Tadeusz Mostowicz — 01 Vraciul

PC TT'P 


LU VA 


Ala. F 
A ae LI 


Y 


Tadeusz Dotega-Mostowicz 


Vraciul 
Volumul 1 


Tadeusz Dotega-Mostowicz 
ZNACHOR; PROFESOR WILCZUR 
Wydawnictwo Lódzkie 
Lódź, 1985 


Traducere, prefaţă şi note 
de ION PETRICA 


PREFAŢĂ 


Rareori un scriitor a cucerit cu atâta dezinvoltură 
cititorii şi critica literară, aşa cum a făcut-o polonezul 
Tadeusz Dotega-Mostowicz. 

Cariera fulminantă a acestui ziarist, născut în 1898, cu 
studii de drept la Kiev, nu a fost precedată de nici un 
eveniment editorial. Debutul lui cu romanul Cariera lui 
Nikodem Dyzma (Kariera Nikodema Dywny, 1932) a stârnit 
însă senzaţie. 

Cititorii l-au primit cu entuziasm, critica i-a arătat şi ea 
interes, deşi era pusă într-o situaţie evident jenantă faţă de 
autorităţi. Cartea apărea la şase ani după lovitura de stat 
din 1926 şi instaurarea dictaturii lui Pilsudski, într-un 
moment în care prigoana împotriva opoziţiei, fraudele, 
abuzurile, dezorientarea din rândurile grupării sanatiste a 
lui Pilsudski destrămaseră şi umbra de iluzii privind rolul 
„bărbatului providenţial”. Or, romanul aducea în prim plan 
tocmai cariera ameţitoare a unui impostor lipsit de 
scrupule, căruia i se construieşte o întreagă legendă 
pentru a motiva ascensiunea omului cu „mână forte” până 
în cele mai înalte funcţii şi la un pas de fotoliul primului 
ministru. 

Cititorii ştiau că Tadeusz  Dotega-Mostowicz, 
colaborator, apoi redactor şef al ziarului naţional-democrat 
de opoziţie „Rzeczpospolita”, scrisese un articol incisiv la 
adresa lui Pilsudski, pentru care ofiţerii dictatorului l-au 
transportat la gropile de gunoi de la periferia oraşului 
molestându-l cumplit!, aşa că recepţionau romanul ca pe o 
răzbunare a autorului şi o satiră antisanatistă, încercând 
să descifreze fiecare amănunt, să identifice fiecare 
personaj. 

În perioada interbelică era celebră cariera profesorului 
de arheologie Leon Kozlowski, numit de Pilsudski ministru 
al agriculturii pentru că avea o concepţie „interesantă” 


1 Vezi Zbigniew Mitzner, Wstep în Tadeusz Dotega-Mostowicz 
- Kariera Nikodema Dyzmy, Varşovia, 1955, p. 8-9. 


asupra reformei agrare, aceea de a nu o realiza, apoi numit 
şi prim-ministru pentru că era cel mai obtuz dintre toţi 
candidaţii?. Unii îl vedeau în Dyzma chiar pe Pilsudski. 

În orice caz, carierismul devenise o tară incriminată şi 
de alţi scriitori ai vremii, ca Zofia Nalkowska, Julius Kaden- 
Bandrowski etc. 

Succesul Carierei lui Nikodem Dyzma l-a încurajat într- 
atât pe Tadeusz Dotega-Mostowicz, încât până la începutul 
celui de-al doilea război mondial a publicat anual câte 
două, trei romane.? 

A creat, prin urmare, numai şapte ani, fiindcă în 1939 a 
fost ucis în condiţii neelucidate, dar în acest răstimp 
romanele lui au cunoscut mai multe ediţii, iar zece dintre 
ele au fost ecranizate. Popularitatea lui era atât de mare, 
încât revistele îi ofereau onorarii exorbitante iar cineaştii 
de la Hollywood i-au solicitat şi ei colaborarea. 

Succesul de care se bucură până astăzi romanele 
acestui scriitor laborios poate să-i intrige pe unii dintre 
cititorii rafinaţi. El nu este un analist de tipul lui Proust, 
Joyce sau Kafka, nu este nici măcar un inovator, ci se 
revendică din marea familie a realiştilor secolului al XIX- 
lea şi stăpâneşte perfect substanţa şi tehnica romanului 
foileton. 

Atenţia autorului se concentrează asupra personajului 


2 Ibidem. 


3 Ultima brigadă (Ostatnia brygada, 1932), Fraţii Dale. et 
Comp (Bracia Dalcz i S-ka, 1933), Cecuri fără acoperire (Czeki 
bez pokrycia. 1933), Procurorul Alicja Horn. (Prokurator Alicja 
Horn, vol. I-II, 1933), Universul doamnei Malinowska (Swiat 
pani Malinowskiej, 1934), Al treilea sex (Trzecia plec, 1934), 
dilogia: Masca de aur (Zlota maska, 1935) şi Praguri înalte 
(Wysokie progi, 1935), dilogia: Doctorul Murek anihilat (Dr. 
Murek zredukowany, 1936) şi A doua viaţă a doctorului Murek 
(Drugie Zycie dra Murka, 1936), Copilul lor (Ich dziecko, 1937), 
Trei inimi (Trzy-serca, 1937), dilogia: Vraciul (Znachor, 1937) şi 
Profesorul Wilczur, 1939), Jurnalul doamnei Hanka (Pamietnik 
pani Hanki, 1939), la care să mai adăugăm două scenarii de 
film: Testamentul profesorului Wilczur şi Arap alb, ultimul după 
piesa omonimă a lui Michal Balucki. 


central, pe care îl modelează până în cele mai mici 
amănunte,  brodând în jurul existenţei lui intrigi 
ingenioase, captivante. Acţiunea curge vioi, „este ruptă din 
viaţă”,  pasionantă, bogat pigmentată cu elemente 
sentimentale şi de moravuri. Odată accentul deplasat spre 
dinamica acţiunii, personajele se individualizează în acest 
plan iar analiza psihologică lapidară, descrierile succinte 
sunt subordonate stabilirii unui contact rapid cu cititorul. 

I s-a reproşat lui Tadeusz Dolega-Mostowicz că a făcut 
concesii gustului mic-burghez+ apreciindu-i-se, aproape în 
exclusivitate, romanele satirice, cum sunt Cariera lui 
Nikodem Dyzma, în primul rând, Fraţii Dalcz et Comp., 
Doctorul Murek anihilat, A doua viaţă a doctorului Murek 
sau Jurnalul doamnei Hanka. Fără îndoială că romanele 
amintite au toate şansele să rămână mărturii documentare 
asupra unei perioade istorice confuze, deşi un personaj de 
tip balzacian ca Nikodem Dyzma depăşeşte cu mult 
limitele epocii sale. În ultima vreme se constată însă un 
interes sporit pentru celelalte romane ale scriitorului 
polonez. 

Reeditarea, în 1985, a dilogiei Vraciul şi Profesorul 
Wilczur a demonstrat, şi după cincizeci de ani, 
disponibilităţile unui mare număr de cititori pentru aşa- 
zisa literatură de masă. 

Lupta dintre bine şi rău, contradicţia între realitate şi 
imaginaţie, între posibilităţi şi aspirații, care au dominat de 
la început arta, ca şi raportul dintre receptor şi obiectul 
artistic, au îndemnat mereu cititorul să caute în literatură 
viaţa, să-şi proiecteze propria existenţă în opera literară. 
Atâta vreme cât nu avem de-a face cu maculatura, acţiunea 
tranzitivă a literaturii de masă poate fi benefică. Ea 
îmbogăţeşte spiritual cititorul, sporeşte sensibilitatea 
omului faţă de valorile etice şi estetice ale existenţei. Din 
acest punct de vedere romanele lui Tadeusz Dotega- 
Mostowicz reprezintă o sursă inepuizabilă de reflecţii, cel 


4 Vezi A. Lempicka, Mostowicz - pisarz drobnomieszczanstwa 
(Mostowicz - scriitorul micii burghezii), „Tworczosc”, z.2. p 133 
- 156. 


puţin atâta vreme cât arivismul, carierismul şi egoismul 
vor mai naşte drame sociale şi morale. 

Mediul cel mai poluat sub aspect moral este oraşul, 
scriitorul lăsându-se tentat să reînvie o mai veche opoziţie 
între oraş şi sat, primul înfăţişându-se ca un monstru 
devorator, al doilea ca o cauză a purității morale. 

„Oraşul e un monstru, afirmă Wilczur. A pus între om şi 
pământ asfalt şi beton. De unde să-şi ia omul sentimentele? 
Sentimentele vin din pământ, ca toate sevele vitale. În oraş 
seacă, se fărâmă, se prefac în pulbere, rămâne numai 
creierul înfierbântat de lupta pentru existenţă, creierul 
care nu mai e capabil să gândească, ci numai să com-bi- 
ne.” 

Construcţiile oraşului acoperă omului orizontul, lăsând 
„numai nişte deschizături mici, ca nişte tuneluri, prin care 
putem ieşi din interiorul acestui monstru.” 

Aproape toate personajele lui Tadeusz Dołęga- 
Mostowicz îşi încep viaţa sub semnul satisfacerii nevoilor 
materiale, al luptei pentru un statut social cât mai 
avantajos. Goana după bani, după înavuţire ucide însă 
sentimentele, dezumanizează. 

La începuturile carierei sale Rafał Wilczur luptă şi el 
„pentru post, pentru cabinet pentru pacienţi bogaţi”. Aşa 
procedează şi mai tinerii doctori: Jerzy Dobraniecki şi Jan 
Kolski. Când setea de înavuţire este întreţinută şi de 
parteneră, viciul devine devorator.  Dobraniecki se 
foloseşte de cele mai josnice mijloace şi nu ezită să 
provoace moartea unui pacient pentru a-l compromite pe 
Wilczur, ca să-i la locul. Nina Dobraniecka, frumoasă, 
fascinantă în societate, se află pe treapta cea mai de jos a 
moralității. În acest univers bogăţia nu serveşte omului, ci 
„înăbuşă totul şi-l pune pe om să-i slujească ei.” 

Până şi candida Marysia, alături de Leszek Czynski, 
începe să gândească prin prisma banilor care i-ar putea 
asigura activului profesor o viaţă liniştită. Din această 
perspectivă drama lui Rafał Wilczur nu este urmarea 
amneziei care îl aruncă într-o existenţă vegetativă, îl 
transformă dintr-un celebru chirurg într-un vraci de ţară, 


ci a unui complex de concepţii şi determinări în care 
sentimentul iubirii este redus la luxul pe care bărbatul îl 
poate oferi femeii. De aceea el nici nu se întreabă dacă 
Beata poate fi fericită alături de un bărbat cu 
şaptesprezece ani mai în vârstă decât ea. 

Lui Wilczur i-au trebuit treisprezece ani de suferinţă, de 
expiere, pentru a putea înţelege că un asemenea mariaj nu 
putea fi viabil şi pentru a evita altul, şi mai nepotrivit, de 
astă dată cu Lucia Kafska, altruistă până la sacrificiul de 
sine, dar cu peste treizeci de ani mai tânără decât el. 
Numai experienţa de viaţă, în care locul central îl ocupă 
suferinţa, element purificator, este capabilă să 
desăvârşească personalitatea umană. Wilczur se 
transformă când ajunge la antipodul existenței sale 
anterioare, Kolski - după ce trăieşte dezamăgirile unei 
aventuri erotice cu Nina Dobraniecka, doctorul Jerzy 
Dobraniecki - abia când este salvat de la moarte de cel pe 
care el l-a distrus pentru a-şi asigura o viaţă plină de lux. 

Din fericire, spiritul de observaţie al scriitorului îl 
depăşeşte pe ideolog. Lumea satului, chiar şi într-un ţinut 
atât de înapoiat şi de sărac ca cel surprins în roman, este 
şi ea stratificată, zguduită de drame. Morarul Prokop 
Mielnik, care şi-a alungat fratele pentru a-i lua averea, 
îndură toate nenorocirile care se abat asupra lui pentru ca 
în cele din urmă să poată aprecia cum se cuvine valoarea 
binelui şi răului. Zenon, fiul curelarului Wojdyllo, se 
umanizează abia când vede cu propriii lui ochi 
monstruozitatea actului său de potenţial ucigaş. 

Cinstea şi altruismul nu sunt un dat al universului rural, 
ci urmarea unei vieţi grevate de privaţiuni, a sensibilizării 
omului simplu la suferinţă şi nedreptate. Neîncrezători în 
tot ce vine din afara mediului lor, ţăranii sunt însă capabili 
de mari sacrificii atunci când cineva le câştigă încrederea. 

Relaţiile dintre doctorul Wilczur şi ţărani, dintre 
doctoriţa Kafska şi ţărani se situează în afara actelor 
filantropice, ele se bazează pe o comuniune de sentimente, 
pe modul apropiat de a gândi raporturile interumane şi 
profesiunea de medic. In felul acesta altruismul nu rămâne 


un act gratuit, fără consecinţe sociale şi morale, el se 
transformă într-o forţă modelatoare. 

Profesorul Wilczur face parte din familia eroilor lui 
Ştefan Zeromski, dar în timp ce doctorul Tomasz Judym, 
erou solitar, era menit să zguduie conştiinţa 
contemporanilor, Wilczur se adresează inimilor, oferind, 
conform convenției literaturii de masă, soluţii, deschizând 
perspectivele unor mutații etice. 

Asupra unei asemenea literaturi pluteşte, 
amenințătoare, melodrama. 

Se vede că a sesizat şi scriitorul această primejdie, mai 
ales după prima parte, cu linearitatea ei evenimenţială, 
fiindcă în partea a doua cazuistica socială este mai bogată, 
suportul proceselor de conştiinţă mai solid, euforia - 
cenzurată de cinismul, uşor sentimental, al unui personaj 
pitoresc ca Cyprian Jemiol. 

Jemiol nu este o prezenţă insolită în creaţia lui Tadeusz 
Dotega-Mostowicz. In Cariera lui Nikodem Dyzma, Jorj 
Ponimirski, un alienat mintal, rămâne singurul personaj 
lucid, care demască impostura lui Dyzma într-o cavalcadă 
a carierismului şi prostiei. În Vraciul şi în Profesorul 
Wilczur, Jemiol, alias Obiedzihski, dezvăluie şi el o altă 
faţetă a realităţii. 

Cinismul lui maschează dezamăgiri îndelung refulate, 
tot aşa precum paradoxurile debitate ascund adesea 
acuzaţii grave la adresa unei lumi în care „mintea există 
numai pentru a face rău”. 

Pentru Jemiol alcoolul este un narcotic, aşa cum fusese 
pentru Kolski aventura amoroasă. Narcoza nu putea 
reprezenta însă o alternativă la spiritul mercantil, la 
parvenitismul vremii şi  Jemiol este nevoit să-i 
mărturisească lui Wilczur propriul eşec: „Tu trăieşti pentru 
alţii, alţii pentru ei înşişi, numai eu nu ştiu pentru cine şi 
pentru ce trăiesc”. 

Intre doi poli ai manifestărilor existenţiale - egoismul şi 
altruismul - Tadeusz Dotega-Mostowicz compromite atât 
carierismul lui Jerzy  Dobraniecki, arivismul Ninei 
Dobraniecka, izolaţionismul lui Jemiol, cât şi exaltarea 


juvenilă a Ninei Kanska. 

Universul construit de scriitorul polonez rămâne 
dominat de personalitatea statuară a profesorului Rafał 
Wilczur, ridicată parcă din suferinţele tuturor semenilor 
săi. Wilczur nu este un ideal, un model abstract, ci sinteza 
unor valori umane, rezultată dintr-o pătrunzătoare şi fină 
investigaţie în cele mai diferite sfere ale potenţialului 
uman, un personaj care pledează pentru echilibrul dintre 
rațiune şi sentimente. 

Indiferent de coordonatele geografice pe care ar ajunge, 
mesajul umanist al romanelor lui Tadeusz Dołęga- 
Mostowicz are darul de a fi convingător şi tonifiant, 
situându-le la nivelul celor mai bune opere ale literaturii 
europene de masă. 


ION PETRICĂ 


Partea întâi 
Vraciul 


Capitolul I 


În sala de operaţii era linişte deplină. Din când în când 
se auzea doar zăngănitul ascuţit al instrumentelor metalice 
pe placa de sticlă. În aerul încălzit până la treizeci şi şapte 
de grade Celsius stăruiau aroma dulceagă de cloroform şi 
mirosul de sânge, care pătrundeau prin mască umplând 
plămânii cu un amestec insuportabil. O soră medicală 
leşinase într-un colţ al sălii, dar nimeni dintre cei prezenţi 
nu putea părăsi masa de operaţie ca să-i vină în ajutor. Nu 
putea şi nici nu voia. Cele trei ajutoare nu-şi luau privirile 
de la rana roşie, deasupra căreia se mişcau încet şi parcă 
stângace mâinile mari ale profesorului Wilczur. 

Până şi cea mai neînsemnată mişcare a acestor mâini 
trebuia înţeleasă imediat. Fiecare mormăit ce ieşea din 
când în când de sub mască însemna o indicație precisă 
pentru ajutoare şi era îndeplinită cât ai clipi din ochi. Era 
vorba nu numai de viaţa pacientului, ci de ceva mult mai 
important, de reuşita unei operaţii demenţiale, disperate, 
care putea deveni un nou şi mare triumf al chirurgiei, 
putea spori gloria profesorului, a spitalului şi elevilor lui, 
dar şi a întregii ştiinţe poloneze. 

Profesorul Wilczur opera un mixom al cordului. '[inea 
inima în mâna stângă şi cu mişcări ritmice o masa 
continuu. Prin mănuşa subţire de cauciuc îi simţea fiecare 
tresărire, fiecare gâlgâit, oricât de neînsemnat ar fi fost el, 
când valvulele refuzau să-i mai dea ascultare. Atunci, cu 
degetele amorţite, le silea să lucreze. Operația dura de 
patruzeci şi şase de minute. Doctorul Marczewski, care 
urmărea pulsul, înfipse pentru a şasea oară acul seringii în 
camfor şi atropină. 

În mâna dreaptă a profesorului lanţetele şi chiuretele 
licăreau în mişcări scurte. Din fericire mixomul nu 
pătrundea adânc în muşchiul inimii, ci forma un con plat, 
clasic. Viaţa acestui om putea fi salvată. Numai de-ar mai 
rezista opt, nouă minute. 


Nici unul dintre ei nu s-a-ncumetat, se gândea mândru 
profesorul. 

Da, nici unul. Nici un chirurg, nici din Londra, nici din 
Paris, din Berlin sau Viena. L-au adus la Varşovia, 
renunțând la glorie şi la un onorariu colosal. Iar onorariul 
însemna construirea unui nou pavilion al spitalului şi încă 
ceva, mai important, vacanţa Beatei şi a fetiţei lor în 
Insulele Canare. O iarnă întreagă. Îi va fi greu fără ele, în 
schimb lor le va prinde foarte bine. În ultimul timp, nervii 
Beatei... 

Perna roz-vineţie a plămânului se umflă spasmodic şi se 
dezumflă brusc. O dată, de două, de trei ori. Bucata, de 
carne vie din mâna stângă a profesorului tresări. Câteva 
picături de sânge se prelinseră din incizie pe membrana 
violetă. În ochii celor prezenţi licări groaza. Se auzi 
fâsâitul uşor al oxigenului, iar acul pătrunse din nou sub 
pielea pacientului. Degetele groase ale profesorului se 
strângeau şi se desfăceau ritmic. 

În câteva secunde rana era curățată. Acum firul subţire 
de aţă chirurgicală urma să desăvârşească opera. O 
cusătură, două, trei. Era incredibil ca aceste mâini uriaşe 
să fie capabile de atâta precizie. Aşeză cu băgare de seamă 
inima la locul ei şi câteva clipe o privi atent. Se umfla şi se 
dezumfla în ritm inegal, dar primejdia trecuse. Profesorul 
se îndreptă şi făcu un semn. Doctorul Skorzei scoase 
dintre fâşiile de pânză sterilizată partea excizată din 
peretele toracic. Încă vreo câteva operaţii indispensabile şi 
profesorul răsuflă uşurat. Restul rămânea în seama 
ajutoarelor sale. Putea să aibă totală încredere în ele. Mai 
dădu câteva indicaţii şi trecu în vestiar. 

Aici inspiră cu voluptate aerul curat. Îşi scoase masca, 
mănuşile şi halatul pătate cu sânge şi se întinse ca să-şi 
dezmorţească oasele. Ceasul arăta două şi treizeci şi cinci. 
Iar întârzia la prânz. Şi tocmai într-o zi ca asta. Ce-i drept, 
Beata ştie ce operaţie importantă are, dar, oricum, 
întârzierea într-o asemenea zi îi va produce o mare 
mâhnire. Dimineaţa, când a plecat de acasă, intenţionat nu 
lăsase să se vadă că ţine minte data de astăzi; a opta 


aniversare a căsătoriei lor. Dar Beata ştia că el nu uită. În 
fiecare an primea câte un cadou frumos, cu fiecare an mai 
frumos şi mai scump, pe măsură ce sporeau celebritatea şi 
averea lui. Cu siguranţă că şi acum în cabinetul de la 
parter aşteaptă un nou cadou. Blănarul trebuia să-l fi 
trimis încă de dimineaţă... 

Profesorul se grăbea şi se îmbrăcă repede. Totuşi 
trebuia să mai treacă pe la doi bolnavi de la etajul al doilea 
şi pe la pacientul operat adineauri. Doctorul Skórzeń, care 
veghea lângă bolnav, raportă scurt: 

— Temperatura treizeci şi cinci cu nouă, tensiunea o 
sută patrusprezece, pulsul foarte slab cu o uşoară aritmie, 
între şaizeci şi şaizeci şi şase. 

— Slavă Domnului. 

Profesorul îi zâmbi. 

Tânărul doctor învălui cu o privire plină de admiraţie 
statura uriaşă şi mătăhăloasă a şefului. Fusese studentul 
lui la Universitate. Câtă vreme profesorul mai făcuse 
cercetare, îl ajutase la pregătirea materialelor pentru 
lucrările lui ştiinţifice, iar de când şi-a deschis un spital 
propriu, doctorul Skórzeń găsise aici un salariu bun şi un 
larg câmp de activitate. Poate în sufletul lui regreta că 
şeful renunţase atât de neaşteptat la ambițiile de om de 
ştiinţă, că se mulţumise să rămână un belfer universitar şi 
să facă bani, dar din cauza asta nu-l putea preţui mai 
puţin. Ştia, ca de altfel toată Varşovia, că profesorul nu o 
făcea pentru el, că muncea ca un rob, că n-a ezitat 
niciodată să-şi asume răspunderea şi adeseori a făcut 
adevărate minuni, ca cea de astăzi. 

— Sunteţi un geniu, domnule profesor, spuse cu 
convingere. 

Profesorul Wilczur râse cu vocea lui joasă şi blajină, 
care dădea atâta linişte şi încredere pacienţilor săi. 

— Să nu exagerăm, colega, să nu exagerăm! O să ajungi 
şi dumneata la asta. Recunosc însă că sunt mulţumit. În 
caz de ceva spune să mă caute la telefon. Deşi cred că nu 
va fi nevoie. Şi aş prefera, fiindcă astăzi am... o sărbătoare 
în familie. Cred că au şi telefonat că se arde mâncarea pe 


foc. 

Profesorul nu se înşela. În cabinetul lui, telefonul 
sunase de câteva ori. 

— Vă rog să-i comunicaţi domnului profesor să vină cât 
mai repede acasă, spunea servitorul. 

— Domnul profesor e în sala de operaţii, răspundea de 
fiecare dată,  imperturbabilă, secretara,  domnişoara 
Janowiczowna. 

— Ce naiba înseamnă asediul ăsta? întrebă medicul-şef 
Dobraniecki, intrând în cabinet. 

Domnişoara Janowiczowna răsuci cilindrul maşinii de 
scris şi scoțând o scrisoare dactilografiată, spuse: 

— Astăzi e aniversarea căsătoriei domnului profesor. Aţi 
uitat? Doar aveţi invitaţie la bal. 

— Ah, aşa e. Şi sper să fie o distracţie agreabilă... La ei 
întotdeauna muzica-i excelentă, masa rafinată şi societatea 
aleasă. 

— Mă mir că aţi uitat femeile frumoase, spuse ironic 
secretara. 

— N-am uitat. De vreme ce vei fi şi dumneata acolo... 
ripostă doctorul. 

Obrajii uscăţivi ai secretarei se îmbujorară. 

— O glumă deplasată. Ridică din umeri. Chiar de-aş fi 
cea mai frumoasă femeie, tot nu m-aş putea aştepta la o 
atenţie din partea dumneavoastră. 

Domnişoara Janowicz6wna nu-l agrea pe Dobraniecki. Îi 
plăcea ca bărbat, pentru că era într-adevăr ispititor, cu 
nasul lui acvilin, cu fruntea lui înaltă şi mândră, pentru că 
era un excelent chirurg şi chiar profesorul îi încredința 
cele mai dificile operaţii şi-l susţinuse să devină 
conferenţiar, dar ea îl considera un carierist calculat, care 
urmăreşte un mariaj convenabil. Apoi nu credea în 
loialitatea lui faţă de profesor, căruia îi datora, de fapt, 
totul. 

Dobraniecki era destul de abil ca să sesizeze acest 
resentiment. Cum avea însă obiceiul să nu irite pe nimeni 
care putea să-i facă vreun rău oricât de mic, continuă 
conciliant arătând spre cutia de pe birou. 


— Ţi-ai luat o haină de blană nouă? Văd cutia de la 
Porajski. 

— Nu sunt eu de Porajski şi mai ales de o asemenea 
blană. 

— Chiar... „asemenea”? 

— Uitaţi-vă. Zibelină neagră. 

— Fiu... fiu... li merge bine doamnei Beata, dădu din 
cap, apoi adăugă: Cel puţin din punct de vedere material... 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Nimic. 

— Ar trebui să vă fie ruşine, izbucni ea. Orice femeie ar 
putea s-o invidieze pentru un asemenea soţ, care o iubeşte 
atât de mult. 

— Fără îndoială. 

Domnişoara Janowiczowna îl fulgeră cu o privire 
furioasă. 

— Are tot ce-şi poate visa o femeie! Tinerețe, frumuseţe, 
o fetiţă minunată, un soţ celebru şi stimat de toţi, care 
munceşte zi şi noapte ca să-i ofere ei confort, belşug, 
poziţie în societate. Şi vă asigur, domnule doctor, că ea 
ştie să preţuiască asta! 

— Nici eu nu mă îndoiesc, spuse plecându-şi uşor capul, 
dar mai ştiu că femeile preţuiesc mai presus de orice... 

Nu reuşi să încheie fraza, fiindcă în cabinet intră 
doctorul Bang şi strigă: 

— Uluitor! A reuşit! Va trăi! 

Incepu să relateze cu entuziasm desfăşurarea operaţiei 
la care asistase. 

— Numai profesorul nostru s-a putut încumeta la aşa 
ceva!... A arătat ce ştie, adăugă domnişoara Janowiczowna. 

— Ei, să nu exagerăm, interveni Dobraniecki. Pacienţii 
mei nu sunt întotdeauna lorzi şi milionari, poate că nu au 
întotdeauna şaizeci de ani, dar istoria cunoaşte o serie 
întreagă de operaţii pe cord. Chiar şi istoria medicinii 
noastre. Chirurgul varşovian, doctorul Krajewski, şi-a 
câştigat celebritatea mondială exact cu o asemenea 
operaţie. Şi asta cu treizeci de ani în urmă! 

In cabinet se mai adunaseră câteva persoane, lucrători 


ai spitalului, iar când profesorul îşi făcu apariţia, îl asaltară 
cu felicitări. 

li asculta cu un zâmbet de satisfacţie pe faţa lui mare şi 
roşie, dar trăgea mereu cu ochii la ceas. Trecură însă mai 
bine de douăzeci de minute, până ajunse jos la limuzina lui 
mare şi neagră. 

— Acasă! spuse şoferului şi se aşeză comod. Oboseala îi 
trecea repede. Era sănătos şi puternic, şi chiar dacă 
datorită corpolenţei sale arăta ceva mai în vârstă, nu avea 
decât patruzeci şi trei de ani şi se simţea încă tânăr. 
Uneori parcă era un copil. Ştia să se rostogolească pe 
covor împreună cu Mariola, să se joace de-a v-aţi 
ascunselea, nu numai pentru plăcerea ei, ci şi pentru a lui. 

Beata nu voia să înţeleagă aşa ceva şi când îi vedea în 
asemenea situaţii, avea în priviri un fel de jenă şi de 
teamă: 

— Rafał, zicea, dacă te-ar vedea cineva! 

— Poate că m-ar angaja pe post de dădacă, răspundea el 
râzând. 

De fapt aceste momente îl întristau. Beata era, fără 
îndoială, cea mai bună soţie din lume. Îl iubea. Dar de ce îl 
trata cu atâta respect, cu un fel de venerație? În grija şi în 
atenţia ei era ceva liturgic. În primii ani crezuse că-i e 
teamă de el şi a făcut totul să înlăture această teamă. 
Povestea despre el cele mai năstruşnice lucruri, îi 
destăinuia erorile lui, aventurile compromiţătoare din 
timpul studenţiei, se străduia să-i scoată din căpşor până şi 
cea mai neînsemnată idee că nu ar fi întru totul egali. 
Dimpotrivă, la fiecare pas sublinia că trăieşte numai 
pentru ea, că munceşte numai pentru ea şi că numai 
datorită ei este fericit. De fapt acesta era purul adevăr. 

O iubea pe Beata nespus de mult şi era convins că ea îl 
răsplăteşte cu aceeaşi dragoste, deşi mai tăcută, mai puţin 
impulsivă. Dintotdeauna ea a fost delicată şi gingaşă ca o 
floare. Întotdeauna a avut pentru el un zâmbet, un cuvânt 
bun. Şi ar fi fost convins că nu putea fi altfel, dacă n-ar fi 
văzut-o adeseori bine dispusă, explodând în cascade de 
râs, glumeaţă şi cochetă, de fiecare dată însă când era 


înconjurată de tineret şi de fiecare dată când ştia că el nu 
o vede. Se dădea peste cap s-o convingă că el este mai 
dispus decât ceilalţi, cei mai tineri, să accepte distracţiile 
lipsite de griji, dar în zadar. În sfârşit, cu timpul, s-a 
împăcat şi cu gândul acesta, a renunţat la pretenţia de a-şi 
spori fericirea şi aşa nespus de mare. 

A venit şi a opta aniversare a căsătoriei lor, a opta 
aniversare a unei convieţuiri netulburate nici de cel mai 
mărunt conflict, nici de cea mai măruntă neînțelegere sau 
de o umbră de neîncredere, în schimb, de atâtea ori 
luminată de mii de clipe şi ore de bucurii de dezmierdări, 
de mărturisiri... 

De mărturisiri... De fapt numai el îi mărturisea 
sentimentele, gândurile, planurile sale. Beata nu ştia s-o 
facă, sau poate că viaţa ei interioară era prea uniformă, 
prea simplă... Poate - şi Wilczur îşi reproşa această 
formulare - e prea săracă. Socotea că o jigneşte, că o 
nedreptăţeşte pe Beata gândind astfel despre ea. Dar dacă 
aşa era într-adevăr, cu atât mai mare era tandreţea care-i 
umplea inima. 

— O năucesc, o ameţesc, îşi spunea el. Ea este atât de 
inteligentă şi atât de sensibilă. E iritată şi înspăimântată 
fiindcă nu vrea să arate că grijile ei sunt atât de mărunte, 
de cotidiene, de terne. 

Ajuns la o asemenea concluzie, se străduia să 
compenseze această nedreaptă disproporţie. Pătrundea cu 
cea mai mare prudenţă şi grijă în treburile casei, se 
interesa de toaletele ei, de parfumuri, prelua fiecare 
cuvânt referitor la distracţia sau la aranjarea camerei 
copilului şi îl analiza cu atâta preocupare de parcă era 
vorba de lucruri cu adevărat importante. 

Şi pentru el chiar erau mai importante decât oricare 
altele, de vreme ce era convins că fericirea trebuie îngrijită 
cu cea mai mare delicateţe, de vreme ce înţelesese că în 
puţinele ore răpite muncii, pe care le dăruia Beatei, 
trebuia să ofere un conţinut cât mai bogat, cât mai multă 
căldură... 

Automobilul se opri în faţa unei vile albe, frumoase, fără 


îndoială cea mai frumoasă de pe Aleea cu lilieci şi una 
dintre cele mai elegante din Varşovia. 

Profesorul Wilczur sări din maşină, fără să mai aştepte 
ca şoferul să-i deschidă portiera, luă din braţele lui cutia 
cu haina de blană, traversă repede trotuarul şi străbătu 
aleea parcului. Îşi deschise singur uşa şi o închise cât mai 
uşor. Voia să-i facă Beatei o surpriză pe care o plănuise 
acum o oră, când, aplecat asupra toracelui deschis al 
pacientului, urmărea traseele complicate ale aortelor şi 
venelor. 

În hol îl găsi însă numai pe Bronislaw şi pe bătrâna 
menajeră Michalowa. Pesemne că Beata era prost dispusă 
din cauza întârzierii lui, fiindcă cei doi aveau nişte mutre 
pleoştite şi se vedea cât de colo că-l aşteptau. Asta-i 
încurca profesorului planurile, aşa că le făcu semn cu 
mâna să plece. 

Cu toate acestea, Bronislaw spuse: 

— Domnule profesor... 

— Ssst! îl  întrerupse Wilczur şi  încruntându-şi 
sprâncenele adăugă în şoaptă: ia paltonul! 

Servitorul mai încercă să spună ceva, dar mişcă doar 
buzele şi-i ajută profesorului să se dezbrace. 

Wilczur deschise repede cutia, scoase din ea o haină 
frumoasă dintr-o blană neagră, lucioasă, cu părul lung, 
mătăsos, şi-o aruncă pe umeri, îşi puse pe cap gluga cu 
cele două codițe atârnând poznaş, iar pe mână manşonul, 
apoi se privi fericit în oglindă: arăta ridicol. 

Aruncă o privire spre servitori, să vadă ce impresie le 
făcea, dar în ochii menajerei şi ai servitorului nu întâlni 
decât oprobriu. 

— Proştii, îşi spuse. 

— Domnule profesor... începu iar Bronislaw, în timp ce 
Michalowa îşi trecea greutatea trupului de pe un picior pe 
altul. 

— Gura! şopti şi, trecând pe lângă ei, deschise uşa 
salonului. 

Se aştepta s-o găsească pe Beata împreună cu micuța 
lor în camera roz sau în budoar. 


Străbătu dormitorul, budoarul, camera copilului. Nu 
erau. Se întoarse şi se uită în cabinet. Nici aici nu era 
nimeni. În sufragerie, pe masa încărcată cu flori, strălucind 
de auriul porţelanurilor şi de cristaluri, erau două 
tacâmuri. Mariola şi miss Tholereed luau de obicei masa 
mai devreme. În dreptul uşii deschise a bufetului stătea 
camerista. Avea faţa plânsă şi ochii umflaţi. 

— Unde-i doamna? întrebă îngrijorat. 

În loc de răspuns, fata izbucni în plâns. 

— Ce-i? Ce  s-a-ntâmplat? strigă fără să-şi mai 
stăpânească vocea. Îl sugruma presimţirea unii nenorociri. 

Menajera şi Bronislaw se furişară în sufragerie şi se 
opriră tăcuţi lângă perete. Îşi trecu privirile îngrozite peste 
chipurile lor şi strigă disperat: 

— Unde-i doamna? 

Deodată privirea i se opri pe masă. Lângă tacâmul lui 
era un plic sprijinit de păhărelul zvelt de cristal. Un plic 
bleu cu marginile argintate. 

Inima i se strânse brusc şi simţi cum se învârte totul cu 
el. Nu înţelegea încă nimic, nu ştia nimic. Întinse mâna şi 
luă scrisoarea care i se părea ţeapănă şi moartă. O vreme 
o ţinu între degete. Pe coperta adresată lui, recunoscu 
scrisul Beatei. Litere mari, colţuroase. 

O deschise şi începu să citească: 


„Dragă Rafał. Nu ştiu dacă vei reuşi să mă ierti vreodată 
că plec...” 


Cuvintele începură să-i tremure şi să i se rotească în 
faţa ochilor. În plămâni îi lipsea aerul, pe frunte îi apărură 
broboane de sudoare. 

— Unde este? strigă cu vocea sugrumată. Unde este?! 

— Doamna a plecat împreună cu domnişoara, bâigui 
şoptit menajera. 

— Minti! tună Wilczur. Nu-i adevărat! 

— Chiar eu am chemat taximetrul... confirmă cu vocea 
gravă Bronislaw, iar după o pauză, adăugă: şi am coborât 
valizele. Două valize... 


Profesorul intră împleticindu-se în cabinetul de alături, 
închise uşa în urma lui şi se sprijini de ea. Încercă să 
citească scrisoarea până la capăt, dar trecu multă vreme 
până reuşi să-i înţeleagă conţinutul. 


„Nu ştiu dacă vei reuşi să mă ierți vreodată că plec. 
Procedez odios nedreptățindu-te pentru marea ta bunătate, 
pe care n-am s-o uit niciodată. Dar n-am mai putut rămâne. 
Iți jur că altă soluţie nu putea fi decât moartea. Eu însă nu 
sunt decât o femeie slabă şi nefericită. Nu am putut face 
un gest eroic. De luni de zile m-am luptat cu acest gând. 
Poate că nu voi fi niciodată fericită, poate că nu voi 
cunoaşte niciodată liniştea. Dar nu aveam dreptul s-o 
lipsesc pe Mariola noastră de mine... şi pe el. 

Scriu haotic, dar mi-e greu să-mi adun gândurile. Astăzi 
e aniversarea căsătoriei noastre. Știu, dragă Rafał că mi-ai 
pregătit un cadou! Ar fi necinstit dacă l-aş primi acum, 
când m-am hotărât irevocabil să plec. 

M-am îndrăgostit, Rafał. lar această dragoste e mai 
puternică decât mine, mai puternică decât toate 
sentimentele pe care le nutresc şi le-am nutrit întotdeauna 
pentru tine, de la recunoştinţa neţărmurită până la cea mai 
profundă stimă şi admiraţie, de la afecțiunea sinceră până 
la obişnuinţă. Din păcate, nu te-am iubit niciodată, dar am 
aflat asta abia când l-am întâlnit pe Janek. 

Plec departe şi ai milă de mine, nu mă căuta! Te implor, 
fie-ți milă de mine! Știu că eşti mărinimos şi nespus de 
bun. Nu te rog să mă ierţi. Rafat} nu merit iertare şi-mi dau 
seama că ai dreptul să mă urăşti şi să mă disprețuieşti. 

N-am fost niciodată vrednică de tine. N-am reuşit 
niciodată să mă ridic la nivelul tău. O ştii foarte bine şi 
numai bunătăţii tale îi datorez, faptul că te-ai străduit 
întotdeauna să nu-mi arăţi acest lucru, ceea ce insă era 
pentru mine nespus de umilitor şi de chinuitor. Mi-ai oferit 
bunăstare, m-ai înconjurat cu oameni din sfera ta. M-ai 
copleşit cu cadouri scumpe. Se vede însă că eu nu eram 
făcută pentru o asemenea viaţă. Mă chinuia şi societatea 
aleasă şi bogăția şi celebritatea ta şi... platitudinea mea în 


comparaţie cu tine. 

Acum pornesc pe deplin conştientă spre o viaţă nouă, în 
care s-ar putea să mă aştepte o sărăcie cumplită, şi în orice 
caz o luptă grea pentru fiecare bucată de pâine. Dar voi 
duce această luptă alături şi împreună cu omul pe care-l 
iubesc neţărmurit. Dacă prin fapta mea nu ucid noblețea 
inimii tale, dacă reuşeşti, te conjur, uită-mă. Sunt convinsă 
că în curând iţi vei recăpăta liniştea, doar eşti atât de 
înțelept; sunt convinsă cu vei întâlni altă femeie, de o sută 
de ori mai bună decât mine. iţi doresc din tot sufletul 
fericire, pe care o voi recăpăta şi eu, cu adevărat, când voi 
afla că ţie ţi-e bine. 

O iau pe Mariola, fiindcă fără ea n-aş putea trăi nici O 
oră. Tu o ştii cel mai bine. Să nu crezi că vreau să-ţi răpesc 
comoara cea mai de preţ, care este bunul nostru comun. 
Peste câțiva ani, când amândoi vom putea privi liniştiţi în 
trecut, am să te caut. 

Adio, Rafał. Să nu mă crezi o uşuratică şi nu-ţi face iluzii 
că în vreun fel oarecare ai putea determina schimbarea 
hotărârii mele. Decât să renunţ, mai bine mor. N-am ştiut 
să te mint, şi află că ţi-am fost credincioasă până în ultima 
clipă. Adio! Fie-ţi milă şi nu încerca să mă găseşti. 

BEATA 


PS. Banii şi toate bijuteriile sunt în casă. Cheia de la 
casă am lăsat-o în sertarul secret din biroul tàu. lau cu 
mine numai lucrurile Mariolei. ” 


Profesorul Wilczur cobori mâna în care ţinea scrisoarea 
şi îşi şterse ochii: în oglindă se văzu în îmbrăcămintea 
aceea stupidă. Aruncă totul de pe el şi începu să citească 
din nou scrisoarea. 

Lovitura căzuse asupra lui atât de neaşteptat, încât i se 
părea ceva ireal, ceva care aducea mai degrabă cu un fel 
de ameninţare, de avertisment. 

Citi: 

„din păcate, nu te-am iubit niciodată...” 

Şi mai departe: 


„mă chinuia societatea aleasă, şi bogăția, şi celebritatea 
ta...” 


— Cum se poate? gemu el. De ce?... De ce?... 

În zadar se străduia să înţeleagă ceva. În conştiinţa lui 
rămăsese doar atât: a plecat, l-a părăsit, a luat copilul, 
iubeşte pe altul. Nici un motiv nu ajungea la creierul lui. 
Vedea doar faptul nud, sălbatic, neverosimil, grotesc. 

Afară se lăsa amurgul timpuriu de toamnă. Se apropie 
de fereastră, citind scrisoarea Beatei pentru a nu ştiu câta 
oară. 

Deodată se auzi o bătaie în uşă şi Wilczur tresări. 
Pentru o clipă fu cuprins de o speranţă inconştientă: 

— E ea! S-a-ntors!... 

Dar imediat înţelese că e imposibil. 

— Intră, spuse cu vocea răguşită. 

În cameră intră Zygmunt Wilczur, o rudă îndepărtată, 
preşedintele Curţii de Apel. Întreţineau relaţii cordiale şi 
se vizitau destul de des. Apariţia lui Zygmunt într-o 
asemenea clipă nu putea fi întâmplătoare şi profesorul 
înţelese imediat că Michalowa trebuia să-l fi înştiinţat 
telefonic. 

— Ce mai faci, Rafał? întrebă Zygmunt pe un ton 
energic dar prietenos. 

— Ce mai faci? 

Profesorul îi întinse mâna. 

— De ce stai pe întuneric? Îmi dai voie? Şi fără să mai 
aştepte răspunsul, răsuci comutatorul. E frig aici, urâtă 
toamnă. Ce-mi văd ochii?! Lemne pe şemineu! Nimic nu-i 
mai bun decât un şemineu. Bronislaw ar trebui să aprindă 
focul... 

Deschise uşa şi strigă: 

— Bronislaw, te rog să faci focul în cămin. 

Intrând, servitorul aruncă o privire spre stăpânul lui, 
ridică blana de pe jos, aţâţă focul şi ieşi. Focul cuprinse 
repede lemnele uscate. Profesorul stătea nemişcat la 
fereastră. 

— Hai să ne-aşezăm aici şi să mai stăm de vorbă. 


Zygmunt îl trase spre fotoliul de lângă cămin. Aşa. Căldura 
e un lucru minunat. Tu, aşa tânăr cum eşti, nu ştii s-o 
preţuieşti. Dar eu cu ciolanele mele bătrâne... Ce-i cu tine, 
nu eşti la spital? Tragi chiulul astăzi? 

— Da... Aşa s-a-ntâmplat. 

— Iar eu tocmai ţi-am telefonat, încerca el să întreţină 
conversaţia. Ţi-am telefonat la spital. Voiam să trec pe la 
tine ca să-ţi cer un sfat. Începe să mă supere piciorul 
stâng. Mi-e teamă că-i vorba de o sciatică... 

Profesorul asculta în tăcere, dar la el ajungeau numai 
cuvinte izolate. Cu toate acestea vocea lui Zygmunt, egală 
şi calmă, îl făcu să-şi adune gândurile, să le lege, să 
contureze o imagine a realităţii aproape palpabilă. Tresări 
când vărul lui schimbă tonul şi întrebă: 

— Dar unde-i Beata? 

Chipul profesorului se crispă şi răspunse cu greutate: 

— A plecat... Da... A plecat... A plecat... în străinătate. 

— Astăzi? 

— Astăzi. 

— Asta pare să fie o hotărâre neaşteptată? observă în 
treacăt Zygmunt. 

— Da... eu am trimis-o... înţelegi... au fost anumite 
lucruri şi... 

Vorbea cu atâta greutate, iar pe chipul lui se vedea 
atâta suferinţă, încât Zygmunt se grăbi să confirme pe cel 
mai cald ton de care era capabil: 

— Înţeleg. Sigur că da. Numai că voi aţi trimis invitaţii 
pentru astă-seară. Ar trebui să telefonăm fiecăruia şi să 
contramandăm... Îmi dai voie să mă ocup eu de asta? 

— Te rog. 

— Excelent. Cred că Michalowa are lista invitaţilor. O 
iau de la ea. Iar tu ai face mai bine dacă te-ai culca puţin. 
Ce zici?... Nu te mai bat la cap. Ei, la revedere... 

Întinse mâna, dar profesorul nici nu băgă de seamă. 
Zygmunt îl bătu pe umăr, se opri o clipă în prag şi ieşi. 

Wilczur îşi reveni când se închise uşa. Îşi dădu seama că 
strânge în mână scrisoarea Beatei. O făcu ghemotoc şi o 
aruncă în foc. Flacăra o cuprinse imediat, o prefăcu într-un 


boboc roşu apoi în cenuşă. Când se frecă la ochi şi se 
ridică, nu mai rămăsese de mult nici urmă de scrisoare iar 
lemnele se prefăcuseră şi ele într-o grămadă de jeratic. 
Împinse fotoliul cu o mişcare înceată şi se uită împrejur. 

— Nu pot, nu pot să mai stau aici, şopti şi ieşi în 
vestibul. 

Bronislaw sări de pe scaun. 

— leşiţi, domnule profesor?... Pardesiul sau un palton 
mai cald? 

— N-are importanţă. 

— Afara nu-s decât cinci grade. Eu cred că mai degrabă 
ceva călduros, hotări servitorul şi îi oferi paltonul 

— Mănuşile! strigă, alergând după profesor pe verandă, 
dar se vede că Wilczur nu-l mai auzea. Era în stradă. 

Sfârşitul lui octombrie era în anul acesta răcoros şi 
ploios. Vântul de la miazănoapte smulgea de pe crengile 
copacilor şi ultimele frunze pretimpuriu îngălbenite. Pe 
trotuar clipocea apa. Trecătorii rari mergeau cu gulerele 
ridicate şi cu capetele aplecate ca să-şi ferească feţele de 
stropii mărunți şi lăioşi ai ploii, sau îşi ţineau cu amândouă 
mâinile umbrelele pe care rafalele de vânt încercau să le 
smulgă. De sub roţile automobilelor care treceau rar de 
tot, ţâşneau şuvoaie de apă tulbure, caii de la trăsuri 
plescăiau lenevos, iar coviltirele ridicate şiroiau de ploaie, 
lucind searbăd în lumina lămpilor gălbui. 

Doctorul Rafał Wilczur se încheie automat la palton şi 
păşi înainte. 

— Cum a putut face una ca asta?! Cum a putut? îşi 
repeta în gând întrebarea. 

Să nu-şi fi dat ea seama că-i răpeşte totul, că îl lipseşte 
de scopul şi raţiunea lui de a exista? Şi de ce?... Pentru că 
a întâlnit un om... Măcar de l-ar fi cunoscut, de-ar fi avut 
certitudinea că o poate preţui, că n-o va umili, că o va face 
fericită. A scris numai numele lui Janek. 

Wilczur începu să-şi aducă aminte de toţi cunoscuţii lor 
mai apropiaţi şi mai depărtaţi. Niciunul dintre ei. Poate fi 
vreun mizerabil, un escroc, un vântură-lume, care o 
părăseşte cu prima ocazie. Vreun seducător de profesie, 


care a ameţit-o pe Beata, a minţit-o, a amăgit-o cu 
declaraţii şi jurăminte mincinoase. Probabil se gândea la 
bani. Ce se va întâmpla când se va convinge că Beata nu şi- 
a luat nici măcar bijuteriile?... Sigur, e un pungaş rafinat. 
Da, trebuie urmărit, trebuie prevenită ticăloşia, cât mai e 
timp. Trebuie să ceară autorităţilor, poliţiei să-i caute. Să 
trimită scrisori de urmărire, detectivi... 

Cu aceste gânduri se opri şi privi împrejur. Era în 
centru. Îşi aduse aminte că undeva pe aproape, la a doua 
sau a treia intersecţie, văzuse, trecând pe acolo, un 
comisariat de poliţie. 

Porni într-acolo, dar după câţiva paşi se întoarse. 

— Şi ce-i dacă o găsesc? Ea nu se va mai întoarce 
niciodată la mine. 

Scrisese limpede că nu-l iubeşte, că o irita presupusa lui 
superioritate, bogăţia lui, celebritatea lui... şi cu siguranţă 
şi dragostea lui. A fost delicată şi n-a spus-o deschis... Ce 
drept are el s-o judece, să-i hotărască soarta? Dar dacă ea 
preferă umilinţa alături de celălalt?... Ce argumente poţi 
folosi ca să convingi o femeie să se întoarcă lângă un soţ 
pe care nu-l iubeşte, pe care... îl urăşte?... Şi apoi, nu 
cumva a ajuns prea repede la convingerea că omul acela 
este o lepădătură şi un pungaş lacom?... Beatei nu i-au 
plăcut niciodată bărbaţii de acest soi, o atrăgeau idealiştii, 
visătorii... Până şi Mariolei îi citea ore-n şir versuri lirice, 
pe care un copil de şapte ani nu le poate înţelege. Le citea 
pentru ea. 

Omul cu care a plecat trebuie să fie un tânăr, un sărac 
lipsit de simţ practic. Cum şi când l-a cunoscut?... De ce n- 
a amintit niciodată de el?... Şi a fugit, aşa pe neaşteptate, a 
procedat necruţător, crud. A părăsit un om care pentru 
ea... ca un câine, ca un rob... Şi de ce? De ce? 

A păcătuit el cu ceva faţă de ea, faţă de dragostea lui?... 
Niciodată! Nici cu gândul! A fost prima femeie pe care a 
iubit-o. Era aproape cu zece ani în urmă. Ce bine ţinea 
minte totul. A cunoscut-o întâmplător. Şi a binecuvântat 
întâmplarea aceea până în ziua de astăzi, a binecuvântat-o 
seara şi dimineaţa şi în fiecare ceas în care o privea, în 


care se bucura la gândul că o va privi. Era pe atunci 
conferenţiar şi tocmai avea seminar în prosectură, când un 
camion l-a călcat pe bunicul ei. I-a acordat primul ajutor. O 
fractură complicată la membrele inferioare. Bătrânul îl 
implorase să-i anunţe cu cea mai mare prudenţă soţia, 
bolnavă de inimă, şi nepoata. Uşa locuinţei modeste din 
Oraşul Vechi i-o deschisese Beata. 

Câteva luni mai târziu erau logodiţi. Avea numai 
şaptesprezece ani. Era firavă şi palidă. Purta rochiţe ieftine 
şi cârpite. În casă era sărăcie. Părinţii Beatei îşi pierduseră 
în timpul războiului întreaga avere. Până în ziua acelui 
accident mortal, bunicul îşi întreținea soţia bătrână şi 
nepoata din lecţiile de limbi străine pe care le dădea în 
diferite case. Până a se duce şi ea pe urmele soţului în 
mormântul familiei din  Powazki, singura posesiune 
somptuoasă care le mai rămăsese din vechea bogăţie, 
bunica povestea ore-n şir nepoatei şi logodnicului ei despre 
vechea splendoare a familiei Gontynski, despre palate, 
vânători, baluri, despre hergheliile de cai şi despre 
bijuterii, despre toalete aduse de la Paris... Beata stătea şi 
asculta, iar în ochii ei visători se părea că licăreşte 
regretul după trecutul pierdut, după povestea aceea care 
nu avea să se mai întoarcă. 

În asemenea clipe el îi strângea mâna delicată şi-i 
impunea: 

— Am să-ţi dau toate astea. O să vezi, Beata. Şi bijuterii, 
şi toalete de la Paris, şi baluri, şi servitori! Tot am să-ţi 
dau! 

El însă nu avea atunci nimic în afară de câteva valize 
într-o garsonieră, de nişte dulapuri cu cărţi de specialitate 
şi un salariu modest de conferenţiar. 

Avea însă o voinţă de oţel, o încredere imensă şi o 
dorinţă, care-l ardea ca para focului, să-i îndeplinească 
Beatei promisiunile făcute. A început lupta. Lupta pentru 
post, pentru cabinet, pentru pacienţi bogaţi. Cunoştinţele 
uriaşe, talentul înnăscut, caracterul neşovăitor şi munca, o 
muncă îndârjită, furibundă au dat roade. A avut şi noroc. O 
dată cu faima îi creşteau şi veniturile. La treizeci şi şapte 


de ani i s-a oferit o catedră, iar câteva săptămâni mai 
târziu a avut parte de o fericire şi mai mare: Beata i-a 
născut o fetiţă. 

Tocmai în onoarea acelei străbunici Gontynska au 
botezat-o Maria Jolanta şi îi spuneau tot Mariola. 

Amintirea fetiţei îi provocă o nouă strângere de inimă 
profesorului Wilczur. Nu o dată se întreba pe care o 
iubeşte mai mult... Când a început să vorbească, unul 
dintre primele ei cuvinte a fost: 

— Tapa... 

Şi-aşa a rămas. De atunci îi spunea numai Tapa. La doi 
ani, când s-a îmbolnăvit de scarlatină, şi în cele din urmă s- 
a însănătoşit, Wilczur a jurat să trateze pe gratis toţi copiii 
săraci. În spitalul lui, atât de scump, în care era mare lipsă 
de locuri, câteva camere erau ocupate de copii, de pacienţi 
fără plată. Toate acestea pentru ea, pentru sănătatea ei. 

Iar acum i-a fost răpită. 

Era ceva inuman, depăşea toate limitele egoismului. 

— Trebuie să mi-o dai. Trebuie! vorbea cu voce tare, 
strângând pumnii. 

Trecătorii se uitau în urma lui, el însă nu vedea nimic. 

— Legea e de partea mea! M-ai părăsit dar am să te 
oblig să mi-o înapoiezi pe Mariola. Legea e de partea mea. 
Şi legile morale. Trebuie să recunoşti tu însăţi, tu, 
ticăloaso, ticăloaso, ticăloaso!... Nemernico, tu nu înţelegi 
că ai săvârşit o crimă?! Care crimă poate fi mai cumplită? 
... Care, spune tu!... Te-au scârbit banii şi toate celelalte. 
Bine, dar ce ţi-a lipsit? Doar nu dragostea, pentru că 
nimeni nu te poate iubi ca mine! Nimeni! Nimeni pe lume! 

Se poticni şi era cât pe aci să cadă. Mergea pe o stradă 
nepavată, cu noroiul până la glezne. Ici şi colo erau 
aruncate nişte pietroaie pe care locuitorii căsuţelor din 
cartier încercau să ajungă acasă fără să se murdărească. 
Ferestrele erau de-acum întunecate. Rarele felinare cu gaz 
răspândeau o lumină searbăd-albăstruie. În dreapta ducea 
o stradă mai mare şi cu construcţii mai dese. Wilczur coti 
pe ea şi, înainta tot mai încet. 

Nu simţea oboseala, dar avea picioarele grele, 


insuportabil de grele. Trebuie să fi avut şi cămaşa udă, 
fiindcă fiecare suflare a vântului parcă îi şfichiuia pielea. 

Deodată cineva îi ieşi în cale. 

— Falnic domn, se auzi o voce răguşită, împrumută-mi 
fără nici o garanţie bancară cinci zloți, pentru ipoteca 
Monopolului Polonez de Băuturi Spirtoase. Siguranţă şi 
încredere. 

— Ce? Profesorul nu înţelegea. 

— Nu cehăi, că cehăit vei fi, spune Sfânta Scriptură: 
cum cehăieşti tu pe aproapele tău, aşa te vor cehăi şi pe 
tine, cetăţean al capitalei unui stat de treizeci de milioane 
cu ieşire la mare. 

— Ce doriţi? 

— Sănătate, fericire şi mult noroc. Şi pe deasupra 
doresc să-mi umplu stomăcelul gol cu o soluţie de alcool de 
patruzeci şi cinci de grade, cu contribuţia binevoitoare a 
unei anumite doze de porcărie ce-i zice salam. 

Jerpelitul se legăna uşor, iar de pe faţa lui cu barba 
nerasă de câteva zile venea o duhoare de votcă. 

Profesorul duse mâna la buzunar şi-i oferi câteva 
monezi. 

— Poftim. 

— Bis dat, qui cito dat”, spuse sentenţios beţivul. Thank 
You, my darling. Dă-mi voie însă, generosul meu 
binefăcător, să-ţi ofer şi eu ceva de preţ. Am în vedere 
societatea mea. Da, nu te înşeală auzul, omule bun. Poţi 
avea această onoare. Noblesse oblige! Eu fac cinste! Te-a 
plouat, sir, şi ai îngheţat în frig, păşeşte în casa mea şi te 
încălzeşte împreună cu mine. Ce-i drept, nu am casă, în 
schimb am ştiinţă. Ce înseamnă o clădire în comparaţie cu 
ştiinţa?... Dar eu, mon prince, o împart bucuros cu 
dumneata. Ştiinţa mea este întinsă. Deocamdată în sens 
topografic. Ştiu, spre exemplu, unde se află singura 
cârciumă în care poate intra la această oră un om fără să 
spargă broaştele şi gratiile. Un singur cuvânt: Drozdzyk. 
Aici la intersecţia străzilor Polaniecka şi Witebska. 

Wilczur îşi spuse că într-adevăr alcoolul i-ar face bine. 


5 Cine dă la timp, dă de două ori (din 1b. lat). 


Era îngheţat. Apoi sporovăiala monotonă a beţivului 
întâlnit acţiona ca un anestezic. 

Fără să vrea se străduia să înţeleagă ceva din vorbăria 
lui, iar aceasta-i înăbuşea conştiinţa stridentă a nefericirii, 
care dezlănţuise în capul lui vârtejurile celor mai 
dureroase gânduri. 

Incepuse să se lumineze spre răsărit când, după 
îndelungi bătăi la ferestruicile închise, pătrunseră într-o 
prăvălioară îmbibată cu exalaţiile butoaielor de heringi, cu 
duhoare de bere şi de petrol. Intr-o încăpere din spatele 
prăvăliei, ceva mai mare, dar care duhnea şi mai rău, plină 
cu fum de tutun ieftin şi acru, stăteau într-un colţ câţiva 
bărbaţi beti criţă. Gazda, un găligan pătrat cu mutră de 
buldog adormit, îmbrăcat într-o cămaşă murdară şi cu 
vestă descheiată, fără să întrebe, puse pe o măsuţă liberă o 
sticlă de votcă şi o farfurioară cu nişte felioare de 
mezeluri. 

Dar ce cald era aici. Voluptuos de cald. Mâinile 
îngheţate începură să i se dezmorţească cu desfătare, 
aproape dureros. Primul pahar de votcă îi încălzi gâtul şi 
stomacul. Comeseanul său ocazional vorbea fără încetare. 
Consumatorii din colţ nu acordau noilor sosiți nici cea mai 
mică atenţie. Unul sforăia zgomotos, ceilalţi trei răbufneau 
din când în când într-o bolboroseală neînţeleasă. 

Parcă se certau. 

Al doilea pahar îi aduse lui Wilczur o anumită uşurare. 

— Ce bine, îşi zise, că nu se uită nimeni la mine, că 
nimeni nu... 

—... fiindcă, vezi, conte, îşi continuă monologul 
companionul bărbos, pe Napoleon l-au luat dracii, pe 
Sandu Macedon ditto. Dar de ce, întrebi cu voce de tunet? 
De aceea pentru că nu-i greu să fii cineva. E greu să fii 
nimeni. Nimeni, o insectă măruntă după gulerul 
Providenţei - disce puer! Asta ţi-o spun eu, Samuel 
Obiedzinski, care n-o să cadă niciodată de pe piedestal cu 
nasul în ţărână, fiindcă niciodată nu se urcă acolo. Soclul e 
un suport pentru proşti, dragă prietene. Iar credinţa e un 
balon care mai devreme sau mai târziu pierde gazul. 


Şansă?... Există, de acord, există o şansă: să crapi tu mai 
devreme. Cetăţeni, feriţi-vă de baloane! 

Ridică sticla goală şi strigă: 

— Domnule Drozdzyk, încă una! Stăpân al tuturor 
bucuriilor, ocrotitor al celor rătăciţi, dătător de luciditate 
şi de uitare. 

Cârciumarul încruntat aduse fără grabă votca, o 
destupă, izbind cu palma lui lată în fundul sticlei, şi o aşeză 
în faţa lor. 

Profesorul Wilczur bău în tăcere şi se cutremură. Nu 
era băutor, iar gustul oribil al acestui rachiu ordinar trezea 
în el repulsie. Simţea însă un uşor vuiet în cap şi voia să 
ameţească de tot. 

— Tot scopul posedării materiei cenuşii din creier, 
continuă omul care-şi spunea Samuel Obiedzinski este de-a 
jongla între conştiinţă şi întuneric. Căci cum am putea 
explica drama intelectului care ajunge la concluzia 
absurdă că nu este decât un capriciu al naturii, un balast, o 
băşică agăţată de coada excelenţei noastre animale? Ce 
ştii dumneata despre univers, despre lucruri, despre 
scopul existenţei? Da, te întreb eu pe tine, fiinţă 
împovărată cu două kilograme de materie cenuşie, ce ştii 
despre scop?... Nu-i oare un paradox? Nu poţi mişca o 
mână, nu poţi face un pas fără un scop clar şi înţeles. E 
adevărat?... lar când colo, te naşti şi vreme de câteva zeci 
de ani execuţi milioane, miliarde dintre cele mai diferite 
acţiuni, te zbaţi, munceşti, înveţi, lupti, cazi, te ridici, te 
bucuri, desperi, gândeşti consumând energie cât toată 
termocentrala din Varşovia şi pentru ce naiba toate 
acestea? Da, prietene, nu ştii şi nu poţi şti cu ce scop le 
faci. Singura instanţă căreia te poţi adresa, cerându-i 
informaţii competente în această privinţă, este intelectul 
tău, iar el, ca să mă exprim aşa, desface neputincios 
braţele. Atunci, care-i sensul, care-i logica? 

Râse zgomotos şi goli paharul dintr-o înghiţitură. 

— Atunci de ce mai există intelect, de vreme ce nu 
reuşeşte să-şi îndeplinească singurul, de fapt unica lui 
misiune?... Ştiu ce-mi va răspunde, dar şi asta-i o prostie. 


Va spune că sfera lui de acţiune se limitează la funcţiile 
vieţii. Cauzele şi scopurile vieţii nu intră în atribuţiile lui. 
De acord. Dar ai să vezi cum se descurcă el cu viaţa. Ce ne 
poate explica? De fapt nimic. Nimic în afară de cele mai 
elementare funcţii animalice. Atunci de ce ne-a mai crescut 
sub ţeastă această neoformaţie? De ce naiba, te întreb, 
stimate domnule preşedinte? Ce ştie el? Ştie ce-i aceea 
gândire? I-a oferit omului măcar posibilitatea să se 
cunoască pe sine? Să se cunoască într-adevăr, încât să 
poată spune cu certitudine: sunt un ticălos, sau, sunt 
cinstit. Sunt idealist, sau, sunt materialist. Nu, de o sută de 
ori nu! Spune doar dacă vreau carne de vită sau de porc. 
Dar pentru asta e suficient creierul unui simplu Azorică. 
Dar dacă e vorba de om, de aproapele nostru? Ne învaţă el 
ceva?... Nu! Garantez cu toată averea mea că sub înalta 
dumitale frunte nu s-a înfiripat nici o certitudine cu privire 
la persoana mea atât de interesantă. Deşi suntem 
împreună de... de două sticle. In definitiv, ai vreo 
certitudine, nu cu privire la mine, ci la persoanele pe care 
le cunoşti de ani de zile?... Ştiu eu, cu privire la fraţii, la 
tatăl dumitale, la soţie, la vreun prieten?... Nu! Oamenii 
umblă în costume impermeabile. Şi nu există mijloc de a 
ajunge şi de a cunoaşte conţinutul lor. In sănătatea 
burlacilor! Bea! 

Ciocni paharul său de paharul lui Wilczur şi îl bău. 

— Dacă doreşti, maestro, să afli cum arată cu adevărat o 
damă elegantă, poţi s-o vezi în baie pe gaura cheii. 
Constaţi, să zicem, dacă are sânii uzaţi şi coapsele subţiri. 
Afli ceva nou despre ea. Dar despre esenţa ei tot nu ştii 
nimic. Chiar şi atunci când e singură şi îşi scoate costumul 
pe care l-a îmbrăcat totdeauna pentru tine, sub el mai are 
unul, pe care nu-l scoate niciodată, care rămâne şi pentru 
ea impenetrabil. Nu-i aşa? Fireşte, sunt clipe când poţi 
privi pe cineva prin mânecă sau pe sub guler. Acestea sunt 
momentele catastrofale. Costumul se rupe, plesneşte, apar 
fisuri şi crăpături. lată... iată, spre exemplu, situaţia în 
care te afli tu acum! A trecut peste tine ceva greu. 

Se aplecă peste măsuţă şi îşi înfipse în Wilczur privirile 


ochilor lui albaştri şi înroşiţi. 

— E adevărat? întrebă apăsat. 

— Da, dădu din cap profesorul. 

— Sigur că da! strigă furios Obiedzinski. Sigur că da! 
Un om ca mine, care caută liniştea, nu poate să scape de 
prostia omenească! Pentru că la capătul fiecărei tragedii 
stă prostia!... Şi atunci ce e? Balon sau piedestal?... Ai dat 
faliment, te-au azvârlit dintr-un fotoliu ministerial sau ai 
avut o deceptie? Cum?... O femeie?... Te-a înşelat?... 

Wilczur lăsă capul în jos şi răspunse surd: 

— M-a părăsit... 

Ochii lui Obiedzinski străfulgerară furios. 

— Ei, şi ce!? urlă el. Şi ce-i cu asta?! 

— Ce este? Wilczur îl apucă de mână. Ce este?... Asta-i 
tot. Tot! 

În vocea lui trebuie să fi fost ceva ce răsuna ca cel mai 
puternic argument, fiindcă  Obiedzinski se linişti 
numaidecât, se încovoie şi tăcu. Abia după câteva minute 
începu să vorbească încet, pe un ton plângăret: 

— Viața e abjectă, iar eu sunt un ghinionist. Detest 
sentimentalismele, iar soarta îmi scoate în cale tot felul de 
victime ale sentimentelor. Se vede că diavolii... Nu există 
nici o îndoială că totul e relativ. Pe unul nu-l doboară nici o 
lovitură de măciucă, altul alunecă pe un sâmbure de vişină 
şi îşi sfărâmă ţeasta. Nu există nici o măsură, nici un 
criteriu. Bea, frate. Votca e un lucru bun. Sapristi! 

Turnă în pahare. 

— Bea, repetă vârând paharul între degetele lui Wilczur. 
Hai, Drozdzyk, mai adă una! 

Gazda se târi din bârlogul lui şi aduse altă sticlă, apoi 
stinse lumina. Nu mai era nevoie de ea. Din curtea 
murdară bătea în fereastră lumina unei zile înnorate şi 
ploioase. Cei din colţ ieşiseră în stradă, lăsându-şi amicul 
sforăind. 

Obiedzinski se sprijini în coate şi într-o meditare de 
beţiv spuse: 

— Aşa e cu femeile... Una se lipeşte de tine şi-ţi stoarce 
toată vlaga, alta te jupoaie de tot ce ai, a treia te înşeală la 


orice pas şi se mai găseşte şi câte una care te bagă în 
mizerie. În noroiul ăsta de fiecare zi... Spălat, măturat, 
scutece şi alte asemenea lucruri. Şi asta-i viaţa... Dar nu-i 
adevărat, totul depinde de bărbat. De cum e el! Unuia nici 
nu-i pasă, altul se zvârcoleşte ca un motan rănit, miorlăie 
şi crapă, dar unul ca tine, amigo?... Tu trebuie să fii 
puternic. Ca un copac uriaş. Dacă ţi s-ar jupui scoarţa, ţi-ar 
creşte alta, dacă ţi s-ar tăia ramurile, ţi-ar creşte altele... 
Pe tine însă, te-au smuls din pământ cu rădăcini cu tot... Şi 
te-au azvârlit în pustiu... 

Wilczur se aplecă spre el şi bolborosi: 

— Cu rădăcini cu tot... aşa e... 

— Ei vezi. lar dacă n-ai sprijin, puterea nu te mai ajută. 
Pământul s-a înmuiat, s-a risipit, a încetat să mai existe. 
Arhimede spunea... Ce spunea el?... A, să-i fie de bine... 
Aha!... Despre ce vorbeam? Că rădăcinile! Nici cele mai 
puternice rădăcini nu ajută dacă n-au de ce se ţine. Ei! ... 
viaţa-i ca aţa... 

Limba i se împleticea tot mai rău. În cele din urmă se 
clătină, se sprijini de perete şi adormi. 

Cu ultimele străfulgerări de conştiinţă, Wilczur repeta 
în gând: 

— Ca un copac smuls cu rădăcini cu tot... Ca un copac 
smuls cu rădăcini cu tot... 

Se vede că nu a dormit mult, fiindcă trezit de ghiontiri 
brutale, deschise cu greu ochii şi se clătină. Alcoolul nu 
dispăruse încă. Pe masă stătea altă sticla cu votcă, iar în 
afară de companionul nocturn mai erau trei necunoscuţi. 
Profesorul Wilczur cu greu îşi dădu seama unde se afla, şi 
deodată se trezi în el dureros amintirea Beatei. Se ridică şi 
trântind scaunele ce-i stăteau în cale, porni spre uşă. 

— Hei, stimate domn, strigă cârciumarul în urma lui. 

— Ce-i? 

— Nu binevoiţi să plătiţi?... Patruzeci şi şase de zloți. 

Wilczur scoase automat portofelul din buzunar şi-i 
întinse o bancnotă. 

— Ce de bănet! Fiu, fiu, fluieră uluit unul dintru 
comeseni. 


— Leagă căţeaua, mormăi altul. 

— Drozdzyk! strigă al treilea. De ce faci pe prostul! Dă-i 
omului restul! Ia te uită la el! 

Cârciumarul se uită cu ură la client, numără banii şi-i 
dădu lui Wilczur. 

— lar tu, puşlama, vezi-ţi de treburile tale. 

Wilczur nu dădu nici o atenţie incidentului şi ieşi în 
stradă. Cădea o zăpadă deasă şi moale, dar caldarâmul şi 
trotuarele rămăseseră negre, fiindcă zăpada se topea 
numaidecât. Pe mijlocul străzii treceau căruţe încărcate cu 
cărbune. 

— M-a părăsit... m-a părăsit... repeta Wilczur. Mergea 
împleticindu-se. Ca un copac smuls cu rădăcini cu tot... 

— Stimate domn, mergeţi spre cartierul Grochow? auzi 
alături vocea cuiva. Poate-i mai bine să ocoliţi prin strada 
Rawska. E mai puţin noroi. 

Îl recunoscu pe unul dintre comeseni. 

— Mi-e totuna, răspunse Wilczur şi făcu un semn cu 
mâna. 

— Atunci e bine. E-n drumul meu şi mergem împreună. 
E mai vesel. Se pare că aţi avut un necaz. 

Wilczur nu răspunse. 

— Necazurile umblă printre oameni. lar eu vă spun că la 
necaz nu-i decât un leac: să-l îneci în băutură. Sigur, nu 
într-o vizuină ca a lui Drozdzyk, care-i un pungaş şi dă 
oamenilor mezeluri cu stricnină. Dar aici aproape, pe 
Rawska, e o cârciumă ca lumea. Te poţi şi distra. Servesc 
nişte chelneriţe... Iar preţurile sunt aceleaşi. 

Mergeau din nou în tăcere. Însoţitorul, mult mai scund 
şi mai subţire decât Wilczur, îl luase de braţ şi tot înălța 
capul uitându-se la el pe sub cozorocul şepcii de ciclist. 
Trecuseră de câteva intersecţii, când îl trase într-o parte: 

— Ei, mergem, sau?... Cel mai bine-i să-l îneci. Aici. 
Unul singur. 

— Fie! căzu de acord Wilczur şi intrară în cârciumă. 

Prima înghiţitură de votcă nu i-a adus uşurare. 
Dimpotrivă,  parcă-i  limpezise mintea  înceţoşată, 
următoarele şi-au făcut însă efectul. 


Într-o încăpere alăturată cânta hârâit o orchestră. S-au 
aprins luminile. După un timp s-au lipit la masa lor doi 
bărbaţi, muncitori după înfăţişare. A venit şi o chelneriţă 
grasă şi fardată strident. Erau la a treia sticlă, când dintr-o 
cămăruţă alăturată se auzi un râs zgomotos de femeie. 

Profesorul Wilczur sări în picioare. Tot sângele i se urcă 
la cap şi o secundă rămase încremenit. Ar fi jurat că 
recunoscuse vocea Beatei. Cu o mişcare violentă îl dădu la 
o parte pe comeseanul care-i stătea în cale şi dintr-o 
săritură ajunse în pragul încăperii. 

Două lămpi cu gaz luminau cămăruţa. La masă stătea 
un bărbat îndesat, burtos, şi o fată pistruiată cu pălărie 
verde. 

Se întoarse încet, se lăsă greoi pe scaun şi izbucni în 
plâns. 

— Mai toarnă-i! mormăi cel cu şapcă de ciclist. Ţine la 
votcă. 

Il scutură pe Wilczur de umăr. 

— Bea, frăţioare! Lasă! 

La unsprezece, când se închidea cârciuma, comesenii au 
trebuit să-l sprijine pe Wilczur, fiindcă nu se mai putea ţine 
pe picioare. Şi aşa, clătinându-se cu trupul lui mare, îi 
legăna în toate părţile. Gâfâiau de atâta efort. Din fericire 
nu aveau mult de mers. După colţ, pe o străduţă 
întunecoasă, aştepta o trăsură cu coviltir. Îl urcară tăcuţi 
pe Wilczur şi se înghesuiră şi ei o dată cu el. Vizitiul dădu 
bice calului. 

După vreun sfert de oră, casele începură să se rărească. 
De o parte şi de alta, ici şi colo printre garduri, licărea 
luminiţa câte unei lămpi cu petrol. În cele din urmă 
dispărură şi ele. În schimb te izbea duhoarea gropilor de 
gunoaie. Trăsura coti şi tropotul copitelor de cai încetă. 
Pământul era moale şi nu se mai auzeau. Ajunseră la prima 
groapă. 

— Stai, aici e cel mai bine! se auzi o voce şoptită. 

Ascultară o clipă. În depărtare oraşul vuia uniform. Aici, 
în jur, era linişte deplină. 

— Varsă-l! căzu un ordin scurt. 


Trei perechi de braţe înşfăcară trupul vlăguit al 
profesorului. L-au buzunărit cât ai clipi. l-au scos fără 
greutate paltonul, haina şi vesta. Deodată, probabil din 
cauza frigului, Wilczur se dezmetici şi strigă: 

— Ce-i asta, ce faceţi?... 

În acelaşi timp încercă să se ridice de la pământ. Când 
reuşi să ajungă în picioare, primi o lovitură groaznică în 
ceafă. Căzu ca un trunchi. Cum însă în cădere se rostogoli, 
pe marginea unei gropi adânci, în care erau aruncate 
gunoaiele, alunecă până în fundul ei. 

— Fir-ar să fie! spuse unul. Nu l-ai putut ţine? 

— De ce? 

— Mucos prost ce eşti! De ce? Acum coboară în groapă 
după ghete şi după pantaloni. 

— Coboară tu dacă eşti atât de şmecher. 

— Ce-ai spus? Primul se apropie de el ameninţător. Se 
anunţa o păruială, când se auzi vocea potolită a vizitiului, 
care îşi fuma în tăcere ţigara. 

— lar eu vă spun: valea. Vreţi să ne găsească cineva 
aici?... 

Bărbaţii se potoliră şi săriră în trăsură. Calul o luă din 
loc. Înainte de a ieşi în şosea se opriră, vizitiul scoase de 
sub capră un sac vechi şi şterse cu grijă gunoiul de pe 
toate roţile, apoi urcă, ţmocăi la mârţoagă şi pe câmp se 
aşternu, iar liniştea. 

Ziua nu venea nimeni pe aici şi cu atât mai puţin 
noaptea. Dimineaţa însă era forfotă în jurul gropilor. 
Ţăranii din satele aşezate pe o rază de câţiva kilometri de 
oraş, care se ocupau cu căratul gunoaielor, veneau cu 
încărcătura lor duhnitoare. Veneau, aruncau gunoiul din 
căruţe şi se întorceau acasă cu cei câţiva zloți câştigaţi. 
Cei mai conştiincioşi răsturnau murdăria chiar în groapă, 
aşa cum erau dispoziţiile, alţii, folosindu-se de lipsa de 
control, o azvârleau pe câmp. 

Bătrânului Pawel Bankowski, gospodar din Brzozowa 
Wolka îi plăcea însă munca cinstită. Da aceea trăsese chiar 
pe marginea gropii şi îşi descărca liniştit căruţa. Nu se 
grăbea, pentru că şi iapa trebuia să se odihnească înainte 


de a porni la drum, dar şi el suferea de astm, lucru de 
înţeles la vârsta lui. 

Tocmai terminase şi îşi întindea pe capră sacul cu 
resturile de fân, când auzi clar un geamăt venind din 
groapă. Îşi făcu repede semnul crucii şi îşi ascuţi auzul. 
Geamătul se auzi şi mai puternic. 

— Hei! strigă el. Cine naiba-i acolo? 

— Apă! gemu o voce slabă. 

Vocea i se păru cunoscută lui Pawel Bankowski. Aseară, 
în drum spre oraş, îl văzuse pe Mateusz Piotrowski din 
Byczyniec, care venea şi el la cărat de gunoi. Ceva îi 
spunea că acesta-i Piotrowski. Şi vocea e aceeaşi şi 
întotdeauna trăgea la groapa asta. Apoi îi plăcea să şi bea. 
O fi căzut în groapă, poate că şi-a rupt ceva şi zace acolo. 

Se uită împrejur. Era încă întuneric. La răsărit abia se 
crăpa de ziuă. Dacă Piotrowski şi-a lăsat căruţa aici, atunci 
calul s-a-ntors cu siguranţă la Byczyniec. 

— Dumneata eşti, Piotrowski? întrebă. Ai căzut ori ce s- 
a-ntâmplat? 

Singurul răspuns fu un geamăt încet. 

— Poate că i-au făcut-o orăşenii? De la cei din oraş se 
aştepta la orice. 

Incercă marginea gropii cu piciorul, apoi se răzgândi, se 
întoarse la cal, dezlegă frânghia care ţinea loc de hăţuri, o 
legă strâns de osie şi, ţinându-se de ea, cobori în groapă. 

— Mateusz, răspunde, că-i întuneric, strigă. Unde eşti? 

— Apă!... auzi o voce chiar lângă el. 

Se aplecă şi-i atinse umărul. 

— N-am apă, de unde apă? Trebuie să ieşi de aici. Dar 
unde ţi-e calul?... S-o fi dus singur acasă... Hai, că nu te 
pot lua pe sus, încearcă să te ridici. 

Bătători gunoiul cu tălpile, îşi înţepeni zdravăn 
picioarele şi trase de corpul lipsit de vlagă. 

— Mişcă-te. Hai! Singur n-am să reuşesc. 

— Nu pot. 

— Eee! Nu pot! Sforţează-te. Că n-o să mori aici. 

Mâinile lui Bankowski dădură de ceva umed şi lipicios. 

Işi mirosi degetele şi întrebă: 


— Te-or omorât? 

— Nu ştiu. 

Țăranul căzu pe gânduri. 

— Orice-o fi, n-o să-ţi dai duhul aici. Ptiu!... Uite, am aici 
o frânghie, dacă ai putea să te ridici, te-ai trage cumva sus. 

Se vede că victima îşi recăpăta puterile, fiindcă se mişcă 
o dată, a doua oară, dar se prăbuşi din nou, cu toate că 
Bankowski îl sprijinea cum putea. 

— N-avem ce face, spuse, trebuie mers după ajutoare. 
Cred că au mai venit şi alţii. 

S-a căţărat afară şi s-a întors după câteva minute cu 
încă doi oameni, explicându-le că nişte lepădături de 
varşovieni l-au omorât pe Piotrowski din Byczyniec. Ţăranii 
s-au apucat, fără vorbă, de lucru, şi în curând scoaseră 
rănitul şi-l întinseră în căruţa bătrânului. De fapt cel salvat 
se simţea mai bine, fiindcă se ridică singur în capul oaselor 
şi începu să se plângă de frig. 

— L-au lăsat numai în nădragi, neamul lor de câini, 
blestemă unul dintre ţărani. 

— Ar trebui dus la comisariat, spuse celălalt. 

Bankowski ridică din umeri. 

— Nu-i treaba mea. Eu îl duc la Byczyniec, că tot mi-i în 
drum, şi acolo copiii lui să facă ce-or vrea. Să se ducă la 
post, treaba lor. 

— Sigur că da, făcură cei doi. Treaba lor. 

Bătrânul împinse sacul cu fân sub capul victimei, iar el 
se aşeză pe scândura goală şi trase de hăţuri. Când au ieşit 
în şosea, s-a aşezat mai comod şi a tras un pui de somn. 
Iapa cunoştea bine drumul. 

Se trezi abia când cerul era luminat. Se uită împrejur şi 
se frecă la ochi. In spatele lui, zăcea în căruţă, acoperit cu 
tolul, un necunoscut, o faţă lată, tumefiată, păr negru 
năclăit de sânge în creştetul capului. Bankowski ar fi jurat 
că nu-l mai văzuse în viaţa lui. lar cu Piotrowski din 
Byczyniec nu semăna deloc. Doar la înălţime şi la 
corpolenţă pentru că şi el era un bărbat zdravăn. De sub 
tolul scurt şi găurit se zărea o cămaşă subţire, sfâşiată, 
pantaloni murdăriţi de noroi şi ghete orăşeneşti. 


— Ce dracu! blestemă şi căzu pe gânduri. Ce să fac eu 
cu treaba asta? 

Socoti ce socoti şi în cele din urmă se aplecă în spate şi 
îşi scutură pasagerul de umăr. 

— Hei, domnule, trezeşte-te! Naiba mi l-a scos în cale. 
Omul şi-o face cu mâna lui... Trezeşte-te! 

Pasagerul deschise încet ochii şi se ridică într-un cot. 

— Cine eşti dumneata? întrebă furios ţăranul. 

— Unde sunt, ce-i asta? răspunse printr-o întrebare 
pasagerul. 

— În căruţa mea. Nu vezi? 

— Văd, mormăi omul şi se ridică cu greu în capul 
oaselor, trăgându-şi picioarele. 

— Ei? 

— Şi cum am ajuns eu aici? 

Bankowski se întoarse şi scuipă. Trebuia să se 
gândească. 

— Ştiu eu? Şi ridică din umeri. Se vede că eu am dormit, 
iar tu te-ai urcat în căruţă. Eşti din Varşovia, nu? 

— Ce anume? 

— Intreb dacă eşti varşovian?... Dacă e aşa, atunci n-ai 
de ce merge cu mine la Wolka, şi nici la Byczniec. Eu mă 
duc acasă. lar dumneata n-ai ce căuta la Wolka. O, eu 
trebuie să cotesc după moara aia de vânt... Cobori sau ce 
faci?... Şi aşa până la barieră sunt vreo zece kilometri... 

— Până unde? întrebă omul, iar în ochii lui se vedea 
uimirea. 

— Doar îţi spun că până la barieră, la Varşovia. 
Dumneata eşti din Varşovia? 

Omul căscă ochii, îşi şterse fruntea şi spuse: 

— Nu ştiu. 

Bankowski fierbea. Acum îi era limpede că are de-a face 
cu o lichea. Îşi pipăi cu băgare de seamă punga cu bani 
ascunsă la piept şi îşi roti privirile. La o distanţă de vreo 
jumătate de kilometru se zărea un şir de căruţe. 

— Ce faci pe prostul, se răsti ţăranul, nu ştii de unde 
eşti? 

— Nu ştiu, repetă omul. 


— Atunci te-ai ţicnit. Şi nu ştii nici cine ţi-a spart capul? 

Celălalt îşi pipăi capul şi mormăi: 

— Nu ştiu. 

— Atunci coboară din căruţă, strigă ţăranul înfuriat la 
culme. Hai, coboară! 

Trase de hăţuri şi iapa se opri. Necunoscutul cobori 
docil în şosea. Coborâse şi stătea uitându-se năucit în toate 
părţile. Văzând că omul nu are nici un gând rău, 
Bankowski se hotărî să-i vorbească cu blândeţe. 

— Eu îţi vorbesc ca unui om, ca unui creştin, iar tu ca 
unui câine. Ptiu, lepădătură orăşenească! Il întreb dacă-i 
din Varşovia, el zice că nu ştie. Poate nu ştii nici că te-a 
născut mama ta?... Poate nu ştii nici cine eşti şi cum te 
cheamă?... 

Necunoscutul se uita la el cu ochii larg deschişi. 

— Cum... mă cheamă?... Cum?... Nnnu... nu ştiu... 

Şi chipul lui se schimonosi parcă de frică. 

— Ptiu! scuipă Bankowski şi hotărându-se brusc, şfichiui 
cu biciul greabănul calului. Căruţa porni. 

Indepărtându-se vreo câteva postate se uită în urmă: 
necunoscutul venea după el pe marginea şoselei. 

— Ptiu! făcu din nou şi biciui mârţoaga de o luă la trap. 


Capitolul II 


Dispariţia profesorului Rafat Wilczur tulburase întreg 
oraşul. În primul rând, toată problema era învăluită în 
mister. Toţi cei care veniseră de ani de zile în contact cu 
profesorul şi-l cunoşteau bine, dădeau asigurări că orice 
bănuială de sinucidere ar fi o absurditate. Wilczur se 
remarca printr-o vitalitate de-a dreptul stihinică, îşi iubea 
munca, îşi iubea familia, iubea viaţa. Situaţia lui materială 
era excelentă. Reputația lui creştea necontenit. În lumea 
medicală era socotit o somitate. 

Crima era şi ea exclusă din simplul motiv că profesorul 
nu avea duşmani. Singurul mobil acceptabil al unei crime 
putea fi jaful. Dar şi de astă dată apăreau serioase îndoieli. 
S-a dovedit cu uşurinţă că în ziua critică, profesorul nu 
avea asupra lui cu mult peste o mie de zloți, se ştia că avea 
un ceas obişnuit şi nu purta nici măcar verighetă. Prin 
urmare, ideea unui jaf premeditat şi în consecinţă o crimă 
păreau neverosimile. În cazul unui accident sau al unei 
crime întâmplătoare, ar fi fost găsit imediat cadavrul. 

