase o 
vreme tăcută, luptând cu părerea de rău şi cu plânsul, după 
care şopti: 

— Papă, te rog să mă ierţi.; 

Şi ieşi din încăpere. 

Un sfert de oră mai târziu, la porunca domnului Plawicki, 
intră la el Potaniecki nervos şi îndârjit, deşi se străduia să se 
stăpânească. 

După ce se salutară, Plawicki îi pofti să stea pe un scaun 
lângă el, pe care-l pregătise dinainte, şi punându-i o mână 
pe genunchi, îl întrebă: 

— Stach, doar n-ai de gând să dai foc la casa asta? N-ai să 
mă omori tocmai pe mine, care ţi-am deschis braţele ca o 
rudă? Nu vrei să-mi laşi copila orfană, nu-i aşa? 

— Nu, unchiule, răspunse Potaniecki, n-am să dau foc la 
casă, pe dumneata n-am să te ucid şi n-am să las pe nimeni 
orfan. Te rog chiar să nu vorbeşti aşa cu mine, fiindcă nu 
ajută la nimic, iar mie nu-mi place. 

— Bine, acceptă domnul Ptawicki, contrariat întrucâtva că 
procedura şi felul lui de a se exprima erau atât de puţin 
apreciate. Nu uita însă că ai venit la mine, în această casă, 
pe vremea când nu erai decât un copil. 

— Am venit fiindcă venea mama, iar mama, după moartea 
mătuşii Helena, venea numai pentru că dumneata nu i-ai 
plătit ratele. Toate acestea n-au nici o legătură cu treaba 
noastră. Suma există ca ipotecă de douăzeci şi unu de ani. 
Cu ratele întârziate, se ridică la douăzeci şi patru de mii de 
ruble. Să zicem douăzeci de mii, ca să fie cifră rotundă, iar 
aceşti douăzeci de mii trebuie să le am, fiindcă pentru asta 
am venit. 

Domnul Ptawicki îşi înclină capul cu resemnare. 

— Pentru asta ai venit?... Bine, Stach, dar de ce ieri erai cu 
totul altul? 


Polaniecki, care îi pusese aceeaşi întrebare domnişoarei 
Marynia cu un sfert de oră înainte, mai că zvâcni de pe 
scaun, dar se stăpâni şi spuse: 

— Unchiule, hai să rămânem la obiect. 

— Nici eu nu vreau altceva, dar mai întâi îngăduie-mi să-ţi 
spun câteva cuvinte şi nu mă întrerupe. Îmi reproşezi că nu 
ţi-am plătit ratele. E adevărat, dar ştii de ce? Ştii şi tu că 
mama ta nu mi-a dat toată averea ei, nici nu putea s-o facă 
fără acordul consiliului de familie. Pentru voi e poate mai 
rău că nu s-a întâmplat aşa, dar să lăsăm asta. În ultimă 
instanţă, luând aceşti bani, mi-am zis aşa: femeia a rămas 
singură pe lume. Doar cu un copil; nu sa ştie cum va 
descurca, nu se ştie ce se poate întâmpla, aşa că banii pe 
care mi i-a încredinţat, să rămână fondul ei de rezervă, să 
se înmulțească la mine, şi la nevoie să aibă pe ce pune 
mâna. De atunci am devenit într-un fel casa voastră de 
economii. Mama ta mi-a dat douăsprezece mii de ruble, iar 
astăzi ai peste douăzeci şi patru de mii. lată rezultatul, aşa 
că nu poţi să nu-mi fii recunoscător. 

La acestea Potaniecki răspunse: 

— Iubite unchiule Ptawicki, te rog să nu mă socoteşti nici 
mai prost decât sunt, nici nebun. Ţi-o spun fără ocol că nu 
mă las dus de nas atât de uşor. Dumneata spui că am 
douăzeci şi patru de mii de ruble, unde sunt? Te rog să mile 
dai, fără vorbe de prisos, şi încă ce vorbe! 

— lar eu te rog să ai răbdare şi să păstrezi măsura, fie şi 
numai pentru că sunt mai în vârstă decât tine, îl dojeni 
Ptawicki cu gravitate. 

— Am un asociat care peste o lună de zile investeşte 
douăsprezece mii de ruble într-o afacere contractată, iar eu 
trebuie să adaug tot atâta. Ţi-o spun limpede şi-ţi declar că, 
după doi ani de încercări prin scrisori, nu mai pot şi nu mai 
vreau să am răbdare. 

Domnul Ptawicki îşi rezemă un cot pe birou, fruntea în 
palmă şi se adânci în tăcere. 


Polaniecki se uita la el aşteptând un răspuns; îl privea cu 
aversiune crescândă şi se întreba în gând: „Să fie oare un 
mincinos, un ţicnit sau numai un egoist, atât de orbit de 
sine însuşi, încât măsoară binele şi răul cu propria 
comoditate?” 

Domnul Plawicki îşi ţinea mereu fruntea ascunsă în palmă 
şi tăcea. 

— La urma urmelor, aş vrea să ştiu ceva... Începu 
Potaniecki. 

Dar interlocutorul dădu din mină, în semn că vrea să mai 
rămână o vreme cufundat în gândurile lui. 

Deodată îşi înălţă chipul străluminat. 

— Stach! Exclamă. De ce sa ne certăm, când există o 
soluţie atât de simplă! 

— Care? 

— Îţi dau marna! 

— Ce? 

— Cheamă-ţi asociatul aici, adu şi un specialist, evaluăm 
zăcământul de marnă şi facem o combinaţie în trei. 
Asociatul tău... Bigiel, sau cum îl cheamă, îmi dă partea lui, 
tu completezi suma ori nu, şi înjghebăm afacerea; câştigul 
poate fi uriaş. 

Potaniecki se ridică şi spuse ritos: 

— Te rog, domnule, nu sunt obişnuit ca cineva să-şi bată 
joc de mine. Nu vreau marna dumitale, eu îmi vreau numai 
banii mei, iar tot ce-mi oferi dumneata, nu sunt decât 
pretexte josnice şi prosteşti. 

Urmă o clipă de tăcere apăsătoare. O mânie olimpiană 
începu să se adune pe fruntea şi între sprâncenele 
domnului Plawicki. O vreme, îi pironi pe cutezător cu 
privirile. După care, apropiindu-se de panoplia pe care 
atârnau armele, smulse un cuţit de vânătoare şi, oferindu-i-l 
lui Potaniecki, îl îndemnă: 

— Uite şi altă ieşire, loveşte! 

Şi îşi desfăcu larg halatul, dar Potaniecki nu se mai putu 
stăpâni, îi împinse în lături mâna cu cuțitul şi-i vorbi cu 


glasul ridicat: 

— Asta nu-i decât o comedie ieftină! N-are rost să-mi mai 
pierd vremea cu dumneata. Plec, fiindcă mi-e lehamite de 
dumneata şi de moşia dumitale, dar te anunţ că voi vinde 
poliţa primului evreu care-mi va ieşi în cale, fie şi cu 
jumătate de preţ: ăsta ştiu că o să-ţi vină ele hac. 

Mâna dreaptă a domnului Ptawicki se înălţă solemn: 

— Du-te şi vinde-o! Adu evreii în cuibul familiei, dar află că 
blestemul meu şi al celor care au trăit aici te va găsi 
pretutindeni. 

Polaniecki ieşi palid de furie, iar în salon, în timp ce-şi 
căuta pălăria, zvârli afară tot ce-i veni pe limbă. 

Când o găsi, în sfârşit, vru să vadă dacă îl aştepta brişca, 
dar tocmai atunci intră Marynia. La vederea ei, se stăpâni 
întrucâtva, amintindu-şi însă că ea era aceea care se ocupa 
de toate la Krzemief, răbufni: 

— Adio, domnişoară. Cu tatăl dumitale am rezolvat 
problema. Eu am venit după banii mei, iar el mi-a oferit, mai 
întâi binecuvântarea, apoi marna, şi la urmă blestemul. 
Ciudat mijloc de a-ţi plăti datoriile...! 

Fii un moment când Marynia vru să-i întindă mâna şi să-i 
spună: „Eu îţi înţeleg supărarea; am fost şi eu la tata şi l-am 
implorat să-ţi dea banii înaintea celorlalţi. Te rog să 
procedezi cum vei socoti de cuviinţă, cu moşia Krzemien şi 
cu noi, dar pe mine să nu mă învinuieşti de nimic, să nu 
crezi că m-am înţeles cu tata împotriva dumitale şi să ai 
pentru mine puţin respect” 

Îşi înălţă mâna şi cuvintele de mai sus îi stăteau pe buze, 
când Polaniecki, aprinzându-se tot mai mult şi pierzându-şi 
iarăşi cumpătul, adăugă: 

— 'Ţi-o spun, pentru că în prima seară, când am vrut să 
discut cu dumneata, te-ai simţit jignită şi m-ai trimis la tatăl 
dumitale. Îţi mulţumesc pentru sfat, dar întrucât s-a dovedit 
mai util pentru cei de aici, decât pentru mine, a doua oară 
mă voi descurca singur. 


Atunci buzele Maryniei păliră, în ochi îi luciră lacrimi de 
revoltă şi umilinţă adâncă. Îşi înălţă fruntea şi rosti: 

— Domnule, poţi să mă insulţi cât vrei, pe mine nu mă 
apără nimeni... 

Şi porni spre uşă cu durerea în suflet şi aproape ca 
disperare, gândindu-se că acestea sunt singurele roade pe 
care le culege de pe urma trudei în care îşi investeşte toată 
puterea şi înflăcărarea sufletului ei tânăr neprihănit. 

Potaniecki fu năpădit de un nou acces de furie. De astădată 
însă, îşi ţinu în frâu mânia şi pe sine însuşi. Nu-şi mai luă 
rămas bun de la nimeni, urcă în brişca trasă între timp la 
intrare şi plecă de la Krzemien. Fierbea de furie, aşa că un 
timp nu mai putu să se gândească decât la răzbunare: 
„Vând, vând fie şi cu a treia parte din preţ, şi n-au decât să 
le confişte totul! Pe cuvântul meu de om cinstit, că am să 
vând. Chiar dacă n-o să fie nevoie, tot am să vând, ca să le 
fac în ciudă!” 

În acest fel, intenţia se schimbă într-o hotărâre îndârjită, 
într-un legământ. lar Potaniecki nu făcea parte dintre acei 
oameni care nu-şi respectă cuvântul dat sieşi sau altora. 
Numai să găsească un cumpărător pentru o sumă atât de 
greu de recuperat, încât, ca să ajungi la ea trebuia pur şi 
simplu să părăduieşti toată moşia Krzemien. 

Între timp, brişca ieşise din alee la drum deschis, pe câmp. 
Ceva mai liniştit acum, Polaniecki începu să se gândească 
intens la Marynia. Reflecţiile lui erau aproape 
contradictorii, alcătuindu-se din efectul farmecului ei, din 
impresia pe care o făcuseră asupra lui chipul şi atitudinea 
ei, din amintirea discuţiei de duminecă, din repulsie, milă, 
ciudă şi furie, la care se adăuga nemulţumirea faţă de el 
însuşi, care sporea îndârjirea împotriva ei. Aceste 
simţăminte îl dominau cu schimbul, impunându-i natura 
meditaţiilor. 

Uneori îşi aducea aminte de făptura înaltă a Maryniei, de 
ochii şi părul ei negru, de gura-i frumoasă, deşi poate puţin 
prea largă, în sfâr? It, de expresia chipului, şi atunci punea 


stăpânire pe el un val de simpatie. Se gândea că e foarte 
copilăroasă, dar în acelaşi timp, gura, umerii şi linia 
trupului exprimau o feminitate care-l atrăgeau cu o forţă de 
neînfrânt. Îşi amintea glasul ei blând, privirea liniştită şi 
bunătatea-i de netăgăduit. Atunci, când se gândea că se 
purtase atât de grosolan cu ea înainte de a pleca, când îşi 
aducea aminte tonul cu care-i vorbise, începea să se 
dojenească. „Este cu atât mai nefericită, cu cât ştie şi ea că 
tatăl ei nu-i decât un comediant ramolit, un mincinos şi un 
prostănac. lar dacă-i aşa, orice om cu o fărâmă de inimă în 
piept ar înţelege şi ar compătimi-o, în loc să năpăstuiască o 
biată copilă, cum am făcut eu!” Îi venea să-şi dea palme, 
închipuindu-şi ce-ar fi fost, ce mare apropiere şi ce duioşie 
neobişnuită ar fi îmbobocit între ei, dacă după cearta cu 
bătrânul, s-ar fi purtat cu ea cu delicateţea cuvenită. I-ar fi 
întins amândouă mâinile la plecare şi s-ar fi despărţit ca doi 
oameni apropiaţi. „Luai-ar dracu de bani! Repeta, iar acum 
să mă ia şi pe mine!” Simţea că nu mai poate repara nimic, 
şi acest sentiment îi spulbera până şi bruma de echilibru ce- 
i mai rămăsese, împingându-l şi mai mult pe calea a cărei 
eroare o recunoştea. Începu iarăşi să vorbească de unul 
singur: „De vreme ce totul e pierdut, întâmple-se ce s-o 
întâmpla! O să vând poliţa unui evreu, n-are decât să-i 
scoată la licitaţie, să ajungă pe drumuri, bătrânul să-şi 
caute o slujbă, iar ea să intre ca guvernantă sau să se 
mărite cu Gatowski...” Aici însă îşi dădu seama brusc că 
prefera orice afară de împlinirea gândului din urmă. Lui 
Gatowski i-ar frânge grumazul! S-o ia cine vrea, dar nu 
ursul ăsta necioplit. Şi epitetele deloc măgulitoare începură 
să se reverse asupra nefericitului Gatowski: toată mânia se 
descărca asupra acestuia, de parcă el era vinovat de tot ce 
se întâmplase. Ajungând la Czerni6w într-o astfel de 
dispoziţie canibalică, poate că Potaniecki, asemenea lui 
Ugolino, şi-ar fi înfipt dinţii în Gatowski, „acolo unde tidva 
se întâlneşte cu umerii” dacă l-ar fi întâlnit la gară. Din 
fericire, în locul „tidvei” lui Gatowski, nu văzu decât câţiva 


funcţionari, câţiva ţărani, câţiva evrei şi faţa chinuită şi 
inteligentă a consilierului Jamisz, care-l recunoscu şi, când 
sosi trenul, datorită relaţiilor cu şeful staţiei, îl invită într-un 
compartiment separat. 

— L-am cunoscut şi pe tatăl dumitale, îi spuse, şi l-am 
cunoscut în vremurile lui bune. Soţia mea este de prin 
părţile lui. Ţin minte că pe atunci stăpânea moşiile ZwichOw, 
Brzeczaca, Mocarze şi Rozwady în ţinutul Lublinului. O 
avere frumoasă! Bunicul dumitale a fost unul dintre cei mai 
mari proprietari prin locurile acelea, acum însă cred că 
totul a încăput în alte mâini. 

— Nu acum, ci mai de mult. Iata a pierdut toată averea 
încă din timpul vieţii. Era bolnav, locuia la Nisa, nu se mai 
putea îngriji de nimic, şi aşa s-a dus totul de râpă. Dacă n-ar 
fi fost moştenirea pe care mama a primit-o după moartea 
lui, ne-am fi descurcat cu greu. 

— Dumneata, în schimb, te descurci destul de bine. 
Cunosc Casa de comerţ de la Varşovia: am făcut cândva o 
afacere cu Abdulski, i-am vândut nişte hamei. 

— Deci Abdulski trata pentru dumneata? 

— Da, şi trebuie să recunosc că am fost foarte mulţumit de 
legătura cu el. Totul s-a terminat onorabil, mi-amdat seama 
că sunteţi parteneri serioşi. 

— Altfel nu rezistă nimeni. Asociatul meu, Bigiel, e un om 
cinstit, iar eu nu semăn cu domnul Ptawicki, răspunse 
Potaniecki. 

— Cum adică? Întrebă curios Jamisz. 

Întărâtat încă de cele petrecute la Krzemieni, Potaniecki îi 
povesti toată tărăşenia. 

— Hm! Constată Jamisz, de vreme ce dumneata vorbeşti 
despre el fără ocolişuri, dă-mi voie şi vorbesc şi eu la fel, cu 
toate că e ruda dumitale. 

— El nu mi-e rudă: prima lui soţie a fost rudă şi prietenă 
cu mama, asta-i tot. 

— Eu îl ştiu de când era copil. E un om mai degrabă 
pervertit decât rău. A fost singur la părinţi, care l-au 


răsfăţat, şi la fel au făcut mai târziu şi cele două soţii. 
Amândouă au fost femei liniştite şi blânde, pentru 
amândouă a fost ca un Dumnezeu. Ani de-a rândul el a fost 
soarele în jurul căruia se rotesc celelalte planete, până când 
a ajuns la convingerea că lui i se cuvine totul de la lume, el 
însă nu datorează nimănui nimic. În asemenea împrejurări, 
când răul şi binele se măsoară numai cu propriul folos, poţi 
să-ţi pierzi foarte uşor simţul moral. Plawicki nu-i decât un 
amestec de solemnitate şi slăbiciune: solemnitate, pentru că 
totdeauna a trudit spre propria-i fală, şi slăbiciune, fiindcă 
şi-a îngăduit orice. 

Asta a devenit aproape a doua lui natură. La acestea s-au 
adăugat mai apoi şi împrejurările dificile, cărora li se poate 
împotrivi numai un om de caracter, iar el n-a avut niciodată 
aşa ceva. A început deci să mintă şi, în cele din urmă, s-a 
obişnuit aşa. Dragă domnule, pe noi ne înnobilează 
pământul, dar tot el ne şi perverteşte. Un cunoscut al meu, 
care a dat faliment, îmi spunea: „Eu nu mint, moşia mea 
minte, eu nu fac decât să vorbesc în locul ei!” Şi cam aşa 
este. În sfera noastră, mai mult decât în oricare alta... 

— Domnule Jamisz, răspunse Polaniecki, închipuie-ţi că eu, 
care provin de la ţară, nu simt nici o atracţie către 
agricultură. Ştiu că ea va exista întotdeauna, pentru că 
trebuie să existe, dar în forma actuală nu-i prevăd un viitor 
prea bun. Toţi proprietarii trebuie să piară. 

— Nici eu n-am o părere prea roză. Trec peste faptul că 
situaţia generală a agriculturii este proastă în toată Europa, 
asta se ştie, dar gândeşte-te şi dumneata. Dacă un 
proprietar are patru feciori, fiecare dintre ei moşteneşte 
numai a patra parte din averea părintească. Dar ce se 
întâmplă? Obişnuindu-se cu modul de viaţă al tatălui, 
fiecare vrea să trăiască la fel, iar sfârşitul e uşor de 
prevăzut. În al doilea rând, nu o dată, dintre cei patru copii, 
cei mai înzestrați îşi aleg alte profesiuni, iar la ţară, pun 
pariu că va rămâne cel mai puţin capabil. În al treilea rând, 
toată truda mai multor generaţii poate fi risipită de o minte 


superficială. În al patrulea rând, noi suntem agricultori 
buni, dar proşti administratori, iar o bună administrare 
înseamnă mai mult decât o bună cultivare a pământului. 
Care-i concluzia? Pământul rămâne, în vreme ce noi, cei 
care-l reprezentăm, în forma marii proprietăţi funciare, 
vom fi siliţi să-l părăsim. Numai că, vezi dumneata, s-ar 
putea să ne întoarcem. 

— Cum aşa? 

— Pentru că ceea ce spui dumneata, că nu te interesează 
pământul, e numai o iluzie. Pământul te atrage, domnule, şi 
încă atât de puternic, încât oricine, ajungând la anume 
vârstă şi avere, nu se poate împotrivi tentaţiei de a poseda 
măcar o palmă de pământ. Va veni şi rândul dumitale. Şi e 
firesc. În definitiv, orice bogăţie poate fi considerată o 
ficţiune, pământul însă nu. lotul porneşte de la el şi există 
pentru el. Aşa cum o bancnotă este o chitanţă pentru 
metalul preţios care se află în seifurile statului, tot aşa şi 
industria, şi comerţul, şi orice altceva reprezintă în ultimă 
analiză forme diferite ale pământului... Cât despre cei care 
s-au îndepărtat de pământ, vor fi nevoiţi să se întoarcă la el. 

— Eu unul nici nu mă gândesc. 

— Ce ştii dumneata? Astăzi vrei să ai bani, dar când îi vei 
avea? lată viitorul. Cei din neamul Potaniecki au fost 
agricultori, acum însă unul dintre ei şi-a ales altă profesie. 
Majoritatea copiilor de agricultori sunt siliţi să-şi aleagă alte 
profesii, pentru că nu se poate altfel. Unii se vor pierde, alţii 
se vor căpătui şi se vor întoarce - se vor întoarce nu numai 
cu capitalul, ci şi cu energii noi, cu acea ştiinţă a 
administrării stricte, pe care o formează mai ales alte 
ocupaţii - vor reveni, atraşi de pământ. În sfârşit, dintr-un 
sentiment al datoriei, pe care dumitale nu trebuie să ţi-l mai 
explic. 

— Ce spui dumneata, are oricum o parte bună; înseamnă 
că atunci unchiuleţul meu adoptiv, Plawicki, va trebui să 
dispară. 

Domnul Jamisz se gândi o vreme, apoi continuă: 


— Aţa se întinde mereu, până când se rupe; în cele din 
urmă, trebuie să se rupă. După părerea mea, el va rămâne 
la Krzemiei, chiar dacă va parcela şi va vinde Magierowka. 
Mie îmi pare rău de Marynia. E un copil neobişnuit de bun. 
Dumneata nu ştii că, acum doi ani, bătrânul a vrut să vândă 
moşia de la Krzemief şi să se stabilească la oraş. Dacă nu s- 
a întâmplat aşa, asta se datoreşte în parte rugăminţilor 
Maryniei. Fie din cauza mamei, care este înmormântată 
acolo, fie pentru că se vorbeşte şi se scrie atâta despre 
datoria de a se păstra pământul, destul că fata a făcut ce-a 
putut, ca să împiedice vânzarea. Îşi închipuia, sărmana, că 
ajunge să se înhame cu toate forţele la muncă, şi toate se 
vor îndrepta. Ce-i drept, a renunţat la lume pentru 
Krzemien. Ea va primi o mare lovitură, când se va rupe aţa, 
şi trebuie să se rupă... Păcat de anii fetei! 

— Dumneata eşti un om bun, domnule consilier! Exclamă 
Potaniecki cu vioiciunea-i obişnuită. 

Bătrânul zâmbi. 

— Eu ţin foarte mult la ea, e doar ucenica mea în 
problemele agrare; va fi destul de trist, când va pleca. 

Un răstimp, Potaniecki îşi roase mustaţa. În sfârşit, spuse: 

— N-are decât să se căsătorească şi ea cu cineva din 
partea locului, şi nu va mai pleca. 

— Hm, să se căsătorească... Asta nu-i o treabă prea uşoară 
pentru o domnişoară fără avere. Pe cine-ar putea găsi aici? 
Pe Gatowski. El ar lua-o. E un om cumsecade, şi nu-i deloc 
atât de înapoiat, cum vorbeşte lumea. Dar ea nu-l iubeşte, 
iar fără iubire, nu se va căsători. JatbrzykOw e o moşioară 
neînsemnată. Bătrânului i se năzare că familia Gatowski e 
mai prejos decât familia Plawicki, şi Gatowski crede şi el la 
fel. După cum ştii şi dumneata, la noi este socotit de familie 
bună oricine se pretinde ca atare. Lumea chipurile râde la 
început, dar până la urmă se obişnuieşte. Pe de altă parte, 
unii îşi ţin nasul pe sus, pentru că fac avere, alţii pentru că 
sărăcesc şi nu mai au ce face. Dar să lăsăm asta. Eu ştiu 


una şi bună, cine se va căsători cu Marynia va avea lângă el 
o adevărată perlă. 

În fundul sufletului, Potaniecki îi împărtăşea cu totul 
părerea; simţea şi gândea la fel. Adâncindu-se în tăcere, 
începu să se gândească iarăşi la Marynia, mai degrabă să 
şi-o amintească şi să şi-o imagineze. Brusc, avu impresia că- 
i va duce dorul, dar îşi aduse aminte că i se mai întâmplase 
de câteva ori la fel, şi timpul îi spulberase iluziile. Cu toate 
acestea, se gândi mereu la ea, chiar şi atunci când, după 
sosirea trenului la Varşovia, cobori în staţie, mormăind 
printre dinţi: 

— Cât de prosteşte s-au sfârşit toate...! 

IV. 

După întoarcerea sa la Varşovia, Polaniecki petrecu prima 
seară în casa asociatului său, Bigiel, de care, ca fost coleg 
de şcoală, îl lega o veche prietenie. Ceh de origine, 
trăgându-se însă dintr-o familie stabilită în ţară de câteva 
generaţii, Bigiel conducea Casa de comerţ dinainte de a se 
asocia cu Potaniecki şi îşi câştigase reputaţia unui negustor, 
e drept, nu prea întreprinzător, dar cinstit şi de nădejde în 
afaceri. Când Polaniecki intrase în combinaţie, înainte de a 
se întoarce definitiv din străinătate, întreprinderea îşi 
lărgise considerabil activitatea, devenind o firmă serioasă. 
Cei doi parteneri se completau de minune. Mult mai capabil 
şi mai abil, Potaniecki avea mai multe idei şi cuprindea mai 
lesne problemele în ansamblul lor; Bigiel, în schimb, era un 
executant mai bun. Când era nevoie de energie sau să 
strângă cu uşa pe cineva, Potaniecki era neîntrecut, dar 
când era vorba de chibzuinţă, de aprecierea vreunei afaceri 
din cât mai multe unghiuri şi de răbdare, intra în rol Bigiel. 
Aveau firi de-a dreptul deosebite, poate tocmai de aceea îi 
lega o prietenie trainică. În conducere, Potaniecki deţinea 
supremaţia. Bigiel credea în aptitudinile lui ieşite din 
comun, şi câteva idei foarte utile pentru întreprindere, pe 
care le oferise Polaniecki după ce intrase în combinaţie, îi 
întăriseră această încredere. Amândoi vizau să ajungă 


treptat la un capital, care să le permită să pună pe picioare 
o fabrică de percal, pe care s-o conducă Potaniecki şi s-o 
administreze Bigiel. Dar cu toate că, şi unul şi celălalt se 
puteau socoti oameni aproape bogaţi, aceasta era o 
problemă de viitor îndepărtat. Mai puţin răbdător şi cu 
relaţii de rudenie peste tot, Polaniecki încercase într- 
adevăr, după ce venise în ţară, să antreneze în acest scop 
capitalurile „locale”. Lumea însă n-avea încredere în el. 
Observase cu acest prilej un lucru de neînțeles. Numele îi 
deschidea toate uşile, dar în afaceri, în loc să-l ajute, mai 
degrabă îl încurca. De parcă toţi oamenii pe care-i abordase 
nu puteau pricepe în ruptul capului cum de unul dintre ei, 
deci un tânăr de familie bună şi cu un nume care se termina 
în -ski, este în stare să se descurce bine în afaceri. La 
început, Potaniecki se înfuriase atât de tare, încât 
cumpănitul Bigiel fusese nevoit să-i potolească răbufhnirile, 
demonstrându-i că neîncrederea lor se întemeia pe mulţi 
ani de experienţă neplăcută. Cunoscând bine istoria 
diferitelor întreprinderi de comerţ şi industriale, îi citase 
nenumărate nume, începând cu Tyzenhauz, ajutorul de 
vistier, şi sfârşind cu tot felul de bănci agrare şi Tellus, care, 
în afară de nume, n-aveau nimic pământesc în ele, altfel 
spus, n-aveau nici un temei real. „N-a venit încă timpul, îi 
spusese atunci, dar va veni, este foarte aproape. Până acum 
n-au fost decât amatori şi diletantism, abia de acum înainte 
încep să apară ici şi colo oameni de meserie, care, cu tot 
temperamentul său viforos, avea un simţ de observaţie 
foarte dezvoltat, descoperise atunci multe lucruri ciudate în 
sferele pe care le frecventa cu ajutorul relaţiilor de 
societate. Era întâmpinat pretutindeni cu admiraţie, pentru 
că făcea ceva. Toţi îi subliniau meritele, dar cu anume 
îngăduinţă. Îl lăsau să înţeleagă că sunt de acord cu el, că-i 
apreciază activitatea folositoare, dar nimeni nu-şi exprima 
convingerea că ceea ce face Potaniecki este un lucru 
obişnuit, firesc. „Mă cruţă!” îşi spunea Polaniecki, şi asta 
era adevărat. Tot atunci ajunsese şi la concluzia că, dacă ar 


fi vrut să ajungă la mâna vreuneia dintre domnişoarele din 
aşa-numita „societate”, Casa lui de comerţ şi calitatea de 
„om de. Afaceri” i-ar fi fost mai degrabă o piedică decât un 
ajutor. I-ar fi fost mai uşor dacă, în locul unei întreprinderi 
bănoase, ar fi avut o moşie grevată de datorii, sau dacă, 
trăind pe picior mare” şi-ar fi consumat pur şi simplu 
dobânzile capitalului ori capitalul însuşi. 

Făcând aceste descoperiri bizare, Potaniecki începuse să 
neglijeze relaţiile, ajungând în cele din urmă să le întrerupă 
cu totul şi să se rezume la casa lui Bigiel, a doamnei Emilia 
Chwastowska şi la acele cunoştinţe bărbăteşti de care avea 
nevoie în viaţa lui de cavaler. Mânca la „Francois” cu 
Bukacki, cu Waskowski şi cu avocatul Maszko, cu care 
discuta şi se contrazicea mereu în tot felul de probleme; se 
ducea deseori la teatru şi la orice gen de distracţii publice; 
altminteri, ducea o viaţă destul de izolată şi de aceea, cu 
toate că dorea foarte mult şi avea destulă avere, nu se 
căsătorise până acum. 

După întoarcerea de la Krzemief, ajungând aproape de-a 
dreptul la familia Bigiel, îşi vărsă mai întâi toată otrava 
asupra „unchiuleţului” Ptawicki, crezând că va găsi în 
stăpânul casei un ascultător supus şi înţelegător; Bigiel însă 
se arătă prea puţin mişcat de povestirea lui şi-i zise: 

— Eu cunosc asemenea tipuri. De altfel, la drept vorbind, 
de unde să ia bani unui ca Ptawicki, dacă nu-i are? Cu 
datoriile de pe urma ipotecilor trebuie să ai multă răbdare. 
Proprietatea funciară înghite uşor banii, dar îi dă înapoi 
foarte greu. 

— Ascultă, Bigiel, se supără Potaniecki, de când te-ai 
îngrăşat şi dormi după-amiază, trebuie să am şi cu tine tot 
atâta răbdare. 

— E, hai să fim sinceri, urmă Bigiel neabătut, ai neapărată 
nevoie de aceşti bani? Nu dispui într-adevăr de suma pe 
care trebuie s-o depună fiecare dintre noi? 

— Curios, ce-ţi pasă ţie, sau lui Plawicki de asta? Îmi este 
dator şi trebuie să-mi dea banii, asta e! 


Intrarea doamnei Bigiel, cu droaia de copii după ea, puse 
capăt discuţiei. Era o femeie încă tânără, cu părul negru şi 
ochi albaştri, foarte bună şi foarte preocupată de cei şase 
copii, pe care Polaniecki îi iubea foarte mult. Era, de aceea, 
o foarte bună prietenă a lui şi a doamnei Emilia 
Chwastowska. Amândouă, cunoscând-o şi iubind-o pe 
Marynia Plawicka. Hotărâseră s-o căsătorească neapărat cu 
Potaniecki, astfel că amândouă insistaseră foarte mult să se 
ducă personal la Krzemien după bani: nu-i de mirare că 
acum doamna Bigiel ardea de curiozitate să afle ce 
impresie făcuse asupra lui această vizită. 

Nu putea să-l întrebe totuşi de faţă cu copiii. Cel mai mic 
dintre cei care mergeau în picioare, Jas, îmbrăţişând unul 
din picioarele lui Potaniecki, începu să tragă de el şi să 
strige: „Domnul, domnul!” ceea ce pe limba lui se auzea: 
„Domul, domul!” Două fetiţe, Ewka şi Joâsia, i se urcară fără 
prea multă ceremonie pe genunchi, iar Edzio şi Jozio îl 
somară să le facă dreptate. Copiii citiseră Cucerirea 
Mexicului şi voiau să se joace de-a „cucerirea Mexicului”, 
aşa că Edzio, înălţându-şi sprâncenele şi răsucindu-şi 
mâinile în sus, spuse cu înflăcărare: 

— Bine, eu sunt Cortez, iar Jozio cavalerul călare, da dacă 
Ewka şi Joâsia nu vor să fie Montezuma, ce să fac? Aşa nu 
putem să ne jucăm, nu? Trebuie să fie cineva Montezuma, 
ca să aibă cine să-i conducă pe mexicani! 

— Şi mexicanii unde sunt? Întrebă Potaniecki. 

— Păi, îl lămuri Jozio, mexicanii sunt scaunele, şi spaniolii 
la fel. 

— Da, atunci hai să fiu eu Montezuma, ca să puteţi cuceri 
Mexicul. 

Se iscă o hărmălaie de nedescris. Vioiciunea lui Potaniecki 
îi îngăduia să se transforme uneori într-un copil adevărat. Îi 
opuse o rezistenţă atât de îndârjită lui Cortez, încât acesta 
începu să-i refuze dreptul de a lupta atât de vajnic, 
susţinând, nu fără îndreptăţire istorică, fireşte, că de vreme 
ce Montezuma fusese învins, trebuie să se dea bătut. La 


care Montezuma răspunse că puţin îi pasă şi luptă mai 
departe. Joaca ameninţa astfel să se prelungească tot mai 
mult. 

Doamna Bigiel însă, neputând să mai aştepte sfârşitul, îşi 
întrebă în cele din urmă soţul: 

— Cum a fost vizita la Krzemien? 

— A făcut ce face şi acum, răspunse Bigiel flegmatic. A 
răsturnat toate scaunele şi a plecat. 

— Ţi-a spus ceva? 

— N-am avut timp să-l întreb de Marynia, dar de Plawicki 
s-a despărţit cum nu se poate mai rău. Vrea sa vândă poliţa 
ipotecară, ceea ce va avea ca urmare ruperea relaţiilor. 

— Păcat, regretă doamna Bigiel. 

Iar la ceai, după ce copiii se duseră să se culce, începu să-i 
pună întrebări lui Potaniecki în legătură cu Marynia. 

— Nu ştiu nici eu, răspunse tânărul, poate că e frumoasă, 
poate că nu! Nu m-am gândit la asta. 

— Nu-i adevărat, se împotrivi doamna Bigiel. 

— Deci nu-i adevărat! Atunci e drăguță, frumoasă şi 
oricum vrei dumneata. Poţi să te îndrăgosteşti de ea, poţi s- 
o iei de soţie, dar eu nu voi mai călca pe la ei. Ştiu prea bine 
de ce m-aţi trimis acolo, dar era mai bine să mă preveniţi 
cine este tatăl ei, pentru că trebuie să aibă o fire 
asemănătoare, iar dacă-i aşa, mulţumesc pentru 
bunăvoință. 

— E, gândeşte-te şi dumneata ce spui: „e frumoasă, e 
drăguță, poţi s-o iei de soţie” şi pe urmă, hodoronc-tronc: 
„trebuie să semene cu tatăl ei!” Una nu se potriveşte cu 
cealaltă. 

— Se prea poate, mie mi-e totuna! N-am noroc şi pace! 

— Eu nu vreau să-ţi spun decât două lucruri: în primul 
rând, că Marynia a făcut o impresie foarte puternică asupra 
dumitale, iar în al doilea, că este una dintre cele mai bune 
fete pe care le-am văzut în viaţa mea; cel care se va căsători 
cu ea, va fi un om fericit. 

— De ce n-a luat-o nimeni până acum? 


— Pentru că are douăzeci şi unu de ani şi a ieşit în lume 
foarte târziu. Să nu crezi cumva că nu s-au găsit amatori 
care să-i ceară mâna. 

— N-are decât s-o ia altcineva. 
însă nu era sincer când rostea aceste cuvinte; gândul că 
putea s-o ia altul îl scotea din sărite. În adâncul inimii îi era 
recunoscător doamnei Bigiel pentru că o lăudase pe 
Marynia. 

— Ce să mai vorbim, spuse, dumneata, doamnă Bigiel, eşti 
o prietenă de nădejde. 

— Nu numai a Maryniei, ci şi a dumitale. Te rog însă un 
lucru, spune-mi cinstit, ţi-a plăcut? 

— Mie? Dacă mi-a plăcut? Să fiu sincer, grozav! 

— Ei, vezi! Îl dojeni doamna Bigiel, şi faţa i se lumină de 
mulţumire. 

— Ce să văd? Nu văd nimic! Mi-a plăcut grozav, e 
adevărat! Dumneata n-ai idee ce simpatică şi atrăgătoare e. 
Şi cred că e şi bună. Dar asta nu înseamnă nimic, A doua 
oară nu mai pun piciorul la Krzemiei. Am plecat atât de 
furios, lui Plawicki şi Maryniei le-am spus lucruri atât de 
urâte, încât nu mai e cu putinţă. 

— E mare dandanaua? 

— Mai degrabă prea mare, decât prea mică. 

— Ai putea s-o îmblânzeşti printr-o scrisoare. 

— Eu să-i scriu lui Ptawicki şi să-l rog să mă ierte? Pentru 
nimic în lume! De altfel, m-a şi blestemat. 

— Cum adică te-a blestemat? 

— Ca patriarh al neamului. În numele lui şi al înaintaşilor. 
Mi-e atât de silă de el, încât n-aş fi în stare să leg două 
cuvinte. E un circar bătrân şi patetic. Mai degrabă, mi-aş 
cere scuze de la ea, dar la ce-ar mai folosi? Ea trebuie să fie 
de partea tatălui ei. Atâta lucru înţeleg şi eu. În cel mai bun 
caz, o să-mi răspundă că-i face mare plăcere, şi cu asta 
basta. 

— Când Emilka se va întoarce de la Reichenhall, sub un 
pretext oarecare o s-o aducem pe Marynia aici, şi atunci te 


priveşte cum ai s-o faci să uite neînţelegerea de acum. 

— Prea târziu, prea târziu! Repetă Polaniecki. Mi-am dat 
cuvântul că voi vinde poliţa şi am s-o vând. 

— Poate că-i mai bine aşa. 

— Nu, va fi mai rău! Interveni Bigiel. Eu l-aş îndemna să 
nu vândă poliţa. Mai ales că sper să nu găsească prea 
repede un cumpărător. 

— Între timp, se va termina şi tratamentul Litkăi. 

Aici doamna Bigiel se întoarse spre Potaniecki: 

— O să vezi cum o să ţi se pară celelalte fete, după ce-ai 
cunoscut-o pe Marynia. Eu nu sunt atât de apropiată de ea, 
cum e Emilka, dar am să caut un motiv oarecare ca să-i 
scriu şi să aflu ce crede despre dumneata. 

Cu acestea, discuţia luă sfârşit. În drum spre casă, 
Potaniecki îşi dădu seama că totuşi Marynia nu ocupa unul 
din ultimele locuri în inima lui. La drept vorbind, aproape că 
nu se mai putea gândi la altceva. În acelaşi timp, avea 
impresia că această legătură începuse în împrejurări 
nefavorabile, aşa că ar fi fost mai bine să şi-o scoată din cap, 
cât mai era vreme. Ca un om mai degrabă puternic 
sufleteşte, decât slab, neobişnuit să se lase pradă visărilor 
numai pentru că erau plăcute, se hotări să aprecieze lucid 
situaţia, cântărind-o din toate părţile. Marynia întrunea 
într-adevăr toate exigenţele unei viitoare soţii, în plus, îi 
plăcuse. Avea însă şi un tată pe care Polaniecki nu-l putea 
suporta, la care se adăuga o adevărată povară, moşia de la 
Krzemien, încărcată de datorii. „Cu maimuţoiul ăsta bătrân 
şi solemn, n-o să mă împac niciodată, nu pot să mă împac, 
îşi spuse Polaniecki, deoarece cu un astfel de om nu pot să 
mă port decât în două feluri: ori să mă supun lui, şi asta e 
peste puterile mele, ori să-l zgâlţăi în fiecare zi, cum l-am 
zgâlţâit la Krzemief. În primul caz, eu, un om independent, 
aş intra în robia insuportabilă a unui bătrân egoist, iar în al 
doilea, rolul soţiei mele ar fi foarte dificil şi neplăcut, ne-ar 
putea strica viaţa. 


„Cred, continuă, că acesta este un raţionament lucid şi 
logic. Ar fi greşit numai în situaţia în care eu aş fi 
îndrăgostit. Socot totuşi că nu sunt. Mă preocupă, dar n-o 
iubesc. Sunt două lucruri diferite. Ergo14, să nu mă mai 
gândesc la ea şi să las s-o ia altul!” 

La acest gând, încercă iarăşi un sentiment de frustrare, 
dar se linişti: „Sunt atât de preocupat de ea, încât e natural. 
În definitiv, au mai trecut şi alte necazuri peste mine, o să 
treacă şi ăsta. Se va stinge de la sine, cu fiecare zi care se 
duce”. 

Contrar aşteptărilor, Potaniecki observă în curând că, pe 
lângă amărăciune, încerca şi o adâncă părere de rău că 
perspectivele abia întrezărite pieriseră dintr-o dată. Avea 
impresia că cineva îi ridicase o clipă în faţa ochilor 
perdeaua care-i ascundea viitorul şi-i arătase tot ce putea 
să fie, apoi o lăsase să cadă brusc, şi viaţa lui reintrase pe 
vechiul făgaş, care în final nu ducea nicăieri, decât cel mult 
într-o fundătură pustie. Polaniecki simţea că, oricum, 
bătrânul filosof Waskowski are dreptate şi că agonisirea 
banilor nu poate fi decât un mijloc. În afara lui, problema 
vieţii trebuia rezolvată. Era nevoie de un ţel, o sarcină 
serioasă care, îndeplinită în mod cinstit şi simplu, să asigure 
liniştea sufletească. Această linişte este esenţa vieţii, fără ea 
viaţa nu mai are sens. Până la un punct, Polaniecki era şi el 
produsul secolului său, adică purta în el o parte din 
neliniştea aceea uriaşă care chinuia oamenii în acest sfârşit 
de veac. Şi în el se prăbuşiseră fundamentele pe care se 
rezema până mai ieri viaţa. Şi el se îndoia că raționalismul, 
care se împiedica de toate pietrele de pe lângă drum, va 
izbuti să înlocuiască religia, deşi până acum nu-şi 
recăpătase credinţa. Se deosebea totuşi de „decadenţii 
contemporani prin aceea că nu suferea de narcisism, 
complăcându-se în propriile stări nervoase, în îndoielile şi 
drama sa sufletească; nu-şi acorda nici sieşi dispensă de 
nătângie şi lene. Dimpotrivă, înţelegea mai bine decât ei că 
viaţa, aşa cum e ea, tainică sau nu, trebuie împlinită cu 


fapte şi activităţi diferite. Era convins că, dacă nu e cu 
putinţă să-ţi răspunzi la tot felul de întrebări, este totuşi 
absolut necesar să faci ceva, întrucât activitatea însăşi 
poate constitui până la un punct un răspuns. Desigur, putea 
fi eronat, dar cel puţin omul, care-şi răspunde astfel, scapă 
de povara responsabilităţii. Şi atunci ce mai rămâne de 
făcut? Întemeierea familiei şi activitatea socială. Şi una şi 
alta se cuvine să fie considerate întrucâtva ca legi ale 
naturii mame, predestinarea ei, fiindcă altminteri oamenii 
nu s-ar mai căsători şi nu s-ar mai grupa în mari 
colectivităţi. Acest soi de filosofie, care-i sprijinea raţional 
instinctele bărbăteşti ale lui Polaniecki, îi indica 
matrimoniul drept unul din principalele scopuri ale vieţii. 
Voința lui era de mult încordată şi îndreptată spre acest 
scop. O clipă, domnişoara Marynia i se păruse a fi acel port, 
„în care trag corăbii în noaptea noroasă,. Acum însă, când 
ajunse la concluzia că luminile acelui port nu erau aprinse 
pentru el, că trebuia să plutească mai departe, să înceapă 
din nou călătoria pe mări necunoscute, se simţi cuprins de 
oboseală şi păreri de rău. Dar raţionamentul său i se părea 
logic, aşa că ajunse acasă cu convingerea aproape deplină 
că „nici asta nu e, şi „nici de astădatăa”. 

A doua zi, la masă, îi găsi la restaurant pe Waskowski şi pe 
Bukacki. În curând veni şi Maszko cu faţa lui arogantă, 
favoriţi lungi, monoclu la ochi, rumeneală în obraji şi jiletcă 
albă. După ce se salutară, începură să-l întrebe cu toţii pe 
Potaniecki cum a fost vizita la Krzemien, pe de o parte, 
pentru că ştiau de ce insistaseră cele două doamne să se 
ducă personal, iar pe de altă parte, o cunoşteau pe 
domnişoara Ptlawicka de la doamna Emilia Chwastowka. 

După ce-i ascultă relatarea, Bukacki, străveziu asemenea 
porţelanului de Sevres, spuse cu nepăsarea-i caracteristică: 

— Aşadar, război? Se vede că te-a impresionat, aşa că 
acum e timpul să începi asediul. Femeia îţi primeşte mai 
uşor braţul pe un drum plin de hârtoape decât pe o şosea 
netedă. 


— N-ai decât să i-l oferi tu, îl repezi Potaniecki iritat 

— Dragul meu, aş face-o, dar trei lucruri stau împotrivă. 
Întâi, mie îmi place mai mult doamna Emilia; al doilea, în 
fiecare dimineaţă am dureri în gât şi la occipital, ceea ce 
anunţă o boală cerebrală; iar în al treilea rând, sunt 
decavat. 

— Tu decavat? 

— Cel puţin deocamdată; am cumpărat vreo cincisprezece 
gravuri de Falk15, toate avant la lettre, şi o lună de zile sunt 
lefter, iar dacă-mi vine şi un Masaccio16 din Italia, pentru 
care sunt în tratative, mă ruinez pentru tot anul. 

Waskowski, pe care trăsăturile sau mai degrabă roşeaţa 
din obraji îl făceau să semene puţin cu Maszko, deşi era 
mult mai în vârstă şi avea faţa blajină, îşi aţinti ochii albaştri 
asupra lui Bukacki şi. Rosti: 

— E şi asta o boală a veacului. Peste tot colecţii şi iar 
colecţii. 

— Oho, o să avem o dezbatere, observă Maszko. 

— Tot n-avem altceva mai bun de făcut, răspunse 
Potaniecki. 

lar Bukacki ridică mânuşa. 

— Ce ai împotriva colecţiilor, domnule? 

— Nimic, preciză Waskowski. lată un mod bătrânesc de a 
iubi arta, vrednic de timpul nostru. Nu credeţi oare că e 
ceva mărunt în treaba asta? După mine, e caracteristic. 
Odinioară, înflăcărarea pentru marea artă se păstra în 
suflet; capodopera era iubită acolo unde se afla, în muzee, 
prin biserici, pentru ca astăzi să fie adusă în cabinetul 
particular. Mai de mult, colecţiile reprezentau punctul 
terminus, acum se începe cu ele, şi se începe în chip ciudat. 
Nu vorbesc de Bukacki, dar azi, ori de câte ori un tinerel 
are ceva parale, se apucă îndată să colecţioneze. Şi ce 
colecţionează! De cele mai multe ori, nu obiecte de artă, ci 
diferite bizarerii, tot felul de fleacuri. Dragii mei, eu am 
crezut întotdeauna că iubirea şi amatorismul sunt două 


lucruri deosebite, şi presupun, spre exemplu, că un mare 
amator de femei nu este capabil de sentimente înălţătoare. 

— E cu putinţă. E ceva adevărat în toate astea! Întări 
Potaniecki. 

— Nu mă interesează bodogăneala unui pedagog bătrân la 
adresa timpului nostru, interveni Maszko pieptănându-şi cu 
degetele favoriţii englezeşti. 

— Pedagog? Se miră Waskowski. Din momentul în care m- 
am trezit pe neaşteptate cu o bucată de pâine asigurată, am 
renunţat la măcelul copiilor nevinovaţi şi la rolul lui Irod. Pe 
urmă, dumneata greşeşti, domnule, când spui că eu mă 
plâng. Eu văd şi înregistrez aproape cu bucurie orice dovezi 
care-mi confirmă că ne aflăm la sfârşitu-l unei epoci şi că 
începe una nouă. 

— Suntem în largul mării şi n-o să ajungem prea repede la 
tarm, mormăi Maszko. 

— Dă-i pace, îl certă Potaniecki, Waskowski continuă 
nestingherit: 

— Amatorismul duce la rafinament, care distruge marile 
idealuri, înlocuindu-le cu dorinţa de a consuma. lar asta nu- 
i altceva decât păgânism. Nimeni nu-şi dă seama până la ce 
grad ne-am păgânizat, dar mai există ceva. Există spiritul 
arian 17 care nu se va osifica, nu se, va stinge niciodată, un 
spirit care are în el scânteia dumnezeiască, aşadar forţa 
creatoare. Acest spirit se simte strâmtorat în cătuşele 
păgâne şi începe să se răzvrătească: va urma renaşterea 
întru Cristos, în acest domeniu ca şi în celelalte... Nu încape 
nici o îndoială. 

Şi Waskowski, ai cărui ochi ca de copil răsfrângeau numai 
obiectele exterioare, pierduţi mereu parcă în infinit, îşi 
îndreptă privirile spre ferestrele prin care se zăreau norii 
cenuşii, străpunşi unde şi unde de razele soarelui. 

Bukacki însă zise: 

— Păcat că pe mine mă va durea capul, altfel va fi o epocă 
interesantă. 


Maszko, care-l socotea pe Waskowski un „vorbă lungă” şi 
se plictisea ori de câte ori acesta îşi începe logosul din te 
miri ce, uneori din nimic, scoase din buzunarul surtucului 
un trabuc, îi muşcă vârful şi, adresându-se lui Potaniecki, îl 
întrebă: 

— Ascultă, Stas, eşti hotărât într-adevăr să vinzi poliţa lui 
Ptawicki? 

— Fireşte. De ce mă întrebi? 

— Pentru că poate m-ar interesa pe mine. 

— Pe tine? 

— Da. Ştii că deseori mă tentează astfel de afaceri. Am 
putea discuta. Sigur, astăzi nu pot să-ţi spun mare lucru, 
dar mâine o să cer registrul ipotecilor asupra moşiei 
Krzemief şi o să-ţi comunic dacă lucrul e posibil. Vino pe la 
mine după-amiază, bem o cafea şi poate facem târgul. 

— Bine. Dacă o să fie ceva, prefer să rezolvăm treaba 
repede, fiindcă după ce mă socotesc cu Bigiel, aş vrea să 
plec în străinătate. 

— Unde te duci? Întrebă Bukacki. 

— Nu ştiu. Aici în oraş e prea cald. Undeva la apă şi 
copaci. 

— Asta nu-i decât o veche prejudecată, se împotrivi 
Bukacki, la oraş este întotdeauna şi pe o parte a străzii, 
ceea ce la ţară nu se prea întâlneşte. Eu merg pe partea cu 
umbră, de aceea nu plec niciodată vara din oraş. 

— Dumneata, profesore, nu pleci nicăieri? Îl întrebă 
Potaniecki pe Waskowski. 

— Ba da. Doamna Emilia mă îndeamnă să mă duc la 
Reichenhall, poate o să mă duc acolo. 

— Atunci, să mergem împreună. Mie mi-e indiferent unde 
mă duc. Îmi place la Salzburg, dar prefer să le văd pe 
doamna Emilia şi pe Litka. 

Bukacki întinse mâna-i străvezie, luă o scobitoare din 
pahar şi, îndepărtând resturile dintre dinţi, începu să spună 
cu glasul lui rece şi detaşat: 


— Sunt atât de gelos pe voi, încât sunt gata să vă însoțesc. 
Potaniecki, ai grijă să nu explodez ca o dinamită. 

Era ceva atât de caraghios între cuvintele şi tonul lui 
Bukacki, încât Potaniecki începu să râdă, iar după o clipă 
răspunse: 

— Nu mi-a trecut niciodată prin minte că aş putea să mă 
îndrăgostesc de doamna Emilia. Mulţumesc pentru idee! 

— Vai vouă! Îl ameninţă Bukacki, scobindu-se mai departe 
între dinţi. 

V, 

A doua zi, după ce luă masa mai devreme la familia Bigiel, 
Potaniecki se duse, la ora fixată, la Maszko. Se vede că era 
aşteptat, întrucât în cabinet găsi un serviciu superb pentru 
cafea neagră şi păhărele pentru lichior. Cu toate acestea, 
Maszko nu se arătă imediat, fiindcă, află Potaniecki de la un 
slujitor, primise vizita unei doamne. Într-adevăr, prin uşă se 
auzeau din salon frânturi de conversaţie. Potlaniecki începu 
să se uite deocamdată la înaintaşii lui Maszko, ale căror 
câteva portrete atârnau pe pereţi şi despre autenticitatea 
cărora prietenii tânărului avocat se cam îndoiau. Mai ales 
un episcop saşiu îi oferea lui Bukacki prilejuri de glumă, dar 
Maszko nu se supăra. Era decis să se impună cu oricâte 
riscuri în lume, pe sine, pe strămoşii lui şi priceperea în 
afaceri ştiind că în societatea în care trăia vor fi, desigur, 
mulţi care-l vor batjocori, dar nimeni nu va afla atâta 
energie încât să acţioneze consecvent împotriva acestor 
pretenţii. Posedând el însuşi şi o energie şi o îndrăzneală 
fără margini, iar pe deasupra şi un real talent pentru 
afaceri, era hotărât să răzbată până sus cu ajutorul acestor 
mijloace. Cei care nu-l puteau suferi, spuneau că e 
obraznic, şi era într-adevăr, dar o făcea înadins. Provenind 
dintr-o familie de nobili mărunți, dar nici aceasta nu era 
sigur, îi trata pe descendenţii marilor neamuri ca şi când 
obârşia lui ar fi fost mult mai aleasă, iar pe cei cu adevărat 
bogaţi, ca şi când ar fi fost mai bogat decât ei, şi această 
strategie îi izbutise. Se ferea numai să nu cadă în ridicol 


fixându-şi limite de conduită foarte largi. În cele din urmă, 
ajunsese unde voia: era primit pretutindeni şi se bucura de 
mare credit. Unele afaceri îi aduceau într-adevăr câştiguri 
însemnate, dar nu tezauriza banii. Socotea că încă nu e 
timpul şi investea mereu într-un viitor care să-l satisfacă pe 
deplin. E adevărat, nu risipea banii şi nu-şi făcea de cap, 
nutrind convingerea că numai parveniţii intră astfel în 
lume, dar la nevoie se arăta cât se poate de generos. Trecea 
drept un om foarte culant în afaceri, care-şi respecta cu 
stricteţe cuvântul dat. 

