Mihail Drumes — Cazul Magheru

MIHAIL DRUMEŞ 


| CAZUL 
N MAGHERU 


MIHAIL DRUMEŞ 


CAZUL MAGHERU 


BUCUREŞTI 1991 


Cuprins 


PARTEA ÎNTÂI ZORILE UNUI VIS 
CAPITOLUL 1 FAMILIA MAGHERU 
I 
II 
CAPITOLUL 2 MEMORIAL | 
CAPITOLUL 3 PĂŢANIA 
CAPITOLUL 4 MEMORIAL II 


CAPITOLUL 5 „SAVANTUL” 
I 
I 
III i j 
CAPITOLUL 6 DOCTOR ÎN MEDICINĂ 
I 
I 
III PRI 
PARTEA A DOUA ÎN VÂLTOARE 
CAPITOLUL 1 O PRESIMŢIRE STRANIE AI 
CAPITOLUL 2 COMPARTIMENTUL DE CLASA ÎNTÂI 
I 
II 
CAPITOLUL 3 MEMORIAL III 
CAPITOLUL 4 VISUL 
CAPITOLUL 5 CATASTROFA 
I 
I 
CAPITOLUL 6 HOTEL MAJESTIC 
CAPITOLUL 7 MEMORIAL IV 
I 
II j 
CAPITOLUL 8 O VESTE AŞTEPTATĂ 
I 


II 
III 
CAPITOLUL 9 CEI DOI ASOCIAȚI 
I 
II 
CAPITOLUL 10 ÎNTOARCEREA ` 
CAPITOLUL 11 O DESCOPERIRE NEAȘTEPTATĂ 
I 
II i 
CAPITOLUL 12 BLESTEMELE ILINCĂI 
CAPITOLUL 13 MEMORIAL V 
CAPITOLUL 14 FRĂMÂNTĂRI 
CAPITOLUL 15 PĂR CREŢ 
CAPITOLUL 16 BĂNUIALA 


CAPITOLUL 17 FIICA ZĂVIDEANULUI 
I 
II S 
CAPITOLUL 18 SĂRĂCUŢA 
PARTEA A TREIA LIMPEZIRE 
CAPITOLUL 1 MĂRTURISIREA 


CAPITOLUL 2 ÎN PREVENŢIE 

I 

II 

III 
CAPITOLUL 3 PROCESUL 
CAPITOLUL 4 INELUL CU RUBIN 
CAPITOLUL 5 INTEROGATORIUL 
CAPITOLUL 6 PLEDOARIA 
CAPITOLUL 7 MEMORIAL VI 

EPILOG „SFÂNTUL PĂRERE” E 

CAPITOLUL 1 TREI VINDECARI 


I 
II 
CAPITOLUL 2 MEMORIAL VII 
CAPITOLUL 3 ŞCOALA DE LA MAGHERANI 
I 
II 
II 
IV 


Toate versiunile anterioare ale acestui roman, inclusiv 
traducerile făcute sunt abolite de autor prin apariţia 
prezentei versiuni 


Fiicei mele Monica şi fiicelor sale 
Vrăbiuța şi Găbiţa 


PARTEA ÎNTÂI 
ZORILE UNUI VIS 


CAPITOLUL 1 


FAMILIA MAGHERU 
| 

Gheorghe Magheru era fiul unor ţărani înstăriți din comuna 
Merişani, judeţul Dolj. Incă nu împlinise treizeci de ani când 
liberalii aflaţi la putere îl unseră pretor în plasa Jiul de sus, cu 
reşedinţa chiar în locul său de baştină. N-arătase prea multă 
râvnă la învăţătură, dar de bine de rău avea în buzunar o 
diplomă de licenţă în drept, obţinută în cinci în loc de trei ani. Ba 
îl zgândări ambiția unui doctorat la Sorbona şi atunci părinţii, 
călcându-şi pe inimă, vândură câteva pogoane de pădure ca să-l 
ţină la Paris doi ani încheiaţi. În acest timp, tânărul nostru nu 
trecu mai mult de zece ori pe la facultate. Isprăvind banii şi 
neprimind alţii, se întoarse în ţară căsătorit gata cu o 
franţuzoaică înaltă, slabă ca fusul şi urâtă foc. Merişănenii îşi 
făceau cruce văzând-o şi se întrebau ce-o fi păţit domnul pretor 
de-a luat pe muma-pădurii? Trebuia să bată dumnealui atâta 
cale până la ţara franţuzului, nu găsea el oltence de-ale noastre 
chipeşe şi pieptoase? Ori nu-i ajungeau braţele să le cuprindă 
peste mijloc? 

