Constantin Chirita — Intalnirea 01

Constantin 


Chiriţă j ntil n i rea 


Editura Eminescu 


Constantin Chiriţă 


CONSTANTIN CHIRIŢĂ 


Întâlnirea 
x 


+ 


EDITURA EMINESCU 
1978 


Întâlnirea V 


CAPITOLUL 1 
CAPITOLUL 2 
CAPITOLUL 3 
CAPITOLUL 4 
CAPITOLUL 5 
CAPITOLUL 6 
CAPITOLUL 7 
CAPITOLUL 8 
CAPITOLUL 9 
CAPITOLUL 10 
CAPITOLUL 11 
CAPITOLUL 12 
CAPITOLUL 13 
CAPITOLUL 14 
CAPITOLUL 15 
CAPITOLUL 16 
CAPITOLUL 17 
CAPITOLUL 18 
CAPITOLUL 19 
CAPITOLUL 20 
CAPITOLUL 21 
CAPITOLUL 22 
CAPITOLUL 23 
CAPITOLUL 24 
CAPITOLUL 25 


Cuprins 


Constantin Chiriţă 


lubitei mele Gertrud 


Întâlnirea V 


CAPITOLUL 1 


ALEXANDRU SEVERIN NU-L ÎNTÂLNI 
nu-l întâlni pe Lucian. Nu-l zări nicăieri. Se uită la ceas. 
Era ora obişnuită. Şi totuşi fiul său nu se vedea. În 
aproape doi ani de zile, Lucian nu lipsise niciodată, 
neprevăzut, de la întâlnirile cu tatăl său. Treceau unul pe 
lângă altul, fără să se salute, fără să se privească, fără să 
ştie parcă unul de prezenţa celuilalt. 

Lucian lipsea numai în zilele când avea lecţii la 
facultate. Dar zilele acestea, tatăl său i le cunoştea. Era o 
zi obişnuită, deci Lucian trebuie să fie în drum spre 
redacţie, adică trebuie să fie prezent la întâilnire. Se 
întâmplase aceasta tocmai în ziua în care poate tatăl său 
s-ar fi hotărât, în sfârşit, să-l oprească şi să-i vorbească. 
Dar nu, Alexandru Severin nu era în stare să facă acest 
gest. ÎI gândise, îl trăise de nenumărate ori, dar 
întotdeauna cu convingerea fermă că nu-l va face 
niciodată. Îşi continuă mersul său agale, parcă fără ţintă. 
Figura sa rămase imobilă. Nicio clipire nu-i tulbură 
vederea, nicio cută nu i se adânci pe faţă. 

Alexandru Severin făcea parte din categoria acelor 
oameni pe care, văzându-i o dată, nu-i mai poţi uita. Din 
această cauză mulţi erau înclinați să-l considere un om 
ciudat. Înalt de peste doi metri, cu umeri neobişnuit de 
largi, cu un păr negru, bogat, cu o figură aspră, părea un 
exces de forţă şi energie omenească. Perfect proporţional 
nimic nu-i ştirbea simetria siluetei. Şi totuşi era ceva la 
dânsul care contrasta izbitor cu înfăţişarea sa de uriaş. 
Atitudinea şi mersul său. 


Constantin Chiriţă 


Oamenii întorceau privirile după el deoarece nu-şi 
puteau închipui că această întruchipare exagerată a 
speţei umane poate să fie altceva decât o radiere de forţă 
şi nerv. Atitudinea lui Alexandru Severin era, însă, 
dimpotrivă, aceea a unui holtei visător, cu mult sub 
vârsta pe care tăieturile adânci de pe faţă nu făceau 
decât să i-o scoată în evidenţă. Pașii săi erau paşii unui 
om care nu merge, ci se plimbă. Cu capul pe spate, puţin 
lăsat pe umărul drept, urmărind parcă cine ştie ce 
spectacol tainic pe cer, cu mâinile veşnic în buzunare, 
legănându-şi domol trunchiul, făcea impresia unui om 
care rătăceşte fără ţintă, fără grabă printre semenii săi. 
Această atitudine părea o ofensă la adresa omului simplu, 
grăbit şi nervos. 

Cei care veneau în contact cu el trăiau însă senzaţii de- 
a dreptul chinuitoare. Faptul că nu puteau vorbi cu dânsul 
fără să-şi lungească gâtul, că nu-l puteau privi în ochi fără 
să pară caraghioşi, că simțeau permanent presiunea 
aproape fizică a făpturii sale, îi impresiona cât se poate 
de neplăcut. Aproape toţi cei din jurul său nu pregetau să- 
| califice în sinea lor drept un individ incapabil să participe 
la suferinţele omeneşti, incapabil să se despartă de 
conştiinţa superiorității sale fizice. 

Unul din tovarăşii săi de muncă, Silviu Căciulă, un 
omuleţ slab şi pirpiriu, se străduise chiar, într-o zi, să-i 
facă portretul. 

— Mă, ăsta-şi bate joc de noi! Mă mir că nu vedeţi! O 
face pe nebunul cu noi. Nu se grăbeşte când merge 
pentru că, oricum, nici dracu' nu s-ar lua la întrecere cu 
paşii lui de matahală; nu se grăbeşte când lucrează, 
pentru că, dracu' să mă ia, dar şi când se scarpină, mâna 
lui are mai multă putere decât atunci când ne opintim noi 
să ridicăm un drug de fier; şi cred şi eu că-i convine să 
umble terchea-berchea pe stradă, fără să-i fie teamă c-o 
să se ciocnească de cineva. Să mor eu dacă nu se dau şi 
şarampoii la o parte din calea lui! Işi bate joc de noi, 
urangutanul, lua-l-ar dracu'! L-aţi văzut voi vreodată 


Întâlnirea V 


supărat, ori... ori plângându-se de ceva? Să-mi sară ochii 
dacă nu-i adevărat, dar şi atunci când a venit fiu-so aici... 
l-am pândit pe urangutan cum îşi pândeşte hultanul 
prada... când l-a făcut fiu-so „porc”, zău dacă a cilipit 
măcar! 

Silviu Căciulă avea într-un fel dreptate. Nimeni nu-l 
văzuse vreodată pe Alexandru Severin trist, abătut, 
necâjit. Dar nici vesel sau măcar bine dispus nu-l văzuse 
nimeni. Trăia retras. Oamenii nu-i căutau cunoştinţa, 
cunoscuţii nu-i căutau prietenia. Unii chiar se înfuriau 
când Alexandru Severin le venea în ajutor. Avea un fel de 
a ajuta care scotea din sărite. Venea fără să fie chemat, 
nu sufla nicio vorbă, nici nu aştepta cuvinte de 
mulţumire. Silviu Căciulă susţinea mereu că ajutorul lui e 
o batjocură mută faţă de neputinţa respectivului. Ceilalţi 
aprobau tacit şi evitau „matahala” cu şi mai multă grijă, 
deşi nu ajunseseră încă să-i asemene cu o brută, cum 
căuta să-i convingă încetul cu încetul Silviu Căciulă. 

Absența neprevăzută a lui Lucian îi născu o sumedenie 
de întrebări lui Alexandru Severin. Tot drumul până la 
fabrică nu se gândi decât la acest lucru. Nu ştia ce se 
petrece în sufletul fiului său. Nici nu căuta să afle. Era 
mulţumit că Lucian acceptase aceste întâlniri inutile, că 
făcuse din ele un obicei statornic. În sinea sa, Alexandru 
Severin nu putea despărţi întâlnirile de ideea că ele 
constituiau o punte de legătură, care mai devreme sau 
mai târziu îi va aduce din nou unul lângă altul. Îl cunoştea 
prea bine pe Lucian pentru a se mai îndoi că acesta 
acceptase întâlnirile ca pe ceva gratuit. Din moment ce 
Lucian le acceptase, din moment ce le transformase din 
întâmplare în obicei, însemna limpede că fiul sau 
participa conştient la ele, şi aceasta Lucian nu putea s-o 
facă fără un anumit scop. Şi care putea fi acest scop 
decât acela al împăcării, al unei împăcări liniştite, fără 
crize, fără zbuciumări şi flagelări, cum dorea de altfel şi 
dânsul? 

Câţiva ani de zile Alexandru Severin nici nu îndrăznise 


Constantin Chiriţă 


să se gândească la ideea că el şi fiul său îşi vor mai da 
mâna, că se vor mai privi în ochi ca tată şi fiu. In clipa 
când Lucian, trecând peste întreaga sa copilărie şi 
tinereţe, venise la fabrică şi, fără să ţină seama de nimic, 
îl insultase cu atâta ură, Alexandru Severin îşi închipuise 
că-şi pierduse iremediabil fiul. Lucian călcase în picioare 
prietenia cu tatăl său, care începuse din cea mai fragedă 
copilărie. O prietenie care-i unise mereu în gânduri şi 
sentimente, o prietenie în care tatăl său se dăruise, se 
încarnase aproape în Lucian. Gestul fiului părea că 
înseamnă o ruptură definitivă. Chiar dacă-l făcuse într-un 
moment de rătăcire, Alxandru Severin îşi cunoştea prea 
bine fiul pentru a-şi da seama că Lucian va căuta să se 
convingă că nu greşise, că nu ucisese în el imaginea 
tatălui său fără să fi fost silit faţă de el însuşi să facă 
aceasta. Alexandru Severin ştia însă că fiul său avea o 
profundă justificare morală, peste care structura sa nu-i 
dădea voie să treacă. Lucian îl insultase în clipa când 
Alexandru Severin nu mai exista pentru el ca tată şi 
prieten. 

Alexandru Severin nu făcuse nicio încercare de a se 
explica faţă de fiul său. Aceasta nu putea să o facă decât 
cu un prieten, or Lucian nu-i mai era prieten. Işi 
ascunsese în aerul acela de nepăsare o durere care-l 
măcina fără încetare. Nu putea să renunţe însă la Lucian. 
In drumurile regulate de acasă la fabrică şi de la fabrică 
acasă nu se despărţea nicio clipă de prezenţa acestuia. 
Retrăia cu intensitate fiecare scenă a prieteniei lor. 

Prima lor întâlnire avusese loc într-o dimineaţă ploioasă 
de vară. Alexandru Severin reconstituia în drumul său 
obişnuit spre fabrică una din cele mai vechi scene ale 
prieteniei lor. Lui Lucian îi plăcea nespus în copilărie ca 
tatăl său să-l ia în braţe şi să-l arunce sus. Uneori se 
pomenea că întrece în zborul său vârfurile copacilor. Intr- 
un astfel de zbor, Alexandru Severin avusese o ezitare de 
o fracțiune de secundă provocată de ţipătul îngrozit al 
nevestei sale. Mâinile lui nu mai reuşiseră să-l prindă pe 


Întâlnirea V 


Lucian în cădere, deşi într-un fel îi atenuaseră prăbuşirea. 
Căderea fusese însă gravă pentru Lucian. Lovit, julit, 
înspăimântat, se agăţase de piciorul tatălui său şi cu ochii 
plini de lacrimii îi spusese: 

— Tată, vezi că nu plâng! Nu plâng!... 

Alexandru Severin  ascunsese scena şi emoția 
reconstituirii ei îndărătul pleoapelor. Şi când deschisese 
ochii, îl zărise pe celălalt trotuar pe Lucian. Un adevărat 
bărbat, cu mers hotărât, sigur, cu gesturi de om stăpân 
pe voinţa lui. Câteva clipe, capul i se golise de gânduri. 
Întâlnise privirile fiului său, i le susţinuse, apoi îl văzuse 
cum întoarce brusc şi ostentativ capul în altă direcţie. 
Gestul lui Lucian îi readusese echilibrul. Nu se oprise din 
mers şi nici nu-şi urmărise cu privirile fiul. Işi purtase în 
continuare paşii, cu aerul acela nepăsător, calm, de holtei 
visător. La fabrică muncise ca în toate zilele. Nimeni nu 
remarcase vreo schimbare în latitudinea sa. A doua zi îl 
întâlnise din nou pe Lucian. La aceeaşi ora, în acelaşi loc. 
Şi de atunci mereu. Și 

De mult timp Alexandru Severin nu-şi mai privea fiul. Il 
simţea însă totdeauna la locul de întâlnire. Şi închidea 
ochii şi nimeni nu era în stare să-i descifreze expresia 
feţei. În trecerile sale oarbe pe lângă Lucian, bătrânul 
aştepta totuşi de fiecare dată ca fiul său să facă în sfârşit 
gestul de împăcare. Dacă s-ar fi uitat însă uneori în ochii 
lui Lucian, ar fi descoperit luciri ce l-ar fi cutremurat. 

— Bună dimineaţa, nea Sandule. 

Era glasul portarului. Ajunsese deci la fabrică. Şi Lucian 
lipsise de la întâlnire. Oare n-o să mai vină niciodată?... 
Nu se poate! Trebuie să afle ce s-a întâmplat cu fiul său. 
Dar cum? Cum? 

Nicolae luşcă, portarul, se uită cu ochii holbaţi după 
Alexandru Severin. Îşi frecă bărbia, nedumerit, şi începu 
să gândească, cu voce tare, conform obiceiului său: 

— Asta-i culmea... Niciodată până acum nu s-a 
întâmplat să nu-mi răspundă la salut. Da-i chiar culmea! 
Câţi ani să fie?... Cincisprezece ani... l-auzi, bre... pssst... 


Constantin Chiriţă 


Te pomeneşti că şi-a lăsat şi a doua nevastă! Să nu-mi 
dea el bună dimineaţa!... Culmea culmilor... Bună 
dimineaţa, nea lulieş... 

— Bună, Culăiţă... Da’ cu cine te războieşti, bre? Cine 
nu ţi-a dat bună dimineaţa? 

— Nea Sandu! Intâia oară în cincisprezece ani de când 
îs aici! Mai zi ceva... 

lulieş Livede nu-şi putu ascunde la rândul său mirarea. 
Ştia că Alexandru Severin, cu toate ciudăţeniile sale, se 
temea groaznic ca nu cumva tovarăşii săi să-şi închipuie 
despre dânsul că se ascunde de ei sau că nu-i ia în 
seamă. Deşi nu participa la discuţii, când era întrebat 
ceva se străduia să pară atent şi corect. lulieş Livede era 
unul din puţinii care reuşiseră sau care încercaseră să-l 
înţeleagă pe Alexandru Severin. De aceea, remarca 
portarului, pe care un altul n-ar fi luat-o în seamă, pe 
dânsul îl puse pe gânduri. 


Silviu Căciulă anunţase în hală, cu vocea lui ascuţită: 

— Vine urangutanu'! 

În fiecare zi rostea aceste cuvinte cu bucuria unuia 
care face un act de mare curaj. Uneori mergea chiar până 
la provocare. Striga porecla parcă anume să fie auzit de 
Alexandru Severin şi să-l întărâte. Sorbea chicotele din jur 
şi-l privea ţintă pe Severin pentru a-i observa vreo 
schimbare pe figură. Câţiva muncitori îi atrăseseră 
atenţia că se joacă prea imprudent cu focul, dar aceasta 
nu avusese alt rezultat decât să-i mărească îndrăzneala şi 
bucuria că-i singurul om din uzină căruia nu-i este teamă 
de urangutan. 

Alexandru Severin auzise cuvintele lui Silviu Căciulă şi 
pentru prima dată îi răspunse, privindu-l câteva clipe. 
Dacă s-ar fi uitat încruntat la dânsul, dacă i-ar fi scăpărat 
lumini amenințătoare în priviri, Silviu Căciulă s-ar fi simţit 
mândru şi satisfăcut. Privirea lui Severin era însă calmă şi 
senină. Îşi pusese parcă tot seninul ochilor săi mari, 
albaştri în acea privire de câteva clipe. Silviu Căciulă n-o 


10 


Întâlnirea V 


putu suporta. Simţi o furnicătură în şira spinării şi înjură 
fără motiv: 

— Grijania mă-si de maşină!... 

Unul din martorii foarte atenţi ai scenei fusese lulieş 
Livede, care sosise în hală aproape în acelaşi timp cu 
Alexandru Severin. Se duse de-a dreptul la Silviu Căciulă. 

— Eşti un om în toată firea, mă Silviule. Ce te bagi ca 
musca sub coada calului?... 

— la nu mă mai bate la cap! Te-a angajat avocat 
urangu... 

— Eu te sfătuiesc omeneşte... aşa... Ce, s-a legat omul 
vreodată de tine? 

— Nu vezi că-şi bate joc de mine... de noi toţi... Ce se 
uită aşa la mine? Ce i-am făcut? Că i-am zis urangutan? 
Pe mine nu mă fac oamenii „chiştoc”? 

— Ştii că urciorul nu merge de multe ori la apă. 

— Să-ndrăznească numa’... Dacă nu-l... 

lulieş Livede simţise de mult de unde-şi trage curajul 
Căciulă. Pătrunsese şi acesta firea lui Severin şi era sigur 
că niciodată uriaşul nu-şi va pune mintea cu el. 

— Unde mă vezi aşa... crezi că mi-i frică?... Eu mă... 

Nu-şi termină fraza pentru că zări în ochii lui lulieş o 
privire plină de compătimire, care-l înfurie peste margini. 

— Ce vă bateţi, mă, joc de mine? ţipă el. Ce credeţi că 
eu nu-s bărbat? Pot, mă, pot! Vreţi să v-o arăt? Il bag în 
mă-sa... 

lulieş Livede îi strânse braţul şi-l scutură. Nu mânia, ci 
durerea pe care-o simţea la drama omuleţului pirpiriu de 
lângă el îl îndemnă la acest gest. Ştia, ca toţi din uzină, că 
nevastă-sa îl înşală cu cine nimereşte, că-l bate de-l 
stinge şi-l face de râs pe la toate colţurile. 

— Stai mă omule, că nimeni n-are nimic cu tine... la 
uită-te, bre, ai şi primit comanda de cuzineţi! 

Trecerea aceasta bruscă de la un subiect la altul îl 
zăpăci pentru moment pe Silviu Căciulă. Acest lucru îl şi 
urmărea, de fapt, lulieş, care-şi cunoştea tovarăşul ca pe 
un om foarte simplu şi pământean. 


11 


Constantin Chiriţă 


— Ce-are a face asta cu cuzineţii? holbă dânsul ochii. 

— Cum ce-are-a face? Bine, mă omule, tu crezi că-i aşa 
de simplu? O să te dai de cinci ori peste cap până o să pui 
maşina la punct. Şi astă-seară o să fie un cer grozav... 

— Ce-are maşina cu cerul? Ce vrei dumneata la urma 
urmei? 

— Să te linişteşti, păcătosule, asta vreau. Nu vezi că se 
uită Domnica la tine? Eu am spus de mult c-a pus ochii pe 
tine. 

De fapt lulieş nu se gândise niciodată la asta. Dar cu 
experienţa lui de viaţă observase că Silviu Căciulă se 
înrăise şi mai mult de când se angajase Domnica în uzină. 
Deşi micuță şi subţirică, deşi trecută de prima tinereţe, 
avea Domnica un farmec al ei, izvorât poate din 
vioiciunea şi bunătatea cu care-i cucerise pe aproape toţi 
muncitorii din hală. Şi mai era pe deasupra harnică foc şi 
neastâmpărată ca o zvârlugă. 

In zăpăceala lui, Silviu Căciulă nu mai reuşi să ia 
spusele lui lulieş drept o glumă. Făcuse eforturi ca să se 
agaţe, să înţeleagă fiecare frază a tovarăşului său şi 
rămase în acea stare de zăpăceală în care ţi se perindă 
prin cap totul şi nimic, în care nu ştii de unde ai plecat şi 
unde ai vrut să ajungi. Ideea sa fixă de inferioritate 
generală, care-i declanşase mânia, îi fusese destrămată şi 
acum se simţea gol şi ruşinat. Pericolul era ca această 
stare să nu-i declanşeze o nouă izbucnire. Dacă obsesia 
punea din nou stăpânire pe el... 

— Uite c-a venit şi tovarăşul inginer! anunţă lulieş, 
bucuros că găsise în sfârşit ultimul colac de salvare. 

Silviu Căciulă avea o teamă pe care nu era în stare să 
şi-o ascundă faţă de inginerul Eugen Pârvan. Teama 
aceasta izvora pare-se dintr-un amestec de respect şi 
recunoştinţă. Silviu Căciulă greşise cu câţiva ani în urmă 
o comandă de piese. Toată producţia sa de o săptămână 
- piese de o mare urgenţă - fusese rebutată. Infăţişarea 
lui Silviu Căciulă exprima însă atâta deznădejde când 
fusese chemat în faţa inginerului, încât acesta trecuse 


12 


Întâlnirea YV 


rebutul pe seama calculelor sale inexacte. Direcţia îi 
consacră o şedinţă specială şi-l critică extrem de aspru pe 
inginer. Silviu Căciulă, convins că inginerul va fi dat afară 
şi văzând că niciun muncitor nu ia cuvântul împotriva 
acestuia, se apucase să-l critice violent. Pârvan rămăsese 
în continuare şeful secţiei. Auzind aceasta, Căciulă se 
dusese la el acasă şi aproape-i căzuse la picioare. 
Inginerul Eugen Pârvan îl azvârlise pe uşă afară, 
spunându-i răspicat că la cea mai mică greşeală îl va 
concedia fără milă. Nimeni în fabrică nu ştia aceasta afară 
de cei doi. Dar de la întâmplarea aceea, Silviu Căciulă 
avea o asemenea teamă de inginer, că muncitorii nu 
întârziaseră s-o observe. 

Inginerul Pârvan se opri ca întotdeauna în faţa 
maistrului Ferenţ Ferenţi. Acesta îl asigură că totul e în 
ordine şi făcură împreună o raită prin hală. Cuplul era cât 
se poate de reuşit, sau, mai bine zis, maistrul Ferenţi se 
străduia să-şi imite până în cele mai mici amănunte şeful. 
Inalt, slab şi puţin adus din spate, întotdeauna ras 
proaspăt şi cu îmbrăcămintea curată, aproape elegantă, 
era o copie aproape fidelă a lui Eugen Pârvan. Doar 
trăsăturile figurii şi gesturile acestuia din urmă aveau o 
distincţie pe care maistrul, cu toată strădania sa, nu 
reuşea s-o egaleze. În această privinţă mimetismul său 
aducea mai mult a maimuţărie şi schimonoseală. Aceasta 
nu atât din cauza vârstei sale, care o depăşea doar cu 
câţiva ani pe a inginerului, cât din cauza unui aer de 
bătrâneţe îndărătnică şi vizibilă, care contrasta cu aerul 
juvenil al lui Eugen Pârvan, candidat serios totuşi la cifra 
rotundă de jumătate de secol. 

În afară de această manie de a-şi copia şeful, maistrul 
Ferenţi rămânea în celelalte privinţe el însuşi. Adică era 
un maistru foarte priceput, autoritar, sigur pe sine, 
rezistent şi chiar amator de performanţe profesionale, 
care încercau serios rezistenţa comună. Din această 
cauză marea lui slăbiciune o constituia strungarul Radu 
Răduca, spărgătorul tuturor normelor şi, după părerea lui, 


13 


Constantin Chiriţă 


„cel mai bun strungar din ţară”. În fiecare zi îl conducea 
pe inginerul Eugen Pârvan spre strungul lui Răduca, 
şoptindu-i, după calculele sale, cantitatea de norme pe 
care o va realiza în ziua respectivă. 

— Azi face şapte norme - îi şopti maistrul Ferenţi 
inginerului Pârvan. Vă dau cuvântul meu că în jumătate 
de an ajunge la zece pe zi. Zece pe zi, în medie - se simţi 
dator să repete maistrul Ferenţi. 

Înainte de a intra în biroul său, inginerul Eugen Pârvan 
consideră că e datoria sa să schimbe câteva cuvinte cu 
lulieş  Livede. Făcea lucrul acesta cu regularitate 
matematică. Pentru el, lulieş Livede reprezenta în secţia 
sa partidul, adică conducerea, şi o conducere trebuie 
respectată în orice timpuri şi în orice condiţii. Politeţea lui, 
în scurtele convorbiri cu lulieş Livede, părea cât se poate 
de naturală. 

Răspunse amabil la salutul lui lulieş şi-i spuse, cu un 
ton care, fără să aducă a rugăminte, era cât se poate de 
corect: 

— Domnule lulieş, te-aş ruga să fixezi consfătuirea 
pentru altă zi. Sâmbătă după-amiază, ştii şi dumneata, în 
sfârşit, am de ani de zile program stabilit în după-amiezile 
de sâmbătă. 

lulieş Livede, la rândul lui, îi răspunse pe un ton care nu 
aducea cu nimic a scuză: 

— A fost o greşeală, tovarăşe inginer. Consfătuirea s-a 
fixat fără să fim întrebaţi. Nici pentru noi nu e potrivită 
după-amiaza de sâmbătă. Vom amâna consfătuirea 
pentru luni. 

Pârvan mulţumi cu o mişcare a capului, care arăta în 
acelaşi timp acordul său deplin pentru propunerea lui 
lulieş Livede. Maistrul Ferenţi îl imită întocmai, după care 
cei doi se îndreptară spre biroul şefului de secţie. 

lulieş Livede zâmbi ca pentru el, apoi îşi aţinti privirile 
asupra lui Alexandru Severin. Cu mâinile în buzunare, cu 
capul pe spate, privind parcă spre tavanul halei, acesta îşi 
supraveghea maşina. Atitudinea sa părea normală, cea 


14 


Întâlnirea V 


de toate zilele. Alexandru Severin nu era dintre aceia care 
se agită în jurul maşinii. Muncitorii din hală îl priveau de 
multe ori cu invidie. Uneori se gândeau la ce s-ar 
întâmpla dacă Severin şi-ar pune mintea cu maşina. Ce-ar 
mai rămâne atunci din recordurile lui Răduca? lulieş 
Livede îi sugerase de câteva ori lui Severin ideea unei 
întreceri cu Răduca. Acesta din urmă îl chemase oficial la 
întrecere. Severin însă rămânea mai departe în 
nepăsarea lui. Realiza zilnic câte cinci-şase norme, dar cu 
un sfert din eforturile pe care alţi muncitori le făceau 
pentru obţinerea unei singure norme. Nu i se putea 
reproşa nimic. Cine avea curajul să-i spună că nu dă tot 
ceea ce ar putea da? In afară de Răduca, singurul care-l 
întrecea, ceilalţi nu ajungeau nici la jumătate din 
rezultatele sale. Cu toate acestea, conducerea fabricii nu 
era mulţumită. Nemulțumirea aceasta era însă neoficială, 
ascunsă, mocnită. Muncitorii erau şi ei nemulţumiţi 
pentru că nu-l vedeau asudat, agitat, nervos. De aceea 
începeau să-şi plece tot mai des urechea la spusele lui 
Căciulă. 

lulieş Livede nu remarcă un timp nicio deosebire în 
atitudinea lui Alexandru Severin. Dar când se deschise 
uşa mare a halei şi-l văzu pătrunzând înăuntru pe Mihail 
Nistor, însoţit de un oaspete necunoscut, sezisă un 
amănunt care-i şterse orice urmă de îndoială. Severin îi 
zărise pe cei doi, îşi coborâse privirile asupra maşinii, şi-şi 
scosese mâinile din buzunare. lulieş ghici în gestul acesta 
teama omului care nu vrea ca atitudinea sa să pară o 
ofensă ori o dovadă de nepăsare faţă de conducerea 
uzinei. Mai ales că Mihail Nistor fusese un timp ucenicul 
lui Severin. Gestul lui Severin dură numai câteva clipe. 
Reveni imediat la atitudinea de mai înainte. Această 
schimbare fulgerătoare de atitudine i se păru anormală 
lui lulieş. Alexandru Severin nu era omul atitudinilor 
căutate, prefăcute. Se întâmplase ceva cu dânsul. Şi 
pesemne ceva important. lulieş Livede deveni curios. 
Simţi că nu va putea rezista ispitei de a afla ce se petrece 


15 


Constantin Chiriţă 


cu omul acela uriaş, înzestrat cu putere puţin obişnuită, 
de a afla ce se ascunde sub trăsăturile parcă nepăsătoare 
ale feţei sale. 

Maistrul Ferenţi îl smulse pe lulieş din gânduri: 

— Hai fuga-n birou, c-a venit un tovarăş ministru. 

lulieş porni pe urmele maistrului, oarecum înciudat. Se 
strădui să-şi îndepărteze gândurile, pentru a putea face 
faţă acestei întâlniri neprevăzute cu ministrul. 

În afară de Mihail Nistor, de Eugen Pârvan şi de 
maistrul Ferenţi, nu se afla în birou decât oaspetele. Era 
un bărbat tânăr, nu prea înalt, dar bine legat, cu ochii 
mari, blânzi, cu un zâmbet binevoitor, care părea că nu-i 
părăseşte niciodată faţa. Lui lulieş îi făcu o impresie bună. 
Mai ales că atunci când îşi dădură mâinile, simţi o 
strângere puternică şi prietenoasă în acelaşi timp. 

Mihail Nistor îi prezentă ministrului secţia: 

— E secţia noastră numărul unu. Şi ca importanţă, şi ca 
realizări. Deşi tovarăşul inginer Eugen Pârvan nu prea e 
partizanul întrecerii, totuşi, datorită eforturilor 
organizaţiei de partid... 

Lui lulieş Livede nu-i plăcură vorbele lui Nistor. Cu toate 
că inginerul Eugen Pârvan nu manifestase niciun gest de 
surpriză, de negaţie sau de aprobare, găsi de cuviinţă să-l 
întrerupă pe director: 

— Muncitorii nu au ce să-i reproşeze tovarăşului 
inginer... 

lulieş Livede ştia că nu spune adevărul adevărat. 
Cuvintele îi ieşiseră din gură aproape fără voia lui. 
Aparent, nu i se putea reproşa nimic inginerului Eugen 
Pârvan. În secţie nu existau poticneli, anarhie, întârzieri 
sau  incorectitudini. Dar în raport cu capacitatea 
inginerului Eugen Pârvan... Mihail Nistor avea dreptate, 
numai că lulieş simţea că nu din spirit de dreptate făcuse 
directorul observaţia cu privire la şeful secţiei. 

Nistor îl privi nedumerit pe lulieş. Acesta îi evită 
privirea, simțindu-se oarecum vinovat. 

— Ştim, ştim - rupse ministrul tăcerea penibilă - la 


16 


Întâlnirea V 


minister tovarăşul inginer se bucură de stimă şi 
apreciere. Deşi - îşi accentuă dânsul zâmbetul- am dori 
mult mai mult din partea domniei sale. Am dori, de pildă, 
să-şi reia cariera universitară... şi chiar la fabrică, mai 
mult nerv, tovarăşe inginer. La facultate tremura 
amfiteatrul la cursurile dumneavoastră. 

Invitaţia ministrului era caldă şi chiar respectuoasă. 

— Exact! Aceasta este şi părerea conducerii! adăugă 
triumfător Mihail Nistor. Mai mult nerv, tovarăşe inginer! 

— Domnule ministru, eu mă străduiesc să-mi fac 
datoria - se simţi dator să răspundă Eugen Pârvan. Pentru 
mine, sarcinile sunt literă de lege. Dacă uneori nu le 
îndeplinim, fiţi sigur că aceasta se datoreşte unor cauze 
independente de voinţa noastră. 

Tonul inginerului Eugen Pârvan era prea oficial. Cei din 
fabrică i-l cunoşteau. Pentru ministru, însă, care-i fusese 
student, acest ton constitui o veritabilă surpriză. Fu cât 
pe-aci să-i spună: „Domnule profesor, nu vă mai 
recunosc! Credeam...” Dar se opri, gândindu-se la diferite 
explicaţii. 

— V-am ruga, dacă aveţi timp, să ne conduceţi prin 
secţie, tovarăşe inginer - se adresă ministrul lui Eugen 
Pârvan. Sunt nerăbdător să vă cunosc creațiile. 

— E datoria mea, domnule ministru. 

Ministrul avu impresia că Eugen Pârvan caută cu tot 
dinadinsul să menţină o anumită distanţă între ei. Evita 
relaţia dintre profesor şi fost student pe care o încuraja 
ministrul, opunându-i relaţia oficială dintre inginer şi 
ministru. 

Lămuririle pe care le dădu în timpul vizitei prin secţie 
fură cât se poate de precise şi de amănunțite. lulieş 
Livede era chiar uimit de exactitatea fiecărui amănunt. 
Nu-şi închipuise până atunci că Pârvan, care ieşea foarte 
rar din birou, poate să ajungă până acolo, încât să ştie ce 
tip de piese lucrează fiecare muncitor în fiecare zi şi 
ritmul în care le lucrează. Atunci de ce această lipsă de 
ambiţie, de entuziasm, de dăruire, de ce ridicase inginerul 


17 


Constantin Chiriţă 


acea barieră de netrecut dintre dânsul şi muncitori? 
Niciodată fostul profesor, care ştia să facă dintr-un 
student nepăsător o voinţă aprigă, nu rostise un cuvânt 
de încurajare pentru vreun muncitor, nu-i strânsese mâna 
nici măcar lui Radu Răduca, la urma urmei strungarul cu 
care se mândrea o ţară întreagă. 

Ministrul zăbovi multă vreme lângă maşina lui Răduca. 
Îi plăcea mai ales strungarul. De statură potrivită, 
aproape scund, foarte vânjos, cu figura colţuroasă, 
exprima dârzenie, ambiţie, voinţă. li plăcea însă şi stilul 
său de muncă. Părea că un ceasornic imaginar îi indică lui 
Răduca la secundă fiecare mişcare. Şi era atâta armonie 
în mişcările sale, atâta siguranţă, atâta precizie, că parcă 
avea loc acolo, în mijlocul halei, o operaţie chirurgicală. 
Ministrul se entuziasmă pur şi simplu, îi strânse îndelung 
mâna, îl felicită, îl încurajă, îi dădu adresa de la cabinet şi 
de acasă, invitându-l să treacă neapărat pe la dânsul 
când vine în Capitală. 

Spre surprinderea tuturor, ministrul cercetă cu foarte 
mare atenţie maşina lui Alexandru Severin. Pe măsură ce 
o studia, uimirea lui creştea. Îl nemulţumi la început 
atitudinea nepăsătoare a uriaşului strungar, dar trecu 
repede peste ea. 

— Extraordinar! Extraordinar! exclamă el spre sfârşit. 
Dumneata eşti un cap de tehnician de prima mână. 
Priviţi, tovarăşe profesor... 

Ministrul îi arătă lui Pârvan câteva dispozitive pe care 
Alexandru Severin le aplicase la strungul său. Nimeni nu 
le dăduse până atunci importanţă în secţie. Nici chiar 
inginerul Pârvan, care considera realizările în producţie 
ale lui Severin drept un rezultat al forţei sale şi nicidecum 
al unor inovaţii tehnice. 

Pârvan avu o tresărire în faţa acestei descoperiri. Se 
uită contrariat spre Alexandru Severin. Acesta îi privea pe 
toţi de sus, neînţelegând parcă ce se întâmplă în faţa lui. 

— Interesant! rosti Pârvan, cu o voce nostalgică, 
visătoare. Işi reveni însă repede. Da! Domnule Ferenţi, să 


18 


Întâlnirea V 


notezi la prima din luna aceasta. Trei tipare, un dispozitiv 
de prindere automată, un şablon complex, în total cinci 
inovaţii... Avem maşini vechi, domnule ministru. Au ajuns 
muncitorii să le inoveze... Paradoxal! În toată istoria 
modernă muncitorii au fost formaţi de tehnică. Fiecare 
cucerire tehnică a obligat muncitorii să se ridice la 
puterea posesiunii ei. Avem maşini foarte vechi, domnule 
ministru, dacă muncitorii nu se mai mulţumesc cu ele. 

— Sau poate avem muncitori moderni? sugeră 
ministrul. 

— Asta e imposibil! Evoluţia muncitorului e determinată 
de maşină. Nu se iveşte din senin. E absurd... domnilor, 
să vă închipuiţi că strungarii s-au format înaintea 
strungului, că şoferii s-au format înaintea maşinii şi 
ţesătorii înaintea războaielor! 

— Dar cei care le-au creat? întrebă ministrul. 

— Aceia n-au fost muncitori... au fost... Aveţi dreptate, 
domnule ministru. lertaţi-mă, aţi fost un student eminent. 

Punctul brusc, neaşteptat, pus de Pârvan discuţiei, 
dacă nu-i nemulţumi, îi uimi în schimb pe toţi cei din jurul 
strungului lui Severin. Ministrul nu se simţi lovit numai în 
orgoliul său. Simţea cum se diluează, cum se diformează 
imaginea acelui profesor tânăr, frumos, cunoscut în 
Europa, pe care şi-l luase drept model în viaţă. La 35 de 
ani, profesorul Pârvan stârnise o asemenea vâlvă în 
politehnica românească, încât o seamă de tineri ingineri 
se dedicaseră mecanicii ca unei arte. Îşi reţinu cuvintele 
de reproş şi se gândi că poate întâlnirea aceasta dintre un 
fost student, astăzi ministru, şi un fost profesor, astăzi 
inginer şef de secţie, că această răsturnare determinase 
remarca tăioasă şi ironică de la sfârşit. 

Inginerul Pârvan pătrunse parcă gândurile ministrului. 

— lertaţi-mă, domnule ministru, dar vreau să adaug că 
în ziua de 3 iulie 1942, în amfiteatrul numărul 3, la 
sfârşitul examenului de mecanică, am declarat că aş fi 
fericit să vă am cât mai repede coleg de catedră. A fost 
singura declaraţie publică de acest fel din cariera mea 


19 


Constantin Chiriţă 


universitară. Sunt mai bucuros deci să vă dau dreptate 
dumneavoastră, decât... iertaţi-mă, e ora nouă şi treizeci 
de minute şi trebuie să semnez notele de comandă... 

Ministrul nu încercă să-l reţină. Era emoţionat. li adresă 
totuşi câteva cuvinte: 

— Domnule profesor, vă rog totuşi să-mi făgăduiţi că 
mă veţi vizita cândva. Oriunde doriţi, la minister sau 
acasă. 

Inginerul Pârvan ezită câteva clipe şi, fără să se uite în 
ochii ministrului, rosti, cu voce înceată: 

— Vă făgăduiesc, domnule Bogdan. 

Nici Mihail Nistor, nici lulieş Livede nu ştiau ce atitudine 
să ia faţă de comportarea lui Pârvan. Niciodată nu-l 
cunoscuseră sub această înfăţişare. Ministrul îi apucă însă 
pe amândoi de braţ şi se îndreptă cu ei spre uşa marea 
halei. Despărţindu-se de lulieş, îi spuse, cu un zâmbet 
misterios: 

— Nu ştiu de cine trebuie să vă ocupați mai întâi. De 
Pârvan sau de Severin. Dar dacă se întâlnesc, sare uzina 
în aer. Şi nu numai uzina... 


lulieş Livede rămase câteva clipe în pragul uşii, cu 
privirile pierdute, căutând să pătrundă semnificaţia celor 
spuse de ministrul adjunct. Se vede, pesemne, că în ziua 
aceea nu-i era dat să-şi ducă până la capăt niciun gând. 
Maistrul Ferenţi veni aproape alergând spre el: 

— Te cheamă urgent domn’ inginer! 

ÎI găsi pe Pârvan într-o atitudine prea voit calmă şi 
nepăsătoare. 

— Domnule lulieş, aş vrea să nu vă supăraţi. Vă 
consider un om deosebit şi numai acest lucru mă 
determină să fiu franc cu dumneavoastră. 

Introducerea i se păru prea reverenţioasă lui lulieş. 
Neştiind unde vrea să ajungă inginerul, n-avu cum să se 
împotrivească acestei politeţi exagerate. Schiţă totuşi un 
gest de negaţie, care nu-i scăpă lui Pârvan. 

— Vă rog, vă rog - îl opri inginerul. Ar trebui în primul 


20 


Întâlnirea V 


rând să vă mulţumesc pentru... pentru, mă rog, 
intervenţia dumneavoastră. Îmi imaginez că a fost 
determinată... 

De astă dată lulieş nu-l mai lăsă să sfârşească fraza. 


Cuvintele de mulţumire i se păreau întotdeauna 
convenţionale. IlI întrerupse brusc şi nepoliticos pe 
Pârvan: 


— Lăsaţi, tovarăşe inginer! A interveni şi a mulţumi 
sunt vorbe care nu vă plac nici dumneavoastră, nici mie. 
Cel puţin până aici am ajuns să vă cunosc. 

Neobişnuit cu astfel de întreruperi, Pârvan renunţă la 
discursul pregătit dinainte. 

— Bine, domnule lulieş, dar am impresia că ţi-ai creat o 
situaţie faţă de direcţie, de care mă simt, într-o măsură, 
responsabil. Nu te-am chemat aici ca să-ţi mulţumesc, ci 
să-ţi reproşez. Intervenţia dumitale nu era de loc 
necesară, dacă te gândeşti la prejudiciile pe care ţi le 
poate aduce. 

lulieş nu reuşi, cu toată strădania, să-şi oprească un 
zâmbet. Zâmbetul său de indulgență îl ofensă pe Pârvan: 

— Domnule lulieş, îţi cer un singur lucru: să mă 
consideri absolut responsabil de toate faptele mele. Asta 
e tot! 

lulieş Livede nu acceptă acest mod de a închide 
discuţia. Nu numai sentimentul de om jignit îl făcu s-o 
prelungească pe o linie mai categorică, ci mai ales 
convingerea că sosise momentul să aibă în sfârşit o 
explicaţie cu şeful secţiei: 

— Tovarăşe inginer, poate că ar fi fost nevoie să-mi 
mulţumiţi. Ceea ce am făcut eu sună, într-adevăr, a 
intervenţie. Nistor are la urma urmei dreptate şi eu 
trebuia să fiu primul care să-l susţin... 

Pârvan avu impresia că se prăbuşeşte tavanul peste el. 
Nu se aşteptase ca lulieş să facă o asemenea afirmaţie. 

— Dumneata ai minţit? întrebă, cu voce sugrumată, 

— Am minţit. Adică mi-am dat seama că mint. Vreau să 
fiu şi eu deschis... 


21 


Constantin Chiriţă 


— Ajunge, domnule lulieş! Într-adevăr, trebuie să vă 
mulţumesc. Aţi fost eroic... Cred că aţi urmărit şi un scop, 
ca toţi eroii moderni. Să mai urcați o treaptă... 

lulieş nu luă în seamă insulta, dar crezu că e momentul 
să treacă peste orice convenţie: 

— Tovarăşe inginer, eu vă găsesc dumneavoastră un 
singur cusur. Îngăduiţi-mi să vi-l spun cu calitatea de om 
care vă respectă şi vă preţuieşte. Sunteţi prea 
responsabil. Aş putea spune, ciudat de responsabil. Ca un 
grădinar care nivelează iarba pentru a da ochiului o 
privelişte desăvârşită... 

— Uniformă, vrei să spui... 

— Se poate. Uniformă... N-am vrut să fiu crud. 

— Nu văd nicio cruzime. 

— Nu uitaţi, tovarăşe inginer, că foarfeca grădinarului, 
chiar atunci când netezeşte, taie. Sileşte firele lungi să 
rămână la înălţimea celor scurte. 

— Prefer, în locul dialecticii, tehnica, domnule lulieş. 

— Foarte bine, tovarăşe inginer. Sau poate aveţi 
credinţa că Răduca şi Severin fac dialectică la maşinile 
lor? 

— Fac expoziţie de curiozităţi, domnule lulieş. Au 
impresia că dacă înlocuiesc roata din spate a bicicletei cu 
o roată de maşină, vor mări viteza bicicletei la o sută pe 
oră. E ca şi cum ai pune claxon şi faruri la un car cu boi. 
Tehnica îşi are logica şi estetica ei. 

— Să nu credeţi, tovarăşe inginer, că vreau să vă 
contrazic în probleme de tehnică. Nu mă opreşte numai 
faptul că vă cunosc capacitatea. Dar nici nu sunt în stare 
să mă opun dovezilor dumneavoastră chiar atunci când... 
când le văd... când nu le simt apropiate de sufletul meu. 

— N-are ce căuta sufletul aici... 

— lertaţi-mă, dar eu nu pot crede că maşinile au apărut 
aşa, cum apar copacii în păduri. Au fost şi ele create de 
oameni. Şi poate că oamenii aceia au simţit ceva când le- 
au creat. Poate că le-au creat sub năvala unor strigăte de 
nădejde sau de revoltă... Numai inteligenţa rece... 


22 


Întâlnirea V 


— Te felicit, domnule lulieş! Pentru această remarcă ti- 
aş fi dat fără ezitare bile albe. Nu uita îmsă că a trecut de 
mult epoca romantismului în tehnică. Suntem în epoca în 
care interese egoiste fac din tehnică o scară spre 
supremație... iar în mic, posibilitatea sau privilegiul de a 
pune în ceai trei bucățele de zahăr în loc de două. 

— Dumneavoastră credeţi că Severin...? 

— E un cârpaci care a descoperit că pâinea e mai bună 
cu unt... 

— Sunteţi prea... Sunteţi foarte nedrept! 

— Aveţi nevoie şi de demisia mea? 

— Tovarăşe inginer! Aş fi foarte fericit să demisionaţi... 
din starea aceasta. V-aţi îmbrăcat în ea ca într-o pelerină. 
Nu vreau să vă jignesc. Vreau să fiu cinstit. Sunteţi 
responsabil faţă de pelerină, tovarăşe inginer. Şi s-o ia 
dracu' dacă nu-i veche, şi urâtă, şi împrumutată! 


Alexandru Severin se pomeni cu lulieş Livede lângă el 
şi înţelese că bătrânul nu e în apele lui. 

— la arată-mi şi mie năzdrăvăniile tale, Alexandre! Aşa, 
fără să sufli un cuvânt, îţi modernizezi rabla... 

— Peticeală... 

— Te pomeneşti c-ai trecut şi tu prin morişca lui 
Pârvan! Să ştii una de la mine: intelectualii, bre, or fi ei 
oameni foarte de treabă, şi deştepţi, şi ce vrei, da-s tare 
ciudaţi! Când îi critici, se supără, când nu-i bagi în seamă, 
iar se supără, când le ţii hangul, iar se supără. Tocmai 
când crezi c-ai găsit o portiţă de intrare în sufletul lor, 
descoperi că scrie pe ea ieşire. 

— Fiecare cu păcatele lui... 

— Aşa-i! Alţii sunt şi mai întortocheaţi. Nici nu ştii dacă- 
s oameni sau stejari. 

— Ce tot spui? 

— Ăştia care-s mari cât stejarii, ăştia-s cei mai ciudaţi. 
Mă Alexandre, degeaba te-ascunzi! E o furtună pe 
undeva. 

— Este, lulieş! 


23 


Constantin Chiriţă 


A 


Mărturisirea neaşteptată îl surprinse pe lulieş. Căută 
cuvinte care să-l convingă pe Severin că vrea să fie 
părtaşul durerii sale, dar nu scoase la început decât 
bâlbăieli: 

— Alexandre... uite... asta... mă... la ducă-se dracului 
toate... Eu ştiu că tu eşti un om! 

Alexandru Severin cobori privirile în pământ şi spuse 
aproape pe şoptite: 

— Să nu i se fi întâmplat ceva băiatului... 

lulieş îl părăsi pe Severin în vârful picioarelor. 

Avea sentimentul că răscolise un foc aproape stins. 
Uitase de rana cea veche a lui Alexandru Severin şi 
neaşteptata revelaţie a acestuia îl făcu să se simtă 
nemulţumit de sine însuşi. Era prea dureroasă rana. Şi n- 
avea niciun drept să se amestece! Mai ales aşa, dintr-o 
dată, nepoftit. N-avea nici măcar dreptul de prieten. Ştia 
că asemenea răni nu se tămăduiesc cu vorbe. La cea mai 
mică atingere, sângerează... lulieş întoarse în neştire 
capul şi-l zări pe Severin exact cum îl lăsase. Parcă 
încremenise. 

„Sunt un idiot - gândi lulieş, emoţionat. Mai rău decât 
bocitoarele. De vreme ce mă doare suferinţa lui, nu 
gândul că suferă, ci suferinţa lui concretă, înseamnă... Ce 
înseamnă? Să mă ia dracu'! Asta înseamnă! Astea-s 
aiureli, tâmpenii... Te pomeneşti c-or fi de natură 
burgheză... Omul trebuie ajutat... Asta-i! Cum să-l ajuţi pe 
Severin? Pare caraghios... La urma urmei, totul vine de- 
acolo că Severin pare un om care nu-i om. Ce idioţenie! 
Pare că nu-i, sau nu-i? Să-l ia dracu’ cu felul lui de a fi!... 
Şi pe mine... Omul suferă şi eu aiurez...” 

lulieş Livede se duse întins în biroul care servea de 
sediu organizaţiei de partid şi-l chemă la telefon pe 
redactorul şef al ziarului regional. Erau prieteni vechi, 
prieteni de închisoare. Îl întrebă pe ocolite ce-i cu Lucian 
şi i se spuse că a fost chemat la facultate, să ţină o lecţie 
neprevăzută. După ce aşeză receptorul în furcă, medită 
câteva clipe asupra descoperirii pe care o făcuse. Sub 


24 


Întâlnirea V 


trăsăturile sale aspre, sub înfăţişarea sa de uriaş 
nepăsător, sub masca sa de om pe care nu-l poate atinge 
durerea, Alexandru Severin ascundea un suflet. Ascundea 
dureri, suferinţe, emoţii. De mult timp lulieş Livede nu 
mai trăise o asemenea bucurie. 

„Acum să te văd, moşnege! îşi spuse în gând. Unde-s 
dureri, sunt şi bucurii. Şi dacă nu-s, pot fi. Şi măcar un 
colţişor de vis s-o fi rătăcit pe undeva... Cum să nu vrei să 
te iei la trântă? Cu cine? Va să zică ţi-i numai dor de 
trântă... moşule, moşule...” 

Paşii care-l purtau spre Alexandru Severin erau însă 
prea sprinteni, pentru a fi atribuiţi unui moşneag. 

Silviu Căciulă îl privi de după strung şi-l încondeie 
imediat: 

— Babalâcul! A dat în mintea copchiilor... Mama lor! 
Până la urmă, fiecare îşi găseşte câte ceva care să-l 
bucure... 


25 


Constantin Chiriţă 


CAPITOLUL 2 


LUCIAN PĂTRUNSE ÎN MICUL 
amfiteatru mai emoţionat ca de obicei. Studenţii anului III 
erau favoriţii săi. Primul lui an de asistenţă fusese şi 
primul lor an de studenţie. Evoluţia fusese paralelă. 
Începuseră primul an, şi ei şi dânsul, cu timiditatea şi 
stângăcia tânărului care ştie că urcă o treaptă importantă 
a vieţii. Se împrieteniseră însă repede. Era prea mică 
diferenţa de vârstă pentru a constitui o barieră între 
dânşii. Prietenia nu  ştirbi cu nimic îndatoririle 
profesionale. Dimpotrivă, şi studenţii, şi Lucian o legaseră 
de obligaţia intimă de a se prezenta la cursuri cât mal 
pregătiţi. Stima studenţilor faţă de Lucian crescuse pe 
măsura afirmării sale. In câţiva ani Lucian ajunsese un om 
de bază al catedrei. Cu toate acestea nu dăduse nicio 
atenţie titlurilor. Ştia că-i fuseseră acordate în urma 
intervenţiei conducerii institutului, care nu voia să-l 
piardă din rândul corpului didactic. Directorul institutului 
cunoştea prețuirea şi simpatia de care se bucură Lucian 
în rândurile studenţilor şi ştia mai ales seriozitatea cu 
care acesta îşi pregăteşte cursurile. Tânărul conferenţiar 
imprimase prin comportarea sa un spirit sănătos, care 
trebuia menţinut cu oricie preţ. 

De data aceasta, emoția lui Lucian izvora dintr-o 
anumită nesiguranţă. Şeful catedrei, care urma să ţină 
două lecţii consecutive, se îmbolnăvise brusc şi-l rugase 
pe Lucian să-şi expună lecţia sa despre elegia latină, cu 
două săptămâni mai devreme. Deşi nu avea timp de 
pregătire decât o noapte, Lucian se crezu obligat să 


26 


Întâlnirea V 


accepte. Îşi simţea capul plin de idei şi citate, dar nu 
găsise încă ideea de construcţie a conferinţei, ideea 
majoră, fundamentală, în jurul căreia să înfăşoare 
disciplinat învălmăşeala de gânduri. 

Studenţii îl primiră zâmbitori, cu politeţe neprefăcută, 
cu încrederea că vor petrece două ore de satisfacţie 
spirituală. Lucian simţi atmosfera înainte de a-i privi pe 
studenţi şi se hotări să-şi înceapă pentru prima dată lecţia 
cu o scuză. Îşi roti privirile asupra asistenţei... O zări pe 
Cornelia la locul ei obişnuit, lângă geam... Îşi acoperise 
obrajii cu mâinile, îşi concentrase parcă toată fiinţa în 
ochi. Lucian se încruntă voit, iar ea răspunse cu un 
zâmbet de-abia perceptibil. Nimeni nu remarcă întâlnirea 
mută a celor doi. Ajunse la catedră şi mai emoţionat. 
Zâmbetul neaşteptat al Corneliei nu-l părăsi. Se simţea 
vinovat faţă de studenţi, se simţea parcă vinovat faţă de 
Cornelia. Dac-ar fi fost măcar îndrăgostit... Dar nu era 
nimic altceva, decât o chemare necunoscută, numai 
dorinţa de a o privi. Dragostea... Dragostea e altceva... 
Parcă pentru a se dezvinovăţi, Lucian se hotărî să 
vorbească despre dragoste. Nu rosti nicio scuză, nu 
anunţă nici măcar titlul lecţiei. Se pomeni vorbind şi 
gândurile sale se înfăşurau disciplinate în jurul ideii. 

Conferinţa îi impresionă pe studenţi. Cornelia crezuse 
mai întâi că Lucian e sub influenţa preferințelor lui 
Goethe. Dar descoperi repede că e numai o aparenţă. 
Lucian împărțea elegia latină în două curente distincte. Îi 
consideră nedrept. Lucian trecuse prea repede peste 
bogăţiile lui Tibul şi Ovidiu şi ancorase în pământurile 
poetice ale lui Catul şi Properţiu. Vocea lui Lucian vibra. 
Scandările sale susțineau idei despre dragostea 
adevărată, despre pasiune, despre chinuri, despre 
frământări, despre suferințe. Cornelia încerca să se 
opună, dar vocea lui Lucian, pasiunea din vocea lui o opri. 
Dintr-o dată, înțelese. Lucian vorbea despre dragoste! 

Transformase pe Lesbia şi pe Cynthia în simboluri 
feminine şi pe cei doi poeţi în îndrăgostiţi romantici, 


27 


Constantin Chiriţă 


pasionaţi, care nu s-au despărţit de dragostea lor decât o 
dată cu moartea. Lucian vorbea despre o dragoste unică, 
despre o femeie unică. Delia lui Tibul fusese un accident, 
de aceea îi luase locul atât de uşor Nemesis. Corina lui 
Ovidiu, un simbol al nestatorniciei şi capriciului poetului, 
pe când Clodia şi Hostia fuseseră unice pentru Catul şi 
Properţiu. Işi argumenta spusele citând versuri după 
versuri şi Cornelia înregistră subiectivismul său. Din Catul 
şi Properţiu alegea numai fraze întunecate de suferinţă 
sau exaltate de pasiune, din Tibul şi Ovidiu, mai ales din 
Ars Amatoria, versuri care demonstrau singure că ambii 
poeţi nu sufereau în dragostea lor, ori dragostea fără 
suferinţă nu se poate numi dragoste. 

Cornelia îl urmări pe Lucian, tot timpul conferinţei, cu o 
luciditate nedreaptă. Pe când ceilalţi studenți 
încremeniseră cu creionul în mâini şi-i sorbeau fiecare 
cuvânt, ea îi cântărea fiecare idee, fiecare frază. Lucian 
îşi arăta un suflet nobil, mare. Ea înţelegea că tânărul ei 
profesor vorbeşte mai mult pentru sine însuşi despre 
ideile sale întru dragoste. Părăsise de la început catedra 
şi se plimba prin faţa studenţilor. Ca de obicei nu privea 
pe nimeni, ca de obicei frazele îi erau perfecte, iar 
memoria îl slujea fără greş. Dragostea... marea 
dragoste... unica dragoste... Cornelia închise ochii şi se 
lăsă năpădită de marea ei durere. Făcu aceasta cu 
conştiinţa trează. Voia să se autoflageleze, să sufere. Să 
sufere, să se răzbune pe ea însăşi. Şi durerea ei era 
adâncă, definitivă, sfâşietoare. 

Îşi reveni la sfârşitul conferinţei. Tăcerea şi emoția ei 
erau aidoma cu ale colegilor. Il privi la fel ca dânşii pe 
tânărul profesor, care aproape fugise din amfiteatru. Dar 
cât de diferite erau cauzele acestor exuresii! 


Pe coridor, Lucian îşi încetini mersul. Era îngândurat. | 
se părea că făcuse o greşeală, că ar fi trebuit să-şi 
construiască altfel lecţia. Studenţii treceau tăcuţi pe 
lângă el. Le evită privirile. Dacă ar fi îndrăznit să se uite în 


28 


Întâlnirea V 


ochii lor, ar fi citit însă în ei, admiraţie şi respect şi poate 
s-ar fi liniştit. Când se hotărî, în sfârşit, să intre în 
cancelarie, îl zări pe Dan Vaşani. Venea spre el, cu figura 
unui om ofensat. 

— Se poate? îi spuse acesta mustrător. Nu mi-aş fi 
închipuit una ca asta din partea ta! Ştii doar că n-am lipsit 
la niciuna din lecţiile tale! Obrazul... 

— Te rog să mă crezi - se scuză Lucian - nici n-am ştiut 
unde mi-i capul. De-abia... 

— Degeaba te scuzi. Dacă nu dădeam telefon la 
redacţie, aveai un auditor mai puţin. 

— Ai fost în sală? îl întrebă Lucian surprins. 

— Am fost şi n-am pierdut un cuvânt din conferinţa ta. 

Lucian îi privi oarecum înfricoşat. Dan Vaşani era unul 
din puţinii oameni care-l uimeau prin inteligenţa şi 
memoria sa fabuloasă. 

— Îmi închipui că te-ai amuzat... sau poate te-ai 
plictisit? 

— lar începi? Când vei termina cu copilăriile? Lecţia a 
fost superbă. Poate cea mai izbutită conferinţă a ta. 
Documentată, sigură, pasionantă. Deşi... 

— Spune! îl invită Lucian. 

— Consider că teoria ta despre dragostea adevărată, 
unică, pentru că în fond acest lucru ai vrut să-l 
demonstrezi în lecţia ta, e ca o melodie care nu se poate 
aşeza niciodată pe note... 

Lucian se uită la Vaşani neîncrezător şi uimit. 

— Vrei să spui că e ceva nerealizabil? 

— Întocmai, domnul meu! întocmai! Mi-ai prins ideea... 
Poate numai în cazul când, ştiu eu, în viitor omul ar 
deveni o fiinţă androgină, s-ar putea realiza o dragoste 
unică... În epoca noastră, teoria ta ar fi valabilă doar dacă 
i-am adăuga un amendament definitiv, sau mai degrabă o 
condiţie sine qua non, la fel de irealizabilă: să-ţi creşti 
iubita de mic copil şi să trăieşti împreună cu ea, absolut 
izolat, într-o peşteră, sau, ştiu eu, într-o planetă 
asemenea celei în care s-a trezit „le petit prince”. 


29 


Constantin Chiriţă 


Emoţia iniţială a lui Lucian fu înlocuită de un zâmbet. 

— Nu ştiu dacă nu înţelegi, sau dacă vrei să complici cu 
tot dinadinsul lucrurile. Dragostea unică, dragostea 
adevărată... se poate înfăptui, dragul meu, nu într-o 
peşteră, şi nu crescând de mic copil împreună cu 
corespondentul acestei dragoste... In viaţa noastră, în 
viaţa de toate zilele, în mijlocul oamenilor... cu o fiinţă 
care a trecut prin viaţă, care a avut sau poate are copii... 
Nu e vorba de vârstă... Gremin al lui Puşkin are 
dreptate... E vorba de unitatea în gânduri, în sentimente, 
de o dăruire adâncă, totală... 

Un glas neaşteptat le întrerupse convorbirea: 

— Tovarăşe profesor! 

Lucian se întoarse şi o zări pe Cornelia. 

— lertaţi-mă că vă întrerup - se scuză tânăra - dar 
chiar cu riscul de a părea caraghioasă, vreau să vă rețin 
câteva minute pentru... o completare, sau mai bine zis 
pentru o precizare. Cred că n-o să vă supăraţi. 

— Cu plăcere, numai că nu ştiu despre ce e vorba... 

— Despre lecţia dumneavoastră! 

Lucian îşi cercetă uimit studenta, dar nu descoperi pe 
faţa ei niciun semn de ironie sau de impoliteţe. De aceea, 
în loc să-i sugereze amânarea completării pentru 
seminar, sau pentru orele de consultaţie, acceptă 
politicos să discute acolo unde se aflau, la capătul 
coridorului. Se strădui chiar să zâmbească: 

— Cu plăcere. 

Dan Vaşani se retrase câţiva paşi, dar nu atât de 
departe încât să nu audă convorbirea care înainte de a 
începe îl intriga. 

— Distincția pe care aţi făcut-o mi s-a părut... prea 
severă - începu Cornelia, fără orice altă introducere. Nu 
atât între poeţi, cât între muzele lor... Credeţi 
dumneavoastră că dragostea mare despre care vorbeaţi 
poate să fie dragoste mare fără să fie împărtăşită 
deopotrivă de ambii îndrăgostiţi? 

Întrebarea directă şi precisă îi descoperi dintr-o dată lui 


30 


Întâlnirea V 


Lucian lacuna lecţiei. În ciuda enervării care-l cuprinse, 
răspunse cinstit: 

— Da! trebuie să fie un echilibru, o armonie a 
sentimentelor... 

— Atunci nu înţeleg. lertaţi-mă, din cauza aceasta v-am 
oprit. Cum putea Lesbia să nască în sufletul lui Catul o 
dragoste adevărată? Tribunalul roman acceptase aproape 
oficial părerea lui Cicero despre dânsa, ca despre o 
„guadrantaria”! E adevărat că Cynthia lui Properţiu era 
mai austeră în moravuri, dar asta n-a împiedicat-o şi pe 
dânsa să-şi înşele iubitul. 


— Totuşi versurile... - încercă Lucian să se 
împotrivească. li păru însă imediat rău de cuvintele 
rostite. 


— Ştiţi foarte bine - continuă Cornelia - că însuşi Catul 
o zugrăveşte pe Lesbia ca pe o desfrânată. Şi nu o dată. 
lar Properţiu... Poate că cea mai impresionantă elegie a 
lui e cea în care şi-o închipuie pe Cynthia bătrână şi 
dezgustătoare. Bineînţeles că a compus-o după ce a aflat 
că muza l-a înşelat... 

Lucian renunţă să-şi mai apere poziţia. | se părea chiar 
că recunoscându-şi greşeala, se va simţi mult mai uşurat. 

— Ai dreptate, tovarăşă Cornelia... Cernat. Şi chiar te 
înţeleg. Crede-mă, însă, că ţi-aş fi dat dreptate şi la 
seminar, în public. 

— Dar nu pentru asta v-am oprit. Cum vă puteţi 
închipui asemenea...? 

— lartă-mă... - şopti Lucian, mişcat de aerul întristat al 
Corneliei. lartă-mă! N-am vrut să te jignesc. 

Cornelia îl privi în ochi, se înroşi şi spuse ca un copil: 

— N-a existat dragoste adevărată în antichitate, cel 
puţin în Europa antică, în literatura Europei antice. 

— De astă dată te contrazic vehement. 

— N-aveţi dreptate! Poeţii se considerau, după însăşi 
expresia lui Horaţiu, nişte „adevărați porci din turma lui 


1 Femeie care se poate cumpăra cu un sfert de para. 


31 


Constantin Chiriţă 


Epicur”. Dragostea lor era dragostea din „Ars Amataria.”?. 
Nimic altceva decât erotism. 

— Vrei să spui că dragostea, că sentimentul dragostei a 
apărut mai târziu? întrebă Lucian, uimit. N-ai dreptate! 

— Ba da! Daţi-mi un singur exemplu din viaţă sau din 
literatură. Dar nu uitaţi, un exemplu de dragoste 
adevărată, în felul cum o doriţi dumneavoastră... 
Cunoaşteţi scrisoarea lui Horaţiu către Tibul... Parcă nici 
n-ar exista femeie în societatea romană, ca să nu mai 
vorbim de dragoste... adevărată. 

— Şi care este părerea dumitale? se feri Lucian să 
răspundă. 

— Că sentimentul de dragoste a apărut... mai târziu, 
atunci când femeia a devenit mai mult decât animal, sau 
decât mamă... 

— Adică... 

— Nu vreau să mă înţelegeţi greşit... Mă gândesc la 
apariţia creştinismului. 

— lertaţi-mă că mă amestec, interveni Dan Vaşani. 
Convorbirea mi se pare prea interesantă şi foarte 
originală... prin cadrul ei. Domnişoara... 

Lucian se dezmetici şi făcu prezentările. 

— Dumneavoastră susţineţi, domnişoară Cernat, că 
dragostea a apărut... mă rog, o dată cu cultul Mariei. 
Inţeleg, înţeleg, e vorba de dragoste ca sentiment major. 

— Nu eu susţin, dar literatura antică - se încurcă 
Cornelia - sau cel puţin poezia... 

Intervenţia lui Dan Vaşani, nechemată, o supărase pe 
Cornelia. Ea voise să discute numai cu Lucian. Îşi pierduse 
curajul şi argumentă fără convingere: 

— Horaţiu, când îi scrie lui August despre menirea 
poeţilor, nu suflă niciun cuvânt despre existenţa unei 
poezii de dragoste... 

— De acord - o întrerupse Dan Vaşani - dar adineauri 
cereaţi un exemplu nu numai din literatură, ci şi din viaţă. 
Ce înţelegeţi dumneavoastră prin dragoste adevărată? 


2 Arta de a iubi. 


32 


Întâlnirea V 


— E de prisos să repeţi întrebarea, răspunse Lucian în 
locul Corneliei. 

— Atunci îmi daţi voie să vă istorisesc o poveste scurtă. 
Conducătorul unei armate învinse nu găsi alt mijloc de a- 
şi salva viaţa decât acela de a se ascunde într-o grotă sub 
pământ. Rămase îngropat acolo nouă ani şi rezistă 
acestei vieţi numai datorită femeii sale, care nu-l părăsi 
nicio clipă şi ale cărei mângâieri îl făcură să nu simtă lipsa 
libertăţii. Ascunzişul a fost descoperit prin trădare, 
conducătorul prins şi executat. Femeia rămase liberă, dar 
nu suportă despărţirea impusă. Il insultă pe conducătorul 
duşman şi fu la rândul ei executată. Asta e toată 
povestea! Este sau nu povestea unei dragoste adevărate, 
care merge până la sacrificiu? 

Cornelia şi Lucian încuviinţară prin tăcerea lor. 

— Eroii dramei se numesc Sabinus, Eponina şi 
Vespasian. lar drama s-a petrecut în al optulea deceniu 
după Cristos. Imposibil, deci, să fi ajuns atât de repede 
cultul Mariei în Galia. 

Cornelia era înfuriată. Făcu un gest de retragere, care-l 
determină pe Lucian să intervină: 

— Putem continua discuţia, dacă vrei... După-amiază la 
5. Te-aş ruga să-i anunţi şi pe colegi că am fixat oră de 
consultaţie. 

— vă mulțumesc, tovarăşe profesor - răspunse 
Cornelia, cu privirile îndreptate însă către prietenul lui 
Lucian. Aţi uitat, domnule Vaşani, să mai numiţi un erou 
al dramei. Pe Civilis... 

Se întoarse repede şi fugi, pentru a nu i se observa 
emoția care-o îmbujorase. 

Dan Vaşani îl însoţi pe Lucian în drum spre redacţie. 

— Rar am întâlnit o asemenea doză de impertinenţă... 
Eu totuşi cred, Lucian, că le permiţi prea mult studenţilor. 
N-avea niciun rost să accepţi convorbirea. Mâine- 
poimâine te vor întrerupe în mijlocul lecţiilor. 

— Eşti prea sever. 

— lar tu prea indulgent. Crezi prea mult în oameni, 


33 


Constantin Chiriţă 


Lucian. Trebuia să te faci doctor. Tu n-ai fi fost capabil de 
gestul lui Hippocrat. Tu ţi-ai fi vindecat nu numai inamicii 
patriei, ci şi duşmanii tăi personali, chiar dacă ai fi ştiut că 
imediat ce vor prinde putere, te vor ucide. 

— Nu exagera, Dan. Ştii şi tu că prima condiţie a 
omului e de a fi tratat ca om. Omul se naşte cu racili, 
precum spui tu, dar şi cu calitatea iniţială de a trăi nu 
izolat, ci social. Societatea nu înseamnă altceva decât o 
convenţie nescrisă a înţelegerii prealabile dintre oameni. 

— Cu astfel de idei vei ajunge repede la concepţia 
unuia din ultimii filosofi greci: „Natura omului este de a 
greşi, cea a înţeleptului de a ierta pe cel ce greşeşte.” 
Până îţi vei da seama că tu eşti unicul înţelept. Şi atunci 
abia vei descoperi că nu ai fost înţelept. 

Lucian zâmbi: 

— lar tu rămâi acelaşi cinic şi nu ştiu dacă în spatele 
cinismului tău nu se ascunde o anumită doză de copilărie. 

— ...Domnişoara ta Cornelia mi s-a părut şi mai cinică. 
Sunt convins c-a vrut să-şi bată joc de tine. Cred că s-a 
pregătit două săptămâni pentru a te putea contrazice. 

— Nu uita că lecţia a fost neprevăzută şi Cornelia 
Cernat e cea mai bună studentă a noastră. 

— Cu atât mai mult. 

— Şi nu uita că părea convinsă de ceea ce spunea... 

— Tu tot mai crezi că fabulaţiile ei erau convingeri, 
Lucian? 

— De ce nu? 

— Pentru că ştia povestea Eponinei, dragul meu. Poate 
mai bine decât mine. Civilis nu e o născocire a ei. A fost 
amicul şi egalul lui Sabinus. Mai crezi că ştiind celebra 
poveste de dragoste a Eponinei putea să ajungă la 
halucinaţiile ei? 

— Atunci ce-a urmărit? 

— Să se scoată în evidenţă, să te epateze sau să te 
dispreţuiască. 

— De ce condamni oameni pe care nu-i cunoşti? 

— Vrei să-ţi fac portretul ei? Are douăzeci şi unu de ani, 


34 


Întâlnirea V 


e dintr-o familie burgheză sadea, a început să înveţe de la 
patru ani trei limbi occidentale sau chiar patru, a citit 
numai cu metodă, la şaptesprezece ani s-a crezut poetă... 

— Minus vârsta e exact portretul tău. 

— Încă n-am terminat. Familia vinde vechituri ca să 
poată trăi. 

— Incă nu văd deosebirea... 

— Are un amant care-i plăteşte rochiile, un coleg sau 
un profesor după care suspină şi, exact ca mine sau ca 
altul, îşi face de câteva ori pe zi nevoile... 

— Nu înţeleg cum te pot suporta... 

— Nici eu nu înţeleg. Poate pentru că avem aceeaşi 
preocupare: omul. Tu-l mângâi, eu îl dispreţuiesc. Asta-i 
toată deosebirea. 

— Din cauza asta nu poţi să scrii. 

— Nu vreau să scriu. Sau nu pot, pentru că ar fi inutil. 
N-aş putea decât să batjocoresc fiinţele acestea care-şi 
zic oameni şi nimeni nu m-ar publica. 

— Acesta e un bine. Din fericire. Omului trebuie să-i 
arăţi că-i bun şi unic, pentru a deveni într-adevăr bun. 
Gândeşte-te la Eponina. 

— Asta şi fac. Mi se pare un subiect ideal pentru o 
tragedie. După câte ştiu, n-a scris-o nimeni. Nouă ani într- 
o peşteră... Două personaje în toată piesa... acelaşi 
decor... Tragedia  inutilităţii...  Absurdul existenței 
umane... O piesă modernă, cu o eroină gen Cornelia, 
care-şi urmează iubitul în catacombe, îi dă sentimentul 
libertăţii, a împlinirii, prin mângăâierile ei şi în clipa când 
iubitul află că e descoperit, o ucide. Pentru că i-a readus 
în cei nouă ani setea de viaţă, l-a făcut din erou laş, din 
om vierme. Da, dragul meu. Dragostea ucide mai lesne 
decât ura. Cu o asemenea piesă aş cuceri în două 
săptămâni occidentul. Aici aş fi proiectat la stâlpul 
infamiei. lată de ce nu potsă scriu. 

Se opriseră amândoi în faţa redacţiei. Lucian ripostă: 

— Nu occidentul... Hrubele din occident... Mă gândesc 
uneori dacă asemenea idei îţi izvorăsc numai din 


35 


Constantin Chiriţă 


extravaganţă... Şi totuşi, din cauza asta ţi-ai ratat cariera 
universitară. Imi este foarte greu uneori să te descifrez. 


Mihail Mironescu, redactorul şef al gazetei regionale, îl 
aştepta nerăbdător pe Lucian. Tocmai când începuse să 
citească materialele importante, care urmau să apară a 
doua zi în gazetă, fusese sunat la telefon şi chemat 
urgent la Comitetul Regional de Partid pentru o discuţie în 
legătură cu ziarul. Convocarea neaşteptată, deşi nu-l 
neliniştea, îl făcea şi mai nerăbdător. La aceasta se 
adăuga şi părerea sumară pe care şi-o făcuse despre 
două materiale. Articolele nu-l mulţumeau pe deplin şi se 
străduia să descopere cauza reală a acestei nemulțumiri. 
li lipsea Lucian, cu care să se consulte, îi lipsea parcă 
experienţa lui Lucian. 

Mihail Mironescu nu era ziarist sau, mai bine zis, nu-şi 
închipuise că se va ocupa şi de această meserie, deşi în 
viaţa lui de activist de partid trecuse printr-o sumedenie 
de profesiuni. Câţiva ani de zile, până intrase în partid, 
fusese lăcătuş la o întreprindere metalurgică din Capitală. 
Isteţimea şi sinceritatea tânărului îi cucerise pe tovarăşii 
săi. 

Mihail Mironescu era tipul omului comun, ca înfăţişare 
exterioară. Slăbuţ, de statură potrivită, cu o figură 
inexpresivă, părea absent la tot ceea ce se petrecea în jur 
şi îndepărtat chiar de propria sa persoană. Cu toate 
acestea, rar se întâlnea o mai mare voinţă, tenacitate şi 
fermitate într-un om. Partidul îl folosise ani şi ani de zile 
ca om de legătură. Începuse ca mic funcţionar şi 
terminase ca figurant la operă. Dar prin câte nu trecuse! 
Fusese, pe rând, chelner, văcsuitor de ghete, birjar, 
taxator de tramvai, paznic de muzeu, portar de bloc, 
comis voiajor, lucrător tipograf, infirmier, bibliotecar. 
Siguranţa îl căuta cu o furie nebună. Cei mai buni copoi 
fuseseră puşi pe urmele lui, dar nu reuşiseră să-l înhaţe 
decât cu câteva luni înainte de 23 August. Anchetatorii 
pricepuseră de la bun început că nu vor reuşi să scoată 


36 


Întâlnirea V 


nimic de la dânsul. De aceea îi pregătiseră o moarte 
crâncenă.  Schingiuiri îndelungate. Organismul său 
rezistase însă într-un mod miraculos. 

Un timp zăcuse singur în celulă. Când licăririle de 
conştiinţă deveniseră tot mai rare, i se mai adusese un 
tovarăş. Fusese o ultimă încercare de natură psihologică 
a anchetatorilor. Nădăjduiau că, în fărâmele sale de 
luciditate, Mironescu se va destăinui tovarăşului său, cu 
care se ştia că lucrase de mai multe ori, că va rosti 
cuvinte, fraze asupra activităţii sale, că-şi va face 
spovedania de ultima clipă, pe care orice muribund şi-o 
face. Mihail Mironescu nu-i vorbise însă lui lulieş - fiindcă 
el era - decât cu ochii, cu mâinile, cu răsuflarea. 
Anchetatorii pândiseră zadarnic. Din celulă nu răzbătuse 
niciun sunet până la ei. lulieş Livede simţise însă totul, 
toată lupta şi nădejdea unei vieţi, şi-i vorbise prin aceleaşi 
mijloace. Prin priviri. Şi rezistase, pentru că în ochii lui 
lulieş zărise soare şi lumină, şi aer şi parcă un cer 
albastru, pe care norii se plimbau liberi. 

După eliberare, Mihail Mironescu îşi continuase viaţa de 
revoluţionar de profesie. Primise din nou sarcini diverse. 
Preşedinte de sindicat, director de întreprindere, 
directorul unei şcoli de partid. | se încredinţase apoi 
sarcina de redactor şef al ziarului regional. Ştia ce 
înseamnă să fii activist de partid, ştia de fiecare dată 
când primea o nouă sarcină că nu este ultima (de altfel 
nici nu ar fi putut suporta acest gând), şi de fiecare dată 
se străduia să corespundă şi pentru aceasta îşi 
transforma zilele şi nopţile în perioade neîntrerupte de 
studiu. Sarcina de redactor şef i se părea cea mai grea 
dintre toate, dar nu era decât la început, şi la început 
fiecare nouă sarcină pare cea mai grea. Acest gând îl 
făcea să-şi învingă temerile, adică să înveţe neîntrerupt, 
să uite că natura îi prescrisese omului şi datoria de a se 
odihni. lar atunci când lucrurile din jur păreau că-l 
depăşesc, îi trecea prin cap ideea că profesiunea de 
ziarist nu poate să aparţină decât celor chemati, pentru 


37 


Constantin Chiriţă 


ca imediat să se înfurie, să se îndârjească şi să-şi 
argumenteze cu voce tare: 

— Astea-s aiureli, tâmpenii... vorba lui lulieş. Te 
pomeneşti că or fi de natură burgheză... 

Cu aceste cuvinte îl primi Mihail Mironescu pe Lucian. 
Tânărul se uită la dânsul nedumerit. Mihail Mironescu 
rostise vorbele uitându-se ţintă la Lucian. 

— Aiureli! repetă dânsul. Vorba lui lulieş... Cum a fost 
lecţia? 

— Aiureli... - repetă, la rândul său, Lucian. Nu găsisem 
până acum cuvântul. Mi l-aţi servit la timp. 

— Hai, hai... lasă modestia! 

— Credeţi-mă, am procedat ca un bezmetic. N-am avut 
vreme să mă pregătesc şi prima idee care mi-a venit în 
minte... 

— Stai! îl rugă Mironescu cu voce desperată. Stai! Mă 
aşteaptă la Comitetul Regional şi mai sunt două articole 
care-mi apasă capul ca nişte ciocane! 

— Am întârziat, se scuză Lucian. O convorbire cu o 
studentă şi o discuţie cu Vaşani... 

— Vaşani... Vaşani... Ooof! Nu-mi place, Lucian! Nu-mi 
place nici cum scrie. Mă apucă durerea de cap când îl 
citesc. Unul din cele două articole e al lui. Auzi frază: 
„Ideația la dânşii se smulge incinerării cotidiene şi fără a 
parcurge spații agreate, fără a se sprijini pe cariatide 
evoluante, se revarsă direct în absolut, asemenea 
certitudinilor stelare care imbogățesc firmamentul cu 
toată indiferenta existenţei lor. E sentimentul eternității, 
al absolutului, al existenţei continue, unice, care măcar 
pe acest plan spiritual se opune refacerii celei de a cincea 
axiome euclidiene. E ca şi cum infinitul ar fi fost generat, 
în particular, pentru a deveni imperiul acestor electroni 
luminosi, acestor puteri fantastice care din fericire aparțin 
numai elementelor spectrale primordiale şi creierului 
uman.” Spune! Explică! Nu vreau să tutelez „savanții“, 
dar, fii sincer, Lucian, nu crezi că-i prea de tot...! 

— Modul de exprimare face parte din personalitate... 


38 


Întâlnirea V 


Dan vrea să spună aici că geniile sunt unice şi că în 
plinătatea puterii lor ajung la a răspândi strălucire fără 
bâjbâieli, că sunt o întruchipare a veşniciei... 

— Adică vrea să spună că sunt nemuritori, că sunt 
deasupra celorlalţi oameni şi că descoperă lucruri care 
altora le scapă. lartă-mă, Lucian... Eu am impresia că Dan 
al tău îşi bate joc de limba română, indiferent dacă vrea 
sau nu, sau că-şi ascunde la lumina acestor focuri de 
artificii o mare... sărăcie... sau o mare neputinţă. Mie, mai 
deştept mi se pare lulieş, când spune: „Cine se duce după 
lână, se întoarce de multe ori tuns” asta e o idee, Lucian - 
decât Vaşani, care ascunde lucruri comune sub cuvinte 
hărâitoare. 

— Ideea lui lulieş a mai spus-o şi Sancho Panza... 

— Şi tu crezi că ideile lui Vaşani nu le-a spus nimeni 
înaintea lui?... M-am consultat şi cu Ilie Cosmuş. E de 
aceeaşi părere... De ce eşti contrariat? 

— Pentru că... Dan Vaşani... mi se pare un intelectual. 
Cred că are o cultură solidă. Sferele în care trăieşte sau în 
care crede că trăieşte îl obligă, poate, şi nu la modul 
conştient, să scrie astfel. Nu e un intelectual care-şi 
închipuie că-i revine acest rol maimuţărind ticurile unor 
savanţi. 

— Nu ştiu, Lucian... Dar mi se pare că te uiţi cu ochi 
prea fascinaţi la el... încearcă să-l priveşti la rece... Să nu 
crezi că te contrazic de florile mărului. Dacă ţii cu orice 
preţ... 

— Nu, vă rog... mă jigniţi... 

— Nici n-am timp, Lucian. Trebuia să fiu deja la 
Comitetul Regional... lar celălalt articol... acela nici măcar 
expresie n-are. Cred că e o copie după un proces-verbal 
de la vreo şedinţă de producţie... Nu ştiu ce să fac cu el. 
Şi mai are şi cutezanţa, Nistor, să-şi pună semnătura sub 
titlu, cu mâna lui: „Un marş gigantic spre o înaltă 
productivitate” de Mihail Nistor, director - auzi, nici măcar 
nu trece director adjunct - al Uzinel/or „Drapelul Roşu”. 
Cuprinsul e şi mai gigantic... Te-aş ruga să revezi ambele 


39 


Constantin Chiriţă 


articole, Lucian... 

— Nicio grijă - îl asigură tânărul - dar v-aş ruga, la 
rândul meu, să reluăm convorbirea... 

— Nicio grijă, o reluăm, o reluăm - adăugă redactorul 
şef din pragul uşii. Vezi că n-am încheiat încă ziarul... La 
revedere, Lucian. 

Lucian se strădui să-şi alunge neplăcutul sentiment pe 
care i-l provocase vorbele lui Mihail Mironescu. Era prea 
târziu, materialele trebuiau date la cules, n-avea nicio 
clipă de pierdut. Reciti articolul lui Dan. 

Într-adevăr, părea cam ermetic, dar ideea generală a 
articolului era pozitivă. Dar pentru aceasta câte discuţii 
avusese cu Vaşani! 

Lucian puse articolul deoparte şi medită asupra 
limbajului. Îl trezi din gânduri apariţia lui Ilie Cosmuş. 
Înainta spre birou în vârfurile picioarelor, cu figura aceea 
care aştepta să i se facă un semn pentru a spune ceva. 
întrebă, cu vocea lui care nu era în stare să rostească pe 
Ş şi ţ: 

— Se-a făcut moşul cu articolul lui Vasani? Era furios... 

— ÎI găseşti prost? 

— L-ai şi sitit? Aha!... Am văzut c-ai lucrat la articol... L- 
ai convins pe moşul? 

— Nu chiar de tot, dar îi dau drumul... 

— Grosszav. Mie mi-a plăcut teribil... O să-l guste 
intelectualii!... Deşi meritul principal e-al tău. Tu l-ai 
convins pe Vasani să-l scrie. Grosszav! Să-l dau la cules? 

— Dacă nu te superi... Mulţumesc. 

llie Cosmuş ieşi din birou în vârfurile picioarelor, cu 
aerul unui om multumit.: 

— Grosszav... Grosszav! 

Articolul lui Mihail Nistor îl puse la grea încercare pe 
Lucian. Din cifrele, datele şi numele de-acolo se puteau 
întrezări câteva idei. Cuvintele bombastice, repetate la 
nesfârşit, i se păreau goale. Lucian se temea ca nu cumva 
să fi ajuns la această impresie din pricină că citise mai 
întâi articolul lui Dan, că domeniul acesta al industriei, 


40 


Întâlnirea V 


despre care scria Nistor, îi devenise în ultimul timp străin. 
Îl chemă la telefon pe autorul articolului pentru explicaţii 
suplimentare şi rămase uimit când auzi rugămintea 
acestuia de a-i fi corectat articolul. 

— Noi ne pricepem mai puţin la vorbe - suna vocea lui 
Nistor - noi ne războim în uzină, cu oţelul... cu maşinile... 
Şi oţelul nu-i ca vorbele. Dacă greşeşti o piesă, lupta 
socialistă suferă, pe când o vorbă greşită se mai poate 
îndrepta. Voi, ziariştii, aveţi datoria de onoare... 

— Nu vă supăraţi - îl întrerupse Lucian - dar vă rog să- 
mi permiteţi să revăd articolul... sunt fraze şi idei care... 

— Aaaa, sigur, sigur! Asta voiam să spun şi eu Numai 
că v-aş ruga să-l văd şi eu înainte. Să nu greşiţi pe 
undeva... 

Lucian mulţumi politicos şi după câteva ore de muncă 
îndârjită dădu drumul materialului. 


Curierul redacţiei îl găsi pe Mihail Nistor discutând cu 
ministrul Bogdan. li înmână articolul şi se retrase în 
anticameră. 

— Mă iertaţi numai câteva minute, tovarăşe ministru - 
se scuză Nistor - trebuie să recitesc un articol... să nu se 
fi strecurat vreo greşeală la maşină... un articol despre 
productivitate. 

Ministrul tresări plăcut surprins: 

— Despre productivitate? Interesant!... Sunt bucuros 
când conducătorii întreprinderilor au asemenea 
preocupări gazetăreşti... 

— O încercare modestă... Doriţi să-l citiţi şi 
dumneavoastră? 

Ministrul luă articolul pe care i-l întinse Nistor, şi-l citi 
cu atenţie. Sublinie unele fraze cu voce tare. Când 
termină de citit, îi strânse mâna lui Nistor şi-l felicită cu 
căldură: 

— Foarte bun! Îmi place argumentaţia, îmi place 
unitatea articolului şi mai ales patosul din el. Foarte bun! 
Ar putea să declanşeze o mişcare de răsunet. Nu înţeleg 


41 


Constantin Chiriţă 


însă de ce pui în centrul mişcării numai pe Răduca? 

— Răduca e... e... forţa uzinei noastre. El e... marele 
nostru fruntaş. 

— Dar Severin? Uriaşul acela... indiferent! Severin e un 
mare cap, tovarăşe Nistor. Are stofă de tehnician, de 
conducător. Eu mă gândeam că-l putem pregăti pe 
această linie... Mă mir de Pârvan... Inovaţiile lui Severin 
înseamnă extrem de mult, extrem de mult... Aveţi mare 
grijă de el! 

Nistor rămase  buimăcit câteva clipe. Cuvintele 
ministrului îl înspăimântară la început. Răspunse ce-i veni 
în minte: 

— E foarte rău... e foarte egoist şi... recalcitrant... ŞI 
din punct de vedere politic... Nu ne este prieten... ca să 
nu zic mai rău... 

— Severin? Am crezut că e un muncitor bătrân... Cum 
ar putea să nu fie alături de noi?... 

— Da, e un muncitor vechi, dar... Prea multe fapte 
urâte... II cunosc bine, i-am fost ucenic câteva luni... Dar 
n-am rezistat... Îi... îi teroriza pe ucenici... N-a vrut cu 
niciun chip să intre în partid. M-am ţinut mult de capul lui. 
A spus vorbe grele. Dacă era altul în locul meu... 

— Îmi pare rău că n-am timp. Aici am făcut o greşeală. 
Ar fi trebuit să stau de vorbă pe îndelete cu dânsul... Nu 
mi-aş fi închipuit despre Severin asemenea lucruri... şi 
totuşi nu mai pot întârzia... 

— Dacă dumneavoastră credeţi... o să ne ocupăm de el 
şi pe linie de partid, şi pe linie de conducere. Mă angajez 
în faţa dumneavoastră... Ştiţi... s-a despărţit după 
douăzeci de ani de căsnicie de o femeile... cinstită, ca să 
se căsătorească cu o... cu 0... stricată... E putred... Asta-i 
răul. 

— Mă întristează ceea ce-mi spui. Îmi pusesem mari 
nădejdi în Severin. Şi totuşi, nu aveţi voie să daţi cu 
piciorul unui om, nu aveți voie până nu vă convingeţi că e 
imposibil să se mai schimbe. E vorba de un om... 

— Vă înţeleg, tovarăşe ministru. Să nu credeţi că am 


42 


Întâlnirea V 


putea să... să... să-i dăm cu piciorul. Politica clasei 
muncitoare e limpede şi nu facem decât s-o aplicăm. 

Ministrul se pregătea de plecare. Zâmbetul îi dispăruse 
de pe faţă: 

— Tocmai la plecare m-am întristat. Păcat, păcat... 
Pârvan... Severin... Nu, nu-i nevoie să mă însoţeşti, 
tovarăşe Nistor. Va urez lucruri bune şi... să aveţi grijă de 
Pârvan... şi de Severin. Nu-i abandonaţi! Bună ziua! 

Nistor îl conduse pe ministru până la uşă, aşteptă ca 
acesta să se îndepărteze, apoi din câţiva paşi ajunse la 
birou. Articolul îl atrăgea ca un magnet. Era articolul său. 
Sub titlu se afla scris cu litere mari: „de Mihai/ Nistor, 
director adjunct al Uzinelor Drapelul Roşu”. Director 
adjunct... Director adjunct... _ 

Secretara pătrunse fără zgomot în încăpere. Il găsi pe 
Nistor în picioare, lângă birou, citindu-şi articolul. Nu 
îndrăzni să-l întrerupă. Întotdeauna îi era frică în faţa 
acestui bărbat înalt, puternic, frumos, cu trăsături care 
exprimau o voinţă şi o dârzenie fără egal. li tremurau 
genunchii în faţa lui, se simţea ca hipnotizată. 

Nistor citi şi reciti articolul de câteva ori. Articolul era a/ 
său. Îşi întâlnea cifrele, datele, numele, problemele pe 
care le enunţase, toate scrise cu mâna lui. Niciun cuvânt 
nu i se părea străin. Era articolul lui şi nu i se părea cu 
nimic mai prejos decât cele pe care le citea în ziare. Mii 
de oameni i-l vor citi mâine şi printre ei, sigur, şi dânsa. O 
zări pe secretară, o fulgeră cu privirea şi o văzu cum se 
emoţionează. Nervozitatea mută a fiinţei! din faţa lui îl 
făcu s-o cerceteze cu atenţie. li descoperi pulpele, 
pântecul, sânii, umerii, culoarea pielii, tinereţea. 
Simţindu-se dezbrăcată de privirile îndepărtate şi reci; ale 
bărbatului, tânăra se opuse instinctiv. Işi duse mâinile la 
guler ca pentru a-l închide, dar descoperi nasturele 
încheiat. 

— Articolul... Vă aşteaptă... 

Nistor i-l întinse şi o cercetă din călcâie la ceafă. Tânăra 
fugi. Simţea în privirile lui Nistor nu dorinţă, ci 


43 


Constantin Chiriţă 


măsurătoare. 

— Articolul - bâigui ea în faţa curierului furios de 
aşteptare. Articolul... 

Adâncit în fotoliu, Nistor îşi recita din memorie articolul. 
Uitase de secretară, de făptura ei tânără şi promițătoare. 
Era prea comună, ridicol de comună. Mâine va apare 
articolul... _ 

li vâjâia capul. Işi aminteşte... E seară... e noapte... În 
casa mică e întuneric, în casa mare, cu etaj şi balcoane, e 
lumină. Din casa mică iese un copilandru de cincisprezece 
ani. E aproape gol. Merge prin curte, în vârful picioarelor. 
Câinii se gudură pe lângă el, îi ling picioarele. Copilandrul 
se opreşte sub un balcon. Sus e lumină. Un plop se înalţă 
mai înalt decât casa. Se urcă în plop. Se caţără spre vârf. 
Ajunge în dreptul balconului... 

Nistor tremură cu ochii închişi. 

Copilandrul tremură. Frigul şi frica. Se agaţă de 
balustradă, se lasă în puterea mâinilor. Ajunge pe balcon. 
Se apropie de geam, îşi lipeşte faţa de sticlă. Fata se 
dezbracă. E goală. Are pielea arămie. Se uită în oglindă, 
îşi mângâie sânii, coapsele, îşi duce buzele spre oglindă. 

In fiecare seară fata se dezbracă şi se culcă, în fiecare 
seară copilandrul sare din plop pe balcon şi-şi lipeşte faţa 
de sticla uşii. 

E noapte... Sus e lumină... Copilandrul e pe balcon. 
Odaia e goală. Aşteaptă... E frig. Un câine latră. Latră toţi 
câinii... Se deschide o uşă... Cineva ţipă... Un bărbat iese 
cu arma... Curtea e plină de oameni... Copilandrul se dă 
jos... 

E noapte... noapte multă... Jandarmii îl bat cu patul 
armei... Îl bat cu pumnii... Îl bat cu mâinile... Copilandrul 
tace. Tace, şi jandarmii îl bat... îl întreabă ce-a furat... De 
câte ori a furat... ce-a vrut să fure... Copilandrul tace... Il 
bat... Dar el îi pândeşte... Nu mai simte nicio durere... Ei 
cred c-a leşinat... Tace şi pândeşte... Ei încă nu ştiu... Dar 
copilandrul e dincolo de sat... E ascuns într-o 
porumbişte... Un ţăran îl ia în căruţă... Va ajunge în oraş... 


44 


Întâlnirea V 


Balconul a rămas departe. Fata se dezbracă... Pentru că-i 
noapte... Noapte multă... Şi durerile înăbuşite se 
răzvrătesc... Şi e noapte. 

Nistor tremură cu ochii închişi. Îi vâjâie capul. Deschide 
ochii. E singur... Mâine va apare articolul „... de Mihail 
Nistor, director adjunct...” Director adjunct... director 
adjunct... Stă în fotoliu. E cald... „de Mihail Nistor...” 
Crezuse că în birou e întuneric. Lumina e orbitoare. Parcă- 
| îmbracă, parcă-l încălzeşte... închide ochii... Şi totuşi era 
noapte şi noaptea era răcoroasă... 

„Vei fi a mea!” 

„Nu, nu, nu!” 

l-i frică! 

„Vei fi a mea!” 

„Nuuuu!” 

l-i frică! 

O îmbrăţişează, o sărută, îi sfarmă braţele, umeri, sânii. 
Sunt mici, ascunşi. Aşteaptă să răsară... Tremură... 

„Vreau să fii a mea! Vreau! Pentru totdeauna! Vei fi a 
mea!” 

„Nu!” 

Nu-i mai este frică!... Şi totuşi e în braţele lui, şi 
tremură. Şi e o lume în braţele lui. Lumea pentru care se 
căţăra în fiecare noapte pe balcon. Pentru care l-au bătut 
jandarmii. In braţele lui nu e o femeie, ci o lume. O 
strânge. O frânge. Va fi a lui. Pentru ca noaptea aceea 
groaznică, de demult, să piară. Va fi a lui! 

„Vei fi a mea!” 

„Nu, nu, nu!” 

Din nou i-i frică! 

O sărută sălbatic. li strânge coapsele, îi prinde mijlocul 
în palme. 

„Nu! Eşti sălbatic! Nu! Nu vreau!” 

„Tremuri! Pentru că vrei!” 

„Fiară!” 

„Sunt! Sunt! Trebuie să fii! A mea! Vei fi!” 

„Nu!” 


45 


Constantin Chiriţă 


O frânge. Piatra e goală, aspră. Nu mai tremură. Se 
zvârcoleşte. Nu poate tipa. Se zvârcoleşte. Şi el o 
cucereşte, o apasă, o omoară. Piatra e goală, aspră. 

Ea fuge... 

Rămâne în genunchi. Piatra e aspră. Cucerise!... Lumea 
aceea sălbatică, mică, despletită, crudă, care fuge pe 
marginea prăpastiei fusese a lui. Nimeni n-o mai cucerise 
până atunci. Nimeni. Va rămâne a lui. 

Coboară ca un învingător. N-o mai găseşte însă. O 
caută. Nu e nicăieri. O caută. O caută. Va fi a lui! 

Mihail Nistor deschise ochii. Lumina era orbitoare. | se 
păruse că e noapte. Îşi înălţă trupul, îşi strânse pumnii. 

„Va fi a mea!” 

O întâlnise pe Cornelia Cernat în oraş. O întâlnise pe 
stradă. Cu două zile înainte. La 8 dimineaţa. 


Lucian nu mai trecu pe la cancelarie. Întârziase 
aproape jumătate de oră din cauza articolului lui Nistor. 
Alergă spre micul amfiteatru. Era mânios că-i făcuse pe 
studenţi să-l aştepte... Deschise uşa cu teamă... _ 

În sală se afla o singură studentă. Cornelia Cernat. ÎI 
privea pe Lucian cu ochii mari, de la locul ei de lângă 
geam. 

Lucian ajunse zăpăcit la catedră. Nu înţelegea nimic. 

— Am întârziat - reuşi să se scuze. 

— Jumătate de oră - răspunse Cornelia, fără să se 
mişte. 

— Ceilalţi studenţi? 

— N-au venit... 

— N-au venit? 

— Pentru că nu i-am chemat... 

— Nu i-ai chemat! Dar... 

Îşi aţinti privirile asupra ei. Figura ei era palidă, 
degetele care-i cuprindeau bărbia tremurau. Ochii îi 
dezvăluiau adâncimi triste. 

— Dumneata... Cornelia... 

Lucian îşi încleştă pumnii. Trebuie să se stăpânească. 


46 


Întâlnirea V 


Parcă îi ardea pieptul. O căuta cu privirile de doi ani, se 
ascundea de dânsa de doi ani, o ocolea, nu voia s-o vadă, 
îi era teamă că-i va spune prea mult, întotdeauna. Era 
studenta lui... Era studenta lui... Se strădui să se poarte 
ca de obicei. O întrebă fără s-o privească: 

— Ne-a întrerupt Dan Vaşani cu povestea Eponinei... 
Convorbirea noastră... 

Cornelia venea spre dânsul. Lucian nu mai izbuti să 
scoată un cuvânt. 

Cornelia se aşezase în prima bancă, îşi încrucişase 
braţele deasupra pieptului şi-l privea. O privi şi el... Nu-şi 
dezlipiră privirile... 


Lucian porni spre dânsa. 

— Nu! îl opri Cornelia. Vreau să te privesc numai eu. Şi 
să ştii că te privesc. De doi ani te privesc. N-ai ştiut. De 
doi ani... Tăcu... 


— De doi ani - şopti ea - aştept o privire numai pentru 
mine. Am crezut că azi-dimineată... Tu... tu! 
— - Tu... - şopti Lucian. 


Cornelia închise ochii. Vorbi în şoaptă, cu pumnii 
strânşi, ascunşi sub braţe; 

— ...De ce-ai fugit mereu? De ce-ai fugit? Nu poţi să 
ştii, n-ai să ştii niciodată... Niciodată... Lucian... Am fost în 
infern... Am visat, am crezut că erele s-au cutremurat 
pentru noi... De ce n-ai fost nebun? 

— Sunt... sunt nebun... 

— N-ai fost... n-ai fost... Numai ceea ce nu mai poate fi 
fuge în lumea aceasta, Lucian. Nu... Tu nu poţi să ştii... 
Sunt rea, Lucian. Sunt groaznic de egoistă... Ştiu că ceea 
ce se putea întâmpla nu va mai fi. Sunt rea... Am vrut să 
tremuri... Nu! Am vrut să pot închide ochii în faţa ta şi să- 
ţi spun numai ţie toate acestea. Nu e dragoste, Lucian... 

— Sunt aici... lângă tine... pentru tine... De doi ani 
doresc clipele acestea, Cornelia... E dragoste... 


47 


Constantin Chiriţă 


dragoste... 

— Nu, e nebunie. Şi tot nebunie ar fi fost. Dar a/tă 
nebunie... Doi ani... 

Cornelia deschise ochii şi-l fulgeră, aproape cu ură: 

— De doi ani! Nu se poate! Nu! Spune că nu! 

— De doi ani, Cornelia... 

— Nuuuu! Nu, nu, nu! Nu! 

— Da! 

— Lucian! se răzvrăti Cornelia. E frumos să minţi în 
dragoste. Toţi au minţit, toţi mint, toţi vor minţi. E frumos, 
pentru că nu ştiu şi nu cred că mint. Nimeni nu ştie şi nu 
crede că minte. Nici cel care promite luna, nici cea care 
jură dragoste veşnică. 

Cornelia cobori glasul. Tulburarea o cuprinse din nou: 

— Dar în nebunie să nu minţi, Lucian. Nebunia n-are 
nevoie nici de adevăr, nici de minciună. Nebunia arde 
totul până la cenuşă... 


— Ştiu că e nebunie. Am ştiut... Poate că de aceea m-a 
oprit ceva. Dar atât am vrut să te inspir, să stau lângă 
tine o veşnicie. Poate numai să te privesc... poate să-ţi 
iau mâinile şi să le mângăâi... poate să-mi lipesc obrazul 
de obrajii tăi... poate să te sărut, Cornelia... Sau poate 
numai să te văd, fără să ştii că te privesc... 

— Loveşti prea tare, Lucian! Sfărâmi... Sfâşii. 

— Tu... 

— Nu! Nu ştii, Lucian. N-ai să ştii niciodată... Dar de ce 
te-am chemat? 

— Nu m-ai chemat. Am venit... 

— De ce? De ce? Insula noastră s-a scufundat, Lucian. 
Supravieţuim. Plutim. Dar fiecare în altă direcție. Ştiu că 
s-a scufundat. Şi era numai a noastră! 

— Cornelia! Nu s-a scufundat! Se înalţă... 

Lucian îi prinse mâinile. Cornelia plângea... Îl privea în 
ochi pe Lucian, îl privea cu ochii mari, plini de lacrimi. 

— Lucian... E groaznic! Ar trebui fericire. Atât de multă, 
încât să ajungă inutilă. E groaznic, Lucian! Nu trebuia să 


48 


Întâlnirea V 


ne întâlnim. Nu trebuia. 

— Sunt fericit, Cornelia... 

— Nu! Să nu fii, Lucian! Nu te voi iubi niciodată. 
Niciodată. Nu voi iubi pe nimeni. Lucian, nuuuuu... 

li strânse mâna ca un cleşte, îl sfărâmă în priviri, şi fugi 
ca o nebună din amfiteatru. 

Afară, noaptea se strângea sub felinare. 


49 


Constantin Chiriţă 


CAPITOLUL 3 


ALEXANDRU SEVERIN AVEA UN 
respect aproape religios pentru cuvântul scris. Copilăria 
sa însemnase o necurmată luptă pentru a învăţa carte. 
Părinţii săi fuseseră cei mai săraci oameni din sat. La cinci 
ani îl lăsaseră singur pe lume. Scoteau amândoi lut din 
spărtura unui deal, când îi prinse cutremurul. Dealul se 
prăvăli peste dânşii, îngropându-i acolo pentru veşnicie. 
Nimeni nu se mai gândi să-i dezgroape. Un creştin mai de 
doamne-ajută înfipse deasupra mormântului uriaş de lut 
două bârne în chip de cruce, dar şi ele în prima iarnă 
alunecară în pământ. Copilul trăia ca un câine de pripas. 
Câte un milostiv îl adăpostea iarna în podul hambarului 
sau într-o şură, pentru că vara trăia cum putea, prin 
colibe, la grădinării, la harbuzării şi la vii. 

Pe la şapte ani, satul nu-i mai spunea Sănducu, ci 
Săndoiu. Babele îşi scuipau în sân când îl vedeau, 
jurându-se că în toată viaţa şi în toată lumea pe care o 
bătuseră nu întâlniseră o asemenea dihanie, care la şapte 
ani să fie la fel de vânjoasă ca un băiat ieşit din şcoală. 
Chiar dacă ar fi vrut, n-ar fi avut cu cine să se joace. Cei 
de vârsta lui fugeau de el, cei pe care-i ajungea în putere 
nu-l primeau în joaca lor. La şcoală nimeni nu-l trimitea. 
Se rugase de învățătorul satului, dar fusese alungat cu 
tărăboi. 

— Ce-ţi trebuie ţie carte, mă? Tu peste cinci ani ai să fii 
bun de iarmaroc. 

N-avea nici curajul să fugă la oraş. Tot ce exista, în 
afară de satul lui, era ceva fioros şi din altă lume. 


50 


Întâlnirea V 


Copilărise fără părinţi, fără oameni care să-i istorisească, 
să-l înveţe, să-i vorbească despre lume. La doisprezece 
ani încă nu ştia carte, dar numai babele aveau 
îndrăzneala să-l batjocorească. Prinsese odată de coarne 
un taur scăpat şi-l îngenunchease. Oamenii priviseră 
îngroziţi întâmplarea, din ogrăzi. Flăcăii îi fereau calea, iar 
fetişcanele roşeau când îl întâlneau. 

Se duse din nou la învăţător şi se tocmi argat fără 
simbrie, numai să-l înveţe carte. Aproape patru ani îl 
ţinuse învățătorul. li dădea carte cu linguriţa, ca unui 
prunc. Dar în cei patru ani gospodăria învățătorului 
înflorise prima în sat. li lucra pământul cât şapte şi avea 
învățătorul pământ din belşug şi-i trebăluia prin curte tot 
cât şapte, că era ograda bogată şi întinsă. Invăţătorul nu 
se împăca cu gândul să scape din mână „ditamai maşină” 
şi de aceea îl înfunda peste poate în socoteli şi în tot felul 
de cărţi, de se crucea şi el de patima cu care tânărul 
dorea totul, dar şi de uşurinţa cu care prindea totul. 

La şaisprezece ani se băgă la o moară din megieşie ca 
să înveţe rostul maşinilor, căci asta îl atrăgea pe Severin, 
dar doi ani de zile nu făcu altceva decât să care saci. 
Până ce într-o zi, furios că morarul îi cere tot mereu grabă 
la încărcatul unei căruţe, ridică un sac deasupra capului 
şi-l zvârli cu atâta putere, că se rupse căruţa în două. Il 
apucă pe morar de piept, îl zgâlţâi, de se îngălbeni 
acesta, deşi era o huidumă de om, şi-i spuse: 

— Matale, nene, o să-mi plăteşti tot, până la ultimul 
sfant. Doi ani făr-o zi. Aşa cum îţi plăteşti salahorii. Aici 
nu-ncape tocmeală. Şi dacă nu te împotriveşti, te slujesc 
mai departe, da’ numai la maşină. Dacă nu, ne-om căta 
fiştecare de treburi. Căruţa o s-o treci în seama mea. 

Mai mult de frică, morarul îl ţinu doi ani la maşini. 
Severin pătrunse rostul lor până în cele mai mici 
chiţibuşuri. Işi făcuse o căsuţă în sat, luase de câteva ori 
drumul oraşului şi începuse să-i placă îmbrăcămintea 
curată şi bună. Strânsese bani buni şi de câte ori se 
ducea în oraş, se întorcea cu vrafuri de cărţi pe care le 


51 


Constantin Chiriţă 


cumpăra la întâmplare, fără măcar să le citească titlurile. 
Îşi făcuse rafturi, cum văzuse în librării, îşi aranjase în 
rafturi cărţile şi citea de cu seară până după miezul 
nopţii. Tot ce citea i se părea, sfânt şi adevărat. Nici nu-şi 
putea închipui că vulpea şi corbul nu ştiau să vorbească, 
de vreme ce astfel scrie în cărţi, sau că sfântul Petru nu 
umblă pe pământ ca un moşneag oarecare. 

„Eu, dacă l-aş întâlni - îşi spunea în gând - i-aş cere să 
mă facă aşa, dintr-o dată, om învăţat. Să pot face maşini 
şi să pot scrie cărţi.” 

Trăia singur, vorbea puţin, muncea de spuneau oamenii 
că nu are pereche pe lume în putere şi fetişcanele 
tremurau când îl vedeau în cale, că era voinic, şi harnic, şi 
frumos. Se întoarse din armată cu grad de sergent şi cu 
ştiinţa de a desface şi reface orice piesă de artilerie într- 
un timp necrezut de scurt. Stângaci şi sperios cu fetele, 
cum era, se însură cu prima care-i aţinu calea mai cu 
îndrăzneală. Nenorocul lui fu că fata era pusă la cale de 
părinţii ei, bogătani de vază, care voiau să aibă un om de 
nădejde în ogradă. Cineva-i vorbi despre urzeala 
bătrânilor şi chiar simţi şi dânsul că e ţinut în casă ca o 
slugă. Şi mai află că fata voise pe un altul şi că inima ei 
tot la acela trăgea. 

— Eu plec - le spuse el într-o seară - plec la oraş, la 
fabrică. Ştiu pe unul care lucrează acolo. Tu, dacă vrei, 
Eleonoro, vino cu mine. Ne-om descurca noi. 

— Am plod în pântec - ţipă nevastă-sa. 

— Atunci e musai să vii. 

Părinţii fetei se îndârjiră, dar simţiră că nu mai e nimic 
de făcut. Mai aveau o fată de măritat şi mai ales mai 
aveau flăcăi care nu puteau decât să se bucure că sora le 
pleacă fără zestre. 

— Lasă-i! Ducă-se unde vor! ` 

Ajunseseră la oraş, mai cu nimic. In câţiva ani îşi 
făcuseră gospodărie bună. Severin învățase repede 
meseria de strungar şi muncea cât cinci. Lucian creştea 
lângă el. Şi dorea cu patimă ca băiatul lui să ajungă om 


52 


Întâlnirea YV 


învăţat, care să facă maşini şi să scrie cărţi. Şi sădea într- 
însul dragostea pentru carte, pentru că de Sân Petru se 
lepăda uneori şi nu i se părea că face chiar mare păcat, 
întru cât şi Sân Petru făptuise păcatul de a se fi lepădat 
de cel în care crezuse cândva. 

Ani de zile, Alexandru Severin învățase împreună cu fiul 
său. Parcurgeau amândoi, metodic, manualele de fizică, 
chimie, algebră, naturale. Alte discipline nu-l interesau. 
Pornise de la primele noţiuni, ca şi Lucian, şi ajunsese la 
domenii complicate, în care se descurca mai lesne decât 
fiul său. Îl pasionau mai ales fizica şi matematica 
superioară. Lucian renunţase de mult să-i mai fie 
profesor. Renunţase chiar să-i mai fie coleg. Işi 
recunoştea inferioritatea faţă de tatăl său, în aceste 
domenii. Îl aproviziona cu manuale şi cursuri universitare 
şi rămânea uimit în faţa puterii de pătrundere şi asimilare 
a tatălui său. De câte ori nu-l întrebase, când îl vedea 
rezolvând probleme dificile de fizică şi matematică: „Cum 
ai putut ajunge până aici?... Sunt mândru de tine!”... 
Alexandra Severin îi răspundea întotdeauna le fel: 
„Fiindcă am început mai târziu, când mi s-a luminat 
mintea. Dar mi-am închipuit mereu, mereu că sunt un 
şcolar. Vezi tu, setea asta de a şti e singura pe care n-o 
pot potoli. Mi-i sete mereu, Lucian!” 

În casa lui Alexandru Severin se adunaseră, încetul cu 
încetul, cărţi după cărţi. Undeva, într-un ungher al 
camerei sale, se aflau două rafturi care conţineau 
comorile lui. Într-o vară, Lucian fusese nevoit să-i predea 
noţiuni elementare de limbă germană. In rafturile lui 
Alexandru Severin poposiseră câteva tratate de mecanică 
scrise în limba germană, care-l atrăgeau pe acesta ca un 
magnet. Lucian nu se putuse stăpâni, şi-l întrebase: „La 
ce-ţi folosesc toate acestea?” Tatăl său îl privea mirat. Nu 
se gândise niciodată la un folos practic. „Vreau să ştiu! 
răspunse el. Când aflu ceva nou, tremur de bucurie. Asta- 
i” 


Alexandru Severin lucra la un strung obişnuit, 


53 


Constantin Chiriţă 


confecţiona piese uniforme, de metal, dar în mintea lui, 
maşina se diviza în principii şi ecuaţii mecanice, care se 
combinau laolaltă în mişcare şi energie. Gândea că 
maşina nu avea nicio taină pentru el şi se mulțumea cu 
atât. 

În entuziasmul primilor ani de după eliberare, îi apăru 
în minte un gând care i se păru însă atât de îndrăzneţ, 
încât nu-l spuse nimănui, nici lui Lucian, învăţa mereu. Nu 
mai trebuia să alerge după cunoştinţe. Bibliotecile îi 
puneau la dispoziţie orice cărţi, şi în săliile publice nu era 
săptămână în care să nu aibă loc o conferinţă tehnică. 
Apăruseră cărţi noi, sovietice. Alexandru Severin nu se 
mulțumea numai să le răsfoiască. Voia să le citească, să 
le studieze. Învăţă limba rusă. Gândul acela temerar i se 
înşurubase tot mai adânc în minte. Pentru prima dată 
Alexandru Severin se gândea că e puternic. Şi că puterea 
lui se poate realiza. Se hotărâse să-i vorbească lui Lucian. 
Dar tocmai atunci se produsese despărţirea. Purtarea lui 
Lucian îl lovi groaznic pe Severin. Un timp, gândurile îi 
rămaseră ca paralizate. Muncea mecanic la strung, şi 
atât. După ce fiul său îl batjocori, după un timp de la 
această întâmplare, se apucă din nou de citit. Citea 
aproape pe ascuns, pătimaş, citea numai anumite cărţi şi 
câteodată gândurile i se păreau nebuneşti. 


Alexandru Severin venise acasă cu ziarul în buzunar. 
Văzuse titlul articolului şi observase că e scris de fostul 
său ucenic, de Mihail Nistor. Voia să-l citească pe 
îndelete, să vadă cum gândeşte Nistor, să descopere 
puterea acestuia. Nevastă-sa îi ieşi în cale, la poartă. Era 
tânără, înaltă şi frumoasă. Se chinuise multă vreme să-şi 
cunoască bărbatul şi izbutise să-i afle o sumedenie de 
obiceiuri, pe care i le respecta cu sfinţenie. Ştia că-l 
nemulţumeşte zgomotul, vorbăria, că-i place să mănânce 
bine, să bea licori tari şi cu măsură, că-i place să fie curat 
îmbrăcat, să nu i se mişte cărţile din odaie, să aibă ziarele 
împăturite, la zi, şi mai ales ştia că n-are voie să se uite o 


54 


Întâlnirea V 


clipă măcar la alt bărbat. 

Simina ghici dintr-o dată că Severin e preocupat şi-l luă 
de braţ, fără să rostească un cuvânt. Nici în timpul mesei 
nu lungi vorba peste cele obişnuite. 

— Tu ai treabă? o întrebă dânsul, după ce termină de 
mâncat. 

— Câteva cumpărături... Tu? 

— Eu citesc ceva şi pe urmă iar am de citit... A scris 
Nistor un articol... Hm... 

— Atunci du-te înăuntru... 

Severin se aşeză la masa lui plină de cărţi şi citi 
articolul cu luare-aminte. Îl mai citi o dată, apoi îşi strigă 
nevasta: 

— Simino! Te rog, vino! 

Simina ştia că orice „te rog” al lui Alexandru însemna 
„Vino şi ascultă ceva”. Intră în cameră şi se aşeză pe pat, 
departe de Severin. 

— E o bubă mare în articol, măi fată. Sau poate mi-a 
luat Dumnezeu minţile, sau i le-a luat lui Nistor? Răduca... 
mereu Răduca... Şi Costinaş... şi Valer... 

— Fereşte-te, Alexandre! Poate că are dreptate. 

— Să mă feresc?! De ce? 

Simina înţelese că făcuse o greşeală. Dar nu mai putea 
da înapoi: 

— Poate că... poate că... dacă... Nu eşti cumva pizmaş? 

— Hm... Spui pizmaş... Pentru ce, Simina? Nu te sfii! 
Ştiu c-ai spus-o din omenie. Tu nu te pricepi, Simino, la 
ale noastre. Tu ştii să faci totul ca să mă simt eu 
mulţumit. Masă, casă, linişte... Totul... Tu ai deschis multă 
lume în mine... Dar ce ştii tu în afară de astea?... Ce ştii 
tu ce-i fabrica?... 

— De ce nu-mi spui? 

— E de ajuns că ştiu eu. E greu, Simino. E greu şi tare 
întortocheat! 

— Chiar atât de greu? 

Severin o privi gânditor. 

— E o bubă... Atunci... la să-mi caut eu de linişte! Nu-i 


55 


Constantin Chiriţă 


aşa, Simino? 

— Eu nu ştiu... 

— Nu ştii... Parcă eu ştiu? Hm... Tu faci o faptă mare... 
Mă laşi aşa cum sunt. Nu-mi dai ghionturi, nu mă opreşti, 
nu mă îndemni... E bine... Dar să-ţi spun drept, aş vrea 
uneori să mă îmboldească cineva... 

— Ce să-ţi spun? 

— Fă aşa! Sau fă aşa! 

— Dar de unde ştiu eu ce trebuie să faci? Tu nu-mi spui 
nimic... Eşti prea întortocheat. Când spun ceva... 

— Da... e o bubă... Simina... Niciodată nu m-am 
împotrivit unui lucru scris. Cel puţin atunci când citeam... 
Dar azi... Am gust de vorbă azi. Am avut ani de zile în 
viaţa mea când n-am scos la un loc atâtea vorbe ca azi... 
Eu am trecut prin viaţa asta ca nimeni altul. N-am avut 
nimic. Am trecut prin tot ce poate trece un om... Totcee 
în lume am pipăit cu mâinile mele... Ai treabă? 

— Nu! Spune! 

— Ei, din toate şi din toate am învăţat, ca să spun 
drept, un singur lucru mare. Că omul n-are dreptul să 
rămână nicio zi cum a fost cu o zi înainte... Înţelegi, 
Simino? _ 

— Înţeleg... Spune, spune, Alexandre... Îmi bate inima 
de bucurie... 

— Pe mine m-a ţinut un învăţător patru ani ca să învăţ 
carte. Am simţit în fieşte zi că ceva nou intră în mine. Nu 
ştiu în ce fel. Poate că-mi creştea ambiția cu un dram, sau 
poate mai primeam de o para chibzuială... Intr-o zi şi-o 
noapte, ceva-ceva se întâmpla cu mine. Altădată... doi ani 
am cărat saci la moară. Asta credea morarul... Eu căram 
în mine hotărâre şi curaj. Putere aveam, slavă domnului... 
În fieşte zi simţeam că răsuflu mai bine. Pân-am ajuns 
ziua... Tot nu pricepi ce vreau să-ţi spun? 

— Nu prea... Alexandre. 

— Nu-i de mirare... Întotdeauna când vorbesc îmi fug 
gândurile. Nimeni nu m-a învăţat să vorbesc... Am 
gungurit de unul singur, cum fac păsările... N-am prins 


56 


Întâlnirea V 


obiceiul de a vorbi... Ştii ce-i? Omul creşte mereu. E ca un 
copil care creşte fără contenire. II cheamă ceva înainte, 
cum ne chema în copilărie zarea... Cât am fugit după ea! 
Nimeni nu ştia că urcam dealurile şi pădurile şi coboram 
văile, şi treceam şesurile ca să văd cum e zarea, cum se 
ascunde soarele... că, nu ştiu de ce, întotdeauna porneam 
spre locul asfinţitului... 

Simina îl privea aproape speriată... Niciodată nu-i 
vorbise astfel şi atât. 

— Facem la fel... Mergem înainte... De la primii 
oameni... Ne-au lăsat menirea asta. Până la urmă, cine 
ştie când, o să se ajungă şi acolo. Dar dacă numai unul 
din noi stă pe loc, o să se ajungă acolo mai târziu... Asta-i 
buba, Simino... Ştii cum e în tren?... Intotdeauna crezi că 
fug şi copacii. Dar stau pe loc. Stau pe loc, şi noi credem 
că fug. 

— Da, Alexandre... Asta am văzut şi eu... 

— Ei, dar ai putea tu să spui că fug copacii?... E numai 
o părere... Vezi, e întâia oară când vorba scrisă... Nu, 
Nistor asta face... el scrie aici că fug copacii... Eu ştiu că 
nu fug... Dar de ce scrie el atunci aşa?... Tu, Simino, când 
un om în toată firea vorbeşte ca un prunc de ţâţă, oare 
înseamnă că e om?... Sau, cum, să-ţi spun eu, când cu 
puterea lui de bărbat aleargă după gângănii sau face 
aeroplane de hârtie, oare înseamnă că are putere?... 

Simina se uita la bărbatul ei cu nişte ochi care cerşeau 
mai multă limpezime. Nu prea înţelegea ce spune dânsul. 
Dar simţea că prin mintea lui Alexandru Severin trec 
gânduri înfricoşător de mari. 


lulieş Livede intrase în biroul lui Nistor fără să bată în 
uşă. Il găsise pe acesta în picioare, lângă birou, cu ziarul 
în mână. Nistor tresări şi-l privi pe lulieş ca pe un 
necunoscut. Se dezmetici însă imediat, puse ziarul pe 
birou şi-i veni în întâmpinare cu un zâmbet forţat pe 
figură: 

— Te aşteptam, tovarăşe Livede. Articolul ăsta m-a 


57 


Constantin Chiriţă 


scos din minţi. Telefoane după telefoane... M-a chemat şi 
Capitala... Mâine va apare în presa centrală... 

— Atunci de ce-ai spus că mă aşteptai? 

Nistor întârzie răspunsul la întrebarea neprevăzută: 

— Stai jos... stai jos... Poate vrei să deschid geamul?... 
E un fum aici... Mă gândeam că oricum o să vii să-mi spui 
părerea dumitale... Ţin foarte mult la părerea dumitale... 
la părerea organizatorului nostru... şi a dumitale... ca om. 

— De asta am venit - spuse lulieş, uitându-i-se în ochi. 
Nu ştiu dacă te-ai gândit bine când ai vorbit. Dar eu nu 
obişnuiesc să am decât o singură părere. 

Nistor se duse să deschidă geamul. Voia să scape de 
privirea lui lulieş. lulieş era singurul om de care avea 
teamă. O teamă nelămurită. Uneori credea că-i este 
teamă de el pentru că-i prea bun. 

— Nu pune şi dumneata preţ pe fiecare vorbă... 

— Măi Nistore - îl întrerupse brusc lulieş - eu te cunosc 
de când erai ucenicul lui Severin, de când ai intrat în 
fabrică. Tu ai fost întotdeauna un om închis. Nu mă 
gândesc să-ţi descui acum lacătele... Dar mie îmi place ca 
omul să se poarte cum mă port eu cu el. Eu sunt deschis, 
să fie şi el deschis... 

— Dumneata prea complici oamenii... 

— Stai, că n-am terminat... Eu ştiu că-mi porţi râcă... 
De când m-am opus să fii ales în comitetul de partid. Am 
făcut asta pentru că nu-mi pot închipui că un comunist 
care conduce să poată pipăi orice om, fără ca oamenii să- 
| poată pipăi pe dânsul. Asta e o nedreptate... Oamenii nu 
te cunosc, nu te-au încercat cu degetele lor. 

— Te contrazic, tovarăşe lulieş. Sunt de atâţia ani în 
fabrică, de la optsprezece ani... 

— Crezi că dac-ai fi de ieri-alaltăieri, aş vorbi aşa cu 
tine? Dar vezi, sunt şaisprezece ani şi nimeni n-ar putea 
să spună cu ochii închişi că, uite, dacă mi-ar arde casa, 
Nistor ăsta ar trece prin flăcări să-mi scoată plozii... Răul 
e însă că nici pe dos n-ar putea spune... Asta-i răul cel 
mare. 


58 


Întâlnirea V 


Nistor nu ştia cum să răspundă. Preferă să-şi ascundă 
capul în mâini şi să ia atitudinea unui om care suportă cu 
greu critica. În adâncul lui clocotea însă de furie. El care 
de mâine va fi cineva în ţară să fie judecat de un bătrân 
neputincios, care n-a fost în stare, cu anii lui de 
ilegalitate, să ajungă... De ce-i era atunci teamă de el? Ce 
să-i răspundă?... 

— Am suferit prea mult - se hotărî Nistor. Bătăi, 
batjocură, milă... Mi s-a făcut frică de oameni, tovarăşe 
lulieş... 

— Ce spui? Frică de oameni? Cine te-a batjocorit în 
uzina asta? Cine te-a bătut? Măi, Nistore, tu crezi că 
Severin te-a-mbrăcat şi te-a ajutat, când îi erai ucenic, din 
milă? 

— Nu, nu-i vorba de Severin... dar înainte de a intra în 
fabrică... 

— Cum ai putut tu să vii în partid dacă ţi-i frică de 
oameni? Frica nu se naşte din senin. Când erai copil, era 
altceva, ştiu, ştiu. Dar acum? Numai cine se simte vinovat 
faţă de oameni, are frică de ei... Măi Nistore, când trec; 
pe lângă adevăr, greşeşti totdeauna. De aceea-i bine să 
fii deschis. 

Nistor era furios. Ar fi trebuit să evite de la început 
discuţia, sau s-o oprească printr-o glumă, sau să se 
considere pur şi simplu jignit de procedeul lui lulieş. Asta 
şi trebuia să facă. 

— De fapt, ce vrei dumneata? Să mă scoţi din comitet, 
sau din partid, sau să propui eliberarea mea din funcţie? 
... N-am făptuit nimic care să mă aducă în faţa judecății! 


— Uite ce-i, Nistore... În partid, oamenii cinstiţi, când 
intră... Stai... Îl ştii pe Valer? Ai şi scris despre el în 
articol... Înainte de a da adeziunea, s-a foit o săptămână 
în preajma mea... Până s-a hotărât şi m-a încolţit într-o 
seară: „Nea lulieş, vezi - mi-a spus el - eu am un păcat. 
Nu-i cine ştie ce... dar... de... Eu am furat odată un miel... 
Ca să-mi iau cizme... Nimeni nu ştie... Nici fetei... adică 


59 


Constantin Chiriţă 


nevesti-mi nu i-am spus... Se rătăcise de turmă... şi... 
de... cizmele! Crezi că-i grav de tot?... Eu nu cred că-i 
cine ştie ce...” Ce puteam să-i răspund lui Valer?... L-am 
ţinut toată noaptea şi i-am povestit viaţa mea, cu toate 
păcatele ei... 

— Vrei să-ţi spun viaţa mea? 

— Nu! N-am venit pentru asta. Viaţa unui om nu se 
povesteşte aşa, cum, ai fuma o ţigară. Oricând şi oricui. 
Am venit pentru altceva... Când ţi-am citit articolul, am 
înţeles că ar putea să se încingă o vâlvătaie mare. ŞI 
atunci or să te pască multe ispite... Mi-i frică de tine, 
Nistor, ăsta-i adevărul... 

— Frică? Dar... 

— Stai, stai! Mi-i frică de un anumit lucru. Tu încă nu 
eşti copt ca om. Încă nu te-ai dăruit de tot oamenilor. Nu 
te-ai amestecat cu ei... Nu, nu te împotrivi şi nici nu te 
supăra. Ai putea oricând să te îndepărtezi de ei, în loc să-i 
tragi după tine. Ai prea multă ambiţie şi voinţă... şi nu 
ştiu cum stai cu sufletul... 

— Dac-am intrat în partid, am intrat pentru că... îmi 
erau vii suferinţele... oamenilor... 

— Poate că te-a îndemnat numai suferinţa ta... cea 
veche... dinainte de a intra în fabrică... Şi dacă ea te-a 
îndemnat, nu-i bine... Nu-i bine... Nistore!... Un copil 
poate să sufere cumplit pentru că altul bate mai bine 
mingea decât el, sau pentru că nu are beretă roşie pe 
cap. Poate să sufere atât de mult, încât gândurile acestea 
să nu-i mai iasă niciodată din minte. La ce duce suferinţa 
asta? La a râvni. Suferinta adevărată este aceea care 
izvorăşte din nedreptate... Ea nu poate să îndemne decât 
la lucruri bune. 

— Eu nu am simţit nedreptatea? Aici în fabrică n-am 
văzut... 

— De ce te aperi? Dacă iubeşti cu adevărat oamenii... 
fii liniştit. Asta-i poate principala condiţie a unui comunist. 
Dar să ştii, Nistore, mai devreme sau mai târziu oamenii 
simt dacă-i iubeşti sau nu. De acest lucru nimeni pe lume 


60 


Întâlnirea YV 


nu poate scăpa... Oricât s-ar feri. 

Nistor se mai liniştise. | se părea că lulieş trecuse de la 
acuzații directe la sfaturi. Voia totuşi să scape cât mai 
repede de dânsul. Poate că Pârvan îl aştepta în 
anticameră. Deschise uşa biroului şi într-adevăr îl zări pe 
inginer. Spuse cu voce tare, ca să-l audă lulieş: 

— Numai un minut, tovarăşe inginer. Imediat... 

lulieş nu se clinti de pe scaun. 

— Mai este ceva. Articolul tău nu suflă niciun cuvânt 
despre Severin. Şi pentru asta am venit. Poate mai mult 
pentru asta. Severin e un muncitor de prima mână. Poate 
chiar mai mult... 

— Severin e prea retras... Niciodată n-a intrat în 
întrecere... Muncitorii nu-l au la suflet... 

— Ei, şi... Dacă un pom dă roade bune într-o livadă 
trebuie neapărat să fie aliniat în rând cu ceilalţi pomi? 
Altfel nu le culegi? 

— Totuşi, faţă de puterea lui... 

— Faci o greşeală pe care am făcut-o şi eu, Nistor. La 
Severin nu puterea stă pe primul plan. Ministrul mi-a 
deschis ochii. La Severin e vorba mai întâi de dibăcia 
tehnică şi poate, poate chiar de o anumită îndrăzneală... 
Severin nu raţionalizează ca Răduca... 

— N-ai dreptate, tovarăşe lulieş. Răduca e un adevărat 
muncitor... Lucrează din plin, sigur, fără goluri... 

— Ştiu! Nu greşeşti... Severin însă aduce ceva foarte 
însemnat: îndrăzneală tehnică, inventivitate, cap. 

— Şi Răduca... 

— Şi el... Dar în mai mare măsură Severin... Foarte 
ciudat!... O să mă ţin de Severin până o să mă limpezesc. 
Dacă omul ăsta a gândit conştient isprăvile lui!... Foarte 
rău că n-ai scris şi despre el. Nu înţeleg de ce ai lucrat în 
preajma lui câteva luni, ştii doar ce poate... Rezultatele 
lui în producţie vin imedit după cele ale lui Răduca... Eom 
serios, aşezat... poate cel mai sigur muncitor din toată 
uzina... 

— Mă gândeam să nu creadă muncitorii că... proslăvim 


61 


Constantin Chiriţă 


forţa... 

— Va să zică te-ai şi gândit... După ce ne-a atras 
atenţia ministrul... 

— Articolul era dat dinainte... 

— Da, da!... Bine... N-aş vrea să mai aştepte Pârvan. S- 
a făcut o mare greşeală cu Severin şi nu ştiu cum s-o 
reparăm... Noroc!... 

Pârvan intră în biroul lui Nistor imediat ce ieşi lulieş. 
Nu-i plăceau întâlnirile neprevăzute cu direcţiunea şi mai 
ales nu-i plăcea să aştepte. 

— lartă-mă, tovarăşe inginer. Nu din vina mea ai 
aşteptat... Când e vorba de partid, şi direcţia ascultă. Ai 
citit articolul meu? 

— Nu. 

— Te-aş ruga să-l citeşti înainte de a începe discuţia... 
Stai jos, te rog. 

Perioada de răgaz îi prinse bine lui Nistor. Se gândi pe 
îndelete la cele ce-i spusese lulieş. Va să zică şi lulieş 
simţise că articolul îi va servi. Bătrânul era primejdios... 
Citea prea lesne în sufletele oamenilor. Dar Severin? Dacă 
greşise? Poate-ar fi trebuit să scrie ceva despre el... Și 
ministrul, şi lulieş începeau să-l descopere pe Severin... Şi 
totuşi Severin trebuia dat la o parte. Trebuia ţinut în 
umbră... Cel puţin un timp... până... Voia să fie puternic... 
să ajungă puternic... să tremure oamenii în faţa lui. Avea 
dreptul!... Îşi încercase puterea. Din simplu muncitor 
ajunsese director... lar acolo... Ilzbutise să posede un trup 
pe care nimeni nu-şi mai plimbase mâinile... 

Nistor se opri în dreptul ferestrei... Fabrica... oraşul... 
munţii. Acolo, departe o întâlnise pe Cornelia... In cabană, 
oamenii o priveau fermecaţi. li subjugase pe toţi. O 
ascultau cu admiraţie. _ 

Asta îl îndârjise pe el. Voia s-o încovoaie, s-o frângă. Il 
atrăgea cu puterea oţelului care vrea să fie îndoit. Era un 
nimic pe lângă ea. Ea reprezenta totul acolo. Alţii nu 
îndrăzneau să o atingă nici cu privirile. Gândul de a o 
înfrânge îl înnebunea, îi aprinse curajul şi puterea. O 


62 


Întâlnirea V 


oprise seara. O privise în ochi şi-i spusese dintr-o dată: 
„Am fost un nimic. M-am ridicat de jos. Nu m-a putut opri 
nimic. Înţelegi?” 

Tremura în faţa lui. Tremura... O cuprinsese... O 
avusese... 

Când înţelesese că fusese numai a lui, îi venise să 
muşte piatra... Va fi a lui! A cules-o primul. Dar nu pentru 
asta. Va fi a lui pentru că trebuie să fie, pentru că altfel... 
Trupul acela n-avea nimeni dreptul să-l mai atingă... 
Amintirea zvârcolirilor îl întuneca... Fiinţa aceea îl trăgea 
în sus, îl sfâşia... Chiar de-ar fi ştreang, şi-ar vâri gâtul în 
el. Cucerise nu o femeie. Cucerise o lume, cucerise 
conştiinţa că e puternic... cucerise gândul că poate orice. 
Nimic nu-l va opri. Întâlnirea cu Cornelia îi răzvrătise toată 
voinţa... 

— Am citit articolul, domnule director. 

Vocea lui Pârvan îl lovi ca o piatră... Trebuia să se 
stăpânească... Nu avea voie, n-avea dreptul să-şi piardă 
cumpătul. 

— AŞ vrea să ştiu părerea dumitale... Mă interesează 
foarte mult... Dumneata, ca şeful unei secţii atât de 
importante... 

— Nu am obiecţii... 

— Mulţumesc, dar... îl invită Nistor. 

— Apreciez efortul dumneavoastră. 

— Nu ţi se pare că prezentând astfel acţiunea lui 
Răduca voi reuşi poate să declanşez o mişcare de mare 
răsunet? 

— S-ar putea... 

— „„„Răduca, Valer, Costinaş şi ceilalţi nu reprezintă 
fenomene surprinzătoare... Ei constituie, cel putin la noi, 
în uzină, primele semne implinite ale previziunii leniniste 
despre forța clasei muncitoare după descătuşare. Ei 
reprezintă începerea unui marş viguros. Se risipesc 
elanurile isterice. Începe, cum spunea Lenin, să răsune 
pasul  cadențat al batalioanelor de fier ale 
proletariatului... 


63 


Constantin Chiriţă 


— Am citit. 

— ...Nu mai putem merge pe calea simplelor depăşiri 
de normă. Răduca dă semnalul unei bătălii pe un alt front. 
In locul muncii în furie, el spune: Să raționalizăm! Să 
raționalizăm! Timpul, mişcările, puterea maşinii. Dar 
pentru aceasta e nevoie de conştiinţă, e nevoie de 
hotărâre... 

— Am citit. 

— Ştiu c-ai citit, domnule Pârvan, toată lumea a citit, 
dar eu am scris! Inţelegi dumneata?... 

— Inţeleg. 

— Atunci de ce nu-ţi spui părerea? 

— V-am spus-o. N-am obiecţii. 

_ De astă dată răspunsul lui Pârvan îl încurajă pe Nistor. 
Intâlnise un om, poate cel mai responsabil dintre toţi în 
această problemă, sau în orice caz necesar responsabil, 
care, în sfârşit, nu avea obiecţii, nu rostea numele lui 
Severin. 

— Vreau să te întreb ceva, tovarăşe inginer şef... 

— Vă stau la dispoziţie. 

— Dumneata crezi că Alexandru Severin e într-adevăr o 
mare capacitate tehnică? Crezi că ar fi trebuit să scriu în 
primul rând despre el? 

— Cunoaşteţi părerea mea despre tehnică. Aţi aflat-o 
limpede nu de mult. 

— Dar despre Severin? 

—E un cârpaci, domnule director. l-am spus-o şi 
domnului Livede. 

— Ai vorbit cu lulieş despre Severin? 

— După plecarea domnului ministru din secţie... 

— Foarte bine! 

Pârvan îl privi mirat. 

— Foarte bine - repetă Nistor. Da... Îmi plac oamenii 
care nu-şi ascund părerile. Deci dumneata crezi în mod 
sigur că Severin e un cârpaci. 

— Părerile nu înseamnă neapărat certitudini, domnule 
director. N-am dreptul să emit certitudini cu privire la 


64 


Întâlnirea V 


oameni. Şi în ştiinţa pură, certitudinile sunt periculoase... 

— Totuşi, aici, în faţa mea, ai spus despre Severin... 

— Mi-am expus părerea. Vă rog să notaţi. 

— Aş vrea să fii mai clar, tovarăşe inginer. 

— Domnule director... oamenii emit păreri în loc de 
certitudini, pentru a nu-şi condamna semenii şi a nu se 
condamna pe ei înşişi. Nu ştiu dacă din umanitate sau din 
instinct de conservare. Cred că e limpede. 

— Şi eu susţin că Severin e un cârpaci. Suntem totuşi 
doi oameni cu răspundere care am ajuns, fără să 
vorbească unul cu altul, la aceeaşi concluzie... 

— La aceeaşi părere. lertaţi-mă că vă corectez. O 
coincidenţă de păreri nu înseamnă nicidecum o concluzie 
stabilită. Domnul ministru şi domnul lulieş au o părere 
contrară despre Severin. Eu nu o pot accepta ca pe o 
certitudine, cum nu pot s-o impun pe a mea... 

— Părerea dumitale totuşi îmi creează o anumită 
convingere... 

— Nu vă pot opri în stabilirea propriilor convingeri. E 
primul lucru care i se cuvine omului ca individ: să-şi 
stabilească el convingerile. 

— Dumneata de cine crezi că ar trebui să ne ocupăm 
mai îndeaproape? De Răduca sau de Severin? Vreau să fii 
clar. 

— Eu obişnuiesc să primesc dispoziţii. 

— Consideră că directorul îşi întreabă subalternul! 

— Articolul dumneavoastră îmi pare o dispoziţie foarte 
clară. De vreme ce Răduca e pe primul plan, iar Severin 
nici nu e pomenit, cred că întrebarea devine inutilă. Prin 
urmare şi răspunsul. 

— In acest caz ştii care e sarcina dumitale! 

— li vom crea toate condiţiile lui Răduca, dacă doriţi... 

— Vă veţi ocupa în primul rând de Răduca. Ai şi spus-o! 
E vorba de o mișcare de răsunet, tovarăşe inginer. Ar 
putea chiar să intre în joc situaţia dumitale. Tovarăşul 
ministru Bogdan a insistat foarte mult asupra acestui 
lucru. 


65 


Constantin Chiriţă 


— Dispoziţiile sunt literă de lege pentru mine, domnule 
director. 

Nistor îl cercetă pe Pârvan cu un aer voit încruntat. 
Apoi la fel de voit se însenină la faţă: 

— AŞ fi foarte bucuros să priveşti mişcarea lui Răduca 
nu ca pe o dispoziţie, ci ca pe o iniţiativă proprie! Toate 
onorurile să fie ale dumitale. 

— Onorurile se suportă greu, domnule director. Vă rog 
să mă credeţi. Fuga după ele ţine de perioada infantilă a 
vieţii noastre. Laurii nu răsplătesc, obligă. 

— Dumneata, tovarăşe inginer, necăjeşti chiar pe cei 
care-ţi vor binele. Mă pui în situaţia de a nu putea să-i 
raportez tovarăşului ministru adevărul. Imi închipui că s- 
ar mânia când ar afla... 

— Vă rog să-i raportați că mă voi conforma întocmai 
dispoziţiilor direcţiunii!... Şi vă mai rog să-mi permiteţi să 
nu vă răpesc timpul... 

Nistor îl salută cu o mişcare a capului, fără să-i întindă 
mâna şi fără să mai spună vreun cuvânt. 


Dan Vaşani radia de bucurie: 

— Renunţă la mutra asta, Lucian! De ani de: zile nu te- 
am văzut aşa. | s-a întâmplat ceva omenirii? A murit 
vreun om „irgendwo in der Welt”: şi ai impresia că se uită 
la tine? Sau ai remuşcări pentru c-ai publicat articolul 
unui cinic? Aş fi fericit. 

— Eşti un psiholog... - intră în vorbă Cosmuş. 

— E meseria mea, dragă Cosmuş. La urma urmei tot ce 
se întâmplă în lume nu poate fi explicat decât în modul 
psihologic. Nepătrunderea totală a fenomenelor nu-şi are 
izvorul decât în neputinţa omului de a se elibera de sine 
însuşi, de construcția sa morală. Dragostea, ura, 
nostalgia, remuşcarea pun limite inconştiente saltului 
conştient şi fac din el o neîntreruptă tendință. De ce crezi 
că fiecare filosof a ajuns la un sistem propriu? Sau 
aproape fiecare. Vorbesc de capiii de şcoală, nu de emuli 


3 Undeva în lume. 


66 


Întâlnirea V 


sau de exegeţi. Din cauza simplului adevăr că fiecare om 
are o construcţie morală unică. Raportează aceasta la 
filosofi. Nietzsche l-a creat pe Zoroasitru din aviditatea lui 
de înălţare. Nu din dorinţa de a crea un model oamenilor. 
A spus-o singur la Turin, când răcnea trecătorilor: „Fiţi 
mulţumiţi! Eu sunt Dumnezeu! M-am deghizat astfel!” 

— Era nebun când a spus aceasta! îl corectă Lucian. 

— În sfârşit, te-ai trezit! Eram sigur că vei lua apărarea 
unui om pe care-l condamn. Nu poţi suferi ca oamenii să 
fie condamnaţi... Era sau nu era nebun? Vezi, Lucian, 
nebunia e o problemă de interpretare. Cine e nebun şi 
cine e sănătos? X de pe stradă, care e un creştin şi care 
totuşi comite acte opuse doctrinei lui, sau Y din balamuc, 
care se crede apostolul Pavel şi se comportă ca un 
veritabil creştin?... Un prieten, doctor, îmi spunea că avea 
un bolnav care se credea om de sticlă şi se purta ca un 
adevărat om de sticlă. Se ferea să nu fie lovit, să nu se 
spargă, îşi ciocănea capul cum ciocăneşte un om o 
damigeană, se lustruia, se şlefuia... Acte teribil de logice 
pentru un om de sticlă!... Ce bine-ar fi dacă am 
împrumuta logica omului de sticlă!... 

— Ce-are a face Nietzsche cu omul de sticlă? 

— Foarte mult. Mi-ai replicat că era nebun când s-a 
dezvăluit ca s/stem... ştiu, ştiu, vrei să-mi replici că n-a 
avut sistem, sau, mă rog, un sistem unitar... dar atunci 
când s-a creat ca sistem, cum era? 

— Impui totuşi teze în discuţie, Dan. Le impui tocmai 
trecându-le cu vederea, ca pe nişte lucruri foarte fireşti. 
Pui întrebarea tendenţios: „Nietzsche era sănătos sau 
bolnav când s-a creat ca sistem? Ar trebui să întrebi mai 
întâi. „Nietzsche s-a creat cumva ca sistem?” De aici ar 
trebui începută discuţia. 

— Dacă nu te-aş cunoaşte, aş spune că eşti un bucher, 
Lucian. Orice discuţie pleacă de la teze date, certe şi 
infailibile. Însăşi discuţia noastră, situată în absolut, ar 
pleca de la teza certă că existăm. Tu şi eu. Altfel n-ar 
putea avea loc. 


67 


Constantin Chiriţă 


— Eşti un monstru al sofisticii! 

— Mersi! Foarte mersi! Îmi faci un compliment dulce. 
Îmi dai calitatea purității. Eşti scump, Lucian. Monştrii 
care fac sofistică sunt periculoşi numai când sunt 
potentaţi. Or, eu, care nu stăpânesc decât propriu-mi 
duh... 

— Eşti grosszav!... 

— Totuşi nu te las să baţi în retragere, Dan! Nu te las! 

— Nu mă retrag, deci nu pleca de la această teză dată. 
Continuăm. 

— Tu cauţi să explici totul prin natura psihică a 
individului. 

— A omului! 

— Spui, sau dai a înţelege, că sentimentele determină 
actele. Mă rog, sentimentele, senzațiile... 

— Nu senzațiile! Ele aparțin omului primar. 
Sentimentele-acțiuni! 

— Bine!... Dar sentimentele sunt absolute, sunt eterne? 
Există în univers, aşa cum există cele 99 de elemente? 

— 101! 

— 101. Mulţumesc! Nu s-au putut naşte decât o dată cu 
oamenii. 

— De acord. Deşi la modul chimic făptura divină, 
umană, e alcătuită din câteva elemente. Ce vrei să spui 
cu asta? 

— Că nu poate exista dragoste, ură, remuşcare, 
nostalgie, în mine însumi, ca individ. 

— Totuşi există, Lucian, indiferent dacă vrei tu sau nu. 

— Dan, dacă eu iubesc, iubesc pentru că cineva îmi 
provoacă, îmi deschide acest sentiment. Fără acel cineva 
n-aş putea iubi. Vorbesc de dragoste. N-aş avea acest 
sentiment. Şi ura... 

— Ştiu ce vrei să spui. Urăşti pentru că exist eu în faţa 
ta. 

— Ai merita, poate... Apariţia sentimentelor e cauzată 
de apariţia grupului social uman. Elementul social îşi 
rezervă dreptul de a stabili natura psihică a individului, fie 


68 


Întâlnirea V 


el plugar sau filosof. Deci Nietzsche al tău... 

— Eşti cumplit, Lucian - spuse Vaşani cu ton critic, deşi 
cu scopul ascuns de a-l flata. Zadarnic ne-a învăţat 
Horaţiu: „Cât e timp mai amestecă un grăunte de nebunie 
în cumințenie”. Eu aş institui special pentru tine un ordin 
al fidelității marxiste. Exemplar unic! Un veritabil om de 
sticlă! l-ai împrumutat întru totul logica. 

— Lusian are dreptate! 

— S-a deşteptat şi omul Cro Magnon! Ai rămas în 
stadiul de strămoş, Cosmuş. Tu eşti încă în etapa 
înţeleaptă a senzaţiilor. Are dreptate cine îţi satisface într- 
un fel sau altul instinctul de conservare. De fapt erau 
foarte înţelepţi strămoşii noştri! 

— De se, de se eşti urâsios? 

— Păcat că nu-l cunoşti pe Benjy, Cosmuş. E un erou 
din „The Sound and the Fury”? un roman al lui Faulkner. Il 
întreci numai ca vocabular. 

lie Cosmuş ieşi din birou cu un aer jignit şi fără să 
spună un cuvânt. 

— Un adevărat Benjy, Lucian. Cred că are şi vârsta lui. 
Ha-ha... „De se eşti urâsios?” Ha-ha! Mă numesc 
Cossmussss... Grosszav! 

— Îţi place să-i batjocoreşti pe cei mai slabi decât 
tine... Mă gândesc dacă n-ai încercat adineauri s-o faci şi 
cu mine... Ce ai cu Cosmuş? 