E drept, respectabilitatea lui se bizuia pe creditul pe care 
tocmai această respectabilitate îl menținea apreciabil, ceea 
ce-i îngăduia, lui Maszko să ruleze sume foarte mari. Nu da 
înapoi prea uşor. Avea curaj precum şi un elan ce excludea 
ezitările, îndelungi, la care se adăuga încrederea în norocul 
lui. Succesele îi întăriseră această încredere. El însuşi nu 
ştia niciodată exact de câtă avere dispune, dar mânuia bani 
mulţi şi lumea îl credea bogat. 

Într-un fel, mobilul esenţial al vieţii lui era mai degrabă 
vanitatea decât lăcomia. Voia, fireşte, să fie bogat, dar în 
primul rând dorea să treacă drept un mare aristocrat de 
modă englezească. Îşi potrivise în acest sens până şi 
aspectul exterior şi era aproape mândru de urâţenia lui, 
deoarece i se părea de bun gust. Buzele ţuguiate, nările 
largi şi roşeaţa din obraji nu exprimau ceva ieşit din comun, 
dar oricum, nici ceva autohton. Pe faţă i se citeau o forţă şi 
o brutalitate, pe care le au câteodată englezii, expresie 
întărită şi de împrejurarea că, purtând ochelari, trebuia să 
ţină capul sus, iar când îşi pieptăna favoriţii eu degetele, îl 
ridica şi mai mult. 
nu-l putea suferi la început şi nici măcar nu se prea 
ascundea, dar cu vremea se obişnuise cu el, mai ales că şi 
Maszko se purta altfel cu Potaniecki decât cu ceilalţi, poate 
din cauza respectului pe care-l nutrea faţă de el, sau poate 
pentru că, vrând să trateze de sus un om atât de dificil, 
risca să fie numaidecât trimis la plimbare; asta în cel mai 


bun caz. În cele din urmă, întâlnindu-se frecvent, cei doi 
tineri se obişnuiseră cu slăbiciunile reciproce, aşa că acum, 
de pildă, când Maszko, după ce le conduse pe doamne şi 
veni în cabinet, renunţă pentru o clipă la grandomania lui 
şi, salutându-l pe Potaniecki, începu să vorbească asemenea 
unui muritor obişnuit, nu ca un aristocrat şi nici ca un 
englez. 

— Femeile astea! C'est toujour une mer a boire18! Le-am 
plasat banii şi le plătesc procentele cât se poate de regulat. 
N-ajunge! Vin cel puţin o dată pe săptămână să mă întrebe 
dacă n-a fost pe undeva vreun cutremur de pământ. 

— Ce-ai să-mi spui? Se interesă Potaniecki 

— Înainte de toate, bea o cafea. 

Şi aprinzând o mică spirtieră, adăugă: 

— Cu tine cel puţin ştie omul că nu pierde timpul. Am 
văzut registrul de ipoteci. Banii nu sunt uşor de recuperat, 
dar nu pot fi în nici un caz socotiți pierduţi. Neîndoielnic, 
recuperarea înseamnă cheltuieli, deplasări la faţa locului şi 
aşa mai departe, de aceea nu pot să-ţi dau toată suma, ci 
numai două treimi, obligându-mă să achit totul în trei rate 
pe parcursul unui an. 

— Întrucât mi-am spus că trebuie să scap de poliţă chiar 
dacă o vând în pierdere, sunt de acord. Când poţi să-mi dai 
prima rată? 

— Peste trei luni. 

— În caz că va trebui să plec, îi voi lăsa scrisoarea de 
împuternicire lui Bigiel. 

— Acum te duci la Reichenhall? 

— Probabil. 

— Cine ştie dacă Bukacki nu ţi-a dat o idee bună. 

— Fiecare cu ale lui, tu, de exemplu... De ce cumperi tu 
această poliţă care grevează moşia de la Krzemiei? Pentru 
tine asta nu înseamnă mai nimic. 

— Pe lângă marile afaceri, fac şi unele mai mici. Cu tine voi 
fi sincer. Ştii şi tu că poziţia şi creditul meu nu sunt dintre 
cele de disprețuit, dar amândouă se vor consolida din 


momentul în care voi poseda o bucată de pământ, şi încă 
una cât mai mare. Eu însumi l-am auzit pe Ptawicki cândva 
spunând că ar vrea să vândă moşia Krzemief. Ei bine, 
presupun că acum e gata s-o facă, şi aş putea să cumpăr 
ieftin proprietatea, chiar foarte ieftin, în câteva rate; 
deocamdată îi dau ceva bani gheaţă, apoi îi asigur o rente 
viagere. De altfel, o să mai vedem. Mai târziu, dichisind-o 
puţin, ca pe un cal când îl duci la târg, voi putea s-o vând şi 
eu, alegându-mă în acest fel cu titlul de proprietar, pe care, 
entre nous, mi-l doresc foarte mult. 

ascultă cu anume stinghereală explicaţia lui Maszko, apoi 
spuse: 

— Trebuie să fiu şi eu sincer cu tine, de aceea te avertizez 
că treaba nu va fi uşoară. Domnişoara Plawicka se va 
împotrivi foarte mult. Cum fac femeile de obicei! Ţine 
grozav de mult la Krzemien şi va face tot ce îi stă în putinţă 
ca moşia să rămână în mâinile ei şi ale tatălui. 

— În cel mai rău caz, voi deveni creditorul domnului 
Plawicki; să nu crezi că voi pierde banii. În primul rând, pot 
şi eu să vând poliţa, ca şi tine, iar în al doilea rând, mie, ca 
avocat, îmi va fi mult mai uşor s-o recuperez. Pot să găsesc 
eu însumi soluţiile şi să i le sugerez lui Ptawicki. 

— Poţi să-l dai în judecată şi să obţii moşia la licitaţie. 

— Aş putea, dacă aş fi altcineva, dar Maszko nu se poate 
preta la aşa ceva. Nu! Există şi alte modalităţi cu care s-ar 
putea să fie de acord şi domnişoara Plawicka; de altminteri, 
eu o stimez foarte mult. 

„care tocmai îşi termina de băut cafeaua, puse brusc ceaşca 
pe masă. 

— Sigur, acceptă, şi aşa poţi să ajungi la mult râvnitul titlu 
de proprietate. 

Şi iarăşi se simţi cuprins de amărăciune şi de mânie. La 
început, vru să se ridice, să-i spună lui Maszko: „Nu mai 
vând poliţa!” şi să plece. Se stăpâni însă, iar Maszko îşi 
mângâie favoriţii şi răspunse: 


— Şi dacă?... Îţi dau cuvântul meu că până acum nu m-am 
gândit la acest plan, cel puţin nu mi l-am propus limpede. 
Dar... Ce-ar fi dacă?... Am cunoscut-o pe domnişoara 
Plawicka mai de mult la Varşovia, într-o iarnă, şi mi-a plăcut 
grozav. E de familie bună, iar proprietatea, deşi ruinată, e 
destul de mare şi poate fi salvată. Cine ştie! E o idee ca 
oricare alta. Sunt foarte loial cu tine cum am fost 
totdeauna. Te-ai dus chipurile după bani, dar eu am ştiut de 
ce te-au trimis cele două doamne. Te-ai întors totuşi foarte 
cătrănit, presupun aşadar că nu mai ai nici o intenţie. Dacă- 
mi spui că greşesc, renunţ numaidecât; nu la vreun plan, 
fiindcă ţi-am spus că nu-l aveam, dar nici măcar n-am să mă 
mai gândesc la el ca la ceva realizabil. Ai cuvântul meu. În 
caz contrar însă? Nu te conduce după principiul: „Nici eu, 
dar nici altcineva!” şi nu-i mai aţine calea. Te ascult deci. 
îşi aminti raţionamentele sale de ieri; se mai gândi că 
Maszko are dreptate când spune că, în acest caz, nu trebuie 
să-i mai îngrădească Maryniei libertatea în nici un fel, iar 
după o vreme răspunse: 

— Nu, Maszko, eu nu mai am nici o intenţie în legătură cu 
domnişoara Plawicka. Poţi să te căsătoreşti cu ea sau nu. Îţi 
spun totuşi deschis un lucru care mie nu-mi place, deşi mi-e 
favorabil, anume că tocmai tu vrei să cumperi poliţa. Cred 
că încă nu te-ai hotărât, dar dacă o vei face? Va părea cam 
ciudat... Că vreau să exercit o presiune asupra ei, că-i întind 
o cursă. În definitiv, te priveşte... 

— De bună seamă, atât de mult, încât dacă mi-o spunea 
altcineva, îl puneam la punct imediat. Îţi garantez însă că 
dacă mă voi decide s-o iau de soţie pe domnişoara Plawicka, 
lucru de care mă îndoiesc, nu-i voi cere mâna în schimbul 
unei rate din banii mei. De vreme ce-mi pot spune cu mâna 
pe conştiinţă că oricum vreau să cumpăr poliţa, am acest 
drept. Înainte de toate, aşa cum se prezintă lucrurile astăzi, 
cumpăr moşia de la Krzemief, fiindcă am nevoie de ea, aşa 
că sunt liber să uzez de toate mijloacele onorabile care mă 
conduc la împlinirea acestui scop. 


— Bine, atunci. Îţi vând poliţa. Dispune să se pregătească 
un contract şi trimite-mi-l sau adu-mi-l tu. 

— Contractul l-a şi pregătit subalternul meu, e vorba doar 
de semnături. 

După un sfert de oră contractul fu semnat. În seara 
aceleiaşi zile, în timp ce se afla la familia Bigiel, Potaniecki 
era mai furios ca niciodată; doamna Bigiel nu ştia să-şi 
ascundă îngrijorarea, iar soţul ei, examinând totul în 
amănunt, rosti spre sfârşitul serii cu încetineala-i 
caracteristică: 

— Că Maszko şi-a şi făcut acest plan, nu mai încape nici o 
îndoială. Problema este dacă vrea să te inducă în eroare pe 
tine, spunând că nu-l are, sau se amăgeşte pe el însuşi. 

— S-o ferească Dumnezeu de Maszko! Interveni doamna 
Bigiel. Am băgat de seamă cu toţii că Marynia i-a plăcut 
foarte mult. 

— Socoteam că un om ca el, răspunse Bigiel, umblă după 
avere, dar pot să greşesc. S-ar putea, de asemenea, să vrea 
să-şi ia soţie dintr-o familie bună şi veche, ca să-şi 
întărească astfel situaţia în societate, să-şi facă relaţii şi să 
se înrudească dintr-o dată cu numeroase neamuri, de 
interesele cărora să se ocupe numai el. Nu este nici asta o 
socoteală proastă, mai ales că, dacă ar vrea să profite de 
creditul pe care-l are, cu priceperea lui, ar putea lesne 
lichida datoriile care apasă asupra moşiei de la Krzemien. 

— Şi, cum spune doamna Bigiel, domnişoara Ptawicka îi 
place cu adevărat, adăugă Potaniecki. Acum îmi aduc 
aminte că şi Ptawicki mi-a pomenit ceva... 

— Şi-atunci cum rămâne, domule Potaniecki, întrebă 
doamna Bigiel. Cum rămâne? 

— Domnişoara Plawicka o să se căsătorească, dacă 
doreşte, cu domnul Maszko, răspunse Potaniecki. 

— Şi dumneata? 

— Eu voi, pleca la Reichenhall. 

VI. 


Într-adevăr, o săptămână mai târziu, pleca la Reichenhall, 
nu înainte însă de a primi scrisoarea doamnei Emilia, care-l 
întreba despre escapada la Krzemiei. Nu-i răspunsese, 
vrând să-i povestească totul prin viu grai. 

Aflase de asemenea, abia în ajunul plecării, că Maszko 
plecase la Krzemiei cu o zi înainte, şi această veste avusese 
asupra lui un efect mai mare decât se aştepta. Ce-i drept, îşi 
spusese că va uita totul până la Viena, dar nu fusese în stare 
să uite, iar acum era atât de preocupat dacă domnişoara 
Plawicka avea să-l ia de soţ pe Maszko, încât la Salzburg îi 
expedie o scrisoare lui Bigiel, chipurile în legătură cu 
afacerile, dar în realitate ca să-i ceară veşti despre Maszko. 
Înregistra, de aceea, foarte puţin din demonstrațiile lui 
Waskowski, care-l însoțea, despre relaţiile dintre neamurile 
austriece şi despre misiunea popoarelor moderne în 
general. Câteodată era atât de cufundat în gânduri, încât 
nu-i mai răspundea la întrebări. Era de-a dreptul uimit că 
uneori o vede atât de limpede, de parcă se afla înaintea lui, 
nu ca pe un tablou, ci ca pe o fiinţă vie. Îi vedea chipul 
plăcut şi blând, cu gura frumoasă şi aluniţa de deasupra 
buzei de sus, ochii ei cu ape liniştite, exprimând 
concentrarea şi atenţia cu care-i asculta vorbele; îi vedea 
întreaga făptură, zveltă şi mlădioasă, iradiind căldura 
tinereţii feciorelnice. Îşi amintea rochia de culoare deschisă 
şi vârfurile pantofiorilor ivindu-se de sub poale, mâinile ei 
delicate, puţin bronzate, şi părul negru, răzleţit de adierile 
din grădină. Nu-şi imaginase vreodată că poate să existe o 
amintire aproape palpabilă, şi încă a unei persoane pe care 
o văzuse atât de puţin. Realiza astfel cât de profundă era 
impresia pe care Marynia o făcuse asupra lui, şi la 
răstimpuri, când îi trecea prin minte că tot ce i se întipărise 
în memorie putea să-şi însuşească Maszko, mai că nu-i 
venea să creadă. În asemenea clipe, primul impuls, potrivit 
cu firea lui activă, era dorinţa nestăpânită de a împiedica 
acest lucru. Atunci era silit să-şi aducă aminte că lucrurile 


ajunseseră pe acest făgaş din voinţa lui, întrucât el se 
hotărâse să renunţe la domnişoara Plawicka. 

La Reichenhall ajunseră dimineaţa devreme, şi încă în 
prima zi, înainte de a afla adresa doamnei Emilia, o 
întâlniră plimbând-o pe Litka în parcul din localitate. 
Doamna Chwastowska nu se aştepta să-i vadă, mai ales pe 
Potaniecki, aşa că se bucură foarte mult de venirea lor. 
Mulţumirea ei era umbrită doar de faptul că Litka, o fire 
extrem de sensibilă şi pe deasupra bolnavă de astm şi de 
inimă, se bucura şi mai mult, atât de mult, încât inimioara 
începu să-i bată cu putere, simţi că se îneacă şi fu cât pe ce 
să leşine. 

Erau manifestări obişnuite la ea, şi după ce criza trecu, se 
înseninară cu toţii. În drum spre casă, Litka îl ţinu tot 
timpul de mână pe „domnul Stach”, iar în ochii ei, de obicei 
întunecaţi se citea o mulţumire adâncă. Din când în când, îi 
strângea mâna, vrând parcă să se asigure că sosise cu 
adevărat la Reichenhall şi se afla lângă ea. Pur şi simplu, 
Potaniecki nu mai avea timp să discute cu doamna Emilia, şi 
nici aceasta cu el, deoarece Litka îi arăta staţiunea, ciripind 
fără încetare şi vrând să-i arate dintr-o dată toate locurile 
cele mai frumoase. Exclama întruna: 

— Asta nu-i nimic. Ilhumsee e şi mai frumos, acolo o să 
mergem abia mâine. 

Apoi, adresându-se mamei: 

— Îmi dai voie, mamă, nu-i aşa? Acum pot să merg mult pe 
jos. Şi nici nu e prea departe. Nu-i aşa că-mi dai voie, 
mamă? 

După care, se depărta puţin de Potaniecki, fără să-i dea 
drumul de mână, şi se uita cu ochii ei mari la el, repetând: 

— Domnul Stach! Domnul Stach! 

La rândul lui, Potaniecki îi arăta cea mai mare duioşie, de 
care ar fi fost în stare un frate măi mare; de aceea, o 
dojenea mereu cu bunătate: 

— Pisicuţo, nu te mai agita atâta, o să ţi se facă rău. 


lar ea se strângea alături de el şi ţuguindu-şi buzele, se 
prefăcea supărată: 

— Taci din gură, domnule Stach! 

Din vreme în vreme, Polaniecki se uita la faţa luminoasă a 
doamnei Emilia, vrând parcă s-o facă să înţeleagă că 
doreşte să-i vorbească. Nu era însă posibil fiindcă doamna 
Emilia nu voia să-i strice veselia Litkăi, preferind să i-l lase 
numai ei pe prietenul comun. Abia după masa de prânz, pe 
care o luară împreună în grădină, înconjurați de verdeață şi 
ciripit de vrăbii, când Waskowski începu să-i povestească, 
Litkăi despre păsărele şi despre dragostea pe care o avea 
sfântul Francesco din Assisi19 pentru ele, iar copila, 
rezemându-şi capul în mâini, îl asculta vrăjită. Potaniecki se 
adresă, în sfârşit doamnei Emilia: 

— Doamnă, nu vrei să ne plimbăm până ta marginea 
grădinii? 

— Ba da, acceptă aceasta. Litka, rămâi puţin cu domnul 
Waskowski, ne întoarcem îndată. 

Şi plecară, după care doamna Emilia îl întrebă imediat: 

— Ei, cum e? 
începu să povestească, dar fie că voia să apară într-o 
lumină mai bună în ochii doamnei Emilia, fie că ţinea seama 
de firea ei de mimoză, în sfârşit, fie că, gândindu-se mai 
înainte la Marynia, se afla într-o dispoziţie mai lirică decât 
de obicei, destul că încurcă lucrurile. Recunoscu într- 
adevăr că se certase cu domnul Ptawicki, dar nu mai spuse 
că înainte de a pleca de la Krzemiei, vorbise grosolan cu 
Marynia, pe care o lăudă cu generozitate, sfârşind astfel: 

— Întrucât această poliţă a devenit un obiect de dispută, 
între mine şi domnul Ptlawicki, ceea ce s-a răsfrânt şi asupra 
domnişoarei Marynia, am preferat s-o vând, aşa că i-am 
vândut-o lui Maszko înainte de a pleca. 

Doamna Emilia, care nu se orienta câtuşi de puţin în 
treburile băneşti, în schimb, era de o simplitate de-a 
dreptul îngerească, răspunse: 


— Bine ai făcut. Între voi nu trebuie să existe asemenea 
obstacole. 

se ruşină că inducea în eroare un suflet atât de naiv şi 
urmă: 

— Mda!... Mai degrabă, nu! Cred că n-am procedat bine, 
Bigiel este şi el de aceeaşi părere... Maszko poate să-i 
strângă cu uşa, poate să aibă tot felul de pretenţii, poate să 
scoată în vânzare moşia... Nu, doamnă, nu-i un procedeu 
delicat şi niciunul menit să ne apropie; n-o făceam, dacă n- 
ajungeam la concluzia că trebuie să mi-o scot din cap o dată 
pentru totdeauna. 

— A, nu! Să nu spui asta! Eu cred că există în toate o 
predestinare, şi cred de asemenea că Providența v-a făcut 
unul pentru altul. 

— Doamnă, nu mai înţeleg. Dacă-i aşa, nu trebuie să mai 
fac nimic, fiindcă oricum tot mă voi căsători cu domnişoara 
Ptawicka. 

— Nu-i aşa! Eu am o minte de femeie şi poate că spun 
lucruri nelalocul lor, dar mi se pare că Providența vrea şi 
aranjează totul în aşa fel, ca să fie cum nu se poate mai 
bine, dar lasă oamenilor dreptul de a alege, aceştia însă nu 
vor să-şi urmeze destinul întotdeauna şi de aceea există 
atâţia nefericiţi. 

— S-ar putea. E dificil totuşi să urmezi altă cale, decât 
propria convingere. Rațiunea este şi ea o lanternă pe care 
tot Dumnezeu ne-a pus-o în mână. În plus, cine-mi 
garantează mie că domnişoara Marynia s-ar căsători cu 
mine? 

— Ar fi trebuit să primesc o scrisoare de la ea în legătură 
cu vizita dumitale la Krzemien, mă mir că n-a sosit până 
acum. Cred însă că, cel mai târziu mâine, va sosi, pentru că 
ne scriem în fiecare săptămână. Ea ştie de venirea dumitale 
la Reichenhall? 

— Nu. La Krzemiei nu ştiam nici eu încotro o s-o apuc. 

— Asta-i bine, fiindcă va fi sinceră, deşi ea ar fi fost sinceră 
şi aşa. 


Cu acestea, discuţia din prima zi luă sfârşit. Seara, la 
rugămintea Litkăi, hotărâră să se ducă a doua zi la 
Thumsee; să plece dis-de-dimineaţă, ca să ia masa pe malul 
lacului, şi să se întoarcă acasă cu trăsura sau, dacă Litka n- 
avea să fie obosită, pe jos, înainte de apusul soarelui. 
Waskowski şi Potaniecki se înfăţişară înaintea vilei la ora 
nouă. Mama şi fiica erau îmbrăcate şi aşteptau pe verandă; 
amândouă arătau atât de fenomenal, încât până şi bătrânul 
profesor Waskowski rămase mirat. 

— Dumnezeu face uneori din oameni adevărate flori! 
Spuse, arătându-le. 

Doamna Emilia şi Litka erau într-adevăr un obiect de 
admiraţie pentru întregul Reichenhall. Cea dintâi, cu chipu- 
i spiritualizat, îngeresc, semăna cu întruparea dragostei şi 
duioşiei materne; a doua, cu ochii înnouraţi, cosiţa bălaie şi 
trăsături delicate, aproape prea delicate, înfăţişa mai 
degrabă o intenţie artistică, decât o fetiţă vie. Decadentul 
Bucacki spunea despre ea că este plamădită din ceața abia 
rumenită de lumina zorilor. Era în ea ceva aproape 
nepământesc, impresie întărită de boala ei, de sensibilitate 
şi susceptibilitate. Mama ei o iubea orbeşte, ca şi ceilalţi, 
dar copila, nespus de dulce, nu se lăsa răsfăţată. 

„care la Varşovia o vedea pe doamna Emilia de câteva ori 
pe săptămână, era foarte ataşat de amândouă. Într-un oraş 
în care reputaţia femeii era respectată mai puţin decât în 
oricare parte a lumii, se bârfea în fel şi chip din această 
pricină; evident, fără nici un temei, fiindcă doamna Emilia 
era curată ca un copil din toate punctele de vedere, şi îşi 
purta capu-i exaltat pur şi simplu prin nori, de parcă habar 
nu avea de existenţa răului. Se simţea atât de curată, încât 
nu înţelegea să mai ia seama la aparenţe. Îi primea cu 
bucurie pe cei care îi iubea Litka, dar refuzase câteva 
partide, declarând cu hotărâre că nu mai are nevoie de 
nimic, afară de Litka. Numai Bukacki susţinea că doamna 
Emilia îl atrage; Polaniecki se obişnuise atât de mult cu 
azurul care învăluia această femeie pură asemenea 


cristalului, încât nu se apropia niciodată de ea cu gânduri 
de ispită. 

Aşa şi acum, după observaţia lui Waskowski, răspunse cu 
simplitate: 

— Adevărat, arată ca din basme. 

După ce se salutară, îi spuse aproape acelaşi lucru 
doamnei Emilia, ca pe ceva care-i solicitase atenţia. Ea 
zâmbi de mulţumire, probabil numai pentru că lauda se 
referea şi la Litka, apoi ridicându-şi rochia pentru drum 
zise: 

— Am primit o scrisoare de dimineaţă şi am luat-o înadins, 
ca să ţi-o arăt. 

— Îmi dai voie s-o citesc imediat? 

— Te rog. Poftim. 

Porniră pe drumul din pădure spre Thumsee, doamna 
Emilia, Waskowski şi Litka înainte, Potaniecki puţin în urma 
lor, cu capul aplecat deasupra scrisorii. 

Marynia scria cele ce urmează: „Dragă mea Emilka! Astăzi 
am primit litania ta de întrebări şi-ţi răspund numaidecât, 
fiindcă şi eu abia aşteptam să-ţi împărtăşesc gândurile 
mele. Domnul Potaniecki a plecat luni, aşadar acum două 
zile. În prima seară, l-am primit, cum primesc pe toată 
lumea, şi nu m-am gândit la nimic, dar a doua zi, fiind 
sărbătoare, am fost liberă şi am petrecut aproape toată 
după-amiaza împreună, numai noi doi, deoarece papă s-a 
dus la familia Jamisz. Ce pot să-ţi spun? E atât de simpatic, 
de sincer, şi pe deasupra un adevărat bărbat! Din cele ce 
mi-a spus despre Litka şi despre tine, am dedus îndată că 
are o inimă bună. Ne-am plimbat mult timp pe malul lacului 
şi prin grădină. I-am bandajat mâna, fiindcă s-a zgâriat într- 
un cui de la barcă. Mi-a spus lucruri atât de înțelepte, încât 
am uitat de mine, ascultându-l. Ah, dragă Emilka, mi-e 
ruşine să recunosc, dar biata mea minte şi-a cam pierdut 
echilibrul în seara aceea. Tu ştii cât de mult trudesc eu aici 
şi cât de rar văd astfel de oameni. Aveam impresia că a 
venit un oaspete din altă lume, mai bună. Nu numai că mi-a 


plăcut, dar m-a copleşit cu felul lui deschis, aşa că n-am mai 
putut adormi şi m-am gândit mereu la el. E drept că s-a 
certat cu papă a doua zi şi mi-am luat şi eu porţia, deşi 
numai Dumnezeu ştie cât aş fi dat să nu intervină între noi 
asemenea situaţii. La început, m-am simţit foarte jignită şi 
dacă omul acesta urâcios ar şti cât am plâns în camera mea, 
i-ar părea rău de mine. Dar pe urmă, mi-am zis că trebuie 
să fie foarte impulsiv, iar papa n-avea dreptate, aşa că nu 
mai sunt supărată. Îţi spun şi ţie la ureche ce-mi şopteşte şi 
mie un glas întruna: nu cred că va vinde poliţa, fie şi pentru 
că astfel nu va mai putea veni la Krzemien. Nu înseamnă 
nimic că a plecat furios. Papă nu-îi va purta nici el 
ranchiună, fiindcă astea sunt metodele lui de lucru, diferite 
de simţămintele şi convingerile lui. Domnul Potaniecki are în 
mine o prietenă de nădejde, care va face tot ce-i va sta în 
putinţă ca, îndată după vânzarea Magierowkăi, să nu mai 
existe nici o pricină de neînțelegere în legătură cu aceste 
nesuferite probleme băneşti. Atunci va fi nevoit să vină aici, 
ca să-şi ia banii, nu-i aşa? Poate că i-am plăcut şi eu puţin, 
nu trebuie să ne mirăm că un om cu firea lui mai spune 
uneori şi câte un cuvânt nelalocul lui. Să nu-i spui nimic 
când îl vezi, şi să nu-l cerţi, Doamne fereşte! Nu ştiu de ce, 
dar sunt convinsă că: nu ne va nedreptăţi, nici pe mine, nici 
pe papă şi nici moşia de la Krzemiei la care ţin atâta; cred 
că ar fi mult mai bine dacă toţi ar fi ca el. Vă îmbrăţişez din 
toată inima, draga mea, pe tine şi pe Litka. Scrie-mi mai 
multe despre sănătatea ei şi iubeşte-mă cum te iubesc şi 
eu.” 

După ce sfârşi de citit, Potaniecki vâri scrisoarea în 
buzunarul de la piept al surtucului, se încheie la nasturi 
apoi îşi împinse pălăria pe vârful capului şi simţi deodată 
nevoia să-şi rupă bastonul bucățele şi să-l arunce în apa 
pârâului; se abţinu totuşi şi se mulţumi să mormăie printre 
dinţii încleştaţi: 

— Da? Foarte bine! Îl cunoşti pe Potaniecki?... Contează pe 
el şi n-o să ieşi în pierdere. Dimpotrivă! 


După care îşi spuse următoarele: „Aşa-ţi trebuie! Pentru 
că ea este un înger, iar tu nu faci două parale!” 

Şi iarăşi vru să-şi facă bastonul bucăţi. Acum înţelegea 
limpede că Marynia era gata să-i ofere inima cu toată 
încrederea, iar el îi pregătise una din acele dezamăgiri 
cumplite, a căror amintire nu se şterge niciodată şi doare 
veşnic. Nu era nimic că vânduse poliţa, dar s-o vândă unuia 
ca Maszko, care voia să-şi realizeze astfel scopul, era ca şi 
cum i-ar fi scris: „Domnişoară, eu nu te vreau, căsătoreşte- 
te cu el dacă-ţi place.” Ce dezamăgire amară pentru ea, 
după tot ce-i spusese în dumineca aceea, după cuvintele de 
prietenie, sincere, menite să-i câştige inima! Pentru că 
avuseseră într-adevăr acest rost, şi Potaniecki era convins 
că ea aşa le primise. Putea să-şi repete acum de câte ori 
voia că asta nu-l obliga la nimic, întrucât orice om, când se 
află pentru prima dată într-un loc şi vorbeşte pentru prima 
oară cu o femeie, îşi scoate numai coarnele, ca melcul, şi 
încearcă pe ce sol a nimerit. De altfel, nu numai că nu era 
dispus să-şi găsească scuze faţă de el însuşi, dar voia mai 
degrabă să se pălmuiască. Acum, când era sigur că ar fi 
putut să dobândească inima şi mâna Maryniei, cu cât 
această posibilitate i se părea mai reală, cu atât mai mare i 
se părea pierderea. Colac peste pupăază, după ce citise 
scrisoarea, începuse să se înfăptuiască în el o nouă 
schimbare. Concluzia că trebuie s-o lase în pace pe Marynia 
i se părea acum măruntă, nimicnică. Cu toate defectele] ui, 
Polaniecki avea o inimă recunoscătoare, aşa că scrisoarea îl 
mişcase adânc prin bunătatea, înţelegerea şi dorinţa de a 
iubi care răzbăteau printre rânduri. Drept care, amintirea 
Maryniei îi deveni atât de scumpă, i se păru atât de 
frumoasă, încât se gândi: „Pe viul Dumnezeu, acum o să mă 
îndrăgostesc de ea!” 

Îl cuprinse o duioşie atât de mare, încât până şi 
reproşurile pe care şi le făcea trebuiră să cedeze. Când îi 
ajunse din urmă pe ceilalţi, porni înainte cu doamna Emilia 
şi-i spuse: 


— Doamnă, dăruieşte-mi, te rog, această scrisoare. 

— Cu cea mai mare plăcere. Nu-i aşa că e sinceră? Nu mi- 
ai mărturisit însă că ai jignit-o la plecare. Nu-ţi fac 
reproşuri, de vreme ce ea însăşi îţi ia apărarea. 

— Doamnă, dacă ar ajuta la ceva, te-aş ruga să mă baţi. Ce 
să mai vorbim, ce-a fost, s-a dus. 

Doamna Emilia nu împărtăşea deloc această părere. Din 
contră, văzându-l pe Potaniecki atât de impresionat, era 
sigură că, de vreme ce amândouă părţile sufereau atâta, 
situaţia este cum nu se poate mai bună, aşa că trebuie să se 
termine cu bine. La acest gând, feţişoara-i minunată şi 
dulce se lumină de bucurie. 

— O să vedem ce va fi peste câteva luni, îl linişti. 

— Nici nu-ţi închipui ce-am putea vedea, răspunse 
Potaniecki, gândindu-se la Maszko. 

Doamna Emilia nu cedă: 

— Dumneata să nu uiţi un lucru, cine apucă să câştige 
inima Maryniei, n-o să fie niciodată în pierdere. 

— Cred, răspunse Polaniecki mâhnit, dar asemenea inimi, 
odată rănite, nu se mai întorc. 

Nu putură vorbi mai mult, fiindcă Litka şi domnul 
Waskowski se apropiară de ei. În curând, fetiţa îl luă ca de 
obicei pe Potaniecki în stăpânire exclusivă. Pădurea, 
cufundată în lumina blânda a dimineţii senine, o emoţiona 
nespus, aşa că începu să-l întrebe de numele copacilor, 
exclamând mereu cu bucurie: 

— Uite râşcove! 

Iar el aproba mecanic, gândindu-se la altceva. 

— Da, pisicuţo, râşcove! 

În cele din urmă, drumul cobori şi înaintea lor zăriră 
Thumsee. După vreo jumătate de oră, ajunseră pe şoseaua 
netedă care şerpuia chiar pe malul lacului. Ici şi colo, 
podeţele de lemn înaintau câţiva paşi în apă. Litka vru să 
vadă de aproape peştii mari care se zăreau în adâncul 
străveziu. Luând-o de mână, Polaniecki o conduse pe unul 
din podeţe. 


Peştii, obişnuiţi cu fărâmiturile de pâine aruncate de 
vizitatori, în loc să fugă, se apropiară şi mai mult; curând, o 
adevărată cunună solzoasă se adunase la picioarele Litkăi. 
În adâncul albăstrui, se zăreau spinările brun-gălbuie ale 
crapilor, solzii cenuşii pătaţi ai somonilor-păstrăvi şi ochii 
rotunzi aţintiţi asupra Litkăi, de parcă se rugau. 

— Când ne întoarcem, să le aducem multe chifle, spuse 
copila. Ce ciudat se uită. Ce gândesc? 

— Peştii gândesc foarte încet, îi explică Potaniecki, aşa că 
abia după vreo oră său două îşi vor spune: „Aha, aici a fost o 
fetiţă cu cosiţă bălaie. În rochiţă roz şi şosetuţe negre”. 

— Da despre domnul Stach ce-o să zică? 

— Că sunt ca un ţigan, fiindcă eu n-am părul bălai. 

— Ba nu! Că ţiganii doar n-au casă. 

— Nici eu n-am casă, Litka. Puteam să am, dar am vândut- 
0. 
pronunţă ultimele cuvinte într-un fel neobişnuit, cu glasul 
înecat de tristeţe. Fetiţa îl privi mai cu luare-aminte, şi 
chipul ei răsfrânse mâhnirea, aşa cum adâncul apei îi 
răsfrângea propria făptură. După aceea când se alăturară 
celorlalţi, îşi ridica uneori spre el ochii înnouraţi cu priviri 
întrebătoare şi neliniştite; în sfârşii, strângându-l mai tare 
de mână, se interesă; 

— Ce ai, domnule Stach? 

— Nimic, copila mea. Privesc şi eu la apa lacului şi de 
aceea nu mai zic nimic. 

— Ieri eram atât de bucuroasă că am să-ţi arăt Thumsee... 

— Da, chiar dacă nu sunt stânci, e foarte frumos aici! Dar 
căsuţa aceea de pe malul celălalt...? 

— Acolo o să mâncăm. 

În acest timp, doamna Emilia discuta veselă cu Waskowski 
care, ţinându-şi pălăria în mână şi căutând mereu prin 
buzunare o batistă, ca să-şi şteargă chelia, îi relata opiniile 
lui despre Bukacki. 

— El este un Aria - încheie - prin urmare; mereu neliniştit, 
tinde spre linişte. Acum cumpără tablouri şi gravuri, 


sperând că astfel va umple golul. Ah, doamnă dragă, câte 
nu văd eu! Aceşti copii ai veacului poartă în suflet o 
prăpastie, asemenea lacului ăsta, pe deasupra şi fără fund, 
şi cred că pot. S-o astupe cu tablouri şi acvaforte, 
amatorism şi diletantism, cu Baudelaire, Ibsen şi 
Maeterlinck, în sfârşit, cu diletantism ştiinţific. Biete păsări 
care-şi sparg capul de pereţii coliviilor! E ca şi când aş vrea 
să umplu lacul ăsta aruncând în el această pietricică. 

— Dar ce le poate umple viaţa? 

— Orice idee mai vastă, orice simţire mai adâncă, dar cu o 
singură condiţie, să fie zămislite întru Cristos. Dacă Bukacki 
ar iubi arta ca un creştin, şi-ar recăpăta pacea, pe care o 
caută fără voia lui. 

— I-ai spus-o şi lui, domnule profesor? 

— Da, pe asta şi multe altele. Eu îi îndemn mereu, pe el şi 
pe Polaniecki, să citească viaţa sfântului Francesco, dar ei 
habar n-au şi râd de mine. Cu toate acestea, a fost cel mai 
mare om şi cel mai mare sfânt al evului de mijloc, care a 
renăscut lumea. Dacă s-ar găsi şi acum unul la fel, 
renaşterea întru Cristos ar fi şi mai amplă, şi mai deplină. 

Se apropia amiaza şi, odată cu ea, căldura. Pădurea 
începea să miroase a răşină, iar lacul era perfect neted în 
liniştea plină de strălucire şi, reflectând tăriile senine, 
părea că doarme. 

Ajunseră în fine la casa şi grădina în care se afla 
restaurantul, şi se aşezară la masa pregătită la umbra unui 
fag. Potaniecki chemă chelnerul îmbrăcat într-un frac 
murdar şi-i dădu comanda, după care începură să privească 
în tăcere lacul şi munţii din jur. 

La câţiva paşi de masa lor, creştea un pâlc de irişi udaţi de 
fântâna arteziană care ţâşnea dintre pietre. 

Uitându-se la flori, doamna Emilia spuse: 

— Când mă aflu pe malul unui lac şi mă uit la irişi, mi se 
pare că sunt în Italia. 

— Pentru că nicăieri nu mai sunt atâtea lacuri şi atâţia 
irişi, confirmă Potaniecki. 


— Nici atâta încântare pentru fiecare om, adăugă 
Waskowski. De multă vreme, eu mă duc acolo an de an, 
toamna, să-mi caut adăpost pentru zilele din urmă. Am 
ezitat multă vreme între Perugia şi Assisi, dar în ultimul an 
a învins Roma. E ca o tindă spre altă lume, în care i se vede 
lumina. În octombrie voi fi din nou acolo. 

— Să fiu sinceră, te invidiez, domnule profesor, mărturisi 
doamna Emilia. 

— Litka are doisprezece ani... Începu Waskowski. 

Dar Litka îl completă: 

— Şi trei luni. 

— Şi trei luni, aşa că, deşi e foarte mică pentru vârsta ei şi 
numai ciripit, ar fi timpul să i se arate tot felul de lucruri la 
Roma, continuă Waskowski. Nimic nu se fixează atât de bine 
în memorie precum cele văzute în copilărie. E drept că 
multe lucruri nu se observă şi nu se înţeleg, dar asta vine 
mai târziu într-un mod foarte plăcut; ca şi când cineva ar 
lumina brusc nişte impresii cufundate în uitare... Doamna 
mea, hai cu mine în Italia în octombrie. 

— În octombrie nu pot, pentru că am motivele mele, care 
mă rețin la Varşovia... 

— Ce motive? 

Doamna Emilia începu să râdă. 

— Primul şi cel mai important, pur femeiesc - lămuri, 
arătând spre Potaniecki - este să-l căsătoresc pe acest 
domn care stă atât de posomorât şi, în realitate... Atât de 
îndrăgostit. 
se trezi din îngândurare şi dădu din mână. 

lar Waskowski întrebă cu naivitatea-i obişnuită de copil: 

— Tot cu Marynia Plawicka? 

— Da, răspunse doamna Emilia. A fost la Krzemief şi ar 
nega zadarnic că i-a rămas inima acolo. 

— Aş putea să nu neg, răspunse Potaniecki. 

Convorbirea le fu întreruptă în chip neplăcut, deoarece 
Litkăi îi veni rău. Brusc, nu mai putu să respire şi făcu una 
din obişnuitele ei crize de inimă, care îi umpleau de teamă 


până; şi pe medici. Mama o luă îndată în braţe, iar 
Potaniecki se repezi după gheaţă în restaurant. Waskowski 
se apucă să tragă lângă masă, cu mare efort, o bancă din 
grădină, pe care Litka să se întindă, ca să poată respira mai 
liber. 

— Ai obosit, fetiţa mea? Nu-i aşa? O întrebă cu buzele 
palide doamna Emilia. Vezi, dragostea mea, că a fost prea 
departe... Totuşi medicul ţi-a dat voie!... E atât de cald! Nu-i 
nimic! Îţi trece!... Comoara mea! lubirea mea! 

Şi începu să sărute fruntea umedă a fetiţei. În acest timp, 
Potaniecki se întoarse cu gheaţa, urmat în fugă de 
proprietara localului cu o pernă în mână. Cât ai bate din 
palme, micuța fu întinsă pe bancă, şi în vreme ce doamna 
Emilia învelea gheaţa într-un şervet, Potaniecki, aplecându- 
se deasupra bolnavei, o întrebă: 

— Cum te simţi, pisicuţo? 

— Respir greu, dar mai bine... Răspunse Litka, deschizând 
guriţa ca un peştişor, ca să tragă aer în piept. 

Totuşi nu-i era cu mult mai bine, fiindcă şi prin rochiţă se 
vedea inimioara-i bolnavă bătând cu putere. 

Curând, sub acţiunea gheții, criza începu să scadă treptat 
în intensitate, până când trecu definitiv, lăsând în urma ei 
doar oboseala. Litka îi zâmbi iarăşi mamei, care îşi mai 
revenise din spaimă. Copila trebuia întremată înainte de a 
pleca, aşa că Polaniecki dispuse să se servească masa, de 
care nu se atinse aproape nimeni, afară de Litka; o priveau 
mereu cu toţii, temându-se să nu se întoarcă iarăşi criza. 
Astfel se scurse o oră. Lumea începea să se adune la 
restaurant. Doamna Emilia vru să pornească spre casă, dar 
trebuiau să aştepte trăsura - după care Potaniecki trimisese 
la Reichenhall. 

Într-un târziu, trăsura sosi, dar pe drum îi aştepta alt 
necaz. Deşi înaintau la pas, pe şoseaua netedă, cele mai 
mici zdruncinături o oboseau atât de mult pe Litka, încât 
aproape de Reichenhall începu să respire iarăşi greu. Se 
rugă să i se dea voie să coboare, dar se arătă că şi mersul 


pe jos o obosea. Atunci doamna Emilia vru ş-o ducă în braţe, 
dar Potaniecki prevăzând acest sacrificiu matern, de care, 
în realitate, doamna Emilia nu era în stare, se oferi: 

— Litus, hai să te duc eu. Altfel mama o să obosească şi o 
să fie bolnavă... 

Fără să-i mai ceară voie, o ridică de jos, purtând-o foarte 
lejer pe un singur braţ. Ca să le asigure, pe ea şi pe doamna 
Emilia, că nu-i e greu deloc, începu să glumească: 

— Când pisicuţa asta merge pe jos, ţi se pare că nu e prea 
mare, iar acum, uite până unde îi atârnă picioarele! 'Ţine-te 
de gâtul meu, o să te legeni mai puţin, Păşea cu mare grijă, 
dar cât putea de repede, fiindcă voia s-o vadă cât mai 
degrabă medicul; îi simţea inima bătând pe umărul lui, 
înconjurându-i gâtul cu braţele-i slabe, Litka repeta 
întruna: 

— Lasă-mă jos! Eu... Nu pot... Hai, lasă-mă! 

El refuza însă: 

— Nut las! Vezi şi tu ce rău e să oboseşti mergând pe jos. 
De acum înainte o să luăm întotdeauna cu noi un scaun 
mare pe rotile; când oboseşti, te aşezăm în el, şi eu am să te 
împing. 

— Nu, nu vreau! Se împotrivea Litka cu lacrimi în glas. 

o purta în braţe cu duioşia unui frate mai mare, sau a unui 
tată, şi inima i se înfiora de emoție, întrucât, pe de o parte, 
o iubea într-adevăr, iar pe de altă parte, mintea îi şoptea 
ceva la care nu se mai gândise până acum, cel puţin nu-şi 
dăduse seama: anume că matrimoniul deschide calea spre 
paternitate, spre toate acele comori de fericire pe care le 
implică. Acum, când ducea în braţe această copilă scumpă. 

— Deşi nu era a lui, înţelegea că Dumnezeu l-a creat 
pentru viaţa de familie, nu numai ca soţ, ci şi ca tată, adică 
tocmai pentru ceea ce înseamnă sensul şi rosturile vieţii. 

Toate gândurile îi zburară spre Marynia. Acum realiza cu 
putere îndoită că dintre toate femeile pe care le întâlnise, 
pe ea ar alege-o în primul rând să-i fie soţie şi cu ea ar vrea 
să aibă copii. 


VII. 

În zilele care urmară, Litka se simţi mai bine, dar era tare 
slăbită. leşea totuşi la plimbare, fiindcă medicul nu numai 
că n-o oprise să meargă, ci recomandase stăruitor să facă 
mişcare, urcând pante mai uşoare. Aşa că, într-una din zile, 
Waskowski se duse înadins la medie să afle amănunte în 
legătură cu sănătatea copilei. Potaniecki îl aştepta în sala de 
lectură, dar citi îndată pe faţa lui că nu-i aduce veşti bune. 

— Medicul nu crede într-o primejdie iminentă - spuse 
bătrânul - dar fetiţa este condamnată să moară de 
timpuriu; trebuie să veghem asupra ei, fiindcă nu se poate 
şti nici ziua şi nici ceasul când... 
îşi acoperi ochii cu mâinile: 

— Ce nenorocire, ce lovitură! Mama ei nu va rezista. Nu- 
mi vine să cred că un asemenea copil trebuie să moară. 

Waskowski avea lacrimi în ochi. 

— L-am întrebat, urmă, dacă va suferi mult. Medicul mi-a 
spus că nu e neapărat necesar, poate să se stingă atât de 
uşor, încât să pară că doarme. 

— Mamei nu i-a spus nimic de starea fetiţei? 

— Nu. l-a comunicat într-adevăr că are o afecţiune la 
inimă, dar a adăugat că la copii asemenea lucruri trec 
adesea fără să lase nici o urmă. El însă n-are nici o 
speranţă. 

nu dispera prea uşor. 

— Ce contează un medic! Se împotrivi. Atâta timp cât mai 
există un dram de speranţă, copila trebuie tratată. Medicul 
poate greşi. Trebuie s-o ducem la un specialist din 
Munchen, sau să-l aducem pe el aici. Doamna Emilia se va 
speria, dar n-avem ce face! Ia stai. Am putea evita şi asta. 
Am să-l aduc eu, numaidecât. Doamnei Emilia îi spunem că 
un medic renumit a venit aici la cineva, aşadar ar putea s-o 
consulte şi pe Litka. Nu putem s-o lăsăm aşa. Trebuie doar 
să-i scriem, ca să ştie ce să-i spună mamei. 

— Şi cui vrei să-i scrii? 


— Cui? Ştiu şi eu! Medicul staţiunii ne va indica un 
specialist. Să mergem imediat la el, ca să nu mai pierdem 
vremea. 

Problema fu rezolvată în aceeaşi zi. Seara se duseră 
amândoi la doamna Emilia. Litka arăta sănătoasă, dar era 
tăcută şi posomorâtă. Le zâmbea, e drept, mamei şi 
prietenului, exprimându-şi astfel recunoştinţa pentru grija 
cu care o înconjurau, dar Potaniecki nu mai era în stare s-o 
distreze. Obsedat de gândul primejdiei care o ameninţa, 
fără să vrea îi interpreta tristeţea drept un semn al bolii 
care avansa, drept o presimţire timpurie a morţii apropiate, 
şi îşi spunea cu groază în suflet că ea nu mai e ca de obicei, 
de parcă cele câteva firişoare care o legau de viaţă se 
rupseseră. Spaima i se mări şi mai mult când o auzi pe 
doamna Emilia spunând: 

— Litka e bine, dar ştii ce m-a rugat azi? Să ne întoarcem 
la Varşovia. 

Cu un efort de voinţă, Polaniecki îşi înăbuşi teama şi, 
întorcându-se spre fetiţă, se prefăcu vesel: 

— A, ce fiinţă imposibilă! Nu-ţi pare rău de Ihumsee? 

Copila începu să-şi clatine căpşorul bălai. 

— Nu! Răspunse după o clipă. 

Şi ochii i se umplură de lacrimi, dar le acoperi repede cu 
pleoapele, de frică să nu le vadă cineva. 

„Ce are?” gândi Potaniecki. 

Nimic mai simplu. La Thumsee aflase că vor să-i ia 
prietenul, pe „domnul Stach” al ei, pe tovarăşul ei cel mai 
drag. Auzise că el o iubeşte pe Marynia Plawicka, iar până 
atunci era sigură că el le iubeşte numai pe ea şi pe mama 
ei. Mai auzise că mama vrea să-l căsătorească neapărat cu 
cealaltă, iar ea îl socotea drept proprietatea ei exclusivă. 
Neîn? Elegând prea bine ce o ameninţă, presimţea totuşi că 
acest „domn Stach” va pleca de lângă ea, provocându-i 
prima durere din viaţa ei. Ar fi suferit mai puţin, dacă ar fi 
nedreptăţit-o altcineva, dar aşa, când tocmai mama ei şi 
„domnul Stach”... 


Acesta era cercul vicios din care sărmana copilă nu ştia şi 
nu putea să iasă. Cum să se plângă tocmai de ei? Pesemne 
că aşa vor ei, că aşa doresc şi au nevoie, că vor fi fericiţi 
când se va întâmpla. Uite că mama a spus că „domnul 
Stach” o iubeşte pe Marynia, iar el nu i s-a împotrivit, 
trebuie deci să cedeze, să-şi înghită lacrimile şi să tacă, 
ascunzându-se chiar de mama ei. 

Litka îşi zăvora astfel în ea prima amărăciune din viaţă. 
Da, trebuia să cedeze, dar fiindcă amărăciunea este un 
prost medicament pentru un bolnav, şi încă de inimă, 
această renunțare ar putea să fie mai deplină şi mai tragică 
decât era în stare să-şi închipuie oricare dintre cei din jur. 

Medicul specialist sosi peste două zile de la Munchen şi, 
întârziind alte două la Reichenhall, confirmă întru totul 
opinia celui din localitate. O linişti pe doamna Emilia, dar lui 
Polaniecki îi spuse că viaţa fetiţei poate continua aşa luni şi 
ani de zile, va atârna însă totdeauna de un fir de păr, care 
se poate rupe din orice pricină. Recomandă să fie cruţată 
de emoţii, vesele sau triste, şi să vegheze asupra ei cu cea 
mai mare grijă. 

Prin urmare, o ocroteau şi o mângâiau în fel şi chip. O 
fereau de cele mai mici emoţii, nu însă şi de cele mai mari, 
cum erau scrisorile Maryniei. Ecoul celei care sosi o 
săptămână mai târziu răsună cu putere în urechiuşele-i 
foarte atente. Putea într-adevăr să-i împrăştie temerile în 
legătură cu „domnul Stach”, dar o zgudui profund. Doamna 
Emilia şovăi toată ziua să-i arate lui Potaniecki această 
scrisoare. Acesta o întreba însă în fiecare zi dacă nu are 
veşti de la Krzemiei, aşa că ar fi trebuit să-l mintă pur şi 
simplu, ascunzându-i primirea lor. De altfel, se simţea 
datoare să-i spună adevărul, ca să cunoască greutăţile pe 
care avea să le întâmpine. 

A doua seară de la primirea scrisorii, după ce o culcă pe 
Litka, aduse singură vorba despre Krzemien. 

— Marynia a suferit foarte mult, pentru că ai vândut poliţa. 

— Ai primit scrisoare? 


— Da. 

— Poţi să mi-o arăţi şi mie? 

— Nu. Pot să-ţi citesc doar unele fragmente mai mari. 
Marynia este foarte mâhnită. 

— Ştie că sunt şi eu aici? 

— Cred că până acum a primit scrisoarea mea, dar mă mir 
că domnul Maszko, care se află la Krzemien, nu i-a spus 
NIMIC. 

— Maszko a plecat la Krzemiei înaintea mea, şi, atunci nu 
eram sigur că voi pleca la Reichenhall, mai ales că în 
ultimele zile i-am spus că, neîndoielnic, mă voi răzgândi. 

Doamna Emilia se duse la secreter, după mapa de scrisori. 
Revenind la masă, potrivi lumina, după care se aşeză în faţa 
lui Potaniecki, scoase scrisoarea din plic, dar înainte de a 
începe să citească, spuse: 

— Vezi dumneata, nu e vorba în primul rând de vinderea 
poliţei. Dumneata ştii însă că începuse să-şi facă tot felul de 
visuri, aşa că fapta dumitale a căpătat alte înţelesuri... A 
fost într-adevăr foarte dezamăgită. 

— Doamnă, se precipită Potaniecki, în faţa altuia n-aş fi 
recunoscut, dar dumitale ţi-o spun deschis. Am făcut una 
din cele mai mari prostii din viaţa mea, dar niciodată n-am 
fost pedepsit atât de rău. 

Doamna Emilia îşi ridică spre el ochii palid-albăstrui cu 
compătimire şi duioşie: 

— Vai de dumneata! Eşti într-adevăr atât de prins de 
Marynia? Fireşte, nu te întreb numai din curiozitate, ci din 
prietenie... Eu aş încerca să îndrept lucrurile, dar trebuie 
să fiu sigură... 

— Doamnă, ştii ce m-a dat gata? O întrerupse Polaniecki 
violent, scrisoarea precedentă! La Krzemien mi-a plăcut! 
Am început să mă gândesc la ea. Mi-am zis că ea este mai 
drăguță şi mai bună decât oricare alta, aşa cum mi-o 
doream! Dar ce să fac? Mai demult îmi spusesem că nu 
trebuie să fiu un om moale, că nu trebuie să iert nimic. 
Înţelegi şi dumneata că atunci când îţi însuşeşti un 


principiu, te ţii de el, fie şi din ambiţie. Pe de altă parte, în 
fiecare dintre noi există doi oameni, dintre care unul critică 
tot ce face celălalt. Cel dintâi a început să-mi spună: „Las-o 
baltă, n-o scoţi la capăt cu tatăl ei”. E într-adevăr o figură 
insuportabilă! Aşa că m-am decis să abandonez. De aceea 
am vândut poliţa. Aşa s-a întâmplat. Abia mai târziu mi-am 
dat seama că nu mă pot dezbăra şi de gândul la domnişoara 
Ptawicka, de convingerea că „E cea pe care ai căutat-o!” 
Atunci am înţeles că am făcut o prostie. Şi mi-a părut rău. 
Pe urmă, când a venit scrisoarea, când m-am convins că şi 
cu ea se petrecuse ceva, că putea să mă iubească şi să fie a 
mea, m-am îndrăgostit şi eu. Ai cuvântul meu, îmi pun 
chezaş capul că ăsta este adevărul! Între propriile 
închipuiri şi siguranţa că eşti aşteptat cu braţele deschise 
este o mare deosebire. Scrisoarea m-a dat gata şi nu ştiu ce 
să mai fac! 

— Prefer să nu-ţi citesc totul, îi răspunse doamna Emilia. 
Mă rog, ea îmi scrie că visul s-a sfârşit şi s-a trezit mai 
repede decât se aştepta. Despre domnul Maszko, zice că se 
arată foarte delicat în probleme băneşti, deşi ar vrea să se 
întoarcă în folosul lui. 

— Pe Dumnezeul meu, se va căsători cu el! 