Mai târzior se răspândi vestea că doamna Geneviève se 
trăgea dintr-o familie nobilă, scăpătată, din ţinutul Loirei, ai 
cărei părinţi muriseră săraci lipiţi lăsând pe fată în bătaia 
vânturilor. Va să zică, asta era? Odrasla Magherilor umbla după 
ranguri înalte, îi plăcea să plutească în măreție. Chiar numele lui 
istoric făcea pe mulţi să creadă că ar fi descendentul unuia 
dintre fruntaşii revoluţiei de la 1848, mai ales că el nu 
dezminţea niciodată rudenia. De fapt, nu exista nicio legătură 
între cele două familii, nu era la mijloc decât o simplă 
coincidenţă de nume. 

Tânăra  vicontesă Magheru, transplantată pe pământ 
românesc, încercă să se adapteze noilor condiţii de viaţă atât de 
deosebite faţă de cele în care trăise până atunci. Avea în fiinţa 
ei un neastâmpăr permanent, o neobişnuită nevoie de mişcare, 
de activitate. Nu se ocupa de gospodăria casei, era străină de 
această îndeletnicire. Işi petrecea timpul călărind singură prin 
satele, vecine, urcând pe dealurile Cotmenii, sau rătăcind prin 
zăvoaiele şi luncile Oltețului. Danton, superbul ei cal de curse, îi 
făcea toate voile. Seara, cânta în salon arii din opere de 
compozitori francezi acompaniindu-se la pian - singurul pian din 


Merişani - apoi citea până noaptea târziu, de preferinţă de 
Mauppasant. Când venea prefectul, de la Caracal - om instruit, 
care îşi făcuse studiile în Franţa - se angaja cu el în discuţii 
pasionante despre clasicii francezi şi, în focul vorbirii, Geneviève 
se schimba la faţă, inteligenţa ei vie şi ascuţită o făcea 
frumoasă, distinsă, grande dame! Soţul rămânea undeva 
departe, în penumbră. Incolo, doamna-Magheru, ca să-şi umple 
timpul, organiza serbări şcolare (erau două şcoli în comună) şi 
atunci alerga să adune obiecte pentru tombolă sau să plaseze 
bilete. incepuse s-o rupă binişor româneşte, însă lumea se 
obişnuise demult cu vorbirea ei stâlcită. Mai în fiecare an, de 
obicei iarna, se făcea nevăzută o lună, două. Pleca la Paris, 
sugrumată de o nostalgie sfâşietoare. Uneori o însoțea şi 
bărbatul. 

Chiar în primul an al căsniciei, Magherii avură un copil. Îl 
botezară Hillaire (după numele unui străbunic al mamei, fost 
mare demnitar în vremea consulatului). Pe româneşte îi 
spuneau llarie şi aşa fu trecut în actul de naştere. Venirea pe 
lume a băiatului le invada existenţa tihnită, aproape liniară, cu 
griji şi spaime cumplite. Se născuse prematur, câteva luni se 
zbătu între viaţă şi moarte. Apoi căpătă o eczemă rebelă, care ÎI 
chinui pe el şi pe ai săi trei ani încheiaţi, după care - altă 
pacoste - se îmbolnăvi de astm. Avea crize dese, simţea o 
apăsare în piept şi răsufla anevoie, cu şuierături stridente. 
Sabaru, singurul medic din comună, îl punea să inspire aer dintr- 
o strachină în care turna câteva picături de piridină. Degeaba, 
criza nu ceda. Mama duse copilul la Craiova, apoi la Bucureşti, 
plimbându-l pe la toţi medicii de specialitate. Văzând că nu-i 
tămăduieşte boala plecă la Paris, împreună cu soţul. Alte 
colinde, consultaţii la doctori cu renume, Potain, Gueneau de 
Mussy, consulturi medicale. In fine, crizele se răriră, dar copilul 
încă nu era deplin vindecat. Acolo Geneviève născu o fetiţă, de 
astă dată sănătoasă. Şi după o lungă absenţă Magherii se 
întoarseră în ţară. O bună parte din avutul lor se dusese pe 
copcă şi de rândul acesta începu şi tatăl să sufle greu, pentru că 
nu putea trăi numai din leafa de pretor. 

