Tadeusz Mostowicz — 02 Profesorul Wilczur

Tadeusz Dolega-Mostowicz 


"a 


Profesorul Wilczur 


Tadeusz Dotega-Mostowicz 


Profesorul Wilczur 
Volumul 2 


Tadeusz Dotega-Mostowicz 
ZNACHOR; PROFESOR WILCZUR 
Wydawnictwo Lódzkie 
Lódź, 1985 


Traducere, prefaţă şi note 
de ION PETRICA 


Partea a doua 
Profesorul Wilczur 


Capitolul I 


Profesorul Jerzy Dobraniecki aşeză receptorul cu o 
mişcare înceată şi fără să-şi privească soţia, spuse pe un 
ton aparent detaşat: 

— Sâmbătă avem adunarea generală a Uniunii 
Medicilor. 

Doamna Nina întrebă fără să-şi ia ochii de la el: 

— Şi ce a mai vrut Biernacki? El a telefonat, nu-i aşa? 

— Ah, o nimica toată. Nişte aranjamente organizatorice, 
spuse Dobraniecki şi dădu din mână. 

Doamna Nina îşi cunoştea prea bine soţul, pentru ca 
masca indiferenţei de pe faţa lui să rămână impenetrabilă 
pentru ea. Presimţea că o nouă lovitură se abătuse asupra 
lui, că avusese loc un nou dezastru, sau cel puţin suportase 
o înfrângere dureroasă, că, iată, suferise un eşec pe care 
voia să i-l ascundă. 

Ah, omul acesta slab, omul acesta care nu ştie să lupte, 
care cedează altora, rând pe rând, toate poziţiile pe care le 
deţine, şi este mereu împins în umbră, în masa cenuşie a 
medicilor. Îl ura în asemenea clipe. 

— Ce a vrut Biernacki? întrebă apăsat. 

Dobraniecki se ridică şi plimbându-se prin cameră 
începu să vorbească pe un ton condescendent persuasiv: 

— Fără îndoială... Au dreptate... Wilczur merită... Apoi şi 
eu merit puţină odihnă. Atâţia ani am fost preşedintele 
Uniunii... Şi nu putem uita că Wilczur are dreptul la o 
anumită recompensă morală pentru toate nenorocirile prin 
care a trecut... 

Doamna Nina izbucni într-un râs scurt şi tăios. Din ochii 
ei mari şi verzi fulgera o ironie dispreţuitoare. Un rictus al 
buzelor, al frumoaselor ei buze, de imaginea cărora nu 
putea scăpa nici atunci când lucra, desena acum o linie 
plină de repulsie. 

— Recompensă?... A primit-o demult cu vârf şi îndesat! 
Cred că tu eşti orb! Îţi ia funcţiile una după alta. Ţi-a luat 
conducerea spitalului, studenţii, pacienţii, veniturile... 


Recompensă! 

Dobraniecki îşi încruntă sprâncenele şi spuse pe un ton 
care nu admitea împotrivire: 

— Pe toate le merită. Wilczur este un mare învăţat, un 
chirurg genial. 

— Da? Atunci tu ce eşti? Acum şase ani, când m-am 
căsătorit cu tine, te credeam convins că eşti cel mai bun 
chirurg şi o celebritate în ştiinţă. 

Dobraniecki schimbă tonul. Se sprijini de marginea 
biroului, se aplecă asupra soţiei şi începu blând: 

— Dragă Nina, trebuie să înţelegi că există o anumită 
scară, o anumită ierarhie, că sunt diferite grade ale 
capacităţi şi valorii umane... Cum poţi să-mi reproşezi 
faptul că am tăria să fiu atât de lucid încât să apreciez 
singur că, din multe puncte de vedere, sunt inferior lui 
Wilczur?... De fapt... 

— De fapt, îi luă ea vorba, nu avem despre ce discuta. 
Tu-mi cunoşti părerea în această problemă. Dacă ţie îţi 
lipseşte ambiția şi voinţa de a învinge, află că mie îmi 
prisoseşte. Nu mă pot împăca defel cu rolul de soţie a unei 
nulităţi. Şi te avertizez că dacă în cele din urmă vei fi 
nevoit să profesezi în vreo văgăună, eu nu merg cu tine. 

— Nina, nu exagera. 

— Ah, aşa se va sfârşi. Crezi că eu nu ştiu. Wilczur îl 
favorizează acum pe docentul Biernacki. Te vor împinge pe 
treapta cea mai de jos! Eu nu am cu ce-mi scoate haina de 
blană! Pe tine însă asta nu te interesează, dar eu nu pot să 
suport, nu sunt făcută pentru ca să fiu nevasta unui calic. 
Şi te previn... 

S-a oprit, dar în vocea ei răsunase o ameninţare mult 
prea evidentă. 

Profesorul Dobraniecki spuse încet: 

— Nu mă iubeşti. Nina, nu m-ai iubit niciodată... 

Ea scutură din cap: 

— Te înşeli. Dar eu pot iubi numai un bărbat adevărat. 
Unul adevărat, înseamnă unul care luptă, care învinge, 
unul care nu cunoaşte hotarele sacrificiului pentru femeia 
sa. 


— Nina, îi reproşă, nu fac eu tot ce-mi stă în putere? 

— Nu faci nimic. Suntem tot mai săraci, tot mai puţin se 
uită lumea la noi, suntem împinşi în umbră. Iar eu nu sunt 
făcută să trăiesc în umbră, şi ţine minte că te-am avertizat! 

Se ridică şi se îndreptă spre ieşire. Când era cu mâna pe 
clanţă, Dobraniecki o strigă: 

— Nina! 

Întoarse capul. În ochii ei, care cu o clipă mai înainte 
scânteiau de furie, nu  zări decât o răceală 
înspăimântătoare. 

— Ce mai vrei să-mi spui? întrebă ea. 

— Ce-mi ceri?... Cum să procedez? 

— Ce?... Făcu trei paşi spre el şi spuse apăsat: Distruge- 
|! Dă-l la o parte! Fii tot atât de necruţător ca şi el şi vei 
reuşi să-ţi păstrezi poziţia! 

După o clipă adăugă: 

— Şi pe mine... Dacă ţii la asta. 

Rămas singur, se lăsă greu în fotoliu şi căzu pe gânduri. 
Nina nu vorbea în vânt. Şi îşi dădea atât de bine seama că 
o iubeşte, că fără ea, viaţa ar fi pentru el lipsită de farmec 
şi de sens. Cu şase ani în urmă, când i-a cerut mâna, putea 
socoti că nu-i cerşeşte dragostea. Ce-i drept era mult mai 
în vârstă decât ea, dar era în culmea succesului, a 
celebrităţii şi gloriei. Şi a sănătăţii. 

Din acest punct de vedere, ultimii trei ani au fost 
îngrozitori.  Insuccesele profesionale şi băneşti i-au 
zdruncinat sistemul nervos. Ascundea de Nina crizele 
hepatice tot mai dese, dar nu-i putea ascunde urmările lor. 
Se îngrăşa, dormea rău, pe faţa tumefiată îi apăruseră 
pungi verzui sub ochi. 

Nina nici nu-şi închipuia câtă suferinţă îi produceau 
înfrângerile. Îi reproşa lipsa de ambiţie, tocmai lui, care a 
fost condus toată viaţa de ambiţie, pe care ambiția l-a 
ridicat pe culmi! 

Căderea lui a început în ziua aceea nenorocită, când a 
fost regăsit, sau mai bine zis, când el l-a regăsit pe 
dispărutul profesor Rafał Wilczur. Cât de bine îşi amintea 
ziua aceea. O sală de tribunal întunecată, iar pe banca 


acuzaților un ţăran bărbos, într-un suman jerpelit, un 
vraci, un vraci dintr-un sat de la marginea ţării, judecat 
pentru practici interzise, pentru operaţii efectuate cu 
instrumente de lăcătuşerie, primitive, ruginite, pentru 
operaţii care au salvat viaţa multor oameni necăjiţi din 
nişte sate urgisite... 

Vraci... 

Profesorul Jerzy Dobraniecki a fost primul care a 
recunoscut în el pe fostul lui şef şi mentor, pe profesorul 
Rafał Wilczur, după a cărui dispariţie, în mai bine de zece 
ani i-a luat, i-a ocupat, i-a cucerit pe rând toate poziţiile în 
ştiinţă, în practică, în viaţă. 

Prin urmare, avea el dreptul să tăinuiască descoperirea 
făcută, avea el dreptul să-l condamne pe Wilczur la o 
nesfârşită vegetare în mizerie şi în necunoaşterea propriei 
personalităţi, a numelui, a titlurilor, a originii?... Astăzi 
profesorul Dobraniecki nu voia să se gândească la toate 
acestea. Ştia un singur lucru: ziua aceea de neuitat de 
acum trei ani devenise un blestem al vieţii lui. 

Rafał Wilczur şi-a revenit repede din amnezia 
îndelungată. Şi-a redobândit memoria tot atât de repede 
pe cât de repede o pierduse cândva, şi o dată cu memoria 
şi-a redobândit tot universul în care trăise până la acel 
tragic accident. A revenit la catedră, Dobraniecki primind 
alta, secundară, a preluat conducerea spitalului şi a clinicii 
chirurgicale universitare, iar regăsirea zgomotoasă i-a 
sporit şi mai mult celebritatea. Celebritatea, banii şi 
onorurile. 

lată, chiar astăzi i se cerea lui Dobraniecki să renunţe 
benevol la preşedinţia Uniunii şi să avanseze candidatura 
lui Wilczur, care va fi primită cu aclamații. Da, ei toţi 
consideră acest lucru normal. Ei toţi, cu alte cuvinte 
colegii, ei, adică pacienţii, ei, adică studenţii facultăţii de 
medicină. Pentru ei toţi este evident că Wilczur merită 
întâietate. Şi chiar el, doctorul Jerzy Dobraniecki, îi 
spusese adineaori soţiei că şi el consideră la fel. 

Dar nu era adevărat. 

In el totul se revolta împotriva realităţii, împotriva 


imperativului de a renunţa la poziţiile dobândite. Cu cât îl 
încovoiau mai mult insuccesele, cu atât mai violente şi mai 
puternice deveneau în el furia, disperarea şi ura. De aceea 
se temea de discuţiile cu Nina pe această temă. Se temea 
ca din firea ei pătimaşă şi nestăpânită să nu sară o 
scânteie pe revolta adunată în el. 

lar revolta sporea necontenit. Astăzi Nina îi spusese 
pentru întâia oară limpede, fără nici un menajament, că nu 
are bani să-şi scoată haina de blană. Ce-i drept avea o 
mulţime de blănuri şi putea foarte bine să se lipsească de 
una nouă, cu toate acestea recepţionase cuvintele ei ca pe 
o palmă pe obraz. Era mândru că până acum nu-i refuzase 
nimic, că o acoperea cu cadouri scumpe, că pentru ea 
cumpărase acel mic palat din strada Frascati, că pentru ea 
ţinea atâţia servitori şi limuzine luxoase, că pentru ea 
dădea recepții fastuoase. Poate că nu numai pentru ea, ci 
şi pentru el, dar în toată bogăţia aceasta cea mai mare 
plăcere o simţea atunci când în ochii ei întâlnea strălucirea 
mândriei, a mândriei provocate de puterea, de întâietatea 
pe care i-o asigura în societate poziţia şi celebritatea 
soţului. 

Nina... S-o piardă... Aşa ceva i se părea lui Dobraniecki 
de neimaginat, dar ştia că dacă nu se va întâmpla vreo 
minune, dezastrul e inevitabil. De trei ani veniturile îi 
scădeau continuu, dar nu se putea hotări să mai limiteze 
luxul în care trăia. Dacă lipsa banilor îl silea să limiteze 
ceva, îşi limita propriile cheltuieli, străduindu-se să 
ascundă acest lucru în faţa soţiei. Lucra tot mai mult, îşi 
asuma tot mai multe operaţii, fără să dispreţuiască nici 
micile onorarii, care-i picurau adeseori în rate de la 
pacienţii aproape săraci. În acelaşi timp, datoriile îi 
sporeau. Ca să-şi plătească datoriile pentru care ipotecase 
vila, a trebuit să facă un împrumut important, dar nu-şi 
putea plăti dobânzile. 

— Asta-i o nimica toată, îşi spunea posomorât. Eu aş 
reuşi să mă împac şi cu asta, să mă mut într-o casă mai 
modestă, dacă Nina n-ar face din asta o tragedie. 

Dobraniecki însuşi suferea mai mult din cauza pierderii 


poziţiei sale în societate, pe care i se părea că o dobândise 
o dată pentru totdeauna în timpul absenței lui Wilczur. 

Nu mai departe decât ieri suferise o nouă umilinţă. La 
curs nu-i venise nici un student. A fugit din aulă de parcă l- 
ar fi urmărit privirile batjocoritoare ale pereţilor goi. Era în 
pragul sinuciderii. Totul s-a terminat însă cu o criză 
dureroasă de ficat, apoi, o zi întreagă, cu un vâjâit în 
urechi, provocat de dozele exagerate de beladonă. Din 
fericire în ziua aceea a avut o serie de operaţii simple, 
uşoare, care nu impuneau o concentrare deosebită şi 
inventivitate, aşa că i-au reuşit în totalitate. 

— Distruge-l... 

Aşa spusese Nina. Dobraniecki râse scurt şi trist. Cum 
să-l distrugă el pe Wilczur!... Să ia studenţii de mânecă şi 
să-i ducă la cursurile lui, să se răzbune pe tinerii medici 
care preferau să asiste la operaţii în spitalul lui Wilczur, 
sau să-i racoleze pacienţii bogaţi, fiindcă aici nu putea fi 
vorba de nici o concurenţă, cu toate că toţi ştiau că 
Dobraniecki ia mult mai puţin pentru o operaţie şi, mai 
mare ruşinea, a ajuns să se şi târguiască. 

Se uită la ceas. Se apropia ora cinci. Astăzi e ziua de 
primire a Ninei. În curând vor începe să se adune oaspeţii. 
Tot mai puţini oaspeţi. Salonul lor devenea tot mai puţin 
atractiv. Erau mulţi numai când se răspândea ştirea că 
vine şi profesorul Wilczur... 

— Distruge-l, spusese Nina. 

Să-l distrugi pe Wilczur însemna să-i distrugi 
celebritatea, să distrugi încrederea pacienţilor în 
infailibilitatea diagnozelor lui, în siguranța mâinii lui. 

Se ridică şi începu să umble prin cameră. Mai erau şi 
alte mijloace. O muncă de furnică, sau mai degrabă de 
cârtiţă, care să ducă la subminarea, la erodarea acelei 
încrederi cu ajutorul slăbiciunilor care-i rămăseseră lui 
Wilczur din perioada amneziei. Dar lui Dobraniecki îi 
repugnau asemenea mijloace de luptă. Ştia că Wilczur 
păstrase din practica lui de vraci o înclinaţie deosebită 
pentru anumite plante şi alifii de valoare îndoielnică, dar 
mai ştia că acele mijloace primitive nu puteau face nici un 


rău bolnavilor şi de aceea nu elogia comportarea Ninei, 
care nu scăpa nici un prilej să ia în derâdere această 
practică şi să facă uz de toate farmecele sale ca să 
transmită ironia ei şi tinerilor medici care-i vizitau. 

Agitaţia împotriva lui Wilczur dădea totuşi anumite 
rezultate. Prin spitale şi prin clinici începuseră să circule 
numeroase anecdote, în care Dobraniecki recunoştea 
umorul răutăcios al soţiei sale. Cea mai proaspătă 
promoţie de medici prelua aceste note ironice cu plăcerea 
izvorâtă din resentimentul propriu acestei vârste faţă de 
tot ce nu e modern, pentru că subminând prestigiul unui 
maestru reputat să şi-l sporească pe al lor. Se întâmpla ca 
unii dintre ei să se împotrivească categoric dorinţei 
pacienţilor lor de a-l convoca pe Wilczur la consult. 
Acestea erau însă cazuri rare. 

Cu vreo câteva săptămâni în urmă, în unele cotidiene 
varşoviene apăruseră nişte note şi foiletonaşe care făceau 
uz de materialul acela anecdotic. Ce-i drept, Wilczur nu 
era vizat nominal, dar toţi îşi puteau închipui despre cine e 
vorba. Dobraniecki bănuia, şi nu fără dreptate, că autoarea 
lor e Nina. În ultima vreme întâlnise în casa lor câţiva 
ziarişti, pe care nu-i mai văzuse până atunci. Interesul 
neaşteptat al Ninei pentru oamenii presei nu putea scăpa 
atenţiei lui Dobraniecki. 

Toată acţiunea Ninei trezea în el nu numai dezgust, ci şi 
trista convingere că toate aceste jumătăţi de măsură în 
lupta pentru existenţă sunt ineficiente. 

— Distruge-l, îi spusese Nina, dacă ţii la mine... 

Dobraniecki îşi muşcă buzele şi se opri la fereastră. 
Printre crengile copacilor, despuiate de toamnă, licăreau 
luminile dese şi albe ale felinarelor, tot mai puternice pe 
măsură ce se însera. Oraşul îndepărtat mormăia într-o 
forfotă uniformă. În apropiere, pe asfaltul umed, scârţâiră 
pneurile unui automobil care se opri în faţa vilei. 

Soseau primii oaspeţi. Trebuia să se îmbrace. 


Capitolul II 


Profesorul Wilczur se întrerupse o clipă. Privirile lui 
alunecau prin aula plină până la refuz. Era o linişte 
deplină. Simţea că fiecare cuvânt al lui ajunge drept la 
inima studenţilor, că fiecare inimă îi răspunde cu un ecou 
viu. 

— Chemarea medicului, răsună iar vocea lui, este 
creaţia celei mai mari şi mai nobile iubiri, a iubirii faţă de 
aproapele nostru, sădită în inimile noastre secătuite. 
Chemarea medicului înseamnă credinţă în frăţie. Înseamnă 
dovada cea mai înaltă a comuniunii umane. lar când veţi 
porni în lume, ca să vă îndepliniţi menirea, ţineţi minte în 
primul rând un lucru: iubiţi oamenii. 

A mai rămas o clipă nemişcat şi tăcut, apoi a zâmbit, şi-a 
înclinat uşor capul şi a părăsit aula cu pasul lui greoi, dar 
energic. 

De câte ori, de câte sute de ori n-a străbătut el acest 
coridor lat, la sfârşitul cursului, urmărit de larma care 
răbufnea în aulă după ieşirea lui. Astăzi însă nu fusese un 
curs ca toate celelalte, iar profesorul Wilczur nu vorbise 
studenţilor săi despre lucruri obişnuite. El însuşi nu era 
într-o dispoziţie obişnuită. 

În ultimele săptămâni ajunseseră la el ştiri tot mai 
ciudate şi mai dureroase. La început l-au surprins într-atât 
încât l-au uluit. I se părea ceva cu totul întâmplător, de 
neînțeles, de-a dreptul absurd. Nu pentru că se refereau la 
el: dacă s-ar fi spus asemenea lucruri calomnioase la 
adresa profesorului Dobraniecki, a doctorului Rancewicz, 
Biernacki sau a tânărului Kolski, Wilczur ar fi fost la fel de 
zguduit. 

Până în ziua de astăzi nu voia şi nu putea să creadă că 
toată această campanie calomnioasă îndreptată împotriva 
lui ar fi o acţiune organizată şi că ar avea aceeaşi sursă. 
Nu credea pentru că nu avea duşmani. Nu a dorit rău 
nimănui, nu a făcut rău nimănui. Toată viaţa a rămas 
credincios principiilor pe care le-a expus la sfârşitul 


cursului de astăzi. 

— E imposibil, repeta străbătând coridorul luminos. Abia 
în faţa decanatului privi ceasul. Era unsprezece. 

Spre uimirea lui, în prima încăpere zări câţiva bărbaţi pe 
care nu-i cunoştea. La intrarea lui, s-au ridicat, iar 
secretarul îi explică: 

— Domnii sunt de la presă. Vă roagă să le acordaţi un 
interviu. 

Wilczur zâmbi. 

— Tot nu v-ajunge? Credeam că după trei ani, aţi reuşit 
să satisfaceţi curiozitatea cititorilor dumneavoastră. O să-i 
plictisiţi cu persoana mea şi cu avatarurile mele. 

— Nu, domnule profesor, interveni unul dintre ziarişti. 
De data aceasta ne interesează noul dumneavoastră 
pacient. 

— Pacient? Care pacient? 

— Leon Donat. 

Wilczur desfăcu braţele. 

— Ce pot eu să vă spun... Nu-i nimic grav. După câte ştiu 
din relatările colegilor mei din Milano, operaţia va fi 
uşoară şi nu va avea nici un fel de consecinţe. 

— Totuşi, domnule profesor, e vorba de operarea unui 
laringe, a unui laringe care aduce câteva milioane de zloți 
pe an. Şi apoi mai e şi popularitatea lui Donat. 
Dumneavoastră  înţelegeţi că această operaţie este 
evenimentul care interesează astăzi, în cel mai înalt grad, 
nu numai Varşovia, ci întreaga Europă, ba chiar întreaga 
lume. Orice aţi vrea să ne spuneţi, va fi ceva senzaţional. 

— Ei, bine, căzu de acord Wilczur. Totuşi, trebuie să plec 
la spital, aşa că pe drum vă stau la dispoziţie cu orice 
informaţie. 

Jos aştepta limuzina mare şi neagră a profesorului. 
Ziariştii s-au instalat în limuzină, şi în timp ce străbăteau 
străzile aglomerate notau cu scrupulozitate argumentele 
profesorului Wilczur. 

Copleşit de activităţi, Wilczur abia acum îşi dădu seama 
că într-adevăr astăzi ochii a milioane de admiratori ai 
marelui cântăreţ vor fi aţintiţi asupra spitalului său. 


Doctoriţa Lucia Kańska îi spusese încă de ieri că toată 
presa poloneză înregistrase cu multă satisfacţie ştirea că 
Donat, neavând încredere în chirurgii italieni, francezi şi 
germani, se hotărâse să-i încredinţeze operarea laringelui 
său tocmai lui, profesorului Wilczur, şi de aceea făcuse o 
călătorie atât de lungă până la Varşovia. 

Cu toate că din descrieri şi din fotografii rezulta, că 
operaţia e într-adevăr banală şi simplă, Wilczur nu se mira 
de teama cântăreţului, pentru care vocea reprezenta 
întreaga rațiune a existenţei sale, iar un mic tremur al 
mâinii chirurgului în timpul intervenţiei îl putea lipsi de 
voce şi de venituri colosale. 

Sosind la clinică, Wilczur observă că aici domneşte o 
încordare generală. În primul rând, în faţa porţii se 
adunase o mare mulţime în aşteptarea cântăreţului. În hol 
şi pe coridoare era o mişcare permanentă. Wilczur s-a 
despărţit de ziarişti şi în drum spre cabinetul său aruncă o 
privire în cabinetul internistului de serviciu. O zări pe soră 
şi întrebă: 

— Cine e de serviciu astăzi? 

— Doctoriţa Lucia Kańska, domnule profesor. 

Dădu din cap. Bine! 

În cabinetul lui îl găsi pe profesorul Dobraniecki 
discutând ceva cu tânărul Kolski. Amândoi erau 
înfierbântaţi de discuţie, dar când Wilczur intră, îşi 
întrerupseră discuţia. L-au salutat în tăcere, apoi Kolski îi 
prezentă, scurt şi la obiect, starea câtorva pacienţi şi 
încheie: 

— Pe inginerul Lignis aţi promis că-l consultaţi 
dumneavoastră personal. Doamna Laskowska şi domnul 
Rzymski v-au rugat să-i vizitaţi personal. Asta-i tot la etajul 
al treilea. Sărmanul acela care a fost adus aseară cu 
fractură de bazin, a avut spre dimineaţă o hemoragie 
internă şi este în agonie. Se pare că nu se mai poate face 
nimic. 

— Îţi mulțumesc, colega, îi răspunse Wilczur şi 
aruncându-şi o privire spre ceas, adăugă: Trebuie să văd, 
în primul rând, laringele lui Donat. Sala mică de operaţii 


este pregătită? 

— Da, domnule profesor. 

— De cea mare ai nevoie dumneata cel puţin vreo patru 
ore, nu-i aşa? se adresă Wilczur lui Dobraniecki. Aş fi 
bucuros dacă ai reuşi să-l salvezi. 

Dobraniecki ridică din umeri. 

— E o situaţie disperată. O şansă la o sută. 

În timp ce Wilczur îşi îmbrăca halatul, sub ferestre se 
auzeau vociferări tot mai puternice. Medicii zâmbeau. Se 
înțelegeau fără cuvinte. Kolski remarcă: 

— Oamenii apreciază mai mult arta decât sănătatea! 
Nici unul dintre noi nu s-ar bucura de asemenea ovaţii. 

— Dumneata, colega, uiţi de profesorul Wilczur şi de 
popularitatea lui, aruncă în treacăt Dobraniecki. 

— Popularitatea mea nu se datorează faptului că sunt 
medic, ci faptului că am fost pacient, răspunse Wilczur şi 
părăsi cabinetul. Imediat în urma lui ieşi Kolski. 

Dobraniecki se lăsă greu în fotoliu. Chipul lui parcă 
încremenise de încordare. Apoi apăsă pe sonerie. In 
cabinet intră o soră medicală. 

— În ce salon a fost instalat Donat? întrebă scurt 
Dobraniecki. 

— În patrusprezece, domnule profesor. 

— Operația mea e la ora unu?... Te rog să ai grijă să fie 
anunţat doctorul Biernacki. Mulţumesc. 

După ce a ieşit sora, s-a ridicat şi a aruncat o privire 
spre ceas. Mai aşteptă o jumătate de oră, apoi ieşi. O scară 
largă de marmură ducea la etajul întâi. Numărul 
patrusprezece era chiar lângă scară. Bătu şi intră. Donat 
tocmai se îmbrăca, ajutat de o soră. Zărindu-l pe 
Dobraniecki, strigă vesel: 

— O, profesore! Mă bucur că te văd. Aveţi de gând să 
mă tăiaţi astăzi. 

— Bună ziua, maestre. Arăţi excelent, spuse Dobraniecki 
şi reţinu mâna cântăreţului între palmele sale. Dar de ce 
foloseşti pluralul? Doar ai cerut categoric să te opereze 
Wilczur. Dragă maestre, nu ai încredere în vechiul 
dumitale medic. 


— Am deplină încredere în dumneata, profesore. 

Donat făcea eforturi să râdă. 

— Să lăsăm asta, răspunse pe un ton degajat 
Dobraniecki. Spune-mi ce mai e nou la dumneata? Fireşte, 
nu mă refer la succesele artistice, pentru că despre ele e 
plină presa, dar cum mai stai cu treburile personale. Tot 
atât de nestăpânit te foloseşti de succesele dumitale 
amoroase? 

Donat izbucni într-un râs sincer: 

— Ah, de asta nu se satură omul niciodată! 

Ochii îi scânteiau. 

— Ar trebui să mai cruţi inimile femeilor, metaforic 
vorbind, iar pe a dumitale fără nici o metaforă, glumi 
Dobraniecki. 

Şi nu vorbea lipsit de temei. Cu toată înfăţişarea lui 
înfloritoare, a unei construcţii aproape atletice şi a unui 
temperament dezlănţuit, încă din adolescenţă, Donat nu 
avea o inimă prea rezistentă. Mama lui folosindu-se de 
relaţiile apropiate cu Dobraniecki, îi cerea adeseori sfaturi 
pentru fiu. 

Donat tocmai povestea cu însufleţire despre o nouă 
aventură, când se auzi o bătaie în uşă. Era doctoriţa Lucia 
Kanska. Conform regulamentului, trebuia să-l consulte pe 
pacient înaintea operaţiei. Găsindu-l însă aici pe profesor 
şi pe pacient pregătit pentru masa de operaţii, se opri în 
prag. 

— Pe mine mă cauţi? întrebă Dobraniecki. Foarte bine 
că te văd. Fii amabilă, te rog, şi consultă-mi bătrânelul de 
la 62. În curând intră pe masa de operaţie. Nu i-ar strica, 
dacă socoteşti indicat, câteva injecții de întărire. li 
mulţumesc, domnişoară, şi grăbeşte-te. 

Doctoriţa Lucia voia să întrebe ceva, dar Dobraniecki se 
şi întorsese spre Donat, întrebându-l: 

— Şi mai departe, maestre? 

— Foarte frumoasă fată, îşi exprimă Donat interesul. E 
medic? 

— Da, e o tânără internistă de la noi, îi explică 
Dobraniecki. 


Câteva minute mai târziu îşi făcu apariţia doctorul 
Kolski, însoţit de un infirmier. 

— Maestre, e timpul să mergeţi în sala de operaţii. 

Operația a început punctual. 

Intervenţia nu era nici dintre cele primejdioase, nici 
dintre cele dificile. Dar din grijă pentru laringele 
pacientului anestezia locală era contraindicată, aşa că lui 
Donat i s-a făcut anestezie generală. 

La operaţie asistau doctorii Januszewski şi Kolski. 
Lumina puternică a proiectorului se răsfrângea în oglindă 
şi,  multiplicată, lumina interiorul laringelui supus 
operaţiei. În partea dreaptă, lângă ganglion, apăruse o 
excrescenţă cât o jumătate de alună şi de o culoare mai 
întunecată decât mucoasa care o înconjura. Ce-i drept, 
deocamdată ea nu-i periclita vocea lui Donat şi fiind o 
neoformaţie benignă nu i-ar fi periclitat niciodată viaţa, 
totuşi, în ultima vreme începuse să crească şi era mai 
indicat să fie extirpată. Cu această ocazie mai trebuiau 
rezolvate nişte aderenţe, urmarea unei laringite de anul 
trecut. După aprecierea profesorului Wilczur, toate aceste 
operaţii nu trebuiau să depăşească douăzeci şi cinci, 
treizeci de minute. 

În sala de operaţii, ceasul electric măsura cu exactitate 
secundele. Minutarul tocmai se apropia de minutul al 
unsprezecelea, când doctorul Kolski, care urmărea pulsul 
pacientului se întoarse repede spre sora medicală ce stătea 
în spatele lui şi făcu un semn nerăbdător cu mâna. 

Nu era nevoie de cuvinte. 

Degetele îndemânatice ale surorii medicale umpluseră 
seringa, iar o clipă mai târziu acul pătrunse sub pielea 
pacientului. Mai trecură câteva minute şi operaţia a trebuit 
repetată. 

După optsprezece minute, profesorul Wilczur a fost 
nevoit să întrerupă operaţia. 

Sala răsună de zgomotul paşilor grăbiţi. Căruciorul cu 
aparatul cu oxigen. Respirație artificială. Alte injecții. 

În minutul al douăzeci şi cincilea, pacientul nu mai trăia. 

Cauza decesului nu mai necesita nici o explicaţie. Era 


clar pentru toţi: inima pacientului nu suportase narcoza. 
Profesorul Wilczur îşi scoase mănuşile şi masca, chipul lui 
încremenise. Nu avea ce să-şi reproşeze, cu toate acestea 
moartea unui om în spitalul lui, în timpul unei intervenţii 
chirurgicale efectuate de el şi încă a unei intervenţii atât 
de banale, reprezenta pentru el o adevărată lovitură. 

Nu se gândea încă la ecoul pe care-l va avea acest tragic 
accident, la consecinţele lui, pentru el personal era ceva 
îngrozitor că din cauza unei neglijenţe de neînțeles, din 
cauza greşelii sau lipsei de conştiinciozitate a cuiva, în 
spitalul pe care îl conducea şi-a pierdut viaţa un om care 
cu numai o jumătate de oră în urmă îi încredinţase 
zâmbitor şi plin de optimism sănătatea şi viaţa sa. 

În privirile personalului, Wilczur descoperi reflectarea 
propriilor gânduri. Părăsi sala de operaţii în tăcere, în 
garderobă îşi scoase încet halatul, strivit parcă de o uriaşă 
oboseală. 

Când a intrat în cabinetul său, găsi acolo aproape tot 
personalul superior al spitalului: doctorul Rancewicz, 
conferenţiarul Biernacki, căruia îi revenise ticul nervos, 
Dobraniecki care trăgea tăcut din ţigară, Kolski, palid, cu 
faţa posomorâtă, Zuk, doctoriţa Lucia Kańska şi încă vreo 
câteva persoane. Domnea o linişte deplină. Profesorul 
Wilczur se apropie de fereastră şi după o tăcere 
îndelungată, întrebă fără să-i privească: 

— Care dintre colegii internişti a fost de serviciu astăzi? 

După o pauză scurtă, se auzi vocea incitată şi 
tremurândă a doctoriţei Kańska. 

— Eu, domnule profesor. 

— Dumneata? întrebă Wilczur parcă uşor surprins. L-ai 
consultat înainte de operaţie? 

Acum se întoarse şi o privi cu reproş. Tocmai ea, pentru 
care nutrea cea mai mare simpatie, în care avea cea mai 
mare încredere, căruia îi prevestea un viitor strălucit, 
tocmai ea săvârşise această cumplită neglijenţă... 

— Ai uitat să-l consulţi? 

Doctoriţa Lucia scutură din cap. 

— Nu am uitat, domnule profesor, dar când m-am dus în 


salonul lui, l-am găsit acolo pe domnul profesor 
Dobraniecki. Domnul profesor Dobraniecki mi-a cerut să 
consult un alt pacient... şi am crezut că l-a consultat dânsul 
pe Donat... Aşa am înţeles, aşa am avut impresia. 

Privirile celor prezenţi se îndreptară spre Dobraniecki, 
care se înroşi puţin şi ridică din umeri. 

— L-ai consultat dumneata? întrebă Wilczur. 

În plivirile lui Dobraniecki licări furia. 

— Eu? De ce? Aceasta-i obligaţia internistului de 
serviciu. 

Capul lui ridicat cu semeţie şi trăsăturile încruntate 
exprimau indignare. 

— Mi s-a părut... începu doctoriţa Lucia cu vocea înecată 
de lacrimi, am avut impresia... 

— Şi ce-i cu asta? întrebă ironic Dobraniecki. Dumneata 
îţi îndeplineşti obligaţiile, obligaţiile de care depinde viaţa 
pacientului numai atunci când nu ţi se pare nimic, când nu 
ai impresii?... 

Doctoriţa Lucia îşi muşcă buzele pentru a nu izbucni în 
plâns. În tăcerea aceea se auzi vocea revoltată a doctorului 
Kolski: 

— Am întâlnit-o pe colega noastră pe coridor şi mi-a spus 
că dumneavoastră aţi rezolvat... că îl cunoaşteţi personal 
pe Donat... 

Dobraniecki îşi încruntă sprâncenele. 

— Tocmai am trecut pe la el, ca pe la o veche cunoştinţă, 
ca să schimbăm câteva cuvinte. Fireşte, i-aş fi controlat 
inima, dacă mi-ar fi putut trece prin minte că domnişoara 
îşi va neglija cu atâta uşurinţă obligaţiile. 

Pe faţa Luciei şiroiau lacrimile. Buzele îi tremurau. 

— Nu le-am neglijat... Am fost convinsă că... Nu pot să 
jur, dar sunt aproape sigură că mi-aţi dat de înţeles că vă 
ocupați personal, fiindcă... Eu... niciodată... 

Ultimele cuvinte se pierdură printre sughiţuri. 

— Dacă e cineva vinovat, izbucni Kolski, în nici un caz 
domnişoara Lucia! 

Pe chipul profesorului  Dobraniecki apărură pete 
întunecate. Făcu un pas îndărăt şi strigă: 


— Ah, da? Acestea-s metodele? Văd că se pune la cale o 
intrigă împotriva mea! Vreţi să aruncaţi vina asupra mea! 
Eu trebuia să răspund pentru indisciplina din spital, pentru 
iresponsabilitatea unor persoane privilegiate din rândul 
personalului?... Ar fi revoltător dacă absurditatea n-ar fi 
prea evidentă. O, nu, dragii mei! Nu mi-e teamă de intrigi 
şi de minciuni. Nu fug de răspundere, atunci când, într- 
adevăr, îmi revine mie, dar acum, când mă siliţi, nu mai am 
de gând să tac. Da, vă spun deschis. Ani de zile am condus 
această instituţie şi la mine asemenea accidente erau cu 
totul excluse. La mine domnea o disciplină absolută, la 
mine nimeni nu se bucura de privilegii, la mine fiecare 
trebuia să-şi asume întreaga responsabilitate pentru 
îndatoririle stabilite cu minuţiozitate. Poate că din această 
cauză am fost considerat un conducător prea aspru, 
exigent, intransigent, în schimb atunci nu se juca nimeni 
cu viaţa oamenilor!... Donat este victima dezordinii care 
domneşte acum aici. Ea l-a ucis pe Donat, şi, pe 
Dumnezeul meu, nu eu sunt răspunzător pentru asta!... 

Nu numai cuvintele, dar întreaga atitudine, privire şi 
expresia feţei lui Dobraniecki păreau pline de acuzaţii, de 
acuzaţii îndreptate împotriva tuturor celor de faţă. 

In liniştea care a urmat s-a auzit vocea profesorului 
Wilczur: 

— Ţi-aş rămâne îndatorat, colega, dacă ai dovedi mai 
multă stăpânire de sine şi dacă nu ai pronunţa sentinţe. 
Nimeni nu ţese intrigi împotriva dumitale, nimeni nu-ţi 
pune la îndoială meritele, nimeni nu te învinovăţeşte. De 
tot ce se întâmplă în spital, răspund eu, eu port 
răspunderea. 

— Exact. Şi eu socotesc la fel, răspunse cu un zâmbet 
ironic Dobraniecki, salută cu o mişcare a capului şi ieşi din 
cameră. 

Ştirea morţii lui Donat pe masa de operaţie a aruncat 
întreg spitalul într-o stare de deprimare. Fireşte, ştirea a 
ajuns repede în oraş şi în mai puţin de o oră holul 
spitalului era plin de ziarişti şi de fotografi. 

Moartea lui Leon Donat, tenor aflat în culmea gloriei, 


trebuia să facă în întreaga lume o impresie zguduitoare. 
Dar cum decesul s-a produs în împrejurări atât de 
neobişnuite, cazul căpăta trăsăturile unei mari senzaţii. 
Condeiele reporterilor s-au pus pe lucru adunând frânturi 
de informaţii de la medici, de la sanitari, ba chiar şi de la 
oamenii de serviciu. Numai profesorul Wilczur nu a vrut să 
primească nici un reporter, declarând că nu are nimic de 
spus. In schimb adjunctul lui, profesorul Dobraniecki, a 
acordat bucuros un interviu. 

În interviu a subliniat cu toată loialitatea respectul şi 
prețuirea lui faţă de profesorul Wilczur, eminent chirurg, şi 
a adăugat că operaţia făcută de el în nici un caz nu putea 
avea un deznodământ mortal, şi nici nu ar fi avut dacă nu 
ar fi existat anumite neajunsuri în organizarea activităţii 
din spital. În treacăt, a mai arătat că înainte, asemenea 
cazuri nu au avut loc, nici atunci când spitalul era condus 
de profesorul Wilczur, încă tânăr şi nemarcat vicisitudinii, 
şi nici atunci când el însuşi, profesorul Dobraniecki, a fost 
aici director. 

— Vreau să mă înţelegeţi bine, spunea. Conducerea unei 
asemenea instituţii solicită foarte multe eforturi, energie 
nealterată, vitalitate neerodată de experienţe tragice. 
Fiecare dintre noi medicii ne dăm seama, sau cel puţin ar 
trebui să ne dăm seama că purtăm o mare răspundere 
pentru viaţa pacienţilor încredinţaţi nouă, că putem să ne 
îndeplinim cu demnitate înalta noastră misiune numai 
atunci când avem certitudinea deplinătăţii forţelor noastre 
spirituale şi intelectuale, care se diminuează chiar şi atunci 
când viaţa decurge normal. De aceea mă simt obligat să 
iau cu toată hotărârea apărarea profesorului Wilczur şi 
cred că am dreptul să solicit îngăduinţă pentru el. 
Dumneavoastră şi cititorii dumneavoastră ştiţi foarte bine 
ce evenimente dramatice l-au smuls pentru mulţi ani dintr- 
o existenţă normală. Vă rog să mă credeţi că atâţia ani de 
amnezie, de pierdere a memoriei şi de vegetare în condiţii 
groaznice, în mijlocul gloatei, în mizerie, nu puteau să nu 
lase urme asupra psihicului, intelectului şi voinţei unui om. 
Şi aşa este demn de toată admiraţia faptul că profesorul 


Wilczur a dovedit o asemenea forţă şi vitalitate a spiritului, 
încât după atâţia ani a reuşit să treacă de la practica de 
vraci, de la cele mai primitive metode de tratament la 
conducerea unui mare spital, în care până şi cel mai tânăr, 
şi cel mai energic om ar putea fi timorat de complexitatea 
problemelor organizatorice, care solicită o permanentă 
vigilenţă, un control permanent. Vă rog insistent să 
subliniaţi stima mea deosebită pentru profesorul Wilczur, 
care rămâne la datorie în pofida vârstei la care orice 
medic, a cărui viaţă s-a desfăşurat normal şi liniştit, se 
gândeşte la odihnă. 

Despărţindu-se de ziarişti, profesorul Dobraniecki a 
condiţionat publicarea interviului de tipărirea lui fără nici 
o modificare. 

— Fireşte, nu am şi nu pot avea influenţă asupra genului 
şi calităţii comentariilor cu care veţi socoti de cuviinţă să 
însoţiţi acest interviu şi cazul în general. Nu aş vrea însă 
ca în urma deformării cuvintelor mele vreun cititor să-şi 
poată face o părere eronată despre atitudinea mea faţă de 
acest caz. 

La ora cinci după-amiază, pe străzile Varşoviei apăreau 
ediţii speciale care aduceau ştirea morţii celebrului tenor. 
Corespondenţii ziarelor străine transmiteau ample relatări, 
toate liniile telefonice care făceau legătura cu Berlinul, 
Viena, Parisul au fost multă vreme blocate. 

În oraş nu se vorbea despre nimic altceva. Ediţiile 
speciale ofereau doar fapte seci, titlurile erau însă 
semnificative: „Marele cântăreţ Leon Donat a murit sub 
cuțitul profesorului Wilczur”... „Nu s-a controlat inima 
înaintea operaţiei”, „Victima unei neglijenţe condamnabile 
în spitalul profesorului Wilczur”... 

Varşovia fierbea. În faţa spitalului se adunaseră vreo 
câteva mii de admiratori ai cântăreţului decedat: din 
mulţime se auzeau strigăte împotriva profesorului Wilczur 
şi a medicilor în general. La ieşirea din spital, doctorul Zuk 
era cât pe aci să fie brutalizat, iar poliţia a împrăştiat cu 
greu mulţimea ca să poată trece maşina salvării, care 
tocmai aducea un pacient. 


Şi în spital era o atmosferă apăsătoare. Numai 
profesorul Wilczur nu-şi întrerupsese activitatea cotidiană. 
Părea că nu observă expresia de pe feţele subalternilor săi 
şi nici nervozitatea lor, că nu ştie nimic despre indignarea 
din oraş, că nu aude larma mulţimii de sub ferestre. 

Tocmai terminase vizita de seară şi cobora scările, când 
a fost adus un nou pacient. Doctorul Kolski, care-l asista pe 
profesor, voia să-l primească el, dar Wilczur s-a apropiat 
personal de medicul de la salvare. De pe targa cu care cei 
doi sanitari se îndreptau spre camera de gardă se auzeau 
gemete slabe, iar drumul era însemnat de picături dese de 
sânge. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă profesorul Wilczur. 

Medicul de pe salvare îi explică: o bătaie cu cuțite, stare 
critică, câteva răni adânci în torace şi în pântece. Numai o 
intervenţie imediată l-ar mai putea ajuta. De aceea l-am şi 
adus aici, fiindcă e mai aproape. 

— Imediat pe masă! se adresă Wilczur lui Kolski. 

Kolski rămase o clipă nemişcat. 

— Să-l opereze doctorul Rancewicz? 

— Nu, am să mă ocup eu de el, răspunse Wilczur. 

Kolski ieşi în grabă să dea dispoziţiile necesare, apoi, 
avu grijă ca pacientul să fie dezbrăcat de zdrenţele lui. Era 
un vagabond, cu faţa nerasă de multă vreme, crestată în 
câteva locuri de răni superficiale, dar sângerânde. Trăgea 
să moară. Respirația inegală, cu duhoare de alcool, 
aproape că se oprise. 

Sala de operaţii era pregătită. A venit şi doctoriţa Lucia, 
palidă ca o coala de hârtie, cu ochii roşii de plâns 
îndelungat. 

— Mergeţi acasă, domnişoară, i se adresă Kolski. Am eu 
grijă de toate. Iar în cazul acesta aproape că nu maie 
nevoie de consultaţie. Nu ştiu dacă mai ajunge până în sala 
de operaţii. 

Îşi făcu apariţia şi profesorul Wilczur. Se aplecă asupra 
pacientului şi se îndreptă ştergându-şi ochii cu mâna. 

— Cine este? Eu îl cunosc pe acest om. Sunt sigur că l- 
am mai văzut cândva. 


— Salvarea ne-a lăsat numai numele şi prenumele, îl 
informă Kolski. Îl cheamă Cyprian Jemiol. 

— Jemiol? repetă profesorul. De unde-l cunosc eu? 

În prag apăru sanitarul şi spuse că totul e pregătit. 

După scoaterea bandajelor provizorii se constată că 
rănile nu erau nici atât de adânci, nici atât de 
primejdioase, cum spusese medicul de pe salvare. Una 
singură era foarte periculoasă. Ascuţişul cuţitului îi 
despicase muşchii abdominali şi o porţiune destul de mare 
din stomac. Plămânii erau neatinşi, dar hemoragia 
puternică şi îndelungată reprezenta cea mai mare 
primejdie. 

— Al doilea cadavru într-o zi în această sală, spuse în 
şoaptă una dintre surorile medicale doctorului Kolski. De 
ce face profesorul această operaţie? 

Kolski nu răspunse. Între timp, profesorul Wilczur, cu 
mâinile lui mari, sutura cu o uluitoare îndemânare rană 
după rană. Mintea lui însă lucra intens, căutând parcă în 
memorie imaginea acestui om. 

— Jemiol, îşi spunea. Cyprian Jemiol... Sigur îl cunosc. 

Operația era încheiată. Pacientul a fost luat viu de pe 
masă. Scânteia de viaţă care mai mocnea în el putea tot 
atât de uşor să se stingă sau să se înteţească. A fost dus la 
etajul al patrulea, în secţia celor care nu plăteau, iar 
profesorul Wilczur a trebuit să se ducă direct din sala de 
operaţii în cancelarie, unde îl şi aşteptau un comisar de 
poliţie şi un judecător de instrucţie. 

Sub presiunea opiniei publice, autorităţile erau nevoite 
să investigheze în amănunţime cazul morţii lui Donat. 
Profesorul Wilczur a fost informat că la dosar se află deja 
declaraţiile tuturor persoanelor mai importante care aveau 
vreo legătură cu cazul, iar judecătorul de instrucţie îi dădu 
de înţeles că greutatea acuzațiilor înclină spre doctoriţa 
Lucia Kańska, care în timpul cercetărilor nu şi-a negat 
vina. Faptul este confirmat şi de declaraţiile profesorului 
Dobraniecki, acesta însă dă vina pe dezordinea generală 
din spital. 

Profesorul Wilczur a trebuit să depună mari eforturi şi 


să aducă multe argumente ca să-i convingă că doctoriţa 
Kanska nu poartă nici o răspundere şi că nici profesorul 
Dobraniecki nu poate fi acuzat de ceva. Accidentul este 
urmarea unei neînţelegeri şi numai a unei neînţelegeri. Nu 
poate fi vorba de rea-voinţă din partea nimănui, dar 
asemenea neînţelegeri nu trebuie să aibă loc în spital şi 
profesorul Dobraniecki are dreptate când afirmă că 
moartea lui Donat este urmarea proastei organizări. 

— lar pentru organizare eu sunt aici răspunzător, 
încheie profesorul Wilczur, şi eu sunt singurul vinovat. 

— Se înţelege, domnule profesor, spuse judecătorul de 
instrucţie în timp ce îşi aranja hârtiile în servietă, că nu 
poate fi vorba de nici un proces penal. Trebuie să fiţi însă 
pregătit că familia regretatului Leon Donat sau societăţile 
de asigurare, la care defunctul a fost asigurat, pot ridica 
serioase pretenţii băneşti. Aşa că v-aş sfătui să vă adresaţi 
din timp avocatului. 

— Vă mulţumesc, domnule judecător, spuse Wilczur. 

Era ora zece când Wilczur părăsi spitalul. Jos o zări pe 
doctoriţa Lucia care-l aştepta. Îl impresiona înfăţişarea ei. 
Îi trecu prin minte că sărmana fată, disperată şi copleşită 
de evenimentele, în sfera cărora s-a trezit fără voia ei, ar 
putea face vreo nebunie. 

li zâmbi şi o luă de braţ. 

— Ei, dragă domnişoară, mai mult curaj, mai mult curaj. 
Nu trebuie să te frămânţi atâta. Nici un om nu poate fi 
absolut sigur de infailibilitatea tuturor acţiunilor sale. Şi 
nici un medic. S-a-ntâmplat, trebuie să treci şi peste asta, 
trebuie de acum înainte să fii şi mai atentă, dar nu trebuie 
să cazi într-o stare depresivă. 

Lucia îşi scutură capul. 

— Nu, domnule profesor. Aceasta nu e stare depresivă. 
E disperarea că dumneavoastră aţi putea fi într-adevăr 
convins de neglijenţa mea. Toate împrejurările sunt 
împotriva mea... Aş vrea foarte mult să-mi permiteţi să vă 
explic... 

Wilczur o strânse mai puternic de mână. 

— Dragă domnişoară Lucia... 


— Nu, nu, domnule profesor, îl întrerupse. Judecând 
lucrurile obiectiv, merit să fiu condamnată şi ştiu că nu mai 
puteţi continua colaborarea cu mine. Nu mai puteţi risca 
colaborarea cu mine. Sunt gata să accept orice. Vreau doar 
să mă credeţi, să nu vă îndoiţi... Nu mă fac vinovată nici de 
neglijenţă, nici de superficialitate... Poate doar de prea 
mare încredere în bunăvoința şi loialitatea... profesorului 
Dobraniecki. Îmi asum toate consecinţele... Chiar de mi s- 
ar suspenda dreptul la practică, fie!... Dar vă rog să mă 
credeţi... 

— Dar eu te cred, te cred, dragă domnişoară, o asigură 
Wilczur. Şi poţi fi liniştită, nimeni nu-ţi va suspenda nimic, 
vei rămâne în continuare în spital, iar încrederea mea în 
dumneata nu se va diminua cu nimic. 

O vreme au mers în tăcere, apoi Wilczur i se adresă pe 
un ton neobişnuit de aspru pentru el: 

— Dumneata eşti tânără, foarte tânără şi de aceea îţi iert 
şi singura greşeală de care te-ai făcut vinovată. Acum... Voi 
încerca să uit că ai putut măcar o clipă să te îndoieşti de 
bună-credinţa profesorului Dobraniecki, de bună-credinţa 
oricărui medic. Un medic poate greşi, dar nu există pe 
lume, auzi dumneata, nu există pe lume medic care, 
indiferent de motive, să pună în primejdie viaţa unui 
pacient. Asta, ca medic, ar trebui să înţelegi... Dumneata 
trebuie să crezi în asta! În clipa în care nu mai crezi, 
trebuie să renunti la profesiunea de medic. 

Lucia interveni pe un ton explicativ: 

— Eu am vrut doar să spun, că profesorul Dobraniecki... 

— Să nu mai vorbim despre asta, o întrerupse Wilczur cu 
hotărâre. Ferească Dumnezeu să destăinui cuiva aceste... 
Ei, să lăsăm asta. Uite şi dumneata ce noapte frumoasă. 
Câte stele. 

Se aplecă spre ea zâmbind. 

— Îmi place toamna. Îmi place toamna. Dar dumitale? 


Capitolul III 


Conţinutul ziarelor de dimineaţă au făcut-o pe doamna 
Nina Dobraniecka să se îmbujoreze. Poruncise să i se 
aducă toate ziarele şi nu era nici unul care să nu fi publicat 
interviul cu soţul ei. Şi aproape toate conţineau comentarii 
tăioase care înfierau neglijenţa condamnabilă dintr-un 
spital care ani de zile fusese renumit pentru ordinea 
ireproşabilă şi nivelul medical ridicat. Unele publicaţii 
contau de-a dreptul retragerea profesorului Wilczur, altele 
îşi exprimau temerea că dacă atât de neglijent a fost tratat 
un pacient bogat şi celebru în lumea întreagă, atunci cum 
sunt trataţi acolo oamenii simpli. Toate cotidienele 
aminteau şi faptul că îndelungata amnezie a profesorului 
Wilczur nu putea rămâne fără influenţă asupra actualelor 
lui facultăţi spirituale, dovadă fiind şi reminiscenţele 
înclinațiilor vrăjitoreşti spre utilizarea plantelor, chiar şi a 
unora pe care ştiinţa le consideră de mult în mod oficial ca 
lipsite de valoare sau chiar dăunătoare. 

Interviul soţului i se părea însă doamnei Nina prea slab. 
Omul acesta, spunea ea, a scăpat cea mai bună ocazie de 
a-şi zdrobi, de a-şi zdrobi definitiv adversarul şi de a-l 
înlătura de pe scenă. Complimentele acelea exagerate la 
adresa lui Wilczur erau de prisos. Trebuia evidenţiată mai 
bine vârsta lui şi găsită o dovadă a revenirii amneziei. 
Răsfoind publicaţiile, doamna Nina apăsă pe butonul 
soneriei. 

— Domnul profesor s-a trezit? o întrebă pe servitoare. 

— Domnul profesor a plecat acum o oră. 

— Acum o oră? se miră doamna Nina. 

Ieri nu se văzuse cu soţul. De moartea lui Donat aflase 
din ediţiile speciale. Încercase de câteva ori să-l contacteze 
telefonic, dar de fiecare dată i se spunea că nu poate veni 
la telefon. S-a întors acasă seara târziu, când ea dormea. 
lar acum a plecat înainte de opt, ceea ce nu făcea 
niciodată. 

— Poţi pleca şi pregăteşte-mi baia, o concedie pe 


servitoare. 

Doamna Nina se hotărî să nu piardă timpul. În primul 
rând trebuia aflat ce ecou au avut articolele din presa de 
dimineaţă printre cunoscuţi, apoi trebuia făcut în aşa fel 
încât personalităţile influente să aibă o atitudine, cât mai 
critică faţă de Wilczur. Nu era o sarcină prea dificilă în 
atmosfera creată de evenimente. Toţi interlocutorii 
doamnei Nina îşi dădeau seama că doamna Dobraniecka, 
soţia adjunctului şi a celui mai apropiat colaborator al lui 
Wilczur poate deţine informaţii mult mai exacte şi mai 
bogate despre desfăşurarea operaţiei şi despre cauzele 
morţii lui Donat, decât deţinea presa. 

Şi doamna Nina nu le-a înşelat aşteptările. 

Avea relaţii întinse, ştia să fie convingătoare. Drept 
urmare, bârfele şi comentariile în jurul tragicei întâmplări 
sporeau necontenit luând forma celor mai fantastice 
ipoteze, presupuneri şi suspiciuni. Problema preocupa în 
aşa măsură Varşovia, încât nu putea părăsi nici coloanele 
presei. Nu era o campanie îndreptată direct împotriva 
persoanei profesorului Wilczur, în fond însă tintea 
subminarea poziţiei lui în lumea medicală şi a celebrităţii 
lui de chirurg. 

Doamna Nina nu făcea parte dintre persoanele care îşi 
aleg mijloacele de luptă, nu făcea parte dintre persoanele 
care se dau înapoi de la orice pas dacă acest pas o putea 
apropia de ţintă. Din această cauză, după câteva zile, a 
ajuns cu soţul său la controversă aprinsă. 

La un consult convocat în legătură cu un pacient, 
Dobraniecki a auzit de la doctorul Hryniewicz o acuzaţie 
atât de absurdă la adresa lui Wilczur încât dintr-un simplu 
sentiment de bună-cuviinţă a trebuit să-l combată. 
Acuzaţia se referea la faptul că Wilczur, chipurile în unele 
cazuri în loc de tratament „descântă” bolnavul. O clipă 
Dobraniecki l-a bănuit pe Hryniewicz că pune la cale o 
provocare. 

— E absurd, colega, spuse însoţindu-şi cuvintele de o 
grimasă. Cum poţi crede asemenea absurdităţi. 

— Sora mea a auzit acest lucru de la soţia 


dumneavoastră, i-a răspuns medicul. 

Dobraniecki a mormăit ceva despre o confuzie care s-ar 
fi produs, dar întorcându-se acasă a început să-i facă soţiei 
reproşuri violente. 

— Tu nu cunoşti nici o măsură şi nu ai simţul 
rezonabilului. În felul acesta nu faci decât să mă 
compromiţi pe mine. Nu poţi convinge lumea de nişte 
absurdităţi în care nu crede nici un om cu mintea întreagă. 

Doamna Nina ridică din umeri. 

— Şi uite că au crezut. 

— Ori s-au prefăcut, sublinie el. 

— Dragul meu, fii convins că dacă vorbeşti pe cineva de 
rău, întotdeauna te cred. 

— Şi totuşi, te rog, Nina, să-ţi mai temperezi acţiunea. 
Wilczur îşi dă foarte bine seama cine are interes să-i strice 
reputaţia. În comportarea lui faţă de mine am observat în 
ultimele zile tot mai multă reţinere şi răceală. Dacă îşi 
pierde răbdarea îmi poate face foarte mult rău. 

— Cum? 

— Foarte simplu. Poate să mă acuze că duc o campanie 
de defăimare împotriva lui. 

Nina zâmbi ironic. 

— În faţa cui să te acuze? 

— Nu are importanţă. În senat, la Uniune sau chiar în 
presă. Nu uita că se bucură încă de multă autoritate. O 
operaţie tragică... nu poate anihila o asemenea autoritate. 

Profesorul Dobraniecki avea dreptate. Moartea lui Donat 
nu reuşise să anihileze autoritatea profesorului Wilczur, 
dar a zguduit-o puternic. Cel mai clar s-a văzul acest lucru 
la adunarea anuală a Uniunii, în timpul alegerilor. 

Poziţia lui Wilczur era încă atât de puternică încât 
Dobraniecki a considerat mai indicat să-şi retragă 
candidatura la funcţia de preşedinte şi să-l propună pe 
Wilczur. A urmat votarea şi Wilczur a fost ales. Dar dacă 
cu două săptămâni în urmă ar fi fost ales cu unanimitate, 
acum a avut o neînsemnată majoritate şi multe abţineri. 

Wilczur n-a fost prezent. Profund afectat de necazurile 
lui, uitase de adunare, iar când a fost înştiinţat de rezultat 


a adresat Uniunii o scurtă scrisoare declarând că nu poate 
accepta alegerea. Şi-a motivat refuzul afirmând că e obosit 
şi că funcţiile publice ar trebui ocupate de oameni mai 
tineri. În realitate, îi crea repulsie gândul că acceptând 
alegerea ar trebui să fie mereu în contact cu oamenii care 
au votat împotriva lui, care au dat crezare bârfelor perfide 
şi calomniilor care circulau prin oraş şi care găseau ecou 
în multe cotidiene, ba chiar şi în publicaţii de specialitate. 

Mai avea şi alte necazuri. Într-o zi l-a vizitat 
reprezentantul unei societăţi la care Donat fusese asigurat 
pentru o sumă colosală. Societatea se plasa pe poziţia că 
răspunderea pentru moartea lui Donat revine profesorului 
Wilczur şi că el trebuie să suporte asigurarea. Pentru 
Wilczur aceasta echivala cu ruina. 

Cu toate acestea, a declarat, fără nici o ezitare, că este 
gata să acopere întreagă sumă. Putea el să se expună la un 
proces, la expertize, la scoaterea la lumină a tuturor 
bănuielilor care se acumulaseră nu numai în el, dar şi în 
Lucia Kanska, în Kolski şi cu siguranţă în mulţi alţii? Ar 
trebui să apară în faţa tribunalului, iar unul dintre ei ar 
aborda şi aceste chestiuni, ar exprima aceste bănuieli. Pe 
Wilczur îl cuprindea oroarea şi scârba chiar şi numai când 
se gândea la ele. 

Nu, nu putea accepta aşa ceva. 

În felul acesta într-o singură zi a pierdut aproape 
întreaga avere. Spitalul, vila, casa din Pulawska, toate au 
trecut în proprietatea societăţii de asigurări. Direcţiunea 
acestei societăţi i-a arătat şi aşa multă înţelegere şi 
bunăvoință menţinându-l în fruntea spitalului, stabilindu-i 
venituri relativ ridicate şi lăsându-i dreptul de a folosi vila 
toată viaţa. Datorită acestor împrejurări, chestiunea a fost 
rezolvată în tăcere şi fără zgomot, fapt la care Wilczur 
ţinea cel mai mult. Aparent nu se schimbase nimic. Nimeni 
nu ştia că Wilczur încetase să mai fie stăpânul atotputernic 
al spitalului şi că acum depindea de Societatea de 
Asigurări a lui Tuchwic. 

Nici chiar Wilczur nu simţea această schimbare. De 
mulţi ani nu mai dădea importanţă banilor. Cândva când 


mai era cu el Beata, lucra şi peste zece ore pe zi, credea că 
oferindu-i strălucirea limuzinelor elegante, a blănurilor şi 
bijuteriilor scumpe îi putea oferi bucurie şi fericire. Şi iată 
că într-o zi a lăsat totul, a lăsat şi a plecat, luând-o pe 
Mariola. Odată cu plecarea ei s-au spulberat şi iluziile lui. 
Toate eforturile de până atunci, toată lupta lui grea şi 
îndârjită i se părea o confuzie ridicolă, o trudă lipsită de 
sens, o eroare tragică. 

Apoi au venit anii... cu totul alţi ani... Cine ştie dacă n-ar 
trebui să blagoslovească acei ani petrecuţi pe cărările 
peregrinajului, anii petrecuţi în mijlocul unor oameni buni, 
când muncea cu securea în mână sau cu sacul greu în 
spinare şi muncea pentru o simplă bucată de pâine... 
Pierderea memoriei. Da. Ani întregi n-a ştiut cine este, de 
unde este, cum îl cheamă. Dar n-a fost pierderea memoriei 
o binefacere pentru el? N-ar trebui să-i mulţumească 
Domnului că i-a luat conştiinţa trecutului, conştiinţa rănii 
mortale primite drept în inimă, în inima ce iubea până la 
uitare, de la o femeie, de la femeia iubită mai presus de 
orice... 

Cenuşa timpului s-a presărat peste trecut, s-a presărat 
peste părul lui... 

Din trecut i-a rămas numai Mariola... Dar i-a rămas?... 

De trei ani, de când s-a căsătorit, a văzut-o o singură 
dată. Nu-i reproşa nici ei şi nici lui Leszek acest lucru. Ce 
să-i faci?... Fiecare cu viaţa lui. Puii de pasăre îşi iau 
zborul din cuib, îşi fac alte cuiburi şi nu se mai întorc 
niciodată la cele vechi. Leszek şi Mariola au plecat în 
America şi cu toate că scriu des, din scrisorile lor se simte 
tot mai limpede distanţa câtorva mii de kilometri, graniţa 
miilor de alte condiţii de existenţă care-i despart. 

Nu au nevoie de mine, îşi spunea Wilczur, şi, fiind 
bogaţi, nu vor simţi că nu le rămâne nici o moştenire. 

Moştenire. Pentru întâia oară i-a trecut prin minte că e 
bătrân. Până acum munca de zi cu zi şi energia lui 
inepuizabilă îl făceau să nu observe că se apropie de vârsta 
la care majoritatea oamenilor se gândesc la moarte. Când 
a citit aceste cuvinte în interviul lui Dobraniecki, i s-au 


părut atât de ridicole şi de josnice, ca de altfel şi celelalte 
destăinuiri perfide. Zilele şi săptămânile treceau, iar el tot 
mai des se gândea la bătrâneţe. 

E drept că şi acum, la şapte dimineaţa era în picioare, 
iar la opt în spital, dar după-amiezile de cele mai multe ori 
şi le petrecea acasă. De obicei singur. 

Se simţea obosit. Atacurile neîntrerupte, la care nu 
răspundea, îi afectau starea nervilor, iar acest lucru îi 
înrăutăţea sănătatea şi buna dispoziţie. 

Tot atunci a început să bea. Nu era un viciu. Pur şi 
simplu, bătrânul şi experimentatul Jozef, servitorul lui 
Wilczur, i-a propus într-o zi să bea un păhărel de coniac. 

— Aţi cam îngheţat, domnule profesor. Vă face bine. 

Din ziua aceea, după-amiaza, când se aşeza în faţa 
căminului din cabinet, lângă cafeluţă stătea şi o sticlă cu 
coniac. Câteva păhărele îl încălzeau bine, îi luau gândurile 
de la realităţile neplăcute şi-i creau iluzia detaşării şi 
satisfacţiei, dar în primul rând îi adormeau nervii, nervii, 
care în ultima vreme aveau atâta nevoie de linişte. 

Atacurile necontenite împotriva lui Wilczur trebuiau să 
influenţeze şi pe cei mai apropiaţi colaboratori ai săi. În 
spital observase că o parte a personalului avea o atitudine 
critică faţă de el şi înclina evident spre Dobraniecki, fie din 
convingere, fie din prevedere, ca să-i intre în graţie, în 
cazul în care s-ar apropia perioada dominaţiei lui. 

Aparent, atitudinea lui Wilczur faţă de Dobraniecki nu s- 
a schimbat cu nimic. Nevoiţi să vină zilnic în contact la 
spital, participau la consulturi, la consfătuiri. Amândoi însă 
se străduiau să se limiteze la ceea ce era strict obligatoriu. 
Evitau orice conflict. Aşa că atunci când profesorul 
Dobraniecki i-a comunicat secretarului să nu-i mai 
repartizeze pacienţi de la etajul patru (secţie cu tratament 
gratuit), Wilczur a primit acest lucru fără nici un protest şi 
de atunci vizita el însuşi această secţie. 

Şi tocmai în această secţie i s-a întâmplat un lucru 
neaşteptat. În timpul unei vizite a cunoscut un om care a 
fost înregistrat sub numele de Cyprian Jemiol. Sau mai 
degrabă Jemiol l-a recunoscut pe Wilczur. 


Lucrurile s-au petrecut în felul următor: profesorul a fost 
înştiinţat că pacientul şi-a recăpătat cunoştinţa. Când 
Wilczur a intrat în salonul lui şi s-a aplecat asupra 
bolnavului, acesta a deschis ochii şi vreme îndelungată a 
rămas cu privirea lucidă aţintită pe chipul profesorului, 
apoi a zâmbit discret şi i s-a adresat: 

— How do you do, darlingi? 

— De unde te cunosc eu pe dumneata? întrebă Wilczur. 

Zâmbind, pacientul îşi dezveli dinţii cariaţi. 

— Ne-a făcut cunoştinţă maestrul de ceremonii la o 
recepţie oferită de prinţesa Montecuculi?. 

Profesorul râse. 

— Da, îţi recunosc vocea şi felul de a vorbi. 

— Nici nu e greu, mon cher. Obişnuiesc să-mi schimb 
vocea odată în viaţă. În perioada mutaţiei. În ceea ce 
priveşte felul de a vorbi, ţin să mă exprim elegant. 

Profesorul îşi trase scaunul şi se aşeză. 

— Şi totuşi, trebuie să ne fi cunoscut demult, foarte 
demult, spuse gânditor. 

Jemiol închise ochii. 

— Dacă m-aş mai putea mira de ceva pe această lume, 
atunci m-aş mira că nu ne întâlnim pe cealaltă. Ce 
coincidenţă! Dacă memoria nu mă înşeală, cu mulţi ani în 
urmă domnia-ta ai fost lipsit de posibilitatea de a-ți 
continua viaţa de pământean şi ai fost expediat al patres. 
Pe mine câţiva prieteni buni m-au trimis nu de mult în 
aceeaşi direcţie. Şi iată că ne întâlnim într-un spital 
încălzit. Dumneata eşti doctor? 

— Da, spuse Wilczur. Eu te-am operat. Erai incredibil de 
ciopârţit. 

— Îmi pare foarte rău că ţi-am dat de lucru, signore. 
Mille grazzie. Dar de vreme ce eşti medic, spune-mi, te 
rog, în primul rând, dacă nu mi-ai amputat ceva. 

— Nu, vei fi complet sănătos. 

— E o ştire destul de plăcută. Plăcută pentru Drozdzyk, 


1 Ce mai faci, dragă? (trad. din lb. eng.) 
2 Probabil Montecuccoli, familie de prinți italieni. 
3 La tatăl (trad. din lb. lat.). 


care cu siguranţă îmi duce dorul şi îşi îneacă în lacrimi 
frumoşii lui ochi. Îţi aminteşti de Drozdzyk, dottore? 

— Drozdzyk? Profesorul îşi încruntă sprâncenele. 

— Da, my dear, mă refer la celebrul etablissement 
Drozdzyk, rue Witebska quinze!... Un restaurant de 
categoria a treia din punct de vedere fiscal, dar de clasa 
întâi sub aspectul societăţii, al obiceiurilor şi moralității. 
Etablissement Drozdzyk. Nu-ţi spune nimic? Rendez-vous- 
urile Varşoviei elegante. High life... Acolo am avut 
onoarea şi plăcerea... 

Profesorul Wilczur îşi frecă fruntea. 

— Nu cumva?... dumneata... dumneata m-ai acostat 
atunci pe stradă?... 

— Si, amico.? Tocino tak, tak imienno.* Am intrat la 
Drozdzyk să consumăm o soluţie de alcool de patruzeci şi 
cinci de grade, să abordăm unele chestiuni abstracte, ceea 
ce ne-a şi reuşit. Din câte îmi amintesc aveai pe atunci 
nişte neplăceri şi, din păcate, un portofel prea burduşit în 
buzunar. Din ziua aceea ori de câte ori am făcut elogiul 
sărăciei, am făcut uz de exemplul dumitale. Întotdeauna 
am fost de părere că bogăţia nu aduce fericirea. Dacă nu ai 
fi avut atunci atâţia bani, nu te-ar fi croit cu parul în cap şi, 
nu te-ar fi înecat în groapa de gunoi. 

Jemiol îl privi în ochi pe Wilczur şi adăugă: 

— Nein, mein Herr, vous vous trompezt. Eu nu am luat 
parte. Am aflat totul a doua zi. Folclor, legendă, încă o 
legendă spre meditaţie asupra efemerităţii lucrurilor 
lumești. 

Wilczur duse automat mâna la moalele capului, unde 
mai rămăsese un semn. 

— Prin urmare, aşa s-a-ntâmplat? 


1 Stabilimentul Drozdzyk, strada Witebska cincisprezece 
(trad. din lb. fr.). 

2 Înalta societate (trad. din lb. engl.). 

3 Da, prietene (trad. din lb. italiană). 

+ Exact, întocmai (trad. din lb. rusă). 

5 Nu, domnule (trad. din lb. germ.). 

6 Vă înşelaţi (trad. din lb. fr.). 


— Aşa, comandante. Nici n-am visat să te mai văd 
vreodată. 

Din ziua aceea profesorul îl vizita destul de des pe 
Jemiol care de altfel se însănătoşea repede. L-a dat şi în 
grija specială a domnişoarei Lucia, care s-a ocupat de el cu 
o ardoare deosebită. Wilczur nu putea să nu observe că 
această fată tânără se dedică muncii cu o dăruire 
nemaiîntâlnită, de parcă voia să compenseze greşeala pe 
care o făcuse. De asemenea, nu putea să nu observe că 
Lucia îl simpatizează în mod deosebit, că în privirile ei 
întâlneşte multă căldură, compasiune cordială, prietenie şi 
parcă o anumită rugăminte. 

Uneori plecau împreună din spital şi atunci ea îl 
conducea până acasă. De cele mai multe ori discutau 
probleme profesionale, dar se întâmpla ca discuţia să 
alunece şi spre probleme personale. Aşa a aflat că Lucia 
este orfană. Era din Sandomierz, dar a crescut la Varşovia. 
La şcoală şi la studii a întreţinut-o o mătuşă, care a murit 
acum câţiva ani. l-a povestit şi că a fost logodită, dar la 
puţin timp s-a convins că tânărul inginer care mima 
dragostea în faţa ei, era un om de nimic, şi atunci a rupt 
logodna. 

— Acum văd, interveni Wilczur, că doctorul Kolski este 
foarte preocupat de dumneata. 

Ea ridică uşor din umeri. 

— Kolski, domnule profesor, este un coleg, un băiat 
foarte cumsecade. Mi-e drag şi-i recunosc calităţile, dar nu 
acestea sunt calităţile care ar putea trezi sentimente mai 
profunde. 

Au mers o vreme în tăcere. 

— Există vreo calitate care să trezească sentimentele în 
femeie?... In afară de frumuseţe, de tinereţe, de... ştiu eu... 
farmec?... 

Lucia negă cu o mişcare a capului. 

— Nu, domnule profesor. Toate acestea pot interesa o 
femeie obişnuită. Cred că noi... că eu aş aprecia la un 
bărbat în primul rând bogăţia sufletească, aş vrea să 
găsesc în el o mare bibliotecă a trăirilor, a meditaţiilor, a 


dramelor şi înălţărilor, un fel de muzeu, un muzeu viu. Nu 
reuşesc să mă exprim exact. Poate că am folosit comparații 
nereuşite. Mai bine aşa: aş vrea ca sufletul lui să fie un 
instrument complex, să aibă atâtea însuşiri şi sunete, încât 
nici într-o viaţă întreagă să nu reuşesc să i le descopăr şi 
să i le cunosc. Şi cred că nu sunt o excepţie. Mi se pare că 
aşa ceva este foarte feminin, general-feminin... Această 
aviditate, această dorinţă de a veghea asupra multor, 
multor bogății, pe care mintea noastră nu le cuprinde, dar 
pe care le poţi preţui şi venera... Pentru că numai 
venerând poţi iubi. 

Zăpada albă acoperise străzile Varşoviei şi scârţâia uşor 
sub tălpile lor. Lumina lămpilor se frângea în fâşiile vineţii 
ale umbrelor. Copacii acoperiţi de nea stăteau tăcuţi, 
nemişcaţi, plini de demnitate. 

— Nu-i adevărat, spuse Wilczur după o tăcere mai 
îndelungată. Ai să te convingi cândva că nu-i adevărat. 

— Niciodată nu mă voi convinge de aşa ceva, contestă 
ea, dar el părea să nu-i audă cuvintele şi vorbea în 
continuare: 

— Tinereţea te face să vorbeşti aşa, tinereţea te face să 
gândeşti aşa. Lipsa de experienţă. Dragostea... dragostea 
dă ascultare trupului... Dă ascultare legilor naturii. Dar 
spiritul? Spiritul este spirit, locul lui e în abstract şi nu ai 
ce-i face. 

În vocea lui răsună o notă de amărăciune şi Lucia spuse: 

— Nu mă voi convinge de aşa ceva şi consider că 
dumneavoastră priviţi prea pesimist aceste lucruri. 

— Pentru că eu m-am convins, spuse zâmbind trist. 
Poate că odată am să-ţi povestesc... Spre luare-aminte. Iar 
acum, iată şi casa mea. Îţi mulţumesc pentru plimbarea 
plăcută şi pentru conversaţie. Dumneata eşti un om bun, 
domnişoară Lucia. 

La despărţire i-a sărutat mâna. 

Scoţându-şi haina de blană în vestibul, se privi în oglindă 
şi constată că e nebărbierit. 

— Jozef, îi spuse servitorului, în fiecare dimineaţă 
aminteşte-mi că trebuie să mă bărbieresc. 


— În fiecare zi aveţi totul pregătit, răspunse revoltat 
servitorul. 

— Da, dar eu nu-mi aduc întotdeauna aminte, nu-mi 
aduc aminte... 

Cuvintele rostite i-au amintit articolul de astăzi dintr-un 
ziar, care relua iar cazul morţii lui Donat. O mediocritate, 
care se ascundea îndărătul literelor doctor X. Y., afirma că 
tratarea completă a amneziei este aproape imposibilă. 
După opinia acelui ignorant, memoria nu revine niciodată 
complet şi crizele se repetă obligatoriu. 

Ce  absurditate. Folosindu-se de asemenea artificii 
încearcă să-l determine să renunţe. Dacă ar şti că spitalul 
aparţine acum societăţii de asigurări, cu siguranţă că ar 
găsi alte intrigi. 

Işi îmbrăcă halatul şi se aşeză în faţa căminului. Jozef îi 
aduse o cafea fierbinte şi aromată şi ziarele de seară. 
Poate că intenţionat sau că întâmplător le-a aşezat în aşa 
fel încât aruncându-şi privirile asupra lor, Wilczur citi pe 
prima pagină a unui cotidian titlul: 


„Profesorul Wilczur a plătit familiei regretatului Leon 
Donat despăgubiri în valoare de milioane.” 


Au trecut câteva minute până a întins mâna după ziar. 


„Aflăm, citi el, că societatea la care era asigurat 
cântărețul polonez de celebritate mondială, Leon Donat, 
decedat în împrejurări tragice în spitalul profesorului 
Wilczur, l-a ameninţat pe nefericitul chirurg cu intentarea 
unui proces de despăgubire. Cum profesorul Wilczur ar fi 
pierdut acest proces, fiindcă moartea tenorului s-a produs 
ca urmare a neglijenței şi dezordinii condamnabile din 
spitalul său, el a trebuit să suporte valoarea asigurării, 
care se ridică la ameţitoarea sumă de două milioane şi 
jumătate de zloți. Pentru a acoperi această sumă, spitalul 
profesorului, vila şi aproape tot ce posedă au trecut în 
proprietatea societăţii. E greu să nu-l compătimim pe 
celebrul chirurg, tocmai acum când a fost lovit pe 


neaşteptate de ruină, pe de altă parte, acest caz trebuie să 
servească drept avertisment tuturor acelor medici care 
tratează cu superficialitate viaţa pacienților...” 


Wilczur puse ziarul deoparte şi şopti: 

— Prin urmare s-a-ntâmplat... 

Iar s-au pus paie pe foc. Indiscreţia cuiva, indiscreţia sau 
spionajul îndârjit, a făcut să se aţâţe iar bârfa, să se 
dezlănţuie o nouă campanie împotriva lui. 

— Nu mănânc, nu sunt flămând, îi spuse servitorului 
când acesta îl anunţă că masa e servită. 

— Poate totuşi o ceşcuţă de consommé? 

— Nu, mulţumesc. Mai dă-mi o cafea... Da, şi coniac. 

In noaptea aceea profesorul Wilczur nu s-a culcat deloc. 
Excesul de cafea şi de alcool a făcut ca dimineaţa, 
privindu-se în oglindă, să zărească o faţă cenuşie, obosită 
şi tumefiată. Cu toată oboseala, s-a bărbierit cu grijă şi 
punctual şi-a făcut apariţia în spital. 

Nu i-a fost greu să observe că ştirea din ziarul de ieri era 
cunoscută tuturor. Prezentând programul zilei şi starea 
bolnavilor, doctorul Zuk nu îndrăznise să-l întrebe nimic pe 
Wilczur, dar privirea lui spunea că întrebările îi stăteau pe 
limbă. 

Programul prevedea şase operaţii: o trepanaţie a 
craniului, trei fracturi ale membrelor şi extirparea 
apendicelui unei fete de patrusprezece ani, care a fost 
adusă chiar în noaptea aceea. Cu excepţia primei operaţii, 
celelalte erau simple şi uşoare. 

După ora de vizită, profesorul a trecut în sala de 
operaţii. De la memorabilul accident al lui Donat, 
suplimentar, consulta personal fiecare pacient, pentru a-i 
stabili starea inimii şi dacă nu suferă de idiosincrazie la 
vreun anestezic. Asta-i lua mult timp, dar prefera să se 
bazeze numai pe el însuşi. 

Prima operaţie a durat peste o oră şi a reuşit excelent. A 
extirpat din creier o tumoare postgripală. Următoarele au 
mers la fel de uşor. Ultima însă Wilczur a amânat-o o 
jumătate de oră. Trebuia să se odihnească. Noaptea 


nedormită şi încordarea nervoasă îşi făcuseră efectul. În 
vreme ce stătea în garderobă, a venit Dobraniecki, l-a 
salutat şi i s-a adresat: 

— Mi-a spus Rancewicz că sunteţi obosit. Poate dăm 
altcuiva apendicita aceea? 

— Nu, îţi mulţumesc, spuse Wilczur zâmbind palid. 

— Eu sunt liber... Eventual... 

— Nu. Mulţumesc. 

Wilczur nu-şi putu stăpâni tonul iritat. 

Se ridică şi apăsă pe butonul soneriei. 

— Pacienta în sală, se auzi îndărătul uşii vocea 
infirmierului. 

Dobraniecki ieşi. Wilczur deschise dulăpiorul de serviciu 
şi scoase un borcănel cu brom, turnă o doză destul de 
mare în pahar, adăugă apă şi bău. 

Când a început operaţia era complet liniştit şi sigur pe 
fiecare mişcare a sa. Incizia oblică era precisă. Câteva 
picături de sânge pe substratul alb de grăsime şi zări 
încâlcitura  cenuşiu-violetă a  intestinelor.  Sârma 
incandescentă a aparatului electric sâsâi scurt şi strident, 
făcându-şi datoria, apoi apendicele inflamat ajunse în 
paharul cu formalină. Operația se apropia de sfârşit. In 
minutul al patruzeci şi unulea, profesorul Wilczur 
terminase de pus copcile. 

„„„Doisprezece, treisprezece, patrusprezece, 
cincisprezece, număra doctorul Zuk instrumentele. 

Tocmai scoteau bolnava din sală. 

— Lipseşte un instrument, spuse liniştit doctorul Zuk. 

A urmat un moment de consternare. Profesorul Wilczur, 
care tocmai îşi scotea masca, spuse cu o voce răguşită: 

— Înapoi pe masă. 

Trebuia deschis din nou abdomenul pentru a scoate 
dintre intestine acel mic obiect metalic nichelat. Căldura 
din sala de operaţii şi oboseala îi cereau lui Wilczur o 
voinţă extraordinară ca să-şi păstreze luciditatea minţii şi 
agerimea mâinilor. Simţea că e gata să leşine. Din fericire 
a rezistat până la capăt. 

Pacienta a fost luată în clipa în care îşi revenea după 


anestezie. Împleticindu-se, Wilczur ieşi în urma ei în 
coridorul răcoros. Îşi smulse masca şi rămase câteva 
minute sprijinit de parapetul ferestrei. Încet îşi recăpăta 
luciditatea şi forţele. IÎnţelese că vâjâitul pe care îl aude 
este urmarea dozei excesive de brom. Se îndreptă încet 
spre vestiar. Se îmbrăcă ajutat de un sanitar şi ceru să i se 
aducă aici paltonul de blană şi pălăria şi, fără să mai 
treacă pe la cabinetul său, ieşi în stradă. 

În acest timp, spitalul vuia ca un stup. Ce-i drept, 
abandonarea instrumentelor chirurgicale în abdomen este 
destul de frecventă, şi se întâmplă multor chirurgi, 
necesitând o nouă intervenţie. Profesorul Wilczur era însă 
celebru prin luciditatea minţii şi spiritul de observaţie, 
încât nu i se întâmplase niciodată aşa ceva. 

Fireşte, persoanele care asistau la operaţie sesizaseră 
extenuarea profesorului, iar doctorul Zuk, urmărindu-l cu 
atenţie, nu excludea un leşin şi se pregătea să-l înlocuiască 
el personal pe profesor în finalul operaţiei. 

Acum întreaga elită a spitalului se adunase în cabinetul 
profesorului Dobraniecki, care spunea: 

— Toţi îl respectăm, îi recunoaştem meritele, avem 
pentru el multă simpatie, dar asta nu trebuie să ne facă să 
nu vedem faptele: e un om bătrân, i se cuvine şi lui odihnă, 
dar nu acceptă în nici un fel să i se spună aşa ceva. 
Asemenea accidente i se vor întâmpla tot mai des. Pur şi 
simplu nu ştiu ce-i de făcut. 

În mijlocul unor încuviinţări generale, se auzi vocea 
tremurătoare a doctoriţei Lucia Kańska. 

— Aici nu-i nimic de făcut. Trebuie deschise ferestrele şi 
schimbată această atmosferă infectă pe care o creează 
nişte oameni de rea-voinţă. Trebuiesc combătute bârfele, 
minciunile şi denigrările oribile. Nu ştiu dacă ar exista 
cineva care să-şi poată păstra liniştea şi echilibrul în 
mijlocul atâtor calomnii josnice, atâtor intrigi perfide şi 
uneltiri zeloase care-l înconjoară pe profesorul Wilczur. E o 
ruşine! E degradant! Dar se înşeală cei care vor să-l 
doboare pe profesorul Wilczur pentru interesele lor 
murdare. Socotesc greşit. Un om ca el nu se încovoaie în 


faţa josniciei unor intriganţi infami, toţi oamenii cinstiţi vor 
fi de partea lui!... 

Profesorul  Dobraniecki  îngălbeni, şi îşi încruntă 
sprâncenele. 

— Toti suntem de partea lui, spuse apăsat. 

— Da? Şi dumneavoastră, domnule profesor? îl întrebă 
privindu-l drept în ochi. 

Dobraniecki nu-şi putu ascunde indignarea. 

— Dragă domnişoară. Când dumneata purtai încă 
uniformă de pension, eu publicam biografia profesorului 
Wilczur! Dumneata eşti prea tânără şi îţi permiţi să treci 
cu prea multă uşurinţă peste o anumită distanţă. Nu cred 
că trebuie să-ţi dau mai multe explicaţii. 

Doctoriţa Lucia Kańska se descumpăni: într-adevăr, 
între ea şi profesorul Dobraniecki era o asemenea distanţă 
ca între un general şi un soldat şi numai indignarea o 
făcuse să uite pentru o clipă acest lucru. 

Folosindu-se de faptul că după ultimele cuvinte 
Dobraniecki se întoarse spre docentul Biernacki, Lucia 
părăsi cabinetul. Îl găsi pe Kolski la etajul al doilea. Tocmai 
termina de bandajat un bolnav. Era atât de agitată, încât el 
o întrebă: 

— S-a întâmplat ceva? 

Scutură din cap. 

— Nu, nimic. Nimic important. lar uneltesc ceva... 
Voiam să vorbesc cu dumneata. _ 

— Imediat, spuse făcând un semn cu capul. În cinci 
minute voi fi liber. Aşteaptă-mă în camera mea. 

În ochii lui se zărea tristeţe şi nelinişte. 

Când a intrat în cameră, ea stătea la birou şi plângea. 

— Cât de hidoasă, cât de abjectă e lumea. 

Kolski îi prinse delicat vârfurile degetelor şi îi spuse pe 
un ton persuasiv: 

— Întotdeauna a fost aşa. Lupta pentru existenţă nu este 
un joc de copii şi nici un joc de societate, ci un război, un 
război necontenit, în care atât dinţii, cât şi ghearele sunt o 
armă tot atât de bună ca şi cuvintele. Ce să-i faci. Se vede 
că aşa trebuie să fie. Hai, linişteşte-te, domnişoară Lucia, 


linişteşte-te! 


Capitolul IV 


Preşedintele Tuchwic bătea îngândurat cu creionul în 
plicul cu coli subţiri bătute la maşină. 

— V-am citit memoriul, domnule profesor, spuse fără să- 
şi ridice privirile spre Dobraniecki, aşezat de cealaltă parte 
a biroului, l-am citit şi trebuie să vă spun că mă aflu într-o 
situaţie nespus de neplăcută. Fireşte, trebuie să fiu de 
acord cu unele dintre argumentele dumneavoastră, dar 
atât din punct de vedere juridic, cât şi personal nu pot face 
nimic. 

Dobraniecki se mişcă în fotoliu. 

— Mă iertati, dar n-am înţeles. 

Pe chipul lui Tuchwic apăru o grimasă care trăda 
nerăbdarea. 

— Vedeţi dumneavoastră, domnule profesor, eu nu mă 
pricep la treburile dumneavoastră medicale. Eu sunt un om 
de afaceri şi în această sferă îmi cunosc obligaţiile. 
Profesorul Wilczur a procedat faţă de noi foarte fair. A 
procedat ca un gentleman. Bineînţeles, putea să nu ia 
asupra lui întreaga vină, putea să arunce vina asupra 
internistei care nu l-a consultat pe Donat. Bineînţeles că 
atunci aş fi avut dreptul să cer împărţirea răspunderii cu 
proprietarul spitalului şi tribunalul, cu siguranţă, ar fi 
confirmat-o. Dar mă îndoiesc că am fi recuperat întreaga 
sumă, iar cazul ar fi durat ani de zile. Acesta este primul 
punct. Apoi, personal, îi datorez dacă nu recunoştinţă, 
atunci cel puţin o atitudine la fel de fair... 

— Dar cred că nu cu preţul vieţii altor pacienţi, interveni 
sarcastic Dobraniecki. 

— Bineînţeles. Dacă este aşa cum spuneţi 
dumneavoastră şi cum scrieţi aici, recunosc că profesorul 
Wilczur ar trebui să se retragă. Dar eu nu-l pot obliga. Am 
încheiat cu el un contract în baza căruia rămâne 
conducătorul spitalului cât timp doreşte. Acesta e al doilea 
punct. Exista şi al treilea. Vedeţi dumneavoastră, eu îi sunt 
dator lui Wilczur recunoştinţă. Cu mulţi ani în urmă a 


tratat-o pe mama mea şi i-a salvat viaţa. 

In cabinet s-a aşternut liniştea. Preşedintele îşi aprinse 
încet pipa. 

— Dintre toate argumentele, spuse Dobraniecki, esenţial 
este unul singur: contractul cu Wilczur. Dar şi în acest caz 
văd o soluţie. Nu aţi putea să vă gândiţi la un fel de pensie 
pentru Wilczur? Cred că o asemenea rezolvare i-ar conveni 
şi profesorului Wilczur. Bineînţeles sub o anume presiune. 

— Eu însă nu pot face asupra lui nici o presiune, îi 
răspunse preşedintele. 

Dobraniecki făcu o pauză. 

— Dacă societatea, al cărei preşedinte sunteţi, este 
proprietara spitalului, trebuie să ţineţi la renumele lui, 
pentru că renumele şi numai renumele este principala lui 
valoare. Din clipa în care spitalul începe să-şi piardă 
reputaţia celei mai bune instituţii de acest fel din capitală, 
vor scădea şi veniturile lui, prin urmare şi valoarea lui 
obiectivă. 

— Înţeleg asta foarte bine, recunoscu preşedintele. De 
aceea trebuie să vă asigur că nu intenţionăm câtuşi de 
puţin să-l păstrăm pentru noi. Suntem gata să-l vindem 
primului solicitant. Chiar cu o anumită pierdere. 

Privirea lui Dobraniecki se învioră. 

— Peste câteva luni am putea discuta acest lucru. 

— Dumneavoastră?... se arătă curios preşedintele. 
Dobraniecki făcu un semn nedefinit cu mâna. 

— Nu singur. Eu nu dispun de asemenea fonduri. Dar 
sper să găsesc câţiva medici care s-ar asocia cu mine. 
Fireşte, ar putea fi vorba de aşa ceva numai în cazul în 
care conducerea ar fi încredinţată altcuiva. Vă rog să nu 
mă înţelegeţi greşit, domnule preşedinte. Nu ţin câtuşi de 
puţin ca să preiau eu direcţiunea. Mă interesează în primul 
rând securitatea pacienţilor şi menţinerea la un anumit 
nivel a instituţiei, al cărei coautor pot spune deschis că 
sunt. 

Preşedintele se ridică. 

— Am să mă mai gândesc şi în curând am să vă dau un 
răspuns. 


— Îl aştept cu o nerăbdare explicabilă fiindcă 
prelungirea stării actuale poate avea consecinţe grave. 

Preşedintele îl conduse pe Dobraniecki până la uşă, apoi 
se cufundă iar în fotoliul său adânc. Într-adevăr, cazul 
acesta avea pentru el un gust extrem de neplăcut. Dacă ar 
depinde de el, dacă nu ar fi răspunzător pentru aspectul 
financiar al societăţii, ar prefera să lase lucrurile aşa cum 
sunt. 

Dobraniecki nu-i plăcuse. Fireşte, ştia că e o 
personalitate recunoscută şi stimată, un savant de mare 
anvergură şi un om care joacă un rol important în viaţa 
înaltei societăţi varşoviene. Totuşi atitudinea profesorului 
faţă de Wilczur i se părea preşedintelui jenantă, dacă nu 
chiar neloială. 

Pe de altă parte însă, la urechile preşedintelui 
ajunseseră nu o dată zvonuri care confirmau datele 
cuprinse în memoriul lui Dobraniecki. 

În aceeaşi seară, în timpul cinei, preşedintele Tuchwic 
relată soţiei sale toată povestea şi auzi un astfel de sfat: 

— Dragul meu, cel mai bine ai face dacă te-ai vedea cu 
Wilczur şi ai discuta cu el deschis. 

— Ai dreptate, recunoscu. Am s-o fac săptămâna 
viitoare. 

În spital se ştia de memoriul înaintat de Dobraniecki, 
fiindcă la redactarea lui participaseră câţiva medici care 
ţineau cu autorul. Bineînţeles, secretul nu a putut fi păstrat 
şi în curând ajunse şi la cunoştinţa lui Wilczur. A ascultat 
în tăcere, a zâmbit, a ridicat din umeri şi nu a spus nimic. 
A doua zi, în prezenţa câtorva persoane, s-a adresat lui 
Dobraniecki: 

— Mi se cuvine şi mie un scurt concediu. Cum tot se 
apropie sărbătorile de iarnă, aş vrea să te rog să mă 
înlocuieşti, fireşte, dacă nu ai alte planuri. 

— Nici unul. Rămân în Varşovia de sărbători. 
Dumneavoastră plecaţi? Pentru mult timp? 

— Două, trei săptămâni. Cel puţin aşa intenţionez. 

— Plecaţi la fiica dumneavoastră, în America? 

— Ah, nu, răspunse indispus Wilczur, e prea lung 


drumul. 

Amintirea Mariolei îl făcu să sufere. Cu câteva zile în 
urmă primise de la ea o scrisoare lungă. Ştirea morţii lui 
Donat ajunsese la ei, ca şi faptul că Wilczur a trebuit să 
suporte despăgubiri uriaşe, care l-au ruinat. Mariola ştia şi 
de campania purtată împotriva tatălui ei la Varşovia, dar în 
scrisoare Wilczur nu găsea acea compasiune de care ducea 
atâta lipsă. 


„Ne-au amărât foarte mult necazurile dumitale, scria 
Mariola. Dar Leszek are dreptate când spune că poate e 
mai bine că nu va trebui să mai lucrezi atâta. La vârsta 
asta, tăticule, trebuie să ai mai multă grijă de sănătatea 
dumitale decât de sănătatea altora. Slavă Domnului, 
situația noastră materială îţi permite să te poţi odihni. 
Leszek, care-i acum cu nişte afaceri la Philadelphia, mi-a 
telefonat ieri şi m-a rugat să te asigur că iţi va trimite 
lunar o mie de dolari, ba chiar şi mai mult dacă nu-ți 
ajung.” 


În afară de acest pasaj, scrisoarea mai conţinea câteva 
informaţii despre reuşitele lui Leszek în afaceri şi despre 
nişte succese minore obţinute de ei în societate. 

Scrisoarea îl rănise profund pe Wilczur. Singurii oameni 
apropiaţi socoteau că sunt în ordine faţă de el dacă au 
grijă să nu-i lipsească banii. Ca şi clica lui Dobraniecki, ei 
considerau că ar trebui să renunţe la profesiunea 
îndrăgită, că nu mai e capabil să muncească şi că ar trebui 
să lase locul altora mai tineri. 

Nu înțelegeau că pentru el renunţarea la muncă ar fi 
mai cumplită decât moartea, că ar însemna să recunoască 
în faţa lumii şi a sa, că nu mai este necesar nici lumii, nici 
lui însuşi, că a devenit o vechitură, un instrument uzat, 
care se aruncă la coşul de gunoi. Şi asta când doreşte mai 
mult ca oricând să muncească, să acţioneze, să fie de 
folos... 

Lui Dobraniecki nu-i spusese adevărul. 

Nu intenţiona să plece nicăieri. Voia pur şi simplu să 


respire un timp în singurătate, departe de ochii oamenilor, 
să-şi odihnească nervii, să-şi recapete liniştea, să-şi adune 
gândurile şi să regăsească în el acele forţe care să-i 
permită să depăşească şi campania duşmanilor. 

I-a spus şi servitorului să comunice tuturor celor care-l 
caută, tuturor, fără nici o excepţie, că „profesorul a plecat 
undeva pentru câteva săptămâni” şi să nu lase pe nimeni 
să intre. 

Bătrânul Jozef a înţeles exact dispoziţiile stăpânului şi-i 
îndepărta de la uşă atât pe cunoscuţii cât şi pe pacienţii 
profesorului. Nu-l plictisea nici măcar cu relatări despre 
cei care-l căutau. Dar nici profesorul nu-l întreba. 

Primele două zile le-a petrecut în pat, în a treia s-a 
apucat de lectura publicaţiilor de specialitate restante şi a 
câtorva opere ştiinţifice pe care încă nu le cunoştea. Firea 
lui activă începu însă curând să se revolte. Tot mai des se 
uita la ceas, care acum nu-l mai grăbea nicăieri. În curând 
constată că odihna îl oboseşte mai rău decât munca. 
Constatând acest lucru, se apucă de ordonat notițele şi alte 
materiale pe care le strânsese acum un an pentru un 
studiu privind tratamentul chirurgical al sarcomului. Când 
a terminat, a trecut numaidecât la redactare şi cum orice 
muncă îl absorbea în întregime, de dimineaţa până seara 
târziu nu se ridica de la birou decât ca să servească în 
grabă prânzul sau cina. 

Drept urmare, după o săptămână lucrarea era încheiată, 
ceea ce nu-l bucură câtuşi de puţin pe Wilczur. Începuse să 
se plictisească. Gândurile lui se învârteau mereu în jurul 
problemelor spitalului, iar acest lucru nu avea deloc o 
influenţă pozitivă asupra stării nervilor lui. A scos din 
bibliotecă mai mult volume ale unor poeţi cândva atât de 
îndrăgiţi, dar nici aşa nu-şi putea umple timpul liber. 
Umbla prin camere, stătea ore întregi la fereastră privind 
pustietatea străzii. 

Incepuse să-l întrebe cu meticulozitate pe Jozef: cine a 
fost, cine a telefonat, ce a spus. 

Intr-o zi, stând la fereastră, a zărit un om care ducea un 
brad. Se uită în calendar şi se convinse că era Ajunul. De 


ani de zile, data aceasta nu mai avea pentru el semnificaţia 
sentimentală pe care o avea atunci când casa aceasta era 
casa unei familii, când se aşeza la masă împreună cu 
Beata, când sub brad se ridicau mormanele de cadouri 
pentru Mariola... 

Şi deodată simţi aproape dureros singurătatea din jurul 
lui. Gândul străbătu repede galeria cunoştinţelor, a 
colaboratorilor, colegilor. 

Nu, nici unul nu-i era apropiat, cu nici unul nu avea 
relaţii mai călduroase. _ 

Lucia... Profesorul zâmbi. Da. E o idee bună, genială. [i 
dă un telefon şi o invită la cină. Domnişoara Lucia nu va 
refuza. 

Înviorat de această idee, profesorul Wilczur începu să 
răsfoiască repede cartea de telefoane. Când a dat însă de 
numărul Luciei, a ezitat. 

Era de necrezut ca această fată tânără să nu-şi fi făcut 
un program de sărbători, să nu fi fost invitată de cineva 
mai din vreme, de cineva cu siguranţă mai interesant, într- 
o casă veselă, plăcută, cu brad, cu copii, cu atmosferă 
familială plină de căldură, de căldura aceea după care 
tânjea el însuşi. Poate că a invitat-o familia lui Kolski, ori 
poate familia Zarzecki, de care vorbea atât de des. 

Profesorul închise cartea. În nici un caz nu avea dreptul 
să-i supraliciteze simpatia, ori poate mila, şi să-i răpească 
această frumoasă seară pentru a-şi satisface propriile-i 
plăceri. 

Cu toate că a renunţat s-o mai caute, Wilczur nu putea 
să nu se gândească la Lucia, la atitudinea ei blândă, 
simţitoare şi sensibilă faţă de el, la atitudinea în care 
vibrau clar cele mai bune şi cele mai nobile sentimente. In 
orice caz s-a hotărât ca într-una din zilele următoare să se 
vadă cu ea, iar astăzi se cuvenea să-i facă o plăcere. După 
o clipă de gândire apăsă pe bulonul soneriei şi-i spuse lui 
Jozef: 

— Jozef, du-te la cea mai apropiată florărie, cumpără 
vreo douăzeci de trandafiri şi spune să fie trimişi pe adresa 
doctoriţei Lucia Kafska. Adresa o găseşti în cartea de 


telefoane. 

— Îi scrieţi şi vreun bileţel, domnule profesor? 

— Nu, nu, se împotrivi violent profesorul, nici un bileţel. 

— Şi ce culoare să aibă trandafirii? 

Wilczur îşi încruntă sprâncenele nemulţumit. 

— Ei... pot să fie, ştiu eu, cum sunt de obicei? 

— Roşii, galbeni, albi. 

— Albi? Atunci să fie albi. 

— Dar dacă nu găsesc albi? întrebă pedant servitorul. 

— Ah, Jozef, nu mă plictisi. De unde să ştiu eu?! Intreab- 
o şi tu pe vânzătoare. 

— Am înţeles, domnule profesor. 

După o oră s-a întors şi i-a comunicat că sfătuit de 
vânzătoare a ales trandafiri roz. 

— Fiindcă vânzătoarea m-a întrebat pentru cine sunt, eu 
i-am spus că pentru o persoană tânără şi nespus de 
drăguță, dar fără intenţii amoroase. Atunci ea mi-a spus că 
cei mai potriviţi sunt trandafirii roz, fiindcă... 

— Bine, bine, mormăi Wilczur. Mulţumesc, Józef. 

După ce a plecat servitorul, Wilczur îşi spuse: 

— Jozef a devenit groaznic de vorbăreţ. 

De fapt vina era a lui Wilczur, fiindcă, din plictiseală, în 
ultimele zile îl atrăgea pe Jozef în conversații. Şi în ziua 
aceea, spre seară, când a auzit că Jozef se ceartă cu cineva 
în vestibul, l-a chemat mai târziu ca să-l întrebe cine a fost 
şi ce a vrut. 

— Un zdrenţăros obraznic, domnule profesor. Insista să-i 
dau drumul la dumneavoastră şi, să mă iertaţi, dar 
îndrăznea să spună că este prietenul dumneavoastră. 

— Prieten? se miră Wilczur. Dar nu şi-a spus numele? 

— Ba da, dar e un nume ciudat. Nu arăta a evreu, dar 
are un nume evreiesc. Cumva... Şecspir. 

Profesorul se porni pe râs. 

— lar prenumele William? 

— Exact, domnule profesor. Şi, să mă iertaţi, dar duhnea 
a votcă de la trei metri. Mi-am dat seama că-i un om 
iresponsabil, poate chiar un element. Şi-i obraznică bestia. 
Eu îi spun că domnul profesor nu-i în Varşovia, iar el îmi 


zice, să mă iertati, că lui îi ajunge, nu mai ţin minte ce, dar 
ceva scârbos, un corp spiral sau aşa ceva. Abia când m-a 
făcut cerber, n-am mai răbdat şi l-am dat pe uşă afară. 
Bineînţeles, că m-am spălat repede pe mâini, fiindcă de pe 
unul ca ăsta pot să sară pe om tot felul de bacterii. 

În aceeaşi clipă, într-o cameră închisă, nelocuită iarna şi 
care dădea spre terasă, se auzi zornăitul unui geam spart. 
Jozef sări la uşă. Dar înainte de a reuşi s-o deschidă, în 
prag îşi făcu apariţia Cyprian Jemiol. 

— Şecspir! strigă Jozef. Spargere! Poliţia! Te învăţ eu 
minte! 

Il apucă de guler şi dominându-l prin statură şi forţă, îl 
scutura cum scutură câinele un iepure. 

Fără să se arate prea indignat, Jemiol spuse: 

— Preşedintele meu, porunceşte-i lui Atlas al tău, să nu 
mai cutremure pământul. Porunceşte-i repede, pentru că 
altfel îl liniştesc eu. 

O dată cu ultimul cuvânt îi aplică o lovitură fulgerătoare 
între coaste. Cel lovit îl lăsă imediat şi drăcuindu-l se 
îndepărtă vreo câţiva metri. 

— Lasă-l în pace, Jozef, spuse profesorul. 

— Să chem poliţia, domnule profesor? întrebă profund 
indignat servitorul. 

Jemiol îl măsură cu o privire plină de dispreţ. 

— Cheam-o, arhanghele, şi cere-i să te poprească. Lasă- 
l, preşedintele meu, să se dea pe mâna poliţiei. E 
regretabil că o faţă ca a lui nu se află încă în albumul 
poliţiei. Albumul ar fi încântat de o asemenea faţă. lar 
acum pleacă, nevrednice Leporello!, şi lasă-ne singuri 
fiindcă se apropie seara. 

Profesorul făcu un semn cu mâna şi Jozef, care tocmai se 
pregătea să sară din nou la Jemiol, se îndreptă spre uşă 
ridicând din umeri. 

— Dătătorule de plăceri, se grăbi să adauge Jemiol, 
porunceşte mamelucului tău, darling, să aducă vreun lichid 
arzător, cu care să ne umplem viscerele. Chirurg fiind, ar 
trebui să ştii că nimic nu acţionează atât de binefăcător 


1 Personaj molieresc. 


asupra vindecării rănilor ca soluţia de alcool de patruzeci 
şi cinci de grade. Du tratamentul până la capăt. 

Profesorul zâmbi. 

— Când ti-au făcut ieşirea din spital? 

— Astăzi, my beautiful friend.! Aujourd'hui.? Am ieşit în 
lumea asta rece şi străină într-o dimineaţă ceţoasă de 
decembrie, dar porunceşte o dată să mi se dea votcă, în 
numele dragostei pentru aproapele nostru sau în numele 
oricui îţi vine acum în minte. 

La privirea interogativă a servitorului, profesorul 
răspunse cu o mişcare afirmativă a capului. Cyprian Jemiol 
se aşeză dezinvolt în fotoliu şi după ce ieşi Jozef râse scurt. 

— O, profan, o, masă înapoiată. Credea că închizându-mi 
uşa mă împiedică să te văd, dragă maestre. E adevărat au 
existat asemenea vremi, dar asta a fost demult... Eu am un 
obicei ciudat să nu cred că cineva nu-i acasă, dacă în 
vremea asta îl văd pe fereastră. Or, trecând pe aici ţi-am 
zărit bustul în fereastră, darling. 

Profesorul spuse: 

— Nu primesc pe nimeni, pentru că vreau să mă 
odihnesc. De aceea servitorul a primit dispoziţia... 