— Dumneata n-o cunoşti. lar de Krzemiefi, uite ce-mi 
scrie: „Papă ar vrea să scape de moşie şi să se mute la 
Varşovia. Tu ştii cât de mult îmi place mie la Krzemiei, cât 
de mult m-am obişnuit aici, dar faţă de cele întâmplate, am 
început să mă îndoiesc şi eu că strădania mea ar avea vreun 
folos. Voi încerca să apăr această bucată de pământ, la care 
ţin! Tata îmi spune totuşi că nu-i îngăduie conştiinţa să-mi 
închidă viaţa la ţară; e cu atât mai dureros, cu cât e vorba 
de mine. Vezi şi tu că existenţa pare uneori o ironie. Domnul 
Maszko îi oferă lui papa o rentă viageră de trei mii de ruble 
şi toţi banii obţinuţi prin parcelarea Magierowkăi. Nu mă 
mir că îşi urmăreşte interesul lui, dar în acest scop ar 
deveni stăpânul moşiei aproape pe degeaba. Chiar papa i-a 
spus: „Aşa, dacă o să trăiesc numai un an, o să iau doartrei 


mii de ruble pe Krzemiei, fiindcă Magierowka oricum e a 
mea,. Dar domnul Maszko i-a răspuns că, în situaţia de 
acum a Magierowkăi, banii vor fi luaţi de creditori, pe când 
dacă papă acceptă propunerea lui, va primi bani lichizi, iar 
în afară de asta, poate să trăiască treizeci de ani şi mai 
mult. Şi asta-i adevărat. Ştiu că, în principiu, papâ agreează 
acest proiect, vrea însă să obţină cât mai mult. Singura 
mângâiere e că la Varşovia, dragă Emilka, o să vă văd mai 
des, pe tine şi pe Litka. Vă iubesc din toată inima pe 
amândouă şi ştiu că pot conta întotdeauna pe dragostea 
voastră”. 

Se aşternu o clipă de tăcere, după care Potaniecki spuse: 

— Deci aşa! Am făcut-o să piardă Krzemien şi i-am trimis, 
în schimb, un curtezan. 

Spunând acestea, n-avea cum să ştie că Marynia scrisese 
aproape aceleaşi cuvinte, pe care Emilia le sărise înadins, 
ca să nu-l jignească. Ultima dată, când Ptawicki fusese cu 
fiica sa la Varşovia, Maszko făcuse unele avansuri pentru a 
dobândi mâna Maryniei, aşa că nu era nevoie de cine ştie ce 
perspicacitate ca să ghicească ce însemna cumpărarea 
poliţei de la Potaniecki şi venirea lui la ţară; 

Tocmai de aici izvora toată amărăciunea care-i umplea 
inima şi nemulţumirea împotriva lui Potaniecki. 

— Trebuie să le lămurim pe toate, musai! Decise doamna 
Emilia. 

— l-am trimis un curtezan! Repetă Potaniecki. Nu pot nici 
măcar să-mi spun că nu cunoşteam intenţiile lui Maszko. 

Doamna Emilia învârti o vreme scrisoarea Maryniei între 
degetele-i delicate, apoi spuse deodată: 

— Lucrurile nu pot rămâne aşa. Eu am vrut să te unesc pe 
dumneata cu ea, din prietenia pe care o nutresc pentru 
amândoi, acum însă există un motiv în plus, îngrijorarea 
dumitale. Mi-aş reproşa-o mereu, nu te pot lăsa aşa. Să nu- 
ţi pierzi speranţa... E un frumos proverb franțuzesc şi unul 
polonez foarte urât despre puterea şi voinţa femeii. Vreau 
foarte mult să vă ajut! 


îi luă mâna şi o duse la gură. 

— Doamnă, eşti cea mai bună şi mai virtuoasă fiinţă din 
câte am întâlnit pe lume. 

— Am fost foarte fericită, răspunse doamna Emilia şi, 
pentru că socotesc că nu există decât un drum spre această 
fericire, aş dori ca şi cei apropiaţi mie să-l parcurgă. 

— Ai dreptate, doamnă. Acesta sau niciunul! Câtă vreme 
trăiesc, vreau ca viaţa mea să fie cuiva de folos. 

— În ce mă priveşte, dacă tot am început să fac pe 
peţitoarea, pentru prima dată - zise doamna Emilia - vreau 
şi eu să se termine cu bine. Trebuie să ne gândim ce avem 
de făcut! 

Spunând acestea, îşi înălţă privirile în tavan. Lumina 
lămpii cădea din plin pe faţa ei mică, încă foarte tânără, pe 
părul cânepiu, cam zburlit pe frunte; era în ea ceva atât de 
fermecător şi de feciorelnic, că Potaniecki, deşi era 
preocupat de altceva, îşi aduse aminte de porecla cu care o 
dăruise Bukacki: văduva-fecioară. 

— Marynia are multă simplitate, rosti după o clipă de 
gândire şi mă înţelege cel mai bine când îi scriu adevărul 
curat O să-i spun ce mi-ai spus dumneata: că ai plecat 
foarte impresionat de la Krzemien şi că, în tot ce ai făcut, n- 
ai ţinut seama de dumneata, ci numai de convingerea că nu 
te poţi împăca niciodată cu tatăl ei. Acum însă regreţi sincer 
şi o rogi să nu-ţi poarte pica şi să nu-ţi spulbere speranţa că 
te va ierta. 

— Iar eu îi scriu lui Maszko imediat că răscumpăr poliţa, 
indiferent de pierdere. 

Doamna Emilia începu să râdă. 

— Iată-l, în fine, pe lucidul şi calculatul drama Polaniecki, 
care se mândreşte că s-a dezbărat de felul de a fi şi de 
supertficialitatea polonezilor. 

— Chiar aşa, să ştii! Exclamă Potaniecki mai vesel. Calculul 
constă în aceea că nu trebuie să stai pe gânduri, când e 
vorba de ceva serios. 

Dar în aceeaşi clipă se posomori. 


— Şi dacă ea îţi va răspunde că s-a logodit cu Maszko? 

— Nu cred. Domnul Maszko poate fi omul cel mai 
cumsecade, dar el nu-i pentru ea. Marynia sau se va 
căsători fără iubire, şi ştiu că domnul Maszko nu i-a plăcut 
deloc. Asta nu se va întâmpla. Dumneata n-o cunoşti. Să faci 
tot ce poţi şi trebuie să faci, iar în privinţa domnului 
Maszko, să fii liniştit. 

— Deci, în loc să-i scriu, îi telegrafiez chiar astăzi. Nu 
poate să stea mereu la Krzemiefi, aşa că va primi depeşa 
mea la Varşovia. 

VIII. 


Răspunsul lui Maszko, pe care Potaniecki îl primi după 
două zile, suna astfel: „leri am cumpărat proprietatea 
Krzemien cu toate că din scrisoarea Maryniei se putea 
deduce că lucrurile vor lua această întorsătură, nu alta, şi 
tânărul trebuia să fie pregătit întrucâtva; vestea căzu 
asupra lui ca o lovitură de trăsnet. Avea impresia că se 
întâmplase o nenorocire pe cât de neaşteptată, pe atât de 
ireversibilă, a cărei răspundere o purta numai el. Doamna 
Emilia, cunoscând mai bine ca oricine ataşamentul Maryniei 
pentru Krzemief, avea şi ea sentimentul, pe care nu se 
pricepea să-l ascundă, că această vânzare va îngreuna şi 
mai mult apropierea celor doi tineri. 

— Dacă nu se va căsători cu Marynia, spuse Potaniecki, 
Maszko îl va jupui atât de bine pe bătrânul Ptawicki, încât 
îşi va salva reputaţia lăsându-şi partenerul fără o para. 
Dacă vindeam poliţa unui cămătar, bătrânul se mai putea 
descurca, mai plătea ceva, mai făgăduia, iar lucrurile 
puteau să tergiverseze ani întregi, în cursul cărora se putea 
ivi vreo ocazie favorabilă, sau cel puţin ar fi avut timp să 
vândă moşia în condiţii mai bune. Acum, dacă vor rămâne 
fără bani, va fi numai vina mea. 

Doamna Emilia aprecie situaţia din alt punct de vedere. 

— Răul nu constă numai în faptul că moşia a fost vândută, 
spuse. Dacă totul se întâmpla din cauza altcuiva, nu a 
dumitale, fie şi imediat după ce-ai fost la Krzemien, era 
altceva. Marea nenorocire e că Marynia nu se aştepta In 
ruptul capulul. La una ca asta din partea dumitale. 

era întru totul de acord şi, fiindcă se obişnuise să aprecieze 
limpede orice situaţie, înţelegea că acum Marynia era ca şi 
pierdută pentru el. Îi mai rămânea un singur lucru, să 
recunoască adevărul în faţă, s-o uite şi să-şi caute altă soţie. 
Dar toată fiinţa lui Potaniecki se răzvrătea împotriva acestui 
adevăr. În primul rând, sentimentele lui pentru Marynia, 
deşi de scurtă durată, neîntărite de timp şi de relaţii mai 
apropiate, născute mai ales dintr-o atracţie exclusiv fizică, 
pe care făptura ei o exercitase asupra lui, se dezvoltaseră 


considerabil în ultimele săptămâni. Contribuiseră la aceasta 
scrisoarea ei şi convingerea lui Potaniecki că o nedreptăţise. 
Acum îi era milă de ea şi nu-şi mai putea aminti de ea cu 
indiferenţă; ca urmare, sentimentele lui se consolidaseră cu 
aceste două elemente care joacă un rol important în inima 
oricărui bărbat. Pe urmă, acest om energic, muşchiulos, nu 
ştiuse niciodată să se lase pasiv în voia întâmplărilor. Era 
de-a dreptul împotriva firii lui. Dificultăţile nu făceau decât 
să-l stârnească la acţiune. Pe de altă parte, abandonării 
Maryniei i se împotrivea şi amorul lui propriu. Gândul că va 
trebui cândva să recunoască faţă de sine însuşi că fusese 
doar o pârghie în mâna unuia ca Maszko, unul din 
mijloacele de realizare a scopurilor lui, că se lăsase mânuit 
sau cel puţin folosit ca atare, îl umplea de mânie. Chiar 
dacă Maszko n-avea să obţină mâna Maryniei, rămânând 
numai cu moşia de la Krzemiei, era mai mult decât putea 
suporta Polaniecki. Acum simţea o dorinţă nestăvilită să 
lupte împotriva lui Maszko, să-i pună tot felul de piedici, să-i 
zădărnicească cel puţin planurile viitoare şi să-i 
demonstreze că spiritul lui avocăţesc nu era de ajuns, când 
se izbea de o energie cu adevărat bărbătească. 

Toate aceste motive, nobile şi mai puţin nobile, îl 
împingeau pe Potlaniecki cu o forţă nestăpânită să 
întreprindă ceva, să acţioneze. Situaţia era însă de 
asemenea natură, încât nu-i mai rămânea nimic de făcut. În 
această contradicţie consta şi drama lui. Să stea la 
Reichenhall, să-i permită lui Maszko să-şi realizeze 
planurile, să-şi întindă plasa şi să se străduiască să obţină 
mâna domnişoarei Plawicka, nu! Pentru nimic în lume! 
Atunci? La această ultimă întrebare nu exista nici un 
răspuns. Pentru prima dată în viaţa lui, avea sentimentul că 
fusese cetluit în lanţuri şi pe cât era de neobişnuit cu 
asemenea situaţie, pe atât o suporta mai greu. Tot pentru 
prima dată în viaţă, afla şi el ce înseamnă insomnia şi 
surescitarea nervoasă, întrucât în ultimele zile Litka se 


simţea şi ea mai rău, o atmosferă de plumb îi apăsa pe toţi, 
făcându-le viaţa insuportabilă. 

Se scurse astfel o săptămână şi primiră o nouă scrisoare 
de la Marynia. De astă dată nu mai pomenea nimic de 
Potaniecki şi de Maszko. Expeditoarea povestea doar 
despre vânzarea moşiei, fără să se plângă, fără nici o 
explicaţie, aşa cum se întâmplase. Tocmai această detaşare 
forţată arăta cât de adânc o afectase pierderea proprietăţii. 
ar fi preferat să-l acuze pe el. Înţelegea de minune că 
absenţa lui din scrisoare dovedeşte măsura în care fusese 
îndepărtat din inima acestei domnişoare, în timp ce absenţa 
lui Maszko putea însemna cu totul altceva. La urma urmei, 
de vreme ce era atât dezlegată de Krzemiei, putea să se 
întoarcă acolo, acordându-i mâna proprietarului actual; 
poate că acum se gândea tocmai la această soluţie. 
Bătrânul Ptawicki avea într-adevăr prejudecățile lui de 
aristocrat, şi Potaniecki conta pe ele, dar considerându-l în 
primul rând egoist, presupunea că la o adică îşi va sacrifica 
şi fiica şi fumurile pentru propria comoditate. 

În cele din urmă, şederea la Reichenhall, unde aştepta cu 
braţele încrucişate să afle dacă domnul Maszko binevoieşte 
să-i ofere mâna domnişoarei Plawicka, deveni pur şi simplu 
imposibilă. Litka insista şi ea din când în când pe lângă 
mama ei să se întoarcă la Varşovia, aşa că Polaniecki se 
decise să plece şi el, mai ales că se apropia termenul când 
el şi Bigiel trebuiau să pună la cale noua afacere. 

Această hotărâre îi aduse deocamdată o mare uşurare. Se 
va întoarce, va aprecia situaţia la faţa locului şi poate că va 
întreprinde ceva. Oricum, era ceva mai mult decât să stea la 
Reichenhall. Doamna Emilia şi Litka nu se mirară deloc de 
hotărârea lui. Ştiau că venise numai pentru câteva 
săptămâni şi se aşteptau să-l vadă curând la Varşovia. 
Doamna Emilia avea să plece şi ea pe la jumătatea lui 
august. Avea să petreacă restul lunii la Salzburg, împreună 
cu Waskowski, apoi să se întoarcă la Varşovia, Îi promise lui 
Polaniecki că-i va scrie de câteva ori despre sănătatea 


Litkăi. Şi-i va scrie şi Maryniei, ca sa afle care-i erau 
adevăratele intenţii în privinţa lui Maszko. 

În ziua plecării, îl conduseră cu toţii la gară. După ce urcă 
în vagon, începu să-i pară rău că pleacă. La Varşovia nu ştia 
cum aveau să evolueze lucrurile, pe când aici îl înconjurau 
cele mai binevoitoare fiinţe de pe lume. Aplecat pe 
fereastră, privea în ochişorii trişti ai Litkăi, înălţaţi spre el, 
şi la faţa prietenoasă a doamnei Emilia cu sentimentul că 
aceasta era familia lui. Şi din nou fu izbit de frumuseţea 
neobişnuită a tinerei văduve, de trăsăturile ei delicate, de 
expresia angelică a chipului şi de silueta aproape 
feciorelnică, îmbrăcată în rochie neagră. 

— Mergi sănătos, îi ură doamna Emilia, şi să ne scrii de la 
Varşovia; o să ne vedem peste vreo trei săptămâni 

— Peste trei săptămâni, repetă Potaniecki. Vă scriu 
neapărat. La revedere, Litus! 

— La revedere! Salută-le pe Ewka şi pe Joasia! 

— Bine! 

Şi-i făcu semn cu mâna pe fereastră. 

— La revedere! Nu-l uitaţi pe prietenul care... 

— N-o să-l uităm, n-o să-l uităm! Vrei să ne rugăm pentru 
dumneata? Întrebă Emilia zâmbind. 

— Mulţumesc şi pentru asta. Bine! La revedere, profesore! 

Trenul se puse în mişcare. Doamna Emilia şi Litka îi făcură 
semn cu umbrelele până când răsuflarea tot mai grăbită a 
locomotivei acoperi cu vălătuci de fum; şi de aburi fereastra 
la care se afla Potaniecki. 

— Mamă, întrebă Litka, chiar trebuie să ne rugăm pentru 
domnul Stach? 

— Da, Litus. Ele atât de bun cu noi. Trebuie să ne rugăm 
să-l facă fericit. 

— Şi el nu e fericit? 

— Nu... Adică... Vezi tu, fiecare om îşi are necazurile lui, 
iar el... 

— Ştiu, v-am auzit la Thumsee... Răspunse fetiţa. 

Iar după o clipă, adăugă mai încet: 


— O să mă rog şi eu... 

Profesorul Waskowski, care cu toată bunătatea lui, nu 
putea niciodată să-şi ţină gura, îi spuse doamnei Emilia 
când o văzu pe Litka luând-o înainte: 

— Are o inimă de aur, vă iubeşte ca un frate pe amândouă. 
Acum, când specialistul ne-a asigurat că nu există nici un 
pericol, pot să vă spun totul. Polaniecki l-a adus înadins, 
pentru că era foarte îngrijorat după întâmplarea de la 
Thumsee. 

— Ell-a adus? Se miră doamna Emilia. Uite ce ome! 

Şi lacrimi de recunoştinţă îi sclipiră în ochi. Apoi adăugă: 

— O să mă revanşez şi eu, dându-i-o pe Marynia. 
plecase şi el cu sufletul plin de bunăvoință şi recunoştinţă 
faţă de doamna Emilia, pentru că un om care nu izbuteşte 
în ceva şi se cufundă în supărare resimte mai profund 
prietenia oamenilor. Acum, când şedea în colţul vagonului şi 
avea proaspăt în minte chipul doamnei Emilia, îşi spuse în 
gând: „E, dacă măcar m-aş fi îndrăgostit de ea! Aş fi fost 
liniştit şi sigur de fericire! Aş fi avut şi eu un scop în viaţă; 
aş fi ştiut pentru cine mă zbat şi cine sunt, aş fi ştiut că 
existenţa mea are un sens. Ea zice că nu se va căsători 
niciodată, dar cu mine, de, cine ştie! Cealaltă poate fi 
întruparea perfecțiunii, dar poate să aibă o inimă de 
piatră.” 

Îşi dădu seama totuşi că la doamna Emilia se gândea în 
linişte, pe când amintirea celeilalte îl umplea de temeri 
chinuitoare şi plăcute totodată... Se simţea atras numai de 
cealaltă. Nu de mult, îi strânsese mâna doamnei Emilias, şi 
această strângere nu-i produsese nici o emoție, în schimb 
îşi aducea aminte şi acum căldura mâinii domnişoarei 
Marynia şi îl treceau fiorii. 

Aşa că până la Salzburg se gândi numai la cealaltă. De 
astădată, gândurile începură să se contureze mai clar; dacă 
nu luă nici o hotărâre, se întrebă totuşi cum avea să se 
poarte cu ea şi care era datoria lui în acest concurs de 
împrejurări. 


„Nu se poate nega că eu sunt cauza vânzării moşiei de la 
Krzemiefi, îşi spuse. Krzemief nu reprezenta pentru ea 
numai o valoare bănească, pe care şi-ar fi putut-o însuşi, 
dacă nu era această vânzare precipitată, ci şi pe aceea a 
unei legături sufleteşti. lar eu am făcut-o să le piardă pe 
amândouă; vorbind pe şleau, am nedreptăţit-o! Am 
procedat legal, dar asta n-ajunge pentru o conştiinţă 
alcătuită din ceva mai mult decât paragrafele codurilor. 
Sunt vinovat şi-mi recunosc vina, iar dacă-i aşa, se cuvine să 
îndrept lucrurile într-un fel. 

Dar cum? 

Nu sunt destul de bogat, ca să răscumpăr proprietatea de 
la Maszko. Aş putea s-o fac numai dacă aş renunţa la 
combinaţia cu Bigiel şi mi-aş retrage toţi banii, dar asta nu 
e cu putinţă. Bigiel s-ar putea prăbuşi astfel, aşa că n-am s- 
o fac. Nu-mi mai rămâne decât un singur lucru: să reiau 
cumva relaţiile cu Plawicki, şi peste câtva timp să-i cer 
mâna domnişoarei Plawicka. Dacă voi fi refuzat, cel puţin 
ştiu că mi-am făcut datoriai! 

Aici însă, al doilea om din el, de care Polaniecki pomenise 
mai demult, luă cuvântul şi-l dojeni: „Nu-ţi mai face paravan 
din problemele de conştiinţă. Dacă domnişoara Plawicka 
avea cu zece ani mai mult şi era urâtă, chiar dacă procedai 
la fel, făcând-o să piardă proprietatea şi tot ce a pierdut 
acum, nici nu ţi-ar fi trecut prin minte să-i ceri mâna. 
Mărturiseşte-ţi fără ocol că domnişoara Plawicka te atrage 
ca un magnet cu chipul, ochii, gura, umerii şi întreaga ei 
făptură, şi nu te mai păcăli singur. 

Dar Polaniecki îl ţinea din scurt, de obicei, pe acest al 
doilea eu al său şi nu o dată se purta foarte puţin politicos 
cu el, aşa că-l bruftului şi de astădată: „Mai întâi, nătăfleaţă, 
nu ştii dacă nu m-aş fi străduit să îndrept răul şi în acest 
caz. lar dacă acum intenţionez s-o fac, cerându-i mâna 
domnişoarei, e foarte natural. Întotdeauna tinerii cer în 
căsătorie femeile care le plac, nu pe cele care le stârnesc 


repulsie. Dacă nu eşti în stare să spui altceva mai acătării, 
mai bine închide-ţi pliscul”. 

Al doilea eu mai încercă în câteva rânduri să-l avertizeze 
că domnul Plawicki poate să-l dea pe uşă afară, să nu-l 
primească, dar Polaniecki nu se sperie. „Oamenii, se gândi, 
nu mai uzează astăzi de asemenea mijloace, iar dacă 
Plawicki nu mă va primi, cu atât mai rău pentru el!” 

Presupunea totuşi că, dacă mai au o brumă de tact, îl vor 
primi. Altminteri, ştia că pe domnişoara Marynia avea s-o 
vadă la doamna Emilia. 

Chibzuind în acest fel, ajunse la Salzburg. Mai era o oră 
până la sosirea trenului de la Munchen, cu care trebuia să 
plece la Viena, aşa că se hotări să facă o plimbare prin oraş. 
Deodată, în restaurantul gării, zări haina în carouri a lui 
Bukacki, monoclul şi capul lui mic, acoperit cu o pălărioară 
şi mai mică, moale. 

— Tu eşti, Bukacki, sau spiritul tău! Exclamă. 

— Linişteşte-te, Potaniecki, răspunse Bukacki flegmatic, 
salutându-l ca şi cum s-ar fi despărţit cu o oră înainte. Cum 
stai cu sănătatea? 

— Ce faci aici? 

— Mănânc un cotlet cu margarină. 

— Te duci la Reichenhall? 

— Da. Şi tu acasă? 

— Întocmai. 

— I-ai cerut mâna doamnei Emilia? 

— Nu. 

— Atunci te iert. Poţi să pleci! 

— Păstrează-ţi glumele pentru vremuri mai bune. Litka e 
foarte bolnavă. 

Bukacki deveni grav şi, înălţându-şi sprâncenele, întrebă: 

— Vai de mine! E sigur? 
îi relată pe scurt părerea medicilor. 

Bukacki tăcu o vreme, apoi spuse: 

— În asemenea împrejurări, nu poţi fi decât un pesimist 
incurabil! Biata copilă şi biata mamă! Nu pot să-mi 


imaginez cum o să suporte nenorocirea. 

— E foarte credincioasă, dar mă gândesc cu groază... 

— Să ieşim puţin în oraş, propuse Bukacki, aici te 
înăbuşi... 

Şi părăsiră restaurantul. Pe drum, Bukacki reluă: 

— Cum poţi să nu fii pesimist? Ce înseamnă Litka? E ca un 
porumbel! Oricine ar avea milă de ea, numai moartea n-are. 
rămase tăcut. 

— Nu ştiu ce să fac, se întrebă Bukacki. Să mă duc la 
Reichenhall? La Varşovia pot să rezist şi eu, dacă e acolo şi 
doamna Emilia. Îi cer mâna o dată pe lună, o dată pe lună 
sunt refuzat şi, uite-aşa, o duc de la întâi până la întâi. Acum 
ziua de întâi a trecut, aşa că mi s-a făcut dor de bobârnacul 
meu... Mama îşi dă seama de starea copilei? 

— Nu. Litka e ameninţată mereu, dar o poate duce aşa 
câţiva ani. 

— Ei, ca fiecare dintre noi. Spune-mi, tu te gândeşti 
vreodată la moarte? 

— Nu, la ce bun? Ştiu că în acest caz voi pierde şi nu-mi 
bat capul înainte de vreme. 

— "Tocmai asta-i problema, ştim că trebuie să pierdem şi ne 
împotrivim până în ceasul din urmă. Asta-i tot sensul vieţii, 
care altfel n-ar îi decât o farsă plictisitoare, pe când aşa 
este şi o dramă prostească. În ceea ce mă priveşte, am 
acum trei posibilităţi la alegere: să mă spânzur, să mă duc 
la Reichenhall, sau la Munchen să mai văd o dată pânzele 
lui Bocklin20. Dac-aş fi logic, aş opta pentru prima variantă, 
dar pentru că nu sunt, aleg Reichenhall. Doamna Emilia 
merită această preferinţă şi ca desen, şi coloristic. 

— Ce se mai aude pe la Varşovia? Se interesă deodată 
Polaniecki, căruia această întrebare îi stătea pe limbă de 
când îl văzuse. L-ai văzut pe Maszko? 

— L-am văzut. A cumpărat moşia Krzemien şi acum e mare 
proprietar, iar pentru că nu e prost deloc, se străduieşte cât 
poate să nu pară prea mare. E generos, înţelegător, 


accesibil, adică s-a schimbat în bine; nu în folosul meu, 
evident, întrucât mie nu-mi pasă, ci numai într-al lui. 

— Nu se căsătoreşte cu domnişoara Plawicka? 

— Am auzit că-i dă inima ghes. Asociatul tău, Bigiel, mi-a 
pomenit ceva de asta, adăugând că a cumpărat moşia 
Krzemien în condiţii foarte avantajoase. O să afli mai multe 
la faţa locului. 

— Ptawicki şi Marynia unde sunt acum? 

— La Varşovia. Stau la Hotelul Roman. Mititica nu e urâtă 
deloc. Am fost la ei în calitate de văr şi am vorbit de tine. 

— Puteai să-ţi alegi un subiect de conversaţie mai plăcut 
pentru ei. 

— Plawicki, care-i bucuros de cele întâmplate, mi-a spus că 
le-ai făcut un serviciu, fireşte, fără să vrei, dar oricum... Am 
întrebat-o pe domnişoara cum se face că te-a cunoscut abia 
la Krzemiei. Mi-a răspuns că în timpul şederii ei aici, tu te 
aflai probabil în străinătate. 

— Într-adevăr, am plecat atunci la Berlin în interesul Casei 
de comerţ. Şi am stat mult acolo. 

— N-am băgat de seamă că ţi-ar purta pică. Am auzit 
atâtea despre înclinația domnişoarei spre treburile rustice, 
încât presupun că trebuie să fie puţin supărată că a fost 
nevoită să renunţe la ele. În orice caz, n-o arată. 

— S-ar putea să mi-o arate mie, întrucât n-o să-i lipsească 
prilejul; imediat ce ajung la Varşovia, le voi face o vizită. 

— În acest caz, fă-mi şi mie un mic serviciu: însoară-te cu 
domnişoara, fiindcă între două rele, prefer să fiu vărul tău 
decât al lui Maszko. 

— Bine, răspunse scurt Potaniecki. 

IX. 

După întoarcerea la Varşovia, Potaniecki se duse mai întâi 
la Bigiel, care-i relată în amănunt condiţiile în care fusese 
vândută moşia de la Krzemiei. Aceste condiţii erau foarte 
avantajoase pentru Maszko. Se obligase să plătească după 
un an treizeci şi cinci de mii de ruble, bani pe care avea să-i 
realizeze din parcelarea Magierowkăi, şi în plus, să-i 


avanseze anual lui Plawicki câte trei mii de ruble până la 
moartea acestuia. La început, Polaniecki nu socoti 
înţelegerea prea rea pentru Plawicki, dar Bigiel era de altă 
părere. 

— Eu nu mă grăbesc să judec oamenii, spuse, dar în fond 
Plawicki este un bătrân egoist, care a sacrificat viitorul fiicei 
lui pentru propria comoditate, iar pe deasupra mai e şi 
superficial. În acest caz, renta se bizuie chipurile pe moşia 
Krzemien, dar această proprietate, ruinată cum e, are 
nevoie de investiţii, prezentând doar o valoare fictivă. Dacă 
Maszko face ordine acolo, va fi bine, dar dacă n-o va scoate 
la capăt, în cel mai bun caz va întârzia cu plata rentei, aşa 
că ani la rând e foarte posibil ca Plawicki să nu primească o 
para. Şi-atunci ce-o să facă? O să ia moşia înapoi. Până 
atunci însă, Maszko va contracta noi datorii, fie şi pentru a 
le plăti pe cele vechi, iar în caz de faliment, numai unul 
Dumnezeu ştie câţi creditori vor emite pretenţii de 
proprietate. În ultimă instanţă, totul depinde de cinstea lui 
Maszko, care poate fi un om cumsecade, dar face afaceri pe 
muche de cuţit, astfel că un singur pas greşit, şi poate să se 
ruineze. Cine ştie dacă un asemenea pas nu este şi 
cumpărarea moşiei Krzemiefi, fiindcă vrând să 
îmbunătăţească starea proprietăţii, îşi va secătui creditul. 
Am mai văzut destui oameni care s-au descurcat de minune 
până când au cumpărat mari proprietăţi funciare. 

— Oricum, lui Plawicki tot îi rămân banii de pe 
MagierOwka, spuse Polaniecki, vrând parcă să-şi liniştească 
propriile temeri pentru viitorul Maryniei. 

— Dacă bătrânul Ptawicki n-o să-i pape, n-o să-i joace sau 
n-o să-i risipească. 

— Trebuie să găsesc eu vreo ieşire. Eu l-am făcut să 
vândă, eu trebuie să-i ajut. 

— Tu? Întrebă Bigiel cu uimire. Credeam că aţi întrerupt 
relaţiile. 

— O să încerc să le reiau. Mâine mă duc la ei. 

— Nu ştiu dacă vor fi prea bucuroşi de oaspeţi. 


— Nici eu n-am idee. 

— Vrei să te însoțesc? Pentru că trebuie să spargem odată 
gheaţa. Dacă te duci singur, s-ar putea să nu te primească... 
Păcat că soţia mea nu e aici... În fiecare seară, stau singur 
şi cânt la violoncel, dar ziua am destul timp şi pot să merg 
unde vrei. 
îi refuză propunerea, şi a doua zi, îmbrăcându-se cu mare 
grijă, se duse singur. Ştia că arată bine şi, cu toate că nu se 
gândea la asta, acum era decis să nu neglijeze nimic din ce- 
ar fi pledat în favoarea lui. Pe drum, capul îi era doldora de 
idei; ce-o să spună, ce-o să facă în cutare împrejurare; 
încerca să prevadă cum va fi întâmpinat. 

„O să mă port cât se poate de simplu şi deschis, îşi spuse. 
În definitiv, tot aşa e mai bine.” 

Şi nici el nu ştiu când ajunse în faţa Hotelului Roman. 
Inima îşi înteţi bătaia. 

„N-ar fi prea rău totuşi - se gândi - dacă nu i-aş găsi 
acasă. Aş lăsa un bilet şi aş vedea ulterior dacă Plawicki îmi 
întoarce vizita”. 

Dar îşi spuse numaidecât: „Nu fii laş!” şi intră. Aflând de la 
portar că domnul Plawicki este acasă, îi trimise cartea de 
vizită şi fu poftit îndată să urce. 

Domnul Plawicki şedea la birou şi scria scrisori, trăgând 
din când în când din luleaua cu muştiuc mare de chihlimbar. 
La vederea lui Potaniecki, îşi înălţă capul şi uitându-se la el 
prin ochelarii cu rama de aur, rosti: 

— Poftim, poftim! 

— Am aflat de la Bigiel că sunteţi la Varşovia, spuse 
Potaniecki, şi vin să vă prezint respectele mele. 

— Foarte frumos din partea ta, răspunse Plawicki. Să fim 
drepţi, nu mă aşteptam la asta. Ne-am despărţit într-un 
mod foarte neplăcut, şi asta numai din vina ta. Dar întrucât 
te-ai simţit obligat să mă vezi, eu, ca mai bătrân, îţi deschid 
iarăşi braţele. 

Cu toate acestea, deschiderea braţelor se mărgini de astă 
dată la întinderea peste masă a mâinii, pe care Polaniecki o 


strânse, zicându-şi în gând: „Să mă ia dracu! Dacă am venit 
la tine şi dacă socotesc că am vreo obligaţie faţă de tine”. 

După o clipă, întrebă: 

— Vă mutaţi la Varşovia? 

— Chiar aşa. Eu, un om de la ţară şi bătrân, obişnuit să mă 
scol odată cu soarele şi să mă ocup de treburile moşiei... 
Mde, mie îmi va fi mai greu aici la Varşovia. Dar nu se 
cuvenea să-i închid lumea fetei mele, aşa că am făcut şi 
acest sacrificiu. 

„care petrecuse două nopţi la Krzemiei, îşi aduse aminte 
că Plawicki se scula în jur de unsprezece, când începea să 
se ocupe de treburile băneşti, nu de rolul lui de părinte; 
preferă totuşi să tacă, deoarece acum era preocupat de 
altceva. Din camera ocupată de domnul Ptawicki, o uşă 
deschisă clădea în alta, în care trebuia să stea domnişoara 
Marynia. Potlaniecki, care de când intrase se tot uita cu 
coada ochiului spre uşă, crezu că poate ea nu vrea să-l 
vadă, şi întrebă: 

— Pe domnişoara Maria nu voi avea plăcerea s-o văd? 

— Marynia s-a dus să vadă o locuinţă, pe care am găsit-o 
azi-dimineaţă. Se întoarce numaidecât, fiindcă e la doi paşi 
de hotel. Imaginează-ţi, o bijuterie, nu locuinţă! Eu îmi voi 
avea cabinetul meu şi un dormitor, iar Marynia o cămăruţă 
foarte frumoasă... Sufrageria este într-adevăr cam 
întunecoasă, dar salonaşul e o bomboană... 

Domnul Ptawicki începu să vorbească despre noua locuinţă 
cu abundența de cuvinte a unui copil care se distrează, sau 
a unui bătrân comod, pe care-l bucură orice schimbare în 
mai bine. La sfârşit, zise: 

— Nici n-am căutat bine, şi am şi găsit. Varşovia e o veche 
prietenă a mea şi o cunosc de minune. 

Tocmai atunci se auzi cineva intrând în camera alăturată. 

— Trebuie să fie Marynia, spuse Plawicki. 

Şi întrebă: 

— Marynia, tu eşti? 

— Eu, răspunse o voce tânără. 


— Vino încoace, avem un musafir. 

Domnişoara Marynia se ivi în uşă. La vederea lui 
Potaniecki, pe chipul ei se aşternu uimirea. 

Ridicându-se, Potaniecki îi făcu o plecăciune, iar când se 
apropie de masă, îi întinse mâna. Ea i-o dădu pe a eitot atât 
de rece pe cât de politicoasă. După care se întoarse spre 
tatăl ei, ca şi când nu mai era nimeni în încăpere. 

— Am văzut locuinţa, îl informă. E frumoasă şi 
confortabilă; nu ştiu însă dacă strada nu-i prea zgomotoasă. 

— Toate străzile sunt zgomotoase, observă domnul 
Ptawicki. Aici nu eşti la ţară. 

Apoi se duse în camera ei, unde întârzie multă vreme. 

„Nu mai vine aici”, se gândi Potaniecki. 

Dar se vede că Marynia nu făcuse decât să-şi aranjeze 
părul în faţa oglinzii după ce-şi scosese pălăria, pentru că 
intră din nou şi întrebă: 

— Nu deranjez? 

— Nicidecum, o asigură Ptawicki, acum nu mai avem nici o 
problemă bănească de rezolvat, lucru de care, în paranteză 
fie spus, sunt foarte bucuros. Domnul Potaniecki a venit 
într-o vizită de politeţe. 

Tânărul roşi puţin şi vrând să schimbe vorba, spuse: 

— Abia am venit de la Reichenhall, domnişoară, şi îţi aduc 
complimente de la doamna Chwastowska şi de la Litka; e 
unul dintre motivele pentru care am îndrăznit să vin. 

Liniştea rece care se întipărise pe faţa domnişoarei 
Marynia pieri pentru o clipă. 

— Emilka mi-a scris de criza de inimă a Litkăi, spuse. 
Acum ce face? 

— Altă criză n-a mai avut. 

— Aştept o nouă scrisoare, poate că a şi venit, dar n-am 
primit-o încă, deoarece Emilka a trimis-o probabil la 
Krzemief. 

— O s-o primeşti, o asigură Ptawicki. Am dat poruncă să se 
trimită aici tot ce aduce poşta. 

— Nu vă mai întoarceţi la Krzemie? Întrebă Potaniecki. 


— Nu, nu ne mai întoarcem, răspunse Marynia, ai cărei 
ochi îşi reluară expresia de politeţe rece. 

Urmă o clipă de tăcere. Potaniecki privea la Marynia şi 
părea că se luptă cu sine însuşi. Chipul ei îl atrăgea cu o 
forţă necunoscută până atunci. Se convingea tot mai mult 
că ea reprezintă genul de femeie preferată, pe care putea 
s-o iubească, şi răceala ei îi devenea tot mai greu de 
suportat. Numai Dumnezeu ştie ce-ar fi dat acum, ca să 
regăsească pe faţa ei expresia pe care o văzuse la 
Krzemien, atenţia cu care-l asculta şi ecoul vorbelor lui, 
transparenţa aceea curioasă a ochilor plini de zâmbet; ar fi 
dat orice ca toate acestea să se întoarcă, dar nu ştia ce cale 
să aleagă, mai înceată sau mai rapidă, aşa că stătea în 
cumpănă. În cele din urmă, optă pentru aceea care se 
potrivea mai bine cu firea lui. 

— Domnişoară, începu deodată, am ştiut cât eşti de 
ataşată de Krzemief, şi cu toate acestea, am contribuit 
probabil şi eu la vânzarea proprietăţii. Dacă-i aşa, îţi spun 
deschis că-mi pare foarte rău şi n-am să mi-o iert niciodată. 
Ca să mă apăr, nu pot să-ţi spun nici măcar că am făcut-o 
fără să mă gândesc, într-o clipă de furie. Din contră, am 
chibzuit, dar chibzuiala mi-a fost proastă şi de neînțeles. 
Vina mea e cu atât mai mare şi cu atât mai mult te rog să 
mă ierţi. 

Spunând acestea, se ridică. Obrajii îi ardeau, în ochi i se 
citea adevărul şi sinceritatea, dar cuvintele lui rămaseră 
fără ecou. Potaniecki se afla pe un drum greşit. Cunoştea 
prea puţin femeile în general, ca să-şi poată da seama cât 
de dependente sunt părerile lor, îndeosebi despre bărbaţi, 
de sentimentele lor efemere sau statornice. În virtutea 
acestor simţăminte, orice putea fi primit drept monedă 
bună sau calpă; orice putea fi interpretat în rău sau în bine, 
apreciat ca firesc ori fals; prostia putea fi considerată drept 
înţelepciune, egoismul drept sacrificiu, sacrificiul drept 
vanitate, grosolănia drept sinceritate, sinceritatea drept 
lipsă de delicateţe. Un bărbat care la un moment dat 


stârneşte aversiunea unei femei, nu mai poate avea 
dreptate în ochii ei, nu mai poate fi sincer, drept şi 
binecrescut. Întrucât de la venirea lui Maszko la Krzemiei, 
domnişoara Marynia nu mai nutrea pentru Potaniecki decât 
o aversiune puternică, acum până şi sinceritatea lui i se 
părea deplasată. Primul ei gând fu „Ce om mai e şi ăsta, 
care regretă astăzi, ca fiind rău şi prost, ce-a făcut ieri după 
o matură chibzuinţă...?” Pe de altă parte, Krzemiei, 
vinderea moşiei, venirea lui Maszko şi semnificaţia ei, pe 
care o ghicise numaidecât, erau ca o rană vie, care supura 
din ce în ce mai mult. Acum i se părea că Polaniecki 
scormoneşte această rană cu nepăsarea unui om cu fire 
necioplită şi nesimţitoare. 

E se ridicase şi, cu ochii pironiţi pe faţa ei, aştepta să i se 
întindă o mână prietenească şi iertătoare, cu sentimentul ca 
asemenea gest poate să-i hotărască soarta; ochii ei se 
întunecară o clipă, parcă de durere şi mânie, iar faţa îi 
deveni şi mai rece. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji, domnule, îi răspunse cu o 
politeţă de gheaţă. Papa este foarte bucuros de tranzacţia şi 
de relaţiile cu domnul Maszko. 

Spunând acestea, se ridică şi ea, înțelegând chipurile că 
Polaniecki vrea să-şi ia rămas-bun. Tânărul rămase o clipă 
paralizat, dezamăgit, copleşit de un simţământ de umilinţă, 
pe care-l încearcă orice om respins; în sfârşit, clocotind de o 
furie stăpânită, spuse cu ciudă: 

— Dacă-i aşa, nici eu n-am dorit altceva. 

plecă şi, sărind câteva trepte deodată, cu pălăria înfundată 
pe cap, îşi repeta în gând: „Piciorul meu nu va mai călca pe 
aici!” 

Presimţea totuşi că, odată ajuns acasă, se va lăsa pradă 
mâniei; porni deci înainte, încotro îl duceau picioarele. 
Acum avea impresia că n-o mai iubeşte pe Marynia, că o 
urăşte chiar, dar se gândea la ea, şi dacă ar fi fost calm, şi- 
ar fi dat seama că vederea ei îl înfiorase. O vedea iarăşi în 
faţa ochilor, se uita la ea, compara realitatea cu imaginea 


din minte, care devenea astfel şi mai clară, mai real 
ispititoare, copleşindu-l. Cu toată furia, din adâncul 
sufletului simţea crescând o plăcere nespusă, o încântare 
neînţeleasă. Acum i se părea că pentru el există două fiinţe 
cu acelaşi nume: una supusă, prietenoasă, ascultătoare şi 
cu inima deschisă spre iubire, Marynia de la Krzemien, şi 
alta care-l respinsese, domnişoara politicoasă de la 
Varşovia. Femeia se dedublează astfel adesea în sufletul 
bărbatului, care-i gata s-o ierte pe una pentru cealaltă. 
Potaniecki nu-şi închipuise că Marynia poate fi aşa cum se 
arătase astăzi; din această cauză era şi puţini uimit. 
Cunoscându-şi valoarea reală şi fiind destul de încrezut, 
nutrea convingerea, pe care nu şi-ar fi mărturisit-o, că 
ajunge să întindă mâna, ca să fie primită. lată însă că acum 
se întâmplase altfel. Blajina domnişoară Marynia îi apăruse 
brusc nu numai în rolul unui judecător care pronunţa 
sentinţe şi condamna, dar în acelaşi timp parcă în cel al 
unei regine, în grațiile căreia puteai fi sau nu. Potlaniecki nu 
se putea obişnui cu acest gând şi se împotrivea din 
răsputeri, dar aşa-i făcută firea omenească; acum, când 
văzuse că această domnişoară nu-l agrea atâta cât îşi 
închipuia el, şi nu numai că nu-l preţuia prea mult, dar îl 
socotea mai prejos decât ea, în pofida furiei, a repulsiei şi a 
ciudei, valoarea ei sporise simţitor în ochii lui. Amorul 
propriu îi fusese rănit, dar voinţa lui, într-adevăr foarte 
puternică, era gata să pornească lupta împotriva oricăror 
obstacole şi să le învingă. Toate aceste gânduri i se roteau 
haotic prin minte; erau mai degrabă simţiri decât gânduri 
sfâşiate şi sfâşiind la rândul lor. Îşi repetă de o sută de ori 
că lasă totul baltă, că trebuie şi vrea să abandoneze totul, în 
acelaşi timp, însă, era destul de slab şi de mic ca, tot atunci, 
în cel mai tainic colţişor al sufletului, să conteze pe venirea 
doamnei Emilia şi pe ajutorul pe care aceasta putea să i-l 
acorde. 

Pradă acestor gânduri haotice, îşi veni în fire abia la 
jumătatea străzii Zjazd. Atunci îşi puse întrebarea: „De ce 


dracu am venit în cartierul Praga?” şi se opri. Era o zi 
senină; se apropia seara. Mai jos, Vistula curgea în potopul 
de lumină, iar dincolo de apă, de tufele mai apropiate de 
verdeață, se aşterneau câmpuri întinse, acoperite la orizont 
de o ceaţă trandafirie. Hăt departe, dincolo de scamele de 
ceaţă, se afla Krzemief, proprietatea pe care Marynia o 
iubea atâta şi pe care o pierduse. Potaniecki, pierzându-și 
ochii în ceaţă, îşi spuse: „Curios, ce-ar face, ca să i-o dau 
înapoi?” 

Fireşte, n-avea cum să-şi răspundă la această întrebare, îşi 
imagină, în schimb, că pierderea moşiei o afectase foarte 
mult şi i se făcu milă de ea. Părerile de rău îi topiră ciuda, 
estompând-o ca într-o ceaţă deasă. Conştiinţa îi şoptea că 
avea ce merita. 

În timp ce se întorcea, îşi spuse: „Şi totuşi mă gândesc 
mereu la toate astea”. 

Aşa şi era. În cele mai importante afaceri, nu încercase 
niciodată nici pe jumătate din această nelinişte, nu se 
pierduse niciodată atât de mult în stăpânirea ei. Şi iarăşi îi 
veni în minte ce-i spusese Waskowski, că firea lui, a lui 
Potaniecki, nu-i îngăduia să-şi investească tot sufletul în 
dobândirea banilor. Niciodată nu avusese atât de clar 
sentimentul că pot să existe ale probleme mai importante 
decât acest scop şi mai folositoare. Pentru a doua oară fu 
cuprins de uimire. 

Era aproape ora nouă când ajunse la Bigiel. Acesta, singur 
în locuinţa-i uriaşă, goală, şedea în uşa deschisă spre 
verandă şi cânta la violoncel cu atâta râvnă, încât toate 
lucrurile din casă intrau în rezonanţă. Zărindu-l pe 
Polaniecki, se întrerupse la un tremolo şi-l întrebă: 

— Ai fost azi la Plawicki? 

— Am fost. 

— Cum s-a purtat domnişoara? 

— Ca o carafă cu apă la gheaţă. Într-o zi atât de 
călduroasă, mai mare plăcerea. Altminteri, sunt oameni 
politicoşi. 


— Am prevăzut. 

— Cântă mai departe. 

Bigiel începu să cânte Trâumerei21 şi în timp ce cânta, îşi 
mijea ochii sau îi înălța spre lună. În tăcerea din jur, muzica 
părea că umple de dulceaţă casa, grădina, noaptea însăşi. 

Când sfârşi, tăcu o vreme, apoi spuse: 

— Ştii ce? Când o să se întoarcă doamna Emilia, soţia mea 
o s-o invite la noi la ţară, pe ea împreună cu domnişoara 
Ptawicka. Poate că acolo se va topi gheaţa. 

— Mai cântă încă o dată Trâumerei. 

Melodia răsună pentru a doua oară, calmă, încărcată de 
visare. Polaniecki era prea tânăr, ca să nu fie şi el puţin 
visător. Îşi închipui deci că Marynia ascultă alături de el 
Trăumerei, cu mâna în mâna lui, cu capul la pieptul lui, 
iubitoare şi iubită mai mult decât orice pe lume. 

* 

Domnul Ptawicki era totuşi ceea ce se cheamă un om 
binecrescut, aşa că a treia zi îi întoarse vizita lui Potaniecki. 
Nu a doua zi, întrucât asemenea grabă putea să însemne 
dorinţa de a întreţine relaţii apropiate, şi nu a patra sau a 
cincea, pentru că ar fi dovedit că nu cunoaşte obiceiurile 
lumii bune; aşadar, la momentul cel mai potrivit, în funcţie 
de prescripţiile acelui savoir vivre. Cunoaşterea acestor 
precepte, cu toate nuanțele lor, fusese întotdeauna un motiv 
de mândrie pentru domnul Ptawicki, care considera 
respectarea lor drept cea mai mare înţelepciune. Ca un om 
înţelegător, accepta într-adevăr şi existenţa altor ramuri ale 
ştiinţei, dar numai cu condiţia ca acestea să nu se impună 
pe primul plan, să nu aibă pretenţia de a deveni obligatorii 
pentru oamenii binecrescuţi. 

„pentru care era binevenit tot ce putea contribui la 
reînnodarea vechilor legături cu domnişoara Marynia, îşi 
ascunse cu greu bucuria pe care i-o produse vizita 
domnului Plawicki. Această bucurie se răsfrânse în 
amabilitatea şi buna dispoziţie cu care îl primi. De altfel, era 
nevoit să-l admire pe domnul Ptawicki şi influenţa pe care o 


avea oraşul asupra lui. Părul îi lucea ca pana corbului, 
mustaţa scurtă îşi înălța vârfurile în sus, rivalizând cu 
culoarea părului, jiletca îi acoperea pieptul zvelt, iar 
garoafa roşie de la reverul jachetei negre adăuga un aer de 
sărbătoare întregii făpturi. 

— Unchiule, ai cuvântul meu că la început nu te-am 
recunoscut! Exclamă Potaniecki. Credeam că-i vreun tinerel 
care... 

— Bonjour, bonjour! Îl întrerupse domnul Plawicki. E o zi 
înnorată, iar aici e cam întuneric, probabil că de aceea m-ai 
luat drept un flăcăiandru. 

— Nori sau soare... Ce siluetă! Continuă Potaniecki. 

Şi punându-şi fără prea multă ceremonie mâinile pe 
şoldurile domnului Plawicki, începu să-l învârtă, spunând: 

— Ce mai talie de domnişoară. Aş vrea să am şi eu una la 
fel! 

Domnul Plawicki, foarte contrariat de o purtare atât de 
lipsită de ceremonie, dar în acelaşi timp cu atât mai 
bucuros de admiraţia stârnită de silueta lui, răspunse 
apărându-se: 

— Voyons! Eşti un nebun. Ar trebui să mă supăr pe tine. 
Eşti nebun de-a binelea. 

— Unchiule, ai să suceşti atâtea capete, câte ai să vrei. 

— Ce zici? Întrebă domnul Plawicki aşezându-se în fotoliu. 

— Zic că ai venit aici să faci cuceriri... 

— Nici nu mă gândesc. Eşti nebun! 

— Şi doamna Jamisz? Păi n-am văzut cu ochii mei...? 

— Ce-ai văzut? 

Domnul Ptawicki îşi miji ochii şi scoase vârful limbii, dar 
asta nu dură decât o clipă, după care îşi ridică sprâncenele 
şi spuse: 

— Vezi tu, doamna Jamisz... Merge la Krzemien... Între noi 
fie vorba, nu suport afectarea, pentru că miroase 
întotdeauna a provincie. S-o ierte Dumnezeu pentru câtă 
supărare mi-a făcut cu afectarea ei. Femeia trebuie să aibă 


curajul să îmbătrânească; atunci o legătură sfârşeşte în 
prietenie, altminteri se transformă în robie. 

— Te-ai simţit deci ca un fluture cu aripile legate, nu-i aşa? 

— Nu vorbi aşa, se împotrivi cu gravitate domnul Ptawicki, 
şi nu-ţi imagina că a fost ceva între noi. Şi chiar de-ar fi fost, 
de la mine n-ai să auzi nici un cuvânt. Crede-mă, e o mare 
deosebire între voi şi noi, cei din generaţia dinainte. Poate 
că nici noi n-am fost nişte sfinţi, dar am ştiut să ne ţinem 
gura, iar asta e o mare virtute, fără de care nu există ceea 
ce înţelegem printr-o adevărată nobleţe. 

— De aici trag concluzia că nu vrei să-mi destăinui unde ai 
să te duci cu garoafa asta roşie la rever. 

— Dimpotrivă, dimpotrivă... Maszko m-a invitat azi la micul 
dejun, pe mine şi alte câteva persoane. La început, am 
refuzat, nevrând s-o las singură pe Marynia... Dar am stat 
atâţia ani la ţară pentru ea, încât mi se cuvine şi mie puţină 
distracţie. Pe tine nu te-a invitat? 

— Nu. 

— Nu mă miră. lu eşti un „afacerist”, cum o spui şi tu, dar 
porţi un nume neîntinat. Maszko, de altfel, e şi el avocat... 
Recunosc deschis că nu mă aşteptam să se descurce atât de 
bine. 

— Maszko e în stare să stea şi în cap... 

— Se duce peste tot, e primit pretutindeni... Cândva 
aveam unele rezerve... 

— Şi acum nu le mai ai, unchiule? 

— Cu mine, trebuie să recunosc, atunci când a fost vorba 
de Krzemien, s-a purtat ca un gentleman. 

— Domnişoara Marynia este de aceeaşi părere? 

— Desigur... Deşi cred că proprietatea i-a rămas la inimă... 
Dacă am vândut-o, am făcut-o numai pentru ea, dar 
tinereţea nu poate înţelege totul. Am ştiut dinainte şi sunt 
gata să suport în linişte consecinţele. Cât despre Maszko... 
Sigur!... Ea nu-i poate reproşa nimic. E adevărat că a 
cumpărat moşia, dar... 

— Dar ar fi gata să i-o dea înapoi...? 


— Tu faci parte din familie, aşa că recunosc, dar să 
rămână între noi, şi eu gândesc la fel... Lui i-a plăcut 
Marynia foarte mult, când am fost aici mai înainte, dar n-a 
mers. Ea era prea tânără, nu era pe gustul ei, iar eu mă 
cam strâmbam, întrucât fusesem prevenit în legătură cu 
familia lui; Bukacki îl batjocorea mereu; totul s-a terminat 
în coadă de peşte... 

— Nu s-a terminat, devreme ce începe iarăşi. 

— Pentru că m-am convins că provine dintr-o familie foarte 
bună, de origine italiană... Strămoşii lui se numeau Masco şi 
au venit aici odată cu regina Bona22 apoi s-au stabilit în 
Bielorusia. Dacă ai băgat de seamă, faţa lui are ceva de 
italian... 

— Da de unde, are ceva portughez. 

— Nu mai are nici o însemnătate... În definitiv, gândeşte-te 
şi tu: să vinzi moşia de la Krzemien şi totuşi s-o păstrezi, 
oho, de asta nu e-n stare oricine... În ce-l priveşte pe 
Maszko, da, cred că asta este intenţia lui, dar Marynia e o 
fiinţă ciudată. Nu-mi place s-o spun, dar uneori am impresia 
că mai degrabă înţeleg un străin, decât pe copilul meu. 
Dacă ea va spune: Paris vaut la messe23, cum a spus 
Talleyrand24... 

— Cine? Eu credeam că asta a spus-o Henric al IV-lea25. 

— Pentru că tu eşti un „afacerist”, un om al epocii noi. 
Vouă, tinerilor, istoria şi întâmplările de demult nu vă sunt 
pe plac, preferaţi să faceţi bani... Aşa că totul depinde de 
Marynia, iar eu n-am s-o grăbesc; n-am s-o grăbesc, 
deoarece, cu relaţiile pe care le avem, s-ar putea să 
găsească o partidă mai bună. Trebuie să ieşim, puţin în 
lume, să revedem vechile cunoştinţe. Asta înseamnă 
zbucium şi oboseală, dar dacă nu se poate altfel... Crezi că 
eu mă duc de plăcere la acest mic dejun? Nici vorbă! Dar 
trebuie să-i cunosc puţin şi pe tineri. Nădăjduiesc că nici tu 
n-ai să ne uiţi... 