Astfel crescu lluş, cu toţi ochii pe el, ţinut la aer, sub 
dezmierdarea soarelui, însă mai mult încălzit de dragostea babei 
Floarea, slujnică la toate din casă. Scăpase, ce-i drept de năduf, 
nu mai avea crize, însă dădu peste altă pacoste. Maică-sa trase 


o bună spaimă când într-o dimineaţă intrând în sufragerie, îl 
găsi dormind sus, pe bufet. În timpul nopţii, apucat de un acces 
de somnambulism, băiatul plecase din pătucul lui şi era de 
mirare cum reuşise să se caţere pe bufetul înalt de doi metri ca 
să-şi continue acolo somnul. Părinţii, speriaţi, îl luară să doarmă 
cu ei pentru a-l veghea în timpul nopţii. Micul somnambul se mai 
sculă de câteva ori, la intervale scurte, dar nu păţi nimic. După 
câteva luni accesele, rărite între timp, încetară de-a binelea şi 
totul reintră în normal. 

Ca oricărui copil, lui Ilarie îi erau dragi jucăriile, dar tot mai 
mult îi plăcea să i se povestească basme. Ar fi stat ţeapăn pe 
scăunaşul lui de-o şchioapă ore întregi ca să audă întâmplări 
năstruşnice cu feţi-frumoşi şi cosânzene care îi fermecau 
închipuirea. Părinţii nu ştiau basme, nici nu le ardea să-i 
citească pierzând atâta timp, aşa că trecuseră greul asupra 
bătrânei. Ea nu ştia carte, dar era depozitara unei nesecate 
biblioteci de poveşti şi, mai mult decât atât, se pricepea să le 
spună viu şi colorat, cu un dar deosebit ai naraţiei. Aşa încât 
toată comoara adunată în timpul copilăriei trecu repede, fără 
ştirbiri, în mintea nesăţioasă a băiatului, mobilând-o bogat nu 
numai cu fantezie, dar şi cu tâlcul vorbelor de duh. De aceea, la 
cinci ani, cuvânta ca un om mare, cu fraze din cărţile de poveşti 
ori proverbe auzite din gura dădăcii. Precocitatea lui se dovedea 
uimitoare. 

Rămase de pomină o frază adresată preotului Grigore. Acesta 
tot stăruia pe lângă pretor să restituie parohiei crescătoria de 
porci, luată cam cu japca de către primăria comunii, în vederea 
înfiinţării unui orfelinat care nu se mai înfiinţa. Copilul aflat 
întâmplător în birou, auzind discuţia, zise neîntrebat: 

— Părinte, şi cu slănina în pod şi cu sufletul în rai nu se poate! 

Preotul se uită încremenit la ţâncul de-o şchioapă: 

— la te uită, ce vorbe îi ies din gură?! Ca la un om bătrân. 
Aferim, copile! 

Pretorul Magheru rămase şi el bouche bee!, cum îi spunea 
adesea nevastă-sa, vicontesa. Hm, nu era atât de straşnic 
proverbul cât aplicarea la speţă. De bucurie luă pe Ilarie în braţe 
şi îl copleşi de sărutări. 

— Mare noroc avuseşi, popo... N-am încotro, îţi aprob cererea, 
dar ţâncului ăstuia să-i mulţumeşti, nu mie... 


1 Cu gura căscată. 


Băiatul pretorului era muncit încă înainte de vârsta şcolară de 
numeroase şi felurite întrebări care năuceau pe părinţi. Pe 
vremea aceea comuna Merişani fu zguduită de o crimă 
pasională: un flăcău ucise pe fata unui vecin al Magherilor care 
se logodise cu altcineva. Ilarie o cunoştea pe Ileana, îi era chiar 
dragă, de atâtea ori vorbise cu ea şi auzind de nenorocire se 
duse s-o vadă. Până atunci încă nu zărise un cadavru. Se uită 
înfricoşat la moartă cum şade ţeapănă în cosciug, acoperită de 
flori, auzi vaiete şi plânsete în casă fără să spună un cuvânt. Ba 
chiar reuşi să pună un deget pe mâna celei duse fără să-l 
observe cineva, dar îl trase repede, îngrozit. Mâna moartei era 
rece ca gheaţa. Plecă pe furiş foarte copleşit de cele văzute. 
Acasă părinţii îl certară, nu trebuia să se ducă acolo, aşa ceva 
nu era pentru el. 

— De ce n-am voie? De ce să nu ştiu? 

— Ce să ştii? 

— Vreau să ştiu cum a putut băiatul acela s-o omoare pe 
Ileana? 

— l-a împlântat cuțitul în inimă... 

— Şi din asta se poate muri? 