— E un porc! O lichea! Un om de nimic! Şi pe deasupra 
moron. Poate chiar imbecil sau idiot. Mă scârbeşte fizic 
prezenţa lui. Nu eşti de loc un psiholog, Lucian! 

— lar începi? 

— Da, pentru că am impresia că vrei să mă prelucrezi 
pentru un nou articol... 

— Nu m-am gândit la asta... Odată însă aş vrea să am 
un articol al tău, al tău, care să-mi arate ce e în tine, cine 
eşti... 

— Lasă-mă, Lucian. „E atât de dulce să uiti uneori de 
tine”... 


+ Zgomotul şi furia. 


69 


Constantin Chiriţă 


— Renunţă măcar acum la Horaţiu... 

— Ca să devin un porc gras din turma lui Epicur, 
precum spunea stimata domnişoară Cornelia Cernat? 
Apropo, ştii c-am întâlnit-o? 

— Când? 

— Ei, dar interesat mai eşti!... Să nu cumva să te 
îndrăgosteşti de ea, Lucian! li interzic cu desăvârşire! 
Incepe să mă preocupe domnişoara... Azi după-masă am 
văzut-o. Înainte de a veni la tine. Se plimba prin parc. Dar 
nu solitară, Lucian. Asta e culmea! Ştii cu cine era? Cu 
Constantin Balasan. 

— Cu profesorul Balasan?! 

— Intocmai, Lucian. Cu celebrul Balasan, şi cum nu-mi 
pot închipui că primeşte lecţii de limba franceză, pentru 
că sunt sigur că ştie limba din familie... înseamnă cel 
puţin că e foarte deşteaptă... Balasan ăsta e un monstru 
de cultură. La facultate era în stare să recite o zi întreagă 
din orice poet francez. Odată l-am pus la încercare. l-am 
cerut, întregul an, adică fiecare din noi, să ne recite 
poezia preferată. Fiecare s-a pregătit în secret. Eu i-am 
cerut o poezioară a lui Clement Marot: „Plus ne suis ce 
que j'ai 6te”5. Teribilă poezie pentru 1500! Unul l-a rugat, 
de pildă, să-i spună versurile 2012—2013 din Chanson de 
Roland. Ei bine, monstrul n-a greşit cu o silabă. L-am 
urmărit fiecare... Ne-a înnebunit... Îţi închipui că n-o să-şi 
ia el amantă pe oricine... 

Auzind insulta lui Vaşani, Lucian izbuti cu greu să se 
stăpâneaseă. Rosti însă ferm: 

— Tu nu poţi să treci pe lângă nimeni fără să-l împroşti 
cu noroi. 

Vaşani înregistră schimbarea de ton a lui Lucian. 
Câteva clipe zâmbi cu indulgență ironică, apoi sări brusc 
de pe scaun: 

— Evrika! Am găsit... Voi scrie un articol despre 
roman... Despre romanul modern... Nu înţeleg de ce te 
uiţi aşa la mine?!... Cunoşti doar competenţa mea în 


5 Şi nu mai sunt ce-am fost odată. 


70 


Întâlnirea YV 


acest domeniu... Dacă ţi-ai schimbat cumva părerea, te 
invit la o dispută. Îmi place să te văd aprinzându-te, 
argumentând. Îmi place chiar când mă jigneşti... Pentru 
că ţin prea mult la tine, Lucian! Mă grăbesc. Fug! 

Lucian rămase singur. 


Mihail Mironescu ghicise de la primele vorbe că primul- 
secretar îi pregăteşte o critică severă. Bănuia şi care va fi 
obiectul criticii. Cu o zi înainte, primul-secretar îi 
explicase foarte limpede că gazeta trebuie să-şi îndrepte, 
cu mai multă vehemenţă focul împotriva manifestărilor 
ideologice străine. Şi numai la douăsprezece ore de la 
convorbire... Primul-secretar îl întâmpinase cu prea multă 
căldură, îl felicitase într-un mod neobişnuit pentru 
articolul lui Nistor. ` 

— Un mare lucru pentru ziar - conchise dânsul. Incă o 
dată, toate felicitările. 

— N-avem niciun merit - răspunse Mironescu, cu toată 
sinceritatea. 

Primul-secretar păru că nu aude vorbele lui Mironescu: 

— Numai că odată începută acțiunea, nu trebuie lăsată 
din mână. Ințelegi, Mihail? Cu dinţii să vă ţineţi de ea. Nu- 
i vorba de un mic patriotism regional, ferească sfântul! 
Semnificaţia ei e mult mai largă. Nistor are dreptate. 
Poate să fie începutul unui marş cadențat. 

Mironescu ar fi vrut să-i spună că lui Nistor nici nu-i 
trecuseră prin cap asemenea idei. Din articolul său, în 
forma în care-l trimisese la redacţie, nu rămăseseră decât 
datele, numele, cifrele şi problemele. Acestea din urmă 
de-abia schiţate. Dar n-avea niciun rost. S-ar fi putut 
naşte impresia că vrea să-şi creeze merite. 

— Ne vom ocupa foarte serios de uzină - se angajă 
dânsul. Îi vom acorda oricât spaţiu. 

— N-ar fi bine să trimiteţi un corespondent permanent 
în uzină? 

— Ne-am gândit la asta. De mâine îşi începe noua 
sarcină. 


71 


Constantin Chiriţă 


— Pe cine-l trimiteţi? 

— Pe Biţă Gorga. E tânăr, e fiu de muncitor... 

— Gorga... Gorga... Dar da... Am citit... Nu-i cam... prea 
entuziast? N-am găsit niciodată în materialele lui păreri 
critice... Sau poate greşesc... 

— Nu, nu greşiţi. Dar ne-am gândit că trebuie un om 
care să se aprindă repede... 

— Nu-i rău, tovarăşe Mihail. Dar nu uita că avem nevoie 
şi de analize serioase la anumite intervale. 

— Va fi o preocupare a întregii redacţii. Primul material 
de analiză îl voi face eu. 

— Imi pare bine că aţi dat de la început atenţie acestei 
probleme... Ştiam că n-ai să te mulţumeşti cu o apreciere 
sumară a lucrurilor. Devii, pe zi ce trece, un adevărat 
gazetar... 

Va să zică se apropia momentul. Mironescu mai ezită o 
clipă: 

— Mai e mult până atunci. 

— Nu, nu! Sunt cât se poate de mulţumit de felul cum 
conduci gazeta. lţi declar din capul locului acest lucru. 

Primul-secretar nu voia deci să mai piardă timp cu 
introduceri. l-o luă înainte: 

— Aştept şi restul... 

Omul din faţa lui nu părea surprins. 

— Da! Ştiam că ştii... Şi totuşi nu înţeleg cum ai putut 
să faci un asemenea lucru. La mai puţin de o zi de la 
discuţia noastră. 

— Dar nu e nimic duşmănos în articol. 

— Tovarăşe Mihail, să nu ne ascundem după degete. 
Dumneata crezi că dacă nu se publica acest articol ar fi 
suferit grozav intelectualii? Crezi că citind ce spune acel 
Vaşani, acolo, măcar un singur cititor va descoperi un 
adevăr nou, o idee nouă?... Deschidem oricui paginile 
gazetei, dar totuşi să spună ceva... 

— Chiar aţi ajuns la concluzia că articolul e gol? 

— E foarte gol! Şi limbajul... 

— Limbajul face parte din personalitate! 


72 


Întâlnirea V 


— Uite ce-i Mihail! Articolul e gol. Unui intelectual nu-i 
spune nimic nou, decât doar îi arată artificii de fraze. lar 
unui om obişnuit, nu-i spune iarăşi nimic, pentru că nu-l 
citeşte, pentru că nu poate să-l citească din pricina 
limbajului de personalitate. E tot ce poate fi mai inutil şi 
încă pe atâtea coloane. Nu ştiu cine spunea, mi se pare 
un scriitor francez, despre un compilator de texte: „Asta e 
prost nu în trei cuvinte, ci în cinci volume!” 

— Vaşani pare un om cult, destul de înzestrat, tovarăşe 
prim-secretar. 

— Asta nu pot şti. Sau cel puţin nu se vede din articol. 
Nu după forme fugim noi, ci după idei. Măcar dacă şi-ar fi 
înecat cine ştie ce idei în apele astea colorate! Dar aşa... 
E prea mult nimic pe prea mult spaţiu. Nu vreau să te 
menajez. Sunt sigur că din cauza articolului lui Vaşani au 
rămas afară materiale, ştiri, informaţii, corespondențe. 
Poate zeci de corespondențe. Aici aţi greşit voi, Mihail! Un 
om care trimite o corespondenţă aşteaptă apariţia ei ca 
un eveniment... Se sufocă aşteptând. Dacă apare cu o zi 
înainte, înseamnă că se bucură cu o zi înainte. E dureros, 
Mihail! 

— Poate... 

— Nu poate. Sigur! Trebuie să le intre bine în cap 
gazetarilor acest lucru... Şi voi publicaţi un articol care 
probabil şi pentru autor e nimic. Chiar dacă articolul, hai 
să spun, nu e duşmănos, o spun cu indulgență, Mihail, 
atitudinea voastră însă e... nu te mâhni, e... lipsită de 
atitudine, e... cel puţin indiferentă faţă de acei oameni 
care au respect nepreţuit pentru cuvântul scris şi 
aşteaptă cu inima la gură să-şi vadă rândurile în gazetă... 
Nu vreau să duc concluziile până la capăt... Te cunosc... 

— Şi eu pe dumneavoastră!... _ 

— Tocmai de aceea cred că-i bine să ne oprimi aici. In 
redacţie, însă, trebuie procedat exemplar. Cel care a dat 
drumul materialului să fie admonestat în colectiv. N-avem 
nevoie de elanuri isterice. Gazeta e deschisă oricui dacă 
are ceva de spus. 


73 


Constantin Chiriţă 


— Eu am dat drumul materialului! 

— Tu?! 

— Eu sunt principalul responsabil şi ştiţi ce înţeleg prin 
aceasta... 

— Mihail! Îmi dau seama că ţi-i neplăcut. Nu nega. 
Discuţia noastră şi-a atins scopul. Spun aceasta chiar cu 
riscul de a mă considera aspru. Dacă tu eşti într-adevăr 
responsabilul acestei fapte, n-are niciun rost să lungim 
discutarea ei la nesfârşit. Ştiu, ştiu bine că nu se va mai 
repeta. Asta îmi ajunge. 

În sinea lui, primul-secretar era mâhnit. Ar fi vrut să 
încheie altfel convorbirea. Dar orice alte cuvinte ar fi fost 
considerate poate convenţionale de către Mironescu. Se 
mulţumi doar să facă o glumă: 

— Ştii cum suntem noi? Ca doi urşi care se bat pentru 
ursuleţul lor. Fiecare e sigur că-l apără mai bine. Asta-i 
important, Mihail. Chiar dacă unul greşeşte, tot din 
dorinţa de a-l apăra greşeşte. Poate că greşeala foloseşte 
uneori mai mult decât a nu greşi. Te avertizează asupra 
unor surprize cu consecinţe mai grave. 

— Vă mulţumesc, tovarăşe prim-secretar. 

Primul-secretar îi strânse mâna lui Mironescu, fără să 
zâmbească. 

Lucian era chinuit de frământări şi nelinişti. Rămăsese 
singur în birou şi încerca în zadar să se stăpânească. 
Clipele i se păreau grele şi nesfârşite. Niciodată nu mai 
trecuse prin asemenea frământări. Când se despărţise de 
tatăl său, avusese alături de durerea lui durerea mamei 
sale care-l copleşea. Douăzeci de ani de convieţuire 
fuseseră uitaţi pentru o femeiuşcă oarecare, considerată 
în tot cartierul drept o stricată. Nu ştiuse nimic până în 
clipa când sosise acasă, chemat din Capitală de 
telegrama zguduitoare a maică-si. 

„Am rămas singuri, Lucian - îi răspunsese maică-sa, 
imediat ce coborâse din tren. Am rămas singuri, Lucian, 
singuri...” 

| se aruncase la piept, începând să plângă în hohote pe 


74 


Întâlnirea V 


peronul  înţesat de lume. Simţise că-l cuprinde 
desperarea. Crezuse la început că tatăl său nu mai era. 
Tatăl său, care reprezenta pentru el totul. Când află 
adevărul, rămase năucit. Tată/ lui! Era cu neputinţă! Era 
ultimul om din lume capabil de un asemenea gest. ŞI-I 
făcuse fără să-i spună lui nimic. Toată prietenia dintre 
dânşii nu însemnase nimic. Fusese înşelat în sentimentele 
sale cele mai adânci. Il iubise atât de mult pe tatăl său, 
încât nu putuse concepe o altă iubire. Omul acela care se 
ridicase din brânci, singur, fără ajutorul nimănui, care nu 
lovise măcar cu privirea pe un semen al său, care-i 
împlântase în suflet, cu o perseverenţă obsedantă, 
datoria de a fi bun, de a iubi şi respecta oamenii, care 
uneori îl uluia prin adâncimea cugetării sale neexprimate 
total, îşi pregătise parcă toţi anii săi pentru a da cea mai 
cumplită lovitură celor mai apropiate fiinţe. Durerea 
nestăpânită a mamei sale îi transformase propria durere 
în ură. Maică-sa se agăța de el, îi cuprindea genunchii, îl 
implora ca o nebună: 
„Rămâi, Lucian! Nu mă părăsi, copilul meu! Nu pleca şi 
tu! Mă omor! Să nu te mai uiți niciodată în ochii fiarei...” 
Nu-şi mai privise tatăl. Sau îl privise numai ca să-i arate 
ură şi dispreţ. Nici nu se ferise din calea lui, pentru a nu-şi 
închipui că-l ocoleşte, că mai are vreo urmă de sentiment 
pentru el. Tatăl său murise pentru el. In locul său vedea 
un oarecare netrebnic, cu care nu putuse să aibă 
niciodată ceva comun. Ultimul cuvânt i-l spusese în uzină, 
cu ani în urmă, pentru a dezvălui tuturor disprețul său 
faţă de individul acela străin şi a consfinţi despărţirea. 
Anii trecuseră. Rana se cicatrizase. Se apropiase de 
maică-sa, îl apropiase suferinţa ei. Era însă ceva care 
împiedica o apropiere deplină, o adevărată dragoste între 
mamă şi fiu. Dădea aceasta pe seama vârstei. In vremea 
copilăriei, când ar fi trebuit să se stabilească acest 
sentiment, fusese ataşat numai de tatăl său. Bucuriile şi 
durerile sale i le dăruise aproape numai tatălui său. 
Lucian nu ştia cât de aproape şi cât de departe este de 


75 


Constantin Chiriţă 


adevăr. 

În sentimentele sale cele mai intime, Lucian rămăsese 
un izolat şi din această cauză suferea uneori. Omul care 
să ia locul tatălui său, la marea intensitate a prieteniei 
dintre ei, încă nu apăruse şi - gândea el uneori - nu va 
apare niciodată. Până o întâlnise pe Cornelia. 

Cornelia îl inundase. Cuvintele, oamenii, lumea 
începeau să se îmbogăţească, să-şi  înflorească 
înțelesurile. Dar era peste toate o tristeţe, o durere care 
scormoneau fără încetare. Cornelia fugise, fugise 
plângând, fugise desperată. li ceruse să n-o iubească, îi 
spusese că nu va iubi. 

Lucian se dusese de mai multe ori la institut. | se părea 
că toţi îl iscodesc şi ştiu şi vorbesc între dânşii că o caută 
pe ea. | se părea că vede priviri ironice în jur. Şi totuşi se 
dusese. O căutase. Discutase cu colegii ei pe coridoare, 
aşteptând înfrigurat vocea ei, făptura ei. Atâta, numai s-o 
vadă. S-o privească numai o clipă. Şi ea va simţi totul. ŞI 
îl va privi şi ea... Nu se putea să nu-l privească... Nu, n-o 
găsise nicăieri, nu venise la cursuri. Işi impusese pe faţă 
un zâmbet convenţional, pentru a întreba un student 
unde-i sunt câţiva colegi, şi când rostise printre numele 
acelea şi numele Corneliei, i se păruse că e prins asupra 
unei fărădelegi. Dar studentul îi răspunsese că sunt 
împrăştiaţi prin institut şi că ea n-a venit la cursuri... 

Ar fi vrut numai s-o privească... Poate să-i prindă 
mâna... Poate să-i mângâie părul... încet, încet, să simtă 
numai el... să nu ştie ea... poate s-ar supăra... 

De ce sunt atât de greu de cucerit aceste mici fericiri? 
Sunt doar atât de mici! 


Mihail Mironescu îl găsi pe Lucian într-o stare de 
nelinişte pe care acesta nu reuşi cu niciun chip să şi-o 
ascundă. 

— Ce s-a întâmplat, Lucian? 

— Nu, nimic... 

— Nu te ascunde, dragul meu. Ştiu... dar dacă poţi... te 


76 


Întâlnirea V 


rog să mă crezi... Consideră-mă ca pe... un frate mai 
mare. 

Lucian se strădui să zâmbească: 

— Nu, nu-i nimic, tovarăşe Mironescu... Ştiţi ce s-a 
întâmplat? Vaşani s-a oferit singur să ne scrie un articol. 

— lar Vaşani!... Nu ştiu ce ai tu cu el... Dar nu-ţi dai 
seama, Lucian, că n-are nimic comun cu tine, decât doar 
faptul că aţi fost colegi?... E atât de deosebit de tine!... 

— Nu ştiu... Încă nu m-am lămurit asupra fondului său 
intim. Mă gândesc numai că, dacă reuşim să-l aprindem, 
câştigăm o mare inteligenţă... 

— Crede-mă, Lucian. E o inteligenţă bolnavă. E prea 
bolnav pentru tinereţea lui. Nu înţeleg cum poate un om 
să-şi cheltuiască entuziasmul, dragostea de viaţa şi chiar 
dorinţa de glorie înainte de a ajunge la treizeci de ani. 

Lucian se avântă în discuţie pentru a nu-i da lui 
Mironescu impresia că-i ascunde ceva: 

— E foarte complicat, bravează, dar în fond eu cred că 
totuşi există ceva bun în el. 

— Uneori eşti naiv, Lucian. Prea naiv... Îţi deschizi prea 
uşor braţele... Unui comunist i se cere tărie, bărbăţie, 
luciditate. De ce crezi că se petrec drame în jurul nostru? 
„„. Sunt oameni în care crezi... 

Mironescu se opri brusc. Uitase, în focul vorbelor, 
drama dintre Lucian şi tatăl său. Lucian închise ochii: 

— Ştiu, tovarăşe Mironescu. Ştiu. Am trăit singur 
această experienţă. Am ajuns să-l urăsc pe omul pe care 
l-am iubit cel mai mult... Poate de-aceea am putut să-l 
urăsc... 

— Lucian!... 

Mironescu se împotrivi tulburării care-l încolţea: 

— Ştii ce, Lucian? Ziarul e încheiat. Hai să ne 
plimbăm... Sau, mai bine, hai astă-seară la mine, la masă. 
Şi loana şi Crenguţa vor sări în sus de bucurie. Dar ai grijă 
să nu-mi zăpăceşti fata... Şi fără prea multă jale... Vii? 

Lucian ar fi vrut să rătăcească singur pe străzi, cu 
gândurile şi frământările sale. Nu voia să-l mâhnească 


77 


Constantin Chiriţă 


însă pe Mironescu... | se părea totuşi că atmosfera caldă 
a căminului spre care-l chema redactorul şef însemna o 
nedreptate... 

— Nu te mai codi! Plecăm! 

Plecară amândoi şi într-adevăr mama şi fiica îi 
întâmpinară cu bucurie gălăgioasă. 

Lucian se strădui din răsputeri să nu întunece 
atmosfera veselă a căminului. La masă, Mironescu îi vorbi 
despre frecuşul pe care-l primise de la primul-secretar al 
Comitetului Regional: 

— N-a fost de loc mulţumit de publicarea articolului lui 
Vaşani. Şi, zău că avea dreptate, Lucian. Aş vrea să citeşti 
articolul la rece, ca şi cum ar fi scris de un om pe care nu 
l-ai cunoaşte. Oare tot i-ai mai găsi calităţi? 

— Poate că aveţi dreptate. Aş vrea să-l activăm pe 
Vaşani. Am uneori impresia că atitudinea sa este forţată 
şi ascunde o anumită dramă. Poate drama omului care 
vrea să scrie şi nu se poate realiza., 

— Lucian! Când te obişnuieşti cu ţigara, e rău şi nu e. 
Dar cu haşişul, cu morfina, cu opiul să nu te obişnuieşti. 
Leapădă-te cât mai devreme! 

— Nu cred c-aţi ajuns, chiar la o asemenea părere 
despre Vaşani. Morfină, haşiş, opiu! Mă îngrozesc! 

Mironescu zâmbi: 

— Mai bine să ascultăm muzică... 

Lucian acceptă din politeţe. El ar fi vrut altă muzică. Ar 
fi avut nevoie de preludiul acela obsedant din „Tristan şi 
Isolda”. işi sprijini capul în mâini şi se lăsă pradă 
gândurilor... Tristan şi Isolda... Într-un târziu auzi lângă el 
o voce şoptită. Era Crenguţa: 

— De ce eşti trist? 

Şi zări figura îndurerată a unei fete de şaptesprezece 
ani, cu ochi mari, albaştri, cu cozi negre alunecând spre 
sâni. 


78 


Întâlnirea V 


CAPITOLUL 4 


ÎN FIECARE SÂMBĂTĂ, ÎNCEPÂND 
de la orele 5 după-amiază şi până târziu după miezul 
nopţii, în casa cu numărul 143 de pe strada principală a 
oraşului se juca bridge. Casa, o vilă cubistă, simetrică, 
colorată într-un orange strălucitor, se afla în mijlocul unei 
curţi mari, înţesată cu pomi. Din stradă de-abia i se 
puteau ghicii contururile. În cele cinci încăperi elegante 
ale vilei locuiau două persoane, două femei: stăpânA 
casei şi servitoarea, aceasta din urmă trecută de şaizeci 
de ani. 

Stăpâna casei, Justiţia Orhideea Miclescu, deşi se 
stabilise în oraş de puţini ani, era cunoscută ca o femeie 
neobişnuită. Nimeni nu putea totuşi să spună prea multe 
despre familia sau viaţa ei. Şi aproape întotdeauna 
spusele erau contradictorii. Unii susțineau că e dintr-o 
familie bogată, scăpătată cu anii şi prăbuşită total după 
23 August, alţii că se trage din oameni de jos şi că fusese 
înfiată de nişte boieri avuţi, alţii mergeau până într-acolo 
încât spuneau că e vorba de o simplă femeie de 
consumaţie, care, devenind amanta unui personaj foarte 
înalt, parvenise într-un timp foarte scurt. Uneori se rostea 
chiar numele prinţului R. 

Popularitatea Justiției  Orhideei Miclescu provenea 
îndeosebi din impresia pe care o făcea asupra oamenilor. 
Era cea mai perfectă întruchipare a înțelesului de prea 
frumoasă. Era revoltător de frumoasă. Deşi se apropia de 
patruzeci de ani, nimeni nu putea să se îndoiască o clipă 
că nu este o femeie tânără. Era înaltă, de o zvelteţe 


79 


Constantin Chiriţă 


tulburătoare, cu forme care, fără a fi stridente, sugerau 
linii şi armonii de statuie. Figura ei se desprindea parcă 
de trupul în care cânta feminitatea, sugerând puritatea şi 
nevinovăția unei fecioare. Un tânăr pictor, văzând-o, 
jurase că dacă ar avea-o model ar crea o operă mai 
ameţitoare decât F/ora lui Tizzian, un bătrân general 
declarase însă, într-un cerc intim, că frumuseţea Justiţiei 
este cea a unei vipere care se mlădiază într-un culcuş 
cald. 

Justiţia Orhideea Miclescu ieşea rar în oraş. Oamenii o 
considerau  solitară, victima cine ştie cărei drame, 
trăindu-şi suferinţele izolată. În afară de obişnuiţii de 
sâmbătă după-amiază, puţine erau persoanele care 
păşeau pragul casei cu numărul 143. Scrisori primea 
extrem de rar şi asemenea ziarelor şi revistelor i se lăsau 
într-o cutiuţă de metal din spatele porţii. Bătrâna 
servitoare era cât se poate de tăcută, astfel că nimeni nu 
avea de unde să capete amănunte cu privire la viaţa 
femeii extravagante de la numărul 143. Cetăţenii o 
respectau, pe de o parte, impresionați de frumuseţea ei, 
pe de altă parte impresionați de persoanele care-i călcau 
cu regularitate pragul. 

În fiecare sâmbătă în casa Justiţiei Miclescu poposeau 
patru personaje celebre în tot oraşul: octogenarul Serafim 
Toporaş, fost profesor de zoologie la Sorbona, profesorul 
Constantin Balasan, profesorul Emanuel Hurmuzaki şi 
inginerul Eugen Pârvan. Aceştia trei din urmă studiaseră 
împreuna la Paris, unde-l cunoscuseră pe Serafim 
Toporaş, iar după ce-şi luaseră doctoratul, făcuseră toţi 
cariere universitare strălucite în Capitală. In anii din urmă 
tustrei se întâlniseră în acest oraş de provincie. 

Primul apăruse în oraş Balasan. Acesta demisionase din 
postul său de profesor în urma unui conflict cu rectoratul. 
Punându-i-se în vedere să-şi revadă unele atitudini 
nepotrivite cu funcţia sa, să renunţe la o serie de insinuări 
în timpul cursurilor şi să-şi dedice activitatea pedagogică 
instruirii studenţilor, Balasan îşi înaintase, într-un gest 


80 


Întâlnirea Y 


dispreţuitor, demisia, declinând şi invitaţia Sorbonei de a 
preda cursuri periodice la Paris. Se izolase apoi în oraşul 
său natal, rezumându-se la a da lecţii particulare de limbă 
franceză. 

Dacă gestul lui Balasan nu stârnise prea mari 
comentarii în lumea universitară, demisia lui Pârvan 
produsese în schimb nedumerire şi discuţii aprinse. 
Foarte puţini ştiau însă motivul real care determinase 
retragerea lui Pârvan de la politehnică. Foarte puţini ştiau 
că un coleg de la catedra pe care o conducea acesta, 
acţionând necorect, reuşise să inducă în eroare rectoratul 
şi să determine înlocuirea lui Pârvan din funcţia de 
preşedinte al unei comisii de examinare. Ani de-a rândul, 
Pârvan prezidase acea comisie. Devenise un obicei în 
instituţie.  Considerându-se jignit, insultat, Pârvan 
demisionase, rămânând mut la intervențiile dese ale 
rectoratului şi ale unor personalităţi marcante din lumea 
ştiinţifică de a-şi relua activitatea la catedră. Preferase să 
se angajeze şi să rămână în continuare inginer şef de 
secţie la uzina în care lucra un fost asistent de-al său. 

Hurmuzaki apăruse mai târziu în oraş. După ani 
îndelungaţi de experiențe în laborator, reuşise să 
descopere un şir de combinaţii pe care le considera 
revoluţionare în chimia organică. Nu-i rămăsese decât să 
studieze, să verifice datele, să le înmănuncheze şi să le 
expună în teorie. Lucrul acesta îi cerea însă timp. Teama 
că anumite sarcini de catedră l-ar stingheri sau chiar i-ar 
opri terminarea lucrării, îl determinase să-şi prelungească 
vacanţa în oraşul său natal, fără să anunţe pe nimeni şi 
fără să ceară vreo încuviinţare. De altminteri lucrarea îl 
absorbise într-atât, încât nici nu se mai gândea la altceva. 

Întâlnindu-se întâmplător în oraş, cei trei îşi regăsiră 
prietenia veche, care începuse încă de pe băncile 
universităţii. Prin intermediul lui Balasan intraseră în 
legătură cu Justiţia Orhideea Miclescu, şi astfel se 
constituise cercul de bridge, care îşi mărise numărul o 
dată cu întoarcerea în patrie şi în oraşul natal a 


81 


Constantin Chiriţă 


entomologului Serafim Toporaş. 

Primul sosise Pârvan, exact la ora 5. Era îmbrăcat în 
haine de seară, într-o ţinută ireproşabilă. Orhideea îi 
ieşise în întâmpinare ca întotdeauna în altă toaletă. Purta 
o rochie de mătase chinezească, de culoare albastră- 
pură. Decolteul era decent, mai degrabă al unei tinere 
care-şi fereşte feminitatea rebelă, decât al unei femei 
care-şi ascunde începuturi de nostalgie. Rochia se lipise 
de formele trupului, le mângâia parcă şi se opunea 
impetuozităţii mâinilor. 

— Eşti superbă, Orhideea! 

— Ca, întotdeauna, amabil, Eugen! Să lăsăm 
convenienţele. 

Îi întinse mâna, pe care Pârvan i-o prinse cu o mişcare 
elegantă, ducând-o la buze. _ 

— De câte ori să-ţi spun că nu-s conveniente? In faţa 
unei capodopere artistice simţi întotdeauna nevoia să 
spui ceva. 

— Chiar şi o imbecilitate... La Dresda, în Galeria 
Madonei Sixtine, l-am auzit cu urechile mele pe un 
american spunând în argo: „Ce muiere grozavă! Să am 
una ca asta!” Parol! 

— Mi se pare mai interesant decât „psss”-urile snobilor 
şi „ttttt” -urile proştilor. Cred că pe unul ca americanul tău 
l-ar fi apreciat mai mult Rafael. 

Orhideea îl luă de braţ pe Pârvan şi-l conduse în salon. 
Încăperea era mobilată sobru, fără stridenţe şi 
extravaganţe. O vitrină mare, numai din cristal, atrăgea 
imediat atenţia. În interiorul ei se aflau zeci de statuete 
de Tanagra. Era poate cea mai bogată colecţie de acest 
fel. 

— Nicio statuetă nu-i lipsă la apel? 

— Nu garantez că vor rămâne în continuare fidele 
stăpânei, pentru că a urcat enorm preţul Tanagralelor. 
Am chiar de gând să renunţ la cinci dintre ele... Scuză- 
mă, Eugen. Sună! 

Balasan şi Hurmuzaki sosiră împreună. Cuplul era cât 


82 


Întâlnirea V 


se poate de nereuşit. Balasan, înalt, subţire, cu mers lent, 
spre a-şi ascunde infirmitatea piciorului drept, cu o figură 
mai degrabă impunătoare, severă. Părul alb la tâmple, 
lipit cu străşnicie de cap, nu reuşea să micşoreze 
proeminenţa craniului. Sprâncenele, negre şi bogate, 
dădeau ochilor săi mari o putere hipnotică, irezistibilă. 
Studenţii îl supranumiseră „Boris Karlof” şi pariau că 
greutatea creierului său o depăşeşte pe cea a creierului 
lui Turgheniev. 

Hurmuzaki era mic şi îndesat, cu faţa roşie, cât se 
poate de comună, cu craniul pleşuv, susţinut pe un 
semicerc de păr gri. Era foarte nervos şi în mers, şi în 
mişcări. Ochii îi clipeau des, de parcă aveau mereu în faţa 
lor imaginea unei ameninţări. Hurmuzaki îşi manifesta 
parcă toată frământarea, forţa şi inteligenţa lui în gesturi. 
Era incapabil să închege o frază ca lumea. Cursurile le 
scria dinainte, le citea monoton, cu preţul unor eforturi 
istovitoare. 

Cei trei nu-şi dădeau niciodată mâna. Se salutau, 
plecându-şi reverenţios capul şi rostind aceeaşi frază cu 
care se obişnuiseră din timpul studenţiei: „Sine ira et 
studio” 

— Tibi gratias”! completă Justiţia Orhideea Miclescu. Şi 
vă rog consideraţi-vă ca în propriile palate. Eugen! Ora 
exactă, te rog! 

— Cinci şi nouă minute. 

— Mersi. Mă duc în întâmpinarea venerabilului. 

La ora cinci şi zece minute exact, Justiţia pătrunse în 
salon la braţ cu Serafim Toporaş, care, ca de obicei, râdea 
în hohote scurte, mânzeşti. 

Bătrânul entomolog era singurul care nu venea în haine 
de seară. Întotdeauna îşi îmbrăca un costum deschis, 
tineresc, venea cu capul descoperit, chiar în timpul iernii, 
uneori nedeosebindu-i-se zăpada de albeaţa părului. 
Înfăţişarea lui era impresionantă. Deşi nu înalt şi destul 


6 Fără ură şi fără părtinire. 
7” Domnul cu tine. 


83 


Constantin Chiriţă 


de rotund, se ţinea drept şi băţos şi avea un mers sigur, 
cazon. Figura lui era a unui lup de mare. Faţa-i era arsă 
de soare şi de vânturi până-n cele mai adânci cute. 
Sprâncenele încă nu i se înălbiseră, iar bărbia i se termina 
printr-un cioc bogat şi ascuţit, mai mult negru. Era un 
fenomen de vitalitate şi bărbăţie. Mergea spre al optzeci 
şi treilea an, dar nimeni nu i-ar fi dat mai mult de şaizeci. 

— Vă salut, pungaşilor! lar o să mă jefuiţi. Dacă 
trimiteţi muierea asta provocătoare să mă întâmpine.!... 
Măcar să-ţi ascunzi sânii, Micleasco! 

— Cest impossible, mon vieuxă. 

— Comment? Comment?? 

— J'ai dit: c'est impossible!"! 

— Cum îndrăzneşti, fă Micleasco, să mă faci bătrân? Nu 
ţi-e de loc frică? 

— Oh! Quelle erreur! Mais... c'est le temps...!! 

— Bridge-ul înainte de toate! se înclină Toporaş. Nu-i 
aşa, Balasan? Cine spune asta? Verlaine sau Valery?... 
Lasă, lasă, că pe urmă te-apuci să ne reciţi toată seara. la 
să văd ce partener îmi cade... 

— Eşti chiar sigur că vei intra în joc? îl întrebă Justiţia. 

— lar aţi măsluit cărţile? Poftim! Dama de pică! Ah! De 
ce nu-mi cade în mână adevărata damă de pică!... 

Traseră şi ceilalţi. Pârvan, eu un şase de treflă, nu luă 
parte la primul rober. Justiţiei îi reveni ca partener 
Balasan. Serafim Toporaş îi atrase atenţia lui Hurmuzaki: 

— Fără farafastăcuri şi fără mutre. Eu obişnuiesc să-mi 
înjur partenerul şi accept la rândul meu înjurăturile. Dar 
numai pe cele meritate. Cine împarte? 

— Ca de obicei, cel care întreabă. 

Serafim Toporaş împărţi cărţile cu o iuţeală de 
necrezut. Aproape imediat deschise licitaţia: 

— O treflă! 


8 Aceasta este cu neputinţă, bătrâne... 
? Aud. 

10 Am spus: e cu neputinţă! 

11 O! Ce greşeală... dar e timpul... 


84 


Întâlnirea V 


Hurmuzaki făcu forcing de manşă, în pică. Toporaş 
încercă manşa la sans atout. La contrarea Justiţiei, ceru 
manşa la 5 trefle. Hurmuzaki tremura şi-şi mai adăugase 
un văl de roşeală peste roşeaţa feţei. Balasan contră şi, 
spre stupefacţia tuturor, Toporaş anunţă un surcontre 
răstit şi sigur. 

După ce Balasan azvârli cartea de atac, Hurmuzaki, 
înainte de a se etala, bâlbâi: 

— Domnule profesor... n-am nicio treflă! 

— Acuma spui?!... 

— Am negat mereu... 

Într-adevăr, în cărţile lui Hurmuzaki nu se află nicio 
treflă. 

Interesat, Pârvan se apropie de masa de joc. Studie 
cărţile lui Toporaş, cartea de atac şi cărţile etalate, şi 
zâmbi spre Orhideea: 

— Alea jacta est!!? 

Toporaş ridică una după alta unsprezece levate. 
Ultimele două cărţi le azvârli pe masă: 

— Dragii mei, v-am distrus. Aveam trei levate 
pierzătoare în mână. O intrare sigură. De aceea am 
recontrat. V-aţi speriat şi aţi atacat prost. Vă mulţumesc! 
Dă cărţile, Balasan! 

Pârvan interveni, explicativ: 

— Ai greşit, Balasan. Fuga din sans atout a domnului 
Toporaş însemna slăbiciune la o culoare. Şi întrucât aveai 
furşeta as-damă la cupă, însemna că era slab la cupă. Ai 
crezut că are riga de cupă. Dar dacă avea riga, accepta 
jocul la sans atout pentru că-l contrase Justiţia, care prin 
această contrare părea că-şi declară furşeta şi deci 
domnul profesor ar fi prins mâna cu popa în mod sigur. 
Trebuia să ieşi din furşetă şi făceai trei levate una după 
alta. Ai ieşit din caro şi i-ai dat posibilitatea să-şi defoseze 
cupele slabe din mână pe pieile şi carourile mortului. 

— M-a indus în eroare contrarea - se scuză Balasan 
faţă de Justiţia. 


12 Zarurile au fost aruncate. 


85 


Constantin Chiriţă 


— Dragii mei - zise Toporaş - pentru mine bridge-ul e 
în primul rând psihologie! 

— Nu vă susţin! se opuse Eugen Pârvan. E în primul 
rând calcul. 

— Vedem noi, vedem noi... Ai spus ceva, Balasan? 

Primul tur se termină la nouă. Pârvan câştigă ca de 
obicei toate roberele, ultimul într-un stil de mare maestru 
cu ajutorul unui magistral coupe de Vienne. 

— Eşti cumplit, Pârvan! Cumplit... Crenom... Dac-ai 
avea şi tupeul meu, cred că n-ai pierde în vecii vecilor nu 
un rober, nici măcar o manşă... Mi-aduc aminte... în 
Tasmania, am dat peste unul, un englez cocoşat ca o 
semilună şi cu nişte fălci de rădaşcă. Mă, după licitaţie, 
după ce partenerul îşi etala cărţile, începea să spună: 
„Dumneata ai în mână cutare şi cutare la treflă, cutare şi 
cutare la pică...” Nu greşea o carte. Fusese profesor la 
Facultatea de matematică din Liverpool. Se retrăsese în 
Tasmania pentru că un prieten al său, şi ăla bridgist, lucra 
acolo. Numai de bridge se ţineau. Cred că toţi indigenii de 
pe insulă ştiu astăzi bridge... Impotriva âluia, totuşi mai 
câştigam câte un rober. Dar la tine... Oooo! Cognac 
Metaxas! Dragă Justiţia... tu es ravisante! Etrange et 
ravissante! enfin! Courage, vieux cabotin!... tes seins!... 
Je crois qu’ils sont plus durs et plus brilliants que ces 
coupes... He-he-he... A la votre!” 

Se aşezară toţi în jurul unei mese rotunde, încărcată cu 
băuturi fine şi delicatese, care ar fi stârnit pofta celui mai 
înverşunat antigurmand. Parcă amintindu-şi ceva, Eugen 
Pârvan se adresă lui Hurmuzaki: 

— Ştii cu cine m-am întâlnit la fabrică? Cu Bogdan! 

— Bogdan? Oare Bogdan? 

— Adu-ţi aminte! În 1942, 1941... 

— Bogdan?... Tudor Bogdan? 

— Da! E ministru adjunct! 


13 O! Eşti fermecătoare, ciudată şi fermecătoare... În sfârşit, dă-i 
înainte, bătrân cabotin. Sânii tăi... eu cred că sunt mai tari şi mai 
strălucitori decât aceste cupe. In sănătatea dumitale!... 


86 


Întâlnirea V 


— Promitea! 

— Alt ministru scos din buzunar? întrebă Constantin 
Balasan. 

— A fost eminent! Eminent! se forţă Hurmuzaki. 

— La tot pasul te ciocneşti de eminenţe în ţara asta! 
protestă Balasan. Din doi oameni, unul trebuie să fie 
eminent. La strung, la tractor, la cămine de zi, la curse de 
biciclete, la aranjarea vitrinelor, la dirijarea circulaţiei... Ar 
trebui să se pună afişe la fiecare colţ de stradă: „Vreţi să 
ajungeţi eminenţi? Apucaţi-vă de fumat! Fumaţi cu 
pasiune! Veţi ajunge  eminenţi în fumat! Vivat 
eminenţa!”... Minus burghezia şi moşierimea care sunt 
imbecile prin naştere. 

— Oo - îl întrerupse Toporaş - te porţi ca cel mai 
răzvrătit dintre burghezi. Nu uita, dragul meu, că tatăl tău 
a prădat manutanţa ca să te poată ţine în şcoală... 

— Mon vieux, fiecare a prădat într-un mod mai mult 
sau mai puţin evident... Alături de goliciunea cu care ne- 
am născut, e singura noastră trăsătură comună... 

— Te rog, Justiţia, nu mai vorbi de goliciune între 
bărbaţi. Tu connais mon obsession!... 

— Sunt imbecili! reluă Balasan. Au organizat saturnale 
pompoase. Au împrumutat sclavilor togile, s-au îmbrăcat 
în hainele sclavilor şi se lasă conduşi de ei. Sfânta Treime 
aristocrato-burghezo-moşierească! Dar nu se vor prelungi 
la infinit saturnalele! Cum de nu-şi dau seama? 

— E greu, Balasan! Saturnalele s-au preschimbat în 
constanţe, iar voi aţi ajuns nişte clovni. Faceţi tumbe 
ridicole în jurul artiştilor numai pentru a evidenția arta lor, 
vă târâţi în brânci pe sub masă, în timp ce ei stau liniştiţi 
la masă şi se înveselesc. Şi vă repeziţi asupra oaselor cu 
zgârci, pe care indiferența lor le aruncă... E tragic, 
Balasan! 

— Domnule Toporaş! Veniţi dintr-o ţară în care cinismul 
profan şi idealismul profesional se înfruntă cu ajutorul 
tobelor. Fiecare crede că dacă bate mai tare în toba sa se 


14 Tu-mi cunoşti obsesia. 


87 


Constantin Chiriţă 


va sparge toba celuilalt. Oh, cunosc bine această ţară... 
Dar aici, inteligenţa medie e prea scăzută pentru a naşte 
o confruntare pasionantă şi gratuită. Aici fiecare lucru se 
ia în serios. Omul cade în contemplaţie imediat ce vede o 
frunză alunecând, ruginită, din copac şi mulţi sunt în stare 
să reconstruiască o clădire veche, năruită, renunțând la 
somn şi la hrană, numai pentru că li se pare prea mare 
golul lăsat de prăbuşirea ei, între doi copaci. lar când 
lucrurile din jur îi depăşesc, oamenii încep să râdă. 

— Râsul înseamnă optimism, Balasan. Înseamnă 
robusteţe, sănătate, tinereţe. 

— lertaţi-mă, domnule profesor. Râsul înseamnă 
gălăgie. Dar, vorba poetului: 


„Toute allégresse a son defaut 
Et se brise elle-même. "1 


Da, dragii mei. lubesc tăcerea. Acesta-i defectul meu. O 
iubesc atât de mult, încât aş fi în stare să urlu o viață 
întreagă după ea. Tăcerea a creat versul. Fără fragmente 
de tăcere n-am fi avut muzică, n-am fi avut poezie. 
Sunetele proiectate în zgomot ar fi dus la acea orgie 
muzicală despre care vorbeşte Papini. Ele îşi găsesc 
contururile şi formele în tăcere. Raportul dintre ele şi 
tăcere a creat melodia... Nu înţelegeţi că fiecare cuvânt 
există astfel pentru că liniştea absolută l-a primit numai 
astfel în sânul ei? Toată /umea s-a zămislit din tăcere: 


„Chaque atome de silence 
Est la chance d'un fruit măr. "16 


Balasan vorbea transfigurat. Privirile îi ardeau ca 
jăraticul. Ţâşneau de sub sprâncenele negre ca nişte 
fulgere. Ceilalţi îl ascultau fără să mişte, fără să clipească. 

— Cele mai sensibile spirite au descoperit tăcerea sub 


15 Orice bucurie îşi are neajunsul şi se frânge de la sine. 
16 Fiecare atom de linişte poartă nădejdea unui fruct copt. 


88 


Întâlnirea V 


formă de linişte sau de muzică, indiferent, şi s-au dăruit 
ei, au proclamat-o zeiţă şi stăpână a lumii. Ce altceva 
reprezintă acea insulă fermecată a lui Pellerin decât un 
imperiu al tăcerii? Cât de stranie şi pură e lumea ei! 

Le refrain du silence... Le refrain du silence... 1“Parcă 
văd coloanele lui Valery mergând „sans les Dieux”... A la 
divinité... parce que... „chacune immole son silence à 
l'unisson...” 

Trezindu-se parcă dintr-o stare hipnotică, Balasan îşi 
privi cercetător prietenii: 

— lertaţi-mă! Dar poezia acestei  tăceri mă 
înnebuneşte. Ea îmi dezvăluie zgomotele din jur, îmi urlă 
despre inutilitatea  gălăgiei, îmi aţâţă nervii, îmi 
sugerează absolutul şi nimicul... Noi, nimicu/, şi nu 
înţelegem că: 


„Notre appel qui s'élance 
n'est qu'un bruyant voisin 
de I'indifference... "1? 


După ce sorbi dintr-o înghiţitură o cupă de coniac, 
Balasan se sculă de la masă şi începu să se plimbe nervos 
prin cameră. 

Primul îşi reveni Toporaş. Lovi cu pumnul în masă şi 
începu să râdă cu hohote scurte: 

— He-he-he-he-he! Şi totuşi eşti artificial, Balasan! Eşti 
ridicol de artificial. Eşti un produs al poeziei, aşa cum 
poezia e un produs al tăcerii. Cum vrei tu să pari, cum 
vrei tu să fie. Ucizi toate celelalte valori pentru a-ţi crea 
ţie imaginea unei valori pure... Eşti un ucigaş. Un ucigaş 
naiv şi fanatic. Nu te deosebeşti cu nimic de indivizii unui 
trib pe care l-am întâlnit într-o insulă din Oceania, şi care 
ucideau fiecare câte un duşman, convinşi că astfel vor 


17 Refrenul tăcerii. 

18 Fără zei... către divinitate... fiindcă fiecare îşi jertfeşte tăcerea 
unisonului. 

19 Şi chemarea pe care o înălţăm nu-i decât un semn zgomotos al 
nepăsării. 


89 


Constantin Chiriţă 


avea un sclav pe lumea cealaltă... Numai că tu nu ucizi 
oameni, ci valori. Ceea ce poate-i mai grav... Ştiu, 
Balasan! Tu n-ai nici măcar ruşinea să recunoşti. Tu nu 
eşti de acord decât cu tine. Sau nu poţi fi, dar asta nu mai 
interesează. N-ai nici măcar curajul să te superi. Eşti ca o 
idee fixă în univers. Ca un electron care nu-şi găseşte 
atomul şi rătăceşte pe o orbită inutilă... Mă, tu cu creierul 
tău, dacă te-ai fi amestecat măcar o dată într-o şatră de 
ţigani şi ţigănci goale şi te-ai fi tăvălit laolaltă cu ei prin 
colb, ai fi lăsat în urma ta mai multă lumină decât 
Goethe. Aşa, te ratezi în izolare crenom... dacă infinitul va 
înregistra zâmbetul tău superior de dispreţ... Toarnă, 
Justiţia! Vreau să închin un pahar în cinstea imbecilităţii 
geniilor... Asta-i poate singura valoare pură... Vivat! 

— Mon vieux, retorica ta mă înspăimântă. 

— Nu retorica, fă zeiţo, adevărul! Am norocul că-s mai 
bătrân decât voi, deşi nu par şi nici nu sunt, că altfel m- 
aţi lua la bătaie pentru cele ce spun. 

— Intotdeauna am apreciat glumele dumneavoastră... 

— Ce glumă, mă, pui de Pârvan! Voi vă feriţi de adevăr 
parcă din instinct... Ce, parcă tu eşti mai breaz? Laşi 
studenţii pe mâna nu ştiu cui, pentru a nu deveni, cum 
spui tu, conducător la comunişti. Şi ai ajuns un individ 
oarecare, îngăduit. 

— Prefer să fiu un oarecare! 

— De ce, mă? 

— Etica, domnule profesor! Nu pot să conduc 
construcţia propriului meu cavou. Trebuie să lucrez la el, 
pentru că trebuie să trăiesc. 

— Asta-i trai! Păi dacă ai conştiinţa că lucrezi la propriul 
tău cavou, de ce nu te sinucizi? 

— Pentru că nu se sinucid decât oamenii sănătoşi în 
momente de nebunie şi nebunii în momente de 
luciditate... - interveni Balasan. 

— Pentru că nici la asta nu-mi dă voie etica... - 
accentuă Pârvan. 

— Tot mai ai curajul să vorbeşte de etică! Mă, în Indiile 


90 


Întâlnirea V 


Olandeze am trecut printr-o regiune pustie, în care toţi 
membrii tribului se sinuciseseră, pentru că altfel nu se 
puteau împotrivi subjugării. S-au sinucis trăind. Dar au 
hotărât să nu mai procreeze. Au trăit cu conştiinţa ultimei 
generaţii. Poftim etică! Voi ce faceţi? Etică?! Voi ucideţi, 
mă, asta-i etica voastră. Ucideţi prin nepăsarea voastră. 
Da! Asta-i adevărul! Ce, voi n-aţi putea să daţi oamenilor 
bunuri care să le înveselească viaţa şi să le întărească 
sănătatea? Tu, mă Pârvan, sau tu, mă Hurmuzaki! Vă 
camuflaţi atentatul sub pavăza izolării. Sunteţi ca acele 
gângănii de noapte care n-au curajul să trăiască la lumina 
zilei. E cazul să bem un pahar şi pentru etica geniilor 
solitare şi neînţelese. 

— Domnule Toporaş - perseveră Pârvan - nu-i urăsc şi 
nu-i dispreţuiesc pe comunişti. Sunt între ei oameni care 
merită toată stima, care precis ar fi meritat-o şi fără să fie 
comunişti. Suntem într-un stat în care comuniştii au 
puterea. Comunismul este o convingere. Impotriva unei 
convingeri este o aberaţie să dai cu pumnul sau cu arma. 
O convingere nu se sfărâmă nici cu decrete, nici cu arme. 
Dar când această convingere nu-mi aparţine, poate 
cineva să mă oblige să lupt pentru ea? 

— Dar atunci, ce faci? Pluteşti în eter? Te răstorni cu 
capul în jos şi ridici picioarele în sus? 

— Etica mea mă obligă să nu-mi denunţ gratuit 
convingerile şi nici să le defăimez pe cele ale altora. 
Aceasta este convenţia dintre mine şi comunişti, 
indiferent dacă ei ştiu sau nu. Trăiesc fără să lupt 
împotriva propriilor mele convingeri. A accepta situaţii 
înalte, în acest stadiu, în această perioadă, ar însemna să 
lupt împotriva mea. Eu prefer să trăiesc în acord cu mine 
însumi. 

— Naivitatea voastră pretențioasă mă copleşeşte! Mon 
Dieu! 

— Nu e vorba numai de naivitate - interveni Balasan. 
Sau chiar nu e vorba de naivitate. Cel puţin de naivitatea 
noastră. Eu sunt în dezacord cu Pârvan. A orbi prin 


91 


Constantin Chiriţă 


scamatorii oamenii înseamnă a interveni forţat în 
schimbarea convingerilor lor. Poporul nostru e un popor 
încă tânăr. E încă naiv. Vorbesc de masă. A-i suna la 
ureche cu jucării zornăitoare de plexiglas înseamnă un 
abuz, înseamnă o intervenţie brutală în evoluţia sa 
naturală. A-i juca în faţa ochilor barbari forme colorate 
înseamnă a cuceri, cu ajutorul Krimhildei, pe Attila, 
pentru a-l domina. Nimeni nu mă poate împiedica în acest 
caz să urăsc sau să dispreţuiesc. Pentru că, din nefericire, 
nu pot să acţionez. C'est ça! 

— Uite ce-i, mă Balasan. Scamatorii în ţara asta au 
făcut toţi. S-au boit şi pe faţă, şi pe dos, s-au schimonosit 
până-n fundul limbii, au urlat şi pe gură şi pe nas... Eu 
ştiu mai bine decât voi... Oamenii au râs. Dar azi, voi nu 
vedeţi, mă, că încep să cânte? De ce, mă? Pentru că 
jucăriile tale de plexiglas şi formele colorate, recunoaşte, 
mă, sunt de fapt maşini, tractoare, convingeri şi elanuri. 
Uită-te la oameni! Nu mai râd, mă, cântă... 

— Pentru că-i vedeţi pe stradă sau în zile de 
sărbătoare! replică Balasan. 

— N-o să mă convingi tu pe mine că X din Academie, 
pe care-l cunosc de copil, cântă în corul ăsta pentru c-a 
dat în mintea copiilor. E ceva, undeva, mă, oamenii şi-au 
găsit un dirijor pe care-l urmează. Işi adună vocile sub 
bagheta lui. 

— Scamatorul se poate  preschimba lesne în 
hipnotizator. Numai astfel se explică asemenea lucruri... 
leri, de pildă, am avut poate cea mai mare surpriză din 
viaţa mea. M-am întâlnit cu fiica doctorului Cernat, fostul 
profesor de neurologie, care a murit de cancer la sfârşitul 
războiului. Această Cornelia e poate cea mai superbă 
creaţie a sexului feminin pe care am întâlnit-o în viaţa 
mea... excluzându-i pe cei de faţă. De altfel nici nu 
impresionează prin frumuseţe, e o frumuseţe severă, 
aproape dură... Ei bine, domnule Toporaş, îmi vorbea cum 
îmi vorbiţi dumneavoastră... mai clar, mai vehement... 
Făcea pur şi simplu propagandă comunistă... M-am 


92 


Întâlnirea V 


înspăimântat: Cornelia Cernat! La doisprezece ani discuta 
cu mine în franţuzeşte despre importanţa celei de a 
patruzeci şi doua scrisori în cartea lui Laclos... Numai 
psihanaliza poate explica această subită transformare... 

— He-he-he-he-he-he!... Cu tine nici nu se mai poate 
discuta... Oameni care să creadă cu atâta candoare în 
vrăjitorii n-am întâlnit nici în insulele Sandwich, nici în 
Matto Grosso... Mă, am un prieten, lon Cozma. Când l-am 
întrebat de ce s-a înscris la comunişti, mi-a răspuns fără 
să ezite că a făcut asta pentru că o dată cu venirea 
comuniştilor s-au umplut satele de doctori. Eu am râs. Mi- 
a plăcut răspunsul. Dar el, foarte serios, a început să-mi 
demonstreze că numai cei care nu au teamă de beznă 
înlocuiesc vrăjitoarele cu doctori adevăraţi. Şi oroare de 
beznă au numai acei care n-au ce să ascundă, care vor să 
facă totul la lumina zilei... Tu nu vezi, mă, că vrei să 
întorci oamenii, cu teoriile tale, la vrăjitorii şi 
întunecime... Auzi?! Închin pentru cei care căutând 
absolutul ajung la absurd!... Vivat! 

— Oh, mes amis, mais soyez raisonables! C'est le 
temps”... g 

— Oo, nu cred c-am depăşit prea mult timpul! Incepem 
al doilea tur? Sau poate sunteţi obosiţi sau... înfuriaţi... 
Tu, mă Hurmuzaki, ai tăcut ca o plantă. Tu, chiar n-ai 
nicio halucinație în craniul tău pleşuv? 

— Sine ira et studio... 

— Sine ira et studio! Şi totuşi în turul ăsta vă distrug pe 
toţi! 

— Începem în alte formaţii? întrebă Pârvan. 

— Rămânem la formula primului tur! răspunse Balasan. 

— Nu! se opuse Orhideea. Vreau să încep cu Eugen. 
C'est le commencement qui conduit à la fin”. 

La ora două şi jumătate se termină şi cel de al doilea 
tur, marele gagnant al întregii seri rămânând Pârvan. 
Musafirii plecară împreună, încinşi într-o pasionantă 


2 Dragii mei, fiţi rezonabili! E timpul... 
21 Începutul este acela care te îndreaptă către sfârşit. 


93 


Constantin Chiriţă 


discuţie cu privire la importanţa deschiderii atacului. 

Justiţia se ghemui într-un fotoliu ca o pisică leneşă. Dar 
nu închise ochii toată noaptea. Bătrâna servitoare o găsi 
trează şi îngândurată. 


94 


Întâlnirea V 


CAPITOLUL 5 


IULIEŞ LIVEDE TRĂIA DE 
unul singur, într-o casă la marginea oraşului. Stăpânea, 
ceea ce s-ar numi într-un limbaj pretenţios, o garsonieră. 
O cameră, o cămăruţă, o bucătărie cât o celulă şi o altă 
cămăruţă cu duş. Avusese un apartament în centrul 
oraşului, dar rămânând singur, îl cedase în schimbul 
acestei locuinţe maistrului Ferenţ Ferenţi, care avea o 
droaie de copii. Camera în care locuia era mobilată 
modest şi întotdeauna strălucea de curăţenie. Inainte de 
a pleca la lucru, îşi deretica prin casă ca o gospodină, iar 
o dată pe săptămână venea o bătrână care-i făcea 
curăţenie generală. 

Pe unul din pereţii camerei se aflau două fotografii 
mari. Una din ele înfăţişa o femeie tânără, oacheşă şi 
zâmbitoare, cealaltă un tânăr îmbrăcat în uniformă 
militară. Erau fotografiile nevestei şi ale fiului său. 

În fiecare seară, lulieş privea minute întregi fotografia 
tânărului ca pe o icoană. Îl lăsase acasă, elev, în vârstă 
de paisprezece ani. Şi nu-l mai văzuse niciodată. Când se 
întorsese acasă, după şapte ani de închisoare, aflase că 
fiul său e elev în anul doi la şcoala de ofiţeri rezervişti din 
Inău. După două săptămâni primise o telegramă care 
anunţa laconic că elevul adjutant Octavian Livede murise 
ca un erou în luptele cu nemţii şi fusese înmormântat cu 
onor militar. Pe o cruce de lemn se afla încrustat numele 
acesta, dar nimeni nu ştia dacă bucăţile de carne 
îngropate acolo aparţineau fiului său sau vreunuia din 
camarazii pe care-i sfârtecase obuzul. lulieş Livede nu 


95 


Constantin Chiriţă 


scosese o lacrimă. Dăduse la mărit fotografia pe care o 
primise nevastă-sa de la Octavian şi în fiecare seară îşi 
aţintea privirile asupra ei, căutând să-şi imagineze chipul 
viu al feciorului său. 

Parcă pentru a-şi îneca marea suferinţă, se dărui cu 
trup şi suflet muncii de activist de partid. Câţiva ani de 
zile munci în biroul unui raion de partid din Capitală. Fu 
numit apoi director al unei mari întreprinderi metalurgice. 
După numai şase luni, conducerea partidului îi încredinţă 
sarcina de organizator al C.C. pe lângă întreprinderea 
„Drapelul Roşu”, în care lucrase în trecut. Gândul că va fi 
din nou printre oamenii în rândurile cărora crescuse, într- 
o uzină care însemna o perspectivă deosebită pentru 
industria naţională, îl emoţionă şi-l bucură pe lulieş. 

Într-o convorbire pe care o avusese cu unul din 
conducătorii partidului, pe care îl numea, ca în ilegalitate, 
Faur, îi expusese pe larg planuri îndrăzneţe şi-l asigurase 
că în câţiva ani uzina va fi cunoscută în întreaga ţară. 
Încurajările primite îi întăriseră şi mai mult hotărârea. 

Bucuria lui fu însă de scurtă durată. Nevastă-sa se 
întristă când auzi schimbarea intervenită în viaţa lui 
lulieş. Îl rugă, îl imploră, îl ameninţă cu despărţirea, dar 
lulieş nu cedă. Se strădui zile întregi s-o convingă să-l 
urmeze, dar că nu voi în ruptul capului. Şapte ani, cât 
fusese închis, îl aşteptase cu o credinţă oarbă, muncise 
ca o servitoare ca să întreţină căminul. Cu toate că era 
mult mai tânără decât dânsul, se căsătorise la 
cincisprezece ani, nu aruncase nicio privire altui bărbat. 
Ultimii ani o schimbaseră însă surprinzător. Se avântase 
în preocupări feminine, se străduia să-şi trăiască cea de a 
doua tinereţe, prinsese gustul toaletelor şi a vieţii fără 
griji. Era doamna director general, avea maşină, avea 
relaţii. Gândul că va pierde totul şi va ajunge soţia unui 
simplu activist într-un oraş de provincie o îngrozea. 

lulieş îşi dădea seama că toată răspunderea situaţiei îi 
revine lui. Se ocupase de educarea sau măcar de 
cunoaşterea multor oameni, dar pe nevasta lui o uitase. 


96 


Întâlnirea V 


Nu-şi închipui însă că până la urmă nu va veni după 
dânsul. De aceea plecă la uzină, îşi luă sarcina în primire 
şi, după aproape doisprezece ani de absenţă, îşi regăsi 
secţia în care lucrase neîntrerupt douăzeci de ani. 
Avusese de înfruntat unele greutăţi pentru că se 
scorniseră fel de fel de zvonuri în legătură cu absenţa 
nevestei sale, dar încetul cu încetul oamenii şi-l simţiră 
aproape de suflet. Incepea să audă tot mai des în jurul 
său vechile vorbe „nea /u/ieş” şi asta îi turna parcă apă 
tămăduitoare peste durerea lui adâncă. 

Nevastă-sa nu veni după dânsul. Când se duse a doua 
oară în Capitală, cu hotărârea s-o convingă, o găsi 
angajată la secţia organizatorică a unui sindicat. 

Aproape că n-o mai recunoscu. Era schimbată, foarte 
sigură pe sine, parcă întinerită, şi în locul toaletelor 
pretenţioase era îmbrăcată sobru şi distins. Îl anunţă rece 
că a intentat acţiune de divorţ. lulieş nu scoase nici de 
astă dată un cuvânt. Era vinovat. Nu-şi cunoscuse femeia, 
n-o înţelesese, nu văzuse în ea nimic altceva decât 
femeia lui. Schimbarea ei în cele câteva luni, de la 
cuconiţă la femeie independentă şi sigură, fu însă cea mai 
mare surpriză pentru lulieş. Işi dădu seama că uneori nici 
omului cel mai apropiat nu-i pătrunzi adâncul sufletului... 

lulieş se întoarse la uzină îndurerat, dar însoţit de 
adevărul că omul ascunde în sufletul său rezerve 
nebănuite. Din nefericire, acest adevăr îl aflase în viaţa 
sa. Îi oferi apartamentul maistrului Ferenţi şi în prima zi 
de trai în noua locuinţă agăţă pe perete, alături de 
fotografia fiului său, fotografia mărită a fostei sale soţii. 
Viaţa îi smulsese de lângă el ambele fiinţe... Dar cine ştie 
câte încercări îl mai aşteptau pe bărbatul acesta blând şi 
îndărătnic, care credea cu atâta patimă în fericirea 
oamenilor! 


lulieş Livede se sculase dis-de-dimineaţă. Câteva 
minute stătu nemişcat, cu ochii deschişi. Işi adună 
gândurile. „Ce rău e să fii singur cuc! O vorbă, cât de 


97 


Constantin Chiriţă 


mult face o singură vorbă!... luilieş, ai dormit bine?... Eu 
am avut un vis!"”... In fiecare dimineaţă auzea aceste 
vorbe şi în fiecare dimineaţă Margareta îi povestea un vis 
naiv... „lulieş, ai grijă să nu îmbătrâneşti...” Asta i-o 
spunea înainte de a se bărbieri... Şi din cauza aceasta se 
bărbierea în fiecare dimineaţă... „lulieş, poate că azi nu 
mai vii atât de târziu...” Erau cuvintele pe care i le rostea 
la plecare. Of, ce rău e să fii singur cuc! Nu... Ce rău e 
fără ea!... S-a-ntâmplat... gata! S-a terminat!... Azi n-are 
niciun rost să se radă. S-a bărbierit ieri... Azi... Trebuie să 
vorbească neapărat cu Severin! Repede, jos! Poate-l mai 
prinzi acasă! 

lulieş sări din pat, se îmbrăcă la iuţeală şi se duse spre 
baie. Nu se poate! Trebuie să se bărbierească! Se săpuni 
repede şi în câteva minute briciul îşi făcu datoria. Işi 
îmbrăcă flanela, haina, îşi dădu de câteva ori cu pieptănul 
prin păr. Era gata. Nu mai era nevoie să măture prin casă. 
Venea bătrâna. Îi lăsă cheia sub un covoraş, în faţa uşii, şi 
porni cu paşi repezi pe stradă. 

ÎI întâlni pe Severin chiar în poarta casei. Simina îl 
privea din pragul uşii. 

— Bună dimineața, Simino! i-i frică să nu se 
rătăcească?... Noroc, Alexandre! 

— Noroc, lulieş! 

— Da' ce eşti aşa de posomorât? N-ai dormit bine? 

— Nu prea... 

— Te-o fi răscolit vreun vis?... 

— Şi astea fug de mine... 

— Ştii ceva, Alexandre! Eu aş avea gust de-o drojdie 
tare. Ne abatem? 

— Păi unde găseşti la ora asta? 

Severin nu îndrăzni să-i spună lui lulieş că are drojdie 
acasă. Îi era teamă să nu cumva să se întoarcă şi să 
întârzie la întâlnirea cu Lucian. 

— laca, uitasem! Uneori îţi vin în cap lucruri uitate de 
ani de zile. Nu ştiu de ce am avut în faţa ochilor crâşma 
lui Tofoloagă... 


98 


Întâlnirea V 


— S-a dus! E magazin de textile. 
Lui lulieş îi venea greu să înceapă discuția. Severin era 
un om ciudat! Putea dintr-o dată să se închidă în el. 


Totuşi... 
— Măi Alexandre, tu ai citit articolul lui Nistor? 
— L-am citit... 
— Zi, l-ai citit. Aşa, cu atenţie?... 
— Da. 


Câteva clipe tăcură amândoi. lulieş se gândi că o dată 
ce începuse, n-avea niciun rost să mai întârzie: 

— Ei şi, atâta tot? N-ai de spus nimica? 

— Ce să spun? 

— Doar eşti un muncitor de prima mână. Nu se poate 
să nu-ţi fi făcut vreo părere. 

— Cine-i muncitor de prima mână? 

— Cum cine-i? Tu! 

lulieş se sperie dintr-o dată de întrebarea pe care-o 
puse. Dacă Severin era mânios că Nistor nu scrisese 
niciun cuvânt despre el? Şi cum putea să nu fie?... 

— Eu? răspunse Severin. Poate tu crezi asta... Aşaaaa! 
Da’ ce te face pe tine să crezi asta, lulieş? 

— Întrebi şi tu numai ca să întrebi... 

— De unde ştii tu? se îndărătnici Severin. 

— Cum de unde ştiu? Toată lumea ştie... 

— De unde ştii tu? Pentru că fac... nu ştiu câte norme 
într-un schimb? Asta-i la tine muncitor de prima mână? 

lulieş nu-şi închipuise că Severin poate fi atât de 
mândru şi că articolul lui Nistor îl rănise chiar atât de 
adânc. 

— Asta-i la tine muncitor de prima mână? Peticar sau 
orbete... Ştii cum, mă lulieş? Aşa cum ai spune că... 
vulpea-i isteaţă pentru că are vizuină cu două intrări... 

— Şi nu-i isteaţă? 

— Păi de ce să fie? De când ştiu oamenii asta despre 
vulpe? De când îs oamenii pe pământ... 

— Nu prea înţeleg ce vrei să spui... 

— Mă lulieş, aşa s-a pomenit neamul vulpilor de când e 


99 


Constantin Chiriţă 


el. Şi tot cu două intrări la vizuină a rămas... 

— Şi ce-ai fi vrut tu? 

— Păi, să mai facă una, două, trei... Să mai facă ceva... 
Au rămas la fel. Asta înseamnă că-s isteţe? Sunt 
proaste... ce mai... Sunt animale... Asta-i! 

lulieş prinse dintr-o dată ideea lui Severin şi capul i se 
lumină: 

— Adică, tu vrei să spui că... de vreme ce lucrezi la fel 
ca... anul trecut... înseamnă că de fapt... Mă Alexandre, 
da’ păcătos am fost! Eu credeam că ţie ţi-i ciudă că Nistor 
n-a scris despre tine... Şi când colo, tu... Uite-l pe Lucian! 

Alexandru Severin nu-şi întoarse privirile spre fiul său. 
lulieş se uită însă cu atenţie la Lucian şi-l ghici abătut. Se 
feri totuşi să-i sufle vreun cuvânt despre aceasta 
tovarăşului său. O bună bucată de drum tăcu. Asemenea 
şi Severin. 

— Va să zică aşa! reluă iulieş. Tu faci filosofie... Măi 
Alexandre, eu am o idee. Nu-i chiar nouă, dar azi am 
curajul s-o repet. Ce zici? 

— Ce să zic, dacă nu ştiu despre ce-i vorba? 

— Ştii tu, nu te mai preface!... 

Severin nu răspunse imediat. Prin minte i se perindau 
fel de fel de gânduri. Când se hotărî, mintea îi era 
limpede: 

— Nu se poate! 

— De ce nu se poate? Spune mai bine: Nu vreau! 

— Nu se poate, lulieş. Asta-i! 

— Tu faci ca ăla pe care când îl întrebi: „De unde vii, 
moşule”, îţi răspunde cu cea mai mare siguranţă: „Mare-i 
lumea, fătul meu!“... Nu se poate, spui, dar de ce nu se 
poate? 

— lulieş! Tu, dacă vezi, să zic, într-o pădure, pe coasta 
unui deal, un brad şi un fag alături, poţi să spui: „Mă, da’ 
mânari mai sunt!” 

— De ce să nu pot? 

— Da’ poţi să zici că unu-i mai frumos decât altul? 

— De ce să nu pot? 


100 


Întâlnirea V 


— Să zicem că-s la fel de înalţi şi de bătrâni... Mai poţi 
spune? 

— Asta, de... 

— laca de ce nu se poate, lulieş. Pentru că fagu-i fag şi 
bradu-i brad! Asta-i! 

— Uite ce-i, Alexandre. Ne cunoaştem de multă vreme. 
Vreau să fiu deschis cu tine. Ţin la tine pentru că eşti un 
om. Ti-am mai spus-o. Cred mai mult. Că eşti cel mai bun 
muncitor din uzină... dacă nu chiar cel mai bun, atunci cel 
mai serios. Pe tine n-am de unde te trage. Tu nu-ţi arăţi 
niciun petic. Nu că te-ai feri, dar n-ai petice. Sunt mai 
mulţumit când te aud pe tine spunând „nu se poate”, 
decât pe Tonciu chemându-l la întrecere pe Răduca. Ştiu 
că tu nu arunci vorbe în vânt. Ai sigur ceva care te 
opreşte să intri în întrecere. Treaba ta, n-o să te forţez 
niciodată să-mi spui totul... 

— Ţi-am spus, lulieş! 

— Mi-ai spus... Dar când mă gândesc ce s-ar întâmplă 
în uzina asta, şi poate nu numai la noi în uzină, dacă tu 
te-ai lua la întrecere cu Răduca!... Ce pot să-ţi mai spun? 
Sunt mâhnit, asta pot să-ţi spun. Sunt un păcătos, ce să 
fac?... Dar să ştii, Alexandre, că sunt tare mâhnit!... Nu i- 
am spus asemenea vorbe nici nevesti-mi, când m-a lăsat. 

— Mă lulieş, nu se poate! Dacă nu se poate... Tu n-ai 
văzut că-i în zadar să-i pui în iesle calului hlujeni... Nu-i 
mănâncă... Poţi să dai vina pe el? 

— Ştiu! Ţi-am spus. Dar ce să facă dacă bătrâna asta 
de inimă e slabă şi păcătoasă... 

— Acu' uite ce-i, lulieş. Noi, de... şi eu acum... Şi cucul 
îşi caută până la urmă un tovarăş... Eu zic că noi... hai să 
dăm mâna! Am şi eu prin cap gânduri, berechet. 

Nicolae luşcă, portarul, se uită cu ochii holbaţi la cei doi 
bărbaţi care-şi strângeau mâinile în faţa uzinei, deşi îi 
văzuse venind împreună încă din capul străzii. Silviu 
Căciulă, care era la câţiva metri în spatele lor, îi făcu un 
semn, dându-i a înţelege că are de-a face cu doi zurlii. 


101 


Constantin Chiriţă 


Secretara lui Nistor îl privi, plină de curiozitate, pe 
tânărul înalt şi slăbuţ, cu spatele apăsat parcă de o 
enormă coamă blondă. Nu-l mai văzuse până atunci în 
uzină. 

— Cu cine doriţi dumneavoastră? îl întrebă dânsa, 
observându-i nervozitatea. 

— Cu tovarăşul Nistor. 

— E ocupat. Cine întreabă, vă rog? 

— Biţă Gorga! 

— Aşteptaţi, vă rog. Luaţi loc! Sunteţi de la Consiliul 
Regional?... 

— Sunt de la ziarul local. Biţă Gorga! 

Secretara tresări. Dispoziţiile lui Nistor fuseseră clare. 

— lertaţi-mă, tovarăşe ziarist! Îndată! 

Intră în cabinetul lui Nistor şi aproape imediat ieşi, 
invitând oaspetele înăuntru. 

— O! Noroc, tovarăşe Gorga! îl întâmpină Nistor, 
întinzându-i ambele mâini. Ne bucură foarte mult sosirea 
dumitale!... Muncitorii noştri şi eu, personal, te preţuim 
foarte mult. Vrei să scrii ceva?... lartă-mă! Am uitat... Ți-l 
prezint pe tovarăşul Bratu, preşedintele sindicatului... 
Aşa... şi pe tovarăşul inginer Vladimir Constant... deşi 
tânăr, foarte priceput şi plin de iniţiativă. 

Gorga dădu mâna cu un bătrânel scund, slab şi miop şi 
cu un tânăr înalt şi solid, prea chel însă pentru vârsta lui. 

— Am venit pentru mai mult timp, tovarăşe director. 
Vrem să publicăm în fiecare zi ştiri şi comentarii cu privire 
la mişcarea lui Răduca... Despre importanţa ei, nu mai e 
nevoie să vă vorbesc. Aţi scris chiar dumneavoastră... De 
asemenea, în calitate de corespondent permanent, voi 
transmite aproape zilnic şi în Capitală... 

— Şezi, te rog, tovarăşe Gorga. Suntem cât se poate de 
bucuroşi, dar şi mai mult ne bucură... faptul că te ocupi 
chiar dumneata de uzina noastră... Vei avea tot sprijinul 
nostru! 

Primirea calda pe care i-o făcu Nistor îl umplu de elan 
pe Gorga. In alte fabrici, directorii păreau mai absenţi şi 


102 


Întâlnirea V 


în unele cazuri chiar se fereau de ziarişti. Tonul tineresc, 
entuziast al lui Nistor îi plăcu: 

— Ca să fiu sincer, îmi pare bine că găsesc... această 
atmosferă prielnică pentru ziarişti. În alte uzine... 

— Dragă tovarăşe Gorga - îl întrerupse Nistor - vreau 
să ne înţelegem de la început. Deşi am destulă bătaie de 
cap, ştii că directorul nostru e la o şcoală specială şi mai 
are de stat acolo, eu sunt oricând la dispoziţia dumitale. 
Oricând. Ziua, noaptea, aici, acasă... Vei găsi la secretară 
o notiţă în care-ţi voi comunica unde sunt plecat, dacă mi 
se întâmplă să fiu chemat urgent în oraş. Şi consider 
aceasta o datorie. Sunt răspunzător de această mişcare în 
aceeaşi măsură în care am pregătit-o. E deci o datorie a 
mea! 

— Vă mulţumesc foarte mult, tovarăşe director, în cazul 
acesta vom face lucruri mari... Vă mulţumesc şi pentru 
faptul că mi-aţi oferit începutul materialului... Cuvintele 
pe care mi le-aţi rostit adineauri... Să-i învăţăm şi pe alţi 
directori cum să se poarte cu ziariştii! Grozav! 

— Nu credeam că mai există directori care... 

— Sunt destui, dar le vom da o lecţie. Aşa, îmi voi 
începe şi corespondenţa pentru Capitală... Nu vă supăraţi, 
aş vrea câteva detalii... 

— Un moment - se scuză Nistor. Tovarăşe Bratu, în 
privinţa consfătuirii, ne-am înţeles, deci. O facem la 
mijlocul săptămânii... crezi că-ţi va ajunge timpul până 
atunci, tovarăşe Constant? Nu trebuie să dăm peste cap 
referatul! 

— ÎI voi termina! îl asigură Constant. 

— De altfel, cu o zi înainte îl vom revedea împreună. 
Atunci... 

— Nu vă mai reținem, tovarăşe director - spuse Bratu. 
Dar să nu uitaţi chestiunea aceea cu aniversarea. Ar 
trebui totuşi... 

— Bine, bine, mai discutăm. 

Preşedintele sindicatului şi inginerul Constant ieşiră din 
biroul lui Nistor, după ce dădură mâna cu Biţă Gorga. 


103 


Constantin Chiriţă 


Nistor părăsi locul său de la birou şi se aşeză în fotoliu, în 
faţa lui Gorga, pentru a da un cadru mai prietenetsic 
convorbirii. 

— Dragă tovarăşe Gorga... Voi discuta cu dumneata şi 
lucruri care n-au niciun rost să intre în ziar. Îţi voi vorbi nu 
ca director, ci ca... membru în Biroul comitetului de 
partid... E bine să cunoşti totul... Mă bizui pe absoluta 
dumitale discreţie... Sunt unele lucruri care nu trebuie să 
rămână decât între noi. _ 

— Fiţi fără grijă, tovarăşe director. Inţeleg foarte bine! 

— O să întâlneşti un lucru ciudat în uzină... După 
Răduca, muncitorul care are cele mai bune rezultate e 
Alexandru Severin, un uriaş cât... 

— ÎI ştiu, îl cunoaşte tot oraşul... E tatăl lui Lucian, 
adjunctul nostru... Adică, ştiţi, s-au despărţit... Lucian nu-l 
mai consideră tată... 

— Exact, exact... Văd că ştii... Ei bine, omul ăsta, în 
afară de viaţa lui particulară, care e... cam putredă... ştii, 
nevastă-sa asta nouă a fost o stricată... o ordinară... dar 
noi nu ne putem amesteca în viaţa lui, nu e membru de 
partid... adică n-a vrut să intre în partid... In afară de 
viaţa lui particulară care e cum e, şi în fabrică e departe 
de noi. 

— Totuşi, se pare că e un muncitor priceput... 

— Da, da... Vezi, de pildă, nu vrea în ruptul capului să 
intre în întrecere... Nici nu vrea să audă de întrecere... Şi- 
ţi închipui, cred, ce ar însemna o întrecere între el şi 
Răduca... Nu ştiu ce moşmondeşte pe la maşini, s-ar 
putea chiar să le strice, dar adevărul e că munceşte de 
parcă ar fi singur în uzină... 

— Poate că... 

— Şi mai este un lucru... cred că şi asta îi dă nas lui 
Severin... Organizatorul Comitetului Central, cred că-l ştii, 
tovarăşul lulieş Livede... da, un comunist adevărat, un 
adevărat activist, a zăcut şapte ani în închisoare, foarte 
de treabă om, deşi... a avut şi el abateri... dar cine nu 
greşeşte?... a fost directorul general al uneia din cele mai 


104 


Întâlnirea V 


mari uzine din ţară... grad de ministru adjunct... trebuie 
să fi fost ceva, de vreme ce l-a trimis aici... Dar asta nu-i 
treaba noastră... Comitetul Central cunoaşte mai bine 
situaţia... şi orice om e supus greşelii... Eu, de pildă, la 
început l-am considerat pe lulieş drept un... un... cum să- 
ţi spun... un om nu prea drept... dar mi-am dat seama 
până la urmă că greşesc... 

— Asta se poate întâmpla oricui... Spuneaţi că 
tovarăşul lulieş Livede... 

— Da, da... are el o purtare nu prea principială faţă de 
Severin... Or fi fost poate foarte buni prieteni în trecut, 
sau, cine ştie, fapt e că nu se ocupă de el ca un comunist 
de răspundere. Nu-şi pune toată... toată forța să-l 
convingă pe Severin să intre în întrecere... Dar asta ţi-am 
spus-o numai aşa... Poate că numai mi se pare, poate că 
greşesc... 

— Dar n-aţi reuşit să scoateţi de la Severin... 

— Vezi, dumneata, e greu să te legi de el. Munceşte 
bine... Ce poţi să-i spui? Dar atitudinea lui ne face mari 
greutăţi... Mulţi muncitori buni din fabrică se uită la el... Şi 
dacă-l văd că nu se interesează de întrecere... iau 
exemplul lui. 

— Înţeleg, tovarăşe director, e foarte gravă problema, 
de fapt... 

— Exact. Asta-i şi părerea mea. Văd că te-ai orientat 
repede... Îmi place să lucrez cu dumneata... Ne vom 
înţelege de minune... Cum îţi spuneam, asta e situaţia cu 
Severin... Nu vreau să intru în alte amănunte, n-are niciun 
rost... felul cum se poartă cu oamenii, cum s-a purtat în 
trecut, nu, nu... 

— De ce? Eu cred că sunt foarte importante şi aceste 
lucruri, pentru cunoaşterea unui om... 

— Nu. În privinţa asta omul poate greşi foarte uşor. 
Părerile pot fi foarte personale şi n-are niciun rost să te 
influenţez. Pe mine mă doare faptul că Severin stă retras 
şi că nu se ocupă cineva de dânsul. Şi că din cauza asta, 
mulţi muncitori, da, acesta-i adevărul, nu iau în serios 


105 


Constantin Chiriţă 


mişcarea lui Răduca... 

— Tovarăşe director! Eu cred că putem interveni direct 
în problema aceasta. De ce să nu scriu un articol care să 
se ocupe exclusiv de atitudinea lui Alexandru Severin? Il 
voi intitula chiar aşa: „Atitudinea lui Alexandru Severin!” 
Sunt sigur că va avea efect nu numai asupra lui, ci şi 
asupra altor muncitori, de la alte întreprinderi... Mă 
gândese chiar dacă n-ar fi bine să-l propun redacţiei din 
Capitală... E o problemă foarte, foarte importantă... 

— Trebuie să ne gândim bine, tovarăşe Gorga... Acum, 
la început, nu cred că ar fi bine... chiar sunt convins că nu 
ar fi bine... 

— Păcat! 

— Gândeşte-te şi dumneata... Poate că ceea ce se 
petrece în jur îl va schimba totuşi pe Severin... Poate că 
vom reuşi noi... Poate că va fi totuşi nevoie de articol... 
dar până atunci... 

— Aveţi dreptate! Uneori mă pripesc... 

— Ideea dumitale mi se pare foarte bună. Dacă va fi 
cazul... Într-adevăr, ar putea să producă mare ecou în 
țară. Eu o să te ţin mereu la curent cu... cu felul cum se 
poartă Alexandru Severin. Dar... să nu ne pripim... Cât 
despre Răduca... 

— Tocmai vroiam să vă întreb... Văd că-i cunoaşteţi pe 
toţi muncitorii... 

— Din rândurile lor m-am ridicat, tovarăşe Gorga. Am 
muncit cot la cot cu ei. Am ajuns director... pentru că... 

— Pentru că meritaţi! Îmi place de dumneavoastră 
pentru că nu vedeţi lucrurile numai la suprafaţă... Căutaţi 
întotdeauna să pătrundeţi şi oamenii... 

— E norocul nostru că ne tragem din clasa 
muncitoare... Nu-i un merit... 

— Sunteţi prea modest... Am întâlnit directori care, tot 
timpul cât am vorbit cu ei, nu-mi vorbeau decât despre 
dânşii... Se băteau cu pumnii în piept ca acei care fac 
reclamă la bâlci... Spuneaţi despre Răduca... 

— Da, da... E un om de nădejde. Plin de voinţă, 


106 


Întâlnirea V 


ambițios şi foarte bun muncitor. De asemenea şi 
Costinaş, şi Valer... Răduca are el un cusur... In afară de 
maşina lui, nu vede prea departe... Sau poate e 
muncitorul care toată viaţa lui nu se gândeşte să se 
despartă de maşină. O îngrijeşte ca pe nu ştiu ce... Parc-o 
iubeşte, aşa o alintă... Şi lucrează... Uită-te, te rog, pe 
raportul acesta, să-i vezi rezultatul zilnic şi media lunară! 


În acea clipă, lui Nistor i se suprapuse o altă imagine, 
pe care nu izbuti s-o îndepărteze. Il vedea pe Alexandru 
Severin vorbindu-i, pe când îi era ucenic... „Mă Mihăiță, 
mă, eu imi iubesc tare maşina... dar, cum să-ți spun eu?... 
eu o iubesc pentru că aş fi izbutit poate s-o fac cu mâinile 
mele... Vezi tu... ăsta-i dorul meu cel mare... să fac cu 
mâinile mele maşini... Dar, de... mârțoaga se uită 
întotdeauna cu jind la calul care trage şareta...” 

— Grozav, tovarăşe director! Face şase norme pe zi în 
medie. Formidabil! 

— Vezi ce muncitori avem în uzină? Nu ştiu dacă este 
altul în ţară asemenea lui... Şi acum doi ani, când l-am 
chemat la mine în birou şi i-am spus: „Mă Răduca, tu poţi 
mult mai mult!”, ştii câte norme făcea? Două şi jumătate, 
trei... Nu crezi c-ar fi bine să trecem pe la el? 

— Tocmai vroiam să propun şi eu. Să mergem prin 

secţie... Numai că n-aş vrea să răpesc din timpul 
dumneavoastră... 
_ — Am spus de la început că sunt la dispoziţia dumitale. 
Inţelegând prin dumneata, gazeta noastră locală şi ziarul 
unde eşti corespondent... Să mergem, dar, tovarăşe 
Gorga! Serveşte, te rog, o ţigară! 

— Mulţumesc, dar nu fumez... 


Silviu Căciulă privi cu atenţie în jur. Oamenii lucrau 
parcă mai intens ca de obicei. Nimănui nu-i trecea prin 
cap să se uite la dânsul. In faţa lui, Severin privea în 
neştire tavanul halei. | se păru momentul cel mai potrivit. 
Muncitorii, preocupaţi de întrecere, nu aveau ochi decât 


107 


Constantin Chiriţă 


pentru maşinile lor. Nu opri strungul. Îl lăsă să meargă în 
gol. Se strecură ca o pisică printre maşini. Nimeni nu-l 
observase. Maistrul Ferenţi era în biroul lui Pârvan... 
Ajunse la uşa mică a halei, o deschise fără zgomot şi se 
furişă pe coridor. Crăpă uşa vestiarului şi privi. Nu era 
nimeni... Pătrunse înăuntru. Scoase din sân un ia ja a 
şi-l potrivi în broasca unui dulăpior. Încuietoarea cedă.. 

interiorul dulăpiorului se aflau câteva scule. O E 
universală, un micrometru, câteva ciocănaşe, o daltă, un 
cleşte. Luă cheia universala şi cleştele, le băgă în buzunar 
şi închise uşa dulapului. Dar nu mai avu vreme s-o încuie. 
Auzi zgomot şi într-o clipă ajunse în faţa dulapului său. 

În vestiar pătrunseseră Nistor şi Gorga. Directorul 
observă agitația lui Căciulă şi i se păru nefirească: 

— Ce-i cu tine, Căciulă? 

— Să trăiţi, dom’ director! Să trăiţi! 

— Ce-i cu tine de vorbeşti aşa? se înfurie Nistor. Şi ce 
cauţi aici? 

— Nişte scule, dom’ director... 

— Cine-i domn? Ai năucit? 

— Nişte scule, tovarăşe director, dar, ştiţi, mi s-a făcut 
rău la plămâni... 

— De ce nu te duci la dispensar?... Du-te la doctorul 
Grigorescu şi spune-i că te-am trimis eu. 

— Vă mulţumesc... tovarăşe director... Dar întâi să-mi 
fac norma. 

— Treaba ta! 

Silviu Căciulă îşi încuie dulapul şi, trecu iute pe lângă 
cei doi, salutând în neştire. 

— E cam trăsnit - îl lămuri Nistor pe Gorga. E vai de 
capul lui. De-abia dacă-şi face norma zilnică... Şi pe 
deasupra mai are şi-o nevastă, să te ferească 
Dumnezeu... Dar ce-o fi căutat el la vestiar? Îţi vorbeam 
de Pârvan... 

— Da... Spuneaţi că-i un inginer de mare valoare, dar 
un fel de Severin, bineînţeles la alt nivel. 

— Exact!... Parcă n-are suflet. Asta-i cusurul lui. Face 


108 


Întâlnirea V 


tot ce i se spune, la milimetru, la secundă. Dar niciodată 
n-a avut o iniţiativă. Nici cât negru sub unghie... Vezi... şi 
în cazul acesta am fi avut nevoie de sprijinul partidului. 
Noi, direcţia, ce putem să facem? Nu-i putem reproşa 
nimic... O singură dată a greşit şi a recunoscut deschis, 
fără să ezite... Nişte piese rebutate. Le-a răscumpărat pe 
loc... Dar cine nu greşeşte? Intrăm? 

Cei doi intrară în hală. Atmosfera dinăuntru îl schimbă 
imediat pe Gorga. Îi plăcea mirosul de ulei şi de benzină, 
îi plăceau zgomotele sacadate ale maşinilor, îi plăcea 
alinierea lor, îi plăcea să privească chipul oamenilor 
angrenaţi în eforturi şi-n permanentă veghe. Freamătul, 
nervozitatea halei, mişcările oamenilor constituiau pentru 
el un spectacol emoţionant. 

Nistor îl duse mai întâi la Răduca. Strungarul îi aruncă o 
privire lui Gorga şi-i spuse zâmbind: 

— Să mă ierţi, dragă tovarăşe, dar eu când lucrez nu 
prea iubesc musafirii... Eu raţionalizez mai întâi timpul... 
ăsta-i lucrul cel mai important. Fiecare secundă îşi are 
rolul ei în cele opt ore... Dacă pierd una, gata... nu mai 
vine înapoi... Ca să vă spun drept, am pierdut cam 
multişor de când vorbesc... 

— Măcar două să mai pierzi - îi spuse Gorga şi-i întinse 
mâna. 

Tânărul ziarist scoase carnetul şi însemnă din memorie, 
cuvânt cu cuvânt, tot ceea ce-i spusese Răduca. Avea un 
paragraf la care nu mai era nevoie să intervină. Făcu apoi 
cunoştinţă cu Costinaş, cu Valer şi cu alţii, mai vorbăreţi 
decât Răduca, dar şi mai puţin interesanţi ca acesta. 

— Uite-l şi pe Severin - îi şopti Nistor. 

Rămase mirat, aproape uimit când descoperi atitudinea 
uriaşului. Acesta părea că n-are nimic comun cu maşina 
din faţa lui, că nu-l interesează în niciun fel. 

— Tovarăşe Nistor! răsună o voce. Vă cheamă regiunea 
la telefon. 

Înainte de a se despărţi de Gorga, Nistor îl prezentă pe 
acesta inginerului Pârvan şi maistrului Ferenţi. 


109 


Constantin Chiriţă 


— Vă rog să-i daţi tot sprijinul. Tovarăşul Gorga e trimis 
special, tovarăşe inginer, e trimis special al ziarului 
regional şi al presei centrale, pentru a scrie în fiecare zi 
despre... felul cum decurge mişcarea lui Răduca. 

— Mă voi supune întocmai dispoziţiilor dumneavoastră! 

După ce Nistor părăsi biroul inginerului Pârvan, acesta 
se adresă, cu o politeţe sobră, tânărului ziarist: 

— Doriţi, domnule Gorga, situaţia până la ora aceasta? 

— N-aş vrea să vă stânjenesc, tovarăşe inginer. 

Domnul director a dat dispoziţii în acest sens... 
Domnule Ferenţi, ai primit situaţia? 

— Am dat-o la completat - răspunse maistrul. 

— Nu-i nimic. Vă rog să notaţi, domnule Gorga. 

Gorga scoase carnetul, mai mult din politeţe, începu să 
noteze automat şi, de-abia după ce termină, îşi dădu 
seama de miracolul din fata lui. Inginerul Pârvan îi redase 
din memorie realizările exacte ale fiecărui muncitor în 
parte, în primele patru ore ale schimbului. Erau zeci şi 
zeci de nume trecute în carnetul său, fiecare nume cu alt 
procentaj. Il cuprinse o asemenea uimire, încât maistrul 
Ferenţi găsi de cuviinţă să intervină: 

— Să nu vă fie teamă, tovarăşe ziarist. Domnul inginer 
Pârvan nu greşeşte niciodată! 

— Doriţi şi alte date? întrebă inginerul. 

— Nu... nu! Vă mulţumesc. 

— Atunci vă rog să mă iertaţi. Dacă doriţi să vizitaţi 
secţia, domnul Ferenţi vă stă la dispoziţie. Domnule 
Ferenţi, te rog... _ 

— Nu, nu-i nevoie - se împotrivi Gorga. Incă o dată, vă 
mulţumesc. Bună ziua. 

leşi din birou năucit. Nu ştia ce să creadă. Pe deo 
parte, memoria şi precizia inginerului Pârvan îl 
fascinaseră, pe de altă parte tonul lui sever, spre sfârşit 
chiar dur, nepoliticos, îl nemulţumea. Şi apoi ţinuta lui, 
sobră, rece, ţeapănă... Se duse din nou la Răduca, îi 
urmări multă vreme felul cum lucrează, îi mai puse 
câteva întrebări, apoi începu să se plimbe prin hală la 


110 


Întâlnirea V 


întâmplare. Trecu de câteva ori prin faţa lui Severin, dar 
acesta nici nu-l observă. Până la urmă se hotărî să intre în 
vorbă cu dânsul: 

— Cum merge, tovarăşe Severin? 

— Merge... - răspunse acesta, fără să-l privească. 

— Ce spui de întrecere? 

Severin cobori privirile în jos. Gorga avu impresia că se 
uită la el ca la un obiect. 

— Eu?... Intreabă-i pe acei care se întrec... 

Şi îl văzu fixându-şi din nou ochii în tavan. 

Biţă Gorga nu avu inspiraţia să se uite la maşina lui 
Severin. Ar fi văzut cum un mecanism simplu, semănând 
cu două degete, scoate piesa din strung, şi un altul 
asemănător introduce o nouă piesă. El reţinu doar 
atitudinea nepăsătoare, plictisită parcă a uriaşului din 
faţa sa. Şi în capul său începu să se contureze un portret 
ciudat. g 

Pe lulieş îl găsi undeva, în hală. Il acostă imediat, 
asaltându-l cu întrebări şi zâmbete: 

— Ce spui, tovarăşe secretar? Ori merge, ori nu! 
Răduca ăsta e un as... Ce spui? Grozav! Cine se bucură 
mai mult? 

— Dar dumneata cine eşti? 

— De la ziarul local şi corespondent din Bucureşti... Biţă 
Gorga... vreţi să vă arăt legitimaţia? 

— Spui asta ca un om jignit sau din obişnuinţă? 

Biţă Gorga nu se aşteptase la această întrebare. 

Omul din faţa lui avea părul încărunţit, o figură 
suferindă şi ochi mari, blânzi. Se fâstăci, se înroşi şi dădu 
să se scuze: 

— Vledeţi... seu... 

_ — Stai! Nu te grăbi! Am avut de-a face cu mulţi tineri... 
li cunosc eu bine... Te-am întrebat numai să văd dintre 
care eşti... Spuneai că-ţi place la noi în uzină... Ca musafir 
de o zi, două e plăcut... 

— O să vin mai des... Acum trebuie să plec... trebuie să 
scriu reportajul pentru mâine... Poate aveţi ceva să-mi 


111 


Constantin Chiriţă 


spuneţi... 

— Tovarăşe ziarist! Ca să-şi poată spune ceva, oamenii 
trebuie mai întâi să se cunoască. Şi-n tren încep „să-şi 
spună câte ceva”, după ce se mai încălzesc, după ce se 
mai cunosc... Iti vorbesc ca unui tânăr şi să crezi că aş fi 
făcut aşa cu oricine... Nu-i ceva special... 

Biţă Gorga era însă convins că lulieş Livede voise să-i 
dea o lecţie de felul cum trebuie să se poarte un ziarist cu 
un secretar de partid, poate pentru că acesta se simţise 
jignit că n-a trecut mai întâi pe la dânsul. Îşi destăinui 
gândurile şi lui Nistor, când îl vizită pe acesta înainte de a 
părăsi uzina... 

— Vezi, tovarăşe Gorga - îi răspunse Nistor - e greu, 
sau cel puţin mie îmi vine greu să-mi fac o părere 
definitivă... lulieş e secretarul nostru... e organizator al 
Comitetului Central... e în vârstă... a stat şapte ani în 
închisoare... fiecare om are metehnele lui... Poate că cei 
din afară îşi dau mai repede seama de ele... Noi, de... 
mereu împreună... se observă mai greu... sau... ştii... nici 
nu-i frumos, ştii... nu-i uşor să-ţi critici tovarăşii din 
preajmă... în lipsa lor. 

— Uneori am impresia că sunteţi prea îngăduitor, 
tovarăşe director... 

— De... fiecare om cu metehnele lui... 

După plecarea lui Gorga, pe care-l conduse politicos şi 
amabil până la uşă, Nistor rămase câteva minute în 
nemişcare... Apoi zâmbi şi se îndreptă spre birou. 
Câştigase un aliat cât se poate de preţios. Putea să 
înceapă bătălia pe celălalt front... 

Ridică receptorul telefonului direct şi făcu un număr: 

— Alo! Institutul? 

Se dădu drept o rudă din regiune şi ceru adresa 
studentei Cernat Cornelia. 

In cele câteva clipe de aşteptare, fruntea i se umplu de 
broboane de sudoare. Deodată tresări, luă un creion şi 
începu să noteze pe o coală de hârtie: Strada Avram 
lancu... numărul 39... 


112 


Întâlnirea V 


Îşi şterse apoi fruntea şi răsuflă adânc de câteva ori. 

Imediat ce Lucian intră în birou, Cosmuş se grăbi să-l 
anunţe: 

— Ne-a trimis Vaşani sinsi note. Trei resenzii şi două 
prezentări... Patru pazini în total. Foarte bune! 

— Le-ai citit? 

Cosmuş îl privi mirat pe Lucian: 

— Am spus doar că-s bune... 

— lartă-mă, Cosmuş, mă gândeam în altă parte... 
Trebuie să plec la institut... 

— Parcă şi s-a întâmplat seva... Se-i cu tine, Lusian? 

— Nu, nimic... Mă gândesc la lecţii... A fost Vaşani pe 


aici? 

— N-a urcat. A lăsat materialul la poartă. 

— Dacă cine... dar, nu, lasă... li voi da eu telefon. Câte 
ceasul? 


— Al tău nu merge? 

— Ba da, am uitat... Unu şi jumătate... Peste jumătate 
de oră trebuie să fiu la institut. 

— Mai ai timp... 

— Da... dă-mi să citesc notele! 

Cosmuş îi întinse cele patru pagini. Lucian se apucă să 
le citească, dar după primele rânduri se opri. Nu înţelegea 
nimic. Nu se putea concentra. 

— l-ai făcut notele de plată? 

— Sigur! Are de luat o mulsime de bani... Tu ştii cât 
câstigă Vasani pe lună de la noi cu aseste note? De două 
ori cât salariul meu... Ca să vezi... 

— Daaa! făcu Lucian pe miratul. 

— Da! Am făcut socoteala cât a ridicat într-un an. 
Enorm. Lusian, enorm. Eu cu un asemenea venit as avea 
curazul să mă însor... Grosszav! Dac-ar scri şi articole, 
ehei, unde ar azunze... 

Lucian nu ştia cum să scape de conversaţia plictisitoare 
deschisă de Cosmuş. Ar fi putut să plece mai devreme la 
institut, dar gândul că va trebui să aştepte acolo 
începerea orei îl înfricoşă. Norocul veni însă în ajutorul 


113 


Constantin Chiriţă 


său. Uşa biroului se deschise cu zgomot şi Biţă Gorga 
pătrunse ca o furtună înăuntru: 

— Ura, băieţi! Am dat lovitura... Mă, am găsit nişte 
lucruri în fabrică... Am dat peste un director!... prima 
clasă... Auziţi cum începe reportajul! L-am compus în 
întregime pe drum: „Dragă tovarăşe Gorga, vreau să ne 
înțelegem de la început... Deşi am destulă bătaie de cap, 
ştii că directorul nostru e într-o şcoală specială şi mai are 
de stat acolo, eu sunt oricând la dispoziția dumitale...” şi 
aşa mai departe... Dar să vedeţi ce spune Răduca... 

— lartă-mă, Gorga, trebuie să plec la institut - se scuză 
Lucian. Iţi voi citi articolul mâine, în gazetă... La revedere. 

După ce plecă Lucian, Gorga se repezi asupra lui 
Cosmuş: 

— Să vezi, mă, ce mi-a spus Răduca... 

— Lasă-mă-n pase... Se tot mă trăncăneşti la cap!... Tu 
ştii, mă, cât a ridicat Vasani de la noi într-un an? De două 
ori cât am câstigat eu. Pe nişte răhăsele pe care şi-un 
puşti le poate fase... mama lui de pungaş... S-a lipit de 
idiotul de Lusian şi suze banii redacsiei... 

— Stai, mă, să vezi ce spune Răduca... 

— Du-te dracului şi nu mă mai bate la cap... Tu nu 
auzi? De se să ne ia el banii, mă? Se, eu nu pot să scriu 
răhăsele din astea?... 

— Nu ti-i ruşine, mă! se înfurie Gorga. Tu nici nu eşti în 
stare să te semnezi... 

— Du-te dracului!... Sine-a scris, mă, despre expozisia 
de grafică? Şi despre concursul artiştilor amatori, şi 
despre clubul de la fabrica de sigări, şi despre campania 
împotriva sânsarilor, şi despre... 

— Şi despre mai ce? Mai găseşti ceva? Astea nici măcar 
ştiri n-au fost. Au fost anunţuri. Mă mir cum de nu ţi-a fost 
ruşine să le semnezi. 

— Sunt sau nu sunt subsef de secsie? 

— Eşti, pentru că e îngăduitor Lucian cu tine. Dacă te- 
ar fi lăsat simplu redactor, într-o lună şi găinile şi-ar fi dat 
seama că nu eşti în stare să faci nimic. Ar trebui să-i 


114 


Întâlnirea V 


săruţi şi picioarele... Şi-acum, ieşi afară, că am de scris! 
Hai, şterge-o! 

— Se comanzi, mă? Sine eşti tu ca să-mi comanzi? 

— Lasă-mă să scriu! Nu-nţelegi că trebuie s-apară 
mâine reportajul? Şi mai am de telefonat şi la Bucureşti. 
Du-te în alt birou! Hai! 

— Nu vreau! Du-te tu! Eu sunt sef aisi şi e biroul meu! 


— Dacă nu-nţelegi, schimb tonul. Adică, ce mai... Mâine 
dimineaţă o să-i spun lui Lucian că l-ai făcut idiot! 

Amenințarea lui Gorga îl îngălbeni pe Cosmuş. Teama 
care-l cuprinse subit nu-i mai dădu vreme să observe 
râsul de-abia reţinut al lui Gorga. 

— Se dracu', te credeam mai deştept... Nu posi şi tu să 
înselezi o glumă?... Dacă ai de scris, sigur că mă duc... Nu 
vrei o sigară? 

Gorga nu se mai uită la Cosmuş. Nu-i răspunse. Nici nu- 
| văzu pe Cosmuş cum îşi închide încet gura, pe care şi-o 
uitase căscată, cum îşi bagă pachetul de ţigări în buzunar 
şi se furişează tiptil din birou. Colile albe de hârtie - 
atrăgeau ca un magnet stiloul lui Gorga. Cuvintele se 
înşiruiau citeţe, ordonate, în rânduri strânse... Deasupra 
maşinii lui Răduca e o lozincă: „Prima aşchie la fluierul 
semnalului”. Sirena uzinii fluieră. Strungul lui Răduca 
lucrează. Semnalul de incepere a lucrului s-a stins. 
Răduca scoate prima piesă din maşină. Au trecut câteva 
minute. Unii îşi încălzesc încă strungurile. Alții umblă prin 
hală după materiale. Lângă maşina lui Răduca stau 
vrafuri întregi de materiale. S-a interesat de ieri despre 
piesele pe care le lucrează azi. Acasă şi-a făcut calculele 
tehnice. Dimineața a sosit cu jumătate de oră mai 
devreme. Şi-a controlat maşina. l-a dat drumul pentru 
încălzire. Şi-a adus materialele. Într-adevăr, aceasta e o 
problemă de organizare a muncii. Nu. Aceasta pare la 
prima vedere. E în primul rând o problemă de conştiinţă 
muncitorească, e o trăsătură de spirit gospodăresc... 

Gorga scria în continuare. Uneori îşi ridica privirile în 


115 


Constantin Chiriţă 


sus, căutând parcă un cuvânt, o idee. Figura lui exprima 
în totul bucuria unor mari descoperiri... 


Lucian deschise cu emoție uşa amfiteatrului. Ar fi vrut 
să-şi închidă ochii, să stea tot timpul cu ochii închişi 
pentru a nu avea certitudinea prezenţei sau absenței 
Corneliei. Să trăiască cele două ore cu gândul că este la 
locul ei, lângă fereastră, şi că se uită la dânsul... Intră în 
sală şi o zări... Era la locul ei, lângă fereastră. Ochii 
Corneliei îl aşteptau. 

Studenţii se ridicară în picioare şi-l salutară, zâmbitori. 

— Vă mulţumesc, le spuse Lucian. Staţi jos... dragii 
mei... 

_ Lucian se sperie singur de cuvintele pe care le rostise. 
In sală se lăsă o tăcere mormântală. Ochii tuturor erau 
aţintiţi asupra lui. Izbuti să-şi revină: 

— Aveţi voie să fumaţi... dacă şi nefumătorii sunt de 
acord... normal... _ 

Studenţii înţeleseră. Îi aştepta o lucrare de control. Îşi 
scoaseră la iuţeală hârtii şi stilouri şi rămaseră în 
aşteptare. 

— Mă iertaţi pentru surpriză, dar programul prevede 
această lucrare... 

Studenţii zâmbiră şi aprobară din priviri spusele lui 
Lucian. 

— Vă amintiţi lecțiile... Sunteţi liberi să faceţi 
propuneri... Vă rog chiar... 

— Despre ultima dumneavoastră lecţie! se auzi o voce. 
Despre elegia latină... 

Amintirea lecţiei, concepută atât de subiectiv, îl chinuia 
pe Lucian: 

— Poate sunt alte propuneri... Vă rog... 

— Ne-a plăcut atât de mult! se auzi altă voce. 

Lucian fu nevoit să accepte: 

— Bine! Dar nu despre lecţia mea... ci despre subiectul 
lecţiei mele! Elegia latină. Aş vrea să ştiu dacă sunt toţi 
de acord? 


116 


Întâlnirea V 


— Toţi! 

— Atunci... cu permisiunea mea puteţi să-l treceţi şi pe 
Catul printre elegiaci... Mi s-ar părea o nedreptate să-l 
tratăm izolat numai pentru că îl desparte de ceilalţi trei o 
anumită perioadă de timp. Vă rog! 

Sala se cufundă din nou în tăcere. Numai zgomotul 
făcut de stilouri şi creioane în mersul lor neregulat pe 
hârtie se auzea. Studenţii scriau, scriau cu pasiune, îşi 
aşterneau pe hârtii sumedenie de gânduri şi sentimente. 

Lucian se aşeză tăcut la catedră, îşi prinse capul în 
mâini şi-şi îndreptă privirile spre Cornelia, îl privea şi ea... 
Aproape tot timpul se uitară unul la altul... Micile 
întreruperi stârnite de vreun zgomot nu făceau decât să 
le cheme cu şi mai multă dorinţă privirile. 

Când primele lucrări gata i se aduseră la catedră, 
Lucian îi anunţă pe cei care au terminat că au voie să 
plece. De-abia atunci Cornelia îşi plecă ochii deasupra 
hârtiei şi luă stiloul în mână... Rămase ultima în sală. 
Prezentă lucrarea, o foaie de hârtie pe care erau trecute 
câteva cuvinte: „Lucian, te rog, nu! Nu se poate! E 
nebunie!” 

— Cornelia - şopti Lucian. Vreau să ne întâlnim! Te 
aştept! 

— Nu se poate, Lucian, dragul meu. Nu se poate! 

— Te aştept, Cornelia!... 

— Nu, Lucian. 

Închise ochii şi-i şopti, aproape cu buzele strânse: 

— Vino, Cornelia! Te aştept... când vrei tu... astă- 
seară... dacă vrei... te aştept în parc... la opt... la 
intrare... va fi întuneric, Cornelia... Ne vom plimba... dacă 
vrei, fără să vorbim... departe unul de altul... 

— Nu, Lucian! 

— Te aştept... Ştii... Nici nu-ţi voi atinge mâna... Vreau 
numai să fii tu... numai cu mine... Noaptea e atâta 
linişte... Vino!... Nici nu ştii cât de mult e până deseară!... 

— Ştiu, Lucian... 


117 


Constantin Chiriţă 


CAPITOLUL 6 


CORNELIA RĂTĂCI PE STRĂZI PE 
care nu umblase niciodată. Mergea în neştire, absentă, 
fără să înregistreze nimic... Peste câteva ore, Lucian o va 
aştepta la intrarea parcului... Peste câteva ore va fi 
întuneric... Peste câteva ore Lucian va fi acolo... Lucian... 
IL căuta din copilărie, poate din primii ani ai vieţii... El 
era... Lucian... Viaţa ei oare nu fUsese o neîntreruptă 
căutare a lui?... Şi totuşi, ce groaznic, ce groaznic a fost! 


Mama ei n-o văzuse niciodată. Poate că nu i-a auzit nici 
primul scâncet. Tatăl ei fusese sever, aspru, dur. Locuinţa 
era modestă, viaţa austeră. Şi totuşi bărbatul acela veşnic 
încruntat, parcă sub presiunea unui destin nefericit, era 
bine cunoscut de sute şi mii de oameni. Cabinetul său era 
veşnic plin. Şi niciodată în cariera lui de medic, profesorul 
Cernat nu primise onorar. Oamenii săraci ştiau lucrul 
acesta şi-i umpleau cabinetul. Îl ştiau şi cei bogaţi şi nu-i 
călcau pragul, pentru că nu puteau suferi gloata aceea de 
oameni cu răsufla:rea, sudoarea şi tânguielile lor. 

Când Cornelia împlini zece ani, când despre 
precocitatea ei începea să se vorbească în cercurile de 
psihologi, află viaţa tatălui ei. Rămăseseră ei singuri, în 
camera ei... Şedeau faţă în faţă, la masă. 

„Tu nu mai eşti un copil, Cornelia. Nici nu ştiu dacă ai 
fost. Ai trăit aspru. Eu am vrut. În loc de jucării, ai primit 
cărţi. Eu am vrut. Poate n-ai simţit dragostea mea. Dar tot 
ce am făcut, am făcut din dragoste pentru tine. Vei fi 
femeie şi nu vreau să răzbaţi în viaţă prin căsătorie. 


118 


Întâlnirea V 


Trebuie să devii independentă, puternică. Şi aceasta 
foarte repede. Averea te-ar distruge, te-ar face animal. Aş 
fi putut să-ţi las avere mare. N-am vrut. Vei afla mai 
târziu, draga mea, de ce ţi-am grăbit cu atâta cruzime 
viaţa. Acum ştiu, am certitudinea că vei deveni ceea ce 
am vrut eu. De aceea îţi vorbesc... Bunicul tău a fost 
învăţător olog într-un cătun. Picioarele i-au fost tăiate în 
1907, când aveam vârsta pe care o ai tu acum. A fost 
alături de răsculați. Un glonte l-a lovit în talpă. L-au dus la 
spital şi a auzit când prefectul le ordona medicilor să taie 
picioarele răniților. Nu să-i omoare. Să-i ologească pentru 
ca să devină un exemplu toată viaţa lor. Să tremure 
ţăranii la amintirea răscoalei. S-a găsit un doctor printre 
ei şi i-a tăiat amândouă picioarele... Să nu plângi, 
Cornelia!... Când aveam doisprezece ani, bunicul tău mi-a 
spus totul. Mi-a cerut să mă fac medic pentru a spăla 
ruşinea aceea. Mi-a cerut să vindec toată viaţa oameni. 
Mi-a cerut să mă port ca medic cum se purta el ca 
învăţător. Să dau totul, fără să iau nimic. Ţi-am ascultat 
bunicul, Cornelia. Am intrat în şcoală, ca să mă fac medic. 
În liceu îmi meditam colegii ca să pot învăţa şi trăi. În anii 
de studenţie eram trei luni pe an chelner, îmi trebuiau 
bani pentru mâncare şi cursuri. Am fost chelner. Îmi 
serveam colegii şi profesorii la restaurante. Îmi serveam 
colegele şi vecinii de stradă... li serveam pe cei care-ţi 
ologiseră bunicul... Dar trebuia să ajung medic, Cornelia, 
pentru a spăla ruşinea care nu-ţi lăsa bunicul liniştit în 
mormânt... Intr-o seară l-am servit pe profesorul 
Marinescu. M-a recunoscut. A stat până la închiderea 
localului, singur. M-a luat cu el. Eram în ultimul an. Mi-a 
poruncit să-mi dezbrac hainele de chelner şi m-a îmbrăcat 
cu halatul lui. In seara aceea m-a numit asistentul lui. M-a 
învăţat. M-a făcut medic şi om... Pe mama ta am 
cunoscut-o în clinică, târziu. Era înaltă şi albă ca o 
coloană de marmură. Avea ochi negri. Ea te-a născut, 
Cornelia... Ne-am înţeles întotdeauna amândoi. Dar 
veşnicia noastră s-a rupt după doi ani... A ştiut că vei fi 


119 


Constantin Chiriţă 


fată. Poate dorinţa a făcut-o să ştie. Mi-a spus cu o zi 
înainte de a te naşte să te numesc Cornelia... Era numele 
ei... M-a rugat să te las să zbori. Să-ţi alegi viaţa pe care-o 
vrei. Mi-a cerut să fii independentă şi puternică... Ştia că 
va muri... Aceasta e toată povestea, draga mea... Eşti 
mare acum... Încep să văd în tine viitorul... Poate ţi-am 
spus prea devreme povestea. Vei înţelege că trebuia să 
ţi-o spun... Îţi urez viaţă lungă şi încredere în tine...” 

După un an, profesorul Cernat muri. Cancerul îl răpuse. 
Mii de oameni îi urmară coşciugul. Era spre sfârşitul 
toamnei. Cădeau primii fulgi. Seara, Corneliei i se păru că 
mormântul se îmbracă în marmură albă... 

Tatăl ei o încredinţase, încă înainte de a muri, unei 
foste paciente pe care operaţia lui o salvase de la moarte. 
Era o pianistă cu renume. Cristina Poiană se strădui să-i 
menţină Corneliei acelaşi fel de viaţă pe care-l avusese 
până atunci... Se forţă să fie sobră, severă, s-o înveţe cu 
traiul modest, dar nu reuşi multă vreme. Fata, care-şi 
uimea profesorii, o cuceri repede prin inteligenţa şi 
siguranţa ei. Se împrieteniră. Cu anii, Cornelia deveni 
pentru toţi cunoscuţii fiica pianistei Cristina Poiană. 

Recrudescenţa vechei boli o surprinse pe Cristina 
Poiană exact în ziua când comisia de bacalaureat asculta 
uluită răspunsurile Corneliei. Bucuria îi fu întunecată de 
tristeţe. Cornelia o urmă în sanatoriu, pe cea care fusese 
pentru ea cea mai bună dintre mame, şi doi ani de zile nu 
se dezlipi de la căpătâiul ei. O îngriji cu o dragoste care 
renăscu moralul bolnavei. Doi ani de zile Cornelia nu ieşi 
în lume. Când bolnava îşi refăcu forţele şi reveni acasă, 
Cornelia se înscrise la institut... 

Şi aici îl întâlni pe Lucian... Il remarcă de la primul curs. 
Ceea ce spunea Lucian nu era nou pentru Cornelia. Nu 
memoria şi cultura lui o impresionau. Pasiunea lui pentru 
frumuseţile lumii, credinţa lui în umanitate, gingăşia cu 
care mângiâia fiecare floare spirituală, profunzimea unor 
idei îndrăzneţe şi originale, acestea o copleşiseră. A 

Lucian i se părea puternic şi bun, curajos şi nobil. Il 


120 


Întâlnirea V 


întărită la cursuri prin întrebări, îi solicita interesul, îl 
căuta în clipe de singurătate, dar Lucian o evita. Ajunse 
aproape să-l urască... | se părea nedrept. Cu alte 
studente Lucian vorbea, glumea, le ţinea tovărăşie, dar 
de câte ori apărea ea, se ferea, evada din rândurile lor... 
Se hotări să-l uite, măcar să încerce să-l uite... 

Şi în cea de-a doua vacanţă se petrecu drama... 

Era pe munte, înveselită de aer şi soare, era în mijlocul 
unor oamenii care o admirau şi o respectau. | se 
aprinseseră în suflet bucurii... Cânta, dansa, povestea, se 
căţăra pe stânci, alerga prin iarbă... Era prima ei vacanţă 
liberă... Era singură într-o lume încă necucerită, într-o 
lume în care pătrunsese pentru prima dată... 

Era liberă şi singură şi chema toate bucuriile în jurul 
ei... 

Şi întâlni un bărbat înalt, frumos, puternic, cu ochi care 
străpungeau. Când îl văzu, se înfricoşă. Bărbatul o opri şi 
nu-i spuse altceva decât că-i puternic. Îi citi puterea şi 
voinţa în ochi, în mişcări, în vorbe. Se supuse ca 
hipnotizată... Işi petrecură nopţile împreună, străbătând 
cărările, se lăsă sfărâmată la pieptul lui, îşi lăsă mijlocul 
cuprins de braţele lui. Imbrăţişările violente îi răzvrăteau 
sângele, îi cutremurau trupul... 

Şi într-o noapte se trezi... Se trezi pe stânca dură cu un 
bărbat lângă ea care-i voia trupul. Nimic altceva decât 
trupul. Căzuse dintr-o lume în care trăise până atunci. 
Bărbatul o voia! Nu o cerea, o voia. O cuprinse spaima... 
Nu era cerută!... Lângă ea nu se afla un om. Lângă ea se 
afla o fiară... Groaza o amuţi... Totul se prăbuşea... Fiinţa 
aceea de lângă ea o cobora într-o lume inferioară, 
elementară... Se zbătu, se zvârcoli... se împotrivi durerilor 
şi sfâşierilor... 

Fugi ca o nebună pe potecă, în jos, pe lângă cabană, în 
jos, fără să ştie unde. Căzu undeva şi dimineaţa o prinse 
acolo, trează, sfâşiată de chinuri. În dimineaţa aceea 
descoperi că în oameni trăiesc fiare şi mai descoperi că 
făptuise o crimă, îşi ucisese gândul, curajul, dorinţa care 


121 


Constantin Chiriţă 


o duceau spre Lucian. Îşi consideră viaţa închisă, îşi 
consideră sentimentele distruse,  maculate pentru 
totdeauna. 

Când se reluară cursurile, toţi colegii observaseră 
schimbarea ei. Se izola, fugea de oricine, îi dispăruse 
veselia, expansiunea aceea fragedă care-i aduna în jurul 
ei. Nimeni nu reuşi să se apropie de ea. Şi nimeni nu reuşi 
să afle nimic. Taina ei avea să rămână pentru totdeauna 
o taină. Şi cu o îndărătnicie cumplită se sili, zi şi noapte, 
să-şi uite propria taină. Devenea un automat care rostea 
ore întregi aceleaşi vorbe. Voia să uite, să uite pentru 
totdeauna. _ 

Dar îl reîntâlni pe Lucian... Il regăsi şi-i auzi poemul lui 

despre dragoste şi parcă auzi cântece în jur şi parcă 
simţea cum i se destramă sufletul. Şi îi reveni din nou 
durerea aceea groaznică. Şi iar îl văzu pe Lucian şi nu 
reuşi să se împotrivească chemării. Şi nu putu rezista să 
nu-l cheme şi ea... 
__ Cornelia rătăcea în neştire pe străzi necunoscute... 
Incerca să se stăpânească, să se analizeze. Se jucase cu 
viaţa. Îşi închipuia că va trăi liberă, independentă, 
stăpână pe pasiunile şi dorinţele ei. Nu crezuse că un 
sentiment major ar putea-o lega pentru totdeauna de un 
bărbat. Considerase căsătoria drept o instituţie depăşită, 
anacronică. Voise să trăiască modern, ca femeie, 
asemenea eroinelor unei literaturi cândva la modă. 
Transformase o convenienţă falsă, inventată, într-un 
adevăr. De aceea se năpustise în braţele lui Nistor... Il 
întâlnise din nou pe Lucian. Întâlnise în sfârşit dragostea. 
Dar îi era teamă că ea nu poate fi corespondentul 
dragostei, acelei dragoste pe care o cântase Lucian. 

Cornelia rătăcea în neştire pe străzi necunoscute. Se 
însera... Se înnopta... Se aprindeau felinarele... Se 
aprindeau stelele... 


Lucian fusese chemat la redacţie în momentul când se 
pregătea să plece. Mihail Mironescu primise de la regiune 


122 


Întâlnirea V 


sarcina de a publica un articol de fond pentru ziarul de a 
doua zi. Se străduise să-i explice primului-secretar că nu 
mai este timpul necesar pentru ca un asemenea articol să 
fie scris, cules şi paginat. Toată gazeta urma să fie dată 
peste cap. | se răspunse că articolul nu putea fi amânat. 
Mihail Mironescu îl chemase pe Lucian. Se gândea că 
Lucian ar putea să-l ajute în această situaţie. 

— Dragă Lucian, e neapărată nevoie de articolul 
acesta... 

Tânărul îl privi surprins: 

— La ora asta?... 

— La ora asta, Lucian. N-am reuşit să-i conving să 
amânăm articolul... Şi totuşi, cred că s-ar mai putea 
amâna o zi-două. 

În altă împrejurare, Lucian s-ar fi apucat imediat de 
scris, cu hotărârea de a termina la timp şi de a nu întârzia 
cu un minut gazeta... Dar acum ştia că-i este cu 
neputinţă, ştia că nu se va putea concentra, că nu va 
putea scrie un rând. Mironescu îi remarcă paloarea. 

— Înţeleg, Lucian... Gazeta e în tipografie... Te-aş ruga 
totuşi să încerci... 

— Tovarăşe Mironescu... sunt momente... Nu cred că 
voi izbuti... Totuşi, voi încerca... 

— Încearcă, Lucian! 

Mironescu aşteptă ca Lucian să iasă din birou. Puse 
mâna pe receptor. Dar încă nu chemă. Se gândi la tânărul 
care-l părăsise... Lucian era într-o stare neobişnuită... 
Obosit?... Poate necâjit?... Mai aşteptă o clipă. Apoi formă 
numărul. 

— Alo!... Tovarăşul prim-secretar?... 

După o discuţie aprinsă cu primul-secretar, Mironescu 
reuşi să-l convingă pe acesta dacă nu asupra 
imposibilității practice de a fi scris articolul, cel puţin 
asupra faptului că în asemenea condiţii articolul nu ar 
putea fi scris la nivelul cerut. Oarecum ezitând, primul- 
secretar acceptă propunerea ca materialul să apară în 
numărul viitor. 


123 


Constantin Chiriţă 


Mironescu lăsă receptorul în furcă, rămase nemişcat 
câteva clipe, apoi porni spre biroul lui Lucian. 

ÎI găsi pe Lucian în faţa unei coli albe. Paloarea i se 
accentuase. 

— Nu mai e nevoie să scrii articolul, Lucian. Am 
convenit cu tovarăşii de la regiune să-l publicăm 
poimâine... 

— lertaţi-mă, tovarăşe Mironescu... Era peste puterile 
mele... 

— Ştiu, Lucian... 

— lertaţi-mă... îmi cereţi atât de rar lucruri speciale... 

— Fiindcă tu nu-mi dai prilejul. Întotdeauna faci mai 
mult decât ţi se cere... Du-te şi te odihneşte, Lucian... 
Dacă vrei tu... nu azi, nici mâine... când vrei tu... spune- 
mi ce-i cu tine... Du-te, Lucian! 


Lucian plecă... La intrarea parcului o întâlni pe Cornelia. 

Era întuneric... porniră pe o alee, unul lângă altul, fără 
să-şi spună un cuvânt... Târziu de tot, Lucian vorbi, fără 
să se uite la dânsa: 

— Ştiam că vei veni... Trebuia să vii! 

— Nu trebuia... N-am vrut... 


— Ştii că eşti lângă mine?... 
— Tu eşti lângă mine... 


— Odată am tras o fată de cozi... Eram mic... 
— La fereastra camerei mele veneau păsări... 


— Într-o seară au început să mă înspăimânte stelele... 
— Ne agăţam cercei de vişini la urechi... 


— La fiecare lecţie ne spunea: „Amicus Plato, sed 
magis amica Veritas”...22 

— Prindeam fulgi mari în palme... Dar nu-i vedeam 
niciodată... 


22 Mi-e drag Platon, dar mai drag mi-e adevărul. 


124 


Întâlnirea V 


— Am vrut să fug cu un circ... Unde-ar fi fost stelele 
mele? 

— Mama era înaltă şi albă ca o coloană de marmură... 
N-am văzut-o... 


— „Tu nu eşti un flaut, Horatio, din care degetele sorții 
pot scoate orice melodie”... 
— Culegeam cărăbuşi rătăciţi ziua pe trotuare... 


— M-am pomenit dintr-o dată puternic... m-am 
speriat... 

— Mi-a fost frică de sâni... N-am avut curajul să-i 
privesc... 


— O fată mi-a cerut să-i scriu poezii... Nu mi-a mai 
zâmbit niciodată... 

— Am stat doi ani într-un sanatoriu... Parcă suferea 
mama... 


— Am urât o singură dată în viaţă... Pe tatăl meu... 
— Inainte de a muri, mama îmi ceruse să zbor 
singură... 


— Când te-am întâlnit am înţeles totul... 
— M-am rătăcit într-o lume elementară... 


— Toate s-au întâmplat pentru seara aceasta... 
— Dacă alţi oameni nu trăiesc în clipa asta? Mi-i frică... 


Undeva se opriră. Se întoarseră unul spre celălalt. 


Cornelia prinse capul lui Lucian în mâini. li mângâie 
părul cu degetele. l-l apropie încet. Îşi lipi obrazul de 
obrazul lui. Îi mângâie din nou părul. Îşi lipi celălalt 
obraz... Îi îndepărtă capul... Voia să-l privească... Îi 


apropie încet, încet capul... Îşi duse buzele spre buzele 
lui... Şi le întâlniră... 


125 


Constantin Chiriţă 


Mergeau amândoi pe alee. Capul ei se odihnea blând 
pe umărul lui. 

— Apără-mă, Lucian! Mi-i frică!... 

— Nul!... Lumea se bucură... Nu simţi în degete idei? 

— Mi-i frică... Stelele clipesc de frică... Dacă tremură 
pentru noi? 


Mergeau încet. Mâinile Corneliei erau în mâinile lui 
Lucian. | le simţea mari şi puternice. Şi le ghemui şi mai 
mult pe ale ei... 

— Eşti puternic, Lucian. Eşti bun şi eşti al meu. 

— Tul... 

Cornelia se smulse dintr-o dată de lângă el. O fulgera 
amintirea... Oare o va înţelege Lucian?... Nu, n-o va putea 
înţelege... Nu va putea suporta gândul că altcineva... 
Oare îi era teamă de Lucian sau îi era teamă de viaţa ei 
de până atunci?... 

— Nu, Lucian! 

— Cornelia?! 

— Sunt nebună, Lucian! Fiecare floare înfloreşte o 
singură dată... Fiecare floare e unică, Lucian... Când rupi 
o floare şi te uiţi la ea, vezi o floare unică... Toate 
celelalte sunt la fel, dar cea pe care o ai în mână este 
unică... Când ai cules-o floarea aceea a murit pentru 
totdeauna... 

— De ce să moară? Se poate păstra o veşnicie... Ea 
celui care a cules-o. 

— Nu! Nu trebuie! Lucian, spune că nu! Spune fără să 
te gândeşti! 

— Spun, Cornelia! 


— Priveşte-mă, Lucian! Priveşte-mă cu mâinile. Plimbă- 
ţi mâinile pe părul meu, pe obrajii mei, pe buzele mele, 
pe mâinile mele... înconjoară-mă cu mâinile, Lucian. Tot 
ce ai în mâinile tale e al tău. Totul! Tot ce ai acum! Tot ce 
ai acum, Lucian. E tot ce pot să-ţi dau. 

— Cornelia mea... 


126 


Întâlnirea V 


— Răspunde fără să te  gândeşti!... N-am fost 
niciodată... Poţi să-ţi închipui că n-am fost niciodată, că 
m-am născut acum? 

— Pot... 

— Nu poţi, Lucian. Nu înţelegi... 

— Înţeleg, Cornelia... 

— Nu, nu poţi... Gândeşte-te că vezi o buruiană... Pui 
totuşi mâna pe ea... Şi dintr-o dată vezi că ai în mână o 
floare... Dintr-o dată s-a născut o floare. Nu poţi înţelege 
cum... 

— Înţeleg, Cornelia... 

— De aceea eşti dragul meu... Totuşi mi-i frică, Lucian. 
Mi-i teamă că n-ai culege floarea... De aceea e atât de 
groaznic... Vreau să ma mângâi, dragul meu... Uite, părul 
meu, nimeni nu l-a atins... nici ochii, Lucian... îi închid... 


Mergeau amândoi pe alee, îmbrăţişaţi. Îşi sprijinea 
capul pe umărul lui. Îi duse mâinile la piept. 

— Mi-a fost întotdeauna frică de sâni... Nu mi i-a văzut 
nimeni, nu mi i-a atins nicio mână. Nici eu... M-au 
înspăimântat întotdeauna... 

— Tu... 

— Lucian! Vreau să te sărut! N-am sărutat pe nimeni... 


Mergeau îmbrăţişaţi pe alee... 

— Draga mea... Cum ai putut fi atât de copilă! Stelele 
nu clipesc de frică, nu tremură... 

— Dar de ce clipesc? 

— Ştii, Cornelia... 

— Să nu-mi spui copilării, Lucian. Să nu-mi vorbeşti de 
spaţii şi de unde... 

Se opriră la intrarea parcului. 

— Du-te, Lucian!... Du-te... Mă întorc singură... 

— Nu, Cornelia... 

— Du-te, Lucian. Te rog mult. 

Se despărţiră... Cornelia se uită lung după el. El se 
întoarse şi rămase nemişcat. 


127 


Constantin Chiriţă 


Cornelia porni. Casele şi arborii cântau în jurul ei. 
Mergea uşoară. Răsărea parcă de undeva speranţa că 
Lucian va fi puternic. Din când în când închidea ochii. Îşi 
revăzu strada. Şi-i venea să alerge, să se închidă în 
camera ei, să-şi strângă în braţe visurile... 

În faţa casei îl întâlni pe Nistor. 


128 


Întâlnirea V 


CAPITOLUL 7 


CASA ÎN CARE LOCUIA CORNELIA 
Cernat era un bloc cu câteva etaje alcătuit aproape numai 
din garsoniere. Blocul avea portar numai în timpul zilei. O 
bătrână mică şi grasă, pe care locatarii o ţineau mai mult 
din milă. La ora zece seara, uşa mare de la intrare se 
închidea, făcând imposibile vizitele neanunţate, în zilele 
de sărbătoare, uşa era deschisă până la unsprezece. 
Locatarii stabiliseră de comun acord acest program şi-l 
respectau cu stricteţe. Cel care intra în jurul orei 10 în 
bloc închidea în mod automat uşa. 

Mihail Nistor pătrunse în bloc cu siguranţa unui om care 
are o ţintă precisă. Zări numele Corneliei pe tabelul 
locatarilor în dreptul garsonierei cu numărul 8 de la etajul 
1. Cornelia locuia singură. Urcă scările fără să se 
grăbească, ajunse în dreptul garsonierei şi sună neregulat 
de câteva ori. Nu-i răspunse nimeni. Sună iarăşi, 
îndelung, şi după ce-şi retrase degetul de pe buton, îşi 
concentră auzul. Ecoul soneriei se stinsese. Nu se auzea 
niciun zgomot înăuntru. Cornelia nu era acasă. Cobori în 
stradă şi pentru a nu atrage atenţia trecătorilor sau 
locatarilor, începu să se plimbe pe distanţe mari, de-a 
lungul străzii. După un timp, descoperi un loc mai bun de 
observaţie. In faţa blocului se afla un bufet. Intră în local 
şi norocul îl favoriză. Găsi o masă liberă chiar lângă 
fereastră. De acolo putea să vadă pe oricine intra în bloc. 

Comandă o sticlă de bere şi, ca să-şi dea aerul unui om 
preocupat, scoase câteva ziare din buzunar. Le întinse în 
faţa lui pe masă. Se prefăcu că citeşte. De fapt ar fi vrut 


129 


Constantin Chiriţă 


să citească. Ştia articolul pe dinafară, cuvânt cu cuvânt, 
dar publicarea lui în marele ziar din Capitală, pe pagina 
întâi, făcea să i se pară conţinutul articolului mereu nou. 
De câte ori citea găsea o altă frază care-i măgulea 
vanitatea, un alt paragraf care-i umfla mândria. Articolul 
era pe pagina întâi, şi aşa cum se întâmpla cu marile 
personalităţi, numele său, Mihail Nistor, era trecut imediat 
sub titlu... 

Mai comandă o sticlă de bere, deşi ştia dinainte că nu 
se va atinge de ea... Era bine să fie acolo, pe masă. O 
singură sticlă, cu toate că nu băuse nici jumătate din 
conţinutul ei, i se părea că indică o masă săracă... Nu 
voia să bea, nu voia să se ameţească. Voia să fie perfect 
treaz când o va întâlni pe Cornelia, să-i poată spune că e 
şi el cineva, că drumul său în viaţă e pe cale să se decidă. 
Voia să-i facă tinerei impresia unui om puternic şi sigur, 
care ştie cum să-şi urmeze drumul gândit. Dacă o 
cucerise pe Cornelia, aceasta se datorase în primul rând 
hotărârii cu care o oprise, cu care o chemase lângă el, cu 
care o atacase. Trebuia să-i arate aceeaşi siguranţă şi 
hotărâre. 

Nistor descoperise la cea mai rece luciditate că are 
nevoie de Cornelia. După întâmplarea de pe munte, 
dorința de a o avea cedase locul nevoii de a o avea. Cu 
Cornelia putea pătrunde mult mai lesne într-o lume care 
continua să-l sperie. Cornelia era fiica profesorului Cernat, 
cunoscut pretutindeni datorită activităţii sale 
democratice. Devenind soţia sa, mergând în lume braţ la 
braţ cu ea, ştiindu-se că această tânără, care uluia prin 
inteligenţa şi cultura ei, e soţia lui şi mai ales ascultând-o, 
auzindu-i-se ideile şi gândurile, va fi privit cu alţi ochi. Cu 
Cornelia lângă el, simţea mai multă putere, mai multă 
hotărâre. Avea sentimentul permanent al unei victorii. A 
unei victorii neobişnuite. Însemna că nimic nu-i poate sta 
în cale. Pe Cornelia nimeni nu reuşise s-o cucerească 
până la el. Poate că a cuceri o fiinţă ca dânsa era mult 
mai greu decât a ajunge ministru. Trebuia să fie a lui! Şi 


130 


Întâlnirea V 


mai era şi fiica profesorului Cernat! Îşi adăuga un galon în 
plus situaţiei sale. 

Se uită în jur. Toate mesele erau pline. Oameni 
obişnuiţi, tineri şi bătrâni, stăteau câte doi-trei la o masă. 
Ciocneau pahare cu bere, cu vin, păhărele cu ţuică sau 
rom, fumau şi-şi povesteau amintiri şi dorinţe. Râdeau şi 
ciocneau. Erau oameni simpli. Erau oameni mici. Nistor se 
uită la doi băutori de lângă el. Unul era un tânăr de vârsta 
lui, cu o şapcă pleoştită pe cap, nebărbierit, cu nişte ochi 
care nu exprimau nicio voinţă. Vecinul din stânga 
acestuia era bătrân sau poate îmbătrânit, sigur peste 
şaizeci de ani. Părea moale, fleşcăit. Purta un basc 
decolorat, faţa-i era zbârcită şi vorbea, vorbea mereu ca 
un avocat. 

Nistor îşi aruncă din nou privirile asupra intrării 
blocului. In acelaşi timp, îşi încordă auzul. Vorbăria celor 
doi începea să-l intereseze... 

— Da, domnule - spunea bătrânul - să nu crezi cumva 
că-ţi spun aşa, ca să mă laud. M-am pus la punct, 
numărul unu... haine strâmte, guler înalt, manşete, 
baston cu capăt argintat, mi-l împrumutase un vecin, că 
eu n-aveam nevoie de baston, dar aşa era moda, şi moda 
asta vine rar la bărbaţi, dar când vine, gata, îi prinde de la 
mic la mare... La femei, vezi dumneata, până o prind 
unele, până află de veste altele, gata, trece moda şi vine 
alta... de aceea unele femei rămân mereu cu rochiile din 
tinereţe... da... Va s'că, unde ajunsei? da! Şi m-am dus... 
Bat la uşă... intru... sărut mâna, zic, doamnă, cuvântul 
ăsta se folosea rar pe atunci, făcea impresie, mă scuzaţi, 
doamnă, dar vreau să vă comunic ceva foarte important. 
Ceva vital pentru viaţa mea. Aşa i-am zis. Ea, de colo, de, 
a zgâit ochii la mine, m-a poftit să şed... Eu, doamnă-n 
sus, doamnă-n jos şi cuvinte tari. Ziceam mereu: 
scuzati... vital... important... seriozitate... cometă... era 
foarte la modă cuvântul ăsta, se vorbea în ziare despre 
trecerea unei comete şi mai ziceam eu... stimă... 
postbelic... bonjur... rămăsese de la ofiţeri francezi... mă 


131 


Constantin Chiriţă 


rog, ziceam tare. Am zis şi mamelon. Îmi rămăsese din 
război, ce mai, am făcut-o praf. Şi după aceea, mă scol în 
picioare şi-i zic: Eu, doamnă, sunt impiegat a treia, sunt 
cinstit, îmi ascult superiorii, îmi respect slujba, până o să 
ies la pensie o să ajung sigur a-ntâia... Şi chiar am ajuns... 
Om cu situație bună... leafă bună, pensie bună... Ce mai, 
am dat-o gata... Şi când, după ce tuşesc de câteva ori, 
zic: Doamnă, mă scuzati, dar acum în postbelic, când 
omul vrea o situație, un cămin, o familie, să-şi clădească 
o casă pe un mamelon, de... nu poate sta singur... eu vă 
cer mâna fiicei dumneavoastră. Ea, să leşine. Şi o apucă 
plânsul... Şi eu: Scuzaţi, doamnă, dar eu nu-s o cometă 
sau un bonjur, eu sunt născut aici, în oraş, eu sunt un om 
serios, doamnă, şi important... Da, domnule! Şi mi-a dat- 
o. Mi-a făcut trei copii... toţi buni, cu slujbe... Şi e de 
treabă, dom'le... laca, de câte ori iau pensioara, c-am 
ieşit până la urmă impiegat a-ntâia la pensie, îmi zice: 
Du-te, Alecule, şi bea şi tu ceva, că doar în urma muncii 
tale sunt banii ăştia în casă... Femeie de treabă, dom'le, 
iaca închin un pahar în sănătatea ei... şi să mi-o ţină 
domnul, că fără ea, cine ştie, aş fi rămas un pârlit de-a 
treia... 

Lui Nistor îi veni să scuipe. Ăla nu era om, era 
zdreanţă... i 

Işi aminti de tatăl său. II luase la el când avea şase ani. 
După ce murise maică-sa. Până atunci nu-l văzuse. Nici 
nu ştia cine e tatăl său. Era un copil din flori. Un flăcău 
chipeş venise în fruntea unor care în sat, să încarce 
porumb de la ţărani. Stătuse o săptămână în satul acela. 
Reuşise însă în acel răstimp să momească pe cea mai 
frumoasă fată din sat, să-şi înveselească nopţile. Flăcăul 
plecase în fruntea carelor încărcate. Fata l-a aşteptat 
mereu. L-a aşteptat cu plodul în pântec, l-a aşteptat după 
ce s-a născut copilul, dar flăcăul nu s-a mai întors. L-a 
aşteptat până a murit. Noroc că a murit devreme. Abia 
atunci a venit cineva de departe, care a luat copilul. 
Flăcăul ajunsese bărbat în toată firea şi logofăt pe o mare 


132 


Întâlnirea V 


moşie boierească. Când i-a sosit copilul, l-a dat drept un 
nepot orfan. Nu voia să se ştie că-i copilul său. Nici copilul 
n-a aflat decât mult mai târziu. Îl numea unchi. Şi unchiul 
avea interes să nu se ştie că are copil. Trăiseră împreună, 
ca unchi şi nepot. Unchiul său... De câţiva ani de zile şi 
copilul avea interes să nu se ştie cine a fost tatăl său. Să 
rămână copil din flori. Copilul unei femei ucisă de mizerie 
şi ajutat să crească de un unchi oarecare. Adică un copil 
care a crescut singur, în mizerie şi umilinţă, în ură faţă de 
cei bogaţi... Era voinic unchiul său!... Dintr-o lovitură 
dobora un om la pământ. Era temut. Toată moşia 
boierului era pe mâinile lui. El făcea totul. Ţinea locul 
boierului. Acesta era bătrân şi bolnav. Avea nevastă 
frumoasă, tânără şi o fetiţă de aceeaşi vârstă cu el. 
Unchiul său ţinea locul boierului. La toate. Şi la nevastă. 
Aceasta o aflase târziu copilul, pe la paisprezece ani, 
după ce terminase şcoala primară şi-l însoțea pe unchiul 
său peste tot. Satul ştia de mult. Mergeau cu şareta când 
l-a întrebat pe unchiul său... „Ai făcut ochi - îi răspunsese 
dânsul - începi să vezi... Da, mă, e-adevărat. Şi de ce să 
nu fie? Ai crescut de ajuns ca să înţelegi... Fără ea n-aş fi 
fost om. Am prins-o încetul cu încetul... M-am târât după 
ea şi am pândit-o, cum pândeşte pisica şoarecele. Ani de 
zile, mă... Dar când i-am sărit în spate, nu mi-a mai 
scăpat din gheare. Aşa am ajuns logofăt... Ea m-a făcut, 
nu paraliticul ăla... Vezi, mă, ca să izbuteşti în viaţă îţi 
trebuie două: hotărâre şi răbdare. Poţi să vrei orice-ţi 
trece prin cap... Şi luna de pe cer s-o vrei. Dacă te-ai 
hotărât o dată şi îţi faci planul cu răbdare, tot o aduci 
până la urmă... Şi ştii de ce-ţi trebuie răbdare? Ca să nu 
faci lucruri nechibzuite... Ca să ajungi la limpezime... ca 
să nu te pripeşti... îndrăzneala, pentru noi ăştia de jos, e 
moartea. Numai cei tari îndrăznesc şi ăia-s sus. Ai de jos, 
de câte ori au îndrăznit ceva peste bordeiul lor, au murit. 
Şi morţii, mă, pe morţi îi rod viermii... Eu mi-am făcut 
planul să pun mâna pe ea la douăzeci şi doi de ani... 
Ştiam că femeia te poate şi ridica, dar şi înmormânta. Să 


133 


Constantin Chiriţă 


te simtă numai o dată slab, şi gata! Sau să te simtă că 
ieşi din locul în care ea te-a închipuit în capul ei... Şi de- 
abia după opt ani am înhăţat-o. Dacă aş fi îndrăznit 
atunci, m-ar fi ucis ca pe un câine. Era tânără, mă, prea 
tânără şi prea frumoasă... Mama ei, am spus, culce-se cu 
cine-o vrea, că de pe-atunci bărbatu-su era paralitic. Da-n 
zece-cincisprezece ani o să îmbătrânească şi o să mai 
sluţească. Şi eu atunci o să fiu în putere şi n-o să-i mai 
dea boierii tineri târcoale şi o să se uite altfel în jur... Şi-o 
să găsesc o clipă să dau peste ea ca din întâmplare, când 
se dezbracă, şi să fug ca îngrozit... şi o să fac în aşa fel ca 
ea să mă vadă că-s puternic şi bărbat... Ştii ce-am făcut, 
mă... Mi-am adus ibovnica sub fereastra ei. Ştiam că stă 
noaptea în întuneric la fereastră - pesemne îşi aduna 
amintirile, dar ce nu ştiam despre ea?... Ştiam şi unde-şi 
pune cămaşa noaptea şi cum îi place, mă, să se... cu 
bărbaţii... Şi am făcut-o pe aia să plângă sub fereastra ei 
şi să mă cheme mereu: „Vino, mă Gheorghe, mă, vino şi 
mă frânge, că nu mai pot..." Aşa-i dădusem a înţelege 
ibovnicei, că numai dacă spune aşa, mă mai duc la ea... 
Dar ea nu ştia nimica, proasta... Şi pe urmă, odată, când 
am întâlnit-o în livadă, m-am ferit din calea ei, şi m-am 
făcut că tremur şi m-am scremut până să-mi sparg 
urechile, ca să mă fac roşu... Şi ea m-a chemat - ştiam c- 
o să mă cheme, de aceea mă înroşisem - şi m-a întrebat 
ce-i cu mine... Şi eu cu ochii în jos... „Lăsaţi, cuconiţă...” 
Şi am început să răsuflu de părea că o să leşin... Ce, 
putea cineva să spună că fac o necuviinţă?... „Spune, 
Gheorghe, ce-i cu tine?” se încăpăţânează ea... Şi eu, pe 
ocolite... ruşinându-mă ca o fată mare, îi dau a înţelege 
că vrea să se omoare ibovnica. Şi ea: „De ce?” Şi eu de 
colo, răspicat: „Dacă nu mai mi-e dragă!” Şi ea: „Dar de 
ce, Gheorghe?” Şi eu unde o privesc în ochi, mă, am 
fulgerat-o atunci, şi zic: „Asta n-o pot spune, cuconiţă...” 
Şi fug de lângă ea, ca lovit de streche, ca să nu mai aibă 
nicio fărâmă de îndoială... Crezi c-a mai dormit ea în 
noaptea aceea? Am pândit-o, mă, şi am văzut cum se uită 


134 


Întâlnirea V 


în oglindă, goală... Şi-a doua zi m-am spilcuit şi m-am 
îmbrăcat ca un boier, mă, şi-am zis că mă duc la târg cu 
ibovnica... Că m-a-ntrebat ce-i cu mine... Şi mi-a poruncit 
să nu plec... Şi am ascultat-o. Şi mi-a spus să vin seara la 
ea, că are să-mi spună ceva... Ştiam... M-am dus... Era 
îmbrăcată cu un capot lung, aproape desfăcut... Şi mi-a 
cerut să-i trag jos ciorapii. Şi eu am zis că nu pot... că nu 
mai răspund de mine... tot nu voiam să fac cea mai mică 
prostie, să fiu eu sigur... că i-am mai văzut o dată 
picioarele goale şi de-atunci nu mai dorm. Mi-a poruncit 
din nou... Crezi tu că i-am mai scos ciorapii?... A gemut 
toată noaptea... Şi de-atunci, din ziua aceea, s-a terminat 
cu ea... Era în stare să vină la mine, jos, ziua-n amiaza 
mare, goală, mă, goală-puşcă, dacă aş fi vrut eu. Vezi, mă 
Mihăiţă, dacă ai răbdare şi chibzuieşti totul, izbuteşti, mă, 
şi pe dracu' îl înlături din cale. Şi-acuma eu îs stăpân 
aici... Aştept numai să moară paraliticul, dacă nu l-o 
omori ea mai înainte, şi ne cununăm, mă, că nu mai 
poate fără mine... Pe urmă, pot să-i spun să se omoare 
pentru mine, şi cred că şi pe asta ar face-o. Când am 
înhăţat-o, gata...” 