— Nu, n-am să vă uit... 


— Ştii ce mi s-a spus despre tine? Că faci bani cu 
nemiluita. Ca să vezi! Nu ştiu cu cine semeni, cu tatăl tău în 
nici un caz! Oricum, nu eu o să te cert, nu, nu!... M-ai strâns 
de gât fără milă, te-ai purtat cu mine cum se poartă lupul cu 
mieluşelul, dar ai ceva ce-mi place, eşti slăbiciunea mea. 

— Şi dumneata a mea! Se revanşă Potaniecki. 

Domnul Ptawicki nu minţea. Nutrea un respect instinctiv 
pentru-bani, iar acest tânăr care-i agonisea îi stârnea o 
admiraţie care se învecina cu simpatia. Nu era vorba de o 
rudă sărmană, care avea nevoie de ajutor, de aceea domnul 
Ptawicki, deşi deocamdată nu-şi făcuse nici un fel de calcule 
în legătură cu Potaniecki, era hotărât să cultive relaţiile cu 
el. 

Spre sfârşitul vizitei, începu să privească în jurul lui. 

— Ai o locuinţă frumoasă! Recunoscu. 

Şi aceasta era adevărat. Locuinţa lui Potaniecki arăta că 
posesorul ei este pregătit să se căsătorească. Aranjarea în 
sine, în acest scop, îi făcea mare plăcere, deoarece dădea 
aparenţă de realitate dorinţei lui fierbinţi. 

Până şi Plawicki care, uitându-se prin salonul dincolo de 
care se vedea altul mai mic, foarte distins, întrebă: 

— De ce nu te însori? 

— Am s-o fac cât pot de repede. 

Domnul Plawicki zâmbi complice şi bătându-l cu palma pe 
genunchi, începu să repete: 

— Ştiu cu cine, ştiu cu cine...! 

— Ce minte ai, unchiule! Exclamă Potaniecki. Pas de mai 
ascunde ceva faţă de un astfel de diplomat! 

— Ehei, nu-i aşa? Cu o văduvioară... Cu o văduvioară. 

— Dragă unchiule...! 

— E, Dumnezeu să te binecuvânteze, cum te binecuvântez 
şi eu. Dar acum mă duc la micul dejun, e timpul, iar diseară 
e concert la Dolina. 

— În compania lui Maszko? 

— Nu, mă duc cu Marynia, dar va fi şi Maszko acolo. 

— Îl iau pe Bigiel şi venim şi noi. 


— Atunci ne vedem... Se întâlneşte munte cu munte, dar 
om cu om... Să... 

— Cum a zis Ialleyrand... 

— Aşa că la revedere. 

Lui Potaniecki îi plăcea oarecum muzica, dar nu frecventa 
concertele. Totuşi, când Ptawicki îi pomenise de Marynia, i 
se făcuse dor s-o vadă. După plecarea bătrânului, mai 
chibzui o vreme dacă să se ducă sau nu, dar mai mult de 
formă, pentru că ştia dinainte că nu va rezista şi se va duce. 
Bigiel, care veni după-amiază la el într-o problemă 
comercială, se lăsă convins cu uşurinţă, şi în jur de patru se 
aflau la Dolina. Era o zi de septembrie, atât de caldă însă şi 
de senină, încât lumea venise în număr mare, în 
îmbrăcăminte de vară. Pretutindeni, mulţime de rochii 
deschise la culoare, de umbreluţe la fel, de femei tinere 
care ieşiseră ca nişte fluturi să se încălzească la soare, în 
această mulţime, predestinată să iubească sau să fie iubită, 
adunată aici pentru muzică şi pentru dragoste, se afla şi 
Marynia. Potaniecki îşi aduse aminte de vremea studenţiei, 
când era îndrăgostit de nişte necunoscute şi le căuta în 
îmbulzeală, greşind mereu din cauza pălăriilor, a părului şi 
a siluetelor care semănau. Aşa se întâmplă şi acum; de 
câteva ori i se păru că o vede pe Marynia în persoane mai 
mult sau mai puţin asemănătoare. Şi acum, ca şi odinioară, 
de fiecare dată când îşi spuse: „ea e!”, încercă fiorul acela 
neînțeles, care-i cuprindea inima, neliniştea pe care o 
simţea cândva. Acum însă se înfurie, socotindu-se 
caraghios; pe de altă parte, era convins că asemenea 
căutări şi întâlniri, absorbind atenţia şi concentrând 
gândurile asupra unei singure fiinţe, amplifică impresia pe 
care aceasta o stârneşte, încătuşând şi mai mult. 

Orchestra începu să cânte înainte ca el s-o găsească pe 
Marynia prin mulţime. De aceea, fu silit să se aşeze şi să 
asculte, ceea ce făcu fără plăcere, supărat în gând pe Bigiel 
care asculta nemişcat cu ochii întredeschişi. Când se sfârşi 
bucata din program, zări în sfârşit cilindrul strălucitor şi 


mustăcioara neagră a domnului Ptawicki, iar dincolo de ele 
profilul Maryniei. Lângă ea se găsea Maszko, calm, plin de 
distincţie, cu mina unui lord englez. Lia răstimpuri, îi vorbea 
Maryniei, iar ea se întorcea spre el, încuviinţând din cap. 

— Plawicki şi fiica lui sunt aici, spuse Potaniecki, trebuie să 
mergem la ei să-i salutăm. 

— Unde-i vezi tu? 

— Uite, colo, cu Maszko. 

— Da, îi văd. Hai să mergem! 

Şi se duseră. Domnişoara Marynia, care ţinea la doamna 
Bigiel, îl întâmpină pe soţul ei cu mare bucurie, în vreme ce 
spre Polaniecki se mulţumi să-şi încline puţin capul, nu atât 
de rece încât să atragă atenţia, după care începu să-l 
întrebe pe cel dintâi despre sănătatea soţiei şi a copiilor. 
Drept răspuns, Bigiel îi invită, pe ea şi pe tatăl ei, să 
petreacă duminica viitoare la locuinţa lor de vară. 

— Soţia mea va fi de-a dreptul fericită, foarte fericită! 
Repetă. Poate că până atunci vine şi doamna Emilia...” 

Marynia încercă să refuze, dar domnul Ptawicki, care voia 
să se distreze şi ştia dinainte că familia Bigiel trăia în 
îndestulare, primi. Rămase hotărât că vor veni la prânz şi se 
vor întoarce seara. Era o excursie uşoară, fiindcă vila lui 
Bigiel se afla la numai o staţie de tren la Varşovia. 

— Acum, aşezaţi-vă lângă noi, îi pofti domnul Plawicki, mai 
sunt câteva locuri libere. 

Înainte de a da curs invitaţiei, Potaniecki se adresă 
Maryniei: 

— Domnişoară, ai veşti de la doamna Chwastowska? 

— Tocmai voiam să te întreb pe dumneata, dacă n-ai primit 
vreo scrisoare, răspunse. 

— Nu, dar mâine trimit o telegramă şi întreb de Litka. 
Convorbirea se întrerupse. Bigiel se aşeză lângă domnul 
Ptawicki, iar Potaniecki la margine. Marynia se întoarse din 
nou spre Maszko, astfel că Potaniecki putea s-o vadă numai 

din profil. | se părea că slăbise puţin; după câteva 
săptămâni petrecute la oraş, tenul îi devenise mai palid şi 


mai delicat, iar genele păreau mai umbroase şi mai ferm 
conturate. Întreaga ei făptură câştigase parcă în distincţie, 
la aceasta contribuind îmbrăcămintea îngrijită şi 
pieptănătura care arătau altfel decât înainte. Mai demult, 
purta părul prins mai jos, acum era legat modern, adică mai 
sus, sub pălărie. Potaniecki îi învăluia cu privirile silueta 
zveltă, admirând din tot sufletul farmecul ei, vizibil în toate, 
fie şi în felul în care-şi ţinea mâinile pe genunchi. Î se părea 
foarte frumoasă. Simţea acum cu toată puterea că, dacă 
fiecare bărbat îşi poartă în el acel soi de farmec feminin 
care măsoară impresia produsă asupra lui de aleasa inimii, 
atunci Marynia este atât de apropiată de preferinţele lui, 
încât mai că se identifica în chip ideal cu ele. Uitându-se la 
ea, îşi spunea în gând: „O soţie ca ea să am, numai ca ea!” 

Dar Marynia se întorcea mereu spre Maszko. Poate că 
exagera întrucâtva, şi dacă Potaniecki şi-ar fi păstrat 
sângele rece, s-ar fi gândit că o face înadins, în ciuda lui. 
Probabil că aşa şi era. Discuţia părea destul de vie, 
deoarece obrajii i se îmbujorau uşor din când în când. 

„Bine dar ea cochetează...!” gândi Potaniecki, strângând 
din dinţi. 

Voia neapărat să audă ce vorbesc. Nu era însă cu putinţă. 
În timpul pauzei prelungite, publicul lărmuia în voie. 
Potaniecki, despărţit de Marynia de două persoane, n-avea 
cum s-o audă, în schimb, după numărul următor, auzi 
cuvintele şi propoziţiile întrerupte ale lui Maszko, care avea 
obiceiul să vorbească apăsat, intenţionând să sublinieze 
astfel greutatea fiecărui cuvânt. 

— Mie îmi place, spunea Maszko. Fiecare om are 
slăbiciunile lui, iar slăbiciunea lui sunt banii... Îi sunt 
recunoscător... El m-a îndemnat... la Krzemief... Cred că 
dumitale nu-ţi vrea decât binele... Nu s-a arătat, zgârcit 
cu... Spun drept, mi-a trezit curiozitatea... 

Marynia spuse ceva cu mare însufleţire, apoi Polaniecki 
auzi iarăşi sfârşitul frazei lui Maszko: 


— Un caracter insuficient format, o inteligenţă întrecută 
poate de energie, dar are o fire mai degrabă bună... 
înţelese cum nu se putea mai bine că vorbeau despre el şi 
pricepu dintr-o dată tactica lui Maszko. Îl aprecia chipurile 
cu îngăduinţă şi imparţialitate, mai degrabă lăudându-i sau 
cel puţin recunoscându-i unele însuşiri, dar în acelaşi timp îi 
răpea tot farmecul - iată unul din trucurile cunoscute ale 
tânărului avocat. Prin aceasta, el însuşi se erija în judecător, 
poziţie totdeauna privilegiată. Potaniecki mai ştia că Maszko 
se folosea de această stratagemă nu atât din dorinţa de a-l 
umili pe el, cât vrând să se înalțe pe sine; probabil că ar fi 
procedat identic cu oricare tânăr pe care l-ar fi suspectat 
de rivalitate. 

În definitiv, era o tactică la care ar fi apelat şi Potaniecki 
într-o situaţie asemănătoare, lucru care nu-l împiedica 
acum să-l socotească pe Maszko drept culme a perfidiei, 
prin urmare, se hotări să i-o plătească la cea dintâi ocazie. 

Spre sfârşitul concertului, avu prilejul să vadă cât de 
departe merge Maszko în rolul de curtezan. Când 
domnişoara Marynia, vrând să-şi lege voalul, îşi scoase 
mănuşile, iar acestea îi alunecară de pe genunchi, 
rostogolindu-se pe jos, Maszko le ridică şi le ţinu odată cu 
umbreluţa; în plus, îi luă pelerina de pe spătarul scaunului 
şi şi-o puse pe umăr, ca să i-o dea când avea să plece din 
grădină; într-un cuvânt, se ocupa numai de ea, cu toate că 
în acelaşi timp îşi păstra sângele rece şi tactul unui 
adevărat om de lume. 

Părea foarte sigur de sine şi fericit. La rândul ei, Marynia, 
afară de cele câteva cuvinte schimbate cu Bigiel, atunci 
când nu asculta muzica, vorbi tot timpul numai cu Maszko. 
Când porniră spre ieşire, o luară amândoi înaintea 
bătrânului Ptawicki, şi Potaniecki îi văzu iarăşi profilul 
zâmbitor întorcându-se spre Maszko. În vreme ce vorbeau, 
se priveau în ochi. Faţa îi era însufleţită, urmărind atentă 
numai ce-i spunea el. Într-adevăr, cocheta cu Maszko. Îşi 
dădu seama şi el, dar nu-şi închipui nici o clipă, cu toată 


inteligenţa lui, că toate astea erau menite să-l scoată din 
sărite pe Potaniecki. 

La intrare, îi aştepta o trăsură în care Maszko îi urcă pe ea 
şi pe bătrânul Plawicki, apoi începu să-şi ia rămas bun. 
Marynia însă, aplecându-se spre el, spuse: 

— Cum aşa? Doar papă te-a invitat şi pe dumneata? Nu-i 
aşa, papâ? 

— Adevărat, aşa ne-am înţeles, încuviinţă domnul Plawicki. 

Maszko urcă şi plecară, schimbând cuvinte de salut cu 
Bigiel şi Potaniecki. Cei doi prieteni merseră multă vreme în 
tăcere; într-un târziu, Potaniecki, rosti, prefăcându-se 
liniştit: 

— Tare-aş vrea să ştiu dacă nu cumva s-au şi logodit! 

— Nu cred, răspunse Bigiel, dar spre asta se îndreaptă 
amândoi. 

— Văd şi eu. 

— Mă gândeam că Maszko o să caute avere, dar e 
îndrăgostit. Asta i se poate întâmpla chiar unuia ca el, care 
nu se gândeşte decât la carieră... Maszko e îndrăgostit. lar 
dacă se căsătoreşte cu ea, scapă şi de ratele pe care s-a 
angajat să le plătească pentru Krzemien. Nu! Afacerea nu-i 
chiar atât de proastă pe cât pare... lar fata e foarte 
frumoasă, ce-i drept! 

Şi iarăşi tăcură. Potaniecki era atât de copleşit, încât nu se 
mai putu stăpâni. 

— Să fiu sincer, recunoscu, gândul că ea se va căsători cu 
el este un chin pentru mine... Şi neputinţa asta! Prefer 
orice, numai să pot face ceva. Ce rol prostesc şi caraghios 
am jucat în toată treaba asta! 

— Ai mers cam prea departe, dar asta i se poate întâmpla 
oricui. E mai degrabă vina acestui ciudat concurs de 
împrejurări, care a făcut din tine creditorul tatălui ei. Tu ai 
cu totul alte convingeri despre asemenea treburi decât el... 
Sunteţi oameni de pe planete diferite, astfel că eraţi sortiţi 
să nu vă înţelegeţi. Probabil că tu ai pus problema prea 
drastic, deşi, dacă mă gândesc bine, nu puteai să te arăţi 


îngăduitor, chiar dacă te gândeai la domnişoara Plawicka. 
Făcând prea multe concesii, le-ai fi făcut pentru ea, nu? Şi 
la ce s-ar fi ajuns? S-ar fi arătat că ea îşi ajută tatăl, ca să te 
exploateze pe tine. Nu, trebuia să sfârşeşti odată. 

Aici, prevăzătorul Bigiel se opri un moment, cântări 
situaţia şi zise: 

— Cât despre ceea ce trebuie să faci, nu ai decât o ieşire: 
să te retragi definitiv, să laşi lucrurile în voia lor şi să-ţi spui 
că toate merg pe gândul tău. 

— Ce folos că o să mi-o spun! Strigă Polaniecki cu mânie, 
dacă nu-i aşa! Şi nu-i aşa! Dimpotrivă!... Ce să mai vorbim, 
sunt într-o situaţie penibilă. Eu însumi fac totul cu mâna 
mea, iar acum vreau să desfac! Întotdeauna am ştiut ce 
vreau, dar de astă dată am acţionat de parcă mi-am pierdut 
minţile. 

— Sunt momente trecătoare pe care cu timpul ai să le uiţi. 
— De acord cu tine, dragul meu, dar acum nu mai am nici 
un chef de viaţă. Crezi că mă interesează tot atât de mult ca 
odinioară dacă o să fiu sănătos sau bolnav, bogat sau sărac? 
Simt un gol în stomac când mă gândesc la viitor. Tu te-ai 

statornicit, eşti legat de viaţă, pe când eu? Am avut o 
perspectivă pe care n-o mai am. Sunt foarte descurajat. 

— Ei, la urma urmei, nu e numai domnişoara Plawicka pe 
lume. 

— Vorbă de clacă! Acum numai ea e, fiindcă dacă mai era 
vreuna, mă duceam la ea, nu? Ce să mai vorbim! Asta-i tot 
necazul, că e singura... Peste un an, e posibil să-mi cadă o 
cărămidă în cap, sau să-mi găsesc alta, dar nu ştiu ce va fi 
atunci, ştiu doar că acum o să mă ia dracu, asta ştiu. Mai 
ales că se leagă între ele lucruri despre care nu vreau să 
vorbesc acum. Cu cei din jurul tău trebuie să trăieşti în 
pace, nu-i aşa? Ei bine, la fel trebuie să fie şi în lumea 
dinăuntrul tău, a gândurilor. E o problemă urgentă, dar vezi 
că eu o tot amân până când mă voi căsători, pentru că îmi 
dau seama că noile împrejurări de viaţă vor forma un nou 
mod de gândire; de altfel, vreau să sfârşesc cu una, înainte 


de a începe pe cealaltă. Şi colac peste pupăză, toate se 
învălmăşesc! Şi nu numai că se învălmăşesc, dar pier 
pentru totdeauna! Abia se iveşte ceva, că şi dispare. Aşa şi 
acum! Nu sunt sigur de nimic. Aş prefera să se fi logodit, 
pentru că s-ar sfârşi totul de la sine. 

— Eu îţi spun un singur lucru, îl domoli Bigiel. Când eram 
copil şi mi se întâmpla să mă înţep cu vreo aşchie, mă durea 
mult mai puţin dacă mi-o scoteam eu însumi, decât dacă 
intervenea altcineva. 

— Aici ai dreptate! Acceptă Potaniecki. 

Dar după o clipă adăugă: 

— Numai că vezi tu, aşchia poţi s-o scoţi, dacă n-a intrat 
prea adânc şi dacă poţi s-o apuci. Nu se compară! Aşchia, 
odată scoasă, ţi-a trecut şi durerea, pe când eu, îmi pierd 
rosturile viitoare. 

— Asta-i adevărat, dar ce mai poţi face. 

— Tocmai cu asta se împacă mai greu un om de acţiune... 

Discuţia se opri aici. Abia când începură să-şi ia rămas 
bun, Potaniecki spuse: 

— Ştii ce? Prefer să nu vin duminică la voi. 

— Poate că-i mai bine aşa, răspunse Bigiel. 

XI. 

Acasă, pe Potaniecki îl aştepta o surpriză: o telegramă. De 
la doamna Emilia cu următoarele cuvinte. „Sosesc mâine 
dimineaţă. Litka bine!” Întoarcerea lor era pe cât de 
neaşteptată, pe atât de precipitată, dar pentru că 
telegrama conţinea asigurări în legătură cu sănătatea 
Litkăi, Potaniecki înţelese că doamna Emilia se întoarce mai 
repede numai ca să se ocupe de treburile lui. La acest gând, 
inima i se umplu de recunoştinţă. „Ce femeie cumsecade” 
îşi spuse, o prietenă de nădejde...!” Simţea cum îi renaşte 
speranţa, ca şi când doamna Emilia se afla în posesia 
inelului fermecat sau a baghetei magice, cu ajutorul cărora 
putea să schimbe într-o clipă inima domnişoarei Marynia. 
Potaniecki nu vedea prea limpede cum aveau să se petreacă 
lucrurile, dar ştia cel puţin că acum exista cineva foarte 


binevoitor care va vorbi în folosul lui, apărându-l, şi-i va 
lăuda sufletul şi caracterul, spulberând acuzaţiile pe care 
curgerea întâmplărilor le îngrămădise împotriva lui. Conta 
că doamna Emilia va persevera în atitudinea ei, făcându-şi 
din aceasta o obligaţie personală. Omul pe care-l roade 
ceva caută bucuros alţi umeri pe care să aşeze povara 
răspunderii. Aşa şi Potaniecki. Îndeosebi în momentele de 
mare amărăciune, i se părea că şi doamna Emilia este 
răspunzătoare de legătura lui cu Marynia, întrucât, dacă 
nu-i arăta scrisoarea din care se vedea că domnişoara 
Plawicka era gata să-l iubească, el izbutea până acum să-şi 
abată gândurile şi inima de la ea. Poate chiar aşa stăteau 
lucrurile, fiindcă scrisoarea jucase într-adevăr un rol 
considerabil în evoluţia simţămintelor lui. Atunci văzuse cât 
de aproape şi de reală fusese fericirea, cât de mult îi 
încredinţase Marynia, în gândurile ei, inima şi sufletul. Cel 
mai greu e să renunţi la o fericire care nu numai că este 
dorită, dar care abia începe, şi dacă nu era scrisoarea, 
poate că Polaniecki regreta într-adevăr mai puţin trecutul, 
poate că uita şi accepta mai uşor situaţia. Acum nu-şi mai 
aducea aminte că el însuşi o silise pe doamna Chwastowska 
să-i arate scrisoarea; acum, cu toată prietenia şi 
recunoştinţa ce le nutrea faţă de ea, considera numai că ea 
este datoare să-l ajute din toate puterile. Înţelegea, de 
altfel, că aşa se întâmplă prin forţa lucrurilor; se aştepta s-o 
vadă frecvent pe domnişoara Marynia în condiţii foarte 
favorabile pentru el, şi într-o casă în care era iubit şi 
apreciat, era firesc ca asemenea sentimente să acţioneze şi 
asupra musafirilor. Toate acestea sporiră cu forţe noi 
speranţele lui Potaniecki, adăugând alte elemente celor ce-i 
legau gândurile de Marynia. Mai înainte îşi făgăduise să nu 
se mai ducă la vila familiei Bigiel, dar acum îşi schimbă 
hotărârea, presupunând că dacă sănătatea-i va îngădui, 
doamna Emilia avea să participe şi ea la această excursie. 
De altminteri, lăsând la o parte toate aceste motive, care o 
priveau pe domnişoara Marynia, se bucura din toată inima 


că va vedea chipurile iubite, atât al doamnei Emilia, cât şi 
pe al Litkăi, fetiţa reprezentând până acum cea mai 
puternică legătură sufletească din viaţa lui. 

În aceeaşi seară, îi scrise câteva cuvinte lui Plawicki, 
anunţându-l de sosirea celor două călătoare; presupunea că 
domnişoara Marynia îi va fi recunoscătoare pentru această 
veste indirectă. Dispuse apoi printr-un slujitor ca acasă, la 
doamna Emilia, să le aştepte mâine cu ceaiul pregătit, şi 
comandă o trăsură confortabilă, ca să le aducă de la gară. A 
doua zi, la cinci, se afla în staţie. 

În aşteptarea trenului, începu să alerge cu paşi mărunți 
de-a lungul peronului, ca să se mai încălzească, deoarece 
dimineaţa era friguroasă. Depărtarea, clădirile căilor ferate 
şi vagoanele trase pe liniile mai apropiate erau cufundate în 
ceața care, foarte deasă jos, devenea trandafirie mai sus şi 
luminoasă, vestind că ziua avea să fie senină. Pe peron, 
afară de funcţionarii şi lucrătorii de la căile ferate, nu mai 
era nimeni; era şi prea devreme. Treptat însă, lumea începu 
să se adune. Deodată, înaintea lui Potaniecki se iviră din 
ceaţă două siluete, şi într-una din ele tânărul recunoscu 
îndată, cu inima bătându-i de bucurie, pe Marynia, care 
venise cu o slujitoare s-o întâmpine pe doamna Emilia. 
Neaşteptându-se la această întâlnire, la început se simţi 
destul de încurcat. Domnişoara Plawicka se opri şi ea, 
mirată parcă şi descumpănită. Dar după o clipă, Potaniecki 
se apropie şi-i întinse mâna. 

— Bună dimineaţa, domnişoară! O salută. Va fi într-adevăr 
bună pentru amândoi, dacă cele două călătoare vor veni. 

— Deci nu e sigur? Se nelinişti Marynia. 

— Cum aşa? Numai dacă s-ar întâmpla ceva neprevăzut. 
Ieri am primit telegrama şi i-am trimis veste domnului 
Ptawicki, gândindu-mă că dumneata te vei bucura. 

— Mulţumesc. E o surpriză atât de plăcută...! 

— Cea mai bună dovadă e că te-ai sculat atât de dimineaţă. 

— Nu m-am dezobişnuit încă. 


— Amândoi am venit prea devreme. Trenul soseşte abia 
peste o jumătate de oră. În acest timp, te sfătuiesc să nu 
stai pe loc, ci să te mişti, pentru că e destul de frig, deşi se 
anunţă o zi frumoasă. 

— Ceaţa se răreşte, constată Marynia, înălţându-şi ochii 
albaştri care, în lumina dimineţii, i se părură lui Polaniecki 
violeţi. 

— Nu vrei să ne plimbăm pe peron, domnişoară? 

— Mulţumesc, domnule. Prefer să stau în sala de 
aşteptare. 

Şi făcându-i un semn din cap, se depărtă. Potaniecki 
începu iarăşi să umble repede pe peron. Se simţea puţin 
jignit că ea nu voise să rămână cu el, dar îşi spuse că nu se 
cuvenea, şi se bucură din tot sufletul la gândul că venirea 
doamnei Emilia avea să-i apropie atât de mult, înlesnindu-le 
atâtea întâlniri... Curajul şi buna dispoziţie îi creşteau 
văzând cu ochii. Se gândi la ochii violeţi ai Maryniei, la faţa 
ei rumenită de răceala dimineţii şi, trecând în grabă pe 
lângă ferestrele sălii de aşteptare, unde se afla ea, îşi spuse 
aproape vesel: „Aha, stai acolo, ascunde-te! O să te găsesc 
eu!” 

Şi simţi mai puternic ca oricând cât de dragă i-ar fi fost 
dacă ar fi vrut să fie puţin mai bună cuel. 

În acest timp, se auzi semnalul şi după câteva minute, în 
ceața care se aşternea deasă peste pământ, cu toate că 
cerul se limpezise, apărură contururile nesigure ale 
trenului; pe măsură ce se apropia, se vedea tot mai bine. 
Locomotiva, slobozind rotocoale mari de fum, intră în staţie 
încetinindu-şi mersul tot mai mult, iar după ce se opri, 
începu să arunce cu zgomot şi sâsâituri printre roţile din 
faţă restul de aburi de care nu mai avea nevoie. 
se repezi la vagonul de dormit, deoarece prima faţă pe 
care o zărise prin geam era faţa Litkăi care, la vederea lui, 
se lumină de parcă alunecase peste ea o rază de soare. 
Mânuţele fetiţei începură să se mişte de bucurie, făcându-i 
semn lui Potaniecki, care urcă într-o clipă în vagon. 


— Pisicuţa mea dragă! Exclamă strângând mânuţele 
Litkâi. Ai dormit bine, eşti sănătoasă? 

— Sunt sănătoasă! Ne-am întors! Şi o să fim împreună... Şi 
bună dimineaţa, domnule Stach! 

Lângă ea se afla doamna Emilia, căreia „domnul Stach” îi 
sărută mâna şi începu să vorbească foarte repede, cum se 
vorbeşte de obicei în asemenea ocazii: 

— Bună dimineaţa, scumpă doamnă. Am adus o trăsură, 
puteţi merge acasă numaidecât; slujitorul meu o să aducă 
bagajele, daţi-mi numai chitanţa. Acasă vă aşteaptă ceaiul. 
Te rog, doamnă, dă-mi chitanţa pentru bagaje. Domnişoara 
Ptawicka a venit şi ea la gară. 

Domnişoara Plawicka aştepta într-adevăr la uşa vagonului; 
începură să se îmbrăţişeze, cu faţa numai zâmbet. Litka se 
uită o clipă la domnişoara Marynia, cu ezitare parcă, apoii 
se aruncă şi ea de gât cu dragostea de odinioară. 

— Marynia, vii cu noi la ceai, o invită doamna Emilia. 
Suntem aşteptate, iar tu trebuie să fii flămândă. Bine? Da? 

— Da, dar voi sunteţi obosite, aţi mers toată noaptea. 

— Am dormit tun de la graniţă, iar după ce ne-am trezit, 
am avut destul timp să ne spălăm şi să ne îmbrăcăm. 
Oricum, tot trebuie să bem şi noi un ceai, aşa că nu ne 
împiedici cu nimic. 

— Dacă-i aşa, bine. Cu cea mai mare plăcere. 

Litka începu să tragă de rochia mamei. 

— Mămico, dar domnul Stach? 

— Sigur că vine şi domnul Stach. El s-a gândit la toate; 
datorită lui o să găsim totul pregătit, aşa că trebuie să 
meargă cu noi. 

— Trebuie! Trebuie! Repetă Litka, întorcându-se spre el. 

Tânărul se împotrivi în glumă. 

— Ba nu trebuie, vrea. 

În curând, toţi patru se aflau în trăsură. Polaniecki era 
într-o dispoziţie excelentă, având-o în faţă pe Marynia, iar 
lângă el pe Litka. I se părea că toată lumina dimineţii îl 
pătrunde şi vor începe şi pentru el zile mai bune. Ştia că de 


acum încolo avea să facă parte dintr-un cerc restrâns de 
fiinţe legate între ele de viaţa de societate şi de prietenie, 
iar în acest cerc avea să se afle şi Marynia. Acum şedea în 
faţa lui, aproape de ochii lui şi apropiată prin prietenia pe 
care o nutreau amândoi pentru Emilia şi pentru Litka. 

Toţi patru sporovăiau veseli. 

— Ce s-a întâmplat, Emilka, întrebă Marynia, de ce-ai venit 
mai devreme? 

— Litka mă ruga în fiecare zi să ne întoarcem. 

— Nu-ţi place în străinătate? O întrebă Potaniecki. 

— Nu. 

— "Ţi-a fost dor de Varşovia? 

— Da. 

— Şi de mine nu? Spune repede, că va fi vai de tine! 

— Ba şi de dumneata, domnule Stach. 

— Uite-ţi răsplata! Zise Potaniecki. 

Şi luându-i mânuţa, se strădui să i-o sărute, dar ea se 
apără cât putu. 

În sfârşit, izbuti să-şi ascundă mâna, iar el, adresându-se 
domnişoarei Marynia şi arătându-şi într-un zâmbet dinţii 
albi, sănătoşi, rosti: 

— Uite, domnişoară, aşa ne războim mereu, dar ne iubim. 

— Aşa se întâmplă de obicei, răspunse domnişoara 
Marynia. 

Tânărul o privi în ochi cu sinceritate: 

— Ei, dacă ar fi într-adevăr aşa! 

Domnişoara Marynia roşi uşor şi deveni gravă, dar nu 
spuse nimic şi începu să vorbească acum cu doamna Emilia. 

Iar Polaniecki se întoarse spre Litka: 

— Unde-i profesorul Waskowski? A plecat în Italia? 

— Nu. A rămas la Czestochowa şi se întoarce poimâine. 

— E sănătos? 

— E sănătos. 

Copila privi la prietenul ei şi se miră: 

— Domnul Stach a slăbit, nu-i aşa, mamă? 


— Într-adevăr, domnule Stach, te-ai mai tras la faţă, 

încuviinţă doamna Emilia. 

era puţin schimbat, pentru că dormise prost, iar pricina 
insomniei se afla înaintea lui în trăsură. Puse totul însă pe 
seama grijilor şi a muncii de la birou. În acest timp, 
ajunseră în faţa locuinţei doamnei Emilia. 

Câteva clipe, în vreme ce doamna Emilia se duse să dea 
bineţe slujitorilor, iar Litka fugi în urma ei, Potaniecki şi 
domnişoara Marynia rămaseră singuri, în sufragerie. 

— Probabil că aici, la Varşovia, n-ai pe nimeni mai apropiat 
decât doamna Emilia? O întrebă Potaniecki. 

— Nici mai apropiat, nici atât de drag. 

— În viaţă este nevoie de bunătate, iar ea este foarte bună 
şi binevoitoare. Eu, de pildă, care n-am familie, vin aici ca la 
ai mei. Varşovia mi se pare altfel, când sunt ele aici... 

După care, cu glasul mai puţin sigur, adăugă: 

— De astă dată, mă bucur de venirea lor şi din cauza 
dumitale, în sfârşit, există între noi ceva care ne uneşte. 

Începu să se uite la ea implorând-o din priviri, de parcă 
voia să-i spună: „Eu nu mai pot trăi aşa! Hai, dă-mi mâna, să 
ne împăcăm, fii bună şi cu mine, dacă s-a întâmplat să avem 
o zi atât de plăcută”. 

Dar tocmai pentru că nu putea fi cu totul indiferentă faţă 
de el, Marynia avansa tot mai mult în direcţie contrară. Cu 
cât îi arăta mai multă bunătate, cu cât era mai simpatic, cu 
atât purtarea lui i se părea mai ieşită din comun, şi ciuda 
punea stăpânire pe inima ei. 

Natură delicată şi mai degrabă temătoare, înțelegând că 
un răspuns prea aspru ar fi stricat armonia zilei, preferă să 
tacă. Nu era însă nevoie de un răspuns formal, întrucât 
Potaniecki citi în ochii ei cele ce urmează: „Cu cât te vei 
strădui mai puţin să îndrepţi relaţiile noastre, cu atât vor fi 
mai bune; foarte bune vor fi numai atunci când ne vom afla 
departe unul de celălalt”. 

Bucuria lui se stinse într-o clipă, înlocuită de supărare şi 
de părerea de rău mai puternică decât supărarea, deoarece 


izvora în acelaşi timp din farmecul acela neînvins de nimic, 
care-l subjuga pe Potaniecki din ce în ce mai mult, şi din 
convingerea că depărtarea dintre el şi Marynia devenea tot 
mai mare. 

Acum, când privea la faţa ei blajină şi dulce, simţea că-i 
este tot atât de dragă, pe cât de ireversibil pierdută. 

Venirea Litkăi puse capăt acestui moment foarte dificil 
pentru el. Fetiţa intră alergând cu mare bucurie, cu 
perişoru-i în neorânduială şi cu zâmbetul pe buze, dar, 
văzându-i, se opri brusc şi începu să se uite când la unul, 
când la celălalt cu ochii ei întunecaţi, pentru ca în cele din 
urmă să se aşeze greoaie lângă măsuţa cu ceai. Veselia îi 
dispăru într-o clipă, cu toate că Polaniecki, zăvorându-şi 
durerea în inimă, se strădui tot timpul cât dură micul dejun 
să se arate vesel şi comunicativ. 

Totuşi, nu mai vorbi aproape deloc eu Marynia, ocupându- 
se numai de doamna Emilia şi de Litka. Lucru de mirare, 
Marynia resimţi atitudinea lui ca pe un afront. La jignirile 
dinainte, se mai adăuga una. 

A doua zi, seara, doamna Emilia şi Litka se duseră să ia 
ceaiul la Marynia. Domnul Plawicki îl invitase şi Potaniecki, 
dar acesta nu veni. Şi, aşa-i firea omenească; Marynia se 
simţi iarăşi jignită. Aversiunea, ca şi dragoste are nevoie ca 
persoana împotriva căreia se întoarce să fi mereu aproape. 
Fără să vrea, domnişoara Ptawicka privi toată seara spre 
uşă, iar când văzu că Potaniecki nu mai vine, începu să 
cocheteze cu Maszko cu atâta râvnă, încât doamna Emilia 
rămase uimită. 

XII. 

Maszko era un om foarte isteţ, dar în acelaşi timp copleşit 
de amorul propriu. De altfel, n-avea nici un motiv să nu 
creadă în amabilitatea pe care i-o arăta Marynia. 
Inegalităţile ei le punea în parte pe seama cochetăriei, în 
parte pe seama firii schimbătoare a domnişoarei şi, cu toate 
că pricina din urmă îl neliniştea întrucâtva, nu era suficient 
de puternică pentru a-l reţine de la pasul hotări tor. 


Bigiel intuise adevărata stare de lucruri, susţinând că 
Maszko era îndrăgostit. Într-adevăr, aşa era. Domnişoara 
Plawicka îi plăcea mai de mult; trecând în revistă toate 
argumentele pro şi contra, ajunsese la concluzia că cele 
dintâi sunt majore. Tânărul avocat preţuia de bună seamă 
averea, dar, înzestrat cu o mare luciditate şi cunoscând 
prea bine lumea în care se învârtea, ajunsese la 
convingerea că nu va găsi şi nu se va putea căsători cu o 
domnişoară foarte bogată. Cele cu adevărat bogate 
proveneau din rândurile aristocrației cu blazon, iar acestea 
erau praguri prea înalte pentru el, sau din lumea finanţelor, 
care la rândul ei aspira să se înrudească neapărat cu noile 
neamuri purtând nume foarte cunoscute. Maszko ştia de 
minune că episcopii şi cuirasierii lui pictaţi, de care îşi bătea 
joc Bukacki, nu vor fi în stare să-i deschidă casele de bani 
ale bancherilor. Chiar dacă ar fi fost mai puţin fantastici, 
meseria lui de avocat ar fi reprezentat o deminutionem 
capitis26 în ochii marilor monştri ai finanţelor. Pe de altă 
parte, simţea într-adevăr un fel de repulsie pentru acest soi 
de înrudiri, în vreme ce fetele bine situate aveau pentru el 
acel farmec neobişnuit la care se arată deosebit de sensibili 
mai ales parveniţii. 

Domnişoara Ptawicka nu avea zestre, e adevărat, sau avea 
una neînsemnată. Căsătorindu-se totuşi cu ea, Maszko se 
elibera în acest fel de toate obligaţiile pe care le 
contractase cumpărând proprietatea Krzemief. În al doilea 
rând, înrudindu-se cu o familie nobiliară, s-ar fi străduit să 
pună mâna pe toată clientela din această sferă, şi ăsta ar fi 
fost un profit real. În sfârşit, prin legăturile de familie ale 
Maryniei, ar fi putut să preia interesele câtorva neamuri cu 
adevărat avute, realizându-şi astfel un scop pe care-l nutrea 
mai de mult. 

Familia Ptawicki, asemenea tuturor proprietarilor funciari 
ceva mai sus decât de mijloc, avea fireşte rude de care se 
ruşina, dar avea şi altele care, la rândul lor, se ţineau 
departe de ea. Se întâmpla aşa nu atât din cauza semeţiei, 


cât prin forţa lucrurilor, în temeiul unei selecţii sociale, în 
virtutea căreia fiecare întreţine legături cu cei care trăiesc 
în aceleaşi condiţii de viaţă. Cu toate acestea, marile 
evenimente familiale refăceau pentru o clipă relaţiile 
neglijate, şi Maszko se gândea nu numai cu plăcere că la 
nunta lui aveau să se adune nume dintre cele mai 
răsunătoare, făgăduindu-şi în acelaşi timp tot felul de 
foloase posibile în viitor. N-ar mai fi fost decât o problemă 
de abilitate ca să le sugereze acestor oameni că ar fi foarte 
frumos din partea lor, foarte bine şi foarte sigur totodată, 
dacă şi-ar încredința interesele unui om plin de energie, 
care nu numai că era de-al lor, dar cu care se şi înrudeau. 
Aceasta ar fi fost, într-un fel, zestrea pe care i-ar fi dat-o 
unei verişoare nu prea bogate. Cântărindu-şi forţele, 
Maszko socotea că va putea să le intre pe sub piele şi să-i 
stăpânească. Ştia că la început, când unul, când altul aveau 
să-i ceară sfaturi, pe care le-ar fi putut căpăta şi în discuţii 
prieteneşti cu un cunoscut sau cu o rudă îndepărtată care 
întâmplător se şi pricepea la astfel de treburi. Mai târziu, 
dacă sfaturile se dovedeau bune, vor veni mai des, în cele 
din urmă, încăpând cu totul în mâna lui! În acest fel, 
ajutându-i pe alţii, putea să se ridice şi el, să lichideze cu 
timpul ipotecile moşiei Krzemien, ajungând la o avere 
însemnată, să renunţe la avocatură, care nu-i plăcea, 
considerând-o doar un mijloc pentru a-şi atinge scopul, şi să 
se statornicească în sfârşit în sferele înalte ale societăţii, ca 
un om independent şi totodată reprezentant al proprietăţii 
funciare întemeiate pe baze solide. 

Toate acestea le prevăzuse şi le calculase înainte de a se 
hotări să ceară mâna domnişoarei Ptawicka. 

Ignorase un singur lucru, că avea să se îndrăgostească 
atât de tare precum se îndrăgostise. 

Era furios întrucâtva, deoarece socotea că un sentiment 
prea puternic strică echilibrul pe care se cuvine să-l 
păstreze întotdeauna un om din înalta societate. Acest 
echilibru constituia una din iluziile lui. Dacă s-ar fi născut în 


această lume şi n-ar fi avut nevoie să intre în ea, şi-ar fi 
îngăduit să iubească oricât de mult. Cu toată isteţimea lui, 
nu înţelegea că unul din cele mai mari privilegii ale acestei 
lumi, care se socotea privilegiată, este libertatea. Din 
această cauză, nu era pe deplin mulţumit când simţea căi 
se topeşte inima în prezenţa domnişoarei Marynia. Deşi, pe 
de alta parte, țelul spre care tindea se identifica tot mai 
mult în fiinţa lui cu o fericire personală vecină cu 
beatitudinea. 

Erau lucruri noi pentru el, atât de noi, încât strălucirea 
acestor orizonturi necunoscute îi orbea. Maszko ajunsese la 
treizeci şi ceva de ani fără să cunoască încântarea. Acum 
înţelegea câtă vrajă şi fericire încap în acest cuvânt, pentru 
că era într-adevăr încântat de domnişoara Marynia. Când 
se întâmpla ca domnul Plawicki să-l primească în camera 
lui, iar ea se afla în încăperea vecină, Maszko era atât de 
absent, gândurile concentrându-i-se în jurul Maryniei, încât 
înţelegea cu mare greutate ce-i spunea bătrânul. Când ea 
îşi făcea apariţia, în inima lui creşteau simţăminte 
necunoscute mai înainte, duioase şi mângâietoare, care-l 
făceau mai bun decât era de obicei. Ochii albaştri îşi 
schimbau atunci lucirile oţelii şi reci de totdeauna într-o 
expresie de blândeţe şi îmbătare, rumeneala din obraji, 
care-l făceau să semene cu profesorul Waskowski, devenea 
şi mai puternică; întreaga-i făptură îşi pierdea din ţepoşenie 
şi nu-şi mai pieptăna favoriţii negri cu degetele, ca un lord 
englez, ci ca un muritor obişnuit, îndrăgostit lulea. Devenea 
atât de generos, încât nu-şi mai voia numai binele propriu, 
ci şi pe al ei, evident, neînțeles altfel decât prin el şi în 
persoana lui. 

Era atât de îndrăgostit, încât odată respins, putea fi 
periculos, având în vedere absenţa spiritului moral şi 
energia neînduplecată de care era în stare. Până acum, nu 
mai iubise niciodată în acest fel, Marynia fiind cea dintâi 
care deşteptase în el tot ce putea fi capabil să iubească. Ce-i 
drept, nu era o frumuseţe strălucitoare, dar avea foarte 


mult farmec feminin şi tocmai această feminitate atrăgea 
îndeosebi naturile energice. În trăsăturile ei delicate, era 
ceva dintr-o plantă căţărătoare; avea faţa liniştită, ochii 
transparenţi şi gura puţin senzuală. La prima vedere, nu 
făcea o impresie deosebită, dar după o clipă, oricât ai fi fost 
de indiferent, nu se putea să nu observi că există ceva 
aparte în ea, care te face să te gândeşti că te afli înaintea 
unei femei ce putea fi iubită. 

Altminteri, cu cât Maszko se simţea şi era într-adevăr mai 
bun în această perioadă din viaţa lui, cu atât starea de spirit 
a Maryniei se înrăutăţise de când venise la Varşovia. 
Vinderea moşiei îi răpise munca şi temeiul moral al vieţii. Îi 
lipsea un ţel superior. În plus, desfăşurarea întâmplărilor 
adunase în ea multă amărăciune şi supărare care-i 
împovărau inima. Domnişoara Marynia îşi dădea şi ea 
seama prea bine de starea ei. La câteva zile după seara în 
care Polaniecki nu venise, începu să vorbească cea dintâi 
despre asta cu doamna Emilia, într-un moment când se 
aflau numai ele două în salonaşul de lângă camera Litkăi. 

— Eu văd, spuse, că noi nu mai suntem atât de apropiate. 
Voiam mai de mult să discut sincer cu tine, dar n-am avut 
curajul, fiindcă mi se părea că nu mai sunt vrednică de 
prietenia ta. 

Doamna Emilia îşi apropie chipul dulce de capul 
domnişoarei Marynia şi o sărută pe tâmplă. 

— Of, Marynia, Marynia! Ce tot vorbeşti. Tocmai tu care 
eşti întotdeauna atât de rezonabilă şi de calmă... 

— Când eram la Krzemiei, o meritam mai mult decât 
acum. Nici nu-ţi poţi imagina cât eram de ataşată de 
colţişorul acela. Aveam toate zilele ocupate şi nutream o 
speranţă neînţeleasă că odată şi odată va ciocăni fericirea şi 
la uşa mea. Acum totul a pierit, nu mă pot regăsi în acest 
oraş, iar ce-i mai rău, e că nu-mi pot afla nici puritatea de 
altădată. Am văzut cât ai fost de uimită când am cochetat cu 
domnul Maszko. Să nu-mi spui că n-ai băgat de seamă. 
Crezi că eu ştiu de ce-am făcut-o? Probabil pentru că acum 


sunt mai rea, mai ranchiunoasă faţă de mine, faţă de el şi 
faţă de toată lumea. Nu-l iubesc şi nu mă voi căsători cu 
Maszko; aşa că nu mă port cinstit cu el şi o recunosc cu 
ruşine, dar sunt momente în care aş vrea să mă răzbun pe 
cineva cu bună ştiinţă. Tu n-ar mai trebui să fii prietenă cu 
mine, deoarece eu m-am schimbat. 

Pe obrajii Maryniei se rostogoliră lacrimile, aşa că doamna 
Emilia începu s-o mângâie cu şi mai multă dragoste; într-un 
târziu, spuse: 

— Domnul Maszko îţi face curte, nu mai încape îndoială, şi 
recunosc că am crezut că vrei să-i oferi mâna. Acum îţi spun 
deschis că am fost îngrijorată din această pricină, fiindcă el 
nu-i omul care ţi se potriveşte, dar ştiind cât erai de legată 
de Krzemiei, am bănuit că în acest fel vrei să te întorci 
acolo... 

— La început, e adevărat, am avut această intenţie... Am 
vrut să mă conving singură că-mi place; n-am vrut să-l 
resping... Era vorba şi de altceva, dar şi de Krzemien. 
Totuşi nu m-am putut convinge. Nu vreau să recapăt 
proprietatea, cu acest preţ, dar tocmai aici e buba. Căci 
dacă-i aşa, de ce-l mai induc în eroare pe domnul Maszko, 
de ce-l mai las să-şi facă iluzii? Pur şi simplu din cauza 
josniciei mele... 

— Nu-i bine că-i creezi iluzii, dar cred că înţeleg de unde 
izvorăşte răul. Din ciuda şi supărarea pe altcineva, nu-i aşa? 
Mângâie-te cel puţin cu gândul că acest rău nu este 
ireparabil, fiindcă poţi să-ţi schimbi imediat purtarea faţă 
de domnul Maszko, începând chiar de mâine... Da, Marynia 
dragă, trebuie s-o schimbi cât nu e încă prea târziu, cât n-ai 
promis nimic... 

— Ştiu, Emilka, înţeleg şi eu atâta lucru; numai că, vezi tu, 
când sunt cu tine şi gândesc ca odinioară, ca o fată cinstită 
şi dreaptă, înţeleg că nu numai vorbele, dar şi purtarea 
obligă. El ar putea să mi-o reproşeze... 

— Ai să-i spui că ai vrut să te apropii de el, dar n-ai putut. 
Oricum, altă ieşire nu văd... 


Se aşternu o clipă de tăcere, dar şi Marynia, şi doamna 
Emilia îşi dădeau seama că nu aduseseră vorba tocmai 
despre ce le interesa mai mult pe amândouă; cel puţin pe 
doamna Emilia. Aşa că, luându-i mâinile Maryniei, insistă: 

— Marynia, recunoaşte că ai cochetat cu Maszko pentru că 
eşti supărată pe domnul Stanislaw! 

Domnişoara Plawicka răspunse îndată: 

— Aşa este. 

— Atunci, nu înseamnă oare că impresia pe care ţi-a făcut- 
o venirea lui pentru prima dată la Krzemien şi discuţiile 
voastre nu s-a şters încă? 

— Era mai bine dacă se ştergea. 

Doamna Emilia îi mângâie părul negru. 

— Nu-ţi poţi închipui cât e de bun şi de curajos, ce suflet 
nobil are? E oarecum prieten cu noi; a iubit-o întotdeauna 
pe Litka, şi-i sunt recunoscătoare din toată inima. Dar ştii şi 
tu ce poate să însemne asemenea prietenie în lumea 
noastră. Ei bine, el constituie o excepţie şi din acest punct 
de vedere. Ai să mă crezi că, atunci când Litka s-a 
îmbolnăvit la Reichenhall, el a chemat un medic renumit de 
la Munchen, iar nouă, nevrând să mă sperie pe mine, ne-a 
spus că acesta a venit la alt bolnav şi trebuie să profităm de 
ocazie? Gândeşte-te şi tu cât poate fi de bun şi de grijuliu. E 
un om foarte sigur, pe care poţi conta, şi energic, şi drept. 
Există oameni inteligenţi, dar lipsiţi de energie; alţii au 
energie, dar le lipseşte delicateţea. El le uneşte pe 
amândouă. Am uitat să-ţi spun că în momentul în care 
moştenirea Litkăi era ameninţată, şi fratele soţului meu a 
încercat s-o salveze, cel mai puternic sprijin l-am găsit în 
domnul Polaniecki. Dacă Litka ar fi mai mare şi ar trebui să 
se căsătorească, numai lui i-aş încredinţa-o fără nici o grijă. 
Nu pot să-ţi spun acum cât bine ne-a făcut acest om. 

— Dacă tot atâta cât rău mi-a făcut mie, e foarte mult. 

— Marynia, el n-a vrut să-ţi facă rău. De-ai şti cât suferă 
din pricina nesăbuinţei lui şi cât de sincer îşi recunoaşte 
vina! 


— Mi-a spus-o şi mie, răspunse Marynia. Draga mea, m-am 
gândit şi eu mult la asta; la drept vorbind, nu m-am mai 
gândit la altceva şi nu cred că el are vreo vină în ce mă 
priveşte. La Krzemiefi a fost bun cu mine, atât de bun, încât 
mi se părea că... [i-o spun numai ţie, ţi-am şi scris doar, că 
în seara acelei dumineci pe care a petrecut-o la noi, m-am 
dus la culcare cu mintea şi inima atât de pline de el, încât 
mi-e şi ruşine să recunosc... Simţeam că... Încă o zi, încă un 
cuvânt prietenesc din partea lui, şi aveam să mă 
îndrăgostesc de el pentru toată viaţa... Mi se părea că şi 
el... A fost vina tatălui meu, a fost şi a mea, aşa că am putut 
să înţeleg; îţi aduci aminte ce ţi-am scris la Reichenhall? 
Aveam şi eu tot atâta încredere în el, ca şi tine... A plecat. 
Nici nu ştiu de ce-am crezut că se va întoarce, că va scrie. 
N-a mai revenit şi n-a mai scris. Îmi spunea ceva că n-o să- 
mi ia proprietatea... Şi mi-a luat-o. Pe urmă... Eu ştiu că 
domnul Maszko a vorbit deschis cu el, iar ell-a încurajat şi 
i-a făgăduit că nu se mai gândeşte la nimic... Ah, dragă 
Emilka!... Dacă vrei tu, n-are nici o vină, dar cât rău mi-a 
făcut! Din cauza lui, am pierdut nu numai colţişorul iubit, 
unde trudeam, ci ceva mai mult: încrederea în viaţă, în 
oameni... În superioritatea noţiunilor de bine şi nobleţe faţă 
de rău şi platitudine... Eu însămi am devenit mai rea. Îţi 
spun sincer că nu pot să mă regăsesc. A avut tot dreptul să 
procedeze cum a procedat? Să zicem. Recunosc eu însămi 
şi nu-i fac nici o vină. Numai că, vezi tu, a sfărâmat în mine 
un reazim al vieţii. Şi asta nu se mai poate repara. Nu mai e 
cu putinţă! Ce folos că el s-a schimbat pe urmă, că-i pare 
rău de ce-a făcut şi e gata să-mi ceară mâna? Ce folos, de 
vreme ce eu, care aproape că-l iubeam, acum nu numai că 
nu-l iubesc, dar trebuie să-mi înving sila... E mai rău decât 
dacă mi-ar fi indiferent... Eu ştiu ce vrei tu, dar viaţa poate 
fi înălţată numai pe dragoste, nu pe aversiune. Cum să-i 
ofer eu mâna mea cu repulsia asta în suflet, cu regretul că 
din cauza lui, vinovat sau nu, s-au prăbuşit atâtea? Crezi că 
eu nu-i apreciez meritele, dar ce să fac? Cu cât le văd mai 


mult, cu atât mă depărtez de el, şi dacă ar trebui să aleg, l- 
aş alege pe domnul Maszko, deşi nu-i poate sta alături. Sunt 
de acord cu toate laudele pe care i le poţi aduce, dar de 
fiecare dată îţi răspund: nu-l iubesc şi nici n-am să-l pot iubi 
vreodată. 

Ochii doamnei Emilia se umplură de lacrimi. 

— Ah, bietul domn Stach! Rosti parcă numai pentru sine. 

Iar după o clipă de tăcere, întrebă: 

— Şi nu-ţi pare rău de el deloc? 

— Ba da, când mă gândesc la cel care era la Krzemiefi, sau 
când nu e lângă mine, dar când îl văd, nu mai rămâne 
decât... Repulsia. 

— Fiindcă nu ştii cât de nefericit a fost la Reichenhall, iar 
acum e şi mai nefericit. N-are pe nimeni pe lume... 

— Are prietenia ta şi o iubeşte pe Litka... 

— Dragă Marynia, asta-i altceva! Eu îi sunt recunoscătoare 
din tot sufletul că ţine la Litka, dar asta-i altceva; înţelegi şi 
tu că pe tine te iubeşte altfel şi de o sută de ori mai mult 
decât pe Litka... 

În încăpere se lăsase întunericul, şi un slujitor aduse în 
curând lampa; o puse pe masă şi ieşi. La lumina ei, doamna 
Emilia zări deodată o formă alburie ghemuită pe canapeaua 
de lângă uşa ce dădea în camera copiilor. 

— Cine-i acolo? Tu eşti Litka? 

— Eu, mămico. 

În glasul ei era ceva neobişnuit. Doamna Emilia se ridică şi 
se apropie în grabă de ea. 

— Când ai intrat? Ce ai? 

— Sunt cam tristă şi nu mi-e bine. 

Doamna Emilia se aşeză pe canapea şi, luând-o în braţe, îi 
văzu ochii plini de lacrimi. 

— Litus, tu plângi? Ce ai? 

— Mamă, sunt atât de tristă! 

Şi rezemându-şi căpşorul pe umărul mamei, începu să 
plângă. Era tristă într-adevăr, deoarece aflase că „domnul 


Stach era mai nefericit decât la Reichenhall şi o iubea pe 
Marynia de o sută de ori mai mult decât pe ea. 