— Satis. Te iert. Eu sunt mărinimos şi înţelegător. Şi 
mie-mi place câteodată singurătatea, dar asta se întâmplă 
numai în cazurile în care, dispunând de o cantitate 
neînsemnată de alcool, aş fi ameninţat de colaborarea 
binevoitoare a altcuiva. Bănuiesc, dragul meu Esculap, că 
tu te ascunzi din alte motive. N-are importanţă. Eu însă a 
trebuit să-ţi mulţumesc pentru că mi-ai cârpit rămăşiţele 
pământene şi le-ai adus în stare de utilitate publică. De 
fapt nu ştiu dacă în felul acesta n-ai făcut un act împotriva 
veşniciei care mă aşteaptă cu înfrigurare. Închipuie-ţi 
corurile de îngeri şi nu mai puţin impresionantele coruri 
satanice, acoperindu-se reciproc, după toate principiile 
operei, şi concurând pentru sufletul meu înălţător. Când 
colo un individ, un homo simplex, posesorul unei ciudate 
priceperi în peticirea intestinelor umane, le răpeşte prada 


1 Frumosul meu prieten (trad. din lb. engl.). 
2 Astăzi (trad. din fr.). 


mult râvnită. 

Wilczur pufni în râs. 

— Nu a fost chiar atât de greu. 

— În orice caz, am socotit potrivit, mon cher, să-ţi fac o 
vizită, ceea ce se şi întâmplă. Scuză-mă că haina mea are 
poalele cam scurte şi că nu arăt a gentleman-like, dar 
înfăţişarea mea este de o sută de ori compensată de fastul 
interior. Trebuie să-ţi mărturisesc, fără nici o exagerare, 
dragă cardinale, că am simţit pentru tine o simpatie 
inexplicabilă şi o atracţie care m-ar nelinişti pe mine 
însumi dacă nu aş avea deplina convingere că problemele 
dependente de departamentul lui Eros le-am lichidat 
demult, spre satisfacția ambelor părţi, adică a mea şi a lui 
Eros. Dragostea, cher ami, este invenţia unor oameni 
cărora nu le place să gândească, cărora gândirea le 
provoacă mari greutăţi. În ceea ce mă priveşte, la mine n- 
am observat niciodată aşa ceva. Gândesc tot atât de uşor, 
spre exemplu, pe cât de uşor încrustezi tu înflorituri cu 
briceagul pe trupurile oamenilor pentru satisfacerea 
instinctelor tale de măcelar. 

Jozef intră cu o înfăţişare demnă şi dispreţuitoare, 
purtând pe tavă două sticle, una de coniac şi alta de votcă, 
două păhărele şi cafea. La vederea lui, Jemiol strigă: 

— Bine-ai venit, palladium majordomus, măreț slujitor. 
Mă bucur că pentru stăpânul tău ai adus votcă iar pentru 
mine coniac. Încep să observ la tine anumite licăriri de 
inteligenţă. Poţi să speri în bunăvoința mea, paznic al 
căminului. Când o să te alunge profesorul, să vii la mine. 
Cine ştie, cine ştie... 

Servitorul aşeză cu o linişte imperturbabilă tava pe 
măsuţă şi ieşi maiestuos. 

Wilczur întrebă: 

— Ştii, prietene, că astăzi e Ajunul? Poate petrecem 
împreună această seară? 

Jemiol încruntă sprâncenele meditativ. 

— Ce-i drept sunt invitat mai demult la Preşedintele 


1 Statuia zeiţei Pallas Atena, ocrotitoarea cetăţii Troiei. 


Consiliului de Miniştri şi la prinţul Radziwill!, dar prefer să 
rămân cu tine. Te-am îndrăgit de când m-am convins că ştii 
să asculţi. Pentru că nu-i o artă să fii un om simplu şi prost, 
şi să vrei să vorbeşti încontinuu, pentru a-ţi exterioriza 
golul sufletesc, este o artă să ştii să asculţi şi de aceea, 
carissime, rămân cu tine, cu condiţia că ospitalitatea ta nu 
se va rezuma la cantitatea de alcool pe care o văd în aceste 
vase, iar comunicativitatea - la actualele limite. 

Se întunecase de-a binelea şi Wilczur aprinse lumina. 
Din sufragerie răzbătea zgomotul pregătirilor pentru cină. 
Jozef aşeza tacâmurile. 

Profesorul aruncă acolo o privire şi spuse: 

— Jozef, pune pentru două persoane. 

Era bucuros de vizita acestui om ciudat. Pălăvrăgeala lui 
acţiona ca un anestezic. Sub învelişul vorbăriei nestăpânite 
se ascundeau uneori idei profunde, neaşteptate, asociaţii 
surprinzătoare, care îi îndepărtau gândul de la treburile 
lui, îndemnându-l spre abstractizări. Ce-şi putea dori mai 
mult Wilczur acum? 

Când s-au aşezat la masă, Jemiol mânca puţin, în schimb 
bea şi vorbea mult. Jozef îi înlocuia farfuriile şi-i aducea 
mereu alte sticle pline, fără să-şi ascundă repulsia. 

— Îmi placi, prietene. Il bătu pe servitor pe umăr. Poţi să 
te bazezi pe mine. Dacă într-o bună şi frumoasă zi, 
patronul tău te concediază, prezintă-te la mine. Te 
recomand hoffliferantului? meu, lui Drozdzyk, stimat din 
toate punctele de vedere. Spune-mi numai dacă poţi azvârli 
pe uşă afară cu destulă îndemânare oaspeţii mai puţin 
simpatici? 

Pe chipul solemn al lui Józef apăru expresia unei 
disponibilități imediate. Făcu o jumătate de pas înainte iar 
mâinile executară şi ele o jumătate de mişcare de parcă ar 
fi vrut să confirme numaidecât că nimic nu poate face mai 
bine decât să dea afară oaspeţii nedoriți. Jemiol nu dădu 
atenţie acestui lucru şi i se adresă lui Wilczur: 

— Te-ai gândit vreodată, signore, la misterul 


1 Familie princiară poloneză. 
2 Furnizorul curţii (trad. din lb. germ. ). 


mecanismului social în care întotdeauna există un guantum 
de oameni care au îndrăgit ilotismul? Nişte paria 
privilegiați. Sclavi din predestinare şi din proprie iniţiativă. 
Menirea lor e să slujească... 

— Fiecare slujeşte cuiva sau ceva, observă Wilczur. 

Jemiol scutură din cap. 

— Tournement de tete, amigo!. Eu nu slujesc nimănui. 
Eu. lată-mă în toată splendoarea. Nimănui şi la nimic. 
Libertatea. Înţelegi cuvântul „libertate”? Eu l-am înţeles cu 
mai bine de treizeci de ani în urmă. Cândva am fost şi eu 
sclav, un sclav cu nenumărați stăpâni. Stat, popor, religie, 
sentimente de toate genurile şi de toate calibrele, onoare, 
ambiţii. Imposibil de numărat. Şi deodată, într-o bună şi 
frumoasă zi, mi-am dat seama cât de încurcat sunt în toate 
acestea. M-a cuprins mirarea, apoi un râs zadarnic. Am 
făcut o săritură plină de graţie şi am ieşit din lada cu 
gunoi, dezrobit, independent, liber. Nici nu m-am uitat 
îndărăt ca să văd ce ruine am lăsat în urmă. Şi nimic nu 
mai e în stare să-mi tulbure libertatea. 

— Doar poliţia, mormăi pe sub mustață Józef. 

Jemiol auzi această observaţie. Ridică un deget şi 
întorcându-se spre servitor spuse: 

— O, masă înapoiată! Vertebrat omnivor, cu gândul 
numai la trup. Tu n-ai să ajungi niciodată în butoiul lui 
Diogene, tu n-ai să te ridici niciodată cu dirigeable-ul 
sufletului mai presus de leşul tău. Odi profanum vulgus!...2 
Bineînţeles că stau adesea şi cu plăcere în puşcărie, dar 
spiritul meu nu pierde nimic din libertatea sa. Spiritus flat 
ubi vult? Chiar şi atunci când lipseşte spirtul. Mai toarnă- 
mi şi pleacă, fiindcă vremelnicia ta îmi acoperă perspectiva 
veşniciei. 

Wilczur înclină capul. 

— Poţi să te retragi, Jozef. 

Jozef profită bucuros de permisiune, dar înainte de a se 
duce la bucătărie încuie cu grijă toate camerele, dulapurile 


1 Aiureli (trad. din 1b. fr.), prietene (trad. din lb. span.). 
2 Urăsc mulţimea de rând (trad. din lb. lat). 
3 Spiritul zboară unde vrea. (trad. din lb. lat.) 


şi sertarele. Acest Şecspir nu trezea în el nici cea mai mică 
încredere. Jozef era chiar înclinat să creadă că cel mai 
indicat ar fi să telefoneze imediat la comisariat şi multă 
vreme n-a putut adormi gândindu-se la faptul dacă nu a 
făcut o greşeală lăsându-l pe profesor singur cu acel om 
dezagreabil. 

— Da, Cezare, spunea în vremea aceasta Jemiol 
plimbându-şi pe sub nas paharul pe care tocmai îl golise. 
Da, Cezare! Şi iar te văd ieşit din formă. Atunci, dacă 
memoria mea genială nu mă înşeală, o femeie ţi-a sfâşiat 
inima... Ascultă-mă pe mine: dă diavolului ce-i al 
diavolului: toate femeile, toate, de la cea mai bătrână 
cotoroanţă din Lysa Gora!, până la cea mai tânără 
domnişoară de pension. Acesta-i departamentul lui. Să le ia 
naiba pe toate! Ce-l pot interesa pe un om inteligent nişte 
fiinţe încorsetate din ambele părţi? De corsetul creierului 
şi al pantofilor. La mijloc pântece şi părţile acelea ale 
procreării. Ce satisfacţie îi poate oferi unui om lipirea 
buzelor de orificiul bucal rujat al unor fiinţe cu creier de 
găină, cu instincte animalice, lipsite de conştiinţă! Nu, 
stăpâne, asta nu-i o ocupaţie pentru un om serios. Ţi-ai 
ales un subiect nepotrivit pentru dramă. 

Profesorul Wilczur zâmbi palid. 

— Te înşeli. Nu am nici o dramă. Nu trăiesc nici o 
dramă. 

Jemiol închise un ochi, iar al doilea, înroşit, îl aţinti 
asupra chipului lui Wilczur. 

— Şi totuşi te roade ceva, darling. Eu sunt un tenismen 
prost, boxez slab, cânt, se pare, nu prea bine iar la orgă 
cânt şi mai rău, dar sunt un excelent psiholog. Nu te 
îndemn la destăinuiri. Nu-mi plac spovedaniile. Unul dintre 
cele mai plictisitoare lucruri pe lume este să asculţi 
păcatele altora. Dar de data aceasta mă milostivesc. Află 
că sunt mărinimos. Pentru că mai trebuie să ştii, conte, că 
sunt singurul om pe lume în faţa căruia poţi să te destăinui 
liniştit, fără teama că vei întâlni ironie, compătimire, 


1 În folclorul polonez, localitate în care se întâlnesc 
vrăjitoarele. 


Schadenfreude, milă sau alte asemenea monstruozităţi. 
Voi fi insensibil ca un zid. Se pare că pentru asta am şi fost 
inventat, chiar dacă evreii au inventat cu câteva mii de ani 
în urmă zidul plângerii. Aşează-te deci, rabi, la poalele 
mele şi plângi. Pe cine vrei să plângi, amigo? Copiii, 
văduvele, orfanii, nereuşitele în afaceri, catastrofele 
burselor sau aşa, global, mirovaia scorb?...2 

Wilczur scutură din cap. 

— Oamenii... Oamenii... Oamenii răi... 

Jemiol izbucni în râs. 

— Cristofor Columb! O, Newton! O, Kopernik! 
Descoperitorule de noi adevăruri! Ce revelație, ce spirit de 
observație! Stimatul domn consilier a observat că oamenii 
sunt răi? Dar cum ar trebui să fie? Ai vrea, maestro, să-i 
prefaci în coruri de îngeri? Asta ar cere puțină trudă. Ar 
trebui să-i sterilizezi de tot ce este esenţa vieții. Eşti 
chirurg, atunci fă trei amputatii: amputaţia buzunarelor, 
amputaţia stomacurilor, ei, şi aşa mai departe. Atunci vor 
deveni nişte mieluşei. Oameni răi... Alţii nici nu există. Ori 
sunt nişte vite grase care îşi păzesc prada şi îşi consumă 
propria grăsime, ori sunt nişte câini turbaţi care te apucă 
de beregată! Alţii nu există. 

Jemiol se ridică şi lovind cu pumnul în masă repeta într- 
un exces de furie: 

— Nu există, nu există, nu există!... 

— Nu-ţi împărtăşesc pesimismul, prietene, spuse liniştit 
Wilczur. Eu personal cunosc alţi... 

— Pe Marte? Pe lună?... Pe ce planetă? urlă Jemiol. 

— Pe a noastră. Pe pământ. 

— Ah, da? râse ironic Jemiol, şi stăpânindu-se brusc, 
întrebă pe un ton liniştit: 

— Ai putea, stimate domn, să-mi dai şi mie adresa lor? 

Wilczur îşi sprijini bărbia în palmă. 

— Ar trebui să-ţi dau multe adrese, prietene. Sunt mulţi 
oameni buni. 

— Ah, în cazul acesta se ascund atât de bine... Ei, în 


1 Bucurie de necazul altuia (trad. din lb. germ.). 
2 Suferinţa universală (trad. din lb. rusă). 


sănătatea ta. Sfinte Francisc. În sănătatea ta. 

Jemiol goli paharul său, luă cu degetele o bucată de 
somon de pe platou, o înghiţi şi dădu din mână: 

— Reverendissime, cunosc o singură adresă: a ta. Alta 
nu-ţi pot oferi pentru că nu am un domiciliu stabil. Trimite- 
i pe cei interesaţi: Établissement Drozdzyk. Poste restante. 

— Nu-i adevărat, spuse Wilczur. Sunt mulţi. Numai că e 
greu să-i vezi. Sunt mai puţin activi decât cei răi. Nu atrag 
atenţia asupra lor. Preocupaţi de munca lor liniştită, se 
mulţumesc cu o simplă bucată de pâine, pe când ceilalţi 
luptă pentru existență per fas et nefas. 

— Ah, îl întrerupse Jemiol. Aşa deosebiri faci, my 
darling, de acord. Dar atunci ia în considerare şi faptul că 
cei activi se hrănesc cu ceilalţi. Ceilalţi, care nu luptă 
pentru existenţă, slujesc, pur şi simplu, drept nutreţ. 
Creşte iarba, creşte şi când a crescut, spre slava 
Domnului, vine un pui de căţea, o mănâncă şi gata. Ha, ha. 
Te-ai gândit vreodată ce-i un oraş? Oraşul e o invenţie a 
diavolului, iar satul e iarba. Oraşele mănâncă satele. Cu 
cât mănâncă mai mult, cu atât sunt mai flămânde. 
L'appetit vient en mangeant.! Monştrii aceştia se umflă, se 
îneacă în febra îngurgitării, plutesc în propriile lor 
excremente, fiindcă nu pot digera totul... Oraşele... 

Îşi mai umplu un pahar şi continuă: 

— Urăsc oraşele, dar mă atrag prin monstruozitatea 
proceselor de digerare. Eu sunt în intestinele lor. Şi dacă 
nu mă sufoc, asta se datorează faptului că eu însumi sunt 
produsul lor. lată opera! 

Se ridică, poză în Napoleon. Părul lui răvăşit, lucios de 
transpiraţie, faţa murdară şi nebărbierită, ochii sticloşi de 
betiv, zdrenţele de pe el, toate alcătuiau ceva respingător. 

— lată ce chefd'ocuvre?, intona el pe un ton teatral. Iată 
capodopera oraşului, iată floarea civilizaţiei noastre, iată 
chintesenţa progresului... 

Wilczur se  cutremură. Într-adevăr, în _ cuvintele 
ciudatului său oaspete sesiză un adevăr. Infăţişarea 


1 Pofta vine mâncând (trad. din 1b. fr.). 
2 Capodoperă (trad. din 1b. fr.). 


tragicomică a lui Jemiol se asocia într-un fel cu ceea ce 
spunea. 

Profesorul se ridică şi se apropie de fereastră. 

— Oraşul, se gândea, oraşul animalelor lacome... 

Strada era pustie. De undeva de departe se desluşeau 
nişte sunete ritmice. A trecut o vreme până când a 
recunoscut clopotele. 


Capitolul V 


Întorcându-se de la nişte cunoştinţe din vilă, Lucia găsi 
în camera sa un buchet mare de trandafiri. Adora florile, 
acestea însă i-au produs o surpriză neplăcută: Fireşte, nu 
se îndoia că i le trimisese Kolski, cu toate că florile nu erau 
însoţite de nici un bileţel. 

— De ce face el asta, de ce face asta? se întrebă ea. În 
gestul acesta anonim era ceva studenţesc, dar şi mic- 
burghez. Doar de atâtea ori i-a dat de înţeles că din partea 
ei nu se poate aştepta la nimic mai mult decât la simpatie 
şi prietenie. Îl îndrăgise sincer, îi respecta cinstea şi 
caracterul dar pentru ea era numai coleg şi nu putea 
rămâne decât coleg. 

De câte ori se întâmpla să rămână numai ei doi şi nu 
aveau nimic urgent de făcut, Kolski încerca să dirijeze 
discuţia spre aspecte pur personale. Pe ea o costa multă 
trudă şi diplomaţie ca să nu permită aşa ceva. Nu voia să-l 
facă să sufere. El însă părea să nu înţeleagă considerentele 
după care se conducea Lucia şi nici nu sesiza în atitudinea 
ei faptul că nu se putea aştepta la alte sentimente, fiindcă 
revenea mereu la acelaşi subiect. 

De fapt ea nu avea ce să-i reproşeze. Poate doar că era 
total absorbit de carieră, că tot timpul muncea, învăţa, 
studia, că se străduia să câştige tot mai mult şi nu putea 
înţelege atitudinea ei. Şi doar abia acum câteva zile erau 
cât pe-aci să se certe din această cauză. 

— Nu înţeleg atitudinea dumitale faţă de propriu-ţi 
viitor, spunea el. Pierzi timpul cu practica aceasta care nu- 
ţi aduce nici un venit şi nici nu-ţi sporeşte experienţa şi 
cunoştinţele medicale. 

— Pentru că dumneata eşti un egoist, i-a răspuns ea pe 
un ton indiferent. 

Kolski s-a revoltat: 

— Nu sunt deloc egoist, dar consider că pentru a oferi 
ceva trebuie întâi să ai ce. Când voi fi un medic în 
adevăratul sens al cuvântului, când voi avea un cabinet 


bun, care să-mi asigure mie şi viitoarei mele familii o 
existenţă îndestulată, te asigur, domnişoară Lucia, că mă 
voi ocupa şi de orfelinate şi de casele de bătrâni, aşa cum 
faci dumneata astăzi. Te asigur că la începutul carierei 
sale profesorul Wilczur, pe care dumneata îl aşezi atât de 
sus, ştiu asta cu certitudine, nu era nici el stăpânit de furia 
filantropiei, ci muncea asupra sa şi pentru el. 

Lucia ridică din umeri. 

— Aici nu e vorba de filantropie. Cât de puţin mă 
înţelegi. Eu nu mă îngrijesc de săraci din filantropie. 

— Totuna. Dacă preferi, putem să-i spunem simţ al 
datoriei sociale. 

— Dar de unde. Nu poate fi vorba de datorie acolo unde 
găseşti plăcere. Eu o fac pentru mine. Mă bucură faptul că 
pot fi de folos, că sunt într-adevăr necesară acestor oameni 
care nu au cu ce plăti un medic, un medic mai bun. 

— De acord. Accept, cu o singură rezervă: întâi trebuie 
să devii acel medic mai bun, să acorzi mai mult timp 
studiului în clinică, şi nu unor boli standard, care nu te 
învaţă nimic. 

Lucia îl privi drept în ochi. 

— Spune-mi, te rog, nu crezi că asemenea medici mai răi 
ca mine, vor fi mereu necesari săracilor? 

Kolski ripostă iritat: 

— Fără îndoială, dar de ce trebuie s-o faci tocmai 
dumneata, cu preţul aptitudinilor şi viitorului dumitale?! 

— Ei, uite egoismul. Aptitudinile mele, viitorul meu. Dar 
nu te gândeşti la faptul că poate eu nu-mi doresc alt viitor, 
că poate cea mai mare plăcere o găsesc într-o astfel de 
utilizare a aptitudinilor mele. Cât de comic eşti în orbirea 
asta a dumitale. Dumitale ţi se pare că toţi oamenii trebuie 
să aibă aceleaşi preocupări şi aceleaşi aspirații ca 
dumneata. 

— Nu aceleaşi, dar chibzuite, chibzuite! 

Voia să-i răspundă că în interpretarea lui chibzuinţa se 
reduce la aspectele contabiliceşti, dar s-a abținut. 

În orice caz, discuţia aceasta cam răcise relaţiile dintre 
ei, iar Lucia considera trandafirii primiţi acum o modalitate 


de a-şi cere scuze. Bănuiala aceasta o cam irita. Din câteva 
motive. În primul rând cunoştea zgârcenia lui Kolski, care 
trebuia să fi cheltuit o sumă importantă din veniturile lui şi 
aşa modeste; fireşte, nu fără ezitări şi fără convingerea că 
multă vreme nu va uita această cheltuială. 

În al doilea rând, avea o reticenţă înnăscută de a primi 
ceva de la oamenii faţă de care nu putea sau nu voia să se 
revanşeze. În sfârşit, îşi dădea seama că anonimatul era un 
mare sacrificiu din partea lui Kolski. Era convinsă că el 
aparţine acelor oameni care poate că nu aleargă în mod 
special după popularitate, dar ţin întotdeauna să-şi facă 
remarcată prezenţa în toate problemele la care participă. 

Tarele lui Kolski nu stârneau însă indignarea Luciei, le 
privea mai degrabă cu îngăduinţă. Cu toate acestea se 
hotări să-i reproşeze trimiterea florilor şi să sublinieze clar 
că nu-i fac plăcere asemenea dovezi de aducere-aminte. 

Ocazia se ivi îndată după sărbători. Seara târziu, lucrând 
în laboratorul spitalului la o analiză microscopică a 
sângelui unui pacient, auzi în spatele ei paşii lui Kolski. 
Folosindu-se de prilejul că poate să-i comunice opiniile fără 
să-l privească în ochi pe Kolski, spuse cu deplină siguranţă: 

— Bine că ai venit. Tocmai voiam să stăm de vorbă. De 
ce faci asemenea lucruri? Te rog să mă crezi că nu pot nici 
măcar să-ţi mulţumesc, fiindcă nu mi-au produs nici o 
plăcere. 

Kolski se miră sincer. 

— Nu ştiu ce vrei să spui, domnişoară Lucia. 

— Nu te preface. Mă refer la flori. Faci nişte cheltuieli 
inutile, nişte cadouri care nu ţi se potrivesc nici dumitale, 
nici mie. 

— Nu ştiu despre ce flori e vorba, răspunse cu hotărâre 
Kolski. 

Luciei îi trecu prin minte că acum apreciază cum se 
cuvine inutilitatea iniţiativei sale şi că face uz de 
anonimatul comisionului pentru a nu recunoaşte nimic. 

— Nu credeam că eşti chiar atât de lipsit de curaj civic, 
spuse ea rece. 

Kolski tăcu o clipă. 


— Domnişoară Lucia, începu, trebuie să fie o 
neînțelegere. Cineva a vrut să te implice pe dumneata, pe 
mine sau pe amândoi într-o glumă şi s-a folosit de numele 
meu. Nu mi-a lipsit niciodată curajul civic şi, în definitiv, 
de ce ar trebui să mă ruşinez că îţi trimit flori? Şi aş fi 
făcut-o, adăugă după o clipă de ezitare, dacă n-aş şti că 
dumneata nu apreciezi asemenea manifestări ale 
sentimentelor... prieteneşti. 

— Prin urmare trandafirii nu sunt de la dumneata?... Mi 
i-a trimis un anonim... lar eu am crezut... Te rog foarte 
mult să mă ierţi. 

Amândoi erau într-o situaţie penibilă. Lucia se simţea de 
parcă ar fi încercat să-l convingă pe acest om că o adoră 
mai mult decât în realitate. Kolski era disperat că a 
săvârşit o greşeală condamnabilă şi nu i-a oferit Luciei de 
sărbători un cadou oricât de mărunt. Se putea crede că nu 
s-a gândit deloc la ea. Ori poate că Lucia a inventat 
trandafirii aceia ca să sublinieze lipsa lui de atenţie?... 

Stătea la masa din laborator privind jenat trupul ei uşor 
aplecat, îmbrăcat în halat alb, părul ei blond, obrajii mai 
îmbujoraţi ca de obicei, mâinile foarte albe, poate prea late 
şi prea muşchiuloase, care lucrau la microscop. 

— Te rog foarte mult să mă ierţi, repetă ea. 

— Ah, nu face nimic, răspunse el încurcat. 

— Ba da, pentru că te-am bănuit că te ţii de prostii, 
spuse lapidar. 

— Nu a fost nici o prostie, se împotrivi el. De fapt eu 
trebuie să-ţi cer scuze că nu m-am gândit la o atenţie de 
sărbători. 

Lucia ridică uşor din umeri. 

— Nu văd nici un motiv pentru care ar fi trebuit să te 
gândeşti la o atenţie tocmai pentru mine. Nici unul. 

Kolski ezită puţin. 

— Motivul constă în faptul că trebuie să ne gândim la 
persoanele pe care le socotim cele mai apropiate... 

Bănuind încotro bate Kolski, Lucia îl întrerupse râzând: 

— Exact. Nu cumva suntem de prea mult timp 
apropiaţi?! Se pare că dumneata ar trebui să fii în secţie. E 


unsprezece fără un sfert. 

Kolski însă nu se lăsă. 

— Domnişoară Lucia, de ce nu vrei să mă asculţi? De ce 
întotdeauna atunci când vreau să-ţi spun ce simt, ce simt 
de multă vreme, cu ce trăiesc, ce gânduri am... De ce... 

Fără să-şi ridice privirile de la microscop, Lucia spuse 
repede: 

— Pentru că este inutil. 

— Dumneata ştii, nu se poate să nu ştii că eu te iubesc, 
spuse exasperat. 

— Ştiu că ţi se pare. 

Scoase repede lamela din microscop, îşi notă ceva pe un 
formular şi se ridică. 

El îi tăie calea. 

— Domnişoară Lucia, n-ai să pleci de aici până nu mă 
asculţi. De ce?... Ce ai să-mi reproşezi? 

— Nu am nimic să-ţi reproşez. 

— Atunci de ce?... De ce îmi respingi sentimentele cu 
atâta dispreţ, cu atâta teamă, nici eu nu mai ştiu cum să-i 
spun? 

Lucia scutură din cap. 

— Nu le resping. Pur şi simplu nu le pot accepta, fiindcă 
nu pot răspunde la fel. 

— Am cerut eu aşa ceva? Ţi-am cerut eu ceva vreodată? 
Vreau doar să-mi dai voie să-ţi vorbesc despre mine şi 
despre dragostea mea. Vreau doar să sper că atunci când 
voi merita aşa ceva, iar în inima dumitale se va trezi, nu 
dragostea, ci măcar puţină simpatie,  cordialitate, 
bunăvoință... 

Îl privi drept în ochi. 

— Domnule Janek. Vreau, să mă înţelegi bine. Nutresc 
pentru dumneata multă simpatie şi multă cordialitate, dar 
ştiu, am certitudinea că este mult prea puţin faţă de ceea 
ce pot şi ar trebui să nutresc pentru omul cu care aş vrea 
să-mi unesc viaţa. Nu sunt un copil, am douăzeci şi şase de 
ani. Ar trebui să fii convins că ştiu să privesc lucid viaţa, 
oamenii. Te consider cel mai drăguţ dintre colegii mei, şi 
dacă după cum bine ai observat, m-am străduit atâta 


vreme să nu ajungem la această discuţie, am făcut-o numai 
pentru că nu vreau să pierd prietenia dumitale, pe care o 
preţuiesc atât de mult. Dar dacă m-ai silit, e de datoria 
mea să-ţi spun că nu te iubesc şi nu te voi iubi niciodată. 

Kolski stătea palid, cu un zâmbet resemnat pe buze. 
Lucia simţi o strângere de inimă. 

— Îmi pare tare rău, domnule Janek, dar recunoaşte şi 
dumneata că e mai bine să-ţi vorbesc deschis şi sincer, 
decât să te port cu nişte promisiuni, pe care nu pot şi nu le 
voi putea onora. 

— Prin urmare nu-mi laşi nici o speranţă? întrebă încet. 

— Nici o umbră. Şi te rog să nu mă condamni. 

Îşi luă formularele de pe masă şi se îndreptă spre uşă. 
Când era în uşă, Kolski o strigă: 

— Domnişoară Lucia, încă o întrebare. 

Se opri. 

— lubeşti pe altul? 

— E atât de important? întrebă după o pauză. 

— Foarte important, spuse apăsat. 

— Da, iubesc pe altul. 

— Încă un lucru. Îl iubeşti pe... Wilczur? 

Lucia nu răspunse. Kolski se apropie de ea. 

— Asta-i o nebunie, domnişoară Lucia... E un om 
bătrân... un om epuizat... La ce te poţi aştepta de la el?... 
Dumneata ştii cât îl stimez şi îl admir. Nu ţi-aş spune toate 
acestea dacă nu mi-aş da seama de stupiditatea 
monstruoasă a simplei apropieri: el şi dumneata. El, care 
încheie viaţa şi dumneata, care abia o începi. El, în care 
atâtea sentimente s-au înfiripat şi au pierit, şi dumneata, 
care nici nu le-ai cunoscut. E o adevărată nebunie. Il 
stimez şi îi datorez mult, dar eu te iubesc şi este de datoria 
mea să-ţi spun toate acestea. Domnişoară Lucia, gândeşte 
şi dumneata, ce îţi poate el oferi? Ce îţi poate oferi?... 

Pe chipul Luciei apăru un zâmbet. 

— Ce-mi poate oferi?... Oferi?... Cât de puţin mă 
cunoşti?... Îmi poate oferi cel mai mult, totul îmi poate 
oferi dacă vreau să primesc. Să primesc ce-i pot eu lui 
oferi... 


Se uita la Kolski, dar el simţea că nu-l vede. În privirea 
ei se putea zări şi tristeţea şi zâmbetul. 

Rămase o clipă nemişcată, apoi se întoarse şi ieşi. 
Câteva minute Kolski nu se mişcă din loc. Puțin mai înainte 
totul se revolta în el împotriva înfrângerii, acum însă îl 
cuprinse apatia. Se afla în faţa unui lucru pe care nu-l 
putea înţelege, nu putea să-l aprecieze folosind categoriile 
gândirii raţionale, măsura pe care se obişnuise s-o aplice 
lucrurilor omeneşti, măsura bazată pe legi în care credea. 
Şi deodată îşi dădu seama că n-o cunoştea deloc pe Lucia, 
că habar nu are de psihologia ei, de psihologia femeii în 
general. 

Cu toate că împlinise treizeci de ani, avea o experienţă 
mult prea săracă în acest domeniu. Provenind dintr-o 
familie modestă, de mic copil a fost lăsat în voia sorții, şi-a 
dezvoltat instinctul conservării şi înţelegerii lucrurilor care 
guvernează lupta pentru existenţă. Şi cum nu putea să se 
dedice numai pe jumătate unui lucru, pătrundea cu totul în 
realitate, iar realitatea însemna pentru el munca şi acel 
imbold permanent: înainte, mai mult, mai bine! 

Sub acest semn se desfăşura şi viaţa lui. Rareori reuşea 
să ciupească câteva ore pentru plăcerile lui personale, 
pentru distracţii, iar relaţiile cu femeile le considera 
distracţii. Până a cunoscut-o pe Lucia. 

In secţie totul era în ordine. Noaptea se anunţa liniştită. 
Putea să se culce în camera de gardă, dar nu avea nici un 
chef să doarmă. Treptat îşi ordonă gândurile şi din ele se 
desprindea tot mai clar un proiect: de vreme ce Lucia este 
atât de iraţională, trebuie făcut tot ce ar putea îngreuna, 
împiedica săvârşirea unor greşeli, care i-ar influenţa 
pentru totdeauna viitorul. 

Fireşte, nici o persuasiune nu putea da rezultate. În 
privinţa asta nu-şi făcea iluzii. Aşa că rămânea doar 
îndepărtarea ei de Wilczur. Dar cum? Multă vreme nu a 
putut găsi nici un răspuns. Dacă ar fi fost în relaţii mai 
apropiate şi mai strânse cu profesorul, ca să-şi poată 
permite o discuţie deschisă şi sinceră cu el, ar fi avut 
anumite şanse de a-şi realiza planul. Kolski nu se îndoia că 


acest om înţelept putea fi uşor convins. Din păcate, 
chestiunea era prea intimă, prea personală ca să poală fi 
abordată, şi apoi dacă Lucia ar afla de intervenţia lui 
prematură, ar rupe orice relaţii cu el. 

— Nu. Exclus! 

Rămânea deschisă o altă problemă. Toţi cei din spital îşi 
dădeau seama că în curând, într-un an sau chiar într-o 
jumătate de an, profesorul va trebui să cedeze presiunii şi 
să părăsească spitalul. Până acum Kolski se gândea cu 
tristeţe la această eventualitate, de data aceasta însă i se 
părea o modalitate foarte bine-venită. Din cauza Luciei. În 
ceea ce o priveşte, era convins că, în pofida conflictului cu 
profesorul Dobraniecki, va reuşi să-şi păstreze poziţia în 
spital. Ştia că Dobraniecki ţine la părerea lui, că ţine 
seama de popularitatea lui printre colegi şi că în perioada 
de început a domniei sale nu se va încumeta să facă 
schimbări prea radicale, că va evita conflictele şi că mai 
degrabă se va strădui să-şi atragă personalul. Pe urmă 
lucrurile se vor rezolva într-un fel. În definitiv, ca medic, 
Lucia avea multe calităţi: hărnicie, disciplină, intuiţie. Cu 
timpul Dobraniecki o va accepta... 

Meditaţiile acestea l-au condus pe Kolski la concluzia că 
în interesul lui şi în primul rând al Luciei, nu trebuie să 
acţioneze în direcţia menţinerii cât mai îndelungate a lui 
Wilczur în funcţie. Dimpotrivă, este indicat să colaboreze 
cu grupul care acţionează pentru grăbirea demisiei lui. 
Doctorul Kolski luă această hotărâre cu inima grea, dar nu 
putea lua alta. 

Nici Lucia nu putuse dormi în noaptea aceea. O 
tulburase şi o răscolise discuţia cu Kolski, care o provocase 
atât de brutal şi atât de inutil. li reproşa lipsa de 
subtilitate. Într-adevăr, se temea că relaţiile lor nu vor mai 
putea reveni nici la vechea destindere, nici la vechea 
colegialitate, pe care o preţuia atât de mult. Prin lipsa de 
tact nu a câştigat nimic, ba a şi stricat totul. Mergând spre 
casă îşi reproşa că l-a tratat prea blând. Trebuia să-i spună 
mai limpede ce înseamnă asemenea declaraţii şi cum 
apreciază ea insistența lui deplasată. 


Preocupată de aceste gânduri, abia când ajunse în 
cameră şi zări din nou trandafirii, se întrebă: 

— Dacă nu sunt de la el, atunci cine i-a trimis? 

Nu avea mulţi cunoscuţi, iar printre ei nici unul care să 
fie îndreptăţit să facă aşa ceva. Ştia că place câtorva colegi 
şi poate tânărului Zarzecki, dar ei aveau certitudinea că nu 
pot aştepta nimic de la ea. Atunci cine?... 

Şi deodată tot sângele îi năvăli în cap. O idee 
demenţială, absurdă, îndrăzneață. Şi totuşi ceva îi spunea, 
ceva o asigura, o întărea în convingerea că tocmai el, 
profesorul Wilczur trimisese aceste flori. 

Inima îi bătea mai repede şi mai puternic. Privi îndelung 
buchetul roz parcă aşteptând confirmarea bănuielii sale. In 
cele din urmă, parcă ar fi primit confirmarea aşteptată, se 
lumină zâmbind. 

Nu, nu. În acest caz intuiţia nu o putea înşela. Cu câtă 
bucurie ar fi strâns aceste flori la pieptul ei... 

Se aplecă asupra lor. Nările i se umplură de mireasma 
uşoară care abia se mai simţea. Petalele răcoroase îi 
atingeau delicat obrajii înfierbântaţi şi multe dintre ele se 
scuturară ca o ploaie deasă pe măsuţă. 

Şi totuşi! Şi totuşi n-a uitat-o, şi totuşi s-a gândit la ea! 
S-a gândit în această zi de Ajun. 

Iar ea a fost atât de credulă! L-a crezut când i-a spus că 
pleacă! Fireşte că e în Varşovia. Şi-a petrecut sărbătorile 
aici. Singur. Absolut singur... 

Privi în grabă la ceas. Era trecut de douăsprezece. Cu 
toate acestea s-a hotărât să-i telefoneze. Ştia că profesorul 
nu se culcă niciodată mai devreme, că în orice caz va afla 
ceva de la Jozef. A 

Formă numărul cu o grabă plină de nervozitate. In 
receptor vreme îndelungată răsună un bâzâit ritmic, în 
cele din urmă se auzi o voce răguşită şi necunoscută. 

— Suflet rătăcitor, de ce ai nevoie? 

— Casa... casa domnului profesor Wilczur? întrebă 
nehotărâtă Lucia. 

— Într-adevăr. Ai ghicit, fetiţo. Aceasta este locuinţa lui 
pământească. Und mein Liebchen, Was willst du noch 


mehr” 

— Aş putea să-l rog pe domnul profesor?... întrebă Lucia, 
surprinsă, după o clipă de ezitare. 

— Depinde ce, turturico. Dacă vrei un ceas de aur şi un 
cub de zahăr, cred că da. Dacă vrei să-ți extirpezi 
apendicele, nu te-aş sfătui. Dacă vrei o partidă de golf, nici 
vorbă. Dacă vrei să-i ceri mâna, ai întârziat cu cel puţin 
treizeci de ani. Dacă vrei un păhărel de alcool, nu se poate, 
fiindcă eu opun veto. Prin urmare, cu toate că Sfânta 
Scriptură spune „cere şi ți se va da”, observă, domniţă, că 
nu se spune că ţi se va da ce ceri. Ceri, de pildă, turtă 
dulce cu migdale şi ţi se dă febră galbenă cu complicaţii. 
Ceri inspiraţie şi ţi se aduce omletă din patru ouă cu 
slănină. Boite à surprises?. Un joc de-a v-aţi ascunselea cu 
destinul. Surprinse party? cu Providența. Prin urmare ce 
doriţi, mia bella? 

— Aş vrea să vorbesc cu domnul profesor la telefon, 
spuse speriată Lucia. 

— Irealizabil, răspunse  apodictic vocea  răguşită. 
Irealizabil din trei motive. Prima, profesorul nu e în 
Varşovia. Secundo, nu mai mult decât acum câteva ore am 
reuşit să-l conving, şi mi-a dat dreptate, că e păcat să-ţi 
pierzi timpul discutând cu femeile. Şi terţio, chiar dacă ar 
fi acum în Varşovia şi ar vrea să-şi piardă timpul discutând 
cu tine cincisprezece minute, tot n-ar putea s-o facă, 
fiindcă zace sub una dintre mese, netrădând nici o intenţie 
de a-şi redobândi cunoştinţa. lar eu sunt la sfârşitul 
puterilor. Adio, signora, good-bye. Vale et me ama” 

Şi aşeză receptorul. 


1 Şi ce mai vrei, dragul meu? (trad. din lb. germ.). 

2 Cutia cu surprize (trad. din lb. franc). 

3 Joc (trad. din lb. engl.). 

+ Adio, doamnă (trad. din lb. ital.), la revedere (trad. din lb. 
engl.). Rămâi sănătoasă şi iubeşte-mă! (trad. din lb. lat). 


Capitolul VI 


Secretarul preşedintelui Tuchwic îl înştiinţă: 

— Domnul profesor Wilczur s-a întors astăzi din 
concediu şi-i gata să vă primească numaidecât. A întrebat 
dacă vă supără ceva. l-am răspuns că nu ştiu. 

Tuchwic înclină capul. 

— Bine. Mulţumesc. Spune-i şoferului să vină. 

Zece minute mai târziu Tuchwic era la spital. Imediat fu 
introdus în cabinetul profesorului Wilczur, care se ridică în 
întâmpinarea lui. 

— Veniţi ca oaspete, ca pacient, ori ca şef? întrebă 
zâmbind. 

Preşedintele îi strânse mâna îndelung şi cordial. 

— Slavă Domnului, de sănătate nu mă plâng. Aş vrea să 
vorbesc puţin cu dumneavoastră despre afaceri. 

— Vă stau la dispoziţie, dădu din cap Wilczur poftindu-l 
pe oaspete să ia loc în fotoliu. 

Tuchwic se aşeză comod şi umplându-şi pipa spuse: 

— V-aţi odihnit prea puţin, dragă domnule profesor. Ca 
să vă fac un compliment evreiesc: arătaţi aşa şi aşa. 

Într-adevăr, concediul nu contribuise la îmbunătăţirea 
stării sănătăţii lui Wilczur şi asta se vedea. 

— Elementul meu este munca, spuse grav. Nimic nu e 
mai plictisitor ca inactivitatea. 

— Ştiu câte ceva despre asta, recunoscu Tuchwic. Intră 
în sânge şi în oase. Devine un viciu, un viciu primejdios. 
Cunosc. Se pare că suntem de aceeaşi vârstă şi tot nu mă 
îndur să las munca, deşi îmi închipui că şi la mine, ca şi la 
dumneavoastră, unii mai tineri şi ambiţioşi ar vrea să-şi 
dea superiorul deoparte ca să-i ia locul. 

Profesorul Wilczur îşi încruntă sprâncenele. De fapt încă 
de la început se aştepta la o discuţie pe această temă. 

— Bănuiam eu că intrigile de aici împotriva mea vor 
ajunge la dumneavoastră sub forma unor bârfe şi a unor 
sugestii strecurate cu abilitate. 

— Nu, domnule profesor. Au ajuns într-un mod mai 


direct. Pur şi simplu am primit un memoriu semnat de 
câţiva medici din spitalul nostru, memoriu despre care 
tocmai voiam să discut cu dumneavoastră sincer şi deschis. 
Vă rog să apreciaţi că am venit fără nici o intenţie 
concretă. Pur şi simplu vreau să vă prezint această 
chestiune şi vă las dumneavoastră ultimul cuvânt. Am 
totală încredere în cinstea şi autoaprecierea 
dumneavoastră. 

— Vă sunt recunoscător, domnule preşedinte. 

Wilczur înclină capul. 

— Nu vreau să fac nici cea mai mică presiune asupra 
hotărârii dumneavoastră. Nici cea mai mică, spuse în 
continuare Tuchwic. Pur şi simplu nu mă pricep la asta. 
Am primit o explicaţie unilaterală a problemei. Să mai 
adaug că am impresia, aşa cum aminteam adineaori, că 
adversarii dumneavoastră sunt călăuziţi mai puţin de 
porniri obiective şi mai mult de ambiția lor. Cu toate 
acestea, cred că acţiunea iniţiată împotriva dumneavoastră 
de personalul care vă e subordonat nu poate rămâne fără 
influenţă asupra bunei funcţionări a instituţiei. Pe scurt, 
ori consideraţi indicat să vă retrageţi dumneavoastră, ori 
veţi fi nevoit să-i îndepărtați pe cei care v-au dezavuat. 
Starea actuală nu mai poate continua. 

Wilczur răspunse posomorât: 

— Sunt absolut de acord cu dumneavoastră. Aş vrea 
acum să aud învinuirile care mi s-au adus. 

Preşedintele luă servieta. 

— Am la mine o copie a memoriului. Nu am luat 
originalul fiindcă este semnat. Veţi fi de acord că sunt şi eu 
obligat la o anumită discreţie. 

— Fără îndoială, recunoscu Wilczur. 

— Fireşte, în cazul în care dumneavoastră veţi lua 
hotărârea numărul doi, vă voi înmâna originalul, pentru ca 
să puteţi dispune eliberarea autorilor. Deocamdată poftiţi 
copia. 

li oferi lui Wilczur câteva file dactilografiate. Profesorul 
se adânci în lectură. Aşa cum prevăzuse, în memoriu nu 
găsi nici o învinuire nouă sau importantă. Totul se învârtea 


în jurul bănuielilor că amnezia lăsase urmări durabile în 
psihicul lui, că magia îi deformase metodele medicale, că 
organizarea spitalului lasă de dorit ca urmare a neglijenţei, 
a administrării indolente şi favorizării unor anumite 
persoane. Se citau o serie de intervenţii în presă în 
sprijinul opiniei că renumele spitalului, socotit ani de zile 
ca cel mai bun spital din capitală, este serios ameninţat. 

Wilczur adună filele şi, zâmbind ironic, le înapoie 
preşedintelui Tuchwic. 

— Şi care este părerea dumneavoastră în această 
chestiune? întrebă Tuchwic. 

Profesorul Wilczur luă un creion în mână. j 

— Vă răspund pe rând la toate incriminările. In ceea ce 
priveşte amnezia, nici un specialist nu scrie nici un cuvânt 
că i s-ar fi întâmplat vreodată să observe la vreun pacient 
revenirea ei. Nici unul. Vă puteţi închipui că după ce mi- 
am recăpătat memoria, am studiat tot ce s-a scris vreodată 
pe această temă. 

— E de înţeles, confirmă Tuchwic. 

— Prima învinuire cade. A doua, referitoare la magia 
practicată de mine, este de-a dreptul ridicol. Nu-mi 
închipui ca vreunul dintre autorii acestui memoriu să 
dispună de cunoştinţe medicale mai bogate decât mine. Şi 
nu-mi închipui aşa ceva fie şi numai pentru că majoritatea 
personalului şi-a dobândit cunoştinţele de la mine. Şi le-a 
dobândit şi le dobândeşte. Într-adevăr, în perioada 
activităţii mele de vraci am cunoscut câteva metode de 
tratament neştiute sau abandonate de medicina oficială. 
Aceste metode s-au dovedit în practică bune şi eficiente. 
De ce să nu le aplic? Medicina nu pretinde că este 
infailibilă. Domnii care au semnat memoriul se vede că se 
socotesc infailibili. Mai rămân două învinuiri. Prima se 
referă la organizarea deficitară a spitalului, în urma căreia 
îşi pierde bunul renume. Domnule preşedinte, eu am 
înfiinţat acest spital, eu l-am organizat cu mulţi ani în urmă 
şi cred că am dreptul să afirm că renumele lui este opera 
mea. 

— Fără îndoială, spuse preşedintele. 


— E adevărat că în ultimul timp renumele lui a început 
să sufere. Să analizăm obiectiv, de ce. Nu din alte motive, 
ci pentru că oamenii care au hotărât să mă înlăture pe 
mine fac totul ca el să sufere. E o agitaţie ordinară. Nu voi 
da nici un nume, nu voi enumera faptele. Vă asigur însă că 
ştiu cine şi în ce fel acţionează împotriva intereselor 
spitalului. Până acum nu am luat nici o măsură. Am avut 
multă încredere în oameni. Am crezut că-şi vor reveni, că 
vor medita, că se va trezi conştiinţa în ei. Am crezut că şi 
colectivitatea va vedea aţa albă cu care este cusută 
această afacere ignobilă. M-am înşelat. În sfârşit, ultima 
învinuire. Spun că sunt bătrân şi obosit, că slăbirea 
disciplinei în spital este urmarea epuizării energiei şi 
capacităţii mele de a conduce. Domnule preşedinte, 
recunosc că în ultimul timp energia mea a fost mult 
diminuată, că starea nervilor mei lasă mult de dorit, că 
sănătatea mea a fost grav zdruncinată. Totul e adevărat. 
Dar starea mea îşi are cauza, exclusiv, în campania brutală 
de calomniere şi de defăimare purtată de adversarii mei. 
Sunt de acord că pe dumneavoastră, reprezentant al 
societăţii căreia îi aparţine spitalul, puţin vă interesează de 
ce s-a diminuat valoarea conducătorului instituţiei. Pentru 
dumneavoastră important este rezultatul, faptul obiectiv: s- 
a diminuat. Tocmai de aceea nu pot uza acum de 
amabilitatea dumneavoastră pentru a lua hotărârea pe 
care aţi binevoit să mi-o încredinţaţi. Şi vă rog să nu mă 
însărcinaţi pe mine cu rezolvarea acestei chestiuni. 

— Şi totuşi, daţi-mi voie să rămân la părerea mea. Repet 
că am toată încrederea în obiectivitatea dumneavoastră şi 
sunt convins că hotărârea dumneavoastră va fi cea corectă. 

Wilczur rămase pe gânduri. După o pauză mai lungă 
răspunse: 

— Bine, domnule preşedinte. Vă rog însă să-mi acordaţi 
câteva zile. Am să mă mai gândesc, şi cum învinuirile care 
mi s-au adus au fost formulate în scris, voi răspunde şi eu 
tot în scris. Vă rog să mă credeţi că în acest moment nu am 
nici un plan. Trebuie să analizez toată chestiunea, să 
cercetez serios toată situaţia, să văd dacă după înlăturarea 


celor nemulţumiţi voi mai dispune de aparatul necesar 
pentru a conduce spitalul. Nu mi-aţi spus câţi dintre 
subalternii mei au semnat memoriul, dar cunoscându-i pe 
toţi, relativ bine, pot să vă asigur că majoritatea se va 
ridica în apărarea mea cu aceeaşi îndârjire cu care ceilalţi 
s-au ridicat împotriva mea. 

Preşedintele se ridică. 

— Şi eu sunt convins de asta. Vă las copia memoriului şi 
aştept răspunsul dumneavoastră. Încă o dată vă rog să fiţi 
convins, dragă domnule profesor, de stima mea profundă şi 
de prietenia deosebită. 

După plecarea lui Tuchwic, Wilczur rămase multă vreme 
pe gânduri. Becul roşu de deasupra uşii cabinetului său nu 
se stingea deloc, iar persoanele care voiau să-l vadă, se 
uitau în zadar în sala de aşteptare. 

Wilczur scrise pe două coli de hârtie numele medicilor 
care se situau într-o tabără sau alta. În fruntea primei liste 
figura profesorul Dobraniecki, în fruntea celei de a doua 
doctorul Kolski. Aceste liste ipotetice indicau că profesorul 
putea să se bazeze pe loialitatea majorităţii personalului. 
Se hotări să se apuce imediat de treabă şi să discute pe 
rând cu fiecare. Primul chemat a fost doctorul Kolski. 

Profesorul l-a primit în tăcere, i-a arătat locul în care să 
se aşeze şi dându-i memoriul, îi spuse: 

— Câţiva colegi au depus acest memoriu prin care cer să 
mă retrag de la conducerea spitalului. Fii amabil şi citeşte 
asta. 

Kolski se îmbujoră uşor şi se cufundă în lectură. Când 
sfârşi, îşi ridică privirile spre profesor. 

— Acum am o rugăminte, spuse Wilczur. Este vorba de 
sinceritatea dumitale, de sinceritate absolută. Spune-mi, te 
rog, părerea dumitale despre acest memoriu. 

— E... e neapărată nevoie, domnule profesor, se bâlbâi 
Kolski. 

Wilczur dădu din cap. 

— Pentru mine da, şi te rog încă o dată: sinceritate 
absolută. 

Kolski era uluit şi începu ezitant: 


— Se... se înţelege... după părerea mea chiar şi numai 
depunerea unui asemenea memoriu e un tel de indecenţă... 
Cred că şi Uniunea medicilor ar putea lua nişte măsuri... 
ştiu eu, disciplinare. Asta e lipsă de colegialitate. În orice 
caz, cred că ar fi trebuit să vă înştiinţeze de intenţiile lor. 
Dacă n-au făcut-o, nimic nu-i poate dezvinovăţi. E o 
adevărată indecenţă să faci publice treburile interne ale 
spitalului. 

Îşi înghiţi saliva şi tăcu. 

— Dar ce crezi despre conţinutul memoriului? întrebă 
Wilczur. 

— Nici cu conţinutul nu pot fi de acord, spuse Kolski 
recăpătându-şi treptat stăpânirea de sine. Învinuirile care 
vi se aduc sunt, fără îndoială, exagerate. 

— Exagerate, repetă în şoaptă Wilczur. 

— Da, domnule profesor. Exagerate. Unele sunt de-a 
dreptul lipsite de temei. Ar putea fi considerate ca rea 
voinţă din partea autorilor. De pildă revenirile amneziei 
sau înclinația dumneavoastră spre utilizarea unor metode 
de tratament în general nefolosite astăzi. Sunt insinuări cu 
totul neserioase. 

Wilczur, care se aşteptase de la asistentul său la o 
explozie de indignare, asculta cu uimire consideraţiile lui 
aşezate, la obiect şi severe. 

— Şi pe deasupra, continuă Kolski, memoriul este 
redactat într-un mod evident ostil dumneavoastră. Dacă eu 
aş fi destinatarul, chiar şi numai acest lucru ar trezi în 
mine îndoieli şi mi-ar zdruncina încrederea în bunele 
intenţii ale autorilor, mi-ar sugera faptul că se folosesc de 
aspectele reale ale situaţiei în scopul unor interese 
personale şi nu pentru binele spitalului. 

Profesorul Wilczur ridică uşor din sprâncene şi fără să 
privească la Kolski întrebă: 

— Şi care sunt aspectele reale ale situaţiei? 

Kolski ezită o clipă. 

— Pentru că dumneavoastră mi-aţi cerut atât de 
insistent să-mi spun sincer părerea... 

— Asta şi vreau, sublinie Wilczur. 


— Atunci voi fi sincer. Ştiţi, domnule profesor, câtă 
venerație, pietate şi recunoştinţă nutresc faţă de 
dumneavoastră. Dar judecând obiectiv lucrurile, nu se 
poate să nu li se dea dreptate acestor domni când afirmă 
că în mod cert sunteţi obosit, iar consecinţele acestei 
oboseli se reflectă extrem de nefavorabil asupra spitalului. 
Dumneavoastră arareori şi numai sporadic vă interesaţi de 
ce se întâmplă aici. lar aici se întâmplă lucruri grave. În 
rândul personalului domneşte agitația: intrigile, bârfele şi 
mâncătoriile nu mai contenesc. Într-un cuvânt, dezordine. 
Recunoaşteţi şi dumneavoastră că pentru conducerea unei 
instituţii atât de mari e nevoie de o mână forte şi sigură, de 
nervi tari, şi de o prezenţă permanentă. Eu ştiu că ceea ce 
spun vă îndurerează, dar dacă am fost întrebat, prefer să 
pun problema deschis. Ș 

Termină şi se aşternu o linişte îndelungată. În cele din 
urmă profesorul Wilczur se ridică. Întinzându-i mâna lui 
Kolski, vru să zâmbească. Nu reuşi însă şi spuse: 

— Mulţumesc, colega. 

Kolski ieşi fără nici un cuvânt din cabinet. Când uşa se 
închise în urma lui, Wilczur se lăsă moale în fotoliu. 

lată că dintr-o dată şi dintr-o direcţie surprinzătoare, 
primi o lovitură, cu atât mai dureroasă, cu cât venea din 
partea unui om de la care se aştepta la cel mai mare 
ajutor. 

Să-şi fi pierdut chiar într-atât capacitatea de 
autoapreciere?... Să nu-şi poată da seama de declinul, pe 
care atât de limpede îl văd în el şi adversarii şi prietenii? 
Să fi devenit cu adevărat un om neputincios, un ramolit 
dăunător, o piedică pentru alţii?... El, care simţea încă 
atâta forţă, încredere, sete de muncă?... 

Privi posomorât spre biroul pe care zăceau cele două file 
de hârtie, cele două liste. Le luă încet, le mototoli şi le 
aruncă la coş. De ce să se mai adreseze şi altora? Dacă vor 
avea sinceritatea lui Kolski, toţi îi vor repeta acelaşi lucru. 
Să-i cheme ca să mai sufere şi alte umilinţe, să asculte 
cuvintele acelea groaznice, zdrobitoare, nedrepte - credea 
- dar spuse cu convingerea că sunt drepte... 


Lupta era pierdută. Înţelese acest lucru şi procedă aşa 
cum îi dicta conştiinţa. 
Scoase liniştit o coală de hârtie şi scrise pe ea: 


„Stimate domnule Preşedinte, 

după ce am meditat şi am cercetat situaţia din spital, am 
ajuns la convingerea că retragerea mea reprezintă cea mai 
corectă rezolvare a problemei. Cum după această hotărâre 
îmi va fi greu să mai rămân aici chiar şi numai câteva zile, 
îmi permit să predau conducerea profesorului Jerzy 
Dobraniecki, adjunctul meu de până acum, care este 
excelent orientat în problemele instituţiei. 

Cu stimă şi consideraţie. Rafał Wilczur”. 


Împături coala, o puse într-un plic, o adresă 
preşedintelui Tuchwic şi apăsă pe butonul soneriei. 

— Te rog să expediezi asta imediat, spuse portarului, şi 
te mai rog să-i comunici domnului profesor Dobraniecki că 
vreau să-i vorbesc. 

Nu l-a aşteptat mult pe Dobraniecki. Reuşise totuşi să se 
stăpânească într-atât încât îl primi complet degajat. 

— Te rog să iei loc. Am vrut să discut cu dumneata, dacă 
dispui de timp. 

Dobraniecki se uită la ceas. 

— Mai am douăzeci de minute până la operaţie. 

— O, nu-ți iau atâta timp. 

— Despre ce-i vorba? întrebă Dobraniecki. 

— Cu puţin timp în urmă a fost la mine preşedintele 
Tuchwic. Preşedintele 'Tuchwic mi-a spus că anumiţi 
medici din spitalul nostru au semnat un memoriu prin care 
se cere retragerea mea. Nu mi-a spus nici un nume. Am 
citit acest memoriu şi am motive să cred că dumneata eşti 
autorul lui. Autorul şi iniţiatorul. 

Dobraniecki îşi muşcă uşor buzele, dar îşi înălţă capul şi 
îl privi pe Wilczur în ochi. 

— Da. Nu am intenţia să neg. 

— Şi nici nu ai motive, adăugă Wilczur. 

— Şi nici nu am motive, confirmă Dobraniecki. Nu fac 


parte dintre oamenii care se tem de ceva şi care preferă, în 
mod oportunist, să accepte ceea ce consideră rău, în loc să 
acţioneze prin orice mijloace. 

Wilczur zâmbi. 

— Foarte bine ai spus: prin orice mijloace. Nu ai neglijat 
nici unul. Dar nu despre asta voiam să vorbesc cu 
dumneata. Tuchwic mi-a oferit o alternativă, lăsându-mi 
plein pouvoir, în ceea ce priveşte opţiunea: sau să păstrez 
conducerea spitalului şi să-i înlătur pe cei care acţionează 
prin înşelarea opiniei publice în defavoarea spitalului, sau 
să mă retrag eu însumi. 

Tăcu, aşteptând întrebarea lui Dobraniecki. Acesta însă 
păli uşor, dar nu scoase nici un cuvânt. Wilczur îl măsură 
cu o privire plină de dispreţ. 

— Tuchwic m-a lăsat pe mine să hotărăsc. Şi am hotărât. 
Acum o clipă i-am trimis scrisoarea cu demisia mea. 

Pe obrajii lui Dobraniecki apărură pete roşii. 

— Îţi comunic acest lucru fiindcă în aceeaşi scrisoare am 
declarat că îţi încredinţez dumitale conducerea spitalului. 
De aceea voiam să te întreb dacă-mi faci acest mic serviciu 
şi primeşti? 

Dobraniecki îşi mişcă buzele, dar nu spuse nimic. 

— Asta mi-ar uşura mult situaţia, continuă Wilczur pe un 
ton liniştit. Încredinţând conducerea altcuiva, ar trebui să 
pierd mult timp cu explicaţiile şi cu alte asemenea lucruri, 
în timp ce dumneata, înlocuindu-mă de atâtea ori, eşti 
foarte bine orientat în toate. Eu abia astăzi m-am întors din 
concediu şi ştiu mai puţin despre treburile curente decât 
dumneata. Deci eşti de acord? 

— Sunt de acord, răspunse scurt Dobraniecki. 

Wilczur se ridică. 

— Atunci lucrurile sunt rezolvate. Cu bine. 

Dobraniecki se ridică şi el şi spuse: 

— Cu bine, domnule profesor. 

Îi întinse mâna lui Wilczur, dar acesta scutură din cap. 

— Nu, domnule. Eu nu pot da mâna cu dumneata. 

Dobraniecki rămase o clipă încremenit, pe urmă se 
întoarse şi ieşi repede din cameră. 


Profesorul Wilczur mai avea încă mult de lucru. Prin 
dulapuri. În cabinet, în birou, în diferite sertare avea o 
mulţime de cărţi ale sale, note, schiţe de cursuri etc. 
Trebuia să le sorteze, să le aranjeze şi să dea dispoziţie să 
fie împachetate... Când sfârşi, afară era întuneric. 

Se îmbrăcă şi trecând prin sala de aşteptare o zări pe 
Lucia. Il aştepta aici. 

— Bună seara, domnişoară Lucia, se bucură el. Credeam 
că nu eşti astăzi la spital. De ce nu ai trecut pe la mine? 

— Am fost, domnule profesor, cel puţin de câteva zeci de 
ori, dar deasupra uşii dumneavoastră ardea tot timpul 
becul roşu. 

— Ah, da, da. Am fost foarte ocupat. 

— Astăzi v-aţi încheiat concediul? 

— Astăzi, confirmă Wilczur. A 

— Cât de rău sunteţi, domnule profesor. În timpul 
sărbătorilor aţi fost în Varşovia şi eu nu am ştiut nimic. 

Wilczur râse. 

— Dar cum ai aflat? 

— Am avut două dovezi ale prezenţei dumneavoastră. 

Wilczur rămase surprins. 

— Chiar două? 

— Da. V-am telefonat. 

— Józef nu mi-a spus nimic. 

— Fiindcă nu a răspuns Jozef, ci un om tare ciudat. Mi s- 
a părut că... lertaţi-mă, dar mi s-a părut că e un bolnav 
mintal. 

— Bolnav mintal? 

— Da. Spunea atâtea prostii şi mi s-a părut că era 
complet beat. 

Profesorul râse şi dădu din mână. 

— Ah, da. Era Jemiol. Îl cunoşti şi dumneata. Fostul 
nostru pacient. Un om extraordinar de simpatic. 

— Extraordinar de simpatic? se miră Lucia. Parcă am 
avut un hoţ de buzunare la secţia fără plată. 

— Acela, confirmă Wilczur. Un intelectual decăzut. E 
imposibil să afli de la el ce a fost. E, într-adevăr, un hoţ de 
buzunare. Nici nu ştiu cum îl cheamă. L-am cunoscut 


cândva, cu ani în urmă şi pe atunci, dacă memoria nu mă 
înşeală, îl chema Obiadowski sau Obiedzinski, acum îşi 
spune Jemiol, peste un an probabil că-şi va lua un nume 
mai convenabil... Da, e un om ciudat. Sigur, e un hoţ de 
buzunare... 

— Şi un betiv, adăugă Lucia. Mi-ar fi ruşine să vă repet 
ce mi-a spus... Dumneavoastră chiar aţi băut cu el?... 

— Am băut puţin... puţin prea mult, zâmbi Wilczur. Dar 
de ce eşti îmbrăcată? Pleci? 

— Da. V-am aşteptat doar pe dumneavoastră, fiindcă 
portarul mi-a spus că ieşiţi în curând. 

— Excelent. Atunci să mergem. 

Afară era un ger uşor. Respirau cu plăcere aerul 
proaspăt. Trecură pe cealaltă parte a străzii. Profesorul 
Wilczur se opri şi privi îndelung clădirea spitalului. 
Aproape la toate ferestrele se vedea o lumină blândă, albă. 
Fațada înaltă şi semeaţă a clădirii avea în ea ceva 
maiestuos, liniştit şi durabil. 

Profesorul stătea nemişcat. Minutele treceau. Mirată de 
comportarea lui neobişnuită, Lucia îşi aruncă o privire pe 
chipul lui şi zări două lacrimi alunecându-i pe obraji. 

— Domnule profesor! i se adresă în şoaptă. Ce-i cu 
dumneavoastră? 

Întoarse capul spre ea şi zâmbi. 

— M-am emoţionat puţin. Am lăsat aici multă inimă... 
multă... 

— Aţi lăsat? 

— Da, domnişoară Lucia. Am lăsat. Nu mă mai întorc 
aici niciodată. Aceasta-i despărţirea. 

— Ce spuneţi, domnule profesor?! 

— Da, domnişoară Lucia. Astăzi am fost aici pentru 
ultima oară. Mi-am prezentat demisia şi am încredinţat 
conducerea domnului profesor Dobraniecki... Sunt bătrân, 
domnişoară Lucia. 

Lucia nu putea răspunde nimic, simţea un nod în gât şi 
tremura cuprinsă parcă de febră. Wilczur observă starea ei 
şi cu o mişcare blândă o luă de braţ. 

— Să mergem. În fond nu s-a întâmplat nimic deosebit. 


Aceasta e ordinea firească a lucrurilor: bătrânii lasă locul 
celor mai tineri. Aşa a fost de când e lumea. Nu te 
întrista... 

— E groaznic... groaznic... repeta ea cu buzele 
tremurânde. 

— Nu-i nimic groaznic. Atâta m-au sfătuit toţi că ar 
trebui să mă odihnesc, încât le-am dat crezare în cele din 
urmă. Dar să nu mai vorbim despre asta. Cum ţi-ai 
petrecut sărbătorile? 

— Ah, domnule profesor, nu pot să-mi adun gândurile. 
Ştirea asta m-a lovit ca un trăsnet din senin. 

Wilczur râse. 

— Ei, nu chiar din senin. De mult s-au adunat deasupra 
mea aceşti nori, lăsând să se audă nu tunete, ci nişte 
sâsâieli şi şuierături. Foarte ciudaţi aceşti nori. Mă bucură 
însă faptul că singurul trăsnet care a căzut din el, a căzut 
din voinţa mea... Ei, spune-mi, cum ţi-ai petrecut 
sărbătorile. 

— De ce mă întrebaţi, răspunse după o clipă de tăcere. 
Doar ştiţi că pentru mine nu au putut fi nişte sărbători 
vesele. 

— De ce nu? Eşti tânără, capabilă. Ai toată viaţa în faţă. 
Abia intri în viaţă. Ce necazuri ai avut? 

Singurul ei răspuns a fost strângerea mâinii sub braţ. 
Profesorul tăcu şi o vreme merseră în tăcere. 

— În timpul sărbătorilor am avut o singură clipă fericită, 
foarte fericită. Aceea când am ghicit că dumneavoastră mi- 
aţi trimis trandafirii. 

Profesorul tuşi surprins. 

— Ştiu că dumneavoastră, spuse. Cu toate că aţi fost 
atât de rău încât nu mi-aţi scris nici un cuvânt şi nu mi-aţi 
dat de ştire că sunteţi în Varşovia. Dar şi aşa mi-aţi produs 
o bucurie nemeritată: faptul că nu m-aţi uitat, că v-aţi 
gândit mine. 

— M-am gândit, egoist bătrân ce sunt, m-am gândit la 
dumneata în ziua de Ajun şi trebuie să recunosc că mi-a 
trecut prin minte o idee absurdă: să te invit la cină. 

Lucia s-a oprit şi l-a privit în ochi. În privirile ei zări 


atâta căldură şi bucurie încât îi tresări inima. Ca să-şi 
ascundă emoția, începu să vorbească: 

— Stăteam singur ca un bursuc în vizuina lui, aşa că nu-i 
de mirare că mi-au trecut prin minte cele mai năstruşnice 
gânduri. Dar să mergem, să nu stăm aici că încurcăm 
circulaţia pe stradă. Ajunul, bradul, fânul aşternut sub faţa 
de masă. Amintirile. Toate acestea te pot descumpăni. 

— Şi de ce, de ce nu m-aţi chemat? întrebă cu un reproş 
sincer în voce. 

— M-am oprit la timp. Ce-i drept eu îţi doream compania 
în seara aceea, dar dumneata cu siguranţă puteai găsi una 
mai plăcută, mai veselă şi corespunzătoare vârstei 
dumitale... 

— Nu, nu, nu sunteţi sincer, îl întrerupse Lucia. Doar 
ştiţi că cel mai mult mi-aş dori să-mi petrec cu 
dumneavoastră nu numai o seară, ci toate serile, toate 
serile până la sfârşitul vieţii mele. 

Vocea îi tremura când o repezi: 

— Nu mai spune prostii, domnişoară. 

— Până la sfârşitul vieţii, repetă ea. 

Wilczur râse forţat. 

— Ei, dacă e vorba de mine, nici nu ai risca prea mult, 
pentru că nu mi-au mai rămas multe seri până la sfârşitul 
vieţii. Dar să nu mai spui asemenea lucruri. E ridicol, s-ar 
putea să ne audă cineva şi să se distreze de minune. Fiica 
mea e aproape de vârsta dumitale şi aş putea să-ţi fiu tată. 
Şi încă cum. 

— Asta nu are nici o importanţă, protestă Lucia violent. 

— Are şi încă mare. 

— Pentru mine are importanţă numai faptul că vă 
iubesc, că vă admir, că nici nu-mi pot închipui cum aş 
putea trăi departe de dumneavoastră. 

De data aceasta Wilczur se opri. 

— Domnişoară Lucia, spuse cu gravitate, privind în ochii 
ei înflăcăraţi. Dumneata ai încă foarte puţină experienţă. 
Crede-mă, te rog, că sentimentele dumitale atât de 
frumoase şi de proaspete, nu sunt decât urmarea unei 
neînţelegeri. Dumneata mă simpatizezi, îţi par demn de 


admiraţie, de prietenie, în sfârşit de compătimit din cauza 
peripeţiilor prin care am trecut în vremea din urmă. Dar 
asta nu e iubire. Peste o lună, peste un an va trece pentru 
că trebuie să treacă şi atunci te vei convinge că în clipa 
asta, că astăzi te apropii imprudent de prăpastie. Din 
fericire la marginea acestei prăpăstii există o barieră, care 
te opreşte, această barieră este experienţa mea şi 
cunoaşterea vieții. Fata mea, cândva o să-mi fii 
recunoscătoare. Cândva o să-ţi aminteşti cuvintele mele. 

Lucia zâmbi trist. 

— Domnule profesor. Nici nu mă aşteptam la alt 
răspuns. Ştiu că nu sunt demnă de dumneavoastră. Sub 
nici un aspect. Ştiam că aşa îmi veţi răspunde. Dar cum 
altfel s-ar putea răspunde unei femei, când dragostea ei nu 
găseşte nici un ecou în bărbat. 

— Greşeşti, domnişoară Lucia. Wilczur îşi încruntă 
sprâncenele. Ceea ce mi-ai spus dumneata, ce simţi 
dumneata, este pentru mine un dar mare şi preţios. Un om 
care a avut parte de atât de puţină afecţiune în viaţă, ştie 
să o preţuiască. Asta nu înseamnă că poate răspunde cu 
aceeaşi afecţiune. Viaţa lasă urme, anii lasă şi ei urme. 
Inima se usucă, sufletul îşi pierde seva hrănitoare, devine 
searbăd şi aţos, se usucă precum un pergament. Trebuie 
să înţelegi asta, domnişoară Lucia. 

— Nu cred, spuse scuturând din cap. De trei ani sunt în 
apropierea dumneavoastră, vă urmăresc, văd zilnic 
manifestările inimii dumneavoastră sensibile, ale 
mărinimiei şi vitalităţii sufletului dumneavoastră. Inima 
dumneavoastră este pură ca inima unui copil. Doar 
dumneavoastră iubiţi oamenii! 

Profesorul porni în tăcere. 

— Da, dragă domnişoară, dar asta e altceva. Asta nu e 
ceva personal, nu pătrunde până în adâncuri, nu-mi sfâşie 
toţi nervii, nu-mi umple zilele şi nopţile. Cum să-ţi spun eu? 
Intre inima unui om tânăr, care iubeşte, şi inima mea 
există o deosebire ca între un foc care arde şi o biserică 
tăcută... Vezi dumneata, acestea sunt cele două iubiri, 
două iubiri diferite... 


Acum iar mergeau în tăcere. Când şi când întâlneau câte 
un trecător. 

— Şi nu aţi iubit niciodată? întrebă Lucia. 

Wilczur îşi înălţă capul, de parcă ar fi privit într-un 
punct printre stele şi spuse în cele din urmă: 

— Am iubit cândva... O chema Beata. 

Se părea că uitase de prezenţa Luciei şi vorbea singur: 

— Era tânără şi frumoasă, şi nu m-a iubit niciodată. Era 
soţia mea... Nu soţie, ci comoară, regină, copil. Astăzi nici 
eu nu mai ştiu: era esenţa şi scopul vieţii mele. Fiecare 
gând al meu se îndrepta spre ea, fiecare faptă a mea era 
pentru ea. lubeam. O, eu ştiu ce înseamnă să iubeşti, îmi 
aduc aminte de mine cel din anii aceia, îmi aduc aminte că 
nu am ştiut să-i cuceresc inima. Se vede că eram prea 
nesimţitor, o acopeream cu alintări, tremuram la gândul că 
cea mai măruntă poftă a ei s-ar putea să nu se 
împlinească... Ea însă nu avea pofte mărunte. Dorea un 
singur lucru: să iubească. lar eu nu am ştiut să fiu acela pe 
care l-ar fi putut iubi. Mereu, zilnic, vedeam în ochii ei un 
fel de teamă în faţa mea, o distanţă nemărginită care 
despărţea gândurile şi lumea ei de a mea. Era o soţie 
exemplară. Au fost şi clipe când începeam să cred că ne 
apropiem unul de altul. Iluziile se spulberau însă repede. 
Şi eu iar mă găseam în faţa acelei fiinţe tăcute şi de 
neînțeles, probabil tot atât de neînțeles pe cât eram eu de 
neînțeles pentru ea. Se purta cu mine ca un copil ajuns în 
cuşca unui elefant. Are încredere în el, dar se teme să facă 
vreo mişcare, să scoată vreun cuvânt, pentru că nu ştie 
cum va reacţiona acel animal mare şi greu. 

Tăcu. După un timp Lucia îl întrebă: 

— Nu mai trăieşte? 

Profesorul confirmă cu o mişcare a capului şi deodată se 
învioră. 

— Să mergem. Treci pe la mine, îţi arăt fotografia ei. 

Şi parcă neaşteptându-se la nici o împotrivire din partea 
Luciei, se întoarse imediat şi se îndreptă spre casă. Lucia 
mergea alături de el profund tulburată. Destăinuirile 
proprii, apoi destăinuirile profesorului treziseră în ea o 


învălmăşeală de gânduri şi de sentimente. Ah, de cenua 
trăit ea mai devreme, de ce nu l-a cunoscut înaintea 
celeilalte, înaintea acelei proaste şi nedemne, care nu a 
ştiut să-şi preţuiască fericirea. 

Lucia ştia că Wilczur mai fusese cândva căsătorit şi că 
de mulţi ani e văduv. Cu trei ani în urmă o cunoscuse în 
treacăt şi pe fiica lui, pe doamna Czynska, pentru care 
simţea o reală simpatie. 

Prin oraş circulau atâtea poveşti contradictorii despre 
trecutul romantic al familiei Wilczur, încât era greu să 
deosebeşti adevărul de născociri. Lucia nu avea acea 
curiozitate care le făcea pe atâtea femei să răscolească 
treburile altora. Dacă era vorba de Wilczur, prefera să 
rămână pentru ea un personaj misterios, pe jumătate 
legendar, pe jumătate real. Voia să-l cunoască zi cu zi, aşa 
cum se cunoaşte filă cu filă povestea peripeţiilor tragice 
ale unui erou îndrăgit, istoria vieţii lui, labirintul sufletului 
lui. 

Lucia mai fusese de câteva ori în vila profesorului cu 
ocazia diferitelor treburi profesionale. Dar întotdeauna o 
primea în salon. De data aceasta, pentru întâia oară, a 
poftit-o în cabinet. Aprinse lumina şi fără să spună nimic, îi 
arătă un portret mare deasupra căminului. 

Din rama lată de argint o privea cu nişte ochi mari, 
parcă uşor miraţi, o femeie frumoasă cu păr auriu şi cu o 
faţă ovală de fetiţă. În jurul gurii ei mici se contura parcă o 
tristeţe, mâna gingaşă cu degete lungi, de rasă, atârna 
moale între faldurile de mătase ale rochiei. 

Invidia îi strânse Luciei inima. Doamna aceea din portret 
i se părea de sute de ori mai frumoasă decât ca, incredibil 
de elegantă şi de distinsă. 

— O chema Beata... auzi în spatele ei vocea domoală a 
lui Wilczur. Într-o bună zi, când m-am întors, am găsit 
casa... goală. Plecase, mă părăsise, mă părăsise pentru 
altul, pentru iubire. 

Lucia simţea că inima-i e gata să-i sară din piept. Se 
întoarse cu o mişcare bruscă, luă mâna lui Wilczur şi 
începu să i-o sărute cu febrilitate, în neştire, printre 


sughiţuri de plâns, de parcă prin acest sărut ar fi vrut să-l 
răsplătească pentru nedreptatea aceea, pentru 
nedreptatea criminală pe care i-o făcuse cealaltă... 

— Ce-i cu dumneata?!... Ce faci, domnişoară Lucia? 
strigă revoltat Wilczur, trezindu-se brusc din meditaţie. Fii 
cuminte, aşa ceva e de neconceput. 

O aşeză pe fotoliu, cutremurată de plâns, se uită prin 
încăpere căutând o cană cu apă. Pe măsuţa de lângă cămin 
era o sticlă cu coniac. Turnă într-un păhărel şi-l oferi 
Luciei, spunându-i pe un ton hotărât, dar blând, tonul cu 
care de obicei îşi obliga pacienţii să-i dea ascultare. 

— Bea asta imediat. 

li îndeplini supusă porunca şi încet se linişti, în timp ce 
el vorbea: 

— Trebuie să-ţi stăpâneşti nervii, dragă domnişoară. Să 
te controlezi. Ce medic eşti dumneata dacă suferinţele 
altora te descumpănesc într-atât încât dintr-o dată vezi 
într-un profesor bătrân şi onest, un cardinal căruia trebuie 
să-i săruţi mâinile? Ori poate că în felul acesta voiai să-mi 
onorezi vârsta înaintată?... Să-mi răpeşti şi bruma de 
iluzii?... Ei, şi cum arăţi dumneata acum?... Te rog să-ţi 
ştergi imediat lacrimile acelea ruşinoase... 

li oferi batista lui mare, iar Lucia spuse ştergându-şi 
ochii: 

— O urăsc... O urăsc... încet, încet se liniştea. 

— Poate încă puţin coniac? întrebă Wilczur. 

Refuză scuturând din cap. 

— Mulţumesc şi vă rog să mă scuzaţi pentru această 
izbucnire de isterie. M-am comportat într-adevăr oribil. 

— Din curtoazie nu îndrăznesc să te contrazic, spuse 
Wilczur pe un ton intenţionat morocănos. Nu îndrăznesc să 
te contrazic. Te comporţi ca o elevă cu fenomene de 
limfatism pe fond scrofulos. 

Voia să o facă să râdă, dar cuvintele lui nu ajungeau 
până la ea. 

— Dar... dar dumneavoastră tot o mai iubiţi? întrebă şi 
îşi muşcă buzele ca să nu izbucnească iar în plâns. 

Sprâncenele lui Wilczur se încruntară. 


— Dragă domnişoară, au trecut atâţia ani, a curs atâta 
apă, de atâtea ori mormântul ei s-a acoperit primăvara cu 
iarbă... Timpul lasă urme... Au mai rămas amintirile, 
amintiri dureroase şi răscolitoare. O cicatrice. Am iertat-o. 
Asta-i tot. 

Căzu pe gânduri, apoi adăugă: 

— Vezi, şi din asta poţi afla ce face timpul. Totul trece. 
Ceea ce cândva părea să fie întreg universul, peste câţiva 
ani ni se înfăţişează ca un fir de praf şi nu putem înţelege 
de ce ne-am lăsat furaţi de iluzii. 

— O, nu, se împotrivi Lucia, doar ştiţi şi acum că femeia 
aceea a însemnat pentru dumneavoastră întreg universul. 
Adevărata iubire, chiar dacă se stinge, rămâne ceva măreț. 

Wilczur dădu din mână. 

— Asta în cazul unor oameni singuratici ca mine. Cine 
ştie dacă m-aş mai gândi astăzi la Beata, dacă îndată după 
plecarea ei aş fi întâlnit o altă femeie... o inimă sensibilă, 
un sentiment puternic. 

Zâmbi şi adăugă: 

— Dar n-am întâlnit inimi sensibile. Pe drumurile mele 
nu umblă femei. 

Lucia zâmbi. 

— Umblă, dar dumneavoastră nu le vedeţi. Iar dacă sunt 
atât de insistente, încât se oferă singure, le mătrăşiţi cu 
predici despre diferenţa de vârstă. 

— Asta nu-i predică, spuse blând Wilczur. E o 
persuasiune. Şi nu e vorba numai de vârstă. Mai trebuie 
luat în consideraţie că eu sunt un om sfârşit... 

— Ce spuneţi?! protestă ea. 

— Da, da. O vechitură aruncată peste bord, încerca el s- 
o convingă. Gândeşte-te ce perspective mai pot eu avea. Aş 
putea să-mi deschid un cabinet particular acasă, dar asta 
ar însemna un contact continuu cu nişte oameni, a căror 
vedere n-o mai suport. Sunt chirurg, dar acasă nu pot face 
operaţii, ceea ce înseamnă că aş fi nevoit să fac intervenţii 
pentru a mi se repartiza săli de operaţii. Înţelegi şi 
dumneata că după demisia mea de astăzi ar fi peste 
puterile mele să mă expun la nu ştiu ce întrebări, 


observaţii, comentarii sau priviri. Prin urmare ce mi-a mai 
rămas? Să-mi aştept sfârşitul. Panis bene merentium!. Şi 
încă fără unt. Fiindcă trebuie să ştii că sunt complet 
ruinat. Casa în care suntem acum nu mai este proprietatea 
mea. Mi-a fost lăsată din milă cât trăiesc... 

Zâmbi cu tristeţe. 

— Cât trăiesc, în speranţa că nu va dura mult. 

— Nu sunt deloc de acord cu dumneavoastră, protestă 
energic Lucia. Câtă vreme nu scăpaţi de iritarea pe care v- 
o provoacă întâlnirea cu ei, vă rămâne un domeniu uriaş 
cum este acela al activităţii ştiinţifice. Cursurile la 
universitate, clinica, publicaţiile. 

Wilczur căzu pe gânduri. 

— Nu, asta nu e compatibil cu temperamentul meu. Eu 
pot scrie numai atunci când scrisul îmi umple timpul liber 
rămas în urma muncii active. In ceea ce priveşte 
cursurile... Mă vor scoate şi de acolo. Nu mi-a mai rămas 
nimic, nimic. Doar să mă închid în casă şi să aştept 
moartea. O să vină în curând. Aşa este în natură. Ceea ce 
este de prisos dispare singur. lar eu mă simt de prisos. 

-— La asta mă refer şi eu, domnule profesor. 
Dumneavoastră vă simţiţi de prisos. Vreau să vă conving 
că aceasta este o stare de spirit trecătoare. Vreau să vă 
conving că vitalitatea dumneavoastră nu a scăzut deloc, că 
genialitatea şi energia dumneavoastră nu s-au diminuat. 
Aceasta nu-i decât o stare depresivă trecătoare. 

— Nu cred în aşa ceva. 

— Am să vă conving. 

— În ce fel? 

— Aveţi începută o mare lucrare despre neoplasm... 

— Nu numai începută, ci abandonată... De un an nu am 
mai pus mâna pe ea. Imi lipsesc o serie de materiale. Ar 
trebui să le adun, să le caut, să le ordonez şi ca să fiu 
sincer nu am nici un chef de aşa ceva. 

— Am să vă ajut eu. Am să mă ocup eu de asta. 

— Asta ar însemna un sacrificiu din partea dumitale. Ştii 
foarte bine, domnişoară Lucia, că nu pot accepta acest 


1 Pâine celor care merită cu prisosinţă (trad. din 1b. lat.) 


sacrificiu. 

— Nu-i nici un sacrificiu. Îmi cedaţi o parte din 
drepturile de autor. Sau, să zicem, mă luaţi coautoare... 
„În colaborare cu dr. Lucia Karska”. Această onoare nu e 
de lepădat. 

După îndelungi insistenţe, Wilczur, deşi fără entuziasm, 
acceptă în cele din urmă şi a doua zi se puseră pe lucru. 
Lucia venea de obicei după-amiaza. Aranjau împreună 
manuscrisul, îşi notau lacunele, scoteau din publicaţiile de 
specialitate amănunte bibliografice. Seara stăteau de 
vorbă la o cafea, apoi Lucia îşi lua rămas-bun de la 
profesor, pentru ca a doua zi să apară cu plicul cu note sau 
cu cărţi luate de la bibliotecă. 

Lucrarea înainta greoi: în pofida previziunilor Luciei, 
starea depresivă a lui Wilczur nu trecea. Uneori lăsa 
condeiul şi rămânea ore în şir dus pe gânduri, după care 
nu mai era capabil de muncă şi nici măcar de o discuţie cu 
Lucia. 

Într-o zi l-a găsit beat. Lucia era aproape disperată, dar 
se străduia să pară bine dispusă şi credea neclintit că 
trebuie să se întâmple ceva care va schimba întreaga 
situaţia şi starea de spirit a lui Wilczur. 

Aşa au trecut două luni. Timpul Luciei se scurgea între 
colaborarea cu profesorul şi activitatea de spital, pe de o 
parte, şi căutarea unui alt loc de muncă, pe de altă parte. 
Ce-i drept din partea profesorului Dobraniecki nu a 
întâmpinat, aşa cum prevăzuse iniţial, nici o şicană, dar se 
simţea groaznic. Aparent, în spital totul mergea ca mai 
înainte, nu s-a produs nici o schimbare, nici o mutare. 
Atmosfera era însă cu totul alta. Cei mai sensibili, iar 
dintre ei făcea parte şi Lucia, simțeau acest lucru la fiecare 
pas. Nimeni nu mai pronunţa numele lui Wilczur. În 
tăcerea aceasta parcă se simţea ruşinea că atât de uşor s- 
au dezis de el, s-au lepădat, l-au uitat. 

Cu Kolski se întâlnea ceva mai rar. De la discuţia lor 
decisivă, nu s-a mai străduit să revină la tema aceea, dar 
nici nu s-a schimbat faţă de ea. Despre lucruri particulare 
nu mai discutau deloc. De aceea, nu ştia că Lucia 


colaborează cu profesorul Wilczur. Nu ştia nici că îşi caută 
alt loc de muncă. O singură dată, după o discuţie cu 
Dobraniecki, a asigurat-o, în treacăt, că poziţia ei în spital 
nu este câtuşi de puţin ameninţată, iar ea i-a răspuns 
scurt: 

— Nu mă interesează asta. 

În realitate, trebuia s-o intereseze. Numărul mare de 
medici în Varşovia făcea nespus de grea obţinerea unui loc 
de muncă. Până acum vizitase câteva zeci de instituţii - 
fără rezultat. Îi notau adresa, telefonul şi-i promiteau să-i 
dea de ştire dacă ar apărea un post vacant. 

Între timp a sosit luna martie şi o dată cu ea şi 
primăvara timpurie din acest an. Pe străzi tot mai des se 
vedeau femei în taioare şi bărbaţi în talie. Copacii 
slobozeau primii muguri, unii arbuşti se şi înverzeau uşor. 

În acest timp Lucia nu putea să nu observe că profesorul 
devine tot mai posomorât şi că arată tot mai rău. S-a 
hotărât să-l scoată la plimbare. La început nu voia să audă. 
S-a învoit cu condiţia că pot ieşi seara, evitând cartierele în 
care ar fi putut întâlni cunoscuţi. 

— La ţară trebuie să fie frumos acum... Ai fost vreodată 
primăvara la ţară? 

— Am o amintire vagă din copilărie. 

— Ai pierdut mult. Primăvara la ţară... Pământul 
miroase, înţelegi, domnişoară. Pământul miroase şi aerul 
miroase... Păsările. Sunt multe păsări. Zboară pline de 
griji, preocupate, ciripesc, adună fire de iarbă, paie, 
vălătuci de muşchi... iar ciocârliile sus pe cer... Vacile ies 
la păscut... Cerul e atât de albastru... Mi-am petrecut 
câteva primăveri în părţile Bielorusiei... Ai fost vreodată 
acolo? 

— Nu, niciodată. 

— Liniştite locuri, frumoase locuri. Pământul e vălurit de 
dealuri, între ele se întind lacuri, păduri dese, împânzite de 
ienupăr şi de aluniş. Căsuţele sunt acoperite cu paie... Nu 
toate. Cele mai înstărite - cu şindrilă şi cu draniţă. Dar cei 
mai mulţi sunt oameni săraci. Necăjiţi, săraci, simpli... 
Oameni buni. Ah, nu mi-am adus aminte de ei când am 


vorbit cu Jemiol. El afirma că toţi oamenii sunt răi. Vorbea 
însă de oraş. Ah, de-ar cunoaşte locurile acelea, de-ar 
cunoaşte oamenii aceia... Poate că avea dreptate. Oraşul e 
un monstru. A pus între om şi pământ asfalt şi beton. De 
unde să-şi ia omul sentimentele? Sentimentele vin din 
pământ, ca toate sevele vitale. În oraş seacă, se fărâmă, se 
prefac în pulbere, rămâne numai creierul înfierbântat de 
lupta pentru existenţă, creierul care nu este capabil să 
gândească, ci numai să combine! Să plănuiască tot felul de 
maşinaţiuni. Mai repede, mai mult, mai abil. Omul nu se 
mai vede pe sine, nu mai vede lumea. Priveşte aceste case. 
Ele acoperă orizontul. Ne înconjoară din toate părţile... 
Rămân numai nişte deschizături mici, ca nişte tuneluri prin 
care putem ieşi din interiorul acestui monstru. Câteva 
şosele, câteva linii de cale ferată. 

Rămase pe gânduri, apoi continuă: 

— Există acolo un târguşor. Îi zice Radoliszki. Câteva 
străduţe, o bisericuţă catolică, una ortodoxă de lemn şi 
vreo mie, două de locuitori. Prin Radoliszki trece o şosea 
lată, mărginită de mesteceni bătrâni, mesteceni groşi, 
noduroşi, strâmbi, cu coaja aspră, plesnită de bătrâneţe. 
Şosea pietruită, dar primăvara şi toamna e plină de 
băltoace, iar vara se ridică nori de praf. Dincolo de târg, 
şoseaua coteşte spre sud şi după câteva minute de mers se 
zăreşte în depărtare o moară, moara bătrânului Prokop 
Mielnik. Moara se ridică lângă nişte iazuri. Trei iazuri. E o 
moară de apă. Un iaz mare, înconjurat des de sălcii şi de 
răchită, al doilea e mai mic şi parcă are forma unui rinichi. 
Malurile sunt line, lunca înclinată alunecă până aproape de 
apă, fundul iazului e nisipos, aici femeile bat rufele pe 
scândură, iar pe cealaltă parte umbrită de arini se scaldă... 
Dar numai după Sânziene. Acolo cred că dacă te scalzi mai 
devreme nu-i sănătos... În schimb, iazul de jos e rotund, 
parcă l-ar fi tras cineva cu compasul. Aici se scaldă caii şi 
se adapă vitele. Cascada apei învolburate cade vuind, iar 
de sus se aude huruitul pietrelor de moară. Pe iazuri 
plutesc gâşte, rațe, câteodată se lasă pe apă şi câte o rață 
sălbatică, câte o lebădă călătoare, sau câte un cufundar. 


Moara lui Prokop Mielnik... Oameni buni, oameni simpli. 
De trei ani n-am mai fost pe acolo. Acolo mă ţin minte. 
Pentru ei nu eram un om de prisos. Pentru ei nu eram o 
piedică... Căzu pe gânduri. 

— Şi nu vă e dor de ei? întrebă Lucia. 

— Ce spui? se dezmetici. 

— Vă întreb dacă nu vă e dor de ei. 

Chipul lui Wilczur se lumină de un zâmbet. 

— Aş vrea să-i văd. Multe trebuie să se fi schimbat acolo. 
Trei ani. Wasil s-a însurat desigur. Natalka a crescut. Olga 
şi Zonia şi-au găsit şi ele soţi... Femei de treabă. 

Pufni în râs şi se întoarse spre Lucia. 

— Zonia chiar voia să se mărite cu mine... Ce bucurie ar 
fi dacă m-aş duce acolo... 

Lucia îşi spuse că într-adevăr o călătorie până la 
Radoliszki, de care îşi aducea aminte cu atâta căldură, i-ar 
face foarte bine profesorului. Ar avea o influenţă 
liniştitoare asupra nervilor lui, i-ar permite să uite 
întâmplările recente. S-ar întoarce înviorat şi cu noi 
rezerve de energie. 

— Ştiţi ce, domnule profesor, de ce nu i-aţi putea vizita? 
întrebă. 

— Să-i vizitez? se miră profesorul. 

— Da, desigur. Vorbiţi despre ei cu atâta căldură, vă 
amintiţi de ei cu atâta simpatie. Ar fi o plăcută destindere 
pentru dumneavoastră. De atâta vreme nu aţi mai părăsit 
Varşovia. 

Wilczur se uită la ea. 

— Ha, vrei să mai scapi de mine, spune. 

Lucia râse. 

— Exact. Vreau să scap de dumneavoastră. Vedeţi cât 
sunt de dezinteresată. Vă propun o excursie, deşi ştiu că 
lângă Radoliszki vă aşteaptă Sonia sau Zonia. 

Râdeau amândoi. Profesorul de mult nu mai fusese atât 
de bine dispus, iar Lucia îşi dădea seama că buna 
dispoziţie i-o provocase amintirea acelei mori... Se hotări 
să bată fierul cât e cald. 

— Serios. Nu văd nici un motiv pentru care v-aţi refuza 


această plăcere. 

— Dar ştii că nu-i o idee rea. Şi cred că s-ar bucura şi ei 
de vizita mea. 

— Iar dumneavoastră v-aţi mai destinde puţin, aţi mai 
vedea locurile vechi, la care ţineţi atât de mult, aţi respira 
alt aer. De fapt, nimic nu vă reţine în Varşovia. lar 
primăvara e atât de frumoasă. 

Din ziua aceea ideea Luciei nu-i dădea pace lui Wilczur. 
Într-adevăr, perspectiva unei vizite la moara lui Prokop i se 
părea tot mai ispititoare. Era vioi, îi povestea Luciei mereu 
alte amănunte despre moară şi despre viaţa lui acolo. 

După o săptămână, mereu îndemnat de Lucia, îi spuse 
într-o zi: 

— M-am hotărât. Plec la Radoliszki. Mai întâi însă 
trebuie să terminăm adunarea materialului pentru volumul 
întâi, iar dumneata o să-l ordonezi cât lipsesc eu. 

Lucia s-a bucurat mult de hotărârea lui, şi s-a apucat de 
lucru cu şi mai multă însufleţire. Cu toată graba, era 
evident că adunarea materialului se va prelungi cu cel 
puţin o lună, ceea ce o făcea pe Lucia să se teamă că între 
timp profesorul ar putea să-şi schimbe hotărârea. 

Şi chiar aşa s-a şi întâmplat, dar într-o direcţie cu totul 
neprevăzută. 

Într-o bună zi, când Lucia a venit, ca de obicei, după- 
amiază, a găsit în cabinetul profesorului o dezordine 
cumplită. Toate sertarele erau deschise, pe studio se 
ridicau maldăre de cărţi, pe pervazurile ferestrelor stăteau 
deschise trusele chirurgicale. 

— Ce s-a întâmplat, întrebă uimită. 

Wilczur se ridică de la birou cu o expresie de fericire şi 
entuziasm pe faţă. Uitase să-i spună bun-venit. 

— Domnişoară Lucia, spuse pe un ton solemn, am găsit. 
Am găsit soluţia şi acum ştiu ce am de făcut, ştiu pentru ce 
trăiesc.  Părăsesc Varşovia pentru totdeauna. Da, 
domnişoară Lucia. Am fost nebun sau orb că n-am înţeles 
mai devreme acest lucru. Da, mă întorc la ei. Pentru 
totdeauna. Aici au încercat să mă convingă că nu mai sunt 
bun de nimic, dar acolo, acolo ştiu că sunt necesar. Acolo 


îmi voi dovedi mie şi altora că nu sunt o vechitură inutilă, 
că mai pot munci, că mai pot munci mulţi ani pentru binele 
oamenilor. Dar nu al celor de aici, al oamenilor răi dintr-un 
oraş rău. Acolo am fost atât de fericit. Vezi ce înseamnă 
oraşul? Te otrăveşte şi te tâmpeşte. Printre străzile 
acestea, în forfota, în graba asta, în mijlocul tuturor 
pasiunilor, omul uită ce este, îşi uită plăcerile şi aspiraţiile. 
Am intrat în acest vârtej, fără să pot realiza că nu aici este 
locul meu, că totul mă atrage acolo, la ceilalţi! 

Umbla agitat prin încăpere şi vorbea: 

— Am gândit totul. Vând lucrurile, mobila, biblioteca, iar 
cu banii aceştia voi putea înfiinţa la moară un ambulatoriu, 
un punct farmaceutic şi alte asemenea lucruri. Nici nu-ţi 
poţi închipui cât sunt de fericit. Acolo e un singur medic, 
care trăieşte în sărăcie şi nu-şi poate permite să-i trateze 
gratuit pe ţărani. De fapt, nici nu e chirurg. Îşi vor aduce 
toţi aminte de vremurile de demult, de vremurile când 
eram vraci, numai că acum va fi cu totul altfel. Voi dispune 
de mijloace antiseptice şi de instrumente excelente. Ha, 
ha, o să am mult de lucru acolo. Acum mi-am amintit că 
fata pădurarului din Radoliszki are un chist la ficat, pe 
partea interioară, înţelegi? Fireşte, nu am putut s-o ajut, 
fiindcă nu aveam instrumente. Dar acum am să încerc. Au 
trecut trei ani. Poate mai trăieşte. 

Lucia stătea nemişcată şi îl urmărea cu privirile 
speriate. Wilczur vorbea în continuare, dar ea nu-l mai 
auzea, copleşită de gândul că el pleacă, pleacă pentru 
totdeauna, că nu-l va mai putea vedea zilnic, nu-l va mai 
putea ajuta, nu va mai putea veghea asupra lui, nu va mai 
putea avea grijă de el, de treburile lui, de sănătatea lui. 
Era mâhnită şi de faptul că el luase această hotărâre şi nici 
nu se gândise ce lovitură va fi pentru ea. Nici nu-i trecuse 
prin minte cât va suferi. Nu s-a gândit la ea, nu intrase în 
calculele lui. Şi acum părea că nu o vede. Străbătea cu paşi 
repezi camera în diagonală şi vorbea: 

— Am săvârşit o greşeală uriaşă când am plecat de 
acolo. De ce, de ce dacă acolo mă simţeam bine. Acolo e 
locul meu, acolo scap de acest oraş, acolo găsesc încredere 


şi ataşament. Asta e. În aceasta constă fericirea, iar dacă 
nu fericirea, în orice caz sentimentul satisfacţiei, al 
utilității. Se pare că până la urmă e acelaşi lucru. 

Vorbea despre ei, vorbea despre el, numai despre ea nu 
amintea nimic Lucia însă nu făcea parte dintre acele femei 
care abandonează poziţiile aparent pierdute. Undeva, în 
subconştient se înfiripă numaidecât o hotărâre. În clipa 
următoare gândul se concretiză în cuvinte: 

— Plec cu dumneavoastră, domnule profesor. 

La început nu înţelese. 

— Ce spui? 

Lucia repetă: 

— Spun că plec cu dumneavoastră. 

— Excelent, se bucură. Dar aş prefera să mă vizitezi 
când mă aranjez acolo, când voi pune totul la punct. O să-ţi 
arăt totul. O să vezi cât e de frumos acolo şi cât de... 

— Nu, domnule profesor, îl întrerupse Lucia. Eu vreau 
să plec cu dumneavoastră. Să plec şi să rămân cu 
dumneavoastră. 

O privea şi nu-i venea să creadă. 

— Ce-s glumele astea? 

— Nu sunt glume. Plec cu dumneavoastră. 

— Ce idee absurdă! 

— De ce absurdă?! 

— Ce să cauţi dumneata la vârsta asta într-o 
înfundătură? Nu, nici nu avem ce discuta. 

— Şi totuşi plec, se încăpăţână. 

Wilczur se opri în faţa ei. 

— Dar aş putea să ştiu şi eu de ce? Ce să faci acolo? 

— Să vă ajut. 

— Dar eu nu am nevoie de nici un ajutor. 

— Nu vreţi să recunoaşteţi. La orice operaţie e nevoie de 
ajutor. 

Wilczur se burzului. 

— Pentru asta nu-i nevoie de ajutorul unui medic. E de- 
ajuns ajutorul unui băiat sau al unei femei din sat. 

— N-am să cred niciodată că un neiniţiat în medicină ar 
putea fi mai de folos decât un medic cu diplomă. Şi apoi 


chiar dumneavoastră spuneaţi că o să fie o mare afluenţă 
de bolnavi, că adeseori trebuia să încredinţaţi pansarea 
unor neiniţiaţi. Ştiu că vă pot fi de folos. De altfel şi 
dumneavoastră aveţi nevoie de o îngrijire de femeie. De ce 
să nu merg? Nici pe mine nu mă leagă nimic de Varşovia. 
Nimic nu mă ţine aici. 

Wilczur se enervă. 

— Asta-i foarte rău, fiindcă ar trebui să te ţină. Aici ai un 
câmp larg de acţiune, aici o să faci carieră, îţi găseşti un 
soţ potrivit. Dar de fapt nici nu avem ce discuta, de mine 
depinde dacă te iau sau nu, iar eu îţi spun de pe acum că 
nu te iau. M-ar mustra conştiinţa şi m-aş socoti cel mai 
mare ticălos dacă te-aş înmormânta în ţinuturile acelea 
îndepărtate. Eu sunt bătrân şi nu mai vreau nimic pentru 
mine. Mie îmi ajunge că pot sluji altor oameni. Dar 
dumneata, fată tânără, ai toată viaţa înainte, ai dreptul la 
fericire personală. 

Lucia scutură din cap. 

— Minunat. Dar nu luaţi în considerare faptul că 
fericirea mea personală constă tocmai în ajutorarea 
dumneavoastră. 

— Cai verzi pe pereţi. Peste câteva luni sau peste un an 
o să-ţi iasă astea din cap şi abia atunci o să te simţi 
nefericită, plictisită şi ursuză. lar eu va trebui să suport 
toate acestea conştient de propria-mi vinovăţie. Greşesc 
spunând că va trebui, fiindcă nu le voi suporta. Şi nu le voi 
suporta pentru că nu te iau cu mine, şi gata. Dacă vrei să- 
mi dovedeşti afabilitatea dumitale, ajută-mă să lichidez 
toată şandramaua asta. Mie mi-ar lua prea mult timp, iar 
eu ard de nerăbdare. Aş vrea să plec cât mai repede. 

Intransigenţa profesorului o făcu pe Lucia să nu mai 
revină la această temă. Polemica cu Wilczur era 
inoportună. Cu toate acestea nu încerca să-i întârzie 
pregătirile de plecare. A depus tot zelul ca să-i găsească 
cumpărători, s-a târguit cu ei. În acelaşi timp îl ajuta pe 
profesor să-şi facă cumpărăturile. 

În cele din urmă toate se apropiau de sfârşit. Plecarea a 
fost stabilită pentru paisprezece aprilie; cu o seară înainte, 


Wilczur şi-a luat rămas bun de la Lucia. Trenul lui pleca la 
şapte dimineaţa şi nu voia ca ea să se trezească atât de 
devreme şi să-l conducă la gară. 

— Când o să mă mai aranjez acolo, spunea Wilczur, am 
să-ţi scriu şi o să te invit. O să mă bucur mult dacă vei veni 
pentru câteva zile, ba chiar să-ţi petreci tot concediul. 

S-a despărţit de el cu multă căldură. Wilczur avu plăcuta 
surpriză să constate că nici nu insistase să-l conducă la 
gară. Era veselă sau poate că reuşea atât de bine să se 
prefacă, ca să nu-l supere. 

— Ce inimă bună are, îşi spuse Wilczur la despărţire. E o 
fată de aur. 

Şi deodată îi păru rău că îi respinsese atât de categoric 
propunerea de a-l însoţi. Dar imediat îşi reveni: 

— Nu. Asta trebuie să însemne o nouă viaţă, o nouă fază. 
De-acum nu mai e vorba de mine, ci de alţii. 

A doua zi la ora şase era la gară împreună cu Jozef şi cu 
multe geamantane, care trebuiau depuse la bagaje. În timp 
ce se plimba pe peron, înainte de plecarea trenului, tot 
trăgea cu ochiul la ceas. Ce-i drept el însuşi o rugase, 
insistase să nu vină, dar acum se simţea dezamăgit că 
Lucia nu venise. O clipă fu stăpânit de o profundă tristeţe, 
vecină cu apatia. 

Conductorii anunţară călătorii să urce în tren. Îşi luă 
rămas bun de la Jozef şi intră în compartimentul lui. Prin 
fereastra deschisă pătrundea snopul de raze ale soarelui. 
Se sprijini de fereastră şi privi peronul pustiu. Trenul porni 
punctual. Wilczur stătea la fereastră privind Varşovia care 
se îndepărta, oraşul acesta care l-a învins, l-a zdrobit şi 
iată că acum îl azvârlea ca pe un lucru de prisos, inutil. 

— Dumnezeu să-i ierte, Dumnezeu să-i ierte, repetau 
buzele lui, dar în inimă cuvintele acestea nu găseau nici un 
ecou. Inima lui era prinsă într-o strângere dureroasă, 
suferinţa dogorise, iar jalea împietrise. 

Iar acest groaznic sentiment al singurătăţii... 

Ştia că după ce va ajunge acolo, acest sentiment va 
dispărea, dar acum îi era peste măsură de greu. 

Roţile trenului huruiau trecând peste ultimele macazuri, 


cele din urmă case ale oraşului se îndepărtau cu o viteză 
accelerată, ultimele coşuri ale fabricilor monstrului se 
pierdeau la orizont. 

În spate auzi zgomotul uşii de la compartiment. 

Se întoarse. 

În faţa lui stătea Lucia cu o valiză în mână. 


Capitolul VII 


Când a venit dimineaţa la spital, doctorul Kolski a găsit 
pe biroul lui o scrisoare semnată de Lucia. li recunoscuse 
imediat scrisul şi cu cea mai mare curiozitate deschise 
plicul gros. În el erau câteva bancnote şi două coli de 
hârtie. 