Pe Nistor îl cuprinse mânia. Dădu pe gât, în neştire, un 
pahar de bere... Tatăl său nu mai ajunsese să se cunune 
cu boieroaica... Plecaseră amândoi, el şi cucoana la târg, 
cu sania pentru cumpărături... Şi la întoarcere au dat lupii 
peste ei... Oamenii spuneau c-au găsit din ea numai 
pantofii şi zdrenţe din îmbrăcăminte. El stătea cocoţat pe 
un stâlp de telegraf, în vârf, legat cu cureaua. N-avea 
nimic pe cap şi urla mereu: „Mi-au mâncat lupii averea... 
Mi-au mâncat lupii averea! Unde-i averea mea?” Pentru 
că fusese atât de sigur pe situaţie şi pe viitor, încât nu 
strânsese un ban. Sau poate strânsese, dar nimeni nu ştia 
unde... L-au dus ţăranii la balamuc, dar el nu tăcea o clipă 
şi urla mereu: „Mi-au mâncat lupii averea!”... Pesemne 
că-l apucase nebunia când văzuse cum lupii o sfâşiau pe 
boieroaică. Aşa ziceau oamenii... Întâi groaza morţii l-a 
urcat pe stâlp, apoi văzând ce-i jos, a înnebunit... Şi-ntr-o 


135 


Constantin Chiriţă 


noapte, a reuşit să scape de sub supraveghere, a ieşit în 
grădina balamucului şi s-a urcat în vârful unui brad. Şi a 
început să strige: „Lupii! Lupii! Averea mea! Averea 
mea!” Şi până să întindă paznicii cearşafurile, s-a aruncat 
cu capul în jos şi a nimerit într-un bazin secat, cu fund de 
ciment... 

A rămas singur. Avea şaisprezece ani. l-au îngăduit să 
locuiască acolo. Dar în casele mari veniseră oameni noi 
pe lângă boierul paralitic. Îi aşteptau moartea ca să-i ia 
averea. lar fata lui crescuse... Era de aceeaşi vârstă cu el, 
şi de câte ori o vedea, se gândea că tatăl său o avusese 
în puterea lui pe maică-sa. Parcă simţea un drept asupra 
ei. Ar fi fost în stare s-o urmărească pas cu pas, şi când 
va fi singură, şi departe, să sară asupra ei... Tatăl său îi 
spusese să nu îndrăznească niciodată... dar pe el îl 
chema nu numai fata aceea, dar lumea ei, lumea celor 
tari. Tatăl său intrase în această lume, ajunsese aproape 
în vârful ei... când l-a prins nenorocirea... Simţea că 
trebuie să-i ia locul. Dar tatăl său avusese dreptate... li 
spusese că nu-i trebuie numai hotărâre pentru a răzbi... ci 
şi răbdare... Pe el îl ameţise tinereţea. „Şi sângele îi 
curgea prea repede în vine... Şi voia măcar s-o vadă pe 
aceea pe care şi-o plănuise în puterea lui peste douăzeci 
de ani. Pentru că atunci va fi şi ea îmbătrânită... Şi se 
urca noaptea în plop şi din plop sărea pe balcon şi se uita 
la ea goală... Până au lătrat într-o seară câinii... 

Nistor se uită în jur. În local rămăseseră puţini muşterii. 
Era ora de închidere. Cornelia nu apăruse. La masa 
vecină, bătrânul continua să vorbească. Din când în când 
îşi arunca privirile asupra lui Nistor şi-i şuşotea ceva 
tânărului. Se uită şi tânărul la Nistor. Apoi bătrânul îşi luă 
inima în dinţi şi-l interpelă pe Nistor: 

— Scuzaţi, domnule, poate că vi-i urât de unul singur... 
Noi nu suntem oameni prea importanţi, nu suntem din cei 
cu bonjur, dar poate că n-aţi refuza un pahar cu noi... 

Nistor refuză cu o mişcare a capului, fără să scoată un 
cuvânt. 


136 


Întâlnirea V 


— Vă rugăm să ne scuzaţi pentru deranj - continuă 
bătrânul - noi nu suntem oameni prea importanţi... vedeţi 
dumneavoastră... dar cine ştie ce necazuri are omul. Unul 
vrea să fie singur la necaz, altul şi-l îneacă în vin cu un 
prieten, altul se omoară, altul... nevastă-mea, de pildă, 
râde şi-mi zice: „Lasă, lasă, Alecule, trece, n-o să ţină cât 
lumea...” Eu ştiu că ea suferă şi numai se preface... 
săraca!... Ce m-o fi aşteptând acuma... dar, de... o dată 
pe lună iau şi eu pensia... Şi mereu, mereu numai acasă? 
„„„ O să-i treacă ei necazul... 

— Chelner! strigă Nistor, enervat de discursul 
moşneagului. 

— Scuzaţi! Pardon! se retrase bătrânul, ca un câine 
jigărit. 

Chelnerul se prezentă înaintea lui Nistor. 

— Te rog, dă sticla asta neîncepută la masa vecină - îi 
spuse Nistor. O treci în socoteala mea. 

Chelnerul făcu întocmai, dar bătrânul, care auzise 
vorbele lui Nistor, refuză: 

— Scuzaţi! Daţi-o înapoi... 

— Plătesc eu! accentuă Nistor, fără să-şi întoarcă 
privirile spre bătrân. 

— Domnule cu ziare! se sculă bătrânul cu paharul în 
mână. Noi nu suntem oameni importanţi. Noi am făcut un 
gest... Noi te-am stimat... Locotenentul nostru ne spunea 
mereu: Ofițerii trebuie stimaţi, soldat! Auzi, soldat? Asta-i 
lucrul cel mai important pentru un soldat. Auzi, soldat?... 
Da, domnule cu ziare, noi nu suntem importanţi... dar 
ştim să stimăm... Auzi, soldat?... Noi n-am cerşit la 
dumneavoastră... noi v-am chemat, domnule, ca sănuvă 
fie urât... Suntem în postbelic şi trebuie să ne iubim, să 
ne stimăm, domnule... E vital, domnule, e vital!... 
Dumneata ştii că poate să vină o cometă? Ea nu te 
stimează, domnule... Nu te scuză, domnule... Te preface 
în mamelon cât ai zice bonjur. Auzi, soldat?... Dă sticla la 
domnul cu ziare şi-o plătim noi... Nu, nu! Eu plătesc! Am 
luat pensia azi şi nevasta îmi dă voie să beau... Oricât aş 


137 


Constantin Chiriţă 


bea, mă scuză... Eu plătesc! Pentru că eu ştiu să stimez... 
da, domnule cu ziare!... Dumneata n-ai băut... Ca să poţi 
râde de mine că m-am îmbătat... Eu plătesc sticla... Dar 
s-o bei, domnule, s-o bei... Să nu pleci de-aici până n-o 
bei! Dacă ne stimezi... trebuie s-o bei... Eu am fost 
impiegat a-ntâia!... Şi nevastă-mea, domnule... impiegat 
a doua... A-ntâia şi ea, domnule... N-a fost, domnule, n-a 
fost impiegat... Dar ce-a fost?... C-a fost ceva mare, 
domnule... De câte ori n-am tremurat în faţa ei?... Dar 
dumneata ce eşti?... Cititor de ziare!... Domnule cititor de 
ziare... Viaţa e un mamelon şi cine nu-l urcă nu-i vital... 
Să treci asta-n ziar şi să scrii c-am spus-o eu... Să nu 
cumva s-o faci pe numele dumitale... Eu am spus-o, 
domnule... Şi pot să-ţi spun... Câte vrei... Dar dumneata 
le bagi în buzunar. Şi nu ne stimezi... Scuzaţi, domnule 
chelner... Tac... Uite, tac... Mai vrei ceva?... Tac... Dă-mi 
voie numai atât să spun: Viaţa e o cometă fără coadă, dar 
cu baston... Atât... Gata! Tac... Tac... Te-am scuzat, 
domnule cititor de ziare... Bonjur! 

Nistor părăsi localul înfuriat. Era târziu. Trecuse de 
miezul nopţii... Cornelia încă nu venise. Se uitase tot 
timpul la uşa blocului. N-o zărise. Intraseră mulţi locatari. 
Văzuse cum se aprind şi se sting luminile... Blocul 
dormea. Un bărbat ieşise, încuiase uşa şi, după ce se 
uitase în dreapta şi în stânga, strecurase cheia sub o 
piatră. Nu se întorsese... 

Se plimbă prin faţa blocului. Strada era pustie. Cornelia 
nu venise. Îi trecu prin cap gândul că poate e la vreo 
prietenă... Dar dacă e la vreun bărbat?... Simţi că-l 
năpădesc frigurile... Îl cuprinse o spaimă necunoscută. 
Era numai a lui! Nimeni n-avea dreptul să se atingă de 
ea!... Dar nu putea să fie la alt bărbat... Era cu neputinţă. 
Luă hotărârea de a o aştepta până în zori. 

Gândul că ar putea fi la alt bărbat îl trezise pe Nistor... 
N-avusese timp să se gândească prea mult la Cornelia. 
Dar de când se gândea la ea, simţea cum îi clocoteşte 
ceva în piept. Cornelia însemna deci mai mult decât 


138 


Întâlnirea V 


femeia pe care o cucerise, femeia care-i va întări şi înălța 
braţul... Acolo, pe munte, o dorise ca un bărbat care vrea 
să aibă ceea ce alţii nici nu îndrăznesc. O dorise din 
ambiţie, din mândrie, din nevoia de a-şi încerca puterea. 
Nu-l atrăgea ca femeie. Voia numai s-o îngenuncheze, s-o 
îndoaie, să posede ceva neobişnuit. Aceasta îl împunsese 
spre ea. Şi după ce-o doborâse, aflase că nimeni n-o mai 
atinsese. Cucerise. Fusese numai a lui. Hotărârea de ao 
lua de soţie i se păru definitivă. Cornelia nu se va opune, 
pentru că nu se va putea opune. Era primul care avea 
acest drept, era omul care avea cea mai mare nevoie de 
ea... Dar gândindu-se că ar putea fi şi a altui bărbat, simţi 
o stare nouă... Nu şi-o putea închipui a altuia, trebuia să 
fie numai a lui. Inima lui Nistor începu să bată cu putere... 
Îi venea să urle numai la gândul acesta... Răsuflă adânc... 
Nu putea rezista gândului că ea va trăi şi nu va fi a lui, că 
el va trăi, ea fiind a altcuiva... 

Unde era? De ce nu venea?... Se plimba nervos, cu 
pumnii strânşi, cu gândurile învălmăşite. Va tipa la ea, o 
va sili să-i spună unde-a fost, dacă s-a apropiat de ea 
vreun bărbat, dacă... Nistor se opri... Dar cu ce drept 
putea să facă aceasta? Dacă ea se va feri?... Dacă în loc 
să se apropie de el va fugi?... N-o mai văzuse de-atunci... 
Dacă nu va primi s-o ia în căsătorie?... Dar îi va spune că 
e cineva, că va deveni ce va voi el, că ea va fi alături de 
el mai sus decât orice boieroaică, mai mult decât şi-ar 
putea dori orice femeie. E puternic, frumos, ştie bine 
aceasta, orice femeie ar voi să fie a lui, are hotărâre, are 
răbdare. Va ajunge repede şi îi va da toate bogăţiile lumii. 
Nu va putea refuza. Nicio femeie n-ar refuza. Pentru 
prima dată a fost a lui, va fi pentru totdeauna! 

O văzu venind pe Cornelia. Alerga pe trotuar cu părul în 
vânt. Era ea! Nu-şi putu opri un tremur. Şi totuşi va trebui 
să se stăpânească. Se încordă. Era cu spatele spre uşa 
blocului. Când îi auzi paşii aproape, se întoarse brusc. 

Cornelia îl zări şi încremeni cu cheia în mână. Nu reuşi 
să scoată un sunet. Parcă-i băgase cineva un pumnal în 


139 


Constantin Chiriţă 


inimă. 

— Bună seara... sau bună dimineaţa, Cornelia. Te-am 
aşteptat cam mult. 

Va să zică o aşteptase! Speranţa absurdă că poate 
numai întâmplarea îl adusese la ora aceea în faţa 
locuinţei ei se destrăma. 

— De ce taci?... Nu te bucuri de loc?... Eu sunt! 

Cornelia făcu un efort să se stăpânească. Voia să pară 
liniştită. 

— De ce m-ai aşteptat? 

— Ca să te văd!... Ca să ne plimbăm, să vorbim... Ai 
fugit fără să-mi spui o vorbă. Eu nu te-am uitat. 

Era crud. Rămăsese acelaşi... Dar de ce să-i fie frică de 
el? N-avea niciun drept asupra ei... O jefuise. Ea nu-i 
dăduse nimic. Nu-i spusese nimic. N-avea de ce să-i fie 
frică. 

— Unde-ai întârziat atât? 

Întrebarea lui o enervă. Cu ce drept îi punea asemenea 
întrebări... Dar de ce dădea atâta importanţă vorbelor lui? 
Era o întrebare ca oricare alta... Dar... atunci de ce-o 
aşteptase în faţa casei?... 

— M-am plimbat... - se pomeni că răspunde fără voia 
ei. 

— Te-ai plimbat? Credeam, cel puţin, c-o să spui c-ai 
fost la o colegă... 

— Şi de ce ţi se pare ciudat că m-am plimbat?... 

Nistor ar fi vrut să se repeadă la ea. S-o zgâlţăie, s-o 
silească să-i spună unde a fost şi cu cine a fost... Dar ar fi 
putut să piardă totul... 

— Nu vrei mai bine să intrăm înăuntru? întrebă el. 

Cornelia îl privi, uluită: 

— Ce-ai spus? 

— Sau să ne plimbăm puţin. Aici, dacă ne-ar vedea 
cineva... Mă gândesc mai degrabă la tine... Eşti 
studentă... 

— Sunt obosită... Mâine, adică azi, am cursuri 
dimineaţa... 


140 


Întâlnirea V 


— Numai câteva minute, Cornelia... Aş vrea să-ţi spun 
câteva lucruri... foarte importante... 

Dacă ar vedea-o Lucian cu el? Plimbându-se... Lucian... 
Foarte importante! Dar trebuia să se lămurească o dată 
totul. Porni fără să spună o vorbă. Aştepta cuvintele lui. | 
se părea că trăieşte un coşmar... Dac-ar fi fost un 
coşmar!... 

— Ce faci, Cornelia? 

Totul era real, îi răspunse cu silă faţă de ea însăşi: 

— Trăiesc! Totuşi trăiesc... 

— Eu trăiesc greu fără tine! 

Nistor încercă să-i ia braţul. Ea se depărtă şi nu se mai 
putu reţine: 

— Nu mă atinge! 

— Ai fost a mea! 

— Nu! 

— Ai fost. Sus, pe stâncă. Te-am zdrobit! Am fost 
primul bărbat! 

— Nu-i adevărat! 

Nistor o prinse cu forţa de braţ: 

— Eşti nebună? 

— Lasă-mă! Tip! 

— Ţipă! De ce n-ai ţipat atunci? 

— Eşti un tâlhar! O brută! Tu nu-nţelegi că un om e 
om? Că e stăpânul lui? Că are inima lui? Că are 
sentimentele lui? 

Se oprise. Îi vorbea cu ură. 

Nistor îi eliberă braţul: 

— Dar tu de ce nu-nţelegi? Nu vreau să fiu tâlhar. N-am 
mai putut rezista. Nu. Uite! Sunt director. Toate ziarele 
scriu despre mine. Am scris şi eu în ziare. Articole mari, 
pe pagina întâia. Poftim! Uite ziarele! Pentru tine le-am 
păstrat. Voi deveni cineva. Orice. Poate-am fost tâlhar. 
Dar dacă nu te-aş fi întâlnit şi nu te-aş fi doborât, n-ar fi 
crescut atâta putere în mine. Am putere... Şi diavolul 
dacă se va pune în calea mea şi pe el îl voi înlătura. Îți voi 
da orice... Am nevoie de tine... Dacă eşti lângă mine, voi 


141 


Constantin Chiriţă 


învinge orice. Vreau să fii numai a mea... 

Vorbea ca un apucat. Cornelia îl asculta înspăimântată. 
Îşi dădea seama că omul din faţa ei e nebun în hotărârea 
lui. Îi venea să fugă departe în lume, să-l ia pe Lucian cu 
ea şi să scape de forţa care exploda lângă ea... Va 
încerca să-i explice, poate va mai trezi în el o urmă de 
sentiment, de omenie! 

— Ascultă-mă şi tu! Eu te-am ascultat... Linişteşte-te şi 
ascultă-mă!... Suntem oameni... Nu ne putem impune 
sentimente. Nu-i pot impune cuiva să mă iubească sau să 
creadă în mine. Nu-nţelegi că... Uite, nu pot să-ţi spun ţie, 
de pildă: Du-te şi-l omoară pe X pentru că... 

— Spune-mi! Spune-mi! Mă duc!... 

Răspunsul brusc şi neprevăzut al lui Nistor o îngrozi pe 
Cornelia. Îşi pierdu orice nădejde de a-l putea convinge... 
Nu vedea nicio ieşire, niciun punct luminos care să-i arate 
calea de scăpare... Rosti totuşi: 

— Omul trebuie să fie bun!... 

— Trebuie să fii bună, să mă înţelegi! 

— Dar tu de ce nu mă înţelegi? Eu nu sunt om? 

— Ba da! Dar eu am nevoie de tine! 

— Nevoie poţi să ai şi de un obiect. De un cuţit, de un 
pat, de un scaun. Omul nu este un obiect. 

— Nu numai nevoie... Nu... Dar nu pot... nu pot să mă 
împac cu gândul... că ai putea fi şi a altui bărbat! 

Cornelia se cutremură. Trebuia să se gândească, să 
vadă ce poate face... 

— Să lăsăm să mai treacă timpul - spuse ea. Timpul 
creşte sau distruge sentimentele. Nu ne putem arunca 
într-o apă numai pentru c-o vedem limpede. Trebuie s-o 
cercetăm. S-ar putea să fie otrăvită... Să lăsăm să treacă 
timpul. Poate unul din noi greşeşte... Niciodată nu e bună 
pripeala... 

Cornelia gândea că poate timpul - câte nu se pot 
întâmpla într-o singură zi numai! - îi va slăbi dorinţele lui 
Nistor, îi va găsi alte preocupări, poate că alte femei vor 
apare în viaţa lui. 


142 


Întâlnirea V 


Nistor îşi aminti parcă o povaţă veche. 

— Bine! acceptă el. Dar vreau să ştiu că niciun alt 
bărbat... 

— Te rog să taci! îi porunci ea. Acum lasă-mă! 

— Bine! Dar nu ui... 

— Taci!... 

Fără să-i spună altă vorbă, se îndreptă spre locuință. 

Nistor nu se mişcă din loc... Văzu o lumină aprinzându- 
se... Camera Corneliei. Rămase încremenit în stradă. 


Cornelia se aruncă pe pat. Îşi ascunse faţa în pernă. Era 
sub impresia întâlnirii cu Nistor. Vorbele lui continuau s-o 
urmărească... Numai cu un ceas înainte, alături de 
Lucian, simţise ce înseamnă a fi fericit. Plutise deasupra 
unor valuri de melodie. Fusese într-o lume de armonii şi 
tăceri, îi sunase în urechi clipocitul din Tanhâuser... 
Plutise spre culmi. 

Şi deodată spaima... După ce se eliberase, după ce 
Lucian poate îi primise floarea şi azvârlise orice altceva... 
după ce îi renăscusie dorinţa spre Lucian... De ce îl 
întâlnise pe Nistor? De ce apăruse în viaţa ei? Nu era un 
om. În el vorbeau instinctele, forţa... Era convinsă că 
acest om nu s-ar fi dat în lături de la nimic. 

Cum va putea să scape?... Nu vedea nicio cale. Numai 
timpul... Va trebui să se ferească din calea lui, să-l evite... 
Se va muta la cămin. Va merge numai în grup, cu 
prietenele... Nu va ieşi niciodată în oraş... Dar Lucian?... 
Va găsi ce să-i spună lui Lucian. Lucian o va înţelege... li 
va spune că vrea să fie singură... Va găsi un pretext. Nu 
se va mai întâlni cu Lucian! Nu va mai ieşi din cămin... 
Numai la cursuri. li va spune că-l iubeşte, că este şi va fia 
lui, că s-a născut pentru el, că este numai al ei. Şi Lucian 
o va înţelege. Va crede orice. O va lăsa în singurătate... 
Nu va ieşi din cămin... Se va înmormânta acolo... 

Chiar acum îi va scrie. Îi va da scrisoarea la cursuri şi-i 
va spune oricum, cu mâinile, cu privirile că este al ei, că 
este a lui. 


143 


Constantin Chiriţă 


Cornelia sări din pat şi se aşeză la masă. Atunci zări în 
dreptul uşii un plic. Il ridică, îl cercetă. N-avea nicio 
adresă. Era deschis. În interiorul plicului se afla o 
telegramă. O deschise cu teamă... Citi înspăimântată: 
„Vino imediat stop mama foarte grav”... Semna un vecin, 
un cunoscut comun. 

Vestea o năuci. Grav bolnavă. Medicii îi spuseseră încă 
de la sanatoriu că a treia oară boala va duce la un 
deznodământ fatal. Wu se va mai putea face nimic! 
Telegrama era expediată din ziua trecută... Se gândi la 
mersul trenurilor... 

Mama... mama... Fusese mama ei, prietena ei. Până la 
apariţia lui Lucian îi fusese fiinţa cea mai dragă... Când 
era în braţele lui Lucian se gândise la bucuria pe care o 
va simţi când îi va vorbi despre dragostea ei... Grav... 
Grav... Dacă murise?... Avea un tren în zori... Să se 
liniştească... Dac-ar putea... Trebuia să-i scrie lui Lucian... 
Poate nu e grav... Oh! Nistor!... Unde-i sunt gândurile? 
Trebuie să se liniştească... Să scrie... li va scrie lui 
Lucian... Poate nu-i grav... 

Îşi prinse fruntea în mâini. Se încordă. Va pleca în zori. 
Dar mai întâi să-i scrie lui Lucian... Zorii nu pot să 
întârzie... 


Nistor văzu lumina aprinsă. Nu-şi lua ochii de la 
fereastră. Ce face ea acum?... Citeşte?... Se dezbracă?... 
Se descoperi tremurând... N-o văzuse niciodată goală... 
Nu-i văzuse umerii, pieptul, braţele... Fusese a lui fără să 
fie. Fusese ca noapte... Acolo, pe stâncă, bărbatul din el 
nu se trezise. Voise să îngenuncheze pe cineva... 
Doborâse şi forţase o fiinţă pe care n-o vedea... Nu 
avusese nici măcar dorinţa... In cele câteva clipe cât o 
doborâse, nu simţise decât răzvrătirile ei. Dar Cornelia 
era a lui! Trebuia să fie de tot. II chema. O dorea... Dacă 
tocmai acum era goală?... Dacă se uita în oglindă, ca fata 
aceea pentru care-şi distrusese viaţa?... 

Tremurul îi încetă brusc. Va merge la ea! Poate să 


144 


Întâlnirea V 


intre. Cheia e acolo, sub piatră... 

Găsi cheia sub piatră. Descuie uşa şi puse cheia la loc. 
Intră. Închise cu precauţie uşa. Urcă treptele, coti pe 
coridor la stânga şi se opri în faţa camerei Corneliei. 

Sună, scurt, de câteva ori. Auzi paşi... Era ea... 

— Cine e? 

— Eu! Nistor! 

Corneliei i se opri inima. Se rezemă de perete ca să nu 
cadă. 

— Eu sunt! Deschide! 

Vorbea pe şoptite. 

— Deschide! 

— Ce vrei? izbuti să întrebe Cornelia. 

— Deschide! Altfel scol toată casa! 

Cornelia deschise. Poate va găsi o altă cale să-l 
îmblânzească. 

Nistor intră şi rămase surprins când o găsi îmbrăcată. 
Nu-şi lepădase nici fulgarinul. 

Inaintă spre ea. Ocoli masa spre a veni în faţa ei. 
Cornelia nu se mişcă. Când se apropie de ea şi întinse 
mâinile s-o prindă îl lovi în faţă cu toată puterea. Îl mai 
lovi o dată. Nistor rămase năucit. Nu înţelegea ce se 
petrece cu el. 

— leşi afară! 

— Ai dat în mine? 

— Dacă te apropii, te sfâşii, te rup cu dinţii... Pleacă! 

— Ai dat în mine?... De ce eşti îmbrăcată? De ce nu te- 
ai culcat? 

— leşi! 

— Ai dat în mine? O singură femeie poate avea dreptul 
să dea în mine. De ce nu te-ai culcat?... Ce poţi să faci? N- 
ai curajul să ţipi. 

— Te ucid! 

Nistor zări pe masă stiloul Corneliei şi blocnotesul... 

— Scriai? 

Zări şi telegrama. O desfăcu... o citi... Se sperie... Se 
retrase înapoi câţiva paşi, scăpă telegrama din mână. Se 


145 


Constantin Chiriţă 


uită la Cornelia... Capul începu să-i vâjâie: 

— N-am ştiut... Plec... Voi face cum ai spus tu... Voi 
aştepta... Dar am nevoie de tine... Nu, nu e numai nevoie. 
E altceva... Voi aştepta... Nu voi putea mult timp... 

— Du-te! îi spuse cu glas mai liniştit Cornelia. 

— Mă duc... Dar nu vei fi niciodată a altuia... Dacă vrei, 
îți cad în genunchi. Poţi să faci cu mine ce vrei... Plec... 
Aştept... Voi aştepta... Poţi să mă ucizi dacă vrei... 

Se retrăgea spre uşă fără să-şi ia privirile de la dânsa: 

— Nu m-au interesat niciodată femeile... Am găsit când 
am vrut... Am avut orice femeie am vrut... O oră, nici 
măcar o oră de plăcere, şi gata... Mă scârbeau... Am avut 
pe cine-am vrut... Au fugit după mine... Niciodată nu m- 
am gândit că nu pot fi şi ale altor bărbaţi... Dartu... tu... 
Cornelia... nu ştiu... e altceva... nu ştiu... ce să fac?... 

Vorbea din uşă. Deschise uşa, se retrase încet şi, 
înainte de a dispare cu totul, mai spuse în şoapte care de- 
abia se auzeau: 

— Vezi... nu ştiu... Cornelia... cred că te iubesc... 


146 


Întâlnirea V 


CAPITOLUL 8 


PORTARUL ZIARULUI Îl PREDĂ 
lui Lucian un plic pe care nu scria nimic altceva decât 
adresa:  „Tovarășului profesor Lucian Severin” şi 
mențiunea „Personal”. Băgă plicul în buzunar, fără să se 
gândească să-l deschidă imediat. Deşi nu dormise nicio 
clipă, figura lui radia atâta seninătate şi bucurie, că 
nimeni n-ar fi bănuit noaptea lui albă. Se duse direct la 
redactorul şef şi intră, fără să mai bată în uşă. Il găsi 
vorbind la telefon: 

— ...Vă trimitem articolul, înainte de a-l culege... Ora 
precisă n-aş putea să v-o... 

Lucian îi făcu semn cu mâna şi scoase din buzunar 
câteva coli de hârtie. 

— O secundă, tovarăşe prim-secretar... 

— E gata articolul! şopti Lucian. 

Figura lui Mihail Mironescu se însenină brusc. Reluă 
convorbirea: 

— Dacă sunteţi acolo, vi-l trimitem imediat... Da... S-a 
scris... Da... Imediat vi-l trimitem... 

Se duse spre Lucian: 

— Bine că l-ai terminat, Lucian. Nu ştiam cum o s-o scot 
la... 

— Vă rog, tovarăşe Mironescu... Credeţi-mă... Aseară... 

— lar începi? la să lăsăm scuzele şi felicitările... Cum ți- 
a ieşit articolul? 

— Citiţi-l! 

— Înseamnă că-i bun!... la să vedem... ce mai avem 
azi?... Aşa... Lui Gorga să-i dăm două coloane... ba chiar 


147 


Constantin Chiriţă 


trei coloane pe pagina întâi... Ai note pentru a doua? 

— Avem cinci note mici. Trei recenzii şi două 
prezentări... O coloană... 

— Bine!... Un articol al lui Cosmuş... despre expoziţia 
elevilor şcolilor tehnice... Vrei să-l vezi tu, Lucian?... 
Spune că-i ceva bun, de trei zile lucrează la el... În rest... 
materialul e cules... Deci numai articolul lui Cosmuş şi 
fondul tău... 

Lucian îl lăsă pe Mironescu să-i citească articolul şi se 
îndreptă spre biroul său. 

Cosmuş tocmai îl întreba ceva pe Gorga când intră 
Lucian. 

— Uite! întreabă-l pe Lucian! spuse Gorga. 

Cosmuş nu era prea fericit de invitaţia lui Gorga. 

— Hai, mă, ce, ţi-i ruşine?... insistă acesta. Zi-i, sau lasă 
că-l întreb eu... Cosmuş întreabă cum e mai bine să 
termine, dă-ncoa' hârtia, mă, aşa: „...expoziţia arată că 
educaţia tineretului nostru devine pe zi ce trece mai 
rodnică, mai sănătoasă, mai bogată în rezultate. Bravo 
viitorilor tehnicieni şi ingineri!”... Mă Cosmuş, finalul ăsta 
l-ai luat din anunţul... din articolul cu expoziţia grafică de 
anul trecut!... 

— Dă-ncoa' articolul! se înfurie Cosmuş. De se eşti 
urâsios? De se eşti scârbos? 

— Ce articol, mă? Asta-i articol?... „leri s-a deschis în 
sala şcolii medii tehnice metalurgice numărul 1 expoziția 
elevilor din şcolile medii tehnice din oraşul nostru. Sunt 
expuse o sumedenie de exponate”... Doamne!... „care 
arată pregătirea, îndemânarea şi seriozitatea viitorilor 
noştri tehnicieni. Au participat la deschidere..." Stai că ţi-l 


dau! Numai să văd cum îl semnezi... Aşa! Da... Ilie 
Cosmuş! De ce nu ţi-ai pus semnătura sub titlu? Zău că 
nu-ţi dai seama de valoarea articolului!... Da-n loc de 


seriozitate pune forța mereu crescândă... E mai tare, mai 
frumos... 

Lucian se amuză fără voia lui, dar când văzu figura lui 
Cosmuş îl cuprinseră remuşcări: 


148 


Întâlnirea V 


— Gorga! Să nu râzi niciodată de ceea ce scriu oamenii 
dacă fac asta cu sinceritate şi pasiune. Fiecare autor pune 
aceeaşi pasiune şi aceeaşi credinţă atunci când scrie... 
Unii sunt însă mai înzestrați, alţii mai puţin înzestrați... 

— Tu întotdeauna iei apărarea cuiva... 

— Nu eu am spus asta, Gorga. Un scriitor... 

— Dar chiar toţi oamenii trebuie să scrie?... 

— Se, tu crezi că eşti mare nu ştiu se? Eşti şi tu un 
pusoi... fasă de Lusian... Lusian zic şi eu că e sineva, e un 
scriitor... 

— Nisi măcar la linguşit nu te prisepi - îl imită Gorga. 
leri parcă spuneai... 

— Se, se spuneam?... Tu ştii se bolnavă e mama!... 
Medisii spun c-o să moară... Se-o să mă fac eu! Azi- 
dimineasă iar a leşinat... Săraca! Săraca! Şi nu-i 
bătrână... 

— De ce n-o internezi într-un spital? interveni Lucian. 
Dacă vrei, îi telefonez profesorului Dinu... 

— Lasă, Lusian, mulsumesc... 

— Trebuia să rămâi acasă! Dacă-mi telefonai... 

— Trebuia să predau articolul Lusian. 

— Dă-l încoa' şi fugi acasă! Dar imediat! Cum poţi s-o 
laşi singură? Ai plecat? 

— Tu nu merzi la fabrică, Gorga? 

— Mai am puţină treabă... 

— Hai că merzem împreună. Am să-şi spun seva foarte 
important! Hai! 

— Ce, mă? 

— Seva grosszav. Dacă n-o să... Hai mai repede! 

Lucian se apucase să citească materialul lui Cosmuş. 
Cei doi plecară împreună. 

Mihail Mironescu îl găsi pe Lucian scriind. 

— Lucian! spuse acesta. Te felicit pentru material. E 
scris cu inimă. Incă o dată... 

Lucian se înroşi: 

— Vă rog, tovarăşe Mironescu... 

— Lasă modestia, Lucian... Uitasem... Articolul lui 


149 


Constantin Chiriţă 


Cosmuş cum e? 

— Mai am de lucru la el. Vi-l dau imediat... 

— Atunci te las în pace... 

După ce plecă Mironescu, Lucian îşi reluă scrisul... 
Văzuse expoziţia. Îşi amintea lucrurile gingaşe şi 
îndrăzneţe care umpleau standurile... Scrise fără să se 
oprească... 

Dactilografa se uită surprinsă la Lucian: 

— Alt articol? 

— Nu-i al meu. E al lui Cosmuş... 

— E urgent? 

— Articolul? Da... da! E foarte urgent! Scrie-l repede, şi 
dă-l imediat tovarăşului Mironescu. Dacă-i nevoie de 
mine, mă găseşti la numărul 1732. Am fost chemat acolo. 
La revedere! 


Lucian îl găsi pe Vaşani singur. Era îmbrăcat într-un 
halat cafeniu, gros, şi deşi proaspăt bărbierit, părul îi 
rămăsese ciufulit ca după somn. 

— Citeam, dragă, citeam. Ce poţi să faci altceva? 
Femeile-s stupide, cu o singură excepţie, filmele-s anoste, 
fără excepţii, sezonul e şubred şi trist, conform regulei, 
iar viaţa e mizerabilă pentru că nu e viaţă. 

— Mulţumesc de primire... 

— Îmi  împrospătam senzațiile... Cu jurnalul lui 
Dostoievski. 

— Cu această companie... 

— Taci, Lucian! Să nu spui o prostie! Uneori trebuie să 
te apăr. 

— Eşti capabil de asemenea gesturi?... Sunt împotriva 
principiilor tale. 

— Dragul meu, şi când loveşti aperi! Aperi pe cineva 
sau te aperi pe tine. Asta m-a învăţat dialectica matale. 
Fiecare gest naşte sau se naşte dintr-un contragest. La 
modul filosofic. Pe asta se bazează toată armonia 
universală... Dar să nu crezi că te apăr pentru că vrei să 
mă loveşti. Te apăr ca să nu te loveşti. Dixi! Ai citit?... 


150 


Întâlnirea V 


— Stai! Tu niciodată nu laşi să ţi se răspundă la o 
teorie. Schimbi subiectul discuţiei ca un beţiv... Cu 
singura deosebire că tu o faci conştient şi suplu... Hai să 
fim serioşi! 

— Niciodată n-am fost neserios, Lucian! 

— Nici acum? 

— Te iert! Pentru că totuşi seriozitatea aparţine 
bătrânilor şi semidocţilor. La primii e naturală, la ceilalţi e 
căutată. Primii ca să fugă de lume, ceilalţi ca să intre în 
lume. 

— De ce m-ai chemat?... 

— Aaaa!... Da... Era cât pe-aci să încep să scriu un 
articol despre roman. Dar m-am răzgândit. Prefer să mă 
autointerzic. De ce să fac asta după ce voi fi scris, cum au 
făcut Kafka, Rimbaud şi alţii? Prefer s-o fac înainte. 

— Uneori sunt uluit, Dan. Scoţi un pumn de monede 
strălucitoare, şi când mă uit mai bine, jumătate din ele 
sunt false. 

— Mai clar, Lucian! Dacă eu spun prea multe vorbe într- 
o idee, tu spui prea multe idei într-o vorbă. Care dintre 
noi este mai accesibil? 

— lar fugi! Fiecare vorbă îţi naşte o idee, fiecare idee te 
obligă la o demonstraţie, fiecare demonstraţie îţi creează 
iluzia unui sistem, şi astfel devii cel mai bogat colecţionar 
de sisteme filosofice. Ştii ceva, Dan? De vorbe m-am 
săturat! 

— Vrei să mă apuc de scris? Ţi-am spus. Prefer 
autointerdicţia iniţială... 

— Îţi datoram un răspuns cu monedele. Ştii că Rimbaud 
şi-a refăcut poeziile din memorie în ultimii ani ai vieţii la 
Harrar, iar la Kafka, după câte spune Max Brod, 
autointerdicţia n-a reprezentat ultima sa hotărâre, ci s-a 
datorat unui moment de dezechilibru... 

— Nu mi-am închipuit că poţi fi şi pedant. Salut 
informaţia, dar regret declararea ei. De fapt, deziluzia e 
deznodămintul fiecărei legături. Asta îmi aparţine! 

— Dacă tu ai scrie o carte, ar fi foarte greu să se 


151 


Constantin Chiriţă 


deosebească ce-i al tău şi ce-i al altuia... 

— Greşeşti, Lucian. Cu toţi se întâmplă acelaşi lucru. Şi 
cu tine, şi cu oricine. Noi suntem nişte culegători. Scriem 
într-o limbă dată de-a gata, folosim expresii gata... Am 
luat totul de la alţii, şi dacă mergem pe scară în jos, 
ajungem până la cei care-şi au drept corespondent în 
prezent pe Cosmuş. Nu poţi şti niciodată unde sfârşesc 
alţii şi unde începi tu... 

— În sfârşit, ai spus şi tu un adevăr! Ştiinţa, cultura, 
civilizaţia umană e rezultatul unei acumulări. E ca o 
piramidă în care fiecare a pus la timpul său o piatră, 
semnându-se sau nu pe ea. O piramidă în necontenită 
creştere. Ştiu, ţi se pare banal ceea ce spun, dar nu fac 
decât să subliniez ceea ce tu ai demonstrat. Ai lovit 
singur în teoriile tale individualiste. Fără să vrei, ai comis 
actul unui savant. Pentru că numai savantul care şi-a 
creat sistemul este în stare să şi-l anihileze şi să 
demonstreze contrariul. Ceilalţi rup din el ţăndări, pe ici, 
pe colo... Einstein într-o perioadă a vieţii lui a demonstrat 
matematic că pentru o fiinţă care merge cu viteza luminii 
timpul dispare. Deci călătoria în spaţiu la mii de ani 
lumină devine posibilă pentru om... Formula părea 
axiomatică. Pentru ca spre sfârşitul vieţii, Einstein s-o 
anihileze cu o altă formulă la fel de precisă... 

— Ştii bine că exemplele pe linie de matematică sunt 
absurde. In momentul când se lucrează cu n necunoscute 
şi n dimensiuni, se poate dovedi matematic şi faptul că, în 
anul 1998, în satul Popeşti, să spunem, la gospodăria 
colectivă, vaca Măriuţa va făta doi viței în luna ianuarie, 
ziua 15... Nu râde... Mie Einstein îmi demonstrează că 
geodezica e o linie curbă şi înmormântează o axiomă a lui 
Euclid. Eu, Dan Vaşani, pot foarte simplu să-i explic că nu 
există geodezică, pentru că nu există puncte, şi-l 
înmormântez şi pe Einstein, şi pe Euclid. Şi fac aceasta 
fără formule, cu simpla acceptare a vitezelor spaţiale. Să 
spunem, geodezica de la noi la un punct dintr-o altă 
galaxie e curbă. Dar dacă în acest timp universul nostru, 


152 


Întâlnirea YV 


calea lactee şi sistemul din care face parte calea lactee 
se mişcă într-un sens contrar, cu o viteză atât de mare, 
încât o depăşeşte pe cea a luminii? Mai putem vorbi de 
puncte între pământ şi acea galaxie? Ajung la un moment 
dat la un punct în univers, măcar imaginar, dincolo de 
galaxiile vizibile, cu care să-mi argumentez teoria mea 
raportată la spaţiul cosmic. Pentru că şi Einstein tot la 
spaţiul cosmic şi-o raportează... De ce să fie numai 
Einstein genial? La spaţii imense poţi să-ţi permiţi orice. 
Nenorocirea e cu spaţiile mici... Aici teoria lui Einstein cu 
geodezica poate fi fatală... Orice matematician poate fi 
convins de ea, dar dacă ar pune-o în aplicare, s-ar pomeni 
sau călcat de tramvai, sau căzând de la balcon, sau în cel 
mai bun caz scobindu-se în nas cu degetul încovrigat, ca 
să ajungă mai repede... 

— Nici nu mai încerc să te opresc! Mă distrez de 
minune... 

— Pe seama inteligenţei mele! Mersi! Parcă voiai să mă 
convingi să scriu... 

— Mi se pare că te-ai oferit singur... Un articol despre 
roman. 

— Despre roman? M-am convins iremediabil, Lucian. 
Romanul e o aberaţie... E o îngrămădire de n 
necunoscute şi n dimensiuni, fără a constitui măcar o 
problemă. Pentru că suntem în domeniul matematicii... 
Romanul!... Tu nu înţelegi că existenţa artei o determină 
canoanele. Asta o deosebeşte de altceva. Vorbesc de arta 
scrisă, de literatură. Crezi că anticii nu puteau crea 
romanul? Dar li s-a părut probabil ceva neserios, ceva 
pueril. Îl crease Homer şi Virgiliu, dar l-au transformat în 
artă cu ajutorul versului. Şi-au pus canoane. Dactili şi 
hexametri şi endecasilabi. Alţii au făcut poezie, alţii au 
făcut teatru. Romanul modern nu e o artă, Lucian. Asta 
într-adevăr se poate scrie fără talent. Orice om ar putea 
să scrie zece romane în viaţă, dacă ar avea lângă el o 
stenografă sau un magnetofon. Chiar şi Cosmuş. E de 
ajuns să povestească întâmplări din viaţa lui, din viaţa 


153 


Constantin Chiriţă 


altora sau auzite. Ba unii mai idioţi, care se exprimă mai 
greu şi mai confuz şi mai monoton, ar ajunge mari 
romancieri moderni. E de ajuns să se bâlbâie acolo: „Şi 
mergea, şi mergea, şi mergea, şi se târa, şi se târa, şi se 
târa, şi se târa” şi încă de vreo zece-douăzeci de ori aşa, 
ca să sară în sus vreo câţiva indivizi şi să înceapă să 
găsească fiecărei repetiţii un alt sens, demonstrând până 
la urmă că 10 (se târa) ori 10 (mergea) este egal cu un 
univers care cuprinde toate senzațiile unui anumit tip... 
Dar întrucât lipseşte magnetofonul şi stenografa şi 
întrucât mai există şi o sfântă ruşine în om, avem câteva 
miliarde de romane mai puţin. Deşi, până la urmă, tot aici 
vom ajunge, şi în sfârşit, fiecare avându-şi romanele 
proprii, va dispare şi acest gen, aşa cum se întâmplă cu 
toate lucrurile inutile. 

— lar cazi pradă retorismului de moment! De ce nu te 
gândeşti la sutele de romane, începând cu Don Quijote... 

— Nu trebuie să continui... Ştiu ce vrei să spui. Cu Don 
Quijote şi cu celelalte opere pe care voiai să le enumeri e 
altă poveste. Intră în altă categorie... 

— Uite, Dan! Absurdul tău e foarte volubil şi colorat, 
dar e absurd. 

— lar aberaţiile tale, pe cât sunt de definitive, pe atât 
sunt de ridicole. Ce vrei să susţii tu?... Romanul modern? 
„„. E o chestiune de răbdare şi de neruşinare. Reţine chiar 
acest cuvânt, te rog: o chestiune. Marele roman. Pentru 
că ăla care l-a scris a avut răbdarea să stea şase luni 
aplecat deasupra mesei şi marea neruşinare de a măzgăli 
hârtia. Şi era albă, mă, era o toga candida poate pentru o 
poezie sau pentru un lucru şi mai bun... Stă la masă şi 
scrie fără un pic de ruşine: „...Camera e mobilată în stil 
florentin. Biroul îşi revarsă strălucirea spre picioarele 
curbate, subţiri şi...”, încă vreo zece rânduri şi biroul e 
descris, pe urmă încă douăzeci de rânduri pentru 
bibliotecă şi aici pot încăpea şi o sută de rânduri, dacă se 
vorbeşte şi câte ceva despre cărţi, pe urmă jumătate de 
pagină pentru scaun, patru-cinci pagini pentru vitrină. Şi 


154 


Întâlnirea V 


dacă începi să descrii şi covoarele cu ţesăturile şi originea 
lor!... Spune, asta-i artă?... Nu-i mai cinstit să pui un 
asterisc în dreptul camerei şi să-i indici cititorului: „Vezi 
pagina cutare din volumul Mobile, Propylăen, «ediţia 
cutare?...” Stai că n-am terminat... Urmează descrierea 
personajelor: „Figură încruntată cu riduri ciudate”. Atât 
de ciudate, încât le descrie pe fiecare în parte... Pe urmă 
îmbrăcămintea personajelor, cu buzunare, nasturi şi cele 
„câteva pete de-abia vizibile” pe urmă iar camere, iar 
personaje cu îmbrăcămintea lor, că dacă-s goale sunt 
descrise pe trei-patru pagini, nu scapi aşa uşor. ŞI... stai 
să-ţi fac un calcul: 50 de pagini de camere, 50 de pagini 
de personaje, 150 de pagini în care ajungi de la o cameră 
la alta şi de la un personaj la altul, vreo 10-20 de pagini 
de înjurături, avem 270; bineînţeles 100 de pagini în care 
se dă bună ziua sub diferite forme şi se întreabă „ce mai 
faci” tot sub diferite forme, şi se răspunde: „bine, rău sau 
potrivit” tot sub diferite forme, deci 370. La care se mai 
adaugă şi numele care se repetă, dacă le-am pune unele 
lângă altele, pe vreo 25-26 de pagini, poate 30. Deci 400. 
Diferenţa o constituie paginile cu idei sau citate. Plusul 
peste 400, spaţiile dintre capitole... N-ar fi mai sănătos să 
se selecţioneze totul în aceste categorii de la bun 
început? De pildă: mobilier - 40 de camere. Şi începe 
enumerarea: Camera 1 - stil rococo. Camera 2 - florentin 
plus 2 scaune vechi, amintire de la bunica... Şi aşa mai 
departe. Să vezi cum s-ar concentra în 20 de pagini tot 
romanul şi-ar deveni un fel de „ce s-ar fi putut întâmpla 
dacă autorul X ar fi avut mai puţină răbdare şi mai multă 
ruşine”... 

— Stai, Dan! Opreşte-te! Avem fiecare acelaşi drept la 
timp cum avem la aer... 

— Nu-i adevărat, Lucian! Timpul psihologic... 

— lar începi? Şi după Bergson, Einstein şi pe urmă... 
Stai puţin... Ar fi caraghios să mă apuc să-ţi fac o teorie a 
romanului... 

— Ar fi interesant pentru că nimeni n-a reuşit până 


155 


Constantin Chiriţă 


acum s-o facă afară de mine adineauri... 

— Să încerc să-ţi demonstrez altceva, ar însemna să 
mă bat cu morile de vânt. Treci cu indiferenţă şi 
neruşinare pe lângă adevăr... 

— Vezi, Lucian. Chiar acum ai întrebuințat o expresie 
sugerată de Don Quijote... 

— Care e un roman, Dan, nu uita... 

— Ţi-am mai spus, Lucian... 

— Dan, martor mi-i Dumnezeu, că nu mai pot... 

— Expresia asta a fost spusă pentru prima dată de 
apostolul Pavel în... 

Pe Lucian începu să-l înfurie jocul lui Vaşani. Se ridică în 
picioare şi se duse spre el, vorbindu-i vehement: 

— Ascultă! Cochetezi prea mult cu vorbele. Pentru că- 
mi închipui că nici tu nu crezi o iotă din ceea ce spui. Deşi 
discursurile tale îmi relevă o parte din tine. Dacă ai vrut 
să mă faci să te compătimesc, ai reuşit. Tu încerci să 
distrugi un edificiu pentru că nu ai puterea să faci măcar 
o copie, măcar o imitație a edificiului. Cred că din această 
impotenţă reiese răzvrătirea ta. Aş vrea însă să fac o 
demarcaţie. Un olog care vede o cursă de 100 metri plat 
şi urlă de ciudă, poate că merită compătimire. Un om 
sănătos n-are însă dreptul să facă aceasta. Înseamnă că e 
un om rău, bolnav în adâncul lui, care merită un picior în 
spate şi alungarea lui din rândurile spectatorilor. De 
aceea prefer să cred că eşti un olog. Nici aceasta însă nu 
te scuză. Pentru că am văzut ologi mergând pe bicicletă, 
conducând maşini. Unii din ei au devenit chiar eroi, 
pilotând în timpul războiului avioane. Cunosc doi din 
aceştia. Un român şi un sovietic. Ultimul e eroul unui 
roman adevărat. Nu ştiu cum nu te zguduie, cum nu te 
înverşunează sublimul faptei lor. În loc să cerşească 
compătimire, în loc să urască văzduhul, l-au cucerit din 
nou. 

— Ce-are a face aceasta cu romanul? încercă să 
protesteze Vaşani. 

— Eşti un infirm, Dan - continuă Lucian fără să ia în 


156 


Întâlnirea V 


seamă întrebarea. Un infirm de categorie minoră, care 
pentru a-şi scuza şi valorifica infirmitatea, îi proclamă 
bolnavi, mai bolnavi decât dânsul, pe semenii lui 
sănătoşi. 

— Devii absurd, Lucian. Absurd şi sentenţios, începi să 
mă enervezi. Cu ce drept tragi asemenea concluzii?... 
Comiţi o incorectitudine. Inventezi... Eu vorbeam despre 
roman, şi tu începi să-mi pregăteşti referinţe... 

— Încă nu, dar vom ajunge şi acolo. Am dreptul, Dan, 
dacă nu să trag concluzii, cel puţin să caut explicaţii. Un 
om care aseamănă pe Cervantes, pe Balzac, pe Dickens, 
pe Tolstoi, pe Dostoiewski, pe Şolohov, pe Rebreanu cu 
nu ştiu ce farsori - sunt şi din aceştia în lumea literară - 
care-i adună într-o aceeaşi groapă înfigând apoi o cruce 
cu inscripţia „farsori”, un asemenea om mie, personal, îmi 
zgândără palmele. 

Vaşani se uită mai întâi surprins la Lucian, apoi sări în 
sus, enervat: 

— Asta-i luptă de opinii, de idei! La urma urmei eu n- 
am vrut să spun decât că marii romancieri îşi pun 
canoane, că nu fac roman, ci fac artă. Huxley compune 
concerte de cameră care excită inteligenţa, Faulkner, 
postludii tenebroase care cutremură instinctele, Thomas 
Mann, simfonii neoclasice... Marile spirite au făcut din 
ceea ce se înţelege prin roman o artă sui generis. Vorbesc 
de personalităţi, nu de oile lui Dindenault. Balzac, 
Stendhal, Dostoiewski, Dickens, Tolstoi şi alţii. A defini în 
cazul acesta romanul şi a demarca sau limita curente, ar 
însemna o pretenţie imbecilă. Nu văd deosebirea între 
această idee şi aceea de a vorbi despre caracteristica 
unor oraşe pe care le vezi noaptea din avion sub forma 
unor aglomerări de puncte luminoase... Voi scrie un 
singur roman în viaţă, cu trei personaje: eu, tu, el, ca o 
demonstraţie sau ca un mesaj despre inutilitatea 
identităţii într-o viaţă în care viciile şi calităţile există în 
raport cu liberul arbitru al fiecăruia şi în care destinele se 
amestecă şi se confundă cu fumul de la mai multe ţigări 


157 


Constantin Chiriţă 


într-o cameră. lar în prefața romanului voi scrie: „Este 
inutil ca cititorul să schimbe identitatea personajelor şi să 
se transpună în vreunul din ele, deoarece între toate trei 
personajele există o interdependență fatală!” Şi va fi, 
bineînţeles, un roman în care infamiile unuia constituie 
idealul altuia şi destinul celui de-al treilea. Toţi vor muri 
împăcaţi în mocirlă, propunându-şi ca în viaţa viitoare s-o 
ia de la capăt. Crezi tu, Lucian, că viaţa noastră este 
altceva decât un antrenament al ideii veşnice a 
infernului?... 

Înainte ca Dan să-şi fi terminat discursul, Lucian, 
ducându-şi mâna în buzunarul hainei, dădu întâmplător 
peste un plic. Il scoase din buzunar şi-şi aminti că i-l 
dăduse portarul. Adresa era scrisă cu litere mari de tipar. 
De la cine putea fi? Dan îşi rostea discursul plimbându-se 
agitat prin cameră. Lucian desfăcu plicul, aproape fără 
zgomot. Curiozitatea însă nu-l lăsă să mai aştepte. 
Imediat ce-şi aruncă ochii asupra scrisorii pe care o 
găsise în plic, lui Lucian începu să-i bată inima cu putere. 
Recunoscu dintr-o dată scrisul Corneliei. Era acelaşi scris 
mărunt şi ciudat pe care-l întâlnise în lucrările ei. Împături 
scrisoarea şi o băgă o dată cu plicul în buzunar. 

— Asta-i viaţa, dragă Lucian!  conchise  Vaşani, 
întorcându-şi privirile spre el. Asta-i... Dar ce-i cu tine?... 
Te-au impresionat atât de mult vorbele mele? Parcă nu le 
luai niciodată în serios?... Dacă te cuceresc pe tine, 
înseamnă că nu mai am alt obstacol în lume... 

— Nu, nu-i vorba de ideile tale... mă gândeam. 

— O mărturisire care mă întristează, Lucian. Deci nu m- 
ai ascultat... 

— Ba da... La început am crezut că vrei să te aperi. Ca 
să mi se pară apoi că am în faţă un evadat dintr-un 
balamuc... 

— Prefer glumele, chiar cele sinistre, meditaţiilor şi 
sentinţelor... 

Scrisoarea Corneliei parcă-l frigea pe Lucian. Se pregăti 
să plece. 


158 


Întâlnirea V 


— Lucian - adăugă Vaşani - observ de la un timp stări 
ciudate la tine. Te ascunzi de mine. E nedrept. Eu îţi 
destăinuiesc până şi gândurile mele cele mai intime... Imi 
dai senzaţia unui bărbat gol într-o societate de femei 
îmbrăcate elegant. Ce-i cu neliniştea ta? O să ajungi, 
sigur, la teoria mea că nu poate exista fericire, sau linişte, 
cum vrei tu să-i zici, absolută. In ziua când voi fi ales 
membru al vreunei academii - supremă fericire! - sunt 
sigur că mă vor durea bătăturile... Ca şi atunci când 
iubindu-te cu o tânără zveltă ca o căprioară, îţi dă 
târcoale un muscoi... Atâtea inutilităţi enervante bântuie 
viaţa noastră! 

— Poate că ai dreptate - replică Lucian. Mă gândesc la 
utilitatea discuţiei noastre... Să ştii, Dan, că vorbele tale, 
alese cu grijă, au încetat să mă impresioneze. Un timp m- 
au ţinut în şah. Am început să te caut însă dincolo de 
vorbe. In ideile tale. Cred că ai uitat să le mai camuflezi 
cu ajutorul vorbelor. De astă dată. Ai abandonat fără să 
vrei tactica. Ai început să vorbeşti tu. De aceea nu 
consider discuţia inutilă. Dimpotrivă... 

— Nici eu... 


Lucian citi scrisoarea Corneliei, pe stradă. Scrisoarea 
era scurtă şi tristă: 


„Tu, dragul meu, 


Credeam, după clipele de aseară, că viața se va 
înduioşa şi că nu-mi va pune prea repede în cale încercări 
atât de grele... Sunt atât de îndurerată acum, când iţi 
scriu, încât nu ştiu dacă voi putea sfârşi scrisoarea... Fără 
gândul că eşti al meu, fără gândul că tu exişti, nu cred că 
aş fi putut suporta... Tu eşti singura fiinţă pe care-o mai 
am... Pe masă, alături de coala aceasta pe care-ţi scriu, 
se află o telegramă cu câteva cuvinte... Trebuie să plec, 
Lucian, imediat, în zori... Nu ştiu dacă mama va mai avea 
ochii deschişi, nu ştiu dacă va mai avea vreme să asculte 


159 


Constantin Chiriţă 


povestea dragostei mele. Te iau cu mine, dragul meu. Am 
nevoie de tine. Aş vrea să fii tare, puternic, să ştii să 
învingi. De acest Lucian am nevoie. 

C: 

Simţi că-l cuprinde furia. Cornelia îşi purta singură 
durerile, iar el asculta pălăvrăgeala lui Vaşani. Şi nu era 
alături de ea să-i spună că e al ei, că suferă la fel ca 
dânsa, că suferă împreună cu ea. Simţea nevoia să-şi 
plimbe încet degetele pe părul ei, s-o privească şi să-i ia 
mâna şi să nu-i spună nimic. 

Paşii îl duseră, fără voia lui, spre institut. Poate că nu 
plecase încă... Dar scrisoarea îi fusese înmânată 
dimineaţa, deci Cornelia trecuse pe la redacţie. Se duse 
de-a dreptul la secretariat. Studenţii şi profesorii erau la 
cursuri. În afară de secretară, nu mai era nimeni în 
încăpere. Lucian întrebă brusc: 

— Tovarăşa Cernat Cornelia e la cursuri? 

— Nu... 

— Mă rugase să-i dau o bibliografie... 

— Nu. Nici n-a venit astăzi - răspunse secretara. A lăsat 
o scrisoare către directorul institutului şi telegrama 
aceasta. _ 

Lucian luă automat telegrama şi o citi. Işi dădu seama 
că atitudinea sa poate să pară exagerată. O înapoie 
secretarei, scuzându-se: 

— Mulţumesc, dar... l-aţi arătat-o tovarăşului director? 
Probabil că e pentru dânsul... 

— Da... Tovarăşa Cernat a plecat pentru câteva zile... 
Tovarăşul director încă n-a venit. 

— Tovarăşul profesor Cristescu îşi ţine cursul 
săptămâna aceasta? Era bolnav... 

Intrebarea sa era inutilă. Vorbise cu şeful catedrei, 
care-l înştiinţase că-şi va relua cursurile, expunându-şi 
cele două conferinţe consecutive. 

— Da! Ne-a comunicat să anunţăm studenţii... 
Credeam că v-a înştiinţat şi pe dumneavoastră... 

— Mulţumesc - spuse Lucian, pregătindu-se de plecare. 


160 


Întâlnirea V 


Bună ziua. Şi iertaţi-mă... 
— Bună ziua, tovarăşe profesor! răspunse secretara, 
uimită de scuzele lui. 


Cât timp vorbi la telefon cu primul-secretar al regiunii, 
Mihail Mironescu se strădui să-şi păstreze calmul. Dar 
imediat ce aşeză telefonul în furcă, începu să-şi frece 
mâinile de bucurie. Nu avusese nicio îndoială, dar oricum, 
e altceva să ţi se confirme cu tărie un lucru. 

Biţă Gorga îl găsi vesel şi agitat. 

— Merge grozav, tovarăşe Mironescu! Nistor ăsta e o 
forţă. Îi fac portretul pentru Capitală. Să vadă şi ăia ce 
director avem noi... Ştiţi cât s-a realizat până am plecat 
eu? 50 la sută peste producţia obişnuită pe întreaga 
secţie. Până la sfârşitul schimbului fac sută la sută. 
Vuieşte uzina ca un torent... Pssst! Nu-i aşa că-i bun de 
titlu: „Vuieşte uzina ca un torent!” Gata! Am găsit titlul! 
Câte coloane îmi daţi? 

— Trei! Pe pagina întâia! 

— Ura!... Vă rog să mă iertaţi... 

— Ce să-ţi iert? C-ai strigat ura? Vrei să strigăm 
împreună? Ai citit articolul lui Lucian? 

— Care? Fondul? Nu! 

— la citeşte-l! 

Tocmai atunci intră pe uşă Lucian. Mironescu îl 
întâmpină plin de bucurie: 

— De ce-ai întârziat? A telefonat tovarăşul Pascu. Ne-a 
transmis felicitări pentru articolul tău... 

— Tovarăşul Pascu? întrebă surprins Gorga. 

— Da! Tovarăşul Pascu. E mulţumit de articol. Mai mult 
decât mulţumit. 

Lucian nu reuşi să se însenineze. Zâmbetul lui era prea 
forţat ca să-i scape lui Mironescu. 

— Credeam c-o să te bucuri, Lucian. Eu, să-ţi spun 
drept, cât sunt de bătrân... 

— Sunt foarte mulţumit, tovarăşe Mironescu - răspunse 
Lucian cu sinceritate. 


161 


Constantin Chiriţă 


— Mă gândeam dacă nu vreţi să ne întâlnim deseară la 
mine. Gorga e în al nouălea cer, Cosmugş a scris un articol 
foarte bun... 

— Cine? Cosmuş? sări Gorga. Rasoleala aia?... Anunţul 
ăla... Mamă, mamă!... Dacă şi Cosmuş e gazetar... Atunci 
eu sunt, ce mai, mă înspăimânt când mă gândesc ce 
sunt... 

Mironescu zâmbi la început: 

— E un articol bun, Gorga! L-a ajutat şi Lucian. Dar 
despre altceva era vorba. Sunteţi de acord să ne întâlnim 
la un pahar de vin? 

— Mai întrebaţi?! răspunse Gorga. 

Lucian ezită să răspundă imediat. Mironescu înregistră 
ezitarea lui Lucian şi pentru a nu-l pune pe acesta într-o 
situaţie delicată, interveni înainte de a-i auzi răspunsul: 

— În orice caz, promiteţi-mi că ne întâlnim. Astăzi nu 
ştiu nici eu dacă pot... Mi se pare că-mi ceruse 
Crenguţa... Da-n orice caz, zilele acestea, sigur. Da, 
Lucian? 

— Da, tovarăşe Mironescu... 

— Chiar mă-ntrebase Crenguţa de tine. De ziua ei 
trebuie să vii. Implineşte şaptesprezece ani... şi parcă nici 
nu ştiu când a crescut... 

— Mulţi înainte! ură Gorga. Sunt primul invitat. Nu 
uitaţi... 

— Primul e Lucian. Tu vei fi al doilea!... Lucian! Tu ai 
cursuri săptămâna asta? 

— Nu! 

— Nu crezi că ar fi bine să te odihneşti puţin? Sarcini 
prea grele la ziar nu avem, materialele culturale de bază 
sunt predate... Poate-ar fi bine să te duci la o cabană... 

Lucian se uită în ochii lui Mironescu şi citi în ei blândeţe 
şi dojană părintească... 


162 


Întâlnirea V 


CAPITOLUL 9 


MAISTRUL FERENŢI NU-ŞI MAI 
putu păstra calmul. Primise rapoartele şefilor de linii. Şi la 
vederea cifrelor, sări în sus. Alergă spre biroul lui Pârvan 
ca un bezmetic, printre maşini. 

— Domnule inginer! ţipă Ferenţi, cum pătrunse în 
birou. Domnule inginer! Azi cade Răduca! 

Pârvan îl privi cu o seriozitate neobişnuită: 

— Ce-ai spus, domnule Ferenţi? 

— Azi cade Răduca - repetă acesta cu glas mai potolit. 
Cade sigur! Până la ora asta Valer şi Costinaş l-au întrecut 
cu o normă. 

De astă dată fu rândul lui Pârvan să tresară. Se strădui 
însă să-şi păstreze calmul: 

— Eşti sigur? 

— Poftiţi situaţiile. Costinaş a realizat 380 la sută, iar 
Valer 350. Răduca a făcut 250. 

Pârvan luă hârtiile şi le cercetă cu atenţie. Se uită apoi 
încruntat spre maistrul Ferenţi: 

— Şi dumneata te bucuri? _ 

Intrebarea neprevăzută îi amuţi pe Ferenţi. Işi privi cu 
asemenea ochi şeful, încât acesta lovi cu pumnul în 
masă: 

— Dumneata te bucuri?... Dumneata eşti maistru 
principal?... Dumneata conduci schimbul?... De cât timp 
lucrezi în uzină, domnule Ferenţi? 

Ultima întrebare era pusă cu tonul indiferent cu care se 
obişnuise maistrul. 

— De douăzeci şi şase de ani! răspunse Ferenţi. 


163 


Constantin Chiriţă 


— Foarte curios, domnule Ferenţi! Poftim hârtiile! 

După ce-i înmână hârtiile, fapt uimitor, inginerul Pârvan 
părăsi biroul. Lucrul acesta se întâmpla extrem de rar. 
Trecu mai întâi prin faţa lui Alexandru Severin, făcu apoi 
un ocol pentru a-l privi câteva clipe pe Răduca şi se opri 
în colţul unde lucrau Valer şi Costinaş. Câteva minute se 
uită de la unul la altul, fără să scoată un cuvânt. 
Strungurile amândurora mergeau într-un ritm îndrăcit. 
Amândoi strungarii, tineri, puternici, lucrau cu o siguranţă 
şi cu o iuţeală uluitoare. 

Pârvan prinse un moment de pauză. Se apropie de 
Costinaş: 

— Domnule Costinaş! Îţi interzic să exagerezi turaţiile. 
Scade imediat la jumătate! Şi dumneata, domnule Valer! 
Imediat! 

— Noi răspundem de maşini! ţipă Costinaş peste 
zgomotul strungului. 

— Eu răspund de secţie, domnilor, şi deci şi de 
dumneavoastră. Imediat să reduceţi turaţiile la jumătate! 
Nu suntem la bâlci! 

— Nici la armată, ca să primim ordine! răspunse 
Costinaş. 

— Vă voi da în comisia de disciplină! se mânie Pârvan. 

— Şi noi pe dumneavoastră, la gazeta de perete! 
replică Valer. 

— Domnilor, vă purtaţi ca nişte... 

— lar dumneavoastră ca un... să nu mai zic! renunţă 
Costinaş. 

Pârvan îi părăsi înfuriat. leşi din hală. 

În locul unde stătuse el, apăru Biţă Gorga: 

— l-aţi zis-o! 

— Dar ce, crede că-i pe vremea patronilor?! râse 
Costinaş. Auzi, ce ordine! Să mă ierte Dumnezeu, dar m- 
am înfuriat. Era să-l fac sabotor! Noroc că m-am oprit la 
timp! 

— Îi ţine parte lui Răduca! Cum a văzut că-l /uăm, gata, 
asupra noastră... De fapt, de la Ferenţi vine toată 


164 


Întâlnirea V 


povestea... Răduca e omul lui Ferenţi... Azi sare-n aer 
recordul! 

— Ura! ţipă Gorga. Am găsit titlul: „Azi sare-n aer 
recordul!” Şi subtitlul: „Doi tineri strungari în luptă cu 
timpul şi cu inginerul şef!” Grozav! 

— Lăsaţi-l pe inginer! interveni Costinaş. E un om 
foarte drept de altfel. Nu ştiu ce i-o fi venit astăzi... 
pesemne, maistrul Ferenţi... 

— Cum, să-mi stric titlul?! N-am auzit cu urechile mele 
când v-a poruncit să lucraţi mai slab? Asta-i comportare 
de inginer şef al unei secţii care dă semnalul unei 
întreceri pe întreaga ţară? E... e... e... nu-mi place să 
întrebuinţez cuvinte grele... 

— Nu fiţi chiar aşa... - căută Valer să-l îndulcească. Mai 
scapă şi omul câte una la necaz. 

Cum erau amândoi mânjiţi de ulei, cu salopete şi 
bascuri în cap, cei doi strungari păreau la prima vedere 
fraţi gemeni. Amândoi erau abia trecuţi de treizeci de ani, 
amândoi erau aproape întotdeauna veseli şi toată uzina îi 
cunoştea drept cei mai bunii prieteni. 

— Tovarăşe ziarist, ştii ce-aş vrea să mai scrii în articol? 
Scrie aşa: „Valer şi Costinaş ar râde şi mai mult dacă s-ar 
muta în noile blocuri muncitoreşti, dar nu chiar atât de 
mult încât să le crape burta sau să uite de normă”. la să 
vedem, scrii? 

— Şi dacă scriu? 

— Te invităm la chef de casă nouă... Că nu cred eu să 
nu adaugi şi de la matale ceva cam aşa: „Și au dreptate, 
băieții, că-s căsătoriţi şi harnici şi dorința lor ar trebui 
luată în consideraţie de forurile de resort”. Ştii matale mai 
bine... 

— Mare pezevenchi mai eşti, măi Costinaş! 

— Asta să n-o scrii!... Nu de alta, dar nevastă-mea ar 
putea să creadă cine ştie ce! Nu-i scapă niciun rând din 
ziar... Să luăm mâine gazeta? 

— Luaţi-o! 

— Şi să ştiţi că la prima demonstraţie o să purtăm 


165 


Constantin Chiriţă 


amândoi o lozincă: „Trăiască înfrăţirea dintre muncitori şi 
ziarişti!” Cu toate că am pierdut din cauza 
dumneavoastră pe puţin cinci procente... 

— la uită-te, domnule! Dar sunteţi isteţi, nevoie mare! 
Ar fi păcat să n-aveţi casă mai repede! Ne vedem mâine 
dimineaţă. Noroc bun! 


Pârvan ceruse cu atâta insistenţă să fie primit de 
director, încât secretara trecu peste consemnul dat şi 
pătrunse în biroul lui Nistor: 

— Tovarăşul inginer Pârvan vrea să vorbească neapărat 
cu dumneavoastră. Spune că e foarte urgent. 

În biroul lui Nistor se afla şi Bratu, preşedintele 
sindicatului. Acesta îi dădu a înţelege lui Nistor că nu are 
nimic împotriva unei întreruperi de această natură. 

— Pofteşte-l, te rog! îi spuse Nistor secretarei. 

Pârvan intră aproape imediat în birou. 

— Vă salut, domnule director. Bună ziua. 

Nistor îl privi cercetător, apoi întrebă oficial: 

— Cu ce ocazie, tovarăşe inginer? Cred că aveţi un 
motiv foarte serios... _ 

— Foarte serios! repetă Pârvan. In secţie se comit acte 
de indisciplină. Am dat dispoziţii care nu se respectă. 
Domnii Valer şi Costinaş nu vor să reducă turaţia 
strungurilor. Vin la dumneavoastră să vă comunic că nu 
mai răspund din clipa aceasta pentru dânşii. 

— Intervenţia dumitale, tovarăşe inginer - începu Nistor 
- mi se pare cam ciudată. Mi s-a telefonat adineauri 
despre succesele lui Valer şi Costinaş. Şi tocmai când e 
pe cale să se producă cel mai mare eveniment din istoria 
uzinei noastre, dumneata vrei să-i opreşti! 

— Eu răspund de secţie, domnule director! 

— Răspunzi într-un fel care dă de gândit, tovarăşe 
inginer Pârvan. Noi facem o revoluţie tehnică şi dumneata 
te opui, chiar cu îndârjire... 

— Domnule director! Ca să faci o revoluţie tehnică 
trebuie să cunoşti nu înhămatul cailor, ci tehnica. 


166 


Întâlnirea V 


— Te rog să-ţi măsori cuvintele! 

— Le măsor de treizeci de ani. 

— În fapt, dumneata vrei să paralizezi întrecerea. 
Această atitudine se numeşte sabotaj. Este inadmisibil ca 
un inginer şef de secţie să aibă o asemenea... 
comportare. 

— Am fost obişnuit să lucrez cu tovarăşi de-ai 
dumneavoastră care se pricepeau la tehnică, nu la vorbe. 
Domnule director, când forţezi o mârţoagă peste puteri, 
sau moare mârţoaga, sau se răstoarnă călăreţul. 

— Voi pune cazul dumitale în discuţia conducerii. Şi te 
rog, nu uita că e a doua oară când se întâmplă acest 
lucru. 

— Vă rog să chemaţi secretara şi să noteze ce spun! 
Din clipa aceasta nu-mi mai iau răspunderea pentru felul 
cum lucrează domnii Valer şi Costinaş şi consider că 
atitudinea dumneavoastră încurajează un act grav de 
indisciplină. 

— Îţi permiţi prea multe, domnule Pârvan! 

— Atât cât îmi permite răspunderea pe care o am. Nu 
calc cu un milimetru limita răspunderii mele. Vă rog să 
notaţi şi aceasta. 

— Nicio grijă, domnule inginer. Notez chiar şi ceea ce 
nu îndrăzneşti să spui. Ceea ce se subinţelege. E cât se 
poate de limpede. 

— Aş prefera să ştiu şi eu! 

— Domnule Pârvan! Ai prea mult curaj. Te bizui, 
pesemne, pe relaţiile dumitale cu tovarăşul ministru 
Bogdan. Altfel nu pot înţelege... atitudinea de a intimida 
cei mai buni muncitori... şi pe urmă... să vii şi la director 
şi să te porţi... cum te-ai purtat... Dumneata vrei să 
distrugi întrecerea! De ce, domnule inginer? 

— Întâi vreau să vă răspund că nu am nicio relaţie cu 
domnul ministru Bogdan. Mi-a fost student, atât. In al 
doilea rând, nu intimidez muncitorii, ci îi avertizez. În al 
treilea rând, nu pot să distrug întrecerea, pentru că nu 
mă preocupă. Pe mine mă preocupă ca secţia să-şi 


167 


Constantin Chiriţă 


îndeplinească planul de producţie în mod regulat şi fără 
perturbații... întrecerea vă aparţine dumneavoastră, nu 
mie. 

— Conştient sau inconştient, purtarea dumitale duce la 
acest rezultat: slăbirea întrecerii. De altfel însuşi faptul că 
ai recunoscut că nu te interesează întrecerea, e un lucru 
grav! 

— N-am semnat, la angajarea mea aici, niciun contract 
care să-mi incumbe sarcina de a organiza întreceri. 
Dumneavoastră sunteţi obişnuiţi să-i puneţi pe ingineri să 
organizeze întreceri, nu să-şi realizeze planurile? Vă place 
mai mult să auziţi vorba întrecere, decât... 

— Nu eşti de părere, domnule Pârvan, să continuăm 
discuţia într-o şedinţă specială, cu întreaga conducere a 
uzinei? 

— Fiţi sigur că nu voi spune altceva. V-am reţinut prea 
mult. Bună ziua! 

— E un burghez, un sabotor! izbucni Nistor după 
plecarea lui Pârvan. Mama lui! Trebuie demascat fără 
cruţare... 

— Ştiu eu, măi Nistore! De ce-a venit aşa de ţâfnos 
aici? Mie-mi dă de gândit. 

— Pentru că ştie că-l susţine Bogdan. Dar las' că i-o fac 
eu! Nu mai poate el s-o întoarcă. Dacă nu-l dau afară din 
fabrică, să-mi zici cuțu! Cu tărăboi! Şi dacă nu se 
astâmpără, îl bag şi-n puşcărie! Sabotor ordinar! 

— Nu prea eşti în apele tale, Nistor. Ce-i cu tine?... 

— Nu-i nimic. M-a înfuriat burghezul ăsta. 


Ferenţ Ferenţi se simţea între ciocan şi nicovală. Nu 
ştia cum să iasă din această situaţie. Nu înţelegea pe de o 
parte cauza supărării lui Pârvan, nu înţelegea de ce 
inginerul reacţionase cu totul altfel decât se aşteptase el 
când îi adusese la cunoştinţă salturile lui Valer şi 
Costinaş. Îl respecta enorm pe Pârvan pentru capacitatea 
şi siguranţa sa şi nu voia cu niciun chip să-l amărască. Pe 
de altă parte însă, fabrica duduia. După Valer şi Costinaş, 


168 


Întâlnirea V 


alţi muncitori porniseră pe urmele lui Răduca. Domnica 
Doroftei se apropia vertiginos de recordul lui Răduca. 
Zbârcea Ştefan şi lorgu Tonciu îşi depăşiseră cele mai 
bune realizări. Până şi Silviu Căciulă dădea impresia că se 
va căţăra dincolo de norma zilnică. Fabrica duduia şi el se 
ascunsese în birou, aşteptând sosirea lui Pârvan cu 
nerăbdarea unui om bolnav care aşteaptă să intre cineva 
în cameră pentru a-i aprinde lumina. 

Inginerul fusese însă prea aspru cu el. Niciodată până 
atunci, Pârvan nu-i făcuse observaţii atât de severe. 
Intotdeauna îşi păstra calmul, şi dacă-l critica uneori, o 
făcea pe un ton mai mult binevoitor decât sever. Pârvan 
observase de câteva ori în notele lui de comandă erori 
care ar fi provocat în secţie perturbații grave. Le 
rectificase însă pe loc, mulţumindu-se doar să-i 
recomande să fie mai atent, iar atunci când lucrurile i se 
par prea complicate, să-i ceară sprijinul. Niciodată nu-l 
trăsese la răspundere cu întrebări atât de serioase: 
„Dumneata eşti maistru principal? Dumneata conduci 
schimbul?” Şi acel „dumneata te bucuri” pe care nu şi-l 
putea explica... 

Oamenii munceau în secţie cu un elan neobişnuit. Erau 
veseli şi plini de încredere. Ferenţi ştia că unii se gândesc 
la sporirea câştigului. Dar aceasta trecea pe planul doi. 
Principalul era că se angrenaseră în întrecere cu 
entuziasm şi cu dorinţa de a nu slăbi ritmul niciun minut. 
În acest ritm, secţia ar putea în câteva luni de zile să 
obţină realizările unui an, ar putea să tragă după ea toate 
secţiile uzinei... | se părea o mişcare de o importanţă fără 
precedent. 

Şi cu toate acestea, inginerul Pârvan luase o atitudine 
opusă! Ferenţi se hotărî ca imediat ce se va întoarce 
inginerul în birou să-i ceară, fără înconjur, explicaţii. 

În locul inginerului Pârvan apăru însă lulieş Livede. 

— Unde-i tovarăşul inginer? întrebă acesta. 

— Cred că-i la direcţie. A plecat de aproape jumătate 
de oră. Il aştept şi eu. 


169 


Constantin Chiriţă 


— Bine, mă Ferenţi, uzina trosneşte din încheieturi şi tu 
stai ca un şobolan în văgăună? Ştii tu ce se întâmplă în 
secţie? 

— Dumneata ce crezi? 

— Păi atunci de ce te ascunzi? Oamenii au nevoie şi ei 
de o vorbă, de un semn cu ochiul. Du-te şi vezi cum îşi 
mângâie maşinile... Şi ei nu-s din fier, mă! 

— Il aşteptam pe domnul inginer. 

— Las' că vine el şi fără tine... Să-l vezi pe ziaristul ăla 
cu coamă. Joacă bătuta printre maşini. Nici nu mai scrie... 
Ţipă că vrea să se facă strungar. Mă mir de ce nu apare şi 
Nistor. Ei, laşi bârlogul? Du-te pe la Domnica, Ferenţi! De 
când cu iureşul ăsta, s-a făcut parcă mai frumoasă... 

— Era ea şi înainte... 

— Da, dar mi-i frică să nu-i facă prea mulţi cu ochiul şi 
să uite de maşini... la-o şi tu c-o glumă, că-i place să i se 
spună că-i frumoasă. Eu trec pe la Severin! 


Severin părea absent la tot ceea ce se petrece în jur. Îl 
băteau gânduri străine. Dimineaţă nu-l întâlnise pe Lucian 
la locul obişnuit. Lipsa lui Lucian nu-l mai neliniştea. ÎI 
neliniştea altceva. Trecuse prea mult timp de când se 
strecurau unul pe lângă altul, fără măcar să se privească 
în ochi. Lucian nu întreprinsese nimic în acest răstimp. 
Nu-i spusese nici măcar un „bună ziua”, nu-i aruncase nici 
măcar o privire. Ar fi simţit-o imediat. Nu de mult, îl 
văzuse pe Lucian, seara, întâlnindu-se la intrarea parcului 
cu o fată. Trecea întâmplător pe acolo şi-i văzuse 
întâlnindu-se. Lucian nu-l zărise. Nici nu avea ochi pentru 
altceva decât pentru fata care-l aştepta în poarta 
parcului. Intraseră împreună în parc, fără să-şi dea mâna, 
fără să-şi spună o vorbă. 

Bătrânul oftă şi cobori ochii în jos. Strungul scotea 
ultimele fâşii de pe o piesă. Inţelesese aceasta după 
sunetul maşinii. Ridică de jos câţiva cilindri de oţel şi-i 
aranjă în ordine pe masa strungului. Unul după altul. Apoi 
se întoarse la gândurile lui. 


170 


Întâlnirea V 


Avea impresia că Lucian se depărtase de el, că toate 
simţămintele sale se revarsă asupra altei fiinţe. Dacă nu 
făcuse până acum niciun gest, era aproape sigur că 
Lucian nu-l va face cu atât mai mult de acum înainte... Îşi 
pierduse fiul pentru totdeauna?... Pe Lucian cel mic, cu 
care mergea împreună prin păduri şi-i descoperea 
cuiburile fiecărei păsări, pe care-l plimba pe umeri pe 
strada principală a oraşului, cu care se bătea cu zăpadă, 
iarna... Era o înţelegere sfântă între ei... În ziua primei 
zăpezi, spre seară, ascunşi de privirile oricui, începeau să 
se bată cu zăpadă... Stăteau departe unul de altul, şi 
când unul ţintea, celălalt rămânea nemişcat, într-o 
atitudine eroică, de teatru... Cine pierdea, cine ţintea mai 
puţine lovituri era obligat să facă omul de zăpadă care nu 
lipsea în nicio iarnă din curtea lor... Lucian respectase 
obiceiul acesta şi-n anii studenţiei. Când se întorcea 
iarna, în prima seară se organiza bătălia cu zăpadă... Mai 
putea încă să-l apuce pe Lucian de mijloc şi să-l ridice în 
sus, până deasupra capului... „Ce s-ar fi întâmplat dacă 
aş fi crescut tot atât de voinic ca tine? îl întreba mereu 
Lucian. Nu m-ai fi putut ridica”. Şi el îi răspundea: „...Nu 
se putea... că doar eşti copilul meu!”... 

Şi de câte ori Lucian descoperea câte un lucru 
surprinzător în cărţi, îl întreba pe tatăl său: „Ce părere ai 
tu?” Odată îi spusese că organismul omului se hrăneşte în 
ultimă instanţă cu căldură. Totul se preface în calorii. Şi-i 
adăugase că dacă oamenii ar avea organismul mai 
perfecţionat, n-ar mai fi nevoie de nutriția obişnuită, ar 
putea să trăiască hrănindu-se direct din razele solare. lar 
el îi vorbise despre păianjenii aceia mari de pe dealuri, 
care trăiesc în pământ şi care-şi cresc puii la soare fără 
să-i hrănească cu nimic. Observase aceasta de pe când 
era copil. „Poate că ăia se hrănesc cu razele soarelui”. Şi 
Lucian căutase în cărţi, îi sărise de gât şi-i spusese că are 
dreptate... 

Şi Lucian cel mic, al lui, se îndepărta, se despărţea de 
el cum se despart de ochi norii aceia îndepărtați şi se 


171 


Constantin Chiriţă 


îneacă în albastrul cerului. Lucian nu se apropia de el, 
cum i se păruse uneori, Lucian se îndepărta... lar el nu 
făcea nicio mişcare să-l oprească, îl lăsa să se ducă, şi 
Lucian îi era totuşi cel mai apropiat om din lume, era încă 
în sufletul lui aşa cum şi-l crescuse în anii copilăriei şi 
prieteniei... Văzuse în copilărie păsări care-şi lăsau puii să 
se joace, să zboare, să se îndepărteze şi numai când erau 
prea departe, fugeau după ei... Şi Lucian era prea 
departe... Dar când puii creşteau mari şi puternici, nimeni 
nu mai pleca în urma lor... Dar el nu se putea împăca 
lesne cu gândul acesta. Lucian îi fusese furat înainte de 
vreme... Îi fusese smuls când prietenia lor ajunsese 
sfântă... Ştia cine i-l smulsese pe Lucian, ştia cum i-l 
furase, ştia cât de nedrept se petrecuse totul, dar crezuse 
că în deznădejde omul are nevoie de un licăr de fericire... 
Şi preferase să fie înjosit de copilul său decât să stingă 
licărul acela... Anii însă îl convinseseră că nu deznădejdea 
sau căutarea fericirii îi smulsese de lângă el cea mai 
dragă fiinţă din lume... 

Strungul mergea fără încetare. Severin împingea din 
timp în timp câte un cilindru pe masa strungului, pe care 
nişte degete metalice îl apucau şi-l fixau automat între 
păpuşa fixă şi păpuşa mobilă. In jur, muncitorii se agitau 
nervoşi, se opinteau, îşi calculau mişcările la secundă, 
sporeau turaţiile maşinilor pentru a confecţiona în opt ore 
piese pe care Severin le producea în patru ore. 

lulies Livede îl găsi pe Severin în obişnuita lui atitudine 
de nepăsare. 

— Ce spui, Alexandre? Nici acum nu te trezeşti? 
Clocoteşte secţia, mă, ca un vulcan! 

— Măi lulieş, prea mare furtună. 

— O să rămâi în urmă! Răduca e pe locul trei, tu nici nu 
cred că eşti printre primii zece... la arată-le tu acum ce 
poţi! Dacă intri şi tu... 

— Nu-i bine, lulieş, nu-i bine... 

— Tu mereu cu ale tale. Dar de ce nu-i bine? 

— Prea mare furtună! 


172 


Întâlnirea V 


— Mâine o să fie şi mai mare. S-a trezit până şi 
Căciulă... Dar unde-i Căciulă? 

La maşina lui Căciulă nu se afla nimeni. Strungul 
mergea în gol. lulieş se uită prin secţie, dar nu-l zări pe 
strungar. 

— Unde-o fi fugit, bre? 

lulieş n-avu inspiraţia să se uite spre uşa mică a halei. 
Ar fi observat cum se deschide încet. Ar fi zărit poate şi 
capul lui Căciulă ivindu-se în deschizătură, şi ochii 
acestuia iscodind ce se petrece în secţie. 

Căciulă se apropie de strung, încheindu-şi prohapul. Îşi 
încurcase degetele prin găurile nasturilor. 

— Mama ei de muiere! înjură printre dinţi, dar destul de 
tare ca să-l audă lulieş, pe care-l văzuse zgâindu-se spre 
maşina sa. Un nasture nu coase ca lumea... 

— Nu ţi-i ruşine, mă! îl apostrofă lulieş. Mai sunt şi 
femei pe-aici. Şi chiar de n-ar i... 

Silviu Căciulă se prefăcu ruşinat: 

— Parcă mai ştie omul ce mai zice la necaz... 

lulieş îl lăsă într-ale lui şi-şi reluă convorbirea cu 
Severin: 

— Nu prea pari mulţumit de furtună, Alexandre. S-au 
trezit dintr-o dată oamenii... 

— Dar tu, când e furtună mare, te bucuri? 

— Dacă-i o furtună ca asta, sigur că mă bucur. 

Severin dădu din cap a negatie: 

— Furtuna strică, lulieş. Nu-i bine, nu-i bine... Mai ales 
când vine fără să te-aştepţi... 

— Să-ţi spun drept, Alexandre, eu am aşteptat-o. Am 
crezut la început că ai s-o stârneşti tu. Dar, ca să-ţi spun 
drept, nu mi-am închipuit c-o să fie un asemenea orcan. 
Multe mai pot oameni... spune şi tu! Să nu te mândreşti 
cu ei? 

— Ştii ce, lulieş! N-ai vrea să vii la mine spre seară, la o 
ţuică tare?... Simina are treburile ei... şi eu tot aş fi vrut 
să mai schimb ceva gânduri cu tine... 

— Deseară?... la stai oleacă... Deseară... Da’ aşa, mai 


173 


Constantin Chiriţă 


pe-nserat... Pe la şapte-opt... 

— Oricând. Că eu înainte de miezul nopţii nu mă culc... 

— Vin! Mai ales dacă-i vorba de ţuică!... Uite-l şi pe 
Pârvan! Te las, Alexandre. 

lulieş îl văzu pe Pârvan intrând în birou şi îşi iuți paşii 
pe urmele lui. Îl găsi pe inginer plimbându-se nervos, cu 
mâinile la spate. Apariţia lui lulieş nu-l surprinse. 

— Te aşteptam, domnule lulieş. Se petrec lucruri foarte 
grave în secţie! Muncitorii au început să-şi facă de cap. 
Ca la bâlci. Nu mai ascultă nici dispoziţiile... 

— Dumneavoastră consideraţi această descărcare de 
energie bâlci? Credeam... 

— Nici măcar bâlci. Năvală barbară, domnule lulieş. E 
de necrezut... 

— Poate greşiţi, tovarăşe inginer... Confundaţi năvala 
barbară cu revoluţia tehnică... 

Pârvan se opri din mers. Se uită fix la lulieş. Era 
încruntat. 

— Sunt foarte mirat de ceea ce spuneţi, domnule lulieş, 
Asta-i tehnică?... Domnule lulieş, toată viaţa mea n-am 
făcut altceva decât să concep maşini şi să pregătesc 
oameni care să le conducă ori să le supravegheze. Maşina 
nu s-a născut din senin. Ca orice lucru din lumea asta, s-a 
născut din imitație. Din imitaţia naturii... Noi, oamenii, nu 
inventăm la întâmplare. Noi nu facem decât să copiem 
creaţiile naturii... Există în lume o maşină perfectă. 
Organismul animal. E cea mai perfectă maşină, domnule 
lulieş. Tot ce a creat ştiinţa este o palidă imitație a 
acestei maşini, a principiilor acestei maşini. Incepând cu 
ceasul şi terminând cu avionul. Chiar dacă uneori imitaţia 
tehnică depăşeşte pe un anumit plan modelul natural, 
principiile rămân aceleaşi... Organismul animal are limita 
sa minimă, are limita sa maximă, are uzura şi moartea 
lui. La fel şi maşina. Accidentele mecanice nu sunt 
altceva decât bolile care bântuie organismul şi care au 
aceleaşi cauze: lipsa de nutriţie, forțarea exagerată, 
uzura măruntă şi altele... Ei bine, ce se întâmplă la noi în 


174 


Întâlnirea V 


secţie este un atentat împotriva acestor principii... 
Domnule lulieş, viteza maximă a omului este de zece 
metri pe secundă. Organismul uman superior suportă 
această viteză pe o distanţă de o sută metri, cel mult 
două sute de metri... Dacă un om inconştient încearcă să 
fugă zece mii de metri cu această viteză, după câteva 
sute de metri se sufocă şi cade. Şi la maşini, viteza 
maximă este o ipoteză sau o realitate de scurtă durată. A 
menţine o maşină la limita maximă înseamnă a grăbi 
moartea ei. Şi se poate produce o moarte violentă, 
domnule lulieş. g 

Argumentaţia lui Pârvan îl neliniştea pe lulieş. Intr-un 
anumit sens, inginerul avea dreptate. Cuprins de 
fierberea din uzină, lui lulieş şi multor altora le scăpase 
acest aspect. Severin îl sezisase şi el. l-I spusese lui lulieş, 
deşi cu alte cuvinte. „Furtuna strică, mai ales când vine 
fără să te aştepţi...” spusese Severin. lulieş nu era însă 
întru totul convins. 

— Dar Răduca de ce a ajuns la o medie superioară, 
tovarăşe inginer? 

— Răduca e un muncitor serios, domnule lulieş. Răduca 
n-a depăşit niciodată limita maximă, nici acum, în vârtejul 
acesta. Răduca şi-a antrenat maşina încetul cu încetul, a 
rodat-o. Şi mai e ceva, domnule lulieş. Răduca nu-şi 
scoate puterea sa numai din maşină. Răduca e, înainte de 
toate, un raţionalizator, el îşi concentrează atenţia asupra 
înlăturării golurilor din munca sa. E cu totul altceva. 
Maşina lui Răduca va trăi, puteţi să notaţi cele ce vă 
spun. Ceilalţi, însă, se poartă ca nişte călăreţi beţi care 
forţează caii până crapă sub ei... E periculos şi pentru cai, 
şi pentru călăreţi, domnule lulieş. 

— Vom cerceta, tovarăşe inginer. Vom discuta cu 
direcţia... 

— Domnule lulieş, evitaţi imprudenţele! Eu din această 
clipă, îmi declin orice răspundere. L-am anunţat şi pe 
domnul director, care m-a făcut sabotor, am atras atenţia 
şi principalilor făptaşi, care m-au ameninţat cu gazeta de 


175 


Constantin Chiriţă 


perete... Am ţinut special să-ţi atrag şi dumitale atenţia, 
pentru că dumneata eşti muncitor vechi şi ai o anumită 
situaţie aici, în uzină. Te rog să mă crezi că nu e vorba în 
ceea ce îţi spun de fugă de răspundere. Referatul despre 
această problemă l-am înaintat direcţiei. Sunt, cum s-ar 
spune, descărcat. Dar, ia aminte, domnule lulieş, se pot 
distruge toate maşinile şi se pot întâmpla accidente... A 
te gândi că stăpâneşti maşina într-un asemenea ritm, e o 
închipuire. Forţele mecanice se vor răzbuna grav, 
asemenea nebunilor violenţi. Ar putea să se producă o 
catastrofă, domnule lulieş. 


Nistor îşi recăpătase calmul. Dăduse un telefon la 
secretariatul institutului şi aflase despre plecarea 
Corneliei şi motivul plecării sale. Când fusese întrebat 
cine se interesează, închisese telefonul. Răsuflase liniştit. 
O perioadă de timp nu trebuia să mai poarte grija 
Corneliei. Era convins că toate preocupările ei se vor 
vreme să se dedice în întregime celor ce se întâmplau în 
uzină. 

Rezultatele întrecerii i se telefonau din oră în oră şi 
erau mereu mai răsunătoare. Costinaş se apropia de zece 
norme, Valer de opt, Zbârcea îl ajunsese pe Răduca, 
Tonciu era aproape de recordul acestuia, Răduca şi 
Severin rămăseseră în urmă. Nistor se bucura nespus. 
Norocul îl favoriza. A doua zi toate gazetele vor scrie 
despre ceea ce se întâmplă în uzina sa. Fusese deja 
invitat la o şedinţă a Comitetului Regional. Ministrul îi 
trimisese o telegramă de felicitare... Dar mâine, când vor 
fi cunoscute noile veşti...? 

Il chemase la telefon pe primul-secretar al Comitetului 
Regional şi-i vorbise despre iureşul din uzină. „Şi să nu 
credeți, tovarăşe prim-secretar că ne vom mulțumi cu 
atât. Vom face totul ca să menţinem acest iureş”, se 
angajase la sfârşitul convorbirii. Vorbise la telefon şi cu 
redactorul şef al ziarului local, anunţându-l că pregăteşte 


176 


Întâlnirea Y 


un nou articol despre mişcarea din uzină. Era un moment 
favorabil şi trebuia să folosească toate mijloacele pentru 
a se face remarcat... Principalul era să menţină însă 
tensiunea în uzină... să demonstreze că marea iniţiativă 
avusese loc în lipsa directorului principal şi căpătase de la 
început sprijinul lui total. 

De aceea îi ceruse lui Bratu să organizeze, la sfârşitul 
schimbului, un miting scurt, pe linie sindicală, în cadrul 
căruia să se înmâneze drapeluri simbolice de fruntaşi şi 
buchete de flori celor mai buni muncitori. Se hotărâse să 
rostească şi el câteva cuvinte de felicitare, de 
îmbărbătare şi de aceea considerase că e mai bine să nu 
se ducă în uzină, ci să aştepte ieşirea muncitorilor cu 
florile în mână şi cu discursul pregătit. II rugase pe Bratu 
ca totul să se organizeze în cea mai mare taină, pentru ca 
surpriza să fie cât se poate de neaşteptată. 

Mai era jumătate de oră până la terminarea schimbului. 
Bratu telefonase că drapelele şi buchetele de flori sunt 
gata şi că în plus reuşise să adune o parte din fanfara 
fabricii. La aceasta nu se gândise. Fanfara va da un 
caracter şi mai sărbătoresc micii manifestații. Nistor se 
înveselise de-a binelea... 

Telefonul ţârâi scurt. Nistor ridică receptorul, Poarta îl 
înştiinţa că sosiseră câţiva tovarăşi din Bucureşti, ziarişti 
de la radio, cu aparate. li spuse portarului să găsească pe 
cineva care să-i conducă imediat în biroul său 

lulieş Livede îl găsi frecându-şi mâinile de bucurie. 

Nistor păru surprins nu atât de apariţia lui lulieş, cât de 
figura oarecum nemulțumită a acestuia. Bănuia că se 
petrecuse ceva neplăcut în uzină şi era ultimul lucru pe 
care l-ar fi dorit. lulieş se aşeză obosit pe un scaun şi-i 
repetă discuţia pe care o avusese cu Pârvan. li aminti şi 
de vorbele lui Alexandru Severin. 

Nistor pricepu că lulieş avea încă îndoieli. Nu vorbise cu 
tonul pe care-l folosea atunci când era sigur de ceva. 
Trebuia deci să profite de aceste îndoieli. Deoarece ştia 
că atunci când lulieş va ajunge la o concluzie stabilită, nu 


177 


Constantin Chiriţă 


va mai putea trece peste el. Şi îşi făcu un plan ingenios. 
Nu trebuia să intre în miezul problemei, ci să-l 
impresioneze pe lulieş cu pregătirile făcute, cu ecourile 
stârnite în întreaga ţară, cu interesul pe care-l manifesta 
regiunea de partid. Şi ca şi cum n-ar fi auzit cuvintele pe 
care i le spusese iulieş, începu să-i vorbească despre 
toate acestea. 

lulieş rămase uimit de entuziasmul cu care-i vorbea 
Nistor. 

— Nu-i vorba de noi - îi spuse Nistor - dar toată ţara se 
uită aici. Ca la război, când o victorie poate să dea 
îndemn ostaşilor de pe tot frontul... Uite, au venit de la 
radio, vor să înregistreze pe bandă de magnetofon ce se 
petrece în uzină. Deseară se va afla în toată ţara... Incepe 
să răsune, tovarăşe lulieş, pasul cadenţat al batalioanelor 
de fier ale proletariatului... Mai bine să-i chemăm pe 
tovarăşii de la radio înăuntru. 

Şi fără să aştepte răspunsul lui lulieş, sună secretara şi- 
i ceru să-i introducă înăuntru pe musafirii de la radio... 


Pârvan ieşi din birou ca de obicei cu câteva secunde 
înainte de a se auzi sunetul sirenei. Făcu automat ocolul 
secţiei. Muncitorii opriseră maşinile. Se duceau în grupuri 
spre vestiar. Inginerul era nervos. Schimbă câteva cuvinte 
cu Răduca, apoi îl căută pe lulieş, dar nu-l găsi nici în 
hală, nici în biroul comitetului. Se îndreptă spre ieşire, dar 
acolo se afla Bratu, care-l rugă să mai aştepte câteva 
minute până vor veni şi ceilalţi muncitori. Pârvan voi să 
se înapoieze în birou. Auzind însă scandal la vestiar, se 
îndreptă într-acolo. Apariţia sa neobişnuită domoli 
gălăgia. Un muncitor veni însă către el: 

— Mi s-a furat un cleşte şi cheia universală, tovarăşe 
inginer! i se plânse acesta. 

— Şi mie, cu câteva zile în urmă! adăugă un altul. 

Se alăturară şi alţi muncitori celor doi reclamanţi. 

— E cineva care fură aici! 

— Şi mie mi s-a furat! ţipă Silviu Căciulă. Eu, dacă pun 


178 


Întâlnirea V 


mâna pe hoţ, îi sparg capul! 

— Să facem percheziţie! Să descuie toată lumea 
dulapurile! 

— Să chemăm miliția! 

Tocmai în clipa aceea pătrunse Bratu în vestiar. Vestea 
furtului îl descumpăni. Căută să-i liniştească pe muncitori, 
asigurându-i că se vor face cercetări şi că hoţul va fi 
prins. 

— Dar cine-mi plăteşte sculele? ţipă din nou Căciulă. 

— Cine ni le plăteşte? Să vină aici directorul, să ia 
cunoştinţă! 

— Noi muncim din răsputeri, şi alţii ne jefuiesc! La ocnă 
cu ei! 

— Imediat percheziţie! 

Silviu Căciulă se furişă printre muncitori şi ajunse la 
dulapul lui Severin. Era deschis. Muncitorii erau în jurul lui 
Bratu. Nimeni nu se uita la el. Scoase din pantaloni o 
cheie şi un cleşte şi le strecură în dulapul lui Severin. Se 
alătură apoi grupului şi începu să ţipe mai tare decât toţi: 

— Să se facă percheziţie! Imediat! îi sparg capul 
hoţului! 

Bratu făcea eforturi să potolească furia generală: 

— Potoliţi-vă, oameni buni! Vom lua toate măsurile. Dar 
înţelegeţi şi voi... 

— Măi tovarăşi! răcni Răduca. E vorba de obrazul 
nostru. Pe hoţ îl prindem până la urmă... Dar tocmai acum 
să ne facem de râs? Venim mâine, cu jumătate de ceas 
înainte, o să vină şi tovarăşul Bratu, să-l chemăm şi pe 
director, şi pe tovarăşul inginer, şi o să discutăm situaţia 
şi cu tovarăşul lulieş. 

— Are dreptate Răduca! 

— Tu ce spui, Costinaş? 

— Să-l ascultăm pe Răduca ' 

— Mergem? 

— Mergem! Mergem! 

Îşi încuiară la repezeală dulapurile şi porniră grupuri- 
grupuri spre ieşire. Erau îngânduraţi, nervoşi, neliniştiţi. 


179 


Constantin Chiriţă 


Şuşoteau între ei despre ruşinea din secţie şi proferau 
ameninţări crâncene la adresa hoţului. 

Primirea neaşteptată, cu fanfară, mulţime şi flori, îi 
buimăci. Se uitau unii la alţii şi nu ştiau ce să creadă. 
Muncitorii din alte secţii şi funcţionarii le aruncau flori, 
muzicanţii suflau în instrumente de li se făceau ochii cât 
cepele, se învârteau printre ei oameni străini. Unul cu o 
cutie în spate şi cu un microfon în mână căuta să-i tragă 
de limbă., Bratu scotea ca un scamator drapele mici din 
haină, iar Nistor era ascuns după nişte buchete de flori. 

Îşi amintiră că în ziua aceea făptuiseră nişte isprăvi 
mari, dar încă nu le venea să creadă că din cauza aceasta 
li se face o asemenea primire. Unul scrisese cu cretă 
colorată pe o bucată de carton: „Trăiască cei mai buni 
muncitori din uzina noastră!” Va să zică tot despre 
isprava lor era vorba! 

Nistor îşi scoase capul printre buchetele de flori şi 
anunţă rezultatele. Mai adăugă câteva cuvinte de 
felicitare şi termină solemn cu fraza care încheia articolul 
său. Înmână apoi buchete de flori lui Costinaş, lui Valer, 
lui Zbârcea, lui Tonciu, lui Răduca şi Domnicăi Doroftei. 
Bratu scotea steaguri şi uitându-se pe listă le împărțea. 

Se pomeni şi Alexandru Severin cu un steag. Era mic, 
roşu şi scria pe el: „Fruntaş în întrecere”. Se uită în jur şi 
cu un gest discret strecură steagul în buzunar. Văzând un 
muncitor lângă el, privindu-l parcă cu jind, îi spuse cu glas 
încet: 

— Lasă, Barbule... Fiecare pui învaţă până la urmă să 
zboare... dacă-şi înzdrăveneşte aripile. 


Alexandru Severin nu mai citea demult. Încremenise la 
masă. Sosise momentul hotărâtor. Va veni lulieş şi va 
trebui să-i spună totul. Ar fi vrut totuşi să mai întârzie 
destăinuirea... Se uită la Simina. Stătea pe pat şi împletea 
fără încetare. Simţind privirea lui Alexandru, Simina 
întoarse capul spre el. El se mulţumi numai s-o privească, 
fără să-i spună nimic. Işi reluă poziţia dinainte, îşi reluă şi 


180 


Întâlnirea V 


ea lucrul. 

— Măi Simina - zise într-un târziu Severin - de ce spun 
oamenii vorbe despre tine? 

Simina se înroşi. Continuă să împletească: 

— Dă-i încolo de oameni, Alexandre. Tu ştii mai bine 
decât toţi. 

— Ştiu eu. Dar de ce-s răi? Ce-or fi vrând? Numai 
vulpea când vrea să scoată bursucul din vizuină se 
murdăreşte înăuntru, şi bursucul, săracul, nu mai poate 
răbda putoarea şi fuge. 

— De, Alexandre! Or fi vrând să ne strice casa. Poate ai 
şi tu dreptate... De... 

Severin o întâlnise pe Simina întâmplător. Apoi îi 
încrucişase drumul de câteva ori. li plăcea. Era înaltă, 
voinică. Şi nici nu mai era o fetişcană. Era femeia pe care 
o căutase. De Eleonora nu-l lega nimic. Nici măcar copilul. 
Lucian era prea mult al lui. Eleonora îşi petrecea jumătate 
din lunile anului la ţară, între ai ei. Nu venea acasă decât 
să ia bani. Dar în timpul cât era acasă, vorbele ei de 
fiecare zi erau aceleaşi: „Luna asta poate câştigi mai 
mult. Dac-ai şti cât mă zbat” Era şi rea. Când îl vedea că 
citeşte sau că-şi face planurile sale, îl zgândărea fără 
încetare şi ţipa ca o smintită: „Ce-ti mai trebuie să citeşti 
la vârsta ta! Boii tot la jug rămân! Nu spui tu asta?” 
Severin hotărâse să se despartă de Eleonora de mulţi ani. 
De când era Lucian mic. Îl durea însă gândul că ea ar 
putea să sufere. Renunţă s-o facă. Dar când ea începu să- 
şi petreacă cea mai mare parte din vreme la ţară, îi 
renăscu gândul vechi. Lucian crescuse, era mare, ar fi 
putut înţelege... Întâmplarea făcu s-o întâlnească pe 
Simina. Era tocmai femeia pe care şi-o închipuise în 
tinereţea lui ca nevastă... Într-o seară o opri pe stradă şi-i 
spuse, fără măcar să-i dea „bună seara”: „Tu să nu te uiţi 
la alt bărbat! Auzi?” Simina îl ascultase înmărmurită. 

Nu mai avusese vreme să-i răspundă. Severin o 
părăsise la fel de brusc cum o oprise. Şi de-atunci nu-i 
mai încrucişă calea. De-abia târziu, peste o lună de zile, îi 


181 


Constantin Chiriţă 


spuse Eleonorei că vrea să se despartă. Femeia începu să 
urle şi să-şi smulgă părul din cap. „Degeaba tipi- adăugă 
el cât se poate de liniştit - ştii că eu nu-mi schimb 
hotărârea de la o zi la alta”. Eleonora ştia. Severin îi 
spuse că-i va da o parte din ce câştigă. Îi va lăsa casa şi 
tot ce a cumpărat ea cu banii lui. „Mă laşi pe drumuri!” 
ţipă Eleonora. li răspunse că-i dă a treia parte din ce 
câştigă. Ea îi socoti o sumă fixă. Severin acceptă. 
Eleonora ceru ca Lucian să rămână cu ea. Să nu i-l ia, că 
se omoară. Să locuiască la ea, să ştie că-i copilul ei, că 
dacă se duce la dânsul nu-l mai vede niciodată. „Să stea 
cu mine, să ştiu că-i copilul meu!” se ruga Eleonora. Îi 
răspunse că în această privinţă va hotărî Lucian. „Nu, nu! 
tipa ea. Tu să nu te amesteci. Să-mi laşi copilul! Să ştiu că 
stă aici! Poate să se-ntâlnească toată ziua cu tine... dar 
măcar să ştiu că-l văd şi eu. Altfel mă omor”. Severin se 
înduioşă. Ştia că Lucian este numai al lui, că oriunde va 
sta, tot al lui rămâne... A doua zi după ce divorţă, se duse 
la Simina. Era manichiuristă la o frizerie în centrul 
oraşului. li spuse să se îmbrace şi să vină cu el. Simina îl 
ascultă. O întrebă dacă vrea să se mărite cu el. Ea 
încuviinţase. După patru săptămâni, se cununaseră. 
Simina era fată. 

— De ce vorbesc oamenii pe socoteala ta, Simino? 
repetă Alexandru Severin. 

— Ştiu eu, Alexandre... Poate că cei care mi-au aţinut 
calea... Odată, patronul s-a repezit la mine în local. 
Plecase toată lumea. l-am tras una peste ceafă, de-a 
căzut jos ca un cearşaf... Au mai încercat şi alţii... Dar eu 
te-am aşteptat pe tine... 

— Eu am aşteptat mai mult, Simina!... 

— O femeie aşteapjă mai greu, Alexandre. 

Alexandru Severin îşi pironise ochii în podea. Simina 
împletea fără să se oprească. 

— Eşti o făptură tare bună, Simina! 

— Şi tu, Alexandre... 

Nu se uitară unul la altul. 


182 


Întâlnirea V 


Simina lăsă dintr-o dată lucrul din mână: 

— Mi se pare c-a venit lulieş. Am auzit poarta! 

Severin nu se mişcă de la locul lui. Îl aştepta o 
încercare grea. 

Simina îi deschise uşa lui lulieş: 

— Bine-ai venit! 

— Prea bine n-am venit eu. Noroc, Alexandre! Bre, da' 
linişte-i la tine... Nu zic, şi la mine-i linişte. Da-i şi 
singurătate... De, omul în viaţă trece prin toate... 

— Stai jos, lulieş! Că timp, slavă domnului, avem... cât 
nu ne trebuie. Asta-i! 

— Stau ca să mă dezmeticesc... E mare furie împotriva 
lui Pârvan. Nu ştiu cine o fi stârnit-o. Dar am avut mult de 
furcă la regiune... Un tinerel s-a răţoit la mine că-i ţin 
partea. Ba a mai scăpat şi câteva cuvinte că vreau să 
slăbesc întrecerea sau cam aşa ceva... M-a prins mânia, 
Alexandre... „Mă, brebenelule - i-am spus - tu să mai dai 
cu nasul pe la uger şi pe urmă să ridici glasul. Crezi că 
dac-ai fost o dată, de două ori în uzină, şi-atunci ca 
inspector, gata, le ştii pe toate? Ai trecut prea repede de 
la lapte la ţuică...” 

— Fiindcă veni vorba de ţuică... Simino! la cinsteşte-ne 
tul 

— Da... Tovarăşul Pascu râdea pe sub mustăţi şi nu-şi 
găsea batista ca să-şi sufle nasul... Tu ce crezi, 
Alexandre, nu cumva ni-i teamă nouă cu întrecerea asta? 
Mă, prea s-au avântat oamenii... 

— Nu-i bine, lulieş... Să-ţi spun ţie ceva... Când eram 
copilandru, ne luam la întrecere la fugă. Ziceam: „Cine-i 
mai repede la copacul acela?” Copacul era la doi 
kilometri. Şi fugeam. Unii ţâşneau ca din praştie. Aia nu 
mai ajungeau la copac... 

— Acelaşi lucru mi l-a spus şi Pârvan. Numai că ela 
făcut o teorie întreagă... Dar ia gândeşte-te, Alexandre, 
maşinile nu-s oameni... 

— Sunt şi nu-s... Vezi tu... Eu când îmi închipui o 
maşină, mă gândesc la om, la... felul cum se mişcă el, 


183 


Constantin Chiriţă 


cum apucă... Dar hai să tragem o duşcă... 

— Noroc! 

— Noroc! 

— Vezi tu, dac-aş putea să construiesc un braţ de 
metal... care să se mişte cum se mişcă braţul omenesc... 
din umăr, de la cot, de la încheietura mâinii, să se poată 
roti, să se mişte şi înapoi... să aibă toate mişcările 
degetelor... gata, maşina ar fi gata! 

— Ce tot spui tu? 

— Măi lulieş! Eu o să fac o maşină... Dar una care să 
meargă la uzina şi eu să stau acasă... O maşină care să 
lucreze singură... Dacă izbutesc să-mi închipui şi braţul 
ăsta, gata! ca şoimul mă înalt. 

Pentru prima dată, lulieş îl auzi pe Severin vorbind cu 
patimă. Şi înţelese că în faţa lui se află un om care poate 
de zeci de ani ascunde într-însul o mare dorinţă. Emoţia îi 
opri cuvintele. De-abia reuşi să îngâne: 

— Alexandre... 

— Da, mă lulieş. Maşina e gata... Strungul ăla la care 
lucrez... îl fac de nu-l mai cunoşti. Planurile le am în cap la 
milimetru... Ştii tu de când construiesc?... Lucian era un 
copil pe-atunci... Numai braţul ăsta mă mai ţine în loc... 
Şi-n cărţile pe care le am nu-l găsesc... 

— Şi să nu-mi spui nimic, Alexandre!... Uite, încă nu-mi 
vine să cred... 

— Atunci de ce mă dojeneşti că nu ţi-am spus dacă nici 
acum nu crezi... 

— Bine, mă omule, dar eu nu te cunosc pe tine? Eu nu 
ştiu că tu, dacă scoţi o vorbă, o fierbi douăzeci de ani în 
tine până s-o spui?... N-ai pahare mai mari? 

— Văd că nici pe ăsta nu l-ai golit... 

lulieş dădu paharul de ţuică pe gât. Severin ăsta, pe 
care oricine, văzându-l, l-ar fi putut lua drept orice, numai 
inventator nu, născocea cu capul său nişte planuri care-l 
uluiau. Nu s-ar fi gândit niciodată că uriaşul va merge 
până la a construi o maşină automată. Despre asemenea 
maşini, e drept, se vorbea foarte mult în cărţi şi reviste, 


184 


Întâlnirea V 


dar Severin se pare că o gândise înainte de a fi citit 
despre ea. 

— Să nu te sperii, lulieş. Eu, mă... un strung de-al 
nostru sau freza ta, dacă vrei, uite, acum ţi-o fac pe hârtie 
în toate piesele, la miimi de milimetru, în cât timp vrei tu. 
să nu crezi că-s... ştiu şi eu... o coţofană care vrea să 
cânte mai bine ca mierloiul... 

— Ştii de ce-aş fi în stare acum, Alexandre? Mă, aş fi în 
stare să beau până să cad jos. De bucurie. Dar, vezi... 
mâine trebuie să fiu cu capul limpede... să mă mai 
sfătuiesc cu Pârvan, să văd ce are de gând Nistor, să 
vedem ce-i cu furturile. Şi pe lângă toate astea, mă mai 
apucă uneori şi dorul de freză... Poate că tu, când mă vezi 
cum trec grăbit, printre maşini... 

— Nu, lulieş. Mie mi se pare că chiar dacă nu lucrezi la 
maşină, tu tot lucrezi în producţie. Parcă te simt pe la 
toate maşinile... Şi ca să-ţi spun drept eu ştiu că tu ai 
putea să stai numai un ceas în fabrică, dac-ai voi... Din 
pricina asta am simţit nevoia, atunci, să-ţi strâng mâna... 
Eu mă bizui foarte pe tine. De-aceea ţi-am şi spus... Dacă 
n-ai fi fost tu... adică dacă n-aţi fi fost voi toţi... 

lulieş îşi simţi inima bătându-i cu putere. Mâine va 
trebui să afle toată uzina... 

— Păi de mâine... 

Ghicindu-i parcă spusele, Severin îl întrerupse: 

— Nu, lulieş!... Eu ţi-am spus ţie... Eu încep s-o fac... 
Dar numai tu ştii... Asta-i sfânt, lulieş... Sunt lucruri care 
nu se spun... Eu când am pus ochii pe Simina, n-am spus 
la nimeni... Alţii, de... Unii când au învăţat o literă... urlă 
că ştiu tot alfabetul... Eu nu-s din aceia... Poate mai ţine 
luni pân-o fac. Şi dacă n-o reuşesc?... Şi toată lumea să se 
uite la mine!... Păi mai ies eu vreodată în lume?... E sfânt, 
lulieş... 

— E sfânt, Alexandre... În privinţa asta ne-am înţeles... 
Dar pun şi eu o condiţie, una singură: când maşina o să 
fie gata, întâi ne uităm noi doi, într-o noapte, cum 
lucrează şi de-abia pe urmă o arătăm celorlalţi. 


185 


Constantin Chiriţă 


Îşi dădură mâinile. 

Simina le pregătise masa în odaia de alături. Trecură 
amândoi acolo şi lulieş nu mai conteni cu laudele la 
adresa gospodinei. 

— Ehei, mă lulieş, eu când am văzut-o prima dată... 

lulieş oftă... Îl duceau şi pe el gândurile în trecut. Dar 
orice femeie pe care-o vedea nu rezista imaginei 
Margaretei, aşa cum o întâlnise ultima dată... 

— Am îmbătrânit, Alexandre... Şi sunt singur, măi... 
Sunt singur cuc... Dacă nu m-aş gândi la voi ăştia din jurul 
meu, nu ştiu ce-aş face... Asta-i! Vorba ta... 

Înainte de a se despărţi, Severin îi spuse lui lulieş să 
împrumute de la Pârvan vreo carte despre maşini 
automate. 

— Pârvan are, de bună seamă. Am aflat din nişte cărţi 
sovietice că undeva se găseşte şi braţul ăsta care nu-mi 
dă pace. 

— Chiar mâine o să-i cer. Noapte bună, Simino! Noroc, 
mă Alexandre! 

lulieş porni spre casă, cu mâinile în buzunare, fluierând, 
şi cu ochii aţintiţi spre cer. Parcă se molipsise de la 
Severin. „Cine-l vede pe stradă, crede că visează, râse 
lulieş. Şi el, auzi! Construieşte maşini! Maşini automate!... 
La urma urmei nu-nseamnă că tot visează?...” 

Era o noapte cu stele multe. Era târziu şi pe străzi nu se 
mai rătăcise nimeni. lulieş ajunse acasă, dar nu intră 
înăuntru. Se plimbă încă mult timp pe străzi, ca un tânăr 
care-şi întâlneşte visurile... Dar când intră în casă, iar 
puse stăpânire pe el tristeţea singurătăţii... 


186 


Întâlnirea V 


CAPITOLUL 10 


CORNELIA SOSISE CHIAR ÎN 
ziua înmormântării. Aşa cum presimţise, nu-şi mai văzuse 
mama. Tot timpul călătoriei cu trenul nu putuse scăpa de 
gândul că mama ei nu mai trăieşte. Incăperea în care se 
afla coşciugul era plină de oameni. Cornelia se simţea 
stingheră. Cei mai muilţi erau oameni necunoscuţi sau 
oameni pe care nu-i văzuse decât întâmplător. Muzicieni 
din capitală sau din alte oraşe. Rudele Cristinei păreau 
atât de afectate, încât uitaseră s-o ia în seamă. Câţiva 
vecini se strânseră în jurul ei, încercând s-o consoleze. Ei 
ştiau ce însemnase Cristina pentru Cornelia. Rudele 
uitaseră până s-o şi cheme la înmormântare. Unul din 
vecini expediase telegrama, când aflase că nimeni nu se 
gândise la dânsa. 

Ziua era tristă. Cortegiul trecu pe strada principală spre 
cimitir. Cornelia se ascunsese în mulţimea anonimă, 
alături de o bătrână profesoară de conservator, prietenă 
din cele mai bune ale pianistei. Ultima dată, Cornelia o 
ascultase pe Cristina Poiană interpretând al patrulea 
concert de pian al lui Beethoven. Fusese un succes 
uriaş... După terminarea concertului, Cristina o 
îmbrăţişase pe Cornelia şi-i spusese plângând: „E ultimul 
meu concert, Cornelia mea. L-am cântat numai pentru 
tine şi dacă l-aş fi compus eu, pentru tine l-aş fi 
compus...” 

Melodiile îi sunau în urechi. Nu auzea nimic altceva 
decât concertul, aşa cum îl cântase în seara aceea, 
pentru ea, Cristina Poiană... Chipul mamei sale era blând 


187 


Constantin Chiriţă 


şi trist, privirile sale erau întotdeauna îndepărtate şi pline 
de amintiri... O regăsea în motivele concertului, o 
compunea din sunetele lirice, suave... Cornelia nu-şi lăsă 
mama în groapă. O aduse cu ea acasă, o mângâie în 
toate amintirile ei... Rămase singură în camera ei. Se 
ghemuise într-un fotoliu şi-şi amintea, cu ochii închişi. Era 
linişte... Din când în când răsunau acorduri din concertul 
lui Beethoven. 

Târziu, târziu, deschise ochii. Era întuneric în cameră. 
Cineva bătea la uşă. Aprinse lumina şi deschise uşa. Era 
vărul pianistei... 

Cornelia nu-l mai recunoştea. În toate întâlnirile. lor, 
bătrânul era vesel şi exuberant, curtenitor şi atent. In faţa 
ei se afla de astă dată un bătrân uscăţiv, încruntat, 
iscoditor şi nervos. O invită pe Cornelia în apartamentul 
Cristinei. Nici nu se scuză pentru faptul că nu-i 
telegrafiase. Nu-i spuse decât să vină jos. Apoi se întoarse 
şi cobori scările, cu mişcări caraghioase de clovn. 

Camera Corneliei era izolată de restul apartamentului. 
Fusese dorinţa Cristinei Poiană. Voia ca fiica ei să nu 
simtă nicio clipă senzaţia dependenţei. Îi făcuse cadou 
camera când împlinise treisprezece ani. Şi rămăsese ca 
atunci, cu aceeaşi mobilă, cu aceleaşi amintiri, cu aceeaşi 
atmosferă tinerească. Cornelia se pieptănă în faţa oglinzii 
care-o privise ani de-a rândul, îşi legă părul cu o fundă 
neagră şi părăsi camera cu paşi înceţi. 

Sună la uşa apartamentului mamei sale, de trei ori, aşa 
cum făcea întotdeauna când uita cheia. li deschise tot 
vărul Cristinei, avocatul Prisăcaru, care o conduse pe 
Cornelia în bibliotecă. Înainte de a intra, Cornelia îşi reţinu 
un tremur. În încăperea aceea nu avea voie să intre decât 
ea şi mama ei. Cristina Poiană o păstra ca pe un templu. 
Acolo nu se discuta decât în şoaptă, fără ca nimeni să fi 
impus acest obicei. Acolo fiecare carte îşi avea locul ei de 
zeci de ani, fiecare obiect încremenise parcă de veacuri. 
Acolo, într-un dulap negru, în spatele unei uşi de cristal, 
se aflau comorile pianistei, manuscrise vechi muzicale, 


188 


Întâlnirea V 


colecţionate în timpul concertelor ei în străinătate, de o 
valoare nepreţuită, şi o sonată pentru pian a unui 
compozitor cu renume, scrisă anume pentru Cristina, care 
nu fusese cântată în nicio sală de concert. Acolo se afla 
pianul ei Pleyel, la care se străduise zadarnic ani de zile 
să înveţe să cânte şi pe care mama ei îl izolase în lumea 
lucrurilor mute. Acolo se aflau toate fotografiile şi 
amintirile Cristinei şi într-un sertar scrisorile pe care le 
trimisese mamei sale... 

— Intră, domnişoară Cernat, intră te rog! Eşti ca o rudă 
a noastră... 

Cuvintele îi sunau străine. Cineva o ruga să intre în 
locuinţa ei... în camera în care nimeni în afară de ea n-ar 
mai fi avut dreptul să intre. Pătrunse în încăpere în vârful 
picioarelor. La masa din mijlocul bibliotecii se aflau 
câteva persoane. Avocatul Prisăcaru îşi luă locul în capul 
mesei şi o invită, cu un gest, pe Cornelia, arătându-i un 
scaun la capătul celălalt al mesei. 

În dreapta şi în stânga lui Prisăcaru se aflau cele două 
fiice ale lui, Adelaida şi Rosemary, apoi o verişoară a 
Cristinei, profesoara Salcu şi în faţa ei un bărbat în vârstă, 
necunoscut, îmbrăcat tot în haine negre. 

Prisăcaru începu să vorbească: 

— Deşi a trecut puţin timp de la... înhumare... 
formalităţile ne obligă... ne obligă să luăm cunoştinţă de 
ultima voinţă a defunctei... Vă rugăm, domnule notar... 

Notarul tuşi convenţional şi scoase dintr-o servietă un 
plic: 

— Îmi permiteţi să citesc testamentul Cristinei Poiană, 
ilustra noastră... 

Cornelia nu auzi mai departe... Zărise pe o etajeră, 
rezemată de un vas, o fotografie mare. Era o fotografie 
de la sanatoriul în care stătuse doi ani lângă mama ei. O 
tânără, în genunchi, scria ceva pe un bloc mare. Pe un 
scaun de paie, alături, mama ei, cu privirile pierdute în 
zare. Mâna mamei se odihnea pe capul tinerei care 
scria... Işi amintea ce scrisese atunci... O scrisoare către 


189 


Constantin Chiriţă 


un mare compozitor... o scrisoare tristă... aşa cum era 
sonata pe care Cristina i-o cântase o singură dată, numai 
ei, într-o zi de toamnă spre asfinţitul soarelui. 

Auzi ţipete stridente în jur: 

— Numai ei?! Totul? Imposibil! striga Prisăcaru, bătând 
cu pumnul în masă. 

Cornelia nu înţelegea ce se petrece. Notarul repetă 
testamentul într-o singură frază: 

— Toată averea mobilă şi imobilă a defunctei aparţine 
domnişoarei Cernat. Sunteţi musafirii domnişoarei 
Cornelia. 

Prisăcaru se sculă şi veni spre notar: 

— Imposibil! De necrezut... 

— Domnule senator, actul e act... 

— Nu era în toate minţile! se opuse Prisăcaru. Facem 
contestaţie... Era nebună. 

Notarul tuşi de câteva ori, apoi rosti cu voce fermă: 

— Va fi inutil, domnule senator. Inutil. Martorii care 
semnează, nu ştiu dacă aţi remarcat, sunt profesorii 
neurologi Dinu şi Zâmbreşteanu... Cred că înţelegeţi... 

Cornelia pricepu dintr-o dată ce se întâmplă. Se uită din 
nou la cei de la masă. 

— Domnule notar, vă rog să mă înţelegeţi, nu pot 
suporta să se vorbească astfel despre... mama mea... 
Poate că există o posibilitate... Pot să renunţ: în favoarea 
rudelor? Nu am nevoie de nimic. 

În încăpere se lăsă o tăcere mormântală. Rudelor li se 
părea că asistă la o scenă de teatru... 

— Vă rog, domnule notar. Nu vreau să vorbească 
nimeni urât despre ea... Daţi-mi, vă rog, să semnez, 
acum, imediat... 

— Domnişoară Cernat, e de datoria mea să adaug că 
testamentul este inatacabil. /natacabi/ 

— lertaţi-mă. Prefer să fie inatacabilă memoria 
mamei... Vreau acum, imediat, să renunţ în favoarea 
rudelor... 

Cornelia se sculă de la masă şi se aşeză pe un scaun, în 


190 


Întâlnirea V 


colţul încăperii... Ea îl avea pe Lucian... avea totul... 
Fiinţele acelea de la masă erau atât de sărace!... O va 
păstra pe mama ei blândă şi pură... Va fi ca o coloană 
albă, imaculată, de marmură, cum fusese mama ei 
adevărată... Ea îl avea pe Lucian, avea atâtea amintiri... 

Notarul se ridicase în picioare. Cornelia reveni la 
masă... 

— Domnişoară Cernat, e de datoria mea să vă atrag 
pentru ultima oară atenţia... 

— Unde trebuie să semnez? îl întrerupse Cornelia. 

Semnă sub o îngrămădire de rânduri scrise mărunt şi 
se pregăti să plece. Prisăcaru îi ieşi înainte... 

— Dragă Cornelia, te rog să mă ierţi... te rugăm să ne 
ierţi... eşti... 

— Nu! Nu-i nevoie... Vă doresc zile frumoase... Camera 
mea cred că rămâne a mea... 

Fără să aştepte vreun răspuns, Cornelia părăsi 
încăperea. 


Cornelia evită să se gândească la cele ce se 
petrecuseră în bibliotecă. Făcu sforţări să adoarmă, să se 
scufunde într-o linişte profundă, care n-avea nevoie de 
gândurile ei. Se simţea obosită. | se părea că e foarte 
mult de când nu mai dormise... O noapte, două nopţi... cu 
atâtea ore, cu atâtea minute, cu atâtea secunde... Mama 
ei nu mai era... Nu mai era nimeni lângă ea... Lucian era 
departe, dar era al ei... Adormea... Ar fi vrut să-l aibă 
lângă ea pe Lucian, să-l mângâie. 

Se trezi târziu, dimineaţa. Somnul o cuprinsese, ca o 
moarte. Nu-şi amintea niciun vis. Fuseseră multe, dar nu 
putea să reconstituie niciunul. Ba da. Işi amintea un vis, 
un vis groaznic, dar acela era mai îndepărtat. Inainte de a 
se culca, în bibliotecă... Amintirea aceea dureroasă o trezi 
ca un duş rece. Se gândea la oamenii aceia şi îi era 
teamă să nu considere gestul ei ca un gest de 
melodramă. Când le văzuse privirile, înţelese că nu va 
mai putea rămâne în casa aceea. N-aveau nimic comun 


191 


Constantin Chiriţă 


cu fiinţa pe care o conduseseră la groapă. Îi voiau averea. 
Atât. Mama ei va dormi liniştită... 

Când se întoarse de la duş, se îmbrăcă repede, ocolind 
oglinda. Apa rece o împrospătase, îşi simţea trupul tânăr, 
mintea limpede. Îmbrăcă un taior gri-închis. Cristina o 
rugase să nu poarte doliu la moartea ei. Işi amintea: „Să 
nu fii tristă, Cornelia. M-am împăcat de mult cu gândul 
morţii...” Să nu fii tristă! Dar era atât de greu... 

leşi în stradă. Era soare, lumină puternică, era o vreme 
călduţă, de toamnă. Oraşul în care-şi petrecuse atâţia 
ani! Case vechi şi străzi strâmte, biserici multe, oameni 
mereu preocupaţi, magazine cu vitrine lucitoare. In oraşul 
acesta comun îşi petrecuse oare atâţia ani? Dar unde era 
tinereţea lui, unde erau zgomotele sale?... Cât de străin ţi 
se pare oraşul tău când îl străbaţi singură, la ore 
neobişnuite! Tinereţea oraşului era în şcoli şi în sălile de 
cursuri, zgomotele sale erau amânate pentru după- 
amiezile şi serile care nu se schimbaseră cu nimic. Dar ea 
era străină în oraş, sau poate tristeţea o făcea străină, 
sau poate în alt oraş nu era singură... 

Paşii o purtau pe o stradă strâmtă, spre o casă veche 
ca o cetate, căreia nicio firmă nu-i striga importanţa. Intră 
în curte cu siguranţa omului care fusese de multe ori 
acolo şi se opri în faţa unei uşi mari, pe care scria: 
„Director”. Bătu la uşă şi intră fără să aştepte răspunsul. 
La un birou acoperit cu vrafuri de cărţi lucra un bătrân. 
Nu dădu nicio atenţie persoanei care intrase. 

— Tovarăşe profesor! şopti Cornelia. Vu/nerant omnes, 
ultima necat”! 

Bătrânul tresări. Scoase capul printre cărţi şi privi în 
faţa sa: ` 

— Cornelia!... In ce hal mă găseşti! Să nu-mi dai de 
veste... 

Părăsise biroul şi se oprise în faţa Corneliei. O îmbrăţişă 
ca pe un copil: 

— Ştiu, draga mea. Sărmana Cristina! A suferit foarte 


23 Toate rănesc, ultima omoară. 


192 


Întâlnirea V 


mult!... Stai, Cornelia. Spune-mi totul! Eu pot să-ţi spun 
foarte pe scurt: Congrese, conferinţe şi şedinţe la 
academie. N-am când să-mi termin lucrarea... Ai şi tu o 
vină în asta. Te-aş fi scutit de prezenţă, aş fi acceptat să 
dai doi ani într-unul. Azi erai sigur lector... N-am asistenţi 
care să-mi răspundă cum mi-ai răspuns tu la 
bacalaureat... Acum spune-mi tu totul! 

Cornelia se înroşise. li spunea lucruri comune, banale, 
fără interes. Îşi plecase ochii în jos şi vorbea ca un 
automat. _ 

— Înţeleg, Cornelia - o opri profesorul Florian. Înţeleg... 
Numai să te merite, copila mea. Uită-te în ochii mei! Aşa! 
Şi acum spune-mi ce vrei despre el. 

— Eu... nu cred că-l merit... 

— Ei, iar începi! Ştii ceva, Cornelia? Hai să ne plimbăm 
puţin! N-am mai fost de luni de zile prin grădină. Mi se 
pare că vremea-i bună şi trebuie să profit şi de prezenţa 
ta, şi de faptul că n-a sunat până acum telefonul. 
Mergem? 

În loc de orice răspuns, Cornelia îi luă braţul. Când 
ajunseră la uşă, telefonul zbârnâi strident, dar bătrânul 
profesor se mulţumi doar să spună: 

— Întotdeauna am impresia că sună numai când sunt 
eu aici. Acum sunt sigur că sună şi în lipsa mea... Am 
descoperit un document epigrafic de primă importanţă. 
Trebuie să-ţi spun totul, ca să scapi de tristeţe, măcar cât 
timp eşti cu mine. 

Oraşul era ca întotdeauna. Tinereţea i se revărsase pe 
străzi, zgomotele îl umpleau de la un capăt la altul, 
luminile se aprindeau în buchete mari. Spre centru era 
vesel, prea vesel pentru Cornelia. 

Se retrăsese în camera ei, se aşezase la biroul ei şi 
începuse să scrie. Îi scria lui Lucian. Rândurile se 
aşterneau mărunte şi drepte pe hârtia albă... 


„Dragul meu, 


193 


Constantin Chiriţă 


Sunt singură şi aş vrea să fii aici, să dormim Împreună, 
să dorm cu tine în braţe, cum doarme un copil cu jucăriile 
lui. Am văzut copii dormind cu jucăriile în brațe, senin şi 
profund. Şi dacă încerci să le iei jucăriile, le apără şi le 
strâng cu mâinile, fără să se trezească... Dorm profund, 
cu conştiinţa permanentă a cuceririi şi posesiunii lor... Mi 
se pare sublim, Lucian...” 


Cornelia se opri din scris. Bătea cineva în uşă. Închise 
caietul. Păşi încet. Puse mâna pe clanţă. Bătăile încetară. 
Când deschise uşa, îl zări pe Lucian... 

Se plimbară amândoi pe străzile oraşului. Se plimbau la 
lumina felinarelor, fără să se ferească de nimeni. Mergeau 
braţ la braţ, oprindu-se din când în când şi uitându-se 
unul la altul. Cornelia îl simţea alături de ea. Venise să-i 
alunge tristeţile, să-i împartă durerea, să-i mângâie părul, 
să-i ţină mâinile în mâinile lui, să respire alături de ea. 

Intrară într-un restaurant, ca să se poată uita mai bine 
unul la altul. Dar de-abia se aşezară într-un colţ retras şi 
la masa Corneliei apăru profesorul Florian. Lucian îl 
recunoscu. Predase câteva cursuri în Capitală şi-l audiase 
de câteva ori la şedinţele Academiei. 

— Dumnealui e marele cuceritor? 

Cornelia plecă ochii în jos. 

— Îmi dai voie, tinere, profesorul Florian. Şi întrucât nu 
e politicos să-ţi laşi nevasta singură, vă invit la masa 
noastră. 

Nevasta profesorului Florian părea o femeie comună şi 
trecută. O primi pe Cornelia ca o mamă: 

— Vino aici, lângă mine, copila mea! Sărmana Cristina! 
să nu plângi, Cornelia. Cristinei nu-i plăcea... 

Cornelia se aşeză lângă ea, iar Lucian lângă profesorul 
Florian. 

— Spune-mi totul! Imediat şi pe scurt! 

Lucian se împurpură şi-şi feri privirile. Căută să-şi 
ascundă tremurul mâinilor. 

— Aha! încuviinţă profesorul. Sub raport psihologic e 


194 


Întâlnirea V 


perfect... Aş propune să ciocnim un pahar de vin... Dacilor 
le plăcea vinul, romanilor usturoiul... Nu eşti de acord? 

Lucian se codea: 

— Da... dar Horaţiu... 

— Horaţiu, mereu Horaţiu! la să-l mai lăsăm în pace. A 
fost un beţiv şi un desfrânat. Dar să lăsăm acum 
preocupările acestea... In sănătatea tinerilor, dacă-mi dă 
voie nevasta... Domnule Lucian... dumneata... în sfârşit... 
tot nu ne aud femeile... Eu când mă plimb cu fata asta pe 
stradă, şi azi am furat-o câteva ceasuri, îmi creşte inima 
ca unui puşti. Cum simt prichindeii aceia când se plimbă 
pe stradă cu o mare vedetă sportivă... Ştii dumneata...? 

Văzându-l din nou îmbujorat pe Lucian, profesorul 
schimbă subiectul discuţiei: 

— Cornelia! Ce notă mi-ai da la psihologie dacă mi-ai fi 
profesoară? 

— Zece! 

— Cel puţin... Eu ţi-aş fi dat mai mult. 


Erau amândoi în camera Corneliei. 

— Când mă privesc în oglindă, Lucian, parcă revăd 
toate chipurile pe care mi le-a ascuns oglinda de câte ori 
m-am uitat în ea. Ştii ce ciudat e?... Uită-te şi tu! Dar nu 
aşa. Întâi închide ochii. Lasă că ţi-i acopăr eu... Uită-te 
acum! Vezi?! 

— Te văd pe tine, Cornelia, lângă mine. 

— Eu mă văd acum... cum de nu vezi şi tu?... parcă la 
cincisprezece ani... Uite, am o căciuliţă albă pe cap, sunt 
roşie... m-am bătut cu zăpadă... şi mâinile-mi sunt 
îngheţate... Sunt bosumflată... Suflu în mâini... Gata!... Ce 
copii suntem, Lucian! Cât aş vrea să mergem pe stradă, 
să ne batem cu zăpadă! _ 

Lucian îşi aminti de serile primelor zăpezi... In fiecare 
an se bătea cu tatăl său... 

— Cred că cel mai greu lucru din viaţă e să renunţi la 
copilărie, Cornelia... Eu cunosc oameni în vârstă care se 
bat... care se băteau... cu zăpadă cu copiii lor... 


195 


Constantin Chiriţă 


— Şi acum nu se mai bate?... De ce te-ai întristat, 
Lucian?... Noi ne vom bate în fiecare iarnă... 

Lucian îi apucă mâna: 

— Vită-te în oglindă, Cornelia! Ce mai vezi? 

— Stai să închid ochii!... E trist, Lucian... Stau în pat... 
Nu, nu vreau să-ţi spun. M-am întristat... Acum trebuie să 
mă mângâi. 

Cornelia închise ochii şi Lucian o mângâie lin pe păr. 

Era târziu. 

— Lucian, dormi la mine... cu mine... Ti-am scris o 
scrisoare... Nu ţi-aş fi dat-o. Dar dac-ai venit la mine... 
Citeşte-o, Lucian... 

Lucian luă scrisoarea şi începu s-o citească. 

Cornelia făcu patul cu gestul unui copil care pregăteşte 
culcuşul unei păpuşi. Se uită apoi la Lucian. Terminase de 
citit scrisoarea. 

— Tu, draga mea... 

— Acum sting lumina, Lucian... Dar să închizi şi ochii, 
până-ţi spun eu să-i deschizi... 


Lucian închise ochii... O auzi dezbrăcându-se şi 
înghesuindu-se în pat. 
— Gata! 


Când Lucian veni alături de ea, Cornelia se ghemui în 
braţele lui. 

— Acum închide ochii, Lucian, şi dormi mult... Eu am 
început să visez... 


196 


Întâlnirea V 


CAPITOLUL 11 


BIROUL LUI HURMUZAKI ERA 
o cameră pătrată, în care trei pereţi alcătuiau biblioteca, 
iar cel de al patrulea era aproape în întregime din sticlă. 
In încăpere se afla un birou mare, cu nenumărate sertare, 
un scaun, un fotoliu şi o măsuţă mică lângă fotoliu, pe 
care erau depozitate zeci de pachete de ţigări. Acest 
mobilier sărac dădea camerei un aspect de pustietate. 
Covorul uriaş, care acoperea în întregime parchetul, nu 
reuşea cu culorile sale spălăcite să învioreze încăperea. 
Hurmuzaki avea un fel foarte ciudat de a lucra. Din cele 
şaisprezece ore pe zi pe care şi le petrecea în birou, cea 
mai mare parte o constituiau plimbările circulare în jurul 
biroului şi drumurile de la birou la geam, de la geam la 
fotoliu şi de la fotoliu la birou. Inconjura biroul cu paşi 
mici, iuți şi săltăreţi. După un sfert, sau jumătate de oră 
de rotații, alerga la geam şi începea să deseneze pe sticlă 
hexagoane benzenice, pe care le înlănţuia între ele şi le 
înconjura pe grupe în cercuri. Apoi se trântea pe fotoliu, 
fuma o ţigară sau două, sau trei, până ce sărea în sus ca 
un popândău şi alerga la birou. Şi înşiruia vreme de 
aproape jumătate de oră formule şi cicluri şi mai ales acel 
hexagon benzenic căruia nu-i mai adăuga cifre în interior. 
După ce umplea câteva pagini, se oprea din scris, 
reluându-şi dansul circular, drumurile la geam şi fumatul 
în fotoliu. 
Nimeni nu putea să spună dacă omuleţul acesta fusese 
vreodată calm în viaţa lui. Intotdeauna făcea mişcări 
inutile, îşi scutura capul, îşi legăna trunchiul, bătea cu 


197 


Constantin Chiriţă 


amândoi pumnii în masă, sau când era în societate îşi 
bâţâia picioarele sub masă, de parcă jumătatea inferioară 
a corpului îi era în permanenţă cuprinsă de friguri. Uneori, 
însă, nervozitatea lui era şi mai accentuată. Atunci fuma 
ţigară după ţigară, fiecare numai până la jumătate, se 
congestiona şi începea să vorbească de unul sigur, în 
fraze întrerupte, niciuna dusă până la capăt, lovea cu 
piciorul în parchet şi-şi încorda pumnul stâng la intervale 
regulate, de parcă îşi încerca forţa cu un dinamometru. 
După o asemenea perioadă de nervozitate, se aşeza la 
birou pentru multe ore, fără să fumeze, fără să-şi mai 
bâţâie picioarele, rostind doar din când în când începuturi 
de fraze. 

Hurmuzaki se afla la birou după o astfel de perioadă de 
nervozitate. Scria de câteva ore. Scria fără întrerupere 
într-un caiet mare - format dosar... 

— Nu, domnilor, la polinucleare, nucleele benzenice 
pot. Da! Foarte bine... şi dacă intră în reacţie cu acidul... 
Bine! deviem spre... Da... Şi mergem mai departe... 
Dimetil... Hexeniletil... stop!... De ce vă opriţi, domnilor? 
.„. Mii de compuşi... Mii... l-aţi încercat... Hexe... Ah! Unde 
e laboratorul? 

Hurmuzaki se opri din scris. Revăzu formulele şi 
reacţiile chimice, luă caietul de pe birou şi se afundă în 
fotoliu. Picioarele îi tremurau, îi tremura ţigara pe care şi- 
o aprinsese. Caietul aproape se umpluse. Conţinea un 
referat comun asupra celor două volume despre 
hidrocarburile aromatice care-i fuseseră trimise din 
Capitală. Credea că lucrarea se terminase, dar în cursul 
dimineţii îi sosise o scrisoare din Bucureşti, din partea 
conducerii institutului, care-i anunţa expedierea a încă 
două volume, cu rugămintea de a fi recenzate în cadrul 
aceluiaşi referat. 

Lucrase mult. În ultima săptămână stătuse aproape 
câte douăzeci de ore pe zi în birou. Voia să termine totul 
într-un timp cât se poate de scurt. Avea nevoie de odihnă. 
Institutul îi pusese la dispoziţie o sumă importantă, care 


198 


Întâlnirea Y 


urma să se dubleze prin recenzarea celorlalte două 
volume. 

În biroul lui Hurmuzaki nu se afla calendar, iar ceasul 
de mână era întotdeauna cu cadranul întors pe masă. 
Timpul îl neliniştea, şi numai după ce-şi termina 
programul propus se uita la ceas. Erau săptămâni, sau 
fuseseră săptămâni şi chiar luni în viaţa sa, când pierdea 
şirul zilelor, când, ros de dorinţa de a descoperi, lucra 
dormind pe apucate, fără să-l intereseze ce se întâmplă în 
lume, fără să-l preocupe dacă e zi sau noapte, dacă e 
marţi sau sâmbătă, dacă e iunie sau iulie. Erau perioadele 
marilor lui cercetări. 

Hurmuzaki se uită la ceas cu teamă. Când văzu ora, 
tresări. Era ora trei, şi îşi aduse aminte că e sâmbătă şi că 
are seară de bridge. Îi spusese lui Eugen Pârvan că va 
trece pe la dânsul înainte de a pleca la bridge. Timpul era 
scurt. 

Dacă în birou era îmbrăcat ca un salahor, când ieşea în 
oraş, Hurmuzaki se punea la punct ca un mire. Işi 
pieptăna cu migală coroana de păr sur care-i aureola 
chelia, se bărbierea chiar dacă ar fi fost a doua oară în 
aceeaşi zi, îmbrăca numai haine închise şi pantofi negri. 
Lua masa la restaurant, întotdeauna singur, lăsându-se 
servit numai de către responsabil. 

Era sâmbătă, şi sâmbătă era rezervată hainelor negre. 
Hurmuzaki îşi puse repede la punct ţinuta vestimentară, 
şi numai când oglinda îi arăta că niciun fir de praf, nicio 
cută, nicio neglijenţă nu i se pot reproşa, părăsi locuinţa... 
Responsabilul îl întâmpină de la uşa resturantului cu o 
politeţe extremă şi-l conduse spre masa separată, 
strălucind de curăţenie. 

— Domnule profesor, v-aş recomanda... 


Pârvan era abătut. Şedinţa la care fusese chemat la 
începutul săptămânii viitoare era, sigur, şedinţa cu care-l 
ameninţase Nistor. După discuţia pe care-o avusese cu 
directorul, acesta, în loc să îndrepte lucrurile, le agravase. 


199 


Constantin Chiriţă 


În ziare apăreau ştiri pe prima pagină despre marile 
succese de la uzina „Drapelul Roşu”, fusese publicat şi un 
articol mare, un fel de portret care-l ridica în slăvi pe 
Nistor, iar acesta venea aproape în fiecare zi în secţie, 
petrecându-şi vremea printre strungari şi îndemnându-i la 
recorduri şi mai mari. Maşinile continuau să fie solicitate 
la maximum. În secţie îşi făcuse apariţia inginerul 
Vladimir Constant, care, sub pretextul că înregistrează 
rezultatele întrecerii, studia de fapt procesul de producţie 
şi făcea cunoştinţă cu maiştrii şi muncitorii. | se pregătea 
deci şi înlocuitorul... 

Inginerul Pârvan crezuse la un moment dat că lulieş 
Livede îşi dăduse seama de primejdie şi că va fi alături de 
el. In şedinţa în care se discutaseră furturile din secţie, 
lulieş atrăsese la sfârşit atenţia muncitorilor asupra 
pericolului de a se strica maşinile. Le ceruse să aibă grijă 
de maşini şi să nu le forţeze peste capacitatea lor. 
Muncitorii răspunseseră că nu se va întâmpla nimic, că 
maşinile vor rezista şi, de atunci, deşi mai vorbise de 
câteva ori cu el, lulieş părea mai puţin convins de 
catastrofa pe care Pârvan o aştepta din zi în zi. Pârvan 
credea că, în goana după succes şi bani, o seamă de 
muncitori uitaseră datoria de a-şi menaja maşina. Sau 
mai degrabă, văzând că şi conducerea uzinei îi 
protejează, nu voiau să se gândească la acest lucru. 

Şi totuşi maşinile nu puteau să reziste. Era o minune că 
nu se întâmplase încă niciun accident. Sau poate... Să 
greşească el? Aceasta i se părea imposibil. Nu era numai 
el cel care gândea astfel.. Maistrul Ferenţi îi dăduse în 
particular dreptate, Răduca îşi continua lucrul în sistemul 
său obişnuit, fără să se alăture iureşului din secţie. ŞI 
alături de Răduca mai era un strungar care stătea 
deoparte: Alexandru Severin. Îşi făcea cele cinci norme pe 
zi, regulat şi corect, fără salturi şi fără opriri. Pârvan 
recunoştea în sinea lui că întrecerea dezmorţise mulţi 
muncitori, dar pe unii îi înfierbântase prea tare. In loc să 
meargă pe linia lui Răduca, mergeau pe linia lui Costinaş. 


200 


Întâlnirea V 


Scoteau totul din maşină în loc să reducă timpii inutili. În 
ciuda rezultatelor pe care le aveau, timpii inutili 
rămăseseră aceiaşi din perioada în care lucrau normal. 
Pârvan îi cronometrase direct pe câţiva până ajunsese la 
concluzia aceasta. Mişcarea tehnică în secţia sa aluneca 
pe un drum greşit. 