Mai rămânea o posibilitate: pierderea memoriei. Cum 
anul trecut poliţia reuşise să descopere cinci persoane 
dispărute ca urmare a pierderii memoriei, în notele din 
majoritatea  cotidienelor se avansa exact această 
eventualitate. 

Că în aceste note se vorbea cu jumătate de gură, iar în 
convorbirile particulare se discuta deschis despre 
dispariția profesorului Wilczur în împrejurări misterioase, 
se datora cu totul altor cauze. 

În zadar asaltau ziariştii vila profesorului din Aleea cu 
lilieci. Ce-i drept, aflaseră fără dificultate că soţia 
profesorului, împreună cu fetiţa de şapte ani, nu se află la 
Varşovia, în rest însă servitorii erau muţi şi refuzau să dea 
orice informaţie. Cei mai insistenţi erau îndrumați spre 
vărul dispărutului, Zygmunt Wilczur, preşedintele Curţii de 
Apel. lar acesta repeta imperturbabil: 

— Căsnicia vărului meu a fost întotdeauna foarte 


fericită. Numeroşi prieteni o considerau o căsnicie model. 
Prin urmare asocierea dispariţiei profesorului, care m-a 
afectat profund, cu situaţia lui familială este, şi rămâne, 
sublinia el, o stupiditate. 

— Dar puteţi să ne spuneţi, domnule preşedinte, unde 
se află în prezent doamna Beata Wilczur? întrebau ziariştii. 

— Sigur că da. Sunt gata să vă repet ce am auzit de la 
vărul meu chiar în ziua în care a ieşit ultima oară din casă. 
Mi-a declarat că şi-a trimis soţia şi copilul în străinătate. 

— Cu ce scop? 

Preşedintele, zâmbind, făcea cu mâna un semn 
nedefinit. 

— Recunosc că asta nu l-am întrebat. Probabil că era 
vorba de un tratament. Din câte îmi amintesc, soţia vărului 
meu suporta cu greu ploile noastre autumnale. De altfel, 
ea călătorea destul de des în străinătate. 

— Şi totuşi, o plecare atât de inopinată, chiar în ziua sau 
cu câteva zile înaintea balului pentru care au fost trimise şi 
invitaţii... 

— Domnii mei, treburile oamenilor iau asemenea 
întorsături... Şi apoi nu eram în relaţii chiar atât de 
apropiate încât să le cunosc toate planurile. Dacă însă pot 
să vă rog ceva, v-aş fi foarte recunoscător, din motive 
familiale, dacă această chestiune nu ar lua amploarea unei 
acuzaţii nesănătoase. Şi mai ales sper să nu găsesc în 
presă nici o aluzie la viaţa familială a vărului meu. V-aş fi 
foarte recunoscător. În schimb, sunt gata să vă 
împărtăşesc opiniile mele personale cu privire la acest caz. 
Nu este exclus că profesorul a intenţionat să plece 
împreună cu soţia. L-a reţinut la Varşovia o operaţie 
deosebit de importantă, despre care au scris toate ziarele. 
În clipa în care operaţia a reuşit, vărul meu putea să plece 
liniştit pe urmele soţiei. 

— Au trecut atâtea zile, observă unul dintre reporteri, şi 
e imposibil să nu fi ajuns la profesor alarma declanşată de 
presă. Ar fi dat un semn de viaţă. N 

— Cu siguranță. Dacă ar fi ajuns. In străinătate sunt 
însă multe colţişoare, pensiuni montane liniştite, staţiuni 


de odihnă retrase, în care presa varşoviană nu ajunge. 

— Ştirea despre dispariţia profesorului a fost reluată de 
toată presa din străinătate şi chiar de radio, se încăpăţâna 
ziaristul. 

— Se poate să nu asculţi radioul. Eu personal nu suport 
radioul. Şi apoi câte persoane nici nu pun mâna pe ziare în 
timpul concediului. Nu toţi au chef de aşa ceva undeva în 
Tirol sau în Dalmația. 

— Da, domnule preşedinte, dar mai există o 
împrejurare. Profesorul nu-i nici în Tirol, nici în Dalmația şi 
nicăieri în străinătate. 

— Cum aţi reuşit să aflaţi aşa ceva? întrebă zâmbind 
preşedintele. 

— N-a fost deloc greu. Pur şi simplu am constatat la 
prefectură că paşaportul profesorului Wilczur a fost 
eliberat pentru un an de zile. Termenul valabilităţii a 
expirat exact acum două luni şi nu a fost prelungit. 

S-a aşternut liniştea. In cele din urmă preşedintele 
desfăcu braţele. 

— Ei, fără îndoială, lucrurile nu sunt clare. Vă rog însă 
să mă credeţi că voi depune toate eforturile ca să le 
lămuresc. Se ocupă de asta şi poliţia. În orice caz vă 
reamintesc rugămintea mea. 

Datorită rugăminţii exprimate de un om care ocupa o 
poziţie respectabilă în viaţa publică, precum şi simpatiei de 
care se bucura profesorul dispărut, presa a renunţat la 
tentaţia de a răscoli viaţa lui particulară. Asta nu stăvilea, 
fireşte, şuvoiul de bârfe care circulau printre cunoscuţi şi 
necunoscuţi, dar cum nu erau întreţinute de ştiri noi, 
treptat au început să se stingă. 

Poliţia, în schimb, nu abandonase cazul. Comisarul 
Gorny, căruia i-a fost încredinţat, reuşise să stabilească 
unele amănunte. Investigarea personalului din spital 
scosese la iveală faptul că în ziua fatală, plecând acasă, 
profesorul Wilczur era într-o excelentă dispoziţie şi ducea 
o blană de zibelină, pe care tocmai o cumpărase şi care 
trebuia să fie cadoul lui pentru soţie cu ocazia celei de a 
opta aniversări a căsătoriei. Nimic nu indica faptul că soţia 


lui urma să plece atât de repede în străinătate. Din 
declaraţiile servitorilor rezulta că profesorul a aflat de 
plecare abia din scrisoarea lăsată de ea. Scrisoarea aceea 
a făcut asupra lui o impresie zguduitoare. Părea năucit şi 
n-a mâncat nimic. Stătea în cabinet pe întuneric. 

Scrisoarea nu a fost găsită, dar nu era greu de presupus 
că îl anunţa hotărârea ruperii relaţiilor dintre ei. O 
asemenea bănuială exprimase şi preşedintele Wilczur, care 
nu ascundea anchetatorului nici cele mai mici amănunte şi 
relatase întocmai vizita făcută vărului său. 

Din celelalte declaraţii ale servitorilor nu mai rezulta 
nimic sigur. Doamna Beata pleca în fiecare dimineaţă cu 
maşina într-o plimbare mai lungă, în parcul Lazienki. 
Şoferul rămânea în maşină în faţa porţii şi nu a văzut 
niciodată pe nimeni care s-o însoţească. În schimb, paznicii 
parcului au recunoscut-o imediat, după fotografia arătată, 
pe doamna care se întâlnea în fiecare zi cu un tânăr blond 
şi firav, îmbrăcat într-un costum destul de uzat. Descrierea 
acelui blond nu evidenția nici un amănunt caracteristic. 

Cercetarea scrisorilor şi hârtiilor doamnei nu a furnizat 
nici o urmă. S-a constatat că a lăsat o sumă mare de bani şi 
bijuteriile. Nu şi-a luat nici blănurile, nici alte lucruri 
scumpe care ar fi putut fi uşor vândute. 

În biroul profesorului, comisarul Gorny a găsit un 
revolver încărcat. 

— Aceasta îmi permite să trag concluzia, îi spunea 
preşedintelui Wilczur, că profesorul categoric nu avea 
intenţii sinucigaşe. In caz contrar ar fi luat arma cu el. Ar fi 
luat-o şi în cazul în care ar fi intenţionat să se răzbune pe 
seducătorul soţiei. 

— Credeţi, domnule comisar, că putea şti unde trebuia 
să-l caute? 

— Nu. Cred că nici măcar nu bănuia existenţa lui. Nici 
un servilor din Aleea cu lilieci n-a văzut vreun tânăr cu o 
asemenea înfăţişare. Sunt însă convins că descoperirea 
acestei perechi ne va da răspuns la întrebarea: ce s-a 
întâmplat cu profesorul Wilczur? 

Potrivit acestei concepţii, comisarul a îndrumat ancheta 


spre căutarea Beatei. În urma unor investigaţii îndelungate 
a fost adus la el şoferul taximetrului cu care a plecat soţia 
profesorului în ziua respectivă. Nici acesta însă nu avea 
prea multe de spus. Ţinea minte că a dus din Alee cu lilieci 
la Gara Centrală o femeie tânără şi plăcută, împreună cu o 
fetiţă de câţiva ani. A plătit, şi-a luat singură valizele şi a 
dispărut în mulţime. Cercetarea mersului trenurilor nu a 
adus nimic nou. Între douăsprezece şi două la amiază, din 
Gara Centrală pleca o duzină de trenuri în cele mai diferite 
direcţii. 

Comisarul Gorny se gândea să trimită scrisori de 
urmărire pe numele Beatei Wilczur, când o nouă 
descoperire i-a împins ancheta pe o altă pistă. 

În timpul unei percheziţii de rutină, întreprinsă la unul 
dintre samsarii din strada Karmelicka, printre numeroasele 
lucruri provenite din furt sau din jaf, au fost găsite un 
palton, o haină şi o vestă de dimensiuni neobişnuit de mari. 
Deşi etichetele  croitorului fuseseră scoase, a fost 
identificat cu uşurinţă atelierul de croitorie care le 
confecţionase şi în felul acesta s-a constatat că aparţineau 
profesorului dispărut. Strâns cu uşa, samsarul a declarat 
că le-a cumpărat de la un anume Feliks Zubrowski. 

Contrar aşteptărilor comisarului, Zubrowski nu fusese 
niciodată înregistrat pentru vreo infracţiune. Locuia pe 
strada Przywislna, împreună cu soţia şi cu cei patru copii 
ai săi, era cărăuş de nisip şi a declarat că a găsit hainele 
pe malul apei în dimineaţa zilei respective, când se 
întorcea de la o petrecere. Câţiva martori, poate nu prea 
demni de încredere, confirmau alibiul. În orice caz nu i se 
putea dovedi nimic şi după trei zile de arest, Zubrowski a 
fost pus în libertate. În favoarea nevinovăţiei lui pleda şi 
faptul că în locul acela Vistula era adâncă, iar sinuciderea 
profesorului Wilczur foarte posibilă. 

În zilele următoare a fost cercetată albia fluviului pe o 
distanţă de câţiva kilometri, dar fără rezultat. Servitorii şi 
preşedintele Wilczur au fost invitaţi de şase ori la 
prefectură pentru recunoaşterea unor cadavre 
neidentificate, dar de prisos, fiindcă profesorul dispărut 


avea o statură care sărea în ochi; în jur de un metru 
nouăzeci înălţime şi o greutate de aproape o sută de 


kilograme. 
— Încă n-am găsit cadavrul, spunea cu o voce 
resemnată comisarul Gorny -, poate îl scoate apa la 


primăvară. Vistula are numeroase cotloane şi, cum se 
întâmplă adeseori, cadavrele ies la suprafaţă abia după 
câteva luni. 

— Prin urmare, dumneavoastră îmi confirmaţi temerile? 
întrebă preşedintele. 

— Foarte multe împrejurări pledează pentru sinucidere. 
Pentru orice eventualitate am trimis copii după fotografia 
profesorului la toate posturile de poliţie. 

— Atunci luaţi în considerare şi eventualitatea unei 
amnezii? 

— Ca să fiu sincer nu cred în aşa ceva. Atâta vreme 
însă cât nu apare cadavrul, nu am voie să neglijez această 
eventualitate. Din acelaşi motiv n-am abandonat nici 
ipoteza crimei. Deşi am aproape certitudinea că aici poate 
fi vorba numai de sinucidere. Asta-i sigur. A plecat de 
acasă năucit de nenorocirea care s-a abătut asupra lui şi 
de aceea nu a luat nici o hotărâre. A umblat, cu siguranţă, 
mult prin oraş, poate a şi băut ca să-şi înece necazul... 

— Nu a băut niciodată, l-a întrerupt preşedintele. 

— Oricum, a hotărât să-şi pună capăt vieţii. Pentru că 
cine putea să-l ucidă?... Tâlharii?... Ar fi trebuit să fie cel 
puţin trei sau patru, ca să-l lichideze fără zgomot. Doar era 
un om cu o forţă fizică deosebită. Să fi fost împuşcat?... 
Nu-i exclus, dar împuşcăturile pot atrage pe cineva şi 
trebuie să te grăbeşti ca să scapi de cadavru. Pe palton şi 
pe haină nu există nici urmă de sânge. Mai rămâne 
atragerea într-o cursă şi uciderea într-un loc închis. Prin 
urmare crimă cu premeditare. Cine putea avea un 
asemenea interes, cine avea de câştigat?... Nimeni. 
Profesorul nu a lăsat un testament. După lege tot ce avea 
ar fi revenit fiicei şi soţiei. Dumneavoastră afirmaţi însă că 
văduva e cea mai dezinteresată femeie din lume. Mai 
rămâne amantul care, după înfăţişare, nu o ducea prea 


bine. Dar şi asta e mai mult decât îndoielnic. Dacă ar fi 
vrut să obţină bani, ar fi putut s-o convingă pe doamna 
profesoară să-şi ia banii, blănurile şi bijuteriile, ceea ce ar 
fi reprezentat o sumă frumuşică. Socotind cu aproximaţie, 
vreo şaptezeci de mii, iar un şmecher poate îndemna la 
orice o femeie îndrăgostită. 

— Mă îndoiesc. Beata avea principii... 

— Domnule preşedinte, ca judecător cu experienţă, ştiţi 
mai bine decât mine că pentru o femeie acolo unde începe 
dragostea se termină toate principiile. Dar în favoarea 
nevinovăţiei acestei perechi pledează şi alte lucruri. Primo: 
n-ar fi fugit, pentru că ar fi atras suspiciunile asupra lor. 
Secundo: s-ar fi prezentat după dispariţia profesorului. 
Doar a trâmbiţat toată presa. Şi ar fi cei din urmă proşti 
socotind că poliţia nu i-ar găsi mai devreme sau mai târziu, 
dacă i-ar considera autorii crimei. Fiind vorba de o 
asemenea moştenire ca a profesorului, ar fi apărut în 
câteva zile, şi iată că trec două luni. Trebuie să aibă 
conştiinţa curată. 

— Şi eu cred la fel. 

— Şi încă ceva. Ştiu din experienţă că un criminal nu 
are niciodată răbdare. Toţi se grăbesc să obţină ceea ce i-a 
împins la crimă. Şi întotdeauna încep să se învârtă sub 
nasul poliţiei. Se simt mai siguri la vedere decât în umbră, 
unde pot atrage bănuiala asupra lor. 

— Asta e adevărat. 

— E cert. Am analizat încă o posibilitate. Crimă din 
întâmplare. Să zicem că profesorul a dat de ei şi în timpul 
disputei a fost ucis. În acest caz din nou trebuie să avem în 
vedere faptul că profesorul era un om puternic şi că pe 
hainele lui nu s-a găsit nici sânge, nici urme de eventuale 
pete. Este de neconceput ca acel tânăr firav şi destul de 
sfrijit să fi putut ucide un uriaş fără folosirea unei arme. De 
aceea nu mă fac luntre şi punte ca să-i caut. 

Preşedintele încuviinţă. 

— Poate ar fi mai bine dacă nu i-am găsi. Cel puţin câtă 
vreme cazul nu-i elucidat. 

— Poate ar fi mai bine, recunoscu comisarul. 


De fapt nici nu putea spune altceva, fiindcă până acum 
poliţia nu dăduse nici de cea mai vagă urmă a Beatei 
Wilczur, a fiicei ei şi a bărbatului necunoscut. 

Lunile treceau iar în acest carusel, care e viaţa tuturor 
oraşelor mari, încet, încet lumea uita de profesorul Rafat 
Wilczur şi de misterioasa lui dispariţie. In dulapurile 
poliţiei praful se aşeza peste filele dosarelor de anchetă. Pe 
urmă, peste ele a crescut vraful dosarelor cu alte cazuri, 
iar după un an au fost împachetate în lăzi şi transportate la 
arhivă. 

Conform legii, tribunalul a stabilit un curator care să 
îngrijească de averea celui dispărut, iar avocatul Szrenk 
căruia i-a fost încredinţată această funcţie, nu avea motive 
să se plângă. Salariul mergea regulat, iar muncă era 
puţină. Vila din Aleea cu lilieci a închiriat-o, banii i-a 
învestit în acţiuni ale orfelinatelor, conducerea spitalului a 
încredinţat-o doctorului Dobraniecki, cel mai apropiat 
colaborator al profesorului, un om foarte dotat şi care se 
bucura de toată încrederea. 

În spital, de altfel, totul mergea după sistemul stabilit 
încă de profesorul Wilczur. În câteva luni a fost terminat 
pavilionul cel nou, iar afluenţa pacienţilor, care la început 
scăzuse vizibil, a revenit la normal. Schimbările aduse de 
doctorul Dobraniecki erau neînsemnate. Atâta doar că au 
fost desfiinţate locurile gratuite pentru copiii săraci, iar 
câteva persoane au plecat, de altfel fără pierderi pentru 
instituţie. Primul care şi-a prezentat demisia, în urma unui 
conflict destul de neplăcut cu şeful, din cauza acelor copii, 
a fost asistentul doctor Skorzen, iar după el au fost 
eliberaţi contabilul Michalak şi domnişoara Janowiczowna, 
care făcea totul de capul ei şi îşi permitea să se amestece 
în dispoziţiile doctorului Dobraniecki, iritându-l cu felul ei 
de a fi, lipsit de respectul cuvenit. 

Comportarea ei era cu atât mai supărătoare cu cât noul 
şef mai înăsprise întrucâtva disciplina în spital, unde 
domnise până acum o atmosferă excesiv de patriarhală. În 
acelaşi timp, poziţia doctorului Dobraniecki se întărise nu 
numai în spitalul pe care îl conducea. Noile alegeri în 


Cercul Chirurgilor i-au adus funcţia de preşedinte, iar un 
an mai târziu i-a fost încredinţată şi catedra celui dispărut, 
împreună cu titlul de profesor. Fiind un medic foarte 
înzestrat şi un om curajos, treptat, dar constant, îi sporea 
şi averea şi reputaţia. 

O dată cu scurgerea anilor, denumirea „Spitalul 
profesorului dr. Wilczur” devenea un anacronism tot mai 
evident. Aşa că nimeni nu s-a mirat când, în cele din urmă, 
cu acordul curatorului, denumirea a fost schimbată 
„Spitalul prof. dr. Wilczur’. Cu această ocazie a fost 
publicată o biografie destul de întinsă, scrisă de prof. dr. J. 
Dobraniecki şi intitulată: „Prof. dr. Rafał Wilczur - un 
chirurg genial”. 

Lucrarea se încheia cu următoarele cuvinte: „Cinstind 
memoria celui mai bun om, Profesor înţelept şi mare 
învățat, lumea medicală poloneză rămâne îndoliată după 
tragica lui dispariţie, acoperită din nefericire, de negura 
unui dureros mister”. 


Capitolul III 


Şeful postului de poliţie din Chotymow, Wiktor Kania, 
stătea plictisit la masa din cancelarie, acoperită cu o hârtie 
verde, curată, şi căsca din când în când aruncându-şi 
privirile pe fereastră. Postul de poliţie se adăpostea în 
ultima căsuţă de la marginea orăşelului, iar de la ferestrele 
lui se vedea timpul întins, acoperit cu verdeață densă, 
malul lacului, pe care fuseseră întinse năvoadele, linia 
neagră a pădurii, la poalele căreia fumega coşul joagărului 
lui Hasfeld, şi drumul spre joagăr, pe care tocmai venea 
locţiitorul lui Kania, polițistul Sobczak, împreună cu un 
bărbat înalt şi slab. 

Sobczak păşea cu picioarele răşchirate, se bălăbănea ca 
o rață şi ducea sub braţ o foaie mare de placaj pentru 
traforare. Bărbosul părea să fie muncitor la joagăr, dar nu 
de multă vreme. Kania îl vedea pentru întâia oară şi doar îi 
ştia pe toţi din Chotymow şi de pe o rază de câţiva zeci de 
kilometri. Apoi, faptul că Sobczak îşi ducea singur placajul 
dădea de gândit. Se vede că nu socotea indicat să facă uz 
de serviciile însoţitorului său, prin urmare ceva nu era în 
regulă cu el: omul nu-l însoțea pe Sobczak de bunăvoie. 

La postul de poliţie din Chotymów erau aduşi diferiţi 
indivizi. Unii pentru bătăile de prin sate, alţii pentru furturi 
mărunte de prin pădure şi de pe câmp, alţii pentru 
braconaj. Uneori se întâmpla să pună mâna şi pe ceva mai 
gras, pe câte un bandit sau pe un delapidator care evita 
şoselele circulate şi încerca să ajungă la graniţa cu 
Germania pe drumuri lăturalnice. 

Se vede că bărbosul condus de Sobczak, cu toată 
statura lui de uriaş, nu trezea temerile poliţistului şi era cu 
siguranţă vorba de ceva mărunt. 

Puțin mai târziu uşa se deschise şi intrară amândoi. 
Bărbosul îşi scoase şapca şi se opri lângă uşă. Sobczak 
salută şi raportă: 

— Acest om s-a prezentat la joagărul lui Hasfeld, cerând 
de lucru. A fost angajat, dar s-a constatat că nu are nici un 


act şi nu ştie cum îl cheamă şi de unde e. 

— O să vedem noi imediat, mormăi şeful de post Kania 
şi îi făcu bărbosului semn cu mâna. Ai vreun act? 

— Nu am. 

— Sobczak, percheziţionează-l! 

Polițistul îi descheie surtucul gros şi uzat, îl scotoci prin 
buzunare şi puse pe masă tot ce găsise: un briceag mic şi 
ieftin, câţiva zeci de groşi, o bucată de şnur, doi nasturi şi 
o lingură de metal. I-a pipăit şi turetcii, dar nici acolo n-a 
găsit nimic. 

— Cum ai ajuns aici? întrebă majurul. 

— Am venit de la Czumka din judeţul Sursk. 

— De la Czumka?... Dar de ce ai venit? 

— Caut de lucru. La Czumka am lucrat la un joagăr. 
Joagărul a fost închis. Oamenii ziceau că găsesc de lucru 
aici, la Chotym6w. 

— Şi cum îl chema pe proprietarul joagărului din 
Czumka? 

— Fibich. 

— Ai lucrat multă vreme acolo? 

— O jumătate de an. 

— Şi te-ai născut tot în judeţul Sursk? 

Bărbosul ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Nu ţin minte. 

Şeful de post îl privi ameninţător. 

— Ei, ei! Nu mă duci dumneata pe mine. Ştii să scrii? 

— Da. 

— Unde ai făcut şcoala? 

— Nu ştiu. 

— Numele şi pronumele? strigă nerăbdător Kania. 

Bărbosul tăcea. 

— Eşti surd? 

— Nu, domnule majur, şi vă rog să nu vă supăraţi pe 
mine. Eu nu am făcut nici un rău. 

— Ei, atunci spune adevărul! 

— Acesta-i adevărul. Nu ştiu cum mă cheamă. Poate că 
nici nu mă cheamă în vreun fel. Toţi mă întreabă, iar eu nu 
ştiu. 


— Şi cum? N-ai avut niciodată acte? 

— Niciodată. 

— Atunci cum te-au angajat? Fără acte? 

— În oraşe îmi cereau peste tot actele şi nu voiau să mă 
primească. Prin sate, lumea nu se uită la asta. Iți spune 
fiecare cum îi place şi gata. Aici, la joagăr le-am dat 
numele cu care m-au poreclit cei de la Czumka: Jozef 
Broda. Dumneavoastră însă v-am spus că nu-i decât o 
poreclă. Eu n-am făcut nici un rău şi am conştiinţa curată. 

— Asta o să vedem noi. 

— Puteţi să le scrieţi celor la care am lucrat. N-am furat 
de la nimeni nimic. _ 

Şeful de post căzu pe gânduri. În cariera lui a avut de-a 
face cu diferiţi indivizi care-şi tăinuiau numele adevărat, 
dar întotdeauna dădeau un nume fictiv. Acesta însă 
susţinea cu încăpățânare că nu are nume. 

— Dar unde-i familia dumitale? 

— Nu ştiu. Nu am familie, răspunse resemnat bărbosul. 

— Dar ai fost condamnat? 

— Da. 

Şeful de post deschise larg ochii. 

— Unde? 

— Anul trecut la Radom, iar acum trei ani la Bydgoszcz. 
O dată la o lună şi o dată la două săptămâni. 

— Pentru ce? 

— Pentru vagabondaj. Dar pe nedrept. Dacă cineva 
caută de lucru, înseamnă că e vagabond?... De fapt pentru 
că nu aveam acte. Eu am cerut şi la tribunal, şi la poliţie, şi 
în închisoare să-mi elibereze un act. N-au vrut. Spuneau că 
nu există asemenea lege. Şi atunci ce să fac? 

Tugşi şi desfăcu braţele. 

— Daţi-mi drumul, domn majur. Eu nu fac rău nimănui. 

— Să-ţi dau drumul?... Nu-mi dă voie legea. Te trimit la 
prefectură, şi acolo să facă ce vor ei. Poţi să iei loc şi nu 
mă deranja. Trebuie să închei un proces-verbal. 

Scoase din sertar o coală de hârtie şi începu să scrie. 
Stătu mult pe gânduri, fiindcă lipsa numelui şi a locului de 


ê Broda - barbă (trad. din lb. polonă). 


naştere a individului reţinut îi dădea peste cap schema 
procesului-verbal. În cele din urmă termină şi se uită la 
bărbos. Barba şi părul cărunt îl făceau cam de cincizeci de 
ani. Stătea nemişcat, cu privirile aţintite în perete, iar 
trupul lui uscat şi obrajii scofâlciţi îi dădeau înfăţişarea 
unui schelet. Numai mâinile uriaşe şi muncite se mişcau 
într-un fel ciudat şi nervos. 

— Dormi aici, spuse Kania, iar mâine te trimit la judeţ. 

Se ridică şi adăugă: 

— Nu-ţi fac nimic acolo. Cel mult o să stai o vreme 
pentru vagabondaj şi-ţi dau drumul. 

— Dacă altfel nu se poate, n-am ce face, mormăi 
posomorât bărbosul. 

— Şi acum vino încoace. 

Deschise uşa unei cămări cu ferestruica prevăzută cu 
gratii. Pe jos era întins un străjac bine umplut cu paie. Uşa 
era din scânduri zdravene. 

Când uşa s-a închis, bărbosul se întinse pe străjac şi 
începu să se gândească. Atât majurul cât şi celălalt poliţist 
nu erau oameni răi, dar se vede că legea le impunea să fie 
răi. De ce îl privau iar de libertate, de ce-l privesc mereu 
ca pe un infractor?... E chiar atât de important să ai nişte 
acte, să te cheme cumva?... În felul acesta un om devine 
altul?... 

I-au explicat de atâtea ori că e imposibil să nu-l cheme 
cumva. Şi în cele din urmă a trebuit să le dea dreptate. Dar 
îi era teamă să se gândească la asta. Când încerca s-o facă, 
îl cuprindea o senzaţie ciudată: parcă ar fi uitat ceva, ceva 
nespus de important. Şi deodată gândurile, cuprinse de o 
nelinişte febrilă, începeau să alerge în toate părţile, se 
vânzoleau, se sfâşiau cu desperare, ca nişte animale 
cuprinse de o panică sălbatică; se învârteau tot mai 
repede, fără sens, fără scop, apoi se rupeau în bucăţi, în 
ghemotoace ciudate, ce semănau cu nişte monştri, fără 
forme, fără conţinut, se uneau într-un pachet mare de vată 
care-i umplea tot craniul. 

În asemenea momente simţea cea mai mare frică. 1 se 
părea că înnebuneşte, că-şi pierde minţile, că e neputincios 


şi părăsit în faţa unei catastrofe iminente. Şi în tot haosul 
acesta infernal el nu-şi pierdea nici o clipă cunoştinţa. 
Undeva în interiorul creierului un aparat de precizie 
înregistra cu calm fiecare manifestare, fiecare frază. Şi 
acesta era cel mai mare chin. 

În zadar se străduia cu toate puterile lui să se smulgă 
din mocirla care-l înghiţea. Să nu se mai gândească, să-şi 
concentreze atenţia asupra unui obiect, să se salveze. 
Numai durerea fizică îi aducea puţină uşurare. Îşi înfigea 
dinţii până la sânge în trup, îşi muşca degetele, se izbea cu 
capul de pereţi până se istovea, până leşina. 

Atunci rămânea nemişcat şi epuizat, aproape mort. 

De aceea simţea o teamă, o teamă abjectă de animal în 
faţa propriei memorii. Se temea de tot ce l-ar fi putut 
determina să arunce o privire imprudentă în ceața 
trecutului, în întunericul acela de coşmar, pe care nu-l poţi 
pătrunde, dar care te atrage ca un abis. 

Aşa că interogatoriul de la poliţie a reprezentat pentru 
el o tortură cumplită, iar când a rămas singur şi a 
constatat că primejdia unui atac trecuse, aproape că se 
bucura de arestare. 

Cu toate acestea, noua reţinere la poliţie, calvarul 
anchetei şi primejdia unui alt atac îl făceau să se 
gândească în ce fel s-ar putea pune la adăpost în viitor. 
Exista o singură modalitate: actele. Cum însă pe cale 
legală era imposibil să le obţină, nu-i rămânea decât să le 
fure, să le ia cuiva. 

Încă nu ştia cum o să procedeze, dar decizia fusese 
luată. 

A doua zi dis-de-dimineaţă a fost transferat la 
prefectura dintr-un orăşel mai mare, situat la o distanţă de 
vreo zece, cincisprezece kilometri. Prefectura era într-o 
clădire mare, zidită. Polițistul l-a lăsat pe bărbos jos, la 
parter, în grija unui alt poliţist, care mai supraveghea vreo 
câţiva arestaţi. După o aşteptare îndelungată, au început 
să-i cheme pe rând la etajul întâi, în sala de judecată. 

Un funcţionar tânăr şi grăsuţ stătea la o masă acoperită 
cu postav verde şi încărcată cu hârtii. Judeca repede. Când 


a venit însă rândul bărbosului, se vede că i s-au trezit 
anumite bănuieli, fiindcă i-a cerut să mai aştepte. Polițistul 
l-a dus într-o cameră alăturată. Aici, la masă, stătea un 
bătrânel şi scria cu înverşunare. Camera era mică. 
Bărbosul s-a aşezat pe banca de lângă fereastră şi din 
plictiseală începu să urmărească munca bătrânului. Pe 
birou era un vraf de hârtii. Erau cereri cu timbre 
ştampilate, avize colorate şi... bărbosul tresări: aproape de 
el era un pachet de hârtii prinse cu o agrafă iar deasupra 
un act. Un certificat de naştere. Se trase mai aproape şi 
citi. Era eliberat pe numele de Antoni Kosiba, născut la 
Kalisz. Socoti vârsta: 52. Dedesubt se vedeau ştampilele... 

Bărbosul se uită la poliţist: stătea cu spatele şi citea 
nişte anunţuri lipite pe uşă. Nu-i rămânea decât să pună 
şapca pe birou, în aşa fel încât să acopere hârtiile. 

— Te rog să-ţi iei şapca, se stropşi bătrânelul. Şi-a găsit 
locul. 

— Vă rog să mă iertaţi, bolborosi bărbosul şi o luă 
împreună cu maldărul de hârtii, pe care îl răsuci şi îl 
ascunse în buzunar. 

Fireşte, de data aceasta nu se putea folosi de actele 
astfel dobândite, aşa că a fost condamnat la trei săptămâni 
de arest pentru vagabondaj repetat. 

După trei săptămâni însă a ieşit din închisoarea 
judeţeană şi a pornit în lume ca Antoni Kosiba. 


Capitolul IV 


Chiar în Odryny, pe moşie, nu era nimic demn de a fi 
văzut. Palatul mare, ars în timpul războiului, năpădit de 
urzici, de brusturi şi de măcrişul-calului, an de an se 
acoperea cu tot mai mult muşchi şi mucegai, şi se ruina. 
Proprietăreasa, prinţesa Dubanţeva, văduvă după un 
demnitar al curţii din Petersburg, se stabilise în Franţa şi 
nu venea niciodată pe aici. Administratorul, domnul 
Poleszkiewicz, un bătrân ciudat, ocupa la fermă două 
cămăruţe într-o anexă de lemn, purtând şi ea semnele 
neglijenţei şi paraginii. 

In schimb, în jur se întindeau superbi, Codrii Odrynului, 
mii de hectare de pini, brazi, stejari şi mesteceni înalţi, de 
aluni şi ienuperi, străbătuţi de poteci înguste şi 
întortocheate, pe care întâlneai mai des urme de mistreţ şi 
de cerb decât de cal sau de om. De sus, toată această 
întindere uriaşă arăta ca o catifea verde, scânteietoare, 
bătută des cu rubine. Pentru că nici apele nu lipseau de 
aici. Lacuri mai mari sau mai mici, unite între ele de 
pârăiaşe ascunse printre sălcii şi arini, făceau mai uşoară 
înconjurarea codrilor cu barca decât cu piciorul. De bărci 
se slujeau şi cei câţiva pădurari. 

Numai la conacul din mijlocul codrilor trebuiau să 
meargă pe jos. Conacul era situat pe o măgură, într-o 
poieniţă înconjurată din toate părţile de zidul codrilor. În 
conac locuia conductorul silvic Jan Oksza, fiul bătrânului 
Filip Oksza, care vreme de peste patruzeci de ani îngrijise 
Codrii Odrynului, iar după moartea lui lăsase fiului său 
slujba şi tot ce avea. Tânărul făcuse şcoala întâi la Vilnius, 
pe urmă studiase la Varşovia, iar după ani de zile s-a întors 
cu diploma în buzunar, cu soţie şi cu o fiică, s-a instalat la 
conac şi de cinci ani deţinea puteri depline asupra 
Codrilor. Depline, pentru că domnul  Poleszkiewicz, 
superiorul lui, avea încredere în el, nu se amesteca în 
treburile lui şi dacă trecea pe la canton, n-o făcea ca să 
controleze registrele, ci să stea de vorbă cu doamna Beata 


Oksza, să joace o partidă de şah cu domnul Jan sau s-o 
aşeze pe micuța Marysia în şa în faţa lui şi s-o ducă în 
poiană. De fapt era singurul oaspete care mai trecea pe la 
canton. 

Se vede că domnul Oksza moştenise de la tatăl său o 
fire retrasă, nu se lipea de vecini, pe care, de altfel, trebuia 
să-i cauţi la distanţe mari, dar nici ei nu-l asaltau. Era un 
om de casă, cu toată vârsta lui tânără, ceea ce nu trebuia 
să mire pe nimeni, fiindcă avea o soţie frumoasă şi - cum 
spunea pădurarul Barczuk - „foarte de treabă”, o copilă ca 
un înger şi fericire în cămin. 

De aceea nu-i plăcea nici să călătorească. De câte ori 
trebuia să meargă până la Braslaw, ori, ferească sfântul, 
până la Vilnius, amâna plecarea de pe o zi pe alta, poate şi 
pentru că era cam bolnăvicios, iar călătoria îl obosea. Se 
întâmpla să răcească puţin şi îndată scuipa sânge şi cădea 
la pat... Dar cum era bun, omenos şi drept, toţi subalternii 
se uitau la el cu părere de rău cum se stingea văzând cu 
ochii. De două ori a trebuit să vină doctorul, lucru dificil şi 
scump, pentru că opt mile nu-i o joacă. Oamenii ziceau că 
tânărul conductor n-o mai duce mult şi cam aşa stăteau 
lucrurile. 

Vara e frumos în codru. Răşina miroase puternic, aerul 
e cald ca în cuptor şi îţi vâjâie urechile de atâtea 
musculiţe. Vârfurile pinilor zvelţi se leagănă, vântul vuieşte 
în coroanele bătrânilor stejari, muşchiul e pufos ca un 
covor, peste tot e plin de afine şi de ciuperci, încât să tot 
trăieşti. Iar când vine toamna, peste codri se aşterne o 
linişte ca într-o biserică în timpul sfințirii. Copacii stau 
îngânduraţi şi nici nu simt cum le cad frunzele aurii şi 
roşietice. Iarna, zăpada acoperă totul. Inalt, adânc, se 
aşează în straturi groase pe crengi, iar când respiri, când 
tragi în piept aerul rece şi sănătos, simţi că te cuprinde 
fericirea. 

După iarnă, vine însă primăvara. Din pământul 
dezgheţat al codrilor, din lacuri şi mlaştini se ridică aburi 
încărcaţi de umezeală, sporind suferinţele celor bolnavi de 
tuberculoză. 


Aşa a fost şi cu domnul conductor Oksza. A trecut cu 
bine iarna, dar în martie, când au început zăpezile să se 
topească, sănătatea lui s-a înrăutățit. lar dacă s-a 
înrăutățit, iată că de patru săptămâni zăcea în pat şi 
primea rapoartele pădurarilor în dormitor. A slăbit de nu-l 
mai puteai recunoaşte, iar când îl apuca tusea, când 
începea să-l scuture, îi pierea şi vocea câte un sfert de oră 
sau mai bine. Atunci pe frunte i se iveau broboane mari de 
sudoare şi respira greu. 

Sâmbătă, doamna nici nu i-a lăsat pe pădurari să intre. 
A ieşit la ei în bucătărie, palidă şi istovită, şi le-a spus în 
şoaptă: 

— Soţul se simte atât de rău încât... încât nu trebuie 
obosit. 

Şi a izbucnit în plâns. 

— Poate ar trebui să aducem doctorul, spuse unul dintre 
ei. Ar avea o moarte mai uşoară. 

— Nu vrea nici un doctor, scutură ea din cap. Şi eu l-am 
rugat, nu vrea şi pace. 

— M-aş duce eu după doctor, se oferi altul. Iar domnului 
conductor îi puteţi spune că doctorul s-a oprit aici în 
trecere. 

Aşa a rămas, iar doamna Oksza îşi şterse lacrimile şi se 
întoarse în dormitor. După atâtea nopţi nedormite abia îşi 
mai trăgea picioarele. Când se apropia însă de patul 
bolnavului se străduia să zâmbească şi să pară bine 
dispusă. Se temea ca privirile lui Janek să nu-i citească 
adevăratele, groaznicele şi dureroasele gânduri care îi 
chinuiau  sărmanul suflet. Când el adormea, ea 
îngenunchea şi se ruga cu înflăcărare. 

— Doamne, iartă-mă, nu mă pedepsi, nu te răzbuna pe 
mine! Nu mi-l lua. Am păcătuit, am făcut mult rău, dar 
iartă-mă! lartă-mă! N-am putut altfel! 

Şi lacrimile îi şiroiau pe faţa străvezie, iar buzele îi 
tremurau şoptind cuvinte neînţelese. 

Janek se trezea însă repede. Venea un nou acces de 
tuse, iar pe prosop apărea o altă pată de sânge. Trebuia să- 
i dea gheaţa şi medicamentele. 


Surprinzător, spre seară starea lui s-a ameliorat. Febra 
i-a scăzut. A cerut să fie ridicat mai sus şi s-a aşezat în 
capul oaselor. A băut fără împotrivire un pahar cu 
smântână şi a spus: 

— Mi se pare că voi trăi! 

— Sigur, sigur, Janek. Criza a trecut, asta-i limpede. Te 
simţi mai puternic. Ai să vezi că într-o lună te însănătoşeşti 
complet. 

— Aşa cred şi eu. Mariola nu doarme? 

Niciodată nu i-a pronunţat acest nume. Nu-i plăcea şi de 
la început i-a spus simplu Marysia. Până la urmă s-a 
obişnuit şi Beata. . 

— Nu, încă nu doarme. Îşi face lecțiile. 

— Tu mai ai timp şi pentru lecții cu ea?... 

Tăcu, apoi adăugă: 

— Doamne, cât rău v-am făcut eu vouă! 

— Janek! Cum poți spune nişte lucruri atât de 
îngrozitoare?! se sperie Beata. 

— Acesta-i adevărul. 

— Nici tu nu crezi ce spui. Ne-ai dat atâta fericire, atâta 
fericire nemaiîntâlnită!... 

Închise ochii şi şopti: 

— Te iubesc, Beata. Cu fiecare zi te iubesc mai mult. Şi 
această dragoste nu mă lasă să mor. 

— N-o să mori, nu poţi să mori. Fără tine viaţa mea ar fi 
mai rea decât moartea. Dar să nu mai vorbim de asta. 
Acum a trecut. Ştii ceva? O chem şi pe Marysia. Nu te-a 
mai văzut de atâta vreme. Dă-mi voie! 

— N-ar trebui. Aici e un aer plin de microbi. Mă 
nelinişteşte şi faptul că tu îl inspiri tot timpul. Pentru 
plămânii ei tineri e o adevărată otravă. 

— Atunci o să stea în prag. Schimbă cu ea măcar câteva 
cuvinte. Tu nici nu ştii cât şi-o doreşte. 

— Bine, încuviinţă el. 

Beata deschise uşa şi strigă: 

— Marysia, tata îţi dă voie să intri. 

— Tăticule! din casă se auzi un strigăt fericit, apoi 
zgomot de paşi grăbiţi. 


Fata intră în fugă şi se opri încremenită. Nu-l mai 
văzuse pe bolnav de două săptămâni şi pesemne că 
schimbarea lui o speriase. 

— 'Tăticul se simte astăzi mai bine, spuse repede Beata, 
şi îţi dă voie să stai în prag. În curând o să se scoale şi o să 
mergeţi iar împreună în pădure. 

— Cum îţi merge, draga mea? întrebă Oksza. 

— Mulţumesc, tăticule. Ştii, tăticule, că apa a săpat sub 
mesteacănul acela strâmb de la Pârâul Cărunt? 

— A săpat? 

— Da. Mikola spune că o să cadă. Şi mai spune că fiul 
lui, Gryszka, a văzut ieri patru elani lângă Vadul Huminsk. 
Mergeau unul după altul. 

— Sunt cei din Pădurea Roşie. 

— Aha, şi Mikola crede la fel. 

— Dar n-ai uitat ce-ai învăţat la botanică şi la fizică? 
întrebă zâmbind. 

— N-am uitat, tăticule! îl asigură fetiţa şi ca argument 
începu să-i spună ce a învăţat singură. După această scurtă 
convorbire, Oksza îşi luă rămas bun trimiţându-i un sărut 
cu mâna. 

Avea o mână firavă şi incredibil de albă. 

După ce Marysia ieşi, spuse: 

— Cum creşte fata asta. N-are decât doisprezece ani şi-i 
aproape cât tine. La anul trebuie s-o dăm la şcoală. Sper că 
până la urmă prinţesa să primească aprobarea pentru 
tăierea pădurii şi atunci ne vom pune şi noi pe picioare. 

— Numai să te însănătoşeşti cât mai repede. 

— Da, da - confirmă energic, trebuie să mă însănătoşesc 
şi să-mi văd de afaceri. Dacă nu iese nimic din afacerea cu 
pădurea, m-am hotărât să-mi caut altă slujbă. E greu să te 
desparţi de Codrii Odrynului, dar Marysia creşte. Şi asta-i 
mai important. 

Căzu pe gânduri, apoi întrebă: 

— Ai cheltuit mult pe medicamente? 

— Nu-ţi face griji. 

— Ştii, mă gândeam că dacă aş muri acum, nu ti-ar 
rămâne prea mult după acoperirea cheltuielilor de 


înmormântare. Asta mă chinuie cel mai mult... Banii de pe 
mobilă ţi-ar ajunge pentru vreun an. lar tapiseriile acelea 
vechi... Se pare că sunt preţioase. 

— Janek! Ce tot vorbeşti! îi reproşă Beata. 

— Nimic, repet şi eu la ce m-am gândit. M-am mai 
gândit că în caz de ceva ai dreptul să ceri pensie pentru 
Marysia. Nu cred că Wilczur să fi apărut. Ar fi scris în 
ziare. Cineva însă trebuie să-i administreze averea, iar 
Marysia are drepturi asupra ei. 

— Şi asta o spui tu, Janek? întrebă Beata fără să-şi 
ascundă revolta. 

Până acum, în cei cinci ani, nu s-a adus niciodată vorba 
de profesor. De cinci ani, de când i-a spus să trimită unui 
orfelinat până şi lenjeria şi hăinuţele Mariolei. 

Oksza îşi cobori privirile. 

— Nu am dreptul s-o condamn la mizerie. 

— Iar eu nu am dreptul să întind mâna după banii lui. 
De o sută de ori, de o mie de ori prefer moartea. Niciodată, 
auzi, Janek, niciodată! 

— Bine. Să nu mai vorbim despre asta. Dar vezi, dacă eu 
n-aş mai fi... Când credeam că o să mor, mă cuprindea 
teama la gândul ce se va întâmpla cu voi... 

— Ştiu să cos, ştiu să brodez, pot să dau lecţii... Orice, 
numai asta nu! Gândeşte-te, cu ce obraz m-aş putea duce 
la moştenitorii lui eu, pe care ei... au dreptul să mă 
socotească vinovată de moartea lui. În definitiv, Janek, de 
ce vorbim noi despre toate astea? Te simţi sănătos şi, slavă 
Domnului, totul merge cât se poate de bine. . 

— Sigur că da, draga mea, sigur că da. Işi lipi faţa de 
mâna ei. 

— Ei, vezi! se lumină. lar acum trebuie să încerci să 
adormi. E târziu. 

— Bine. Simt că mi-e cam somn. 

— Noapte bună, scumpul meu, noapte bună. Somnul o 
să-ţi dea putere. 

— Noapte bună, fericirea mea. 

Beata acoperi lampa, se înveli cu pledul şi se culcă pe 
canapea. După un sfert de oră însă îşi aminti că trebuie să- 


i mai dea picăturile înainte de culcare. 

Se  sculă, numără douăzeci de picături dintr-un 
medicament cu miros de creozot, adăugă apă şi se aplecă 
asupra bolnavului. 

— Janek, spuse în şoaptă, trebuie să-ţi iei medicamentul. 

Nu se trezi. li atinse delicat umărul şi se aplecă 
deasupra lui. 

Atunci văzu că are ochii deschişi. 

Nu mai trăia. 


Capitolul V 


Chiar la mijlocul drumului dintre Radoliszki şi Nieskupa 
se ridica o moară de apă, care cu multă vreme în urmă 
fusese proprietatea călugărilor bazilieni de la mănăstirea 
din Wickuny, şi pe care ei o construiseră în timpul regelui 
Batory, iar acum aparţinea lui Prokop Szapiel, căruia i se 
spunea Prokop Mielnik”. 

Pământul pe aici nu era nici prea bogat, nici prea 
roditor, era bun pentru cultura secarei şi a cartofilor, şi 
aparţinea ţăranilor şi unor boiernaşi mărunți. Prokop însă 
nu ducea lipsă de secară pentru măcinat, mai ales că nu 
avea nici un fel de concurenţă primprejur. In afară de o 
moară de vânt situată la vreo cinci kilometri, într-un sătuc 
de lituanieni, Bierwinty. Aceasta însă nu făcea faţă nici la 
cele optzeci de case, fiindcă lituanienii erau gospodari 
neîntrecuţi şi scoteau de pe cinci hectare mai mult decât 
un ţăran bielorus de pe şapte sau opt. 

Aşa era şi în Nieskupa. Nieskupa era locuită de ruşii de 
rit vechi, veniţi aici cu multă vreme în urmă din Rusia. Toţi 
bărbaţi înalţi, sănătoşi, harnici, pentru care era o nimica 
toată să umble cât e ziua de lungă în urma plugului şi să 
are atât de adânc, cum nici cei din Bierwinty nu arau. 

În Radoliszki, în schimb, ca prin târguri, erau mulţi 
evrei, care se ocupau, la scară mai redusă, cu 
achiziţionarea de grâne prin satele mai îndepărtate, atât 
pentru nevoile orăşelului, cât şi pentru vânzare. Ei îl 
aprovizionau pe Prokop Mielnik. Aşa că nu se plângea. 
Dacă nu venea vreo secetă, dacă nu lipsea apa în iazuri - 
nici nu avea motive. Seceta venea însă rar prin părţile 
acestea şi trebuia să dureze nu ştiu cât, ca apa să nu mai 
învârtească roata, fiindcă iazurile, cu toate că au fost 
săpate cu vreo câteva sute de ani în urmă, erau solide, 
adânci şi, curățate tot la zece ani, nu se colmatau. 

Erau trei iazuri. Două sus şi unul jos. Toate erau 
înconjurate cu sălcii. Căderea apei în cel de jos era mare, 


7 Morar (trad. din bielorusă). 


de vreo doi stânjeni, şi în afară de scocul* ce ducea la 
roată, mai erau două stăvilare pentru cazuri de inundație. 
În iazuri era plin de peşte: ocheane, mihalţi, bibani, dar în 
primul rând porcuşori. Nu lipseau nici racii. În scorburile 
adânci, printre rădăcinile spălate de apă, colcăiau cu 
sutele. Cei doi argaţi al lui Prokop, şi mai ales cel tânăr, 
Kaziuk, se pricepeau grozav să-i prindă. Stătea în apă până 
la genunchi şi cum se apleca şi băga mâna până la cot ori 
mai adânc în bortă, cum scotea racul. 

La moară nu-i mânca nimeni, pentru că îi socoteau nişte 
viermi, dar în orăşel, la Radoliszki, aveau căutare: şi 
părintele catolic, şi popa ortodox şi doctorul, mai ales 
doctorul era mare amator. Prefera să ia pentru o 
consultaţie treizeci de raci decât, douăzeci de ouă sau trei 
zloți. 

Amatori erau şi la fabrică, la vreo douăsprezece verste 
dincolo de orăşel, dar până acolo trebuia să nimereşti vreo 
ocazie. Pe jos era prea departe, iar bătrânul Prokop nu 
dădea calul pentru aşa ceva, cu toate că era stătut şi gras 
ca un porc. Ovăzul nu-i lipsea. Stătea cât era ziua de lungă, 
bătea din copite şi fornăia de răsuna grajdul. Grajdul era 
mare, solid, construit din bârne groase. În afară de cal mai 
erau acolo două vaci şi, într-un ţarc - porcii. Sub acoperiş 
mai era loc pentru căruţă şi pentru sanie. Casa era lipită 
de moară. Avea trei odăi în care locuia Prokop cu familia 
lui şi cu argaţii. Mai ridicase el o aripă nouă, pentru Albin, 
băiatul cel mare, când trebuia să se însoare, dar de la 
moartea lui Albin, aripa cea nouă stătea pustie fiindcă 
nenorocirea a dat şi peste al doilea băiat, chiar a doua zi 
după ce s-a mutat în ea. Oamenii ziceau că cineva trebuie 
să-i fi făcut farmece, ori s-o fi deocheat. Dacă era adevărat 
sau nu, cine ştie, destul că nimeni nu voia să stea în ea, cu 
toate că unii vorbeau în şoaptă că nu căsuţa ar fi fost 
blestemată, ci copiii lui Prokop Mielnik erau pedepsiţi 
pentru că bătrânul s-a judecat cu frate-su şi l-a lăsat 
cerşetor. 


8 Canal, jgheab prin care curge apa pentru a pune în mişcare 
roata morii sau a joagărului. 


Grozav îl mai supărau pe Prokop asemenea vorbe. Nu 
putea să le sufere şi mulţi au păţit-o pentru bănuielile lor. 

Şi totuşi trebuia să fie ceva la mijloc. Bătrânul Mielnik 
avea trei băieţi. Cel mijlociu a murit pe front, cel mare s-a 
îmbătat şi a mers pe gheaţă, chiar înainte de a se însura. 
Gheaţa s-a spart şi el s-a înecat. Cel mic, vrând să bată o 
pană la un stâlp, a căzut de sus şi era cât pe-aci să-şi 
piardă viaţa. S-a ales cu amândouă picioarele rupte. În 
zadar au adus doctorul, în zadar i-a pus doctorul atele. 
Avea să rămână schilod pentru toată viaţa; nu putea 
merge. De cinci luni de zile ba zăcea, ba se mai ridica, dar 
nu mai era bun de nimic, aşa că la optsprezece ani 
devenise o povară pe capul lui taică-su. 

Nici cu fata n-a avut noroc Mielnik. S-a măritat cu un 
maistru de la ţiglărie, dar maistrul a murit în timpul unui 
incendiu, iar ea fiind însărcinată a născut un copil bolnav 
de epilepsie. 

lată de ce umbla bătrânul Prokop întunecat ca noaptea 
şi se uita încruntat, cu toate că oamenii îi invidiau bogăţia, 
moara nu stătea deloc, iar el nu se putea plânge de 
sănătate. 

Anul acesta, toamna, mai căzu pe capul lui un necaz: l- 
au luat la armată pe argatul cel tânăr, pe Kaziuk. Prokop 
nu voia să ia pe oricine în locul lui. La moară e muncă de 
răspundere, cere chibzuială şi putere. Nu mergea orice 
cioban. S-a gândit bătrânul ce s-a gândit până a pus ochii 
pe Nikitka Romaniuk din Poberczie. Tatăl lui Nikitka şi aşa 
avea doi fii însuraţi, iar cel mai mic căutase de lucru şi la 
oraş. Băiatul era sănătos, chibzuit, ba chiar făcuse şi ceva 
şcoală. 

Luând această hotărâre, Prokop porni la drum, într-o 
joi, când era zi de târg la Radoliszki. De la moară până la 
joagăr era aproape, nici o verstă de drum. Ţăranii se 
duceau la târg. Briştile şi căruțele treceau una după alta. 
Toţi îl salutau pe Mielnik, fiindcă toţi îl cunoşteau. Câte 
unii se uitau la el, fără să-şi strunească mârţoaga, să vadă 
cum a primit bătrânul nenorocirea care i-a schilodit şi pe 
cel din urmă fiu, pe Wasilko. Dar pe chipul lui Prokop nu se 


putea citi nimic. Avea, ca întotdeauna, sprâncenele 
încruntate şi dădea din barba lui sură şi mare ca o lopată. 

În sfârşit, îl ajunse şi Romaniuk. Mergea după 
cumpărături, pentru că avea căruţa goală, numai muierea 
lui stătea în spate. 

Prokop îi făcu semn cu mâna şi porni pe lângă căruţă. 
Şi-au strâns mâinile. 

— Ei, ce mai e? întrebă Romaniuk. Huzureşti, 
frăţioare?! 

— Trăiesc şi eu cu ajutorul Domnului. Dar am un necaz. 

— Am auzit. 

— Nu asta. Mi-l iau pe Kaziuk la armată. 

— ÎI iau? 

— Îl iau! 

— Atunci?... 

— Aha. Ştii că la mine se câştigă bine. Argatul nu face 
foame, ba mai pune şi ceva deoparte. 

— Ştiu, recunoscu Romaniuk. 

— Eu m-am gândit că Nikitka al tău s-ar potrivi la o 
treabă ca asta. 

— De ce nu? 

— Atunci cum rămâne? 

— Cu ce? 

— Ei, cu Nikitka. 

— Adică, să vină la tine la lucru? 

— Aha. 

Romaniuk se scărpină în cap iar în ochii lui mici şi 
căprui licări bucuria. Spuse însă pe un ton nepăsător: 

— De, băiatu-i sănătos... 

— Slavă cerului, mormăi repede Prokop de teamă ca lui 
Romaniuk să nu-i vină în minte să întrebe de sănătatea lui 
Wasil. Numai să vină vinerea viitoare, pentru că atunci mi-l 
iau pe Kaziuk. 

— E bine că mi-ai spus, fiindcă el nu-i acasă. S-a dus, 
hăt, la Oszmiana. 

— Să caute de lucru? 

— Sigur că da. 

— Dar se-ntoarce? 


— Cum să nu se-ntoarcă? Îi trimit eu numaidecât din 
Radoliszki o carte poştală. 

— Atunci bine. Pe vineri... 

— Am înţeles. 

— E mult de lucru acum. Nu mă descurc fără doi argaţi, 
adăugă Prokop. 

— Vine la vreme. 

— Atunci cu bine! 

— Cu bine! 

Romaniuk scutură hăţurile, dar căluţul sur şi burtos nici 
nu-l luă în seamă, şi ţăranul căzu pe gânduri, mulţumit. 
Mare cinste că dintre atâţia, Prokop îl alesese tocmai pe 
fiul lui. 

Se întoarse şi se uită la nevastă. Dintre broboadele, 
groase care-i înfăşurau strâns capul, nu se vedeau decât 
ochii şi nasul. 

— Mielnik îl ia pe Nikitka al nostru, spuse. 

Muierea oftă: 

— Doamne Dumnezeule!... 

Şi nu se ştia dacă se bucură ori se amărăşte. De fapt 
Romaniuk nici nu s-a gândit vreodată la asta. Aşa era 
vocea ei, plângăreaţă. 

Se bucura şi Prokop. Nu-i plăceau schimbările şi 
frământările. Acum treaba era rezolvată. Cel puţin aşa i se 
părea lui. Şi i s-a părut până vineri seara. 

În ziua aceea s-a apucat să încuie moara mai târziu 
decât de obicei. Tot aştepta ceva. Ai casei nici nu bănuiau 
de ce-i atât de supărat, fiindcă nu spusese nimănui nimic, 
în schimb el fierbea. Şi i-a spus clar să vină vineri. Kaziuk 
plecase. De a doua zi avea să fie de lucru până peste cap, 
iar el n-avea ce face. 

— Aşteaptă tu, câine blestemat, mârâia şi îşi răsucea 
barba. 

Şi s-a jurat că nu-l mai primeşte, chiar de-ar veni dis-de- 
dimineaţă. Sâmbătă nu înseamnă vineri. Mai bine ia unul 
de pe drum, fie el şi hoţ. numai pe Nikitka - nu. 

Dar Nikitka n-a apărut nici a doua zi. A trebuit să-l ia ca 
ajutor pe un ţăran care adusese nişte secară la măcinat. 


În ziua următoare, cum era duminică şi moara închisă, 
după ce-şi făcuse rugăciunea, deşi supărarea îl tot încurca, 
Prokop ieşi în faţa casei şi se aşeză pe bancă. A trăit el 
mult, dar nu i s-a mai întâmplat ca cineva să-l 
dezamăgească chiar aşa. A vrut să-i facă băiatului un bine, 
iar el n-a venit. Fireşte, trebuie să fi găsit de lucru la 
Oszmiana, dar asta nu-l dezvinovăţea. 

— Are să vadă el, şi tot neamul lui, mormăia trăgând din 
lulea. 

Soarele lumina puternic. Era o zi caldă şi liniştită. 
Deasupra iazurilor zburau sloiuri de păsări căutând omizi. 
Deodată pe drum se auzi un huruit. Bătrânul îşi duse mâna 
streaşină la ochi. Pe drum gonea o motocicletă. 

— În sfânta zi de duminică... scuipă. Nu se tem de 
Dumnezeu. 

Ştia el de cine vorbeşte. Tot ţinutul ştia de astă- 
primăvară că acesta-i tânărul Czyński, fiul proprietarului 
fabricii din Ludwikowo. Studia ingineria în străinătate şi 
acum venise la odihnă la părinţi. Oamenii ziceau că trebuia 
să preia conducerea fabricii de la taică-său, dar în capul lui 
nu era decât motocicleta, maşinăria asta drăcească, ce nu 
lăsa oamenii să doarmă noaptea şi speria caii pe drum. 

De aceea bătrânul se uita cu greață la norul de praf ce 
dispărea pe drum. Tot uitându-se într-acolo, zări un om 
venind spre moară. Omul mergea încet, cu pas măsurat şi 
ducea în spinare o bocceluţă în vârful băţului. La început 
lui Prokop i se păruse că e Nikitka şi tot sângele i se 
urcase în cap, dar când drumeţul s-a mai apropiat, a văzut 
că nu mai e tânăr şi barba neagră îi încărunţise. 

S-a apropiat, a făcut o plecăciune, a dat bineţe ca orice 
creştin şi a întrebat: 

— Îmi dai voie să mă aşez şi eu şi să cer puţină apă? E 
arşiţă şi ţi se face sete. 

Morarul îl scrută din priviri, se trase mai într-o parte şi-i 
făcu semn cu capul. 

— Oricine poate să se aşeze, iar de apă, mulţumim 
cerului, nu ducem lipsă. Uite colo în tindă e o găleată, îi 
arătă în spate. 


Drumeţul i se părea simpatic. Avea o faţă tristă, dar 
Prokop trecuse prin prea multe necazuri ca să-i mai placă 
feţele vesele. Apoi mai avea şi o căutătură omenoasă. Omul 
poate învăţa câte ceva de la orice călător. lar acesta se 
vede că venea de departe, pentru că vorbea altfel. 

— Dar de unde vii? îl întrebă Prokop, când necunoscutul 
se întoarse şi se aşeză ştergându-şi cu dosul palmei 
picăturile de apă de pe barbă şi de pe mustăţi. 

— De departe. Acum însă de lângă Grodno. Caut de 
lucru. 

— Şi de la Grodno pân-aici n-ai găsit nimic? 

— Ba da. Am lucrat o lună la un fierar din Mickuny, dar 
lucrul s-a terminat şi am pornit mai departe. 

— Din Mickuny? 

— Da. 

— Îl cunosc pe fierarul de acolo. Nu-l cheamă Wotowik? 

— Wotowik, Jozef. N-are decât un ochi. 

— Aşa e. I-a sărit o scânteie în ochi. Înseamnă că şi tu 
eşti fierar? 

Drumeţul zâmbi: 

— Sunt şi nu sunt. Mă pricep la de toate... 

— Cum aşa? 

— Umblu prin lume de vreo douăzeci de ani, aşa că am 
învăţat multe lucruri. 

Bătrânul îi aruncă o privire pe sub sprâncenele 
stufoase. 

— Ai lucrat şi în morărit? 

— Nu, nu mi s-a-ntâmplat. Dar să-ţi spun drept, 
domnule Mielnik, am înnoptat la Poberezie, la familia 
Romaniuk. Oameni buni. Am auzit că băiatul lor s-a tocmit 
să lucreze la tine. El însă şi-a găsit de lucru la Oszmiana, la 
cooperativă, şi nu vrea să se întoarcă. 

Prokop se întunecă. 

— Înseamnă că ei te-au trimis. 

— Da de unde. Când am auzit, mi-am zis să încerc. Să 
mergi şi să întrebi, nu-i păcat. Dacă vrei mă iei, dacă nu 
vrei, nu. 

Prokop ridică din umeri. 


— Cum pot să te iau, să bag în casă un om străin? 

— Eu nu te silesc. 

— Şi bine faci. Nu te cunosc şi nimeni nu te cunoaşte pe 
aici. Înţelegi şi tu... Poate că tu eşti un om bun, fără 
gânduri rele, dar poţi fi şi rău. Nu ştiu nici cum te cheamă, 
nici de unde eşti. 

— Mă cheamă Antoni Kosiba şi sunt din Kalisz. 

— Cine ştie unde mai e şi Kaliszul ăsta. 

— Apoi departe. 

— Lumea-i mare, oftă Prokop, şi oamenii de tot felul. 

Se lăsase tăcerea, dar după un timp morarul îl întrebă 
din nou: 

— Da de ce umbli atâta şi nu-ţi găseşti şi tu un loc? Tu 
n-ai casă? 

— N-am. 

— Şi n-ai nevastă? 

— Nu. 

— Da' de ce? 

— Nu ştiu. Muierea n-aduce nimic bun pe lume. 

— Ce-i drept e drept, încuviinţă Prokop, din pricina ei e 
atâta stricăciune şi necaz. Dar omul trebuie să se-nsoare. 
Aşa-i legea. 

Şi bătrânul Prokop se gândi că legea asta a fost pentru 
el cumplită. Ce-i drept nevasta i-a născut trei fii şi o fiică, 
dar nu ca să se bucure de ei, ci ca să sufere. 

Călătorul îi întrerupse gândurile: 

— Sigur că nu mă cunoşti, dar eu am lucrat la oameni, 
am şi certificate. Poţi să le citeşti. 

— N-am de gând să le citesc. Din citit şi din scris nu iese 
nimic bun. 

— Am şi acte-n regulă. Dacă aş fi hoţ, n-aş căuta de 
lucru ci de furat. Şi apoi m-ar fi băgat demult la puşcărie. 
lar eu umblu de doisprezece ani. N-aş avea nici la cine să 
mă ascund, pentru că n-am pe nimeni apropiat. 

— Dar de ce n-ai? 

— Dar tu ai? întrebă călătorul. 

Asta-l puse pe gânduri pe morar. 

— Cum să nu? Am familie. 


— Dar dacă, ferească Dumnezeu, ţi-ar muri?... Ai găsi 
pe cineva apropiat, binevoitor, care să te ajute la 
nenorocire?... 

Necunoscutul vorbea cu un fel de amărăciune şi-l privea 
în ochi pe Prokop. 

— Nimeni n-are pe cineva apropiat, încheie el, iar 
Mielnik nu răspunse nimic. 

Pentru întâia oară în viaţă cineva îi strecura un 
asemenea gând şi i se părea adevărat. Aşa că privi mai 
prietenos la drumeţ. 

— Nu mă priveşte, spuse, ce gândesc şi ce vorbesc 
oamenii despre mine. Ştiu eu singur cum trebuie să 
trăiesc. Nu vreau răul şi necazul nimănui. Dacă vine cineva 
la mine, nu pleacă flămând. Dumnezeu mi-e martor. Asta-ţi 
spun şi ţie: de pâine nu duc lipsă, te saturi şi tu. Sigur că 
n-o să te las să dormi în şanţ. Se găseşte un colţ şi pentru 
tine. Dar de lucru nu am. Îţi spun aşa: mi se pare că eşti 
cinstit şi nici prost nu eşti, dar eu am nevoie de un 
muncitor sănătos, puternic, tânăr. Iar tu ai vârsta ta. 

Drumeţul se ridică fără să scoată o vorbă. La câţiva paşi 
de casă zăcea în iarbă o piatră de moară, crăpată în două. 
Se aplecă asupra ei, îşi băgă mâinile sub una dintre 
jumătăţi, îşi propti picioarele şi o ridică. O ţinu un timp, 
privindu-l în tăcere pe Mielnik, apoi o azvârli de dudui 
pământul. 

Prokop îşi umplea încet luleaua. Drumeţul se aşeză 
alături, scoase o ţigară din buzunar şi o aprinse. Morarul 
spuse: 

— Se apropie amiaza. 

— Se apropie, încuviinţă drumeţul uitându-se la soare. 

— E vremea prânzului. Ce fac muierile astea, nu 
respectă şi ele rânduiala în zi de sărbătoare? 

Muierile însă respectau rânduiala, fiindcă tocmai atunci 
se auzi în tindă o voce subţire de fetiţă: 

— Bunicule! Prânzul! 

— Hai, mănânci şi tu cu noi ce s-o nimeri, mormăi 
Prokop ridicându-se. 

— Mulţumesc, răspunse drumeţul şi porni în urma lui. 


Din tinda cu pământ pe jos, în dreapta, se trecea peste un 
prag înalt şi se intra în odăi, iar în stânga, se trecea peste 
un prag şi mai înalt şi se intra într-o încăpere mare, adică 
în bucătărie, în care oamenii luau masa şi stăteau toată 
ziua. Aproape un sfert din încăpere îl ocupa un cuptor 
uriaş, albit cu var. Prin uşa lui mare răbufnea dogoarea. Pe 
plita roşie se zăreau nişte oale negre, burtoase, care 
sâsâiau şi bolboroseau umplând aerul cu un miros plăcut 
de mâncare. Pe cuptor şi pe laviţele pe care iarna dormeau 
bătrânii şi copiii erau acum întinse numai nişte vechituri 
acoperite cu un chilim?’ vărgat. 

Pereţii netencuiţi, dar căptuşiţi cu scânduri erau 
acoperiţi cu sute de ilustraţii colorate. Intr-un colţ era 
agăţat un iconostas aurit, împodobit cu hârtie de diferite 
culori, iar în faţa lui ardea o candelă atârnată în lănţişoare 
de aramă. 

În acelaşi colţ stătea o masă mare, acoperită duminica 
cu o pânză groasă şi curată. Pe faţa de masă era o pâine 
enormă şi turtită, erau linguri de lemn şi de aluminiu, 
furculiţe, cuțite şi sare într-o untieră verde, al cărei capac 
imagina o oaie cu miei. De-a lungul pereţilor erau laviţe 
late, iar deasupra lor poliţe aşternute cu ziare tăiate în 
colţuri. Pe poliţe erau străchini, ulcioare, căni, talere, oale 
emailate şi ceainice, iar la loc de cinste şase tigăi de aramă 
străluceau de un roşu metalic. 

În încăpere erau şase persoane. O femeie bătrână, 
gârbovită, două femei încă tinere şi o fetiţă de vreo 
treisprezece ani, cu ochi negri frumoşi. Şi doi bărbaţi: unul 
roşcat, zdravăn, lat în umeri, care şedea smerit lângă uşă, 
şi un brunet tânăr, zvelt, în care drumeţul recunoscu 
numaidecât pe fiul gazdei - Wasil. Wasil şedea pe laviţă, 
după masă, sprijinindu-se într-un cot, şi privea pe 
fereastră. Intrarea tatălui şi a străinului nu-i întrerupse 
gândurile triste. 

În schimb femeile începură să forfotească şi să se 
învârtă prin încăpere. Imediat apărură pe masă două 


°? Covor cu două feţe; broderie lucrată cu lână sau mătase pe 
etamină sau canava. 


străchini învăluite în aburi: una cu borş gras, cealaltă cu 
cartofi fierti. 

Pentru Prokop şi pentru Wasil erau pregătite farfurii 
adânci de faianţă. Ceilalţi trebuiau să mănânce din aceeaşi 
strachină. Bătrânul se aşeză la locul de cinste, de sub 
tablouri, se închină cu mişcări largi, ceilalţi îi urmară pilda, 
apoi în încăpere se auzi numai sorbitul îmbietor. Prezenţa 
unui necunoscut nu mira pe nimeni aici. Nu era întâia 
oară. Aşa că nimeni nu-i acorda vreo atenţie deosebită, 
între ei schimbau rar frânturi de fraze, când poloneze, 
când bieloruse, ca toţi cei de prin părţile locului. 
Străchinile se goliră repede şi bătrâna, căreia i se spunea 
„mama Agata”, se adresă uneia dintre femei: 

— Hai, Zonia! Ce, ai adormit? Mişcă-te! 

Zonia, o femeie înaltă, lată-n şolduri, sări în picioare, 
luă străchinile şi alergă la cuptor. Apucă un cârlig cu 
coada lungă, ce stătea în colţ, îl vâri repede în cuptorul 
aprins şi scoase din el o oală. Obrajii ei sănătoşi şi bucălaţi 
se înroşiră de la foc. În vreme ce aducea strachina plină, 
ţinând-o cu mâinile întinse, se vedea că are sâni nespus de 
mari şi de plini. 

După borş a urmat carnea, carne de porc fiartă şi tăiată 
în bucăţi mari cât pumnul. 

— Olga! strigă nerăbdătoare mama Agata, adresându-se 
celeilalte femei. Taie-i fratelui tău pâine! Nu vezi?! 

Olga zveltă şi sprintenă, luă pâinea, o ridică uşor, o 
sprijini de piept şi croi o felie lungă şi subţire. 

— Şi eu vreau pâine, mamă, spuse fetiţa pe care o 
chema Natalka. 

— Nici de om să nu uiţi, mormăi Prokop. 

Olga aruncă oaspetelui o privire şi puse dinaintea lui o 
felie la fel de frumos croită. 

— Mulţumesc, spuse el, iar ea îi zâmbi şi dădu din cap. 

— N-ai de ce. 

— De departe eşti? 

— De departe, din Kalisz. 

— Ai fost şi la Vilnius? 

— Am fost!... 


— Ai văzut şi Ostra Brama? 

— Am văzut-o. E acolo o icoană a Maicii Domnului, 
făcătoare de minuni. 

Prokop îşi privi fiul pe sub sprâncene şi iar îşi cobori 
ochii. 

— Toată lumea ştie că e, mormăi el. 

— Ai văzut chiar tu vreo minune? întrebă Wasil. 

— De văzut n-am văzut, dar oamenii povesteau fel de fel 
de minuni. 

— De pildă. Fii bun şi povesteşte. 

— Eu nu mă pricep la astfel de lucruri continuă 
oaspetele, dar am să vă spun, cum oi putea, ce-am auzit. 

— Spune, spune! 

Micuța Natalka se mută mai aproape de el. 

Începu să vorbească despre o mamă care a născut doi 
gemeni morţi, despre un negustor căruia hoţii i-au furat 
marfa, despre un clevetitor căruia i s-a uscat limba, despre 
un soldat care şi-a pierdut amândouă braţele la război, iar 
madona i-a ajutat pe toţi. 

Tocmai terminaseră de mâncat şi femeile voiau să se 
apuce de strâns masa, dar se opriseră, ascultând cuvintele 
povestitorului. El însă, tăcut de felul lui, vorbea încet şi 
scurt. 

— Am auzit eu şi alte minuni, dar nu le ţin pe toate 
minte, încheie. 

— Dar asta-i icoană catolică? întrebă Zonia. 

— Catolică. 

— Aş vrea să ştiu, interveni iar Wasil, dacă ajută şi 
oamenilor de altă credinţă, să zicem ortodocşi. 

— Asta nu ştiu, ridică din umeri oaspetele, dar cred că 
oricui numai să fie om bun. 

— Numai să fie creştin, îl corectă supărată mama Agata. 
Doar nu vrei să spui că i-ar ajuta şi pe ovrei! 

— Pe ovrei? se auzi vocea de bas a argatului cel roşcat, 
care tăcuse până atunci. Lor le-ar trimite numai boli. Asta 
e! 

Râse zgomotos şi se lovi cu palmele peste genunchi. 

Bătrânul Prokop se ridică şi se închină. Era semnalul şi 


pentru ceilalţi. Femeile se apucară de spălat vasele. 
Bărbaţii ieşiră în faţa casei, în afară de Wasil, care rămase 
la masă. Mielnik îşi fumă luleaua, apoi îşi aduse cojocul, îl 
întinse pe iarbă sub arțar şi se culcă, să aţipească puţin 
după un prânz îndestulat. 

— Eu sunt aici muncitor, începu vorba roşcatul 
adresându-se călătorului ce şedea alături. Al şaselea an. 
Bună moară. Dar tu în ce meserie o să lucrezi? 

— Eu n-am meserie. Mă pricep la tot felul de lucruri... 

— Dacă rămâi peste noapte aici şi dacă mâine dimineaţă 
o să ai chef şi te pricepi la lăcătuşerie, repară-mi şi mie 
revolverul. S-a înţepenit şi nu se ridică deloc cocoşul. 
Parcă a intrat diavolul în el. 

— I-am rugat să mă lase să înnoptez aici; m-au lăsat, aşa 
că o să înnoptez. lar dimineaţă o să mă uit bucuros. Mă 
pricep puţin la lăcătuşerie. 

— Iţi mulţumesc. 

— Nu-i nevoie. Şi aşa trebuie să plătesc cumva pentru 
ospitalitate. Oameni buni. 

Argatul încuviinţă. 

— Oameni deschişi, nimic de zis. Bătrânul e pretenţios 
şi aspru, dar drept. Nu ia omului ultimul bănuţ şi nu 
stoarce din el ultima picătură de sudoare. Chiar dacă 
oamenii zic că şi-a lăsat fratele pe drumuri iar acela i-a 
blestemat copiii. Cine ştie cum a fost, fiindcă asta a fost 
demult. Cu peste patruzeci de ani în urmă. În ce priveşte 
blestemul, poate a şi fost, pentru că Prokop n-a avut noroc 
de copii. Cel mare s-a înecat, cel mijlociu a pierit în război. 
A rămas după el numai văduva, Zonia aceea, şi cum era din 
oameni săraci n-a mai plecat de la socri. Femeie sănătoasă 
şi încă tânără. Puţine fete o întrec. Bătrânei Agata nu-i 
place. Se ia de ea. Au fost fel de fel de motive, dar acum... 
S-a împăcat şi cu Olga, fata lui Prokop. Bătrâna însă e mai 
înverşunată. Şi Olga e muiere bună. Nu doreşte nimănui 
rău.. 

— Ieri duc eu fân în grajd, iar ea mulge vaca. Şi zice: 
Ascultă, Witalis, ţi-a venit şi ţie cam de mult vremea să te 
însori. Pe mine mă pufneşte râsul. Ce să mă însor. Şi-i 


spun: Poate cu tine, Olga. lar ea, ştiu că se uită după 
învățătorul din Biernaty. Atunci îşi arată dinţii şi zice: Ţie, 
Witalis, nu ţi-e gândul la mine. Pentru tine, zice, Zonia, 
văduva, e mai bună decât mine. 

Argatul se porni pe râs, scuipă şi adăugă: 

— Aşa glumeşte ea. Ei, treburi muiereşti. 

În vremea asta au ieşit şi femeile afară. Olga şi Zonia 
gătite. Se duceau la Biernaty, la serată. Micuţa Natalka se 
învârti ce se învârti şi se opri lângă oaspete. 

— Tu l-ai văzut pe Wanka al nostru? 

— Nu, dar cine-i Wanka? 

— E cal. Şi-i gras ca un porc. Dar pe tine cum te 
cheamă. 

— Antoni. 

— Pe mine Natalka Szuminska. Tatăl meu a fost maistru 
la fabrica din Ludwikowo. Tu cunoşti fabrica din 
Ludwikowo? 

— Nu, n-o cunosc. 

— E tare frumos acolo. E un palat mare. lar domnişorul 
merge cu motocicleta. Şi în hală sunt cuptoare mari, unul 
lângă altul. În ele se arde cărămidă. Sunt şi cuptoare 
pentru faianţă şi pentru porțelan. Foarte interesant. Dar 
iazurile noastre le-ai văzut? 

— Nu, nu le-am văzut. 

— Atunci hai să-ţi arăt unde poţi să te scalzi. Acolo, 
lângă pădure. Aici, jos, e primejdios. Sunt gropi mari şi 
vârtejuri. Bunicul Prokop nu lasă pe nimeni de când s-a 
spart gheaţa de s-a-necat unchiul Albin. 

— Bine, mergem, căzu de acord. 

Natalka, cu vocea ei subţire, îl copleşea cu poveştile ei. 
Mergeau pe mal, pe o cărare îngustă şi bătătorită. Aşa au 
înconjurat iazul şi au ajuns la pădure. Atenţia fetei fu 
atrasă de ciuperci. 

— Doamne, strigă ea, ce de bureţi galbeni! Au crescut 
de vineri până acum, fiindcă vineri i-am cules pe toţi 
împreună cu mătuşa Zonia. Vrei să adunăm?... E drept că 
astăzi e duminecă, dar dacă faci ceva de plăcere, nu-i 
păcat. Şi bunica zice... 


Au stat toată după-amiaza să adune bureţi galbeni din 
iarba-neagră cu care era înţesată pădurea. S-au mai 
odihnit puţin şi s-au întors acasă pe înserate. S-au întors 
tocmai la timp, pentru că era vremea cinei. Mama şi 
mătuşa Natalkăi nu veniseră de la dans, aşa că a trebuit s- 
o ajute ea pe bunica Agata. Adunaseră un şorţ de ciuperci. 
Ca să nu se strice, trebuiau alese şi puse în apă. După cină 
şi după ce s-a strâns tot de pe masă, Prokop, iar după el şi 
bătrâna, s-au dus să se culce în odăile de pe cealaltă parte 
a tindei. Witalis l-a luat în braţe pe fiul lor, pe infirmul 
Wasil şi l-a dus tot în odăi, apoi s-a-ntors, a scos de după 
cuptor două străjace, le-a întins pe laviţa de lângă perete şi 
a spus: 

— Culcă-te. Dormi noaptea asta cum poţi. Nu mai sunt 
multe muşte. 

A închis uşa, a stins lampa şi s-a culcat. Oaspetele a 
făcut la fel. În încăpere s-a lăsat liniştea. La început se mai 
auzea bâzâitul muştelor, până nu s-au cuibărit şi ele, pe 
urmă răzbătea numai susurul liniştit şi uniform al apei de 
la moară. Era linişte, cald şi bine. Iar somnul venea uşor. 

Era încă întuneric când i-a trezit scârţiitul roţilor, 
tropotul copitelor şi nişte strigăte: oamenii aduceau secară 
la măcinat. În tindă se auzi tuşitul lui Prokop. Witalis sări 
în picioare şi oaspetele la fel. Înghesuiră strajacele după 
cuptor. 

Prokop Mielnik intră şi mormăi: 

— Lăudat fie... 

— În veci... răspunseră, ei. 

— Ce staţi? Mişcă, diavole, îi spuse lui Witalis. Ridică 
stăvilarul! 

Se uită încruntat la oaspete şi adăugă: 

— Da’ cu tine ce-i? Apucă-te de lucru! N-auzi? Oamenii 
au adus secară!... 

— Înseamnă că-mi dai de lucru? întrebă bucuros. 

— Fie! Îţi dau. 


Capitolul VI 


Din ziua aceea Antoni Kosiba a rămas la moara lui 
Prokop Mielnik. Şi cu toate că nu râdea niciodată, iar de 
zâmbit zâmbea rar, se simţea aici mai bine decât oriunde 
în altă parte. De muncă nu se temea, şalele şi mâinile nu şi 
le cruța, vorbăreţ nu era, aşa că Prokop nu avea ce să-i 
reproşeze. Dimpotrivă, era chiar mulţumit de argatul cel 
nou. Dacă însă n-o arăta, asta se datora felului său de a fi. 

Antoni Kosiba îndeplinea toate treburile care-i 
reveneau. La stăvilare, la turnat secară, la cântar sau la 
măcinat. Când se strica ceva, se apuca repede de reparat 
şi, fiind priceput, era de mare folos. Adeseori se rupea 
catarama sau aluneca roata dinţată pe osie, el imediat ştia 
ce trebuie făcut, o făcea şi numai era nevoie de fierar sau 
de rotar. 

— Eşti priceput, Antoni, spunea Witalis. Se vede că eşti 
umblat prin lume. 

Iar altădată: 

— Nu eşti încă bătrân. Dacă-l slujeşti cum trebuie pe 
Prokop o să vezi că-ţi găseşti şi nevastă. [i-o dă pe Olga, 
văduva. 

— Vorbeşti şi tu să te afli-n treabă, ridica din umeri 
Antoni Kosiba. Nici lor nu le trece prin cap aşa ceva şi nici 
mie. Ce-mi trebuie? 

Roata morii duduia, şuvoiul de apă vuia, pietrele 
huruiau. Făina se ridica în văzduh şi-l umplea cu gust de 
pâine. Avea de lucru de dimineaţa până seara. Nici nu-i 
ajungea timpul. În schimb duminica se putea odihni şi îşi 
putea îndrepta ciolanele. Dar nici atunci Antoni nu căuta 
să se apropie nici de Zonia cea veselă, nici de mama 
Natalkăi, cu toate că amândouă îl îndrăgiseră şi erau 
binevoitoare cu el. În timpul lui liber stătea mai mult cu 
Natalka. 

Toate zilele semănau una cu alta şi lui i se părea că aşa 
va fi mereu, până când se întâmplă un lucru care schimbă 
totul, iar pentru familia lui Prokop Mielnik avea să fie un 


mare eveniment. 

S-a întâmplat aşa: într-o sâmbătă, chiar înainte de a opri 
moara, a plesnit butucul de stejar al roții. Trebuia cât mai 
repede strâns cu un cerc de fier. Prokop adusese în goană 
uneltele iar Antoni se chinui vreo trei ceasuri până îl 
repară. Cum bătrânul ţinea la unelte mai mult ca la orice şi 
le păstra lângă patul lui, îi porunci lui Antoni să le ducă 
înapoi. Antoni a luat cutia pe umăr şi a plecat. Până atunci 
nu intrase niciodată în odăi, pentru că nu era un curios de 
felul lui şi nici nu avusese ce căuta acolo. 

Aici era nespus de curat. La ferestre erau perdele albe, 
scrobite, şi ghivece cu muşcate. Pe paturile înalte se 
ridicau până aproape de tavan piramide de perne pufoase, 
duşumeaua era vopsită în roşu. 

Antoni se întoarse ca să-şi şteargă mai bine picioarele şi 
intră. În cealaltă odaie îl zări pe Wasilko. Stătea întins în 
pat şi plângea. Când Wasilko îl zări pe Antoni, se mai 
linişti, dar îl strigă. 

— Ascultă, Antoni, eu nu mai pot să rabd. Mai bine mor, 
decât să trăiesc aşa. Eu îmi pun capăt zilelor. Aşa mi-a fost 
scris. 

— Nu vorbi aşa, îi răspunse liniştit Antoni. Multe 
nenorociri cad asupra oamenilor şi totuşi trăiesc... 

— Trăiesc?... Atunci?... Să putrezesc aşa ca un butuc? 

— De ce să putrezeşti? 

— Dar ce rost mai am eu? N-am pentru cine trăi. Şi aşa 
va fi. Zac şi mă socotesc. Şi am socotit: Altă ieşire nu-i. 

— Lasă prostiile, mormăi Antoni, ascunzându-şi emoția. 
Eşti tânăr. 

— Şi ce-i dacă sunt tânăr? Ce mi-e tinereţea, dacă nu 
mă pot ţine singur pe picioare? Dacă aş fi bătrân, atunci... 
Asta-i pedeapsă pentru păcatele tatei! Dar de ce trebuie să 
sufăr eu? De ce eu?... Eu i-am luat unchiului partea lui?... 
Nu eu! Nu eu! Tata! Atunci de ce sunt eu schilod?... 

Antoni îşi plecă privirile. Nici nu se putea uita la băiatul 
ăsta frumos ca o fată, care se căina aşa. 

— Gândeşte-te la altceva. 

— La ce mă pot eu gândi, la ce? Numai când mă uit la 


picioarele astea ale mele, îmi zic că mai bine nu m-aş fi 
născut! Uită-te şi tu! 

Trase de plapumă şi se descoperi. 

Picioarele uscate, neînchipuit de subţiri erau pline de 
umflături noduroase şi de dungi roşietice, care nu 
apucaseră să albească. Wasil spunea ceva, dar Antoni 
Kosiba nu auzea nimic, nu desluşea cuvintele. Se uita ca 
fermecat. Simţea că se petrece ceva ciudat în el. Se uita de 
parcă ar mai fi văzut cândva aşa ceva, de parcă aşa ar fi 
trebuit să fie. O forţă irezistibilă îl făcea să se aplece 
asupra băiatului, întinse mâinile şi începu să-i palpeze 
genunchii şi tibia. Apăsând musculatura atrofiată, degetele 
lui butucănoase, acoperite cu piele îngroşată, descopereau 
cu o îndemânare desăvârşită locurile în care oasele se 
sudaseră greşit. 

Respira greu, de parcă era după un mare efort. Se lupta 
cu gândurile. Da, sigur că da: înţelegea cu o limpezime 
extraordinară. Oasele s-au sudat greşit. Asta trebuie să fie. 
Şi aici la fel. Asta e! 

Se îndreptă şi îşi şterse cu mâneca sudoarea de pe 
frunte. Ochii îi scânteiau şi era atât de palid, încât Wasil îl 
întrebă: 

— Ce ai? 