Pe prima citi: 


„Dragă domnule Jan, 

Datorită faptului că plecarea mea a survenit atât de 
inopinat, nu am avut timp să-mi iau personal rămas bun de 
la dumneata, şi te rog să nu fii supărat. Imprejurările m-au 
făcut să plec din Varşovia pentru un timp îndelungat, poate 
pentru totdeauna. La despărțire vreau să te rog ceva. Și 
anume: nu am reuşit nici măcar să-mi prezint demisia 
conducerii spitalului. O alătur în scris şi împreună cu ea 
înapoiez şi salariul pe ultima lună, pe care te rog să 
binevoieşti a-l depune la casierie. Vreau să fiu cu totul în 
ordine faţă de această instituţie, cu toate că mi se cuvine 
un concediu. Sunt convinsă că domnul profesor 
Dobraniecki va primi ştirea demisiei mele cu deplină 
satisfacţie. Trebuie să adaug că şi mie despărţirea de 
spital, aşa cum este el astăzi, îmi produce o mare uşurare. 
Îţi transmit cele mai bune urări. Sunt convinsă că se vor 
realiza, fiindcă sunt sincere şi pentru că le meriţi. Mă voi 
gândi la dumneata. Dacă în viaţa mea se va petrece ceva 
demn de semnalat, poate am să-ţi scriu. Salutări tuturor. In 
mod special te rog să-l saluţi din partea mea pe pacientul 
din camera 116 şi îi urez însănătoşire grabnică. 

O strângere cordială de mână, Lucia.” 


Kolski citi de trei ori scrisoarea, fără să-i poată înţelege 
conţinutul. Surpriza era atât de mare, încât întreaga lui 
conştiinţă se revoltă împotriva faptului împlinit, împotriva 
noii situaţii. 

După ce îşi reveni, telefonă numaidecât la Lucia acasă, 


dar telefonul ei nu răspundea. leşi în goană din spital, sări 
în primul taximetru întâlnit şi se duse în strada Polna. 
Administratorul casei nu ştia să-i dea nici o explicaţie. 
Domnişoara doctor şi-a vândut mobila şi a plecat astăzi 
dimineaţă la gară. Când a întrebat-o ce adresă să treacă în 
cartea de evidenţă, i-a declarat că pleacă într-o călătorie şi 
că nici ea nu ştie unde. 

— În călătorie? întrebă Kolski. 

— Aşa mi-a spus. 

— Şi la ce gară s-a dus? 

— Asta nu mai ştiu. 

— Mulţumesc, mormăi Kolski, punându-i în mână un 
bacşiş. 

Se întoarse din stradă, îl ajunse pe administrator şi îl 
întrebă: 

— La ce oră a plecat domnişoara doctor? Cât putea să fie 
ora? 

Administratorul se scărpină în cap şi răspunse: 

— Cred că nu era încă şase. 

— Aşa de dimineaţă, observă Kolski. Dar poţi să-mi spui 
dacă a plecat singură sau a condus-o cineva? 

Administratorul scutură din cap. 

— Nu, nimeni. 

Din Polna, Kolski se duse direct la gară şi constată că 
între orele şase şi şapte plecau trenuri în toate direcţiile şi 
era imposibil de stabilit care era trenul Luciei. Işi propuse 
să cerceteze mai amănunţit mersul trenurilor, dar 
deocamdată trebuia să se întoarcă la spital. Tot drumul şi-a 
bătut capul cu această întâmplare deprimantă. În primul 
rând, încerca să raţioneze metodic care sunt motivele, 
motivele plecării. Faptul că a părăsit spitalul era absolut 
de înţeles. Nu-l suferea pe Dobraniecki, nu reuşea să-i 
ierte lui şi altora cazul lui Wilczur. Dar de ce a plecat din 
Varşovia? În orice clipă, datorită relaţiilor sale, prin 
intermediul colegilor şi prietenilor, Kolski putea să-i 
găsească un loc cel puţin la fel de bun ca cel din spital. 
Atunci de ce nu i-a spus nici un cuvânt? În plus nu i-a scris 
adevărul. Dacă a avut timp să-şi vândă mobila şi toate 


lucrurile din casă, putea măcar prin telefon să-şi ia rămas 
bun de la el. Totul părea învăluit în mister. 

Kolski se îndoia că ar putea fi vorba de un bărbat. Lucia 
nu era o femeie care să se lase brusc fermecată, şi apoi era 
îndrăgostită de Wilczur. Nu putea fi vorba nici de familia 
ei, nişte rude mai îndepărtate, stabilite undeva pe lângă 
Sandomierz sau pe lângă Sieradz, cu care nu întreținea 
nici un fel de relaţii. 

Toată ziua Kolski a umblat şi a lucrat posomorât. Spre 
seară s-a prezentat la Dobraniecki şi, înmânându-i demisia 
Luciei, îi spuse: 

— Nu reuşesc să-mi explic plecarea neaşteptată a 
doctoriţei Kanska. Trebuie să fi intervenit ceva important. 
Dumneavoastră nu ştiţi nimic? 

Dobraniecki citi atent declaraţia Luciei şi ridică din 
umeri: 

— Nu ştiu nimic şi chiar mă mir că doctoriţa Kanska se 
desparte în felul acesta de spital. Bineînţeles, fii amabil şi 
înapoiază-i banii aceia. O nimica toată. Poţi să-i scrii şi că 
mi-am exprimat uimirea. 

— Nu pot să-i scriu, domnule profesor, pentru că nu mi-a 
lăsat adresa. Sunt foarte neliniştit şi bănuiesc că s-a 
întâmplat ceva grav. A vândut totul din casă şi a plecat 
într-o direcție necunoscută. Am telefonat la toate 
cunoştinţele ei şi nu am putut afla nimic. 

— Dar profesorul Wilczur nu ţi-a putut furniza nici o 
informaţie? 

Kolski deschise larg ochii. 

— Nu m-am adresat profesorului Wilczur. De unde să 
ştie el? 

Dobraniecki izbucni în râs. 

— Dumneata eşti încă foarte neexperimentat, dragă 
colega. Dacă aş fi convins că nu te-aş jigni spunându-i 
naiv, atunci exact aşa ţi-aş spune. 

— Nu înţeleg nimic, domnule profesor. 

— Ah, nu-i chiar atât de complicat, spuse pe un ton 
detaşat Dobraniecki. De obicei persoana cea mai bine 
informată cu privire la o femeie este amantul ei. 


Lui Kolski i se ridică brusc tot sângele în cap. În prima 
clipă ar fi vrut să se ridice şi să-l lovească pe Dobraniecki 
drept în faţă, pe urmă privirea lui întâlni privirea 
batjocoritoare a profesorului. Şi deodată parcă toţi muşchii 
i se atrofiaseră, iar nervii i-au fost atinşi de paralizie. 

— Ah, da, îi umbla prin cap. Ticălosul ăsta are dreptate... 
Cât am fost eu de prost, de naiv. 

Jucându-se flegmatic cu creionul, Dobraniecki mai 
adăugă: 

— Şi apoi nu cred că pupila noastră a plecat din 
Varşovia. Faptul că a vândut totul din casă nu înseamnă că 
s-a mutat în alt oraş, putea să se mute, să zicem, şi la un 
prieten. Am impresia că găsirea domnişoarei Kańska nu-ţi 
va pricinui nici dificultăţi prea mari, dar nici o... plăcere 
deosebită. 

Kolski ieşi pe jumătate năucit din cabinetul lui 
Dobraniecki. Bănuielile avansate de profesor se amplificau 
în el, se umflau, îi inundau creierul cu sânge, îi strângeau 
pumnii într-o furie neputincioasă, cereau când răzbunare şi 
pedeapsă, când îl făceau să plângă... S-a sculat de câteva 
ori noaptea, s-a îmbrăcat şi a vrut să alerge la vila 
profesorului Wilczur. Îşi formulase în minte acuzaţii 
zdrobitoare, pe care să i le azvârle profesorului drept în 
faţă, cuvinte de dispreţ cu care să o stigmatizeze pe Lucia, 
pe urmă iar plângea şi era disperat că de fapt nu are nici 
un drept nu numai asupra sentimentelor ei, dar nici să-i 
judece faptele. Nu e nimic pentru ea. Un simplu coleg în 
faţa căruia nu e obligată să dea explicaţii asupra faptelor 
sale. Se duce acolo şi ce-i spune?... M-ai minţit în 
scrisoare... M-ai dezamăgit... Cuvinte goale. 

Spre dimineaţă a revenit la gânduri mai optimiste. 
Dobraniecki e un om rău şi de aceea îi judecă pe toţi 
oamenii la fel. E imposibil ca Lucia să fie amanta cuiva. 
Ochii ei priveau prea curajos, prea luminos. Nu avea nimic 
dintr-o uşuratică. Exceptând adoraţia aceea, adoraţia 
platonică pentru Wilczur, era un om în adevăratul înţeles 
al cuvântului. 

S-a dus dimineaţa la spital obosit şi zdrobit. Au urmat 


vizita prelungită a bolnavilor, asistenţa la câteva operaţii. 
Se simţea nespus de obosit. Fără să vrea, trecând pe 
coridor, îşi aruncă de câteva ori privirile în camera 
interniştilor. Ea stătea întotdeauna la biroul acela, 
frumoasă în halatul ei alb, cu chipul grav şi înţelept, cu 
părul auriu... Aşa au trecut trei zile. De o sută de ori a pus 
mâna pe receptor, ca să-i telefoneze profesorului Wilczur, 
de o sută de ori s-a pornit şi s-a întors de la mijlocul 
drumului spre Aleea cu lilieci. Se temea. Prefera 
incertitudinea în locul confirmării bănuielilor scabroase ale 
lui Dobraniecki. În sfârşit, în a patra zi, complet liniştit, 
gata de orice, resemnat, se hotări să afle adevărul. Oricât 
de neplăcut ar fi fost. Cel puţin o va vedea, va schimba cu 
ea câteva cuvinte, îi va auzi vocea. 

Apropiindu-se de vila profesorului, mai ezită o clipă, dar 
ezitarea trecu repede. Era seara. Se aştepta să zărească 
ferestrele luminate, dar vila era cufundată în întuneric. Se 
opri lângă gard şi ascultă multă vreme până când apăsă pe 
butonul soneriei. În liniştea din jur auzea sunetul soneriei 
în interiorul vilei. Mai aşteptă câteva minute şi sună din 
nou. Încă o dată şi încă o dată. Înăuntru ori dormeau toţi, 
ori nu era nimeni. 

În clipa aceea zări pe portiţă o tăbliță atârnată. Aprinse 
un chibrit şi citi: 

„Vilă de închiriat imediat. ” 

Chibritul îi fripse degetele. Nici nu simţi. Prin minte îl 
fulgeră un gând: 

— A plecat. Au plecat împreună... N 

A doua zi s-a dus din nou pe Aleea cu lilieci. In grădina 
din fața vilei un om săpa straturile. Nu se puteau afla prea 
multe de la el. 

Într-adevăr vila era de închiriat, fiindcă profesorul 
Wilczur se mutase. 

— Când a plecat profesorul? 

— Păi, în paisprezece. 

Data se potrivea cu data plecării Luciei. 

— Dimineaţa? 

— Dimineaţa devreme. 


— Şi nu ştii încotro? 

— De unde să ştiu? Dacă cineva ştie, atunci numai Jozef. 
El l-a condus pe domnul profesor la gară. 

— Şi unde-i acest Jozef? 

— Nici asta nu vă pot spune. Aici şi-a încheiat slujba şi 
cred că munceşte în altă parte. Mie nu mi-a spus unde. Dar 
staţi puţin... Imediat, imediat... Are nişte rude în strada 
Tamka. "Ţin o spălătorie. Aţi putea afla de la ei. 

Pe Tamka erau câteva spălătorii. Trecând pe la fiecare, a 
ajuns şi la cea căutată. Într-adevăr aparţinea mătuşii 
servitorului profesorului Wilczur. O femeie grasă, cu 
obrajii foarte roşii şi cu nişte ochi mici, sfredelitori, îl primi 
neîncrezătoare pe Kolski. 

— Dar dumneata ce treabă ai cu el? 

— Aş vrea să mă văd cu el, o lămuri Kolski. 

— Eşti de la poliţie cumva? 

— Da’ de unde! 

— Atunci poate în legătură cu slujba? Dacă-i aşa, e prea 
târziu, fiindcă nepotul meu şi-a găsit slujbă. E ocupat până 
în septembrie. Dar dacă vrei, lasă adresa şi se prezintă el 
în septembrie. 

— Dar la cine lucrează? Aţi putea să-mi daţi adresa? 

— Asta nu mai ştiu. Mi-a spus numai că pe un vapor. S-a 
angajat steward. 

— Pe un vapor... Hm... Nu ştiţi cumva, ar fi putut să vă 
spună, unde a plecat profesorul Wilczur? 

Femeia ridică din umeri. 

— De ce să-mi spună mie aşa ceva. De unde să ştiu eu? 

— Vă rog să mă iertaţi. 

Kolski se înclină şi plecă. 

Aci se pierdea şi ultima urmă. 

În aceeaşi seară Dobraniecki dădea o recepţie la care 
era invitat şi Kolski. Doamna Nina pleca pe vară în 
străinătate, pentru a-şi reface sănătatea, cum spunea ea. 
Doamna Nina arăta înfloritoare. Vioaie, veselă, spirituală şi 
fermecătoare, trecea de la un grup la altul. 

Când îl zări pe Kolski stând singur lângă uşa budoarului, 
îl luă de braţ şi îl conduse pe terasă. Soţul îi furnizase 


informaţii amănunțite despre necazurile lui. Acum i se 
părea mai interesant şi chiar mai atrăgător decât înainte. 
Farmecul romantismului o îndemna întotdeauna spre 
cuceriri. Acest medic tânăr, îndrăgostit de colega lui, care 
l-a părăsit pentru un profesor bătrân, putea să intereseze 
ca o poziţie greu de cucerit. De altfel îl remarcase de mult. 

— Cred că nu sunt prea indiscretă, începu, dacă-ţi 
mărturisesc că bănuiesc de ce eşti atât de trist. 

Kolski nu răspunse. 

— Poate m-am exprimat greşit. Dumneata ai folosi 
cuvinte mult mai dure, nu-i aşa?... Deprimare, ori poate 
disperare sau tragedie?... Te înţeleg... Şi eu am avut 
cândva o dragoste nefericită. Ştiu ce simte omul în 
asemenea clipe. Ai sentimentul că atârni deasupra unei 
prăpăstii, nu-i aşa? 

Vocea ei moale, caldă şi cordialitatea ei făceau impresia 
unei compasiuni sincere. Văzduhul era plin de mireasma 
liliecilor care creşteau în tufe dese în jurul vilei. Adierile 
uşoare mai aduceau din parc şi alte miresme. In strada 
Frascati primăvara era în toi, iar seara - călduroasă. 

— Aşa este, spuse Kolski. 

Nina se sprijini de balustradă şi continuă: 

— Ţin minte, era tot primăvara. Stăteam aici, pe aceeaşi 
terasă, când am primit scrisoarea. Scrisoare de la el. Cât 
de îngrozitor de reci sunt aceste scrisori. Le ţii în mână ca 
pe o bucată de gheaţă şi parcă te frige răceala lor. Iar în 
interior cuvinte banale, corecte, rigide, politicoase. 
Aşezate în rânduri ca nişte servitori în costume de gală, cu 
chipurile  împietrite.  Că-i pare foarte rău... că 
împrejurările... că nu poate personal, fiindcă a apărut o 
situaţie neaşteptată. Şi din toate acestea rezultă acel 
ucigător „nu te iubesc”. Un nemilos „te las”... Şi de ce să 
mai faci risipă de atâtea fraze rotunde, de atâtea lozinci 
lustruite. 

Făcu o pauză şi adăugă: 

— Nici nu-ţi poţi închipui cât am fost de nefericită... 

Kolski o privi în ochi şi spuse: 

— Eu pot. 


— Ai iubit-o mult? 

— Mult? Kolski răspunse după o clipă de gândire: Nu 
ştiu dacă mult. Nu am nici un termen de comparaţie. O 
iubesc numai pe ea, şi în afară de ea n-am mai iubit pe 
nimeni... Şi nici n-o să iubesc. 

— Da, confirmă cu o mişcare a capului. Aceasta este 
adevărata iubire. O recunosc. Pentru că şi eu gândeam 
atunci aşa. Tocmai credinţa că nu vei mai iubi niciodată pe 
nimeni este dovada dimensiunii sentimentelor, a 
sincerităţii şi profunzimii lor. Şi mă revoltă cei care nu pot 
înţelege că omul care iubeşte a doua oară a putut iubi cu 
adevărat şi prima dată. 

Kolski ridică privirile spre ea. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

— În primul rând că omul trăieşte, că tot ce trăieşte se 
schimbă. Pentru că însăşi viaţa nu este altceva decât o 
continuă schimbare, nu-i aşa? 

— Da. Din punct de vedere ştiinţific... 

— Nu numai din punct de vedere ştiinţific, îl întrerupse 
ea. Şi noi ne schimbăm. Şi acum spune-mi dacă iubirea 
mea de acum câţiva ani ar fi jignită, diminuată sau anulată 
fiindcă iubesc pe altcineva? De o sută de ori nu. Atunci am 
iubit cu toată simţirea şi gândul meu, cu toată fiinţa mea, 
indivizibilă, şi nu exista în mine loc pentru nimic altceva, 
eram toată înrobită de iubire. Dar nu eram eu, cea de 
astăzi, pe care o vezi în faţa dumitale. Aceasta este cu totul 
altă fiinţă. Până şi continuitatea dintre mine şi cealaltă a 
fost tăiată, întreruptă brutal. Natura nu suportă vidul. 
Există un proverb latinesc... 

— Natura horret vacum, completă Kolski. 

— Exact. Poţi iubi statornic şi devotat toată viaţa numai 
dacă dragostea este întreţinută, dacă trăieşte în noi. Dacă 
trăieşte, înseamnă că nu e doar o mumie, o relicvă, ci o 
parte din sufletul nostru şi împreună cu el străbate toate 
transformările noastre. În caz contrar se mumifiază 
treptat, iar noi îi înălţăm undeva, într-o bisericuţă a inimii, 
un altar trist, în care cultul se practică doar în clipele de 
amintire. O poate înlocui numai o altă viaţă, dacă suntem 


atât de norocoşi încât să o întâlnim. 

— Vorbiti foarte ciudat, interveni Kolski derutat. 

— Ciudat?... Spun adevărul, spun ce am trăit, ce am 
gândit, ce văd în mine însămi. Şi îţi spun dumitale, fiindcă 
ştiu în ce stare de spirit eşti, ştiu că dumneata, cu 
subtilitatea şi delicateţea sentimentelor dumitale, eşti 
capabil să mă înţelegi. 

Kolski era uşor surprins. Până acum avea impresia că 
doamna Dobraniecka nu-i acordă o atenţie mult mai mare 
decât altor colaboratori ai soţului ei. Nu putea să nu se 
simtă măgulit de faptul că această superbă doamnă, 
renumită prin frumuseţea şi eleganța ei, îl cunoaşte atât de 
bine. 

— Vă sunt cu adevărat foarte recunoscător pentru 
această dovadă de... pentru bunăvoința... pentru părerea 
atât de amabilă despre mine. 

— Nu-mi mulţumi. Voi fi foarte sinceră cu dumneata. 
Recunosc că nu e deloc frumos din partea mea că-ţi 
vorbesc despre ceva care îţi redeschide o rană proaspătă. 
Şi te rog să-mi ierţi acest act egoist. 

— Egoist?... se miră Kolski. 

— Da, domnule Jan. Nu ştiu ce părere ţi-ai făcut despre 
mine. Probabil că şi dumneata socoteşti ca toţi ceilalţi că 
nu-mi lipseşte decât laptele de pasăre, că sunt fericită şi 
nu-mi doresc nimic mai mult. Aşa să fie?... Ah, fireşte, 
Jerzy mă iubeşte, îmi asigură bunăstare, nu-mi refuză 
nimic. Nimic din ceea ce este preţios pentru majoritatea 
femeilor. Dar noi femeile, preţuim cel mai mult acea 
apropiere sufletească pe care ne-o poate oferi bărbatul 
iubit. Înţelegi? 

— Da, doamnă. 

— Soţul meu însă este prea absorbit de ştiinţă şi de 
muncă, şi apoi are o părere prea rigidă faţă de problemele 
omeneşti. În aceste chestiuni este intransigent. Crezi că aş 
putea să-mi permit faţă de el să mă destăinui, să-i 
împărtăşesc gândurile mele cu privire la lucruri atât de 
importante pentru mine? Nu, eu îţi sunt dumitale 
îndatorată că vrei să mă asculţi. Poate că e o cruzime din 


partea mea, dar te rog să mă ierţi. Cu care dintre sutele de 
cunoscuţi aş putea vorbi în acest fel, de a cărui discreţie aş 
putea fi atât de sigură? 

Kolski tuşi. 

— Din acest punct de vedere vă puteţi bizui pe mine. 

Doamna Nina îi atinse uşor mâna cu vârfurile degetelor. 

— Nu m-am îndoit nici o clipă. Şi pentru că astăzi e 
noaptea sincerităţii, nu vreau să-ţi ascund nimic. În zilele 
acelea triste, când am primit scrisoarea aceea de gheaţă, 
am fost aproape de sinucidere. Şi nu ştiu cum s-ar fi 
sfârşit, eram pe atunci încă foarte tânără şi lipsită de 
experienţă. Era prima mea mare iubire. Din fericire soarta 
mi-a scos în cale un om. Era un om bun şi înţelept, care a 
trecut prin multe în viaţă, care ştia să privească în inimile 
altora. Era frumos din partea lui. Nu voia nimic de la mine, 
nu voia nimic pentru el. Pur şi simplu voia să mă ajute să- 
mi  vindec disperarea. Ah, n-am să uit niciodată 
convorbirile acelea lungi cu el, destăinuirile acelea, 
sfaturile bune şi prietenoase, priceperea de a privi în cele 
mai ascunse unghere ale inimii mele. De fapt eu nu mă 
închideam în faţa lui. Dimpotrivă. Spuneam ce simţeam. 
Iar el era pentru mine un adevărat doctor. 

Zâmbi. 

— Îi spuneam doctorul inimii mele. 

Kolski întrebă: 

— Dar era într-adevăr medic? 

Doamna Nina scutură negativ din cap. 

— Nu. De fapt nu era nimic. Dar în vremea aceea el era 
totul pentru mine. Era un mare dar al destinului. De atunci 
mă simt îndatorată întregului univers. Atâta îmi doresc să 
pot oferi cuiva un dar asemănător. Bineînţeles, ştiu că nu 
pot fi un doctor de inimi tot atât de bun ca omul acela. Imi 
lipseşte şi înţelepciunea şi profunzimea privirii şi 
delicateţea mângâitoare a atingerii lui. 

Cum ea tăcu, Kolski crezu de cuviinţă să se 
împotrivească. 

— Ce spuneţi, doamnă?! 

— Crezi că?... 


Kolski nu credea nimic. Se simţea stingherit şi avea 
impresia că doamna Dobraniecka îi spusese lui toate 
acestea din greşeală, luându-l drept altcineva. Totuşi i se 
părea fermecătoare şi plină de bunătate. Nu bănuise la 
această doamnă plină de mândrie atâtea disponibilităţi 
sentimentale. 

— Sunteţi foarte bună, doamnă, spuse el. 

Se aşternu tăcerea. Din salon se auziră frânturi de 
muzică. Doamna Nina rupse tăcerea. 

— Am cunoscut-o foarte puţin pe domnişoara Kańska. A 
fost de câteva ori la noi şi mi-a făcut o impresie pozitivă. 
Se pare că este una dintre acele femei contemporane care 
vor şi ştiu să lupte pentru existenţă. Soţul meu îi preţuieşte 
mult aptitudinile. Am auzit de la el întotdeauna cuvinte de 
apreciere, şi dumneata ştii că nu e un om indulgent. 

— Ah, da, recunoscu Kolski. 

— Nu te va mira faptul că m-a interesat această fată 
fermecătoare. Şi nu am primit indiferentă ştirea că vă 
leagă o simpatie reciprocă. 

— Din păcate nu reciprocă, spuse îndurerat Kolski. 

— Asta s-a dovedit abia acum şi a fost o surpriză pentru 
mine. Cine putea să bănuiască? Ce-i drept, nu o dată 
auzeam prin spital şi prin alte părţi zvonuri care-i lezau 
buna reputaţie. Eu le respingeam revoltată. Eram 
convinsă, nu mai puţin decât dumneata, că relaţia ei cu 
Wilczur se bazează exclusiv pe admiraţie. Măcar din 
consideraţie pentru vârstă lui. E aproape un moşneag. 
Cine să bănuiască! Tânără, frumoasă, independentă, 
aparent  neprihănită, dezinteresată... Şi deodată vine 
această veste, ca trăsnetul din cer senin... 

— Nu tot ce străluceşte e aur, spuse sentenţios Kolski. 
Simţea amărăciune, repulsie şi dispreţ faţă de lumea 
întreagă. 

Doamna Nina îi atinse iar mâna. 

— O, nu, domnule Jan, nu ai dreptul s-o condamni. De 
unde poţi şti dumneata ce împrejurări morale sau... 
materiale au determinat-o să devină prietena unui bărbat 
bătrân şi neatrăgător. Viaţa, chiar şi viaţa unei fete atât de 


tinere este plină de enigme şi de taine. Nu poţi privi aceste 
lucruri superficial, nu le poţi lua á Ja lettre. O judeci prea 
aspru. Îţi dau dreptate că pentru un observator din afară, 
ea nu va fi decât metresa domnului Wilczur. Dar noi care 
am cunoscut-o nu putem simplifica lucrurile chiar aşa. 
Trebuie să existe nişte motive care au făcut-o să ţină la el. 
În definitiv Wilczur nu mai are mult de trăit şi se zice că i-a 
mai rămas multă avere. 

Această mişcare era însă prea forţată. Doamna Nina îşi 
plasase greşit lovitura, care nu numai că nu şi-a atins ţinta, 
dar a stârnit şi o reacţie violentă. 

Kolski îşi încruntă sprâncenele şi spuse pe un ton uşor 
iritat: 

— Nu-i adevărat, doamnă. Ştiu cu certitudine că 
profesorul Wilczur este complet ruinat. Dar chiar dacă ar fi 
milionar, asta nu ar avea nici cea mai mică importanţă 
pentru domnişoara Lucia. Vă asigur, fiindcă ştiu că pentru 
ea aspectele materiale sunt inexistente. Nu, doamnă, ea 
este prea generoasă, iar altruismul ei mă uimea. Adeseori 
îi dădeam eu pacienţi înstăriți, dar ea îi refuza pe motiv că 
nu avea timp şi ştiţi dumneavoastră cum îşi folosea ea 
timpul?... Trata gratuit în diferite orfelinate şi aziluri. 

Doamna Nina se retrase pe vechile poziţii. 

— Întotdeauna am avut această părere despre ea, spuse 
apăsat. Întotdeauna. Recunoaşte însă că şi dumneata te 
pierzi căutând motivele acestui pas. Numai o dragoste 
neţărmurită ar explica totul. De acord, există cazuri în care 
fete tinere îşi pierd capul sau chiar se îndrăgostesc de 
bărbaţi mai în vârstă. E posibil ca şi aici să avem de-a face 
cu un caz asemănător, cu toate că nu cred, chiar şi pentru 
că doctoriţa Kańska mi-a lăsat întotdeauna impresia unei 
fiinţe sănătoase atât fizic cât şi psihic, ori nu există nici o 
îndoială că dragostea pentru un om atât de bătrân trebuie 
socotită ca ceva anormal, potrivnic naturii... 

Din nou se lăsă tăcerea. 

— Am auzit odată că magia constă nu atât în tratarea 
bolnavilor, cât în sugestionarea lor că se simt mai bine. Se 


1 Exact (trad. din lb. fran.). 


zice că nu de mult a fost demascat un vraci din 
Malopolska, care utilizând hipnoza, lua banii ţăranilor 
naivi, iar soțiilor şi fiicelor lor, ceea ce îi puteau oferi. 
Lumea e plină de mistere şi niciodată nu m-am încumetat 
să le dezleg. Ştii ce principiu am adoptat? 

— Nu, doamnă. 

— Pur şi simplu când întâlnesc ceva inexplicabil, ceva 
care sub veşmântul misterului poate să ascundă o 
monstruozitate, trec repede mai departe. Prefer să rămân 
cu convingerea că lumea e frumoasă, iar faptele oamenilor 
nobile şi înțelepte. În felul acesta mă feresc pe mine de 
orice murdărie. Trec mai departe şi oricât de mult aş vrea 
să pătrund necunoscutul, renunţ. Te rog să mă crezi că e 
un principiu sănătos. 

— Nu te poţi îndepărta de orice atât de uşor, interveni 
grav Kolski. 

— Cine vorbeşte de lucruri uşoare?! Voind să te respecţi 
pe tine şi să-ţi consolidezi propriile virtuţi, trebuie să 
abordezi lucrurile grele. Nu-i greu să frângi un pai, nu-i 
greu să renunţi la un aliment care nu-ţi place. După 
părerea mea un om ca dumneata este menit să învingă în 
el cele mai mari greutăţi. Dumneata eşti un om curajos. 
Dacă ai fi trăit în timpul colonizării Americii, cu siguranţă 
ai fi fost unul dintre pionierii ei. 

Pe terasă ieşi profesorul Dobraniecki şi strigă: 

— Nina, domnul ministru pleacă şi vrea să-şi ia rămas 
bun de la tine. 

— Vin numaidecât, spuse ridicându-se şi întinzându-i 
mâna lui Kolski. Îţi mulţumesc. A fost o discuţie 
fermecătoare. Atât de rare sunt aceste clipe în viaţa mea. 
Îmi pare nespus de rău că plec. Din păcate totul e hotărât 
şi pregătit. Nu pot să-mi amân plecarea. Dar am să mă 
străduiesc să-mi reduc şederea în străinătate. Atâtea aş 
mai avea să-ţi spun, atâtea aş vrea să aud de la dumneata. 
Îmi dai voie să-ţi scriu?... 

Uluit încă de la început, Kolski se pierdu complet. 

— Dar vă rog. Vă voi fi recunoscător. 

Se aplecă mult sărutându-i mâna. Când se îndreptă, ea 


nu mai era pe terasă. 

Se întorcea acasă ametit. Ca să-şi mai adune gândurile, 
trecu pe lângă casa în care locuia şi porni la plimbare pe 
Aleile Ujazdowskie. Se lumina de ziuă. Deasupra parcului 
Lazienki, cerul părea acoperit cu un argint cenuşiu. Se 
aşeză pe o bancă şi începu să-şi orânduiască impresiile. Nu 
se socotea un om prost şi nici nu era în realitate. In ceea 
ce spunea doamna Nina simţise imediat ura împotriva 
Luciei, mascată cu complimente atât de rafinate, îi lua 
apărarea, dar în realitate voia să o discrediteze în ochii lui. 
Cu ce scop însă? Să fie cumva plecarea Luciei legată de 
persoana doamnei Dobraniecka?... Nu, exclus. Mai exista o 
explicaţie, dar Kolski avea o părere prea modestă despre el 
însuşi ca să poată bănui că această superbă doamnă se 
îndrăgostise tocmai de el. 

În orice caz, discuţia cu ea trebuia să facă şi a făcut 
asupra lui o impresie foarte puternică. Doamna 
Dobraniecka şi-l câştigase cu destăinuirile ei, îl fascinase 
prin felul ei de a fi şi prin nivelul de abordare a acestor 
grele şi complicate probleme, pentru a căror formulare el 
personal dispunea de cuvinte atât de simple ca iubire, ură, 
gelozie. 

Adormind, se gândea: 

— Ciudată, neobişnuită femeie...? 


Capitolul VIII 


Lucia râdea vesel, senin. 

— Vedeţi că şi aici vă pot fi de folos, spunea în timp ce 
deschidea valiza şi scotea din ea sandvişurile învelite în 
hârtie cerată. Aţi leşina de foame fără mine. 

— Te-ai gândit şi la asta, se mira Wilczur. 

— Nu m-am gândit deloc. Am telefonat la informaţii şi 
am aflat că trenul acesta nu are vagon restaurant. De aici 
nu era greu de tras concluziile ce se impuneau. Cum ştiam 
că aţi plecat de acasă, fără micul dejun, din prevedere, m- 
am aprovizionat cu tot ce vedeţi. 

— Dar asta-i o adevărată cămară. 

— Nu vă fie teamă, domnule profesor. Cea mai apropiată 
gară înzestrată cu bufet, în care trenul staţionează mai 
mult, va fi abia la ora unsprezece. Vă asigur că până atunci 
nu va mai rămâne aproape nimic din această cămară. 

Previziunile Luciei s-au adeverit întru totul. Pofta de 
mâncare era favorizată nu numai de dimineaţa timpurie şi 
de voiaj, ci şi de buna lor dispoziţie. După o scurtă 
consternare şi o serie de reproşuri, pe care i le-a făcut 
Luciei, Wilczur a trebuit să se împace cu faptul împlinit, iar 
împăcarea i-a venit cu atât mai uşor, cu cât, în fond, deşi 
nu-i venea să recunoască, era bucuros de nesubordonarea 
ei. 

Asculta cu atenţie proiectele Luciei. Nu intenţiona să-şi 
limiteze munca la ajutorul acordat lui Wilczur. Concepuse 
un întreg plan de acţiune. Işi propunea să se ocupe de 
propagarea igienei în localităţile din împrejurimi, mai ales 
a igienei locuinţelor. La rândul lui, Wilczur îi făcea 
cunoscute condiţiile pe care le vor întâlni acolo. li vorbea 
despre oameni, despre relaţiile şi obiceiurile de la moară, 
din târguşor şi din împrejurimi. 

Erau atât de absorbiți de discuţie, încât nici nu auziseră 
zgomotul făcut de uşa uşor întredeschisă şi nu observaseră 
mâna care se strecurase prin deschizătură. Se strecurase 
repede şi pentru scurt timp, atât cât îi fusese necesar ca 


printr-o mişcare abilă să se afunde în buzunarul paltonului 
lui Wilczur, agăţat imprudent chiar lângă uşă. 

Posesorul mâinii o retrase fără zgomot împreună cu 
conţinutul buzunarului şi tot fără zgomot închise uşa. Apoi, 
fără să piardă timpul, părăsi repede vagonul, mai străbătu 
prudent două, trei vagoane şi se opri pe coridorul pustiu. 
Se uită atent împrejur, apoi scoase de la piept un portofel 
destul de umflat. Fluieră încet şi prelung la vederea 
teancului gros de bancnote, pe care cu o mişcare sigură le 
ascunse în buzunar. În portofel rămăseseră numai actele, 
care nu aveau nici o valoare pentru el. Tocmai voia să 
arunce portofelul pe fereastră, când îi sări în ochi o 
hârtiuţă verde asemănătoare dolarului. O scoase dintre 
celelalte şi citi: 

„Am primit de la profesorul Rafat Wilczur...” 

Mâna pusă în mişcare încremeni în aer. Scoase un nou 
fluierat şi îşi vâri degetele în portofel. Paşaportul, 
legitimaţia, cărţile de vizită. Nu exista nici o îndoială cine 
era proprietarul portofelului. 

Duse încet mâna la buzunar, scoase bancnotele proaspăt 
încasate şi le aşeză la locul lor, apoi puse portofelul în 
buzunar şi porni mult mai încet înapoi. Găsi cu uşurinţă 
compartimentul. Prin uşa uşor întredeschisă se vedea 
paltonul maro. 

De data aceasta deschise uşa fără nici o măsură de 
precauţie şi intră în compartiment. 

La început nu l-au recunoscut. Era îmbrăcat într-un 
costum aproape elegant, în carouri cenușii, şi o gambetă 
uşor şifonată. Nu-l mai văzuseră niciodată într-o asemenea 
îmbrăcăminte. 

Profesorul Wilczur îl privi îndelung şi strigă cu 
surprindere: 

— Jemiol! 

— Ha, ai ghicit, împărate. Ce să fac?! Am fost identificat. 
E tot mai greu să călătoreşti incognito prin Polonia. 
Respectele mele, doamnă. Ce-i expediţia asta medicală? Vă 
duceţi să tăiaţi pe cineva în provincie? Să nu mai fie carne 
la Varşovia?... 


Îl privi atent şi întrebă, ridicându-şi pălăria deasupra 
capului: 

— Ei, ori poate că aceasta e cea mai potrivită clipă 
pentru prezentarea felicitărilor? Per Bacco! Seamănă cu 
un voiaj de nuntă. 

Wilczur se înroşi. Lucia însă izbucni în râs. 

— Din păcate - nu. 

— Nu?... răsuflă parcă uşurat Jemiol şi aşezându-se 
comod spuse: Atunci pot rămâne cu voi fără a-mi leza 
demnitatea. 

— Dar unde mergeţi? întrebă Lucia. 

— Astăzi e la modă „călătoria în necunoscut”. 
Originalitatea călătoriei mele constă în aceea că factorul 
moderator este cu adevărat întâmplarea, adică momentul 
în care controlorul reuşeşte să constate că nu posed bilet. 
Controlorii au prejudecata că numai posesorii de bilete 
călătoresc cu trenul. Eu personal încerc, întotdeauna, în 
timpul vacanței de vară, să-i conving de contrariul. Din 
păcate sunt nişte oameni care nu recepționează noile 
noţiuni şi de aceea foarte des trebuie să cobor în cele mai 
surprinzătoare gări. Partea pozitivă a lucrurilor constă în 
faptul că treptat cunosc scumpa noastră patrie: există însă 
şi inconveniente. Şi anume, unele raioane îmi rămân cu 
totul inaccesibile. 

— Vă place atât de mult să călătoriţi? întrebă Lucia. 

— Călătoriile sunt instructive, îi explică el. Eu 
întotdeauna am fost atras de turism. Sunt un om receptiv. 
Cum să nu mă las ispitit când văd peste tot panouri care te 
invită cu litere mari: „Vizitaţi Polonia”, „Cunoaşteţi-vă 
ţara”?! 

— Panourile, interveni Lucia, nu recomandă însă 
călătoriile pe blat. _ 

— Asta nu-i decât o lacună a lor, declară Jemiol. In 
definitiv, care este diferenţa între o călătorie pe blat şi una 
cu bilet? Quelle difference? Oamenii cu un sistem de 
gândire simplist o numesc pe prima vagabondaj, iar pe cea 
de a doua turism. Oare persoana care călătoreşte într-un 
fel sau altul se schimbă cu ceva? Câtuşi de puţin. Diferenţa 


este stabilită de buzunarul lui, de portofelul lui. Pentru a 
vă demonstra cât de inexactă şi de labilă din punct de 
vedere ştiinţific este o asemenea definiţie, am să vă arăt 
ceva... 

Nu-şi încheie fraza. În compartiment intră controlorul şi 
se adresă pe un ton stereotip: 

— Biletele la control, vă rog. 

Biletul Luciei şi al lui Wilczur au fost perforate. Apoi 
controlorul se adresă lui Jemiol, privindu-l bănuitor: 

— Biletul dumneavoastră? 

— Charon, care exploatează cu perfidie invenţia 
creatoare a lui Stevenson în scopurile josnice ale etatizării 
capitaliste. Oare nu se trezeşte în tine revolta spontană 
împotriva acelor tendinţe care te-au implicat în 
mecanismul financiar ce paralizează liberalismul circulaţiei 
şi penetraţia interregională? 

Controlorul surprins îşi trecu privirile peste chipurile 
celorlalţi şi răspunse derutat: 

— Mie mi-e totuna. Biletul, fiţi amabil. 

— Ha, ha, ha, râse Jemiol. Prin urmare tu chiar cultivi în 
sufletul tău dulcea iluzie că eu aş putea poseda aşa ceva? 

— Eu nu am venit aici să glumesc, se ofensă controlorul, 
şi vă rog să nu mă tutuiţi, că nu am păscut împreună. Vă 
rog biletul, sau vă cobor la prima staţie. 

— Nu-ţi va fi atât de uşor, carissime, deoarece 
instrucţiunile cărora trebuie să te supui ca un rob, prevăd 
că pasagerul care nu a reuşit să-şi cumpere bilet, poate s-o 
facă în vagon cu o majorare nesemnificativă. Eu sunt un 
asemenea pasager. 

Spunând acest lucru, luă o înfăţişare dispreţuitoare şi 
scoțând din buzunar portofelul umflat al lui Wilczur, scoase 
din teanc o bancnotă şi o înmână controlorului. 

Conţinutul impresionant al portofelului îl consternă pe 
controlor. Pentru el era o adevărată surpriză, fiindcă, de 
cum intrase în compartiment, ochiul lui format îl şi 
categorisise pe pasagerul cu gambetă drept un vagabond 
fără o leţcaie în buzunar. Acum îi trecu prin minte că ar 
putea fi un excentric. 


— Dumneavoastră călătoriţi tot la Ludwikowo? întrebă 
controlorul. 

— La Ludwikowo? se miră Jemiol. Da, prietene, îţi admir 
intuiţia. Într-adevăr merg la Ludwikowo. În schimb, 
Arhimede, ţi-aş rămâne îndatorat dacă mi-ai spune ce 
dracu caut eu acolo. 

Controlorul îi înmână biletul şi ridică din umeri. 

— Dumneavoastră îmi vorbiţi foarte ciudat. 

Când controlorul se retrase, Jemiol oftă: 

— Ei, vezi, generale, fără să ştii mi-ai plătit biletul până 
la acel Ludwikowo parşiv. Primeşte de la mine acest cadou, 
ca pe o modestă recompensă. 

Spunând asta, îi întinse lui Wilczur portofelul. 

— Dar... dar acesta-i portofelul meu, se miră profesorul. 

— Da, recunoscu Jemiol, şi acesta-i motivul pentru care 
nu a devenit al meu. Ah, faraoane, ai trezit slăbiciune în 
inima mea de leu. Fie. Îţi înapoiez cu mărinimie acest 
obiect ghiftuit, obţinut cu preţul unei bogate experienţe şi 
al unei anumite abilităţi a degetelor. Iar pentru viitor, te 
sfătuiesc, Midas!, să nu-ţi mai agăţi paltonul chiar lângă 
uşa compartimentului. 

Wilczur se simţea evident jenat de toată această 
întâmplare, în schimb Lucia se uita la Jemiol cu o nelinişte 
ce nu putea fi camuflată. Fără să dea atenţie acestor 
lucruri, Jemiol perora în continuare. La un moment dat 
întrebă: 

— Oare dumneavoastră călătoriţi spre Ludwikowo? 

— Da, confirmă Lucia. 

— În acest caz vă rog să mă preveniţi când se apropie 
gara aceea, fiindcă trebuie să poruncesc servitorilor mei 
să-mi pregătească numeroasele geamantane. 

— Mai aveţi destul timp, spuse Lucia. Incă vreo 
douăsprezece ore. 

— Ah, da? înseamnă că e undeva prin apropierea polului 
nord. 

— Nu, prietene, râse Wilczur. Nu ajungem nici până la 


1 Regele legendar al Frigiei, care prefăcea în aur tot ce 
atingea. 


cercul polar. 

— Excelent, pentru-că nu mi-am luat câinii, sania şi alţi 
eschimoşi. Dar aţi putea să mă informaţi şi pe mine, de ce 
naiba vă duceţi acolo? În vacanţă, împărate? 

— Nu, prietene. Ne mutăm, şi parţial tu eşti autorul 
acestei mutări. M-ai făcut să detest oraşul... 

— Recte, te-am făcut să fii conştient că deteşti oraşul. 
Omul ascunde în el o întreagă junglă de chemări de care 
nu este conştient, de pofte, de simpatii şi aversiuni 
înăbuşite. Un pian stă ca o vacă bleagă şi nu ştie nimic 
despre interiorul lui, despre sutele de strune, capabile să 
scoată cele mai diverse sunete. Când însă un virtuoz se 
apropie de lada aceea aparent moartă, scoate din ea tot 
infernul şi tot paradisul muzicii. Aşa mă apropii şi eu de 
sufletele oamenilor. Morala?... Rămâi cu mine şi atingi 
idealul cunoaşterii de sine. 

Wilczur zâmbi. 

— Nu am nimic împotrivă. 

— Împotriva cui? 

— Împotriva rămânerii cu tine. Vino cu noi, prietene, şi 
rămâi. 

— Dar să am iertare, ce dracu să fac eu acolo? 

— Fie şi în rol de virtuoz. Şi apoi tot nu ai familie aşa că 
nimic nu te obligă să te întorci la Varşovia. O să stai la 
ţară, printre alţi oameni. A, exact! Acolo am să te conving 
cât de mulţi oameni sunt buni. Nu ai vrut să crezi în 
existenţa lor. N 

După o scurtă târguială, Jemiol căzu de acord. In 
definitiv îi era indiferent unde-şi petrece timpul, şi cum 
discuţiile cu Wilczur îi făceau plăcere, spuse: 

— Ei, pentru un timp pot accepta propunerea ta, milord. 

Profesorul se bucură. 

— Ei, vezi, prietene. Echipa noastră se întăreşte. Şi sunt 
convins că dacă vei cunoaşte ţinutul Radoliszki, nu o să 
mai vrei să pleci de acolo. Cred că o să ţi se facă lehamite 
de trândăveală şi mă vei ajuta împreună cu colega Kańska. 

— Cu cine? întrebă cu o voce străină. 

— Cu doctoriţa Lucia Kafska, spuse Wilczur arătând cu 


mâna vizavi. 

Chipul lui Jemiol, cu grăsimea lui de bufon şi de cinic 
deveni dintr-o dată concentrat şi grav. Privirea lui rătăci 
îndelung pe chipul şi trupul Luciei. 

— Pe dumneavoastră vă cheamă Kafska?... Nu ştiam. 

— De la naştere, râse Lucia, surprinsă puţin de tonul lui. 

— Dumneavoastră... dumneavoastră sunteţi din 
Sandomiersz? întrebă fără să-şi ia privirile de la ea. 

— Nu. Din ţinutul Miechów, dar am avut rude la 
Sandomiersz. 

Se lăsă tăcerea. 

— Cunoaşteţi părţile acelea? întrebă Lucia. 

Jemiol nu răspunse un timp. În cele din urmă ridică din 
umeri. 

— Omul umblă peste tot. 

Se vede că numele Luciei trezise în el o amintire foarte 
puternică, fiindcă tăcu şi rămase gârbovit şi posomorât. 

— Am fost o dată la Sandomiersz, începu Wilczur parcă 
fără să observe schimbarea dispoziţiei tovarăşului său. În 
vremea studenţiei. Frumos oraş. Ziduri vechi. [in minte 
primăria, frumoasă primărie. Şi străduţa aceea din dreapta 
şi o căsuţă din cărămidă roşie toată cufundată în verdeață. 
Acolo m-am oprit cu un coleg... Pe urmă am cumpărat o 
bărcuţă şi am mers cu ea pe Vistula în jos până la Varşovia. 
Pentru vremile acelea a fost o adevărată expediţie, şi eram 
tare mândri de ea. A fost una dintre cele mai plăcute 
vacanțe pe care le ţin minte. Eram în anul întâi. Pe urmă 
au venit ani de muncă grea. Vara plecam la practică în 
câte o clinică din străinătate sau pur şi simplu să câştigăm 
un ban, să avem cu ce ne plăti locuinţa şi întreţinerea în 
timpul anului şcolar... 

Trenul se opri într-o gară mică. 

— Dumneavoastră aţi cunoscut-o pe doamna Elzbieta 
Kańska? întrebă încet Jemiol. 

Lucia înclină capul. 

— E mătuşa mea... 

— Mătuşa, repetă Jemiol. Deci Michal Kanski a fost 
unchiul dumneavoastră?... 


— Da, confirmă Lucia. L-aţi cunoscut? 

— Atât cât poate un om cunoaşte alt om... Michal 
Kanski. Elevii îi spuneau tapirul. La bătrâneţe trebuie să se 
fi îngrăşat. Acum cred că arată că un rinocer, îngrăşându- 
se şi tuşind în vatra caldă a cuibului său mic-burghez. 

Lucia scutură din cap. 

— Nu mai trăieşte de douăzeci de ani. Eram mică când a 
murit. Au murit amândoi. Acum câţiva ani a murit şi 
mătuşa. 

Făcu o pauză şi adăugă apăsat: 

— Am iubit-o foarte mult şi îi datorez multe. A fost cea 
mai nobilă femeie din câte am cunoscut. 

Spuse asta cu intenţia de a apăra memoria defunctei de 
eventualele glume deplasate ale lui Jemiol. El însă pufni 
într-un râs scurt, neplăcut. 

— Da, şi eu îi datorez multe. 

Pe urmă se retrase într-un colţ al compartimentului şi se 
cufundă într-o tăcere mohorâtă. Wilczur era şi el stăpânit 
de gânduri sau amintiri. Lucia scoase o carte şi începu să 
citească. Trenul gonea printre colinele uşor vălurite, 
acoperite de păduri tinere şi de arbuşti. Rareori se zăreau 
printre ele lanurile de un verde deschis al grâului abia 
răsărit şi acoperişurile cenuşii şi pufoase ale caselor. 

Soarele trecuse spre partea de asfinţit a cerului, razele 
lui cădeau în compartiment în mănunchiuri lungi şi joase. 


Capitolul IX 


La moara lui Prokop Mielnik se dejuna devreme. Locuiau 
aici oameni muncitori, ori se ştie că pentru a munci ai 
nevoie de putere, pe care n-o găseşti decât în hrană. Aşa 
că înainte ca Witalis cel roşcat să se fi dus să ridice 
stăvilarul, iar bătrânul Prokop să-şi fi trezit flăcăul, 
femeile, gemând şi scărpinându-şi locurile amorţite, 
căscând şi trăgându-şi nasul, se şi învârteau în jurul 
cuptorului. Zonia sufla în cărbunii adunaţi într-un colţ. În 
grămada neagră mocnea o fărâmă de jeratic, dar cât ai 
spune de două ori Tatăl nostru, toată grămada aceea de 
cărbuni se aprinse şi mutată la mijlocul cuptorului izbucni 
în flăcări, învăluind mănunchiul de aşchii pline de răşină. 
Olga aduse din tindă un braţ de lemne de mesteacăn şi îl 
aruncă bubuind pe duşumea. Lemn bun, uscat, doborât 
anul trecut, adus iarna acasă, tăiat în butuci, spart, stivuit, 
se aprindea repede şi uşor, trosnind din când în când 
zgomotos şi azvârlind scântei. 

Bătrâna, nevasta lui Mielnik, era de mult în picioare. Se 
culca o dată cu găinile şi se scula înaintea lor. Nu avea 
somn. Pe măsură ce anii treceau şi averea lui Prokop 
sporea, i se părea că sporeau şi grijile ei. Se temea că şi 
cea mai neînsemnată neglijenţă poate pricinui pagube 
incalculabile, că dacă n-are ea grijă de toate se ruinează 
gospodăria. Aşa că de cum se crăpa de ziuă, în casă şi în 
ogradă nu se auzea decât vocea ei, răguşită şi arţăgoasă, 
bodogănindu-i atât pe ai casei cât şi obiectele neînsufleţite, 
atât pe oameni cât şi animalele. În mintea ei toţi şi toate se 
înţeleseseră să-i facă ei zile fripte şi să prăpădească 
gospodăria. 

Dacă i-ar fi dat cineva atenţie, bodogăneala ei i-ar fi 
făcut pe toţi să-şi ia lumea în cap. Zonia şi Olga ştiau şi 
singure că în zori trebuie să facă focul în cuptor, să pună 
pe foc oala mare şi burtoasă ca să încălzească varza de 
ieri, gustoasă, gătită cu afumătură, să pună străchinile pe 
masă, să aducă pâinea din cămară. Natalka, aşa adormită 


cum era, nu trebuia îndemnată să alerge în grajd şi să 
scoată la păşune pe Bălana şi pe Lavoniha?, să dea drumul 
gâştelor şi rațelor, să toace verdeață şi cartofi în albia din 
faţa cocinii pentru porcii şi purceii ce guiţau. Wasil descuia 
moara şi o punea în mişcare, iar dacă afară nu aşteptau 
căruțele cu grâne, ieşea cu o înfăţişare de parcă îmbrăţişa 
cu privirea de gospodar întreaga ogradă, se învârtea pe 
sub o fereastră care se deosebea de departe de celelalte. 
Şi cum să nu se deosebească. O acopereau perdeluţe din 
percal alb şi curat şi o împodobeau panglici roz şi albastre 
de hârtie creponată, strânse la mijloc în superbe cocarde. 

Era una dintre ferestrele odăii mari, adică a camerei, 
mai degrabă a unei părţi a ei, căreia i se spunea „de după 
perete”. De trei luni locuia acolo Donka Soleni6wna, o rudă 
îndepărtată, a zecea spiţă, a lui Prokop şi a familiei lui. 
Depărtată şi totuşi apropiată. 

La început n-a fost bine primită la moară. Nu o dată a 
trebuit bătrânul Prokop să le dojenească pe muieri, iar pe 
Olga a şi plesnit-o o dată, când i-a dat veneticei din oraş, 
cum îi spunea ea, strachina cu ciorbă de fasole în aşa fel 
încât jumătate i-a vărsat-o pe genunchi. Avea Prokop 
motivele lui de a adus în casă o gură în plus. Se zice că mai 
de mult îşi lăsase fratele cu familia pe drumuri şi cu toate 
că trecuseră atâţia ani, oamenii de prin părţile locului nu 
uitaseră, învinuindu-l pe Mielnik de lăcomie, de răceală şi 
nepăsare faţă de suferinţele şi sărăcia neamurilor. Cum a 
fost cu adevărat e greu de ştiut, dar anii au trecut, anii 
trec şi o dată cu ei alte gânduri şi-au făcut loc în capul 
cărunt al lui Mielnik, alte simţăminte s-au oploşit în inima 
lui. Aşa că atunci când a aflat că departe, la Vilnius, a 
murit vărul lui, Teofil Solen, şi i-a rămas fata orfană, după 
o scurtă meditaţie, Mielnik s-a hotărât s-o ia la el. 

Şi-a adunat lucrurile într-o bocceluţă şi a plecat la 
Vilnius fără să spună nimănui nimic. Când a văzut fata, l-a 
cuprins jalea. Era tânără, nu avea decât optsprezece ani, 
pirpirie, palidă şi suferea de o boală de piept. Din cauza 


1 Lavoniha (în bielorusă), denumirea unui cântec şi dans 
popular. 


asta Donka nici nu putea găsi de lucru, cu toate că avea 
ceva pregătire, absolvise şcoala generală, premiantă, pe 
urmă făcuse doi ani de gimnaziu. Până a nu se îmbolnăvi 
de plămâni şi înainte de a muri, tatăl ei slujise ca portar la 
un bogătaş. Aşa era familia asta, slabă de piept. S-a gândit 
bătrânul Prokop că fata se hrăneşte la moară, se 
întremează şi ar putea fi de folos pentru că o poate învăţa 
pe Natalka una şi alta. Poate că îşi mai făcuse el şi alte 
planuri, dar nici nu voia să se gândească la ele. 

Şi aşa a venit Donka la moară. Sfioasă, speriată, părea 
că se teme de toţi, începând cu câinele uriaş, Tărcatul, şi 
sfârşind cu bunicuţul, pentru că aşa îi spusese Prokop să-i 
zică. Săptămânile însă treceau şi fata se întrema văzând cu 
ochii. Se îngrăşa, creştea, din ochii ei negri dispărea 
expresia aceea înceţoşată şi supusă, şi tot mai des ţâşneau 
scântei. Obrajii i se îmbujoraseră, iar părul des, castaniu, 
parcă se făcea şi mai des şi căpăta strălucirea părului unui 
cal flămânzit pe care îl hrăneşti cinstit, fără să te zgârceşti 
la ovăz. 

După fumurile şi ocările de la început nimeni nu-i mai 
refuza Donkăi nimic. Dormea mai mult decât ceilalţi, se 
scula abia la dejun, nimeni nu o punea la nici o treabă. 
Când avea ea chef cosea câte ceva Natalkăi, Zoniei sau 
Olgăi, uneori spăla câte ceva, frământa aluatul ori ajuta la 
măturat. O singură treabă ţinea de ea: să facă lecţiile cu 
Natalka. Dar nici asta nu era cine ştie ce. Prezenţa ei la 
moară nu supăra pe nimeni, iar lui Wasil chiar îi era pe 
plac, deşi nu se lăuda cu asta. Cum era tânăr tânjea şi el 
după tineri de vârsta lui dar aşa se făcea că nu-i avea. 
Fetele mai acătării din târg strâmbau din nas şi nu voiau să 
stea de vorbă cu fiul morarului, chiar dacă era înstărit, 
fiindcă nu terminase nici o şcoală. Pe fetele din satele 
învecinate n-avea el ochi să le vadă. Erau prea simple 
pentru el. În schimb Donka, cu toate că era de la oraş, 
umblată şi educată, nu numai că nu-l dispreţuia şi nu se 
purta cu nasul pe sus, ci îl socotea egal cu ea. li asculta cu 
plăcere cântecele, era bucuroasă să se ducă cu el la 
pescuit, iar ea îi spunea poezii aşa frumoase încât după 


unele nu putea să adoarmă multă vreme, gândindu-se la 
soarta lui Tadeusz, a Contelui şi a Zosiei.! 

La moara lui Prokop Mielnik consumarea darurilor 
divine nu însemna ca la alţii doar astâmpărarea foamei. 
Dejunul, prânzul sau cina erau socotite un fel de ritual care 
începea şi se sfârşea cu o rugăciune. La masă se aşezau 
toţi deodată, iar dacă cineva lipsea, oricât de important ar 
fi fost motivul, bătrânul Prokop nu-şi ascundea 
nemulţumirea. În ziua aceea s-au aşezat la masă toţi 
deodată, în mijlocul mesei stătea o strachină mare din care 
se ridica aroma de afumătură şi de varză, în alta abureau 
cartofii şi cu toate că era înainte de seceriş, pe masă era şi 
o pâine uriaşă. Aici nu lipsea niciodată pâinea. Lingurile de 
lemn se afundau pe rând în cele două străchini, fără grabă, 
ca să nu pară lacomi. Numai trei persoane primeau hrana 
în farfurii separate: capul familiei, Wasil şi Donka. 
Favorizarea celei din urmă stârnise la început protestele 
mormăite ale Zoniei şi Olgăi. Cu timpul însă s-au împăcat 
cu această favoare. Întâi pentru că ştiau că nimic nu poate 
schimba hotărârea lui Prokop, apoi pentru că şi ele o 
îndrăgiseră şi nu puteau să nu-i recunoască superioritatea. 

Dejunul se apropia de sfârşit. Ştergându-şi mustăţile şi 
barba cu mâneca, Prokop tocmai se pregătea de rugă, 
când uşa se deschise şi în prag se ivi un bărbat înalt, uşor 
gârbovit, dar lat în umeri. Cel venit avea haine şi pălărie 
de orăşean. Stătu o clipă zâmbind, apoi îşi scoase pălăria şi 
spuse: 

— Lăudat fie... 

Abia acum îl recunoscură. Nu-l putuseră recunoaşte nici 
după înfăţişare, nici după îmbrăcăminte. Când trăia aici cu 
ei purta suman ori cojoc, şi barbă, care-i acoperea 
jumătate din faţă... 

— Antoni! sări prima Zonia, gata să răstoarne lavita. 

Natalka sări şi ea şi cât ai clipi ajunse lângă el; Prokop, 
roşu de emoție, de parcă îi ieşise tot sângele în obraji, 
păşea spre Wilczur cu braţele întinse. Wasil repeta cu 


1 Personaje din capodopera lui Adam Mickiewicz, Pan 
Tadeusz. 


încântare: 

— Doamne... Ce oaspete, ce oaspete... 

Bătrâna Mielnikowa, nici ea nu ştia de ce, începuse să 
strângă fărâmiturile de pe masă, iar Olga rămăsese cu 
gura căscată. 

Îmbrăţişările nu se mai sfârşeau. La început mai cu 
sfială, pe urmă însă l-au luat în braţe toţi, pe rând, ca pe 
unul din familie. Doar trăise cu ei atâta amar de vreme, cu 
ei şi ca ei. Ce le păsa lor că pe urmă s-a dovedit că e bogat, 
că e profesor renumit. În mintea lor rămăsese aşa cum a 
fost. Antoni din anexă, prieten bun, apropiat, săritor, gata 
să ajute pe oricine, iubit de toţi. 

Wilczur a fost aşezat la masă. Muierile aduseră în grabă 
brânză, cârnaţi, o sticlă de rachiu de scoruş. Se găsi şi 
pâine albă, se făcu şi ceai. 

— Mai degrabă m-aş fi aşteptat să-l văd pe Sfântul 
Prokop, patronul meu, decât pe tine, zicea gazda. Nu-i zi să 
nu ne aducem aminte de tine. Se întâmpla că de fiecare 
dată când mă uitam la anexă, mă gândeam că ne-ai uitat, 
că ne-ai scos din inima ta, şi mă apuca jalea. 

— Nu v-am uitat. Şi cea mai bună dovadă e că am venit. 

— Domnul să te răsplătească pentru vizita asta. Ei, ce o 
să se mai adune aici oamenii când or afla că ai venit să ne 
vizitezi! 

Olga dădu din mâini. 

— Oho, o să se adune! 

Wilczur îşi trecu privirile peste chipurile lor şi scutură 
din cap. 

— Nu am venit să vă vizitez. 

— Cum aşa? se miră Wasil. 

— Am venit ca să rămân cu voi, să rămân aici pentru 
totdeauna... 

În încăpere se aşternu liniştea. Fiecare se uita când la 
Wilczur, când la ceilalţi şi nu le venea să-şi creadă 
urechilor. Primul rupse tăcerea Prokop: 

— Că n-oi glumi cu noi... Ce suntem noi faţă de tine?... 

Wilczur îl contrazise scuturându-şi capul: 

— Nu glumesc. Rămân cu voi, dacă mă primiţi... 


— Doamne Dumnezeule, exclamă Zonia. 

— la te uită! spuse uimit Witalis scuturându-şi chica 
roşcată. 

Numai Natalka nu se mira. Ţipă de bucurie şi sări de 
gâtul lui Wilczur. 

— Rămâi, rămâi. 

Prokop se scărpină în cap, îşi mângâie barba, se uită 
neîncrezător la Wilczur şi începu: 

— Dumnezeu mi-e martor că ţin la tine, că toţi ţinem la 
tine, dar nu-mi intră mie în cap cum de vrei tu să te întorci 
la noi. Ce suntem noi pentru tine? Nişte oameni sărmani şi 
fără minte... Tu eşti mare boier. Tu ai case de piatră, 
palate. Cum te primim noi aci, unde te aşezăm, unde te 
culcăm, cu ce te hrănim?... Nu pot să pricep... 

— Dacă ţineţi la mine, răspunse Wilczur, n-aveţi de ce vă 
necăji, fiindcă şi eu mă bucur că sunt iar cu voi. Nu de case 
şi de palate am eu nevoie, ci de inimile pe care nu le-am 
găsit în lumea aceea, de bunătatea de care n-am avut parte 
acolo. Oamenii din oraş sunt răi... Oameni lacomi, 
duşmănoşi... Greu mi-a fost printre ei, iar când mi-a fost 
atât de greu încât n-am mai putut răbda, m-am gândit că 
voi mă primiţi ca altădată, că aici găsesc un colţişor, că pot 
fi de folos oamenilor. Acolo, în oraş, sunt mulţi medici, 
poate pricepuţi, poate mai înţelepţi, dar cu siguranţă mai 
tineri decât mine. Nu-i nevoie de mine acolo. Atunci m-am 
gândit: mă întorc la voi şi m-am întors. 

Zonia se puse pe plâns şi smiorcăindu-se îşi ştergea 
ochii cu dosul mâinii. În schimb Wasil, nepricepându-se să- 
şi ascundă bucuria, strigă: 

— Uite ce zi fericită. O să fie mare noutate pentru toţi. 

Prokop înţelese că Wilczur vorbea serios şi că într- 
adevăr se hotărâse să se stabilească la moara lui. 

— Atunci rămâi? îl întrebă. 

— Rămân. Wilczur înclină capul. 

— Şi vei lecui oamenii? îl întrebă Natalka trăgându-l de 
mânecă. 

— Voi lecui. 

— Atunci trebuie iar curățată anexa, spuse Witalis. 


— Două geamuri sunt sparte, interveni Olga. Să dau o 
fugă până în târg după geamgiu? 

— Fugi de-aci cu geamgiul, se burzului Wasil, că doar n- 
o să locuiască în anexă, ci în odaie. 

— Ai dreptate, îl susţinu Olga. 

Wilczur râse. 

— Nu, nu vreau. În anexă. M-am obişnuit cu ea. M-am 
simţit bine acolo. Nu am nevoie de locuinţă mai bună. Am 
planuri mari. He, he, ce planuri... Mi-au rămas ceva bani şi 
mă gândesc să ridic aici în apropiere o căsuţă, un 
ambulatoriu, să pun două, trei paturi pentru bolnavii care 
nu pot fi transportaţi imediat după operaţie... 

— Asta-i un fel de spital, spuse Natalka. 

— Un fel, confirmă Wilczur. Numai că unul mic, pentru 
nevoile de aici. 

Proiectul acesta îi puse pe gânduri şi-i încântă pe toţi. 
Abia după o tăcere îndelungată Prokop spuse: 

— Ciudat om mai eşti. Cerul m-a îndemnat să te primesc 
atunci. Nici nu mai vorbesc, nu mai pun la socoteală binele 
pe care mi l-ai făcut... 

— Ei, ce bine, îl întrerupse Wilczur. 

— Nu vorbi aşa, nu vorbi, se împotrivea cu gravitate 
morarul. N-am să te pot răsplăti până la moarte că mi-ai 
scăpat băiatul de la schilodenie, că l-ai salvat, că, să nu 
vorbesc într-un ceas rău, pot să-mi iau locul în sicriu, 
fiindcă ştiu cui las tot ce-am adunat o viaţă întreagă. 
Pentru mine nu-i important numai binele pe care mi l-ai 
făcut mie, pentru mine-i important şi binele pe care l-ai 
făcut altor oameni, fără să tragi vreun folos. Mulțumită ţie 
nu se mai uită oamenii strâmb la casa mea, iar cine o vede 
din drum, zice: aici a stat vraciul acela, aici a lecuit 
oamenii... Şi acum aud că vrei să laşi un oraş mare şi 
câştiguri mari ca să stai iar aici. Ciudat om mai eşti, sfânt 
om. Mulţi ziceau pe aici aşa... 

— Nu mai vorbi aşa, Prokop, prietene, îl întrerupse vesel 
Wilczur. Sunt mulţi oameni aşa ca mine. Uite, de pildă, nu 
am venit singur. A venit cu mine şi o doctoriţă, care chiar 
dacă-i tânără şi nu cunoaşte satul, şi nu-i legată aşa ca 


mine de voi, cum a aflat că vin aici, că vreau să mă 
stabilesc aici, s-a oferit singură să mă ajute. 

— Şi unde-i? întrebă Wasil şi sări să se uite pe fereastră. 

— În Radoliszki, la han deocamdată. 

Zonia mişcă uşor din umeri şi spuse cu sfiiciune, dar şi 
cu o nemulţumire vădită în glas: N 

— Înainte n-aveai nevoie de nici o doctoriţă... Îți ajungea 
ajutorul meu sau al Natalkăi. 

Wilczur râse. 

— Ehe, acum o să fie altfel. Nu ca înainte. Acum o să 
deschidem aici şi o mică farmacie, am şi instrumente, şi 
aparate pe care nici nu le visam înainte. Altfel o să meargă 
tratamentul. O să pot salva mulţi dintre cei pe care înainte 
nu-i puteam ajuta... 

Deodată Prokop se dezmetici. 

— Ce-i cu voi, muieri, aţi înnebunit? strigă, trăncăniţi, 
trăncăniţi şi nu cinstiţi omul cu nimic, vreţi să moară de 
foame. Da mişcaţi-vă odată! 

Femeile se porniră toate deodată să-i pună farfurii, să-i 
toarne ceai, să-l roage să mănânce, să bea. Prokop bău în 
cinstea oaspetelui un păhărel de rachiu de scoruşe şi, în 
mod excepţional, îi permise şi fiului său să bea. 

— Hai, fie, mormăi, dacă avem aşa oaspete, bea şi tu un 
păhărel, cu toate că astăzi nu-i sărbătoare. 

Odaia se umplu iar de vociferări, de întrebări şi 
răspunsuri. 

— Şi acum spuneţi-mi ce se mai aude pe la voi? întrebă 
Wilczur, când se mai potoli puţin zarva. 

— Păi, toate-s vechi, răspunse Prokop şi făcu un semn cu 
mâna. Trăim, muncim cu ajutorul Domnului. 

Wilczur se uită la Olga şi la Zonia. 

— Credeam că v-aţi măritat demult. 

Zonia se îmbujoră şi îşi mişcă agitată şoldurile late. 

— Eu nu mă gândesc la măritiş, iar Olga în cei trei ani s- 
a măritat a doua oară şi a rămas iar văduvă. 

— A rămas văduvă? Nu se poate! 

— Aşa e, aşa e, confirmă Prokop. S-a măritat cu un 
feroviar de pe aici. Nici o jumătate de an n-a trăit cu el. N- 


are noroc de bărbaţi. 

Olga îşi dezveli dinţii. 

— Acum sigur nu se mai însoară nimeni cu mine. 

Wilczur o mângâie pe cap pe Natalka, aşezată lângă el. 

— În curând o să ai necazuri cu fata. O să trebuiască s-o 
măriţi şi pe ea. 

— Nu vreau să mă mărit, protestă ea cu hotărâre. 

— Auzi, proasta, spuse cu convingere bătrâna 
Mielnikowa. 

Privirea lui Wilczur se opri pe chipul Donkăi, pe urmă 
trecu la Wasil şi iar se întoarse la Donka: 

— Iar tu, Wasil, văd că ai avut grijă de tine? 

Wasil se îmbujoră şi nici nu putu răspunde. Donka zâmbi 
şi ea, dar Prokop socoti potrivit să dea explicaţii: 

— Ea e o rudă îndepărtată de-a mea, Donka Soleniowna. 
A rămas orfană în oraş, aşa că am luat-o la noi. Trăieşte cu 
noi. O învaţă pe Natalka... 

Făcu o pauză şi adăugă: 

— E fată cu carte. 

— Cu carte? întrebă politicos Wilczur. 

— Da’ de unde, răspunse dezinvolt fata. Abia am absolvit 
şcoala generală. Am fost şi doi ani la gimnaziu... Am 
învăţat cât a trăit tata, pe urmă, înţelegeţi, nu am mai avut 
cu ce... N 

— Sigur, interveni sentențios Witalis. Invăţătura cere 
bani. 

— Dar ce e nou primprejur? Ce s-a schimbat? 

Acum Prokop începu să înşire sistematic, cine a murit, 
cine s-a căsătorit, cine a emigrat. 

— Dar fata pădurarului mai trăieşte? întrebă Wilczur. 

— Trăieşte, dar ce viață e şi asta. Mai bine murea. 
Numai necaz pe capul părinților. Zace şi geme. A rămas 
numai piele şi os. 

— Fi, dar doctorul Pawlicki e tot în Radoliszki? 

— Sigur, numai că acum o duce bine. S-a însurat. Şi-a 
luat o nevastă cu moşie, două sute de jugăre e ceva. 
Optzeci de vaci. Pământul nu-i cine ştie ce, mai mult nisip, 
dar luncile, ho, ho. Şi o bucată bună de pădure. Să fie vreo 


şaizeci de jugăre. 

— Pot fi şi optzeci, îl îndreptă Wasil. 

— Dacă eu zic şaizeci, atunci şaizeci, se înfurie Prokop. 
De la Piatra Neagră până la Liman ai optzeci! Te-ai ţicnit, 
ce-i cu tine?!... Şi-a reparat casa din Radoliszki, a acoperit- 
o cu tablă. Trăieşte acum ca un boier. Merge cu caii lui la 
bolnavi. 

— Dar nevasta e pe puţin cu zece ani mai bătrână ca el, 
spuse Zonia, umflându-şi cu dispreţ buzele. 

— Şi ce, dacă-i mai bătrână? se burzului Mielnikowa. 
Fată gospodină, la locul ei, nu o haimana, care bate 
seratele şi n-are grijă de gospodărie. 

— Adică, cine bate seratele? 

— Tu, îi aruncă bătrâna. 

— Eu?... Eu?... Că mă duc o dată în an la şcoală... 

— Nu-i adevărat!... 

— Gata, gata! strigă Prokop sincer revoltat. Şi-au şi găsit 
timp pentru certurile lor muiereşti. La treabă! Ce staţi 
aici? Ia uitaţi-vă, şi-au dat drumul la meliţă. Ptiu! 

Intervenţia lui Prokop acţionă fulgerător. Ca la 
comandă, femeile se apucară de treburile lor zilnice. 
Bătrânul Mielnik ştia să păstreze disciplina în casă, iar 
autoritatea lui nu scăzuse cu trecerea anilor. 

In afară de el cu Wilczur mai rămăseseră Wasil şi Donka. 
Prokop află cu oarecare nemulţumire că Wilczur mai e 
însoţit de o persoană, şi încă fără nici o meserie. Se împăcă 
însă şi cu asta fiindcă nu avea încotro. Au stabilit că 
Wilczur şi cu Jemiol vor locui în anexă, până când va fi gata 
odăiţa de sub acoperiş pentru Jemiol. Ce-i drept iarna 
odăiţa nu era de locuit, dar vara şi Wasil dormea uneori 
acolo. 

Pe urmă s-au dus toţi să vadă anexa şi au stabilit 
reparaţiile care trebuiau făcute, iar Wilczur a hotărât că 
toate cheltuielile le va suporta el. Aşa îi convenea lui, 
fiindcă nu voia să se simtă stânjenit gândindu-se la 
diferitele modificări pe care voia să le facă. Voia, de pildă, 
să tencuiască interiorul odăii şi al nişei, să vopsească 
duşumeaua şi să pună duşumea în tindă, să facă o 


fereastră şi să pună bănci pentru pacienţi, să facă un fel de 
sală de aşteptare. 

Până la încheierea lucrărilor, Wilczur avea să rămână în 
hanul din Radoliszki. Cu reparaţiile s-a hotărât să se ocupe 
Prokop personal, fiindcă, zicea el, nimeni nu se va îngriji 
mai bine ca el, nu va găsi meşteri mai buni şi nu o va face 
mai repede. Şi nu se putea să nu i se dea dreptate. 

În vremea aceasta, în Radoliszki, sosirea profesorului 
devenise senzaţia zilei. Nu se vorbea despre nimic altceva 
şi toţi îşi spărgeau capetele întrebându-se ce l-a adus aici. 
Unii afirmau că vrea să răscumpere pentru fiica lui moşia 
Ludwikowo, pe care tânărul Czynski o vânduse după 
moartea părinţilor. Alţii susțineau că nu pentru fiică vrea 
să cumpere moşia, ci pentru el şi că vrea să se 
căsătorească cu fata cu care a venit. Alţii la rândul lor 
dădeau asigurări că profesorul vrea să exhumeze 
osemintele soţiei sale din cimitirul din Radoliszki şi să le 
ducă la Varşovia, sau că vrea să-i ridice aici un monument. 
S-au găsit şi unii care au văzut cu ochii lor monumentul în 
halta de la Ludwikowo. 

Ca urmare a zvonurilor, agitația în orăşel crescu, fiindcă 
cine avea timp nu se putea abţine să nu dea o fugă până la 
han şi să afle de la proprietar cele câteva amănunte pe 
care le ştia. Şi nu erau multe amănunte. Veniseră noaptea 
târziu şi dormeau, cu excepţia profesorului, care s-a sculat 
în zori şi s-a dus pe jos până la moara lui Prokop Mielnik. 

De altfel chiar înainte de amiază, orăşelul fu electrizat 
de întoarcerea lui Wilczur. Toţi observaseră că îmbătrânise 
mult. Mergea încet, zâmbind, privind împrejur şi salutând 
pe cei cunoscuţi, şi erau mulţi fiindcă îi cunoştea aproape 
pe toţi de pe vremea când era vraci. Nimeni însă nu 
îndrăznise să-l oprească şi să stea de vorbă cu el. 
Profesorul ajunse în piaţă, se opri în faţa prăvăliei doamnei 
Szkopkowa şi intră. 

Emoţia îi strânse inima, când privi pereţii, rafturile pline 
cu fel de fel de mărfuri, pe care erau aşezate cu un naiv 
simţ decorativ pachete cu țigarete şi cu tutun, creioane, 
penare, caiete, foi de calc, ornamente pretenţioase pentru 


birouri, suluri spălăcite de hârtie colorată şi toate câte 
Marysia le aranjase cândva şi le vindea, pe care le 
atinseseră mâinile ei... Tejgheaua cam strâmbă, sobiţa de 
tablă, balustrada scării ce ducea în pivniţă... 

În spatele tejghelei stătea o fată tânără, corpolentă, cu 
faţa ciupită de vărsat. Se ridică de îndată ce-l zări pe 
Wilczur, bănuind cine este. 

— Cu ce să vă servesc, domnule profesor? 

Wilczur se uită uimit la fată. 

— De unde mă cunoşti, domnişoară? 

Fata surâse. 

— li cunosc pe toţi cei de aici, aşa că dacă vine cineva 
nou, imediat se ştie cine e. 

— Şi dumneata ştii cine sunt eu? 

— Fireşte că ştiu. Toţi ştiu că aţi venit. De azi-dimineaţă 
Doamna Szkopkowa zice că aţi venit la odihnă la Zielona, 
dar eu ştiu că nu-i adevărat. 

Asta îl înveseli pe Wilczur. 

— De unde ştii? o întrebă zâmbind. 

— Păi, aţi adus foarte multe lucruri cu dumneavoastră. 
La odihnă nu-şi ia nimeni atâtea lucruri. 

— Ar trebui să te faci detectiv. Şi ce mai face doamna 
Szkopkowa? 

— Ei, cum e dânsa. Se mai vaită, se plânge de 
slăbiciune, de copiii care îşi fac de cap, încolo bine. Să mă 
duc după ea? A 

Nu a trebuit să se ducă. În orăşel, toate ştirile ajungeau 
de la un capăt la altul cu repeziciunea telegrafului fără fir. 
Aşa că la vreun minut după intrarea lui Wilczur în prăvălie, 
doamna Szkopkowa a şi fost alarmată şi fără să mai ţină 
seama de astm străbătu în fugă piaţa ca să-l întâmpine pe 
profesor. Era mare onoare că un asemenea om tocmai ei îi 
face prima vizită în Radoliszki. Un motiv de mândrie 
personală şi de invidie a oamenilor pentru câteva luni bune 
de-aci încolo. Şi aşa doamna Szkopkowa avea dreptul să se 
socotească mai apropiată de profesor decât alţii din orăşel. 
O dată fiindcă fiica lui a fost câţiva ani în grija ei, în al 
doilea rând, fiindcă acum doi ani doamna Szkopkowa a fost 


la Varşovia şi l-a văzut personal pe profesor. 

Aşa că acum l-a primit cu toată căldura şi emoția, 
întrebându-l în primul rând de fată. 

Profesorul se întristă puţin, dar se stăpâni şi răspunse: 

— Ei, ce să facă. E fericită. Sunt în America, el câştigă 
bani mulţi. Duc o viaţă veselă. Pentru ei e de-ajuns. 

— Dar nu vă gândiţi să-i vizitaţi? 

— Nu... Drumu-i lung, iar eu sunt bătrân... 

— Cine vorbeşte de bătrâneţe, îl întrerupse din politeţe 
Szkopkowa. 

— În orice caz, continuă profesorul, pe mine nu m-ar 
interesa ce-i interesează pe ei. Nu aş vrea să-i stânjenesc 
cumva. Bătrânii nu trebuie să stea pe capul tinerilor. Dar 
dumneavoastră cum o duceţi? 

Szkopkowa începu să-i povestească pe larg despre ea, 
despre copiii ei, despre relaţiile din orăşel, despre faptul 
că a venit alt preot, că cutare e în proces cu cutare şi aşa 
mai departe. 

Când a aflat de la Wilczur că intenţionează să se 
stabilească definitiv la moară, nu-i venea să-şi creadă 
urechilor şi de atunci mereu se uita la uşă, ca să alerge cât 
mai repede şi să împărtăşească ştirea unui număr cât mai 
mare de persoane. 

Când s-a întors la han, profesorul a găsit-o pe Lucia cam 
neliniştită. Află că de cum se trezise, Jemiol ceruse o sticlă 
de votcă, pe care o golise numaidecât, şi ieşise în oraş. 

— Mi-e teamă, spunea ea, să nu provoace vreun scandal 
la beţie. 

Profesorul râse. 

— Fii liniştită, domnişoară Lucia. O sticlă nu-i face nici 
un rău. 

— Lui poate că nu, dar altora. 

— Exclus. Garantez că e complet treaz. 

Lucia rămase pe gânduri şi spuse: 

— Nici asta nu mă linişteşte. În general am impresia că 
am procedat cu prea multă uşurinţă luându-l cu noi. Nu 
afirm că e un om din principiu rău, cred chiar că undeva în 
adâncuri mai mocnesc în el nişte scântei de sentimente, 


dar susţine cu cinism că „proprietatea străină e o 
proprietate pe care nu am reuşit încă să ne-o însuşim”. 
Dumnezeu ştie ce e în stare să facă. Poate să ne strice 
opinia. 

— Nu împărtăşesc temerile dumitale, răspunse Wilczur 
după o clipă de gândire. Jemiol nu-i un om care să fure din 
plăcere sau din viciu. Pune mâna pe lucruri străine când 
nu-şi poate satisface propriile necesităţi; ori trebuie să 
recunoşti că necesităţile lui sunt foarte limitate. Nişte 
îmbrăcăminte, nişte mâncare. Şi votca, singurul lux... Dar 
asta poate fi numit lux?... Mă gândesc că poate pentru ele 
o necesitate ca pentru alţii pâinea. Te rog să mă crezi, 
domnişoară Lucia, că uneori conştiinţa devine cea mai 
mare tortură. Mai ales atunci când omul încetează să mai 
creadă în el însuşi, când începe să se dispreţuiască şi să-i 
fie silă de el, când foloseşte cinismul ca pe un coş de gunoi 
cu care vrea să acopere ce a mai rămas nobil în el, 
socotindu-l inutil. Dragă domnişoară Lucia, poate că prin 
comportarea lui, Jemiol o să ne producă neplăceri, dar te 
rog să te gândeşti ce s-ar întâmpla cu el dacă l-am lăsa în 
voia sorții... 

Dădu din cap şi adăugă: 

— Suflet sărman şi bolnav. Să-l ajutăm să renască în 
această atmosferă de bunătate şi simplitate. Un suflet 
bolnav, iar noi suntem medici!... 

Lucia ridică neîncrezătoare sprâncenele. 

— De data aceasta pacientul este un bolnav incurabil. 

Wilczur o prinse de mână. 

— Chiar de-ar fi aşa... Ai lăsa dumneata fără îngrijire un 
bolnav incurabil?... 

Lucia nu răspunse nimic, dar discuţia aceasta îi dezvălui 
alte ascunzişuri ale sufletului profesorului. Acum înţelegea 
că acest om nu se dă în lături de la nimic pentru a-şi 
îndeplini menirea, pe care o înţelege mult mai larg şi mai 
profund decât îşi putuse ea închipui. 

De altfel temerile cu privire la Jemiol, cel puţin la 
început, s-au dovedit, din fericire, neîntemeiate. E drept că 
cea mai mare parte a zilei şi-o petrecea în cârciumă, dar 


fiind de felul lui un om paşnic, lipsit de instincte de 
scandalagiu, nu a provocat nici o tevatură. S-au adeverit şi 
previziunile profesorului în ceea ce priveşte relativa lui 
cinste. Nimănui nu i-a dispărut nimic, din simplul motiv că 
lui Jemiol nu i-au lipsit banii pentru modestele lui 
cheltuieli. Pur şi simplu ducându-se la cârciumă, se adresa 
direct lui Wilczur: 

— Mai avansează-mi, ispravnice, doi zloți şi jumătate 
pentru o injecție. Să nu crezi cumva că uzez de creditul tău 
nelimitat fără să ţin evidenţa. Înregistrez conştiincios 
fiecare intrare şi în fiecare vineri fac bilanţul. Dacă pe 
urmă arunc hârtia pe fereastră, o fac numai pentru că nu 
posed cunoştinţe superioare în domeniul contabilităţii. In 
orice caz poţi să fii sigur că te desemnez singurul meu 
moştenitor. 

Când Wilczur izbucni în râs, Jemiol adăugă: 

— Nu râde, arhipăstorule. Nu uita: rira bien qui rira par 
derriere. Poate că frumosul meu costum şi gambeta nu ţi 
se par obiecte de preţ în actualele relaţii economice. Eu 
mai posed însă şi un trup divin, de care poţi să faci uz în 
diferite feluri. Orice măcelar îţi va da pe el o sumă 
frumuşică. Închipuie-ţi nişte cârnaţi îmbibaţi de la bun 
început cu alcool. Poţi să pui să mă şi îmbălsămeze şi să 
mă expui într-o galerie ca pe ultima replică a lui Apollo sau 
să te foloseşti personal de mine, tăindu-mă cu bisturiul în 
bucățele şi căutând printre ele sufletul sau alte gaze 
nobile, în a căror existenţă crezi cu sfinţenie, în 
permanenţă şi prosteşte. 

— Şi tu crezi în ele, spuse Wilczur zâmbind îngăduitor. 
Dacă nu ai crede în gazele nobile, nu ai tânji atât după 
vaporii ignobili de alcool. Doar e limpede. 

— Delirezi, amigo, spuse Jemiol încercând să-şi ascundă 
iritarea. Nu suporta să-l bănuiască cineva că bea din alte 
motive decât din atracţia pentru alcool. Primo, alcoolul 
este cel mai nobil gaz. 

Şi începea să aducă vechile lui argumente. Discutau aşa 
de multe ori în drum spre moară, unde reparaţiile se 
apropiau de sfârşit. La moară, cum era de aşteptat, îl 


priveau pe Jemiol cu rezervă şi suspiciune, iar felul lui de a 
vorbi îi neliniştea pe toţi, începând cu Prokop şi sfârşind cu 
Donka. 

— Îl ascultă omul pe diavolul ăsta, îl ascultă. Parcă ar 
vorbi omeneşte, dar nu înţelegi nimic, chiar de-ai plesni! 
Noi pe-aici n-am mai văzut aşa oameni. 

În felul acesta exprimase Zonia opinia celor de la moară. 

În schimb Lucia şi-a atras imediat şi fără nici o greutate 
simpatia generală. Tinereţea ei plină de prospeţime şi 
simplitatea în relaţiile cu oamenii trezeau încredere. Până 
şi Zonia, care la început crezuse că e o concurenţă a ei, s-a 
liniştit când a văzut-o. Diferenţa de vârstă i se părea Zoniei 
o garanţie suficientă. 

Mulțumită grijii lui Prokop, reparaţiile anexei au fost 
repede încheiate şi Wilczur împreună cu Jemiol s-au mutat 
la moară. Lucia a rămas, deocamdată, în orăşel. A închiriat 
o cameră la doamna Szkopkowa, care singură îi făcuse 
această propunere. În fiecare dimineaţă se ducea la moară 
şi se întorcea seara târziu. 

Ştirea despre întoarcerea  „vraciului” s-a răspândit 
repede în tot judeţul. În faţa morii lui Prokop Mielnik 
începură să se adune iar căruțele care aduceau bolnavi de 
prin apropiere, dar şi din locuri tot mai îndepărtate. 
Celebritatea lui Wilczur nu numai că nu scăzuse în anii în 
care lipsise de aici, ci sporise şi mai mult, iar povestea 
vieţii lui devenise un fel de legendă locală, împestriţată cu 
cele mai fantastice adăugiri. Nu numai că era socotit un 
făcător de minuni, ci vedeau în el un trimis misterios al 
unor forţe nepământene. Aşa că întoarcerea lui a fost 
primită cu un fel de entuziasm evlavios. Ţăranii, indiferent 
de credinţa lor, se descopereau încă din bătătură şi nici 
unul dintre ei nu se încumeta să strige ori să vorbească 
tare. Primirea bolnavilor începea dimineaţa devreme şi, cu 
mici întreruperi, dura până aproape de asfinţitul soarelui. 
După numai câteva săptămâni, Wilczur se convinse că 
rezervele farmaciei lui se epuizează foarte repede şi 
necesită completări. Noile cumpărături au atras după sine 
cheltuieli importante. În lumina acestei realităţi, Wilczur 


înţelese că în nici un chip nu-i mai ajung banii pentru 
construirea şi înzestrarea chiar şi a unui spital în 
miniatură. 

— Ştii, domnişoară Lucia, îi spuse într-o zi, se pare că nu 
iese nimic din spitalul nostru, iar dumneata vei fi 
condamnată să locuieşti permanent în Radoliszki, fiindcă 
aici nu e loc. 

— Nu mă plâng de condiţiile în care locuiesc la femeia 
aceea de treabă, răspunse senină Lucia. In ceea ce 
priveşte locul de aici... s-ar găsi şi pentru mine, dacă 
locatarii morii ar fi mai ospitalieri. 

Profesorul se revoltă. 

— Ce spui?! Ospitalitatea lor ar putea sluji oricui de 
model. 

Lucia râse. 

— Ah, eu nu la ei mă refer. 

Wilczur tot nu înţelegea. 

— Nu la ei? Atunci la cine? 

— Eu nu mă refer la vechii locatari ai morii, ci la cei noi. 
Îl privi în ochi. 

Wilczur înţelese şi întoarse capul jenat. Ca să evite cât 
mai repede această temă primejdioasă, începu să-i spună: 

— Vezi dumneata, nu am prevăzut o afluenţă atât de 
mare de pacienţi şi un asemenea consum de medicamente. 
Unele, din păcate, sunt foarte scumpe... Aşa că acum 
trebuie să-mi iau gândul de la construirea spitalului... 

Îi părea sincer rău, fiindcă, într-adevăr, adeseori erau 
aduşi bolnavi care trebuiau ţinuţi sub observaţie câteva 
zile, fie înainte, fie după operaţie. Din fericire era o vară 
călduroasă şi pacienţii puteau înnopta fie în trăsuri, sub 
cerul liber, fie în şură. 

Într-o zi, ducându-se cu Lucia în orăşel, Prokop o 
întrebă: 

— De ce-i profesorul atât de posomorât în ultima vreme? 

— E trist că nu avem destui bani ca să construim 
spitalul, îi explică ea. 

Prokop se miră. 

— Aşa? Şi oamenii ziceau că e bogat. 


— A fost bogat, dar bogăţia nu l-a interesat. O parte a 
dat-o, o parte i-au luat-o şi nu i-a mai rămas prea mult. 

Prokop n-a spus nimic şi a căzut pe gânduri. În zilele 
următoare umblă tăcut, în cele din urmă îi porunci lui 
Witalis să înhame iapa la brişcă şi plecă fără să spună 
nimănui nimic. S-a întors abia seara, dar a doua zi s-a 
întâmplat la fel. La moară toţi erau intrigaţi de 
comportarea lui Prokop. Apăruseră fel de fel de bănuieli, 
dar nimeni nu îndrăznea să-l întrebe de-a dreptul, iar el nu 
se arăta dispus să dea explicaţii. 

Cel mai neliniştit de manevrele tatălui era Wasil. Nu se 
ştie cum s-a trezit în el bănuiala că ar fi vorba de persoana 
lui, că tatăl face călătoriile acestea misterioase ca să-şi 
găsească o noră. Din multe motive, Wasil era dinainte 
încredinţat că alegerea tatălui nu-i va fi pe plac. Educat 
însă de mic sub mâna lui Prokop, o mână tare, puternică şi 
neîndurătoare, nu-şi putea închipui cum s-ar putea 
împotrivi voinţei tatălui. Aici putea să dea rezultate numai 
persuasiunea şi încă persuasiunea unuia de părerea căruia 
tatăl ar fi fost dispus să ţină seama. 

Ca urmare a acestor nelinişti, într-o seară, după ce 
bolnavii au plecat, Wasil a bătut la uşa anexei. Wilczur era 
ocupat cu aranjarea instrumentelor medicale, Jemiol aşeza 
în rafturi sticluţele şi borcănelele. 

— Ei, ce mai spui, Wasil? Cum e, ai avut mult de măcinat 
astăzi? îl întrebă Wilczur. N 

— Da de unde, puţin. Ca înainte de seceriş. Inainte de 
seceriş - grâu puţin şi bolnavi mulţi. Boala prinde mai 
repede la omul flămând. 

Se aşternu tăcerea. 

— Ia loc, Wasil! spuse Wilczur. Ai vreo treabă cu mine? 

— Ştiu eu... Wasil se scărpină după ureche. Am vrut să 
stăm de vorbă, să vă cer un sfat. 

— Sfat? Wilczur se uită la el. Ce sfat ţi-aş putea eu da? 

Wasil aruncă o privire spre Jemiol şi, ezitând, spuse: 

— Sunt lucruri mai osebite... 

Wilczur zâmbi. 

— Bine, bine. Termin numaidecât şi mergem spre 


pădure. Trebuie să văd dacă a înflorit cimbrişorul. Vorbim 
pe drum. 

Jemiol interveni pe un ton aparent indiferent: 

— Vă însoțesc cu plăcere. Imi plac cimbrişorul şi 
lucrurile mai osebite. Aici nu mai am nimic de lucru... 

Lăsă o pauză şi adăugă: 

— E drept că ar trebui să mai fac astăzi tinctură din 
rădăcini de valeriană, dar un beţiv a băut tot spirtul şi nu 
mai am nici o picătură. Aşa că merg cu voi. 

Wasil tuşi. 

— Hâm... Mama mai are pe acolo o jumătate de sticlă de 
spirt. 

— Are?... se interesă Jemiol. Am ajuns să trăim şi 
vremurile când până şi mamele au spirt în loc de lapte. Dar 
cum obţin eu, dragul meu, Roch Kowalski!, acest lichid de 
la stimata ta mamă? Este o femeie aspră şi gata să mă 
bănuiască de interese personale în privinţa acelor cartofi 
în stare lichidă. Tinere, pot avea încredere în abilitatea ta 
şi să-ţi încredinţez misiunea de transpatriere a acelei 
sticle? 

Wasil îl privi încurcat. 

— Asta nu, dar pot să v-o aduc. 

— Atunci grăbeşte-te. Ce mai aştepţi? Nu vezi cum se 
scurge timpul în clepsidra prezentului? Time is money.? 

Când Wasil ieşi, Jemiol continuă: 

— În tăcerea ta, împărate, ghicesc dezaprobarea 
comportării mele. Ai prefera să adăp cu alcool nenorocitele 
acelea de rădăcini. Acesta-i umanismul tău! Pe deoparte 
radix  valerianae?, pe de altă parte homo sapiens, 
serenissimus rex naturae. lar, tu alegi rădăcinile. Sigur că 
rădăcinile. Şi cu ce scop? Ca să îndopi cu tinctura aceasta 
nişte rustici, nişte peizani, ţărani, care şi aşa au nervii 
tociţi. 


1 Personaj din romanul Potopul de Henryk Sienkiewicz. 

2 Timpul înseamnă bani (trad. din 1b. engl.). 

3 Rădăcină de valeriană (trad. din lb. lat.). 

+ Omul dotat cu inteligenţă, preamăritul domn al naturii (trad. 
din lb. lat.). 


— Nu întotdeauna, se împotrivi Wilczur. 

— Întotdeauna, maharadjah. Îi observ de mai multă 
vreme. Sunt nişte creaturi cu sensibilitate de amebă. Le 
amputezi diferite terminaţii, le coşi burţile, le găureşti 
epiderma şi ei nici nu crâcnesc. 

— Munca grea încă din copilărie i-a obişnuit cu răbdarea 
şi cu rezistenţa la durere, spuse Wilczur. Ia în considerare, 
prietene, că la sat nici un copil de câţiva ani nu stă 
degeaba. Nu o dată un prichindel dintre aceştia cară 
greutăţi pe care nici tu nu le-ai duce prea departe. Umblă 
desculți prin mirişte şi pe pietre. Se obişnuiesc cu arşiţa, 
cu gerul şi cu zloata. Asta îi căleşte. 

— Şi le toceşte, le toceşte sensibilitatea, milord. Nu 
numai pe cea fizică. Te-ai gândit vreodată, stimate 
Esculap, la problema capacității de receptare a 
fenomenelor?... Aceasta e problema dimensiunilor 
universului. A dimensiunilor şi bogăției lui. Din ce se 
compune, să zicem, universul pirului, al acelui pir ordinar 
care creşte sub fereastră? Dintr-un pământ mai mult sau 
mai puţin fertil, care conţine mai multe sau mai puţine 
săruri nutritive, şi din aer plus lumină. Asta-i tot. S-ar mai 
putea adăuga la aceasta epilogul: botul vacii şi câteva 
mişcări ale maxilarului ei inferior. Şi ia acum universul tău. 
Chiar şi în amănunte ai l'embarras de richesse - culori, 
sunete, subtilitatea gustului, a mirosului, senzaţia mişcării, 
a temperaturii, a poziţiei în raport cu centrul pământului şi 
contactul susţinut de vedere, prin urmare formele! Mai 
departe, conştiinţa timpului, a spaţiului, a transformărilor, 
fără să mai punem la socoteală elementele pirului: foamea, 
saţietatea, aerul şi lumina. Cu alte cuvinte: pir plus 
infinitul. Fireşte, infinit la dimensiuni, e pirului. Dar toată 
viaţa sufletească? Exterioară şi interioară. Aici, chiar şi la 
dimensiunile umane, putem vorbi numai de infinit. Şi iată, 
maestro, că apar diferenţierile. Doar nu vrei să susţii că 
receptivitatea fenomenelor este aceeaşi la tine şi la Wasil, 
sau la mine şi la tine. Nu te supăra, darling, dar universul 
meu este atât de mare în comparaţie cu al tău, ca o galaxie 


1 Greutăţi cu bogăţia (trad. din lb. fr.). 


faţă de un meteorit, ori, dacă preferi, ca globul pământesc 
faţă de gămălia unui ac. Cum să apreciezi atunci valoarea 
unui simplu peizan? Unde să-l situez pe distanţa dintre pir 
şi mine?... 

Wilczur scutură din cap. 

— Poţi să te înşeli, prietene. 

— Pot, dar prefer să nu. 

— Nu întotdeauna omul este lipsit, de ceea ce nu 
exprimă sau nu ştie să exprime. Nu oricine reuşeşte să-şi 
concretizeze în cuvinte gândurile, sentimentele sau 
senzațiile... 

Jemiol ridică din umeri. 

— Bazându-ne pe ipoteza ta, putem admite tot atât de 
bine că pirul, melcul sau varza trăiesc emoţii 
nemaipomenite şi le apucă ameţeala de plăcere ascultând 
concertul în mi bemol de Chopin. Nu, darling. lartă-mă, 
dar nu pot accepta această concepţie. Dă-mi voie să rămân 
la ceea ce pot constata în mod empiric. Dacă eu îi înfig 
cuiva acul în cea mai moale parte a trupului, iar acel 
cineva nu trădează nici prin viu grai, nici prin expresia 
feţei că a observat ceva, am să susţin că nu a sesizat nimic. 
Dacă eu mă adresez cuiva în cea mai pură engleză: „Vous 
etes, mon cher, le plus representable cretin au monde'”!, 
iar el îmi răspunde că nu are chibrituri, rămân la 
convingerea că limba italiană îi este străină. Altă soluţie de 
verificare nu am. Şi de ce dracu să caut alta? Dacă un 
rustic dintre aceştia iese dimineaţa din casă şi vede 
purpura răsăritului de soare, draperiile ceţurilor, grânele 
uşor vălurite şi în loc să rămână cu gura căscată de 
admiraţie, strigă: iar au râmat porcii toată ceapa!... atunci, 
iartă-mă, conte, dar nu văd nici o dovadă că el ar fi 
observat răsăritul soarelui. Un individ din antichitate 
spunea: câte limbi cunoşti, de atâtea ori eşti om. Eu l-aş 
corecta: cu cât este mai mare capacitatea ta de receptare a 
fenomenelor, cu atât mai mult eşti om. Fireşte, doar dacă 
receptarea devine fundamentul gândirii. Gândeşte-te la 


1 Dumneata, dragul meu, eşti cel mai reprezentativ cretin din 
lume (trad. din 1b. fran.). 


asta, dottore, şi ai să-mi dai dreptate... 

Consideraţiile lui Jemiol au fost întrerupte de 
întoarcerea lui Wasil, care i-a adus sticla promisă. Din 
această clipă toată atenţia lui Jemiol s-a concentrat asupra 
ei şi chiar a început să-l îndemne pe Wilczur să plece să 
vadă de cimbrişorul acela. 

— Aranjez eu restul, îl asigură. 

Când Wilczur şi Wasil au ajuns pe cărarea ce mergea de- 
a lungul iazului, profesorul îl întrebă: 

— Ei, şi despre ce-i vorba?... Ai necazuri cu tata? 

— Ştiu eu dacă sunt necazuri, spuse Wasil după o clipă 
de gândire, fiindcă nu ştiu nimic sigur. Dar în vremea din 
urmă, tata pune ceva la cale, tace şi pleacă undeva. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Tocmai că nu ştiu, mormăi Wasil nehotărât. 

— De ce te nelinişteşti? Călătoreşte şi el după treburile 
lui şi gata. 

Wasil mesteca un fir de iarbă şi tăcea. 

— Poate că sunt treburile lui, spuse iar, dar poate că, 
sunt şi ale mele... Încă în postul mare tata zicea că ar fi 
vremea să mă însor. 

Wilczur râse. 

— Şi tu nu vrei? 

— De ce să nu vreau? Se ştie că vine şi vremea când 
fiecare trebuie să se însoare. Dar nu aşa. 

— Dar cum? întrebă Wilczur amuzat de diplomaţia 
transparentă a lui Wasil. 

— Ei, nu aşa, să-mi caute tata nevastă. Tata se uită să fie 
bogată şi muncitoare. 

— lar tu ai vrea una săracă şi căreia nu-i place să 
muncească. 

— Şi de ce să muncească? Nu-s atâtea muieri în casă? 
Dacă mănâncă, să şi lucreze. Ce-mi pasă dacă-i bogată ori 
săracă. Banii se câştigă. 

Profesorul se aplecă pe marginea şanţului, acoperit cu 
flori purpurii: 

— Uite, cum a înflorit... Atâta cimbrişor e pe aici... Ei, şi 
ce pot eu să te sfătuiesc, cum să te ajut? 


— Să staţi de vorbă cu tata. S-o lase în pace... Fiindcă 
dacă se încăpăţânează nu mai e nimic de făcut. Dar dacă 
vorbiţi cu el acum, poate că dă din mână şi zice: „N-am să 
mă amestec, alege-ţi singur după placul tău...” 

Era atâta cimbrişor, încât Wilczur se lăsase pe vine şi 
rupea cu amândouă mâinile, punându-l în coşuleţul lui. 

— Ei bine, răspunse după ce se gândi puţin. Am să stau 
de vorbă cu Prokop. Ştii că-ţi vreau binele din toată inima. 
Şi aşa e, fiecare trebuie să-şi aleagă nevasta după placul 
lui... Ai dreptate că banii nu-ţi dau şi fericire... Ai 
dreptate... Am să vorbesc cu Prokop. 

Chiar în seara aceea se şi ivi prilejul să-şi ţină 
făgăduiala. Aşa cum făcea adeseori, Mielnik venise în 
anexă să mai schimbe o vorbă. Schimbul acesta era mai 
mult o tăcere, şi a lui Wilczur şi a lui Prokop, tăcere în care 
din când în când mai cădea câte o vorbă, câte o ştire 
despre întâmplările din timpul zilei, despre oameni, despre 
treburile de prin partea locului. 

La un moment dat, Wilczur îl întrebă: 

— Ia spune, Prokop, ce pui tu la cale în ultima vreme? 
Tot pleci pe undeva, lipseşti de la moară zile întregi. Toată 
lumea se miră. 

Prokop îi aruncă lui Wilczur o privire vicleană şi ca să 
mai câştige timp începu să-şi răsucească tacticos o ţigară. 
Presără încet mahorcă pe o bucată mare de hârtie, o 
întinse încet cu degetele lui groase, o răsuci, îşi plimbă 
limba pe marginea hârtiei, o lipi şi o aprinse. În cele din 
urmă spuse: 

— Ei, umblu şi eu să mai văd ce mai fac oamenii, cum 
trăiesc. Da’ ce, nu-i voie? 

— Sigur că e voie, numai să fii atent să nu creadă 
oamenii ceva rău despre tine. 

— Dar ce-ar putea să creadă rău? 

— Cine poate şti? Poate se găsesc unii care să spună că 
umbli după vreo fată. 

Wilczur râse, dar Prokop scuipă, fără să-şi ascundă 
dezgustul. 

— Ptiu, gura oamenilor n-o poţi închide. Ce fată. Pentru 


mine-i mai aproape groapa. Nu-mi stau mie gândurile la 
alde astea. 

— Ei, poate că nu umbli pentru tine? îl întrebă cu 
viclenie Wilczur. 

— Dar pentru cine? Ce-ţi închipui că am căpiat? 

— Ei, poate pentru Wasil. 

Bătrânul ridică din umeri. 

— De ce să umblu pentru el? Să-şi caute singur. Elo să 
trăiască cu ea, nu eu. 

— Bine zici, Prokop. Dar acum eu mă mir cu adevărat, 
ce-s plecările astea, ce tot unelteşti... Hai, recunoaşte. 

Mielnik îl privi cu coada ochiului şi zâmbi. 

— Prea n-ai astâmpăr, vine vremea când o să afli. Asta şi 
vreau: să rămână taină pentru tine. 

— Pentru mine? întrebă neîncrezător Wilczur. 

— Pentru tine. 

Mai mult nu putu scoate de la Prokop. De altfel Wilczur 
nici nu făcuse eforturi, mulţumit de vestea bună pentru 
Wasil, pe care i-o şi transmise a doua zi dimineaţa. Nu 
bănuia că flăcăul o va primi cu atâta bucurie. Când a aflat, 
s-a înroşit şi i-au sticlit ochii. 

— A spus tata că nu vrea să se amestece şi să-mi caut 
singur nevastă? 

— A spus. Zicea: „Nu eu o să trăiesc cu ea, ci el. Să-şi 
aleagă singur.” 

Wasil căzu pe gânduri şi clătină din cap. 

— Ei... e înţelept tata... N-a trăit în zadar atâţia ani pe 
lume... 

Şi în clipa asta simţea pentru tatăl său nu numai respect, 
nu numai ataşament ci se trezise în el un sentiment nou, 
cald şi profund. Ce-i drept Wasil nu avea încă nici un plan 
concret în privinţa viitorului. Donka îi plăcuse de la prima 
vedere şi cu fiecare zi îi plăcea tot mai mult. Fiind însă de 
felul lui foarte ambițios, îi era teamă să-şi facă planuri 
atâta vreme cât nu era sigur că în realizarea lor nu se va 
lovi de împotrivirea hotărâtă a tatălui, ori de ironia Donkăi. 

După comportarea ei în nici un chip nu-şi putea da 
seama cum l-ar trata dacă ar începe să se apropie de ea. 


Fata era veselă, vioaie ca un căţeluş, prietenoasă cu toţi, 
zâmbea la fel când un tânăr sau altul îi spunea câte o 
glumă sau când o măgulea în vreun fel. Nu putea avea nici 
o siguranţă în privinţa ei. Nu o dată îi stătea lui Wasil pe 
limbă să o întrebe dacă îi place vreunul dintre tineri, dar 
de fiecare dată se lăsa păgubaş. Se temea să nu audă un 
răspuns care nu i-ar fi pe plac, se temea că Donka lăsase în 
oraş vreun băiat la care se gândeşte. De aceea nu se putea 
hotări el însuşi, nu-şi putea spune: nici una nu-mi place ca 
ea şi pe nici una n-o vreau de nevastă, ci numai pe ea. Mai 
erau şi alte motive; cine ştie dacă o orăşeancă inteligentă, 
cu carte, o domniţă aproape, ar vrea să se mărite cu un 
flăcău simplu de la ţară, care n-a umblat prin oraşe şi nici 
să se poarte nu ştie. Nu i-a scăpat lui Wasil nici faptul că 
acum vreo câteva săptămâni, când a trecut pe la moară 
domnul Latosik, notarul comunal, ea şi-a pus băsmăluţă de 
mătase şi a vorbit cu el mai altfel şi a râs mai mult, iar 
Latosik, care, chipurile, era în trecere, a stat până la 
apusul soarelui. 