Gândul care-l chinuia în cea mai mare măsură pe 
Pârvan era acela că s-ar putea întâmpla un accident 
oarecare. Această primejdie voia el s-o înlăture. Din cauza 
aceasta intervenise atât de categoric. | se părea nu 
inuman, ci de-a dreptul criminal, să patroneze o 
asemenea perspectivă. La urma urmei, era omul cel mai 
competent în a aprecia o atare situaţie şi de aceea 
simţise datoria de a da de la început semnalul. Dar 
directorul îl respinsese nu numai ameninţându-l, ci luând 
chiar, măsuri împotriva lui, deocamdată subterane, dar 
care sigur se vor oficializa într-un timp scurt. lulieş părea 
indiferent, deşi, fapt curios, îl rugase să-i împrumute 
lucrări despre maşinile metalurgice. Nu înţelegea de ce 
insistase, însă, asupra maşinilor automate. Dacă voia să 
pătrundă tainele conceperii maşinilor şi deci a capacităţii 
lor de producţie, ar fi fost mult mai simplu să înceapă cu 
cele obişnuite. Îi împrumutase lui lulieş, mai mult din 
ironie, una din lucrările de bază despre maşinile 
automate, scrisă în limba franceză. l-o înmânase fără să-i 
spună nimic, dar lulieş nu i-o înapoiase şi nici nu mai 
adusese vorba despre ea. 

Ce mai putea să întreprindă? Să-şi înainteze demisia? 
Nistor i-ar fi acceptat-o cu siguranţă. Şi aceasta ar fi 
însemnat o răsturnare totală a vieţii sale. Ar fi însemnat 
poate renunţarea la acest oraş, la acest cerc de bridge, 
care-i dădea prilejul să-şi continue gimnastica sa 
cerebrală. Lui Pârvan i se părea că scăzuse la limite 
insignifiante importanţa împărţirii cărţilor, a şansei, 
transformând jocul de bridge în probleme de matematică 
pură. Uneori, calculele pe care le făcea erau de-a dreptul 
epuizante. Îl urmăreau zile întregi diversele posibilităţi de 


201 


Constantin Chiriţă 


joc pe care le oferea o donă. În locul evaluării figurate ca 
sursă psihologică, introdusese calculul probabilităților şi 
în împărţirea cărţilor şi în joc. Activitatea cerebrală a lui 
Pârvan era satisfăcută pe un plan pur, oferindu-i în plus şi 
o destindere psihică. Bridge-ul devenise astfel pentru 
Pârvan principala sa activitate cerebrală. Renunţarea la 
cercul de bridge i se părea ultimul lucru la care ar putea 
renunţa în viaţă. Ajunsese până acolo, încât aştepta ziua 
de sâmbătă cu nerăbdarea cu care un copil aşteaptă 
sărbătorile cu surprize. 

Hurmuzaki îl găsi pe Pârvan îngândurat. Această stare 
a prietenului său înaintea unui joc de bridge era cu totul 
neobişnuită. Sâmbata după-amiază, Pârvan era 
întotdeauna vesel şi exuberant, aproape copilăros, 
manifesta aceeaşi nerăbdare optimistă pe care o 
manifesta cu ani în urmă, înaintea predării unui curs la 
politehnică. Îşi privi surprins prietenul şi îndrăzni să-l 
întrebe: 

— Nu te simţi bine, Eugen? _ 

Pârvan nu-i răspunse imediat. Işi aranjă meticulos 
cravata în faţa oglinzii, îşi schimbă, fără să fie nevoie, 
butonii de la manşete, îşi pieptănă cu grijă părul, apoi se 
întoarse spre Hurmuzaki: 

— Emanuel!... Până acum nu te-am întrebat niciodată... 
Sine ira et studio... Să fii sincer... iți cer o francheţă 
totală, ca pe băncile universităţii... Tu ai putea să... ai 
putea să suporţi lipsa cercului nostru de bridge? 

Întrebarea lui Pârvan îl uimi pe Hurmuzaki. Începu să 
bâțâie nervos din picioare şi să-şi strângă buzele. Ce voia 
să spună Eugen? Ce rost avea întrebarea lui? 

— Nu te înţeleg, Eugen. 

— Ce nu înţelegi? întrebarea a fost clară. Te-ai putea 
retrage din cercul de bridge fără să ţi se pară că te rupi în 
două, fără să ai impresia că înmormântezi o parte din 
viaţa ta? 

— E foarte greu să-ţi răspund... 

— Gândeşte-te că s-a desfiinţat cercul nostru... Dar fii 


202 


Întâlnirea V 


franc, Emanuel! 

— Cercul de bridge... sau... 

— Nu! Numai cercul de bridge! 

— Atunci... dacă noi rămânem prieteni... ca până 
acum... nu mi se pare... 

— Deci ai rezista, ai putea? 

— Da... Mi-ai cerut să fiu sincer, Eugen. 

— Îţi mulţumesc, Emanuel. 

— Dar... nu eşti mulţumit... Văd pe faţa ta... Eu... n-am 
vrut să mă ascund de tine... 

— Pentru aceasta îţi mulţumesc. Şi în locul bridge-ului? 


— Eugen! Am... am izbutit sa dau de firul unei 
combinaţii etilenice senzaţionale. Senzaţionale, Eugen! 
Cu o aplicare certă nu în laborator, ci în industrie... Nu e 
un procedeu nou, e mai degrabă o săritură îndrăzneață în 
teorie. Sunt uimit că nimeni nu s-a gândit până acum... 
Dar... se pierd... cum s-au pierdut... nu e un lucru nou... 
Cât gudron de huilă nu s-a pierdut?... Acesta e destinul 
meu, Eugen. 

Ultimele cuvinte, Hurmuzaki le rosti cu o tristeţe 
adâncă. Pârvan murmură ca pentru el: 

— Te înţeleg bine, Hurmuzaki! Tu ţi-ai vândut şi sufletul 
ştiinţei! Pentru tine lumea începe de la nucleul benzenic... 

— Eugen! Tu ştii că s-ar putea lega acidul beta dimetil 
alfa amino-propionic cu... 

— Pentru a realiza în laborator molecula de albumină? 


— Nu încă... dar... 

— Să mergem, Emanuel! Să nu ne lăsăm aşteptaţi de 
depozitele superioare de albumină... Şi să nu-i spui 
niciodată Orhideei că dacă protoplasmele sau cromosomii 
s-ar fi răzvrătit, omul putea să aibă înfăţişarea unui 
crocodil biped cu coarne de cerb. 


— Eşti superbă, Orhideea! Nici Immaculata Concepţie a 
lui Murillo de la Prado... 


203 


Constantin Chiriţă 


— Ca întotdeauna galant, Eugen. 

De astă dată însă, Eugen Pârvan nu mai era 
convenţional. Orhideea reuşise să-l tulbure. Rochia de 
culoarea aurului reliefa armonii feminine, care sugerau 
perfecțiunea. Puritatea figurii se revolta parcă împotriva 
feminităţii şi roşeaţa care-i acoperea obrajii părea un 
protest pudic. Pârvan încercă să se ascundă sub masca 
unui zâmbet amabil, dar Justiţiei nu-i scăpă tulburarea sa. 
Îşi privi prietenul mai mult şi mai altfel ca de obicei. 

— Azi vei avea, sigur, de înfruntat atacuri vehemente, 
Orhideea. Ar trebui să-ţi ascunzi... 

Pârvan se opri. li era teamă să nu ajungă şi el la 
obsesia lui Toporaş. 

— Ce să-mi ascund, Eugen? îl provocă Justiţia. 

— Îţi va răspunde în locul meu venerabilul... Să te 
ascunzi în întregime! 

— Prea poruncitor, Eugen. Ordinele se dau întotdeauna 
din teamă... 

— Sau din prostie, Orhideea. lartă-mă... Emanuel a 
căpătat gusturi artistice... 

Hurmuzaki studia cu atenţie o statuetă de Tanagra. 
Auzindu-şi numele, întoarse capul spre cei doi, care, unul 
în faţa altuia, continuau să se privească. 

— Foarte interesantă - murmură Hurmuzaki. Am 
impresia că materialul diferă de la un grup la altul... O 
teracotă foarte originală... cu o compoziţie chimică... De 
ce râdeţi? 

Eugen Pârvan şi Orhideea pufniseră în râs. Prins parcă 
asupra unui lucru nepermis, Hurmuzaki depuse statueta 
la loc şi începu să-şi frece mâinile ca un elev scăpat de o 
ameninţare. 

Soneria îi scuti pe toţi de explicaţii mai mult sau mai 
puţin penibile. Justiţia se duse să deschidă. Hurmuzaki şi 
Pârvan auziră vocea lui Toporaş înainte ca acesta să 
pătrundă în încăpere: 

— Eşti inegalabil, Balasan! Unic! Ai ajuns, împotriva 
voinţei tale, un adevărat concern de absurdităţi. Vezi că 


204 


Întâlnirea V 


tot nu poţi scăpa de factorul social?... Auziţi, mă, ăsta 
vrea, nici mai mult nici mai puţin, să mă convingă că apa 
e un element... 

— Exageraţi, ca un îndrăgostit, domnule profesor! 
spuse Balasan, urmându-l pe Toporaş în camera de joc. 
Sine ira et studio!... Am impresia că v-au țintuit lianele de 
pământ... 

— Îmi place că eşti îndrăzneţ, mă Balasan... Dar cum 
vrei tu, mă, să mă convingi sunându-mi la ureche cu nişte 
zurgălăi pentru copchii... Tu eşti mai impertinent decât 
inchizitorii... Aia, cel puţin, l-au ameninţat cu moartea pe 
Giordano Bruno, ca să-şi renege convingerile... Dar tu... 
tu vrei să mă faci să-mi reneg adevărurile ştiinţifice 
bolborosindu-mi la ureche nişte fraze sacadate. Măcar 
dacă ai scoate şi tu un pumnal şi mi l-ai trece prin faţa 
ochilor! 

— Domnule profesor - se încăpăţână Balasan - biologia 
şi sociologia... 

Justiţia interveni împăciuitoare în discuţia enigmatică a 
celor doi: _ 

— Dragii mei, vă aşteaptă masa. Inainte de toate... 

— Vezi, Balasan? Din cauza ta nici n-am avut vreme să 
mă minunez de muierea asta... M-ai zăpăcit, Micleasco... 
Pentru tine, într-adevăr, mi-aş arunca la coş toate 
convingerile... Mon Dieu... întoarce-te, că eu nu pot să 
închid ochii. Insectele mi-au sfărâmat orice urmă de 
pudoare... 

— Recunoaşteţi că Justiţia e o creaţie singulară... 
unică... 

— Taci, mă, odată! Unic eşti şi tu! În privinţa asta nu te 
contrazic... Cine trage primul? 

Pârvan ridică o carte mare. La fel şi Toporaş. Balasan 
rămase spectatorul primului rober. 

— Văd că numai sorții îţi dau dreptate - glumi Toporaş. 
Vreau să fac un joc mare, Micleasco. Mai atinge-i şi tu cu 
privirile, că poate-i zăpăceşti şi câştigăm roberul... Nu vă 
supăraţi, dar folosesc un procedeu corect şi declarat: 


205 


Constantin Chiriţă 


elementul psihologic. 

Pârvan împărţi cărţile... Gândurile vechi nu-l părăsiseră. 
Nu reuşi să se concentreze. De-abia după ce spuse „pas”, 
observă că are în mână valoare de deschidere. Pasul fu 
repetat şi de ceilalţi. Tăie cărţile şi le înmână Orhideei. Îi 
atinse involuntar degetele şi avu senzaţia unui contact cu 
jăraticul. Atât de evidentă fu senzaţia, încât îşi privi 
palma. Orhideei nu-i scăpă gestul şi se uită contrariată la 
dânsul. 

— Le-am tăiat - se scuză Pârvan. 

— Credeam că te-a; tăiat... - ripostă Orhideea numai 
pentru dânsul. 

Balasan se plimba prin cameră cu mâinile în buzunare. 
Din când în când se oprea, fixându-şi ochii la întâmplare 
asupra unor obiecte pe care nu le vedea. Buzele lui 
murmurau cuvinte nerostite. Auzind râsul mânzesc al lui 
Toporaş, îşi alungă, cu o mişcare hotărâtă, năvala 
gândurilor şi se apropie de masa de bridge. 

— He-he-he-he! Ai pierdut, Pârvan!... Miracol!... Ne mai 
trebuie o manşă, Micleasco, să-i pulverizăm. Să notăm 
ziua şi ora, he-he-he-he-he! Ai pierdut, Pârvan! Şaptele de 
treflă îl defosase Micleasca la a patra levată, he-he-he-he- 
he-he! 

Pârvan se scuză faţă de Hurmuzaki: 

— N-am observat, Emanuel. Eram sigur că mai există o 
treflă majoră... 

Roberul nu se termină prea repede. Cuplul Pârvan- 
Hurmuzaki egală situaţia la manşă, anulând şi 60 de 
puncte la rober pe care le aveau adversarii. Justiţia reuşi 
însă un contract nesperat la trei fără de atu, care-l făcu 
pe Toporaş să sară în sus: 

— l-am distrus! Eşti o regină, Micleasco! Aş fi în stare 
sa te sărut... dacă n-aş vedea în tine o adversară 
redutabilă în viitorul joc... Ce spui, Pârvan? 

Eugen Pârvan întâlni privirile Orhideei interogative şi 
superioare. Sorţii îi indicaseră parteneri. Se aşeză în faţa 
ei, cu hotărârea de a face un joc perfect. Şansele păreau 


206 


Întâlnirea V 


însă împotriva lor. După câteva done anoste, care nu 
aduseră decât tricuri la manşă, Toporaş şi Balasan licitară 
un mare şlem în pică. Spre surprinderea tuturor, Pârvan 
începu să mediteze fără să-şi spună „pasul” firesc. După 
câteva minute de tăcere, se hotări să vorbească: 

— Domnule profesor, propun să transformăm dona 
aceasta într-o donă experimentală. 

— Eşti nebun, Eugen! He-he-he-he-he! Am şlemul în 
mână, aşa cum ştiu că am cravata la gât. 

— Jucând sistemul Culberston? întrebă Pârvan. 

— Zău că ţi s-au zdruncinat creierii! Am jucat vreodată 
alt sistem? 

— Atunci contrez! spuse Pârvan râzând. 

— Surcontre! replică Toporaş foarte serios. 

Pârvan azvârli cartea de atac. Balasan îşi etală cărţile. 
Toporaş lovi cu pumnul în masă: 

— Putem să jucăm cu cărţile pe faţă. lau treisprezece 
levate una după alta... Doar dacă ai tu cinci cărţi de atu în 
mână. Şi chiar şi în acest caz ar fi o şansă. Dar pot să 
pariez un milion contra unu că ai numai patru. 

— Exact! confirmă Pârvan. Dar cu o renonsă la atu la a 
patra chemare realizez imediat o tăiere şi fac patru 
levate, una după alta, în culoarea în care aveţi şicană. 

Pârvan demonstră acest lucru cu cărţile pe masă. 

— Formidabil! se trezi Toporaş. Mă Pârvan, eşti genial! 
... Ce tot vorbeşti de partidă experimentală? Ai jucat ca la 
carte, şi avem trei intrări recontrate. Măcar această 
recompensă s-o primeşi după demonstraţia asta... E clar, 
Balasan? 

— Încă nu-mi vine să cred! mărturisi Balasan. 

Justiţia îl privi pe Pârvan admirativ: 

— M-ai impresionat, Eugen... 

Hurmuzaki îşi freca mâinile ca un copil: 

— Cum de ţi-a venit ideea?... Şi mie, azi-dimineaţă, 
acidul beta dimetil... 

Tăcu. Hohotele de râs ale lui Toporaş îi acoperiseră 
spusele. Jocul continuă. Pârvan îşi revenise. Câştiga rober 


207 


Constantin Chiriţă 


după rober. 

— Nu vrei cu niciun chip să pierzi - îl ameninţă Toporaş. 
Când îţi voi fi partener, mă voi sacrifica şi te voi face să 
pierzi. Măcar această satisfacţie s-o am... crenom... 

Pârvan pierdu însă o manşă... Orhideea ieşise din joc. 
Venise în spatele lui. Se rezemase cu mâinile de speteaza 
scaunului pe care stătea Pârvan şi-i urmărea jocul. Acesta 
îi simţi respiraţia caldă, învăluindu-i ca un abur ceafa. Se 
strădui să-şi menţină calmul. Îl avea partener pe Toporaş. 
Partida era grea. Jucau în defensivă. Simţi aburul cald 
alintându-i urechile. Pierdu şirul cărţilor scoase din joc. 
Nici nu mai ştia ce culoare e atu. Îşi lăsă încet, încet capul 
pe spate. Îşi concentrase toată voinţa. Nu vedea cărţile 
din faţă. Işi lăsă capul pe spate, cu o încetineală 
epuizantă. Atinse sânii Orhideei. Îi simţi tari şi nervoși. 
Orhideea se retrase uşor, după ce-şi plimbă o clipă 
degetele pe ceafa lui. 

— Mă Eugen! Ce ţi-a venit să te sacrifici? M-ai distrus! 
să te prindă Hurmuzaki cu cel mai ordinar „squeeze” 
posibil? Crenom... Tu nu ţi-ai dat seama că nu mai are 
pică?... M-ai distrus, Eugen... Sunt sigur c-ai făcut-o într- 
adins!... Mă voi răzbuna cumplit! 

Primul tur se terminase. Orhideea era marea 
câştigătoare. Îi invită la masă cu un gest teatral: 

— S'il vous plait, messieurs... La reine est enchantée 
quelquefois d'etre accompagnée de ses ésclaves?”^... 

— Parcă spuneai „mon roi”, Miclesco? De când m-ai 
făcut sclav? se răzvrăti Toporaş. 

— Şi regele e uneori sclavul reginei, mon roi... dacă 
regina doreşte... 

— He-he-he-he-he! Dac-ai ştiu tu la ce mă gândesc! 

— La un coniac, mon roi - strecură cu supleţe 
Orhideea. 

— La cupe, Micleasco... Îmi daţi voie să închin primul 
pahar în cinstea acestui Esop elegant şi frumos, 


24 Vă rog, domnilor. Regina e încântată uneori să fie întovărăşită de 
sclavii săi. 


208 


Întâlnirea V 


supranumit Pârvan! Bineînţeles, şi în cinstea stăpânei lui! 
la spune-mi, Micleasco, am fost nepoliticos? Trebuia 
întâi să închin în cinstea ta? Dacă mi-ai da... 

— Pas des bâtisses, mon roi!” 

— lar începi? Auzi, Balasan! Întâi provoacă şi pe urmă 
ne mustră! Protestez! 

Balasan de-abia aştepta să reia discuţia cu Toporaş. 

— Nu face decât să se încadreze în regulile vieţii 
noastre cotidiene. De la un capăt la altul lumea a 
înnebunit... Nu vedeţi, domnule Toporaş, că tot ce se 
întâmplă e un atentat împotriva esenței individului?... 
Omul se străduieşte din epoca primatelor să-şi creeze un 
imperiu propriu, să-şi schimbe acea „taniere”?* a lui 
Lautreamont într-un univers infinit, pentru ca astăzi să fie 
numit prin decret membru al unei colectivităţi, îngrădită 
dacă nu de pereţii de calcar ai cavernelor, atunci de 
reguli sociale care întrec în duritate şi spaimă bârlogul 
omului primitiv... De ce nu se înţelege odată că omul a 
început să se ridice în două picioare numai după ce a ieşit 
din turmă, când a devenit conştient de el ca individ şi a 
priceput că trebuie să se zbată singur ca să se 
hrănească? Şi când s-a ridicat în picioare şi a dat cu ochii 
de stele, a început să vadă spaţiile, depărtările şi luminile, 
şi în raport cu ele, şi-a fixat idealuri. 

— Stai puţin, mă Balasan! Ştii cum faci tu? Ca femeile 
acelea pe care le-am întâlnit în nişte triburi din Noua 
Guinee, care alăptau o dată cu copiii şi purceii. Tu faci la 
fel. O dată cu altele, hrăneşti cu materia ta cenușie şi 
absurdităţi... În fond ce vrei tu să spui? 

— Că destinul omului este de a trăi solitar, că evoluţia 
omului e spre solitudine, spre un imperiu propriu. „La 
grande familie universelle des humains est une utopie 
digne de la logique la plus mediocre”? - spune Isidore 


25 Fără copilării, stăpânul meu. 

% vizuină, bârlog. 

7 Marea familie universală a fiinţelor umane e o utopie potrivită 
logicei celei mai mediocre. 


209 


Constantin Chiriţă 


Ducasse. Fiecare act major uman e un act solitar. 
Incepând cu gândirea şi creaţia şi terminând cu 
procreaţia, care este unică pentru fiecare din cei doi 
parteneri... De ce Minerva a fost făcută de Phidias şi nu 
de locuitorii unui cartier din Atena, care să dea fiecare 
câte o lovitură de daltă în marmură?... De ce Divina 
Comedia şi Cartesianismul, acest mesaj genial, care-i 
spune omului să reconstituiască totul din nou şi de la 
bază, pentru a culege adevărul, au fost create, fiecare, de 
către o individualitate şi nu prin referendumuri?... Numai 
după ce omul a ieşit din turmă şi uitându-se în oglinda 
apei s-a înspăimântat de miracolul propriului său chip, s-a 
gândit să-şi rezolve propria enigmă şi să-şi cânte 
propriile-i minuni. Atunci el n-a mai văzut turma, s-a văzut 
pe sine superb, unic şi necunoscut. 

„Mais moi, Narcisse aimee...”2 

Să-i împărţi azi cele 24 de ore din zi în ore de râs, de 
plâns, de hrănit, de dormit, de procreat, de rugat, să-i 
indici paralele printre care poate zbura şi covoare de spini 
pe care se poate tăvăli, este un atentat definitiv împotriva 
destinului său, împotriva esenței sale, este un recviem 
sinistru pentru că e obligat să şi-l cânte singur... 

— He-he-he-he-he! Eşti medieval, Balasan! 
Antemedieval! Eşti prea singur, Balasan, şi urli că n-ai 
singurătate, ca să-ţi ascunzi singurătatea!... Cum poţi să 
susţii, mă, asemenea aberaţii...? Fiecare act major uman 
e un act solitar?... He, he, he, he, he, he! Ai depăşit 
limitele absurdului. Ce-ar fi făcut, mă, Phidias, Dante şi 
Descartes dacă ar fi trăit singuratici în peşteri?... Spune?! 
Phidias ar fi cioplit bolovani ca să aibă cu ce vâna 
animale, Dante ar fi crescut capre, iar Descartes ar fi 
pescuit noaptea stele în oglinda unui lac. Ce să facă 
altceva? Pentru ce să facă? De unde să le vină ideea să 
facă?... Tu crezi că Phidias ar fi rezistat fără meşterii olari 
dinaintea lui? Tu crezi că Phidias s-ar fi gândit s-o 
reprezinte pe Minerva, dacă cei dinaintea lui n-ar fi creat 


23 Dar eu, Narcis iubit... 


210 


Întâlnirea V 


mitologia? Tu crezi că ar fi reuşit să cioplească măcar un 
deget al Minervei dacă n-ar fi văzut mii de femei în jurul 
lui? Nu locuitorii unui cartier din Atena, toată Atena, mă, 
toată Elada, toată istoria Eladei a creat-o prin Phidias pe 
Minerva... He, he, he, he, he, he! Auziţi! Are tupeul să-l 
amestece pe Dante în halucinaţiile sale! Tocmai pe 
Dante, care a fost deopotrivă de mare poet şi luptător, 
care nu şi-a lăsat niciun contemporan fără răspuns. 
Tocmai pe Dante care vorbeşte, în cea mai mare terţină a 
lui de o sumă a înţelepciunii umane. Da, mă, există o 
sumă a înţelepciunii umane, o sumă, mă, din care îşi 
trage puterea fiecare spirit. Şi tocmai conştiinţa că 
întăreşte această sumă a înţelepciunii umane, că adaugă 
şi el un plus, îl determină să comită acte majore! He, he, 
he, he, he, he! Mă, filosofii care susţin aceste teorii sunt 
nişte idioţi! Înainte de a face filosofie să studieze câţiva 
ani biologie... Mă Balasan, tu ştii că nu există nimic unic 
în univers?... Tu, mă, tu ăsta care sufli în goarna 
solitudinii, n-ai exista numai dacă un copac pe lumea asta 
ar fi fost cândva în minus. Existenţa noastră este 
rezultatul unei convenţii dintre plante şi animale. Noi le 
dăm bioxid de carbon, ele ne dau oxigen... Nici atomul 
nu-i unic, mă. Şi el e format din corpusculi, parcă nu ştii? 
Noi n-am fi trăit, mă, dacă hidrogenul şi oxigenul nu se 
combinau în apă şi n-am fi băut coniacul ăsta divin, dacă 
şase atomi de carbon nu s-ar fi înlănţuit cu doisprezece 
atomi de hidrogen şi cu şase de oxigen. Pământul ăsta, 
care-ţi suportă picioarele ingrate, mă, n-ar putea exista 
unic, fără influenţele pe care le au asupra lui soarele şi 
celelalte planete... Şi nici sorii, nici galaxiile, nimic n-ar 
putea exista independent, unic, fără condiţionare 
reciprocă. Trebuie să-ţi spun eu ţie acestea, mă? Şi mai 
urli că destinul omului este singurătatea! He-he-he-he-he! 
Nici la papuaşii din Bena-Bena n-am întâlnit absurdităţile 
tale. Acolo, văduvele, ca să nu rămână singure după ce le 
mor bărbaţii, le iau craniile, le pun în plase şi le poartă 
toată viaţa cu ele, atârnate de gât... he-he-he-he-he! 


211 


Constantin Chiriţă 


— Sunteţi vulgar, domnule profesor! Eu susţin o 
singurătate spirituală, superioară. 

— O singurătate de 100 de carate! Faţă de una de 2 
carate. Mă! Închisoarea, şi în întunecimea cavernelor, şi 
în lumina electrică a penitenciarelor moderne, tot 
închisoare rămâne. Tu te revolţi că oamenii sunt adunaţi 
în turme şi le oferi în schimb celule singuratice. Tu nu 
înţelegi, mă, sau nu vrei să înţelegi că fericirea cea mai 
mare a omului este existenţa sa în cadrul unei 
colectivităţi? Puterea, conştiinţa puterii, idealul, conştiinţa 
idealului, devin valori numai datorită colectivităţii şi în 
cadrul colectivităţii. Este curajos, Balasan, ca sălbaticii 
aceia care trag cu săgețile în nori pentru a-i înspăimânta 
şi a alunga ploaia. Dar ăia cel puţin au bunul simţ de a nu 
sta zgribuliţi în ploaie şi a înfrunta cu stoicism răceala 
apei. Tu rămâi în continuare şi nu-ţi dai seama cât eşti de 
caraghios. Degeaba, mă, n-o să se sperie ploaia de tine. 
Pământul se va înviora şi tu te vei ascunde, tot singur, 
numai când va ieşi soarele. Nu spiritualitatea superioară a 
ceea ce susţii tu, nu o singurătate spirituală, ci o 
întoarcere la epoca sălbăticiei. E o negare a negaţiei, mă. 
He, he, he, he, he, he! Eu vreau să-l ascult pe Beethowen 
şi tu sub pretextul că vrei să mă faci Beethowen, mă 
închizi în cavernă ca să-mi ascut auzul cu urletele şi 
răgetele  sălbăticiunilor. Nu vezi, mă, că proslăveşti 
caverna? 

— Da, domnule Toporaş! Viaţa aceasta nu-i altceva 
decât acel hotel al lui Apollinaire, în care fiecare trăieşte 
pentru sine şi strigă ca să-l audă toată lumea: 


„Fermons nos portes 
à double tour...” 
Chacun apporte 

son seul amour”. 


Nu vedeți? Omul şi-a construit locuințe, împărțite în 


29 Să zăvorâm bine uşile, fiecare se încuie cu singura-i dragoste. 


212 


Întâlnirea Y 


încăperi ca să fie singur, a renunţat la tren şi a creat 
automobilul ca să meargă singur, şi-a construit radio şi 
televizor ca să se informeze singur, a inventat tiparul ca 
să scrie şi să citească singur şi... sunt sigur că până la 
urmă fiecare îşi va confecţiona o limbă proprie, ca să 
vorbească singur. 

— Şi din când în când se va transforma în femeie sau 
într-o fiinţă androgină ca să iubească şi să procreeze 
singur. He-he-he-he-he! Numai că nu ştiu cum va merge 
cu automobilul, dacă n-o să distileze alţi oameni petrol, 
nu ştiu cum se va folosi de radioteleviziune dacă alţi 
oameni nu vor organiza programe, nu ştiu cum va citi şi 
va scrie dacă alţi oameni nu-l vor învăţa alfabetul şi nu 
vor tipări cărţi... Balasan! Ori faci glume sinistre, ori nu 
faci glume şi eşti sinistru. 

— Şi eu aş putea să vă răspund la fel de simplu... Va 
ajunge să creeze într-un laborator mic cât un birou şi 
fiinţe, şi energie, şi raze care să-i aducă imagini din orice 
colţ al universului, şi aparate care să înregistreze 
gândirea şi creaţia oricăror fiinţe moarte sau vii. 

— Şi pentru ce să mai trăiască acest monstru? întrebă 
revoltată Justiţia. Singur în închisoarea lui. E grotesc de 
absurd, Balasan! Singur!... E îngrozitor... 

— Ai fost magistrală, Micleasco! se înveseli Toporaş. Ai 
văzut, Balasan?... Tu loveşti în comunism cu convingerea 
că ai în mână un buzdugan, şi când colo nu ai altceva 
decât o perie de şters praful, sau un aspirator, ca să 
păstrăm nivelul... 

— Tocmai pentru că nu păstraţi nivelul discuţiei? se 
opuse Balasan. Eu vorbesc despre o singurătate de sine, 
domnule profesor, despre o singurătate specifică fiinţei 
umane, o singurătate... 

— Balasaniană, dragul meu. Prin aceasta e unică... He- 
he-he-he-he-he! Mă Balasan, tu ştii că nu eşti unic în 
univers?... Tu, ăsta care vorbeşti acum, nici măcar tu nu 
eşti unic. E o veche teorie a mea asupra pluralităţii 
planetelor locuite... Mă, universul înseamnă un infinit de 


213 


Constantin Chiriţă 


sori şi deci un infinit de planete... Din aceste planete 
unele, şi fiind în infinit, fiecare fragment de unitate este 
de asemenea un infinit, deci un infinit de planete, au 
aceeaşi construcţie şi evoluţie ca a Terrei noastre. Nu se 
poate deci ca una din aceste planete să nu reproducă 
exact înfăţişarea planetei noastre, cu aceleaşi mări, cu 
aceleaşi oceane, cu aceleaşi ţări, oraşe şi denumiri. O 
singură planetă de acest fel înseamnă de asemenea un 
infinit. Şi atunci nu se poate ca în una din ele să nu existe 
o casă, ca asta în care suntem acum, în care cinci fiinţe, 
după un joc de bridge, discută exact despre ceea ce 
discutăm noi acum. Concepând infinitul de planete, 
similitudinea şi reproducerea exactă a unor momente de 
pe Terra sunt perfect posibile. Şi geamul spart de la casa 
de vizavi îl poţi găsi, adică ţi-l poţi închipui ca posibil, în 
acel infinit de planete care reproduc Terra noastră... Deci 
nu un singur Balasan, ci un infinit de Balasani există în 
univers. Un infinit pentru că unul nu joacă acum bridge ci 
doarme, altul iubeşte, altul este înmormântat şi aşa mai 
departe până dăm de corespondentul perfect al clipei 
acesteia... 

— Foarte interesant! acceptă Pârvan. Cred că 
matematic s-ar putea exprima în formulă. Mă gândesc la 
ultima teorie a unui savant sovietic care susține că 
Demos şi Phoebus, cei doi sateliți ai lui Marte sunt 
artificiali şi reprezintă rezultatul unei civilizații superioare 
la care s-a ajuns pe această planetă cu două, trei miliarde 
de ani în urmă. Civilizație pe care o vom ajunge şi noi în 
curând. Interesant!... O călătorie prin aceste planete ar 
putea reface în imagini istoria Terrei... Să fie însă unul 
care în clipa aceasta îşi pune, ca mine, mâna la frunte şi 
spune la patru persoane din jur, exact aceleaşi ca aici, 
aceste cuvinte... 

— Ai devenit sentimental, Eugen... E foarte ispititoare 
teoria... 

Balasan o întrerupse brutal pe Justiţia: 

— E uluitor! Şi totuşi e perfect posibil! Tu nu înţelegi, 


214 


Întâlnirea V 


Orhideea? Infinitul nu are nici început, nici sfârşit, n-are 
decât centru, care e pretutindeni... Mă îngrozesc... Să vrei 


— Aţi văzut? exclamă Toporaş. Îmi pare rău de un 
singur lucru: că nu am în faţa ochilor acea planetă care 
reproduce viitorul nostru imediat şi să ştiu ce ni se va 
întâmpla în turul următor. Aş putea evita emoţiile... 
Reluăm jocul? 

In drum spre masa de bridge, Pârvan o întrebă pe 
Orhideea, privind-o fix: 

— Ce va fi mâine, ce va fi peste câteva luni, ce va fi 
peste un an? 

Justiţia zâmbi absentă şi-i răspunse cu o voce înceată: 

— De cât timp mă întreb!... 

Pârvan simţi dorinţa de a-şi alătura măcar pentru o 
fracțiune de secundă umărul său de umărul ei, dar se 
mulţumi doar să-i spună: 

— Am devenit superstiţios, Orhideea... Când eşti în 
spatele meu, am şansă... 

— Eu însă nu, Eugen! 

— Fără sacrificii, Pârvan! îl ameninţă Toporaş. 

— Şi fără renonse! se angajă Pârvan. 

Jocul reîncepu. După trei ore încheiate, se sfârşi ultimul 
rober. Justiţia şi Balasan erau marii pierzători. Pârvan şi 
Toporaş câştigau. Hurmuzaki, ca întotdeauna, era pe linia 
de mijloc... Returul răsturnase serios situaţia jucătorilor. 

Justiţia era îngândurată. După plecarea bărbaţilor se 
ghemui într-un fotoliu şi începu să mediteze. Pe ferestrele 
deschise pătrundeau şuvoaie de aer rece. Inspiră cu 
patimă aerul. Pe o măsuţă lângă fotoliu se afla un pahar 
de coniac şi o carte de telefon. Justiţia luă paharul şi, fără 
să se întrebe al cui e, îi sorbi dintr-o înghiţitură conţinutul. 
Simti cum îi arde gâtlejul. Apoi deschise cartea de telefon 
şi scoase dintre file o înştiinţare poştală oficială. Reciti 
încă o dată cuvintele scrise cu cerneală violet. | se aducea 
la cunoştinţă că se poate prezenta în orice zi, între orele 
10 şi 14, pentru a completa datele paşaportului. 


215 


Constantin Chiriţă 


CAPITOLUL 12 


MIHAIL NISTOR RENUNŢĂ SĂ 
ia maşina. De câteva zile n-o mai folosea decât în timpul 
orelor de lucru şi numai pentru drumuri neprevăzute. Îi 
anunţase şi pe Bratu şi pe lulieş că maşina direcţiei e 
oricând la dispoziţia sindicatului şi a comitetului de partid. 
Era convins că lulieş nu se va atinge de automobil. Bratu, 
în schimb, se folosea de el cu regularitate. Aceasta după 
ce Nistor îl încurajase, spunându-i că vârsta lui, anii de 
muncă în uzină şi funcţia pe care o are îl îndreptăţesc să 
se servească, fără să-şi pună nicio problemă, de 
automobilul care, la urma urmei, aparţine întregii uzine, 
nu numai conducerii. Aşa cum îşi închipuise, gestul său îl 
impresionase pe Bratu. Preşedintele sindicatului îl asculta 
cu mai multă atenţie şi îşi dădea cu mai multă uşurinţă 
încuviințarea sa când Nistor discuta cu dânsul diferite 
probleme din uzină. Bratu căpătase încredere în Nistor. 

Înainte de a ieşi în stradă, Nistor intră în camera 
portarului. Surprins, bătrânul Nicolae luşcă sări de pe 
scaun şi începu să-şi netezească cele câteva fire de păr 
cu podul palmei. 

— Să trăiţi, tovarăşe director! 

— lar îi dai cu să trăiţi, moş Culaie? Dumneata, om 
bătrân... Şi-apoi ăsta-i un salut burghez. 

— Obiceiul, tovarăşe director. Dacă ă/ora nu le 
spuneam de zece ori pe zi „să trăiţi”, nu mai pupam noi în 
vecii vecilor zile de muncă în uzină... 

— l-am doborât, moş Culaie!... Gata! S-a dus cu ei... Eu 
aş avea cu mătăluţă o vorbă. O taină mare, numai între 


216 


Întâlnirea V 


noi... Ştii, ca mormântul, moş Culaie. 

— În privinţa asta, să n-aveţi nicio grijă, tovarăşe 
director. Cine-i spune lui Niculae luşcă ceva, e ca şi cum 
ar sufla în pământ. 

— Atunci e bine!... Moş Culaie, la ieşire să... te uiţi cu 
atenţie la Silviu Căciulă... Dar nu în aşa fel ca să te 
simtă... Şi dacă observi ceva, imediat îl aduci la mine. 
Inainte de a chema miliția... Moş Culaie, cu multă grijă. 
Că dacă te simte şi n-are nimic, ăla-i în stare să facă mare 
scandal... E cam sărit... 

— ÎI ştiu eu! Păcătosul... N-o să simtă el. Credeţi că ele 
ăla care fură în secţie? 

— Am numai o bănuială... nu trebuie să ne pripim... 
Mare grijă... 

— Pungaşul! Ştiţi ce-mi spunea mai dăunăzi? Că ştie el 
cine fură în secţie şi dacă n-o să-i spargă capul... 

— Asta era, moş Culaie. Să nu-ţi scape. Noroc! 

— Pun eu laba mea bătrână pe el, nu vă fie teamă. Să 
trăiţi... 

Nistor îi strânse mâna bătrânului şi porni agale pe 
stradă. Se simţea în văzduh apropierea înserării. 
Plimbările îi făceau bine lui Nistor. li plăcea să se uite cu 
coada ochiului în vitrine, în faţa unora chiar se oprea, 
prefăcându-se că examinează mărfurile, pentru a-şi 
admira înfăţişarea. Era îmbrăcat bine, elegant chiar, avea 
aerul unui atlet. Din când în când trebuia să răspundă la 
salutul cetăţenilor. Şi observase că în ultimele zile 
numărul acelora care-l salutau creştea mereu. Oameni pe 
care nu-i văzuse niciodată în viaţa lui îşi scoteau pălăria 
sau îşi aplecau capul, sau duceau mâna la şapcă, rostind 
aproape toţi aceleaşi vorbe: „Vă salut, tovarăşe director!” 
Devenise popular! Devenise cineva! Cu câteva săptămâni 
în urmă, doar muncitorii din uzină şi cunoscuţii ar fi rostit, 
întâlnindu-l, cuvintele acestea. Acum însă şi-l arătau unul 
altuia cu degetul, spunându-şi, probabil între ei: „Asta-i 
directorul ăla grozav! Toată ţara vorbeşte de el... L-am 
cunoscut... Ehei, de câte ori nu ne-am dat mâna şi am 


217 


Constantin Chiriţă 


glumit împreună...” 

Nistor răspundea politicos la saluturi, uneori chiar 
zâmbea. Trebuia să fie popular, să-şi mulţumească 
concetăţenii. Ştia, din copilărie, din timpul uceniciei, cât 
de bine se simte un om umil şi neînsemnat când un 
personaj important îi răspunde la salut. Şi el presimţea că 
va avea în viitor nevoie de aceşti trecători necunoscuţi, 
care-şi scoteau pălăria sau duceau mâna la şapcă atunci 
când treceau prin faţa lui. Era sigur că mulţi cetăţeni îl 
lăudau pentru faptul că în loc să meargă cu maşina, 
merge pe jos, că e popular şi atent cu dânşii. 

Uneori, când observa o figură oarecum cunoscută în 
vreun grup, saluta el întâi şi ruga persoana respectivă să-l 
servească, bineînţeles dacă nu se supără, cu un chibrit. 
Toţi cei din grup îşi cotrobăiau buzunarele cu gesturi 
febrile în căutarea unei cutii de chibrituri. Îi plăcea 
această agitaţie şi ştia că după ce îşi va aprinde ţigara, 
după ce le va mulţumi călduros şi-i va părăsi, se vor 
discuta numai lucruri bune despre dânsul. Plimbările 
acestea pline de satisfacţii nu-l oboseau, cu toată 
lungimea drumului. 

Femeile întorceau capul după el, deşi îl priveau 
stăruitor când treceau prin faţa lui. Şi ghicea printre ele 
femei de toate condiţiile sociale. Îşi umfla pieptul şi se 
oprea în faţa primei vitrine, pentru a se studia. Şi 
descoperea întotdeauna alte lucruri impunătoare în 
înfăţişarea sa ori pe chipul său. Nu purta niciodată 
servietă, deşi avea întotdeauna cu el cărţi şi ziare, şi mai 
ales reviste literare, împăturite în aşa fel încât titlul lor să 
iasă permanent în evidenţă. Îşi dădea seama că a devenit 
o personalitate şi trebuia să se poarte ca atare. 

Paşii îl duseră spre strada în care o aşteptase multe ore 
pe Cornelia. Aflase că se înapoiase în oraş şi ţinea cu 
orice preţ s-o întâlnească şi să se plimbe cu ea pe stradă, 
măcar de câteva ori. Prezenţa ei alături de el i-ar fi întărit 
sigur prestigiul, deoarece Cornelia era cunoscută în oraş 
printr-o serie de articole pe care le publicase în reviste 


218 


Întâlnirea V 


culturale... Dar dincolo de aceasta simţea nevoia de ao 
vedea, de a o privi în ochi, de a şti că există, de a-i auzi 
vorbele şi poate de a-i lua braţul... 

Se înserase. Luminile se aprindeau palide pe stradă. 
Nistor se îndreptă cu paşi siguri spre intrarea micului bloc 
şi împinse uşa. O femeie bătrână, scundă şi grasă dormita 
pe un scaun. Zgomotul uşii o făcu să tresară. Se uită la 
Nistor şi, necunoscându-l, îl întrebă: 

— Dumneavoastră pe cine căutaţi? 

— Pe studenta Cernat Cornelia, verişoara mea... 

— Daaa! Domnişoara Cornelia!... S-a mutat la cămin... 
Nu ştiu pe unde-o fi căminul dar dumneavoastră trebuie 
să ştiţi... 

Vestea îl uimi pe Nistor. Cum a putut Cornelia să facă 
un asemenea gest? 

— De mult s-a mutat? 

— AŞ... leri după-masă... Mai are de luat lucruri... Zicea 
că vine astă-seară... Da' cred c-o să vina mai târziu... Să-i 
spun c-aţi căutat-o dac-o văd? 

— Nu... Ba da... O găsesc eu, sigur, la institut... 
Mulţumesc... Bună seara... 

leşi pe stradă. Spusele bătrânei îl nedumereau, îl 
nelinişteau... Cornelia se mutase! Ce o determinase să ia 
această hotărâre?... Să lase o asemenea garsonieră? Să 
se refugieze într-un cămin?... Nu înţelegea... Nistor se 
gândi că poate îi murise mama şi nu mai avea cu ce să-şi 
plătească... Era copilăros. Ar fi avut totul la dispoziţie. 
Maşină, orice. Nu înţelegea de ce Cornelia fugea de el... 
Cine ar fi putut să-i dea mai mult ca dânsul?... Oare ea nu 
citise articolul lui, nu citise ce scriau ziarele despre el, nu 
vedea că va ajunge departe?... Dacă-i murise mama, de 
ce nu-l anunţase şi pe el?... Şi unde poate să fie acuma?... 

Nistor ajunsese la capătul străzii. Se opri. Işi dădu 
seama că întrebările sale n-au niciun rost. Trebuia să 
judece la rece, să chibzuiască îndelung. Ziua de mâine se 
anunţa ca o zi foarte grea şi încărcată. N-avea voie să-şi 
piardă calmul şi stăpânirea de sine. Plecase de la fabrică 


219 


Constantin Chiriţă 


fără să-şi limpezească gândurile. Dar nici nu putea 
renunţa să o vadă pe Cornelia. Voia să ştie ce este cu ea, 
ce i se întâmplase. Ceva i se zvârcolea în piept. Din cauza 
fiinţei aceleia care-l ocolea cu îndârjire. O va aştepta... 
Poate că nu va da peste niciun cunoscut la bufet. Şi în 
cazul când va întâlni pe cineva, se va preface că are ceva 
de citit sau... îl va invita pur şi simplu la masa lui. 

În local se aflau puţini oameni. Doar câteva mese erau 
ocupate. Cea pe care şi-o luase ca post de observaţie în 
ziua când se îmbătase bătrânul era liberă, iar în jurul ei 
erau de asemenea numai mese libere. Se aşeză la masă 
şi, în ciuda privirilor care fixau uşa blocului, gândurile lui 
aveau altă ţintă. Ziua de mâine era o zi foarte grea. Întâi 
să se limpezească. 

Chelnerul apăru imediat: 

— Doriţi ceva? Avem bere, vin înfundat. Sau poate 
doriţi un lichior? 

— Da! 

— De care doriţi? Cafea, cacao, triple sec, vişine, 
benedictină? V-aş sfătui o benedictină sau un triple sec... 

— Bine! 

— Atunci vă aduc un triple sec... Mic? Mare? 

— Da! 

— Vă aduc unul mare!? 

— Bine! 

Pricepând că noul client vrea să fie lăsat în pace, 
chelnerul îi aduse o sticluţă de triple sec şi un păhărel. 
Destupă sticluţa şi adăugă, politicos: 

— Consumaţi cât doriţi. Ca să nu vă deranjez... 

Băutura dulce, uleioasă, îi plăcu lui Nistor. Îşi dădu însa 
seama că e tare şi se feri să bea prea mult. Avea multe 
probleme de clarificat. Un lucru era sigur. Prestigiul lui, în 
uzină, la partid şi la minister, crescuse în ultimul timp. 
Devenise un om cunoscut. Fusese invitat la şedinţele 
Comitetului Regional, şi cuvintele lui erau ascultate cu 
atenţie. Cel de al doilea articol pe care-l scrisese cu 
ajutorul lui Gorga, privitor la prima perioadă a întrecerii, 


220 


Întâlnirea V 


fusese cât se poate de binevenit. Dovedise prin aceasta 
că el e primul factor în organizarea, declanşarea şi 
susţinerea mişcării tehnice din uzina „Drapelul Roşu”. În 
articolul publicat de Gorga în presa din Capitală şi citit la 
radio se sublinia acest lucru. O frază din articol spunea 
chiar că dacă toţi directorii ar lua ca pildă iniţiativa, 
hotărârea şi strădania neîncetată de a cuprinde până în 
cele mai mici amănunte problemele de producţie, de care 
dă dovadă Mihail Nistor, întreprinderile noastre ar avea 
mult de câştigat. Întrevedea, într-un viitor foarte apropiat, 
numirea sa în postul de director plin şi poate sarcini şi 
mai importante. | s-ar putea da şi o funcţie mare în 
Capitală?... Işi simţi inima zbătându-i-se... Cornelia... Nu! 
Mai avea încă multe... 

Alexandru Severin putea deci să iasă din sfera lui de 
interes. N-are decât Bogdan să facă ce vrea cu el... La 
început îi fusese teamă... Prevederea e însă întotdeauna 
bună... Dacă ar fi scăpat un singur fir din mână... cine 
ştie?... cu totul alta ar fi fost situaţia... Dacă n-ar fi simţit 
primejdii în jur, ar fi putut să facă imprudenţe, şi astăzi nu 
ar mai fi fost omul de care să se vorbească în întreaga 
tară. 

Pârvan trebuia în schimb scos din fabrică. El şi lulieş 
erau singurii oameni care nu-şi plecau capul în faţa lui. 
Lui lulieş nu prea avea ce să-i facă. Cei de la Comitetul 
Regional îl respectau şi aveau încredere în el. Pârvan, 
însă, trebuia concediat. Justificarea era clară. Se opusese 
întrecerii, deschis şi direct, abuzând de calitatea sa de 
specialist. În ciuda avertismentelor sale, producţia şi 
productivitatea secţiei creşteau cu fiecare zi. Deci nu 
greşise, ci intervenise intentionat... Trebuia să-l dea afară 
pe Pârvan. Trebuia să-şi încerce puterea! Ştia că va avea 
de furcă cu ministerul; dar dacă ministerul va interveni 
categoric, va ameninţa cu demisia sa. Era clar că 
ministerul n-o va accepta şi că, în cel mai rău caz, Pârvan 
va fi transferat la altă uzină... Va vedea cu această ocazie 
cât cântăreşte el în ochii celor de sus. Trebuia să-l scoată 


221 


Constantin Chiriţă 


pe Pârvan, pentru că era prea mândru, prea plin de sine 
însuşi. Il simţea ca un cui în coaste. N-avea nevoie de 
oameni despre care nu era sigur că-i ascultă dispoziţiile. 
Vrea să-şi menţină Pârvan personalitatea? Să şi-o 
menţină în altă uzină. Aici ori îşi apleacă neîntârziat capul 
său de savant, ori, dacă nu - afară!... Trebuia să-l scoată 
pe Pârvan, ca să dea şi altora un exemplu. Aceasta nu va 
avea alt rezultat decât să-i domolească pe pretendenţii la 
personalitate şi să-i înfricoşeze pe cei care ar cam voi să-i 
calce pe urme. Pârvan, scos, va însemna îngenuncherea 
tuturor inginerilor din uzină. 

Nistor zâmbi satisfăcut şi mai goli un păhărel de lichior. 
Bătălia cu Pârvan o va câştiga sigur. Îl avea alături de el 
pe Bratu, deci sindicatul; lulieş n-avea cum să se opună; 
era alături de el şi ziarul şi mai erau câţiva ingineri în 
uzină care râvneau la postul de şef de secţie. Nu-l va 
menaja de loc la şedinţă. Va fi categoric şi neîndurător. 

Dar dacă Pârvan avea într-un fel dreptate?... Imposibil! 
Au trecut atâtea zile şi toate maşinile din secţie 
funcţionează... Şi totuşi... Poate n-ar strica să se pună la 
adăpost... Dar cum?... Măcar să strecoare o vorbă la 
Comitetul Regional... Mâine dimineaţă tot fusese chemat 
acolo... Să se prefacă preocupat de soarta maşinilor... 
Şeful secţiei industriale e un tânăr neexperimentat şi 
copilăros, ca Gorga. Va discuta cu el şi în mod sigur 
acesta îl va îndemna să nu dea înapoi, să sporească 
întrecerea... Îl ştie cum vorbeşte. „Pe răspunderea mea, 
tovarăşe Nistor. Burghezii ăştia ne înspăimântă cu 
specializarea lor şi nu fac altceva decât să pună bețe în 
roate clasei muncitoare.” Şi dacă se va întâmpla ceva, îşi 
va face o autocritică tare, dar va repeta şi vorbele şefului 
secţiei industriale. Bineînţeles va spune că el, ca director, 
nu trebuia totuşi... Va şti cum s-o întoarcă... Deci, mâine 
dimineaţă va face în primul rând acest lucru... 

Altceva nu mai avea... Furturile... Numai Căciulă putea 
să fie hoţul. | se păruse suspect în ziua aceea când, 
împreună cu Gorga, dăduse peste el în vestiar. Dacă-l 


222 


Întâlnirea V 


prinde... va şti el cum să procedeze... Şi lulieş va trebui 
să-l felicite... 

Altceva... 

Nistor  răsuflă adânc de câteva ori pentru a 
preîntâmpina, pentru a-şi opri zvârcolirile care începeau 
să-i zbuciume pieptul... La început făcuse totul numai din 
dorinţa de a-şi încerca şi cunoaşte puterea... Crezuse că 
el învinsese. Nu cucerise nimic... Fusese încătuşat... 
Chipul acela blond, aproape palid, cu ochi mari, care 
căutau parcă în fiecare clipă minuni, îl urmărea zi şi 
noapte. Ar fi fost în stare să facă orice numai s-o ştie 
lângă el, fără măcar să se atingă de ea. Ar fi fost în stare 
să renunţe la tot ce avea şi ce putea să aibă... Se revoltă! 
Din cauza unei femei!... Nu! Trebuie să se hotărască. Va 
discuta cu ea pe faţă. Îi va spune totul. O va cere în 
căsătorie. Îi va oferi totul. Şi dacă nu va accepta, va 
trebui să se învingă. Va trebui să renunţe la ea. Dacă ea 
nu va voi, nu va avea ce să facă... Ar putea să piardă 
totul. Din cauza unei femei. Nu! Nu-şi poate juca viaţa şi 
viitorul pe o femeie. Îşi va tăia bucăţi de carne de pe el, 
dar se va învinge. 

Nistor se linişti. O aştepta pe Cornelia cu hotărârea de 
a face o ultimă încercare. 


Se întâlniseră la poarta parcului. Porniseră pe alee 
ţinându-se de mână. Era întuneric. Frunzele începeau să 
cadă. Unele preferau parcă să cadă noaptea, pe întuneric. 
Cădeau împăcate de sus, pluteau câteva clipe în aer. Era 
singurul, unicul lor zbor. Apoi se aşterneau tremurând pe 
alei, aşteptând docile să fie ucise de picioarele 
îndrăgostiţilor. 

Mergeau ţinându-se de mână, ca în prima zi. Fiecare zi 
era pentru ei întâia zi. 

Stelele nu-şi puteau opri bătăile inimilor. Tremurau 
mereu. Poate de teamă. Poate de bucurie. Poate de 
spaima depărtărilor. Cerul şi le ţintuise cu grijă. Ce s-ar fi 
făcut el fără stele? Oamenii n-ar mai fi cântat măreţia lui. 


223 


Constantin Chiriţă 


Şi se mânia pe norii care ţeseau covoare pasagere, 
trimițând vânturile să-i alunge. 

Paşii lor călcau frunze sinucigaşe pe alee, alintându-le 
moartea cu tăcerea vorbelor. 

Vântul îi urmărea fără să obosească, şi când îi prindea 
în spaţii goale, se năpustea asupra lor, mai mult să-i 
întărâte. li plăcea să se joace, să facă răutăţi mici, să 
încurce şuviţele de păr, să se furişeze pe gât, pe umeri, 
să alunece pe piept şi să înfioare pielea. Când obosea de 
atâta joacă, se dăruia fără teamă căldurii trupurilor. 

Mergeau de mult timp. Era întuneric. Erau singuri. 
Tăcerea se speriase. Aştepta datul vorbelor. Gândurile 
nerostite o înspăimântau. 

— E târziu, Lucian... 

— E târziu? 

Se întoarseră tăcuţi. Undeva aleea murea. Era puţin 
până acolo. 

— E târziu, Cornelia. 

— E târziu? 

Când ieşiră din parc, totul luă altă înfăţişare. Erau 
lumini, erau zgomote, erau oameni. Singurătatea 
încetase. 

— Trebuie să fug, Lucian. Nu uita, sunt la cămin... 

— Tot nu înţeleg de ce te-ai mutat la cămin? 

— Pentru tine, dragul meu. Nici nu trebuie să te 
gândeşti mai departe. Vreau să mă închid acolo. Să mă 
izolez... Vreau să citesc mult. Vreau să învăţ. Nu uita că 
încep din anul întâi... Şi dacă profesorul Florian obţine 
aprobarea să dau doi ani o dată... 

— Chiar îţi place arheologia, Cornelia? 

— Ţie nu? 

— Ba da, dar hotărârea ta bruscă m-a surprins. 

— Dacă l-ai fi auzit pe dânsul cum îmi vorbea despre o 
simplă inscripţie!... Am avut impresia că o întreagă 
enciclopedie se revarsă... Nu-i nimic mai plin şi mai 
pasionant, Lucian. Gândeşte-te numai ce ar însemna 
pentru istorie să se descifreze scrierea cretană şi cea 


224 


Întâlnirea V 


etruscă. 

— Am citit că un profesor italian e pe cale să descifreze 
scrierea etruscă. 

— Copilării, Lucian! Numai noi o vom putea descifra. Eu 
îţi voi traduce cuvânt cu cuvânt poeziile şi tu le vei 
transpune în versuri... Dar nu te las să răneşti cadenţa 
originală... Aş fi în stare să mă despart de tine... Până 
repari greşeala... Te-ai speriat? 

— Nu!... Tu te sperii de copii? 

— Nici nu ştii ce înspăimântători pot fi copiii! Eu l-am 
întrebat pe tata, la şase ani, de ce oamenii cresc atât de 
ciudat. Cum le cresc ochii păstrând aceeaşi formă, 
aceeaşi culoare, aceleaşi proprietăţi ca atunci când sunt 
mici? Din mici devin mari, fără să se schimbe cu nimic, 
fără să se deformeze niciodată. Sunt aceiaşi şi totuşi sunt 
alţii... Tata s-a speriat şi m-a trimis la culcare. Altădată l- 
am întrebat de ce au oamenii un nas atât de lung dacă 
pot trăi respirând numai pe gură, şi iar s-a speriat şi m-a 
trimis la culcare... Întreabă-mă şi tu ceva foarte 
copilăresc!... Poţi? 

— De ce zăpada n-are altă culoare? Verde sau 
albastră?... Fulgi albaştri... 

— Ce copil drag eşti, Lucian!... Acum trebuie să plec... 
E târziu şi trebuie sa mai duc câteva lucruri la cămin... 
Lucian. 

— Te duc până la cămin, Cornelia. 

— Dar să mergem pe străzi întunecate, Lucian... Şi 
când vedem o stradă pustie, putem să ne dăm mâna... 


Aşteptarea prea lungă începuse să-l enerveze pe 
Nistor. Localul aproape se umpluse. Duhoarea băuturilor 
proaste şi fumul gros îl ameţiseră. Din fericire, nu zări 
nicio figură cunoscută. Sticluţa cu lichior era aproape 
plină. Deşi îi plăcea băutura, se forţase din răsputeri să 
reziste tentaţiei. „Beţivul îşi vinde sufletul - îi spunea 
mereu tatăl său. Dacă o să te apuce cumva gândul să te 
îmbeţi, îmbată-te acasă, şi chiar şi atunci e bine să-ți 


225 


Constantin Chiriţă 


alungi nevasta şi să vorbeşti în şoaptă. Că omul beat 
spune totul, mă. Tot ce are pe suflet.” Gusta din când în 
când dintr-un păhărel, cu picătura. 

Cornelia nu venea. Cine ştie pe unde umbla dânsa şi 
cine ştie dacă va mai veni. Stătea ca un caraghios printre 
beţivi, aşteptând o femeie, care poate nu se mai gândise 
la el nicio clipă. De câteva ori îi veni în gând să plece. La 
urma urmei ce are cu ea? S-ar putea ca să-i facă numai 
rău, acum când are atâtea pe cap. Totuşi... trebuie s-o 
întrebe. Cu ea alături... Simţi că-l năpădeşte din nou 
tremurul... E o prostie... Peste un an va putea să-şi aleagă 
orice femeie va dori. Nici măcar nu e una dintre acelea 
după care întorci privirile. Dacă n-o cunoşti, ţi se pare o 
femeie oarecare. l-a intrat lui în cap ca o boală... N-a vrut 
decât s-o înfrângă... Nici n-a văzut-o goală... nici nu i-a 
strâns pulpele, nu i-a simţit sânii... 

Parcă cineva învârtea un fier înroşit în pieptul lui. Ce 
avea ea cu el? De ce nu-i dădea pace? De ce se ţinea scai 
de dânsul?... Nici măcar n-o dorea ca femeie. O voia pe 
ea, s-o dezbrace, s-o privească şi să se arunce în 
genunchi în faţa ei. S-o roage să-l lase numai să-i sărute 
călcâiul. Să-i dea voie numai s-o privească. Să-i dea voie 
să stea lângă ea. Cu ochii închişi. Să ştie că e acasă la el. 
Nici să n-o vadă. Să ştie că e undeva, că nimeni altul nu o 
poate privi decât el... 

Era nebun! Hotărât că înnebunise! Să-l aducă în 
asemenea hal o femeie? Reuşise să treacă prin toate, să 
răzbească oriunde. Venise la uzină cu gândul să ajungă 
funcţionar. Era în preajma lui 23 August. Mai avusese 
timp să vorbească cu unul din directori. Reuşise să-l 
impresioneze. Nu-i vorbise mult directorului. Dar pusese 
atâta patimă în cele ce spunea, încât acesta nu se 
reţinuse să nu-i declare: „Ai sosit cam târziu, tinere. Prea 
târziu. Oameni atât de ambiţioşi ca tine ar fi ajuns 
departe! Ar fi ajuns repede departe. Din păcate, ceasul 
nostru s-a oprit. A sosit vremea muncitorilor. Eu sunt om 
practic. Nu-mi fac nicio iluzie. Nu vreau să mă alunge 


226 


Întâlnirea V 


muncitorii.” Directorul s-a îmbarcat într-o maşină 
nemţească cu un geamantan plin de aur. Nistor nu şi-a 
pierdut firea. S-a hotărât repede. E vremea muncitorilor? 
Va deveni muncitor! S-a angajat ucenic în uzină fără să se 
despartă o clipă de gândul de a parveni. Câteva luni de 
zile a lucrat lângă Alexandru Severin. Până i s-a făcut 
teamă de el. Uriaşul parcă simţise, sau mai degrabă îi era 
frică să nu-l simtă. Descoperise în tăcerea lui Severin şi-n 
vorbele lui întrebări care-i căutau adâncul sufletului. Şi nu 
voia să se deschidă nimănui. L-a părăsit pe Severin sub 
motivul că vrea să devină frezor. A trecut la alt muncitor, 
mai puţin bănuitor. Nu-l ajuta ca Severin, nu-l învăţa 
meseria ca acesta, uneori îl umilea, dar se simţea mai 
bine. S-a dat peste cap să înveţe temeinic meseria. S-a 
înscris printre primii în partid. Nu refuza nimic, nu reproşa 
nimănui nimic. El îşi avea planul său în cap, pe care nu-l 
abandona nicio clipă, 

Cât de bine îşi amintea... Îşi muşca buzele până la 
sânge în şedinţe, când lua cuvântul şi-i lăuda pe cei care-l 
umileau. Muncise ca un nebun, zi şi noapte, o săptămână 
de zile, fără să închidă un ochi, la înfiinţarea primelor 
gospodării colective, numai ca să arate că e devotat şi că 
e un adevărat comunist. La fiecare manifestaţie purta 
cele mai grele placarde şi striga lozinci până răguşea. 

Învăţase un curs ideologic, chinuindu-se luni de zile ca 
să memoreze fiecare cuvânt. Învăţase şah ca să poată 
juca la club cu instructorul regiunii de partid şi să intre în 
vorbă cu el. Se abţinuse două luni de zile de la orice 
legătură cu femeile, când fusese trimis cu un instructor 
de la regiune într-un raion agricol. Numai ca să nu-l poată 
avea nimeni la mână. Răzbise ca un bulgăre de fier. Nu-l 
înmuiase nimic... Îl prinsese pe fostul director adjunct, 
după ce-l urmărise săptămâni de zile, în birou, cu o 
dactilografă. Venise nevasta directorului şi-l rugase în 
genunchi să nu-l pârască. Nevasta celui pe care-l prinsese 
înşelând-o. Îl demascase fără cruţare. Ştia că-i va lua 
locul. Răzbise! Şi să-l îngenuncheze o femeie? De ce? Cu 


227 


Constantin Chiriţă 


ce drept? Simple accese de nebunie. 

Nistor se linişti din nou. Trebuia să fugă cât mai era 
timp. Va răzbi şi fără ea şi o va înlocui cu una după care 
să întoarcă privirile toţi oamenii. N-avea niciun rost să 
mai încerce. N-avea ce căuta în lumea ei. Era o prostie să 
se bage cu de-a sila într-un iad. Se zbătuse prea mult, se 
târâse prea mult, se ascunsese prea mult, sângerase prea 
mult ca să rişte să piardă, pentru o femeie, tot ce 
câştigase. Era ultima lui hotărâre. Îşi jură să termine cu 
Cornelia. Îşi strânse pumnii şi îşi jură cu toată puterea lui. 
Dacă o va întâlni, o va întreba, şi dacă ea va spune nu, o 
va lăsa în plata domnului. _ 

Ceru chelnerului să-i facă plata. li înmână o bancnotă 
de o sută. 

— Opreşte toată sticla! 

Chelnerul îl privi uimit şi nu ştiu cum să-i mai 
mulţumească. Şi în clipa când se pregăti să se ridice, 
Nistor o văzu pe Cornelia traversând strada cu un bărbat 
alături. Tresări fără să vrea şi rămase locului... La urma 
urmei, ce-l interesează pe el cu cine-i Cornelia! E liberă, 
poate să facă ce vrea. El nu mai avea nimic cu ea. Işi 
jurase... Voi să se scoale şi să plece, dar se gândi că, 
neavând nimic cu ea, poate să asiste la scenă ca un om 
care nu-i cunoaşte. Nu o făcea decât din curiozitate... O 
văzu pe Cornelia despărţindu-se de bărbatul cu care 
venise, fără să-şi dea mâinile. Curios, însă, bărbatul nu 
plecă... Nu-i vedea faţa... Bărbatul începu să se plimbe 
prin faţa blocului, dar umbra zidurilor îi ascundea figura... 
Cine ştie ce idiot o fi!... II cuprinse uu râs scurt... 

Chelnerul lăsase sticluţa pe masă. Nistor umplu un 
păhărel şi-l dădu pe gât dintr-o înghiţitură. Umplu a doua 
oară păhărelul, dar nu se atinse de el... Cine ştie ce 
dobitoc o fi! Vreo stârpitură de om... Totuşi bărbatul i se 


părea înalt şi puternic... Îl cuprinse din nou râsul... Nu 
putuse să-şi găsească şi el o alta, mai femeie?... Poate că 
era un simplu coleg de institut? lIdiotul!... Să se 


îndrăgostească de ea!? Ha-ha-ha... Faptul că râde e cea 


228 


Întâlnirea V 


mai bună dovadă că nu-l mai leagă nimic de ea... Dacă s- 
ar fi întâmplat asta cu zece zile înainte, cine ştie de ce ar 
fi fost în stare!... Cât de nebun fusese dacă ajunsese până 
acolo încât să intre în camera ei şi să-i spună că e în stare 
să ucidă pentru ea! Ha-ha-ha!... 

Râdea sec, fără zgomot, şi bâţâia din picioare fără 
încetare... O arsură cumplită la mâna dreaptă îl 
cutremură. Era ţigara. Îi rămăsese între degete. O azvârii 
pe podea... Sorbi dintr-o  înghiţitură conținutul 
păhărelului. Turnă din nou lichior. Ce idiot! O aşteaptă de 
atâta vreme!... Poate că-i un simplu coleg de cămin... Işi 
aprinse o ţigară şi observă că-i tremură mâna. Băuse cam 
mult. Nu va mai bea un strop... E ultimul păhărel. Lăsă 
lichiorul să-i alunece încet pe gâtlej, ca să-l ardă... Bine că 
terminase cu ea! 

Nistor îl văzu pe cel cu care venise Cornelia traversând 
strada şi venind exact spre geamul de la care observa 


el... Oare voia să intre în local?... Îl recunoscu... Era 
Lucian Severin, băiatul strungarului!... Profesorul... 
redactorul... Cornelia... Ce căuta el la ora asta cu 
Cornelia? Ce  căuta?... Băiatul strungarului... Era 
profesorul ei... Trăia cu profesorul ei!... Băiatul 
strungarului!... Băiatul lui Alexandru Severin!... pe care 


Bogdan ar fi vrut să-l facă director... Ha-ha-ha! 

Îşi mai turnă un pahar... Ăsta i-o luase! Băiatul 
urangutanului! Ha-ha-ha!... Din cauza asta îl respinsese... 
Bine că terminase!... E limpede c-a terminat. Cu zece zile 
înainte ar fi sărit de pe scaun prin geam... L-ar fi strâns de 
gat sau ar fi strâns-o pe ea de gât... Ei, şi?... Culcă-se cu 
cine-o vrea... În pielea goală dac-ar vedea-o... Ăsta i-o 
luase! Băiatul strungarului! 

Îl zări pe Lucian plimbându-se prin faţa bufetului. La un 
moment dat îl văzu că se opreşte şi încearcă să privească 
prin sticlă înăuntru. Chiar în dreptul lui Nistor. 

Nistor puse mâna pe pahar şi azvârli cu toată puterea 
lichidul în geam, în dreptul celui care privise... Ha-ha-ha! 
Băiatul strungarului... Fiul urangutanului... Târfa! 


229 


Constantin Chiriţă 


CAPITOLUL 13 


ÎNAINTE DE A DA DRUMUL 
maşinii, Costinaş îl văzu pe Pârvan îndreptându-se spre 
el. Venea singur, fără maistrul Ferenţi, cum se întâmpla 
de obicei. Apropierea lui Pârvan îl nelinişti pe Costinaş. Ce 
mai voia Pârvan de la el?... Poate că venea să-i dea 
dreptate... II salută pe Pârvan ca întotdeauna: 

— Bună dimineaţa, tovarăşe inginer... 

— Bună dimineaţa, domnule Costinaş... Aş vrea să 
discut cu dumneata în particular... 

— Cu plăcere, tovarăşe inginer. 

Introducerea politicoasă a inginerului îi făcu plăcere 
tânărului strungar. Pârvan nu obişnuia să discute cu 
nimeni „în particular”. _ 

— Domnule Costinaş... iți urmăresc rezultatele. Sunt 
groaznice. Sunt uluitoare. Nu-s ale unui om normal. 

Cuvintele lui Pârvan îl dezamăgiră pe Costinaş. Se 
aşteptase la cu totul altceva. 

— Credeam că v-aţi convins, tovarăşe inginer. De 
atâtea zile... 

— E un miracol, pur şi simplu un miracol, domnule 
Costinaş, dacă nu s-a întâmplat nimic până acum. 
Intervenţia mea de ultimă oră e cu totul gratuită. Mi-am 
declinat de mult răspunderea pentru această isterie, am 
făcut referat scris... Mă simt însă obligat... 

— In vederea şedinţei de după-amiază... 

Costinaş aflase de şedinţă şi ştia că Pârvan va fi ţinta 
unor atacuri crâncene. Scăpase cuvintele fără voia lui şi-i 
părea rău. 


230 


Întâlnirea V 


Pârvan simţi adânc insulta. Se stăpâni. 

— Domnule Costinaş, am venit la dumneata pentru a te 
ruga omeneşte să-ţi tai ştreangul pe care ţi l-ai înfăşurat 
în jurul gâtului. Am venit, să te rog. Bună ziua... 

Pârvan îl părăsi brusc pe Costinaş, dar nu înainte ca 
acesta să-i observe roşeaţa de pe figură. 

Ultimele cuvinte ale lui Pârvan îl mâhniseră pe 
Costinaş. Inginerul venise să-l roage. Poate că din pricina 
sa Pârvan avea necazuri şi supărări. Dar cum putea el să 
renunţe la ritmul acesta de lucru care-i înveselea 
sângele! La început se gândise la câştig, pe urmă la faima 
care i se răspândise în uzină, dar în ultimul timp nu mai 
avea altceva în faţă decât dorinţa de a sparge orice 
recorduri. Nebunia vitezei îi intrase în sânge... 

Îşi controlă maşina. Totul era în regulă... Dar înainte de 
a da drumul strungului, mai reflectă o clipă... Dacă 
Pârvan avea dreptate?... Observase în câteva rânduri 
zgomote neregulate, ciudate, la strung... Poate că numai i 
se păruse. Dac-ar fi fost să i se strice maşina, trecuse 
timp berechet... La sfârşitul schimbului va face un control 
minuţios... Şi până atunci n-ar strica să nu depăşească 
limita atinsă în ziua trecută. _ 

Începuseră să sosească muncitorii în secţie. Îl văzu pe 
Severin îmbrăcându-şi halatul şi îndreptându-se spre 
strungul său. Cum făcea Severin de era întotdeauna 
curat? Halatul curat, mâinile curate, faţa curată... Dar 
rezultatele lui Severin fuseseră de mult întrecute. ÎI văzu 
pe Răduca, apoi pe Căciulă, pe Livede, pe Tonciu. Il zări şi 
pe Valer. Venea cu paşi grăbiţi... 

— Azi te întrec, Costinaş! Mă fac luntre şi punte dacă e 
nevoie. Auzi? Te întrec! 

— Poate c-ai visat azi-noapte... 

— Dă mâna-ncoa! Te prinzi... 

— Fugi, mă Valer, de-aici. Să nu te mai audă şi alţii că 
te faci de râs. Ori... te pomeneşti c-ai luat de dimineaţă 
ceva ţuică... Cine ştie, poate că vezi acum două strunguri 
şi-ţi închipui că lucrezi la amândouă... Aşa, da, poate că 


231 


Constantin Chiriţă 


m-ai întrece... 

— Era cât p-aci să te-ajung ieri! se întărită Valer. Cred 
că tremurai acolo... 

— Dacă mă pui la ambiţie, nu faci azi nici jumătate cât 
mine... 

Nu-l observaseră pe Nistor în spatele lor, ascultându-le 
convorbirea. Rămaseră surprinşi când îi auziră vocea: 

— Mai încet! Nu vă jucaţi cu maşinile! Dar nici nu vă 
pătaţi obrazul... 

— Noroc, tovarăşe director! îl salutară cei doi. 

— V-a convins domnul inginer Pârvan - glumi Valer. 

— În loc să-i daţi drumul, sporovăiţi ca babele. Astăzi 
mi se pare c-aţi rămas în urmă. 

Cei doi strungari îl văzură pe Nistor traversând hala şi 
îndreptându-se spre ieşire, fără să treacă prin biroul 
inginerului Pârvan. 

— Mă Valer, tare mi-i teamă c-o să-i mănânce Nistor 
capul lui Pârvan... Prin secţie, unii zic că nu numai c-o să-l 
scoată din fabrică, dar chiar mai rău... 

— Să se mănânce între ei, treaba lor. Eu mi-am pus în 
cap să te mănânc azi pe tine... 

— Cu rabla ta, mă? Dacă strănuţi mai tare, îi şi auzi 
hodorogeala. 

— O să vezi tu! 

— Ce-o să văd?... Ce-o să vezi tu! 

Costinaş trase cu coada ochiului la Valer. Acesta îşi 
pregătea maşina. Când îl văzu că e gata să-i dea drumul, 
îl anunţă: 

— Gata!? Eu zic să te laşi bătut dinainte... 

Dădu drumul strungului de la început într-un ritm 
infernal. Şpanul pe care-l scotea cuțitul avea grosimea 
unui deget. 


lulieş Livede nu era în apele lui. Amânase o şedinţă a 
comitetului de partid cu un pretext copilăros, nu mai 
trecuse prin biroul lui Pârvan, şi când acesta îi făcea vizita 
obişnuită de dimineaţă, se mulțumea să-i răspundă la 


232 


Întâlnirea V 


salut, fără să caute să intre în vorbă cu el. Nici cu Severin 
nu se mai întâlnise de când îi predase cartea 
împrumutată de la Pârvan. Era oarecum mânios pe 
inginer. Pârvan voise poate să-şi râdă de el. De aceea Îi 
dăduse o carte în limba franceză. Severin n-o refuzase 
însă. Văzând schemele şi desenele se bucurase ca un 
copil. 

Singurătatea îl apăsa pe lulieş. Când se apropia de 
casă, începeau să-l macine tristeţile. Niciun suflet de om 
nu-i aştepta sosirea... Dar el nu se gândea la un suflet de 
om. Se gândea la un anumit suflet... Citise în ziar, cu 
câteva zile în urmă, o ştire pe care nimeni altul n-o 
sezisase. Se anunţa plecarea unei delegaţii sindicale în 
Germania. Şi printre delegaţi întâlnise şi numele 
Margaretei... Era ea! O ţinuse ani de zile lângă el ca într-o 
închisoare... Crezuse că nu-i nimic mai mult decât o 
femele oarecare... El era răspunzător de tot ce se 
întâmplase. Nu-şi preţuise femeia. 

lulieş nu-şi gasea nicio scuza. Margareta îi demonstrase 
cu vârf şi îndesat că nu-i o femeie obişnuită. In cei şapte 
ani cât zăcuse în închisoare, fără să-şi păteze o clipă 
cinstea, ea izbutise să ţină casa, să-l menţină pe Octavian 
în liceu, să facă din el un elev model. Ea singură, cu 
mâinile ei, fără niciun ajutor de nicăieri... Şi el nici nu-şi 
dăduse seama de sacrificiul şi puterea ei. O crezuse o 
simplă nevastă, şi ea acceptase rolul acesta pesemne ca 
să-i îndulcească viaţa lui, după şapte ani de închisoare. 
Margareta suferise mai mult decât el. Şi în timpul cât el 
fusese închis, şi după ce el revenise acasă şi se văzuse 
considerată drept o nevastă obişnuită, o gospodină 
oarecare... Descoperise însă prea târziu adevărul acesta. _ 

Ştirea relatată în ziare înăsprise suferinţa lui lulieş. Il 
durea faptul că Margareta se înălţase fără el. Era fericit că 
izbutise să se ridice, să azvârle de pe ea acele năravuri 
de cucoană parvenită, care începuseră cândva să-l 
îngrozească, şi să iasă din starea de femeie neputincioasă 
în care o ţintuise dânsul. Dar era amarnic de trist că toate 


233 


Constantin Chiriţă 


acestea se întâmplaseră după despărţirea lor... Oare de 
ce tocmai pe oamenii cei mai apropiaţi nu reuşeşti să-i 
cunoşti? se întreba mereu lulieş. Pentru că-i consideri 
făcând parte din tine? Pentru că îţi închipui că sunt cu 
tine mereu şi la necazuri, şi la bucurii? Pentru că nu poţi 
să-i dezlipeşti de tine?... 

Margareta plecase însă pentru totdeauna de lângă 
dânsul, lăsându-i singurătatea aceea întunecoasă şi 
amărăciunea dorinţei nerealizate. Fuseseră împreună 
prea puţini ani... Dar ea era departe, şi era, sigur, veselă 
şi mândră, şi el era singur şi abătut. 

lulieş oftă. Se întâmplase. Se terminase. Ar fi trebuit să 
fie bucuros... Dar ea se îndepărtase prea mult, Nu-i 
scrisese niciodată, nu-i răspunsese măcar la scrisorile pe 
care el i le trimisese... Margareta îşi câştigase o nouă 
viaţă. Suferise prea mult până izbutise, pentru a încerca 
măcar cu gândul să i-o tulbure. Fiecare îşi avea viaţa sa 
proprie Era limpede ca bună ziua. Din moment ce 
devenise conştient de lucrul acesta nu mai avea niciun 
rost să se mai chinuiască în frământări şi remuşcări. Omul 
nu are norocul să i se repete viaţa a doua oară. Nici 
măcar o clipă din viaţă nu i se repetă... 

Când intră în hală, lulieş parcă văzu mai multă lumină. 
Oamenii munceau ca nişte spiridusi. Numai Severin, în 
colţul său, stătea ca întotdeauna liniştit şi privea tavanul. 
Dar lulieş ştia acum că Severin munceşte mai mult decât 
toţi. Gândurile uriaşului inventau maşinării complicate, pe 
care nici inginerii cei mai îndrăzneţi din uzină nu aveau 
curajul să şi le închipuie. Se apropie de prietenul său: 

— L-ai găsit, Alexandre? 

Severin se uită la el parcă fără să-l vadă: 

— Ai ieşit din bârlog? Am crezut că te-ai speriat ca 
bursucul... 

— Ai găsit braţul ăla? 

— Braţul?... Nu mă las până nu-l fac... Ştii, mă lulieş, că 
merge ca pe strună... De mâine încep să fac piesele... 

Ultimele cuvinte le spuse în şoaptă. lulieş simţi că-l 


234 


Întâlnirea V 


năpădeşte bucuria. Şi avu impresia că sunt ca doi copii 
care pregătesc altora o mare surpriză. De fapt de aici 
izvora bucuria. 

— Dacă ai de lucru, la freză - şopti lulieş la rândul său - 
îmi dai să-ţi fac eu. M-am dat bine pe lângă maşină să 
văd dacă mai ştiu ceva. Merge! Ţi le fac exact cum vrei 
tu. Mă ştii doar... 

— După-masă te duci la şedinţă? îl întrebă Severin. 

— După-masă?... Uitasem... Mai încape vorbă... Te las, 
Alexandre... 

Uitase de şedinţă. Uitase de Pârvan, de Nistor, de 
Costinaş şi de ceilalţi... Şedinţa... Nistor o convocase cu 
un scop precis. Era limpede. Şi timpul părea că-i dă 
dreptate lui Nistor. În secţie nu se întâmplase nimic. 
Maşinile mergeau... Toată uzina se avântase... Trebuia să 
treacă pe la Pârvan. Poate-şi schimbase părerea. Şi atunci 
va schimba cursul şedinţei. 

Il găsi pe Pârvan în birou. Era singur. | se păru palid şi 
nervos. Nu-şi pierduse însă nimic din ţinuta lui. Simţi că-i 
zgândără ceva inima. lulieş admira demnitatea lui Pârvan. 
Mai mult decât ştiinţa şi siguranţa sa. Aceasta îl 
determina pe lulieş să vadă în atitudinea lui Pârvan faţă 
de întrecere nu o intenţie, ci pur şi simplu o greşeală. 

— Te aşteptam, domnule lulieş! îl întâmpină Pârvan. 
Mi-am închipuit că vei vorbi cu mine înainte de... şedinţă. 

lulieş se gândi că n-avea niciun rost să se ferească sau 
să intre pe ocolite în miezul problemei: 

— Să nu credeţi, domnule inginer, că am venit la 
dumneavoastră pentru că acesta e procedeul 
organizatorului de partid sau... 

— Nu e nevoie de explicaţii, domnule lulieş. Pe patroni 
sau pe superiori n-am avut niciodată obiceiul să-i aştept. 
Pot să-ţi dau cuvântul de onoare. Te aşteptam! 

Emoţionat, lulieş îl întrebă pe Pârvan: 

— Tovarăşe inginer, iertaţi-mă că vă întreb direct şi 
fără ocoluri. Nu credeţi că... în sfârşit, nu credeţi că aţi 
făcut o greşeală?... 


235 


Constantin Chiriţă 


— Nu, domnule lulieş! îi răspunse ferm Pârvan. Greşeli 
se pot face când încerci să apreciezi caracterul unui om. 
Dar în tehnică numai nechemaţii pot să greşească... 
Maşina e făcută de mâinile omului. Şi omul, crede-mă, 
ştie ce face cu mâinile sale. 

— Totuşi, uitaţi-vă şi dumneavoastră... Parcă numai o 
dată calculele omului s-au dovedit... 

— Spune pe şleau! Greşite... 

— Un inginer, de pildă, acum douăzeci de ani... 

— Domnule lulieş! Dumneata crezi că toţi şoferii cunosc 
principiul motorului cu explozie?... Crezi că toţi strungarii 
ştiu ce minune înseamnă maşina lor? Pot s-o monteze, s-o 
demonteze, s-o repare, dar principiile ei mecanice, 
formulele ei fizice şi matematice crezi că sunt clare în 
capul lor? Niciun strungar din uzina asta nu poate să 
conceapă maşina în principiile ei. Nu ştiu câţi din inginerii 
noştri... 

— Greşiţi, tovarăşe inginer! îl întrerupse vehement 
lulieş, care parcă vedea în faţa lui caietele pline cu 
desene ale lui Alexandru Severin. De ce credeţi că un 
strungar nu ar putea să-şi închipuie tainele mecanice ale 
maşinii? 

— Pentru că un asemenea om nu ar fi strungar, ci 
inginer cu studii înalte!... Dar nu despre aceasta e 
vorba... Intrebaţi un specialist... Intrebaţi-l pe domnul 
ministru Bogdan! Sunt sigur că vă va da răspunsul meu... 
Rezistenţa maşinii, uzura ei e o ştiinţă, domnule lulieş. Nu 
e o părere, sau o dorinţă, sau o ipoteză nefondată. 

— Tovarăşe inginer! Dar vedeţi şi dumneavoastră, 
vedeţi doar cu ochii dumneavoastră... 

— Miracole se mai întâmplă, domnule lulieş. Un om 
fugărit de lupi poate să întreacă în viteză pe cel mai rapid 
alergător din lume. Dar de câte ori poate face această 
faptă în viaţă? Şi dacă se întâmplă să-l fugărească lupii pe 
un câmp pustiu, până la urmă tot e ajuns... Minunile nu 
dăinuiesc niciodată prea mult. Acesta e marele lor 
defect... Şi mai ales, domnule lulieş, miracolele nu pot să 


236 


Întâlnirea V 


înlocuiască legile obiective. 

— Poate că în urma rodajului... 

— Rodajul nu se face niciodată la viteză maximă. 
Numai probele ating maxima. Dar probele sunt limitate... 
La noi în secţie, proba devine constantă, devine obicei. 
Nu ştiu dacă azi, sau mâine, sau poimâine, dar crima 
aceasta care se înfăptuieşte împotriva maşinilor se va 
resimţi... Mai gravă e însă ameninţarea unui accident... 

— Vă înţeleg, tovarăşe inginer. Şi ca să fiu sincer, încep 
să vă dau dreptate, deşi, ceva nu mă lasă să vă spun: £ 
absolut adevărat! Şi din fericire, acuma ştiu ce... 

— Mişcarea din uzină? 

— Nu! Pregătirea mea tehnică. Asta nu-mi dă 
siguranţa. Sunt un muncitor care nu ştiu la ce lucrez. 

— De aceea există specialişti... 

— Sunt cazuri când un muncitor trebuie să fie şi 
specialist... 

— Nu înţeleg când şi pentru ce, domnule lulieş. 

— Atunci când oamenii... atunci când vrea să-i înveţe 
pe oameni cum să trăiască... atunci când oamenii îi spun: 
mă, tu meriţi să fii secretarul nostru de partid... 

Emoţionat, Pârvan i se adresă brusc lui lulieş: 

— Domnule lulieş, te rog să mă ierţi pentru că în urmă 
cu câtva timp, aici, în birou, am fost nedrept cu 
dumneata... 

Dar ca şi cum n-ar fi auzit scuzele lui Pârvan, lulieş 
murmură: 

— Totuşi, trebuie să întreprindem ceva! Vă mulţumesc, 
tovarăşe inginer... 

lulieş Livede ieşi din biroul lui Pârvan mai nehotărât ca 
înainte de a intra. 


În anticamera lui Nistor nu era nimeni. Biţă Gorga 
pătrunse totuşi înăuntru. Primul lui gând fu acela de a 
intra la Nistor. La jumătatea drumului se opri. Nu era 
politicos. Îşi trase un scaun lângă fereastră şi se aşeză în 
aşteptare. Trebuia să se sfătuiască neapărat cu Nistor. 


237 


Constantin Chiriţă 


Ştirile despre întrecere începuseră să-l plictisească. 
Mereu aceleaşi. Numai procentajele difereau. Ar fi vrut să 
scrie un material mare, un articol pe o problemă nouă, 
nedezbătută încă în presă. 

La apariţia secretarei, se ridică în picioare şi salută 
zâmbind: 

— Bună ziua! Directorul e la post? 

— Nu. E plecat la regiune... Dar... e ora când a spus că 
se  înapoiază. Dacă vreţi, aşteptaţi... Poate-l mai 
învioraţi... 

— Cu plăcere... | s-a întâmplat ceva? 

Secretara se uită la Gorga. Acesta o descoperi dintr-o 
dată foarte tânără şi ispititoare. 

— Mi s-a părut prea nervos şi răvăşit. Parcă n-a dormit 
toată noaptea... 

Era chiar frumuşică secretara. Cum de nu observase 
până acum? Avea buze mari, cărnoase, şi o anumită 
supleţe în mişcări. 

— Nu înţeleg cum vă îngropaţi tinereţea aici... Pentru o 
fată frumoasă şi tânără e plictisitor şi... primejdios. 

Complimentul o măguli. Zâmbi şi-l privi cochet: 

— Dar dumneavoastră, mereu în uzină... nu vă 
plictisiţi? 

— Dacă o să viu mai des pe la tovarăşul Nistor, cred că 
chiar o să mă înveselesc. Aţi văzut filmul...? 

Convorbirea celor doi tineri fu întreruptă de apariţia 
inginerului Vladimir Constant. Gorga se împrietenise cu 
tânărul inginer, străbătând împreuna secţiile uzinei. Işi 
strânseră mâinile prieteneşte. 

— N-a venit încă tovarăşul director? o întrebă Constant 
pe secretară. 

— Trebuie să vină dintr-un moment în altul... 

Secretara se scuză şi părăsi încăperea cu câteva 
dosare în braţe. 

Uşa se deschise brusc şi în încăpere pătrunse Nistor. 
Era într-adevăr palid şi avea cearcăne la ochi. Când îl 
văzu pe Gorga, o intenţie de zâmbet îi apăru pe faţă. 


238 


Întâlnirea V 


— A! Bună ziua, tovarăşe Gorga! lartă-mă dacă te-am 
făcut să aştepţi. Poftim în birou... Dumneata, tovarăşe 
Constant, poţi să mai întârzii? 

— Cum să nu! Vin peste o oră. 

Nistor îl lăsă în anticameră pe Constant şi intră după 
Gorga, în biroul său. Avea nevoie de Gorga. Nu-şi mai 
amintea pentru ce. Ştia numai că simţise nevoia lui. Da! 
Işi amintea. Era cât se poate de important. 

— la loc, tovarăşe Gorga. De fapt nici n-ar mai trebui să 
te invit. Să te simţi ca la dumneata în familie. 

Nistor se îndreptă spre bibliotecă. Ideea-i venise pe 
neaşteptate. Deschise uşa bibliotecii şi luă de pe un raft 
un strung în miniatură, executat de ucenicii uzinei. 

— lată viitorul nostru produs! 

Gorga cântări strungul în mână şi se minună ca un 
copil: 

— Splendid! O adevărată bijuterie! Cine l-a făcut? 

— Nu asta importă. Pentru cine a fost făcut! Asta 
contează în primul rând. 

Gorga nu-l înţelese pe Nistor. Acesta râse forţat şi-l 
lămuri: 

— Îţi aparţine, tovarăşe Gorga. Un cadou modest 
pentru grija pe care o porţi uzinei. Oricine l-ar fi executat, 
consideră că-i din partea întregului colectiv al uzinei 
noastre. 

Tânărul ziarist fu năpădit de o asemenea bucurie, că nu 
ştiu ce să răspundă. Mai că nu-i venea să creadă. Precis 
că era o iniţiativă a lui Nistor. 

— Cred... că... mai degrabă... - se bâlbâi el - e pentru 
întreaga... redacţie... 

— Pentru redacţie, pregătim altceva - îl întrerupse 
Nistor. A fost special făcut pentru dumneata. 

— Mulţumesc foarte mult... O adevărată bijuterie! 

Nistor îşi pregăti drumul: 

— Ai mai găsit ceva nou în uzină? 

— Întrecere, entuziasm, recorduri. Material pentru ştiri. 

— Mă gândesc să nu greşim - se prefăcu Nistor 


239 


Constantin Chiriţă 


preocupat. Nu se poate să nu existe şi lipsuri. Vorba lui 
lulieş: pădure fără uscături... 

— De când a început întrecerea niciun muncitor nu e 
sub normă. De fapt acesta e lucrul cel mai important din 
uzină. 

— Totuşi, să nu fie chiar nicio defecţiune... Lumea îşi 
închipuie, pesemne, că ne lăudăm... 

— Cred că discuţia noastră e unică, tovarăşe director. 
Directorul unei uzine atrage atenţia ziaristului asupra 
faptului că pot exista şi lipsuri sau deficienţe... 

Nistor crezu că Gorga îi prinsese intenţia. Trebuia să 
bată în retragere: 

— N-o lua şi dumneata chiar aşa... 

Gorga nu-l lăsă să continue: 

— De ce? Mi se pare un lucru extrem de pozitiv. Gestul 
acesta nu-l poate face decât un director foarte serios şi 
conştient... lartă-mă, dar mă simt obligat să-ţi fac acest 
compliment... 

— Complimentele nu-s totdeauna bune, tovarăşe Gorga 
- îi spuse Nistor uşurat. Sunt muncitori care lucrează bine, 
dar care ar lucra şi mai bine dacă în loc de complimente 
ar primi critici serioase. Sunt alţii care dorm... 

Lui Gorga îi veni în minte imaginea lui Alexandru 
Severin. 

— Cred că aceştia, ca să-şi schimbe atitudinea - 
continuă Nistor - ar trebui scuturaţi fără nicio milă. 
Atitudinea lor poate fi uneori dăunătoare... 

Tânărul ziarist sări de pe scaun ca ars. 

— Gata! Am găsit, tovarăşe director. Voi scrie un articol 
extrem de interesant. Dumneavoastră mi l-aţi amintit! 

— Eu? se miră Nistor. Nu înţeleg... 

— Despre Severin! Atitudinea lui Alexandru Severin! 

— Despre Severin?!! holbă ochii directorul. Ce articol? 

— Nu vă mai amintiţi? Am discutat odată despre 
atitudinea lui. În prima zi când am venit aici... 

— Parcă-mi amintesc... Da, ceva parcă-mi amintesc... 
Am atâtea pe cap... Despre Severin?... Nu cred eu că-l 


240 


Întâlnirea V 


poate trezi cineva pe urs... pe uriaşul ăsta... 

— Nu-l trezesc eu?... Nu mă cunoaşteţi, tovarăşe 
director. Lucruri critice eu scriu foarte rar. Dar când le 
scriu... Ca să simtă uriaşul ăsta de Severin, trebuie tras 
tare în el! Nu cu ciocanul, cu maiul! 

— În problemele gazetăreşti complicate nu mă bag. 
Dumneata ştii mai bine... Mă gândesc numai dacă aş citi 
un astfel de articol ca acesta pe care ţi-l propui... Să ştii 
că ai dreptate! Ar fi foarte, foarte interesant! Încă n-am 
citit aşa ceva! 

— Vedeţi? V-am spus eu? Azi îl scriu. Acuma, chiar 
acum plec şi-l scriu... Pssst... Am trei coloane pe pagina 
întâi. Bag articolul ăsta... Pariez că mi-l citeşte la radio. 
Pssst! Grozav! Cum de nu m-am gândit până acum?! 

— Eu încă mă îndoiesc. Nu cred c-o să se trezească... 

— De ce nu vrea să intre în întrecere Severin?... De ce 
stă izolat ca un urs în bârlogul său?... Niciodată nu râde! 
.„. Niciodată nu-şi priveşte tovarăşii în ochi!... Pssst! Bag 
şi-o problemă morală... De ce şi-a lăsat nevasta după mai 
bine de douăzeci de ani de căsnicie pentru o... găsesc eu 
un termen mai decent... E aceasta o atitudine de 
muncitor? 

— Extraordinar cum le pipăi... Mi se pare că are două 
rânduri de case şi nu ştiu câte hectare de pământ, la 
țară... 

— Gata! Am găsit şi răspuns la întrebări!... Pentru că 
nu este un muncitor muncitor. Pentru că n-a suferit 
amarul vieţii muncitorului, chinurile şi durerile lui. 

— Să nu fie prea tare, tovarăşe Gorga... Nu uita că nu e 
membru de partid... 

— Plus asta!... Credeţi că e prea tare? 

— Se pot spune aceleaşi lucruri şi cu alte cuvinte... 
Totuşi Severin, ca lucrător, de... 

— Dar nici eu nu mă gândesc să-l desfiinţez. Vreau 
numai să-l zgudui... Să-i spun că poate deveni un 
adevărat muncitor... Plec, tovarăşe director... 

— Crezi dumneata că o să dea Mironescu atât de uşor 


241 


Constantin Chiriţă 


drumul articolului?... Nu uita că fiul lui Severin, mi se 


pare, este... 
— Păi nici nu i-l dau lui Mironescu să-l citească... De 
fapt nici nu e el de serviciu astăzi. l-I dau lui Lucian! Vă 


salut, tovarăşe director! _ 

Nistor rămase singur în birou. li revenise pofta de viaţă. 
Va lovi fără cruţare. E de-abia la început... Sună 
secretara. Figura ei era îmbujorată. Părea mai sigură de 
ea. Nistor o cercetă cu atenţie. Era tânără şi ispititoare. 
Se duse în faţa ei şi o fulgeră cu privirile. Secretara părea 
hipnotizată. Fără măcar s-o strângă în braţe, Nistor îi 
prinse sânii în palme. Secretara tremură, dar nu izbuti să 
se împotrivească. Se trezi numai după ce Nistor îşi 
retrase mâinile. Părăsi biroul sub privirile omului care 
putea să facă ce vrea cu ea. 

Nistor rămase în acelaşi loc. Parcă încremenise. Era 
puternic. 


Costinaş nu întrerupse lucrul în pauza de prânz. Nici 
Valer. Lucrau amândoi ca nişte draci. In jumătatea de oră 
cât ţinuse pauza făcuseră amândoi aproape câte o 
normă. Costinaş îl întrecuse pe Valer. Acesta ştia şi se 
străduia să-l ajungă. Dar şi Costinaş ştia că Valer vrea să-l 
ajungă. Strungul său se învârtea cu maximum de turaţii. 
Până la sfârşitul schimbului era sigur că îl va întrece pe 
Valer cu aproape două norme. 

Costinaş se uită la Valer şi i se păru că se vede pe el 
într-o oglindă. Faţa şi mâinile îi erau parcă vopsite cu 
cremă neagră. În păr i se aciuaseră fulgi de metal, iar 
halatul îi era împroşcat cu pete de ulei. Îi veni dintr-o dată 
să-l întrebe ceva. Urlă din răsputeri ca să acopere 
zgomotul infernal pe care-l făcea maşina. 

— Mă Valer! Tu când te muţi? 

— Sâmbătă, mă. După-masă! îi răspunse Valer. Tu 
când? 

— Duminică... dimineaţa! Nevasta... 

Costinaş scoase piesa prelucrată din strung şi introduse 


242 


Întâlnirea V 


o nouă bară de oţel. Era grea. De-abia o putuse ridica. 
Calculă rapid în gând. Dacă măreşte grosimea aşchiei şi 
menţine aceeaşi viteză, poate să ia un mare avans 
asupra lui Valer. Potrivi cuțitul, şi-i dădu drumul. Şpanul 
era gros cât degetul. lar viteza strungului ameţitoare. 
Rotocoalele şpanului se izbeau în pavăza de metal ca 
gloanţele unei mitraliere. 

Costinaş ciuli urechile. | se părea că aude mai puţin 
zgomot în jur. Tăcerea venea din direcţia lui Valer. Se uită 
la acesta şi-l văzu privind cu ochi aiuriţi maşina. | se 
oprise strungul. | se accidentase strungul. Deci Pârvan... 

Costinaş nu pierdu cu constatările sale decât câteva 
clipe. Câteva clipe de neatenţie. Observă revărsarea 
neregulată a şpanului şi se hotărî instantaneu să 
oprească strungul. Şpanul se încâlcise. Strungul se 
învârtea ameţitor. Cuţitul tăia mai departe. Învălmăşirea 
şiragului de metal scotea scântei. În clipa când duse 
mâna la contacte, revărsarea şpanului îşi schimbă 
direcţia. Nu apucă decât să-şi acopere: faţa cu mâinile. 
Schijele de oţel îl împroşcară, parcă azvârlite de explozia 
unui obuz. 

Văzându-l prăbuşindu-se Valer începu să urle ca un 
nebun. Strungul continua să se învârtească. Şpanul, 
încâlcit, revărsa scântei şi împroşca schije în toate părţile. 

— Săriţi, mă! strigă unul. 

— Moare Costinaş! 

— Săriţi! Săriţi! 

Muncitorii opriră maşinile şi alergară spre colţul unde 
lucra Costinaş. Schijele furioase îi împiedicau să se 
apropie. Câţiva aveau feţele şi mâinile lovite. 

— Săriţi, mă! 

— O să explodeze maşina! 

— Moare Costinaş! 

Strungul îşi continua turaţiile nebuneşti, împrăştiind 
flăcări, scântei şi schije. Parcă se revărsase iadul în colţul 
acela. 

Severin văzu în capătul celălalt al halei îmbulzeală şi 


243 


Constantin Chiriţă 


agitaţie. Îi văzu pe oameni retrăgându-se speriaţi. 
Inţelese ce se întâmplase. 

— Moare Costinaş! auzi înaintând din gură în gură. 

Işi lăsă maşina şi alergă cu paşi înspăimântător de lungi 
spre locul accidentului. Inainte de a ajunge acolo, ridică 
de pe masa unui strungar o pavăză de metal pe care şi-o 
puse înaintea feţei. Oamenii se dădură la o parte din 
calea lui. Ar fi fost în stare, în goana lui, să răstoarne nu 
oameni, ci maşini. 

Viteza îl făcu să răzbată prin roiul de proiectile. Se 
trânti jos, după ce cu o puternică lovitură de picior 
sfărâmă contactele. Costinaş zăcea la pământ. Căzuse pe 
spate. Palmele îi rămăseseră încrucişate pe faţă. Nu se 
vedea pe ele nicio julitură, nicio rană. Dar când se uită 
mai bine, zări o şuviţă de sânge prelingându-i-se după 
ureche. Sângele izvora dintr-o gaură cât unghia din 
tâmpla dreaptă. 

Toată acţiunea lui Severin durase câteva secunde. 
Strungul îşi încetini rotaţiile. Şpanul nu mai era periculos. 
Oamenii se apropiau. 

Severin îşi duse urechea la pieptul lui Costinaş. Mai 
mult simţi decât auzi bătăile slabe ale inimii, îşi dădu 
seama că tânărul e într-o stare foarte gravă. Îl apucă uşor 
cu amândouă mâinile şi-l ridică în braţe ca pe un copil. În 
hală era o tăcere mormântală. 

— O maşină! şopti Severin. lute! 

Şoaptele îi înspăimântară pe muncitori. Îşi dădură 
seama că se întâmplase ceva cât se poate de grav. 

Oamenii îi făcură loc lui Pârvan, lui Ferenţi şi lui lulieş, 
care veneau unul după altul. Când Pârvan îl descoperi pe 
Severin cu trupul lui Costinaş în braţe, chipul său deveni 
galben ca al unui mort. Se apropie şi zări rana lui 
Costinaş. O cercetă şi începu să tremure. 

— Trăieşte? 

— Încă trăieşte, domnule inginer - şopti Severin. - 
dar... 

— A venit maşina! şopti un altul. 


244 


Întâlnirea V 


— Duceţi-l la spitalul de boli nervoase - porunci Pârvan. 
La profesorul Dinu. Nu mai pierdeţi nicio secundă. 

Cuvintele sale, rostite cu voce tare şi aspră, îi 
impresionară pe muncitori. 

— Domnule _lulieş, ar fi bine să vă duceţi şi 
dumneavoastră! Şi dumneata, domnule Valer. 

lulieş şi Valer îl urmară pe Severin fără să mai 
răspundă. 

Pârvan era palid. Tremura. Dar când vorbi, oamenii îl 
simţiră stăpân: 

— Toată lumea la lucru! Imediat... Domnule Ferenţi şi 
dumneata, domnule Răduca! Cercetaţi ambele maşini şi- 
mi raportați în jumătate de oră... Toată lumea la lucru! 
Nimeni să nu depăşească viteza medie. 

Oamenii se înapoiară la maşini. Niciodată nu-l văzuseră 
pe Pârvan atât de aspru şi de autoritar. Dădură drumul la 
maşini, începând să se gândească mai adânc la felul de a 
fi al lui Pârvan. 

Inginerul Pârvan porni spre birou, uitându-se în dreapta 
şi-n stânga, să vadă dacă muncitorii îşi reiau lucrul. Când 
deschise uşa biroului, îl văzu pătrunzând în hală pe 
Nistor. Pârvan se aşeză la birou şi formă un număr de 
telefon. 

— Alo! Spitalul de boli nervoase?... Cu domnul profesor 
Dinu... Cu domnul profesor Dinu! Foarte urgent!... 
Scoateţi-l din salon!... Inginerul Pârvan... V-am spus! 
Scoateţi-l din salon!... La telefon e profesorul universitar 
Eugen Pârvan!... Aştept... Alo! Dinu?... lartă-mă că te-am 
deranjat... un caz extrem de grav... Accident... Perforare 
de tâmplă... Cred că aşchia e în creier... Tâmpla 
dreaptă... Pregăteşte, te rog, masa de operaţie... E unul 
din cei mai buni muncitori din uzină... De-abia a trecut de 
treizeci de ani... Trebuie să sosească dintr-un moment în 
altul... 1665... îţi sunt foarte îndatorat... La revedere! 

Aşeză receptorul în furca şi se sculă de la birou. Se opri 
în faţa oglinzii de deasupra chiuvetei şi-şi cercetă 
înfăţişarea. Era palid. Atât. Cravata nu i se desfăcuse cu 


245 


Constantin Chiriţă 


un milimetru, niciun fir de păr nu i se clintise. Când îşi 
duse mâinile la reverele hainei, descoperi că-i tremură 
degetele. 


În locul unde se întâmplase accidentul, singurul loc 
tăcut din hală, Nistor urmărea mişcările lui Răduca şi 
Ferenţi cu intenţia de a ghici constatările lor. De-abia îşi 
stăpânea mânia. Era încruntat. Dimineaţa, când trecuse 
pe acolo... Işi aminti dintr-o dată discuţia pe care o 
avusese cu cei doi... Işi aminti cuvintele pe care le 
spusese... 

— Unde-i Valer? întrebă dânsul. 

— La spital - îi răspunse Ferenţi fără să se întoarcă. 

— Unde-i Valer? repetă Nistor. Le-am spus la amândoi 
azi-dimineaţă să lucreze mai încet, să nu se joace cu 
maşinile. Porniseră la o întrecere nebunească... Unde-i 
Valer? Să vie aici şi să repete ce mi-a răspuns 
dimineaţa... „V-a convins domnul inginer Pârvan?” Aşa 
mi-a răspuns... 

— Se avântaseră prea nebunește - oftă Răduca. Nimeni 
nu mai putea sta de vorbă cu ei. 

— Exact, tovarăşe Răduca! întări Nistor. Nu mai 
ascultau pe nimeni. „Nu vă mai jucaţi cu maşinile!” le-am 
spus. Nici n-au voit să audă... 

Ferenţi se întoarse spre Nistor după ce termină de 
cercetat strungul lui Valer: 

— Conul Norton e praf! De aceea s-a oprit strungul... îl 
schimbăm... _ 

Răduca se duse spre maşina lui Costinaş. Indepărtă cu 
o vergea de fier şpanul de pe masa strungului şi începu 
să se uite cu atenţie la fiecare dispozitiv şi mecanism în 
parte. Veni şi Ferenţi lângă el, şi Nistor. 

— Încâlceala şpanului e cauza accidentului - constată 
Ferenţi. La viteza asta numai o secundă de neatenţie, şi 
şpanul se răzvrăteşte... 

— Trebuia să i-o spui înainte, domnule Ferenţi! îl 
mustră Nistor. 


246 


Întâlnirea V 


— De câte ori nu le-am spus! se apără Ferenţi. Şi nu 
numai eu... Poate nu s-a rănit prea grav... Văd că la 
suprafaţă avariile nu-s prea serioase... Păpuşa mobilă s-a 
cam deteriorat... Conul Norton cum stă, Răduca? 

— Foarte prost... Mare ghinion a avut Costinaş... Nici 
zece minute n-ar mai fi rezistat strungul. S-ar fi oprit 
singur şi nu s-ar mai fi întâmplat accidentul... 

— Dacă m-ar fi ascultat... - se mânie din nou Nistor. Se 
pot repara repede maşinile, Ferenţi? În cât timp pot să 
intre în producţie? 

— Dacă avem materiale... Să vedem ce spune domnul 
inginer Pârvan, după ce-i dăm raportul. Dumnealui poate 
constata imediat. Tu ce crezi, Răduca? 

— ...Nu prea-mi dau seama... Să vedem ce spune 
tovarăşul inginer. 

— Ferenţi! porunci Nistor. Anunţă oamenii că mâine în 
prima oră de lucru avem şedinţă pe linie profesională. Să 
nu lipsească nimeni! 

— Bine... dar... 

— Niciun dar! Mâine la ora şapte avem şedinţă... S-a 
înţeles?... Şi să nu se producă panică printre muncitori. 
Înainte de a se termina schimbul, o să vin cu veşti de la 
spital. Sau o să telefonez. 

— Am înţeles, tovarăşe director. 

— Îmi lăsaţi la birou rapoartele cu starea maşinilor. 
Specificaţi când pot să reintre în producţie... Să văd 
semnătura lui Pârvan pe ele. 

— Bine, tovarăşe director! 

— Şi fiţi cu ochii în patru! Dar să nu cumva să acţionaţi 
împotriva  întrecerii! Accidentul nu are nimic cu 
întrecerea... Trebuie să facem totul ca să menţinem un 
nivel de producţie ridicat! Răspunzi, Ferenţi! Şi tu, şi 
Pârvan! Să-i comunici! 

Nistor simţea că-i revin puterile şi calmul. N-avea de ce 
să se teamă. Discutase în cursul dimineţii la regiune cu 
şeful secţiei industriale, care-i răspunsese exact cum 
prevăzuse el. Pe Valer şi pe Costinaş îi avertizase, şi 


247 


Constantin Chiriţă 


nimeni nu ar putea spune că glumise cu ei, încă înainte 
de a începe lucrul. Işi amintea cuvintele... Numai să nu 
moară Costinaş. Atunci ar putea să iasă într-adevăr 
scandal. Oamenii spuneau că ar avea o gaură în tâmplă... 
Trebuie să se ducă imediat la spital. 

— Răduca! Ai timp să mergi cu mine la spital? 

— Tocmai voiam să vă întreb dacă aveţi loc şi pentru 
mine, tovarăşe director... 


Maşina fabricii era aşteptată. În momentul când 
pătrunse în curtea spitalului, doi infirmieri alergară în 
întâmpinarea ei cu targa în mâini. Severin îl aşeză pe 
Costinaş pe targă. Imediat coborâră din maşină lulieş şi 
Valer, care, împreună cu Severin, porniră după infirmieri. 
In holul spitalului se afla un bărbat scund, cu părul alb, cu 
o figură slabă, uscată. Infirmierii se opriră. Profesorul Dinu 
privi tâmpla muribundului şi clătină mustrător din cap. 

— Cum îl cheamă? 

— Costinaş Petre - răspunse lulieş. 

— Foarte grav! rosti profesorul. Duceţi-l în sala numărul 
doi. Direct pe masă! 

— Credeţi că scapă? întrebă pe şoptite Valer. 

— Aceasta - răspunse profesorul Dinu uitându-se la 
ceas - nu pot s-o ştiu decât în jurul orei trei. Puteţi să luaţi 
loc în hol. 

Profesorul Dinu porni pe urmele infirmierilor cu paşi 
repezi. Din fugă aruncă unei surori câteva dispoziţii... 

— Pregăteşte rezerva numărul opt! Doctorul Lascu şi 
sora Francisca să vină imediat în sala numărul doi. Să nu 
circule nimeni pe culoar. 

Severin, Valer şi lulieş rămaseră în hol. Se uitau unii la 
alţii fără să îndrăznească să scoată o vorbă. Se aşezară în 
tăcere pe scaune, în jurul unei mese rotunde. Severin se 
plecă spre lulieş şi-i spuse în şoaptă: 

— Mă lulieş... eu... nu pot, mă, să sufăr spitalul... N-am 
fost niciodată bolnav... Îmi vine ameţeală... Mai bine mă 
întorc. 


248 


Întâlnirea V 


— Du-te, Alexandre... şi spune-le oamenilor să aibă 
încredere... Spune-le că băiatul e pe mâna celui mai bun 
doctor... 

Severin se retrase în vârful picioarelor. Când ieşi afară, 
se rezemă cât era de lung de peretele spitalului şi inspiră 
aerul rece până în adâncul pieptului. Dacă mai stătea o 
clipă, leşina acolo, îngrozit, şoferul alergă spre el: 

— Ce s-a întâmplat, nea Alexandre? A murit? 

Era un flăcău de la ţară, care venise de doi ani la oraş 
să înveţe meseria de şofer. 

— Cine să moară? se îngrozi la rândul lui Alexandru. Cel 
mai bun doctor din ţară îl operează... Hai la uzină! 

Maşina parcă se smuci şi porni cu o viteză nebună. 

In holul spitalului, lulieş îl mustra în şoaptă pe Valer: 

— Mă băieţi, mă... Graba nu ajută niciodată... 

— Eu sunt de vină - îl întrerupse Valer. Eu l-am stârnit 
azi-dimineaţă. Parcă şi-a băgat dracu’ coada... Nu ştiu ce 
mi-a venit... Oare scapă? 

— Tu eşti de vină?!... Mă Valer, mă... Altu-i vinovatul. 
Unul singur putea să vă oprească... 

la spune tu, dacă aş fi venit eu la tine şi ţi-aş fi zis: Mă 
Valer, ce faceţi voi nu e bine, şi ţi-aş fi arătat de ce nu e 
bine, tot v-aţi mai fi repezit aşa? 

— Dacă veneai matale... vezi... eu... de... 

— Fii cinstit, Valer! 

— Eu... eu te-aş fi ascultat... pentru că ştiu că 
dumneata, dacă spui ceva... dumneata eşti cinstit, spui 
ce-i adevărat... 

lulieş tăcu. Adevărul era în vorbele lui Valer. În ultima 
discuţie pe care-o avusese cu Pârvan, crezuse că singura 
cale care-i ajută omului să nu greşească... Şi poate 
tocmai atunci greşise cel mai mult. De aceea părăsise 
biroul lui Pârvan nehotărât. 

— Ai dreptate, Valer. Toate relele care ni se întâmplă îşi 
au izvorul în neîncrederea dintre oameni... De ce, acum, 
când Costinaş e în sala de operaţii, avem încredere oarbă 
în doctorul acesta care-l operează, deşi nici măcar nu-l 


249 


Constantin Chiriţă 


cunoaştem?... 

— Oare  scapă?... Duminică dimineaţa se mută... 
trebuia să se mute... Am primit amândoi locuinţe... Vine 
tovarăşul Nistor! 

lulieş se uită spre uşă şi-l văzu pe Nistor pătrunzând 
înăuntru, urmat de Răduca. Erau amândoi palizi, dar 
Nistor avea şi o figură răvăşită. Se gândi că accidentul îl 
cutremurase şi pe el. 

— Scapă? îl întrebă Nistor pe lulieş. Poate nu-i ceva 
grav. 

lulieş îi repetă cuvintele profesorului şi parcă citi în 
ochii lui Nistor îngrijorare. 

— Toţi suntem vinovaţi, măi Nistore! 

Nistor văzu un doctor parcurgând coridorul şi se duse în 
întâmpinarea lui. 

— Tovarăşe doctor... Îmi daţi voie... Mihail Nistor, 
directorul uzinei „Drapelul Roşu”... avem la 
dumneavoastră... 

— Doctorul Lascu - îl întrerupse tânărul în halat alb. Da, 
ştiu... Tânărul e treaz... | s-a deschis craniul... O minune 
de operaţie... 

— Scapă?... se repezi Valer. 

— E greu de afirmat... Numai profesorul vă poate spune 
cu siguranţă... De-abia a început operaţia... Luaţi loc... 
Scuzaţi-mă... 

Doctorul se îndepărtă grăbit. Nistor şi ceilalţi se 
aşezară din nou în jurul mesei. Credeau că dacă se trezise 
nu mai e nicio primejdie pentru Costinaş. 

In sala de operaţie, profesorul Dinu privea creierul lui 
Costinaş, dojenindu-l pe tânăr pentru imprudenţa pe care- 
o făcuse... Costinaş îi răspundea cu voce stinsă. 


Lucian citise articolul lui Gorga. Îl citise cu atenţie, 
străduindu-se să fie calm şi obiectiv. Gorga părăsise 
încăperea, lăsându-l singur. Titlul articolului îi aţâţase 
curiozitatea lui Lucian. „Atitudinea lui Alexanaru Severin”. 
Articolul era vehement şi nemilos. Lucian îl citise cu atâta 


250 


Întâlnirea V 


atenţie, încât îl memoră cuvânt cu cuvânt. 

Atitudinea lui Alexandru Severin! Articolul era pe masă 
în faţa lui. Era vorba în articolul acela... Deodată simţi că i 
se încreţeşte pielea şi i se opreşte răsuflarea. Omul 
despre care vorbea articolul nu era Alexandru Severin. 
Semăna cu dânsul, dar nu era dânsul. Semăna la 
înfăţişare, poate atitudinea exterioară era a lui, dar viaţa, 
felul de a gândi şi de a simţi nu erau ale lui Alexandru 
Severin... Alexandru Severin nu urâse niciodată pe 
nimeni, nu-şi bătuse niciodată joc de nimeni... Alexandru 
Severin nu suferise?... Nu simţise mizeria?... Intr-adevăr, 
umilit nu fusese niciodată... Alexandru Severin nu fusese 
muncitor?... Omul acela în capul căruia tehnica îşi 
dezvăluise toate secretele!... Omul acela îşi batjocorea 
tovarăşii?... Într-adevăr îşi lăsase nevasta, îşi lăsase fiul, 
dar... ` 

Lucian se duse la fereastră. Işi lipi fruntea de sticlă 
pentru a simţi răceala. Işi apăsă fruntea, parcă spre a 
trece prin sticlă. Îşi încleştă pumnii, îşi muşcă buzele... 
Când se întoarse la birou, era mai liniştit. N-avea dreptul 
să greşească. Trebuia să scape de imaginea lui Alexandru 
Severin - tată/ său. Crezuse că nu mai are nimic cu 
dânsul. Dacă toată revolta lui izvorâse dintr-un sentiment 
ascuns undeva, în adâncul său?... 

Reciti articolul. N-avea curajul să se gândească la 
articol, să-l refacă din memorie. Voia să-l aibă în faţa 
ochilor ca şi cum l-ar citi tipărit într-un ziar sau într-o 
revistă. Voia să fie un simplu cititior, care cândva 
cunoscuse pe acela despre care era vorba în articol... Dar 
nu izbuti să-şi ducă lectura până la capăt... Fiecare frază 
îl oprea... Eroul articolului nu putea să fie Alexandru 
Severin. Autorul articolului nu-l cunoscuse pe Alexandru 
Severin. Îi văzuse numai îmbrăcămintea. Nu-i văzuse 
sufletul... 

Lucian se îndârji să şi-l scoată din cap pe tatăl său, pe 
cel care-i fusese tată. Să uite de zăpada lor, de plimbările 
lor prin păduri, de prietenia care fusese între dânşii... Ce 


251 


Constantin Chiriţă 


fel de om era Alexandru Severin?... Era un om bun!... Dar 
de ce-şi lăsase nevasta pentru o femeie despre care se 
vorbise atâta în oraş?... De ce nu avusese nici măcar milă 
de dânsa?... Şi totuşi nu-l auzise niciodată vorbind de rău 
pe cineva... Nu era capabil să gândească măcar rău 
despre cineva... Alexandru Severin era un om înţelept... 
Pentru cel care se împrietenea cu dânsul şi stătea mai 
multă vreme în apropierea lui, Alexandru Severin se 
dezvăluia un om de o înţelepciune rară. Gândurile lui, 
dacă i le puteai scoate afară, erau uluitor de adânci şi de 
înțelepte. Dar de ce nu se gândise ca un om atunci când 
făcuse ce făcuse? Nu ca un înţelept, măcar ca un om... 
Alexandru Severin era un om drept, cinstit?... Ar fi putut 
să jure că da. Ar fi putut... Dar de ce nu-i spusese nimic 
fiului său, de ce se ascunsese de dânsul?... 

Poate că totuşi nu-l cunoştea îndeajuns pe Alexandru 
Severin. 

Poate că în sufletul său se ascundeau defecte grave, 
care izbucniseră dintr-o dată, cum se întâmplă cu unii 
vulcani care par liniştiţi şi potoliţi şi dintr-o dată îşi aruncă 
lava ucigătoare. E mai rău decât atunci când şi-ar arăta 
de la început răutatea. Poate că în anii de când nu-l mai 
văzuse, Alexandru Severin se schimbase mult, se înrăise, 
începuse să urască lumea... Dar era atât de 
asemănătoare altitudinea lui Alexandru Severin, despre 
care vorbea articolul, cu atitudinea pe care şi-o închipuiau 
cei care nu-l cunoşteaul!... 

„Nu trebuie să fiu sentimental, mai ales într-un caz atât 
de grav... Dar nici nu trebuie să fiu nedrept”. 

Când Lucian îl văzu pe Gorga intrând pe uşă se forţă, 
până la desperare, să se despartă de imaginea lui 
Alexandru Severin - tatăl său. Gorga părea intimidat, 
întrebător, jenat. Aceasta nu făcu decât să alimenteze 
zbuciumul lui Lucian. Gorga îi predase /u; articolul şi 
aceasta nu putuse s-o facă decât dintr-o mare încredere 
în cinstea şi obiectivitatea sa. Trebuia să fie rece, mai 
degrabă nedrept, decât sentimental şi subiectiv. 


252 


Întâlnirea V 


— Spune, Gorga! îl invită Lucian. 

— Lucian! Am scris articolul ca să dau un exemplu 
altora, dar şi pentru Alexandru Severin l-am scris. Nu ştiu 
dacă mă înţelegi. Nu ştiu de ce mă simt... stânjenit. Vreau 
să-l zgudui pe Alexandru Severin, să-l trezesc din somnul 
ăsta care pur şi simplu te scoate din sărite... Parcă n-ar 
exista nicio fiinţă în jurul său... 

„Să-l zguduie, să-l trezească din somn!... Deci Gorga 
nu-i descoperise decât aparențele. Deci Gorga nu-l 
cunoscuse pe Alexandru Severin!” 

— Niciun muncitor nu-l iubeşte, Lucian! Şi are o 
atitudine în problemele politice, nici n-am îndrăznit să 
scriu despre ea! 

Lucian îl privi pe Gorga cu uimire. Auzea lucruri pe care 
nu şi le-ar fi putut închinui niciodată despre Alexandru 
Severin... Dar îşi închipuise el cândva că Alexandru 
Severin va fi capabil de o faptă atât de josnică... 

— Te înţeleg, Lucian, dar... 

— Ce înţelegi, Gorga?... Să nu te înşeli, să nu crezi 
cumva... E un articol foarte tare, foarte critic, şi mă 
gândesc să nu facem vreo greşeală. De-aceea... De câte 
ori e criticat un om, indiferent cine ar fi, despre care n-am 
auzit niciodată... 

— Ştiu, Lucian... Ştiu. Întotdeauna vedem că te 
frământă, parcă te-ar durea... 

— Nu-i vorba de durere, Gorga. E nesiguranța, e 
îndoiala... Dacă omul în loc să simtă că gestul care se 
face, se face numai pentru a i se veni în ajutor, se simte 
lovit, rănit... Niciun om nu reacţionează la fel, Gorga. Câţi 
din cei care ne mulţumesc pentru critica făcută, nu sunt 
întristaţi în adâncul lor? Şi aceasta poate din cauză că 
uneori exagerăm... Cine-şi închipuie că omul e ca o 
scândură pe care o poţi nivela şi lustrui cu rindeaua, se 
înşală amarnic... 

— Te înţeleg, Lucian... Am crezut că unui om ca 
Alexandru Severin nu trebuie să-i cânţi din nai la ureche, 
ci să-i baţi cu toba mare... 


253 


Constantin Chiriţă 


„lar greşeşte Gorga! Şi cât de mult greşeşte, şi cât de 
puţin îl cunoaşte pe Alexandru Severin! Omul acela nu 
tresărea niciodată când auzea tunetele, dar rămânea cu 
ochii mari de câte ori auzea un ciripit de păsări!” 

— Ştii la ce mă gândesc, Gorga? Să i-l dăm şi 
tovarăşului Mironescu să-l citească, ca să nu greşim... 
cine ştie... 

Gorga nu-şi putu ascunde mâhnirea: 

— Dacă tu crezi... Eu nu mă pot opune... 

— Gorga! Fii sincer! Te rog foarte mult să fii sincer. 
Crede-mă că eu... 

— Lucian!... In acest caz... părerea mea... Eu cred... că 
eşti singurul care poţi să hotărăşti... 

Lucian se înfioră când auzi cuvintele lui Gorga: 

— Bine, Gorga. l-am dat drumul! 

Lucian semnă pe marginea articolului şi-i întinse colile 
de hârtie lui Gorga, care-l privea fix. 

— Dă-l la cules!... Un singur lucru vreau să-ţi spun. 
Alexandru Severin a suferit foarte mult în viaţa lui, a 
îndurat multe... Nici nu-ţi poţi închipui, Gorga... 

— Atunci o să tai fragmentul acela, Lucian. Câteva 
rânduri. Trebuie să mă grăbesc. E ora trei, şi ca să poată 
intra azi, trebuie să-l predau imediat în tipografie. 

Gorga părăsi în goană biroul. Lucian rămase singur. Nu 
se despărţise numai de tatăl său. Avea certitudinea că se 
despărţise şi de un om pe care-l cunoscuse cândva sub 
numele de Alexandru Severin... Gorga va tăia câteva 
rânduri... 


Alexandru Severin îşi reluase lucrul la maşină, îşi 
pironise ochii în tavan. Privirile îi erau abătute, îndurerate, 
dar nu i le putea vedea nimeni. Pe o masă de operaţie 
Costinaş se zbătea poate între viaţă şi moarte. II minţise 
pe lulieş când îi spusese că spitalul îi face rău. Nu spitalul 
îi făcea rău. Dar nu putea să stea acolo cu groaza că în 
fiecare secundă cineva putea să vină şi să-i spună că 
băiatul acela atât de vesel şi de îndrăzneţ... Poate că 


254 


Întâlnirea V 


fusese slab, poate ca fusese chiar laş... 

Nu crezuse însă că în uzină va mai primi un şoc. Mai 
zguduitor decât primul... Trecuse prin vestiar înainte de a 
intra în secţie. Când deschise dulapul, văzuse că sculele 
acelea pe care hoţul le ascunsese la el nu mai erau. De 
zile întregi pândea uşa vestiarului. Era sigur că hoţul se 
va duce să ia sculele sau măcar va încerca să vadă dacă 
mai sunt acolo. De aceea tăcuse, de aceea nu spusese 
nimănui niciun cuvânt despre descoperirea pe care o 
făcuse în dulapul său. Numai lui lulieş şi se înţeleseseră 
amândoi să supravegheze cu stricteţe vestiarul, spre a 
vedea în urma cărui muncitor sculele furate vor dispare 
din nou. Îşi închipuise, după câteva zile, că poate hoţul se 
lăsase de furat. Sculele rămăseseră la locul lor, iar 
semnul pe care-l punea la uşa dulapului nu arăta că 
cineva cotrobăise înăuntru... Când se întorsese de la 
spital, văzuse că semnul nu-i la locul lui. Nici sculele nu 
mai erau. 

Sculele fuseseră furate în timpul accidentului!... Acest 
gând îi rupea sufletul lui Alexandru Severin... Un tovarăş 
de-al lor era pe moarte în secţie, toţi săriseră să-l salveze, 
toţi îşi simțeau inimile rănite... numai hoţul considerase 
momentul drept cel mai prielnic şi fără nicio ruşine, fără 
nicio urmă de omenie, se furişase ca ultimul dintre tâlhari 
şi furase din nou. Nu-şi închipuise niciodată că o fiinţă 
omenească poate ajunge într-un asemenea hal. 

— Tovarăşe Severin! 

Era vocea lui Ferenţi. Maistrul se oprise în faţa lui. 

— Tovarăşe Severin, te cheamă domnul inginer Pârvan. 
Imediat. 

Severin nu opri maşina. Până să se termine prelucrarea 
piesei mai erau multe minute. Porni pe urmele lui Ferenţi 
şi pătrunse în biroul lui Pârvan. Acesta stătea la masă, 
drept, cu capul sus, cu un aer grav în atitudine. Când 
Severin se apropie de birou, se ridică şi-i întinse mâna: 

— Îţi mulţumesc, domnule Severin, pentru gestul pe 
care l-ai făcut. 


255 


Constantin Chiriţă 


— Oricine, domnule inginer... 

— Nu, domnule Severin... Dumneata n-ai făcut numai 
un gest de om, dar ai procedat cu o luciditate şi o 
siguranţă care merită stimă. 

— Vedeţi, domnule inginer, omul şi când ridică 
pumnul... să lovească... tot mai are putinţa să 
chibzuiască... o clipă... Tot îl mai poate opri. 

_ — Luciditate, sânge rece, sunt uimit, domnule Severin. 
iți mulţumesc încă o dată... 

Severin se simţea stânjenit. Oamenii puteau să creadă 
că făcuse fapta numai ca să arate ce poate, sau ca să-i 
umilească pe ceilalţi, ca să se poată mândri pe urmă. 

— Nu, domnule inginer... de ce să-mi mulţumiţi?... Vă 
rog să nu-mi mulţumiţi... 

Pârvan, contrariat, îi căută privirile. Era oare o sfidare 
din partea muncitorului? Era gestul unui om care ştie că- 
şi stăpâneşte semenii prin puterea sa neobişnuită? 

— Domnule Severin, am vrut să fiu franc cu dumneata 
şi sunt. Un om care se preface modest e mai... e mai 
vinovat decât unul care se laudă. 

Alexandru Severin simţi toată greutatea insultei. Fără 
să se uite la Pârvan, îi spuse cu o voce calmă: 

— Domnule inginer... nu vă supăraţi... dar... vă salut! 

Numai când Severin ajunse la uşă, Pârvan izbuti să-l 
întrebe: 

— Domnul Costinaş... nu ştii?... 

— Costinaş?! se opri Severin. E la operaţie... Doctorul 
spunea... că la ora trei va şti... dacă scapă... Ne-a 
aşteptat în hol... 

Severin făcuse mari sforţări ca să-i răspundă inginerului 
şef. Ar fi trebuit să-i spună lui Pârvan ce e cu Costinaş 
înainte de a-şi relua lucrul. De aceea adăugă: 

— lertaţi-mă că n-am venit singur... să vă spun. 

După ce Severin ieşi din birou, Pârvan se uită întrebător 
la Ferenţi: 

— Ce-i cu omul acesta, domnule Ferenţi?... E... e 
arierat... sau îşi bate joc de noi? 


256 


Întâlnirea YV 


— E un om foarte ciudat, domnule inginer. Nimeni nu 
se poate apropia de el. Ca muncitor, e... nu i se poate 
reproşa nimic. Văd că tovarăşul lulieş e acum în relaţii 
mai apropiate cu el... E foarte ciudat! Parc-ar trăi pe altă 
lume. 

— Curios! Foarte curios! Cred... 

Ţârâitul telefonului întrerupse vorbele lui Pârvan. Se 
uită spre Ferenţi şi ridică receptorul cu un gest grav. 
Trecuse de ora trei. Poate că telefona profesorul Dinu. 

— Alo!... Tu eşti, Dinule?... Da... Da... Dragă Dinule... Îţi 
sunt extrem de îndatorat... Da... Extraordinar!... Dragul 
meu... Da... Din toată inima, Dinule... La revedere. 

Pârvan agăţă receptorul în furcă şi se ridică de la birou. 
Faţa i se colorase dintr-o dată. 

— Domnule Ferenţi, poţi să anunţi în secţie că nu mai e 
niciun pericol. 

Ferenţi sărise în sus. Îşi pierduse stăpânirea de sine. 
Alergă spre uşă ca un copil. Pârvan îl opri: 

— Domnule Ferenţi! Nu uita că eşti maistrul principal al 
secţiei! Şi poţi să mai spui că din fericire leziunea nu va 
avea urmări. Profesorul Dinu vorbeşte despre un adevărat 
miracol. 

Ferenţi părăsi biroul cu o ţinută solemnă. Dar cum puse 
piciorul în hală, o luă la goană şi nu se opri decât acolo de 
unde putea fi auzit de toţi: 

— Mă băieţi! A scăpat Costinaş! A scăpat! 

— Auzi, mă? A scăpat Costinaş! 

— Mă! A scăpat Costinaş... 

Vestea mergea din gură în gură. 

— A scăpat, mă! N-auzi? 

— Tragem o duşcă la ieşire?... 

— Tragem şi două. Dac-a avut noroc! 

— Ce noroc, mă? N-auzi cine l-a operat? Profesorul 
Dinu, mă. Ala care se duce cu avionul să dea lecţii la 
Bucureşti... 

— Dac-ai şti ce spaimă am tras! Mă gândeam la 
tinereţea lui... Acum... 


257 


Constantin Chiriţă 


— Ai auzit, mă, a scăpat! 

— Acum te-ai trezit? 

— Dă, mă, laba să ne-mpăcăm. Ai auzit? A scăpat 
Costinaş. 

— Să ne-mpăcăm dacă spui tu... E om bun. Cam 
cutezător el... Cum merge băiatul? 

— Cum merge?... El zice că profesorii îl dau pildă... Da’ 
mai spune şi de la el. 

— Mă Căciulă! Tu de ce eşti încruntat? N-ai auzit?... 

— Am auzit... Da' mă doare pântecul... 

— Ce zici, mă? Avem doctori... să se uite străinii la ei... 

— Mă, oameni buni! Cică n-o să aibă nimic! 

— Da’ ce, tu-ţi închipuiai c-o să rămână paralitic? Lui 
Costinaş şi urechile-i tremură, mă, zău dacă n-are zece 
draci în el. 

— Ce ziceţi, mă fraţilor? Să-i facem doctorului un dar? 

— Să-i facem! 

— Să-i facem! 

— Da' aşa ceva, să nu uite toată viaţa... 

— Ce spui, nea Alexandre? 

— Să-i facem! Eu... dacă vreţi... 

— Dumneata şi Răduca... Ceva ce nu s-a mai făcut la 
strung! 

— Facem! 

„Când Nistor, lulieş şi ceilalţi pătrunseră în secţie, fură 
asaltaţi din toate părţile: 

— A scăpat Costinaş! 

— N-o să aibă nimic! 

— li facem doctorului un dar, Severin şi Răduca. Ceva 
ce nu s-a mai văzut... că nici ce-a făcut el nu s-a mai 
văzut... 

Veselia cuprinsese din nou secţia. Oamenii lucrau şi 
dădeau mereu din cap. Erau mândri şi simțeau nevoia să 
se laude. lulieş îl văzu pe Severin abătut şi se duse la el: 

— Ce s-a întâmplat, Alexandre? 

— Hoţul, lulieş... lar a furat!... Dumnezeul... 

Niciun om nu-l auzise vreodată pe Severin suduind. 


258 


Întâlnirea V 


Nicolae luşcă, portarul, privea vesel muncitorii la 
ieşirea din schimb. Când îl văzu pe Silviu Căciulă, se 
prefăcu absent. Părea că nici nu se uită la el. O clipă, 
Silviu Căciulă avu impresia că privirile moşneagului se 
îndreaptă spre locul unde ascunsese sculele. Le avea 
între picioare. Dar figura lui luşcă părea obosită. 

— Noroc! spuse portarul şi ridică ochii spre Căciulă. Şi 
parcă recunoscându-l de-abia atunci, adăugă: Tu erai, mă 
Căciulă? Pssst!... Cât p-aci să uit! Cred că nu mi-ai mai fi 
dat „bună ziua”! 

— Ce, moş Culaie, ce? 

— Te caută tovarăşul Nistor... Ai făcut tu o cerere de 
ajutor?... 

— Cerere? se miră Căciulă. Când să fac? 

— El spune că ţi-a aprobat sindicatul un ajutor... 
Spunea: „Să-l trimiţi imediat pe Căciulă să semneze. Să 
poată ridica banii”... Mai e vreunul Căciulă în uzină? 

— Eu îs! Numai eu! 

— Păi tu zici că n-ai făcut cerere. O fi altul... Cine ştie... 
poate că... Mai bine hai să vezi cu ochii tăi hârtiile... Ţi-o fi 
rămas... Ai fost bolnav? 

— Sunt mereu... 

— Atunci despre tine-i vorba. Hai! 

Căciulă nu pricepu şiretenia moşneagului. Cum auzise 
despre bani, uitase totul. Cine ştie, poate că era vorba 
despre vreun ajutor. Precis. Dac-a lăsat vorbă la poartă... 
Numai când pătrunse în anticamera lui Nistor i se păru 
cam ciudat faptul că Nicolae luşcă îl însoţeşte. 

— Domnişoară - se rugă bătrânul - spuneţi-i 
tovarăşului director că l-am adus pe Căciulă în privinţa 
cererii aceleia de ajutor... Mi-a spus dumnealui să-l chem. 

Secretara intră în biroul lui Nistor şi-i spuse că a venit 
Căciulă pentru o cerere de ajutor. Nistor era enervat: 

— Ce ajutor? E nebun! Dă-l afară!... Adică... spune-i că 
nu ştiu despre nicio cerere. Să se adreseze sindicatului... 

— Moş luşcă spune că ştiţi despre ce este vorba... 


259 


Constantin Chiriţă 


— Care luşcă? 

— Portarul. A venit împreună cu Căciulă. 

Nistor sări de pe scaun: 

— Păi de ce nu vorbeşti ca lumea, domnişoară! Dar 
văzând-o speriată, îşi domoli glasul: Nu-i nimic. Îți 
mulţumesc. 

Secretara îl lăsă să treacă înainte. Nistor o apucă însă 
de mijloc cu braţul, o strânse cu putere şi o conduse spre 
uşă: 

— Fetele frumoase au întâietate. Poftim! 

li păru însă rău de cuvintele spuse. Parcă îl angajau, 
parcă îi slăbeau puterile. De aceea o trase brusc înapoi şi 
ieşi înaintea ei. II văzu pe Căciulă agitat. 

— Ce-i, mă Silviule? Aha! Despre ajutorul tău... Intră în 
birou. Să trăieşti, moş luşcă. Poţi să te duci... ŞI 
dumneata, domnişoară. Dar mai întâi spune-i lui Bratu să 
mă aştepte aici. 

Nistor îl împinse pe Căciulă în birou. El se opri în uşă: 

— De ce tremuri, mă? 

— Păi... nu... mă doare pântecul... 

— Va să zică, tu eşti hoţul! 

Căciulă holbă ochii şi începu să bâţâie din mâini. 

— Eu?... Să trăiţi... să-mi sară ochii... 

— Scoate sculele! Sau vrei să le scoţi la miliţie? 

Căciulă continuă să nege, să protesteze: 

— Eu?... De ce?... Cum... 

Nistor se repezi spre el, răcnind: 

— Mă, n-auzi? Tâlharule! Scoate-le imediat! 

Căciulă se deschise la prohab şi scoase dintre picioare 
o cheie universală, un cleşte şi o daltă. Se aruncă apoi în 
genunchi la picioarele lui Nistor: 

— lertaţi-mă, domnule director... Nu mă nenorociti... 
Sunt un păcătos. lertaţi-mă, nu mă nenorociţi... Nu mai 
fur în viaţa mea... Eu n-am vrut să fur... lertaţi-mă... 
Nevastă-mea... Ea mă îndeamnă mereu... Mă bate ca pe- 
un câine... lertaţi-mă!... Nu mai fur... N-am vrut să fur... 
Numai ea... Şi-a adus un handrălău în casă... unul Guşă 


260 


Întâlnirea V 


Pandele... un pungaş, un bătăuş... se întinde cu el... şi 
urlă la mine să mă uit la ei... Nu mai fur... lertaţi-mă! 

Pe Nistor îl cuprinse un asemenea dezgust, încât îi veni 
să verse. La picioarele lui se afla un vierme... Simţi şi o 
milă din acelea care cuprind oamenii când văd un 
lepros... 

— De ce nu pleci, mă, de-acolo? De ce nu fugi undeva? 

— Mă ameninţă că mă dau pe mina miliției... lertaţi- 
mă... N-o să vă uit toată viaţa... In genunchi umblu după 
dumneavoastră... Nu mă nenorociţi... Ştiu eu că... 
urangutanul m-a pârât... 

Nistor îl lăsă în mijlocul camerei şi se duse la birou. 

— Taci! îi porunci lui Căciulă. 

Căciulă încremeni cu gura căscată. Nistor scoase o 
foaie de hârtie şi scrise pe ea câteva rânduri. Se îndreptă 
apoi spre Căciulă: 

— Mă! Am scris aici că recunoşti c-ai furat. Cu hârtia 
asta te bag în puşcărie pentru cincisprezece ani. Auzi? 
Dacă mai lipseşte un singur şurub din secţie, chiar dacă 
nu l-ai furat tu, te trimit la ocnă cât ai zice peşte. Auzi? 
Eşti în mâna mea, auzi, mă? Hai, scoală-te şi semnează. 

Căciulă luă tocul pe care i-l întinse Nistor şi semnă în 
locul pe care i-l arătă acesta cu degetul. Era 
înspăimântat, tremura. Era galben ca moartea. Nistor 
scuipă şi îşi întoarse privirile de la el cu o grimasă de 
scârbă: 

— Incheie-te la pantaloni... şi ieşi de-aici că... Şterge- 
0... Dacă te-ntreabă luşcă, îi spui că n-a fost nimic. 
Altceva nu spui la nimeni. Şterge-o! 

După plecarea lui Căciulă, Nistor culese sculele de pe 
jos şi le puse într-un raft al bibliotecii. Foaia de hârtie 
semnată de Căciulă o băgă într-un sertar al biroului, între 
scoarţele unui dosar. Deschise apoi geamul şi înghiţi cu 
lăcomie aerul rece... Pungaşul care i se târâse la picioare 
fusese strivit de o femeie... El va răsturna rolurile. Va face 
ca femeia să se târască la picioarele lui... 


261 


Constantin Chiriţă 


lulieş chemase la şedinţa conducerii uzinei, convocată 
de Nistor, încă doi membri ai comitetului de partid, pe 
Răduca şi pe Domnica Doroftei. Tustrei intraseră primii în 
sala de şedinţă. Nu mai era nimeni acolo. 

În încăpere se afla o masă lungă, îmbrăcată în roşu, şi 
de jur împrejurul ei scaune simple de birou. Pe un perete 
erau agăţate câteva portrete şi dedesubt o lozincă pe 
toată lungimea zidului, scrisă îngrijit cu litere albe pe fond 
roşu: „Înainte, cu toate forţele, pentru realizarea şi 
depăşirea planului!” 

Domnica se aşeză pe un scaun şi-şi sprijini coatele de 
masă. Era obosită. lulieş se aşeză în dreapta ei, Răduca în 
stânga. 

— Nu prea se grăbesc - constată Răduca, uitându-se la 
ceas. E exact ora de începere. _ 

În aceeaşi clipă pătrunse în cameră Pârvan. Îi salută pe 
cei trei şi-şi alese un scaun chiar în faţa lui lulieş. Era 
îmbrăcat în haine bleumarin, elegante, de croială sobră. 
lulieş voi să-i adreseze câteva vorbe, mai mult din 
politeţe, dar văzându-l îngândurat, se reţinu. Se auzeau 
voci. Uşa se deschise. Intrară pe rând contabilul şef, 
inginerii şefi de secţie, inginerul şef, Bratu şi Nistor. lulieş 
pricepu că şedinţa are un caracter cât se poate de 
restrâns. 

Nistor păru mirat când îi văzu lângă lulieş pe Răduca şi 
pe Domnica Doroftei. Nu spuse însă nimic. Nici nu încercă 
să se gândească prea mult la oaspeţii neaşteptaţi. Dacă 
înainte cu o zi gândurile îi erau cât se poate de limpezi şi 
nu se îndoia o clipă asupra hotărârilor care se vor lua, 
întâmplările din cursul dimineţii îi creaseră probleme şi 
preocupări care îi cereau o atenţie şi o concentrare 
deosebită. 

lulieş era foarte curios să vadă cum va acţiona Nistor. 
Acesta nu-i spusese nimic cu privire la ceea ce se va 
discuta în şedinţă, dar lulieş înţelesese, sau poate Nistor îi 
dăduse a înţelege că se va discuta în principal 
comportarea lui Pârvan, şi nu la un mod platonic. Curios, 


262 


Întâlnirea V 


însă. După cele ce se petrecuseră în secţie, crezuse că 
atât atitudinea lui Pârvan, cât şi atitudinea lui Nistor se 
vor schimba. | se părea însă că Nistor e mult mai calm şi 
mai sigur pe el decât Pârvan, care trăda o anumită 
nervozitate, lucru pe care nu-l observase înaintea 
accidentului la acesta. 

Nistor tuşi de câteva ori şi trecu în revistă participanţii. 
Se lăsă tăcere în cameră. lulieş urmări cu atenţie 
gesturile lui Nistor. Nistor începuse să vorbească: 

— Cred că e bine să anunţ de la început că suntem într- 
o şedinţă de lucru... şi că... în acest caz nu avem nevoie 
de prea multă vorbărie... Şi că e bine să luăm lucrurile 
direct... cum ar spune tovarăşul lulieş, să luăm taurul de 
coarne. 

Nistor, însă, nu mai spuse aceasta. De fapt făcu o 
introducere destul de lungă, în care lulieş descoperi 
pasaje din articolele publicate de dânsul, despre dânsul şi 
despre întrecerea din uzină. Făcea eforturi vădite ca să 
nu se scoată în evidenţă, chiar adăuga din când în când: 
„aici nu e meritul meu”, „orice director ar fi procedat la 
fel”, „muncitorii s-au dovedit principalii iniţiatori, deci 
clasa muncitoare dovedeşte...” Lui lulieş nu-i displăcu 
faptul că Nistor nu se înconjoară cu laude, că nu-şi 
creează merite, deşi ar fi putut să facă acest lucru. 
Directorul demonstra că mişcarea din uzină nu stârnise 
numai mare vâlvă în ţară, dar în înseşi secţiile uzinei (şi 
cită o serie de cifre); întrecerea dusese la obţinerea unor 
rezultate neaşteptate. Productivitatea muncii crescuse 
enorm, preţul de cost scăzuse simţitor. 

— Faptul cel mai îmbucurător este... că în întreaga 
uzină... nu mai avem niciun muncitor sub normă, n-avem 
niciun muncitor care să nu-şi depăşească, măcar cu 
câteva procente, norma. Întrecerea, deci... poate fi 
privită... de toți... drept cel măi important eveniment din 
istoria uzinei noastre.  Tovarăşii din conducerea 
Comitetului Regional vă transmit prin mine cele mai 
călduroase felicitări... De asemenea ministerul... 


263 


Constantin Chiriţă 


tovarăşul ministru Bogdan, personal... şi mulţi alţii privesc 
mişcarea noastră cu... mândrie... 

lulieş înţelese că se apropie punctul nevralgic al 
discuţiei. Nistor intră pe neaşteptate în miezul problemei, 
provocând în asistenţă uimirea pe care o provoacă o 
lovitură de teatru: 

— Am făcut însă o greşeală foarte gravă... extrem de 
gravă... In goană după succese cât mai răsunătoare... 
am... omis un lucru de o importanţă... covârşitoare... Am 
încurajat unele manifestări de indisciplină şi mai ales am 
avut o atitudine criminală faţă de utilaj. Principalul 
vinovat în... această direcţie... nu e altul... decât 
directorul... decât eu. 

Nistor nu rosti decât o dată şi atunci numai în treacăt 
numele lui Pârvan, ca numele unuia din aceia care au 
sezisat primejdia prin care putea să treacă uzina. După ce 
îşi mai aduse o seamă de critici, începu să explice că se 
gândise de mult la această primejdie, dar cântărise şi se 
sfătuise şi cu tovarăşii din conducerea Comitetului 
Regional, apreciind împreună că e mult mai important, să 
se declanşeze întâi mişcarea... care are o importanţă 
naţională, şi pe urmă să se analizeze cu atenţie celelalte 
aspecte. Dar că aceasta nu scuză de loc atitudinea lui, 
care, deşi din punct de vedere politic este justă, aşa cum 
au apreciat şi tovarăşii din conducerea Comitetului 
Regional, totuşi din punct de vedere tehnic putea să 
dăuneze. Ar fi vrut să convoace mai demult această 
şedinţă, dar a fost oprit (dădu a înţelege că de sus), şi 
chiar în cursul dimineţii a fost criticat pentru gândul lui, şi 
într-un fel şedinţa se ţine nu într-un mod disciplinat, 
deoarece tovarăşul care răspunde din partea conducerii 
Comitetului Regional de problemele industriale, îi ceruse 
tocmai contrariul... El însă fusese hotărât s-o ţină, 
deoarece era alarmat de o eventuală primejdie şi încă 
înainte de a începe lucrul trecuse pe la Valer şi Costinaş, 
cerându-le, poate prea sever, să nu se mai joace cu 
maşinile şi să lucreze mai cu cap, fără, bineînţeles, să 


264 


Întâlnirea V 


iasă din întrecere. Dar, din păcate, n-a fost ascultat şi 
astfel s-a petrecut în uzină un accident care ar fi putut să 
aibă urmări grave. 