— Stai aşa, Wasil, îi spuse Antoni cu vocea răguşită, 
când ai căzut de ţi-ai rupt picioarele? 

— Acum cinci luni... Dar... 

— Cinci? Dar ţi le-au pus la loc? 

— Mi le-au pus. Doctorul din orăşel, din Radoliszki. 

— Şi? 

— Şi zicea că voi fi sănătos. Mi-a bandajat picioarele în 
nişte scândurele. Am zăcut două luni, dar când mi le-a 
scos... 

— Atunci? 

— Atunci mi-a spus că nu mai e nimic de făcut. Că nu 
mai ajută nimic. 

— Nimic? 

— Aha. Tata a vrut să mă ducă la spital, la Vilnius. 
Doctorul spunea însă că n-are de ce, fiindcă nici Dumnezeu 


nu mai poate face nimic. 

Antoni râse. 

— Nu-i adevărat. 

— Cum nu-i adevărat? întrebă cu vocea tremurândă 
Wasil. 

— Uite aşa, nu-i adevărat. Ia... mişcă degetele... Ei vezi? 
... nu-i adevărat. Dacă nu le-ai putea mişca, atunci totul ar 
fi în zadar. Dar tălpile? 

— Nu pot, se strâmbă Wasil, mă dor. 

— Te dor?... Aşa şi trebuie. Înseamnă că e bine. 

Îşi încruntă sprâncenele şi se părea că se gândeşte la 
ceva. În cele din urmă spuse cu hotărâre: 

— Picioarele tale trebuie rupte încă o dată şi puse 
corect. Aşa cum trebuie să fie. Dacă n-ai putea mişca 
degetele, atunci n-ar mai fi nimic de făcut, dar aşa se 
poate. 

Wasil se uita la el uluit. 

— Dar tu de unde ştii, Antoni? 

— De unde?... Antoni ezită. Nu ştiu de unde. Dar asta 
nu-i deloc greu. Uite, aici s-a sudat strâmb, şi aici, iar la 
piciorul ăsta e şi mai rău. Aici osul e plesnit până la 
genunchi. 

Apăsă şi întrebă: 

— Doare? 

— Doare rău. 

— Ei, vezi. Şi aici trebuie să fie la fel!... 

Băiatul gemu la apăsarea cu degetul. 

Antoni zâmbi. 

— Vezi?... Aici trebuie tăiată pielea... şi muşchiul. Pe 
urmă cu un ciocănel... sau cu un ferăstrău. Aşezate la locul 
lor. 

Antoni, de obicei liniştit şi chiar flegmatic, era de 
nerecunoscut. Îi explica lui Wasil cu înflăcărare că nu mai 
e timp de pierdut şi că trebuie făcut repede. 

— Doctorul Pawlicki n-o să vrea... Wasil scutură din cap. 
El dacă zice ceva, pe urmă nici nu mai vrea să audă. Poate 
să merg la Vilnius? 

Tremura tot, răscolit de speranţa pe care o trezise în el 


Antoni, şi-l privea neliniştit. 

— Nu trebuie să mergi la Vilnius! îi răspunse furios 
Antoni. Nu-i nevoie de nimeni. Eu ţi-o fac. Eu singur! 

— Tu? strigă neîncrezător Wasil. 

— Da, eu. Şi ai să vezi că o să fie ca înainte. 

— De unde poţi şti tu una ca asta? Asta-i operaţie. 
Trebuie să ai învăţătură ca să faci aşa ceva. Ai mai făcut 
vreodată? 

Antoni se întunecă. Nu-şi putea învinge această ciudată 
dorinţă, ceva îl obliga să stăruie în intenţia lui. În acelaşi 
timp înţelegea că nu-l vor lăsa, că nu-i vor da voie, că nu-l 
vor crede. Până acum nu se ocupase niciodată cu 
vindecarea bolilor şi cu atât mai puţin cu tratarea 
picioarelor rupte. Printre numeroasele meserii, pe care le 
practicase în îndelungatul său pelerinaj, ştia cu siguranţă 
că nu tratase pe nimeni. Se mira singur de el, cum putea 
susţine cu atâta certitudine, cu atâta convingere că 
infirmitatea lui Wasil putea fi înlăturată. Se mira, dar asta 
nu-i schimba câtuşi de puţin convingerea şi nici hotărârea. 

Lui Antoni Kosiba nu-i plăcea minciuna. De data aceasta 
însă, hotări să nu renunţe la ea, dacă astfel nu îşi putea 
atinge scopul. 

— Dacă am făcut? ridică din umeri. Am făcut de multe 
ori. Am să-ţi fac şi ţie şi o să te însănătoşeşti. Tu nu eşti 
băiat prost şi o să fii de acord. 

Uşa se deschise şi micuța Natalka strigă: 

— Antoni, vino la cină! Dar ţie, Wasilko, să-ţi aduc în 
pat? 

— Nu mănânc, se răsti iritat şi supărat Wasilko, fiindcă 
îi întrerupeau discuţia atât de importantă. Cară-te, 
Natalka! 

Începu să-l întrebe iar pe Antoni şi-l lăsă să plece abia 
când se auzi în tindă vocea mamei. 

Două zile mai târziu, bătrânul Prokop îl chemă pe 
Antoni la el, în faţa morii. Şedea şi pufăia din luleaua lui. 

— Antoni ce i-ai trăncănit tu lui Wasilko al meu? întrebă 
după ce stătu o vreme pe gânduri. Adică în problema aia 
cu operaţia. 


— l-am spus adevărul. 

— Care adevăr? 

— Că eu pot să-l scap. 

— Cum poţi tu? 

— Trebuie deschis, oasele trebuie rupte din nou şi puse 
la loc. Nu s-au sudat bine. 

Bătrânul scuipă, îşi mângâie barba sură şi dădu din 
mână. 

— Termină. Chiar doctorul a spus că nu mai e nimic de 
făcut, iar tu, un prost, fără învăţătură, vrei?... E drept că te 
pricepi la felurite lucruri. Nu zic ba. Ar fi şi păcat... dar cu 
trupul omului nu-i aşa uşor. Trebuie să ştii unde-i locul 
fiecărui osişor, al fiecărei vinişoare, care cu care se 
potriveşte, ce rost are. Am mai tăiat şi eu câte un porc, 
câte un vițel. Câte sunt acolo, pe care nu le pricepi. Şi la 
urma urmei, ce-i?... Un animal. La om însă toate-s delicate. 
Trebuie să te pricepi la aşa ceva. Asta nu-i maşină de tocat 
paie, pe care o desfaci, îi întinzi şuruburile şi altele pe 
pământ şi pe urmă o pui la loc, o ungi şi taie mai bine 
decât înainte. Trebuie să ai priceperea asta, şcoli, carte. 

— Cum vrei! Antoni dădu din mână. Te silesc eu, sau 
ce? Îţi spun că pot, fiindcă am scăpat atâţia oameni de 
necazuri ca acesta, şi pot. Ţi s-a întâmplat să mă auzi pe 
mine vorbind în vânt? 

Bătrânul tăcea. 

— S-a întâmplat să spun că mă pricep la ceva şi să stric? 

Mielnik dădu din cap. 

— Asta-i drept! Ar fi păcat să spun altfel! Eşti priceput şi 
nu mă plâng. Dar aici e vorba de fiul meu. Înţelegi? Ultimul 
care mi-a mai rămas. 

— Tu vrei să rămână pentru totdeauna schilod? Fiindcă 
îţi spun că nu-i va fi mai bine, ci tot mai rău. La el au sărit 
bucăţi din os. Le pipăi şi tu cu mâna. Spui că-i nevoie de 
carte. Ai avut carte. Doctorul din orăşel e om cu carte. Şi 
ce-a făcut? 

— Dacă unul cu carte nu poate, unul fără carte nici n- 
are de ce să se apuce. Doar - şi ezită - să-l duc la Vilnius, 
la spital. Cheltuielile sunt însă mari şi nu se ştie dacă 


ajută... 

— Nu-i nevoie de cheltuieli. Mie nu-mi dai nici un ban. 
Nu te silesc, Prokop, îţi repet, nu te silesc. Am vrut s-o fac 
din inimă, pentru că ţin la voi. Dacă ţi-e teamă că Wasil 
poate să moară din asta, sau poate să se îmbolnăvească şi 
mai rău, atunci bagă de seamă la două lucruri. Întâi, e 
dreptul tău să mă şi omori. N-am să mă apăr. lar dacă vrei, 
îţi slujesc cât trăiesc pe degeaba. Al doilea lucru, Prokop: 
tu n-ai auzit ce gânduri îi umblă lui prin cap? 

— Ce gânduri? 

— Din astea... că vrea să-şi ia viaţa. 

— Ptiu, să nu vorbeşti într-un ceas rău. 

Mielnik se scutură. 

— Eu nu vorbesc. El însă numai la asta se gândeşte. Mi- 
a spus-o şi mie, şi altora. Intreab-o pe Zonia ori pe Agata. 

— În numele Tatălui... 

— lar tu, Prokop, lasă-l pe Dumnezeu, spuse supărat 
Antoni, fiindcă toată lumea zice că nefericirea copiilor tăi e 
pedeapsă pentru nedreptatea care i-ai făcut-o fratelui 
tău... 

— Cine spune aşa?! sări bătrânul. 

— Cine?... Cine?... Toţi. Toată lumea. Dacă vrei să ştii şi 
fiul tău spune la fel. De ce, zice, trebuie să sufăr eu, să fiu 
schilod toată viaţa pentru păcatul tatei?... 

Se aşternu tăcerea. Prokop îşi lăsă capul în jos şi stătea 
încremenit. Părul lui lung, cărunt şi barba i se mişcau uşor 
în bătaia vântului. 

— Ai milă, Doamne. Ai milă, Doamne, şoptea. 

Şi deodată lui Antoni i se făcu milă de el. Iată, i-a 
aruncat în faţă acestui nefericit cea mai dureroasă 
acuzaţie. Simţi nevoia să îndulcească ceea ce i-a spus şi-i 
zise cu blândeţe: 

— Ce vorbesc oamenii e neîndoielnic o minciună... 
Nimeni nu poate cunoaşte soarta omului. lar Wasil e tânăr 
şi-i încă prost. Eu nu cred în alde astea. 

Bătrânul se foi. 

— Eu nu cred, continuă Antoni. Şi cea mai bună dovadă 
e faptul că fiul tău poate fi vindecat şi eu îl vindec. 


Gândeşte-te, Prokop, eu nu-ţi vreau decât binele, aşa cum 
ştiu că nici tu nu-mi doreşti rău. Gândeşte-te ce-o să fie 
când în pofida tuturor vorbelor, Wasil se va înzdrăveni şi 
va începe să meargă, aşa cum merg toţi oamenii, şi se va 
apuca de lucru? O să ai cui lăsa moara, iar la bătrâneţe o 
să-ţi găseşti sprijin şi grijă chiar la fiul tău. Gândeşte-te 
dacă asta nu va închide gura bârfitorilor când o să-l vadă 
pe Wasil sănătos? 

Mielnik se ridică greu de pe butuc şi se uită la Antoni. 
Ochii îi scânteiau neliniştiţi. 

— Ascultă, Antoni, dar juri că nu-mi va muri copilul? 

— Jur, se auzi răspunsul. 

— Atunci vino! 

Porni înainte tăcut. Aruncă o privire în odăi. Nu era 
nimeni. În colţ, în faţa icoanei pâlpâia flăcăruia candelei. 

Prokop luă icoana din cui, o ridică solemn deasupra 
capului şi spuse: 

— Pe sfânta şi preacurata... 

— Pe sfânta şi preacurata, repetă Antoni. 

— Pe Cristos izbăvitorul... 

— Pe Cristos izbăvitorul... 

— Jur. 

— Jur. 

— Jur - repetă Antoni şi sărută icoana pe care i-o întinse 
Prokop. 

Totul trebuia făcut în mare taină. Prokop Mielnik nu 
voia să se audă şi să înceapă iar să se vorbească de fratele 
cel alungat şi de pedeapsa care ar fi căzut asupra copiilor 
lui. Cu tot jurământul lui Antoni Kosiba, cu toată 
încrederea deosebită pe care o avea în el, luase totuşi în 
seamă şi eventualitatea morţii fiului. 

De aceea nu le-a spus nimic precis nici celor mai 
apropiaţi. 

În ziua următoare, conform planului lui Antoni, muierile 
au trebuit să deretice în aripa pustie. Au aprins focul în 
sobă, au adus un ciubăr cu apă, două dintre cele mai mari 
cratiţe şi aşternutul lui Wasil şi al lui Antoni. 

Muierilor şi celuilalt argat le-a spus numai atât: 


— Antoni ştie cum să-l vindece pe Wasil, şi-l va vindeca 
acolo. 

In acest timp, Antoni a luat dintre unelte, un ciocan, un 
ferăstrău mic, le-a curăţat până s-au albit cu praf de 
cărămidă şi le-a făcut mânere. Pe urmă a căutat o daltă şi 
două cuțite. Le-a ascuţit îndelung, dar cum a făcut-o în 
magazie, nimeni nu l-a putut vedea. Nimeni nu ştia cum a 
scobit scândurelele. Bătrânul Prokop a plecat la oraş dis- 
de-dimineaţă şi la întoarcere i-a dus lui Antoni în căsuţă 
nişte pachete. Era vată şi tinctură de iod. Bandaje şi-a 
făcut Antoni singur din două cearşafuri. 

Seara l-au culcat acolo pe Wasil şi au rămas împreună în 
anexă. Acolo era o odaie mare cu trei ferestre şi o nişă 
întunecoasă. Lui Wasil i-au pus patul în odaie. Nişa a 
ocupat-o Antoni. Ca şi în odăile din casa mare, pe lângă 
pereţi erau laviţe, iar într-un colţ, o masă mare. 

Wasil nu putea adormi. Mereu îl întreba pe Antoni fel de 
fel de amănunte. 

— Mai bine ai dormi, îl repezi Antoni. Ce, ţi-e frică de 
durere, ca unei muieri? 

— Nu mi-e frică de durere. Da' de unde. Ai să vezi. Nici 
n-am să gem. Şi te rog tu nici nu te gândi la durere. Am să 
suport. Numai să fie bine. 

— Va fi bine. 

În zori, moara a pornit ca de obicei. Doar că amândouă 
femeile au trebuit să se ducă în locul lui Antoni. 

— Ce-i asta, Prokop, glumeau ţăranii, macini cu 
muierile? 

Prokop însă nu răspundea la glume. Altceva avea el în 
cap. Îşi vedea de lucru, dar în sufletul lui se ruga 
neîncetat. 

În vremea asta soarele ieşise din ceața ce atârna 
deasupra orizontului şi inundase pământul cu o lumină 
caldă. In căsuţă se luminase de-a binelea. 

Antoni, care trebăluia de mult, mormăia ceva pe sub 
mustață. Wasil îl urmărea cu privirile şi nu spunea nimic. 
Uriaşul acesta bărbos i se părea un om extraordinar, 
misterios şi primejdios. În purtarea lui, în graba şi în 


clipele scurte în care cădea pe gânduri, în zâmbetele şi în 
încruntarea sprâncenelor era ceva ce te umplea de o 
spaimă superstiţioasă. Wasil ştia că acum nu va veni 
nimeni aici şi că el e în mâinile lui. Mai ştia că nu ajută nici 
o rugăminte, fiindcă Antoni nu renunţa pentru nimic în 
lume la planul lui. Poate ar fi strigat după ajutor, dar nici 
de asta nu mai era în stare. Se uita ca fermecat la lucrurile 
de neînțeles pe care le făcea Antoni, cum arunca felurite 
instrumente în apă clocotită, cum se înfăşură în cearşaf, 
cum aşeza pe scăunel sulurile de bandaje... Cum scotea de 
undeva nişte frânghii... 

Wasilko îşi spuse că aşa trebuie să arate un călău care 
se pregăteşte să tortureze pe cineva. Şi deodată îl cuprinse 
uimirea când auzi la capul lui o voce caldă şi domoală, atât 
de deosebită de tonul obişnuit al lui Antoni. 

Antoni se aplecase asupra lui şi vorbea senin şi blând: 

— Ei, curaj, prietene, fii bărbat! Trebuie să suferi puţin, 
dacă vrei să fii iar un flăcău vioi şi semeţ. Totul va merge 
bine. Hai, sprijină-te de mine. 

L-a luat pe braţe şi l-a lungit pe masă. 

— Vezi, spunea, eu ştiu că tu eşti curajos, că o să 
strângi din dinţi şi n-o să scoţi nici un cuvânt. Dar fără voia 
ta, s-ar putea să tresari, aşa că trebuie să te leg. Fiindcă 
orice tresărire ar putea să-mi strice treburile. Bine? 

— Leagă, şopti Wasil. 

— Şi nu te uita aici. Uită-te în tavan sau pe fereastră, la 
norii de pe cer. 

Vocea aceasta domoală îi liniştea nervii. Simţea cât de 
tare îl strâng frânghiile. Acum era atât de strâns legat de 
masă, încât nici nu se putea mişca. Trăgând cu coada 
ochiului mai văzuse că Antoni îşi suflecase până sus 
mânecile şi îşi spălase îndelung mâinile în apă fierbinte. 

Pe urmă s-a auzit zornăitul instrumentelor, încă o 
secundă şi pe piciorul drept simţi două atingeri repezi de 
sârmă înroşită în foc. Incă două!... Durerea devenea tot 
mai puternică. Wasil încleştă fălcile cât putu de tare, în 
ochi îi apărură lacrimile. I se părea că se scurg ceasuri în 
şir, iar durerea creştea mereu... În cele din urmă printre 


dinţii strânşi îi scăpă un strigăt prelung şi înăbuşit: 

— Aaaaa... 

În piciorul dureros simţi deodată o lovitură puternică. 
Durerea fusese atât de mare încât parcă-i turnase foc în 
măduva oaselor şi-i smulsese muşchii într-o strânsoare 
ucigătoare. În ochi i se roteau puncte argintii. 

— Mor, îşi spuse şi leşină. 

Când şi-a revenit, primul lucru pe care l-a simţit a fost 
un gust de rachiu în gură. Era complet vlăguit. Nu-şi putea 
ridica pleoapele, nu-şi dădea seama unde e şi ce s-a- 
ntâmplat cu el. Pe urmă a simţit miros de tutun şi a 
început să desluşească şoapte. Vorbeau doi bărbaţi. Da, 
recunoştea vocea tatălui şi a lui Antoni. 

Deschise cu greu ochii. Se obişnui cu lumina. Pe laviţa 
din faţa lui stătea Prokop şi se uita la el. Alături, Antoni. 

— A deschis ochii, spuse tatăl. Băiatul meu, Wasilko! S- 
a-ndurat cerul de noi, păcătoşii! Slavă lui. Băiatul meu, 
trăieşti? Trăieşti?... 

— Cum să nu trăiască? Antoni se apropie de pat. 
Trăieşte şi ar trebui să se însănătoşească. 

— Mi-ai pus la loc oasele picioarelor? întrebă în şoaptă 
Wasil. 

— Păi, cum?! Şi am reuşit! Tare rău mai erau rupte, iar 
doctorul acela ţi-a făcut şi mai mult rău. Acum stai liniştit. 
Ar trebui să se sudeze bine. 

— Şi... şi voi merge? 

— Vei merge. 

— Ca toţi oamenii? 

— Ca ei. 

Pleoapele lui Wasil căzură din nou. 

— A adormit, spuse Antoni. Să-l lăsăm să doarmă. 
Somnul îi dă puteri. 


Capitolul VII 


O săptămână mai târziu, lui Wasil i-a trecut febra şi i-a 
revenit pofta de mâncare. Odată cu speranţa îi revenea şi 
buna dispoziţie. În timpul pansării se schimonosea de 
durere, dar glumea. Îl îngrijea Antoni însuşi, iar când era 
mai mult de lucru la moară, atunci femeile aveau grijă de 
bolnav. 

N-a fost chip să se păstreze taina faţă de ele şi se vede 
că de aceea vestea despre operaţie s-a răspândit prin 
împrejurimi. Câte un prieten sau coleg al lui Wasil se 
abătea din drum ca să mai schimbe o vorbă cu el. Şi 
femeile curioase veneau să spioneze, ca să aibă ce bârfi. 
Numai de Antoni se fereau şi dacă cineva vedea că e în 
odaie, pleca numaidecât. N 

Aşa au trecut octombrie, noiembrie, decembrie. In ziua 
de ajun, Wasil a început să-l roage pe Antoni să-l lase să-şi 
încerce puterile. Antoni însă, mârâi amenințător: 

— Stai acolo şi să nu mişti vreo atelă! Îţi spun eu când! 

Abia spre sfârşitul lui ianuarie hotărî că-i timpul să 
scoată bandajul. Toată familia ar fi vrut să fie de față, dar 
Antoni n-a lăsat pe nimeni. El însuşi era foarte emoţionat 
şi-i tremurau mâinile când desfăşura bandajul. 

Picioarele lui Wasil se subţiaseră şi mai mult, muşchii se 
atrofiaseră şi mai rău. Dar rănile se vindecaseră bine şi, 
ce-i mai important, dispăruseră nodurile şi strâmbăturile 
de pe picioare. 

Antoni pipăia cu băgare de seamă prin pielea subţire 
centimetru cu centimetru de os. [inea ochii închişi, de 
parcă privirea l-ar fi încurcat. În cele din urmă răsuflă 
uşurat şi mormăi: 

— Mişcă degetele... Acum uşor tălpile... Doare?... 

— Nu, nu doare, răspunse Wasil cu vocea sugrumată de 
emoție. 

— Acum încearcă să îndoi genunchii... 

— Mi-e frică. 

— Hai, curaj! 


Wasil îi îndeplini porunca şi se uita cu lacrimi în ochi la 
Antoni. 

— Pot să-i îndoi! Pot! 

— Ai răbdare. Nu prea mult. Acum ridică uşor piciorul 
ăsta... aşaa, acum pe ăsta... 

Wasil făcea eforturi ca să-i îndeplinească indicaţiile şi 
tremura din tot trupul de emoție. 

— lar acum acoperă-te şi stai acolo. Mai stai vreo 
săptămână. Pe urmă începi să te ridici. 

— Antoni! 

— Ce-i? 

— Asta înseamnă... asta înseamnă că... voi putea umbla? 


— La fel ca mine. Nu dintr-o dată. Trebuie să înveţi. La 
început, ca un copil mic, n-ai să te poţi ţine pe picioare. 

Şi acesta era adevărul. Abia după două săptămâni de la 
scoaterea bandajelor a reuşit Wasil să înconjoare odaia 
fără ajutorul cârjei. Atunci Antoni a chemat toată familia. A 
venit Prokop şi Agata, şi amândouă femeile tinere, şi 
micuța Natalka. 

Wasil stătea pe pat, complet îmbrăcat şi aştepta. Când 
s-au adunat toți, s-a ridicat şi a înconjurat odaia încet, 
slăbit, dar cu pas sigur. S-a oprit în mijlocul odăii şi a 
izbucnit în râs. 

Atunci femeile s-au pornit pe plâns de parcă s-ar fi 
întâmplat o mare nenorocire. Mama Agata îşi luase fiul în 
braţe şi se cutremura de plâns. Numai bătrânul Prokop 
stătea nemişcat, dar şi lui îi curgeau lacrimile pe mustăţi şi 
pe barbă. 

Când s-au mai potolit plânsetele şi râsetele femeilor, 
Prokop îi făcu semn lui Antoni. 

— Vino cu mine. 

Au ieşit amândoi din aripa cea nouă, au înconjurat casa 
şi au intrat în tindă. 

— Dă-mi căciula ta, îi porunci Prokop. A luat-o şi a 
dispărut cu ea în odaie. A stat acolo vreo zece minute. 
Deodată uşa se deschise. Ţinea căciula cu amândouă 
mâinile. I-o întinse lui Antoni. 


— Ține, ia! Numai imperiali. Îţi ajung pentru tot restul 
vieţii. Binele pe care mi l-ai făcut tu, nu se poate plăti cu 
bani, dar dau tot ce pot! Ia-i! 

Antoni se uită întâi la el, apoi la căciulă; era aproape 
plină cu monezi mici de aur. 

— Ce-i cu tine, Prokop? Antoni făcu un pas îndărăt. Ce-i 
cu tine? Tu ţi-ai pierdut minţile. 

— Ia-i! repetă Mielnik. 

— Ce să fac cu ei? Eu n-am nevoie. Astâmpără-te, 
Prokop. Pentru bani am făcut eu asta?... Pentru că ţin la 
voi, pentru că eşti un om de treabă! Şi-mi părea rău de 
băiat. 

— Ia-i! 

— Nu-i iau! îi răspunse hotărât Antoni. 

— De ce? 

— N-am ce să fac cu ei. Nu-i iau! 

— Ţi-i dau din inimă, cerul mi-e martor, că ţi-i dau din 
inimă. Şi nu-mi pare rău. 

— lar eu îţi mulţumesc din inimă. Îţi mulţumesc, 
Prokop, pentru gândul tău curat, dar eu n-am nevoie de 
bani. O bucată de pâine am, pentru tutun şi îmbrăcăminte 
câştig, ce să fac cu ei? 

Mielnik rămase pe gânduri. 

— Eu ţi-i dau, spuse în sfârşit, iar tu nu-i iei. Treaba ta, 
Antoni. Cu forţa nu ţi-i pot da. Dar nici tu nu ai dreptul 
aşa! Tu, Antoni, nu vrei să-mi primeşti recunoştinţa. Ce 
vrei, să-mi scoată oamenii ochii că pentru aşa lucru eu nu 
te-am răsplătit cu nimic?... N-ai dreptul să te porţi cu mine 
aşa  necreştineşte, neomeneşte. Nu vrei aur, atunci 
primeşte altceva. Fii oaspetele meu. Trăieşte cu noi ca 
unul de-al familiei. Vrei câteodată să dai o mână de ajutor 
la moară sau în gospodărie, dă, nu vrei, nu da. Trăieşte ca 
la tatăl tău. 

Antoni încuviinţă dând din cap. 

— Mă simt bine la tine, Prokop, şi rămân. Dar n-am de 
gând să-ţi mănânc pâinea pe degeaba. Cât mai sunt 
sănătos şi mă mai ţin puterile, nu mă las de muncă, fiindcă 
ce viaţă ar fi aia fără muncă? Iar ţie îţi mulţumesc pentru 


inima ta bună. 

Mai mult n-au vorbit despre asta. Şi totul a rămas ca 
mai înainte. Doar la masă, mama Agata îi punea lui Antoni 
farfurie separată, şi-i alegea chiar ea cele mai grase bucăţi 
de carne. 

În prima vineri, când se adunase o mulţime de lume la 
moară, Wasil a ieşit în ogradă îmbrăcat într-un cojoc scurt, 
nou, cu căciulă înaltă de astrahan şi cizme cu carâmbi de 
lac. Mergea de faţă cu toţi, de parcă n-ar fi avut niciodată 
nimic. Oamenii căscau larg gurile şi îşi dădeau coate, 
pentru că nimănui nu-i venea să creadă ce spuneau 
femeile, că argatul lui Prokop Mielnik, Antoni Kosiba, venit 
de pe meleaguri îndepărtate, l-a vindecat ca prin minune 
pe Wasil. 

Pe cât de cunoscută fusese înainte nenorocirea lui 
Wasil, pe atât de răsunătoare devenise acum însănătoşirea 
lui. Se vorbea la Biernaty şi la Radoliszki, la Wieckuny şi la 
Nieskupa, la Poberezie şi la Guminskie. lar de acolo vestea 
a mers şi mai departe, până la moşia lui Romejko şi a lui 
Kuncewicz, până în satele întinse de pe Ruczejnica, ba 
chiar şi mai departe. Pe acolo oamenii se ocupau mai puţin 
de asta, dar aici, aproape, toţi ţineau minte însănătoşirea 
nemaipomenită de la moară. 

Aşa că pe la sfârşitul lui februarie, când în răsura din 
pădurea din Czumsk un mesteacăn a căzut peste 
Fedorczuk, un ţăran din Nieskupa, vecinii au hotărât să-l 
ducă la moară, la Antoni Kosiba. L-au adus aproape fără 
suflare. Sângele îi ţâşnea pe gură, iar omul nici nu mai 
gemea. 

Când sania trasă de un căluţ mic şi umflat s-a oprit în 
faţa morii, Antoni tocmai ducea un sac de tărâţe în 
magazie. 

— Ajutor, frate, i se adresă unul dintre ei. Un copac ne-a 
strivit vecinul. Patru copii rămân orfani, fiindcă pe mama 
lor am îngropat-o anul trecut. 

A ieşit şi Prokop, iar ei de îndată s-au întors spre el să-l 
convingă pe Antoni. 

— L-a vindecat pe băiatul tău, să-l ajute şi pe 


Fedorczuk. 

— Nu-i treaba mea, oameni buni, le-a răspuns Prokop 
aşezat. Nu pot nici să-i poruncesc, nici să-l opresc. E 
treaba lui. 

În vremea asta, Antoni îşi scuturase mâinile de făină şi 
îngenunchease pe zăpadă lângă sanie. 

— Luaţi-l cu grijă, spuse, şi veniţi după mine. 

După însănătoşirea lui Wasil, Antoni rămăsese definitiv 
în aripa cea nouă. Acolo se simţea mai bine şi apoi tot 
stătea ea goală. Acolo l-au dus şi pe Fedorczuk. 

Antoni s-a ocupat de el până seara târziu, apoi s-a dus în 
odaia în care aşteptau ţăranii din Nieskupa. 

— Slavă cerului, spuse, vecinul vostru e un bărbat 
zdravăn. Şira spinării e-ntreagă. l-a frânt numai şase 
coaste şi furca gâtului. Duceţi-l acasă şi să stea culcat până 
nu mai scuipă sânge. Cum îl apucă tusea daţi-i câte o 
bucată de gheaţă. Nu-i daţi nimic fierbinte. Şi nici mâna 
stângă să n-o mişte. Se vindecă. Peste zece zile trimiteţi pe 
cineva după mine, să văd cum îi merge. 

— Şi n-o să moară? 

— Eu nu-s proroc, ridică Antoni din umeri, dar cred că 
dacă faceţi tot ce vă spun eu, scapă. 

L-au luat pe Fedorczuk şi au plecat. N-au trecut însă 
zece zile şi tot din Nieskupa au adus un nou pacient. Un 
argat a alunecat când făcea o copcă în gheaţă şi şi-a 
despicat laba piciorului cu securea, aproape până la os. Nu 
se ştie dacă securea era ruginită sau i-a intrat în rană 
mizeria din papuc, destul că piciorul se înnegrea văzând cu 
ochii. Până şi bolnavul îşi dădea seama că e cangrenă. 

Antoni clătină din cap şi mormăi: 

— Eu nu mai am ce face. Piciorul e pierdut. 

— Salvează-mi măcar viaţa! se ruga nefericitul. 

— Trebuie tăiat piciorul de aici, din locul ăsta. Antoni 
arătă deasupra genunchiului. O să rămâi schilod pe toată 
viaţa şi o să mă blestemi. O să spui că se mai putea face 
ceva. 

— Îţi jur, frate, salvează-mi viaţa, că văd şi eu petele 
negre. Cangrenă. 


— Cum vrei, căzu de acord Antoni după o clipă de 
gândire. 

Operația a fost foarte dureroasă şi într-atât l-a sleit pe 
bolnav, încât nici nu l-au putut lua acasă vreo câteva zile. 
Viaţa lui însă nu mai era în primejdie. 

După aceste cazuri, faima lui Antoni Kosiba a crescut şi 
mai mult. Aproape că nu era zi să nu vină bolnavi cu fel de 
fel de suferinţe. Unuia îi puroiau ochii de nu mai vedea 
nimic pe lume, pe altul îl dureau oasele, al treilea se 
plângea de crampe, altul se sufoca de tuse. Erau şi dintre 
cei care nu ştiau ce au: boleau şi gata. 

Antoni nu-i ajuta pe toţi. Pe unii îi trimitea imediat 
înapoi, spunându-le că pentru boala lor nu-i nici un leac. 
Altora le spunea fel de fel de lucruri: să pună pe pântece 
un sac cu nisip fierbinte, să nu pună sare în mâncare, şi să 
nu mănânce carne, să bea felurite fierturi din plante. Şi 
aşa se întâmpla, că cine pleca de la el cu vreun sfat 
întotdeauna se însănătoşea, iar dacă nu se însănătoşea de 
tot, cel puţin îi mai alina suferinţa. 

În împrejurimi erau câţiva vraci. La Pieczki, la contele 
Zantoft, un baci bătrân ştia să descânte bolile de piele şi 
durerea de dinţi, dar se pricepea şi la alte boli. O babă, 
Bielakowa, din colonia Nowe Osiedle, avea leac pentru 
pecingine şi pentru naşteri norocoase; un ţârcovnic din 
Radoliszki gonea viermii şi oprea sângerările. Dar toţi îi 
puneau pe bolnavi să spună nişte rugăciuni sau nişte 
cuvinte misterioase, făceau nişte semne deasupra 
bolnavilor sau le dădeau amulete. 

În schimb vraciul cel nou, Antoni de la moară, nu făcea 
aşa ceva. El întreba, se uita, pipăia, pe urmă umbla ca 
rătăcit prin odaie, îşi freca violent fruntea, îşi dădea ochii 
peste cap şi spunea numaidecât cum trebuie vindecată 
suferinţa. 

Prin sate oamenii discutau mult despre metodele lor de 
vindecare. Dintr-un punct de vedere Antoni Kosiba îi 
întrecea pe toţi: nu lua bani. Dacă bolnavii aduceau un boţ 
de unt, un pui, un săculeţ cu bob, un sul de pânză de casă 
ori un scul de lână, le primea mulţumind cu un mormăit 


scurt, dacă nu aduceau nimic îi îngrijea şi aşa. Unora mai 
săraci le mai dădea şi de la el, iar ce rămânea intra în 
cămara lui Mielnik. Antoni n-avea nevoie de nimic pentru 
el, lui îi era de-ajuns să aibă de tutun, de o pereche de 
bocanci neargăsiţi şi de ceva îmbrăcăminte. Pentru atâta îi 
ajungea câştigul de la moară, fiindcă nu se lăsase de lucru, 
cu toate că Prokop îl îndemnase la aceasta din 
recunoştinţă pentru băiat, şi pentru tot ce le dădea lor 
Antoni. 

În vremea asta numărul pacienţilor creştea. Erau şi zile 
în care lui Antoni nu-i mai rămânea nici un ceas pentru 
munca lui. Afară stăteau câte zece sau şi mai mult căruţe 
cu bolnavi, dacă veneau de departe. Fiindcă şi dintre 
aceştia erau mulţi. Altfel, cei care mai aveau putere, 
veneau pe jos. În cămară, în tindă şi chiar în odaie, prin 
colţuri, se ridicau grămezi cu daruri, fiindcă mama Agata 
nu voia să primească decât hrană, în schimb pânza, lâna, 
inul, pieile de miel şi de vițel, penele şi în primul rând 
plantele la care se lăcomea Antoni, zăceau grămadă unele 
peste altele. 

— Acuşi ajunge gunoiul până-n grindă, spunea Zonia 
cea lată-n şolduri. Te dă afară bogăţia din casă. Dacă mi-ai 
spune, ţi-aş mătura... Şi podeaua ar trebui frecată... 

— Lasă... făcea el cu mâna. Mie mi-e bine şi aşa. 

— Ar trebui spălate ferestrele, adăuga ea. 

— Merge şi aşa. 

— Bărbatul fără-ngrijire e ca livada fără-ngrădire. 

Antoni tăcea crezând că dacă nu răspunde, Zonia o să 
stea, ce o să stea, şi o să plece. El de fapt o îndrăgea, 
preţuia bunătatea ei, dar prefera să fie singur. 

De data asta Zonia însă nu se dădea bătută. 

— Tu, Antoni, eşti un bărbat descurcăreţ. Dar nu ştii să- 
ţi vezi interesul. Ehe, ce bogății ai putea tu strânge dacă ai 
vrea. Atâta popor vine la tine. Să-i ajuţi pe suferinzi, e un 
lucru creştinesc. Dacă-i sărac, şi pe degeaba, dar mi se- 
ntorceau măruntaiele pe dos când am văzut că n-ai luat de 
la un bogătan ca Dulejko din Bierwinty decât un cojocel. El 
ti-ar fi dat şi o vacă dacă i-ai fi cerut. Mulţi bani ai putea 


strânge. 

— N-am nevoie de bani, ridica el din umeri. Eu nu sufăr 
de foame şi nu am pentru cine strânge. 

— Asta-i vina ta. 

— Care? 

— Că n-ai pentru cine strânge. Ar trebui să ai şi tu 
femeia ta. Şi copii. 

— Eu sunt bătrân de-acum, mormăi. 

Zonia îşi arătă dinţii. 

— Tu, bătrân... Câte nu te-ar lua!... 

— Nu-i nevoie. 

— Şi eu te-aş lua. Zău că te-aş lua. 

Antoni se întoarse repede cu spatele şi mormăi: 

— Lasă prostiile astea. 

— Dar de ce-s prostii?... Nu te teme. Nu trece lună să 
nu mă peţească cineva. Sunt eu văduvă, dar nu sunt cea 
din urmă muiere. Duminica trecută, ai văzut şi tu, au venit 
din Wickuny bătrânul Baran şi grădinarul Siwek. M-au 
cerut pentru Miszczonek cel tânăr. Eu însă nimic, cu toate 
că-i mai tânăr decât mine şi-i lasă tat-său treizeci de jugăre 
de pământ. Eu însă nici gând. Nu aşa bărbat îmi trebuie 
mie. Pe tine te-aş lua, numai o vorbă de-ai zice. Şi află că şi 
Prokop ar fi... 

— Nu mi-e mie de-nsurat, Zonia... 

— Nu-ţi plac? 

— Ce să-mi placi?... Mie nu-mi place nici una, fiindcă nu 
mi-e gândul la însurătoare... 

— Adică, de ce? 

— De aia. 

— Ai şi tu nevoie de femeie. Ori poate că n-ai? 

— Nu. 

— Atunci, du-te dracului! răbufni pe neaşteptate Zonia. 
Să stai pe deal şi să nu vezi soarele! Scutura-te-ar 
frigurile! Să stai în apă şi să nu-ţi poţi astâmpăra setea. 
Uită-te la el! Aşa eşti tu de ţanţoş. Aşa eşti de duşmănos?... 
Bine, bine. Am să ţin eu minte. Ptiu! 

Şi a ţâşnit afară trântind uşile, roşie de furie. A doua zi 
însă nu mai rămăsese nimic din supărarea ei. Îi turna iar 


grijulie supă, ceai mai tare decât altora şi îşi arăta dinţii 
frumoşi şi albi. 

In afară de Zonia şi micuța Natalka, în cămăruţa lui 
Antoni nu mai intra nimeni din familia morarului. Dacă ar 
fi putut, Natalka, ar fi stat zi şi noapte aci. Se legase mult 
de Antoni. 

Într-o zi îi spuse: 

— Mătuşa Zonia se găteşte tot mai frumos. Ieri şi-a 
cumpărat la iarmaroc o bluză roşie. Şi ghete cu toc înalt... 

— Asta-i bine. 

— Dar eu ştiu de ce se găteşte ea aşa. 

— Pentru că-i muiere, iar muierilor le place să se 
gătească. 

— Nu, Natalka clătină din cap. Pentru că ea vrea să se 
mărite cu tine. 

— Nu vorbi prostii, o repezi el. 

— Nu eu, Witalis vorbeşte. Şi bunica la fel. 

— Prostii. 

Fetiţa bătu din palme. 

— E adevărat?... E adevărat?... 

— Sigur că-s prostii. Dar tu de ce te bucuri aşa? 

— Pentru că eu ştiu de ce n-o vrei pe mătuşa Zonia. Tu 
te-nsori cu mine, când o să fiu mare. 

— Sigur că da, sigur că da. O mângâia pe păr zâmbind. 

— 'Te-nsori cu mine? 

— Numai să creşti. 

Numai cu ea îi plăcea să stea de vorbă, numai ei îi 
zâmbea uneori. O îndrăgise pe Natalka din toată inima. 
Aşa că de câte ori fata avea vreun atac de epilepsie, se 
amăra rău de tot şi îşi spunea că numai să vină primăvara 
şi se duce în pădure să caute ierburile care o pot lecui. Pe 
aici, unde oamenii strângeau pentru vânzare ori pentru 
folosul lor muşeţel, valeriană, mentă, floare de tei, bujorel, 
albăstrele, frunză de mesteacăn, măciulii de mac sălbatic, 
angelică, mătrăgună, cimbrişor, ruje şi multe alte ierburi, 
numai de una nu putea afla nimic. Nu-şi putea aminti cu 
nici un chip numele ei şi cu toate că o descria cum arată 
iarba asta cu frunzuliţe mici şi ascuţite, nimeni nu-i putea 


spune cum se cheamă şi dacă se găseşte prin pădurile de 
primprejur. 

Odată s-a dus şi la farmacia din Radoliszki cu speranţa 
că o găseşte acolo. Farmacistul însă, enervat de explicaţiile 
lungi şi de faptul că el nu cunoştea această plantă, l-a dat 
afară pe Antoni. L-a dat afară cu atât mai bucuros, cu cât 
înmulţirea vracilor în jurul orăşelului îi stătea ca sarea-n 
ochi şi lui şi doctorului Pawlicki. Faima lor era prea mare 
ca să nu le ia chiar şi pacienţii din orăşel. 

În timpul dezgheţului din martie, când oamenii au 
început să se îmbolnăvească mai des, dar doctorului 
Pawlicki nu-i sporea numărul pacienţilor, acesta se sfătui 
cu farmacistul şi se hotări să acţioneze. Scrise o amplă 
sesizare prefectului şi medicului şef din judeţ, plângându- 
se de adevărata plagă a vracilor, cerând adoptarea unor 
măsuri oficiale în scopul etc. Măsurile oficiale mergeau 
încet şi nu venea nici un răspuns. Între timp s-a întâmplat 
un lucru care l-a înfuriat la culme pe doctorul Pawlicki. 
Într-o zi a venit după el trăsura din Kluczewo. Domnul 
Kijakovicz, boierul din Kluczewo suferea de pietre la 
rinichi şi chema deseori medicul. Brişca din Kluczewo îşi 
făcea apariţia de obicei dis-de-dimineaţă. Aceasta era 
urmarea unor cauze bine determinate. Domnul Kijakowicz 
avea seara oaspeţi la bridge şi cum nu se putea abţine să 
nu bea câteva păhărele, noaptea îl apucau crizele, iar în 
zori vizitiul Ignacy pornea cu o pereche de murgi iuți după 
doctor. 

De data aceasta a venit abia după-amiază. Aşezându-se 
în brişcă, doctorul Pawlicki începu să-l întrebe ce s-a- 
ntâmplat. Ignacy, cinstit cum era, se vede că nu-şi dădea 
seama de ceea ce spune şi cu cine vorbeşte, ori poate că o 
făcea anume ca să-l necăjească pe doctor, care mereu uita 
de bacşiş, i-a povestit totul deschis. Stăpânul îl trimisese 
ca de obicei dis-de-dimineaţă, dar nu după domnul doctor, 
ci după vraciul acela, Antoni Kosiba, care locuia la Mielnik, 
la marginea orăşelului. 

— Cum aşa? se înfurie doctorul. Te-au trimis după 
vraci? 


— După vraci. 

— Se vede că domnul Kijakowicz se grăbeşte să ajungă 
pe lumea cealaltă. 

— De grăbit nu se grăbeşte. Dar lumea zice că vraciul 
ăla dacă lecuieşte pe cineva, apoi parcă-i ia boala cu mâna. 

Doctorul izbucni. 

— Câtă prostie! Câtă prostie! Dumneata nu înţelegi că 
un neghiob, care habar n-are de medicină, de anatomie e 
un pericol pentru viaţa omului? 

— Eu înţeleg, răspunse vizitiul. 

— Te lămuresc eu îndată. Să zicem că ţi se îmbolnăveşte 
cel mai bun cal. La cine te duci? La veterinar sau la un 
neisprăvit care nu ştie unde-i coada şi unde-i capul calului? 

Ignacy se porni pe râs. 

— Cine să nu ştie aşa ceva?!... Dar de ce să zic eu că mi 
se îmbolnăveşte calul?... Dacă omul îngrijeşte de cal, şi-i 
un cal bun, de ce să zic de boală, să nu fie într-un ceas rău. 

Doctorul Pawlicki dădu din mână, dar adăugă: 

— Vezi însă că dumneata ai avut atâta minte să nu te 
duci după vraciul acela, ci să vii după mine. 

— Dar ce era să fac? Dacă m-aş întoarce cu brişca 
goală, boierul m-ar lua la palme. Mă gândesc eu şi-mi zic: 
dacă ăla nu vrea, atunci mă duc după domnul doctor. 

— Cine nu vrea? 

— Ăla... Vraciul de la Mielnik. 

— Cum nu vrea? 

— Aşa, n-a vrut. Eu, zice n-am vreme să umblu pe la 
boierii voştri, zice. Nu vezi, zice, câţi bolnavi aşteaptă?... 
Aşa zice, iar eu mă uit, e adevărat: popor mult ca joia la 
iarmaroc. Atunci eu îi zic: boierul, zic, îţi plăteşte mai mult 
decât toţi ăştia la un loc, numai să-l ajuţi. Atunci el zice: 
Dacă boierul e bolnav, să vină aici şi el ca ceilalţi. Mie bani 
nu-mi trebuie... Ce era să fac?... Am întors şi gata. Ştiu şi 
eu că el nu ia bani. 

— Dar produse ia, strigă Pawlicki. 

— Nu, nici produse nu ia! Ceva unt, ouă, cârnaţi. Nu-i 
lacom. 

Doctorul strânse din dinţi. Ajuns la conac, nu i-a mai 


făcut reproşuri domnului Kijakowicz, dar la întoarcere i-a 
poruncit însă lui Ignacy să se abată pe la moară. 

În faţa morii, sau mai degrabă în bătătura din faţa 
căsuţei, erau vreo duzină de căruţe. Caii deshămaţi 
mâncau liniştiţi fân. În căruţe zăceau bolnavi. Vreo şapte, 
opt ţărani şedeau pe grinzile de lângă grajd, trăgând din 
țigară. 

— Unde-i... vraciul acela? întrebă doctorul Pawlicki. 

Unul dintre ţărani se ridică şi-i arătă cu mâna spre uşă. 

— În odaie, domnişorule!... 

Doctorul sări din brişcă şi împinse uşa. Chiar în tindă îl 
lovi duhoarea de piele neargăsită, de catran şi de varză 
acră. În odaie era o putoare insuportabilă. Grămezile de 
zdrenţe şi murdăria de pe duşumea, de pe geamuri şi de pe 
lucruri... Era aşa cum îşi închipuise doctorul. Lângă perete 
şedea o femeie cu simptome clare de icter. Un uriaş lat în 
umeri, cu părul încărunţit, stătea aplecat deasupra mesei 
şi amesteca nişte ierburi uscate într-o basma murdară. 

— Dumneata eşti vraciul? întrebă cu o voce aspră 
doctorul Pawlicki. 

— Eu sunt muncitor la moară, răspunse scurt Antoni, 
aruncând o privire neprietenoasă spre noul venit. 

— Dar îndrăzneşti să tratezi bolnavii! Otrăveşti oamenii! 
Ştii dumneata că pentru asta te mănâncă puşcăria? 

— Ce doriţi, cine sunteţi dumneavoastră? întrebă liniştit 
vraciul. 

— Eu sunt medic, doctor în medicină. Şi să nu-ți 
închipui că am să închid ochii la modul în care otrăveşti 
dumneata populaţia. 

Vraciul sfârşi cu ierburile, legă basmaua şi dându-i 
femeii legătura, spuse: 

— Cât iei de două ori între degete la o litră de apă, aşa 
cum ţi-am spus. O bei fierbinte. Jumătate pe stomacul gol 
şi jumătate seara. Inţelegi? 

— Înţeleg. 

— Cu bine. 

Băbuţa mulţumi şi ieşi văitându-se. Vraciul se aşeză pe 
laviţă şi se adresă doctorului. 


— Pe cine am otrăvit eu, domnule? 

— Pe toţi îi otrăveşti! 

— Nu-i adevărat, domnule. Nu a murit nici unul. 

— Nu a murit? Dar vor muri! Dumneata otrăveşti 
organismul încetul cu încetul. Asta-i crimă! Înţelegi? 
Crimă! lar eu n-am să permit! N-am dreptul să tolerez aşa 
ceva! În murdăria asta, în putoarea asta! Numai pe mâinile 
dumitale sunt mai mulţi microbi decât într-un spital de boli 
infecțioase. 

Îşi roti scârbit privirile prin încăpere. 

— Ţine minte ce-ţi spun: dacă nu încetezi practica 
dumitale criminală, ai să ajungi la puşcărie! 

Vraciul ridică uşor din umeri. 

— Ce să fac? Eu nu fac nici un rău. Puşcăria? Şi 
puşcăria e pentru oameni, nu pentru câini. Dar vă rog să 
nu vă supăraţi pe mine. 

— Eu te previn! Şi te sfătuiesc să încetezi. Te sfătuiesc! 

Il ameninţă cu degetul şi ieşi. Afară respiră cu plăcere 
aerul proaspăt. De pe capră, Ignacy îi aruncă o privire 
ironică. Doctorul Pawlicki se şi instalase în trăsură, când îl 
zări în prag pe Wasil, fostul lui pacient. Wasil trebuie să-l fi 
aşteptat, pentru că l-a salutat şi s-a apropiat de brişcă. 

— Bună ziua, domnule doctor. 

Mersese cu pas sigur, iar acum stătea drept. Stătea şi 
se uita chiar în ochii doctorului. 

— Vedeţi, domnule doctor, că m-am însănătoşit, spuse 
mândru. Slavă Domnului, m-am însănătoşit. Antoni m-a 
vindecat. lar dumneavoastră ziceaţi că pentru mine nu mai 
e nici o nădejde. Aţi vrut să mă lăsaţi schilod pentru toată 
viaţa. 

— Şi cum te-a vindecat? întrebă doctorul fără să-şi 
ascundă furia. 

— Şi-a dat numaidecât seama că oasele n-au fost puse 
cum trebuie. Le-a rupt şi le-a pus din nou. Acum pot să şi 
joc. 

— Ei... ei, felicitări, mormăi doctorul şi strigă la vizitiu: 
Dă-i bătaie! 

Cât a ţinut drumul, doctorul Pawlicki nu a putut scăpa 


de nişte gânduri negre. Când a ajuns acasă era trecut de 
ora prânzului. Familia s-a aşezat din nou la masă, ca să-i 
ţină tovărăşie. Înghiţea repede friptura uscată, străduindu- 
se să nu se observe că nu-i place. Bătrâna Marcysia, care 
cu treizeci de ani în urmă îl învățase să meargă pe 
picioare, umbla preocupată de ceva, tatăl se uita cu 
nostalgie la ziarul pe care Kamila începuse să i-l citească. 
Acum trei săptămâni îşi spărsese ochelarii şi nu avea bani 
să-şi cumpere alţii. Kamila avea pe ea o rochiţă cărămizie, 
în care arăta jalnic şi îmbătrânită, mama, zâmbind delicat, 
încerca să ascundă expresia de suferinţă care i se 
întipărise pe faţă. O lună de băi cu nămol i-ar reda 
sănătatea pentru o vreme îndelungată. 

— Doamne, Doamne, îşi spunea doctorul Pawlicki, în 
timp ce îşi servea compotul de mere. li iubesc, sunt gata să 
fac orice pentru ei, dar e peste puterile mele să mă uit în 
fiecare zi şi în fiecare ceas la mizeria în care trăiesc. 

I se părea că fiecare gest al lor, fiecare cuvânt, fiecare 
colţişor al locuinţei sărace, îi adresează reproşuri amare. 
Câte speranţe nu şi-au legat ei de viitorul lui, de practica, 
de veniturile lui. Şi iată că stau de aproape un an în acest 
târg uitat de lume şi abia le poate asigura o existenţă 
modestă. 

Dacă ar putea să plece de aici! Nu se temea de greutăţi. 
El ar fi plecat şi în Africa, şi în Groenlanda. Ei însă ar muri 
aici de foame. Simţea, ştia că în lumea largă ar avea 
succes, ar face carieră, bani, ştia însă tot atât de bine că 
nu avea curajul să facă un pas hotărât. Era robul 
sentimentelor sale, sincere şi profunde. Aceste sentimente 
l-au legat de ei, de părinţi, de soră, ba chiar şi de bătrâna 
Marcysia, l-au legat ca nişte lanţuri, de căsuţa mică de 
lemn, de târgul acesta mizer... 

Cu cât se scufunda mai adânc în mocirla unei vegetări 
fără perspective, cu atât mai duios, mai grijuliu îşi 
ascundea desperarea în faţa celor mai apropiaţi. Cât le era 
de îndatorat că nici ei nu-şi trădau dezamăgirea. Îl dureau 
însă gândurile lor, gândurile care trebuiau să trăiască în 
ei. Ele pătrundeau într-un fel misterios tot ce era în casa 


lor, umpleau văzduhul cu o tristeţe neţărmurită, pe care n- 
o putea împrăştia nici cel mai bine simulat râs, nici cea mai 
zgomotoasă manifestare de satisfacţie. 

— Am fost la vraciul acela, începu Pawlicki. I-am spus 
câteva adevăruri şi l-am sfătuit să abandoneze practica 
atât cât mai e timp. 

— E adevărat, interveni Kamila, că are atâţia pacienţi? 

— Atâţia? izbucni în râs. Dacă eu aş avea a zecea parte, 
dacă aş avea... 

Se opri şi îşi muşcă buzele. 

Mama începu să vorbească repede, foarte repede, 
despre pisica Basiei, care a dispărut undeva, despre 
onomastica lui Kozlicki, despre vaca preotului, care dă 
nespus de mult lapte. 

Pawlicki însă nu auzea. Ceva îl rodea, sângele îi zvâcnea 
în tâmple. Pe neaşteptate îndepărtă paharul cu ceai şi sări 
în picioare. 

— Pentru că el ştie să trateze, iar eu nu ştiu! 

— Jurek! spuse îndurerată mama. 

— Da! Da! Nu ştiu. 

— Ce tot vorbeşti! 

— Vă amintiți de fiul morarului, care şi-a rupt 
picioarele? Vă amintiţi?... Ei, eu i-am pus greşit oasele. Da, 
greşit. N-am ştiut cum se face, iar vraciul acela a făcut-o! 

Tatăl îi puse mâna pe umăr. 

— Linişteşte-te, Jurek. N-are de ce să-ţi fie ruşine, tu nu 
eşti chirurg. lar ca internist nu eşti obligat să te pricepi 
la... altă specialitate. 

Doctorul Pawlicki râse. 

— Sigur că da! Nu sunt chirurg. Dar vraciul acela, fir-ar 
să fie, nici el nu e chirurg. E un simplu ţăran! E un simplu 
argat al morarului! Dar m-am săturat! Mi-e totuna. Nu dau 
voie nimănui să mă lase muritor de foame! O să vedeţi voi! 
O să vedeţi că ştiu să lupt! 

leşi, trântind uşa. 


Capitolul VIII 


În orăşelul Radoliszki, acolo unde o străduţă îngustă, 
care poarta numele lui Napoleon, dă în Piaţa Mică, 
botezată Piaţa Independenţei, e o clădire cu etaj, 
construită din cărămidă roşie. În ea sunt patru prăvălii. 
Cea mai mare şi cea mai arătoasă dintre ele e cea de pe 
colţ, proprietatea doamnei Michalina Szkopkowa. În 
prăvălie sunt de vânzare articole de papetărie, timbre 
fiscale şi poştale, aţă, panglici, nasturi, pe scurt: un 
adevărat bazar care mai avea şi tutun şi ţigări. 

De câte ori venea Antoni Kosiba la Radoliszki, tocmai în 
prăvălia doamnei Szkopkowa îşi cumpăra tutun, ţigări şi 
chibrituri şi tot de aici mai cumpăra şi aţă de mătase. 

Doamna Szkopkowa servea rar în prăvălie. Mai mult 
joia, când era zi de târg. De obicei avea de lucru până 
peste cap acasă, pe lângă cei patru copii şi în gospodăria ei 
frumuşică. La prăvălie se ajuta cu o fată tânără, orfană, 
care îşi îndeplinea cinstit şi conştiincios obligaţiile de 
vânzătoare, pentru locuinţă, masă şi zece zloți pe lună. 

Doamna Szkopkowa ştia să preţuiască şi alte calităţi ale 
fetei, în primul rând faptul că pe Marysia o simpatizau 
clienţii. O  simpatizau pentru că era politicoasă, 
zâmbitoare, binevoitoare şi cum se spune, frumoasă. Mulţi 
dintre clienţii mai răsăriţi, ce să mai ascundem, intrau 
special în prăvălia doamnei Szkopkowa ca să mai stea de 
vorbă cu Marysia, să mai glumească cu ea şi să-i facă 
curte. Domnul farmacist, notarul, nepotul preotului paroh, 
moşierii din împrejurimi, inginerii din fabrică - nici unul nu 
pierdea ocazia să treacă după un pachet de ţigări sau după 
o carte poştală. 

— Tu, Marynka, să ai grijă, spunea doamna Szkopkowa. 
Tu nu te uita la oricine şi nici la oameni însuraţi, dar dacă 
se nimereşte un flăcău cu situaţie, care îţi place, du şi tu o 
politică înţeleaptă. Cine ştie, poate ieşi chiar o căsătorie. 

Marysia râdea. 

— Mai am timp. 


— În asemenea treburi, noi femeile n-avem niciodată 
timp. lar tu cred că împlineşti în curând douăzeci de ani. E 
vremea. La vârsta ta eu aveam un fiu de trei ani. Să nu 
pierzi vremea cu oricine, şi nici prea sus să nu ţinteşti, că 
te frigi. Asta ţi-o spun eu!... De pildă cu domnişorul acela 
de pe motocicletă! Vine el, vine, dar să se-nsoare cu tine 
nici nu-i trece prin cap. Îi cunosc eu pe ăştia. Îi cunosc 
bine! Îşi dau ochii peste cap, te prind de mână, oftează, şi 
pe urmă... ruşinea de pe lume! Nu-ţi căuta nenorocirea cu 
lumânarea. 

— Ce spuneţi, doamnă! râdea Marysia. Nici prin minte 
nu mi-a trecut aşa ceva. 

— Bine, bine! Tatăl lui e mare bogătaş. Proprietar de 
moşie şi de fabrică. Îşi însoară fiul cu vreo contesă... Să ţii 
minte asta. 

— Fireşte. Eu nici nu mă gândesc. Ce aţi văzut la el? 
Dacă-i fac vreunui client ochii dulci, adăugă în glumă, 
atunci bătrânului vraci de la moară. _ 

Era adevărat. Marysia îl îndrăgise pe Antoni Kosiba. În 
primul rând o atrăgea meseria lui. În orăşel se spuneau tot 
felul de minuni despre el. Ziceau că pe cine atinge el cu 
mâna, îl însănătoşeşte, chiar de-ar fi pe moarte, că şi-a 
vândut sufletul diavolului, alţii spuneau că i-a dat puteri 
Maica Domnului de la Ostra Brama, ziceau că lecuieşte pe 
gratis, că ştie şi ierburi, care-i de ajuns să le bei ca să-l 
iubeşti pe cel care ţi le-a dat. 

Şi apoi era tot timpul trist, tăcut şi avea nişte ochi atât 
de buni. 

Şi se purta altfel decât oamenii simpli. Nu scuipa pe 
duşumea, nu înjura, nu alegea marfa. Venea, îşi scotea 
căciula, spunea pe scurt ce vrea, plătea şi mormăia: 

— Mulţumesc, domnişoară. 

Şi pleca. Aşa a fost până într-o zi de martie, când pe 
neaşteptate s-a pornit o ploaie. Vraciul tocmai era în 
prăvălie, iar afară ploua cu găleata. 

S-a uitat pe fereastră şi a întrebat: 

— Îmi daţi voie, domnişoară, să mai rămân până trece 
ploaia?... 


— Dar, vă rog. Sigur că da. Luaţi loc. 

A ieşit de după tejghea şi i-a oferit un scaun. 

— Cum să plecaţi pe o ploaie ca asta, adăugă ea. E 
departe. V-ar uda tot până aţi ajunge la moară. 

Atunci a zâmbit. 

— Înseamnă că ştiţi că sunt de la moară? 

— Ştiu, încuviinţă cu o mişcare a capului. Sunteţi vraci. 
Toată lumea vă cunoaşte. Dar nu sunteţi de prin părţile 
acestea, fiindcă vorbiţi altfel, cu alt accent. 

— Sunt de departe, din Regat. 

— Şi mama era tot din Regat. 

— Doamna Szkopkowa? 

— Nu, mama mea. 

— Dumneavoastră nu sunteţi fiica proprietăresei? 

— Nu. Eu lucrez aici. 

— Dar mama unde e? 

— A murit. Acum patru ani... de tuberculoză. 

În ochii ei se iviră lacrimi, apoi adăugă: 

— Dacă dumneavoastră aţi fi fost atunci pe aici, poate 
că aţi fi vindecat-o... Sărmana de ea. Altceva visa ea pentru 
mine. Dar să nu credeţi că mă plâng. Nici vorbă. Doamna 
Szkopkowa este foarte bună cu mine. Şi nu-mi lipseşte 
nimic... Poate cărţile... şi pianina. 

— Dar tatăl dumneavoastră? 

— Tata a fost conductor silvic pe moşia prinţesei 
Dubanţeva, în codrii Odrynului. Ah, ce frumos era acolo. 
Eram pe atunci o fetiţă mică. Am rămas numai cu mama. 
Săraca de ea, a trebuit să lucreze din greu. Câştiga 
cosând, dând lecţii de muzică. Întâi am locuit la Braslaw, 
pe urmă la Swieciany, spre sfârşit aici, la Radoliszki. Aici a 
murit mama şi eu am rămas singură pe lume. S-a îngrijit 
de mine preotul de dinainte, iar când a plecat în altă 
parohie, m-a lăsat în grija doamnei Szkopkowa. Mai sunt şi 
oameni buni pe lume. Dar e greu să n-ai pe nimeni cu 
adevărat apropiat. 

Vraciul dădu din cap. 

— Ştiu şi eu ce înseamnă asta. 

— Nici dumneavoastră n-aveţi familie? 


— Nici eu. 

— Pe nimeni? 

— Pe nimeni. 

— Dumneavoastră aveţi cel puţin bucuria că vă iubesc 
oamenii, pentru că îi salvaţi. Ajutorarea aproapelui, 
alinarea suferințelor trebuie să vă dea o mare satisfacţie. 
Omul se simte util. Să nu râdeţi de mine, dar eu din 
copilărie visam să fiu medic. Dacă trăia mama... Mă şi 
pregătisem pentru examenul de clasa a şasea şi trebuia să 
urmez gimnaziul la Vilnius. 

Zâmbi trist şi dădu din mână. 

— Ah, ce să-i faci?! 

— Dumneavoastră, sunteţi o domnişoară cu carte?... 

— Aş vrea să fiu. Acum e prea târziu. Bine că am ce 
mânca. 

Pe tejghea era întins un lucru de mână: o faţă de masă 
cu flori colorate. Fata o luă şi începu să brodeze. 

— Pot câştiga şi cu rochiţe şi cu alte mărunţişuri de 
îmbrăcăminte. Vedeţi, brodez. Asta-i pentru doamna 
Hermanowiczowa din Piaski. 

— Brodaţi frumos. 

— Mama m-a învăţat. 

Au mai stat de vorbă vreo jumătate de oră. Când s-a 
oprit ploaia, vraciul şi-a luat rămas bun şi a plecat. Din 
ziua aceea însă trecea tot mai des pe la prăvălia doamnei 
Szkopkowa şi stătea mai mult de vorbă. O îndrăgise mult 
pe domnişoara Marysia. li făcea o mare plăcere numai să 
se uite la ea, la chipul ei vioi, la mâinile ei delicate, la părul 
ei auriu şi pieptănat lins. Avea o voce clară şi sonoră, ochii 
ei mari şi albaştri priveau cu căldură şi simţea limpede că 
şi ea îl îndrăgeşte. 

La moară, ca de obicei înainte de strângerea recoltei, 
era puţin de lucru. Incepuseră lucrările de primăvară în 
câmp, iar oamenii n-aveau timp să bolească şi să se 
lecuiască. Aşa că nu mai veneau atât de mulţi pacienţi, iar 
Antoni tot a doua, a treia zi se ducea la orăşel. Nu mai 
ruga pe nimeni să-i facă cumpărături, ceea ce atrase 
atenţia familiei lui Prokop Mielnik. 


— Ceva te trage pe tine la Radoliszki, spunea înţepător 
Zonia. 

— Ce să-l tragă, glumea Wasil. Se duce la vreo muiere. 

— Du-te de-aci, deşteptule! mormăia Antoni îmbufnat. 

Cum însă în sat nu se poate ascunde nimic, în curând 
toţi ştiau că Antoni stă în prăvălia doamnei Szkopkowa. 

— Ei, şi - ridicase din umeri Prokop, când i-a spus Zonia 
- e bărbat, Szkopkowa e o femeie ca lumea, nu-i nici 
bătrână şi are bani. Şi-i comerciantă. Dar tu ce-ţi bagi 
nasul unde nu-ţi fierbe oala. 

Într-o zi a trecut pe la moară un negustor ambulant. Şi-a 
desfăcut desagii şi toată familia s-a adunat să-i admire 
marfa. Ce nu era acolo! Pânzeturi subţiri de fabrică şi 
percaluri colorate, şi poşete orăşeneşti din piele, şi brățări, 
şi fel de fel de mărgele. O avere. 

Manifestându-şi zgomotos admiraţia, femeile se uitau la 
fiecare lucru, îl măsurau, îl pipăiau. Şi se târguiau cu 
înverşunare, iar  târguiala era anevoioasă, fiindcă 
negustorul primea nu numai bani, ci şi in, lână, ciuperci 
uscate. 

Antoni stătea deoparte, dar când femeile s-au liniştit, s-a 
apropiat şi el de desagi. N-a cotrobăit mult în ei. A luat un 
cupon de mătase pentru rochie şi o brățară de argint, lată, 
încrustată cu pietre verzi. A trebuit să-i dea negustorului 
multe sculuri de in şi un sul mare de lână. 

Zonia se-mbujorase toată văzând acest schimb. Nu se 
îndoia că-i pentru ea. În schimb Olga era convinsă că 
Antoni cumpărase lucrurile pentru micuța Natalka. 

Se înşelaseră însă amândouă. A doua zi pe la prânz, 
vraciul a pornit spre orăşel cu o legătură sub braţ. 
Amândouă îl vedeau pe fereastră, iar Zonia, mai explozivă, 
începu să blesteme: 

— Pentru broasca aia bătrână, pentru vaca aia! Frânge- 
i-s-ar picioarele pe drum! 

Antoni a ajuns în orăşel întreg şi nevătămat. Cum a 
văzut pe fereastră că în prăvălie era o doamnă, a aşteptat 
până a ieşit, apoi a intrat şi el. Domnişoara Marysia l-a 
întâmpinat, ca de obicei, cu căldură: 


— Frumoasă vreme, unchiule! E cald de parcă ar fi vara. 

Nu se ştie de ce, îi spunea unchi. Aşa i-a venit ei în 
minte. Alte fete tinere se temeau de Antoni, ea nu simţea 
nici o teamă. Dimpotrivă, credea în bunătatea lui şi se 
revolta ori de câte ori cineva dădea de înţeles că vraciul de 
la moară era slujit de diavol. 

— Cine are de-a face cu necuratul, spunea ea, acela face 
rău oamenilor şi trăieşte necinstit. Cât despre el nimeni nu 
poate spune nimic rău. 

Nu există nici o cauză care să determine o fiinţă 
omenească să simpatizeze altă fiinţă omenească. Simpatia 
vine de undeva, din văzduh sau din afară. Nici Marysia nu 
ştia, de ce l-a îndrăgit pe vraci. Ajunge că se bucura ori de 
câte ori trecea pe la prăvălie. În ziua aceea se bucura cu 
atât mai mult, cu cât avea să-l roage ceva. 

— Ce bine că ai venit, unchiule Antoni - îi spuse 
zâmbind. Am nevoie de dumneata, unchiule... 

— Ce nevoie ai, domnişoară? 

— Te rog să-mi promiţi că-mi îndeplineşti orice 
rugăminte. 

Îşi mângâie barba şi o privi în ochi. 

— Tot ce stă în puterile mele. 

— Mulţumesc frumos! Aici pe strada Bisericii, stă o 
bătrână. Tare necăjită. În ultima vreme aşa i s-au umflat 
picioarele, încât nu mai poate merge. M-a implorat să te 
rog, unchiule, să treci pe la ea şi să-i dai un sfat. 

— Fie! zâmbi. Trec pe la ea, cu toate că eu nu mă duc la 
oameni acasă. Dar nu e nimic pe gratis. 

— Ea e tare săracă... începu Marysia cam încurcată. 

— Nu despre asta-i vorba, o întrerupse el, dar ca 
răsplată trebuie să-mi faceţi plăcerea şi să primiţi acest 
dar. 

Spunând asta puse pachetul pe tejghea. 

— Ce-i asta? se miră ea. 

— Uitaţi-vă. Nu-i mare lucru, dar vă prinde bine. 

Marysia desfăcu pachetul şi se înroşi. 

— Material... Şi brăţara... 

— Vă rog să le purtaţi spre sănătate şi podoabă. 


Marysia scutură din cap. 

— Eu nu pot primi aşa ceva. Nu, nu! De ce?... De ce îmi 
faceţi asemenea cadouri? 

— Mă refuzaţi? întrebă în şoaptă. 

— Păi, cum pot eu!... Şi de ce? 

— Fă-mi plăcerea asta, domnişoară. Primeşte. Dumitale 
rochiţa şi podoabele astea îţi prind bine, şi apoi e o mare 
bucurie pentru mine. Parcă ţi-aş da o parte din inima mea. 
Nu se cuvine să le refuzi. E un semn de recunoştinţă. De 
recunoştinţă, că de când viu pe aici, mi-e mai uşor. 

— Dar astea trebuie să fi costat scump! 

— Ce să coste. Dădu din mână. Dumneata ştii, 
domnişoară, că eu n-am nevoie de nimic pentru mine... 
adică... aşa am crezut până acum că nu am nevoie, dar iată 
că am şi eu aiurelile mele, toanele mele... Şi mi-am zis că 
trebuie să ai pe cineva pe lume, - un sufleţel bun, să ai la 
cine să te gândeşti şi să-ţi fie mai uşor să trăieşti. Eu 
îmbătrânesc. lar la bătrâneţe omul începe să tânjească 
după căldură. Te-am îndrăgit sincer, domnişoară. Ia-le, te 
rog! Nu-i un dar scump, e însă din inimă. Ia-l! Şi dumneata 
eşti singură şi eu sunt singur, dar singurătatea mea e grea, 
fiindcă sunt bătrân. Dă-mi voie, domnişoară, ca măcar din 
când în când să-ţi arăt că-ţi doresc numai binele. 

Fata era emoţionată. A întins mâinile şi i-a strâns 
puternic palmele mari şi muncite. 

— Mulţumesc, mulţumesc mult de tot, unchiule Antoni. 
Nu le merit, dar îţi mulţumesc. 

Seara, când s-a întors acasă, i-a arătat doamnei 
Szkopkowa darurile primite. 

— Cât e el de bun, doamnă, spunea. Ce sunt eu pentru 
el? O fată străină. Mi-a fost ruşine să le primesc, dar ştiam 
că l-ar durea refuzul meu. 

— Ia te uită. Doamna Szkopkowa clătina din cap. Ai 
grijă să nu ţi se-mplinească prezicerea. 

— Care prezicere? 

— Că se-nsoară cu tine. 

Marysia izbucni în râs. 

— Ce spuneți! Dumneavoastră se vede că nu-l 


cunoaşteţi! E bătrân şi nici nu-i trec asemenea gânduri 
prin cap. Şi apoi, adăugă semeaţă, e mai bun decât mulţi 
tineri. 

Şi era aproape sinceră în ceea ce spunea. Aproape, căci 
cunoştea ea un tânăr care îi plăcea foarte mult. S-au 
cunoscut tot în prăvălie, dar de mult, cu doi ani în urmă. 
Era tânărul Czyński, fiul proprietarului de la Ludwikowo. 
Un an întreg n-a fost pe acasă. Studia ingineria. Dar vara 
şi-o petrecea la Ludwikowo, de unde venea deseori prin 
Radoliszki. Uneori cu părinţii, în automobil sau într-o 
trăsură frumoasă, şi atunci doar trecea pe la prăvălia 
doamnei Szkopkowa, alteori venea singur, călare sau cu 
motocicleta. Atunci stătea ore-n şir în prăvălie. 

Băiatul era vioi, înflăcărat şi atât de frumos, cum nu mai 
văzuse Marysia în viaţa ei. Înalt, zvelt, negru ca smoala, 
bronzat. Numai ochii îi avea albaştri ca ea, altfel ar fi 
semănat cu un ţigan. Şi era plin de viaţă, vesel, zgomotos 
încât atunci când trecea pe acolo părea că umple singur 
toată prăvălia. Râdea, cânta melodii noi (cânta foarte 
frumos!), făcea diferite scamatorii. O dată a sărit cu 
picioarele pe tejghea spre dezolarea şoferului care tocmai 
venise după el. 

Dar cel mai mult îi plăcea cum povestea. Era tânăr, 
numai cu şapte ani mai în vârstă decât ea, dar, Doamne 
Dumnezeule, ce nu văzuse el, unde nu fusese! A străbătut 
toată Europa, a fost în America şi în diferite insule exotice. 
Şi cum povestea! Avea ce povesti, pentru că natura lui 
exuberantă îl băga în fel de fel de aventuri. Le înşira, parcă 
le scotea din mânecă. 

Poate că l-ar fi socotit un mincinos, dacă n-ar fi vorbit 
toată lumea de scandalurile lui şi n-ar fi ştiut câte necazuri 
are domnul Czyński cu fiul. Odată, la Radoliszki, când era 
iarmaroc, a intrat călare în cârciumă şi s-a certat cu 
tânărul Zarnowski din Wieliszkowo, iar mai târziu s-a ajuns 
şi la duel. Altădată a aprins un foc mare pe calea ferată şi a 
oprit trenul. Multe anecdote circulau pe seama lui prin 
judeţ. Nu erau însă dintre acelea care să-l compromită ori 
să-l facă de ruşine. 


Poate doar cele cu femeile. Se spunea că nu-i scapă nici 
una, că le curtează pe toate şi multe au vărsat lacrimi din 
cauza lui. 

Marysia însă nu credea în bârfe. Şi nu credea din două 
motive. Domnul Leszek nici nu se uita la femei. Constatase 
chiar ea. De câte ori stătea mai mult în prăvălie, toate 
frumuseţile târgului alergau în fuga mare. Dacă vreuna 
vedea calul sau motocicleta în faţa prăvăliei, gonea ca 
nebună acasă, se gătea cu cea mai frumoasă rochie, îşi 
făcea părul cârlionţi, îşi punea cea mai bună pălărie şi 
venea, chipurile, după o carte poştală sau după hârtie de 
scrisori. 

lar Marysia râdea, fiindcă tânărul Czyński nici nu se 
uita la ele. 

— Dumneata, domnule Leszek, îmi atragi clienţii, îi 
spunea când rămâneau iar singuri. Doamna Szkopkowa ar 
trebui să-ţi fie recunoscătoare. 

— Dacă mai vine una, îi arăt limba! ameninţa el, 
prefăcându-se iritat. 

Întâmplarea a făcut ca cinci minute mai târziu să intre 
doamna farmacistă. Era gătită ca de bal şi atât de 
parfumată încât cu greu se mai putea respira în prăvălie. 
Czyński, fără să stea mult pe gânduri, deşi nu i-a arătat 
limba, a făcut ceva mult mai grav: s-a prefăcut că strănută. 
Şi dacă a început, a tot strănutat până când doamna 
parfumată a plecat ca din puşcă din prăvălie, roşie şi 
ameţită de furie. 

De atunci o ura pe Marysia şi de câte ori o întâlnea pe 
doamna Szkopkowa o asigura că nu va mai cumpăra de la 
ea nici de un bănuţ, câtă vreme va mai fi în prăvălie fata 
aceea oribilă. 

Doamna Szkopkowa era necăjită pentru că pierdea o 
clientă, a şi certat-o pe Marysia, cu toate că nici ea nu ştia 
de ce, aşa pentru orice eventualitate, dar n-a dat-o afară. 

Farmacista poate că nu mai era tânără, dar era 
neîndoielnic frumoasă. Domnul Leszek nu se uita însă nici 
la altele mai tinere, nici chiar la cele care se îmbrăcau 
elegant ori proveneau din familii bune, ca nepoata de frate 


a preotului, ca fiica inginerului de drumuri sau ca 
domnişoara Pawlicka, sora doctorului. Fireşte, asta o 
măgulea pe Marysia. O măgulea cu atât mai mult, cu cât 
Leszek era îngrozitor de încrezut, ceea ce Marysia 
considera un mare defect. În timp ce faţă de ea era simplu 
şi vesel, faţă de alţi oameni se purta rigid şi-i privea de sus. 
Vorbea de la egal la egal numai cu moşierii mai înstăriți 
din împrejurimi, pe ceilalţi îi dispreţuia. Repeta adesea că 
mama lui e din familie de conți, iar tatăl provenea dintr-o 
familie de magnati, de senatori, şi că în tot voivodatul, în 
afară de neamul Radziwill şi Tyszkiewicz, nimeni n-are 
dreptul să ridice nasul mai sus decât Czyński. 

Odată, Marysia n-a mai putut răbda şi i-a spus cu un 
zâmbet ironic: 

— E foarte amuzant să vezi un tânăr bogat umblând cu 
nasul pe sus ca să se impună unei fete sărace, vânzătoare 
într-o prăvălie. 

El s-a fâstâcit şi a jurat că n-a avut asemenea intenţie. 

— Te rog să nu crezi, domnişoară Marysia, că sunt atât 
de snob şi de prost. 

— Eu nu cred aşa ceva, i-a răspuns rece. Cred însă că 
dumneata subliniezi cu foarte mult tact diferenţa socială 
dintre noi... 

— Domnişoară Marysia! 

— ... şi favoarea pe care mi-o faci binevoind să-ţi răpeşti 
din timpul dumitale preţios pentru a sta de vorbă cu o 
vânzătoare prostuţă şi săracă dintr-un orăşel prăpădit... 

— Domnişoară Marysia! Dumneata mă scoţi din minţi! 

— Nu am această intenţie, domnule. Obligaţia mea este 
să fiu politicoasă cu clienţii. Şi de aceea vreau să vă cer 
iertare că trebuie să mătur în prăvălie, iar praful ar putea 
să dăuneze preţioasei dumneavoastră sănătăţi, fără să mai 
vorbim de costumul londonez. 

— Aşa vorbiţi? se ridică palid. 

— Da, domnule. 

— Domnişoară Marysia! 

— Mai doriţi să vă împachetez ceva? 

Se aplecă peste tejghea silindu-se să zâmbească. 


Czyński lovi din toate puterile cu cravaşa peste tureacul 
cizmei. 

— Mă împachetez eu singur şi mă duc la dracul! Adio, 
domnişoară! N-o să mă mai vedeţi curând! 

— Drum bun!... 

— Fir-ar să fie! 

A ţâşnit din prăvălie, a sărit în şa şi a pornit în galop. 
Vedea pe fereastră cum goneşte ca un nebun prin piaţa 
nepavată a Independenţei, ridicând nori de praf. 

Se aşeză şi căzu pe gânduri. Era convinsă că a procedat 
cum se cuvine, că trebuia să-i dea o lecţie acestui încrezut, 
şi totuşi îi părea rău. 

— N-o să-l mai văd curând... Poate niciodată, oftă. Ce să 
fac? Poate că-i mai bine aşa. 

A doua zi, la opt, când a venit să deschidă prăvălia, în 
faţa uşii aştepta pădurarul din Ludwikowo. Adusese o 
scrisoare. Czyński scria că din cauza ei şi-a stricat vacanţa, 
că nu se aştepta la aşa ceva de la ea, că a înţeles cu totul 
pe dos intenţiile lui, că l-a nedreptăţit şi l-a jignit, dar 
pentru că şi el s-a purtat nepoliticos, consideră că e de 
datoria lui de gentelman să-i ceară scuze. 


„Pentru ca să-mi înec aceste amare amintiri, scria la 
sfârşit, plec la Vilnius, şi voi bea până mă va lua dracul, 
aşa cum v-aţi dorit.” 


— Aştept răspuns, domnişoară? întrebă pădurarul. 

S-a gândit o clipă. Nu, de ce să-i scrie? Ce rost are? 

— Nu am nici un răspuns, spuse. Te rog să-i transmiţi 
domnului că-i doresc numai bine. _ 

Trecuseră trei săptămâni şi Czyński nu apăruse. li era 
puţin dor de el, ba chiar şi-a ghicit dacă va veni şi dacă va 
intra în prăvălie. In a treia săptămână a primit o 
telegramă. Nu-i venea să-şi creadă ochilor: era prima 
telegramă pe care o primea în viaţa ei. Era trimisă din 
Krynica şi suna astfel: 


„Lumea e plictisitoare stop, viaţa e lipsită de sens stop, 


oare farmacista se mai parfumează stop, dumneata eşti cea 
mai frumoasă fată din Europa centrală, stop, păcat stop, 
Lech”. 


Trei zile mai târziu, în Radoliszki se auzi iar huruitul 
motocicletei, dând de ştire întregului orăşel că tânărul 
Czyński s-a întors pe meleagurile natale. Marysia abia 
reuşi să ajungă la oglindă şi să-şi aranjeze părul, că el şi 
dăduse buzna în prăvălie. 

În fond îi era foarte recunoscătoare pentru această 
vizită, dar nu voia să se trădeze. Se temea să nu-şi 
închipuie că ţine atât de mult la prezenţa lui. Asta însă îl 
supără şi-i strică întâmpinarea cordială la care se aştepta. 

După câteva fraze convenţionale, Czyński spuse: 

— Dumneata condamni snobismul meu, dar snobii au 
măcar această calitate că ştiu să facă efortul de a fi 
politicoşi chiar şi atunci când nu au chef de aşa ceva. 

Marysia ar fi vrut să-l asigure că faţă de ea nu trebuia 
să facă eforturi, că întoarcerea lui şi faptul că s-a gândit la 
ea acolo, în Krynica, i-a făcut o mare plăcere... Dar în loc 
de aşa ceva s-a auzit spunând: 

— Ştiu că aceasta este politeţea dumitale. 

A străfulgerat-o cu o privire plină de ură. 

— Da, da! Aveţi dreptatel!... 

— Nu mă-ndoiesc. 

— Cu atât mai bine. 

— Mă mir doar că faceţi atâtea eforturi. 

Izbucni într-un râs care i se păru sarcastic. 

— O, câtuşi de puţin. E un automatism. Vedeţi 
dumneavoastră, educaţia mi-a inoculat automatismul unor 
forme cuviincioase în relaţiile cu oamenii... 

Fata îşi plecă privirile. 

— Admir acest lucru. 

Czyński se întoarse brusc. Nu-i vedea faţa, dar era 
convinsă că strângea din dinţi. i 

Încă o dată ar fi vrut să facă pace. Înţelegea că trebuie 
să spună ceva împăciuitor, că îl tratează nedrept, că el nu 
se va mai întoarce dacă nu aude de la ea nici un cuvânt 


amabil. Înţelegea, dar nu reuşea să facă acest pas spre 
capitulare. 

— Adio, domnişoară! spuse şi ieşi repede, fără să mai 
aştepte răspuns. 

Numai pentru că a intrat o clientă nu s-a pornit pe 
plâns. 

Asta s-a-ntâmplat în urmă cu un an. Până la sfârşitul 
vacanței, Czyński nu s-a mai arătat niciodată în Radoliszki. 
Pe urmă a venit iarna, o iarnă lungă, pe urmă primăvara. 
Despre tânărul Czyński se mai bârfea, ca de obicei, iar la 
urechile Marysiei ajungeau din când în când diferite ştiri. 
Se spunea că a fost la practică în străinătate, că avea să se 
căsătorească cu o baroneasă din Poznan, că prinții 
baronesei veniseră chiar în vizită la Ludwikowo. 

Marysia primea totul cu indiferenţă. Niciodată nu-şi 
făcuse iluzii în ceea ce-l privea pe tânărul Czyński. Şi apoi 
îi făcea reproşuri neîntemeiate. 

In timpul iernii a trecut pe la Radoliszki caravana 
cinematografică. Instalat în hangarul pompierilor cu tot 
frigul pătrunzător de acolo, trei seri la rând, 
cinematograful n-a dus lipsă de public. Rulau nişte filme 
americane, iar doamna Szkopkowa, cu toate că ascultase 
atâtea cazanii care încriminau desfrâul arătat pe ecrane, s- 
a hotărât, în sfârşit, să vadă cu ochii ei acel desfrâu şi să-i 
aprecieze gradul de nocivitate. Dar pentru că se temea că 
nu va înţelege multe lucruri, a luat-o cu ea pe Marysia, atât 
din consideraţie pentru educaţia ei, cât şi pentru faptul cu 
Marysia mai fusese la cinematograf. 

Într-adevăr, Marysia fusese la cinematograf în oraşe 
mari ca Braslaw şi Swieciany, dar pe atunci era încă un 
copil. Acum se gândea la filmele acelea şi îi plăcea mai cu 
seamă unul dintre ele. Era povestea unei fete de la ţară, pe 
care nimeni nu o băga de seamă prin părţile ei. Toţi o 
socoteau o sărăntoacă. Când a ajuns însă într-un oraş 
mare, într-un magazin uriaş, prin care se perindă zilnic mii 
de cumpărători, a cunoscut-o şi s-a îndrăgostit de ea un 
pictor celebru şi bogat, care a ştiut să vadă în ea şi 
frumuseţe, şi farmec, şi caracter... 


— Da, se gândea cu melancolie Marysia. Poate că într- 
un oraş mare e posibil, dar dacă rămânea la ţară, tristă ar 
fi fost soarta ei. 

În ceea ce o privea, ştia că nu va pleca niciodată de aici. 
Iar aici... ce bărbat s-ar putea îndrăgosti de ea şi ar putea 
s-o ia în căsătorie... Avea destulă minte ca să nu se 
gândească nici o clipă la fiul proprietarului de la 
Ludwikowo. Nici părinţii lui n-ar fi de acord, nici lui nu i-a 
trecut prin cap aşa ceva şi nici ea nu-şi dorea să fie soţia 
unui asemenea bogătaş. Ea căra rudelor şi cunoştinţelor 
lui pachetele din prăvălie până la trăsură, cum ar putea 
deci s-o trateze ca pe o egală cu ele. 

Cu totul altfel şi-ar închipui ea viitorul dacă domnul 
Leszek ar fi un funcţionar obişnuit, fără avere, un 
meşteşugar sau chiar şi un gospodar. 

Atunci ar fi cu totul altfel! _ 

II socotea culmea frumuseţii bărbăteşti. In nici o 
fotografie din filme, în nici o ilustrată din prăvălie (şi erau 
atâtea) n-a văzut un băiat mai atrăgător decât el. li plăcea 
din toate punctele de vedere. Chiar şi mândria, îngâmfarea 
asta a lui, nu era un defect la care să nu poţi închide ochii. 
De altfel dacă ar fi un modest om al muncii, n-ar fi atât de 
încrezut. 