Când domnul Latosik stătea cu Donka pe prispa morii lui 
Wasil îi venea să-i toarne prin trapă un sac cu tărâţe, drept 
în cap. N-o făcuse, cu toate că mai târziu ar fi putut spune 
că n-a vrut. N-o făcuse fiindcă îl durea inima la gândul că 
domnul Latosik s-ar putea să-i placă Donkăi... Atunci nu i- 
ar fi fost de folos nici zece cai şi nici o bâtă zdravănă... Cu 
toate că-i un funcţionar modest, domnul Latosik e om cu 
şcoală, ştie să vorbească elegant, în zile de sărbătoare ca 
şi în zile de lucru umblă cu guler tare şi cu cravată, şi 
miroase a parfum. 

După plecarea lui, Wasil a urmărit-o atent de Donka, să 
vadă dacă după vorbele frumoase spuse de un tânăr aşa de 
fercheş, n-o să-l trateze altfel. Dar Donka nu s-a schimbat 
deloc. Doar că nu şi-a mai scos băsmăluţa de mătase. 

Pentru întâia oară în viaţă, firea femeii i se păru lui 
Wasil plină de taine şi de capcane. 

Dar asta depăşea puterile lui. Pe de altă parte şi Wasil 
ştia cât preţuieşte. Ştia că multe fete de prin partea locului 
s-ar mărita bucuroase cu el, nu numai pentru că moştenea 


o moară, o gospodărie înstărită şi, cum se zicea, mulţi bani 
agonisiţi, dar şi pentru că era bine văzut de toată lumea. 
Nu umbla după fuste, nu bătea cârciumile, era priceput la 
muncă, se purta curat, era bine făcut, socotit drept un 
bărbat atrăgător, despre care nimeni nu putea spune că e 
neajutorat ori prost. 

Aşa că în meditaţiile sale Wasil lua în seamă şi atuurile 
lui, nu numai părţile sale slabe, iar acum, când a aflat de la 
Wilczur că tata nu are nici o intenţie în privinţa viitoarei 
nurori şi că nu se gândeşte să i-o aleagă el, se simţi mult 
mal puternic pe poziţie. Urmarea acestui sentiment a fost 
conştientizarea convingerii nestrămutate că el nu poate 
trăi fără fata asta. Cât a ţinut ziua de lucru şi-a făcut 
planuri, cum să se apropie de Donka, cum să înceapă să-i 
vorbească, ce să-i spună. Seara, când şi-a schimbat 
hainele, avea totul gândit şi când erau amândoi în faţa 
casei, îi propuse Donkăi într-o doară: 

— Am pregătit pripoanele pentru peşte. Nu vrei să mergi 
cu mine cu barca să le punem în iazurile de sus? 

În timpul acesta nu se uită în ochii ei, de parcă s-ar fi 
temut să nu-i citească în priviri tot neobişnuitul acestei 
propuneri aparent obişnuite. Se vede însă că Donka nu 
avea nici o bănuială, fiindcă încuviinţă numaidecât. 

— Numai o clipă, spuse, să-mi iau nişte papuci vechi. 

— Dar grăbeşte-te, strigă Wasil în urma ei, fiindcă cel 
mai bine e să le pui la apusul soarelui. 

— Bine, bine, îi răspunse din tindă. Aşteaptă o clipă. 

— Mă duc la barcă să scot apa, strigă el. 

Voia să mai câştige ceva timp şi se îndreptă spre iaz. 
Barca luase într-adevăr apă, care trebuia scoasă cu un 
căuş, pe urmă barca trebuia împinsă de pe mal, iar 
pripoanele cu momeală puse în aşa fel pe botul bărcii, 
încât să nu se încurce sforile şi forfaturile... Până să 
termine el, Donka şi venise. Arăta atât de frumoasă în 
rochiţa de percal cu flori roşii, încreţită în talie, cu guleraş 
alb, încheiat pe gât, încât Wasil se ferea să se uite la ea. 

— Mi se amestecă totul, se gândea, şi n-o să pot spune 
nimic înţelept. 


Barca alunecă repede pe nisip şi vâslele se scufundară în 
apă. Deasupra pădurii atârna globul mare, roşu şi umflat al 
soarelui, atingând uşor cele mai înalte vârfuri ale 
copacilor. Pe oglinda uşor unduită a iazului, drumul spre 
soare era însemnat cu stropi purpurii pe fundalul albastru 
al cerului reflectat în apă. 

— Ar trebui să muşte, spune Wasil după a treia sau a 
patra cufundare a vâslelor. 

— Ce spui? întrebă Donka trezită din meditaţia ei. 

— Spun că peştele o să tragă bine. E vremea. Anul 
trecut am prins o ştiucă. Una de un metru. 

— Dar e multă ştiucă aici? 

— Este. Dacă-i mult peşte e şi multă ştiucă. Convorbirea 
se întrerupse. Wasil îşi frământa mintea să găsească o 
temă de discuţie. 

— Lui Szymon din Koziatki i-a murit astăzi vaca. Bună 
vacă. Şi a murit. 

— De ce? întrebă Donka destul de indiferentă. 

— Cine poate şti. O fi mâncat ceva. 

lar se aşternu tăcerea. De astă dată lui Wasil nu-i mai 
veni nimic în minte şi începu să fredoneze un cântec. Aşa 
ajunseră la celălalt mal. Aici rădăcinile negre ale arinilor 
se cufundau în apă ca nişte odgoane încâlcite. Malul era 
abrupt şi nu departe de el începea apa adâncă. Atent şi cu 
îndemânare, Wasil agăța cârligele de sfoară, pe urmă 
începu să le lase cu băgare de seamă în apă. Legă capătul 
sforii de o rădăcină puternică şi treaba era terminată. Îşi 
şterse mâinile, se uită împrejur şi spuse: 

— Nu vrei să stăm aici pe mal? E o vreme aşa de 
frumoasă şi florile miros... 

— Să stăm, răspunse Donka veselă. Poate că o să vedem 
cum muşcă peştele. 

Au legat barca şi au urcat pe mal. Printre arini, iarba 
creştea deasă şi înaltă. S-au aşezat unul lângă altul şi 
Wasil tocmai îşi muncea mintea cum să înceapă, când 
Donka îl întrebă: 

— Tatăl tău încă nu s-a întors. Unde se tot duce el? 

Wasil se agăţă de ocazia ivită ca omul care se îneacă. 


— Asta e, spuse. Nici eu nu ştiu unde se duce. Nu spune 
nimănui nimic. Până ieri mi-a fost şi frică. 

Donka se miră: 

— Ţi-a fost frică? De ce? 

— Ei, aşa... Nu ştiam unde se duce. Şi mi-au trecut prin 
minte tot felul de gânduri. 

— Dar acuma ştii? 

— Nu ştiu, dar ştiu că nu-i vorba de mine. 

— Cum nu-i vorba de tine? Dar de ce ar fi trebuit să fie 
vorba de tine? 

Wasil îşi trecea degetele răsfirate prin iarbă şi o privea 
cu atâta atenţie, de parcă ar fi făcut o treabă nespus de 
importantă şi de urgentă. 

— Vezi tu, Donka am şi eu o vârstă. O dată tata a adus 
vorba că ar fi vremea să mă însor. Aşa că acum, când a 
început să umble prin împrejurimi... mi-am zis: poate îmi 
caută mie nevastă. Se duce într-un loc, în altul, ca să-şi 
aleagă noră. 

Donka se porni pe râs. 

— Cum aşa?... Să caute? Întâlneşte una pe drum şi se 
uită la ea să vadă dacă-i bună de nevastă pentru tine sau 
nu?... Asta-i bună. 

— Nu aşa, îi luă Wasil apărarea tatălui. El cunoaşte 
oamenii de pe aici. Ştie cine are fete. Trebuie s-o vezi cum 
e acasă. Dacă-i frumoasă, dacă-i harnică, dacă-i sănătoasă, 
cum e în jurul ei. Aşa că trece, ca din întâmplare, să mai 
stea de vorbă şi se uită. Toţi fac aşa. Aşa-i obiceiul în lume. 

Pe Donka o distra această poveste. Ochii îi scânteiau şi 
buzele îi zâmbeau. 

— Ei şi? întrebă înclinând cochet capul. Ţi-a găsit ceva? 

— Nu mi-a găsit pentru că nici nu caută. Are nişte 
treburi de-ale lui. 

— Şi tu, sărăcuţul de tine, eşti supărat, râdea Donka, pe 
care nu o părăsea buna dispoziţie. 

— Iar tu, Donka, nu te gândeşti decât cum să râzi de 
mine. 

— Nu râd deloc de tine, spuse Donka devenind deodată 
gravă. Aşa sunt eu, veselă. 


— Atunci de ce spui că trebuie să fiu supărat? Doar ştii 
că mă bucur. 

— Nu ştiu că te bucuri. De unde să ştiu? Stai trist, ţi-ai 
înfipt privirile în iarbă, de unde să ştiu eu că te bucuri? 

Wasil îşi drese de câteva ori glasul şi se uită la ea pe sub 
sprâncene. 

— Mă bucur că a trecut primejdia să-mi aleagă tata vreo 
fată care nu-i pe placul meu. Gândeşte-te şi tu: dacă, de 
pildă, ţi-ar da cu sila un băiat care nu-ţi place. 

Donka ridică uşor din umeri. 

— Ei, cine m-ar vrea pe mine. Şi apoi nu-mi stă mie 
gândul la asta. 

Wasil iar se întunecă. 

— Pentru că ai lăsat acolo în oraş vreunul care îţi place? 

— N-am lăsat pe nimeni. 

— Pe nimeni? întrebă neîncrezător. Poate că aşa e. 
Fiindcă prea ţi-a plăcut domnul Latosik, notarul comunal... 
Asta e, poartă cravată verde, miroase a parfum. 

Donka pufni ca o pisicuţă. 

— Şi ce-i dacă miroase? Eu n-am mai văzut parfumuri? 

— Dar ţi-ai pus băsmăluţa de mătase. 

— Da ce, n-am voie să-mi pun băsmăluţă? 

— Sigur că ai. De ce nu? Mai cu seamă când ai pentru 
cine. 

— Oaspetele-i oaspete. Notarul ăla-i însă cam saşiu. 

— Saşiu, nesaşiu, interveni Wasil, dar toate aleargă după 
el. 

— Eu una, nu. Ce-i cu tine, Wasil, ce ţi-a căşunat pe el? 
Chiar dacă mi-ar place, pentru tine e totuna. 

Wasil scobi cu degetul în pajişte o gaură mare înainte de 
a răspunde: 

— Dacă mi-ar fi totuna, nu aş spune nimic. Se vede că nu 
mi-e totuna. 

— Nu înţeleg ce te priveşte pe tine, spuse Donka luând o 
înfăţişare nevinovată. 

— Se vede că mă priveşte. 

— De ce? 

Wasil lăsă capul în jos şi răspunse posomorât: 


— Pentru că tu, Donka, îmi placi tare mult. 

— Eu? întrebă cu cea mai mare uimire de care era în 
stare. 

— Sigur că tu, mormăi Wasil. 

— Doamne sfinte, ce poate să-ţi placă la mine? 

— Nu ştiu ce... De unde să ştiu eu... Toate-mi plac. 

— Ei, glumeşti, spuse râzând. 

Wasil se înroşi. 

— Ce glumă-i asta, spuse aproape înfuriat, dacă vreau să 
mă însor cu tine? Însurătoarea nu-i glumă. 

— Tu cu mine? întrebă aproape în şoaptă. Nu pot să 
cred. 

Wasil dădu nerăbdător din mână. 

— Ei, înţelege-te cu muierile. Eu îi spun limpede, iar ea 
nu vrea să înţeleagă. Are dreptate tata. Cu muierea-i cel 
mai greu. Dacă i-aş spune unui bărbat: vreau să mă însor 
cu tine, mi-ar răspunde omeneşte: da ori ba. 

Donka izbucni într-un râs prelung şi zgomotos. 

— Ah, Wasil, Wasil. Te-ai însura tu cu un bărbat?! Ce tot 
îndrugi! 

Se încovoia de râs. Şi-a cuprins genunchii cu braţele, şi- 
a ascuns faţa între genunchi şi râdea fără să se poată opri. 
Nici când s-a oprit, nu şi-a ridicat capul. 

Wasil o întrebă: 

— Ei, cum o să fie cu noi? 

Cum ea nu răspundea, întrebă din nou: 

— Donka, ce zici?... 

Văzând-o că tace, inima lui se umplu de amărăciune. Şi 
începu să vorbească parcă pentru el: 

— Ştiu că nu-ți plac... Eu nu sunt decât un ţăran, iar tu o 
domnişoară cu carte... Şi de la oraş... Sigur, e mai plăcut 
să trăieşti la oraş... Cine gustă o dată din oraş, nu-i mai 
place satul... Cu profesorul e altfel, dar el nu-i oricine... 
Om înţelept, umblat... Cu tine-i altceva, tu găseşti atâţia 
mai buni ca mine... Dacă nu simţi în inimă, nu-i nimic de 
făcut... Am ştiut eu, am ştiut că nu mă vrei... 

Vocea îi tremură şi tăcu. Apoi adăugă pe ton de 
resemnare: 


— Dar, mi-am zis, nu-i păcat să întrebi... 

lar se lăsă liniştea. În capul de sus al iazului, unde se 
vărsa pârâul, se auziră primele orăcăieli de broaşte. 
Soarele dispăruse complet, dinspre lunci venea o adiere 
răcoroasă. 

Donka se ridică şi spuse în şoaptă: 

— E târziu. E vremea să mergem acasă. 

După clipa de bucurie care o cuprinsese auzind 
destăinuirea lui Wasil, asupra ei se abătu tristeţea. 
Înţelesese că flăcăul acesta care-i plăcea atât de mult, nu 
va fi niciodată soţul ei. O îngrozea până şi gândul că dacă 
află bătrânul Prokop o să spună că-i nerecunoscătoare. A 
luat-o sub acoperişul lui, iar ea aşa l-a răsplătit că i-a sucit 
capul băiatului. Fiindcă nu putea să nu recunoască măcar 
faţă de ea că de la bun început a făcut totul ca să-i placă 
lui Wasil. Iar părinţii lui ar fi gata să creadă că a făcut-o ca 
să pună mâna pe un bărbat bogat. Poate că-i adevărat ce 
zice Wasil că tatăl lui nu vrea să se amestece în alegerea 
nurorii, dar nu va fi niciodată de acord să aibă ca noră o 
orfană, o rudă săracă, pe care a luat-o din milă. 

Cobora încet spre barcă. Chiar pe mal se întoarse şi-l 
zări aproape pe Wasil. Era palid, iar chipul lui era atât de 
trist, cum nu-l mai văzuse niciodată. 

Într-o clipă de izbucnire, surprinzătoare şi pentru ea, îşi 
petrecu braţele pe după gâtul lui şi îşi lipi buzele de buzele 
lui. Simţea cum o cuprinde în braţe şi o strânge tare, tot 
mai tare, cum o ridică încât abia mai atingea pământul cu 
vârfurile degetelor. 

Deodată clipocitul apei îi readuse la realitate. Cea mai 
apropiată plută se tot cufunda în apa învolburată de 
mişcările violente ale peştelui care înghiţise cârligul. 

— Trebuie să fie unul mare, spuse Wasil, dar nici nu se 
mişcă din loc şi nu slăbi strânsoarea. 

— Lasă-mă, spuse în şoaptă Donka. 

Ca răspuns o strânse şi mai puternic, zicând: 

— Vezi cum eşti tu... lar eu am şi crezut că tu nu ţii la 
mine. Şi aşa de greu mi-a fost la inimă... 

— Ţin la tine, Wasil, ţin foarte mult, dar ce folos? 


Wasil râse. 

— Ce folos? Cum ce folos? Ne luăm şi o să fii nevasta 
mea, şi o să ne fie bine cum n-o să-i fie altuia pe lume. 

Donka scutură tristă din cap. 

— Nu, Wasil. Eu nu pot fi nevasta ta. Tatăl tău nu s-ar 
învoi. 

— Nu s-ar învoi? De ce?... El singur a spus că-i treaba 
mea. I-a spus profesorului. Acum de ce să nu se învoiască? 

— Pentru că sunt săracă. 

— Şi ce-i cu asta? se împotrivi mai puţin Wasil. Ce am, 
ajunge pentru amândoi... 

— Da, dar părinţii tăi vor vrea pentru tine o nevastă cu 
zestre... 

— Dar eu nu vreau asta, strigă înfierbântat. Ori tu, ori 
nici una. Am şi eu anii mei, nu mai sunt un copil şi am 
dreptul să-mi aleg nevasta pe care o vreau. Asta-i. lar dacă 
tatei nu-i place, n-am nevoie de mila lui. Sunt sănătos, 
puternic, pot să-mi câştig pâinea. Mică-i lumea asta?... 

— Ce spui, Wasil, oftă Donka, ştii şi tu că nu poţi să faci 
nimic împotriva voinţei tatălui. 

Wasil se posomori. Într-adevăr, relaţiile cu tatăl său erau 
de supunere necondiționată şi cu toate că într-o clipă de 
exaltare putea să-i treacă prin minte să se revolte 
împotriva lui, ştia că nu va fi în stare, că în caz de ceva se 
va supune voinţei lui. 

— Oricum, spuse, trebuie întrebat întâi tata. Nu-mi intră 
în cap să spună o dată profesorului că-i treaba mea şi altă 
dată să se împotrivească alegerii după placul meu. 

— Pentru că nici nu-i trece prin minte că tu ai putea 
alege una săracă aşa ca mine. Iar de întrebat, mai bine nu-l 
întreba. 

— De ce să nu-l întreb? 

— Pentru că ce mă fac eu, nefericita? Tatăl tău o să mă 
alunge din casă, o să mă socotească o nerecunoscătoare, o 
să spună că aşa i-am răsplătit eu bunătatea. Nu, Wasil, mai 
bine nu-l întreba. 

Se întorceau acasă posomorâţi. Wasil vâslea încet şi în 
tăcere. Nici o clipă nu se împăcase cu resemnarea Donkăi. 


Într-adevăr, ştirea despre intenţia de a se căsători cu 
Donka putea să atragă supărarea tatălui, iar supărarea 
aceasta se putea îndrepta împotriva Donkăi. Wasil nu 
putea s-o pună în primejdie. Trebuia găsită o asemenea 
rezolvate a problemei, încât pe Donka să n-o amenințe 
nimic. Şi asta se putea face într-un singur fel: să afle 
părerea tatălui înainte de a i se spune ceva concret. 
Fireşte, Wasil nu se putea bizui pe forţele lui şi se hotări să 
ceară iar ajutorul profesorului. 

Legând barca de par, îi spuse Donkăi: 

— Ai să vezi că totul o să fie bine. Cel mai important 
lucru e că de acum ştiu că ţii la mine. 

— Ca la nimeni altul, şopti Donka de-abia auzit. 

Vru s-o îmbrăţişeze din nou, dar pe punte se ivi Witalis 
roşcatul. 

— Donka, după cină, mergi cu mine la Radoliszki? Astăzi 
e sâmbătă şi dau film. 

— Mai bine să nu mergem, spuse după o clipă de ezitare. 

El însă insistă până când Donka se învoi. 


Capitolul X 


Duminica aceasta nu era ca toate celelalte. Prokop se 
întoarse mai repede ca de obicei de la slujbă. Din casă 
scoteau în grabă laviţe, scaune, scăunele şi erau puse la 
umbră sub copaci. Nu trecuse nici o oră şi bătătura roia de 
căruţe şi brişti. Cei mai mulţi dintre veniţi erau gospodari 
de seamă, oameni în vârstă din împrejurimi, nu lipseau 
însă nici unii veniţi din sate aşezate la douăzeci, treizeci de 
kilometri. Se vede că sfatul nu avea să dureze mult, fiindcă 
nimeni nu deshămase caii. Femeile rămăseseră în căruţe, 
numai bărbaţii s-au aşezat la umbra copacilor. 

Consfătuirea a fost deschisă de Walenty Szuba, cel mai 
în vârstă şi de seamă gospodar din Raczkowice, om prețuit 
de toată lumea. 

— Ne-am adunat aici ca să ne sfătuim cu privire la un 
lucru folositor, gândit de Prokop Mielnik, spre folosul 
oamenilor şi spre slava Domnului. Ştiţi toţi despre ce-i 
vorba şi chiar dacă nu suntem noi oameni bogaţi şi nu 
suntem în stare să ridicăm singuri o asemenea clădire, 
socotim că dacă noi o începem, mulţi ni se vor alătura, ori 
cu munca lor, ori cu materiale, ori cu bani. Numai un om 
fără minte nu pricepe că va fi în folosul nostru al tuturor, al 
nostru şi al întregului ţinut. Şi apoi se cuvine să-i arătăm şi 
profesorului mulţumirea noastră, fiindcă-i mare cinste că s- 
a întors printre noi, cu toate că ar fi putut rămâne mai 
departe la oraş. 

— Aşa e, aşa e, se auziră voci. 

Szuba continuă: 

— De aceea se cuvine să-i aducem şi lui mulţumire şi 
nouă folos. Nu putem să ne încumetăm la lucruri mari, dar 
cred că putem ridica o casă cu patru încăperi, acoperită cu 
şindrilă. Gazda noastră, Prokop Mielnik, s-a oferit să dea 
două jugăre de pământ, comuna Rudziszki a făgăduit 
lemnul. lar acuma trebuie să hotărâm cine se angajează să 
care materialele, cine face lucrările de zidărie la 
fundament, cine le face pe cele de lemnărie şi altele. De 


cărămidă pentru sobe şi pentru coşuri, şi de geamuri 
pentru ferestre nu vă faceţi griji, pentru că astea le luăm 
asupra noastră, împreună cu cumnatul meu, Zubar. 

Szuba încheie şi se lăsă o linişte atât de lungă, încât se 
putea crede că cei adunaţi nu erau deloc pentru proiectul 
prezentat. S-ar fi înşelat cel care ar fi crezut aşa. 
Oamenilor de pe aici nu le place graba, nu le place nici să 
iasă înaintea altora. Nu-i deloc plăcut să fii socotit lipsit de 
stăpânire şi înfigăreţ. 

Cel dintâi vorbi un bărbos voinic, Iwan Balabun, 
starovierieţ! din Nieskupa, nu numai un agricultor bun, dar 
şi tâmplar prețuit în tot ţinutul. Acesta făgădui în numele 
lui şi al fraţilor lui să facă toată lemnăria, ceea ce se şi 
aştepta de la el. Pe urmă Józef Petrunis din satul Bierwinty 
a făgăduit în numele comunei lui (fiindcă era primar), 
şindrilă şi munca pentru acoperirea casei. Oamenii din 
Wickuny, cioplitori neîntrecuţi, au declarat că ridică 
pereţii. Şi aşa se anunțau unii pe alţii, iar Prokop Mielnik 
scria totul amănunţit pe o coală mare de hârtie. Când totul 
a fost stabilit, cei prezenţi, unul după altul, şi-au pus 
semnăturile. Nu erau multe. Dintre zecile de persoane 
numai câteva ştiau să scrie. Asta nu scădea cu nimic 
însemnătatea obligaţiei. O dată pentru că au făcut-o după o 
îndelungată chibzuială, şi a doua, pentru că au făcut-o de 
bună voie. 

Abia acum s-au pornit cu toţii grămadă spre anexă, iar 
Prokop Mielnik intră înăuntru. Cu toate că era duminică, îl 
găsi pe Wilczur lucrând, ocupat cu fierberea unor ierburi. 

— Ce-i, Prokop? Wilczur îşi ridică privirile. Se pare că ai 
oaspeţi mulţi. 

— Nu-s oaspeţi, negă morarul cu o mişcare a capului. Au 
venit cu treabă şi se pare că mai degrabă la tine decât la 
mine. 

— La mine? se miră Wilczur. 

— Da. Ai fost nerăbdător să afli unde mă duc şi după ce 
umblu, acum ieşi în bătătură şi afli. Te aşteaptă acolo toţi. 

Intrigat, Wilczur habar nu avea despre ce-i vorba. 


1 De rit vechi. 


— Ce mai puneţi la cale? întrebă bănuitor. 

— Păi vino şi ai să afli. 

Ţăranii adunaţi îl primiră pe Wilczur cu plecăciuni 
adânci. Cel mai meşter la vorbit dintre ei toţi, Szuba, făcu 
un pas înainte şi spuse: 

— lată, am venit, domnule profesor, să-ţi mulţumim că 
te-ai întors la noi. Dar că mulţumirea-i mulţumire, asta se 
ştie. Cele mai meşteşugite vorbe zboară o dată cu vântul şi 
nu rămâne nimic din ele. Aşa că noi ne-am sfătuit ca 
mulţumirea noastră să nu fie numai în vorbe. Bani pentru 
tămăduirea noastră nu vrei să primeşti şi ne mai dai şi 
leacuri. lar noi am auzit de la Prokop că te-a purtat gândul 
să ridici un spital în ţinutul nostru, dar că ţi-ai cheltuit 
banii pe leacuri. Şi a venit Prokop la mine şi mi-a zis să 
ridicăm spitalul, noi toţi laolaltă, spre uşurarea muncii tale 
şi spre folosul nostru. Ne-am sfătuit ce ne-am sfătuit şi iată 
ce a ieşit din sfatul nostru... 

Szuba desfăşură coala de hârtie, îşi puse ochelarii şi, 
poticnindu-se, începu să citească cine ce a făgăduit şi ce a 
oferit. Pe urmă înfăşură hârtia şi o înmână cu respect 
profesorului, zicând: 

— Nu-i mare lucru, dar socotim că şi ţie o să-ţi placă şi 
pentru ţinutul nostru o să fie mare cinste, fiindcă nici 
târgul nu are spital. Venim fiecare cu ce avem. Cei mai 
înstăriți cu bani şi cu materiale, cei mai săraci cu munca 
sau cu căratul. Primeşte asta din partea noastră, domnule 
profesor, pentru că dăm din toată inima, fiecare ce avem. 
N-o să fie o casă mare, dar tu să ne trăieşti şi să ne vindeci 
pe fiecare. 

Wilczur era atât de emoţionat, încât nici invocaţia rimată 
din final nu reuşi să-i oprească lacrimile ce-i umplură ochii. 
li cunoştea pe aceşti oameni de mult şi bine, nu credea 
însă că ţin atât de mult la el, că sunt capabili de atâta 
sacrificiu. li îmbrăţişă pe rând, pe Prokop, pe Szuba, pe 
Balabun; pe Petrunia şi pe toţi ceilalţi. 

— N-am să uit asta niciodată, oameni buni, repeta fără 
să-şi ascundă înduioşarea. 

Îndată au început să se sfătuiască cum trebuie împărţită 


clădirea spitalului. Pentru o mai bună orientare au pornit 
toţi spre măgura pe care avea să fie construit. Construcţia 
avea să o conducă un cioplitor experimentat din Wickuny, 
Kurkowicz, iar supravegherea generală le-a fost 
încredinţată lui Szuba şi lui Prokop Mielnik. 

După ce au plecat toţi, Wilczur îi spuse lui Mielnik: 

— Mare surpriză mi-ai făcut, Prokope. Acum îmi dau 
seama că ai umblat pe la toţi vecinii ca să lămureşti 
oamenii, pentru spital. Nu cred că ţi-a fost uşor. 

— La început, până le-am lămurit ce şi cum, sigur că nu 
mi-a fost uşor. Dar pe urmă, când au aflat că unul şi altul s- 
au învoit, că unul a făgăduit una, altul alta, s-au găsit mai 
mulţi. Când începem lucrul o să mai vină şi alţii. 

— Dar când vreţi să începeţi? întrebă Wilczur. 

— N-avem ce să mai amânăm. Mâine încep să care 
piatra pentru fundaţie, aşa că tot mâine începem şi 
săpatul. 

Prokop vorbea pe un ton obişnuit şi se străduia să nu-şi 
arate mândria care o simţea din pricina realizării planului 
său. Într-adevăr, luni dis-de-dimineaţă au început să vină 
căruțele cu piatră, au venit şi câţiva oameni din Nieskupa, 
câţiva din Radoliszki şi trei lituanieni din Bierwinty cu 
lopeţi şi cu târnăcoape. Domnul Kurkowicz umbla cu un 
metru galben, care-i ieşea din tureac, şi cu un ghem de 
sfoară, şi măsura, socotea şi însemna terenul. Ce-i drept 
dimineaţa începuse să plouă uşor, dar asta nu-i împiedica 
pe lucrători. 

Toţi locatarii morii erau emoţionaţi de începerea 
lucrărilor. Oamenii care veneau la consultaţie, dacă se 
simțeau în puteri, dădeau şi ei o mână de ajutor la 
construcţie. Măgura pe care se lucra era la câţiva zeci de 
pari de moară şi se vedea ca în palmă. Aşa că Lucia, care 
nu ştia încă nimic, când a venit din orăşel, a rămas uimită 
de ceea ce vedea. Fireşte, în timpul zilei, în vreme ce 
primeau pacienții, făceau operații mărunte, pansau, 
reuşise să afle de la profesor despre ce-i vorba, dar numai 
în general. Seara însă profesorul a condus-o la locul 
construcţiei şi i-a explicat totul. 


Era agitat din cauza celor întâmplate, înviorat, aproape 
entuziasmat. Făcea planuri de viitor cu o energie 
tinerească. 

— Acesta-i abia începutul, domnişoară Lucia. Abia 
începutul. Ai să vezi! Exemplul nostru va fi urmat de alte 
ţinuturi. Sute de medici condamnaţi la inactivitate în oraş 
vor înţelege în cele din urmă menirea lor şi se vor dărui 
muncii, departe, în provincie, unde populaţia e aproape 
lipsită de îngrijire medicală, unde mortalitatea infantilă 
atinge cifre de-a dreptul îngrijorătoare. 

Lucia încuviinţa încântată, iar el vorbea în continuare: 

— Priveşte, domnişoară. Fără nici o presiune, oamenii 
aceştia au dovedit că nu le sunt câtuşi de puţin indiferente 
aspectele igienei, că înţeleg ce înseamnă datorie socială, 
că vor să păşească înainte. Uite, aproape toţi au semnat 
această hârtie cu cruciuliţe. Aproape toţi sunt analfabeți. 
Trăiesc în întuneric, dar doresc lumină. Doresc progres. Şi 
fiecare pe măsura posibilităţii lui vrea să contribuie la 
progres. Nimic nu i-a silit la nici un sacrificiu, nici o 
dispoziţie a autorităţilor, nici o îndatorire măcar. Şi mai ia 
în considerare şi faptul că aici locuiesc în general oameni 
săraci... 

Wilczur adăugă râzând: 

— Cea mai bună glumă i-au făcut-o însă lui Jemiol. Acum 
o să mă distrez pe seama lui. Se preface că nu-l 
impresionează, dar în realitate e zdruncinat de această 
poveste. Cinismul şi scepticismul lui pierd teren. E de 
necrezut. Până acum nu a fost capabil de nici o ironie. 
Mormăie doar. 

— N-aveţi teamă, spuse Lucia râzând. Îşi recapătă el 
repede elocvenţa. Să se obişnuiască puţin cu noua 
realitate. Dar recunosc, domnule profesor, că nici eu nu m- 
am aşteptat de la aceşti oameni la atâtea disponibilităţi 
pentru un asemenea efort, deşi îi cunosc poate mai bine 
decât dumneavoastră. 

Profesorul se revoltă. 

— Mai bine decât mine? Cred că glumeşti. După numai 
câteva luni? 


Lucia îşi dădu seama că făcuse o gafă şi spuse: 

— Fireşte că glumesc! 

În realitate nu glumea deloc. De când venise în părţile 
acestea, conform planurilor sale iniţiale, nu se limitase 
numai la ajutorul oferit profesorului, ci vizita adesea 
aşezările din împrejurimi. Intra, sub diferite pretexte, în 
case, făcea cunoştinţă şi cu copii şi cu oamenii mai în 
vârstă. Cu acest prilej le împărțea medicamente, trata 
afecţiuni mărunte, bandaja răni neîngrijite. În principal se 
ocupa însă cu altceva. 

Explica femeilor importanţa curăţeniei, le îndemna să 
spele mai des vasele, să folosească lenjerie de pat, să se 
îmbăieze, să deschidă ferestrele şi să  aerisească 
încăperile, le lămurea că ţinerea animalelor domestice şi a 
păsărilor în casă influenţează negativ nu numai sănătatea 
oamenilor, ci şi a animalelor. Cum era înzestrată cu putere 
de convingere, satele pe care le vizita mai des începuseră 
treptat să arate mai bine. Fireşte, nu era lipsit de 
importanţă pentru localnici că ea era asistenta lui Wilczur 
şi acţiona în raza autorităţii lui. În orice caz îşi câştigase 
destul de repede încrederea şi simpatia oamenilor din 
aşezările apropiate. Adeseori i se cerea sfatul în diferite 
probleme care nu aveau nici o legătură cu meseria ei. Şi, 
într-adevăr, avea dreptul să spună că-i cunoştea pe 
localnici mai bine decât profesorul. 

Şi tot pe bună dreptate îi spuse şi acum: 

— Ştiţi, domnule profesor, nu trebuie să vă puneţi mari 
speranţe în faptul că iniţiativa acestor oameni va găsi mulţi 
imitatori. Doar dacă în ţară se vor duce câteva mii de 
profesori Wilczur. 

— Am spus că medicii cu siguranţă vor porni spre sate. 

— Da, dar nu e vorba de orice medic, se împotrivi ea, ci 
de un om pentru care populaţia va nutri un fel de pietate, 
aşa cum nutreşte pentru dumneavoastră. 

— Te înşeli, domnişoară Lucia. Persoana mea joacă în 
acest caz un rol secundar. Nu eu am furnizat iniţiativa şi 
nici nu i-am îndemnat să construiască spitalul. Singuri s-au 
gândit la asta, au hotărât şi au organizat. Eu n-am mişcat 


nici un deget. 

— Dar ei s-au apucat de asta numai pentru că 
dumneavoastră sunteţi aici, pentru că pe dumneavoastră 
vă socotesc marele lor binefăcător, pentru că au în 
dumneavoastră o încredere neţărmurită, pentru că vor să 
vă uşureze munca. Nici nu vă puteţi închipui de câtă 
încredere vă bucuraţi în rândul lor. 

Wilczur dădu din mână. 

— Exagerezi, domnişoară. Nu trebuie să exagerezi. 

— Nu exagerez. Dacă ar fi altfel, n-ar veni la 
dumneavoastră, ca evreii la rabin, să vă roage să le 
rezolvaţi disputele, să  mediaţi, să-i certaţi pe cei 
îndărătnici sau să le băgaţi minţile în cap celor apropiaţi 
care sunt gata să săvârşească ceva rău. Şi n-ar trebui să vă 
diminuaţi rolul şi însemnătatea în mijlocul lor. N-ar trebui 
să le luaţi credinţa că sunteţi un trimis al Providenţei. O 
asemenea credinţă este stimulatoare şi utilă. 

— Dar nejustificată, o întrerupse Wilczur. Cu totul 
nejustificată. 

Lucia privea înainte tăcută, apoi adăugă în şoaptă: 

— Cine poate şti, domnule profesor?... Dumneavoastră 
puteţi şti?... Cum să avem certitudinea că nu suntem doar 
nişte unelte în mâna unor forţe care ne conduc şi 
acţionează prin noi. 

Wilczur dădu din mână. 

— Nici nu trebuie să ştiu, spuse aproape cu asprime. 

— Şi totuşi... începu Lucia. 

Wilczur o întrerupse. 

— Nu trebuie. Nu trebuie să pătrundem în ceea ce e 
dincolo de noi. În noi trebuie să căutăm şi legi şi busolă. Şi 
să ne facem datoria. Să facem ce ne impune conştiinţa. Să 
fim împăcaţi cu noi înşine. Aşa am gândit întotdeauna. 

— Da, domnule profesor. Ştiu asta, răspunse Lucia. 
Trebuie să ai însă atâta valoare intrinsecă şi atâta echilibru 
spiritual, cât aveţi dumneavoastră, pentru a nu căuta în 
exterior justificări şi explicaţii, pentru a avea sentimentul 
propriului adevăr. Vedeţi dumneavoastră, în 
dumneavoastră există acea forţă care atrage, care impune 


altora nu numai respect, ci şi acea simpatie afectuoasă, 
profundă, care vă înconjoară. 

— Nu mai spune asemenea lucruri, domnişoară Lucia, 
răspunse Wilczur aproape jenat. Slavă Domnului, sunt cel 
mai obişnuit om sub soare, Jemiol spune că trebuie să fii 
nimeni, ca să poţi fi fericit. Eu cred însă că exagerează. 
Trebuie să fii cineva, dar nu cineva mare. Un chirurg bun, 
un morar bun, un constructor bun, să ai locul tău în 
univers, să-l preţuieşti, în măsura posibilităţilor să-l 
perfecţionezi şi să trăieşti simplu, pe urmă să mori simplu 
şi să laşi în urmă amintirea datoriei împlinite... Asta-i tot. 

Stătea pe o piatră mare şi privea tăcut înainte. 

Lucia spuse: 

— Un singur lucru lipseşte din acest program... 

— Lipseşte? 

— Da. E un program foarte egoist. Trebuie să fii cel 
puţin atât de bogat şi atât de altruist, încât să dărui şi 
altora, să oferi şi altora măcar o părticică din sentimentele 
tale, din trăirile tale... 

O privi zâmbind. 

— Dacă mai valorează ceva, spuse. Dacă nu sunt decât 
nişte zdrenţe, nişte rămăşiţe din ceva care s-a decolorat 
demult, s-a consumat, a murit... 

Nu era chiar sincer. Îşi exprima doar temerile şi aştepta 
ca Lucia să-l contrazică. Ea însă tăcu vreme îndelungată şi 
abia într-un târziu spuse: 

— Doar ştiţi cât vă iubesc. Ştiţi. 

— Te conduc până la Radoliszki, spuse Wilczur 
ridicându-se. 

După ce au trecut de moară, începu să vorbească: 

— Ştiu că aşa ţi se pare. Ştiu că dumneata crezi în ce 
spui, dragă domnişoară Lucia. Cum aş putea eu însă, un 
om la asfinţitul vieţii, să primesc acest dar, dar al tinereţii, 
al frumuseţii, al sentimentelor?... Trebuie să fiu cinstit. 
Poate că nu sunt chiar atât de bătrân încât dorinţa unei 
fericiri personale să mi se pară ceva grotesc. Dar vreau să 
fiu sincer. Nutresc pentru dumneata prea multă simpatie şi 
preţuire ca să am curajul să iau ceea ce dumneata îmi oferi 


cu atâta nonşalanţă. 

— Cu nonşalanţă?! 

— Da, repetă apăsat. Cu nonşalanţă. Dumneata eşti încă 
foarte tânără. Nu mă îndoiesc că nutreşti pentru mine 
sentimente nobile... Înţeleg că asta ţi se pare demn de a fi 
numită iubire. Dar dumneata te înşeli!... 

Scutură din cap. 

— Nu mă înşel... 

— Astăzi poţi gândi aşa, dar peste un an sau doi îţi vei 
schimba părerea şi atunci vei fi nefericită, fiindcă vei 
socoti că retragerea, despărţirea, că abandonarea mea ar 
fi ceva necinstit din partea dumitale... Doar te cunosc... 

Lucia îl prinse de mână şi spuse: 

— Niciodată n-am să vă abandonez. Şi niciodată nu mă 
voi despărţi de dumneavoastră. De ce aveţi atât de puţină 
încredere în faptul că sunt conştientă de sentimentele şi 
aspiraţiile mele? Că nu sunt nişte capricii trecătoare şi 
himerice, ci scopul vieţii, scopul pe care mi l-am propus 
demult şi care nu se va schimba niciodată. Sunt o femeie 
matură, sunt un om matur. Mă înţeleg pe mine, dar nu vă 
pot înţelege pe dumneavoastră. Ştiu că nu vă sunt 
dezagreabilă, că nu vă sunt străină. Pe de altă parte nu 
aştept de la dumneavoastră sentimente pe care nu vreţi 
sau nu puteţi să mi le oferiţi, doresc pur şi simplu să fiu 
lângă dumneavoastră, să vă fiu de ajutor... Poate că nu 
merit fericirea de a fi soţia dumneavoastră, poate că aspir 
spre valori pentru care nu sunt suficient de matură, dar 
nu-mi interziceţi să-mi doresc acest lucru. 

Wilczur îi strânse mâna. 

— Domnişoară Lucia, începu, dar ea îl întrerupse: 

— Nu, nu mai repetaţi persuasiunile dumneavoastră. Le 
ştiu pe de rost. 

Ridică privirile spre el şi zâmbi. 

— Domnule profesor, sunteţi primul om pe care mă 
străduiesc să-l cuceresc. Aveţi milă de lipsa mea de 
experienţă! 

Wilczur râse sincer. 

— Dragă domnişoară Lucia. Şi eu sunt cucerit pentru 


întâia oară în viaţă. În direcţia aceasta sunt complet lipsit 
de experienţă. 

— Aţi uitat-o pe Zonia. 

— Ah, pe Zonia. Această femeie de treabă m-a copleşit 
întotdeauna cu sentimentele ei. 

— Nu-i greu de observat. Zonia se uită la mine cu o 
privire foarte neprietenoasă. Simte în mine o rivală. 

Profesorul se revoltă. 

— Ce comparaţie?! 

— În aceste probleme orice comparaţie e posibilă. Nici 
eu nu ştiu care dintre noi are mai multe şanse. 

O spuse cu o cochetărie evidentă, iar Wilczur răspunse 
jenat: 

— Glumeşti domnişoară. 

— Nu glumesc deloc. Aşa vă apăraţi de mine de parcă aş 
fi o Maegeră. 

Wilczur scutură din cap. 

— Te apăr de dumneata însăţi. 

— Şi dovediţi o consecvență uimitoare. 

— Dictată de convingerea că apăr o cauză dreaptă, 
observă el zâmbind. 

— Mai degrabă dictată de o perseverenţă nemotivată. 

— Nici nu-ţi închipui cât e de greu să rezişti în această 
perseverenţă. Te joci cu destinul. Te avertizez! 

— Nu mi-e teamă de destin. 

— Aceasta-i dovada superficialităţii. 

— Sau, a convingerii că acest destin este inevitabil! 

— Inevitabil, repetă Wilczur după o clipă de gândire. 

Şi spunea adevărul. Cu cât stătea mai mult împreună cu 
Lucia, cu atât mai des se surprindea căutând argumente în 
favoarea căsătoriei, cu atât mai puţine obiecţii găsea în el, 
cu atât căuta mai multe temeiuri rezonabile. Din 
comportarea şi din cuvintele Luciei avea dreptul să 
conchidă că nu este o dorinţă de moment şi trecătoare, că 
ea îl iubeşte cu adevărat, că într-adevăr vrea să devină 
soţia lui. Problema diferenţei de vârstă nu părea prea 
alarmantă. În definitiv în lume există multe asemenea 
perechi. Chiar şi din punct de vedere biologic se putea 


explica fie şi prin aceea că la animale, de exemplu, 
femelele preferă evident şi caută masculi mai în vârstă. Şi 
apoi nu putea considera că prin căsătoria sa cu Lucia ar 
lega-o pe viaţă. l-ar reda libertatea oricând, dacă ar dori 
aşa ceva. 

De fapt hotărârea se maturizase în el de multă vreme, 
nu se încumetase însă s-o rostească, de parcă ar fi aşteptat 
ceva neprevăzut, de parcă ar fi bănuit că va urma ceva 
care va rezolva problema în afara vrerii lui. De aceea se şi 
străduia să evite discuţiile cu Lucia, dacă ele se puteau 
referi la această temă primejdioasă. De astă dată nu a 
reuşit să le evite şi după părerea lui mersese prea departe. 
Abia cuvântul „inevitabil” rostit de ea l-a trezit. Adeseori se 
gândea că viaţa lui se consumă în categoriile unor destine 
inevitabile. Căsătoria cu Beata, cariera ştiinţifică, faima, 
reputaţia, averea, fuga Beatei, pierderea memoriei, anii 
lungi de peregrinaj, pe urmă intrigile familiei Dobraniecki, 
decăderea, Lucia şi întoarcerea la Radoliszki - toate s-au 
petrecut în afara voinţei lui, toate au fost undeva scrise, 
stabilite, iar el nu a avut nici o influenţă asupra lor. 
Inţelegea că în realitate fiecare acţiune, fiecare faptă, 
fiecare hotărâre au fost parcă dictate, au fost parcă 
urmarea unor împrejurări care i-au făcut imposibilă 
alegerea unei alte căi. Întotdeauna i-a rămas o singură 
cale, impusă, indicată, unică. 

— Inevitabil, îşi spunea. Sunt eu din acest punct de 
vedere o excepţie, sau fiecare om, de la naştere, se află pe 
o pistă care trebuie să-l ducă negreşit în locurile stabilite 
de destin?... Inevitabil... Dar unul ca Jemiol... Acest om nu 
face nici cel mai mic efort să se gândească la ziua de 
mâine... Pur şi simplu s-a lăsat în voia sorții şi-i permite să- 
l arunce în toate direcţiile. Ca pe o pânză purtată de vânt. 
Cu ce indiferenţă perfectă se supune el tuturor 
schimbărilor şi dăruirilor impuse de viaţă. Nici măcar nu 
se gândeşte la ele. 

Acum şi-a amintit Wilczur ceea ce învățase încă în 
copilărie, la şcoală, ceea ce acceptase mecanic ca pe o 
dogmă: Omul este  făurarul destinului său... Ce 


absurditate! Fără îndoială că în anumite chestiuni mai 
mărunte destinul îi lasă omului libertatea de decizie, dar 
libertatea aceasta este condiţionată de nenumărați factori 
psihici, depozitaţi şi conturaţi de viaţă, adică exact de acea 
voinţă străină şi impusă... 

— Inevitabil... 

Cât dramatism şi totodată câtă linişte conţine acest 
cuvânt. 

Drumul cotea acum spre stânga şi imediat după cotitură 
începeau primele case ale orăşelului. 

— La revedere, domnişoară Lucia, spuse Wilczur. Şi nu 
uita ca mâine în drum spre moară să treci pe la poştă să 
vezi dacă nu a venit pachetul cu bismut. 

Îi sărută mâna şi se întoarse repede spre casă, de parcă 
s-ar fi temut că Lucia va relua discuţia. Inainte de a ajunge 
acasă, îl întâlni pe Wasil, care se vede că îl aştepta. Flăcăul 
era posomorât şi îngrijorat. 

— Ce-i, Wasil, iar ai necazuri? îl întrebă Wilczur bucuros 
că are prilejul să nu se mai gândească la ale sale. 

— Sigur că am, domnule profesor. Cum pot să nu am 
necazuri cu fata asta? răspunse Wasil. 

Wilczur nu înţelese imediat. 

— Cu ce fată? 

— Ei, cu Donka. 

— Ce, nu te vrea? 

— Şi mă vrea, şi nu mă vrea. 

— Cum aşa? deveni curios Wilczur. 

— Ei, zice că ţine la mine, că-i plac, dar că nu se mărită 
cu mine. 

— Că nu se mărită? Dar de ce? Poate că i-a promis altuia 
mâna. 

Wasil scutură din cap. 

— Nu, nu-i asta. Se teme că tata se supără pe ea şi o dă 
afară din casă. 

— Dar de ce să se supere? se miră Wilczur. 

— Nici eu nu cred că se supără. Aşa crede ea. Ei i se 
pare că dacă tata a luat-o la noi, nu s-ar învoi niciodată să 
fie nevasta mea, că nici prin cap nu trebuie să-i treacă aşa 


ceva, fiindcă ea e săracă. 

— Atunci îţi dau un sfat. Întreabă-l pe tata. Mie nu mi se 
pare că Prokop n-ar privi-o cu ochi buni. 

Wasil se scărpină în cap. 

— Ea nu mă lasă. Nu mă lasă. Zice că tata se supără pe 
ea fiindcă mi-a sucit mie capul. 

— Dar ce, tu eşti un mucos care nu ştie ce vrea? se 
burzului Wilczur. 

— Sigur că nu, confirmă Wasil. Am şi eu anii mei şi mai 
ştiu că fără ea nu vreau să trăiesc. 

Wilczur îi puse mâna pe umăr. 

— Asta şi zic, nu te lua după ea şi vorbeşte cu tata 
deschis. 

— Aş vorbi eu, spuse Wasil, dar i-am făgăduit că nu scot 
nici un cuvânt. Toată nădejdea mea e în dumneavoastră, 
domnule profesor. 

— Bine, flăcău, căzu de acord Wilczur. Am să vorbesc eu 
cu Prokop şi sunt convins că n-o să-ţi facă greutăţi. 

— Nici nu mai ştiu cum să vă mulţumesc. 

— N-ai de ce să-mi mulţumeşti. E normal ca oamenii să 
se ajute între ei, dacă pot. Am să vorbesc cu Prokop. lar pe 
tine te felicit pentru alegere. Frumoasă şi bună fată. Iar că- 
i săracă, n-are nici o importanţă. 

Wasil plecă fericit, şi îmbărbătat. 

Nu s-a mai ajuns însă la intervenţia lui Wilczur. Şi asta 
pentru că evenimentele şi-au urmat calea lor. 

După cină şi înainte de a se duce la culcare, Prokop 
Mielnik şi-a adus aminte că şi-a lăsat bâta lângă podeţ. Nu 
era vreo bâtă de preţ. Un băț obişnuit de stejar, cum 
puteai găsi cu sutele în pădurea din Wickuny. Folosindu-l 
însă de ani de zile, Prokop se obişnuise cu el şi nu voia să-l 
piardă. Se duse pe cărarea dreaptă până la podeţ şi-l găsi 
numaidecât. La întoarcere a luat-o însă pe malul iazului, 
fiindcă noaptea era caldă şi luminoasă. Dar tocmai pentru 
că era caldă şi cu lună, pe o bancă sub un mălin zări două 
figuri apropiate una de alta şi le putu recunoaşte. 

Erau Wasil şi Donka. Prokop ezită o clipă, apoi grăbi 
pasul. 


— Ce faceţi voi aici? întrebă ameninţător. 

Tinerii se îndepărtară unul de celălalt. Atât fuseseră de 
absorbiți unul de celălalt, încât nu observaseră apropierea 
lui Prokop. 

Bătrânul morar îi privi o clipă aspru şi supărat, 
strângând băţul în mână. În cele din urmă strigă: 

— Donka! Marş imediat în casă. 

În vreme ce fata se îndepărta încet, cu capul plecat, 
aruncă în urma ei: 

— Proasta! 

Wasil rămase complet zăpăcit, smulgând frunze de 
mălin. Ştia că nu-i de glumă cu tata şi se aştepta la tot ce-i 
mai rău. Într-adevăr, Prokop respira greu, iar privirea lui 
nu prezicea nimic bun. 

— Eu... începu în sfârşit Wasil. 

Tatăl strigă la el: 

— Taci, neam de împieliţat! 'Te-nvăţ eu minte! 

— Tată... încercă să se apere iar Wasil, dar tăcu fiindcă 
ridică bâta deasupra capului. 

— Spune-mi repede dacă ai necinstit-o? Dar spune 
adevărul, că te omor! 

Wasil, revoltat, se izbi cu pumnul în piept. 

— Eu s-o necinstesc?... Mai bine să mor. 

Morarul desluşi sinceritatea din vocea lui, dar nu lăsă 
încă bâta. 

— Jură! spuse. 

— Jur! 

Prokop respira şi mai zgomotos şi spuse uşurat: 

— Ah, neam de împieliţat! 

Îşi şterse fruntea asudată şi se lăsă greu pe bancă. 

— Dumneata numaidecât sari cu bâta, nici nu mă laşi să- 
ti vorbesc... 

— Aici nu încap vorbe! Cum nu ţi-e ruşine?! În casa mea! 
Vrei să mă faci de ocară, să mă arate oamenii cu degetul, 
să spună că am luat o orfană ca să-şi facă fiu-meu 
mendrele!... Ptiu, neam de împieliţat! Chiar în casa mea. 
La bătrâneţe! Aici am ajuns. Dar ascultă-mă: dacă-i faci 
cumva vreun rău, te omor. Te omor ca pe un câine! Ştii că 


eu nu arunc vorbe-n vânt. 

Wasil se revoltă: 

— De ce mă tot ameninţi?! Să ştii că eu nu pot trăi fără 
ea. Nu pot şi nu vreau. Asta-i tot. Asta-i. 

Prokop sări în sus şi lovind din toate puterile cu bâta în 
bancă, strigă: 

— Şi nu ştii, neam de împeliţat, cum să te porţi 
creştineşte? Nu poţi trăi fără ea? Atunci însoară-te cu ea. 
Însoară-te, prostule, şi nu-mi face dragoste prin tufe! 

Wasil rămase o clipă încremenit. Nu-şi putea crede 
propriilor urechi. Deodată înţelese, sări şi-i luă tatălui 
mâna şi începu să i-o sărute. Bătrânul pricepu, îşi trase 
mâna şi strigă: 

— Ce faci? 

— Îţi mulţumesc, tată... Eu nu vreau nimic mai mult... 
Numai că eu, că noi am crezut că dumneata n-o să ne 
îngădui... 

— Ce tot vorbeşti? Ce să nu îngădui? 

— Ei, însurătoarea mea cu Donka. 

Bătrânul îl privi bănuitor. 

— Ei, parcă îmi umbli cu fofârlica. 

— Da de unde! Ce spui, tată. De mult e ea în inima mea 
şi eu în a ei. Eu am şi vrut să te întreb dacă încuviinţezi. 

— Şi de ce nu m-ai întrebat? îl întrerupse Prokop. 

— Fiindcă Donka... 

— Ce-i cu Donka? 

— Donka nu m-a lăsat. Zicea că dumneata o să te superi 
pe ea rău de tot. 

— Alte prostii. De ce să mă supăr? 

— Pentru că ai putea s-o bănuieşti că vrea să se mărite 
pentru avere. Zice că dumneata ai luat-o din milă, iar ea a 
fost atât de nerecunoscătoare încât mi-a sucit mie capul. 

Prokop dădu nerăbdător din mână. 

— E, s-a prostit de tot. 

Îşi drese glasul şi se ridică de pe bancă. Dus pe gânduri, 
aruncă o privire împrejur şi porni tăcut spre casă. Când s-a 
îndepărtat la câţiva zeci de paşi de bancă, se întoarse şi 
strigă: 


— Ai grijă, Romaniuk să ne dea mâine sacii înapoi. Eu nu 
capăt saci pe degeaba! 

— Bine, răspunse Wasil. Dacă nu-i aduce, nu le dau 
făină. 

Când ecoul paşilor lui Prokop se stinse, Wasil se lăsă pe 
bancă şi căzu pe gânduri. Totul se petrecuse atât de 
neaşteptat şi atât de neverosimil de fericit. Au trecut însă 
câteva minute până să-şi vină în fire. Abia după aceea a 
început să râdă şi să-şi lovească din toate puterile 
genunchii. 

O jumătate de oră mai târziu, când se apropia de casă, 
păşind cu băgare de seamă, în odăi era întuneric. Se vede 
că tata s-a dus imediat la culcare şi nu a mai vorbit cu 
Donka. Sărmana fată, cu siguranţă nu poate închide ochii 
gândindu-se că a doua zi o aşteaptă cele mai groaznice 
lucruri. 

Wasil şi-a bătut mult capul cum s-o facă să iasă din casă. 
N-a găsit însă nici o cale. Cel mai uşor ciocănit în fereastră 
i-ar fi trezit pe toţi. 

Într-adevăr, după ce s-a întors acasă, Prokop nu i-a spus 
nimic Donkăi. Nici Donkăi, nici altcuiva. În schimb, a doua 
zi, după masa de dimineaţă, când toţi erau în odaie, a scos 
din buzunar un portmoneu umflat, care fusese cândva din 
piele maro, a luat din el două bancnote de câte o sută de 
zloți şi punându-le dinaintea Donkăi, i-a zis: 

— Ține două sute de zloți. Trebuie să-ţi faci rost de nişte 
toale pentru nuntă. 

Auzind aceste cuvinte, toţi cei de faţă îngheţară. Bătrână 
Agata rămăsese cu gura căscată, Olga se uita la taică-său 
ca la un nebun, chipul lui Wasil era inundat de zâmbet, iar 
Donka se făcuse galbenă ca ceara. 

— Pentru nuntă? îngăimă Zonia, pentru ce nuntă? 

Prokop nu socoti potrivit să răspundă şi se ridică de pe 
laviţă. 

— Pentru nunta mea, răspunse Wasil mândru. Mă însor 
cu Donka. 

Donka îi apucă mâinile lui Prokop. Pe faţa ei şiroiau 
lacrimile. 


— Ia te uită! spuse cu mirare Witalis cel roşcat. 

Ferindu-se de mulţumirile Donkăi, Prokop ieşi din odaie. 
Abia acum a început să fiarbă în odaie. Strigătele şi zarva 
nu mai conteneau. Fiecare voia să afle cât mai repede cum 
s-a întâmplat. Wasil, plin de mândrie, le dădea explicaţii. 
Natalka o trăgea pe Donka de fustă, strigând: 

— De ce plângi, Donka? De ce plângi, proasto? 

Răspunsul Donkăi se pierdea în suspine. 


Capitolul XI 


Construirea dispensarului avansa repede. Şi nu era de 
mirare. Braţe de muncă erau destule. Puţini oameni de 
prin partea locului n-ar fi vrut să ajute cu câte ceva la 
ridicarea casei. Ştirea iniţiativei se răspândise până 
departe. Au scris şi ziarele despre ea, elogiind ampla 
angajare socială a populaţiei săteşti. 

Până la seceriş construcţia ajunsese la acoperiş. Acum îi 
dădeau zor cu duşumeaua, cu ferestrele, ca să încheie 
până la vremea fierbinte a secerişului, fiindcă marea parte 
a celor care lucrau la construcţie erau ţărani, şi în vremea 
strângerii recoltei nu se puteau gândi decât la gospodăria 
lor. 

Între timp, în târguşor, mobilierul pentru dispensar era 
gata, iar Lucia plecase în oraş să cumpere ceva aparatură. 
În oraş nu găsise toate cele necesare, aşa că i-a scris 
doctorului Kolski, rugându-l să le cumpere la Varşovia şi să 
le trimită contra cost prin poştă. 

Lui Kolski îi scria destul de des. li plăceau scrisorile lui. 
Şi apoi simţea în ele o tristeţe sinceră şi un dor de ea. 
Aproape în fiecare scrisoare o ruga să-i permită să vină la 
Radoliszki măcar pentru o zi. Ea însă îl refuza cu hotărâre. 
Socotea că nu are nici un sens să trezească în el iar nişte 
speranţe, să-i tulbure iar inima. Nu-i putea oferi nimic în 
afară de prietenie şi simpatie, iar prietenia şi simpatia îşi 
găseau o expresie destul de clară în scrisori, şi nu 
necesitau un contact personal. 

Mai ales acum, în această perioadă, venirea lui Kolski ar 
fi fost nu numai pentru ea, ci şi pentru el extrem de 
neplăcută. Da la un timp relaţiile ei cu profesorul s-au 
schimbat mult. Mai ales din ziua în care Prokop anunţase 
logodna fiului său cu Donka, ruda lor îndepărtată. 

Ce-i drept cununia urma să aibă loc abia după Crăciun, 
dar tânăra pereche de îndrăgostiţi parcă umplea cu 
dragostea ei atmosfera de la moară, iar toţi locatarii ei, 
respirând acest aer, fără să vrea, trăiau mai intens. 


Atmosfera aceasta a făcut că, în sfârşit, între Lucia şi 
Wilczur s-a ajuns la ceva, pe care ea putea, pe care ea voia 
să-l considere un acord al lui la căsătorie. 

Intr-o seară, în drum spre Radoliszki, Lucia a trecut, aşa 
cum făcea deseori, pe la cimitir, pe la mormântul Beatei. 
Incă astă-primăvară aranjase mormântul, sădise flori şi 
nişte tufe de floarea-miresei. Nu mai rămăsese decât să 
smulgă din când în când pirul şi alte buruieni. li plăcea să 
vină aici. În liniştea şi în foşnetul copacilor înalţi se gândea 
la viaţa acestei femei tragice, la rănile adânci, aproape 
mortale pe care le pricinuise soţului şi ei însăşi. La 
puterea, la puterea fantastică şi distrugătoare a iubirii, 
care este în acelaşi timp şi cea mai puternică forţă a 
creaţiei. In sfârşit, la propriile-i sentimente şi la ce-i pot ele 
oferi ei, dar în primul rând lui. 

Ar putea ea recompensa nedreptatea pe care i-a făcut-o 
cealaltă?... Ar reuşi ea cu căldura şi cu sensibilitatea ei să 
trezească în inima lui puterea de a iubi? O să audă ea 
vreodată cuvintele: „M-ai făcut fericit... Sunt mai fericit 
decât cu cealaltă?” 

Privind crucea neagră de la căpătâiul mormântului, 
Lucia căuta răspunsuri la toate aceste întrebări. Se gândea 
mai puţin la ea însăşi. La fericirea ei. De multă vreme îşi 
concepuse fericirea în scopul slujirii lui. Al slujirii, al 
ajutorării, al grijii pentru problemele lui, pentru liniştea 
lui, pentru seninătatea lui spirituală... Simţea în ea un fel 
de chemare, îşi asumase misiunea de a îndrepta măcar o 
parte din suferinţele îndurate de acest om cu inimă mare. 
Asta era tot ce dorea. 

În ziua aceea, în vreme ce smulgea buruienile de pe 
mormântul Beatei, cufundată în gânduri, auzi paşi în urma 
ei. Se uită şi îl zări pe Wilczur. 

Stătu o clipă tăcut, apoi spuse: 

— Mi-am închipuit eu că dumneata... Că dumneata ai 
grijă de acest mormânt. 

— Nu s-a îngrijit nimeni de el, spuse parcă ar fi vrut să 
se dezvinovăţească. 

I se părea că desluşise în vocea ei un reproş şi zâmbi cu 


tristeţe: 

— Pentru mine acest mormânt este cu adevărat... un 
mormânt. 

Lucia spuse după o clipă de tăcere: 

— În morminte sunt închise amintirile noastre. 

Scutură din cap. 

— Nu şi ale mele... Nu vorbesc în mod special de acest 
mormânt, ci în general. Amintirile mele nu sunt legate 
aproape niciodată de cimitir. Ce este un cimitir? O groapă 
de gunoi, în care sunt aruncate rămăşiţele, rămăşiţele 
uzate şi inutile ale unor oameni care au trăit cândva. Poate 
că gândesc aşa pentru că sunt medic. Fiindcă având de-a 
face ani de zile cu materia, m-am obişnuit să văd în ea 
învelişul în care este închis omul... Trupul. Numai trupul. 
Un mecanism înzestrat cu capacitatea de a se mişca, de a 
se hrăni şi de a elimina. Dar numai un mecanism... 

— Şi eu sunt medic, interveni Lucia pe un ton ce 
exprima opoziţie. 

— Exact, şi ar trebui să priveşti aceste lucruri ca mine. 
Spune-mi, te rog, dumneata crezi că ar trebui să înconjuri 
cu pietre, să zicem, un deget sau o mână pe care ai 
amputat-o? 

— Asta-i altceva. 

— Cum e altceva? 

— Pur şi simplu acestea sunt părţi ale corpului şi în plus 
bolnave. 

— Nu bolnave, ci moarte. Dacă o inimă moartă nu merită 
respect, atunci spune-mi care parte a trupului ar trebui 
venerată? 

— Glumiti. 

— Să zicem, continuă Wilczur, că o bombă a sfâşiat pe 
cineva în bucăţi. Cărei părţi îi închini adoraţia dumitale? 

Lucia se revoltă: 

— Eu nu vorbesc de adoraţie, ci de legarea amintirilor 
despre un om, care ne-a fost apropiat, de un anumit loc. 

— Tocmai aici ne deosebim, protestă Wilczur. Un mort 
nu poate fi nimănui apropiat. Mortul în sensul osemintelor. 
Ne rămâne apropiat omul, omul viu. Atunci de ce să-ţi legi 


amintirile, amintirile despre un om viu, de ceva care este 
antiteza vieţii, de cadavru?... În imaginaţia mea amintirea 
despre cineva se asociază mai degrabă cu casa în care acel 
cineva a locuit, cu lucrurile, pe care le-a folosit, cu o 
fotografie, dar nu cu cimitirul. 

— Şi totuşi... ezită Lucia, şi totuşi veniţi aici. 

— Vin pentru că îmi place locul acesta, pentru că îmi 
place foşnetul acestor copaci bătrâni, liniştea şi tăcerea, în 
al doilea rând, pentru că este legat de viaţa mea. După 
cum Ştii, aici mi-a revenit memoria... Vin destul de des la 
acest cimitir şi nu întâlnesc niciodată pe nimeni. Uneori 
trebuie să cauţi depărtarea de oameni. Chiar şi de cei mai 
apropiaţi şi dragi. 

— Atunci îmi pare rău că m-aţi găsit aici, fiindcă v-am 
tulburat singurătatea. Plec şi vă las singur. 

— Dar pentru nimic în lume, se împotrivi Wilczur tinând- 
o de mână. Vin şi eu cu dumneata. 

Dincolo de portiţă se legănau în soare lanurile cu grâu 
înalt. 

— Nici nu-ţi închipui câtă bucurie îmi produce prezenţa 
dumitale. 

Lucia zâmbi. 

— Prin urmare nu mă socotiți printre cei mai dragi şi cei 
mai apropiaţi? 

Căzu pe gânduri şi privind-o drept în ochi, îi spuse: 

— De fapt... dumneata eşti pentru mine singura fiinţă 
apropiată şi dragă pe lume... 

Luciei i se umplură ochii de lacrimi şi cu o mişcare 
spontană îşi petrecu braţele în jurul gâtului lui. 

Se aplecă spre ea şi cu multă căldură o sărută pe obraz. 
În clipa următoare însă cu o mişcare hotărâtă se eliberă 
din îmbrăţişarea ei şi spuse: 

— Să mergem... Simţi cum miroase secara?... Ce seară 
frumoasă!... Cred că eu îi simt mai profund frumuseţea, 
pentru că am avut atât de puţine clipe frumoase în viaţă, 
fireşte, m-am bucurat de multe ori, dar de cele mai multe 
ori de fericirea altora... 

Mergeau pe un drum îngust de câmp, care şerpuia 


capricios printre lanurile de secară mărginite de un brâu 
des de albăstriţă şi de neghină. Ici şi colo se zăreau tufe de 
romaniţă. 

— Eu nu sunt filozof, spunea Wilczur, şi nici nu am timp 
să mă gândesc prea mult la aceste probleme. Acum însă 
mi-am pus următoarea întrebare: ce este fericirea? Ce se 
poate numi fericire? Şi am constatat un lucru uimitor. Ştii, 
domnişoară Lucia, că eu nu cred că se poate da o definiţie 
a fericirii, pentru că omul o percepe diferit în funcţie de 
vârstă. Ţin minte că atunci când eram în liceu socoteam că 
pot fi fericit numai când o să devin călător, corăbier pe 
îndepărtatele oceane. Mai târziu, ca student, identificam 
fericirea cu celebritatea. Pe urmă, la celebritate am 
adăugat şi banii, fireşte pentru a putea depune totul la 
picioarele fetei iubite... Câte evoluţii, sau mai bine zis, ce 
evoluţie necontenită... 

Nu răspunse imediat. 

— Dar cum vă închipuiţi acum fericirea? întrebă Lucia. 

— Acum... Wilczur surâse. Mi-o închipui exact aşa cum 
este. Aici, o seară caldă şi senină, şi secara mirositoare, şi 
inima dumitale bună şi iubitoare, iar acolo - oameni 
cumsecade, cinstiţi, care au nevoie de ajutorul nostru, o 
viaţă liniştită, fără furtuni, fără zguduiri, fără surprize. Da. 
Aşa înţeleg eu astăzi fericirea... Şi cred că aceasta e ultima 
ei ediţie pentru mine. 

Ajunseră în şosea. 

— La revedere, domnişoară Lucia, îţi mulţumesc foarte 
mult, spuse Wilczur şi îi sărută de câteva ori mâna. 

Ar fi vrut să se lipească iar de pieptul lui, dar i se părea 
ceva artificial. În drum spre Radoliszki îşi spunea: 

— Ei, în sfârşit, în sfârşit... 

Era atât de radioasă, încât atrase atenţia doamnei 
Szkopkowa, care, oferindu-i Luciei lapte bătut şi cartofi, 
observă: 

— Se vede că aţi avut astăzi o zi bună. Sunteţi atât de 
veselă. 

Lucia izbucni în râs. 

— Aţi ghicit. Într-adevăr, am avut o zi foarte bună. 


Doamna Szkopkowa nu ar fi fost femeie, dacă nu i-ar fi 
trecut prin cap gândul că trebuie să fie vorba de un bărbat. 
Cum o simpatiza sincer pe locatara sa, spuse: 

— Atâta îmi bat capul, pe cine aţi putut pune ochii prin 
părţile noastre. Pe aici nu-i nici un bărbat corespunzător. 

Lucia izbucni într-un râs sincer. 

— Şi totuşi eu am găsit unul. 

Szkopkowa închise un ochi şi căzu pe gânduri. 

— Doar n-o fi tânărul Czarkowski. E încă un copil. 

— Nu, nu... 

— Şi nici fratele părintelui paroh? Se înţelege, om de 
treabă, dar nu-i pentru dumneavoastră. Poate că-i boierul 
din Kowalewo? 

Lucia negă cu o mişcare a capului, fără să se oprească 
din râs. 

— Ei, atunci chiar că nu ştiu cine-i, spuse doamna 
Szkopkowa cu multă părere de rău în voce. Chiar că nu 
ştiu. Nu mai e nimeni potrivit pe aici. Poate că-i vreunul 
care locuieşte mai departe? 

— Nu, unul care locuieşte aproape. 

— Ei, atunci nu ghicesc, spuse doamna Szkopkowa 
resemnată. Când v-au văzut oamenii cu domnul 
Czarkowski, au şi început să vorbească. Alţii ziceau că 
boierul din Wickuny vrea să se însoare cu dumneavoastră. 
Ăsta e însă un celibatar înrăit, aşa că nu le-am dat crezare. 
N-am crezut nici când doamna Jankowska povestea că 
domnişoara doctor se mărită cu profesorul Wilczur. I-am 
spus: Doamnă Jankowska, spuneţi prostii. E un om în 
vârstă. E mai aproape de mormânt decât de însurătoare. 
Aşa-i şi cu fratele părintelui. Nu se potriveşte. N-are şcoală 
şi apoi ce bărbat e acela care mănâncă pâinea altuia şi nu 
face nimic. 

Lucia nu răspunse nimic. Tocmai termină cina şi 
ridicându-se dădu de înţeles doamnei Szkopkowa că nu 
mai are timp să stea de vorbă. 

În realitate o duruseră cuvintele acestei femei despre 
Wilczur. Chiar aşa de bătrân îl socotesc oamenii?... Pe el, 
atât de plin de energie, atât de neobosit în muncă, atât de 


tânăr spiritual. Şi chiar viguros la trup... 

Vreme de câteva zile nu s-a putut împăca deloc cu 
această impresie. A scăpat de ea abia când s-a dus la oraş. 
In definitiv ar fi caraghios să iei în seamă părerea cuiva în 
această problemă. Şi mai ales părerea unor oameni simpli, 
care gândesc în cele mai primitive categorii. 

La întoarcere o aştepta scrisoarea lui Kolski. O înştiinţa 
că îi cumpărase tot ce-l rugase şi că le-a trimis prin poştă. 
Despre el scria puţin: munceşte foarte mult, câştigă din ce 
în ce mai bine. La spital are relaţii bune, fiindcă îl sprijină 
doctorul Rancewicz, adjunctul profesorului Dobraniecki. 
Dobraniecki vine acum mai rar şi stă mai puţin la spital. Se 
plânge că e suferind. Acuză dureri de cap. La sfatul lui 
Rancewicz a fost convocat şi un consult, care nu a 
descoperit nimic important şi a apreciat că probabil cauza 
e ficatul şi surmenajul general. Se pare că Dobraniecki va 
pleca în aceste zile la tratament la Marienbad. Pe timpul 
absenței lui, conducerea va fi preluată de Rancewicz, iar 
locul lui Rancewicz de Kolski. 


„De aceea, scria în continuare, de data aceasta nu te rog 
să-mi permiţi să vin la Radoliszki. Nu-mi dau drumul de 
aici nici măcar pentru o zi. Mă chinuie un dor insuportabil. 
In fosta dumitale locuinţă s-a instalat o pereche tânără. 
Trec adeseori pe acolo. La ferestre e intotdeauna plin de 
flori. Cred că sunt fericiţi. Cu cât mă gândesc mai des la 
dumneata, cu atât mă întăresc în convingerea că ai 
dreptate. Fericire înseamnă să poţi oferi fiinţei iubite tot ce 
posezi. Inainte nu puteam înțelege acest lucru. Se vede că 
omul trebuie să sufere dacă vrea să înveţe ceva. În ultima 
dumitale scrisoare nu mi-ai scris nici un cuvânt despre 
planurile personale. Ştii la ce mă refer. Cât de mult îmi 
doresc să am fotografia dumitale. Să văd cum arăţi acum. 
Mi se pare că nu-i o rugăminte pe care nu mi-o poți 
îndeplini ?...” 


În post-scriptum, ca de obicei, erau câteva salutări 
rezervate pentru profesorul Wilczur, salutări pe care 


atunci când i le transmitea, Lucia trebuia să le coloreze cu 
mai multă cordialitate. 

De data aceasta Kolski a trebuit să aştepte mai mult 
decât de obicei răspunsul Luciei. In primul rând 
executarea fotografiilor la fotograful din localitate, pe 
jumătate amator, cerea mult timp, în al doilea rând, Lucia 
era mai ocupată decât oricând cu dotarea dispensarului. 
Au apărut şi o serie de obligaţii care impuneau rezolvarea 
diferitelor  formalităţi administrative în legătură cu 
deschiderea instituţiei. A trebuit să se ducă şi la 
prefectură, la vreo patruzeci de kilometri. 

Dispensarul arăta foarte bine pentru condiţiile locale. 
Din pridvor se intra într-o tindă mare, care trebuia să 
îndeplinească rolul de sală de aşteptare. In stânga erau 
două camere mari. Una era utilată ca sală de spitalizare, 
cu patru paturi, a doua ca ambulatoriu, iar în spatele unui 
perete despărțitor - sala de operaţii. În dreapta erau trei 
camere mai mici. Una separată, trebuia să servească drept 
farmacie şi depozit de plante. Aici i se rezervase şi lui 
Jemiol un loc. In celelalte două aveau să locuiască Wilczur 
şi Lucia. Fireşte, profesorul şi Lucia nu discutaseră această 
problemă. În timpul construcţiei însă, când Kurkowicz l-a 
întrebat pe profesor dacă să pună uşă între cele două 
camere, Wilczur i-a răspuns: 

— Cred că da. Dacă nu va fi nevoie de ea, se poate 
închide. 

În realitate, Wilczur nu prea avea chef să se mute la 
dispensar. Ar fi rămas bucuros în vechea anexă, cu care se 
obişnuise. Acolo însă nu putea să rămână multă vreme, 
fiindcă după Crăciun trebuia să aibă loc cununia lui Wasil 
şi se putea bănui că tânăra pereche se va instala tocmai în 
anexă, cu toate că nimeni nu-i spusese lui Wilczur o vorbă 
despre aşa ceva. 

În prima duminică după încheierea secerişului a avut loc 
deschiderea  dispensarului. S-a adunat o mulţime de 
oameni de prin satele învecinate, a venit şi medicul 
judeţului, care voia să-l cunoască pe profesorul Wilczur. În 
schimb doctorul Pawlicki, care primise şi el invitaţie, în 


mod demonstrativ se remarca prin absenţă. Sfinţirea a 
făcut-o parohul din Radoliszki, părintele Grabek, care a 
ţinut şi o cuvântare frumoasă, mulţumindu-i lui Wilczur 
pentru că s-a hotărât să se stabilească în părţile acestea şi 
să muncească pentru sătenii de aici, subliniind totodată 
meritele sătenilor, care ridicând acest dispensar au dat o 
pildă atât de frumoasă altora. Pe urmă Wilczur a spus 
câteva cuvinte calde şi festivitatea a luat sfârşit. Oamenii 
însă nu s-au răspândit imediat, ci s-au uitat la toate cu 
băgare de seamă, interesându-se de amănunte şi lăudând 
construcţia solidă a casei. 

De fapt dispensarul proaspăt ridicat era foarte 
asemănător cu dispensarele săteşti, care se găsesc cu 
sutele în Occident. Se deosebea de ele doar prin aceea că 
în tindă stătea o ladă în care, pacienţii, dacă voiau şi dacă 
puteau, îşi lăsau onorariul: unt, ouă, slănină sau un săculeţ 
cu grâu ori cu secară. Aceste rezerve trebuiau să asigure şi 
hrana bolnavilor la pat, ca şi întreţinerea dispensarului. 
Lângă ladă mai era o cutie de tablă pentru darurile 
băneşti, deşi acestea erau foarte rare. 

Chiar a doua zi după inaugurarea dispensarului s-a şi 
confirmat utilitatea lui. Din Nieskupa a fost adusă fata unui 
ţăran, care s-a înţepat cu furca şi era aproape pe moarte. 
Spre seară a fost adus din Wickuny un argat cu piciorul 
zdrobit: i-l prinsese maşina de treierat. Acest pacient se 
deosebea de ceilalţi prin aceea că proprietarul moşiei 
promisese să plătească tratamentul. În principiu, 
dispensarul trebuia să slujească exclusiv oamenilor săraci, 
ţăranilor din împrejurimi care contribuiseră cu propriile lor 
braţe sau cu braţele rudelor la ridicarea lui. 

Mutarea profesorului şi a lui Jemiol s-a produs abia joi, 
iar vineri au fost aduse de la Radoliszki lucrurile Luciei. 
Cum vestea inaugurării dispensarului se dusese până 
departe, creştea şi afluenţa pacienţilor. De aceea 
profesorul primi cu satisfacţie propunerea Donkăi de a 
ajuta la pansarea bolnavilor. 

Activitatea în dispensar intrase în ritm normal. Bolnavii 
începeau să vină dis-de-dimineaţă. Wilczur şi Lucia nu prea 


aveau timp să discute, în timpul zilei. În schimb serile şi le 
petreceau întotdeauna împreună. Atunci făceau plimbări 
lungi, uneori îi însoțea şi Jemiol. Jemiol prefera însă 
cârciuma din Radoliszki. Rolul său la dispensar îl trata cu 
nonşalanţa-i caracteristică. Adeseori lipsea tocmai atunci 
când era nevoie de el, sau stând în pridvor ţinea ţăranilor 
discursuri împănate cu expresii în limbi străine. 

— Ciudat, spunea Lucia. Nu l-am văzut pe acest om 
niciodată treaz, dar nu l-am văzut nici beat. Se pare că el 
se menţine conştient într-o anumită stare de excitare 
alcoolică. 

— Da, confirmă Wilczur. Aceasta-i o încercare de a 
evada din realitate, o intenţie conştientă de deformare a 
imaginii despre lumea înconjurătoare. Fireşte, suportul 
trebuie să fie o dramă, pe care acest om nefericit a trăit-o. 
Nu-ţi aminteşti nimic din anii în care erai la Sandormierz şi 
care ne-ar putea pune pe urmele trăirilor lui? 

Lucia scutură din cap. 

— Eram pe atunci mică. Mătuşa avea peste treizeci de 
ani. Nu ţin minte ca în casa ei să se fi pronunţat numele lui 
Jemiol. 

— Numele sigur că nu. De fapt nici nu ştiu cum îl 
cheamă. Probabil că intenţionat îşi ascunde adevăratul 
nume, spunându-şi de fiecare dată primul nume care-i vine 
în minte. Îţi aminteşti de discuţia noastră din tren? 

— Da, confirmă Lucia cu o mişcare a capului. 

— Îţi aminteşti ce impresie extraordinară a făcut asupra 
lui numele dumitale? Niciodată mai înainte şi nici după 
aceea, nu l-am văzut atât de zguduit. A încetat să mai 
surâdă cu cinism. O vreme a renunţat şi la vorbăria lui 
plină de ironie. 

— Ţin minte, spuse Lucia. Vă mărturisesc că şi eu am 
fost atunci intrigată. Ştiu doar că înainte de căsătorie, 
mătuşa era socotită una dintre cele mai frumoase fete din 
Sandomierz şi se bucura de mare succes. 

— Era frumoasă? 

— Ah, da. Unchiul meu o iubea foarte mult. 

— Dar ea? întrebă Wilczur. 


— Cred că era cea mai bună soţie. Făcea parte dintre 
acele femei pe care nici nu le puteai bănui că-şi pot înşela 
soţul. Dacă a existat ceva între ea şi acest om, sunt sigură 
că nu a fost o aventură amoroasă. 

— În aceste probleme nu poţi avea niciodată certitudini, 
observă Wilczur. 

— Fireşte, recunoscu Lucia. 

— Amărăciunea cu care Jemiol îşi amintea de mătuşa 
dumitale dovedeşte că între ei a trebuit să fie ceva. Şi, 
după câte cred, ceva neobişnuit. Am impresia că asta i-a 
schimbat toată viaţa. 

După o clipă de gândire, Lucia spuse: 

— Au rămas de la mătuşa nişte hârtii în care nu m-am 
uitat niciodată. Poate că găsesc în ele vreo explicaţie. 

Wilczur deveni curios. 

— Hârtii?... Şi le ai aici? 

Lucia negă cu o mişcare a capului. 

— Nu. La Varşovia, la familia Zarzecki. E un cufăr cu 
cărţi, cu scrisori şi cu alte mărunţişuri ale mătuşii. 

Wilczur spuse: 

— Te-aş sfătui, dragă domnişoară Lucia, să mai aştepţi 
cu aducerea lucrurilor aici. Cine ştie dacă nu ţi se vauri 
aici mai repede decât îţi închipui, şi dacă nu vei dori să te 
întorci la Varşovia. 

Spunea însă aceste lucruri aproape glumind. În realitate 
avea convingerea că hotărârea Luciei era definitivă, că 
problema căsătoriei nu-i decât o problemă de timp, fiindcă 
amândoi adoptaseră hotărâri pozitive. Lucia nici măcar nu 
se mai revoltă. 

— Se-nţelege! Dacă vă hotărâți să vă întoarceţi, mă 
întorc şi eu cu dumneavoastră. 

Wilczur râse şi îi sărută mâna. 

— Nu, atunci mai bine adă-ţi lucrurile. 

După o săptămână au şi sosit. In afară de cufărul 
mătuşii, a mai sosit un pachet mare cu diferite mărunţişuri 
din vechea locuinţă a Luciei. În câteva zile, camera ei de la 
dispensar luase cu totul altă înfăţişare. Pe pereţii goi, de 
lemn, a agăţat tablouri, tapiserii, pe duşumea a întins 


covoare, au apărut vase cu flori şi multe alte asemenea 
lucruri, datorită cărora cămăruţa devenise un colţişor 
plăcut şi aproape confortabil. A trebuit mult timp până ce 
Lucia s-a apucat să cerceteze hârtiile şi scrisorile. Mătuşa 
lăsase totul într-o ordine desăvârşită, proprie persoanelor 
în vârstă. Scrisorile erau legate în pacheţele, notele datate 
cu exactitate. Câteva caiete groase, umplute cu un scris 
mărunt, aveau numere de ordine. Era jurnalul mătuşii încă 
din timpul şcolii. 

Lucia s-a apucat cu mult interes de lectura lui. Era scris 
cu afectarea şi naivitatea proprie tinerelor fete. Descria 
relaţiile din şcoală, problemele mărunte din casă, 
prieteniile şi conflictele cu colegele. Incepând cu clasa a 
patra apăreau alte motive: primele sentimente. 

Pe întinderea multor file era vorba despre un domn 
Lucian, a cărui persoană umplea întreaga imaginaţie a 
fetei. Abia spre sfârşitul primului caiet se dovedea că acest 
domn Lucian era elev în clasa a opta, pe care autoarea nici 
nu-l cunoştea personal. Următorul obiect al admiraţiei ei 
devine profesorul de geografie, care în curând trebuie să 
cedeze locul profesorului de religie. Sentimente profunde 
trezeşte însă în autoare abia un anume domn Juliusz. Un 
tânăr profesor de polonă, care îşi face apariţia în şcoală o 
dată cu începutul noului an. Majoritatea elevelor din clasa 
a şaptea nu-l plac. E insignifiant şi după părerea generală - 
urât. Autoarea jurnalului îi găseşte însă asemenea calităţi, 
pe care nici nu le visau părintele profesor, absolventul 
Lucian sau profesorul de geografie. Domnul Juliusz e poet. 
O lecţie de o oră, o singură oră, e atât de puţin. Cât de 
frumos vorbeşte! Cât de profund simte ideile marilor poeţi, 
câtor strofe neatractive, pe care altă dată trebuia să le 
înveţe, în silă, pe de rost, el reuşeşte să le dea strălucire şi 
căldură! 

Nu e simpatizat în şcoală. Colegii lui, profesorii, îl 
tratează cu un fel de dispreţ. Elevele fac glume în spatele 
lui şi adeseori îi fac fel de fel de pozne dezagreabile. Dar 
tocmai de aceea trebuie iubit şi mai mult. Trebuie răsplătit 
cu sentimente, e adevărat, nedeclarate, tăinuite adânc, dar 


care să echilibreze undeva în afara realităţii acele 
nedreptăţi care i se fac. Trebuie să înveţe cu sârguinţă, 
trebuie să-şi facă temele cu cea mai mare grijă, pentru ca 
răspunsurile la lecţie să se ridice la nivelul cerinţelor lui. 

În perioada clasei a şaptea totul rămâne la acest stadiu. 
În schimb în clasa a opta are loc prima întâlnire în afara 
şcolii. Descriind această întâlnire, jurnalul capătă o 
tonalitate exaltată, filele lui roiesc de superlative, de 
declaraţii înflăcărate de dragoste, de visuri pentru viitor. 

Din discuţiile relatate cu fidelitate se vede că între elevă 
şi profesor s-au închegat cu adevărat sentimente profunde 
şi înălţătoare. Domnul Juliusz se întâlneşte cu ea în fiecare 
zi. Adeseori îi aduce flori, i-a dedicat şi un poem frumos, pe 
care nu-l va publica niciodată, pentru că e scris numai 
pentru ea. Poemul are titlul Anemona. E fantastic de 
inteligent şi-i atât de greu să recunoşti că nu înţelegi totul. 
Cu toată tinereţea sa, fiindcă e doar cu şapte ani mai în 
vârstă decât ea, domnul Juliusz este fără îndoială cel mai 
inteligent om pe care îl poţi întâlni în lume. Nu numai cel 
mai inteligent. În primul rând cel mai nobil. Abia prin ochii 
lui a zărit lumea atât de frumoasă, aşa cum este ea cu 
adevărat. Abia prin inima lui a simţit bunătatea 
nemărginită a divinității, abia datorită lui a reuşit să 
înţeleagă câtă dragoste faţă de alţii trebuie să ai în sufletul 
tău. 

Lucia închise jurnalul sincer emoţionată. Se încheia o 
dată cu sfârşitul şcolii, o dată cu bacalaureatul. Ultima 
frază conţinea ştirea fericită că în vacanţă pleacă împreună 
cu părinţii la Szczawnica şi că va veni şi el acolo. 

Printre scrisorile mătuşii, cele mai multe erau ale 
unchiului. Nu erau nişte scrisori interesante. Unchiul îi 
scria des, dar scurt şi la obiect. Până şi scrisorile din 
perioada logodnei, semnate sentimental „al tău credincios 
paj Adam”, i se păreau cam seci. 

Citind aceste scrisori, Lucia nu putea să nu zâmbească. 
Doar şi-l amintea pe unchi. Nu făcea impresia unui paj. 
Avea o chelie zdravănă, o burtă mare şi o barbă sură, lată 
cât o lopată. Nopti în şir juca wist şi bea multă bere. 


Mai erau acolo scrisori de la rude, de la cunoştinţe, de la 
prietene,  înştiinţări privind moartea unor persoane, 
invitaţii la cununie, ilustrate colorate cu felicitări de 
sărbători, de onomastică. În zadar căuta Lucia în vraful 
acela de hârtii numele lui Juliusz. L-a găsit pe fundul 
casetei. Era un pachet voluminos, legat cu sfoară şi sigilat 
cu grijă. Pe el se vedea scris de mâna mătuşii: 
„Proprietatea Domnului Juliusz Polanski. Dacă nu se va 
prezenta, ardeţi pachetul după moartea mea.” Lucia s-a 
gândit mult ce să facă. Ceva îi spunea că aici va găsi 
dezlegarea multor taine, nu numai din viaţa mătuşii sale. 

Timp de câteva zile nu a putut lua o hotărâre. De câteva 
ori a pus mâna pe foarfecă şi a aşezat-o la loc. Într-o bună 
zi l-a întrebat însă pe Wilczur: 

— Printre hârtiile mătuşii am găsit un pachet destinat 
unui bărbat pe care l-a iubit când era fată. Pe pachet scrie 
că dacă un anume Juliusz Polański nu se prezintă să-l 
ridice, atunci pachetul trebuie ars. Şi acum nu ştiu cum să 
procedez. Pot bănui că acel Juliusz nu este nimeni altul 
decât prietenul nostru Jemiol. 

— Tot ce-i posibil. 

— Mi-e teamă însă, continuă ea, că ar putea fi doar o 
impresie a mea. Aş putea verifica numai deschizând 
pachetul împotriva voinţei răposatei. 

— Mai există o modalitate, interveni Wilczur. L-ai putea 
întreba pe Jemiol dacă acesta e numele lui. 

Lucia scutură din cap. 

— Vedeţi dumneavoastră, şi în această privinţă am 
îndoieli. E indicat să trezim în el amintirile, să-i zgândărim 
rana, cum se spune banal? 

Wilczur căzu pe gânduri. 

— În această privinţă nu pot avea nici o părere şi în 
general nu poate exista o părere obiectivă. In orice caz 
consider că nici dumneata şi nici eu nu avem dreptul să 
dispunem de ceva ce nu ne aparţine. Dacă pachetul îi este 
destinat lui, cred că ar trebui să i-l dai. Va face cu el ce va 
crede de cuviinţă. Poate că îl aruncă în foc fără să citească 
scrisorile, poate că va vrea să se întoarcă cu amintirea în 


anii aceia. Doar ai văzut cât sunt de puternic înrădăcinaţi 
în memoria lui. 

— Am citit jurnalul mătuşii din perioada şcolii. Reiese că 
timp de doi ani, până la terminarea şcolii, a fost 
îndrăgostită de acel Juliusz. Mi-e greu să cred că omul 
descris de ea ar putea fi Jemiol. Mătuşa îl caracterizează 
ca pe o fiinţă peste măsură de nobilă, idealistă, cu o etică 
creştinească, o fire poetică. Mă îndoiesc că cineva s-ar 
putea schimba atât de mult. 

— Dragă domnişoară Lucia, există momente care fac din 
criminali îngeri şi din îngeri criminali. 

— Fără îndoială, recunoscu ea. În acest caz însă mi se 
pare prea strident. 

A doua zi după această discuţie, Lucia l-a găsit seara pe 
Jemiol stând pe bancă în faţa pridvorului dispensarului. S-a 
aşezat alături şi i-a spus: 

— Am primit lucrurile rămase de la mătuşa mea. Printre 
ele am găsit un pachet care conţine probabil nişte scrisori. 
Pachetul este sigilat, iar pe el scrie să fie înapoiat unei 
anumite persoane, dacă acea persoană se prezintă după el. 
În caz contrar pachetul să fie ars. 

Jemiol se schimbă la faţă. Se uită cu o privire severă la 
Lucia, apoi întrebă în şoaptă: 

— Şi ce nume e pe pachetul acela? Puteţi să-mi spuneţi? 

— Fireşte. Polanski, Juliusz Polanski. 

Se aşternu tăcerea. Lucia ştia de acum că nu era nici o 
greşeală. Auzind acest nume, Jemiol se adună, se gârbovi 
şi parcă rămăsese numai jumătate din el. Degetele lui 
strânseră convulsiv braţul băncii. Wilczur avea dreptate 
spunând că amintirile trebuie să fie foarte puternic 
înrădăcinate în acest om. 

— Nici eu nu ştiu cum să procedez. Până acum nu s-a 
prezentat nimeni după aceste hârtii... 

Jemiol tăcea. 

— Au trecut atâţia ani, continuă ea. Poate că omul acela 
nici nu mai trăieşte, poate că e undeva departe, în 
străinătate. Poate că nu se va prezenta niciodată. Îţi spun 
dumitale toate acestea pentru că, dacă nu mă înşel, ai 


cunoscut-o pe mătuşa mea, în vremea tinereţii ei. Poate că 
ştii dumneata ceva despre acel Polanski... Poate l-ai 
cunoscut? 

Jemiol scutură scurt din cap şi spuse: 

— Nu l-am cunoscut. Nu... Nu l-am cunoscut... 

În vocea lui era o notă de cruzime. 

— Atunci cred că-i mai bine să ard hârtiile acelea. 

— Ardeţi-le cât mai degrabă. Toate hârtiile trebuiesc 
arse... Păstrarea hârtiilor e o ticăloşie. Adevărul nu poate fi 
păstrat! Înţelegeţi? O dată cu scurgerea timpului, adevărul 
devine minciună. O minciună umilitoare, o invectivă, o 
calomnie. O batjocură!... 

Lucia îl privea cu interes, el însă părea să nu observe. 

— Numai  proştii şi oamenii  necinstiţi păstrează 
gândurile altora, cuvintele altora, sentimentele altora, 
pentru a se delecta cu ele atunci când nu mai au nici un 
drept, când totul devine un furt ordinar, un jaf săvârşit 
asupra unei fiinţe lipsite de apărare. Dumneavoastră 
trebuie să înţelegeţi acest lucru. 

— Înţeleg, recunoscu Lucia. Dar tot ceea ce spui 
dumneata rău despre oamenii care păstrează scrisorile 
altora nu se poate referi la mătuşa mea. Pachetul a fost 
sigilat demult şi mătuşa cu siguranţă nu s-a mai uitat în el 
de pe timpul când l-a cunoscut pe autorul acelor scrisori. 
De fapt nu ştiu dacă acolo sunt numai scrisori. Pachetul 
poate conţine şi alte amintiri... 

— E acelaşi lucru, o  întrerupse supărat. Care-i 
diferenţa? Şi amintirile sunt rezultatul unor sentimente, al 
unor gânduri. Din clipa aceea. Din momentul acela. Din 
starea aceea de spirit. 

Prefăcându-se că nu observă atitudinea mult prea 
personală faţă de această chestiune, Lucia îl întrebă: 

— Prin urmare, crezi că ar trebui să le ard? 

— Nu că ar trebui, ci obligatoriu şi numaidecât. 

— Poate că ai dreptate, spuse pe un ton detaşat. Am să-ţi 
urmez sfatul. 

După o clipă adăugă: 

— Ce-i drept, la început am fost tentată să deschid 


pachetul şi să văd dacă nu găsesc în el ceva date mai 
concrete despre destinatar. M-am gândit însă că ar putea fi 
o indiscreţie, care ar nedreptăţi pe cineva. Da. Cel mai 
bine e să-l ard. 

Jemiol râse ironic. 

— Dacă oamenii ar fi mai înţelepţi, ar arde asemenea 
lucruri mult mai devreme: înainte de expedierea lor. Pe 
urmă e greu să mai recuperezi scrisorile. Iar indiscreţii le 
găsesc cu timpul şi le dau publicităţii. Târăsc pe străzile şi 
prin pieţele împuţite cele mai intime, cele mai sfinte taine 
ale omului, ca nişte câini care au dezgropat scheletul unui 
mort! Fireşte, trebuie să fii celebru ca să ai o asemenea 
onoare. Trebuie să-ţi dai sufletul cât trăieşti, să fii erou sau 
mare poet, să-ţi dăruieşti poporului sufletul, gândirea, 
sângele. Abia atunci urmaşii recunoscători te vor slăvi 
dându-ţi în vileag secretele, viaţa particulară, lucrurile 
sfinte. Dacă cineva nu a devenit celebru în timpul vieţii, 
trebuie să se mulţumească cu mai puţin. Trebuie să se 
mulţumească cu speranţa că scrisorile lui vor intra doar pe 
mâinile câtorva moştenitori iubiţi. 

— Uneori se întâmplă altfel, observă Lucia. Ca de pildă 
în acest caz. Destinatara, mătuşa mea, nu a vrut deloc ca 
scrisorile acelui om să ajungă pe mâinile altcuiva. 

Jemiol ridică din umeri. 

— Atunci de ce nu le-a ars? 

— Cu siguranţă fiindcă a considerat că autorul poate 
pretinde înapoierea lor. Şi vezi dumneata, au ajuns în 
mâinile mele, dar nici eu nu m-am uitat în ele. În curând 
vor înceta să mai existe, fără să se mai expună curiozităţii 
omeneşti. 

Jemiol se ridică. Chipul lui exprima vechea atitudine, 
cinică şi indiferentă faţă de lumea înconjurătoare. 

—E o plăcere să stea cineva de vorbă cu 
dumneavoastră, carissima, dar nu vă pot sacrifica mai mult 
timp. Mă cheamă datoria. Trebuie să contribui la 
bunăstarea patriei turnându-mi în stomac o anumită doză 
de cartofi în stare lichidă. 

— Numai să nu fie prea mare doza aceea, spuse Lucia 


zâmbind. 

— N-aveţi nici o teamă. Mă limitez la cât îmi revine mie, 
pe cap de locuitor conform statisticii oficiale de consum al 
alcoolului. Dacă doza va fi dublă, vă rog să nu mi-o luaţi în 
nume de rău. Diferenţa rezultă din faptul că un cap ca al 
meu este de două ori mai valoros. 

Lucia îl privea cum se îndepărta. Glumele lui nu 
reuşiseră să o inducă în eroare. Ştia bine că toate 
gândurile lui se concretizează în jurul evenimentelor trăite. 
Acum i se părea mai apropiat de acel Juliusz din jurnalul 
mătuşii. 

În aceeaşi seară îi spuse lui Wilczur: 

— Acum ştiu cu certitudine că Jemiol este omul acela 
care a fost prima iubire a mătuşii mele. 

Wilczur întrebă: 

— A cerut să-i înapoiezi pachetul cu scrisori? 

Lucia negă cu o mişcare a capului. 

— Nu. 

Wilczur zâmbi. 

— Mă aşteptam. 

— Serios? Mărturisesc că pentru mine a fost o adevărată 
surpriză. 

— Pentru că dumneata îl cunoşti prea puţin. Oamenilor 
de felul lui nu le place să scormonească trecutul pe care ei 
înşişi l-au şters cândva, sau l-a şters destinul. 

— A şterge nu înseamnă încă a uita, observă Lucia. 

— De acord, dar înseamnă a vrea să uiţi. Ce-i drept, în 
asemenea cazuri a vrea nu înseamnă niciodată a putea... 

În aceeaşi zi Lucia a ars toate scrisorile şi hârtiile 
mătuşii. Nu i-a spus însă lui Jemiol nici un cuvânt, 
aşteptând să întrebe el însuşi. Dar el abia după o 
săptămână, în timpul unei discuţii, a aruncat indiferent 
întrebarea: 

— Şi  ce-aţi făcut, senorita, cu  reminiscenţele 
respectabilei dumneavoastră rude? 

— Am făcut ce m-ai sfătuit dumneata, răspunse. Am ars 
totul. Îţi mărturisesc însă că mi-e teamă să nu regret. Cine 
ştie dacă persoana care putea să ţină la aceste hârtii nu se 


va prezenta cândva şi nu va dori să le recupereze. 

Jemiol se schimonosi. 

— O, darling. După câte cunosc eu oamenii, te asigur că 
n-o să se întâmple aşa ceva. 

— Dacă aş fi atât de sigură ca dumneata, nu aş avea 
mustrări de conştiinţă că am procedat cu prea multă 
uşurinţă. 

— Uşurinţa nu trebuie regretată niciodată. Toată viaţa 
am fost un uşuratic şi vedeţi ce rezultate extraordinare am 
obţinut. Mă scald în bogăţie, femeile mă iubesc, am minte 
şi un sat, cum zice Fredro, ce-mi mai lipseşte?... Uşurinţa 
este o calitate a adevăraţilor filozofi. Priveşte acest lucru în 
opoziţie cu greutatea în gândire. Gândesc greu numai 
oamenii proşti şi cei posaci. 

Lucia surâse. 

— Şi dumneata eşti uneori posac. 

Jemiol ridică degetul arătător. 

— Dar numai când sufăr de indigestie. 

— Sau când te frământă ceva. 

Scutură din cap. 

— Frământările sunt urmarea directă a proastei digestii. 
Ca medic ar trebui să ştiţi acest lucru. 

Lucia izbucni în râs. 

— Ca medic protestez. 

— Greşiţi. Noi nu ştim nimic despre existenţa 
organismului nostru, despre existenţa organelor noastre 
atâta vreme cât nu se fac simţite prin durere. Atunci omul 
priveşte în el, cum spune înțeleptul. Iar privirea în sine 
înseamnă exact reflecţie. Bănuiesc că Buda privindu-şi 
propriul buric suferea de indigestie, ceea ce şi indică 
proporţiile pântecului său. În general oamenii acordă prea 
puţină atenţie relaţiilor dintre problemele spirituale şi 
procesul digestiv. Freud pune totul pe seama sexului. 
Faceţi-i, vă rog, dumneavoastră concurenţă şi atrageţi 
atenţia lumii asupra stomacului. S-ar putea dovedi că 
suferinţele tânărului Werther au apărut ca urmare a 
dispepsiei de care suferea pe atunci Goethe, că Trist sunt, 
Doamne, nu este urmarea nostalgiei, ci a cantităţii 


exagerate de macaroane în stomacul domnului Slowacki. 
Da, illustrissima, trebuie să acordaţi mai multă atenţie 
pântecelui. Cine ştie cum ar arăta acum lumea dacă 
înaintea bătăliei de la Waterloo nu i s-ar fi dat lui Napoleon 
jumări din şase ouă. Cine ştie ce s-ar fi întâmplat cu 
puterea Angliei dacă Filip al Spaniei nu ar fi suferit de 
hiperaciditate. 

— Cine ştie, reluă în glumă Lucia, cum ar arăta domnul 
Cyprian Jemiol dacă stomacul lui nu ar îngurgita asemenea 
cantităţi de alcool. 

Jemiol ridică din umeri. 

— Vă spun numaidecât. 

— Ascult. 

— Ar arăta ca un obiect foarte rigid, strâns în redingotă, 
încălţat în pantofi cu talpă de carton, ţinându-şi cuminte 
mâinile încrucişate pe propriul piept şi cu capul pe o 
perniţă umplută cu fân. Pe scurt, ar fi un cadavru obişnuit, 
standard, verde şi trist între cele patru scânduri ale 
sicriului. Aţi ghicit. Într-adevăr, alcoolul are o mare 
influenţă asupra menţinerii în viaţă a individului numit 
Cyprian Jemiol. Este singurul lichid care cristalizează în 
aşa fel încât prin prismele lui poţi cât de cât privi această 
realitate infectă de fiecare zi, chipurile şi mutrele gloatei 
care populează acest glob şi soarele care, fără să 
gândească, întreţine atâtea creaturi inutile. 

Lucia spuse sobru. 

— Poate că de aceea ţi se pare dumitale realitatea 
infectă, pentru că o priveşti prin sticlă. 

— Dragă domnişoară, există două feluri de sticle, pline şi 
goale. Iar eu ştiu să compar. Şi vă asigur că printr-o sticlă 
plină lumea arată cu totul altfel decât prin una goală. 

— Şi nu ţi-a trecut niciodată prin gând că ai putea privi 
lumea fără ajutorul vreunei sticle? 

Jemiol zâmbi dispreţuitor. 

— Ba da. Au fost şi asemenea vremi. Am avut în viaţă o 
perioadă, pe care aş numi-o perioada de viţeluş. Eram pe 
atunci atât de cumplit de prost, încât astăzi mi-e greu să 
cred, mi-e greu să cuprind întreaga dimensiune a prostiei 


mele de atunci. 

— Mi-e teamă că dumneata numeşti idealismul prostie. 

— Da de unde, protestă Jemiol. Idealismul nu este 
prostie, este ultimul grad de idioţenie. 

Lucia îl privi neîncrezătoare şi dădu din mână. 

— Nu cred. Îţi spun că nu cred cinismul dumitale. Este o 
mască sub care te ascunzi de dumneata însuţi. 

— Aţi ghicit, madame, răspunse sobru. În realitate eu 
sunt un heruvim, care îşi ascunde puful penelor sub vestă. 
De aceea nici nu fac baie, ca să nu mă demasc. 

— Nu mă convingi cu glumele acestea. În asemenea 
cazuri intuiţia nu mă înşeală. În adâncul sufletului 
dumneata ai rămas acelaşi om care ai fost atunci. 

— Când? întrebă bănuitor. 

Lucia ezită. 

— Ei, în timpul tinereţii dumitale. În vremea când ai fost 
prost, cum zici dumneata. 

Jemiol închise ochii şi făcu o grimasă. 

— Să lăsăm asta, spuse pe un alt ton. Chiar dacă ar fi 
aşa, de ce-mi mai aduceţi aminte... 

Se întoarse şi se îndepărtă încet, cu un mers greoi. 


Capitolul XII 


Trenul de Viena sosea la nouă şi douăzeci. La nouă, 
Kolski era la gară. A telefonat la spital că întârzie o oră. 
Cumpărase la un chioşc câţiva trandafiri şi acum stătea cu 
ei pe peron. Îi era ruşine cu aceşti trandafiri în mână şi i se 
părea că e un puştan care îşi întâmpină iubita cu flori. 

În realitate nu ştia de ce venise aici. Nu avea nici un 
sens. Ar fi trebuit să ignore depeşa doamnei Nina. Ce i-a 
venit să-i comunice telegrafic ora sosirii sale?! 

În orice caz putea veni la gară oficial, fără nişte flori 
idioate. Pur şi simplu, ca s-o întâmpine pe soţia şefului său. 
Ar fi fost bine să fi luat cu el şi vreun coleg mai tânăr. 

— Ce-şi închipuie ea?! îşi spunea. Cu siguranţă are 
impresia că sunt îndrăgostit de ea. Trebuie să-i spun 
deschis că nu-i adevărat. 