— Din fericire - spuse Nistor - ne-am întâlnit acum 
aici... pentru a găsi căile... care să nu slăbească 
întrecerea, dar nici să ducă la avaria maşinilor şi la 
accidente omeneşti... 

Nistor jucase tare. Se gândise de la început că dintre 
toţi participanţii la şedinţă numai doi puteau să-i fie 
adversari: lulieş şi Pârvan. Ceilalţi nu reprezentau niciun 
pericol pentru dânsul lulieş nu putea fi neutralizat decât 
luându-i-se posibilitatea de a interveni, de a spune alte 
lucruri decât dânsul. Aceste a/te lucruri nu erau decât 
două: apărarea lui Pârvan şi critica vehementă împotriva 
conducerii uzinei, adică împotriva lui. Trebuia deci să-l 
elimine pe Pârvan din discuţie şi să-şi facă el o autocritică 
tare, în aşa fel, încât să-l oblige pe lulieş să vorbească nu 
pe linie critică, ci pe linie autocritică. Era sigur că Pârvan 
nu va vorbi împotriva lui dacă nu-l va provoca. Il cunoştea 
pe Pârvan şi ştia că, dacă e lăsat în pace, nu-l mai 
interesează nimic, în raport cu aceste gânduri, îşi 
construise discursul său, ferindu-se ca dracul de tămâie 
să nu facă vreo greşeală. 

De-abia după ce Nistor îşi încheie discursul, lulieş îşi 
dădu seama că n-ar avea ce să spună în plus faţă de 
director. Îşi notase pe o foaie de hârtie, în timp ce Nistor 
vorbea, o sumedenie de întrebări şi de probleme care i se 
păreau importante şi nu îndeajuns de clarificate. Dar când 
reveni asupra lor, când îşi reciti însemnările, înţelese că la 
toate Nistor dăduse răspunsuri şi, ceea ce îl mânia, 
răspunsurile i se păreau logice. Şi totuşi în secţie se 
întâmplase un accident grav, două maşini, şi în mod sigur 
şi altele, se avariaseră, muncitorii vorbeau despre 
schimbarea lui Pârvan... dar poate că acel care purta cea 
mai mare vină pentru toate era el. 

— Nu poate - începu brusc lulieş să vorbească, 
surprinzând asistenţa - ci în mod sigur, principalul vinovat 


265 


Constantin Chiriţă 


sunt eu. Tovarăşul inginer Pârvan mi-a atras atenţia de 
câteva ori chiar, şi alţi tovarăşi, Răduca, Severin, Ferenţi 
de asemenea m-au prevenit... dar... 

lulieş nu reuşea să-şi găsească nicio justificare. Nu 
vedea în atitudinea lui nicio tendinţă de patriotism îngust, 
sau vreun interes personal, nici măcar ceea ce spuneau 
unii muncitori despre Pârvan şi Ferenţi, părtinirea lui 
Răduca... şi spuse poate ceea ce ar fi trebuit să spună 
Nistor: 

— ...dar... m-am îndoit, nu de priceperea, întrucât ştiu 
că tovarăşul inginer Pârvan e unul din marii noştri 
specialişti... m-am îndoit de cinstea lui. Numai aşa îmi pot 
explica faptul că n-am dat atenţie... 

lulieş îşi aminti dintr-o dată de Margareta, de ştirea 
aceea pe care o citise în ziar şi care-l preocupase intens. 
De-acolo venea de fapt izolarea lui, pentru un timp, de 
secţie, de muncitori, dezinteresul care îl stăpâniseră în 
ultimele zile. 

— „la cele ce mi-a spus... şi faptul că sufletul meu... 
nu aparţine chiar de tot... nu numai uzinei noastre... ci 
cauzei noastre... Sunt foarte vinovat... Ar trebui... 

— Domnule  lulieş! interveni Pârvan, înroşit de 
nepoliteţea gestului, eu pot să afirm... 

— Tovarăşe  lulieş! se  răsti Domnica Doroftei 
întrerupându-l pe Pârvan. Eu... noi suntem mai vinovaţi 
decât oricine... Eu, deşi ai venit la mine şi mi-ai spus că... 
uite ce părere are tovarăşul inginer Pârvan... În loc să... 
cred că nu-i muncitor din secţie cu care să nu fi vorbit... 
m-am avântat ca o nebună... Parcă eram într-un... nu ştiu 
ce... dar toată ziua numai despre întrecere... Record... 
cine-i mai sus... peste tot... In ziare... nimeni n-a discutat 
cu noi ca acum... Decenuni s-a... 

— Tovarăşă Domnica! o opri Nistor, care începuse să se 
sperie. Fiecare din noi e vinovat... Dar nu despre asta e 
cazul să discutăm... Dacă ne-am ţine de văicăreli... am 
ajunge la cimitir... Trecem la măsuri concrete. Gata! Să 
ne vorbească tovarăşul inginer Pârvan... despre măsurile 


266 


Întâlnirea V 


pe care le preconizează în secție! 

Pârvan se ridică în picioare, îşi potrivi reverele hainei şi 
făcu un raport foarte amănunţit şi precis asupra situaţiei 
din secţie. Asistenţa asculta uluită cifrele pe care Pârvan 
le dădea din memorie asupra uzurei fiecărei maşini în 
parte şi asupra limitei maxime pe care nu trebuie s-o 
depăşească în viitor. De asemenea înfăţişă un program 
de revizuire a maşinilor cu date care mergeau până la 
ore. 

— Dacă vreţi, domnule director, să măriţi 
productivitatea maşinilor, sau cum spuneţi 
dumneavoastră să organizaţi întrecerea socialistă, atunci 
să se studieze şi să se răspândească sti/u/ de lucru al 
domnului Răduca, aici de faţă. Domnul Răduca nu 
nimiceşte maşina, ci raţionalizează timpul. Când vom 
avea maşini automate, atunci nu va fi, bineînţeles, nevoie 
nici de stilul de muncă al domnului Răduca... pentru că 
ritmul său nu e scutit de eforturi. 

Când auzi cifrele lui Pârvan, lulieş înţelese că situaţia 
maşinilor e mult mai gravă decât se aşteptase el. lureşul 
acela nebunesc grăbise uzura, sau în cel mai bun caz, 
uzura temporară a maşinilor. Şi Nistor înţelese gravitatea 
situaţiei, şi pentru a o face cât mai neobservată, luă 
cuvântul, invitind ceilalţi ingineri să-şi dea părerea asupra 
programului de revizie a maşinilor propus de inginerul 
Pârvan. 

Câţiva ingineri mai în vârstă, printre care inginerul şef, 
acceptară fără rezervă programul, subliniind precizia şi 
seriozitatea lui. Inginerul şef voi, după o scurtă ezitare, să 
atragă atenţia asupra situaţiei grave în care se aflau 
maşinile în secţia numărul unu. 

— Aş vrea, tovarăşe director - spuse dânsul - să atrag 
atenţia că situaţia... 

Nistor bănui ce vrea să spună inginerul şef. De aceea îl 
întrerupse la momentul oportun: 

— Înţeleg, tovarăşe inginer şef. Vom aplica imediat 
programul de revizie. In aşa fel ca să nu se producă nicio 


267 


Constantin Chiriţă 


perturbaţie în producţia secţiei. Aş vrea să ştiu dacă are 
cineva de făcut obiecţii la programul pe care l-a expus 
inginerul Pârvan. 

Numai Bratu răspunse la invitaţia lui Nistor, dar nu spre 
a face obiecţii, ci pentru a se angaja în numele 
sindicatului, că muncitorii vor respecta dispoziţiile, că vor 
sprijini programul de revizie, că sindicatul va prelucra în 
grupe şi în consfătuiri de producţie stilul de muncă al lui 
Răduca, fără să precupeţească niciun efort. 

Nistor mulţumi pe rând lui Pârvan, lui Bratu, inginerului 
şef, lui lulieş, pentru ajutorul serios pe care l-au dat 
şedinţei, anunțând, totodată, că procesul verbal al 
şedinţei va deveni un document cât se poate de preţios, 
iar concluziile trase 

Vor intra în vigoare, începând chiar de mâine, ca 
dispoziţii riguroase ale direcţiei. 

— Vă mulţumesc încă o dată... încheiem şedinţa! 

lulieş părăsi încăperea însoțit de Domnica Doroftei şi de 
Răduca. Tăcură o vreme, până ce lulieş îi opri pe ceilalţi 
şi-i întrebă, în plină stradă: 

— Voi ce părere aveţi?... Eu încă nu m-am dezmeticit... 
S-au spus atâtea lucruri importante acolo şi totuşi... parcă 
nu s-a spus nimic. Ce fel de şedinţă a fost asta?... 

— Foarte importantă! îi răspunse Răduca. 

— Foarte importantă... - repetă lulieş cu alt ton. Şi de 
ce să nu fie? In loc să se vorbească, s-au luat măsuri... 

— Pârvan ăsta - spuse admirativ Răduca - parc-ar trăi 
în fiecare maşină... Cum poate el să le ştie pe toate? 

— Dar de ce se vorbea prin secţie că va fi scos? întrebă 
Domnica Doroftei. 

— Cine vorbea? Parcă tu nu ştii? Câte nu spun oamenii 
ca să se afle în treabă... Mie nu poate să-mi iasă din cap, 
Domnico, gândul că le ştie pe toate... N-am întâlnit un al 
doilea inginer... 

— Pentru că te-a lăudat! îl domoli Domnica. Pân-acum 
nu prea îl aveai la inimă. 

lulieş nu era atent la discuţia dintre cei doi... Fusese o 


268 


Întâlnirea V 


şedinţă foarte importantă, cu hotărâri foarte importante... 
Fusese ca o lecţie din manualele de şcoală. Precisă, cu 
concluzii precise, fără nicio greşeală de tipar. Asta era! O 
lecţie... lulieş simţi şi mai multă neclaritate... Lecţiile, ştia 
el, sunt întotdeauna tipărite... 


269 


Constantin Chiriţă 


CAPITOLUL 14 


LUCIAN CĂUTA, CA ÎN COPILĂ- 
rie, străzi dosnice, întunecoase, în care să nu întâlnească 
niciun cunoscut, în care să se poată plimba în voie, însoţit 
numai de gândurile şi visurile sale. In copilărie, după ce 
citea o carte sau descoperea o idee, îşi plimba singur 
veselia sau tristeţea pe astfel de străzi, ferindu-se să-şi 
audă până şi zgomotul propriilor paşi. Cu timpul, aceste 
plimbări solitare deveniseră tot mai rare. Şi le dedica 
numai evenimentelor mari din viaţa lui. 

Işi amintea... Parcă-şi descoperea trecutul. Nu fusese 
totuşi niciodată singur. Acesta era adevărul. Pe aceste 
străzi suferise împreună cu eroii lui Gorki, schimbase idei 
cu Jean Cristophe, recitase poezii iubitelor lui Esenin, în 
limba acestuia, aici descoperise şi redescoperise de 
atâtea ori valoarea aceluiaşi cuvânt dintr-o poezie de 
Eminescu sau Arghezi. Işi amintea... Cu câtă emoție 
urmărise şi trăise lupta lui Melehov, acest nou Oedip, cu 
destinul. Râsese până la lacrimi de moş Sciucar şi suferise 
amarnic năvala femeilor asupra lui Davidov. Aici 
declamase în gând primul său reportaj... Când pătrunsese 
pe poarta uzinei ca ziarist, tremurase. Mai fusese de 
atâtea ori în uzină. Tatăl său îl luase cu dânsul, parcă 
anume pentru a-i arăta ce înseamnă munca. Stătea timid 
lângă el şi privea. Privea hala, maşinile, oamenii. 
Imaginile îl ameţeau. Pentru că îl ameţeau ideile. Ştia că e 
ceva clar, limpede, în întâlnirea aceea organizată dintre 
om şi maşină, dar nu putea defini ideea. 

Când pătrunsese în uzină pentru a scrie, era un om 


270 


Întâlnirea V 


care descoperise, care întâlnise certitudini şi adevăruri. 
Lozincile lui Lenin adresate proletariatului îi sunau ca 
nişte cadenţe. Venea să scrie despre muncitori. Ştia că 
scrie despre o clasă însărcinată de istorie să cucerească 
fericirea. De aceea îi era teamă. In uzina în care, de lângă 
tatăl său, privise imagini neconturate, ameţitoare, 
întâlnise revoluţia. Muncitorii se băteau cu patronii. 
Aceştia nu amenințau. Rosteau ca o sentinţă implacabilă: 
„Vom vedea cine rezistă până la urmă: cei flămânzi sau 
cei sătui.” Acesta fusese titlul primului său reportaj. 
Terminase cu o frază pe care o scrisese apăsat, la 
sfârşitul materialului: „Flămânzii şi-au descoperit hrana 
adevărată: conştiinţa puterii, conştiinţa unităţii. Aceasta 
nu îndeamnă la rezistenţă. |lndeamnă la luptă. La 
revoluţie.” Scrisese despre revoluţie. 

De câte ori scrisese despre uzină, scrisese despre 
revoluţie. Revoluţia continua. Continua în conştiinţa 
omului. Îşi amintea... Fuseseră anii lui de maturizare, anii 
în care ideile descoperite în cărţi se întruchipau în oameni 
şi fapte. Aceste întruchipări îl zguduiau pe Lucian. Puterea 
de previziune a acelui om, cu priviri pline de neastâmpăr, 
cu gesturi iuți şi viguroase, care îmbrăţişa cu gândurile 
întreg pământul şi adresa cuvinte profetice popoarelor, 
care se plimba tăcut cu Krupskaia pe aleile tăcute din 
Gorki şi scria transfigurat la măsuţa lui de lucru decrete 
de stat, rapoarte de partid şi sfaturi lui Gorki, puterea de 
previziune a acelui om îl copleşea. Ea despica un drum în 
istorie pe care păşeau cadenţat batalioane şi conştiinţe. 

Îşi amintea... Aceste verificări, aceste idei întruchipate 
fuseseră în permanenţă o apă vie pentru Lucian. De 
aceea, Lucian se dedicase cu trup şi suflet profesiunii de 
ziarist. Era convins că un ziar e cel mai bun mijloc de a 
acţiona în folosul oamenilor, de a propaga ideile 
comunismului. Întâlnirea cu comunismul transformase 
umanismul iniţial al lui Lucian într-o idee activă. Nici până 
atunci umanismul lui Lucian nu fusese contemplativ şi de 
esenţă pesimistă. La urma urmei şi acel „homo homini 


271 


Constantin Chiriţă 


lupus”? al lui Plaut fusese strigat de Hobbes şi Bacon ca 
un protest, şi nu ca acceptarea unei fatalităţi umane 
eterne. Comunismul, ca idee ştiinţifică, avusese însă 
darul să-i inspire permanent lui Lucian conştiinţa acţiunii. 
Ca ziarist, acţiona, într-un fel, permanent pe linia idealului 
său. 

Lucian avusese în viaţa sa o singură mare prietenie. 
Prietenia cu tatăl său. Fusese atât de adâncă această 
prietenie, încât de multe ori Lucian se închipuia o 
sămânță care n-ar fi putut naşte şi înflori decât 
împlântată în acest pământ fertil, sănătos, care era tatăl 
lui. Uneori căuta chiar să întrupeze ideea forţei proletare 
în imaginea lui Alexandru Severin. Ştia ce-i mai trebuie în 
plus lui Alexandru Severin până la identificarea pe care o 
căuta dânsul, dar era convins că acest plus şi-l va apropia 
şi cuceri singur tatăl său. Când gândea astfel, Lucian 
vedea în faţa ochilor, scrise cu litere-fulgere, fraze din 
Manifestul Comunist. Tatăl său sfărâmase multe cătuşe, 
multe lanţuri. Nu terminase. Mai avea de sfărâmat. Lucian 
ştia acest lucru. Şi mai ştia că tatăl său nu se va opri. 

Poate în clipa când cei doi prieteni aveau, mai mult ca 
oricând, nevoie unul de altul, se produsese despărţirea. 
Pentru Lucian, lovitura pe care i-o dăduse tatăl său 
însemnase mai mult decât o despărţire dintre tată şi fiu. 
Tatăl său îi smulsese o parte din viaţă, lăsându-i un mare 
gol, dar sfărâmase totodată şi putinţa de a se umple acel 
gol. Lovitura rănise sau încercase să rănească şi unele 
certitudini ale lui Lucian. Tânărul se străduia să umple 
acest gol. Mama sa reprezenta însă foarte puţin pentru 
dânsul, nedrept de puţin. În momentele prelungite ale 
acestei drame îl întâlnise pe Vaşani. In primele întâlniri, 
Vaşani îi lăsase impresia unui om cult şi inteligent, 
sugerându-i astfel posibilitatea unei apropieri pe plan 
cerebral. Işi închipuise la început că Vaşani e un rătăcit. 
Mai târziu îl consideră un cinic sau un om care simulează 
cinismul pentru a-şi ascunde o mare dramă. Întâlnirea 


30 Omul e lup semenului său. 


272 


Întâlnirea V 


cerebrală dintre el şi Vaşani se transformă cu timpul, sau 
mai degrabă determină, iscă în Lucian hotărârea de a-l 
însănătoşi pe Vaşani, de a-l recupera, de a valorifica într-o 
direcţie pozitivă spiritul şi cultura pe care i le atribuia lui 
Vaşani. Lucian pornise la acest act şi sub imboldul 
propriei sale drame. Îşi dădea seama, înţelegea, simţea 
câtă nevoie are un om, în anumite clipe ale vieţii sale, de 
braţe viguroase care să-l susţină, care să oprească o 
cădere tragică. Îi declarase deschis lui Vaşani acest lucru, 
după ce-i povestise propria dramă. Vaşani îi replicase ca 
un consimţământ: „Da... sunt momente în viaţă când 
intervenţiile au mai mulţi sorţi de izbândă.” Lucian 
considera astfel, faţă de sine însuşi, că-şi atenua propria 
dramă, intervenind pozitiv în drama unui semen de-al 
său. Dădea parcă un răspuns acelor versuri care-l 
uimiseră cândva: 


„Rien ne console autant de la trop indigene peine. Qu'une 
peine d'ailleurs”: 


Vaşani!... Oare îl descifrase pe adevăratul Vaşani?... 

În viața lui Lucian apăruse, poate în momentul cel mai 
aşteptat, Cornelia. Ea reprezenta pentru Lucian marea 
dragoste, unica dragoste, aşa cum şi-o închipuise el, cu 
teama că nu şi-o va putea realiza în viaţă. Cornelia era 
fiinţa, gândea Lucian, care-i întruchipează toate 
idealurile. Merseseră unul spre altul ca pleoapele care 
închid lumina ochilor şi o păstrează numai îndărătul lor. 
Se întâmplase parcă un act al naturii. Un act firesc prin 
eternitatea lui. Îşi amintea cuvintele lui Vaşani cu privire 
la dragostea adevărată, unică. Absurdul lor era evident. 
Lucian îşi trăia marea dragoste. Cornelia exista. Exista. 
Era pură, era unică, pentru el, prin sentimentul pe care-l 
trăiau amândoi, prin complexul de sentimente, care 
contopeau armonic prezenţa lor în lume, în viaţă. 

Lucian mergea pe străzi dosnice, întunecoase. Era 


31 Nimic nu-ţi alină mai mult mâhnirea decât mâhnirea altuia. 


273 


Constantin Chiriţă 


însoţit numai de gândurile sale. Era singur cum nu fusese 
poate niciodată. Parcă purta cu el o cruce grea. Pe crucea 
aceea nu urma să fie răstignit el. Ar fi fost mult mai uşor 
de suportat calvarul. Pe crucea aceea răstignise un om. 
Un om care fusese tatăl său. ŞI-I răstignise după ce 
încetase să fie tatăl său. Acest gând îngrozea durerea lui 
Lucian. Lovise într-un om în care nu mai avea dreptul să 
lovească. Se năpustise asupra lui, îl lovise cu inocenţă şi 
nepăsare, şi aceste lovituri i se păreau cele mai josnice. 

Se trezi dintr-o dată în faţa casei. Nici gândurile nu 
voiau să-l mai însoţească. Casa i se părea întotdeauna 
pustie. Lucian intră şi îşi găsi mama discutând, veselă, la 
masă cu mătuşile lui de la ţară. Agafia, cea mai bătrână 
dintre ele, slabă şi deşirată, cu o faţă descărnată, se duse 
în întâmpinarea lui şi-l sărută pe amândoi obrajii. 

— Da’ mare te-ai făcut, Lucică! Nici nu te-aş mai 
cunoaşte pe stradă. 

Cealaltă mătuşă, Bălaşa, mai scundă, dar la fel de 
slabă, rămase pe scaun şi-i întinse lui Lucian mâna să i-o 
sărute. 

— Să creşti mare, dragă! Să creşti mare! 

Lucian voi să se retragă de îndată în camera lui. Dar 
maică-sa, ghicindu-i parcă gândul, îl opri rugător: 

— Mai stai cu noi, Lucian. Mai vorbeşte şi tu cu 
neamurile, că pe urmă or să ducă vestea în sat că, de 
când eşti om mare, nu te mai uiţi la cei mici. Stai, mamă, 
stai... 

Lucian se aşeză la masă cu sentimentul unui om care 
n-are ce căuta acolo. Lui îi trebuia linişte, singurătate... 

— laca, fă Eleonoro - începu Bălaşa - am ajuns să-mi 
sărute mâna un ditai dascăl... Dar cât câştigi tu pe lună, 
Lucică? 

Din fericire, sări maică-sa în ajutorul lui: 

— Puțin, Bălaşa. Pentru cât a învăţat, săracul... 

— N-o să-mi spui tu mie - sări Agafia - că ia mai puţini 
bani decât învățătorul nostru... Nu te mai ascunde, că 
ştim noi... 


274 


Întâlnirea V 


— Aşa-i! Nu te mai ascunde, că nu-ţi milogeşte nimeni 
la uşă... Las' că ştim noi... 

— la zi, Lucică - îl întrebă Bălaşa - nu ştii pe vreunul 
care ar vrea să cumpere un porc? Să mă bată Dumnezeu 
dacă n-are o sută cincizeci de chile... Îl dau ieftin... 

— N-are, fă, o sută cincizeci, ce te lauzi? 

— Cum n-are? Numai grăunţe i-am dat... E ca un bou... 

— Tu şi grăunţe!? Numai cu baligă şi cu ştir l-ai ţinut... 
Tu nu dai grăunţe nici la curci. Doar dacă... 

— Ţi-i ciudă poate că-l vând, hapsâno! la zi, Lucică, nu 
ştii pe cineva?... Că n-o să fie chiar degeaba. 

— Nu ştiu... - se stăpâni Lucian, muşcându-şi buzele 
până la sânge. 

— Cu-atâţia profesori în oraş şi să nu ştii... Ce, ei nu ţin 
sărbătorile? Îs păgâni? 

Agafia sări în ajutorul lui Lucian: 

— la nu-l mai bate, fă, la cap! Îi arde băiatului de porcii 
tăi... Crezi că un porc se vinde ca o damigeană de vin... 
Lucică, mamă, n-ai niciun prieten care vrea nişte vin 
nobel... că am şi eu nevoie de nişte bocanci pentru la 
iarnă... Îl dau ieftin. _ 

— Ce nobel, fă? Ala-i nobel? E pe din două cu apă din 
gârlă, din Boroana. Vrei să-şi mai facă băiatul duşmani... 
Nu-i ajunge că-l are pe tac-so? 

— la mai tăceţi odată, ce dracu’! Lăsaţi băiatul în pace. 
El are grijile lui. Nu vrei să mănânci ceva, Lucian? îl 
întrebă maică-sa. Că noi am mâncat... 

— Nu, mamă, mă doare capul... Sunt foarte obosit. 

— Păi dacă te doare capul, numai de nemâncare te 
doare, Lucică - îşi dădu cu părerea Agafia. 

— De unde-ai scos asta, fă?! sări cealaltă. la pocneşte- 
te cu capul de pereţi, şi oricât ai fi de sătulă, să vezi cum 
te doare că-ţi vine să urli şi la câini... , 

— Aha!... Asta o ştii de când te pocnea boşorogul! Ala 
ori îţi dădea ori nu... Ehei! Uite, Lucică mamă, acu’ îţi 
trece dacă pui ceva ud la cap... un prosop... 

— Nu te lua după ea, Lucică. Vrei să te dea în 


275 


Constantin Chiriţă 


meningetă? Mai bine un ceai cu ţuică... Îţi trece cât ai zice 
peşte... 

Lucian se hotărî să se scoale de la masă, dar maică-sa 
îl opri din nou: 

— Da’ mai stai olecuţă, Lucian, că noi acuşi ne 
culcăm... Nu te uita la ele că se ceartă. Aşa-s ele de când 
erau atâtica... De câte ori, fă, v-aţi bătut? 

— Acu-ncepi şi tu, Eleonoro?... Tu, iaca, ai avut noroc. 
Te-a luat bivolul ăla la oraş, ţi-a făcut casă, ţi-a luat 
pământ, ai ştiut tu să-l storci, că te pricepeai de mititică... 
Şi-ncă ai mai avut şi norocul să-ţi rămână toate ţie... 

— Ţi-o fi părând rău!? 

— Păi de ce? N-am supt şi noi pe lângă tine... laca, nu 
pot spune că n-ai fost o soră bună... Să-ţi dea Dumnezeu 
sănătate, că dacă-i vorba, mult ne-ai ajutat! 

Agafia nu prea era mulţumită: 

— Tu poţi şi-n dos s-o săruţi. Că ţi-a făcut casă, ţi-a 
dat... 

— Şi ce, fă, ţie nu ţi-a luat pământ? Nu ti-i teamă că te- 
aude Dumnezeu... 

— Mare scofală! Ca să trag foloase din pământ e musai 
să-l muncesc sau să intru cu el la colectivă. Da' casa ta e- 
a ta, fă! Tu, lua-te-ar dracu’, tu m-ai îndemnat să-mi iau 
pământ în loc de casă... 

— lar începeţi sfada! interveni Eleonora. Da’ mai tăceţi 
dracului! 

— Am tăcut destul! se înfurie Agafia. Mereu ai cerut să 
ne închidem gura în faţa lui. Nu ştiu de ce-ţi mai este 
frică?... De vreme ce n-a rămas cu bivolul... 

Lucian înţelese cât se poate de limpede ceea ce 
bănuise mai demult. Nu mai avea ce căuta acolo. Voi să 
se ridice de la masă: 

— Am ceva de scris, uitasem... 

— Săracu'! încercă maică-sa să abată discuţia. Toată 
ziulica numai de scris şi de citit se ţine. Nu ştiu unde îi 
mai încap atâtea... 

— Nu te mai chinui atâta, Lucică mamă. Nu-i bine să-ţi 


276 


Întâlnirea V 


umpli capul. Nici Dumnezeu nu spune asta... La noi în sat 
era unul, tu trebuie să-l ştii, Eleonora, ăla, Scorob îi zicea, 
ăla care avea casă spre poarta ţărnii... Totă ziulica numai 
citea... Dacă te duceai la el, cine nu ştia, aşa i se 
întâmpla, te închidea în casă şi începea să spună... Toată 
noaptea era în stare să te ţină acolo, în casă... stătea la 
uşă cu ghioaga în mână, ca să nu fugi, şi zicea din toate 
cărţile pe care le citise... Oamenii spun că-i turuia gura ca 
o moară... Zicea câte-n lună şi-n stele... Şi când n-a mai 
venit nimeni, că oamenii aflaseră, a început să aducă 
copchii. Le mai dădea el bomboane, zahăr, că bani avea, 
că fusese nu ştiu ce şi lua pensie, şi îi hodorogea la cap 
pe copchii... Până s-a dus vestea şi-ntre ei şi l-au ocolit... 
Da’ odată, o femeie, una Catrina a lui Bahonţu, după ce 
urlase toată ziua că i-au furat şătrarii copchiii, i-a găsit la 
el pe pat. El cu ghioaga în mână le vorbea... Amândoi 
erau gemeni şi erau nişte plozi, umblau în cămăşuţă, doi 
ani dac-aveau... Rău altul nu făcea Scorob. Asta era toată 
meteahna lui... Dar pe urmă chiar s-a smintit. Lega câinii 
şi le vorbea. Odată a oprit un bou în mijlocul uliţei şi a 
început să-i spună nu ştiu ce parabolă... Da' boul ca boul, 
a vrut să plece. El îi aţinea calea. Pân' ce-a intrat în el. Ş- 
atunci Scorob dă-i cu ghioaga în cap, până a căzut boul 
mort. Atunci nici oamenii nu l-au mai lăsat... L-au dus la 
balamuc... da' sfrijitul ăla de Papură, notarul, i-a încasat 
pensia, nu ştiu câţi ani după ce-a murit... Vezi, Lucică, 
unde duce prea multă carte? Ai grijă, mamă, să nu păţeşti 
ca Scorob... 

Agafia sări imediat asupra soră-si: 

— Da' de ce spui tu, fă, că din pricina cărţilor? De ce 
vrei să înspăimânţi băiatul... Să nu te sperii, Lucică... ăla 
era zârghit pentru că n-avea un fir de păr în cap şi nici în 
altă parte... Poţi să citeşti cât vrei, dacă îţi iese câştig mai 
mare... Dacă te-ai lua după Bălaşa, ăsteia i-ar părea bine 
să umbli numa-n zdrenţe şi să milogeşti pe la poduri. 

— Tu, fă, vorbeşti, care-ai fi în stare să te duci goală-n 
biserică dac-ai şti că-ţi dă cineva o baniţă de păpuşoi?... 


277 


Constantin Chiriţă 


Nu tu i-ai luat hainele lui Sărmală, dascălu', când era 
omul la scăldat, fiin'că nu-ţi dăduse nu-ş' câţi lei acolo, pe 
care i-i împrumutaseşi? Că tipa omul că i-s singurele 
haine şi că-ţi dă de trei ori mai mult dacă i le trimiţi... Și l- 
ai lăsat să vină, omul, noaptea gol în sat... 

— Să n-o crezi, Lucică mamă... Nu voia să-mi dea 
calicu' banii înapoi. Şi-i dădusem o groază de bani. Asta şi 
când doarme minte... 

— Tu, fă, spui că mint? Tu?... Când şi-a bătut joc de tine 
alde Manoilă crâşmarul, nu te-ai dus tu cu hârtie la 
prefect ş-ai spus să-ţi dea pensie, că tu eşti sora eroului 
necunoscut? 

— Da’ mai tăceţi, fă, că poate vrea să spună şi băiatul 
ceva. Mai zi şi tu ceva, Lucian, că babele astea numai 
prostii vorbesc. 

— Sunt foarte obosit, aş vrea să mă culc - se rugă 
Lucian, strivindu-şi degetele piciorului cu călcâiul. Mâine 
dimineaţă... 

Bălaşa se uită la el mirată: 

— Să te culci acu'? La ora asta? Nici boşorogii, Lucică 
mamă, nu se bagă la ora asta în pat. Mai stai şi tu cu noi, 
că cine ştie dacă ne-om mai vedea... 

— Şi de ce să nu ne vedem, fă? Parc-ai fi o cucuvaie. 
laca eu vreau să mai trăiesc. Dacă vând vinul... zău, 
Lucică, poate tot găseşti pe cineva... Am vreo opt deca... 

— Mai bine caută pe cineva care vrea porc... 

— Poate că afli, Lucian - interveni maică-sa. Pe la ziar 
sau printre studenţi... Crezi tu că, dacă le spui studenţilor, 
n-ar cumpăra ei? Numai să se pună bine cu tine şi tot ar 
face-o... Şi porcul, şi vinul... Au şi ele, săracele, nevoie de 
bani... 

— Mamă, te rog... 

In clipa aceea sună telefonul. Lucian se duse ca un 
automat. Ridică receptorul. Era Dan Vaşani. Se agăţă de 
el ca un desperat. li făcu atâtea apropouri, încât Vaşani 
se simţi obligat, din politeţe, să-l invite la dânsul. 

— Vin imediat, Dan! La revedere. 


278 


Întâlnirea V 


Şi închise telefonul fără să mai audă răspunsul lui Dan. 
Femeile îl priveau cu ochi mari. Lucian îşi puse fulgarinul 
pe el şi se scuză: 

— Trebuie să plec. lertaţi-mă. Mă cheamă cineva. 

— Şi e musai să te duci? se împotrivi Agafia. Acu’, în 
plină noapte? Mai bine să stai cu noi, că ne place să ştim 
că ne ascultă oameni mari... 

— Lasă-l, fă, să plece. Dacă are treabă băiatul... Vezi, 
Lucică, întreabă-l pe ăsta care te cheamă, poate are 
nevoie de un porc... 

— Asta era, fă! De-aceea îl îmboldeai... Vezi, Lucică, 
poate vrea vin vechi, nobel... 

Lucian era în uşă. Reuşi cu greutate să spună „bună 
seara”. Plecă fără să se mai uite... 

— Nu-mi place, fă Eleonoro. E leit taică-so. Nu vezi că-şi 
ţine nasul în sus? Mă mir că nu stuche când e cu noi. De 
ce-l mai ţii, fă? Acu' dacă ne-am dat poalele peste cap şi 
ne-a dibuit... Vinde casele şi hai în sat. Că aici, în oraş, de 
luat tot nu te mai ia nimeni. Acolo mai găsim noi vreunul. 
Poate că Haralambie... 

— Vino, fă, zău! Îţi faci repede rost... 

— Aţi zârghit? Ce să caut acolo? Să dau cu sapa?... 

— Aşa-i! se învoi Bălaşa. Că tu aici îi sugi pe amândoi! 


Lucian nici nu-şi amintea pentru ce-l căutase Dan 
Vaşani. Nici nu-l lăsase să vorbească. Il întrebase dacă-i 
singur, dacă nu se plictiseşte, dacă n-ar fi dispus să bea o 
cafea, dacă e linişte la el, dacă obişnuieşte să se culce 
târziu, până ce Vaşani, asaltat de atâtea întrebări, îl 
invitase. În orice altă situaţie, Lucian l-ar fi întrebat direct 
dacă are ceva împotriva unei vizite. Nici nu s-ar fi gândit 
că e o oră târzie. Discuţia la care asistase îl azvârlise 
parcă într-un infern. 

Nu era prima dată când Lucian suporta astfel de 
întâlniri groteşti. De multe ori, când venea acasă 
preocupat de diferite probleme, maică-sa se năpustea 
asupra lui cu întrebări şi sfaturi care-l chinuiau, îl 


279 


Constantin Chiriţă 


măcinau. Şi aproape întotdeauna leit-motivul erau banii. 
Că e plătit prea puţin, că ar trebui să ceară mai mult 
pentru ceea ce scrie, că întotdeauna oamenii învăţaţi au 
avut avere mare, că e un prost şi nu ştie să profite de 
situaţie, că altul dac-ar fi în locul lui le-ar lua şi izmenele 
de pe ei, ăstora. „Dacă le cânţi în strună, apoi să te 
plătească bine, mamă... Că era unul la noi în sat...” Şi 
mereu îi istorisea despre unul care ajunsese să facă avere 
pentru că ştiuse cum să profite. Lucian îi dădea maică-si 
tot ce câştiga, numai spre a scăpa de chinuitoarea 
obsesie, dar de câte ori îi dădea, auzea acelaşi refren: 
„Numai atâta? Câţi or fi trăind pe spinarea ta, pentru că 
eşti bun şi prost!” Şi iar începea cu sfaturile. Din cauza 
aceasta, Lucian fugea de casă, nu venea decât târziu, 
noaptea, spre a-şi împlini cele câteva ore de lucru şi de 
somn. 

Niciodată însă iadul nu fusese atât de crud. Cuvintele 
pe care le auzise îl sfâşiaseră ca nişte gheare, pe 
dinăuntru, îl sfăşiaseră fără să-l ucidă... Porcul, şi Socorb, 
şi vinul, şi acel „Lucică mamă, poate găseşti pe cineva”... 
îl împingeau la neurastenie. Fără telefonul lui Vaşani nu 
ştia unde ar fi putut să ajungă. 

Intră la Vaşani încă neliniştit, frământat. Acesta îi 
descoperi imediat paloarea şi nervozitatea. Îl privi mirat şi 
căută să-l liniştească: 

— la o ţigară, Lucian. Uite un Chesterfield. 

Lucian aprinse o ţigară şi se afundă într-un fotoliu. 

— Mulţumesc, Dan. Poate ai şi o băutură tare? Cât mai 
tare! 

— Vrei o palincă? Cincizeci de grade! Pot să-i mai 
adaug şi alcool pur. 

— Adaugă ce vrei. Să fie ca focul. Nu mult. Un singur 
păhărel. 

Dan combină într-un păhărel palincă şi alcool pur, agită 
păhărelul, după ce-l acoperi cu o farfurioară, şi i-l întinse 
lui Lucian: 

— Să nu fie prea tare! 


280 


Întâlnirea V 


Lucian îşi umplu gura cu lichidul acela decolorat, îl ţinu 
câteva clipe, apoi îi dădu drumul brusc pe gâtlej. Arsura 
parcă-i sângera ochii. Îi fu frică să inspire aer. 

— Haaaaaaa! Groaznic! Parc-am înghiţit jar. 

— Tu ai cerut, dragul meu. Şi ştii că eu nu mă pot 
opune dorințelor tale. Imediat voi pune de cafea, pentru 
a-ţi neutraliza alcoolul. 

— Mulţumesc, Dan. Mă simt mai bine. Nici nu trebuie 
cafea. Te rog... 

— Te ştiam consecvent, Lucian. La telefon m-ai întrebat 
dacă mai am cafea. Am crezut că pentru aceasta mă 
vizitezi. Şi dintr-o dată... Ai putea totuşi până la urmă să- 
mi spui ce e cu tine?... De câte ori ne întâlnim eşti 
schimbat... Mă nelinişteşti, Lucian. Parc-ai urma cursurile 
unei şcoli de încercat nervii... 

— Nu exagera, Dan. Fiecare om îşi are preocupările, 
frământările sale intime. 

— Şi aceasta nu e o şcoală de încercat nervii, Lucian? 
De ce nu treci mai abstract prin viaţă? Pe plan ştiinţific s- 
a făcut un mare salt spre abstractizare. La ora asta, 
americanii desfac pe piaţă în cantităţi considerabile pilule 
cu efecte împotriva fricii, emoţiei, timidităţii şi altor 
manifestări psihice. Nu glumesc. E cât se poate de serios. 
Şi pentru mine e cât se poate de plăcut. Se confirmă 
teoria mea că omul merge spre evadarea din lumea 
animală şi spre integrarea lui în mecanica vie. 

— E o aberaţie, Dan. E acelaşi lucru ca şi cum ai 
încerca să hipnotizezi un individ, urlându-i fără încetare la 
ureche... 

— Sigur că provoacă o stare de hipnoză - îl întrerupse 
Dan. Dar de ce să fie o aberaţie? Dragul meu, cred în 
psihanaliză aşa cum cred toţi oamenii care ştiu să 
citească. 

— E o aberaţie... Apa nu există ca să potolească setea 
oamenilor. Apa există pur şi simplu. Setea omului face din 
ea o valoare. Dar asta nu înseamnă că dacă omul bea un 
pahar de apă, setea i se potoleşte pentru toată viaţa şi 


281 


Constantin Chiriţă 


starea aceasta se transmite ereditar. Omului îi va fi în 
continuare sete şi va bea în continuare apă... 

— N-ai de loc dreptate, Lucian! Pot să beau toată viaţa 
apă şi-mi dispare orice senzaţie de sete. ` 

— In cazul acesta, nu te pot contrazice. Inseamnă că 
toată viaţa ta va fi închinată unui singur scop: acela de a 
lua pilule. Nu e absurd? 

— Eşti un tiran, Lucian! Omul, pur şi simplu, nu vrea să 
mai simtă frica, sau nu vrea să mai fie timid. Şi tu îl 
opreşti. Ar trebui să fii primul care să strige: „Ura!” 

— De ce? Frica nu va dispare decât o dată cu cauza ei. 
Nu e un lucru în sine... Toate aceste pilule despre care 
vorbeai urmăresc execuţia morală a individului. 

— Deci integrarea în mecanica vie, Lucian. Oricum, tot 
la concluzia mea ajungi... Stai! Stai, Lucian! Mi-a venit 
ideea unei piese extraordinare... Intr-un castel complet 
izolat, fără nicio legătură cu lumea, fără radio, fără 
telefon... Cea mai apropiată aşezare omenească e la sute 
de kilometri. S-au întâlnit o seamă de prieteni - orice 
pretext banal îi poate aduna acolo. N-au servitori. Prepară 
ei totul. Femei, bărbaţi, copii. Banchetul. Prima cupă se 
bea până la fund. Toţi beau. In cupe e alcool metilic. 
Orbesc toţi. Numai un copil de trei ani scapă. Cu ajutorul 
copilului, părinții devin stăpânii castelului. Tirani. 
Despoţi... Intr-o noapte... Dar de ce să fie noapte? Scena 
va fi tot timpul în întuneric. Numai o rază va lumina 
copilul şi drumul lui. Atât. Un punct luminos... Cineva 
ucide copilul. Un revoltat. Întunericul e deplin. Numai 
voci.. 

— Opreşte-te! Eşti un asasin! Cum poţi să ajungi la 
asemenea monstruozităţi?! 

— De ce te revolţi, Lucian? Toţi scriitorii sunt nişte 
asasini. Noi nu facem decât să proslăvim ucigaşii şi să ni-i 
luăm drept modele. 

— Dan! Dacă idealul tău de scriitor este de a ajunge 
asasin, atunci opreşte-te la tine, referă-te la tine! Şi în 
acest caz nu te adresa oamenilor. Adresează-te 


282 


Întâlnirea V 


animalelor, cum făcea Scorob. 

— Scorob?! N-am auzit de el... Ba mi se pare... Nue 
vorba de un... 

— N-ai avut de unde să auzi... N-a scris nimeni despre 
el. 

— Atunci de ce-l aduci în discuţie? Dă-l dracului! Eu 
vorbesc aici despre destinul omului şi despre esenţa 
creaţiei... 

— Cum poţi să  amesteci asemenea cuvinte în 
recviemul tău lugubru? 

— Cum?... Apropo, ştii că numele rechinului vine de la 
recviem?... De la observaţia că apariţia unui rechin 
printre înotători însemna un recviem?... Da, scumpul 
meu... Scriitorii mari au consacrat capodoperile lor 
asasinilor. lar noi nu facem altceva decât să elogiem 
marii asasini. Şi tu te revolţi pentru că eu... 

— Chiar atât de maladiv ai ajuns? Sau e o nouă 
halucinație a ta? 

— Halucinaţie?... Lucian! Ce e Don Juan? Ce e Hamlet? 
Ce e Faust? Ce e Don Quijote? Ce e Raskolnikov? Ce e 
Melehov? Ce sunt toţi aceşti eroi care ne însoțesc din 
copilărie până la moarte şi ne hrănesc spiritul cu esenţa 
lor? Nişte asasini odioşi! Şi noi îi ţinem pe toţi aceştia în 
biblioteci, scriem despre ei sute şi mii de cărţi, îi 
transformăm în idoli şi-n adjective. Ba ne mai doare şi 
inima că Don Juan e pedepsit, ne smulgem părul din cap 
că Laerte reuşeşte să înfigă spada înveninată în Hamlet, îl 
dispreţuim pe Faust când e cuprins de remuşcări, suntem 
în stare să rupem paginile în care Raskolnikov se duce să 
se autodenunţe. Şi tu mai vorbeşti de umanismul superb 
al marilor spirite şi de morala înaltă a eroilor eterni! 
Dragul meu umanist naiv, degeaba te zbaţi pentru 
fericirea oamenilor!... Tot printr-o crimă vei sfârşi. În viaţă 
sau în creaţie. Eu, cel puţin, sunt conştient de acest 
destin şi mă pregătesc să-l trăiesc fără împotrivire. Dixi! 

— Dan - rosti Lucian cu voce fermă - te-am ascultat cu 
atenţie, ca să văd până unde vei ajunge. Am reflectat un 


283 


Constantin Chiriţă 


timp după ultima noastră discuţie. Ţi-am căutat mereu 
justificări. Astăzi cred că am depăşit momentul acesta. 
Pot să dau cu mână sigură referinţe. 

— E un nonsens în ce spui, Lucian... Te compătimesc, 
Lucian. Eu exprim idei, iar tu... 

Lucian nu se lăsă atras în digresiune: 

— ldei?!! Mi-aş pierde timpul! Ce să-ţi spun? Că fiecare 
din aceşti eroi, dezvăluindu-şi propria dramă, vor să 
convingă oamenii s-o evite?... 

— Eşti stupid, Lucian! Othello a vindecat lumea de 
gelozie? Faust a convins oamenii să nu-şi vândă sufletul? 

Mesajele, simbolurile devin inutile. Rămân numai 
gesturile! Şi acestea sunt sinistre... Acesta este eternul 
uman! |n gest constă tot destinul omului, nu în 
semnificaţia gestului. 

— Fii sigur, Dan, că mulţi oameni n-au mai făcut gestul, 
nu şi l-au mai dus până la capăt, atunci când au luat 
contact cu dramele respective. Întâlnind aceste mesaje, 
oamenii descoperă mai lesne, unii că nu trebuie să 
lovească, alţii că trebuie pulverizate racilele care-i 
îndeamnă pe oameni să lovească... Tu crezi că niciun om 
nu s-a îngrozit de consecinţele eventuale ale propriei 
gelozii, când a citit Othello?... Tu crezi că niciun om nu a 
blestemat nedreptatea socială când i-a văzut suferind pe 
eroii lui Gorki? Tu crezi că scrisorile lui Eminescu, 
Scrisoarea a treia, n-a umplut de clocot sufletul nimănui? 
Tu crezi că imnurile lui Rouget de L'Isle şi Marie Joseph 
Chenier reprezintă altceva decât concentrarea activă şi 
militantă a creaţiilor lui Rousseau, Voltaire, Montesquieu 
şi Beaumarchais?... Niciun mare spirit nu a scris ca să-şi 
admire gingăşia sau duritatea propriilor litere. A scris 
pentru a dezvălui gingăşia fiinţei umane şi a o înarma cu 
duritatea capabilă să-i apere gingăşia. 

— Şi acest monstruos Don Quijote e tot un mesaj 
uman? Acest asasin care dispreţuieşte, striveşte şi 
înmormântează idealul uman? 

— Eşti şi ignorant pe deasupra. Sau poate că nu ucizi 


284 


Întâlnirea V 


din ignoranță... Perechea Don Quijote - Sancho Panza e 
mult mai complexă şi mai bogată în simboluri decât pare 
la prima vedere. Întâlnirea dintre aceşti doi reprezentanţi 
diferiţi ai unor grupări umane diferite, ai unor construcţii 
umane diferite, după părerea mea, nu realizează un 
singur tip spiritual, cum susţin unii comentatori, adică 
omul veşnic cu compoziţia sa siderală şi agrestă. Cei doi 
eroi rămân doi, schimbându-şi numai destinele... 

— Tu eşti ignorant. Această teorie a donquijotării lui 
Sancho şi a sanchopanchizării lui Don Quijote e susţinută 
cu lux de amănunte de un celebru comentator modern al 
lui Cervantes, Salvador de Madariaga... 

— Nu te repezi! N-am terminat. Genialitatea lui 
Cervantes şi a operei sale izvorăşte nu din această 
intervertire a destinelor, ci din conştiinţa şi semnificaţia 
conştientă a acestei intervertiri. Don Quijote reprezintă o 
clasă muribundă, căreia nu i-a mai rămas decât amintirea 
unui ideal iniţial. Acest ideal este transmis unui umil 
pământean, unui produs al vieţii ordinare, unui produs 
sănătos, pentru că Sancho este un pământean sănătos. 
Cu o înţelepciune izvorâtă din trăire concretă, Sancho, 
omul de jos, devine purtătorul acestui ideal... Cum îl va 
purta el, cum îl va păstra, Cervantes nu face decât să 
sugereze ca nu-i va fi greu lui Sancho să lepede şi tarele 
pe care le-a preluat o dată cu idealul. Romanul se termină 
aici. Muribundul îşi dă duhul nu fără a fi predat ultima 
licărire de ideal, indiferent dacă a făcut-o cu voia sau fără 
voia lui... Vorbesc de simbolurile înalte ale idealului 
donquijotesc. 

— Un singur lucru pot să-ţi spun, Lucian. Acum sunt 
convins că e teoria ta. Din moment ce o aduci cu atâta 
fidelitate în tipare actuale, într-un fel te felicit. Fiecare cu 
idealurile şi destinele sale. Tu crezi c-ai găsit valorile 
absolute. Eu cred în absolutul filosofic. „Tout est relatif, 
c'est la seule chose absolue”.*? 

— Mă gândesc dacă eşti într-adevăr un om cult sau un 


32 Totul este relativ, acesta este singurul lucru absolut. 


285 


Constantin Chiriţă 


simplu scamator care atrage atenţia asupra lui agitând 
panglici strident colorate... 

— Mă înjoseşti prea mult. Mă jigneşti definitiv... Din 
nefericire am prea mare slăbiciune pentru tine şi-ţi iert 
totul. 

— Eu însă nu mai pot spune acelaşi lucru. Am vrut să 
obţin de la tine un articol din care să te cunosc. Cred că l- 
am obţinut. 

— Încă nu l-am scris. E încă în stadiu de documentare. 

— Nu te strecura, Dan. Ştii la ce mă refer. Eşti un 
bolnav primejdios. Pentru că ai putea să contaminezi pe 
cei din jurul tău. 

— Nu sunt bolnav, Lucian. Sau poate nu ştiu că sunt 
bolnav. 

— Poate... Dar orice om cinstit are datoria să lipească 
etichetă pe trupul unui lepros. 

— Eşti cumplit, Lucian. Gândeşte-te că poate sufăr de 
un cancer groaznic pentru mine, care nu poate să facă 
rău nimănui din jur. Acesta-i adevărul, Lucian. Sufăr de un 
cancer... 

— Am crezut şi eu... am crezut, Dan... La revedere... 

Imediat ce Lucian părăsi încăperea, pe o altă uşă 
pătrunse în cameră un individ slab şi înalt, cu o infirmitate 
vizibilă. Umărul stâng îi cădea parcă în jos. 

— Sunteţi amândoi nişte imbecili - se răsti acesta. 
Mama voastră de idioţi! Să stau ore întregi în cămară şi 
încă să mai suport şi palavrele voastre! lar tu, mă, te laşi 
bătut ca un căcăcios. Te bag în mă-ta! 

— Dac-ai şti ce satisfacţie mi-a dat discuţia asta, când 
mă gândeam c-o asculţi fără să poţi scoate o silabă! 
Parcă vedeam cum îţi muşti pumnii şi înjuri ca un birjar 
surdo-mut. Tocmai tu! O răzbunare pentru tâmpeniile 
tale. 

— Dacă mai dura, ieşeam din cuşcă şi urlam la voi: 
„Mama voastră! leşiţi afară, cretinilor!” 

— Atât mai trebuia! Să ştie că eşti la mine! Se-nţărca 
bălaia! 


286 


Întâlnirea V 


— Eşti un bou fricos. La urma urmei, de ce m-ai 
ascuns? Sunt un om liber... 

— Mă, Lucian ştie c-ai fost închis. l-am spus eu. Ştii ce 
mi-a răspuns? Că şi-a închipuit despre tine că eşti numai 
ţicnit. Nu a crezut că eşti un lucid primejdios. 

— Dă-l în mă-sa! 

— II dau. Dar fără el aş duce foamea sau ar trebui să 
mă fac chelner. 

— Ce teatru joci, mă?! Numai că domnu’ Lucian a 
început să te simtă... Chestia cu lepra... 

— Nu joc niciun teatru. Asta e esenţa mea, dragă 
Muscel. Decât să-i trag osanale unui dobitoc, prefer să 
discut cu un tip căruia-i dau iluzia că e un intelectual de 
valoare şi că-i respect principiile. 

— Mă Dan, tu eşti un cabotin cu pretenţii, în intenţie 
eşti chiar genial. Ai sclipiri de Kean. Tu nu joci precum 
cabotinii ordinari de speța mea. Tu urli că nu poţi scrie, şi 
dai a înţelege că se pierde o inteligenţă unică şi un talent 
rar. Tu urli că eşti un inadaptabil, şi până la urmă dai 
peste un naiv care te ia în braţe spre a te transforma. ŞI 
astfel, fără să-ţi baţi capul, trăieşti ca pe vremea lui taică- 
tău. 

— Şi unde vezi tu cabotinajul? 

— De ce nu scrii, mă? 

— Eşti stupid cu întrebarea pe care o pui. Dar tu de ce 
nu scrii? 

— N-am emis niciodată pretenţia că sunt scriitor. Dar 
tu, care de zece ani urli pe toate drumurile că te ratezi, 
de ce nu scrii? Hai, răspunde, domnule Dan! 

— Pentru că eşti bou şi te dau dracului! Pentru că nu mi 
se dă voie să public ce vreau eu. |n clipa când mi se va 
promite publicarea... Ce s-o mai lungesc! Uite, mă, am 
următorul subiect: Doi, o femeie şi-un bărbat, se duc pe 
un câmp. Gol complet. Numai iarbă mătăsoasă. Se opresc 
lângă calea ferată. Se dezbracă şi aşteaptă, goi, trenul. În 
clipa când îl zăresc, încep să facă dragoste. Autorul e în 
tren şi vede scena împreună cu ceilalţi călători... Asta e 


287 


Constantin Chiriţă 


tot. Dacă-mi dau voie s-o public, mă apuc imediat de 
scris. 

— Domnule Dan! Eu te-am ghicit mai de mult timp. 
Farse să le faci naivilor, nu mie! Tu pentru mine miroşi ca 
un peşte împuţit. Poţi să-ţi torni colonie cu găleata. Asta-i, 
mă! Ţi-ai pus văl de fecioară, peste un trup de cocotă, şi 
cochetezi cu oamenii cinstiţi. Deci poţi să te duci în mă- 
ta! 


288 


Întâlnirea V 


CAPITOLUL 15 


FĂRĂ SĂ LE FI SPUS CINEVA 
şi fără să se fi înţeles între dânşii, aproape toţi muncitorii 
veniseră la lucru cu mai bine de jumătate de oră înainte. 
Şedinţa fusese scurtă. Pârvan înfăţişase dispoziţiile 
direcţiei cu privire la ritmul de lucru şi programul de 
revizie a maşinilor. lulieş îl completase pe Pârvan, 
subliniind că întrecerea trebuie continuată, însă pe linia 
raţionalizării timpului şi a  inovaţiilor tehnice. De 
asemenea Răduca, Domnica Doroftei şi Valer luaseră 
cuvântul,  exprimându-şi hotărârea de a respecta 
dispoziţiile direcţiei şi de a continua întrecerea. lorgu 
Tonciu şi alţi câţiva muncitori se declaraseră imediat de 
acord cu spusele lui lulieş şi Răduca. 

Muncitorii erau încă sub impresia accidentului, îşi 
dăduseră seama că apucaseră pe o cale greşită în 
întrecere. Câţiva chiar îi ceruseră lui Răduca să facă o 
expunere a metodei sale încă în cursul săptămânii. lulieş 
descoperi în aceşti solicitanţi muncitori care până la 
accident stătuseră mai la o parte. Accidentul îi trezise pe 
toţi. Avusese darul să-i solidarizeze pe muncitori, să-i 
îndemne să lupte în comun pentru a şterge urmele lui. 
Mai ales când li se comunicase vestea că operaţia lui 
Costinaş reuşise. In încheierea şedinţei, lulieş îi informase 
că trecuse pe la spital şi-l văzuse pe Costinaş. Şi le 
transmise muncitorilor cuvintele acestuia: „Să mă ierte 
tovarăşii pentru ce s-a întâmplat şi le urez muncă bună şi 
spornică.” 

Când muncitorii dădură drumul la maşini, sirena uzinei 


289 


Constantin Chiriţă 


anunţa începerea lucrului. Dintr-o singură privire aruncată 
în hală, oricine ar fi putut vedea o schimbare. Se muncea 
mai disciplinat, mai atent, mai serios. Nu mai era 
atmosfera aceea de tensiune şi agitație care 
caracterizase lucrul în ultimele zile. Oamenii parcă se 
maturizaseră. Mişcările le erau calculate, timpul era bine 
raţionalizat, maşinile, fără să ajungă la exces, lucrau într- 
un ritm susţinut. 

Nu după mult timp de la sosirea întârziaţilor, în secţie 
se produse freamăt. Unii muncitori chiar îşi opriseră 
maşinile şi începuseră să discute în grupuri de doi-trei. 
Prin secţie circulau ziare care aproape erau smulse din 
mână. Muncitorii comentau cu aprindere. Toată secţia era 
antrenată în aceste comentarii. Singurul care rămăsese în 
afara freamătului din secţie era chiar muncitorul despre 
care se vorbea în ziar şi despre care se discuta în secţie: 
Alexandru Severin. 

— Aşa-i trebuie! Să înţeleagă şi el odată că nu trăieşte 
în pustiu! 

— Ce, mă, ţi-a făcut ţie vreun rău? Te-a jignit vreodată 
cu ceva? 

— Mama lui de urangutan! 

— Măi Căciulă, tu mai bine ţi-ai vedea de ale tale! Tu 
întâi să-ţi faci norma şi pe urmă să vorbeşti! 

— Nu se dă, mă, aşa, cu barda într-un om! O fi având şi 
el suflet. J 

— Severin şi suflet! Astuia chiar dacă i-ar muri băiatul, 
n-ar scoate o lacrimă. 

— E un muncitor bun? Este! Am tipat noi vreodată şi el 
şi-a astupat urechile? Nu este! 

— Dar l-ai auzit tu vreodată spunând o vorbă bună 
unuia dintre noi? 

— Tace şi face! 

— Dar Răduca de ce nu-i ca el? De ce pe ăla îl simţi 
alături? 

— Tot omu-i altfel. Nu se aseamănă doi. Am mai văzut 
eu odată unul... 


290 


Întâlnirea V 


— Taci, mă! Ce-i iei apărarea? El ţi-a luat-o vreodată? 
Are dreptate ziaristul! Tu nu simţi că Severin te 
batjocoreşte? 

— Şi de ce şi-a lăsat femeia? Ca să se-nhăiteze cu o 
muieruşcă... 

— Dacă şi băiatul l-a făcut porc în faţa noastră! Băiatul 
lui, mă! Sângele lui! 

— Aici zice că fuge de oameni pentru că, i-auzi cum 
zice: „...Dacă Alexandru Severin ar avea în inima lui 
dragoste pentru oameni...” 

— Da' ce vrei tu? Să urle pe la toate colţurile: „Mă 
oameni buni, eu ţin la voi!” 

— Eu îţi citesc ce scrie în ziar! Ce te răsteşti la mine? 
Aia când scriu ceva, în ziar, nu scriu ce le trece prin cap. 
Or fi ştiind ei ceva... 

— Ştiu pe dracu’! la gândiţi-vă mai bine. De câte ori s-a 
întâmplat ceva în secţie, cine-a sărit primul? Cine-a... 

— Ca să arate că e mai în stare decât noi... Mai bine să 
mă feresc de aşa ajutor... 

— Nu ţi-i ruşine, mă! Cine l-a scos pe Costinaş de sub 
maşină? De ce nu te-ai dus tu în locul lui? Pentru că 
dârdâiai de frică... 

— Lasă, mă Răduca, ce-i iei apărarea? Şi de unde ştii 
tu...? 

— Nu-i iau apărarea. Spun ce-i drept! Vă pare rău, 
cumva, că ia bani mai mulți decât voi? la pe munca lui, nu 
din buzunar străin... 

— Sigur că-ți convine... 

— Ce, mă, ce-i convine? Nu l-a scos el pe Costinaş din 
schije? 

— Şi-atunci când şi-a rupt piciorul Gâtlan... 

— Şi la refacerea uzinei cine ducea câte doi saci de 
moloz în spate? 

— Cine stătea noaptea şi monta strungurile? 

— Pe tine nu te-a ajutat niciodată la căratul pieselor? 

— L-ai auzit tu vreodată vorbind de rău pe cineva? 

— Da’ atunci de ce nu s-a înscris în partid? 


291 


Constantin Chiriţă 


— Da’ tu de ce nu eşti? 

— Păi cică eu... 

— Bei prea mult şi-ţi baţi nevasta. Las’ că ştim noi... 

— Nu-i cinstit ce scrie în ziar. O fi Severin cum o i... 
Când nu te gândeşti, poţi chiar spune că e om rău, sau că 
nu-i pasă de altul... Dar când te gândeşti mai bine, nu-i 
aşa... Pare mai degrabă un om de omenie. Nu pare... 
este! 

— Are dreptate Răduca! 

— Are dreptate! 

— Îi ţine partea! l-a fost ucenic... 

— Severin, mă, e un om de omenie! 

— Dacă zici tu, o fi... 

lulieş era în biroul comitetului de partid. Cineva îi aduse 
ziarul. Când dădu cu ochii de titlu, se repezi să-l citească. 
Pe măsură ce citea articolul, lulieş se schimba la faţă. 
Când termină de citit, era galben. Se duse întins, cu ziarul 
în mână, la Pârvan: 

— Aţi citit, tovarăşe inginer? 

— Ce să citesc? 

— Ziarul. Articolul despre atitudinea lui Alexandru 
Severin. În pagina întâia. 

— Nu obişnuiesc să citesc articole din acestea, 
domnule lulieş. 

— Dar este vorba de un muncitor din secţia 
dumneavoastră. De unul din cei mai buni. 

— Domnule lulieş, eu ştiu atât: că Alexandru Severin e 
un muncitor conştiincios. Altceva nu mă interesează. 
Dacă vreţi, vă dau în scris... 

— Tovarăşe inginer! Dar e vorba de cinstea unui om. ŞI 
nu a unui oarecare. 

— Nu eu am inventat articolele critice. Dumneavoastră 
le prelucraţi la fiecare şedinţă. Şi dacă v-aţi obişnuit atâta 
cu ele... Nu ştiu de ce te revolţi!... 

Pentru că nu e adevărat ce scrie în ziar, tovarăşe 
inginer. 

— Nu ştiu de ce te miri, domnule lulieş! Nu înţelegi că a 


292 


Întâlnirea V 


scrie la ziar e o meserie? Oamenii scriu şi pentru aceasta 
iau salariu... Nu e neapărată nevoie ca tot ce scrie să fie 
adevărat... 

— lertaţi-mă că v-am deranjat - se scuză întristat lulieş. 
Dumneavoastră în fiecare zi sunteţi alt om. leri, de pildă... 

— Domnule lulieş! Meseria mea e tehnica. Politica şi 
celelalte sunt meseria altora... Întrebaţi-i pe şefii 
dumneavoastră. 

— Îmi pare rău că v-am deranjat. Bună ziua! 


Nistor citise articolul. Ziarul se afla pe birou, 
neîmpăturit. Articolul ocupa un spaţiu mare, iar titlul era 
scris cu litere groase. Ochii se abăteau de la prima privire 
asupra articolului: „Atitudinea lui Alexandru Severin”. 

Lectura articolului îl pusese pe gânduri pe Nistor. 
Lovitura nu era îndreptată decât în mică măsură 
împotriva lui Lucian. Dacă acesta ar fi fost în relaţii 
strânse cu tatăl său, se schimba totul. Oricum, însă, 
Alexandru Severin era tatăl lui Lucian. Severin era numele 
lui Lucian. Cei care citeau articolul se gândeau poate mai 
întâi la Lucian. Lovitura izbea deci în amândoi Severinii. 
Important era însă că nimeni, nici chiar autorul articolului, 
nu-şi putea închipui că la mijloc era mâna lui. Dar articolul 
acesta însemna prea puţin, foarte puţin pentru gândurile 
sale. 

Nistor se oprise în faţa geamului şi privea depărtările... 
Cornelia îl refuzase. Fusese la cămin, seara, şi o chemase 
afară. Îi spusese foarte calm că vrea s-o ia în căsătorie. Îl 
privise speriata. Mai întâi încercase să-l convingă să mai 
aştepte. Poate că se înşală, poate va găsi o femeie care 
să-i placă mai mult, poate dragostea lui e numai o părere. 
Se străduise să-şi păstreze calmul. li repetase cererea în 
căsătorie. Îi spusese cu voce liniştită că-i va pune la 
dispoziţie tot ce va voi dânsa, că nici n-o va atinge dacă 
ea îi va cere. Calmul lui o speriase din nou. Îi amintise 
despre înţelegerea intervenită între dânşii: aşteptarea. El 
îi repetase că nu mai este, din partea lui, nevoie de 


293 


Constantin Chiriţă 


aşteptare, că se cunoaşte îndeajuns de bine, că-şi 
cunoaşte sentimentele, că dacă se vor căsători îi va oferi 
situaţii la care ea nici n-are curajul să se gândească, îi 
vorbise la fel de calm ca până atunci. Cornelia îi privise 
surprinsă, ca un om care descoperă ceva la care nu se 
aşteptase. In inima lui încolţea speranţa. 

__ Cuvintele Corneliei îl pătrunseseră însă ca nişte cuțite. 
li vorbise despre dreptul omului de a fi liber să-şi aleagă 
pe cine vrea, de a nu fi silit să meargă împotriva 
sentimentelor sale, de a-şi respecta propriile sentimente 
şi idealuri. Işi dăduse seama de ce-l privise Cornelia cu 
ochi miraţi. Căpătase mai multă încredere în el. Calmul 
său determinase aceasta. Se strădui să-şi păstreze în 
continuare calmul. O întrebase dacă iubeşte pe altcineva. 
Cornelia nu-i răspunsese prin cuvinte, ci prin priviri. Dar 
înţelesese din privirile ei că totul e pierdut. Nu-şi putea 
explica de ce sau cum rezistase la acea mărturisire, fără 
să sară asupra ei, s-o strângă de gât, s-o calce în picioare. 
Pesemne că se îngălbenise, deoarece Cornelia se 
înfricoşase dintr-o dată. li repetase cererea a treia oară, 
cu voce înceată... „Trebuie să mă înţelegi - îi răspunsese 
ea— împotriva dragostei nu te poţi opune”. Acest lucru îl 
ştia bine şi el. O întrebase de cine e îndrăgostită. Ea nu 
rostise niciun nume. O cuprinsese pesemne frica. Îl iubea 
deci prea mult. Prea mult. „lubesc!” îi spusese. Atât... Dar 
când rostise cuvântul, îl rostise cu dinţii strânşi şi 
închisese ochii. Se despărţise de ea fără să-i spună vreun 
cuvânt. Plecase numai capul. Auzise în urma lui un 
„mMulţumesc” şoptit... _ 

Acasă simţea că se înăbuşă. li venea să se trântească 
cu pieptul gol pe ciment, sau pe gheaţă dacă ar fi fost. O 
pierduse! Dar nu aceasta era toată durerea. Intâlnise 
pentru prima dată în viaţă un lucru peste care nu putea 
să treacă. Nu putea să renunţe la ea, nu putea să şi-o 
scoată din suflet, nu putea s-o ştie a altcuiva. O ura? O 
iubea? Adormise în zori, îmbrăcat. Adormise prăbuşit de 
setea răzbunării. Adormise cu gândul că va reuşi totuşi s- 


294 


Întâlnirea YV 


o smulgă de lângă tâlharul care i-o furase şi s-o aducă 
lângă el. 

Citirea articolului, fără să-l liniştească întru totul, îi 
readusese luciditatea. 

Nistor începu să se plimbe prin cameră, cu gândul la 
ceea ce avea de făcut. Mai întâi articolul. El n-avea nicio 
răspundere pentru publicarea articolului. Era treaba lui 
Gorga şi a redacţiei. Dar dacă Gorga, strâns cu uşa, va 
spune că articolul îi fusese sugerat mai de mult de către 
dânsul?... După atitudinea pe care-o avusese în timpul 
accidentului lui Costinaş, s-ar putea ca muncitorii din 
secţie să fie revoltați de articol. S-ar putea ca lulieş, care 
îl apăra pe Severin, să se ducă la redacţie şi să facă 
scandal. Şi în acest caz se putea ivi primejdia ca lulieş să 
afle de la Gorga... _ 

Nistor se oprise din nou în faţa geamului. II văzuse pe 
lulieş ieşind din secţie, nervos, şi îndreptându-se spre 
clădirea direcţiei. Alergă la birou şi sună secretara. Când 
aceasta apăru, îi dădu dispoziţii categorice: 

— Nu laşi pe nimeni să intre în birou. Orice-ar fi. Numai 
pe tovarăşul lulieş şi pe inginerul şef. Lor poţi să le dai 
drumul fără să-i anunţi. Să nu mă deranjezi de două ori. 

Imediat ce ieşi secretara, formă numărul de telefon al 
redactorului şef: 

— Tovarăşul Mironescu?... Vă salut! Mihail Nistor... 
Da... Nu cred că o să vă facă prea mare plăcere... 

lulieş intrase în birou. Îl văzu cu coada ochiului. Stătea 
în aşa fel la birou ca să pară că nu vede pe cel care intra 
în încăpere. Continuă convorbirea: 

— ...Eu, personal, tovarăşe redactor şef, nu sunt 
mulţumit... Chiar acum am citit articolul... Gorga al 
dumneavoastră e prea grăbit... Severin e unul dintrei cei 
mai buni muncitori... Are lipsuri, dar în niciun caz să se 
scrie un asemenea articol... Vă rog... Vă salut... 

Puse la loc receptorul şi îşi întoarse privirile spre uşă. 
Se prefăcu foarte mirat la vederea lui lulieş. Simulă chiar 
o trăsărire. 


295 


Constantin Chiriţă 


— Bună dimineaţa, tovarăşe lulieş. la loc, te rog. M-a 
enervat porcăria asta. Cum a putut să scrie un asemenea 
articol? E o ruşine! l-am spus şi tovarăşului Mironescu. 

— Am auzit - îi răspunse lulieş. Eu nu ştiu ce i-o fi venit 
mucosului ăla să se lege de Severin?! E nemaipomenit! 
Fără să schimbe două cuvinte cu omul, fără să vorbească, 
măcar de formă, cu niciunul din noi, tam-nisam, dă cu 
maiul în Severin! 

Nistor îşi aminti de expresia pe care o întrebuinţase 
Gorga. Exact aşa spusese şi Gorga: „Voi da cu maiul în 
Severin!” Se prefăcu mâhnit: 

— Foarte rău, tovarăşe lulieş. Încerc să mă pun în 
pielea lui Severin. Şi ce-ar mai putea sa iasă de aici... 
Lucian Severin, fiul... lui Alexandru, e redactor şef adjunct 
la ziar... şi e certat cu tatăl lui. Mulţi ar putea să considere 
articolul drept o răzbunare... Mă gândesc la ce pot spune 
muncitorii în secţie, mai ales după ce ieri Severin l-a 
salvat pe Costinaş... _ 

— Răduca face spume la gură... Intâi s-au mai contrazis 
între ei, dar acum aproape toţi muncitorii au căzut de 
acord că articolul nu spune adevărul. Şi tocmai când nu 
trebuia... tocmai când Severin...: 

lulieş se opri. Nistor simţi că lulieş era pe cale să spună 
ceva. 

— Ce voiai să spui, tovarăşe lulieş? 

lulieş nu luă în seamă întrebarea lui Nistor. Devenise şi 
mai mânios: 

— Eu mă duc la redacţie sau la Comitetul Regional! 
Dacă lăsăm să treacă una ca asta, ne putem pomeni şi cu 
altele, poate şi mai grave. Ce, ziariştii iau salariul ca să 
scrie tot ce le trece prin cap? Ar trebui mai întâi să 
lucreze aici în mijlocul nostru, şi pe urmă să se apuce de 
scris. 

— Să nu compromitem ziarul, tovarăşe lulieş... 

— Cum?... Dar ce, ei nu-s comunişti? Cei care scriu la 
ziar? Ei de ce nu se gândesc, atunci când scriu, că se pot 
compromite? Tovarăşul Faur îmi spunea, cu ani în urmă, 


296 


Întâlnirea V 


când apărea un ziar comunist o dată pe săptămână, că un 
singur cuvânt nelalocul lui în ziar poate să aducă un rău 
mai mare decât o ghiulea de tun. Dacă nu primesc acuma 
o lecţie cum trebuie, mâine cine ştie unde pot să ajungă! 
Nu spun asta numai ca să apăr cinstea lui Alexandru 
Severin, care, gândeşte-te, Nistore, nu-i comunist! El este 
un muncitor bun, un om pe care ziarul nostru îl loveşte pe 
nedrept şi cu câtă răutate, şi cu cât neadevăr îl loveşte!... 
Mă gândesc în plus şi la prestigiul ziarului şi al ziariştilor... 
Păi, crezi tu că muncitorii din secţie şi alţii care îl cunosc 
pe Severin o să mai citească cu aceeaşi încredere ziarul? 
Ba ar putea să spună că în toată presa se scriu lucruri 
neadevărate... Acum înţeleg eu de unde vine părerea lui 
Pârvan despre presă. Ce poate zice altceva Pârvan decât 
că între presa veche şi asta, a noastră, nu e nicio 
deosebire... Mă duc! Maşina e liberă? 

— Dacă n-a luat-o Bratu... 

— Mulţumesc! Noroc, Nistore! 

Nistor nu-şi închipuise că lulieş se va înfuria într-un 
asemenea hal... N-are decât. El n-avea nicio răspundere. 
Gorga şi Lucian. Cu ei să se înfrunte lulieş. Mironescu îi 
spusese la telefon că dacă ar fi citit el articolul, nu i-ar fi 
dat drumul, sau mai întâi s-ar fi interesat la fabrică. 
Făcuse foarte bine că-i strecurase lui lulieş ideea că s-ar 
putea ca articolul să fie considerat drept o răzbunare din 
partea lui Lucian. Numai când se gândea la Lucian, 
simţea că i se răscoală sângele. Dacă l-ar întâlni pe 
stradă... Trebuie să procedeze cu cap. Să nu-şi piardă 
cumpătul. Cornelia nu era definitiv pierdută pentru el... O 
va face să se târască la picioarele lui în genunchi. Toată 
puterea pe care o va căpăta o va folosi împotriva lor. Şi 
va avea putere. Va avea! 


Mironescu îl chemase pe Lucian la el. Înainte de a păşi 
pragul biroului, Lucian simţi o mare nelinişte. Întotdeauna 
până atunci intrase în biroul acela senin şi liniştit. 
Mironescu îl privi stânjenit, îl criticase rar pe Lucian. 


297 


Constantin Chiriţă 


— Cum s-a întâmplat, Lucian? îl întrebă Mironescu. 

Dacă s-ar fi repezit cineva asupra lui şi ar fi început să-l 
zgâlţâie, să-l amenințe, să-l insulte, să-l facă de două 
parale, Lucian ar fi suportat totul mult mai uşor decât 
întrebarea aceea asemănătoare cu dojana pe care o face 
un părinte copilului său, când acesta comite o faptă cât 
se poate de gravă. Nu reuşi să-şi ridice privirile din 
pământ, nici nu reuşi să răspundă la întrebare. Ce putea 
să răspundă?... 

În încăpere se lăsă o tăcere penibilă, o tăcere 
apăsătoare. Lucian nu izbuti să răspundă decât după mult 
timp: 

— Nu ştiu, tovarăşe Mironescu. 

— Dar Gorga - se miră Mironescu - cum a putut să 
scrie un asemenea articol? 

— Nu ştiu - răspunse Lucian. Eu... dacă nu era vorba 
de... Alexandru Severin, nu aş fi dat drumul materialului... 
Credeţi-mă, tovarăşe Mironescu, parcă am comis ceva 
monstruos... Atât de... încât... nu mai simt nicio fărâmă 
de ură împotriva lui Alexandru Severin... Nu-mi pot 
explica... nu pot înţelege... pentru că n-am nicio scuză... 
şi... vă dau cuvântul meu de comunist că n-am făcut-o din 
ură... 

În clipa aceea intră pe uşă lulieş, cu secretara după el. 

— V-am spus că e ocupat! se oţări aceasta. 

— Tovarăşe! se răsti lulieş. Fă-ţi meseria acolo, la 
maşina de scris! Noroc, Mihaile! 

Când îl auzi cum vorbeşte cu redactorul şef, secretara 
se retrase fâstâcită. lulieş dădu mâna cu Mironescu fără 
să se uite la Lucian. Şi ca să nu-i dea timp redactorului şef 
să intervină, începu de-a dreptul, fără nicio introducere: 

— Ştii ce spun oamenii în uzină? Unii zic aşa: „De 
vreme ce-au scris un ditamai articol, o fi ceva cu 
Alexandru Severin!” Alţii zic: „Mă, cum au putut să dea 
aşa, cu parul, într-un muncitor?” Cred că nu mai e nevoie 
să-ţi spun ce gândesc eu. 

Mironescu nu ştia ce să-i răspundă lui lulieş. Ridică din 


298 


Întâlnirea V 


umeri, voind parcă să-i dea a înţelege că nu mai are ce 
face. 

— Asta-i atitudine de comunist? îl fulgeră lulieş. Cum ai 
putut să consimţi la o asemenea mârşăvie? Tu ştii că ieri 
Severin l-a scăpat de la moarte pe Costinaş? Tu ştii ce 
înseamnă, ce va însemna pentru uzina noastră Alexandru 
Severin? Tu ştii ce e în capul omului ăsta? Toţi inginerii 
din uzină la un loc nu fac cât el. 

Lucian avea impresia că toate întrebările i se adresează 
lui. Şi în loc să-l cuprindă groaza, simţea că-l năpădeşte 
un val de bucurie ascunsă. Cuvintele pe care le auzea 
despre Alexandru Severin le-ar fi strigat el, în gura mare, 
cu ani în urmă. 

— Şi cum poate... găgăuţa aia - continuă lulieş - să 
azvârle cu noroi într-o femeie pe care n-o cunoaşte? Într-o 
femeie pentru cinstea căreia îmi pun eu obrazul? Ar trebui 
dat imediat în judecată. Inţeleg... o fi având ceva cu 
Alexandru Severin (lulieş spunea aceasta special pentru 
Lucian), dar de ce se năpusteşte asupra nevestei omului, 
dacă nici măcar n-a văzut-o la faţă?... E nemaipomenit! 
Mai rău decât cei din urmă burghezi! 

Mironescu nu-l văzuse niciodată atât de mânios pe 
lulieş. Incercă să-l liniştească: 

— Ai dreptate, lulieş. Nu-ţi spun aceasta formal... Vom 
face totul ca să îndreptăm... 

— Ce să îndreptaţi?... Să spuneţi că Simina e o femeie 
cinstită?... Mihaile, după ce-l mânjeşti pe cineva cu 
păcură, nu-l speli nici dacă arunci un butoi de apă peste 
el! 

lulieş parcă se mai calmase. Mironescu voi să profite de 
calmul său: 

— Vom scrie chiar pentru numărul de mâine un reportaj 
despre... despre... cum l-a salvat Severin pe Costinaş. 

— Nu, tovarăşe Mironescu! interveni Lucian. Nu-l 
cunoaşteţi pe... 

— Văd că dumneata îl cunoşti - îl întrerupse cu asprime 
lulieş. Am vorbit şi eu cu el. Când a auzit că s-ar putea 


299 


Constantin Chiriţă 


scrie alt articol, s-a uitat la mine ca la un panglicar de la 
circ. Alexandru Severin nu-şi milogeşte cinstea!... Pe el îl 
doare numai că v-aţi legat de nevastă-sa... În schimb 
uzina vuieşte, Mihaile. Mie mi-i ruşine de voi, nu de 
altceva... 

— Ştiu, lulieş - oftă Mironescu, cât se poate de trist. 

— Uite ce-i, Mihaile! Ziarul nu-i o panoramă în care 
fiecare face ce pofteşte. Cine vrea să se răzbune, să-şi 
caute alt loc... Să te apuci într-un ziar comunist să-ţi 
scuipi tatăl, fiindcă ai nu ştiu ce cu el... asta e o... O 
mârşăvie. Cine are gânduri din astea, să-şi facă gazeta 
proprie, cum făceau burghezii... nu să folosească un ziar 
de partid. 

Cuvintele lui lulieş îl înspăimântară pe Lucian. Nu se 
gândise nicio clipă la acest lucru. Dar cum putea să 
dovedească aceasta? Cum putea fi considerat altfel 
gestul său decât ca un act odios de răzbunare? Cine ar fi 
putut să creadă altceva? 

Mironescu se făcu stacojiu la faţă. Îl prinse şi pe el 
mânia: 

— lulieş! Ai dreptul să spui ce vrei despre articol, 
despre ziar, despre mine, dar să... dar să insulţi cu 
asemenea vorbe... 

— Dar voi cum aţi insultat? Voi de ce nu v-aţi gândit? 

— lulieş! Nu-i destul c-am greşit noi? Repeţi şi tu 
greşeala noastră? Cum ai putut să ajungi până acolo încât 
să-ţi închipui despre Lucian... 

— Atunci de ce-a dat drumul la articol? îl întrerupse 
lulieş pe Mironescu. Dacă era vorba despre alt muncitor, 
ar fi dat drumul articolului? Să răspundă acum! 

Lucian se uită în ochii lui lulieş şi-i răspunse, fără nicio 
ezitare: 

— Nu i-aş fi dat drumul! 

Răspunsul lui Lucian şi privirea acestuia îl amuţiră pe 
lulieş. În cap i se făcu parcă un gol. Lucian ori îşi bate joc 
de el, ori... 

Uşa biroului se deschise încet, lăsând să se vadă părul 


300 


Întâlnirea V 


ciufulit şi privirile iscoditoare ale lui Gorga. lulieş îl zări şi-l 
invită cu un gest stăpânit: 

— Poftim, tovarăşe Gorga! Tocmai despre articolul 
matale discutam. 

Gorga căpătă curaj şi pătrunse în încăpere: 

— Să vă spun drept, tovarăşe secretar, mi-a fost teamă 
c-o să vă supăraţi... 

— Şi de ce, mă rog, să mă supăr? îl întrebă lulieş, 
râzând forţat. 

— De... un muncitor din secţia dumneavoastră, din 
uzina dumneavoastră... oricum... chiar dacă nu e membru 
de partid, totuşi... N-am ştiut că sunteţi un secretar dintr- 
o bucată. Exact ca directorul... 

— Dar dacă era vorba de un muncitor comunist, de 
unul ca Răduca, de pildă, sau ca Valer... 

— Atunci sigur că vă întrebam... 

— Mata lucrezi la un ziar comunist? 

Gorga făcu haz de presupusa glumă a lui lulieş: 

— Drapelul Roşu? Acelaşi nume ca uzina 
dumneavoastră... Două forţe! 

— Şi ce spui mata? Pe cine trebuie să critici mai cu 
grijă, pe un comunist sau pe un necomunist? Nu vorbesc 
de critica propriu-zisă, ci de seriozitatea cu care o faci. 

Gorga se uită mirat la lulieş. Era cam dificilă întrebarea. 

— Nu ştiu de ce te codeşti? îl îmboldi lulieş. E-o 
întrebare la care şi-un copil de şcoală primară poate 
răspunde. Nici măcar curaj nu trebuie pentru asta. 

— Un comunist - începu Gorga să se bâlbâie - un 
comunist înţelege... 

— Deci un necomunist nu înţelege - îl ajută lulieş. 

— Nu, n-am spus asta - se împotrivi Gorga. Un 
comunist, vedeţi dumneavoastră... 

— Zi pe şleau! Într-un necomunist poţi să dai cu maiul, 
ce-ţi pasă?! Poţi să-l mânjeşti cu păcură de sus până jos, 
poţi să spui că nevasta lui e o târfă, poţi să spui că e un 
nesimţit, o lichea, un vierme. Poţi să spui că e un 
duşman. Poţi să-l faci burghez, capitalist, jandarm, 


301 


Constantin Chiriţă 


hitlerist. Poţi să faci ce vrei cu el... Ştii ce sfat îţi dau eu? 
Să te duci la personal sau la cadre şi să iei lista 
necomuniştilor din uzină, că pe cea a comuniştilor ţi-o 
dau eu acum. Şi să începi să-i iei la rând. În fiecare zi câte 
unul. Şi când îi termini, să te duci la altă fabrică. Şi pe 
urmă la ţară, poate mai dai şi peste neştiutori de carte, 
mai ales printre copii. Ei tot nu pot să citească. Şi dă-le cu 
parul în cap, dacă n-a avut vreme burghezia s-o facă... 
Pentru asta am făcut noi revoluţie, mă... găgăuţă, ca să 
scuipi oamenii pe care nu-i cunoşti? Să batjocoreşti într- 
un ziar comunist oameni cinstiţi? Şi te mai bâlbâi aici, în 
faţa mea, că un comunist şi un necomunist... Mă 
chinuiesc de ani de zile să-l smulg pe Alexandru Severin 
din pustiul lui şi să-l aduc în partid, şi dumneata... 
dumneata cu ifose de judecător, urli la el! „Nu veni, mă, 
printre mincinoşii ăştia!” Nu înţeleg cum nu tremură 
condeiul în mâna voastră când vă apucaţi să scrieţi 
despre un om? Când scrieţi despre un copac sau despre 
un gândac, citiţi zeci de pagini, numărați fiecare frunză şi 
cântăriţi fiecare picior, iar când scrieţi despre un om nu 
vă obosiţi nici măcar să-l priviţi în ochi... Despre 
atitudinea lui Alexandru Severin crezi c-ai scris acolo?... 
Ai scris despre atitudinea dumitale, care nu-ţi face nicio 
cinste! Asta-i! Vorba lui Severin... 

Gorga era zguduit. Ochii îi înotau în lacrimi. De-abia 
reuşi să îngâne: 

— Sunt un netrebnic... 

Izbucnirea îl domolise pe lulieş. Înainte de a părăsi 
încăperea, adăugă pe un ton mai liniştit: 

— Aveţi şi voi mai multă grijă... Şi dacă v-am spus şi 
vorbe mai tari... de... mai bine să le spui, decât să-ţi pară 
rău mai târziu că nu le-ai spus. 


Alexandru Severin era înclinat să creadă că articolul 
este o răzbunare întârziată a lui Lucian. Acest lucru îl 
mâhnea mai mult decât ceea ce era scris în articol. După 
atâţia ani, Lucian încă îl ura. Nădejdea de a se apropia din 


302 


Întâlnirea V 


nou, de a şi-l aduce pe Lucian alături, care-i încolţise cu 
câtva timp în urmă, pierise înainte de a înflori. Nu va 
putea niciodată să alunge ura lui Lucian. Crezuse că va 
avea puterea să se ducă la el şi să-i vorbească pe 
îndelete, ca unui om. Poate că Lucian l-ar fi înţeles. 
Articolul îi spulberase însă gândul acesta. N-avea cui să-i 
vorbească. Ura aceasta adâncă a lui Lucian constituia o 
barieră de netrecut între dânşii. Işi pierduse fiul pentru 
totdeauna. Nu-i mai rămânea decât Simina. Şi parcă 
ştiind aceasta, Lucian se năpustise şi asupra ei. Şi ea n- 
avea nicio vină. El îi zdruncinase viaţa. 

Când ajunse acasă, Severin înţelese că Simina citise 
ziarul. O găsi palidă şi tăcută. Nu-i spuse niciun cuvânt lui 
Severin. Il aşteptase cu masa ca întotdeauna. Mâncară în 
tăcere, fără să se uite unul la altul. Văzându-şi bărbatul 
trist, Simina umblă prin casă cu mişcări de pisică, fără să 
facă cel mai mic zgomot. Ştia că pe Alexandru îl răneşte 
zgomotul la mâhnire. Rămase în bucătărie şi după ce el 
intrase în cameră. Rămase încremenită la masă. N-avea 
nici măcar puterea şi curajul să strângă masa. Nu-şi dădu 
seama de cât timp e acolo. Işi auzi bărbatul strigând-o: 

— Simino! _ 

Se duse la el. Il găsi lungit pe pat. Se aşeză pe 
marginea patului. 

— Simino, te-a mâhnit mult? 

— Nu lua seama la asta, Alexandre. De necazuri nu 
scapă niciodată omul. 

— Ce au ei cu tine, Simino? 

Severin, o atrase spre el şi începu să-i mângâie părul. 

— Ce au ei cu tine?... Işi închipuie c-or să mi te alunge? 

Simina se îmbujora: 

— Dacă tu ţii la mine, poate să zică cine ce-o vrea. Tu 
să nu te mâhneşti. 

— Eu?... Eu am înfruntat altele şi mai... Ştii tu... Când 
eram mici, ne duceam după păsări prin crânguri... Mie îmi 
plăcea să le aud cum cântă... ştiam fiecare cum cântă şi 
când cântă... Dar alţii nu ştiau... Vedeau un grangur, îl 


303 


Constantin Chiriţă 


auzeau cum cântă, şi-mi spuneau că au auzit cântând 
coțofana... sau cine ştie ce altă drăcovenie... Dar tu crezi 
că se înfuria grangurul?... El cânta mai departe... Şi-acum 
aş fi în stare să fluier ca el... Ehei!... Oamenii sunt de 
multe ori nedrepţi fără să vrea... Ei spun că greierul e 
leneş şi dau întotdeauna drept pildă furnica... Ea e 
harnică... ea munceşte toată ziua şi strânge... lar el 
cântă, cântă zi şi noapte fără să facă nimic... Să ştii că 
nu-i adevărat, Simino. Greierul e mai harnic decât 
furnica... Şi mai chibzuit... Dacă ar sta să asculte ce spun 
oamenii despre el!... Dar el cântă înainte şi munceşte fără 
să ia aminte la vorbele celor care nu-l cunosc... 

— Tu eşti tare, Alexandre. Lângă tine sunt ca un pui de 
vrabie. 

— Va s'că, nu-ţi pasă? 

— Dacă ţie nu-ţi pasă... 

— Ce făceam eu, Simina, dacă nu dădeam peste tine? 
„„. N-are rost să mă mai gândesc... 

— N-are rost, de vreme ce suntem împreună. 

Severin se sculă de pe pat. Se aşeză la masă după ce 
luă dintr-un raft o carte groasă. 

— O să poţi citi până la urmă din ea? îl întrebă Simina 
cu voce blândă. 

— O să pot! Da' unde te duci tu? 

Simina se opri în pragul camerei: 

— Credeam că vrei să citeşti... Nici n-am strâns masa... 
Şi-ar mai trebui... 

— Du-te, Simino, la treburile tale... Şi să ştii că nimeni 
n-o să te scoată de aici... Ştii tu?... Eu am altoit mult când 
eram flăcău... Meri, peri de toate felurile... câtva timp se 
mai cunoaşte că nu-s de acelaşi fel... Da' pe urmă 
amândoi ajung unul singur... Se amestecă unul cu altul în 
totul... Nu mai poţi deosebi. Nu mai poţi să tai şi să zici: 
„Asta-i unul, ăsta-i altul”... Nu-i mai poţi despărţi 
niciodată... 

— Nu-i mai poţi, Alexandre. 

— Du-te, Simino, du-te!... Ştiu că ai o seamă de 


304 


Întâlnirea V 


treburi... Şi să treci cu capul sus pe stradă... aşa cum ştii 
tu... 

Severin rămase singur în cameră. Avea în faţa lui 
cartea pe care o împrumutase lulieş de la Pârvan. Simţea 
o dorinţă nestăpânită de a străbate tainele cărţii. Văzuse 
schiţele şi desenele şi-şi dădea seama că în carte se află 
lucruri pe care trebuie neapărat să le ştie... 

Articolul îl îndârjise. Il îndârjise pentru că descoperise şi 
adevăruri în el. Nepăsarea... Nu nepăsarea, dar 
încetineala... sau... Era totuşi ceva care-l ţinea locului. 
Chiar dacă articolul nu spunea limpede... Era ceva în ei... 
Maşina putea s-o facă mai demult... De ce n-o făcuse?... 
Pentru că nu voia să pornească la drum fără traista 
plină... Asta era! Mai avea puţin de pus în traistă... Va 
începe să adune şi acel puţin. Fără să mai piardă o clipă. 

— Simina! 

Simina intră în cameră cu priviri întrebătoare. Văzu că 
bărbatul ei e schimbat. Nu-l întrebă. Aşteptă să-i 
vorbească el întâi. 

— Azi fac un lucru mare, Simino!... Gata! Nu mai 
aştept!... ştii tu?... Păsările care stau prea mult în cuşcă 
uită să zboare... Le înţepenesc aripile... Gata! 

— Aşa-i, Alexandre! 

Severin plecă în oraş fără să-i spună nevestei unde se 
duce. Dar nici Simina nu-l întrebă. Ea avea treburi şi 
bănuia că şi Alexandru are. 


Casa în care locuia Constantin Balasan se afla pe dealul 
de la marginea oraşului. Era o casă mica, ascunsă între 
pomi, intimidată parcă de elegantele vile din jur. Era casa 
în care locuise împreună cu părinţii lui. Din cele trei 
încăperi, Balasan ocupa două. Una în care locuia, cealaltă 
în care-şi ţinea lecţiile. În cea de a treia încăpere stăteau 
doi bătrâni, un unchi de-al său şi nevastă-sa, care se 
mutaseră acolo după ce muriseră părinţii lui Balasan. 

Camera în care dormea Balasan era un depozit de 
cărţi. Nemaiîncăpând în rafturile cu care-şi căptuşise 


305 


Constantin Chiriţă 


pereţii, sute şi mii de cărţi se adăposteau pe mesele 
răspândite la tot pasul în cameră. Pentru a-şi putea 
adăposti cărţile, Balasan scosese din cameră aproape 
totul. Nu rămăsese decât un pat, un birou şi un scaun. 
Nimeni nu avea voie să pătrundă în camera aceea. 
Balasan singur făcea curat, mătura, aerisea şi ştergea 
cărţile. Avea un aspirator puternic, care bâzâia în fiecare 
dimineaţa aproape o oră. 

Programul lui Balasan era de asemenea cât se poate de 
regulat. Dimineaţa, după ce-şi aranja camera şi lua micul 
dejun, pornea la plimbare. larnă sau vară, Balasan se 
plimba trei ore pe bulevard şi-n parc, fără să intre, decât 
rareori, cu cineva în vorbă. După-amiaza nu dormea 
niciodată. De la ora trei începeau lecţiile. Avea mulţi 
solicitanţi, deşi cerea sume enorme, dar nu-şi alegea 
decât opt elevi, perechi, câte doi. La şapte fix termina 
lecţiile şi ora aceasta coincidea cu începutul celei de a 
doua plimbări zilnice. La nouă se înapoia, la zece se 
retrăgea în camera sa. O singură zi pe săptămână, marţi, 
Balasan nu avea lecţii. Cele patru ore le folosea după 
plac. 

De ani de zile Balasan nu mai citea nicio carte. Până la 
ora două, când se culca, stătea nemişcat la birou, 
rezemat în coate. Fuma la fiecare oră câte o ţigară şi 
după fiecare ţigară deschidea geamul, în timpul zilei, 
Balasan nu fuma. Numai la bridge, sâmbătă, îşi permitea 
să fumeze neregulat. De ani de zile Balasan nu scrisese 
un cuvânt. Pe biroul său nu exista hârtie, stilou sau 
creion. Cu toate acestea îi spusese lui Toporaş că în 
ultimii ani, de când se izolase în oraş, începuse să lucreze 
la o monumentală istorie a literaturii franceze vechi, în 
zece volume. Primele trei volume, susţinea el, erau gata. 
Terminase comentariile la Chanson de Roland. Încă în 
Franţa Balasan era socotit, alături de Joseph Bedier, 
printre cei mai competenţi cunoscători şi comentatori ai 
lui Chanson de Roland. Studenţii şi profesorii care-l 
audiaseră la Sorbona susțineau că traducerea sa verbală 


306 


Întâlnirea V 


era una din cele mai fidele traduceri ale celebrului 
manuscris 23 fondul Dygby de la Oxford. Lucrarea sa de 
doctorat era consacrată Cântecului lui Roland şi conţinea 
câteva constatări asupra evoluţiei limbii franceze, care 
stârniseră vâlvă în cercurile de filologi din capitala 
Franţei. 

In întreaga sa carieră universitară, Balasan nu folosise 
niciodată scrisul. Era profesorul fără stilou şi fără carnet. 
Memoria sa era înspăimântătoare. Ajunsese până acolo 
încât să memoreze figuri pe stradă sau în tramvai, pe 
care le recunoştea după ani de zile. Când citea un ziar, 
putea să redea fragmente din articole sau ştiri întregi, de 
asemenea după ani de zile. Colegii de universitate îl 
considerau în această privinţă drept un fenomen unic, în 
afară de orice comparaţie în istorie. 

Balasan întrerupsese de asemenea orice 
corespondenţă. Nu primea şi nu scria nicio scrisoare, îşi 
dedica tot timpul operei sale, în afară de orele de 
meditaţie care-i asigurau existenţa, cei cu care locuia 
schimbau rareori cu el câteva cuvinte. In fiecare lună le 
înmâna o sumă de bani cu care să pregătească meniul 
modest, de o regularitate cazonă. Cu copiii, Balasan se 
purta blând. Era răbdător, atent, lipsit de orice severitate, 
meticulos. Cu toate acestea copiii îl respectau, îl ascultau, 
îşi făceau lecţiile la zi şi conştiincios, Metoda de predare a 
lui Balasan era infailibilă. Ştia să atragă, să trezească 
interesul şi curiozitatea şi să le ţină în permanentă 
creştere. Lecţiile lui erau pasionante prin aceea că fiecare 
se termina sugerând noi frumuseți. Deşi făcea impresia 
că povesteşte, că cedează dorințelor elevilor, Balasan 
desfăşura de fapt un program rafinat, bine gândit, 
planificat în ziua sa liberă. Balasan asculta de obicei 
muzică. Era un adept al muzicii wagneriene. Ani de zile 
participase regulat la  Beyreuth la festivalurile 
wagneriene, câştigându-şi stima în rândurile 
participanţilor printr-un studiu asupra lui „Parsifal”, pe 
care-l considera răspunsul lui Wagner la acel impetuos 


307 


Constantin Chiriţă 


„Nietzsche contra Wagner”, şi mai mult decât atât, 
demonstra că der reine Thor nu este altul decât Wagner, 
înfăţişându-şi oamenilor viaţa, spovedania şi rugămintea 
de a fi iertat. 

Când nu asculta muzică, şi aceasta se întâmpla mai 
ales în zilele frumoase, Balasan se tolănea pe un fotoliu, 
în cerdacul casei, lăsându-se pradă celor mai diverse 
gânduri. Erau ore de evadare din închisoarea sa 
cerebrală. În acele ore putea să treacă de la calcule 
astronomice la născocirea unor numere extraordinare de 
circ, de la amintirea femeilor din Montmartre la studierea 
teoriei goetheniene a culorilor. Subiectele erau atât de 
variate şi atât de abundente, încât aduceau cu 
halucinaţiile unui om în stare febrilă. 

Balasan tocmai improviza un număr de circ, când văzu 
deschizându-se poarta... Un singur acrobat lucra la cinci 
trapeze zburătoare.  Trapezele  pendulau neregulat. 
Acrobatul sărea de la un trapez la altul, înainte, înapoi, în 
sus, în jos, se prindea întotdeauna în ultima clipă, dând 
spectatorilor impresia că numai norocul îi aduce în clipa 
prăbuşirii trapezul spre mâini. Mişcările acrobatului, 
salturile sale şi pendularea trapezelor erau însă calculate 
la milimetru. Zbura în zigzag, în salturi mortale duble şi 
triple, în răsuciri sinucigaşe de la un capăt la altul al 
cupolei circului, prinzându-se de fiecare trapez în ultima 
fracțiune de secundă... Zbura înainte şi înapoi, iar 
dedesubtul său nu se afla plasă, ci o îngrămădire de lănci 
cu vârful în sus, care i-ar fi anulat orice şansă de scăpare 
în clina când s-ar fi prăbuşit. Acrobatul zbura, pornise un 
nou zbor. Brusc, lumina se stinse în sală... 

Când deschise ochii, Balasan văzu în faţa lui un individ 
necunoscut, acelaşi care executase salturile la trapez, un 
uriaş cu păr negru şi figura visătoare. Balasan era înfuriat 
că din cauza apariţiei acestui individ nu putuse asista la 
deznodământul numărului. Se uită la el cu, ochi 
cercetători. 

— Ce vrei dumneata? 


308 


Întâlnirea V 


— Domnul profesor Balasan? 

— Eu!... Ce vrei dumneata? 

Întrebarea rece, respingătoare, îl intimidă pe Severin. 
Uită introducerea pe care şi-o alcătuise cu greutate pe 
drum şi-i spuse direct: 

— Am venit... pentru nişte lecţii... 

— N-am timp. Poate anul viitor, dacă-mi convine 
elevul... 

— V-aş ruga foarte mult... ştiţi... 

___— Inutil, domnule... Fiecare secundă îşi are rostul ei. 
Inţelegi dumneata? Fiecare secundă!... 

— Ştiu, domnule profesor... dar credeam că numai 
mierla când cântă... ştiţi... mierloiul când cântă îşi 
socoteşte nu atât ciripitul... cât răgazul dintre... 
fluierături... liniştea... 

Balasan tresări dintr-o dată. Îl privi pe Severin cu ochi 
încruntaţi. Îl studie din cap până în picioare, îndelung, 
fără să clipească. 

— Să-mi trimiţi copilul a doua zi după Anul Nou! 

— N-am copil... adică el ştie... Eu vreau să învăţ! 

— Dumneata? 

— Da... ştiţi... toamna când se coc... Vreau să învăţ 
repede... Dumneavoastră... 

— Eu nu predau cursuri de alfabetizare, monsieur. Eu 
îmi împart secundele... fiecare e ca o bătaie de inimă. 
Fiecare secundă e în fapt o bătaie de inimă. Inima nu 
aparţine infinitului. 

— Ştiu, domnule profesor... 

— Dacă ştii... mi-ai furat prea multe bătăi de inimă! 

— lertaţi-mă... Bună ziua! 

Severin se retrase politicos şi se îndreptă spre poartă. 
Când puse mâna pe clanţă, se auzi strigat: 

— Domnule! 

Balasan coborâse din cerdac. Venea spre dânsul. 
Severin îl aşteptă. _ 

— Pe dumneata te-am văzut de câteva ori în oraş. Imi 
amintesc... Dumneata ai o figură de geniu. 


309 


Constantin Chiriţă 


Severin rămase zăpăcit. De ce-şi bătea joc de dânsul 
profesorul? 

— Nu vreau să vă... 

— Dumneata ai figură de geniu! Ai lucrat vreodată la 
circ? La trapez? 

— Nu! răspunse Severin şi mai uluit. 

— Nu?... Bine, domnule! Începem de azi lecţiile! Vreau 
să văd dacă mă înşel sau nu. In fiecare zi între şapte şi 
opt. Număr fiecare secundă! Poftim! 

Balasan îl conduse pe Severin în camera de lecţii. 

— Omul, când începe să înveţe ceva, chiar la optzeci de 
ani, e la fel ca un copil, domnule. Să nu te superi... 

Severin parcă-şi aminti un întreg trecut: 

— Ştiu, domnule profesor... În fiecare zi... ceva îi arată 
că a rămas un copil... Întâlneşte întotdeauna ceva nou... 
sau simte în suflet ceva nou... E un copil care creşte 
mereu... Nici când moare... şi moartea e ceva nou pentru 
el... o simte pentru întâia oară... dar din păcate şi... 
pentru ultima oară... | se sfârşeşte copilăria... Dar tot ca 
un copil moare... neştiutor şi senin... 

Balasan îl privea uimit pe Severin. Îşi uitase secundele, 
deşi vorbele lui Severin nu făceau altceva decât să 
anunţe valoarea lor. 

— Domnule, limba pe care o vei învăţa, e limba în care 
s-a cântat şi s-a plâns atât de mult în lumea aceasta, 
încât a ajuns o limbă formată din melodii şi suspine. 

Alexandru Severin începea să înveţe limba franceză. 


Nistor aflase, telefonând la redacţie, că Lucian e de 
serviciu şi că va rămâne acolo până după miezul nopţii. 
Calea îi era deci liberă. Descoperise cel mai bun aliat 
împotriva lui Lucian şi a Corneliei. Aliatul cel mai sigur şi 
mai puternic. Pe Eleonora, mama lui Lucian. Nistor o 
cunoştea întrucâtva pe Eleonora. Ca ucenic al lui Severin 
fusese de câteva ori la acesta acasă şi avusese prilejul să 
observe ce fel de femeie e nevasta lui Severin. Nistor ştia 
că pentru dânsa nu existau decât două lucruri în lume: 


310 


Întâlnirea V 


banii şi rudele de la ţară. Altceva n-o interesa. Nici 
bărbatul, nici Lucian, nici dracu', nici Dumnezeu. 

După ce Severin o lăsase, venise de câteva ori la uzină, 
la direcţie, să arate hârtia de la judecătorie prin care 
fostul ei bărbat se obliga să-i cedeze o sumă fixă lunar, 
urmând să i se oprească lui Severin suma, la salariu, şi să 
i se trimită acasă. O singură dată întârziase contabilitatea 
trimiterea sumei, numai cu o zi, şi ea venise direct la 
Nistor cu o falcă în cer şi una în pământ, urlând că-i va da 
pe toţi în judecată, că e jefuită, că e batjocorită, că se va 
duce sus de tot la Bucureşti să reclame ce i se întâmplă 
unei biete femei nenorocite. Nistor o asigurase că nu e 
decât o întârziere, şi pentru a o calma, se dusese el la 
casierie să-i ridice banii şi să i-i înmâneze personal. Ea îi 
numărase până la ultimul bănuţ şi plecase de la dânsul 
cât se poate de mulţumită 

Nistor era sigur că va reuşi să-l desprindă pe Lucian de 
Cornelia cu ajutorul Eleonorei. Când era vorba de bani, 
Eleonora nu mai ţinea seamă de nimic. Ar fi fost în stare 
să-şi sugrume propriul fiu. Ar fi fost în stare să iasă pe 
stradă şi să urle pe la toate colţurile, să-şi rupă părul din 
cap, să facă tărăboi fără să-i pese de nimic. Se va duce la 
ea şi va reuşi s-o înspăimânte într-un fel şi s-o transforme 
într-un aliat sigur. 

Maşina îl lăsă pe Nistor în centrul oraşului. Se 
înnoptase. Strada principală era plină de lume. Nistor îşi 
făcu loc printre cetăţeni, răspunzând la saluturi şi se 
retrase repede pe o stradă mai puţin umblată. Făcu un 
ocol destul de mare pentru a ajunge la locuinţa lui Lucian 
fără să fie văzut de cunoscuţi. In timpul ocolului se gândi 
iarăşi la faptul că ajunsese cineva. Cu câteva luni în urmă 
putea să se plimbe pe străzi ca oricare alt cetăţean. De 
când devenise o personalitate, i se părea că e mereu 
urmărit de privirile oamenilor. De aceea se străduia să fie 
atent la fiecare gest care-l făcea, să nu comită vreo 
imprudenţă care l-ar fi putut arunca în gura lumii. 

Se opri în faţa casei în care locuise atâta vreme 


311 


Constantin Chiriţă 


Severin. Era lumină într-o singură cameră, în camera în 
care Severin îşi primea de obicei oaspeţii. Nistor ezită 
câteva clipe. S-ar fi putut să întâlnească cine ştie ce 
cunoscuţi şi nu dorea de loc acest lucru. Găsi însă repede 
o justificare a vizitei. Trecuse întâmplător pe stradă şi, 
amintindu-şi că salariile muncitorilor se vor plăti cu o zi 
întârziere, se hotărâse s-o anunţe personal pe Eleonora. 
Aceasta după ce o va întreba dacă are musafiri şi dacă-i 
va răspunde că printre ei sunt cunoscuţi. 

Intră în curte, apăsă butonul soneriei şi se retrase 
câţiva paşi de la uşă. Vestibulul se lumină repede şi în 
pragul uşii apăru Eleonora. Recunoscându-l pe Nistor, nu- 
şi putu reţine un gest de uimire. 

— Dumneata, domnule director? Poftim înăuntru. 

— N-aş vrea să vă deranjez... Poate aveţi musafiri... 

— Nu... Poftim!... Poftim! Niciun deranj. E numai Agafia 
şi Bălaşa. Cred că le cunoşti. i 

Nistor intră înăuntru, lăsându-se condus de Eleonora. In 
cameră se aflau numai cele două surori ale Eleonorei. 
Spuse şi „sărut mâna”, şi „bună seara”. 

— la ghiciţi cine e? îşi întrebă Eleonora surorile. Nici nu 
cred că vă trece prin cap... 

— O fi băiatul popii Dumbravă, dar pe el nu-l chema 
Nistor - îşi dădu cu părerea Agafia. Şi ăla mi se pare că s- 
a făcu inglez, nu director. 

Nistor nu se simţea prea bine între babele aceflea. 

— O să vin altă dată - se hotărî el. Voiam să vorbesc 
ceva între patru ochi. 

— Te pomeneşti - se sperie Eleonora - că bivolul ăla nu 
vrea să-mi mai dea bani... Nu cumva?! Dacă nu-i dau cu 
ceva în cap pe stradă... 

— Nu-i chiar aşa - strecură Nistor. 

Eleonora se îngălbenise. Se sculase de pe scaun şi 
venise în faţa lui Nistor. 

— Domnule director! Să-mi spuneţi tot! Vă rog în 
genunchi, dacă vreţi! 

Nistor dădu a înţelege că se codeşte: 


312 


Întâlnirea V 


— Vedeţi... dacă se află că v-am spus... e în joc cinstea 
mea... Eu numai din consideraţie... 

— Mă jur pe ce am mai sfânt - tremură Eleonora. Mă jur 
pe ochii mei, pe Dumnezeu, pe ce vreţi, că nu suflu o 
vorbă la nimeni. Şi nici astea... Că doar eu le-am făcut 
avere... 

Toate trei femeile îşi făceau cruce după cruce şi 
bolboroseau jurăminte. 

— Dumneavoastă ştiţi - începu Nistor cu o minciună - 
că nu mai primiţi bani de la Severin decât atât timp cât 
fiul lui stă aici. Aşa e legea. 

— Păi ce, vrea să plece Lucian de aici? se îngrozi 
Eleonora. Cu dinţii m-am ţinut de el ca să nu plece. l-am 
căzut în genunchi. 

— Ca să pui mâna pe banii lui - murmură Bălaşa. 

Nistor nu mai putu suporta prezenţa babelor, îi spuse 
fără ocol Eleonorei că o stricată, asemenea celei care i-a 
luat bărbatul, a pus ochii pe Lucian, şi nu numai ochii, că 
vrea să se mărite cu el, să-l scoată de-acasă, de-aici, ca 
să-i ia banii. Şi-atunci ar însemna să piardă şi ceea ce-i 
dădea Severin. 

Eleonora amuţise. Nu-i venea să creadă. Nistor simţea 
că a prins-o în puterea lui. Şi îi spuse aproape cuvânt cu 
cuvânt ce are de făcut ca să-l scape pe Lucian. 


313 


Constantin Chiriţă 


CAPITOLUL 16 


LUCIAN SE HOTORÂSE DE DIMI- 
neaţă să treacă pe la institut. Ar fi putut chiar să-l 
însoţească pe profesorul Cristescu în amfiteatru, dar nu 
voia să-l stânjenească. Deşi bătrân şi cu îndelungată 
experienţă pedagogică, profesorul Cristescu nu putea 
suporta oameni străini în timpul cursurilor. | se părea că e 
controlat, că i se cântăreşte fiecare cuvânt şi începea să 
se bâlbâie ca un student. Oricât s-ar fi pregătit, oricât de 
competent ar fi fost în materie, când zărea auditori străini 
în sală sau când era însoţit de colegi, sau de cineva din 
partea direcţiei institutului, conferințele sale deveneau 
plate, incoerente, neconvingătoare. Lucian aflase acest 
lucru şi în afara zilelor de examene se ferea cu artă să-i 
ţină companie. 

Lucian avea nevoie de privirile Corneliei. Drama prin 
care trecuse îi lăsase răni deschise. Intervenţia lui lulieş 
la redacţie îl zguduise, amplificându-i durerile. Alexandru 
Severin rămăsese omul pe care-l cunoscuse. Cuvintele lui 
lulieş nu-i mai ieşeau din minte şi pentru prima dată, 
după atâţia ani, Lucian începea să se gândească, 
tremurând, că poate principalul vinovat în despărţirea 
dureroasă dintre tată şi fiu era el. Ceva, cineva îl ameţise 
şi în loc să se ducă să discute prieteneşte cu tatăl său, 
preferase să-l insulte şi, să rupă astfel orice posibilitate 
de apropiere. Apariţia articolului i se părea lui Lucian 
ultima şi cea mai josnică dintre lovituri. După o asemenea 
faptă nu mai avea niciun drept să se apropie de tatăl său. 
Greşise ireparabil. De-abia acum Lucian vedea că-şi 


314 


Întâlnirea V 


pierduse definitiv tatăl. 

Mai era însă ceva care-l neliniştea pe Lucian. Când se 
întorsese acasă noaptea târziu, după miezul nopţii, o 
găsise pe maică-sa trează. Il aşteptase. Şi-i pusese o 
seamă de întrebări cu totul nelalocul lor. De ce întârziase, 
de ce întârzie mereu, pe unde-şi petrece timpul, cu cine 
se-nhăitează, de ce nu-i spune şi ei cum îşi petrece 
timpul, de ce nu ţine mai mult la ea, de ce se poartă ca 
un străin cu ea, de ce nu stă mai mult acasă? Şi pe urmă 
începuse cu sfaturile. De astă dată nu se mai referise la 
bani. Spre uimirea lui, îi vorbise despre felul cum trebuie 
să-şi trăiască viaţa, îl sfătuia să se ferească de femei, 
„toate-s nişte târfe care nu caută decât bani”, mai bine să 
rămână neînsurat decât să-şi ia una de pe drumuri, ca să 
râdă toţi oamenii de dânsul şi să-l arate cu degetul pe 
stradă, cum se întâmplă cu celălalt, că ea mai bine se 
omoară decât să-l ştie încăput pe mâna unei haimanale. 

Vorbele maică-si, în loc să-l mânie, îl întristaseră pe 
Lucian. Il întristaseră pentru că-şi dădu seama că nu are 
nimic comun cu fiinţa din faţa lui, că lumea ei e o lume cu 
totul deosebită de a sa, că toate întrebările, sfaturile şi 
vaietele ei sunt stridente şi înspăimântătoare. Era totuşi 
mama lui şi poate n-avea dreptul s-o judece... Dar pe 
tatăl său cum îl judecase?... Ea îl îndemnase... 

Gândul care-i fulgerase mintea i se păruse odios lui 
Lucian. Se despărţise de maică-sa în tăcere. Era totuşi 
mama lui. Era mamă. Mamele şi când îşi lovesc copiii fac 
aceasta din dragoste pentru ei. Nu putea să se îndoiască 
de sentimentele ei. 

Lucian avea nevoie de privirile Corneliei. Voia, măcar 
pentru câteva clipe, să o simtă lângă el pe Cornelia. 
Ajunse la institut; calculase să ajungă în timpul pauzei. 
Când deschise uşa, o zări în hol pe Cornelia, singură. Era 
în holul prin care treceau numai profesorii când veneau 
sau ieşeau de la institut. Lucian se opri în faţa ei şi o 
închise pentru câteva clipe în priviri. 

— Am fost atât de sigură că vei veni! şopti Cornelia. 


315 


Constantin Chiriţă 


— M-ai aşteptat?... Trebuia să te văd... Draga mea... 

— Acum gata, Lucian! Să nu ne vadă cineva. 

— Vreau să mă mângâi, Cornelia. O clipă numai. Orice 
s-ar întâmpla. 

Lucian închise ochii. Cornelia îi trecu mâinile prin păr, îl 
mângâie pe obraz, îşi opri degetele pe buzele lui. Când 
deschise ochii, o văzu pe Cornelia urcând în goană cele 
câteva trepte ale holului şi dispărând în întunecimea 
coridorului. Rămase un timp nemişcat în locul unde 
primise  mângâierile  Corneliei. Ceva senin, cald, îl 
învăluia, îl înviora... Se îndreptă spre ieşire, dar înainte de 
a ajunge, uşa se deschise. Era profesorul Cristescu. 
Lucian îl salută. 

— Pleci, Lucian?... întrebă profesorul, cu o anumită 
teamă în glas. 

— Plec, tovarăşe profesor. Nu vă supăraţi... 

Cristescu se uită la ceas, apoi îl luă pe Lucian de braţ: 

— Mai stai puţin, Lucian. Mai am un sfert de oră. Să mai 
vorbim. Ne vedem prea rar. 

— Cu plăcere, tovarăşe profesor. Mă bucur că aveţi un 
aer de tinereţe... 

— Sunt bătrân, Lucian - îl întrerupse Cristescu. Atât de 
bătrân, că nici nu mai e nevoie de mine. Am crezut că în 
mijlocul tinerilor... Nu, Lucian... Dulcia lingquimus arva.” 
Timpul este al vostru... Nu pentru noi a spus Virgiliu: 
Fortunate Senex!* 

— Sunteţi prea pesimist! De obicei... 

— Nu, Lucian. Bătrânii se deghizează mereu. Să nu-i 
crezi niciodată. Toate ifosele şi ciudăţeniile lor sunt 
artificiale. Vor să mai atragă o dată atenţia asupra lor... 
Dar în sinea lor sunt trişti... Sunt buni numai de 
compătimit şi nu vor să înţeleagă acest lucru. Bătrânii 
sunt singuri, Lucian. Vae Soli!” Voi, tinerii, nu puteţi 
înţelege... Şi când înţelegeţi, nu mai puteţi schimba 


33 Părăsim dragile noastre plaiuri... 
34 Fericit bătrân! 
35 Vai de cel singur. 


316 


Întâlnirea V 


nimic... Şi restul e tăcere, Lucian... Câţi dintre voi vor 
putea spune ca Horaţiu: „Non omnis moriar” ??® 

— Tovarăşe profesor! îl opri Lucian emoţionat. Lăsaţi în 
urmă atâţia intelectuali care vă datorează... care 
niciodată nu-şi vor putea răscumpăra datoria... L-am 
întâlnit pe profesorul Florian... 

— Profesorul Florian!... Profesorul Florian lasă în urma 
lui aproape cincizeci de volume şi mai ales lasă o şcoală, 
Lucian... Noi ce lăsăm?... Amintire şi respect, poate şi 
respect, unei generaţii, şi pe urmă?... Pe urmă tăcere... 
Debemur morți nos nostraque!” Nu putem, Lucian... Şi 
nimic nu e mai trist decât să fii bătrân şi să nu vrei să fii... 
Non lacrymae rerum”... Nu te întrista, Lucian! Mai ai mult 
timp în faţa ta până la vârsta tristeţilor... Şi s-ar putea ca 
tu nici să nu fii trist... Ţi-ai început tânăr cariera... la 
vârsta mea, cine ştie... Îţi urez din toată inima fericire şi 
reuşită! La revedere. 

Lucian nu înţelegea schimbarea profesorului, Cristescu. 
De obicei vesel şi săltăreţ, aproape cochet cu studentele, 
îmbătrânise într-o singură zi... Gândurile sale pesimiste îl 
întristau, mai ales, pe Lucian. Bătrânul profesor renunţase 
parcă la orice bucurie, la orice dorinţă. li făcea impresia 
unui om care are de gând să se trântească undeva, jos, şi 
să nu mai mişte, să nu mai ceară, să nu mai dorească 
nimic. Lucian auzi glasurile studenţilor, auzi şi vocea 
Corneliei. Trecu pe lângă el, aruncându-i o privire fugară, 
dar pe care o ghici mângâietoare şi senină. 

Lucian intră mai mult din inerție în cancelarie. Cum îl 
Zări, secretara îl informă că-l caută directorul. li 
telefonase şi la redacţie. 

— Vă aşteaptă - îi spuse ea. 

Convorbirile cu directorul nu-i plăceau lui Lucian. 
Directorul era un om închis, care nu-şi destăinuia 
niciodată gândurile până la capăt. Căuta să-şi dea 


38 Nu voi muri de tot. 
37 Suntem sortiţi morţii - noi - şi toate ale noastre. 
38 Nu mai sunt lacrimi şi pentru durerile noastre. 


317 


Constantin Chiriţă 


întotdeauna importanţă, era pedant şi preţios. Avea un fel 
de a vorbi curios. Chiar şi cu studenţii nu vorbea decât cu 
„dumneavoastră”, şi parcă pentru a-şi ascunde goliciunea 
de idei folosea formule lungi, reverenţioase. Vorbea ca o 
cerere plină cu formule convenţionale. Lucian intră totuşi 
la dânsul, găsindu-l ca de obicei la birou, cu tot felul de 
cărţi şi dosare înaintea sa. 

— Bună ziua, tovarăşe profesor - îl întâmpină 
directorul.  Scuzaţi-mă că am solicitat prezența 
dumneavoastră la direcție, dar anumite situaţii 
neprevăzute au stat la baza intervenţiei noastre. Nu vă 
vom reţine prea mult. Atât cât e necesar să clarificăm o 
serie de probleme care nu suportă o amânare prea 
îndelungată. Luaţi loc, vă rog. 

Lucian se aşeză pe un fotoliu în faţa biroului, aşteptând 
ca directorul să-şi continue discursul întrerupt. 

— Tovarăşe profesor, n-a fost în puterea noastră să 
evităm o situaţie penibilă, pe care, dacă o analizăm cu 
atenţie, o putem înţelege totuşi ca fiind determinată de 
interese majore de care direcţia institutului nostru nu 
este responsabilă. 

Lucian se stăpâni cu greutate. Ar fi vrut să-i ceară 
directorului să-i spună ce are de spus, fără nicio 
introducere. Îl cuprinse însă mila faţă de omuleţul acela 
care făcea atâtea eforturi ca să pară cineva, încât îl lăsă 
să vorbească fără să-l întrerupă. 

Trecuseră mai bine de zece minute, fără ca directorul 
să fi făcut măcar o încercare pentru a ieşi din generalităţi. 
Lucian văzu uşa biroului deschizându-se. Intră secretara. 
Apariţia ei îl enervă pe director. Se sculă în picioare şi 
spuse cu o voce voit severă, înainte ca secretara să fi 
avut timp să deschidă gura: 

— V-am spus, nu o dată, tovarăşă secretară!... Atunci 
când la direcţie au loc şedinţe sau convorbiri de natură 
profesională, este mai mult decât nepoliticos să se 
producă întreruperi care pot stingheri buna desfăşurare a 
lucrărilor. Subliniez încă o dată! 


318 


Întâlnirea V 


— Ştiu, tovarăşe director, dar... Vă cheamă urgent 
preşedintele sfatului... Am încercat să-i explic, dar mi-a 
cerut să vă duceţi imediat la sfat... 

Directorul rămase cu mâna întinsă. Ascultase în 
această poziţie spusele secretarei, şi când îşi dădu seama 
de situaţie, îşi retrase fulgerător mâna, parcă spre a şi-o 
ascunde. Părea zăpăcit. 

— Da... - continuă el - după cum vă spuneam, tovarăşe 
profesor... 

— Lăsaţi, tovarăşe director - îl ajută Lucian - putem 
continua cu altă ocazie convorbirea. Poate e mare nevoie 
de dumneavoastră la sfat. Altminteri nu v-ar fi chemat cu 
atâta urgenţă... 

Directorul îşi mai revenise. Acceptă spusele lui Lucian, 
clătinând din cap. 

— Da... E vorba de schemă... Ni s-a aprobat doar un 
singur post de profesor... Dar aveţi dreptate, tovarăşe 
profesor. Vom întrerupe convorbirea până la proxima 
ocaziune, care, nădăjduim, va avea loc încă în cursul zilei 
de azi, dacă nu cumva treburi importante reclamă 
prezenţa dumneavoastră în alte locuri. 

Lucian zâmbi şi-l asigură că-şi va face timp oricând, în 
cursul zilei, numai să i se telefoneze cu o oră sau cu o 
jumătate de oră înainte. Directorul îşi luase între timp 
pălăria şi pardesiul, se îmbrăcase şi porni cu paşi iuți spre 
uşă. De-abia când ajunse în apropierea uşii, îi mulţumi lui 
Lucian şi-l pofti să treacă înainte. 


Coriolan Turturică, secretarul de redacţie, un bătrân cu 
păr alb şi mustăţi albe, stufoase, care lucra de peste 
patruzeci de ani în gazetărie, stătea la taifas cu Gorga în 
biroul său. Vorbea cu mici întreruperi, cauzate de pufăitul 
îndărătnic al unei pipe care se stingea cu regularitate: 

— Dragă Biţă... fuf-fuf-fuf... tu ştii că mie nu-mi place 
să mă bag... fuf... fir-ar să fie!... lar s-a stins... fuf... Am 
rezistat patruzeci de ani fără să-mi dea nimeni cu 
piciorul... fuf... prea mult nu mai am... fuf... în sfârşit, s-a 


319 


Constantin Chiriţă 


aprins!... fuf... Şi-i păcat să trăiesc ca un pensionar care 
se uită la vrăbii cum zboară... fuf... şi stă toamna singur 
pe o bancă... fuf... bătut de frunze ruginite... De ce?... Mai 
bine să tac şi să-mi văd de treburile mele... fuf... Dar tu 
prea te bagi, Biţă... Uită-te la Cosmuş, ăla ştie cum să se 
strecoare... fuf... 

Biţă Gorga profită de întrerupere î 

— Ala-i un porc! Decât ca ăla, mai bine croiesc 
izmene... 

— ...Dragă Biţă... ascultă-mă pe mine, eu sunt om cu 
experienţă... fuf... Cosmuş vrea să facă... fuf... carieră... 
Vezi-l cum discută cu cetăţenii... fuf... Când un cetăţean 
pleacă de la el, crede c-a discutat cu cel mai mare ziarist 
din ţară... fuf... sau uită-te la el cum vorbeşte cu 
dactilografele sau cu redactorii mai mititei... fuf... Toţi 
cred că e ceva de capul lui... fuf... Da-n schimb, dacă stă 
de vorbă cu Lucian sau cu Mironescu... fuf... numai că nu 
atinge podeaua cu fruntea. Ştie să nască şi milă... fuf... şi 
încredere... fuf... fuf... fuf... lar s-a stins!... Eu nu zic ca 
să-l imiţi pe el... fuf... nici n-aş mai sta de vorbă cu tine... 
fuf... dar fii şi tu mai potolit, cumpăneşte mai mult înainte 
de a mâzgăli hârtia... fuf... nu-ţi băga singur capul sub 
ghilotină. Dacă n-ar fi Mironescu cum e... fuf... ştii cum ai 
fi zburat din redacţie după o asemenea calomnie?... 
Severin putea să te dea în judecată şi-ncă poate, încă n-ai 
scăpat... fuf... Şi n-ai cum să te aperi. Eu te sfătuiesc 
pentru că-mi eşti simpatic... fuf... Imi place de tine că eşti 
ştrengar şi ai stofă de reporter. Zău că-i păcat să-ţi ratezi 
cariera... fuf... învaţă să închizi şi să deschizi ochii când 
trebuie şi să vezi cum ai să reuşeşti... 

Tocmai atunci intră la secretariat Cosmuş: 

— Aisi erai, Bisă? Te caută Lusian. Nu ştiu se vrea să-şi 
spună. Ai scris iar vreo idiosenie sau vreo minsiună? Să 
vezi cum o să te rozi de mine să-şi public câte-o 
informasie. Se-o să te frec atunsi... 

— Pe sine să fresi, urâsiosule? îl imită Gorga. Târâtură 
transcedentală! Mai ai curajul să vorbeşti cu mine? leşi 


320 


Întâlnirea V 


afară! 

— De se, mă? Am făcut eu vreodată vreo greşeală? Eu 
sunt deştept, mă. Ştiu să mă orientez politiseste, eu am 
sims politic, mă. Tu o fasi pe nebunul cu talentul tău. Mă 
pis pe el! 

— Ai simţ de vierme, de lingău - îi spuse Gorga cu 
dispreţ din pragul uşii. 

Cosmuş păru că nici nu-i auzise vorbele. Se duse spre 
Coriolan şi-i spuse pe şoptite, ca unui confident: 

— Se zisi, nea Coriolan? Să-i suzerez lui Severin să-l 
dea în judecată? Să mor eu dacă nu mă duc pe la 
Alexandru Severin... 

Coriolan Turturică îi răspunse într-o doară: 

— Nu mă interesează pe mine... fuf... chestiunile 
voastre... Numai să nu te ia la bătaie Gorga. Că-i zdravăn 
şi bătăuş al dracului. 

— Se, se, se? De se să mă bată? Se, se-s eu? 

Bătrânul secretar de redacţie prinsese punctul slab al 
lui Cosmuş. 


Cu toate strădaniile sale, secretara institutului nu reuşi 
să scoată nicio vorbă în plus de la femeia care de aproape 
o oră îl aştepta tăcută pe director. Nu-i spusese decât că 
are de vorbit cu „domnul director”. Nu-i spusese nici cine 
este, nici ce anume vrea să vorbească şi nici nu schiţă 
vreun gest în clipa când o informase că directorul s-ar 
putea să nu mai vină în cursul zilei pe la institut. 
Rămăsese înţepenită pe scaun, uitându-se tot timpul la 
uşă. „Trebuie să fie mama vreunui student”, gândi în 
sinea ei secretara. Părea o femeie îmbătrânită înainte de 
vreme, îndărătnică şi stăpânită. De câte ori apărea vreun 
profesor în secretariat, arunca priviri  întrebătoare 
secretarei şi nu se liniştea decât după ce secretara îi 
făcea semn cu capul că nu e directorul. 

Imbrăcămintea femeii, stridentă şi fără gust, era aceea 
a unei ţărănci trăite la oraş şi care vrea să arate aceasta. 
Pantofii, rochia, pardesiul, şalul de pe cap aveau, fiecare, 


321 


Constantin Chiriţă 


altă culoare. Secretara îndrăzni s-o iscodească încă o 
dată: 

— Puteţi să-mi spuneţi mie despre ce este vorba, poate 
vă pot ajuta eu, sau poate e în competenta directorului de 
studii... 

De astă dată femeia se oţări: 

— Dumneata să-ți vezi de treburile dumitale, 
domnişoară. Ce, dacă mă vezi aşa crezi că sunt la 
cheremul fiecăruia? 

Va să zică era şi colţoasă pe deasupra! Secretara 
preferă să nu-i răspundă. Ştia că nu-i bine să te bagi în 
vorbă cu asemenea femei. Se prefăcu preocupată şi 
părăsi încăperea, lăsând-o singură. 

După câteva minute de la plecarea secretarei, apăru 
directorul. 

— Dumneavoastră sunteţi directorul! Tovarăşul Stancu 
Paruş? 

Directorul o descoperi de-abia atunci. O cercetă 
surprins şi-i spuse pe un ton superior: 

— Da! Aţi vorbit mai întâi cu secretara? Orele de 
convorbire s-au terminat de patruzeci de minute. 

Femeia nici nu-i luă în seamă spusele: 

— Vă aştept de mi s-a făcut lehamite. Eu sunt mama lui 
Lucian Severin. Vreau să vorbesc cu dumneavoastră între 
patru ochi. 

— Sunteţi mama tovarăşului profesor Lucian Severin? o 
întrebă uimit directorul. Poftiţi în birou. Vă stau la 
dispoziţie, deşi ţin să vă informez că orele de convorbiri 
cu direcţia sunt depăşite şi timpul nu ne va permite 
prelungirea conversaţiei. Luaţi loc, vă rog. 

Intraseră în birou. Eleonora nu se aşeză pe scaun. Se 
propti în faţa directorului şi începu să-i turuie gura cu o 
violenţă nestăpânită: 

— Nu vi-i ruşine?... Asta-i şcoală sau porcărie? Aduceţi 
aici lepădături care strică oamenii? Mă duc la Bucureşti 
după ce vă fac mai întâi de râs în gura mare. 

Directorul rămase uimit. Nu i se întâmplase niciodată în 


322 


Întâlnirea V 


viaţa lui o asemenea scenă. Încercă s-o oprească pe 
Eleonora: 

— Vă rog să vă calmaţi... Nu uitaţi că sunteţi într-o 
instituţie în care... 

— Va s'că le mai luaţi şi apărarea!... Dom'le, eu mă 
apuc să urlu în stradă... eu nu mă las terfelită şi nu-mi las 
băiatul jumulit de o... de o scârnăvie! Eu l-am făcut, eu îl 
apăr, dacă dumneavoastră nu sunteţi în stare. Asta-i 
şcoală?... Asta-i cocină! Nu m-aş mira ca să ştiţi de toată 
porcăria... văd eu cine eşti... 

Directorul îşi ieşi din răbdări. Sări de pe scaun cu 
pumnii strânşi şi începu să urle: 

— leşi afară! leşi! Chem imediat miliția sau casa de 
nebuni! Nu ţi-e ruşine! Eşti într-o instituţie în care se 
practică cinstea şi morala... 

— Ce-ai spus? Eu să ies? Eu?... 

Eleonora se repezi spre el. Directorul îşi adună toate 
puterile şi răcni: 

— Taaaci! Taci! Miliția! 

Îşi ieşise cu totul din fire. Zbârnâitul telefonului îl trezi. 
Când îşi dădu seama în ce situaţie se află, îl cuprinse 
tremurul. Ridică receptorul, dar îl puse imediat la loc. Se 
aşeză pe scaun îngrozit. Avusese un acces de nebunie. 

Dar şi Eleonora se  înspăimântase.  Răcnetele 
directorului o băgaseră în sperieţi. Se gândea cu groază 
că ar putea să vină miliția şi s-o aresteze, îşi pierduse cu 
totul cumpătul. Cine ştie ce i se putea întâmpla... începu 
să se bâlbâie şi să plângă în faţa directorului: 

— Domnule director... hî... gândiţi-vă... hî... e copilul 
meu... hî-hî-hî-hî... 

Schimbarea bruscă a atitudinii Eleonorei, de la furie la 
plâns, fără să-l calmeze cu totul, îl făcu pe director să se 
simtă stăpân pe situaţie. O întrebă tăios şi rece: 

— Ce vrei dumneata la urma urmei?... Îţi atrag însă 
atenţia să răspunzi clar şi fără să mai aduci injurii 
direcţiunii acestei instituţii. 

— Mi-am pierdut firea, domnule director... hî... gândiţi- 


323 


Constantin Chiriţă 


vă şi dumneavoastră... 

— Răspunde la întrebările mele! Ce e cu... băiatul 
dumitale? 

— Şi-a pus o stricată mintea cu el... o lepădătură... 

— Şi ce ne interesează pe noi?... E studentă la noi? 

— Da, da! se grăbi să încuviinţeze Eleonora. Invaţă 
aici... O cheamă Cernat... Cernat Cornelia... 

De astă dată directorul rămase ca trăsnit. incepu el să 
se bâlbâie: 

— Cernat... Cernat... Cornelia Cernat... Dumneata 
insinuezi că cea mai bună... 

— E o lepădătură!... îmi strică băiatul... l-am văzut cu 
ochii mei... Pe ce am mai sfânt... 

— Dumneata îţi dai seama de ceea ce vorbeşti? 
Dumneata îţi dai seama de situaţia care se... 

Eleonora căpătase din nou curaj: 

— Eu, domnule director, nu mă las. Eu mă duc până-n 
pânzele albe... Îi ia banii... 

— Vom cerceta, vom întreprinde cele mai amănunțite 
cercetări... Nu vom permite ca în instituţia noastră să 
pătrundă microbii destrăbălării. 

Pe Eleonora o încolţea teama că i s-ar putea întâmpla 
ceva şi lui Lucian. De aceea se şi repezi asupra 
directorului: 

— El n-are nicio vină... el e un copil... Numai ea... 

— Tovarăşul Lucian Severin nu e un copil! o întrerupse 
directorul. E un om complet responsabil de actele sale. E 
un om pe care îl stimăm şi numai împrejurări forţate, 
independente de voinţa noastră, ne determină să 
renunţăm pentru un timp la cunoştinţele dumnealui. 

Eleonora nu prea înţelegea ce spune directorul, dar 
bănui că e vorba de ceva rău în legătură cu Lucian. 
Tremură când puse întrebarea: 

— Adică... îi faceţi ceva rău? 

— Nu avem decât un singur post de profesor pe 
schemă şi între tovarăşul Severin şi tovarăşul profesor 
Cristescu, balanţa înclină spre ultimul. 


324 


Întâlnirea V 


De fapt, hotărârea directorului era de ultimul moment. 
În întrevederea întreruptă, pe care o avusese cu Lucian, 
voise să-i propună acestuia să împartă orele cu profesorul 
Cristescu, în aşa fel ca fiecăruia să-i revină câte o 
jumătate de normă, deşi el, personal, ar fi ţinut să 
rămână numai Lucian la catedră. Intervenţia neprevăzută 
a Eleonorei răsturnă însă hotărârea sa. 

Eleonora tot nu înţelese ce vrea să spună directorul: 

— Adică nu-l mai ţineţi? Îl daţi afară?... 

— Nu noi. Ministerul nu ne-a aprobat decât un singur 
post. Dar vom face intervenţiunile necesare. 

— Adică n-o să-i mai daţi bani? se hotărî Eleonora. 

— Din moment ce n-o să mai lucreze... 

— Şi nici măcar pensie?... Că doar a muncit pe rupte... 
Câteva sute de lei măcar... 

— V-am atras atenţia de la început că orele de 
convorbire cu direcţiunea s-au terminat... 

— Din cauza mulierii, să-mi daţi afară băiatul! se înfurie 
iarăşi Eleonora. Eu fac tărăboi... N-a vrut să mă asculte. l- 
am spus mereu să profite, să vă ia şi izmenele... Şi-acum 
îl daţi afară... Eu fac tărăboi... 

Directorul nu-şi mai pierdu însă firea: 

— Dacă mai scoţi o insultă, chem imediat miliția! 

Văzându-l că pune mâna pe telefon, Eleonora se 
înfricoşă. 

— Şi aia... aia... care - se bâlbâi ea. 

— Am spus că vom face cercetări amănunțite. 

Eleonora nu mai avu putere decât să se roage de 
director: 

— Domnule director, vă rog din suflet, să nu-i spuneţi 
băiatului... lui Lucian... că am fost la dumneavoastră, vă 
rog în genunchi, dacă vreţi. Dacă află... Doamne, vă rog 
să nu-i spuneţi... Poate aveţi şi dumneavoastră un copil, 
vă rog din suflet... şi poate îi faceţi rost de o pensie, 
oricât de mică... gândiţi-vă... a muncit atâta... Dacă nu i- 
aş fi spus... 


325 


Constantin Chiriţă 


Cornelia se retrase într-o sală goală. De-abia ieşise de 
la cursul profesorului Cristescu, şi o funcţionară de la 
secretariat îi înmânase o scrisoare. Îşi aruncă ochii pe plic 
şi recunoscu imediat scrisul lăbărţat şi neglijent al 
profesorului Florian. Se despărţise de ceilalţi colegi şi 
căutase o sală goală pentru a citi în linişte scrisoarea lui 
Florian. Deschise plicul cu emoție şi scoase dinăuntru o 
coală mare de hârtie, scrisă pe ambele feţe. O citi rar şi 
cu atenţie: 


„Draga mea Cornelia, 


Dac-ai şti cât mi-ai dat de lucru! M-am certat cu nu ştiu 
câți. Imi vorbeau mereu de legi, de paralegi, mă consolau 
cu „Dura lex, sed lex”. M-am dus la un ministru. Îmi 
fusese student. Cu mulţi ani în urmă m-am zbătut să-i 
obțin şi lui o aprobare de a da doi ani într-unul. Atunci am 
amenințat cu demisia şi cu scandal de presă. l-am amintit 
aceasta tocmai când voia şi el să zâmbească politicos şi 
s-o învârtească pe latineşte. A holbat putin ochii, pe urmă 
şi-a frecat bărbia, pe urmă s-a scărpinat la o sprânceană, 
şi a mai avut impertinenta să-şi frece nasul. Ştii că mie 
nu-mi place de loc obiceiul ăsta. M-am făcut roşu. Dar el, 
ori m-o fi zărit, ori şi-a amintit de scandalul pe care l-am 
mai făcut odată, că l-am văzut brusc luând poziție de 
drepți şi căutând să mă imbuneze. „Stiti, tovarăşe 
academician - se îndulci dânsul - legile noastre acum...” 
Dar nu l-am lăsat. „Fără vorbe - i-am spus - se poate sau 
nu se poate?” EI în loc să răspundă, mă întreabă: „E chiar 
un element eminent?” Eu îi răspund: „Fără rime. Pentru 
mine poezia n-are rime. Antică!”... Am rostit numele tău! 
Când a auzit, s-a schimbat la faţă. De unde ştia despre 
tine, n-am putut să aflu şi să-ți spun drept, nici n-am 
insistat. „Atunci e un caz cu totul special”, începe el. Pe 
mine m-a cuprins furia: „Dar ce credeai dumneata, că eu 
fac anticameră la dumneata pentru nu ştiu ce imbeci]!! 


3 Legea e aspră, dar e lege. 


326 


Întâlnirea V 


(Să-ţi spun drept, n-am făcut nici jumătate de minut 
anticameră.) E a doua oară când mă bat pentru cineva. 
Si-mi pare rău că nu e prima oară!” Ce părere ai? l-am 
zis-o! Nu?... El iar începe să-mi zâmbească: „Nu vă 
supăraţi, tovarăşe academician. (Ştii că nu-mi place să mi 
se dea titlul ăsta, dar pe el l-am lăsat într-adins, ca să se 
mai sperie puțin.) Vă rog să mă credeți pe cinste că e 
aproape cu neputinţă, dar fiind vorba de un caz cu totul 
excepțional, voi încerca...” Ai mai pomenit un asemenea 
îndărătnic? Auzi! Cu mine s-o facă pe îndărătnicul! N-am 
mai putut rezista, mă înfurii şi-l întreb: „Să-mi răspunzi 
dumneata imediat, dacă a încerca înseamnă la dumneata 
a izbuti!” El ia din nou poziție de drepți şi răspunde foarte 
grav: „Da!“ Ce-am putut să fac? L-am pupat. Puşlamaua! 
Pesemne că asta urmărea. După ce mi-a adus aprobarea 
(vezi că cererea am scris-o eu şi ţi-am falsificat 
semnătura), eu tot nu m-am lăsat şi i-am zis-o încă o 
dată: „Rău îmi pare că n-ai fost fată! Aş fi sărutat o fată în 
locul tău!” M-a condus până la poarta ministerului. Nu-ţi 
mai spun că se uitau toți la mine şi mă salutau ca pe nu 
ştiu cine. Şi de-abia la poartă mi-a spus, şmecherul, că tot 
am câştigat un sărut din afacerea asta. Adică posibilitatea 
de a te săruta pe tine de bucurie. Ceea ce şi fac, draga 
mea Cornelia. 


Florian 
P. S. 
Să ştii c-am descoperit o rugăciune tracă pe inscripția 
aceea. Teribil de interesantă. De-abia aştept s-o comunic 
la Milano. Îi fac praf! F.” 


Scrisoarea o înveseli pe Cornelia. Se gândi să-l 
întâlnească pe Lucian şi s-o citească încă o dată 
împreună, dar îşi dădu repede seama că întâlnirea lor ar 
putea fi imprudentă. Mai bine să i-o lase într-un plic la 
redacţie. Şi îi va cere să-i răspundă pe adresa de la 
cămin. Făcuse bine că se mutase la cămin... Deodată îşi 


327 


Constantin Chiriţă 


aminti de vizita lui Nistor. Când îl văzuse în faţa 
căminului, o apucase spaima. Îşi aminti cuvânt cu cuvânt 
vorbele lui. Poate că o ceruse în căsătorie numai spre a 
arăta că e un om demn. Fusese mai calm şi mai stăpânit 
ca altădată. N-o mai ameninţase, nu-i mai spusese vorbe 
grele. Poate că renunţase la ea, poate că o va lăsa în 
pace. Despărțirea tăcută o înfiorase. Nu trebuia să se mai 
gândească la el. Amintirea aceea groaznică trebuia uitată 
cu desăvârşire. Îl văzuse pe Lucian... Scrisoarea... 

Cornelia fugi veselă pe coridoarele institutului, cobori în 
goană scările şi ieşi în stradă. Era o zi frumoasă... Va 
începe imediat să se pregătească pentru celelalte 
examene. Doi ani! Se auzi strigată. Intoarse capul şi văzu 
în uşa institutului figura răvăşită a secretarei. 

— Vă cheamă tovarăşul director... - o anunţă secretara, 
când Cornelia se apropie. Noroc că v-am văzut! 

Directorul o primi pe Cornelia cu severitatea lui 
obişnuită: 

— Luaţi loc, tovarăşă Cemat. E vorba de o problemă 
care interesează în cel mai înalt grad direcţiunea 
institutului. Noi apreciem la valoarea cuvenită 
capacitatea şi pregătirea dumneavoastră şi credem la 
rândul nostru că vă bucuraţi de o situaţie, am putea 
spune, privilegiată.  Relaţiunile dintre conducerea 
institutului şi dumneavoastră s-au desfăşurat până în 
prezent pe un plan, aş putea spune, armonios. De aceea, 
pentru buna lor continuare am dori ca întreaga noastră 
convorbire să fie dusă sub semnul celei mai depline 
sincerităţi. Am dori din partea dumneavoastră un acord 
de principiu pentru a putea deschide o convorbire care, 
dacă aceasta va fi opinia dumneavoastră, va putea fi 
considerată drept o convorbire particulară, deşi ar putea 
implica unele obligaţii. 

Cornelia era nedumerită. Nu putea bănui mai întâi de 
ce o căutase cu atâta desperare direcţia, şi pe urmă nu 
înţelegea ce rost avea această introducere lungă, inutilă, 
rostită totuşi cu un ton superior, categoric. 


328 


Întâlnirea V 


— lertaţi-mă, tovarăşe director, mi se pare că 
dumneavoastră îmi cereţi o convorbire dusă în spiritul 
celei mai depline sincerităţi. Aţi descoperit poate atitudini 
nesincere în relaţiile mele cu conducerea institutului? 

— Nu, nu! se apără directorul. Am vrut numai să 
precizez, să subliniez că şi de data aceasta... 

— Cred că era inutil, tovarăşe director. 

În altă împrejurare, directorul n-ar fi fost mirat de 
remarca făcută de Cornelia. O cunoştea demnă şi corectă. 
De data aceasta, însă, consideră remarca drept o 
manifestare de indisciplină şi se prefăcu supărat: 

— V-aş ruga să gândiţi mai atent propoziţiunile pe care 


le rostiţi. 
— Mi se pare foarte subiectivă şi unilaterală aprecierea 
dumneavoastră - îi răspunse Cornelia. Cerându-mi 


deplină sinceritate, dumneavoastră insinuaţi de fapt... 

Directorul o întrerupse: 

— Tovarăşă Cernat! Nu admit asemenea manifestări de 
natură să ofenseze persoane care trebuie respectate ex 
principio! Dumneata îţi permiţi atitudini pe care nici 
asistenții, nici chiar membrii corpului profesoral nu şi le 
permit, deşi poziţia dumnealor... este cu totul alta. Vă rog 
să vă consideraţi ceea ce sunteţi de fapt în această 
instituţie: o simplă studentă. 

Cornelia renunţă la continuarea conflictului. N-avea 
niciun rost să-şi întunece bucuria. 

— Vă ascult, tovarăşe director. 

— Lucrul e cât se poate de grav, tovarăşă Cernat. 
Indicii care nu pot fi puse la îndoială şi chiar unele 
mărturii dovedesc că dumneavoastră întreţineţi relaţii 
nepermise cu unul din membrii importanţi ai corpului 
profesoral, mai precis cu tovarăşul conferenţiar Lucian 
Severin. 

Aceasta era! Lovitura fusese neaşteptată. Directorul îi 
observă paloarea şi căpătă imediat certitudinea. Tot ce-i 
spusese mama lui Lucian era deci adevărat. Cornelia făcu 
eforturi să se stăpânească, să se domine. 