A venit şi primăvara iar Marysia dacă se mai gândea la 
tânărul Czyński, apoi se gândea ca la un personaj din 
visurile ei şi nu ca la viitorul proprietar al moşiei din 
Ludowikowo. 

Personajul acesta poate că nu ocupa în imaginaţia ei un 
loc prea important, dar permanent şi de neclintit. De 
neclintit pentru că nu mai exista spaţiu pentru alţii. In 
împrejurimi nu lipseau tinerii care îi acordau atenţie 
Marysiei, fără să-şi ascundă sentimentele, dar nu făceau 
nici o impresie deosebită asupra ei. 

A venit şi iunie, un iunie călduros şi exuberant. Orăşelul 
înconjurat de marea vălurită a grânelor verzi, semăna cu 
un mănunchi uriaş de tei şi mesteceni, sub care se 
ascundeau, ca nişte flori modeste, căsuţele albe şi roşii, 
abia vizibile, printre tufele de iasomie, liliac şi floarea- 


miresei. În zilele de sărbătoare, când te întorceai dintr-o 
plimbare mai lungă, ţi se părea că nu există pe lume un 
colţişor mai liniştit şi mai frumos decât acesta. De departe 
nu se vedeau ulițele nepavate, pline de hârtoape, nici 
grămezile de gunoi din curţi sau porcii tolăniţi în băltoace. 

Soarele strălucea pe cerul senin, peste câmp trecea o 
boare blândă, înmiresmată, iar sufletul îţi era uşor şi 
fericit. 

În zilele de lucru Marysia pleca de la prăvălie abia după 
şapte. Iar în prăvălie era o zăpuşeală insuportabilă. Pomii 
sădiţi de curând în jurul pieţei dădeau încă prea puţină 
umbră sau aproape deloc, iar zidurile se încălzeau, aşa de 
tare încât produsele de tutun trebuiau duse ziua în pivniţă, 
de teamă să nu se prefacă în pulbere. In schimb seara, 
Marysia închidea cât mai repede prăvălia şi înainte de a se 
întoarce acasă alerga la Zwirowka. Zwirowka era un 
pârâiaş, pe care vara îl trecea şi o găină fără să-şi ude 
penele, dar care în două locuri, lângă şosea şi după 
biserică, se revărsa în două iazuri late şi destul de adânci. 
Lângă şosea se scăldau bărbaţii, iar după biserică femeile, 
de obicei fetele tinere. 

După baie îi mai rămânea destul timp ca s-o ajute pe 
doamna Szkopkowa în gospodărie iar pe urmă să ia o carte 
în mână. Marysia citise de mult toate cărţile din biblioteca 
parohială, le citise şi pe cele din mica bibliotecă a şcolii 
generale din localitate. I se mai întâmpla să împrumute 
câte un roman sau un volum de versuri de la puţinii 
intelectuali ai locului. Şi era avidă de cărţi. Multe le ştia 
aproape pe de rost, printre ele două franţuzeşti şi una 
germană, pe care le citea mai des, ca să nu uite limba. 

Cea franceză era un volum vechi şi uzat din versurile lui 
Musset, proprietatea fostului preot. Odată, la prăvălie, era 
cu ea în mână, când a intrat bătrânul şi dragul ei oaspete, 
vraciul de la moară. 

— Dar ce citeşti dumneata, domnişoară? întrebă, aşa 
într-o doară. 

— Nişte poezii, foarte frumoase poezii... Versuri. Dar 
sunt în franceză. 


— În franceză? 

— Da, unchiule. Le-a scris Musset. 

Vraciul întoarse cartea spre el, se aplecă asupra ei şi 
Marysiei i se păru că încearcă să citească. Buzele lui se 
mişcară încet, dar se ridică imediat. 

Era palid iar ochii lui parcă se tulburaseră. 

— Ce ai, unchiule Antoni? întrebă uimită şi uşor 
speriată. 

— Nimic, nimic... 

Clătină din cap şi îşi strânse tâmplele. 

— Ia loc, unchiule. leşi de după tejghea şi îi oferi un 
scaun. Astăzi e o căldură groaznică, cred că ţi-a făcut rău. 

— Nu, fii liniştită, domnişoară. Mi-a şi trecut. 

— Slavă Domnului. M-am speriat... În ceea ce priveşte 
cartea, ascultă ce limbă frumoasă. Cred că poţi să n-o 
cunoşti, dar tot simţi frumuseţea ei, mai ales în poezie. 

Întoarse câteva pagini şi începu să citească. Dacă şi-ar fi 
ridicat pentru o clipă ochii de pe carte, ar fi văzut imediat 
că ceva se întâmplă cu Antoni Kosiba. Dar Marysia citea 
pentru ea. O delectau fluiditatea şi sonoritatea strofelor, 
vioiciunea rimei şi sentimentele poetului care trăia 
disperarea a două inimi despărțite fără milă de capriciile 
sorții şi în care dorul arde, cu o flacără tot mai potolită, 
dorul care devenise singura lor rațiune de a exista. 

Când sfârşi îşi ridică ochii: întâlni privirile buimăcite ale 
vraciului aţintite asupra ei. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Sări de la locul ei. Şi atunci auzi cum repetă, cât se 
poate de exact, ultima strofă. Nu se putea înşela, cu toate 
că şoptea cu o voce hârâită. 

— Dumneata... dumneata... începu, dar el, parcă ar fi 
încercat să-şi amintească ceva, spuse: 

— Da... capriciile sorții. Precum copacul smuls cu 
rădăcini cu tot... Ce-i asta?... Ce-i asta?... 

Se ridică împleticindu-se. 

— Doamne! Unchiule Antoni! Unchiule! strigă ea. 

— Mi se-ntunecă mintea, spuse respirând greu. Mi se- 
ntunecă de parcă aş înnebuni... Ce cai trec pe acolo?... De 


ce am venit eu aici?... După tutun... Spune ceva, 
domnişoară... Vorbeşte-mi... 

Marysia mai degrabă simţi decât înţelese ce vrea. 
Începu să vorbească repede că sunt caii din Piaski, că 
probabil doamna  Hermanowiczowa venise după 
cumpărături, ori să plătească o slujbă pentru sufletul 
bărbatului ei, că în fiecare lună dă... 

Debita tot ce-i venea ei în minte şi îl ţinea pe vraci de 
mâinile lui mari. 

Se liniştea încetul cu încetul. Se aşezase, dar tot mai 
respira greu. Marysia i-a adus un pahar cu apă, pe urmă a 
dat o fugă până în pivniţă după tutun şi l-a împachetat. 
Cum se apropia şapte, şi-a zis că nu-l poate lăsa singur. 

— Mai aşteaptă, unchiule, un sfert de ceas, pe urmă 
închid şi te conduc o bucată de drum. Bine? 

— De ce, domnişoară? Mă duc singur. 

— Dar dacă eu vreau să fac o plimbare. 

— Bine, se învoi resemnat. 

— Poate vrei să aprinzi o ţigară?... Ţi-o răsucesc eu. 

— Aprind, încuviinţă dând din cap. 

Când au ajuns în şosea, a început să-şi revină. 

— Se întâmplă să mi se facă rău, spuse. Cred că e ceva 
la creier. Înainte, cu mult înainte, nu mi se întâmpla. 

— Dă, Doamne, să nu se mai repete, spuse Marysia şi-i 
zâmbi afectuos. Asta-i de la soare. 

Vraciul scutură din cap. 

— Nu, dragă domnişoară! Nu-i de la soare. 

— Atunci de la ce? 

Tăcu vreme îndelungată, apoi oftă: 

— Nici eu nu ştiu. 

Pe urmă mai adăugă: 

— Şi nu mă mai întreba de asta, fiindcă deîndată ce 
încep să mă gândesc, să-mi forţez memoria s-ar putea să se 
dezlănţuie iar răul acela în mine. 

— Bine, unchiule Antoni. Să vorbim despre altceva. 

— Nu, nu trebuie, domnişoară. Întoarce-te. Prea lung 
drum pentru picioruşele dumitale micuţe. 

— Eee, nu-s deloc micuţe. Dar dacă dumneata vrei să 


rămâi singur, eu mă întorc. 

Se opri, zâmbi, o strânse uşor la pieptul lui şi o sărută 
cu blândeţe pe frunte. 

— Dumnezeu să te răsplătească, domnişoară, spuse şi 
se îndepărtă. 

Marysia porni spre orăşel. Gestul şi sărutul neaşteptat 
al acestui om nu numai că nu-i pricinuiseră vreo supărare, 
dar parcă o mai liniştiseră după toate cele întâmplate. 
Acum înţelegea şi mai clar că în acest vraci bătrân găsise o 
fiinţă cu inimă de aur şi apropiată de a ei. Era convinsă că 
nimeni pe lume nu nutreşte pentru ea sentimente mai 
nobile şi mai fierbinţi, că în caz de vreo nenorocire el e 
singurul care i-ar sări în ajutor. 

Dar mai înţelegea că acest prieten bun are şi el nevoie 
de ajutor, că asupra lui trebuie să se fi abătut o mare 
nenorocire, că în sufletul lui se petrece ceva misterios şi de 
nepătruns. 

Criza la care asistase în prăvălie, îi sugera mii de 
ipoteze fantastice. Pentru o minte sănătoasă fiecare dintre 
ele era o aberaţie, dar având de ales între banal şi 
neverosimil, Marysia alegea, prefera să aleagă întotdeauna 
neverosimilul. De aceea i se părea că Antoni Kosiba, 
vraciul de la moară, este un personaj romantic, misterios, 
poate că sub sumanul lui se ascunde un prinţ sau un 
nefericit care a comis cândva o crimă - fireşte fără să vrea 
sau într-un moment de furie - şi s-a autocondamnat să 
trăiască simplu şi să se sacrifice pentru binele altora. 

Nu, nu se înşela, nu se putea înşela, doar auzise 
limpede cum recitase poezia în limba franceză. Un ţăran 
simplu nu putea s-o repete aşa. Şi apoi înţelesese 
conţinutul poeziei!... Cum s-ar putea explica una ca asta?... 

— Să presupunem, se gândea ea, că în peregrinajul său 
a ajuns cândva în Franţa sau în Belgia. E posibil. Mulţi 
ţărani emigrează şi pe urmă se întorc. 

Dar un asemenea raţionament şi o astfel de dezlegare a 
misterului erau prea prozaice. lar dacă era aşa, atunci de 
ce a fost atât de şocat?... Oare nu se ascunde aci o 
tragedie?... Fără îndoială că poezia i-a adus aminte de 


ceva, a trezit în el amintiri dureroase. 

— Trebuie să fie un om neobişnuit, îşi spunea cu 
convingere. 

Convingerea aceasta devenea cu atât mai puternică, cu 
cât îşi amintea mai multe amănunte care-i confirmau 
supoziţia. Felul de a fi al acestui om, aparent, dar numai 
aparent şi superficial, asemănător cu felul de a fi al 
oamenilor simpli. Delicateţea lui, altruismul... 

Era sigură că a dat de urma unui mare şi captivant 
mister şi s-a hotărât să-l dezlege. Încă nu ştia cum va 
proceda, ştia însă că nu va cunoaşte odihna până nu va 
descoperi miezul acestei taine. 

Intre timp s-au întâmplat lucruri care i-au canalizat 
gândurile şi preocupările în cu totul altă direcţie. 


Capitolul IX 


Pe la mijlocul lunii iunie, într-o dimineaţă devreme, în 
piaţă s-a oprit un automobil mare albastru. In Radoliszki 
toţi îl cunoşteau şi ştiau că e al moşierului din Ludwikowo. 
Automobilul s-a oprit în faţa prăvăliei de coloniale a 
Mordkăi Rabinowa. De la fereastra prăvăliei doamnei 
Michalina Szkopkowa se vedea ca-n palmă cum coboară 
întâi domnul Czyński, pe urmă doamna Czynska şi, la 
sfârşit, fiul lor, Leszek. 

Marysia se retrase repede de la fereastră. Reuşise doar 
să vadă că tânărul inginer mai slăbise şi că avea pe el un 
costum gri deschis, în care arăta şi mai bine decât de 
obicei. 

Era convinsă că din clipă în clipă uşa se va deschide şi 
el va intra în prăvălie. Constată cu uimire că inima îi bate 
tot mai repede. Îşi spuse că s-ar putea să fie îmbujorată, 
iar el ar putea crede că din cauza lui. 

De atâtea ori îşi imaginase cum îl va primi. Acum, când 
era atât de aproape, nu-şi mai amintea nimic din planurile 
făcute. Ştia doar că se bucură, că se bucură copilăreşte de 
venirea lui. 

— Cel mai bine e să nu-mi fac nici un plan, hotări ea, şi 
să mă port potrivit cu purtarea lui. S-ar putea să intre şi să 
ceară doar un pachet de ţigări... Ca orice client. 

Asta ar fi fost urât din partea lui şi numai la gândul 
acesta Marysia se întristă, mai cu seamă că acum, mai 
mult ca oricând, era convinsă că toamna trecută a fost 
nepoliticoasă şi nedreaptă cu el. 

— Chiar de-ar cere numai ţigări, îşi spuse, eu tot trebuie 
să fiu amabilă. De-ar veni mai repede. 

El însă nu veni deloc. 

După un sfert de oră de aşteptare, Marysia se apropie 
cu băgare de seamă de fereastră şi văzu că familia Czyński 
se urcă în automobil. Maşina întoarse şi porni spre 
Ludwikowo. 

— A plecat, spuse ea cu voce tare şi în prima clipă îi 


păru nespus de rău. 

Abia seara, stând în pat, începu să se gândească la toate 
cele întâmplate şi ajunse la concluzia că asta încă nu 
înseamnă nimic. Chiar dacă ar fi vrut să treacă pe la ea, n- 
a făcut-o pentru că părinţii se grăbeau, iar el nu voia să le 
atragă atenţia asupra faptului că se cunosc, ceea ce sigur 
nu le-ar fi fost pe plac. A adormit liniştită. 

A doua zi însă pe la prânz a electrizat-o huruitul 
cunoscut al motocicletei. Se auzea de departe. Spre 
surprinderea œi,  huruitul nu  slăbea. Într-adevăr, 
motocicleta a trecut vâjâind prin piaţă, prin faţa ferestrelor 
şi s-a dus mai departe. 

Devenise clar că uitase de ea, că nici nu se gândea s-o 
mai vadă. 

— Aşa?... îşi spuse. E mai bine... : 

Dar nu era mai bine. Nu putea nici să brodeze. li 
tremurau mâinile. De câteva ori s-a înţepat dureros în 
deget. Nu se putea gândi la altceva. Dacă s-a dus pe şosea, 
înseamnă că s-a dus la familia Zenowicz. Familia Zenowicz 
era foarte bogată şi avea două fete de măritat. De multă 
vreme lumea îl şi potrivise pe tânărul Czyński cu una 
dintre ele. Dar atunci cât de adevărat era zvonul despre 
baroana din Poznan?... 

— În definitiv, se gândi ea cu amărăciune, ce mă 
priveşte pe mine? Însoară-se cu cine vrea. Îi urez să-şi 
găsească cea mai potrivită şi mai frumoasă soţie. Dar e 
oribil din partea lui că nu trece să schimbe măcar o vorbă. 
Doar nu-l muşc. Eu nu vreau nimic de la el. 

Czyński s-a întors chiar înainte de şapte. Uşa prăvăliei 
(cu totul întâmplător) era deschisă, iar Marysia (tot 
întâmplător) stătea în prag. 

A trecut. Nici n-a întors capul. Nici nu s-a uitat. 

— Poate că-i mai bine aşa, se consola Marysia. Doamna 
Szkopkowa are dreptate că n-ar trebui să mă gândesc la el. 

În aceeaşi seară, dirigintele poştei locale, domnul 
Sobek, a avut o plăcută surpriză. A întâlnit-o pe 
domnişoara Marysia în drum spre casă şi când i-a propus 
să facă o plimbare cu el până la Trei Peri, ea a acceptat 


fără să stea pe gânduri. N-ar fi însemnat nimic deosebit 
dacă ar fi fost vorba de oricare altă fată din Radoliszki. 
Sobek se putea socoti liniştit printre bărbaţii care se 
bucurau de succes la femei. Era tânăr, prezentabil, 
funcţionar cu perspectiva unei frumoase cariere, fiindcă 
toţi ştiau că unchiul lui era o persoană importantă în 
direcţia judeţeană. În afară de aceasta cânta dumnezeieşte 
la mandolină, o mandolină frumoasă, încrustată cu sidef, 
de care nu se despărţea decât la serviciu. 

Mandolina, ca şi celelalte calităţi ale domnului Sobek, 
atrăgeau tinerele fete. Pe toate, aproape pe toate, cu o 
singură excepţie, foarte dureroasă pentru domnul Sobek. 
Ce-i drept, domnişoara Marysia a fost întotdeauna amabilă 
cu el, dar nu şi-a manifestat niciodată dorinţa de a se 
cunoaşte mai bine. De fiecare dată evita să meargă cu el la 
patinoar, la plimbare sau la dans. 

Dacă domnul Sobek ar fi fost un tânăr vanitos, de mult 
ar fi încetat să se mai învârtă în jurul Marysiei. El era însă 
un tânăr cinstit, realist, fără capricii, răbdător şi cum se 
remarca printr-o mare stabilitate a gusturilor, din când în 
când îşi reînnoia propunerile. 

Şi iată că în ziua aceasta se convinse că alesese tactica 
cea mai potrivită. 

Mergeau alături pe drumul spre Trei Peri, cunoscut 
tuturor tinerilor şi bătrânilor din Radoliszki, pe care 
bătrânii cândva, iar acum tinerii mergeau perechi, şi pe 
care doamna farmacistă îl poreclise cu răutate Promenada 
Vacilor, fiindcă vacile tot pe drumul acesta erau scoase la 
păşune. 

De la ferestrele casei parohiale, de unde preotul, 
grijuliu cu morala oiţelor lui, vedea drumul ca-n palmă, 
putea să spună cu o anumită precizie câte cununii va oficia 
în anul viitor. Şi ale cui. Era de-ajuns să constate că un 
tânăr sau altul „participă” la promenadă cu una şi aceeaşi 
domnişoară. În limbaj colocvial se spunea că „el umblă cu 
ea”, iar asta însemna preludiul căsătoriei; în cel mai rău 
caz o manifestare certă a dragostei. De ce o găseau tocmai 
în plimbare şi nu în statul pe loc, în şedere sau în altă 


poziţie a corpului omenesc, la asta nimeni nu s-a gândit în 
Radoliszki. Şi cu siguranţă nu s-a gândit nici domnul Sobek 
în timpul plimbării lui cu domnişoara Marysia la Trei Peri. 

El se gândea numai şi numai la domnişoara Marysia, la 
faptul că e săracă, dar mai instruită şi mai educată decât 
altele, că e şi mai frumoasă, iar cu o asemenea soţie nu s- 
ar ruşina nici un funcţionar de stat, chiar de ar avea un 
rang ameţitor de înalt. Domnul Sobek îşi exprima 
gândurile zdrăngănind uşor la instrument (aşa îi plăcea să- 
i spună mandolinei sale) melodia unui tango la modă: „Ai 
să mă iubeşti, Lolita?...” 

Din păcate, deşi înţelegea aluzia subtilă a tangoului, 
deşi bănuia intenţiile virtuosului cântăreţ, deşi simţea o 
anumită recunoştinţă pentru atenţia care i-o acorda, 
domnişoara Marysia nu putea împărtăşi starea de spirit a 
partenerului ei. Acceptase să meargă cu el la plimbare ca 
să mai uite, să se convingă ea singură că Sobek este un 
băiat cinstit, că n-ar trebui să se ferească de el, că ar fi un 
soţ potrivit pentru ea. Chiar ideal. Nu bea, nu făcea 
scandaluri, nu gonea cu motocicleta, şi ce-i mai important: 
se remarca printr-o statornicie nemaiîntâlnită. Nu aşa ca 
alţii. Şi ce-i dacă nu-i prea inteligent, dacă are maniere de 
om simplu. Asta nu-i ceva ruşinos... 

Zadarmice au fost însă toate argumentele de 
necontestat, toată bunăvoința ei, plimbarea care a luat 
sfârşit la lumina lunii, atmosfera romantică, înfrumuseţată 
cu muzică şi discuţii. Marysia s-a întors acasă dezamăgită, 
tristă şi hotărâtă să nu mai meargă niciodată la Trei Peri, 
nici cu domnul Sobek, nici cu altcineva. 

Noaptea a avut un vis îngrozitor. Se vedea pe ea şi pe 
tânărul Czyński. Goneau pe motocicletă cu o viteză 
demenţială, fugind de un incendiu, care mereu îi ajungea. 
Deodată, în faţa lor s-a deschis o prăpastie şi ei au căzut pe 
fundul ei stâncos... Şi era mult sânge, iar el i-a spus: 

— Din cauza ta mor. 

Simţea şi ea că moare, şi a început să strige după 
ajutor. 

Când a deschis ochii şi s-a dezmeticit din somn, o văzu 


pe doamna Szkopkowa aplecată deasupra ei. 

— Ferească Dumnezeu de visul rău! o auzi spunând. Ce 
ai visat de ai ţipat aşa? 

În prima clipă Marysia ar fi vrut să-i povestească visul, 
dar amintindu-şi că doamna Szkopkowa se pricepe la 
tălmăcit visele, preferă să tacă. Poate că însemna ceva 
neplăcut pentru domnul Czyński, pe care doamna 
Szkopkowa şi aşa nu-l iubea. Putea să-i spună vreo răutate. 

— Am ţipat?... Nu ştiu de ce, spuse Marysia. Poate că 
am visat ceva. Visele se uită atât de uşor. 

Marysia însă nu uitase. A doua zi când a zărit caii din 
Ludwikowo şi pe domnul Lech în brişcă, a tresărit. Era 
convinsă că de data aceasta nu o va ocoli. 

S-a înşelat din nou. A trimis vizitiul după ţigări! Vizitiul! 

Se vede că o evita cu îndârjire. Evenimentele ulterioare 
au confirmat în întregime această opinie. Nu era zi în care 
să nu vină la Radoliszki. Uneori în brişcă, alteori călare, 
dar cel mai des cu motocicleta. Anul trecut nu venea atât 
de des. Acum însă parcă îi făcea în necaz Marysiei, sau 
poate că avea alte motive, pe care ea nu le putea desluşi. 

De câte ori era fără ochelari de motociclist, Marysia 
putea observa că era tras la chip, slab şi avea înfăţişarea 
unui om posomorât şi îndârjit. 

— Poate că i s-a întâmplat ceva? se nelinişti ea, dar se 
mustră repede pentru gândurile negre atât de pripite: cu 
ce drept şi de ce mă neliniştesc eu?!... 

În cele din urmă o cuprinse apatia. Nu mai alerga la 
fereastră la ropotul copitelor, la huruitul trăsurii sau al 
motocicletei, ba se străduia nici să nu le mai audă. 

Când îşi pierduse şi ultimele speranţe, s-a-ntâmplat. 

Era în douăzeci şi patru iunie. În prăvălie forfota 
începuse încă de cu dimineaţă. Ca de obicei, cu ocazia 
onomasticii preotului, copiii de la orfelinat, surorile de 
caritate şi alţi localnici cumpărau multe felicitări. Abia pe 
la nouă s-a mai liniştit, şi a avut şi Marysia timp să coboare 
în pivniţă după tutun, ca să expună măcar câteva pachete 
în vitrină. Le-a luat în şorţ şi a urcat pe scară. S-a întors şi 
parcă tot sângele i s-a adunat în inimă: la doi paşi de ea 


stătea el. 

Nu mai ştia dacă a scos vreun țipăt, nu ştia că pachetele 
de ţigări i-au căzut din şorţ. Ştia doar că pământul se 
învârteşte cu o viteză nebună, şi că s-ar fi prăbuşit cu 
siguranţă, dacă el n-ar fi prins-o-n braţe şi n-ar fi tinut-o 
puternic, lipită de pieptul lui. 

De câte ori a încercat mai târziu, niciodată n-a reuşit să- 
şi aducă aminte pas cu pas, clipă cu clipă acea întâmplare 
minunată şi extraordinară. Ţinea minte doar privirea lui 
aspră, supărată parcă, şi cuvintele învălmăşite pe care nu 
le înţelesese atunci, dar care păreau să se reverse în 
sângele ei. 

Pe urmă cineva a intrat în prăvălie şi s-au îndepărtat. 

Cu siguranţă clientului i s-a părut ameţită sau lipsită de 
simţul orientării. Nu putea înţelege ce vrea, nu reuşea să-i 
spună cât costă. După ce clientul a plecat cu pachetele, 
Marysia a izbucnit în râs. 

— M-am prostit de tot! Ce i-am putut eu da în loc de 
hârtie de scris! Doamne! Uită-te şi dumneata! 

Arătă cele mai diferite lucruri întinse pe tejghea şi 
râdea, fără să-şi poată stăpâni râsul fericit. Ceva tresărise 
în ea. Ceva se trezise la viaţă, ceva nou, minunat, luminos, 
înaripat, ca o pasăre mare şi albă. 

Czyński stătea nemişcat şi o privea încântat. Cândva îi 
scrisese într-o telegramă că o consideră cea mai frumoasă 
fată... Acum însă era atât de frumoasă, cum n-o mai văzuse 
niciodată. 

— Frumos! Foarte frumos, spunea Marysia. Să veniţi de 
atâtea ori în oraş şi să nu treceţi pe la mine! Credeam că v- 
aţi supărat. 

— Că m-am supărat? Glumiţi! Eu v-am urât! 

— De ce? 

— Pentru că nu vă puteam uita, domnişoară Marysia. 
Pentru că nu puteam nici să mă distrez, nici să lucrez. 

— Şi de aceea când treceaţi prin faţa prăvăliei, 
întorceaţi capul în altă parte? 

— Da! De aceea. Ştiam că nu vă plac, că mă dispreţuiţi! 
... Până acum nici o femeie nu m-a disprețuit. Şi mi-am dat 


cuvântul de onoare că n-am să vă mai văd niciodată. 

— Aţi săvârşit două lucruri urâte: întâi când v-aţi dat 
cuvântul, apoi când l-aţi călcat. 

Czyński scutură din cap. 

— Domnişoară Marysia, nu m-aţi condamna dacă aţi şti 
ce înseamnă dorul. 

— Cum se poate! se revoltă ea. De ce să nu ştiu ce 
înseamnă dorul? Poate că ştiu mai bine decât 
dumneavoastră. 

— Nu! făcu un semn cu mâna. E imposibil. 
Dumneavoastră nu puteţi avea nici cea mai mică idee 
despre dor. Dumneavoastră ştiţi că uneori mi se părea că 
m-am scrântit?... Da! Că m-am scrântit!... Nu mă credeţi? 
Atunci uitaţi-vă. 

Scoase din buzunar o broşurică subţire, roz. 

— Ştiţi ce-i asta? 

— Nu. 

— E un bilet de vapor pentru Brazilia. Cu un sfert de oră 
înainte de ridicarea ancorei, a trebuit să-mi iau lucrurile şi 
în loc să plec în Brazilia am venit la Ludwikowo. N-am 
putut, pur şi simplu n-am putut! Pe urmă a venit cel mai 
mare chin! Mă străduiam să-mi respect cuvântul dat, dar 
nu puteam renunţa la Radoliszki. Nu puteam provoca o 
întâlnire cu dumneavoastră, dar ea putea avea loc 
întâmplător. Nu-i aşa?... Atunci nu mi-aş fi călcat cuvântul. 

Marysia se întunecă brusc. 

— Se pare că aţi procedat greşit călcându-vă cuvântul. 

— De ce? se revoltă el. 

— Fiindcă... aţi avut dreptate să nu mă mai vedeţi. 

— Am fost un idiot! strigă convins. 

— Nu, aţi fost un om rezonabil. Pentru amândoi... 
Fiindcă nu are nici un sens. 

— Ah, da?... Chiar atât mă dispreţuiţi, încât nu vreţi nici 
să mă vedeţi? 

L-a privit drept în ochi. 

— Nu! Ca să fiu sinceră, şi mie mi-a fost foarte dor de 
dumneavoastră, poate... 

— Marysienka! Întinse braţele spre ea. 


Clătină din cap. 

— O clipă, să vă spun tot. Aşteptaţi. Mi-a fost foarte dor. 
Mi-a fost rău... Atât de rău... Am... plâns... 

— Draga mea! Minunea mea! 

— Dar, continuă ea, am ajuns la convingerea că am să 
vă uit mai uşor dacă nu ne vedem. La ce poate duce 
cunoştinţa noastră? Dumneavoastră sunteţi destul de 
rezonabil ca să ştiţi mai bine decât mine. 

— Nu, o întrerupse, sunt destul de rezonabil ca să ştiu 
că nu aveţi dreptate. Eu vă iubesc. Fireşte, dumneavoastră 
nu puteţi şti ce înseamnă dragostea. Dar dumneavoastră 
mă simpatizaţi. Ar fi o nebunie să ne condamnăm în 
continuare la despărţire. Întrebaţi la ce poate duce?! Oare 
nu-s frumoase, nu-s îndeajuns de convingătoare şi de 
importante  întrevederile noastre, discuţiile, prietenia 
noastră? Ce vă deranjează să vă vedeţi cu mine?... Vă rog 
să mă ascultaţi!... 

Asculta atentă şi nu putea să nu-i dea dreptate, nu 
putea fiindcă voia să fie convinsă. Iar el ştia să fie 
convingător. 

De fapt, nici nu putea să-i interzică să intre într-o 
prăvălie în care avea acces orice client. lar cu clienţii 
trebuia să vorbească politicos. 

Aşa că, din ziua aceea, domnul Loch Czyński venea 
zilnic, iar calul sau motocicleta lui din faţa prăvăliei 
stârneau senzaţie în tot orăşelul, fel de fel de comentarii şi 
invidie care, prin firea lucrurilor, s-au transformat în ceea 
ce se numea scandal public. 

Ce-i drept, în sensul strict al cuvântului, nimeni nu avea 
cunoştinţă de vreun act scandalos. Vizitele tânărului 
inginer într-o prăvălie în care uşa era deschisă oricui, nu 
puteau sugera nimănui bănuieli care s-o compromită pe 
domnişoara Marysia. Invidia oamenilor nu ţine însă seama 
de evidenţă. Aproape fiecare fată din Radoliszki se putea 
lăuda cu câte un admirator, nici unul însă nu se putea 
compara cu tânărul Czyński. Atunci de ce acest frumos 
brunet a ales-o tocmai pe venetica asta de la Szkopkowa? 
Dacă tot a vrut să-şi găsească o domnişoară din orăşelul 


acesta, putea să-şi găsească una şi mai frumoasă, şi mai 
înstărită, şi mai demnă de el din toate punctele de vedere. 
Fireşte, părinţii acestor fete mai demne, împărtăşeau 
indignarea copilelor, o împărtăşeau şi tinerii care se 
plimbau cu ele la Trei Peri. lar asta însemna opinia publică 
din Radoliszki. 

Dacă în pofida sensibilităţii sale înnăscute, Marysia nu a 
sesizat modificarea opiniei publice din Radoliszki, asta se 
datora faptului că era prea absorbită de propriile-i trăiri. 
Iar trăirile acestea erau atât de noi şi atât de tulburătoare, 
încât toată lumea înconjurătoare i se părea înceţoşată, 
ireală, întâmplătoare şi lipsită de însemnătate. 

Marysia abia acum îşi dădea seama că iubeşte. Cu 
fiecare zi această convingere devenea tot mai clară, tot 
mai profundă. În zadar încerca ea să lupte împotriva ei. 
Sau mai degrabă nu în zadar, pentru că tocmai datorită 
acestei lupte, datorită nevoii de a ceda în faţa forţei 
sentimentelor se realiza o potenţare a acelei ciudate şi 
tulburătoare vrăji, a acelei amețeli ce o prindea ca un 
vârtej care-ţi taie respiraţia, te ameţeşte şi te învăluie din 
toate părţile cu atingeri nevăzute, transparente, te 
imobilizează, te răpeşte şi te duce... 

— Iubesc, iubesc, iubesc, îşi spunea de mii de ori pe zi, 
iar în spusele ei era şi uimire, şi bucurie, şi teamă, şi 
fericire, şi admiraţie pentru marea descoperire din sufletul 
ei, care nu ştiuse până acum că poartă în el un giuvaier 
atât de preţios. 

Şi totul era cu atât mai ciudat, cu cât, de fapt, nu se 
petrecea nimic nou. Dacă nişte martori străini ar fi vrut şi 
ar fi putut asculta discuţiile dintre cei doi tineri în prăvălia 
doamnei Szkopkowa, ar fi rămas dezamăgiţi. Czyński 
venea, îi săruta Marysiei mâna, pe urmă îi povestea despre 
călătoriile şi aventurile lui sau citeau împreună cărţile 
aduse de el. De obicei erau versuri. Uneori povestea şi 
Marysia despre copilăria ei, despre mama ei, despre 
planurile ei, din păcate nerealizate. S-a schimbat poate 
numai faptul că ea îi spunea lui: domnule Leszek, iar el pur 
şi simplu: Marysia. Fireşte, când nu-i auzea nimeni. 


Poate că s-ar fi schimbat mai multe dacă Marysia ar fi 
fost de acord. Domnul Leszek încercase de multe ori să o 
sărute, dar ea a protestat întotdeauna cu atâta vehemenţă 
şi cu atâta teamă, încât lui nu-i rămânea decât să se 
resemneze. 

Pe urmă el pleca, iar ea se gândea tot restul zilei la 
ceasurile trecute şi la cele care vor veni mâine. 

După închiderea prăvăliei se întorcea acasă, gânditoare, 
contemplându-şi bucuroasă propria fericire, plină de 
înţelegere pentru căsuţele din jur, pentru copacii verzi, 
pentru întregul univers, pentru toţi oamenii pe care îi 
întâmpina cu un zâmbet deschis. 

De aceea nu vedea privirile lor neprietenoase, chipurile 
lor dispreţuitoare, invidia şi răutatea lor. Şi iată că într-o zi 
s-a întâmplat ceva care avea să lase urmări foarte 
neplăcute. 

În Radoliszki locuia de ani de zile o familie de curelari, 
vestită în tot judeţul. Familia Wojdyllo provenea din 
nobilimea scăpătată, dar cu vechi tradiţii, şi acesta era 
primul argument pentru stima şi prețuirea de care se 
bucura în orăşel; al doilea era faptul că din moşi-strămoşi 
erau cunoscuţi ca cei mai buni curelari. O şa, un căpăstru 
sau un harnaşament de la Wojdyllo din Radoliszki aveau 
mare căutare, cu toate că adesea erau mai scumpe decât 
cele din Vilnius. Capul acestei familii înstărite şi respectate 
era în vremea aceea Pankracy Wojdyllo, pe care lumea îl 
poreclise Domnia-sa, fiindcă îi plăcea să repete acest 
cuvânt, iar lui trebuiau să-i urmeze în meserie Jozef şi 
Kalikst, în timp ce al treilea fiu, Zenon, era socotit, atât de 
familie, cât şi de tot orăşelul, un vlăstar nereuşit! 

Tatăl său voia să-l facă preot. L-a trecut cu greu pe 
flăcăul cel leneş prin cele şase clase de gimnaziu şi l-a 
înscris la seminar. Toate necazurile şi cheltuielile n-au 
folosit însă la nimic. În zadar îi creştea inima bătrânului 
când, spre uimirea târgului, i-a venit fiul în sutană de 
seminarist. N-a trecut nici un an şi l-au dat afară de la 
seminar. Zenon spunea că a plecat el de bună voie, fiindcă 
nu avea înclinaţie, dar oamenii povesteau că înclinațiile lui 


spre votcă şi femei l-au dus la eliminarea din rândurile 
viitorilor păstori de suflete. În favoarea acestor zvonuri 
părea să pledeze comportarea de mai târziu a ex- 
seminaristului. Mai mult stătea în cârciumă decât în 
biserică şi la ce femei de pe strada Kramna se ducea, mai 
bine să nu vorbim. 

Cum ştia latineşte, ar fi putut lucra la farmacie. Cel 
puţin aşa credea tatăl lui. Dar şi de data aceasta s-a 
înşelat. Zenon a abandonat repede farmacia. Şi în 
problema asta circulau diverse poveşti, care nu puteau fi 
verificate, fiindcă domnul Niemira, farmacistul din 
Radoliszki, nu făcea parte dintre oamenii vorbăreţi şi apoi 
era prieten cu bătrânul Wojdyllo. 

Şi iată că acest Zenon Wojdyllo, trecând într-o zi 
împreună cu câţiva tineri, pe lângă prăvălia doamnei 
Szkopkowa, tocmai când Marysia închidea prăvălia, a 
oprit-o şi i-a vorbit aparent, pe tonul cel mai prietenos din 
lume. 

— Bună seara, domnişoară Marysia, ce lucruri bune se 
mai aud? 

— Bună seara, i-a răspuns ea zâmbind. Mulţumesc de 
întrebare. 

— E cam incomod la dumneavoastră... 

— De ce-i incomod? se miră ea. 

— Ei, o fi doamna Szkopkowa femeie de treabă, dar să 
nu se gândească ea la atâta lucru, îi spuse cu compătimire. 

— La ce? 

— La canapea. 

— La o canapea? făcu ea ochii mari. 

— Sigur că da. În prăvălie nu-i decât tejgheaua aceea 
îngustă şi tare. Nu e loc pentru doi, mai ales cu Czyński. 

Tinerii izbucniră în râs. 

Marysia încă nu înţelegea unde bate, dar presimţind o 
mârşăvie, ridică din umeri. 

— Nu ştiu ce vreţi să spuneţi... 

— Suzana cea virtuoasă nu ştie ce spun, se adresă 
Zenon camarazilor. Dar ştie cum se face. 

Urmă altă explozie de râsete. 


Tremurând din tot trupul, Marysia scoase cheia din uşă, 
cobori repede scările şi porni în fugă spre casă. Genunchii 
i se înmuiaseră, capul îi vâjâia, iar inima îi bătea, mai să-i 
sară din piept. 

Nimeni, până atunci, n-o jignise atât de brutal şi de 
murdar. Nu făcuse nimănui nici un rău, nu spusese 
nimănui un cuvânt urât. Nici măcar în gând. Şi deodată... 

Se simţea aşa, de parcă cineva ar fi aruncat pe ea o 
găleată cu lături. Alerga, dar în urechi îi răsunau strigăte, 
râsete şi fluierături. 

— Doamne, Doamne... şoptea cu buzele tremurânde. 
Cât e de groaznic, de josnic... 

Se străduia să-şi revină, să-şi stăpânească hohotele de 
plâns ce se adunau în ea, dar nu reuşea. Ajunse până la 
gardul casei parohiale, se sprijini în el şi izbucni în hohote. 

Străduţa din spatele grădinilor era una dintre cele mai 
puţin umblate. Trebuia o coincidenţă nemaipomenită, ca 
tocmai atunci domnul Sobek, dirigintele poştei din 
Radoliszki, să se ducă la grădinarul preotului după 
căpşuni. Văzând-o pe Marysia plângând, întâi s-a mirat, pe 
urmă s-a înduioşat şi, în sfârşit, s-a hotărât s-o consoleze. 

Bănuia care poate fi cauza lacrimilor. Ştia şi el că 
tânărul Czyński stă toată ziua în prăvălie. 

I-a sucit fetei capul, a făcut-o să se îndrăgostească, iar 
acum a părăsit-o, îi trecu prin minte domnului Sobek. 

Îi atinse Marysiei braţul şi începu să-i vorbească: 

— Nu merită să plângeţi, domnişoară Marysia. V-o spun 
din inimă şi din rațiune. Nu merită. Timpul trece, durerea 
se vindecă. Păcat de ochi. Dumneavoastră sunteţi de o mie 
de ori mai de preţ decât el. Să-i pară lui rău. V-a 
nedreptăţit, o să-şi primească el pedeapsa. În lume nu se 
pierde nimic. Aşa-i legea. Nimic nu se pierde. Cum e şi cu 
grebla. Calci pe ea, şi când nici nu te aştepţi, grebla se 
ridică şi buf cu coada în frunte... Aşa-i legea. Hai, nu mai 
plângeţi, domnişoară Marysia... 

Îl înduioşau plânsul ei şi neputinţa lui de a o consola. 
Era şi el gata să izbucnească în lacrimi. O mângâia uşor pe 
spatele cutremurat de hohote. 


— Liniştiţi-vă, domnişoară Marysia, liniştiţi-vă. Nu 
trebuie, nu merită. V-a nedreptăţit... v-a nedreptăţit. E un 
om rău. Fără conştiinţă. 

— Dar de ce, de ce?!... Ce-i drept, nu mi-a plăcut... 
niciodată... Dar nu i-am făcut nici un rău. 

Sobek stătu pe gânduri. 

— De cine vorbiţi? 

— De el, de Wojdyllo... 

— De bătrân? se miră Sobek. 

— Nu, de... ex-seminarist. 

— De Zenon?... Dar ce v-a făcut huliganul acela? 

— M-a împroşcat cu injurii oribile... În faţa oamenilor. 
Aşa ruşine!... Aşa ruşine!... Cum mai ies eu acum în lume? 

Îşi frângea mâinile. 

Sobek simţi că tot sângele i se urcă în cap. Câtă vreme 
crezuse că Czyński o nedreptăţise pe Marysia, privise totul 
cu resemnare, ca pe o acţiune a unor forţe superioare, 
împotriva cărora nu ai ce face. Dar când a aflat că e vorba 
de tânărul Wojdyllo, l-a cuprins furia. 

— Şi ce v-a spus? întrebă el, străduindu-se să fie calm. 

Dacă n-ar fi fost atât de deznădăjduită şi atât de iritată, 
cu siguranţă că Marysia nu s-ar fi încumetat să se 
destăinuie. Dacă ar fi avut timp să mediteze, şi-ar fi dat 
seama că nu avea nici un rost să-i spună domnului Sobek şi 
nici altcuiva toate cele întâmplate. Acum însă îşi dorea 
prea mult să simtă compasiunea cuiva. Aşa că i-a povestit 
cum a putut, cu întreruperi, toată povestea acelei 
groaznice întâmplări. 

Ascultând, Sobek s-a liniştit, ba chiar a şi râs. 

— lar dumneavoastră vă uitaţi la un prost ca ăsta, 
spuse. Ori vorbeşte el, ori latră un câine, totuna e. N-aveţi 
de ce vă necăji. 

— Dumneavoastră vă e uşor să vorbiţi aşa... 

— Uşor sau nu, n-are importanţă, iar Zenon nu-i de luat 
în seamă. Ce-i el pentru dumneavoastră?... Să-l scuipi şi 
atât... 

— Chiar şi atât. Şi-a şters lacrimile. Oamenii au auzit, se 
răspândeşte prin oraş. Ce am să mă fac eu? 


— Ei, domnişoară Marysia, ce să faceţi? Important e că 
aveţi conştiinţa curată. 

— N-o să creadă toţi că e curată. 

— Cine-i cinstit, crede, cine-i rău găseşte murdărie şi-n 
biserică. Pe cei răi nu trebuie să-i iei în seamă. A fost, a 
trecut, s-a dus. Vedeţi, îi arătă coşuleţul, mă duc la 
grădinar după căpşuni. Nu veniţi cu mine? Sunt nişte 
căpşuni bune, mari. Şi dulci... 

Marysia zâmbi. 

— Mulţumesc, mă grăbesc să ajung acasă... La 
revedere! 

— La revedere, domnişoară Marysia. Şi n-aveţi de ce vă 
necăji. 

S-a oprit şi i-a spus: 

— Dumneavoastră sunteţi atât de bun cu mine. N-am să 
uit asta niciodată. 

Sobek făcu o grimasă şi dădu din mână. 

— Ce bunătate. O nimica toată. La revedere. 

A intrat în grădină fredonând un tangou. Şi-a ales 
căpşunile, s-a târguit, a plătit şi a plecat acasă. Le-a pus în 
două farfurii adânci, a pisat în piuliţă nişte zahăr, le-a 
presărat cu multă pudră, ca să intre zahărul în ele. [i 
plăcea să facă totul sistematic. 

Intre timp a fiert apa pentru ceai, a scos din dulap 
pâinea, untul. Aceasta era cina lui. Astăzi, pentru că era 
sâmbătă, o încheia cu un desert excelent: o farfurie cu 
căpşuni zemoase şi aromate. A doua farfurie o păstra 
pentru prânzul de a doua zi. 

Pe urmă şi-a spălat tacâmurile, le-a şters, le-a pus la 
locul lor, şi-a luat din cui frumoasa lui mandolină şi a ieşit. 

Vara, sâmbătă seara, tot tineretul era pe străzi, mai cu 
seamă pe Promenada Vacilor. Domnul Sobek întâlnea la tot 
pasul cunoscuţi. Cu unii se oprea, stătea de vorbă, glumea, 
pe alţii doar îi saluta de departe. A mers pe strada 
Wilenska, pe strada Napoleon, pe urmă s-a dus la Trei Peri 
şi s-a-ntors. Fetele încercau să-l atragă, fiecare în grupul 
ei. Intotdeauna e plăcut să asculţi ceva muzică. El însă se 
scuza şi se plimba singur, zdrăngănind din când în când 


strunele mandolinei. 

Când a ajuns în strada Oszmianska, a zărit în pridvor la 
Lejzor câţiva tineri. Stăteau şi fumau. 

— Hei, domnule Sobek, strigă unul dintre ei. Ia vino şi 
cântă-ne ceva. 

— Nu prea am chef. 

Sobek se opri. 

— Lasă cheful, se auzi altă voce. Ia loc aici cu noi, şi-ţi 
vine cheful. 

— Eu cu voi nu iau loc, răspunse Sobek. 

— Dar de ce? 

— Fiindcă printre voi e o scârbă, iar eu nu vreau să am 
de-a face cu scârbele. 

O clipă s-a aşternut tăcerea, apoi a treia voce întrebă: 

— La cine te gândeşti, dacă nu ţi-e cu supărare? 

— Eu la el nu mă gândesc, spuse liniştit Sobek. Eu îl 
dispreţuiesc. lar dacă eşti curios să afli despre cine-i 
vorba, domnule Wojdyllo, apoi să ştii că despre dumneata. 

— Despre mine? 

— Da, despre dumneata, domnule  ex-seminarist! 
Dumneata eşti pentru mine o scârbă şi nu vreau să fiu în 
societatea dumitale. 

— De ce jigneşti un om, domnule Sobek? se auzi o altă 
voce împăciuitoare. 

— Nu un om, ci o vită. Mai rău, un huligan. 

— E beat sau ce-i cu el?!... strigă Zenon. 

— Beat?... Nu, domnule Wojdyllo, eu nu sunt băutor. 
Sunt complet treaz. Nu ca dumneata, care dormi prin 
şanţuri. Care te porţi neruşinat cu fetele. Numai un porc 
beat, să-mi fie cu iertare, poate arunca unei fete 
nevinovate şi lipsite de apărare cuvinte atât de murdare în 
plină stradă. Asta e. 

Şi zdrăngăni câteva măsuri din valsul Manevrele 
toamnei. 

— El vorbeşte despre Maryska aia de la Szkopkowa, 
observă unul dintre ei. 

— Sigur că despre ea, confirmă Sobek. Despre ea, pe 
care o scârbă ca stimatul domn Wojdyllo... 


— Termină, odată, strigă Wojdyllo. Ajunge! 

— Dumitale îţi ajunge, mie nu!... 

— Vezi-ţi de nasul dumitale! 

— Şi dumneata ai putea să-ţi vezi de al dumitale. Numai 
că-i întuneric. Nu se vede de la distanţă. Iar până aici nu 
cobori, pentru că ţi-e frică. 

— De ce, de ce să-mi fie frică, prostule? 

— 'Ţi-e frică să nu-ţi pocesc mutra!... 

— Liniştiţi-vă, nu merită, îi sfătui cineva cu blândeţe din 
pridvor. 

— Sigur că nu merită să-mi murdăresc mâinile, conveni 
Sobek pe acelaşi ton. 

— O să-ţi pocesc eu mutra! urlă Zenon. 

Şi înainte ca ceilalţi să-l fi putut opri, sări din pridvor. În 
întuneric se produse învălmăşeală. Se auziră câteva 
lovituri surde, apoi un trosnet puternic. Frumoasa 
mandolină a domnului Sobek se făcuse ţăndări în atingere 
cu ţeasta ex-seminaristului. Adversarii se înşfăcară şi se 
prăbuşiră sub gard. 

— Dă-mi drumul, se auzi vocea sugrumată a lui Zenon. 

— Ţine, huligane, ţine, ţine, ca să nu uiţi! 

Vocea lui Sobek era însoţită de bufnetele loviturilor. 

— La mine sari tu!... Ţine! Ţine! Te mai legi de fete? Ai? 

— Nu! 

— Atunci ţine, ca să nu uiţi! 

— Nu mă mai leg, jur! 

— Atunci mai ţine, ca să nu-ți uiţi jurământul! Na! Mai 
na! 

— Ajutor, fraţilor! se miorlăia Zenon. 

În jur se adunaseră mai multe persoane atrase de 
bătaie, dar nimeni nu-i sări în ajutor. Sobek se bucura de 
stima tuturor, aşa că până şi cei care nu ştiau despre ce 
fusese vorba, preferau să creadă că dreptatea este de 
partea lui, cu atât mai mult, cu cât adversarul era un 
scandalagiu detestat. Nici camarazii lui Zenon nu se 
simțeau obligaţi la solidaritate. In adâncul sufletelor 
fuseseră de la început de partea lui Sobek. De altfel, Zenon 
sărise la bătaie. 


— Domnilor, se auzi o voce din mulţime, ajunge, ajunge! 

— Terminaţi, adăugă alta. 

Sobek se ridică. Lejzor ieşi din casă cu o lampă cu gaz 
în mână. La lumina ei se vedea tot dezastrul săvârşit pe 
învelişul exterior al lui Zenon. Hainele sfâşiate, ochii 
învineţiţi, nasul spart. O vreme îşi plimbă limba prin gură, 
apoi scuipă câţiva dinţi. 

Sobek îşi scutură hainele, îşi adună de pe jos resturile 
cutiei de la mandolină, ce se legănau jalnic atârnate de 
strune, îşi drese glasul şi se îndepărtă tăcut. 

Incepură să se împrăştie şi alţii, fără să spună şi fără să 
întrebe nimic. A doua zi însă orăşelul vuia ca un stup. După 
slujbă, în faţa bisericii, nu se vorbea de nimic altceva. 
Toată lumea cunoştea exact cauzele şi desfăşurarea 
conflictului. În general i se dădea dreptate lui Sobek şi 
oamenii se bucurau de pedepsirea lui Zenon. Pe de altă 
parte însă era condamnată şi Marysia. O dată, că ea a fost 
cauza, a doua oară că vizitele lungi ale tânărului Czyński în 
prăvălie nu pledau în favoarea moralității tinerei 
domnişoare. 

Şi apoi nu se făcea ca pentru o venetică, o vânzătoare 
de prăvălie, să se bată doi oameni din societatea 
orăşelului, un funcţionar şi fiul unei familii bogate şi 
respectate. 

Toată lumea era curioasă să afle cum va reacţiona 
familia Wojdyllo. Unii îi întrebau, aşa în treacăt, pe fraţii 
lui Zenon, dar ei ridicau doar din umeri. 

_ — Nu-i treaba noastră. Se-ntoarce tata, ştie el ce face. 
Într-adevăr, Domnia-sa nu era în Radoliszki. Plecase după 
cumpărături la curelarii din Vilnius. 

Marysia a aflat de bătaia pe care a primit-o Zenon, dis- 
de-dimineaţă. Au venit două vecine şi au povestit totul, cu 
lux de amănunte. Dacă doamna Szkopkowa a primit ştirea 
cu satisfacţie, ca pe o pedeapsă a divinității fiindcă Zenon 
părăsise sfânta slujbă duhovnicească, Marysia era 
desperată. Işi făcea reproşuri că fusese atât de guralivă. 
De ce s-a plâns ea acestui mărinimos domn Sobek?! I-a 
făcut atâtea necazuri. Cine ştie ce urmări va avea. 


Bătrânul Wojdyllo nu va trece cu vederea molestarea fiului 
său. Cu siguranţă se vor adresa tribunalului, îl vor reclama 
la direcţia poştelor. Domnul Sobek poate să-şi piardă 
postul din cauza gestului său nobil... 

Fără îndoială, Marysia îi era recunoscătoare, dar simţea 
un anumit regret. S-a sacrificat pentru ea, s-a expus, a 
intrat de bunăvoie în toată bârfa asta care se va hrăni 
multă vreme cu numele lui. Şi datorită acestui fapt a 
devenit creditorul ei, al Marysiei. Chiar dacă n-ar scoate 
nici o vorbă, fiecare privire a lui îi va spune: 

— Ţi-am apărat onoarea, demnitatea şi bunul renume, şi 
nu mi se cuvine nici o răsplată? 

Şi mai era ceva. Marysia îşi dădea seama că din cauza 
scandalului, va deveni obiectul tuturor bârfelor, care îi vor 
otrăvi viaţa. 

Aşa că n-a minţit când s-a scuzat că nu poate merge la 
slujbă fiindcă o doare capul. Într-adevăr, se simţea 
bolnavă, nefericită şi deprimată. Toată duminica a stat în 
casă, a plâns şi s-a gândit ce o să fie de acum încolo. Dacă 
ar fi putut să fugă de aici, să plece cât mai departe... Chiar 
şi la Vilnius. S-ar apuca de orice muncă, s-ar face 
slujnică... Nu avea însă bani de drum şi nu-şi făcea iluzii că 
doamna Szkopkowa i-ar putea împrumuta. Nici doamna 
Szkopkowa şi nici altcineva din orăşel. Poate... doar... 

Aşa şi-a adus aminte de vraciul de la moară. Unchiul 
Antoni nu i-ar refuza nimic. lată un om, singurul om care i- 
a mai rămas. 

Începu să-şi alcătuiască în grabă un plan. Seara, când 
se lasă întunericul, o ia prin spatele grădinilor şi se duce la 
joagăr, iar de acolo la moară!... Pe drum închiriază o 
căruţă şi în zori ajunge la gară. De acolo îi trimite o 
scrisoare doamnei Szkopkowa... Şi lui, domnului Leszek. 

Inima Marysiei se strânse. Dar ce se va întâmpla dacă el 
nu va voi să vină la Vilnius?... 

Şi toate proiectele s-au năruit... 

Nu, de o sută de ori prefera să suporte aici, zilnic, bârfa, 
batjocura, ponegririle şi chiar ruşinea, decât să renunţe la 
posibilitatea de-a vedea ochii şi gura lui, şi părul lui, de-a 


asculta vocea lui gravă şi dragă, de-a simţi atingerea 
mâinilor lui puternice şi frumoase. 

— Fie ce-o fi, s-a hotărât ea. 

Mai era o soluţie: să-i destăinuie totul. Doar e mult mai 
învăţat decât ea, şi cu siguranţă găseşte cea mai bună 
soluţie. 

Aşa ceva n-ar face însă niciodată. Ştia că nimeni din 
orăşel nu va îndrăzni să-i spună motivul conflictului dintre 
domnul Sobek şi fiul lui Wojdyllo. De altfel, domnul Leszek 
nu intra în vorbă cu nimeni de aici. Dacă însă ar afla de 
scandal, ar fi gata să intre la bănuieli şi să creadă să Sobek 
avea anumite drepturi ca să-i ia apărarea Marysiei, iar 
atunci... 

— Nu, nu-i spun nimic, nimic! hotări ea. Aşa e cel mai 
înţelept. 

Dimineaţa a pornit de acasă cu capul aplecat şi mergea 
atât de repede de parcă ar fi alergat-o cineva. A răsuflat 
uşurată abia când a intrat în prăvălie. S-a privit în oglindă 
şi a constatat cu părere de rău că ultimele întâmplări şi 
cele două nopţi nedormite lăsaseră urme pe chipul ei. Era 
palidă şi avea cearcăne la ochi. Asta a descumpănit-o şi 
mai mult. 

— Dacă mă vede cum arăt, îşi spunea, i se face silă de 
mine. Ar fi mai bine să nu vină. 

Era ora unsprezece şi Marysia devenea tot mai 
neliniştită. 

— M-am gândit într-un ceas rău să nu vină! îşi reproşă. 

Clopotul bisericii bătea de amiază, când Marysia zări 
caii din Ludwikowo. Domnul Leszek nu era însă în brişcă. 
Vizitiul şedea pe capră căscând. Doamna Michalewska cea 
grasă, menajera de la Ludwikovo, cobori şi se duse după 
cumpărături. Marysia ar fi vrut să alerge până la brişcă şi 
să întrebe de domnul Leszek, dar s-a abținut şi bine a 
făcut, fiindcă n-a trecut nici un ceas şi pe stradă se auzi 
huruitul motocicletei. 

Era gata să izbucnească în plâns de fericire. Domnul 
Leszek n-a observat însă nici paloarea ei, nici lacrimile din 
ochi. A intrat ca un uragan, a făcut câteva sărituri ca într- 


un mazur” şi a strigat: 

— Vivat  genialul mecanic! Trăiască!  Felicită-mă, 
Marysienka! Am crezut că mă iau toţi dracii pe căldura 
asta, dar m-am încăpățânat. 

A început să-i povestească cum i s-a stricat motocicleta 
pe drum, cu câtă greutate a reparat singur defecţiunea, cu 
toate că putea veni cu brişca odată cu doamna 
Michalewska. 

Era atât de mulţumit de el, încât radia de fericire. 

— Pân' la mândra când te duci, toate drumurile-s dulci! 
strigă el. _ 

— Ce te-ai murdărit, domnule Leszek! lţi aduc imediat 
nişte apă. 

Tocmai turna apă în lighean, când intră doamna 
Szkopkowa cu prânzul. Le aruncă o privire aspră, dar nu 
spuse nimic. 

— Domnul Czyński a trebuit să-şi repare motocicleta, îi 
explică Marysia. S-a mânjit cu unsoare şi a vrut să se 
spele. 

— N-am să stropesc prea mult, adăugă Czyński. 

— Nu face nimic, răspunse rece doamna Szkopkowa şi 
ieşi. 

Inginerul nu luă deloc în seamă răceala proprietăresei 
prăvăliei. Îi explica vesel Marysiei ce defecţiune avusese la 
motor şi cât de ingenios a reuşit s-o repare. Treptat fata îşi 
recapătă şi ea naturaleţea. 

— Ce frumos râzi tu! îi spunea Czyński. 

— Obişnuit. 

— Tocmai că nu obişnuit! Îţi jur, Marysia, că din toate 
punctele de vedere, dar absolut din toate punctele de 
vedere, tu eşti neobişnuită. lar dacă-i vorba de râs... 
fiecare om râde altfel. 

Şi începu să dea monstre din râsul diferitelor persoane. 
Era atât de hazliu şi făcea nişte grimase, încât ar fi mişcat 
şi un mort. Cel mai mult şi cel mai bine o imita pe 
menajera cea grasă, pe doamna Michalewska. 

Nu ştia că exact în clipa aceea, doamnei Michalewska îi 


10 Dans popular polonez. 


venea mai degrabă să plângă decât să râdă, şi asta tocmai 
din cauza lui. 

Vizitiul observase că în timp ce se cocoţa în brişcă, 
menajera era îmbujorată, de parcă abia venise de lângă 
plită. Tot drumul o auzea cum bombănea ceva în spatele 
lui, cum ofta şi gemea. 

— Trebuie să se fi întâmplat ceva, şi-a spus vizitiul. 

Şi se întâmplase. Doamna Michalewska aflase în orăşel 
nişte lucruri atât de groaznice, încât nici nu-i venea să 
creadă şi n-ar fi crezut dacă n-ar fi fost mărturia mai 
multor persoane şi dacă n-ar fi văzut cu ochii ei unde şi-a 
lăsat domnul Leszek motocicleta şi unde a stat două 
ceasuri bătute pe muchie. 

Cei doi murgi mărunți, dar bine hrăniţi, alergau la trap, 
dar doamnei Michalewska i se părea că brişca abia se 
mişcă. Mereu se uita înainte, socotind câţi kilometri mai 
erau până la Ludwikowo. 

În sfârşit, dincolo de pădure peisajul se deschidea. 
Câmpul înclinat cobora spre linia albastră a lacului ce se 
zărea la orizont. Pe malul lacului erau aşezate în rânduri 
simetrice cubuleţele caselor din cărămidă roşie. Pe o 
colină, în mijlocul unor buchete de verdeață, se albea un 
palat înalt şi zvelt, socotit în tot judeţul a opta minune, 
dacă nu a lumii, atunci cel puţin a ținuturilor din nord-est. 
Numai doamna Michalewska nu împărtăşea această 
euforie. Prefera vechiul palat de lemn, mai întins şi mai 
intim decât cel nou, în care s-a născut, a crescut şi a 
muncit de copilă. 

Nu putea să-i ierte stăpânului de-un leat cu ea, 
bătrânului Czyński, că în loc să reconstruiască exact casa 
arsă în timpul invaziei, a ridicat un palat modern, şi cu 
două etaje, de parcă ar fi ţinut cu tot dinadinsul ca 
bătrânele picioare ale menajerei să aibă cât mai multe 
trepte de urcat şi de coborât. 

Cu toate că era absorbită de alte gânduri, doamna 
Michalewska sacrifică şi de astă dată un oftat acestei 
bizare inovaţii, cu care, în pofida anilor scurşi, nu reuşise 
să se obişnuiască. 


Intrând pe poartă, trăsura coti pe o alee laterală a 
parcului şi se opri la scara de serviciu. Doamna 
Michalewska era prea iritată ca să se mai ocupe personal 
de descărcatul şi depozitarea în cămară a rezervelor 
aduse. Se avântă ca locomotiva unui accelerat prin 
bucătărie, prin oficiu şi prin sufragerie, gâfâind poate ceva 
mai puternic decât o cerea oboseala şi viteza ei de 
deplasare. 

Ştia unde îi poate găsi la ora asta pe doamna şi pe 
domnul Czyński, şi nu s-a înşelat. Erau pe terasa dinspre 
miazănoapte. Doamna Eleonora, ţeapănă şi dreaptă în 
corsetul ei, stătea pe un scaun tare, netapisat (de altele 
nici nu voia să audă) şi era cufundată în lectura unor 
registre ale fabricii. În spatele ei stătea contabilul, domnul 
Slupek, cu o mutră de nefericit, care parcă dintr-o clipă în 
alta urma să fie supus la cazne. Capul lui chel, asemănător 
unei gogoşi mari, roşietice, era acoperit cu broboane dese 
de sudoare. La celălalt capăt al terasei, într-un fotoliu 
mare de trestie, şedea domnul Stanislaw Czyński, 
înconjurat de vrafuri incredibile de ziare. 

Michalewska s-a oprit tăcută în mijlocul terasei ca un 
monument al groazei. 

Domnul Czyński îşi cobori ochelarii şi întrebă: 

— Ce s-a întâmplat Michalesia? 

— Nenorocire! gemu ea. 

— N-ai găsit lămâi? 

— Ah, ce lămâi!... Com-pro-mi-te-re! 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă domnul Czyński, liniştit, dar 
cu mai mult interes, lăsând deoparte ziarul. 

— Ce s-a-ntâmplat?... Un adevărat scandal!... Credeam 
că mor de ruşine. Tot târgul nu vorbeşte decât de asta! 
Numai de el! 

— De cine? 

— Ei, de iubitul nostru Leszek. 

— De Leszek? 

Doamna Czynska îşi ridică privirile şi spuse: 

— Ţine minte, domnule Slupek. Întrerupem la poziţia 
asta, 1482 zloți şi 24 de groşi. 


— Da, doamnă. Contabilul răsuflă uşurat. Douăzeci şi 
patru de groşi. Pot să plec? 

— Nu, rămâi. Ce spui, Michalesia? 

— Despre domnul Leszek! Ruşine pentru întreaga 
familie! Am aflat nişte lucruri, încât... 

— Atunci te rog să le repeţi. Cu siguranţă nişte bârfe, 
spuse cu o linişte deplină doamna Czynska. 

— În Radoliszki se bat, se omoară din cauza domnului 
Leszek al nostru. Dirigintele poştei şi-a spart ghitara în 
capul lui şi s-au tăvălit prin toată piaţa. I-a spart nasul! I-a 
rupt dinţii... 

— Cui? sări domnul Czyński. Lui Leszek? 

— Nu, băiatului Domniei-sale, curelarul. 

— Şi ce ne priveşte pe noi? 

— Fiindcă-i din cauza fetei pe care o curtează domnul 
Leszek. 

Doamna Czynska îşi încruntă sprâncenele. 

— Nu înţeleg. Te rog, Michalesia, povesteşte totul pe 
rând. 

— Asta şi fac. Din cauza fetei. Din cauza Marysiei de la 
Szkopkowa. De mult mi-am dat eu seama că trebuie să fie 
ceva la mijloc. Am eu ochi bătrâni, dar văd bine. N-am zis 
eu săptămâna trecută: Ei, ei, cam prea des se duce domnul 
Leszek la Radoliszki!... N-am zis?... Spuneţi, n-am zis?... 

— Lasă asta! Şi ce-i cu fata aceea? 

— Pentru fată. Frumoasă, frumoasă, dar eu nu văd 
nimic special la ea. Ca să te baţi pentru ea?... Asta-i una, 
domnul Leszek - alta. Toată ziua fuga la oraş. Mă gândesc 
eu: Ce-l tot trage pe el acolo? Şi ce se dovedeşte? Abia 
acuma. 

— Ei, ce se dovedeşte? 

— Că la ea merge, la Marysia aceea. Unde stă 
motocicleta zile întregi?... În faţa prăvăliei doamnei 
Szkopkowa. Dar domnul Leszek unde stă?... Păi, în 
prăvălie. Numai ei doi! Da! El şi ea. Szkopkowa nu stă în 
prăvălie. Doamna farmacistă zice că-i de mirare că până 
acuma părintele n-a probozit din amvon acest scandal. Şi, 
zice, dacă n-o face, se vede că din respect şi din stimă 


pentru părinţii acestui, zice, cavaler întreprinzător. 

Domnul Czyński făcu o grimasă cumplită. 

— Şi, mai departe? 

— Ei, fiul curelarului, ex-seminaristul, sâmbătă... Nu, 
nu, vineri... Nu, bine zic, sâmbătă, o întreabă în public pe 
Marysia aceea de ce n-a pus în prăvălie şi o canapea... 
Marysia nimic. Atunci el a început să-şi bată joc de domnul 
Leszek al nostru şi de ea, cu asemenea cuvinte, de se 
ţineau toţi cu mâinile de burtă de atâta râs. 

— Cum toţi? întrebă calm doamna Eleonora. 

— Ei, lumea. Asta se petrecea pe uliţă şi auzea fiecare. 
Se vede că fata s-a ruşinat, fiindcă n-a suflat o vorbă, şi a 
rupt-o la fugă. Dar trebuie să se fi plâns ăluia de la poştă, 
lui Sobek. Ori poate că el a aflat de la altcineva. Destul că 
de îndată ce l-a întâlnit pe ex-seminarist, a tăbărât şi aşa l- 
a burduşit, încât abia a scăpat cu viaţă. Iar astăzi am văzut 
cu ochii mei că motocicleta domnului Leszek era din nou în 
faţa prăvăliei. Îşi mai atrage vreo belea. Sobek acela poate 
să-i facă vreun rău, fiindcă... N 

— Bine, bine, o întrerupse doamna Czynska. Iți 
multumim, Michalesia, pentru informații. Am să mă ocup 
eu de problema asta. 

Vorbea pe un ton total indiferent, dar menajera ştia ce 
înseamnă asta. Acum îi trecu prin minte că a procedat prea 
în grabă şi nechibzuit. Ce-i drept era revoltată împotriva 
vizitelor imorale făcute de Leszek, dar îl iubea mai mult 
decât pe propriii ei copii şi acum îi părea rău de fapta 
săvârşită. 

— Dar, eu, începu, nu zic nimic de domnul Leszek al 
nostru, fiindcă se-nţelege... 

Doamna şi domnul Czyński vorbeau însă în franceză, 
ceea ce însemna că prezenţa Michalesiei, era de prisos. A 
plecat, dar şovăind, şi gândindu-se dacă n-ar fi bine să iasă 
în întimpinarea lui Leszek şi să-l prevină în legătură cu 
tărăboiul pe care chiar ea îl dezlănţuise. După ce s-a mai 
gândit însă, a ajuns la convingerea că nu-i strică tânărului 
o săpuneală zdravănă, pe care o merită, ba chiar o să-i 
prindă bine, aşa că a renunţat. 


Oricum, merita un blam. Dacă a sedus o fată cinstită, a 
procedat urât, dacă Marysia aceea nu era o fată cinstită, 
atunci s-a făcut de ruşine pe el şi familia. 

Aşa judeca Michalesia, şi de aceeaşi părere erau şi 
părinţii lui Leszek. 

Întorcându-se acasă spre uimirea şi neliniştea sa, 
Leszek observase privirile reci cu care a fost întâmpinat. 
La început a fost îngrozit de bănuiala că nemernicul acela 
de Bauer, directorul hotelului din Vilnius, trimisese nota de 
plată. 

— Asta-i o porcărie, se gândea luând cina în tăcere. N-a 
mai putut aştepta câteva săptămâni cu nota de plată? Dacă 
Leszek mai ţinea minte - erau trecute acolo lucruri pe care 
pentru nimic în lume n-ar fi vrut să le afle părinţii. Mai ales 
oglinzile sparte şi mult prea multe sticle de şampanie... 

— Ai putea să ne sacrifici o jumătate de oră? îl întrebă 
doamna Czynska ridicându-se de la masă. Am vrea să stăm 
de vorbă. 

— Chiar o jumătate de oră? replică bănuitor Leszek. 

— Crezi că e prea mult pentru părinţi? 

— Da de unde, mamă. Sunt la dispoziţia voastră. 

— Să trecem în cabinet. 

— Oho! mormăi Leszek. Înseamnă că e ceva serios. În 
cabinet se desfăşurau de obicei cele mai oficiale şi mai 
puţin plăcute conferinţe cu părinţii. 

Domnul Czyński se aşeză pe locul prezidenţial şi tuşind 
de două ori, începu: 

— Dragă Leszek! Am fost încunoştinţaţi că prin 
comportarea ta uşuratică împingi până dincolo de limitele 
admise nu numai bunele moravuri, dar şi noţiunea de 
demnitate personală, pe care eu şi cu mama ne-am străduit 
să ţi le insuflăm. 

— Nu ştiu despre ce-i vorba, tată, răspunse Leszek pe 
un ton rece şi defensiv. 

— E vorba de gâlcevile oribile dintre... cavalerii... din 
târg, de gâlcevile provocate de tine. 

Leszek răsuflă uşurat: 

— Deci nu-i nota de plată! Slavă cerului! şi zâmbi 


deconectat. lubiţii mei părinţi! Văd că aţi fost induşi în 
eroare, sau, vorbind mai simplu, v-au dus cu nişte poveşti. 
Eu nu ştiu de nici o gâlceavă. Şi cu atât mai mult nu am 
putut-o provoca. 

— Şi nu ştii nimic despre o anume Marysia? întrebă 
calm mama. Despre o vânzătoare în prăvălia Szkopkowei? 

Leszek se înroşi uşor. 

— Ce are a face asta? 

— Are, dragul meu. 

— Da. O cunosc pe această Marysia. Drăguţă fată. 
Leszek tuşi, apoi adăugă: Trec destul de des pe la prăvălia 
aceea după ţigări. 

— În fiecare zi, sublinie mama. 

— Posibil, îşi încruntă sprâncenele. Şi ce-i cu asta? 

— Eşti acolo în fiecare zi şi stai ore-n şir. 

— Chiar dacă... Nu crezi, mamă, că am trecut de vârsta 
la care mai trebuie să fiu controlat?... 

— Fără îndoială. Dacă e vorba de controlul nostru. Dar 
până şi cel mai matur şi mai independent om este supus şi 
unui alt control şi încă mult mai puţin înţelegător. Mă 
gândesc la controlul opiniei publice. 

Leszek se ofuscă: 

— lartă-mă, mamă, dar nu am comis nici o crimă. 

— Nimeni nu te acuză de crimă. 

— Atunci despre ce-i vorba? 

— Despre tact şi demnitate, spuse apăsat doamna 
Czynska. 

— Cred că nu m-am abătut nici de la una, nici de la alta. 

Domnul Czyński se foi nerăbdător în fotoliu. 

— Dragul meu, începu. Trebuie să înţelegi şi tu că 
desele tale vizite, vizitele demonstrative în prăvălia aceea 
nu puteau să nu trezească comentarii... 

— Nimeni n-are nici un drept. Prăvălia... prăvălia e un 
loc public. Oricine are dreptul să intre într-o prăvălie. 

— Scuză-mă, interveni mama, dar asemenea explicaţii 
sunt mai prejos de nivelul tău. În primul rând, stai acolo 
zile-ntregi, ceea ce atrage atenţia şi stârneşte comentarii. 
Doar nu-ţi închipui că e cineva atât de naiv încât să creadă 


că-ţi petreci timpul studiind metodele comerţului cu 
amănuntul. Stai acolo pentru vânzătoarea aceea. 

— Se poate. Şi ce-i cu asta? 

— Din asta ar rezulta că socoteşti societatea ei deosebit 
de interesantă. 

— Într-adevăr. 

— Şi de potrivită pentru tine?... Da?... Potrivită pentru 
domnul Czyński sub aspect distractiv, intelectual, social? 

Leszek ridică din umeri. 

— Asta-i o problemă de concepţii, de opinii... 

— Ei, dă-ne voie să-ţi spunem că, după părerea noastră, 
aici nu-i nici o problemă. Şi cea mai bună dovadă este 
faptul că vizitele tale au dat naştere la tot felul de bârfe. 

— Nu-mi pasă de bârfe! strigă iritat. 

— Şi nu numai la bârfe. Fata aceea a fost jignită în 
public de unul dintre... concurenţii tăi mai puţin norocoşi, 
drept urmare... alt adorator al acestei domnişoare atât de 
populare, a socotit potrivit să sară în apărarea onoarei ei 
provocând o bătaie în plină stradă. Datorită acestui fapt, 
aventurile tale galante şi... persoana ta au devenit celebre 
prin împrejurimi. 

Leszek făcu ochii mari. 

— Eu nu ştiu nimic de toate astea! E imposibil! 

Sări în picioare şi strigă: 

— Astea sunt nişte bârfe ordinare, în care nu e nimic 
adevărat! 

— Din păcate, fiule, spuse domnul Czyński, avem ştiri 
sigure. 

— Nu cred! răbufni Leszek. Mi-ar fi spus. lar dumneata, 
mamă, vorbind despre o fată pe care nici n-o cunoşti, 
despre cea mai cinstită fată, n-ar trebui să foloseşti astfel 
de... astfel de... aluzii echivoce! Asta-i... asta-i oribil! 

Domnul şi doamna Czyński se priviră repede unul pe 
celălalt. Erau surprinşi de revolta fiului lor, care până 
acum se exprimase mult prea uşor despre femei. 

— Observ că domnişoara aceea te interesează foarte 
mult. 

— E firesc să mă intereseze, de vreme ce din cauza mea 


este expusă la asemenea... asemenea... 

Îşi muşcă buzele şi tăcu. 

Doamna Czynska povesti calm tot ce aflase de la 
menajeră. Leszek reuşise să se stăpânească într-atât încât 
n-o întrerupse niciodată. După ce a terminat, spuse sec: 

— Şi ce măsuri vreţi să luaţi? 

— Ce măsuri? se miră domnul Czyński. Singura măsură 
e aceea că te rugăm să reflectezi la comportarea ta. Asta-i 
tot. 

Leszek scutură din cap. 

— Asta nu-i tot. Puteţi să credeţi sau nu, dar eu nu văd 
în comportarea mea nimic ce v-ar prejudicia vouă, mie sau 
oricui altcuiva. Nu am nimic să-mi reproşez. Absolut nimic! 
În schimb nici eu şi cred că nici părinţii mei nu putem lăsa 
nepedepsit un mitocan care, servindu-se de numele meu, 
terfeleşte reputaţia unei fete, ce-i drept sărace, dar demne 
de toată stima. 

Doamna Eleonora îşi măsură fiul cu o privire ironică. 

— Eşti prea sigur, dragul meu, de stima de care este, 
demnă, chipurile, domnişoara aceea. Nu te bănuiesc de 
naivitate! Dar cum ai de gând să reacţionezi?... Sunt foarte 
curioasă. Poate că urmând exemplul acelui funcţionar de la 
poştă, ai de gând să te iei la bătaie cu fiul curelarului? 

— Nu, dar am să-l dau în judecată! 

— N-ar fi o dovadă de înţelepciune. Un proces nu 
ameliorează reputaţia acelei domnişoare. 

— Atunci îl pun pe vizitiu să-l bată cu biciul! strigă 
pierzându-şi răbdarea. Şi în orice caz... De azi înainte nu 
mai luăm nimic de la tatăl lui, nici pentru fabrică, nici 
pentru moşie! 

— Tatăl lui nu are nici o vină, observă domnul Czyński. 

— Sigur că nu, îl susţinu doamna Eleonora. Şi apoi dă- 
mi voie să-mi exprim uimirea în legătură cu tonul tău atât 
de apodictic, de parcă fabrica şi moşia ar fi proprietatea ta 
iar problema comenzilor ar depinde numai de tine. 

Leszek avea însă nervii prea surescitaţi. A făcut un pas 
îndărăt şi a întrebat: 

— Da?... Prin urmare intenţionezi să te aprovizionezi în 


continuare de la curelarul acela? 

— Nu văd nici un motiv de schimbare. 

— Dar eu văd! strigă el. 

— Din fericire asta nu ne obligă şi pe noi. 

— Da? Atunci ascultați! Cer categoric. Aveţi de ales. Ori 
sunteţi de acord, ori nu mă mai vedeţi niciodată! 

S-a întors pe călcâi şi a ieşit din cabinet. Era revoltat la 
culme, atât de revoltat, încă n-ar fi ezitat să-şi pună în 
aplicare ameninţarea şi să plece numaidecât. 

Nu voia şi nici nu putea să se gândească acum dacă 
procedează bine. Numai gândul că un mucos dintr-un târg 
oarecare a îndrăznit în public să facă glume pe seama lui îl 
ducea la exasperare, îi întuneca mintea şi-l obliga să 
reacționeze imediat. Acum cel mai important lucru era: să-l 
pedepsească, să se răzbune, chiar de s-ar opune părinţii! 
De s-ar opune! Aproape că dorea acest lucru. Le-ar arăta el 
că e în stare să nu dea înapoi de la nimic, şi-i va pedepsi şi 
pe ei. 

leşi în parc şi, furios, începu să lovească frunzele şi 
cactuşii cu bastonul tatălui, pe care-l luase din antreu. 

Fireşte, plecarea de acasă echivala cu sărăcia. Avea, ce- 
i drept, pregătire de inginer ceramist, putea primi un post 
la Cmielowo sau în altă fabrică, dar asta i-ar fi limitat 
bugetul la o sumă mizeră de câteva sute de zloți pe lună. 

— Asta este, încerca să se convingă singur. Va trebui să 
rezist. 

Şi deodată se ivi o întrebare: 

— Ce anume a determinat conflictul, conflictul care 
avea să se răsfrângă asupra întregii lui vieţi? Răspunsul 
veni uşor: Marysia... 

Da. În fond aici era vorba de Marysia, de fata aceasta 
delicioasă, pentru care era gata să facă orice. lar dacă, să 
zicem, nu chiar orice, atunci foarte multe... 

— Foarte multe, se asigura el însuşi. 

Imediat însă apărură îndoielile. Ruperea relaţiilor cu 
părinţii, renunţarea la situaţia lui şi la bunăstare, n-ar 
reprezenta un preţ prea ridicat?... 

Alungă acest gând cu indignare. Lucrurile erau limpezi: 


cineva a îndrăznit s-o jignească pe Marysia şi pe el, aşa că 
acela trebuie să-şi primească pedeapsa. Dacă însă părinţii 
refuză unicului lor fiu această măruntă satisfacţie, atunci 
dovedesc că nu merită nici o milă. Să sufere. N 

Dar Marysia?... Cu Marysia e cu totul altă problemă. In 
cazul ei nu trebuie să se pună întrebarea dacă ea merită 
sau nu milă. Fiindcă judecând la rece, cu Marysia ceva nu 
e în ordine. Categoric - nu. Se vede că fiul curelarului 
pretindea o anumită intimitate în relațiile cu ea, ori a 
acționat sub impulsul geloziei. Dar poştaşul acela, Sobek? 
... De ce i-a luat apărarea Marysiei?... Fără nici un motiv? 

Un asemenea raționament ar fi expresia celei mai 
tâmpite naivităţi. Fără îndoială că între el şi fată trebuie să 
fie ceva. 

Era cumplit de iritat. Chiar şi numai bănuiala sugerată 
de mama că oamenii aceia ar fi... rivalii lui i se părea o 
insultă, cea mai gravă insultă. 

— lată consecinţele apropierii de persoane din acest 
mediu, gândea cu amărăciune. 

Mama este, fără îndoială, o femeie cu experienţă. Ştie 
să privească viaţa cu realism. Dacă bănuielile ei sunt 
măcar în parte adevărate... 

— Frumos mai arăt! M-am făcut de râs ca un mucos. 
Fata asta în faţa mea se preface în floare, dar cine ştie ce 
face ea cu unul ca Sobek?... 

E adevărat că bănuiala era hidoasă, dar cine poate 
garanta că viaţa, că realitatea nu e tot atât de hidoasă? 

Şi Leszek fu cuprins de o totală apatie. Se aşeză pe 
banca de piatră, umezită de rouă, iar lumea i se părea 
dizgraţioasă, plictisitoare, nevrednică de nici un efort, de 
nici o luptă, de nici un sacrificiu... 

„Dacă Marysia ar fi fost o fată cinstită, sinceră, nu i-ar 
fi tăinuit scandalul acela. Dimpotrivă. I-ar fi spus totul, l-ar 
fi rugat pe el s-o apere, nu pe un oarecare Sobek... 

De după copaci se ridică luna rotundă. Lui Leszek nu-i 
plăcea luna. De data aceasta descoperi în fizionomia ei 
dezagreabilă un zâmbet evident ironic. 

— Sunt încă îngrozitor de prost, îşi spuse, îngrozitor de 


prost. 

Şi se gândi ce vor spune părinţii despre toată povestea 
asta şi despre comportarea lui. 

Dacă ar fi putut auzi discuţia lor, s-ar fi convins că nu se 
deosebea de ei în privinţa aprecierii înţelepciunii sale. 

După plecarea lui, domnul şi doamna Czyński au rămas 
multă vreme tăcuţi. În cele din urmă doamna Eleonora a 
oftat: 

— Mă îngrijorează foarte mult prostia lui Leszek. 

— Nici pe mine nu mă bucură, adăugă domnul Stanislaw 
ridicându-se. E târziu. Să mergem la culcare. 

Ca de obicei i-a sărutat soţiei mâna, apoi a sărutat-o pe 
frunte şi s-a dus în camera sa. După un sfert de oră era în 
pat şi auzi o bătaie în uşă tocmai când începuse să citească 
Potopul, care reprezenta pentru el cel mai sigur mijloc de 
liniştire a nervilor înainte de culcare, de uitare a 
problemelor zilnice şi care-i legăna îmbătător imaginaţia. 

— Tu eşti? se miră zărindu-şi soţia. De mulţi ani se 
dezobişnuise de vizitele ei în capot şi la această oră. 

— Eu sunt, Stasio. Am vrut să-ţi cer părerea într-o 
problemă. Nici eu nu ştiu cum e mai bine să procedăm. 
Crezi că ameninţarea lui Leszek ar trebui luată în serios? 

— E un băiat lipsit de echilibru, spuse evaziv domnul 
Czyński. 

— Fiindcă, vezi tu... Ar fi foarte nepedagogic să cedăm 
sub presiunea amenințării. De pe altă parte trebuie să 
avem în vedere şi vârsta lui. Dacă n-am reuşit să-l educăm 
până acum, atunci pedagogia nu mai ajută la nimic. 

Domnul Stanislaw privi cu regret spre volumul gros 
deschis pe plapumă. Zagloba tocmai preluase comanda şi 
trecuse la aprovizionarea taberei. Un fragment deosebit de 
senin, când colo, iar cazul lui Leszek. 

— Cred, Ela, că l-am refuzat prea categoric. 

— Dar corect. 

— Fără îndoială. Pe de altă parte însă a fost lezată 
ambiția băiatului. Sunt de părere că în cele din urmă... 

Gândul la ce urma, la aprovizionarea cu arme şi cu 
muniţie din Bialystok, la sosirea prinţului Sapieha (Un cap 


prostesc, e din Witebsk!), totul îi crea domnului Czyński o 
dispoziţie paşnică şi conciliantă. 

— ... în cele din urmă curelarul acela ar trebui să-şi 
înveţe odrasla să se poarte. Nu i se poate nega lui Leszek o 
anumită doză de dreptate. 

— Prin urmare, stărui să acceptăm condiţia impusă de 
Leszek? reluă doamna Eleonora. 

— Eu stărui? se miră sincer domnul Stanislaw. 

— Doar nu eu, ridică nerăbdătoare din umeri doamna 
Eleonora. Întotdeauna am fost de părere că tu eşti prea 
moale şi prea îngăduitor cu el. Numai de nu ne-ar costa 
prea scump moleşeala ta. 

— Scuză-mă, Ela... începu domnul Czyński, dar soţia îl 
întrerupse: 

— Poftim, am să fac cum vrei tu. Cu toate că, subliniez 
încă o dată, o fac împotriva convingerii mele. 

— Dar... încerca să se împotrivească domnul Stanislaw. 
Dar eu... 

— Tu? Tu l-ai educat greşit, dragul meu! Noapte bună! 

Şi doamna Eleonora ieşi. leşi cu un sentiment de ruşine 
în suflet. Conştiinţa nu putea fi înşelată, aruncând 
răspunderea pentru concesie în spinarea soţului. Firea ei 
despotică se revolta împotriva acestui ultimatum dat de 
Leszek şi dacă domnul Stanislaw ar fi încurajat-o măcar cu 
un cuvânt în rezistenţa ei, în fermitatea ei, atunci nu şi-ar 
fi schimbat hotărârea. Mergând însă spre dormitorul 
soţului era absolut sigură că nu va auzi de la el o asemenea 
încurajare. 

Ar greşi cel care ar crede că doamna Eleonora Czynska 
putea să se împace cu o totală înfrângere. Ce-i drept, 
tremura la gândul că fiul şi-ar putea pune în aplicare 
ameninţarea şi ar pleca undeva la capătul pământului, dar 
nu putea concepe ca propria-i capitulare să echivaleze cu 
renunţarea la toate avantajele. 

A doua zi şi-a chemat fiul şi i-a comunicat scurt că la 
insistenţele tatălui şi nicidecum sub presiunile lui Leszek, 
a decis să renunţe la comenzile făcute curelarului 
Wojdyllo, dar cu o condiţie. Leszek pleacă chiar astăzi, 


pentru o perioadă mai îndelungată, la unchiul Eustachy, 
lângă Varşovia. 

Intenţionat nu precizase perioada, de teamă că un timp 
prea îndelungat ar fi fost respins de Leszek. Temerile ei 
erau însă de prisos. După o noapte nedormită, după multe 
serii de gânduri sceptice, ba chiar cinice, Leszek era 
complet resemnat. Chiar şi el se gândise, dacă n-ar fi mai 
bine să plece undeva, aşa că primi proiectul mamei fără 
cea mai mică împotrivire. 