În această clipă i se părea că o urăşte pe doamna Nina. 
În realitate, sentimentele pe care le nutrea faţă de ea îi 
erau neînţelese. Era un amestec de teamă, de curiozitate şi 
o doză destul de însemnată de apetenţă. Acţiona asupra 
nervilor lui. Ştia să acţioneze asupra nervilor. Uneori avea 
impresia că această femeie frumoasă se joacă cu el cum te 
joci cu un foxterier. In discuţiile cu ea se simţea pur şi 
simplu sclav. Prin spusele ei aproape că îi dicta 
răspunsurile. Şi apoi ochii aceia reci, sfredelitori, tot 
timpul atenţi. Se temea de ei. Abia când îi acoperea cu 
pleoapele (o făcea atât de frumos, încet, lenevos, ridicând 
în acelaşi timp pupilele în sus) îşi recăpăta încrederea. În 
timpul sărutului închidea întotdeauna ochii. Dar chiar şi 
atunci îl chinuia incertitudinea dacă doamna Nina nu 
simulează dorinţa. Dacă l-ar dori cu adevărat, de mult ar fi 
fost amanta lui. La drept vorbind, el nici nu dorea aşa 
ceva. Nu o dată simţea un fel de teamă în faţa a ceea ce 
trebuia să se întâmple cândva. Teamă şi repulsie. Nu avea 
nici o dovadă, dar ştia că Nina este o femeie rea şi simţea 
că practică un fel de sport cu el. 

Cu toate acestea, niciodată nu a avut atâta curaj ca să i- 


o spună deschis. Înainte de plecare se întâlnea cu el destul 
de des: de două, trei ori pe săptămână. Mergeau împreună 
la plimbare, în parcul Lazienki sau în Grădina botanică. 
Când era vreme rea, stăteau o oră în cofetărie. 

O dată i-a spus: 

— Mâine vin la dumneata. Vreau să văd cum locuieşti. 

El trebuia să se prefacă fericit. In realitate era disperat. 
A cumpărat nişte fructe şi o sticlă cu vin, şi-a dereticat 
grijuliu locuinţa, îndepărtând toate obiectele care i s-ar fi 
putut părea urâte. Trebuia să vină la cinci şi nu a venit. A 
telefonat pe la şase spunându-i: 

— Jerzy e acasă şi nu pot ieşi. Avem ghinion. Nu te 
superi pe mine? 

Dacă se supără?! Era atât de fericit, încât era gata să-i 
spună că îl blagosloveşte pe profesor că stă acasă! A 
răsuflat uşurat şi i-a scris Luciei o lungă scrisoare. Câteva 
zile mai târziu l-a invitat la ea. Fiindcă ştia că la ora aceea 
Dobraniecki nu va fi acasă, mergea plin de temeri. Din 
fericire totul s-a limitat la sărutări. 

Nici el nu ştia de ce se teme de această femeie. La drept 
vorbind, ar fi trebuit să profite de situaţie şi să iniţieze o 
aventură erotică, dar lui i se părea că o aventură cu Nina 
ar deveni o detenţie permanentă. Că ar deveni dependent 
de ea. Şi cu toate că îl atrăgea atât datorită originalității, 
cât şi frumuseţii ei, atât datorită inteligenţei, cât şi 
prestanţei ei de mare doamnă, prefera să pară în ochii ei 
un licean timid şi naiv, decât să se comporte ca un bărbat. 

Iar acum aceste flori... Lipsite de sens. Cu câteva minute 
înainte de sosirea trenului începu să caute un loc unde să 
le arunce. Din păcate peste tot era plin de oameni. Nu 
putea să pară caraghios şi să arunce flori proaspăt 
cumpărate. Poate că cineva l-a văzut când le-a cumpărat. 
Şi apoi chiar dacă nu l-a văzut nimeni, oricine ar bănui 
imediat motivele acestei comportări. Colac peste pupăză, 
pe peronul alăturat o zări pe domnişoara Zarzecka. Nu a 
salutat-o, prefăcându-se că nu a văzut-o, dar imediat îi veni 
în minte gândul: 

— Fireşte, gâsculiţa asta îi va scrie imediat Luciei că m-a 


văzut la gară stând ca un idiot cu florile în mână. Atâta mai 
lipsea. 

În cele din urmă trenul sosi. Doamna Nina stătea la 
fereastra vagonului de dormit. I se părea ca întotdeauna, 
ca de fiecare dată, mult mai frumoasă decât imaginea pe 
care o purta în memorie. Îl întâmpină cu un zâmbet radios 
şi cald, cu o strângere de mână semnificativă. 

Domnişoara Zarzecka, parcă în ciudă, stătea vizavi şi se 
holba la ei cu o neruşinare enervantă. 

În faţa gării aştepta limuzina mare a lui Dobraniecki. 
Abia în automobil realiză Kolski că nu-i înmânase Ninei 
florile şi că le mototolea fără să-şi dea seama ce face. 
Observase şi ea, aşa că întinse mâna după flori şi spuse: 

— Ce bun eşti. Şi e culoarea mea preferată. Ştii că în 
imaginaţia mea fiecare culoare semnifică un anumit 
sentiment? Această culoare reprezintă pentru mine dorul. 
Ţi-a fost dor de mine?... 

— Fireşte, răspunse cinstit. 

— Foarte frumos, spuse Nina privindu-l cu duioşie şi îşi 
trecu vârfurile degetelor peste buzele lui. 

Kolski îşi drese glasul şi întrebă: 

— Cum se simte domnul profesor? 

Chipul Ninei se schimbă dintr-o dată. 

— Ah, ştii că sunt foarte neliniştită. Durerile de cap sunt 
tot mai puternice şi adesea cade în melancolie. Nici n-am 
vrut să-l las singur şi nu aş fi venit la Varşovia dacă... 

Zâmbi cu înţeles şi îl strânse de mână. Kolski îi duse 
mâna la buze. 

— Mă bucur că aţi venit. 

Nici el nu ştia dacă vorbeşte sincer. Nu putea nega 
faptul că apropierea acestei femei îl aţâţa. Acţiona asupra 
lui asemenea curentului electric. Avea ceva de felină în 
mişcări, o anumită moliciune şi o viclenie. Folosea 
parfumuri tari şi avea o piele nespus de netedă. 

Înclină capul spre el de parcă ar fi vrut să-i ofere buzele. 

— Şoferul, mormăi el în şoaptă. 

— Sunt atât de imprudentă, spuse parcă smerită. Din 
fericire dumneata ţii minte totul. 


Se simţea măgulit. 

— Cel puţin mă străduiesc. 

— Ştii că uneori îmi vine să-ţi reproşez această veşnică 
prezenţă de spirit. Dumneata nu reuşeşti niciodată să-ţi 
pierzi capul?... 

Kolski făcu un semn nehotărât cu mâna. 

— Fireşte. Cred că mi s-ar putea întâmpla... 

— Dar până acum nu ţi s-a întâmplat? 

Se gândi şi îşi aduse aminte. O dată, în laborator, i-a 
strâns Luciei mâna până la durere. Atunci aproape că-şi 
pierduse capul. 

— Trebuie să ne stăpânim, răspunse într-o doară. 

— Ah, bărbaţii aceştia. Nu pot să înţeleg de ce vă iubim. 
Sunteţi lucizi, groaznic de lucizi. Ori tot farmecul vieţii 
constă în priceperea de a uita de legi, de îndatoriri, de 
fapte, de lucruri. Trebuie să ştii să trăieşti cu tine însuţi, cu 
tine şi cu încă cineva. 

Automobilul se apropia de Frascati. 

— Ei, am ajuns, spuse Kolski. Dumneavoastră cu 
siguranţă vă culcaţi, ca să vă odihniţi după călătorie. 

Nina protestă violent: 

— Nici gând. Nu sunt deloc obosită. Am dormit excelent. 
Nicăieri nu dorm atât de bine ca în vagon. Se vede că sunt 
făcută pentru a călători. Dumitale îţi place să călătoreşti? 

— Până acum am călătorit foarte puţin. Am fost o dată la 
Veneţia şi o dată la Berlin. Dar vă mărturisesc că pe mine 
mă oboseşte foarte mult călătoria cu trenul. 

Nina îi zâmbi. 

— O, Doamne. Avem firi atât de diferite. Mă consolează 
doar faptul că Jes extremes se touchent. 

Automobilul se opri în faţa vilei. Din interior ieşi în fugă 
servitorul. 

Şoferul deschise portbagajul şi scoase valizele. Kolski îşi 
scoase pălăria. 

— Îmi permiteţi să-mi iau rămas bun... 

— Dar e exclus, ripostă ea cu o revoltă prefăcută. Iei 
micul dejun cu mine. 


1 Extremele se atrag. (trad. din lb. fran.). 


— Eu am luat micul dejun. 

— Ah, egoistul. Şi de aceea vrei să mă condamni la 
singurătate? 

Îl luă pe braţ şi se îndreptă spre intrare. 

— Atunci vei fi nevoit să asişti la scena dezagreabilă a 
hrănirii unei fiinţe flămânde. Oamenii sătui nu detestă 
nimic mai mult decât să vadă cum se hrănesc cei flămânzi. 

— Dacă vă referiţi la dumneavoastră, nu poate fi vorba 
de aşa ceva. Dar... 

— Ai mai găsit un „dar”? 

— Trebuie să fiu la spital. 

—,„Calu-i gata şi armura, hai, iubito, şi-mi dă gura”1... Nu 
fii atât de hazliu cu pietatea aceasta a dumitale pentru 
îndatoriri. Se descurcă ei şi fără dumneata. 

— Din păcate... începu el, dar ea îl întrerupse. 

— Din păcate nu reuşeşti să fii bun cu mine. Fii amabil şi 
nu mă refuza. O casă pustie e un adevărat coşmar, imediat 
după întoarcere! O să mă simt groaznic. M-am săturat de 
atâta curaj şi integritate. Acesta-i sectorul soţului meu. Fii 
cel puţin dumneata înţelegător şi drăguţ cu mine. Să 
mergem, să mergem. 

În hol Kolski spuse din nou: 

— Am promis că mă duc. Sunt aşteptat. 

— Atunci o să telefonezi de aici că un pacient, că o 
pacientă te-a reţinut în oraş. Doar se poate întâmpla ca o 
pacientă să aibă neapărat nevoie de prezenţa dumitale, nu- 
i aşa? 

Buzele ei înfloriră într-un surâs şi Nina adăugă: 

— lar eu am neapărat nevoie de prezenţa dumitale, 
domnule doctor. 

Nu putu să nu zâmbească şi el. 

— Nu am observat acest lucru. Arătaţi înfloritoare. 

— Ah, totuşi ai observat asta?... Atunci meriţi un 
premiu... 

Se uită împrejur. Nu era nici un servitor. Se ridică în 
vârful degetelor şi-l sărută pe gură. 

— Acesta-i onorariul încasat anticipat. Acum etica de 


1 Fragment din Rozlaczenie (Despărţire) de August Blelowski. 


medic nu-ţi mai permite să laşi o pacientă fără îngrijire. 

Într-adevăr, trebuia să fie la spital, dar nu ştia cum să o 
convingă. Nina era într-o dispoziţie capricioasă, veselă şi 
frivolă. În fond, putea să telefoneze la spital. 

— Lasă-ţi pălăria, îl zorea. Să mergem. 

În sufragerie, servitorul pusese al doilea tacâm. 

— lar acum trebuie să stai cuminte şi să mă aştepţi, 
spuse ciupindu-i reverul hainei. În tren era totuşi mult 
praf. Fac o baie, dar nu-mi ia mai mult de zece minute. O, 
între timp dumneata poţi să vorbeşti la telefon cu spitalul, 
să născoceşti vreo minciună catolică şi să te scuzi. 

Telefonul era instalat în dormitor. Nina intenţionat nu 
închisese uşa de la baie. Se vede că baia era pregătită, 
fiindcă la scurt timp după intrarea ei, Kolski auzi clipocitul 
apei. A vorbit cu sora şefă, cu doamna Zaczynska. I-a 
transmis indicaţii concrete privitoare la toţi pacienţii lui şi 
i-a spus că ceva important îl reţine în oraş. După cinci 
minute, când a aşezat receptorul, a auzit vocea Ninei: 

— Ai terminat? 

— Da, doamnă. 

— Ei, vezi? Cum e cu megalomania dumitale?! [i se 
părea că se dărâmă spitalul fără dumneata. Şi iată că se 
descurcă foarte bine şi singuri. N 

— Se descurcă sau nu, eu ar trebui să fiu acolo. Imi 
permiteţi să vă aştept în hol? 

— Bine. Dar mai întâi fii amabil şi dă-mi halatul de baie. 
Numai te rog să nu te uiţi. 

Kolski îşi roti privirile prin cameră. 

— Aici nu-i nici un halat. 

— Bineînţeles, halatul e aici. Numai că e agăţat departe 
de mine şi nu ajung până la el. 

— Atunci cum să vi-l dau? întrebă cu o voce îngrijorată. 

Nina izbucni într-un râs zgomotos. 

— Ah, domnule Janek, domnule Janek! Simplu, intri în 
baie, iei halatul din cuier şi mi-l dai. Pentru dumneata, ca 
medic, o femeie... dezbrăcată e ceva neobişnuit? 

— Sigur că nu, răspunse după o clipă de gândire. Dar eu 
nu sunt aici în calitate de medic. 


— Dar în altă calitate n-ai văzut niciodată o femeie 
goală? 

Era de-a dreptul descumpănit şi răspunse abia după un 
timp. 

— În orice caz nu pot spune acest lucru despre femeile 
pe care... le stimez şi pe care cer să fie respectate. 

Se vede că răspunsul o înveselise şi mai mult, fiindcă 
râdea în continuare. 

— Te asigur că nici o femeie care se poate arăta unui 
bărbat dezbrăcată nu cere să fie respectată. Hai, dă-mi, te 
rog, halatul. 

Nu avea altă ieşire. Trebuia să-i îndeplinească porunca. 
Îşi muşcă buzele şi intră în baie. Era o încăpere destul de 
mare, în faianţă roz. Din fericire, cada se afla în colţul 
opus, iar halatul chiar lângă uşă. Se străduia să nu o 
privească. Nu putea însă să-şi ascundă jena. Nina stătea în 
cadă, cu braţele încrucişate, acoperindu-şi sânii. Nu putea 
să nu observe superba înclinare a umerilor ei şi culoarea 
arămie şi fierbinte a pielii. Arborând o mină indiferentă şi 
străduindu-se să-şi stăpânească graba inutilă a mişcărilor, 
luă halatul şi se apropie de cadă. 

— Poftiţi, doamnă, spuse cu o voce răguşită. 

— Ai grijă să nu-l arunci în apă. De ce eşti rău şi te uiţi? 
Doar te-am rugat... 

— Nu mă uit deloc. 

Kolski îşi încruntă sprâncenele. 

— Atunci închide ochii şi dă-mi halatul. 

Se supuse poruncii ei. Auzi plescăitul apei, pe urmă 
simţi că halatul pufos pe care îl ţine în mâini se umple de 
trupul ei fierbinte. 

— Îţi mulţumesc, spuse degajată. 

Se înfăşură în halat şi înainte ca el să se poată retrage 
îşi petrecu braţele în jurul gâtului lui. 

— Eşti fermecător cu sfiiciunea asta a ta, îi spuse în 
şoaptă şi îl sărută pe ureche. Mă vei socoti de acum încolo 
o fiinţă desfrânată... 

— Dar de unde, protestă ezitant. 

Ochii ei verzi, scânteietori, curioşi şi sfredelitori erau 


aproape de tot. Nina îi sărută bărbia. 

— Întotdeauna eşti proaspăt bărbierit. Bine, aşteaptă-mă 
în hol. 

În vreme ce el ieşea în grabă din baie, Nina strigă în 
urma lui: 

— Dar nu te superi pe mine dacă vin la micul dejun în 
capot? Tare n-am chef să mă îmbrac! 

— Dar vă rog! _ 

— Serios, mă rogi? întrebă insidios. Intotdeauna am avut 
impresia că-ţi sunt indiferentă... 

— Aţi avut o impresie greşită, răspunse fără convingere. 

— În cinci minute sunt gata. 

Într-adevăr, nu a aşteptat mai mult. A venit într-un capot 
verde deschis. Kolski observă că în grabă lăsase pe un 
obraz mai mult fard decât pe celălalt. Cu toate acestea 
arăta fascinant. A mâncat cu poftă şi a vorbit tot timpul. La 
un moment dat a aruncat pe neaşteptate o întrebare: 

— Şi ce mai e cu doctoriţa dumitale? 

Întrebase pe un ton lejer, dar Kolski se strânse ca un 
arici. 

— Nu ştiu, doamnă. Nu e la Varşovia. 

— Şi nu vă scrieţi? 

— Nu, minţi el. 

Îşi aşeză mângâietor mâna pe mâna lui. Kolski ar fi dat 
mult s-o poată respinge cu brutalitate. 

— Vezi, domnule Janek. Ţi-am spus eu că-ţi trece. Timpul 
rezolvă totul. 

— Fără îndoială, mormăi nemulţumit. 

Era profund jignit de cuvintele ei şi căuta cu febrilitate 
în gând un mod de a se răzbuna. Nu se ştie de ce i-a venit 
în minte că s-ar simţi jenată dacă o va bănui de relaţii mai 
apropiate cu căpitanul de cavalerie Korsak. Îl văzuse în 
casa Dobraniecki destul de des. Ce-i drept, căpitanul se 
comporta absolut corect, nu se putea să nu se observe că 
frumuseţea lui cu adevărat neobişnuită şi temperamentul 
lui plăceau femeilor. 

— Dar dumneavoastră tot atât de uşor îl uitaţi pe 
căpitanul Korsak? întrebă după o pauză. 


Ea îl privi aspru. 

— Ce înţelegi prin asta? 

— Eu, nimic. 

Nina râse distrată. 

— Ştii că m-aş simţi lezată de aluzia dumitale, dacă nu 
ar fi lipsită de orice temei şi dacă nu aş fi convinsă că 
dumneata o ştii foarte bine. 

Kolski îşi plecă ochii. Într-adevăr, a o suspecta pe 
doamna Nina de vreo aventură cu căpitanul, era tot atât de 
neîntemeiat ca şi suspectarea ei de o aventură cu primul 
trecător întâlnit. Îşi dădea seama că răutatea lui îşi greşise 
ţinta şi mormăi: 

— Nu a fost nici o aluzie. 

Nina nu înceta să zâmbească. 

— Ba a fost. Şi dintr-un anumit punct de vedere mi-a 
făcut plăcere. 

— Plăcere? se miră Kolski. 

— Da, plăcere. Mi-a oferit o dovadă certă că eşti gelos. 

Kolski vru să dea din umeri, dar se stăpâni şi spuse: 

— Nici nu poate fi vorba de gelozie. 

— Ţi-e atât de greu să recunoşti?... E chiar atât de 
ruşinos să fii gelos din cauza mea?... 

Kolski tăcea cu capul plecat. Doamna Nina se ridică, se 
apropie de el, îi ridică delicat capul cu amândouă mâinile 
şi aplecându-se asupra lui încet, încât Kolski îi simţea 
respiraţia, întrebă: 

— Sunt chiar atât de neatrăgătoare şi atât de urâtă?... 

Kolski se înroşi. Din nou îl izbise frumuseţea ei şi 
farmecul irezistibil rezultat din contrastul dintre 
senzualitatea gurii şi a nărilor, şi răceala ochilor ei mari şi 
verzi. 

— Sunteţi superbă, spuse în şoaptă. 

Nina îşi trecu de câteva ori vârfurile degetelor peste 
părul şi peste faţa lui, şi şopti: 

— Aşa dor mi-a fost de dumneata... 

În camera învecinată răsunară paşii servitorului. Se 
îndreptă şi schimbă tonul. 

— E cald aici. Să mergem în bibliotecă. Acolo e locul cel 


mai răcoros. 

În bibliotecă ferestrele erau până la jumătate acoperite 
cu draperii grele de damasc. Aici era semiîntuneric şi 
domnea o răcoare plăcută. li arătă să ia loc pe canapeaua 
largă şi comodă. Kolski se prefăcu că nu observă gestul ei 
şi alese un fotoliu adânc de club. Doamna Nina era însă o 
femeie prea experimentată ca să dea atenţie acestui fapt. 
Aprinse o ţigară şi plimbându-se prin cameră, începu să 
povestească despre sejurul ei în străinătate, despre 
oamenii pe care i-a cunoscut acolo şi despre multele 
impresii cu care s-a întors. Cea mai ciudată era aceea că 
pentru întâia oară i-a fost dor, un dor adevărat de ţară. 
Ştia să vorbească interesant. Capotul verde deschis 
evidenția delicat superba construcţie a trupului ei, iar ochii 
şi atenţia lui Kolski, fără voia lui, nu se puteau desprinde 
de ea. La un moment dat a lăsat ţigara, s-a aşezat pe braţul 
lat al fotoliului şi sprijinindu-se de umărul lui Kolski vorbea 
atât de liniştită de parcă această poziţie ar fi fost cea mai 
naturală din lume. 

— Cel mai uimitor sentiment din câte cunosc e dorul. 
Omul are impresia că este total absorbit de realitatea 
înconjurătoare, acomodat cu mediul, preocupat de noile lui 
probleme. Şi deodată o străfulgerare orbitoare: chipul 
cuiva, ochii cuiva, gura şi mâinile cuiva. Le simţi cu un 
realism zguduitor şi îţi dai seama că tot ce te înconjoară 
este lipsit de importanţă, indiferent, ba chiar dizgraţios. 
Dizgraţios tocmai de aceea că ne îndepărtează de acele 
mâini, de acea gură. Cunoşti dumneata durerea de inimă, 
durerea aceea fizică ce ne sfâşie pieptul, scurt şi violent?... 

Kolski cedă sugestivităţii cuvintelor şi vocii ei. Cât ai 
clipi din ochi nu numai că îşi aminti toate clipele de dor 
după Lucia, dar chiar acum trăia o asemenea clipă. Inima 
ei... privirea ei luminoasă şi plină de căldură... Gura, care 
în timpul vorbirii se mişca de parcă pe buzele ei cuvintele 
s-ar contura asemenea unor forme palpabile, zămislite 
dintr-o plastelină nevăzută... Gură pe care nu a sărutat-o şi 
nu o va săruta niciodată... Durerea. O durere în inimă, 
sfâşietoare, fizică... Ce bine a exprimat ea acest lucru... De 


unde ştia ea toate acestea? Cum de reuşeşte să le 
surprindă... 

Acum i se părea că ea e într-adevăr singura fiinţă de pe 
lume care reuşeşte să-i înţeleagă drama. Încă de la 
începutul apropierii lor îi vorbea cu atâta insistenţă de 
faptul că suferinţele sufleteşti sunt de sute de ori mai uşor 
de alinat atunci când ajutorul prietenesc, privirea 
înţeleaptă, simţirea încercată şi profundă a cuiva iau 
asupra lor o parte din necazurile noastre. Şi cum a putut el 
să se îndoiască de sinceritatea cuvintelor rostite în noaptea 
aceea pe terasă, de sentimentele despre care vorbea acum, 
de înţelepciunea şi de cunoaşterea sufletului omenesc, pe 
care le descoperea în ea la fiecare pas? Nu a fost o nebunie 
să se apere de ele, în loc să primească toate darurile ei cu 
recunoştinţă şi cu devotament?... 

Kolski întinse tăcut braţul şi o cuprinse cu o mişcare 
blândă şi duioasă. Ea, de parcă atâta ar fi aşteptat, alunecă 
pe genunchii lui molatic şi încrezătoare. 

— Atâtea am trăit acolo, departe de tine, spunea şoptit, 
abia atingându-i tâmpla cu obrazul. Am avut atâtea zile de 
aşteptare, pline de nerăbdare, atâtea zile de speranţe 
lipsite de sens. Închipuie-ţi că în asemenea clipe mă 
teroriza o idee fixă. Eu îi spuneam presimţire. Aşteptam să- 
mi faci o surpriză şi să vii. Ştiam că e o absurditate. 
Râdeam de mine însămi, dar nu-mi puteam stăpâni 
presimţirile. Atunci mă întrebam ce am. 

Tăcu şi adăugă după o clipă. 

— Ştiu eu ce înseamnă asta? Dacă reuşesc să-i găsesc o 
denumire? Câte cuvinte, câte formulări există! Te poţi 
pierde în hăţişul lor fără să alegi vreuna. Fără să poţi găsi 
ceva potrivit. Vorbesc despre sentimente de parcă aş vrea 
să redau în cuvinte o operă muzicală. Imposibil! Nu-i aşa? 

— Da, da, confirmă şi o strânse mai puternic. 

Sângele îi zvâcnea în tâmple. Simţea în toţi muşchii lui 
atingerea trupului ei. 

Nina îşi lipi buzele de buzele lui într-un sărut lung, 
desfătător şi chinuitor. 

Nu-şi dezlipi buzele nici atunci când el se ridică şi 


purtând-o pe braţe, o întinse pe canapea... 

Din ziua aceea, din clipele acelea petrecute cu Nina în 
bibliotecă, atitudinea lui Kolski faţă de ea s-a schimbat 
radical. A crezut. A crezut că-l iubeşte. Dar cum el era 
departe de a nutri un asemenea sentiment pentru ea dorea 
cu orice preţ să o recompenseze oferindu-i aparențele unei 
iubiri. 

Din cauza opiniei celor din jur, nu se puteau vedea prea 
des. Venea la el de două ori, câteodată şi de trei ori pe 
săptămână. Din păcate stătea prea mult, împiedicându-l în 
acele zile să-şi îndeplinească obligaţiile faţă de pacienţii 
din spital şi din afara lui. Fireşte, nu i-a spus niciodată 
nimic. Orice aluzie pe această temă ar fi fost imposibilă. O 
dată cu scurgerea timpului i-a trecut şi cheful de a mai 
reglementa această problemă. Se ataşa de Nina tot mai 
mult. Relaţia cu ea părea într-adevăr un medicament 
eficient, iar dacă nu un medicament, atunci cel puţin un 
narcotic, care înăbuşea în el dorul de Lucia. Luciei îi scria 
tot atât de des ca şi mai înainte. Poate că în timpul 
redactării scrisorilor simţea un fel de culpă, un fel de 
trădare din partea lui. Toate acestea nu aveau nici un 
temei, totuşi el dorea să exprime în cuvinte pline de 
duioşie un fel de expiere. 

Erau singurele clipe în care dragostea pentru Lucia se 
manifesta tot atât de puternic ca şi înainte. Erau singurele 
clipe în care trebuia să înăbuşe în el convingerea că 
aventura lui cu Nina este lipsită de orice important. Şi-apoi 
această aventură intrase în viaţa lui ca parte firească şi 
indispensabilă a programului său săptămânal. Când se 
întâmpla uneori ca ceva s-o împiedice pe Nina să apară la 
ora stabilită, se irita şi nu reuşea să-şi găsească locul. Mai 
mult, se surprinse că este gelos. 

Era într-o miercuri. Trebuia să vină la el la şase. În 
general era punctuală şi dacă apărea ceva îl anunţa ori 
printr-o scrisoare, ori telefonic. De data aceasta se făcuse 
şase şi jumătate când s-a hotărât să-i telefoneze el. A 
răspuns camerista. Kolski s-a prezentat şi a întrebat dacă 
poate să vorbească cu doamna. A auzit clar: 


— Imediat îi comunic, domnule doctor. 

Camerista îl cunoştea, poate chiar bănuia că între ei 
existau relaţii mai apropiate. De aceea nici nu-şi închipuia 
că doamna nu vrea să afle el că e acasă. După câteva 
minute s-a întors şi a declarat: 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule doctor, dar doamna nu-i 
acasă. A plecat la Konstancin. Am să-i comunic că aţi 
telefonat. 

A lăsat receptorul, ferm convins că a fost minţit. 
Camerele în vila familiei Dobraniecki erau astfel dispuse, 
iar telefonul se afla într-un asemenea loc, încât era 
imposibil ca fata să nu ştie dacă stăpâna ei este acasă sau 
nu. Trebuia să fi ştiut sigur că este, de vreme ce i-a spus că 
o anunţă. Se vede că într-adevăr a anunţat-o şi a primit de 
la Nina dispoziţia să-i spună că a plecat la Konstancin. 

L-a cuprins furia. Minciuna era evidentă, dar cu ce scop? 
... Scopul putea fi unul singur: alt bărbat. Ipoteza era pusă 
la îndoială de un singur lucru: de ce nu a telefonat ea 
personal să-i spună că pleacă la Konstancin. In acest fel ar 
fi preîntâmpinat telefonul lui şi demascarea. Era doar 
destul de abilă ca să aranjeze lucrurile cu mai multă 
dibăcie. 

Răspunsul la aceste îndoieli veni însă mai repede decât 
se aştepta el. A venit o dată cu un comisionar care aducea 
o scrisoare. Pe o coală de hârtie, Nina îi scrisese doar 
câteva cuvinte: 

„Trebuie să-i fac neapărat o vizită Stefei la Konstancin. A 
avut iar o criză. Sunt disperată că nu te văd astăzi. N.” 

Duse mâna la buzunar după bacşiş şi-l întrebă pe 
mesager: 

— La ce oră ai primit această scrisoare? 

— La cinci, domnule. Dar nu am primit-o eu, ci colegul 
meu, care nu a putut veni şi mi-a dat-o mie. lar eu n-am 
crezut că e ceva urgent. 

După plecarea comisionarului, Kolski mai citi o dată 
scrisoarea şi o azvârli cu dispreţ. Hârtia însă flutură în aer 
şi reveni ca un bumerang la picioarele lui. O ridică şi o 
rupse în bucățele. 


— Aşa, deci!... Bine, doamnă! O să vedem noi. 

Işi luă pălăria şi cobori repede scările. Nu era nici un 
taximetru prin apropiere. Când găsi unul, îşi reveni într- 
atât încât în loc să meargă în Frascati, porunci şoferului 
să-l ducă la spital. Aici căzu pe neaşteptate, şi cum nu era 
nimeni din personalul superior, găsi două surori în 
cabinetul lui bând ceai şi mâncând prăjituri împreună cu 
un străin. Adunase în el atâta furie şi dorinţă de răzbunare, 
încât spuse brutal: 

— Cu ce drept ai intrat dumneata aici? Şi ce-i cu cheful 
ăsta în cabinetul meu? 

Tânărul, jenat, sări în picioare şi se uită speriat la 
prietenele lui, de parcă ar fi aşteptat salvarea din partea 
lor. Ele însă tăceau ca vrăjite. 

— Dumneavoastră, domnişoarelor, nu ştiţi, strigă pe un 
ton tot mai aspru, că aşa ceva este interzis?! Că eu nu 
tolerez aşa ceva în spital?! Aceasta înseamnă o încălcare a 
disciplinei, pentru care veţi fi trase la răspundere! Spitalul 
nu-i loc de orgii. Nu-i cârciumă. În viaţa mea n-am văzut 
aşa ceva. 

— Vă rugăm să ne iertaţi, domnule doctor, spuse una 
dintre ele, stăpânindu-şi cu greu tremurul vocii. 

— Aici nu mai încap iertările. Vă rog să părăsiţi 
cabinetul meu! Imediat! 

leşeau atât de grăbiţi încât s-au ciocnit în uşă. Kolski se 
aşeză la birou şi apăsă pe butonul soneriei. În prag îşi făcu 
apariţia un infirmier. 

— Ce dracu de ordine e aici?! strigă Kolski. Cine e astăzi 
de gardă? 

— Domnul doctor Przemianowski. 

— Te rog să-l chemi la mine pe domnul doctor. 

După un minut, Przemianowski apăru speriat în 
cabinetul lui Kolski. Se vede că ştirea despre faptul că 
doctorul Kolski le surprinsese pe domnişoarele Budzynska 
şi Kolpikowna împreună cu oaspetele lor se răspândise 
repede, fiindcă Przemianowski imediat începu să se scuze: 

— Eu nu am ştiut nimic, domnule director... 

De când îndeplinea funcţia docentului Rancewicz, lui 


Kolski i se spunea director. În general, îi făcea plăcere, 
deşi oficial, nu avea acest titlu. Acum însă spuse aspru: 

— Nu sunt nici un director. Ar trebui să ştii şi dumneata, 
colega. Din păcate pe dumneata te interesează prea puţin 
ce se petrece în spital. În timp ce dumneata eşti de gardă 
se petrec lucruri scandaloase, în cabinetul meu surorile fac 
chefuri cu nişte indivizi aduşi din oraş. Te avertizez că sunt 
nevoit să-l informez pe domnul profesor Dobraniecki îndată 
după întoarcerea lui la Varşovia. 

— Tocmai eram la etajul al doilea, la o hemoragie, 
începu tânărul medic. 

Kolski îl întrerupse cu o mişcare a mâinii. 

— Nu ţi-am cerut explicaţii. Mâine te rog să fii amabil şi 
să treci acest caz în fişele personale ale celor două surori, 
cu menţiunea că s-a petrecut în timpul gărzii dumitale. 

După ieşirea lui Przemianowski, Kolski începu să se 
plimbe nervos prin încăpere. De fiecare dată când trecea 
pe lângă birou, automat lua câte un fursec şi nici nu-şi 
dădu seama când le mâncă pe toate. Constatând cât era el 
însuşi de distrat, se mai însenină şi se mai îmbună. 
Intâlnind-o la contravizită pe domnişoara Budzynska, îi 
spuse: 

— Sfătuieşte-o pe colega dumitale să nu mai facă 
asemenea lucruri pe viitor. De data aceasta nu iau nici o 
măsură. 

Cu altă ocazie, i-a dat de înţeles şi lui Przemianowski că 
face uitat tot incidentul. Cu toate acestea Kolski părăsi 
spitalul abătut şi ros de gelozie. Pe drum îi trecu prin 
minte că atunci când a telefonat, Nina era ocupată cu 
căpitanul Korsak. Ar fi fost gata să jure. Chiar dacă ştia 
foarte bine că domnul căpitan era la manevre pe undeva 
prin Malopolska de răsărit. Cum ajunse acasă se hotări să- 
şi verifice presupunerile. Telefonă la căpitan acasă. În 
telefon se auzeau apeluri prelungi şi liniştitoare. Nu ridica 
nimeni receptorul. Era trecut de douăsprezece şi acasă la 
căpitan nu era nimeni. Tocmai voia să aşeze receptorul, 
când auzi o voce somnoroasă şi iritată: 

— Alo? 


— Aş putea vorbi cu domnul căpitan? întrebă Kolski 
schimbându-şi vocea. 

— Eu sunt, fir-ar să fie, dar nu puteaţi alege o oră mai 
potrivită?! 

Kolski aşeză receptorul fără să mai scoată nici un cuvânt 
şi începu să se gândească cu febrilitate. Cum să 
procedeze? Cum să reacționeze la trădarea evidentă a 
Ninei?... Ce-i drept nu deţinea dovezi incontestabile, dar îi 
era de-ajuns propria convingere. În primul moment a vrut 
să-i trimită o scrisoare lungă şi sarcastică, o scrisoare 
umilitoare, jignitoare. Îi veneau în minte epitete veninoase, 
comparații usturătoare şi aluzii ironice. O asemenea 
scrisoare ar fi o excelentă răzbunare. 

Dar o femeie ca Nina, o femeie laşă, care îşi trădează cu 
viclenie amantul cu care putea întrerupe relaţiile în mod 
cinstit, merita răzbunare? În privinţa valorii ei morale nu-şi 
făcea nici cea mai mică iluzie. Totul părea clar. Nina îi 
oferise rolul de înlocuitor temporar pe perioada cât lipsea 
căpitanul Korsak. 

Da. E suficientă o scrisoare scurtă şi rece. Fără nici o 
lămurire, fără nici o jignire, redactată pe un ton sec, 
detaşat, care să curme totul irevocabil. 

Se aşeză şi scrise: 


„Stimată Doamnă, ca urmare a celor întâmplate, 
consider de datoria mea să vă înştiinţez că între noi totul s- 
a sfârşit irevocabil. J. K.” 


Reciti şi ajunse la concluzia că nu are nici un rost. Rupse 
scrisoarea în bucățele şi scrise alta: 


„Doamnă, întotdeauna am fost convins că legătura 
dintre noi a fost pentru dumneavoastră o distracţie 
întâmplătoare. leri aţi socotit de cuviință să puneţi capăt 
acestei distracţii. Mă grăbesc să vă înştiințez că accept 
întru totul hotărârea dumneavoastră. Adio! J. K.” 


Da. Aşa era mai bine. Acum scrisoarea avea ceva haz, 


ceva dezinvoltură şi-i dădea de înţeles că nu ţine câtuşi de 
puţin la ea. 

Într-adevăr, nu ţinea. Cu toate acestea s-a chinuit şi s-a 
zvârcolit toată noaptea. I-a venit în minte că, iată, pentru a 
doua oară în viaţă a fost respins. Nu l-a vrut Lucia, pe care 
intenţionase să o ia de soţie, căreia îi oferise primele şi, 
era convins, ultimele lui sentimente. Acum Nina l-a părăsit 
pentru un alt bărbat. După aceste două experienţe nu era 
greu să-şi piardă încrederea în el. Nu era greu să ajungă la 
convingerea că el, ca bărbat, poate aspira doar la rolul de 
amant întâmplător. 

— Amant, îşi spunea, pe post de amant, pe post de 
amant în perioada de concediu... 

Ambiţia lui fusese dureros rănită. 

— Şi de ce? se întreba privindu-se în oglindă. Doar sunt 
tânăr, puternic, bine făcut. Ce-i drept nu mă remarc printr- 
o frumuseţe neobişnuită, dar întotdeauna am fost 
considerat un bărbat atrăgător. Nu sunt nici şarlatan. Am o 
profesiune onorabilă. Câştig bine. Nimeni nu-mi poate 
contesta pregătirea şi inteligenţa. Atunci, de ce?... 

Pierderea Ninei nu-i rănise numai orgoliul. Se obişnuise 
cu ea şi ştia bine că un timp îi va simţi lipsa. Se înţelege, 
nu aşa cum simte lipsa Luciei, totuşi... 

A doua zi a trimis scrisoarea prin băiatul paznicului şi s- 
a dus la spital. Era o zi deosebit de grea. Fuseseră aduşi 
câţiva pacienţi noi, care trebuiau urcați imediat pe masă. 
Amândouă sălile de operaţii erau ocupate de la opt 
dimineaţa până la două după-amiază. Kolski a făcut el 
însuşi o parte dintre operaţiile mai mărunte şi l-a asistat pe 
Rancewicz la patru mai dificile. Când în cele din urmă a 
coborât în cabinetul său, a găsit pe birou un bilet care-l 
înştiinţa că doamna profesor Dobraniecki a telefonat de 
trei ori. Mototoli bileţelul şi îl aruncă la coş. I s-a adus 
prânzul. Mâncă cu poftă şi se întinse pe canapea cu ţigara 
în gură. Ceasul bătu ora trei. Mai avea o jumătate de oră 
de odihnă. 

Cineva bătu la uşă. 

— Intră, spuse indispus Kolski. 


În cabinet intră Nina. 

Kolski sări de pe canapea şi întinse mâna după haina 
agăţată pe speteaza scaunului. Nina arăta superb. Îl privea 
drept în ochi. Chipul îi era de o linişte statuară. Deschise 
încet poşeta, scoase din ea scrisoarea şi întrebă semeaţă 
aproape: 

— Ce înseamnă asta? 

Kolski privi scrisoarea de parcă o vedea pentru întâia 
oară în viaţă. Între degetele Ninei arăta oribil, dizgraţios, 
murdar, ca un lucru pe care pui mâna doar ca să-l arunci 
imediat. Îşi încruntă sprâncenele şi întoarse capul. 

— Am întrebat ce înseamnă această scrisoare de 
neînțeles pentru mine. 

Kolski o privi cu ură: înţelegea că această femeie vrea să 
facă uz de faptul că el nu deţine nici o probă a trădării ei şi 
spuse sec: 

— Cred că nu avem ce discuta, doamnă. 

Nina ridică din umeri. 

— Eu nu intenţionez să discut şi nu de aceea am venit 
aici. Eu cer explicaţii. 

Kolski tăcea. 

— Cred că am acest drept. Trebuia să ai anumite motive 
ca să-mi trimiţi o asemenea scrisoare. 

— Fireşte că le aveam. 

— Pot să le cunosc şi eu? 

Kolski îşi muşcă buzele. 

— Ştii mult mai multe decât mine. Nu mai e nevoie de 
nici un teatru. Hotărârea mea e definitivă. 

Îl măsură cu o privire glacială şi întrebă cu o undă de 
ironie: 

— Dar de unde ştii că vreau să te determin să-ţi schimbi 
hotărârea? De unde ai această certitudine? 

Kolski se simţi stânjenit. 

— Atunci cu atât mai bine. Mai bine pentru amândoi, 
mormăi el. 

— Se poate, dragul meu. Dar îţi dai seama că scrisoarea 
ta m-a jignit şi cer o satisfacţie pe care nu poţi să mi-o 
refuzi: explică-te. 


— Cu plăcere, răspunse Kolski fără să o privească. 

— Îmi permiţi să iau loc? 

Îi împinse scaunul şi spuse: 

— Mă înşeli. M-am convins ieri, fără nici un dubiu. 

— Fără nici unul? Ridică din sprâncene. Ei, poftim!... 

— Da, explodă el. Mă înşeli. Când ţi-am telefonat ca să 
aflu de ce întârzii, servitoarea mi-a spus că eşti acasă. 

— Aşa ţi-a spus? 

— Mi-a spus ceva ce înseamnă acelaşi lucru. Mi-a spus 
că te cheamă numaidecât la telefon şi s-a întors 
comunicându-mi că ai plecat. Dacă într-adevăr ai fi plecat, 
ea nu putea să nu ştie. Ai fost acasă şi nu ai fost singură. 

— Fireşte, recunoscu liniştită Nina. Şi am mai fost atât 
de naivă încât nu am prevenit servitorii că dacă telefonezi 
să-ţi ascundă prezenţa mea acasă. 

Kolski râse ironic. 

— O, nu. Nu ai fost deloc naivă. Numai că nu te aşteptai 
să-ţi telefonez. Ai fost sigură că primesc scrisoarea la timp. 
Din păcate, până şi cele mai ingenioase maşinaţiuni dau 
greş uneori. Un obstacol mărunt, ca de exemplu neglijenţa 
mesagerului, şi totul iese la iveală. 

În trăsăturile chipului ei nu era nici urmă de nelinişte. 
Întrebă liniştită: 

— Şi ce a ieşit la iveală? 

Kolski făcu o grimasă de om indispus: 

— De ce să mai intrăm în aceste probleme neplăcute? 
Nu vreau să mă amestec în aventurile tale. De acum nu mă 
mai consider îndreptăţit. Aşa că, de ce? 

— Şi ce a ieşit la iveală? insistă ea. 

Kolski îşi înălţă capul şi fără să o privească spuse pe un 
ton cât se poate de indiferent: 

— Dacă ţii neapărat... A ieşit la iveală, că eşti iubita 
căpitanului Korsak. Fiindcă el a fost ieri la tine. 

Spusese asta nu numai cu convingere, dar şi cu o 
anumită îndârjire. În modul cel mai surprinzător din lume, 
Nina izbucni într-un râs lung şi vesel. 

— Ah, Janek, Janek. Ar trebui să mă măgulească gelozia 
ta. Din nefericire în acest caz e cu totul lipsită de obiect. 


Îmi închipui că fără prea multă împotrivire Korsak ar 
accepta rolul pe care i-l rezervi tu, sau măcar să fie la 
Varşovia în loc să se chinuie la manevre undeva pe lângă 
Stanislawow. 

Kolski scutură din cap. 

— Din păcate râsul tău nu m-a convins. Şi asta din 
simplul motiv că domnul Korsak nu se chinuie deloc la 
manevre, ci stă foarte liniştit la Varşovia. După amiaza de 
ieri şi-a petrecut-o la tine, iar seara în propria-i locuinţă, 
fapt verificat de mine prin telefon. 

Pe chipul Ninei se reflectă o adevărată uimire. 

— E imposibil. Nu mai departe decât alaltăieri am primit 
de la el o ilustrată în care scria că se întoarce cel mai 
devreme peste o lună. Trebuie să fie o neînțelegere. 

— Nu poate fi vorba de nici o neînțelegere, se irită 
Kolski. Nu vreau să fac un secret din asta. Prin urmare, la 
ora douăsprezece am telefonat la locuinţa lui şi am 
întrebat dacă pot să vorbesc cu domnul căpitan. Mi s-a 
răspuns şi încă pe un ton iritat că e la telefon şi se miră că 
e deranjat la miezul nopţii. 

Nina zâmbi. 

— Ai întrebat de căpitan? Dar ai spus numele 
căpitanului? 

— De ce să-l spun? Nu cred că într-un apartament ar 
putea fi un escadron de căpitani. g 

Nina l-a privit o clipă cu compătimire. In cele din urmă 
spuse rar: 

— Un escadron nu. Dar încă unul putea fi. De exemplu 
căpitanul Supinski, care în lipsa colegului stă în 
apartamentul lui. 

Kolski se încurcă puţin, dar imediat interveni: 

— E foarte simplu de verificat. 

— Fireşte, recunoscu Nina. Ai telefonul în faţă. Alături 
cartea de telefoane. Sună şi întreabă. 

Kolski se gândi şi răspunse: 

— Fiindcă îţi închipui că nu am s-o fac, o fac imediat. 
Căută numărul lui Korsak şi sună. Auzi o voce de bărbat 
necunoscută, de om simplu, probabil a ordonanţei. 


— Pot vorbi cu domnul căpitan Korsak? 

— Domnul căpitan este la manevre, răspunse ordonanța. 

— Dar cu domnul căpitan Supinski? 

— Domnul căpitan vine abia la ora patru, sună 
răspunsul. 

Mormăi „mulţumesc” şi aşeză receptorul. 

Nina fuma. Acum Kolski era într-o situaţie neplăcută. 
Avusese două argumente în sprijinul bănuielilor sale şi iată 
că unul îi scăpase din mână. Îi mai rămânea al doilea. La 
drept vorbind şi acesta era suficient de vreme ce era 
convins de infidelitatea Ninei. Dacă într-adevăr nu 
întreținea relaţii mai strânse cu căpitanul Korsak, atunci 
trebuia să mai existe cineva. Şi exista cu siguranţă. Şi-ar fi 
dat şi capul. 

— Acum puteţi apăsa pe butonul soneriei? întrebă Nina. 

Îi îndeplini în tăcere dorinţa. În uşă îşi făcu apariţia un 
infirmier. 

— Te rog să-l chemi pe şoferul meu, îi spuse scurt Nina. 

Când şoferul intră în încăpere, îl întrebă: 

— Pawlowski, dumneata nu-ţi aminteşti unde mi-am 
putut lăsa eu ieri blana mea de vulpe? 

— În automobil nu a rămas, doamnă profesor. Cu 
siguranţă. După ce am garat maşina, am curăţat-o şi aş fi 
găsit-o. Ieri nu aţi fost decât la coafor şi la Konstancin... 

— Exact, îl întrerupse. Mi se pare că am lăsat-o la 
Konstancin. Te rog să te duci şi s-o iei. Eu mă întorc acasă 
pe jos. 

— Am înţeles, doamnă profesor, răspunse protocolar 
şoferul şi ieşi. 

În încăpere se aşternu liniştea. Nina îşi fuma încet 
ţigara. O stinse cu băgare de seamă în scrumieră, se ridică 
şi surâzând înclină capul în faţa lui Kolski apoi se îndreptă 
tăcută spre ieşire. 

Se opri şi privi indiferentă spre Kolski. 

— Nina! strigă Kolski. 

— Cu ce-ţi pot fi de folos? 

Se simţea vinovat, ruşinat, compromis, umilit. Avea 
convingerea că l-a înşelat, dar asemenea convingeri, 


privite raţional, nu sunt decât simple isterii. Umbrele unor 
piste false, pentru că erau doar nişte umbre, le-a luat drept 
dovezi ale vinovăţiei ei. Îşi făurise în imaginaţie o 
concepţie care nu avea nici o bază reală. Pur şi simplu 
inventase totul. O umilise pe această femeie, care, trebuie 
să recunoască, s-a coborât oferindu-se lui. S-a coborât 
fiindcă atât poziţia ei în societate, frumuseţea şi cultura ei 
îi ofereau posibilităţi nelimitate de a-şi alege amantul. Ar fi 
trebuit să-l pălmuiască pentru bănuielile lui, ori să le 
ignore. Ea însă i-a făcut o mare favoare acceptând să se 
justifice. Şi a făcut-o atât de demn, atât de elegant şi de 
dureros încât îl durea mai tare decât o palmă. Iar el s-a 
comportat ca un necioplit, s-a comportat ca un mucos 
gelos. 

— Nina, începu Kolski. Sunt dator să-ţi cer iertare, într- 
adevăr, am procedat pripit şi te-am jignit pe nedrept. Poţi 
să mă ierţi?... 

Nina zâmbi ironic. 

— O, să nu-ți ceri iertare prea devreme. S-ar putea să 
regreţi mai târziu. Verifică dacă nu te-am minţit. Fă 
cercetări. Întreabă servitorii. Poate l-am cumpărat pe 
şofer, şi pe ordonanța aceea. Angajează un detectiv. 

— Nu mă chinui, spuse docil. 

Ninei îi scânteiau privirile. 

— Da, da, angajează un detectiv. Cu o târâtură ca mine 
trebuie procedat cu metode poliţieneşti. Doar sunt amanta 
ta nu pentru că te iubesc, ci pentru că tu îmi faci mie o 
favoare, o onoare. Puteam eu visa cândva o asemenea 
fericire? Ar trebui zilnic să mulţumesc în genunchi 
destinului. Fiindcă cine altul m-ar fi vrut?! 

Kolski o luă de mână şi spuse umil: 

— Nu-ţi bate joc de mine, Nina... 

— Nu-mi bat joc. Mai degrabă de mine îmi bat joc. Nu-i 
ridicol să-ţi cerşesc eu sentimentele, în timp ce tu le 
dispreţuieşti pe ale mele? Şi să ştii, Janek, cel mai mult m- 
a durut faptul că mă consideri o laşă şi o meschină. 
Gândeşte-te, omule. Ce m-ar fi împiedicat să vin la tine şi 
să-ţi spun deschis: M-am săturat de tine, iubesc pe altul!... 


— Da, da, Nina, recunoscu sărutându-i mâinile. Iartă-mă. 
lartă-mă. Am fost un prost. Ai să mă poţi ierta? 

Ochii ei se umplură de tristeţe. 

— Nu pot să nu te iert, spuse încet. Dar nu ştiu când voi 
putea să te văd. Înţelegi şi tu. 

— Înţeleg, recunoscu el. 

— Trebuie să mă împac cu mine însămi. Nu mă suna şi 
nu-mi scrie, până nu te caut eu... 

Îi atinse uşor obrazul cu buzele şi ieşi. 

În prima zi, Kolski nu-şi putea lua gândul de la această 
afacere neplăcută, al cărui autor fusese el însuşi din cauza 
geloziei prosteşti şi a imaginaţiei exaltate. A doua zi îi 
reveni buna dispoziţie. Era mulţumit că totul se terminase 
cu bine. A treia zi dimineaţa, trecând prin piaţa Napoleon, 
chiar în faţa poştei, îl întâlni pe căpitanul Korsak. 

Se opri în loc, de parcă ar fi primit o lovitură puternică 
în moalele capului. Se opri şi căpitanul. Era în civil. Avea 
pe el un costum cenuşiu de sport şi pe cap o şapcă 
sportivă. Pe braţ îi atârna pardesiul. În mână ducea o 
valiză. 

Întinse cordial mâna spre Kolski. 

— Salut, doctore. Ce se mai aude la Varşovia? Ce 
căldură! 

— Nu sunteţi la manevre, domnule căpitan? întrebă 
Kolski stânjenit. 

Korsak duse degetul în dreptul buzelor. 

— Ssst. E un mare secret! Am dat o fugă până la 
Varşovia. 

Kolski îşi recapătă stăpânirea de sine şi râse aproape 
natural. 

— Fireşte, cherchez la femme? spuse întrebător. 

— Sunteţi prea perspicace, doctore. Căpitanul îi făcu cu 
ochiul. Ei, dar la revedere. În vagon era atâta praf, încât 
mă simt ca un dulău tăvălit prin nisip. Trebuie să fac o 
baie. 

— Veniţi direct de la gară? se interesă neîncrezător 
Kolski. 

— Da, confirmă Korsak. Salut. 


Duse neglijent mâna la cozorocul şepcii sale sportive şi 
dispăru în mulţime. După o clipă de gândire, Kolski se urcă 
într-un taximetru şi ceru şoferului să-l ducă la gară. 
Cercetă mersul trenurilor. Într-adevăr, căpitanul s-ar fi 
putut să spună adevărul. Cu cincisprezece minute în urmă 
sosise un tren de la Lvov. Acum nu mai înţelegea nimic. 

Seara, Kolski simţi nevoia să-i telefoneze Ninei. Sună 
însă la Korsak să verifice dacă e acasă. Fireşte, dacă nu e 
acasă, înseamnă că e la Nina. Cât de mare a fost uimirea 
lui când auzi ordonanța spunându-i: 

— Domnul căpitan Korsak nu-i în Varşovia. E la 
manevre. Se întoarce peste o lună. 

Una din două. Sau a tras la hotel, sau ţine în secret 
prezenţa sa în Varşovia şi a poruncit ordonanţei să spună 
că nu-i acasă. Oricum, acest lucru trebuia lămurit. Nu mai 
putea suporta incertitudinea. Se îmbrăcă repede şi ieşi din 
casă. După cinci minute era în strada Frascati. Sună. 

— Doamna profesor e acasă? întrebă. li deschisese uşa 
un servitor. 

— Nu, nu e, domnule doctor. Dar trebuie să sosească în 
curând. Dacă vreţi să aşteptaţi. Mai aşteaptă şi domnul 
Howe. 

— Cine? se miră Kolski, care nu auzise niciodată acest 
nume. 

— Mister Howe. Englezul acela. 

Într-adevăr, în hol stătea un tânăr foarte bine, foarte 
palid, cu o înfăţişare blazată, cu monoclu la ochiul stâng. 
Zărindu-l pe Kolski, se ridică, îşi potrivi încet monoclul, 
apoi, şi mai încet, îi întinse mâna şi îşi spuse numele. În 
general era au ralenti. 

— Ce maimuţă, îşi spuse Kolski şi constată că tânărul 
este îmbrăcat în smoching. 

— E groaznic de cald astăzi, i se adresă politicos Kolski. 

Mister Howe răspunse cu o grimasă a colţului gurii, 
ceea ce putea semăna şi cu un zâmbet. 

— I do not understand. l'm sorry... 


1 Încet (trad. din lb. fran.). 
2 Nu înţeleg. Îmi pare rău (trad. din lb. engl.). 


Nu ştia deloc polona şi nici franceza. Cum amândoi 
cunoşteau foarte puţin limba germană, discuţia pe care au 
purtat-o timp de o jumătate de oră nu putea fi socotită nici 
prea vioaie, nici interesantă, mai cu seamă că nu aveau să- 
şi spună absolut nimic. În orice caz, Kolski află că englezul 
este de o lună la Varşovia şi că întoarcerea lui în ţară 
depinde de unele chestiuni pentru care a venit aici. Mai 
află că mister Howe nu cunoaşte aproape pe nimeni în 
afară de doamna Dobraniecka, pe care a avut onoarea să o 
cunoască pe Riviera franceză. Pentru amândoi soneria care 
anunţa întoarcerea gazdei a fost o adevărată uşurare. 

Nina nu era nici surprinsă, nici mirată de prezenţa lui 
Kolski. Era atât de bine dispusă, cum nu o mai văzuse 
Kolski demult. Şi arăta cu cinci ani mai tânără. După un 
scurt schimb de amabilităţi şi după câteva fraze în engleză 
spuse tânărului blazat, Nina i se adresă în treacăt lui 
Kolski: 

— Sper că v-aţi distrat bine în lipsa mea. 

— Nu ştiu englezeşte, bombăni Kolski. 

— Ah, ce păcat, vă cer scuze. Trebuie să mă schimb. 

Incă o frază în engleză, împreună cu un zâmbet amabil 
adresat lui mister Jimmy, şi dispăru în interiorul casei, iar 
domnii îşi împărtăşiră cu sobrietate opiniile că doamna 
este o persoană frumoasă şi fermecătoare. 

Un sfert de oră mai târziu, Nina îşi făcu apariţia, într-o 
splendidă toaletă de seară, şi în acelaşi timp se deschise 
uşa spre sufragerie. Pe masă erau patru tacâmuri. Când s- 
au aşezat la masă, Nina spuse, într-o doară, în polonă: 

— Mare minune, bănuielile tale se adeveresc. Poate că 
eşti vreun prooroc. Chiar astăzi a sosit căpitanul Korsak. 
Mi-a telefonat şi l-am invitat la cină. Am sunat şi la tine, cu 
toate că nu credeam că vei accepta să joci rolul unei 
cucernice. Cum nu te-am găsit, am cerut ajutor lui mister 
Howe. 

Spunând aceste cuvinte, Nina îi întinse englezului 
salatiera şi începu să vorbească englezeşte. Kolski nu se 
putea împotrivi impresiei că această femeie repeta cuvânt 
cu cuvânt acelaşi lucru acestui imbecil palid, folosindu-se 


în mod ordinar de faptul că ei doi nu se pot înţelege. 

Chiar dacă ar fi fost aşa, doamna Nina nu s-a putut 
bucura multă vreme de această distracţie, fiindcă sosi 
Korsak, care vorbea excelent atât engleza cât şi polona. 
Bănuielile lui Kolski în privinţa hotelului păreau să se 
confirme, căci Korsak a venit în acelaşi costum sport, în 
care fusese dimineaţa în piaţa Napoleon. Îşi ceru scuze 
pentru înfăţişare şi întrecându-se cu Nina la glume, mânca 
cu o poftă de lup. Părea să fie într-o dispoziţie excelentă, 
dar după un timp Kolski îl surprinse pe căpitan privindu-l 
pe englez cu o evidentă nemulţumire. 

I se adresa foarte rar, răspundea scurt şi sec la 
întrebări, luând o înfăţişare rezervată. La un moment dat, 
când mister Howe era angajat într-o discuţie cu Nina, 
căpitanul mormăi către Kolski, care şedea alături: 

— De unde a mai apărut şi stârpitura asta englezească? 

Kolski ridică uşor din umeri. 

— Habar n-am. Îl văd pentru întâia oară. 

Doamna Nina, mereu pe fază, îi auzi totuşi şi le explică: 

— Mister Howe vizitează Polonia. E un tânăr foarte 
simpatic, deşi poate că trădează un uşor manierism. 

Korsak îşi încruntă sprâncenele. 

— Da, e cam mult manierism în nonşalanţa cu care se 
gudură pe lângă dumneavoastră. 

— Ah, ce expresie, căpitane. 

Şi adăugă în engleză: 

— Căpitanul găseşte că e multă nonşalanţă în cochetăria 
dumitale. 

— Este adevărat, recunoscu englezul. Nonşalanţa e 
masca mea. Dacă aş încerca să împing cochetăria până la 
nivelul admiraţiei pe care o nutresc pentru dumneavoastră, 
aş deveni ridicol în societate din cauza excesului de zel şi 
de servilism. 

Kolski nu înţelesese nimic. De fapt nici nu-şi închipuia că 
în cuvintele englezului s-ar ascunde vreo revelaţie, dar 
felul în care acest tânăr o privea pe Nina putea trezi 
serioase temeri. Un om are dreptul să privească o femeie 
în felul acesta numai dacă îi uneşte cele mai strânse 


legături, lipsite de orice reticenţe. 

Cafeaua a fost servită în hol. Aici căpitanul nu-şi mai 
ascundea antipatia faţă de englez. Chiar şi faţă de Nina 
devenise glacial şi impertinent de politicos. Discuta numai 
cu Kolski, discuta foarte prietenos, de parcă în acest fel ar 
fi vrut să sublinieze diferenţa pe care o face între el şi 
ceilalţi. Kolski era plăcut surprins şi începuse şi el să-l 
privească tot mai insistent pe mister Howe. 

În jurul orei unsprezece, Korsak se ridică trădând 
evident intenţia de a-şi lua rămas bun de la gazdă. Capul 
ridicat şi întreaga înfăţişare păreau să exprime mândria lui 
jignită. 

— Mai rămâi, spuse Nina pe un ton neobişnuit de cald şi 
de moale. Trenul dumitale pleacă abia la ora douăsprezece 
şi treizeci de minute. 

— Vă mulţumesc mult, doamnă, dar aş vrea să mă mai 
întâlnesc cu cineva. Am unele treburi de rezolvat. 

— Rămâi, te rog, repetă cu un asemenea accent şi cu o 
asemenea privire, încât lui Kolski i se urcă sângele în 
obraji, iar englezul, demonstrativ, luă o revistă de pe 
măsuţa de alături şi începu să o răsfoiască. 

După o lungă tăcere, căpitanul spuse: 

— Dacă dumneavoastră insistaţi... 

Cedă. Se aşeză şi apelând la un umor artificial, adaugă: 

— Dar cer drept recompensă o ceaşcă cu cafea. 

— O primeşti numaidecât, spuse şi se ridică pentru a-i 
umple ceaşca. 

În Kolski totul se revolta. Dacă nu s-a ridicat imediat, a 
făcut-o numai pentru a nu deveni ridicol. Acum însă avea 
totul gândit, tot scenariul ieşirii sale. Prin urmare: se uită 
întâi la ceas, spune „vă invidiez că obligaţiile nu vă silesc 
să părăsiţi o societate atât de plăcută, eu din păcate 
trebuie să fiu la spital. Aceasta e soarta medicului”, pe 
urmă se ridică şi îşi ia rămas bun. 

Reuşi să-şi ducă la îndeplinire numai primul punct al 
programului, fiindcă atunci când scoase ceasul, doamna 
Nina i se adresă cu un zâmbet fermecător: 

— Ah, dragă doctore. Am uitat complet. Soţul meu a 


trimis astăzi nişte hârtii referitoare la spital şi m-a rugat să 
ţi le dau dumitale. Se pare că sunt pe birou în cabinet. Într- 
un plic albastru. Le găseşti? 

Scos din program, Kolski îşi drese glasul şi se ridică. 

— Cred că le găsesc. 

Când dispăru în spatele uşii salonului, dincolo de care 
era cabinetul, doamna Nina ceru scuze celorlalţi domni în 
limba engleză: 

— Nu sunt sigură că le găseşte. Mi se pare că le-am 
ascuns în sertar. Mă iertaţi. O clipă. 

Străbătu repede salonul. În cabinet îl găsi pe Kolski 
căutând zadarnic pe birou plicul albastru. 

Nina întinse mâinile spre el într-un gest de implorare şi 
de oboseală. 

— Nu pleca. Nu mă lăsa singură cu ei. Sunt amândoi 
îndrăgostiţi de mine şi sunt gata să provoace vreun 
scandal. 

Kolski o privi cu asprime. 

— Ei de tine şi tu de ei, deşi la drept vorbind mi-e greu 
să pricep de cine eşti îndrăgostită. 

— Nu ştii de cine?... întrebă clipind din pleoape. 

Inainte de a reuşi să facă un pas înapoi, Nina îl cuprinse 
cu braţele pe după gât şi îl acoperi cu sărutări. 

— Iată de cine... lată de cine... lată de cine... repeta în 
şoapte fierbinţi. Am vrut să te pedepsesc pentru 
suspiciunile tale monstruoase şi să nu te caut o săptămână. 
Mâine... mâine vin la tine, la ora obişnuită... lar acum, te 
rog, mergi la ei şi ocupă-te puţin de ei. Doar nu pot 
accepta ca în casa mea, în casa soţului meu să se ajungă la 
nu ştiu ce scandal. Asta m-ar compromite. Înţelegi, nu? 
Cred că am dreptul să te rog să mă ajuţi. Ține minte că tu 
eşti singurul om pe care pot să-l rog să mă ajute. Nu mă 
refuzi, nu-i aşa? Du-te, du-te la ei... 

Când văzu că el ezită, adăugă: 

— Trebuie să mă rujez, să-mi aranjez părul după 
sărutările acestea. Şi să-mi revin. Cred că sunt roşie în 
obraji. 

Trecând prin salonul întunecos, Kolski îşi spunea: 


— Ori e diavolul abilității şi al desfrâului, ori este 
urmărită de un concurs de împrejurări defavorabile. 

În pofida aşteptărilor, în hol îi găsi pe cei doi bărbaţi 
angajaţi într-un schimb liniştit şi domol de opinii. Se vede 
că politeţea învinsese antipatia reciprocă. 

— Dacă ei ar şti, se gândea Kolski, că obiectul disputei 
lor îmi aparţine mie... 

Nici nu-şi sfârşi gândul că Nina se şi întoarse. A început 
o discuţie destul de vie în limba engleză, la care Kolski, 
fireşte, nu participa. 

La un moment dat Nina privi ceasul şi spuse: 

— Ei, acum nu vă mai rețin. Mister Howe are maşină şi 
este atât de amabil încât să vă conducă. 

— Îmi pare rău dar nu pot profita de această amabilitate, 
răspunse zâmbind căpitanul. Prefer să merg pe jos. Mai am 
peste o oră până la plecarea trenului, iar noaptea este atât 
de frumoasă. g 

Şi-au luat rămas bun de la Nina şi au ieşit împreună. În 
faţa vilei stătea într-adevăr maşina englezului, care se 
despărţi de ei în grabă. Korsak şi Kolski au ieşit în strada 
Wiejska şi trecând prin Piaţa celor Trei Cruci s-au 
îndreptat spre Bracka. Mergeau în tăcere. Deodată 
căpitanul se opri şi apucându-l pe Kolski de braţ spuse 
printre dinţi: 

— Dacă n-ar trebui să mă prezint mâine la regiment, 
dacă nu i-aş fi dat comandantului cuvântul de onoare că 
mă prezint, crede-mă că l-aş bate cu cravaşa peste bot pe 
acest gigolo, pe acest ţânc pervers!... 

Lăsă braţul lui Kolski şi mai făcură câţiva paşi. 

— Dumneata... dumneata crezi, căpitane, că mister 
Howe e... amantul doamnei Dobraniecka? 

Căpitanul pufni în râs. 

— Ei, ştii că ai haz! Dacă cred?! Doar e limpede! E 
amanta lui şi se mai şi teme de el! 

— Ce te face să crezi că se teme? întrebă cu vocea frântă 
Kolski. 

— Cum ce? Doar e clar de tot. Trebuia să luăm astăzi 
cina în doi. Între timp a venit stârpitura asta de imbecil, iar 


ea nu a avut curajul să-l expedieze. De ce? Pentru că se 
teme de el. Ori se teme să nu-l piardă. Tipii ăştia 
internaţionali, blazaţi, ştiu fel de fel de lucruri, dragă 
domnule. 

Şi adăugă după o pauză: 

— Porcii! 

Străzile erau aproape pustii. Fuseseră stinse şi o parte 
din lămpi. După o zi călduroasă, adierile răcoroase erau 
foarte plăcute. Kolski însă aproape că nu observase acest 
lucru. 

— Bineînţeles, reluă căpitanul, în ultima clipă a trebuit 
să te invite şi pe dumneata ca să salveze situaţia faţă de 
mine. 

— Faţă de dumneata? întrebă Kolski. Asta ar însemna că 
e şi amanta dumitale. 

Căpitanul îl privi ca pe un nebun. 

— Ah, dar de unde. Nici vorbă, protestă indispus. O 
iubesc fără nici o speranţă. 

La sfârşit fornăi într-un fel ciudat şi tăcu. 

Se apropiau de Marszaikowska şi căpitanul se opri, îl 
împunse pe Kolski cu degetul arătător în braţul stâng şi-l 
întrebă: 

— Te-ai gândit vreodată la această ciudată enigmă 
psihologică? Să zicem că ai o legătură amoroasă cu o 
femeie căsătorită. O legătură şi atât. Un lucru obişnuit. Ştii 
foarte bine că mai des sau mai rar ea trebuie să-i ofere şi 
soţului farmecele sale. Îl întâlneşti pe soţul acesta, fir-ar să 
fie, în fiecare zi şi de fapt îl şi simpatizezi. Cât de diferit 
arată lucrurile dacă aceeaşi femeie căsătorită are de-a face 
nu numai cu soţul, ci şi cu un alt individ! Atunci ţi se întorc 
jantele pe dos! L-ai sfâşia în bucățele pe mascul! Ce naiba 
poate să însemne asta? Care-i deosebirea?... 

Kolski scutură din cap. 

— Nu ştiu. Nu mă pricep la asta. 

— Exact. Filozofii scriu fel de fel de lucruri despre nişte 
critici ale raţiunii pure şi despre alte bazaconii, care nu 
dau nimănui nimic, în loc să se ocupe de aspectele 
concrete ale vieţii. Ei, da. Nu-ţi fie teamă. Peste patru 


săptămâni manevrele iau sfârşit şi nu i-aş dori acestui pui 
de căţea să-l mai găsesc la Varşovia. Dumneata însă eşti un 
băiat a-ntâia! Pe cuvânt! După ce mă întorc la Varşovia 
trebuie să ne întâlnim mai des. Joci bridge? 

— Foarte slab. 

— O să mai înveţi. lar acum, la revedere, că pierd trenul. 
Salut. 

Kolski se întoarse şi porni spre casă. Avea senzaţia că se 
scufundă într-o mocirlă. Dar, mare minune, greutatea 
acuzațiilor lui nu se îndreptau împotriva Ninei. Ea i se 
părea o fiinţă atât de măruntă şi de plată, încât nu i se 
putea pretinde o răspundere normală, omenească, pentru 
faptele săvârşite. Şi nici nu putea fi pedepsită. Pedepsirea 
ei ar fi fost tot atât de absurdă ca de pildă pedepsirea unui 
câine sau a unei pisici pentru că a mâncat o bucată de 
carne lăsată fără pază. 

— Un animal. Un animal isteţ şi abil cu instincte 
primitive. 

Dar în primul rând simţea o oboseală, cea mai grea 
dintre toate, o oboseală morală, vecină cu apatia. Şi 
repulsie faţă de el însuşi. Cum a putut ajunge într-o astfel 
de situaţie?! O credea pe această femeie. Dar e vina lui, 
fiindcă a vrut să o creadă. E numai vina lui. Ei nu-i reproşa 
nimic, numai lui. În aceasta consta cea mai dureroasă 
învăţătură pentru viitor: nu trebuie să ne apropiem 
niciodată de o femeie, a cărei etică poate fi pusă măcar 
pentru o clipă sub semnul întrebării. 

În aceeaşi noapte îi scrise Luciei: 


„Mi se pare că poţi trece prin mocirlă şi să ieşi din ea 
mai curat şi mai bun decăt ai fost înainte. Nu eşti de 
aceeaşi părere? Abia acum înțeleg parabola fiului risipitor 
şi de ce în subconștient admit mai degrabă sfinţenia Mariei 
Magdalena decât a Teresei. Câtă nevoie am de odihnă, şi 
fizică şi sufletească. Cât imi lipsesc discuţiile cu dumneata. 
Le înlocuiesc scriindu-ţi sau citindu-ţi scrisorile, scrisorile 
dumitale dragi şi bune, cu fotografia dumitale în faţă, din 
care mă privesc aceiaşi ochi, cunoscuţi, cei mai frumoşi 


ochi din lume...” 


Într-adevăr, redactarea scrisorii acţionă ca un calmant 
asupra nervilor lui, iar când adormi era complet liniştit. 
Tot ce trăise cu o zi înainte şi în lunile precedente i se 
părea acum nespus de îndepărtat, o întâmplare puţin 
interesantă, povestită de un străin şi asta foarte demult. 
Acum se simţea la o sută de mile depărtare. 

Intr-atât o ştersese din gândurile sale pe Nina, împreună 
cu lucrurile legate de ea, încât nici nu i-a trecut prin minte 
să-i aducă la cunoştinţă. Aşa că la ora când a auzit soneria, 
uitase complet că ar putea fi Nina. Când a văzut-o, nu şi-a 
putut ascunde uimirea, pe care ea o luase drept altceva şi 
se prefăcuse că nu observă nimic. 

li întinse mâna cu o mişcare de om epuizat. 

— Ah, îţi mulţumesc foarte mult pentru ziua de ieri. Nici 
nu-ţi poţi închipui ce calvar a fost pentru mine. Încă nu-mi 
pot reveni după coşmarul acela. x 

Intră în cameră şi se lăsă moale pe canapea. Imbrăcată 
într-o rochiţă albă fără mâneci, cu un decolteu discret, 
arăta ca o fetiţă: naivă, capricioasă şi proaspătă. Era 
aproape nemachiată, sau o făcea cu atâta pricepere încât 
bronzul, umbrele albastre de sub ochi, sprâncenele, genele 
şi buzele păreau să aibă culoare naturală. 

Kolski se uita la înfăţişarea ei şi nu-i venea să creadă. 
Pur şi simplu în imaginaţia lui nu se asocia cu totalitatea 
informaţiilor pe care le obținuse ieri despre ea. 

— Iubitule, poţi să-mi oferi o ţigară? îl întrebă sesizând 
ceva neobişnuit în comportarea lui. Voia să câştige timp ca 
să se orienteze în dispoziţia lui Kolski şi să adopte cea mai 
potrivită tactică. El însă îi întinse în tăcere pachetul cu 
ţigări, chibritul şi, aşezându-se în faţa ei, nu spuse nici un 
cuvânt. 

— Spune-mi, Janek, cum s-a sfârşit ieri. Sper că nu s-a 
ajuns la nici un scandal între cei doi nebuni. 

— Nu, nu s-a ajuns. 

— Asta numai datorită ţie. Nu poţi să-ţi închipui cât îţi 
sunt de recunoscătoare. Întotdeauna se poate baza omul 


pe chibzuinţa şi tactul tău. Eşti un adevărat bărbat. 

Se lăsă din nou tăcerea, apoi Kolski spuse calm: 

— Ascultă, Nina. Vreau să discut cu tine serios şi sincer. 

— S-a întâmplat ceva? 

Şi luă o înfăţişare uimită. Kolski scutură din cap. 

— Nu acum. S-a întâmplat mereu. Numai că eu nu 
vedeam. Mi-am dat seama aşa dintr-o dată. 

Pe chipul ei se întipări suferinţa. 

— Ah, Janek. Presimt că vrei să mă necăjeşti, răspunse 
rugător. 

— Mi-am dat seama dintr-o dată, continuă Kolski. Te-am 
cunoscut. Nu am să te plictisesc cu cazanii, nici cu lecţii 
moralizatoare. În primul rând pentru că nu simt nici o 
vocaţie pentru aşa ceva, iar în al doilea rând pentru că ar fi 
zadarnice. Eşti un om matur, înţelegi viaţa, ştii foarte bine 
ce vrei, procedezi aşa cum îţi place. Ai propriul tău 
program de viaţă. 

Nina se ridică şi se apropie de el de parcă ar fi 
intenţionat să i se aşeze pe genunchi, dar Kolski spuse 
apăsat: 

— Te rog. Ascultă-mă până la sfârşit. 

— Dar... dar nu putem amâna... după? 

Kolski zâmbi discret. 

— Nu, Nina. Şi eu sunt un om matur, şi eu am o cale pe 
care o urmez, am concepţiile mele, felul meu de viaţă, într- 
un cuvânt: personalitate. Îţi mărturisesc că nu pot înţelege 
ce te-a determinat să te ocupi de persoana mea. Posibil că 
n-o să fiu interesant pentru nici o femeie. Pentru tine însă 
în nici un caz nu posed acele valori sau lipsa de valori pe 
care le cauţi la un bărbat. 

— Vrei s-o rupi cu mine? întrebă. 

— Nu s-o rup. De ce foloseşti asemenea cuvinte? Pur şi 
simplu să ne despărţim. Pentru un timp scurt ne-a unit 
capriciul destinului sau capriciul tău, pe care eu nu-l 
înţeleg, dar această legătură a fost de la început o 
absurditate. Nu-ţi fac reproşuri că în afară de mine ai mai 
avut şi alţi iubiţi. E treaba conştiinţei tale. Nu am de gând 
să te judec, fiindcă şi eu sunt vinovat. Ar fi ridicol dacă 


furându-i pe la spate soţului tău sentimentele şi alintările, 
pe care i le datorezi lui, te-aş condamna din amvon numai 
pentru că aş fi vrut să-mi rezerv monopolul asupra acestui 
furt. Iți propun cinstit şi raţional: să ne despărţim. Să ne 
despărţim nu ca o pereche de prieteni buni, ci ca nişte 
oameni care au săvârşit o eroare şi, fără resentimente, 
pornesc în direcţii opuse. 

— Nu intenţionez să mă apăr, spuse Nina. Şi nici să mă 
justific. Vreau doar să-ţi atrag atenţia asupra unui lucru. 
Asupra unui lucru pe care tu nu-l sesizezi. Ţie ţi se pare că 
eşti mărinimos, dar nu ţii seama de ce simt eu. Tu spui: să 
ne despărţim. Fiindcă pe tine nu te costă nimic. Dar nu ţi-a 
trecut prin minte că pentru mine poate să fie o dramă? 

Kolski îşi ridică mirat sprâncenele. 

— O dramă? Poate o farsă? O farsă din multe altele. 

Nina se prefăcu că nu aude şi continuă: 

— Ţi se pare că evitând lecţiile moralizatoare şi 
stigmatizările eşti loial faţă de mine. Dar nu vezi că mă 
jigneşti dureros. Dacă ai nutri pentru mine măcar un dram 
de iubire, nu ai spune: să ne despărţim pentru că eşti altfel 
decât doresc eu. Ai spune: fii altfel, schimbă-te, vreau să te 
ştiu aşa cum te iubesc... Cred că procedezi greşit. Te ajut. 
Vei găsi în mine sprijin moral. Vei găsi o mână 
prietenească. 

Kolski scutură din cap. 

— Nu, Nina. Acestea sunt cuvinte goale. Eu nu vreau să 
mă despart de tine pentru că am aflat de alţi iubiţi ai tăi, ci 
pentru că... mi-am dat seama cât de josnic e rolul de amant 
al unei femei căsătorite, cât de greu e să stabileşti graniţa 
între ceea ce tu numeşti iubire, iar soţul tău ar numi-o 
mârşăvie. 

Nina râse ironic. 

— Dragul meu, prea uşor vrei să-ţi asiguri asupra mea o 
superioritate etică. 

Până acum Kolski se ferise să-i spună ceva ce ar fi putut- 
o jigni. De data aceasta ripostă: 

— Pentru că nici nu necesită mari eforturi. 

— Eşti foarte amabil. 


Tăcură amândoi. Nina fuma în tăcere. Kolski se juca cu 
cheile pe care le ţinea în mână. 

— Nu procedezi ca un bărbat, spuse în cele din urmă 
Nina. 

Kolski ridică din umeri. 

— Dar cum ar proceda un bărbat? 

— Mi-ar cere s-o rup cu ceilalţi. 

Kolski negă cu o mişcare a capului. 

— Nu mă înţelegi deloc. 

— Dar vreau să te înţeleg. 

— În primul rând nu cred că ai reuşi să-ţi schimbi modul 
de viaţă actual. Modul de viaţă nu e un lucru întâmplător. 
Este consecinţa directă a naturii omului respectiv. Dar nu 
despre asta e vorba. Chiar dacă aş avea certitudinea că îl 
părăseşti pe Korsak, pe englezul acela şi pe alţii care nu-i 
cunosc, nici aşa nu aş mai putea fi cu tine. Nu vreau să te 
jignesc câtuşi de puţin. Dimpotrivă, îţi recunosc multe 
calităţi. Eşti inteligentă, eşti elegantă şi frumoasă. Ştiu 
bine că despărţindu-mă de tine nu-ți fac nici un rău. 
Fiindcă nu ţii la mine. 

Îl întrerupse: 

— Aprecierea aceasta lasă-mi-o mie. 

— Poate să fie vorba doar de orgoliul rănit, rănit de 
faptul că iniţiativa despărțirii a pornit de la mine. De aceea 
vreau să te liniştesc. Nu-mi arog nici un drept de a fi 
mulţumit de mine însumi. Nu văd în aceasta nici un 
avantaj. Dimpotrivă. Consider că în acest joc eu sunt cel 
care a pierdut, fiindcă tu rămâi aşa cum ai fost, cum eşti, 
eu însă sunt silit să-mi revizuiesc comportarea. Tu nu ai ce- 
ti reproşa, eu în schimb... Dar să nu mai vorbim despre 
asta. 

Nina îşi ridică privirile şi întrebă: 

— Vreau să ştiu un singur lucru. Ai întâlnit altă femeie? 

În prima clipă Kolski nu înţelese ce vrea să spună: 

— Nici vorbă, Nina! O, Doamne, cât suntem de departe 
unul de altul! 

Nina se ridică şi începu să-şi pună încet mănuşile. 

— Ei, ce să-i faci, spuse zâmbind. Nu-mi rămâne altceva 


de făcut decât să vă spun rămas bun. 

Îi întinse mâna, pe care Kolski o sărută în tăcere. Nina 
se îndrepta spre ieşire. În uşă se întoarse: 

— În fond eşti un băiat bun. 

leşi înainte de a reuşi el să spună ceva. 

Din ziua aceea nu a mai văzut-o deloc. Trecuseră trei 
săptămâni. Într-o seară, tocmai îşi vizita pacienţii de la 
etajul al doilea, când veni în fugă un infirmier. 

— Domnule doctor. Doamna profesor Dobraniecka e jos 
şi doreşte să vorbească cu dumneavoastră. 

Îşi închipui imediat că se întâmplase ceva deosebit. 
Când a intrat însă în cabinetul directorului şi o zări pe 
Nina, s-a speriat. Era palidă, avea ochii adânc încercănaţi, 
mâinile îi tremurau. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă sincer neliniştit. 

Vocea îi tremura: 

— Soţul meu... Cu soţul meu e foarte grav. 

— Domnul profesor s-a întors?... 

— Nu. Am primit o scrisoare din Marienbad. Doctorul 
Hartman scrie că s-a constatat un neoplasm cerebral... Se 
pare că nu-i decât o problemă de luni sau chiar de 
săptămâni... E îngrozitor, îngrozitor... 

Nu se prefăcea. Disperarea ei era sinceră. Asta era 
pentru Kolski o surpriză. Nina trebuie să fi ţinut la soţul ei. 
Poate că l-a şi iubit în felul ei. Avea lacrimi în ochi. 

Kolski se aplecă spre ea. 

— Nu vă pierdeţi speranţa, spuse cu tonul unui medic 
care-şi îmbărbătează pacientul. Asemenea diagnoze sunt 
uneori greşite. Şi apoi neoplasmele de acest tip se 
extirpează. Mă îndoiesc că la Marienbad nu ar exista 
specialişti serioşi în acest domeniu. 

Nina îşi şterse lacrimile. 

— Să dea Domnul... Jerzy vrea să se întoarcă la 
Varşovia, dar nici nu poate fi vorba să se întoarcă singur. 
În timpul călătoriei trebuie să aibă îngrijire 
corespunzătoare. Dumneata... ai putea merge cu mine? 

— Sigur că da, doamnă. 

— Doctorul Hartman sugerează să-l luăm cât mai 


repede. Doamne, Doamne! Tocmai această grabă mă 
îngrozeşte. 

— Aveţi la dumneavoastră scrisoarea lui Hartman? 

Negă cu o mişcare a capului. 

— Aş vrea să o citesc. 

— În scrisoare nu există elemente concrete. Dar ţi-o pot 
trimite. 

Kolski se gândi o clipă şi spuse: 

— Nu văd motivul pentru care am amâna plecarea. 
Trebuie doar să vorbesc cu Rancewicz. Când puteţi fi gata? 

— Ah, eu în orice clipă. 

A doua zi dimineaţa, Kolski împreună cu Nina au plecat 
cu acceleratul la Marienbad. 


Capitolul XIII 


Nu există anotimp mai frumos decât toamna, decât 
toamna timpurie pe întinsele pământuri bieloruse. Vântul 
cald şi blând poartă funigeii argintii pe deasupra câmpului, 
a miriştilor şi ţelinilor. Pădurile stau tăcute, ascultând 
maturitatea purpurie şi galbenă a frunzelor. În livezi, merii 
şi perii despovăraţi de fructe îşi întind lenevos crengile 
înainte de a se cufunda în hibernare. În bătături, vrăbiile 
tin sfaturi tumultuoase în paiele aurii. Şirurile de cocori 
trag linii negre pe albastrul palid al cerului. În şuri, 
îmblăciurile se învârt în ritm de dans, grăunţele pietroase 
ţâşnesc din spicele stătute la soare, apoi vânturate şi 
curate, curg şuvoi în sacii pântecoşi. 

Ochiul  gospodarului priveşte bucuros  agoniseala. 
Spinarea lui poartă cu plăcere greutatea recoltei. Gemând 
mai mult din obişnuinţă decât de efort, ţăranul urcă sacii 
în căruţă. Un munte întreg. Căluţul mic şi burtos are însă 
destulă putere să ducă, încet şi fără grabă, grăunţele la 
moară. lar moara, acest monstru nesăţios, mârâie blând şi 
mestecă grăunţele tinere între dinţii săi uriaşi. Apa cade în 
şuvoaie pe zbaturile roții şi iese dedesubt bolborosind 
înspumată. Zi şi noapte secara curge în gura morii, zi şi 
noapte şuvoiul de făină curge ridicând nori albi cu miros 
de pâine. 

Greu e înainte de seceriş pe pământurile sărace. De 
aceea toamna devreme moara nu ştie ce-i odihna. Oamenii 
au dus dorul pâinii, al pâinii negre, al pâinii înmiresmate, 
pe care n-au mai gustat-o de astă-primăvară. 

La drept vorbind, moara n-ar trebui oprită nici duminica. 
Bătrânul Prokop Mielnik avea însă principiile lui şi nu se 
abătea de la ele niciodată, cu toate că ştia că Gajer din 
Poddubna şi Szymoniuk din părţile Rakowului lucrează şi 
duminicile. Concurenţa-i concurenţă, iar sărbătoarea - 
sărbătoare. 

Aşa că la moara lui Prokop Mielnik, duminica râşniţele 
amuţeau. El, îmbrăcat în bluză vişinie, de sărbătoare, 


încinsă cu şnur de mătase, se ducea să stea de vorbă cu 
Wilczur. Se aşezau amândoi pe prispa dispensarului. Şi 
ceilalţi locatari ai morii se foloseau de ziua de odihnă. 
Zonia şi Olga se duceau la Bierwinty sau în orăşel, Natalka 
o pornea furiş spre Nieskupa, unde o aştepta Saşa, un 
adorator de o vârstă cu ea, Donka cu Wasil se plimbau cu 
barca pe iaz. Acasă rămâneau numai bătrâna Agatka şi 
Witalis care sforăia sub plop. Jemiol, ca de obicei, îşi 
petrecea după-amiaza în cârciuma lui Radoliszki. Lucia 
sacrifica aceste ore treburilor gospodăreşti. Scria scrisori 
cunoscuţilor, repara garderoba ei şi a lui Wilczur, 
bineînţeles, fără ştirea lui. 

În acest timp cei doi discutau pe prispă. Wilczur se 
interesa de moară, de preţurile grânelor, de ce se mai aude 
prin împrejurimi. lar el îi povestea lui Prokop întâmplările 
mai interesante de la dispensar. Dispensarul prospera. Ca 
de obicei, după seceriş, oamenii îşi aduceau aminte că 
suferă de diferite boli şi că pot scăpa de ele, numai să se 
ducă la profesor. Din donațiile lor puteau fi acoperite 
cheltuielile dispensarului şi cele personale, fără economii 
prea mari; dar şi fără sărăcie. 

Când epuizau aceste teme, Prokop începea să vorbească 
despre planurile lui. Cel mai mult îl preocupa transcrierea 
morii şi a pământului pe numele lui Wasil. 

— Nu mai sunt tânăr, spunea. Cu toate că, slavă 
Domnului, de sănătate şi de putere nu mă plâng, moartea 
poate veni pe neaşteptate. De ce să las eu în urma mea 
lucrurile neaşezate? Cât trăiesc toţi mă ascultă, dar dacă 
aş muri cine ştie dacă între Wasil şi Olga şi Zonia nu ar 
intra zâzania. Ferească sfântul să mai ajungă şi prin 
tribunale şi să risipească toată agoniseala mea de o viaţă. 
Atunci m-am gândit să fac aşa: trec totul pe numele lui 
Wasil cât sunt încă în viaţă. Flăcăul e cinstit, n-o să-şi 
nedreptăţească el sora şi cumnata, şi în felul acesta averea 
rămâne întreagă, nu se risipeşte. 

— Şi când te gândeşti s-o faci? întrebă Wilczur. 

— Păi mă gândesc ca să facem nunta după Bobotează şi 
pe urmă mă duc cu el la judeţ şi-i transcriu. Tu mă 


sfătuieşti s-o fac ori nu? 

— Sigur că trebuie s-o faci, răspunse Wilczur. Dar ia 
spune-mi tu mie, eşti mulţumit de viitoarea noră? 

— Cum să nu fiu mulţumit?! Fata parcă-i de aur, harnică, 
veselă, şi înainte de toate, acum e sănătoasă. N-o să aducă 
pe lume nişte sfrijiţi. Ca să-ţi spun drept, eu cu gândul ăsta 
am şi adus-o de la oraş. La început chiar eram necăjit că 
între ea şi Wasil nu se vedea nici o apropiere. Când un 
bărbat şi o femeie trăiesc alături trebuie să se ivească şi 
apropierea. Ei, şi s-a ivit. 

S-a lăsat tăcerea. Împrejur era linişte, numai dinspre 
moară se auzea susurul monoton al apei şi trosnetul unei 
gaiţe care se aşezase într-un mesteacăn de pe marginea 
drumului. 

— E, dar cu tine cum o să fie? întrebă Prokop. 

— Cu mine? se trezi Wilczur din meditaţie. 

— Păi cum. Tu nu te supăra pe mine că te descos, dar 
mă tot uit şi mă mir. 

— Adică cum? Ce te miră? 

— Păi trăieşti sub acelaşi acoperiş cu fata asta. Toţi văd 
că vă aveţi bine unul cu celălalt. Dacă ar fi vorba de 
altcineva, şi nu de tine, oamenii v-ar vorbi de rău. Aşa însă, 
ferească sfântul, nimeni nu se gândeşte la ceva rău. Doar 
crezi tu că numai o dată m-au întrebat oamenii: când se 
însoară profesorul nostru?... Eu le răspund: Dumnezeu 
ştie. De unde să ştiu eu? Dar ei îmi zic: Întreabă.-l... eu le 
răspund: Întrebaţi-l voi. Ce, sunteţi muţi?... Dar se vede că 
n-au curaj. 

Wilczur lăsă capul în jos. 

— Nici eu nu ştiu... Nici eu nu ştiu cum să fac. 

Şi nici nu ştia. Ce-i drept, acum o săptămână era hotărât 
să se însoare cu Lucia, dar tocmai atunci s-a întâmplat 
ceva care i-a dat mult de gândit, şi chiar dacă nu i-a anulat 
planurile de căsătorie, i le-a zdruncinat foarte puternic. 

S-a întâmplat aşa: 

De mai multă vreme se trata aici un băiat de zece ani, 
fiul unui olar din Bierwinty, care căzuse dintr-un măr şi 
suferise serioase contuzii interne. Era cel mai tânăr 


pacient din dispensar şi răsfăţatul tuturor. Până şi Jemiol 
stătea ore-n şir lângă patul lui şi-i spunea cele mai 
năstruşnice poveşti. Donka îi aducea felurite bunătăţi, 
Lucia îi cususe o îmbrăcăminte frumoasă, iar Wilczur îl 
vizita mult mai des decât o impunea starea sănătăţii lui. 
Micuţul Piotrus se însănătoşea treptat. Întâi i s-a permis să 
coboare din pat numai câteva ore pe zi, pe urmă stătea în 
pat numai noaptea. Nimeni nu se grăbea să-l trimită acasă. 
Acasă însă era nevoie de el. Surioara lui mai mică nu se 
putea descurca cu cârdul de gâşte şi într-o zi tatăl lui 
Piotrus a venit după el. Ştirea aceasta tristă a adus-o 
Lucia. L-a adus şi pe băiat să-şi ia rămas bun de la 
profesor. 

— Piotrus, mulţumeşte-i domnului profesor că te-a 
vindecat. Între timp eu îţi împachetez lucrurile, spuse 
Lucia şi ieşi în tindă. 

Băieţelul ridică mânuţele de parcă ar fi vrut să-l 
îmbrăţişeze pe profesor. Mişcat, Wilczur s-a aplecat şi l-a 
ridicat ca să-l sărute. 

— Dar ce greu eşti, spuse gâfâind şi lăsându-l pe 
duşumea. 

O clipă mai târziu intră Lucia, iar în urma ei, tatăl lui 
Piotrus se opri în prag. Țăranul începu să le mulţumească 
şi să-şi ceară iertare pentru necazurile pe care cu 
siguranţă le-a făcut fiul lui. 

— Nu ne-a făcut nici un necaz, spuse veselă Lucia. E cel 
mai cuminte băieţel pe care l-am văzut în viaţa mea. 

Şi deodată îl ridică pe Piotrus de la pământ, îl strânse în 
braţe şi porni cu el prin încăpere. 

Lucia nici nu-şi dădea seama ce impresie face asupra lui 
Wilczur. Profesorul îşi muşca buzele şi se uita cu tristeţe 
cu câtă uşurinţă dansa ea prin încăpere cu băieţelul în 
braţe, cu acelaşi băieţel pe care el abia reuşise să-l ridice 
de la pământ. Până acum nici o întâmplare nu evidenţiase 
mai grăitor diferenţa de vârstă şi de putere dintre ei. 

Lucia nu sesizase şi nici nu bănuise cât de dureros a fost 
lovit Wilczur în speranţele lui. Nici mai târziu nu-şi putea 
explica răceala lui neîntemeiată faţă de ea şi tristeţea care 


începuse să-l roadă. În zadar căuta în memorie vreun 
cuvânt nechibzuit, vreo faptă care ar fi putut să-l 
jignească. Se temea să-l întrebe deschis, fiindcă ştia că nu-i 
va răspunde, adâncind în felul acesta răceala care 
începuse să se strecoare iar între ei. 

Wilczur simţea şi mai puternic decât Lucia această 
fisură. Vedea cum aleargă pe scări, cum aşterne paturile 
bolnavilor fără nici un ajutor, cum îi ridica şi-i muta dintr- 
un loc în altul. Vedea că după o zi grea de muncă făcea 
plimbări lungi şi cu toate că apa în iazuri era rece, se 
scălda în fiecare zi, înotând repede şi cu abilitate, că, într- 
un cuvânt, era tânără, foarte tânără, într-atât de tânără 
încât, în comparaţie cu ea el trebuia să se socotească 
bătrân. Aşa că acum, auzind întrebarea lui Prokop Mielnik, 
răspunse: 

— Nu ştiu. Nici eu nu ştiu. 

Prokop ridică din umeri. 

— Dar ce-i de ştiut aici? Ea vrea? 

Wilczur mormăi: 

— Vrea, pentru că nu are încă experienţă. 

— Ei, dacă vrea, însoară-te. Ce treabă-i asta ca bărbatul 
să trăiască fără femeie? 

— Dar gândeşte-te, Prokop, la diferenţa de vârstă. Ea e 
tânără şi frumoasă, iar eu sunt aproape un moş. Ea are 
viitorul înainte. De ce să-i leg eu viaţa?! 

Prokop se enervă: 

— Ei, oi fi tu om înţelept, dar vorbeşti prostii. Mie nu-mi 
vine să râd când un nerod spune prostii, dar când un om cu 
minte spune prostii, mă umflă râsul. Ce moş eşti tu? Dacă 
tu eşti moş, atunci eu ce sunt? Eu sunt mult mai bătrân 
decât tine. Şi dacă, ferească Dumnezeu, moare Agata, mă 
însor iar. 

— Vezi, tu Prokope, la voi e altceva. Voi vă luaţi neveste 
ca să aveţi femeie în casă. Noi însă din dragoste, din 
iubire. 

— Şi nu-i bine, răspunse Prokop. Trebuie şi pentru una şi 
pentru alta. Tu crezi că puţini oameni în vârstă se însoară 
cu femei tinere? Ei, numai prin părţile noastre ţi-aş socoti 


vreo treizeci. Şi încă ceva: ce-ţi lipseşte ţie? Oricare te-ar 
vrea. Tu zici că-i legi viaţa. Una din două: ori o să fii 
sănătos şi o să trăieşti mult, şi atunci n-o să aibă de ce se 
plânge, ori rămâne văduvă şi o să fie liberă. E limpede, 
nu?! 

După convorbirea cu Prokop, Wilczur ezită din nou în 
privinţa convingerii sale de a renunţa la căsătorie. Intr- 
adevăr, nu-i lega Luciei viaţa. Doar e o femeie matură, ştie 
ce vrea. Nu poţi folosi aceeaşi măsură pentru toţi oamenii. 
Poate că pentru ea ar fi o fericire, o adevărată fericire ce-i 
poate el oferi. O viaţă liniştită, aşezată, o prietenie senină, 
o apropiere sinceră, şi apoi nici nu era la sfârşitul carierei 
sale de bărbat. 

După masă, când se pregătea să meargă, ca de obicei, 
cu Lucia la cimitirul din Radoliszki, se hotări să discute cu 
ea deschis şi sincer toate aceste lucruri şi abia pe urmă să 
ia o hotărâre. 

În ziua aceea Lucia era cam abătută. Tocmai îi 
răspunsese lui Kolski la o scrisoare lungă şi plină de 
amărăciune. I se părea că doctorul Kolski intrase în nişte 
afaceri neplăcute, că este deprimat din cauza unor lucruri 
despre care nu voia sau nu putea scrie. Era convinsă că 
dacă i-ar fi mărturisit totul sincer, ar fi putut să-i ofere un 
sfat sau un ajutor. Nu se îndoia nici de faptul că în cazul 
unui contact nemijlocit, Kolski nu ar avea secrete faţă de 
ea. Din scrisori însă nu reuşea să fie întru totul sincer. 
Bănuia că în mijlocul grijilor şi necazurilor lui era o femeie. 
Era sigură de asta ca şi de faptul că femeia aceea nu 
merita dragostea lui şi că nu reprezintă decât o aventură 
în viaţa lui. Cu toate acestea, Lucia simţea ceva, ceea ce 
nu putea numi gelozie, dar care o afecta totuşi. O oarecare 
satisfacţie îi producea faptul că în încercarea lui de ao 
uita, Kolski nu găsise nimic demn, că dimpotrivă, ea, Lucia, 
câştigase în confruntarea cu cealaltă. 

— Nu eşti în cea mai bună dispoziţie, observă Wilczur în 
timp ce mergeau pe cărarea ce şerpuia pe malul iazului. Ai 
avut vreo neplăcere? 

— Ah, nu, negă ea. Mă cam nelinişteşte Kolski. Am 


primit o scrisoare de la el şi cu toate că nu scrie explicit, 
îmi dau seama că are nişte necazuri serioase. 

— La spital? 

— Nu. Sunt necazuri de natură morală. Am impresia că-i 
vorba de o aventură sau că s-a logodit cu o persoană care-i 
dă multă bătaie de cap. 

— Kolski nu mi se pare un om care să se lase uşor 
influenţat de dramele sentimentale. E un om foarte serios 
şi de caracter. 

Şi-a adus aminte de ultima lor discuţie şi adăugă: 

— Poate că singurul lui cusur e aprecierea pripită. Dar 
aci e şi vina tinereţii. Îşi răscumpără însă această vină prin 
curajul civic. E o mare calitate în vremurile noastre 
oportuniste. Când o să-i mai scrii, te rog să-i transmiţi 
salutări din partea mea. 

Convorbirea lor a fost întreruptă de strigăte de pe iaz. 
Wasil şi Donka strigau din barcă spre mal. Abia acum 
Wilczur şi Lucia îl zăriră pe Jemiol întins comod la umbra 
tufişurilor. Lângă el era o sticlă de votcă goală pe 
jumătate. Tinerii s-au apropiat şi au intrat în vorbă cu el. 
Arătând spre Lucia şi spre Wilczur, care se îndepărtau, 
Donka întrebă: 

— Pe dumneata nu te apucă gelozia, domnule Jemiol? 

— Gelozia? De ce? 

— Păi, toţi au fetele lor, numai dumneata eşti singur. 

— Draga mea broscuţă. Da. Sunt singur. Singur ca un 
deget în nas. Dar dacă îţi închipui că îi invidiez pe alţii, te 
înşeli amarnic. 

Wasil râse zgomotos. 

— Pentru că dumneata nu eşti niciodată singur, domnule 
Jemiol. Eşti întotdeauna cu sticla lângă dumneata. 

— Tot norocul că sticla nu-i încă goală, dragul meu 
autohton, Romeo local. În caz contrar aş fi putut să ţi-o 
transmit pe calea aerului. Ai grijă să nu aterizeze pe 
organul tău olfactiv. 

— He, he, nu poţi dumneata arunca până aici, râse Wasil 
şi pentru orice eventualitate dădu de câteva ori din vâsle 
spre a se mai îndepărta de mal. 


— În ceea ce priveşte invidia, înţelege, microcefalule, că 
în această sticlă nu am o singură prietenă ci o turmă 
întreagă. Un harem. Înţelegi? Un harem. 

— Nu înţeleg, recunoscu sincer Wasil. 

— Ptiu, dumneata spui numai porcării, se îmbufnă 
Donka. 

— Eu le spun iar voi aveţi poftă să le faceţi. Şi ce sunteţi 
voi? Un instrument involuntar al destinului care vă 
porunceşte să fiţi o funcţie populator-demografică. O 
întreprindere la domiciliu de sporire a populaţiei. O fabrică 
concesionată, înfiinţată în scopul producerii câtorva 
exemplare de indigeni asemănători vouă. Trageţi unul la 
altul cu ochi languroşi, şi care-i urmarea? O grămadă de 
scutece şi câteva kilograme de carne, din care zi şi noapte 
se aud strigăte nearticulate. In zadar v-aş chema să 
meditaţi asupra acestei probleme. Şi-a pus vreunul dintre 
voi întrebarea răposatului Hamlet: 7o be, or not to be?... A 
reflectat vreunul dintre voi în goana voastră oarbă pentru 
perpetuarea speciei, că în fond această specie este profund 
abjectă? Specia homo pseudo sapiens  rusticanus! 
pricopsită adesea cu debilitate mintală şi cu bube-n cap. Şi 
vă întreb eu atunci: de ce naiba trebuie să continuaţi acest 
arbore genealogic al maimuţoilor de rând, al fiinţelor 
antropoide ce populează bazinele Dzwinei şi Niemenului? 


Tinerii râdeau, cu toate că nu prea înțelegeau. Pentru ei 
pălăvrăgeala lui Jemiol era ceva nespus de amuzant. El 
însă mai trase o înghiţitură din sticlă şi sprijinindu-şi capul 
cu mâna, se întinse mai comod în iarba înaltă. 

— Râdeţi ca să vă dovediţi apartenenţa la specia umană. 
E singurul reflex organic de care sunteţi capabili, şi care îl 
deosebeşte pe om de animal. 

Donka protestă: 

— Ba nu-i adevărat. Şi animalele râd. De pildă câinele. 

— Şi calul, adăugă Wasil. La Nieskupa, Parafimczuk are 
un cal care râde ca omul. 


1 Prin natura lui, omul fals înţelept este rustic (trad. din lb. 
lat.). 


— Să fie sănătos. N-are decât să râdă, spuse Jemiol. 
Dacă aţi cunoaşte filozofia clasică, v-aş spune că excepţiile 
confirmă regula şi nu o infirmă. De fapt la un nivel superior 
râsul încetează să mai fie o manifestare a umanului. 
Rămâne doar zâmbetul compătimirii şi al indiferenţei 
indulgente faţă de lumea deasupra căreia ar trebui agăţată 
inscripţia plasată de Dante deasupra porţii Infernului: 
Lasciati ogni speranza”, ceea ce în polonă înseamnă: ferfal 
di kacikes mit di gante pastroikies?. Aşa că nu mă plângeţi 
pe mine că umblu prin lume fără povara pe care o 
reprezintă tovărăşia femelei. Dacă aş avea încredere în 
cineva, atunci în primul rând în Weininger, care, după cum 
bine ştiţi, nu a spus prea multe lucruri plăcute despre 
femei. 

— Atunci domnul acela a fost un om rău, îşi dădu cu 
părerea Donka. 

— Ai ghicit, logodnico. 

S-au dondănit ei aşa vreme îndelungată, când dinspre 
moară se auziră ţipete. Trebuia să se întâmple ceva rău 
acolo, fiindcă ţipetele erau pline de spaimă. Wasil zări 
primul cauza lor. Dinspre moară gonea un câine mare, 
gonea pe cărarea de pe malurile iazurilor. Nu era greu de 
înţeles ce însemnau ţipetele acelea. Era un câine străin, 
necunoscut prin împrejurimi. Îi curgeau balele din gură şi 
avea coada între picioare. 

— Fugi, domnule Jemiol, strigă Wasil. Ăsta-i un câine 
turbat. 

— Fugi! ţipă înfricoşător Donka. 

Era însă mai uşor să-i spună să fugă decât să-i spună 
încotro. De jur împrejur era câmp deschis mai ales în 
direcţia în care gonea câinele. Jemiol sări în picioare. 

— De-aş avea măcar un băț! 

— Ţine! strigă Wasil şi aruncă o vâslă spre mal, dar 
distanţa era prea mare şi el nu ajunse. 

Câinele alerga repede. Lui Jemiol nu-i mai rămăsese 
prea mult timp de gândire şi apucând sticla de pe pajişte, 


1 Lăsaţi orice speranţă. (trad. din 1b. lat.). 
2 Ducă-se rațele cu acareturi cu tot. (Amestec de idiş şi rusă). 


sări în apă. Din păcate nu ştia să înoate şi cum iazul era 
adânc în locul acela, a trecut o bună bucată de vreme până 
a ieşit la suprafaţă. Între timp Wasil se apropie cu barca şi 
cum zări capul lui Jemiol îl prinse de chică, pe urmă de 
guler şi îl trase în barcă. 

— Fir-ar să fie! blestemă Jemiol fornăind şi scuipând 
apa. Ce treabă mai e şi asta ca în plină zi de duminică 
senină câinii turbaţi să umble nestingheriţi şi să silească 
cetăţenii care trăiesc în dolce fa să se cufunde în lichidul 
acesta oribil. Pentru Dumnezeu, ai grijă, Wasil! Uite-o, 
uite-o acolo. Să n-o spargi cu vâsla. 

Într-adevăr, la botul bărcii apăru sticla. Din fericire era 
astupată şi conţinutul ei a fost salvat. Dar nu pentru mult 
timp, fiindcă Jemiol îl turnă numaidecât în stomacul său. 

De iaz se apropia alergând şi suflând din greu Witalis cu 
un drug mare în mână, dar goana lui după câine era târzie. 
Din povestirea lui Witalis aflară cum se petrecuseră 
lucrurile. Câinele venise pe drum dinspre şosea. Nu arăta 
deloc a turbat. S-a învârtit o vreme prin ogradă şi deodată 
a sărit la Zonia, care, din fericire, avea în mână o găleată 
goală. A lovit cu ea bestia în cap şi aşa a scăpat. Atunci 
câinele a sărit în lături spre Witalis, iar când doi câini din 
partea locului s-au năpustit la el, i-a muşcat rău de tot. 

— N-avem ce face, trebuie să-i omorâm, îşi încheie 
povestirea argatul. 

— Mare păcat, spuse Donka întristată. 

Au tras la mal şi s-au dus să vadă câinii muşcaţi. 

În acest timp Wilczur şi cu Lucia ieşiseră din cimitir şi, 
ca de obicei, porniseră pe un drum mai ocolit, îndreptându- 
se spre casă, sau mai degrabă spre şosea, unde trebuiau să 
se despartă, fiindcă Lucia avea de gând să treacă pe la o 
fetiţă bolnavă din Radoliszki. 