329 


Constantin Chiriţă 


— Îmi permiteţi o întrebare, tovarăşe director. Ce 
înţelegeţi dumneavoastră prin relaţii nepermise? 

Directorul şovăi mai mult din pudoare: 

— Mi s-ar părea indecent să rostesc aici cuvinte... 

Cornelia înţelese şi-l opri: _ 

— Nu, nu trebuie să mai spuneţi nimic. Inţeleg la ce vă 
gândiţi. Mai întâi vreau să vă spun că-l iubesc pe Lucian 
Severin. E meschin cuvântul, tovarăşe director, nu-i vorba 
de dragoste, e vorba de viaţă, de tot. 

— Nu mai e nevoie să continuaţi. 

— Cred că aveţi dreptate - spuse Cornelia, ridicându-se 
brusc în picioare. 

— Dovediţi o impertinenţă nemaiîntâlnită! Voi pune în 
discuţia consiliului pedagogic comportarea 
dumneavoastră. 

— Va fi inutil. Înainte de a vă înainta cererea de 
retragere din institut, vreau să vă asigur de două lucruri: 
că relaţiile dintre noi n-au depăşit niciodată limitele 
moralității în sensul pe care îl daţi dumneavoastră. Dacă 
lucrul acesta vă linişteşte în convingerile dumneavoastră 
intime, atunci aş ţine foarte mult să fiţi convins de el şi 
pot să vă dau cuvântul meu de onoare drept mărturie. Şi 
în al doilea rând, aceasta v-o spun dumneavoastră în 
particular, mă retrag din institut nu numai pentru anu vă 
crea dumneavoastră şi lui Lucian situaţii neplăcute, dar şi 
pentru că m-am convins că am altă chemare în viaţă. 
Pentru a fi în spiritul deplinei sincerităţi. 

În sinea lui, directorul era mulţumit de atitudinea 
Corneliei. li fusese teamă că lucrurile vor evolua mult mai 
greu. Retragerea Corneliei elimina necesitatea 
îndepărtării lui Lucian de la catedră. Nemaifiind studenta 
institutului, Lucian putea să-şi permită orice relaţii cu 
dânsa fără ca el să fie tras la răspundere. Pentru a-şi 
păstra totuşi demnitatea şi rolul de director, Paruş se 
opuse: 

— E o situaţie pe care n-o putem accepta cu atâta 
uşurinţă, tovarăşă Cernat. Dacă ar fi vorba de un element 


330 


Întâlnirea V 


oarecare, dar tocmai dumneavoastră... 

Cornelia îl puse la curent pe director cu scrisoarea lui 
Florian şi de-abia atunci Stancu Paruş se însenină: 

— În cazul acesta, nu pot decât să vă felicit. Înseamnă 
că în doi ani veţi termina facultatea. Nu veţi pierde deci 
niciun an. Il cunosc pe maestrul Florian, e un savant de 
reputaţie internaţională... Dacă v-aţi găsit locul unde vă 
puteţi desfăşura aptitudinile, ar fi o crimă să fiţi oprită. vă 
urez din toată inima succes. 

Convorbirea, la început vehementă şi neprietenoasă, 
avu un deznodământ neprevăzut. Directorul institutului 
era convins că-şi câştigase liniştea şi nu greşea de loc în 
gândurile sale. lar Cornelia făcuse în sfârşit gestul care 
rupea orice barieră între ea şi Lucian. 


Cosmuş aşteptă ca Lucian să rămână singur. Când 
Gorga ieşi din cameră, începu să se învârtească în jurul 
biroului lui Lucian, până ce acesta, observând manevrele 
sale, se hotări să-l întrebe: 

— Ce e, Cosmuş? Ai ceva să-mi spui? 

— Dar e seva foarte discret, Lusian. N-as vrea... ştii cât 
de răi sunt oamenii. 

— Dacă e prea discret, mai bine să nu-mi spui - voi să-l 
liniştească Lucian. Mie nu-mi plac lucrurile discrete. Mai 
bine renunţă! 

Cosmuş nici nu se gândea la aşa ceva. 

— Sie nu şi se pare siudat, Lusian, că Gorga a scris 
articolul asela? 

— Prefer ca problema aceasta să se discute în colectiv. 

— Lusian... Eu am vrut să-şi spun că Gorga l-a scris 
într-adins. Mi-a scăpat el mie câteva vorbe. Ştii, el nu te 
are de loc la inimă. Intotdeauna mă sert cu el din prisma 
ta. 

Destăinuirea lui Cosmuş îl făcu pe Lucian să-şi 
amintească de felul cum se purtase Gorga şi de cuvintele 
pe care acesta le spusese după ce-i citise articolul. Să fi 
abuzat oare Gorga de încrederea sa? 


331 


Constantin Chiriţă 


— E un misel, Lusian. Nu te poate inzisi. Ştiu eu de se. 
Vrea să-şi ia locul. 

Cosmuş simţea că Lucian mai are îndoieli. Se gândea 
că e bine să-şi continue hărţuiala. Văzându-l însă pe 
Gorga intrând în birou, se retrase la masa lui şi începu să 
răsfoiască nişte ziare. Gorga îi înmână lui Lucian câteva 
coli de hârtie scrise la maşină. 

— Poate-i dai drumul pentru numărul de azi, Lucian - îl 
rugă Biţă Gorga. 

Lucian luă articolul fără să-i adreseze un cuvânt lui 
Gorga. Articolul vorbea tot despre Alexandru Severin şi 
era intitulat: „Atitudinea unui ziarist”. Nu i-l ceruse nimeni 
lui Gorga. Il citi din ce în ce mai surprins. Gorga îşi făcea 
reproşuri amare în articol pentru atitudinea pe care-o 
avusese în fabrică şi dezvăluia o serie de amănunte în 
legătură cu adevărata atitudine a lui Alexandru Severin, 
amănunte culese din fabrică şi din afara fabricii. Lectura 
articolului îl puse pe gânduri pe Lucian. Era sigur că tatăl 
său s-ar fi simţit mult mai jignit după un asemenea 
articol. | s-ar fi părut că vrea să-i ia apărarea cineva şi 
acesta era un lucru cu care el nu se împăca niciodată. Mai 
mult, o dezminţire după un articol atât de violent n-ar fi 
făcut decât să atragă atenţia asupra lui Alexandru 
Severin. Părea un articol făcut. 

Sunetul telefonului îl întrerupse din gânduri. Directorul 
îl chema la institut. Lucian îşi aminti că va trebui să dea 
un răspuns precis directorului. Se şi hotărâse asupra lui... 
In conversaţia scurtă şi plină de amărăciune pe care-o 
avusese cu profesorul Cristescu, Lucian descoperise 
tristeţea omului care ştie că-şi va pierde ultima legătură 
cu lumea. | se comunicase probabil decizia ministerului şi 
era convins că va fi pensionat. Lucian întocmise cererea 
de renunțare la catedră, oferindu-se să ţină conferinţe 
gratuite ori de câte ori i se vor cere, dacă va fi nevoie 
chiar regulat. Era sigur că în aceste condiţii cererea lui va 
fi acceptată. 

— Îi dai drumul articolului, Lucian? îl întrebă Gorga, 


332 


Întâlnirea V 


stând ce pe ghimpi. 

larăşi sună telefonul. Lucian se schimbă la faţă. Era 
Cornelia. Îi cerea să se întâlnească spre seară, cu dânsa. 
În faţa parcului. 

Gorga observă că se petrecuse o schimbare în bine cu 
Lucian şi se gândi că e momentul să intervină din nou: 

— Poate că ar mai fi timp să apară, Lucian. Ţin foarte 
mult. 

Lucian făcu eforturi să-şi adune gândurile. Articolul!... 
De ce scrisese Gorga primul articol? Şi acest al doilea 
articol care l-ar fi distrus pur şi simplu pe tatăl său? 
Lucian uită că Gorga n-avea de unde să cunoască firea 
tatălui său. 

— Nu! E nepublicabil! 

— De ce? întrebă uimit Gorga. 

Lui Lucian îi veniră în minte cuvintele lui Cosmuş: 

— Pentru că nu-i sincer. Ca şi celălalt! 

Şi plecă fără să spună „bună ziua”, lăsând în urma sa în 
birou o tăcere gravă. Gorga se îngălbenise. Parcă era de 
ceară. Cosmuş răsfoia nişte cărţi. Părea că nu auzise 
cuvintele lui Lucian. 

În drum spre institut, Lucian se abătu pe la locuinţa 
profesorului Cristescu. Îl găsi acasă, încremenit într-un 
fotoliu strâmt şi înalt ca o strană de biserică, alături de 
nevasta lui, o femeie bătrână, dar cu o figură încă 
impunătoare. Pe vremuri fusese una din marile artiste de 
comedie, dar un accident grav o scosese din teatru 
înainte de vreme. Era o atmosferă stranie în holul acela 
mare, încărcat de mobile vechi, învăluit într-o lumină 
difuză. Totul părea bătrân, greoi şi grav. 

Lucian se scuză pentru vizita neanunţată şi-i comunică 
profesorului hotărârea pe care-o luase. Nu auzi niciun 
cuvânt de protest din partea lui. În schimb o văzu pe 
bătrână sculându-se şi apropiindu-se de el: 

— Îţi mulţumesc din inimă, dragă tinere. Eşti un om 
bun. Fără studenţii lui... _ 

— Îţi mulţumesc, Lucian - rosti Cristescu. Îţi mulţumesc 


333 


Constantin Chiriţă 


pentru că vom rămâne împreună. Pectus est quod 
disertos tacit“... ți mulţumesc, Lucian. 

Lucian se grăbi să părăsească locuinţa întunecoasă, de 
teamă ca gestul lui să nu fie considerat de cei doi bătrâni 
drept un act nesincer, de mărinimie. Purtarea firească a 
celor doi bătrâni îi produsese lui Lucian o bucurie adâncă. 
Şi voia s-o păstreze intactă. 

Drumul spre institut îl parcurse aproape în goană. Se 
înserase şi voia să ajungă cât mai repede în faţa parcului, 
s-o întâlnească pe Cornelia. Directorul institutului îl primi 
şovăitor şi nesigur, încercă să-i debiteze o introducere 
lungă şi reverenţioasă, dar Lucian nu-i dădu răgaz. li 
înmână cererea. Era a doua cerere neprevăzută pe care 
directorul o primea în aceeaşi zi. După ce o citi, se 
prefăcu revoltat şi sever: 

— Imposibil, tovarăşe Lucian! Consiliul pedagogic nu va 
putea accepta retragerea dumneavoastră nejustificată 
din corpul pedagogic. Vă asigur că voi fi primul care mă 
voi împotrivi ca unul din cei mai stimaţi şi mai preţuiţi... 

— Tovarăşe director - îl întrerupse Lucian. N-am fugit 
niciodată după titluri sau după bani. Mi-a fost drag să mă 
dăruiesc studenţilor, să le dezvălui lumile care-mi sunt 
mie dragi. Dacă vă interesează acest lucru în continuare, 
mă puteţi considera ca făcând parte din catedră. 
Hotărârea mea este însă fermă. 

— Totuşi - încercă să protesteze directorul - ar exista o 
modalitate... 

— Eu nu înţeleg de ce vă opuneţi. Tovarăşul profesor 
Cristescu şi-a dat deplina încuviinţare. 

Directorul îl asigură pe Lucian că va face toate 
demersurile pentru ca în cel mai scurt timp ministerul să 
aprobe un post în plus în cadrul catedrei. Până atunci va 
face apel la cunoştinţele şi pregătirea sa... şi termină cu o 
frază pe care Lucian o suportă cu o răbdare îngerească. 
Când se văzu în stradă, Lucian oftă uşurat. 

Directorul aşteptă un timp să se linişteasă. Neliniştea îl 


*% Inima face pe oameni elocvenţi. 


334 


Întâlnirea V 


încolţea însă din toate părţile. Starea de agitaţie i se 
accentuă. Işi dădea seama că procedase fără chibzuinţă 
matură. Femeia aceea îi destrămase starea sa obişnuită 
de calm. Pentru a-şi păstra calmul şi obiectivitatea se 
adaptase acelui sistem de fraze convenţionale, care-i 
dădeau răgazul să gândească. Uneori descoperea că 
practică un fel de sistem „Demostene”. Apariţia femeii, 
violenţa, apucăturile ei avuseseră un efect neaşteptat 
asupra lui, care se prelungise în discuţiile cu Cornelia şi 
Lucian. Gândise la repezeală, judecase pripit. 

Tocmai când avalanşa gândurilor era mai puternică, 
auzi bătăi în uşă şi-l văzu intrând pe lectorul de la catedra 
de marxism, Adrian Florea. În altă situaţie, directorul i-ar 
fi ieşit ca întotdeauna în întâmpinare, zâmbind. De astă 
dată însă rămase încremenit pe scaun. Ştia că-l are în 
faţa sa pe secretarul organizaţiei de U.T.M. din institut. 
Ştia că va trebui să-i vorbească fără niciun ocoliş. _ 

Şi lectorul sezisă schimbarea petrecută în director. Il 
ascultă pe acesta fără să-l întrerupă şi fără să-l cuprindă 
uimirea. Câteva clipe după ce directorul termină, începu 
şi el să vorbească: 

— Sunt două probleme distincte, tovarăşe director. Dar 
înainte de aceasta vreau să subliniez că noi nu 
considerăm, nu putem considera imorală o asemenea 
dragoste. 

Directorul încercă să protesteze: 

— V-aş ruga să ţineţi seama, pe cât e posibil, de 
ambianta în care se desfăşoară... 

— Vă înţeleg - ripostă lectorul după pauza intenţionată 
făcută de director. Sunteţi, iertaţi-mă pentru sinceritatea, 
poate prea îndrăzneață, cu care vă vorbesc, sub imperiul 
unei mentalități vechi. Noi, comuniştii, nu obişnuim să 
ascundem dragostea noastră tocmai pentru că e sinceră 
şi frumoasă, la adăpostul unor perdele, până la urmă 
transparente, sau s-o strivim, s-o sărăcim din cauza unor 
convenţii care s-au inventat pentru a ascunde legături 
imorale, nu dragoste adevărată. Ştiu, vă înţeleg calitatea 


335 


Constantin Chiriţă 


pe care o reprezentaţi, dar nu înţeleg cum puteţi concepe 
că un comunist ca Lucian Severin ar putea să facă din 
dragostea lui un obiect de tarabă. Cred că peste acest 
lucru aţi trecut prea uşor cu vederea. Aţi uitat că Lucian 
Severin e în primul rând un comunist. 

Directorul îşi dădea seama că Florea are dreptate, dar 
încă îi venea greu să încuviinţeze formal: 

— Să nu vă închipuiţi că direcţiunea nu apreciază la 
justa ei valoare personalitatea admirabilă... 

De astă dată, lectorul îl întrerupse pe director: 

— Nu vă supăraţi... Şi no; îl preţuim pe tovarăşul Lucian 
Severin, dar îl preţuim la justa lui valoare. Adică în afară 
de merite, îi vedem şi slăbiciunile, şi le discutăm deschis 
între noi, ca doi comunişti. Direcţiunea, însă, deşi susţine 
că apreciază la justa ei valoare personalitatea admirabilă 
a lui Lucian Severin, face acest lucru declarativ... 

— E o acuzaţie? se trezi directorul întrebând. 

— E o apreciere - răspunse lectorul. Aţi renunţat prea 
uşor la aportul său în cadrul institutului. 

— De fapt dumnealui ne-a impus situaţia... 

— Tovarăşe director - reluă lectorul cu o voce calmă, 
dar fermă - institutul are nevoie de prezenţa tovarăşului 
Lucian Severin şi ca profesor, şi ca intelectual comunist. 
Repet, îi cunoaştem slăbiciunile, mai mult decât 
dumneavoastră, dar cinstea, pregătirea şi pasiunea lui 
interesează în primul rând institutul. Sperăm că nu vă veţi 
lăsa copleşit de forme şi birocraţie.. 

Directorul părea schimbat. Rosti cu toată sinceritatea: 

— Înţeleg... Vă mulţumesc. Mai este însă o situaţie... 

Florea acceptă invitaţia prilejuită de pauză: 

— E altă problemă: Tovarăşa Cornelia Cernat a discutat 
cu noi înainte de a-şi anunţa retragerea şi am acceptat, 
tot din cauza cinstei, pasiunii şi pregătirii pe care le-am 
simţit în atitudinea ei. 


Cornelia îl aştepta pe Lucian în faţa parcului. Era 
întuneric. O ghici mai mult printre umbrele care zăbreleau 


336 


Întâlnirea V 


intrarea. Se prinseră de mână şi fără nicio vorbă intrară în 
parc şi cotiră pe aleea care-i cunoştea de multă vreme. 

Mergeau tăcuţi. Era întuneric şi era răcoare. Se opriră 
amândoi deodată. Se uitară unul la altul şi se aruncară 
unul în braţele altuia. 

— Oare tot aici ne-am sărutat prima dată, Lucian? 

— Ştii că de-atunci nu ne-am mai sărutat niciodată, 
Cornelia? 

Cornelia îl sărută lung şi-i luă capul în mâini: 

— Tu... copilul meu... De ce-i atât de frig? 

Lucian o strânse la piept şi-i inspiră aerul din păr. O 
prinse apoi de umeri şi-şi continuară drumul. 

— Ştii că nu mai sunt profesorul tău? 

Cornelia îl opri înfricoşată. 

— De ce tremuri, Cornelia? 

— Tu ştii că eu nu mai sunt studenta ta? A fost ultima zi 
de cursuri şi va fi ultima noapte de cămin. De ce tremuri, 
Lucian? 

— Ce s-a întâmplat? 

— Spune mai întâi tu! Tu ai vorbit primul. 

Lucian îi spuse totul. 

— Acum spune tu! 

Cornelia îi spuse totul. 

Erau amândoi veseli şi trişti. Dar mai degrabă fericiţi. 

— Tu ştii - descoperi Lucian - că ne putem întâlni 
oricând, putem merge oriunde, putem să ne plimbăm pe 
stradă la braţ... Tu ştii, Cornelia? 

— Eu ştiu, ştiu de mult, de câteva ceasuri. 

— Şi de ce nu mi-ai spus?... 

— Tu... dar au fost ultimele noastre clipe de vinovăţie. 
Cum puteam să le ucid! 

— Dar tu... ştiai... 

— Ştii cât de uşor am uitat că ştiu... Te-am aşteptat cu 
aceeaşi teamă... Uite, şi acum tremur. Pune mâna la 
piept... 

Lucian îi sărută degetele. 

— Vrei să ieşim la plimbare pe stradă? 


337 


Constantin Chiriţă 


— Parcă tot mi-i frică, Lucian. 

— Te vei prinde de braţul meu. 

Lucian era înalt şi puternic şi era al ei. Se plimbară 
împreună pe stradă. Lumea se uita la ei. Cornelia îl ţinea 
pe Lucian de braţ şi-şi rezemase capul de umărul lui. 

În seara aceea s-au rostogolit din ceruri primii fulgi. 


338 


Întâlnirea V 


CAPITOLUL 17 


DE CÂTEVA ZILE, SILVIU CĂCIU- 
lă îl pândea pe Alexandru Severin cum pândeşte pisicA 
şoarecele. Se prefăcea că lucrează, dar ochii lui urmăreau 
fiecare mişcare a lui Severin. Câteva ciudăţenii ivite pe 
neaşteptate în munca uriaşului îi atrăseseră atenţia lui 
Căciulă. Observase că mai bine de două ore pe zi Severin 
lucrează altfel ca de obicei. Mai ales spre sfârşitul 
schimbului.  Uriaşul se apleca deasupra strungului, 
schimba dispozitivele, încetinea la minimum viteza 
maşinii şi nu-şi dezlipea ochii de maşină până la sunetul 
sirenei. Făcea doar câteva piese în acest răstimp, piese 
mici şi foarte complicate. Dar ceea ce îl uimise pe Căciulă 
era faptul că Severin nu preda piesele vreunui maistru 
sau la magazie. Le băga în buzunarul halatului. 

De când fusese prins cu sculele furate şi dus la Nistor, 
ura lui Căciulă împotriva lui Alexandru Severin se 
transformase în sete de răzbunare. Era sigur că Severin îl 
pârâse directorului. Îl observase, pesemne, luând sculele 
din dulap, sau poate îl văzuse atunci când le ascunsese în 
dulapul lui. Şi-l pârâse lui Nistor... Directorul îl ameninţase 
că dacă mai dispare ceva din secţie îl bagă imediat la 
închisoare. Nu mai putea să fure. | se legaseră mâinile. 
Nevastă-sa şi Guşă Pandele îl băteau în fiecare seară. Ce 
putea să facă? Să fugă în alt oraş? Ce să facă? 

Căciulă se gândea că, dacă-l poate dovedi pe Severin 
hoţ, se schimbă complet situaţia. Ar fi putut să-i spună lui 
Nistor că el nu furase decât o dată şi că adevăratul hoţ e 
Severin... Dar dacă Severin nu fura?... Îl urmărise pe 


339 


Constantin Chiriţă 


urangutan la terminarea lucrului şi-l văzuse cum 
aranjează pe furiş piesele cele mici într-un raft al 
dulapului. Raftul era plin de piese... De ce Severin îşi 
ascundea cu atâta grijă piesele? Urangutanul aranjase la 
uşa dulapului o încuietoare de siguranţă pe care nici cel 
mai dibaci lăcătuş n-ar fi fost în stare s-o deschidă. Era 
limpede... Urangutanul îşi depozita acolo piesele şi 
aştepta o clipă prielnică pentru a le scoate din uzină. Nu 
trebuia să-l piardă niciun moment din vedere. După 
apariţia articolului care-l făcuse de râs pe Severin, cine s- 
ar mai mira oare dacă ar afla despre el că e şi hoţ? 

Pânda necurmată nu-i mai dădea răgaz lui Căciulă să 
se ocupe de maşină. Nu producea nici jumătate din cât ar 
fi trebuit să producă. Găsise în schimb un mijloc nu numai 
de a-şi realiza, ci de a-şi depăşi cu mult norma. În timpul 
pauzei de jumătate de oră se învârtea de două-trei ori 
printre strungurile la care se produceau aceleaşi piese ca 
ale lui şi fura câte două-trei piese de la fiecare. În special 
de la maşinile la care lucrau fruntaşi. Le venea greu 
acestora să mai ţină minte numărul pieselor 
confecţionate. Sistemul pe care-l descoperise era bun, 
dacă fura câte puţin, pe neobservate, şi dacă înlocuia 
piesele confecţionate, cu piese netrecute prin strung. 
Schimba piesele cu cea mai mare atenţie, în trecere 
printre strunguri, în timp ce muncitorii respectivi mâncau 
sau fumau undeva în hală. Ştia că dacă ar fi prins, n-ar 
scăpa teafăr din mâinile lor. De aceea nu trebuia nici să 
se grăbească şi nici să dea de bănuit printr-o depăşire 
prea mare a normei. Poate că în felul acesta va reuşi să 
ducă mai mulţi bani acasă şi să scape de bătăi şi de 
ameninţări. 

Căciulă îşi aţinti din nou ochii asupra lui Severin. Acesta 
scosese din buzunar nişte hârtii. „Va începe iar să lucreze 
la piesele acelea tainice” - gândi Căciulă. Într-adevăr, 
Severin oprise strungul şi începuse să-i manevreze 
mecanismul. Işi arunca din când în când privirile pe hârtii 
şi schimba apoi poziţiile strungului. II văzu deodată pe 


340 


Întâlnirea V 


urangutan iscodind cu ochii în jur. Muncitorii lucrau în 
iureş, preocupaţi numai de maşinile lor. Căciulă se 
aplecase deasupra maşinii şi robotea de zor. Il privea pe 
Severin pe sub sprâncene. Urangutanul se temea să nu 
fie văzut... Tot era ceva necurat la mijloc! 

Severin dădu drumul strungului. Prelucrarea piesei îi 
cerea o atenţie deosebită. Lucra încet, fără să se 
grăbească şi fără să slăbească din vedere cuțitul 
strungului. Şpanul ieşea subţire ca un fir de beteală. Când 
să scoată piesa din strung, îl zări intrând în hală pe 
ziaristul care scrisese articolul despre el. Era însoţit de 
lulieş. De când apăruse articolul, nu-l mai văzuse pe 
ziaristul acela prin secţie. Scoase piesa din maşină şi o 
potrivi în şablon. Era un cilindru mai subţire decât 
degetul, plin de crestături şi şănţuleţe. Corespundea 
exact şablonului. Privi încă o dată în jur, apoi băgă piesa 
în buzunarul halatului. 

Ziaristul venea spre el. Poate că nu chiar la el. Severin 
dădu drumul strungului în gol. Gorga se oprise chiar în 
faţa lui. lulieş îl părăsise mai dinainte. 

— Bună ziua, tovarăşe Severin! 

— Bună ziua... 

— Eu sunt... Biţă Gorga... cel care am scris despre 
dumneata... 

Avea curaj, ziaristul! Nu-i ajunsese că scrisese articolul? 
Ce mai voia de la el? Severin nu se uită la el. Opri 
strungul şi începu să-l pregătească pentru un alt tip de 
piesă. 

— AŞ vrea să vorbesc cu dumneata - continuă Gorga. 

Nu-i ardea lui de vorbă acum. 

— Dumneata nu vezi că am de lucru?... 

Gorga ar fi fost mai fericit dacă Severin l-ar fi repezit. 
Tăcerea uriaşului îl durea. 

— Tovarăşe Severin, te rog să mă ierţi... 

De astă dată Severin îl privi. 

— Asta voiai dumneata?... Ce să-ţi iert?... Ţi-ai făcut 
meseria... Du-te în plata domnului... 


341 


Constantin Chiriţă 


Dacă în locul lui Gorga ar fi venit Lucian!... Nici nu 
încercă să gândească mai departe. Era în zadar. 

— Vezi-ţi, domnule, de treabă... A fost... a trecut... ca o 
furtună... Uneori lasă urme rele, alteori nici nu se 
cunoaşte pe unde a trecut... 

__Gorga înţelese că prezenţa şi vorbele lui sunt inutile. 
Inainte de a pleca, îi spuse totuşi lui Severin: 

— Poate că odată, în viaţa mea, voi putea şterge 

greşeala... 


lulieş îl găsi pe Pârvan discutând aprins cu Ferenţi. La 
apariţia lui, convorbirea se întrerupse, 

— Să cerem şi sfatul tovarăşului lulieş - propuse 
Ferenţi, după un scurt moment de tăcere. 

Pârvan se aprinse din nou: 

— Domnule Ferenţi, dumneata ai uneori păreri foarte 
stranii. Stranii, pentru că n-aş fi crezut că se pot naşte în 
capul unui om ca dumneata. 

— V-am spus, domnule inginer... 

— Nu mi-ai spus nimic, domnule Ferenţi! Dacă ai făcut 
ceva, atunci n-ai făcut decât să dezvălui o concepţie 
tiranică asupra muncii. Tendinţa omului este de a se 
debarasa de poveri şi eforturi în procesul muncii. 

— Domnule inginer - se împotrivi Ferenţi - nimeni nu l- 
a obligat pe Severin să facă cinci norme pe zi în loc de 
una. 

Pârvan se sculase în picioare şi-l privea surprins pe 
Ferenţi. 

— Nimeni?!  Dumneata! Dumneavoastră! Toţi l-aţi 
îndemnat! Sunt metode mult mai avansate şi mai 
experimentate. Cinematograful, cărțile, şedinţele, 
premiile, opinia publică, critica... 

— Conştiinţa, hărnicia, ambiția - adăugă calm lulieş. 

— Acestea sunt valabile numai în gospodăria proprie, 
domnule lulieş. 

— Uzina nu-i gospodăria noastră proprie? Chiar credeţi 
că niciun muncitor nu simte asta? 


342 


Întâlnirea V 


Pârvan îl privi pe lulieş zâmbitor: 

— Domnule lulieş, conştiinţa gospodăriei obşteşti e 
prea nouă pentru a fi pătruns în oameni. Conştiinţele nu 
se formează prin decrete sau discursuri. Ele se formează 
într-un timp îndelungat, ele sunt rezultatele unui proces 
complex. 

— Nu vă contrazic, tovarăşe inginer. Dar când un om 
doreşte un bine şi nu are posibilitatea să-l facă, 
dumneavoastră puteţi spune că omul acela nu are 
conştiinţa  binelui?... Toţi muncitorii au dorit de la 
începutul începutului să devină proprietarii uneltelor... 
Cred că acest lucru a făcut să se dezvolte într-un timp 
scurt conştiinţa gospodăriei obşteşti: 

— Acesta e destinul oamenilor, domnule lulieş. Doresc 
cu pasiune un lucru, şi când îl obţin uită de el. Doresc 
altceva şi mereu astfel. 

— Ştiţi ce v-ar răspunde Severin? Că o pasăre cu cât se 
urcă mai sus, cu atât vrea şi mai sus. 

— Se poate - zâmbi Pârvan - dar deocamdată domnul 
Severin coboară... Realizează trei norme pe zi. În 
perioada când maşinile intră în revizie. Eu am calculat 
fiecare normă în plus la întocmirea planului de revizii, 
deci două norme s-au spulberat. Domnul Ferenţi, însă, e 
supărat pe Severin. Nu vrea să înţeleagă că omul începe 
să-şi lepede poverile. E singurul lucru la care nu mă pot 
opune. După un drum lung şi obositor, omul simte nevoia, 
nu dreptul, ci datoria de a se odihni şi a răsufla. De când 
sunt eu în uzină, singurul om care nu s-a odihnit niciodată 
e Alexandru Severin. l-a sosit şi lui timpul. A-l opri, ar fi 
cea mai odioasă crimă. 

Pârvan văzu cu surprindere că lulieş zâmbeşte: 

— Aveţi nevoie de două norme, tovarăşe inginer? 

— Am nevoie de regularitate, domnule lulieş. În 
formulele mele, Severin intra în rândul certitudinilor, nu al 
probabilităților. 

— Înţeleg. Lăsaţi-l pe el la trei norme. Poate are nevoie 
de odihnă. Vă asigur însă că nu vor lipsi cele două norme 


343 


Constantin Chiriţă 


din secţie. V-aş ruga numai să-mi spuneţi dacă la ritmul la 
care lucrează acum Răduca şi Valer, o normă în plus ar fi 
primejdioasă pentru maşini. 

Şi Pârvan şi Ferenţi pricepură gândul lui lulieş. Pârvan 
făcu un calcul rapid şi răspunse cu o voce foarte sigură: 

— Nu! Din punct de vedere mecanic, o normă în plus 
nu ar supralicita maşinile, grăbindu-le uzura. Dar din 
punct de vedere uman, considerând că nu se vor forţa 
maşinile, ci se va raţionaliza mai sever timpul, cred că 
efortul va fi mare. 

— Atunci consideraţi cele două norme ca sigure, 
tovarăşe inginer. 

— Nu văd cum îi veţi putea convinge... 

— Nu va fi nevoie să-i convingem. V-am spus adineauri 
ceva despre conştiinţă... 

— Domnule lulieş - îi atrase atenţia Pârvan - s-ar putea 
ca, în mod... inconştient, să abuzaţi de situaţia 
dumneavoastră de conducător politic al uzinei. Nu vă 
spun aceasta ca o jignire, ci pur şi simplu ca să vă 
împiedic să greşiţi. Poate că de teamă... 

lulieş se gândi înainte de a-i răspunde lui Pârvan. 

— Tovarăşe inginer, vă mulțumesc mult pentru 
cuvintele dumneavoastră şi pentru faptul că ele izvorăsc 
dintr-o anumită grijă faţă de oameni. Sunt chiar mirat de 
înţelesul lor prietenesc. Dar vă spun cu aceeaşi 
sinceritate că Valer şi Răduca vor accepta să facă cele 
două norme din conștiință. Să nu vă îndoiţi nicio clipă... 
Sunt destui care ar face-o poate, din alte motive... 

Sună telefonul. Ferenţi ridică receptorul şi îl chemă 
imediat pe lulieş: 

— Redactorul şef, tovarăşul Mironescu. 

Mihail Mironescu îl invită pe lulieş Livede la aniversarea 
fiicei sale. lulieş încuviinţă. Puse receptorul în furcă şi se 
adresă dintr-o dată lui Pârvan: 

— Ce spuneţi, tovarăşe inginer, n-am îmbătrânit înainte 
de vreme? 

Deşi uimit de întrebarea neaşteptată, Pârvan răspunse 


344 


Întâlnirea V 


fără să ezite: 
— Uneori te invidiez, domnule lulieş, pentru exploziile 
dumitale tinereşti... 


Cosmuş se repezi ca un hultan asupra lui Coriolan 
Turturică: 

— Ai auzit, nea Coriolan? Senzasional! S-a zis cu 
Lusian! Gata! L-a dat afară de la institut... Se spui? 
Grosszav! 

Coriolan Turturică îşi potrivi ochelarii pe vârful nasului 
şi se uita la Cosmuş pe deasupra lentilelor: 

— Am de lucru... fuf... Du-te... în alt birou... 

Cosmuş nici nu luă în seamă invitaţia secretarului de 
redacţie: 

— Oare de se? Mă întreb mereu. De se l-a dat afară? Să 
ştii că din cauza articolului... He-he... Şi el să nu spună 
nisi un cuvânt? Să văd eu dac-o mai fase pe desteptu'! 

— Nu înţeleg ce ai tu cu Lucian... Ţi-a făcut vreun rău? 
Fără el., fuf... n-ai fi rămas o zi în redacţie. 

Cosmuş se înfurie: 

— Şi dumneata zisi ca Gorga! Ai sitit articolul meu 
despre expozisia elevilor?... Ştii cât mi-a dat la acord? 
Nota zese! Aşa că fii mai... 

— De ce nu înţelegi să mă laşi în pace?... fuf... Până la 
şase trebuie să încheiem ziarul. Dă, te rog, materialul 
ăsta în lucru. La tipografie... fuf... 

Coriolan Turturică împături câteva coli de hârtie şi i le 
întinse lui Cosmuş. Înainte de a părăsi secretariatul, 
Cosmuş tot îl mai bâzâi câteva clipe la cap: 

— Domnul profesor! Să mor eu dacă de acum înainte îi 
zic altfel decât „tovarăşe profesor”... 

Secretarul de redacţie oftă uşurat. Dar peste câteva 
minute, Cosmuş intră foc şi pară în birou. 

— Se poate... tovarăşe Coriolan... să-şi basi zoc de 
mine? Da' se-s eu? Sunt un idiot, crezi?... M-ai trimis cu 
hârtii albe, nescrise... Dacă nu aveam inspirasie să mă uit 
la ele, as fi făcut de pomană drumul până la tipografie... 


345 


Constantin Chiriţă 


Bine! 

— Mă Cosmugş, te bagi ca o muscă... De ce nu întrebi 
întâi oamenii dacă au timp... fuf... sau dacă au plăcere să 
vorbească... fuf... cu tine... 

— Dar dumneata de se şi-ai bătut zoc de mine? Se, 
crezi că eu sunt Gorga? N-o să uit asta toată viasa mea. 

— Nu te credeam chiar atât de ranchiunos... fuf... Mă, 
tu parcă nu ştii de glume... 

Cosmuş sperase totuşi că secretarul de redacţie nu-i 
făcuse o farsă, ci pur şi simplu confundase hârtiile. 
Batjocura i se păru prea din cale-afară. Nu era un 
redactor oarecare, ci subşef de secţie, şi încă la secţia 
culturală. Căută cuvinte de răzbunare, dar îl întrerupse 
sunetul telefonului. 

— Ridică tu, Cosmuş, că eu am treabă... fuf... - îl rugă 
Coriolan. 

Cosmuş ridică receptorul. La telefon era directorul 
institutului. Il ruga pe Lucian să pregătească lecţia pentru 
săptămâna viitoare. Cosmuş holbă ochii şi nu fu în stare 
să scoată o vorbă. Nu mai înţelegea nimic. De vreme ce 
Lucian nu mai era profesor la institut, ce însemna această 
rugăminte a directorului? Işi bătea oare joc de el cineva? 
Precis, probabil Gorga! _ 

— Sine-i acolo? răcni Cosmuş... Se director, mă?... Işi 
basi zoc de mine... Se politicos, mă... Află că te bag în 
mă-ta, căcăsiosule! 

Trânti receptorul în furcă şi se repezi asupra lui 
Coriolan: 

— Cred că era Gorga... auzi, boul... zisea să-l rog pe 
Lusian să-şi pregătească lecsia pe săptămâna viitoare. 
Bine că l-am înzurat! 

Cosmuş ieşi din secretariat exact în clipa când sună din 
nou telefonul. Coriolan Turturică se sculă anevoie de la 
birou şi se duse la telefon. Era tot directorul institutului. 
Cu toate frazele reverenţioase pe care le rostea, Coriolan 
înţelese că era supărat foc. Intrebă cine fusese acela 
care-i răspunsese într-un mod atât de nemaipomenit de 


346 


Întâlnirea V 


injurios la telefon. „Voi reclama imediat redactorului şef. 
Un individ care nu ştie să spună ş şi ţ” - strigă directorul. 
Coriolan îi răspunse foarte calm: 

— E vorba de llie Cosmugş... Ilie Cosmuş... da... subşef 
la secţia culturală. Doriţi şi adresa lui?... Doriţi să vă dau 
numărul tovarăşului Mihail Mironescu, redactorul şef al 
Ziarului?... 1... 3... 9... 8... Da, da. Categoric! Aveţi 
dreptate! Dacă v-a insultat atât de injurios?... Poate doriţi 
şi numărul regiu... Vă mulţumim, vă salutăm!... 

După ce aşeză receptorul în furcă, Coriolan Turturică se 
repezi la telefonul interior şi o întrebă pe secretara 
redactorului şef dacă acesta fusese cumva chemat din 
oraş. „Vorbeşte chiar acum cu tovarăşul Stancu Paruş, 
directorul institutului” - îi răspunse secretara. 

Cosmuş ieşi din biroul redactorului şef tremurând ca 
varga. Se duse întins la secretariat. Il găsi şi pe Lucian 
acolo. 

— M-am nenorosit - se jelui el. M-am nenorosit!... Oare 
sine i-o fi spus directorului că am fost eu la telefon?... 
Numai dumneata, tovarăşe Coriolan, puteai să-i spui... 

— Eu?... fuf... fuf... fuf... fir-ar al dracului! lar s-a stins! 
„„. fuf... Cui să-i spun?... Nu cumva era chiar directorul 
institutului, când ai înjurat la telefon?... fuf... 

Coriolan Turturică nu se mai putu stăpâni. Izbucni într- 
un hohot de râs care cutremură pereţii secretariatului. Se 
ţinea cu mâinile de burtă, lăsându-şi lacrimile să-i curgă 
în voie. 

— Se? Se râzi? Dumneata i-ai spus!... 

— Mă Cosmuş! îl dăscăli Coriolan. Când vrei să înjuri pe 
cineva la telefon, să pui pe altul în locul tău. Pe tine şi-un 
copil te recunoaşte... Sine e? Se-/?... fuf... Nu-ţi dai seama 
că tu nu poţi să te prefaci?... fuf... Sau mai bine să nu 
înjuri. 

Lucian îi privea pe cei doi fără să înţeleagă despre ce e 
vorba. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— M-am nenorosit! se văietă Cosmuş. 


347 


Constantin Chiriţă 


Coriolan Turturică îl puse la curent pe Lucian cu ceea 
ce se întâmplase. Lucian nu-şi putu reţine la rândul său 
un hohot de râs, 

— De se râdesi?... Sunt distrus!... M-a retrogradat cu 
două clase şi mi-a tăiat şi dreptul de acord. Şi a trebuit 
să-mi ser şi scuze la telefon... Şi retrogradare, şi 
acordul... M-am nenorosit... Tocmai acum, când am scris 
articolul cu expozisia... Sunt distras! Am crezuţi că-i 
Gorga... Poate posi tu, Lusian, să intervii la tovarăşul 
redactor sef... Ştii, dacă n-ar fi mama bolnavă... 

Lucian ridică din umeri şi ieşi din secretariat. Păţania lui 
Cosmuş îl mai înveselise puţin. Dar nu pentru mult timp. 
Se afundă apoi cu şi mai multă îndărătnicie în gândurile 
sale. 

În cursul dimineţii avusese o scenă cumplită cu maică- 
sa. incepuse tot cu întrebările şi sfaturile care-l 
înnebuneau. O rugase să-l lase în pace. Ea se înfuriase. 
Când îi spusese că nu mai este la institut, se făcuse foc. 
Ţipase la el, acuzându-l că îşi distruge situaţia din cauza 
femeilor. „Las' că pun eu odată mâna pe ea! li smulg 
părul din cap! Crezi că eu nu ştiu cine ţi-a sucit capul şi-ţi 
mănâncă banii Toată lumea o arată cu degetul ca pe 
cealaltă despre care s-a scris şi-n ziar. Las' că o pândesc 
eu!... Cornelia! Crezi că nu ştiu eu?” 

Îl cuprinsese mânia şi revolta. Se străduise din 
răsputeri să tacă. Dar când o auzise rostind din nou 
numele Corneliei, nu mai izbutise să se reţină. O rugase 
întâi să tacă. Îi ceruse apoi să nu se amestece în treburile 
lui. Aproape îi poruncise să n-o mai insulte pe Cornelia. 
lar atunci când ea continuase cu injuriile, îi spusese cu o 
cruzime pe care nu şi-ar fi bănuit-o: 

„Eşti rea! N-ai suflet de mamă! Nu te-am auzit o dată 
spunând o vorbă bună despre cineva. Nu ştii decât să 
blestemi, să ţipi şi să plângi. Te-am lăsat să faci ce vrei. 
Te-am lăsat să mă rupi de lângă tata. Acum înţeleg de ce 
n-a putut rămâne lângă tine. Nu ştii decât să loveşti, să 
sfâşii, să înnebuneşti. L-ai chinuit ca pe un rob şi nu l-ai 


348 


Întâlnirea Y 


înţeles niciodată... Mi-ai spus măcar o dată „copilul meu 
drag”? M-ai alintat măcar o dată? Mereu bani, bani, bani! 
Pur şi simplu mă îndemni să fur. Cred că aşa ai făcut şi cu 
el... Taci!... Ascultă-mă!... Ştiu că e groaznic ce-ţi spun... 
Aş fi acceptat să fie ucis un fiu care ar fi vorbit astfel cu 
mama lui... Dar tu m-ai adus aici!... Nu m-ai înţeles nici 
pe mine niciodată... Am ajuns până acolo încât să-mi fie 
groază de casă... să mă feresc să te văd... să fug... Am 
crezut că faci totul din dragoste... Dar acum te simt... Nu 
te gândeşti decât la bani, la familia ta... Nu înţelegi că n- 
am nimic comun cu lumea asta în care trăieşti?... Trebuia 
să plec mai demult... Voi pleca... Dacă mai stau 
înnebunesc”... _ 

Maică-sa se prăbuşise la picioarele lui. Işi smulgea 
părul din cap şi-i cerea să rămână: „Nu-ţi mai spun nimic! 
Nu mai scot o vorbă, numai să rămâi aici! Mă omor dacă 
pleci!” 

Toată scena îl înjosea pe Lucian. Nu-şi închipuise că în 
om există asemenea trăsătairi. Nu mai putea suporta. 
Trebuia totuşi să plece de-acolo. Casa aceea îl îngrozea. 
Şi prin amintirile ucise, care parcă sângerau în fiecare 
clipă, şi prin teroarea pe care o simţea plutind în fiecare 
clipă prezentă. Mama lui se obişnuise să nu-l vadă. lar 
când se întorcea de la ţară, după luni de zile de absenţă, 
primul lucru care-l întreba era: „Ai câştigat mai bine luna 
asta?” Niciodată nu-l întâmpinase cu alte vorbe. Trebuia 
să scape de casa aceea. Şi pentru liniştea lui, şi pentru 
liniştea mamei sale trebuia să plece. Măcar puterea 
aceasta îi mai rămăsese. 


De câte ori maică-sa o chema să-i ajute sau să-i aducă 
ceva, Crenguţa se oprea câteva clipe în faţa oglinzii şi se 
privea. Încă nu îndrăznise să se îmbrace, de teamă să nu- 
şi păteze rochia. Îşi prindea cozile de vârfuri şi le lipea de 
piept, îşi ţuguia buzele, şi când descoperea că s-a înroşit, 
se strâmba în oglindă şi alerga spre mama ei. 

— Da, mămico! Spune-mi! 


349 


Constantin Chiriţă 


— Şterge paharele, Crenguţa! 

Crenguţa lua vasul cu pahare, se aşeza pe un scaun în 
faţa oglinzii şi începea să le şteargă cu zel. 

— Cine mai vine, mămico? întreba cu voce tare, ca s-o 
audă maică-sa din bucătărie. 

— Parcă nu ştii! îi răspundea loana. Colegele tale... 

— Ştiu, mămico! Dar tata pe cine-a mai invitat? 

— Ţi-am spus de o sută de ori până acum... Pe lulieş... 
pe Gorga... pe Lucian... 

Când auzea numele lui Lucian, Crenguta se uita repede 
în oglindă, să vadă dacă nu cumva i se observă emoția... 

— Şi crezi că vine Gorga? 

— De ce să nu vină?... Ai grijă, să nu spargi vreun 
pahar! 

— Şi crezi că vine... şi Lucian? 

— Cine? Lucian?... De ce să nu vină?... Te pomeneşti că 
iar eşti în faţa oglinzii. 

— Dacă şterg paharele în faţa oglinzii, nu e bine? 

— O să te priveşti mereu în oglindă şi o să uiţi să le 
ştergi. 

— M-am supărat! 

Şi se uită în oglindă, să vadă cum arată supărată. 
Supărăcioasa râdea. 

— Am terminat, mămico! 

Panc! Crenguţa adună repede cioburile. Maică-sa mai 
avu vreme s-o vadă. 

— Ce-ai făcut? Doamne! Ai spart paharul! Vezi dacă te 
uiţi în oglindă?... 

Crenguţa se uită însă din nou cu coada ochiului în 
oglindă şi se văzu bosumflată. 

— Daaa! Spui aşa... M-am supărat. Mă duc la mine să 
plâng. Dacă şi azi... 

loana n-o lăsă. O prinse de braţ şi o strânse la pieptul 
ei: 

— Răutate!... Copila mea scumpă! Frumoasa mamei! 
Câţi ani împlineşti? 

— Şaptesprezece! Nu-i aşa că sunt domnişoară? 


350 


Întâlnirea V 


Şi începu să ţopăie în faţa oglinzii. Are şaptesprezece 
ani... 

— Nu-i aşa că trebuie să fiu veselă, măicuţă? 

— Dacă-ţi pare bine... Vin mulţi băieţi? 

— Mulţi... Nu-mi pare bine. Vor fi prea mulţi. Şi nu 
vreau să dansez cu toţi! Dar tăticu' de ce întârzie?... Mi-a 
promis că vine devreme. 

Crenguţa ştia că tatăl ei va veni mai târziu cu Lucian şi 
cu Gorga. 

— Noi n-am făcut nimic şi tu te gândeşti la musafiri. 
Vinul... 

— L-am pus la gheaţă, mămico, în baie. Eu numai dacă 
gust un pic mă roşesc. Dacă mă vezi roşie, să ştii că e din 
cauza vinului... 

Dar când se uită în oglindă, se descoperi din nou roşie, 
şi se crezu din nou nevoită să se încrunte. 

— Tu de ce nu te îmbraci, mămico? Acugşi vin fetele şi 
băieţii. Vreau să fii frumoasă. 

loana, o găsi în faţa oglinzii, ţinându-şi codiţele de 
vârfuri şi ţuguindu-şi buzele. 

— la vino aici, Crenguţa. Nu-mi plac ochii. Ce-i cu ei? 
Doamne! 

Şi vrând să se uite mai bine, îi sărută. 

— Vezi? la uită-te acum! N-am mai văzut ochi atât de 
frumoşi... 

— Daaaa... spui tu aşa... 

— Nu, Crenguţa. Sunt cei mai frumoşi ochi pe care i-am 
văzut. Să nu cumva să-i arăţi băieţilor, pentru că ar putea 
să moară după ei... 

— Să-i ţin închişi? Atunci n-o să mai văd pe nimeni. Nu 
vreau. 

— Ei, şi! Parcă trebuie neapărat să vezi cine vine la 
tine! 

— Sigur că vreau! 

— Aha! 

— De ce-ai spus „aha”?! 

— Ştiu eu de ce?... 


351 


Constantin Chiriţă 


— Şi mai spui că mă iubeşti! O să mă închid în dulap şi 
n-o să mă vadă nimeni. 

— Doamne! Mi s-au ars prăjiturile! Ne-am făcut de râs, 
Crenguţa! Dă-i telefon lui Mihail şi spune-i să amâne. 
Repede!... 

— Ce? se sperie Crenguţa. 

— Te-ai speriat! N-ai tu şaptesprezece ani, poţi să te 
juri în genunchi în faţa mea! Zece, doisprezece, dacă ai... 
cu bunăvoință. 

— Ba am şaptesprezece şi sunt domnişoară, şi am nişte 
ochi frumoşi... 

Crenguţa se îmbrăcă repede. O rochie albă ca spuma. 

— Mămico! Ştii că aproape îmi cuprind mijlocul cu 
palmele... Doamne, ce slabă sunt!... Şi... 

— Ce-ai vrut să spui? o iscodi loana. 

— la uită-te acum şi spune-mi drept, dar te rog foarte 
mult să-mi spui drept. Cum arăt? 

Crenguţa făcu o piruetă în faţa mamei sale. 

— Of! Nu ştiu cine te-a făcut atât de frumoasă... Şi ce 
trupşor, doamne... 

— Mămico! N-auzi nimic? Vin! Ele sunt. 

Fugi spre uşă, îşi lipi urechea de lemn şi ascultă. 
Deschise brusc uşa. Ele erau. Colegele. Dădură buzna 
peste ea, o îmbrăţişară, o sărutară, o luară în braţe, o 
transformară într-un buchet de flori. 

— Ce-aţi făcut? ţipă Crenguţa. Mi-aţi umplut casa cu 
flori! Acum fiecare să strângă. Un, doi... 

loana le opri. Florile înveseliră camera. Vasele se 
umplură. 

— Cine vine? 

— Câţi ani împlineşti?... 

— De ce ţi-ai lăsat cozi? Eşti o proastă! 

— Schimbă-ţi imediat pantofii! 

— la strâmbă din nas! 

— Unde  dansăm? Nu ne ajung nici amândouă 
camerele! S-o deschizi şi pe-a ta! 

— Dă-mi o panglică să-ţi leg codiţele. 


352 


Întâlnirea V 


— Când vin băieţii? 

— Profesoara de chimie are gripă. 

— Ai văzut-o pe Sophia Loren? 

— Dacă nu l-ai invitat şi pe Ducu... 

— Hai să cântăm! 

— Vine şi Lucian? 

— Zău, hai să cântăm! 

— De ce te-ai înroşit? 

— Pentru că sunteţi nişte proaste! M-aţi asurzit! 

— Sssst! proclamă una din fete. Linişte! Tu pe cine-ţi 
alegi, Crenguţa? 

— Eşti obligată să spui. Şi noi am spus... 

— Nu vreau! 

— Atunci plecăm! Ce spuneţi? 

— Plecăm! Gata! Să luăm mai întâi florile. Spui? 

— Spun! 

— Pe cine? 

— Pe... Lucian!... 

— Ha-ha-ha! Te-am prins! Te-am prins! 

— Nu ţi-l dăm! 

— L-am ales noi! 

— Sunteţi nişte proaste! Şi dacă vă prind că vă uitaţi la 
el... leşiţi afară! 

— Să luăm mai întâi florile! 

— leşiţi imediat! Fără flori! 

— Fără flori nu plecăm! 

— Bine! Atunci îmi juraţi supunere! 

— Jurăm! 

— Că nu vă uitaţi la Lucian! 

— Jurăm că nu ne uităm la Lucian! 

— Atunci... 

— Atunci? 

— Fiţi binevenite de ziua mea... 

— Toată formula! Spune toată formula! 

— „.„.împlinesc şaptesprezece ani şi sunt frumoasă! 

— Cea mai frumoasă! 

— Cea mai frumoasă! 


353 


Constantin Chiriţă 


— De ce plângi?... 

Zbrrrrr! Zbrrrrr! Soneria! 

— Au venit băieţii! 

Dintr-o dată se lăsă linişte în cameră. Atitudinea fetelor 
se schimbă ca prin farmec. Deveniră într-o clipă serioase, 
cochete, mândre. 

— Deschideţi voi două! 

— Ascundeţi-o în mijlocul vostru. Aşa!... 

Crenguţa nu se mai vedea. Fetele făcuseră buchet în 
jurul ei. Două se duseră în întâmpinarea băieţilor. 
Politicosi şi gravi, pătrunseră în cameră purtând în braţe 
flori şi pachete de cărţi. 

— Poftiţi! Poftiţi! 

Grupul de băieţi se opri în faţa buchetului de fete. 

— Una! Două! Trei! 

Fetele se desfăcură ca nişte petale, descoperind miezul 
alb al florii. Fata Crenguţei era însă roşie ca floarea 
macului. Şi începură toţi, fete şi băieţi, ca la un semnal: 
„Mulţi ani trăiască!” 

loana privea dintr-un colţ al camerei toată scena şi 
plângea. Se retrase încet, fără zgomot, ca să n-o zărească 
cineva. Nu mai văzu bătaia de flori. 

— Fiţi  bineveniţi, dragi cavaleri! făcu  Crenguţa 
reveranţa de rigoare. 

— Cea mai frumoasă dintre noi împlineşte 
şaptesprezece ani! răspunse corul fetelor. 

A doua oară răsună în cameră „Mulţi ani trăiască!” 
Urmară felicitările, apoi obişnuitele discuţii: 

— Intr-adevăr cea mai frumoasă! 

— Ce nestatornici sunteţi! 

— Ne obligaţi! 

— Noi? Nici nu ştiţi să fiţi cavaleri! 

— lertaţi-l. V-a confundat cu principiul lui Arhimede. 

— Să vă arăt o scamatorie grozavă! 

— Bagă un pieptene în buzunar şi fă să ţi se aranjeze 
cărarea. 

— Daţi-mi un ban! 


354 


Întâlnirea V 


— Sub formă de chitanţă? 

— Am auzit că aţi luat bătaie la fotbal. 

— AŞ! Ducu a băgat două goluri dintr-un şut. 

— Vedeţi nasturele ăsta? 

— L-ai tăiat de la paltonul meu! Un dans recompensă 
cine prinde hoţul! 

— Să vă spun ultima epigramă... 

— E aceeaşi de la aniversarea Laurei. 

— E mai veche! 

— Aşa!... Acum suflu de două ori... 

— Poftim batista mea! 

— Praporgescu a rămas cârn! 

— Din cauza unui upercut. 

— A fost directă!... 

— Frântă! 

— Când voi deschide pumnul... 

— Vei primi avertisment! 

— Ştiu un joc grozav. Închideţi ochii... 

— Şi pe urmă deschideţi-i! 

— ie ţi-a plăcut Fanfan...? 

— Aşa! Hocus... Pocus! Am înghiţit banul! 

— Pot să-ţi ofer şi nişte ovăz! 

Zbrrr! Zbrrr! Zbrrr! Soneria. 

— Tăticul... 

— Toată lumea în perechi de câte doi. 

— Pe două părţi. 

— Florile... 

— Nu mişcaţi! 

— Florile... 

— Voi sunteţi mai înalţi. La coadă! 

— El e înalt... Eu sunt mică... 

— Ssst! Linişte! 

— De ce-mi sufli în păr? 

loana deschise uşa. Mihail Mironescu sosise însoţit de 
lulieş şi Lucian. Îi pofti pe cei doi înainte. loana îl opri. 

— De astă dată tu intri primul. 

Se supuse. Întrebă, nedumerit: 


355 


Constantin Chiriţă 


— Ce-i liniştea asta? N-a venit nimeni? 

— Îndrăzneşte! îl îmboldi loana. 

Mironescu păşi pragul casei cu lulieş şi Lucian în urma 
lui. Când ajunse în camera mare, simţi că-l cuprinde 
emoția. Băieţii şi fetele, aranjaţi în perechi, formau un 
unghi deschis spre intrare, în mijloc, Crenguta, cu braţele 
încărcate de flori. Cântecul de urare stârnit de un semnal 
nevăzut îi ajută pe noii veniţi să-şi ascundă stinghereala. 
Crenguţa era roşie ca para focului, deşi nu-l privise decât 
o clipă pe Lucian. Şi din cauza unei perechi nesuferite, nu 
putea să se uite în oglindă. 


lulieş nu rămase nicio clipă la masa bătrânilor. Se 
învârtea printre tineri, râdea cu el, dansa, le spunea 
anecdote şi amintiri. Întotdeauna se aflau câteva fete şi 
câţiva băieţi în jurul lui. In schimb Lucian nu se mişcase 
de la masă. Era îngândurat. Îl chinuia amintirea discuţiei 
cu Eleonora. Băuse câteva pahare de vin şi, simțind că-l 
cuprinde ameţeala, renunţă să mai bea. Un bătrânel 
şugubăţ, tatăl unei colege de-a Crenguţei, monopolizase 
discuţia. Istorisea numai poveşti hazlii care, alături de 
buna dispoziţie, transformaseră masa bătrânească într-un 
concert de râsete. Lucian îi auzea vocea parcă din 
depărtări şi râdea şi el o dată cu ceilalţi, dar fără să ştie 
de ce. Verva bătrânelului făcu să treacă neobservată 
întunecarea lui Lucian. 

Crenguţa se oprise de câteva ori la masa vârstnicilor, 
prefăcându-se atrasă de snoavele bătrânelului. Dar nu 
era chip să întârzie prea mult din cauza chemărilor 
insistente ale colegilor. Dansa tot timpul. Părea veselă şi 
agitată, dar în sinea ei era tristă că Lucian nici nu se uită 
la ea şi se îngrozea la gândul că a doua zi colegele vor 
face haz pe socoteala domnişoarei părăsite de cavalerul 
ales. Şi îi era ciudă pentru că totuşi era cea mai frumoasă 
dintre toate şi împlinise şaptesprezece ani. Oglinda îi 
arăta mereu că nu are nicio umbră de concurenţă printre 
celelalte fete. După o astfel de proclamaţie a oglinzii, îşi 


356 


Întâlnirea V 


scutură orice urmă de teamă şi-l scoase pentru câteva 
clipe pe tatăl ei de la masă. 

— Tăticule - îi spuse ea în şoaptă - de ce nu mi-l cedezi 
măcar pentru un dans pe Lucian? L-aţi înmormântat acolo 
cu de-a sila. Nici nu vedeţi că nu se simte bine... 

Mironescu n-avea însă timp de constatări şi meditații. O 
apucă frumos de mână pe Crenguţa şi, ducându-se cu ea 
în faţa lui Lucian, îi spuse, râzând, acestuia: 

— Eşti invitat la dans, Lucian! Fără nicio posibilitate de 
împotrivire. 

Lucian se fâstâci ca un copil. Nu dansase decât o dată 
sau de două ori în viaţa lui. Toţi cei de la masă 
observaseră emoția lui şi primul care interveni fu, 
bineînţeles, bătrânul şugubăţ;: 

— Dacă te mai laşi mult rugat, te invit eu. Şi cu mine... 
nu scapi până mâine dimineaţă... 

Lucian nu ştia ce să facă. Se sculase în picioare şi se 
uita stânjenit în jur. Crenguţa îi făcu o plecăciune 
graţioasă de mulţumire şi se trezi îndreptându-se cu ea 
spre camera gălăgioasă de dans. 

— Grozavă pereche! mormăi bătrânul. Parcă s-au 
căutat de nu ştiu când! 

Şi Mironescu, şi loana îi priveau pe cei doi dansând şi 
se bucurau văzându-le feţele înroşite de emoție. lar 
tinerii, în special fetele, care aşteptau de mult clipa 
aceasta, se opriră brusc din dans şi se retraseră de-a 
lungul pereţilor, spre a face loc perechii şi a o putea privi 
în voie. Numai că ambii dansatori se intimidară şi se 
opriră şi ei încurcaţi, stârnind o veselie gălăgioasă. Atunci 
apăru, salvator, bătrânul care o smulse pe Crenguţa din 
mâinile lui Lucian şi o ameti într-un vârtej pe care nici el 
nu şi-l închipuise. 

Lucian reveni la masă, intimidat, zăpăcit şi transpirat. 
Îşi turnă sifon într-un pahar şi-l bău dintr-o suflare. 
Încercă să zâmbească, dar îl văzu pe Mironescu privindu-l 
ştrengăreşte şi în locul zâmbetului faţa lui se acoperi cu o 
expresie de nedumerire. 


357 


Constantin Chiriţă 


— Sifonul nu-i făcut să se bea ca sifon - îi spuse 
Mironescu, apropiindu-se de Lucian. Sifonul se bea numai 
cu vin! 

li făcu un şpriţ şi-l obligă pe Lucian să ciocnească. Din 
câteva vorbe, intrară amândoi într-o discuţie aprinsă cu 
privire la ziar, care-i îndepărtă, după un timp, pe toţi 
ceilalţi de la masă. Mironescu susţinea că trebuie 
stimulată cu toate forţele reţeaua de corespondenţi 
voluntari. Lucian cerea să se atragă în primul rând 
colaboratori de seamă din rândul oamenilor de cultură. 
Uitându-se în jur şi nemaivăzând pe nimeni, Mironescu îi 
atrase atenţia lui Lucian: 

— Suntem ca doi eroi din romane proaste, Lucian... 
Dacă am ajuns să discutăm şi la aniversarea fiicei mele 
probleme de muncă! Nu vezi că i-am alungat pe toţi din 
jurul nostru? la, hai să ne mai înveselim şi noi puţin! 

Tăcerea lui Lucian şi stânjeneala sa îl intrigară pe 
Mironescu. 

— Lucian! De ce eşti atât de întunecat uneori...? Mă 
întreb mereu... Nu, nu te întreb pe tine... dar, când te 
văd... mă simt şi eu... îngrijorat... 

Lucian se gândi că trebuia să discute mai demult cu 
Mironescu. Acesta se purtase cu el în toate împrejurările 
ca un părinte. Şi el... 

— Tovarăşe Mironescu - începu subit Lucian - iertaţi- 
mă! Trebuia să vă spun de mult... 

Şi în timp ce în celelalte camere veselia şi petrecerea 
erau în toi, Mironescu asculta povestea de dragoste a lui 
Lucian cu ultimele ei episoade triste. Crenguţa îşi strecură 
de câteva ori privirile spre colţul lor, dar, văzându-i 
preocupaţi şi absenţi la tot ceea ce se întâmpla în jur, se 
întristă de fiecare dată mai mult, până ce renunţă să-i 
mai iscodească. 

Mărturisirea lui Lucian îl mâhni pe Mironescu. Se 
gândise întotdeauna la Lucian ca la un copil al său şi-l 
vedea aproape întotdeauna alături de Crenguţa. Când 
bătrânul remarcase cu voce tare perechea, Mironescu se 


358 


Întâlnirea V 


emoţionase şi schimbase priviri semnificative cu loana... 
Dar Lucian îi vorbise despre dragostea lui cu ochii închişi, 
cu o dăruire totală. Poate că şi el, când o întâlnise pe 
loana, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, s-ar fi 
destăinuit cu aceleaşi cuvinte unui suflet de prieten... 

Vorbele lui Lucian îi aduseră aminte de profesorul 
Cernat. Şi-o amintea şi pe Cornelia. Dar ea era un copil 
pe-atunci. Fusese de câteva ori în casa profesorului 
Cernat. În sala de aşteptare, printre bolnavi. Dar nu 
ajunsese niciodată la consultaţie. Acolo îşi întâlnise de 
câteva ori legătura de partid. Profesorul Cernat fusese 
alături de comunişti. Câţiva tovarăşi, printre care şi 
legătura lui, fuseseră internaţi în clinica profesorului 
Cernat, pentru a fi scăpaţi de urmărirea agenţilor 
Siguranţei. 

— lertaţi-mă că v-am întristat tocmai astăzi - îi spuse 
Lucian, văzându-l pe Mironescu îngândurat şi trist. 
Credeţi-mă că nu mi-am dat seama. 

Pe Mironescu îl băteau tot felul de gânduri. După câte-i 
spusese Lucian, Cornelia rămăsese singură. Nu mai avea 
pe nimeni. Pe de altă parte, Lucian se certase cu mama 
lui. Işi făcea reproşuri amare, dar faptul rămânea fapt. 

Crenguţa prinse din nou curaj: 

— De ce sunteţi răi? Parcă nu ar fi ziua mea, parcă... nu 
ştiu... dar aveţi nişte figuri... 

Mironescu o strânse la pieptul lui şi începu s-o 
mângâie. Parcă voia să o apere de o primejdie. 

— Nu fi proastă! Ştii cât te iubesc! 

Crenguţa se uită totuşi la Lucian şi-l întrebă în şoaptă: 

— De ce eşti mereu trist când vii la noi? 

Mironescu îi luă pe fiecare de câte un braţ şi porni cu ei 
spre camerele unde era veselie. Amândoi tinerii erau 
trişti. Şi tristeţea lor găsea prea mult ecou în sufletul lui 
Mironescu. 


359 


Constantin Chiriţă 


CAPITOLUL 18 


BĂRBATUL JUSTIŢIEI ORHIDEEI 
Miclescu, inginerul Leonida Nicolau, fusese unul din cei 
mai mari industriaşi din tară. Îşi începuse cariera de om 
de afaceri la treizeci şi cinci de ani, cumpărând pe nimica 
toată un uriaş teren viran de la marginea Capitalei. După 
ce împrejmui terenul cu sârmă ghimpată şi ridică în 
apropiere de calea ferată două bărăci de scânduri, îşi 
căută câţiva asociaţi din lumea financiarilor falimentari şi- 
i invită la şedinţa de constituire a unei întreprinderi 
promițătoare, pe care o denumise „Societatea în 
comandită Ing. L. Nicolau & Co.” Rolul întreprinderii era 
cel de a repara vagoane, iar scopul, cel de a câştiga 
beneficii imense în timpul cel mai scurt. 
In adunarea de constituire a societăţii, inginerul Nicolau 
a avut de înfruntat opoziţia vehementă a asociaţilor şi în 
special a unui omuleţ cu cioc şi prestanţă, fără o profesie 
definită, dar care putea fi întâlnit în permanenţă la bursă. 
— Domnilor - spuse acesta - ţara noastră e un câmp 
virgin pentru afaceri, dacă e să vorbim cu toată 
sinceritatea. Primul care pune mâna pe ea poate s-o facă 
dintr-o dată slugă. Dar trebuie strânsă bine în braţe, 
altminteri ne scapă şi o apucă alţii. Or, dacă-mi permiteţi 
să vă ofer părerea mea, nu cu o astfel de afacere 
pseudoindustrială iniţiată de domnul inginer Leonida 
Nicolau se poate... mă rog... se poate valorifica bogăţia 
țării. Afaceri industriale, domnilor, nu se pot face în ţara 
asta decât cu petrolul, sau cu o mare fabrică, cu o mare 
uzină ca a domnului Auşnit... Nu cu reparaţii de 


360 


Întâlnirea YV 


vagoane... Sunt destule ateliere falimentare în ţară care 
se ocupă de asemenea erzaţuri... 

Inginerul Nicolau îşi întrerupse vehement rivalul: 

— Aveţi dreptate, domnule asociat, ţara noastră e un 
câmp virgin pentru afaceri. Lacurile de petrol sunt încă 
pline, fabrici nu există, iar noi înfiinţăm o cocioabă de 
reparat vagoane. Să ne apucăm de petrol, domnilor 
asociaţi, sau să ridicăm o uzină gigantică cu care să-l 
enervăm pe Auşnit? Nu ne trebuie decât o sută, două 
sute de milioane, şi pornim imediat afacerea. Sunt la 
dispoziţia dumneavoastră. Întreprinderea petroliferă „L. 
Nicolau & Co.”. Pentru a lua fiinţă e necesar un fleac: 
zece-cincisprezece milioane de cap. Atât! începeţi vă rog 
vărsământul! 

După câteva clipe de tăcere, inginerul Nicolau 
continuă: 

— Domnilor asociaţi, mie îmi place să discut cu cărţile 
pe față. Cu sinceritate şi brutalitate. Pentru 
dumneavoastră nu am secrete. Fiţi siguri de acest lucru. 
Avem capital puţin. Foarte puţin. Câteva milioane. lertaţi- 
mi cuvântul, dar în comparaţie cu capitalurile străine care 
apar în ţară, e un rahat. Auşnit îşi ţine burta cu mâinile şi 
nu-şi mai opreşte râsul. Cuvântul îi aparţine lui. „Un 
rahat”, mi-a spus dânsul şi mi-a oferit un post de director 
în una din întreprinderile lui. L-am asigurat că-i voi da 
răspunsul peste câţiva ani. Şi vă asigur şi pe 
dumneavoastră că-i voi da un răspuns care-l va 
cutremura... Dacă dăm la o parte, domnilor asociaţi, 
perdelele colorate, găsim un singur adevăr în asociaţia 
noastră: dorinţa de a ne mări partea de capital. Fiecare 
dintre dumneavoastră se gândeşte să-şi dubleze în cinci, 
zece ani capitalul său. Unii mai curajoşi se gândesc poate 
să şi-l tripleze... Fleacuri, domnilor, fleacuri!... Dintr-o 
sută - trei, dintr-o mie - trei, din zece mii - treizeci de mii, 
dintr-o sută de mii... trei sute de mii. Fleacuri, domnilor! 
Pentru asta ajunge pocherul, ruleta sau misitia. Eu, 
domnilor, vreau dintr-un milion - o sută de milioane, din o 


361 


Constantin Chiriţă 


sută de milioane - un miliard! Dacă vreţi să luaţi parte la 
joc, sunteţi bineveniţi, dacă nu, domnilor, eu nu încui 
uşile decât pe dinăuntru. Vă rog să înţelegeţi bine acest 
lucru... „Atelierul de reparat vagoane!”... Vi se pare, 
poate, neserios. Mie, nu. Regii industriei de peste ocean 
au început mai rău, ca vânzători de ziare sau ca lipitori de 
reclame... Vă rog să înţelegeţi că „atelierul” e numai o 
firmă, un început. O bancă la care cineva plăteşte şi nu 
primeşte nimic în schimb. Intră vagoane - ies vagoane... 
Inchipuiţi-vă o maşină oarecare, în care bagi o hârtie, 
învârteşti o manivelă şi scoţi pe partea cealaltă aceeaşi 
hârtie. Exact aceeaşi hârtie. Pentru această operaţie se 
plăteşte, să zicem, doi lei. Totul e ca să se bage cât mai 
multe hârtii. Inţelegeţi?... De hârtii, adică de vagoane, va 
avea grijă distinsul nostru asociat; domnul avocat 
Băltescu, ale cărui relaţii cu conducerea căilor ferate vă 
sunt, sper, cunoscute. Dacă primim în fiecare an numai o 
mie de vagoane în reparaţie, să zicem cu 25000 de lei 
vagonul, nu ne trebuie decât patru ani de zile ca să 
atingem sute de milioane... Da, domnilor. Dau acest 
termen de patru ani. Nicio zi mai mult. În anul 1928 
numele inginerului Nicolau va începe să fie luat în 
consideraţie în această ţară. Vă asigur, domnilor, cu toată 
certitudinea, şi vă felicit că sunteţi membrii societăţii în 
comandită „Inginer L. Nicolau & Co.”. Da, domnilor! 
Istoria industrială a ajuns într-o fază modernă, aş numi-o 
faza „americanizării” ei. Asta n-o înţelege nici Wolf, nici 
Lemaitre, n-o înţelege poate îndeajuns nici Auşnit. Au 
rămas cu întreprinderi mici, înghesuite, cu maşini 
proaste, cu concepţii vechi. Se bat cu sindicatele 
muncitoreşti şi scot din toate acestea un profit de 30- 
40%. Când eu voi zidi un oraş industrial, Wolf şi Lemaître 
îşi vor mai adăuga, poate, câte un atelier sau o hală. 
Când ei se vor război cu muncitorii pentru un leu în plus 
la salariu, eu voi organiza propriile mele sindicate. Când 
ei vor mitui deputaţi să obţină anumite avantaje, eu voi 
schimba miniştri. Pentru că ei vor câştiga câteva sute de 


362 


Întâlnirea V 


mii de lei pe an, iar eu voi câştiga sute de milioane... 

Asociaţii îl crezură nebun. Mai mult din spirit de 
aventură îşi lăsară banii pe mâna inginerului Leonida 
Nicolau. 

Cine ar fi putut lua în serios „Societatea în comandită 
Ing. L. Nicolau & Co.”? Câteva barăci, câteva magazii care 
se mai adăugaseră şi optzeci de muncitori care veneau în 
fiecare an la începutul verii şi plecau la începutul iernii. 
Petreceau şase luni încheiate acolo, fără să părăsească o 
zi fabrica. Munceau, mâncau, dormeau şi se spălau acolo, 
economisind zilnic câţiva lei pentru iernile pe care şi le 
petreceau acasă. Rupţi, flămânzi, rebegiţi. Noaptea se 
odihneau în barăcile de scânduri pe nişte laite, fără 
început şi fără sfârşit, ridicate cu jumătate de metru 
deasupra pământului. Işi împărțeau laolaltă, cu dărnicie, 
păduchii, căldura trupului şi duhoarea barăcii. Sărbătorile 
şi le petreceau tot în jurul barăcii. Işi spălau rufele şi le 
puneau la uscat de-a dreptul pe iarbă, sau pe crengile 
copacilor, îşi făceau mămăligă pentru două-trei zile, pe 
care o puneau în sarici agăţate de grinzi ca să n-o ajungă 
guzganii, îşi cârpeau îmbrăcămintea, dacă mai găseau 
vreun petic pe undeva, îşi reparau încălţările, dacă aveau. 
Unii îşi numărau banii franc cu franc, o dată, de două ori, 
de trei ori, îi numărau aşa, la nesfârşit, cu nădejdea că 
poate vor descoperi o monedă, două în plus. Dar cum 
lucrul acesta nu se întâmpla niciodată, până la urmă îşi 
vărsau banii într-o cârpă, înnodau cu grijă pânza şi 
strecurau punga în sân, la piele, ca s-o simtă mereu 
acolo. 

Şi aproape niciunul din cei optzeci de muncitori nu 
ştiau că în magherniţele acelea se repară vagoane. 
Pentru că niciodată nu se reparau acolo vagoane. E drept 
că în fiecare zi intrau în ateliere zeci de vagoane, pe care 
le spălau, le mai băteau în scândurile desprinse câteva 
cuie, le mai strângeau câteva şuruburi şi apoi le 
împingeau afară din barăci. A doua zi venea o comisie de 
recepţie de la C.F.R. care studia cu atenţie fiecare vagon 


363 


Constantin Chiriţă 


şi întocmea procese-verbale de recepţie. 

Întreprinderea lui Nicolau prinsese viaţă. Numai că în 
loc de hârtii albe intrau vagoane murdare şi ieşeau 
vagoane spălate. Pentru operaţia aceasta simplă se 
plăteau însă milioane. Şi în jurul barăcilor începeau să se 
ridice construcţii solide de cărămizi. Câştigurile erau 
prefăcute în surse de câştiguri uriaşe. Când asociaţii 
veneau la inginer să-şi ceară profiturile, Nicolau le replica 
tăios: 

— Domnilor, trebuie să fim oameni de afaceri. Banii 
lichizi se consumă repede şi pe nimic. Dacă sunt investiţi 
în capitalul lui Nicolau, în numai o lună-două se dublează. 

Şi după ce asociaţii plecau cu coada între picioare, se 
adresa lui Băltescu: 

— Nişte dobitoci. Habar n-au ce înseamnă o afacere. 
Pregăteşte-le conturile. La anul îi azvârl pe toţi afară cu 
partea lor de capital. Nu le dau un leu în plus. Le 
transform capitalul în acţiuni, provoc o derută la bursă şi 
le cumpăr acţiunile cu jumătate de preţ. Nişte dobitoci! 

Timpul trecea repede şi atelierele de la marginea 
Capitalei reparau fără contenire vagoane. Receptionerii 
încheiau procese-verbale şi treceau surăzători pe la 
direcţie. Nicolau transforma banii în cărămizi şi în beton 
armat, în maşini şi materiale. 

La începutul anului 1928, pe marele teren de la 
marginea Bucureştiului se puteau zări construcţiile 
terminate ale noilor întreprinderi Nicolau. Societatea în 
comandită fu brusc dizolvată. Noua întreprindere purta 
numele „Fabrica de locomotive L. Nicolau. Societate 
anonimă română - Bucureşti”. Aproape toate acţiunile se 
găseau în mâinile lui Nicolau. Capitalul iniţial se ridica la 
optzeci de milioane! 

Angajarea muncitorilor se făcu sub directa lui 
supraveghere. Îşi convocă toţi funcţionarii şi le dădu cele 
mai precise instrucţiuni: 

— Domnilor, eu consider problema angajării drept una 
din cele mai importante probleme industriale. Vreau să 


364 


Întâlnirea V 


fiu bine înţeles. Industriaşii noştri păcătuiesc amarnic 
când lasă problema aceasta pe planul doi, în mâna unor 
funcţionari tâmpiţi de la personal. Stăpânul care nu-şi 
cunoaşte sluga nu e un stăpân. Trebuie să ştim cine vrea 
să intre în casa noastră şi să-l lăsăm să intre pe cel care 
ne convine. Pentru mine există patru categorii de 
muncitori. Nu! Nu e nevoie să notaţi. Asta nu trebuie să 
vă iasă din cap nicio clipă... Categoria întâia: muncitorii 
străini, specialişti buni, chiar şi din ţară, pe care-i plătim 
bine, îi obligăm să-i instruiască pe muncitorii noştri şi pe 
urmă îi trimitem acasă... Categoria a doua: muncitorii cu 
şcoală industrială, tinerii pe care trebuie să-i apropiem de 
uzină şi să-i facem colaboratorii noştri. Şi pe aceştia îi 
plătim bine... Categoria a treia: salahorii, cei care vin de 
la ţară la oraş, pentru că n-au ce mânca şi vor să înveţe o 
meserie. Pe aceştia îi instruim să se califice şi-i plătim ca 
pe salahori... Categoria a patra n-are ce căuta la noi. 
Sindicaliştii, răzvrătiţii, bolşevicii. Pentru fiecare muncitor 
din categoria aceasta care pătrunde în fabrică, dau afară 
trei directori! Cred că m-aţi înţeles!... Cred că aţi înţeles 
calculul financiar? Plătim câteva sute de oameni bine, şi 
câteva mii, prost. Asta înseamnă în primul rând profit, în 
al doilea rând că la fiecare zece muncitori avem un paznic 
de-al nostru pe care-l putem folosi oricând e nevoie. Aţi 
înţeles, cred, şi calculul meu politic! 

Nicolau întocmi personal prospectul de angajare, şi-l 
difuză în toată presa. În unele ziare apăreau articole care 
slăveau ca pe o binefacere socială uzina de la marginea 
Capitalei. Nicolau primea felicitări ţipătoare pentru 
iniţiativa sa de a crea o industrie modernă. 

Fabrica era într-adevăr arătoasă pe dinafară, iar în 
interior se aflau maşini care lucrau cu mare 
productivitate. Dar şi organizarea exploatării era cât se 
poate de modernă. Muncitorii lucrau câte zece şi 
unsprezece ore pe zi. Schimbul de noapte era plătit la fel 
ca schimbul de zi. Oamenii fabricii erau plătiţi cu doi lei 
sau trei lei pe oră mai mult decât restul muncitorilor. La 


365 


Constantin Chiriţă 


sfârşitul fiecărei luni, plata era făcută personal de către 
Nicolau. Stătea la o masă, cu un pistol uriaş în stânga, cu 
listele de plată în dreapta. Număra fiecăruia drepturile 
până la ultimul franc şi-i întindea plicul cu un gest 
solemn. Marele industriaş era în mijlocul muncitorilor! 

În timpul crizei, Nicolau dădu câteva lovituri 
formidabile. Cumpără pe un preţ de nimic utilajul unor 
uzini falimentare din Germania.  Concedie dintr-o 
trăsătură de condei trei mii de muncitori, pe care-i angajă 
după câtva timp cu trei lei mai puțin pe oră la salariu. 
Câştigă dintr-o dată, prin simpla operație de concediere, 
cele treizeci de milioane care constituiau costul utilajului 
cumpărat din străinătate. După câțiva ani vându acelaşi 
utilaj unor întreprinderi din ţară cu câteva sute de 
milioane. În acelaşi an concedie din nou câteva mii de 
muncitori, pe care-i angajă chiar a doua zi cu câțiva lei 
mai puţin pe oră. Cu noile profituri cumpără utilaj modern 
şi construi noi hale. lar când totul fu pus la punct, obţinu 
cinstea de a fi invitat la un joc de pocher discret cu Auşnit 
şi suveranul. Pierdu câteva zeci de milioane în favoarea 
suveranului. Dar după două zile, Consiliul de Miniştri îi 
aprobă un credit de câteva sute de milioane. În anul 
1935, Nicolau puse mâna pe industria de armament şi pe 
industria petroliferă prin construirea unor uzine de 
armament şi de tevi. Capitalul iniţial trecea de un miliard. 
Profiturile anuale depăşeau de câteva ori capitalul. Auşnit 
era fericit că nu-l are rival. Nicolau lucra cu oţelul său. 

În 1938. Inginerul Nicolau primi o vizită neaşteptată. Un 
domn bătrân, cu cioc, care, după încercări nereuşite la 
bursă, se apucase de avocatură. Nicolau îl pofti pe un 
fotoliu. 

— Sunt paisprezece ani de când-ne-am întâlnit prima 
dată, domnule avocat. 

— Paisprezece ani încheiaţi - repeta oaspetele cu voce 
dureroasă. 

— V-aţi ocupat între timp de afacerile petrolifere? îl 
întrebă atotştiutorul Nicolau. 


366 


Întâlnirea V 


— Nu! Cu procese. 

— Slabe afaceri, procesele, domnule avocat. Câteva mii 
de lei. Bacşişuri. Ca avocat ai fi murit de foame. 

— Avocaţii ştiu multe, domnule inginer. Uneori pot să 
profite de acest lucru. 

— Cu alte cuvinte... 

— Există, de pildă, un dosar prin care câteva sute de 
muncitori, dând în judecată o anumită uzină, arată în 
declaraţiile lor o seamă de lucruri pe care presa... Ore 
suplimentare, concedii, silnicii, siluiri, violenţe... 

— Sunteţi tardiv, domnule avocat. Sau poate n-aţi aflat 
că uzinele mele sunt uzine de armament. Lucrează numai 
comenzile statului. Am dictat Ministerului Muncii condiţiile 
mele. Ministerul a acceptat fără să crâcnească regimul de 
muncă propus de mine în întreg concernul. 

— Domnule inginer... 

— Domnule avocat, regret că sunt o gazdă grăbită. Dar 
maiestatea sa mă aşteaptă de un sfert de ceas. Regret 
că... 

— Domnule inginer, voiam să vă rog... 

— Îmi închipui, domnule avocat. Aveţi nevoie de bani... 

— Nu uitaţi că am fost unul din asociaţii solidari... 

— Nu uit nimic. Dar eu nu obişnuiesc să dau bacşişuri. 

— Sunt într-o situaţie foarte grea. Şi acţiunile mele... 

— Vi le-am cumpărat cu jumătate de preţ acum zece 
ani! 

— Mă gândeam... 

— Regret, dar urăsc bacşişurile. Singura cinste pe care 
mi-aţi fi putut-o face era să fi acceptat să vă conduc cu 
maşina mea. Dar, nu uitaţi, suveranul mă aşteaptă de 
douăzeci de minute. Sunt îndurerat că nu vă pot 
conduce... 

Nicolau sună secretarul şi-i porunci scurt: 

— Vei înmâna domnului avocat două sute de lei. Din 
fondul de rechizite... sau vei găsi dumneata. Domnule 
avocat, cu aceşti bani veţi putea lua un taxi. Poate în 
drum spre casă vă va zări vreun tip mare în maşină şi mai 


367 


Constantin Chiriţă 


târziu îl veţi putea tapa. Oamenii sunt impresionabili... Un 
împrumut reuşit şi vă puteţi băga în afaceri petrolifere. 
Aşa cum doreaţi mai demult. Inutil să adaug că petrolul 
ţării se află la dispoziţia mea... Domnul meu, omagii şi 
urări de noroc. 

Nicolau plecă grăbit, lăsându-şi musafirul năuc. 
Suveranul îl aştepta de jumătate de oră. Cu câţiva ani în 
urmă Nicolau ajunsese prietenul suveranului. Rolurile se 
inversaseră. Suveranul era prietenul lui Nicolau. 

— Nicolau! Ai obţinut o comandă uriaşă de armament! 

— Vă mulțumesc, sire. Şeful cabinetului mi-a 
comunicat. Comanda va costa uzina o sută optzeci şi 
două de milioane... 

— Enorm, Nicolau... 

— Dar statul va plăti pentru executarea comenzii un 
miliard şase sute de milioane! 

Nicolau începuse să câştige la o sută de milioane un 
miliard! 

În 1939, capitalul concernului Nicolau era de două 
miliarde şi jumătate. Profitul, de zece ori mai mare, 
fusese investit în trusturi puternice engleze şi americane. 
Fără să mişte un deget, acţiunile din străinătate îi 
aduceau lui Nicolau venituri de milioane de dolari şi lire 
sterline. Numele său era cunoscut în lumea marilor 
capitalişti internaţionali. 

La începutul războiului, Nicolau dădu o nouă lovitură. 
După o convorbire secretă cu Antonescu, apăru în presă 
un decret care anunţa naţionalizarea concernului Nicolau. 
Lovitura de teatru îi aduse despăgubiri uriaşe şi-l scăpă 
de griji în perioada cea mai grea prin care trecea ţara. 
Averea lui fabuloasă fusese transferată în străinătate şi 
transformată în acţiuni de cea mai mare valoare, 

Inginerul Leonida Nicolau o câştigase pe Justiţia 
Orhideea Miclescu la un joc de pocher. 

Tatăl Orhideei era un moşier vechi, înrudit cu toate 
familiile care-şi avuseseră reprezentanţi în domnia ţării în 
timpul fanarioţilor şi căruia nu-i mai rămăsese, după 


368 


Întâlnirea V 


primul război mondial, decât blazonul, câteva sute de 
hectare, un conac la ţară şi o vilă în Bucureşti. În vila 
aceea, fusese invitat într-o seară la o partidă de pocher 
Nicolau. Tânărul industriaş avea patruzeci de ani şi un 
capital de câteva sute de milioane. Miclescu îl primi cu 
amabilităţi şi zâmbete şi-i făcu favoarea de a-i prezenta 
fiica. Justiţia avea şaisprezece ani şi apariţiile ei în 
societate stârneau cele mai măgulitoare comentarii. 

Imediat ce o văzu, Nicolau regretă că nu e o pictură sau 
o sculptură celebră. Ar fi dat fără să ezite jumătate din 
capitalul său pentru a o avea alături de el. Şansa însă îl 
favoriză. După o serie de întâlniri tari, în care cedase 
câteva sute de mii de lei, rămăseseră în joc numai el şi 
Miclescu. Al treilea aruncase cărţile. Nicolau triplă miza, 
Miclescu triplă noua miză, Nicolau nu se lăsă mai prejos, 
dar nici Miclescu. Amândoi jucătorii cerură câte două 
cărţi. Miclescu, emoţionat, solicită potul. Fără să se uite la 
cărţi, Nicolau făcu un relans enorm. Miclescu îl urmărise 
îngălbenit. Când îi auzi relansul, se învioră ca prin farmec 
şi rosti o cifră care întrerupse jocul la celelalte mese. Toţi 
jucătorii veniseră la masa celor doi. Nicolau se uită la 
cărţi, filându-le cu mare încetineală. 

— Un milion! spuse el cât se poate de calm. 

Miclescu sări în sus. Era cuprins de o veselie nebună... 

— Cinci sute de hectare ori zece mii hectarul face exact 
cinci milioane. Deci plus patru milioane! 

— Şi dacă mai cer eu cinci milioane? relansă Nicolau. 

Miclescu se zăpăci într-o clipă. N-avea cu ce să 
garanteze noile milioane. 

— Mă pui într-o situaţie cât se poate de penibilă, 
domnule Nicolau... Vila şi conacul nu completează nici pe 
departe suma cerută... 

Nicolau îl linişti: 

— Domnule Miclescu! Propun să ne retragem sumele 
din joc. 

Miclescu se opuse vehement: 

— Dar aţi cerut! V-am plătit! Cartea mea... 


369 


Constantin Chiriţă 


— Nu m-ati înţeles, domnule Miclescu, pentru că nu m- 
aţi lăsat să termin. Deci, să retragem sumele din joc în 
schimbul următoarei convenţii la care e martoră întreaga 
asistenţă. Şi eu şi dumneata jucăm totul, absolut totul pe 
o carte. Cine are carte, mai mare, poate să-i ceară 
celuilalt tot ce vrea, absolut totul. Fără ca celălalt să se 
împotrivească. 

— Adică, eu pot să cer... 

— Da, domnule Miclescu, puteţi să cereţi întreaga mea 
avere. Capitalul meu se ridică la trei sute treizeci şi şapte 
de milioane patru sute cincizeci şi şase de mii! 

— Şi dumneavoastră? 

— Eu de asemenea am voie... am dreptul să cer orice. 
Bineînţeles în afară de viaţă. Şi ne obligăm faţă de 
martori să ne respectăm cu onoare obligaţiile. Dacă 
doriţi, putem să scriem pe câte o coală de hârtie ceea ce 
vrem să obţinem fiecare în caz de câştig. 

— Sunt de acord. Numai, aş vrea să pun o condiţie. 
Formulăm în scris, dar păstrăm pe cuvânt de onoare 
secretul. Ştim numai noi, domnule Nicolau. 

— Perfect de acord, domnule Miclescu! 

Miclescu scrise pe hârtie o cifră: „20.000.000 lei”. 

Nicolau scrise câteva cuvinte: „Fiica dumneavoastră - 
soţia mea.” 

Schimbară  bileţelele. Fiecare citi biletul celuilalt. 
Nicolau îl consideră drept un om foarte puţin pretenţios şi 
cumsecade pe Miclescu. Acesta îl consideră drept modest 
şi onest pe Nicolau. 

— Domnule Nicolau - începu Miclescu - am plecat cu 
trei aşi şi l-am primit pe al patrulea.. Poftiţi! 
Dumneavoastră cred că aţi plecat cu trei rigi... 

— Nu, domnule Miclescu. Am jucat la hazard. Am plecat 
cu rigă, zece şi nouă de treflă. Şi am primit damă şi valet. 
Tot de treflă. Poftiţi! 

Asistenţa rămase năucită. Cei doi jucători se uitară unul 
la altul. Miclescu îl felicită pe Nicolau. Era marele 
câştigător. Băgase în buzunar câteva sute de mii de lei şi 


370 


Întâlnirea V 


câştigase ca ginere pe unul din oamenii cu cel mai mare 
viitor. Nimeni nu află însă conţinutul celor două bilete. 
Fură arse pe loc şi scrumul depozitat într-o cutie mică de 
metal, pe care o luă în păstrare Nicolau. 

Cu toate insistenţele sale, Justitia nu află de la tatăl ei 
ce conţinea biletul lui Nicolau. De aceea nu putu să dea o 
interpretare deosebită ştirii pe care o anunţară peste un 
an gazetele, despre divorţul lui Nicolau. După ce îşi 
termină liceul, tatăl său o trimise pe Justiţia, pentru 
continuarea studiilor, la Paris. De fapt o sfătui să se 
distreze, anunţându-i că-i pune la dispoziţie orice sumă. 
Când se va întoarce în tară, după patru ani, se va 
căsători. Justitia nu dădu atenţie ultimelor cuvinte ale 
tatălui ei. La Paris făcu studii mediocre, în schimb se 
avântă în viaţa pariziană cu sete, fără să depăşească însă 
anumite limite. Acolo îl cunoscuse pe Balasan şi prin el pe 
Pârvan şi pe Hurmuzaki. Pârvan îi plăcu imediat şi acesta 
fu pe cale să trădeze grupul, renunțând la celibat şi 
cerând-o în căsătorie pe Justiţia. Justiţia scrise tatălui său, 
care o chemă însă telegrafic la Bucureşti. Pârvan aşteptă 
la Paris răspunsul ei. Îl primi repede. Îl informa foarte pe 
scurt, fără să dea nicio explicaţie, că nu se poate căsători 
cu dânsul şi că trebuie să rupă orice legături pentru 
totdeauna. 

Tatăl ei nu reuşi s-o determine să se mărite cu Nicolau 
decât după ce-i explicase totul. 

— E o datorie de onoare - îi spuse el. Dacă nu accepţi, 
mă împuşc! 

Justiţia acceptă. În ziua căsătoriei primi cadou de la 
Nicolau o cutiuţă mică de metal, plină pe jumătate cu 
scrum. Cutiuţa se afla în interiorul unei cutii de aur 
încrustat cu diamante. Miclescu primi cadou un cec de 
douăzeci de milioane. 

Câteva luni de zile, Justiţia nici nu voi să-şi vadă soţul. 
Amintirea lui Pârvan o urmărea zi şi noapte. Nicolau nu 
insistă nicio clipă. O înconjură cu toate atenţiile posibile 
şi-i oferi toată libertatea. Incetul cu încetul, Justiţia se 


371 


Constantin Chiriţă 


apropie însă de el. Energia şi siguranţa lui o impresionau, 
o atrăgeau, ştergeau parcă diferenţa de vârstă. După 
câţiva ani se îndrăgosti de el. Nicolau îi oferea în 
continuare toată libertatea. Devenise un expert nu numai 
în afaceri, ci şi în cunoaşterea oamenilor. Ştia că Justiţia 
nu poate fi decât a lui. Şi Justiţia era cea mai frumoasă 
femeie pe care o văzuse vreodată. Era cea mai mare 
bogăţie pe care o avea. 

În fiecare an, de două ori, la aniversarea căsătoriei şi a 
zilei de naştere, Justiţia primea cadou de la Nicolau câte o 
statuetă de Tanagra. Trimitea emisari speciali, în 
străinătate, la fiecare licitaţie pentru a achiziţiona 
tanagrale. Sumele pe care le plătea erau fabuloase. Dar 
Justiţiei îi plăceau, şi Justiţia era cea mai frumoasă femeie 
pe care o văzuse vreodată şi era soția lui. Călătoreau 
împreună în străinătate, luau parte la cele mai 
pretenţioase reuniuni şi ofereau, la rândul lor, serate cu 
invitaţi din străinătate. Bărbatul Justiţiei era puternic şi 
sigur. Îl iubea. ÎI uitase complet pe Pârvan. Profesorul 
Pârvan nu făcea parte din lumea ei. 

Singurul lucru care-i lipsea Justiţiei era veselia. Veselia 
adâncă. Niciodată nu putea să fie veselă până la copilărie. 
Casa lor era o casă cu atmosferă gravă, solemnă. 
Inginerul Leonida Nicolau nu fusese văzut vesel niciodată. 
Era întotdeauna grav şi preocupat. El era acela care 
domina atmosfera în casă. Viaţa îl solicita necontenit. li 
solicita cruzimea. Nu putea să fie vesel. El n-o iubea pe 
Justiţia. El o avea în posesie. Aşa cum avea în posesie 
milioanele şi acţiunile sale. Justiţia îl iubea. Dar el nu ştia 
ce înseamnă iubire. 

Sfârşitul războiului îl găsi sărac pe Nicolau. Nu mai 
avea în ţară decât proprietăţile de uz personal şi câteva 
kilograme de aur în monede. Depozitele din Anglia şi 
America atingeau însă cifre colosale. Naţionalizarea 
întreprinderilor sale de către Antonescu îl scăpase pe 
Nicolau de o judecată publică. Cu toate că produsese 
armament pentru război, el argumenta că în tot timpul 


372 


Întâlnirea V 


războiului a stat retras. Relaţiile puternice pe care le avea 
în străinătate îl ajutară să părăsească ţara. Ministrul 
liberal de finanţe îl trimise într-o delegaţie ca expert 
industrial. Nicolau nu se mai întoarse. Işi reocupase locul 
în galeria marilor financiari internaţionali. li scrisese 
Justiţiei imediat, sfătuind-o mai întâi să divorţeze, pentru 
a elimina orice suspiciune, şi asigurând-o că va face toate 
intervenţiile posibile pentru a o aduce lângă el. li scria 
regulat, de câteva ori pe an şi ea îi răspundea 
întotdeauna. Justiţia fugise din Capitală, pentru a se izola, 
pentru a scăpa de lumea în care trăise şi mai ales de 
amintirea acelei lumi, şi pentru a aştepta, în linişte, 
plecarea. Nu-şi închipuise nicio clipă că în oraşul în care 
se izolase îl va întâlni pe Pârvan. Făcuse cerere de 
paşaport. Şi tocmai când se aştepta cel mai puţin, primise 
invitaţia de a se prezenta spre a completa datele 
paşaportului. 


Deşi rămăseseră mai puţin de două ceasuri până la 
sosirea oaspeţilor, Justiţia încă nu se hotărâse asupra 
rochiei pe care urma s-o îmbrace. Schimbul acesta prea 
des al toaletelor începea s-o plictisească. Balasan şi 
Hurmuzaki nici n-o luau în seamă. Toporaş ar fi dorit mai 
degrabă s-o vadă goală, iar Pârvan... Justiţia simţea că 
trebuie să se ferească de Pârvan. De la amabilitate şi 
cavalerism, Eugen Pârvan trecuse parcă la priviri 
semnificative şi chemări. Probabil că renăşteau în el 
amintirile şi dorinţele vechi. Parisul cu întâlnirile din Place 
de la Concorde, cu plecările matinale din mereu 
schimbătoarele „boites de nuit”, cu sărutările pasionate 
în plină zi, pe Rivoli, cu escapadele din Bois de Boulogne, 
cu serile vesele prin marile magazine. 

Justiţia îşi îndepărtă supărată propriile-i amintiri. La 
perioada aceea nu mai avea dreptul să se gândească. 
Nici Eugen nu făcuse niciodată cea mai mică aluzie. Işi 
păstrase cavalerismul său superior... sau poate uitase 
amintirile. Poate scurta lor dragoste fusese pentru el o 


373 


Constantin Chiriţă 


evadare din închisoarea principiilor impuse de Balasan. 
Trecuseră însă atâţia ani! 

Soneria telefonului îi alungă nostalgiile. Justiţia ridică 
receptorul din furcă, şi înainte de a-l duce la ureche, 
presimţi o emoție. Îndrăzni totuşi. Era Eugen. O întrebă, 
cu cea mai aleasă politeţe, dacă poate să vină la dânsa 
cu jumătate de oră înaintea celorlalţi. Justiţia îi răspunse 
cu câteva fraze convenţionale, pentru a-şi putea aduna 
între timp gândurile şi a lua o hotărâre. Nu mai putea să 
ezite. Trebuia să accepte. li spuse, aproape fără să-şi dea 
seama, că vizita lui nu poate decât să-i facă plăcere. Incă 
înainte de a aşeza receptorul în furcă, voi să revoce 
vizita.  Receptorul însă îi alunecă din mână. Era 
emoţionată. 

În loc să se gândească să-şi facă toaleta, se aşeză pe 
un scaun şi începu să reflecteze. Ce rost avea să-l 
întâlnească pe Eugen? De ce voia el s-o vadă?... Oare 
Eugen credea despre dânsa că e partizana aventurilor 
discrete, amoroase?... Işi aminti cum îşi lipise Eugen 
capul de pieptul ei. Gestul lui îi provocase un tremur în tot 
corpul... Oare fusese un gest involuntar?... Dar încă 
înainte de a se aşeza la masă şi în tot timpul jocului 
Eugen o privise cu alţi ochi... Trebuia să revoce întâlnirea. 

Privi cadranul pendulei şi înţelese că ora e târzie. 
Eugen trebuia să fie acasă. Hotărârea fusese însă luată. 
Formă numărul lui de telefon şi aşteptă. Auzi ridicându-se 
receptorul. Îi auzi vocea. Curajul o părăsi. Coborî încet 
receptorul în furcă. N-avea putere să se împotrivească... 
Probabil exagera. De ce să-şi închipuie neapărat că Eugen 
se gândeşte la ea ca în trecut? Poate că vrea numai să 
aibă o convorbire prietenească, amicală, cu dânsa. Ea era 
de vină că i se păreau complicate lucrurile. Ea scormonise 
amintirile. Ea îşi amintise Parisul în zilele acelea 
strălucitoare. 

Se cunoscuseră doar de câteva zile... Totul durase 
foarte puţin. Amintirile i se păreau multe pentru că trăise 
intens fiecare scenă pe care i-o reproduceau... Se 


374 


Întâlnirea V 


cunoscuseră de câteva zile. Mergeau la braţ pe cheiurile 
Senei, oprindu-se în faţa vitrinei fiecărui anticariat. Se 
sărutau şi se uitau în oglinzile vitrinelor, pentru a se 
vedea sărutându-se. Nimeni nu se uita la ei. Tot Parisul 
obişnuia să se sărute pe stradă. El era vesel... Vesel. In 
ultimii ani nu-l văzuse niciodată vesel. Parcă nu ştiuse 
niciodată ce este veselia. Dar atunci era vesel. Era tânăr? 
„„„ Parcă nu se schimbase de loc. Poate că nici ea nu se 
schimbase?... O apucase deodată în braţe, o săltase în 
sus şi începuse s-o sărute ca un nebun. Atunci văzuse ea 
pentru prima dată un om uitându-se la ei. Un anticar 
bătrân, care semăna ca două picături de apă cu Anatole 
France aşa cum îl văzuse în fotografiile Parisului. Anticarul 
îşi frecase barba şi clipise din ochi ştrengăreşte. Atunci o 
ceruse Eugen în căsătorie. 

Era şi ea veselă. Parcă speriată de cuvintele lui, trecuse 
în goană strada şi se oprise numai când atinse cu mâinile 
balustradele de fier de pe marginea Senei. Eugen o 
ajunsese. O ridicase din nou în braţe şi-o ameninţase că, 
dacă nu-i răspunde afirmativ în răstimp de o săptămână, 
o aruncă în Sena şi nu sare după ea. Ea îi replicase că ştie 
să înoate mai bine decât el. Dar el o ameninţase că o va 
arunca după ce îi va lega mai întâi mâinile şi picioarele. 
„Mai bine să ne aruncăm amândoi din turnul Eiffel”, 
propusese ea cu o voce foarte serioasă. Şi bineînţeles că 
alergaseră amândoi în piaţa turnului. Când ajunseseră în 
vârf şi priviseră panorama Parisului, în loc să se arunce, 
se îmbrăţişaseră şi simţiseră că tremură amândoi. Se 
îngrozeau amândoi că s-ar putea ca unul din ei să nu mai 
fie. Era absurd. De aceea părăsiseră turnul şi se 
pierduseră în mulţimea de pe bulevarde. Seara, ea 
scrisese acasă. Şi după câteva zile primise telegrama. Şi 
după câteva zile îi trimisese din Bucureşti ultima 
scrisoare. Şi după atâţia ani, îl întâlnise în oraşul în care 
nu credea că va întâlni vreun cunoscut... 

Întâi se întâlnise cu Balasan. Cu totul întâmplător. 
Acesta îi făcuse câteva vizite. li spusese că în oraş se mai 


375 


Constantin Chiriţă 


află şi Hurmuzaki, şi Pârvan. Chimistul nu ştia nimic 
despre povestea lor de dragoste. Nimeni nu ştia. Poate 
numai anticarul acela de pe cheiul Senei. Cei trei prieteni 
căutau de multă vreme un partener de bridge. Balasan îi 
propusese o partidă de bridge. Ea acceptase. Se 
întâlniseră într-o sâmbătă după-amiază. Eugen se purtase 
atât de firesc, încât nu lăsase să se întrevadă nici măcar 
acea distanță  nelipsită în asemenea întâmplări. 
Corectitudinea şi cavalerismul său o liniştiseră. Regrete 
nu simţea, nu-şi făcea. | se păreau cele mai inutile lucruri. 
Regretele nu readuc tinereţea. Regretele îmbătrânesc şi 
aduc bătrânețe. Acceptase în mod tăcut situaţia 
prezentului. Eugen se conformase întocmai. 

_ Pendula anunţă ora patru. Justiţia se trezi din reverie. 
Işi amintise prea multe. Se gândea, zâmbind, că poate 
bătrâneţea îi face semn. Işi scoase totul de pe ea şi 
rămase goală în faţa oglinzii. Nu-şi descoperi nicio cută, 
nicio linie stridentă. Simti cum îi năvălesc în trup dorinţe 
tinereşti... Gândurile ei căutau o direcţie precisă. Era încă 
foarte tânără. Şi dacă şi dorinţele ei erau tinere!... Voia să 
cucerească occidentul, să concureze în frumuseţe, 
bogăţie şi tinereţe actrițele cele mai celebre. Poate că 
anii care-i mai stăteau la dispoziţie pentru aceasta erau 
foarte puţini. Îi va trăi din plin, zi cu zi, clipă cu clipă. Îi va 
sorbi cu încetineala cu care soarbe un băutor coniacul. 
Dincolo - gândea ea - o aştepta lumea cu braţele 
încărcate de ispite şi posibilităţi. În curând va avea 
paşaportul. Işi va trăi cu toată intensitatea clipele 
ultimilor ani de tinereţe. 

Cu toate acestea, Justiţia îşi apără îndrăzneala trupului, 
îmbrăcând rochia aurie, aceeaşi din seara în care Pârvan 
îi căutase sânii. Numai după ce se văzu în oglindă, îşi 
aminti. Voi să se schimbe, dar în aceeaşi clipă auzi 
soneria. Cadranul pendulei arăta patru şi jumătate. Eugen 
se dovedise ca întotdeauna omul celei mai desăvârşite 
punctualităţi. 

Eugen sosise! Şi ea nu se gândise decât la dânsul! 


376 


Întâlnirea V 


Primul gând fu acela de a alerga să-i deschidă. Se opri 
însă la mijlocul drumului. Era o nebunie! Eugen o chema, 
îl dorea... Cum putuse să gândească despre el că 
urmăreşte o simplă aventură amoroasă?... Dacă ar deveni 
numai amanta lui, după prima noapte Eugen o va 
detesta. Îl dorea pe Eugen. Dar nu putea să fie amanta 
lui. Viaţa ei era în altă parte. Bărbatul ei o chema la el. Şi 
dacă n-o chema bărbatul, dacă n-o mai chema cu puterea 
de acum zece ani, o chema o lume la care ultimii ani ai 
tinereţii nu numai că-i dădeau dreptul, căuta ea să se 
convingă, dar o obligau să se avânte în ea. 

Justiţia îşi îmbrăcă la iuţeală un capot lung de mătase 
chinezească, peste toaleta cu care voise să-l primească 
pe Eugen. Îşi legă strâns cordonul şi se duse în 
întâmpinarea acestuia. Îi deschise uşa şi-l primi cu un 
zâmbet amabil, de gazdă care vrea să-şi scuze înfăţişarea 
inadecvată: 

— lartă-mă, Eugen... Nici n-am avut timp... Te rog, 
intră... 

Pârvan părea mai degrabă încurcat de apariţia Justiţiei 
în haină de casă. Se strădui să-şi ascundă surpriza, dar nu 
izbuti. 

— Tu să mă ierţi, Orhideea. Ar fi trebuit... 

— Ştii bine, Eugen, că nu-mi plac convenţionalismele... 
Trebuie să-ţi repet de fiecare dată? 

Pârvan o urmă pe Justiţia în salonul de bridge, încă nu- 
şi revenise. Aştepta o vorbă, orice vorbă din partea 
Orhideei. Aceasta parcă înţelese şi nu-l părăsi imediat. 

— De mult voiam să te întreb, Eugen... dacă o 
contradeclaraţie în culoarea adversarului cere şi o culoare 
puternică majoră din partea celui care o face?... 

Întrebarea Orhideei i se părea stranie. Nici nu îndrăzni 
să se uite în ochii ei când îi răspunse: 

— O contradeclaraţie?... O culoare majoră puternică?... 
Vrei să întrebi dacă se păstrează regula de la „contre” 
negativ?... 

— Exact! întări Justiţia. 


377 


Constantin Chiriţă 


— E foarte simplu, Orhideea... Contradeclaraţia se face 
cu şicană sau as, sau singleton în culoarea licitată... 
Înseamnă că restul de douăsprezece cărţi din mână, chiar 
dacă ar fi împărţite egal, trebuie să conţină cel puţin două 
culori puternice... cu ecou sigur în cărţile partenerului. 

— Exact! descoperi Justiţia. Nu ştiu de ce eram în 
derută. 

— Bineînţeles, culoarea nu trebuie neapărat să fie 
majoră celei licitate, Orhideea. „Contre” negativ cere un 
refugiu eventual, dar contradeclaraţia anunțând o carte 
foarte puternică... ducând în general spre un joc ofensiv, 
sigur, nu are nevoie de retragere într-o culoare 
superioară celei licitate, pentru că în niciun caz adversarii 
nu vor supralicita, decât acceptând sacrificii dincolo de 
regulă, ceea ce e nebunesc. Ar fi un sacrificiu inutil, 
dureros şi nejustificat. Mi se pare simplu, Orhideea. 

— Acum mi se pare şi mie foarte simplu, Eugen. Tu 
reuşeşti întotdeauna să redai esenţa... Te-aş ruga însă, 
pentru câteva clipe... să mă scuzi. 

— Te rog - o invită Eugen. 

Justiţia părăsi încăperea. Rămas singur, Eugen căută să 
se dezmeticească. O rugase pe Orhideea să-i primească 
vizita cu jumătate de oră mai devreme. Voia numai s-o 
vadă singur, să stea singur de vorbă cu ea, poate s-o 
întrebe despre dânsa, poate să se scuze... Nu se gândise 
nicio clipă să-i ceară vreo explicaţie pentru trecut. Voia s- 
o vadă... 

Orhideea îl primise însă într-un mod la care nu se 
gândise, la care nu se aşteptase... De ce-i acceptase 
vizita? Fusese el prea insistent? Pârvan se plimbă 
nedumerit prin salon... Orhideea îi refuzase totuşi vizita 
primindu-l astfel... Degetele care îi pătrunseseră în păr 
erau ale unei amintiri. Ale unei amintiri. Erau simpli 
parteneri de bridge, care se cunoscuseră cândva la Paris. 
Altceva nu mai exista! Trecuse prea mult timp de atunci, 
trecuseră prea mulţi ani. Numai el rămăsese cu un gol în 
suflet. Dar el era obişnuit să-şi înfrângă dorinţele şi 


378 


Întâlnirea YV 


durerile... 

Oscilaţiile pendulei erau prea lente şi regulate. Pârvan 
se opri în faţa pendulei şi-i privi cadranul. Ore, minute, 
secunde, zecimi, sutimi, miimi, milionimi... Acestea 
umpleau numai spaţiile cosmice. Totuşi din ele se 
compunea viaţa omului. Şi Pârvan se pomeni, fără voia 
lui, rezolvând nişte ecuaţii nesfârşite. 

În dormitor, Justiţia Orhideea Miclescu stătea 
îngândurată pe marginea unui fotoliu. Stătea în acel loc 
de când pătrunsese în încăpere. Şi nu-l părăsi decât la 
zbârnâitul soneriei, după ce-şi lepădă, dintr-o singură 
mişcare, faldurile de mătase care-i ascunseseră toaleta. 


Primul tur se termină într-un timp record. Roberele se 
succedară cu repeziciune, aducându-i victorii eclatante lui 
Pârvan. Chiar şi roberul la care nu luă parte constitui un 
succes pentru dânsul. Toporaş, făcând pereche cu Justiţia, 
câştigă roberul, însă după câteva încercări neizbutite, cu 
penalizări grave, care anulară punctele oferite de victorie, 
astfel că fiecare din cei patru jucători puse în dreptul 
coloanei sale cifra zero. Toporaş propuse să se joace în 
continuare şi să se facă pauza mai târziu sau chiar să se 
continue jocul până la terminarea returului; ceilalţi 
acceptară. 

Pârvan îşi continuă pauza. Sorţii îl scoaseră afară din 
primul rober. In loc să privească desfăşurarea partidei ca 
de obicei şi să calculeze şansele jocului, Pârvan se retrase 
de astă dată de la masă şi se izolă într-un colţ al 
salonului. Voia să fie singur câtva timp. În primul tur îşi 
concentrase în mod conştient toată atenţia la joc, pentru 
a-şi alunga gândurile. La prima ieşire din joc rămăsese la 
masă. Rezistase avalanşei de gânduri calculând algebric 
şansele cărţilor. Şi observase cu acest prilej greşeli 
nescuzabile făcute de Balasan şi de Orhideea. Greşeli 
copilăreşti şi de licitaţie, dar mai ales de joc. Ajunsese la 
concluzia că ambii jucători erau sau plictisiţi, sau prea 
distraţi. Dacă s-ar fi uitat la Balasan, ar fi descoperit pe 


379 


Constantin Chiriţă 


figura lui un aer de om absent la ceea ce se petrece în 
jurul său. lar Justiţia părea emoţionată, nervoasă şi 
nesigură. Cărţile îi tremurau de multe ori în mână. Pârvan 
însă nu-şi privi prietenii nici când îi avu parteneri. Nu voia 
să iasă din preocupările lui matematice. 

Pauza prelungită îi sfărâmă însă împotrivirea. Se aşeză 
pe marginea unui fotoliu, încercând să-şi explice 
evenimentele ciudate prin care trecuse în ultimele ore. 
Auzea din când în când exclamaţiile stridente ale 
jucătorilor şi râsul nechezat al lui Toporaş. Un „patru sans 
atout” fu cât pe-aci să-l scoată din colţul în care se 
retrăsese. Nu pierdea niciodată ocazia analizei şlemurilor. 
De data aceasta renunţă însă. Îşi aminti, când auzi 
anunţul de „patru sans atout” al Orhideei, amănuntul 
care-l înspăimânta şi pe care voia să şi-l scoată din minte. 
După scurta Şi strania discuţie asupra 
„contradeclaraţiilor” pe care o avusese cu Orhideea, 
aceasta, scuzându-se faţă de dânsul că trebuie să-l 
părăsească pentru un timp spre a-şi face toaleta, îşi 
desfăcuse involuntar o parte a capotului, lăsând să i se 
vadă culoarea aurie a rochiei. De-abia după ce Orhideea 
apăru, o dată cu sosirea celorlalţi invitaţi, şi el o văzu 
îmbrăcată în rochia aurie, îi reveni în minte amănuntul. 
Orhideea fusese îmbrăcată! Pentru a-l primi pe dânsul 
sau pe ceilalţi, aceasta nu mai interesa. Realitatea era în 
faptul că ea fugise de întâlnire. Işi pusese anvelopa aceea 
de mătase pe dânsa spre a se putea scuza şi spre a nu 
rămâne singură cu el. Orhideea nu-i dorea prezenţa decât 
în grupul de bridge, iar refuzul ei nefiresc de a sta de 
vorbă o jumătate de oră cu dânsul nu putea fi explicat 
decât prin purtarea lui, care probabil depăşise limitele 
îngăduite în relaţiile dintre prieteni şi cunoscuţi. De aceea 
se concentrase ca un desperat în joc, lăsându-se 
ademenit de cele mai nebuneşti calcule. 

Orhideea îl evita. Îl evita pentru a doua oară. Îl evita 
pentru ultima oară. 

Pârvan începea să refacă din memorie un joc pierdut 


380 


Întâlnirea V 


de Balasan şi Orhideea, pe care l-ar fi izbutit şi doi 
începători. Se trezi zâmbind. Şi imediat se înfurie. Era un 
zâmbet exterior, pentru că în adâncul lui era trist şi 
dezolat... Se auzi chemat în joc. Părăsi colţul, bucuros că 
va putea să-şi izgonească din nou gândurile chinuitoare. 

În primul rober, Pârvan îl avu partener pe Toporaş, în al 
doilea pe Hurmuzaki, în penultimul pe Orhideea. 
Câştigase primele două robere cu o siguranţă deplină. Işi 
pusese în gând să joace până la analiza celor mai mici 
posibilităţi. Calculele îi reuşeau de minune, fără să 
întârzie prea mult jocul din cauza lor, ca în alte întâlniri. 

În ultimul rober, Pârvan îl avu partener pe Balasan. 
Orhideea ieşi din joc. O simţi în spatele său, rezemată de 
speteaza scaunului. Aburul cald al respirației Orhideei îi 
învăluia din nou capul. Pârvan se strădui din răsputeri să 
nu repete gestul. Dar după un timp simţi mersul palid al 
degetelor Orhideei prin părul său. Rămase înţepenit. 
Orhideea se retrase însă din spatele său. Poate fusese 
numai o părere izvorâtă din dorinţa sa. Fusese numai o 
părere...? Pârvan pierdu manşa, apoi roberul, după 
câteva încercări penalizate grav. Punctajul pierdut în 
ultimul rober era prea sever. Nu i se mai întâmplase 
niciodată să piardă atât de mult într-un singur rober. 

Toporaş, vesel, foarte vesel, ţipă către Orhideea: 

— Cea mai fină băutură, Micleasco! L-am distrus pe 
maestru. l-am stors mai bine de două mii de puncte! L-am 
distrus! 

Se aşezară toţi în jurul mesei. Toporaş nu mai contenea 
cu comentariile ultimului rober. Işi asuma ca un copil rolul 
hotărâtor în victoria obţinută. 

— Pierd! Pierd ca întotdeauna! constata Balasan. 
Acesta e destinul meu... 

— He-he-he-he-he-he! îl întrerupse Toporaş. Vrei să-ţi 
răspund pe latineşte?... Nu e vorba de destin, Balasan. E 
rodul filosofiei tale, mă. E convingerea ta filosofică! 

— Nu e nicio convingere personală, domnule profesor, 
e destinul meu şi al nostru, al tuturor. Toţi pierdem în 


381 


Constantin Chiriţă 


viaţă, pentru că ne pierdem în primul rând viaţa. Destinul 
omului e tragic. Îşi adună anii viitori şi visurile într-un 
buchet superb, pe care şi-l ţine în faţă toată viaţa, numai 
spre a vedea cum se veştejeşte. Nimeni şi nimic nu vine 
să-i împrospăteze buchetul. Floare cu floare, frunză cu 
frunză se pierd, se veştejesc, mor, şi omul tot mai crede 
în nebunia unei întâmplări, tot îşi mai păstrează ideea că 
se va întâmpla ceva. Nimic nu e mai groaznic decât 
înşelătoria idealului! Nu eu o spun. O spune un poet, care, 
ca orice poet, e filosof, pentru că singurii mari filosofi sunt 
poeţii. Şi ei vorbesc ce/ mai limpede despre destinul 
nostru tragic. L-am cunoscut la Paris, era tânăr şi pesimist 
şi mi-a recitat într-o noapte poezia pe care mai târziu a 
ascuns-o într-un volum. Copila, tânăra, femeia, bătrâna 
aşteaptă toată viaţa, zadarnic, învingătorul. Buchetul de 
flori se ofileşte, se vestejeşte, moare o dată cu dânsa... 

— Efecte, Balasan, efecte pasagere. Tu şi poetul tău 
sunteţi ca damele acelea care-şi fac vânt cu evantaiul, 
crezând că prin aceasta îndepărtează căldura, şi care se 
obişnuiesc atât de mult să mişte evantaiul, încât fac 
treaba asta şi iarna, la cincisprezece grade sub zero. Mă, 
în loc de extravaganţi, deveniți caraghioşi. Unul scrie 
nevinovat o poezie, şi fiindcă greşeşte o rimă sau un 
accent, voi îl proclamaţi genial. Unii fug după curiozităţi 
cum fuge leul după gazelă şi voi proclamaţi pielea şi 
copitele care rămân de la ospăţul leului drept destin 
filosofic. Cred că cel mai fertil câmp pentru voi, căutătorii 
de sensuri tragice, ar fi lumea imbecililor. Sunt sigur că 
aţi considera degenerescenţa lor drept reprezentarea a 
posteriori a omenirii... Dacă îţi lipseşte o doagă, vorbeşte 
despre tine fără să te consideri însă întruchiparea 
absolută a adevărului... Cine te obligă să ţii buchetul în 
mână şi să te uiţi la el cum se veştejeşte? la pune-l într- 
un vas cu apă sau sădeşte-l în pământ şi să vezi cum 
rămâne proaspăt şi frumos. 

— Domnule profesor, dumneavoastră nu vreţi niciodată 
să evadați într-o lume superioară, să vă confruntati ideile 


382 


Întâlnirea V 


în sferele pure ale gândirii. Le înşiraţi întotdeauna pe 
pământ şi le tăvăliţi în noroi, ca să vă dea satisfacția 
puterii. E o putere slabă, domnule profesor, e puterea 
celor care neputând să nege prin gândire existenţa unui 
lucru, îl scot din dicţionar sau pun în dreptul lui un 
calificativ de genul acesta: imbecilitate. S-a încercat 
experienţa aceasta cu Herostrat, dar, după cum vedeţi, 
numele lui tot a ajuns până în zilele noastre. 

— Şi crezi că tu, mă Balasan, te deosebeşti de el? Tu şi 
toţi cei care ţi se aseamănă, vă trageţi obârşia din el. De 
ce distrugeţi, mă, edificiul lumii, dacă nici măcar nu vreţi 
să ajungeţi celebri? Dacă nu vă place lumea, faceţi şi voi 
ca budiştii. Inchideţi-vă în voi şi suferiţi. Din partea mea 
puteţi să suferiţi cu toată pasiunea... lar mirajul cu 
gândirea pură lasă-l la o parte. Gândirea pură a exclus 
întotdeauna omul din sferele ei. Omul nu poate gândi 
decât în raport cu ceea ce are în mână. Cu ceea ce vrea 
să facă mâna lui. Adică în raport cu prezentul şi viitorul 
lui. Tu n-ai nimic în mână. Gândeşti ca atare. Tu eşti ca 
un filosof care are două mii sau trei mii de ani şi care se 
întreabă de la zece ani dacă nu cumva destinul omului e 
tragic. Se întreabă într-una, fără să se uite în jurul său. Ar 
vedea atunci că el a rămas într-o togă zdrenţuită, prin 
care i se zăreşte pielea, în timp ce în jurul său oamenii, 
despre al căror destin e preocupat, călătoresc veseli cu 
elicopterele şi văd la televiziune şoldurile Lolobrigidei... 
între noi fie vorba, eu Je prefer pe ale. Micleascăi... Mă 
Balasan, oamenii, din fericire, au învăţat să acţioneze. 

— Acţionează orbeşte, domnule Toporaş, fără să aibă 
răspunsul. 

— He-he-he-he-he-he! Acţionând, provoacă răspunsul. 

— Un răspuns provocat este un răspuns subiectiv, 
domnule Toporaş. Prin acţiune, printr-o acţiune oarbă, au 
forţat omul să iasă din el. Fiţi sigur că era mai fericit pe 
vremea contemplaţiei primitive decât acum; în epoca 
acţiunii moderne. Fiţi sigur că dacă rămânea în sferele 
contemplaţiei, evolua într-adevăr într-un sens nobil. Omul 


383 


Constantin Chiriţă 


a fost ca un arbore mândru şi sălbatic, care contempla cu 
toate braţele cerul. Acţiunea l-a tăiat de la rădăcină, l-a 
băgat la rindea şi a făcut din el obiecte simetrice şi 
lustruite, care însă nu vor mai rodi niciodată şi al căror 
destin e putrezirea. lată de ce destinul său e tragic. 
Pentru că roade pure nu va mai da niciodată. Niciodată 
nu va mai înflori. Destinul omului a fost contemplaţia, nu 
acţiunea. L-am inversat şi i-am dat un caracter tragic. 

Hurmuzaki bâţâia din picioare ca o maşină. Cum prinse 
o secundă de pauză, sări: 

— Balasan! Omul nu putea să trăiască fără să 
acţioneze... Contemplaţia... nu putea să-i dea săruri de 
amoniu... pentru  îngrăşarea pământului sau... 
hidrocarburi aromatice pentru vindecarea bolilor... sau 
butadien şi stiren pentru înlocuirea cauciucului... 

— Şi nici cloropicrină, nici gaze toxice - îl întrerupse 
Balasan - pentru un asasinat atât de sigur, că nici cele 
mai eficace medicamente moderne nu-l pot salva... Nu 
vezi, mă Hurmuzaki, că tot ce se descoperă pentru binele 
omului este cerut de răul care i se aduce omului? 
Contemplaţia, cel puţin, prin pasivitatea ei, excludea 
automăcinarea  speţei umane. Civilizaţia, acțiunea 
civilizatorie i-a dat omului totul, în schimbul unui sincrur 
lucru: sufletul. Contemplaţia n-a fost altceva decât o 
manifestare superioară a spiritului. In sfârşit, se apropie 
momentul când putem anunţa cu cele mai moderne 
mijloace că am materializat individul. L-am transformat în 
elemente chimice care se combină fatal în nitroglicerină, 
cloropicrină sau trotil... 

— He-he-he-he-he-he! râse Toporaş. Voi, acei care 
ţipaţi după suflet, sunteţi tocmai acei care n-aveţi suflet. 
Am întâlnit mulţi din aceştia. In satul Natagara, în Noua 
Guinee, din toate desenele pe care le făceau copiii acolo, 
şi erau nişte maeştri, mă; numai două aveau subiecte 
erotice... din sute de desene. Ştiţi care era cauza? Pentru 
că în satul acela copiii aveau cea mai deplină libertate 
erotică din cea mai fragedă vârstă... lar cele două desene 


384 


Întâlnirea V 


erotice aparţineau unul unui cocoşat şi celălalt unui tânăr 
slăbănog, urât şi bolnav de care nu se apropiau fetele. Ei 
erau singurii care ţipau după fete şi după scene erotice... 
he-he-he-he-he-he! 

— Nu ştiu dacă ţip din cauză că n-am suflet - răspunse 
Balasan. Ştiu însă că tip în vânt. Materia neînsufleţită nu 
mai poate fi însufleţită. Nici măcar de albuminile la care 
lucrează Hurmuzaki. Se trage omul la rindea cu o 
meticulozitate înspăimântătoare. Toate ideologiile fac 
aceasta. Credeţi că dacă din scândură se face parchet 
sau bibelouri, scândura e mai fericită? E oribil, domnule 
profesor... Omul, această fiinţă pură, care îşi are fiecare 
filosofia sa, care ar putea să şi-o aibă, care ar fi trebuit să 
şi-o aibă, e luat din primele clipe ale naşterii şi plămădit 
fără încetare, şi transformat fără încetare. Şi i se spune 
mereu omului: cum să meargă, cum să vorbească, cum 
să înveţe, cum să iubească, cum să bea apă, cum să-şi 
tundă părul. Îl învăţăm până şi cum să-şi numere 
degetele, pentru a nu greşi cumva şi a-şi confunda mâna 
cu o roată de bicicletă. Unii se supun, alţii înnebunesc, iar 
cei mai mulţi se plictisesc. Pentru că „le secret d'etre 
ennuyeux - cum spune Voltaire, parcă împotriva lui - 
c'est de tout dire”.*! Şi când te cuprinde plictiseala, poţi 
să laşi să ţi se transforme fiecare bucată de carne sau 
fiecare idee într-o cifră care întotdeauna capătă până la 
urmă valoarea unui zero. Potentaţii se înregistrează de 
obicei cu cifra unu şi-şi adaugă zerourile în spatele lor. Cu 
cât sunt mai multe cu atât sunt mai puternici. Suntem toţi 
nişte nule înşirate docil pe firele dese care alcătuiesc 
coada celui ce ţine biciul în mână. C'est ça!” 

— Mă Balasan, mă, degeaba te ascunzi. Ţi-ai ratat 
geniul, mă, şi-acum vrei să te scuzi. N-ai făcut nimic în 
viaţă, nimic ce-ai putea numi al tău, şi-acum vrei să 
demonstrezi că oricum n-ai fi putut face nimic. Am întâlnit 
într-o insulă din Oceania nişte sălbatici care, pentru a-şi 


“Secretul de a fi plictisitor este să vorbeşti despre toate. 
2 Asta este! 


385 


Constantin Chiriţă 


dovedi vitejia, curajul şi tenacitatea, îşi băgau până în 
stomac crengi îndoite şi mai aveau puterea să se uite în 
jur cu un aer de superioritate. Şi tu faci la fel. În loc să-ți 
încerci genialitatea sau să-ţi fi încercat genialitatea într-o 
dispută nobilă, te autoflagelezi în faţa noastră şi vrei să-i 
convingi şi pe ceilalţi să-ţi urmeze exemplul, proclamând 
autoflagelarea drept destin imanent al speţei umane. ŞI 
poate ai mai avea timp, mă, să-ți ridici o statuie din 
marmură... Uite, eu, la aceşti optzeci şi trei de ani ai mei, 
tu să n-auzi, Micleasco, şi tot aş mai avea curajul să mă 
apuc de ceva... Şaizeci de ani am umblat după insecte 
prin toate colţurile lumii. Am scris douăzeci de volume... 
Am scris cinci volume despre arahnide, care mi-au adus 
nu ştiu câte titluri de doctor honoris causa, de la nu ştiu 
câte universităţi. Le-am arătat oamenilor, tu ştii, Pârvan, 
că tot ce facem noi, au făcut păianjenii înaintea noastră. 
Şi ascensor, şi paraşută, şi război de ţesut, şi folosirea 
directă a energiei solare, şi submarin, şi avion... Şaizeci 
de ani am căutat şi am studiat numai insecte. Poate 
numai Fabre m-a întrecut... Ei, dar eu am curajul să spun, 
mă Balasan, că dacă aş putea s-o iau de la capăt, aş face 
altceva. Aş face ceva care să-i ajute direct omului. Câte 
ceva tot am făcut. Dar prea puţin. După ce l-am întâlnit 
pe Lenin şi l-am citit pe Engels, nu m-am mai gândit 
numai la gângănii. Am început să mă amestec şi printre 
oameni. In Bengal, în Celebes... idioţii de colonialişti m-au 
expulzat. Spuneau că incit indigenii la agitaţii. Le-am urlat 
în nas: „Nu eu îi aţâţ, mă, voi îi aţâţaţi, cu stăpânirea şi 
politica voastră. Sunteţi nişte hiene civilizate, care nu 
meritaţi decât să fiţi puşi în cuşti, alături de cangurii 
australieni!” Idioţii!... De-abia după ce-a publicat unul în 
presă declaraţiile mele, au aflat că le-am răspuns cu 
vorbele lui Lenin... He-he-he-he!... M-am mai amestecat 
eu prin nişte răscoale, dar din nefericire mă înhăitasem 
prea mult cu gângăniile... N-am putut să mă despart de 
ele. Zeci de ani... Mi-am rătăcit geniul printre păianjeni. ŞI 
acum vor să mă aleagă cu pompă în academie... he-he- 


386 


Întâlnirea V 


he-he-he-he!... Şi lon Cozma mă invită în fiecare 
săptămână la ţară, de parcă ar chema ploaia la timp de 
secetă... N-am făcut tot ce aş fi putut să fac, dar eu cel 
puţin recunosc, şi din păcate prea mult timp nu mai am 
să încep altceva. Tu, mă, eşti încă tânăr... La vârsta ta, 
lasă că şi acum, tot mai am puterea să pun mâna pe o 
pulpă proaspătă... Aruncă-te, mă, o dată în apă până la 
fund, şi să vezi cu cât nesat o să înghiţi pe urmă aerul 
acesta pe care acum îl dispreţuieşti cu nasul tău de geniu 
ratat... Vreau un pahar, Micleasco, pentru trezirea lui 
Balasan şi a ăstorlalţi doi mimi şi poate pentru ameteala 
ta... oh... 

— M-am trezit, domnule profesor - se încăpăţână 
Balasan - m-am trezit. Imi sap singur groapa, ascunziş şi 
proprie capcană, ca terierul lui Kafka. De ce să le dau 
altora satisfacția că m-au ucis? Imi pregătesc propriile-mi 
tenebre, „o rafraichissantes ténèbres”. Nu mai pot 
suporta albastrul cerului... E înşelător... Nu mai există 
nimic pur! Nici măcar gândirea nu se mai poate izola în 
straturi pure. A fost prinsă cu şuruburi în creiere 
electronice. Cea mai pură dintre ştiinţe, matematica, a 
devenit jucăria oţelurilor fine şi a celulelor fotoelectrice. 
Nici măcar nu mai pot să închid ochii. Văd prin pleoape... 


Brouillaras, montez! versez vos cendres 
monotones, 


Et batissez un grand plafon silencieux!” 


Privirile lui Balasan aveau ceva ciudat. Parcă treceau 
prin ziduri şi se împrăştiau în noapte. Balasan îşi reveni 
după câteva clipe şi atunci îşi privi prietenii ca pe nişte 
străini. 

— Să ne trezim, domnule profesor!... Dar ce-i foloseşte 


43 Urcaţi voi ceţuri şi vărsaţi mereu cenuşa voastră. 
Clădiţi un puternic acoperământ tăcut. 


387 


Constantin Chiriţă 


unui acrobat care sare de la un trapez la altul faptul că-şi 
scoate batista neagră de pe ochi, dacă în timpul salturilor 
se stinge lumina în sală? E mai presus de puterea lui... 

Toporaş se uită nedumerit la Balasan: 

— Uneori am impresia, mă Balasan, că vrei să închizi 
oamenii într-o casă de nebuni. Tu pari nenorocit de 
destinul lor tragic şi cauţi să-i consolezi invitându-i în 
cămaşa de forţă a filosofiei tale. Nu-i mai bine s-o păstrezi 
numai pentru tine? 

Balasan se calmase. Părea obosit. 

— Să mă trezesc!... Sunt bătrân?... A venit zilele 
trecute la mine un om, aproape de cincizeci de ani, ca să 
înveţe franceza... Ce vrea?... Vrea să plângă în limba 
franceză?... E la fel ca în toate limbile... Să bem pentru el! 

Pârvan nu auzise decât foarte puţin din discuţia celor 
doi. Justiţia la fel. Fără să se uite unul la altul, se 
căutaseră în gânduri. Pârvan rămăsese în continuare 
nedumerit, iar Orhideea îngândurată. 

Hurmuzaki era încă sub impresia celor spuse de 
Toporaş. Îşi privea fostul profesor cu mişcările, supunerea 
şi admiraţia unui elev. Ar fi vrut să-i spună că în capul său 
se înlănţuiseră o sumedenie de hexagoane benzenice 
într-o formulă care ar fi putut să ajute mult lumii. 

Era târziu. Oaspeţii Justiţiei se pregăteau de plecare. 
Înainte de a părăsi salonul, Pârvan îi spuse Orhideei, cu o 
voce foarte sigură: 

— Te voi ruga, cândva, Orhideea, să-mi acorzi o 
întrevedere în doi. 

— Îţi promit, Eugen - îi răspunse cu aceeaşi siguranţă 
Orhideea. 


388 


Întâlnirea V 


CAPITOLUL 19 


VESTEA ÎL LOVI PE NISTOR 
ca un trăsnet. Primul secretar al regiunii fusese chemat 
urgent la Bucureşti, la Comitetul Central, pentru a i se da 
o altă sarcină. În locul său, Comitetul Central delegă ca 
prim-secretar un activist din direcţia organizatorică, un 
vechi ilegalist, pe nume loan Zaharia, pe care Nistor nu-l 
cunoscuse niciodată. Şi această schimbare se petrecea 
tocmai în preajma reîntoarcerii directorului uzinei, Marin 
Singurel. Nistor era fiert. În câteva zile va deveni un 
oarecare director adjunct, cum fusese până la plecarea 
directorului uzinei la şcoală. Dar dacă în acea perioadă 
postul pe care-l deţinea i se păruse foarte înalt, acum i se 
părea o adevărată insultă. După ce organizase totul, după 
ce făcuse uzina celebră în toată ţara, va trebui să se 
mulţumească - acesta era adevărul - cu un rol de 
subaltern galonat, la dispoziţia lui Singurel. 

Dar nu era numai aceasta. Pe Nistor începuse să-l 
înfricoşeze uzina şi muncitorii. Accidentul şi conflictul cu 
Pârvan îi crease un fel de teamă. Chiar dacă în uzină 
oamenii se uitau la dânsul că înainte, el în schimb 
căpătase o nelinişte care-i slăbea încrederea în puterile 
sale de conducător. Căuta să-şi ascundă neliniştea şi 
teama printr-o purtare severă, dar aceasta îl ducea la 
izolarea de muncitori. Se convingea din ce în ce mai mult 
că undeva, în angrenajul relaţiilor dintre dânsul şi uzină, 
ceva s-a stricat. Ajunsese să sufere de mania persecuției. 
Dacă un muncitor îl privea mai altfel sau îi răspundea cu 
întârziere la salut, tresărea şi-ncepea să-l cuprindă 


389 


Constantin Chiriţă 


neliniştea.  lzbutea, după strădanii grele, să se 
stăpânească, să se convingă că totul e o părere a sa, o 
impresie nefondată, falsă, dar starea sa generală îi dădea 
de gândit. De ce-l cuprindea neliniştea, de ce-l cuprindea 
teama? Muncitorii, inginerii se purtau cu el la fel ca 
înainte... Şi mereu îi răsăreau în minte cuvintele lui lulieş: 
„Dar să ştii, Nistore, mai devreme sau mai târziu oamenii 
simt dacă-i iubeşti sau nu... De acest lucru nimeni pe 
lume nu poate scăpa... Oricât s-ar feri”... El se ferea... Işi 
dădea seama că se fereşte. li era teamă... li era frică... li 
era frică de lulieş, de Răduca, mai ales de lulieş.. Mai 
rău... li era teamă de fiecare muncitor... Uneori se gândea 
la rece că faptele lui nu pot fi criticate, chiar greşelile lui. 
Toate aveau o acoperire, întotdeauna se străduia să-şi 
acopere fiecare acţiune. Dar tocmai acest lucru îl 
înfricoşa. Cei din uzină nu se vor împiedica însă mult timp 
de justificări şi acoperiri. Nistor îi cunoştea bine. Işi dădea 
seama că lulieş avea dreptate. Muncitorii judecau altfel 
omul, pipăindu-l cu mâinile lor. Il judecau după o singură 
lege: e suflet din sufletul nostru sau nu? De aici izvora 
frica cea mare a lui Nistor... îi era teamă că muncitorii nu- 
| simt la sufletul lor. „Mai devreme sau mai târziu, 
oamenii simt dacă-i iubeşti sau nu.” El nu trebuia să 
ajungă până acolo! Nu voia să ajungă până acolo. Trebuia 
să scape de muncitori, de lulieş, de teama care-l încolţea 
mereu. Se gândise de mai multe ori la acest lucru... 

Nistor era furios. Era victima propriilor sale calcule. Cu 
câteva zile înainte de a fi chemat la Bucureşti, Pascu îl 
invitase la regiune, propunându-i să lucreze, după 
întoarcerea lui Singurel, în activul regional. Fusese 
cooptat membru al Comitetului Regional şi urma să i se 
încredinţeze o muncă de răspundere în cadrul secţiei 
industriale. Propunerea răspundea parcă gândului său. Cu 
toate acestea dânsul refuzase! Nu cu gândul unui refuz 
definitiv, ci pentru a da mai multă greutate transferului 
său. Crezuse că procedează cu dibăcie, demonstrând 
primului-secretar că mai are o seamă de lucruri de 


390 


Întâlnirea V 


organizat în uzină şi lăsându-se rugat mai cu insistenţă. 
Făcuse de asemenea o remarcă uşoară cu privire la şeful 
secţiei industriale, care era cam pripit în hotărâri şi chiar 
stângist, argumentându-şi spusele cu o referire la felul 
cum se purtase acesta când îi adusese la cunoştinţă 
atitudinea lui Pârvan în problema întrecerii. Primul- 
secretar îi răspunsese că tocmai din cauza necesităţii de 
a întări secţia era nevoie de un activist energic, priceput 
şi cu experienţă, care să devină cu timpul un om de bază 
în conducerea de partid a regiunii, mai ales pe linie 
economică. 

Nistor, deşi începea să se vadă în biroul regional, nu 
acceptase propunerea de la prima întrevedere, gândindu- 
se că o acceptare imediată ar putea fi considerată de 
Pascu drept o goană spre poziţii înalte. Voia să se arate 
preocupat de soarta fabricii, să simuleze o despărţire 
dureroasă, voia să se pară că e tras cu putere şi împins 
de cineva de la spate. Se prefăcuse trist, dar avusese 
grijă să murmure şi câteva cuvinte cu privire la sarcinile 
partidului şi datoria comuniştilor de a le lua în seamă, 
pentru a nu-i da cumva de bănuit primului-secretar că ar 
avea cine ştie ce interese în uzină sau că i-ar fi teamă, 
măcar o clipă, să-şi schimbe profesiunea de director în 
cea de activist de partid. 

Primul-secretar îl rugase să se mai gândească, şi când 
se va hotărî, să-l anunţe, pentru a discuta în principiu 
problema cu biroul regional. Nistor nu mai avea nevoie să 
se gândească. Hotărârea fusese luată. Era sigur că într-un 
timp foarte scurt va ajunge în fruntea secţiei industriale şi 
deci în biroul regional. Aceasta însemna putere, însemna 
relaţii dese cu Capitala, cu miniştrii şi membrii din 
conducerea partidului, însemna stimă din partea 
cetăţenilor şi multe altele. Nistor totuşi nu-i telefonase 
primului-secretar. Aştepta însă în fiecare minut chemarea 
acestuia. De aceea stătea aproape tot timpul la uzină, 
până noaptea târziu, pentru ca chemarea primului- 
secretar să-l găsească în plină muncă. Dar primul- 


391 


Constantin Chiriţă 


secretar nu-l chema la telefon. Din nefericire nu se 
anunţase nici vreo şedinţă a Comitetului Regional, care i- 
ar fi prilejuit o întâlnire întâmplătoare cu primul-secretar 
şi deci posibilitatea ca acesta să-i smulgă asentimentul de 
principiu. Aştepta cu nerăbdare chemarea telefonică a lui 
Pascu. 

Într-una din zile, atunci când aflase că Pascu plecase la 
Bucureşti, îşi oprise secretara la birou. O anunţase de 
dimineaţă să se pregătească pentru ore şi lucrări 
suplimentare. Îi dăduse să copieze la maşina de scris un 
dosar cu procese-verbale şi referate de care n-avea nicio 
nevoie. Secretara terminase de scris aproape de miezul 
nopţii. Când pătrunsese cu dosarul în mână, Nistor o 
privise într-un fel care o făcu să tremure. li poruncise să 
încuie uşa şi să-i aducă cheia. Secretara se supuse ca un 
copil. Îi spusese apoi să stingă lumina. O găsise lângă 
comutator tremurând ca varga. Nu opusese nicio 
împotrivire. Se lăsase posedată, jos, pe parchet, fără să 
scoată un cuvânt şi fără să audă un cuvânt. Numai după 
ce aprinsese lumina şi o văzuse stând dreaptă, nemişcată 
şi uluită în mijlocul camerei, Nistor o întrebase de ce-i 
cedase, iar ea îi răspunsese, acoperindu-şi faţa cu 
mâinile: 

— De frică... Mi-i frică! 

Şi fugise spre uşă, dar numai după ce atinsese clanţa 
îşi amintise că încuiase uşa şi-i dăduse cheia lui Nistor. Nu 
mai avusese curajul să se întoarcă. Aşteptase acolo, să i 
se descuie uşa. O lăsase un timp acolo, în faţa uşii, apoi 
se apropiase cu paşi înceţi de ea şi, după ce-i descuie, o 
scoase afară din birou împungându-i şoldurile. Se dusese 
apoi în celălalt capăt al camerei şi se postase la fereastra 
care dădea în stradă. O văzuse ieşind pe poarta uzinei... 

Nistor rămăsese în birou până dimineaţa. Posedarea 
femeii aceleia tinere şi frumoase în loc să-l bucure îl 
înfuriase. Cedase fără să schiţeze cel mai mic gest de 
împotrivire. Fără măcar să i se promită bani, dragoste, 
căsătorie şi fără măcar să simtă plăcere. 


392 


Întâlnirea V 


Era furios. Celeilalte îi oferise totul, - bani, dragoste, 
căsătorie şi chiar jurământul că nu se va atinge de ea, 
dacă ea nu va voi. ŞI-I respinsese. Il respinsese din vina 
lui. Câinilor care se gudură le dai cu piciorul. Pe cei 
puternici şi ameninţători ţi-i teamă să-i alungi. Femeia se 
cucereşte cu putere, nu cu milogeală. Probabil că i se 
făcuse scârbă de el, Corneliei, când îl auzise milogindu- 
se, cerşind-o cum cerşesc ologii mila trecătorilor. Fusese 
un olog faţă de dânsa, un infirm, cu hotărârea şi curajul 
amputate. Se dusese la ea exact fără ceea ce avusese 
atunci când o îngenunchease pe munte. De aceea o 
pierduse. De aceea îşi găsise un altul. Trebuia sau s-o ia 
dintr-o dată, sau să mărâie la ea ameninţător... Dar 
Cornelia îl înşelase!... li ceruse să mai aştepte... Adică să 
se închidă între patru pereţi să nu se mai gândească la 
ea, iar ea... Ea se îmbrăţişa pe toate străzile şi prin toate 
casele cu profesorul ei... O scosese din institut, o va 
scoate şi din mâinile aceluia, chiar dacă o va smulge cu 
braţele lui cu tot. Işi va plimba degetele pe pulpa ei, o va 
strânge, o va muşca, o va sorbi, îşi va înfige degetele în 
ea... 
Nistor se trezise cu degetele încleştate în propria-i 
pulpă. Se luminase de ziuă. Zăcuse în fotoliu câteva ore. 
Era buimăcit. Auzea glasuri în curte, auzea voci în 
anticameră - oamenii veniseră la lucru. Uşa biroului se 
deschisese; văzuse capul secretarei retrăgându-se brusc. 
După câteva clipe, un telefon de la regiune îl convocase 
peste două zile la şedinţa Comitetului Regional în 
legătură cu sosirea noului prim-secretar. Vestea 
neaşteptată îl trezi pe Nistor. _ 

Pascu plecase! Singurel trebuia să sosească!... li venea 
să urle, să-şi sfărâme capul de pereţi. Poate că nui seva 
mai ivi niciodată în viaţă o asemenea ocazie. lar el? 
Procedase ca orice târfă tâmpită, care mai întâi spune nu, 
cu speranţa că i se va mări preţul, pentru ca pe urmă să 
se ofere pe un preţ mai mic, fără să mai aibă însă şansa 
de a fi cumpărată. 


393 


Constantin Chiriţă 


Un nou prim-secretar! Până îl va cunoaşte, până va 
putea fi remarcat... Dacă nu s-ar întoarce Marin Singurel, 
lucrurile ar fi mult mai simple... Şi acest nou prim- 
secretar venea tocmai în perioada când presa aproape că 
nu mai sufla un cuvânt despre uzina „Drapelul Roşu”, 
când numele său nu mai era pomenit în ziare, la radio sau 
la şedinţele Comitetului Regional... 

Nistor tresări brusc. Ochii i se aprinseră dintr-o dată. 
Trase adânc din ţigară, se plimbă câtva timp prin cameră, 
apoi se opri în faţa ferestrei care-i arăta depărtările... In 
ziare nu se mai scrisese aproape nimic despre întrecere... 
Dar acesta era lucrul cel mai important, era lucrul cel mai 
bun... De ce nu se scrisese?... Are dreptul presa, mai ales 
cea regională, să lase baltă o mişcare cu o atât de mare 
rezonanţă, după ce o ajutase să izbucnească şi să se 
aprindă?... Ultimul articol fusese cel despre „Atitudinea lui 
Alexandru Severin”. Un articol greşit. Muncitorii lucrează 
în continuare intens... Răduca şi Valer şi-au adăugat câte 
o normă în plus pe zi la realizări... lar Severin din cauza 
criticii nejuste, şi-a pierdut entuziasmul şi face două 
norme mai puţin pe zi. Ce-l interesează pe el că Severin 
n-a arătat niciodată entuziasm... Ziarul a greşit... a 
părăsit fabrica... trebuie criticat şi la şedinţa Comitetului 
Regional şi mai ales în propriile sale pagini. Trebuie să 
semneze acest articol chiar în prima zi de activitate a 
noului prim-secretar. Să fie un articol tare, care să-l 
scoată în evidenţă. Şi atunci când va vorbi la şedinţă, nu 
va mai fi un necunoscut pentru noul secretar. li va cere 
chiar în acea zi o convorbire în legătură cu problemele 
uzinei. Va avea prilejul să-i vorbească despre articolele 
sale, despre ceea ce organizase el în uzină, despre 
motivul care-I determinase să nu poată accepta 
propunerea fostului prim-secretar. Întâi voia să fie bine 
organizată mişcarea în uzină... Şi la aceste cuvinte se va 
opri. 