Plecarea elimina automat tentaţia vizitelor în orăşel. În 
casa gălăgioasă şi veselă a unchiului Eustachy, plină 
întotdeauna de fete şi de femei tinere, îşi va petrece timpul 
mai plăcut decât în ţinutul acesta oribil, în băltoaca asta 
înnămolită, printre treburi mărunte, murdare şi terne. 

Aşa gândea până când prin faţa ferestrelor vagonului nu 
au început să alerge clădirile gării. Când însă roţile 
trenului au intrat în hurducăitul ritmic şi monoton, 
gândurile lui se tulburară, se vânzoliră şi porniră brusc în 
altă direcţie. 

Dar asta-i altă poveste. 


Capitolul X 


La moara lui Prokop Szapiel, poreclit Prokop Mielnik, 
viaţa se scurgea liniştit. Cerul senin şi albastru se 
răsfrângea în oglinda întinsă şi tăcută a iazurilor, teii 
răspândeau în jur o mireasmă de miere, apa - dătătoare de 
viaţă, strălucitoare ca o panglică - aluneca pe roata mare a 
morii ca o necurmată fâşie de oglindă, spărgându-se între 
zbaturi în cioburi verzui, străvezii, din ce în ce mai 
mărunte, din ce în ce mai albe, până când răbufneau de jos 
într-o spumă învolburată, în stropi de vuiet. 

Jos se auzea vuiet, sus mormăia monoton râşniţa 
mulţumită şi sătulă de pâinea mestecată, iar pe jgheaburi 
curgea făina pufoasă şi prețioasă. Numai să ţii sacii sub 
şuvoiul acela de făină. 

Fiind în ajunul secerişului, moara nu avea prea mult de 
lucru. Pe la trei după-amiază, Witalis închidea stăvilarul şi, 
eliberată de greutatea apei, roata se mai învârtea o dată, 
de două ori din inerție, osiile de stejar scârţâiau, 
angrenajul metalic trosnea, râşniţa huruia, apoi se 
aşternea liniştea. Numai pulberea de făină cădea fără 
zgomot, de la înălţimea acoperişului, pe pământ, pe sacii 
înşiraţi, pe cântare, şi se aşternea până dimineaţa în 
straturi groase de o jumătate de deget. 

Alţi morari, necinstiţi, vindeau oamenilor şi făina asta, 
dar bătrânul Prokop o strângea pentru hrana animalelor şi 
a altor vieţuitoare, aşa că vacile, calul, dar şi porcii, rațele, 
gâştele şi găinile mamei Agata umblau hrănite boiereşte. 

După trei, nu mai era nimic de lucru la moară iar vraciul 
Antoni Kosiba pleca de obicei în orăşel. Se scutura de 
făină, îşi punea o cămaşă curată, îşi spăla faţa şi mâinile pe 
malul iazului şi pornea spre Radoliszki. 

Vara veneau puţini bolnavi şi asta mai ales seara, după 
apusul soarelui, când, aşa cum se ştie, oamenii sunt mai 
liberi. 

În ultima vreme toţi ai casei, dar mai cu seamă femeile, 
observaseră mari schimbări în comportarea vraciului. 


Parcă începuse să se îngrijească mai mult. Îşi lustruia 
ghetele cu cremă neagră, îşi cumpărase două cămăşi 
colorate, îşi tundea barba şi părul care înainte îi cădea pe 
umeri, făcându-l să semene cu un popă. 

Zonia nu avea nici o îndoială în ceea ce priveşte cauzele 
acestei eleganţe. Instinctul femeiesc, infailibil în asemenea 
probleme, îi spusese mai de mult că Antoni Kosiba, 
indiferent până atunci la farmecele femeieşti, şi-a găsit 
vreo muiere în orăşel. La început bănuielile cădeau asupra 
Szkopkowei, proprietăreasa prăvăliei, dar după o scurtă 
investigaţie s-au dovedit neîntemeiate. Ce-i drept, Antoni îi 
vizita prăvălia, dar acolo o vedea numai pe fata care lucra 
la Szkopkowa. 

Zonia o vedea deseori şi o apuca râsul şi furia când se 
gândea la stăruinţele lui Antoni. 

— Ei, bătrâne, spunea uitându-se la vraci. Ce ţi-a venit? 
Nu-i ea pentru tine!... Bagă-ţi minţile-n cap! Asta e! De ce-i 
ea bună? Umbli după ea şi la ce ajungi? Tu ai nevoie de 
muiere sănătoasă, de lucru, nu de una cu mănuşiţe albe. 

— De una ca tine, râdea Olga. 

— De ce nu?! De ce nu?! Zonia îşi punea mâinile în 
şolduri, luând o poziţie agresivă. Nu că mă laud, dar cu ce- 
s eu mai prejos de aia?... Că nu-s aşa de tânără?... Şi ce? 
Gândeşte-te, Antoni, ce nevoie ai tu de una aşa de tânără? 
... Şi încă de la oraş! Cu fandoseli. Cu pălărie. Iți faci 
numai păcate! 

— Taci, proasto! răspundea în cele din urmă vraciul 
pierzându-şi răbdarea. 

Şi pleca mormăind: 

— Ce-i poate trece proastei prin cap!... 

Antoni socotea pălăvrăgeala Zoniei o pierdere de vreme. 
Nici nu-i trecea prin minte să se însoare. Simţea faţă de 
femei o repulsie, pe care nici nu încerca să şi-o explice. Se 
temea de ele, dar le şi dispreţuia. Dacă era vorba însă de 
Marysia din Radoliszki, asta era cu totul altceva. Marysia 
era altfel decât toate celelalte. Atât de altfel, încât i se 
părea o absurditate să o compari cu femeile în general. 
Până şi ideea Zoniei despre o căsătorie a lui cu Marysia 


era atât de stupidă, încât nici nu merita să te gândeşti la 
ea. Dacă totuşi se gândea, o făcea numai ca să-şi dea 
seama cum a apărut aşa ceva în mintea ei îngustă. 

Că se ducea la prăvălie?... Se ducea, şi ce-i cu asta? Că 
uneori îi ducea Marysiei câte un dar?... Şi nu avea voie?... 
Că-i plăcea să tăifăsuiască cu ea?... Sigur că-i plăcea mai 
mult cu ea decât cu altcineva, dar nu ca să toarne prostii... 
Sărăcuţa de fată. E un copil aproape, şi singură, orfană. Ce 
e rău în faptul că-i arăţi puţină bunătate?... Cu atât mai 
mult cu cât e sinceră, dezinteresată, lipsită de orice 
calcule. De altfel simţea că şi ea se legase de el, că îl 
îndrăgise sincer. Dacă ar fi altfel nu l-ar întâmpina 
întotdeauna cu atâta bucurie, nu l-ar ţine cât mai mult în 
prăvălie, nu i-ar destăinui toate tristeţile şi necazurile ei. 

Iar în ultimele zile Marysia nu ducea lipsă de ele. Incă 
de luni părea abătută. Joi, când a venit, a observat imediat 
că plânsese. 

— Ce-i, fetiţa mea, o întrebă el, iar nu te lasă oamenii să 
trăieşti? 

Ea scutură din cap. 

— Nu, unchiule Antoni! Nu-i asta! Dar din cauza 
scandalului s-a abătut o mare nenorocire. 

— Asupra cui? se nelinişti el. 

— Asupra lui Wojdyllo, curelarul. 

— Ce nenorocire? 

— Se vede că domnul Czyński cel tânăr a aflat de la 
cineva de bătaia aceea, şi că ex-seminaristul m-a jignit, iar 
ieri, când curelarul a trimis la Ludwikowo căruţa cu marfă, 
nu i-au mai dat altă comandă. Domnia-sa n-a fost în oraş. A 
fost la Vilnius şi a venit abia ieri. Când s-a întors căruţa 
goală, a întrebat: 

— Şi unde-i materialul? 

Căruţaşul i-a răspuns: 

— Doamna mi-a poruncit să-ţi repet că nu mai are de 
lucru pentru noi. 

— De ce nu mai are? Închide fabrica? 

— Fabrica n-o închide, zice căruţaşul, dar nu mai vor să- 
ţi dea de lucru pentru că fiul dumitale l-a jignit pe 


domnişorul. 

Vraciul tuşi. 

— Asta-i nedrept. De ce să răspundă tatăl pentru fiu? 
Fiul e o puşlama, dar tatăl e om cumsecade şi n-a făcut nici 
un rău. 

— Sigur că da, recunoscu Marysia. Şi eu i-am spus la 
fel. 

— Adică cui? 

— Domniei-sale. El abia când a auzit acele lucruri de la 
căruţaş a început să se intereseze şi a aflat ce s-a 
întâmplat. S-a dus întâi la domnul Sobek, i-a întins mâna şi 
l-a felicitat că bine i-a făcut fiului său, apoi a venit la mine. 

— Şi ce-a vrut? 

— Întâi m-a privit aspru şi mi-a spus: Am venit să cer 
iertare pentru purtarea lui Zenon al meu. E un băiat prost 
şi rău. Merita o pedeapsă, derbedeul, dar ce a primit de la 
domnul Sobek e prea puţin. Înţeleg, zice, că nu avea 
dreptul să vă jignească, adică pe mine. Nu-i treaba lui ce 
faceţi dumneavoastră. De dumneavoastră se îngrijeşte 
doamna Szkopkowa, e dreptul ei, nu al unui linge-blide. 
Dacă dumneavoastră mi-aţi fi spus mie, ar fi primit el ce 
merita. Dar, zice, v-aţi plâns boierului cel tânăr din 
Ludwikowo, iar acum asupra mea, om bătrân, s-a abătut pe 
nedrept o mare nenorocire, fiindcă mi-au retras comenzile, 
iar asta înseamnă mai mult de o jumătate din câştig. 

Vraciul se miră. 

— Dar dumneata nu te-ai plâns boierului cel tânăr?! 

— Întocmai. Aşa că i-am spus asta domnului Wojdyllo, 
dar el se pare că nu m-a crezut. 

— Ei, încă nu văd nici o nenorocire. 

— Nenorocirea-i alta. Azi-dimineaţă bătrânul Wojdyllo 
şi-a alungat fiul de acasă. 

— L-a alungat?... Cum l-a alungat? se miră vraciul. 

— Aşa e el, aspru. Tot târgul nu vorbeşte decât de asta. 
Şi toată lumea spune că din cauza mea... Dar cu ce-s eu 
vinovată?... Ce rău am făcut eu?... 

Vocea Marysiei tremura, iar în ochi i se iviră lacrimi. 

— Am vrut să alerg la domnul Wojdyllo şi să-l implor să-l 


ierte pe Zenon, dar mi-a fost frică... Şi nici n-ar lua în 
seamă rugămintea mea. Preotul a intervenit pentru Zenon 
spunându-i că băiatu-i stricat, dar alungat din casă, apucă 
pe drumuri şi mai rele... N-a ajutat. Bătrânul i-a răspuns că 
să putrezească şi în închisoare şi pe el tot nu-l înduplecă, 
fiindcă, zice, nu-i numai leneş, derbedeu şi o haimana, dar 
îşi mai lasă şi tatăl şi fraţii fără pâine. 

Vraciul dădu din cap. 

— Neplăcută treabă, dar tu n-ai nici o vină, domnişoară. 

— Şi ce-i dacă n-am! îşi frângea mâinile Marysia, dacă 
toată lumea mă arată cu degetul ca pe o ucigaşă... se uită 
chiorâş la mine... O întărită împotriva mea şi pe doamna 
Szkopkowa. L-am auzit pe un dulgher spunându-i doamnei 
Szkopkowa: O ţineţi pe venetica asta s-aducă numai 
pagubă oamenilor şi mânia lui Dumnezeu. 

Marysia îşi acoperi faţa cu palmele şi se porni pe plâns. 

— Ştiu, ştiu, hohotea, cum o să se sfârşească. Or să mă 
sfâşie... mă lasă fără lucru... Şi eu am vrut, am vrut să fie 
cât mai bine... Dacă ar veni domnul Leszek l-aş ruga în 
genunchi să-l ierte pe Zenon... Dar el... nu vine... Nu dă 
nici un semn de viaţă. Asta îmi mai lipsea, nefericita de 
mine... asta... O, Doamne!... 

Antoni Kosiba şedea cu mâinile atârnând fără vlagă. 
Chipul îi pălise de emotie. Şi-ar fi dat şi sufletul numai să o 
scape pe fata asta de suferinţe şi de necazuri. Se simţea 
cuprins când de furie, de dorinţa de a acţiona imediat, 
când de sentimentul propriei neputinţe. 

Nu existau cuvinte cu care ar fi putut s-o îmbărbăteze. 
Aşa că se ridică, o îmbrăţişă şi mângâind-o pe păr cu mâna 
lui aspră, muncită, repeta: 

— Linişteşte-te, porumbiţa mea, linişteşte-te, porumbiţa 
mea!... 

S-a lipit de el zguduită de plâns. Şi l-a cuprins atâta jale 
gândindu-se la ea şi la el, la singurătatea şi la neputinţa 
lor, încât începură să-i curgă şi lui lacrimi pe faţă, pe barba 
încărunţită, pe degetele ce alunecau cu cea mai mare 
dragoste pe capul bălai al fetei. 

— Linişteşte-te, porumbiţa mea, linişteşte-te, linişteşte- 


te... spunea abia şoptit. 

— Numai pe tine, unchiule Antoni... numai pe tine te am 
pe lume... venetică... 

— Amândoi suntem străini printre oameni, amândoi 
suntem, venetici, porumbiţa mea! Şi nu te mai necăji, nu-ţi 
mai plânge ochii. Nu-i las eu să te năpăstuiască. Sunt 
bătrân, dar mai am putere... Câtă vreme nu sufăr eu de 
foame şi de mizerie, atâta vreme o să ai şi tu de toate, 
porumbiţa mea. Linişteşte-te, linişteşte-te, fetiţa mea, 
scumpa mea, linişteşte-te... Dacă te-or necăji oamenii prea 
tare, vii la mine la moară. Nu-i frumos acolo la mine şi nici 
bogăţie nu-i, dar de foame şi de frig n-o să suferi şi nici 
căldura sufletească n-o să-ţi lipsească... Sunt acolo păduri 
mari, lunci întinse, o să adunăm ierburi, o să m-ajuti, 
porumbiţo, să tămăduim oamenii... N-o să se lege de tine 
nici o limbă rea, n-o să auzi o vorbă de ocară... O să ne fie 
bine împreună, nouă veneticilor... Linişteşte-te, porumbiţo, 
linişteşte-te... 

— Cât eşti tu de bun, unchiule Antoni, cât eşti de bun. 
Marysia se liniştea încetul cu încetul. Nici un tată adevărat 
nu putea fi mai bun... Ce am făcut eu să merit atâta 
bunătate?... 

— Ce-ai făcut? vraciul căzu pe gânduri. Cine poate şti? 
Dar ce-am făcut eu că iată tu, porumbiţa mea, te lipeşti de 
mine, că mi-ai încălzit ca un soare inima bătrână, care 
bătea doar din obişnuinţă şi nu din vreo nevoie... 
Dumnezeu ştie, iar eu, cu toate că nu ştiu, am să-i 
mulţumesc cât voi trăi... 

În faţa prăvăliei se opri o brişcă şi îndată intră un domn. 
Cumpăra hârtie colorată pentru lampioane, probabil 
pentru sărbătoarea recoltei, ce se apropia. Alegea pe 
îndelete, se târguia şi se plângea de preţurile ridicate. 

Când, în sfârşit, a ieşit cu pachetele, vraciul spuse: 

— Îmi dai voie, porumbiţo, să-ţi spun deschis ce 
gândesc? 

— Te rog. 

Zâmbi cam îngrijorată că după o asemenea introducere 
nu va auzi lucruri plăcute. 


Şi nu se înşela: vraciul începu să-i vorbească despre 
domnul Leszek. 

— De la el ţi se trag toate grijile şi necazurile. Ce nevoie 
ai tu de el porumbiţo?... Nu spun că ar fi rău sau 
primejdios, n-are nici căutătură rea, da-i încă tinerel, fără 
cumpătare, un vânturatic. Nu o dată m-am uitat la el, nu o 
dată şi nu numai de zece ori l-am văzut venind şi stând 
aici... Oamenii vorbeau şi ei... Şi cum e tânăr şi uşuratic, 
nu-i de mirare că-l bănuiesc de gânduri nu prea curate. Eu 
unul, cerul mi-e martor, nu cred! Pun capul că tot ce se 
zice nu-s decât vorbe-n vânt. Dar vezi tu, de ce să 
vorbească?... Limba oamenilor n-o poţi lega, ochii nu-i 
acoperi. Se uită şi vorbesc. Eşti tânără, ai văzut puţine, 
uşor poţi crede în orice făgăduială. 

— Dar el nu-mi făgăduieşte nimic, îl întrerupse Marysia 
îmbujorată şi uluită. 

— Nu-ţi făgăduieşte nimic?... Atunci ce vrea?... Ține 
minte că el e mare boier, bogat, umblat. Ce eşti tu pentru 
el?... O jucărie. Inima se obişnuieşte. Iată şi acum: lipseşte 
şi ţi-e greu. 

— Din alte motive... 

— Poate şi din altele, poate şi din acesta. Clătină blând 
din cap. De căsătorit cu tine nu se căsătoreşte. Atunci de 
cel... 

Marysia îşi plecă privirile. 

— Eu nici nu m-am gândit la asta. E plăcut să stai de 
vorbă cu el. A călătorit mult, a văzut multe. Povesteşte 
frumos... 

— Să-i povestească alteia. De ce te-a ales tocmai pe 
tine? 

— Fiindcă... zice... că-i plac. 

— Cum să nu-i placi? Că doar nu-i orb. 

— N-am crezut că şi tu, unchiule, o să vezi ceva rău în 
asta. 

Vraciul se apără cu mâinile. 

— Ferească sfântul! Nu-i nici un rău, dar n-are rost. Pe 
tine te pune rău cu oamenii, se face multă tevatură şi nu 
foloseşte nimănui. Nu-s împotriva lui. Nu. Dar dacă ar fi 


chiar om de treabă, porumbiţo, nu te-ar arunca el aşa, în 
gura lumii, nu ţi-ar suci capul, n-ar sta aici ca o stană de 
piatră. 

— Eu... eu nu-l pot pofti afară, încerca să se apere 
Marysia. 

— Nici nu trebuie. Dacă vrei să asculţi de un sfat bun, 
sincer, nu te mai întinde cu el la vorbă. Şi n-o să mai stea 
pe capul tău. Nu vrei să asculţi, eu n-am ce face. 

Marysia căzu pe gânduri. Înţelegea foarte bine că sfatul 
vraciului e şi binevoitor şi înţelept. În fond, mai devreme 
sau mai târziu, într-un fel sau altul, cunoştinţa ei cu 
domnul Leszek tot ar trebui să ia sfârşit. Ori îi vine alt 
capriciu, ori se însoară. Şi gata. Tărăgănarea nu duce la 
nimic. Cu cât va dura mai mult, cu atât îi va fi mai greu să 
se despartă, cu atât mai dureros va fi dorul. lată, n-a venit 
câteva zile şi viaţa ei a devenit un coşmar... Pe de altă 
parte, oare n-ar prefera ani de suferinţă în schimbul 
fericirii pe care i-o oferă cele câteva luni în care îl poate 
vedea, îl poate privi în ochi şi-i poate asculta vocea?... 

Amintirea celei mai scurte fericiri rămâne în suflet 
pentru totdeauna, până la moarte. Are ea dreptul să 
renunţe la această comoară? E mai bine să renunţe de 
teama suferinţei şi să trăiască cu pustiul acela searbăd şi 
sterp în suflet?... 

Vraciul e un om bun şi înţelept, dar dacă se înşeală de 
data aceasta? 

— Am să mă gândesc la sfatul tău, unchiule Antoni, 
spuse în cele din urmă pe un ton grav. Am să mă gândesc, 
deşi poate n-o să mai fie nevoie, fiindcă nu cred să mai vină 
pe aici. 

Şi într-adevăr, zilele treceau, dar pe tânărul Czyński nu- 
| mai văzuse nimeni prin împrejurimi. 

În schimb bârfa era în floare. Asprimea Domniei-sale era 
dezaprobată de unii şi lăudată de alţii. Toate opiniile însă 
coincideau în două puncte: primul era convingerea că 
Zenon Wojdyllo va sfârşi rău, al doilea - credinţa că 
principala vinovată este Marysia. 

Chiar şi cei care până nu de mult o întâmpinau cu 


căldură acum încercau să treacă pe lângă ea, prefăcându- 
se că n-o văd. Alţii, în schimb, îşi spuneau opiniile cu voce 
tare, în orice împrejurare, fără să facă economie de cuvinte 
pipărate. Şi nici măcar nu erau oameni răi sau înăcriţi. Pur 
şi simplu se obişnuiseră cu anumite norme ale vieţii din 
orăşel şi orice se depărta de la aceste norme devenea în 
ochii lor demn de condamnat. O fată sărmană care umblă 
cu un tânăr bogat nu poate spera să se căsătorească cu el, 
atunci ce speră?... 

Această logică era împărtăşită cu precădere de cei care- 
l] lăudau mai cu zel pe curelar pentru izgonirea din casa 
părintească a fiului trândav şi scandalagiu. Dacă până la 
vârsta asta nu s-a făcut om, atunci nimic nu-l mai ajută. Nu 
şi-a ascultat tatăl şi mama, să simtă acum pe pielea lui. Să 
plece în lume şi să nu mai facă de ruşine o familie 
cumsecade. 

Se vede însă că Zenon nu avea de gând să plece. Ce-i 
drept dispăruse undeva în prima zi, dar a doua zi s-a 
întors, confirmând prin purtarea sa cele mai pesimiste 
bănuieli şi previziuni. S-a îmbătat criţă la cârciuma lui 
Judka, a băut toţi banii pe care-i dăduse taică-su de drum, 
pe urmă, până noaptea târziu, a făcut scandal pe uliţă 
strigând că dă foc casei părinteşti, că-i împuşcă pe toţi 
Czyńskii şi-i sfărâmă capul dezmăţatei ăleia de Marysia. 

Ca urmare, s-a luat de un poliţist, sfâşiindu-i buzunarul, 
şi dus cu forţa la post, a spart geamurile şi a stricat 
mobilierul. I-au pus cătuşe şi l-au ţinut o zi şi o noapte la 
arest, pe urmă i-au încheiat proces-verbal, care trebuia să-l 
trimită în judecată şi să-i dea o pedeapsă de vreo două 
luni. 

Eliberat temporar, Zenon a dispărut din nou din orăşel, 
dar se spunea că se învârte pe undeva prin apropiere. 

Evenimentele acestea n-au zguduit numai opinia publică 
din orăşel. S-a aflat de ele şi la Ludwikowo. Doamna 
Czynska a trimis imediat un flăcău la curelar şi i-a 
comunicat că deşi consideră dreaptă pedeapsa aplicată lui 
Zenon, din dorinţa de a împiedica rostogolirea lui în 
mocirlă, a hotărât să reînnoiască vechile comenzi şi speră 


că domnul Wojdyllo îşi va ierta fiul. 

Curelarul era însă un om aspru. A mulţumit pentru 
comenzi, dar a declarat că el nu-şi schimbă hotărârea şi că 
nu mai vrea să-l vadă în faţa ochilor pe fiul denaturat. Nu 
s-a lăsat convins. 

— Uite, îi spunea doamna Czynska soţului. Uite care-i 
atitudinea unui tată faţă de copii, dacă tatăl are principii şi 
caracter. 

Domnul Stanislaw s-a prefăcut că n-a înţeles aluzia şi a 
mormăit ceva pe sub mustață, adâncindu-se în lectură. În 
schimb, doamna Eleonora a ajuns la convingerea că din 
toată afacerea aceasta putea trage anumite foloase 
pedagogice în ceea ce-l privea pe Leszek şi s-a apucat să 
redacteze o amplă scrisoare adresată unicului său fiu, 
relatându-i exact lucrurile şi însoţindu-le cu numeroase 
apostrofe didacticiste. 

Dacă ar fi primit-o, scrisoarea aceasta ar fi avut o 
influenţă moralizatoare asupra lui Leszek. Din păcate, în 
timp ce această capodoperă a vocației pedagogice a mamei 
se afla în vagonul poştal al trenului ce gonea spre 
Varşovia, destinatarul se întorcea de pe o parte pe alta în 
vagonul de dormit al unui tren cu direcţia Ludwikowo. 

Se întorcea de pe o parte, pe alta şi nu putea adormi 
fiindcă avea mustrări de conştiinţă care nu puteau fi 
înşelate de nici un pretext şi de nici un subterfugiu. 
Fireşte, la unchiul său se plictisea ca un mops în şifonier, 
dar nu din motive obiective. Societatea era numeroasă, 
plăcută şi veselă, distracţiile variate şi nesfârşite, femeile 
frumoase, bucătăria excelentă, vremea superbă. Cauza 
plictiselii era în el însuşi. Pur şi simplu îi era dor. 

Era o prostie şi o neseriozitate ca lui, om matur, cu 
judecată sănătoasă, să-i fie dor de blonda aceea din 
prăvălie ca unui licean după o domnişoară de pension, să-i 
fie dor în pofida celei mai insistente autopersuasiuni, a 
celei mai irezistibile argumentări, în pofida voinţei şi 
hotărârilor sale. Plecase cu hotărârea nestrămutată de a 
scăpa de sentimentele acelea nesăbuite, de a se smulge din 
hăţişul de treburi mărunte şi dezgustătoare, rezultate din 


aceste sentimente. Dar abia îşi începuse călătoria că l-au şi 
năpădit alte gânduri, l-au încolţit, l-au asaltat şi n-a mai 
avut linişte şi odihnă. 

În loc să simtă repulsie, căzuse într-o stare de tristeţe, 
de sentimentalism, de duioşie. Imaginaţia îi oferea numai 
scene fantastice, în care o vedea pe Marysia plângând în 
braţele acelui cavaler impostor, Sobek, altădată o vedea 
batjocorită şi umilită de gloată, sau plecând într-o direcţie 
necunoscută... într-un paltonaş ponosit, cu o pălărioară 
ridicolă de provincie şi cu tot avutul ei adunat într-o 
valijoară jerpelită. 

Imaginea fusese atât de clară, încât se speriase. A sărit 
din pat, s-a îmbrăcat, şi-a împachetat lucrurile, a poruncit 
să fie trezit şoferul ca să-l ducă la Varşovia. Unchiului i-a 
lăsat o scrisoare cu explicaţia că şi-a adus aminte de o 
afacere deosebit de importantă şi de urgentă. 

La Varşovia, până la plecarea trenului mai avea două 
ore. Mergând fără nici un rost pe Marszalkowska, s-a oprit 
în faţa vitrinei unui giuvaiergiu. Fără să vrea privirile i s-au 
oprit asupra unui inel superb de platină cu safire de un 
albastru deschis. 

Aceasta e culoarea ochilor ei, constată cu duioşie şi, 
fără să mai stea pe gânduri, intră în magazin. 

Inelul nu era prea scump, dar îl costă tot restul de bani 
care-i mai rămăsese după cumpărarea biletului de tren. 

Cum nu putea să adoarmă, scoase cutia din buzunarul 
pardesiului şi privi inelul. Până acum nu-i făcuse Marysiei 
nici cel mai neînsemnat cadou. Era îndoielnic dacă ea ar fi 
primit ceva. 

— Ar fi primit, îl străfulgeră un gând, dacă ar fi fost un 
inel de logodnă. E 

Şi deodată simţi că inima îşi grăbise pulsaţiile. Întinse 
mâna în care ţinea inelul privind scânteierile nestematelor. 

— Acesta este inelul meu de logodnă, spuse cu voce 
tare. 

Îşi înălţă capul şi privi ameninţător prin compartiment, 
de parcă ar fi aşteptat împotrivirea cuiva. Compartimentul 
era însă gol, pereţii tăceau, numai perdelele se legănau 


uşor în ritmul trenului. 

Îl cuprinse o linişte plăcută, asemănătoare somnului. 
Acum ştia, acum nu mai exista nici o îndoială. Da, se va 
căsători cu ea. Va fi a lui, va fi alături de el pentru 
totdeauna. S-a sfârşit cu dorul, s-a sfârşit cu neliniştea, cu 
îndoielile şi suferinţele. 

Să-i spună nebunie cine o vrea! Dar îi vor spune aşa 
numai cei care nu ştiu ce nebunie, ce nebunie disperată e 
lupta împotriva iubirii! 

Ce crimă e! Are omul dreptul să-şi smulgă din piept cel 
mai bun, cel mai nobil şi cel mai frumos sentiment? Cine 
ştie, poate singurul sentiment care ne justifică existenţa, 
care reprezintă bogăţia sufletului nostru?... Să-l calci în 
picioare, să-l distrugi, să te lepezi de el?... În numele cărei 
raţiuni?... Ca să obţii prețuirea oamenilor? Ce prostie! Să 
renunti pentru alţii la tine, să renunţi la ce-i mai important 
în tine, la propria-ţi fericire?! 

Era perfect conştient de greutăţile şi piedicile care se 
vor ridica în calea lui. Nu se amăgea nici o clipă că va 
obţine acordul părinţilor pentru această căsătorie. Nu se 
îndoia că vor face totul ca să-i zădărnicească planurile. 
Opinia publică, toate cunoştinţele şi rudele se vor mobiliza 
împotriva Marysiei. Trebuie să fie pregătit pentru o luptă 
îndârjită. N 

Nu se temea însă de luptă. Dimpotrivă. Il incita gândul 
că se va ridica singur împotriva tuturor în apărarea fericirii 
lui şi a Marysiei, că va înlătura toate piedicile, va rezista 
tuturor atacurilor, că va învinge, fiindcă trebuie să învingă. 

În mintea lui se şi contura planul bătăliei. Îşi imagina 
tot arsenalul de arme şi de şiretlicuri pe care-l vor folosi 
împotriva lui. Vor fi ameninţări cu ruperea relaţiilor, 
avertizări că va fi dezmoştenit sau chiar va fi dezmoştenit, 
glume răutăcioase şi calomnii josnice, scene şi scandaluri, 
crize şi leşinuri, rugăminţi şi presiuni. Şi totul va începe cu 
tăierea fondurilor. Cu relaţiile lor, părinţii lui îl vor pune 
uşor în imposibilitatea de a-şi găsi vreo slujbă. 

Asta trebuie avut în vedere, îşi spuse. 

Nu-i nimic mai uşor decât să te arunci în luptă cu 


viziera ridicată şi să pierzi. Aici nu e vorba numai de a 
lupta, ci de a câştiga. Trebuie să rămână în picioare. Ce-i 
drept, ar putea să-şi vândă pe ascuns lucrurile personale şi 
să fugă cu Marysia undeva la capătul pământului. Ea e 
obişnuită cu sărăcia. Iar el se va obişnui. E tânăr, va găsi 
undeva de lucru. Dar o asemenea fugă nu i-ar da nici o 
satisfacţie, dimpotrivă, i-ar ştirbi din fericirea cucerită. De 
aceea trebuia exclusă de la bun început. 

Avea suficient simţ practic ca să excludă donchişotismul 
care-l ispitea adeseori, când era vorba de lucruri 
importante. De acea se hotărî şi acum să acţioneze 
prudent, prevăzător şi în cea mai mare taină. 

Deocamdată nu voia să-şi bată capul cu strategia pe 
care urma s-o adopte. Era atât de încântat de descoperirea 
adevăratelor sale dorinţe, atât de fericit de hotărârea 
luată, încât toate celelalte probleme trebuiau să scadă, să 
se micşoreze, să-şi piardă însemnătatea. 

Apariţia lui Leszek radios, plin de bună dispoziţie a 
stârnit senzaţie la Ludwikowo. În primul rând nu se 
aşteptau să vină, în al doilea rând, prea vizibilă era 
schimbarea lui. Dispăruseră fără urmă iritarea lui, violenţa 
reacţiilor, indiferența faţă de treburile casei şi ale averii, 
plictiseala. 

— Ce s-a întâmplat cu tine, Leszek? întreba mulţumită 
doamna Eleonora. 

— M-am schimbat, mamă. Sunt pur şi simplu alt om. 

— Sunt curioasă dacă această fază prielnică e şi de 
durată. 

— Da, sigur. Zâmbea misterios. Am impresia că e ultima 
fază a evoluţiei mele. Vedeţi, am meditat îndelung şi am 
ajuns la concluzia că e timpul să mă stabilizez, să mă apuc 
de lucru, de ordonarea vieţii mele şi aşa mai departe. 

Uimit, domnul Czyński îşi ridică privirile de pe ziar. 

— Asta înseamnă că intenţionezi să te ocupi de fabrică? 

— Şi nu te înşeli, tată. 

— Atunci trebuie să-i trimit unchiului o depeşă de 
mulţumire. Ai întâlnit la el pe cineva care te-a schimbat 
într-atât? Se pare că erau acolo multe persoane. 


— Ah, da, foarte multe. Adevărată aglomeraţie. Dădu 
afirmativ din cap şi adăugă după o clipă: iar în aglomeraţia 
aceea m-am întâlnit... pe mine. 

— A... Şi, ce impresie ţi-a făcut această întâlnire? 

— La început destul de neplăcută. Am auzit multe 
observaţii critice pertinente. În cele din urmă m-am 
convins că am de-a face cu un om care ştie ce vrea. 
Amândoi am fost foarte mulţumiţi de această constatare. 

Doamna Eleonora s-a aplecat şi l-a sărutat pe frunte. 

— Vă felicităm pe amândoi şi cu această ocazie şi pe 
noi. 

— Mulţumesc, mamă. Merit aceste felicitări mai mult 
decât îţi închipui tu, răspunse grav. 

Această convorbire a avut loc seara după cină şi-i 
umpluse pe doamna şi pe domnul Czyński cu cele mai roze 
speranţe. Nu mică le-a fost însă mirarea când, a doua zi 
dimineaţa, întrebat dacă  domnişorul mai doarme, 
servitorul le-a comunicat: 

— Domnişorul a poruncit să i se aducă motocicleta a 
plecat în direcţia Radoliszki. 


Capitolul XI 


Părintele Pelka era un bărbat în vârstă. Dormea puţin şi 
se trezea devreme. Anumite tulburări ale aparatului 
digestiv îl făceau să se simtă groaznic pe nemâncate. De 
aceea, în zilele de lucru clopotul anunţa slujba de 
dimineaţă înainte de şapte, iar la şapte părintele Pelka 
ieşea în faţa altarului. 

Ca să ajungă la slujbă, Marysia trebuia să se trezească 
la şase şi din cauza aceasta era cam nedormită. 
Reculegerea în biserică îi aducea însă alinare, aşa că de 
câteva zile nu lipsise de la nici o slujbă. Îngenunchea într- 
un colţ după amvon şi se ruga fierbinte să i se ierte 
păcatele, să scape de tristeţea şi de necazurile care s-au 
abătut asupra ei, să cunoască şi ea bucuria iar omul pe 
care-l iubeşte - fericirea. 

Orga cânta acele ciudate melodii bisericeşti în care nu 
era nici tristeţe, nici veselie, ci doar liniştea neobişnuită şi 
atotputernică a lucrurilor veşnice, o linişte cum pare să se 
reverse din cer în nopţile înstelate. 

Liniştea aceasta umplea toată biserica, încremenea în 
statuile albe ale apostolilor şi prorocilor, se risipea în 
contururile şterse ale icoanelor înnegrite, răsuna în 
cuvintele de marmură ale rugilor latine, ce veneau dinspre 
altar, şi umplea sufletele chinuite ale credincioşilor care 
căutau aici liniştea. 

Marysia ieşea din biserică ameţită parcă de această 
seninătate nepământeană, liniştită şi împăcată cu soarta. 
Nu îndrăznea să pătrundă cu gândul revelările din 
ceasurile de contemplare. Nici n-ar fi putut. Dar cât de clar 
simţea acea adiere a veşniciei, care-i insufla ei, o fată mică 
şi sărmană, uitată de toţi şi de care nimeni nu avea nevoie, 
încrederea că undeva are un ocrotitor mare şi puternic şi 
un aliat ai cărui ochi buni o privesc nevăzuţi, dar văd totul. 

În fiecare zi ieşea cu impresia ciudată că în curând se va 
întâmpla ceva, că totul se va schimba, că o fericire 
neaşteptată se va revărsa asupra ei. lar convingerea 


aceasta era atât de puternică, încât în dimineaţa aceea, 
când, întorcându-se de la biserică, l-a zărit pe domnul 
Leszek în faţa prăvăliei, nici măcar nu s-a mirat. Numai că 
nu-şi putuse stăpâni bucuria. 

— Aţi venit, repeta cu vocea tremurândă, aţi venit... 
Dacă mai era capabilă să observe ceva în stare aceea de 
surescitare, atunci domnul Leszek i se părea grav de 
concentrat. S-a ruşinat când i-a sărutat, mâna în plină 
stradă, de faţă cu oamenii. 

Abia au ajuns înăuntru că i-a luat mâna şi privind-o în 
ochi i-a spus: 

— Niciodată n-am iubit pe cineva cum te iubesc pe tine. 
Nu pot trăi fără tine. Vrei să fii soţia mea? 

Marysia simţi că i se înmoaie genunchii şi i se învârteşte 
capul. 

— Ce... ce... spuneţi?... se bâlbâi. 

— Te rog, Marysia, să accepţi să-mi fii soţie. 

— Dar... e imposibil! ţipă aproape. 

— De ce-i imposibil? 

— Vă rog să vă gândiţi! Şi-a smuls mâinile din 
strânsoarea lui. Dumneavoastră glumiţi! 

Leszek îşi încruntă sprâncenele. 

— Nu mă crezi? 

— Nu, nu! Vă cred, dar v-aţi gândit... O, Doamne! Ce s- 
ar întâmpla! Părinţii dumneavoastră... Oamenii din 
orăşel... V-ar ponegri, v-ar otrăvi viaţa... lar pe mine m-ar 
sfâşia... 

Czyński confirmă cu o mişcare a capului. 

— De acord. Am prevăzut totul. Ştiu că ne aşteaptă 
multe, poate foarte multe neplăceri, şicane, insulte. Dar 
având de ales între toate acestea şi renunţarea la tine, sunt 
gata de orice. Dintr-un motiv foarte simplu: te iubesc. Iar 
dacă tu nu înţelegi acest lucru, atunci se vede că m-am 
înşelat în privinţa sentimentelor tale, iar tu nu mă iubeşti 
deloc. 

L-a privit cu reproş. 

— Eu?... Eu nu vă iubesc?... 

— Marysia! 


A luat-o în braţe şi a acoperit-o cu sărutări. Vigoarea şi 
forţa cu care o strângea o imobilizaseră pe Marysia. Nu 
putea şi nici nu voia să se apere. În clipa aceea era nespus 
de fericită. Ar fi jurat că de la începutul lumii, nici o fată nu 
cunoscuse atâta fericire. 

Dacă a existat vreodată în gândul ei şi cel mai mărunt 
reproş la adresa lui Leszek, acum nu mai rămăsese nici 
urmă din el. Fireşte, nu credea că proiectul căsătoriei se 
va realiza. Era imposibil. Dar chiar şi numai hotărârea lui, 
fără îndoială sinceră, chiar şi numai dorinţa lui, faptul că s- 
a învins pe el însuşi şi a făcut aşa ceva pentru ea, 
demonstra noblețea lui, profunzimea sentimentelor, 
generozitatea firii lui. Dacă ar fi fost întrebată acum dacă 
poate exista un om mai presus decât el, ar fi negat cu 
conştiinţa curată. 

S-a înfrânt pe el însuşi, pentru că trebuia să-şi înfrângă 
mândria, convingerea că cele mai bogate şi mai frumoase 
fete oftează după el, că cele mai bune case îl vor de ginere, 
că puţini îi sunt deopotrivă sub aspectul numelui, averii, 
instruirii. Doar atâta îi plăcea să se laude, în treacăt parcă, 
cu numele unor prieteni cu titluri şi vorbea cu atâta dispreţ 
despre oamenii din orăşel. 

Şi deodată vrea s-o ia de soţie. Pe ea care în acest 
orăşel ridiculizat era o venetică, o orfană săracă, fără 
familie, fără prieteni, în afara vraciului de la moară, fără 
un bănuţ. E drept că în comparaţie cu alte fete din 
Radoliszki e mai instruită şi poate altfel educată datorită 
mamei ei. Dar educaţia, instruirea şi comportarea ei n-ar 
distona în mediul lui?... 

Tatăl ei, pe care îl pierduse când avea numai câţiva ani, 
se pare că fusese medic, tatăl vitreg, pe care-l iubise ca pe 
un tată adevărat şi-i spunea tata, fusese doar conductor 
silvic, slujbaş modest pe o moşie, iar mama se trăgea, ce-i 
drept, dintr-o familie cunoscută, dar aici lumea o ştia 
învăţătoare săracă, de muzică şi de limbi străine, apoi doar 
croitoreasă. 

Oare asemenea oameni ca familia Czyński, oamenii din 
sferele în care se acordă mai multă atenţie originii şi 


genealogiei decât în sferele aristocrației veritabile, ar 
putea să se împace cu gândul că fiul lor încheie o 
asemenea căsătorie?... 

Revenindu-şi după primele emoţii, Marysia începu să-i 
vorbească lui Leszek exact despre aceste lucruri. El o 
asculta atent, n-a întrerupt-o, dar când a terminat, a 
întrebat-o: 

— Şi ce-i cu asta?... Schimbă cu ceva faptul că ne 
iubim?... 

— Nu, nu-l pot schimba. Eu vă voi iubi întotdeauna, 
numai pe dumneavoastră, până la moarte! şopti. 

— Dar se vede că pentru tine asta nu-i suficient ca să 
lupti, să suporţi neplăceri şi necazuri. 

Scutură din cap. 

— O, nu! Nu-i vorba de mine! Eu aş suporta orice 
sacrificiu, orice înjosire. Dar tu... 

— Ce-i cu mine? întrebă aproape furios. 

— Tu... Te va face nefericit, te va dezgusta, te va 
dobori... 

Sări în picioare, disperat. 

— Maryska! Maryska! Cum nu ţi-e ruşine?! Mă jigneşti! 
Cum poţi să nu crezi în forţele mele?!... 

— Nu-i asta, se împotrivi Marysia. Eu cred, dar nu am 
dreptul să te expun la toate acestea. Nu vreau să-ţi fiu 
povară. Şi aşa sunt foarte, foarte fericită... 

— O, asta-i foarte frumos. Eşti fericită. La mine însă nu 
te gândeşti! Poftim?... Eu pot să rămân nefericit, pentru că 
ție ţi s-a năzărit că-mi poţi fi povară! Ar trebui să-ţi fie 
ruşine! O fată atât de inteligentă şi atât de chibzuită să 
spună asemenea absurdităţi! Şi în definitiv cine te-a 
împuternicit să-mi hotărăşti tu soarta?... Ea nu are dreptul 
să mă expună! Dar eu cred că am acest drept!... Eu vreau, 
eu trebuie, şi gata! Tu crezi că sunt chiar atât de 
neajutorat, că trebuie neapărat să fiu dependent de 
părinţi? Nu-i lumea destul de mare ca să încăpem şi noi? 
Crezi că în caz de război cu familia, dacă ne-am sătura de 
război, n-am putea pleca în altă parte?... Nu-ţi fie teamă! 
Nu mă cunoşti îndeajuns. Nu sunt dintre cei cărora să le 


sufle cineva în ciorbă. Ai să vezi! De altfel n-avem despre 
ce vorbi. Hotărârea a fost luată şi gata! 

Zâmbi şi o strânse din nou la pieptul lui. 

— Cel puţin nu-mi îngreuna tu lupta, lupta pentru 
fericirea mea şi a ta, pentru fericirea noastră... Altfel 
înnebunesc şi-mi trag un glonte în cap! 

— Leszek! Scumpul, iubitul meu. Îşi strângea braţele în 
jurul gâtului lui. 

— Ai să vezi, Marysienka mea, că vom fi cea mai fericită 
pereche din lume. 

— Da, da. 

Se lipea de el. Nu mai era în stare să gândească, să 
protesteze, să se împotrivească. Il credea. li spulberase 
îndoielile cu înflăcărarea şi voinţa lui. 

Leszek scoase din buzunar cutiuţa şi îi arătă inelul cu 
safire. 

— lată semnul meu ocrotitor, spuse vesel punându-i 
inelul pe deget. Să ţii minte că eşti proprietatea mea 
indivizibilă. 

— Cât e de frumos! 

— Pietrele acestea au culoarea ochilor tăi. 

Privi îndelung inelul, apoi spuse cu uimire şi cu 
solemnitate în voce: 

— Înseamnă că sunt... logodită? 

— Da, iubito, eşti logodnica mea. 

— Logodnică... repetă şi adăugă cu tristeţe: Dar eu nu-ţi 
pot oferi un inel... Nu am. Ultimul inel, al mamei, a fost 
vândut pentru a acoperi... cheltuielile de înmormântare. 
Era tot cu safire, dar mama ţinea foarte mult la el, cu toate 
că era ieftin şi mult mai modest decât acesta. În ochii ei se 
iviră lacrimi. 

— Nu te mai gândi la lucruri triste, îi spuse. lar eu şi 
fără inel de logodnă nu voi putea uita că sunt de-acum 
sclav, cel mai fericit sclav, care nu-şi doreşte deloc 
eliberarea. 

— Doamne! Doamne! şoptea. Mi se-nvârte capul. Totul a 
venit atât de repede... 

Leszek izbucni în râs. 


— O, nu cred că atât de repede. Ne cunoaştem de doi 
ani. 

— Da, dar puteam eu să-mi închipui că se va termina în 
felul acesta! 

— Se termină în cel mai bun fel care poate fi imaginat. 

— Nu mă pot convinge că nu e vis, că e realitate. Şi... 
serios... mi-e frică. 

— De ce ţi-e frică, Marysienka? 

— Că... ştiu eu, că totul se va spulbera, va dispărea, că 
ceva ne va despărţi. 

O luă de mână. 

— Se-nţelege, comoara mea, că deocamdată trebuie 
păstrat maximum de prudenţă, trebuie preîntâmpinată 
orice intrigă. Trebuie să păstrăm totul în secret. Nimeni 
dar absolut nimeni nu trebuie să afle de logodna noastră. 
Mi-am făcut un plan. Când voi finaliza acest plan atunci 
ţac-pac, ne cununăm, faptul e împlinit şi nu ne mai pot face 
nimic, chiar de s-ar da peste cap. Dar ţine minte tăcere! 

Marysia se porni pe râs. 

— Eu şi aşa n-aş spune nimănui. Ar râde toţi de mine, 
nu m-ar crede. Şi apoi îţi închipui că eu am cui să mă 
destăinui?... Poate numai unchiului Antoni... 

— Vraciului de la moară?... Nu, nu-i spune nici lui. Bine? 

— Promit. 

Şi Marysia şi-a ţinut promisiunea, cu toate că în aceeaşi 
zi dezvăluirea adevărului ar fi scutit-o de multe neplăceri. 

Neplăcerile au început odată cu venirea doamnei 
Szkopkowa la prăvălie. Femeie cumsecade, doamna 
Szkopkowa s-a lăsat antrenată de atmosfera ce domnea în 
Radoliszki. Găsindu-l pe Leszek în prăvălie, s-a aşezat 
demonstrativ în spatele tejghelei lăsând să se înţeleagă că 
nu va pleca atât de repede. Îndată ce tânărul Czyński a 
plecat, a început supărată: 

— N-ai pic de măsură! Ţi-ai pierdut minţile, fetiţo! Asta 
ţi-e multumirea pentru grija şi pentru pâinea care ţi-am 
dat-o! 

— Doamne sfinte! Marysia o privea rugător. Dar ce rău 
v-am făcut? 


— Ce rău? răbufni doamna Szkopkowa. Tot orăşelul 
începe să mă arate cu degetul că permit asemenea lucruri! 
Ce rău?... În prăvălia mea să se întâmple aşa ceva!... 

— Ce se întâmplă?! 

— Scandal public! Da, da, scandal! Ruşine! De asta te- 
am crescut eu? De asta te-am îngrijit, ca să mă 
bălăcărească lumea?!... Ce caută domnişorul ăsta aici, 
donjuanul ăsta, craiul ăsta?... 

Marysia tăcea. Doamna Szkopkowa făcu o pauză şi îşi 
răspunse singură la întrebare: 

— Îţi spun eu ce caută! Îţi spun eu! Umblă după cinstea 
ta! Asta e! Vrea să facă din tine ibovnica lui! Iar tu, 
proasto, îţi mai dai ochii peste cap şi-l ademeneşti pe 
împieliţatul ăsta spre pierzania ta, spre dezonoarea ta. Ştii 
ce te-aşteaptă dacă te laşi ispitită?... Viaţă amarnică şi 
moarte groaznică, iar după moarte osândă veşnică!... Dacă 
n-ai minte, ascultă-mă pe mine, femeie bătrână! Ce crezi tu 
că eu dau aşa din meliţă? Pentru plăcerea mea?... Nici 
duşmanilor mei nu le doresc aşa plăcere. Mie mi se rupe 
inima. Vine la mine una cum e Kropidlowska şi mă ia, că eu 
n-am ochi, că eu nu văd, că aia, cum îi zice, motocicleta-i în 
faţa prăvăliei. Că de ce-o îndemn eu pe fată la dezmăţ şi la 
păcat?... Eu atunci îi zic: Să am iertare, dragă doamnă 
Kropidlowska, dar nu-i treaba matale ce şi cum! lar dacă 
vrei să ştii adevărul, uite că aluatul creşte în blid, se 
revarsă, şi dumneata vrei să mă duc la prăvălie?... Atunci 
ea: Ai grijă, stimată doamnă Szkopek, să nu-ţi crească 
aluatul prea mult că poate-i creşte şi fetei altceva!... Când 
am auzit asta am crezut că m-apucă damblaua. Din cauza 
ta! Aşa-mi răsplăteşti tu bunătatea şi bunăvoința... Orice 
flendură îmi scoate ochii cu tine... La bătrâneţe... 

Doamna Szkopkowa se înduioşă şi începu să se 
smiorcăie. 

Marysia îi luă mâna şi vru să i-o sărute, dar se vede că 
femeia era supărată de-a binelea, fiindcă îşi smulse mâna 
şi spuse: 

— N-ajunge să-ţi ceri iertare! 

— Doamnă, dar de ce trebuie să-mi cer iertare? îndrăzni 


Marysia. 

— De... de ce? Doamna Szkopkowa era uluită. 

— Da. Oamenii, sau una ca doamna Kropidlowska, văd 
în fiecare lucru ceva rău. lar aici nu e nimic rău. Il judecaţi 
greşit pe domnul Czyński. El nu are deloc asemenea 
intenţii. E un om foarte generos şi cinstit. 

— Nu bagă mâna în buzunarul nimănui, o întrerupse 
supărată doamna Szkopkowa, dar dacă-i vorba de o fată, 
toţi bărbaţii sunt porci. 

— Tocmai că nu-i aşa. Poate alţii. Nu ştiu, dar el nu-i 
aşa. 

— Ai caş la gură, asta e! lar eu îţi spun: Dă-l pe uşă 
afară, dacă ţii la cinstea ta. La cinstea ta şi la ocrotirea 
mea, accentuă ea. 

— Cum să-l dau afară? Să-i spun că-i interzic să mai vină 
la prăvălie? 

— Chiar aşa. 

— Atunci el ar putea răspunde că nu e prăvălia mea, că 
în prăvălie poate intra oricine. 

— Poate intra dar nu poate şedea la taifas. 

— Şi ce se va întâmpla dacă se va supăra? Dacă familia 
Czyński va înceta să se mai aprovizioneze de la noi, cum au 
făcut cu Domnia-sa? 

Doamna Szkopkowa se întunecă. De asta se temea şi ea, 
iar argumentul oferit de Marysia, deşi nu era sincer, venise 
la timp şi îşi făcu efectul. 

— Ei, murmură. Aşa nu se poate. De ce încerci să mă 
îmbrobodeşti? Ştii tu cum să scapi de el! 

— Învăţaţi-mă cum, se încăpăţână Marysia. 

— Atunci o să te-nvăţ, încheie discuţia doamna 
Szkopkowa, hotărându-se să ceară sfatul părintelui. 

Între timp, zilele treceau, dar nu era nici una fără ca 
tânărul inginer să nu treacă măcar pentru o jumătate de 
oră pe la Marysia. Doar că stătea mai puţin în prăvălie 
decât înainte. Mai puţin, pentru că avea mai puţin timp 
liber. Spre satisfacția părinţilor se apucase de lucru la 
fabrică.  Făcuse cunoştinţă cu contabilitatea, cu 
administraţia, cu producţia, cu modul de obţinere a 


materiei prime şi cu desfacerea. Socotea, îşi lua notițe, în 
discuţiile cu părinţii oferi în trecere câteva proiecte de 
reorganizare pertinente şi rezonabile. 

Tatăl îl lauda deschis, iar mama tăcea, ceea ce la ea 
însemna şi mai mult. Într-o după-amiază îl întrebă: 

— Leszek, tu chiar ai de gând să ne oferi un ajutor 
sistematic în conducerea fabricii? 

— Da, mamă. Dădu afirmativ din cap. Dar cu anumite 
condiţii. 

— Ce condiţii? 

— Mamă, eu vreau să mă stabilizez. 

— În ce fel? 

— Simplu. Vreau să cunosc cadrul muncii mele, al 
competenţei mele, într-un cuvânt să am o funcţie bine 
delimitată. 

Doamna Eleonora îl privi cu o oarecare uimire. 

— Eşti fiul nostru. 

— E o fericire pentru mine - zâmbi făcând o plecăciune 
- dar asta nu-mi precizează atribuţiile. Vezi, mamă, mie îmi 
plac situaţiile clare. Foarte clare. Chiar şi sub aspect 
juridic. Până acum am luat din buzunarul vostru mai mult 
decât am câştigat. De aici înainte vreau să lucrez şi să am 
un salariu. Un salariu permanent. Nu vă cer să-mi daţi 
conducerea deplină, dar, să zicem,  încredinţaţi-mi 
conducerea producţiei. 

— Nici acum nu te împiedică nimic să... 

— Ba da. Puteţi să mă socotiți un om ciudat, dar eu nu 
pot, nu vreau şi... nu voi lucra altfel. Ştiu foarte bine ce-mi 
vei spune, mamă. Îmi vei spune că sunt urmaşul vostru, că 
toate vor fi cândva ale mele şi că ar fi ridicol să mă angajez 
la firma părinţilor mei. Vedeţi însă că pentru fericirea mea, 
pentru liniştea sufletului meu şi pentru a fi satisfăcut de 
mine însumi am nevoie de independenţă. Trebuie să am 
munca mea, funcţia mea şi banii mei. Aceasta este condiţia 
mea! 

Domnul Czyński făcu un semn nelămurit cu mâna. 

— O condiţie cam ciudată, dar în definitiv nu văd nici un 
motiv pentru a o socoti absurdă. 


— Ce nevoie ai de aşa ceva? întrebă scurt doamna 
Eleonora privind scrutător în ochii fiului. 

— Nu-ţi ajunge, mamă, dacă-ţi spun că e vorba de 
aspiraţia spre independenţă? 

— Independenţa poate fi foarte rău folosită. 

— Fireşte. Dar puteţi să vă luaţi măsuri de securitate. 
Spre exemplu, dacă se constată că nu-mi îndeplinesc bine 
obligaţiile, că scade calitatea sau cantitatea producţiei, că 
apar deficienţe în organizare, că se înregistrează pierderi 
din vina mea, aveţi dreptul să mă concediaţi. 

Domnul Czyński râse. 

— Vorbeşti de parcă ar trebui să încheiem un contract. 

— De ce nu? Leszek se prefăcu mirat. Situaţiile clare 
uşurează relaţiile. Vreau să fiu un simplu angajat, aşa ca 
domnul Gawlicki sau Slupek. Ei au contracte. In aceste 
contracte sunt prevăzute salariile, locuinţa şi primele. Nu 
văd raţiunea pentru care mi-aţi refuza un astfel de 
contract. 

Se lăsă tăcere. Leszek simţea că îndată o să audă din 
gura mamei întrebarea: Ce nevoie ai de aşa ceva?... Tuşi şi 
continuă: 

— Pot fi un lucrător corect şi cinstit numai în cazul în 
care ştiu că mi-am asumat nişte obligaţii prin contract. 
Altfel îmi va fi uşor să-mi aduc aminte că sunt fiul 
proprietarilor şi că în cele din urmă îmi vor trece cu 
vederea neglijenţa sau indolenţa. Ar trebui să vă bucuraţi 
că doresc să mă înham benevol. 

— Bine, răspunse doamna Eleonora gânditoare. O să 
medităm asupra acestei chestiuni. 

— Vă mulţumesc. Leszek se ridică, îi sărută mamei 
mâna îşi sărută tatăl pe frunte şi ieşi. 

Părea destins, vesel, dar în sufletul lui tremura la 
gândul că mama îi va ghici intenţiile şi se va opune 
categoric. De aceea, ca să înlăture orice suspiciune, a 
început să viziteze conacele din împrejurimi, ba chiar 
vecinii mai îndepărtați, iar la întoarcere povestea noutăţi, 
bârfe, acordând o atenţie deosebită descrierii laudative a 
diferitelor domnişoare. Asta trebuia să facă asupra 


părinţilor impresia că stabilizarea pe care o dorea era 
legată de nişte planuri matrimoniale şi că vizitele acelea au 
ca scop găsirea unei candidate pentru a-i fi soţie. 

De la Ludwikowo la Radoliszki ducea un drum bătut. 
Adăugând însă vreo zece kilometri, se putea ajunge la 
orăşel mergând spre Bozyszki şi Wickuny. ÎImpingând cât 
mai departe măsurile de precauţie, Leszek folosea acum 
numai acest drum. Doar când avea de făcut anumite 
cumpărături pornea direct spre Radoliszki. Iar atunci 
gonea ca un nebun ca să mai smulgă un sfert de oră pentru 
a sta mai mult de vorbă cu Marysia. 

Din cauza ocupatiilor sale din fabrică, acum dispunea de 
timp mai mult după-amiază. De aceea se întâlnea deseori 
în prăvălie cu vraciul Antoni Kosiba de la moară. Îi era cam 
teamă de bărbosul acela cu ochi trişti şi cu umeri uriaşi. 
Era convins că vraciul îl priveşte cu neîncredere sau chiar 
ameninţător, cu toate că Marysia îl asigura că e cel mai 
bun om sub soare. 

— Poate că nu prea are încredere în tine, spunea. Dar e 
vina ta. Dacă mi-ai permite să-i spun de logodna noastră, 
sunt convinsă că te-ar îndrăgi imediat. 

— Prefer prudenţa. Zâmbi. lar pentru manifestările lui 
de simpatie mai am răbdare. Atâta pagubă! 

Marysia îl privi cu reproş. 

— Leszek, nu-i frumos să râzi de cel mai generos om şi 
de un mare prieten al meu. 

— lartă-mă, iubito, dar mi se pare că nu-i cel mai bun 
loc în care să-ţi depozitezi sentimentele. Poate că acest 
vraci este întruchiparea onestităţii, poate că ştie şi 
vindecă, ceea ce nu prea cred, dar e un simplu ţăran. La 
ce-ţi foloseşte prietenia cu un astfel de om simplu? 

Marysia scutură din cap. 

— La ce-mi foloseşte?... Vezi, Leszek, tu ai părinţi şi nu 
ştii ce înseamnă să fii orfan. Să nu ai pe nimeni, absolut pe 
nimeni. Atunci orice mână întinsă spre noi, fie ea oricât de 
muncită, acoperită cu cea mai bătătorită piele, e o 
comoară, o mare comoară. O comoară de nepreţuit. Tu 
asta nu înţelegi! 


— Ba înţeleg, Marysienka, înţeleg. Leszek se ruşina. Şi 
să mă ia toţi dracii dacă n-o să-l răsplătesc... Doar eu îl 
simpatizez. 

Marysia i-a povestit ce i-a promis vraciul când se temea 
că-şi pierde slujba la doamna Szkopkowa. 

— Acum vezi ce suflet are? încheie. 

Leszek era emoţionat. 

— Da. O bunătate ieşită din comun! Dar nici noi nu vom 
fi mai prejos. Numai să reuşesc eu, şi omul acesta va primi 
la Ludwikowo o casă ca lumea, şi o rentă viageră. Iar la 
prima întâlnire îi dau ceva bani. 

Marysia izbucni în râs. A 

— Tu nu-l cunoşti. El nu primeşte bani. In general 
vindecă pe gratis. Apoi spuneai că e un simplu ţăran. Uite, 
închipuie-ţi că eu am serioase îndoieli. 

— Şi de ce? 

— Ştii că se pare că el cunoaşte franceza? 

— Ei, poate a fost emigrant. Mulţi ţărani se duc după 
lucru în Franţa. 

— Nu! îl contrazise ea. Dacă ar fi aşa, ar şti să 
vorbească franţuzeşte. Dar el a citit, şi încă versuri. 
Numai, te rog, să nu te trădezi că ştii. 

— De ce? 

— Pentru că numai amintirea acestui lucru face asupra 
lui o impresie teribilă. 

— Adică tu crezi că e un intelectual, care se ascunde 
sub haine ţărăneşti? 

— Nu ştiu dacă se ascunde. Aş jura că un om ca el nu 
putea săvârşi nimic condamnabil, care să-l oblige să se 
ascundă. Dar este inteligent. Fii atent la expresia ochilor 
lui, la anumite mişcări, la felul de a vorbi. Poate că nu-i 
decât o părere, dar când stau de vorbă cu el am impresia 
că din punct de vedere intelectual e mult mai presus decât 
mine. 

— Există şi ţărani inteligenţi, observă Leszek şi căzu pe 
gânduri. Apoi strigă: Ştiu! E o metodă foarte simplă. Putem 
verifica foarte uşor şi constatăm dacă e intelectual sau 
ţăran. Numai să-l încolţim cu abilitate. 


— Leszek, pentru nimic în lume eu nu vreau... 

— Ştiu, ştiu! Nici eu nu am asemenea intenţii. Nici nu 
mă gândesc să mă amestec în taina lui, dacă există vreuna. 
E vorba numai de a constata. Te asigur că nici nu-şi va da 
seama. 

— Totuna. Marysia luă o înfăţişare nemulțumită. Nu-i 
frumos. 

— Cum vrei. Eu pot trăi şi fără asta, căzu de acord 
Leszek. 

Căzu de acord doar aparent, fiindcă el se hotărâse să 
încerce cu prima ocazie. Avea o fire pasionată după 
dezlegarea misterelor. Când era mic îl citise pe Karl May, 
apoi citise povestirile senzaţionale ale lui Conan Doyle. 
Chiar şi simplele rebusuri îl captivau. 

Modul care-i venise în minte, într-adevăr, nu era 
complicat. În discuţia cu el trebuiau folosite cuvinte, pe 
care un simplu ţăran nu le poate înţelege. Dacă va înţelege 
sensul frazei sau al întrebării, aceasta va fi o dovadă 
evidentă că nu este ceea ce vrea să pară. Abia atunci ar 
putea avansa în cercetarea cauzelor... 

Într-una din zilele următoare, mergând la Radoliszki pe 
drumul ocolit, l-a întâlnit pe vraci. A oprit motocicleta, l-a 
salutat şi arătând spre mănunchiul de ierburi adunate de 
prin şanţurile de la marginea drumului, l-a întrebat: 

— La ce boli ajută, domnule Kosiba? 

— Asta-i angelică, ajută la inimă, a răspuns vraciul 
politicos dar rece. 

Ca să-i creeze o dispoziţie mai bună şi să-l atragă într-o 
discuţie mai lungă, Leszek glumi: 

— Dar nu ştiţi care-i cel mai bun leac în dragoste? 

Vraciul îşi ridică privirile şi spuse apăsat: 

— În dragoste cel mai bun leac, domnule, e cinstea. 

Şi-a scos căciula şi a pornit mai departe. 

Leszek a rămas o clipă nemişcat, surprins de răspunsul 
la care nu se aşteptase, apoi, bănuind ce voise să spună 
vraciul, mormăi: 

— Nu i se poate nega l'esprit d'apropos. 

Când a ajuns în orăşel, i-a povestit Marysiei de întâlnire 


şi a adăugat: 

— Trebuie să recunosc că m-a pus în încurcătură, deşi 
nu meritam un asemenea tratament. 

— Dar el nu ştie asta, observă ea. 

— Exact. Şi al dracului m-am chinuit să nu-i trântesc tot 
adevărul. În general secretul acesta mă chinuie. Cu multă 
plăcere aş trâmbiţa peste tot ştirea logodnei noastre. Dar 
încă n-am voie. N-am voie. Graba mi-ar încurca rău 
planurile. 

De aceea se străduia să nu trezească curiozitatea 
nimănui, nici la Ludwikowo, nici la Radoliszki, cu vizitele 
sale. Uneori lăsa motocicleta în faţa cârciumii sau în curte 
la negustorul de cai Glazer, iar la prăvălie se ducea pe jos. 
Nu atrăgea chiar aşa atenţia. 

Se vede că la Ludwikowo nu mai ajungeau alte bârfe, 
fiindcă părinţii nu ziceau nimic, dimpotrivă, priveau cu 
ochi buni munca fiului lor la fabrică. Nu reveneau la 
discuţia hotărâtoare, nu insista nici Leszek, de teamă ca 
părinţii să nu vadă în nerăbdarea lui alte impulsuri. 

Într-o vineri s-a întâlnit din nou cu vraciul Kosiba. De 
astă dată în prăvălie. Bătrânul vorbea cu Marysia iar când 
a intrat Leszek, pe faţa lui mare şi bărboasă mai stăruiau 
urmele unui zâmbet. Se vede că era bine dispus şi Leszek 
se hotări să folosească prilejul pentru experienţa lui. L-a 
salutat cu căldură şi l-a întrebat în treacăt: 

— Dumneavoastră sunteţi din Regat, nu vă e dor după 
locurile acelea? 

— N-am lăsat pe nimeni acolo, aşa că nu mi-e dor. 

— Ciudat. Eu sunt încă prea tânăr şi nu am experienţă, 
dar am auzit de la cei mai în vârstă că în străinătate 
sufereau de nostalgie. Dumneavoastră nu? 

— De ce? Vraciul clipi din gene. 

— De nostalgie, repetă dezinvolt Leszek. 

— Nu. Scutură din cap. Doar e acelaşi pământ, nu e 
străinătate. 

Leszek nu era încă edificat şi observă: 

— Ei, da, însă oamenii sunt alţii, alte obiceiuri. Nu-i aşa 
de uşor să te aclimatizezi. 


Vraciul ridică din umeri. 

— Am umblat prin toată ţara. Casa mea e peste tot şi 
nicăieri. 

Nici asta nu-l mulţumi însă pe Leszek. Vraciul putea să 
deducă sensul cuvântului din context. Intrebarea trebuia 
construită cu mai multă precizie. 

— Şi aici sunt oameni care ţin la dumneavoastră, spuse. 
Am auzit de multe ori. Aveţi clientelă numeroasă? 

Kosiba confirmă cu o mişcare a capului. 

— Da. Mai ales primăvara şi iarna. Vara se îmbolnăvesc 
mai puţini. 

Lui Leszek inima îi bătu mai puternic. Acum era 
aproape sigur că bănuielile Marysiei erau întemeiate. 
Totuşi mai adăugă: 

— Aţi face avere, dacă nu aţi avea aspirații filantropice. 

Vraciul însă ori nu-şi dădea seama că e examinat, ori îi 
era indiferent că i se întind capcane, fiindcă zâmbi blajin. 

— Asta nu-i filantropie, spuse. Imi place să ajut oamenii 
suferinzi, iar de avere... n-am nevoie. Dumneavoastră, om 
bogat, vă vine greu să înţelegeţi. 

— De ce? 

— Fiindcă bogăţia e înşelătoare. Bogăția se câştigă 
pentru a sluji la ceva. Când însă ai obținut-o, ea înăbuşă 
totul şi-l pune pe om să-i slujească. 

— Adică din mijloc devine scop? 

— Da, da. 

— Pornind de la acest principiu e primejdios să posezi 
ceva, fiindcă poţi deveni sclavul propriei proprietăţi. 

— Sigur că da, conveni cu blândeţe vraciul, dar numai 
dacă omul nu înţelege acest lucru, dacă se lasă înşelat. 

Marysia asculta tăcută convorbirea şi ghicise că Leszek 
o începuse pentru a-şi verifica bănuielile. Acum nu se mai 
îndoia că avea dreptate. Vraciul Antoni Kosiba nu era un 
simplu ţăran. Trebuie să fi obţinut la vremea lui o educaţie 
aleasă, ori să fi fost în societatea unor oameni instruiți. La 
aceeaşi concluzie ajunsese şi Leszek. 

După plecarea vraciului i-a spus: 

— Ştii că dă de gândit?! Omul acesta gândeşte abstract, 


raţionează logic şi cunoaşte sensul unor cuvinte pe care 
oamenii simpli nu le folosesc niciodată. Pun capul că la 
mijloc e un mister. 

— Ei, vezi?! 

— Nu despre asta e vorba acum, continuă Leszek. Cel 
mai mult mă uimeşte alt aspect al problemei. Omul acesta 
este înzestrat, fără îndoială, cu o mare inteligenţă. Să 
presupunem că din motive necunoscute s-a hotărât să ia 
înfăţişarea unui simplu ţăran. Trebuie să fi ţinut la acest 
lucru, de vreme ce trăieşte consecvent ca un ţăran, se 
îmbracă şi se exprimă ca un ţăran. Şi deodată se lasă atras 
într-o conversaţie în care îmi permite să constat că e un 
om instruit!... Asta e de neînțeles! Cum se poate? A făcut 
atâtea ca să fie luat drept un om simplu, a făcut totul, şi se 
lasă atras într-o cursă atât de vizibilă! Ceva nu se leagă. S- 
ar părea că nu-l mai preocupă continuarea mascaradei. 
Fir-ar să fie! Mă pasionează taina asta. 

Marysia îl luă de mână. 

— Vezi cât eşti de rău? Doar mi-ai promis că nu te vei 
ocupa de asta. Nu te-aş ierta niciodată dacă din cauza ta 
şi, bineînţeles, şi a mea, unchiul Antoni ar avea neplăceri. 

— Fii liniştită, iubito! La aşa ceva nu se va ajunge. Chiar 
dacă descopăr ceva, va fi taina noastră. Şi apoi avem noi 
timp să ne ocupăm de treburile altora? lubito! Cum 
rămâne cu jurnalul tău? 

Îi promisese că-i aduce jurnalul ei, abandonat, ce-i 
drept, de trei ani, dar care reprezenta cronica vieţii ei încă 
din copilărie. 

I-a dat un volum gros, legat în pânză. 

— Vreau să-l citeşti, îi spuse îmbujorându-se. Dar te rog 
să nu râzi de mine. Am fost cândva foarte prostuţă şi... nu 
ştiu dacă cu vremea am devenit mai deşteaptă. 

— Eşti cea mai deşteaptă fată pe care am văzut-o, o 
asigură el patetic. Cea mai bună dovadă că m-ai ales pe 
mine. 

— Dacă aceasta-i măsura deşteptăciunii, apoi tu ţi-ai dat 
un prost certificat alegând un nimic ca mine. 

— Acest nimic este totul pentru mine. 


În aceeaşi seară, culcându-se în pat, Leszek deschise 
jurnalul la pagina întâi şi citi: 

— „Mă cheamă Maria Jolanta Wilczur. Am zece ani. 
Primul meu tată nu mai trăieşte, iar cu cel de-al doilea tată 
şi cu mama locuim în cantonul nostru drag, chiar în 
mijlocul uriaşilor Codri ai Odrynului...” 

Scrisul strâmb şi neformat se înlănţuia în cuvinte 
obişnuite; cuvinte simple, cuvinte modeste, se aşterneau în 
linii vălurite, acopereau pagină după pagină. 

Fără voie, zâmbetul îi apărea pe buze şi ochii i se 
umezeau citind aceste file, cele mai dragi de pe lume, care 
îi destăinuiau, zi de zi, lună de lună, an de an, bucurii 
mărunte, dar atât de emoţionante, sufletul luminos, atât de 
curat, de simţitor, de sensibil, file care-i permiteau să-i 
însoţească copilăria, adolescenţa, să şi le apropie şi să 
dorească şi mai mult ca nimic să nu-i despartă. 


Capitolul XII 


Începuseră să cadă primele frunze roşii de arțar. Era 
început de toamnă, o toamnă caldă, liniştită, însorită. În 
zilele de lucru, plugurile ieşeau la câmp, iar pe drum 
treceau căruţe încărcate cu saci grei, dar duminica era 
pustiu peste tot. Numai greierii cântau şi câte o pasăre se 
ridica de pe mirişte într-un zbor lin, ori vreun iepure bine 
hrănit trecea drumul în fugă. 

Huruitul puternic al motorului sfâşia liniştea după- 
amiezii. Motocicleta trecu de drumul ce ducea la moară şi 
coti pe un drumeag lateral mărginit de tufişuri. Tânărul 
Czyński mergea repede, dar era un şofer excelent şi 
Marysia, care se cam temuse la primele excursii, acum se 
simţea în siguranţă pe şaua din spate. Doar la cotituri se 
ţinea mai strâns de însoţitorul ei. 

Drumul ducea spre pădurea de pe lângă Wickuny. De 
obicei, după masă, Marysia ieşea pe şosea, în afara 
oraşului, şi se întâlneau departe de ochii lumii. Rareori 
întâlneau pe cineva pe aici, dar nici atunci Marysia nu 
trebuia să se teamă că ar putea fi recunoscută. Salopeta 
verde şi ochelarii o făceau de nerecunoscut. Până la 
pădure erau vreo şase kilometri şi acolo îşi petreceau ei 
timpul până seara, când Leszek o ducea pe Marysia la 
Radoliszki, apoi se întorcea pe ocolite la Ludwikowo. 

Prudenţa era necesară, fiindcă gurile rele ar fi sfâşiat-o 
dacă s-ar fi aflat că se duce în pădure numai cu tânărul 
inginer. 

În duminica aceea, ajutând-o să-şi încheie salopeta, 
Leszek îi spuse: 

— Aceasta e ultima noastră zi conspirativă. 

In vocea lui era ceva ciudat. 

— De ce ultima? întrebă Marysia. 

— Pentru că mâine anunţăm tuturor logodna noastră. 

Marysia încremeni. 

— Ce spui tu, Leszek?! şopti. 

O cuprinse spaima la gândul ce avea să se întâmple. 


Fireşte, avea încredere în logodnicul său. O încredere 
nemărginită. Cu toate acestea, undeva în adâncuri, în 
subconştient, mai stăruia o îndoială potolită şi tristă. 
Prefera să nu se gândească la viitor. Prezentul era atât de 
frumos, încât i se părea că orice s-ar întâmpla ar fi mai 
Tău. 

— Urcă, iubito, o zorea Leszek, astăzi avem nevoie de 
mult timp ca să plănuim totul. 

Se urcă tăcută în şa. Intotdeauna adierea aerului o 
ameţea puţin, dar astăzi se simţea aproape năucită. Nu 
bănuia că s-ar putea întâmpla atât de repede, nu ştiuse de 
ce depindea deconspirarea logodnei lor. Nu ştiuse şi nu 
putuse afla, fiindcă Leszek, după o analiză profundă a 
situaţiei, hotărâse să nu-i împărtăşească nici ei planurile 
lui. 

Ieri însă încheiase pregătirile şi acum avea în buzunar 
cel mai legal contract posibil. Documentul conţinea un 
acord pe trei ani între părinţi şi fiu. In baza contractului, 
tânărul Czyński devenea şeful producţiei la fabrică, cu un 
salariu, ce-i drept, nu prea mare, dar absolut suficient. 

Obţinerea acestui acord al părinţilor, nu era un gest 
prea frumos. A trebuit să facă uz de un vicleşug, dar 
tocmai pentru că nu era un vicleşug cu care putea să se 
laude, preferase să nu-i vorbească Marysiei de el. Se 
temea, şi nu fără motive, că fata ar fi fost gata să se 
împotrivească şi să refuze să beneficieze de avantajele 
astfel obţinute. 

Personal, Leszek nu era încântat de maşinaţiile sale, dar 
nici nu-şi făcea prea multe scrupule. În fond era o luptă 
pentru existenţă, o luptă pentru propria-i fericire şi pentru 
fericirea fetei iubite. Trebuia să-şi asigure atuurile 
necesare, aşa că şi le-a asigurat. Trebuia să-şi lipsească 
părinţii de mijloace agresive şi i-a lipsit. 

Luni, aşa şi plănuise, îi va înştiinţa că a hotărât 
irevocabil, să se căsătorească cu Marysia. Atunci, fireşte, 
vor înţelege de ce a ţinut atât de mult la acest contract. 

— Da, le va spune, e adevărat. Am prevăzut că veţi 
încerca să-mi împiedicaţi căsătoria, am prevăzut că 


punând prejudecățile voastre de castă mai presus de 
fericirea fiului vostru, veţi încerca să mă determinaţi să-mi 
schimb hotărârea. De aceea nu văd raţiunea pentru care 
eu ar fi trebuit să renunţ de la bun început la mijloacele 
mele de apărare, în fond nu am săvârşit nici un abuz. Va 
trebui să-mi plătiţi salariul timp de trei ani, dar nu 
degeaba. În schimbul unei munci cinstite şi conştiincioase. 
lar acum aveţi de ales: ori vă împăcaţi cu situaţia, o 
cunoaşteţi pe viitoarea mea soţie şi o acceptaţi ca pe un 
nou membru al familiei, ori mă scoateţi şi pe mine din 
familie. 

Ştia foarte bine că părinţii nu vor ceda imediat. Ştia că 
va ploua cu rugăminţi şi cu ameninţări, că vor fi lacrimi şi 
supărări, că se putea ajunge într-adevăr la ruperea 
relaţiilor şi la un război deschis. Dar în acest caz nu mai 
avea ce face. 

În adâncul sufletului nutrea încă speranţa că în cele din 
urmă va reuşi să obţină acordul lor. Numai dacă ar vrea s- 
o cunoască pe Marysia. Era convins că farmecul ei, 
inteligenţa ei, bunătatea ei şi toate calităţile pe care nu le- 
a întâlnit la atâtea alte fete vor reuşi să-i convingă pe 
părinţi. 

În orice caz era pregătit pentru orice şi în funcţie de 
felul în care părinţii vor primi ştirea de mâine, îşi făcea şi 
el planurile de viitor. 

În orice situaţie, de mâine Marysia trebuia să renunţe la 
slujba de la prăvălie. Dacă părinţii vor fi de acord cu 
hotărârea fiului, se va muta imediat la Ludwikowo. Dacă 
nu, până la cununie va trebui să plece la Vilnius. Leszek 
pregătise şi acolo totul. Ar locui o lună la familia lui Wacek 
Korczyński. Wacek fusese coleg de şcoală cu Leszek, iar 
doamna Korczynska, care ţinea foarte mult la Leszek, ar fi 
primit-o cu toată căldura pe logodnica lui. 

Mai rămânea de discutat cu Marysia problemele 
privitoare la plecarea ei şi la despărţirea de tutorele de 
până acum. Orice s-ar zice, Marysia era încă minoră, iar 
una ca Szkopkowa, cu toate că Leszek nu lua în serios o 
asemenea eventualitate, putea să le facă greutăţi. In afară 


de aceasta, în cazul plecării la Vilnius, apărea şi problema 
delicată a banilor. Nu ştia dacă Marysia, care sigur nu 
avea bani, va fi de acord să primească suma necesară de la 
el. Nu ar fi de fapt o sumă mare. Doamna Korczynska s-ar 
ocupa personal de completarea garderobei Marysiei. 
Problemele financiare le-ar reglementa mai târziu. Din 
fericire, pentru Wacek, un avocat care câştiga foarte bine, 
asemenea cheltuieli mărunte nici nu contau. 

Leszek se gândea la toate acestea pe drum. Marysia, 
care şedea în spatele lui, era şi ea dusă pe gânduri. Ca de 
obicei duminica, drumul era pustiu. Abia lângă pod au 
întâlnit o căruţă trasă de un căluţ. Calul s-a speriat de 
motocicletă şi a sărit într-o parte. Căruţaşul, probabil beat, 
în loc să strângă hăţurile, a sărit în şanţ. Pasagerul s-a luat 
după el. Norii de praf au învăluit această imagine, pe care 
n-au admirat-o decât o secundă. Leszek nici n-a oprit, 
numai Marysiei i se păruse o clipă că pasagerul din căruţă 
era cineva cunoscut. 

Şi nu se înşelase: pasagerul era Zenon Wojdyllo. Când 
motocicleta dispăru la cotitură în norii de praf, Zenon se 
ridică din şanţ şi, amenințând cu pumnul, bolborosi câteva 
înjurături suculente, cu atât mai suculente, cu cât era într- 
adevăr beat. 

Dar nici Marysia, nici Leszek nu-l auziră. Drumul se 
lărgea şi intra într-o pădure bătrână cu copaci înalţi. 

Au ajuns într-o poieniţă unde şi-au întins mica lor 
tabără. Tot banchetul consta din nişte fructe şi câteva 
pachete de ciocolată. Au lăsat totul lângă motocicleta 
ascunsă în tufişuri şi, prinzându-se de mâini, au pornit spre 
marginea unei zănoage. Aici se aşezau întotdeauna. 
Zănoaga era adâncă, cu pereţii abrupți, jos curgea un 
pârâiaş întunecat. Adeseori, şezând aici tăcuţi, vedeau cum 
vin căprioarele la adăpat. Astăzi însă vorbeau, iar ecoul 
vocilor, trebuie să le fi speriat. 

— Iubita mea, îi spunea Leszek, s-a terminat cu 
necazurile noastre. Peste o lună ne cununăm. Îmi închipui 
ce mină va face preotul când ne vom duce să dăm ştirile! 
Ei, el şi alţii! O să fie o adevărată senzaţie! 


Îşi frecă palmele, dar rămase mirat uitându-se la 
Marysia. 

— Te îngrijorează ceva? 

— Vezi tu, oftă ea, pentru mine nu va fi un lucru prea 
plăcut. Îți poţi uşor închipui ce vor spune oamenii. 

— Ce pot să spună? 

— Că mă mărit cu tine pentru carieră... pentru bani, 
pentru poziţia ta, că fac o afacere bună, că am reuşit să 
pun mâna pe un asemenea soţ... 

Leszek se înroşi. 

— Astea sunt prostii! Cum poţi să crezi aşa ceva? 

— Ştii şi tu foarte bine că aşa vor spune. 

— Atunci am să le spun, izbucni el, că sunt nişte proşti. 
Vor să măsoare totul cu măsura lor mizeră. Dar să se ţină 
departe de tine! Departe! N-ai teamă, sunt în stare să-mi 
apăr soţia. Chiar de-ar veni diavolul în persoană! Dacă îşi 
are locul aici un cuvânt atât de urât ca afacere, atunci 
numai eu fac o afacere bună căsătorindu-mă cu tine. Da, 
pentru că fără tine, n-aş putea trăi. Şi nici n-aş vrea. Iar tu 
te-ai căsători cu mine chiar de n-aş avea un ban, chiar dacă 
m-ar chema Pârţolină şi aş fi un simplu muncitor. Sunt 
gata să jur! 

Marysia se lipi de el. 

— Şi n-ai jura strâmb. Cu siguranţă că aş prefera să fii 
sărac. 

— Dar eu, iubito, sunt sărac. Nu am nimic. Totul 
aparţine părinţilor mei şi depinde de fantezia lor. Eu nu am 
decât o slujbă la Ludwikowo. Un salariu şi un mic 
apartament. Asta-i tot. Aşa că vezi, nu faci nici o carieră. 
Cea mai mare comoară a mea vei fi tu... O comoară pe care 
n-o voi da nimănui... 

Se uita cu încântare la capul ei aplecat, la strălucirile 
aurii ale soarelui în părul ei lins, la profilul ei delicat. 

— Tu nici nu ştii, îi spunea, cât eşti de frumoasă. Doar 
am văzut mii de femei. Mii. Am văzut frumuseţile acelea 
celebre după care lumea e înnebunită, diferite stele de 
cinema şi altele. Nici una nu s-ar putea compara cu tine. Şi 
în orice caz nici una nu are atâta farmec. Tu nu ştii că 


fiecare mişcare a ta, fiecare zâmbet, fiecare privire e o 
operă de artă. Au ştiut să te preţuiască până şi în acest 
târg păcătos! Dar să vezi când am să te introduc în înalta 
societate! O să-şi piardă toţi minţile! Ascultă-mă! Cei mai 
renumiţi pictori se vor întrece să-ţi facă portretul. 
Revistele ilustrate îţi vor publica fotografiile... 

— O, Doamne! râse ea. Cum poţi să exagerezi. 

— Nu exagerez deloc! Ai să vezi şi tu. lar eu voi umbla 
mândru ca un rege. Ştiu că e vanitate, dar se pare că toţi 
bărbaţii au acest defect. Se bucură şi sunt plini de mândrie 
că au femei pentru care sunt invidiaţi. 

Marysia scutură din cap. 

— Chiar dacă s-ar găsi unii care să vadă în mine vreo 
frumuseţe, tot ar fi prea puţin ca să te poată invidia. Mă 
cuprinde frica la gândul că mă voi compromite prin lipsa 
de maniere, de educaţie, prin prostie. 

— Maryska! _ 

— Aşa este. Îţi închipui că cunoştinţele tale vor uita că 
am fost fată în prăvălia doamnei Szkopkowa? Vor fi cu toţi 
cu ochii pe mine, pentru că sunt o cenuşăreasă, o gâsculiţă 
provincială. Nu reuşesc să mă mişc printre ai tăi, să 
vorbesc cu ei. Sunt lipsită de instruire. Ce-i drept, mama 
avea intenţii să mă pregătească pentru bacalaureat, dar 
după câte ştii eu nu am bacalaureatul. Te însori cu o fată 
simplă. 

În vocea ei răsuna tristeţea. Leszek o prinse delicat de 
mână şi o întrebă: 

— Spune-mi, Marysia, tu chiar mă consideri un găgăuţă 
naiv şi lipsit de simţ critic? 

— Dar de unde! protestă ea. 

— Consideri că sunt mai prejos decât rudele şi 
cunoştinţele mele sub aspectul pretențiilor şi al calităţii 
criteriilor? Pentru că aşa s-ar putea înţelege din cele spuse 
de tine. Eu, cel din urmă prost, te iau de soţie, văzând în 
tine nişte calităţi pe care tu nu le ai, şi abia ei îmi pot 
deschide ochii. 

— Nu, Leszek, negă ea hotărâtă. Tu priveşti însă 
lacunele mele cu îngăduinţă pentru că mă iubeşti. 


— Te vor iubi şi ei. 

— Să dea Domnul. 

— Iar lacunele tale sunt închipuiri. Le-aş dori tuturor 
fetelor să fie atât de distinse ca tine, să aibă atâta 
inteligenţă nativă şi atâta delicateţe a simţirilor. În ceea ce 
priveşte manierele, sunt convins că ţi le vei însuşi fără cea 
mai mică greutate, iar de instruit te vei putea instrui cât 
doreşti. Dar nu prea mult, fiindcă n-aş vrea să am o soţie 
mult mai deşteaptă decât mine. 

— De asta să nu te temi, râse Marysia. 

— De asta mă tem cel mai mult. Luă o înfăţişare gravă. 
Ştii când m-am convins că Marysienka mea e o înţeleaptă? 

— Nu ştiu. 