Discuţia despre Kolski şi despre Varşovia, pe urmă 
despre micuța pacientă îi încurcase planurile lui Wilczur. 
Nu s-a ivit nici o ocazie să înceapă să vorbească despre 
intenţiile sale matrimoniale. Ce-i drept, profesorul nu se 
grăbea şi în fond era mulţumit că mai poate amâna această 
discuţie. 


Mergeau pe drumul ce şerpuia printre mirişti. Pe 
marginea drumului creşteau însă tufişuri. La cotitură, sub 
un pâlc mai mare zăriră un câine mare, roşcat, care stătea 
nemişcat şi privea spre ei. 

— Ce seter superb, spuse Lucia. 

— Într-adevăr, recunoscu Wilczur. Trebuie să fi venit de 
curând pe aici, fiindcă nu l-am mai văzut până acum. 

Se abătu din drum şi întinzând mâna, spuse: 

— Hai, vino aici, căţeluş, vino. 

Nu reuşi să-şi tragă mâna la timp. Seterul, care părea 
atât de liniştit, cât ai clipi din ochi îşi înfipse dinţii în mâna 
lui Wilczur, apoi se întoarse şi porni în goană spre cimitir. 

— O, Doamne, strigă Lucia. V-a muşcat. Doare rău? 

Wilczur zâmbi ca să-şi ascundă durerea. 

— Ah, nu. O nimica toată, minţi. 

În realitate simţea o durere pătrunzătoare în tot braţul. 
Se vede că dinţii câinelui atinseseră vreun nerv. Din rana 
aceea mică picurau stropi de sânge. Îşi scoase batista, îşi 
şterse mâna şi spuse: 

— Ce pretenţii să ai de la animale, de vreme ce oamenii 
procedează la fel şi răspund cu dinţii la prietenie. Şi la 
bunăvoință. 

Lucia era îngrijorată. N 

— Să nu fie pe aci un strop de apă. În orice caz, cum 
ajungeţi acasă vă rog să dezinfectaţi rana. Trebuie să-mi 
promiteţi. 

Wilczur râse. 

— Domnişoară Lucia, e o nimica toată. De altfel pot să-ţi 
promit că am s-o fac. 

— Vă rog. 

Au ajuns la şosea şi Wilczur o întrebă: 

— Stai mult în orăşel? 

— Nu, spuse scuturând din cap. Cel mult o jumătate de 
oră. Trebuie să-i schimb micuţei pansamentul. Asta-i tot. 

Îşi zâmbiră şi se despărţiră. Wilczur porni spre 
dispensar, Lucia spre Radoliszki. Nu făcu însă nici câteva 
sute de paşi că se şi întâlni cu cei doi poliţişti din 
Radoliszki. O cunoşteau demult şi o întâmpinară salutând-o 


politicos. Le răspunse cu o înclinare a capului, iar unul 
dintre ei o întrebă: 

— Nu aţi văzut pe aici un câine mare roşcat? 

Lucia se opri. 

— Ba da, l-am văzut. A luat-o spre cimitir. E câinele 
dumitale? 

— Da de unde, domnişoară. E un câine străin, turbat. A 
muşcat un cal în orăşel şi trei câini. Il căutăm ca să-l 
împuşcăm. 

Lucia simţi că tot sângele i se adună în inimă. 

— Doamne Dumnezeule! şopti. 

Abia acum observă că poliţiştii aveau carabinele la ei. 

— Prin urmare a luat-o spre cimitir? întrebă al doilea 
poliţist. Mulţumim, domnişoară, şi respectele noastre. 

Lucia îşi reveni. Întâi vru să alerge după Wilczur, să-l 
ajungă şi să-i comunice ştirea aceea cumplită, dar după o 
clipă de gândire se hotări să alerge cât mai repede la 
farmacie. Pe drum începu să o chinuie teama că într-o 
farmacie atât de mică nu o să găsească vaccinul lui 
Pasteur. Şi nu se înşelase. 

— Domnişoară doctor, îi spuse farmacistul, singura 
soluţie e să-l duceţi pe profesor la oraş. Şi asta cât mai 
repede. Ştiţi şi dumneavoastră că în asemenea cazuri nu-i 
timp de pierdut. 

Lucia se uită la ceas. Trenul de seară pleca din 
Ludwikowo peste o oră. Ca să ajungă la dispensar, apoi cu 
căruţa la gară, nici nu putea fi vorba. Trenul următor pleca 
a doua zi la unu după amiază. Tocmai ieşea în stradă, când 
farmacistul o opri. 

— Domnişoară, după câte ştiu eu, domnul doctor 
Pawlicki şi-a comandat vaccin, fiindcă în ultimul timp au 
fost câteva cazuri de turbare. Poate i-a mai rămas. 

— Vă mulţumesc. Mulţumesc mult, strigă Lucia şi porni 
în fugă spre casa lui Pawlicki. 

Nu l-a găsit acasă. Soţia lui Pawlicki a primit-o cu 
ostilitate evidentă. La început nici nu a vrut să-i spună 
unde e soţul. 

— A plecat la un bolnav. Asta e tot ce ştiu. 


— Cum aşa? Şi nu ştiţi încotro? 

Ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Nu mă preocupă aceste lucruri. 

— O, Doamne! E vorba de viaţa unui om. 

Doamna Pawlicka o măsură pe Lucia cu o privire 
glacială. g 

— După câte ştiu, dumneavoastră sunteți medic. In afară 
de dumneavoastră mai e acolo şi profesorul Wilczur. De ce 
mai e nevoie de soțul meu? 

— Soțul dumneavoastră, îi explică Lucia, are vaccin 
antirabic. Profesorul a fost muşcat de un câine turbat. 

— O! făcu doamna Pawlicka pe un ton care putea să 
însemne atât îngrijorare, cât şi interes pentru senzaţional. 

— Doamnă, i se adresă Lucia. Soţul dumneavoastră are 
sigur vaccinul în cabinetul său. Sunt medic. Mă pricep la 
aşa ceva. Daţi-mi voie să caut în cabinetul soţului 
dumneavoastră. 

— Să căutaţi în cabinetul lui? se revoltă doamna 
Pawlicka. Se poate, domnişoară?! Mă scuzaţi, dar aşa ceva 
e de neconceput. Eu, cu toate că sunt soţia lui, nu aş 
îndrăzni să fac aşa ceva. Şi apoi soţul meu ţine totul 
încuiat. 

— Şi atunci ce să fac? Ce să fac? Lucia îşi frângea 
mâinile. 

După o clipă de ezitare, doamna Pawlicka spuse: 

— Aşteptaţi puţin, s-o întreb pe servitoare. Poate ştie ea 
unde s-a dus soţul. 

Dispăru în spatele uşii. Fiecare minut de aşteptare i se 
părea Luciei o oră. Imaginaţia îi aducea în faţa ochilor cele 
mai cumplite imagini. Vaccinul va fi tardiv, profesorul 
moare în cele mai groaznice, în cele mai sălbatice chinuri. 
În chinuri care fac din om un animal sălbatic. În chinuri, în 
care nu-i poţi aduce nici o alinare. 

În cele din urmă doamna Pawlicka se întoarse. 

— Soţul meu, spuse, s-a dus la moşia Kowalewo. La 
familia Jurkowski. 

— La Kowalewo? 

— Da. 


— Nu ştiţi cât e până acolo? 

— Din păcate, nu ştiu. Cred că puteţi uşor afla de la 
oamenii din târg. 

— Mulţumesc, doamnă. Mulţumesc mult de tot. Lucia 
ieşi în fugă. În orice caz trebuia să închirieze o trăsură. 
Cum aproape toţi locuitorii creştini din Radoliszki, se 
ocupau cu agricultura, credea că nu va fi nici o greutate să 
închirieze o căruţă care s-o ducă până la Kowalewo. Din 
păcate, primul gospodar căruia i se adresă o dezamăgi. Ca 
de obicei, în zilele de sărbătoare, oamenii duceau caii la 
păşune destul de departe. A doua surpriză neplăcută era 
faptul că moşia Kowalewo era situată la aproape şase 
kilometri de Radoliszki. Drumul era nisipos şi putea fi 
străbătut cel mult la trap. 

— E şi un drum mai scurt, îi explică ţăranul. Dar se 
poate merge numai pe jos. Şi-i foarte periculos. Nu-s mai 
mult de trei verste. Două până la Muchówka, pe urmă o 
verstă sau una şi jumătate prin mlaştini. Dacă aţi vrea, pot 
să-l trimit pe Stas al meu. 

— Nu, nu, protestă Lucia. 

— Dacă vă grăbiţi, puteţi împrumuta o bicicletă de la 
Wojdyllo. Ei au două. Ştiţi să mergeţi pe bicicletă? 

— Ştiu. 

— Ei, atunci până la Muckowka puteţi merge cu 
bicicleta. Pe urmă trebuie să mergeţi pe jos prin luncă şi 
prin mlaştini. Nu puteţi merge nici cu bicicleta nici cu 
calul. Şi trebuie să aveţi grijă, fiindcă în fiecare an se 
îneacă cineva acolo. Uite, chiar luna trecută abia l-au scos 
pe Kulmaniuk. Îi rămăsese numai capul deasupra. Trebuie 
să aveţi grijă. Iarna, când e ger, se poate trece şi cu 
căruţa, dar acuma nu. 

— Dar nu ai putea merge dumneata cu mine? întrebă 
Lucia în grabă. Îţi plătesc. 

Țăranul se scărpină în cap. 

— E, nu-i vorba de plată, domnişoară doctor. Dar e zi de 
sărbătoare. E duminică. Nu se cade. 

Îi mulţumi pentru informaţii şi alergă la Wojdyllo. Aici 
nu întâmpină nici o greutate. Auzind despre ce e vorba, 


Wojdyllo aduse numaidecât bicicleta nurorii sale. Bătrânul 
curelar îi datora recunoştinţă lui Wilczur şi era sincer 
îngrijorat de sănătatea lui. 

— Şi nu vă faceţi griji cu bicicleta, domnişoară doctor. 
Puteţi s-o lăsaţi la primarul Jagdziiski din Muchówka. Se 
duce mâine noră-mea şi-o ia. 

Drumul până la Muchówka trecea printre nişte pâlcuri 
de mestecăniş, iar după ploile de curând rămăseseră 
băltoace mari de apă tulbure. Nici nu făcuse o jumătate de 
kilometru şi era toată stropită cu noroi. Drumul era greu şi 
pentru că roţile se loveau de rădăcinile ieşite din pământ 
iar Lucia nu mai mersese pe bicicletă din liceu. Şi se 
dezobişnuise. 

Muchówka, un sat mic, se întindea pe o măgură care o 
ferea de inundaţiile destul de dese prin partea locului. 
Primăvara, când se topeau zăpezile, Liwinia, un pârăiaş 
care străbătea mlaştinile, prefăcea lunca şi crângurile în 
adevărate lacuri. Acum apa ei era atât de mică, încât Lucia 
trecând bicicleta prin vad, se udă numai până la glezne. 
Găsi fără nici o greutate casa primarului la care avea să 
lase bicicleta. 

Când îi spuse că are de gând să se ducă la Kowalewo 
prin mlaştini, primarul îşi exprimă uimirea: 

— Cum aşa? Dumneavoastră vreţi să treceţi pe acolo? E 
primejdios. Mai cu seamă acuma, când se întunecă. 

— Trebuie, îi răspunse. Un câine turbat l-a muşcat pe 
profesorul Wilczur. Doctorul Pawlicki e la Kowalewo şi 
numai el are medicamentul care ne trebuie. 

Țăranul îşi plesni palmele. 

— Doamne! Un câine l-a muşcat pe profesorul Wilczur?! 
Pe profesorul Wilczur, pe vraciul acela? 

— Da, da. 

— Pe cel care stă la Prokop Mielnik? 

— Pe el. 

— O, Doamne! Pe un aşa om! Atunci dumneavoastră 
sunteţi doctoriţa care lucrează împreună cu el. 

— Eu sunt. 

— Mare nenorocire. Sunt mulţi câini turbaţi acuma pe- 


aici. Mare nenorocire! Cum să vă las să plecaţi pe un 
asemenea drum. Vă înecaţi numaidecât. Am trecut şi eu pe 
acolo, dar când eram tânăr. Atunci cunoşteam locurile. În 
fiecare an sunt alte treceri. Inţelegeţi, le acoperă apa... 
Astăzi nu m-aş încumeta. 

Căzu pe gânduri, răsucindu-şi barba, apoi strigă pe 
cineva din casă: 

— Anuska!  Aleargă repede după Antoni al lui 
Szuszkiewicz. Fuga! Fuga că se întunecă. 

Din tindă ieşi în fugă o fetiţă de vreo cincisprezece ani, 
sări cu îndemânare gardul şi dispăru în tufişurile de lilieci. 
Aşteptară vreo cincisprezece minute bune până când se 
întoarse pe acelaşi drum. Din uliţă veni şi Antoni 
Szuszkiewicz cel aşteptat. 

Era un flăcăiandru de vreo cincisprezece ani, cu o chică 
albă ca inul, destul de sfrijit şi cam bleg. 

Îşi scoase şapca în faţa Luciei, bolborosi „Lăudat fie” şi 
zâmbi privindu-şi picioarele desculţe. Cu toate că era 
sărbătoare, nu avea pe el decât o cămaşă zdrenţuită şi 
nişte pantaloni din zgrebeni. 

Primarul îi puse mâna pe umăr. 

— Ascultă, Antoni. Tu cunoşti trecerea prin mlaştini? 

— Cum să n-o cunosc. 

— Treci până la Kowalewo? 

— Cum să nu trec? 

— O treci şi pe domnişoara? 

— Cum să n-o trec? 

— Treceţi până nu se înnoptează? 

— Cum să nu trecem? 

Primarul răsuflă uşurat şi adresându-se Luciei spuse. 

— Antoni ăsta e cea mai mare haimana din sat. Nu-i 
place să înveţe, nu-i place să muncească, toată ziua bate 
mlaştinile după ouă de rață. Aşa-i el. In schimb, nimeni nu 
cunoaşte drumul prin mlaştini mai bine ca el. E un drum 
periculos, dar dacă trebuie să mergeţi cu cineva atunci 
numai cu el. Dar aşteptaţi puţin. Numaidecât vă aduc ceva. 

Se duse până la şură şi se întoarse cu un băț lung de 
alun. 


— El poate şi fără băț, îi explică Luciei, dar pentru 
dumneavoastră e mai bine să-l luaţi. Dacă se întâmplă să 
vă scufundaţi, să puneţi băţul culcat, aşa vă ţineţi mai mult 
la suprafaţă. 

Lucia îşi exprimă cât mai călduros cu putinţă 
recunoştinţa şi-i aminti că dacă se îmbolnăveşte cineva din 
sat, să treacă pe la dispensar şi o să primească tot ajutorul. 
Apoi ieşi în urma lui Antoni în uliţa satului. De la capătul 
satului drumul cobora brusc de pe măgură şi la câteva sute 
de paşi începea mlaştina. 

— Mai repede, mai repede, îi spunea mereu băiatului, 
care se vede că nu era obişnuit să se grăbească şi abia se 
târa. 

În faţa ochilor Luciei se întindea o adevărată tundră, un 
pustiu cu smocuri de iarbă deasă şi tăioasă, pe alocuri 
uscată. Ici şi colo înverzeau nişte mesteceni pitici cu 
tulpini albe şi răsucite, ici şi colo lozia mustăcioasă ţâşnea 
în sus cu mănunchiurile ei de ramuri galbene, din loc în loc 
se zărea verdele închis al desişului de trestie. Capătul 
mlaştinii nu se vedea. Putea să ţi se pară foarte apropiat, 
ca şi foarte îndepărtat, fiindcă era acoperit de aburii ce se 
ridicau din mlaştină. 

Primii paşi o speriară pe Lucia. Pământul se lăsa sub 
picioare ca o saltea elastică, lipsindu-te de senzaţia de 
echilibru. 

Băiatul se opri. 

— Mergeţi aşa cum merg eu, îi spuse flegmatic, 
scobindu-se în nas. Unde pun eu piciorul, acolo şi 
dumneavoastră. Nu altundeva, numai acolo. 

— Bine. O să am grijă. 

— Şi când mă opresc eu, vă opriţi şi dumneavoastră. 

Lucia dădu din cap şi băiatul porni mai departe. 

Dacă până atunci Luciei i se păruse că merg prea încet, 
acum se gândea cu disperare că înaintează cu paşi de 
broască-ţestoasă. De sub iarba deasă mustea apa. Uneori, 
când piciorul neobişnuit cu asemenea marşuri, aluneca, se 
cufunda în apa aceea caldă, densă, de culoare negru- 
ruginie. Pe ciorapi îi rămâneau pete ruginii. Plaurii 


mişcători, acoperiţi cu iarbă, i se păreau Luciei o pădure, o 
pădure deasă, scufundată, din care rămăseseră la 
suprafaţă numai vârfurile copacilor. lar ei trebuiau să 
calce pe acele vârfuri mişcătoare. Să calce cu multă 
băgare de seamă, pentru că orice pas greşit putea să 
însemne moarte. Lucia îi simţi gustul când înfigând băţul 
între doi plauri constată cu groază că băţul nu întâlneşte 
aproape nici o rezistenţă şi cu toate că era lung de doi 
metri nu atingea fundul, care poate că nici nu exista. 

După câteva minute o cuprinse frica. O frică paralizantă, 
fiziologică, de animal, în faţa mediului necunoscut. În 
zadar îşi spunea că însoţitorul ei cunoaşte drumul şi o va 
trece nevătămată. Teama era mai puternică. Îşi muşca 
buzele până la sânge, ca să-şi înăbuşe ţipetele de frică, să 
nu-l roage pe băiat să se întoarcă în sat. 

— Trebuie să trec! repeta cu îndârjire. Trebuie să-l 
salvez. 

Ceaţa joasă îl învălui răcoroasă. Acum nu se mai vedea 
nimic împrejur. Cu greu mai zărea mişcările siluetei în alb 
a lui Antoni şi cei mai apropiaţi plauri. Mergeau ca printr-o 
mare lăptoasă. Deasupra capetelor, aburii se roşeau uşor 
de la asfinţitul soarelui. Din ceaţă se desprindeau uneori 
mesteceni piperniciţi, bolnavi, care păreau nişte monştri 
ciudaţi, cu forme înfricoşătoare, monştri care aţineau calea 
celor îndrăzneţi. Cu toată răcoarea, asudase de-a binelea, 
iar inima când se oprea de oboseală, când bătea de să-i 
sară din piept la cea mai mică alunecare a piciorului. 

Băiatul mergea încet şi Lucia putea să jure că se învârt 
în loc, că s-au rătăcit. Antoni se oprea din când în când, se 
uita după ea, zâmbea prosteşte, se holba împrejur şi 
alegând alt plaur apropiat călca pe el. 

Lucia avea impresia că tot ce o înconjoară îşi pierduse 
contururile reale, că este un vis chinuitor şi urât din care 
nu se poate trezi. Altădată îi trecea prin minte că Antoni e 
nebun şi că pe neaşteptate o va lăsa singură, neajutorată şi 
va dispărea în ceaţă. 

De aceea, de câte ori îl pierdea din ochi, striga 
disperată: 


— Antoni, Antoni! Unde eşti? 

Apoi simţea o nespusă uşurare când auzea în ceaţă 
vocea lui domoală şi nazală: 

— Aici sunt. Aici. 

Şi se întorcea cu o răbdare netulburată ca să-i arate 
drumul. 

Puțin a lipsit ca teama aceasta să nu provoace un 
accident. Când călăuza îi dispăruse o clipă din vedere, 
vrând să-l ajungă, Lucia sări prea repede şi prea neatentă 
pe un plaur mic. Genunchii tremurânzi nu-i mai dădură 
ascultare şi alunecă în apă pleoscăind zgomotos. Avea o 
senzaţie îngrozitoare, oribilă, şi-a reamintit cât ai clipi tot 
ce ştia despre mlaştini. Era scufundată până la brâu în 
mocirla aceea. Se lipise cu pieptul de plaur înfigându-şi 
degetele în iarbă. Era atât de ameţită, încât nici nu simţea 
durerea. Firele tăioase de iarbă îi crestaseră în multe 
locuri pielea de pe mâini. 

Din fericire, în cădere, băţul se sprijinise pe doi plauri şi 
dacă Lucia ar fi fost mai stăpână pe nervii ei, ar fi înţeles 
că nu o ameninţă nici o primejdie directă. 

Ţipătul ei disperat îl întoarse pe flăcăiandrul flegmatic, 
care, fără eforturi prea mari, o ajută pe Lucia să iasă din 
apă. Tremura toată şi spunea: 

— Nu mai pot merge. Trebuie să mă odihnesc. Trebuie 
să mă odihnesc. 

Băiatul însă scutură din cap. 

— Aici nu se poate. Dacă stăm mai mult plaurul se 
scufundă. Aşa-i făcut el. Încă puţin şi, ajungem la un loc pe 
care îl ştiu eu, acolo se poate, pentru că-i pământ tare. 

Lucia se ridică cu greu. Din rochie îi şiroia o apă ruginie 
şi plină de grăsime parcă. I se lipea de picioare, 
stânjenindu-i mişcările. Din fericire, locul despre care 
vorbea călăuza se dovedi a nu fi prea departe. Era un loc 
de vreo câţiva metri, acoperit cu aceeaşi iarbă, dar mult 
mai ruginie din cauza soarelui. Lucia se întinse având 
senzaţia unei nespuse uşurări. În primul rând se putea 
odihni, în al doilea rând se convinse că băiatul se 
orientează într-adevăr bine în teren şi că nu se rătăcise. O 


clipă o încercă un gând ademenitor: de aici pot să nu merg 
mai departe. Pot să înnoptez aici şi să mă întorc mâine pe 
lumină. 

Se mustră în gând pentru această slăbiciune a spiritului. 

— Nu. Trebuie astăzi. Trebuie să ajung cât mai repede la 
Kowalewo... 

Deodată o cuprinse neliniştea. 

— Şi ce se va întâmpla dacă nu-l mai găsesc acolo pe 
Pawlicki? 

Speriată de această perspectivă, cu toată oboseala pe 
care o simţea, se ridică şi spuse: 

— Mergem. Păcat de timp. 

Băiatul nu se mişcă din loc. 

— Odihniţi-vă mai bine. Acum drumul o să fie şi mai 
greu. 

— Cum şi mai greu? întrebă cu o voce abia auzită. 

Pur şi simplu nu-şi putea închipui ca vreun drum să fie 
mai greu decât cel parcurs până aci. 

— Păi, plaurii sunt mai rari şi trebuie sărit mai departe. 
Şi uitaţi-vă cum sar eu. Numai că o să vă împiedice fusta. 
Ridicaţi-o! 

Nu avea altă soluţie. La urma urmei prezenţa acestui 
flăcăiandru de şaisprezece sau şaptesprezece ani nu o jena 
deloc. Îşi ridică poalele rochiei şi le prinse în brâu 
dezvelindu-şi coapsele până sus. Aşa era într-adevăr mai 
comod. Băiatul o privea zâmbind. 

— Să mergem, spuse Lucia pe un ton mai vioi. Se face 
tot mai întuneric. 

În curând avu ocazia să se convingă că Antoni nu 
exagerase vorbind de greutatea drumului ce-i aştepta. Cu 
siguranţă nu-i mare lucru să sari dintr-un loc de mărimea 
unei străchini în altul de aceleaşi dimensiuni, la depărtare 
de un metru, dar nu când între ele se negreşte mocirla fără 
fund. Luciei i-a trebuit multa voinţă pentru a îndepărta de 
ea dorinţa absurdă şi sinucigaşă de a închide ochii în 
timpul fiecărei sărituri. Începu să se roage în gând. Pentru 
nimic altceva decât ca de pe următorul plaur să poată sări 
pe mal. Pe malul tare. Să simtă pământul sub picioare. 


— Mai e mult, întreba necontenit cu vocea sugrumată. 

— Nu mai e, răspundea călăuza cu o linişte 
imperturbabilă. 

Pe Lucia o apucase furia împotriva omului din 
Radoliszki, care îi spusese că trebuie să meargă prin 
mlaştini un kilometru. Frumos kilometru. Era convinsă că 
străbătuseră cel puţin zece. 

Deodată băiatul se opri şi ridică un deget. 

— Auziţi? 

Într-adevăr, în liniştea care plutea peste mlaştini, la 
urechile ei ajunseră sunetele unei muzici îndepărtate. Apoi 
desluşi şi ritmul. Cineva cânta la armonică o polcă. 

— E Kowalewo, îi explică Antoni. La Kowalewo e nuntă. 
Fata fierarului se mărită cu Micko cel roşcat, care a fost 
anul trecut la lucru în Letonia. _ 

Acum plaurii erau tot mai deşi. li mai aştepta însă drum 
greu prin trestia înaltă. Pe marginea aceasta creştea o 
fâşie lată de trestie tare, ascuţită, greu de străbătut. Prin 
trestie, trebuia mers prin apă până la genunchi. Picioarele 
se sprijineau însă cu plăcere pe fundul tare, chiar dacă era 
denivelat şi acoperit cu rădăcini de trestie. Frunzele 
ascuţite le biciuiau faţa, crestându-le pielea. 

În sfârşit, ieşiră la mal. Era o luncă ce urca lin pe o 
măgură destul de ridicată, neagră de desişul copacilor. 
Deasupra se întindea vernilul închis al cerului scânteind de 
stele. Lucia se uită în urmă. O mare de ceaţă albă acoperea 
mlaştinile acelea. Înfricoşătoare. Se cutremură. Nu-i venea 
să creadă că tocmai străbătuse acel infern. 

Acum mergeau alături pe o cărare lată, bine bătătorită. 
Pantofii tari de sport, ai Luciei se mulaseră de tot şi 
gâlgâia apa în ei. Printre copaci, sus, se zăreau lumini. 
Sunetele armonicii se auzeau acum mai tare, şi se desluşea 
melodia unui dans vioi. În întunericul tot mai adânc se 
zăreau două clădiri mari pătrate: construcţiile de pe moşie. 
Aici, sus, era mult mai cald. 

Băiatul se opri. 

— Am ajuns şi la conac, domnişoară, spuse arătând cu 
mâna şirul de ferestre luminate din spatele copacilor. 


Lucia scoase din buzunar tot mărunţişul pe care îl avea. 
Erau vreo zece zloți. Îi puse pe toţi în palma băiatului şi 
spuse: 

— Nu e mult, dar când o să vii la dispensar la moară, o 
să-ţi dau mai mult. Îţi mulţumesc foarte mult. 

— Şi eu vă mulţumesc. 

— Şi, rămâi să dormi la argaţi? 

— Nu, domnişoară. Mă duc acasă. 

— Cum se poate? Tot prin mlaştini? 

— Sigur că da. 

— Nu-ţi dau voie. Ar fi o nebunie. E o ceaţă atât de 
deasă şi-i aproape întuneric. 

Băiatul ridică din umeri. 

— Eu aş nimeri şi cu ochii închişi. Ce, e prima oară? 
Cunosc fiece plaur. De ce să înnoptez aici? 

În zadar încerca Lucia să-l convingă. În zadar îi promitea 
să-l ia cu trăsura până la Radoliszki. Antoni Szuszkiewicz 
era un flăcăiandru încăpățânat şi se vede că orgoliul nu-i 
permitea să renunţe la drumul pe care domnişoara îl 
socotea primejdios. Poate că voia să o impresioneze, destul 
că îşi luă rămas bun şi un minut mai târziu, dintre trestii 
ajunse la urechile Luciei clipocitul apei sub tălpile lui. 

La conac se ajungea printr-un mic parc. Câinii erau încă 
legaţi, fiindcă deşi lătrau ameninţător dinspre clădiri, nici 
unul nu ieşi în calea Luciei. Avea mare chef să se aşeze pe 
pajiştea uscată şi să se odihnească, dar din nou o cuprinse 
teama că nu-l mai găseşte pe Pawlicki. 

Abia acum începea să simtă pe faţă, pe mâini, pe gât, pe 
picioare o mâncărime supărătoare. Mii de țânțari lăsaseră 
în pielea ei picături microscopice din otrava lor care, 
iritându-i țesuturile, provoca acum apariţia unui număr 
imens de umflături. În mlaştini se apărase numai la început 
de aceste vietăţi înfometate. Pe urmă frica şi osteneala o 
făcuseră insensibilă la înţepăturile dureroase. 

In faţa cerdacului o pereche de cai stăteau înhămaţi la 
brişcă. Pe capră moţăia un argat. Lucia răsuflă uşurată, 
înţelese că brişca îl aştepta pe Pawlicki. Prin urmare l-a 
găsit aici. 


Uşa nu era închisă. Intră într-o tindă încăpătoare şi aici 
o întâmpină lătratul furios al unui căţeluş mic şi pocit. 
Lătratul lui aduse din celelalte încăperi pe o doamnă mai 
în vârstă, care îi aruncă Luciei o privire mirată. 

— Sunt doctor Lucia Kanska. Vă rog să-mi iertaţi 
înfăţişarea, dar am venit din Muchówka prin mlaştini. Mai 
e aici doctorul Pawlicki? 

Bătrânica îşi împreună mâinile. 

— Doamne Dumnezeule! Noaptea prin mlaştini? 

— Am avut o călăuză, îi explică Lucia. Aş putea să-l văd 
pe doctorul Pawlicki? 

— Sigur că da. Luaţi loc. 

Se uită cu o privire îngrijorată la rochia plină de noroi a 
Luciei şi la husele albe şi curate de pe mobilă. 

— Ştiu eu? Poate că îmbrăcaţi ceva uscat? 

Se întoarse şi porni cu paşi mărunți spre uşa 
întredeschisă. 

— Wicek, Wicek, strigă. 

În tindă intră un bărbat înalt, lat în umeri, cu faţa roşie 
şi cu păr scurt şi blond. 

— Dânsa e doctor Kafska, îi explică bătrânica. Închipuie- 
ţi că a venit aici din Muckowka prin mlaştini. Acum, la 
vremea asta! Îmi permiteţi să vi-l prezint pe fiul meu... 

Bărbatul se apropie de Lucia, înclină capul şi întinse 
mâna. 

— Sunt Jurkowski. Ei, vă felicit pentru acest drum. 
Cunosc aceste locuri din copilărie şi, pe toţi dracii, nu mă 
socotesc un fricos, dar la aşa ceva nu m-aş încumeta, mai 
ales pe întuneric. 

Lucia zâmbi. 

— Nu o vorba de nici un eroism, ci de o necesitate. De 
viaţa unui om. A trebuit să ajung cât mai repede la 
doctorul Pawlicki. Iar la Radoliszki n-am putut găsi, cu nici 
un chip, cal. 

— Da. Doctorul Pawlicki e aici. Îl chem numaidecât. 
Mamă, ar trebui să te ocupi puţin de domnişoara. Dar ce v- 
au înţepat ţânţarii. Ticăloşii ăştia nu au nici un respect 
pentru sexul slab. 


Zâmbi şi îşi duse mâna la mustăţi, dar dându-şi seama că 
în starea ei, Lucia nu era dispusă să primească 
complimente, spuse: 

— Ar trebui să beţi imediat un păhărel de votcă. Un 
păhărel bun de votcă de ienupăr. Altfel o să faceţi febră. 
Mamă, trebuie să-i găseşti  domnişoarei nişte 
îmbrăcăminte. Ce-i drept, Jadzia e mai înaltă, dar s-o 
potrivi ceva şi pentru domnişoara. 

Bătrânica făcu repede câţiva paşi pe loc. 

— Sigur că da, cum să nu. 

— Vă mulţumesc foarte mult, răspunse Lucia, dar aş 
vrea să mă văd întâi cu doctorul Pawlicki. 

— Mă duc numaidecât după el, spuse domnul Jurkowski. 
Stă la căpătâiul surorii mele, Jadwiga. Săraca de ea, are o 
criză de pietre la vezica biliară. Vezi, mamă, ce bine e că şi 
domnişoara e doctoriţă. O să vă invităm imediat şi o să 
faceţi un consult. Mamă, serveşte-o pe domnişoara cu 
votcă. Eu mă duc după doctor. 

Dispăru în spatele uşi, iar mama lui aduse între timp o 
carafă şi un păhărel. Lucia bău cu multă plăcere tot ce era 
în păhărel. O senzaţie plăcută de căldură se răspândi pe 
esofag şi în stomac. Aşa ar fi vrut să se aşeze. Picioarele 
refuzau să-i mai dea ascultare. 

— Încă un păhărel nu strică, încerca să o convingă 
bătrânica. Nu vă ofer nici un aperitiv fiindcă imediat o să 
servim cina. Până atunci dumneavoastră spălaţi-vă şi 
aranjaţi-vă. Prin mlaştini! Doamne Dumnezeule. Şi cine v-a 
trecut? 

— Un copilandru din Muck6wka, Antoni Szuszkiewicz îi 
spune. 

— A, puşlamaua aceea. Şi unde-i acum? 

— A plecat înapoi. Nu am vrut să-l las, dar s-a 
încăpățânat. Mă tem să nu i se întâmple ceva. 

Bătrânica dădu din mână. 

— Pe omul rău nici naiba nu-l ia, îi spuse confidenţial. 

Uşa se deschise şi intră doctorul Pawlicki. Până acum se 
cunoşteau numai din vedere. Lucia cunoştea ostilitatea lui 
Pawlicki faţă de Wilczur şi implicit faţă de ea, şi faţă de 


prezenţa lor în zona Radoliszki. Ce-i drept ei nu 
reprezentau pentru el o concurenţă primejdioasă, fiindcă 
tratau numai oameni săraci, şi pe gratis, în timp ce el avea 
pacienţi din sfera marilor proprietari, care nu beneficiau 
de asistenţa lui Wilczur, din simplul motiv că profesorul 
consulta numai la dispensar, iar pe la conace nu voia să se 
ducă. Până acum au fost numai două cazuri în care a 
acceptat să primească pacienţi bogaţi. Era vorba însă de 
intervenţii chirurgicale complicate şi pacienţii erau trimişi 
de voie, de nevoie, chiar de doctorul Pawlicki, a cărui 
specialitate nu era chirurgia. Între Pawlicki şi Wilczur erau 
vechi conflicte, ce-i drept încheiate, dar care în vremea 
aceea se sfârşiseră aproape compromiţător pentru el. Aşa 
că Lucia nu se aştepta la o primire amabilă. 

Şi într-adevăr, Pawlicki intră sobru, cu o înfăţişare 
impenetrabilă. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, bine 
făcut, cu tendinţă spre îngrăşare. Purta un costum foarte 
deschis, excelent călcat. Schiţă o înclinare a capului şi i se 
adresă Luciei: 

— Dumneavoastră mă căutaţi? 

— Da, domnule doctor. Sunt doctor Lucia Kanska. 
Colaborez cu profesorul Wilczur. 

Pawlicki îi întinse o mână rigidă. 

— Am plăcerea să vă cunosc din vedere şi din auzite. Cu 
ce vă pot fi de folos? j 

— Toată speranţa mea e în dumneavoastră. In farmacia 
din Radoliszki nu există vaccin antirabic şi mi-e teamă că 
transportarea în oraş poate fi tardivă. 

— Pe cine a muşcat câinele turbat? îşi manifestă 
curiozitatea. 

— Pe profesorul Wilczur. 

Pawlicki nu-şi putu ascunde surprinderea. 

— Ah... Pe profesorul Wilczur?... 

— Da. La farmacie mi s-a spus că dumneavoastră aţi 
adus de curând acest vaccin... 

— La ce oră l-a muşcat? 

— Acum vreo cinci ore. 

Pawlicki îşi umflă buzele. 


— Ei, dacă e aşa, nu e nici o primejdie. Profesorul 
Wilczur are timp să ajungă în oraş. 

— Sunt însă cazuri, interveni Lucia, în care şi o 
întârziere minimă este ireparabilă. Iar dacă 
dumneavoastră aţi avea vaccin, v-aş fi nespus de 
recunoscătoare. 

Pawlicki îşi muşcă buzele şi îşi încruntă sprâncenele: 
Lucia ştia că ezită, că luptă cu el însuşi. Că nu se poate 
hotări. 

În cele din urmă Pawlicki spuse: 

— Nu-mi amintesc exact. Mi se pare că mi-a mai rămas 
ceva. În orice caz nu îl am asupra mea, ci la Radoliszki. 

— Am fost la dumneavoastră acasă. Soţia mi-a spus că 
fără dispoziţia dumneavoastră nu-mi poate da nimic. Dacă 
aţi fi atât de amabil să-i scrieţi un bilet... 

Pawlicki scutură din cap. 

— Nu ajută la nimic. Toate medicamentele specifice le 
ţin închise, iar cheia, din principiu, n-o dau nimănui. 

Lucia îşi frângea mâinile. 

— Şi atunci ce mă fac? 

Domnul Jurkowski tuşi tare. 

— Altă soluţie nu-i. Doctoraşul trebuie să meargă 
personal. Ospitalitatea e ospitalitate, cina e pe masă, dar 
eu înţeleg că nu am dreptul să-l rețin. 

— Sigur că nu. Mare păcat, dar ce să-i faci, recunoscu şi 
mama lui. 

Pawlicki ridică din umeri. 

— Doctoriţa Kańska mi se pare că exagerează în 
temerile sale. O oră întârziere, sau chiar mai mult, nu-i nici 
o diferenţă. 

— Atunci bine, hotări Jurkowski. Servim cina în ritm de 
mazur şi pe urmă plecarea! 

Doamna Jurkowska o conduse pe Lucia în camera sa şi 
acolo o sili de-a dreptul să îmbrace o rochie a fiicei ei şi să 
se ungă cu o doctorie făcută în casă, care zicea ea că e 
ideală împotriva înţepăturilor de țânțari. Când au intrat 
amândouă în sufragerie, Pawlicki, gazda şi încă un bărbat 
se şi aşezaseră la masă. Doctorul nu se adresă deloc 


Luciei. Era tăcut şi morocănos. Cum gazda îi grăbea pe 
toţi, cina luă sfârşit în mai puţin de o jumătate de oră, iar 
cinci minute mai târziu se urcau în brişcă. Surpriza cea 
mare a venit când domnul Jurkowski şi-a făcut apariţia în 
cerdac cu şapca pe cap şi tună la vizitiu. 

— Coboară, cap sec, de pe capră. Am să mân eu. 

Sărind pe capră, se întoarse spre Lucia şi Pawlicki. 

— S-ar târî cu voi dracu-l ştie cât. Mie-mi place goana 
cavalerească. 

Izbucni în râs şi plesni din bici deasupra capetelor 
cailor. Brişca ţâşni încât pasagerii se lăsară pe spate. Caii 
porniră la trap. 

Era într-adevăr o goană cavalerească. Cum mijlocul 
drumului şi uneori tot drumul era incredibil de nisipos, 
încât roţile se afundau până la osie, domnul Jurkowski 
mergea pe marginea drumului iar acolo, unde şanţul nu 
era adânc, prin şanţ, sau pe mirişte. Lucia se ţinea cu toate 
puterile ei de rezemătoare, Pawlicki, sărind la fiecare 
hârtop, blestema pe sub mustață. Caii mergeau la trap. 
Pawlicki răsuflă uşurat când drumul pătrunse între două 
ridicături cu pereţi abrupți, pe care trebuia mers la pas. 
Aici nici temperamentul cavaleresc al vizitiului nu ajuta la 
nimic. Drumul acesta ţinea vreo doi kilometri. Domnul 
Jurkowski începu să converseze cu Lucia, întrebând-o de 
dispensar, de ce a determinat-o să părăsească Varşovia, 
dacă nu intenţionează să se întoarcă şi, în sfârşit, dacă e 
căsătorită. 

— lertaţi-mă că întreb aşa pe şleau, dar eu nu am nici un 
fel de maniere. Eu sunt un simplu om de la ţară, ce am în 
guşă şi-n căpuşă. Vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău. 

— Nici vorbă. Nu o iau în nume de rău. 

Lucia trebui să zâmbească. Tânărul i se părea foarte 
simpatic. De altfel îi era profund recunoscătoare pentru 
înţelegerea arătată. 

Încerca să intre în vorbă cu Pawlicki. Tremura la gândul 
că Pawlicki, chiar, dacă are vaccinul, ar putea să nu-şi 
învingă aversiunea faţă de profesor şi să spună că nu-l are. 
Trebuia să-i câştige simpatia. Nu era o sarcină uşoară 


fiindcă el îi răspundea monosilabic. Şedea indispus şi 
inaccesibil. 

Cum diplomaţia nu dădea rezultate, Lucia se hotări să 
atace frontal, fără să evite delicata temă. 

— Ştiţi, domnule doctor, i se adresă după o pauză, mi se 
pare ciudat şi de neînțeles. Mi se pare că aveţi să-i 
reproşaţi ceva profesorului Wilczur. 

— Nu am nimic să-i reproşez, răspunse ridicând din 
umeri. 

— Şi totuşi... Mărturisesc că nu înţeleg ce anume. Vă rog 
să mă credeţi că profesorul Wilczur vorbeşte întotdeauna 
despre dumneavoastră cât se poate de frumos. 
Dumneavoastră nu ştiţi, dar e un om de o bunătate 
angelică. 

— Nu-l cunosc prea bine, mormăi. 

— Dar de ce? Credeţi că v-ar aduce vreun prejudiciu? 

— Dimpotrivă. Onoare, spuse înclinând ironic capul. O 
onoare pe care nu o merit. 

Lucia lăsă să treacă neobservată ironia din vocea lui. 

— La dispensar ne vin foarte des pacienţi care s-au 
tratat şi la dumneavoastră. Şi aproape întotdeauna 
profesorul le indică să continue tratamentul prescris de 
dumneavoastră. Profesorul vă consideră un medic foarte 
bun. Când se construia dispensarul spunea că speră să vă 
interesaţi şi dumneavoastră cândva de el. 

— Consider că ar fi inutil, răspunse Pawlicki. Prezenţa 
domnului profesor şi a dumneavoastră cred că e suficientă. 
De altfel nimeni nu m-a rugat să mă interesez de 
dispensar, iar eu nu am vrut să fiu agasant. Nu-mi place să 
fiu socotit un intrus. 

— Vă înşelaţi, îl contrazise imediat. Nu vorbesc numai de 
mine dar şi profesorul ar primi cu recunoştinţă colaborarea 
dumneavoastră. 

— Îmi permit să mă îndoiesc, ripostă glacial. 

— Dar de ce? 

Se întoarse spre ea şi o privi drept în ochi. 

— Vreţi să fiu sincer? 

— Vă rog chiar. 


— Într-adevăr, am ce să vă reproşez, şi profesorului şi 
dumneavoastră. Aţi venit aici, unde eu sunt singurul 
medic. Se înţelege, nu vreau să mă compar cu profesorul. 
El este un mare învăţat, eu un modest medic de ţară. Nu 
vreau să mă compar nici cu dumneavoastră, fiindcă 
practicând în instituţii spitaliceşti din capitală aţi avut cu 
siguranţă posibilitatea să cunoaşteţi cele mai noi metode şi 
mijloace de tratament. Dar m-am simţit profund lezat că 
dumneavoastră  m-aţi  desconsiderat. Puteaţi să mă 
desconsideraţi, dar trebuia să aveţi atâta amabilitate încât 
să nu mi-o arâătaţi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Cred că e o 
neînțelegere! In ce fel v-am arătat desconsiderarea care 
nici nu ne-a trecut prin minte? 

— Foarte simplu. Nu zic că ar fi trebuit să-mi faceţi o 
vizită, dar ar fi fost suficient dacă profesorul mi-ar fi trimis 
un bileţel cu invitaţia de a-l vizita eu. Nu. Aţi evitat 
demonstrativ orice contact cu mine. Ah, domnişoară. Am 
martori cât am aşteptat acest gest. De atâtea ori am vorbit 
despre asta, cu domnul Jurkowski, nu cu altcineva. Poate 
depune mărturie. 

— Acesta-i purul adevăr, recunoscu domnul Jurkowski. 

— Am aşteptat. Am avut răbdare, confirmă Pawlicki. Am 
socotit că atâta timp cât locuieşte la moară, profesorul îşi 
consideră sejurul aici ca neoficial. Când s-a răspândit 
vestea despre construirea dispensarului, i-am spus soţiei: 
Ei, acum cu siguranţă mă invită să colaborez... Şi asta am 
spus-o tot în prezenţa dumitale, domnule Wincenty. 

— Aşa e, aşa e. Ă 

— Ei şi am aşteptat, am aşteptat săptămâni întregi. În 
cele din urmă, aud că dispensarul e gata. Că trebuie să fie 
inaugurat. Şi deodată primesc invitaţia. M-am bucurat 
sincer, dar mă uit la dată şi văd că inaugurarea e fixată, că 
domnul profesor a binevoit să o fixeze tocmai în ziua în 
care eu am consfătuire la judeţ. 

Lucia îi luă mâna. 

— Vă dau cuvântul meu că profesorul nu ştia nimic... 

— Aş vrea să vă cred, spuse cu amărăciune. 


— Trebuie să mă credeţi. 

— Dar toată lumea ştia că plec, iar ştirea aceasta ar fi 
trebuit să ajungă şi la dumneavoastră. Trebuia pentru că 
înainte de plecare i-am înştiinţat pe toţi pacienţii mei că 
voi lipsi din Radoliszki o săptămână şi că în acest timp să 
se adreseze domnului profesor Wilczur sau 
dumneavoastră. Şi ca să nu se spună că vorbesc în vânt şi 
să vă dovedesc că dumneavoastră trebuia să ştiţi cu mult 
înainte de fixarea datei inaugurării, îmi permit să vă dau 
şase cazuri în care pacienţii, în lipsa mea, vi s-au adresat 
dumneavoastră pentru consultatii. Prin urmare: 
Jamiolowski, cel cu cazanul din Wickuny, soția... 

— Într-adevăr, aşa a fost, îl întrerupse Lucia. Am crezut 
însă că dumneavoastră ați plecat intenționat, 
manifestându-vă în felul acesta inamiciția faţă da noi. 

Domnul Jurkowski se întoarse pe capră şi izbucni într-un 
râs zgomotos. 

— Asta-i bună! Ei, eu întotdeauna am susţinut că toate 
supărările, giumbuşlucurile şi alte marafeturi se datoresc 
neînțelegerilor. 

Îl lovi pe Pawlicki pe umăr încât acesta se aplecă spre 
Lucia. 

— Nu ţi-am spus eu, doctore, de sute de ori: Lasă toate 
astea, du-te la profesor şi spune-i: Ce-a fost a trecut. Să fie 
înţelegere şi gata. Eu aşa fac şi, la toţi dracii, n-am ieşit 
niciodată în pierdere. Ei, dar acum ţineţi-vă bine, pentru că 
putem iar merge ca lumea. 

Într-adevăr, drumul nisipos luase sfârşit şi caii porniră 
iar la trap pe un drum plin de hârtoape dar bătătorit. 
Trecură de o cotitură şi zăriră luminile din Radoliszki. 

Acasă la Pawlicki nu dormea nimeni. Doctorul schimbă 
cu soţia doar câteva cuvinte, îşi luă din dulap necesarul, 
lucrurile de care avea nevoie, şi se întoarse la brişcă. Cum 
până la moară se mergea pe o şosea excelentă, după 
câteva minute ajunseră la faţa locului. Lucia începu să-i 
mulţumească domnului Jurkowski dar acesta se porni pe 
râs. 

— Nici nu mă gândesc să-mi iau rămas bun. Nu scăpaţi 


atât de uşor de mine. În primul rând, după ce terminati, 
trebuie să-l duc pe doctor în orăşel, iar în al doilea rând, 
profit de ocazie ca să vă întorc vizita şi cu această ocazie 
să-l cunosc pe profesor. 

— Cu multă plăcere. Poftiţi, vă rog. 

În pofida previziunilor Luciei, Wilczur ştia că acel câine 
care l-a muşcat era turbat. Poliţiştii au reuşit să ucidă 
nefericitul animal chiar pe malul iazului, unde se întorsese 
de la cimitir. Profesorul l-a văzut şi nu avea nici cea mai 
mică îndoială că e vorba de turbare. Şi-a dat seama şi că 
Lucia nu s-a întors, fiindcă a plecat în căutarea vaccinului 
antirabic. 

L-a întâmpinat cordial pe Pawlicki şi aflând că printr-o 
întâmplare avea acasă vaccinul, îi mulţumi călduros că a 
binevoit să se deranjeze personal. 

După administrarea vaccinului, de care se ocupă 
Pawlicki împreună cu Lucia, a fost nevoie să i se schimbe 
pansamentul. Muşcătura nu era deloc uşoară. Braţul stâng 
se inflamase până la cot, palma era foarte umflată iar două 
degete inerte. Nu exista nici o îndoială că fusese atins un 
nerv şi câteva vase sangvine. 

— Oricum, hotărî Pawlicki, trebuie să vă duceţi în oraş. 
Vedeţi şi dumneavoastră că în afară de tratamentul cu 
vaccin antirabic poate să fie nevoie de o intervenţie 
chirurgicală. Colega Kafska e internistă, iar în ceea ce 
priveşte calităţile mele de chirurg, şi aici se sili să 
zâmbească, dumneavoastră aveţi o opinie formată. 

— Nu trebuie să te superi pe mine, colega. Fiecare 
dintre noi are specialitatea lui. Văzând reţetele dumitale 
trebuie să spun că am o deosebită consideraţie pentru 
moderaţia pe care o dovedeşti în administrarea 
medicamentelor radicale. 

Pawlicki se înroşi uşor. 

— E o onoare deosebită pentru mine să aud cuvinte de 
apreciere din partea dumneavoastră, domnule profesor. 

Wilczur râse. 

— Colega dragă, să lăsăm onoarea. Dar în ceea ce 
priveşte consideraţia, cea mai bună dovadă e faptul că mă 


supun indicaţiei dumitale şi mâine plec la oraş. 

Lucia se duse să se ocupe de ceai. Samovarul mai era 
cald. Trebuia doar să mai pună nişte cărbuni şi să-i aprindă 
cu ajutorul unui mic burduf. In timpul acestei operaţii simţi 
o uşoară ameţeală. Surprinsă de acest simptom, îşi luă 
pulsul. Nouăzeci şi şase. 

— Am febră, îşi spuse. 

Nu avea însă timp să-şi măsoare temperatura. Îndată 
după ce serviră ceaiul, Pawlicki şi Jurkowski începură să-şi 
ia rămas bun. 

— Dacă-mi permiteţi, în timpul absenței dumneavoastră 
am să trec pe aici să o ajut pe colega Kanska. 

— Vă voi fi foarte recunoscător. Nu numai în absenţa 
mea, întotdeauna sunteţi binevenit. 

— Poate că în felul acesta, spuse Pawlicki râzând, mă 
mai reabilitez şi eu. Sunt socotit un lacom şi un spoliator. 
Vreau să dovedesc că nu e adevărat. Vă rog să mă credeţi 
că am mulţi pacienţi care nu plătesc. Nici nu se poate altfel 
într-un ţinut în care sunt atâţia oameni săraci. 

După ce au plecat, iar Wilczur s-a dus şi el la culcare, 
Lucia îşi măsură temperatura. Avea treizeci şi opt cu 
câteva linii. Drumul prin mlaştini nu putea să nu lase urme. 
Nu se nelinişti însă prea mult. Înainte de culcare luă o 
doză mare de aspirină şi căzu imediat într-un somn adânc, 
de piatră. 

A doua zi se trezi cu febră. Cu toate acestea se sculă. Nu 
numai că aşteptau pacienţii, ca de obicei, dar trebuia să se 
ocupe de cel mai important lucru, de expedierea lui 
Wilczur la gară. 

La şapte dimineaţa Wańka cel gras era înhămat la 
brişcă. Il ducea Zonia, fiindcă nici unul dintre bărbaţi nu-şi 
putea lăsa treburile de la moară. Lucia pregăti valiza lui 
Wilczur, care primea bolnavii şi cu mâna bandajată. Pe la 
opt, după micul dejun, profesorul se urcă în brişcă. 

— Îmi pare nespus de rău că vă duceţi singur, îi spunea 
Lucia, dar nu-i pot lăsa pe toţi aceşti bolnavi fără îngrijire. 

Wilczur o privi atent. 

— Dumneata nu ai cumva febră? 


Negă cu hotărâre. 

— Nici vorbă. Sunt emoţionată. 

— Ai grijă cel puţin să nu te îmbolnăveşti, spuse 
sărutându-i mâna. 

— O să-mi fie dor, şopti Lucia, ca să nu audă Zonia. Şi vă 
implor să-mi scrieţi. 

— Bine, bine... 

— Dacă nu primesc scrisoare în fiecare zi, nu am să 
rezist şi vin la oraş. Cred că această ameninţare e destul 
de grăitoare ca să vă determine să-mi scrieţi. 

Zonia, care se răsucea nerăbdătoare lângă Wilczur, le 
întrerupse discuţia: 

— Dacă trebuie să ne oprim şi în Radoliszki la doctorul 
Pawlicki ar trebui să plecăm. 

— La revedere, strigă Wilczur. 

Brişca a trebuit să se mai oprească şi în faţa morii, 
fiindcă toată familia lui Prokop Mielnik, cu el în frunte, a 
ieşit să-şi ia rămas bun de la profesor. 

— Drum bun şi să vă întoarceţi sănătos. 

Într-adevăr, Wilczur voia să treacă pe la Pawlicki, în 
primul rând ca să-i mulţumească pentru amabilitatea de 
ieri şi într-un fel să-i întoarcă vizita, în al doilea rând să-l 
roage să-şi respecte promisiunea şi să treacă pe la Lucia, 
care nu avea nici un ajutor. 

Pawlicki şi soţia lui tocmai luau micul dejun. Abia în 
timpul discuţiei de aici a aflat el de drumul prin mlaştini pe 
care l-a făcut Lucia până la Kowalewo. 

— Ştiu de la localnici că trecerea prin mlaştini e aproape 
imposibilă, spunea Pawlicki. De altfel astăzi avem şi 
dovada acestei afirmaţii, o dovadă foarte tristă. 

Făcu o pauză şi adăugă: 

— Domnişoara Kańska a fost condusă de un tânăr din 
Muchówka, un anume Szuszkiewicz, socotit cel mai bun 
cunoscător al terenului. A condus-o cu bine. Pe urmă a 
pornit singur înapoi pe acelaşi drum. A pornit, dar până 
acum nu s-a întors. Şi nu se va mai întoarce niciodată. 


Capitolul XIV 


Lucia nu a aflat de moartea lui Antoni Szuszkiewicz nici 
în ziua aceea, nici în ziua următoare. În timp ce bandaja 
bolnavii în cabinetul ambulatoriului a simţit din nou 
ameţeală, dar o ameţeală mult mai puternică decât cea 
precedentă. Abia a reuşit să acopere rana unui pacient cu 
tifon şi să-i spună Donkăi să-l bandajeze ea. A ajuns în 
camera sa sprijinindu-se de pereţi. Speriată, Donka alergă 
după Jemiol care, luându-i Luciei temperatura, se sperie şi 
el. Mercurul termometrului depăşea patruzeci de grade. Se 
apucă să facă şi el ce ştia. 

În primul rând îi dădu Luciei să bea o fiertură de plante, 
pe care profesorul o administra bolnavilor pentru scăderea 
febrei, pe urmă îi porunci Donkăi să o dezbrace şi să o 
culce în pat. Cunoştinţele lui medicale nu mergeau însă 
mai departe, aşa că se aşeză lângă pat şi se mulţumi să 
alunge muştele. 

Din fericire, după-amiază devreme, veni doctorul 
Pawlicki. Jemiol îi ieşi în întâmpinare: 

— Cinstite esculap, asupra noastră s-au abătut cele 
şapte plăgi ale Egiptului. Bătrânul meu prieten a fost 
muşcat de un câine, la farmacie s-a terminat spirtul, iar 
domnişoara Lucia zace inconştientă, cu febră mare. l-am 
administrat un decoct din nişte plante contra febrei, dar nu 
scade sub patruzeci. Vedeţi dumneavoastră ce-i cu ea. 
Sper să nu fie nimic grav, în pofida temperaturii ridicate. 

Doctorul Pawlicki consultă bolnava şi ajunse la 
convingerea că febra a apărut pe fondul unei răceli şi a 
epuizării nervoase. 

— Domnişoara Kafska are inima sănătoasă, îi explică lui 
Jemiol, drept urmare, nu cred că vor apărea complicaţii 
deosebite. În câteva zile se va reface. De altfel eu voi trece 
zilnic pe aici. 

Şi îşi respectă promisiunea. Zilnic, după consultaţiile lui 
obişnuite din Radoliszki, venea la dispensar, unde nu 
numai că se interesa de starea sănătăţii Luciei, dar se 


ocupa şi de pacienţii de aici. 

După cinci zile, Lucia îşi recapătă cunoştinţa. A vrut să 
se ridice, dar era atât de slăbită încât nu reuşi nici să se 
îmbrace. A făcut-o abia a doua zi. Era într-o zi de duminică 
şi venise s-o viziteze domnul Jurkowski. 

Ştia de la Pawlicki de boala Luciei şi venise cu un buchet 
uriaş de flori. 

— Ah, cred că aţi avut multe necazuri cu florile acestea, 
îi spuse Lucia mulţumindu-i. E un gest foarte frumos din 
partea dumneavoastră. 

— Ce gest frumos?! Boala dumneavoastră, fir-ar să fie, e 
în parte şi vina mea. lar dacă nu a mea, atunci a bunicilor 
şi străbunicilor mei, fiindcă s-au aşezat în Kowalewo. 
Dumneavoastră nu ştiţi că mlaştinile acelea mizerabile 
aparţin de Kowalewo. Mi-am bătut de multe ori capul cum 
să desec acele mlaştini. Am adus şi ingineri care au 
umblat, au dat din cap, au măsurat şi a ieşit un mare fâs. 

Se porni pe un râs puternic, se lovi cu palmele peste 
genunchi şi adăugă: A 

— Au luat câte cinci sute de zloți şi s-au dus dracului. În 
schimb, noroiul cum a fost, aşa a rămas. 

Vorbea tare, râdea cu toată gura. Toată casa se umpluse 
de bubuitul vocii lui baritonale. Când se mişca prin cameră 
se părea că-i gata, gata să răstoarne toate obiectele. Vocea 
şi persoana lui umpleau dispensarul. 

Cum venise direct de la slujba din Radoliszki şi era 
vremea prânzului, Jemiol se îngriji să nu lipsească votca de 
la masă. Şi într-adevăr nu a lipsit. Domnul Jurkowski s-a 
dovedit un bun camarad. Prânzul se terminase de mult, iar 
ei doi se cinsteau în continuare. Simţindu-se obosită, Lucia 
îşi luă rămas bun şi se întinse în pat. Îndată ce ieşi, 
Jurkowski se aplecă spre Jemiol şi-i spuse în şoaptă, de se 
auzi perfect pe o rază de douăzeci de metri în jurul casei: 

— Dom'le, ce femeie extraordinară! Aşa femei ar trebui 
să se nască şi din piatră seacă. 

Jemiol încuviinţă sobru. 

— Nu am nimic împotriva acestui gen de naşteri, cinstite 
agrarian, deşi cred că ele ar prefera să se nască în condiţii 


mult mai prielnice. 

Domnul Jurkowski îşi încruntă sprâncenele curios: 

— În condiţii mult mai prielnice? 

— Si, signore. În sănătatea cavalerilor. 

Băură şi domnul Jurkowski întrebă sobru: 

— Dumneata eşti cavaler? 

— Da. Dar nu de la Malta. 

— Dar ştii dumneata că eu m-am săturat de burlăcie? Mă 
apropii de patruzeci, e timpul. E timpul. 

— Şi de ce nu te-ai căsătorit până acum? 

— Tocmai din cauza timpului. N-am avut timp. E de râs, 
dar acesta-i adevărul. Fiindcă, uite, domnule dragă: întâi a 
fost războiul. Omul nu se gândeşte la aşa ceva. Pe urmă 
mă întorc eu la Kowalewo şi găsesc totul ras. Totul ars 
până-n temelii. lar temeliile le-au furat ţăranii. Cum se 
spune, n-aveai de ce te agăța. Cum să te însori? E greu să- 
ţi iei nevasta, s-o aşezi, dom'le dragă, sub păr şi să-i spui: 
stai aici, iubito, şi aşteaptă până clădesc eu casa şi-ţi scot o 
bucată de pâine din ţelina asta. Când m-am apucat să-mi 
refac gospodăria, apoi din zori şi până-n noapte n-am mai 
cunoscut odihna. De bine ce am pus puţină ordine a venit 
criza. Mă gândesc eu: ce naiba? Orice s-ar întâmpla, 
oamenii tot or să mănânce. Pământul tot trebuie să dea 
ceva din el. Câţiva ani însă nu a dat. Un metru de secară 
sau un funt de câlţi - totuna. Ştii şi dumneata. 

Jemiol confirmă. 

— Ştiu, ştiu. Ce-i drept secară n-am cultivat, în schimb 
am avut plantaţia de câlţi. 

— Cum aşa? se miră domnul Jurkowski. 

— Foarte simplu. Câlţi pe cap. După cum vezi 
Cincinatus, plantaţia nu prea rodeşte. Crescenţa-i slabă. 

— Ho, ho, ho! pricepu domnul Jurkowski. Adică cheleşti? 
Ha, ha, ha! Dar ştii că ai haz! Ce ziceam eu? Aha. N-aveam 
vreme de însurătoare. Şi ca să-ţi spun drept, pământul de 
pe aici nu-i prea bogat în fete. Cele care au fost s-au 
măritat. Te duci la un vecin, la altul, toţi sunt însuraţi. 
Fiecare are în casă femeie, copii... 

— Născuţi din piatră seacă, răspunse Jemiol. 


— Născuţi din piatră seacă, repetă automat domnul 
Jurkowski, apoi dându-şi seama de păcăleala camaradului 
său, izbucni din nou în râs. Dar ştii că eşti un varşovian rău 
de gură. Bată-te să te bată, dom'le dragă!... Dar dumneata 
n-ai fost niciodată însurat? 

— Niciodată, scutură Jemiol din cap. 

— Şi nu te-a tras niciodată să te-nsori? 

— Ba da. Odată m-au tras doi tipi să mă-nsor cu sora lor. 

Domnul Jurkowski îi făcu cu ochiul un semn complice. 

— Chiar aşa te-ai aventurat? 

— Dacă asta se poate numi aventură, carissime. 

Au discutat aşa până s-a lăsat întunericul, când 
oaspetele a început să se pregătească de plecare. Cum el 
îşi tot dregea glasul, întârziind şi uitându-se împrejur, 
Jemiol îi sugeră: 

— Poate că vrei să-ţi iei rămas bun de la domnişoara 
Lucia? 

— Da, exact. Dacă se simte destul de bine şi dacă nu 
doarme. 

Lucia nu dormea, dar şi-a luat rămas bun prin uşa 
întredeschisă, iar după plecarea lui, i-a spus lui Jemiol: 

— Ce om drăguţ. E atâta prietenie în el şi e de o 
simplitate emoţionantă, cum numai o inimă sinceră şi bună 
poate fi. 

— Adevărat, confirmă cu viclenie Jemiol. Şi apoi 
frumuseţea, umerii lui Hercule, bicepşii lui Titan, grumazul 
unui zimbru, fantezia lui Kmicic!! He, he! Sărmanul meu 
prieten! 

Lucia se miră. 

— De cine vorbeşti? 

— De prietenul meu. De Wilczur. Nefericitul stă în spital, 
în oraş, şi nici prin minte nu-i trece că Penelopa a uitat să 
mai destrame noaptea pânza, că, dimpotrivă, noaptea 
visează, dar nu-l visează pe el, nefericitul de Odiseul!... 

Lucia se înroşi uşor şi râse. 

— Ce prostii vorbeşti?! 

— O, vai ţie, vai, Odiseu, se lamenta Jemiol. Adevărat îţi 


1 Personaj din romanul Potopul de Henryk Sienkiewicz. 


zic ţie, mai puţin primejduit erai atunci când mulţimea de 
peţitori pândea inima Penelopei tale, decât acum când e 
numai unul! Unul, dar cine! Statura lui Zawisza Czarny!, 
mustaţa lui Leszek Bialy? fir-ar să fie ei, şi aşa mai departe. 
Se duce acum la Kowalewo acela al lui, şfichiuie caii cu 
biciuşca, fluierând mulţumit, iar pe urmele lui aleargă 
gândurile şi suspinele frumoasei Dulcinee din Toboso. 
Goneşte, cavalere, iute, la întrecere cu vântul! E o 
întrecere la capătul căreia nu vei fi gonit. 

Distrată, Lucia râdea cu poftă. 

— Slab profet. 

— Slab?... Vreţi să spuneţi nemo profeta? în dispensarul 
lui? De-ar fi mincinoase prorocirile mele! 

— Te asigur că nu se pot adeveri, spuse apăsat. 

— Iar mie mi se părea că acest agricola v-a cucerit inima 
de la prima vedere. 

— Într-adevăr, mi-a cucerit-o, dar nu în sensul la care te 
gândeşti dumneata. 

— Dar ştiţi că în modul cel mai evident el vă trage 
clopotele. Aceasta e o curte după toate regulile tradiţiei de 
la ţară. 

Lucia dădu din mână. 

— Eu sunt mai convinsă că şi de data aceasta te înşeli. 

— Pun pariu pe toată averea mea, se încăpăţâna Jemiol. 
Şi cine ştie dacă nu-şi atinge scopul?! Cine ştie?! Cu 
răbdare şi prin muncă... O să vedeţi că ne va vizita tot mai 
des. 

Jemiol nu se înşelase. Într-adevăr, aproape că nu era zi 
fără vizita domnului Jurkowski. Venea sub diferite 
pretexte. O dată fiindcă îi era în drum spre nişte 
cunoştinţe. O dată pentru că avea de rezolvat nişte lucruri 
în târguşor, altă dată ca să aducă nişte alimente oferite 
spitalului de mama sa. Pretextele nu erau nici prea 


1 Zawisza Czarny, cavaler polonez, simbol al instituţiilor 
cavalerești. 

2 Leszek Bialy(aprox.1186-1227) principe polonez. 

3 Din latinescul Nemo propheta in patria sua (Nimeni nu e 
profet în ţara lui). 


ingenioase, nici prea transparente. O puneau însă pe Lucia 
în imposibilitatea de a începe o discuţie deschisă cu el. 
Când domnul Jurkowski nu a mai avut idei pentru a inventa 
pretexte, a spus deschis: 

— Nu mai am prea mult de lucru şi cum am muncit atâta 
un an întreg, am şi eu dreptul să mai respir. Când mă duc 
la vecini, după cum ştiţi, conversaţia nu e prea variată. Se 
tăifăsuieşte despre treburile vieţii cotidiene, despre 
secară, despre vaci, despre servitori. Aşa că iertaţi-mă că 
vă calc, dar îmi face plăcere să stau aici măcar o oră. 

Ce-i drept ora se întindea la câteva ore, dar nu era chip 
să i se spună că deşi vizitele lui îi fac plăcere şi Luciei, ele 
nu pot duce la ceea ce se aşteaptă el. În discuţiile cu ea, 
domnul Jurkowski nici nu pomenea de aşa ceva. Se vede că 
în pofida temperamentului şi sincerităţii sale, nu făcea 
parte dintre oamenii agresivi şi prefera să cerceteze întâi 
terenul ca să nu se expună la un refuz jenant. 

Aşa stăteau lucrurile până când într-o zi spre seară, 
profesorul Wilczur se întoarse pe neaşteptate. Tocmai 
stăteau la un ceai, când au auzit o căruţă apropiindu-se. 
Înainte ca Jemiol să fi reuşit să iasă în cerdac, Wilczur 
intră în tindă. Lucia şi domnul Jurkowski îl întâmpinară cu 
strigăte de bucurie. La lumina lămpii arăta sănătos şi aşa 
cum îl ştiau. 

Poate că mai slăbise puţin şi era mai palid, dar asta se 
putea pune pe seama trecerii bronzului de la ţară. Abia 
când s-a aşezat la masă, Lucia a observat că profesorului îi 
tremura mâna stângă, tremura necontenit, iar tremurul se 
amplifica ori de câte ori încerca să ţină cu ea furculiţa sau 
linguriţa. 

Lucia simţi lacrimi în ochi. Ca să şi le ascundă, se ridică 
şi se duse în camera sa. Aici nu trebuia să-şi înăbuşe 
plânsul. Fără îndoială că atât Jemiol cât şi domnul 
Jurkowski observaseră tremurul mâinii, dar numai ea 
înţelegea tot tragismul situaţiei: chirurgul Wilczur nu mai 
exista. Cele mai precise mâini, cărora sute şi mii de 
pacienţi le încredinţau viaţa lor, deveniseră un aparat 
stricat, un aparat inutilizabil. De-acum înainte nu mai 


putea face singur nici o operaţie mai dificilă. Ce-i drept, 
multe dintre ele nu necesitau utilizarea ambelor mâini şi 
pot fi realizate cu asistenţa altui medic, dar pierderea 
parţială a controlului asupra mâinilor trebuia să fie pentru 
Wilczur o lovitură teribilă. 

Lucia nu s-a putut stăpâni multă vreme. Doar era medic 
şi înţelegea că tremurul mâinii nu putea fi o manifestare 
trecătoare. În cazuri excepţionale asemenea afecţiuni pot fi 
înlăturate cu ajutorul razelor şi electroterapiei, adică a 
unor tratamente pe care nu le puteau face aici fiindcă nu 
posedau aparatele necesare. Cu siguranţă că medicii nu i- 
ar fi dat drumul lui Wilczur dacă ar fi considerat afecțiunea 
curabilă. El însuşi ar fi rămas acolo chiar şi pentru cel mai 
îndelungat tratament, numai să nu-şi piardă capacitatea de 
chirurg. Prin urmare, starea lui era disperată. Se putea 
bănui că dinţii câinelui turbat au atins unul dintre cei mai 
importanţi nervi şi că nu mai era nimic de făcut. 

Când s-a întors, domnul Jurkowski îşi luă rămas bun. 
Apoi se duse şi Jemiol la culcare. Au rămas singuri. Wilczur 
îi zâmbi cu tristeţe. 

— Vezi, domnişoară?... : 

Şi întinse spre ea mâna tremurândă. Intr-o răbufnire de 
tandreţe şi de compătimire îi luă mâna şi începu s-o 
acopere cu sărutări. Se vede că Wilczur era prea zguduit 
ca să se mai poată apăra. 

— Şi închipuieşte-ţi, domnişoară Lucia, vorbea cu o voce 
şoptită, închipuie-ţi că nu s-a putut constata atingerea nici 
unui nerv. Nu e nici o întindere musculară... Am încercat 
acolo totul. Erau specialişti foarte buni. Au apreciat, iar eu 
înclin spre opinia lor, că nu mai e nimic de făcut. Am 
observat că în mare măsură depinde de starea psihică. Cu 
cât sunt mai iritat sau mai nerăbdător, cu atât tremurul 
este mai puternic. În schimb, noaptea în timpul somnului, 
dispare complet. 

Lucia îi strângea mâna între palmele ei, de parcă ar fi 
vrut ca prin strângerea aceea afectuoasă să-i înăbuşe 
tremurul. 

— Nu-i nimic. Nu-i nimic. Nu vă întristaţi. Nu uitaţi că eu 


voi fi întotdeauna lângă dumneavoastră. Nici până acum 
nu aţi făcut singur toate operaţiile. În atâtea cazuri au fost 
suficiente diagnosticul şi indicaţiile dumneavoastră. 

Wilczur îi mângâie părul. 

— Ştiu, ştiu, dragă domnişoară Lucia. Există infirmităţi 
şi mai grave decât aceasta. În cele din urmă cine ar putea 
fi mai obişnuit decât mine cu infirmităţile... O să ne 
descurcăm noi. 

A doua zi dimineaţa veni doctorul Pawlicki, care aflase 
de întoarcerea lui Wilczur. Era şi el zguduit de starea 
mâinii profesorului şi spuse parcă în treacăt: 

— Ce-i drept, eu nu am avut fericirea să beneficiez de 
cursurile şi de clinica dumneavoastră, dar acum, în marea 
mea obrăznicie vreau să merg până acolo încât să mă 
folosesc de prezenţa dumneavoastră aici şi să-mi 
completez  săracele mele cunoştinţe din domeniul 
chirurgiei. Cunoscându-vă bunătatea, cred că nu veţi 
refuza să-mi daţi sfaturi şi să-mi permiteţi să lucrez sub 
conducerea dumneavoastră. 

Wilczur îl privi cu seriozitate. 

— Nu, colega. Chiar îţi voi fi recunoscător. De obicei 
intervenţiile mai dificile le facem dimineaţa. Treci în 
vremea asta pe aici. 

— Mă voi strădui să nu scap nici o ocazie, spuse Pawlicki 
înclinând capul. 

Într-adevăr, începu să treacă aproape zilnic pe la 
dispensar şi făcea operaţii sub îndrumarea sau cu 
participarea lui Wilczur. Cum nu avea prea mulţi clienţi, îşi 
putea permite să lucreze fără plată. Mai ales datorită 
căsătoriei, avea o situaţie materială bună şi nu era nevoit 
să alerge după câştig. 

În afara lui, domnul Jurkowski vizita în continuare 
dispensarul. Wilczur nu putea să nu observe care este 
obiectivul principal al vizitelor sale. Şi chiar dacă ştia că 
Lucia îl priveşte pe acest tânăr moşier doar cu o simpatie 
obişnuită, o întrebă odată: 

— Cum îţi place domnul Jurkowski? 

Lucia s-a uitat la el mirată. 


— Întrebarea aceasta are vreun sens? 

Wilczur se zăpăci. 

— Ei, nu. Mi s-a părut că vine aici în primul rând pentru 
dumneata. 

Lucia ridică din umeri. 

— Se poate. Dacă sunteţi nemulţumit, nimic mai simplu 
decât să i se dea de înţeles că vine prea des. 

— Dar de unde! se revoltă profesorul. E un om foarte 
drăguţ. Şi apoi, dumneata de ce să te plictiseşti? La vârsta 
dumitale şi aşa e un mare sacrificiu să stai în pustiul 
acesta, departe de orice distracţii şi petreceri. Trebuie să 
ai şi dumneata societatea dumitale. 

Îl privi cu un zâmbet afectuos. 

— Dumneavoastră ştiţi cel mai bine că nu duc dorul 
distracţiilor, iar societatea dumneavoastră mă satisface pe 
deplin. 

Nu era ea chiar atât de sinceră în ceea ce spunea, dar 
poate că nici nu-şi dădea seama. În fond erau momente 
când se cam plictisea. Dacă atunci nu veneau nici domnul 
Pawlicki şi nici Jurkowski, se apuca de scrisori, iar 
scrisorile acestea erau mai lungi ca de obicei. Avea şi 
motive să poarte o corespondenţă mai întinsă. Kolski îi 
scria aproape zilnic, iar tonalitatea scrisorilor lui era tot 
mai tristă. Nu era greu de bănuit, că se lăsase pradă unei 
melancolii, iar Lucia se considera obligată să-l încurajeze 
şi să-i trezească pofta de viaţă. 

Cu toată simpatia pe care i-o purta domnului Jurkowski, 
în urma discuţiei cu Wilczur se hotări să vorbească cu 
tânărul moşier şi să-i dea clar de înţeles că vizitele lui la 
dispensar nu pot avea urmările la care el se aşteaptă. 
Întâmplarea însă a făcut că într-o după-amiază Jurkowski a 
venit împreună cu sora lui. Era o domnişoară cam trecută, 
cu o înfăţişare plăcută, dar bolnăvicioasă. Venise cu o 
invitaţie. De ziua numelui ei, la Kowalewo se organiza un 
bal iar bătrâna doamnă Jurkowska îi invita cu insistenţă pe 
Wilczur şi pe Lucia. Profesorul când a auzit a râs copios. 

— Dragii mei! Eu şi balul! Eu nu mai ţin minte de când 
nu am mai fost la un bal. Şi nu am mai dansat de pe 


vremea studenţiei. Ce să fac eu acolo?! 

— Nu ne puteţi refuza, interveni domnişoara Jurkowska. 
La bal o să fie multe persoane mai în vârstă şi care nu 
dansează... lar mama vă roagă atât de mult... Ar vrea să vă 
cunoască. Atâtea a auzit despre dumneavoastră. Şi de la 
fratele meu, şi de la oameni... 

— Dar eu nici frac nu am, se apăra Wilczur. 

Se dovedi că nici fracul nu constituia un impediment, 
fiindcă aici rareori cineva folosea costume atât de festive la 
petrecerile din vecini. 

Wilczur se uita la Lucia, de parcă ar fi aşteptat de la ea 
ajutor. Surprinzător însă, Lucia se alătură asediatorilor: 

— Dacă într-adevăr costumaţia de bal nu e obligatorie, 
am putea primi invitaţia. 

li zâmbi domnişoarei Jurkowska şi adăugă: 

— Nici eu nu am mai dansat de foarte mult timp, şi atâta 
îmi place dansul. 

— Atunci ce să ne mai răcim gura, spuse domnul 
Jurkowski izbindu-se cu palmele peste genunchi. Înseamnă 
că sâmbătă la şase trimit trăsura după dumneavoastră, şi 
treaba-i gata. 

Wilczur nu se mai opuse. Nu avea dreptul să o lipsească 
pe Lucia de plăcerea de a dansa, iar fără el ştia că nu s-ar 
duce. Că pentru ea nu era o plăcere oarecare s-a convins a 
doua zi, când a găsit-o descosând o rochie. Cu ajutorul 
Donkăi, Lucia se apucase să-şi transforme rochia de vizită 
pe care o purtase la Varşovia în ceva ce putea să semene 
cu o toaletă de bal. Era atât de preocupată, încât abia 
observase intrarea lui Wilczur. 

— Cred că dacă mai luăm de aici vreo trei centimetri, îi 
spunea absorbită Donkăi, şi dacă o încreţim aici, atunci 
faldurile o să cadă bine... 

Işi drapa rochia lipind-o de şolduri şi de umeri. 

— Cad foarte bine, spuse Wilczur zâmbind înţelegător. 

— E într-adevăr bine? întrebă cu seriozitate. 

— Draga mea domnişoară, dacă eu m-aş pricepe măcar o 
fărâmă... 

Donka îngenunche în faţa Luciei şi trăgând de rochie în 


jos, spuse: 

— Dacă am mai da drumul la tiv vreo doi centimetri o să 
fie şi lungimea tocmai bună. 

Wilczur îşi drese glasul. 

— Hâm. Când terminati, vă rog să-mi daţi de ştire. 

— Bine, bine, spuse  visătoare Lucia.  'Terminăm 
numaidecât. 

Wilczur ieşi şi se aşeză în pridvor alături de Jemiol care 
era ocupat cu răsucirea ţigărilor. Înainte nu se ocupa de 
aşa ceva. Wilczur îşi răsucea singur ţigările, iar Jemiol lua 
din cutia lui atâtea câte îi trebuiau. După întoarcerea 
profesorului, tremurul mâinii îl împiedica şi în această 
activitate. Într-o zi Jemiol a observat acest lucru şi de 
atunci a preluat el această funcţie. 

Înainte, văzându-l pe profesor răsucind ţigările, spunea: 

— lată un amănunt caracteristic omului. Grija pentru 
viitor. Fie el şi cel mai apropiat, dar tot viitor. 

— Vezi ceva rău în asta? întreba Wilczur. 

— Naturellement, sire. Poţi să te gândeşti veşnic la 
viitor? Nu vezi consecinţele catastrofale ale acestui 
standpunkt? 

— Mărturisesc, prietene, că nu le văd. 

— Pentru că nu ştii să priveşti lucrurile din perspectivă 
filozofică, darling. la închipuie-ţi: oamenii se gândesc 
mereu la ziua de mâine. În fiecare zi. Şi numai la ziua de 
mâine. Din cauza aceasta nu sesizează un amănunt ca ziua 
de astăzi. Nu sesizează prezentul. Trăiesc mereu cu ziua 
de mâine, iar când acest mâine devine realitate, când 
ceasul măsoară un anumit număr de ore şi-i transportă în 
acel mâine, atunci nu-i mai acordă nici o atenţie, fiindcă 
urmăresc, ca nebunii, următoarea zi de mâine. Se scurg pe 
lângă ei evenimentele, îi depăşesc problemele, 
pretutindeni se întâmplă ceva. Ei însă nu pot vedea acest 
lucru, nu văd, nu reuşesc să-şi concentreze atenţia, fiindcă 
atentia lor este în întregime canalizată spre viitor. Dacă aş 
scrie monografia vremurilor noastre, i-aş da titlul: „Oameni 
fără prezent”. În aceste condiţii omul îşi observă prezentul 


1 Punct de plecare (trad. din lb. germ.). 


abia pe patul de moarte, când aude din gura medicului că 
pentru el nu mai există nici un mâine. Din păcate acest 
prezent este puţin atractiv. Şi cu acest happy end la sfârşit 
lungul film al vieţii fiinţelor bipede, lipsite de penaj, dar 
împovărate de nebunia goanei după ziua de mâine. Nu 
crezi, maestro, că e vorba de o risipă paradoxală?... Nu 
socoteşti că acest sistem de existenţă se bazează pe 
temeliile neclintite ale cretinismului? Dacă vei afirma că 
sistemul este un excelent narcotic împotriva conştiinţei 
stenahoriei pestilenţiale a zilei de astăzi, îţi voi spune că 
văd în aceasta o morală sănătoasă. Nu în zadar de ani de 
zile medicii se împotrivesc utilizării narcoticelor la naşteri. 
Trebuie să existe o rațiune. De ce născându-şi ziua de 
astăzi, omul trebuie să fie narcotizat cu gândul febril al 
zilei de mâine? Nu poţi fi înţelept fără să cunoşti prezentul, 
fără să-l vezi şi să te vezi pe tine în el. Acum ştii de ce sunt 
eu un înţelept. 

Găsindu-l pe Jemiol răsucind ţigări, Wilczur observă 
zâmbind: 

— He, he, prietene. Unde a dispărut înţelepciunea ta, 
disprețul tău pentru „sistemul zilei de mâine”? 

Fără să-şi întrerupă activitatea, Jemiol răspunse: 

— Înţelepciunea mea o găseşti în privirea luminoasă a 
frumoşilor mei ochi, iar disprețul în grimasa buzelor gurii 
mele de aur. Dar dacă îţi închipui că mi-am schimbat 
opinia, te înşeli amarnic. Pur şi simplu am constatat că în 
ultimul timp răsuceşti ţigările cu superficialitate, şi cum 
mie îmi place să fumezi ţigări bine umplute, am procedat la 
un mic compromis cu adversităţile vieţii şi le-am făcut o 
concesie măruntă. 

Wilczur îşi privi mâna tremurândă. 

— Da... Cu superficialitate. Ai dreptate, prietene. Încetul 
cu încetul devin un neajutorat. 

Jemiol ridică uşor din umeri. 

— Şi ce concluzii tragi? 

— Triste. 

— Nu-ți împărtăşesc opinia. Pot afirma cu tot curajul că 
sunt categoric împotrivă, şi cu toată convingerea. 


— Ce sofism îmi mai serveşti? Wilczur zâmbi palid. N-o 
să mă convingi că pierderea unei mâini sau a unui picior, a 
auzului sau a vederii este o fericire pentru om. 

Jemiol aşeza cu băgare de seamă ţigările în cutie. 

— Fericire e o expresie nepotrivită. Mai nimerit e să-i 
spui: utilă. 

— În ce constă utilitatea ei? 

— În gradualitate. Natura înţeleaptă a inventat o regulă 
tot atât de bună de a dezobişnui vieţuitoarele să vieţuiască. 
Cum putea realiza acest lucru mai bine decât limitând 
treptat contactele omului cu lumea care îl înconjoară? De 
cele mai multe ori moartea survine atunci când viaţa nu 
mai are aproape nici o valoare. Reumatismul i-a deformat 
mâinile, podagra, ca să mă exprim aşa, i-a scos picioarele 
din circuit, stomacul nu mai primeşte nici o hrană gustoasă 
şi nu digeră decât hrişca aceea oribilă, rinichii nu vor să 
lase să treacă nici cel mai mic păhărel de votcă superioară, 
inima nu-i permite alergări în concurs, urechile nu aud 
cântecul privighetorilor şi murmurul izvoarelor, nasul nu 
deosebeşte mirosul unei pipe vechi de mirosul 
lăcrămioarei, ochii nu văd farmecul celei mai frumoase 
femei, iar dacă le-ar vedea, organismul şi aşa nu ar avea 
nimic de câştigat fiindcă este de mult ieşit la pensie... 
Totul e gândit frumos şi logic. Încetul cu încetul omul este 
izolat de treburile acestei lumi. Funcţionează corect numai 
creierul, care, fireşte, trebuie să se consoleze cu ceva. De 
obicei se consolează cu faptul că există şi un univers în 
care poţi exista foarte bine fără să te foloseşti de asemenea 
instrumente ca membrele, stomacul, organul olfactiv şi 
alte ustensile uşor deteriorabile. Aş spune, natura a fost 
foarte amabilă creând o trecere atât de lină de la viaţă la 
moarte. Bătrâneţea, cu toate deficienţele ei, este o 
binefacere pentru om. 

Wilczur îşi încruntă sprâncenele. 

— Din anumite puncte de vedere îţi dau dreptate. Numai 
că toate infirmităţile şi deficienţele despre care ai vorbit tu 
nu sunt întotdeauna proprii oamenilor în vârstă. Adeseori 
se abat şi asupra acelora care se află în perioade unanim 


socotite drept tinereţe sau maturitate. 

Jemiol îşi aprinse o ţigară şi delectându-se cu aroma 
tutunului scutură din cap. 

— Nu am în vedere problema vârstei. Pentru mine vârstă 
nu există. 

Wilczur râse. 

— Nu-mi rămâne, prietene, decât să-ţi recunosc 
originalitatea şi sub acest aspect. Cred că eşti unicul caz 
din lume care nu are în vedere vârsta. 

— Pot să fiu şi unicul. Dar acest lucru infirmă în vreun 
fel valabilitatea afirmațiilor mele şi logica raţionamentului? 
Vârsta e o chestiune de timp. Şi numai de timp. 

— Te înşeli profund. Nu e numai o chestiune de timp, ci 
şi de evoluţie a individului în timp. O chestiune a 
împlinirilor interioare şi exterioare. O chestiune a 
maturizării spirituale şi intelectuale. O chestiune a poziţiei 
în societate. Trecând de la abstract la concret, să luăm un 
exemplu. Un exemplu apropiat şi pe cât posibil verosimil. 
De pildă: eu. Nu mă simt câtuşi de puţin ramolit şi cred că 
aş putea fi mult mai util dacă nu ar exista această 
afecţiune a mâinii, această infirmitate. În al doilea rând, te 
înşeli considerând că omul trebuie izolat de viaţă, 
întrerupându-i treptat contactele cu ea. În acest caz, 
starea psihică are o influenţă mai puternică decât 
deficienţele fizice. Un insucces relativ mărunt creează 
uneori o totală inapetenţă pentru viaţă şi indiferenţă faţă 
de moarte. Trei zile de dureri de stomac în cazul unui om 
tânăr şi complet sănătos îl pot face să urască într-atât viaţa 
încât să-l ducă aproape de sinucidere. Dar eu am avut şi 
asemenea pacienţi care după amputarea ambelor mâini şi 
picioare nu au încetat nici o clipă să se intereseze de tot 
ce-i înconjoară. 

Jemiol se ridică. 

— Iartă-mă, împărate. Îmi rezerv dreptul de a continua 
această dispută, dar o voi face altă dată. Din păcate acum 
nu pot să-ţi stau la dispoziţie fiindcă tocmai se apropie 
timpul procesiunii mele la Rodoliszki. Intre timp tu 
asigură-ţi argumentele la o societate solidă. Nu ai decât de 


câştigat, fiindcă vei primi mari despăgubiri. i le voi 
demola încât nu va rămâne piatră pe piatră. 

Îşi ridică pălăria deasupra capului şi se porni să 
fredoneze cu o voce destul de răguşită: 

— Piatră peste piatră, peste piatră piatră, peste piatră 
altă piatră. 

Şi se îndepărtă fredonând, în timp ce Wilczur privea în 
urma lui zâmbind: ştia foarte bine că Jemiol şi-a grăbit 
plecarea la cârciumă numai pentru că nu reuşea să 
găsească contraargumente şi, din principiu, nu-i plăcea să 
dea cuiva dreptate. A 

Când Wilczur trecu pe la Lucia, o găsi tot cosând. În 
general, gradul de interes al Luciei pentru apropiata 
petrecere era o surpriză pentru Wilczur. Din câte îşi 
amintea el, la Varşovia, Lucia se ducea foarte rar la baluri 
sau la dans, nu se dădea în vânt nici după alte distracţii ca 
teatrul sau cinematograful. Lui Wilczur i se părea foarte 
normal fiindcă corespundea preocupărilor lui. O considera 
o fată serioasă, care nu s-a dedicat în zadar unei activităţi 
atât de responsabile şi de importante cum e cea de medic. 

Acum era surprins de această transformare, fiindcă 
interesul ei neaşteptat pentru dans îl considera o 
transformare. Cu numai câteva zile în urmă ar fi râs dacă 
cineva i-ar fi spus că Lucia îşi poate concentra atâtea ore 
atenţia asupra unor mărunţişuri atât de rizibile cum este 
transformarea unei rochii. 

Îl aştepta însă o surpriză şi mai mare. lată că sâmbătă, 
cu toate că în ambulatoriu mai aşteptau şase persoane să 
fie pansate, Lucia i-a dat Donkăi indicaţiile necesare şi a 
plecat la Radoliszki. Când s-a întors după două ore şi 
Wilczur a întrebat-o ce s-a întâmplat, a răspuns de parcă ar 
fi fost vorba de un lucru obişnuit: 

— Astăzi e balul acela din Kowalewo şi a trebuit să mă 
duc la coafor. 

Abia acum a observat pe capul ei nişte cârlionţi şi nişte 
zulufi ciudaţi. Îi stătea chiar bine aşa. Nu a putut spune 
nimic mai mult decât: 

— Ei, fireşte, fireşte. 


În adâncul lui însă nu socotea că ar fi un lucru chiar atât 
de firesc. La masa de prânz a observat că are şi unghiile 
date cu ojă roz. 

— Nu ar trebui să mă mire, îşi spunea. E tânără iar noi 
ducem aici o viaţă atât de cenuşie. Balul acesta este un 
eveniment pentru ea. 

Lucia însă nu se gândise numai la ea. S-a convins când 
şi-a căutat costumul negru în dulap şi nu l-a găsit. Abia 
când s-a uitat mai bine prin cameră l-a zărit pe speteaza 
scaunului. Era proaspăt curăţat şi călcat. 

La ora şase a sosit şi trăsura. 

Aşezându-se în brişcă alături de Lucia, Wilczur simţi 
miros de parfum. Aceasta l-a deprimat complet şi ca să-şi 
ascundă tulburarea începu să relateze pe larg o operaţie 
complicată a duodenului, despre care citise într-o revistă 
mensuală primită de curând. Această temă îi preocupă pe 
tot parcursul drumului. 

Balurile de la Kowalewo şi de la celelalte conace din 
părţile acelea se deosebesc mult de petrecerile de acest 
gen din capitală. Se deosebesc în primul rând prin aceea 
că invitaţii nu-şi fac o onoare din a veni cât mai târziu, ci 
sosesc la ora stabilită, uneori chiar şi cu câteva ore mai 
devreme. Aşa că atunci când Lucia cu Wilczur au coborât 
în faţa cerdacului din Kowalewo, înăuntru era forfotă şi 
zarvă. În întâmpinarea lor ieşi în grabă tânărul gospodar, 
iar în urma lui veni cu paşi mărunți mama boierului. 

Dintre cele câteva zeci de invitaţi, Wilczur şi cu Lucia nu 
cunoşteau decât câteva persoane. În afară de Pawlicki şi 
de preot, erau, în general, moşieri mai apropiaţi sau mai 
îndepărtați, împreună cu soțiile, cu surorile, cu fiicele sau 
cu mamele lor. Aici încă nu ajunsese moda de a se întineri, 
aşa că mamele arătau într-adevăr a mame, soțiile a soţii, 
iar fiicele a fiice. Mamele ocupaseră canapelele, soțiile se 
adunaseră într-un salon alăturat discutând cu înflăcărare 
despre treburile gospodăreşti, domnişoarele stăteau în 
grupuri şoptind, râzând şi trăgând cu ochiul spre 
sufragerie, unde bărbaţilor li se servea votcă şi aperitive. 

Domnii, fără deosebire de vârstă, se adunaseră în jurul 


mesei. Discuţia era generală. Era perioada vânătorilor şi 
acest lucru îi preocupa pe toţi, bătrâni şi tineri, vânătorii 
experimentați şi începători. 

În acest timp, în salon răzbăteau primele sunete ale 
instrumentelor pe care muzicanţii le acordau. Orchestra 
adusă din Radoliszki, ce-i drept, nu era numeroasă, fiindcă 
era alcătuită numai din trei persoane: un pianist, un 
violonist şi un acordeonist, în schimb era încercată şi avea 
căutare în tot ţinutul. 

Incet, tinerii ieşeau din sufragerie şi abia acum domnul 
Jurkowski începu să-i prezinte Luciei şi lui Wilczur. 
Amândoi erau de mult cunoscuţi din auzite. Nu numai din 
această cauză, ci şi datorită frumuseţii Luciei, în curând în 
jurul lor se adunaseră numeroşi tineri şi odată cu sunetele 
primului vals, Lucia a fost invitată la dans. La rândul lui, 
Pawlicki o invită pe domnişoara Jurkowski şi salonul se 
umplu repede de perechi ce se roteau în dans. Aperitivele, 
sau mai degrabă băuturile influenţaseră pozitiv buna 
dispoziţie a bărbaţilor şi cheful lor de a se învârti în ritmul 
muzicii. Doamnele şi domnişoarele nu mai aveau nevoie de 
acest impuls, pentru ele dansul era suficient. 

Lucia arăta splendid. I-o spunea nu numai oglinda în 
care îşi controla înfăţişarea după fiecare tur, ci şi privirile 
tuturor bărbaţilor. Erau aici şi femei mai tinere decât ea şi 
mai bine îmbrăcate, dar Lucia nu avea a se teme de lipsă 
de succes. 

Neobosită, orchestra aproape că nu făcea pauze, şi cum 
erau mai mulţi dansatori decât dansatoare, Lucia se aşeza 
doar pentru câteva clipe, ca să se mai odihnească, şi iar o 
invita cineva la dans. 

Prin alte încăperi bărbaţii mai în vârstă se aşezaseră să 
joace bridge. Wilczur, care nu ştia deloc şi nici nu-i plăcea 
să joace cărţi, stătea în pragul salonului discutând cu 
doamna Jurkowska. Pe cât putea nu-şi lua ochii de la Lucia 
şi nu putea scăpa de senzaţia ciudată că devenise străină şi 
îndepărtată. I se părea că strălucirea din ochii ei, 
îmbujorarea, zâmbetul cuceritor, toate erau artificiale şi 
indecente. Nu se potriveau cu seriozitatea şi valorile ei 


interioare, pe care le preţuia atât de mult. Învârteala aceea 
într-un spaţiu atât de redus, în înghesuiala aceea a 
dansatorilor, mlădierea aceea din şolduri, înclinarea 
aproape cochetă a capului... Aceasta nu era Lucia. 

Nu ajuta nici o explicaţie. In zadar încerca să se 
convingă că totul e în ordine, că aşa trebuie să fie, că Lucia 
e tânără iar dansul, de veacuri, este privilegiul tinerelor 
fete, că toate pledează în favoarea ei: ştie să lucreze 
intens, folositor şi serios, ştie să privească în profunzimea 
problemelor vieţii şi a obligaţiilor sale şi în acelaşi timp 
reuşeşte să fie veselă şi naturală, să se distreze aşa cum se 
distrează alte femei de vârstă ei. Toate acestea erau 
adevărate şi convingătoare. Dacă însă creierul lua la 
cunoştinţă şi accepta acest lucru, undeva în centrii 
emoţionali împotrivirea era cu atât mai puternică. 

Lucia în braţele partenerului său alunecă într-un tango 
pe lângă Wilczur şi îi zâmbi cu căldură şi afecţiune. li 
răspunse zâmbind dar întoarse numaidecât capul. Lucia 
trebuie să fi observat, fiindcă de îndată ce orchestra se 
opri, se apropie de el. 

— Ce plăcut e aici, nu-i aşa? întrebă. 

— O, da, răspunse fără convingere. 

— Poate că din punct de vedere muzical orchestra nu e 
cea mai bună, dar pentru dans e suficient numai ritmul. Şi 
apoi unii dintre aceşti domni dansează excelent. 

Wilczur nu răspunse şi Lucia îl privi uimită. 

— Mi se pare că sunteţi nemulţumit de ceva? 

— Eu? Deloc. 

— Vă plictisiţi? 

— Dar de unde... 

— Ah, îmi pare foarte rău. Eu v-am determinat să venim 
la acest bal. Ce egoistă sunt... 

Se întristă şi adăugă repede: 

— Nu se cuvine să plecăm înainte de a se servi masa, 
dar după aceea ne întoarcem numaidecât acasă. 

Wilczur se simţi emoţionat de spiritul ei de sacrificiu. 

— Pentru nimic în lume, domnişoară Lucia. 

— Dacă dumneavoastră tot nu vă distraţi! 


Wilczur desfăcu braţele zâmbind. 

— Ei, asta e de-acum vina mea. Dacă nu dansez, ar 
trebui să învăţ să joc bridge sau să mă pasioneze 
vânătoarea. Nu-ţi face atâtea scrupule. Trebuie să te 
distrezi pentru tot timpul... 

Nu încheie fraza, fiindcă orchestra cânta din nou iar în 
faţa Luciei se înclină un alt dansator. 

— Imi acordaţi acest foxtrot? 

— Cu plăcere, răspunse Lucia şi abia acum îşi dădea 
seama că Wilczur nu-şi încheiase fraza. Nu mai putea însă 
da înapoi. li făcu un semn cu capul şi ajunse în braţele 
unui brunet înalt cu ochi visători. Îl cunoştea numai din 
vedere, ştia că e moşier undeva în nordul judeţului. Il 
chema Nikorowicz şi îl întâlnea uneori în Radoliszki. 

Şi Nikorowicz tot de acolo o ţinea minte, fiindcă îi spuse: 

— Vă văd pentru a treia oară. Poate că dumneavoastră 
nu m-ati văzut. Nu toţi au norocul lui Wicek Jurkowski... 

— Cum se manifestă acest noroc? îl întrebă uşor 
distrată. 

— Ei, dacă v-aş putea eu spune?! Wicek însă e o bestie 
atât de şireată că nu face decât să tuşească şi mormăie pe 
sub mustață. Ştiu însă că vă vede foarte des. Asta nu-i 
noroc? i 

— Glumiţi pe seama mea, râse Lucia. Într-adevăr, 
domnul Wincenty trece destul de des pe la noi, pe la 
dispensar, dar un asemenea „noroc” îl poate avea oricine 
suferă de indigestie sau s-a rănit la un deget. 

Dansatorul oftă. 

— Ah, în acest caz astă-seară la cină mă voi strădui să 
fac indigestie, iar dacă nu reuşesc, mâine îmi tai un deget. 
— Văd că sunteţi capabil de mari sacrificii, râse Lucia. 

— O, da. De orice sacrificiu. Repet însă că Wicek are un 
noroc ieşit din comun. Niciodată nu am observat să-i 
lipsească pofta de mâncare sau vreun deget. Şi cu toate 
acestea vă vizitează des. Nu aţi putea să-mi spuneţi cum aş 
putea obţine şi eu un astfel de privilegiu. 

— Nu-i nici un privilegiu. Îmi va face mare plăcere dacă 
ne veţi vizita la dispensar. 


— Vă mulţumesc, domnişoară. Şi cu siguranţă am să fac 
uz de invitaţie cât de curând. 

O clipă dansară în tăcere, apoi Nikorowicz întrebă 
aparent pe un ton detaşat: 

— Cum vă place Kowalewo? 

— E foarte frumos şi plăcut aici. 

— Iar lipsurile care mai sunt vor fi în curând completate. 

— Despre ce lipsuri vorbiţi? 

Lucia îl privi curioasă. 

Nikorowicz ezită, apoi răspunse: 

— De fapt mă refer la o singură lipsă. La una singură - 
Wicek nu are soţie şi Kowalewo - stăpână. 

Lucia bănui aluzia lui Nikorowicz şi spuse: 

— La Kowalewo sunt două stăpâne. Şi nici nu am auzit 
că domnul Jurkowski ar intenţiona să se căsătorească. Nu 
mi-a spus nimic despre aşa ceva. 

— Ah, da? se miră Nikorowicz. Prin urmare încă nu v-a 
cerut mâna? 

Pentru că Lucia îşi încruntase sprâncenele, se grăbi să 
adauge: 

— Vă rog să mă scuzaţi că mă amestec în treburile 
altora. Fiţi bună şi iertaţi-mă, dar credeam că e un secret 
public. În tot judeţul se vorbeşte că Wicek intenţionează să 
vă ceară mâna. 

— Eroare! răspunse apăsat. Pot să vă asigur că nu e 
nimic adevărat. 

— Totuşi... reluă Nikorowicz. 

Lucia îl întrerupse: 

— Domnul Jurkowski este cunoştinţa profesorului şi-a 
mea, şi-mi pare rău că vizitele lui la dispensar pot fi atât de 
eronat comentate. 

Discuţia aceasta o revoltă pe Lucia. Nici nu bănuise că 
vizitele lui Jurkowski la dispensar interesaseră atâta lume. 
Abia acum din privirile altora, din unele cuvinte şi din 
atitudinea faţă de ea, Lucia putea conchide că e 
considerată aproape logodnica stăpânului. A ezitat multă 
vreme în legătură cu modul în care trebuia să dezmintă 
aceste bănuieli eronate. În cele din urmă se hotărî să 


discute cu Jurkowski limpede şi deschis. 

Nu după mult timp se ivi şi ocazia: Jurkowski o invită la 
dans. Fiindcă puteau să-i audă cei care dansau alături şi să 
înţeleagă din frânturile de fraze despre ce vorbesc, de 
îndată ce tangoul se sfârşi, Lucia îi propuse: 

— Aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră între patru ochi. 

— Cu cea mai mare plăcere, domnişoară Lucia. Mai ales 
că şi eu voiam să vă rog acelaşi lucru. 

O conduse prin antreu şi prin camera în care se juca 
bridge în cabinetul său. Aici nu era nimeni. 

— Domnule Jurkowski, intră ea în subiect, aşezându-se 
în fotoliul pe care i-l oferise, am aflat astăzi că prin 
împrejurimi circulă nişte zvonuri aberante, precum că 
dumneavoastră aţi nutri faţă de mine sau eu faţă de 
dumneavoastră intenţii matrimoniale. 

Jurkowski o privi cu nelinişte şi întrebă: 

— De ce socotiți aceste zvonuri aberante? 

— Pur şi simplu pentru că se bazează pe nişte simple 
închipuiri. Pe închipuiri absurde. 

— Chiar dacă s-ar baza pe închipuiri, nu văd 
absurditatea lor. 

Lucia voia să-l scutească de un refuz şi de aceea scutură 
din cap. 

— Absurdul constă în aceea că atât dumneavoastră cât şi 
eu ştim foarte bine că nu suntem destinati unul altuia. 

— Eu nu cred deloc aşa ceva, ripostă el încruntându-şi 
sprâncenele. A 

— Sunt convinsă că aşa credeţi, spuse apăsat. In primul 
rând dumneavoastră sunteţi moşier. Aveţi nevoie de o soţie 
potrivită, care să se ocupe de gospodărie, care să conducă 
o casă întreagă. Eu sunt medic. După cum ştiţi am venit 
aici ca să muncesc pentru oameni. Habar nu am de 
gospodărie. Nu mă pricep la asta şi aş considera că îmi 
irosesc aptitudinile, pregătirea de specialitate dacă aş 
renunţa la munca de medic. Consider această muncă o 
chemare şi nu voi renunţa niciodată la ea. 

Jurkowski tăcu o clipă, apoi spuse aproape furios: 

— Dar cine v-a spus că eu aş pretinde să renunţaţi la 


ceva? Dar cine v-a spus că eu aş îndrăzni să vă impun să vă 
ocupați de gospodărie la Kowalewo?... Nu-mi doresc nimic 
mai mult decât să fiţi soţia mea şi nu intenţionez să vă 
impun nici o restricţie. Veţi putea face ce vă place. Dacă 
doriţi, vă construiesc aici la Kowalewo un dispensar mai 
mare decât celălalt. Spuneţi că nu suntem destinaţi unul 
altuia. Nu-i adevărat. De când v-am cunoscut mi-am dat 
seama că până acum nici una nu mi-a fost destinată, numai 
dumneavoastră. Bineînţeles, poate că nu merit o soţie ca 
dumneavoastră. Recunosc. În schimb ştiu că eu pot fi un 
soţ bun, că nu vă veţi înşela în privinţa mea. Fiindcă eu 
sunt convins de ceea ce spun, iar dacă spun că vă iubesc, 
atunci nu există nici o fărâmă de minciună în asta. 
Intenţionat nu m-am grăbit cu declaraţiile, fiindcă am vrut 
să mă puteţi cunoaşte, să vă faceţi o părere despre mine. 
În ceea ce priveşte gospodăria, slavă Domnului, mama 
trăieşte şi se ocupă personal de ea. Sora mea se vede că nu 
se va mai căsători, fiindcă nici nu prea are chef de asta. 
Intr-un cuvânt, gospodăria nu trebuie să vă preocupe. De 
aceea, domnişoară Lucia, vă întreb unde-i absurditatea? 
Unde-i aberaţia? Nu vă fie teamă, nu sunt un adolescent şi 
înainte de a vă spune toate acestea, m-am gândit şi am 
cântărit totul. 

Lucia negă cu o mişcate a capului. 

— Nu totul. Imi pare foarte rău că trebuie să v-o spun. 
Nu aţi luat în considerare sentimentele şi intenţiile mele. 
Nu sunt de acord cu ceea ce aţi spus despre 
dumneavoastră. Nu cred că aş putea fi o soţie potrivită 
pentru dumneavoastră. Asta-i una. În al doilea rând nu aş 
putea fi soţia dumneavoastră pentru că nu sunt liberă. 
Pentru ca am anumite obligaţii... 

— Şi nu puteţi scăpa de ele? 

— Nu vreau să scap. 

Jurkowski lăsă capul în jos. 

— Asta înseamnă că iubiţi pe cineva. 

— Da, răspunse scurt. 

Jurkowski tăcu vreme de un minut, apoi spuse încercând 
să zâmbească: 


— Într-adevăr, m-am aruncat înainte cu ochii închişi... 
Dar cine-şi putea închipui... Cum puteam eu să bănuiesc... 
Nu am auzit ca cineva de pe aici să manifeste asemenea 
intenţii, şi nu aţi fi plecat din Varşovia, dacă acolo... Vă cer 
scuze. Nu aş fi îndrăznit niciodată... dacă nu aş fi fost 
convins că sunteţi liberă. Vă rog foarte mult să mă iertati. 

În expresia feţei lui se vedea o îngrijorare sinceră şi 
tristeţe. După o tăcere mai îndelungată, ridică spre ea 
ochii în care străfulgera îndoiala. 

— Domnişoară... începu. Poate că în felul acesta vreţi să 
mă menajaţi? Ar fi pentru mine nespus de dureros dacă în 
schimbul sincerităţii şi sentimentelor mele, dumneavoastră 
aţi uza de un asemenea subterfugiu. Şi totuşi nu am 
observat ca cineva să încerce să vă obţină bunăvoința. Pe 
aici nu se poate ţine nimic în secret. Spuneţi-mi mai bine 
sincer şi simplu: nu-mi placi şi aştept altul mai bun. 