În aceeaşi seară, ducându-se la culcare, se ridică, numai în 
cămăşuţă, la urechea mamei şi începu să-i şoptească: 

— Mămico, eu am un mare păcat... 

— Pisicuţa mea scumpă, ce te nelinişteşte? 

Iar ea îi şopti şi mai încet: 

— Eu n-o iubesc pe domnişoara Marynia... 

XIII. 

Doamna Emilia, Litka şi Marynia, însoţite de domnul 
Ptawicki, se duceau să ia masa la familia Bigiel; locuinţa lor 
de vară se afla în pădure, la două ore şi jumătate de drum 
de la Varşovia. Era o zi de septembrie senină; văzduhul şi 
miriştile erau pline de pânze strălucitoare de păianjeni. 
Frunzele copacilor erau încă de un verde proaspăt, totuşi, 
din loc în loc, prin crângurile de foioase, se vedeau parcă 
nişte dâlme sau buchete galbene şi roşii. Domnişoarei 
Marynia, toamna aceasta palidă şi gălbuie îi aduse în minte 
ocupațiile de la ţară, mirosul grâielor în şuri, câmpurile 
presărate cu căpiţe de fân şi întinderea străvezie a luncilor 
mărginite hăt! La linia orizontului, de liziera arinişurilor. 1 
se făcu dor de această viaţă, de această tihnă, faţă de care 
oraşul, cu toată truda ce se desfăşura în existenţa-i zilnică, 
de care Marynia rămânea departe, i se părea searbăd şi 
trândav. Acum simţea că această viaţă, în care ea îşi 
regăsea rosturile şi puterea, este pierdută pentru 
totdeauna; înaintea ei nu vedea nimic care s-o înlocuiască 
răsplătind-o. Într-un fel, putea să se întoarcă la ea, 
devenind doamna Maszko, dar, la acest gând, inima i se 
umplu de amărăciune, iar Maszko, laolaltă cu siguranţa de 
sine, cu rumeneala, favoriţii şi maimuţăreala lui de lord 
englez, i se păru de-a dreptul respingător. De asemenea, 
niciodată nu simţise o aversiune mai mare faţă de 
Polaniecki, care-i luase Krzemien, oferindu-i-l în schimb pe 
Maszko. Era atât de revoltată, încât acum i se părea că-l 
urăşte. Îşi închipui viaţa viitoare cu tatăl ei la Varşovia, fără 


un scop, fără muncă, fără ideal, cernită de regretele 
trecutului şi de golul viitorului. Din această cauză, ziua 
senină de toamnă, în loc s-o calmeze, îi umplu sufletul de 
mâhnire şi amărăciune. Nu era prea veselă. Litka era 
nemulțumită că „domnul Stach” nu se afla în trăsură. lar 
doamna Emilia îşi concentra toată atenţia asupra ei, 
temându-se că supărarea ei este pricinuită de boală. Numai 
domnul Ptawicki era într-adevăr bine dispus, îndeosebi la 
începutul drumului. Mai întâi, pentru că, în surtucul 
încheiat la toţi nasturii şi cu garoafa roşie la butonieră, în 
demiul de culoare deschisă şi cu sfârcurile mustăţilor 
îndreptate în sus, ca nişte ace, se simţea frumos şi, cum 
reumatismul care-l chinuia uneori îi dădea pace din cauza 
vremii senine, şi vioi; în al doilea rând, în faţa lui se afla una 
dintre cele mai splendide femei din Varşovia, despre care îşi 
închipuia că nu va rămâne indiferentă la atâtea tentaţii, cel 
puţin nu atât cât să nu le observe şi nu să le aprecieze. 
Măcar să-şi spună: „Ah, ce bărbat fermecător trebuie să fi 
fost!” şi domnul Plawicki s-ar fi mulţumit fie şi numai cu 
această apreciere retrospectivă. Nutrind asemenea 
speranţă, era într-adevăr fermecător, arătându-se pe rând 
când grav şi părintesc, când ştrengar. Pornind de la ideea 
că tinerii din ziua de azi nu ştiu să fie politicoşi cu femeile, 
în politeţurile pe care i le adresa doamnei Emilia, el ajungea 
până la mitologie; întrucâtva era îndreptăţit, deoarece se 
uita la ea ca un satir. 

Toate acestea însă erau primite cu un zâmbet şters şi cu 
prea puţină atenţie, aşa că în cele din urmă se descurajă şi 
schimbă vorba, observând că, datorită relaţiilor fiicei, avea 
să cunoască „burghezia”, lucru de care era bucuros 
întrucâtva, fiindcă până acum văzuse asemenea lume numai 
pe scenă, iar în viaţă trebuie să ai legături cu tot felul de 
oameni, pentru că de la fiecare poţi învăţa câte ceva. 
Adăugă, în fine, că de fapt cei din sferele de sus au obligaţia 
de a nu se îndepărta de semenii lor; dimpotrivă, trebuie să 
şi-i apropie, inculcându-le astfel principii sănătoase. Aşa că 


el, care s-a străduit întotdeauna să-şi îndeplinească 
obligaţiile sociale, nu va da înapoi nici în această privinţă. 
Aici, expresia înălţătoare de pe faţa lui fu umbrită de o undă 
de melancolie şi astfel ajunseră la destinaţie. 

Vila familiei Bigiel era plasată într-o pădure de pini, alături 
de altele, printre copaci seculari care, în unele locuri, 
fuseseră tăiaţi, în altele, lăsaţi în grupuri mai mici sau mai 
mari. Parcă se mirau şi ei ce caută aici, în tihna vechiului 
codru, o casă atât de nouă, pe care o ocroteau totuşi 
ospitalier împotriva vânturilor, învăluind-o în zilele 
frumoase în aerul îmbălsămat de mireasma acelor verzi şi a 
răşinii. 

Domnul şi doamna Bigiel, însoţiţi de cârdul de copii, ieşiră 
în întâmpinarea oaspeţilor. Doamna Bigiel, care ţinea foarte 
mult la Marynia, o îmbrăţişă cu mare bucurie; vrând s-o 
câştige în folosul lui Potaniecki, îşi făcuse socoteala că 
domnişoara Marynia, când o să vadă cât de bine s-ar putea 
simţi printre ei, n-o să le mai facă atâtea greutăţi. Domnul 
Plawicki, care mai demult, în timp ce se afla prima dată la 
Varşovia, îl cunoscuse pe Bigiel, dar se mulţumise să-i 
trimită cartea de vizită, se purtă acum ca un prinţ generos, 
cum putea să se poarte numai un om foarte distins care îşi 
îndeplinea cu acest prilej misiunea atragerii „burgheziei”. 
Sărută mâna doamnei Bigiel, iar soţului ei îi spuse cu o 
bunătate mărinimoasă: 

— În vremurile de acum, oricine se bucură să se afle sub 
acoperişul unui om ca dumneata, iar eu cu atât mai mult, cu 
cât vărul meu, Polaniecki, a luat drumul comerţului şi este 
asociatul dumitale. 

— Potaniecki este un om de nădejde, răspunse Bigiel cu 
simplitate, strângând mâna înmănuşată a domnului 
Ptawicki. 

Doamnele intrară pentru o clipă înăuntru să-şi scoată 
pălăriile, după care, întrucât era foarte cald, reveniră pe 
verandă. 


— Domnul Potaniecki n-a sosit încă? Întrebă doamna 
Emilia. 

— Domnul Stanistaw este aici de azi-dimineaţă, răspunse 
doamna Bigiel, dar acum e în vizită la doamna Krastawska. 
E foarte aproape de noi, adăugă adresându-se Maryniei, 
nu-i nici măcar o jumătate de verstă până acolo... Prin 
preajmă sunt foarte multe vile, iar doamna Krastawska şi 
fiica ei sunt vecinele noastre cele mai apropiate. 

— Pe domnişoara Terka Krastawska o ţin minte de la 
carnaval, răspunse Marynia. Era de obicei foarte palidă. 

— O, şi acum e foarte anemică. larna trecută a fost la Pau. 

În acest timp, copiii lui Bigiel, care o iubeau grozav pe 
Litka, o luară să se joace înaintea casei. Fetiţele îi arătară 
grădinițele lor, aranjate pe nisipul dintre pini, în care nu 
voia să crească nimic. Această trecere în revistă era 
întreruptă mereu de fetiţele care se ridicau în vârful 
picioarelor şi o sărutau pe Litka pe obraji. La rândul ei, 
aceasta îşi înclina căpşorul bălai şi le săruta şi ea cu mare 
duioşie. 

Dar băieţii voiau să-şi aibă şi ei partea lor. Mai întâi 
pustiiră daliile care creşteau pe lângă casă, alegând cele 
mai frumoase exemplare pentru Litka, după care se certară 
în privinţa jocurilor preferate de Litka şi se duseră să-i 
lămurească doamna Emilia. Edzio, care avea obiceiul să 
vorbească foarte tare, închizând ochii, începu să strige: 

— Doamnă, eu zic că-i place mai mult jocul cu cercurile, 
da' nu ştiu dacă-i daţi voie. 

— Numai să nu alerge, că-i face rău. 

— Bine. O să aruncăm cercurile drept la ea, aşa că n-o să 
alerge. Dacă JOzio nu poate, el să arunce la altcineva. 

— Vreau şi eu la ea! Răspunse Jozio jalnic. 

Şi la gândul că vor să-i răpească această plăcere, colţurile 
gurii i se lăsară în jos şi buzele începură să-i tremure, dar 
Litka îl linişti, spunându-i: 

— Şi eu o să arunc la tine, Jozio, o să arunc de multe ori. 

Ochii lui Jozio, umezi de lacrimi, începură să zâmbească. 


— N-o să-i facă nici un rău, o asigură Bigiel pe doamna 
Emilia. Ciudat, băieţii sunt nişte neastâmpăraţi, dar cu ea 
sunt foarte grijulii! Potaniecki le-a insuflat un adevărat cult 
pentru Litka. 

— Sunt foarte drăguţi şi cuminţi! Răspunse doamna 
Emilia. 

O clipă, copiii se strânseră la un loc, ca să-şi împartă 
cercurile şi bastonaşele. În mijlocul grupului, se afla Litka, 
mai mare de ani şi mai înaltă. Deşi vlăstarele lui Bigiel erau 
mai degrabă nişte copii bine făcuţi, între aceste feţişoare 
bucălate Litka, cu chipu-i dulce şi eteric, cu trăsăturile-i 
prea delicate, părea o fiinţă coborâtă din altă planetă. 
Doamna Bigiel remarcă cea dintâi această deosebire. 

— la uitaţi-vă, spuse, parcă-i o adevărată prinţesă! Eu nu 
mă satur niciodată s-o privesc, pe cuvântul meu! 

— E plină de nobleţe! Adăugă Bigiel. 

Doamna Emilia se uita la singurul ei odor cu nişte ochi în 
care se citea o mare de dragoste. Copiii se împrăştiară şi 
formară un cerc mare; pe fondul cenuşiu al acelor de pin 
alcătuiau pete multicolore care, sub copacii uriaşi, păreau 
nişte ciupercuţe colorate. 

Domnişoara Marynia cobori de pe verandă şi veni lângă 
Litka; voia s-o ajute să prindă cercurile spre care trebuia să 
alerge, ferind-o astfel de oboseală. 

Tocmai atunci, pe drumul larg din pădure, care ducea la 
vilă, se ivi Potaniecki. La început, copiii nu-l văzură, dar el, 
uitându-se pe verandă, prin curte şi zărind rochia de 
culoare deschisă a Maryniei lângă pini, grăbi pasul. Litka, 
ştiind că mama ei se sperie de fiecare dată când o vede 
mişcându-se mai repede şi nevrând s-o neliniştească pentru 
nimic în lume, sta cu genunchii lipiţi, aproape nemişcată, şi 
prindea pe bastonaş numai cercurile care veneau la ea, în 
timp ce domnişoara Marynia fugea după celelalte. Din 
cauza alergăturii, părul i se răzleţea mereu, aşa că era 
nevoită să-l aranjeze, şi în clipa când Potaniecki deschise 
portiţa, o văzu puţin îndoită spre spate, cu braţele ridicate. 


Tânărul rămase cu ochii ţintă la ea; în curtea largă i se 
părea mai tânără şi mai mică decât de obicei, atât de 
feciorelnică şi de atrăgătoare, făcută parcă s-o înlănţui cu 
braţele şi s-o strângi la piept ca pe o femeie, ca pe fiinţa cea 
mai scumpă de pe lume, încât simţi mai puternic decât 
oricând că o iubea nebuneşte. 

Văzându-l, copiii aruncară cercurile, bastonaşele şi 
alergară cu strigăte în întâmpinarea lui. Jocul se întrerupse. 
La început, Litka se repezi şi ea spre el, dar se opri brusc şi 
începu să se uite cu ochii ei mari, când la Potaniecki, când la 
Marynia. 

— Tu nu dai fuga să-l întâmpini pe domnul Potaniecki? O 
întrebă domnişoara Marynia. 

— Nu...! 

— De ce, Litus? 

— Fiindcă... 

Şi obrăjorii i se împurpurară puţin, cu toate că biata copilă 
nu ştia sau nu îndrăznea să exprime gândul care putea fi 
cuprins în cuvintele: „Fiindcă el nu mă iubeşte cel mai mult 
pe mine, ci pe tine, şi numai la tine se uită”. 

Între timp, Polaniecki se apropia, vrând să scape de copii 
şi repetându-le: 

— Lăsaţi-mă în pace, ştrengarilor, că vă dau de-a 
berbeleacul! 

Îi strânse mâna Maryniei, implorând-o din priviri să-i 
zâmbească prietenos şi să-l întâmpine un pic mai puţin 
indiferentă decât de obicei, după care se întoarse spre 
Litka: 

— Eşti sănătoasă, pisicuţa mea dragă? 

La auzul şi sub influenţa glasului, Litka uită pe dată 
supărarea din inima ei de copil, îi întinse amândouă mâinile 
şi răspunse: 

— Da, da! Sunt sănătoasă. leri n-ai venit la noi, şi am fost 
tristă, iar acum am să te duc la mama să te certe. 

După o clipă, erau cu toţii pe verandă. 


— Ce mai fac doamna Krastawska şi fiica ei? Întrebă 
doamna Emilia. 

— Sunt sănătoase, şi după-amiază o să vină pe aici. 
Răspunse Potaniecki. 

Înainte de masă pică însă profesorul Waskowski, 
aducându-l şi pe Bukacki care sosise la Varşovia cu o zi 
înainte. Relaţiile strânse cu familia Bigiel îi îngăduiau celui 
din urmă să vină la el şi fără invitaţie, iar prezenţa doamnei 
Emilia aici era o ispită prea mare ca să se mai 
împotrivească. Altminteri, o salută fără urmă de dragoste, 
glumind ca de obicei, iar ea se bucură că venise, pentru că 
o amuza cu modul lui original şi ciudat de a-şi exprima 
gândurile. 

— Parcă trebuia să te duci la Munchen şi în Italia, nu-i aşa? 
Întrebă când se aşezară la masă. 

— Da, doamnă, îi răspunse Bukacki, dar am uitat la 
Varşovia coupe-papier-ul27 şi m-am întors să-l iau. 

— Oho, e un motiv foarte important. 

— Totdeauna m-au scos din sărite oamenii care fac totul 
numai din pricini importante. De ce trebuie să aibă acest 
privilegiu numai motivele importante? Pe de altă parte, fără 
voia mea, i-am făcut un ultim serviciu unui prieten, întrucât 
ieri am fost la înmormântarea lui Lisowicz. 

— Sportmanul ăla mic şi slab? Întrebă Bigiel. 

— Întocmai, răspunse Bukacki, şi închipuiţi-vă că nu pot 
să-mi revin din uimire; cum a fost în stare de un lucru atât 
de serios, cum e moartea, un om care s-a ţinut toată viaţa 
numai de bufonerii? Pur şi simplu nu-l recunosc pe 
Lisowicz! Dezamăgirile se ţin lanţ. 

— Doamna Krastawska, interveni Potaniecki, mi-a povestit 
că Ploszowski, acela de care se îndrăgostiseră toate femeile 
din Varşovia, s-a împuşcat la Roma. 

— E rudă cu mine, spuse domnul Plawicki. 

Totuşi, vestea o tulbură cel mai mult pe doamna Emilia. 
Aproape că nu-l cunoştea pe Ptoszowski, dar o văzuse pe 
mătuşa lui, la care fratele mai mare al soţului ei, după 


pierderea unei averi considerabile, se angajase ca 
împuternicit. Ştia de dragostea oarbă pe care mătuşa i-o 
purta nepotului ei. 

— Doamne, ce nenorocire! Exclamă. Să fie oare adevărat? 
Un om tânăr, atât de capabil, atât de bogat... Sărmana 
domnişoară Ploszowska! 

— O avere uriaşă rămâne astfel fără moştenitor! Completă 
Bigiel. Cunosc şi eu această familie, e foarte aproape de 
Varşovia. Bătrâna domnişoară Ploszowska avea două rude: 
pe doamna Kromicka, mai de departe, şi pe Leon 
Ptoszowski, mai apropiat. Acum nu mai are pe nimeni. 

Aceste cuvinte îl tulburară pe domnul Plawicki. Se înrudea 
într-adevăr de departe cu domnişoara Ploszowska, pe care 
O şi văzuse de două-trei ori în viaţă, dar întotdeauna îşi 
aducea aminte de ea cu spaimă, deoarece de fiecare dată 
ruda bogată îi spusese în faţă adevăruri amare, la drept 
vorbind, îl muştruluise straşnic. Prin urmare, se străduise s- 
o evite cu grijă; între ei nu mai existau nici un fel de relaţii, 
deşi, cu diverse ocazii, domnului Plawicki îi plăcea să 
pomenească de înrudirea cu o familie atât de cunoscută şi 
de bogată. Făcea şi el parte din acea categorie de oameni, 
mulţi la număr în ţara noastră, care credeau că Dumnezeu 
a creat numai pentru ei asemenea prilejuri lesnicioase de a 
dobândi averi mari prin moştenire, socotind orice speranţă 
drept perspectivă sigură. De aceea, îşi alunecă privirea-i 
sărbătorească peste cei adunaţi şi rosti: 

— Poate că Providența a hotărât că această avere să 
încapă în alte mâini care s-o gospodărească mai bine. 

Dar Potaniecki schimbă vorba: 

— Eu l-am întâlnit o dată pe Ploszowski în străinătate şi 
mi-a făcut impresia unui om cu totul deosebit. 

— Era probabil şi foarte simpatic, adăugă doamna Bigiel. 

— Dumnezeu să aibă milă de el! Spuse profesorul 
Waskowski. L-am cunoscut şi eu, era un adevărat Aria! 

— Ozoria! Îl îndreptă Plawicki. 

— Aria! Repetă profesorul. 


— Ozoria!... Îl corectă încă o dată apăsat şi cu gravitate 
domnul Ptawicki. 

Cei doi bătrâni se priviră cu mirare, neînţelegând ce voiau 
unul de la celălalt; spre marea bucurie a lui Bukacki care, 
punându-şi monoclul la ochi, îi aţâţă: 

— Ei cum e, Aria sau Ozoria? 
puse capăt neînţelegerii, explicând că Ozoria este numele 
blazonului purtat de familia Ptoszowski, aşa că acesta putea 
fi şi Aria şi Ozoria. Domnul Ptlawicki încuviinţă arţăgos, 
observând că oricine are un nume onorabil, nu trebuie să se 
ruşineze şi să-l scălâmbăie în nici un fel28. 

Bukacki, însă, se întoarse spre doamna Emilia şi-i spuse cu 
tonul lui rece de totdeauna: 

— Singura sinucidere pe care o socotesc îndreptăţită este 
sinuciderea din dragoste; de câţiva ani încerc să mă 
conving că trebuie s-o accept, dar zadarnic. 

— Se spune că sinuciderea e o laşitate, interveni Marynia. 

— Nici eu n-o să renunţ la viaţă din prea mult curaj. 

Bigiel însă propuse: 

— Hai să vorbim despre viaţă, nu despre moarte; despre 
ceea ce avem mai bun, adică despre sănătate. În sănătatea 
doamnei Emilia! 

— Şi a Litkăi, adăugă Poltaniecki. 

După care se adresă domnişoarei Marynia: 

— În sănătatea prietenelor noastre comune! 

— Cu multă plăcere, răspunse domnişoara Marynia. 

Iar el îşi cobori glasul şi continuă: 

— Pentru că, vezi dumneata, eu le consider nu numai nişte 
bune prietene, ci şi... Cum să zic?... Ocrotitoarele mele. 
Litka e încă un copil, dar doamna Emilia ştie cui să-i ofere 
prietenia ei, aşa că dacă cineva ar fi supărat pe mine, fie şi 
cu dreptate, dacă nu m-aş fi purtat bine vreodată, ba chiar 
foarte rău, şi dacă acesta ar afla că mă chinuiesc şi regret 
nespus, ar trebui să se gândească şi el că nu sunt cel mai 
josnic dintre oameni, de vreme ce doamna Emilia îmi arată 
atâta bunăvoință. 


Domnişoara Marynia se tulbură, dar în acelaşi timp i se 
făcu milă; el însă continuă şi mai încet: 

— Iar eu mă chinuiesc într-adevăr. Sufăr mult, foarte mult! 

Înainte ca Marynia să-i răspundă, domnul Plawicki ridică 
paharul în sănătatea doamnei Bigiel şi rosti o adevărată 
cuvântare, al cărei conţinut era că regina creaţiei nu este 
altcineva decât femeia, aşa că în faţa femeii, ca regină, 
trebuie să se încline toate capetele, de aceea, el şi-l 
înclinase toată viaţa în faţa tuturor femeilor, iar acum şi-l 
înclină înaintea doamnei Bigiel îndeosebi. 

În sinea lui, Potaniecki îi ură să se sufoce, deoarece din 
cauza lui scăpase prilejul să audă o vorbă bună din partea 
domnişoarei Marynia. Într-adevăr, aceasta se duse s-o 
îmbrăţişeze pe doamna Bigiel, şi, când îşi reluă locul, nu 
mai reveni la discuţia dinainte, iar el nu îndrăzni s-o întrebe 
de-a dreptul. 

Imediat după masă, sosiră doamna Krastawska, o femeie la 
cincizeci de ani, vioaie, sigură de sine, vorbăreaţă, şi 
domnişoara, fiica ei, complet opusă mamei sale, ţeapănă, 
uscată, rece, pronunţând de în loc de da, dar cu o faţă 
frumoasă, deşi palidă, care amintea puţin de madonele lui 
Holbein29. 

De ciudă, Potaniecki începu să vorbească mai mult cu ea, 
dar uitându-se din vreme în vreme la faţa vioaie şi ochii 
albaştri ai Maryniei, îi zicea în gând: „Măcar o vorbă să-mi fi 
spus, nemiloaso...!” 

Şi se înfurie de-a binelea, iar când domnişoara Krasta 
wska pronunţă o dată meme în loc de mama, o întrebă cu 
asprime: 

— Cine mai e şi asta? 

În acest timp, meme îşi deşerta toate ştirile sau mai 
degrabă toate bănuielile proprii în legătură cu sinuciderea 
lui Ptoszowski. 

— Imaginaţi-vă, spunea cu entuziasm, că eu am ghicit 
imediat că s-a împuşcat din cauza doamnei Kromicka. 
Dumnezeu să-i lumineze sufletul, că tare mai era cochetă, şi 


mie nu mi-a plăcut niciodată. Cocheta cu el în văzul lumii şi- 
mi era frică s-o duc pe Terka pe unde veneau şi ei, fiindcă 
ofereau un exemplu nepotrivit pentru o fată ca ea. Ăsta-i 
adevărul adevărat!... Luminează-i, Doamne, sufletul... Nici 
Terka n-o simpatiza prea mult. 

— Doamnă dragă, se împotrivi doamna Emilia, eu am auzit 
întotdeauna că era un înger... 

Bukacki, care n-o văzuse niciodată pe doamna Kromicka, 
se întoarse spre doamna Krastawska şi-i spuse flegmatic: 

— Madame, je vous donne ma parole d'honneur că era un 
înger. 

Doamna Krastawska tăcu o clipă descumpănită, apoi se 
înfurie şi i-ar fi răspuns cu asprime, dacă n-ar fi ştiut că 
Bukacki, un tânăr cu avere, ar fi putut deveni la un moment 
dat o partidă bună pentru domnişoara Terka. De aceeaşi 
consideraţie se bucura şi Polaniecki în ochii ei, şi numai din 
cauza lor întreținea pe timpul verii relaţii cu familia Bigiel, 
pe care, la o adică, s-ar fi făcut că n-o cunoaşte. 

— Ei, pentru bărbaţi, se domoli ea, orice femeie mai 
arătoasă e numaidecât un înger. Mie nu-mi place asta nici 
măcar atunci când se vorbeşte despre Terka în acest fel. În 
ce o priveşte pe doamna Kromicka, putea să fie o femeie 
bună, dar n-avea pic de tact, asta e! 

Astfel discuţia despre Ploszowski fu încheiată, mai ales că 
atenţia doamnei Krastawska se îndreptă exclusiv asupra lui 
Polaniecki care vorbea cu domnişoara Terka. Înciudat pe 
sine şi pe domnişoara Marynia, acesta îi ţinea de urât, 
încercând să se convingă că se simţea bine lângă ea se 
străduia să-i găsească părţile frumoase şi descoperea că 
are gâtul prea subţire şi ochii cam fără expresie, care se 
însufleţeau şi se îndreptau întrebător spre el numai atunci 
când nu mai era loc pentru întrebări. Observă, de 
asemenea, că putea să tiranizeze fără să scoată un cuvânt, 
deoarece atunci când mama ei începea să vorbească prea 
tare, domnişoara Terka îşi ducea lornieta la ochi şi se uita 
insistent la ea până când doamna Krastawska, sub influenţa 


acestei priviri, cobora glasul sau tăcea cu totul. În genere, 
domnişoara 'Terka îl plictisea grozav, şi dacă se ocupa de ea 
mai mult decât altădată, o făcea numai din disperare, vrând 
să trezească o umbră de gelozie în inima domnişoarei 
Marynia. Până şi oamenii cei mai înţelepţi se slujesc de 
asemenea mijloace, atunci când suferinţa din dragoste îi 
copleşeşte. Chiar dacă rezultatele sunt de-a dreptul 
contrare celor aşteptate, întrucât, pe de o parte, îngreuiază 
ulterior apropierea şi spulberarea neînţelegerii, iar pe de 
alta, dezvoltă numai sentimentele celui care face uz de ele. 
În fine, lui Potaniecki îi era atât de dor de Marynia, încât ar 
fi preferat să audă chiar cuvinte neplăcute din gura ei, 
numai să se apropie de ea şi să-i vorbească, acum însă 
această posibilitate era mai greu de realizat decât înainte 
cu o oră. 

De aceea, răsuflă uşurat când seara luă sfârşit şi musafirii 
începură să se pregătească de plecare. Mai înainte însă, 
Litka se apropie de mama ei şi, încolăcindu-i gâtul cu 
braţele, începu să-i spună ceva în şoaptă. Doamna Emilia 
încuviinţă din cap, apoi se apropie de Polaniecki şi-i 
propuse: 

— Domnule Stanislaw, dacă nu vrei să înnoptezi aici, hai cu 
noi. O s-o aşezăm pe Litka între mine şi Marynia, şi o să fie 
loc destul. 

— Bine, nu pot să rămân aici la noapte, aşa că mulţumesc 
foarte mult, răspunse Potaniecki. 

Ghicind lesne de la cine venea propunerea, se adresă 
Litkâi: 

— Pisicuţa mea scumpă şi dragă...! 

Ţinându-se aproape de mama ei, copila îşi înălţă spre el 
ochii pe jumătate trişti, pe jumătate luminaţi de bucurie, 
întrebându-l în şoaptă: 

— Nu-i aşa că e bine, domnule Stach? 

În curând, porniră. După ziua senină, urma o noapte şi mai 
frumoasă, cam răcoroasă, dar luminată şi argintată de lună. 
Potaniecki, care avusese o zi grea, răsufla acum în voie şi se 


simţea aproape fericit având înaintea-i două fiinţe la care 
ţinea nespus şi una pe care o iubea mai mult decât orice pe 
lumE. Li vedea acum faţa în strălucirile lunii şi i se părea 
liniştită şi blândă. Se gândi că şi sentimentele Maryniei 
trebuie să fie la fel şi poate că aversiunea ei faţă de el se 
topeşte în această acalmie generală. 

Litka se lăsase în jos pe banchetă şi părea că doarme. 
Potaniecki îi acoperi picioarele cu un şal, pe care i-l dădu 
doamna Emilia, şi o vreme înaintară în tăcere. 

Apoi doamna Emilia aduse iară vorba despre Ptoszowski, 
deoarece vestea morţii lui o impresionase. 

— Se pare că este vorba într-adevăr de o tragedie, spuse 
Potaniecki, şi poate că doamna Krastawska avea puţină 
dreptate când susţinea că cele două morţi sunt legate una 
de alta. 

Domnişoara Marynia remarcă: 

— Orice sinucidere este îngrozitoare şi trebuie 
condamnată dar, condamnând-o, ai senzaţia că nu mai 
nutreşti nici o compasiune faţă de marile nenorociri. 
îi răspunse: 

— Trebuie să-i compătimeşti numai pe cei rămaşi în viaţă, 
pe cei care mai trăiesc. 

Discuţia se întrerupse şi un timp merseră iarăşi în tăcere. 
Curând, Potaniecki arătă spre ferestrele luminate ale unei 
clădiri din parcul împădurit şi zise: 

— Asta-i vila doamnei Krastawska. 

— Nu pot să-i iert, rosti doamna Emilia, ce-a spus pe 
seama nefericitei doamne Kromicka. 

— Este pur şi simplu o femeie rea, îi dădu în bună 
Potaniecki, şi ştiţi de ce? Numai din cauza fiicei. Socoteşte 
toată lumea, drept un fundal, pe care ar vrea să-l 
înnegrească pentru ca domnişoara Terka să pară, prin 
contrast, mai luminoasă. E foarte posibil ca mama să-şi fi 
făcut cine ştie ce iluzii în privinţa lui Ptoszowski, iar doamna 
Kromicka să-i fi stat în cale, şi de aci ura împotriva ei. 

— Terka e o fată frumoasă, constată Marynia. 


— Există oameni pentru care dincolo de lumea 
convenienţelor de societate începe alta, mult mai 
cuprinzătoare, dar pentru ea nu începe nimic, sau mai 
degrabă se sfârşeşte totul. E un automat sadea, în care 
inima începe să bată abia atunci când mama ei o întoarce 
cu cheia. De altfel, sunt multe fete ca ea pe lume, încât până 
şi cele care par din alt aluat îi seamănă adesea... Veşnica 
poveste a Galateei... Puteţi crede oare că, acum câţiva ani, 
de această păpuşă, de această lumânare stinsă s-a 
îndrăgostit, pierzându-şi minţile, un tânăr medic pe care L- 
am cunoscut? De două ori i-a mărturisit iubirea şi de două 
ori a fost respins, pentru că ele priveau mai sus. Pe urmă s- 
a înrolat în armata olandeză şi-a murit pe cine ştie unde de 
febră; la început îmi scria, întrebându-mă de robotul lui, 
dar mai apoi scrisorile s-au întrerupt. 

— Ea ştie? 

— Ştie, fiindcă de câte ori o văd, îi vorbesc despre el. Ceea 
ce-i caracteristic, e că amintirea lui nu-i tulbură nici o clipă 
seninătatea. Discută despre el ca despre un oarecare. Dacă 
s-a aşteptat fie şi la un pic de părere de rău din partea ei 
după moartea lui, şi în această privinţă s-a înşelat... Trebuie 
să vă arăt odată una din scrisorile lui... Eu am încercat să i- 
o scot din inimă, dar el mi-a răspuns: „O judec şi eu cu 
luciditate, dar nu pot să-mi rup sufletul de ea...” Era un 
sceptic, un om realist, un copil al secolului nostru... Dar se 
vede că simţămintele îşi bat joc de toate filosofiile, de toate 
curentele... Toate trec, dar ele au fost, sunt şi vor fi... Odată 
mi-a spus: „Prefer nenorocirea cu ea, decât fericirea cu 
alta...” Ce să mai vorbim! Omul chibzuieşte cu luciditate, 
dar nu-şi poate rupe sufletul şi basta! 

Tăcerea se aşternu din nou. Intrau acum pe o alee 
străjuită de castani, ale căror trunchiuri se iţeau trandafirii 
în lumina felinarelor de la trăsură. 

— Cine n-are noroc trebuie să sufere! Adăugă într-un 
târziu Potaniecki, urmându-şi pesemne firul propriilor 
gânduri. 


În acest timp, doamna Emilia se aplecă deasupra Litkăi: 

— Dormi, copiliţă? O întrebă. 

— Nu, mămico, răspunse Litka. 

XIV 

— N-am alergat niciodată după avere, spuse domnul 
Plawicki, dar dacă Providența a hotărât în sentinţele-i 
necercetate ca măcar o parte din această moştenire să 
treacă în mâinile noastre, eu nu vreau să-i stau împotrivă... 
Folosul meu nu va fi prea mare, în curând nu voi mai avea 
nevoie decât de patru scânduri şi de lacrima copilei pentru 
care am trăit, e vorba însă de Marynia. 

— Vă atrag atenţia, rosti Maszko rece, că asemenea 
speranţe sunt foarte nesigure, asta în primul rând... 

— Şi dumneata crezi că nu trebuie să mă folosesc de acest 
prilej? 

— În al doilea, doamna Ploszowska trăieşte încă... 

— E adevărat, dar băbătia e pe ducă... A uitat-o şi 
moartea! 

— În al treilea rând, poate dona averea în scopuri 
caritabile... 

— Intentăm acţiune de protest! 

— În al patrulea, dumneavoastră sunteţi o rudă foarte 
îndepărtată. Aşa se înrudeşte cu toată lumea. 

— "Totuşi, alte rude mai apropiate nu are! 

— Dar Potaniecki, nu-i şi el ruda dumneavoastră? 

— Nici pomeneală! Pe Dumnezeul meu! El este rudă cu 
prima soţie, nu cu mine! 

— Şi Bukacki? 

— Dă-mi pace, domnule. Bukacki este vărul cumnatului 
meu. 

— Alte rude nu mai aveţi? 

— A vrut să-mi fie şi Gatowski de la Jatbrzykow. Ştii şi 
dumneata că lumea pretinde ce-i place... Pe Gatowski n-am 
nevoie să-l mai pun la socoteală. 

Maszko îi înfăţişa înadins tot felul de dificultăţi, pentru ca 
după aceea să-i sugereze un dram de speranţă, aşa că 


spuse: 

— Pe la noi, oamenii sunt ahtiaţi după moşteniri, numai să 
apară prilejul, şi se adună din toate părţile, ca vrăbiile la 
boabele de grâu... În asemenea situaţii, este foarte 
important cine se anunţă mai întâi, cu ce argumente, în 
fine, prin cine... Să nu uitaţi că un om energic şi priceput 
poate face ceva şi din nimic, pe când un lasă-mă să te las, 
care habar nu are de asemenea treburi, dimpotrivă, chiar 
dacă are temeiuri solide, poate să n-ajungă la nici un 
rezultat... 

— Aşa-i, ştiu din proprie experienţă. Toată viaţa am fost 
copleşit de tot felul de interese. Până aici mi-au ajuns. 

Aici domnul Ptawicki îşi duse mâna la gât, iar Maszko 
adăugă: 

— Afară de asta, puteţi deveni o pradă uşoară în mâna 
avocaţilor, care v-ar putea stoarce o groază de bani... 

— În acest caz, contez pe prietenia dumitale... 

— Nu veţi fi dezamăgit, răspunse Maszko cu gravitate. La 
dumneavoastră şi la domnişoara Marynia ţin atât de mult, 
de parcă aţi face parte din familia mea. 

— În numele orfanei mele, îţi mulţumesc, răspunse domnul 
Ptawicki. 

Tulburarea nu-i îngădui să spună mai mult. 

Maszko, în schimb, deveni iarăşi grav şi urmă; 

— Dacă vreţi să vă apăr drepturile, în acest caz, cum 
spuneam, s-ar putea dovedi iluzorii, vă rog să mi le 
încredinţaţi... 

Tânărul avocat îl apucă de mână pe domnul Plawicki. 

— Stimate domn, insistă, dumneavoastră bănuiţi despre ce 
e vorba, aşa că vă rog să fiţi bun şi să mă ascultați până la 
capăt. 

Îşi cobori glasul şi, deşi nu mai era nimeni în încăpere, 
începu să vorbească aproape în şoaptă. Vorbea apăsat, cu 
gravitate şi totodată cu stăpânire, cum îi stătea bine unui 
om care nu uită niciodată cine este şi ce reprezintă. Domnul 


Plawicki îşi mijea la răstimpuri ochii sau îi strângea mâna 
lui Mazsko, în sfârşit, când consfătuirea se încheie, propuse: 

— Domnule Maszko, te rog să treci în salon, o trimit îndată 
şi pe Marynia. Nu ştiu ce răspuns îţi va da, oricum, facă-se 
voia Domnului!... Eu te-am prețuit întotdeauna, acum însă 
te preţuiesc şi mai mult, asta-i! 

Braţele domnului Ptawicki se deschiseră larg, şi Maszko se 
aplecă spre el, repetând tulburat întrucâtva, deşi nu fără 
demnitate: 

— Mulţumesc, mulţumesc! 

După o clipă, se afla în salon. 

Domnişoara Marynia intră foarte palidă la faţă, dar 
liniştită. Maszko îi oferi scaunul, se aşeză şi el pe cel de 
lângă ea, şi începu să vorbească: 

— Mă aflu aici cu încuviințarea tatălui dumitale. Cuvintele 
mele nu-ţi vor aduce nimic nou faţă de ceea ce ţi-a spus 
tăcerea mea, pe care dumneata ai înţeles-o bine. Dar 
pentru că a venit timpul să-ţi mărturisesc sentimentele 
mele, o fac cu toată încrederea în inima şi caracterul 
dumitale. Sunt un om care te iubeşte, un reazim de 
nădejde, aşa că îmi încredinţez viaţa în mâinile dumitale şi 
te rog din adâncul sufletului să te căsătoreşti cu mine. 

Domnişoara Marynia tăcu o clipă, căutându-şi parcă 
vorbele, apoi rosti: 

— Domnule Masko, îţi datorez un răspuns limpede şi 
sincer; este un moment greu pentru mine, foarte greu, dar 
nu vreau să-ţi faci iluzii; nu te-am iubit, nu te iubesc şi nu 
voi fi soţia dumitale niciodată, cu riscul de a nu mă mai 
căsători. 

Aici se înstăpâni o tăcere mai lungă. Obrajii lui Maszko se 
făcură stacojii, iar ochii începură să împrăştie luciri reci de 
oţel. 

— Răspunsul e tot atât de categoric, pe cât e de dureros şi 
de neaşteptat pentru mine. N-ai vrea totuşi ca în loc să mă 
respingi acum categoric, să te mai gândeşti câteva zile? 


— Chiar dumneata mi-ai spus că ţi-am ghicit sentimentele, 
aşa că am avut destul răgaz să mă gândesc, iar răspunsul 
pe care ţi-l dau, l-am cântărit bine. 

Glasul lui Maszko deveni uscat şi aspru: 

— Socoteşti că, după cum te-ai purtat dumneata cu mine, 
n-aveam dreptul să-mi mai exprim această rugăminte? 

Era sigur că domnişoara Marynia îi va răspunde că 
purtarea ei a fost rău înţeleasă, că n-a făcut nimic care să-i 
îndreptăţească vreo speranţă, într-un cuvânt, că se va 
eschiva într-un fel, cum fac de obicei femeile cochete, 
nevoite să-şi răscumpere cochetăria prin minciună, ea însă 
îşi înălţă ochii spre el şi răspunse: 

— Purtarea mea faţă de dumneata n-a fost întotdeauna 
cum trebuie să fie, îmi recunosc vina şi te rog din tot 
sufletul să mă ierţi. 

Maszko tăcu. Femeia care se eschivează, stârneşte 
disprețul, pe când cea care îşi recunoaşte vina, aruncă 
arma din mâna oricărui potrivnic, în firea căruia, sau măcar 
în obiceiurile lui, există o fărâmă de sentimente cavalereşti. 
Pe de altă parte, singurul mod de a mişca inima unei femei 
în asemenea situaţii este să-i apreciezi faptele cu 
generozitate. Maszko, care vedea, prăpastia spre care se 
îndreaptă, ştia aceasta, şi se hotări să rişte totul pe ultima 
carte. 

Se simţea jignit în amorul propriu şi tremura tot de furie. 
Se stăpâni totuşi, îşi luă pălăria şi apropiindu-se de 
domnişoara Marynia, îi sărută mâna. 

— Domnişoară, am ştiut că ţii mult la Krzemien, mărturisi, 
şi am cumpărat proprietatea numai ca să ţi-o pun la 
picioare. Văd că am apucat-o pe un drum greşit şi mă 
retrag, deşi mă încearcă o neţărmurită părere de rău. Te 
rog să mă ierţi. Dumneata n-ai avut şi nu ai nici o vină. 
Liniştea dumitale îmi este mai scumpă decât propria 
fericire, de aceea fă-mi hatârul şi nu-ţi mai reproşa nimic. 
Adio, domnişoară. 

Şi ieşi. 


Marynia rămase multă vreme nemişcată, cu faţa palidă şi 
cu sufletul chinuit. Nu se aşteptase la asemenea cavalerism 
din partea lui. În plus, îi trecu prin minte gândul: „Celălalt 
mi-a luat Krzemief, ca să-şi salveze banii, iar Maszko l-a 
cumpărat, ca să mi-l dea înapoi!” Niciodată până atunci 
Potaniecki nu i se păruse atât de pierdut în gândurile ei. 
Acum nu-şi mai aducea aminte că Maszko cumpărase moşia 
de la tatăl ei, nu de la Potaniecki, iar în al doilea rând, o 
cumpărase în câştig; voia într-adevăr să i-o dea înapoi, dar 
numai ca s-o recapete din nou odată cu mâna ei, scăpând în 
acest fel şi de datoriile care o grevau. La drept vorbind, 
colţişorul drag nu-i fusese smuls nici de Potaniecki, nici de 
altcineva, ci domnul Plawicki în persoană îl vânduse de 
bunăvoie, fiindcă găsise un cumpărător. Marynia aprecia 
însă situaţia ca o femeie şi-l opunea pe Polaniecki lui 
Maszko, înălţându-l peste măsură pe cel din urmă şi 
coborându-l mai mult decât trebuia pe cel dintâi. Purtarea 
lui Maszko o tulburase atât de mult, încât dacă n-ar fi simţit 
o adevărată repulsie pentru el, l-ar fi chemat înapoi. Un 
răstimp avu chiar impresia că s-ar cuveni s-o facă, dar nu 
mai avea putere. 

Nu ştia că Maszko coborâse scările cu turbarea şi 
disperarea în suflet. Într-adevăr, în mintea lui se căsca o 
prăpastie. 

Toate calculele i se răsturnaseră; femeia pe care o iubea 
nu-l voise şi îl respinsese; cu toate că se străduise să-l cruţe, 
se simţea mai umilit ca oricând. Tot ce întreprindea mai 
înainte, îi întărea sentimentul propriei puteri, al propriei 
raţiuni, şi ducea lucrurile până la capăt cu siguranţa 
neclintită că trebuie să izbutească. Acum era prima dată 
când se îndoia de sine, când avea senzaţia că steaua lui 
prinde să pălească şi începe o perioadă de înfrângeri în 
toate domeniile în care acţionase până acum. Această 
perioadă începuse. Maszko cumpărase proprietatea 
Krzemien în condiţii extrem de avantajoase, dar moşia era 
prea mare faţă de posibilităţile lui. Dacă Marynia nu-l 


respingea, s-ar fi descurcat, pentru că în această situaţie nu 
mai trebuia să se gândească la renta viageră a domnului 
Ptawicki şi nici la plata sumei care-i revenea prin contract 
din parcelarea Magierowkăi. Aşa că acum trebuia să le dea 
bani Maryniei şi lui Potaniecki şi să plătească datoriile 
moşiei, lucru pe care trebuia să-l facă foarte urgent, 
deoarece creşteau pe zi ce trece din cauza dobânzilor 
cămătăreşti şi-l amenințau cu ruina totală. Pentru toate 
acestea, el nu dispunea decât de creditul lui, nezdruncinat, 
într-adevăr, până acum, dar folosit la maximum. Maszko ştia 
că dacă slăbea această pârghie, era pierdut fără întoarcere. 

De aceea, din când în când, pe lângă părerea de rău 
pentru Marynia, pe lângă durerea pe care o încearcă orice 
om când îşi pierde fericirea, îl cuprindea o mânie fără 
margini, nebunească aproape, şi o nestăvilită dorinţă de a 
se răzbuna. Era un om energic, a cărui fire plătea răul cu 
rău. lată de ce, ajungând acasă, murmură printre dinţii 
încleştaţi: 

— Dacă n-ai să fii soţia mea, n-am să te iert pentru ce mi-ai 
făcut; iar dac-ai să fii, tot n-am să te iert. 

În acest timp, domnul Plawicki intră în salonaşul în care se 
afla Marynia şi spuse: 

— L-ai refuzat, pentru că astfel ar fi trecut pe la mine la 
plecare. 

— Da, papă. 

— Nu i-ai lăsat nici o speranţă? 

— Nu, papâ... Îl respect mai mult decât pe oricine 
altcineva, dar nu i-am lăsat nici o speranţă. 

— Şi ce-a zis? 

— Tot ce putea să zică un om atât de nobil. 

— Altă nenorocire! Oftă. Cine ştie dacă acum, la bătrâneţe, 
nu m-ai lipsit de ultima bucăţică de pâine... Am ştiut însă că 
nu vei ţine cont de asta. 

— Nu puteam, nu puteam să procedez altfel. 

— Nici nu vreau să te silesc; mă duc să-mi ofer durerea 
acolo unde lacrimile unui bătrân se numără boabă cu 


boabă. 

Şi plecă la Lours, să privească la cei care jucau biliard. L- 
ar fi acceptat pe Maszko, dar în realitate nu-l considera o 
partidă strălucită, şi socotind că Marynia poate găsi alta 
bună, nu era prea îngrijorat de cele petrecute. 

O oră şi jumătate mai târziu, Marynia se duse la doamna 
Emilia. 

— Mi s-a luat o piatră de pe inimă, spuse drept 
introducere. Astăzi l-am refuzat categoric pe domnul 
Maszko. 

Doamna Emilia o îmbrăţişă în tăcere. 

lar Marynia continuă: 

— Îmi pare rău de el... S-a purtat atât de frumos şi delicat 
cu mine, cum numai un astfel de om poate s-o facă, şi dacă 
aş ţine cât de puţin la el, l-aş chema înapoi chiar astăzi. 

Îi relată doamnei Emilia convorbirea cu Maszko. De bună 
seamă, nu i se putea reproşa nimic, şi doamna Emilia se 
miră întrucâtva, fiindcă, socotea că Maszko are o fire 
violentă şi nu se aştepta ca într-o clipă atât de dificilă 
pentru el, să dea dovadă de atâta stăpânire de sine şi 
nobleţe. Domnişoara Marynia reluă: 

— Dragă Emilka, cunosc prietenia ta pentru domnul 
Potaniecki, dar judecă-i şi tu pe amândoi după fapte, nu 
după vorbele lor, şi compară-i. 

— N-o să-i compar niciodată, se împotrivi doamna Emilia. 
Comparaţia nu e posibilă. Domnul Stanislaw reprezintă 
pentru mine un om de o sută de ori mai bun decât Maszko, 
iar tu îl nedreptăţeşti. Tu, Marynia, n-ai dreptul să spui: 
„Unul mi-a luat Krzemien, iar celălalt a vrut să mi-l dea 
înapoi!” N-a fost aşa. Domnul Potaniecki nu ţi l-a luat 
niciodată, iar acum, dacă ar putea, ţi l-ar da înapoi din toată 
inima. Eşti pornită împotriva lui. 

— Nu sunt pornită, dar n-am cum să schimb realitatea... 

Doamna Emilia o aşeză înaintea ei şi-i spuse: 

— Din contră, Marynia, eşti pornită, şi am să-ţi spun de ce. 
Pur şi simplu, pentru că nu-ţi este indiferent. 


Domnişoara Marynia se înfioră, de parcă cineva îi atinsese 
o rană dureroasă, iar după o clipă răspunse cu glasul 
schimbat: 

— Domnul Potaniecki nu-mi este indiferent... Ai dreptate... 
Toată simpatia mea pentru el s-a schimbat în aversiune. 
Emilka, ascultă ce vreau să-ţi spun: dacă aş putea alege 
acum între aceşti doi oameni, l-aş alege pe Maszko fără să 
mai stau pe gânduri. 

Doamna Emilia îşi înclină capul; după o clipă, braţele 
domnişoarei Marynia îi înconjurară gâtul. 

— Nici nu ştii cât sunt de necăjită că îţi produc această 
supărare, dar vreau să-ţi spun adevărul. Ştiu că în cele din 
urmă vei înceta, şi tu să mă iubeşti şi am să rămân singură 
pe lume. 

Într-adevăr, începea să se întâmple ceva asemănător. Cele 
două femei se despărţiră îmbrăţişându-se şi sărutându-se, 
totuşi, când se aflară departe una de alta, simţiră 
amândouă că se rupsese ceva între ele, şi prietenia lor n- 
avea să mai fie ca înainte. 

Doamna Emilia ezită câteva zile să-i repete lui Potaniecki 
cuvintele Maryniei, dar el o rugă atât de mult să-i spună 
adevărul, încât în cele din urmă se gândi că e mai bine să 
procedeze în consecinţă. După ce o ascultă, tânărul îi 
spuse: 

— Mulţumesc, doamnă. Dacă domnişoara Ptawicka mă 
dispreţuieşte, n-am încotro, trebuie să mă împac cu acest 
gând, nu sunt de acord, însă, să încep să mă dispreţuiesc eu 
însumi. Şi aşa am mers prea departe. Dumneata ştii că, 
dacă am nedreptăţit-o, m-am străduit să-mi răscumpăr vina, 
i-am cerut iertare. Alte obligaţii socotesc că nu mai am. Îmi 
va fi greu, nu ţi-o ascund, dar n-am fost şi nu sunt un 
nătâng, aşa că voi fi în stare să renunţ la tot ce simt pentru 
domnişoara Plawicka, cum aş renunţa la orice lucru de care 
nu mai am nevoie. Îţi promit solemn. 

— 'Te cred, domnule Stanislaw, dar vei suferi foarte mult. 

Tânărul răspunse aproape cu veselie: 


— Da de unde! Dac-o să mă usture prea tare, o să te rog 
pe dumneata să mă bandajezi. Ştiu că dacă o să mă 
îngrijească nişte mâini atât de bune, rezultatul va fi foarte 
eficient. O să te ajute Litus, iar eu n-am să mă vaiet. 

După care se întoarse acasă plin de energie şi voinţă. 

I se părea că va putea să-şi învingă dragostea tot atât de 
lesne cum ar fi frânt un baston pe genunchi. Petrecu câteva 
zile în această dispoziţie. În acest timp, nu se duse decât la 
birou, unde discută cu Bigiel exclusiv despre afaceri. Lucra 
de dimineaţă până seara şi nu-şi îngăduia să se gândească 
nici o clipă la Marynia în timpul zilei. 

Dar în nopţile de insomnie, nu se putea apăra de năvala 
gândurilor. Atunci avea impresia că Marynia putea să-l 
iubească, să-i poarte numele şi să fie cea mai bună soţie, să 
fie atât de fericit cu ea, cum nu va mai fi cu nimeni, în 
sfârşit, că putea să ţină la ea ca la bunul cel mai de preţ. 

Durerea care creştea din aceste gânduri îi pătrundea 
toată fiinţa şi nu-l mai părăsea. Or, cum durerea roade 
sufletul şi sănătatea, precum rugina fierul, Potaniecki 
începu să slăbească. Îşi dădu seama că înfrângerea 
propriilor sentimente înseamnă neîndoielnic distrugerea 
fericirii! Niciodată viitorul nu i se păruse atât de gol, nu 
înţelesese atât de clar ca acum că nu va izbuti să-l umple cu 
nimic. Mai realiză că poţi iubi o femeie nu aşa cum este, ci 
cum ar putea să fie. Îl chinuia un dor fără margini. 

Având multă putere de voinţă, o evita pe Marynia. Ştia 
întotdeauna când ea se ducea la doamna Emilia şi atunci se 
închidea în casă. 

Abia când se îmbolnăvi Litka, începu s-o viziteze zilnic pe 
doamna Emilia, petrecând ceasuri întregi alături de 
Marynia la căpătâiul bolnavei. 

XV. 

Biata Litka, după o nouă criză, mai primejdioasă decât cea 
dinainte, nu-şi mai revenea. Acum îşi petrecea zilele în 
salon, lungită într-un şezlong, întrucât medicii şi doamna 
Emilia căzuseră de acord să n-o ţină tot timpul în pat. Îi 


plăcea să-l aibă pe Potaniecki lângă ea şi discuta cu el şi cu 
mama ei despre tot ce-i trecea prin minte. Când era 
Marynia de faţă, tăcea, în schimb, o privea câteodată lung, 
apoi îşi înălța privirile în tavan, gândindu-se parcă la ceva 
sau vrând să priceapă ceva. Uneori se cufunda în visare şi 
când rămânea singură cu mama ei. Într-o bună zi, după 
amiază, se trezi din somn şi, adresându-se mamei, o rugă: 

— Mămico, şezi, te rog, lângă mine, aici, pe canapea. 

Doamna Emilia îi făcu pe plac; copila îi înconjură gâtul cu 
braţul şi, rezemându-şi capul pe umărul ei, începu să-i 
spună cu glasul slăbit, mângâietor: 

— Aş vrea să te întreb ceva, mămico, dar nu ştiu cum să 
fac. 

— Despre ce e vorba, fetiţa mea? 

Litka tăcu o vreme, adunându-şi gândurile, după care 
întrebă: 

— Ce înseamnă, mămico, să iubeşti pe cineva? 

— Să iubeşti pe cineva, Litus? 

Doamna Emilia repetă întrebarea, neînţelegând prea bine 
dintr-o dată ce o întreba copila, aceasta însă nu ştia să-şi 
formuleze întrebarea mai precis. 

— Ce înseamnă, mamă...? 

— Ai vrea ca fiinţa iubită să fie sănătoasă, aşa cum vreau 
eu să fii tu. 

— Şi mai ce? 

— Ai vrea să fie fericită, să-i fie bine pe lume, iar dacă i s- 
ar întâmpla să-i fie rău, ai vrea să suferi tu în locul ei. 

— Şi mai ce? 

— Ai vrea să fie întotdeauna lângă tine, cum eşti tu cu 
mine, ai vrea să te iubească şi ea, cum mă iubeşti tu pe 
mine. 

— Acum înţeleg, spuse Litka după ce se gândi puţin. Şi eu 
am crezut la fel. 

— Da, pisicuţo. 