— Atunci când nu mi-ai spus nici un cuvânt despre toate 
scandalurile acelea din târg. Doar puteam să bănuiesc că 
acel Sobek care ţi-a luat apărarea avea nişte drepturi 
asupra ta. Tu însă ai judecat corect: N-am să mă explic în 
faţa lui Leszek, fiindcă dacă a fost în stare de o bănuială 
atât de josnică, nu merită nici o explicaţie. 

Marysia nu-şi amintea să fi judecat atunci în felul 
acesta, dar nu l-a contrazis. 

— N-am vrut să te amestec în treburile acelea 
neplăcute, spuse ea. 

— Asta-i rău. Cine să te apere dacă nu eu? 

Stătu o clipă pe gânduri apoi adăugă: 

— Trebuie să trec într-o zi pe la poştă, să-i strâng mâna 
acelui Sobek. E drept, e o obrăznicie din partea lui că 
îndrăzneşte să te iubească, dar a procedat ca un bărbat 
cinstit. 

Soarele coborâse mult. De obicei la vremea asta se 
pregăteau de întoarcere, astăzi însă mai aveau multe 
lucruri de discutat. Au stabilit că a doua zi Marysia o va 
înştiinţa pe doamna Szkopkowa despre logodna sa şi că nu 
va mai lucra în prăvălia ei. 

— Mai spune-i, propuse Leszek, că dacă se consideră 
frustrată, îi înapoiezi cheltuielile pe care le pretinde. 

— Tu n-o cunoşti - răspunse Marysia. Ea nu pretinde 
nimic, pentru că i-am muncit. S-ar supăra de moarte numai 


dacă aş aminti de aşa ceva. E o femeie foarte generoasă. 
Mă tem însă de altceva: nu va crede că ne-am logodit. 

— Eu cred că am să vin în jurul prânzului aşa că va auzi 
şi de la mine. Oricum, să ai lucrurile împachetate. 

— Leszek, iubitul meu, ce am făcut eu să merit atâta 
fericire?! 

Leszek o cuprinse şi o îmbrăţişă cu dragoste. Simţea o 
bucurie nemărginită pentru această fată, pentru această 
fată minunată, care nu are pe nimeni apropiat pe lume, el 
este şi va fi totul. Şi se mira de el însuşi. Doar de atâtea ori 
ţinuse în braţe diferite femei, dar nu simţise pentru ele 
nimic în afară de dorinţa de posedare. Atunci de ce faţă de 
această fetiţă, pe care o dorea mai mult decât orice pe 
lume, chiar şi dorinţa era altfel, plină de dragoste 
statornică, de evlavie parcă. Cândva, în primele luni după 
ce se cunoscuseră, o privea şi pe ea ca pe toate celelalte. 
Dacă atunci ar fi fost singură cu el... Nimic nu l-ar fi 
împiedicat să săvârşească o greşeală cumplită. 

— Slavă cerului că nu s-a întâmplat aşa, îşi spuse. 

S-au plimbat încă multă vreme prin pădure şi aproape 
se întunecase, când s-au hotărât să se întoarcă. O bucată 
de drum, plină de hârtoape şi de rădăcini, au mers încet. 
De altfel n-aveau de ce se teme, Leszek cunoştea drumul 
ca pe propriul buzunar, cunoştea fiecare şleau, fiecare 
piatră, fiecare cotitură. Ar fi ajuns la şosea şi cu ochii 
închişi, la lumina farului puteau goni însă zdravăn. Cel 
puţin aşa credeau ei. 

În clipa în care motocicleta ieşea din pădure, iar 
huruitul ei umplea câmpul adormit până la şosea, la una 
dintre cotiturile drumeagului se zări umbra unui bărbat. 

Ex-seminaristul aştepta de mult. Dormise câteva ore în 
şanţ şi-i era teamă că în vremea asta motocicleta trecuse 
înapoi spre şosea. Din fericire neliniştea lui era lipsită de 
temei. Dinspre pădure se apropia huruitul motorului. 
Uneori, în locurile mai ridicate ale drumului, lumina farului 
desprindea din tufişurile negre străfulgerări de verdeață 
stridentă. 

— Acum nu-mi mai scapă ei, mormăia Zenon. 


De o săptămână bea de stingea. Cerşise de la o mătuşă 
din Swiciany câteva zeci de zloți, şi întorcându-se la 
Radoliszki, mai pe jos, mai cu vreo căruţă de ocazie, nu 
scăpa nici o cârciumă, nici o bodegă. Se întorcea ca să-i 
mai ceară o dată iertare tatălui, dar cum nu credea că o va 
obţine, de disperare, bea până îşi pierdea cunoştinţa. Când 
a văzut după-amiază motocicleta lui Czyński şi i-a 
recunoscut pe cei doi, pe autorii izgonirii lui din casă, în 
mintea lui de beţiv s-a înfiripat brutal ura şi dorinţa de 
răzbunare. 

— Acum or să-mi plătească pentru toate necazurile, îşi 
spunea. 

Ştia că trebuiau să se întoarcă pe aici, că nu exista alt 
drum. S-a aşezat în şanţ, după cotitură, şi a aşteptat. 

Capul îi mai vâjâia şi se mai clătina, dar de îndată ce 
auzi motocicleta apropiindu-se începu să acţioneze repede 
şi organizat. Calculase totul exact. Chiar după această 
cotitură, drumul urca într-o pantă destul de accentuată, iar 
Czyński trebuia să accelereze şi o va face cu îndrăzneală, 
fiindcă urma o curbă destul de lină. 

Când va zări obstacolul neaşteptat, imediat după curbă, 
va fi prea târziu să mai frâneze şi nu va avea cum să evite 
accidentul. 

Zenon îşi pregătise din timp materialul pentru obstacol. 
Două trunchiuri putrezite, destul de groase, pe care le 
găsise în tufişuri şi o grămadă de pietre, de care nu era 
lipsă prin şanţuri. 

Acum le urcă în drum şi le aşeză de-a curmezişul. 
Trecerea era complet blocată şi nici nu putea fi vorba de a 
ocoli obstacolul. Pe ambele părţi ale drumului erau şanţuri 
adânci, iar marginile lor exterioare erau mult mai înalte 
decât cele interioare. Acoperite cu tufişuri dese, formau 
parcă doi pereţi de o parte şi de alta a drumului. 

Nu era încă întuneric de tot, aşa că Zenon îşi mai privi o 
dată opera cu o satisfacţie sumbră. Tocmai voia să plece 
spre şosea, când îi trecu prin minte că ascunzându-se în 
tufişuri, lângă baricadă, putea urmări fără teamă rezultatul 
răzbunării sale. 


— Cel puţin să văd cum îşi frâng gâtul, spuse zâmbind. 
Alunecă de câteva ori pe marginea şanţului, dar în cele din 
urmă ajunse sus, depărtă crengile tufişurilor şi se cuibări 
comod sub ele. Punctul de observaţie era excelent ales. 
Nu-i rămânea decât să stea liniştit şi să aştepte, iar după 
ce se vor răsturna să iasă în şosea şi să pornească spre 
oraş. Nimeni nu va putea dovedi că el a pus obstacolul, 
nimeni nu l-a văzut pe aici, iar ţăranul cu care venise s-a 
dus spre Oszmiana. Şi nici nu ştia pe cine a dus. lar pe cei 
doi îi pot găsi abia dimineaţa. Pe drumul ăsta nu trecea 
nimeni noaptea, nu era ca pe şosea, pe unde trec căruțele 
la trenul de dimineaţă sau după cărămidă la Ludwikowo. 

— Sigur, pot să apară unele bănuieli, îşi spunea Zenon. 
Nu o dată i-am ameninţat. Dar nu vor găsi dovezi împotriva 
mea. lar eu am să mă răzbun... Şi o să mai am şi 
spectacol... Aşa ceva nu se întâmpla în orice zi!... 

Minutele se scurgeau şi lui i se păreau ore. Huruitul 
motorului se apropia, devenea tot mai puternic. Nu-i 
despărţea mai mult de trei kilometri de accidentul iminent. 

— Doar dacă-l previne vreun diavol, îi trecu lui Zenon 
prin cap. 

Dar nimic nu l-a prevenit pe Czyński. Dimpotrivă. A 
constatat că se face destul de frig şi că Marysia poate răci. 
Cum după pod drumul era mult mai bun a accelerat 
zdravăn. 

Snopul de lumină albă se înfigea în întuneric, îl despica 
în două făcându-i drum. Încă două curbe, după a doua, un 
deal destul de înclinat şi ajung în şosea. Leszek se gândea 
la ziua de mâine, la discuţia decisivă cu părinţii, la felul în 
care le-o va prezenta pe Marysia, la marea lui fericire, la 
serile pe care le vor petrece împreună, la dimineţile în care 
se vor trezi pentru a se convinge a mia oară că fericirea lor 
nu este un vis, ci realitate... Se gândea la o masă cu două 
tacâmuri, la ea, veselă, radioasă şi luminoasă umblând prin 
casa lui, prin casa lor... 

Şi deodată zări... 

Inainte ca gândul să poată străbate creierul, înainte de 
a înţelege că aceasta înseamnă moarte, a frânat instinctiv, 


şi-a coborât fulgerător picioarele şi a înfipt călcâiele în 
drumul ce alerga sub roţi. Cauciucurile au scârţâit, pe 
ambele părţi au ţâşnit două fântâni de pietriş şi răsună 
bubuitul surd al unei lovituri puternice. 

Pe urmă totul a amuţit. 

Spectacolul fusese într-adevăr nemaipomenit, iar lui 
Zenon nu-i scăpase nici o fărâmă, nici o fracțiune de 
secundă. A văzut motocicleta ieşind de după cotitură, a 
văzut efortul disperat al motociclistului, a văzut clipa în 
care motocicleta a izbit obstacolul şi cele două trupuri 
azvârlite înalt în văzduh. 

Pe urmă s-a aşternuit liniştea. 

Inţelegea cu o claritate ciudată tot ce se întâmplase. Era 
atât de treaz, de parcă n-ar fi pus niciodată o picătură de 
alcool în gură. S-a răzbunat. Zac acolo în drum, morţi, ori 
răniţi mortal. S-a răzbunat şi nu simţea nimic, sau mai 
degrabă simţea în el un gol imens. Şi liniştea aceasta 
ciudată şi surdă. 

Cobori în drum. În partea stângă, departe de obstacol, 
zăcea motocicleta. Zenon aprinse un chibrit. Era o 
grămadă de fier încolăcit. Porni mai departe şi aprinse alt 
chibrit. 

Zăceau aproape unul lângă altul. Ea fusese aruncată 
mai departe. Zenon se aplecă asupra lui. Avea mâinile şi 
picioarele răsfirate în dezordine, capul aplecat pe umăr. 
Arăta ca un manechin moale. Partea de jos a feţei era 
zdrobită, din gura larg deschisă îi curgea sânge. Avea ochii 
închişi. 

Doi paşi mai încolo zăcea ea. Zăcea cu faţa la pământ, 
cu braţele adunate, parcă plângea, parcă s-ar fi întins 
singură aci, ca să plângă în linişte, parcă se întinsese cum 
se întind toate femeile când plâng. Pe ea nu se cunoştea 
nimic. Zenon mai aprinse un chibrit şi se aplecă asupra 
Marysiei, ca să-i privească faţa dintr-o parte. Atunci a zărit 
o pată de sânge în păr. 

Se uită în urmă. I se păruse că Czyński gemea. Trebuie 
să fi fost o iluzie. Băgă chibriturile în buzunar şi porni 
înainte. 


Fără să-şi dea seama, mergea tot mai repede. În capul 
lui se petrecea ceva ciudat. Simţea că încolţeşte în el un 
sentiment nou, necunoscut, un sentiment îngrozitor. Da, se 
temea, se temea cumplit, dar nu de cei rămaşi în drum, ci 
de el însuşi, de el însuşi în acest pustiu, în întuneric, în 
conştiinţa că alături de el, în urma lui, aproape în el mai 
este cineva, monstruos, înfiorător, groaznic... 

— Ucigaşul! 

Şi deodată începu să alerge. Din pieptul sufocat i se 
smulse un strigăt: 

— Ajutor! Ajutor! Ajutor! 

Pe şosea se auzea un hurducăit. O să găsească acolo 
oameni. 

— Ajutor! Ajutor! Ucigaşul!... 

Strigătul se prefăcea în urlet, într-un urlet sălbatic, 
animalic, într-un schelălăit nearticulat, în care nu mai 
puteai desluşi cuvinte, ci doar o teamă demenţială şi o 
rugăminte disperată. 


Capitolul XIII 


La moară se culcau seara devreme. Până şi femeile, 
cărora, cu toată truda din timpul zilei, le plăcea să 
trăncănească până târziu, de le apuca uneori miezul nopţii 
în faţa casei, plecaseră la culcare, fiindcă începuseră 
nopţile răcoroase. 

Bătrânul Prokop îşi spunea rugăciunile în faţa icoanelor 
şi bătea cu fruntea în duşumea, cu atât mai zelos cu cât 
era zi de duminică. Argatul Witalis sforăia de mult în 
cuhnie. Tânărul Wasil stătea la Antoni Kosiba în căsuţă şi 
cânta încet dar iscusit la muzicuţă. Cânta şi se uita la 
vraci, care amesteca tăcut, într-o strachină micuță, seu, 
doftorie şi fiere de porc. Prepara o alifie bună împotriva 
degerăturilor. 

Deodată, în liniştea aceea, începu să latre câinele. 
Gâştele trezite se porniră pe gâgâit. 

— Vine cineva la noi, spuse Wasil. 

— Vezi cine e, mormăi vraciul. 

Wasil şterse muzicuţa cu mâneca, o ascunse în buzunar 
şi fără să se grăbească ieşi afară. Auzi limpede hurducăit 
de căruţă şi vocile amestecate ale unor oameni. Voci 
multe, să fi fost vreo opt sau zece oameni. Unul alerga 
înainte, gâfâind de efort. Când ajunse lângă Wasil şi se 
opri în lumina ce cădea pe fereastră, Wasil făcu un pas 
înapoi. 

— Ce diavol mai e şi ăsta?! întrebă ameninţător, ca să-şi 
dea curaj. 

Omul cu faţa şi mâinile pline de sânge şi cu o înfăţişare 
de nebun bolborosi răguşit: 

— Vraciul... Ajutor... Mai trăiesc... 

— Cine? 

— Mai repede, mai repede! gemu omul. Vraciul! 
Vraciul! 

— Ce s-a-ntâmplat? se auzi din tindă vocea lui Antoni 
Kosiba. 

— Salvează-i! Salvează-i! Salvează-mi şi mie sufletul 


blestemat! Alergă spre el. Mai trăiesc! 

Wasil îl privi în ochi şi spuse: 

— E Zenon al curelarului Wojdyllo. 

— Ce s-a-ntâmplat? se auzi alături vocea lui Prokop. 

— S-au răsturnat cu motocicleta! spuse Zenon scuturat 
parcă de febră. Mai trăiesc! 

Vraciul îl prinse de umeri. 

— Cine? Cine omule?!... 

În vocea lui răsună disperarea. 

Nu mai era nevoie de răspuns. Tocmai se apropia 
căruţa, în ea zăceau întinse două trupuri nemişcate. Din 
odaie veni în fugă Witalis, veniră şi femeile şi aduseră 
lumină. 

Faţa tânărului Czyński, acoperită cu cheaguri de sânge, 
făcea o impresie groaznică, dar avea ochii deschişi şi parcă 
lucizi. În schimb faţa Marysiei, palidă ca o coală de hârtie, 
semăna cu faţa unei moarte. Din părul auriu, de deasupra 
tâmplei curgea sânge. Aplecat deasupra căruţei, vraciul le 
luă pulsul. 

Ţăranii povesteau de-a valma: 

— Tocmai treceam pe lângă drumul spre Wickuny, când 
a ieşit ăsta strigând după ajutor. Alergăm noi să vedem ce 
e, când colo, Doamne iartă, ei zac în drum... 

— Nici nu mai suflau. 

— Cu motocicleta asta s-au răsturnat. Cineva a lăsat un 
trunchi în drum, iar ei s-au lovit de el, şi... 

— Noi ne sfătuiam ce să facem, iar ăsta cade în 
genunchi şi ne sărută mâinile. Ajutaţi-i, zice, duceţi-i în 
târg la doctor, zice, fiţi creştini... 

— Noi gata, că doar oameni suntem, dar cum să-i duci 
până în târg. Că-şi dau sufletul, chiar dacă mai trăiesc. Aşa 
că ne-am hotărât să-i aducem aici, la vraci... 

— Măcar că şi aici e nevoie mai mult de preot... 

Antoni Kosiba se întoarse spre ei. Chipul lui aşa 
împietrise, încât semăna mai mult a cadavru decât a om. 
Numai ochii îi ardeau. 

— Singur n-o scot la capăt, spuse. Să alerge cineva după 
doctor. 


— Witalis! strigă Prokop, înhamă calul. 

— Nu mai e timp de înhămat, strigă vraciul. 

— Daţi-mi un cal, mă duc eu, spuse Zenon. 

— Scoate-i calul Witalis, încuviinţă Prokop, iar tu dă de 
ştire şi la Ludwikowo că feciorul lor zace aici. 

Vraciul şi ajunsese în odaie. Cu o mişcare a mâinii 
mătură toate lucrurile de pe masa cea mare, cu alta curăţă 
lavita. Mâinile îi tremurau, iar pe frunte îi apăruseră 
broboane de sudoare. 

leşi din nou. Acum dădea dispoziţii. Răniţii au fost 
transportaţi cu băgare de seamă pe braţe în odaia în care 
Wasil mai aprinsese două lămpi. Olga aţâţă focul în sobă. 
Natalka turna apă în oale. Zonia tăia cu foarfecele mari 
pânză pentru bandaje. 

Afară răsună un tropot violent. Zenon gonea deşelatelea 
spre orăşel. 

— Îşi rupe şi ăsta gâtul, mormăi Witalis în urma lui. Mai 
omoară şi calul pe întuneric. 

— Ce să omoare! răspunse Mielnik neliniştit de 
prevestirea sumbră. Drumu-i drept, bun. 

— Doamne, Doamne, ce nenorocire! repeta bătrâna 
Agata. 

— A trebuit să ispitească duhul rău în zi de sărbătoare, 
mormăi sentenţios un ţăran. Să meargă pe motocicletă. 

— Asta nu-i păcat, ce păcat să fie? se împotrivi unul mai 
tânăr. 

— Poate că nu-i păcat, dar nici bine nu-i. 

— Oameni buni, povestiţi tot, aşa cum s-a întâmplat, 
spuse Prokop. 

S-au adunat toţi în jurul căruţei. Au ieşit din odaie şi cei 
ai casei, pesemne poftiţi afară de Antoni. Au început să 
povestească amănunţit. Din când în când, câte unul dintre 
ascultători se rupea de grup şi se uita pe fereastră, 
împotriva obiceiului său, vraciul uitase să tragă perdelele. 

De fapt vraciul nu uitase. Ştia însă că nu mai poate 
pierde nici o clipă. Întâi s-a apucat să-i facă un control 
Marysiei. Respirația slabă şi pulsul abia simţit păreau să 
indice agonia. Trebuia stabilit cât mai repede despre ce 


contuzii era vorba. Rana de deasupra tâmplei nu putea fi 
cauza unei stări atât de grave. Era superficială şi provenea 
probabil din contactul, în timpul căderii, cu o piatră 
ascuţită, care i-a despicat pielea şi a alunecat pe suprafaţa 
osoasă. Osul nu era atins. Şi pielea de pe mâini şi de pe 
picioare era jupuită în multe locuri, dar oasele erau întregi. 

Degetele vraciului palpau repede, dar sistematic, trupul 
nemişcat al fetei, coastele, claviculele, coloana vertebrală 
şi au revenit la cap. Abia atinse locul în care capul se unea 
cu gâtul şi Marysia tresări o dată, de două, de trei ori... 

Acum ştia: baza craniului era înfundată. 

Dacă n-a fost afectat creierul, o operaţie imediată o mai 
putea ajuta. Mai putea... era o speranţă neînsemnată... dar 
era. 

Vraciul îşi şterse cu dosul palmei sudoarea de pe frunte. 
Privirea lui se opri asupra instrumentelor primitive pe care 
le folosise până acum. Îşi dădea perfect seama că nu va 
putea face o operaţie atât de primejdioasă şi de grea cu 
ajutorul lor. 

— Toată speranţa e în doctor, se gândi cu febrilitate. Să 
dea Domnul să ajungă la timp. 

Intre timp, vraciul spăla şi pansa rănile Marysiei, apoi 
se ocupă de Czyński. Tânărul îşi recăpătase cunoştinţa şi 
gemea tare. După ce-i spălă faţa şi-l curăţă de sânge, 
constată că are maxilarul fracturat. Mai neplăcută era 
fractura complicată a braţului stâng. Osul fracturat 
străpunsese muşchiul şi pielea. 

Cu câteva tăieturi de cuţit, vraciul înlătură mâneca şi se 
apucă de operaţie. Din fericire accidenitatul leşină de 
durere. În douăzeci de minute operaţia era terminată. În 
orice caz viaţa lui Czyński nu era în primejdie. 

In acest timp Zenon gonea ca un nebun spre oraş. Era 
cât pe-aci să calce nişte femei în faţa bisericii şi în cele din 
urmă descălecă în faţa casei doctorului Pawlicki. 

Medicul nu se culcase încă şi îşi dădu seama imediat ce 
trebuia să facă. Îşi trimise sora să telefoneze de la poştă la 
Ludwikowo, iar el scoase repede din dulap valiza cu 
instrumente chirurgicale, controlă dacă nu lipseşte ceva, 


mai împachetă diferite medicamente, seringa pentru 
injecții şi bandaje. 

Sora se întoarse cu ştirea că domnul şi doamna Czyński 
pleacă imediat cu maşina şi în cinci minute vor fi în 
Radoliszki. 

— Plec cu ei, hotări medicul. 

— Plecaţi imediat, luaţi calul, îl zorea Zenon. 

— Ai înnebunit! se revoltă Pawlicki. Să merg călare şi 
încă fără şa? Cu maşina ajung mai repede. 

Şi avea dreptate. Maşina sosi neaşteptat de repede. 
Speriată, familia Czyński voia să-l întrebe pe Zenon ce şi 
cum s-a întâmplat, dar medicul declară că pentru asta mai 
au timp. 

În mai puţin de cinci minute erau în faţa morii. Când au 
intrat în odaie, vraciul tocmai termina bandajarea capului 
celui accidentat. 

— Trăieşte? Fiul meu trăieşte?! strigă doamna Czynska. 

— Trăieşte, doamnă, şi n-o să aibă nimic, răspunse 
vraciul. 

— Ce poate şti omul acesta, doctore? Salvează-mi fiul! 

— Imediat îi scot zdrenţele acestea şi-l consult, spuse 
medicul. 

— N-are rost să-l chinuiţi. Vă spun eu ce are. Are 
fractură de maxilar, aici, şi fractură a braţului, aici. I-am 
pus osul la loc. 

— Te rog să nu mă deranjezi! strigă doctorul. Cred că 
ştiu eu mai bine decât dumneata ce trebuie să fac! 

— Aici nu mai e nimic de făcut! susţinea cu îndărătnicie 
vraciul. Ea, domnişoara, trebuie salvată imediat. 

— Ce are? întrebă doctorul. 

— Osul e înfundat în creier. 

— Domnule doctor! gemu doamna Czynska. 

Pulsul era absolut mulţumitor. 

— Îi fac doar o injecție antitetanos şi trebuie dus la 
spital. Trebuie cât mai repede făcută o radiografie. Şi 
acum s-o consult pe fata aceasta. 

Se aplecă asupra Marysiei şi încercă să-i găsească 
pulsul. După o clipă întoarse capul. 


— E în agonie, declară. 

— Salvaţi-o, domnule doctor, spuse cu vocea răguşită 
vraciul. 

Medicul ridică din umeri. 

— Aici nu se mai poate face nimic. Să-i controlez 
contuzia... Hâm!... Da... Fractură a bazei craniene. 

Trupul nemişcat începu să tresară. 

— A fost atinsă şi scoarţa cerebrală, adăugă. Dovadă 
tresăririle... Da... Aici nu mai ajută nici o minune. Aveţi o 
oglindă? 

Vraciul îi oferi un ciob de oglindă. Doctorul o apropie de 
gura întredeschisă a accidentatei. Se acoperi cu o ceaţă 
uşoară. 

— Ei, asta e. Îşi depărta braţele. Singurul lucru pe care 
pot să-l fac e să-i administrez o injecție pentru întărirea 
inimii. Starea ei însă e disperată. 

Deschise valiza plină cu instrumente chirurgicale 
strălucitoare. Vraciul se uita la ele vrăjit, nu-şi putea lua 
privirile de la ele. 

Între timp medicul umplu seringa cu un lichid dens, 
incolor, extras dintr-o fiolă şi-l injectă fetei în antebraţ, sub 
piele. 

— Păcat de muncă, mormăi. În orice clipă poate avea 
loc deznodământul. 

Şi reveni la Czyński, apucându-se de desfăşurarea 
bandajelor. Vraciul îi atinse braţul. 

— Domnule doctor! Salvaţi-o! 

— Om prost ce eşti! Pawlicki se întoarse spre el iritat. 
Cum s-o salvez? 

— E obligaţia dumneavoastră, îi răspunse Kosiba. 

— N-o să mă înveţi dumneata care-mi sunt obligaţiile. 
Şi-ţi mai spun ceva: dacă acest rănit va face o infecţie din 
cauza  bandajelor dumitale, intri la zdup. Inţelegi? 
Dumneata nu ai dreptul să tratezi bolnavi. 

Vraciul părea că nu aude nimic. 

— Vă rog să-i faceţi operaţie, spuse. Dar dacă reuşeşte?! 

— Mai lasă-mă naibii! Ce dracu de operaţie?! 

Şi întorcându-se spre domnul şi doamna Czyński, 


luându-i parcă martori, strigă: 

— Să operez un cadavru?!... E fractură a bazei craniene. 
Cu siguranţă bucăţile de os au atins creierul. Nici cel mai 
mare geniu al chirurgiei n-ar putea face nimic. Şi apoi să 
faci o trepanaţie în aceste condiţii de igienă... 

Făcu un semn rotund cu mâna, arătând spre 
mănunchiurile de ierburi prăfuite atârnate de tavan, la 
lămpile fumegânde şi la gunoiul de pe podea. 

— De-aş avea instrumente ca dumneavoastră, continuă 
cu îndărătnicie vraciul, aş încerca chiar eu... 

— Tot norocul că nu le ai. Ai ajunge mai repede la 
puşcărie, răspunse mai liniştit medicul, ocupat cu palparea 
maxilarului tânărului Czyński. Hâm... într-adevăr - 
fractură. Se pare că nu-i ceva grav... Fără radiografie nu e 
nimic sigur... Răni superficiale... 

Dezinfectă cu îndemânare rănile şi puse bandajul său. 
Apoi îi controlă mâna şi văzând cele două incizii, izbucni 
furios: 

— Cum ai îndrăznit să faci aşa ceva!... Cum ai 
îndrăznit?!... Şi asta cu vreun briceag murdar!... 

— leşea osul, îi explică Antoni Kosiba, iar cuțitul l-am 
băgat în apă fiartă... 

— Am să te învăţ eu... O să răspunzi pentru asta... 

— Am să răspund, mormăi resemnat vraciul. Şi ce era să 
fac? 

— Să mă aştepţi pe mine! 

— Am trimis după dumneavoastră. Noroc că v-au găsit 
acasă, dar ce ar fi fost dacă nu v-ar fi găsit?! Trebuia să las 
rănitul fără ajutor?... 

— Şi îţi suntem recunoscători, spuse domnul Czyński. 
Omul acesta are dreptate, doctore. _ 

— Fără îndoială, conveni nemulţumit medicul. Intr- 
adevăr, puteam să nu fiu acasă. Acum, fereşte-ne, Doamne, 
de vreo infecţie. 

Domnul Czyński scoase din portofel o bancnotă şi o 
întinse vraciului. 

— la asta pentru ajutorul dumitale. 

Kosiba scutură din cap. 


— Nu-mi trebuiesc bani. 

— Ia! Că-i ajuţi pe săraci fără bani, e bine, dar de la noi 
poţi să iei. 

— Eu nu-i ajut pe săraci sau pe bogaţi, ci pe oameni. Iar 
pe acest domnişor, dacă mă lăsa cugetul, nu-l ajutam 
deloc. Mai degrabă el ar fi trebuit să piară, decât nefericita 
asta de fată... Moare din pricina lui... 

Doamna Czynska se adresă medicului în franceză: 

— Acum poate fi transportat în maşină? 

— Da!... răspunse. Imediat chem nişte oameni. Numai 
să-mi strâng lucrurile. 

Işi adună în grabă instrumentele de pansat, închise 
valiza şi ieşi cu ea în faţa casei. Antoni Kosiba văzu că 
doctorul puse valiza în maşină. Atunci s-a hotărât: 

— Trebuie s-o iau. 

Folosindu-se de confuzia creată în timpul transportării 
tânărului Czyński, vraciul ieşi afară. Portiera maşinii era 
deschisă, iar şoferul stătea de cealaltă parte. Era suficientă 
o mişcare, urmată de revenirea în căsuţă. 

Nimeni nu observase dispariţia valizei. Două minute mai 
târziu, maşina porni spre Radoliszki. 

Vraciul nu pierdu timpul. Se închise în odaie, înşiră cu 
febrilitate instrumentele obţinute pe masă, la capul 
Marysiei, îşi potrivit lămpile cât putu mai aproape, aşeză 
cu cea mai mare băgare de seamă trupul fără vlagă în 
poziţia convenabilă. Se închină şi trecu la operaţie. 

Întâi a trebuit să-i radă părul la ceafă. În locul ras se 
zări o pată mică, vânătă. Inflamaţia era neînsemnată. 

Işi mai lipi odată urechea de pieptul fetei. Inima abia 
tresărea. Întinse mâna, luă un cuţitaş îngust şi ascuţit, cu 
mâner lung. Din prima incizie ţâşni un sânge de culoare 
închisă şi pătrunse în fâşiile de pânză. A doua incizie, a 
treia şi a patra... Mişcările repezi şi sigure ale mâinilor lui 
dezveleau locul de prindere a muşchilor. Se zări osul alb- 
rozaliu al craniului. 

Da, doctorul Pawlicki nu se înşelase, osul era înfundat, 
fisurat, iar câteva bucățele mici se deplasaseră apăsând 
asupra creierului. 


Trebuiau extrase cu cea mai mare atenţie pentru a nu 
leza membrana care acoperă creierul. Era nespus de greu 
şi de obositor, mai cu seamă pentru că trupul pacientei 
începuse să tremure. Deodată tremurul se opri. 

— Acesta-i sfârşitul, se gândi vraciul. 

N-a întrerupt însă operaţia. Nu avea timp nici să-i ia 
pulsul. Nu-şi lua ochii de la rană, nu vedea că afară, 
turtindu-şi nasurile de geamuri, oameni urmăreau cu 
îndărătnicie eforturile lui disperate. 

Când a sfârşit şi a cusut rana, era pe la întâiul cântat al 
cocoşilor. Se închină iar şi din nou îşi lipi urechea de 
pieptul fetei: nu desluşea nimic. 

— Injectia! îl străfulgeră un gând. 

Găsi uşor în valiză cutia cu fiole şi seringa. 

— Asta i-a injectat şi doctorul, constată. 

După injecție inima începu să bată perceptibil. Atunci 
Antoni Kosiba se prăbuşi greu pe laviţă, îşi lăsă capul în 
palme şi izbucni în plâns. 

Şi a rămas aşa nemişcat o oră sau poate mai mult, 
complet epuizat, aproape fără cunoştinţă. Pe urmă s-a 
ridicat să controleze dacă inima Marysiei mai bate. Pulsul 
abia simţit nu-şi revenise, dar nici nu slăbise. Abia târându- 
şi picioarele, vraciul adună instrumentele, le spălă, le 
aşeză în valiză şi după o clipă de gândire duse valiza în 
şură, înlătură fânul dintr-un colţ şi o ascunse cât mai 
adânc. Aici era în siguranţă, n-o vor găsi şi nu i-o vor lua. 
Posedând această comoară, va fi mai uşor să facă mai bine 
şi mai repede operaţiile, chiar şi pe cele grele, ca cea de 
astăzi. 

— Cum i-a spus doctorul? se gândi. Trepanaţie... Da, 
trepanaţie... E clar. Doar cunosc acest cuvânt. Cum mi-a 
putut zbura din minte?... 

Se întoarse în odaie, controlă pulsul Marysiei, stinse 
lampa şi se culcă în apropiere, ca să fie gata la orice 
mişcare a pacientei. Nu se aştepta însă la aşa ceva. 

Când s-a trezit, soarele era sus. Cineva bătu în uşă. leşi 
şi-l zări pe şeful de post din Radoliszki, pe majurul Ziomek. 
Alături stăteau Mielnik şi Wasil. 


— Ce face fata, domnule Kosiba? întrebă majurul. Mai 
trăieşte? 

— Trăieşte, domnule majur, dar cine ştie dacă scapă. 

— Trebuie s-o văd. 

Intrară în odaie. Polițistul se uită o clipă la fata în stare 
de inconştienţă şi constată: 

— De interogatoriu nici nu poate fi vorba. Dar de la 
dumneavoastră tot trebuie să iau declaraţii. Hâm. Doctorul 
Pawlicki a comunicat că se întoarce astă-seară şi-i va 
elibera certificatul de deces. El credea că încă ieri... 

— Doctorul a plecat? întrebă vraciul. 

— A plecat cu Czyński cel tânăr ca să-l ducă la oraş la 
spital. Se zice că n-o să aibă nimic, dar acum nu poate 
vorbi. Una dintre victime e fără cunoştinţă, cealaltă, este 
lipsită de posibilitatea de a vorbi!... Şi când te gândeşti că 
dacă nu s-ar fi prezentat singur, criminalul ar fi putut fugi 
liniştit. 

— Criminalul? Ce crimă? A fost un accident, se miră 
Wasil. 

— Aşa crezi? Dar a fost vreunul dintre voi acolo, la 
cotitura aceea? 

— Nu. 

— Eu am fost în zori. Şi ce-ați zice dacă într-o bună zi 
trunchiurile de copaci dintr-o curătură veche ar ieşi 
singure în drum şi s-ar aşeza de-a curmezişul? Şi ar mai 
ieşi şi pietrele singure?... Aşa minuni nu s-au mai văzut. A 
fost un atentat criminal. 

— Şi cine-i criminalul? 

— Cine?... Păi, individul acela, Zenon, fiul curelarului 
Wojdyllo. 

Cei prezenţi se priviră uimiţi. 

— Trebuie să fie o greşeală, domnule majur, spuse în 
cele din urmă bătrânul Prokop. Zenon a fost primul care i-a 
ajutat, a chemat oamenii, i-a adus aici la moară, şi s-a dus 
după doctor! 

— Ia te uită! Polițistul clătină din cap. Deci e adevărat 
ce-a spus. El a spus, dar eu nu l-am crezut. Mă gândeam că 
vrea să iasă basma curată, să obţină circumstanţe 


atenuante. Se vede că într-adevăr l-a mustrat conştiinţa. 

— Şi s-a prezentat singur. 

— Sigur. Zicea că diavolul l-a pus, că era beat... Ei, dar 
să mă apuc de scris. 

Prokop l-a poftit pe poliţist în odaie, unde a avut loc 
audierea tuturor celor din casă în calitate de martori. A dat 
declaraţie şi Antoni Kosiba, dar el a spus puţine lucruri. A 
adăugat la cele spuse de ceilalţi că a dat victimelor primul 
ajutor. Pe urmă femeile au servit micul dejun, în timpul 
căruia majurul l-a rugat pe vraci să-i spună ce să facă cu 
durerile pe care le simte de câteva luni în partea dreaptă. 
A primit nişte ierburi, a mulţumit, a dat dispoziţie ca în 
cazul în care fata ar deceda, să fie anunţat la post, şi-a luat 
rămas bun şi a plecat. 

Marysia însă nu murea. Zilele treceau una după alta, iar 
ea zăcea nemişcată şi inconştientă. Singura modificare în 
starea ei era febra care părea să crească cu fiecare oră. 
Faţa ei albă ca varul devenea tot mai aprinsă, respiraţia 
abia simțită devenise rapidă, violentă şi sacadată. 

De trei ori pe zi vraciul îi turna în gura încleştată o 
fiertură brună, zi şi noapte îi punea comprese proaspete de 
cârpe muiate în apă rece de fântână pe fruntea 
înfierbântată şi pe inima agitată. 

Vraciul slăbise şi încărunţise şi mai mult. Chipul lui 
semăna cu chipul unui cadavru, numai în ochi îi ardea 
desperarea, îşi pierduse orice speranţă. Zadarnice toate 
strădaniile, zadarnice toate eforturile, zadarnică îngrijirea. 
Vedea cum îi scapă din mâini această viaţă tânără, viaţa 
singurei fiinţe de pe lume pentru care era gata, fără 
şovăire, să-şi dea propria-i viaţă. 

A treia zi l-a rugat pe Wasil să se ducă în oraş după 
doctor. 

— Poate că face el ceva, spunea. 

Wasil s-a dus şi s-a întors fără nimic. Doctorul se oprise 
mai multă vreme la Vilnius şi se pare că nu avea să se 
întoarcă prea repede, fiindcă trebuia să-l însoţească pe 
Czyński cel tânăr în străinătate. 

Seara, Antoni Kosiba a trimis la Pieczki după baciul de 


acolo. Nu credea deloc în eficienţa „descântecelor” lui, dar 
înecatul se agaţă şi de un fir de pai. 

Baciul a venit în pofida aversiunii faţă de concurent. 
Vedea în asta o mare victorie pentru el. S-a uitat la 
muribundă, i-a atins mâna, pe urmă i-a ridicat o pleoapă, i- 
a ridicat a doua, i-a răsfrânt buza de jos, cercetând atent 
suprafaţa interioară, zâmbi uşor şi începu să mormăie ceva 
pe sub mustață, ţinând în acelaşi timp mâinile deasupra 
capului ei. 

Degetele lui bătrâne, noduroase, se strângeau încet, de 
parcă adunau ceva, pe urmă coborau până la tălpi şi aici se 
întindeau iar, de parcă scuturau ceva nevăzut. Repetă 
aceste mişcări de şapte ori mormăind fără-ncetare un 
descântec, din care numai cuvintele de la sfârşit le 
pronunţa cu voce tare: 

—... pe ape întinse, în zări necuprinse, în soare 
fierbinte, în neguri negrite, la lumina lunii, la trei sute de 
ani, ieşi pe fereastră! 

La ultimele cuvinte alergă repede la fereastră, o 
deschise, scoase mâinile afară şi porunci: 

— Turnaţi-mi repede apă într-o găleată de lemn. 

Unul dintre cei prezenţi îi îndeplini porunca. Atunci 
baciul adună pe un capac de oală câţiva tăciuni aprinşi, 
turnă peste ei un pumn de ierburi scoase dintr-un sac din 
pânză de cânepă, ce-i atârna peste umăr şi se îndreptă 
încet spre fiecare colţ al odăii. În colţ se oprea, sufla în 
tăciuni până se ridica un nor de fum, spunea Tatăl nostru 
şi se întorcea la căpătâiul muribundei, pentru ca apoi să se 
îndrepte spre alt colţ. 

Toată ceremonia a durat vreo oră. În cele din urmă 
baciul se apropie de Marysia, îi cercetă din nou pleoapele 
şi dădu din cap. 

— O să trăiască, spuse cu convingere. Am descântat 
moartea. Dar moartea e puternică. Ea nu ascultă nici de 
cel mai puternic descântec. Dacă se încăpăţânează, nu 
pleacă cu mâinile goale. De aceea alegeţi o găină şi tăiaţi-o 
chiar la miezul nopţii, aici, sub fereastră. Bolnava e fată ori 
e măritată? 


— Fată, răspunse Kosiba. 

— Atunci trebuie o găină albă. Aveţi o găină albă? 

— Avem. Olga dădu din cap profund impresionată. 

— Atunci tăiaţi-o. Pe urmă fierbeţi-o şi vreme de patru 
zile daţi-i-o bolnavei să mănânce. Ferească sfântul, nimic 
altceva, numai găina şi supa de la ea. Şi acum nu-mi 
mulţumiţi, că nu-i bine, iar eu mă duc. Lăudat fie! 

— În vecii vecilor, răspunseră cei de faţă. 

În urma baciului ieşiră toţi din odaie, a rămas numai 
Zonia. Îl înghionti pe vraciul dus pe gânduri şi întrebă: 

— Cum e, Antoni, ajută ori n-ajută? 

— Nu ştiu. 

Ridică din umeri. 

— Fiindcă, vezi tu, eu cred că toate astea sunt aiureli. 
Cum să ajute bolnavului tămâierea şi mormăiala aia?... 
Vorbăria şi tămâierea nu sunt leacuri. Tu vindeci altfel şi 
atunci de ce l-ai mai chemat pe baci?! De-acum o să spună 
tuturor, că acolo unde tu n-ai mai putut face nimic, a ajutat 
el. lar Marysia asta dacă avea să se însănătoşească, s-ar fi 
însănătoşit şi aşa. Acum însă, pentru tine, ar fi mai bine să 
moară, fiindcă... 

Când văzu privirile lui Antoni tăcu şi se lipi de perete. 

— Ce-i cu tine, ce-i cu tine, Antoni?! spuse repede. Eu 
nimic rău... Din bunăvoință pentru tine... Zău. Nu doresc 
moartea nimănui... lar tu imediat... Dumnezeu ştie ce-ţi 
închipui. Hai, nu te supăra, uite, la miezul nopţii am să tai 
eu găina sub fereastră. Am să aleg una albă, albă de tot... 

— Du-te, Zonia, du-te, lasă-mă singur, şopti vraciul. 

— Mă duc. Noapte bună. lar tu, Antoni, culcă-te şi te 
odihneşte, că te istoveşti de tot. În ce priveşte găina, fii 
liniştit. Am să fac cum a zis baciul. Noapte bună. 

A ieşit şi în urma ei s-a lăsat liniştea. Numai respiraţia 
şuierătoare a Marysiei amintea că în această linişte se 
întâmpla ceva, că ceva se grăbeşte, se grăbeşte spre un 
sfârşit implacabil. 

Antoni îşi apropie scăunelul, îşi sprijini cotul de 
marginea mesei şi se uită la vinişoarele vineţii de pe 
pleoapele închise ale fetei. 


Făcuse tot ce-i îngăduise priceperea, ce-i spusese 
mintea, ba chiar împotriva ei, împotriva convingerii, făcuse 
ce-i dictase desperarea şi un instinct ascuns undeva în 
vreun colţ al sufletului căutând ajutorul şi salvarea în 
puterea neînţeleasă şi poate inexistentă a vrăjilor. 

Timpul se scurgea, afară noaptea era tot mai adâncă. 
Antoni Kosiba se gândea la el, la soarta lui, la viaţa lui, atât 
de pustie până acum, atât de searbădă şi fără nici o 
legătură cu oamenii, cu lumea din jurul lui. Da, fără nici o 
legătură. Fiindcă numai simţirea leagă. Nu pâinea, nu 
viaţa, nu bunătatea şi bunăvoința altora, nici măcar 
convingerea că-i eşti de folos, cuiva, numai simţirea ta. Şi a 
fost de-ajuns să îndrăgească pe cineva din tot sufletul şi 
iată că soarta i-l ia, i-l smulge, i-l răpeşte. 

Şi iar, ca atunci, se trezi ceva în el şi îşi şterse fruntea. 

Şi brusc înţelese că odată, tare demult, parcă în altă 
viaţă, trăise ceva asemănător. Era sigur. Soarta îi luase pe 
cineva pe care-l iubise, fără de care nu putea trăi... 

Simţea  zvâcniri în tâmple, în cap gândurile se 
zvârcoleau într-un vârtej ametitor. 

— Cum s-a întâmplat?... Când?... Unde?... Că doar s-a 
întâmplat... 

Strânse dinţii şi degetele până simţi cum i se înfig 
dureros unghiile în palme. 

— Să-mi amintesc... să-mi amintesc... Trebuie să-mi 
amintesc... 

Nervii lui chinuiţi păreau că tremură de încordare. 
Gândurile i se risipeau în frânturi imperceptibile, într-o 
spumă albă, informă, ca apa pe roata morii şi o imagine 
tulbure, înceţoşată începu să prindă contururi... Ovalul 
delicat al unui chip... Un zâmbet discret împodobeşte 
buzele, părul auriu şi... ochii. Negri, adânci, de nepătruns. 

Din gâtlejul uscat şi sugrumat al lui Antoni Kosiba se 
smulse un cuvânt necunoscut şi totuşi cel mai familiar, un 
nume neauzit niciodată şi totuşi cel mai apropiat: 

— Beata... 

Îl repetă uimit, speriat şi cu speranţă. Simţea că în el se 
petrece ceva, că descoperă ceva nespus de important, că 


încă o clipă şi în faţa lui se va deschide o mare taină. 

Se strânse în el, se încrâncenă... 

Deodată în liniştea de afară se auzi un țipăt strident de 
pasăre. O dată, de două ori, de trei ori... 

Antoni Kosiba sări în picioare şi în prima clipă nu ştiu ce 
s-a întâmplat. Abia după un timp înţelese. 

Zonia tăia găina... Găina albă... E miezul nopţii... 

Se apropie în grabă de Marysia. Cum a putut s-o lase 
atâta timp... îi atinse mâna, obrajii, fruntea... îi controlă 
pulsul, îi ascultă respiraţia. 

Nu exista nici o îndoială: febra scăzuse, scăzuse brusc. 
Obrajii şi mâinile abia dacă erau călduţe. 

— Se... răceşte, acesta-i sfârşitul - îşi spuse. 

Fără să piardă timpul, aprinse focul în sobă, puse un 
pumn de ierburi într-o oală mică. În câteva minute băutura 
pentru întărirea inimii era gata. Turnă în gura bolnavei trei 
linguriţe, iar după o jumătate de oră pulsul părea mai 
puternic. Repetă doza. 

Mai trecu un sfert de oră şi Marysia deschise ochii, 
închise pleoapele şi le deschise din nou. Buzele ei se 
mişcară şi parcă zâmbiră. Ochii priveau cu luciditate. 

Vraciul se aplecă asupra ei şi-i şopti: 

— Porumbiţa mea, fericirea mea... Mă recunoşti?... Mă 
recunoşti?... 

Buzele Marysiei se mişcară şi cu toate că nu se putea 
auzi nici un cuvânt, ştia, îşi dădea seama după mişcarea lor 
că spunea aceleaşi cuvinte, pe care i le spunea 
întotdeauna: 

— Unchiul Antoni... 

Pe urmă respiră mai adânc, pleoapele i se închiseră şi o 
respiraţie ritmică şi egală începu să-i ridice pieptul. 

Adormise. 

Vraciul căzu cu faţa la pământ şi plângând de fericite 
repeta: 

— Mulţumescu-ţi ţie, Doamne... Mulţumescu-ţi ţie, 
Doamne... 

Se lumina de ziuă. Cei de la moară se sculaseră. Witalis 
s-a dus să ridice stăvilarele, Wasil s-a dus la grajd. Agata şi 


Olga se învârteau prin cuhnie iar Zonia şedea pe prag şi 
jumulea găina albă. 


Capitolul XIV 


După două săptămâni, doctorul Pawlicki s-a întors la 
Radoliszki şi chiar a doua zi a fost chemat la moşia 
Rajewszczyna, care aparţinea familiei Skirwoynilor unde 
maşina de tocat paie îi prinsese braţul unui argat. 

Atunci a ieşit la iveală lipsa trusei chirurgicale. Doctorul 
susţinea că în noaptea aceea adusese valiza acasă, 
servitoarea însă afirma iar bătrâna Marcysia se şi jura că 
n-a adus-o... Au răscolit casa, din pivniţă până în pod, dar 
fără nici un rezultat, aşa că doctorul s-a dus la locul 
accidentului numai cu instrumentele din cabinet. 
Întorcându-se însă din Rajewszczyna a trecut pe la 
Ludwikowo, ca să-l întrebe pe şofer. 

Şoferul ţinea foarte bine minte că domnul doctor ieşise 
cu valiza din casă şi o pusese în maşină, ţinea minte că la 
întoarcere valiza n-a fost scoasă nici în oraş, nici la 
Ludwikowo şi nici la gară. Îşi mai amintea că atunci când îl 
scoteau pe domnişor din casă, vraciul dădea târcoale 
maşinii... 

— Dacă cineva a luat-o, atunci numai el, îşi dădu cu 
părerea şoferul. 

— Sigur că da. Doctorul se plesni peste frunte. Cum nu 
m-am gândit de la început?! Fireşte. E limpede, doar 
spunea că dacă ar avea instrumente, ar încerca să-i facă 
fetei operaţie. Ei, acum am pus mâna pe el. Nu ştii dacă 
Marysia aceea, care s-a răsturnat cu domnul inginer, mai 
trăieşte? 

Şoferul nu ştia, dar în Radoliszki lumea nu vorbea decât 
de asta şi spre mirarea lui sinceră, doctorul Pawlicki află 
imediat că fata trăieşte şi se pare că se însănătoşeşte. Unii 
socoteau că e meritul vraciului de la moară, alţii că e al 
baciului din Pieczki, dar toţi subliniau cu satisfacția 
proprie oamenilor simpli în astfel de cazuri, că puterea 
tainică a vrăjilor ajutase acolo unde medicina se declarase 
neputincioasă. 

Indiferent de iritarea pe care i-o stârniseră aceste 


relatări, doctorul îşi întări convingerea în justeţea 
bănuielilor sale. Doar o consultase pe fata aceea şi 
constatase fără nici un dubiu fractura bazei craniului. 
Chiar dacă ar fi fost chirurg, tot nu s-ar fi încumetat la o 
asemenea operaţie, pe care o considera inutilă. Nu 
excludea însă complet nici o întâmplare excepţională (o 
şansă la o mie) în care operaţia putea reuşi. In schimb 
excludea categoric eventualitatea ca accidentata să poată 
trăi măcar câteva ore fără trepanaţie şi fără extragerea 
fragmentelor de os. Cu atât mai mult excludea posibilitatea 
realizării unei operații reuşite fără instrumente 
chirurgicale de precizie. 

Din acest raționament rezulta că instrumentele lui au 
fost furate de vraciul Antoni Kosiba. 

Aceste argumente le-a expus a doua zi dimineața la 
postul de poliție în faţa majurului Ziomek, cerându-i 
inițierea unei anchete, efectuarea percheziţiei şi arestarea 
vraciului sub acuzația de furt şi de practicare ilegală a 
medicinii. 

Majurul Ziomek ascultă cu atenţie şi răspunse: 

— Obligaţia mea este să închei un proces-verbal în 
legătură cu sesizarea dumneavoastră. Personal cred că 
aveţi dreptate. Numai Kosiba putea să ia valiza cu 
instrumente. Sigur că nu are dreptul să practice medicina 
şi pentru asta ar trebui să fie tras la răspundere. Pe de altă 
parte, dacă şi dumneavoastră spuneţi că fără aceste 
instrumente n-ar fi putut face nimic, iar cu ajutorul lor a 
salvat viaţa unui om, cu toate că nu avea dreptul, pentru 
asta vreţi să-l distrugeţi?... 

Medicul îşi încruntă sprâncenele. 

— Domnule comandant! Nu ştiu dacă dumneavoastră ca 
funcţionar al poliţiei aveţi calitatea să apreciați 
infracțiunile. Eu, ca cetăţean, ştiu că intră în competenţa 
tribunalelor. Disocierea intenţiilor bune de cele rele ale 
infractorului nu sunt de competenţa noastră. De aceea, 
făcând această sesizare, am dreptul să sper că îi veţi da 
curs conform procedurii. Cer percheziţia şi arestarea 
hoţul. 


Polițistul dădu din cap afirmativ. 

— Bine, domnule doctor, voi face ce-mi cere datoria. 

— Dar eu, ca parte vătămată, am posibilitatea să asist la 
percheziţie? 

— Fireşte, răspunse sec Ziomek. 

— Şi când intenţionaţi s-o faceţi? 

Ziomek privi ceasul. 

— Imediat. Nu vreau să mă bănuiască cineva de 
delăsare. 

— Acum trebuie să merg la masă, spuse medicul. Poate 
ne ducem la moară peste vreo două ore? 

— Nu, domnule doctor. Percheziţia va avea loc imediat. 
Dacă vreţi să fiţi de faţă... 

— Ce să fac?! Merg cu dumneavoastră. 

Ziomek chemă pe unul dintre cei doi subalterni ai săi şi- 
i ordonă să caute o căruţă. 

La moară nu se aştepta nimeni la oaspeţi. Aici viaţa se 
scurgea după obiceiurile statornicite, cu singura deosebire 
că Antoni Kosiba aproape că nu mai lucra la moară şi că 
primea mai puţini bolnavi decât înainte, dar şi pe aceştia îi 
vedea afară, iar în zilele ploioase în tindă, fără să-i 
primească în odaie. 

În odaie, pe un pat cu aşternut curat, zăcea Marysia. 
Fata îşi recăpăta sănătatea neaşteptat de repede. 
Vitalitatea organismului său tânăr îşi spunea cuvântul. 
Rana postoperatorie se vindeca normal, pofta de mâncare 
creştea. Temerile iniţiale ale vraciului că urmările 
accidentului ar putea afecta anumite funcţii ale 
organismului s-au dovedit, din fericire, neîntemeiate. Işi 
mişca liber braţele, degetele şi picioarele. Creierul nu 
suferise nici o leziune durabilă, fiindcă vederea şi auzul 
funcționau fără reproş şi vorbea cu aceeaşi voce cristalină, 
discutând ore întregi cu îngrijitorul său. 

Prima ei grijă după recăpătarea cunoştinţei a fost: ce se 
întâmpla cu Leszek? Când a auzit că nu a suferit nici o 
contuzie primejdioasă şi că părinţii l-au trimis la tratament 
în străinătate, a răsuflat uşurată. 

— Numai să se însănătoşească! 


Nu-şi amintea cum s-a petrecut accidentul. Nu 
observase nimic pe drum. Ştia doar că mergeau destul de 
repede şi că deodată a zburat în aer. Atâta. Nu simţise nici 
durerile, nici febra de mai târziu. Când şi-a revenit, a fost 
mirată că se află într-o încăpere necunoscută şi nu pe 
motocicletă, între tufişuri. Nu-şi dădea seama că s-a aflat 
cu un picior în groapă. Antoni Kosiba nu-i spusese nici un 
cuvânt despre lupta tragică pe care o dusese pentru viaţa 
ei, nu-i spusese cât de grave şi de serioase erau leziunile. 

— Porumbiţo, ai la ceafă un oscior rupt şi de aceea ţi-am 
pus pansamentul acela incomod. Ferească sfântul să mişti 
cumva capul, că nu se mai lipeşte osul cum trebuie. 

I-a făgăduit ascultare, dar chiar a doua zi a început să 
întrebe când se poate scula din pat. 

— Trebuie să stai o vreme în pat, îi răspundea evaziv 
vraciul. El ştia că o să dureze vreo două luni, dar nu voia 
să o întristeze. De aceea, când se căina că îşi va pierde 
slujba la doamna Szkopkowa dacă va mai sta mult în pat, 
când se încăpăţâna că vrea să se ridice, o repezea: 

— Nu ispiti Providenta! Fii mulţumită că eşti în viaţă. Şi 
ascultă ce-ţi spun eu, că mai dai de vreun necaz! 

— Bine, bine, unchiule Antoni. Îi zâmbea împreunându- 
şi mâinile. Nu te supăra! 

— Cum să mă supăr?! radia vraciul. Cum aş putea eu să 
mă supăr pe tine, soarele meu! 

— Atâtea necazuri îţi fac... 

— Ce necazuri! se revolta el. Pentru mine e cea mai 
mare bucurie. Iar în ce o priveşte pe doamna Szkopkowa, 
nu te mai gândi la întoarcere. 

— Cum se poate? 

— Ce nevoie ai, porumbiţo?... Te însănătoşeşti şi rămâi 
aici la mine... 

Zâmbi şi adăugă: 

— Dacă vrei. 

Antoni nu amintea de necazurile de care vorbea 
Marysia, pentru că nimic din ce făcea pentru ea nu socotea 
a fi necaz. Şi făcea multe. În fiecare zi o lua pe braţe şi o 
muta pe patul lui în nişă şi îi scutura cu grijă aşternutul, în 


fiecare zi îi ştergea faţa şi mâinile cu un prosop muiat în 
apă caldă şi o hrănea cu lingura, ca pe un sugar. 

Pentru alte treburi chema pe câte una dintre femei, de 
cele mai multe ori pe micuța Natalia, care o adora pe 
Marysia, dar trebuia să dea şi el o mână de ajutor, pentru 
că ele nu aveau atâta putere încât să o ridice. La început 
fata se ruşina de el, dar în curând s-a obişnuit socotindu-l 
pe „unchiul Antoni” ocrotitorul ei, tatăl ei aproape. 

Vorbea cu el sincer despre orice, fără să atingă însă o 
singură temă. Observase că de fiecare dată când venea 
vorba de tânărul Czyński chipul lui se posomora. Îşi dădea 
seama că el îl consideră pe Leszek vinovat de accident şi 
că din cauza accidentului a aflat de excursiile lor în 
pădure, pentru care nu-l poate ierta. Dacă ar fi putut să-i 
spună deschis: 

— Nu fi supărat pe el, unchiule Antoni, fiindcă e băiat 
cinstit, mă iubeşte şi se însoară cu mine. 

Dar nu avea dreptul să-i spună. Trebuia să aştepte vreo 
ştire de la logodnic. De aceea, din când în când, întreba 
dacă nu-i vreo scrisoare pentru ea. 

Vraciul ghicise ce scrisoare aşteaptă ea şi de fiecare 
dată răspundea scurt şi morocănos: 

— Nu-i. 

Îi răspundea pe un asemenea ton, de parcă ar fi vrut să 
adauge: 

— Şi nici nu va fi. 

În adâncul sufletului său era sigur de asta, tot atât de 
sigur pe cât era Marysia de contrariu. 

Tânărul acela uşuratic i-a sucit fetei capul, era cât pe- 
aci s-o trimită pe lumea cealaltă, a schilodit-o, iar acum o 
să-şi găsească alta în străinătate. N-o să scrie nici un 
cuvinţel. 

Bănuielile lui Kosiba păreau întemeiate. Din ziua 
accidentului trecuse o jumătate de lună şi nici o scrisoare, 
nici măcar n-a venit cineva din partea lui Czyński să 
întrebe de sănătatea fetei. 

Marysia însă nu-şi pierdea speranţa şi aştepta. 

De câte ori se auzea câte un huruit şi îşi dădea seama 


că e o brişcă şi nu o căruţă ţărănească, inima începea să-i 
bată mai tare. 

— Dar dacă-i brişca din Ludwikowo?! 

Aşa a fost şi în ziua aceea. Nu era însă brişca din 
Ludwikowo, ci una împrumutată de postul de poliţie. În 
brişcă şedeau majurul Ziomek, încă un poliţist şi doctorul 
Pawlicki. 

Când se deschise uşa, vraciul tocmai îşi hrănea pacienta 
şi aruncând o privire pe fereastră băgă iar lingura în 
strachină. 

— Bună ziua, spuse majurul din prag. Avem o treabă cu 
dumneata, domnule Kosiba. Cum se mai simte domnişoara 
Marysia? 

— Mulţumesc, domnule majur! Mă simt mai bine, 
răspunse veselă fata. 

— Slavă Domnului. 

— Daţi-i voie, vă rog, să termine masa, interveni 
morocănos vraciul. 

— Ei, să termine. Noi aşteptăm, încuviinţă Ziomek şi se 
aşeză pe laviţă. 

Doctorul Pawlicki se apropie de pat şi se uita tăcut la 
Marysia. 

— N-are febră? întrebă în cele din urmă. 

— A avut, dar nu mai are, răspunse Kosiba. 

— Picioarele şi mâinile n-au fost afectate?... Nu a apărut 
nicăieri paralizie? 

— Dar, domnule doctor, interveni Marysia, eu sunt 
complet sănătoasă. Dacă n-ar fi osciorul acesta de la ceafă, 
care trebuie să se sudeze, m-aş ridica imediat. 

Medicul râse sec. 

— Oscior?... Ăsta-i oscior! Nu te pricepi la asta, 
domnişoară. A fost o fractură a bazei craniene... 

Vraciul îl întrerupse: 

— Sunt gata. Ce doriţi, vă rog? 

Puse deoparte strachina goală şi se postă în aşa fel încât 
îl despărţi pe doctor de patul Marysiei. 

— Domnule Kosiba, spuse majurul, dumneata ai făcut 
operaţia după accident?... Trepanaţia?... 


Vraciul îşi înfipse picioarele în pământ. 

— Şi dacă-i aşa? 

— Dumneata nu eşti licenţiat în medicină. Ştii că legea 
interzice aşa ceva? 

— Ştiu. Dar mai ştiu că un licenţiat în medicină, care 
după lege are obligaţia să salveze un om, în acest caza 
refuzat să-l salveze. 

— Nu-i adevărat, interveni doctorul Pawlicki. Am vrut şi 
am consultat accidentata. Am considerat că starea ei era 
disperată. Era în agonie. 

Vraciul zări ochii larg deschişi a Marysiei şi faţa care-i 
pălise brusc. 

— Nicidecum, îl contrazise. Nu exista nici o primejdie. 

Medicului i se ridicase tot sângele în cap de revoltă. 

— Cum aşa? Dar ce ai spus chiar dumneata atunci? 

— N-am spus nimic. 

— Asta-i minciună! 

Vraciul tăcea. 

— N-are importanţă, se amestecă majurul. Şi într-un caz 
şi în altul, dumneata eşti răspunzător, domnule Kosiba. 
Deşi trebuie să-ţi spun că răspunderea nu este mare, 
fiindcă nu există nici o parte vătămată. Nu numai că nu 
există cineva care să fi avut de suferit în urma infracţiunii 
dumitale, dimpotrivă, există cineva căruia i-a fost salvată 
viaţa. Mai importantă însă e a doua chestiune: cu ajutorul 
căror instrumente ai făcut operaţia? 

— Nu-i totuna?... 

— Nu. Fiindcă domnul doctor Pawlicki te acuză de 
însuşirea instrumentelor dumisale. 

— Nu de însuşire, ci de furt, sublinie dur medicul. 

— De furt, repetă majurul. Recunoşti, domnule Kosiba? 

Vraciul îşi plecase capul şi tăcea. 

— Domnule comandat! strigă medicul. Treceţi la 
percheziţie. Valiza trebuie să fie aici sau ascunsă undeva 
prin acareturi. 

— Scuzaţi-mă, domnule doctor, replică polițistul, dar vă 
rog să nu-mi dictaţi dumneavoastră ce trebuie să fac. Asta 
e treaba mea. 


Făcu o pauză şi se adresă iar vraciului: 

— Recunoşti? 

După o clipă de ezitare, dădu din cap. 

— Da. 

— De ce ai făcut-o?... Pentru profit sau pentru că fără 
aceste instrumente nu puteai salva victima accidentului. 

— Aceasta nu e întrebare, strigă doctorul Pawlicki. E o 
sugestie! De altfel forţată, pentru că dacă acest... vraci ar 
fi avut o asemenea intenţie, mi-ar fi înapoiat valiza pe care 
a furat-o. 

— Mai aveţi valiza aceea? întrebă polițistul. 

— O am. 

— Şi o înapoiezi de bunăvoie? 

— Da. 

— Unde este? 

— O aduc imediat. 

Trecu încet pe lângă el şi deschise uşa. Îi vedeau pe 
fereastră statura înaltă, aplecată. În odaie se aşternuse 
tăcerea. După câteva minute, Kosiba se întoarse cu valiza. 

— Aceasta este? se adresă majurul medicului. 

— Da, e valiza mea. 

— Vă rog să verificaţi dacă nu lipseşte ceva. 

Pawlicki deschise valiza şi verifică superficial 
conținutul. 

— Nu, se pare că nu lipseşte nimic. 

— Eu nu mă pot baza pe „se pare” - spuse pe un ton 
oficial Ziomek. Vă rog să constataţi cu toată certitudinea 
sau să indicaţi obiectele care au dispărut. 

— Nu lipseşte nimic, se corectă medicul. 

— Atunci încheiem procesul-verbal. 

Ziomek scoase din servietă nişte hârtii şi începu să 
scrie. În odaie se lăsă tăcerea. 

Doctorul Pawlicki era destul de sensibil ca să sesizeze 
ostilitatea cu care îl priveau toţi cei de faţă, inclusiv 
tăcutul şef de post. Ostilitatea şi dezaprobarea. Să aibă ei 
dreptate? El nu avea ce să-şi reproşeze. Proceda în deplin 
acord cu conştiinţa lui, proceda aşa cum îi poruncea 
datoria de cetăţean şi de medic. Dacă îndeplinindu-şi 


această datorie avea de câştigat prin înlăturarea unui 
concurent, totul era în ordine... In definitiv, are tot dreptul 
să lupte pentru existenţă şi încă prin mijloace legale. 
Legea şi moralitatea publică sunt de partea lui. Chiar dacă 
n-ar fi medic, chiar dacă acest vraci nu i-ar lua clienţii, tot 
ar trebui să ceară neutralizarea acestui om. 

Statul ocroteşte sănătatea cetăţenilor săi prin sute de 
legi şi dispoziţii. Unui medic i se cer ani lungi de studii, o 
practică istovitoare, cunoştinţe şi etică profesională. Iar 
aici un ţăran simplu, primitiv, încalcă legea. Nu are nici o 
importanţă că i-au putut reuşi câteva operaţii. In alte mii 
de cazuri se poate dovedi un ucigaş. Atunci de ce un doctor 
în medicină, care a cheltuit atâţia bani pentru a se instrui 
şi şi-a sacrificat atâţia ani, să renunţe benevol la drepturile 
ce-i revin, să privească nepăsător la activitatea nocivă şi 
primejdioasă a unui om simplu şi să moară de foame? 

— De ce? 

Pentru că atitudinea lui nu e pe placul acestor oameni 
cinstiţi, fără îndoială, dar care totuşi nu sunt intelectuali? 
Or, tocmai ca intelectual, ca singurul om cu studii 
superioare, ar trebui să-i înveţe, ar trebui să le explice că 
el procedează just şi corect, că practica vrăjitorească 
reprezintă o primejdie publică, că legile trebuie să fie 
respectate, că furtul e furt, indiferent de mobilul acţiunii. 
Că o societate civilizată, statul şi toţi cetăţenii conştienţi 
au obligaţia să respecte în orice împrejurare ordinea 
existentă. 

Fireşte, în mobilurile acţiunii lui Kosiba sunt numeroase 
motive pentru o sentinţă blândă. Dar asta intră în 
atribuţiile tribunalului... 

Nu, doctorul Pawlicki nu avea ce să-şi reproşeze în 
acest caz. Poate doar faptul că orgoliul înnăscut nu-i 
permitea să se coboare până acolo încât să se 
dezvinovăţească în faţa acestor oameni, ceea ce însă tot n- 
ar folosi, la nimic. 

Stătea tăcut, cu capul ridicat, cu buzele strânse, 
prefăcându-se că nu observă privirile ostile. 

Majurul Ziomek încheie procesul-verbal, îl citi şi cei 


prezenţi îl semnară. 

— Mai trebuie să semnezi o declaraţie că nu vei părăsi 
locul de domiciliu, se adresă el lui Kosiba. Aici. Nu ai 
dreptul să pleci nicăieri fără înştiinţarea poliţiei. 

— Cum se poate? se miră doctorul. Nu-l arestaţi? 

— Nu văd nici un motiv. Majurul ridică din umeri. 

— Cred că furtul e dovedit?... 

— Şi ce-i cu asta?... Se arestează atunci când există 
temeri că acuzatul poate fugi, ori eu sunt sigur că nu va 
fugi. 

— Această siguranţă se poate dovedi înşelătoare. 

— Pentru asta eu voi fi tras la răspundere, domnule 
doctor. De altfel voi preda cazul judecătorului de 
instrucţie. Poate că la solicitarea dumneavoastră, el va 
dispune arestarea, dar mă îndoiesc. După pronunţarea 
sentinţei, îl vor închide, fireşte, dacă va fi condamnat. Ei, 
aici nu mai avem ce face. La revedere, domnule Kosiba! 
Multă sănătate, domnişoară Marysia! 

Au ieşit şi imediat se auzi huruitul trăsurii, semn că 
plecaseră. 

Vraciul stătea nemişcat în uşă. Când se întoarse, o zări 
pe Marysia în lacrimi. 

— Ce-i cu tine, porumbiţo, ce-i cu tine? se nelinişti el. 

— Unchiule, unchiule iubit, câte necazuri ţi-am adus eu 
pe cap. Eu sunt vinovată de toate! 

— Linişteşte-te, porumbiţo, şi nu mai plânge. Ce 
necazuri? N-o să-mi facă nimic. 

— Dacă te bagă la închisoare, eu mor de desperare! 

— Nu mă bagă, nu mă bagă!... lar dacă mă bagă, ce-i? 
Nu-mi cade coroana de pe cap. 

— Nu vorbi aşa, unchiule. Ar fi o nedreptate cumplită. 

— Sufleţelul meu, pe lume e mai multă nedreptate decât 
dreptate. Iar eu, la drept vorbind, merit să fiu pedepsit. Am 
furat. 

— Ca să mă salvezi pe mine! 

— Asta aşa e, dar tot furt se cheamă. Altă poveste că nu- 
mi pare rău. Ce era să fac?... Nu merită să mai vorbim de 
asta. Chiar şi majurul e de partea mea. 


— Numai omul acela rău, doctorul acela... 

— Ştiu eu dacă-i rău, porumbiţo?... Nu ştiu. E 
neînduplecat. Iar pentru asta nu poţi învinovăţi pe nimeni. 
Aşa-i caracterul lui. Poate că nu a simţit niciodată o inimă 
bună, şi atunci s-a împietrit şi a lui. Şi mai ţine minte, 
porumbiţo, că-i e greu să se împace cu gândul că el ţi-a pus 
cruce, iar eu, cu ajutorul cerului, te-am salvat. Cu bună 
ştiinţă nu ţi-am spus până acum cât de grav a fost. 
Bolnavilor nu trebuie să le spui asemenea lucruri, fiindcă 
îşi fac griji şi asta împiedică însănătoşirea. 

— Cum să te răsplătesc eu, unchiule Antoni, pentru 
bunătatea ta, pentru tot ce faci pentru mine! 

Îşi împreună mâinile privindu-l în ochi printre lacrimi. 
Vraciul zâmbi şi spuse: 

— Cum?... Să mă iubeşti puţin. 

— Să te iubesc? strigă. Dar eu, unchiule, te iubesc cum 
numai pe mama am iubit-o! 

— Îţi mulţumesc, porumbiţo, răspunse el cu vocea 
tremurândă. 


Capitolul XV 


Procesul lui Zenon Wojdyllo a avut loc la jumătatea lui 
octombrie, la Vilnius. La Radoliszki s-a aflat abia a doua zi 
după pronunţarea sentinţei, fiindcă, datorită faptului că 
acuzatul şi-a recunoscut vina, n-au mai fost chemaţi şi 
martorii, în afară de victimele accidentului, care, din cauza 
sănătăţii, nu s-au putut prezenta. 

Dacă în ziare s-a făcut mare vâlvă în jurul acestui 
proces, aceasta se datora faptului că acuzatul a cerut 
singur cea mai aspră pedeapsă. Văzând însă în cererea lui 
Zenon o manifestare a remuşcării şi luând în considerare 
multe alte circumstanţe atenuante, şi fiind convins de 
intenţia sinceră a acuzatului de a se îndrepta, tribunalul l-a 
condamnat la numai doi ani de închisoare. 

La moară, ştirea a adus-o Wasil, care fusese la Vilnius 
cu nişte treburi ale tatălui său şi, folosindu-se de acest 
prilej, a asistat la proces. De la el a aflat Marysia că 
Czyński cel tânăr nu s-a prezentat la proces fiindcă e la 
tratament în străinătate. Deşi auzise în sală numele 
localităţii respective, Wasil nu putea să o indice, pentru că 
fiind un nume străin, nu-l ţinea minte. 

Marysia se gândea dacă n-ar trebui să-l roage pe el sau 
pe altcineva să afle adresa lui Leszek. Cu siguranţă că la 
Ludwikowo numai părinţii îi cunoşteau adresa. Se temea 
totuşi că dintr-o asemenea încercare s-ar putea ivi 
complicaţii, aşa că s-a hotărât să aştepte cu răbdare 
scrisoarea lui. 

Luarea hotărârii era simplă, mai greu îi era să se 
înarmeze cu răbdare. Săptămânile se scurgeau una după 
alta, iar Leszek nu scria. Prin cap îi treceau gânduri tot 
mai triste şi tot mai puţine speranţe îi rămâneau. 

Starea sănătăţii Marysiei se îndrepta neaşteptat de 
repede. Şedea acum în pat, iar în primele zile ale lui 
noiembrie, vraciul i-a dat voie să părăsească patul. 

Rănile de deasupra tâmplei şi cele postoperatorii se 
vindecaseră complet. În locurile în care i se luase pielea de 


pe mâini şi de pe picioare nu mai rămăseseră decât nişte 
urme vagi. Puterile îi reveneau treptat, dar constant. 
Imediat, a doua zi după ce s-a ridicat din pat, a început să 
deretice prin gospodăria vraciului. După o săptămână 
odaia şi alcovul arătau cu totul altfel. 

— Nu te obosi, porumbiţo, încerca vraciul să-i 
tempereze elanul. Ce ne trebuie?... 

— Nu-i mai curat şi mai frumos aşa, unchiule Antoni? 

— Păcat de puterile tale. 

De fapt nu prea era timp pentru dereticat, frecat şi şters 
praful. Răcoarea toamnei îi sporise vraciului pacienţii. 
Erau zile când se adunau şi peste treizeci de persoane. Toţi 
ştiau că Antoni Kosiba a fost chemat la judecătorul de 
instrucţie şi că va avea proces la Vilnius. Se spunea că o 
să-l închidă, aşa că trebuiau să se grăbească pentru a-i 
cere sfatul. 

Până şi Antoni se aştepta la condamnare şi voia să o 
pregătească pe Marysia, dar ea se revolta şi-l asigura că 
nici nu poate fi vorba de aşa ceva. 

— Doar eu voi fi martorul căruia i-ai salvat viaţa. Asta 
nu-i de ajuns? 

La drept vorbind şi vraciul îşi puncta puţin nădejdea în 
ea, ca şi în mulţi alţi pacienţi ai săi care veneau în masă, 
oferindu-se să depună mărturie. 

Data procesului fusese stabilită pentru sfârşitul lui 
noiembrie şi totul părea să decurgă bine, când, deodată, 
Marysia se îmbolnăvi. Organismul ei slăbit de lunga şedere 
în pat, cedă uşor bolii. Răcise dereticând în tinda 
răcoroasă. Ventuzele şi ierburile pentru transpiraţie n-au 
dat rezultate. Trebuia să stea în pat. 

Nici gând să mai meargă la proces, aşa că Antoni Kosiba 
plecă singur. 

Cum ajunse la Vilnius, se prezentă la avocatul Maklaj, 
pe care i-l recomandase Judka din Radoliszki. După ce se 
orientă asupra situaţiei, avocatul stabili onorariul, din 
fericire nu prea ridicat, dar îi spuse de la început să nu se 
aştepte că va fi declarat nevinovat. 

— Am să mă străduiesc să obţin o condamnare cât mai 


uşoară. 


A venit şi ziua procesului. Intrând în clădirea 
tribunalului, Antoni îl zări pe doctorul Pawlicki şi asta îl 
umplu de presimţiri rele. 

Într-adevăr, depunând ca martor, doctorul Pawlicki, 
deşi a spus adevărul curat, i-a adus acuzaţii foarte grave. A 
vorbit despre murdăria din odaia lui, despre duhoarea de 
acolo, despre faptul că personal l-a avertizat în legătură cu 
această practică primejdioasă şi, în sfârşit, despre furtul 
valizei cu instrumente chirurgicale. A recunoscut că lui 
Kosiba i-au reuşit câteva operaţii grele, dar le-a pus pe 
seama întâmplării. 

Al doilea martor al acuzării, delegatul Camerei 
Medicale, a prezentat tribunalului date statistice 
referitoare la practica vracilor în regiunile din răsărit. 
Datele acestea confirmau faptul că uriaşul procent de 
mortalitate în rândurile populaţiei săteşti era urmarea 
tratamentelor aplicate de vracii localnici. In continuare a 
adus numeroase exemple de metode de „tratament” 
aplicate de aceştia, exemple care au stârnit în rândul 
auditoriului groază, repulsie şi revoltă. 

Martorii chemaţi de apărare, peste douăzeci la număr, 
toţi bolnavi vindecaţi de Antoni Kosiba, prin depoziţiile lor 
au înclinat însă balanţa în favoarea acuzatului. 

Şi totul s-ar fi terminat altfel, dacă la acest proces 
acuzatorul n-ar fi fost un tânăr procuror, doctor în drept, 
Zgierski, care apărea pentru întâia oară într-un proces. 
Procurorul Zgierski îşi pregătise actul acuzării cu 
conştiinciozitatea şi pasiunea unui novice. Abordase 
problema din punct de vedere social şi etic. 

— Câtă vreme vom mai permite, striga el, ca în ţara 
noastră să  prolifereze  monstruoasele superstiții 
medievale? Câtă vreme vom mai permite să prolifereze 
obscurantismul şi crimele odioase ale practicilor 
vrăjitoreşti?... Sentința de astăzi trebuie să răspundă la 
întrebarea dacă suntem un stat civilizat, dacă facem parte 
din Europa, nu numai sub aspect geografic, ci şi cultural, 


ori vrem să tolerăm, în continuare, barbaria. 

A vorbit mult şi frumos despre misiunea civilizatoare în 
aceste regiuni, despre  obscurantismul din rândul 
populaţiei bieloruse, despre miile de detaşamente de 
medici tineri gata să vină în ajutorul celor suferinzi, dar 
care sunt condamnaţi la şomaj, despre eugenetică, despre 
armata care are nevoie de recruți sănătoşi, în sfârşit 
despre obiectivele educative ale sentinţelor judecătoreşti 
şi despre faptul că această sentinţă trebuie să fie un 
avertisment dat altor hiene care trăiesc pe seama 
ignoranței maselor. 

La sfârşit a mai atins şi coarda patriotismului local, 
subliniind că o sentinţă blândă în asemenea infracţiuni ar 
sugera opiniei publice din alte ţinuturi ale Poloniei că 
braţul dreptății în regiunile din răsărit tolerează 
înapoierea şi urmările ei nocive. 

Avocatul Maklaj nu dispunea nici de a zecea parte din 
darul oratoric al adversarului său. Aşa că alocuţiunea lui, 
deşi argumentată, nu a reuşit să şteargă impresia lăsată de 
cuvântarea fulminantă a procurorului. Nici nu a încercat 
să-i respingă argumentele construindu-şi apărarea în jurul 
persoanei acuzatului, un om dezinteresat, care, ce-i drept, 
şi-a însuşit instrumentele chirurgicale, dar numai în scopul 
salvării unei fete muribunde. 

— Nu a fost adus aici nici unul, a încheiat el, căruia să-i 
fi dăunat ajutorul medical al lui Antoni Kosiba, nu a fost 
dat numele nici unui pacient care să-şi fi pierdut viaţa din 
cauza lui. În schimb am văzut un întreg cortegiu de oameni 
recunoscători, vindecaţi de el. De aceea cer achitarea lui. 

Dacă în această clipă în Antoni renăscuseră unele 
speranţe, ele dispărură foarte repede sub loviturile replicii 
procurorului. 

— Mă uimeşte, mă uimeşte şi mă umple de ruşine, 
începu el, poziţia adoptată de apărător. Mă umple de 
ruşine fiindcă în cuvântul apărării am auzit reproşul că m- 
am ocupat de problemă şi am uitat de om. Într-adevăr, 
onorată instanţă, aceasta-i o neglijenţă gravă din partea 
acuzatorului public. Dar mă uimeşte faptul că tocmai 


apărătorul aduce în discuţie această chestiune. Da! 
Cercetând însă profilul moral al lui Antoni Kosiba putem să 
nu considerăm, cu conştiinţa împăcată, că abaterile lui 
sunt şi mai condamnabile?... Acest aşa-zis binefăcător al 
omenirii s-a săturat într-o bună zi de munca fizică cinstită 
şi i s-a făcut dor după o pâine uşor câştigată. Din argat la 
moară a devenit un şarlatan. Fără îndoială, e mai uşor să 
spui unui ţăran năucit descântece aiurite, să-i dai să bea 
fiertură de ierburi decât să cari saci cu făină. Şi acuzatul a 
optat pentru ce-i mai uşor. Legenda despre dezinteresul lui 
este spulberată de martori, care declară că deşi nu i-au 
plătit pentru sfaturi, i-au adus... benevol daruri. Chiar şi 
Kosiba a declarat, la întrebarea domnului preşedinte, că 
trăieşte îndestulat. Faptul este edificator pentru vremurile 
crizei de astăzi şi ale mizeriei ţăranilor. Astăzi trăiesc bine 
la ţară numai cei care jupoaie sărăcimea, cei care prin 
înşelăciuni dau celorlalţi şi ultimele rezerve de hrană. 
Procurorul zâmbi. 

— Da, onorată instanţă, acesta este un aspect al 
profilului moral al acuzatului, e trecutul lui. Dar care-i va fi 
viitorul? Ce va face el dacă va ieşi liber din această sală?... 
În privinţa aceasta nu există îndoieli. Însuşi acuzatul le-a 
risipit definitiv, răspunzând în timpul procesului la 
întrebarea mea. A recunoscut că şi-a continuat practicile 
până în ultima clipă şi că în caz de achitare, va continua să 
„trateze” oameni. Prin urmare, nu simte nici o remuşcare. 
Nu promite să se îndrepte. Dar în problema furtului? Şi-a 
recunoscut fapta, dar spune deschis că dacă s-ar ivi o 
situaţie asemănătoare ar fura din nou. Acesta e un 
infractor care nu poate, sau mai degrabă nu vrea să-şi 
înţeleagă vina, un infractor înrăit în recalcitranţa lui. 
Acesta este omul de care a trebuit să mă ocup la cererea 
domnului apărător. Omul acesta, surd la toate 
avertismentele, care reprezintă un pericol public, ar trebui 
să fie izolat imediat şi neutralizat printr-o aspră pedeapsă 
cu închisoare. 

După o nouă replică a avocatului Maklaj, instanţa s-a 
retras să delibereze. 


O jumătate de oră după aceea, seara târziu, s-a 
pronunţat sentinţa. 

Trei ani de închisoare. 

Procurorul Zgierski primea pe culoare felicitările 
rudelor şi cunoscuţilor. Antoni Kosiba a fost pus sub stare 
de arest în sală şi dus la închisoare. Avocatul a anunţat că 
va face recurs. 

Ştirea despre condamnarea şi închiderea lui Antoni 
Kosiba a fost adusă la moară de ţăranii care s-au întors de 
la proces. 

În primul moment nimănui nu-i venea să creadă, iar 
Marysia a şi râs. 

— Oameni buni! Aţi încurcat ceva! E imposibil! 

— Poate trei luni? întrebă Wasil. 

— Nu, trei ani, se încăpăţânau ţăranii. Şi asta pentru că 
procurorul era pornit rău împotriva lui. 

Şi au povestit, cum se pricepeau, toată desfăşurarea 
procesului. 

— Fie-vă milă! strigă bătrânul Prokop. Asta înseamnă că 
cel care i-a schilodit şi era cât pe-aci să-i omoare, a fost 
închis pe doi ani, iar cel care i-a salvat - pe trei. Cum se 
poate? 

— Aşa e... 

Marysia se porni pe plâns. Chiar în ziua aceea se 
ridicase din pat, cu toate că tusea o mai chinuia. 

— Ce-i de făcut, domnule Mielnik, ce-i de făcut? îl 
întreba ea pe Prokop. 

— Dar eu de unde să ştiu?... 

— Trebuie mers la Vilnius, să-l ajutăm cumva. 

— Cum să-l ajutăm? Nu poţi dărâma închisoarea. 

Wasil interveni cu chibzuinţă: 

— Vă spun eu, domnişoară Marysia: acum n-avem cum 
să-l ajutăm, dar la recurs, da. Se vede că avocatul acela e 
slab. Avocatul face mult... înseamnă că trebuie altul. 
Trebuie aflat care e mai mare acolo la oraş, şi mergem la 
el. 

Toţi lăudară sfatul lui Wasil. 

— Dar când poate avea loc recursul? 


— Nu prea repede, spuse unul dintre ţărani. Când am 
avut eu procesul pentru brazii aceia din pădurea de la 
Wickuny, recursul a venit după patru luni. 

— Şi aşa-i repede! observă altul. Uneori trebuie să 
aştepţi şi un an. 

Marysia a plâns toată noaptea. A doua zi a făcut un 
pachet. A pus acolo lenjeria unchiului Antoni, cojocelul, tot 
tutunul care l-a găsit, cârnaţi, slănină. 

Tocmai când făcea pachetul a venit şi Zonia. 

— Ce faci? întrebă. Pachet pentru Antoni? 

— Da. 

— Şi prin cine-l trimiţi? 

— Am să întreb. De atâtea ori trece pe aici câte unul 
care se duce la Vilnius. 

Zonia căzu pe gânduri, pe urmă îşi scoase basmaua, îi 
dezlegă nodul şi scoase două monezi de câte cinci zloți. 

— Ţine, trimite-i şi banii ăştia. 

— Ce bună eşti tu, Zonia! spuse Marysia. Dar Zonia se 
burzului. 

— Pentru unii bună, pentru alţii nu. Lui îi dau, nu ţie! 

Marysia observase de mult că Zonia nu o vede cu ochi 
buni. Îi spuse totuşi împăciuitoare: 

— Atunci îţi mulţumesc în numele lui. 

Zonia ridică din umeri. 

— Ce eşti tu pentru el, sunt şi eu. De ce să-mi 
mulţumeşti tu?! O să-mi mulţumească el, când s-o-ntoarce. 
Şi pentru asta, şi pentru că am grijă de lucrurile lui să nu 
se prăpădească. 

— De ce să te ocupi tu de asta, Zonia? 

— Dar cine? 

— Eu. 

— Tu?... Şi de ce?... Ai de gând să stai trei ani la socru- 
meu?... 

Marysia se înroşi. 

— De ce trei ani?... La recurs îl achită pe unchiul 
Antoni. 

— Îl achită ori nu-l achită. Iar el nu ţi-e nici un unchi. 
Cum ai de gând să trăieşti aici?... Din ce?... 


Zări lacrimi în ochii Marysiei şi adăugă: 

— Ei, nu plânge. Că nu te-alungă nimeni de aici. 
Acoperişul ajunge pentru toţi... Şi mâncarea. Am spus şi eu 
aşa o trăsnaie. Nu plânge, proasto. li pare cuiva rău de 
ceva? Hai... 

Cu toate asigurările Zoniei, Marysia înţelese acum 
situaţia ei. 

Într-adevăr, dacă nu mai era unchiul Antoni, nu mai 
avea ce căuta aici. I s-a dat de înţeles, cu mai multă 
delicateţe decât se obişnuieşte la oamenii simpli, dar 
limpede. 

Aşa că atunci când a auzit chemarea la masă, nici nu s-a 
mişcat de la locul ei. Tremura la gândul că toată familia 
Mielnik se va uita la ea în timpul mesei, îi va număra 
lingurile de mâncare, de mâncare dăruită, şi fiecare bucată 
dusă la gură... Între ei îi vor spune pe ascuns venetica, 
linge-blide, până nu încep să-i spună în faţă. 