— Da, desigur. Mai bine să vorbim altceva. 

Băiatul rămânea tot nedumerit. 

— Atunci un om poate să ucidă pe altul şi acela să fie ucis la 
rândul lui? 

— Hai, lluş, isprăveşte cu prostiile... 

— Astea nu-s prostii. Mie, tăticule, te rog să-mi spui pentru ce 
se poate, de ce s-a dat voie să se omoare oamenii între ei? 

Ce să-i răspundă la această întrebare? 

Se vede că în mintea copilului se făurise o lume ideală, 
oamenii se iubeau unii pe alţii, trăiau paşnic, scăldându-se în 
apa călduţă a fericirii. Un om chiar dacă ar fi duşmănit pe altul 
n-avea putere să-l omoare căci îl apăra viaţa. Şi aşa trăia până 
la adânci bătrâneţi, când venea moartea să-l ia, altundeva, într- 
o împărăție foarte departe, dincolo de nori. Nici cu muritul 
oamenilor nu era ceva prea lămurit, dar ştia că viaţa are un 
capăt. Şi acum, toată clădirea închipuirii lui se surpa din temelie, 
zdrobită de cruzimea unei fapte. 

— leana era tânără, trebuia să trăiască până se făcea 
bătrână ca baba Floarea. De ce acela i-a luat viaţa? Ar putea 
cineva să i-o dea înapoi? 


— Viaţa nu se mai întoarce. 

— Nu-i drept! Nu-i bine! ţipă copilul, bătând nervos din picior. 
Îi veniră chiar lacrimile. Suferea pentru o cauză care nu era a sa. 

Nici tatăl, nici mama nu-şi dădură seama de gravitatea 
răzvrătirii copilului împotriva relei orânduirii a naturii. Se 
mulţumeau să-şi spună: 

— E prea sensibil... Bolnăvicios de sensibil! O să aibă de furcă 
cu viaţa... 

Altă dată Ilarie află că un frate al învățătorului, alergând să 
prindă trenul, lunecase de pe scară şi fusese tăiat de roţi. 

— Cum a îndrăznit trenul să-l omoare? De ce trenul are atâta 
putere? Nu tot oamenii l-au făcut? Dacă l-au făcut ei de ce îl lasă 
de capul lui, să-i ucidă? 

Întrebările nu erau total naive, cele mai multe având cât de 
cât un sâmbure logic. Aria lor însă rămânea aceeaşi. 

— Ascultă, Fleurie, de unde vin copiii pe lume, o întrebă pe 
baba Floarea, franţuzindu-i numele în semn de alint. 

— Din cer, dragul maichiii, îi aduce barza în coş. Asta ştie 
oricine. 

— Acolo cine-i face? 

— Dumnezeu, cine altul? la lut, îl frământă bine, croieşte 
căpşorul, mânuţele şi picioruşele, pe urmă suflă în ele şi gata 
fătul. Aşa face cu toţi... 

— Şi de ce îi trimite pe pământ şi nu-i ţine la el în cer? 

— Apăi, lluş maică, acolo sus n-au cum să crească. Dacă se 
măresc cad jos, fiindcă atârnă prea greu şi praf se fac. D-aia se 
duc berzele de-i ia şi îi împart pe la oameni. În cer nici n-au ce 
mânca, acolo-i numai aer, atâta... 

— Ar fi o socoteală, zicea copilul oarecum convins de spusele 
dădăcii. Dar berzele împart copii după capul lor? 

— Cum după capul lor? 

— Aşa, bine... De ce lui badea Toader i-au adus nouă copii, iar 
părinţilor mei numai pe mine şi pe Mariana? Tăticu poate să 
hrănească şi zece, are de unde, dar badea Toader n-are şi rabdă 
copiii de foame! 

Pe baba Floarea tocmai a strigat-o stăpână-sa şi a plecat 
repede, altfel cine ştie cum s-ar fi descurcat. Dar, după ce Ilarie 
merse la şcoală, încetă cu desăvârşire să mai creadă în 
balivernele celor mari. 


— Toţi m-aţi minţit, chiar tu, Fleurie, în care aveam încredere. 
Copiii nu vin din cer, sau de la Paris, cum spunea maman, se 
nasc aici pe pământ. Altfel de ce ar fi băieţi şi fete? Ar ajunge 
doar băieţi. Fete pentru ce trebuie? 