Lucia scutură din cap. 

— Bănuielile dumneavoastră sunt neîntemeiate. V-am 
spus adevărul. Într-adevăr, iubesc pe altul şi voi fi soţia lui. 

Jurkowski tăcu din nou şi stătea în faţa ei sprijinit de 
masă, cu privirile înfipte în pământ. 

— Aţi... aţi putea să-mi spuneţi numele lui? 

— Nu cred că ar fi necesar, spuse rece. 

— A, dacă e secret... observă cu ironie. 

— Nu-i nici un secret. Nu ţin însă să fac din aceasta un 
lucru public, pentru că este o chestiune a mea personală. 

— Dumneavoastră mă consideraţi un bârfitor? Intreb 
pentru mine şi numai pentru mine. 

— Ei, bine, pot să vă spun. Vorbeam de profesorul 
Wilczur. 

Jurkowski făcu ochii mari. 

— Cum se poate? 

Lucia se ridică. 

— Încă o secundă, o opri. Vreţi să spuneţi că-l iubiți pe 
profesor şi vreţi să deveniți soţia lui? 

— Da, domnule. Şi vă rog să încheiem aici discuţia. 

Când s-au întors în salon, oaspeţii tocmai erau invitaţi la 
masă. În sufragerie şi în camera de alături era zarvă. Ca de 


obicei prin părţile acestea, cina era opulentă. Stând însă 
alături de Lucia, gazda aproape că nu mânca nimic, în 
schimb bea mult şi era posomorât, încercând zadarnic să-şi 
ascundă starea de spirit. Lucrul acesta fusese sesizat de 
toţi fiindcă, mai ales doamnele, curioase, trăgeau cu ochiul 
spre el, apoi îşi treceau privirile asupra Luciei, bănuind 
vreo neînțelegere între ei. Pentru a salva situaţia, Lucia se 
străduia să fie veselă şi vioaie, discutând cu celălalt vecin 
al său. 

După cină îl întrebă din nou pe Wilczur dacă nu ar fi mai 
bine să plece acasă. Acum voia cu adevărat, dar Wilczur 
socotind în continuare că e vorba de un sacrificiu, refuză 
categoric. 

— Am cunoscut aici doi domni foarte interesanţi şi 
tăifăsuim excelent, o asigură el. Mâine e duminică aşa că 
ne mai putem permite câteva ore de distracţie. 

Orchestra cânta din nou, iar Lucia dansa fără o clipă de 
odihnă. În căutarea celor doi domni interesanţi, Wilczur 
intră în sufragerie, unde servitorii tocmai strângeau de pe 
masă. La capătul uneia dintre mese domnul Jurkowski 
stătea singur şi bea votcă. Lui Wilczur i se păru că nu-l 
recunoscuse, fiindcă îl măsurase cu o privire plină de ură. 
Trebuie să fi fost bine băut. Altfel, întotdeauna fusese 
foarte prietenos cu el. 

La scurt timp se întâlniră din nou într-unul dintre 
saloanele mici. Cum în salon, domnul Skirwon, celebru 
dansator de mazur, tocmai îşi etala măiestria, aici era 
pustiu. 

— A, domnul profesor. Ce bine că vă văd, spuse 
Jurkowski. Tocmai voiam să vă povestesc o întâmplare 
amuzantă. 

Părea lucid, dar unele dificultăţi de dicţie indicau un 
consum exagerat de alcool. Wilczur zâmbi înţelegător. 

— O ascult cu plăcere. Deşi vă mărturisesc că nu sunt un 
cunoscător al umorului. 

Jurkowski ridică un deget în sus. 

— O, stimate domnule profesor, acest umor îl veţi 
aprecia cu uşurinţă. Să te ţii cu mâinile de burtă. Vă spun, 


dragă domnule profesor, să te ţii cu mâinile de burtă. 

Wilczur se arătă curios. 

— Ascult, ascult. 

— Ei, închipuiţi-vă că am aici un paznic. Ţăran de 
treabă. Slujeşte de mult la mine. A slujit şi la tata. Să fie 
vreo patruzeci de ani de când e paznic. Şi-a crescut copiii, 
are şi nepoti. Acum vreo trei ani a rămas văduv, înţelegeţi? 
A rămas văduv. 

— Înţeleg, confirmă blând Wilczur. 

— Şi fiţi atent, totul ar fi fost în ordine, dar anul trecut i- 
a luat dracul minţile. Vine la mine, îmi sărută mâna şi-mi 
zice că vrea să se-nsoare. Fiţi atent: vrea să se-n-soa-re! 
Te-ai prostit, îi zic. Ce nevoie ai tu să te însori?... Stai la 
fata ta, nu ai nevoie de muiere. Eşti un hodorog bătrân. Şi 
cu cine vrei să te însori?... Păi, zice, cu Malgoska a lui 
Lawonczuk. lar Lawonczuk ăsta, trebuie să ştiţi, e sărac 
lipit pământului. Are vreo patru, cinci jugăre de pământ şi 
o droaie de copii. Mor de foame. Malgoska asta nu era însă 
urâtă. De multe ori o lua mama la lucru în grădină şi am 
observat că nu-i urâtă. Numai că era neîngrijită şi 
flămânzită... Ei, şi s-au luat. Le-am dat o vacă şi mă 
gândesc: ia să vedem ce-o să iasă din asta?... Şi n-am 
aşteptat mult. Mă uit şi văd că argaţii şi fetele râd de se 
prăpădesc şi-l arată cu degetul pe paznic. Până la urmă 
vine el la mine. Mă roagă să-l fac paznic de noapte. Am 
început să-l întreb de ce? El îmi cade la picioare. Nu mai 
pot s-o scot la capăt, zice. Dacă domnia-ta nu mă salvezi, 
mă prăpădesc. Am început să-l descos. Şi ce aflu? Cum s-a 
întremat puţin, nevastă-sa a început să-şi facă de cap. El 
pe câmp iar ea cu argaţii. Ştiţi ce i-am spus? 

— De unde să ştiu? Wilczur ridică din umeri. 

— l-am spus aşa: Totu-i în ordine, prostule. Dar ce-ai 
crezut tu că o femeie tânără nu trebuie să trăiască? O să se 
uite toată viaţa la tine, ghiujule, şi n-o să mai vadă lumea 
din jur? Ai vrut să te însori, trebuia să te însori cu o babă 
ca tine. Nu cu o fată tânără. Aşa-i legea: tânărul la tânăr 
trage. Dacă ai fost prost, suferi... Aşa i-am spus. Ha... ha... 
ha... 


ÎI prinse pe profesor de nasture şi apropiindu-şi faţa de 
faţa lui, întrebă insistent: 

— Am avut dreptate sau nu?... Ce ziceţi, domnule 
profesor? Am avut dreptate sau nu?... 

Wilczur păli. inţelesese aluzia de pe la jumătatea 
povestirii lui Jurkowski. La început s-a simţit dureros 
afectat, pe urmă s-a simţit ruşinat pentru omul care în 
propria-i casă îşi permite să-şi jignească atât de ordinar 
oaspeţii. Acum îşi dădea seama că atât starea de ebrietate, 
cât şi agresivitatea lui trebuiau să aibă o cauză serioasă. 
Probabil că Jurkowski i-a cerut Luciei mâna şi fiind refuzat 
a suferit o deziluzie, care l-a împins spre acest act contrar 
nu numai ospitalităţii, dar şi simplei bune-cuviinţe. 

— Ei, domnule profesor, fac pariu pe o pereche de cai cu 
brişcă cu tot că şi dumneavoastră i-aţi fi spus acelaşi lucru. 
Nu-i aşa? Sunteţi medic şi înţelegeţi ce cere un organism 
când e tânăr şi ce nu poate oferi când e bătrân. 

Pentru că Jurkowski îl ţinea strâns de nasture, şi nu se 
putea lupta cu el, Wilczur îl privi liniştit şi spuse: 

— Dumneavoastră  simplificaţi prea mult lucrurile, 
socotind căsătoria exclusiv o problemă a organismului. 

— Dar şi a organismului, se încăpăţâna Jurkowski. 
Spuneţi-mi ce trebuia să facă Malgoska aceea. Veţi spune 
că e imorală. De acord şi cu asta. Dar dacă ar fi fost mai 
morală, ce ar fi făcut?... Poftim?... Păi, l-ar fi părăsit. L-ar fi 
lăsat dracului şi ar fi plecat cu altul. Dar dacă ar fi fost 
neprihănită ca un crin, atunci ar fi rămas cu el şi ar fi 
suferit până la sfârşitul vieţii. Aceasta-i legea, profesore. Şi 
nimeni n-o poate schimba. Asta e! 

Wilczur îşi stăpânea cu greu nervii. Aluzia era mai 
dureroasă decât îşi putea închipui autorul ei. Amintirea 
Beatei şi fuga ei reînviaseră cu toată violenţa. Şi deodată 
se simţi nespus de bătrân, obosit şi sătul de viaţă. Nu-i 
reproşa nimic lui Jurkowski. Îl înţelegea. Acum visa un 
singur lucru: să plece cât mai repede de aici. Folosindu-se 
de afluenţa oaspeţilor în salonaş, scăpă de gazdă şi porni 
în căutarea Luciei. O găsi în salon. Dansa. Trecu mai bine 
de o oră până reuşi să schimbe cu ea câteva cuvinte. 


— Cum te distrezi? o întrebă. 

Îl privi neliniştită. 

— Ce aveţi? 

— Ah, nimic, bagateliză el. Mă simt puţin cam obosit. M- 
am dezobişnuit de marile petreceri, de înghesuială, de 
zgomot. 

— Atunci poate plecăm acasă? îi propuse ea. 

— Dacă nu o să-ţi pară rău... 

— Nici vorbă, îl întrerupse. Imediat cer să cheme 
trăsura. 

Doamna Jurkowski a încercat să-i oprească, dar în cele 
din urmă renunţă. Nici nu au aşteptat prea mult trăsura. 

Afară ploua. Şezând în brişca descoperită, cu glugile pe 
cap, nu aveau chef de vorbă. Au străbătut aproape tot 
drumul în tăcere. Fiecare îşi măcina gândurile lui. Lucia îşi 
reamintea declaraţiile lui Jurkowski. Ştia că a procedat 
corect. Îl considera un om drăguţ şi de treabă. În nici un 
caz însă, chiar dacă nu ar fi fost îndrăgostită de Wilczur, 
nu ar fi devenit soţia acestui tânăr. Nu numai pentru că nu- 
i convenea ca tip, ci şi pentru că era convinsă de 
valabilitatea propriilor argumente. Oamenii ar trebui să se 
căsătorească în sferele cărora le aparţin. Ar trebui să se 
căsătorească în aşa fel încât preocuparea unuia să fie şi 
preocuparea celuilalt. El însă nu putea avea habar de 
munca ei, iar ea de-a lui. Pur şi simplu nu ar găsi un limbaj 
comun. Ar fi ca doi străini condamnaţi să convieţuiască 
împreună. De pildă cu un Kolski, cu toate că nu-l iubea, cu 
toate că adeseori punctele lor de vedere erau diametral 
opuse, avea întotdeauna ce discuta, nu numai pentru că 
era medic, ci şi pentru că a crescut şi a muncit în oraş, 
pentru că amândoi dispuneau de noţiuni, de reprezentări, 
de gusturi, de obiceiuri provenite din acelaşi mediu, din 
acelaşi gen de cultură. Nu se mai văzuseră de atâtea luni. 
Îi despărţise o distanţă atât de mare şi chiar un alt mod de 
viaţă. Cu toate acestea corespondau intens şi în fiecare 
scrisoare aveau ce să-şi spună. 

Dar cu profesorul, de exemplu? Putea să se plictisească 
cu el? Era convinsă că-i înţelege fiecare privire, fiecare 


mişcare. Şi i se părea că şi el se simte apropiat de ea, că îi 
cunoaşte toate tainele. Sunt împreună de atâta timp şi 
fiecare discuţie cu el este o încântare. 

Privind în viitor, într-un viitor alături de acest om, nu 
întrevedea nici un nor. Nu se îndoia că va fi fericită. Poate 
că undeva în adâncul conştiinţei sale se auzea pentru o 
clipă părerea de rău că acest viitor nu va fi bogat în 
distracţii de tipul celor de astăzi, dar imediat venea 
reflecţia lucidă că doar este capabilă de sacrificii atât de 
mărunte ca renunţarea la dans. 

Când au ajuns în faţa cerdacului, era întuneric de-a 
binelea. Wilczur aprinse lampa în tindă şi zări primul o 
hârtie împăturită, sprijinită de călimara de pe masă. 

— Ce-i asta? O telegramă? întrebă luând hârtia în mână. 

Într-adevăr, era o telegramă adresată Luciei. Lucia se 
apropie de lampă şi o deschise. Se uită la semnătură. 
Telegrama era de la Kolski. În timp ce Wilczur intră în 
salonul bolnavilor, ea începu să citească: 


„Mă adresez dumitale cu o mare rugăminte în numele 
doamnei profesor Dobraniecka. Soţului ei i s-a depistat un 
neoplasm cerebral periculos. Situaţia e disperată. Şanse 
minime la operaţie. Intervenţia e dificilă şi complicată. 
Dobraniecki nu o acceptă fiind convins că nu poate reuşi. A 
declarat că acceptă numai dacă o face profesorul 
Wilczur...” 


Lucia îşi şterse fruntea cu mâna. Nu putea să-şi creadă 
ochilor. 


„Doamna Dobraniecka te imploră, iar eu mă alătur 
acestei rugăminţi, să-l determini pe profesorul Wilczur să 
nu refuze ajutorarea unui muribund. Ştie că nu are dreptul 
să-l roage aşa ceva. Că nu merită această bunăvoință şi că 
profesorul Wilczur îi consideră duşmani. De aceea ţi se 
adresează dumitale prin mine. Avem credinţa că nu ne vei 
refuza. Aşteptăm răspunsul telegrafic. 

Kolski.” 


Lucia mototoli hârtia în mână. Ştirea căzuse asupra ei ca 
un trăsnet. Câtă bucurie şi câtă mândrie îi umpleau 
gândurile. lată că destinul însuşi se răzbuna pe aceşti 
oameni răi în modul cel mai crud, iată că fatum-ul i-a pus 
în situaţia de a căuta ajutor şi salvare la omul pe care l-au 
nedreptăţit atât de cumplit. N 

— Ah, ticăloşii! De trei ori ticăloşi! se gândea. li spuneau 
în batjocură vraci. Răspândeau infamii despre el. 
Susţineau că ar trebui să se lase de chirurgie. Iar acum, 
când îl ameninţă moartea, se gudură ca nişte căţei 
cerşindu-i ajutorul! 

Profesorul intră în tindă. Instinctiv, Lucia îl prinse de 
mână. Wilczur o privi mirat. În ochii ei strălucea triumful, 
obrajii îi erau puternic îmbujoraţi. 

Respira repede. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă. Eşti atât de tulburată... 

— Da! Da. S-a întâmplat. S-a întâmplat ceva care 
dovedeşte că mai există totuşi dreptate. Ascultaţi. 

Întinse hârtia mototolită şi începu să citească telegrama 
cu vocea sugrumată. Wilczur asculta tot mai uimit. Când 
Lucia sfârşi, o vreme tăcură amândoi. Profesorul privea în 
pământ. Pe chipul lui se întipărise o mare tristeţe. În cele 
din urmă ridică privirile şi spuse încet: 

— Dumnezeu mi-e martor. Nu pot... Cum să... Neoplasm 
cerebral... Şi cu o mână ca asta... 

Întinse mâna stângă, care se vede că sub influenţa ştirii 
neaşteptate tremura mai rău decât de obicei. 

— Ce să fac eu cu mâna asta?... E imposibil. 

— Dar neruşinarea, izbucni Lucia, neruşinarea acelor 
târâtoare ordinare! După tot ce v-au făcut mai îndrăznesc! 
... Oameni fără obraz! 

Wilczur nu răspunse nimic. Îşi încrucişa mâinile la spate 
păşind greoi dintr-un colţ în altul. 

— Am să-i scriu lui Kolski că mă mir cum a putut să-şi 
asume această mijlocire. Şi să mă roage şi pe mine. 

Wilczur se opri în faţa ei. 

— Nu-i poţi reproşa aşa ceva, domnişoară Lucia. Nu ai 


dreptul să uiţi că el este în primul rând medic. Şi ca medic 
e obligat să nu omită nici o măsură, dar absolut nici o 
măsură care ar putea salva pacientul. 

— Chiar şi atunci când pacientul este un criminal? 
întrebă iritată. 

Wilczur o privi cu gravitate în ochi. 

— Chiar şi atunci. Chiar şi atunci, domnişoară. 

Din nou se lăsă liniştea. 

— Trimite-i o telegramă, spuse Wilczur. Scrie-i că nu 
pot. Că nu pot folosi o mână... Telegrama trebuie trimisă 
dimineaţă devreme. Ei aşteaptă răspunsul... Şi acum 
noapte bună, Lucia. Îţi doresc un somn liniştit. 

Lucia îi strânse mâna între palmele sale. 

Când s-a închis uşa în urma lui, a rămas multă vreme 
nemişcată. Cât de mult îl admira pe acest om. Doar ştia 
foarte bine că trebuia să nutrească pentru Dobraniecki 
dacă nu o dorinţă de răzbunare, dacă nu ură, în orice caz 
cea mai profundă repulsie, cel mai îndreptăţit dispreţ. L-au 
nedreptăţit în modul cel mai josnic, apelând la cele mai 
mârşave mijloace de luptă. I-au întinat bunul renume, l-au 
jefuit de avere, l-au silit să-şi părăsească funcţia, să plece 
din Varşovia. Nu. Ea nu ar avea pentru ei nici un pic de 
milă. Nu ar reuşi să uite nici pentru o clipă nedreptăţile 
îndurate, aşa cum ştia că şi Wilczur le ţine minte. Şi, totuşi 
când i-a refuzat, el a trebuit să-l invoce pe Dumnezeu ca 
martor al sincerităţii sale. 

În această clipă Lucia trebui să-şi înăbuşe sentimentul 
de bucurie că acea nefericită întâmplare, care îi producea 
atâta durere, îl împiedica să-l salveze pe acel netrebnic. 

Profesorul spunea că şi un criminal trebuie salvat. Da. 
Da. Există însă crime care exclud mila. 

Multă vreme Lucia nu a putut adormi, frământată de 
această întâmplare. Se gândea la textul telegramei pe care 
avea să o trimită a doua zi. Voia să o redacteze în cuvinte 
usturătoare, aspre, dar după ce se mai gândi ajunse la 
concluzia că nu ar fi loial faţă de Wilczur. 

A doua zi dimineaţă se hotări să ducă telegrama la 
Radoliszki. Când ieşea din dispensar întâlni un călăreț 


trimis din Kowalewo. Aducea o scrisoare de la tânărul 
boier. Lucia constată cu uimire că pe plic nu figura numele 
ei, ci al profesorului. Era intrigată. Ce putea să-i scrie 
Jurkowski lui Wilczur?... Îi înmână scrisoarea fără să 
întrebe ce conţine. Wilczur deschise plicul în tăcere, citi şi 
văzând-o pe Lucia aşteptând, socoti potrivit să-i explice: 

— A, nu-i nimic, domnişoară. O nimica toată. Am 
discutat ieri despre o chestiune pe care domnul Jurkowski 
a considerat-o atât de importantă încât mi-a trimis nişte 
informaţii suplimentare. 

În realitate scrisoarea suna astfel: 


„Stimate Domnule Profesor. 

Ieri am cam exagerat cu alcoolul şi nu am fost pe deplin 
lucid. Mi se pare că mi-am permis să vă povestesc nişte 
anecdote indecente. Imi dau seama că nu am nici o 
justificare. Totuşi, vă rog foarte mult să mă scuzati, îmi 
exprim profundul regret şi vă rog, Domnule Profesor, să nu 
păstraţi resentimente faţă de mine. Cu cel mai profund 
respect, Wincenty Jurkowski.” 


Capitolul XV 


Când profesorul Dobraniecki a fost adus în spital, tot 
coridorul „B” de la etajul întâi a fost eliberat de pacienţi, 
pentru a asigura bolnavului o linişte absolută. Medicul 
care intra la el, ca şi restul personalului trebuia să încalţe 
papuci din pâslă şi să vorbească în şoaptă. 

În ultima cameră, în care a fost instalat Dobraniecki, 
perdelele acopereau ferestrele şi înăuntru domnea 
semiîntunericul. Bolnavul nu suporta lumina şi nici 
sunetele mai puternice. Şi într-un caz şi în altul avea dureri 
mari de cap, dureri care nu încetau nici la cele mai 
puternice doze de pantopon sau de morfină. Medicii 
vegheau zi şi noapte la căpătâiul lui. În afară de ei, ore în 
şir stătea aici şi soţia profesorului. 

De îndată ce se depărta, bolnavul începea să o cheme 
înapoi. Starea lui se înrăutăţea brusc, pulsul slăbea, 
durerile creşteau în intensitate, pe obraji îi curgeau şiroaie 
de lacrimi, încât trebuiau mereu şterse. Şi deodată pe 
chipul lui îşi făcea apariţia o expresie de uşurare. Auzul lui 
neînchipuit de ascuţit îi recunoştea paşii din coridor, pe 
care, nu-i auzea încă nimeni. Când se aşeza lângă patul lui, 
Dobraniecki îi lua mâna, închidea ochii şi ori tăcea ore în 
şir ori îi şoptea cuvinte duioase, spunându-i că o iubeşte, 
că e frumoasă, că pentru ea a trăit, că nu-i va fi deloc greu 
să se despartă de lume, dar că pe ea nu poate şi nu vrea să 
o părăsească. 

Uneori, şi asta cel mai des se întâmpla noaptea, îşi 
pierdea cunoştinţa. Atunci avea convulsii, urmate de 
vărsături şi de dureri cumplite, şi începea să delireze. 

Doamna Nina era disperată. Nici una dintre vechile ei 
cunoştinţe nu o mai recunoştea. Nefardată, pieptănată 
neglijent, cu cearcăne mari sub ochi, umbla ca o dementă. 
Pe cât înainte arăta uimitor de tânără, pe atât de brusc 
îmbătrânise acum. 

— Uitaţi-vă cum suferă, spuneau toţi. Asta înseamnă 
dragoste. 


Se înşelau. Doamna Nina suferea din alte motive. 
Cunoştea urmările implacabile ale morţii soţului ei. De la 
preluarea conducerii spitalului, după retragerea lui 
Wilczur, situaţia lor materială se îndreptase simţitor, dar 
nu reuşiseră să-şi plătească nici măcar o mică parte din 
datorii. Moartea soţului echivala pentru doamna Nina cu 
mizeria totală, după care trebuia să vină pierderea poziţiei 
în societate, a confortului, a garderobei, a însemnătăţii, a 
frumuseţii şi a succesului. Datorită unor cheltuieli 
nelimitate şi multor sacrificii îşi menținea frumuseţea care 
o făcuse celebră în tinereţe. Acum, când se uita în oglindă, 
o cuprindea disperarea. Înţelegea bine că nu va mai putea 
începe o nouă viaţă. Că odată cu moartea lui Jerzy, cariera 
ei s-ar curma parcă tăiată de un cuţit. Putea să se bucure 
de succes la bărbaţi atâta vreme cât era îngrijită, elegantă 
şi frecventa înalta societate etalându-şi farmecele. Nici un 
bărbat nu se va uita la o femeie săracă, prost îmbrăcată şi 
chinuită. 

Şi atunci când îi spunea soţului pe un ton pasional şi 
poruncitor: Trebuie să trăieşti!... Ai să trăieşti!... însemna 
de fapt: Eu vreau să trăiesc, iar moartea ta este şi moartea 
mea. 

Au fost aduşi pe cheltuiala spitalului cei mai renumiţi 
specialişti din ţară şi din străinătate. Tot la câteva zile, în 
jurul patului lui  Dobraniecki aveau loc îndelungi 
consulturi. 

Şi nimeni nu-i dădea speranţe. Nu-i putea da. 
Excrescenţa sub ţeastă creştea încet, dar continuu, 
apăsând asupra creierului. Sfârşitul era doar o chestiune 
de timp. Ultimul consult a opinat că din cauza 
ramificaţiilor neoplasmului, intervenţia chirurgicală este 
aproape imposibilă. Celebrul medic american Colleman, 
care şi-a întrerupt concediul pe Riviera grăbindu-se să 
ajungă la patul colegului bolnav i-a spus lui Dobraniecki, 
când acesta i-a cerut să-i spună adevărul curat. 

— Nu m-aş angaja să fac această operaţie pentru că nu-i 
văd raţiunea. 

Dobraniecki şopti: 


— Eu sunt de mult de aceeaşi părere... O şansă la o sută. 

— Una la o sută de mii, îl corectă Colleman. 

Auzind această opinie, în aceeaşi după-amiază doamna 
Dobraniecka luă hotărârea: dacă există o şansă la o sută 
de mii, operaţia trebuie încercată. Atâta l-a rugat pe 
Colleman până când acesta a căzut de acord. 

— Sunt absolut convins că operaţia nu va reuşi. Am 
grăbi doar cu o săptămână sau cu zece zile moartea 
bolnavului. Dar dacă dumneavoastră doriţi categoric acest 
lucru, pot să încerc. Mă îndoiesc însă că profesorul 
Dobraniecki va fi de acord. El cunoaşte excelent situaţia şi 
este un chirurg prea bun ca să nu înţeleagă că aici 
bisturiul nu mai are ce face. 

Americanul nu se înşela. 

Totul era pregătit. Sala de operaţii era gata când 
doamna Nina a început să-şi roage soţul să accepte 
intervenţia chirurgicală. 

Dobraniecki a refuzat imediat şi categoric. 

N-au fost de ajutor nici insistenţele, nici rugăminţile ei. 
Dimpotrivă. În cele din urmă bolnavul s-a enervat şi a 
întrebat-o cu amărăciune: 

— Vrei să-mi iei şi ultimele zile de viaţă?... 

— Jerzy! 

— Ai obosit să stai la căpătâiul meu şi vrei să scapi de 
mine? 

Fireşte, în felul acesta i-a închis gura. A tăcut. Şedea 
lângă patul lui zdrobită şi resemnată. Bolnavul a avut o 
noapte liniştită. Dimineaţa, când Nina a venit din nou, a 
întrebat-o: 

— Profesorul Colleman a plecat? 

Nina se învioră. 

— Da, dar se opreşte la Viena. Putem să-l chemăm 
printr-o telegramă. 

— O, nu, nu. 

Şi după o pauză adăugă: 

— Există un singur om pe lume care poate că ar reuşi să 
mă salveze... El însă ar prefera mai degrabă să mă ucidă... 

— La cine te gândeşti, Jerzy? 


Nina deschise larg ochii. 

— La Wilczur, şopti Dobraniecki. 

Inima i se strânse. Spusese adevărul. De la Wilczur nu 
putea aştepta ajutor. Deşi înţelegea foarte bine, deşi era 
convinsă că nu există pe lume comori cu care i-ar putea 
câştiga bunăvoința, se agăţă cu amândouă mâinile de 
această speranţă. 

— Jerzy, ai fi de acord cu operaţia dacă ar face-o el? 

— Da, răspunse după o clipă de ezitare. Dar vorbim în 
zadar. 

Era agitată şi plină de încordare. 

— Poate că ar merita încercat? Poate că acceptă? 

— Nu acceptă. 

Nina se agăţase însă de acest gând. Nu putea scăpa de 
el şi de îndată ce ieşi din cameră îl întrebă pe primul 
infirmier întâlnit: 

— Doctorul Kolski e în spital? 

— E sus, în sala de operaţii. 

— Cum se termină operaţia, te rog să-l chemi jos. Îl 
aştept în cabinetul lui. 

Kolski ascultă proiectul Ninei cu cea mai mare uimire. 
Nici el nu credea că Wilczur va fi de acord să-l opereze pe 
Dobraniecki. Nu credea nici că va veni la Varşovia. 

— Şi totuşi, scrieţi-i, insistă ea. Trimiteţi-i o telegramă. 
Eu nu pot. Mă înţelegeţi. Nu e vorba de mândria mea, dar 
ştiu că telegrama mea o aruncă fără s-o citească. Doar 
tinea la dumneavoastră. 

Kolski scutură din cap. 

— Nici rugămintea mea nu ajută la nimic. 

— Atunci scrieţi-i doctoriţei Kanska. El o iubeşte. Poate 
că va ceda rugăminţilor ei. Spuneaţi că are o inimă atât de 
bună. Aici e vorba de milă. De milă pentru un muribund. 
Nu mă puteţi refuza! 

După o îndelungată ezitare, Kolski acceptă, cu toate că 
ştia că în felul acesta şi-o va îndepărta pe Lucia. Au 
redactat împreună o telegramă lungă. 

Acum aşteptau răspunsul. Doamna Nina ieşea mereu din 
camera soţului ca să întrebe dacă doctorul Kolski nu a 


primit vreo ştire. Telegrama a sosit pe la prânz. Kolski a 
deschis-o şi a citit-o cu voce tare: 

„Profesorul Wilczur suferă de pareză a mâinii stângi. Din 
această cauză nu-şi poate asuma operaţia. Lucia.” 

Nina căzu neputincioasă în fotoliu. 

— Doamne, doamne!... 

Deodată sări în picioare. 

— Nu-i adevărat! Nu poate fi adevărat! Acesta e un 
subterfugiu. Nu cred. 

Luă telegrama şi scuturând-o vorbea cu febrilitate: 

— E clar, că e un subterfugiu. El nu are inimă, Doamne! 
Ce-i de făcut? Sfătuiţi-mă cum să-l înduplec?!... Cu 
siguranţă e sănătos şi se bucură că duşmanul lui e pe 
moarte. Chestiunea cu mâna e o invenţie ocazională. 

Kolski scutură din cap. 

— Nu cred. Domnişoara Lucia nu ar apela la asemenea 
soluţii. Şi nici profesorul nu ar avea motive. Puteau să 
scrie că nu are timp. 

— Atunci ce este? Spuneţi-mi, ce este? 

Kolski ridică din umeri. 

— Cred că acesta-i adevărul. 

Doamna Nina începu să plângă. Kolski îi privi părul 
răvăşit, faţa înroşită şi pleoapele umflate de plâns. Era 
respingătoare. Respingătoare şi inconsecventă. Ani în şir 
şi-a înşelat şi şi-a minţit soţul, iar acum este disperată de 
parcă ar fi fost cea mai fidelă soţie. De parcă l-ar fi iubit 
mai mult decât orice pe lume. Poate că de aceea s-a 
înfiripat în Kolski un sentiment de compătimire. Personal 
era convins că viaţa lui Dobraniecki nu poate fi salvată. 
Împărtăşea opinia lui Colleman că aici putea fi vorba de o 
şansă la o sută de mii. Şi totuşi... Şi totuşi a văzut atâţia 
pacienţi în situații similare.  Bisturiul fermecat al 
profesorului Wilczur reuşea să găsească printre cele o sută 
de mii de şanse pe cea fericită. 

Mai citi o dată telegrama. 

— Pareză a mâinii, se gândi. Pareză, prin urmare nu e 
paralizie totală... Şi apoi la această operaţie e neapărată 
nevoie să folosească ambele mâini?... Trepanaţia şi aşa o 


face asistentul. E un fleac. Importantă e extirparea 
neoplasmului. În acest caz ajunge o singură mână. Sunt de- 
ajuns numai indicaţiile lui. 

Kolski ştia din experienţă că Wilczur poseda un instinct 
uimitor de a se orienta numaidecât în câmpul de operaţie. 
Un instinct infailibil. O excrescenţă ramificată şi nespus de 
complicată părea pentru el ceva demult cunoscut... 

— Doamnă, se adresă Ninei, care încetă numaidecât să 
plângă aşteptând parcă o speranţă, cred că şi în cazul unei 
pareze a mâinii, profesorul Wilczur ar putea face operaţia. 

— Ar putea?... O, Doamne! Sigur ar putea? 

— Sigur. Fireşte, mai greu. Dar nu imposibil. 

— Dar se va lăsa convins? 

Kolski ridică uşor din umeri. 

— E chirurg şi ştie bine că ajutat de asistenţi, mai cu 
seamă de asistenţi care îl cunosc demult şi au făcut cu el 
atâtea operaţii, poate realiza această intervenţie. 

— Dar cum să-l silim? 

— De silit nici nu poate fi vorba. Nu rămâne decât să fie 
rugat. 

— Atunci să trimitem cât mai repede altă telegramă. 

Kolski scutură din cap. 

— Mă îndoiesc că va da rezultate. N 

— Atunci ce-i de făcut? Ce-i de făcut?... Işi strângea 
convulsiv degetele. 

Kolski spuse după o lungă meditatie: 

— Din câte îl ştiu pe profesorul Wilczur şi din câte pot 
bănui, cel mai bine aţi face... dacă v-aţi duce personal la el. 
Dacă reuşiți să-l impresionați, dacă reuşiți să-i obţineţi 
iertarea... poate că va accepta. Fireşte, nu avem nici o 
certitudine. 

Doamna Nina sări în picioare. 

— Dar mai e timp? Să ajung până acolo şi să mă întorc 
cu el? Nu va fi prea târziu? 

Kolski desfăcu braţele. 

— Nimeni nu vă poate da asigurări. 

— Da, da. Se mişca agitată. Nu putem pierde nici un 
minut. Nu iau nimic cu mine. Plec aşa cum sunt. Mi-e 


totuna. Aflaţi când am primul tren. 

— Cred că aţi face mai bine să luaţi avionul. Mergeţi cu 
avionul până la Vilnius, iar la Vilnius luaţi o maşină, pe 
care o puteţi comanda din Varşovia, şi de la aeroport 
mergeţi direct la Radoliszki. Veţi ajunge mult mai repede 
decât cu trenul. Dus-întors veţi face mai puţin de o zi şi 
jumătate. Exact, treizeci şi opt de ore, inclusiv două ore de 
stat acolo. 

— Cât sunteţi de bun, se miră ea. Aţi şi controlat şi 
calculat totul! 

Kolski nu răspunse nimic. Făcuse calculul acesta de 
multe ori. De atâtea ori, de câte ori se aştepta ca Lucia să-i 
permită să-i facă o scurtă vizită. 

Doamna Nina nu mai era mirată că el cunoştea şi ora 
decolării avionului şi a sosirii la Vilnius, că ştia cum să 
comande un automobil. 

— Ce bine e că dumneavoastră ştiţi totul! Singură nu m- 
aş fi descurcat. Sunt năucită. 

Deodată îl prinse de mână. 

— Domnule Janek! Domnule Janek, veniţi cu mine! 

Kolski păli uşor. 

— Asta e imposibil, răspunse. Nu pot pleca acum. 

— De ce? 

— Spitalul e plin. Colegii sunt sfârşiţi. Nu pot. 

— Ah, ce mă priveşte pe mine spitalul! se revoltă 
doamna Nina. Vorbesc numaidecât cu Rancewicz şi veţi fi 
liber. 

Kolski făcu o grimasă. 

— Nu e vorba de doctorul Rancewicz şi de permisiunea 
lui, ci de faptul că nu se cuvine să-mi oblig colegii la o 
muncă suplimentară fiindcă eu am chef să fac o plimbare 
până în ţinuturile acelea. 

Îl privi cu reproş. 

— Dumneavoastră numiţi plimbare o călătorie în scopul 
salvării şefului dumneavoastră? 

Kolski lăsă capul şi tācu. In realitate nu voia să o 
însoţească pe Nina din cu totul alte motive. Ştia cât o 
detesta Lucia. Credea că pe baza propriilor lui scrisori îl 


putea bănui de relaţii mai apropiate cu Dobraniecka. Dacă 
şi-ar face apariţia acolo împreună cu ea, i-ar întări 
convingerea că bănuielile sunt întemeiate. Mai mult, faţă 
de Lucia şi faţă de Wilczur ar apărea ca aliat al lui 
Dobraniecki. Şi nu voia acest lucru. Numai faptul că a 
semnat telegrama către Lucia a fost un mare sacrificiu din 
partea lui. S-a convins din telegrama Luciei. Din telegrama 
aceea seacă, la obiect, impersonală. Lui nu i-a adresat nici 
un cuvânt. Nici măcar salutări. 

— Vă poate însoţi şi secretarul profesorului, spuse el. 

Nina scutură din cap. 

— Nu, nu. Dumneavoastră trebuie să mergeţi. Nu e 
vorba numai de însoţire. 

— Dar despre ce mai e vorba? 

— Dumneavoastră sunteți în relaţii bune cu ei. 
Insistenţele dumneavoastră vor fi mai eficiente decât ale 
mele. 

— Nu sunt deloc convins. 

— Dar nu trebuie omis nimic ce ar putea contribui la 
înduplecarea lui Wilczur ca să accepte. Trebuie să mergeţi. 
Nu-mi sunteţi îndatorat cu nimic şi nu de aceea vă rog. Aici 
nu e vorba de mine, ci de soţul meu. 

Ajunse la concluzia că nu se mai putea împotrivi. 

— În acest caz, spuse, în jumătate de oră trebuie să fim 
la aeroport. De acolo trimitem telegrama. 

— Vă mulţumesc. Îi întinse mâna şi în ochii ei apărură 
iar lacrimi. 


În mai puţin de o oră după această discuţie amândoi 
erau în avionul care se desprinse uşor de pământ. Era o zi 
tipică de toamnă. Deasupra aeroportului atârnau nori 
negri. Cernea o ploaie măruntă şi deasă. Avionul descrise 
un cerc mare şi ridicându-se tot mai sus se cufundă în 
stratul gros de nori. Înăuntru era semiîntuneric. După 
câteva minute însă interiorul se umplu deodată de lumină. 
Deasupra zăriră soarele pe cerul senin şi curat, iar 
dedesubt o mare încremenită de măguri şi movile albe şi 
pufoase, o mare neţărmurită, pe care singura pată 


întunecată era umbra lor, umbra avionului. 

În vremea aceasta, la dispensar nimeni nu se aştepta la 
oaspeţi. Pacienţi erau puţini fiindcă de dimineaţă ploua 
atât de des încât nici Jemiol nu se încumetase să-şi facă 
drumul obişnuit până în orăşel. Blestema pe sub mustață şi 
umbla posomorât, dar nimeni nu încerca să-l înveselească, 
fiindcă Donka trebuia să aibă grijă de bolnavi, Lucia era 
ocupată cu gândurile ei, iar Wilczur nu trăda nici el vreo 
intenţie de a discuta. Stătea în camera lui şi citea. 

Imediat după cină, se culcă invocând oboseala. Jemiol îi 
urmă exemplul. Lucia mai trecu o dată pe la bolnavi, făcu 
ordine în ambulatoriu şi se apucă de contabilitate. Ca de 
obicei închisese uşa din faţă. La vremea asta nimeni sau 
foarte rar se întâmpla să mai vină cineva la dispensar. 

În curând însă lăsă totul şi căzu pe gânduri. Nu-i putea 
ieşi din minte apatia lui Wilczur. Ce-i drept, astăzi nimeni 
nu se remarcase prin bună dispoziţie, dar profesorul 
rareori era atât de abătut. Numai la Varşovia îl mai văzuse 
într-o stare asemănătoare. Probabil că retrăise nişte 
amintiri dureroase. Era îndoielnic însă că ar fi fost 
împrospătate de telegrama de ieri. Intuiţia îi spunea Luciei 
că mai degrabă era vorba de balul din Kowalewo. Pentru 
ea, în pofida discuţiei neplăcute cu domnul Jurkowski, 
balul acesta va rămâne o amintire agreabilă. 

Înţelegea însă că Wilczur îl apreciază cu totul altfel, în 
timp ce dansa simţea clar dezaprobarea lui. Nu era o 
blamare sau condamnare, ci un fel de nemulţumire. Poate 
că dansând procedase greşit. Poate că nici nu trebuia să-l 
determine să accepte această vizită?... 

Nu-şi putea însă reproşa acest lucru. Atât de puţine 
plăceri are aici. A renunţat la atâtea distracţii, încât are 
dreptul să se aştepte de la el la puţină înţelegere, dacă o 
dată, o singură dată după atâtea luni, a vrut şi ea să se 
distreze. 

Gândurile acestea o deprimau şi o întristau. Se ridică. 
Hotări să lase contabilitatea pentru a doua zi şi începu să- 
şi aranjeze hârtiile în sertar. 

Tocmai atunci în fereastră se proiectă un fascicol 


strident de lumină electrică. Dinspre moară se apropia un 
automobil. 

— Ce poate fi? se miră Lucia. 

Prin şopotul de ploaie străbătea clar huruitul motorului. 
Automobilul se opri în faţa cerdacului şi o clipă mai târziu 
se auzi o bătaie în uşă. Cum în tindă era întuneric, Lucia 
luă lampa din ambulatoriu şi ţinând-o în mână, deschise 
uşa. 

În prima clipă nu o recunoscu pe Dobraniecka şi întrebă: 

— Aţi adus vreun bolnav? 

— Înseamnă că m-am schimbat foarte mult, se auzi 
răspunsul. Sunt Dobraniecka. 

Lucia făcu un pas înapoi. Sângele îi zvâcni în obraji, 
înainte de a putea spune ceva îl zări în spatele doamnei 
Dobraniecka pe Kolski. Se stăpâni. 

— Poftiţi! Vă rog să intraţi. 

Aşeză lampa pe masă şi rămase alături, dreaptă, cu 
maxilarele încleştate. Apariţia acestei femei aici însemna 
un adevărat cinism şi trezise în Lucia un val de ură, tot 
atât de puternic ca şi cel de mai înainte. 

Doamna Nina se apropie de ea şi îi întinse mâna. 

— Nu daţi mâna cu mine? întrebă umilă. 

După o clipă de ezitare, Lucia îi întinse vârfurile 
degetelor exprimând atâta dispreţ cât putea avea în ea. 
Aproape tot atât de indiferentă îi întinse mâna lui Kolski. 
De teamă ca discuţia să nu-l trezească pe profesor, îi 
conduse în ambulatoriu şi după ce închise uşa întrebă: 

— Nu aţi primit telegrama noastră? 

— Am primit-o, dar... începu Dobraniecka. 

— Păcat de timpul pierdut. Nu pot decât să vă repet ce 
scria în telegramă. 

— Dar profesorul Wilczur e aici? Cel mai târziu peste 
două ore trebuie să plecăm ca să prindem avionul. 

Lucia ridică din umeri. 

— Eu nu vă rețin. Cu atât mai mult cu cât nu-l puteţi 
vedea pe profesorul Wilczur. E târziu. Profesorul doarme 
după o zi grea de muncă şi nu-l pot trezi. 

Dobraniecka tremura toată. 


— Vă implor, domnişoară. Vă implor. E vorba de viaţa 
soţului meu. 

Ochii Luciei se micşorară. 

— Dar atunci când nu aveaţi nevoie de Wilczur, 
dumneavoastră şi soţul dumneavoastră aţi găsit măcar o 
fărâmă de sentiment uman? Cu ce drept şi cu ce obraz 
veniţi aici la omul pe care l-aţi nedreptăţit, pe care l-aţi 
jefuit de tot ce avea şi aproape că l-aţi ucis din punct de 
vedere moral?! Da, voi aţi făcut-o! Soţul dumneavoastră şi 
dumneavoastră personal aţi fost sursa tuturor ticăloşiilor 
în care l-aţi terfelit pe profesor. Şi acum cereţi milă? Da, 
ştiu ce să cred despre voi. Ştiu şi eu, ştie şi profesorul 
Wilczur. Dacă mă mir de ceva, mă mir că aţi fost pedepsiţi 
atât de târziu. Înseamnă că nu aveţi simţul ruşinii, ca după 
toate cele întâmplate să mai veniţi aici, în casa 
profesorului. Trebuie să fii un animal cinic, nu om, ca să-l 
rogi să te salveze! 

Doamna Dobraniecka îşi strângea tâmplele cu amândouă 
mâinile şi repeta în şoaptă: 

— Doamne... Doamne... 

Kolski, sprijinindu-se de speteaza scaunului, stătea tăcut 
şi palid, cu privirile aţintite în ochii scânteind de ură ai 
Luciei. Nu auzea ce spunea. Savura prezenţa ei, se delecta 
văzând-o. 

— Nu sunteţi demnă de a trece pragul acestei case. 
Fiecare atingere a dumneavoastră e o profanare şi o 
insultă. Aţi venit în zadar fiindcă mă scârbeşte şi faptul că 
vă văd umilită. N-o să-l vedeţi pe profesor. 

— Cât de cumplit vă răzbunaţi, şopti Dobraniecka. 

— Soarta se răzbună. Soarta, nu eu. 

— Atunci de ce nu-mi oferiţi posibilitatea să-l văd pe 
profesor? Nu cumva răzbunarea vă impune această 
intransigenţă? 

— Nu răzbunarea, fiindcă ştiţi ce a spus profesorul ieri? 
A spus că nu ar refuza să-l ajute nici pe cel mai mare 
criminal. 

— Atunci de ce ne refuză pe noi? 

— Pentru că nu vă poate ajuta. N-am să-l trezesc pe 


profesor şi nici n-am să-i spun că aţi fost aici. Nu vreau să-i 
tulbur liniştea. Ah, voi, cu lăcomia şi cu invidia voastră, 
nici nu puteţi înţelege noblețea înălțimilor, bunătatea 
neţărmurită, spiritul de sacrificiu care umple sufletul 
acestui om nedreptăţit de voi. Vă recunosc prin faptul că 
aţi venit aici. Pentru că sunt convinsă că nu aţi dat crezare 
cuvintelor mele din telegramă. Aţi crezut că nu e decât o 
născocire. Nu?... E adevărat?... Aţi crezut că e o minciună. 
Că profesorul Wilczur a vrut să dea de înţeles că dacă ar 
putea nu v-ar refuza ajutorul cu toate nedreptăţile suferite. 
Vă înşelaţi, doamnă! În faţa dumneavoastră nu sunt 
obligată să dau nici o explicaţie, totuşi vă spun. Nu demult 
un câine turbat l-a muşcat pe profesor de mână şi de 
atunci, cu tot tratamentul făcut, mâna stângă îi tremură 
necontenit. Acum înţelegeţi că profesorul într-adevăr nu-şi 
poate asuma răspunderea operaţiei? 

Doamna Dobraniecka a vrut să spună ceva, dar Lucia o 
întrerupse cu o mişcare a mâinii. 

— Nu. Nu spuneţi nimic. Nu mai spuneţi nimic. Mi-e 
teamă că o să aud vreo bănuială scabroasă. Pentru că din 
gura care a dat naştere la cele mai urâte defăimări şi 
calomnii nu mă aştept să aud nimic altceva. Nu mai aveţi 
de ce rămâne aici. Plecaţi, doamnă. Plecaţi imediat şi 
lăsaţi-ne să vă uităm şi pe dumneavoastră şi pe soţul 
dumneavoastră!... 

Pe neaşteptate, Dobraniecka se lăsă în genunchi în faţa 
Luciei. 

— Milă... Aveţi milă... gemea şi izbucni în plâns. 

Lucia era însă neînduplecată. 

— Ridicaţi-vă. E penibil! 

Şi adresându-se lui Kolski, aproape că-i porunci: 

— Ridicaţi-o pe această doamnă. 

Kolski o ajută pe Nina să se ridice şi o aşeză pe scaun. 
Dobraniecka nu se oprea din plâns şi câteva minute în 
cameră nu se auzi decât plânsul ei. Plângând începu să 
vorbească: 

— Mă judecaţi fără milă... Fără milă... Poate că merit... 
Suport toate umilinţele... Fiţi însă atât de mărinimoasă... 


Trebuie să-l văd pe profesor... 

— De ce? întrebă scurt Lucia. 

— Fiindcă domnul Kolski spune că pareza de care suferă 
profesorul nu este un impediment de neînvins. Că, ajutat 
de asistenţi, profesorul ar putea face operaţia cu o singură 
mână... 

Lucia ridică din umeri. 

— Asta nu dovedeşte decât că domnul Kolski este un 
prost chirurg. 

— Iertaţi-mă, domnişoară Lucia, interveni pentru întâia 
oară Kolski. Într-adevăr am spus aşa ceva, şi după câte mă 
cunoaşteţi, ştiţi că nu vorbesc în vânt. Într-adevăr e posibil 
aşa ceva. 

Lucia dădu negativ din cap. 

— Nu vă pot da dreptate fiindcă ieri l-am auzit chiar pe 
profesor spunând că nu s-ar încumeta la o asemenea 
operaţie. 

— Nici eu nu m-aş încumeta, răspunse liniştit Kolski. Dar 
dacă aş fi singurul om care ar putea s-o facă, aş rişca. Sunt 
convins că dacă refuzul nu a avut alte motive, profesorul 
Wilczur mi-ar da dreptate. 

Lucia îl străfulgeră cu privirea. Era profund revoltată de 
apariţia lui. Înţelesese că s-a folosit de venirea doamnei 
Dobraniecka ca să se înfiinţeze aici, cu toate că nu avea 
acordul ei. 

— Trebuie să-ţi explic şi dumitale, sublinie Lucia, că 
profesorul nu a avut nici un fel de „alte motive”? 

În tindă scârţâi o uşă şi se auzi târşâit de papuci. Toţi 
tăcură. Paşii se îndreptau spre ambulatoriu. Nici nu era de 
mirare. Fâşia de lumină arăta că de aici veneau 
vociferările. 

Uşa se deschise şi în prag apăru profesorul Wilczur în 
halat. Îşi roti privirile prin încăpere şi orbit de lumină 
întrebă: 

— Domnişoară Lucia, ce se întâmplă aici? 

Înainte de a primi vreun răspuns, privirea lui se opri pe 
chipul lui Kolski, apoi o recunoscu pe Dobraniecka şi 
instinctiv făcu un pas înapoi. 


Dobraniecka întinse mâinile spre el. 

— Domnule profesor! Ajutor! Am venit să vă implor 
ajutorul! 

Multă vreme Wilczur nu putu scoate nici un cuvânt. 
Vederea acestei femei îl cutremurase profund. Într-o clipită 
în memoria lui reînvie amintirea acelor luni în care ea a 
dus împotriva lui cea mai crâncenă campanie, când 
asmuţea împotriva lui opinia publică şi când făcea uz de 
cele mai josnice calomnii! 

— Vă implor, domnule profesor, să-l ajutaţi. Numai 
dumneavoastră îl puteţi salva. Milă... Aveţi milă... 

Wilczur îşi ridică privirile spre Lucia. 

— Dumneata nu ai expediat telegrama? 

— Am expediat-o. 

— Am primit-o, începu Dobraniecka. 

— De vreme ce aţi primit-o, o întrerupse Wilczur, atunci 
ştiţi că nu vă pot ajuta. 

— Puteţi, domnule profesor, puteţi. 

Wilczur se mişcă nerăbdător. 

— Eu înţeleg că staţi rău cu nervii. Dar liniştiţi-vă şi 
înţelegeţi că vorbiţi cu un medic. Cu un medic onest. Dacă 
v-am refuzat ajutorul, se vede că ştiu că nu sunt în stare să 
vi-l dau. Înţelegeţi? Pentru mine nu are nici o importanţă 
cine îmi cere ajutorul. Dacă cineva, încercând să mă ucidă, 
s-ar răni el însuşi, l-aş salva ca pe oricare altul. Ştiu că 
pentru dumneavoastră e greu de crezut, căci concepţiile 
noastre etice sunt diametral opuse. Dar dacă nu credeţi în 
cuvintele mele, credeţi măcar propriilor ochi. 

Wilczur întinse mâna stângă, care tremura acum foarte 
clar. 

— Vedeţi, doamnă. Sunt un infirm. Dacă operaţia e atât 
de grea încât nu s-au angajat nici cei mai de seamă 
specialişti, cum îmi cereţi mie acest lucru, în starea în care 
sunt? Nu am fost niciodată un făcător de minuni. Chirurg 
fiind, mă puteam mândri cu cunoştinţele mele de 
specialitate şi cu siguranţa mâinii, cu toate că unii mi-au 
contestat-o. Aş fi un descreierat dacă acum, conştient de 
acest cusur, m-aş lăsa convins. 


Ţinu încă un timp mâna tremurândă în faţa ochilor ei, 
apoi se întoarse încet, îndreptându-se spre uşă. 

Dobraniecka îşi înfipse degetele în braţul lui Kolski, 
strigând: 

— Nu-l lăsaţi să plece, vorbiţi-i dumneavoastră. 

— Domnule profesor, i se adresă Kolski. 

Wilczur se opri cu mâna pe clanţă şi privi în urmă. 

— Ce mai voiai să-mi spui? Dumneata eşti chirurg şi poţi 
înţelege cel mai bine. 

— Da, domnule profesor. Vă dau dreptate că nu vă puteţi 
angaja să faceţi o operaţie chiar mult mai uşoară... Dar... 
aici nu e vorba de-o operaţie făcută de dumneavoastră 
personal. E vorba de prezenţa dumneavoastră, de un 
diagnostic exact, de pregătire, de indicaţii în timpul 
intervenţiei chirurgicale. 

Pe buzele lui Wilczur apăru un zâmbet. 

— Dumneata crezi că o operaţie per procura! poate să 
reuşească? 

Kolski nu se dădea bătut. 

— Am auzit de cazuri în care un mecanic de vas a 
amputat unui marinar piciorul în largul mării, fără să aibă 
habar de anatomie, folosindu-se doar de indicaţiile 
transmise de un chirurg prin radio. Şi operaţia a reuşit... 

Doamna Nina repeta întruna printre lacrimi: 

— Vă implor, domnule profesor... Vă implor... 

Wilczur rămase o vreme cu sprâncenele încruntate. 

— Uneori asemenea lucruri pot reuşi, fiindcă sunt cazuri 
simple. Te întreb însă încă o dată: dumneata crezi că în 
acest caz poate fi utilizat acelaşi sistem? 

Kolski scutură din cap. 

— Nu, domnule profesor. Eu, în general, nu cred că 
această operaţie poate reuşi. După părerea mea starea 
bolnavului nu lasă nici o speranţă. Profesorul Colleman 
aprecia că există o şansă la o sută de mii. Dacă însă 
pacientul declară că în cazul în care îl operaţi 
dumneavoastră este convins că această unică şansă poate 
fi găsită, cred că nu veţi refuza. Cred că nu ar trebui să 


1 Prin împuternicire (trad. din lb. lat.). 


refuzati. Wilczur îl privi în ochi parcă surprins. 

— Şi de ce crezi că nu ar trebui? 

Kolski răspunse hotărât: 

— Am fost elevul dumneavoastră, domnule profesor. 

În încăpere se aşternu tăcerea. 

Fără îndoială, cuvintele lui Kolski făcuseră o impresie 
deosebită asupra lui Wilczur. Se apropie de fereastră 
privind picăturile de ploaie ce se prelingeau pe geamul 
negru. Într-o parte, în faţa pridvorului se zărea lanterna 
roşie din spatele automobilului, care lumina slab numărul 
stropit cu noroi. 

Fără să se întoarcă, Wilczur spuse: 

— Domnişoară Lucia, eşti atât de bună să-mi pregăteşti 
valiza? 

— Numaidecât, răspunse Lucia în şoaptă. 

Înainte de a închide uşa în urma sa, Lucia auzi 
izbucnirea unui plâns violent. Doamna Nina căzuse în 
genunchi în faţa lui Wilczur. 

— Mulţumesc. Vă mulţumesc - spunea, încercând să-i 
apuce mâna. 

— Liniştiţi-vă, doamnă, spuse cu vocea frântă. 

— N-am să vă uit până la moarte... 

Wilczur zâmbi trist şi dădu din mână. 

— Vă rog să vă ridicaţi şi să luaţi loc. 

Şi întorcându-se spre Kolski, îi arătă raftul din perete. 

— Colega, găseşti acolo picăturile de valeriană. 

Kolski puse alături pălăria pe care o ţinuse tot timpul în 
mână. Se uită printre flacoane şi găsindu-l pe cel potrivit, 
picură într-un pahar treizeci de picături, şi fără să se 
grăbească adăugă apă din cana ce stătea pe măsuţă, apoi 
oferi paharul doamnei Nina. În tot acest timp Wilczur îl 
privea cu atenţie şi parcă se gândea la ceva. În cele din 
urmă îi puse mâna pe umăr şi-i spuse: 

— Într-adevăr, ai fost elevul meu. Şi nu mi-e ruşine. 

Kolski se înroşi. 

— Vă rog să mă credeţi, domnule profesor, că nu am 
meritat această apreciere atât de elogioasă. 

Adâncit în gândurile sale, Wilczur părea să nu-i fi auzit 


cuvintele. Gândurile acestea trebuiau să fie deosebit de 
importante, fiindcă fruntea profesorului se acoperise cu 
riduri verticale adânci. Deodată se uită drept în ochii lui 
Kolski cu o privire în care se zărea o hotărâre: 

— M-ai convins. Şi mă duc. Dar cu o condiţie. 

Kolski se nelinişti uşor. 

— Cred că doamna Dobraniecka primeşte orice condiţie. 

— Da, da, confirmă Nina. Primesc dinainte orice 
condiţie. 

Wilczur nu-i acordă nici o atenţie şi i se adresă lui 
Kolski: 

— Condiţia este pentru dumneata, nu pentru altcineva. 

— Pentru mine? se miră Kolski. 

— Da. Şi subliniez că este o condiţie sine qua non. 

— Ascult, domnule profesor. 

— Pe timpul şederii mele la Varşovia, dumneata, colega, 
rămâi aici. Înţelegi şi dumneata că nu-mi pot abandona 
pacienţii. Doctoriţa Kanska nu este chirurg, iar noi avem 
aici multe accidente în care e nevoie de ajutorul unui 
chirurg. Rămâi aici până mă întorc. 

Kolski stătea alb ca varul. Propunerea neaşteptată a lui 
Wilczur căzuse asupra lui ca o fericire atât de mare încât îi 
depăşea imaginaţia. Să rămână aici, să fie împreună cu 
Lucia, să o vadă în fiecare zi. Să lucreze împreună, cum au 
mai lucrat la Varşovia... Nici cele mai îndrăzneţe visuri nu 
ţinteau atât de departe. Era gata să spună că e de acord cu 
condiţia pusă de profesor, când se opri întrebându-se cum 
o să primească Lucia rămânerea lui aici? Dacă nu va socoti 
că e un subterfugiu, dacă nu-l va considera un intrus... Mai 
ales după cele auzite din gura ei în discuţia cu 
Dobraniecka. Din cuvintele ei putea deduce că-l socoteşte 
printre duşmanii profesorului, pe care Lucia implicit îi 
socotea duşmanii săi. Bucuria de a fi alături de ea putea 
deveni o tortură pentru amândoi. 

— Nu ştiu, începu pe un ton ezitant, nu ştiu dacă pot să- 
mi permit, domnule profesor. 

— De ce? 

— Am foarte mult de lucru la Varşovia. Spitalul e plin... 


Apoi mai sunt şi pacienţii particulari. 

— Sunt convins că i-ai lăsat în grija cuiva! 

— Da... Dar la spital... Doctorul Rancewicz m-a învoit 
numai pentru două zile. 

Wilczur îl privi cu atenţie. 

— Colega, consider că în această situaţie nu e un 
argument care poate fi luat în seamă. 

— Fără îndoială, se bâlbâi Kolski. Totuşi... 

— Nu vreau să te silesc. Nu credeam că timpul petrecut 
aici ar fi pentru dumneata atât de dezagreabil. Doctoriţa 
Kanska mi-a spus că adeseori ţi-ai exprimat intenţia de a 
ne vizita. În orice caz nu pot reveni asupra condiţiei puse. 
Te rog să te gândeşti. 

— Nu avem despre ce discuta. Doamna Dobraniecka se 
ridică de pe scaun. Fireşte, doctorul Kolski rămâne aici. Cu 
Rancewicz discut eu. Ar fi de-a dreptul incredibil dacă 
Rancewicz ar avea ceva de spus în această chestiune. Nu 
înţeleg de ce vă opuneţi. Mai ales că ştiu câtă simpatie... 

— Sunt de acord, o întrerupse repede Kolski. Rămân 
până vă întoarceţi. 

— Atunci totul e în ordine, spuse Wilczur zâmbind. Nu-i 
chiar atât neconfortabil aici. Vei locui în camera mea. Şi te 
rog să te foloseşti de tot ce ai nevoie. Sunt convins că nu ți- 
ai luat prea multe lucruri cu dumneata. 

Kolski scutură din cap. 

— Nu mi-am luat nimic. 

— Atunci dă-mi telefonul dumitale din Varşovia şi îndată 
ce sosesc telefonez să-ţi trimită toate cele necesare. 

— Rezolv eu asta, interveni Dobraniecka. 

— Nu-ţi strică să faci cunoştinţă cu condiţiile şi cu 
oamenii de aici. O scurtă vacanţă, deşi timpul nu-i atât de 
favorabil. 

După o clipă de meditaţie, Kolski spuse: 

— Domnule profesor, aş vrea să vă rog un singur lucru. 

— Ascult. 

— Aş vrea să vă rog, ca... să-i comunicaţi dumneavoastră 
domnişoarei Lucia că iniţiativa rămânerii mele aici a pornit 
de la dumneavoastră, şi că aceasta a fost condiţia 


deplasării dumneavoastră la Varşovia. 

Wilczur răspunse uşor mirat: 

— Sigur că da. Pot să-i spun. 

Doamna Dobraniecka se uita nerăbdătoare la ceas. 

— Mi-e tare teamă să nu întârziem la aeroport. 
Drumurile sunt pline de noroi şi pentru orice eventualitate 
aş prefera să plecăm cât mai repede. Fireşte, dacă 
dumneavoastră puteţi. 

Wilczur confirmă cu o mişcare a capului. 

— Mă îmbrac numaidecât. În zece minute sunt gata de 
plecare. 

Trecu în camera sa, în care Lucia tocmai termina de 
împachetat. O ajută să închidă valiza. 

— Eşti foarte nemulțumită de mine, domnişoară Lucia? 
întrebă. Gândeşte-te cum ai proceda dumneata într-o 
situaţie similară. 

— Nu ştiu, ridică din umeri. Nu ştiu cum aş proceda în 
locul dumneavoastră. Dar dacă eu ar trebui să-l salvez pe 
omul acesta, nu aş mişca nici un deget. Un monstru ca el 
nu merită să trăiască. Cu cât scapă mai repede lumea de 
el, cu atât mai bine. 

Wilczur zâmbi. 

— Eşti curajoasă. 

— Curajoasă? se miră Lucia. 

— Îţi arogi dreptul divin de a judeca oamenii. Dar dacă 
tot o faci, trebuie să-ţi arogi şi un alt drept: iertarea. Ei, 
dar nu putem discuta acum, pentru că nu avem timp. 
Trebuie să mă îmbrac. 

— Sper că nu rămâneţi prea mult la Varşovia? îl întrebă 
din uşă. 

— Ah, nu. Nici o oră mai mult decât e necesar. Aha. Ca 
să nu te plictiseşti, şi ca să ai un ajutor, doctorul Kolski 
rămâne aici. Eu l-am rugat. Ba chiar i-am cerut să rămână 
până la întoarcerea mea. S-a împotrivit cât a putut, dar a 
trebuit să cedeze fiindcă aceasta a fost condiţia plecării 
mele la Varşovia. 

Lucia îl privea cu ochii larg deschişi. 

— S-a împotrivit?... Dacă s-a împotrivit nu înţeleg de ce 


l-aţi silit. Mă descurc foarte bine şi singură. Mai cu seamă 
că doctorul Pawlicki trece pe aici aproape în fiecare zi. 

— Ei, nu întotdeauna, nu întotdeauna, o corectă blând 
Wilczur. 

— Şi apoi nu înţeleg... 

Wilczur o întrerupse: 

— Vorbim despre asta altădată. Acum trebuie să mă 
îmbrac. 

După ce Lucia ieşi, Wilczur se îmbrăcă repede şi după 
cinci minute ieşi în tindă în palton şi cu valiza în mână. În 
câteva cuvinte îi dădu Luciei instrucţiunile privind 
treburile dispensarului, apoi îi sărută afectuos mâna şi ieşi 
în pridvor, unde îl aştepta doamna Dobraniecka. Drumul 
până la automobil l-au făcut printr-o ploaie deasă. Era o 
maşină mare, grea, un model cam învechit, dar confortabil 
şi cu suspensie bună. Cu tot noroiul de pe drum, 
automobilul mergea uniform. Şoferul, experimentat, ocolea 
cu abilitate băltoacele şi hârtoapele mai mari. 

Doamna Dobraniecka încerca să intre în vorbă cu 
Wilczur, dar el nu-i răspundea decât monosilabic. Văzând 
că nu renunţă, Wilczur îi spuse în cele din urmă: 

— Doamnă, sunt obosit. Aş vrea să aţipesc un pic. 

Înţelese şi tăcu. 

Deocamdată nu putea fi vorba de aţipit, dar după o oră 
automobilul intră pe şosea şi profesorul Wilczur, adâncit în 
pernele fotoliului, închise ochii şi adormi. Au ajuns la 
aeroport cu o oră şi ceva mai devreme. Wilczur îşi 
consacră timpul liber redactării unei scrisori adresate 
Luciei pentru a-i aminti câteva lucruri de care nu-şi 
adusese aminte la plecare. 

Două ore mai târziu erau pe aeroportul din Okecie iar de 
acolo au plecat direct la spital. Când automobilul s-a oprit 
în faţa scărilor, Wilczur nu putu cobori imediat. Deodată îl 
lăsaseră puterile. Revederea clădirii în care şi-a petrecut 
atâţia ani, a instituţiei pe care el o înființase îi provocase o 
strângere de inimă. Intră cu capul aplecat şi din hol se 
îndreptă instinctiv spre fostul său cabinet. Doamna 
Dobraniecka, mergând înainte, reuşise să înştiinţeze pe 


cineva de venirea lui. Într-un minut se ştia la toate etajele. 
Ştiau toţi, dar nimănui nu-i venea să creadă. In 
întâmpinarea lui Wilczur alergară Rancewicz, doctorul 
Michalowski, Kotkowski şi alţi medici. Se adunau în jurul 
lui, îi strângeau mâinile şi tot nu le venea să-şi creadă 
ochilor... 

Era ceva incredibil de tragic faptul că acest om s-a 
hotărât să facă un gest atât de mărinimos, un efort 
suprauman. 

Ieri, când se aflase că doamna Dobraniecka şi Kolski au 
plecat la Radoliszki ca să-l roage pe Wilczur să vină, toţi 
ridicau din umeri. Nimeni, nici o clipă, nu-şi închipuia că 
Wilczur s-ar lăsa înduplecat. Numai Rancewicz, care îl 
cunoştea cel mai demult şi cel mai bine, spusese: 

— Oamenii se schimbă. Poate că s-a schimbat şi el. Dar 
dacă nu s-a schimbat, nu trebuie să ne pierdem speranţa. 

Apoi a adăugat: 

— Altă chestiune dacă venirea lui mai poate fi de folos, 
Dobraniecki poate să nu mai trăiască până dimineaţă, iar 
operaţia... Aş compara această operaţie cu o loterie în care 
nu există nici un număr câştigător. 

Într-adevăr, în ultimele douăzeci şi patru de ore starea 
lui Dobraniecki se înrăutăţise evident. Bolnavul îşi pierdea 
mereu cunoştinţa iar când şi-o recăpăta pentru scurt timp, 
horcăia de durere, fiindcă nu mai putea vorbi deloc. S-au 
petrecut modificări radicale şi în manifestările bolii. 
Apăruseră tulburări ale auzului şi ale vederii. Acum se 
plângea că e întuneric şi cu toate că a sporit iluminaţia nu 
recunoştea chipurile persoanelor din imediata lui 
apropiere. Uneori îşi pierdea complet auzul şi cerea să i se 
vorbească mai tare. 

Înainte de a-l vizita pe bolnav, profesorul Wilczur a avut 
o lungă discuţie cu Rancewicz şi cu ceilalţi medici care l-au 
îngrijit pe Dobraniecki. Lui Wilczur i s-a prezentat o amplă 
şi minuţios elaborată descriere a bolii, precum şi toate 
investigaţiile şi analizele făcute. Trebuia să recunoască 
cinstit că nimic nu fusese neglijat. Au fost înregistrate 
toate simptomele, fără să fie omise nici cele aparent lipsite 


de importanţă, nici cele pe care medicul nu şi le putea 
explica. Slujindu-se de un material atât de bogat, Wilczur 
putu să-şi facă o părere cu privire la starea bolnavului şi la 
tipul maladiei. Puse alături, diagnosticele şi dezbaterile din 
consult păreau să indice opinia corectă că în regiunea 
creierului mic (după Colleman între creierul mic şi scoarţa 
cerebrală) s-a dezvoltat o tumoră ca urmare a degenerării 
substanţei reticulare sau a meningelui. 

Rancewicz înclina şi el spre această ipoteză, adăugând 
că însuşi Dobraniecki îşi exprimase părerea că locul de 
origine al neoplasmului îl plasează în zona epifizei şi 
aceasta fiindcă primele simptome ale bolii vizau 
metabolismul. La început el însuşi, ca şi alţi medici care l- 
au examinat, puneau totul pe seama proastei funcţionări a 
ficatului. 

— Da, confirmă Wilczur. Mi se pare că Dobraniecki avea 
dreptate. Tulburările în funcţionarea ficatului sunt 
manifestări secundare ale insuficienţei secreției epifizei. 
Dacă neoplasmul s-a format într-adevăr acolo, extirparea 
lui va fi deosebit de dificilă. Se poate spune că şi corpora 
quadrigemina sunt supuse presiunii. Tulburările de auz şi 
de vedere indică foarte clar acest lucru. Este atacat şi 
cerebelul. De aici ar rezulta că ramificaţiile neoplasmului 
merg în diferite direcţii şi sunt complicate. 

Wilczur rămase pe gânduri, dar Rancewicz întrebă: 

— În această situaţie operaţia mai poate avea vreun 
sens? 

— Nu ştiu. Să văd, răspunse Wilczur. Acum vreau să-l 
examinez. 

Dobraniecki era conştient, dar nu-l recunoscu pe 
Wilczur, care observă imediat la bolnav o manifestare 
importantă şi neînregistrată în istoricul maladiei: pupilele 
mărite. Acest fapt susţinea ipoteza că scăzuse şi secreția 
hipofizei fiindcă pupilele mărite puteau fi numai urmarea 
secreției excesive a glandelor suprarenale, secreție reglată 
tocmai de hormonii hipofizari. Aceasta indica la rândul său 
faptul că dimensiunile neoplasmului trebuiau să fie într- 
adevăr impresionante, de vreme ce ajungea să apese 


asupra hipofizei ceea ce însemna că apeductul lui Silvius 
este ştrangulat iar legătura între ventriculele trei şi patru 
întreruptă. 

Restul examinării nu a mai adus nimic nou în opinia lui 
Wilczur. Cum activitatea inimii era destul de intensă şi 
tensiunea nu scădea sub 10, Wilczur a hotărât că operaţia 
poate fi făcută. 

Ştirea se răspândi numaidecât în toată clădirea. Având 
în vedere faptul că din cauza mâinii sale stângi, Wilczur nu 
putea opera personal, intervenţia urma să o realizeze 
doctorul Rancewicz asistat de un specialist în chirurgia 
craniană, doctorul Henneberg din Poznan, care era de o 
săptămână la Varşovia. N 

Operația a fost stabilită pentru ora zece seara. Intre 
timp, Wilczur cu Rancewicz şi Henneberg s-au închis în 
cabinetul de anatomie. Aici, pe un model, Wilczur începu 
să le explice amănunţit concepţia lui asupra poziţiei şi 
ramificaţiilor neoplasmului. 

Fireşte, până la deschiderea cutiei craniene, totul se 
baza numai pe ipotezele lui, dar cei doi se străduiau să nu 
piardă nici un cuvânt din cele spuse, fiindcă amândoi erau 
convinşi că ipotezele lui Wilczur sunt rezultatul uimitoarei 
sale intuiţii, o intuiţie vecină cu genialitatea. 

— După părerea mea, aşa se prezintă situaţia, îşi încheie 
Wilczur explicaţiile. Recunosc că operaţia este nespus de 
dificilă şi sunt puţine speranţe că va reuşi, având în vedere 
faptul că un număr de incizii, mai exact opt sau nouă 
trebuiesc executate orbeşte, pe nevăzute, bazându-vă 
numai pe simţul tactil. 

— Frumoasă încurajare, domnule profesor, spuse 
Rancewicz făcând o grimasă. 

Henneberg se ridică şi îndepărtă scaunul. 

— Eu votez pentru renunţarea la operaţie. 

— Sunt împotrivă. Wilczur scutură din cap. 

— Aşa ceva depăşeşte posibilităţile omeneşti. 

— Atunci, spuse sobru Wilczur, trebuie să găsim în noi 
posibilităţi supraomeneşti. După mine, în cazul renunţării 
la operaţie pacientul nu va trăi până mâine seară. Prin 


urmare nu există nici un risc. Nu aş fi nici eu pentru 
operaţie dacă nu ar exista posibilitatea ca extragerea 
norocoasă a tumorii să-i salveze cu siguranţă viaţa. Nu 
numai să-i salveze viaţa, dar să-i redea şi sănătatea. 
Domnilor, e vorba de extirparea mecanică a unei tumori, 
ori tocmai aceasta este datoria chirurgiei. Recunosc că în 
acest caz misiunea este grea. Poate cea mai dificilă din 
câte am întâlnit în viaţa mea. Totuşi, socotesc de datoria 
mea să vă spun că nu aş găsi nici o justificare chirurgului 
care ar renunţa la ea. Mai cu seamă atunci când 
renunţarea echivalează cu moartea sigură a bolnavului. 

— Domnul profesor are dreptate, recunoscu Rancewicz, 
ridicându-se şi el şi privind la ceas. De ce să ascund. Încep 
această operaţie convins de nereuşită, dar trebuie s-o 
facem. 

Il bătu pe umăr pe Henneberg. 

— Hai, colega. Curaj. Nu uita că suntem în situaţia 
fericită de a-l avea în rezervă pe profesorul Wilczur. Dacă 
în timpul intervenţiei vom constata că ceva e altfel decât 
ne-am închipuit noi, vom primi numaidecât sfatul necesar. 

La ora zece fix, Dobraniecki a fost adus în sala de 
operaţii şi adormit. Începutul operaţiei, adică deschiderea 
cutiei craniene, l-a făcut docentul Biernacki, ajutat de 
doctorul Zuk. Când trepanaţia se apropia de sfârşit, în sală 
a intrat profesorul Wilczur împreună cu Henneberg şi 
Rancewicz. În jurul lor s-au adunat aproape toţi medicii 
prezenţi în spital. Profesorul Wilczur s-a apropiat de masă 
şi s-a aplecat asupra craniului deschis. A 

Totul părea să confirme corectitudinea diagnozei. În 
locul oaselor occipitale, creierul prezenta trei convexităţi: 
două fragmente ale scoarţei cerebrale acoperite de 
păienjenişul roz şi violet al vaselor sanguine, iar de sub ele 
ieşea cerebelul cenuşiu şi spongios cu dungi ce duceau 
clar în interior, spre bulbul rahidian. Convexitatea 
meningelui indica faptul că un corp neprevăzut de natură 
în sistemul cerebral împinge lichidul cefalorahidian. 
Profesorul se îndreptă, îşi potrivi masca şi făcu un semn cu 
capul spre Rancewicz şi Henneberg, apoi se retrase şi se 


opri lângă doctorul Zuk, care ţinea mâna pe pulsul 
pacientului. De aci putea vedea exact câmpul operator şi 
putea urmări mişcările mâinilor lui Rancewicz şi 
Henneberg. 

Se auzi primul zăngănit al instrumentelor nichelate pe 
tava de sticlă. Operația începuse. 

În mijlocul unei linişti mormântale, degetele lui 
Rancewicz, lungi şi subţiri, se mişcau cu precizie, făcând 
nichelul instrumentelor să scânteieze în lumina puternică a 
reflectoarelor. Asupra acestor degete era concentrată 
atenţia tuturor celor prezenţi. Minutele treceau. 

În sfârşit, în spaţiul dintre cele trei convexităţi apăru 
capătul violet şi pe alocuri galben al tumorii. 

Acum mâinile lui Henneberg, acoperite cu mănuşi de 
cauciuc ţineau marginile inciziei, lărgind-o treptat, pe 
măsură ce înainta lanţeta lui Rancewicz. Până acum 
ipotezele profesorului Wilczur se confirmau cu exactitate. 
Într-adevăr neoplasmul apăsa asupra cerebelului, dar 
apăsa printr-o ramificaţie care se îngroşa pe măsură ce 
pătrundea în adâncime. Devenise cert că principalul focar 
al neoplasmului se găsea în spaţiul dintre scizura 
interemisferică, cerebel, epifiză şi cele patru perniţe 
cenuşii corpora quadrigemina. Nu se putea şti încă dacă 
ramificaţiile nu se întind sub emisfera stângă şi cea 
dreaptă. 

Din când în când, ochii lui Rancewicz se ridicau şi 
întâlneau privirea lui Wilczur. Atunci se auzea vocea 
înăbuşită a profesorului: 

— Bine. 

Şi operaţia mergea mai departe. Aici nu-şi puteau 
permite nici o grabă, iar fiecare mişcare necesita o atenţie 
incredibilă. În minutul al treizeci şi doilea, trupul nemişcat 
al pacientului tresări brusc. O mişcare neatentă a lui 
Rancewicz produsese o reacţie reflexă a musculaturii. O 
clipă în ochii tuturor pâlpâi neliniştea, iar Rancewicz, 
enervat, întrerupse operaţia. Nu se produsese nici o 
leziune a creierului şi de fapt acest accident minor nu avea 
nici o însemnătate. Influenţase însă în mod fatal siguranţa 


şi precizia chirurgului. 

Era vizibil pentru toţi. Mişcările lanţetei care separa 
tumora erau tot mai puţin sigure, tot mai încete. Pe 
sprâncenele şi pe pleoapele lui Rancewicz apăruseră mici 
broboane de sudoare. Tot mai des ezita, tot mai des se 
oprea. 

Şi se apropia faza cea mai dificilă a operaţiei. 
Vizibilitatea câmpului operator devenea tot mai redus. Toţi 
înţeleseseră că operaţia nu poate avea decât un 
deznodământ fatal. 

Doctorul Henneberg îi aruncă lui Wilczur o privire 
îngrozită. Pe suprafaţa cenușie şi vărgată a cerebelului se 
lăfăia excrescenţa neoplasmului, ce semăna cu limba unei 
reptile. A unei reptile ascunse undeva înăuntru. Trebuia 
ajuns la ea aproape orbeşte. 

Pe neaşteptate, Rancewicz se îndreptă şi desfăcându-şi 
braţele spuse: 

— Nu pot. Nu reuşesc... 

— Totul decurge perfect, interveni liniştitor Wilczur. 
Acum desprinde-i partea superioară de emisfera dreaptă şi 
vei avea acces la scizura interemisferică. 

Se vede că tonalitatea vocii lui i-a redat echilibrul nervos 
lui Rancewicz, care luă din nou lanţeta în mână. Două 
minute mai târziu însă o nouă tresărire a pacientului, ca 
urmare a unei mişcări neatente a lui Rancewicz îi spulberă 
şi bruma de siguranţă pe care o mai avea. Se retrase şi 
scutură tăcut din cap. Era limpede că nu poate duce 
operaţia până la sfârşit. 

— Nu are nici un rost, spuse unul dintre medici. 

— Da, confirmă cu o mişcare a capului Henneberg. 
Craniul trebuie închis. 

— Ţine! se auzi vocea aspră şi poruncitoare a lui 
Wilczur. 

Şi înainte ca cei de faţă să-şi dea seama de intenţiile lui, 
Wilczur trecu în locul lui Rancewicz, luă lanţeta şi se 
aplecă asupra craniului deschis. Toţi erau uluiţi. Cu puţin 
timp în urmă văzuseră cum îi tremura profesorului mâna. 
Acum prinse cu siguranţă capătul neoplasmului în timp ce 


cu cealaltă, apucase lanţeta între degetele acelea mari şi 
aparent neîndemânatice, executând mişcări rapide şi 
exacte. 

Se vede că sub influenţa unei mari solicitări a voinţei, 
tremurul mâinii încetase. 

Aproape toţi cei care asistau la operaţie îl cunoşteau pe 
Wilczur de multă vreme şi nu o dată îl văzuseră la lucru. 
Acum îl recunoşteau, era aşa cum fusese mai înainte. 
Mâinile lui mari păreau că acoperă tot câmpul operator, 
păreau că se bălăcesc în masa aceea albă şi cenuşie, o 
îndeasă şi o frământă. Era incredibil cum puteau să atingă 
creierul cu atâta uşurinţă şi grijă încât aproape că nici nu 
se simţea. 

Minutele se scurgeau unul după altul, fiecare lung cât 
un veac. Privirile celor din jur treceau de la mâinile lui 
Wilczur la ochii lui pe jumătate închişi şi la sprâncenele lui 
încruntate de încordare. 

Undeva se auziră unsprezece bătăi ale ceasului. O 
chiuretă mică de metal pătrunse adânc, cercetând terenul 
cu mişcări abia vizibile. A durat foarte mult. În cele din 
urmă căzu zăngănind pe tava de sticlă şi locul ei îl luă un 
bisturiu mic şi îngust, cu lamă scurtă. Cei prezenţi îşi 
opriră respiraţia. Pe neaşteptate între circumvoluţiile albe 
se iviră câteva picături de lichid transparent, uşor tulbure. 
Văzând aşa ceva, Henneberg era convins că Wilczur va 
întrerupe operaţia. Era evident că undeva se produsese o 
leziune a meningelui. Profesorul însă nu a întrerupt-o. 

— Să nu fi văzut? Să nu fi observat? se întrebară în 
acelaşi timp Henneberg şi Rancewicz care stăteau în 
spatele lui 

Dogoarea reflectoarelor devenea insuportabilă. 

Deodată Wilczur introduse două degete între emisfere şi 
încet scoase din interior ceva ce semăna cu o stea de mare 
de culoare vineţie, cu margini gălbui. 

Docentul Biernacki îi oferi imediat lupa şi Wilczur 
cercetă atent, milimetru cu milimetru, neoplasmul extirpat. 
În unele locuri prezenta câteva leziuni, dar putea fi sigur 
că fusese scos în întregime, că înăuntru nu rămăsese 


nimic. 

— Puteţi închide, spuse Wilczur cu vocea răguşită. 

O soră se apropie de el ţinând un borcan cu formalină. 
Profesorul întinse mâna ca să arunce în el neoplasmul, dar 
nu nimeri şi bucata de carne vineţie căzu pe duşumea. 
Mâna îi tremura din nou. 

Biernacki şi Zuk se apucară de lucru. Wilczur se 
îndreptă tăcut spre garderobă şi aici se lăsă greoi pe 
scaun. Era nespus de obosit şi de epuizat nervos. Operația 
durase o oră şi cincizeci şi opt de minute. In garderobă 
intrară Henneberg. În urma lui Rancewicz şi alţii. Nu 
schimbau nici un cuvânt. Îşi scoteau în tăcere halatele, 
mănuşile şi măştile. Henneberg îl ajută pe Wilczur să se 
îmbrace. 

Abia după ce se mai odihni puţin, Wilczur cobori în 
fostul lui cabinet. În scurt timp s-au adunat aici toţi. Abia 
acum Biernacki îl întrebă: 

— După părerea dumneavoastră, domnule profesor, va 
trăi? 

— Nu ştiu, răspunse Wilczur. 

— Doar operaţia a reuşit. 

— Teoretic, da. Nu pot fi sigur însă că nu s-au produs 
leziuni ale creierului, în interior. Asta în primul rând. În al 
doilea rând nu ştiu dacă operaţia nu a fost tardivă. Vom şti 
numai după ce va înceta efectul narcozei. 

I se adresă lui Rancewicz: 

— Cred că ai dat dispoziţii să i se administreze injecții 
de întărire?... 

— Se-nţelege, domnul profesor. 

Wilczur se ridică. 

— Ei, deocamdată aici nu mai am nimic de făcut, spuse. 
Sunt flămând. La revedere, domnilor. 

Atât Biernacki, cât şi Rancewicz, începură să-l roage să 
accepte ospitalitatea lor, dar Wilczur refuză categoric. 

— Mulţumesc foarte mult, dar am alte planuri. 

Nu avea nici un plan. Pur şi simplu voia să rămână 
singur. Intră într-un mic restaurant, mâncă acolo şi se duse 
la cel mai apropiat şi mai ieftin hotel, la care îşi trimisese 


dinainte valiza. Înainte de a se duce la culcare, află de la 
portar că trenul de Vilnius pleacă a doua zi la ora zece 
dimineaţa. Cel mai comod, pentru că e accelerat. Wilczur 
însă nu se grăbea nicăieri, şi de aceea se hotări să plece cu 
personalul de la douăsprezece la amiază. 

Nu avea intenţia să rămână mai mult la Varşovia. Nici 
intenţia şi nici chef. Trebuia însă să-l viziteze a doua zi pe 
Dobraniecki şi să constate starea lui. Ştia bine că dacă 
Dobraniecki nu va muri în noaptea aceasta, atunci nu va 
mai exista nici o teamă. 

A doua zi, după obiceiul de la ţară, s-a sculat foarte 
devreme, a luat micul dejun pe care i l-a adus o cameristă 
somnoroasă, şi a plecat la spital. Medicul de serviciu îl 
întâmpină cu o veste îmbucurătoare. 

— Domnule profesor, Dobraniecki trăieşte. Sincer să fiu 
nu ştiu cum să vă felicit. Lucrez aici de cincisprezece ani, 
dar la o asemenea operaţie n-am mai asistat. 
Dumneavoastră, domnule profesor, sunteţi un făcător de 
minuni. 

— Lasă, colega. O experienţă îndelungată şi ceva 
aptitudini înnăscute. Nici una nici alta nu sunt meritul 
meu. Mai bine spune-mi care-i starea bolnavului. 

Medicul îi făcu o relatare amănunţită, încheind cu ştirea 
că acum Dobraniecki doarme. În timpul acestei discuţii 
sosi şi Rancewicz şi amândoi, împreună cu Wilczur, au 
pornit spre etajul întâi. 

Dobraniecki într-adevăr dormea. La căpătâiul lui stătea 
o soră medicală. Dobraniecki respira liniştit, ritmic. Faţa 
lui slăbită în timpul bolii indica o totală epuizare a 
organismului. Când Wilczur îi atinse pulsul cu degetele, 
bolnavul ridică pleoapele. Era conştient. Îl recunoscu 
numaidecât pe Wilczur. Pe obrajii lui verzui apăru o 
roşeaţă abia simțită. _ 

— Şi totuşi aţi venit, spuse cu o voce abia auzită. Imi dau 
seama câtă bunătate aveţi... Sunt atât de bolnav, mi-e greu 
să-mi adun gândurile. Mi se pare că nu mai am nici o 
salvare... Numai în dumneavoastră cred... Hotărâţi 
dumneavoastră dacă operaţia e posibilă şi dacă merită 


făcută. 

Rancewicz zâmbi. 

— Operatia s-a făcut. 

Pleoapele lui Dobraniecki fâlfâiră. 

— Cum aşa?... S-a făcut?... 

— Da. Domnul profesor Wilczur v-a operat ieri seară şi, 
slavă Domnului, operaţia a reuşit. 

Bolnavul închise ochii, iar Rancewicz adăugă: 

— Veţi trăi. 

De sub pleoapele închise, lui Dobraniecki începură să-l 
curgă lacrimi. Trecu o bucată de vreme până când 
deschise ochii şi privi spre Wilczur de parcă ar fi aşteptat 
confirmarea lui. 

— Vei trăi, confirmă cu o mişcare a capului. Auto- 
diagnosticul dumitale a fost corect. Neoplasmul a apărut 
într-adevăr în zona epifizei, dar ramificaţiile lui se 
întindeau asupra cerebelului şi sub ambele emisfere. Am 
reuşit să extirpăm totul. După toate probabilitățile, peste 
trei săptămâni vei fi complet sănătos. 

După o clipă de tăcere, Dobraniecki spuse: 

— N-am ştiut... N-am ştiut că omul poate fi capabil de 
atâta mărinimie. 

Buzele lui Wilczur se mişcară. În ochii lui se ivi o 
licărire, dar se stinse imediat şi Wilczur nu răspunse nimic. 

— Nu ştiu cum să-mi exprim recunoştinţa pe care o simt, 
spuse după o pauză Dobraniecki. Nici... Nici de la 
dumneavoastră nu m-am aşteptat la aşa ceva. 

Wilczur îşi drese glasul. 

— Ei, e timpul să plec. Îţi urez o convalescenţă uşoară şi 
rămas bun. 

Înclină capul, se întoarse şi ieşi din cameră. La 
intersecţia coridoarelor, îl aştepta doamna Nina. Se aruncă 
asupra lui bolborosindu-şi mulţumirile. Îl prinse de mână şi 
strângându-i-o cu putere când plângea, când râdea şi-i 
povestea haotic desfăşurarea operaţiei de parcă din 
conştiinţa ei dispăruse faptul că el putea şti cel mai bine ce 
s-a întâmplat. În cele din urmă se mai linişti şi îl întrebă: 

— E adevărat, domnule profesor, că Jerzy va trăi? 


— E adevărat. Nu-l mai ameninţă nimic. 

— Ah, domnule profesor... Când m-au anunţat astă- 
noapte, am crezut că înnebunesc de fericire. Şi abia atunci 
am înţeles ce suflet mare aveţi. Dumneavoastră sunteţi un 
înger. 

Wilczur scutură capul. 

— Nu. Dar sunt om. 

Intenţionat, cobori pe scara laterală, ca să evite alte 
despărţiri, şi ieşi neobservat din spital. Trecu pe la hotel, 
plăti şi porni pe jos, spre gară. Aici, în sala de aşteptare, se 
aşeză pe o bancă. Alături era un chioşc cu ziare. Fără să 
vrea, privirea i se opri asupra unui titlu scris cu litere 
mari: 


„Senzaţionala operaţie pe creier. Profesorul Wilczur la 
Varşovia. Şi-a părăsit sihăstria ca să salveze viaţa 
prietenului şi colegului său.” 


Wilczur întoarse capul spunându-şi: 
— Acesta-i oraşul. Oraşul cu ţipătul lui, cu adevărul lui, 
cu pustiul lui... 


Capitolul XVI 


De îndată ce zgomotul motorului se risipi în susurul 
ploii, iar ultimele fascicole de lumină a farurilor se stinseră 
de pe mestecenii ce mărgineau drumul, Lucia spuse: 

— Imediat îţi pregătesc camera profesorului. 

— Pot să te ajut, întrebă sfios Kolski. 

— Nu. Mulţumesc, răspunse ferm şi glacial. Mă descurc 
şi singură. 

— Dar nu te deranjez dacă stau şi eu cu dumneata? 

— Aa, mi-e absolut indiferent. 

În timp ce ea închidea uşa, Kolski îi spuse: 

— Nu credeam că v-aţi aranjat atât de bine: Aici e un 
dispensar în toată legea. Dar ce e în camera cealaltă? 

— Acolo zac bolnavii, răspunse scurt Lucia. 

Schimbarea temei nu contribui la spargerea gheții şi 
Kolski adăugă: 

— Mi se pare că eşti foarte supărată pe mine. Îmi 
reproşezi că l-am convins pe profesor să se ducă. 

— Te înşeli. Nu-ţi reproşez nimic. 

— Atunci nu poţi să-mi ierţi faptul că am rămas aici. Dar 
te rog să mă crezi că profesorul mi-a cerut acest lucru. 

— Ştiu. Mi-a spus. Mi-a spus şi că perspectiva rămânerii 
aici, te-a speriat într-atât încât te-ai apărat cu mâinile şi cu 
picioarele. _ 

— Ştii bine de ce. Îmi era teamă că vei fi nemulțumită. 
Nu voiam să fiu nepoliticos. Să rămân aici ca să fiu socotit 
un intrus... 

— Cine ţi-a spus dumitale că te socotesc un intrus? 

— Dacă ar fi fost altfel, spuse încet, mi-ai fi permis 
demult să te vizitez. 

— Asta-i altceva, răspunse după o pauză. Dar de vreme 
ce eşti aici... Am şi eu ocazia să fac dovada vechii şi 
cunoscutei ospitalităţi poloneze. 

O impresionase jena lui Kolski şi într-o dispoziţie mai 
bună, se apucă să schimbe aşternutul patului. Scoase din 
sertar o pijama de-a lui Wilczur şi spuse râzând: 


— O să arăţi în ea ca într-un costum de scafandru. Ţi-aş 
da-o pe a mea, dar nu încapi. Doamne, câte necazuri am eu 
cu dumneata. Ei, şi acum, noapte bună. Pacienţii mei vin 
devreme şi nu sunt întotdeauna prea liniştiţi. Nu ţi-a rămas 
prea mult timp pentru odihnă. 

I-a întins mâna, pe care Kolski o sărută, şi ieşi. Câteva 
minute o mai auzi umblând prin camera alăturată. Apoi se 
lăsă liniştea. Se dezbrăcă şi se culcă. Deşi în locul unei 
saltele moi avea un strajac umplut cu paie, adormi 
numaidecât. 

La şapte dimineaţa, l-au trezit vocile de sub fereastră. S- 
a sculat şi s-a aşezat pe pat. Afară oamenii vorbeau nespus 
de tare, obişnuiţi pesemne, să se strige în pădure. Se uită 
pe fereastră. Ploaia se oprise, dar cerul era în continuare 
acoperit cu cojocul gros al norilor. Se culcă şi încercă să 
adoarmă din nou. Alături, în tindă, însă începu, să plângă 
un sugar, iar de departe, probabil din ambulatoriul în care 
fusese astă-noapte, ţipătul înfricoşător al unei femei. Se 
vede că Lucia bandaja cuiva o rană dureroasă. 

Ieri îi spusese Luciei că e entuziasmat de dispensar. Nu-i 
spusese adevărul. Tinda goală şi posomorită, duşumeaua 
grosolană, ferestrele mici, ţărăneşti, cu geamuri strâmbe, 
totul făcuse asupra lui o impresie deprimantă. I se rupea 
inima la gândul că ea se condamnase de bună voie la 
această viaţă primitivă, că renunţase la confortul pe care i- 
l oferă civilizaţia, şi la toate plăcerile de care ar beneficia 
într-un centru cultural. Că doar în aceste locuri uitate nu 
puteau fi nici teatru, nici cinematograf, nici biblioteci, nici 
oameni care să-i fie pe potrivă prin nivelul intelectual şi 
evantaiul de preocupări. 

Acum se uita prin cameră. Obiecte simple, înjghebate 
din scânduri de pin, pereţii goi, unde şi unde împodobiţi cu 
câte un chilim ieftin. Afară o zi cenuşie, mohorâtă şi 
plescăitul picioarelor de noroi. Alături, plânsul monoton şi 
iritant al sugarului. 

Totul era deprimant, apăsător, înrobind energia. Şi trist. 
În primul rând trist. 

Începu să se îmbrace încet. Pe spălătorul de tablă găsi 


instrumentele de bărbierit, alături - două căni cu apă. Apa 
era verzuie şi lui Kolski i se părea că miroase a peşte sau a 
plante de apă. 

— Sărmana Lucia, îşi repeta în gând. Sărmana Lucia. 

După ce s-a îmbrăcat, a aşternut cum a putut mai bine 
patul şi a ieşit în tindă. Aici îl izbi în nări o duhoare de 
mucegai şi de îmbrăcăminte umedă. Pe laviţele de lângă 
pereţi şedeau vreo douăzeci de persoane, femei şi bărbaţi. 
Câţiva copii murdari se jucau pe duşumea. leşi în pridvor. 
Şi aici ţăranii şedeau pe bănci. În faţa pridvorului, în 
bătătura întinsă erau vreo zece-douăzeci de căruţe sărace, 
trase de nişte căluţi mici şi burtoşi. Ceva mai jos se zăreau 
acareturile morii. Împrejur, un peisaj trist şi monoton se 
întindea până la drumul mărginit de copacii pe jumătate 
desfrunziţi. 

Păşind prudent pe pietrele aruncate în noroi, înconjură 
clădirea. Aici cel puţin era mai uscat. Găsi o cărare 
bătătorită ce ducea spre iaz. Ajuns acolo, privi îndelung 
oglinda liniştită a apei pe care alunecau lenevos, abia 
vizibil, nişte fire de iarbă, frunze îngălbenite şi crenguţe 
mărunte. _ 

— Sărmana Lucia, îşi spunea. Să-ţi închizi viaţa aici... In 
acest univers fără orizont. În acest cenuşiu cotidian... 

Se întoarse spre casă cu pasul greoi. Îşi aduse aminte că 
ar fi trebuit s-o ajute pe Lucia la primirea pacienţilor. Bătu 
în uşa ambulatoriului şi intră. Pe scaun şedea o băbuţă cu 
capul dat pe spate. O singură privire îi fu de ajuns lui 
Kolski să-şi dea seama că suferă de conjunctivită 
granuloasă. Aplecată asupra ei, Lucia îi punea picături în 
ochi. Fără să se oprească, îi aruncă o privire lui Kolski şi 
întrebă: 

— Te-ai sculat? Te-au trezit, nu-i aşa? Du-te în camera 
mea, ţi-am pregătit acolo micul dejun. 

— Mulţumesc. Nu sunt flămând. Aş vrea să-ţi dau o 
mână de ajutor. Pentru dejun am timp şi mai târziu. 

— Nu, nu, protestă ea, întâi trebuie să mănânci. 

În cameră intră Donka într-un halat alb şi Lucia i se 
adresă ei: 


— Donka, condu-l pe domnul doctor în camera mea. 
Domnişoara Donka e asistenta mea, îi zâmbi Lucia lui 
Kolski. 

Kolski îi întinse mâna şi îşi spuse numele. 

Camera Luciei arăta mai frumos decât dormitorul 
profesorului. Era mai mică, dar se vedea că locuieşte în ea 
o femeie. Pe măsuţă, pe dulăpior şi pe fereastră erau 
ulcioare cu crenguţe de pin, pe pereţi erau întinse 
prosoape brodate, pesemne capodopere ale vreunei 
paciente de-a Luciei, erau şi fotografii în rame modeste, 
negre. Printre ele o găsi şi pe a lui, şi cu mâhnire constată 
că era undeva în margine. În mijloc era o fotografie mare a 
profesorului Wilczur. 

— Poate doriţi lapte fierbinte? întrebă Donka. 

— Nu, mulţumesc. Prefer rece. 

— Atunci, poftă bună. Inclină capul şi ieşi. 

Pe o pânză albă de cânepă era pregătit micul dejun. Pe 
masă erau puţine obiecte: un vas mare de lut, cu lapte, o 
cană de tablă emailată, o pâine neagră, cuțitul şi untiera 
plină cu unt. Într-adevăr, nu era flămând. Bău doar două 
căni cu lapte şi se întoarse în ambulatoriu. Zărindu-l, Lucia 
spuse: A 

— Lângă uşă e agăţat halatul profesorului. Imbracă-l 
repede pentru că acest tânăr cetăţean are nevoie de 
ajutorul dumitale. 

Şi încheie în latină: 

— Sunt sigură că e o apendicită acută. Nu ştiu însă dacă 
e neapărată nevoie de operaţie. 

Pe o masă lungă şi îngustă stătea întins un băiat de vreo 
cincisprezece-şaisprezece ani care gemea încet. 

— O să vedem imediat, mormăi Kolski pe un ton 
„oficial”. 3 

Diagnosticul Luciei era corect. Într-adevăr, era o 
apendicită acută. Termometrul indica 38,5. Durerile din 
partea dreaptă şi în interiorul pântecului indicau faptul că 
nu era timp de pierdut. Bolnavul a fost dus în sala de 
operații. 

— E de-ajuns ajutorul Donkăi? întrebă Lucia. Donka a 


asistat de multe ori la operaţii. 

Kolski privi nehotărât spre fată. 

— Nu cunosc suficient condiţiile de aici, aşa că de data 
aceasta aş prefera... 

— Bine. Donka face toate pregătirile, pe urmă vin şi eu - 
între timp extrag un dinte unui om cumsecade, care se 
zvârcoleşte de durere. 

Lucia înclină capul. Kolski rămase uimit. 

— Cum aşa? Dumneata faci şi stomatologie? 

— Ah, râse Lucia. De toate. Cel mai apropiat dentist e la 
vreo treizeci de kilometri de aici. 

Douăzeci de minute mai târziu Lucia îşi făcu din nou 
apariţia şi Kolski începu operaţia, blestemând în sufletul 
lui o muscă întârziată şi rea, care îl agasa. 

— E îngrozitor, se gândea, să operezi în aceste condiţii. 
În orice clipă musca se poate aşeza pe rana deschisă. 

Ghicindu-i parcă gândurile, Lucia spuse: 

— Muştele sunt cea mai mare plagă la noi. Nici nu-ţi 
închipui cât ne chinuim să le izgonim din această încăpere. 
Parcă ar intra prin pereţi. 

— Din punctul de vedere al antisepsiei nu e lipsit de 
primejdie, observă Kolski. 

— Da, dar nu avem altă soluţie. 

Lui Kolski îi stătea pe limbă să-i spună că există o 
soluţie: să plece de aici, dar se stăpâni la timp. 

— Cu toate acestea, slavă Domnului, până acum nu am 
avut nici un caz de infecţie şi toate operaţiile au reuşit, 
continuă Lucia. 

A reuşit şi această operaţie. Datorită ajutorului lui 
Kolski, până la ora patru, toţi pacienţii au fost consultaţi. 
Aşa că doctorul Pawlicki, care a venit cu câteva minute mai 
târziu, nu a mai avut nimic de făcut şi i-a reproşat în glumă 
lui Kolski că-l lasă fără pâine. Au stat de vorbă îndelung la 
un ceai. Pawlicki întrebându-l pe Kolski despre relaţiile din 
lumea medicală a Varşoviei, despre noile metode de 
tratare a unor boli şi, în sfârşit, despre Dobraniecki şi 
despre starea lui. Cum nu era la curent cu conflictul dintre 
Dobraniecki şi Wilczur, Pawlicki primi ştirea despre 


plecarea profesorului la Varşovia ca pe un lucru cu totul 
natural. Şi-a exprimat chiar şi o bănuială: 

— Cine ştie, dacă acolo, în capitală, nu-l vor convinge pe 
profesor să se întoarcă definitiv. La drept vorbind nu e în 
folosul societăţii că un eminent om de ştiinţă ca el şi-a 
limitat câmpul de acţiune într-un târg de provincie. 

Lucia scutură din cap. 

— Fără îndoială. Dar profesorul a făcut atâta pentru 
omenire încât are dreptul să se gândească şi la el. Iar el 
aici se simte cel mai bine. 

După plecarea lui Pawlicki, Kolski reveni la discuţia 
anterioară: 

— Nu mi se pare deloc convingătoare afirmaţia dumitale 
făcută cu atâta aplomb. 

— Că profesorul se simte aici cel mai bine? 

— Exact, confirmă Kolski cu o mişcare a capului. A 
părăsit Varşovia pentru că era dezgustat. Şi, serios, nu m- 
aş mira dacă l-ar opri acum acolo. 

Lucia surâse. 

— Il cunoşti prea puţin, dacă poţi vorbi aşa. Te asigur că 
imediat după operaţie va pleca din Varşovia. Nu va rămâne 
nici o zi mai mult decât e necesar. 

Kolski rămase pe gânduri şi spuse după o pauză mai 
lungă. 

— Poate că ai dreptate... Poate. Asta s-ar explica şi prin 
vârsta profesorului. Dar dumneata... Acum, când văd acest 
mediu, condiţiile de muncă şi viaţa aceasta cotidiană, 
cenuşie şi tristă, nu înţeleg cum poţi rezista dumneata aici. 

— Nu-i chiar atât de rău răspunse Lucia ridicând din 
umeri. 

— Seamănă, continuă Kolski dus pe gânduri, cu o 
antecameră a Nirvanei. Cu o intrare în cimitir. Aici totul 
moare copleşit de linişte, de o linişte lenevoasă, prelungă, 
monotonă... Nu, să nu crezi că vreau să te sperii, să 
trezesc în dumneata repulsie faţă de tot ce-i aici. 
Nicidecum. Mi se pare însă o risipă de neînțeles să-ţi laşi 
aici cele mai proaspete forţe, cei mai frumoşi ani ai vieţii. 

— Dumneata uiţi un lucru, domnule Janek, faptul că 


există sentimente care pot preface monotonia cenuşie în 
cel mai colorat basm, care pot preface ceea ce dumneata 
numeşti tristeţe şi linişte ucigătoare într-o bucurie, plină 
de seninătate. 

Kolski ridică din umeri. 

— De acord. Înţeleg acest lucru. 

— Nu înţelegi. Asta poate înţelege numai cel care e el 
însuşi capabil de aşa ceva. Cel care e capabil să simtă şi să 
trăiască asemenea bucurii. Cel pe care ele îl pot satisface. 
Uite, dumneata ai fi în stare să renunţi la Varşovia, la 
carieră, la bani, la plăceri, la distracţii pentru fiinţa pe care 
o iubeşti şi să te stabileşti undeva în provincie, să zicem 
aici? 

Kolski simţi că tot sângele i se adună în inimă şi spuse: 

— Aş fi în stare. 

Lucia scutură din cap. 

— Nu cred. 

Kolski o privi drept în ochi şi spuse apăsat: 

— Încearcă. Spune un singur cuvânt. Un cuvânt. Ajunge 
un cuvânt al dumitale. 

Lucia se simţi stânjenită. Nu se aştepta la un asemenea 
răspuns. Aştepta mai degrabă o explicaţie lungă, susţinută 
cu argumente rezonabile, lămuriri în stilul propriu al 
gândirii lui din vremea când ea era la Varşovia. Ştia că 
spune adevărul, că ar fi capabil să rămână aici pentru ea, 
că nu şi-ar retrage cuvântul. Fireşte, nu avea de gând să 
facă uz de afirmaţia lui, dar era emoţionată de cele spuse 
de el şi de schimbarea lui. Abia acum zări ridurile din jurul 
ochilor lui, obrajii supti şi multe fire de păr cărunt la 
tâmple. Grijile pe care le găsea în scrisorile lui, lăsaseră 
urme şi pe chipul lui Kolski. Nu numai pe chip, ci şi în 
suflet. Bietul de el, trebuie să fi trecut prin multe. 

Şi deodată Lucia ajunse la concluzia că trebuie, că se 
cuvine să-i recompenseze suferinţele, că fusese prea aspră 
şi indiferentă, că pentru marea lui iubire, fiindcă numai o 
mare iubire este capabilă de sacrificii, l-a răsplătit cu 
răceală, că intenţionat a evitat să se intereseze de trăirile 
lui interioare. Ori ştia că ar fi putut să-i potolească grijile, 


să-i aline suferinţele. Chiar fără să-i ofere nimic mai mult 
decât un cuvânt cald, o privire prietenoasă, un interes 
binevoitor. 

Îi atinse uşor braţul cu mâna şi-i spuse: 

— Domnule Janek, dumneata ştii că n-am să spun acel 
cuvânt, că nu-l pot spune. Dar te rog să mă crezi că-ți 
preţuiesc foarte mult sentimentele şi-mi dau seama că nu 
le-am prețuit îndeajuns. 

Kolski îi luă mâna şi îşi lipi buzele de ea. 

— De asemeni, vreau să ştii, că te consider un om foarte 
apropiat, că mă interesează cu adevărat problemele, 
tristeţile şi bucuriile dumitale, şi că întotdeauna poţi fi 
sigur de prietenia mea cu adevărat profundă şi afectuoasă. 