— Trebuie să plec de aici, trebuie... Dar unde?... 

Ştia de la oameni că în prăvălia doamnei Szkopkowa 
lucra acum altă fată. Aici nu putea găsi nici o slujbă. 
Nimeni nu ştia că a fost logodită cu Leszek, nimeni n-ar fi 
crezut-o chiar dacă ar fi avut curajul să o spună cu voce 
tare. În schimb toţi ştiau, mai ales după accident, că se 
întâlnea cu el, că se duceau numai ei doi în pădure... Cu o 
asemenea reputaţie nu putea spera să găsească vreo 
slujbă. 

Şi să plece... încotro? N 

S-a aruncat pe pat plângând. Işi plângea soarta 
nemiloasă, marea şi unica iubire, care nu i-a oferit decât 
suferință, ruşine şi nefericire... 

— Leszek, Leszek, de ce m-ai uitat? repeta cu lacrimile 
şiroind. 

— Hai, domnişoară Marysia, masa! se auzi de afară 
vocea lui Wasil. 

Nu s-a mişcat de la locul ei, dar el intră imediat în 
odaie. 

— De ce plângi, domnişoară Marysia? întrebă. 

— Nu ştiu! răspunse printre hohote. 


— Cum se poate?... Te-a supărat cineva?... Hai, spune, 
te rog!... 

— Nu, nu... 

— Atunci de ce plângi?... Nu trebuie... 

Se mişca pe loc, neputincios, şi adăugă: 

— Eu nu pot să te văd plângând. Hai, ajunge... ajunge... 
Ţi-a spus cineva ceva? 

— Nu, nu... 

Flăcăul îşi aminti că ceva mai devreme o văzuse pe 
Zonia ieşind din căsuţă. L-a cuprins furia. 

— Bine, mormăi şi ieşi. 

Toată familia era la masă. Wasil se opri în pragul 
cuhniei şi întrebă liniştit: 

— De ce nu-i şi Marysia? 

— Am chemat-o, nu ştiu de ce n-a venit. 

Olga ridică din umeri. 

— Nu ştii?... 

— Nu ştiu. 

— Atunci poate ştie Zonia? 

Zonia îi întoarse spatele. 

— De ce eu?... 

Wasil urlă deodată: 

— Ştiu eu, boală ce eşti! 

— Ce-i, Wasil, ce-i cu tine? se miră sincer bătrânul 
Prokop. 

— Asta e că ea plânge acolo! Şi cine a făcut-o să plângă 
dacă nu vrăjitoarea asta?... Ce i-ai spus?! 

Zonia îşi puse mâinile în şolduri şi îşi ridică voiniceşte 
capul. _ 

— Ce-am vrut, aia i-am spus. Inţelegi?! 

— Liniştiţi-vă! îşi pierdu Prokop răbdarea. 

— Ce vrea de la mine?... Nu i-am spus mai nimic şi chiar 
dacă i-aş fi spus, ce-ar fi?... Trăieşte din mila noastră, 
atunci să nu mai fie atât de mândră. 

— Nu din mila ta! urlă Wasil fără să se mai poată 
stăpâni. 

— Atunci să plece unde vede cu ochii! strigă Zonia 
înfierbântată. 


— Ea?... şi Wasil râse rău prevestitor. Ea?... mai 
degrabă pleci tu. Nu se ştie dacă ea n-o să fie aici mai 
mare stăpână decât tine. Nu uita că tata-i bătrân şi vine 
rândul meu. Eu pe tine te alung unde vezi cu ochii, pe tine! 
lar dacă o să vrei să-mi mănânci pâinea, atunci o să-i faci 
ghetele! 

S-a aşternut liniştea. Bănuiseră ei mai de mult că lui 
Wasil îi place de Marysia. Acum însă o auzeau chiar din 
gura lui. Şi se vede că nu-i plăcea oricum de vreme ce un 
flăcău de obicei liniştit s-a înfuriat într-atât încât a 
ameninţat că o alungă pe cumnată-sa, la care el ţinea de 
fapt. 

Stătea palid, cu chipul încruntat şi arunca celorlalţi 
priviri furioase. 

— Linişte! spuse Prokop, cu toate că în odaie şi aşa 
domnea liniştea. Linişte, zic! Tu, Wasil, scoate-ţi asta din 
cap. Nu fi prost. Nu-i ea de tine şi nici tu de ea. Gândeşte- 
te singur, şi o să-ţi dai seama. lar tu, Zonia, du-te la ea şi 
roag-o să vină. Şi ai grijă, o ameninţă cu degetul, ai grijă să 
vrea să vină. Şi-ţi mai spun ceva, Zonia, e rău să 
năpăstuieşti aşa o orfană, o sărmană! Te pedepseşte 
Dumnezeu. 

— Eu n-o năpăstuiesc, cerul mi-e martor, spuse Zonia 
lovindu-se cu pumnul în piept. 

— Hai, du-te. Şi să mai ştii că Antoni ţine la ea ca la fata 
lui. Şi atunci?... A dat-nenorocirea peste el, iar eu să nu-i 
dau fetei adăpost şi hrană?... E păcat, Zonia. Du-te... du-te! 


— De ce să nu mă duc? Mă duc. 

Zonia se duse în fugă la anexă. li trecuse supărarea. 
Poate şi gândul că domnişoara asta nu-i va fi rivală, pentru 
că dacă are de ales între Antoni, bătrân, şi Wasil, tânăr şi 
bogat, o să-l aleagă pe ultimul, poate că şi acest gând a 
făcut-o să-i ceară iertare cu duioşie, s-o îmbrăţişeze şi s-o 
sărute. 

— Hai, hai, nu mai plânge. Fac orice pentru tine, numai 
să nu te văd plângând. Vrei basmaua asta cu flori? Dacă o 
vrei, ţi-o dau ţie... Hai, nu plânge, nu plânge... 


A mângâiat-o pe spinare, pe faţa udă de lacrimi, pe 
mâini, până când Marysia s-a liniştit. Când s-au întors în 
cuhnie, nu s-a mai vorbit de asta. 

Cu toate acestea, cu toată căldura cu care familia 
morarului o înconjura pe Marysia, sensibilitatea ei odată 
pusă la încercare nu-i mai dădea pace. O chinuia 
sentimentul că e o povară pentru aceşti oameni, că se 
foloseşte de bunătatea lor, fără să-i răsplătească în vreun 
fel. De atâtea ori se oferise să ajute în casă, dar aici erau 
femei destule şi nici una nu se lăsa înlocuită. 

O rodea gândul că trebuie să facă ceva, dar vedea tot 
mai clar că e neputincioasă. Cum era fără nici un ban, nici 
nu putea fi vorba de plecare. li mai rămânea speranţa ca 
doamna Szkopkowa s-o primească înapoi. 

Cu puţin înainte de Crăciun, Marysia s-a dus în oraş. A 
plecat destul de târziu, ca să nu ajungă pe lumină în 
Radoliszki. Nu voia s-o vadă oamenii. 

Când a ajuns în faţa casei doamnei Szkopkowa se 
înserase. 

Doamna Szkopkowa tocmai venise. 

— O, Marysia! o întâmpină ea cu prefăcută afecţiune. 
Ce mai faci, draga mea? 

Marysia îi sărută mâna. 

— Mulţumesc, acum bine, dar era cât pe ce să mor. 

— Da, da... Trebuie aprinsă lampa... 

— Imediat o aprind. Marysia se grăbi, dar doamna 
Szkopkowa luă chibriturile. 

— Nu, lasă. În casă la mine... spuse cu un înţeles 
anume. Ştiu că ai fost pe moarte. Ce să-ţi fac, vina ta. Eu 
mi-am făcut datoria. Te-am prevenit că din asta nu iese 
nimic bun. N-ai ascultat-o pe bătrâna Szkopkowa. Ba... 
da... Ai venit după lucruri? 

— După lucruri, confirmă Marysia şi întoarse capul ca 
să-şi ascundă lacrimile. 

— Poţi să le iei. N-o să-ţi fie greu. Le-am împachetat de 
mult şi am vrut să ţi le trimit la moară, numai că n-am avut 
prin cine. 

S-a lăsat tăcerea. 


— Cum o duci acolo? întrebă Szkopkowa făcându-şi de 
lucru în jurul scrinului. 

— Aşa şi aşa. 

— Ei, cred că nu-ți pare rău că eşti la ei. 

— Aş fi preferat să fie ca înainte, spuse Marysia. 

— Şi eu aş fi preferat, accentuă Szkopkowa. Ce să fac 
dacă tu ai ales alt drum. Ai preferat să-ţi primejduieşti 
viaţa şi să te faci de ocară, iar pe mine să mă faci de 
ruşine. Mama ta s-o fi răsucit în mormânt... Am fost la 
cimitir, am fost şi am pus pe mormântul ei o lumânare şi o 
cununiţă de imortele, ca s-o mai îmbunez, sărăcuţa de ea. 
Ce să fac, zic, dragă doamnă Oksza, nu mă învinovăţi pe 
mine, pentru că eu nu o dată i-am spus fetei dumitale, dar 
tinereţea nu crede în experienţa celor bătrâni. Roagă-te 
acolo pentru îndreptarea copilului dumitale... M-am rugat 
şi eu ca să găseşti ocrotitori mai buni ca mine... Şi aşa... 

Marysiei îi curgeau lacrimile pe obraji. 

— Doamnă, vă jur că n-am făcut nimic rău, vă jur! 

— Copila mea. Aş vrea să te cred. Dar la ce ajută. Toţi 
au văzut că ai umblat cu uşuraticul acela, pe care 
Dumnezeu în marea lui milostivire nu l-a pedepsit încă. 
Toţi ştiu că era cât pe aci să te omoare şi pe urmă te-a 
lăsat... Şi dacă vrei un sfat de la mine, ţi-l dau: Pleacă cât 
mai departe de aici, între străini, şi altă dată fereşte-te de 
spilcuiţi şi nebuni din ăştia. Şi ca să ai cu ce pleca şi să nu- 
ţi aminteşti de mine cu inima grea, cum îmi amintesc eu de 
tine, ai să găseşti în coşuleţul acela câţiva zloți... Pentru 
început îţi ajung. Cel mai bine ar fi să pleci la Varşovia. Du- 
te acolo la un preot şi roagă-l să te sfătuiască, într-un oraş 
mare e mai uşor să găseşti de lucru. 

Îşi şterse nasul şi adăugă: 

— Aşa m-am gândit eu. Dar cred că iar e prea târziu. N- 
o să-mi asculţi sfatul. 

Marysia îi luă mâna şi o sărută. 

— Aşa am să fac. Mulţumesc, doamnă, mulţumesc... N- 
am să uit niciodată... 

— Ei, du-te, fata mea, du-te cu Dumnezeu. Sfânta 
Fecioară să te blagoslovească şi să te ocrotească. 


O îmbrăţişă şi trecând-o pragul, strigă în urma ei: 

— Şi să-mi scrii! 

— Am să vă scriu. 

Coşuleţul de răchită nu era greu, nici conţinutul lui 
sărăcăcios, dar mâna îi amorţea şi tot mai des trebuia să 
treacă coşul dintr-o mână în alta. 

De câteva zile gerul se mai îmblânzise, iar acum 
începuse să ningă cu nişte fulgi mari care cădeau încet, 
lenevos, dar atât de des, încât nu se vedea nimic la câţiva 
paşi. Din fericire, copacii înalţi de pe marginea şoselei nu 
te lăsau să te rătăceşti. Dacă Marysia mergea însă tot mai 
încet, aceasta nu se datora pierderii drumului. Atâtea 
gânduri îi treceau prin cap, atâtea sentimente îi sfâşiau 
inima, îi da dreptate fostei sale ocrotitoare. Într-adevăr, ar 
trebui să plece, să plece cât mai departe, chiar şi la 
Varşovia. Acum avea bani şi fiecare zi amânată era lipsită 
de sens... 

Dar să părăsească locurile acestea, să renunţe pentru 
totdeauna la speranţa de a-l mai vedea măcar de departe 
pe Leszek... Să-l lase aşa pe unchiul Antoni?!... Doar el se 
va întoarce aici... I-a arătat atâta bunătate, a trezit atâtea 
sentimente comune... Sigur că trebuie să plece. Dar mai 
degrabă la Vilnius. O să-i dea voie să-l vadă la închisoare... 
Se vor sfătui ce-i de făcut... Da, acesta-i cel mai important 
lucru, singurul lucru important. Ce-i rămânea altceva de 
făcut?... 

Găsi cu greu drumul spre moară. Ningea atât de des, 
încât dacă n-ar fi fost vuietul apei ce cădea pe roata morii 
şi fornăitul cailor, nici n-ar fi zărit moara. Luminile le-a 
văzut abia când a ajuns aproape şi s-a mirat că şi ferestrele 
căsuţei lui Antoni erau luminate. 

— Se vede că Natalka a venit să-şi facă lecţiile, îşi spuse 
Marysia. 

În tindă îşi scutură ghetele de zăpadă, deschise uşa şi se 
opri înlemnită. 

Odaia începuse să se învârtească cu ea cu tot, inima îi 
bătea de să-i sară din piept, scoase un țipăt şi leşină. 


Capitolul XVI 


La începutul lunii decembrie, în sanatoriul doctorului 
Du Chateau din Arcachon se deschidea sezonul de iarnă 
provocând o afluenţă masivă de parizieni suferinzi de 
artrită. Aşa că pe la mijlocul lui decembrie când a venit 
domnul Stanislaw Czyński şi i-a comunicat doctorului că 
vrea să-şi ia fiul în ţară, medicul nu s-a împotrivit deloc. 

— De acord, i-a spus. Fiul dumneavoastră este de fapt 
complet sănătos. Deocamdată nu i-aş recomanda nici un 
sport care solicită eforturi, dar oasele s-au sudat 
ireproşabil, sub influenţa  masajelor musculatura s-a 
fortificat suficient, în ceea ce priveşte starea lui de spirit, 
cred că este manifestarea unei nostalgii. Întoarcerea în 
ţară, la familie îl va înviora şi-l va pune pe picioare. 

— Aşa sper şi eu. 

Domnul Czyński îi scutură mâna. 

Acum, stând în vagon, în faţa fiului, nu-i mai rămăsese 
nimic din speranţa aceea. După ce se sfătuise cu soţia, 
intenţionat plecase singur la Arcachon, ca să-l aducă pe 
Leszek de sărbători. Erau speriaţi de scrisorile lui. După 
un lung bombardament de misive din partea lor, le-a trimis 
şi el două scrisori şi acestea scurte, deprimante, reci. 

Pe tatăl său l-a întâmpinat cu aceeaşi răceală şi a fost 
de acord să se întoarcă. 

— Mi-e totuna. Atât a spus. 

Stătea tăcut, cu o ţigară stinsă de mult în mână şi părea 
să nu audă ce-i spunea tatăl său despre politică, despre 
îmbunătăţirea conjuncturii, despre noile comenzi. Se părea 
că nu-l interesează nimic, că nimic nu-l poate preocupa, 
nimic nu-l poate emoţiona. Oare şocul nervos pe care l-a 
făcut în timpul acelui accident nefericit avea să facă pentru 
totdeauna, dintr-un băiat vesel un melancolic apatic?... 

În zadar se străduia domnul Czyński să-i capteze atenţia 
cu ceva. Leszek se rezuma la răspunsuri scurte, se uita 
pierdut la vârfurile ghetelor sale şi era stăpânit de o linişte 
stinsă, vlăguită. 


Noaptea, domnul Czyński nu putea adormi şi aruncă o 
privire în compartimentul fiului. Avea o presimţire rea şi 
nu se înşelase prea mult: cu toată noaptea geroasă, Leszek 
deschisese fereastra şi, îmbrăcat numai într-o pijama 
subţire, stătea aplecat cu capul afară. Când s-a deschis 
uşa, un vânt rece ca gheaţa năvăli în compartiment. 

— Ce faci, fiule! se sperie domnul Czyński. Te 
îmbolnăveşti de pneumonie. 

Leszek se întoarse. 

— Se poate, tată. 

— Te rog, închide fereastra! 

— Mi-e cald. 

— Vreau să vorbesc cu tine. 

— Bine. 

Închise fereastra şi se aşeză. 

— Eşti foarte imprudent, Leszek, începu domnul 
Czyński. Nu numai că nu ai grijă de sănătatea ta, dar te şi 
expui cu bună ştiinţă. 

Tăcerea a fost singurul răspuns. 

— De ce nu te-ai culcat? 

— Nu mi-e somn. 

— Ar trebui, totuşi. Starea sănătăţii tale necesită încă 
multă grijă. 

— De ce? Leszek îl privi în ochi. 

— Cum, de ce?! 

— Aşa, de ce? Crezi că ţin la asta? 

— Ar trebui să ţii. 

— Aha! Şi făcu un semn cu mâna. 

— Leszek! 

— Tată! Dumneata chiar crezi că viaţa merită îngrijire, 
nelinişte, preocupare?... Crede-mă că personal nu ţin deloc 
la viaţă. 

Domnul Czyński făcu un efort să zâmbească. 

— Când eram de vârsta ta, minţi, aveam şi eu asemenea 
depresiuni, dar am avut destulă minte ca să le socotesc 
stări trecătoare. 

— Şi aici ne deosebim, tată, dădu Leszek din cap. Eu 
ştiu că nu e o depresiune trecătoare. 


— Eu te asigur că aşa e. Ai încredere în experienţa mea. 
Fireşte, şocul fizic şi cel psihic lasă urme. Dar trec. Şi trec 
cu atât mai repede cu cât vei privi mai realist actuala ta 
stare de spirit. Conştientizarea cauzelor depresiunii este 
cel mai eficient mijloc de combatere a ei. 

Domnul Czyński nu avu impresia că argumentarea lui 
convingătoare ar fi ajuns la fiul său, aşa că adăugă: 

— Şi încă ceva. Nu ai voie să uiţi de noi, de părinţii tăi, 
pentru care tu eşti totul. Dacă raţiunea nu acţionează 
asupra ta, atunci mă adresez sentimentelor tale. 

Leszek tresări şi după o pauză întrebă: 

— Tată, dumneata chiar crezi că sentimentele sunt o 
forţă atât de mare şi vrednică de stimă încât să le iei în 
seamă când se naşte în noi întrebarea hamletiană: a fi sau 
a nu fi?... 

— Sigur că da, Leszek. 

— Îţi mulţumesc, tată. Sunt de aceeaşi părere. 

— Ei, vezi, fiule. Acum culcă-te şi încearcă să adormi. 
Spre dimineaţă vom fi acasă. Da... Nu-ţi poţi închipui cât îi 
e de dor mamei după tine. Ea întotdeauna se străduieşte să 
pară o fire puternică... Dar tu ştii câtă duioşie se ascunde 
sub acest înveliş. Hai, dormi, fiule. Noapte bună. 

— Noapte bună, tată, răspunse Leszek cu o voce uscată. 

Stinse lumina, dar nu se culcă. Hurducăitul ritmic al 
roţilor, legănatul vagonului, fâşiile de scântei pe geamul 
întunecat... Aşa era şi atunci când se întorcea. Numai că 
atunci ar fi vrut să grăbească goana trenului. Ei îi ducea 
inelul de logodnă, iar lui fericirea. 

În sera de la Ludwikowo o fi înflorit liliacul?... Da, 
liliacul şi heliotropii înmiresmaţi... O să pună să taie tot. Şi 
poate... Acolo sigur e totul acoperit cu zăpadă înaltă şi 
albă. lar pe zăpadă nu-i nici o urmă. O ridicătură mică şi 
uitată... 

Va păşi pe întinderea aceea albă, imaculată... Primul şi 
ultimul... Acolo e ţinta lui. De acolo nici un drum nu mai 
duce nicăieri... Va aşeza florile, va acoperi mormântul cu 
flori... va ajunge până la ea mireasma liliacului şi a 
heliotropului prin zăpadă, prin stratul de pământ şi prin 


capacul de lemn?... Vor ajunge şoaptele lui repetând cel 
mai drag nume, cele mai duioase chemări şi cele mai 
desperate jurăminte?... Va auzi ea bătaia tot mai slabă a 
inimii lui muribunde între florile ce mor, se va pregăti să-l 
întâmpine, îşi va petrece braţele în jurul gâtului lui şi-l va 
lăsa, ca mai înainte, să o privească, până se satură, în ochii 
ei radioşi?... Pentru totdeauna, pentru veşnicie... 

Ce sentiment plăcut îl cuprindea când gândea astfel. Ce 
linişte coborâse peste el de când se împăcase cu acest 
gând. De câte ori rămânea singur se cufunda în întinderile 
nesfârşite ale morţii, lipsite de pasiune, uriaşe şi 
necuprinse ca spaţiul cosmic. De-acum făcea parte din ele. 

Cât de grea şi de dureroasă a fost prima perioadă! De 
cum a putut articula câteva silabe, a întrebat: 

— Ce-i cu ea? 

Mama a tresărit atunci şi i-a răspuns scurt: 

— Nu mai trăieşte, dar nu te gândi la asta. 

Iar doctorul Pawlicki a adăugat: 

— Fractură a bazei craniene. Cu aşa ceva nu se poate 
trăi mai mult de câteva zeci de minute. 

Atunci şi-a pierdut cunoştinţa. Şi de câte ori şi-a 
recăpătat-o, conştiinţa morţii Marysiei i se părea că neagă 
propria lui existenţă. Zăcând cu ochii închişi, auzea 
convorbirea purtată în şoaptă. Doctorul îi făcea reproşuri 
doamnei Czynska: 

— Nu trebuia să-i spuneţi de moartea fetei. A fost o 
imprudenţă. Ar putea să-i înrăutăţească starea psihică. 

lar mama i-a răspuns: 

— Nu ştiu să mint, doctore. În ceea ce mă priveşte am 
preferat întotdeauna adevărul neplăcut unor iluzii. De 
altfel, fiul meu nu este răspunzător de accident. 

— Mă gândeam, ezită medicul, la altceva. Putea să 
simtă ceva pentru Marysia aceea... 

— Exclus! îl întrerupse doamna Czynska cu atâta 
hotărâre, de parcă până şi simpla bănuială ar fi fost o 
jignire pentru ea. 

Starea fizică a lui Leszek se ameliora cu fiecare zi. La 
spitalul din Vilnius i-au făcut radiografii, rănile şi contuziile 


se vindecau normal. În schimb starea psihică a bolnavului 
trezea temeri tot mai mari. De aceea, de îndată ce viaţa lui 
era în afara oricărei primejdii, a fost transportat întâi la o 
clinică de chirurgie din Viena, apoi la Arcachon, pentru 
convalescenţă. La Arcachon societatea internaţională, 
veselă, trebuia să-i influenţeze pozitiv starea de spirit. Din 
păcate Leszek evita oamenii. Nu participa la distracţii, la 
excursii, şi cu toate că se supunea automat tratamentului 
prescris, starea lui de spirit nu se modifica deloc. 

Cel puţin aparent. In realitate, fără să-şi dea seama cei 
din jur, în el se maturiza o hotărâre definitivă. Se maturiza 
şi-i aducea alinare... 

Fireşte, îşi iubea părinţii şi era conştient de durerea pe 
care le-o va provoca. Era dispus la mari sacrificii, dar 
gândul că se va condamna pentru toată viaţa la suferinţe, 
pe care nimic nu le putea alina, i se părea monstruos, 
peste puterile lui. 

Şi apoi prea mult îşi dorea moartea, tocmai o asemenea 
moarte. Şi-o dorea ca pe o expiere. Intrase în viaţa liniştită 
şi fericită a celei mai minunate fiinţe nepoftit, nechemat, 
intrase aproape cu forţa. Dacă n-ar fi fost el, ar fi dus şi 
astăzi o existenţă poate simplă şi săracă, dar senină. El i-a 
tulburat liniştea, din cauza lui a murit, iar după moarte i-a 
rămas memoria pătată. Din cauza lui. N-a avut suficient 
curaj pentru a se împotrivi tuturor adversităţilor. A fost 
prea meschin. A vrut să-şi asigure o existenţă confortabilă 
ascunzându-şi intenţiile. Cu preţul cinstei ei! 

Asta cerea o pedeapsă! Şi trebuia să şi-o administreze 
singur, pentru că numai astfel putea spăla pata de pe 
memoria fiinţei iubite mai presus de orice... 

Trenul s-a oprit în staţia aceea mică şi atât de 
cunoscută. Pe peron aşteptau doamna Czynska, Tita 
Zenowiczowna, Anielka, sora ei, vărul Karol, soţia lui, 
Zulka, şi încă câteva persoane din familie, care se adunau 
de obicei la Ludwikowo de sărbători. 

Zâmbetul reţinut cu care Leszek îi salută pe toţi, nu-i 
putea induce în eroare: abia dacă era un zâmbet 
convenţional. Intenţionat veniseră să-l întâmpine cu ovaţii 


şi cu veselie, ca să-l dezmorţească din capul locului, să-l 
înveselească şi să-l atragă în treburile lor zilnice, lipsite de 
griji. Numai Anielka îl privea tăcută şi parcă-l compătimea. 

— Cum a slăbit şi cât e de trist, îi spuse în şoaptă 
doamnei Czynska. 

— Încearcă să-l înveseleşti şi prefă-te că nu vezi la el 
nici o schimbare. Doamna Czynska o strânse de mână. El 
întotdeauna a ţinut la tine. 

Patru sănii cu clopoței traseră în faţa palatului de la 
Ludwikowo, ca în timpul carnavalului. Toată ziua, Leszek 
n-a rămas nici o clipă singur. În salon radioul se întrecea 
cu gramofonul. 

După cină s-a retras, în sfârşit, în camera lui. Aici nu se 
schimbase nimic. Privi neliniştit spre birou. Jurnalul 
Marysiei era la locul lui. 

Toată noaptea a citit, a răsfoit de câteva ori aceleaşi 
pagini, pe care le ştia atât de bine, aproape cuvânt cu 
cuvânt. A adormit abia spre dimineaţă şi s-a trezit târziu. 
Servitorul i-a adus micul dejun şi i-a comunicat: 

— Domnul este la fabrică şi a poruncit să vă întreb dacă 
nu vreţi să treceţi şi dumneavoastră pe acolo. 

— Nu, scutură din cap. Dar te rog să chemi grădinarul. 

— Vă ascult! 

— În seră sunt multe flori? 

— Ca de obicei de sărbători. Anul acesta trandafirii au 
crescut foarte frumos. 

După micul dejun şi-a făcut apariţia grădinarul şi au 
trecut împreună în seră. Leszek îi arăta grădinarului, ce 
părea cam uimit, mereu alte flori iar la sfârşit i-a spus: 

— Te rog să le tai pe toate pe care ţi le-am arătat. 

— Să le tai? 

— Da. Şi să le înveleşti în ceva. 

— Unde vreţi să le trimiteţi, vă rog? 

— Le iau eu personal. 

— Plecaţi, domnule inginer? 

Leszek nu-i răspunse nimic şi se îndreptă spre ieşire. 

— Domnule inginer, îl opri grădinarul. Mi-aţi poruncit să 
tai aproape toate florile. Nu e treaba mea, dar nu ştiu dacă 


doamna... 

— Bine. Te rog să-i comunici doamnei şi s-o întrebi dacă 
nu are nimic împotrivă. 

— Doamna a plecat cu maşina la gară şi revine abia 
după masă. 

— Atunci o întrebi după masă. Şi eu plec tot după masă. 

Leszek nu se îndoia că mama va fi de acord şi cu 
devastarea serei. Sigur că va înţelege imediat pentru ce 
are nevoie. 

S-a întors în camera lui şi s-a apucat de redactat, 
scrisori. Cea mai lungă era destinată părinţilor. Câteva mai 
scurte - unor prieteni apropiaţi, una, oficială, poliţiei şi, în 
sfârşit, una doamnei Szkopkowa. La ultima ţinea foarte 
mult. Ea trebuia să constituie reabilitarea Marysiei în ochii 
opiniei publice din orăşel. 

Tocmai terminase de scris, când la uşă bătu menajera, 
doamna Michalewska. Ieri nu reuşise să-l vadă pe Leszek. 
Era tare ocupată, cum se întâmpla de sărbători. Acum însă 
aflase că Leszek pleacă imediat după masă, aşa că a lăsat 
prăjiturile în seama bucătarului, ca să-l poată vedea pe 
domnul Leszek şi să-i exprime bucuria ei că mulţumită 
cerului îl vede iar sănătos. A început să-i povestească cum 
întrebau toţi de el, ce au spus şi ce au făcut... 

Leszek asculta pălăvrăgeala ei şi-i trecu prin minte că 
această femeie, această cronică vie a judeţului trebuie să 
ştie exact ceea ce n-ar vrea să întrebe în orăşel. 

— Michalesia dragă, i se adresă. Am o rugăminte. 

— O rugăminte? 

— Da. Nu ştii cumva... vocea i se frânse, n-ai putea să- 
mi spui... unde... a fost înmormântată... 

— Cine? 

— Unde a fost înmormântată... fata care a murit atunci 
în accident?... 

Femeia căscă gura mare. 

— În ce accident? 

— Ei, atunci cu mine! îşi pierdu el răbdarea. 

— Doamne sfinte! strigă. Ce tot spuneţi! Cum s-o 
îngroape?!... Pe Marysia aceea?... De la Szkopkowa?... Păi 


ea trăieşte! 

Tot sângele i se urcă în obraji. Sări de pe scaun şi era 
cât pe aci să cadă. 

— Cum?... Cum?... întrebă şoptind înfricoşător, încât, 
speriată, Michalewska se trase spre uşă. 

— Mă jur! strigă ea. Cum s-o îngroape? S-a însănătoşit. 
A vindecat-o vraciul acela, iar pe el l-au băgat în puşcărie. 
Ea stă acolo la moară. Ştiu de la oameni. lar Pawelek al 
nostru, cel de la bucătărie, a văzut-o cu ochii lui... 
Doamne! Ajutor!... 

Leszek se clătină, se împletici şi căzu la pământ. 
Speriată, menajera crezuse că a leşinat, dar a auzit un 
hohot de plâns şi nişte cuvinte răzlețe. Cum nu înţelegea 
despre ce-i vorba şi simțindu-se răspunzătoare pentru tot 
ce s-a întâmplat, a ieşit în fugă strigând după ajutor. 

Toţi erau adunaţi în hol. Michalewska a dat buzna şi le-a 
spus cu vocea sugrumată că domnul Leszek a păţit ceva. 

Inainte însă de a sfârşi, Leszek trecu în fugă prin hol şi 
lăsând uşa deschisă ieşi pe terasă. 

— Mai şi răceşte! gemu Michalesia. Fără palton. Ce-am 
făcut!... 

Intre timp Leszek alerga spre grajduri. 

— Înhamă repede! strigă primului rândaş întâlnit. 
Repede! Repede! 

S-a apucat şi el să dea o mână de ajutor. S-a stârnit 
vânzoleală. Din palat venea în fugă valetul cu paltonul şi cu 
căciula. Cinci minute mai târziu, sania gonea spre 
Radoliszki, gonea ca nebună, fiindcă Leszek luase vizitiului 
hăţurile şi mâna el singur. 

I se învârtea capul, inima îi bătea ca un ciocan. Şi 
gândurile îi alergau într-un galop demential. Il sfâşiau 
sentimente contradictorii. Simţea o fericire imensă, în 
acelaşi timp însă o furie tot atât de mare parcă smulgea 
carnea de pe el. Era dispus să-i ierte pe toţi, să se arunce 
în braţele celui mai înverşunat duşman al său şi deodată 
furia îi încleştă maxilarele. L-au minţit! Au folosit un 
vicleşug atât de ieftin, atât de ruşinos! I-au ascuns atâta 
timp că ea trăieşte. Se va răzbuna, se va răzbuna fără nici 


o milă! 

Şi deodată îl cuprindea duioşia: dar cât a trebuit să 
sufere ea! Cu siguranţă a aşteptat o ştire de la el, o 
scrisoare, un semn de viaţă. Treptat şi-a pierdut orice 
speranţă, singură, părăsită, uitată în nefericirea ei de omul 
care i-a jurat dragoste. 

— Nu mă crede cumva un nemernic?... Scrâşni din dinţi. 

Şi asta din cauza lor! O, nu le-o iartă el. Doctorului 
acela, Pawlicki, îi va da câteva palme, îi va tăia urechile în 
duel. Să ţină minte toată viaţa că a procedat ca un ticălos. 
Dar mama?... Ea va suferi şi mai mult pentru fapta ei 
abjectă. li va spune aşa: 

— Din cauza minciunii tale mârşave fiul tău era să se 
sinucidă. Minciuna a ieşit la iveală împotriva voinţei tale. 
Prin urmare poţi considera că ţi-ai ucis fiul. În orice caz ai 
ucis toate sentimentele lui filiale. Pentru tine voi fi de- 
acum un străin. 

Iar de acum încolo nu-i va mai adresa nici un cuvânt. Va 
pleca, va pleca de aici imediat şi pentru totdeauna. Nici pe 
tatăl său nu vrea să-l mai vadă. Cum a putut el să 
tăinuiască minciuna mamei?! 

— Aceasta-i dragostea părintească, mânca-o-ar iadul! Şi 
când te gândeşti cât de aproape a fost nenorocirea: acolo, 
în Franţa, de mult voise să sfârşească totul. L-a reţinut 
doar dorinţa de a-şi împlini ultima datorie faţă de Marysia. 
De aceea a aşteptat, de aceea s-a întors aici... 

— Se vede că cerul mi-a călăuzit paşii. 

Şi deodată i se păru că întrezăreşte taina destinului său, 
că-i era destinată o mare şi nemăsurată fericire şi că 
imensitatea acestei fericiri n-ar fi putut-o preţui niciodată 
cum se cuvine dacă n-ar fi fost această suferinţă, această 
desperare neţărmurită, care i-a mistuit sufletul. 

Şi se gândi: de-atâtea ori a întâlnit în viaţă bucuria, 
succesul, izbânda. Primise totul ca pe ceva natural, 
obişnuit, care i se cuvenea. Nu-şi amintea ca măcar într-un 
singur caz să se fi trezit în el dorinţa de a adăuga la 
rugăciunile spuse din obişnuinţă măcar un suspin de 
recunoştinţă. A fost nevoie chiar de asemenea încercări 


grele, ca să înveţe să preţuiască aceste mari daruri?... Să 
le înţeleagă valoarea ca să le merite?... Să se maturizeze 
pentru a primi o asemenea fericire?... 

Aşa gândea, dar cum la el gândul trebuia întotdeauna 
să-şi găsească imediat exprimarea în faptă, la prima 
răscruce strânse hăţurile, încât caii îşi înfipseră picioarele 
de dinapoi în zăpadă, le aruncă vizitiului şi coborând 
îngenunche cu capul descoperit în faţa unei troițe, privi la 
figura tăiată în tinichea şi înnegrită de rugină. 

— Mulţumescu-ţi ţie, Doamne!  Mulţumescu-ţi ţie, 
Doamne! - repetă. 

Intotdeauna s-a considerat un om credincios, cu atât 
mai mult cu cât nu l-a frământat niciodată vreo îndoială 
fundamentală. Educat de mic în spirit religios, nu s-a 
remarcat niciodată printr-o râvnă deosebită, dar nici nu a 
neglijat practicile impuse de biserică, în limitele unui 
minimum admis. De aceea rugăciunea aceasta din faţa 
troiţei de la răscruci era şi pentru el o revelaţie. Până 
acum nu ştiuse ce e o rugăciune şi ce trăiri profunde poate 
oferi. 

Când a urcat din nou în sanie, simţea că ceva s-a liniştit 
în el, s-a înseninat, s-a luminat. I s-au îmblânzit şi 
gândurile privitoare la vicleşugul mamei, a început să 
reflecteze. În acelaşi timp parcă sporise conştiinţa fericirii 
care-l aşteaptă. 

Au trecut în goană prin Radoliszki şi au cotit pe drumul 
ce ducea la moara lui Prokop. Când s-au oprit în faţa morii, 
era un amurg timpuriu de iarnă. 

În uşă stătea argatul Witalis. 

— Aici locuieşte domnişoara Wilczurowna? îl întrebă 
Leszek. 

— Cine? 

— Domnişoara Wilczurowna. 

— Nu ştiu. Nu locuieşte aici. Poate că e domnişoara 
Marysia? 

— Da, da! Sări din sanie. Unde-i domnişoara Marysia? 

— S-a dus în târg. Trebuia s-o întâlniți în drum spre 
Radoliszki. 


— N-am întâlnit-o. Dar se întoarce repede? 

— Cred că repede. 

— Atunci aştept. 

În uşă se ivi capul Zoniei. 

— Dacă sunteţi bun să aşteptaţi, atunci mai bine ar fi în 
odaie. Ori poate în anexă, la Marysia... Vă rog, poftiţi aici. 

Îşi şterse mâinile în şorţ; şi-l conduse pe Leszek în odaia 
din anexă. Găsi chibriturile pe sobă şi aprinse lampa. 
Leszek îşi roti privirile prin încăpere. Era sărăcăcioasă, dar 
curată. 

— Marysia trebuie să vină îndată. S-a dus până în târg, 
încerca Zonia să lege vorba. Dumneavoastră văd că v-aţi 
însănătoşit. 

— M-am însănătoşit. 

— Mare noroc. Când v-au adus aici pe dumneavoastră şi 
pe Marysia, mi-era şi frică să mă uit. Atâta sânge, că 
Doamne fereşte! Ne-am şi rugat pentru sufletele 
dumneavoastră. Dacă n-ar fi fost Antoni!... Ce să mai 
vorbim! Făcu un semn cu mâna. 

— Care Antoni? întrebă Leszek. 

— Antoni Kosiba, vraciul care stă aici. 

— Aici stă? 

— Da' unde? Acuma e la închisoare. Dar aici stă, aici se- 
ntoarce. Aici, pe laviţa asta v-a ajutat, v-a pus oasele la loc, 
v-a cusut, chicoti Zonia. Am ras cu cioburi petele de sânge. 
Nu ieşeau. Cu dumneavoastră a fost rău, dar cu ea... nu 
mai era nici o nădejde. Nici nu mai sufla. I-au intrat oasele 
în creier. Când v-a dus la automobil, doctorul zicea că ea e 
caput. Sărmana asta, zicea, n-are nevoie decât de sicriu, 
zicea, şi-i păcat, că-i frumoasă. Şi la drept vorbind, vreme 
de o săptămână nimeni nu credea că mai învie. Antoni a 
furat cufărul cu instrumentele doctorului ca s-o scape. A 
îngrijit-o zi şi noapte. Nici el nu mai ştia ce să facă. L-a 
chemat şi pe baciul din Pieczki s-o descânte. Ea însă tot 
parcă era moartă. Abia când am tăiat eu o găină albă sub 
fereastră, i-a ajutat. 

Leszek asculta cu cea mai mare atenţie şi-i veni în minte 
că poate pe nedrept o bănuise pe mama sa şi pe doctorul 


Pawlicki de minciună premeditată. Probabil că amândoi 
erau convinşi că Marysia, muribundă la plecarea lor, nu 
avea să-şi mai recapete sănătatea. Povestirea acestei femei 
tinere părea să pledeze în favoarea lor. Pe urmă însă 
mama a aflat, cu siguranţă, că Marysia trăieşte. De ce nu i- 
a scris atunci nici un cuvânt despre asta?... De ce nu i-a 
spus nimic tata, de ce a aflat abia la Ludwikowo, şi asta 
întâmplător?!... Aici era vina lor şi asta le reproşa. 
Reproşul era însă atenuat de sentimentul propriei 
vinovăţii. Prea aspru şi prea pripit şi-a condamnat părinţii 
şi pe doctorul Pawlicki. 

— Dar acum domnişoara Marysia e complet sănătoasă? 
întrebă. 

— Nu-i lipseşte nimic. Ba s-a făcut frumoasă ca mai 
înainte, râse Zonia. Numai că are mari necazuri, fiindcă o 
văd că umblă plânsă. 

— Ce necazuri? 

— Eu nu ştiu, dar cred că de necazuri nu duce lipsă, 
întâi că şi-a pierdut slujba din pricina bolii. Doamna 
Szkopkowa a luat pe altcineva la prăvălie. Se zice că pe o 
rudă de-a ei. 

— Asta nu-i nimic! Ce altceva?... 

— Cu Antoni. L-au băgat pe trei ani la închisoare pentru 
furtul acela şi pentru că vindecă fără să aibă dreptul. 

— Asta nu se poate! 

— Ba se poate, pentru că l-au închis. 

Şi Zonia i-a povestit lui Czyński pe larg ce şi cum s-a 
întâmplat. 

— Ne-am sfătuit cum să-l ajutăm, dar ce ajutor îi putem 
da noi?! încheie Zonia. Şi acum iertaţi-mă, fiindcă trebuie 
să văd de gospodărie. Marysia trebuie să sosească dintr-o 
clipă în alta. 

A ieşit, iar Leszek începu să cerceteze cu duioşie 
încăperea. Peste tot se vedea înclinația Maysiei spre 
curăţenie, spre estetic. Cât au trebuit să muncească 
mănuşiţele ei. 

— Acum totul va lua sfârşit! îşi spunea şi simţea cum îl 
cuprinde o mare bucurie. 


Afară ningea cu fulgi mari, tot mai deşi. 

— Numai să nu se rătăcească! se nelinişti Leszek. 
Deodată auzi un bocănit în tindă. Era sigur că e ea. 

Se opri în mijlocul încăperii şi aştepta. Se deschise uşa. 
Marysia se opri în prag, ţipă şi s-ar fi prăbuşit dacă n-ar fi 
prins-o la timp în braţe. Îi acoperea cu sărutări buzele, 
ochii; sub atingerea mâinilor lui se topea zăpada de pe 
palton. 

Incet îşi recăpăta cunoştinţa. _ 

— Iubita mea, îi şoptea el. Fericirea mea... În sfârşit, 
eşti lângă mine vie şi sănătoasă, şi a mea... Toate s-au 
ridicat împotriva noastră, dar acum nu ne mai desparte 
nimic... Ai crezut despre mine că sunt rău, că te-am uitat... 
Dar nu-i adevărat! Îţi jur că nu-i adevărat! Spune-mi că mă 
crezi! 

Marysia se lipea de el... 

— Cred, cred, cred... 

— Şi mă mai iubeşti?... 

— Te iubesc. Te iubesc mai mult decât te-am iubit 
vreodată. 

— Soarele meu! Minunea mea! Spune, ai gândit ceva 
rău despre mine?... 

În ochii ei zări o clipă de şovăială. 

— Rău n-am gândit, răspunse în cele din urmă. Dar am 
fost tare tristă. Atâta am aşteptat. Atât de mult am 
aşteptat... Atâtea zile... 

— Crede-mă, Leszek deveni grav, că şi aşa ai fost mai 
fericită decât mine. Şi eu am trăit tot atâtea zile, dar au 
fost de o sută, de un milion de ori mai grele decât ale tale. 
Pentru că eu nu mai aşteptam nimic. 

Tăcu, apoi adăugă: 

— Am fost indus în eroare. 

Marysia scutură din cap. 

— Nu înţeleg. N 

Lui însă îi era greu să spună adevărul. In cele din urmă 
se învinse: 

— Mi s-a ascuns că trăieşti. Nu cred că au făcut-o din 
rea voinţă. La început starea ta era desperată, pe urmă... 


Nimeni nu ştia că tu eşti totul pentru mine. Aşa că nu m-au 
anunţat. 

Dădu din cap şi în ochi îi străluciră lacrimile. 

— Acum ştiu, acum înţeleg... Şi... ţi-a părut rău că nu 
mai trăiesc?... 

— Dacă mi-a părut rău? întrebă el. Marysia, iată 
dovezile! Iată-le!... 

Căută într-un buzunar, în al doilea, căută în toate. 

— Am lăsat scrisorile la Ludwikowo pe birou. Dar ai să 
le citeşti mâine. 

— Mi-ai scris, Leszek? se miră. 

— Nu ţie, fericirea mea! negă muşcându-şi buzele. Erau 
scrisori de adio. Către părinţi, către prieteni. Am sosit ieri 
şi le-am scris azi-dimineaţă. lar seara... 

Se uită la ferestrele întunecate, acoperite până la 
jumătate cu zăpadă. 

— Iar la vremea asta... nu mai trebuia să fiu în viaţă. 

— Leszek! strigă îngrozită. 

— Ce rost avea să mai trăiesc fără tine! 

S-au îmbrăţişat, dar pe obraji le curgeau şiroaie de 
lacrimi. Îşi plângeau trecutul vitreg, îşi plângeau tristeţea, 
desperarea care se mistuise în ei până la sfârşit, îşi 
plângeau fericirea, atât de mare, de necuprins, pe care o 
trăiau, încât se simțeau pierduţi, mici şi sfioşi în 
nemărginirea ei. 


Capitolul XVII 


Leszek nu se înşelase. Plecând năucit de acasă, lăsase 
scrisorile şi plicurile neadresate pe birou. După plecarea 
lui, la Ludwikowo s-a stârnit un adevărat haos. De atâtea 
emoţii, menajera, doamna Michalewska, a făcut o criză, 
după care, adusă la un anumit echilibru a început să 
relateze convorbirea ei cu Leszek atât de încâlcit, încât a 
trebuit să treacă mult timp până să se afle ce s-a întâmplat 
de fapt. 

Chemat imediat de la fabrică, domnul Czyński are 
meritul de a fi stabilit situaţia reală. El nu s-a limitat la 
informaţiile Michalewskăi; a aflat de la servitori că Leszek 
a chemat grădinarul, de la grădinar că i-a poruncit să taie 
toate florile mai frumoase din seră... 

Se înţelege că domnul Czyński nu a neglijat nici 
afirmaţia menajerei că l-a găsit redactând nişte scrisori. 
Era însă atât de prudent, încât, cu toate insistenţele 
familiei nu a permis nimănui să intre în camera fiului. De 
aceea a putut citi în linişte scrisorile. 

Liniştea aceasta nu excludea însă faptul că în timpul 
lecturii, domnului Czyński au început să-i tremure mâinile 
iar pe frunte să-i apară broboane mari de sudoare. 
Conţinutul scrisorilor confruntat cu relatările menajerei nu 
lăsa nici o îndoială asupra cauzelor apatiei lui Leszek şi ale 
plecării lui inopinate. 

Aşa că de îndată ce se întoarse doamna Czynska, iar 
domnul Stanislaw o invită în cabinet, el putu să-i relateze 
numai evenimentele şi să-i înfăţişeze întreaga situaţie. 

— Azi-dimineaţă Leszek a chemat grădinarul şi i-a 
poruncit să taie aproape toate florile din seră. Pe urmă s-a 
aşezat la birou să scrie nişte scrisori. Inainte de a ţi le da 
să le citeşti, dragă Ela, trebuie să te informez că ele nu mai 
sunt actuale şi că primejdia a trecut. 

— Ce primejdie? întrebă pe bună dreptate doamna 
Czynska. 

— Intenţia de sinucidere a lui Leszek. 


Doamna Eleonora îngălbeni. 

— E o absurditate! îşi încruntă ea sprâncenele. 

— Citeşte! îi răspunse soţul, oferindu-i colile scrise. 

Citea repede şi numai respiraţia precipitată îi trăda 
emoția profundă. După ce a terminat lectura a rămas 
tăcută, cu ochii închişi. 

— Unde este? întrebă în şoaptă. 

— Ascultă mai departe. Scrisorile au rămas aici fiindcă 
în cameră a intrat Michalewska. Leszek a întrebat-o în care 
cimitir a fost înmormântată fata aceea despre care scrie cu 
atâta desperare în scrisorile sale. Fireşte, Michalewska a 
fost uimită şi i-a explicat că fata trăieşte. I-a spus şi unde o 
poate găsi. Îţi poţi închipui ce impresie a făcut această 
veste asupra lui. A suferit un şoc nervos sau ceva în genul 
acesta. Pe urmă a alergat ca ieşit din minţi la grajduri ca 
să înhame caii. Înainte de a pleca, servitorul abia a reuşit 
să-i aducă paltonul şi căciula. A plecat spre Radoliszki, 
fireşte, la nefericita aceea de moară, unde, după câte ştii, 
locuieşte Marysia aceea. 

— Ai trimis pe cineva după el? 

Domnul Czyński ridică din umeri. 

— Ar fi de prisos. De fapt e vizitiul cu el. Aşteptându-te 
pe tine, nu am luat nici o hotărâre. M-am gândit însă la 
toată această situaţie şi am ajuns la anumite concluzii. 
Dacă-mi dai voie... 

— Te ascult. 

— În primul rând ştim acum că sentimentele lui Leszek 
pentru fata aceea nu sunt deloc un amuzament trecător, ci 
o dragoste profundă. 

— E absurd! 

— Personal sunt de acord cu tine, dar trebuie să luăm în 
considerare faptele obiective. Este cert că el o iubeşte. 
Nimeni nu-şi ia viaţa pentru cineva pe care-l simpatizează 
doar. Asta-i una. Acum află că ea trăieşte. Suferă un 
asemenea şoc încât îi sperie pe toţi din casă. Nu-i de 
mirare. Un om care de câteva luni se află într-o depresiune 
teribilă şi se gândeşte numai la modalitatea prin care să-şi 
curme viaţa, recâştigând deodată tot ce pierduse. Atunci 


îşi aminteşte că tocmai tu, propria lui mamă, i-ai vorbit de 
moartea acelei fete. Îmi dau de asemenea seama că noi 
amândoi nu l-am înştiinţat de însănătoşirea ei. Şi acum 
gândeşte-te, cum ne judecă el pe noi, cum ne poate 
judeca?! 

Doamna Czynska şopti: 

— Eu nu l-am minţit. Eram convinsă că spun adevărul. 

— Dar când te-ai convins că nu era adevărat, ai hotărât 
să-i tăinuieşti acest lucru. 

— Nu să-i tăinuiesc. Pur şi simplu nu am considerat că e 
o problemă atât de importantă pentru el încât să-i scriu. 

Domnul Czyński făcu cu mâna un gest nedefinit. 

— Te înşeli, dragă Ela. Mi-ai spus limpede atunci că 
Leszek nu trebuie să afle de însănătoşirea Marysiei. 

— Pentru binele lui. 

— Asta-i altă chestiune. 

— Pentru binele lui. Am vrut să uite de această 
aventură. 

Domnul Czyński se mişcă nerăbdător în fotoliu. 

— Mai poţi numi acum aşa ceva aventură?... Acum, 
după ce ai citit scrisoarea?... 

— Nu am pus nici un accent pe acest cuvânt. _ 

— Apoi, mai scrie că a fost logodit cu ea. li spune 
logodnică, ne asigură că în scurt timp trebuiau să se 
cunune. 

— Nu aş fi fost niciodată de acord cu aşa ceva, răbufni 
doamna Eleonora. Nu le-aş fi dat niciodată binecuvântarea 
mea!... 

Domnul Czyński se ridică. 

— Acum mă îndoiesc că el, fiul nostru... ne-ar mai primi 
binecuvântarea, chiar dacă l-am ruga! Chiar dacă l-am 
ruga. Ela, tu chiar nu înţelegi ce s-a întâmplat şi ce se 
putea întâmpla? Tu nu-ţi dai seama că era cât pe aci să ne 
ucidem propriul copil?... Bine ar fi să nu-l fi pierdut şi aşa 
pentru totdeauna!... 

Liniştea lui dispăruse complet. Se luă cu mâinile de cap 
şi repetă măsurând camera. 

— Eu îl cunosc. El nu ne va ierta niciodată! Eu îl cunosc. 


Nu ne va ierta! 

— Stăpâneşte-te, Stas, îi spuse doamna Czynska cu 
vocea uşor tremurătoare. Îţi înţeleg neliniştea şi poate 
chiar îţi împărtăşesc temerile. Vreau însă să subliniez că 
nu am să-mi reproşez nimic. Consider, în continuare, că 
datoria părinţilor e de a se îngriji de viitorul copilului... 

— Are treizeci de ani. 

— Exact. Cu atât mai mult dacă la cei treizeci de ani ai 
săi nu ştie să-şi organizeze viaţa. Ar fi o dovadă de 
slăbiciune şi de oportunism să renunţăm la principii pentru 
satisfacția egoistă de a obţine acordul unui fiu care vrea 
să-şi croiască prost viitorul. 

— Cu alte cuvinte, zise domnul Czyński, preferi să-ţi 
pierzi fiul decât să renunţi la propria-ţi concepţie asupra 
fericirii lui?... 

— N-am spus asta. 

— Atunci ce-ai spus?! 

— Că trebuie să ţin la principii... dar... 

— Ce dar?... 

— Dar singură nu am destulă putere. Din păcate nu o 
găsesc nici în tine. 

Doamna Eleonora îşi lăsă capul în jos. 

— E absurd, draga mea, spuse cu convingere soţul. Să 
zicem, că suntem puternici, că nu ne abatem de la 
principiile noastre. Ce ar fi atunci viaţa noastră?... Săpăm 
o prăpastie între noi şi fiinţa care este singurul scop al 
existenţei noastre, singurul rod, singurul argument. 

Puse mâna pe umărul soţiei. 

— Spune, Ela, cine ne mai rămâne?... Ce ne mai 
rămâne?... Îţi poţi închipui cum va arăta viaţa noastră?... 

Doamna Czynska dădu din cap. 

— Ai dreptate. 

— Negreşit. Şi mai ia în seamă un lucru: noi nu o 
cunoaştem pe fata aceea. Ne bazăm resentimentele numai 
pe poziţia ei socială. Nu ştim nimic despre ea decât că a 
fost vânzătoare într-o prăvălie, dar ştim totuşi că fiul 
nostru a îndrăgit-o. Crezi că ar putea îndrăgi o fiinţă 
vulgară, lipsită de inteligenţă, obtuză - într-un cuvânt 


lipsită de orice calităţi? Nu-ţi aduci aminte că tu însăţi ai 
sesizat spiritul lui de observaţie, aprecierile lui oportune la 
adresa cunoscuţilor noştri, atitudinea critică faţă de femei? 
... De ce să ne închipuim lucrurile cele mai rele despre o 
fată pe care nu o cunoaştem şi pe care el şi-a ales-o? Tot 
atât de bine am putea să ne închipuim că este un fenomen 
supraomenesc. Şi sunt convins, iar tu ştii că mie nu-mi 
place să arunc vorbe în vânt, că cele mai multe dintre 
prejudecățile noastre se vor risipi când o vom cunoaşte. 

Doamna Czynska şedea tăcută, cu capul sprijinit în 
mână şi părea că priveşte covorul. 

— Dacă rezervele noastre vor creşte cu acest prilej, 
atunci, crede-mă, continuă domnul Stanislaw, că şi Leszek 
le va împărtăşi cu timpul când o va putea vedea pe 
fundalul nostru, în mijlocul nostru. 

— Ce vrei să spui? 

— Cred că cel mai bine ar fi s-o luăm pe această 
Marysia la noi. 

— La noi?... La Ludwikowo?... 

— Fireşte. Şi mai adaug că trebuie să ne grăbim cu 
această invitaţie. 

— De ce? 

— Pentru că dacă nu-i arătăm lui Leszek imediat cât mai 
multă bunăvoință, dacă se va gândi măcar o clipă că am 
acţionat cu premeditare şi vrem, în continuare, să-l 
despărţim de Marysia... Atunci va fi prea târziu. Cine ştie 
dacă nu a luat-o de la moară şi nu a dus-o la vreun prieten 
de-al lui? 

— Atunci ce-i de făcut? 

Doamna Czynska strânse pumnii. 

— Să mergem cât mai repede acolo. 

— Unde?... La moară? 

— Da. Dacă nu-i prea târziu. 

Doamna Czynska se ridică repede. 

— Bine. Trimite după şofer, să tragă maşina. 

Domnul Czyński o strânse la piept. N 

— Îți mulţumesc, Ela. Nu vom regreta. Îmbătrânim, 
draga mea, şi avem nevoie de tot mai multă căldură. 


Când Czyński ieşi din cameră, doamna Eleonora îşi 
ştergea lacrimile. 

Zece minute mai târziu, limuzina mare şi neagră 
demară din faţa cerdacului. Cufundaţi în gândurile lor, 
doamna şi domnul Czyński nu scoteau nici un cuvânt, ba 
uitaseră să-i spună şoferului unde merg. 

Şoferul însă ştia singur. La Ludwikowo toţi ştiau unde şi 
pentru ce se duc. Şi cum putea fi altfel? Sunt lucruri care 
mişcă toate inimile la fel, le simt toţi şi le înţeleg toţi. 

Maşina lungă şi grea coti de pe şoseaua întinsă pe un 
drum lateral. Aici săniile încărcate cu cereale văluriseră 
drumul şi trebuia mers încet, atent. Lumina puternică a 
farurilor urca şi cobora, scoțând la iveală, ca prin farmec, 
siluetele surprinzătoare ale afinilor înveşmântaţi în zăpadă, 
măciucile negre ale sălciilor cu crăcile lor subţiri şi în cele 
din urmă acoperişurile ţuguiate ale acareturilor lui Prokop 
şi stalactitele ţurţurilor de gheaţă, atârnând ca o cascadă 
îngheţată. 

Ninsoarea încetase şi şoferul zări de departe sania de la 
Ludwikowo în faţa morii. 

— Caii noştri sunt în faţa morii, spuse fără să se 
întoarcă. 

— Slavă Domnului că mai sunt aici, îşi spuseră doamna 
şi domnul Czyński. 

Lumina farurilor scoase din casă vizitiul, care, după ce 
acoperise caii cu ţoale, se încălzea în cuhnie lângă sobă, şi 
pe bătrânul Mielnik, care socotea de datoria lui să-i 
întâmpine pe boierii din Ludwikowo. 

— Fiul dumneavoastră, îi înştiinţă el, e în căsuţă la 
domnişoara Marysia. Daţi-mi voie să vă conduc. 

— Mulţumesc, Prokop! spuse domnul Czyński, şi luând-o 
de braţ pe doamna Eleonora, şopti: [ine minte, Ela, că 
dacă vrei să câştigi inima cuiva, trebuie să-i oferi inima ta. 

— Ştiu, bunul meu prieten. Îl strânse de braţ. Şi nu-ţi fie 
teamă. 

În adâncul sufletului se împăcase cu ceea ce nu prea 
demult i se părea ceva degradant. lată, pentru a doua oară 
în viaţă, soarta a silit-o să treacă acest prag. O fatalitate 


învârtise roata şi o oprise iar într-un moment critic, într-un 
moment de nelinişte şi de nesiguranţă, în faţa acestei 
căsuțe cu ferestre mici şi pătrate. 

La bătaia în uşă, Leszek răspunse cu o voce puternică, 
sigură, poate chiar provocatoare: 

— Intraţi! 

Cu câteva minute în urmă, luminile farurilor îl 
înştiinţaseră de venirea părinţilor. Ştia că sunt ei. Dar nu 
ştia cu ce vin. Aşa că sări în picioare şi se postă în faţa 
Marysiei, parcă ar fi vrut s-o apere de o primejdie ce se 
apropia. Faţa i se alungi şi se îngălbeni. Îşi încleşta dinţii, 
fiindcă pe limbă îi veneau o sumedenie de cuvinte aspre, 
violente, neîndurătoare. Aştepta. 

Uşa se deschise. Intrară. Se opriră în prag şi poate că 
totul nu a durat mai mult de o secundă, dar suficient ca să- 
i înţeleagă. Pe chipul tatălui se vedea un zâmbet bun, 
liniştit, ochii mamei erau înroşiţi de plâns, iar buzele îi 
tremurau. 

— Băiatul meu! abia şopti mama. 

Leszek îi prinse mâinile şi i le sărută nestăpânit. 

— Mamă! Mamă!... 

În aceste cuvinte înăbuşite de emoție se concentra totul, 
şi durerile, şi reproşurile, şi speranţele, şi regretul, 
rugămintea de iertare şi iertarea însăşi. Toată istoria 
suferinţei lor, a luptei interioare, a acuzațiilor reciproce şi 
grijilor înduioşătoare, a hotărârilor nemiloase şi a celor 
mai sensibile duioşii se concentrau în aceste două cuvinte: 
băiat, mamă, în aceste expresii, cu care sunt scrise cele 
mai trainice tratate, cele mai intangibile alianţe, cele mai 
sfinte concordate. 

S-au îmbrăţişat fără să-şi mai spună nimic, fără să mai 
gândească nimic, fără să mai dorească nimic decât ca ceea 
ce a reînviat în ei aureolat de un adevăr atât de strălucitor 
să nu se întunece niciodată. 

Doamna Czynska îşi reveni prima şi spuse cu căldură: 

— Dă-mi voie, Leszek, să-ţi cunosc viitoarea soţie. 

— Mamă! Priveşte-o pe cea mai iubită fată de pe lume... 
Nu atât de iubită pe cât merită. 


Marysia stătea cu ochii plecaţi, stânjenită şi timidă. 

— Eu şi tata, spuse doamna Eleonora, alăturăm 
sentimentelor tale pe ale noastre şi poate că atunci se 
echilibrează. 

Se apropie de Marysia, o îmbrăţişă şi o sărută cu 
căldură. 

— Eşti superbă, copila mea, şi sunt convinsă că tânărul 
tău suflet e tot atât de frumos. Sper că ne vom împrieteni 
şi că nu mă vei considera rivala ta, deşi amândouă iubim 
acelaşi băiat. 

Râse şi mângâie obrajii îmbujoraţi ai fetei. 

— Uită-te în ochii mei, vreau să văd dacă-l iubeşti foarte 
mult. 

— Ah, cât de mult, doamnă! spuse în şoaptă Marysia. 

— Eu nu sunt pentru tine doamnă, copilă dragă. Vreau 
să fiu mama ta. 

Marysia se aplecă şi îşi lipi buzele de mâna acestei 
doamne mândre, care până nu demult îi fusese străină, 
amenințătoare şi inabordabilă, şi căreia acum avea dreptul 
să-i spună mamă. 

— Dă-mi voie şi mie, domnul Czyński întinse amândouă 
mâinile spre Marysia, să-ţi mulţumesc pentru fericirea 
fiului nostru. 

— Eu sunt fericită datorită lui! zâmbi cu mai mult curaj 
Marysia. 

— Uitaţi-vă la ea, cât e de frumoasă! spuse cu exaltare 
Leszek, care până atunci privea toată scena cu o uluire 
plină de fericire. 

— Te felicit, băiete! îl bătu pe umăr tatăl. 

— Am pentru ce, nu-i aşa? Leszek îşi scutură mândru 
capul. Dar voi încă nu o cunoaşteţi. Când o veţi cunoaşte, 
aşa cum o cunosc eu, o să vedeţi că e un adevărat giuvaier, 
că e minunea întruchipată! 

— Leszek! spuse Marysia râzând, cum nu ţi-e ruşine să 
exagerezi aşa?! După o asemenea reclamă, părinţii tăi vor 
căuta măcar ceva să-ţi confirme laudele. Cu atât mai 
amară va fi dezamăgirea lor când vor constata că nu sunt 
decât o fată simplă şi prostuţă. 


— Modestia ta, o întrerupse doamna Czynska, este o 
mare calitate. 

— Nu e modestie, doamnă. Marysia scutură din cap. Vă 
rog să nu credeţi că eu nu-mi dau seama cine sunt şi cât 
îmi va fi de greu, câte eforturi şi câtă muncă mă va costa 
ca să mă apropii măcar într-atât de nivelul lui Leszek, al 
dumneavoastră şi al societăţii dumneavoastră, încât să nu-l 
fac de ruşine pe Leszek, cu lacunele în instruirea şi 
educaţia mea. Recunosc deschis că mi-e teamă de asta şi 
nu ştiu dacă am să reuşesc. lar dacă am îndrăznit totuşi, 
dacă m-am hotărât să suport... toate dezamăgirile... toate 
umilinţele... e numai pentru că îl iubesc atât de mult... 

Vorbea repede, fără să-i privească, iar respiraţia ei 
precipitată mărturisea că spune lucruri care o frământau 
în cel mai înalt grad. 

Leszek îşi trecu privirile peste chipurile părinţilor şi 
parcă spunea: 

— Vedeţi ce fată mi-am ales?! 

— lar astăzi sunt atât de fericită şi atât de mândră că 
voi fi soţia lui, continuă Marysia, nu pentru că fiecare fată 
săracă,  vânzătoare Într-o prăvălie, visează să se 
căsătorească cu un bărbat bogat şi elegant. Ce-i drept, mă 
bucur că deşi a cunoscut atâtea fete minunate şi bogate şi 
cu poziţie socială, m-a ales pe mine, o orfană de care nu 
are nimeni nevoie, dar sunt fericită şi mândră numai 
pentru ca m-a ales tocmai el, cel mai nobil şi mai bun om 
pe care-l cunosc. 

Doamna Czynska o îmbrăţişă. 

— Te înţelegem, copilă dragă. Şi cu atât mai mult 
suntem gata să te asigurăm că am putut să apreciem 
cinstea intenţiilor tale. Fii, de asemenea, convinsă că în 
mijlocul nostru nu vei avea neplăceri, ci vei găsi inimi 
deschise şi cel mai binevoitor ajutor în toate. Şi să nu mai 
spui că eşti orfană, fiindcă începând de astăzi ne ai pe noi, 
copilă dragă, şi casa noastră, care a devenit şi casa ta. 

Marysia se aplecă din nou să-i sărute mâinile şi să-şi 
ascundă lacrimile care i se iviseră în ochi. 

— Sunteţi atât de bună, şopti Marysia. Nici nu mi-am 


închipuit că sunteţi atât de bună... mamă! 

Domnul Czyński, cu toate că era şi el emoţionat, zâmbi 
pe sub mustață şi tuşi: 

— Ei, iar acum dacă tot am amintit de casa noastră, 
cred că cel mai bine ar fi să mergem acasă. O ajutăm pe 
Marysia să-şi împacheteze averea şi o luăm la Ludwikowo. 

— Sigur că da! încuviinţă doamna Eleonora. Nu mai are 
de ce rămâne aici. 

Marysia se îmbujoră din nou, iar Leszek spuse: 

— Vezi, mamă... Mi-e teamă că Marysienka mea s-ar 
simţi puţin jenată. La Ludwikowo sunt atâţia oaspeţi, 
oameni încă străini pentru ea... 

— Atunci vrei s-o laşi să rămână aici? se miră doamna 
Czynska. 

— Ferească sfântul! Dar am o idee. Aş vrea să plec cu 
Marysia la Vilnius. 

— Acum?... De sărbători? 

— Până la sărbători mai avem cinci zile. Trebuie să 
mergem din două motive: în primul rând pentru că îi 
datorăm recunoştinţă acelui om cinstit, Kosiba, care a fost 
aruncat în închisoare pentru că ne-a salvat viaţa. Vreau să- 
i încredinţez acest caz lui Wacek Korczyński. Un avocat ca 
el poate orice. Şi nu mi-aş ierta nici cea mai măruntă 
neglijenţă faţă de omul căruia îi datorez atâta şi care i-a 
arătat Marysiei un ataşament neţărmurit. 

— Ai perfectă dreptate, recunoscu doamna Eleonora. 

— Al doilea motiv e legat de anumite completări pe care 
le impune garderoba reginei mele. Eu personal nu acord 
nici o însemnătate acestui lucru, dar nu aş vrea să se simtă 
stânjenită în mijlocul oaspeţilor de la Ludwikowo. De aceea 
sper că ajutaţi de soţia lui Wacek vom rezolva şi asta. 

— Şi de data aceasta îţi dau dreptate. Doamna Czynska 
înclină capul. Dar nu total. Fiindcă nu accept fără rezerve 
gusturile doamnei Korczynska. Aşa că merg şi eu cu voi, ca 
să mă ocup personal de problema asta. 

— Mamă! Eşti un înger, exclamă Leszek. 

Şi într-adevăr, îi era recunoscător mamei sale pentru 
hotărârea ei. Voia ca înainte de a veni la Ludwikowo, 


Marysia să se apropie de cineva din familie ca să se poată 
obişnui cu noua ei situaţie. Cunoscând talentul înnăscut al 
mamei în relaţiile cu oamenii, nu se îndoia că sub influenţa 
ei o fată atât de inteligentă şi atât de sensibilă ca Marysia 
va câştiga mult, în primul rând va câştiga acea naturaleţe 
care lipseşte multora într-un mediu nou. 

O jumătate de oră mai târziu, doamna şi domnul Czyński 
au plecat, fiindcă doamna Eleonora trebuia să se 
pregătească de călătorie. Leszek şi Marysia au rămas şi 
aveau să plece peste două ore, ca să se întâlnească cu 
mama la gară. Între timp, în căsuţă îşi făcu apariţia 
bătrânul Prokop şi îi invită la cină. Faptul că boierul din 
Ludwikowo îşi ia soţie pe cineva de sub acoperişul lui era o 
onoare care merita sărbătorită, îi asigura el. Aşa că pe 
masă apăru o sticlă cu vişinată iar în cinstea logodnicilor 
gospodarul ţinu o cuvântare lungă împănată cu maxime din 
Sfânta Scriptură şi din propriile-i cugetări filozofice. 

Cu trenul de noapte călătoreau de obicei puţini 
pasageri, în ziua aceea, fiind în preajma sărbătorilor. În 
sala de aşteptare erau numeroşi negustori din orăşel, care 
se duceau la Vilnius pentru a-şi completa cumpărăturile. 
Apariţia lui Leszek şi a Marysiei împreună cu doamna 
Czynska a stârnit, fireşte, senzaţie. Şeful staţiei a socotit 
de datoria lui să o întâmpine personal pe doamna Czynska 
şi s-o întrebe: 

— Stimată doamnă,  părăsiţi locurile noastre de 
sărbători? 

— Nu. Ne întoarcem peste câteva zile, a răspuns 
doamna Czynska. Mă duc cu fiul meu şi cu viitoarea noră 
să facem unele cumpărături. 

Şeful staţiei a rămas cu gura căscată de mirare. Leszek 
în schimb a zâmbit, spunându-şi satisfăcut: 

— Ei, mâine o să aibă ce discuta în Radoliszki şi în 
împrejurimi. 


Capitolul XVIII 


În spatele brutăriei închisorii se spărsese o ţeava de 
canalizare.  Deţinuţii ale căror condamnări nu erau 
definitive nu aveau obligaţia de a ieşi la muncă, Antoni 
Kosiba s-a cerut însă voluntar. Prefera munca fizică, grea, 
inactivităţii dintr-o celulă cu aer închis, în care trebuia să 
asculte povestirile celorlalţi despre loviturile date, despre 
încăierări şi despre proiectele lor de viitor. După astfel de 
zile pustii veneau cele mai chinuitoare nopţi cu insomnii. 
Aşa că se cerea la orice fel de muncă. Când era de 
descărcat cărbune, de curăţat curtea sau acoperişul de 
zăpadă, de cărat cartofi la bucătărie - el se anunţa primul. 
Pe urmă, obosit, adormea buştean şi nu mai avea timp să 
se gândească nici la el, nici la Marysia şi nici la altceva. 

Primise condamnarea cu resemnare. Deşi socotea 
pedeapsa o nedreptate strigătoare la cer, nu se revolta 
împotriva ei. Se obişnuise de mult cu nedreptatea. Nu îl 
revolta, nu îl mira şi nici măcar nu îl întrista. Ştia că un om 
amărât trebuie să se obişnuiască cu ea, cum se obişnuieşte 
cu ploile şi cu gerurile. Acelaşi Dumnezeu i-a creat şi pe 
oamenii răi, înverşunaţi, aspri, insensibili. 

Nici de la recurs nu se aştepta la cine ştie ce. Un singur 
lucru îl frământa, un singur lucru nu-l lăsa noaptea să 
doarmă: cum se descurcă Marysia? 

Cunoscându-l pe Prokop Mielnik nu se aştepta să i se 
întâmple ceva în casa lui, dar singurătatea într-un loc atât 
de retras nu însemna prea mult pentru o fată ca ea?... Şi 
atâtea planuri îşi făcuse! Atât de frumos îşi închipuise viaţa 
lor sub acelaşi acoperiş. Fireşte, ar fi început să ia bani de 
la bolnavii lui, mai ales de la cei bogaţi, ca să aibă Marysia 
pentru cărţile la care ţinea atât de mult, pentru rochii 
frumoase, care se potrivesc mai bine cu frumuseţea ei 
delicată decât fustele obişnuite din percal. Dimineaţa ar 
lucra la moară, după-amiaza, cu ajutorul ei, ar primi 
bolnavii, iar seara Marysia cu vocea ei cristalină i-ar citi 
poezii şi romane. 


Şi iată că totul s-a prăbuşit. Trei ani e o bună bucată de 
vreme. În trei ani multe se pot schimba, ba chiar multe 
trebuie să se schimbe. După expirarea pedepsei se va 
întoarce la moară, dar ea nu va mai fi acolo. 

— Şi atunci?... 

Atunci va începe iar o viaţă pustie, o viaţă lipsită de un 
ţel anume. Nici pentru el, nici pentru oameni, nici pentru 
Dumnezeu, pentru că el nu şi-o doreşte, oamenii îl 
condamnă, iar Dumnezeu, de undeva din înălţimi, priveşte 
indiferent viaţa pe care o duce. 

— Şi atunci?... 

Atâţia ani a bătut lumea, ca un animal rătăcit, care nu 
avea alt scop decât să-şi câştige hrana şi un colţ în care să 
doarmă. lar când în acest pustiu s-a aprins o singură 
lumină, când a început să desluşească în piept bătaia 
vioaie a inimii, iar în inimă un sentiment cald, omenesc, 
când şi-a dat seama că e şi el om, că şi-a găsit un ţel şi 
nevoia de a exista, a venit acea lovitură care l-a zdrobit. 

Cât de vie era amintirea clipelor în care Marysia se afla 
între viaţă şi moarte, când, sfârşit de desperarea aceea 
neputincioasă, stătea lângă ea incapabil de nici un efort, 
de nici o speranţă, nici măcar de o rugăciune. Acum, în 
timpul nopţilor din închisoare, simţea acelaşi lucru. 
Gândurile lui se roteau iar cu îndărătnicie deasupra acelui 
vârtej care trăgea în abis tot ce iubea el, pentru care voia 
să trăiască şi pentru care putea să trăiască. 

Şi pentru a doua oară s-a înfiripat în el o amintire 
înceţoşată, vagă, că odată, foarte de mult, mai trăise o 
asemenea nefericire, mai pierduse o dată totul. In zadar îşi 
chinuia memoria. Un singur lucru se contura cu claritate: 
acel nume ciudat, nemaiauzit vreodată şi totuşi atât de 
cunoscut: Beata. 

De ce revenea acest nume cu atâta insistenţă, de ce 
numai pronunţarea lui trezea în el nelinişte? Ce însemna 
asta?... 

Stătea întins pe salteaua tare, cu privirile aţintite în 
întuneric, de parcă ar fi vrut să-l pătrundă. Memoria lui se 
oprea însă mereu în acelaşi loc, se oprea în faţa unui 


perete înalt până la cer, dincolo de care nu putea trece. 

.. Era toamnă, un drum noroios şi o căruţă obişnuită 
trasă de o mârţoagă burtoasă... Stătea întins în căruţă şi 
dormea, iar capul i se lovea puternic, dureros, de scânduri. 
L-a trezit durerea. 

Dar ce a fost mai înainte?... 

Da, aici se ridica acel perete înalt până la cer, iar în 
spatele lui se ascundea o taină de nepătruns. O viaţă 
necunoscută, uitată, ştearsă, smulsă din realitate. Un 
singur lucru ştia: viaţa aceea fusese altfel decât cea de 
astăzi. Trebuia să fi avut vreo legătură cu viaţa oamenilor 
bogaţi şi cu acel nume misterios: Beata. 

În primii ani ai pribegiei încercase să străbată acel baraj 
care se ridica între memoria lui şi trecut. Doar îşi dădea 
seama că trebuie să fi avut şi el o perioadă a adolescenţei 
şi a copilăriei. Din discuţiile prudente purtate cu oameni 
întâlniți întâmplător aflase că toţi îşi aduc aminte de anii 
copilăriei. Nu a mărturisit însă nimănui ciudata infirmitate 
de care suferea, fiindcă nimeni nu voia să-l creadă. Râdeau 
de el şi ziceau că trebuie să aibă motivele lui pentru care 
nu vrea să-şi aducă aminte trecutul, el însă continua să-şi 
muncească creierul, să reia atacurile împotriva acelui 
perete, pentru că de fiecare dată, obosit, istovit până la 
capătul puterilor, cu mintea rătăcită, să se întoarcă la 
realitate şi să-şi jure că nu va mai face nici o încercare. 

Anii treceau. El se obişnuise, se împăcase cu situaţia lui 
şi nici nu mai trebuia să jure. Doar uneori, împotriva 
voinţei lui, câte o întâmplare trezea în el acea nelinişte, 
acea teamă, pe care o simte orice om în faţa unor forţe pe 
care nu le înţelege şi care acţionează în adâncul lui. 

Cel mai bun mijloc de a nu se mai gândi la aceste 
lucruri era pentru el munca şi de aceea Antoni Kosiba 
recurgea la ea cât mai des cu putinţă. 

În ziua aceea, de cu dimineaţa, era ocupat, împreună cu 
alţi deţinuţi, cu dezgroparea ţevii de canalizare, care 
plesnise. În urma dezgheţului care dura de câteva zile, 
pământul de la suprafaţă se prefăcuse într-o masă 
noroioasă, în timp ce straturile adânci mai ţineau minte 


gerurile, iar ei trebuiau să lucreze din greu cu cazmaua şi 
cu târnăcopul. 

În jurul orei zece, dinspre cancelarie se apropie de el 
gardianul-şef Jurczak. 

— Oho, cheamă pe cineva la „vorbitor”, îşi dădu cu 
părerea unul dintre deţinuţii mai experimentați. 

Şi nu s-a înşelat. Îl chemau pe Antoni Kosiba. 

— Te caută un domn şi o doamnă tânără, îi spuse 
gardianul. 

— Pe mine?... Cred că-i o greşeală... 

— Lasă vorba şi vino la vorbitor. 

Antoni nu mai fusese la vorbitor. Nu-l vizitase nimeni, 
aşa că acum îşi spărgea capul cine poate fi. Dacă ar fi fost 
Wasil cu Zonia, gardianul nu ar fi spus „un domn şi o 
doamnă”. 

În prima clipă, din cauza întunericului din sala 
despărțită de gratii, nu o putuse recunoaşte pe Marysia, 
mai ales că nu era îmbrăcată în paltonaşul ei şi cu beretă, 
ci într-o blană elegantă şi cu pălărie. Lângă ea îl zări pe 
Czyński cel tânăr. 

Cu o mişcare bruscă, Antoni Kosiba vru să se întoarcă. 
O presimţire îi spunea că îl aşteaptă ceva neplăcut, o veste 
rea, o lovitură neaşteptată. De ce sunt împreună şi ce-i cu 
îmbrăcămintea Marysiei?... 

— Unchiule Antoni! îl strigă fata. Nu mă recunoşti, 
unchiule?... 

— Bună ziua, domnule Kosiba! strigă Leszek. 

— Bună ziua, răspunse Antoni încet. 

— Ei, vedeţi, nu aveţi de ce să vă neliniştiţi, îi spuse 
vesel Czyński. De-acum totul o să fie bine. Dacă aş fi aflat 
mai devreme de necazurile pe care le aveţi din cauza 
noastră, m-aş fi ocupat de procesul dumneavoastră. Acum 
nu o să mai staţi mult aici. Vom face tot ce ne stă în 
putinţă ca să grăbim recursul, iar după recurs, sunt 
convins că veţi fi eliberat. Cum vă simţiţi? 

— Mulţumesc, ca la închisoare... 

— Aşa tare ai slăbit, unchiule dragă, spuse Marysia. 

— Tu însă te-ai întremat, porumbiţo, îi spuse zâmbind. 


Marysia dădu din cap. 

— De fericire. 

— De fericire?... 

— Da, de marea fericire pe care am întâlnit-o. 

— Ce fericire? întrebă Kosiba. 

Marysia îl luă pe Leszek de mână şi spuse: 

— S-a întors la mine şi nu ne mai despărţim niciodată. 

— Marysia a acceptat să-mi fie soţie, adăugă Czyński. 

Vraciul se agăţă cu amândouă mâinile de gratiile care îl 
despărţeau de ei, parcă s-ar fi temut să nu se clatine şi să 
cadă. 

— Cum aşa? întrebă cu vocea înăbuşită. 

— Da, unchiule, spuse zâmbind Marysia. Leszek s-a 
însănătoşit şi s-a întors. Vezi că l-ai condamnat pe nedrept. 
El mă iubeşte tare mult, aproape tot atât de mult ca mine... 

— Dimpotrivă, o întrerupse vesel Leszek, eu o iubesc 
mult mai mult! 

— Asta nu se poate. O să ne căsătorim în curând. Am 
venit aici împreună cu mama lui Leszek. Şi mama mi-a 
cumpărat toate minunăţiile acestea. Cum îţi plac în ele? 

Abia acum observă ciudata întristare a bătrânului 
prieten. 

— Unchiule, nu te bucuri de fericirea mea? îl întrebă şi 
deodată înţelese. E foarte urât din partea noastră, câtă 
vreme tu eşti aici. Nu te supăra. 

Vraciul ridică din umeri. 

— Dar cine se supără?... Ei... nu m-am aşteptat... Să fiţi 
fericiţi. 

— Mulţumim, mulţumim din toată inima, reluă Leszek. 
Vă rog să nu fiţi îngrijorat. Am încredinţat cazul celui mai 
bun avocat de aici, lui Korczyński. El afirmă că vă poate 
elibera. Şi putem avea încredere în el. 

Kosiba dădu din mână a lehamite. 

— A, păcat de timp!... 

— Ce spui, unchiule! se revoltă Marysia. 

— Nu-i păcat de nimic, îl asigură Leszek. 
Dumneavoastră sunteţi cel mai mare binefăcător al nostru. 
Cât vom trăi nu vom reuşi să vă răsplătim... Şi credeţi-mă 


că am să mă dau şi peste cap ca să vă recăpătaţi 
libertatea, domnule Kosiba. 

Pe chipul vraciului se ivi un zâmbet trist. 

— Libertatea?... Dar... ce să fac cu libertatea?... 

Uimiţi, tinerii se uitară unul la celălalt, dar Leszek 
scutură din cap. 

— E o depresiune trecătoare. Să nu gândiţi aşa... 

— De ce vorbeşti aşa, unchiule? 

— Sigur că da, porumbiţo, oftă Antoni, nu trebuie. De ce 
să vorbim. Să ai parte de bucurie şi de linişte, porumbiţo... 
Ei, e timpul, rămâneţi cu bine. Iar de mine nu vă faceţi 
griji... 

Se înclină încet, şi se întoarse spre uşă. 

— Domnule Kosiba! strigă Leszek. 

El însă grăbi pasul şi era de-acum în coridor. Mergea tot 
mai repede, încât gardianul nu se putea ţine după el şi se 
înfurie: 

— Ce alergi aşa! Mai încet! Îmi rup picioarele alergând 
după tine. 

Vraciul încetini pasul şi mergea cu capul lăsat în jos. 

— Ce-i  domnişoara aceea pentru tine? întrebă 
gardianul. Rudă sau o cunoştinţă apropiată... 

— Ea? Vraciul îl privea pierdut. Ea?... Ştiu eu... 

— Adică cum nu ştii? 

— Păi, într-o zi un om poate fi pentru celălalt totul, iar 
în alta... nimic. 

— "Ţi-a spus unchi. 

— Îţi poate spune oricum. Asta nu înseamnă nimic. 

Gardianul gâfâia de furie. 

— Tu eşti prea mare filozof pentru mine... Ptiu! 

Îşi putea el închipui ce se petrece în sufletul acestui 
om? Putea el bănui că deţinutul Antoni Kosiba trece prin 
cel mai greu moment al vieţii lui sărace?... Atât el cât şi cei 
din celulă au observat doar că parcă ceva îl lovise pe vraci, 
parcă îl doborâse şi îl strivise. Amuţise cu totul, toată 
noaptea s-a zvârcolit pe salteaua lui, iar dimineaţa nu s-a 
mai prezentat voluntar şi a rămas singur în celulă. 

Şi nu minţise când i-a spus lui Czyński că nu-şi doreşte 


libertatea. Acum nu-şi dorea nimic. 

După atâţia ani de singurătate printre oameni străini, 
găsise şi el o inimă apropiată pe care avea să o piardă din 
nou. Când a cunoscut-o pe Marysia, când a simţit simpatia 
pe care a trezit-o în ea, când a înţeles că fata aceasta este 
pentru el mai scumpă decât orice - a început să creadă că 
a găsit, în sfârşit, un scop în viaţă. 

Nu, niciodată nu şi-a făcut alte planuri. Bănuielile Zoniei 
privind proiectele lui de căsătorie i se păreau bizare. Pur şi 
simplu voia s-o aibă pe Marysia lângă el. Fireşte, dacă ar fi 
vrut să-i fie soţie, dacă în felul acesta ar fi putut să-i 
asigure o existenţă liniştită şi o anumită bunăstare, 
ocrotire şi apărare împotriva gurilor rele, s-ar fi însurat cu 
ea. Dar parcă ar fi preferat să rămână aşa cu el. Chiar dacă 
l-ar fi luat pe unul ca Wasilko... 

Ar locui împreună, nu s-ar despărţi niciodată, în fiecare 
zi i-ar vedea ochii albaştri, i-ar auzi vocea de cristal, şi-ar 
încălzi inima bătrână la zâmbetul ei primăvăratic. Atunci 
fiecare zi ar avea un sens, seara ar şti pentru ce munceşte 
şi pentru ce câştigă... 

Şi deodată toate planurile s-au spulberat. Antoni Kosiba 
nu vedea fericirea Marysiei în faptul că va fi o mare 
doamnă, că va avea un soţ bogat. Nu-i plăcea bogăţia, deşi 
nu ştia de ce nu avea încredere în ea. Nu avea încredere 
nici în Czyński cel tânăr. Nu era nimic curios în faptul că 
acest domnişor a îndrăgit-o pe Marysia. Ce om care ar 
cunoaşte-o, ar trece nepăsător pe lângă ea? De aceea toţi 
tinerii din Radoliszki o curtau. lar faptul că Czyński s-a 
hotărât să se însoare... Poftă boierească. N-a putut-o 
cuceri altfel, dar va putea, va voi el să-i asigure fericirea?... 
E în stare să înţeleagă ce comoară posedă, e în stare să 
preţuiască cum se cuvine această comoară şi să n-o 
risipească?... 

Cât a fost Marysia la moară, Antoni Kosiba nici n-a adus 
vorba de Czyński. A tăcut intenţionat, cu toate că văzuse 
amărăciunea fetei, cu toate că nu-i scăpase nerăbdarea cu 
care aştepta scrisoarea. În adâncul sufletului se bucura 
când treceau lunile şi nu venea nici o scrisoare. 


— O să sufere, porumbiţa, o vreme, gândea el, şi o să-l 
uite. Aşa o să fie mai bine pentru ea. _ 

Dar lui Czyński nu putea să-i ierte tăcerea. Il condamna 
cât putea de aspru. Nici acum nu putea. Îşi închipuia că 
Leszek s-a întors după  însănătoşire, a întâlnit-o 
întâmplător pe Marysia de care uitase atâta vreme, şi a 
reînviat în el vechiul capriciu. Dar cât durează capriciile 
unor uşuratici ca el?... 

De altfel acestea nu erau singurele temeri care-l rodeau 
pe Antoni Kosiba. Îl chinuia propria-i înfrângere. Cum o să 
trăiască şi pentru ce?... Devenind doamnă, Marysia nu va 
mai avea nevoie nici de ocrotirea lui, nici de ajutorul lui, va 
pătrunde în alte sfere, de o sută de ori mai îndepărtate 
decât cea dinainte, decât palatul din Ludwikowo, de moara 
lui Prokop Mielnik! 