Mai rămânea însă un lucru important. Cine să-i scrie 
articolul?... Va trebui până la urmă să apeleze totuşi la 


394 


Întâlnirea V 


vărul său, lon Vrabiciu. Dacă-l va plăti bine şi se va feri să 
se afişeze în public cu el, nu va risca nimic. După-amiază 
se va duce la el şi până mâine va avea articolul. Îl va 
trimite în primele ore ale dimineţii la redacţie şi va apărea 
exact în ziua şedinţei Comitetului Regional. Articolul îi va 
deschide calea, aşa cum celelalte articole îi ajutaseră să 
iasă din anonimat. 

Nistor sună secretara mai mult din dorinţa de a vedea o 
fiinţă pe care o înfrânsese. Secretara era palidă şi 
speriată. Nu rezistă privirilor lui Nistor. Îi vorbi, pironindu- 
şi ochii în pământ: 

— Poftiţi, tovarăşe director!... Aveţi nevoie de ceva? 

Era şi mai speriată ca altădată. Pentru că se purta faţă 
de ea cu conştiinţa permanentă a puterii. 

— Nu! îi răspunse el. Poţi să pleci... 

— V-aş ruga - îndrăzni ea să vorbească după eforturi 
vizibile - să mă învoiţi astăzi. Sunt obosită şi nu prea este 
de lucru. 

— Nu! îi răspunse sec Nistor. 

N-avea voie să fie indulgent. Altminteri, mâine va intra 
râzând în birou, iar peste câteva zile nu-i va mai şti de 
frică. Nu trebuia să cedeze nimic. 


Costinaş calculă să sosească la uzină în timpul pauzei 
de prânz, pentru a se amesteca dintr-o dată printre 
muncitori. leşise din spital intimidat şi ruşinat ca un copil. 
Nu ştia cum va da ochii cu tovarăşii săi, mai ales cu 
Severin şi Pârvan. Unii îl vizitaseră la spital, alţii veniseră 
să-l vadă acasă, când era în convalescenţă, dar cei mai 
mulţi nu-l văzuseră. Costinaş voia să scape cât mai 
repede de ziua primei întâlniri, să-şi ia locul imediat, ca şi 
cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar... avea de înfruntat 
priviri şi credea că multe vor fi dojenitoare. După 
neajunsurile pe care le provocase în secţie, nici nu putea 
fi primit altfel. Cel mai mult însă îl îngrozea gândul că 
oamenii ar putea să sară veseli în jurul lui şi să-i exprime 
simpatia. Nu merita aceasta. Se purtase ca un nesocotit, 


395 


Constantin Chiriţă 


primejduind activitatea secției. Nu merita bucuria 
tovarăşilor lui. 

De-abia intră pe poarta uzinei, şi dramul de curaj pe 
care şi-l păstrase i se risipi într-o clipă. 

Nicolae luşcă îi ieşi înainte, privindu-l ca pe o arătare 
din altă lume: 

— Mă Costinaş, mă! Mă neastâmpăratule! la vino să te 
strângă moşu-n braţe! Şi dacă te mai prind a doua oară... 
nu ştiu ce-ţi fac! 

Întâlnirea cu luşcă nu numai că-i pulveriză curajul, dar 
îl mai şi emoţionă. Se desprinse cu greutate din braţele 
moşneagului şi se îndreptă cu sentimentul unui om 
osândit la grea caznă, către clădirea mare a secţiei. N-avu 
însă curajul să intre direct în hală. Se furişă cu grijă spre 
biroul lui Pârvan. Inginerul era obstacolul principal. Tot 
ceea ce se întâmplase îşi avea cauza în nesupunerea faţă 
de dispoziţiile şefului secţiei şi, din nefericire, în 
neascultarea unei rugăminți pe care i-o făcuse acesta. 

Intră în biroul lui Pârvan în vârful picioarelor. Inginerul 
era singur. Era atât de preocupat cu nişte dosare, încât 
nu observă apariţia lui Costinaş. 

— Bună ziua, tovarăşe inginer - îndrăzni Costinaş. 

— Bună ziua - răspunse Pârvan, fără să-l privească. 
Stai jos, domnule Costinaş. 

Costinaş se aşeză pe un scaun în faţa biroului lui 
Pârvan. Se simţea stingherit. 

— Tovarăşe inginer... 

— Domnule Costinaş - îl întrerupse Pârvan, aruncându- 
şi privirile asupra lui - sper că n-ai venit să te scuzi... 
Strungul ţi-a fost reparat şi e în stare perfectă de 
funcţiune. Costul reparaţiei îl vei suporta dumneata. Când 
poţi începe lucrul? 

— Chiar astăzi... 

— Nu! Începem de dimineaţă. De mâine. De la capăt. 
Vei lucra la piesele B. 99. Ţi-am trecut pe această foaie 
de hârtie caracteristica lucrării şi indicii tehnici ai maşinii. 
Poftim! 


396 


Întâlnirea V 


Costinaş luă hârtia pe care i-o întinse Pârvan. Înainte 
de a părăsi biroul inginerului, îl mai auzi pe acesta 
spunându-i: 

— La şanţurile inferioare, ar fi bine să încerci şablonul. 
Dacă izbuteşti un unghi precis... În sfârşit, de calitatea 
lucrului dumitale nu mă îndoiesc! 

Toată primirea lui Pârvan, toată comportarea sa, 
cuvintele sale, tot acel firesc pe care i-l arătase Pârvan, îl 
înzdrăveni dintr-o dată pe Costinaş. Îi trecuse orice 
teamă. Devenise din nou muncitor, muncitor în secţia lui 
Pârvan. Inginerul îl repusese în locul său, în profesia sa, în 
viaţa sa. Parcă-i citise în suflet şi-i găsise leacul rănii pe 
care o purta cu el. li mai făcuse la sfârşit şi un 
compliment. Calitate! Dacă până atunci îi mai dăduse de 
câteva ori de lucru lui Pârvan, de azi înainte îi va da 
numai produse de calitate ireproşabilă. li venea să se 
ducă înapoi la Pârvan şi să-i mulţumească, dar îi era 
teamă că va fi acuzat de indisciplină. Pârvan nu admitea 
vizite prea dese în birou. 

Se uită în hală. Il zări numai pe Căciulă umblând alene 
printre strunguri, în fund pe Răduca şi pe Valer lucrând, 
iar în stânga lui, aproape, pe Severin aplecat ca un miop 
asupra maşinii. Ceilalţi muncitori erau împrăştiaţi prin 
hală. 

Costinaş se apropie de Severin. Uriaşul strungar lucra 
încet şi meticulos o rotiţă cât un ban. Il zări pe Costinaş şi 
tresări. 

— Bună ziua, nea Alexandre! 

— Tu erai, mă?... Te-ai întors la cuib?... Cică maşina e 
ca nouă... 

— Nea Alexandre - se emoţionă Costinaş - voiam... 

Severin îl trase brusc de mânecă şi-l aduse lângă el: 

— la uită-te şi tu, mă Costinaş... Crezi că zimţii ăştia ar 
putea... să-şi piardă rezistenţa?... 

Costinaş privi piesa pe care i-o întinse Severin şi-i 
răspunse prompt: 

— Cum să şi-o piardă, nea Alexandre? E oţel special... E 


397 


Constantin Chiriţă 


cu wolfram? 

— Da... tare oţel! 

Costinaş înţelese că întrebarea lui Severin n-avea 
niciun rost. Cine altul în secţie putea să cunoască mai 
bine decât Severin calitatea pieselor? Severin era singurul 
strungar din uzină care nu dăduse niciodată vreun rebut. 

— Da' matale de ce m-ai întrebat pe mine? Că doar ştii 
mai bine ca noi toţi... Voiam să-ţi spun, nea Alexandre... 
ştii dumneata... 

— Mă Costinaş... eu am de lucru - îl întrerupse din nou 
Severin. Du-te mai bine şi-ţi vezi maşina... Eu cred că 
păpuşa mică... ar trebui olecuţă revăzută... Să nu mă mai 
ţii cu vorba... Ştii ceva... vino într-o zi la mine cu 
nevasta... Ş-acum, gata!... Du-te! 

„Alexandru Severin nu e chiar aşa cum îl cred oamenii” 
- gândi Costinaş, îndepărtându-se. Acum trebuie să se 
ducă şi la ceilalţi. 

Cineva îl văzu şi răspândi vestea: 

— Mă, a venit Costinaş! 

— Unde-i, mă? 

— Uite-l! 

Se năpustiră asupra lui ca nişte bezmetici. Tot curajul 
pe care-l căpătase Costinaş la primele două întâlniri se 
duse în vânt. 

— Ce te-ai înroşit, mă, ca o muiere? 

— Să-mi stârneşti tu mie bătăi de inimă! 

— Dac-ai şti ce spaimă am tras! 

— Bem? Fac cinste! 

— Ce te bagi tu? Mi-a adus nevasta nişte vin nou, că-ți 
umblă nasul după el ca o trompă. 

— Motorina aia? Eu, mă... 

— la zi! Cum a fost la spital? 

— Mă, dacă nu era Severin!... 

— Cine te-a operat?... Ala cu avionul? Cică-i urât ca o 
maimuţă şi slab, mă... 

— Nevasta-ta, săraca... O întrebam mereu ce-i cu tine, 
că ne întâlneam seara. 


398 


Întâlnirea V 


— Aşa, care va s'că! Omul la spital, şi voi... mă!... Nu 
cumva l-ai chemat tu la întrecere? 

— Taci, mă Tonciule! Că pe urmă chiar o crede... Deşi 
nu văd eu una care să se uite la el. 

— Şi la tine, mă... 

— la arată-ne şi nouă unde ţi-a tăiat capul! Te-a chinuit, 


mă? 
Costinaş era năucit. Căldura cu care fusese primit îl 
dobora. Şi nici n-avea curajul să-i oprească. Il văzu 


intrând în hală pe Nistor. Poate că directorul se va 
deosebi de ceilalţi şi-l va muştrului puţin. Zadarnic! 

Nistor se repezi la el, îi strânse mâna, îl îmbrăţişă: 

— Cât m-am zbătut, tovarăşe Costinaş, cât ne-am 
zbătut toţi! Bine c-ai scăpat teafăr! l-am mulţumit 
profesorului Dinu în numele întregului colectiv al uzinei. 
Ştii că tovarăşii din secţie i-au făcut şi un dar... 

Nistor se opri la gândul că bucuria lui ar putea să pară 
forţată, nesinceră. 

— Da-n schimb lui Costinaş îi impută costul reparaţiei - 
se auzi o voce. 

— Găsim noi o formă... - căută să-l liniştească Nistor. 

— Nu, tovarăşe director! îşi reveni în sfârşit Costinaş. 
Nu e nevoie de nicio formă! Sunt sănătos şi întreg şi de 
mâine dimineaţă mă apuc de lucru! Suport în întregime 
costul! 

— Ce tâmpit! murmură Căciulă. Mama lui! O face pe 
nebunul! Apoi îl întrebă cu voce tare: Ce piese faci tu, mă 
Costinaş? 

— B. 99... 

Răspunsul lui Costinaş îl înveseli. Sau mai degrabă îi 
mări veselia. Până la ora aceea Silviu Căciulă realizase 
aproape două norme. Mai mult nu voia el să facă. 


Imediat după plecarea lui Costinaş, inginerul Pârvan îi 
telefonase profesorului Dinu şi-l întrebase despre stadiul 
real al sănătăţii strungarului. Profesorul îl asigurase că 
orice pericol a trecut şi că sănătatea lui Costinaş e 


399 


Constantin Chiriţă 


perfectă. Poate să-şi reia imediat lucrul. 

Pârvan se adânci din nou în preocupările sale. Lăsase în 
seama maistrului Ferenţi conducerea secţiei, iar el se 
ocupa cu studierea fişelor şi rapoartelor de producţie, 
afundându-se în calcule  nesfârşite. Observase în 
producţia secției câteva ciudăţenii care-i incitaseră 
curiozitatea poate tocmai prin aparenţa lor de amănunte 
neînsemnate. Rapoartele de producţie din ultimele zile nu 
arătau nicio  perturbaţie. Producția se desfăşura 
matematic, pe baza planului întocmit de dânsul. Aproape 
că reuşise să înlăture probabilitățile. Putea să noteze 
până la secundă şi la milimetru, înainte cu o zi, care va fi 
situaţia producţiei a doua zi. Când cercetă însă cu atenţie 
fişele personale de producţie ale muncitorilor, observă 
câteva ciudăţenii: Răduca sau Valer sau alţii, care 
ajunseseră la o raţionalizare precisă a timpului şi a 
mişcărilor, aveau de la o zi la alta mici neregularități în 
producţie, aproape neînsemnate. Într-o zi confecţionau cu 
două-trei piese mai mult, în altă zi cu două-trei piese mai 
puţin. Plusul sau minusul erau atât de neînsemnate, 
constituiau un procentaj atât de redus, sub zero la sută 
din producţia zilnică a acestor muncitori, încât nu meritau 
să fie luate în consideraţie. Şi poate nici nu le-ar fi luat, 
dacă nu ar fi fost la mijloc vorba de Răduca. Acesta însă 
lucra cu precizia unui cronometru. Mai mult din 
curiozitate, Pârvan voi să afle cauza neregularităţilor la 
Răduca şi în primul rând să capete dovada că observaţia 
sa asupra micilor fluctuații nu e numai o părere. 

Pentru a căpăta certitudinea că observaţia sa e 
fundată, Pârvan făcu o foarte amănunţită privire 
retrospectivă asupra evoluţiei profesionale a lui Răduca. li 
cercetă sute de fişe de producţie din ultimii ani, întocmi 
statistici cu indici tehnici aproape la toate piesele pe care 
le lucrase Răduca, rezolvă totul pe cale algebrică şi trase 
concluzia certă că la piesele B. 99 Răduca are fluctuații. 
Neînsemnate,  neindustriale, dar totuşi fluctuații. 
Problema începu să-l pasioneze pe Pârvan. Voia să afle 


400 


Întâlnirea V 


cauza fluctuaţiilor. Începea chiar s-o bănuiască. Probabil 
că în timpul lucrului, Răduca, fără să-şi dea seama, 
pierdea câteva minute. 

Pârvan îi ceru lui Ferenţi fişe precise cu consumul de 
energie, materiale şi uleiuri la maşina lui Răduca. Voia să 
se convingă dacă într-adevăr Răduca are mici pauze în 
munca sa. Ferenţi îi aduse fişele. Pârvan transformă 
fiecare element în cunoscută şi porni în căutarea 
necunoscutei. Când o descoperi, rămase perplex. 
Consumurile lui Răduca erau aceleaşi şi atunci când avea 
fluctuații, şi atunci când n-avea fluctuații. | se părea 
imposibil să creadă că în timpul presupusei mici pauze 
Răduca ar putea să lase strungul să meargă în gol. 

Enigma se afla deci în altă parte. Poate în calitatea 
materialului, în calitatea cuţitului şi deci a unor rebuturi 
neprevăzute şi ascunse, sau poate într-o imperfectă 
regularitate a mişcărilor maşinii. Pentru a dezlega 
pasionanta enigmă, Pârvan luă în analiză toate sorturile 
de piese pe care le producea Răduca. Făcu ore întregi 
calcule, uneori le continua şi în zilele următoare, pentru a 
nu ajunge însă decât la aceeaşi concluzie, că până la un 
anumit timp, căruia Pârvan îi dădu o expresie proprie 
algebrică Txl, Răduca lucra fiecare sort de piese cu o 
precizie cronometrică. De la un anumit timp, însă, la 
câteva sorturi de piese Răduca dovedea mici 
neregularități. Notă pe o foaie de hârtie acele sorturi: B 
86, N 53, D 42, O 29, B 99, S 141, R 33, K 45. La alte 
tipuri de piese, Răduca îşi păstra însă în permanenţă 
regularitatea. 

Pârvan se enervă. Avea toate datele şi cu toate acestea 
nu reuşea să dezlege ecuaţia. După ce făcu o nouă 
statistică, sondând producţia din anii trecuţi a lui Răduca 
în cantităţi minore de timp şi la un consum cât se poate 
de precis, şi ajunse din nou la concluzia că perturbațiile 
sunt foarte recente şi nu au nicio analogie în trecut, 
Pârvan fu cât pe-aci să dea totul pe seama întâmplării. 
Mici neajunsuri în muncă, defecte profesionale 


401 


Constantin Chiriţă 


inobservabile şi pasagere, anumite stări de oboseală şi 
poate chiar o scădere a conştiinciozităţii şi a corectitudinii 
lui Răduca. Poate că Răduca face mici pauze, lăsând 
maşina să meargă în gol, poate chiar, la introducerea sau 
scoaterea pieselor din maşină. Pârvan făcu un calcul, 
acumulând secundele presupuse pierdute la fiecare 
introducere şi scoatere a piesei din strung şi într-adevăr, 
dacă Răduca pierdea uneori câte două sau trei secunde la 
o asemenea operaţie dublă, fluctuațiile erau justificate. 
Dacă s-ar fi gândit de la început la acest lucru, nu şi-ar 
mai fi pierdut timpul. 

Consideră problema ca rezolvată, când, fără să vrea, 
Pârvan descoperi fişa lui Tonciu. Voi să o dea la o parte, 
dar pasiunea calculelor îl determină s-o cerceteze măcar 
superficial. Şi la Tonciu, fluctuațiile i se păreau 
nejustificate. Era, sigur, tot rezultatul unor stări mecanice 
necunoscute ale maşinii, sau unei stări psihologice 
fluctuante a celui care conducea maşina. Demonul din el 
îl îndemnă însă pe Pârvan să parcurgă la analiza evoluţiei 
producţiei lui Tonciu, acelaşi sondaj, statistic, pe care-l 
folosise la Răduca. Începură iarăşi ore întregi de cercetare 
a hârţoagelor vechi, prăfuite, murdare, iarăşi ore întregi 
de calcule şi înşiruiri de operaţii. 

Maistrul Ferenţi mergea în încăpere numai în vârful 
picioarelor şi oprise, prin dispoziţie categorică, intrarea 
oricui în biroul inginerului. Pârvan umpluse caiete întregi 
cu extrase şi socoteli. Ferenţi se gândea că poate 
pregăteşte o lucrare specială cu privire la raţionalizarea 
producţiei. De aceea se ferea să-l tulbure şi îi apăra 
liniştea cu cruzimea unui cerber. 

Pârvan reuşise în sfârşit să aducă situaţia producţiei lui 
Tonciu la o formulă algebrică precisă. Aşeză ecuaţiile în 
ordine şi porni cu pasiune la rezolvarea întregii formule. 
Fu o joacă de copil pentru dânsul să noteze rezultatele 
multiple ale ecuaţiilor. Dar pe măsură ce transforma x- 
urile în cunoscute, devenea tot mai nedumerit. Formula 
Tonciu (pe care-o însemnase cu B) se rezolvase în 


402 


Întâlnirea V 


următoarele cunoscute: Txl, D 42, K 45, O 29, B 99, B 86, 
N 53, R 33, S 141. Erau exact rezultatele formulei Răduca 
(pe care-o însemnase cu A). 

Când Ferenţi intră în birou, îl găsi pe inginer într-o 
atitudine pe care nu i-o mai văzuse niciodată până atunci. 
Pârvan părea sau beat, sau năuc. 


lorgu Tonciu observase de câtva timp o schimbare în 
felul de a fi al Domnicăi Doroftei. Domnica îl atrăsese de 
când apăruse în fabrică. Le spusese imediat prietenilor 
săi: „Mă, asta-i o femeie numărul unu. Uitaţi-vă la ea cum 
îi scapără ochii, cum i se îndoaie trupul. E plină de 
neastâmpăr şi cântă din fiecare încheietură.” Dar 

lorgu Tonciu, deşi avea reputaţia celui mai mare crai în 
uzină, nu reuşise să-i aprindă călcâiele Domnicăi, şi nici 
măcar nu obținuse de la ea cel mai mic semn de 
încurajare. De câteva ori îi aţinuse calea, dar ea îl 
îndepărtase politicos dar categoric. „Şi totuşi e o femeie 
cumplită!” îşi spunea Tonciu în sinea lui. Şi nu se gândea 
să renunţe la ea. 

Mai încercaseră şi alţii să-i facă Domnicăi cu ochiul, dar 
se retrăseseră ruşinaţi. Ştia să-l pună pe fiecare la punct, 
fără să ridice tonul şi fără să râdă. De aceea unii 
muncitori erau  înfuriaţi pentru că descoperiseră în 
femeiuşca aceea, în zvâriugă, cum i se răspândise 
porecla, un băieţoi al dracului, cu care puteai să fii cel 
mai bun prieten până în clipa când te simţea c-ai vrea să- 
ţi plimbi ochii pe trupul ei. Şi avea un dar de a simţi 
Domnica! În clipa aceea se termina cu prietenia. 

Odată, Tonciu îndrăznise s-o oprească şi să-i spună fără 
ocol: 

— Nu-i păcat să te veştejeşti, Domnico?... Ce te-ai 
băgat tu, femeie tânără şi plină de toate ispitele 
femeieşti, în comitetul de partid?... Tu eşti făcută pentru 
bărbaţi, nu pentru politică... Ehei... Când o să-ţi pară rău, 
o să fie prea târziu... 

Domnica îl ascultase râzând, dar îi răspunsese cu o 


403 


Constantin Chiriţă 


voce cât se poate de serioasă: 

— Ştii ceva?... Opreşte-ţi sfaturile pentru cele care şi-or 
fi dând jos rochia numai când te văd... Nu ştiu dacă n-o 
să-ţi pară ţie mai rău când o să te trezeşti îmbătrânit şi 
singur. Am mai întâlnit eu crai de-alde tine, privindu-se 
ştirbi în oglindă şi oftând... 

Şi maistrul Ferenţi, care avea mare slăbiciune pentru 
femeile zvârlugă, găsindu-se într-o zi singur cu ea în 
birou, încercase să-şi apropie mâna de coapsele 
Domnicăi. Dar şi-o retrase imediat, parcă de pe o plită 
înroşită. Domnica îl săgetase cu privirea şi-i spusese în 
şoaptă, parcă temându-se de ruşinea maistrului: 

— Dacă nu-i spui dumneata nevestei, atunci o să-i spun 
eu! 

Îl lăsase în mijlocul biroului, nemişcat şi aiurit. De 
atunci pleca ochii în jos când trecea pe lângă ea. Se uita 
chiar mult mai rar la femeile care-şi legănau şoldurile. 

Domnica Doroftei reuşise astfel să-şi câştige în fabrică 
respect. Muncitorii îşi dăduseră seama de seriozitatea ei. 
lar felul cum muncea, îi cucerise. Trecuse la lucru de 
precizie şi o vedeau, zi de zi, tot mai iscusită. 

Muncitorii erau obişnuiţi s-o vadă pe Domnica 
îmbrăcată curat. Avea câteva halate de lucru, aşa că în 
fiecare zi purta unul curat. La fabrică venea îmbrăcată 
bine. De aceea, cu excepţia lui Tonciu, nimeni nu observă 
nicio schimbare în înfăţişarea ei exterioară. Tonciu însă, 
care n-o scăpa din vedere, remarcase la ea câteva mici 
amănunte pe care altădată nu le observase. _ 

Domnica dădea semne de cochetărie!... Işi schimba 
aproape zilnic pieptănătura, căutând-o parcă pe aceea 
care o prindea mai bine, îşi înroşea buzele, cu grijă, 
parcă, pentru a nu se observa, şi era sigur că foloseşte 
pudră şi parfum dimineaţa. 

Era limpede că Domnica îşi găsise pe cineva. lorgu 
Tonciu trebui să se resemneze definitiv. Domnica era o 
femeie care când făcea ceva, îşi dăruia toată fiinţa ei. Cel 
puţin până aici ajunsese s-o cunoască. Şi în sinea lui îl 


404 


Întâlnirea V 


invidia pe fericitul care-o cucerise. Pentru o femeie ca 
Domnica, ar fi fost şi el în stare să se liniştească... sau 
poate că îmbătrânise... Adevărul era că o pierduse, şi 
singura consolare era aceea că nu se aprinsese într-atâta 
după ea ca pierderea ei să-l facă să sufere. 

Apariţia Domnicăi în uzină, întâlnirea ei cu bărbaţii şi 
relaţiile la care ajunsese cu ei, fără măcar să se nască un 
singur conflict, avusese un efect pozitiv în secţie. 
Muncitorii începuseră să vorbească mai gândit şi mai 
politicos, să preţuiască mai mult femeia şi ca femeie, şi 
ca tovarăş de muncă. lulieş, care se speriase la început 
când o văzuse în secţie, fu nevoit să recunoască şi chiar 
să-i spună Domnicăi că prezenţa ei între bărbaţi 
însemnase un lucru cât se poate de bun. lulieş însă îşi 
dăduse seama că Domnica este o femeie neobişnuită, 
dârză, hotărâtă şi iscusită, şi o propusese cu toată 
încrederea la alegerile de partid, să facă parte din 
comitet. Obţinuse unanimitate de voturi şi fu astfel aleasă 
în biroul comitetului de partid al uzinei. 

lulieş se sfătuia deseori cu ea, şi sfaturile ei i se păreau 
întotdeauna demne de luat în seamă. Domnica era 
deşteaptă şi mai ales era foarte îndrăzneață. lulieş ştia că 
Domnica fusese şi înainte muncitoare, însă la o filatură, 
până ce se căsătorise cu un maistru, care ajunsese 
directorul filaturii. Aflând că bărbatul ei o înşală cu o 
ingineriţă tânără, de-abia ieşită din facultate, Domnica 
divorțase imediat de dânsul, angajându-se ca muncitoare 
la uzină. Se calificase repede şi în câţiva ani ajunsese în 
rândul celor mai buni muncitori din secţie. 

Domnica era cu lulieş în biroul comitetului de partid. 
lulieş îi vorbise despre necesitatea de a se extinde mai 
repede metoda lui Răduca şi în alte secţii ale uzinei. 
Domnica părea mai puţin preocupată de ceea ce Îi 
spunea lulieş. Gândurile ei erau în altă parte. lulieş simţi 
ceva neobişnuit în purtarea ei şi o întrebă: 

— La ce te gândeşti, Domnica?... Ţi s-a întâmplat ceva? 


405 


Constantin Chiriţă 


Domnica îl privi în ochi şi-i răspunse cu o uşoară 
mâhnire: 

— La dumneata mă gândesc... adică la faptul că 
dumneata nu prea te gândeşti la dumneata... Chiar voiam 
să te întreb... Nu cumva te împărţi oamenilor... pentru 
că... nu ştiu cum să-ţi spun... pentru că ţi-e teamă că nu 
mai ai ce face cu dumneata?... Eşti prea mâhnit uneori, 
tovarăşe lulieş. 

Vorbele Domnicăi îl întristară pe lulieş. Dar voi să fie 
sincer cu ea: 

— Domnico! Tu crezi că eu nu fac din dragoste munca 
de partid?... Crezi că o fac... pentru că... ştiu eu, din 
obişnuinţă sau... trag aşa, în neştire, ca macaragiul... de 
funie, fără să mă intereseze dacă găleata care urcă e 
plină sau goală?... 

— N-am zis asta - se aprinse Domnica. Dar dumneata 
tragi de funie... pentru că ţi-e teamă că nu mai poţi să 
urci sus cu căldarea în mână. 

lulieş o privi nedumerit: 

— Cu alte cuvinte, ce vrei să spui? Să nu mai sar în 
ajutorul oamenilor... să mă gândesc numai la mine?... Să 
mă uit cum se chinuiesc sau cum se înveselesc, şi eu să 
stau deoparte... 

— Tovarăşe lulieş! Dumneata poţi să te bucuri mai mult 
de fericirea altora decât de a dumitale? Pe dumneata 
poate să te doară mai mult durerea altuia decât a 
dumitale?... Eu nu pot! 

— Ce spui?! tresări lulieş. Ce-s cu întrebările acestea? 
Noi facem muncă de partid... 

— Nu e adevărat! se opuse Domnica. Nu te-am auzit 
niciodată  plângându-te de singurătatea dumitale... 
Dumneata parcă ai vrea să te îneci... Niciodată nu mi-ai 
spus o vorbă mai altfel... 

— Ce-are a face una cu alta? Ce vrei să-ţi spun?... Uite 
ce-i, Domnica... Eu când te-am propus în comitetul de 
partid, am făcut asta din suflet, din adâncul sufletului... 

— Nu-i adevărat! Ai făcut-o pentru că ţi-ai spus că o să 


406 


Întâlnirea V 


muncesc, sau că n-o să mă dau în lături de la nimic, că o 
să mă zbat... Asta nu înseamnă că ai făcut-o din suflet! 

— Stai şi linişteşte-te, fato! Nu te las să arunci vorbe în 
vânt... Ce crezi tu că m-a îndemnat? 

— Mintea! Dacă ar fi fost vorba de suflet... te-ai fi uitat 
la mine şi altfel. Ţi-ai ucis sufletul! 

— Cum să mă uit?... Ce vrei să spui?... Ce-i cu tine?... 
Vorbeşti fără nicio noimă! 

Domnicăi îi străluceau lacrimi în ochi. 

— Vorbeşti dumneata în schimb pentru mine cu 
noimă... Îi vezi numai pe alţii cum se înveselesc şi suferă, 
dar pe dumneata nu te vezi... şi nici... 

Domnica se opri. Işi muşcă buzele. 

— Şi nici?... Ti s-a întâmplat ceva, Domnica?... Eu 
credeam că între noi putem să vorbim despre durerile 
noastre fără sfială... şi deschis. 

— Dar dumneata de ce nu vorbeşti?... De ce nu te uiţi 
la cei care-ţi sunt mai aproape?... Numai pe aceştia nu-i 
vezi... Ochii îţi sunt la ceilalţi... 

lulieş tot nu înţelegea ce se petrecea cu femeia din faţa 
lui. De ce nu-i spunea ce-i cu ea? 

— Ţi s-a întâmplat ceva? Parc-ai suferi... 

Domnica se uită la el, intimidată: 

— Nu... n-am să mai sufăr!... Pentru că nu meriţi... şi să 
ştii, tovarăşe secretar, că eu sunt nebună şi proastă şi n- 
am ce căuta în comitet! Pentru că nu mai pot suferi să te 
văd alături de mine... cum îţi pui mâna la inimă când auzi 
că lui Dragomir i s-a îmbolnăvit copilul... 

lulieş rămase ca trăsnit... Domnica... ce era cu ea? Ce-i 
spunea ea 

— Poţi să pui atitudinea mea în discuţia comitetului... - 
mai spuse Domnica şi ieşi fără să se mai uite la lulieş şi 
fără să-i mai aştepte răspunsul. 

Rămas singur, lulieş căută să-şi stăpânească emoția şi 
să refacă, vorbă cu vorbă, discuţia pe care o avusese cu 
Domnica. Dar nu reuşi s-o termine, pentru că simţi că-i 
bate prea tare inima. Dintr-o dată îi căzu un văl de pe 


407 


Constantin Chiriţă 


ochi şi văzu parcă în faţa lui o altă Domnică. Şi vârtejul 
acela care i se năştea înăuntru pieptului nu mai era al 
unui bătrân... Şi omul mai are curajul să-i spună 
semenului său că-l cunoaşte! 

lulieş se duse întins la Pârvan, mai mult pentru că avea 
nevoie de răceala şi siguranţa acestuia. Dar îl găsi pe 
inginer plimbându-se nervos prin birou şi poruncindu-i lui 
Ferenţi: 

— Domnule Ferenţi, te rog să-mi împachetezi bine 
toate dosarele acestea. Le voi studia acasă! 

Pe biroul lui Pârvan era un maldăr uriaş de dosare. 
Pentru prima dată de când era la uzină, Pârvan îşi lua de 
lucru acasă! 

— Te rog să mă ieri, domnule lulieş, sunt extrem, 
extrem de ocupat... Dacă e vorba de un lucru pe care 
domnul Ferenţi nu-l poate rezolva singur, deşi mă 
îndoiesc... 

— Nu, tovarăşe inginer, e vorba de o problemă fără 
importanţă - îi răspunse lulieş. 

Lucrul se terminase. lulieş o văzu pe Domnica 
strecurându-se printre maşini şi oameni cu mişcări suple. 
Niciodată nu-i urmărise mersul. 


Titlul pe care i-l dădeau cunoscuţii lui Ilon Vrabiciu era 
cel de  „domnu' administrator”. lon Vrabiciu era 
administrator la două blocuri din centrul oraşului. In afară 
de aceasta, se mai ocupa cu încasarea şi predarea 
filodormelor. Avea relaţii serioase cu câţiva indivizi de la 
oficiile de închiriere şi îşi câştigase în cercurile de misiţi o 
asemenea reputaţie, încât aceştia îl recomandau clienţilor 
drept cel mai sigur şi mai cinstit păstrător de filodorme. 

lon Vrabiciu avusese în două rânduri şi familie, dar 
fusese nevoit să şi-o părăsească din cauza unor nefericite 
întâmplări ivite în anumitele perioade ale vieţii sale 
agitate. lon Vrabiciu nu era bucureştean, deşi se 
considera şi era considerat drept cel mai tipic 
reprezentant al Capitalei. Işi dădea aere de om elegant şi 


408 


Întâlnirea V 


demn. Purta ochelari cu rama groasă şi lentile din sticlă 
ordinară, pentru a părea mai distins, purta şi un baston 
lustruit, cu cap de argint, şi-o pălărie neagră, tare, cu 
boruri întoarse. Chiar şi vara obişnuia să meargă în haine 
de culoare închisă. 

Cu această mască, „domnu' administrator” făcea 
impresie. Fără ochelari, baston şi pălărie ar fi arătat ca un 
oarecare omuleţ sfrijit şi pistruiat, pe jumătate chel şi pe 
deasupra cu spatele arcuit şi îmbătrânit. Pentru a se 
scoate în evidenţă, lon Vrabiciu încercase în cariera lui 
agitată şi alte măşti. Odată îşi lăsase mustăţi de cazac şi 
plete de călugăr, altădată favoriţi şi barbişon, altădată se 
răsese în cap şi-şi  înnegrise sprâncenele cu 
dermatograful. 

Cariera şi-o începuse într-un oraş din provincie, ca un 
contabil din cei mai umili şi cinstiţi. Se supunea oricui, 
răbda orice înjurături şi insulte, linguşea pe oricine, numai 
pentru a parveni câtuşi de puţin în viaţă. Se căsătorise cu 
o fată prostuţă, dar cu casă şi avu chiar fericirea unui 
copil. Viaţa se scurgea normal. Norocul îi surâdea. Părăsi 
depozitul de cereale unde era contabil ajutor pentru a se 
angaja contabil plin, cu un salariu mai mare, în 
administraţia unui ziar democrat. Fusese recomandat de 
un cunoscut, care avea relaţii la ziar. Lucrurile mergeau 
atât de bine, încât în decurs de un an reuşi să-şi acopere 
casa cu tablă nouă, să-şi ridice o bucătărie de vară în 
curte şi să-şi mai îmbogăţească familia cu un membru 
căruia îi dădu numele tot de lon, ca primului. Voia să 
perpetueze numele lon Vrabiciu, cu credinţa că unul din 
loni va deveni un personaj important în ţară. 

Într-o seară fu însă acostat pe stradă de un necunoscut, 
şi din seara aceea destinul vieţii sale luă altă cale. 
Cetăţeanul era un comisar de Siguranţă şi-i propunea o 
afacere avantajoasă. Pe scurt, îl înştiinţa că ziarul va fi 
dizolvat nu peste mult timp şi că s-ar putea aduce 
lucrurile în aşa fel, ca în ziua dizolvării şi a arestării 
redactorilor să se găsească în casieria ziarului o mare 


409 


Constantin Chiriţă 


sumă de bani, care să se împartă fără niciun risc între ei 
doi. Oferta îi surâse lui lon Vrabiciu. Acceptă, îi fu indicată 
ziua cea mare şi lon Vrabiciu nu avu altceva de făcut 
decât să amâne plăţile şi să urgenteze încasările. Şi 
astfel, în ziua respectivă, când redacţia fu sigilată, 
redactorii îmbarcaţi într-o dubă şi bunurile ziarului 
confiscate, lon Vrabiciu, singurul care scăpase, ducea în 
servieta lui, spre locul de întâlnire cu comisarul de 
Siguranţă, o sumă considerabilă. Suma se împărţi exact 
pe din două. Pentru a se pune însă la adăpost, Vrabiciu se 
mută într-un alt oraş de provincie, lăsându-şi nevasta şi 
cei doi descendenţi în paza domnului. E adevărat că din 
când în când le trimitea ceva bani, însă după ce divorţă, 
lucrul se întâmplă din ce în ce mai rar. Nu avea 
remuşcări, pentru că îşi lăsase familia cu casa acoperită şi 
cu o bucătărie de vară în curte, care, la nevoie, putea fi 
închiriată şi ca locuinţă. 

În noul oraş, lon Vrabiciu căută o altă gazetă 
democrată şi, după multe sforţări, reuşi să ajungă şi acolo 
contabil. Se dovedi atât de destoinic în munca sa, încât îşi 
câştigă simpatii unanime. Intre timp îi crescuse şi gustul 
de viaţă. 

Îşi făcuse o căsuţă din banii vechi, se căsători a doua 
oară cu o femeie - cum spunea singur - mai „curăţică”, îşi 
mai oferi numele unui descendent, al treilea, şi pândea 
mereu momentul loviturii. Nu mai voia să împartă suma, 
voia s-o treacă în întregime în posesia lui. Îşi făcu relaţii 
printre oficialități şi aştepta. Mirosi momentul şi începu să 
urgenteze încasările. Nu mai plăti nimic. Nici tipografie, 
nici hârtie, nici salarii, nici vânzătorii de ziare, nimic. In 
schimb încasa tot ce se putea încasa. Toţi considerau 
întârzierea plăţilor drept un accident pe care numai cauze 
de forţă majoră îl putuseră provoca. Nu se mai 
întâmplaseră niciodată până atunci întârzieri. Şi când 
guvernul de dictatură dizolvă o parte din presă şi băgă în 
închisoare redactorii, în servieta lui lon Vrabiciu se afla 
din nou o sumă enormă. 


410 


Întâlnirea YV 


Dispăru peste noapte din oraş, stabilindu-se într-un alt 
mare centru provincial. Găsi în sfârşit un post de contabil 
la un mare ziar fascist şi se puse în aşteptare. Aşteptă 
foarte mulţi ani şi avu de înfruntat două mari şi 
neprevăzute ghinioane. Mai întâi dădu peste o femeie 
care era prea frumoasă şi prea solicitată pentru a se 
mulţumi cu câteva atenţii. Reuşi să-l ameţească pe 
contabilul cu barbişon şi să-i toace încet, dar sigur, tot 
rodul ultimei lui afaceri. Şi când lon Vrabiciu ajunse numai 
la salariu şi-o informă că i s-au terminat economiile, 
Amalia, de profesie balerină şi prostituată de lux, îl dădu 
afară din apartamentul pe care i-l cumpărase, fără să uite 
să-i spună că fără barbişon ar fi un simplu dobitoc, dar cu 
barbişon seamănă cu... şi adăugă o expresie care-l 
paraliză pe Vrabiciu. Acesta nu-şi pierdu însă încrederea 
în destinul său. Aşteptă cu o răbdare angelică dizolvarea 
presei fasciste. Norocul părea că-i vine din nou în ajutor. 
Nu făcu plăţile la sfârşitul lui martie 1944. Hotărâse să 
mai ţină măcar o săptămână banii în casă. Şi când văzu, 
în ziua de 4 aprilie, câteva sute de avioane cu patru 
motoare zburând pe deasupra oraşului şi lăsând bombe, 
fu convins că totul s-a sfârşit. In loc să intre în adăpost, 
rămase în birou, deşertă conţinutul casei de bani în 
servieta sa veche, pe care o păstra ca porte-bonheur şi 
mai şi scrise pe o coală de hârtie o înjurătură ţărănească 
la adresa ziarului. Din ziua aceea, lon Vrabiciu deveni un 
adversar neîmpăcat al aliaţilor. Pentru că încetineala lor şi 
întârzierea dizolvării presei fasciste îl duse la închisoare 
ca delapidator, pentru un termen de doi ani, fără măcar 
să fi folosit un singur leu din bancnotele care-i plesneau 
servieta. Acesta fu cel de-al doilea ghinion al lui lon 
Vrabiciu. 

Poate pentru a se răzbuna, imediat după amnistia de la 
23 August, lon Vrabiciu se cuibări contabil la un ziar 
liberal cu vădită nuanţă proamericană, într-un alt oraş din 
provincie, aşteptând cu sufletul la gură dizolvarea 
ziarului. Se  răsese complet în cap şi-şi înnegrea 


411 


Constantin Chiriţă 


sprâncenele cu dermatograful. Se numea Ghiţă Vrabie şi 
se bucura de aprecieri din partea direcţiei ziarului. Din 
fericire, pentru el, nu mai fu nevoit să aştepte dizolvarea 
ziarului. Câţiva mari capitalişti locali făcură, în decursul 
unei săptămâni, vărsăminte enorme la casa ziarului. 
Pregăteau o mare campanie politică. lon Vrabiciu profită 
de agitația din redacţie în jurul unui articol care urma să 
deschidă campania, goli casa, îşi umplu servieta şi părăsi 
oraşul ziua în amiaza mare, tot spre un mare centru de 
provincie, pentru că la Bucureşti ar fi avut prea mulţi 
rivali. Bancnotele din vechea sa servietă constituiau o 
sumă astronomică. 

lon Vrabiciu hotărî să se odihnească măcar un an după 
o muncă atât de grea şi plină de peripeții. Odihna lui se 
transformă însă într-un chef continuu şi se trezi din el 
numai în ziua stabilizării, când descoperi că mai are în 
servietă câteva sute de milioane de lei în bancnote. În loc 
de desperare, lon Vrabiciu transformă bancnotele în 
hârtie igienică şi se duse direct la ziarul regional 
„Drapelul Roşu”, spre a-şi oferi capacitatea şi pregătirea 
sa de contabil:specializat în probleme de presă. Fu 
întrebat însă despre pregătirea profesională, despre 
studii, i se cerură chiar unele date din trecutul său, ceea 
ce-l determină pe Vrabiciu să renunţe pentru un timp la 
ocuparea postului, nădăjduind însă că Dumnezeu îl va 
ajuta şi nu se va dizolva ziarul înainte de a se angaja el 
contabil. Până atunci, îşi va găsi o altă meserie, fără 
perspective, dar şi fără riscuri prea mari. 

Astfel ajunse administrator la două blocuri din oraş şi 
un misit cu renume. De câteva ori se gândi că n-ar fi rău 
să prindă un moment când va avea mulţi bani în 
păstrarea sa, să-şi umple din nou servieta, dar se 
răzgândi până la urmă. Nici suma n-ar fi fost prea mare 
ca să merite riscul şi mai ales putea fi pus în urmărire şi 
nu mai voia să aştepte în închisoare o nouă schimbare 
politică, cu amnistia respectivă. Când auzi că Mihail 
Nistor, un văr de-al său, pe care-l cunoştea foarte puţin, 


412 


Întâlnirea V 


dar de, era sângele lui, a fost numit director adjunct, îi 
făcu o vizită acasă, povestindu-i pe şleau şi cu amănunte 
cariera şi specialitatea sa şi solicitând postul de contabil 
şef în vederea loviturii care, în mod sigur, se va putea da 
în curând. 

— Cum simţim că se dărâmă şandramaua, vindem şi 
încasăm, eu o şterg, şi după ce se liniştesc lucrurile, 
împărţim banii pe din două. Dacă vrei, facem provizii 
dinainte, investesc banii în aur ca să nu ne mai prindă o 
stabilizare. Totul pe din două. Pe onoarea mea. 

Nistor îl dădu pe uşă afară, ameninţându-l că-l va 
denunța miliției. 

lon Vrabiciu fu nevoit să-şi alunge noile gânduri şi să 
încerce să revină la practica lui veche. Se înființă din nou 
la ziar, dădu şi o autobiografie, indicând o seamă de firme 
dispărute, la care a lucrat contabil, unele chiar inventate 
de el, cum era „Dreptatea Liberalului”, fabrică de 
încălţăminte democrată dizolvată de fascişti pentru că se 
găseau evrei în conducere, care se compunea de fapt din 
numele ultimelor două ziare la care lucrase. Dar când i se 
ceru să indice oameni care-l cunosc, amână completarea 
numelor pe a doua zi, când se prezentă şi spuse că e 
nevoit să renunţe la post, întrucât a primit o ofertă mai 
avantajoasă de la un mare ziar din Bucureşti. „Probabil 
Scânteia”, spuse el foarte mândru. 

Rămase deci în continuare „domnu administrator”, 
pentru locatarii celor două blocuri, şi „conu' Vrabiciu” în 
lumea misiţilor. 

Cu toată grija lui de a păstra o ţinută cât mai demnă (şi 
la închisoare se purtase în aşa fel că un student 
condamnat pentru prădarea şi violarea unei pensionare 
bătrâne îl poreclise „tâlharul gentilom”), lon Vrabiciu 
rămase cu ochii holbaţi şi gura căscată când îl văzu în uşa 
sa pe Mihail Nistor. 

— Vă salut, domnule director! îşi reveni Vrabiciu. Vizita 
dumneatale mă onorează cum nici nu-ţi închipui. Îmi vei 
permite, cred, să invit câţiva locatari mai antipatici, 


413 


Constantin Chiriţă 


pentru a vedea ce musafiri am onoarea să primesc... 
Găsesc un pretext să-i fac să vină aici. 

— Fără tâmpenii! îl repezi Nistor. Am de vorbit cu tine 
între patru ochi. 

— Te pomeneşti că se apropie momentul! se bucură 
Vrabiciu, frecându-şi mâinile. Mă angajezi contabil?... 
Totul pe din două... ca fraţii! 

— Numai la tâlhării ţi-e gândul... Dacă mai rosteşti un 
singur cuvânt cu privire la... 

— lar mă ameninţi... Eu m-am spovedit ca unui frate... 
Pe onoarea mea dacă mai fac vreo aluzie... Ţin numai să- 
ţi spun că-ţi stau oricând la dispoziţie... Atât! 

— Ai lucrat mult timp la ziare? îl întrebă Nistor fără 
ocol. 

— Cincisprezece ani şi patru luni. Mă pricep în toate ca 
un director. 

— Ştii să şi scrii?... Ai scris vreodată un articol?... 

Vrabiciu era nedumerit. Nu înţelegea rostul întrebării 
pe care i-o puse Nistor. 

— Adică ce vrei sa spui? 

— Eşti în stare să scrii articole? Din acestea care se 
publică în gazete? 

— Din astea cu „muncitorii trebuie să înţeleagă în 
primul rând că datoria lor...” Din acestea pot până la trei- 
patru pe zi. Chiar şi mai multe. 

— Ascultă, mă - se înfurie Nistor - eu vreau să discut 
serios cu tine. Eşti în stare să scrii un articol dacă-ţi spun 
eu ce trebuie să scrii în el? Ai mai scris vreodată? 

Vrabiciu, înțelegând că e vorba numai de o ocazie, 
căută întâi să se asigure cât îi iese din afacere: 

— Şi cât se plăteşte un articol, dacă e scris bine? les 
măcar câteva sutare? Trebuie, poate, să mă chinuiesc 
cine ştie, o săptămână la el. 

— Dacă-l scrii până mâine dimineaţă, primeşti două 
sute. 

— Până mâine dimineaţă?... 

N-avea niciun rost să se mai împotrivească. Banii i se 


414 


Întâlnirea V 


păreau mulţi şi-i veneau din senin. 

— Bine! Se poate! Despre ce este vorba? 

— la o hârtie şi notează - îi spuse Nistor. 

Vrabiciu se conformă şi Nistor începu să expună pe larg 
despre ce anume trebuie să fie vorba în articol. Îi înşiră 
nume, date, tot ce avea nevoie. 

— In regulă - îl asigură Vrabiciu. Mâine dimineaţă la 
şase ai articolul acasă. i-l aduc eu. Cu o condiţie. Pe 
mine să nu mă semnezi. Nu vreau să mă compromit 
acum, la spartul târgului. Şi banii, să nu-mi spui că mi-i 
dai la salariu sau în rate. Totul odată şi fix! 


415 


Constantin Chiriţă 


CAPITOLUL 20 


SCRISORILE CARE VENEAU PE 
adresa ziarului erau predate zilnic la secretariat, lui 
Coriolan Turturică. Acesta, după ce arunca o privire 
sumară asupra articolelor sau ştirilor, le repartiza 
secţiilor. Informațiile de ordin general le oprea 
aruncându-le la coş sau dându-le la cules. 

Nici n-apucase să se dezbrace de palton, şi Coriolan se 
şi pomeni cu un plic voluminos, trimis de portar. Desfăcu 
plicul cu gesturi plictisite. Era un articol semnat de „Mihail 
Nistor, director al uzinei «Drapelul Roşu»”, şi intitulat: 
„Ziarul şi muncitorii”. Asemenea articole mergeau de 
obicei direct la redactorul şef sau la Lucian. Mai mult din 
curiozitate, Coriolan Turturică se apucă să-l citească. Era 
al treilea articol pe care Nistor îl trimitea ziarului, într-o 
perioadă relativ scurtă. Începutul articolului i se părea 
destul de ciudat: 

„Având în vedere situaţia care s-a creat prin dizolvarea 
presei fasciste, a acelor ziare ca „Dreptatea'" şi 
„Liberalul", care nu erau decât un mijloc de afacere, şi a 
ziarului „Furtuna“, care din nenorocire s-a dizolvat mult 
mai târziu decât trebuia, presa noastră de astăzi are 
multe datorii. Ea trebuie să aibă oameni iscusiţi, pricepuţi 
şi la scris, şi la contabilitate, ca să nu se mai întâmple 
lucruri atât de triste cum s-au întâmplat la uzina noastră 
„Drapelul Roşu”. Dăm mai jos citire faptelor care arată că 
oamenii când nu-şi fac datoria, lucrurile nu pot să meargă 
bine, aşa cum spune poporul în proverbe: „Cine se scoală 
de dimineaţă, departe ajunge...” 


416 


Întâlnirea V 


După această introducere cam stranie, urmau o serie 
de fapte cu privire la situaţia din uzină scrise corect, ca 
într-un proces-verbal, unele relatări terminându-se însă 
cu proverbe care nu aveau nicio legătură cu faptul 
respectiv. De pildă, finalul articolului se încheia tam- 
nisaM, după ce se solicita din partea presei o mai mare 
atenţie faţă de uzină, cu zicătoarea: „Strânge bani albi 
pentâu zile negre”. 

Coriolan Turturică pufni în râs de câteva ori când întâlni 
proverbele respective, pe unele le elimină din articol, 
altora le schimbă locul, tăie introducerea şi începu, după 
expresia lui, să abțiguiască materialul, adică să-l scuture 
de tot ce era strident, să lege frazele între ele, să mai 
adauge câte o idee, câte o frază, pentru a-l aduce în 
stadiul de publicare. Era obişnuit să primească asemenea 
articole, în care oamenii forţându-se să spună lucruri 
însemnate, mai mult stricau materialului. Numai 
introducerea cu contabilii şi ziarul „Furtuna” i se părea 
prea din cale-afară. Dar îşi închipui că trebuie să fie o 
greşeală de maşină. Dactilografa scrisese probabil 
contabili în loc de corespondenţi. 

După ce revăzu articolul şi-l făcu publicabil, Coriolan 
Turturică i-l înmână dactilografei, rugând-o să-l considere 
urgent, apoi îl chemă la telefon pe Nistor pentru a-l 
anunţa că din motive tehnice articolul a mai trebuit să fie 
scurtat, făcându-se chiar unele modificări în text. La 
întrebarea lui Nistor dacă se va publica în numărul de a 
doua zi, Coriolan Turturică răspunse cu un „probabil”. 
Apoi îl chemă pe Gorga la dânsul. Dar când îl văzu trist, 
renunţă să-i mai vorbească despre articolul lui Nistor. 

— Tot nu ţi-ai revenit? îl întrebă Coriolan pe Gorga. 
Crezi că numai tu ai greşit... fuf... Mă Gorga, dacă ai şti 
câte am păţit eu în meseria mea de jurnalist!... fuf... 
Odată, mă, a venit la mine un deputat să-mi spună că s-a 
terminat un pod de optzeci de metri... fuf... şi-am scris un 
articol despre podul ăla de parcă se construise un palat... 
fuf... Pân-au venit la ziar nişte ţărani să spună... fuf... 


417 


Constantin Chiriţă 


fuf... fuf... că podul se construise cu treizeci de ani în 
urmă... fuf... Altădată un şmecher s-a prefăcut că 
telefonează din Bucureşti... fuf... Era unu noaptea, 
trecut... fuf... c-a izbucnit război între Japonia şi 
Epaminonda, şi că s-a bombardat de s-a făcut praf oraşul 
Ku-rhu Ma-thi... fuf... Tehnicianul, beat, a oprit ziarul şi a 
dat ştirea... fuf... în chenar, pe trei coloane, în pagina 
întâia... fuf. „Ce ştii tu!... Da' ce ne-a făcut unul!... fuf... A 
venit la ziar cu o hârtie veche, mucegăită, scrisă în 
chirilică... fuf... spunând că-i din 1630, rămasă de la nişte 
bani de-ai lui Mihai din Craiova... fuf... fuf... fuf... Am 
reprodus-o în ziar... Ce scandal a fost!... Fuf... Era o 
poezie porcoasă, scrisă în chirilică... fuf... în care se 
înjura, mă Biţă, dar se înjura... fuf... aşa cum nici birjarii 
nu au curajul... fuf... începând cu prefectul şi terminând 
cu nevasta procurorului şi băiatul inginerului silvic în 
vârstă numai de şapte ani... fuf... fuf... Culmea era că la 
sfârşit ne înjura şi pe noi, de la ziar... fuf... pentru că vom 
fi nişte boi şi n-o să ne dăm seama... fuf... şi avea nişte 
rime... fuf... Cred c-o făcuse un mare poet... fuf... Munca 
la ziar e plină de boacăne... fuf... 

— E altceva, nea Coriolan, acum - îi răspunse Gorga, 
pe care istorisirile lui Coriolan nu reuşiseră să-l 
înveselească. Dacă l-ai fi auzit pe lulieş... 

— Ştiu, măi Biţă, dar de... fuf... n-o să te spânzure 
pentru asta... 

— Şi mai e ceva... Lucian crede că am scris articolul... 
c-am fost necinstit când l-am scris... 

— Lucian? se miră Coriolan... fuf... fuf... fuf... Nu se 
poate!... fuf... 

— Mi-a spus-o în faţă... Am rămas şi eu trăsnit... Nici nu 
mai am curajul să-l văd... 

— Mă Biţă... să ştii că la mijloc... fuf... e mâna lui 
Cosmuş... las’ că aflu eu. Du-te şi-ţi vezi de treburi. Las’ 
că văd eu... fuf... 

Primul lucru pe care-l făcu însă Coriolan, după ieşirea 
lui Gorga din birou, fu să ceară articolul lui Nistor de la 


418 


Întâlnirea V 


dactilografă. Îl mai revăzu o dată, adăugă câteva fraze 
despre datoria ziariştilor de a sta cât mai mult în mijlocul 
oamenilor despre care scriu, pentru a-i cunoaşte şi a nu 
greşi în aprecierea lor. Dădu la rescris paginile cu 
modificări şi începu să tragă, gânditor, din lulea. 


Mihail Mironescu era hotărât să înfrângă cu orice preţ 
opoziţia încăpăţânată a lui Lucian. 

— Lucian! Trebuie să publicăm articolul lui Gorga. 
Ziarul are această obligaţie, nu numai Gorga. 

— Ziarul are şi alte obligaţii, tovarăşe Mironescu - îi 
răspunse Lucian. Are datoria să susţină campania 
însămânţărilor, de pildă. Dar n-ar fi absurd să pornim 
campania asta în iulie, în timpul secerişului? 

— Nu e acelaşi lucru, Lucian. Am făcut o greşeală 
gravă. Trebuie s-o reparăm. 

— Aici  greşiţi. ÎI cunosc pe Alexandru Severin. 
Publicarea acestui articol n-ar repara greşeala. L-ar amări 
şi mai mult, v-am mai spus. Nu suferă să fie stingherit de 
la treburile lui. 

— De ce crezi că-l cunoşti atât de bine, Lucian? Eşti 
chiar foarte sigur că-l cunoşti? 

Lucian voi să afirme categoric, dar ezită. La ce se 
gândea Mironescu? 

— Ce vreţi să spuneţi, tovarăşe Mironescu?... Nu vă 
înţeleg prea bine. 

— Crezi, Lucian, că în atâta timp... crezi că alături de 
alţi oameni, în locul tău şi al mamei tale, nu s-a schimbat 
de loc? Gândeşte-te bine! 

În viaţa lui Alexandru Severin intraseră alţi oameni! 
Acesta era adevărul. Dar întrebarea redactorului şef îi mai 
reaminti că el era de mult despărţit de tatăl său şi nu mai 
putea şti cu siguranţă dacă a rămas acelaşi sau nu. Când 
erau prieteni, se întregeau reciproc... 

— Vezi, Lucian - continuă Mironescu - nu mai eşti sigur, 
eziţi... Nu l-ai mai văzut de mult timp pe Alexandru 
Severin... Uite, eu, dacă nu-mi mai văd fata o perioadă 


419 


Constantin Chiriţă 


mică de timp, şi tot o găsesc oarecum schimbată când ne 
revedem... Uneori, crede-mă, poţi să greşeşti enorm, din 
această cauză. Am avut tovarăşi pentru care aş fi putut 
pune mâna în foc, şi după ani de despărţire i-am găsit 
schimbaţi... lar alţii, de care îmi era teamă, i-am găsit 
apropiaţi şi prieteni. Ţie nu ţi s-a întâmplat niciodată să 
întâlneşti un coleg care în şcoală părea sfios şi blând, şi 
după ani de zile l-ai găsit complet schimbat? Omul, pe 
măsură ce intră în alt mediu, pe măsură ce are alţi 
prieteni, poate să fie influenţat şi transformat, în bine sau 
în rău. 

Mihail Mironescu avea dreptate. Dar avea dreptate ín 
general. Îşi amintea cazuri de prieteni sau de cunoscuţi 
care se schimbaseră cu timpul. Dar Alexandru Severin?... 

— Nu, tovarăşe Mironescu. Îl cunosc pe Alexandru 
Severin. Îl cunosc bine. În adâncul lui nu se poate 
schimba... El întotdeauna, dacă are pe cineva lângă el, la 
care ţine, dă, nu primeşte. Adâncul său nu poate fi 
schimbat. E un om. Un OM cu litere mari. Acesta-i 
Alexandru Severin. 

Mironescu înregistră definiţia lui Lucian, dar o păstră 
pentru mai târziu. Se mulţumi deocamdată să folosească 
alt argument. 

— Gândeşte-te însă şi la ceilalţi muncitori, Lucian. Ce 
vor zice ei? Să spunem că tatăl tău ar rămâne indiferent 
la publicarea acestui articol... dar ceilalţi muncitori care... 
ai auzit ce spunea lulieş. Gândeşte-te că trebuie să ne 
spălăm obrazul. 

— Tovarăşe Mironescu! Alexandru Severin nu ar mai 
primi cu indiferenţă al doilea articol. Sunt profund 
convins. Articolul l-ar lovi. În raport cu aceasta apreciaţi 
cum e mai bine de procedat. 

— Articolul n-a lovit în Severin, Lucian. Articolul a lovit 
în partid. Şi aceasta implică o datorie din partea noastră. 

Lucian înţelese. Se întunecă la faţă dintr-o dată. Dar 
înţelese şi Mironescu. 

— Lucian, de ce te împotriveşti?... Vrei să-ţi aperi 


420 


Întâlnirea V 


tatăl... Sunt convins că eşti cinstit şi crezi în ceea ce 
spui... Sunt convins că chiar ai dreptate... Vrei să-ţi aperi 
tatăl de o nouă lovitură? Vrei să... Lucian! 

Lucian nu se uită în ochii lui Mironescu. Acesta avea 
dreptate. Nu-l mai apăra pe Alexandru Severin. Işi apăra 
tatăl. || regăsise nu ca fiu/ său, pentru că păcătuise prea 
mult faţă de dânsul ca să mai îndrăznească să i se 
considere fiu. Il regăsise însă în marea lui cinste, în 
adevărata lui înfăţişare pe care i-o cunoscuse pe când 
erau cei mai buni prieteni. 

— Da... - răspunse Lucian. Dar nu pe tatăl meu. Ci pe 
acel care mi-a fost tată... Vreau să mă înţelegi, tovarăşe 
Mironescu... pe acela pe care eu l-am nedreptăţit... 

Şi Mironescu se întristase. Reîntâlnirea lui Lucian cu 
tatăl său avea loc, sau avusese loc, în condiţii tragice. Dar 
erau lucruri poate mai presus decât aceste drame. 

— Lucian, te înţeleg, e foarte dureros. Dar e vorba de 
cinstea noastră. Sunt cazuri când trebuie să ne 
sacrificăm, să primim lovituri mari, poate chiar 
nedrepte... Am cunoscut un tovarăş, al cărui frate, 
complet nevinovat, care nu făcuse niciodată parte din 
rândurile noastre, a fost arestat şi s-a lăsat condamnat. 
Fusese luat drept fratele lui, care era comunist... Şi a ştiut 
tot timpul lucrul acesta... S-a sacrificat pentru ca fratele 
său să poată activa mai departe? Nu ştim. Noi 
considerăm însă că s-a sacrificat pentru partid. A suferit 
pentru noi... 

— Aveţi dreptate, tovarăşe Mironescu... Nu trebuie să- 
mi spuneţi niciun cuvânt în plus. Vă dau dreptate din 
toată conştiinţa mea. Trebuie să publicaţi articolul... Mi-e 
teamă, însă, că articolul nu a fost scris cu sinceritate... 

Mironescu se îngălbeni... 

— Tu crezi că Gorga... Lucian! Dar tu n-ai citit articolul? 

Tu nu-l cunoşti pe Gorga? Gorga şi când comite o 
nedreptate face aceasta cu sinceritate... Nu pot să cred 
că ai convingerea aceasta. Gorga are multe defecte... Mai 
mult izvorâte din copilărie... Dar pentru cinstea lui... de 


421 


Constantin Chiriţă 


cinstea lui sunt convins cum sunt convins de cinstea ta. Și 
să nu crezi că sunt mulţi oameni despre care eu pot să 
fac cu ochii închişi aceste afirmaţii. 

— lartă-mă, tovarăşe Mironescu... Am fost foarte 
nedrept cu Gorga... Uneori... nu ştiu, nu ştiu ce mi s-a 
întâmplat... Poate că era singurul pe care nu trebuia... nu 
ştiu... Mă voi duce la el şi-i voi... Mi s-a întunecat capul. 

— Nu spui adevărul, Lucian. Nu ţi s-a întunecat capul... 
Nici n-ai dat crezare în adâncul tău acestui gând... Ţi-a 
fost inspirat. 

— Nu ştiu, tovarăşe Mironescu. Dar nu vreau să mai 
greşesc şi-a doua oară... 

— AŞ vrea să mai discut şi altele cu tine, Lucian, dar 
mai întâi să dăm în lucru articolul lui Gorga... Vreau să-ţi 
mărturisesc că l-aş fi publicat oricum, dar am ţinut foarte 
mult ca să fii şi tu de acord... 

Mărturisirea lui Mironescu îl emoţionă pe Lucian. Se 
simţea foarte vinovat faţă de Mironescu. Mironescu 
repara cu preţul unor dureri mari consecinţele greşelilor 
făcute de el. 

Coriolan Turturică apăru în birou. Mironescu îi spuse cu 
o voce foarte obişnuită: 

— Dăm în lucru articolul lui Gorga! Pentru numărul de 
mâine. 

— Nu mai e nevoie, tovarăşe Mironescu. Am primit alt 
articol. 

Coriolan îi întinse lui Mironescu articolul lui Nistor şi-l 
puse la curent cu conţinutul articolului. Mironescu îl citi 
repede şi-l întinse şi lui Lucian. Acesta însă nu-şi aruncă 
ochii pe el. 

— Articolul lui Nistor complică lucrurile. De publicat, 
trebuie să-l publicăm. Greşelile şi lipsurile pentru care ne 
critică sunt adevărate... Şi totuşi... e neplăcut... Am fi 
trebuit s-o facem noi întâi... Dacă publicăm întâi articolul 
nostru... Dar nu se poate... Ori unul, ori altul. 

— Eu am o propunere - spuse Coriolan. Publicăm 
articolul lui Nistor... fuf... şi dedesubt o notă scurtă în care 


422 


Întâlnirea YV 


expunem părerea redacţiei... fuf... Putem extrage 
conţinutul notei din articolul lui Gorga... Fuf... sau putem 
da şi o notă mai mare... fuf... 

— Cred că e bună propunerea, tovarăşe Coriolan. lar 
nota o poate constitui finalul articolului lui Gorga. E bună 
propunerea. lţi mulţumesc. 

Coriolan plecă, vădit bucuros, din biroul redactorului 
şef. 

Mihail Mironescu îl mai reţinu însă pe Lucian, care 
dădea şi el semne de plecare. 

— Mai voiam să discut ceva cu tine, Lucian... Poate că 
ar fi trebuit să amân... dar cred că e mai bine acum... Mi- 
ai vorbit despre Cornelia Cernat... şi despre tine... N-aş 
vrea să fiţi copii, Lucian. Dacă aţi găsit amândoi acest 
dar, atât de preţios, ar fi păcat... Uite că mă încurc... Îmi 
vin vorbe mari în cap... Eu, Lucian, am iubit-o pe loana, o 
iubesc şi acum, dar acum e o dragoste calma, însă pe 
vremea noastră... eram... nu ştiu cum... nu mai eram eu, 
singur... Şi am întâlnit atât de rar fericirea... Era greu, 
Lucian, era neînchipuit de greu... Lucruri mărunte, dar 
care te măcinau, te ruşinau, te umileau... Foamea aceea, 
mereu prezentă, şi frigul, şi atâtea... Ne-am agăţat unul 
de altul cu desperare... Altfel ne-am fi pierdut 
dragostea... Ne-am încăpățânat să fim mândri în sărăcia 
noastră, să fim demni, să... dar nu ştiu de ce-ţi spun toate 
acestea... Poate pentru că simt nevoia să-mi deschid şi eu 
sufletul cum ţi l-ai deschis tu, mie... Lucian, te superi 
dacă mă voi duce eu să vorbesc cu mama ta? 

Intrebarea lui Mironescu i se păru la început umilitoare 
lui Lucian. El nu putea să-şi convingă singur mama? Dar îi 
descoperi repede izvorul. Şi chiar i se păru alinătoare 
fapta lui Mironescu. 

— Vă mulţumesc! îi răspunse Lucian cu voce şoptită. 

— Tu trebuie să pleci de acolo, Lucian. Eu văd mai 
departe decât tine. 

— Vă înţeleg... 

— Trebuie să pleci. Nu să te desparţi de mama ta. Dar 


423 


Constantin Chiriţă 


să-ţi  cucereşti liniştea. Şi mai ales să-ţi păstrezi 
dragostea, Lucian. 

Lucian îi şopti din nou lui Mironescu: 

— Vă mulţumesc! 

— Şi acum, capul sus, Lucian! Te rog eu, nu mă 
întuneca şi pe mine. Voi începe să fug de tine... Vreau să 
discutăm altceva... 

Mironescu nu ştia cum să înceapă. Se gândise mult 
timp la Lucian şi Cornelia, la povestea lor de dragoste. 
Deşi n-o cunoştea pe Cornelia decât din auzite, o vedea 
prin închipuirea lui Lucian şi o asemăna mult cu acesta. Şi 
de câte ori se gândea la ea, îşi amintea propria lui 
poveste de dragoste. Fericirea dragostei pe care-o trăise 
cu ani în urmă, într-o lume plină de răutăţi, îl determina, îl 
îndemna pe Mironescu să spere, să întărească, să înalțe 
dragostea dintre cei doi tineri. Mironescu ţinea mult la 
Lucian. Din cauza aceasta nu mai vedea defectele 
tânărului, sau dacă uneori le observa, trecea peste ele cu 
uşurinţă. Când îşi analiza uneori această atitudine 
subiectivă, căuta să şi-o explice prin aceea că 
fundamentul moral al lui Lucian e atât de bun, încât 
defectele nu-l vor copleşi niciodată. Alteori descoperea 
adevărul că ar avea datoria de comunist, de prieten, să-i 
arate lui Lucian slăbiciunile sale, pentru a-l marina, 
pentru a-l întări, dar n-avea puterea să treacă la acţiune. 
Cu propriul său copil ar fi procedat în mod sigur altfel, dar 
cu Lucian nu putea. Când auzise povestea de dragoste a 
celor doi tineri, Mironescu reuşise să-şi înfrângă mâhnirea 
care-l cuprinsese (avea în faţa ochilor figura Crenguţei în 
ziua când împlinise şaptesprezece ani), gândindu-se că 
dragostea îl va schimba pe Lucian. Lucian trebuia să-şi 
împlinească dragostea... Pe Cornelia o vedea prin Lucian 
şi o ghicea asemănătoare acestuia. Dar pentru a o 
cunoaşte mai bine, îi recitise articolele publicate în 
diferite gazete, se interesase la cunoscuţi comuni şi se 
bucură intens când se convinse că tânără corespunde 
imaginii pe care şi-o făcuse despre dânsa. Mironescu 


424 


Întâlnirea V 


ajunsese la o anumită concluzie, sau mai degrabă la o 
anumită convingere. 

Începu să-i vorbească pe îndelete lui Lucian. Acesta îi 
asculta spusele cu o uimire fără margini. 

Lucian părăsi biroul lui Mironescu cu sufletul plin de 
lumină. Se duse direct la Gorga. 

— lartă-mă, Gorga! lartă-mă pentru că-ţi cer iertare cu 
sufletul vesel... 

Gorga rămase năucit. Lucian cobori scările din cinci în 
cinci trepte. 


Cornelia se hotărâse să rămână în cămin până în ziua 
când consiliul pedagogic al institutului îşi va da avizul 
asupra cererii sale de retragere. Într-o seară se pomeni 
însă la cămin cu portăreasa blocului în care locuia. 
Aceasta îi înmână o scrisoare şi o informă că garsoniera ei 
este în primejdie. Cineva din bloc anunţase pesemne la 
spaţiul locativ plecarea ei la cămin. 

— Aproape în fiecare zi - îi spuse portăreasa - vin câte 
doi-trei domni? zic că-s de la spaţiu şi cer cheia. Eu nu le- 
am dat-o, dar nici n-o mai ţin la mine... M-au ameninţat 
cu miliția. Eu vă dau cheia şi le spun să vină la 
dumneavoastră. 

Dar abia după ce citi scrisoarea pe care i-o înmânase 
portăreasa, Cornelia îşi dădu seama că situaţia e cât se 
poate de gravă. Scrisoarea era de la avocatul Prisăcaru. 
Acesta o anunţa, în termeni foarte politicoşi, că 
beneficiarii testamentului hotărând să vândă fostul 
apartament al Cristinei, se văzuseră nevoiţi, la cererea 
cumpărătorului, să integreze în apartamentul vândut şi 
camera ei. Şi neavând unde să depoziteze mobila, o 
oferiseră „Consignaţiei”. Suma obţinută, o sumă derizorie, 
datorită împrejurărilor, îi stătea la dispoziţie oricând. 
Prisăcaru se scuză că totul se întâmplase din cauza 
încăpăţânării cumpărătorului, care pusese ochii pe 
camera  Corneliei şi nu voia să achiziţioneze altfel 
apartamentul. O asigura că lucrurile personale se află 


425 


Constantin Chiriţă 


bine păstrate şi-şi exprima, la sfârşitul scrisorii, 
încrederea că „domnişoara Cornelia nu va avea nimic 
împotrivă ca din suma obţinută prin vânzarea mobilei o 
parte să completeze cheltuielile de înmormântare a 
aceleia care fusese pentru dânsa o adevărată mamă”. 

Cornelia nu închise ochii aproape toată noaptea. Nu se 
mai gândea la Prisăcaru şi la mârşăviile sale. Avocatul 
acţionase repede şi nimic nu se mai putea întoarce 
înapoi. Se gândea la situaţia ei. Nu avea pe nimeni, nu 
avea nici măcar unde să locuiască. Dacă pierdea şi 
garsoniera aceasta!... li era teamă să-i spună lui Lucian în 
ce situaţie se află. | se părea că ceea ce i-ar spune ar fi 
strident. Voia să-şi apere măcar fericirea aceasta. Trebuia 
păstrată cu desperare, în aşa fel ca nimic să n-o poată 
atinge. Va trebui să-şi reocupe garsoniera şi va reuşi ea, 
în mod sigur, să-şi apere dragostea şi fericirea. 

Se gândi la Lucian, şi Cornelia fu nevoită, în sinea ei, să 
recunoască înrâurirea pe care întâlnirea cu dânsul o 
avusese asupra vieţii ei şi asupra concepţiilor ei. Pieriseră 
din mintea ei o seamă de idei lipite, nefireşti, în care 
crezuse cândva. Căsătoria nu i se mai părea o convenţie 
de natură să transforme dragostea într-o obişnuinţă 
banală, în monotonie. Intâlnirea cu Lucian o făcuse să 
abdice de la acel principiu al „independenţei feminine”, 
care nu însemna altceva decât subjugarea sentimentelor 
unui erotism  neîngrădit. Se îmbrăcase, mintal, în 
concepţii străine, false, nefireşti. Şi le împlântase cu atâta 
hotărâre, încât... Acestea o duseseră în braţele lui 
Nistor... 

Cornelia închise ochii spre a-şi alunga groaznica 
imagine... Redevenise ea. Dragostea, Lucian, viaţa, o 
aduseseră pe drumurile fireşti. Se gândea sinceră la o 
contopire definitivă, la cămin, la căsătorie. Nici măcar nu 
mai simţea stridenţa cuvântului... În suflet însă i se 
strecura o teamă, ca o umbră... Teama că Lucian nu va 
avea puterea s-o înţeleagă. Şi totuşi îl iubea. Îl iubea. 
Oare nu aceasta însemna totul?... 


426 


Întâlnirea V 


Abia spre ziuă Cornelia adormi, aducându-l pe Lucian 
din gânduri în visuri. Se trezi însă foarte repede şi-şi 
aminti imediat că primul lucru pe care va trebui să-l facă 
e păstrarea locuinţei. Angajă o maşină ca să-şi poată 
duce toate valizele şi în mai puţin de cinci minute ajunse 
acasă. Era încă dimineaţă. Locatarii nu se sculaseră. După 
ce-şi transportă valizele în cameră, răsuflă uşurată. 
Primul pas fusese făcut. Nu va putea fi evacuată cu forţa 
din camera ei... 

Cornelia se prăbuşi obosită într-un fotoliu şi aţipi... O 
trezi ţărâitul prelung al soneriei. Sări speriată din fotoliu şi 
se uită la ceas. Dormise aproape două ore. Işi frecă ochii, 
se pieptănă la repezeală, îşi aranjă îmbrăcămintea şi se 
duse să deschidă. Zbârnâitul soneriei nu încetase nicio 
clipă. 

În faţa uşii se aflau trei indivizi. Unul din ei, scund şi 
slab, cu ochelari, purtând un baston negru cu cap de 
argint, îşi scoase politicos pălăria neagră, tare, cu boruri 
întoarse şi o salută pe Cornelia. 

— Domnişoara Cernat Cornelia? întrebă el. 

— În persoană - răspunse Cornelia. 

— Ne daţi voie - continuă lon Vrabiciu - suntem de la 
spaţiul locativ. Tovarăşul inspector Popescu, tovarăşul 
Dădârlat şi subsemnatul. 

Cornelia nu-l auzi pe Vrabiciu rostindu-şi numele. Fără 
să mai ceară permisiunea, acesta îi invită pe ceilalţi doi în 
garsonieră, cu gesturi şi vorbe foarte sigure: 

— Poftiţi! E doar locuinţa dumneavoastră, dom... 
tovarăşe Dădârlat. V-am spus. Vestibul, baie, cameră şi 
balcon. Exact ceea ce vă trebuie. 

Cornelia îl privi înlemnită. Vrabiciu îi spuse în şoaptă, 
parcă făcându-i o confidenţă: 

— Tovarăşul Dădârlat e... redactor al ziarului local. 
Redactor mare. 

Apoi începu să cerceteze camerele, cu cea mai mare 
neruşinare. Intră în baie, arătând celorlalţi doi cada, 
chiuveta, oglinda, ciocăni cu capătul bastonului în plăcile 


427 


Constantin Chiriţă 


de faianţă şi în mozaic, apoi confirmă, surâzător: 

— Exact cum v-am spus, domnule Dădârlat. Baie 
modernă, încăpătoare, în stare perfectă... Domnişoara a 
îngrijit-o cât se poate de bine... Dacă toţi chiriaşii s-ar 
purta astfel!... 

Cornelia nu mai putu suporta aroganţa şi obrăznicia 
individului cu baston: 

— V-aş ruga să poftiţi afară. Cu ce drept pătrundeţi în 
locuinţele cetăţenilor? 

__ Individul, care se recomandase Dădărlat, se intimidă. 
Incercă să bâlbâie ceva, dar nu reuşi. Vrabiciu în schimb 
se purta ca şi cum n-ar fi auzit spusele Corneliei. 

— Camera şase pe cinci... O! mai mare decât v-am 
spus. Cu şase metri... deci... vă închipuiţi, tovarăşe 
Dădârlat... O! Dulapuri şi bibliotecă în perete... Încă un 
element în plus! Şi chiar foarte important. Calorifer... V- 
am spus. 

Vrabiciu deschise unul din dulapuri spre a vedea cum 
arată. Cornelia îl apucă înfuriată de mână şi ţipă la el: 

— Părăseşte imediat camera! Şi dumneavoastră! Dacă 
nu, chem miliția! 

Vrabiciu se retrase câţiva paşi şi numai după ce ciocăni 
de câteva ori cu bastonul în parchet şi privi apoi, cu un 
aer de cunoscător plafonul, se hotărî să răspundă: 

— Sunteţi cam nepoliticoasă, domnişoară... Dacă nu 
mă înşel, dumneavoastră ocupați trei locuinţe... Şi v-aş 
ruga să ţineţi cont că vorbiţi cu persoane oficiale, cu 
slujbaşi ai statului nostru democrat... Mi se pare că v-aţi 
mutat la cămin... şi mai aveţi şi o altă locuinţă în oraşul... 

— Aceasta e singura mea locuinţă - îl întrerupse 
Cornelia. La cămin nu mai stau. lar locuinţa din celălalt 
oraş nu-mi mai aparţine. Mi s-a scris că a fost vândută şi 
ocupată. 

Vrabiciu se prefăcu mâhnit: 

— Foarte trist! Dar puteţi reclama la spaţiul locativ din 
oraş. N-au dreptul să vă ocupe locuinţa. Fiţi sigură că se 
va aranja... Până atunci, însă, trebuie să ne cedaţi 


428 


Întâlnirea V 


garsoniera. Dom... Tovarăşul Dădârlat are formele în 
regulă... Tovarăşe inspector, arată te rog repartiţia 
domnişoarei, ca să nu-şi închipuie cumva că facem un 
abuz... Vă rog să ne înţelegeţi, că ne facem datoria... 

— Şi eu unde să stau?... Eu n-am dreptul la locuinţă?... 
Nu înţelegeţi că aceasta este singura mea locuinţă? V-am 
spus ce s-a întâmplat... 

— E impresionant - o consolă Vrabiciu. Vă mutaţi 
deocamdată la cămin şi vă aranjaţi situaţia cu cealaltă 
locuinţă. Dacă vreţi, adică chiar avem datoria să vă dăm 
o hârtie că nu mai posedaţi niciun metru de spaţiu locativ 
în oraşul nostru. Vă rog să notaţi, dom’... tovarăşe 
inspector... Care e numele dumneavoastră întreg?... Ca 
să vă putem elibera adeverinţa fără să mai staţi la coadă. 
V-o aduc eu personal la cămin... Mă înduioşează starea 
dumneavoastră... 

Cornelia nu mai ştia ce să creadă. Nu putea accepta în 
niciun caz să i se ia locuinţa. 

— N-am unde să stau. La cămin nu mai pot sta! N-am 
niciun drept. 

— Dar până acum de ce aţi putut sta? întrebă 
inspectorul. 

— Pentru că am fost studentă la institut. Dar nu mai 
sunt. M-am retras! 

Cum auzi vorbele Corneliei, Vrabiciu îşi schimbă brusc 
atitudinea. Incercă să-şi îndrepte spatele cocoşat şi 
spuse, cu o voce cât se poate de tăioasă: 

— În cazul acesta, te rog să părăseşti imediat camera! 
Imediat! Altimnteri te evacuăm! 

— Dar e locuinţa mea! 

— Locuinţă? zâmbi Vrabiciu. Locuinţă? Am primit 
destule reclamaţii... Dar n-am vrut să te ofensez... Casă 
de toleranţă, nu locuinţă... Imediat... 

Cornelia rămase câteva clipe paralizată şi în 
imposibilitate de a scoate un sunet. Simţi că-i năvăleşte 
sângele în faţă. Apoi o cuprinse un tremur nervos. 

Vrabiciu era convins că nimerise la ţintă. Trebuia doar 


429 


Constantin Chiriţă 


să profite de moment. 

— Dacă părăsiţi imediat garsoniera, închidem ochii şi 
nu spunem un cuvânt... 

Dar se opri când zări fulgerele din ochii Corneliei şi o 
văzu repezindu-se cu pumnii strânşi la el. 

— leşi afară! ţipă Cornelia. Dacă nu ieşi imediat... 

Cei trei se retraseră instinctiv. Vrabiciu se opri însă 
demn în faţa uşii şi spuse cât se poate de sigur: 

— Vom reveni imediat cu miliția. Cred că ar fi mai bine 
să găsim locuinţa goală. 

Cornelia îi trânti uşa în nas şi se aruncă pe pat. 
Tremura din tot corpul. Era îngrozită de ceea ce făcuse şi 
mai ales era îngrozită de ceea ce se va întâmpla. Nu va 
putea să-şi menţină garsoniera. N-avea niciun drept. 
Aştepta din clipă în clipă soneria. Se străduia să-şi revină. 

Când auzi zbârnâitul soneriei, Cornelia se sculă de pe 
pat, luă o ţinută demnă şi se duse să deschidă uşa. 
Puterile însă n-o mai ţineau. Inchise ochii şi se prăbuşi la 
pieptul lui Lucian. Acesta o luă în braţe ca pe un fulg şi se 
învârti vesel cu ea prin cameră. O aşeză apoi pe pat. 

— De ce te-ai speriat?... Am vrut să-ţi fac o surpriză... 

O văzu deschizând ochii. Se aşeză în genunchi pe 
parchet şi-şi lipi obrazul de obrazul ei. 

— Cornelia!... 

li sărută părul, îi sărută ochii, îi sărută buzele. Cornelia 
îi prinse capul cu mâinile şi-l trase spre pieptul ei cu 
desperare. 

In clipa aceea se auzi soneria. Lucian sări în picioare şi 
o ameninţă cu degetul: 

— Văd eu imediat ce vizite primeşti la ora aceasta 
ciudată! Deschid eu, draga mea. 

Se duse spre uşă fără să mai aştepte răspunsul 
Corneliei. Rămase surprins când văzu trei indivizi 
necunoscuţi şi un ofiţer de miliţie. 

— Poftiţi, poftiţi, tovarăşe locotenent - se repezi lon 
Vrabiciu. Dumnişoara a primit între timp oaspeţi. Vom 
vedea noi imediat. Evacu... 


430 


Întâlnirea V 


Lucian le bară drumul: 

— Ce doriţi dumneavoastră? 

Vrabiciu încercă să treacă pe lângă Lucian, dar acesta ÎI 
apucă de braţ şi i-l frânse până auzi zgomotul provocat de 
căderea bastonului. 

— Ce doriţi, tovarăşe locotenent? întrebă Lucian. Şi cu 
ce drept încercaţi să pătrundeţi în această cameră? Vă 
rog să-mi arătaţi mandatul. 

Vrabiciu îşi scutură braţul amorţit de strânsoare. Începu 
să ţipe: 

— Mi-a rupt braţul în faţa dumneavoastră... Arestaţi-l! ÎI 
dau în judecată... Trebuie să fie unul din ăia... Te dau în 
judecată... Vii aici la casa de tole... 

Apăruse şi Cornelia în vestibul. Lucian se uită cu o 
asemenea privire în ochii lui Vrabiciu, încât acesta nu mai 
termină cuvântul. 

— Ni s-a reclamat - spuse locotenentul - că domnişoara 
ocupă în mod ilegal o cameră aici, în bloc, şi refuză s-o 
părăsească. Ni s-a mai spus că purtarea dumneaei... De 
altfel se pare că domnişoara nu are nicio profesie. 

— Ba are, domnule locotenent - se repezi Vrabiciu. 
Aduc martori care pot să jure... 

— Dumneata eşti persoană oficială? îl întrebă Lucian pe 
Vrabiciu. Nu cu dumneata vorbesc... Tovarăşe locotenent, 
tovarăşa Cornelia Cernat e redactor la ziarul „Drapelul 
Roşu”... Vă mai interesează altceva?... Cât despre 
locuinţă, sunt foarte surprins de felul cum lucrează spaţiul 
locativ. Locuinţa aparţine de mult timp tovarăşei Cernat. 

Locotenentul părea intrigat. Nu ştia ce să mai creadă. 
De aceea îl întrebă pe Lucian: 

— De când lucrează tovarăşa la ziar... adică, de când e 
încadrată? 

— Chiar de astăzi! răspunse Lucian. 

— Dar dumneavoastră cine sunteţi? întrebă ofiţerul, 
care începuse să bănuiască un lucru necurat la mijloc. 

— Lucian Severin. 

— Tovarăşul Lucian Severin? repetă locotenentul. Vă 


431 


Constantin Chiriţă 


rog foarte mult să ne scuzaţi... tovarăşă Cernat... 
Dumnealor au făcut un asemenea tărăboi la miliţie, 
încât... încât trebuie să dea socoteală. Încă o dată, vă rog 
să ne scuzaţi. 

Cei trei se uitară unii la alţii, uluiţi de întorsătura 
lucrurilor. Când auzi scuzele locotenentului, Dădârlat 
încercă s-o şteargă. Dar ofiţerul se întoarse brusc spre ei 
şi le spuse, autoritar: 

— Pe dumneavoastră vă invit pentru câteva lămuriri la 
miliţie... Vă salut, tovarăşe Severin... să ştiţi că vă citesc 
regulat articolele. Vă salut! Bună ziua, tovarăşă Cernat! 

Lucian închise uşa. Cornelia se lipi de el, încercuindu-i 
mijlocul. 

— Eşti puternic, Lucian!... Lângă tine... Dar de ce-ai 
minţit? Dacă vor întreba la ziar? 

Lucian desprinse încet mâinile care-l încercuiau, îi puse 
un braţ după gât, altul sub genunchi şi, înainte ca să-şi 
dea seama Cornelia, o ridică în sus şi fugi cu ea prin 
cameră. O azvârli o dată, de două ori spre plafon, apoi se 
aşeză în fotoliu, cu ea în braţe. 

— Sunt foarte puternic, Cornelia. Nici nu-ţi închipui cât 
sunt de puternic... Mi-e frică uneori că sunt prea 
puternic... £E/ m-a învăţat, e/ m-a pregătit. Dacă te-aş 
strânge în braţe tare... De aceea de acum înainte te voi 
arunca în sus... Dar nu prea sus, ca să nu fugi... 

— De ce-ai minţit, Lucian? 

Lucian o apucă de braţ pe Cornelia şi o trase după el. 

— Repede! îmbracă paltonul!... Am sarcină urgentă, 
Cornelia. 

— Nu mă îmbrac dacă nu-mi spui! 

— Întâi să te îmbraci!... Gata? Îţi dau voie să-mi iei 
braţul. În stradă, însă, vom fi foarte serioşi. Pe urmă cine 
ştie ce vorbe se scornesc pe socoteala noastră... Uitasem 
să-ţi spun... Am sarcina să te prezint unui tovarăş, Mihail 
Mironescu, care e redactor şef, şi care cu jumătate de oră 
înainte mi-a propus să te angajez redactor în secţia 
mea... Eu, bineînţeles, n-am... 


432 


Întâlnirea V 


Erau în stradă. Dar Cornelia îi sorbi ultimele cuvinte cu 
buzele. 


Neliniştea lui Nistor fu risipită de o chemare telefonică 
neaşteptată. Un corector de la ziar îi cerea să i se 
confirme câteva cifre din articol. După ce Nistor îl asigură 
că sunt exacte, îl întrebă pe corector când apare articolul, 
şi acesta îi răspunse că articolul e deja paginat şi că se va 
insera sub dânsul o notă prin care redacţia confirmă 
justeţea articolului şi-şi face o autocritică severă. 

La şedinţa de mâine nu va mai fi deci un necunoscut 
pentru noul prim-secretar. lar nota redacţiei căzuse parcă 
din cer. Un adevărat dar ceresc pe care nici nu-l visase. 
Cu nota aceea dedesubt, articolul său va căpăta o valoare 
şi mai însemnată. Drumul îi era deschis. Primul-secretar îl 
va primi fără doar şi poate, şi în câteva zile va ajunge în 
activul de bază al regiunii. 

Se înnoptase. Nistor părăsi biroul parcă mai întinerit şi 
mai liniştit. Poate că schimbarea survenită la regiune în 
loc să însemne o nenorocire, cum crezuse la început, îi 
mărea şi mai mult şansele. Observase de mult timp că 
mai uşor poate fi impresionat un om nou, care nu-şi 
cunoaşte tovarăşii din jurul său, decât unul care şi-i 
cunoaşte. Prima impresie poate să fie hotărâtoare. Şi 
prima impresie pe care i-o va produce primului-secretar 
va fi foarte bună. Se va strădui din răsputeri să nu pară 
nici prea entuziast, nici prea criticist, dar nici prea 
calculat. Trebuia să se ferească de vorbe mari, să pară 
îndurerat când face o critică şi reţinut când acordă o 
laudă... 

Zărindu-l pe Nicolae luşcă, Nistor îşi aminti de Căciulă 
şi despre cele ce-i spusese acesta cu privire la Alexandru 
Severin. Îi ceru lui luşcă, tot cu cea mai mare discreţie, 
să-l supravegheze atent pe Severin la ieşirea din uzină. 

Bătrânul portar făcu ochii miraţi: 

— Alexandru Severin?!!!... E cu neputinţă, tovarăşe 
director. Eu pun mâna în foc pentru el. 


433 


Constantin Chiriţă 


— Tovarăşe luşcă! Eu îţi dau dispoziţii foarte stricte şi 
foarte tainice. Atât! 

— Dar... vedeţi dumneavoastră... Mie mi-i ruşine să-l 
bănuiesc pe Alexandru Severin... 

— Dacă e nevoie, poţi să-l şi controlezi! 

— Decât asta, mai bine ies la pensie. Puneţi-l pe altul. 
Nu pot, tovarăşe director... Sunt portar... Am şi uitat de 
când sunt... Dar dacă am întâlnit un om pentru care pot 
să-mi pun gâtul sub tăietor, că e cinstit, apăi omul acela e 
Alexandru Severin... Nu vă supăraţi... Dar eu... mai bine 
ies la pensie... sau mă duc la altă uzină... 

Nistor ieşi din cabina portarului, mânios, fără să-i dea 
bună seara acestuia. Mânia lui era însă mai degrabă o 
prefăcătorie. Il cunoştea şi el pe Severin. Portarul nu se 
înşela. Era imposibil ca Severin să fure. Şi totuşi Căciulă 
se jurase că Severin depozitase în dulapul său zeci şi sute 
de piese. Era la mijloc ceva, dar nu o tâlhărie... Se 
întoarse din drum şi intră din nou la portar. Il găsi pe 
luşcă mâhnit şi gânditor. 

— Mi-ai plăcut, moş Nicolae! îi întinse mâna Nistor. Am 
vrut să te încerc puţin. Să ştii că mi-ai plăcut... Pentru 
asta o să am grijă la prime... Am vrut să vad cum miroşi 
oamenii. 

luşcă se înroşise ca un copil: 

— Să vă spun drept, tovarăşe director, nu ştiam ce s-a 
întâmplat cu dumneavoastră... că doar aţi fost ucenicul 
lui Severin, şi cine altul îl poate cunoaşte mai bine... 

— Mi-ai plăcut, moş Nicolae, şi-ţi strâng încă o dată 
mâna. 

Când văzu cât de bucuros e portarul, Nistor gândi că a 
făcut un lucru cât se poate de bun când s-a întors din 
drum... Dacă i se vor cere referinţe, de la regiune, unul 
din referenţi va fi luşcă. Acesta era cunoscut ca un bătrân 
cinstit şi drept. luşcă, mai ales după starea prin care 
trecuse, îi va da o referinţă care-l va ajuta mult. 

Nistor mergea parcă la întâmplare. Işi făcea planuri de 
viitor. Din când în când îşi strângea pumnii sau îşi 


434 


Întâlnirea V 


îndârjea paşii. Era linişte în jurul său. Paşii săi îl purtau pe 
străzi tăcute, întunecate. Işi făcea planuri. Când se 
pomeni pe strada Corneliei, se opri. Aici voia să ajungă, 
deşi ar fi dorit să uite pentru câteva zile gândul care îl 
împingea spre casa aceasta. Dar nu rezistase. Cornelia va 
trebui să-i spună da înaintea zilei care-i va schimba cursul 
vieţii. 

Voia s-o obţină cu puterea pe care-o avea în clipa 
aceea, nu cu puterea pe care-o va avea. Dacă îl va refuza 
din nou... 

Trecu pe lângă portăreasă fără să mai întrebe. Văzuse 
lumină în camera Corneliei. Nu putea să fie decât dânsa. 
De la cămin i se spusese că se mutase chiar în dimineaţa 
aceea. Sună. Uşa se deschise. Cornelia nu-şi putu stăpâni 
o uşoară tresărire când îl văzu. Îşi păstră însă calmul. 

— Bună seara, Cornelia. 

— Poftim! îl invită Cornelia. Deşi ora nu e chiar cea mai 
potrivită pentru vizite neaşteptate. 

Lui Nistor i se păru prea sigură vocea Corneliei. Şi toată 
înfăţişarea ei, toată purtarea ei era liniştită. Il invitase 
înăuntru fără să-l întrebe ce caută... Era foarte ciudat. 

— Altă dată să-ţi anunţi vizitele. 

Cornelia îl obliga să rămână normal. 

— N-ai telefon - răspunse Nistor, fără voia lui. 

— Voi avea. Stai jos. 

Nistor se aşeză pe un scaun, Cornelia în fotoliu. O privi. 
Nu părea preocupată de vizita lui. Schiţă gestul de a se 
duce spre ea. 

— Stai acolo! îi spuse Cornelia foarte calmă. Eşti în 
vizită la mine. 

Siguranţa vocii sale îl opri. Simţea că-şi pierde curajul. 
întrebă, mai mult pentru a câştiga timp şi a-şi reveni: 

— Am auzit că nu mai eşti studentă... Ce ţi s-a 
întâmplat?... 

— De aceea ai venit?... Sunt surprinsă... M-am retras... 
Dar m-am înscris la altă facultate. Seara, de obicei, învăţ. 
Nu obişnuiesc să primesc vizite. 


435 


Constantin Chiriţă 


Nistor ar fi vrut să urle la ea. Să-i spună că ştie cu cine 
umblă. S-o prindă de umeri şi s-o zgâlţăie. Şi poate... Ea 
stătea însă prea nepăsătoare; prezenţa lui părea că nu-i 
produce nicio frică. Îşi închipuise că va tremura, că se va 
feri, că va sta departe de el... Dar dacă se răzgândise... 
Dacă între timp îi acceptase... Dacă voia să devină... Nu 
îndrăznea să-şi termine gândurile... | se părea de 
necrezut... Şi totuşi atitudinea ei... Îi căută privirile. 
Cornelia se uita însă în altă parte. Nistor îşi recăpătă 
încrederea în el. 

— Te-ai gândit mai bine, Cornelia? 

_ Ea privea absentă. Se uită la el ca la un necunoscut. 
Intrebarea îi ajunse parcă târziu la ureche. 

— Am prea mult de lucru ca să mă gândesc la 
absurdităţi. Prea mult. 

— Îţi baţi joc de mine? se înfurie Nistor. Absurdităţi? 
Nu-ţi dai seama? 

Se sculă de pe scaun şi veni spre dânsa. Cornelia nici 
nu clipi din ochi. 

— Dacă nu stai locului, dacă nu te porţi ca un om 
demn, te rog să părăseşti imediat încăperea! 

Nistor era însă prea înfuriat ca să se mai poată opri. 
Întinse braţele spre ea. 

— Dacă mă atingi numai, mâine dimineaţă voi cere să 
fiu primită la Comitetul Regional. 

Mâinile lui Nistor erau la câţiva centimetri de umerii 
Corneliei. Şi le retrase încet. 

— Am uitat să-ţi spun că fac parte din redacţia 
ziarului... De altfel, vei avea mâine ocazia să afli aceasta 
din ziar. Am văzut şi un articol de-al tău... Cred c-ai 
întârziat prea mult. 

Faţa lui Nistor părea de ceară. 

Cornelia se sculă din fotoliu, aşteptând plecarea lui 
Nistor. Acesta îşi adună ultimele puteri şi-i spuse, cu o 
voce vlăguită: 

— Cornelia!... M-ai umilit prea mult... Numai tu eşti de 
vină... Numai tu o să fii vinovată. N-am să uit niciodată... 


436 


Întâlnirea V 


Auzi?... Niciodată. 
Părăsi încăperea parcă mai bătrân cu zece ani decât 
atunci când intrase. 


437 


Constantin Chiriţă 


CAPITOLUL 21 


ÎN AFARĂ DE IULIEŞ, RAR 
rar poposea altcineva în casa lui Severin. Simina fu foarte 
mirată când numai la un ceas după sosirea lui Alexandru 
acasă, auzi bătăi în poartă şi văzu prin geam un bărbat şi 
o femeie pe care nu-i cunoştea, aşteptând să li se 
deschidă. 

— Alexandre! la vezi tu cine te caută... Că eu nu-i 
cunosc. 

— Oricine ar fi - spuse Alexandru Severin intrând în 
tindă - du-te şi deschide... Costinaş!... Am uitat să-ţi spun 
că i-am chemat la noi... 

Se duseră amândoi în întâmpinarea oaspeților. 

— Noroc, nea Alexandre - îl salută Costinaş. Ne-am 
rătăcit prin împrejurimi şi ne-a trecut prin cap să-ți 
răspundem la invitație. 

— Dacă nu-i cu supărare - completă, zâmbind, nevasta 
lui Costinaş. 

— Vai de mine! se ofensă Simina. Poftiţi!... Suntem cât 
se poate de bucuroşi! 

Intrară toți în casă. Simina mai aduse un scaun. Era 
încurcată. Nu ştia cum să se poarte cu oamenii pe care 
nu-i cunoştea. 

Nevasta lui Costinaş, nu mult mai tânără ca Simina, 
părea în schimb foarte degajată. Observă încurcătura 
Siminei şi se hotărî să spargă gheaţa. Procedă însă cu 
multă dibăcie. O scoase pe Simina în bucătărie, se 
informă asupra câtorva treburi gospodăreşti, se arătă 
foarte mirată şi plină de admiraţie pentru calităţile ei de 


438 


Întâlnirea V 


gospodină, apoi îi spuse că o cheamă Sanda şi că e 
căsătorită de câţiva ani. Incetul cu încetul se dezgheţă şi 
Simina. Mai întrebă şi ea câte ceva, iar Sanda profita de 
fiecare întrebare spre a-i strecura fapte intime, de familie, 


planuri, gânduri, visuri. li plăcea Simina. De la prima 
privire îşi dăduse seama că are în faţa ei o femeie 
serioasă, dintr-o bucată. li spuse repede pe nume, 


obligând-o şi pe Simina să-i vorbească la fel. 

— Să ştii că ai un bărbat, Simino!... Toată ziua Costinaş 
îmi vorbeşte de dânsul... Eu aşa îi zic lui bărbatu-meu, 
Costinaş... E mai frumos decât Petre... Nu crezi şi tu că 
sună mai frumos în ureche? Parcă ai alinta un copil... 
Ssst... să n-audă el... E sigur c-o să avem un gândăcel... 
Încă nu i-am spus. Mi-e frică să nu leşine... o să-i spun 
Costin Costinaş. 

— Şi dacă-i fată? întrebă Simina, zâmbitoare. 

— La asta nu m-am gândit... Poate c-o să-i spun 
Simina... Vrei să-i fii naşă?... 

— Atunci o să mă rog în fiecare seară să aveţi o fată. 

Şi Siminei îi plăcu Sanda. Era deschisă la suflet şi părea 
foarte bună. Intrară amândouă în odaia în care stăteau 
bărbaţii, ca două prietene vechi de când e lumea. 

— Aşa, Costinaş! îl mustră Sanda. Să nu-mi spui tu un 
cuvânt măcar despre Simina! Pentru asta nu te iert eu... 
Simina ştie cu ce nu te iert... Da' să nu cumva să-i spui, 
Simina, lui bărbatu-tău, că el îi poate scăpa câteva vorbe 
lui Costinaş. Să-l lăsăm să moară de necaz, că merită... 

Alexandru Severin se uită la Simina cu ochi miraţi. 
Când avusese timp să se împrietenească şi încă să ajungă 
la taine, cu Sanda lui Costinaş? Dar văzând-o veselă şi 
atât de schimbată în bine, se simţi şi el cuprins de 
veselie. De mult timp se gândise că o ţine prea închisă pe 
Simina, că niciun alt suflet nu le intră în casă, că poate 
are şi ea nevoie să mai schimbe o vorbă cu altcineva. 
Vizita lui Costinaş adusese parcă mai multă lumină în 
casă. Tânărul era vesel şi-i fulgerau prin cap idei 
îndrăzneţe. Severin era chiar uimit de iuţeala cu care 


439 


Constantin Chiriţă 


descoperea tânărul răspunsuri la unele întrebări pe care i 
le pusese. 

Simina aduse o sticlă cu ţuică întoarsă, cârnaţi, slănină, 
pâine de casă, şi invită oaspeţii să servească. Când simţi 
gustul ţuicii, Costinaş plescăi din limbă şi plimbă lichidul 
prin toate colţurile gurii. 

— Văd că te pricepi şi la băutură - îl încurajă Severin. 
Oamenii care ştiu să bea... sunt ca păsările cântătoare. 
Ştiu când să se oprească... să nu strice farmecul 
cântatului. 

— Ţi-au plăcut mult păsările, nea Alexandre? îl întrebă 
Costinaş. 

Păsările fuseseră cea mai mare pasiune a copilului 
voinic şi zdrenţuit care bătea necontenit pădurile. 

— Dacă mi-au plăcut, Costinaş? Măi băiete... păsările... 
ştiţi voi, cum trăiesc păsările?... 

Alexandru Severin simţi atâtea amintiri răscolindu-l... 
Mierla, privighetoarea, grangurul, graurul, ciocârlia... 
cuiburile  primăvăratice... serile sfioase cu cântece 
tremurătoare... puii înfriguraţi şi lacomi... primele 
încercări de zbor... revenirile vesele... 

Parcă-l plimba pe Lucian prin păduri şi-i dezvăluia în 
şoaptă tainele fiecărei păsări... Parcă-l ridica în braţe 
pentru a privi puii golaşi şi speriaţi din cuiburi... parcă-l 
ducea seara în crânguri pentru a asculta împreună 
cântările fermecate... parcă încerca să-i aline tristeţea în 
zilele răcoroase când păsările plecau în stoluri spre alte 
ţări... Lucian cel mic şi sfios ca un pui... 

— l-am arătat toate păsările - se pomeni spunând 
Severin. Toate tainele... li spusesem dinainte că 
sfrânciocul e hain... că se amestecă printre păsărelele 
cântătoare, că le amăgeşte, cântând laolaltă cu ele, şi 
când prinde clipa, se repede asupra celei mai mici şi o 
răpeşte... Dar când a văzut cu ochii lui... a început să 
plângă de durere. Când auzea o pasăre cântând la vreme 
rea, ştia că e graurul şi că prevesteşte vreme frumoasă... 
Singur graurului nu-i pasă şi cântă când e urât... Şi are 


440 


Întâlnirea V 


atâta meşteşug în a-şi preface glasul, că pe mulţi îi înşală, 
crezându-l grangur sau ciocârlie sau ce vrea el... ştiţi voi? 
„„.„ Niciodată nu se aude viers mai frumos de privighetoare 
ca atunci când bărbaţii se bat pentru femei... Şi dacă nu 
izbutesc să se înfrângă în luptă, atunci se apucă şi cântă, 
şi femela îl alege pe cel care cântă mai frumos... După ce 
cade amurgul, în mai, poţi auzi viers de privighetori... l- 
am arătat cât de prost e mătăsarul... când unul se prinde 
în laţ, ceilalţi, de frică, nu mai au putere să zboare, şi poţi 
să-i prinzi cu mâna... Sau sturzul... Oamenii îl cred 
sălbatic, fiindcă-l ştiu că-şi apără puii până la moarte... 
dar dacă ştii cum să te porţi cu el, ţi se aşază pe umăr... 
Intr-o zi, unul s-a strâmbat la Lucian de pe vârful ghetei 
lui... stăteam lungiţi în iarbă... În fiece vară găseam câte 
un cuib de auşel... Minunea minunilor... O pungă ţesută 
măiestru, din puf şi păr, care se leagănă în vânt ca un 
scrânciob... Nu pătrunde în ea nici frigul, nici vântul... 
Toate crângurile sunt pline de minuni... Şi unii oameni 
trec fără să vadă nimic. 

Se făcuse o tăcere în cameră, care-l sperie până la 
urmă pe Severin. Aproape că se ruşină când îşi dădu 
seama că se plimbase atâta timp prin amintiri. 

Simina, şi Sanda, şi Costinaş îl ascultaseră ca nişte 
copii. Costinaş descoperi în acea zi, că sufletul lui Severin 
e încărcat de bogății şi sfieli. Şi simţi pentru omul acesta 
o stimă şi o dragoste pe care nu le avusese decât pentru 
tatăl său. 

— Acum, trebuie să-ţi spun şi pentru ce am venit la 
matale, nea Alexandre - zise Costinaş înainte de a pleca. 
Nevastă-mea asta, îmi ascunde ceva... Dar cum spune la 
toate femeile pe care le întâlneşte, nu mi-a fost greu să 
aflu... O să avem un plod şi ne-am gândit... poate ai vrea 
să-i fii naş... Eu aş ţine nespus de mult. 

Sanda părea mânioasă. Alexandru îl bătu pe umăr pe 
Costinaş: 

— Dacă mă lăsaţi pe mine să-i dau numele... Numele 
pe care-l vreau eu... 


441 


Constantin Chiriţă 


Severin şi Simina îşi conduseră oaspeţii până la poartă, 
făgăduindu-le că le vor întoarce vizita. La înapoiere, 
Severin îşi prinse nevasta de mijloc şi-i spuse, cu durere 
parcă: 

— Vezi, Simina... când eşti ursuz şi singuratic... eşti ca 
o fiinţă care nu vede toate culorile... Dar de ce sunt unii 
oameni aşa... 

— Ştiu eu, Alexandre? 

Se înserase. Severin părea agitat. Aşa i se întâmpla de 
când se ducea la lecţii. Cu un ceas înainte de a pleca, se 
transforma în cel mai speriat şcolar. Îşi cerceta creionul, 
îşi căuta caietele, se învârtea prin cameră, repetând 
lecţia, tresărea când descoperea că-i lipseşte ceva, şi mai 
ales îl cuprindea emoția că profesorul ar putea să fie 
nemulţumit. 

— Trebuie să plec, Simino... 

— Du-te, Alexandre, să nu întârzii... 

Severin se înroşi până în vârful urechilor înainte de a 
rosti primul cuvânt: 

— Au revoir... ma jolie femme... Je reviendrai après une 
heure et demie... 

Ultimele cuvinte le rosti dintr-o suflare. 


Balasan remarcase din prima clipă înclinațiile lui 
Severin. Ştia că-i va fi foarte greu să-l înveţe să 
vorbească corect şi curgător. In schimb era sigur că într- 
un timp foarte scurt îl va învăţa să scrie şi să citească. Nu 
se aşteptase însă ca progresul lui Severin să fie chiar atât 
de rapid. Bătrânul său elev îşi înfigea fiecare cuvânt parcă 
pentru totdeauna în memorie. Aproape că nu i se 
întâmplase să-i repete o regulă, un cuvânt, o frază sau o 
propoziţie. Dacă elevul său făcea eforturi grele când 
vorbea, în schimb când scria mâna îi alerga cu o uşurinţă 
şi o siguranţă rar întâlnite. Într-un timp relativ scurt, 
Severin ajunsese să citească lecţii pe care le încercau 
numai avansaţii şi să rezume cât se poate de lapidar, în 
scris, conţinutul lor. Aproape că se îndrăgostise de 


442 


Întâlnirea V 


aptitudinile elevului său. 

Când sosi Severin, Balasan îi anunţă lecţia. O fabulă de 
La Fontaine. Greierele şi furnica. Întâi i-o citi rar şi 
pedagogic. l-o dădu apoi lui Severin s-o citească, dar nu 
luă în seamă ezitările sale, întreruperile şi accentele 
forţate. Îi ceru apoi să copieze poezia. Severin scrise încet 
şi grijuliu, memorând pe loc cuvintele şi expresiile noi. 
Când termină de scris, Balasan îi ceru să-i facă un 
rezumat. 

Spre surprinderea profesorului, Severin întârzie mai 
mult ca de obicei la construirea rezumatului. Când 
termină, îi întinse lui Balasan caietul cu o anumită sfială. 
Acesta, pe măsură ce citea, descoperea admirativ 
corectitudinea frazei şi precizia cuvintelor. După morală, 
însă, elevul său adăugase câteva rânduri. 

„Je vous ferai remarquer - adăugase Severin şi se 
putea observa că scrisul său, în loc să fie sigur, e 
tremurat - que la morale n'est pas juste...“ 

Şi elevul căuta să demonstreze, în continuare, că el 
văzuse, încă din copilărie, că greierele e o gânganie 
harnică şi chibzuită. Ceea ce se spune despre greiere cu 
privire la trândăvia lui, nu e un lucru adevărat, ci numai o 
părere. Greierele e într-adevăr mai isteţ şi mai vesel, dar 
nu leneş. 

Balasan îşi privi elevul uimit. 

— De unde ştii, dumneata, aceasta? 

— Am văzut... am iscodit fără să vreau... cum trăiesc 
gângăniile... când eram copil... Noi credeam, că greierele 
leneveşte... dar el, săracul, umblă toată noaptea şi ziua 
încă... după hrană... li place să cânte... dar nu e leneş... 

— Foarte curios! Lucrarea e foarte bună... E cazul să 
trecem la lecţii mai grele. 

Balasan îi arătă ce trebuie să pregătească pentru a 
doua zi. Severin se ridică să plece, dar profesorul îl opri: 

— Poţi să mai stai. Mai avem timp. 

Balasan nu-l întrebase niciodată până atunci pe Severin 


+ Vă atrag atenţia că morala nu e justă... 


443 


Constantin Chiriţă 


cum se numeşte şi ce profesie are. Nu-l interesase. După 
remarca pe care elevul o făcuse la fabula lui La Fontaine, 
devenise curios să ştie cu ce se ocupă. Îi fu însă teamă că 
ar putea să lovească în armonia care se realizase între 
profesor şi elev. De aceea renunţă să-l întrebe. Balasan îl 
acceptase la început pe Severin, ca elev, din curiozitate. 
Voia să vadă cum va evolua acest şcolar matur, cu 
înfăţişarea lui atât de ciudată. După primele lecţii, 
curiozitatea se schimbase într-o admiraţie stranie pentru 
felul cum Severin înregistra totul. Omul, elevul îi ieşise 
din cap. Vedea numai aptitudinile sale. Remarca 
paradoxală îi scosese din nou la iveală omul. 

— Dumneata ai fost foarte puternic - îi spuse dintr-o 
dată Balasan. Ai avut mult de suferit din cauza aceasta... 
Nu?... N-ai avut niciodată prieteni... Oamenii au râs de 
dumneata... Părinţii au vrut să te ţină la muncă... 

— N-am avut părinţi - îl întrerupse Severin. Au murit 
când eram mic... 

Balasan parcă nu auzise spusele lui Severin. 

— Ai muncit ca un ocnaş şi nimeni nu s-a gândit că ai 
putea face şi altceva... Te-au înjosit... 

— Nu! îl întrerupse Severin. Nu m-a înjosit nimeni! N- 
am lăsat pe nimeni... 

— Da... N-ai lăsat pe nimeni să te înjosească... Dar te-ai 
speriat de oameni. Erai prea puternic pe lângă ei şi-ţi era 
teamă că se vor feri de dumneata pentru acest lucru... De 
aceea te-ai ferit dumneata de ei... Ţi-ai descoperit un 
ideal, o pasiune... arheologia, matematica, mecanica... şi 
te-ai dăruit în întregime ei... 

— Şi păsările... păsările... 

— Da... şi păsările... Am uitat... lar femeia... ai urât-o, 
ai dispreţuit-o... 

— Nu... pentru că nu pot să urăsc... dar n-am iubit-o... 

— N-ai iubit-o?... E totuna cu a uri... Femeia nu poate fi 
decât sau iubită, sau urâtă... Dar când iubeşti prea mult 
păsările şi idealul, nu mai poţi iubi femeia... Omul n-are 
puterea să iubească mai multe lucruri odată... Şi 


444 


Întâlnirea V 


oamenilor le-a fost teamă de puterea dumitale... n-au 
iubit-o! 

— Dumneavoastră vă închipuiţi că vorbiţi despre mine? 

— Despre  dumneata?... Dar n-am vorbit despre 
dumneata... Am vorbit despre un anumit om. Despre un 
anumit om... 

Balasan părea că suportă povara unor gânduri 
îndepărtate. 

— Şi în toate e un singur adevăr: moartea Fiecare clipă 
moare pe inima noastră. Nu trăieşte, ci moare. Pentru că 
timpul este infinit, şi de teamă să nu se plictisească, îşi 
face din inimile noastre orologii pasagere. Îi indicăm 
infinitului permanenţa. Cu inimile noastre. 

Balasan vorbea pentru el. Severin voi să-i răspundă 
ceva, dar nu îndrăzni. 

— Eşti liber! îl anunţă Balasan. Mulţumesc. 

Severin plecă, gândindu-se la purtarea profesorului 
său. 

Balasan pătrunse în camera bătrânilor, acolo unde se 
afla telefonul, şi pentru prima dată, după multă vreme, 
formă un număr. Il chemă pe Toporaş şi-l întrebă dacă 
morala fabulei lui La Fontaine respectă adevărul. Auzi 
râsul lui Toporaş şi răspunsul acestuia care era similar cu 
remarca făcută de Severin. 

— Cel mai mult în lumea asta suferă cei puternici! 
murmură Balasan. 


Serafim Toporaş se plimba fără încetare prin holul 
imens. Mergea cu paşi repezi, cu capul plecat în jos, cu 
mâinile la spate. Vorbea cu mici pauze, fără să se uite la 
Hurmuzaki, pierdut într-un fotoliu cu spetează înaltă, într- 
un colţ al holului. 

— Ai auzit? spunea Toporaş. Acum mă întreabă dacă 
fabula lui La Fontaine respectă adevărul ştiinţific... Parcă 
pe el l-ar interesa adevărul?... Pe el îl interesează... Dar 
cine poate şti ce vrea Balasan... Ce ai tu, mă, cu Balasan? 
Ce aveţi voi comun cu el? Nu vă daţi seama că aţi ajuns 


445 


Constantin Chiriţă 


nişte fantoşe încremenite... Balasan a tras sforile cât a 
putut şi pe urmă le-a aruncat. Voi aţi rămas încremeniţi 
într-o poziţie caraghioasă... Şi nici nu încercaţi să vă 
mişcaţi... Ar trebui nu de sfori să vă tragă cineva în sus, ci 
de păr... Dar tu nici măcar păr nu ai... 

— Domnule profesor... eu... - încercă să protesteze 
Hurmuzaki. 

— Ce tu?... Eşti ridicol ca o coţofană... sau ca pasărea 
aia pe care o numeşte atât de bine poporul... Te-ai oprit 
în văzduh şi dai cu desperare din aripi numai ca să rămâi 
pe loc... Te ratezi, mă, fără glorie şi fără scuze... Sunt mai 
înfuriat pe voi decât pe oricine... Ce v-aş înjura eu o dată, 
aşa, cum ştiu românii la necaz... Ţara arde, şi voi... Mă, tu 
nu simţi nimic pentru poporul ăsta, tu nu vezi că e ahtiat 
de lumină ca floarea-soarelui de soare?... Ai vorbit 
vreodată cu un ţăran?... Ai văzut cât de înţelept şi de 
iscusit e?... De ce nu-i dai o cămaşă mai bună, un creion 
mai bun, sau măcar un nasture mai bun? Stai ca o 
mortăciune şi nici măcar nu împuţi aerul ca să te arunce 
la gunoi. 

— Domnule profesor... eu lucrez... eu fac... eu am 
descoperit săruri de îngrăşat... am... cred că am dat 
peste nişte medicamente... Ştiţi... Am găsit o formulă... 
nişte izomeri... 

— Ce-ai găsit?... Ce-ai făcut?... Rahat, mă!... Orice om 
de pe stradă poate să urle în gura mare: „Am găsit leacul 
împotriva cancerului! Credeţi-mă! Dar nu vreau să vi-l 
dau!” Orice escroc... 

— Escroc?!... se îngrozi Hurmuzaki. 

Toporaş se oprise în faţa lui. 

— Da! Escroc! Pentru că dacă ar spune adevărul, ar 
trebui spânzurat pe loc!... N-ar fi om... N-ar merita să stea 
în mijlocul oamenilor. 

Hurmuzaki se îngrozise: 

— Dar eu... eu am găsit, domnule profesor... am... 
am... am revăzut câteva lucrări... şi am găsit acolo idei... 
Nu ştiu cum de nu le-a trecut prin minte autorilor... 


446 


Întâlnirea V 


— Şi nu ţi-i ruşine, mă?... Niciodată nu ţi-a venit gândul 
să te îneci sau să te arunci înaintea trenului?... Nici 
tâlharii... ce s-a întâmplat, Maria? 

Pe uşă intrase fără zgomot servitoarea casei, o femeie 
bătrână şi gârbovită, cu părul alb ca zăpada. 

— Vă caută cineva de la ţară... o femeie şi-un bărbat... 
Le-am spus să aştepte... 

Dar se vede că musafirii n-aveau de gând să aştepte. 
Pentru că, înainte ca Toporaş să-i poată spune ceva 
Mariei, uşa pe care intrase aceasta se deschise din nou, 
încet, ivindu-se în deschizătura ei capul iscoditor al 
musafirului. 

La vederea mutrei sale, Toporaş izbucni în râs. Dar 
aproape în aceeaşi clipă izbucni în râs şi cel care privea 
din uşă. 

— Intră, Natalio! îşi îndemnă bărbatul consoarta, 
înainte ca să audă invitaţia lui Toporaş. 

Cei doi musafiri pătrunseră în hol. Bărbatul, în vârstă 
aproape de şaizeci de ani, de statură potrivită, puţin adus 
din spate, femeia, scundă, cu priviri agere şi foarte sigură 
pe ea. Amândoi erau încărcaţi de coşuri şi pachete. 
Bărbatul lăsă coşurile pe podea şi se duse direct la 
Toporaş, cu mâna, întinsă. 

— Domnule profesor... iar am venit!... De v-aţi supăra... 
de... tot o să vă treacă până la urmă... 

Cei doi îşi lepădară paltoanele. 

— Hurmuzaki - strigă Toporaş - vino şi fă cunoştinţă cu 
oaspeţii... Îl vedeţi pe dumnealui?... A fost un mare 
învăţat, profesor universitar... 

— Cum să nu fi auzit de dumnealui?... E doar de prin 
părţile noastre... Când ne întâlnim pe la congrese sau prin 
alte părţi, ne mândrim întotdeauna, între noi, cu oamenii 
mari de prin părţile noastre... Mă numesc lon Cozma! 

Hurmuzaki dădu mâna cu ţăranul şi cu nevasta lui. 

— Vezi, domnule profesor - îi spuse  Toporaş 
batjocoritor - să-ţi speli imediat mâinile. 

Hurmuzaki se fâstăci şi se înroşi. Toporaş însă nu-l 


447 


Constantin Chiriţă 


iertă: 

— Şi-a lăsat meseria, şi laboratorul, şi studenţii, pentru 
că nu-i pasă de oameni şi nu mai are gust de viaţă. N- 
aveţi pe acolo, prin sat, nevoie de o sperietoare de ciori? 
.„. Poate că funcţia asta ar accepta-o!... la zi, Hurmuzaki, 
te angajezi? 

Renumitul chimist încercă să bâlbâie câteva cuvinte. 
Noroc de lon Cozma, care interveni salvator: 

— l-am spus eu nevesti-mi sunteţi un om vesel... 

Fără să-şi însoţească gesturile cu cuvinte, lon Cozma 
aduse apoi coşurile lângă masă şi începu să le golească. 
Toporaş se uită la el, cu priviri uimite. Pe masă se 
înşiruiseră vreo câteva borcane cu miere de albine, o 
sumedenie de fuioare de borangic şi tot felul de fructe, 
mai ales mere şi pere de diferite sorturi, învelite fiecare în 
hârtie subţire. 

Femeia îi întinse, stânjenită, lui Toporaş o hârtie. 
Acesta începu s-o citească, dar tot nu înţelese ce se 
petrecea. Hârtia era de fapt o scrisoare prin care membrii 
gospodăriei „Ştefan cel Mare” îi mulţumeau din inimă 
marelui învăţat român, Serafim Toporaş, pentru sprijinul 
dat gospodăriei lor. 

Văzându-l pe Toporaş bănuitor, lon Cozma se apucă să- 
i povestească acestuia despre foloasele pe care le-a tras 
gospodăria, mai ales în ramurile anexe, urmând sfaturile 
cuprinse în cărţile bătrînului. 

— Să vedeţi ce prisacă, ce livadă, ce crescătorii de 
păsări am realizat în gospodăria noastră! Şi viermii de 
mătase i-am crescut aşa cum cereţi dumneavoastră! 

Toporaş era emoţionat. 

— Mai e un lucru, tovarăşe profesor... - continuă 
Cozma. E tot o hotărâre a adunării generale. Ne-a delegat 
să vă înfăţişăm cartea noastră de aur şi să vă rugăm să 
ne scrieţi ceva... De obicei scriu în ea musafirii. Dar noi, 
gândindu-ne că sunteţi bătrân... 

— Cum?! protestă Toporaş. laca, nu vă scriu niciun 
rând! Când voi veni la voi... la aniversarea voastră... 


448 


Întâlnirea V 


Îi văzu pe cei doi întunecându-se la faţă. lon Cozma 
chiar încercă să se scuze: 

— Ştiţi, noi n-avem nicio vină... Ne supunem şi noi 
hotărârilor adunării... 

— Nu de hotărâre e vorba... Dacă-i hotărârea adunării 
generale, e musai s-o respecţi... şi trebuie să mă supun şi 
eu... Dar cum îndrăzniţi să mă faceţi bătrân?... Las’ că te 
văd eu dacă într-un ceas coseşti mai mult decât mine... 

— Să vă spun drept, în privinţa asta aş pune rămăşag 
pe zece deca de vin tămâios... Cine coseşte mai mult, 
pierde vinul... 

— Dă mai bine cartea! îl invită Toporaş. 

Dar nu lon Cozma purta cartea de aur a gospodăriei, 
deşi era preşedinte. Cartea se afla la Natalia, care i-o 
întinse cu sfială parcă lui Toporaş. 

— Şi ce să scriu aici? întrebă Toporaş. 

— Asta o ştiţi mai bine dumneavoastră... Numai v-am 
ruga să scrieţi pe pagina albă de la început. Nu ştim de ce 
n-a scris nimeni pe ea, dar s-a potrivit bine. 

Toporaş scrise pe prima pagină a caietului cu scoarţe 
groase câteva cuvinte. li întinse apoi caietul lui 
Hurmuzaki: 

— Scrie şi tu ceva! 

Hurmuzaki se pomeni cu cartea în mână. 

Dar înainte de a-şi scoate stiloul din buzunar, auzi 
vocea lui lon Cozma: 

— Vedeţi, tovarăşe profesor, adunarea generală n-a 
hotărât să mai scrie şi altcineva... Şi, de... 


Pârvan ieşea rar din casă. Obişnuia să-şi petreacă 
după-amiezile acasă, cu excepţia zilelor de vară, când se 
ducea de unul singur afară din oraş, pentru a înota o oră 
sau două în râu. Fără să fie un pasionat înotător, făcea 
acest sport cu convingerea că-şi menţine vigoarea şi 
rezistenţa. Restul zilelor şi-l petrecea în biroul său, 
împărţindu-şi timpul între bridge şi lectură. Ore întregi, 
Pârvan juca bridge de unul singur, rezolvând cele mai 


449 


Constantin Chiriţă 


complicate probleme de joc. Lectura lui Pârvan era 
dedicată în special lucrărilor de specialitate. Chiar fără să 
se gândească la vreun scop practic, şi parcă împotriva 
voinţei sale, fostul profesor de mecanică simţea nevoia să 
fie la curent cu tot ce se întâmpla nou în domeniul său. Îi 
intrase în sânge această obişnuinţă. Era abonat în 
continuare la publicaţiile de specialitate şi-şi achiziţiona, 
cu regularitate, volumele tehnice care-l interesau. Nu 
neglija însă nici beletristica. Răgazul pe care-l avea îl 
folosea într-o măsură însemnată şi la umplerea unor 
lacune care-l puseseră de multe ori în inferioritate faţă de 
Balasan. 

De câtva timp, însă, Pârvan nu mai fusese întâlnit în 
oraş şi, deşi stătea numai acasă, renunţase şi la lectură, 
şi la exerciţiile de bridge. Biroul său era încărcat de 
hârţoage şi dosare vechi. Pârvan nu părăsea biroul decât 
târziu, spre miezul nopţii. Devenise nervos, lupta 
împotriva insomniilor şi numai cu eforturi supreme de 
voinţă reuşea să adoarmă. Se trezea, însă, uneori, după 
câteva ore, sub apăsarea aceloraşi întrebări, pe care încă 
nu era în stare să le rezolve. 

Ajunsese la concluzia că în secţie se petrece un 
fenomen ciudat, cu neputinţă de explicat. După surpriza 
pe care-o avusese la rezolvarea formulei B (Tonciu), 
Pârvan îşi continuase cercetările şi calculele sale. 
Injghebase astfel o nouă formulă algebrică, denumind-o 
C, care cuprindea caracteristicile muncii lui Valer. 
Rezultatul ei fu acelaşi ca la formulele A şi B. Valer 
dovedea mici neregularități la confecţionarea aceloraşi 
piese la care vădiseră neregularități Răduca şi Tonciu. 
Devenise limpede pentru el că aceste perturbații trebuie 
să aibă o cauză. Nu mai putea să le considere 
întâmplătoare. 

Pentru a înlătura cea mai mică posibilitate de eroare, 
Pârvan făcu o analiza migăloasă a muncii altor fruntaşi. 
Schimbă numele acestora în litere, oprindu-se la litera J. 
Observase acelaşi lucru, după zile de calcule. Formulele 


450 


Întâlnirea V 


D, E, F, G, H, |, J dădeau rezultate asemănătoare. Zece 
formule! Eroarea era imposibilă! Zece muncitori buni, 
rationalizatori îndărătnici, îşi mențineau ritmul regulat la 
confecţionarea tuturor pieselor în afară de cele opt 
sorturi, denumite industrial: B 86, N 53, D 42, O 29, B 99, 
S 141, R 33, K 45. Fu şi mai intrigat când văzu că D şi l, 
trecând în cursul unei singure zile de la confecţionarea lui 
B 99 la confecţionarea lui M 14, îşi păstraseră la această 
ultimă piesă ritmul obişnuit, regulat şi precis, pe când la B 
99 avuseseră neregularități, e drept mult mai puţin 
perceptibile. Ele însă nu putuseră scăpa calculelor lui 
Pârvan. 

Evidenţa fenomenului  parcă-i înţepa ochii. lar 
inexplicabilitatea lui îi aţâţa în permanenţă nervii. Ce se 
petrecea în secţie? Ce element intervenise în munca 
raţionalizatorilor la confecţionarea acelor tipuri de piese? 
Uneori se trezea din somn sub presiunea unor gânduri 
absurde, aprindea lumina, făcând noi şi noi calcule. De 
câteva ori se dusese la birou nedormit. Şi cu toată 
strădania lui, nu  reuşea să perceapă cauza 
neregularităţilor. 

Calculele sale îi mai indicaseră însă un lucru care nu 
mai putea fi pus la îndoială. | se destăinuise matematic. 
întrecerea pe care el o desconsiderase sau o privise cu 
indiferenţă, se  dovedise o forţă reală în ridicarea 
productivităţii muncii. Raţionalizarea iniţiată de Răduca 
făcuse ca aceleaşi maşini prevăzute cu un coeficient de 
productivitate limitat să-şi dubleze uneori coeficientul şi 
chiar să şi-l tripleze, fără ca asupra maşinii să se abată 
primejdia unei uzuri rapide, forţate. Muncitorii începeau 
să devină lucrători de mare randament, să devină 
lucrători industriali de prim ordin. Formula C, de pildă 
(Valer), îi demonstra că într-o perioadă necrezut de scurtă 
maşina ajunsese la un randament superior, aproape de 
cel al lui Răduca. Şi celelalte formule îi indicau fără greş 
apariţia unui stil nou de muncă în secţie. Pârvan ajunsese, 
prin calculele sale, să precizeze elementele componente 


451 


Constantin Chiriţă 


ale noului stil de muncă, să definească sigur 
caracteristica lor tehnică. 

De aceea, poate, fenomenul pe care-l descoperise îl 
înfuria la maximum. De ce ritmul de lucru al unor 
muncitori, atât de regulat altădată, înfăţişa scăderi?... 
Pentru că neregularităţile observate de Pârvan nu arătau 
decât coborâri. II cuprinse o asemenea furie, încât uită 
orice alte preocupări în afară de această enigmă. Îşi 
dedică tot timpul rezolvării ei. Pârvan ajunse cu obsesia 
până acolo, încât transformă fiecare strungar din secţie 
într-o formulă algebrică notată printr-o literă, şi porni la 
analiza muncii fiecăruia. Împărţi analiza pe trei perioade. 
Perioada dinaintea întrecerii, perioada de la începutul 
întrecerii şi perioada de când observase, pentru prima 
dată, apariţia fenomenului în secţie. 

După multe calcule, Pârvan reuşi să grupeze trei 
categorii de muncitori: raţionalizatori fruntaşi, muncitorii 
de categorie medie şi muncitorii slabi. Cu această ocazie 
observă că muncitorii de categorie medie sunt cei care-şi 
păstrează un ritm regulat, în general, fără perturbații. La 
aceştia, consumul de timp la confecţionarea unei unităţi, 
unei piese, nu oferea neregularități. Inginerul era intrigat. 
Işi închipuise până atunci că regularitatea trebuie să fie, 
în primul rând, o calitate a fruntaşilor. Aceştia, însă, cu 
toate că erau primii raţionalizatori, nu-şi mențineau ritmul 
regulat la piesele respective. La muncitorii slabi, Pârvan 
descoperi de asemenea perturbații, dar nu în 
descendență, ci în ascendență. Neregularităţile la aceştia 
nu însemnau coborări în graficele tehnice, ci urcuşuri. 

Descoperirea aceasta îl determină pe Pârvan să elimine 
din analiza lui categoria muncitorilor medii. Ajunsese la 
concluzia, sau mai bine zis începea să creadă, că 
rezolvarea fenomenului pe care-l analiza se află în relaţia 
dintre prima şi a treia categorie de muncitori. Erau 
singurele care arătau neregularități. 

Făcu la început câteva sondaje, alegând la întâmplare 
cinci formule, dar ele nu aduseră nicio geană de lumină. 


452 


Întâlnirea YV 


Sondajele îi arătară un singur lucru. Toate cele cinci 
formule din categoria a treia pe care le rezolvase 
demonstrau un ritm regulat la confecţionarea pieselor 
respective. Cei cinci muncitori aleşi la întâmplare nu 
aveau fluctuații. Şi totuşi concluzia pe care o demonstra 
analiza producţiei globale a acestei categorii afirma 
contrariul. Pentru a ajunge la o clarificare definitivă, era 
deci necesar să analizeze fiecare component în parte al 
acestei categorii. Adică producţia în decursul celor trei 
perioade a fiecărui muncitor. Era o muncă imensă, dar 
demonul din Pârvan nu ţinea seama de nimic. Îl împingea 
fără încetare. 

Formulele celei de a treia categorii repetau alfabetul. 
Pârvan le desemnă cu literele Al, B1, C1, D1 etc., spre 
deosebire de A, B, C, D etc. La C1, Pârvan sezisă câteva 
neregularități. Cantitatea de piese confecţionată de 
această formulă în opt ore fiind prea mică, timpul pe 
care-l indicau neregularităţile era egal la ritmul respectiv 
cu timpul necesar pentru confecţionarea a două sau trei 
piese. Era neînsemnat. Pârvan totuşi notă. 

Îşi continuă calculele. E1, F1, G1, H1, 11, J1, K1 nu-i 
dezvăluiră nicio taină. Şi nici celelalte formule. Când trecu 
însă la a treia perioadă, neregularităţile deveniră şi mai 
evidente. Dezlegarea enigmei se afla fără îndoială aici. 
Câmpul de calcule se îngustase enorm. Logic, rezolvarea 
nu putea să fie în altă parte. Voise să ajungă însă şi 
matematic aici. Şi ajunsese. În analiza celor şaisprezece 
formule din categoria a treia trebuie să se afle rezolvarea 
problemei. 

Era emoţionat când îşi reluă calculele, care trebuiau să 
fie ultimele. Parcă într-adins le mai întârzie. Spre 
surprinderea lui, însă, nici A1, nici B1, nici C1, nici D1, nici 
E1, în cea dea treia perioadă, nu-i semnalară asemenea 
neregularități care să-i compenseze în timp pierderile 
cauzate de neregularităţile din categoria întâi. Nu-şi slăbi 
însă curajul. Dimpotrivă, îndârjirea puse şi mai mult 
stăpânire pe dânsul. 


453 


Constantin Chiriţă 


Pârvan ajunsese cu calculele la N1, când auzi sunând 
telefonul.  Ridică mecanic receptorul şi auzi vocea 
Orhideei. Îl anunţa că fiind nevoită să plece în Capitală, 
partida de bridge săptămânală nu mai putea avea loc. 
Pârvan îi spuse câteva fraze convenţionale. Orhideea 
parcă aştepta un răspuns. Ezită să închidă telefonul. Şi 
când făcu acest lucru, îl făcu brusc şi zgomotos. Pârvan 
avu impresia că receptorul de la capătul firului fusese 
aruncat pe podea. Atunci îşi aminti că trebuia să 
vorbească, să se întâlnească cu Orhideea, îşi aminti că-i 
solicitase o convorbire în doi. Dar tot în aceeaşi clipă 
observă un lucru cât se poate de ciudat în interiorul 
formulei N1. 

Pârvan aşeză liniştit receptorul în furcă, îndepărtă 
stiloul din preajma caietului şi-şi încrucişă braţele 
deasupra pieptului. N1 avea fluctuații stridente faţă de 
perioadele anterioare, sau mai bine zis avea o evoluţie de 
un asemenea grad, încât Pârvan, înainte de a începe 
calculul, simţi că se apropie de dezlegarea problemei. 


454 


Întâlnirea V 


CAPITOLUL 22 


ÎN UZINĂ SE VORBEA TOT 
mai insistent despre reîntoarcerea vechiului director. 
Şcoala se terminase. Marin Singurel îi trimisese o 
telegramă lui Nistor, anunţându-şi sosirea în câteva zile. 
Funcţionarii, care auziseră primii vestea, se uitau cu 
coada ochiului la Nistor. Spre surprinderea lor, observară 
pe faţa lui parcă o înseninare. Nistor părea vesel. Făcea 
glume cu ei, îşi lepădase aerul acela grav şi încruntat cu 
care-i obişnuiseră după plecarea lui Singurel. Unii erau 
înclinați să creadă că Nistor se preface sau poate vrea să 
le câştige simpatiile în preajma sosirii directorului. 

Cea mai mare surpriză o avu însă Aura Pricop, 
secretara lui Nistor, care, numai la câteva zile de la 
apariţia celui de al treilea articol al acestuia în gazeta 
regională, fusese chemată la dânsul în birou şi, fără să o 
întrebe prea mult, îi oferise o învoire discretă de câteva 
zile pentru a se odihni „după o perioadă îndelungată şi 
grea de muncă”. li dădu a înţelege că învoirea nu-i 
ştirbeşte cu nimic din drepturile de concediu, atrăgându-i 
însă atenţia să păstreze discreţia necesară, pentru a nu 
se vorbi în rândurile funcţionarilor despre favoritisme. 
Secretara se sperie la început, dar calmul şi degajarea cu 
care-i vorbea Nistor, purtarea lui amicală o liniştiră şi o 
determinară să accepte învoirea. 

Câţiva funcţionari din conducere erau la curent cu o 
intervenţie făcută de Nistor la minister, prin care cerea ca 
o parte din beneficiile şi economiile realizate în cadrul 
mişcării iniţiate de Răduca, să se pună la dispoziţia 


455 


Constantin Chiriţă 


conducerii uzinei, ca premiu excepţional. Premiile urmau 
să fie distribuite către sfârşitul anului proporţional cu 
participarea muncitorilor şi tehnicienilor în întrecere şi cu 
succesele obţinute. Suma care se cerea era considerabilă. 
Se mai ştia că ministrul Tudor Bogdan aprobase în 
principiu cererea lui Nistor. 

Într-o şedinţă foarte restrânsă a conducerii uzinei se 
întocmise o listă de premii. Suma globală fiind mare, 
premiile oferite celor mai buni muncitori şi tehnicieni 
depăşeau cu mult valoarea salariilor. Nistor se opusese 
însă vehement să se acorde premii lui Pârvan şi lui 
Severin, deşi lulieş Livede demonstrase cât se poate de 
convingător că, indiferent de participarea celor doi în 
întrecere, activitatea lor în uzină nu lăsa niciodată de 
dorit. Bratu, susţinut de lulieş, propuse ca în rândul celor 
premiaţi să fie inclus şi Silviu Căciulă, care într-o perioadă 
destul de scurtă ajunsese la aproape două norme în opt 
ore. Nistor se opuse şi la acest caz, fără să dea o 
explicaţie plauzibilă. În schimb, se arătă cât se poate de 
darnic cu Răduca, Valer, Costinaş, Tonciu, Domnica 
Doroftei şi alţii. 

După terminarea şedinţei, Nistor îl rugă pe lulieş să mai 
rămână câteva minute. Dacă ar fi întârziat numai cu o 
secundă, lulieş ar fi fost acela care l-ar fi reţinut pe Nistor. 

— Aş avea să discutăm câteva probleme, tovarăşe 
lulieş - îi spuse Nistor. 

— Parcă mi-ai ghicit gândurile - îi răspunse lulieş. Aş 
vrea să ştiu... 

Nistor nu-l lăsă pe lulieş să continue: 

— Să discutăm ordonat, tovarăşe lulieş. Mai întâi 
problema Alexandru Severin. 

lulieş se înfurie. Nistor voia să domine în discuţie, voia 
să se impună. Altădată se purta ca un om care cere 
sfaturi, nu ca unul care-şi expune păreri bine gândite. 

— Te-ai cam schimbat, Nistor! 

— Avem altele mai importante de discutat... 

— Mai importante decât schimbarea ta? 


456 


Întâlnirea V 


Nistor rămase calm în continuare. Numai privirile pe 
care le aruncă asupra lui lulieş erau parcă iscoditoare şi 
severe: 

— Nu ştiu de ce cauţi dumneata să încurci lucrurile. Aş 
fi putut să consider şedinţa închisă, fără să am obligaţia 
să dau cuiva lămuriri. 

— Nu te-aş fi lăsat eu... 

— Cred că dumneata te-ai schimbat, tovarăşe lulieş. 
Tonul pe care-l foloseşti nu-i tocmai cel potrivit într-o 
discuţie dintre directorul şi organizatorul de partid al 
uzinei. 

— Să nu-mi faci tu morală... să nu mă înveţi tu cum 
trebuie să vorbesc. 

— De ce nu? întrebă foarte liniştit Nistor. Numai 
dumneata ai dreptul acesta? Suntem, dacă vrei, între 
comunişti, şi fiecare are acest drept. 

lulieş îl privi pe Nistor cu ochii mari. Nistor avea în fond 
dreptate. Nu putea să-i reproşeze nimic. Se obişnuise cu 
un Nistor docil, care-i cerea mereu sfaturi şi care, parcă, 
se temea de dânsul. Poate că tocmai acest lucru îl intriga. 
Nistor părea sigur pe el, tocmai într-un moment când ar fi 
trebuit să fie mai puţin sigur. Purtându-se cum se 
purtase, nu făcuse decât să-i dea apă la moară 
directorului. Şi totuşi, se întâmplase ceva cu Nistor. 
Schimbarea atitudinii sale era prea bruscă şi prea 
evidentă. lulieş crezuse că-l descifrase pe Nistor. După 
şedinţa aceea care urmase accidentului, căutase să se 
convingă în sinea lui că directorul e un om foarte chibzuit 
şi calculat, dar nu în bine. Şi nici măcar în rău. Tot ce 
făcea, făcea cu gândul la persoana lui. Nistor voia să-şi 
apere situaţia, aceasta era convingerea lui lulieş. Nu-l 
interesa decât persoana lui. De aceea îşi calcula fiecare 
vorbă şi fiecare mişcare. Purtarea lui din ultimele zile nu 
mai corespundea însă portretului pe care i-l făcuse lulieş. 
Insăşi convorbirea provocată de Nistor şi felul cum 
începuse păreau ale altui om. Nistor se schimbase, dar ce 
anume determinase această schimbare nu era limpede 


457 


Constantin Chiriţă 


pentru lulieş. 

— Va să zică, despre Alexandru Severin - reluă Nistor. 

Tăcerea lui lulieş îl îndemnă să continue: 

— Alexandru Severin a coborât mult în ultimul timp. 
Produce şaizeci şi cinci la sută faţă de cât producea 
înainte. Putem să-l premiem? 

— Poate că-şi revizuieşte maşina - sugeră lulieş. Şi nu 
uita, Nistor, că în tot cursul anului a fost singurul care s-a 
menţinut la o medie ridicată... Şi după articolul acela 
nenorocit... şi mai ales după răspunsul tău, care l-a 
întristat şi mai tare... 

— Mai e ceva cu Severin. Asta ţi-o spun în taină... 
Severin lucrează ceva în ascuns. Şi-a umplut dulapul cu 
piese. Din cauza aceasta i-a scăzut producţia... 

— Ţi-am spus că-şi revizuieşte maşina! Decât s-o 
scoată cu totul din producţie, a chibzuit că-i mai bine să 
lucreze paralel. 

Nistor îl privi pe lulieş mustrător: 

— Va să zică dumneata ştii ce se întâmplă cu Severin. 
Cred că era foarte simplu în acest caz să mă înştiinţezi... 
să înştiinţezi şi direcţia uzinei. Ştii dumneata ce bănuială 
ar putea să cadă asupra lui Alexandru Severin? 

Nistor avea din nou dreptate, dar ceva nu-l lăsa pe 
lulieş să recunoască. lulieş continua să pună la îndoială 
sinceritatea lui Nistor, fără să aibă însă o justificare 
palpabilă. Îl înfuria faptul că omul din faţa lui voia să-l 
domine. Avea impresia că îi întinde la tot pasul capcane. 

— Şi ce vrei tu, la urma urmei? întrebă brusc lulieş. Vrei 
să-mi dovedeşti că eşti iscusit, că eşti atotvăzător, că nu- 
ţi scapă nimic, că eşti un mare conducător? Mă Nistor, 
lasă la o parte formalismele şi spune-mi ce ai de spus! 

Nistor îl ascultă pe lulieş fără să clipească. 

— N-am avut intenția să-ţi dovedesc ceva despre mine, 
tovarăşe lulieş. Dumneata, însă, dovedeşti că nu prea te 
împaci cu disciplina... 

— lar îmi dai lecţii?... _ 

— Nu-ţi dau lecţii, tovarăşe lulieş. iți atrag ferm atenţia! 


458 


Întâlnirea YV 


Dumneata ai comis un act de indisciplină. Cu autoritatea 
pe care o ai şi pe baza situaţiei pe care o deţii în uzină, ai 
permis... 

— Ce-am permis? se înfurie lulieş. Mă, tot ce-am făcut, 
am făcut din cinste şi cu conştiinţa împăcată. Dacă aş fi 
procedat altfel... Uite, mă, nu mă lasă inima să-ţi spun 
totul, să te lămuresc. Nu mă lasă. Ţi-o spun verde, pentru 
că am părerea că faci toată vremea ca artiştii pe scenă. 
Nu te simt deschis, asta e! Eu împotriva inimii nu pot să 
lupt... Eu nu mi-o pot suci în fel şi chip, cum faci tu... 
Dacă altcineva mi-ar fi spus cuvintele tale, dacă m-aş fi 
purtat cum m-am purtat cu altcineva, m-aş fi dus singur 
la spânzurătoare... Dar tu... uite, nu am încredere în tine. 
Asta-i! 

Nistor îşi pierduse cumpătul. Mersese prea departe. 
leşise din calmul său. Avu totuşi puterea să-l întrebe pe 
lulieş, cu o voce tremurândă: 

— Şi dacă greşeşti, tovarăşe lulieş?... Dacă osândeşti 
pe nedrept?... 

— Dac-ai şti, mă Nistor, cât aş dori să port în cârcă 
păcatul ăsta!... 

Nistor chibzuise multă vreme înainte de a încerca să 
provoace în mintea lui lulieş nedumerire şi confuzie. 
Primul-secretar al regiunii îi adusese la cunoştinţă că 
biroul acceptase în principiu trecerea lui în activul de 
partid, urmând ca aceasta să se înfăptuiască după ce va 
preda munca lui Marin Singurel. Nistor era sigur că până 
atunci noul prim-secretar îi va cere referinţe verbale lui 
lulieş cu privire la dânsul. Şi se hotărâse să manevreze în 
aşa fel, ca lulieş să nu aibă o părere bine definită asupra 
lui când va fi întrebat la regiune. | se părea că mijlocul cel 
mai bun era să intre în conflict cu lulieş. Să-l critice, să-l 
înfurie, să-l scoată din sărite, pentru ca atunci când lulieş 
va fi chemat la regiune şi întrebat despre dânsul, să-i fie 
teamă ca nu cumva să vorbească sub presiunea furiei. Il 
cunoştea pe lulieş şi ştia că în asemenea cazuri acesta se 
fereşte să dea verdicte, să scoată la iveală defectele 


459 


Constantin Chiriţă 


cuiva, punând înainte în cumpănă, cel mai adesea, 
calităţile persoanei respective. Teama că ar putea fi 
subiectiv în aprecierea unui om îl înfricoşase întotdeauna 
pe lulieş. Acesta fusese calculul lui Nistor, dar, când auzi 
destăinuirea sinceră a lui lulieş, fu cuprins la rândul său 
de frică. Mersese prea departe. De aceea făcu o ultimă 
încercare desperată: 

— Sunt gata să jur pe cinstea mea de om... şi de 
comunist că păcătuieşti, tovarăşe lulieş. 