După această discuţie, în relaţiile dintre Lucia şi Kolski 
s-au schimbat multe. Au devenit sincere şi mai apropiate. 
Erau aproape toată ziua împreună, fiindcă Jemiol, care 
înainte stătea adeseori în dispensar purtând discuţii lungi 
cu Wilczur, acum, în lipsa lui, venea aici numai noaptea. 
Majoritatea timpului şi-l petrecea în târg, la cârciumă, sau 
la moară, fiindcă în ultima vreme se împrietenise cu 
Prokop, spre necazul întregii familii. Acum, la bătrâneţe, 
Prokop a început să tragă cu ochiul la sticlă. Ce-i drept, nu 
bea atâta cât bea Jemiol, dar nici asta n-o bucura nici pe 
nevasta lui, nici pe celelalte femei. Ştirea o adusese la 
dispensar Donka, iar Lucia a râs copios, povestindu-i lui 
Kolski despre temerile femeilor de la moară. Ea personal 
nu vedea nici o primejdie. În schimb Kolski glumea: 

— Dar nici nu trebuie bagatelizată chestiunea. Să ne 
aducem aminte de străbunicul Noe, care la o vârstă foarte 
înaintată s-a apucat de vin. 

Trecuseră trei zile de la plecarea lui Wilczur şi Lucia 
începu să se neliniştească. 

— Mă tem să nu i se fi întâmplat ceva, îi spunea Donkăi. 

Din delicateţe, în faţa lui Kolski nu-şi trăda temerile. Se 
hotărâse că dacă nici mâine profesorul nu va da nici un 
semn, va trebui să telegrafieze la Varşovia. 

Dar a doua zi de dimineaţă, Wasil, care se întorsese din 
Radoliszki, aduse o scrisoare. Scrisoarea era adresată de 


Wilczur, dar nu era trimisă din Varşovia, ci din Vilnius. 
Mirată, Lucia deschise plicul. 
Profesorul scria: 


„Dragă domnişoară Lucia. 

La întoarcere din Varşovia m-am oprit la Vilnius. Va 
trebui să rămân aici câteva zile în legătură cu unele 
probleme. Poate şi mai mult. Cum doctorul Rancewicz nu 
are nimic împotrivă ca doctorul Kolski să mai zăbovească 
la mine, îi voi fi recunoscător pentru ajutor şi pentru 
înlocuire. Cred că va considera şederea sa în dispensarul 
nostru un fel de odihnă. Mi-a făcut plăcere când am 
constatat la Varşovia că se bucură de cele mai frumoase 
aprecieri. Aşa cum l-am apreciat şi eu întotdeauna. E un 
băiat de nădejde. Sunt convins că mă înlocuieşte foarte 
bine. M-am oprit la Vilnius la colegul Rusiewicz, care m-a 
tratat după accidentul cu câinele. Mă simt bine aici, aşa că 
te rog să nu te miri că nu mă prea grăbesc să mă întorc. 
Salutări tuturor şi sărutări de mâini dumitale. 

Rafał Wilczur.” 


În josul colii era un post scriptum: 


„L-am operat personal pe d. Dobraniecki. 
Din fericire operația mi-a reuşit. 
Pacientul va trăi.” 


Pentru Lucia scrisoarea lui Wilczur era o adevărată 
surpriză. A trebuit s-o citească de câteva ori şi tot nu 
înţelegea ce s-a întâmplat. În primul rând, a surprins-o 
ştirea despre intenţia neprevăzută de a se opri la Vilnius. 
La aşa ceva îl putea determina numai boala. Dar asta nu 
concorda cu cealaltă ştire şi mai ciudată: profesorul scria 
clar că l-a operat el însuşi pe Dobraniecki. Asta ar însemna 
că într-un fel oarecare a reuşit să-şi stăpânească tremurul 
mâinii stângi. Toate acesteia i se păreau Luciei foarte 
enigmatice. De vreme ce a intervenit la Rancewicz ca să-l 
poată reţine pe Kolski, înseamnă că ştia încă de la Varşovia 


că nu se va întoarce imediat şi că va rămâne câteva zile la 
Vilnius. 

Prin urmare, dacă era sănătos, ce-l putea determina să 
rămână în oraş? Aici, putea fi vorba numai de probleme 
familiale. Să-i fi sosit fiica sau ginerele?... Dar de ce nu 
aminteşte nimic despre asta?... 

Lucia se pierdea în ipoteze. În cele din urmă se hotărî 
să-l întrebe pe Jemiol ce crede el. Se gândea că poate 
înainte de plecare, profesorul a vorbit cu el despre 
planurile lui enigmatice. 

Jemiol nu ştia însă nimic. A citit scrisoarea şi a dat din 
umeri. 

— Dacă-i place atât de mult la Vilnius, se vede că a 
cunoscut vreo fată când a fost la tratament. 

— Vorbeşti prostii, spuse Lucia cu oroare. 

— Fiindcă vezi dumneata, continuă Jemiol cu un calm 
imperturbabil, dacă-i vorba de mine, ai putea fi sigură că 
mă împotmolesc undeva pe drum fiindcă am descoperit o 
cârciumă nespus de tentantă. El însă nu-i un adept al lui 
Bachus. Ori trebuie să ştii că pe lângă Bachus numai 
Venus mai conduce lumea. Ei, să-l mai adăugăm şi pe 
Mercur. Aşa că gândeşte şi dumneata căruia dintre cei doi, 
lui Mercur sau Venerei, îi datorăm frivola escapadă a 
prietenului nostru. 

Fireşte, Lucia nu luă nici o clipă în serios insinuările lui 
Jemiol şi se hotări să stea de vorbă cu Kolski. Problema era 
cu atât mai simplă cu cât avea prilejul să-i arate scrisoarea 
profesorului, scrisoare plină de cuvinte de măgulire la 
adresa lui. 

— La drept vorbind, domnule Janek, nu ar trebui să-ţi 
arăt această scrisoare. Ai putea deveni un încrezut, glumi 
ea. Se pomeneşte despre un fel de concediu pentru 
dumneata, aşa că citeşte-o. 

Într-adevăr, Kolski se simţi puţin jenat de superlativele 
lui Wilczur la adresa lui. Totuşi, îl miră hotărârea 
profesorului de a se opri la Vilnius. 

Cu privire la operaţie spuse: 

— Nu văd nimic extraordinar în asta. Asemenea lucruri 


se pot face cu o singură mână când ai ajutorul calificat al 
altor două persoane. Iar acolo nu lipseau chirurgii obişnuiţi 
să lucreze cu profesorul. Fără să mă laud, am fost şi eu de 
multe ori ajutorul lui, ştiam bine, cu toată exactitatea, ce 
înseamnă fiecare mişcare a lui, sau ce îmi cere să fac. În 
ceea ce priveşte oprirea la Vilnius, cred pur şi simplu că a 
vrut să se mai odihnească. Poate că are şanse să obţină de 
acolo ceva fonduri pentru dispensar. Şi apoi fiecare om are 
problemele lui personale, despre care nu vorbeşte nici 
celor mai apropiate persoane. 

— Nu crezi, domnule Janek, că ar trebui să-i scriu la 
Vilnius? 

Kolski făcu un semn nehotărât cu mâna. 

— Cred că nu. 

— De ce? 

— Pentru că dacă profesorul ar fi aşteptat vreo scrisoare 
de la dumneata, ţi-ar fi dat adresa medicului la care s-a 
oprit. Dumneata cunoşti adresa lui? 

— Nu, negă Lucia. Dar e uşor de aflat. Cred că doctorul 
Pawlicki are lista medicilor. Şi apoi ştiu în ce spital 
lucrează doctorul Rusiewicz. j 

— Eu însă cred că profesorul nu aşteaptă să-i scrii. În 
caz contrar nu ar fi uitat să-şi dea adresa. Profesorul nu 
uită niciodată nimic. 

— Asta aşa e, recunoscu Lucia şi astfel problema a fost 
încheiată. 


Timpul petrecut de Kolski la dispensar putea să-i pară 
într-adevăr un concediu. În primul rând se îndreptase 
vremea. Ploaia se oprise şi primele geruri uşoare din acest 
an îngheţaseră drumurile şi cărările noroioase. Acum 
puteau face plimbări lungi prin împrejurimi. Lucia îl duse 
în pădure, la cimitirul în care era înmormântată Beata 
Wilczur, în orăşel şi în alte câteva locuri pitoreşti. In 
timpul plimbărilor purtau discuţii îndelungate. 

Deprimarea lui Kolski dispăruse fără urmă. Se 
petrecuseră mari schimbări în înfăţişarea lui. li revenise 
vechea energie, capacitatea de a se interesa de 


mărunţişuri, râsul vesel la orice glumă. 

— E aici chiar atât de cenuşiu şi de plictisitor cum ţi se 
părea la început? îl întreba Lucia nu fără o ironie 
binevoitoare. 

Ca răspuns se uita în ochii ei şi-i spunea din priviri cât 
de mult îşi schimbase părerea. 

Într-o zi, Lucia spuse parcă în treacăt: 

— Vezi, domnule Janek, orice se poate uita. 

— Fără îndoială, recunoscu el. Dar sunt şi excepţii. 
Timpul pe care l-am petrecut aici îmi va rămâne pentru 
totdeauna în memorie. 

— Aşa ţi se pare. Cu timpul şi în anumite condiţii îţi va 
zbura din minte aşa cum ţi-au zburat şi trăirile care te 
chinuiau la Varşovia. Fiindcă mi se pare că ti-au zburat 
complet. 

— Slavă Domnului, complet. N-a mai rămas nici urmă 
din ele. 

Lucia riscă o întrebare: 

— Dar ea? 

— Ce-i cu ea? 

— Ei, femeia aceea. Şi ea te-a uitat la fel de uşor? 

Kolski izbucni într-un râs sarcastic. 

— Incomparabil mai uşor. Sunt convins că la un ceas 
după despărţirea noastră nu se mai gândea la mine. 

— Asta înseamnă că nu te iubea. 

Kolski îşi încruntă sprâncenele. 

— Femeia aceasta nu înţelege deloc ce înseamnă 
cuvântul iubire, cu toate că-i apare pe buze mai des decât 
altele. 

— De ce mai des? 

— Din simplul motiv că face parte din... metoda ei. 
Înţelegi? Dacă trebuie să-l spui unui singur om... Şi dacă 
trebuie să-l spui altor zece... 

— Ah, da, şopti Lucia. 

— De altfel, abia acum îmi dau seama că nu aveam 
dreptul să-i cer nimic, fiindcă nici eu nu-i dădeam nimic. 
Vezi dumneata, domnişoară Lucia, a fost din partea mea o 
eroare ridicolă. Credeam că iau un medicament, dar el nu 


era nici măcar un narcotic, ci o otravă ordinară. 

Mergeau în tăcere, apoi Kolski continuă: 

— Din fericire nu a lăsat urme. 

Lucia îl întrebă: 

— Nu înţeleg însă ce te-a împins spre această aventură 
penibilă. 

— Tocmai goana după un narcotic. 

— De acord. Puteai însă face o alegere mai bună. 

— În această privinţă am atât de puţină experienţă, 
încât... Dar de fapt acum totul aparţine trecutului, unui 
trecut de care prefer să nu-mi aduc aminte. 

— Totuşi, interveni Lucia după o pauză, cunoscându-te, 
nu pot să cred că nu te-a legat de femeia aceea măcar o 
fărâmă de afecţiune. 

Kolski confirmă cu o mişcare a capului. 

— Fără îndoială. Afecţiunea aceasta era însă o iluzie. Era 
rezultatul unei autosugestii. Şi a sugestiei. Vezi dumneata, 
omul care se îneacă se agaţă şi de un fir de pai. Din 
fericire urmările nu au fost primejdioase. M-au învăţat să 
fiu atent în viitor. 

Lucia bănuia de mult că era vorba de doamna 
Dobraniecka. În primul rând în scrisorile lui Kolski din 
perioada aceea întâlnea uneori expresii, care în nici un caz 
nu puteau fi ale lui, ci erau exact în stilul doamnei 
Dobraniecka. Aşa că acum se bucura de repulsia pe care 
Kolski o nutrea faţă de fosta sa amantă. Lucia a considerat- 
o întotdeauna pe Dobraniecka o femeie rea, vicleană, 
capabilă de cele mai josnice fapte. Cu siguranţă că ea a 
fost inspiratoarea campaniei împotriva lui Wilczur. 

În adâncul sufletului însă, Lucia se simţea jignită de 
faptul că, în acelaşi timp, Kolski a putut să fie îndrăgostit 
de ea şi să aibă o aventură cu cealaltă. Nu suferea de 
megalomanie, dar se considera mult mai frumoasă decât 
Dobraniecka, şi apoi era mai tânără, nemaivorbind de 
diferenţa sub aspect etic. Se simţea jignită de aşezarea ei 
alături de cealaltă şi cu toate că nu şi-ar fi mărturisit-o nici 
ei însăşi, îi reproşa lui Kolski acest lucru. 

— Într-un cuvânt, ai devenit antifeminist? îl întrebă. 


— O, nu. Ar fi o exagerare. În orice caz prefer să nu mai 
umblu după narcotice. 

— Şi nici nu vei avea nevoie. Suferințele trec. 

Kolski scutură din cap. 

— Nu, domnişoară Lucia. Nu trec niciodată. 

— În cuvintele „niciodată” şi „întotdeauna” e mult patos 
şi rareori adevăr. 

— Ce să fac dacă acest caz rar mi se întâmplă tocmai 
mie? 

— Mă mir, adăugă Lucia după o pauză, că dumneata, 
care ştii să priveşti viaţa atât de lucid, nu reuşeşti să te 
debarasezi de un lucru incomod, să scapi de ceva ce-ţi 
provoacă numai necazuri. 

— Domnişoară Lucia! Eu nici nu vreau să scap de aceste 
necazuri. 

— Asta-i lipsit de logică. 

— Se poate, recunoscu. 

Au mers o vreme în tăcere. 

— Spune-mi ceva despre ea, îl interogă pe neaşteptate 
Lucia. Ce te-a atras la ea? De ce ai ales-o pe ea şi nu pe 
alta? 

Kolski ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Şi eu m-am întrebat. N-am găsit nici un 
răspuns. Poate că singura constatare corectă ar fi că nu 
am ales-o eu pe ea, ci ea pe mine. 

— Şi dumneata ai cedat fără să încerci să te aperi? 

— Da, domnişoară. Nu aveam ce apăra. Dumneata 
trebuie să înţelegi că oferind totul şi neposedând nimic, 
eram şi eu mirat că mai pot reprezenta o atracţie pentru 
cineva. Pentru cineva şi mai ales pentru ea. 

— Mai ales? De ce mai ales? 

— Ah, de fapt aceste cuvinte sunt nepotrivite. Voiam să 
spun că femeia aceea se bucura de mult succes, în jurul ei 
roiau admiratorii, era renumită prin farmec şi frumuseţe... 

— Foloseşti dinadins timpul trecut? îl întrebă privindu-l 
atent. 

— Dinadins, răspunse. 

— Asta înseamnă că nu mai are nici farmec şi nici 


admiratori?... 

— Da, răspunse scurt. 

Acum era cert că a avut o aventură cu doamna 
Dobraniecka şi fără să vrea spuse cu răutate: 

— Nu trebuie să-ţi pierzi speranţele. Mai poate să-şi 
recâştige farmecul şi să te întorci la ea. 

Kolski îşi încruntă sprâncenele. Se simţea profund jignit 
de cuvintele Luciei. Nu avea nici un drept să aştepte de la 
ea vreo favoare, dar nici nu merita atâta dispreţ. 

— De ce vrei să mă nedreptăţeşti? întrebă cu tristeţe în 
glas. 

— Departe de mine acest gând. Cred însă că dacă tot o 
cunoşti, nu te mai aşteaptă din partea ei nici o dezamăgire. 
Nu rişti nimic. 

Simţea o ciudată şi neînţeleasă plăcere să-l sâcâie. 

— Nu glumesc deloc, continuă luând o înfăţişare naivă. 
Alegând alta ai risca noi surprize. Şi apoi noua aleasă ar 
putea să nu fie înconjurată de un roi de admiratori şi să nu 
fie renumită prin frumuseţe. 

Kolski îşi plecase capul şi tăcea. Nu o mai recunoştea pe 
Lucia. Începea să-i pară rău că i se destăinuise. Lucia îşi 
dădea seama ce simte Kolski, dar o anumită îndărătnicie 
nu-i permitea să se retragă de pe poziţia adoptată. Îşi 
spunea: 

— Aşa-i trebuie! Aşa-i trebuie! 

La întoarcere, cât a ţinut drumul, n-au schimbat nici un 
cuvânt. În timp ce urcau în cerdac, Kolski spuse: 

— Poate că mâine se întoarce profesorul... 

— Nu trebuie să te preocupe atâta întoarcerea 
profesorului, îţi sunt profund recunoscătoare pentru 
ajutorul oferit, dar dacă ţi-e incomod, nu vreau să te rețin. 

Kolski strânse din dinţi şi răspunse: 

— Da, ştiu foarte bine că dumneata nu vrei să mă reţii. 
Şi te rog să mă crezi că nu aş rămâne nici o oră în plus, 
dacă nu mi-aş fi asumat această obligaţie în faţa 
profesorului Wilczur. 

— Din anumite puncte de vedere ai o conştiinţă exagerat 
de sensibilă, observă rece Lucia. 


— Da, domnişoară. Mă bucur că ai găsit totuşi ceva 
sensibil în mine. Fiindcă dumneata consideri că am o piele 
atât de groasă şi de insensibilă, încât poţi s-o transformi 
într-o pernuţă pentru ace. 

Luciei îi dispăruse complet buna dispoziţie. Era foarte 
mulţumită de ea însăşi. In modul cel mai deplasat îi 
spusese lui Kolski atâtea lucruri neplăcute, poate că îl şi 
jignise. Şi asta ca răspuns la încrederea lui, la destăinuirile 
lui. Nu-şi putea explica propriile-i porniri. 

— Ce mi s-a-ntâmplat? se întreba, ce mi s-a-ntâmplat? 

A fost chiar nepoliticoasă cu el. Ultimele ei cuvinte din 
pridvor însemnau o invitaţie de a părăsi casa. E adevărat 
că el a început. El a adus vorba de întoarcerea 
profesorului. Şi totuşi s-a comportat deplorabil. Acum, 
sărmanul de el, stă şi se frământă. Cum a putut fi atât de 
rea cu el?! Chiar şi numai faptul că a făcut uz de avantajul 
ei asupra unui om care o iubeşte i se părea acum odios. Şi 
apoi fără nici un rost. Doar ţinea la el foarte mult, era 
bucuroasă de prezenţa lui în dispensar, societatea lui era 
pentru ea o adevărată destindere şi ar fi vrut să-l reţină cât 
mai mult. 

A meditat îndelung la această problemă pentru ca a 
doua zi să-l recompenseze pe Kolski pentru supărările de 
astăzi. Trebuie să-i arate cât mai multă simpatie. Da. Şi să- 
şi ceară scuze. Să-şi ceară, simplu, scuze, fiindcă a greşit. 

Nu a ajuns să-şi ceară scuze. Şi nu a ajuns din 
următoarele motive: 

A doua zi dis-de-dimineaţă a fost adus din Nieskupa un 
argat, care găsise în pârâu un şrapnel din timpul războiului 
şi s-a apucat să-i deşurubeze focosul ruginit. A fost adus 
sfâşiat îngrozitor şi Kolski, fără să-şi termine micul dejun, 
începuse, cu ajutorul Donkăi, să-l cârpească pe bietul 
băiat. Când operaţia s-a terminat şi rănitul a fost 
transportat în pat, Kolski şi Donka s-au întors în sala de 
operaţii ca să facă ordine. Peretele dintre sala de operaţii 
şi ambulatoriu era făcut din scânduri subţiri şi în 
ambulatoriu se auzea fiecare cuvânt rostit mai tare în sala 
de alături. Şi mai clar se auzea râsul. Ori, Kolski şi Donka 


râdeau în continuu, râdeau vesel şi nestânjenit. În vocea 
Donkăi se simţea clar o anumită cochetărie. Discutau 
despre dans. Pe urmă Kolski o lăudă pe Donka pentru zelul 
depus în dereticarea camerei lui şi la un moment dat îi 
spuse: 

— Când o să plec la Varşovia, am să te împachetez într- 
un geamantan şi te iau cu mine. 

— Credeţi dumneavoastră că Wasil va fi de acord? 

— O facem în tăcere şi nici n-o să observe. 

Lucia era revoltată. Chicotea acolo cu prostuţa aceea de 
fată. Se comporta ca un licean. Şi ce fac ei atâta vreme 
acolo? Mucoasa aceea îi face ochi dulci iar lui se vede că-i 
place. Asta-i indecenţă. 

Un nou râs zgomotos o făcu să sară în picioare. 

— Am s-o învăţ eu minte, îşi spuse în şoaptă. 

La prânz a schimbat doar câteva fraze convenţionale cu 
Kolski, apoi a chemat-o pe Donka în farmacie şi pironind-o 
cu o privire aspră i-a spus: 

— Draga mea. Trebuie să-ţi atrag atenţia că te comporţi 
foarte nepotrivit. Astăzi am auzit discuţia ta cu domnul 
doctor în sala de operaţii. Dispensarul, categoric nu-i un 
loc potrivit de flirtat. De flirtat şi chicotit. lar domnul 
doctor nu e cel mai potrivit partener pentru tine. Ar trebui 
să-ţi fie ruşine să te legi de bărbaţi, când eşti logodită. 
Dacă ar afla domnul profesor s-ar supăra pe tine rău de 
tot. 

Donka la început făcuse nişte ochi mari şi se cam 
speriase de tonul aspru al Luciei, dar acum se gândi că 
oricine putea să se supere, dar profesorul în nici un caz. El 
de atâtea ori glumise cu ea aşa ca doctorul Kolski. Nu se 
simţea deloc vinovată. 

— Dar, domnişoară, eu nu... începu să se apere. 

Lucia o întrerupse. 

— Şi te rog să nu se mai repete. Nu înseamnă că dacă 
eşti frumuşică trebuie să-i faci ochi dulci domnului doctor. 
Am observat asta şi mai devreme. Da. lar acum adună 
plantele acelea. Domnul Jemiol nu pune nimic în ordine. 
Aici trebuie să ai nervi de oţel... 


Spunând asta, intră în camera sa, îşi aruncă paltonul pe 
umeri şi plecă la plimbare singură. Trecu intenţionat pe 
sub ferestrele lui Kolski, ca s-o poată vedea. 

Şi nu se înşelase. Kolski o văzuse într-adevăr şi cu toate 
că nu-i trecuse supărarea de ieri, îşi propuse s-o ajungă ca 
să-i ceară iertare şi pentru greşelile pe care nu le-a comis. 
Nu putea să suporte răceala ei. 

Când ieşi în tindă, o zări pe Donka plângând. Stătea 
sprijinită de pervazul ferestrei şi plângea de se scutura 
cămaşa pe ea. 

— Ce ai, domnişoară? o întrebă mirat. 

În loc de răspuns, fata se porni pe un plâns cu hohote. A 
trecut mult timp până a reuşit să scoată de la ea primele 
cuvinte: 

— Domnişoara Lucia... m-a certat... că nu ştiu cum... Ca 
pe cea mai... 

— Pentru ce te-a certat? 

— Pentru dumneavoastră... 

— Pentru mine? Cum pentru mine? 

— Pentru că domnişoara Lucia... zicea... că eu, că eu... 

— Că ce? 

— Că eu flirtez cu dumneavoastră, reuşi să spună Donka 
şi izbucni iar în plâns. 

— Hai, linişteşte-te. Ce stupizenie! 

— Bhuu... plângea Donka. Că eu vă fac ochi dulci... 
Bhuu... Eu nici gând. Doamne fereşte... 

Incetul cu încetul se linişti şi-i repetă lui Kolski, mai mult 
sau mai puţin exact, toată admonestarea administrată de 
Lucia. Kolski nu era atât de surprins, cât era de jignit. Nu 
se aştepta ca Lucia să meargă până acolo încât să-l 
bănuiască de nişte încurcături chiar aici, sub acest 
acoperiş. Probabil că îşi pusese în gând să-i facă imposibilă 
şederea în dispensar. Fiindcă nu putea gândi serios că el 
ar flirta cu fata aceasta. Nu putea fi vorba nici măcar de 
aparenţe. De la bun început Donka i s-a părut drăguță şi 
simpatică, aşa că glumea cu ea cum glumea la Varşovia cu 
surorile la care ţinea. În acest caz cel mai neplăcut era 
faptul că Donka suferea fără să fi avut vreo vină. O 


îmbărbătă cum putu şi-i promise că va lămuri el totul cu 
domnişoara Lucia. Se hotări să discute cu ea numaidecât. 

Bănuia că se îndreptase spre pădure, aşa că porni şi el 
în aceeaşi direcţie. După mai bine de un sfert de oră o 
ajunse la cotitura drumului. Auzind paşi în spatele ei, Lucia 
se opri şi spuse: 

— O, văd că şi dumneata eşti amator de plimbări 
solitare. 

— Nu solitare. Tocmai te căutam. Dumneata ai plecat 
singură şi nici nu m-ai întrebat dacă vreau să te însoțesc. 

— Nu bănuiam că ţi-ar face plăcere. Asta - în primul 
rând. În al doilea rând, credeam că-ţi găseşti o însoţitoare 
mai plăcută. 

— De cine vorbeşti? o întrebă. 

— Ah, Doamne! Oare nu-i totuna? De o femeie. Deo 
femeie oarecare. Văd că ai devenit un afemeiat. 

— În ce vezi asta? 

— Ei, fie şi în flirtul cu Donka. 

— Cum poţi vorbi aşa ceva? întrebă cu o voce aproape 
disperată. 

— Fii însă atent, continuă de parcă n-ar fi auzit 
întrebarea deznădăjduită a lui Kolski. Wasil e un bărbat 
voinic. Nu-ţi va fi chiar atât de uşor să-i împachetezi 
logodnica în geamantan. 

Lucia izbucni în râs. 

— Cât romantism. Un tânăr medic varşovian fură 
logodnica unui fiu de morar şi o duce în capitală la bagaje. 

Kolski o privi de-a dreptul neliniştit. 

— Domnişoară Lucia! Ce s-a-ntâmplat cu dumneata? 

Lucia se îmbujoră şi fără să-l privească în ochi spuse 
puţin prea tare: 

— S-a întâmplat că flirtul dumitale cu fata aceasta mi se 
pare o indecenţă. Poţi să-ţi îndrepţi aspiraţiile de 
seducător spre altcineva şi altundeva. În orice caz nu aici. 
Înţeleg că te plictiseşti, dar aş prefera să-ţi găseşti alte 
distracţii decât să-i suceşti capul Donkăi. 

Era de-a dreptul uluit de ceea ce auzea. 

— Ce s-a-ntâmplat cu dumneata, domnişoară Lucia? 


întrebă din nou şi îi trecu prin minte că acestea sunt 
manifestări clare ale unui început de isterie. Stând în 
această văgăună, vorbind numai cu ţăranii şi plictisindu-se, 
are cu siguranţă nervii zdruncinaţi. 

După o pauză mai lungă şi în faţa tăcerii ei, Kolski 
începu să vorbească, să-i explice întreaga absurditate a 
bănuielilor ei. 

— Cum poţi să-ţi închipui măcar, că iubindu-te pe 
dumneata şi având fericirea să stau cu dumneata sub 
acelaşi acoperiş ar putea să mă intereseze, fie şi în cel mai 
mic grad, altă femeie. Domnişoară Lucia! 

Argumentele lui şi mai ales ultimul au convins-o. Nu 
exista nici o îndoială că prea repede şi dintr-un material 
prea inconsistent trăsese concluzii false. li nedreptăţi pe 
amândoi, şi pe sărmana Donka, şi pe Kolski. Lucia se simţi 
apăsată de un sentiment de ruşine stânjenitoare. Nici ea 
nu ştia cum să-i explice lui Kolski comportarea absurdă. În 
cele din urmă ajunse la convingerea că orice tertip ar fi 
mai prejos de demnitatea relaţiilor dintre ei şi urmându-şi 
firea care-i impunea să procedeze întotdeauna direct şi 
sincer, întinse amândouă mâinile spre Kolski. 

— Te rog foarte mult să mă ierţi. S-ar putea să fi fost 
numai o impresie. Nu fi supărat pe mine. 

Kolski îi luă mâinile şi i le acoperi cu sărutări. 

— Supărat?... Dar, eu nu pot fi supărat pe dumneata! 
Eram doar atât de mâhnit, atât de mâhnit... Că dumneata 
nu mă crezi, că mă învinovăţeşti de ceva, ceea ce şi eu aş 
numi... sacrilegiu. 

Avea lacrimi în ochi. Sentimentul propriei vinovăţii spori 
şi mai mult emoția Luciei şi dorinţa ei de a-i da satisfacţie. 
Nu ştia însă ce formă să dea căinţei sale. In orice caz, voia 
să fie cât mai bună cu el. 

— Domnule Janek, spuse, poate că nu mi-aş fi permis să- 
ţi fac acest scandal dacă nu te-aş socoti foarte apropiat. Ar 
trebui să mă ţii mai din scurt. Am cam luat-o razna. 

— Să nu mai vorbim de asta acum. Totul s-a terminat cu 
bine. lar dacă îţi face plăcere, te rog să ţipi la mine 
douăsprezece ore pe zi, numai să am pe urmă un sfert de 


oră ca acesta. 

Lucia scutură capul cu o tristeţe de ştrengar. 

— Văd că nu există nici o salvare şi de azi înainte mă vei 
considera o eumenidă!. 

Restul serii îl petrecură în cea mai bună înţelegere. 
După cină, au stat încă mult de vorbă, iar Lucia nu-şi 
drămuia eforturile pentru a-i răsplăti necazurile pricinuite. 
De fapt, nici nu-i venea greu. Era cu adevărat fericită că 
ajunseseră la înţelegerea deplină. Furtuna trecătoare 
adâncise şi mai mult simpatia şi ataşamentul Luciei faţă de 
acest băiat atât de drăguţ şi o făcuse să înţeleagă că în 
orice caz iubirea lui merită o înaltă preţuire. Dacă nu-i 
putea răspunde cu sentimente la fel de puternice, nu 
însemna că sentimentele lui trebuiau  nesocotite. 
Dimpotrivă, chiar şi numai conştiinţa că există pe lume un 
om capabil de orice sacrificiu pentru ea, un om pe care se 
poate oricând bizui, îi oferea un sentiment de siguranţă. Pe 
scurt, sesizase o schimbare neaşteptată în ea însăşi: dacă 
înainte considera iubirea lui Kolski un fel de povară, de 
obstacol în viaţa ei, acum îi era recunoscătoare. 

Chiar înainte de a adormi, Lucia se întoarse cu gândul la 
acel incident neplăcut. Şi-a amintit ce cuvinte aspre 
folosise la adresa Donkăi şi a lui Kolski. În cameră era 
întuneric, dar simţi că se îmbujorează. 

— M-am comportat ca o şcolăriţă, îşi spuse în şoaptă. 

Deodată o străfulgera un gând: 

— Ca o şcolăriţă geloasă... 

Această descoperire era atât de neaşteptată, încât se 
aşeză pe pat cuprinsă de nelinişte. Se-nţelege, nici nu 
putea fi vorba de gelozie. Ce absurditate! Dar cine ştie 
dacă doctorul Kolski nu interpretează exact aşa. Toate 
aparențele pledează pentru gelozie. Şi încă pentru o 
gelozie neîntemeiată. Pur şi simplu i-a făcut o scenă! 

Multă vreme nu a putut adormi, încercând să-şi 
amintească toate amănuntele comportării lui Kolski, 
liniştindu-se că în felul lui de a fi nu sesizase nimic ce 
putea indica faptul că o bănuieşte de gelozie. În cele din 


1 În mitologie una dintre furii, geniu răzbunător. 


urmă, obosită, Lucia adormi, hotărâtă să-i facă şederea în 
dispensar cât mai plăcută. Doar au mai rămas câteva zile şi 
se vor despărţi, poate că se vor despărţi pentru totdeauna. 
Doar dacă doctorul Kolski va vrea să vină în vacanţă la 
Radoliszki. N-ar fi deloc o idee rea. 


Capitolul XVII 


Profesorul Wilczur nu-şi anunţase întoarcerea din două 
motive: în primul rând, nu voia să se facă nici un fel de 
pregătiri pentru primirea lui şi în al doilea rând, trebuia să 
se gândească la bani. Ce-i drept, în ultimul timp primise de 
la editorul lucrărilor sale ştiinţifice o sumă importantă, dar 
o folosise pentru achiziţionarea multor medicamente 
necesare la dispensar. De fapt şi cele trei săptămâni 
petrecute la Vilnius îl costaseră mult. Îi mai rămăsese atât 
cât să-şi cumpere biletul de tren şi să închirieze o căruţă la 
Ludwikowo. 

Mai era şi al treilea motiv. Poate cel mai important, dar 
pe care Wilczur nici nu voia să şi-l mărturisească. Ținea să 
apară la dispensar pe neprevăzute, să nu-l aştepte nimeni 
pentru ca dintr-o privire să se orienteze cum stau lucrurile 
între Lucia şi Kolski. Într-o asemenea întoarcere fără 
prevenire, exista şi o senzație neplăcută, aceea de 
surprindere, dar Wilczur prefera să o pună pe seama 
economisirii banilor pentru telegramă. In ceea ce priveşte 
însă fondul problemei, Wilczur nu se minţea deloc. Doar de 
aceea rămăsese trei săptămâni la Vilnius, ca să înlesnească 
apropierea dintre Lucia şi Kolski, ca în lipsa lui să le ofere 
posibilitatea să-şi  revizuiască propriile sentimente, 
dorinţele şi intenţiile. 

Rațiunea îi spunea că procedează corect. De la balul din 
Kowalewo, din seara aceea de neuitat, când cuvintele 
brutale, dar atât de adevărate rostite de Jurkowski 
zguduiseră conştiinţa lui Wilczur şi-i dărâmaseră toate 
planurile, îi mânaseră toate speranţele, în sufletul 
profesorului se născuse o nouă hotărâre. Venirea 
neaşteptată a lui Kolski i-a înlesnit realizarea acestei 
hotărâri. La început, Wilczur intenţiona să o trimită pe 
Lucia, sub un pretext oarecare, la Varşovia, pe o perioadă 
mai îndelungată. Nu se gândea în mod special la Kolski, 
dar lua în considerare şi persoana lui. Se gândea că 
aflându-se în atmosfera marelui oraş, în alte condiţii, în 


mijlocul altor oameni, avea posibilitatea să-şi confrunte 
sentimentul pe care ea îl numea iubire, cu starea reală a 
psihicului său. Se gândea că putea întâlni un bărbat tânăr 
de care să se apropie pentru ca în felul acesta să constate 
că sentimentele pe care le nutreşte pentru Wilczur nu vor 
putea în nici un chip rezista timpului. 

Din fericire, venirea lui Kolski i-a oferit lui Wilczur 
posibilitatea evitării unor maşinaţiuni. Situaţia se prezenta 
cât se poate de bine, iar Wilczur nu se îndoia că încercarea 
la care o supunea pe Lucia, lăsând-o mai bine de trei 
săptămâni singură cu Kolski, va fi eficientă. Fiindcă existau 
două posibilităţi: ori Lucia nu se va schimba deloc şi atunci 
Wilczur va avea dovada trăiniciei sentimentelor ei, ori 
prietenia pe care o nutrea de atâta vreme pentru Kolski va 
lua o nouă turnură, se va adânci, se va întări, într-un 
cuvânt, va deveni ceea ce oamenii numesc iubire... 

După părerea profesorului Wilczur, pentru cea de a doua 
eventualitate pledau multe. Principalul ei argument era 
tinereţea celor doi, comuniunea gusturilor şi preocupărilor 
precum şi dragostea lui Kolski. Lui Wilczur i se părea 
imposibil ca aceste argumente să nu precumpănească în 
situaţia creată, în condiţiile în care amândoi tinerii erau 
obligaţi de împrejurări să stea zile întregi împreună. 

S-ar înşela cel care ar crede că Wilczur se întorcea cu 
inima uşoară. Deşi lua în considerare faptul că va trebui să 
se despartă de Lucia, că va trebui să renunţe la toate 
speranţele sale, nu se bucura câtuşi de puţin. Socotea că 
îşi face datoria, că procedează cinstit, dar ştia tot atât de 
bine că în felul acesta încheie de fapt ultimul capitol al 
vieţii sale. Că renunţă conştient şi definitiv la propria-i 
fericire. 

În gară, la Ludwikowo, a găsit căruţa unui evreu din 
Radoliszki. Mârţoaga abia îşi târa picioarele, aşa că ajunse 
la moară când se lăsase uşor întunericul. La răscruce, îi 
plăti evreului şi luându-şi valiza, porni pe jos spre 
dispensar. Uşa nu era închisă. Apăsă pe clanţă şi intră. În 
tindă nu era nimeni. În toată casa domnea o linişte deplină, 
în care paşii lui răsunau zgomotos. Deodată din camera de 


„spitalizare” se auzi vocea Donkăi: 

— Hei, cine-i acolo? 

— Ce mai faci, Donka? Eu sunt. 

— Doamne sfinte! îi răspunse un strigăt vesel. V-aţi 
întors, domnule profesor? 

Şi Donka cea bună intră în fugă în tindă, bucuroasă şi 
emoţionată. După ce-i ură bun venit, îl ajută să-şi scoată 
paltonul şi pălăvrăgind tot timpul, se apucă în grabă să 
facă un ceai. 

— Dar unde-i domnişoara Lucia? întrebă Wilczur. 

— La plimbare. În fiecare zi se duce la plimbare cu 
domnul doctor Kolski şi se întorc abia la cină. Se duc tare 
departe. Câteodată până la Wickuny. 

— Ei, dar doctorul Kolski nu se plictiseşte aici? 

Donka izbucni în râs. 

— Cum să se plictisească! Eu cred că el ar sta aici şi un 
an de zile. 

— E un om foarte drăguţ, interveni Wilczur pe un ton în 
aparenţă indiferent. Cum îţi place, Donka? 

Fata ridică din umeri. 

— Ce să-mi placă sau să nu-mi placă? E el pentru mine? 
Eu îl am pe Wasil al meu şi nu-mi trebuiesc alţii. lar dacă 
unora li se năzare că eu îi fac ochi dulci doctorului, nu-i 
adevărat. 

— Dar cui i se năzare? întrebă curios Wilczur. Lui Wasil? 

— Nu lui Wasil, domnişoarei Lucia. 

— Dar de unde ştii tu că i se năzare? 

— Pentru că aşa m-a certat o dată. M-a şi ameninţat că 
vă spune dumneavoastră. Că eu aş cocheta cu domnul 
doctor. De el am eu nevoie?! Să şi-l ţină. Eu nu sunt pentru 
el, nici el pentru mine. Dar pentru întâia oară aud că nu-i 
voie să râzi. Dumneavoastră de atâtea ori râdeţi de mine. 

Wilczur îşi drese glasul şi spuse gânditor: 

— Sigur că e voie. 

— Tocmai. Ştiam eu că dumneavoastră nu vă supăraţi pe 
mine. 

— Eu nu mă supăr niciodată pe nimeni, copilă dragă, 
oftă Wilczur, aşezându-se să-şi bea ceaiul. Ei, şi ce mai e 


nou pe aici. La Prokop toţi sunt sănătoşi? 

— De ce să nu fie sănătoşi? Bunicul mă întreabă în 
fiecare zi dacă n-avem vreo ştire de întoarcerea 
dumneavoastră. 

— Trece pe aici în fiecare zi? 

— La început trecea, dar în vremea din urmă se uită cam 
chiorâş la domnişoara Lucia şi nu mai trece. 

Wilczur se miră. 

— De ce se uită chiorâş? 

— Fiindcă nu-i place doctorul Kolski. Zice că nu ştie de 
ce l-aţi lăsat dumneavoastră aici. Nu-i pe gustul lui. Nici eu 
nu ştiu de ce, fiindcă e un om foarte simpatic. Săptămâna 
trecută, când a vrut domnul doctor să închirieze nişte cai, 
nu i-a dat. 

— Dar ce nevoie avea de cai? 

— Să călărească. Domnul doctor şi domnişoara Lucia 
merg deseori călare. Acum închiriază caii de la un 
staroviereţ din Nieskupa, iar şeile de la curelarul Wojdyllo 
din târg. Uite-le, zac acolo, îi arătă în colţul tindei. 

Wilczur se uită şi dădu din cap. 

— Ai dreptate. 

— Acum însă cred că doctorul trebuie să se întoarcă la 
Varşovia, fiindcă nici loc nu mai e. Doar dacă o dormi aici 
în tindă sau în sala de operaţii. Mi se pare mie că din 
onomastica aia nu iese nimic, încheie Donka nu fără o 
anumită răutate. 

— Ce onomastică? 

— Onomastica doamnei Pawlicka. Trebuiau să se ducă 
poimâine la moşia ei. Doamna Pawlicka a fost luni personal 
aici şi i-a aşteptat. O să fie mare bal. Domnişoara Lucia îşi 
face şi rochie nouă. Una albastră îmbrăcată în voal. Ah, 
dacă aş putea eu să-mi fac una aşa! 

Profesorul îşi bău ceaiul şi stătea tăcut. Donka se 
învârtea prin cameră şi, uitându-se pe fereastră, strigă: 

— Se-ntorc. Se-ntorc devreme astăzi. Uitaţi-vă! Trec 
gardul. _ 

Wilczur se apropie de fereastră. Într-adevăr, Kolski sări 
gardul ce despărţea curtea de câmp şi întinse braţele, 


ajutând-o pe Lucia. Nu se auzea convorbirea lor, dar se 
vedea că sunt veseli şi bine dispuşi. Obrajii îmbujoraţi ai 
Luciei radiau de veselie. Râdeau privindu-se în ochi, apoi 
încet porniră spre casă, ţinându-se de mână. Tot la câţiva 
paşi se opreau şi acum râsul lor se auzea clar. 

Wilczur se retrase de la fereastră. Nu avea nici cea mai 
mică îndoială cu privire la rezultatele pe care le-a dat 
încercarea pusă la cale de el. Bucuros s-ar fi închis în 
cameră, ca să nu-i vadă. Era însă imposibil. 

Uşa se deschise şi intră întâi Lucia, iar în urma ei Kolski. 
În prima clipă se opriră surprinşi la vederea lui Wilczur. 
Lucia strigă: 

— Domnule profesor! V-aţi întors! 

Wilczur se sili să zâmbească. 

— Cum vă simţiţi, dragii mei?! 

Cu toată cordialitatea întâlnirii, în cameră plutea un aer 
de jenă. Când s-au aşezat la cină, Wilczur începu să 
relateze exagerat de amănunţit tot ce făcuse la Vilnius, 
care sunt relaţiile în lumea medicilor, iar când a epuizat 
această temă a trecut la descrierea, tot atât de amplă, a 
operării lui Dobraniecki. 

Îndată după cină, Wilczur spuse: 

— Fă-mi plăcerea, dragă colega, şi mai rămâi câteva zile. 
N-am să te clintesc din loc, eu îmi aştern în sala de 
operaţii. 

— Ah, nici gând, domnule profesor, ripostă stânjenit 
Kolski. Nu ştiu dacă nu vă deranjez rămânând aici, dacă-mi 
permiteţi, dar în nici un caz nu pot să vă ocup în 
continuare camera. Pentru mine sala de operaţii este 
suficient de comodă. 

Îndată după ce se pregăti locul de culcare pentru Kolski 
şi după mutarea lucrurilor lui, invocând oboseala de pe 
urma călătoriei, profesorul le spuse noapte bună şi se duse 
să se odihnească. 

După snopul de lumină care s-a zărit până noaptea 
târziu prin fereastra ambulatoriului, se putea bănui că 
Lucia şi Kolski nu s-au dus imediat la culcare, ci au stat de 
vorbă. 


Despre ce discută?... Au ajuns la înţelegere? Lucia i-a 
acceptat declaraţiile?... Dacă-i aşa, atunci discută cum să 
se elibereze de obligaţiile faţă de bătrânul şi onestul 
profesor. Cum să-i comunice schimbarea sentimentelor 
sale?... 

Lui Wilczur aşa ceva i se părea imposibil. Deşi tot ce 
găsise aici dovedea apropierea Luciei de Kolski, nu-şi 
putea închipui ca fata aceasta, cu un caracter puternic şi 
hotărât, să bată în retragere, să-şi renege obligaţiile. Mai 
degrabă trebuia să se aştepte la ceva opus. Se putea bănui 
că Lucia chiar iubindu-l pe Kolski nu va recunoaşte acest 
lucru şi nu-şi va mărturisi nici ei însăşi. Va considera că e 
de datoria ei să-şi menţină hotărârea, să-şi respecte 
obligaţiile, să nu-şi trădeze prin nimic schimbările care s- 
au produs. Wilczur era aproape sigur de asta. 

Inchisese ochii şi stând în întuneric analiza comportarea 
de astăzi a Luciei. Fără îndoială a fost puţin surprinsă de 
sosirea lui, dar îl întâmpinase cu cordialitatea de altădată. 
Pe urmă, seara, nu a fost, ce-i drept, atât de degajată, dar 
nu-i evita privirile şi întreba totul cu interesul de altădată. 
Wilczur nu observase nimic deosebit. Poate doar faptul că 
Lucia nu i s-a adresat niciodată lui Kolski. Iar Kolski se 
adresa şi el numai profesorului. Păreau că nu se observă 
reciproc, ceea ce era în contrast strident cu veselia de 
dinainte, când încă nu ştiau de întoarcerea lui, şi trebuia 
să-i dea de gândit. 

Şi-a adus aminte de şeile din colţul tindei. Se-nţelege, 
acum călăresc, iarna vor schia sau vor patina, vara vor 
face excursii în munţi. Sunt tineri, au gusturi 
asemănătoare şi suficiente forţe fizice pentru realizarea 
lor. 

În ograda lui Prokop Mielnik cântau cocoşii când a 
adormit Wilczur. 

A doua zi dimineaţa, ca de obicei, au luat micul dejun în 
camera Luciei. Starea de spirit nu s-a îmbunătăţit, doar 
Jemiol vorbea fără încetare, spre satisfacția tuturor 
celorlalţi, care datorită lui puteau să tacă. Revenind la 
operaţia făcută lui Dobraniecki, perora: 


— I-ai scos tumoarea din creier, darling. Dar te-ai gândit 
vreodată că tot creierul nostru, sau mai exact, toată 
scoarţa cerebrală, în care sunt localizate autorităţile 
superioare ale sistemului, adică ale spiritului, este cea mai 
primejdioasă tumoare cu care divagaţia naturii ne-a 
umplut cutiile craniene? Dacă nu mă înşel acolo îşi are 
locul gândirea, adică lucrul cel mai inutil şi mai primejdios 
din lume. Cumpăneşte, stăpâne, cât de frumoasă ar fi viaţa 
dacă nu am gândi, îndeplinindu-ne cu smerenie funcţiile de 
nutriţie şi de reproducere pe care ni le-a rezervat natura. 
Cu cât am fi mai fericiţi dacă n-am repeta după Descartes: 
cogito, ergo sum, ci după primul imbecil întâlnit: Coito 
ergo sum. Logica naturii a fost deformată de gândirea 
noastră, pentru că în natură totul are o finalitate. În clipa 
în care a apărut însă în ea gândirea umană, ne-am convins 
că nu ştim la ce e bună gândirea. Dacă am fi rămas nişte 
animale de cavernă, ar fi fost evident că suntem doar una 
dintre formele de existenţă ale materiei, că într-un anumit 
număr de ani destinat vieţii noastre infecte avem ca 
misiune să consumăm o anumită cantitate de oxigen din 
aer, de apă din izvor, de produse vegetale şi animale, 
pentru a lăsa un anumit cuantum de acid carbonic, de 
excremente pitoresc iniţiate în ţărână şi în cele din urmă 
stârvul nostru. Totul e în ordine. Ne îndeplinim rolul în 
lanţul evoluţiei. Dar cei cu gândirea? Ce-i cu Iliada, cu 
Hamlet? Ce-i cu binomul lui Newton, cu teoria relativităţii 
şi cu cuantele Planck? De ce dracu-i nevoie de toate astea? 
Încotro ne duc ele? Gentleman and ladies, dacă-mi veţi 
spune, că datorită lor se dezvoltă civilizaţia şi că se impune 
o creştere proporţională a sporului natural al speciei Homo 
sapiens, atunci eu vă întreb dacă în planurile naturii-mumă 
era prevăzută îngrăşarea excesivă a pământului cu 
amintitele excremente şi hoituri? Asta poate deregla 
întreaga ordine a lucrurilor şi poate duce la catastrofe 
neprevăzute. 

Oraţia lui Jemiol a fost întreruptă de sosirea primilor 
pacienţi şi cei trei medici au trecut la lucru. Abia în jurul 
orei trei s-a lăsat iar liniştea în dispensar. Folosindu-se de 


prilejul că Lucia mai făcea pansamente în camera de 
spitalizare, Wilczur îl invită pe Kolski la el şi servindu-l cu 
o ţigară, îl întrebă: 

— Cum e, colega? Mă blestemi rău că te-am sechestrat 
aici atâta vreme? 

— Ah, nu, domnule profesor. Pentru mine a fost o 
adevărată odihnă. 

— Am auzit că la Varşovia ai foarte mult de lucru. Ai tot 
mai mulţi pacienţi. M-am bucurat sincer. Acum, după 
întoarcere, te aşteaptă multă muncă. Ia loc, te rog. 

— Mulţumesc,  mormăi Kolski, aşezându-se pe un 
taburet. 

— Şi îţi cresc şi veniturile? 

— Nu mă plâng. 

— Un singur lucru nu înţeleg, spuse Wilczur după o clipă 
de gândire, de ce ai rămas un adept al celibatului? Ar 
trebui să te căsătoreşti. Nu trebuie să întârzii prea mult... 
O ştiu din proprie experienţă. 

Kolski se înroşi. 

— Din păcate, e imposibil. 

Wilczur ridică din sprâncene. 

— Chiar imposibil?... lartă-mă, colega, că mă amestec în 
treburile dumitale particulare, dar cred că îmi dă acest 
drept îndelungata noastră cunoştinţă şi vârstă mea. Ai 
putea să-mi spui în ce constă această imposibilitate? 

Kolski nu răspunse imediat. 

— Iubesc pe cineva... 

— Acesta-i cel mai mic obstacol, zâmbi Wilczur. 

— Femeia pe care o iubesc nu e liberă, îi explică el. 

— Ah, da?... Căsătorită?... 

— Nu. E logodită cu altul. 

— Asta e într-adevăr neplăcut. Şi îl iubeşte pe acel 
altcineva? 

— Cel puţin aşa spune ea. 

— Dar probabil că nu te urăşte nici pe dumneata? 

— O, nu, negă repede Kolski. 

Wilczur îl privi o clipă zâmbind. 

— Ciudat, dragă colega. Nu arăţi a fi un mototol, dar te 


porţi ca o domnişoară speriată. Cu femeile trebuie să te 
porţi dur, dragă colega. Hotărât. Bărbăteşte. Dacă îţi este 
favorabilă, atunci atacă. Ţine minte, nu te lăsa speriat de 
aparenţe. Sunt lucruri care uneori par înspăimântătoare. 
În faţa noastră se înalţă o stâncă şi ni se pare inaccesibilă, 
dar ajunge puţină iniţiativă şi insistenţă pentru a ajunge în 
vârful ei. 

Kolski îşi frământa nervos degetele. La început i se 
păruse că profesorul îşi râde de el. Pe urmă îi trecu prin 
minte că vrea să-l descoase. Acum nu mai ştia ce să 
creadă. 

— Da, da, spunea Wilczur. La căsătorie, colega, trebuie 
să te gândeşti din timp şi să baţi fierul cât e cald. Omul nici 
nu-şi dă seama când îmbătrâneşte. Câţi ani ai? 

— Treizeci şi cinci, domnule profesor. 

— Ei, vezi? E timpul. Când m-am căsătorit eu aveam 
prea mult. Între mine şi soţie era o diferenţă de vârstă 
prea mare. Şi bineînţeles, o asemenea căsnicie nu putea fi 
fericită. 

Kolski se înroşi din nou şi făcu ochii mari. Oare 
profesorul voia să-i dea de înţeles că nu-i trece prin minte 
să se căsătorească cu Lucia? 

Wilczur continuă: 

— Se-nţelege, problema anilor nu are importanţă în sine, 
nu e vorba de aspectul sexual. Ştii foarte bine că asta nu e 
întotdeauna în funcţie de vârstă. E vorba de altceva. De 
problema preocupărilor şi gusturilor. Acestea trebuie să fie 
mai mult sau mai puţin aceleaşi, ca să fii fericit cu o femeie 
şi să o faci fericită. Un bărbat nu poate săvârşi o greşeală 
mai mare decât căsătorindu-se cu o fată mai tânără cu 
peste zece ani decât el. 

Kolski înghiţi în sec şi întrebă: 

— Serios, sunteţi de această părere? 

— Cât se poate de serios. Aşa că nu mai întârzia, să ţi-o 
ia altul înainte. Şi să nu-ţi fie frică de nici un rival. Pentru o 
femeie trebuie să lupţi. Ea nu e un porumbel fript care-ţi 
cade singur în gură. lar când o ai, ţine minte, să-i acorzi 
mai mult timp decât muncii profesionale. E extrem de 


important. Şi asta o ştiu tot din trista mea experienţă. 
Cândva, când vei mai vrea să mă vizitezi, am să-ţi spun 
toată povestea. Fiindcă nu mă îndoiesc că vara vei mai 
trece pe aici măcar pentru câteva zile. 

— Cu cea mai mare plăcere, domnule profesor. 

Kolski se înclină încurcat. 

În cameră intră Lucia. Îşi scoase halatul şi rămase într-o 
rochie din lână de culoare închisă. Venise cu un lucru de 
mână. 

— E, e, domnişoară Lucia, i se adresă Wilczur, presimt 
petrecere. Pun pariu că-ţi faci o rochie nouă. 

— De unde ştiţi? se miră Lucia. 

— Am viziuni, răspunse Wilczur ridicând enigmatic un 
deget. În zadar mă socotesc pe mine ţăranii vrăjitor? Am 
viziuni. 

Îşi încruntă sprâncenele şi îşi miji ochii. 

— Stai... stai... Văd... O mulţime de perechi dansând... 
Orchestra... Uite-o pe stăpâna casei... pe soţul ei... înalt, 
prezentabil... Aş face prinsoare... Sigur că da. E medic... 
Doamne! E doctorul Pawlicki! 

Lucia şi Kolski se priviră uimiţi. În cele din urmă Lucia 
spuse râzând. 

— Bineînţeles! L-aţi întâlnit pe Pawlicki în Radoliszki aţi 
aflat de la el de bal. 

Wilczur făcu un semn violent cu mâna. 

— Nu-mi întrerupe viziunea: nu e în Radoliszki. Văd... 
văd. E un conac. Un bal la ţară... Toasturi... Da... Se 
închină în sănătatea stăpânei casei... Onomastica... Te văd 
pe dumneata... Alături pe doctorul Kolski... Dumneata 
parcă eşti înconjurată de nişte nori din ceva transparent... 
Da... E voalul... Un voal albastru... Şi toată rochia e 
albastră... 

— Nu, e incredibil! De unde puteţi şti că rochia va fi într- 
adevăr albastră?! Doar nu după cordonul acesta pe care-l 
fac. Cordonul e negru. Domnule profesor, nu ne mai 
chinuiţi atâta! 

Wilczur o privi ameninţător. 

— Văd că dumneata îndrăzneşti să nu crezi în puterile 


mele supranaturale! 

— Îndrăznesc! răspunse Lucia înclinând capul. 

— Ei, atunci nu-ţi mai prorocesc nimic. 

— Mai prorociţi-ne doar dacă nu vedeţi la bal şi un 
celebru chirurg, pe profesorul Rafat Wilczur? 

Wilczur negă categoric cu o mişcare a capului. 

— Categoric nu-l văd. Formele lui opulente mi se 
conturează în faţa ochilor sufletului meu întinse comod, în 
acest pat şi cufundate într-un somn tonifiant. 

— În acest caz nici noi nu mergem, hotărî Lucia. 

— Nici să nu-ndrăzniţi! Dacă nu vă duceţi, voi trata acest 
lucru ca pe o jignire personală. M-aş convinge că prin 
întoarcerea mea v-am stricat toate planurile plăcute. Cine 
ştie dacă în acest caz nu mă întorc la Vilnius?! 

După o scurtă controversă, Lucia căzu de acord să 
meargă la bal la Pawlicki. De fapt dorea foarte mult acest 
lucru. Ştia că-l va întâlni acolo pe Jurkowski şi voia să i se 
arate însoţită de Kolski, ca să-i poată dovedi că are şi 
adoratori tineri şi prezentabili. Dacă însă l-a ales pe 
Wilczur, a făcut-o pentru că profesorul este cu mult mai 
valoros decât cei mai prezentabili şi mai tineri. 

Cu toate că lucrurile fuseseră hotărâte, în clipa plecării, 
Lucia avu remuşcări şi era cât pe-aci să renunţe la bal. Nu 
a procedat astfel poate numai pentru faptul că profesorul 
părea să nu fie deloc afectat că-şi va petrece seara singur. 
(Jemiol plecase la cârciumă şi nu lăsase să se întrevadă că 
s-ar întoarce repede). În comportarea profesorului se 
putea vedea mai degrabă mulţumirea că are timp liber 
pentru el. Glumind vesel, i-a condus până la brişcă. 

Din singurătate s-a ales însă praful. Indată după 
plecarea Luciei şi a lui Kolski a venit Prokop. Îl salută pe 
Wilczur în tăcere, cum îi era obiceiul, şi intră în casă. Când 
s-au aşezat în cameră, îl întrebă: 

— Şi ce se mai aude în lumea largă? 

— Ca-ntotdeauna, dădu din cap Wilczur. Oamenii se 
încaieră pentru o bucată de pâine, cum se încaieră câinii 
pentru un os. Aleargă înnebuniţi de treburi. Nimic nou în 
lumea largă. 


— Ai lipsit cam multă vreme, observă Prokop. Şi asta nu- 
i bine. 

— De ce nu-i bine? 

Wilczur îl privi atent. 

— Păi, vezi tu, după mintea mea-i aşa: când cineva are 
un lucru, e mai bine să-l păzească. Laşi casa singură şi nu 
încui uşa, te fură. Cei de pe aici, se ştie, nu se ating, dar 
puţine haimanale umblă prin ţară? Nici nu-ţi dai seama, 
când îţi iau tot. 

Wilczur scutură din cap. 

— Înţelept vorbeşti, Prokop. Atât de înţelept că mi-e 
greu să te înţeleg. Uite că m-am întors şi nu lipseşte nimic. 
Spune mai limpede, la ce te gândeşti. 

— Ce să-ţi spun, se burzului Mielnik şi se apucă să-şi 
răsucească cu băgare de seamă ţigara. 

— Am găsit toate la locul lor, continuă Wilczur. Toate 
sunt aşa cum trebuie să fie. Nimeni n-a păţit nimic, 
bolnavii au fost îngrijiţi. 

— Şi nu numai bolnavii. 

— Ce înseamnă asta? 

Prokop îşi încruntă sprâncenele şi îşi trecu de câteva ori 
mâna liberă peste barba căruntă. 

— Eu îţi spun ceva: tu dă-l de-a berbeleacu pe doctoraşul 
ăsta tânăr. Nu-i nevoie de el aici. A stat trei săptămâni sau 
şi mai mult, ajunge. Ducă-se la naiba. S-a zbenguit, s-a- 
nvârtit, gata. Călăreşte pe aici şi alte lucruri din astea. 
Ducă-se de unde a venit. Bine a fost când n-a fost el aici. 
Tu ia-l de guler şi azvârle-l! Asta e! 

Pe măsură ce vorbea, bătrânul începuse să respire greu 
de atâta înfierbântare. Sfârşise, dar tot mai mormăi vreo 
câteva minute. 

Wilczur se prefăcu mirat. _ 

— Nu pot să-mi cred urechilor. Îl cunosc de mult pe 
doctorul Kolski. E un medic foarte serios şi un om drăguţ. 
Nu pot să-i reproşez nimic. A făcut vreun rău cât am lipsit 
eu? 

Prokop ridică din umeri. 

— Rău, nerău. Dar tu făceai mai bine dacă nu-l lăsai aici. 


— Oamenii pe care i-a tratat nu s-au plâns de el... 

Prokop dădu din mână. 

— Tratarea-i tratare, dar el se uită mai mult la cei 
sănătoşi decât la bolnavi. Am crezut că tu o să vezi singur 
şi că o să-i pui capăt. Tu însă îi mai şi trimiţi împreună la 
petreceri. 

Wilczur se sili să râdă şi-l bătu pe Prokop pe umăr. 

— Dar ce să fac, bătrânul meu prieten? Sunt tineri, 
amândoi sunt tineri, lasă-i să danseze. Pentru noi e 
taifasul, cuptorul cald, pentru ei - distracţia. Şi totu-i în 
ordine. 

Prokop clătină din cap. 

— Ciudate lucruri spui. Eu n-aş lăsa-o pe femeia mea şi 
mai cu seamă dacă ar fi tânără. 

— Pe femeia mea?... Wilczur dădu din mână. Dar poate fi 
o femeie a mea, prietene? A mea poate fi casa, a mea poate 
fi scurta, vaca, dar femeia? Doar şi ea gândeşte, şi ea simte 
la fel ca mine. Are aceleaşi drepturi ca mine. S-o ţin 
împotriva voinţei ei? Asta ar fi o închisoare. Şi ce folos ai 
avea de pe urma unei femei care stă cu tine împotriva 
inimii ei şi nu gândeşte decât cum să scape şi se plânge de 
soarta ei. 

— Aşa-i voia Domnului, spuse aspru Prokop. 

— Eh, prietene. Tocmai ca să fie aşa trebuie să te 
gândeşti bine înainte de a lega o femeie de tine. Legătura 
poate fi trainică numai atunci când întăreşte ce s-a hotărât 
în amândouă inimile. 

Prokop căzu pe gânduri şi spuse: 

— Eu credeam că la voi e hotărât. 

— Slavă Domnului că nu era hotărât, răspunse trist 
Wilczur şi începu să vorbească despre alte lucruri, dându-i 
lui Prokop de înţeles că tema abordată e dureroasă pentru 
el. 

În vremea aceasta, în casa primitoare a familiei 
Pawlicki, oaspeţii erau întâmpinați cu căldură şi zgomotos. 
Lucia nu se înşelase. Într-adevăr, domnul Jurkowski părea 
surprins că nu venise însoţită de Wilczur. Il cerceta cu 
atenţie pe Kolski, mai cu seamă atunci când Lucia dansa 


cu el. Domnul Jurkowski nu dansa demonstrativ, în schimb 
vizita des bufetul, pentru ca întorcându-se în salon să 
sprijine uşorul uşii. 

Lucia dansa mai mult cu Kolski. Era un partener 
excelent şi în ziua aceea mai drăguţ decât oricând. li 
dispăruseră complet stările de meditaţie, era vesel, senin, 
mulţumit şi făcea impresia unui om care cu greu se 
stăpâneşte să nu dezvăluie un secret nespus de 
îmbucurător, Lucia se simţea excelent. Nu o speriase nici 
părerea unui domn mai în vârstă care arătându-i 
partenerei sale pe Lucia şi pe Kolski, spusese intenţionat 
ca să se audă: 

— Uite, ce pereche potrivită. 

La scurt timp după ce s-a servit cina, domnul Jurkowski 
o invită pe Lucia la un tangou. Fireşte, nu avea motive să-l 
refuze. S-a dovedit însă că a procedat nechibzuit. 
Jurkowski trebuie să fi fost bine afumat, fiindcă imediat 
după primul tur, o întrebă cu o intenţie vizibilă: 

— Şi ce mai face profesorul Wilczur? L-aţi lăsat acasă? 

— Profesorul s-a simţit obosit, i-a răspuns ea simplu. Nu- 
i plac petrecerile zgomotoase. 

— Dar şi-a găsit pentru petreceri un înlocuitor demn... 

Lucia lăsă fără răspuns această observaţie. 

— Iar înlocuitorul nu pare deloc nemulţumit de misiunea 
sa. Poate că profesorul nu ar fi chiar atât de satisfăcut. Ce 
părere aveţi? 

În vocea lui răsună o notă evident ironică. Lucia ridică 
uşor din umeri şi vrând să schimbe tema, spuse: 

— Doctorul Kolski este un vechi elev şi prieten al 
profesorului. Dar dumneavoastră de ce nu dansaţi? 

— Ah, eu nu dansez pentru că am o privelişte, cum n-am 
avut în viaţa mea... Trebuie să mă uit, pentru ca în viitor să 
ştiu... 

— Ce să ştiţi? se miră Lucia. 

— Ei, să ştiu cum arată o femeie îndrăgostită. 
Dumneavoastră vă uitaţi la Kolski ăsta ca la o minune. lar 
el la dumneavoastră ca la o bucată de slănină. Fir-ar să fie! 
Nu-şi pot lua ochii unul de la altul! Şi ce-mi vorbiţi mie de 


profesor când dumneavoastră sunteţi îndrăgostită de 
doctoraşul ăsta! 

Lucia simţea că păleşte. Cuvintele lui Jurkowski au 
surprins-o şi au neliniştit-o într-atât, încât nici nu se mai 
gândea în ce măsură depăşise el bunele maniere 
amestecându-se în treburile ei particulare. 

— Vă înşelaţi, răspunse. Eu şi doctorul Kolski suntem 
colegi şi vechi prieteni. Nimic mai mult. 

— Cucu, cucu, bau, bau! Frumoasă colegialitate. Radiaţi 
toată spre el. Până şi un orb ar vedea. Desigur puteţi crede 
că vorbesc din gelozie. Fie şi aşa. Sunt gelos. Dar gelozia 
nu mă împiedică să observ că sunteţi îndrăgostită de el. Nu 
înţeleg doar de ce m-aţi minţit atunci la Kowalewo, 
vorbindu-mi de profesor. Ori poate că profesorul e pentru 
căsătorie, iar tânărul doctor pentru prietenie?... N-am ce 
zice, bună glumă! 

Lucia se dezmetici. 

— Dumneavoastră nu sunteţi treaz. Fiţi amabil şi 
conduceţi-mă înapoi. 

— Fireşte, vă conduc. Vă şi aşteaptă cu dor... Cum aş 
putea să vă expun la o despărţire atât de îndelungată de 
omul iubit! 

Se opri în faţa lui Kolski şi înclinându-se cu eleganţă 
Luciei, adăugă: 

— Vă înapoiez comoara împrumutată... 

Fără să bănuiască ce s-a întâmplat, Kolski răspunse 
zâmbind: 

— Puţini sunt astăzi oamenii care înapoiază atât de 
conştiincios comorile împrumutate. Atât de conştiincios şi 
de repede... 

Jurkowski mai făcu o plecăciune exagerat de galantă. 

— Hotărârea a fost luată chiar de comoară, care nu a 
mai putut răbda despărţirea de proprietar. 

Spunând aceste cuvinte, Jurkowski se întoarse şi părăsi 
salonul. Abia acum Kolski observă revolta Luciei. 

— Ce ai, Lucia? Ce-i cu dumneata? întrebă neliniştit. 

Lucia scutură din cap. 

— Ah, nimic, nimic. E zăpuşeală aici, răspunse, şi apoi 


acest domn era beat şi spunea prostii. 

— Sper că nu te-a jignit? 

— Nu, nu. Ferească sfântul. Să ieşim de aici. 

Incuviinţă numaidecât. 

leşind, îl întâlniră pe Pawlicki, care-i opri. 

— V-a obosit dansul? 

— Nu, îi explică Kolski. Domnişoara Lucia nu se simte 
prea bine. Ar vrea să se odihnească puţin. 

— Să se odihnească? Dar, vă rog, spuse Pawlicki. Vă 
conduc în camera soţiei. Puteţi, domnişoară, să vă întindeţi 
puţin pe canapea. 

— Nu am nimic, protestă Lucia. 

Nu se cuvenea să se împotrivească prea categoric şi 
Pawlicki îi introduse într-o cameră spațioasă, care era ceva 
între un dormitor şi un cabinet de lucru. Pe birou stătea o 
veioză aprinsă. Nu era nimeni aici. 

— Aici o să vă odihniţi şi o să prindeţi puteri pentru 
restul petrecerii, spuse Pawlicki. Pe mine vă rog să mă 
iertaţi, dar trebuie să mă întorc la oaspeţi. 

— Mulţumim frumos. 

Kolski înclină capul, apoi cum se închise uşa în urma lui 
Pawlicki, se adresă Luciei: 

— Poate că ar fi bine să te întinzi puţin? 

Lucia scutură din cap şi se întoarse. Nu putea privi spre 
el. Cuvintele brutale rostite de Jurkowski spărseseră cu o 
lovitură de pumn tot eşafodajul ridicat în ea cu atâta trudă, 
cu atâta migală şi precizie, în spatele căruia voia să 
ascundă, să ascundă de ea însăşi sentimentele înfiripate. 

— Nu-i adevărat, nu-i adevărat... repeta cu febrilitate în 
gând, dar cuvintele nu mai puteau răsturna ceea ce 
devenise limpede, înspăimântător de limpede. 

Cât de clar vedea acum totul. Totul! De la început. Aşa. 
Fusese geloasă pe Dobraniecka, pe urmă şi pe micuța 
Donka. O bucura fiecare zi de prelungire a şederii lui 
Kolski în dispensar şi se temea, da, se teme de clipa în care 
va trebui să plece. Iar întoarcerea profesorului... e josnic, e 
nedemn... întoarcerea profesorului a speriat-o. 

Câte eforturi a făcut ca să se convingă pe ea însăşi că tot 


pe Wilczur îl iubeşte, că vrea să fie soţia lui. Cu câtă 
înverşunare refuza să vadă bătrâneţea lui! Cât de 
recunoscătoare i-a fost că nu i-a permis lui Kolski să plece 
imediat. Ascundea acest lucru în ea, îl ascundea de ea, dar 
se vede că nu-l putea ascunde de alţii. Totul împietrea în 
ea la gândul că şi profesorul a putut să observe. Cât 
dispreţ simţea faţă de ea însăşi! Işi trădase toată micimea 
sufletului şi slăbiciunea caracterului. Cedase 
sentimentelor, pe care ar fi trebuit să le înăbuşe, pe care 
ar fi putut să le smulgă din vreme. Cât de josnic şi de 
nedemn  procedase permițându-le să se dezvolte, 
apărându-le sub diferite pretexte, tolerându-le exuberanţa 
în inima ei. În inima pe care o promisese altuia. 

— Am promis şi-mi voi ţine promisiunea. Chiar de s-ar 
scufunda pământul! Chiar de-ar fi să mor! 

Cuvintele acestea i se întipăreau cu tot mai multă 
claritate în minte. Ah, dacă ar fi vorba de altcineva! De 
Jurkowski, spre exemplu, şi nu de profesor. N-ar ezita 
deloc. Dar ea ştia cât de însingurat era Wilczur. A-l părăsi 
însemna o crimă. Nerespectarea promisiunii ar fi o 
infamie. 

— Trebuie să rămân cu el şi rămân... rămân!... 

lată că în balanţă a căzut ultimul cuvânt, cuvântul pe 
care nimic nu-l va mai schimba. Se întoarse şi privi spre 
Kolski. Inima i se strânse într-un spasm brusc. li spuse cu 
voce tremurătoare: 

— Trebuie să pleci cât mai repede, mâine trebuie să te 
întorci la Varşovia. Neapărat. 

— De ce, domnişoară Lucia? Ce s-a-ntâmplat? întrebă 
speriat. 

Lucia scutură din cap. 

— Nimic. Nimic. Dar dacă nutreşti pentru mine cât de 
cât un sentiment bun, pleacă imediat. 

— Dar de ce? 

Lucia nu mai putea rezista. Ochii i se umplură de 
lacrimi, plânsul îi cutremură pieptul. Surprins, Kolski o luă 
în braţe şi o strânse puternic la piept. 

— Iubita mea, repeta, linişteşte-te, iubita mea. 


Ea însă nu-şi putea stăpâni plânsul. Simţea braţele care 
o ţineau, dar nu avea putere să se smulgă din strânsoarea 
lor. Simţea în păr sărutările lui blânde, calde şi atât de 
dorite. Şi cu atât mai mult se trezea în ea conştiinţa că 
trebuie să renunţe la ele pentru totdeauna, până la 
sfârşitul vieţii. 

Kolski o aşeză în fotoliu şi lăsându-se în genunchi lângă 
ea o ruga cu cele mai duioase cuvinte să se liniştească. 
Treptat îşi recapătă glasul. Kolski îi ştergea ochii şi obrajii 
cu batista lui. 

— N-am să te las, iubito, spunea. N-am să te dau 
nimănui. 

— Janek... Janek, şopti Lucia petrecându-şi braţele în 
jurul gâtului lui. 

Intr-o pornire bruscă Kolski o strânse la piept. 

— Mă iubeşti! Ştiu că mă iubeşti! 

— Numai pe tine! 

— Ei, vezi, ce fericire! Ce fericire mare, spuse cu vocea 
plină de emoție. Ne luăm şi nu ne mai despărţim niciodată. 
Nimic nu ne va despărţi. Scumpa mea!... 

Lucia îşi muşcă buzele, îl îndepărtă de ea şi scutură pin 
cap. 

— Nu. Janek... Nu... Te iubesc, dar ştii bine că nu sunt 
liberă, că nu pot dispune de mine. Trebuie să ne împăcăm 
amândoi cu gândul acesta. Nu există altă soluţie... 

Kolski o privi cu teamă. 

— Ce înseamnă că nu eşti liberă? Ce vrei să spui? 

— Că am obligaţii pe care nu le pot abandona. 

O prinse de încheietura mâinii. 

— Lucia, asta înseamnă că tu eşti... că te leagă de el... 

Lucia înţelese întrebarea pe care el nu o putea rosti şi 
negă vehement: 

— Ah, nu, ferească sfântul. Sunt însă obligaţii de o sută 
de ori mai mari decât... 

— Nici o obligaţie, izbucni Kolski, nu poate fi mai mare 
decât simţirea adevărată. 

Lucia negă cu o mişcare a capului. 

— Prea simplist. Nu. Nu pot. Nu aş şti cum să încep 


discuţia cu el. Nu aş putea rosti aceste cuvinte. Ah, e de- 
ajuns să te gândeşti ce viaţă tragică a avut acest om, câte 
nedreptăţi s-au abătut asupra lui, câte nefericiri au căzut 
asupra lui, asupra celui mai bun om, cu cea mai sensibilă 
inimă, cu cele mai de preţ valori spirituale. Nu, Janek. Din 
păcate m-am îndrăgostit de dumneata prea târziu. Acum 
nu pot, nu mai pot să dau înapoi. M-aş disprețul pe mine 
însămi dacă ar trebui să mă număr şi eu printre oamenii 
care l-au nedreptăţit. Nu, Janek. Nu aş putea trăi cu 
conştiinţa că am săvârşit o mârşăvie... Mi-e greu, cerul mi- 
e martor cât îmi este de greu, dar nu am ce face. 

— Lucia, începu Kolski, dar ea îl întrerupse: 

— Să nu mai vorbim despre asta. De ce să ne distrugem 
nervii în zadar. 

— Dar ascultă-mă. Sunt absolut convins, ştiu bine, că 
profesorul nu intenţionează să-ți ceară respectarea 
promisiunii făcute. 

— De unde poţi şti tu asta? întrebă mirată. 

— El mi-a spus-o. 

— Cum aşa?... Ai vorbit tu cu el despre asta?! E 
imposibil! 

— Nu despre asta. Dar sunt convins că intenţionat a vrut 
să-mi dea de înţeles să nu-mi pierd speranţele. 

— Ah, să-ţi dea de înţeles?! spuse cu un zâmbet trist. 

Kolski îşi pierdu răbdarea. 

— Atunci îţi repet discuţia noastră. Aşa, pe neaşteptate, 
m-a întrebat câţi ani am şi de ce nu mă însor. Pe urmă a 
început să mă îndemne să mă însor şi mi-a spus cât se 
poate de clar că un bărbat nu trebuie să se însoare la o 
vârstă înaintată şi că nu trebuie să se însoare cu o femeie 
mult mai tânără decât el. Asta suna limpede ca o 
declaraţie: dacă o iubeşti, ia-o. Din partea mea nu trebuie 
să te aştepţi la nici un obstacol, fiindcă eu nu mă însor cu 
ea. 

O clipă în ochii Luciei străluci bucuria. Nu se putea îndoi 
de adevărul cuvintelor lui Kolski. Cu siguranţă Wilczur i-a 
spus aşa ceva şi poate că i-a spus-o cu această intenţie. 
Dar asta nu-i dezlega Luciei mâinile, nu-i dădea cale liberă. 


Situaţia trebuia înţeleasă în felul următor: după 
întoarcerea de la Vilnius, profesorul a ajuns la convingerea 
că în lipsa lui, în sentimentele Luciei s-a produs o 
schimbare. La fel ca Jurkowski, ca acel domn în vârstă 
care-i socotise o pereche potrivită, Wilczur îşi dăduse 
seama de dragostea ei pentru Kolski. Şi acest om nobil, a 
cărui viaţă a fost un nesfârşit lanţ de renunţări pentru 
binele altora, s-a hotărât să procedeze şi de data aceasta la 
fel. O nouă renunțare şi încă o filă dureroasă în jurnalul 
vieţii lui. Lucia însă nu putea şi nu avea dreptul să 
semneze această filă. Pentru nimic în lume. Fireşte, el are 
dreptul să facă un gest mărinimos şi poate cel mai sincer 
cu putinţă, dar ea ar fi o fiinţă lipsită de onoare şi de 
conştiinţă dacă ar primi acest dar din partea unui om care 
a dat totul şi căruia i s-a răpit totul. E alături de el şi 
trebuie să rămână alături de el. 

Acum ştia cum trebuie să procedeze. Trebuie să-l trimită 
cât mai repede pe Kolski la Varşovia, să-şi stăpânească 
nervii, şi zi de zi să-i dovedească lui Wilczur, cu fiecare 
cuvânt, cu fiecare gest, că nu s-a schimbat deloc, că 
singura ei dorinţă rămâne de a fi soţia lui. 

Se ridică şi aranjându-şi părul în oglindă, spuse liniştită. 

— Nu, domnule Janek. Asta nu schimbă cu nimic 
situaţia. 

— Cum n-o schimbă? se miră Kolski. Doar e limpede că 
el îţi redă libertatea. Lucia, ce spui? 

— Mi-o redă, dar de ce? Care sunt motivele după care se 
conduce? 

— Asta-i mai puţin important. 

— Deloc. Renunţă numai pentru că socoteşte că eu... te 
iubesc. 

— Dar asta e adevărat! 

— Dacă nu ar bănui acest lucru, sunt convins că nu ar 
renunţa la mine. 

— Dar dacă şi-a dat seama, interveni Kolski, problema a 
devenit clară pentru el. Ce poţi face dumneata? 

— Am să-l conving că se înşeală. 

Kolski se revoltă. 


— E o aberaţie. O crimă împotriva propriei simţiri! 

— Şi mai mare crimă ar fi condamnarea lui la 
singurătate, călcarea în picioare a sentimentelor lui, 
răpirea ultimelor speranţe. Nu, domnule Janek. Nu-mi poţi 
cere aşa ceva. Dacă aş proceda aşa, asta mi-ar otrăvi toată 
viaţa. Ne-ar umbri fiecare clipă fericită. Nu, domnule 
Janek. Nu avem dreptul să procedăm aşa. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, domnişoară Lucia, dar 
nu-ţi dai seama că rămânând cu el îngropi şi fericirea 
dumitale şi fericirea mea? 

Scutură din cap. 

— Ştiu. Dar până acum toţi au îngropat fericirea 
profesorului. Soţia l-a părăsit pentru un mucos, ani în şir a 
trăit într-o mizerie cumplită, umilit, azvârlit în închisori, 
pentru ca în cele din urmă, când şi-a redobândit memoria, 
să fie ţinta celor mai mârşave calomnii, a celor mai josnice 
sforării, a celor mai oribile intrigi. L-a uitat până şi propria 
lui fiică. Nu, domnule Janek. Nu. Aş prefera să mor decât 
să mă număr printre oamenii care l-au răsplătit cu 
mârşăvie pentru  mărinimia, pentru bunătatea lui 
neţărmurită şi pentru noblețea lui. Dacă nu înţelegi acest 
lucru, atunci mă conving că ai o inimă seacă şi că niciodată 
nu vom găsi un limbaj comun. În vocea ei se simţea 
amărăciune iar Kolski îşi lăsă capul în jos şi spuse după o 
pauză: 

— Înţeleg. Cum să nu înţeleg. Dar nu reuşesc să mă 
împac cu acest gând. 

În cameră intră Pawlicki. 

— Ei, cum vă simţiţi? Mai bine? întrebă cordial. 

— Ştiţi, îmi pare rău că vă fac neplăceri, dar nu prea 
bine. Se vede că am lucrat prea mult în ultimele zile. 

— Ah, e şi vina mea, spuse Pawlicki. În ultimele zile am 
neglijat dispensarul. Promit solemn să mă îndrept. Păcat 
că vă simtiti rău, fiindcă urmează cotilionul. 

Lucia surâse palid. 

— Îmi pare rău că nu pot participa. Dacă sunteţi atât de 
bun, v-aş ruga să porunciţi să înhame caii. 

După o scurtă discuţie, Pawlicki acceptă şi se duse să 


dea dispoziţii. 

Un sfert de oră mai târziu şedeau în brişcă înveliţi în 
şube călduroase. Era o noapte întunecoasă. Cercurile de 
fier ale roţilor se izbeau dur de bulgării de pământ 
îngheţat. Învârtind din când în când biciul, vizitiul zorea în 
zadar caii, care şi aşa mergeau la trap. 

Nu vorbeau deloc. Numai Kolski îşi strecură mâna în 
mâneca burcii Luciei şi îi strângea palma. 

În dispensar era întuneric, doar flăcăruia mică a lămpii 
cu untdelemn lumina palid fereastra camerei de 
spitalizare. Străduindu-se să păşească cât mai uşor, intrară 
în tindă şi aici îşi scoaseră burcile. 

— Noapte bună. Lucia îi întinse mâna. 

Kolski încercă să o îmbrăţişeze şi să o sărute, dar ea îl 
opri cu o mişcare hotărâtă. 

— Nu. Nu trebuie... Şi te rog să pleci mâine. Şoapta ei 
părea că răsună cu totul natural, dar în ochi îi apărură 
lacrimi. 

— Lucia, Lucia... 

Kolski îi strângea mâna. 

— Noapte bună. Ia lampa. Eu nimeresc pe întuneric. 

Intrând în cameră, Kolski se aşeză şi căzu pe gânduri. 

Prea bine o cunoştea pe Lucia ca să nu priceapă că ea 
nu-şi va schimba atât de uşor hotărârea. Ascultându-i de 
fapt argumentele, îşi dădea seama că nu va putea s-o 
convingă. Făcuse cu bună ştiinţă o nebunie, se 
condamnase ea şi-l condamnase şi pe el la abandonarea 
fericirii, la o viaţă cenuşie, incoloră, la o suferinţă veşnică. 
Dar nu reuşea să găsească cuvinte şi argumente destul de 
convingătoare, pentru a-i schimba hotărârea. 

Fumând ţigările una după alta, şi-a petrecut toată 
noaptea gândindu-se la această situaţie disperată. Când se 
crăpa de ziuă, se ridică şi începu să-şi împacheteze 
lucrurile. Trebuia să îndeplinească rugămintea Luciei. 
Înţelegea şi el că trebuia să plece cât mai repede. După 
micul dejun se va duce la morar şi-l va ruga să-l ducă cu 
căruţa până la gară. Nu mai putea sta în această cameră, 
aşa că aruncându-şi paltonul pe umeri, ieşi să se plimbe. 


Aerul era rece şi totul în jur, copacii, gardurile şi 
pământul, era acoperit cu un strat gros de brumă. Pe 
partea de răsărit, pe cerul albastru se zăreau primele raze 
purpurii. Ziua se anunţa senină şi geroasă. Kolski coti spre 
iazuri. Încă nu îngheţaseră. Abia ici şi colo, la maluri, unde 
era mai mică, se contura sticloasă o pojghiţă de gheaţă. 
Ajunse până la capătul celui de al doilea iaz, iar când se 
întoarse zări fuiorul alb de fum ce se ridica din coşul 
dispensarului. Pesemne venise Donka şi pregătea micul 
dejun. 

În pridvor îl întâlni pe profesor. 

— Bună dimineaţa, colega, îl întâmpină Wilczur. Superb 
răsărit de soare! Văd că şi dumitale îţi plac plimbările 
solitare de dimineaţă. Am bătut la uşa dumitale şi m-am 
uitat înăuntru. Ce înseamnă asta? De ce ţi-ai împachetat 
lucrurile? 

Kolski îi răspunse fără să-l privească: 

— Trebuie să plec. Trebuie. Am stat prea mult aici. 

— Nici vorbă. Nu te las. Dacă-i vorba de spital, nu te 
nelinişti. În cele din urmă, domnul profesor Dobraniecki 
îmi datorează puţină recunoştinţă, iar dacă te mai rețin nu 
poate fi supărat, mai ales că şi dumitale îţi este îndatorat 
moral. 

— Ştiu asta, dar din păcate, cu toate că e atât de plăcut 
aici, nu mai pot rămâne. 

Wilczur îl luă de braţ. 

— Ei, mai vorbim despre asta. Acum spune-mi cum v-aţi 
distrat ieri la Pawlicki. Dacă mă gândesc că v-aţi întors 
atât de devreme, înseamnă că nu a fost prea vesel acolo. 

— Ba da, spuse Kolski. S-au adunat mulţi oaspeţi, masa a 
fost excelentă, s-a dansat mult... 

Wilczur îl privi cu atenţie. 

— Dar ai o mină colega, de parcă nu te-ai fi întors de la 
bal, ci de la înmormântare. 

Kolski zâmbi strâmb şi răspunse: 

— Poate că aveţi dreptate, domnule profesor. 

Wilczur îşi drese glasul şi amândoi rămaseră tăcuţi. 
Kolski se gândea cu înfrigurare dacă n-ar fi bine, în pofida 


Luciei, să-i spună numaidecât şi deschis profesorului tot ce 
s-a-ntâmplat, să-i repete discuţia avută cu ea şi să-i ceară 
ajutorul. L-a costat mult ca să-şi impună tăcerea. Primul 
rupse tăcerea Wilczur: 

— Uite ce superb răsare soarele. Aici şi toamna târzie e 
întotdeauna frumoasă. În aerul acesta proaspăt plămânii 
respiră altfel decât în oraş. Mai cu seamă plămânii bătrâni. 

Făcu o pauză şi adăugă: 

— Deşi dumneata ai plămâni tineri, nu-ţi dau drumul 
atât de uşor. 

— Dar, domnule profesor... începu Kolski. 

— N-avem ce discuta, îl întrerupse Wilczur. Ce înseamnă 
indisciplina asta?! Să mergem. Cred că au şi pregătit micul 
dejun. 

Într-adevăr, în camera Luciei îi aştepta micul dejun... 
Lucia turna lapte în căni. Donka se învârtea în jurul mesei. 

Lucia îl întâmpină pe Kolski degajată, arăta însă cam 
palidă. 

— Cum te-ai distrat, domnişoară Lucia, la Pawlicki? o 
întrebă Wilczur sărutându-i mâna. 

Lucia îi zâmbi veselă. 

— Ah, excelent, domnule profesor. Numai lipsa 
dumneavoastră mi-a stricat distracţia. Toţi întrebau de ce 
nu aţi venit, iar gazdele erau sincer dezolate. Eram atât de 
fericită auzind cum se exprimau toţi la adresa 
dumneavoastră. Săptămâna viitoare trebuie să mergem 
neapărat la ei. 

Kolski se uita la Lucia pe sub sprâncene cu o uimire care 
cu greu reuşea să şi-o ascundă. Era într-o vervă 
cuceritoare. În timpul micului dejun se adresase numai 
profesorului, îi zâmbea, îl servea cu pâine şi cu unt, vorbea 
mult şi degajat. 

Când se ridicară de la masă i se adresă lui Kolski pe un 
ton indiferent: 

— Ai fost la Prokop să închiriezi căruţa? 

— Încă nu, răspunse Kolski plecându-şi privirile. 

— Dacă vrei să ajungi la tren, trebuie să pleci înainte de 
nouă. 


— Bine. Mă duc imediat. 

Wilczur tuşi. 

— Colegul Kolski nu pleacă astăzi. L-am rugat eu să mai 
rămână. Trebuie să mă ajute. Vom avea astăzi două 
operaţii serioase şi mă îndoiesc că după bal, Pawlicki are 
chef să treacă pe la noi. Cred că e obosit şi se lăfăieşte în 
pat. 

Nimeni nu mai spuse nimic. 

În tindă aşteptau pacienţii. Nu erau mulţi. Trei băbuţe 
înfăşurate în broboade groase, un lituanian din Bierwinty, 
doi copii din Nieskupa - cu hernie. În afară de ei mai era şi 
Witalis roşcatul, argatul de la moară, care alunecase de 
dimineaţă la stăvilar şi în cădere îşi scrântise piciorul. 

Până la douăsprezece, Wilczur şi Lucia i-au rezolvat pe 
toţi. Numai Kolski mai era ocupat în sala de operaţii cu o 
complicată fractură de braţ. Pacienta avea inima slabă şi 
intervenţia chirurgicală trebuia făcută fără narcoză. Mereu 
se auzeau tipetele ei. 

Profesorul îşi scoase halatul şi spălându-se pe mâini 
spuse: 

— Acum te rog să treci pe la mine, domnişoară Lucia. 
Am să-ţi arăt ceva. 

— Ah, da, strigă ea. Bănuiesc ce. Ieri trebuia să sosească 
pachetul cu aparatele pe care le-aţi cumpărat. 

— A venit într-adevăr, confirmă Wilczur, dar am mai 
primit ceva. Ceva foarte interesant. 

— Sunt foarte curioasă. 

— Ştii că în timpul şederii mele la Vilnius am intrat în 
contact cu doctorul Jozwinski, profesor la universitatea de 
acolo. Un om foarte luminat şi simpatic. Ştia de 
dispensarul nostru şi se interesa de el. I-am vorbit despre 
munca de aici, iar acum mi-a trimis o scrisoare. Vreau să 
ţi-o arăt. 

Trecură în camera lui Wilczur şi profesorul îi întinse o 
coală de hârtie împăturită o despături şi citi: 


„Stimate Profesore şi dragă colega. 
Ieri am primit ilustrata dumitale şi m-am bucurat că-ți 


pot fi de folos. Eu şi pupilele mele. Am şi vorbit cu câțiva. 
Majoritatea au primit iniţiativa dumitale cu entuziasm. Să 
nu ne ascundem după deget, a lucra sub îndrumarea 
dumitale e o onoare pentru orice medic, nu numai pentru 
un începător. Nu sunt în totalitate de acord cu dumneata 
că ar trebui aleşi candidaţii care posedă oarecari venituri. 
Deocamdată am trei. Din primul foc ţi-l trimit pe cel mai 
înzestrat dintre ei, pe doctorul Szymon Jasiniski. E un tânăr 
dintr-o familie bună, muncitor, conştiincios şi cu 
perspective de a deveni un medic excelent. Sunt convins că 
sub mâna dumitale va deveni cu adevărat. Un stagiu de o 
jumătate de an în dispensarul dumitale îi va prinde foarte 
bine. După şase luni ţi-l voi trimite pe următorul. Am vorbit 
şi cu decanul şi, fireşte, fără nici o obiecţie, a fost de acord 
să le recunoască practica făcută la dumneata. Poţi fi sigur, 
dragă Profesore, că te vom ţine minte şi nu te vom lăsa nici 
o zi singur, fără ajutor. Doctorul Jasiriski pleacă poimâine. 
Cele mai cordiale salutări şi urări de noi succese în muncă 
îți transmite al dumitale sincer. 

F. JOzwinski”. 


Lucia sfârşi de citit şi ridică ochii spre profesor. 

— Cum îţi place? întrebă Wilczur. 

— În principiu... începu Lucia, în principiu e o idee 
foarte frumoasă. Dar... 

— Ce dar? 

— Nu înţeleg un lucru: de ce se spune în scrisoare că nu 
vă lasă singur? Dacă dumneavoastră le-aţi povestit despre 
dispensarul nostru, cred aţi amintit şi de mine? 

Vocea Luciei tremura uşor. Presimţea ce o să audă de la 
Wilczur. Profesorul dădu din cap. 

— Ah, nu numai că am amintit. Ţi-am ridicat în slava 
cerului dăruirea, domnişoară Lucia. Nu-mi închipui un 
ajutor mai bun decât cel pe care l-am primit de la 
dumneata. 

Lucia îşi muşcă buzele. 

— De ce folosiţi timpul trecut? 

Wilczur îi răspunse liniştit: 


— De aceea pentru că, din păcate, trebuie să renunţ el. 

— Domnule profesor!... 

— Domnişoară Lucia, înţelegem amândoi acest lucru. 

Wilczur îşi încruntă sprâncenele. 

— Eu... nu înţeleg, răspunse Lucia cu convingere. Nu 
înţeleg şi nu voi înţelege niciodată. Dacă aţi fost mulţumit 
de mine, şi sunt convinsă că da, atunci de ce vreţi să 
scăpaţi de mine? Domnule profesor, cum puteţi, fără să 
vorbiţi cu mine, să ştergeţi cu buretele toate planurile 
noastre comune?! 

Wilczur zâmbi şi în ochii lui licări tristeţea. 

— Nu eu le-am şters. Le-a şters soarta. Destinul. Şi le-a 
şters pentru că nu aveau raţiunea de a exista. 

— Nu-i adevărat, protestă ea violent. 

— E cel mai adevărat adevăr. 

Profesorul dădu din cap. 

— Am să vă dovedesc că nu e. 

— Cum? 

— Foarte simplu. Rămân cu dumneavoastră. Rămân 
pentru totdeauna. Vă jur că nu-mi doresc nimic altceva, că 
aş fi profund nefericită, dacă m-aţi îndepărta, dacă m-aţi 
îndepărta acum. Mi-am gândit tot viitorul şi viitorul meu îl 
văd alături de dumneavoastră. Nu vreau alt viitor. Nu pot 
accepta alt viitor. De acord, dacă dumneavoastră doriţi să 
vină aici medici tineri în practică, nu am nimic împotrivă. 
Dar rămân şi eu. Rămân ca ajutor al dumneavoastră, ca 
soţie. Altfel nu se poate. 

Obrajii Luciei se  îmbujorară strident. Mâinile îi 
tremurau. 

— Nu ştiu ce v-a determinat să reveniţi asupra 
hotărârilor luate de atâta vreme. Şi nici nu vreau să ştiu. 
Probabil că aţi fost influenţat de nişte năluciri, dar vă 
înşelaţi dacă vă închipuiţi că voi renunţa atât de uşor la 
drepturile mele. 

Wilczur îi luă cu blândeţe mâna. 

— Domnişoară Lucia. Să discutăm liniştit. 

Lucia sări în picioare. 

— Ah, nu, nu. În chestiunea aceasta nu avem ce discuta. 


M-aţi rănit dureros. 

Lucia vru să iasă, dar Wilczur nu-i lăsa mâna. 

— Dragă domnişoară Lucia, ia loc şi ascultă-mă. 

O aşeză aproape cu forţa pe scaun. Tremura toată şi 
avea ochii în lacrimi. 

— Vezi dumneata, spuse Wilczur cu o voce liniştită. Ai 
săvârşit o greşeală. În calculele dumitale nu ai ţinut seama 
şi de persoana mea. Nu iei deloc în considerare faptul că 
exist şi eu. Că şi eu gândesc, că şi eu simt. Dumneata vrei 
să mă tratezi ca pe un lucru abstract. Dar eu sunt un om 
viu. Foarte bătrân, dar viu. De ce nu vrei să ţii seama că aş 
putea avea şi eu o părere? 

— Nu vă înţeleg. 

— Dumneata vrei să rămâi. Vrei să rămâi ca soţie a mea. 
Şi crezi că eu ar trebui să fiu fericit. Nu-ţi dai seama că eu 
aş putea fi cu totul de altă părere. 

— Cândva... începu Lucia. 

Wilczur o întrerupse: 

— Cândva puteam şi eu gândi aşa. Dar astăzi sunt de 
altă părere. 

— De ce astăzi? 

Lucia îl privi curajoasă. 

— Fiindcă astăzi ştiu că iubeşti pe altul. 

Lucia strânse din dinţi. Inima îi zvâcni în piept. Se 
stăpâni însă şi spuse cu toată convingerea: 

— Nu vreau să iubesc pe nimeni. Vreau să vă iubesc pe 
dumneavoastră şi numai pe dumneavoastră. 

Wilczur se porni pe râs. 

— Ah, dragă domnişoară Lucia. Acesta-i unul dintre 
acele domenii în care a vrea nu înseamnă a putea. În care 
cea mai puternică voinţă nu ajunge. Din păcate nici un om 
nu este stăpân pe inima lui. Domnişoară Lucia, chiar şi 
atunci când ţi se părea că nutreşti pentru mine sentimente 
de dragoste, chiar şi atunci eram convins că îţi apreciezi 
greşit sentimentele. Ţi-am fost întotdeauna recunoscător 
şi-ţi voi fi recunoscător pentru prietenia, pentru 
bunăvoința afectuoasă, pentru bunătatea şi căldura pe 
care le-am simţit din partea dumitale. Dar aceasta nu era 


iubire. Te-ai convins şi dumneata acum când te-ai 
îndrăgostit de Kolski. Nu, nu nega. Acest sentiment nu 
trebuie să-l ascunzi, ba mai mult, nu poţi să-l ascunzi. 

Lucia scutură din cap. 

— Sunt închipuirile dumneavoastră. 

— Nu, domnişoară Lucia. Acesta este purul adevăr. Iar 
acum te rog să înţelegi, să iei în considerare şi situaţia 
mea. Împotriva inimii vrei să rămâi cu mine. Cum îţi 
închipui dumneata rolul meu?... Crezi că nu va fi pentru 
mine cea mai mare povară să văd că am devenit pentru 
dumneata un obstacol în calea fericirii, că eşti cu mine 
numai pentru că dai o falsă interpretare sentimentului 
datoriei?... Nu aş avea nici o zi, nici o noapte liniştită. M-aş 
simţi un ingrat, o piedică. Nu, domnişoară Lucia. Prezenţa 
dumitale aici şi sacrificiul dumitale nu ar aduce nimic bun, 
ci mult rău. Şi dumitale, şi mie, şi lui Kolski. Ar fi o nebunie 
să condamni trei oameni pentru un principiu lipsit de sens. 

Lucia îşi acoperise faţa cu palmele şi plângea. 

— Nu vă pot lăsa. Nu pot. 

— Să-ţi mai spun ceva. Un asemenea sacrificiu din 
partea dumitale pur şi simplu m-ar jigni. Ar însemna că mă 
socoteşti drept un bătrân neputincios, care nu se poate 
descurca. Ar fi un sacrificiu din milă. Şi sper să nu crezi că 
am nevoie de milă. 

— Aveţi dreptate, interveni Lucia plângând. Dar de ce 
trebuie să vă sacrificați dumneavoastră întotdeauna. 

Wilczur ridică din umeri. 

— Aici nu poate fi vorba de sacrificiu din partea mea. Eu 
nu renunţ la dumneata, dragă Lucia, în primul rând pentru 
că dumneata nu eşti, nu ai fost şi nu poţi fi proprietatea 
mea. Nu poţi, pentru că dumneata nici nu-ţi aparţii. Inima 
dumitale este proprietatea altuia. Da, dragă Lucia. N-am să 
ascund că va fi trist aici fără dumneata, că-mi va fi dor 
uneori, că-mi voi aduce aminte, dar cel puţin voi avea 
bucuria că nu am stat în calea fericirii voastre, că nu v-am 
stricat viitorul. 

Lucia nu se putea linişti. 

— De ce a venit aici? De ce a venit? 


— Foarte bine că a venit. Închipuie-ţi, Lucia, că ar fi fost 
mult mai rău dacă el sau altul ar fi apărut peste un an sau 
peste doi. Pentru că era inevitabil. Mai devreme sau mai 
târziu trebuia să se întâmple. E mai bine că s-a întâmplat 
mai devreme. Şi pentru dumneata şi pentru mine. 

Lucia plângea în continuare. Wilczur se ridică şi 
mângâindu-i părul spuse: 

— Asta-i soarta, dragă Lucia, şi nu trebuie luptat 
împotriva ei. Cei câţiva ani, care mi-au mai rămas de trăit, 
îi voi trăi aici în linişte şi pace, iar dumneata ai în faţă 
toată viaţa. Soţ, copii, casă. Kolski e un băiat de ispravă. 
De ispravă şi cinstit. O să vă înţelegeţi bine. Şi cu cât vă 
veţi înţelege mai bine, cu atât mai mare va fi şi bucuria 
mea. Pentru că vă iubesc pe amândoi, iar pentru 
dumneata, dragă copilă, voi avea întotdeauna cele mai 
calde sentimente. 

Lucia îi luă mâna şi îşi lipi buzele de ea. Wilczur nu se 
apără şi spuse: 

— Sper că din când în când vei veni să mă vizitezi. O să 
fie pentru mine o adevărată sărbătoare... Ei, şi acum 
trebuie să te linişteşti. Totul s-a terminat. Te rog să-ţi 
ştergi ochii. Îndată o să vină şi Donka fiindcă e vremea 
prânzului. Nu trebuie să ştie oamenii treburile noastre. Te 
rog, şterge-ţi ochii. X 

Wilczur îşi aprinse o ţigară şi tăcu. Incetul cu încetul 
Lucia îşi recăpăta echilibrul. După o lungă tăcere spuse: 

— N-am să mi-o iert niciodată. Niciodată. 

— Ce, copilă dragă? Iubirea aceasta? Iubirea aceasta 
norocoasă, care te-a salvat şi pe dumneata şi pe mine de la 
un pas greşit?... Ar trebui s-o binecuvântăm? Să discutăm 
acum aspectele practice. Într-adevăr, Kolski ar trebui să se 
întoarcă la Varşovia. Cel mai înţelept ar fi dacă aţi pleca 
împreună. Cred că până deseară reuşeşti să-ţi împachetezi 
lucrurile. Şi mâine dimineaţă plecaţi. 

Lucia izbucni din nou în plâns. 

— De ce... de ce vreţi să scăpaţi atât de repede de mine? 
Dumneavoastră mă dispreţuiţi!... 

— Ce prostie! se revoltă Wilczur. Cum poţi spune 


asemenea aberaţii, dragă Lucia?! Pur şi simplu vreau să vă 
puteţi uni cât mai repede şi cu cât plecaţi mai repede cu 
atât e mai bine. Pentru că atât dumneata, cât şi Kolski, 
chiar şi eu trebuie să avem puţin timp pentru a ne obişnui 
cu noua situaţie, pentru a medita asupra ei. Plecaţi mâine. 

— Cred că-mi va plesni inima când voi pleca de aici! 
spuse Lucia cu disperare. 

Stătea în mijlocul camerei, plânsă, distrusă. Wilczur o 
cuprinse cu braţul o strânse la pieptul lui spunându-i: 

— Linişteşte-te, copilă... Linişteşte-te. Nici pentru mine 
nu va fi uşoară această despărţire. Dar ce să-i faci! Aşa 
trebuie. 

Se auzi o bătaie în uşă. Donka întrebă dacă poate servi 
prânzul. Wilczur îi spuse să mai aştepte şi se duse în 
ambulatoriu, unde îl găsi pe Kolski. Fără să-l privească în 
ochi, începu să-i vorbească. 

— Te-am rugat, colega, să mai rămâi. Cred că ai bănuit 
de ce am făcut-o. 

— Da, răspunse încet Kolski. 

— Domnişoara Lucia pleacă împreună cu dumneata... 
Ştiu că vă iubiţi şi vă urez sincer multă fericire. 

Tăcu. Kolski stătea palid ca ceara şi nu reuşea să scoată 
un cuvânt. 

— Ne-am înţeles, continuă Wilczur, după o lungă pauză, 
că plecaţi mâine dimineaţă. Aşa va fi cel mai bine, acum 
dă-mi voie, colega, să te felicit. Vei avea o soţie deosebită. 
Domnul... 

Şi nu putu sfârşi. leşi din ambulatoriu şi se întoarse în 
camera sa. Lucia nu mai era acolo. Se lăsă greu pe pat şi 
sprijinindu-şi capul în palme rămase ore în şir nemişcat. 

În ziua aceea nimeni nu a mâncat la prânz. Lucia 
începuse să-şi împacheteze lucrurile cu ajutorul Donkăi. 
Cina s-a servit în tindă. Wilczur a trebuit s-o aducă pe 
Lucia aproape cu forţa. Domnea o atmosferă posomorâtă. 
Numai Jemiol îşi depăna lungile sale monologuri, 
prefăcându-se că nu observă nimic. Spre sfârşit, Lucia a 
izbucnit în plâns şi a fugit în camera ei. N-a închis ochii 
toată noaptea. Nu a dormit nici Wilczur. Dimineaţa, când a 


apărut, arăta de parcă se sculase după o boală grea. 

La opt, o căruţă cu loitre trase în faţa pridvorului. Wasil 
cu Wilczur încărcară lucrurile Luciei. Deşi vestea plecării 
ei ajunsese încă de ieri la moară, nimeni în afară de Wasil, 
care trebuia s-o ducă la gară, nu venise să-şi ia rămas bun. 

Când totul a fost gata, Wilczur o mai îmbrăţişă o dată pe 
Lucia şi-i ură fericire. Nici unul nu-şi putu opri lacrimile. 
Kolski şedea în căruţă şi se uita nerăbdător la ceas. Wasil îi 
ajută Luciei să urce lângă el, apoi sări pe capră, învârti 
biciul deasupra capetelor cailor şi căruţa porni spre drum. 

În pridvor rămăseseră numai Wilczur şi Jemiol. 

Când căruţa dispăru la cotitură, Jemiol spuse: 

— Ei, au plecat... 

— Au plecat, spuse Wilczur după o clipă de tăcere. Toţi 
pleacă... Toţi... Şi tu o să pleci. 

Jemiol scutură din cap. 

— Nu voi pleca. Rămân. Ce vrei? Te-am îndrăgit. Te-am 
îndrăgit pentru că eşti prost, împărate. 

Wilczur zâmbi. 

— Prost... repetă. 

— Da. În vremurile de astăzi, când mintea există numai 
pentru a face rău, ce este prostia dacă nu cel mai de preţ 
bun? Şi ce este binele dacă nu înţelepciune? Viaţa devine 
un paradox. Atunci poate înţelept e şi faptul că tu, 
carissime, trăieşti pentru a aduce fericire altora. 

— Poate că pentru asta am fost făcut, spuse Wilczur dus 
pe gânduri. 

— Tu trăieşti pentru alţii, alţii pentru ei înşişi, numai eu 
nu ştiu pentru cine şi pentru ce trăiesc... De ani de zile 
caut răspunsul, îl caut pe fundul fiecărei sticle. Şi nu-l 
găsesc... Se vede că nu nimeresc sticla potrivită. Dar nu-ţi 
fie teamă! Vine şi rândul ei... Am s-o găsesc şi în ultima 
înghiţitură voi afla adevărul...