— Pentru, că eu încă de la Reichenhall, îţi aduci aminte, 
mămico, la Thumsee, am auzit că domnul Stach o iubeşte pe 


domnişoara Marynia. Acum ştiu că trebuie să fie tare 
nefericit, deşi nu vorbeşte niciodată despre asta. 

Temându-se ca Litka să nu se emoţioneze prea mult, 
doamna Emilia o întrebă: 

— Pisicuţa mea, nu te oboseşte discuţia asta? 

— Nu, mămico, câtuşi de puţin! Acum înţeleg. El ar vrea ca 
ea să-l iubească, iar ea nu-l iubeşte, ar vrea să fie mereu 
lângă ea, dar ea locuieşte cu tatăl ei şi nu vrea să se însoare 
cu el. 

— Să se căsătorească... 

— Da, să se căsătorească. Şi el suferă din cauza asta, nu-i 
aşa, mămico? 

— Da, copila mea. 

— Pentru că eu ştiu tot. Dar dacă ea l-ar lua de bărbat, l-ar 
iubi? 

— Sigur, pisicuţo, el e un om atât de bun. 

— Acum ştiu... 

Fetiţa închise ochii, şi doamna Emilia crezu o vreme că 
adoarme, dar după o clipă, Litka urmă iarăşi: 

— Dar dacă el s-ar căsători cu Marynia, pe noi ne-ar mai 
iubi? 

— Da, Litus. Ne-ar iubi totdeauna, ca şi acum. 

— Dar pe Marynia mai mult? 

— Marynia i-ar fi atunci mai apropiată decât noi. Dar de ce 
te interesează pe tine, pisicuţa mea? 

— E rău? 

— Nu, nu e nimic rău în asta, nici pomeneală! Numai că 
mi-e teamă să nu oboseşti. 

— A, nu, eu mă gândesc mereu la domnul Stach. Da să nu-i 
spui nimic Maryniei. 

Cu acestea, discuţia se sfârşi, dar în cele câteva zile care 
urmară, Litka tăcu întruna, privind însă şi mai stăruitor la 
Marynia. Câteodată o lua de mână şi i se uita în ochi, de 
parcă voia s-o întrebe ceva. Alteori, când era şi Potaniecki 
de faţă, îşi strămută privirea de la unul la celălalt, apoi îşi 
lăsa pleoapele în jos. Veneau zilnic, adesea şi de câteva ori 


pe zi, vrând s-o ajute pe doamna Emilia care, neîngăduind 
nimănui s-o înlocuiască nopţile la căpătâiul fetiţei, şi le 
petrecea de vreo săptămână numai lângă ea, dormind puţin 
doar în timpul zilei, când Litka izbutea s-o convingă. Cu 
toate acestea, doamna Emilia nu-şi dădea seama pe deplin 
de primejdia care ameninţa copila, deoarece medicul însuşi, 
neştiind cum avea să evolueze boala de astădată, dacă avea 
să însemne doar un pas înainte sau chiar sfârşitul, o liniştea 
cu atât mai categoric, cu cât îl rugase şi Polaniecki să n-o 
sperie. 

Intuia totuşi că starea fetiţei nu este prea bună şi cu toate 
asigurările medicului, îşi simţea inima înfiorată de spaimă. 
Faţă de Litka, se prefăcea întotdeauna zâmbitoare şi veselă, 
ca şi faţă de Potaniecki sau Marynia, dar copila se 
deprinsese să vadă totul şi nu-i scăpa nici cea mai mică 
nelinişte a mamei, oricât de grijuliu ascunsă. 

Aşa că într-o dimineaţă, când Polaniecki, rămas singur cu 
ea, era ocupat să-i umfle un balon de tafta mătăsoasă pe 
care i-l adusese în dar, Litka i se plânse: 

— Domnule Stach, mi se pare câteodată că mămica este 
foarte îngrijorată că sunt bolnavă. 

„se opri din treabă şi răspunse: 

— Nici nu-i trece prin minte. Ce ţi se mai năzare sub ciuful 
ăsta bălai? De altfel, e firesc să fie neliniştită, fiindcă ar 
prefera să fii sănătoasă... 

— De ce toţi ceilalţi copii sunt sănătoşi, iar eu sunt mereu 
bolnavă? 

— Aşa sănătate! Copiii lui Bigiel n-au fost toţi bolnavi de 
tuse convulsivă? Câteva luni, toată casa a fost ca un lazaret. 
Şi Jozia n-a avut pojar? Toţi copiii sunt mereu bolnavi, asta-i 
toată bucuria pe care ne-o fac. 

— Ei, domnule Stach, vorbeşti şi dumneata aşa, ceilalţi 
copii se îmbolnăvesc şi ei, dar pe urmă se fac sănătoşi... 

Aici începu să clatine din cap. 

— Nu, asta-i altceva. Eu trebuie să stau mereu întinsă, 
altfel inima începe să-mi bată prea tare. Mai alaltăieri, când 


au început să cânte pe stradă, şi mămica era în cameră, m- 
am dus la fereastră şi am văzul o înmormântare; atunci m- 
am gândit că o să mor şi eu... 

— Litka, nu mai vorbi prostii! O certă Potaniecki. 

Şi începu să umfle repede balonul, ca să-şi ascundă emoția 
şi să-i arate astfel copilei că vorbele ei nu trebuiau luate în 
serios. 

Dar Litka îşi urmă gândul: 

— Câteodată mă înăbuş, şi inima îmi bate atât de tare... 
Mămica m-a sfătuit să spun atunci rugăciunea În grija ta, 
Doamne, şi eu o spun întotdeauna, pentru că mi-e frică 
grozav să mor. Ştiu că în cer e bine, dar acolo n-o să fiu cu 
mămica, şi o să stau singură în cimitir... Da, şi noaptea... 
lăsă balonul, se aşeză lângă canapea şi, luându-i mina 
Litkăi, îi spuse: 

— Dragă Litus, dacă o iubeşti pe mama, dacă ţii la mine 
cât de puţin, să nu te mai gândeşti la asemenea lucruri. Tu 
o să te faci bine, dar mama s-ar necâji grozav dacă ar afla 
ce năzdrăvănii trec prin căpşorul ăsta al tău. Să nu uiţi că 
îţi face rău. 

Litka îşi împreună mâinile: 

— Dragă domnule Stach, te mai întreb un singur lucru, 
numai unul, doar atât! 

Tânărul îşi înclină capul spre ea. 

— Hai, pisicuţo, dă-i drumul. Numai să fie ceva cu miez. 

— Dumitale ţi-ar părea tare râu de mine? 

— E, vezi ce rea eşti! 

— Răspunde-mi, domnule Stach...! 

— Eu? Ce copil nerecunoscător! Bine, Litus, dar tu ştii că 
eu te iubesc grozav de mult! Doamne fereşte!... De nimeni 
nu mi-ar părea atât de rău... Ai să taci odată, musculiţă 
necăjită! Copiliţa mea scumpă...! 

Fetiţa îşi îndreptă ochii străluminaţi spre el: 

— Tac... Domnule Stach! 

Şi în clipa când intră doamna Emilia, iar el se pregătea să 
plece, îl mai întrebă: 


— Nu eşti supărat pe mine, nu-i aşa, domnule Stach? 

— Nu, Litus! O linişti Potaniecki. 

Când ieşi în antreu, auzi o bătaie uşoară în uşă, deoarece 
doamna Emilia dispusese să se scoată clopoţelul. Deschise 
şi o văzu pe Marynia care venea de obicei seara. Se 
salutară şi ea îl întrebă: 

— Cum se simte Litka astăzi? 

— Ca de obicei. 

— Medicul a fost? 

— A fost. N-a găsit nimic rău. Îmi dai voie să te ajut? 

Spunând acestea, vru să-i scoată pardesiul, dar ea refuză, 
nedorind să-i primească serviciile. Atunci, cu inima 
îndurerată de discuţia cu Litka, se năpusti asupra ei pe 
neaşteptate: 

— E o simplă politeţe, nimic mai mult, dar chiar dacă ar fi 
altceva, ai putea să laşi aversiunea faţă de mine dincolo de 
pragul acestei case, fiindcă aici e un copil bolnav, pe care-l 
iubesc nu numai eu, ci şi dumneata. În purtarea dumitale 
nu lipseşte numai bunătatea, ci şi măsura. l-aş fi ajutat 
oricărei alte femei să-şi scoată pardesiul, şi mai află, 
domnişoară, că acum nu mă mai gândesc decât la Litka. 

Îşi descărcă furia cu atâta vehemenţă, încât domnişoara 
Marynia, surprinsă, se sperie puţin şi îşi pierdu capul, astfel 
că-i îngădui supusă să-i scoată pardesiul şi nu numai că nu 
găsi în ea puterea să se simtă jignită, dar se gândi că aşa 
poate să vorbească doar un om copleşit de îngrijorare şi 
suferinţă, aşadar un om care nu se preface, cu adevărat 
bun. 

În sfârşit, poate că şi energia lui neaşteptată impresiona 
firea ei de femeie, destul că Potaniecki o câştigă în acest 
moment mai mult decât oricând, de când se văzuseră la 
Krzemien; niciodată nu-i mai amintise atât de intens de 
tânărul acela cutezător, pe care-l condusese atunci prin 
grădina de la Krzemief. Era, fireşte, numai o impresie 
trecătoare, care nu putea hotări atitudinea unuia faţă de 


celălalt în viitor, dar acum îşi ridică ochii spre el puţin 
uimită, însă fără supărare, şi spuse: 

— Te rog să mă ierţi, domnule... 

Între timp, Polaniecki izbuti să se înfrâneze şi se ruşină: 

— Eu te rog să mă ierţi. Litka mi-a vorbit astăzi despre 
moartea ei, şi sunt atât de revoltat, încât nu ştiu ce să mai 
fac... Trebuie să mă înţelegi şi să mă ierţi. 

Îi strânse mâna cu putere şi plecă. 

XVI. 

În ziua următoare, Marynia îi propuse doamnei Emilia să 
se mute la ea până când se va însănătoşi Litka, iar Litka îi 
sprijini rugămintea, pe care doamna Emilia fu nevoită s-o 
accepte după o scurtă împotrivire. Ce-i drept, cădea din 
picioare de oboseală; sănătatea bolnavei necesita o veghe 
necontenită, întrucât o nouă criză se putea declanşa în 
orice clipă. Era greu de presupus că slujitoarea, oricât de 
credincioasă, nu putea să aţipească tocmai într-un moment 
în care ajutorul imediat putea să hotărască viaţa copilei, 
astfel că prezenţa Maryniei constituia un sprijin real şi 
liniştirea mamei îngrijorate. 

În ce-l priveşte pe domnul Plawicki, acesta prefera să 
mănânce la restaurant decât acasă, aşa că nu-i făcu 
greutăţi. Altminteri, Marynia se repezea în fiecare zi să afle 
cum stă cu sănătatea şi să pună ordine în cheltuielile casei, 
după care se întorcea la doamna Emilia, ca să vegheze o 
jumătate de noapte lângă Litka. 

În acest fel, Potaniecki, care îşi petrecea tot timpul liber la 
doamna Emilia şi-i primea, mai degrabă îi îndemna să plece, 
mulţumindu-le, pe toţi cei care veneau să se intereseze cum 
se simte fetiţa, o vedea pe Marynia în fiecare zi. 

O admira fără rezerve. Nici doamna Emilia nu putea arăta 
mai multă dragoste faţă de bolnavă, nu se pricepea s-o 
îngrijească mai bine ca ea. După o săptămână, chipul 
domnişoarei Marynia se alungi de oboseală şi de teamă, 
ochii i se încercănară, dar puterea şi energia ei păreau să 
crească pe zi ce trece. În purtarea ei era atâta dulceaţă şi 


bunătate, ceva atât de discret şi delicat în tot ce făcea 
pentru Litka, încât copila, cu toată ciuda care mai stăruia în 
sufleţelul ei faţă de Marynia, începu să se simtă bine cu ea, 
şi când pleca pentru câteva ore la domnul Plawicki, bolnava 
o aştepta cu mare nerăbdare. 

În ultimul timp, sănătatea fetiţei părea că se mai 
ameliorase. Medicul îi îngăduise să se scoale, să se plimbe 
prin cameră şi să stea în fotoliul care, în zilele cu soare, era 
împins lângă uşa care dădea în balcon, ca să poată privi pe 
stradă la forfota oamenilor şi a trăsurilor. 

De multe ori, Potaniecki, doamna Emilia şi domnişoara 
Marynia se aflau atunci în jurul ei şi discutau despre cele ce 
se petreceau pe stradă. Uneori fetiţa era apatică şi parcă 
îngândurată, alteori firea-i copilărească ieşea învingătoare 
şi se bucura de toate, de soarele de octombrie, care aurea 
palid acoperişurile, pereţii şi ferestrele magazinelor, de 
îmbrăcămintea trecătorilor şi de strigătele precupeţilor. Se 
părea că acele elemente puternice ale vieţii, care pulsau în 
viitoarea oraşului, pătrund în fiinţa ei şi o înviorează. Din 
când în când, îi treceau prin cap gânduri ciudate, şi odată, 
când prin faţa balconului trecea un car greoi, încărcat cu 
arbuşti de lămâi în hârdăiaşe, care, deşi legaţi cu lanţuri, se 
clătinau hurducaţi de mişcarea roţilor, remarcă: 

— Lor nu le bate inima. 

Apoi, ridicându-şi ochii spre Potaniecki, îl întrebă: 

— Domnule Stach, copacii trăiesc mult? 

— Foarte mult, unii chiar mii de ani. 

— Atunci eu aş vrea să fiu un copac. Mămico, care copac îţi 
place mai mult? 

— Mesteacănul. 

— Atunci aş vrea să fiu un lujer de mesteacăn, iar 
dumneata unul mare, ca să creştem împreună. Domnule 
Stach, dumneata ai vrea să fii mesteacăn? 

— Da, numai să cresc alături de lujerul meu drag. 

Litka se uită la el şi, clătinându-şi căpşorul cu mâhnire, se 
împotrivi: 


— A, nu! Eu ştiu lângă cine ai vrea dumneata să creşti. 

Domnişoara Marynia se tulbură şi îşi cobori ochii deasupra 
lucrului, iar Potaniecki începu să-i mângâie cu mâna 
căpşorul bălai, repetând: 

— Pisicuţa mea iubită, draga mea!... A mea, a mea...! 

Litka tăcu; de sub genele-i lungi picurară două lacrimi şi i 
se rostogoliră încet pe obraji. 

După o clipă însă, îşi înălţă feţişoarea-i dulce, luminată de 
zâmbet. 

— Eu o iubesc pe mămica foarte mult, se destăinui, şi pe 
domnul Stach îl iubesc, şi pe Marynia o iubesc... 

XVII. 

Profesorul Waskowski se interesa zilnic de sănătatea 
micuţei şi, cu toate că de cele mai multe ori nu era primit îi 
trimitea flori. Potaniecki, întâlnindu-l odată la masă, îi 
mulţumi în numele doamnei Emilia. 

— Ochiu-boului, numai ochiul-boului! Răspunse profesorul. 
Astăzi cum se simte? 

— Astăzi, ceva mai bine, dar în general rău. Mai rău decât 
la Reichenhall. Aşteptăm cu groază de fiecare dată ziua 
următoare. Şi când te gânde? Ti că poate să nu mai fie...! 

se întrerupse, cuvintele i se poticniră în gât; vrând să-şi 
înfrângă emoția. Începu să hulească: 

— Ce rost are să mai aştepţi mila cuiva! Există doar logica, 
şi aceasta ne învaţă că cine are inima bolnavă trebuie să 
moară; s-o ia dracu de viaţă! 

Tocmai atunci veni şi Bukacki care, aflând despre ce e 
vorba, se năpusti şi el asupra profesorului Waskowski, 
deoarece şi el, iubind-o pe Litka, se revolta în sinea lui la 
gândul morţii care o ameninţa. 

— Cum poţi să te amăgeşti de bună voie atâţia ani şi să 
formulezi nişte principii care se prefac în pulbere în faţa 
destinului orb? 

Bătrânii răspunse cu blândeţe: 

— Dragii mei, cum puteţi voi să măsuraţi cu măsura 
voastră înţelepciunea şi mila dumnezeiască? Oricine intră 


într-o catacombă este într-adevăr învăluit de întuneric, dar 
n-are dreptul să nege că deasupra există cerul şi soarele, 
lumina şi căldura... 

— Poftim mângâiere! Îl întrerupse Potaniecki. Nici o muscă 
nu trăieşte cu filosofia asta, darmite o mamă căreia-i moare 
unicul copil. 

Ochii albaştri ai profesorului priveau parcă dincolo de 
lume; un timp aţinti golul dinaintea lui cu îndărătnicie, apoi 
vorbi ca un om care vede ceva, dar nu e sigur dacă vede cu 
precizie: 

— Mie mi se pare că această copilă a intrat prea mult în 
inima oamenilor, ca să se petreacă din viaţă fără să lase nici 
o urmă. Aici e ceva... l-a fost sortit ceva, trebuie să 
împlinească ceva, şi după aceea va muri. 

— Ăsta-i misticism! Îl sancţionă Bukacki. 

Dar Polaniecki îl întrerupse: 

— Numai să fie aşa! Misticism sau nu, numai să fie aşa! La 
ananghie, omul se agaţă şi de umbra lui. Nici eu n-am 
realizat niciodată că trebuie să moară. 

Profesorul adăugă: 

— Cine ştie, poate să trăiască mai mult decât oricare 
dintre noi! 
se afla în acea fază de scepticism, când omul nu mai vede 
nimic sigur în jurul lui, când totul i se pare doar posibil, mai 
ales când acest tot reprezintă aspiraţia lui intimă; răsuflă 
deci cu uşurare şi îşi mai veni puţin în fire. 

— Dumnezeu să aibă milă de ea şi de doamna Emilia! 
Rosti. Aş plăti o sută de slujbe, dacă aş şti că-i ajută. 

— Plăteşte numai una, dar din toată inima. 

— Chiar aşa am să fac! Cât despre sinceritatea şi buna 
mea intenţie, vă asigur că n-ar fi mai mari, nici dacă ar fi 
vorba de propria-mi piele. 

Waskowski zâmbi. Şi zise: 

— 'Te afli pe drumul cel bun, pentru că tu ştii să iubeşti. 

Se simţiră cu toţii parcă mai uşuraţi. Bukacki, chiar dacă 
mai gândea ceva împotriva celor spuse de Waskowski, nu 


mai îndrăzni să zică nimic, deoarece scepticismul - fie şi cel 
mai adânc înrădăcinat, acela din momentele când omul, 
ameninţat de o nenorocire adevărată, îşi caută salvarea în 
credinţă - trage căciula peste urechi şi nu numai că devine 
laş, dar îşi pare lui însuşi searbăd şi mărunt. 

Bigiel, care sosi tocmai atunci, fu întâmpinat de chipuri 
mai vesele şi remarcă: 

— Înţeleg că mititica se simte mai bine. 

— Nu, nu! Îi răspunse Polaniecki. Profesorul ne-a spus 
câteva lucruri bune să le pui pe rană. 

— Slavă Domnului! Soţia mea a plătit astăzi o slujbă, şi pe 
urmă s-a dus la doamna Emilia. Mănânc şi eu cu voi, fiindcă 
am căpătat concediu, şi de vreme ce Litka e mai bine, o să 
vă spun încă o veste bună. 

— Ei, ce s-a întâmplat? 

— M-am întâlnit mai înainte cu Maszko, care o să pice şi el 
îndată. Să-l felicitaţi, pentru că se însoară. 

— Cu cine? Întrebă Potaniecki. 

— Cu vecina mea. 

— Cu domnişoara Krastawska? 

— Da. 

— Pricep, interveni Bukacki, le-a făcut praf cu măreţia, 
naşterea aleasă şi averea lui, iar din această pulbere şi-a 
modelat o soţie şi o soacră. 

— Explicaţi-mi şi mie un lucru, îi rugă profesorul 
Waskowski. Maszko e un om credincios... 

— Ca un conservator ce se află, îl întrerupse Bukacki, din 
decenţă... 

— Doamna şi domnişoara Krastawski de asemenea, urmă 
Waskowski. 

— Din obişnuinţă... 

— De ce nu se gândesc ei niciodată la viaţa viitoare? 

— Maszko, de ce nu te gândeşti niciodată la viaţa viitoare? 
Strigă Bukacki, întorcându-se spre avocatul care tocmai îşi 
făcea apariţia. 

Maszko se apropie şi întrebă: 


— Ce spui? 

— Spun: Tu, felix Maszko, nube! 30 

Începură să-l felicite cu toţii, în timp ce el le primi urările 
cu gravitate şi apoi le răspunse: 

— Dragii mei, vă mulţumesc din toată inima, şi întrucât o 
cunoaşteţi cu toţii pe logodnica mea, nu mă îndoiesc deloc 
de sinceritatea urărilor voastre. 

— Asta să nu ţi-o îngădui! Avertiză Bukacki. 

lar Potaniecki adăugă: 

— Ai cumpărat moşia de la Krzemien la momentul potrivit. 

Într-adevăr, proprietatea îi picase la vreme, fără ea poate 
că ar fi fost respins. Tocmai de aceea observaţia lui 
Potaniecki nu-i fu pe plac, se strâmbă deci şi zise: 

— Tu mi-ai înlesnit cumpărarea ei, şi uneori îţi sunt 
recunoscător, dar alteori te blestem. 

— De ce, mă rog? 

— Pentru că unchiul tău, Plawicki, este cea mai 
plictisitoare şi cea mai insuportabilă fiinţă de pe lume, 
nemaivorbind de verişoara ta, care e o domnişoară foarte 
drăguță, dar declină de dimineaţa până seara colţişorul ei 
drag, trecându-l prin toate cele şapte cazuri şi adăugând de 
fiecare dată câte o lacrimă. Tu nu prea te duci pe la ei, dar 
crede-mă, e nespus de agasant. 
îl privi în albul ochilor şi-i răspunse: 

— Ascultă, Maszko, eu l-am bârfit pe unchiul meu cât am 
putut, dar asta nu înseamnă că trebuie să ascult cu 
nepăsare când altcineva îl vorbeşte de rău, mai ales când 
acest altcineva a făcut o afacere straşnică pe seama lui. În 
ce o priveşte pe domnişoara Maria, ştiu că-i pare rău de 
Krzemief, dar asta dovedeşte că nu e o păpuşă goală pe 
dinăuntru, nu e un manechin, ci o femeie cu inimă 
adevărată, mă înţelegi! 

Se aşternu o clipă de tăcere, Maszko înţelese de minune la 
cine făcea aluzie Potaniecki, vorbind de păpuşa goală pe 
dinăuntru şi de manechin, aşa că roşaţa obrazului îl deveni 
cărămizie, iar buzele începură să-i tremure. Se stăpâni 


totuşi. Nu era deloc laş, dar până şi cel mai îndrăzneţ om 
are pe cineva cu care nu vrea să se pună rău, iar pentru 
Maszko acest cineva era tocmai Potaniecki. 

Se mulţumi să ridice din umeri, prefăcându-se mirat: 

— De ce te superi? Dacă nu-ţi place... 

Dar Polaniecki îl întrerupse: 

— Eu nu mă supăr, dar te sfătuiesc să nu uiţi ce ţi-am spus. 

Şi continuă să-l privească în ochi, iar Maszko se gândi: 
„Dacă ţii neapărat să faci scandal, n-ai decât!” 

— N-o să uit ce mi-ai spus, răspunse, dar îţi dau şi eu un 
sfat: nu-ţi permite să vorbeşti cu mine pe tonul ăsta, pentru 
că s-ar putea să ţin minte şi să-ţi cer socoteală. 

— Ce dracu! Sări Bukacki Ce v-a găsit?! 
însă, care i-o cocea de mult lui Maszko, ar fi împins 
negreşit lucrurile până la ultimele consecinţe, dacă în 
încăpere n-ar fi dat buzna tocmai atunci slujitorul doamnei 
Emilia: 

— Domnule, vă rog, îngăimă gâfâind, domnişoara moare! 
păli şi, luându-şi pălăria, se repezi la uşă. Urmă o tăcere 
îndelungată, surdă, pe care o întrerupse Maszko: 

— Am uitat, se scuză, că trebuia să-l cruţ... 

Waskowski îşi acoperi ochii cu palmele şi începu să se 
roage. 

Într-un târziu, înălţă capul şi zise: 

— Numai Dumnezeu a cetluit moartea, şi numai el poate s- 
o oprească! 

După un sfert de oră, Bigiel primi un bilet de la soţia lui, în 
care scria: „Criza a trecut!” 

XVIII 

grăbea spre doamna Emilia, temându-se că n-o va mai găsi 
pe Litka în viaţă; slujitorul îi spuse pe drum că fetiţa era în 
convulsii şi agoniza. Când ajunse, însăşi doamna Emilia 
alergă în întâmpinarea lui şi-i spuse dintr-o răsuflare: 

— E mai bine! E mai bine! 

— Medicul a venit? 

— A venit. 


— Şi copila? 

— Doarme. 

Pe chipul doamnei Emilia, resturi de spaimă se luptau cu 
speranţa şi bucuria. Potaniecki băgă de seamă că buzele îi 
erau aproape albe, ochii uscați şi înroşiţi, şi obrajii 
cărămizii. Era obosită de moarte, întrucât nu dormise de 
douăzeci şi patru de ore. 

Totuşi medicul, un tânăr energic, considera că deocamdată 
primejdia trecuse. Doamna Emilia se bucura mai ales de ce- 
i spuse de faţă cu Potaniecki: 

— Nu trebuie să mai aibă o nouă criză, şi o să ne străduim 
să nu mai aibă! 

Exista în aceste cuvinte o mângâiere reală, deoarece 
arătau că medicul însuşi credea în posibilitatea evitării unei 
noi crize, dar ele conţineau şi avertismentul că următoarea 
criză poate fi fatală. Doamna Emilia se agăța acum de orice 
speranţă, aşa cum un om care se prăbuşeşte într-o 
prăpastie se agaţă de ramurile copacilor ce cresc pe 
marginea ei. 

— N-o să mai aibă! N-o să îngăduim! Repetă febril 
strângând mâna medicului. 
îl privi atent în ochi, vrând să citească în ei dacă o spune 
numai ca s-o liniştească pe biata mamă, sau aşa îi dicta 
experienţa profesională, după care îl încercă: 

— Domnul doctor, stai lângă bolnavă azi, nu? 

— Nu e nevoie, răspunse medicul. Copila este epuizată şi 
probabil că va dormi mult şi adânc. Vin mâine, pentru astăzi 
sunt pe deplin liniştit. 

Apoi se adresă doamnei Emilia: 

— Ar fi bine să vă odihniţi şi dumneavoastră. Acum orice 
pericol a trecut, iar bolnava nu trebuie să vadă pe faţa 
dumneavoastră oboseala şi neliniştea, pentru că ar putea să 
se sperie, şi e prea slăbită pentru asta. 

— N-am putut să adorm, spuse doamna Emilia. 

Medicul îşi pironi asupra ei ochii albaştri şi, privind-o cu 
anume încordare, îi spuse rar: 


— Vă culcaţi peste o oră şi adormiţi imediat. O să dormiţi 
neîntrerupt între şase şi opt ore. Să zicem opt... Mâine vă 
veţi simţi puternică şi odihnită. lar acum, noapte bună! 

— Şi picăturile, în caz că se trezeşte Litka? 

— O să i le dea altcineva. Dumneavoastră trebuie să 
dormiţi. Noapte bună! 

Şi începu să-şi ia rămas bun. Potaniecki vru să se ducă 
după el, ca să-l întrebe între patru ochi despre Litka, se 
gândi totuşi că o discuţie mai lungă pe această temă ar 
putea-o nelinişti pe doamna Emilia, aşa că preferă s-o lase 
baltă, făgăduindu-şi, în schimb, că a doua zi se va duce 
acasă la medic şi se va lămuri. 

Când rămase singur cu doamna Emilia, o îndemnă: 

— Hai, doamnă, fă ce-ţi spune medicul. Trebuie să te 
odihneşti. Chiar acum mă duc în camera Litkăi şi nu mă 
mişc de acolo toată noaptea. 

Gândurile ei însă erau alături de copila bolnavă, aşa că în 
loc să-i răspundă, îl întrebă: 

— Ştii că după criză, înainte de a adormi, a întrebat de 
dumneata de câteva ori?... Şi de Marynia. A adormit 
întrebându-mă: „Unde-i domnul Stach?” 

— Pisicuţa mea iubită! Veneam şi aşa, după ce mâncam. 
Am alergat ca un nebun. Când a început criză? 

— Înainte de amiază. De dimineaţă a fost cam tristă, parcă 
presimţea ceva. Dumneata ştii că mie îmi spune totdeauna 
că n-are nimic, dar pesemne că nu se simţea bine, pentru că 
înainte de a începe criza, s-a aşezat lângă mine şi m-a rugat 
s-o ţin de mână. Iar ieri, am uitat să-ţi spun, mi-a pus nişte 
întrebări ciudate: dacă-i adevărat că unui copil bolnav i se 
împlineşte orice dorinţă? Eu i-am răspuns că aşa este, 
numai să nu vrea ceva ce nu poate fi îndeplinit. Se gândea 
ea la ceva, fiindcă seara, când a venit Marynia pentru o 
clipă, ne-a întrebat pe amândouă acelaşi lucru. S-a culcat 
veselă, dar azi de dimineaţă s-a plâns că se înăbuşe. Ce 
noroc că trimisesem după medic înainte de criză, aşa că a 
venit imediat. 


— Norocul cel mai mare este că a plecat atât de sigur că 
atacul nu se va repeta. Nu am nici o îndoială că asta e 
convingerea lui, răspunse Potaniecki. 

Doamna Emilia îşi ridică privirile spre tavan: 

— Dumnezeu e atât de milostiv! Atât de bun, că. 

Oricât încercă să se stăpânească, izbucni în hohote de 
plâns; în sufletul ei, bucuria luase locul spaimei înăbuşite şi 
al disperării care se topeau în şiroaiele de lacrimi, în firea-i 
nobilă şi spiritualizată, exaltarea înnăscută spulbera mereu 
judecata liniştită, astfel că doamna Emilia nu-şi dădea 
seama niciodată de adevărata stare de lucruri. Acum, de 
exemplu, n-avea nici cea mai mică îndoială că boala Litkăi 
luase sfârşit odată cu atacul dinainte, de acum încolo 
începând o perioadă de însănătoşire totală. 
n-avea curajul şi nici inima să-i arate o cale de mijloc între 
disperare şi bucurie. Simţea pentru ea o milă nemărginită 
şi, la un moment dat, înţelese mai limpede ca oricând cât de 
profund, deşi dezinteresat, era legat de această femeie 
exaltată şi ideală. Dacă ar fi fost sora lui, ar fi îmbrăţişat-o şi 
ar fi strâns-o la piept, dar aşa se mulţumi să-i sărute mâinile 
slabe şi delicate şi să-i spună: 

— Slavă Domnului, slavă Domnului! Acum, scumpă 
doamnă, mai gândeşte-te şi la dumneata, iar eu mă duc la 
Litka şi stau lângă ea până când se trezeşte. 

Şi se duse. În camera copilei era aproape întuneric, fiindcă 
jaluzelele erau lăsate, iar soarele apunea, aşa că numai 
printre crăpăturile dintre scândurele răzbăteau cu greu 
firave raze roşietice care izbuteau să lumineze încăperea şi 
care pieriră şi ele curând, întrucât cerul începu să se 
înnoreze. Litka dormea un somn adânc. Aşezându-se 
alături, Polaniecki începu să se uite cu luare-aminte la faţa 
ei adormită şi în prima clipă inima i se strânse de durere. 
Litka era întinsă pe spate; bietele-i mânuţe zăceau fără 
putere pe plapumă, ochii erau închişi, iar sub ei se arcuiau 
umbrele adânci ale genelor. Paloarea ei, care părea de 
ceară în semiîntunericul roşietic, şi buzele întredeschise, în 


sfârşit, somnul adânc împrumutau chipului ei o linişte care 
semăna cu aceea de pe feţele morţilor. Doar mişcarea 
uşoară a tivului încreţit, care-i împodobea pijamaua, arăta 
că Litka doarme şi respiră. Avea răsuflarea calmă şi foarte 
regulată. Potaniecki privi multă vreme faţa bolnavei şi simţi 
cu toată puterea ce simţise de atâtea ori când se gândea la 
el: anume că natura îl făcuse să fie tată, că alături de aleasa 
inimii, copiii puteau să fie iubirea nemăsurată a vieţii lui, 
scopul şi rostul existenţei lui. Mila şi dragostea pe care le 
simţea acum pentru Litka, un copil totuşi străin, la care 
ţinea ca la propria mlădiţă, îi arătau că nu greşea. „Dacă n- 
ar avea mamă şi mi-ar da-o mie, aş fi fericit şi aş socoti 
întotdeauna că am pentru ce trăi”. 

Mai simţea, de asemenea, că dacă ar fi putut să se 
târguiască acum cu moartea, i s-ar fi încredinţat fără 
ezitare, numai să răscumpere această „pisicuţă”, deasupra 
căreia moartea părea să plutească aidoma unei păsări de 
pradă deasupra unui porumbel. Îl cuprinse o duioşie pe 
care n-o mai încercase niciodată, şi omul acesta, cu un 
caracter mai degrabă aspru şi iute, era gata să sărute 
mâinile şi căpşorul acestui copil cu cel mai mângăietor gest, 
de care nu orice femeie ar fi fost în stare. 

Între timp, se întunecase. În curând intră doamna Emilia, 
ferind cu mâna o veioză albastră. 

— Doarme? Întrebă încet, punând veioza pe măsuţa de 
dincolo de căpătâiul Litkăi. 

— Doarme, răspunse tot atât de încet Polaniecki. 

Doamna Emilia privi cu luare-aminte la bolnavă. 

— Da, uite cât de egal şi liniştit respiră, continuă 
Potaniecki în şoaptă. Mâine se va simţi mai bine şi mai în 
putere. 

— Aşa-i! Răspunse mama zâmbind. 

— Acum e rândul dumitale. Du-te la culcare, altfel încep să 
te cert rău de tot... 

Ochii ei râdeau mereu spre el cu recunoştinţă. În lumina 
blândă, albăstruie a veiozei, arăta ca - o apariţie de vis. 


Avea faţa asemenea unui înger, şi Potaniecki se gândi fără 
să vrea că şi ea, şi Litka arată într-adevăr ca nişte fiinţe 
nepământene. Rătăcite numai din întâmplare în această 
lume. 

— Bine, încuviinţă. Am să mă odihnesc şi eu. Au venit 
Marynia Ptlawicka şi profesorul Waskowski. Marynia vrea 
neapărat să rămână. 

— Cu atât mai bine. Ea o îngrijeşte atât de bine pe Litka... 
Noapte bună, doamnă. 

— Noapte bună. 

rămase iarăşi singur şi începu să se gândească la 
domnişoara Marynia. De când auzise că avea s-o vadă în 
curând, nu mai putea să se gândească la altceva, iar acum 
îşi puse următoarea întrebare: în ce constă această 
neînţeleasă taină a naturii, în virtutea căreia el, de pildă, nu 
se îndrăgostise de doamna Emilia, hotărât mai frumoasă 
decât Marynia, probabil mai bună, mai dulce şi mai aptă să 
iubească, ci de cealaltă, pe care o cunoştea şi o respecta 
mult mai puţin? De fiecare dată, la apropierea Maryniei, se 
stârneau în el toate acele avânturi pe care un bărbat poate 
să le încerce la vederea femeii iubite, în vreme ce o făptură 
cu adevărat feminină, ca aceea a doamnei Emilia, nu 
producea nici o impresie asupra lui, de parcă era doar o 
pictură sau o sculptură... De ce se întâmplă aşa şi de ce cu 
cât un om are mai multă cultură, cu atât nervii lui devin mai 
subtili, iar sensibilitatea mai mare şi cu atât mai mare este 
deosebirea pe care o face între o femeie şi alta? Polaniecki 
nu avea alt răspuns la aceste întrebări, afară de cel pe care- 
| dăduse medicul acela îndrăgostit de domnişoara 
Krastawska: „O judec şi eu cu tot atâta luciditate, numai că 
nu pot să-mi rup sufletul de ea”. Era mai degrabă o 
confirmare a fenomenului decât un răspuns, pentru aflarea 
căruia nu mai avu timp, deoarece tocmai atunci intră 
Marynia. 

Se salutară dând din cap, apoi Polaniecki ridică fotoliul şi-l 
duse lângă patul Litkăi, făcând-o să înţeleagă prin semne pe 


Marynia să se aşeze. Aceasta începu să vorbească cea 
dintâi, mai bine-zis să şoptească: 

— Acum du-te şi dumneata la ceai, te aşteaptă profesorul 
Waskowski. 

— Dar doamna Emilia? 

— Nu mai putea să stea locului. A spus căi se pare şiei 
ciudat, dar trebuie să se culce. 

— Eu ştiu care-i pricina. A hipnotizat-o medicul şi bine a 
făcut. Copila se simte într-adevăr mai bine. 

Domnişoara Marynia îl privi în ochi, dar el repetă: 

— Da, da, e mai bine... Dacă nu revine criza, şi sunt 
speranţe să nu mai revină. 

— Slavă Domnului!... Acum, du-te să bei ceaiul. 

El însă prefera să stea lângă ea şi să-i vorbească în şoaptă, 
confidenţial, aşa că-i răspunse: 

— Bine, mă duc, dar mai târziu. Să facem în aşa fel, încât 
să te odihneşti şi dumneata. Am auzit că tatăl dumitale a 
fost bolnav. Fără îndoială, l-ai îngrijit şi pe el. 

— Tata s-a făcut bine, vreau neapărat s-o înlocuiesc pe 
Emilka. Mi-a spus că nici slujitorii n-au dormit deloc 
noaptea trecută, deoarece, înainte de criză, starea copilei 
era îngrijorătoare. Acum trebuie să stea mereu cineva 
lângă Litka, trebuie să facem în aşa fel ca eu, dumneata şi 
Emilka să ne înlocuim unul pe altul. 

— Foarte bine. Azi însă rămân şi eu. Dacă n-am să stau 
aici, am să aştept în camera alăturată, gata să vă ajut. 
Dumneata când ai aflat de criză? 

— Eu n-am ştiut nimic. Am venit cum vin în fiecare seară 
să aflu ce mai este. 

— La mine a dat fuga slujitorul doamnei Emilia, când eram 
la masă. Îţi imaginezi cum am alergat până aici; nu eram 
sigur că am s-o mai găsesc în viaţă. E ciudat că în timpul 
mesei am vorbit aproape tot timpul despre Litka cu Bukacki 
şi Waskowski, înainte de venirea lui Maszko care ne-a 
anunţat că se căsătoreşte. 

— Domnul Maszko se căsătoreşte? 


— Da. Vestea nu s-a aflat încă, dar nouă ne-a comunicat-o 
el însuşi în mod solemn. Se căsătoreşte cu domnişoara 
Krastawska, o ţii minte, nu? Aceea care a fost la familia 
Bigiel. Domnişoara Krastawska reprezintă o partidă bună 
pentru Maszko... 

Urmă un moment de tăcere. Domnişoara Marynia, care, 
neiubindu-l pe Maszko, îi respinsese cererea în căsătorie, 
dar care îşi reproşase în repetate rânduri purtarea ei faţă 
de el, presupunând că-l dezamăgise şi-l făcuse să sufere, nu 
putea decât să se bucure la vestea că tânărul avocat 
suportase lovitura atât de uşor. Cu toate acestea, rămase 
uimită şi contrariată întrucâtva. Când compătimesc pe 
cineva, femeile vor, în primul rând, ca acest cineva să fie cu 
adevărat nefericit, iar în al doilea, preferă să atenueze 
nenorocirea cu mâna lor; atunci când se arată ca poate s-o 
facă şi altcineva. Încearcă un fel de dezamăgire. 
Domnişoara Marynia se simţea rănită în amorul propriu de 
două ori. Nu credea că poate fi uitată, atât de uşor, iar pe 
de altă parte, era nevoită să recunoască astfel că părerea ei 
despre Maszko, pe care-l credea un om superior, n-avea nici 
un ternei. Până acum fusese ca un fel de as într-o partidă 
jucată împotriva lui Potaniecki, iar acum încetase să mai fie. 
Oricum, se simţea deci puţin umilită. E adevărat, asta n-o 
împiedică să-i declare cu accente de sinceritate în glas lui 
Polaniecki că vestea îi face o mare şi profundă plăcere, dar 
în fond simţea şi faţă de el un fel de ciudă că i-o spusese. 

De câtăva vreme, Polaniecki se purta cu ea foarte rezervat 
şi nu arăta în nici un fel ce se. Întâmpla în sufletul lui. Nu se 
prefăcea excesiv de rece; întrucât trebuiau să se 
întâlnească, se purta faţă de ea cu anume libertate 
binevoitoare, dar tocmai de aceea Marynia credea că 
încetase s-o iubească. Şi aşa-i firea omenească; deşi vechea 
repulsie mai stăruia, luase chiar proporţii în sufletul ei, deşi 
dezamăgirea dintâi se transformase parcă într-un izvor din 
care picura amărăciunea, gândul că aversiunea ei îl lăsa 
indiferent, o irita. Acum avea senzaţia că Polaniecki se 


bucura de eroarea ei în privinţa lui Maszko, ca şi de faptul 
că oricum, ea, care nu prea demult avusese posibilitatea să 
aleagă între el şi Maszko, acum n-o mai are, aflându-se într- 
o părăsire puţin umilitoare. 

era departe ele asemenea gânduri. Se bucura într-adevăr 
că Marynia avea să recunoască acum că, preferându-l pe 
Maszko, făcuse o mare greşeală, dar nici nu-i trecea prin 
minte să se bucure de însingurarea ei, fiindcă mai mult ca 
oricând era gata să-i deschidă braţele, s-o strângă la piept 
şi s-o iubească. Se străduia într-adevăr să-şi înfrângă 
sentimentele cu perseverenţă, cu anume îndârjire chiar, dar 
o făcea numai pentru că pierduse orice speranţă; socotea 
că-şi înjoseşte onoarea de bărbat dacă-şi investeşte toate 
puterile sufletului şi ale inimii într-un simţământ 
neîmpărtăşit. Voia, după propria expresie, „să nu se lase”, şi 
nu se lăsa, aşa cum ştia el, dar înţelegea foarte bine că 
asemenea luptă macină şi vlăguieşte; chiar dacă avea să se 
încheie cu o victorie, n-avea să-i aducă fericirea, ci pustiirea 
sufletului. Se afla însă departe de victorie. După eforturi 
uriaşe, ajunsese doar la aceea că iubirea lui se împletea cu 
amărăciunea. Asemenea ferment dizolvă într-adevăr 
dragostea, din simplu motiv că o otrăveşte, şi cu timpul 
putea să-i pună capăt. 

Deocamdată însă, rezultatul era infim. Stând acum 
aproape de Marynia şi privindu-i faţa luminată de razele 
palide ale veiozei, îşi spunea în gând: „Dac-ar vrea!” Gândul 
acesta îl înfuria, dar vrând să fie sincer cu el însuşi, 
recunoştea că dacă ea ar fi fost de acord, el era gata să-i 
cadă la picioare în orice clipă. Aşadar, rezultatul era într- 
adevăr infim şi-l plasa la o răspântie dificilă. Concomitent, 
îşi dădea seama că neînţelegerea dintre ei crescuse atât de 
mult, încât chiar dacă Marynia ar vrea să întoarcă 
momentele petrecute la Krzemien, amorul propriu şi teama 
de a nu se contrazice i-ar închide gura. Relaţiile dintre ei se 
complicaseră atât de mult, încât era mai degrabă posibil să 
se îndrăgostească decât să se înţeleagă. 


După cele câteva replici, între ei se înstăpâni liniştea 
întreruptă doar de răsuflarea acestei copile bolnave şi de 
răpăitul mohorât al ploii mărunte care izbea geamurile. 
Afară se lăsase o noapte umedă, de toamnă, încărcată de 
tristeţe, apăsare, pesimism şi descurajare. Tot atât de 
dezolantă arăta şi încăperea, în ale cărei unghere 
întunecoase părea că pândeşte moartea. Orele se scurgeau 
una după alta din ce în ce mai încet. Potaniecki fu năpădit 
brusc de presimţiri rele. Se uită la Litka şi presupunerea că 
ea ar putea trăi i se părea pentru moment o adevărată 
nebunie. Zadarnică veghea! Zadarnice speranţele! 
Zadarnice iluziile! Această copilă trebuie să moară! Cu atât 
mai mult, cu cât este atât de scumpă, atât de dulce şi atât 
de iubită! După ea va urma doamna Emilia, apoi pustiul 
deznădejdii. Ce viaţă! Uite că el, Potaniecki, nu are pe lume 
decât aceste două fiinţe care îl iubesc, pentru care 
reprezintă ceva, însă trebuie să le piardă! Alături de ele, ar 
fi avut de ce să se agaţe în viaţă, fără ele, nu-i mai rămâne 
nimic, un viitor orb, surd, de neînțeles, cu o faţă de idiot... 

Până şi cel mai energic om simte nevoia să iubească pe 
cineva. Altminteri, simte moartea înăuntrul lui, şi energia 
lui se întoarce împotriva vieţii. O asemenea clipă venise 
acum şi pentru Potaniecki. „La urma urmei, nu ştiu de ce nu 
mi-aş trage un glonţ în cap, se gândi, nu din cauza pierderii 
lor, ci a nimicniciei existenţei fără ele. Dacă viaţa nu mai are 
nici un sens, nu există nici un motiv ca s-o accept, afară 
poate doar de curiozitatea de a vedea până unde ajunge”. 

Gândul acesta nu se transformă însă în mintea lui într-o 
intenţie. Semăna mai degrabă cu o smucitură în lanţul 
nenorocirilor a unui om care se înfurie; o clipă de mânie 
care căuta pe cineva asupra căruia să se reverse. 
Indignarea lui Potaniecki se întoarse dintr-o dată împotriva 
Maryniei. Nici el nu ştia de ce i se păru deodată că tot răul 
care se întâmpla, se întâmpla din cauza ei; ea adusese între 
ei repulsia şi suferinţa, care mai înainte nu existau, ea 
aruncase parcă un bolovan în apele lor ca oglinda, şi acum 


valurile, lărgindu-se tot mai mult, îl cuprindeau nu numai pe 
el, ci şi pe doamna Emilia, şi pe Litka. Ca un om care se 
conducea după rațiune, nu după umorile de moment, 
înţelegea şubrezenia reproşurilor de acest fel, dar nu se 
putea împotrivi totuşi să nu-şi spună că, înainte de apariţia 
Maryniei, totul mergea mai bine, cu atât mai bine cu cât 
putea să considere trecutul ca pe o perioadă fericită din 
viaţa lui. Pe atunci o iubea numai pe Litka, cu un sentiment 
de luminoasă paternitate, care nu-i provocase şi nu putea 
să-i provoace nici o clipă de amărăciune. Cine ştie dacă 
vreodată, cu timpul, nu s-ar fi îndrăgostit de doamna 
Emilia! E adevărat, ea nu avea faţă de el decât sentimente 
de prietenie, dar poate tocmai pentru că altele nici nu-şi 
dorea. Nu o dată, femeile cu suflet ales renunţă la orice 
sentimente care depăşesc prietenia, ca să nu îngreuneze, 
să nu complice viaţa cuiva care ar putea să le fie drag, dar 
nu vrea. Atunci, în adâncul sufletului lor se instalează 
mâhnirea tăcută, găsindu-şi alinarea şi dulceaţa în duioşia 
îngăduită în limitele prieteniei. 

Cunoscând-o pe Marynia, Polaniecki îi dăruise numaidecât 
simţămintele lui cele mai profunde. De ce? La ce bun? Ca să 
aibă de ce să sufere. Acum, întrucât o nenorocire nu vine 
niciodată singură, Litka, singura rază luminoasă a vieţii lui, 
se stingea sau putea să se stingă dintr-o clipă în alta. 
Polaniecki o privi iarăşi şi îşi spuse: „Rămâi măcar tu, copila 
mea! Tu nu ştii câtă nevoie avem de tine şi eu, şi mama ta. 
Ferească Dumnezeu, vai de viaţa noastră fără tine, făptură 
dragă!” 

Deodată observă că ochii fetiţei îl privesc. 

O clipă crezu că se înşală şi nu îndrăzni să se mişte, dar 
Litka începu să zâmbească şi rosti în şoaptă 

— Domnul Stach... 

— Eu sunt, Litus! Cum te simţi? 

— Bine, dar mama unde e? 

— Vine îndată. Am avut mult de furcă până am convins-o 
să se culce. 


Litka întoarse capul şi. Văzând-o pe domnişoara Marynia, 
exclamă: 

— A, e mătuşa Marynia! 

De la o vreme, îi spunea mătuşă. 

Domnişoara Marynia se ridică şi, luând o sticluţă de pe 
măsuţa de toaletă, începu să-i toarne la lumina veiozei 
picăturile într-o linguriţă; apoi i le dădu LiLkăi să le bea, iar 
după ce aceasta le dădu peste cap, îşi apăsă buzele pe 
fruntea ei. 

Un timp se aşternu tăcerea, după care fetiţa spuse parcă 
numai pentru sine: 

— Nu trebuie s-o trezim pe mama. 

— Nu, n-o trezeşte nimeni, o linişti Potaniecki. Facem cum 
vrei tu. Litus. 

Şi începu să-i mângâie mânuţa care zăcea pe plapumă. 

lar ea se uita la ei şi repeta mereu, cum îşi luase obiceiul: 

— Domnul Stach... Domnul Stach... 

O clipă, păru că va adormi, clar se vede că Litka se gândea 
foarte intens la ceva, deoarece îşi înălţase sprâncenele; 
într-un târziu, deschise ochii şi începu să se uite când la 
Potaniecki, când la domnişoara Marynia. 

În încăpere se auzea numai răpăitul ploii pe geamuri. 

— Ce ai, draga mea? O întrebă domnişoara Marynia. 

Litka îşi împreună mâinile şi şopti abia perceptibil: 

— Mătuşă Marynia, vreau să te rog ceva, foarte important, 
dar... Nu îndrăznesc... 

Domnişoara Marynia îşi apropie faţa blinda. 

— Spune, iubirea mea! Fac tot ce vrei tu. 

Atunci fetiţa îi luă mâna şi, sărutându-i-o, şopti: 

— Te rog să-l iubeşti pe domnul Stach. 

În liniştea care urmă după aceste cuvinte, se auzea doar 
respiraţia grăbită a copilei; în sfârşit răsună glasul calm al 
Maryniei: 

— Bine, draga mea. 

simţi deodată că îl îneacă plânsul. Toate pieriră din ochii 
lui, laolaltă cu domnişoara Marynia, şi nu mai văzu decât 


fetiţa care, în asemenea clipe, bolnavă şi fără putere, 
înaintea morţii, se gândea numai la el. 

Litka întrebă mai departe: 

— Şi ai să te căsătoreşti cu el? 

În lumina veiozei albăstrui, faţa domnişoarei Marynia 
arăta foarte palidă, buzele îi tremurau, răspunse însă fără 
ezitare: 

— Da, Litus. 

Fetiţa îi sărută mâna pentru a doua oară. Căpşorul ei căzu 
din nou pe pernă şi o vreme rămase cu pleoapele coborâte; 
două lacrimi i se prelinseră pe obraji. 

De astă dată urmă o tăcere mai lungă. Ploaia izbea în 
geamuri. Potaniecki şi domnişoara Marynia stăteau 
nemişcaţi, fără să se uite unul la altul, de parcă aţipiseră. 
Simţeau amândoi că soarta li se hotărâse în această noapte, 
dar erau de-a dreptul buimăciţi de cele întâmplate. 
Copleşiţi de gânduri şi simţăminte învălmăşite, niciunul 
dintre ei nu era în stare să-şi spună limpede ce se petrecea 
cu el. 

În această tăcere, în această tăcere instinctivă, ca nu 
cumva să li se întâlnească privirile, orele începură să se 
scurgă una după alta. Ceasurile bătură miezul nopţii, apoi 
ora unu; aproape de două, doamna Emilia se strecură că o 
umbră în încăpere. 

— Doarme? Întrebă. 

— Nu, mămico, răspunse Litka. 

— 'Te simţi bine? 

— Da, mămico. 

Iar când doamna Emilia se aşeză lângă ea, copila îi încolăci 
gâtul cu braţele şi, punându-şi căpşorul cânepiu pe pieptul 
ei, spuse: 

— Mămico, acum ştiu şi eu că unui copil bolnav nu i se 
refuză nimic. 

Şi o vreme se strânse la pieptul mamei în tăcere, apoi, 
lungind cuvintele, cum fac copiii somnoroşi sau foarte 
slăbiţi, zise: 


— Mămico, domnul Stach n-o să mai fie trist, şi uite de 
ce... 

Dar căpşorul începu să-i atârne greu pe pieptul mamei, şi 
doamna Emilia simţi sudoarea rece care îmbrobona 
tâmplele şi mâinile fetiţei. 

— Litus! O chemă încet, cu glasul înspăimântat. 

Copila începu să vorbească: 

— Mă simt atât de ciudat! Atât de slăbită...! 

Se vede că gândurile începeau să i se încurce, fiindcă după 
o clipă continuă: 

— O! Curge marea! Ce mare uriaşă, şi noi, toţi plutim pe 
ea! Mamă, mamă...! 

Şi se declanşă o nouă criză, înfrico? Ătoare, nemiloasă. 
Trupul fetiţei se încordă răsucit de convulsii, iar pupilele i 
se rostogoliră In fundul capului. Nu mai avea rost să-şi facă 
iluzii; venise moartea, se simţea în lumina palidă a veiozei şi 
în ungherele întunecate ale camerei, în zdârnăitul 
geamurilor izbite de ploaie şi în vâjâitul încărcat de glasuri 
şi de chemări spăimoase. 

zvâcni în picioare şi alergă după medic; după un sfert de 
oră, se întoarseră amândoi, nesiguri în faţa uşii închise dacă 
fetiţa mai trăieşte, şi intrară numaidecât, Polaniecki înainte, 
urmat de medicul care repeta aceeaşi frază de când îl 
scosese din pat: 

— O emoție puternică sau spaima... 

Câţiva slujitori cu feţele somnoroase şi speriate se 
adunaseră la uşă şi ascultau; în toată casa stăruia o linişte 
grea, de plumb. 

Într-un târziu, o întrerupse Marynia care ieşi cea dintâi 
din încăperea închisă, cu faţa palidă ca ceara, şi rosti cu 
glas tremurător: 

— Apă pentru doamna! Domnişoara a murit! 

XIX. 