— Nici n-o s-o mai văd, gândea. 

Cu cât chibzuia mai mult, cu atât mai amare îi erau 
gândurile, cu atât mai puţin voia să trăiască, să se zbată ca 
să obţină schimbarea sentinţei, să se întoarcă în odaia din 
anexă, în care viitorul începuse să se orânduiască atât de 
frumos, de luminos, de binefăcător, în care fiecare obiect i- 
ar aminti de Marysia din clipa în care a smuls-o morţii... 

— A fost a mea, numai a mea, iar acum mi-au furat-o... 

Stătea zile întregi chircit şi tăcut într-un colţ al celulei. 
Nu-l interesau nici pachetele cu hrană şi cu tutun care îi 
veneau acum des. Le dădea fără nici o împotrivire 
celorlalţi să şi le împartă între ei. 

Aşa au trecut sărbătorile. 

După sărbători, Antoni a fost chemat la cancelarie. 
Venise noul lui apărător, avocatul Korczyński. Era un 
brunet încă tânăr, înalt, dar corpolent, cu o figură serioasă 
şi cu priviri vii, pătrunzătoare. 

— Ei, domnule Kosiba, îi întinse mâna, am făcut 
cunoştinţă cu cazul dumitale. M-am văzut şi cu colegul 
Maklaj, am cercetat atent dosarul. In prima instanţă 
procesul nu a fost condus cum trebuie şi sunt de părere că 
avem multe de făcut. Dacă nu obţinem achitarea, deşi eu 
cred în acest lucru, atunci reducem condamnarea la cel 


mult câteva luni. Am depus toate strădaniile pentru ca să 
fii eliberat... 

— Nu ţin la asta, mormăi Kosiba. 

— Şi cred că ai dreptate, mai ales că recursul a fost 
stabilit pentru întâi februarie. Prin urmare nu a mai rămas 
nici o lună. Pentru un timp atât de scurt, nu merita să 
facem toate formalităţile pentru cauţiune... 

— Eu nu am nimic, de unde cauţiune?... 

— Domnul Czyński s-a oferit s-o depună el pentru 
dumneata. 

— Prea mare favoare. Nu am nevoie de ajutorul 
domnului Czyński. Ș 

— Dar de ce?... El este foarte bine intenţionat. In 
definitiv e de înţeles. Ai salvat viaţa logodnicei lui şi poate 
chiar şi a lui. Meritau amândoi. Dar să revenim la cazul 
nostru. Am şi adunat ceva material care îmi va servi la 
apărare. Nu prea am timp şi am să fiu scurt. În primul rând 
am cerut să i se facă radiografii lui Leszek şi logodnicei lui. 
Le-am arătat multor medici. Toţi au fost unanimi în 
părerea că operaţiile dumitale nu numai că sunt corecte, 
dar dovedesc cunoştinţe excepţionale. Mai cu seamă cea 
cu baza craniului. Toţi spun că a fost fenomenală. Aşa că 
trebuie să ştiu unde şi de la cine ai învăţat... 

Vraciul ridică din umeri. 

— N-am învăţat. 

— Te rog să nu-mi ascunzi asta, domnule Kosiba, spuse 
blând avocatul. Dacă doreşti, pot s-o păstrez pentru mine, 
dar trebuie să ştiu. Poate ai lucrat cândva ca îngrijitor în 
vreun spital? Sau poate ai fost sanitar în timpul războiului? 


— Nu. 

— Dar de când tratezi oameni?... Unde ai fost înainte de 
a te stabili la moara de lângă Radoliszki? 

— N-am mai tratat. Numai aici. 

— Hm... Doar nu vrei să mă convingi că ai putut să aşezi 
oase fracturate, să faci amputaţii cu nişte instrumente 
primitive şi alte asemenea lucruri fără nici o practică. 

— Eu nu vreau să vă conving de nimic. 


— Lipsa dumitale de sinceritate îmi îngreunează 
apărarea. 

— V-am rugat eu să mă apăraţi? Nu am nevoie de nici o 
apărare. 

Avocatul îl privi cu interes. 

— Preferi să stai la închisoare. 

— Mi-e totuna, răspunse posomorât vraciul. 

Avocatul se înfurie. 

— Dar mie nu mi-e totuna. M-am hotărât şi am promis 
prietenului meu că te scot de aici. Şi să ştii că n-am să 
neglijez nimic. Nu vrei să vorbeşti, am să aflu de la alţii. 

— Nu merită atâta osteneală. Vraciul dădu din mână. Eu 
n-am nevoie de libertate, aşa că ce nevoie ar avea 
altcineva?... Nimeni n-are de câştigat dacă sunt în 
închisoare sau dacă sunt în libertate. 

— Spui prostii. Dar chiar dacă ai avea dreptate, în 
interesul dreptăţii... 

— Nu există dreptate, îl întrerupse Kosiba. De unde v-a 
venit ideea că există dreptate? 

Avocatul încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Fireşte, nu vorbesc de libertatea absolută. Poate că 
ea există, dar în gândirea noastră, noi nu posedam nici un 
mijloc de a verifica existenţa ei. Vorbeam de dreptatea 
relativă, omenească. 

Vraciul râse răutăcios. 

— Nu există nici una. Omenească?... lată, mă vedeţi pe 
mine aici, condamnat, la trei ani. lar cea absolută? 
Dumneavoastră nu veţi găsi în gândire nici un mijloc de 
verificare a existenţei ei. Dar nu trebuie să o căutaţi în 
gândire, ci în simtire, în conştiinţă. Dar dacă cineva 
găseşte în conştiinţa lui numai nedreptate, dacă constată 
că toată viaţa lui nu-i decât o nesfârşită nedreptate, atunci 
unde-i libertatea aceea absolută? Că doar nu e pedeapsa! 
Pedeapsa se aplică în caz de vinovăţie. Asta e nedreptate. 
Nemeritată! 

Ochii îi străluceau, iar degetele i se strângeau nervos. 
Avocatul tăcu o clipă, apoi întrebă pe neaşteptate: 

— Ce pregătire ai dumneata? 


— Nu am nici o pregătire. 

— În hârtiile dumitale scrie că ai terminat două clase la 
şcoala populară din judeţul Kalisz. Dumneata vorbeşti însă 
ca un intelectual. 

Vraciul se ridică. 

— Viaţa îl învaţă multe lucruri pe om... Pot să plec? 

— Imediat, o clipă. Prin urmare nu vrei să vorbeşti cu 
mine deschis. 

— Nu am despre ce vorbi. 

— Cum vrei. Nu te pot sili. lar acum... poate ai nevoie 
de ceva?... Rufe călduroase, cărţi?... 

— Nu am nevoie de nimic, spuse apăsat vraciul. Dar 
dacă totuşi vreau ceva, e să mă lase oamenii în pace. 

Avocatul zâmbi şi îi întinse mâna împăciuitor. 

— Bine, bine. La revedere, domnule Kosiba. 

Părăsind închisoarea, avocatul Korczyński luase deja 
hotărârea: trebuia să meargă la Radoliszki, la moară, în 
satele din împrejurimi, să caute martori, foşti pacienţi ai 
vraciului şi apoi să-i aducă la tribunal, la proces. 

— Cu această ocazie am să trec şi pe la Ludwikowo 
pentru o zi, două, îşi spuse, şi o să fac din cazul acesta un 
caz de amploare, iar dacă nu-l câştig, sunt un prăpădit. 

Korczyński era un avocat tânăr, dar calităţile lui native, 
hărnicia, cunoştinţele juridice solide, ei, şi relaţiile pe care 
le avea i-au asigurat repede avansarea. lar ambiția îl făcea 
să urce tot mai sus, pentru ca să se remarce nu numai în 
baroul de aici, ci să-şi facă un nume în întreaga ţară. 

Luase cazul lui Antoni Kosiba nu numai din prietenie 
pentru Leszek Czyński, nu numai pentru onorariul bun, pe 
care nu-l putea refuza, ci, în principal, şi în primul rând 
pentru că l-a interesat foarte mult cazul în sine şi simţea 
elementele de efect, care oferă unor procese o popularitate 
deosebită, iar avocatului, în caz de reuşită, o glorie 
răsunătoare. 

Cum de fiecare dată când îşi asuma apărarea într-un 
proces nu neglija nimic, a doua zi a şi plecat la Radoliszki. 
l-au trebuit două zile să bată împrejurimile, să poarte 
discuţii dificile cu oamenii, să adune material. De aceea a 


trebuit să-şi scurteze vizita la familia Czyński. 

A fost primit cu braţele deschise. Oaspeţii plecaseră, iar 
acasă nu erau decât doamna şi domnul Czyński, Leszek şi 
Marysia. 

Korczyński le povestea amănunţit ce reuşise să adune şi 
îşi freca palmele. 

— Sunt tot mai puternic. O să vedeţi, când îmi amplasez 
eu toată artileria şi deschid un foc concentrat, nu mai 
rămân din acuzare decât ruine şi cenuşă. Kosiba acesta 
este un medic excelent! Nici un caz mortal. In schimb aduc 
în faţa tribunalului câteva zeci de cazuri tratate de el. 
Dintre acestea aproape jumătate nu numai că nu au plătit 
pentru tratament, dar au şi fost ajutaţi de el. Mobilul 
câştigului cade complet. O să vedeţi! Principalul accent am 
să-l pun însă pe cunoştinţele lui. De aceea mi-a venit o 
idee. 

— Anume? întrebă Leszek. 

— lată, cu o zi înainte de proces trebuie să-i am la 
Vilnius pe toţi martorii, şi în primul rând pe tine şi pe 
fermecătoarea ta logodnică. Nu ştiu dacă tribunalul va 
accepta propunerea mea şi dacă va fi de acord să cheme 
experţi. De aceea am în rezervă un argument tot atât de 
puternic, dacă nu şi mai puternic. Mi-a venit în minte ca un 
chirurg celebru să-i consulte pe toţi pacienţii lui Kosiba 
înainte de proces. Sigur, trebuie să fie o autoritate, care, 
atunci când apare ca martor al apărării, să determine 
tribunalul să admită opinia lui ca pe cea mai autorizată. 
Trebuie să fie o stea a chirurgiei. 

Doamna Czynska încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— În Polonia e unul singur. Profesorul Dobraniecki din 
Varşovia. 

— Aţi ghicit! Avocatul bătu din palme. 

— Ei, nu era greu, spuse domnul Czyński râzând. Cred 
că mai greu va fi să-l convingeţi pe Dobraniecki să vină. 

— Dacă e vorba de onorariu, interveni Leszek, te rog, 
Wacek, să nu-ţi faci probleme. 

— Ei nici onorariul nu va fi mic, răspunse râzând 
Korczyński, dar mai am şi alte argumente. Soţia lui 


Dobraniecki e verişoară cu soţia mea. Rezolvăm noi. 
Trebuie să rezolvăm, pentru că trebuie să câştig. 

Marysia îi zâmbi sincer. 

— Vă sunt atât de recunoscătoare pentru această 
înflăcărare şi încurajare. Nici nu vă închipuiţi cât sunt de 
legată de acest om, cel mai bun de pe lume, şi cât îl iubesc. 
Nici nu ştiţi ce inimă are. N 

— Asta nu ştiu, dar vă cred pe cuvânt. In schimb Kosiba 
m-a uimit cu inteligența lui. Vorbeşte ca un om instruit, 
ceea ce nu se potriveşte cu înfăţişarea lui, cu şcoala aceea 
populară neterminată, cu ocupaţia lui de argat la moară 
sau cu cea de vraci! 

— Vezi! se adresă Marysia lui Leszek. 

— Da, da, recunoscu Leszek. Închipuie-ţi, Wacek, că 
Marysia a observat demult acest lucru. Iar eu am făcut o 
experienţă care ne-a confirmat bănuielile. 

— Ce experienţă?! întrebă curios Korczyński. 

— Destul de naivă, de fapt. Am început să discut cu el 
folosind multe cuvinte, al căror sens nu-l poate cunoaşte 
un ţăran simplu şi nici un semidoct. 

— Şi?... 

— A înţeles tot. Şi asta încă nu-i nimic. Odată a găsit-o 
pe Marysia citind versuri de Musset, în original. Şi a citit 
corect o strofă întreagă. 

— Nu numai că a citit, dar pun capul că a şi înţeles, 
adăugă Marysia. 

Avocatul căzu pe gânduri. 

— Da. Asta e într-adevăr ciudat... Există însă 
autodidacţi... Şi teza aceasta s-ar putea să-mi prindă bine, 
dacă Kosiba ar vrea să deschidă gura. 

— Cum aşa? 

— Tace cu încăpățânare. Nu a vrut să-mi furnizeze nici 
o informaţie. A căzut într-un fel de pesimism, de 
mizantropie, dracu’ ştie ce. 

— Sărmanul! Marysia oftă. Şi eu cu Leszek am fost 
surprinşi. De aceea nu am vrut să mai insistăm. Ne-a 
primit ursuz. Nici nu mă mir. Să treci prin atâtea... 

— O să-i treacă de îndată ce va fi iar liber, spuse cu 


convingere Leszek. 

— Am să fac tot ce-mi stă în puteri, îi asigură avocatul. 

— Ce bun sunteţi! spuse Marysia. 

— Eu?... Bun?... Domnişoară! Aici nu încape bunătatea! 
Eu câştig bani... 

— Ei, să nu exagerăm, interveni Leszek râzând. 

— ...dacă eu câştig un asemenea proces devin şi mai 
cunoscut, şi mai popular, capăt renume şi... imediat bani. 

— Tfu, se revoltă doamna Czynska, ar trebui să vă fie 
ruşine să pozaţi în carierist. 

— Nu, eu nu pozez. Eu sunt carierist. Şi nici nu neg. 
Dimpotrivă. Mă laud de câte ori am ocazia. Când eram încă 
student mi-am propus să fac carieră şi - fac consecvent. La 
noi, în mod ciudat, toată lumea îi condamnă pe carierişti. 
Cuvântul acesta a căpătat un sens peiorativ. In fond ce 
înseamnă să faci carieră? Înseamnă să foloseşti toate 
atuurile cu care te-a înzestrat natura, mediul, educaţia, 
instruirea, pentru a aplica în practică toate aptitudinile, 
inteligenţa, energia, priceperea de a întreţine relaţii cu 
oamenii. Cine nu ştie să facă uz de condiţiile pe care le 
are, acela le iroseşte. E un risipitor şi un nătăfleţ. Fireşte, 
sunt şi carierişti necinstiţi, aşa cum sunt şi boxeri 
necinstiţi, care folosesc în luptă mijloace nepermise. Dar 
asta e altă chestiune. Eu, spre exemplu, am cea mai mare 
încredere în carierişti, fiindcă ştiu că nu mă dezamăgesc, 
pentru că au ambiţie, au vigoare, pentru că vrând să-şi 
asigure condiţiile cele mai favorabile, le asigură şi cauzei 
pe care o slujesc. 

Korczyński râse şi adăugă: 

— Dacă aş fi dictator, toate funcţiile de demnitari le-aş 
ocupa cu carierişti. 

Domnul Czyński scutură din cap. 

— Raționamentul dumitale mi se pare prea simplist. 

— De ce? 

— Pentru că la un carierist dorinţa de a face carieră e 
uneori atât de puternică, încât intrând în conflict cu simţul 
datoriei, ea trebuie să învingă. 

— Uneori?  reluă avocatul. Sunt de acord cu 


dumneavoastră. Dar nu înregistrăm cumva pierderi mai 
mari din cauza incapacității şi indolenţei unor înfometați, a 
unor paria benevoli?... Cred că tocmai de aceea suntem un 
popor de oameni săraci, fiindcă la noi domină psihoza 
dispreţului pentru toţi cei care s-au îmbogăţit ori şi-au 
asigurat o poziţie socială. Avem respect numai pentru cei 
care au primit totul fără nici un merit personal, fără nici un 
efort, adică prin moştenire. 

— Văd că eşti partizanul cultului american pentru 
milionari. 

— Nu toate lucrurile sunt proaste în America, zâmbi 
Korczyński. 

Doamna Eleonora întrerupse discuția, revenind la 
procesul vraciului. Pe urmă s-a servit masa, iar seara 
Korczyński a plecat la gară. 

— Face impresia unui om care nu ştie să cedeze, îşi 
dădu cu părerea doamna Czynska după plecarea lui. 

— Da, confirmă Leszek. De aceea am mari speranţe în 
privinţa procesului. Şi cred că ar trebui să grăbim 
renovarea căsuţei în care îl vom instala pe Kosiba. 

La casă se lucra de o săptămână sub supravegherea 
atentă a celor doi logodnici, cărora nici prin minte nu le 
trecea că truda lor este zadarnică şi că viitorul va arăta cu 
totul altfel decât îl planificaseră ei. 


Capitolul XIX 


Mica sală a Curţii de Apel s-a umplut repede cu un 
public ciudat. Cojoacele cărămizii ale ţăranilor din zona 
Radoliszki se amestecau cu paltoanele elegante de blană 
ale orăşenilor. Procesul trezise mare interes nu numai în 
cercurile juriştilor, unde demult circulau zvonuri excitante 
despre  senzaţionala apărare pe care o pregătea 
Korczyński, dar făcuse vâlvă şi în lumea medicilor, atât din 
cauza aspectului general al problemei, cât şi datorită 
faptului că la proces avea să apară ca martor profesorul 
doctor Dobraniecki, cel mai de seamă chirurg polonez, 
care se bucura de consideraţie generală, de respect şi 
celebritate. 

Printre medicii veniţi la tribunal nu lipseau foştii elevi ai 
celebrului profesor şi nu era nimeni care să nu aştepte cu 
cel mai mare interes opinia lui cu privire la practicile 
vrăjitoreşti. Dacă se mira cineva, apoi se mira că 
profesorul a fost chemat în calitate de martor al apărării şi 
nu al acuzării şi de aceea toţi se aşteptau să audă lucruri 
senzaţionale. 

Că aşa avea să se întâmple într-adevăr, se putea 
constata şi după înfăţişarea avocatului Korczyński. Vesel şi 
comunicativ, şedea pe marginea mesei sale, cu toga 
descheiată, cu mâinile în buzunarele pantalonilor şi discuta 
cu câţiva colegi din barou. Alături, pe masă, stăteau vrafuri 
de acte şi note, la care însă nici nu se uita. Asta însemna 
că stăpânea perfect materialul şi că avea apărarea 
pregătită în amănunţime. 

Şi într-adevăr era sigur pe el, mai cu seamă începând de 
ieri. Ieri dis-de-dimineaţă l-a întâmpinat la gară pe 
profesorul Dobraniecki şi l-a condus la o clinică particulară 
unde fuseseră aduşi foştii pacienţi ai vraciului Kosiba. Cu 
mici pauze, profesorul şi-a petrecut aproape toată ziua 
consultând pacienţii, studiind radiografiile şi dictând 
stenografei concluziile sale. 

Avocatul Korczyński nu neglijase nimic ce putea asigura 


câştigarea procesului. A avut grijă să verifice prezenţa 
tuturor martorilor de care avea nevoie, a cercetat temeinic 
dosarul şi acum putea aştepta liniştit procesul. 

În sală a fost adus acuzatul, care şi-a ocupat apatic locul 
sub supravegherea poliţistului. Înfăţişarea lui Antoni 
Kosiba părea să fie în cel mai strident contrast cu 
satisfacția volubilă a apărătorului. S-a aşezat gârbovit, şi-a 
aplecat capul şi privea nemişcat la duşumea. Barba îi 
încărunţise şi mai mult, pielea de pe faţă se îngălbenise. 
Sub ochi i se conturau clar pungi vineţii. Nici nu se uita 
prin sală, de parcă nu auzea vocile binevoitoare ale 
cunoscuţilor care îi spuneau pe nume, ori poate că într- 
adevăr nu le auzea, fiindcă nu a reacţionat nici la 
întrebarea pusă de apărător. Abia sunetul pătrunzător al 
clopoţelului şi ordinul poliţistului, care i-a poruncit să se 
ridice, l-au trezit pe Kosiba. S-a ridicat greoi şi s-a aşezat 
din nou adâncit în gândurile sale. 

In sala aceasta el era singurul om pe care nu-l interesa 
câtuşi de puţin desfăşurarea şi rezultatul procesului. 

A răspuns ca un automat la întrebările puse în scopul 
stabilirii identităţii, apoi s-a cufundat iar în imobilitatea lui 
apatică. 

— Dacă aş avea de-a face cu curtea, cu juraţi, se gândi 
zâmbind Korczyński, numai înfăţişarea acestui sărman mi- 
ar fi suficientă pentru a obţine graţierea. 

Intre timp începuse audierea martorilor. Depunea 
majurul Ziomek. La întrebările construite cu precizie de 
acuzator, Ziomek era obligat să ofere răspunsuri care îl 
învinuiau pe acuzat. Kosiba a recunoscut furtul valizei cu 
instrumente, nu a înapoiat valiza, a ascuns-o şi a tinut-o 
câteva săptămâni, a înapoiat-o sub ameninţarea cu 
percheziţia, care tot ar fi dus la descoperirea obiectului 
sustras. 

Au urmat întrebările apărării: 

— În calitatea sa de comandant al postului de poliţie din 
Radoliszki, martorul a avut vreo reclamaţie împotriva lui 
Kosiba? 

— Nu, nici una. 


— Înainte de momentul însuşirii instrumentelor, aţi fi 
considerat posibilă eliberarea unui certificat de moralitate 
lui Antoni Kosiba? 

— Sigur că da. Era un om foarte cumsecade. 

— De ce nu l-aţi arestat pe Kosiba după dovedirea 
furtului? 

— Pentru că, după părerea mea nu exista teama că ar 
putea fugi. Era suficient angajamentul lui Kosiba că nu va 
părăsi domiciliul. 

— Dumneavoastră ştiaţi că Antoni Kosiba a venit nu de 
mult în regiunea dumneavoastră şi că vreme de mulţi ani 
şi-a schimbat foarte des domiciliul? 

— Ştiam. 

— Şi cu toate acestea aţi avut încredere în el că îşi va 
respecta angajamentul? 

— Da. Şi nu m-am înşelat, fiindcă nu a fugit. 

— Mulţumesc. Nu mai am alte întrebări. 

Următorul martor a fost doctorul Pawlicki. La început a 
declarat indispus că nu mai poate adăuga nimic la 
declaraţiile sale anterioare, dar presat de procuror a 
început să povestească. 

— Am fost de trei ori în încăperea în care locuia 
acuzatul. 

— In ce scop? 

— Întâi ca să-l previn împotriva practicării ilegale a 
medicinii, pe urmă chemat la un accident şi ultima dată 
pentru a-mi recupera instrumentele chirurgicale furate. 

— Ce condiţii igienice aţi găsit acolo? 

— De-a dreptul deplorabile. Hainele acuzatului erau 
jegoase, mâinile foarte murdare. În multe locuri tavanul 
era acoperit cu pânze de păianjen. Am observat că vasele 
în care fierbea plantele erau acoperite de o murdărie plină 
de grăsime. Probabil că serveau şi la pregătirea hranei. 
Făceau impresia că n-au fost spălate niciodată. Duşumeaua 
era plină de gunoi şi de tot felul de vechituri. Era o 
duhoare insuportabilă. 

— Unde făcea Kosiba operaţiile? 

— Chiar în încăperea aceea. 


— În asemenea condiţii, în cazul unor intervenţii mai 
serioase, pacientul era ameninţat de infecţie? 

— Fireşte, nu numai în cazurile mai serioase. Chiar şi în 
cazul celei mai neînsemnate răni. Dacă la rană ajunge 
murdărie, praf sau ceva asemănător, există primejdia unei 
infecţii sau a unui tetanos. 

— Cum a reacţionat acuzatul la avertismentele 
dumneavoastră? 

— Le-a ignorat total. 

— Aţi văzut instrumentele chirurgicale pe care le utiliza 
vraciul la operaţiile sale? 

— Le-am văzut, dar acestea nu erau instrumente 
chirurgicale. Am văzut simple unelte de lăcătuş: ciocane, 
dălţi, cleşte şi altele. Precum şi un simplu cuţit de 
bucătărie şi un ferăstrău de grădinar. 

— În ce stare erau acele unelte? 

— Unele erau ruginite. Pe o daltă am văzut pete de 
sânge. Toate miroseau a petrol sau a benzină, pe care se 
vede că deţinutul le utiliza ca dezinfectant. 

— Petrolul sau benzina sunt dezinfectante? 

— Da, însă într-o măsură neînsemnată. 

— În zona Radoliszki sunt mulţi vraci activi? 

— În apropiere zece, douăzeci. În judeţ sunt însă vreo 
câteva zeci. Sunt o adevărată plagă. 

— Cum explicaţi acest lucru? 

— Prin înapoierea populaţiei. 

— Mortalitatea în rândul populaţiei e mare? 

— Foarte mare. 

— Aţi fost chemat la cazuri în care moartea a survenit 
ca urmare a practicilor vrăjitoreşti? 

— Foarte des. La dosar se află o copie a memoriului 
meu înaintat autorităţilor, în care dau şi cifre. Personal am 
notat şaptezeci şi două de cazuri în decurs de doi ani. 
După datele oferite de toţi medicii, în întreg judeţul 
practicile vrăjitoreşti au determinat moartea a peste două 
sute de persoane. 

Apoi martorului i s-a adresat apărarea: 

— Domnul doctor a afirmat adineauri că este chemat 


foarte des la victime ale practicilor vrăjitoreşti? 

— Aşa este. 

— De câte ori aţi avut de-a face cu victime ale lui Antoni 
Kosiba? 

— Nu-mi amintesc. 

— Ah, da?! Dar atunci vă amintiţi măcar un caz de acest 
fel? 

— Nu. 

— Ciudat. Kosiba vindeca în imediata apropiere a 
orăşelului  Radoliszki, vindeca în condiții igienice 
îngrozitoare, folosea cele mai primitive unelte la operaţii, 
şi cu toate acestea dumneavoastră nu aţi auzit de nici un 
caz mortal din vina lui?... Poate că totuşi aţi auzit? 

— Nu, răspunse medicul după o clipă de gândire. 

— Cum se poate explica aşa ceva? Avea Kosiba puţini 
clienţi? 

— Nu i-am numărat pacienţii. 

— Vă înşelaţi, domnule doctor. Depoziţiile 
dumneavoastră în prima instanţă, afirmă că i-aţi numărat. 
Onorată instanţă, cer să se dea citire fragmentului 
respectiv din depoziţia martorului. Volumul doi, pagina 
treizeci şi trei, aliniatul unu. 

Preşedintele făcu o grimasă. 

— Nu e important pentru caz. 

— Vreau să dovedesc că, după calculele martorului, 
doctor Pawlicki, Kosiba avea până la treizeci de pacienţi pe 
Zi. 

S-a citit pasajul indicat, după care apărarea s-a adresat 
din nou martorului: 

— La întrebarea domnului procuror aţi declarat că aţi 
fost de trei ori în încăperea lui Kosiba, între care o dată - 
chemat? 

— Exact. 

— De ce aţi fost chemat? 

— La doi grav răniţi într-un accident de motocicletă. 

— Cine v-a chemat? 

— Unul Wojdyllo, după cum am aflat mai târziu, chiar 
cel care provocase accidentul. 


— La indicaţia cui aţi fost chemat? 

— Se pare că la indicaţia lui Kosiba. 

— Nu vă amintiţi cumva dacă Antoni Kosiba v-a explicat 
de ce v-a chemat? 

— Ba da. Erau doi grav răniţi şi spunea că nu se poate 
descurca singur. 

— V-a rugat să salvaţi fata rănită? 

— Da, dar am considerat starea ei lipsită de orice şansă. 
I-am administrat doar o injecție pentru fortificarea inimii. 

— Kosiba v-a rugat să-i permiteţi să folosească 
instrumentele dumneavoastră chirurgicale în scopul 
operării rănitei? 

— Da, dar nici un medic în locul meu nu i-ar fi îndeplinit 
o asemenea rugăminte. 

— Şi tot aşa nici un medic nu s-ar fi oferit să opereze o 
muribundă numai pentru că o consultare superficială i-a 
sugerat bănuiala că operaţia nu poate salva pacienta? 

Doctorul Pawlicki se înroşi. 

— Nu aveţi dreptul să mă jigniţi! 

— Resping întrebarea, interveni preşedintele. 

Avocatul înclină capul. 

— Ce v-a determinat să credeţi că accidentata este 
irecuperabilă? 

— Era o fractură a bazei craniului! Pulsul dispăruse 
aproape complet. 

— Dar ştiţi că Antoni Kosiba a efectuat operaţia şi a 
salvat pacienta? 

— Ştiu. 

— Cum vă explicaţi? 

Medicul ridică din umeri. 

— Cel mai uimitor caz din cariera mea. Cred că e vorba 
de o întâmplare ieşită din comun. 

— Când aţi sosit la moară, vraciul v-a comunicat 
diagnosticul lui? 

— Da. 

— Şi coincidea cu al dumneavoastră? 

— Da. 

— Prin urmare, nu vi se pare că stabilind corect 


diagnosticul şi executând cu succes o operaţie deosebit de 
primejdioasă, Antoni Kosiba a demonstrat un mare talent 
chirurgical? 

Medicul ezită. 

— Negreşit. Trebuie să recunosc cinstit că în multe 
cazuri m-a pus pe gânduri. 

— Mulţumesc. Nu mai am alte întrebări. Avocatul 
înclină capul şi privi zâmbind spre procuror. 

Pe urmă s-au citit depoziţiile câtorva martori ai acuzării 
la procesul anterior, după care au început să se perinde, 
unul după altul, martorii apărării. Prin urmare au făcut 
depoziţie bătrânul morar cu fiul lui, familia Czyński, în 
sfârşit o serie întreagă de foşti pacienţi ai lui Antoni 
Kosiba. 

Emoţionantă a fost depoziţia lui Prokop Mielnik, care a 
încheiat astfel: 

— Cerul l-a adus în casa mea, blagoslovindu-mă pe 
mine, păcătosul, familia mea şi pe oamenii din împrejurimi. 
L-a trimis cerul şi nu duhul rău pentru că niciodată nu s-a 
ferit de sfânta muncă. Putea cere de la mine orice, putea 
sta fără să facă nimic, numai să mănânce şi să doarmă, dar 
el era cel dintâi şi la muncile uşoare şi la cele grele. Şi aşa 
până la proces. Cu toate că nu mai e om tânăr. Aşa că noi 
rugăm onorata instanţă să-i dea drumul spre slava cerului 
şi folosul oamenilor. 

Capul cărunt al bătrânului se plecă adânc, procurorul îşi 
încruntă sprâncenele, iar toţi cei prezenţi îşi îndreptară 
privirile spre acuzat. 

Antoni Kosiba şedea însă tot indiferent, cu capul 
aplecat. Nu auzea nici întrebările abile ale procurorului, 
nici contraatacurile apărării, nici depoziţiile martorilor. 
Pentru scurt timp l-a trezit vocea sfioasă şi tremurătoare a 
Marysiei. Atunci şi-a ridicat privirile şi a mişcat buzele, 
apoi iar a căzut în apatie. 

— Nu mi-a mai rămas nimic, îşi spunea, nu mă mai 
aşteaptă nimic... 

Între timp, la bară şi-a făcut apariţia cel mai important 
martor; depoziţiile căruia avocatul Korczyński le acorda 


cea mai mare însemnătate. Nu numai el de altfel. Îl 
aşteptau cu nerăbdare atât judecătorii, cât şi publicul. 
Urma să ia cuvântul luceafărul ştiinţei, chirurgul 
excepţional, cel dintâi în lumea medicală, persona 
gratissima, într-un fel reprezentantul ei oficial, 
preşedintele şi ocrotitorul ei. 

Cine nu-l cunoştea personal, cine nu l-a văzut niciodată, 
tocmai aşa şi-l închipuia pe profesorul Dobraniecki. Un 
bărbat înalt, în puterea vârstei, uşor corpolent, cu un profil 
acvilin superb şi cu fruntea înaltă. Fiecare mişcare a lui, 
sonoritatea vocii, privirea gravă demonstrau o siguranţă pe 
care o dă numai sentimentul propriei valori, a valorii 
general recunoscute şi susţinute de poziţiile cucerite în 
viaţă. 

— Mai multe persoane, a început el, mi s-au adresat, în 
calitate de chirurg, rugându-mă să le controlez starea 
sănătăţii. Toate suferiseră diferite traumatisme sau 
afecţiuni grave, în urma cărora s-au supus unor intervenţii 
chirurgicale făcute de un vraci de ţară pe numele de 
Kosiba. Auscultaţia şi radioscopiile făcute cu ajutorul 
aparatului Roentgen au indicat cele ce urmează: 

Aici profesorul a început să enumere numele martorilor 
audiaţi puțin mai înainte, adăugând descrierea 
afecțiunilor, gradul lor de periculozitate, aprecierea asupra 
intervențiilor chirurgicale şi a rezultatelor tratamentului. 
Ploua cu denumiri latineşti, cu termeni medicali, cu 
expresii de specialitate. 

— Rezumând, încheie profesorul, trebuie să constat că 
în toate cazurile enumerate mai sus operațiile au fost 
realizate absolut corect, fără îndoială cu solide cunoştinţe 
de anatomie şi au salvat victimele de la moarte sau de la 
infirmităţi iremediabile. 

Preşedintele înclină capul. 

— Cum explicaţi faptul că un om lipsit de orice 
pregătire a putut efectua intervenţii atât de riscante cu 
rezultate pozitive? 

— Şi eu mi-am pus această întrebare, răspunse 
profesorul Dobraniecki. Chirurgia este prin natura ei o 


ştiinţă empirică, bazată pe experienţa şi observaţia a mii 
de generații. Începuturile intervențiilor chirurgicale 
datează din îndepărtatele timpuri preistorice. Arheologii 
cunosc descoperirile din epoca de bronz, ba chiar şi a 
pietrei şlefuite care permit să se afirme că încă pe atunci 
oamenii ştiau să potrivească oasele fracturate, să 
amputeze membre etc. Cred că printre oamenii de la sate, 
familiarizați cu anatomia animalelor domestice, se găsesc 
unii cu un excepţional spirit de observaţie, care uneori vin 
în ajutorul oamenilor, câştigând o bună practică în cazurile 
mai mărunte şi mai puţin complicate. 

— Aici însă, interveni preşedintele, dumneavoastră aţi 
calificat marea majoritate a cazurilor ca fiind afecţiuni 
complicate şi primejdioase. 

— Într-adevăr. De aceea şi recunosc că am fost uimit. 
Acest vraci trebuie să posede nu numai experienţă dar şi 
un talent de-a dreptul fenomenal... Se gândi o clipă şi 
adăugă: 

— Intuiţie... Da, intuiţie chirurgicală, lucru foarte rar 
întâlnit. Personal am cunoscut cândva un singur chirurg cu 
o asemenea siguranţă a mâinii şi cu o asemenea intuiţie. 

— Dar ce înseamnă siguranţă a mâinii? 

— Siguranţă a mâinii? În primul rând precizia inciziilor. 

— Mulţumesc, spuse preşedintele. Părţile au întrebări? 

Procurorul scutură negativ din cap, dar avocatul 
Korczyński strigă: 

— Eu am. Domnule profesor, aţi întâlnit la vreunul 
dintre pacienţii lui Kosiba, pe care i-aţi consultat, vreo 
urmă de infecţie? 

— Nu. 

— Mulţumesc. Nu mai am alte întrebări. 

Profesorul se înclină şi se aşeză în primul rând de 
scaune, alături de familia Czyński. Acum, pentru întâia 
oară îşi aruncă privirile spre banca acuzaților. Zări un 
bărbos lat în umeri, slăbit, care arăta de vreo şaizeci de 
ani. 

— Deci aşa arată vraciul, îşi spuse. Tocmai era gata să- 
şi întoarcă privirile, când îl puse pe gânduri comportarea 


ciudată a acuzatului. Antoni Kosiba îşi aţintise asupra lui 
privirea parcă inconştientă. 

Pe buzele lui se ivise un zâmbet indescifrabil, şovăielnic 
şi interogativ. 

— Ce om ciudat, constată în gând profesorul şi se 
întoarse. După o pauză mai lungă se văzu nevoit să-şi 
abată din nou privirile spre vraci. Expresia feţei lui osoase 
nu se schimbase, dar acum îl sfredelea de-a dreptul cu 
privirea. 

Dobraniecki se foi nervos pe scaun şi îşi îndreptă 
privirile spre procuror, care tocmai îşi începuse pledoaria. 
Vorbea cu o voce destul de monotonă, şi poate că de 
aceasta îi lipsea argumentele de sugestivitate, iar frazele 
scurte dar concrete, stăpânite şi logice - de plasticitate. 

Procurorul recunoştea că sentinţa din prima instanţa 
poate fi considerată prea aspră de oamenii care se conduc 
după sentimente. Recunoştea că acuzatul Kosiba nu face 
parte din specia cea mai înrăită de şarlatani. Recunoştea 
chiar că putea fi împins spre practicile sale de porniri 
nobile. 

— Dar, continuă el, noi nu facem acte de caritate. 
Suntem reprezentanţi ai legii. Şi nu avem voie să uităm că 
acuzatul a încălcat legea. 

Profesorul Dobraniecki se străduia să-şi concentreze 
atenţia asupra argumentării procurorului, dar nu-l lăsa în 
pace acea senzaţie insuportabilă; pur şi simplu simţea, în 
ceafă privirea acestui Kosiba. 

— Ce vrea de la mine? se irita în sine. Dacă în acest fel 
îşi exprimă recunoştinţa pentru depoziţia mea... 

— ... Fără îndoială există şi circumstanţe atenuante, 
continuă procurorul. Dar nu putem ignora faptele. Furtul 
rămâne furt. Dosirea obiectului furat... 

Nu. În asemenea condiţii îi era cu neputinţă să se 
concentreze. Ochii acestui om aveau o forţă magnetică. 
Dobraniecki se întoarse spre el aproape furios, dar rămase 
uimit: vraciul stătea cu capul plecat. Mâinile mari îi 
atârnau fără vlagă peste balustradă. 

Deodată în mintea profesorului încolţi o bănuială 


năstruşnică: 

— Trebuie să-l fi văzut undeva pe acest om. Memoria 
începu să lucreze. Profesorul avea încredere în memoria 
lui. Nu-l înşelase niciodată. Iar acum, după un timp, ajunse 
la concluzia că a fost o clipă când îl amăgise o asemănare 
lipsită de importanţă. Probabil un pacient întâmplător de 
acum câţiva ani... De altfel, nici nu avea timp să se mai 
gândească la asta, fiindcă tocmai se ridicase avocatul 
Korczyński şi vocea lui baritonală cu sonorități metalice 
răsună electrizant: 

— Onorată instanţă! Numai destinul orb şi o regretabilă 
neînțelegere au făcut ca acest om să se găsească în 
această sală în faţa tribunalului. Nu aici este locul lui, şi nu 
acest areopag'! este îndreptăţit să-i judece faptele. Antoni 
Kosiba ar trebui să se afle acum în aula Universităţii 
noastre, ar trebui să se afle în faţa senatului universităţii şi 
nu să-şi aştepte sentinţa, ci înmânarea diplomei de doctor 
honoris causa al Facultăţii de Medicină! O, nu, domnilor 
judecători, nu am fost furat de fantezie! Nu alerg după 
efecte oratorice şi nici nu visez imposibilul. Dar dacă astăzi 
este imposibil să se acorde unui vraci titlul de doctor, 
aceasta se datorează numai faptului că în legislaţia noastră 
există o lacună. Că în diverse meserii răspunderea este 
diferit apreciată. Onorată instanţă! Nu putem fi de acord 
să încredinţăm viaţa oamenilor unui medic ale cărui 
cunoştinţe şi pricepere nu sunt garantate de absolvirea 
medicinii. Dar o încredinţăm fără şovăire unui inginer, 
constructor de maşini sau de poduri. Iar titlul de inginer ca 
şi toate drepturile ce decurg de aci le poate obţine oricine 
dovedeşte prin munca sa că posedă suficiente cunoştinţe şi 
aptitudini profesionale, chiar dacă nu a studiat politehnica. 
Doriţi să citez aici numele cunoscute ale unor învăţaţi care 
împărtăşesc ştiinţa lor miilor de audienţi la politehnică, 
fără să se poată lăuda cu diploma de absolvire a unei şcoli 
generale? Din păcate, legiuitorul nu a prevăzut aceste 
posibilităţi şi pentru profesiunea de medic. Dacă ar fi fost 
aşa, stenograma procesului de astăzi i-ar fi fost suficientă 


11 Tribunal suprem în Atena antică. 


lui Antoni Kosiba pentru a obţine titlul de doctor. Ce dovezi 
mai bune, mai elocvente privind cunoştinţele şi aptitudinile 
lui ar putea fi adunate decât cele oferite de desfăşurarea 
procesului, de depoziţiile martorilor, care de fapt au venit 
aici nu ca martori, ci ca mărturii concrete, ca dovezi vii ale 
cunoştinţelor medicale ale acuzatului. Au venit aici ca nişte 
Lazări, cărora el le-a spus: Sculaţi-vă!... şi au venit să 
mărturisească adevărul, au venit să-l arate cu degetul pe 
binefăcătorul lor şi să spună: Acesta este! Am fost infirmi, 
iar el ne-a făcut să umblăm, am fost bolnavi, iar el ne-a 
vindecat, am fost cu un picior în groapă, iar el ne-a 
poruncit să trăim! Dar domnul procuror îl găseşte vinovat 
pe Antoni Kosiba că a îndrăznit să salveze oamenii fără să 
aibă diplomă. Dar dacă s-ar fi aruncat în apă ca să salveze 
oameni de la înec, ar fi trebuit să aibă certificat de 
absolvire a şcolii de înot? Eu nu sunt demagog şi nici nu 
apăr vrăjitoria. Dar cu atât mai vehement trebuie să 
protestez împotriva procedeului folosit de acuzare. Au fost 
alăturate aici două adevăruri aparent întâmplătoare: 
primul, că Antoni Kosiba e vraci, şi al doilea, că vracii sunt 
şarlatani care operează cu un întreg arsenal de trucuri şi 
artificii, de farmece şi descântece şi alte nimicuri. Să-mi fie 
cu iertare! O astfel de alăturare e perfidă, fiindcă după 
câte ştim din desfăşurarea procesului, acuzatul nu a făcut 
niciodată uz de trucuri. În desfăşurarea procesului a căzut 
cu brio şi acuzaţia conform căreia Kosiba ar fi acţionat în 
scopul obţinerii unor profituri. De vreme ce actul de 
acuzare găseşte în activitatea lui o infracţiune, singurul 
motiv al infracţiunii se spulberă, fiindcă unicul motiv 
plauzibil poate fi mania. Da, Înaltă instanţă! Acest om este 
un maniac. Este robul maniei ajutorării oamenilor 
suferinzi, al ajutorării gratuite ba, mai mult, cu preţul 
pierderii propriei libertăţi, cu preţul stigmatizării, cu 
preţul priciului închisorii şi al locului ruşinos din această 
boxă. N-am să mă opresc mai mult asupra faptului dacă 
Antoni Kosiba a fost un medic bun sau nu. M-au scutit de 
acest lucru martorii, m-a scutit în primul rând luceafărul 
chirurgiei noastre, a cărui opinie reprezintă cel mai 


autorizat atestat. Nu am de gând să fac uz de argumentul 
facil că doctorul în medicină Pawlicki nu a avut, cum a 
declarat el însuşi, nici un singur pacient al acestui vraci 
care să-i fi cerut ajutorul, în schimb acest vraci a prevenit 
infirmitatea într-un caz, iar în două a salvat de la moarte 
două persoane în faţa cărora doctorul Pawlicki s-a arătat 
neputincios. Domnilor judecători, vreau să vorbesc despre 
cea mai mare vină a lui Antoni Kosiba, vreau să vorbesc 
despre ceea ce acuzarea a adus în prim plan, vreau să 
vorbesc despre condiţiile neigienice din încăperea în care 
făcea operaţiile. Am fost în acea încăpere şi trebuie să-i 
mărturisesc domnului procuror că martorii pe care i-a 
chemat, au caracterizat cu multă indulgență condiţiile 
neigienice de acolo. Au uitat să adauge că la ferestre sunt 
crăpături prin care suflă vântul, că în duşumea sunt 
spărturi prin care trage umezeală, că picură din tavan, că 
soba scoate fum, că în încăpere nu numai că nu lipseau 
murdăria, păienjenişul şi praful, dar era şi plin de gândaci! 
... Am văzut şi instrumentele cu ajutorul cărora Kosiba 
făcea operaţii. Sunt nişte fiare vechi, ruginite, ştirbite şi 
strâmbe, legate cu sârmă şi cu sfoară. Intr-o asemenea 
încăpere şi cu asemenea instrumente opera Kosiba 
oamenii. Dar, pentru numele lui Dumnezeu... Nici unul 
operat de el nu a murit! Nici unul nu a făcut infecţie! Văd 
aici în sală numeroşi medici remarcabili şi experimentati 
şi-i întreb: aceasta este meritul sau vina lui Kosiba?!... Îi 
întreb: dacă faptul că cineva face atâtea operaţii dificile în 
asemenea condiţii îngrozitoare pledează împotriva sau în 
favoarea lui?!... Dacă pentru asta trebuie să fie aruncat 
între cei patru pereţi ai închisorii, sau merită o sală de 
operaţii cu porțelan şi sticlă?!... 

Prin sală trecu un murmur, iar când murmurul încetă, 
avocatul Korczyński continuă: 

— Şi încă o acuzaţie apasă asupra acestui bătrân, a 
cărui viaţă nu a cunoscut până acum nici o pată, în carea 
avut deplină încredere până şi poliţia, altfel atât de 
circumspectă: a săvârşit un furt. Da. L-a ispitit luciul 
instrumentelor chirurgicale de precizie, atât de 


strălucitoare, şi le-a furat. Ce-i drept înainte a încercat să 
împrumute aceste instrumente, dar, refuzat categoric, le-a 
furat. Dar de ce a făcut-o?... Ce l-a împins pe acest om 
cinstit la infracţiune?... În ce situaţie şi din ce motive a 
râvnit la bunul altuia?... În încăperea aceea, tocmai atunci 
era pe moarte o fată, o viaţă în floare se cufunda în abisul 
morţii, iar el, Antoni Kosiba, ştia, simţea, înţelegea că fără 
acele instrumente strălucitoare nu-i poate oferi un ajutor 
eficient. Întreb: cum trebuia să procedeze Antoni Kosiba?... 

Avocatul îşi plimbă privirile arzătoare prin sală. 

— Cum trebuia să procedeze?! strigă el. Cum ar fi 
procedat fiecare dintre noi în locul lui?... Eu găsesc un 
singur răspuns: fiecare dintre noi ar fi făcut ce a făcut şi 
Antoni Kosiba, fiecare dintre noi ar fi furat acele 
instrumente! Fiecăruia dintre noi conştiinţa ne-ar fi spus 
că aceasta este datoria, datoria noastră morală! 

Izbi cu pumnul în masă şi tăcu o clipă. 

— În vechea Austrie, continuă el, există un ordin militar 
deosebit. Se dădea pentru fapte curioase, pentru 
nesubordonare, pentru încălcarea disciplinei, pentru 
refuzul de a îndeplini un ordin. Era unul dintre cele mai 
importante şi mai rar atribuite ordine, dar reprezenta cea 
mai râvnită distincţie. Dacă tribunalele poloneze ar avea 
dreptul să dea nu numai pedepse, ci şi distincţii, un astfel 
de ordin pentru încălcarea legii ar trebui să strălucească 
pe pieptul lui Antoni Kosiba la ieşirea din această sală. 
Cum, din păcate, un asemenea ordin nu există, primească 
dar ca recompensă faptul că fiecare om cinstit va socoti o 
onoare pentru el să strângă această mână trudită şi 
murdară, ca pe cea mai curată mână de pe lume. 

Korczyński se înclină şi se aşeză. 

Profesorul Dobraniecki observă cu surprindere pe faţa 
lui şi pe pleoapele lăsate expresia unei emoţii. Emoţionat 
era şi el, ca şi publicul. Unul dintre judecători îşi ştergea 
uşor cu degetul îndoit colţurile gurii. Altul stătea cu ochii 
aţintiţi în hârtii. 

Sentința de achitare părea o formalitate, cu atât mai 
mult cu cât procurorul renunţase la replică. 


— Acuzatul are dreptul la cuvânt, spuse preşedintele. 

Antoni Kosiba nu se mişcă. 

— Ai dreptul la ultimul cuvânt. 

Avocatul Korczyński îl scutură de cot. 

— Eu nu... am nimic de spus. Mi-e totuna... 

Şi se aşeză. 

Dacă în clipa aceea cineva s-ar fi uitat la profesorul 
Dobraniecki, ar fi rămas foarte surprins. Profesorul se 
îngălbenise brusc, făcuse o mişcare de parcă ar fi vrut să 
se ridice de pe scaun şi deschisese gura... 

Nimeni însă nu observase nimic. Oamenii tocmai se 
ridicau, fiindcă instanţa se retrăgea să delibereze. 
Discuţiile umpluseră sala, mulţi îl înconjuraseră pe 
Korczyński felicitându-l pentru excelenta apărare. Alţii 
ieşiseră pe coridor la o ţigară. 

Profesorul Dobraniecki porni după cei din urmă. Mâinile 
îi tremurau în timp ce îşi scotea portţigaretul. Găsi o bancă 
liberă într-un colţ îndepărtat şi se lăsă greu pe ea. 

Da. Îl recunoscuse. Acum ştia sigur: Vraciul Antoni 
Kosiba fusese cândva profesorul Rafat Wilczur. 

— Vocea aceea! 

O, n-a uitat nici o clipă vocea aceea. Doar îi ascultase 
ani de-a rândul sonoritatea. Întâi ca tânăr student la 
medicină, apoi ca asistent al lui, în cele din urmă ca medic 
începător, sprijinit de marele om de ştiinţă... Cum nu i-a 
recunoscut imediat trăsăturile?! Cum nu l-a putut distinge 
sub barba aceea căruntă! 

Mai mult! Cât de prost a putut fi mai devreme când nici 
nu-l văzuse pe Antoni Kosiba, dar privea uimit urmele; 
operaţiilor făcute de el! Nu putea concepe ca un vraci de la 
ţară să poată realiza atât de fantastic intervenţii atât de 
complicate, în faţa cărora ar ezita chiar şi el, profesorul 
Dobraniecki! 

— Ar fi trebuit să-i recunosc imediat mâna! Ce prost am 
fost! 

Apoi mai avea şi alte indicii. Printre cei consultaţi era şi 
domnişoara aceea operată de fractură a bazei craniene. 
Ce-i drept, pe  Dobraniecki îl frapase numele ei: 


Wilczurowna, dar în graba aceea uitase s-o întrebe pe fată. 
Numele era destul de frecvent, chiar el avusese câţiva 
pacienţi Wilczur. Totuşi trebuia să-i dea de gândit. Vârsta 
acestei Wilczurowna părea să corespundă vârstei fiicei 
profesorului Wilczur... Când a dispărut împreună cu mama 
sa din Varşovia, avea... şapte ani. Da. E clar... 

— Nu putea fi o întâmplare! Vraciul Kosiba... şi ea... 

Profesorul aruncă ţigara neterminată şi îşi şterse 
fruntea. Era transpirată. 

— Prin urmare nu a murit, nu a fost ucis! S-a ascuns aici 
în haine ţărăneşti şi sub nume străin, s-a ascuns împreună 
cu fiica, dar de ce nu i-a schimbat şi ei numele?... 

De ce tatăl şi fiica lăsau să se creadă că sunt străini 
unul de celălalt? 

Acum şi-a amintit cuvintele pe care i le spusese fata în 
timpul consultaţiei: 

— Unchiul Antoni a făcut pentru mine mai mult decât m- 
aş fi putut aştepta de la un unchi adevărat. 

Ce rost avea comedia asta?... Ei, şi tatăl ei! Ar fi fost 
suficient să se ridice şi să spună: 

— Aveam dreptul să operez şi să tratez. Nu sunt vraciul 
Kosiba. Sunt profesorul Rafat Wilczur. 

Ar fi fost eliberat. 

— Atunci de ce ţine cu atâta îndărătnicie la masca lui? 
Putea să-şi dezvăluie adevăratul nume în faţa primei 
instanţe, dar a preferat o condamnare de trei ani. 

Dacă profesorul Dobraniecki nu şi-ar fi cunoscut atât de 
bine fostul şef şi magistru, poate ar fi crezut că Wilczur 
ascundea o infracţiune sau o crimă. Dar şi acum n-ar face 
decât să dea din umeri dacă cineva i-ar fi sugerat o 
asemenea idee. 

Nu, aici trebuia să se ascundă o taină mai adâncă. 

În mintea lui Dobraniecki reînviară primele zile de după 
dispariţia profesorului. Să fi fost fuga doamnei Beata cu 
fiica sa, urmată de dispariţia profesorului Rafat, o comedie 
bine regizată?... Şi care puteau fi motivele?... Au 
abandonat avere, poziţie socială, glorie - totul, şi au fugit. 
Dar cu ce scop? 


Gândirea raţională a lui Dobraniecki nu admitea nici o 
explicaţie care nu putea fi susţinută de nişte premise 
logice, care nu avea la bază un impuls raţional, uman. 

Acum însă nu avea timp să se ocupe de dezlegarea 
enigmelor. Din clipă în clipă trebuia să se pronunţe 
sentinţa. Fireşte, va fi o sentinţă de achitare, dar s-ar 
putea să fie şi de condamnare. 

— Este de datoria mea să-l anunţ imediat pe avocat şi să 
cer reluarea procesului; să declar pe cine am recunoscut în 
persoana vraciului Kosiba. 

Dobraniecki îşi muşcă buzele şi repetă: 

— Da, e de datoria mea. 

Totuşi, nu s-a mişcat din loc. Prea repede-i alergau 
gândurile, prea violent pătrundeau în imaginaţia lui 
urmările acestui pas. 

Înainte de a lua o hotărâre trebuia să ordoneze totul, să 
filtreze, să judece lucid şi calm... Şi să prevadă 
consecinţele. Nu-i plăcea şi nici nu putea să acţioneze la 
întâmplare, sub influenţa impulsurilor. 

— În primul rând trebuie să mă liniştesc... îşi spuse pe 
un ton pe care îl folosea când îşi admonesta pacienţii 
nervoşi. 

Scoase o ţigară şi o aprinse cu băgare de seamă. 
Constată că tutunul este prea uscat, că astăzi a fumat mai 
puţin ca de obicei şi că ar trebui să limiteze fumatul la 
douăzeci de ţigări pe zi. Aceste preocupări simple şi 
reflecţii secundare îi redară echilibrul, iar consecinţa se 
văzu imediat: îşi aminti un amănunt nespus de important, 
un amănunt pe care până acum nu-l luase în considerare şi 
care în fond schimba întreaga situaţie. În timpul procesului 
vraciul Kosiba îi zâmbea, în modul cel mai evident îi 
zâmbea! 

— Mă privea ca pe un cunoscut, pe care nu-l poţi 
identifica. Şi nici nu ascundea faptul că încerca să mă 
recunoască!... Ce poate să însemne asta? 

Putea să însemne un singur lucru: profesorului Wilczur 
nu-i era teamă că ar putea fi identificat în persoana 
vraciului. Profesorului Wilczur nu-i era teamă! Atunci de ce 


nu a întrerupt procesul printr-o simplă declaraţie că el este 
Wilczur? Şi în acest caz nu putea exista decât un singur 
răspuns: 

— Nu ştie nici el cine este... 

Izbit de această descoperire, Dobraniecki sări în 
picioare. 

— Amnezie. Pierderea memoriei. Doamne! Atâţia ani a 
rătăcit... A coborât până la nivelul unui simplu salahor... 
Pierderea memoriei... 

Profesorul Dobraniecki ştia foarte bine ce trebuia făcut, 
pentru a-l vindeca pe nefericit. Era suficient să i se spună 
cine este, să i se amintească unele amănunte, să i se arate 
vreun obiect cunoscut. 

Desigur, poate suferi un şoc psihic, dar oricât de 
puternic ar fi fost acest şoc, el nu ar fi fost primejdios. 

După câteva ore sau după câteva zile, Wilczur şi-ar 
recâştiga complet memoria... 

— Şi ce ar urma?... 

In faţa ochilor lui Dobraniecki se conturau clar 
consecinţele inevitabile. In primul rând ştirea despre 
această tragedie şi despre sfârşitul ei fericit se va răspândi 
în toată ţara. Profesorul Wilczur se va întoarce în capitală. 
Se va întoarce în vila sa, în funcţiile sale, îşi va relua 
poziţia de frunte în lumea medicală. Se va întoarce şi mai 
celebru, mai adorat şi mai vestit, aureolat de nedreptăţile 
şi umilinţele suferite pe nedrept, cu aureola de vraci- 
făcător de minuni, care a putut fi un chirurg genial şi fără 
sală de operaţii, şi fără o liotă de asistenţi, şi fără 
instrumente... 

— Se va întoarce... Şi ce se va întâmpla atunci cu mine? 


Profesorul Dobraniecki simţi în gură un gust amar. Ce 
se va întâmpla cu el?... Cu el, care a urcat până în vârf, şi-a 
câştigat întâietatea, a atins cea mai înaltă treaptă printr-o 
muncă anevoioasă de peste zece ani? 

Fără îndoială că toţi vor primi cu aplauze descoperirea 
lui. Va mai trăi o zi de triumf. Dar mai târziu?... Mai târziu, 
prin forţa lucrurilor, va fi trecut pe planul al doilea, prin 


forţa lucrurilor se va găsi în umbra gloriei lui Wilczur. Ce-i 
drept, nimeni nu-i va lua catedra, dar sub presiunea opiniei 
publice va trebui să renunţe benevol la ea. Conducerea 
clinicii... cabinetul directorului... Toate inovațiile aduse în 
aceşti ani... Preşedinţia diferitelor societăţi şi asociaţii... 

Da, să intre acolo în sala tribunalului şi să spună că 
acest vraci este profesorul Rafał Wilczur, înseamnă să 
renunţe la propriile-i realizări, la propriile-i cuceriri, la 
propriile-i poziţii. Înseamnă să şteargă cu buretele cea mai 
strălucită perioadă a carierei sale şi să renunţe de bună 
voie la tot ce a îndrăgit atât de mult... 

Şi încă un lucru: în biografia profesorului Wilczur exista 
un mic fragment pe care Dobraniecki nu reuşise să-l uite 
de atâţia ani, pe care nu şi-l putea ierta, ca pe un exces de 
vanitate. Minţise scriind despre un caz din clinica 
universităţii, despre un diagnostic îndrăzneţ şi exact, al 
cărui merit şi-l atribuise singur. Şi acum se mai roşea când 
îşi amintea de minciuna aceea idioată şi gratuită. 

Iar minciuna aceea, mică şi neînsemnată într-un context 
mai larg, putea fi divulgată de un singur om, de profesorul 
Wilczur. 

Putea fi divulgată... numai în cazul în care Wilczur şi-ar 
recăpăta memoria... 

Mâinile şi picioarele profesorului Dobraniecki parcă 
erau de gheaţă, dar în tâmple sângele îi zvâcnea violent. 

— Cum să procedeze?... 

Ar face el o mârşăvie, dacă nu ar spune nimic?... Ar fi o 
tragedie pentru Wilczur dacă ar rămâne în condiţiile în 
care a trăit până acum şi cu care a ajuns să se 
obişnuiască?... 

— Doar e o simplă întâmplare faptul că avocatul 
Korczyński m-a chemat ca martor! E o întâmplare fir-ar să 
fie, că am fost de acord! Altfel... Antoni Kosiba ar fi rămas 
până la sfârşitul vieţii Antoni Kosiba şi nu aş avea nici o 
remuşcare. 

Exact! Acesta trebuie să fie criteriul. Dacă cineva nu 
ştie că e nedreptăţit, nedreptate nu există. Wilczur nu-şi dă 
seama că a fost altcineva. Îşi consideră destinul un lucru 


normal. Nu există fericire fără conştientizarea existenţei ei 
şi nu există nefericire... 

Pe culoare răsună sunetul strident al clopoţelului. 

— Vă rugăm să vă ridicaţi! Curtea! ajunse la urechile lui 
Dobraniecki vocea aprodului din pragul sălii. 

Nu se mişcă din loc. Înăuntru se dădea citire sentinţei. 

— Şi ce va fi dacă-l vor condamna? îi trecu prin mintea 
înfierbântată un gând insistent. 

Îşi strânse pumnii: 

— Nu va fi, nu poate fi condamnat, îşi spunea. 

O clipă mai târziu, în sală se stârni rumoare, se auzi 
târşâitul scaunelor şi strigăte. Uşa se deschise. Publicul se 
revărsa pe coridoare. 

După înfăţişarea oamenilor, nu era greu de ghicit că s-a 
dat o sentinţă de achitare. Dobraniecki răsuflă uşurat. I se 
părea că i se luase de pe inimă toată greutatea 
răspunderii. 

Oamenii treceau pe lângă el gesticulând şi vociferând. 
Ţărani în cojoace cărămizii, medici, avocaţi, morarul cu fiul 
său, domnul şi doamna Czyński. La sfârşit, înconjurat de 
cel mai mare grup, venea vraciul Kosiba împreună cu 
apărătorul său, cu Czyński cel tânăr şi cu logodnica lui. 

Avocatul Korczyński îi opri pe toţi lângă profesorul 
Dobraniecki. Spunea ceva vesel, mulțumea pentru ceva. 

Profesorul se străduia să zâmbească, la atingerea 
mâinilor, dar avea privirile lăsate în jos. Când le ridică o 
clipă, întâlni privirile lui Antoni Kosiba. Trebui să facă un 
mare efort ca să nu strige. Privirea lui Kosiba era agitată, 
insistentă, năucită. 

În cele din urmă au plecat, iar Dobraniecki, complet 
epuizat, se lăsă într-o parte pe bancă. Korczyński, 
recunoscător, îi rezervase cel mai bun apartament în cel 
mai bun hotel. Aici avea linişte şi confort. Cu toate astea 
nu putea dormi. Spre dimineaţă, istovit de nesomn, apăsă 
pe butonul soneriei: ceru să i se aducă un ceai tare şi 
coniac. 

Abia după ce a băut o sticlă întreagă de coniac a simţit 
efectul aşteptat şi a adormit. 


S-a trezit târziu cu dureri de cap. Primise nişte 
telegrame de la Varşovia. Într-una, un asistent de la clinică 
îi amintea data unei conferinţe de la Zakopane, pe care 
profesorul urma să o prezideze, cealaltă era de la soţie, şi 
cerea să-şi grăbească întoarcerea. 

— Au mai fost şi câţiva domni, îi comunică băiatul din 
hotel. Au întrebat când puteţi să-i primiţi. 

— Nu primesc pe nimeni. Sunt bolnav. Aşa să le spui. 

— Am înţeles, domnule profesor. Şi domnului avocat 
Korczyński? 

— Tuturor. 

S-a sculat abia seara târziu. Ar fi trebuit să-şi facă valiza 
şi să se întoarcă acasă. Dar nu putea face nici un efort. A 
bătut câteva ore străzile oraşului, apoi şi-a cumpărat toate 
cotidienele apărute şi s-a întors la hotel. În ziare a găsit 
relatări ample despre desfăşurarea procesului şi motivarea 
sentinţei de achitare. 

— Ei, totul e în ordine, îşi spunea. Sunt eu excesiv de 
sensibilizat. Trebuie să mă adun. 

Această hotărâre nu-l ajută însă prea mult. Când a 
început să împacheteze se simţi iar cuprins de o lehamite 
şi de o iritare atât de mare încât ceru din nou coniac în 
cameră. Cu toate acestea a mai avut o noapte albă. 

Dimineaţa devreme se sculă cu hotărârea luată. leşi 
înainte de a lua micul dejun, se urcă în primul taxi întâlnit 
şi dădu adresa lui Korczyński. 

L-a găsit încă în halat. 

— Respectele mele, domnule profesor, îl întâmpină 
avocatul. Am fost ieri de două ori la dumneavoastră, dar mi 
s-a spus că nu vă simţiţi bine... 

— Da, da... Putem vorbi între patru ochi? 

— Vă rog! Korczyński se ridică şi închise uşa de la 
cabinet. Despre ce este vorba, domnule profesor? 

— Cum o cheamă pe domnişoara aceea?... pe logodnica 
lui Czyński? 

— Wilczurowna. 

— Maria Jolanta? 

— Maria ştiu sigur, dar să verificăm dacă mai era un 


nume. 

Scoase din sertar un dosar cu hârtii. Căută un timp şi 
găsi. 

— Da. Maria Jolanta Wilczurowna, fiica lui Rafał Wilczur 
şi a Beatei, născută Gontynski. 

Îşi ridică privirile. Profesorul Dobraniecki stătea palid, 
cu ochii închişi. 

— Domnule avocat, spuse parcă făcând un mare efort. 
Trebuie să vă comunic că este... că ea este... fiica lui. 

— A cui? se miră avocatul. 

— Fiica lui Antoni Kosiba. 

— Nu înţeleg, domnule profesor. 

— Kosiba nu ştia asta?... Nici ea nu ştia?... 

Korczyński îl privi bănuitor. 

— Domnule profesor, începu el, trebuie să fie o 
neînțelegere. Ce-i drept, Kosiba a îngrijit-o pe această 
domnişoară, ea nutreşte pentru el o simpatie deosebită, 
dar vă asigur că nu poate fi vorba de nici o înrudire... 

Dobraniecki scutură din cap. 

— Iar eu vă asigur că sunt tată şi fiică. Antoni Kosiba 
este... Rafat Wilczur. 

Smulse din el această mărturisire respirând greu. 

— Cum aşa? 

Profesorul tăcu îndelung. 

— Da, începu să vorbească parcă pentru el. Eu l-am 
cunoscut. Nu pot să mă înşel şi nu m-am înşelat. Acest 
vraci este profesorul Wilczur, dispărut acum treisprezece 
ani... 

Se ridică brusc. 

— Unde este? Conduceţi-mă la el. 

Avocatul se temea că Dobraniecki a suferit un şoc 
nervos. 

— Vă rog să luaţi loc, stimate domnule profesor, spuse 
cu blândeţe, mi se pare că e o neînțelegere la mijloc. 

— Nici o neînțelegere. Acesta este Wilczur. Aţi auzit 
vreodată de eminentul chirurg varşovian cu acest nume? 

— Sigur că da. Doar dumneavoastră conduceţi spitalul 
ce-i poartă numele. 


— Da. Acum treisprezece ani Wilczur a dispărut. Toţi 
credeau că s-a sinucis... A avut o tragedie în familie. 
Cadavrul nu a fost găsit... Am fost asistentul lui, mâna lui 
dreaptă. Am preluat după el catedra, conducerea 
spitalului... Da... El este. 

— Extraordinar! spuse cu mai multă încredere 
Korczyński. Totuşi cred că vă înşelaţi, domnule profesor. 
Ar însemna că vreme de treisprezece ani s-a ascuns sub un 
nume străin?... De ce? 

— Amnezie. Pierderea memoriei. 

— Cred că e... imposibil. Treisprezece ani?... 

— Sigur. 

— Mă iertaţi, domnule profesor. De fapt, auzind acest 
lucru de la dumneavoastră, nu ar trebui să am nici o 
îndoială, dar din punct de vedere ştiinţific, e posibil aşa 
ceva? 

— Absolut.  Amnezie regresivă. Medicina cunoaşte 
numeroase cazuri de acest fel. 

— E urmarea vreunui şoc psihic? 

— Cauza nu are nici o importanţă. De obicei amnezia 
este consecinţa pierderii cunoştinţei pe un timp mai scurt 
sau mai lung. 

— Şi este incurabilă? 

— Există şi asemenea cazuri. În general însă... Dar să 
nu pierdem timpul. Unde este? 

— Kosiba?... A plecat împreună cu familia Czyński. L-au 
luat cu ei. Dar asta e o adevărată revelaţie! Şi 
dumneavoastră sunteţi absolut sigur? 

— Absolut! 

— Fir-ar să fie! Dacă aş fi ştiut la proces! I-aş fi aruncat 
în aer şi pe procuror şi pe judecători! Vă daţi seama ce 
senzaţie?!... 

Dobraniecki nu era însă dispus să se intereseze de 
această latură a problemei. 

— Mi-am dat seama mai târziu, spuse evaziv. Acum 
însă... Puteţi să-mi daţi adresa familiei Czyński?... 

— Cu plăcere. Intenţionaţi să plecaţi acolo? 

— Fireşte. 


— Şi speraţi să-l trataţi pe Kosiba sau mai bine zis pe 
Wilczur? 

— Nu-i nevoie de nici un tratament. E suficient să i se 
amintească cine este. Dacă asta nu-l ajută... nu mai e nimic 
de făcut. 

— Interesant! Totuşi ceva trebuie să ţină el minte, de 
vreme ce nu a uitat cunoştinţele medicale? 

— Da. De aceea am mari speranţe, îi spuse Dobraniecki 
ridicându-se. 


Capitolul XX 


Trenul s-a oprit, gâfâind, într-o staţie micuță. Era o 
dimineaţă senină, însorită. Pe acoperişul caselor se 
aşternuse un strat gros de zăpadă, crengile copacilor se 
plecau sub greutatea omătului. Tabloul care se înfăţişa 
privirii de pe peron părea sărbătoresc în albul şi în lumina 
lui, părea că zâmbeşte cochet şi ispititor cu liniştea lui 
pufoasă şi intimă. 

Profesorul stătea şi privea această întindere imaculată. 
De atâta vreme nu mai fusese la ţară. In prima clipă, 
peisajul acesta i se părea ceva artificial, un decor exagerat 
de realist, pretenţios şi frumos până la ireal. S-au scurs 
câteva minute până când a redescoperit în memoria sa 
vechile senzaţii, vechile contacte cu acest univers, vechile 
legături... Doar s-a născut la ţară, şi-a petrecut la ţară 
copilăria şi primii ani ai tinereţii. 

— Şi aceasta e o amnezie, îşi spuse. Trăind în oraş, omul 
uită acest univers. Intră în ritmul bolnăvicios al carierei, al 
muncii, al cursei... Şi nu mai ştie că există o asemenea 
vreme, o asemenea linişte... un alt pământ, unde adevărul 
comunică cu omul direct, nu prin intermediul difuzoarelor 
radioului, al literelor negre ale tiparului... Se uită... 

Dobraniecki auzi în spate scârţiit de paşi şi o voce: 

— Dumneavoastră mergeţi la Radoliszki, nu? 

— Nu, la Ludwikowo. Se poate găsi aici o căruţă? 

— De ce nu? Se poate. Dacă porunciţi, dau o fugă până 
la Pawlak şi înhamă cât ai clipi. 

— Te rog toarte mult. 

Acel „cât ai clipi” dură însă aproape o oră. Drumul până 
la Ludwikowo, altă jumătate de oră. Când sania s-a oprit, 
în cele din urmă, în faţa palatului, se făcuse amiază. 

Atrasă de lătratul câinilor, în uşă îşi făcu apariţia 
Michalesia şi ferindu-şi ochii cu mâna, fiindcă soarele 
strălucea puternic, se uita la necunoscut. 

— Aţi venit în legătură cu fabrica? întrebă. 

— Nu. Aş vrea să vorbesc cu domnul Czyński. 


— Vă rog să poftiţi. Domnul Czyński însă nu este acasă. 

— Nu-i nimic. De fapt aş vrea să o văd pe logodnica 
domnului Czyński, domnişoara Wilczurowna. 

— Nici dânsa nu este. 

— Nu este? 

— Nu. Au plecat toţi la Radoliszki. 

Profesorul Dobraniecki ezită. 

— Dar se întorc repede? 

— Nu se ştie. S-au dus să dea strigările. Ei, şi părintele 
nu-i lasă aşa repede. li opreşte la masă. 

— Da?... Asta nu-i bine. Dar puteţi să-mi spuneţi?... 
Avocatul Korczyński din Vilnius m-a informat că familia 
Czyński l-a luat la ea pe un anume Antoni Kosiba, un vraci? 

— Cum să nu, aşa e, l-au luat. Numai că el n-a vrut să 
rămână la noi. 

— Nu înţeleg... 

— Aşa, n-a vrut. l-au pregătit o căsuţă aşa de 
frumoasă... acolo, dincolo de grădină. Şi n-a vrut. 

— Şi unde este? 

— Unde să fie? A plecat la moară, la Prokop Mielnik. 
Zicea că acolo se simte cel mai bine. S-a scrântit bătrânul. 
Eu însă vă ţin în frig, deşi astăzi nu-i ger mare, şi nu v-am 
poftit înăuntru. Vă rog... 

Dobraniecki rămase pe gânduri. 

— Nu, mulţumesc. Trebuie să plec la Radoliszki. Am 
foarte puţin timp la dispoziţie şi nu pot aştepta. 

— Cum doriţi. lar dacă doriţi să-l vedeţi pe domnul 
Czyński, vă rog să treceţi pe la părintele paroh. 

— Bine. Mulţumesc. 

Surugiul atinse calul cu biciul, profesorul îşi înveli 
picioarele în blană şi sania porni. 

Se vede însă că în ziua aceea îl urmărea ghinionul. Când 
a tras în faţa casei parohiale, a aflat că aici nu sunt decât 
domnul şi doamna Czyński, cu care nu avea nici o treabă. 
Vizitiul lor l-a informat pe profesor că domnul Leszek a 
plecat împreună cu logodnica sa la cimitir, unde este 
înmormântată mama ei, iar pe drum trebuiau să treacă pe 
la moară să-l vadă pe vraci. 


— Îi găsiţi ori acolo, ori acolo, încheie vizitiul şi 
adresându-se surugiului care-l ducea pe profesor, întrebă: 
Dar tu, Pawlak, cunoşti caii bălţaţi de la Ludwikowo? 

— Cum să nu-i cunosc. 

— Atunci, uită-te bine. Domnişorul a plecat cu caii 
bălţaţi. Dacă-i vezi, înseamnă că şi domnişorul e acolo. 

— Se-nţelege. 

Surugiul dădu din cap şi ţocăi. 

Spre cimitirul din Radoliszki duceau două drumuri. Cel 
mai scurt, pe care mergeau întotdeauna înmormântările, 
trecea pe la Trei Peri. Adăugând cam o verstă, se putea 
trece pe lângă moara lui Prokop Mielnik. Drumul acesta îl 
alesese şi Leszek, nu pentru că era bine bătătorit, ci 
pentru a-l vizita cu această ocazie şi pe vraci. 

În adâncul sufletului, Leszek era puţin dezamăgit. Nu 
putea înţelege de ce nu a primit Kosiba oferta de a se 
instala la Ludwikowo, de ce nu a vrut să locuiască în 
căsuţa din spatele grădinii, pentru a cărei restaurare el şi 
Marysia şi-au făcut atâtea griji. Ştia cât de mult îl iubea 
Marysia pe „unchiul Antoni” şi cât de mult ţinea să-l aibă 
alături. Refuzul vraciului a fost pentru amândoi o surpriză 
neplăcută. 

Aşa că de îndată ce au dat strigările s-au sfătuit să-l mai 
asalteze o dată cu rugăminţi. Ce-i drept, cunoscându-i 
firea, Marysia avea slabe speranţe. Leszek însă, îndărătnic 
de felul lui, o asigura că-l poate convinge să se mute. 

L-au întâlnit pe vraci în faţa morii, cu un sac de făină în 
spinare. Tocmai încărca o sanie. 

Îi întâmpină pe tineri fără să zâmbească, îşi scutură 
mâinile de făină şi îi invită la el în căsuţă. 

— Nu-i o zi friguroasă, spuse, dar încălzesc îndată 
samovarul. Un ceai fierbinte nu strică. 

— Cu plăcere, răspunse Leszek. Noi aici nu ne 
ruşinăm... Ne simţim ca la noi acasă. 

— Mulţumesc pentru bunăvoință. 

— Ce-i drept, noi avem multă bunăvoință. Dumneata ai 
tratat cu dispreţ invitaţia noastră la Ludwikowo, în schimb 
noi o acceptăm pe a dumitale. 


Vraciul nu răspunse. Scoase de după sobă o gheată 
veche, trase tureacul pe burlanul samovarului şi se porni 
să sufle în jeraticul ce mocnea înăuntru până începu să 
iasă pe dedesubt cenuşă şi scântei. 

— Dumneata, domnule Antoni, reluă Leszek, ne produci 
multă tristeţe. Şi la Ludwikowo şi în împrejurimi sunt 
bolnavi care au nevoie de ajutorul dumitale. Iar noi trebuie 
să-ţi ducem dorul?... 

Kosiba zâmbi palid. 

— Glume, domnule! Ce nevoie aveţi voi de mine?... 

— N-ar trebui să vorbeşti aşa, spuse Leszek prefăcându- 
se revoltat. Să nu vorbim de mine, dar nu poţi spune că 
Marysia nu-i ataşată de dumneata! 

— Dumnezeu s-o aibă-n pază! 

— Şi atunci? 

— Ei, ataşamentu-i ataşament, dar viaţa-i viaţă. Altă 
viaţă, alte ataşamente... 

— Frumos! făcu Leszek. Vezi, Marysia?... Domnul 
Antoni ne dă de înţeles că s-a săturat de noi, că acum se 
ataşează de alţi oameni. 

— Unchiule Antoni, spuse Marysia luându-l de braţ, eu 
te rog, aşa de mult te rog... 

Vraciul întinse mâna şi o mângâie pe umăr. 

— Porumbiţă dragă... Pentru tine fac orice, dar eu nu-s 
de voi, nu-s de voi. Sunt bătrân şi trist. Numai înfăţişarea 
mea v-ar strica fericirea. Nu trebuie, nu. Nu trebuie. Dacă 
vreţi să mă vedeţi câteodată treceţi pe aici, pe la moară... 
Să nu mai vorbim de asta. 

Se întoarse spre  samovarul care începuse să 
bolborosească. 

Leszek desfăcu braţele. 

— Ei, păcat. Şi eu care îmi făcusem planuri ca în ziua în 
care te muţi la Ludwikowo, în casă nouă, să-ţi ofer o trusă 
cu instrumente chirurgicale... 

Leszek aştepta efectul, dar vraciul se prefăcea că nu 
auzise ispita. Luă paharele de pe poliţă, le privi la lumină 
şi se apucă să toarne ceaiul. 

Când s-au aşezat la masă, Marysia spuse: 


— Am fost astăzi să facem strigările. Peste patru 
săptămâni ne cununăm. 

— Dar la nuntă trebuie să vii la noi, adăugă Leszek. 

— Se poate şi fără mine. Nu mă potrivesc eu cu domnii 
care vor fi acolo. Apoi şi de aici vă doresc tot atât de mult 
bine ca şi de aproape. 

— Nu vrei să fii martor la bucuria noastră, la 
sărbătoarea noastră?! 

— Unchiule Antoni! 

— De ce nu? încuviinţă vraciul. Vin la biserică, iar 
martor... Eu sunt de la început martorul tuturor 
necazurilor şi bucuriilor voastre. Slavă Domnului că totul 
se sfârşeşte aşa cum aţi vrut voi. 

— O, domnule Antoni, îl corectă Leszek, de-abia începe. 
E de-abia începutul marii noastre fericiri, pe care am 
câştigat-o împotriva atâtor piedici, cu preţul atâtor lacrimi 
şi tristeţi, şi desperări... E de mirare când te gândeşti cât a 
trebuit să suferim... 

— Cu atât mai bine pentru voi, spuse grav vraciul. 

— De ce cu atât mai bine? 

— Fiindcă fericirea durează atât cât omul ştie s-o 
preţuiască cum se cuvine. lar omul preţuieşte numai ce se 
obţine greu. 

Toţi trei au căzut pe gânduri. Tinerii se gândeau la 
viitorul fericit care se deschidea înaintea lor, Antoni Kosiba 
la singurătatea în care va trebui să trăiască până la 
moarte. Şi el trecuse prin multe, a suferit mult şi nu a 
câştigat nimic pentru el. Ar cârti împotriva conştiinţei lui 
dacă ar regreta că le-a oferit lor acea puţină fericire pe 
care şi-a dorit-o pentru el, că a adăugat la marea lor 
comoară un dar atât de nevoiaş... Nu, nu regreta, dar îi era 
sufletul greu, cum trebuie să-i fie oricui, care nu mai 
aşteaptă nimic, nu mai speră nimic, nu mai doreşte nimic... 

Se auzi o bătaie în uşă. Vizitiul intră cu o cutie în braţe. 

— Mi-e teamă că îngheaţă florile. Au stat prea mult în 
ger. 

— Bine. Lasă-le aici, spuse Leszek, cu toate că trebuie 
să plecăm în curând. 


— Unde vă duceţi cu florile? se interesă vraciul. 

— Ne ducem la cimitir, la mormântul mamei Marysiei. 
Vrem să împărţim cu ea bucuria noastră şi să-i cerem 
binecuvântarea, răspunse grav Leszek. 

— Al mamei tale, porumbiţo? 

— Da. 

— Asta-i frumos... Foarte frumos... Mi-ai spus odată că 
se odihneşte aici în cimitirul din Radoliszki. Da, da... Când 
zăceai aici, în odaia asta, între viaţă şi moarte, am vrut să 
mă duc şi eu la mormântul ei, să mă rog pentru sănătatea 
ta... Cuvântul mamei înseamnă mult nu numai în faţa 
oamenilor... Grele clipe au fost... Numai că nu ştiam unde-i 
mormântul ei. 

Se posomori, pe urmă îşi şterse fruntea şi se ridică. 
Dintr-un colţ al alcovului aduse un buchet mare de 
imortele. 

— Ţineţi şi asta. Duceţi-le ei. Florile astea nu îngheaţă. 
Sunt florile morţilor. Puneţi-le din partea mea. 

Marysia, cu lacrimi în ochi, îl cuprinse cu braţele, pe 
după gât. 

— Dragul meu unchi, dragul meu unchi... 

— Poate mergi şi dumneata cu noi. l-ai duce dumneata 
personal florile, îi propuse Leszek. 

Vraciul se uită în ochii Marysiei, se gândi şi încuviinţă 
cu o mişcare a capului. 

— Bine, merg cu voi. De aici până la cimitir nu-i 
departe, dacă o să ştiu unde-i mormântul, o să mă duc din 
când în când să mai smulg buruienile, să mai pun nişte 
flori. 

Antoni Kosiba ştia cât suferă Marysia că nu a primit să 
se mute la Ludwikowo şi acum dorea să-i dea o dovadă că 
nimic din ce o interesează pe ea, nu încetează să-l 
intereseze şi pe el. 

Un sfert de oră mai târziu toţi trei stăteau în sanie. Caii 
porniră uşor la trap şi îndată ajunseră la cotitură, de unde 
se vedea ca în palmă capela şi toată măgura pe cate se 
întindea Cimitirul nou. Nou rămăsese numai cu numele, 
fiindcă gardul i se prăvălea, crucile erau înclinate, iar 


zidurile capelei sfântului Stanislaw Kostka îşi arătau în 
multe locuri cărămida roşie. 

Cimitirul cel vechi, aşezat în spatele bisericii, aproape 
în centrul oraşului, era atât de înghesuit, încât de mai bine 
de treizeci de ani nu mai rămăsese nici un metru liber. În 
schimb aici, pe o măgură cândva golaşă, acum acoperită cu 
copaci, morţii din Radoliszki şi din împrejurimi erau 
îngropaţi de-a lungul unor alei. Între alei mai erau locuri 
libere, fără morminte şi fără copaci. Nici copacii nu voiau 
să crească în nisipul acela. 

Drumul trecea pe lângă cimitir şi sania s-a oprit în faţa 
porţii. De aici trebuia mers prin zăpada albă neatinsă, care 
ajungea în unele locuri până la genunchi. Troienise aici 
peste măsură. De îndată însă ce trecură de vârful măgurii, 
putură merge fără nici o greutate. Numai lângă morminte 
se mai adunase ceva zăpadă. 

Marysia se opri la mormântul mamei sale, îngenunche şi 
începu să se roage. Leszek îi urmă exemplul. Vraciul îşi 
scoase căciula şi stătea tăcut în spatele lor. 

Era un mormânt simplu, cum se face la ţară, cu o cruce 
mică, neagră, cu coroniţe de flori uscate, şi pe jumătate 
acoperită de zăpadă. Tinerii tocmai îşi încheiau 
rugăciunea. Leszek scoase florile din cutie, iar Marysia 
începu să curețe crucea de omăt. Atunci se zări tăbliţa cu 
inscripţia... 

Antoni îşi trecu privirile peste ea şi citi: 

„Beata născută Gontynski...” 

Făcu un pas înainte, întinse mâinile... 

— Ce  s-a-ntâmplat, ce s-a-ntâmplat? strigă speriat 
Leszek. 

— Unchiule!... 

— Doamne! gemu vraciul. 

În mintea lui reînvie totul cu o claritate înfricoşătoare. 

Tremura din tot trupul, iar din gâtlejul lui ieşea un 
geamăt surd, inuman. Nu mai avea nici un strop de putere 
şi s-ar fi prăbuşit la pământ dacă nu l-ar fi prins în braţe 
Leszek şi cu Marysia. 

— Ce ai, ce ai, unchiule? şoptea speriată Marysia. 


— Mariola, fetiţa mea... fetiţa mea, repeta cu vocea 
tremurândă şi izbucni în plâns. 

Nu puteau ţine greutatea aceea lipsită de vlagă şi cu 
cea mai mare băgare de seamă l-au lăsat în zăpadă. 
Cuvintele lui îi uimi, mai cu seamă pe Marysia, fiindcă îi 
spusese pe numele pe care de mult, şi foarte rar, în clipele 
de mare tandreţe îl folosea mama ei. Nu aveau însă timp 
de pierdut. Se vede că Antoni Kosiba suferise un şoc 
nervos. Ghemuit în genunchi, cu palmele lipite de obraji 
nu-şi putea stăpâni hohotele de plâns. 

— Trebuie să-l ducem în sanie, spuse Leszek. Mă duc 
după vizitiu, pentru că singuri nu reuşim. 

Tocmai voia să plece, când pe alee apăru profesorul 
Dobraniecki. Apariţia lui neaşteptată îi surprinse, dar îi şi 
bucură. 

— Respectele mele, domnule profesor, începu Leszek. A 
suferit un şoc nervos. Ce-i de făcut?... 

Dobraniecki stătea însă nemişcat privind tăbliţa de pe 
cruce. 

— Trebuie să-l ducem în sanie, interveni Marysia. 

Dobraniecki scutură din cap. 

— Nu, lăsaţi-l pe tatăl dumneavoastră să plângă. 

Şi văzând ochii larg deschişi ai celor doi tineri, adăugă: 

— Acesta este tatăl dumneavoastră, profesorul Rafał 
Wilczur... Slavă Domnului, şi-a redobândit memoria... 
Veniţi, să mergem mai departe... Să-l lăsăm să plângă. 


Stăteau în apropiere şi Dobraniecki, în frânturi de fraze, 
le povesti totul. 

Între timp se vede că lacrimile i-au adus uşurare 
vraciului. Se ridică anevoios, dar nu se îndepărtă. Marysia 
alergă spre el şi îşi lipi faţa de braţul lui. Nu vedea nimic, 
fiindcă lacrimile îi umpleau ochii, dar auzea vocea lui 
şoptită: 

— Odihnească-se-n pace... 

Soarele asfinţea, cerul la orizont era scăldat în roşu şi 
auriu, iar pe zăpadă se întindeau umbre albăstrui, primele 
semne ale unui amurg de iarnă timpuriu. 


Sfârşitul părţii întâi