Emoţia pe care i-o stârnise lui Nistor i se păru lui lulieş 
o emoție sinceră. Simţea deja cum se abat asupra lui 
remuşcările. Dacă într-adevăr greşise? Dacă îl înfuriase 
aroganţa şi calmul lui Nistor? Dacă omul nu-şi făcea decât 
datoria?... 

Nistor parcă simţi frământările lui lulieş. Se străduia să- 
şi adune toată liniştea în voce, spre a da lovitura decisivă: 

— Atunci, tovarăşe lulieş, problema Severin e clară. 
Suntem în faţa unui act de indisciplină, obiectiv vorbind. 
Nu-l putem trece pe lista celor premiaţi pe Severin. 

lulieş tresări când auzi concluzia lui Nistor. Şi se uită la 
acesta ca la un om pe care începea în sfârşit să-l 
cunoască. Nistor nici nu mai aşteptă încuviințarea lui 
lulieş. Era convins că nimerise la ţintă. Trecu foarte firesc 
la alt subiect: 

— Mai e ceva foarte important. Tovarăşul Marin soseşte 
cu trenul peste două ore. Mi-a telefonat că nu vine singur. 
Vine cu cineva din conducerea Consiliului Central al 
Sindicatelor, care vrea să se documenteze asupra mişcării 
lui Răduca. Nu mi-a spus cu cine anume. Mă gândeam că 
fiind vorba, totuşi, de un eveniment în viaţa uzinei 
noastre, poate ar fi bine să organizăm un scurt miting în 
cinstea reîntoarcerii directorului nostru. 

Propunerea lui Nistor nu-i surâse lui lulieş. Îi spuse pe 
şleau acestuia: 

— Un miting?... Eu nu cred c-ar fi prea potrivit... De ce 
să organizăm o astfel de revedere? Singurel se întoarce la 
muncă. E un lucru cât se poate de firesc... şi de altfel îl 


460 


Întâlnirea V 


cunosc destul de bine. O să se sperie. Nu-i plac primirile 
zgomotoase. Şi-apoi... vreme de mitinguri ne rămâne 
destulă. 

Nistor păru că chibzuieşte asupra spuselor lui lulieş. 
Dădea a înţelege că e în dubiu. Se aşteptase la acest 
răspuns. Şi pusese întrebarea numai ca să poată avea 
prilejul să-i dea dreptate lui lulieş. Atitudinea lui dinainte 
i-ar fi părut lui lulieş şi mai cinstită dacă, după o 
împotrivire vehementă, într-o problemă, i-ar fi dat 
dreptate în altă problemă. De aceea îi răspunse, cu aerul 
unui om care recunoaşte dreptatea spuselor celuilalt, fără 
să accentueze prea mult asupra acestui lucru: 

— E drept, tovarăşe lulieş. O să avem destulă vreme 
pentru mitinguri. 

Înainte de a părăsi biroul lui Nistor, lulieş îl mai întrebă 
ceva pe acesta: 

— Oare n-ar trebui să cumpănim mai bine asupra lui 
Căciulă? Omul a reuşit totuşi să salte mult în ultimul timp. 
Faţă de fruntaşi, saltul lui nu înseamnă mare lucru... 
Pentru dânsul, însă... Cred că un premiu l-ar încuraja, cine 
ştie, poate l-ar îndemna să intre în rândul fruntaşilor. 

Nistor zâmbi când îi răspunse lui lulieş: 

— În privinţa lui Căciulă, n-o să te superi, tovarăşe 
lulieş, dac-o să-ţi spun că am şi eu tainele mele. O să afli 
când va fi cazul. Până atunci, crede-mă că eu nu pot 
admite nici cu gândul să-l trecem pe lista premiaţilor. 

Atitudinea lui Nistor, misterioasă şi prietenoasă, parcă-l 
înveseli pe lulieş. 

— Mă Nistore, poate... cine ştie... eu îţi urez din tot 
sufletul să ai dreptate. 

lulieş părăsi biroul. Nistor sună automat secretara. Dar 
când o văzu, îşi aminti că-i acordase o învoire de câteva 
zile. Se prefăcu mânios: 

— Te-am anunţat, tovarăşă, că ai o învoire! 

— Plec imediat, tovarăşe director! Am vrut numai să 
pun la punct dosarele. 

Şi după ce plecă secretara, se gândi la convorbirea pe 


461 


Constantin Chiriţă 


care o avusese cu lulieş... Părăsi biroul. Se opri în faţa 
ferestrei. In depărtări se vedeau munţii. Zăpada le 
acoperise creştetele cu un şal alb. Se va despărţi de 
fereastra prin care se văzuse mereu urcând spre vârful 
munţilor. Se va despărţi în mod sigur. Rămăsese o 
singură primejdie: lulieş. Dar fusese şi aceasta înlăturată. 
Parcă auzea vorbele pe care lulieş i le va spune primului 
secretar; „S-a schimbat mult. E un om plin de ambiţie... 
Cred că e cinstit... poate că... dar nu... e sigur un om 
cinstit”... Calea îi era deschisă spre culmi. Şi pentru că 
cineva nu voise să-l însoţească... Nistor îşi strânse pumnii 
şi-şi apăsă fruntea pe sticla geamului. 


lulieş nu reuşi să se gândească prea multă vreme la 
Nistor, deşi schimbarea acestuia îl preocupa. Nu reuşi 
pentru simplul motiv că amintirea convorbirii cu Nistor îi 
declanşa fără voia lui, amintirea convorbirii pe care o 
avusese cu Domnica. De câte ori se gândea la 
destăinuirea Domnicăi, lulieş se simţea năpădit de 
emoție. Şi totuşi nu era capabil să înţeleagă ce se 
petrecuse. Până atunci nu făcuse nicio deosebire între 
Domnica şi ceilalţi tovarăşi din jurul lui. Vorbele ei parcă 
răscoliseră însă într-un morman de cenuşă, dezvelind 
câteva licăriri de foc. Jarul începea să ardă. Nu era în 
stare sau poate nu voia să încerce să arunce un pumn de 
cenuşă peste jarul răscolit. Arsura parcă-l încălzea. Când 
izbutea uneori să-şi recapete liniştea, simţea că-l 
cuprinde mânia faţă de Domnica... Era bătrân, era singur, 
se obişnuise cu tristeţea singurătăţii... Şi ea dintr-o dată 
se năpustise asupra lui... Dacă nu i-ar fi văzut privirile 
triste, ar fi crezut că e vorba de un joc copilăresc. 

Era prea de tot... lulieş oftă... Când eşti bătrân, fiecare 
copil se poate juca, fără împotrivire, cu sufletul tău. Mânia 
lui nu era de fapt împotriva Domnicăi. Era împotriva 
bătrâneţii. Dacă i s-ar fi întâmplat aceasta cu ani în urmă, 
ar fi râs, s-ar fi distrat şi ar fi reuşit repede să potolească 
lucrurile. Dar la vârsta lui... Nu îndrăznea decât să 


462 


Întâlnirea V 


constate ce se întâmpla cu dânsul. N-avea curajul să se 
gândească mai departe. li era teamă să nu devină 
caraghios faţă de sine însuşi. Un om în toată firea să 
îndrăznească să se uite la o femeie tânără, care se mlădia 
ca o zvârlugă! 

Dar de unde ştia el că Domnica se mlădiază ca o 
zvârlugă?... Şi ce însemna tremurul care-l cuprindea când 
îşi amintea cum o văzuse strecurându-se printre oameni 
şi maşini? Ar fi meritat să fie arătat cu degetul... Dar ea, 
ea, cum avusese îndrăzneala să-i spună asemenea vorbe? 
„„. Şi încă să se şi întristeze, să-i facă şi mustrări... Erau 
doar atâţia oameni în uzină... Sau nu era nimic adevărat, 
sau... 

Poate că numai singurătatea şi tristeţea prin apăsarea 
lor îl făceau să se simtă bătrân... Putere să muncească 
avea berechet... Braţele lui erau încă în stare să doboare 
în luptă dreaptă un bărbat mult mai tânăr ca el... Nu s-ar 
fi dat pe mulţi tineri... Atunci de ce acest gând că este 
bătrân? De ce i se părea că poartă în spate povara unei 
bătrâneţi grele?... Pentru că îi albise părul?... Pentru că 
era singur?... Poate... sau mai degrabă pentru că 
singurătatea şi despărţirea aceea neaşteptată 
înfrânseseră în el dorința de a se mai simţi tânăr?... 

Asta era!... Şi Domnica nu făcuse altceva decât să-i 
renască dorinţa... Dacă voia să fie cinstit cu el însuşi... 

Dacă nici pe sine însuşi nu izbutise să se cunoască!... 
Ajunseseră câteva vorbe spuse cu amărăciune de o 
femeie pentru ca să-şi dea seama că e altul decât cel 
care se credea... O femeie... Femeia aceea fusese 
Domnica! Alta oare ar fi trezit în el dorința dacă i-ar fi 
spus exact aceleaşi cuvinte pe care i le spusese 
Domnica?... Inima lui lulieş bătea cu putere de câte ori îi 
apărea acest gând în minte. 

Şi când, după convorbirea cu Nistor, intră în secţie şi o 
văzu pe Domnica în faţa maşinii, îi năvăli sângele în obraz 
la gândul că descoperise răspunsul. 

Emoţia lui lulieş nu se sfârşise cu această constatare. 


463 


Constantin Chiriţă 


Inima lui mai trebuia să facă faţă unor încercări grele. 
Prima încercare veni din partea lui Severin. 

— lulieş! îl chemă acesta pe şoptite, când trecu pe 
lângă dânsul. 

— Ce-i, Alexandre? 

— Lucru mare, lulieş. Azi termin ultimele piese. De 
mâine trebuie să încep montajul... 

lulieş nu-şi credea urechilor. 

— Măi Alexandre - spuse lulieş cu voce înceată - chiar 
ai terminat?... E gata?... 

— Totul! Până la cel mai mic şurub. 

— Şi braţul acela? 

— Şi braţul. Totul... totul! 

— Nici nu ştiu ce să fac - se zăpăci lulieş. Să te iau de 
gât... să-ţi strâng mina? Mai bine mă închid în birou... 

— Trebuie să încep montajul. Vreau să încep de mâine. 
O să am nevoie de mai mult timp... 

lulieş îşi aminti vorbele pe care i le spusese lui Nistor 
cu privire la Alexandru. 

— Alexandre! Anunţă-l pe Pârvan că-ţi bagi maşina în 
revizie generală. 

— La asta m-am gândit şi eu... 

— Şi dacă nu se lasă, adică dacă nu te lasă, dă-mi mie 
de veste... 

— Eu nu vreau să mai pierd timpul, lulieş... Eu de Anul 
Nou vreau să meargă maşina... Aşa m-am gândit eu... 

— Hai să mergem amândoi la Pârvan! propuse lulieş. 

— Să mergem... dar... să mai aşteptăm oleacă... Să-mi 
vin în fire... Nici mie nu-mi vine să cred... încetul cu 
încetul... 

— Şi nu ţi-i de loc frică, Alexandre? 

— Frică?... Nu frică, lulieş... 

lulieş se uită în ochii lui Severin şi-i descoperi parcă 
speriaţi. 

— Măi Alexandre... mi-i frică şi mie... Prea m-ai luat pe 
neaşteptate... Nu ştiu ce-aveţi voi cu mine de mă pândliţi 
când sunt mai slab şi numai atunci vă năpustiţi asupra 


464 


Întâlnirea V 


mea. 

— Păi ţie de ce să-ţi fie frică?... 

— Tu crezi că nu m-am cuibărit şi eu prin oţelul tău?... 
De-ar porni odată maşina! 

Severin descoperi la rândul său în ochii lui lulieş priviri 
speriate. 

— Hai la Pârvan! îşi făcu lulieş curaj. 

— Să mai stăm puţin... Prea ţi-ai ieşit din fire... Îţi vine 
să te baţi, ca să uiţi că ţi-e frică... 

— Şi tu înţepeneşti, ca să aştepţi pe cineva să te 
împingă din spate, 

lulieş o zări pe Domnica la maşină. 

— Hai, Alexandre! 

— Să termin piesa asta... şi mai am una... 

— Păi spuneai... 

Severin dădu drumul la maşină. Piesa la care lucra nu 
făcea însă parte din cele care-i trebuiau la maşina lui. 
Ultima o terminase înainte de sosirea lui lulieş. 

lulieş se duse spre biroul lui, aşteptându-l pe Severin. 


Inginerul Pârvan intrase de dimineaţă de-a dreptul în 
birou, fără să-şi mai facă raita sa obişnuită prin secţie. 
Purta un pachet voluminos sub braţ. Îl găsi pe maistrul 
Ferenţi înăuntru. 

— Sunt câteva probleme, domnule inginer... - îl 
întâmpină maistrul Ferenţi. 

__ Pârvan nu-i dăduse timp maistrului să-şi termine fraza. 
Intrebase scurt: 

— Poţi să le rezolvi singur? 

— Da, dar... 

— Ai nevoie de dădacă? Te rog să răspunzi imediat! 

— Nu! 

— Atunci descurcă-te singur. Şi te rog să ţii seama că 
nu vreau să fiu deranjat cu niciun chip. Pune un carton la 
uşa biroului. 

— Da, domnule inginer! Dar astăzi trebuie să 
sosească... 


465 


Constantin Chiriţă 


— Domnule Ferenţi, sper că ne-am înţeles. Am nevoie 
de linişte. Inspectează, te rog, secţia. 

Maistrul Ferenţi ieşise posac din birou. Agăţase mai 
întâi în uşă un carton pe care scria: „/ntrarea strict 
interzisă”, apoi făcuse o raită prin secţie. După ce 
terminase, îşi găsise un loc de supraveghere în apropiere 
de biroul lui Pârvan, spre a putea preîntâmpina la nevoie 
orice musafir. Nu ştia însă cum să procedeze în cazul că 
Singurel va voi să intre la şeful secţiei. 

Inginerul Pârvan desfăcuse pachetul pe birou. Sutele de 
hârtii orânduite cu grijă erau rodul calculelor sale 
neîntrerupte. Alese din ele dosarul cel mai voluminos. Pe 
scoarţa dosarului se afla desenată în roşu formula N1. 
Atât. Niciun nume. Pârvan uitase orice nume. Nu lucra 
decât cu formulele înregistrate convenţional de către 
dânsul, prin cifre şi litere. Nici nu-şi pusese întrebarea 
cine poate fi N1. În dosarul cu această nomenclatură se 
afla însă producţia pe câţiva ani cu toţi indicii tehnici, a 
unui anumit muncitor, transformată în ecuaţii algebrice.: 

N1 era un muncitor slab, cu un coeficient de producţie 
redus. Acest lucru îl observase din prima clipă Pârvan. 
Evoluţia tehnică a lui N1 era imperceptibilă. In perioada 
întâia, linia productivităţii sale era în descendență. In 
perioada a doua marca o foarte uşoară ascendență, în 
perioada a treia, însă, ascendenţa graficului de producţie 
era frapantă. N1 lucra în genere numai piese din 
categoria B 86, N 53, D 42, O 29, B 99, S 141, R 33 şi K 
45. Fără să dovedească o evoluţie normală, lentă sau 
chiar mai vie, N1 făcuse dintr-o dată un salt neobişnuit în 
producţie. Parcă ar fi început să lucreze la o maşină cu o 
productivitate dublă. Pe Pârvan îl intriga cel mai mult 
faptul că, în ciuda saltului productiv, indicii de 
combustibil, de uzură a cuţitelor, de uzură a maşinii 
rămâneau aceiaşi. N1 îşi dublase aproape producţia, 
făcând în acelaşi timp economii însemnate la lubrefiante, 
materiale şi energie. 

Primele calcule îl duseră pe Pârvan la constatarea pe 


466 


Întâlnirea V 


care de altfel n-o voia decât confirmată strict matematic: 
că ziua saltului în producţie a lui N1 corespunde cu ziua 
începerii neregularităţilor în descendență ale muncitorilor 
fruntaşi care lucrau aceleaşi piese ca dânsul. După 
această confirmare matematică, Pârvan trecu la calcule 
pe fiecare piesă. Incepu cu piesa S 141, pentru că în ziua 
apariţiei fenomenului N1 lucra piesa S 141. Până atunci, 
N1 confecţiona în 8 ore 24 de piese, cam cât prevedea 
norma. Pentru o piesă îi trebuiau deci 20 de minute în 
medie. În ziua H, formula N1 cuprinsese în interiorul ei 36 
de piese, deci cu 50 la sută mai mult. 12 piese în plus. 
Fără să fi crescut indicii auxiliari. 

In aceeaşi zi apăruseră neregularități la A, B şi C. 
Neregularităţi neînsemnate. A în loc de 144 de piese S 
141 confecţionase numai 139; B în loc de 132 numai 128, 
iar C în loc de 124 numai 121. A, B şi C la un loc 
confecţionaseră cu 12 piese mai puţin decât în zilele 
obişnuite. Indicii tehnici erau însă aceiaşi din zilele 
obişnuite. Nicio scădere. Minusul global ABC era exact 
plusul survenit la N1. 

Pârvan ştia că are cheia problemei în mână. Dar nu 
voia să admită nici cea mai mică eroare. Înşirui pe o 
hârtie formulele cu neregularități şi începu să transforme 
micile pierderi întâi în unităţi de timp şi apoi în piese. 
Pentru a evita orice încurcături transformă fiecare zi într-o 
cifră romană, începând cu |, II, M, IV etc. Şi trecu în 
dreptul fiecărei zile rezultatul în piese al neregularităţilor 
şi proveniența lor. Astfel ziua | conţine cifra 12 cu 
paranteza (A = 5, B = 4, C=3). Ziua a l-a conţine cifra 18 
cu paranteza (A = 5, C = 3, F = 3, G = 3, 1 = 4). Ziua a 
Ill-a conținea cifra 20 cu paranteza (A=6, B= 4,C=3,F 
= 3, G = 3) şi cu specificaţia R 33. Pârvan continuă cu 
ziua a IV-a, a V-a, a Vl-a, a Vll-a, a Vill-a etc. 

Calculă apoi evoluţia producţiei muncitorului N1 în 
aceleaşi zile şi la aceleaşi specificaţii. Ziua | = 12, ziua 
ll=18, ziua III = 20 etc. Neregularităţile în producţie ale 
raţionalizatorilor se confundau, în unităţi de timp şi în 


467 


Constantin Chiriţă 


piese, cu graficul evolutiv al muncitorului N1. Nu mai 
rămânea nicio urmă de îndoială. 

Neregularităţile erau deci artificiale. Raţionalizatorii îşi 
menținea ritmul precis, de ceasornic. In schimb, 
muncitorul N1 îşi însuşea din piesele confecţionate de 
dânşii. Muncitorul N1 fura. Fura în fiecare zi câte un 
număr fix de piese de la raţionalizatori, pe care-l trecea în 
realizările sale. Pe lista lui Pârvan, o simplă foaie de 
hârtie, se aflau trecute toate datele, sau mai precis era 
indicată precis cantitatea de piese pe care N1 o furase 
din producţia raţionalizatorilor. Indicaţiile mergeau până 
la zile. Câte piese furase N1 de la fiecare muncitor fruntaş 
în parte, în fiecare zi. Dacă N1 îşi notase pe un carnet 
isprăvile sale zilnice, însemnările sale nu puteau fi decât 
o copie a foii de hârtie pe care Pârvan o ţinea în mână. 

Foaia aceea de hârtie reprezenta rezultatul groaznicei 
probleme care-i înnebunise zilele. N1 nu putea să 
tăgăduiască. N1 era un tâlhar, un hoţ odios, care-şi fura 
tovarăşii, N1... 

Până atunci Pârvan nu fusese preocupat de numele 
muncitorilor, şi mai ales de numele care se ascundea în 
spatele formulei N1. Calculele îl absorbiseră. Odată 
problema rezolvată, îl cuprinse curiozitatea subită şi 
arzătoare de a-l cunoaşte pe N1. Cu mâinile tremurânde 
apucă dosarul în care se afla explicaţia nomenclaturilor. 
Şi-l puse tacticos în faţă. In rândurile celor furaţi se aflau 
aproape toţi raţionalizatorii, în frunte cu Răduca. In 
ultimele zile intrase şi Costinaş în rândurile lor. Chiar în 
prima zi a reluării lucrului, constată Pârvan, Costinaş 
fusese prădat de 3 piese B 99. _ 

Pârvan fu nevoit să închidă dosarul. |n birou 
pătrunseseră lulieş şi Severin. În spatele lor, Ferenţi îi 
făcea inginerului semne desperate, dându-i a înţelege că 
nu-i putuse opri pe cei doi vizitatori. De fapt, Ferenţi nici 
nu îndrăznise să se opună. Când îl văzu însă pe Pârvan 
zâmbind, cu aerul celui mai liniştit om din lume, şi când îl 
auzi poftindu-şi oaspeţii să ia loc, lui Ferenţi îi veni să sară 


468 


Întâlnirea V 


în sus, să urle, să facă orice faptă neobişnuită şi 
explozivă. 

Pârvan părea cât se poate de calm, dar când lulieş îi 
spuse despre ce este vorba, se indispuse într-o clipă: 

— Nu admit! Maşina domnului Severin intră la revizie 
peste patruzeci şi cinci de zile. Nu admit! 

Severin încercă să explice: 

— Am pregătit revizia... N-am nevoie decât... 

Pârvan se ridică brusc în picioare. Când îi văzu faţa, 
Ferenţi o şterse repede pe uşă. 

— Nu admit nicio perturbaţie! Peste patruzeci şi cinci 
de zile poţi să faci ce vrei... Maşina dumitale e într-o stare 
cât se poate de bună. Cel mult pot să amân revizia cu 
încă patruzeci şi cinci de zile. 

— Domnule inginer, într-o săptămână... cel mult... sunt 
gata!... 

— Nu mă interesează! se încăpăţână Pârvan. O singură 
Zi, şi se duce tot planul dracului. Dumneata, ca muncitor, 
te încadrezi într-o anumită disciplină. 

Severin nu se dădu însă bătut: 

— Domnule inginer, dumneavoastră forţaţi... Dacă aş 
cobori la o singură normă pe zi?... Dumneavoastră vă 
faceţi planuri nu pe... puterea maşinilor... ci pe puterea 
noastră... 

Pârvan rămase perplex. Severin îi înfăţişase de fapt un 
mare adevăr. Muncitorii îl obligaseră pe Pârvan, cu sau 
fără voia lui, să întocmească planul de producţie al secţiei 
nu pe capacitatea de producţie a maşinilor, ci pe 
capacitatea muncitorilor unită cu cea a maşinilor. 

— Procedează cum vrei, domnule Severin. Eu nu mă 
pot opune. Dar revizia nu o admit. 

Severin se sculă la rândul său de pe scaun şi spuse 
foarte calm: 

— lertaţi-mă, domnule inginer, dar eu nu mă supun!... 
Eu încep revizia... Am vrut să vă spun şi dumneavoastră... 
Când m-am hotărât să fac ceva... gata... 

— Dumneata... dumneata... 


469 


Constantin Chiriţă 


Pârvan nu găsi cuvintele. Atitudinea lui Severin, cel mai 
disciplinat muncitor din secţie, îl zăpăcise. Nu ştia ce să 
creadă. 

lulieş mirosi că-i momentul să intervină. 

— Tovarăşe inginer, Severin va recupera cu vârf şi 
îndesat... 

— Domnule lulieş - se enervă Pârvan - dumneata eşti 
de o inconsecvenţă rar întâlnită! Prin intervenţia dumitale 
nu faci altceva decât să încurajezi din nou spiritul de 
indisciplină în secţie. Producţia e producţie, nu e o 
adunătură de vorbe goale... Păstraţi-vă vorbele pentru 
şedinţe... 

— Fără şedinţele noastre - zâmbi lulieş - poate că 
producţia dumneavoastră nu era chiar atât de plină. 

— Poate! recunoscu Pârvan înfuriat. Dar nu admit să mi 
se strice planul. Dacă începi revizia fără aprobare, 
domnule Severin, te chem în faţa comisiei de disciplină. 

— Tovarăşe inginer - încercă să-l calmeze lulieş - dacă 
vă asigurăm cele trei norme ale lui Severin în timpul 
reviziei, tot vă mai opuneţi? 

— Trei norme? se miră Pârvan. lar obligaţi muncitorii, 
tovarăşe lulieş?... Şi s-ar putea să fie nevoie de cinci 
norme, sau în orice caz de patru. 

Pârvan se gândise la demascarea hoţului şi la arestarea 
lui. lulieş însă nu făcu decât să repete propunerea sa: 

— Vă pot garanta trei norme, tovarăşe inginer. Poate 
că ne veţi indica chiar dumneavoastră muncitorii care ar 
putea fi în stare să le realizeze. 

Pârvan părea mai liniştit. Deşi îl durea faptul că va 
trebui să renunţe pentru o perioadă la demascarea 
hoţului. Avea însă nevoie de norma acestuia. Se gândi la 
câţiva raţionalizatori şi spuse, cu destulă părere de rău: 

— Dacă dumneavoastră vreţi să apelaţi la ultimele 
eforturi... Cred că... Domnica Doroftei, Costinaş şi Tonciu 
ar mai putea da, din punct de vedere tehnic, câte o 
normă în plus. Din punct de vedere uman, însă... 

— Vă mulţumim, tovarăşe inginer - îl întrerupse lulieş. 


470 


Întâlnirea V 


Pârvan se uită la Severin, care tăcuse o vreme, şi-i 
spuse cu răceală: 

— M-ai dezamăgit, domnule Severin, m-ai deziluzionat. 
Pentru dumneata aş fi fost în stare să garantez oricui 
asupra seriozităţii... Imi pare foarte rău că mi-ai schimbat 
părerea... 

Severin îi răspunse, oarecum mâhnit: 

— Nu vă supăraţi pentru asta, domnule inginer. Ştiţi... 
vara copacii par frumoşi... iarna par sărmani şi trişti... dar 
vine iar vara şi nu-ţi mai iei ochii de la ei... 

— Eu îmi schimb foarte greu părerile, domnule Severin 
- se ambiţionă Pârvan, care prinse repede tâlcul celor 
spuse de strungar. 

— S-ar părea că dimpotrivă - accentuă Severin. 

In clipa aceea, în cadrul uşii biroului apăru Silviu 
Căciulă, care anunţă cu voce hârşâită: 

— A venit dom’ director Singurel! 

Pârvan tresări. Îşi amintea perfect. N1 era Silviu 
Căciulă. 

lulieş mai întârzie câtva timp în hală. Voia întâi să-l 
liniştească pe Severin. Se duse la Costinaş. Tânărul 
strungar muncea ca întotdeauna vesel, deşi mişcările îi 
erau mai sigure şi mai chibzuite decât înainte de 
accident. Când auzi rugămintea lui lulieş, zâmbi: 

— Să nu credeţi că mi-aţi luat-o înainte, tovarăşe lulieş. 
Chiar de azi am început să asaltez o nouă normă. Am tras 
şi eu cu ochiul la nea Alexandru şi i-am furat o inovaţie. 
Şablonul ăsta îmi asigură cel puţin o normă în plus. 

lulieş voia cu orice preţ să se molipsească de la 
Costinaş, de la veselia acestuia. 

Tonciu fu însă mai refractar. Mai întâi se codi să 
răspundă direct, apoi mormăi că o să-i vină foarte greu, 
dacă n-o să-i fie chiar cu neputinţă. 

— Imi pare rău, tovarăşe lulieş, dar nu prea am curajul 
să încerc. 

Deşi nu-l credea pe Tonciu şi simţi amărăciune când îi 
auzi răspunsul, lulieş se feri să i se vadă supărarea, 


471 


Constantin Chiriţă 


căutând să pară liniştit: 

— Nu-i nimic, Tonciule, eu numai te-am întrebat. Dacă 
nu se poate, nimeni nu-ţi taie capul. 

— Poate c-o să accepte vreun comunist - sugeră Tonciu 
cu puţină răutate în glas. 

De astă dată, lulieş nu-şi mai ascunse supărarea: 

— Nu-i vorba de normă, lorgule... Nu o poţi face, gata! 
Sunt mai mulţumit când omul îmi spune pe şleau că nu 
poate, decât să făgăduiască în van şi să încurce lucrurile. 
Altceva mă mâhneşte. Dacă am venit la tine şi ţi-am spus 
deschis despre ce e vorba, am făcut asta pentru că n-am 
simţit nicio deosebire între tine şi orice muncitor comunist 
din uzină... 

lulieş plecă nemulţumit, lăsându-l pe Tonciu oarecum 
ruşinat. Acesta porni însă repede pe urmele secretarului 
şi-l ajunse: 

— Tovarăşe lulieş, am spus o prostie... Nici nu m-am 
gândit la ce-am spus. Te rog să mă ierţi... Nu ştiu dac-ai 
să mă crezi, dar în timp ce-ţi vorbeam mă gândeam c-am 
să pot realiza o normă în plus. 

— Bine, măi Tonciule - mormăi lulieş, prea puţin 
convins. 

Tonciu simţi îndoiala lui lulieş: 

— Vreau să fiu cinstit până la capăt, tovarăşe lulieş... 
Am spus să cauţi un muncitor comunist numai ca să-ţi 
dovedesc pe urmă... că, uite eu, un nemembru de 
partid... sunt mai... mai... cum să spun... sunt la fel ca un 
comunist... Am vrut s-o fac pe grozavul... 

Tonciu vorbea din adâncul sufletului. li părea rău că-l 
jignise pe lulieş şi, cunoscând firea acestuia, ştia că 
numai dacă va fi cinstit până la capăt, va putea să-l 
convingă şi să-l liniştească. De aceea i se destăinuise cu 
atâta uşurinţă, călcându-şi în picioare trufia. 

— Bine, lorguie! Te cred! 

Deşi lulieş rostise vorbele cu convingere, Tonciu încă se 
mai îndoia. 

— Chiar să mă credeţi, tovarăşe lulieş! 


472 


Întâlnirea V 


În loc de orice alt răspuns, lulieş îi întinse mâna, pe 
care Tonciu i-o strânse cu bucurie. Strungarul reveni la 
maşină fluierând vesel. Işi strânse cordonul la halat şi se 
apucă să privească strungul, cum priveşte doctorul la 
aparatul Roentgen în interiorul bolnavului. Voia să 
ciupească măcar jumătate de normă în plus până la 
sfârşitul schimbului. 

Când îl văzu pe lulieş venind spre dânsa, Domnica opri 
instinctiv maşina. Sângele îi năvălise în faţă, şi inima îi 
zguduia pieptul. 

— Ţi s-a stricat maşina? încercă să glumească lulieş. 
Ori s-a speriat când a văzut că m-apropii de ea? Te 
pomeneşti că mi-a presimţit gândurile. 

Domnica se înroşise ca para focului. Căuta să-şi 
ascundă faţa. Il aşteptase pe lulieş. De câte ori îşi 
amintea ce-i spusese, o cuprindea mânia şi tremurul. Era 
sigură că lulieş o va mustra, că îi va face morală severă. Il 
aşteptase cu teamă. 

lulieş, simțind sfiala Domnicăi, se gândi s-o întrebe fără 
înconjur: 

— Tu ai putea, Domnica, să mai faci o normă în plus? E 
mare nevoie de norma asta... 

Auzindu-i vorbele, care i se păreau cam ciudate, 
Domnica îndrăzni să ridice privirile din pământ. Figura ei 
părea însă  răvăşită. Teamă, neîncredere, uimire, 
surpriză... 

— O normă în plus? întrebă la rândul ei, fără să ştie ce 
spune. O normă... Adică... 

— Eşti tu în stare de lucrul acesta? 

— Dacă sunt în stare?... 

Domnica îşi revenea. lulieş venise pentru altceva la 
dânsa. Poate că-i trecuse supărarea. Se uită în ochii lui şi 
nu zări niciun licăr de amărăciune sau de supărare. Putea 
să răsufle uşurată. După izbucnirea pe care o avusese în 
faţa lui lulieş, Domnica se mai liniştise. Credea că totul 
fusese o copilărie, o părere, în afară de mărturisirea ei pe 
care o considera neruşinată şi condamnabilă. Voia să-l 


473 


Constantin Chiriţă 


audă pe lulieş vorbindu-i aspru şi răstit. Şi când colo... 

— Sigur că sunt în stare!... se răzvrăti Domnica. ŞI 
două, dacă e nevoie... Dându-şi seama că exagerase, 
Domnica reveni cu un glas mai domol: Două ar fi cam 
greu... Una însă... dacă mai măresc turaţia strungului... n- 
o să fie greu de obţinut. 

— Să nu fie primejdios... - spuse lulieş. 

— Primejdios? Da' de unde!... De când cu accidentul 
lucrez sub viteza medie... 

— Ai grijă, Domnica!... oftă lulieş. 

Când o văzu pe Margareta în mulţimea strânsă în jurul 
lui Marin Singurel, lulieş înlemni în pragul uşii şi nu mai 
reuşi să sufle o vorbă. Directorul îşi făcu însă loc printre 
cei adunaţi şi se repezi în braţele lui lulieş. Se retrase 
apoi câţiva paşi înapoi spre a-l privi mai bine: 

— Mă lulieş, mă... - se miră Singurel. De când nu te-am 
văzut, parc-ai mai întinerit... lar eu... M-a îmbătrânit 
învăţătura... Şi măcar de-aş şti c-a rămas ceva în capul 
meu... Aoleu! Uitasem... Tovarăşul Faur îţi transmite că-i 
foarte bucuros. Spune că ţi-ai îndeplinit întocmai 
angajamentul. 

lulieş n-o slăbise din ochi pe Margareta. N-o mai 
recunoştea. | se schimbaseră trăsăturile. Părea mai înaltă, 
mai tânără şi foarte sigură pe ea. 

— Aaaa! descoperi Singurel. Tovarăşa Margareta! A 
venit din partea Consiliului Central... Cum se întâmplă 
undeva ceva bun, imediat răsar oaspeţi. 

— Şi când se întâmplă lucruri rele venim - îi ripostă 
Margareta, înaintând spre lulieş cu mâna întinsă. Bine te- 
am găsit, lulieş! 

Strângerea aceea de mână şi cuvintele rostite cu o 
voce cât se poate de firească i se păreau stranii lui lulieş. 
Măcar să-l fi numit „tovarăşe Livede” sau „tovarăşe 
lulieş”. 

— Mai bine-aţi veni în mijlocul nostru înainte de a se 
întâmplă lucruri bune sau rele - reluă Singurel 
convorbirea, pentru a nu se da bătut. 


474 


Întâlnirea V 


— Ceri prea mult, tovarăşe director - râse Nistor. Am 
scăpa de vină... dar şi de merit! 

Margareta nu lăsă intervenţia lui Nistor fără răspuns. 

— Nu ne ferim să spunem că am venit la voi să 
învăţăm, deşi voi vă rugaţi, pare-se, să vă dădăcim. 

— Pentru că prea vă repeziţi când facem vreo greşeală 
- spuse Singurel. Ca sa ne frecaţi cu peria de ras 
parchetul. 

— Dar despre peria de puf de ce nu vorbiţi, tovarăşe 
Singurel? întrebă Margareta. Pentru că v-ar face plăcere 
să simţiţi numai mângăieri... Din partea noastră... vă 
stăm la dispoziţie tot timpul. Niciodată nu regretăm când 
ne cuprinde mândria. _ 

Singurel trebuia să cedeze. li venea greu să-i răspundă 
Margaretei. Crezuse că-i aceeaşi femeie pe care o 
cunoscuse pe vremea când era nevasta lui lulieş. Se 
schimbase însă. Devenise un conducător. 

— Eu ard de nerăbdare să văd uzina - propuse dânsul. 
Ai făcut treabă bună, lulieş. Şi tu, Nistore. Vreau să-i văd 
pe Răduca, pe Valer, pe Severin, pe Domnica... Ce-a 
săltat fata asta!... Tot frumoasă şi neastâmpărată a 
rămas? 

În locul lui lulieş răspunse Nistor: 

— E membru în comitetul de partid! 

— Domnica? se miră Singurel. Mergem, tovarăşă 
Margareta?... sau ai alte treburi... 

— Mergem, cum să nu. 

Margareta ieşi din birou urmată de Singurel, de lulieş, 
de Nistor şi de inginerul şef. 

lulieş era încă sub impresia neaşteptatei întâlniri. 
Fusese de ajuns s-o vadă pe Margareta, şi toate gândurile 
lui îşi găsiseră o nouă orbită. El era cel mai în măsură să 
aprecieze la adevărata valoare transformarea fostei sale 
neveste. 

Margareta întoarse capul şi-l văzu pe lulieş încetinind 
intenţionat paşii. Îi făcu un semn de complicitate din cap 
şi intră în hala mare, împreună cu directorul. 


475 


Constantin Chiriţă 


lulieş nu-i urmă. Avea nevoie în aceste clipe să fie 
singur. Margareta îi dăduse a înţelege că e de acord cu 
retragerea lui... | se părea curios, pentru că din vechea 
Margaretă, din fosta lui nevastă, nu descoperise nimic 
altceva decât acest semn. incolo, totul întruchipa o 
femeie pe care parcă n-o mai văzuse până atunci... Işi 
găsi un colţ ascuns lângă hală, de unde nu putea să-l 
vadă nimeni. Se aşeză pe o ţaglă de oţel... Tovarăşa 
Margareta... Tovarăşa de la Consiliul Central al 
Sindicatelor!... Nu aceasta îl emoţiona pe lulieş. Văzuse 
destui oameni cu titluri poate şi mai înalte, care erau însă 
atât de departe de ele cum e cerul de pământ... 
Margareta era însă într-adevăr „tovarăşa de la Consiliul 
Central...” Se ridicase prin propriile-i puteri... Şi totuşi, cu 
femeia aceea dormise în acelaşi pat şi mâncase la 
aceeaşi masă aţâţa ani de zile!... Femeia aceea fusese 
nevasta lui? Nevasta lui fusese altă femeie, nu „tovarăşa 
Margareta” pe care o întâlnise în biroul lui Nistor. 

Oaspeţii îşi terminaseră vizita în secţie. Singurel se opri 
supărat înaintea lui lulieş: 

— De ce-ai fugit?... Te-am căutat mereu... 

Necăpătând niciun răspuns de la lulieş, se adresă 
Margaretei: 

— Eşti invitată la masă la noi... Adică sunteți invitați... 

— Cam târzie invitaţia - îl întrerupse Margareta. M-a 
invitat mai înainte lulieş. 

Singurel nu mai insistă. Îşi închipuia că, poate, cei doi 
au de vorbit lucruri care-i interesează numai pe dânşii. Se 
mulţumi doar să adauge cu subînţeles: 

— Nu mă pot opune... Dar poate că tot o să scapi 
câteva vorbe înainte de a ne părăsi - căută s-o tragă de 
limbă pe tovarăşa de la Consiliul Central. 

— La prima vedere, totul pare foarte bine organizat - 
răspunse Margareta. Inginerul Pârvan, pe cât e de 
morocănos şi ursuz, pe atât e de priceput şi conştiincios. 
Secţia a pornit pe un drum bun. Nu spun foarte bun, 
pentru că drumul pe care şi l-a ales e destul de greu şi 


476 


Întâlnirea V 


spinos... Mergem, lulieş?... 

Margareta acceptase ca pe un lucru foarte firesc oferta 
lui Nistor de a pleca în oraş cu maşina direcţiei. lulieş, în 
schimb, plesnea de ruşine. Numai în cazuri extrem de 
rare, în cazuri de forţă majoră, apela la automobilul 
direcţiei. | se părea caraghios să descindă din maşină în 
centrul oraşului, sau în faţa casei, şi să suporte privirile 
curioase ale cetăţenilor. Nici când fusese director general 
în Bucureşti nu folosise maşina prea mult. Nu se împăca 
de loc cu acest fel de a călători. Mai ales într-un oraş de 
provincie, unde distanţele sunt scurte, iar vehiculele 
publice nu sunt aglomerate. Împotriva inimii sale se văzu 
nevoit să se urce în maşină, alături de Margareta. Izbutise 
totuşi să coboare din automobil înainte de a ajunge în 
centru. Profitase de faptul că într-un loc, unde strada 
principală cotea în faţa parcului, se aflau foarte puţini 
trecători. Margareta, înţelegându-i parcă starea, nu se 
opuse. 

lulieş se simţea stânjenit. Nu ştia ce să-i spună 
Margaretei, şi de întrebări convenţionale se ferea ca 
dracul de tămâie. /nvitația neaşteptată a Margaretei de a 
lua masa împreună îl surprinsese şi-l neliniştise. De aceea 
prefera să tacă, aşteptând din partea ei întrebări şi 
confesiuni. Cu toate acestea, nici Margareta nu era prea 
limbută. Tot timpul drumului până la restaurant se 
mărginise doar să facă din când în când câte o constatare 
cu privire la transformările petrecute în oraş de la 
plecarea ei. lulieş îi dădu câteva lămuriri zgărcite, evitând 
să intre într-o discuţie anostă şi fără rost. Işi închipuia că 
fosta lui nevastă are să-i spună ceva important. 

Margareta alese o masă într-un colţ retras, în 
restaurant. Lângă ei se afla un singur client, un bărbat 
scund şi chel, foarte elegant îmbrăcat, pe care lulieş îl 
văzuse de câteva ori în tovărăşia lui Pârvan. Vecinul lor 
era însă atât de preocupat de nişte însemnări pe care şi 
le trecea grăbit într-un carnet de buzunar, că nu dădu 
nicio atenţie noilor veniţi. 


477 


Constantin Chiriţă 


Stinghereala nu-l părăsi însă pe lulieş nici în restaurant. 
Nu era obişnuit să ia masa în restaurant. Margareta, în 
schimb, părea foarte în largul ei. Comandă cu tonul cel 
mai firesc masa, cercetă cu atenţie lista de băuturi şi ceru 
o sticlă de vin, care îi întări chelnerului impresia că are 
de-a face cu un client priceput şi experimentat. La 
sfârşitul mesei, chelnerul aduse, fără să mai întrebe, două 
ceşti mari cu cafea şi o tavă cu prăjituri. lulieş suporta cu 
stoicism toată această situaţie neobişnuită. În sinea lui, 
însă, începuse să se considere înapoiat şi înglodat în 
obiceiuri vechi. 

Margareta obişnuia să fumeze o ţigară după masă. Se 
abţinu însă, gândindu-se că gestul ei l-ar putea surprinde 
pe lulieş. Il observase tot timpul mesei, cu multă fineţe, 
constatând stinghereala şi apăsarea lui lulieş. Nu voia să-i 
accentueze neliniştea. Deschise brusc discuţia, sau mai 
bine zis începu să vorbească în aşa fel, de parcă ar fi 
reluat o convorbire neterminată: 

— Nu crezi, lulieş, că muncitorii fac prea mari eforturi 
fizice?... Mă uitam la Răduca, şi la Valer, şi la fata aceea 
zvăpăiată, aproape că n-au o secundă liberă în tot timpul 
lucrului. Se contopesc cu maşinile... 

Vorbele Margaretei îl însufleţiră pe lulieş. Începea să 
uite că se află într-un local străin. 

— Mi se par ciudate vorbele tale, Margareta... Oamenii 
lucrează opt ore. Opt. Noi, în trecut, lucram în acelaşi ritm 
ca dânşii, însă douăsprezece ore... Şi nu uita că au la 
dispoziţie o sumedenie de posibilităţi de a se recrea după 
cele opt ore de muncă... Sunt muncitori, acei pe care i-ai 
numit tu, şi alţii care simt, poate, mai mare bucurie când 
lucrează decât atunci când stau. Tu ştii cu câtă dragoste 
poţi să priveşti o piesă, după ce ai trecut-o prin maşină şi 
i-ai dat o formă regulată şi frumoasă?... 

— Poate ai dreptate, lulieş, dar e prea obositoare 
munca. Nu... mă gândesc la altceva... Am văzut şi la noi, 
şi în alte ţări, muncitori... mai instruiți... care munceau 
mai puţin cu braţele şi mai mult cu capul. Şi să nu crezi 


478 


Întâlnirea V 


că produceau mai puţin... _ 

lulieş înţelese ce voia să-i spună Margareta. Işi amintea 
şi vorbele pe care i le spusese lui Singurel când se 
despărţise de acesta. Observaţia ei era adâncă şi 
cuprinzătoare. Se gândise şi el mult timp la stilul de lucru 
din uzină. El însă vedea totul prin prisma concretă a 
intereselor uzinei. Perspectiva creştea însă încet şi sigur 
în secţie prin acţiunea temerară a lui Severin. 

— Te înţeleg, Margareta. Privind în perspectivă, ai 
dreptate. Dar nu uita că producţia nu se obţine prin 
perspectivă, ci prin situaţia prezentă. Dacă ne-am apuca 
să căutăm cu toţii alte mijloace tehnice şi ne-am părăsi 
maşinile... 

— Nu fi nedrept, lulieş! Îți spun totul ca unui prieten 
vechi. Altfel aş considera că vorbesc în vânt. Am vrut 
numai să-ţi destăinuiesc un gând ascuns al meu... 
Perspectiva nu trebuie niciodată scăpată din vedere... 
Dacă o ajungi din urmă nepregătit... 

Spre surprinderea ei îl văzu pe lulieş zâmbind. 

— O să-ţi dezvălui şi eu o taină, Margareta. Poate că n- 
am dreptul încă... Totuşi simt nevoia să ţi-o spun. Eu m- 
am împărţit de mult în două şi mă străduiesc să păstrez 
pe cât pot cumpăna dreaptă. Mă zbat să învingă mişcarea 
lui Răduca, pentru că înseamnă în orice caz un pas 
înainte în tehnică... lar în ce priveşte importanţa ei în 
producţie, o înţelegi prea bine... În acelaşi timp însă... 

lulieş îi istorisi Margaretei tot ce se întâmplase cu 
Severin, toate gândurile şi înfăptuirile lui. Margareta îl 
ascultă uluită. De câteva ori în timpul istorisirii îi apăruse 
gândul că poate în uzina aceea se va produce nu peste 
mult timp unul din cele mai revoluţionare evenimente din 
istoria industriei româneşti. Era, în alte cuvinte, însăşi 
convingerea lui lulieş. 

Tot timpul cât vorbise despre gândul îndrăzneţ al lui 
Severin, lulieş pusese o pasiune arzătoare în cuvintele lui. 
Margareta îl descoperi mai tânăr ca niciodată: 

— Dac-ai şti până unde am mers ca să-l feresc pe 


479 


Constantin Chiriţă 


Severin de orice neajuns! Uneori am ocolit adevărul, 
Margareta, am tăinuit totul. Unii ar putea spune că am 
încurajat indisciplina, că am procedat ca un om 
nesincer... Dar gândeşte-te ce va însemna maşina lui! 
Gândeşte-te ce revoluție se va produce în industrie... Ştiu 
că în alte ţări se vorbeşte mereu despre automatizare... 
Dar noi... la noi va fi iniţiată de un munctior... El va fi şi 
iniţiatorul, şi constructorul maşinii... De aceea l-am lăsat 
să o facă numai el, cu mâinile lui, să pipăie el fiecare 
piesă... Severin e un cap tehnic nemaipomenit, 
Margareta... Nu e dintre acei pe care i-a înzestrat numai 
natura şi care se joacă aiurea în gânduri cu invenţii 
absurde... Severin a asudat douăzeci de ani citind cărţi şi 
manuale şi făcând planuri... Vorbeşte numai despre 
păsări, dar sunt sigur că în capul lui roiesc toate 
principiile şi formulele mecanice despre care-mi vorbea 
odată Pârvan... Ştii ce face acum?... Invaţă limba 
franceză... Nici nu mi-a spus... Dar când am aflat astăzi 
că a biruit una din greutăţile cele mai mari, am înţeles că 
a învăţat limba... 

Margareta era profund impresionată de cele ce-i 
spusese lulieş. O impresiona mai ales faptul că regăsise 
în lulieş logica şi înţelepciunea cu care-o obişnuise ani de- 
a rândul. lulieş nu făcea nimic la întâmplare. Conducea 
tăcut, din umbră, fără să ţipe, fără să se bată cu pumnii în 
piept, făcea uneori paşi aparent greşiţi, dar care nu aveau 
rostul decât să taie o cale şi mai dreaptă, şi mai 
îndrăzneață. Se gândea că lulieş, fără să se observe, era 
în acelaşi timp şi sufletul, şi creierul uzinei. introducea în 
uzină vederile largi ale partidului, pe neobservate, dar cu 
pasiune şi tenacitate. Margareta înţelegea bine la cine se 
referea mereu Faur, în şedinţele cu activul central de 
partid, când vorbea despre comunistul anonim şi gata de 
orice sacrificiu, care, refuzând onoruri şi reclamă, educă 
oamenii în spirit comunist. Era convinsă că atunci când 
spunea vorbele acestea Faur se gândea în primul rând la 
oameni ca lulieş. 


480 


Întâlnirea V 


Amândoi tăcură un timp fără să se uite unul la altul... 
Margareta îndrăzni, într-un târziu, să-l întrebe pe lulieş 
dacă poate să fumeze o ţigară. Şi observase că lulieş nu 
tresărise când îi auzise întrebarea. Dăduse din cap în 
semn de încuviinţare... Despărțirea, deci, avusese loc şi în 
sufletul lui lulieş... Erau doi oameni, doi prieteni buni, 
care se cunoşteau de multă vreme. 

— De fapt, am vrut să rămânem singuri pentru a-ţi 
spune altceva, lulieş - rosti dânsa cu emoție în glas. Îmi 
pare totuşi bine că mi-ai destăinuit gândurile tale... Eu... 
eu am... m-am schimbat, lulieş... 

— Nu mai trebuia să spui... 

— Nici n-am vrut... Altceva... am început să muncesc... 
lulieş!... Eu... Am vrut să-ţi spun că mă voi recăsători... 

lulieş o privi drept în ochi: 

— Inţeleg, Margareta... ai  răbdat prea multă 
singurătate... 

— Am vrut să-ţi spun ca unui prieten... Am vrut să mă 
sfătuiesc cu tine... 

lulieş înţelese. Margaretei îi fusese teamă că vestea l-ar 
fi putut întrista. Simţea o uşoară mâhnire. Dintr-o dată îi 
apăru însă în minte imaginea Domnicăi. Şi se strădui din 
răsputeri să fie calm, să nu-i observe Margareta 
neliniştea. 

— Pentru acest lucru am venit, lulieş... 

— Aş fi foarte bucuros să te ştiu fericită... Ai suferit 
mult, Margareta... 

— Trebuie să plec, lulieş... Nu ştiu dacă o să mai prind 
trenul... 

Se uitară din nou unul la altul. Se despărţiră în tăcere. 
Pentru totdeauna... 


481 


Constantin Chiriţă 


CAPITOLUL 23 


DAN VAŞANI AŞTEPTA CU 
înfrigurare părerea lui Muscel. Acesta îi citea articolul cu 
atenţie şi, contrar obiceiului său, nu scotea nicio 
exclamaţie. După ce termină de citit articolul, Muscel îi 
aruncă lui Vaşani o privire dispreţuitoare. Apoi, cu mişcări 
încete, adună paginile de pe masă, le transformă într-un 
cocoloş şi, fără să se ridice de pe scaun, lovi mingea de 
hârtie cu piciorul, azvârlind-o într-un colţ al camerei. 

Vaşani nu fu capabil să facă un gest. Gestul lui Muscel 
îl uluise. 

— Dacă l-aş parafraza pe Rimbaud, aş spune că am 
tras „de mes Souliers blessés, un pied contre ton 
coeur”. Hai, n-o mai fă pe tâmpitul, că mai ai şi o 
copie... 

— Eşti nebun?! ţipă Vaşani. Cum îndrăzneşti să-mi 
distrugi originalul?... 

— Domnule Vaşani, te anunţ că de mulţi ani n-am citit 
o asemenea porcărie... Cum ai avut, mă, curajul să-mi dai 
să citesc?! Şi cum vrei tu să publici articolul ăsta? Eu ofer 
un premiu dacă ţi-l publică cineva. 

— Ce, nu-ţi place? 

— Domnule Vaşani, dacă vrei cu tot dinadinsul să scrii, 
fă-te dactilografă. Dar nu măzgăli cu mâinile tale hârtia... 
Scoţi la întâmplare cuvinte din cele şapte limbi pe care le 
ştii şi le înşirui fără nicio ruşine pe hârtie. Sigur că eşti 
neînțeles... Cine ar putea să înţeleagă ceva din 


“5 Cu ghetele mele rupte un picior în sufletul tău. 


482 


Întâlnirea V 


amalgamul puturos-şi colorat pe care-l aşterni pe hârtie? 
.„. Uite, mă! Eu te înţeleg. Şi la urma urmei te admir. Dar 
să n-o faci cu mine pe scriitorul nedreptăţit!... Parcă eu 
nu ştiu de ce urli pe la toate colţurile că nu poţi scrie! Nu 
pentru că te opreşte cineva, ci pentru că nu eşti în stare! 
„„ Sunteţi mulţi din ăştia? 

— Idiotule! Nu-i de nasul tău ce scriu. Ce, parcă înţelegi 
ceva? 

— Cu mine să n-o faci pe nebunul! Ţi-am mai spus. Poţi 
să-i ţipi la ureche lui Lucian cât vrei, dar nu mie. 

Dan Vaşani nu mai continuă jocul: 

— la mai du-te dracului şi lasă-mă în pace! Pot, nu pot 
să scriu, mă arată toată lumea pe stradă ca pe cea mai 
tristă victimă a regimului. La urma urmei, asta contează. 

— Să mor eu dacă nu eşti deştept! Ca să vezi, mă!... 
Dacă un ţăndărică idiot urlă mai tare şi se proclamă 
geniu, are riscul de a fi luat în serios. Şi eu... Pe mine m- 
au băgat în puşcărie pentru un furt din casieria facultăţii, 
iar tu te plimbi liber şi aureolat: „Marele geniu care nu se 
poate adapta!” Eşti un escroc ordinar! 

— Nu escrochez pe nimeni, ei mă roagă... Accept din 
milă rugămintea lor... 

— Parastasul mă-ti!... Mă, eu te-am mirosit din 
facultate... Ţi-am urmărit felul în care-ţi creai faima la 
cursuri... Toceai trei manuale pe lună, pentru ca la un 
curs să epatezi profesorul şi studenţii cu întrebările tale 
savante şi cu răspunsurile pe care ţi le dădeai tot tu în 
cinci limbi, şi încă o mai făceai şi pe nebunul, care-şi 
chinuieşte memoria... Nu pot să uit cum înfloreai 
amănuntele, cum te prefăceai c-ai uitat, că s-a terminat 
citatul şi-ţi continuai expunerea în limba respectivă... cum 
cereai scuze profesorului că-ţi scapă câteva cuvinte 
pentru că sunt nu ştiu câţi ani de când ai citit volumul 
respectiv, şi tu îl tociseşi cu o seară înainte... Ca să-ţi dea 
bile albe la examen fără să te mai asculte şi să ţi se ducă 
faima geniului în toate universităţile... Deştept, mă, să 
mor eu... Când ai văzut că sunt pe cale să te încuie 


483 


Constantin Chiriţă 


studenţii şi să te simtă profesorii, ai simulat o 
recrudescenţă idealistă incurabilă şi ţi-ai dat cu zgomot 
demisia din postul de asistent... De ce nu-ţi scrii 
autobiografia? Poate ai realiza unica schiţă literară de 
care eşti capabil în viaţă. 

Vaşani râdea superior: 

— De ce nu tipi în gura mare? 

— Pentru că nu obişnuiesc să-mi trădez breasla. 

— Pentru că nu te-ar crede nimeni!... Uite, mă, dau 
cărţile pe faţă! La ce să mă ascund de tine? Eşti un 
pungaş tâmpit... N-ai învăţat nimic sau poate n-ai citit 
istorie. Eu am calculat, mă, împreună cu tata. În fiecare 
revoluţie au existat profitori. Şi în revoluţia asta... Eu am 
avut tupeul să renunţ la onorariul primelor note... Numai 
cu miliția nu m-au căutat să-mi dea banii. Tu, ca un bou, 
te milogeai pentru o sută de lei, ca să capeţi cincizeci. Eu 
refuzam două sute, ca să mi se dea a doua oară cinci 
sute... Cu banii ăştia îmi permit să te ţin lângă mine ca pe 
un parazit şi s-o fac pe galantul şi pe sentimentalul cu 
femeile. 

Curajul destăinuirii lui Vaşani îl surprinse pe Muscel. 
Nu-şi închipuise că neruşinarea lui Dan va ajunge până 
aici. Crezuse că-şi va păstra măcar o urmă de decenţă. 

— Ar trebui să te şantajez, mama ta de escroc! 

— Parcă spuneai că pungaşii nu se şantajează între ei. 
Şi încă o dată îţi repet: nu te-ar crede nimeni. 

— Incep să mă conving şi eu - recunoscu Muscel. ŞI 
totuşi nu înţeleg... Tu nu aştepţi chiar nicio plăcere de la 
viaţă?... Eu tot mai sper că odată şi odată voi face ceva 
să-mi placă... 

— Ce s-aştept?... Am crezut tot timpul că voi putea 
scrie... M-am convins că nu-s înzestrat. M-am refugiat în 
plăcerea pe care o oferă femeile... 

— Cine se uită la tine, domnule Vaşani, când eşti atât 
de slăbănog şi hidos? Şi mai porţi pe deasupra şi ochelari 
cu unsprezece dioptrii. Şi ai şi numărul 45 la pantofi, la 
statura ta de pitic. 


484 


Întâlnirea V 


— Le plătesc sau le înspăimânt... Am avut femei din 
cele mai teribile, în schimbul unor fragmente din Bergson 
recitate la momentul oportun. 

— lar devii un idiot infatuat! Femeile care pot să-l 
asculte pe Bergson, preferă să asculte citate din gura 
unui atlet. 

— Eşti un imbecil, domnule Muscel!... Eu am cel puţin 
cinci plăceri pe zi... Mă ţin până ce-mi plesneşte burta de 
durere, şi când mă descarc, simt o plăcere cvasierotică... 
Şi aşa mai departe... îmi creez singur plăceri. 

— O s-ajungi la morfină... 

— Sunt prea lucid. Vreau s-ajung cu aceste plăceri 
până în mormânt. Şi vreau să mor bătrân. 

— Zău c-ar merita să-ţi laşi autobiografia ca document 
literar... 

Muscel luă o ţigară de pe o etajeră. Observă, cu acest 
prilej, câteva cărţi aduse de Vaşani. „L'Uomo di genio” al 
lui Lombroso, „Hereditary Genius” al lui Galton şi „La 
psychologie morbide” a lui Moreau. Il pufni râsul după ce 
citi titlurile. 

— Te-ai apucat să-ţi cauţi corespondenţele printre 
genii? Chiar în halul ăsta ai ajuns? Ce ţi-a venit să toceşti 
tocmai acum cărţile astea? 

— N-am timp şi nici interes să-ţi răspund la toate 
tâmpeniile. Trebuie să mă duc să predau articolul şi 
notele... 

— Tu chiar crezi că ţi se vor publica inepţiile?... Cine 
eşti tu să-ţi baţi joc de autori şi de eroi? 

— Dan Vaşani! Eu îmi pot permite orice! 

— Chiar să te duci în mă-ta? 


Cornelia câştigase într-un timp scurt simpatia întregii 
redacţii, dar cel care se dădea în vânt după ea era 
Coriolan Turturică. Acesta nu pierdea nici cea mai mică 
ocazie de a schimba măcar câteva vorbe cu dânsa. O 
preţuia pentru deşteptăciunea şi cultura ei şi pentru 
iuţeala cu care deprinsese munca redacțională. Coriolan 


485 


Constantin Chiriţă 


Turturică o instruise din prima zi. Experienţa lui de 
patruzeci de ani de gazetărie îi spunea că în redacţie 
pătrunsese, o dată cu Cornelia, un adevărat talent 
ziaristic. Îi dăduse câteva ştiri la refăcut, o rugase să-şi 
expună părerea asupra unui reportaj semnat de Stoian 
Paraschiv şi-i ceruse să-i facă planul unui articol. In prima 
zi. 

După câteva ore, Cornelia apăruse cu ştirile redactate, 
cu planul articolului întocmit şi cu părerile personale 
asupra reportajului trecute pe o foaie de hârtie. Iscusinţa, 
bunul simţ şi rapiditatea cu care Cornelia îşi îndeplinise 
sarcinile îl determinaseră pe nepăsătorul bătrânel să se 
ducă imediat la redactorul şef şi să-i înfăţişeze rezultatul 
încercării. li vorbise lui Mironescu despre Cornelia în 
cuvinte de laudă. Îşi frecase mâinile de bucurie, uitându- 
şi luleaua stinsă în gură. Fericit foarte de norocul peste 
care dăduse, Coriolan o invita în biroul său pe Cornelia, în 
fiecare dimineaţă, pentru o oră-două, spre a o lamuri 
asupra problemelor tehnice redacţionale. li dezvălui toate 
tainele şi chiţibuşurile de secretariat şi de tipografie, 
înveselindu-şi lecţiile cu amintiri din activitatea lui 
neîntreruptă timp de patru decenii. Cornelia prinse la 
rândul său simpatie pentru dânsul şi de câte ori avea 
timp liber sau Lucian era plecat din redacţie, alerga la 
Coriolan pentru o mică şuetă. 

Bătrânului secretar de redacţie îi plăceau materialele 
Corneliei. Erau dense, scrise cu nivel literar şi construite 
pe un fir logic convingător. Coriolan o recomandă şi altor 
membri din redacţie, cerându-le părinteşte să-i urmeze 
exemplul. 

Singurul care se temea şi se ferea de Cornelia era 
Cosmuş. Acesta lua faţă de dânsa o mască severă de şef, 
îi dădea indicaţii inutile înainte de a scrie un material şi, 
după ce îl citea, se prefăcea preocupat şi găsea 
întotdeauna un calificativ de apreciere mediu. Se ferea 
să-i facă însă observaţii, pentru că simţea în timpul 
lecturii că-i lipseşte puterea de pătrundere pe alocuri a 


486 


Întâlnirea V 


materialului. Lui Cosmuş îi era însă şi teamă de Cornelia. 
li era teamă că îi va lua locul de subşef de secţie şi nu ştia 
cum să îndepărteze această perspectivă. Observase doar 
că relaţiile dintre Cornelia şi Lucian erau mai mult decât 
prieteneşti. Dar de Lucian îi era teamă să se atingă. Fără 
Lucian, situaţia lui în redacţie era periclitată. Neavând 
cum să acţioneze, Cosmuş căuta să se convingă că dacă 
Lucian n-ar fi pus ochii pe Cornelia, ar fi izbutit în mod 
sigur s-o cucerească el. Uneori îi plăcea să creadă că 
noua lui colegă se uită la el cu priviri cochete, ispititoare. 
Şi, fără să ascută ustensilele de birou, cădea în drama 
eroului din „Mantaua” lui Gogol. Dar cum nu voia să-şi 
atragă antipatia lui Lucian, prefera să se resemneze. 

Coriolan o scoase pe Cornelia din birou printr-o urgentă 
chemare telefonică. O primi vesel şi o anunţă că-i va face 
o altă cunoştinţă în redacţie. 

— ŢI-I prezint pe tovarăşul Stoian Paraschiv... fuf... Mi 
se pare că i-ai citit un reportaj. 

— Îmi amintesc - spuse Cornelia. Reportajul acela care 
începea literar şi termina sec. Foarte curioasă 
metamorfoză. 

— Foarte curios... fuf... e autorul... Uite-l! 

Pe uşă pătrunseră doi tineri. Unul înalt şi blond, celălalt 
scund şi negricios. Coriolan îi întâmpină din uşă. 

— Aţi vrut s-o cunoaşteţi pe tovarăşa Cornelia Cernat... 
Dânsa e! 

Cei doi se apropiară de Cornelia. Blondul îi întinse 
politicos mâna, rostindu-şi numele: 

— Stoian. 

Negriciosul îl imită: 

— Paraschiv. 

Cornelia îi privi uimită. Crezând că i se pregătise o 
farsă, se înclină întâi în faţa blondului: 

— Cornelia. 

Pe urmă şi în faţa negriciosului, adăugând: 

— Cernat. 

Coriolan pufni într-un râs care-i molipsi pe toţi. 


487 


Constantin Chiriţă 


— Nu-i nicio farsă - o lămuri el pe Cornelia. Dumnealor 
amândoi... fuf... formează autorul Stoian Paraschiv. 
Refuză să se despartă... fuf... susţinând că nu pot scrie 
decât împreună... fuf... Şi-au împerecheat talentul încă de 
la şcoala de gazetari... fuf... Au venit aci puşi la punct... 
fuf... _ 

Cornelia nu-l găsi pe Lucian în biroul său. In încăpere se 
aflau însă Cosmuş şi Vaşani. 

— Aaa! Domnişoara Cornelia Cernat! o întâmpină 
Vaşani, ridicându-se cavalereşte din fotoliu. 

Cornelia înclină capul, dar evită să dea mâna cu dânsul. 
Vaşani îi stârnea antipatie. 

— Colaboraţi şi dumneavoastră la marcantul ziar? o 
întrebă Vaşani. S-ar părea că, în sfârşit, ne-am întâlnit 
după o căutare îndelungată. De vină e numai speranţa 
sau desperarea. Eu mi le atribui pe amândouă. Pentru că 
înseamnă acelaşi lucru. 

— Nu se putea să nu vă întâlnisi - îi răspunse Cosmuş - 
de vreme se colaborezi la ziarul nostru. 

— Cu alte cuvinte - sezisă Vaşani - domnişoara 
Cornelia lucrează la ziar. Va trebui să devin cel mai 
fervent şi mai asiduu colaborator. Ai câştigat bătălia! 

— Se vorbeşti?! 

— Sunt silit! Trebuie să închid ochii şi să mă reped în 
undiţă. Cu orice riscuri. 

— Poate vă scoatem la suprafaţă - insinuă Cornelia. 

— Pentru a mă osândi la moarte... Vă asigur că pe 
frigare nu voi regreta abandonarea imperiului acvatic. 
Poate că şi peştele care-şi înfige gura în cârligul undiţei 
face aceasta pentru că preferă execuţiei prin ştiucă 
execuţia englezească elegantă, fără cuţit. Sau nutreşte 
speranţa de a-şi continua viaţa într-un acvarium. Sublimă 
speranţă! 

— Cochetaţi cu un optimism de circumstanţă, domnule 
Vaşani! îl ironiză Cornelia. Nu ştiu însă cum îl împăcaţi cu 
teoria dumneavoastră despre absurdul existenţei umane. 

— Foarte simplu, sublimă domnişoară: optimismul e o 


488 


Întâlnirea V 


condiţie a absurdului. Comedia optimistă este aceea care 
se cuplează cu drama într-o tragedie a existenţei. 
Tragedia este un rezultat al plusului dintre grotesc şi 
hidos. Adevărul se naşte şi aici, în mod dialectic, prin 
suma negaţiilor. Din râs şi plâns se naşte absurdul. Şi 
absurdul e tragic. 

— Sau mai bine zis - interveni Cornelia - un anumit 
tragism sau o anumită convingere în tragism e rezultatul 
fatal al unor anumite absurdităţi. 

— Sunteţi necruțătoare, ca orice femeie deşteaptă - 
zâmbi Vaşani. Şi sunteţi şi crudă, pentru că vă alegeţi 
întotdeauna drept ţintă fiinţele cele mai docile şi mai 
plăpânde... Recunoaşteţi că loviți în ele de teamă că v-ar 
urma cu prea multă patimă şi fidelitate. Priveliştea 
supunerii înarmează mâna femeii. Femeia loveşte naivă şi 
zâmbitoare pentru a nu mai auzi plânsul tragic de la 
picioarele ei. După cum vedeţi, la aceeaşi concluzie 
tragică suntem nevoiţi să ajungem, rezultat al aceloraşi 
negaţii. 

— lertaţi-mă, domnule Vaşani, dar sunt uluită de 
uşurinţa cu care lansați teorii. Chiar vreţi să vă iau în 
serios? 

Vaşani se pierdu numai pentru un moment. Imediat îşi 
reveni: 

— Chiar vi se pare că am început să aiurez?... Aş fi 
foarte fericit dacă aş şti că am ajuns deja în acest stadiu. 
N-aş mai avea decât un pas... 

— Pe care cred că-l veţi face cu tot curajul, ca un erou 
vrednic de admiraţie. Sunteţi primul... 

— Nu vă sfiiţi! Spuneţi direct, fără eufemisme. Primul 
pe care-l auziţi că doreşte să fie nebun. Dragă 
domnişoară Cornelia, întotdeauna nebunia este sau un 
preludiu, sau o condiţie a geniului. Aproape toţi oamenii 
de geniu au fost nebuni. 

— Dacă dumneavoastră vă consideraţi geniu, atunci 
asistăm într-adevăr la o probă experimentală - îl împunse 
Cornelia. 


489 


Constantin Chiriţă 


— Sunteţi crudă! Dar să revenim. Nu mă iau după 
statistici sau după studii, ci după opera şi viaţa geniilor. 
Toţi au fost nişte smintiţi. Nebuni, psihopaţi, epileptici. 
Din aceştia e formată galeria celor mai mari spirite ale 
omenirii... Imnurile nopţii au rămas inegalate pentru că 
le-a scris un nebun: Holderlin... Sublimele idei şi sublima 
limbă din filosofia lui Zarathustra aparţin altui nebun. 

Vaşani continuă să rostească o serie de nume, 
însoţindu-le de acelaşi calificativ: nebun. Poeți, pictori, 
muzicieni... 

— După teoria asta, ar însemna că fiecare nebun e un 
geniu - îl întrerupse Cornelia. Sau, mai precis, îndemnați 
să transformăm spitalele de nebuni în foruri culturale... 

— Oamenii fac cea mai mare greşeală când, auzindu-şi 
unul din semenii lor proclamându-se Napoleon, în loc să-l 
pună în fruntea unei oştiri, îl închid într-o casă de nebuni. 
Sau când fac acelaşi lucru cu unul care îndrăzneşte... 

— Domnule Vaşani! îl întrerupse din nou Cornelia. V-aş 
putea enumera, acum, pe loc, sute de nume care ţin pe 
umerii lor cultura omenirii şi care reprezintă oameni 
sănătoşi, veseli şi puternici. Cred, însă, că e inutil... Am 
impresia că vreţi cu orice chip să deveniți extravagant şi-l 
imitaţi cu prea multă evidenţă pe Alcibiade... 

— Al cărui gest - nu se dădu bătut Vaşani - e tot gestul 
unui om cu ceva gărgăuni în cap... Deşi, vă mărturisesc 
sincer, am renunţat de mult timp la gândul de a deveni 
celebru prin originalitate sau prin extravaganţă. 

— Vă asigur eu, domnule Vaşani, că nu veţi renunţa 
niciodată la extravaganţă. Poate numai când veţi face 
lucrul acesta tot din extravaganţă. 

— Şi tot eu sunt veşnicul acuzat de fabricarea 
paradoxurilor?... 

— Nu e un paradox. Când veţi fi considerat îndeajuns 
de extravagant de toată lumea, renunţarea la atitudinea 
dumneavoastră va fi un gest extravagant. E un fel de a 
lipi la loc coada câinelui lui Alcibiade, după ce toată 
lumea l-a văzut berc. 


490 


Întâlnirea V 


Apariţia lui Lucian în cameră puse punct discuţiei. 
Vaşani veni zâmbitor în întâmpinarea lui Lucian. 

— Apără-mă, Lucian!... Domnişoara Cornelia, acţionând 
parcă împotriva lui Schopenhauer... 

— Scuză-mă, Dan, dar a trecut epoca pălăvrăgeilii. 

Vaşani rămase uluit. Încercă să protesteze: 

— Adică, tu... 

— Nu numai eu. Toţi avem treburi aici. 

Lucian părăsi biroul însoţit de Cornelia, lăsându-l pe 
Vaşani cu gura căscată. Pe coridor, Lucian îi spuse 
Corneliei că trebuie să plece urgent în regiune, împreună 
cu Mironescu. 

Vaşani rămase singur cu Cosmuş. Pe neaşteptate, îi 
veni un gând în îminte... Poate că totuşi va reuşi... Scoase 
din buzunar mai întâi câteva note şi recenzii şi le întinse 
lui Cosmuş: 

— Cred că poţi să le dai drumul, fără să le mai citeşti. 
Sunt destul de simple. 

Cosmuş luă colile de hârtie cu un gest superior. 
Cuvintele lui Vaşani îl măguliseră. 

— Numai cu articolul nu ştiu cum vom face... Ai dreptul 
să dai drumul la articolele colaboratorilor externi?... 

Cosmuş părea mirat: 

— Când Lusian e plecat, eu sunt sef asi. Pot să dau 
drumul la tot ziarul... Se, crezi că n-am mai dat drumul şi 
la alte articole?... Lusian l-a sitit? 

Vaşani se hotărî imediat. Va spune că l-a discutat 
împreună cu Lucian: 

— L-am făcut exact după planul lui - îl asigură Vaşani. 
Am discutat o noapte întreagă articolul... 

— Atunsi se mai astepsi?... Dă-ncoa' articolul! 

— Eu ţi-l dau, dragul meu, numai nu cred că-ţi va 
respecta secretariatul semnătura... 

— Ştiu eu mai bine... n-ai putea să fii mai... altfel - se 
bâlbâi Cosmuş, luând articolul lui Vaşani. Îl sitesc şi dacă 
corespunde, poate s-apară şi mâine... 

— Dacă ai rămas singurul şef la ziar... 


491 


Constantin Chiriţă 


Vaşani îl părăsi pe Cosmuş. Când ajunse în stradă, o 
văzu pe Cornelia uitându-se în urma unei maşini. Era 
foarte bucuros de nesperata întâlnire. 

— Mergeţi în oraş? o întrebă Vaşani. Dacă nu vă 
incomodează, vă pot acompania... 

Cornelia nu-i răspunse. 

— De mult voiam să vorbesc cu dumneavoastră - 
continuă Vaşani. Intotdeauna m-au impresionat femeile 
inteligente şi culte. Superioritatea lor dărâmă repede şi 
total barierele care astupă calea spre femeia comună... 

— Cu alte cuvinte... 

— Cu alte cuvinte, vreu să fiu de o sinceritate brutală. 
De fapt, aceasta este condiţia existenţei mele: 
sinceritatea totală, indiferent dacă pe unii îi încântă, iar 
pe alţii îi supără... Poate v-aţi mirat cât de brutal am fost 
când am afirmat că geniile... 

— Într-adevăr, m-am mirat - îl întrerupse Cornelia. Cum 
aţi putut rămâne la vechiturile lui Lombroso şi Moreau?... 
Se vede că n-aţi dat măcar peste lucrările lui Hollingworth 
şi Terman, sau măcar peste cele ale lui Kretschmer... 

— Vă mulţumesc pentru completare - se strădui Vaşani 
să fie politicos. 

Nu voia totuşi să deraieze de la ideea sa. Reveni la 
prima parte a discuţiei: 

— Sunt convins că dacă mă voi menţine sincer cu 
dumneavoastră, mă veţi înţelege şi nu vă veţi supăra... V- 
aş propune o aventură în doi, undeva, într-un oraş din 
ţară, sau într-un sat, sub forma unei dispute libere despre 
erotism, la propriu şi la figurat... Ştiţi că fiecare filosof, 
începând cu... 

— larta-mă că te întrerup, domnule Vaşani. Nu ştiu 
dacă ai ajuns în stadiul genialităţii, dar în celălalt stadiu 
care, după dumneata, relevă genialitatea, în acest stadiu 
se pare c-ai ajuns. De aceea nu simt supărare, ci 
compătimire. Bună ziua! 

Vaşani rămase năucit. Urmări câteva clipe silueta 
zveltă a Corneliei, apoi îşi întâlni cu privirile vârfurile 


492 


Întâlnirea V 


pantofilor. Şi începu să-l înjure în gând pe Muscel. Ce-i 
venise acestuia să-i controleze numărul de la pantofi?... 


Pufăind din lulea, Coriolan Turturică schimba paginaţia 
ziarului. Apariţia lui Cosmuş în biroul său nu-i produse 
nicio bucurie. Îl întrebă scurt: 

— Ce vrei? 

— Am un material pentru pazina culturală de mâine - îi 
răspunse Cosmuş, întinzându-i articolul lui Vaşani. 

— Cam mare - aprecie Coriolan după ce-l răsfoi. Măcar 
o pagină... 

— E colaborare esternă - accentuă Cosmuş. 

— Şi ce vrei cu el?... fuf... Dă-l la citit! Eu nu mă bag în 
probleme culturale... fuf... 

Cosmuş nu se intimidă: 

— L-a sitit Lusian... E un articol foarte interesant... 
despre roman. 

— L-a citit Lucian?... Opt aldine în chenar... fuf... Titlul 
corp douăzeci şi patru. 

Coriolan îşi notă cuvintele pe colţul din stânga al 
articolului. 

— Urgent la cules! îl îndemnă pe Cosmuş. Am umplut şi 
pagina culturală pentru numărul de mâine. 


493 


Constantin Chiriţă 


CAPITOLUL 24 


PRIMUL LUCRU PE CARE-L 
făcea Cornelia când sosea dimineaţa la redacţie, era să 
se izoleze într-un birou şi să citească ziarul. Căpătase o 
adevărată dragoste pentru gazetă. O citea rând cu rând, 
de la titlu până la ultimele ştiri. Şi totdeauna îşi nota 
observaţii critice pe o foaie de hârtie, pe care o înmâna 
apoi lui Coriolan Turturică. În şedinţa colegiului de 
redacţie, acesta citea uneori observaţiile cele mai 
importante făcute de Cornelia. 

Cornelia sosise şi de astă dată înaintea tuturor la 
redacţie. Se izolă în biroul lui Lucian şi începu să citească 
ziarul. Conţinutul paginei întâi nu-i oferi, spre multumirea 
ei, niciun prilej de a nota observaţii critice. Când întoarse 
pagina, o frapă titlul scris cu litere groase pe trei coloane: 
„Romanul, literatură majoră?” şi mai ales semnătura: Dan 
Vaşani. Curiozitatea o determină să înceapă lectura 
paginii cu articolul lui Vaşani. 

Stilul în care era scris articolul i se păru de la început 
căutat, forţat şi pedant. La prima vedere părea ermetic. 
Ermetismul său era însă pur verbal. Cornelia desfăcu fără 
greutate valorile artificiale ale frazelor, căutând ideile. Nu 
găsi nimic deosebit. Sărăcia de idei era evidentă. 
Remarcile erau vagi, constatative, împrumutate de la 
alţii. Avea impresia că articolul era scris de un om care 
cerşea atenţia altora prin giumbuşlucuri ridicole. Când 
trecu însă la cea de a doua jumătate a articolului, 
Cornelia descoperi, sub dantelăria colorată a vorbelor, 
câteva idei care pur şi simplu o uluiră. Nu faptul că Vaşani 


494 


Întâlnirea V 


înclina balanţa spre negarea romanului ca artă (şi nu 
neapărat majoră) o îngrozi pe Cornelia. Era liber să-şi aibă 
părerea lui în această direcţie. Ci faptul că insinua, cu o 
evidenţă ascunsă, că marile simboluri literare sunt 
nefaste pentru oameni. Vaşani nu nega valoarea 
educaţivă a literaturii, aceasta i s-ar fi părut încă prea 
puţin Corneliei, ci, dimpotrivă, căuta să demonstreze că 
literatura are valoare educativă, însă pe un plan negativ. 
Concluzia articolului era un fel de îndemn subiînţeles de a 
arde tot ce pare literatură majoră. Ideile erau 
contorsionate în text şi estompate cu grijă prin cuvinte 
greu accesibile şi printr-o punctuație stranie. 

Articolul lui Vaşani era hidos în conţinutul său de idei, 
era un răcnet de dispreţ şi de dezgust la adresa 
idealurilor umane. Dăunător nu putea fi, pentru că niciun 
cititor sănătos nu putea lua în serios incriminările sinistre 
ale lui Vaşani. Era însă compromiţător pentru ziar. Era 
dăunător pentru prestigiul ziarului şi pentru ideile pe care 
le apăra ziarul. Acest lucru o făcu pe Cornelia să tremure. 
| se părea cu neputinţă ca Lucian să nu fi observat ideile 
ascunse ale articolului. Poate că nu-l citise Lucian!... 

Pentru a-şi lămuri întrebările, Cornelia se duse la 
Coriolan Turturică. Îl găsi pe acesta singur, cercetând 
ziarul în aspectul său general. Uită să-i mai dea „bună 
dimineaţa”. 

— Aţi citit articolul lui Vaşani? îl întrebă fără 
introducere Cornelia. 

— Mai întâi, dă-mi voie să-ţi spun bună dimineaţa! 

— Bună dimineaţa! îşi aminti Cornelia. 

— Şi pe urmă... fuf... să-mi spui ce ţi s-a întâmplat. De 
ce eşti atât de albă la faţă?... fuf... 

— Nu... N-am nimic... Aţi citit articolul lui Vaşani?... 

Coriolan îi răspunse foarte calm: 

— De ce să-mi pierd vremea zadarnic... fuf... Nu 
obişnuiesc să citesc articolele văzute de Lucian. 

Corneliei i se opri inima. 

— L-a citit Lucian? de-abia reuşi ea să îngâne. 


495 


Constantin Chiriţă 


— Sigur! îi răspunse Coriolan. Stai!... ce... ce... ce s-a 
întâmplat?... fuf... fuf... fuf... 

Coriolan o văzuse pe Cornelia tremurând şi 
accentuându-i-se paloarea. Nu reuşi s-o oprească. Mai 
mult o speriase. Cornelia părăsi biroul lui Coriolan. Era 
năucită... Lucian dăduse bun de tipar!... Lucian citise 
articolul! Era cu neputinţă!... Simţea că se îneacă. Făcu 
eforturi să coboare scările. Ajunse în stradă. Aerul rece o 
mai desmeticii. Începu să se plimbe prin faţa redacţiei 
fără să înţeleagă de ce se uită trecătorii la dânsa sau 
poate nici nu observase acest lucru. _ 

Auzi zgomotul unei maşini, dar nu întoarse capul. Il auzi 
pe Lucian chemând-o: 

— Cornelia! 

Lucian venise singur la redacţie. Mironescu rămăsese la 
Comitetul Regional. 

— Cornelia - o mustră Lucian apropiindu-se de ea. Cum 
ai putut să ieşi dezbrăcată pe stradă? 

— Ai citit articolul lui Vaşani? 

Lucian o privi surprins. Dar în loc să-i răspundă, o luă 
de brat şi intră cu ea în clădirea redacţiei. Cum trecură 
pragul, Cornelia repetă întrebarea, cu o voce desperată: 

— Răspunde, Lucian! Ai citit articolul lui Vaşani? 

— Ce articol? 

— Articolul despre roman. A apărut azi. 

Lucian se opri locului: 

— Cine i l-a cerut? Cine i-a dat drumul? Cine l-a citit?... 
Tovarăşul Mironescu în niciun caz... 

Cornelia rămase perplexă: 

— A apărut azi!... E sinistru, Lucian. Am crezut că tu i-ai 
dat „bun de tipar”. Coriolan... De ce-a minţit Coriolan? Mi- 
a spus că l-ai citit tu... 

Lucian înţelese că e vorba de un lucru cât se poate de 
grav. 

— Aşteaptă-mă la mine în birou, Cornelia, şi te rog să 
mă ierţi. 

Cornelia îl văzu urcând scările din cinci în cinci trepte. 


496 


Întâlnirea V 


Lucian citi articolul în fugă. Nu-i fu greu să descopere 
afirmaţiile lugubre ale lui Vaşani. Când termină de citit, 
ziarul îi alunecă din mână. Vaşani repeta, sub o formă 
deghizată şi mai diluată, ideile pe care şi le exprimase cu 
privire la marile creaţii literare, într-o convorbire pe care 
o avusese cu dânsul, mai demult. Işi aminti că atunci îl 
combătuse vehement pe Vaşani pentru aberaţiile sale. Cu 
toate acestea, Vaşani concepuse la fel materialul, 
izbutind până la urmă să şi-l insereze în ziar. 

Cum izbutise Vaşani acest lucru?... Lucian se duse 
direct la Cosmuş. Acesta, aşezat la birou, privea pagina 
culturală a ziarului cu o expresie de mândrie pe faţă. 

— Tu ai dat drumul articolului lui Vaşani? îl întrebă 
Lucian în loc de „bună ziua”. 

— E grosszav! Nu? se făli Cosmuş. 

— Răspunde la ce te-am întrebat! repetă Lucian tăios. 

Cosmuş simţi prin instinct că s-a întâmplat ceva. Se feri 
să răspundă direct. 

— Nu-si plase articolul, Lusian?... Vasani spunea că i l- 
ai dictat tu... 

— Eşti nebun? Eşti analfabet? ţipă Lucian. Nu eşti în 
stare să pătrunzi un material?! 

— El mi-a spus că tu l-ai sitit... Eu... 

— L-ai citit sau nu înainte de a-i da drumul? 

— Nu l-am sitit! răspunse Cosmuş, îngălbenindu-se. 

— Atunci cum ai îndrăznit să-i dai drumul? Care-i 
răspunderea ta?... Să trimiţi orice porcărie la tipar? 

Lucian era furios. Îl chemă la telefon pe Vaşani. Îl trase 
foarte pe scurt la răspundere. Vaşani îi răspunse cât se 
poate de calm. Il rugă mai întâi să-şi schimbe tonul, apoi 
îl asigură că nu-i spusese lui Cosmuş decât că articolul 
fusese scris în urma unei discuţii îndelungate. Cosmuş îi 
declarase, cu aere de gascon, că va da singur drumul 
articolului, că ţine locul şefului şi al redactorului şef şi că 
poate să dea drumul la întregul ziar. „Dar ce s-a 
întâmplat? întrebă la rândul său Vaşani. Te pomeneşti că 


497 


Constantin Chiriţă 


nu-ţi place articolul?!... E un articol îndrăzneţ şi original, 
Lucian...” Acesta însă nu-i răspunse lui Vaşani. Închise cu 
un gest scurt telefonul. 

Cosmuş nu-şi putea ascunde spaima. Îl privea împietrit 
pe Lucian. 

— Cosmugş! îi porunci Lucian. Să-mi spui sincer cum s- 
au petrecut lucrurile! 

— Vasani - începu să se bâlbâie Cosmuş - mi-a spus 
că... că ştii articolul... că l-ai sitit... Eu... eu... l-am dat lui 
nea Coriolan... am fost convins c-o să-l sitească el... Eun- 
am nisi o vină... Nisi n-am ştiut în ziua aseea unde mi-i 
capul... Medisii spuneau că mama e în agonie... Şi azi., azi 
e mai rău... 

Lucian se duse la secretariat. Coriolan Turturică tocmai 
îi explica situaţia Corneliei: 

— Mi-a spus că l-a citit Lucian... fuf... Noroc, Lucian!... 
Cosmuş a venit cu articolul, spunând... fuf... că l-ai citit 
tu... fuf... Ştii, eu n-am obiceiul să revăd articolele citite 
de tine... fuf... Şi nu m-am uitat să văd dacă l-ai semnat... 
L-am crezut pe Cosmuş pe cuvânt... fuf... Nici nu mi-a 
trecut prin cap să-i verific spusele... fuf... Mare porcărie 
Lucian!... E o batjocură la adresa ziarului... fuf... fuf... 
fuf... 

Cornelia îl văzu pe Lucian nesigur şi zăpăcit. 

— Ce facem? întrebă el. 

— Am şi primit câteva telefoane, Lucian... fuf... 
Oamenii erau scandalizaţi... 

— Nu-i vorba de asta... - îl întrerupse Lucian pe 
secretarul de redacţie - îi voi răspunde chiar eu lui 
Vaşani... Şi vă asigur că nu-l voi ierta... Să-mi rezervi 
patru coloane pentru numărul de azi! Altceva mă 
preocupă... Singurul vinovat e Cosmuş... Tremură ca un 
prăpădit şi neagă mereu. 

Coriolan deschise uşa biroului, pentru a se asigura că 
nu-l poate auzi nimeni altcineva. 

— Cosmuş e un porc, Lucian. Un escroc!... fuf... Nu-i stă 
gândul decât la rele... fuf... Am aflat eu că şi în conflictul 


498 


Întâlnirea V 


tău cu Gorga tot Cosmuş şi-a băgat coada... Îi rabzi prea 
multe, Lucian, fuf... Se fofilează în umbra ta... 

Lucian era în cumpănă... Înainte de toate trebuia să 
răspundă însă articolului scris de Vaşani. 

— Nea Coriolan - spuse el, împins şi de dorinţa de a 
evada din situaţia penibilă în care intrase - ocupă-te 
dumneata de limpezirea lucrurilor... Eu vreau să termin 
cât mai repede răspunsul... Orice zi pierdută ar însemna o 
ezitare din partea redacţiei. 

— N-ai nicio grijă, Lucian... fuf... Du-te, du-te şi scrie. 
Eu îţi asigur patru coloane în pagina a doua. 

Cornelia tăcuse tot timpul. Înainte ca Lucian să 
părăsească biroul, îndrăzni totuşi să-l oprească, fără să 
ştie însă de ce. 

— Lucian! 

Lucian se îndreptă spre ea. Era îngândurat. O privi 
câteva clipe. Cornelia zări parcă în ochii lui aprinzându-se 
o lumină mai senină. Se apropie de Cornelia, o prinse de 
umeri şi o atrase la pieptul său. 

— lartă-mă, Cornelia... Trebuie să răspund 
monstruozităţii lui Vaşani. 

Coriolan Turturică îşi căuta cutia de chibrituri prin 
sertarele biroului. 


Cosmuş îl chemă pe Vaşani la telefon. „De se vrei să 
mă nenorosesti? se jelui el. Sie nu si se poate întâmplă 
nimic... Spune...” Vaşani îl întrerupse cu o înjurătură 
grosolană şi-i închise telefonul. Câteva clipe, Cosmuş 
rămase cu receptorul în mână. Uită să-l mai aşeze în 
furcă. Aproape îl scăpă din mână pe birou... Citise 
articolul după plecarea lui Lucian, dar nu fusese în stare 
să înţeleagă prea mare lucru... Era sigur însă că problema 
era mai gravă decât îşi închipuise la început. În nicio altă 
ocazie Lucian nu-şi ieşise din fire. Probabil că va fi dat 
afară din redacţie. Era la a doua abatere pe care o 
comitea într-un interval destul de scurt. N-avea decât o 
scăpare. Să spună că fusese sigur că Lucian citise 


499 


Constantin Chiriţă 


articolul. Să spună că văzuse... 

Cosmuş sări de pe scaun. Nu mai avea nicio clipă de 
pierdut. leşi din birou şi se furişă tiptil pe culoarele 
redacţiei. Urcă la etajul doi, fără sa fie văzut de cineva. 
Deschise cu băgare de seama uşa corecturii. Nu se afla 
nimeni în birou. Cheia era în broască. O scoase fără 
zgomot. Intră în încăpere, încuindu-se pe dinăuntru. Se 
aşeză apoi la una din mese, deschise sertarul cu 
manuscrise şi cercetă hârtiile cu cea mai mare grijă. Nu 
voia să lase urme de neorânduială. Dădu peste articolul 
lui Vaşani. Il scoase dintre manuscrise, îl împături şi-l 
băgă în buzunar. Exact în clipa când se sculă de la birou, 
auzi paşi pe culoar şi văzu clanţa mişcându-se. Işi opri 
până şi răsuflarea. Cheia era în mâna lui. 

— Nu-i nimeni în birou? auzi vocea lui Coriolan 
Turturică... fuf... Ce i-a apucat să încuie? se întrebă 
Coriolan, cu voce tare, îndepărtându-se. 

Cosmuş nu aşteptă prea multă vreme. Când îşi închipui 
că secretarul de redacţie e pe la mijlocul scărilor, descuie 
uşa, ieşi pe coridor, încuie din nou uşa şi băgă cheia în 
buzunar. Păşi în vârful picioarelor, cobori scările fără 
zgomot şi se duse de-a dreptul la toaletă. leşi de-acolo 
peste câteva minute fără articol şi fără cheie. 

Înainte de a intra în birou, se auzi strigat de Coriolan. Îi 
îngheţă sângele în vine. 

— Mă Cosmuş! Nu ştii unde au obiceiul corectorii să 
lase cheia?... 

— Habar n-am! răspunse Cosmuş, răsuflând uşurat, 
fără să întoarcă însă capul. 

Intră apoi în birou şi-şi făcu de câteva ori cruce. 


Imediat ce sosi în redacţie, Mihail Mironescu îi chemă la 
dânsul pe Lucian şi pe Coriolan. 

— Cum s-a putut întâmpla aşa ceva, Lucian? E o 
acţiune duşmănoasă! 

Coriolan îi explică pe îndelete lui Mironescu cum stau 
lucrurile. Redactorul şef simţi o uşurare când auzi că 


500 


Întâlnirea V 


Lucian nu poartă răspunderea directă a publicării 
articolului. Sună secretara. Cele câteva clipe care trecură 
până ce aceasta intră în birou i se părură lungi lui 
Mironescu. 

— Să vină imediat Cosmuş. 

Il aşteptase în tăcere. Cosmuş era palid, fără să mai 
aibă însă mutra aceea jalnică pe care i-o observaseră mai 
înainte Lucian şi Turturică. 

— Îţi dai seama de ceea ce ai făcut? îl întrebă direct 
Mironescu. 

Cosmuş se strădui să nu-şi piardă firea. Răspunse, 
totuşi, bâlbâindu-se: 

— Eu am fost sigur că Lusian a sitit articolul... 

Lucian îl întrerupse, furios: 

— Vaşani mi-a spus că nu ţi-a suflat nicio vorbă despre 
faptul că am citit articolul. Dacă nu eşti sincer până la 
capăt, pleacă de-aici! _ 

Nu se mai putuse stăpâni. II cuprinsese dezgustul faţă 
de Cosmuş. 

— De ce să mă fasi minsinos?... De se crezi că Vaşani e 
sinstit? se apără Cosmuş. Poate că el spune minsiuni... 
Am simsit eu de mult că e nesinstit... 

Mironescu se înfurie la rândul său; 

— Orice s-ar fi întâmplat, aveai datoria să citeşti 
articolul... Cum ai putut să acorzi credit vorbelor unuia 
despre care nu eziţi să spui că e necinstit? 

Cosmuş nu părea doborât de argumentul lui Mironescu: 

— Tovarăşe redactor sef... eu am văzut cu ochii mei 
semnătura lui Lusian pe articol... Vă zur pe viasa mea... 
Vă dau cuvântul meu de comunist... Putesi să întrebasi si 
corectorii. 

Afirmația lui Cosmuş avu efectul unei lovituri de teatru. 

— Ai văzut semnătura mea? întrebă uluit Lucian. Azi 
am citit pentru prima dată articolul. 

— Da! întări Cosmuş. Am văzut-o sus, în dreapta, în 
colsul pazinii. M-am mirat şi eu că în loc de „luc”, cum 
obisnuesti să semnezi, ai semnat „Lusian”. 


501 


Constantin Chiriţă 


— E cu neputinţă!... Daţi-mi voie să telefonez, tovarăşe 
Mironescu. 

Formă numărul lui Vaşani fără să mai aştepte 
încuviințarea redactorului şef. ÎI întrebă pe Vaşani 
deschis, fără ocol, dacă nu cumva din joacă îl semnase pe 
dânsul. Vaşani nu-i răspunse. li închise telefonul cu furie. 
Lucian rămase împietrit. 

— De ce minţi, Cosmuş?! Tovarăşe redactor şef, vă rog 
să alegeţi între mine şi Cosmuş. Nu pot lucra alături de 
oameni necinstiţi. 

Cosmuş se îngrozi când îl auzi pe Lucian, dar tot nu 
îndrăzni să facă el propunerea de a se căuta articolul. | se 
părea că s-ar demasca. Se prefăcu jignit. 

— Vă rog să primişi demisia mea, tovarăse redactor 
sef... Desi mama e pe moarte, nu mai rămân o clipă în 
redacsie în asemenea condisiuni... 

— Nu mă interesează demisia dumitale - îi ripostă 
Mironescu. Mă interesează să văd dacă eşti sau nu cinstit. 

— Şi dumneavostră mă zignisi?... ţinu piept Cosmuş. 
Din prisma unui reacsionar?... 

Coriolan Turturică interveni liniştitor: 

— Vom cerceta manuscrisul, tovarăşe Mironescu. Fuf... 
Şi dacă va fi nevoie, vom face expertiză grafologică... 
fuf... E în joc cinstea noastră, a tuturor... fuf... fuf... fuf... 

— Unde-i manuscrisul? întrebă Mironescu. 

— La corectură trebuie să fie... fuf... dar am găsit uşa 
încuiată... fuf... iar cheia lipseşte... nici la poartă nu e... 

— Spargeţi uşa dacă e nevoie! spuse redactorul şef. 
Aduceţi-mi imediat manuscrisul... Lucian! Te rog să mai 
rămâi câteva minute. 

După plecarea lui Coriolan şi a lui Cosmuş, Mironescu îi 
spuse fără ocolişuri lui Lucian: 

— E grav, Lucian... tovarăşii de la regiune au 
dreptate... Am făcut câteva greşeli condamnabile. Ei spun 
greşeli, ca să nu ne sperie. Dar nu-s greşeli, Lucian. Sunt 
acţiuni antipartinice. Nici nu voi încerca să neg... S-a fixat 
pentru sâmbătă după-amiază o şedinţă a Comitetului 


502 


Întâlnirea V 


Regional, în care se va analiza activitatea ziarului... Am 
făcut atâtea lucruri bune... şi din cauza unor... 

Lucian îşi dădu seama că el e principalul vinovat pentru 
greşelile de care vorbea Mironescu. Şi primul articol al lui 
Vaşani, şi articolul despre tatăl său fuseseră trimise la 
tipar de către dânsul... lar ultimul articol... 

— Eu sunt principalul vinovat! izbucni Lucian. Credeţi- 
mă, însă, că nu voi mai ezita. Îmi dau acum perfect 
seama cine e acest Vaşani... 

— Vaşani nu e cinstit, Lucian. M-am convins citind 
acest articol. Nu pentru că l-a trimis ziarului. La urma 
urmei are dreptul să creadă ce vrea. Altceva m-a 
convins... Vaşani nu-şi expune ideile sale pe şleau în 
articol. Adică nu spune deschis: „Aceasta e părerea mea”. 
El îşi ascunde ideile, prefăcându-se că le combate cu 
argumente. Cu argumente slabe şi nepotrivite, special 
pentru a-şi reliefa ideile. Articolul e scris cu premiditare, 
Lucian, şi cu subînțelesuri. 

Lucian se văzu nevoit să recunoască: 

— Am simţit şi eu acest lucru, tovarăşe Mironescu. De 
aceea mă consider vinovat. Acum sunt sigur că Vaşani e 
necinstit... Şi fiţi sigur că voi proceda în consecinţă. 

Lucian părăsi biroul lui Mironescu. Aproape în aceeaşi 
clipă intră Coriolan. Era neliniştit, nervos şi intrigat. 

— Am forţat uşa, tovarăşe Mironescu... fuf... am 
răscolit fiecare coală de hârtie... fuf... fuf... fuf... Articolul 
a dispărut!... 

Mironescu sări de pe scaun: 

— Chemaţi imediat corectorii! 

— l-am chemat, tovarăşe Mironescu... fuf... Nu-şi 
amintesc să fi văzut semnătura lui Lucian... fuf... Dar nici 
nu pot spune cu siguranţă că n-au văzut-o... fuf... 
Articolul l-au lăsat însă în sertar şi cheia în uşă... fuf... A 
fost... furat!... 

_ Mironescu nu se aştepta la un asemenea deznodământ. 
Incercă să rămână lucid: 
— Cine avea interesul să-l fure?... Doi oameni numai: 


503 


Constantin Chiriţă 


Vaşani şi Cosmuş... 

— Vaşani... vă închipuiţi şi dumneavoastră... fuf... n- 
avea cum... 

— Dar putem noi să-l acuzăm, fără să ezităm, pe 
Cosmuş? 

— Eu cred că da! spuse Coriolan fără ezitare. 

Mironescu îl privi uimit: 

— Poate că nu-ţi dai seama de gravitatea faptului... E 
mai odios decât apariţia articolului. Înseamnă că avem în 
mod evident elemente profund necinstite în redacţie... Mă 
apucă groaza! 


Vaşani se plimba pe strada lui împreună cu Muscel. 
Părea cuprins de o veselie nebună: 

— Ai văzut, domnule Muscel? Ai văzut cine-i Dan 
Vaşani? Te asigur că aş fi putut să public şi un manifest! 
Orice... Trebuie să recunoşti că-i genial articolul... 

— Am văzut în viaţa mea - îl întrerupse Muscel - mulţi 
escroci şi dobitoci. Dar de asemenea calibru, mai rar. 

— Adică ce vrei să spui? 

— Că pielea marilor escroci acoperă în acelaşi timp şi 
mari dobitoci. De aceea aproape toţi marii escroci 
sfârşesc în puşcărie... 

— Ai tâmpit? 

— Eu? Tu, mă! Îți închipui că vei mai primi tu vreo 
coloană în viaţa ta în ziarul ăsta? Pot să te asigur... 

— De ce? Nu-i cunoşti! Crezi tu ca vor mirosi ei sensul 
articolului? Pesemne că iar îi indispune vocabularul. Le 
acorzi prea mare înţelepciune şi inteligenţă, dragă 
Muscel... Şi nu uita că au nevoie de intelectuali de 
calibru... Nu pupă ei multe articole de acestea în viaţă... 

— Domnule Dan, eu cred că ţi-ai dat în petic. Sunt sigur 
că te-a mirosit Lucian. 

— Ha-ha! râse Vaşani. L-am mirosit eu mai demult şi- 
am pus eu hăţurile pe el fără să simtă. Asta-i figura! El se 
zbate să mă înhame la carul regimului şi nu vede hăţurile 
pe care le-am aruncat eu asupra lui... Mă, totuşi sunt 


504 


Întâlnirea V 


genial! M-ai sesizat bine. O fac pe nebunul, pe cinicul, pe 
nihilistul cu Lucian. Ala încearcă să-mi găsească valorile 
terestre pentru a mă apuca de ele şi a mă scoate la aer şi 
lumină. Uneori mă las cucerit, şi-i dau şi satisfacția unor 
victorii. Tocmai ca să-l înverşunez să-şi ducă opera până 
la capăt. Şi de fapt în tot, acest timp eu duc un război de 
guerilla cu el şi-l ciopârţesc încetul cu încetul. Asta-i 
figura! 

— Crezi că se prinde mult? 

— Până când vreau eu sau până îl dobor. 

Muscel se opri locului. 

— Şi în fond, ce vrei tu? 

— Eşti caraghios ca întrebarea pe care o pui, ce vreau? 
Să trăiesc comod. Să mănânc de la comunişti cozonac şi 
să le bag noroi în pâine. 

— Noroi? 

— Otravă! punctă Vaşani. Murdărie. Şi-ncă o fac cu 
rituri. De fapt, ca să se prindă. Pentru că ăştia iubesc prea 
mult simplitatea. Vor să aducă totul la lumina zilei. Asta-i 
abilitatea. Să tulburi apa, ca să nu se vadă fundul. 

— Când tulburi apa, peştii caută aer la suprafaţă şi-şi 
arată chipul adevărat. 

— Îl vezi? întrebă Vaşani fără să asculte vorbele lui 
Muscel. Mă aşteaptă în faţa porţii. Probabil ca să mă 
felicite. 

În faţa casei lui Vaşani, Muscel îl zări pe Lucian. 

— Eu o uşchesc - spuse Muscel în argo. 

_ — Vino, mă fricosule! Fac un pariu cu tine pe orice vrei. 
Incep discuţia cu dânsul cu „ars longa, vita brevis”% şi o 
termin cu... „summum jus, summa injuria””... Îl mlădiez 
ca pe o sfoară. Hai! 

Vaşani îi întinse vesel mâna lui Lucian, strigând ca un 
salut: 

— Ars longa, vita brevis! 

Lucian nu-i dădu mâna. 


46 Arta e de durată - viaţa e scurtă. 
7 Exces de dreptate - exces de nădejde. 


505 


Constantin Chiriţă 


— Trebuia să-mi imaginez mai demult cu cine vei 
ajunge să te înhăitezi. 

— Eşti din nou crud, Lucian - încercă să se strecoare ca 
o reptilă Vaşani. Nu uita, dragul meu, că înainte de a 
muri, Blaise Pascal... 

— Domnule Vaşani! încetează-ţi jocul. Îl cunosc pe 
Pascal. Cunosc şi numele preotului care l-a împărtăşit. 
Ştiu şi la cât timp după moarte i s-a descoperit în 
căptuşeala hainei celebrul petic de hârtie. Ştiu şi în ce 
condiţii a inventat maşina de calculat. Il cunosc mai ales 
din „Provinciale”. A fost neîndurător cu iezuiţii. 

— Adică?... 

— Adică - îl întrerupse brusc Lucian - nu te caut pentru 
a discuta despre Pascal, din care ai citit poate astă- 
noapte câteva pagini. Te caut pentru a clarifica un lucru. 

— Articolul?... Ştii, am uitat să adaug... 

— Ai uitat să adaugi sub semnătură calitatea autorului. 
Calitatea de escroc, de lepădătură! 

—Mă mir că nu mă faci şi bandit - încercă să 
glumească Vaşani. 

— Prefer să-ţi declar eu, în faţă, acest calificativ. Am 
cunoscut prin tine un specimen din această categorie. Un 
specimen primejdios. 

— Ca să te scuzi faţă de partid că nu ţi-ai pierdut 
timpul? ripostă tăios Vaşani. 

Muscel tremura, lipit de gard. Figura lui Lucian era de 
nerecunoscut. 

— Eşti un ticălos! 

— La asta se rezumă, deci, lupta de opinii. La idei 
răspunzi cu insulte. Spengler... 

— Mi-am asumat sarcina aceasta într-un articol. De 
aceea te caut. Pentru ca înainte de a apuca stiloul, să-mi 
curăţ mâinile. Altfel nu aş putea să scriu. 

Fără să mai adauge vreun cuvânt, Lucian îi trase două 
palme năprasnice lui Vaşani. Acesta rămase năuc în 
mijlocul străzii. 


506 


Întâlnirea V 


— Testis unus, testis nullus“ - murmură ca o apărare 


Muscel. 
Vaşani era încă ameţit de lovituri. Muscel încercă după 


un timp să-l consoleze: 
— Ai câştigat pariul. Nu trebuie decât să inversezi fraza 


de final. Summa injuria, summum jus... 


48 Martor unic - martor nul. 


507 


Constantin Chiriţă 


CAPITOLUL 25 


SÂMBĂTĂ DIMINEAŢA, NISTOR 
veni la uzină numai pentru a-i spune lui Marin Singurel că 
are treburi personale şi că nu va putea rămâne în cursul 
zilei acolo. 

— Şi nu puteai să dai, un telefon? îi răspunse directorul. 
M-ai pus doar la curent cu toate. De ce să mai vii până 
aici? 

— Poate pentru că m-am obişnuit cu acest drum în 
fiecare zi - încercă să glumească Nistor. 

Marin Singurel observă parcă o schimbare pe faţa lui 
Nistor. Figura îi era trasă, avea cearcăne la ochi, părea în 
totul obosit şi trist. 

— Se pare că n-ai dormit astă-noapte... Zi mai bine că 
vrei să te odihneşti... 

— AŞ vrea să mă şi odihnesc puţin - acceptă Nistor. 
După-masă trebuie să particip la şedinţa Comitetului 
Regional. Cine ştie cât o să ţină... 

— Voiam să-ţi spun ceva, Nistore. Dar, lasă! Cu altă 
ocazie. Du-te! 

Nistor era curios. Voia să ştie ce vrea să-i spună. Se 
aşeză pe un fotoliu. 

— Nu sunt chiar atât de obosit sau de grăbit. Spune! 

Marin Singurel nu se lăsă rugat. 

— Bine... E numai o constatare... Mai întâi vreau să te 
asigur că sunt mulţumit de felul cum ai muncit. 

Nistor, în schimb, nu era mulţumit de vorbele 
directorului. Singurel căuta să-şi dea importanţă. După ce 
el, Nistor, făcuse uzina celebră, după ce făcuse atâtea în 


508 


Întâlnirea V 


fabrică, directorul se declara doar „mulţumit”! 

— Sunt mulţumit că eşti mulţumit - răspunse Nistor, cu 
un ton rece. 

Singurel nu sezisă intonaţia lui Nistor. Continuă cu 
aceeaşi voce prietenoasă: 

— Da! Sunt mulţumit! Dar aş vrea să te întreb ceva. Te- 
ai gândit şi la perspectivă? 

— Adică? 

— Te-ai gândit la viitor? Un conducător nu trebuie să 
piardă niciodată din vedere perspectiva. Trebuie s-o 
cultive cu grijă, aşa cum grădinarul cultivă puieţii pe 
măsură ce pomii încep să dea roade şi să îmbătrânească. 

„Va să zică Singurel se schimbase - constată Nistor. Nu 
mai era acela pe care-l cunoscuse înainte de şcoală.” 

— Ce vrei să înţelegi prin perspectivă? întrebă Nistor cu 
voce tare. 

— Un conducător trebuie să întrevadă progresul - 
răspunse directorul. Şi nu numai să-l întrevadă. Să se... 
Cum să-ţi spun? Vezi! Acţiunea lui Răduca e o acţiune de 
mare importanţă. Raţionalizarea înseamnă un mare pas 
înainte în tehnica producţiei. Ai făcut bine că ai susținut- 
o. Foarte bine. Dar te-ai gândit mai departe?... 

— Mai departe? _ 

— Da!... N-o să rămânem toată viaţa la raţionalizare. In 
tehnica modernă s-au ivit acţiuni noi. Mecanizare, 
automatizare. Adevărate revoluţii tehnice... Trebuie 
studiate, însuşite şi mai ales începute, cultivate. 

Nistor îl privi mirat pe Singurel. Acesta voia să-i dea 
lecţii! Voia să-i demonstreze ce trebuie să fie un 
conducător! Sau... să-l fi schimbat într-atâta şcoala? Să fi 
devenit?... În fabrică ar fi rămas deci, adjunctul lui 
Singurel. Un subaltern nevoit să-şi asculte şeful. Şi, cine 
ştie! Din fericire, însă... Norocul îl ajutase... De fapt nu 
norocul. El îşi croise noul drum. Cu mâinile lui. Totul se 
întâmpla însă exact când trebuia. 

Nistor se ridică din fotoliu: _ 

— Te înţeleg... Ai dreptate. M-am gândit şi eu. Iți voi 


509 


Constantin Chiriţă 


spune altă dată... 

Ştia că nu va mai fi nevoie să discute cu Singurel 
despre perspectivă. Era sigur. Era atât de sigur, încât nu 
voi să-şi întunece bucuria lăuntrică. Va uita convorbirea 
cu directorul. 

— Îmi pare bine, Nistore - îi răspunse Singurel. Am şi 
eu o sumedenie de gânduri. De-abia aştept să le 
discutăm. Şi acum, du-te! Te-am reţinut prea mult. 

Nistor părăsi biroul directorului. În anticameră zăbovi 
câteva clipe, până o prinse singură pe Aura Pricop. O 
întrebă cu o voce blândă: 

— Cum te simţi, tovarăşă Aura? 

Secretara fu surprinsă de întrebarea lui Nistor. 
Niciodată acesta nu-i vorbise cu blândeţe, niciodată nu-i 
spusese altfel decât „tovarăşa secretară”. 

— Bine - răspunse ea din politeţe. 

— Prin birouri se vorbeşte că te vei căsători în curând... 

Aura Pricop tresări când auzi vorbele lui Nistor. Îşi 
aminti de seara aceea... Fu incapabilă să scoată o vorbă. 
Nistor îi observă paloarea şi se strădui să repare greşeala 
pe care o făcuse cu întrebarea sa: 

— Îţi urez din toată inima fericire... Eu, din păcate... 

Ar fi vrut să adauge că el nu-şi putuse împlini o fericire 
asemănătoare, dar se răzgândi. Inţelese că Aura Pricop 
nu crede nicio vorbă din ceea ce-i spunea. Fiecare cuvânt 
al lui o rănea. 

Când ieşi în curtea uzinei, Nistor simţi că-l scurmă 
ghearele unei tristeţi pe care n-o cunoscuse până atunci. 
Mergea alene, cu ochii în pământ, fără ţintă. Rătăci o 
bună bucată de vreme prin curtea uzinei, fără să 
înţeleagă ce se petrece cu dânsul. Il încolţeau amintirile. 
Trecu prin spatele secţiei principale şi-şi aminti că în 
locurile acelea se ascundea în timpul uceniciei, spre a nu 
fi văzut de ceilalţi, mâncându-şi coaja neagră de pâine. 
Regăsi locurile în care juca fotbal în timpul pauzei, revăzu 
atelierul vechi, în care învățase meseria. Işi aminti apoi 
de primele mitinguri din uzină, de truda pe care-o 


510 


Întâlnirea V 


risipiseră muncitorii pentru a şterge urmele 
bombardamentului... de refacerea uzinei... de construirea 
noilor hale. Îşi aminti cu câtă înverşunare se băgase 
mereu printre primii, cum urcase treaptă cu treaptă 
pentru a ajunge director. Mai uşor ar fi tras o sută de 
pluguri după el... Ajunsese... 

Nistor se opri locului. Era singur în spatele unui 
morman de fier vechi. Işi dăduse seama ce se întâmplă cu 
el. Se despărţea de uzină poate pentru totdeauna. Işi lua 
rămas bun de la anii petrecuţi aici... De aceea îl 
cuprinsese tristeţea... Se îndepărtă încet spre hala mare, 
în care-şi pregătise noua ascensiune. Intră înăuntru. 
Oamenii lucrau. Trecu printre maşini fără să se oprească 
şi fără să schimbe o vorbă cu cineva. Muncitorii nu-i 
dădură vreo atenţie specială. Erau obişnuiţi cu vizitele lui. 

Numai când ajunse în faţa lui Alexandru Severin, se 
opri. Uriaşul strungar îşi ştergea maşina. O curăța, o 
dichisea. Strungul lui Severin era însă de nerecunoscut. 
Îşi schimbase complet înfăţişarea. Nu se asemăna cu 
nicio altă maşină din uzină. 

— Ţi-ai gătit maşina ca o mireasă, nea Alexandre - îi 
zâmbi lui Severin. 

— Ei... am revizuit-o mai adânc. 

— Când îi dai drumul? 

Severin nu-i răspunse imediat. Dar nici nu minţi. 

— Luni o bag în producţie... 

— Să fie într-un ceas bun! îi ură Nistor. 

— Ceasul bate-n pieptul fiecărui om... Alt ceas mai 
sigur nu-i pe lume... 

Nistor trecu şi pe lângă lulieş, dar nu intră în vorbă cu 
el. Pe lulieş îl va vedea după-masă, la Comitetul Regional. 
Intră în schimb în biroul lui Pârvan. 

— Vă salut, tovarăşe inginer. 

— Bună ziua, domnule director - spuse Pârvan, 
ridicându-se de pe scaun. 

„Domnule director”, gândi Nistor. Peste câteva ore s-ar 
putea să nu mai fie director. 


511 


Constantin Chiriţă 


— Cum merge, tovarăşe inginer? 

— Situaţia e la Ferenţi. Doriţi s-o cunoaşteţi? 

Pârvan se ţinea mândru, constată Nistor. Ştia că pentru 
a-i expune situaţia nu avea nevoie de rapoartele lui 
Ferenţi. Nu mai insistă. Nu se putea înţelege cu el. 

— Nu! N-am nevoie. O s-o văd la birou. 

— V-o trimit în jumătate de oră. 

Şi neluând în seamă prezenţa directorului în biroul său, 
Pârvan se cufundă în calcule. Voia să controleze dacă 
previziunile sale, izvorâte din calcule, coincid cu mişcările 
lui N1. Pârvan întocmise o listă cu piesele pe care le va 
fura N1 în decurs de o săptămână şi de la cine anume. Și 
în fiecare zi constată că N1 respectă întocmai lista sa. 

Nistor îl părăsi pe Pârvan, părăsi şi hala, şi uzina. Dar 
când ajunse în stradă, i se păru că e alt om. Avusese 
parcă nevoie de această pauză. Nu dormise toată 
noaptea. Nici măcar nu se dezbrăcase. Işi consumase 
întregul timp pentru a învăţa pe dinafară un articol. Luase 
ziarul de la documentare, din colecţia anilor trecuţi. 
Articolul era mare. Dar nu lăsase ziarul din mână decât 
după ce memorase cuvânt cu cuvânt articolul. Articolul 
era intitulat: „Presa - arma cea mai ascuţită a partidului”. 

În drum spre casă, Nistor rosti în gând articolul. Se 
poticni de câteva ori, dar îşi aminti repede frazele. Îşi 
calculase şi pauzele şi repetițiile unor propoziţii, şi câteva 
bâlbâieli, adăugase şi câteva exemple din activitatea 
uzinei, spre a da impresia că vorbeşte spontan. Adăugase 
şi un final propriu. Ştia că face o mare încercare. Dar mai 
ales ştia că va câştiga încercarea. Era convins că va 
izbuti, cum era convins de faptul că merge. Pregătise 
totul pentru această încercare. Ideea nu-i răsărise în 
minte decât în clipa când fusese convocat la şedinţa 
specială a Comitetului Regional de Partid, când i se 
anunţase ordinea de zi. Dar niciun moment Nistor nu 
considera că fusese vorba de o şansă sau de o simplă 
întâmplare. Calea lui fusese pregătită cu propriile sale 
puteri. 


512 


Întâlnirea Y 


Când se întinse pe pat, se gândi la Cornelia. îşi 
încordase braţele parcă spre a o aduce lângă el... 

Se trezi târziu, cu acelaşi gând cu care adormise. Era 
sigur că şi Cornelia va fi a lui!... Işi aminti despre ceea ce 
îi spusese cândva tatăl său. Căprioara nu poate scăpa de 
colții lupului dacă acesta o goneşte şi o urmăreşte fără 
încetare. Până la urmă oboseşte, se întinde pe pământ şi 
aşteaptă supusă să-şi înfigă lupul colții în gâtlejul ei... El 
nu va obosi niciodată. Şi dacă va trebui să obosească 
cineva, numai ea va fi aceea. 


Nistor ajunse cu aproape jumătate de oră înainte de 
începerea şedinţei. Se simţea odihnit şi foarte sigur de el. 
Nu era primul. Mai sosiseră şi alţii înaintea lui. Toţi 
discutau acelaşi subiect: „Articolul lui Dan Vaşani”. Unii 
condamnau materialul pentru limbajul său neinteligibil, 
alţii pentru ideile morbide şi anarhice. Şi se mirau toţi 
cum putuse Mihail Mironescu să dea drumul unui 
asemenea articol. 

Văzându-l sosind pe loan Zaharia, primul-secretar al 
Comitetului Regional, Nistor se strecură în aşa fel ca să 
iasă în evidenţă. li adresă lui Zaharia un salut obişnuit. 
Primul-secretar îi răspunse atent şi-l întrebă, din politeţe, 
dacă a predat munca. 

— Am predat toate sarcinile, tovarăşe prim-secretar - 
răspunse Nistor. Mai sunt însă câteva lucruri, e drept, nu 
prea importante... 

— E şi firesc, tovarăşe Nistor, o experienţă ca a 
dumitale nu se predă în câteva zile... N-ai însă nicio 
grijă... Vei fi solicitat la maximum s-o împărtăşeşti. 

Zaharia se pierdu în mulţime. Câteva clipe mai târziu, îl 
văzu retras într-un colţ, împreună cu lulieş Livede. Nistor 
bănuia ce discută cei doi, bănuia şi ce fel de referinţe îi dă 
lulieş primului-secretar. Nu lăsase nimic la întâmplare. 

Şedinţa fu deschisă de primul-secretar. Acesta spuse 
câteva cuvinte despre importanţa presei, despre rolul ei 
în educarea comunistă a maselor, apoi dădu cuvântul lui 


513 


Constantin Chiriţă 


Zeno Crişan, secretarul pentru problemele de propagandă 
şi agitaţie. 

Referatul secţiei de propagandă era scurt, combativ şi 
foarte concret. Greşelile ziarului erau analizate cu 
asprime. Greutatea criticii cădea asupra secţiei culturale 
a ziarului şi asupra redactorului şef. Nicio clipă, însă, 
referatul nu considera greşelile apărute în ziar ca greşeli 
de concepţie, ca rezultatul unor frământări ideologice 
care ar exista în redacţie. Ele erau considerate ca 
manifestări ale lipsei de vigilenţă a conducerii ziarului. Se 
vorbea în referat despre un spirit sănătos, care 
concretizează munca redacţiei, şi se dădea ca exemplu 
un articol de o valoare deosebită, reprodus şi în presa 
centrală, prin care redacţia răspundea articolului semnat 
de Dan Vaşani. De asemenea erau enumerate câteva 
materiale semnate de tineri, materiale de calitate şi cu 
răsunet în lumea intelectuală. Era menţionat şi numele 
Corneliei Cernat. Referatul îşi exprima încrederea că 
redacţia îşi va mări vigilenţa şi va face din ziar o 
adevărată tribună de idei nobile şi îndrăzneţe. 

Se înscriseră mulţi vorbitori pe listă. Nistor nu se grăbi. 
Voia să fie, dacă se poate, ultimul. Aproape fiecare vorbi 
mai întâi despre ajutorul pe care-l dăduse ziarul 
organizaţiilor de partid. Criticile ţinteau în conducerea 
ziarului şi în special în Mironescu, în redactorul şef. Câţiva 
amintiră şi numele lui Lucian Severin. Cel mai mânios 
vorbi secretarul Sfatului Popular Orăşenesc. Acesta aduse 
acuzaţii atât de aspre ziarului, încât se pomeni întrerupt 
de primul-secretar: 

— Dumneata vrei să răspunzi la criticile aduse Sfatului 
Popular?... Comitetul Regional, biroul Comitetului 
Regional apreciază că n-au fost îndeajuns de vehemente 
şi ascuțite! 

Secretarul Sfatului Popular mai spuse câteva cuvinte, 
apoi se aşeză, transpirat, pe scaun. 

Mironescu se aşteptase să fie criticată în primul rând 
conducerea ziarului. Considera că trebuie să fie criticată. 


514 


Întâlnirea V 


De aceea nici nu relatase secţiei de propagandă şi 
agitaţie împrejurările în care apăruse al doilea articol al 
lui Vaşani. Articolul nu fusese descoperit încă, iar Cosmuş 
urla cu desperare că văzuse semnătura lui Lucian pe 
articol. Pe măsură ce criticile se înteţeau la adresa sa şi a 
lui Lucian, regretele lui Mironescu că nu limpezise întru 
totul situaţia creşteau. Unii vorbitori ajunseseră, cum se 
întâmplase cu secretarul Statului Popular, să formuleze 
acuzaţii injuste. Mironescu aflase mai demult că i se va 
încredința o nouă sarcină în cadrul Comitetului Regional. 
Şi dacă rămăsese încă la ziar, aceasta se datora faptului 
că nu i se găsise înlocuitor. Schimbarea lui în aceste 
condiţii putea fi interpretată defavorabil. De aceea se 
hotări să dezvăluie totul, deşi risca prin aceasta să-l 
condamne pe Cosmuş. În sinea lui era convins că subşeful 
secţiei nu spune adevărul. Putea deci să înainteze cazul 
acestuia colegiului de partid. 

Când fu anunţat numele lui Nistor, se produse oarecare 
freamăt în sală. Cu ajutorul presei, Nistor devenise 
cunoscut şi popular printre membrii comitetului. 

Nistor repetă la început criticile referatului, insistând în 
special asupra articolului, dăunător, despre atitudinea lui 
Alexandru Severin, pe care-l publicase ziarul. Cu multă 
subtilitate insinua:că unii dintre cititori, în special 
muncitorii de la uzina „Drapelul Roşu”, au fost tentaţi să 
vadă în articol drept „o răzbunare a lui Lucian Severin 
împotriva tatălui său”. „Ceea ce este, bineînţeles greşit - 
adăugă. Eu cred - continuă Nistor - şi toţi comuniştii de 
aici cred acest lucru, că presa comunistă reprezintă una 
din cele mai mari cuceriri ale clasei muncitoare. Ea duce 
cuvântul partidului în cele mai îndepărtate colţuri, ea 
scrie cu litere de foc...” 

Membrii Comitetului Regional şi invitaţii la şedinţă 
ascultară surprinşi spusele lui Nistor. Vorbea curgător şi 
sigur despre sarcinile presei comuniste, despre 
importanța cuvântului publicat, despre necesitatea de a 
se întări necontenit vigilența redactorilor, despre 


515 


Constantin Chiriţă 


încrederea pe care comuniştii şi nemembrii de partid 
trebuie s-o aibă în presă. Nistor părea în largul lui. Chiar 
dacă uneori se poticnea, îşi limpezea imediat ideile, în 
încheiere, după ce aminti că articolul lui Dan Vaşani 
însemna o insultă la adresa presei comuniste, spuse, 
înroşit de emoție: 

— N-avem nevoie de elanuri isterice. Nouă ne trebuie 
paşii cadenţaţi ai batalioanelor de fier ale proletariatului! 

În sală izbucniră aplauze. Privirile admirative ale tuturor 
erau îndreptate asupra lui. Numai lulieş Livede se uita 
altfel spre dânsul. Privirile lui lulieş erau mai degrabă 
întrebătoare. 


Biţă Gorga era de serviciu la redacţie. Pentru a 
preîntâmpina orice eventuală greşeală, Mihail Mironescu 
dublase controlul ziarului. Biţă era de serviciu împreună 
cu Cornelia. 

Se înnoptase. Ultima pagină urma să sosească după un 
sfert de oră. Biţă Gorga voi să profite de acest răgaz 
neaşteptat. 

— Eşti foarte simpatică, tovarăşă Cornelia. Îmi dai voie 
să-ţi spun pe nume? 

Cornelia zâmbi. Biţă Gorga o amuza prin felul său de a 
se purta. 

— Poţi să-mi spui cum vrei! 

— Şi „dragă Cornelia” pot să-ţi spun? Eu de obiceiul 
meu sunt cam îndrăzneţ. 

— lar eu destul de înţelegătoare. 

Gorga considera spusele Corneliei drept o încurajare. 
Simţea deja cum îl cuprinde emoția. Îi era însă teamă să 
nu se aprindă prea tare. 

— Dragă Cornelia - îndrăzni el - eşti o fată cum n-am 
mai întâlnit. Ai toate calităţile posibile. Nici nu-ţi dai 
seama de ele. 

Pe Cornelia mai mult o amuzau declaraţiile lui Biţă 
Gorga. 

— lar eu am impresia că pozezi cam evident în rolul de 


516 


Întâlnirea V 


cavaler. Ce-ai spune dacă te-ar asculta nevasta la uşă? 

— Dragă Cornelia, pentru tine aş fi în stare să-mi înşel 
nevasta. E singurul caz... 

Gorga o privea prea stăruitor. 

— Hai să găsim alt subiect de discuţie - propuse 
Cornelia. 

— De ce? întrebă Gorga surprins. 

— Pentru că nu-mi place să fiu jignită. Cred c-ai înţeles, 
tovarăşe Gorga. 

— Adică... vrei să spui c-am fost... necuviincios? N-aş 
vrea să crezi acest lucru... 

— Nici eu n-aş vrea! 

Gorga nu ştia ce să mai creadă. La început îşi 
închipuise că va obţine repede promisiunea unei întâlniri 
cu dânsa. Il pusese însă la punct într-un mod care-l 
ruşina. 

— Am crezut... încercă el să se scuze. 

— Ai crezut că sunt o gâsculiţă. Cu asta ai început să 
mă jigneşti. De ce nu te uiţi mai bine la oamenii din jurul 
tău? Tu în loc să-i vezi aşa cum sunt ei în realitate, îi 
adaptezi într-o ramă fixă, făcută de tine... 

— Am greşit... ştiu... 

— N-ai greşit faţă de mine. Sunt obişnuită să opresc 
greşeala înainte de a se produce. Ai greşit faţă de... Ţi-ai 
înjosit nevasta, Gorga!... De tine nu mai vorbesc. 

Gorga se stinse imediat. Il cuprinse ruşinea. 

— lartă-mă tovarăşă Cornelia... Îţi promit... 

— Să nu-mi promiţi decât un singur lucru: că-mi vei 
spune în continuare Cornelia. Poţi să adaugi şi „dragă”. 
Nu mă supăr. 

Uşa se deschise şi un tipograf tânăr şi măruntei anunţă 
cântat: 

— Paaginaaaa! 

Gorga îi luă pagina udă de pe braţe şi o întinse pe 
birou. Era pagina a treia. Ştiri, informaţii, câteva 
continuări şi un reportaj mare nesemnat. Cei doi îşi 
repartizară câte jumătate de pagină. Niciunul nu 


517 


Constantin Chiriţă 


descoperi vreo greşeală. Când îşi schimbaseră locurile, 
auziră sunând telefonul. Gorga alergă enervat la aparat. 
Mai mult din curiozitate, Cornelia se uită la el. Gorga nu 
spunea decât da. Dintr-o dată, însă, înfăţişarea sa se 
schimbă. Receptorul începu să-i tremure în mină. 

Când reveni lângă Cornelia, Gorga era palid. 

— Ce s-a întâmplat? se sperie Cornelia. 

Gorga îşi reveni cu greutate. 

— Nu, nimic... adică... a pornit chiar acum spre 
redacţie... 

— Cine? 

— Redactorul şef... 

— Şi de ce te-ai speriat? 

— Noul redactor şef, Cornelia... noul redactor şef... 
Mihail Nistor... noul redactor şef... Ce-i cu tine?... 

Cornelia nu reuşi să-şi biruie ameţeala. Căzu pe un 
scaun. Făcea eforturi desperate pentru a scoate câteva 
vorbe: 

— Cu cine-ai vorbit?... 

— Cu tovarăşul Mironescu... El m-a anunţat... S-a 
terminat şedinţa... Au plecat spre redacţie... 

Cornelia izbuti să-şi revină: 

— Dragă Gorga... te rog să citeşti singur pagina... Eu 
nu mă simt bine... Trebuie să ies la aer. Nu te supăra... 

Cornelia îşi îmbrăcă paltonul şi părăsi biroul fără să se 
mai uite la Gorga. Nu ieşi însă imediat în stradă. Intră într- 
o altă încăpere şi-l chemă pe Lucian la telefon. 

— Mi-i dor de tine, Lucian - şopti Cornelia în receptor. 
Vreau să ne plimbăm amândoi. 

leşi în stradă, în aşteptarea lui Lucian. Câteva clipe mai 
târziu văzu o maşină oprindu-se în faţa redacţiei. Întâi 
cobori Mironescu, apoi Nistor. 


lulieş  Livede părăsi şedinţa Comitetului Regional 
înainte de a se trage concluziile. Voia să fie punctual la 
întâlnirea cu Alexandru Severin. Acesta îl aştepta chiar în 
centrul oraşului, în faţa sediului Comitetului Regional de 


518 


Întâlnirea V 


Partid. 

Amândoi erau atât de emoţionaţi, că porniră spre uzină 
fără să se salute, fără să schimbe un cuvânt. Mergeau 
fără să se grăbească, pentru a nu părea ridicoli unul faţă 
de altul, deşi ar fi vrut să fie de mult la uzină. Poate că ar 
fi tăcut tot timpul drumului, dacă în faţa parcului nu s-ar fi 
întâlnit brusc cu Lucian şi Cornelia. Aceştia erau pe cale 
să intre în parc. Spre uimirea lui, Alexandru Severin îl 
văzu pe Lucian oprindu-se, parcă în aşteptare. La 
braţul:său era aceeaşi fată cu care-l mai văzuse odată 
intrând în parc. Când trecură prin dreptul lor, Severin îl 
auzi pe Lucian şoptind tremurat: 

— Bună seara, tată... 

Alexandru Severin nu se opri din mers. Lucian şi 
Cornelia intraseră în parcul înzăpezit. Alexandru Severin 
simţea că trebuie păstrat numai acest „bună seara, tată”. 
El însemna totul. Un cuvânt sau un gest mai mult ar fi 
semănat cu un pocnet de puşcă... Lucian revenise... După 
atâţia ani de despărţire, Lucian reintra singur în sufletul 
său... _ 

lulieş simţi apăsarea puternică a mâinii lui Severin. li 
înţelese starea. 

— Se întorc păsările, Alexandre... Se întorc la cuibul 
vechi... 

Spusese cuvintele pe care le simţise pe buzele lui 
Severin. 

— S-au întors... Măi lulieş... tot s-au întors... 

Şi din nou îşi chemă tăcerea în ajutorul emoţiilor. 

Uzina era cufundată în întuneric. Numai Nicolae luşcă 
veghea la poartă, trăgând alene din ţigară. Când îi văzu 
pe lulieş şi pe Severin, holbă ochii. 

— Bună seara! 

— Noroc, moş Culaie. Ne dai drumul în uzină?... 

luşcă nu ieşise din uimirea sa. Ce putea să caute lulieş 
în uzină? De bună seamă că avea treburi importante. 

— Cum să nu vă dau drumul?... Ştiţi dumneavoastră de 
ce aţi venit... 


519 


Constantin Chiriţă 


— Ştim, moş Culaie, ştim... cheia de la hală e la 
dumneata?... 

— Acolo vă duceţi?... E aici, la poartă... Poftim! 

lulieş luă cheia de la luşcă şi pătrunse înaintea lui 
Severin în curtea uzinei. Nu mai izbutiră să se 
stăpâneaseă. Porniră amândoi cu paşi repezi spre hală. 

— Intră tu întâi, Alexandre! îl pofti lulieş pe Severin, 
după ce descuie uşa. 

lulieş îl urmă pe Alexandru, având însă grijă să încuie 
mai întâi uşa şi să aprindă lumina. Se opriră în faţa 
maşinii lui Alexandru Severin. 

— Aşteaptă numai puţin... - spuse acesta. 

Severin se îndreptă spre vestiar. După câteva minute, 
se întoarse cu un morman de piese neprelucrate în braţe. 
Deşertă braţul de piese pe masa de lemn de lângă strung. 
Luă apoi piesă cu piesă, aranjându-le într-o ordine 
anumită, pe o porţiune de metal care prelungea masa 
strungului. lulieş zări, parcă atunci, şi la capătul celălalt al 
maşinii, o altă prelungire de metal. Severin nu introduse 
nicio piesă în strung. Le lăsă pe toate în ordinea în care le 
înşirase. Dădu drumul la maşină... 

— Măi lulieş, haidem mai la o parte - şopti Severin. N- 
am puterea să văd... 

Se îndepărtară amândoi de strung. Se opriră departe, 
în celălalt capăt al halei. De-abia se auzea până la ei 
zumzetul maşinii. 

Un timp tăcură amândoi. 

— Alexandre! şopti lulieş. Tu-ţi dai seama ce facem noi 
acum ?... 

— Mi-i teamă, lulieş... 

— Când ai spus prima dată că eşti în stare să faci o 
maşină care să lucreze... şi tu să stai acasă... nu mi-a 
venit să cred... Oare lucrează?... 

— Mai încet!... se sperie Severin. 

— Parc-am fi doi ţânci, măi Alexandre... Parcă zumzăie 
altfel... 

— Ştiu eu... Acum... Ştii tu ce se întâmplă acum? 


520 


Întâlnirea V 


— Nu ştiu... 

— A intrat altă piesă în strung... Auzi?... Zumzăie ca 
înainte... 

— De unde ştii tu?... 

— Dac-am făcut-o eu! 

— Păi nu-i prima oară când funcţionează?... 

— Nu, lulieş... De câte ori a mers... şi de câte ori a 
stat... De ani de zile... 


— Tu crezi că numai am văzut-o, lulieş?... Am şi auzit- 
0... În fiecare minut sună altfel... Auzi?... Acum iar a intrat 
o piesă... 

— Cât vrei să rămânem aici?... 

— Până se termină piesele... până se opreşte... Se 
opreşte singură... 

— Când nu mai auzim zumzăitul?... 

— Când nu-l mai auzim... Dacă vrei, pot să-ţi spun... 
Până acum s-au făcut... 

— Nu!... Să nu-mi spui... 

— Eu socotesc după bătăile inimii, lulieş... Şi s-a 
întâmplat ca azi să fiu cu adevărat fericit... L-ai auzit pe 
Lucian? Eu am ştiut c-o să se întâmple... 

— Alexandre, voiam de mult să-ţi spun ceva... 

Severin simţi că lulieş se codeşte... Auzi intrând o nouă 
piesă în maşină... 

— Spune, lulieş... 

— De mult îmi pusesem în gând... Azi... pentru că tu 
eşti fericit... aş vrea să fiu şi eu... adică nu eu... darce să 
fac dacă aşa simt... 

Alexandru Severin îl apucă pe lulieş de braţ: 

— Am vrut să-mi spui tu... Eu n-am îndrăznit... Am 
crezut... Şi Simina m-a sfătuit să te las pe tine întâi... 

— Alexandre... tu o să mă crezi... ştii ce simt acum?... 
Ce-ai simţit tu astă-seară când l-ai regăsit pe Lucian... 

— Şi tu o să mă crezi, lulieş... Mi s-au împlinit atâtea 
astăzi!... Am ştiut c-o să se întâmple şi asta... Simina 
ştia... 


521 


Constantin Chiriţă 


— Am vrut să-ţi strâng mâna, Alexandre... Dar noi doi 
ne-am strâns-o întotdeauna ca doi comunişti. 


— Acum încep să deprind şi eu zgomotul... lar a intrat o 
piesă... Auzi? 

Alexandru Severin îi apucă din nou braţul lui lulieş: 

— Nu mai sunt multe... 

lulieş îi auzi parcă bătăile inimii: 

— La ce te gândeşti tu acum, Alexandre?... 

— La ce mă gândesc?... Vezi tu... Când eram mic, am 
prins un iepuraş... un puişor... Doream cu patimă să mă 
joc cu un iepuraş... Văzusem nişte copii. Am trecut pe 
uliţă cu el în mână... Şi s-a repezit unul mai mic decât 
mine înaintea mea... M-a rugat să-i dau lui iepuraşul... 
iepuraşul meu... A început să plângă... Plângea 
sărmanul... şi era mic... | l-am dat... Am fugit pe câmp... 
m-am trântit în iarbă şi am început şi eu să plâng... 
Dorisem atât de mult să mă joc cu un iepuraşi... 

lulieş simţi că-i vin lacrimi în ochi. Il apucă de braţ pe 
Severin: 

— Şi maşina?... 

— Maşina nu e numai a mea... Ce-aş fi făcut dacă 
atâţia oameni n-ar fi scris în cărţi despre ea?... Maşina e a 
noastră... 

— Ai auzit?... 

Severin nu răspunse. Îşi aminti din nou întâlnirea cu 
Lucian. „Bună seara, tată...” Ce s-ar fi făcut el cu maşina 
dacă Lucian nu i-ar fi dat „bună seara”?... Sau dacă lulieş 
n-ar fi rostit dorința sa? 

— lulieş!... Tu ai văzut cum zboară cocorii?... 
Întotdeauna, unul mai puternic şi mai bătrân e în frunte... 
EI îi duce în depărtări... El înfruntă, întâiul, vânturile... 

lulieş îl înţelese: 

— l-am văzut, Alexandre, ştiu... 


Se produse o nouă schimbare în zumzăitul strungului. 
Severin îl apucă pe lulieş de braţ: 


522 


Întâlnirea V 


— Să mergem încet... 

Porniră amândoi spre strung. Mergeau în vârfurile 
picioarelor... 

Când ajunseră la câţiva paşi de maşină, auziră un 
zgomot neobişnuit. Apoi linişte... 

lulieş se sperie: 

— Ce s-a întâmplat?... 

— Nimic... S-a oprit maşina... Singură. 

Se opriseră şi ei, fără să-şi fi dat seama. 

— Adică, gata? S-au terminat piesele?... întrebă lulieş. 

Se apropiară de strung. Pe masa de metal nu se mai 
zărea nicio piesă. La capătul celălalt al strungului se aflau 
însă, într-o aliniere desăvârşită, piesele prelucrate. 
Străluceau ca nişte bijuterii în lumina slabă a halei. 

Severin luă o piesă. Luă şi lulieş una. Fiecare piesă 
trecuse prin câteva operaţii. 

— Am izbutit! spuse Alexandru Severin. 

Vocea acestuia i se păru prea calmă lui lulieş. 

Ridică privirile spre Severin şi mai avu timpul să-i vadă 
ochii scăldaţi în lacrimi. 

Alexandru Severin încremenise lângă strung. Îşi ridică 
privirile în sus. Părea acelaşi dintotdeauna. 

lulieş îşi duse încet mâna la piept. 


Parcul era pustiu. Era alb şi pustiu. Constelaţiile de 
deasupra lui arătau că se apropie miezul nopţii. Copacii 
păreau retezaţi din trunchi. Coroanele lor se topeau în 
albul zăpezii. 

Lucian şi Cornelia se opriseră undeva, pe alee. 

— Numai aici ne-am sărutat, Cornelia... 

Cornelia îl prinse pe Lucian de gât şi-i apropie buzele. 

Porniră din nou, ţinându-se de mâini. Liniştea îi silea să 
meargă încet, şi mereu. 

Cornelia nu-i spusese nimic lui Lucian. Se hotărâse să-i 
spună în altă zi. Voia să fie fericită în noaptea asta. Voia 
să se cufunde până în adâncul fericirii... De mâine... 
Poate chiar mâine îi va spune lui Lucian. Nu se va mai 


523 


Constantin Chiriţă 


duce la redacţie. Va trebui, pentru un timp, să se 
despartă de dânsul. Nu ştia ce va face. Poate că se va 
duce la profesorul Florian... Cu Nistor, însă, nu voia să se 
întâlnească. Şi dacă Nistor va afla... 

Lucian o simţi alipindu-se de el. 

— AŞ vrea să fii puternic, Lucian! Să nu te poată 
învinge nimeni! Spune „nu”, Lucian. Nu te va învinge 
nimeni! 

— De ce mă întrebi?... 

— Întrebi ca un copil, dragul meu... Mi-a venit ideea să 
te întreb... Crezi că orice întrebare e determinată de 
ceva? 

— Până şi întrebarea aceasta, Cornelia, care pare, 
poate, cea mai gratuită. _ 

— Şi eu cred, Lucian... Dar nu vreau să-ţi răspund... Imi 
dai voie? 

— Dacă nu ţi-aş da voie, mi-ai răspunde? 

— Da! 

— Îți dau voie, Cornelia. Tu ştii întotdeauna ce trebuie 
să faci. 

Cornelia se cutremură în adâncul ei. 

— Odată n-am ştiut... Poate c-a fost singura dată din 
viaţa mea... 

— Erai mică... 

— Eram nebună... 

— Ştii cine te iubeşte foarte mult, Cornelia? 

— Tu! 

— Nu! Eu nu te iubesc. Eu simt ce simți tu. 

Cornelia închise ochii. 

— Eu te iubesc atât de mult, Lucian, c-aş fi în stare 
chiar să te înşel dac-aş şti că prin aceasta îţi salvez viaţa. 

Lucian închise ochii. 

— Te iubeşte cineva foarte mult, draga mea... 
Mironescu... Spune c-ai înviorat şi redacţia, şi ziarul... 

— Nu vreau, Lucian! se înfioră Cornelia. Nu mai îmi 
place la ziar... Aş vrea să plec. 

Lucian se opri speriat. Se sperie şi Cornelia de 


524 


Întâlnirea V 


momentul pe care şi-l alesese. 

— Cornelia! Cum poţi să spui asemenea vorbe?... Eu 
de-abia acum... 

— Am glumit, Lucian!... Ba nu... Am vrut să te încerc. 

— Să nu mai spui asemenea vorbe. 

Cornelia nu-i răspunse. 

Se apropiau de poarta parcului. Lucian retrăi întâlnirea 
cu tatăl său. Tatăl său nu-i răspunsese prin vorbe. Dar îi 
răspunsese. Îi răspunsese aşa cum dorise, aşa cum 
presimţise, aşa cum ştiuse. Un cuvânt sau un gest în plus 
ar fi semănat cu un pocnet de puşcă. Tatăl său rămăsese 
acelaşi. Şi-l primise ca atunci când se întorcea din 
vacanțe, sau de la facultate... 

— Vreau să-l cunosc pe tatăl tău, Lucian. Parcă mi-i 
frică de dânsul... 

— Îl vei cunoaşte... Şi vei vedea că n-are asemănare... 
Şi te va iubi mult, draga mea... Am fost atât de nedrept 
cu el... Poate de aceea l-am părăsit... ca să mă conving 
că nu există alt om care să-i ia locul, care să fie atât de 
bun ca el... 

leşiră din parc. Era târziu. Strada era pustie. Incepuse 
să fulguiască... În câteva minute, fulgii se înmulţiră. Erau 
mari şi deşi. 

— Am vrut atât de mult să ne plimbăm prin fulgi! şopti 
Cornelia. Sunt atât de obraznici şi de jucăuşi! Mai ales cei 
mari... 

— Sunt blânzi şi sfioşi... 

— Eşti un copil, Lucian. la încearcă să prinzi unul. Să 
vezi cum fuge. lar dacă-i laşi în pace, se strecoară imediat 
pe gât... Vreau să prind unul cu buzele... 

— L-am prins eu... 

— Era al meu... Ţi-liau... 

Lucian i-l oferi singur. 

— Recită-mi o poezie, Lucian! Dar să nu spui că ţi-e 
teamă. Spune-mi-o numai mie. 

— N-am scris poezii... 

— Spune-mi, Lucian!... Dacă mi-ai cere tu mie, deşi 


525 


Constantin Chiriţă 


într-adevăr n-am scris poezii, cred că aş avea puterea s-o 
fac pe loc... 

— Mi-i teamă, Cornelia... 

— Ştiu... Dar totuşi, spune... Să nu fie una despre 
iarnă... N-ar putea să fie atât de frumoasă ca iarna 
aceasta prin care trecem acum... Spune-mi una despre 
primăvară... Vreau să-mi închipui că suntem în acelaşi 
loc, primăvara... Ce ciudat! Vom avea şi o primăvară... 
Spune, Lucian! 

Lucian îşi apropie gura de urechea Corneliei şi începu 
să-i şoptească versuri despre primăvară. 

— Vreau mulţi fulgi, Lucian... E cald... 

Lucian o strânse în braţe şi o sărută. Erau chiar pe 
strada Corneliei. 

Se opriră în faţa casei. Ningea mereu, cu fulgi mari, 
groşi. Părul lui Lucian se albise. 

— Lucian, noi nu vom îmbătrâni! Nu mi te pot închipui 
bătrân. Numai aşa cum arăţi acum. Vreau să-ţi dai jos 
zăpada de pe cap. Să nu răceşti, dragul meu. 

— Tot se va aşterne alta, Cornelia... 

— Nu se va aşterne alta, pentru că vii la mine. 

Cornelia scutură zăpada de pe părul lui Lucian. 

Îi suflă şi fulgii din sprâncene. 

— Acum să mă cureţi şi tu de zăpadă... Dar să te fereşti 
să-mi alunece pe gât... Nu-mi place... Au!... N-ai fost 
atent! Haide, Lucian! 

Cornelia descuie uşa blocului şi-l aşteptă pe Lucian să 
intre. 

— Să mergi în vârful picioarelor! 

Lucian se simţi cuprins de o emoție nelămurită. Urcă 
scările tremurând. Se dezbrăcară în vestibul, pe întuneric. 

În cameră era cald şi plăcut. Cornelia aprinse toate 
luminile. Lucian o strânse la piept cu putere. Cornelia îi 
înconjură gâtul cu braţele. 

— Dragul meu... _ 

Se smulse însă repede din strânsoarea lui. Il aşeză pe 
un fotoliu şi începu să-l privească, parcă pentru a şi-l 


526 


Întâlnirea V 


întipări pentru totdeauna în minte. 

— Lucian! Mi-ai spus că simţi ceea ce simt şi eu... În 
fiecare clipă, Lucian? 

Lucian se sculă de pe fotoliu, îşi plimbă mâinile pe faţa 
Corneliei, pe gâtul ei, pe umerii ei, pe braţele ei, pe 
coapsele ei. Incepu s-o dezbrace cu gesturi blânde. O luă 
apoi, goală, în braţe, şi o aşeză pe pat. Ingenunche în faţa 
patului, alipindu-şi capul de pieptul ei. 

Cornelia închise ochii: 

— Vom avea şi o primăvară, Lucian?.. 


Afară fulgii cădeau, totuşi, sfioşi şi blânzi. 


SFÂRŞITUL VOLUMULUI 1 


527