În ultimele-i zile, toamna continua să zâmbească uneori 
oamenilor, cu nespusă mâhnire şi seninătate, asemenea 
unei femei care moare de tuberculoză. Într-o astfel de zi 


senină, se nimeri să fie şi înmormântarea Litkăi. O durere 
mângâietoare întrucâtva dovedeşte că cei rămaşi în viaţă 
continuă să gândească şi să simtă pentru morţii lor. Ziua 
senină şi tristă îl predispunea pe Potaniecki, care se ocupa 
de înmormântare, la o mâhnire şi mai adâncă, dar 
încercând să se pună în locul Litkăi, îşi spuse că fetiţa şi-ar 
fi dorit tocmai o asemenea zi, aşa că se simţi mai uşurat. Nu 
era încă în stare să-şi măsoare intensitatea durerii. Acest 
moment vine mai târziu şi începe abia atunci când fiinţa 
iubită rămâne la cimitir, iar omul se întoarce în casa pustie. 
În plus, treburile înmormântării îi absorbeau tot timpul. 
Viaţa înconjura cu forme convenţionale şi complica până şi 
un lucru atât de simplu, precum moartea. Polaniecki voia 
să-i facă Litkăi acest ultim serviciu, de care n-avea cine să 
se ocupe. 'Ioate resorturile vieţii, în virtutea cărora omul 
gândeşte, decide şi acţionează, fuseseră rupte în doamna 
Emilia de moartea copilei. Vântul se arăta de astă dată prea 
îngheţat pentru blana mielului. Din fericire, o durere prea 
mare se ucide singură, deoarece paralizează inima. Aşa se 
întâmplase şi cu doamna Emilia. Potaniecki băgă de seamă 
că expresia care domnea pe faţa şi în ochii ei era o spaimă 
resemnată, fără margini. Ochii rămâneau uscați şi gura 
mută; doar câte un scâncet tragic, ca de copil, arăta că, 
mintea ei nu poate cuprinde toată nenorocirea, ci se 
roteşte, în jurul amănuntelor legate de ea, se agaţă de ele şi 
le poartă grija, ca şi când fetiţa, ar fi fost încă în viaţă. În 
încăperea transformată în cameră mortuară, Litkăi, care 
părea că doarme printre flori, nu-i lipsea nimic; cu toate 
acestea, inima de mamă, sfâşiată de durere, se întreba 
mereu dacă nu mai are nevoie de ceva. Când cei din jur 
încercau s-o îndepărteze, nu se împotrivea, îşi pierdea însă 
cu totul judecata şi începea să geamă, de parcă îi provocau 
o durere mai mare decât putea să îndure. 

şi Chwastowski, fratele soţului ei, care venise înaintea 
înmormântării, se străduiră s-o scoată din încăpere, când se 
puse capacul coşciugului; dar când doamna Emilia începu 


să-şi strige fetiţa pe nume, îi dădură pace. În cele din urmă, 
procesiunea, numeroasă, se urni printre făcliile aprinse, 
trăgând după ea şirul trăsurilor, precedat de preoţi şi 
cântece mohorâte; de la început, cortegiul fu înconjurat de 
mulţimea de curioşi, care îşi satură ochii cu suferinţa 
omenească şi în oraşele moderne, aşa cum şi-i săturau în 
antichitate cu sângele care curgea prin arene. Doamna 
Emilia, condusă de cumnatul ei, având alături pe Marynia, 
păşea în urma dricului, cu faţa uscată, împietrită. Ochii ei 
nu mai vedeau acum decât un amănunt lipsit de 
însemnătate, la care se gândea întruna. Se întâmplase ca o 
şuviţă cânepie din părul bogat al Litkăi să rămâie afară din 
coşciug. Doamna Emilia nu-şi mai luă ochii de la ea tot 
drumul, spunându-şi mereu: „Doamne, Doamnei i-au „tăiat 
păru! Fetiţei!” 

În sufletul lui Potaniecki, jalea, oboseala şi surescitarea 
nervoasă, pricinuită de insomnie, fură înlocuite de senzaţia 
unei greutăţi atât de apăsătoare, încât erau momente când 
îl încerca o dorinţă de neînvins să se întoarcă la jumătatea 
drumului, să se ducă acasă, să se arunce pe o canapea, să 
nu se mai gândească la nimic, să nu mai vrea nimic şi să nu 
mai iubească pe nimeni... Să nu mai simtă nimic. Iotodată 
se mira şi de acest egoism instinctiv şi se revolta împotriva 
lui însuşi; ştia totuşi că nu se va întoarce, că va sorbi 
paharul până la fund şi va merge până la capăt, nu pentru 
că aşa se cuvenea, ci pentru că durerea lui şi ataşamentul 
pentru Litka erau mai puternice decât egoismul său. În 
acelaşi timp, înţelegea că toate celelalte simţăminte se 
închirciseră, păliseră în el, că inima lui era pustie; cel puţin 
în această clipă. În sufletul şi mintea lui, domnea un haos 
total, alcătuit din impresii exterioare, abia schiţate, şi 
observaţii înregistrate fără nici un scop şi amestecate 
mecanic cu părerea de rău şi durerea. Uneori privea la 
clădirile pe lângă care trecea procesiunea şi le distingea 
culorile, alteori le cădea sub ochi firma vreunui magazin, pe 
care o citea involuntar; sau se gândea că preoţii nu mai 


cântă şi aştepta cu teamă ca melopeea de îngropăciune să 
înceapă iarăşi. Câteodată raţiona ca un om care, trezindu- 
se din somn, vrea să înţeleagă ce se petrece în jurul său: 
„Acestea sunt clădiri, îşi spunea, acestea sunt firme, ăsta-i 
mirosul de la smoala torţelor, iar acolo sus se află Litka şi ne 
îndreptăm spre cimitir...” Şi deodată se înălţă în el un val 
de jale după copila dulce şi dragă, după căpşorul scump 
care îi zâmbise de atâtea ori. Şi-o aminti în anii de demult şi 
în ceasurile din urmă; îşi aduse aminte de Reichenhall, când 
o purtase în braţe, întorcându-se de la Thumsee; şi pe 
urmă, la ţară, la familia Bigiel şi acasă, la doamna Emilia, 
când spunea că ar vrea să fie un lujer de mesteacăn, în 
sfârşit, când cu câteva clipe înaintea morţii o rugase pe 
Marynia să-l ia de soţ. Potaniecki nu-şi spuse de-a dreptul că 
Litka îl iubise ca o femeie în toată firea şi că, logodindu-l cu 
Marynia, făcuse un act de sacrificiu, fiindcă în realitate 
simţămintele inconştiente ale fetiţei nu puteau fi definite 
mai de aproape; intuia totuşi foarte bine că însemnaseră 
ceva asemănător şi că sacrificiul avusese loc, izvorâse din 
acest ataşament profund, ieşit din comun, pe care copila îl 
nutrise faţă de el. Deoarece pierderea fiinţelor dragi se 
resimte îndeosebi prin durerea suportată nemijlocit, 
Potaniecki începu să-şi repete: „Era singurul suflet care mă 
iubea cu adevărat! Acum nu mai am pe nimeni pe lume...” 
Şi ridicându-şi ochii spre coşciug, la şuviţa de păr bălai care 
flutura în aer, începu s-o cheme în gând pe Litus cu toate 
numele duioase cu care îi vorbise când era în viaţă. În cele 
din urmă, simţi că îl îneacă lacrimile, fiindcă asemenea 
chemări rămâneau fără ecou. În indiferența morţilor este 
ceva sfâşietor. Când fiinţa care simţea fiecare cuvânt şi 
fiecare privire devine indiferentă, când din iubitoare devine 
de gheaţă, din apropiată şi scumpă - solemnă şi 
îndepărtată, în zadar îţi mai repeţi întruna: „moartea! 
Moartea!” Pe lângă toată durerea pricinuită de pierdere, 
simţi parcă o decepţie sfâşietoare, o nedreptate afectivă pe 
care ţi-o face trupul neînsufleţit, care rămâne surd la 


durerea şi chemările noastre. În adâncul sufletului, 
Potaniecki avea impresia că Litka, părăsindu-l pentru a 
merge în olatul morţii, îi făcuse parcă o nedreptate, 
devenind astfel dintr-o fiinţă apropiată, una îndepărtată, 
dintr-una încrezător familiară - ceva estompat, înalt, sfânt 
şi în acelaşi timp cu totul indiferent faţă de disperarea 
mamei şi însingurarea profundă a celui mai apropiat 
prieten. În aceste simţăminte ale lui Potaniecki era mult 
egoism, dar dacă n-ar exista acest egoism, care are în 
vedere înainte de toate propria durere şi propria părăsire, 
oamenii, mai ales cei care cred în viaţa şi fericirea de 
dincolo de mormânt, nu şi-ar mai regreta morţii. 

Cortegiul ieşi în fine din oraş la câmp mai deschis, şi 
dincolo de barieră, înainta pe lângă zidul cimitirului, 
împodobit cu ghirlande de cerşetori, imortele şi brazi 
pentru morţi. Rândurile de preoţi în cămăşi albe, slujba de 
înmormântare cu torţe, dricul cu coşciugul şi oamenii care-l 
urmau se opriră la poartă, apoi o coborâră pe Litka, şi 
Potaniecki, Bukacki, Chwastowski şi Bigiel o purtară spre 
mormântul tatălui ei. 

Tăcerea şi golul, care-i aşteaptă pe oameni după fiecare 
înmormântare abia când se întorc acasă de la mormintele 
proaspete, păreau că începe de astă dată de la cimitir. Ziua 
era senină, palidă; din copaci, ici şi colo, cădeau fără 
zgomot ultimele frunze îngălbenite; cortegiul mortuar se 
micşoră în spaţiile întinse, palide, care, presărate cu cruci, 
păreau fără capăt, ca şi cum cimitirul se deschidea spre 
infinit. Copacii desfrunziţi, negri, cu coroanele alcătuite din 
rămurele subţiri, topite parcă în lumină, monumentele 
funerare, cenuşii şi albe ca nişte vedenii, frunzele ofilite 
care acopereau aleile drepte şi lungi, toate acestea făceau 
într-adevăr impresia unor Câmpii Elizee, încărcate de 
linişte adâncă, dar şi de melancolie somnolentă a unor 
„locuri reci şi triste” la care visa mintea mohorâtă a lui 
Cezar, care aveau să primească acum încă o animala 
vagula31. 


Coşciugul se opri, în cele din urmă, lângă groapa adâncă. 
Răsună sfâşietor Requiem aeternam32, apoi Anima eius33. 
Prin haosul propriilor gânduri şi impresii, prin filtrul 
propriei dureri, Polaniecki văzu ca în vis faţa împietrită şi 
ochii sticloşi ai doamnei Emilia, lacrimile Maryniei, care îl 
iritară în această clipă, obrajii palizi ai lui Bukacki, în 
trăsăturile căruia se vedea limpede că filosofia lui de viaţă, 
care n-avea ce căuta în acest cimitir, fusese lăsată la poartă, 
şi coşciugul cu Litka. Când pe capac se aruncă mâna de 
nisip, urmă şi el exemplul celorlalţi, dar când coşciugul fu 
coborât pe frânghii în mormânt şi se aşezau lespezile de 
piatră deasupra, i se urcă iarăşi un nod în gât, aşa că tot ce 
gândise şi înţelesese astăzi se preschimbă în nimicnicie. 
Repetă în gând cuvintele simple: „La revedere, Litus!” care 
după aceea i se părură şi ele serbede în comparaţie cu 
furtuna chinuitoare din sufletul lui, şi cu asta totul se sfârşi. 
Alaiul de îngropăciune începu să se topească văzând cu 
ochii. Polaniecki fu trezit într-un târziu de vântul care se 
isca de departe, printre cruci. Lângă mormânt îi văzu acum 
pe doamna Emilia cu Marynia, pe doamna Bigiel, pe 
Waskowski şi pe unchiul Litkăi. Îşi spuse că va pleca ultimul, 
şi aşteptă, repetând din nou: „La revedere, Litus!” apoi, 
gândindu-se la moarte, la aceea că şi el vă trebui să vină în 
acest oraş de morminte, acest ocean în care se scurg toate 
gândurile, zbaterea, simţămintele... Acum avea impresia că 
el şi ceilalţi, care stăteau lângă mormânt sau plecau, se 
aflau pe o corabie ce pluteşte drept spre prăpastie. La viaţa 
de dincolo de moarte nu se gândea în clipa de faţă. 

În acest timp, se lăsa repede înserarea toamnei. Crucile 
deveneau tot mai palide. Bătrânul profesor şi Chwastowski 
o conduseră pe doamna Emilia spre poarta cimitirului fără 
nici o împotrivire din partea ei. Potaniecki repetă încă o 
dată: „La revedere, fetiţă dragă!” şi plecă şi el. 

Când trecu de poarta cimitirului, se gândi: „Ce noroc că 
mama e aproape inconştientă; cât de groaznic trebuie să fie 


gândul că Litka a rămas singură acolo! Morţii ne părăsesc 
pe noi, dar şi noi îi părăsim pe ei” 

De departe văzu trăsură cu care pleca doamna Emilia şi i 
se păru că obiceiurile înstăpânite erau revoltătoare. 

El însuşi, urcându-se într-o birjă, încercă o senzaţie de 
uşurare provocată de gândul că se sfârşise un lucru 
chinuitor şi apăsător, după care avea să urmeze odihna. 
Acasă, propria locuinţă i se păru pustie, fără o fărâmă de 
veselie, dezolantă, fără speranţă; dar când, la ceai, se 
întinse pe sofa, încercă o mulţumire fizică în timp ce se 
odihnea după momentele de trudă, un sentiment de 
uşurare şi parcă de satisfacţie că înmormântarea se 
săvârşise, şi Litka era îngropată, îl năpădi iarăşi. Îşi aminti 
părerea unui gânditor: „Nu-i cunosc pe criminali, cunosc 
numai oamenii cinstiţi, iar aceştia sunt hidoşi”. În această 
clipă, Potaniecki se simţea respingător. 

Seara, îşi aduse aminte că trebuie să se intereseze totuşi 
ce face doamna Emilia, pe care Marynia avea s-o ia la ea 
câteva săptămâni. La plecare, văzu fotografia Litkăi pe 
masă şi o sărută. După un sfert de ceas, sună la uşa 
domnului Ptawicki. 

Slujitorul îi spuse că domnul ieşise, dar erau acolo, în afară 
de doamna Chwastowska, profesorul Waskowski şi preotul 
Chylak. În salonaş îl primi Marynia, prost pieptănată, cu 
ochii reci, aproape urâtă. În schimb, vechiul mod de a se 
purta cu el se schimbase cu totul, de parcă Marynia uitase 
cu desăvârşire supărarea de mai înainte. 

— Emilka e la mine, îi spuse în şoaptă. Nu se simte bine, 
dar se pare că cel puţin pricepe ce i se spune. Profesorul 
Waskowski e cu ea... El îi vorbeşte cu atâta suflet... 
Dumneata vrei s-o vezi neapărat pe Emilka? 

— Nu, domnişoară. Am venit doar să aflu ce face, şi plec 
numaidecât. 

— Nu ştiu... Poate că ea vrea să te vadă. Odihneşte-te 
puţin, eu mă duc să-i spun că ai venit. Litka ţinea atât de 


mult la dumneata, încât poate că Emilkai îi va face plăcere 
să te vadă. 

— Bine, încuviinţă Potaniecki. 

Marynia intră în camera alăturată, dar se vede că nu putu 
să aducă vorba despre el imediat, deoarece Potaniecki auzi 
prin uşa întredeschisă glasul lui Waskowski, încărcat de 
accentele unei convingeri adânci şi parcă de efortul de a 
străpunge crusta de apatie şi durere. 

Bătrânul profesor spunea: 

— E ca şi când s-ar fi dus în încăperea vecină să ia o 
jucărie şi să se întoarcă îndată... Ea nu va mai reveni, dar te 
vei duce dumneata la ea. Dragă doamnă, apreciază 
moartea, dinspre Dumnezeu, nu ca un om de pe pământ. 
Copila trăieşte şi e fericită, deoarece, aflându-se în veşnicie, 
consideră despărţirea de dumneata ca o clipire din ochi. 
Litka trăieşte, continuă apăsat, trăieşte şi e fericită. Ea 
crede că dumneata te duci spre ea şi îţi întinde braţele; ştie 
că în curând vei ajunge la ea, pentru că viaţa şi durerea 
sunt mai puţin decât o clipă, după care urmează veşnicia cu 
Litka. Imaginează-ţi, scumpă doamnă, cu Litka în linişte şi 
bucurie, fără boli şi fără moarte. Lumile se vor perinda, iar 
voi veţi fii mereu împreună... 
se gândi cu amărăciune: „Bine ar fi, dacă ar fi sigur... 

lar după o clipă: „Dacă aş fi convins, aş avea motiv sămă 
duc şi eu acolo. Altfel nu!” 

În pofida acestui gând, se îndreptă totuşi spre camera 
doamnei Emilia, nemaiaşteptând întoarcerea Maryniei, 
întrucât îşi spuse că dacă nu are motiv, are oricum obligaţia 
s-o facă şi nu se cuvine să se arate laş în faţa durerii altuia. 
Egoismul este doar „vată în urechi, care apără împotriva 
gemetelor oamenilor”, şi se explică prin aceea că unei 
dureri profunde nu poţi să-i spui nimic care s-o atenueze. 
Potaniecki înţelegea că acesta era adevărul şi se ruşina să 
pregete, din comoditate, în loc să încerce să ogoiască 
durerea mamei. Când intră, o văzu pe doamna Emilia stând 
pe sofa; deasupra, atârna o lampă de perete, sub care se 


afla un palmier ce-şi arunca umbra peste capul nefericitei 
asemenea unor degete uriaşe, răşchirate asupra ei. Alături 
de doamna Emilia şedea Waskowski şi, ţinând-o de mână, se 
uita la ea. Potaniecki îi luă mâinile şi, aplecându-se, le duse 
la gură în tăcere. 

Doamna Emilia clipi din ochi, asemenea cuiva care se 
trezeşte din somn, apoi strigă deodată: 

— Domnule Stanislaw, ţii minte când a... 

Izbucni într-un plâns cu sughiţuri, frângându-şi mâinile, cu 
răsuflarea întretăiată, şi pieptul hohotind de suspine, în cele 
din urmă nu mai avu putere şi leşină. Când îşi veni în fire, 
Marynia o conduse în camera ei. Potaniecki şi Waskowski 
trecură în încăperea vecină cu salonaşul, unde-i reţinu 
Plawicki care între timp se întorsese din oraş. 

— O femeie îndurerată în casă, li se plânse, poate să-ţi 
strice viaţa; mi s-ar cuveni şi mie puţină linişte şi libertate, 
dar ce să fac, ce să fac!... Sunt silit să cobor pe planul al 
doilea, şi sunt gata să... 

După o jumătate de oră, Marynia veni pentru o clipă şi-i 
anunţă că doamna Emilia se culcase la rugămintea ei; acum 
era puţin mai liniştită. Polaniecki şi Waskowski începură să- 
şi ia rămas bun, apoi plecară. 

Mergeau prin ceața deasă, care se ridicase noaptea din 
pământ după o zi senină, aşternând străzile şi înconjurând 
felinarele cu cearcăne multicolore. Amândoi se gândeau la 
Litus, care îşi petrecea prima noapte printre morţi, departe 
de mama ei. Potaniecki avea impresia că e de-a dreptul 
înfiorător, nu atât pentru Litka, cât pentru doamna Emilia, 
care se gândea şi ea neîndoielnic la asta. Medita, de 
asemenea, la cuvintele lui Waskowski; într-un târziu, zise: 

— Am auzit ce i-ai spus... Dacă asta a uşurat-o, e foarte 
bine, dar, vezi dumneata, dacă ar fi vorba de o certitudine, 
ar trebui ca acum noi... Ştiu şi eu?... Să petrecem şi să ne 
bucurăm că Litka a murit. 

— De unde ştii că nu vom petrece după moarte? 

— Spune dumneata, de unde ştii că va fi aşa? 


— Nu ştiu, cred. 

Nemaiavând ce să spună, Polaniecki îngână ca pentru 
sine: 

— Milă, lumina empirică, veşnicie, reîntâlnire, iar în 
realitate? Copila moartă la cimitir şi mama sfâşiată de 
durere... Fie ca moartea să nască cel puţin credinţa 
dumitale, dar ea naşte şi îndoiala. Fiindcă dumitale îţi pare 
totuşi rău de Litka, mie şi mai mult, iar durerea mă împinge 
să mă întreb: de ce a murit? Ce rost are această cruzime? 
Ştiu prea bine că sunt întrebări prosteşti şi miliarde de 
oameni şi le-au pus, dar, asta trebuie să ne fie mângâierea, 
dracu s-o ia! Ştiu că nu voi afla răspunsul niciodată, dar 
tocmai de aceea îmi vine să scrâşnesc din dinţi şi să 
blestem... Nu înţeleg şi mă revolt, asta e! Iată rezultatul şi 
trebuie să recunoşti şi dumneata că nu e cel scontat. 

Waskowski răspunse şi el de parcă vorbea de unul singur: 

— Cristos a înviat, fiindcă a fost Dumnezeu, dar ca om a 
trecut şi el prin moarte. Ce altceva pot face eu, un vierme 
neputincios, decât să preamăresc voinţa şi înţelepciunea 
dumnezeiască în moarte? 
îşi pierdu răbdarea: 

— Cu dumneata nu se poate vorbi. 

— Alunec, ajută-mă! Îl rugă Waskowski. 

Şi luându-l pe Potaniecki de braţ, se sprijini de el şi j 
continuă: 

— Dragul meu, tu ai o inimă cinstită şi iubitoare, ai ţinut 
foarte mult la Litka, ai fi făcut mult pentru ea, nu-i aşa? Fă 
încă un lucru: crezi sau nu crezi, spune pentru ea: Veşnică 
odihnă... Dacă te gândeşti că nu-i foloseşte la nimic, spune- 
ţi că mai mult nu poţi face pentru ea... 

— Dă-mi pace, domnule! Se burzului Potaniecki. 

— Într-adevăr, poate că nu-i va fi de nici un folos, dar se va 
bucura că n-ai uitat-o, îţi va fi recunoscătoare şi va dobândi 
mila Domnului pentru tine. 
îşi aduse aminte că Waskowski spusese, atunci când aflase 
de criza Litkăi, că viaţa copilei nu putea fi inutilă, iar dacă 


avea să se stingă, înainte de a muri trebuia să îndeplinească 
ce-i fusese sortit. Tocmai voia stă se năpustească asupra lui 

Waskowski din această pricină, dar îl reţinu deodată gândul 
că Litka, înainte de a-şi da sufletul, îl unise cu Marynia. 

Şi fără să vrea, îşi puse întrebarea: „Poate că acesta a fost 
rostul vieţii ei?” Se răzvrăti totuşi numaidecât împotriva 
acestei presupuneri. Fu cuprins brusc de o furie îndârjită 
împotriva Maryniei, aproape de dispreţ. 

— N-o vreau cu preţul acesta, se gândi strângând din 
dinţi. N-o vreau! Destul m-am chinuit din cauza ei! Aş da 
zece ca ea pe una ca Litka! 

În acest timp, Waskowski, trepădând pe lângă el, îi spuse: 

— Nu se vede nici la un pas şi pietrele sunt atât de 
alunecoase din pricina ceţii. Dacă nu erai tu, mă dam de 
mult de-a berbeleacul. 

se mai potoli şi răspunse: 

— Vezi, domnule profesor, cine merge pe pământ, trebuie 
să se uite în jos, nu în sus. 

— Tu ai picioare bune, dragul meu. 

— Şi ochi care văd bine chiar prin ceața asta care ne 
înconjoară. Trăim cu toţii ca într-o ceaţă, dincolo de care 
numai dracu ştie ce poate să fie. Dacă cineva ar mărunți 
vreascuri uscate şi le-ar arunca într-un pârâu, spunând că 
din ele vor răsări flori, mi-ar face aceeaşi impresie ca şi 
spusele dumitale. N-o să fie decât puţin putregai şi nimic 
altceva... Apa pârâului mi-a luat la vale şi mie ceva ce 
credeam că o să fie o floare. Prostii!... Uite că am ajuns la 
dumneata, noapte bună! 

Se despărţiră. Polaniecki se întoarse acasă rupt de 
oboseală şi, culcându-se, continuă să se lupte cu gândurile, 
mai degrabă cu vedeniile. Mai întâi îi apăru înaintea ochilor 
silueta secătuită de durere a doamnei Emilia, stând în 
salonaşul Maryniei sub frunzele de palmier, care atârnau 
deasupra capului asemenea unei mâini amenințătoare cu 
degetele răşchirate ca ghearele unei răpitoare, umbrindu-i 
faţa. 


— Aş putea filosofa aşa până mâine dimineaţă, murmură. 
Tot ce alcătuieşte viaţa seamănă cu această mână care îşi 
trimite umbra în noi, nimic altceva! Dacă ar mai exista şi 
puţină milă, această copilă n-ar fi murit. Cu ce spune 
Waskowski, nu saturi nici o vrabie. 

Îşi aminti totuşi că Waskowski nu vorbise numai despre 
moarte, ci îl mai rugase să spună pentru Litka Veşnică 
odihnă. Polaniecki începu să lupte cu el însuşi. Absența 
convingerii profunde că Litka îi va auzi rugăciunea şi-i va fi 
de folos îi închidea gura. Pe de altă parte, se ruşina parcă să 
rostească nişte cuvinte care nu izvorau din adâncul 
credinţei, dar se ruşina şi să n-o facă. „În definitiv, ce ştiu 
eu? Se întrebă. Nimic. Împrejur, nu văd decât ceaţă. 
Probabil că nu-i va ajuta la nimic, dar e singurul lucru pe 
care mai pot să-l fac pentru „pisicuţa, mea, pentru copila 
asta scumpă care s-a gândit la mine şi în ziua morţii”. 

O vreme, mai stătu în cumpănă, apoi îngenunchea totuşi 
pe pat şi rosti Veşnică odihnă. 

Rugăciunea nu-i aduse nici o mângâiere, stârnindu-i o jale 
şi mai adâncă. Totodată, îi era ciudă pe Waskowski că-l 
adusese într-o situaţie în care era silit să intre în 
contradicţie cu propriile convingeri sau, într-un fel, s-o 
trădeze pe Litka. Îşi spuse, în cele din urmă, că se 
zbuciumase destul şi hotări ca a doua zi să se ducă de 
dimineaţă la birou şi să discute cu Bigiel orice, numai să se 
desprindă din cercul acesta vicios, în care se chinuia de 
câteva zile. 

A doua zi însă, Bigieli-o luă înainte şi veni la el acasă, 
vrând probabil şi el să-i ofere alte preocupări. Potlaniecki se 
repezi cu anume lăcomie asupra problemelor curente, dar 
nu trecuse nici o oră şi îi întrerupse Bukacki, care venea să- 
şi ia rămas bun. 

— Astăzi plec în Italia şi Dumnezeu ştie când o să mă 
întorc, îi vesti. Am vrut să vă spun: Rămâneţi sănătoşi! 
Moartea acestei copile m-a impresionat mai mult decât mă 
aşteptam... 


— Şi de aceea pleci? 

— Ar fi multe de spus. Vezi tu, aici, la noi, poţi să susţii că 
eşti budist sau orice altceva îţi place, şi să crezi concomitent 
în... Mila cuiva... Şi uite aşa, îţi duci zilele. Lucrurile stau 
însă altfel. Realitatea ne pălmuieşte în fiecare zi şi ne 
aruncă în îndoială, griji şi zbucium. Aici mereu iubeşti pe 
câte cineva, te impresionează durerea cuiva, iar eu nu 
vreau asta. Mă oboseşte... 

— Cu ce te poate ajuta Italia? 

— Cu ce mă poate ajuta? Acolo voi avea soarele, pe care 
nu-l am aici; voi avea arta, pe care n-o am aici, şi care-i 
slăbiciunea mea; voi avea vinul de Chianti, care-mi face bine 
la viroza mea de la stomac, în sfârşit, voi avea oamenii, care 
nu mă interesează câtuşi de puţin; pot să moară cu sutele 
fără ca aceasta să-mi producă vreo durere. Voi admira 
tablouri, voi cumpăra ce-mi trebuie, îmi voi îngriji 
reumatismul, durerea de cap şi voi fi mai mult sau mai puţin 
distins, mai mult sau mai puţin sătul şi mai mult sau mai 
puţin un animal sănătos, ceea ce, crede-mă, este cel mai 
important lucru în viaţă. Aici nu pot să fiu un animal 
nesimţitor, pe cât aş vrea. 

— Ai dreptate, Bukacki. Şi noi eram adânciţi acum în 
socoteli; tocmai pentru că vrem să ne cretinizăm întrucâtva 
şi să nu ne mai gândim la altceva. Când vom ajunge la 
averea pe care o aitu, nu ştiu dacă şi Bigiel, dar eu voi 
proceda la fel ca tine. 

— Atunci, la revedere în timp şi spaţiu! Îi salută Bukacki. 

După plecarea lui, Potaniecki zise: 

— El are dreptate. Uite-mă pe mine, de exemplu. Ce fericit 
puteam să fiu dacă nu mă ataşam atâta de doamna Emilia şi 
de Litka. Din acest punct de vedere, noi suntem iremediabil 
pierduţi şi ne ratăm viaţa de bunăvoie. Are dreptate. Aici 
iubeşti mereu pe cineva sau ceva. E o boală ereditară... Un 
romantism perpetuu, un sentimentalism veşnic şi spini în 
inimă pentru totdeauna... 

Bigiel schimbă vorba: 


— Bătrânul Plawicki îţi trimite salutări. Omul acesta nu se 
iubeşte decât pe sine. 

— Probabil că aşa este, dar el n-are nici curajul şi nici 
înţelepciunea să-şi spună că aşa se cuvine. Din contră. Este 
convins că n-ar trebui să fie aşa şi de aceea se află într-o 
continuă robie. Aici măcar, dacă cineva are o fire ca a lui, nu 
mai poate să se prefacă, chiar faţă de el însuşi, că iubeşte 
pe cineva sau ceva. 

— Astăzi te duci la doamna Emilia? Întrebă Bigiel. 

— Desigur! Dacă ţi-aş spune, de pildă, că sunt bolnav de 
malarie, nu înseamnă că m-aş şi vindeca pe dată. 

Într-adevăr, nu numai că se duse în ziua aceea la doamna 
Emilia, dar se duse de două ori, întrucât prima dată nu le 
găsi acasă. Întrebat unde este fiica lui, Plawicki răspunse cu 
resemnarea şi patosul de rigoare: „Acum eu nu maiam 
fiică!” Nevrând să se mai certe cu el, deşi avea mare poftă, 
Potaniecki plecă şi reveni abia spre seară. 

Şi de astădată îl întâmpină Marynia şi-i aduse la cunoştinţă 
că doamna Emilia adormise pentru prima dată de la 
moartea Litkăi; în timp ce vorbea, îşi lăsă puţin mâna în 
mâna lui. Cu tot zbuciumul gândurilor, Potaniecki nu putu 
să nu observe, şi când o privi întrebător în ochi, văzu că 
obrajii Maryniei se îmbujoraseră uşor. Se aşezară unul 
lângă celălalt şi începură să vorbească. 

— Am fost la Powazki34 spuse Marynia şi i-am promis 
Emiliei că ne vom duce în fiecare zi... 

— E bine oare pentru ea să-şi amintească zilnic de Litka şi 
să-şi scormonească rana? 

— Ah, durerea nu i s-a ogoit deloc! Răspunse Marynia. Poţi 
să-i spui să nu se ducă? M-am gândit şi eu că nu e bine, dar 
m-am convins că n-am dreptate. La Powazki a plâns foarte 
mult, dar s-a simţit mai bine. La întoarcere şi-a adus aminte 
ce i-a spus profesorul Waskowski şi s-a mai liniştit; e singura 
ei mingi i ere. 

— "Tot e bine şi aşa, răspunse Potaniecki. 


— La început nu îndrăzneam să-i amintesc de Litka, dar ea 
aducea mereu vorba de biata răposată. Să nu-ţi fie teamă 
să-i vorbeşti de ea, se pare că asta îi uşurează chinurile... 

Aici domnişoara începu să povestească cu glasul şi mai 
scăzut, parcă nesigur: 

— Îşi reproşează mereu că în ultima noapte s-a lăsat 
convinsă de asigurările medicului şi s-a dus să se culce. îi 
pare rău de clipele pierdute, pe care putea să le petreacă 
alături de Litka, şi gândul acesta nu-i dă pace. Astăzi, când 
ne-am întors de la cimitir, m-a rugat să-i relatez cele mai 
mici amănunte: cum arăta, cât a dormit, dacă a luat 
medicamentul şi dacă a vorbit cu noi?... M-a implorat să nu 
uit nimic şi să-i spun fiecare cuvinţel pe care l-a rostit. 

— Şi n-ai uitat nimic...? 

— Nu. 

— Şi cum s-a comportat? 

— A plâns, a-plâns foarte mult. 

Tăcură amândoi vreme îndelungă, apoi Marynia spuse: 

— Mă duc să văd ce face. 

Se întoarse îndată. 

— Doarme, îl anunţă. Slavă Domnului! 

În seara aceea Polaniecki nu izbuti s-o vadă pe doamna 
Emilia, care se cufundase parcă într-un somn letargic. Când 
îşi luă rămas bun, Marynia îi strânse iarăşi mâna şi-l întrebă 
cu umilinţă: 

— Nu mi-o iei în nume de rău că i-am comunicat ultima 
dorinţă a Litkâi, nu-i aşa? 

— În astfel de momente, răspunse Polaniecki, nu pot să mă 
mai gândesc la mine. Nu mă interesează decât doamna 
Emilia, şi dacă vorbele dumitale i-au făcut bine îţi 
mulţumesc. 

— Atunci, pe mâine, da? 

— Pe mâine. 

îşi luă rămas bun şi plecă, iar în vreme ce cobora scările, se 
gândi: „Ea se consideră logodnica mea”. 


Nu greşea. Marynia îl socotea logodnicul ei. Nu-i fusese 
niciodată indiferent; dimpotrivă, intensitatea aversiunii nu 
era decât măsura impresiei pe care i-o făcuse. Mai mult, în 
timpul bolii şi al înmormântării Litkăi, deşi el descoperise 
înlăuntrul lui rezerve necercetate de egoism, ei i se păruse 
atât de bun, încât pur şi simplu nu mai găsea cu cine să-l 
compare. Restul împliniseră cuvintele copilei în fond, inima 
ei era însetată de iubire, iar acum, de vreme ce-i făgăduise 
Litkăi în clipa morţii să-l iubească şi să-l ia de soţ, socotea 
că nu mai putea da înapoi; chiar dacă nu l-ar fi iubit, trebuia 
să-şi impună să-l iubească. Potlaniecki intra acum în sfera 
datoriilor ei, căci Marynia făcea parte din acele naturi de 
femei simple, deloc rare, pentru care viaţa şi datoria 
înseamnă unul şi acelaşi lucru; de aceea, datoria implica în 
acest caz, propria opţiune şi perseverenţa în realizarea ei. 

Asemenea opţiune atrage după sine dragostea, care 
luminează ca soarele, aprinde ca razele lui şi ogoieşte ca 
cerul senin. În acest fel viaţa, în loc să devină o tufă uscată 
de spini care înţeapă dureros, se transformă într-o floare 
îmbătătoare. 

Această domnişoară de la ţară, cu gânduri curate şi 
sentimente simple şi delicate, era înzestrată cum nu se 
poate mai bine pentru viaţă şi fericire. 

Din acest motiv, după plecarea lui Potaniecki, gândindu-se 
la el, nu-l mai numea altfel decât „domnul Stach!” Era într- 
adevăr „Stach” al ei. 

„în schimb, în timp ce se culca, repetă aproape mecanic: 

— Ea se consideră logodnica mea. 

Moartea Litkăi şi întâmplările din ultimele zile o 
împinseseră pe Marynia, în gândurile şi inima lui, în planuri, 
mai depărtate, chiar foarte depărtate. 

Acum începu să se gândească din nou la ea şi la viitorul lui. 
Brusc, întrezări o mulţime de întrebări, la care nu era în 
stare să răspundă, cel puţin deocamdată. 

Îi era frică de ele; simţea că acum n-are puterea şi curajul 
să le stea împotrivă. Să înceapă iarăşi viaţa dinainte, să se 


rătăcească în cercul vicios al sentimentelor, să se 
neliniştească şi să se încordeze, să se zbată pentru lucruri 
care nu-i aduceau decât amărăciune şi să se ia la trântă cu 
propria inimă? Nu era bine oare să-şi vadă de calcule 
împreună cu Bigiel, să strângă ban peste ban, pentru ca 
odată să pornească, asemenea lui Bukacki, spre Italia sau 
spre alte meleaguri, unde este soare, artă, vin bun pentru 
stomac şi înainte de toate oameni indiferenți, a căror 
fericire nu înflăcărează inima veneticului, dar nici moartea 
lor nu-i stoarce nici o lacrimă? 

PARTEA A DOUA. 

[. 

În vreme ce Polaniecki trecea prin aceste momente de 
cumpănă, afacerile Casei de comerţ continuau să prospere 
vizibil. Datorită chibzuinţei, vredniciei şi exigenţei lui Bigiel, 
problemele curente erau rezolvate întotdeauna cu aceeaşi 
precizie care excludea posibilitatea oricăror dezamăgiri, 
nemulțumiri sau reclamaţii din partea clienţilor. Reputația 
firmei creştea pe zi ce trece, sfera de activitate se lărgea 
treptat, diversificându-se. Polaniecki continua să lucreze, e 
adevărat, nu cu liniştea dinainte, dar, oricum, nu mai puţin 
decât Bigiel. În fiecare zi îşi petrecea toată dimineaţa la 
birou şi cu cât necazurile sentimentale erau mai 
apăsătoare, cu cât neînțelegerile cu Marynia, după venirea 
acesteia la Varşovia, deveneau mai profunde, cu atât îi 
creştea şi râvna cu care trudea. Munca lui, cel mai adesea 
dificilă, necesitând câteodată o gândire destul de încordată, 
dar neavând nici o legătură cu ceea ce-l durea şi neavând 
cum să-i producă nici un fel de necazuri, îi deveni în cele 
din urmă limanul, unde se ascundea de furtună, începu să-i 
placă. „Aici ştiu cel puţin ce fac şi spre ce tind, îi spuse lui 
Bigiel. Aici lucrurile sunt foarte clare: dacă nu-mi găsesc 
fericirea, găsesc cel puţin acea lărgire a orizonturilor şi 
libertatea pe care ţi-o dă banul; cu atât mai bine pentru 
mine, dacă nu-mi trebuie mai mult”. Ultimele evenimente îi 
confirmară aceste concluzii. E adevărat, cât priveşte 


sentimentele, avea numai necazuri. Acest fel de semănătură 
dădea recolte amare, în timp ce singurele succese realizate, 
care, orice s-ar zice, îl apărau şi-l întăreau în această 
perioadă presărată de nenorociri, i le prilejuia Casa de 
comerţ. Polaniecki însuşi se mira întrucâtva că lucrurile 
stau aşa, dar se înşela. Simţea pe propria piele îngustimea 
mulţumirii pe care i-o oferea firma, dar îşi spunea totodată 
că, de vreme ce nu se poate altfel, trebuie şi este mai sigur 
să nu-şi dorească mai mult deoarece tot e mai bine să fii 
numai un comerciant, căruia îi merge din plin, decât un 
romantic încercat de tot felul de dezamăgiri. În consecinţă, 
mai ales după moartei Litkăi, decise să-şi înăbuşe toate 
pornirile care nu-şi aflau ecou în realitatea din jur şi care 
nu puteau să-i aducă decât supărări. Fireşte, Bigiel nu 
putea fi decât bucuros de această stare de spirit a 
asociatului său, care aducea firmei numai foloase. 

Totuşi, Potaniecki nu putea deveni în câteva săptămâni un 
om cu totul indiferent faţă de tot ce-i încătuşase nu prea 
demult inima. Prin urmare, din când în când se ducea la 
mormântul Litkăi, a cărei lespede începeau s-o acopere 
dimineaţa brumele iernii. La cimitir, se întâlni de două ori 
cu doamna Emilia şi Marynia. O dată le duse în oraş şi 
atunci doamna Emilia îi mulţumi pentru că-şi aducea aminte 
de Litka. Potaniecki băgă de seamă că era relativ liniştită şi-i 
înţelese această linişte abia la despărţire, când ea îi spuse; 
„Mă gândesc mereu că trăind în veşnicie, socoteşte că 
suntem departe una de alta numai cât ai clipi din ochii, şi 
dumneata nici nu ştii ce mare mângâiere înseamnă asta; cel 
puţin nu-mi mai duce dorul”. Potaniecki se gândi: „De ştiut, 
ce-i drept, nu ştiu!” Totuşi convingerea cu care vorbea 
doamna Emilia îl izbi: „Dacă sunt numai nişte iluzii, gândi 
iarăşi, apoi sunt iluzii dătătoare de putere, de vreme ce şi 
dintr-o groapă de mormânt sunt în stare să scoată seve 
pentru viaţă...” 

De altfel, când se întâlniră şi vorbiră prima data după 
înmormântare, Marynia îi confirmă lui Potaniecki că 


doamna Emilia trăia acum numai cu acest gând care-i 
atenua regretele. Zile întregi nu vorbea cu Marynia decât 
despre asta, repetând întruna cu îndărătnicie că moartea, 
considerată dinspre Dumnezeu, reprezintă doar despărţire 
de o clipă; această încăpățânare începea s-o neliniştească 
pe Marynia. 


— Vorbeşte despre Litka, sfârşi domnişoara Plawicka, de 
parcă fetiţa n-ar fi moartă şi ar trebui s-o vadă mâine. 

— E spre norocul ei, o linişti Potaniecki. Waskowski i-a 
făcut un mare serviciu. Asemenea cucui nu doare. 

— Bine, dar ea are dreptate, pentru că aşa şi este... 

— N-o să te contrazic. 

Marynia era într-adevăr neliniştită de îndărătnicia cu care 
doamna Emilia revenea mereu la gândul ei; pe de altă 
parte, ea însăşi avea aceeaşi părere despre moarte, aşa că 
umbra de scepticism perceptibil în cuvintele lui Potaniecki o 
contrarie puţin, făcând-o să sufere. 

Nevrând să se trădeze, schimbă vorba. 

— Am mărit fotografia Litkăi, spuse. leri am primit trei 
exemplare. Unul am să-l dan Emiliei. Înainte mă temeam că 
va fi prea impresionată, dar acum cred că se poate, îi va 
face chiar bine. 

Spunând acestea, se ridică şi se apropie de poliţele cu 
cărţi, unde se aflau fotografiile învelite în foiţă, apoi se 
aşeză alături de Poltaniecki, lângă măsuţă, şi începu să le 
despacheteze. 

— Emilia mi-a povestit, spuse, discuţia voastră cu fetiţa 
înainte de a muri, atunci când Litka a spus că ar dori să fiţi 
toţi trei nişte mesteceni şi să creşteţi alături. Ţi-aduci 
aminte? 

— Da, s-a mirat că arborii trăiesc atât de mult, apei s-a 
gândit ce-ar vrea să fie şi i-a plăcut mai mult mesteacănul. 

— Întocmai, iar dumneata i-ai spus că ai vrea să creşti pe 
aproape... De aceea, în jurul fotografiilor, pe passe-partout, 
am vrut să pictez nişte mesteceni. Uite, aici, am început, 
dar nu-mi place cum iese, mai întâi fiindcă n-am mai ţinut 
pensula în mână de multă vreme, iar în al doilea, nu mă 
pricep să pictez din memorie. 

Spunând acestea, scoase o fotografie şi-i arătă lui 
Potaniecki mestecenii pictaţi cu acuarele, iar pentru că era 
puţin mioapă, se aplecă atât de mult, încât o clipă tâmplele 
aproape că li se atinseră. 


Pentru Potaniecki însă nu mai era Marynia aceea de 
demult, la care visa când se întorcea seara de la doamna 
Emilia şi care-i umplea pe atunci sufletul. Vremea aceea 
trecuse. Gândurile lui se depărtaseră între timp în altă 
direcţie. Marynia, în schimb, nu încetase să fie tipul de 
femeie care acţiona foarte mult asupra lui, aşa că acum, 
când capetele li se apropiară şi-i cuprinse dintr-o privire 
faţa mută, obrajii puţin îmbujoraţi şi silueta aplecată 
deasupra fotografiei, resimţi cu o putere egală atracţia de 
altădată, şi sângele îi grăbi spre creier, stârnindu-i 
gândurile. 

„Sunt curios cum ar reacţiona, se întrebă, dacă i-aş săruta 
acum ochii şi gura?” 

Simţi o clipă dorinţa s-o facă, chiar dacă astfel avea s-o 
jignească de moarte pe Marynia. Pentru că-l respinsese 
atâta vreme, pentru neliniştea, grijile şi zbuciumul lui, şi-ar 
fi dorit acum o asemenea răsplată şi răzbunare totodată. 

În acest timp, Marynia, uitându-se la mestecenii pictaţi, 
urmă: 

— Acum mi se pare chiar mai rău decât ieri. Din 
nenorocire, copacii nu mai au frunze şi n-o să găsesc nici un 
model. 

— N-ai dreptate, i se împotriva Potaniecki, grupul de 
copaci nu e rău deloc. Numai că, dacă aceşti mesteceni 
trebuie să ne reprezinte pe doamna Emilia, pe Litka şi pe 
mine, de ce ai pictat patru copaci? 

— Al patrulea sunt eu, răspunse Marynia încurcată. Aş 
vrea şi eu să cresc nu prea departe... 

o privi atent, dar ea, învelind fotografiile la loc, începu să 
vorbească, de parcă se grăbea: 

— Mă leagă atâtea lucruri de amintirea acestei fetiţe... În 
ultima vreme am fost aproape mereu cu ea şi cu Emilka... 
Emilka este astăzi pentru mine una dintre cele mai 
apropiate fiinţe de pe lume... Mă socoteam şi eu de-ai casei, 
ca şi dumneata... Nu ştiu cum s-o spun mai bine... Am fost 
patru, iar acum am rămas numai trei inşi legaţi prin Litka... 


Fiindcă ea ne unea. Când mă gândesc la ea, mă gândesc în 
acelaşi timp la Emilka şi la dumneata... De aceea m-am 
hotărât să pictez patru mesteceni... Sunt trei fotografii: una 
pentru Emilka, una pentru mine şi una pentru dumneata. 

— Mulţumesc, domnişoară, răspunse Potaniecki, 
întinzându-i mâna. 

Marynia i-o strânse şi ea din toată inima şi spuse: 

— În amintirea ei se cuvine să uităm de vechile supărări. 

— Asta s-a şi întâmplat, răspunse Potaniecki, iar în ceea ce 
mă priveşte, eu mi-am dorit-o cu mult înainte de moartea 
Litkăi. 

— De atunci începe şi vina mea, pentru care te rog să mă 
ierţi. 

Şi îi dădu iarăşi mâna. Potaniecki stătu o clipă la îndoială 
dacă trebuie să i-o sărute, dar n-o făcu, mulţumindu-se să 
întrebe: 

— Aşadar pace? 

— Şi prietenie! Adăugă Marynia. 

— Şi prietenie. 

În ochii ei se răsfrângea o bucurie calmă, profundă, care-i 
aşternea pe faţă o lumină blândă. Iradia acum atâta 
bunătate şi încredere, încât Polaniecki îşi aminti fără să 
vrea de Marynia de altădată pe care o văzuse la Krzemief, 
când şedea pe veranda dinspre grădină, învăluită de razele 
soarelui care apunea. 

Dar după moartea Litkăi se afla într-o dispoziţie care-l 
făcea să socotească asemenea amintiri nevrednice de sine, 
aşa că se ridică şi începu să-şi ia la revedere. 

— Nu vrei să rămâi la noi toată seara? Îl întrebă Marynia. 

— Nu, domnişoară, trebuie să mă întorc acasă. 

— Îi spun Emiliei că pleci, zise, îndreptându-se spre uşa 
camerei alăturate. 

— Acum cred că se roagă sau se gândeşte la Litka, altfel ar 
fi venit şi ea aici. N-o mai deranja, domnişoară, şi aşa mâine 
tot vin iarăşi. 


Marynia se apropie de el şi-i spuse privindu-l în ochi cu 
mare bucurie: 

— Şi mâine, şi în celelalte zile, nu? Să nu uiţi că pentru noi 
eşti acum „domnul Stach”. 

Era pentru a doua oară de la moartea Litkăi când Marynia 
îl numise astfel, încât, în drum spre casă, Polaniecki se 
gândi: „Atitudinea ei faţă de mine este complet schimbată. 
Ea se simte legată de mine, pentru că i-a promis copilei; e 
gata să se îndrăgostească de mine, nu-şi va îngădui să nu 
mă iubească,. Asemenea femei sunt destule la noi.” 

Şi începu să se înfurie: „Cunosc asemenea femei cu inima 
rece, dar exaltate, cu capul doldora de principii. Totul 
pentru principii, totul din datorie, nimic pornit din inimă! Aş 
putea să mor la picioarele ei şi să nu dobândesc nimic; abia 
când datoria îi impune să mă iubească, mă va iubi cu 
adevărat”. 

Se vede că Polaniecki se obişnuise în peregrinările lui prin 
străinătate cu alt gen de femei, oricum despre acestea 
citise prin cărţi. Dar pentru că avea şi puţin bun-simţ, 
judecata dreaptă îi cuvântă astfel: „Ascultă, Potaniecki, 
tocmai de aceea sunt femei alese, foarte sigure, pe care poţi 
conta şi pe care poţi să-ţi sprijini viaţa. Ai înnebunit? Tu 
voiai O soţie, nu o efemeră aventură amoroasă”. 
nu încetă să se burzuluiască şi-i răspunse bunului-simţ;: 
„Dacă e să fiu iubit, vreau să fiu iubit pentru ceea ce 
reprezint eu”. 

Bunul-simţ mai încercă să-i explice că n-are importanţă 
cum începe dragostea, întrucât ulterior n-are cum să fie 
iubit altfel decât pentru el însuşi, iar în acest caz, după 
truda şi supărările trecute, era un lucru natural şi aproape 
o minune, de-a dreptul providenţial, că intervenise ceva 
care înlăturase toate piedicile. Potaniecki nu se lăsă convins. 

Bunului-simţ îi veni în ajutor şi atracţia, predilecţia pentru 
Marynia, în virtutea căreia resimțea farmecul ei mai mult 
decât pe al oricărei alte femei. Această atracţie glăsui la 
rându-i: „Nu ştiu dacă o iubeşti sau nu, asta nu mai are 


importanţă, dar azi când şi-a apropiat umărul şi faţa de 
tine, mai că nu ţi-ai ieşit din piele. De ce nu te cuprind 
asemenea fiori când stai lângă altă femeie? Vezi şi tu cât de 
mare este deosebirea!” 

Dar Potaniecki răspunse: „Ce mai, e o femeie alcătuită 
numai din datorie...!” Şi iarăşi îi trecu prin minte: „Pune 
mâna pe ea de vreme ce o preferi altora. Bărbaţii se 
căsătoresc totuşi, ţi-a venit şi ţie vremea. Ce vrei să mai 
cauţi? Vreo dragoste de care tu să râzi cel dintâi... Iubirea 
ta s-a stins, mă rog, dar a rămas atracţia şi convingerea că 
e o femeie cinstită şi de nădejde”. 

„Aşa-i, urmă, dar iubirea, prostească sau înţeleaptă, naşte 
voinţa care mie îmi lipseşte acum, de vreme ce ezit, iar 
înainte nu ezitam. În al doilea rând, trebuie să cumpănesc, 
ce este preferabil: domnişoara Ptawicka ori, pe de altă 
parte, acel are şi trebuie la un loc cu firma Bigiel şi 
Potaniecki. Banul dă puterea şi libertatea, de care poţi să 
profiţi mai uşor când nu porţi nici o povară pe umeri şi în 
inimă”. 

Pradă acestor gânduri, ajunse acasă şi se culcă. Noaptea 
visă mestecenii de pe colină, ochii albaştri liniştiţi şi fruntea 
umbrită de părul negru, care iradia căldură. 

II. 

Câteva zile mai târziu, într-o dimineaţă, înainte de a pleca 
la birou, veni Maszko la el. 

— Vin la tine din două motive, glăsui, dar încep cu cel 
bănesc, ca să-ţi las libertatea de a spune: „Da sau nu”. 

— Dragul meu, problemele băneşti le rezolv la birou, aşa 
că începe cu celălalt. 

— E o chestiune particulară. Ştii că mă căsătoresc şi am 
nevoie de bani. Am la cheltuieli câte fire de păr în cap, iar 
rate de plătit cu nemiluita. Se apropie termenul când 
trebuie să-ţi plătesc prima rată de la poliţa aceea pe care 
am cumpărat-o de la tine. Nu poţi să amâni termenul cu un 
trimestru? 


— Voi fi sincer cu tine, răspunse Potaniecki, pot, dar nu 
vreau. 

— Atunci sunt şi eu la fel de sincer şi te întreb: ce-ai să faci 
dacă nu-ţi dau banii? 

— Şi asta se poate întâmpla, replică Potaniecki, dar în 
acest caz mă socoteşti mai prost decât sunt, fiindcă ştiu că 
vei plăti. 

— De unde această siguranţă? 

— Căsătorindu-te cu o fată bogată, nu poţi să te 
compromiţi, arătându-te nesolvabil. Din pământ ai să scoţi 
şi ai să-mi dai banii. 

— Dintr-o găleată goală, nici Solomon nu toarnă apă. 

— Pentru că n-a luat lecţii de la tine. Dragul meu, nu ne 
aude nimeni, deci pot să-ţi spun că toată viaţa tu n-ai făcut 
decât asta. 

— Aşadar, eşti sigur că voi achita rata? 

— Da. 

— Ai dreptate. Ţi-am cerut să fii politicos, şi nu am acest 
drept. Numai că am obosit şi eu... Ia de ici, astupă dincolo... 
Să trăieşti mereu în asemenea vâltoare, e peste puterile 
omeneşti... Mă îndrept şi eu spre un liman. Peste două luni, 
situaţia va fi alta, dar deocamdată folosesc ultimele lopeţi 
de combustibil... Nu poţi, mă rog!... La Krzemiefi, e o sfoară 
de pădure, o s-o tai şi o să plătesc, de vreme ce altfel nu se 
poate. 

— Ce pădure mai e la Krzemiei! Bătrânul Plawicki a tăiat 
cât a putut. 

— Mai e o pădure de stejari dincolo de conac, spre 
Niedzialkow. 

— Adevărat. Este. 

— Ştiu că tu şi cu Bigiel vă ocupați şi de asemenea treburi. 
Cumpăraţi pădurea asta de la mine. Voi puteţi să ieşiţi în 
câştig, iar pe mine mă scutiţi să mai caut cumpărător. 

— Trebuie să vorbesc cu Bigiel. 

— Aşadar, nu mă refuzi? 


— Nu. Dacă o dai ieftin, aş putea s-o iau şi singur. Dar în 
astfel de situaţii, trebuie să pui la socoteală câştigul şi 
pierderile posibile. Aş vrea să cunosc şi condiţiile tale. Fă-ţi 
şi tu socotelile. Trimite-mi devizul, câtă pădure este, ce fel 
de copaci... Eu nu-mi mai aduc aminte. 

— ŢIi-l trimit peste o oră. 

— În acest caz, diseară îţi dau răspunsul. 

— Te avertizez însă, cu o singură condiţie: n-ai dreptul să 
tai stejarii decât peste două luni. 

— De ce? 

— Pentru că proprietatea Krzemiefi pierde foarte mult 
fără această podoabă a naturii, aşa că după nuntă am să-ţi 
propun să mi-o vinzi înapoi, fireşte, cu câştigul 
corespunzător. 

— O să vedem. 

— Afară de asta, la Krzemien mai am şi marnă. Chiar tu 
mi-ai pomenit de ea, ţii minte? Ptawicki credea că e vorba 
de milioane, dar se înşela; în mâna unor oameni pricepuţi, 
poate fi totuşi o afacere nu prea rea. Gândiţi-vă şi la asta, v- 
aş primi şi pe voi în combinaţie. 

— Dacă afacerea se arată promițătoare; firma noastră de 
aceea-i făcută. 

— Bine, o să vorbim mai târziu, acum să revenim la 
pădure. Rămâne stabilit aşa, în locul ratei care ţi se cuvine, 
eu am să-ţi dau pădurea sau o parte din ea, în funcţie de 
evaluare; într-un fel, ţi-o dau ca zălog, iar tu te obligi să nu 
tai stejarii până la sfârşitul trimestrului următor. 

— Asta pot s-o fac, acceptă Polaniecki. Evident însă, vor 
mai interveni unele lucruri, căratul lemnului la gară şi 
altele, despre care vom vorbi când vom semna contractul, 
dacă ne vom înţelege. 

— Deci, cel puţin de o greutate am scăpat! Se bucură 
Maszko ştergându-şi fruntea cu mâna. Închipuieşte-ţi că 
trebuie să rezolv zece-cincisprezece treburi de acest fel în 
fiecare zi, fără să mai pun la socoteală discuţiile despre 


afaceri cu doamna Krastawska, mai dificile decât toate 
celelalte, şi curtea pe care i-o fac logodnicei... 

Maszko se opri un timp, dar dădu din mână şi adăugă: 

— Care nu-i deloc uşoară... 

„ îl privi cu mirare. În purtarea lui Maszko, un om care se 
arăta de fiecare dată atât de grijuliu cu bunele maniere, 
asemenea abateri erau de neimaginat. 

Tânărul avocat continuă: 

— Dar să lăsăm asta. Ţii minte că, înainte de a muri, Litka, 
era cât pe ce să ne certăm... Eu m-am gândit că o iubeai 
atât de mult pe această fetiţă, că erai îngrijorat, surescitat, 
şi m-am purtat grosolan... A fost numai vina mea, aşa că te 
rog să mă scuzi. 

— Am şi uitat de asta, răspunse Potaniecki. 

— Ţi-am adus aminte, pentru că vreau să te rog să-mi faci 
un serviciu. Uite care-i situaţia: eu n-am prieteni, iar rude, 
sau nu am, sau dacă am, nu merită să mă laud cu ele. Acum 
sunt nevoit să-mi caut cavaleri de onoare şi, pe viul 
Dumnezeu, nu prea ştiu cui să mă adresez... Ştii şi tu că m- 
am ocupat de interesele multor tineri din lumea bună... Dar 
să mă rog de cea dintâi paiaţă pe care o întâlnesc numai 
pentru că are un titlu, nu merge şi nu vreau. Mi-aş dori 
nişte oameni cumsecade şi, ţi-o spun deschis, nişte nume 
mai de vază... Logodnica mea şi mama ei sunt foarte atente 
cu astfel de amănunte, aşadar... N-ai vrea să-mi fii cavaler 
de onoare? 

— Dacă împrejurările ar fi altele, nu te-aş refuza. Uite cum 
stau lucrurile; nu port panglică neagră la pălărie şi nici albă 
la reverul surtucului, deci nu pot să pretind că sunt în doliu, 
dar îţi dau cuvântul meu că sufletul mi-e cernit mai mult 
decât dacă mi-ar fi murit propriul copil... 

— Ai dreptate, nu m-am gândit la asta, recunoscu Maszko. 
lartă-mă. 
fu impresionat de cuvintele lui. 

— Dar dacă ţii foarte mult... Dacă n-ai să găseşti pe 
altcineva, fie cum vrei, însă îţi spun sincer că după 


înmormântarea asta, îmi va fi foarte greu să vin la nuntă. 
nu spuse într-adevăr: „la astfel de nuntă”, dar Maszko îi 
ghici gândul. 

— În plus, continuă Polaniecki, mai e încă o împrejurare 
care... Cred că ai auzit şi tu că a existat un biet medic care 
a iubit-o foarte mult pe logodnica ta. Sigur, era liberă să nu- 
i împărtăşească dragostea şi nimeni nu poate să-i reproşeze 
nimic din această pricină, dar nefericitul acela a plecat 
unde a înţărcat dracul copiii, şi l-a luat aghiuţă... Pricepi? 
Eu am fost prieten cu el, mi-a mărturisit nenorocirea lui şi a 
plâns la pieptul meu, înţelegi?... În aceste condiţii, să-ţi fiu 
ție cavaler de onoare, spune şi tu... 

— A murit într-adevăr din cauza iubirii pentru logodnica 
mea? 

— Tu n-ai auzit nimic? 

— Nu numai că n-am auzit, dar nici nu-mi vine să-mi cred 
urechilor... 

— Ştii ce, Maszko, căsătoria schimbă omul, dar văd că şi 
logodna face la fel. Pur şi simplu nu te mai recunosc. 

— Pentru că sunt atât de obosit, încât abia îmi mai trag 
sufletul, iar în asemenea împrejurări se leapădă masca. 

— Ce înţelegi prin asta? 

— Înţeleg că există două categorii de oameni: unii care nu- 
şi fac probleme din nimic şi se poartă de fiecare dată cum le 
dictează împrejurările, şi alţii care au un fel de sistem de 
prescripţii pe care îl respectă cu consecvență. Eu fac parte 
dintre cei din urmă. M-am obişnuit să păstrez aparențele şi, 
mai mult, m-am obişnuit atât de mult cu ele, încât au 
devenit a doua mea natură. Dar când, de pildă, călătoreşti 
singur pe o căldură toridă, poţi să fii oricât de comme il 
faut, vine un moment când îţi deschei nu numai surtucul, ci 
şi jiletca. Eu mă aflu într-un astfel de moment, aşa că mă 
deschei. 

— Asta înseamnă? 

— Asta înseamnă că mă cuprinde uimirea când aud că 
cineva a putut să se îndrăgostească de moarte de logodnica 


mea, care este cum m-ai făcut să înţeleg la supărare, rece, 
ţeapănă şi atât de mecanică în mişcări cuvinte şi în gânduri, 
de parcă ar fi întoarsă cu cheia. Toate astea sunt adevărate 
şi eu nu le pot nega. Nu vreau să mă consideri mai josnic 
decât sunt. N-o iubesc şi căsnicia mea va fi tot atât de 
țeapănă ca şi logodnica mea. Am iubit-o pe domnişoara 
Ptawicka, e drept, care m-a respins. Pe domnişoara 
Krastawska o iau pentru averea ei. Dac-ai să-mi spui că asta 
înseamnă josnicie, am să-ţi răspund că această josnicie au 
făcut-o sau o fac mii de oameni din aşa-zisa lume bună, cu 
care dai mâna şi care, dacă nu-şi duc viaţa într-o fericire 
continuă, nici nu suferă prea mult. Şchioapătă, dar merge... 
Mai târziu vine în ajutorul lor obişnuinţa, anii petrecuţi 
împreună care statornicesc un fel de apropiere, copiii care 
se nasc... Şi merge cumva! Majoritatea căsniciilor sunt de 
acest fel, întrucât cei mai mulţi oameni preferă să păşească 
pe pământ neted, decât să se caţere pe culmi. Ba, 
câteodată, sfârşesc mai rău decât celelalte căsătorii, de 
exemplu, atunci când femeia preferă să zboare, iar bărbatul 
să se târască, sau invers; în asemenea cazuri nu există 
perspective de înţelegere. În ceea ce mă priveşte, am trudit 
ca un bou în jug. Provenind dintr-o familie decăzută, am 
vrut să ies la lumină, asta o recunosc. Dacă voiam să ajung 
un avocăţel anonim şi să strâng bani, poate că strângeam 
şi-i deschideam astfel fiului meu poarta până la perete spre 
viaţă. Eu însă nu-mi iubesc copiii înainte de-a veni pe lume, 
aşa că am vrut nu numai să am eu aceşti bani, dar şi să fiu 
cineva, să însemn ceva, să ocup un loc mai la vedere şi să se 
ţină cont de mine, atât cât se poate la noi, cel puţin în viaţa 
de societate. De aceea, ce-a agonisit avocatul, a înghiţit le 
grand seigneur. Obrazul subţire, obligă. lată de ce n-am 
bani şi m-am săturat să tot astup găurile, făcându-le în altă 
parte, iată de ce o iau de soţie pe domnişoara Krastawska; 
la rândul ei, ea se căsătoreşte cu mine fiindcă, dacă nu în 
realitate, în aparenţă sunt sau mai degrabă mă prefac că 
sunt un aristocrat care se joacă de-a avocatura... Părţile 


sunt deci egale, niciuna nu este nedreptăţită, nimeni nu 
păcăleşte pe nimeni sau, dacă preferi, amândoi ne păcălim 
în aceeaşi măsură. Asta-i adevărul, gol-goluţ, iar dacă vrei, 
acum n-ai decât să mă dispreţuieşti. 

— Pe Dumnezeul meu, niciodată nu te-am respectat mai 
mult, răspunse Polaniecki, fiindcă acum îţi admir nu numai 
sinceritatea, ci şi curajul. 

— Îţi primesc complimentul pentru sinceritate, dar unde 
vezi curajul? 

— În aceea că, având atât de puţine iluzii în legătură cu 
domnişoara Krastawska, te căsătoreşti cu ea. 

— Pentru că sunt mai mult înţelept decât prost. Am vrut 
bani, e adevărat, dar crezi că pentru asta m-aş fi căsătorit 
cu oricine îi are? Nici vorbă, dragul meu. Eu mă căsătoresc 
cu domnişoara Krastawska şi ştiu ce fac. Domnişoara 
Krastawska îşi are calităţile ei, foarte însemnate pentru 
amândoi în condiţiile în care ne unim viaţa. Domnişoara 
Krastawska va fi o soţie rece, nu prea plăcută, acră, ba 
chiar şi dispreţuitoare în măsura în care nu se va teme de 
mine. În schimb, domnişoara Krastawska, la fel ca mama ei, 
are un respect de-a dreptul religios pentru aparenţe, 
pentru ceea ce se cuvine sau nu, în general vorbind, pentru 
bunele maniere. Asta una. Mai departe, în ea nu există nici 
măcar un grăunte din care ar putea creşte o femeie uşoară, 
iar viaţa alături de ea, oricât de neplăcută, nu se va sfârşi 
niciodată cu un scandal. Două la mână. lar în al treilea 
rând, este o pedantă în toate, în cucernicie ca şi în 
îndeplinirea obligaţiilor pe care şi le asumă. E într-adevăr o 
mare calitate. Nu voi fi fericit cu ea, dar voi putea fi liniştit: 
cine ştie dacă asta nu e maximum ce putem pretinde de la 
viaţă. Şi-ţi mai spun una, dragul meu: când îţi vei lua o 
soţie, să te gândeşti în primul rând la liniştea viitoare. Într-o 
amantă, poţi să cauţi tot ce vrei: spirit, temperament, 
dispoziţii poetice, sensibilitate, dar cu soţia trebuie să 
trăieşti o viaţă, aşa că pretinde-i acel ceva pe care poţi să te 
sprijini - principiile. 


— Nu te-am crezut niciodată prost; îi spuse Polaniecki, dar 
văd că ai mai multă minte decât credeam. 

— Fiindcă, vezi tu, femeile de la noi, cele din lumea 
financiară, de exemplu, sunt educate într-adevăr de 
romanele franţuzeşti, dar ştii ce rezultă din asta? 

— Mai mult sau mai puţin, dar azi eşti atât de convingător, 
încât prefer să-mi spui tu. 

— Femeia ajunge să-şi facă din propria persoană 
Dumnezeul şi legea ei. 

— Asta în ce o priveşte, dar pentru bărbat? 

— Un cameleon şi o dramă. 

— În lumea financiarilor, lipsită de tradiţii, se întâmplă nu 
o dată. Acolo totul devine aparenţă şi toaletă, sub care nu 
se ascunde un suflet, ci un mic animal mai mult sau mai 
puţin distins. 

— Da, dar această lume bogată şi împodobită care se 
distrează, îmbibată de diletantism artistic, literar şi chiar 
religios, ţine bagheta în mână şi dirijează corul. 

— La noi, încă nu. 

— Încă nu cu totul. De altfel, se întâmplă să existe excepţii 
chiar în această lume şi cu atât mai mult în afara ei. Da, la 
noi sunt altfel de femei, domnişoara Ptlawicka, spre 
exemplu. Ah, câtă linişte, câtă siguranţă şi cât farmec 
trebuie să aibă viaţa alături de una ca ea! Din nefericire, 
cele ca ea nu sunt de nasul meu! 

— Maszko te-am socotit întotdeauna un om inteligent, 
oricum, dar nu ştiam că eşti şi un entuziast. 

— Ce vrei? Pe ea am iubit-o, iar acum mă căsătoresc cu 
domnişoara Krastawska. 

Maszko rosti ultimele cuvinte cu anume iritare parcă, 
după care urmă o clipă de tăcere. 

— Deci n-ai să-mi fii cavaler de onoare? Întrebă Maszko. 

— Mai lasă-mă să mă gândesc. 

— Peste trei-zile plec. 

— Unde? 


— La Petersburg, Am nişte treburi acolo. O să stau vreo 
două săptămâni. 

— Atunci o să-ţi spun când te întorci. 

— Bine. Azi îţi trimit devizul cu pădurea de stejari în trei 
exemplare... Numai să nu-ţi plătesc rata! 

— Iar eu am să-ţi comunic condiţiile mele. 

Maszko îşi luă rămas bun şi ieşi; curând, în urma lui plecă 
şi Potaniecki la birou. După ce se sfătui cu Bigiel, Potaniecki 
hotări să cumpere singur pădurea, dacă lucrul avea să se 
arate cu putinţă şi în avantajul lui. Nici el nu-şi dădea prea 
bine seama de ce simţea, o dorinţă neînţeleasă de a se lega 
cumva de Krzemiei. După orele de birou, se gândi iarăşi la 
cele ce-i spusese Maszko despre domnişoara Plawicka. Era 
convins că nu se prefăcuse; cu o femeie de acest fel viaţa 
putea fi nu numai sigură, ci şt plină de farmec. Sesiză totuşi 
că în gândurile lui recunoaşte mai degrabă meritele tipului 
pe care-l reprezenta Marynia, decât ale Maryniei însăşi. 
Observă, de asemenea, multe alte inconsecvenţe în felul în 
care considera lucrurile. Se simţea parcă descurajat, furios 
întrucâtva că iubeşte pe cineva sau ceva, că-şi antrenează 
inima într-o legătură atât de încâlcită, încât i se părea 
dureroasă. Se revolta când se gândea la această posibilitate 
şi îşi repeta întruna: „Nu vreau, îmi ajunge! E o exuberanţă 
care aici sfârşeşte totdeauna în anomalii şi suferinţă”. În 
acelaşi timp însă, îi era ciudă că Marynia nu se legase de el 
printr-o dragoste nebunească, ci începuse să-şi deschidă 
inima spre el abia atunci când i-o dictase datoria. Pe urmă, 
respingând iubirea, se mira şi el că sentimentele începeau 
să i se ofilească atât de uşor; o dorise pe Marynia mult mai 
mult atunci când ea nu-l voia, decât acum când se arăta mai 
receptivă la apropierea lui. „În definitiv, se gândi, toate 
astea nu duc decât la o situaţie fără ieşire, în care omul nu 
mai ştie nici el ce vrea şi ce să facă. Domnişoara Plawicka 
are mai multe calităţi decât crede ea însăşi, îşi respectă 
datoria, este dreaptă, calmă, frumoasă şi mă atrage, dar 


simt totodată că domnişoara Plawicka nu mai este pentru 
mine ceea ce era; ceva s-a prăbuşit în mine”. 

Dar ce anume? 

„Dacă acest ceva este aptitudinea de a iubi, monologa mai 
departe Potaniecki, asta se întâmpla deoarece am ajuns la 
concluzia că iubirea este cel mai adesea o prostie, iar 
iubirea excesivă întotdeauna o prostie, aşa că ar trebui să 
fiu mulţumit, dar uite că nu sunt”. 

După o clipă, îi trecu prin minte că starea lui este numai 
un fel de slăbiciune, care urmează de obicei după o 
operaţie chirurgicală sau după o boală grea, şi o viaţă 
pozitivă îi va umple cu timpul acest gol. 

O viaţă pozitivă însemna pentru el Casa de comerţ. 

Când veni la masă, îl găsi pe Waskowski şi doi slujitori 
care-şi făceau semne din ochi, văzându-l pe bătrân cum îşi 
ridică uneori furculiţa cu carne în sus şi cade adânc pe 
gânduri sau discută de unul singur. De la o vreme, 
profesorul Waskowski vorbea mereu cu sine însuşi, şi încă 
atât de tare, încât se uitau oamenii la el pe stradă. Ochii-i 
albaştri priviră o clipă absenţi la Potaniecki, apoi se trezi 
parcă din somn şi spuse, încheindu-şi gândul: 

— Ea zice că asta o apropie de fetiţă. 

— Cine zice? Întrebă Polaniecki. 

— Doamna Emilia. 

— Cum adică o apropie? 

— Doamna Emilia vrea să se facă soră de caritate. 

Impresionant de această veste, Potaniecki tăcu. Putea să 
se gândească la orice i se năzărea, să-şi alunge propriile 
sentimente, să filosofeze despre extravaganţele 
nesănătoase ale întregii societăţi în care trăia, în sufletul lui 
păstrase însă două fiinţe sfinte, pe Litka şi pe doamna 
Emilia. Litka îi rămăsese doar o amintire scumpă, dar 
pentru doamnă Emilia nutrea un simţământ viu, frăţesc şi 
cât se poate de duios, de care nu se atingea niciodată în 
meditaţiile sale. 


De aceea, o vreme, nu fu în stare să răspundă nimic, apoi 
se uită cu asprime la Waskowski şi-l dojeni: 

— Profesore, numai dumneata o îndemni la asta. Eu nu mă 
amestec în misticismele şi ideile dumitale de proastă 
calitate, dar află de la mine că îţi împovărezi conştiinţa cu 
viaţa ei, fiindcă ea n-are destulă putere pentru a fi soră de 
caritate, şi într-un an de zile va muri, pricepi? 

— Dragul meu, răspunse Waskowski, mă condamni prea 
repede fără să mă asculţi. Te-ai gândit vreodată ce 
înseamnă un „bărbat drept”? 

— Când e vorba de cineva apropiat, îmi bat joc de 
asemenea expresii. 

— Mie mi-a spus abia ieri, cu totul pe neaşteptate, aşa că 
am. Întrebat-o: „Bine, copila mea, dar o să ai destulă 
putere, fiindcă asta e o muncă grea?” Mi-a zâmbit şi mi-a 
răspuns: „Nu încercaţi să mă abateţi din drum; fiindcă 
acesta este refugiul şi fericirea mea. Dacă se va arăta că n- 
am destulă putere, nu mă vor primi, iar dacă mă vor primi 
şi nu voi putea s-o scot la capăt, o să mă duc mai repede la 
Litka, de care mi-e tare dor!” Ce mai puteam să spun faţă 
de asemenea voinţă şi simplitate? Tu ce-ai fi făcut în locul 
meu? Chiar dacă n-ar crede în tărâmul de dincolo, cine ar 
cuteza să-i spună că Litka nu mai există, iar o viaţă trăită în 
milă şi sacrificii pentru semeni şi moartea întru Cristos pot 
să nu ducă la Litka? Găseşte-i altă mângâiere, dar care-i 
mai potrivită? Dă-i o altă speranţă, ogoieşte-i durerea altfel, 
dar cu ce? 

O să te întâlneşti şi tu cu ea, aşa că fii sincer şi spume-mi: 
ai să încerci să-i schimbi hotărârea? 

— Nu, răspunse Potaniecki. 

Apoi adăugă: 

— Numai necazuri din toate părţile. 

— Un singur lucru ar mai fi posibil, continuă Waskowski. În 
locul surorilor de caritate, a căror muncă este peste 
puterile ei, s-o îndemnăm să-şi aleagă un ordin 
contemplativ. Există unele în care biata fărâmă omenească 


se confundă atât de mult cu Dumnezeu, încât încetează să 
mai aibă o viaţă personală, aşadar încetează să mai sufere... 
dădu din mână. 

— Eu nu mă pricep la astfel de lucruri, spuse fără 
menajamente, şi nu mă amestec. 

— Se întâmplă să am la mine o cărticică italiană despre 
călugărițele nazaretene35 spuse Waskowski, descheindu-şi 
surtucul. Nu mai ştiu pe unde am rătăcit-o... Când am 
plecat de acasă, am pus-o undeva. 

— Ce-mi pasă mie de nazaretenele dumitale? 

Dar Waskowski, după ce-şi descheie surtucul, căută mai 
departe, descheindu-se şi la jiletcă, apoi căzu pe gânduri şi 
întrebă: 

— Ce căutam? Aha, ştiu, cărticica aceea italiană. Peste 
câteva zile plec la Roma, pentru multă vreme, pentru foarte 
multă vreme. 'Ții minte, ţi-am spus odată că acolo se află 
tinda spre altă lume. Mi-a venit şi mie timpul să intru în 
această tindă. Aş îndemna-o pe Emilka să meargă şi ea la 
Roma, dar nu va voi să plece de lângă Litka. Ca soră de 
caritate, va rămâne aici. Poate că totuşi i-ar fi plăcut ordinul 
nazaretenelor... Acolo duc, o viaţă senină şi simplă 
asemenea primilor creştini... Eu am să plec curând... Nu 
din îndemnul minţii, fiindcă acolo ştiu ei mai bine ce au de 
făcut, ci din al inimii, ca un om mărunt, dar iubitor. 

— Profesore, încheie-te la jiletcă, îl certă Potaniecki. 

— Bine, mă închei. Vezi tu, mie îmi stă ceva pe inimă şi ţi- 
aş spune şi ţie, pentru că tu eşti iute ca apa, dar ai suflet... 
Nu numai că nu s-a sfârşit cu creştinismul, cum li se pare 
unor filosofi mintoşi, dar drumul lui e abia la jumătate... 

— Dragă profesore, îi spuse Potaniecki mai îngăduitor, am 
să ascult altă dată ce vrei să-mi spui, cu plăcere şi răbdare, 
dar astăzi nu pot, pentru că mă gândesc numai la doamna 
Emilia, pur şi simplu, mi se pune un nod în gât...E o 
adevărată nenorocire! 

— Pentru ea, nu! Are noroc de viaţă, aşa-i, dar şi de 
moarte. 


începu să mormăie: 

— Pentru Dumnezeu, orice simţământ mai puternic, până 
şi simpla prietenie, se sfârşeşte cu o suferinţă... Ori de câte 
ori m-am legat de cineva, n-am avut parte decât de 
supărare. Bukacki are dreptate... Relaţiile cu lumea, vai şi 
amar, cele personale, la fel... pas de mai trăieşte în 
asemenea condiţii...! 

Discuţia se întrerupse sau mai degrabă se transformă într- 
un monolog al profesorului Waskowski care începu să 
peroreze de unul singur despre Roma şi creştinism. După 
masă, plecară împreună pe strada plină de clinchetul 
clopoţeilor de la sănii şi de forfota veselă de iarnă, deoarece 
de dimineaţă căzuse multă zăpadă, dar spre seară se 
înseninase şi era frig. 

— Profesore, încheie-te la jiletcă, spuse deodată 
Potaniecki, observând că Waskowski era descheiat la surtuc 
şi la jiletcă. 

— Bine, mă închei, îi răspunse Waskowski. 

Şi începu să bage nasturii surtucului în cheutorile de la 
jiletcă. 

„Îmi place totuşi Waskowski ăsta, îşi spuse Potaniecki în 
drum spre casă. Dacă m-aş lega mai statornic de el, ar da 
ortu' popii, pentru că aşa-i soarta mea. Din fericire, până 
acum îmi e destul de indiferent. 

Gândind astfel, Potaniecki încerca să se convingă de un 
lucru inexistent, deoarece îl lega de profesorul Waskowski o 
prietenie sinceră, iar viaţa acestuia nu-i era deloc 
indiferentă. 

Când ajunse acasă, îl întâmpină feţişoara zâmbitoare a 
Litkăi dintr-o fotografie de format mare, pe care i-o 
trimisese Marynia în lipsa lui. Vederea ei îl impresionă 
profund. Încerca deseori emoţii de acest fel când îşi aducea 
aminte pe neaşteptate de Litka sau când îi apărea brusc 
înaintea ochilor vreunul din portretele ei. | se părea atunci 
că dragostea lui pentru acest copil, îngropată undeva în 
adâncul inimii, se înalţă dintr-o dată cu puterea de 


odinioară, inundându-i toată fiinţa cu o duioşie şi o jale fără 
margini. Această revigorare a părerilor de rău era atât de 
dureroasă, încât o evita, cum evită orice om suferinţa 
adevărată. Emoţia lui de acum era plăcută totuşi. Litka îi 
zâmbea în lumina lămpii, de parcă voia să-i spună: „Domnul 
Stach”. În jurul căpşorului, pe fondul alb, înverzeau cei 
patru mesteceni pictaţi de Marynia. 

privi multă vreme la fotografia Litkăi; într-un târziu se 
gândi: „Acum ştiu că fericirea vieţii o dau copiii”. 

Dar după o clipă îşi spuse: „Numai că pe ai mei n-o să-i 
iubesc niciodată cât am iubit-o pe această copilă 
neajutorată”. 

Tocmai atunci intră slujitorul şi-i înmână scrisoarea de la 
Marynia, care venise odată cu fotografia. Marynia scria cele 
ce urmează: „lata mi-a spus să te invit la noi diseară. Emilia 
s-a mutat acasă şi preferă să nu vadă pe nimeni astăzi. Îţi 
trimit fotografia Litkăi şi te rog să vii neapărat, pentru că 
vreau să vorbesc cu dumneata despre Emilka. Papa l-a 
invitat şi pe domnul Bigiel, de care mi-a promis că se va 
ocupa el, aşa că vom putea discuta în linişte”. 

După lectura scrisorii, Potaniecki se îmbrăcă, citi un timp, 
apoi plecă la domnişoara Ptlawicka. 

Bigiel era acolo de un sfert de oră şi juca pichet cu domnul 
Ptawicki; Marynia şedea la o măsuţă, aproape de ei, 
ocupată cu un lucru de mână. Polaniecki le dădu bineţe la 
toţi, apoi se aşeză lângă ea şi începu să vorbească: 

— Domnişoară, îţi mulţumesc foarte mult pentru 
fotografie. Am văzut-o pe neaşteptate, şi Litka mi-a apărut 
ca vie în faţa ochilor, aşa că multă vreme nu mi-am putut 
veni în fire. Asemenea momente sunt măsura durerii de 
care altfel omul nu-şi dă seama. Mulţumesc din toată inima! 
Şi pentru cei patru mesteceni de asemenea... Cât despre 
doamna Emilia, am aflat totul de la Waskowski. E numai o 
intenţie sau este o hotărâre definitivă? 

— Mai degrabă o hotărâre definitivă, răspunse Marynia. 

— Şi dumneata ce crezi? 


Marynia îşi ridică privirile spre el, de parcă aştepta ca 
sfatul să vină de la el. 

— N-are destulă putere pentru aşa ceva, rosti în sfârşit. 
tăcu, o vreme, apoi îşi desfăcu mâinile încurcat. 

— Am discutat şi cu Waskowski despre asta, răspunse. L.- 
am certat, gândind că este ideea lui, dar el se jură că n-are 
nici un amestec. M-a întrebat, în schimb, ce altă mângâiere 
i-am putea găsi, şi n-am ştiut ce să-i răspund, în fond, ce i-a 
mai rămas din viaţă? 

— Aşa este, încuviinţă Marynia abia auzit. 

— Şi dumneata crezi că eu nu înţeleg de unde vine această 
hotărâre? Pur şi simplu, îşi respectă întru totul convingerile 
religioase, dar vrea să moară mai repede. Ştie că truda îi va 
depăşi puterile şi tocmai de aceea şi-o asumă. 

— Aşa-i, repetă Marynia. 

Şi îşi cobori capul atât de mult deasupra lucrului, încât 
Potaniecki îi mai vedea numai cărarea ce-i despărţea părul 
negru. Înaintea ei se afla o cutie plină cu mărgele pe care le 
cosea pe diferite obiecte destinate tombolei în scopuri de 
binefacere; peste mărgele începură să picure lacrimile 
care-i curgeau din Ochi. 

— Domnişoară, văd foarte bine că plângi... Spuse 
Potaniecki. 

Iar ea îşi înălţă spre el ochii înlăcrimaţi, vrând parcă să-i 
spună: „Faţă de tine n-am să-mi ascund lacrimile”, şi 
răspunse: 

— Ştiu şi eu că Emilka face bine, dar îmi pare atât de 
rău...! 

În parte, din cauza emoţiei, în parte, fiindcă nici el nu ştia 
ce să-i mai spună, Potaniecki îi sărută mâna pentru prima 
dată de când o cunoştea. Perlele din ochii Maryniei 
începură să şiroiască şi mai bogat, aşa că fu nevoită să se 
ridice şi să plece. 

se apropie de cei doi jucători în clipa când domnul Plawicki 
îi spunea pe un ton cam acru, dar politicos, partenerului 
său: 


— Rubicon pentru rubicon. Ei, ce să-i faci! Dumneata 
reprezinţi vremurile noi, iar eu vechea tradiţie, aşa că 
trebuie să fiu bătut. 

— Ce are asta cu pichetul? Întrebă Bigiel calm. 

Marynia se întoarse curând şi anunţă că ceaiul e gata. 

Avea ochii roşii, dar faţa îi era luminoasă şi liniştită. Mai 
apoi, când Bigiel şi domnul Ptawicki începură să joace iarăşi 
cărţi, vorbi cu Potaniecki pe un ton atât de familiar, cum 
vorbesc de obicei oamenii foarte apropiaţi, care au o 
mulţime de lucruri comune în viaţă. Întrucât această 
apropiere se realizase prin moartea Litkăi şi nefericirea 
doamnei Emilia, conversaţia lor nu putea fi prea veselă, cu 
toate acestea, ochii, dacă nu şi gura Maryniei, îi zâmbeau 
lui Potaniecki cu tristeţe şi totodată cu seninătate. 

Seara târziu, după plecarea lui Polaniecki, Marynia, 
gândindu-se la el, nu-i mai spuse altfel decât „domnul 
Stach”. 

La rândul lui, Potaniecki se întoarse acasă într-o dispoziţie 
cu mult mai calmă decât aceea în care se afla de la moartea 
Litkăi încoace. Umblând prin încăpere, se oprea mereu 
înaintea fotografiei, uitându-se în acelaşi timp la mestecenii 
pictaţi „de Marynia, şi se gândea că legătura pe care o 
realizase Litka între el şi Marynia devine pe zi ce trece tot 
mai strânsă, fără intervenţia nimănui, pur şi simplu printr-o 
misterioasă forţă interioară a lucrurilor. 

Se mai gândea, de asemenea, că dacă-i lipsea vechea 
dorinţă de a permanentiza această legătură, aproape în 
aceeaşi măsură îi lipsea şi curajul s-o rupă definitiv, mai ales 
acum, când nu trecuse prea multă vreme de la moartea 
Litkăi. 

Noaptea târziu, începu să studieze devizele trimise de 
Maszko. Din când în când, greşea calculele, deoarece vedea 
înaintea lui capul plecat al Maryniei şi lacrimile curgând în 
cutia cu mărgele de sticlă. A doua zi, cumpără pădurea de 
la Krzemief în condiţii foarte avantajoase. 

III. 


Maszko se întoarse de la Petersburg după două săptămâni, 
foarte mulţumit de evoluţia problemelor legate de creditul 
său, şi aduse veşti importante, pe care le aflase, cum 
susţinea, pe căi confidenţiale, aşa că nu le cunoştea nimeni 
în ţară. Anul trecut, recolta fusese proastă pe tot cuprinsul 
statului. Ici şi colo începuse să se arate spectrul foametei, 
era deci mai uşor de presupus că până la primăvară 
rezervele aveau să se sfâr? Ească în toate regiunile, 
foametea instalându-se pretutindeni. În aceste împrejurări, 
oameni în deplină cunoştinţă de cauză începuseră să 
vorbească despre interzicerea probabilă a exportului de 
grâu în străinătate. Acestea erau noutăţile pe care le 
aducea Maszko, afirmând că îi ajunseseră la ureche prin 
persoane foarte bine informate. Potaniecki fu de-a dreptul 
uluit de această veste, aşa că se închise în casă câteva zile 
cu creionul în mână, după care se duse la Efigiei şi-i 
propuse să investească toţi banii, lichizi de care dispuneau 
şi tot creditul firmei în cumpărarea masivă de cereale. 

Bigiel fu cuprins de temeri, dar asta se întâmpla de fiecare 
dată când începea o nouă afacere. De altminteri, Potaniecki 
nu-i ascunse că va fi o operaţie pe scară mate, de succesul 
sau insuccesul căreia poate să depindă soarta lor. Un 
insucces total era totuşi puţin probabil, iar succesul 
întreprinderii putea să-i facă dintr-o dată oameni cu 
adevărat bogaţi. Era lesne de prevăzut că, dată fiind lipsa 
cerealelor, preţurile vor urca oricum, iar statul avea să 
limiteze cu adevărat posibilitatea încheierii de noi contracte 
cu achizitorii din alte ţări, respectându-le însă pe cele 
încheiate înainte de promulgarea hotărârii; chiar dacă 
măsura din urmă n-avea să fie luată, creşterea preţurilor în 
ţară era aproape sigură. Polaniecki prevăzuse tot ce era în 
puterea minţii omeneşti, se gândise la toate, aşa că Bigiel 
care, cu toată prudenţa lui, era un om înţelept, fu nevoit să 
recunoască în cele din urmă că perspectivele succesului 
erau într-adevăr considerabile şi ar fi fost păcat să piardă 
ocazia. 


După alte câteva consfătuiri, în timpul cărora opoziţia lui 
Bigiel slăbi tot mai mult, propunerea lui Potaniecki fu 
primită şi, la scurtă vreme, principalul agent comercial al 
firmei, Abdulski, căpătă împuternicirea de a contracta în 
numele Casei de comerţ cerealele existente ca şi pe cele 
care aveau să rezulte din treieratul viitor. 

După-plecarea lui Abdulski din Varşovia, plecă şi Bigiel în 
Prusia. Potaniecki rămase singur să conducă firma; lucra de 
dimineaţă până seara, astfel că nu se mai arătă pe nicăieri. 

Nu se plictisea însă, întrucât îl însufleţea speranţa unor 
câştiguri însemnate şi a unei bogate activităţi în viitor. 
Polaniecki se aruncase în această speculație şi îl trăsese şi 
pe Bigiel alături de el, înainte de toate pentru că o socotea 
deosebit de avantajoasă. Mai urmărea însă şi un alt scop. 
Casa de comerţ şi toate problemele ei constituiau un spaţiu 
prea restrâns pentru pregătirea lui de specialist, pentru 
capacitatea şi energia lui aşa că Potaniecki nu prea se 
simţea în largul său. La urma urmei, în ce constau afacerile 
de care se ocupa firma? Să cumpere ieftin, să vândă mai 
scump şi să păstreze câştigul, acesta era singurul ei ţel. 
Cumpărări şi vânzări pe cont propriu sau medierea lor, 
nimic mai mult. Potaniecki se înăbuşea între aceste limite. 
„Aş vrea să sap sau să fabric ceva, îi spunea lui Bigiel în 
momentele de descurajare şi apatie, deoarece în realitate 
noi nu facem altceva decât să abatem spre buzunarele 
noastre un pârâiaş cât de mic din torentul de bani care 
curge printre oameni, de produs, însă, nu producem nimic”. 
Şi era adevărat. Polaniecki voia să facă avere, să strângă 
capital, pentru ca după aceea să se apuce de vreo muncă 
productivă care să-i asigure un câmp mai larg de activitate 
creatoare. 

Avea impresia că această clipă sosise, şi voia să profite de 
ea. 

„Pe urmă o să mă gândesc la toate celelalte”, îşi spunea. 

Prin „toate celelalte” îşi înţelegea propriile probleme, ale 
minţii şi ale inimii, adică atitudinea faţă de credinţă şi de 


oameni, faţă de pământ şi femei. Îşi dădea seama că, dacă 
voia să fie liniştit în viaţă, trebuia să clarifice aceste relaţii şi 
să stea pe picioare sigure. Există oameni care nu ştiu toată 
viaţa ce reprezintă ei în raport cu aceste noţiuni, oameni pe 
care orice adiere de vânt îi abate din drumul lor. Potaniecki 
era convins că nu trebuie să fie aşa. În dispoziţia în care se 
afla acum, prevedea că aceste întrebări pot fi rezolvate într- 
un chip pe cât de lucid, pe atât de arid, pe cât de pozitiv, pe 
atât de materialist” oricum negativ, dar înţelegea că 
trebuiau rezolvate. 

„Vreau să ştiu clar dacă am vreo datorie sau nu”, îşi 
spunea. 

Între timp, lucra intens şi vedea puţină lume. Nu se putea 
izola cu totul. Tot acum se convinsese că cele mai intime 
întrebări nu pot fi rezolvate decât în forul lăuntric, în 
propriul creier sau inimă închisă cu patru lacăte; cel mai 
adesea însă, unele impulsuri exterioare, oameni mai 
apropiaţi sau mai depărtaţi grăbesc sfârşitul meditaţiilor şi 
al hotărârilor care decurg din ele. Potaniecki înţelese acest 
lucru când îşi luă rămas bun de la doamna Emilia, care 
scurta tot mai mult, aproape cu febrilitate, termenul când 
avea să fie primită ca novice printre surorile de caritate. 

Cu toate că era foarte ocupat, Potaniecki trecu mereu pe la 
ea, dar de câteva ori n-o găsi acasă, iar o dată le află la ea 
pe doamna Bigiel împreună cu domnişoara Krastawska şi 
mama ei, a căror prezenţă îl stânjenea foarte mult. După 
aceea, când Marynia îl anunţă că doamna Emilia va începe 
noviciatul peste câteva zile, se duse să-şi ia rămas bun de la 
ea. 

O găsi liniştită şi aproape veselă, dar la vederea ei i se 
strânse inima. Avea faţa transparentă, acoperită parca pe 
alocuri cu un strat de culoarea perlei; la tâmple vinişoarele 
albastre i se vedeau prin piele. Era foarte frumoasă, dar de 
o frumuseţe aproape nepământeană, astfel că Polaniecki se 
gândi: „Îmi iau rămas bun pentru totdeauna, fiindcă n-o să 


reziste nici o lună de zile; un ataşament în plus înseamnă o 
supărare şi o nenorocire în plus!” 

Doamna Emilia aduse vorba despre hotărârea ei ca despre 
lucrul cel mai obişnuit, care se înţelege de la sine şi este 
urmarea firească a celor întâmplate, fuga dintr-o viaţă 
lipsită de orice temei. Potaniecki îşi dădu seama că 
încercarea de a o face să renunţe ar fi fost o tentativă 
necinstită din partea lui, cu totul lipsită de sens. 

— Doamnă Emilia, dumneata rămâi aici la Varşovia? 
Întrebă. 

— Da. Aş vrea să fiu aproape de Litka şi maica stareță, mi- 
a promis că la început o să stau acasă, iar după ce am să 
învăţ câte ceva, la vreunul din spitalele de aici. Numai să nu 
intervină niscaiva întâmplări neprevăzute... Câtă vreme voi 
sta acasă, îmi va da voie să mă duc în fiecare duminecă la 
Litka. 

strânse din dinţi şi tăcu; privea doar la mâinile de ceară ale 
doamnei Emilia, gândind: „Cu mâinile astea vrea ea să 
bandajeze bolnavii...?” 

Intuia însă că în primul rând ea voia cu totul altceva. 
Dincolo de seninătate şi resemnare se ghicea o durere 
nemăsurată, puternică, asemenea morţii şi chemând 
moartea din toate puterile sufletului şi ale inimii. Voia numai 
ca această moarte să vină fără vina ei, să nu fie păcatul ei, 
ci meritul ei, a cărui răsplată avea să fie unirea ei cu Litka... 

Abia acum Potaniecki înţelese deosebirea dintre durerea 
lui şi a ei, dintre jalea lui şi a ei. Şi el o iubea pe Litka, dar în 
inima lui, pe lângă părerea de rău şi amintirea ei, mai exista 
ceva, interesul pentru viaţă, curiozitatea pentru viitor, 
dorinţe, gânduri, țeluri. Pe când doamnei Emilia nu-i mai 
rămăsese nimic, ca şi când ar fi murit odată cu Litka, şi 
dacă o mai preocupa ceva pe lume, dacă ţinea la cei care-i 
erau aproape, asta era numai pentru Litka şi în măsura în 
care întreținea relaţii cu ei. 
suportă cu greu această vizită de rămas bun. Se legase 
profund de doamna Emilia, iar acum avea sentimentul că 


firul care-i unea se rupea o dată pentru totdeauna, şi 
drumurile lor se despart în această clipă, deoarece el avea 
să meargă mai departe pe drumul vieţii, în timp ce ea, 
dorind să scape cât mai repede de viaţă, alege truda, 
blagoslovită într-adevăr, dar peste puterile ei, ca să-şi 
grăbească moartea. 

Gândul acesta îi închidea gura. Totuşi, în ultima clipă, 
ataşamentul pentru ea învinse şi începu să vorbească 
emoţionat, sărutându-i mâinile: 

— Dragă, scumpă doamnă, Dumnezeu să aibă grijă de 
dumneata şi să te mângâie! 

Nu mai putu să continue, iar ea îi răspunse fără să-şi 
retragă mâna: 

— N-am să uit niciodată cât ai iubit-o pe Litka. Ştiu de la 
Marynia că ea v-a unit, de aceea ştiu că veţi fi fericiţi, 
pentru că altfel Dumnezeu nu i-ar fi trimis acest gând. Ori 
de câte ori vă voi vedea, mă voi gândi că fericirea voastră e 
opera Litkăi. Fie ca dorinţa ei să se împlinească foarte 
repede, Dumnezeu să vă binecuvânteze pe amândoi! 
nu mai răspunse nimic, dar în drum spre casă se gândi: 
„Dorinţa Litkăi!... Ei nici nu-i trece prin minte că voia ei ar 
putea să nu se împlinească; cum puteam să-i spun că 
Marynia nu mai e pentru mine ceea ce era...” Cu toate 
acestea, înţelegea tot mai limpede că aşa nu mai putea să 
continue, iar legăturile care-l ţineau aproape de Marynia 
trebuia fie să le strângă în cel mai scurt timp, fie să le rupă 
definitiv, ca să pună capăt acestei situaţii neobişnuite, 
neînțelegerilor şi grijilor care puteau să rezulte de aici; 
înţelegea că pentru a proceda cinstit, trebuia să se 
grăbească. Îl cuprinse însă o nouă nelinişte, întrucât avea 
impresia că, oricum va proceda, nu va fi fericit. 

Când ajunse acasă, găsi o scrisoare de la Maszko, care 
suna după cum urmează: „Astăzi am fost de două ori la tine. 
Un nebun m-a insultat faţă de subalternii mei din cauza 
pădurii pe care ţi-am vândut-o. Se numeşte Gatowski. 
Trebuie să vorbesc cu tine, aşa că am să trec diseară”. 


Peste nici o oră, Maszko veni într-adevăr foarte grăbit. 
Înainte de a-şi scoate paltonul, începu să întrebe: 

— Tu îl cunoşti pe Gatowski? 

— Îl cunosc. E vecin şi rudă cu domnul Plawicki. Din ce v- 
aţi luat şi ce s-a întâmplat? 

Maszko îşi scoase paltonul şi răspunse: 

— Nu pricep cum de s-a aflat atât de repede, pentru că eu 
n-am vorbit cu nimeni, eram chiar interesat să nu ştie 
nimeni, cel puţin deocamdată. 

— Agentul firmei noastre, Abdulski a fost la Krzemien să 
vadă pădurea. Cred că Gatowski a aflat de la el de vânzare. 

— Uite cum s-au petrecut lucrurile. Eram la birou, când 
am primit cartea de vizită a lui Gatowski. Neştiind cine este, 
l-am primit. M-am trezit cu un mucos care m-a întrebat 
dacă e adevărat că am vândut pădurea şi vreau să colonizez 
o parte din moşia Krzemien! Evident, i-am răspuns şi eu tot 
cu o întrebare: ce-linteresează pe el? Şi ţângăul îmi spune 
că m-am obligat prin contract să-i plătesc domnului Ptawicki 
o rentă viageră, iar dacă am să ruinez proprietatea printr-o 
gospodărire nesăbuită, n-o să mai am de unde. Înţelegi şi tu 
că l-am sfătuit să-şi ia pălăria, să se încheie bine la palton, 
pentru că e ger, şi să se ducă de unde a venit. Atunci a 
început să ţipe, m-a numit faţă de subalternii mei escroc şi 
mincinos, la urmă mi-a spus că locuieşte la Hotelul Saxon şi 
a plecat. Tu pricepi ceva? Poţi să-mi spui şi mie ce înseamnă 
asta? 

— Fireşte! Mai întâi, Gatowski este un înapoiat cam 
grosolan din fire; în al doilea rând, Gatowski este de ani de 
zile îndrăgostit de domnişoara Plawicka şi i s-a năzărit să se 
erijeze în cavalerul ei. 

— Tu ştii că sunt un om cu destul sânge rece, dar uneori 
am senzaţia că trăiesc un vis. Să-şi permită cineva să mă 
insulte numai pentru că vând ce-i al meu, nu, asta întrece 
orice închipuire. 

— Şi ce intenţionezi să faci? Domnul Plawicki o să-i rupă 
urechile lui Gatowski şi o să-l oblige să-ţi ceară scuze. 


Pe faţa lui Maszko se aşternu o expresie de răutate rece, 
îndârjită, încât Potaniecki se gândi fără să vrea: „Hm, 
ursuleţul a intrat într-o dandana la care nu se aştepta, aşa 
că va trebui să tragă ponoasele”. 

— Pe mine nu m-a insultat şi n-o să mă insulte nimeni fără 
să-şi primească pedeapsa, spuse Maszko, iar omul acesta 
nu numai că m-a insultat, dar mi-a făcut un râu pe care nici 
nu-l bănuieşte. 

— Ei, nu-i decât un amărât care nu ştie ce face. 

— Nici un câine turbat nu ştie ce face şi, cu toate astea, 
este împuşcat. Vezi că vorbesc calm, aşa că ascultă ce-ţi 
spun: m-a lovit nenorocirea şi n-am să-mi mai revin. 

— Vorbegşti calm, dar te înăbugşe furia, aşa că exagerezi. 

— Nici vorbă. Ai răbdare şi ascultă-mă până la capăt. Uite 
care-i situaţia. Dacă, Doamne fereşte, căsătoria mea nu mai 
are loc sau dacă se amână cu câteva luni, s-a zis cu mine, cu 
poziţia mea, cu creditul meu, cu Krzemien şi cu tot ce am. 
Ţi-am spus că folosesc ultimele rezerve, aşa că sunt silit să 
mă opresc. Domnişoara Krastawska nu se căsătoreşte cu 
mine din dragoste, ci pentru că are douăzeci şi nouă de ani 
şi i se pare că reprezint, dacă nu partida visată, cel puţin 
una convenabilă. Dar dacă se va arăta că nu-i aşa cum 
crede, va rupe logodna. Dacă ea şi mama ei ar afla azi că 
am vândut pădurea de la Krzemiei de nevoie, mâine mi-ar 
da cu tifla. Gândeşte-te şi tu, scandalul a fost public, a avut 
loc în prezenţa funcţionarilor mei. N-are cum să nu se afle. 
Mă rog, să zicem că vinderea pădurii le-aş putea-o motiva, 
dar şi aşa voi rămâne un om cu obrazul pătat. Daca nu-l 
provoc la duel pe Gatowski, în ochii lor voi fi un om fără 
onoare şi vor rupe relaţiile cu mine, iar dacă-l provoc, nu 
uita că sunt multe femei foarte credincioase care ţin în 
primul rând la aparenţe, aşa că mă vor socoti un 
scandalagiu şi, de asemenea, vor renunţa la mine. În caz că 
am să-l împuşc eu pe Gatowski, voi fi un ucigaş, iar dacă mă 
va răni el pe mine - un nătâng care se lasă insultat şi învins; 
aşadar, urmarea ar fi aceeaşi. Nu încape nici o îndoială că 


în nouăzeci de cazuri dintr-o sută s-ar proceda în acest fel. 
Acum cred că înţelegi şi tu de ce ţi-am spus că m-am dus pe 
copcă, eu, creditul meu, poziţia mea şi pe deasupra şi 
proprietatea Krzemien. 

dădu din mână cu nepăsarea egoismului de care e în stare 
un bărbat faţă de altul care nu-l interesează câtuşi. De 
puţin. 

— Mde! Constată. Proprietatea ţi-aş putea-o cumpăra eu, 
dar situaţia în general este destul de dificilă. Deci ce-ai de 
gând să faci cu Gatowski? 

Maszko îi răspunse: 

— Deocamdată, să-i plătesc ce-i sunt dator. Dacă tot n-ai 
vrut să-mi fii cavaler de onoare, te rog acum să-mi fii 
martor. 

— Asta nu se poate refuza, acceptă Potaniecki. 

— Mulţumesc. Gatowski locuieşte la Hotelul Saxon. 

— Mâine mă voi duce la el. 

Imediat după plecarea lui Maszko, Potaniecki se duse să-şi 
petreacă seara la domnişoara Plawicka. Pe drum, se gândi: 
„Cu Maszko nu-i de glumă, şi tărăşenia nu se va sfârşi 
oricum; dar ce mă interesează pe mine? Ce am eu comun 
cu ei şi ei cu mine? Uite cât de singur poate fi omul pe 
lume!” 

Şi realiză dintr-o dată că singura fiinţă de care se simte 
legat şi care nu se gândeşte la el ca la un lucru oarecare 
este Marynia. 

Într-adevăr, când intră, strângerea ei de mână îl făcu să 
înţeleagă că nu greşea. Îl întâmpină spunându-i cu glasul ei 
blând şi calm: 

— Am presimţit că ai să vii. Uite, ceaşca te aşteaptă. 


SFÂRŞIT 


1 Pornind de la corespondenţa scriitorului şi de la 
mărturiile contemporanilor, o exegetă laborioasă, Barbara 
Wachowicz, descrie amănunţit, asezonându-le copios cu 
citate din documentele folosite, încercările sentimental- 
matrimoniale ale lui H. Sienkiewicz în vol. Mariile vieţii lui 
(Marie jego zycia), Cracovia, 1973. 

2 Scrisoare către Jadwiga Janczewska, Zakopane, 9 iulie 
1894. 

3 Cel mai strălucit interpret al operei sienkiewiczene, 
Julian Krzyzanowski, opinează în vol. Creaţia lui Henryk 
Sienkiewicz (Tworczosc Henryka Sienkiewicza), Varşovia, 
1970. P 298, că aceste două romane pot fi considerate ca 
alcătuind un ciclu unitar. 

4 Cf. A. Nofer, Henryk Sienkiewicz, ed. A III-a, Varşovia, 
1963, cap. Quo vadis? 

5 ]. Krzyzanowski, H. Sienkiewicz. Calendarul vieţii şi al 
operei (H. Sienkiewicz. Kalendarz Zycia i tworczosci), ed. A 
II-a, Varşovia, 1958, p. 163-164. 

6 Cf. |. Matuszewski. H. Sienkiewicz, „Familia Polaniecki”, 
„Przeglad 'Tygodniowy 1985, nr. 19, 20. 

7 A. Nofer, op. Cit., p.257. 

8 Henryk Sienkiewicz, Neamul Potaniecki. Trad. De Al. 
lacobescu, Editura „Universul”, Bucureşti, 1942, 460 p. 

9 Antoine Watteau (1684-1721), celebru pictor francez, 
având ca subiecte preferate scene campestre şi serbări 
galante; desenator şi colorist renumit. 

10 Este extraordinar! (fr.) 

11 Lumină (lat.). 

12 În lb. Polonă, terminaţiile -ski şi -wicz indică de obicei 
familii de origine nobilă. 

13 Asta nu-i treaba mea! (engl.) 

14 Aşadar (lat.). 

15 Jeremiasz Falck (Falck PolGnuts) (1629 - 1700), gravor 
şi desenator polonez; lucrările lui se disting prin fineţe şi 
fermitate. 


16 Masaccio (lommaso di Ser Giovanni) (1401 - 1429), 
pictor italian caracteristic prin plenitudinea formelor. 

17 Aluzie la caracterul reformator al arianismului. 
Constituiţi în facțiune independentă în 1565 şi influenţaţi de 
curentele umaniste, arienii polonezi au preconizat reforme 
sociale şi religioase, anticipând ideile iluministe. Idealul 
personajului vizează o utopie social-istorică, ridiculizată 
copios de romancier. 

18 Aici cu sensul: sunt totdeauna foarte dificile! (fr.) 

19 San Francesco d'Assisi (pe numele său laic Giovanni 
Bernardone) (1182-1226), poet al evului mediu italian, 
întemeietorul ordinului călugărilor franciscani. Concepţia 
lui ascetică se îmbină cu candoarea şi dragostea pentru 
oameni şi pentru toate vieţuitoarele (Lauda creaturilor). 

20 Arnold Bocklin (1827-1901), pictor elveţian, autor de 
compoziţii mistice şi monumentale. 

21 Reverie, piesă muzicală de Robert Schumann (1810- 
1856), compozitor german, reprezentant tipic al 
romantismului. 

22 Bona Sforza de Aragon (1491 - 1447), principesă 
italiană, regină a Poloniei din 1518, soţia lui Zygmunt cel 
Bătrân. A influenţat politica externă, social-economică şi 
culturală a ţării, tinzând spre reafirmarea Poloniei ca mare 
putere în mijlocul şi răsăritul Europei. 

23 Parisul merită o liturghie (fr.). Cuvinte rostite de regele 
Henric al IV-lea în 1593 când, pentru a obţine tronul 
Franţei, renunţă la protestantism în favoarea catolicismului. 

24 Charles Maurice de Talleyrand-Perigord (1754 - 1838), 
prelat şl abil diplomat francez, ministru de externe în 
timpul lui Napoleon Bonaparte şi al lui Ludovic al XVIII-lea. 

25 Henric al IV-lea (1553-1610), rege al Navarei (1562 - 
1610) şi al Franţei (1589-1610); asasinat de Ravaillac. 

26 Pierderea drepturilor civile (lat.). 

27 Cuţit de tăiat hârtia (fr.). 

28 În lb. Polonă, ozâr = limbă de vită. 


29 Hans Holbein (1497-1543), pictor german, portretist 
de mare valoare, într-o manieră realistă remarcabilă. 

30 Tu, fericitule Maszko, însoară-te! (lat.) 

31 Sufleţel rătăcitor (lat.). 

32 Veşnică odihnă (lat.). 

33 Sufletul lui (lat.). 

34 Cimitir la Varşovia. 

35 Ordin de călugăriţe, aşa-zis al Sfintei Familii din 
Nazaret, care se ocupa îndeosebi cu îndrumarea 
tineretului.