Numai că nedumeririle lui Ilarie creşteau pe zi ce trecea. La 
şcoală nu află prea multe lucruri, nici n-avea cum, aşa că 
foamea lui de a şti rămase tot nesatisfăcută. Numai când trecu 
la liceu se schimbară lucrurile. Părinţii l-au dat la pensionul 
Modern, unde se aflau elevi din toate clasele, câţiva găligani cu 
„mustaţă” din cursul superior care îi destăinuiră destul de brutal 
unele fapte. Inocenţa lui rănită înăspri conflictul latent cu viaţa. 
lată-l acum alergând la lectură particulară peste lecţiile de 
fiecare zi, pentru el simple jucărioare. Citea o carte şi acea carte 
cerea alta şi aşa fiecare se voia urmată fără oprire şi fără sfârşit. 
Ajunsese asemeni unui naufragiat care chinuit de sete bea din 
apa sărată a mării. Setea sporită va cere să bea din nou, tot mai 
mult, până la pieire... 

Elevul Magheru Ilarie ajunsese în acea vreme în clasa a VI-a, 
dar în privinţa fondului de cunoştinţe se putea măsura cu un 
absolvent de facultate. 

lI 

Tot pe atunci, cu puţin înainte de vacanţa Paştelui, se 
întâmplă tragedia cu Geneviève, mama lui, care îi zgudui ființa 
din rădăcini. 

Intr-una din zile, baba Floarea, urcându-se în podul casei, găsi 
pe stăpână-sa atârnând inertă de o grindă. Slujnica, îngrozită, 
începu să ţipe, vecinii alarmaţi sosiră în grabă şi tăind frânghia 
dădură jos sinucigaşa. Pretorul care se afla la serviciu veni într- 
un suflet acasă, dar nu mai era nimic de făcut: soţia sa murise 
de câteva ore, după spusele doctorului Sabaru, chemat şi el la 
faţa locului. 

Vestea se răspândi în Târgul Merişanilor cu iuţeala fulgerului, 
uluind pe toată lumea. Ce-o fi avut sărmana, se întrebau 
oamenii, de şi-a tăiat firul vieţii, că era de neam mare şi o ducea 
bine, împrejmuită de cinste şi respect. 

Cui i-ar fi trecut prin minte că răul sapă sub strălucire şi 
moartea n-alege? Franţuzoaica era bolnavă coaptă de nervi. La 
ospăţul de îngropăciune chiar bărbatul ei mărturisi prefectului 
că nu putea să doarmă, săraca, nopţi întregi nu închidea ochii, 
cu toate somniferele înghiţite, abia acum i-a venit, în fine, 


somnul cel mare, numai că să ferească Dumnezeu pe tot omul 
de aşa somn... Da, pentru că e fără trezire... 

Pornit să-şi descarce inima, pretorul adăugă că Geneviève 
mai încercase o dată să-şi curme zilele - nu sunt nici două luni 
de-atunci - dar el a prins de veste şi a scăpat-o. Tot degeaba, 
răul ei n-avea lecuire, spuneau doctorii. 

Aceste lucruri neştiute ajunseseră şi la urechile lui Ilarie, 
înteţindu-i durerea. Şi când el, reîntors pustiu la şcoală, dădu 
întâmplător peste o frază în care Shakespeare spunea că la 
ospăţul vieţii cel mai de seamă fel este somnul, tresări, 
gândindu-se la suferinţa maică-sii. 

După care lacrimile îi inundară ochii. 


CAPITOLUL 2 
MEMORIAL | 


(din însemnările elevului 
Magheru G. Ilarie) 


Încă de mic (n-aveam nici şapte ani), începusem să-mi dau 
seama de tragicul destin al omului. Atunci am văzut pentru 
prima dată o fată moartă, pe Ileana, vecina noastră, pe care a 
ucis-o un flăcău (îi spunea Sile) din răzbunare că se logodise cu 
altcineva. De-atunci n-am mai putut să aud de acest nume, 
oricine l-ar fi purtat, chiar cei mai de treabă oameni, fără să mă 
cutremur de spaimă. Impins de curiozitate, m-am furişat în casa 
răvăşită de ţipete şi plânsete, unde toate femeile îşi puseseră pe 
cap marame negre. Nu-mi venea să cred ochilor că obiectul 
acela întins pe spate, îngheţat tun, vopsit pe faţă cu galben de 
lumânare era chiar Ileana care cânta aşa de frumos, încât nu mă 
săturam ascultând-o. O rugam să mai cânte, o sărutam pe obraz 
ca s-o îmbunez şi ea îmi făcea pe plac. Acuma nu mai putea să 
cânte, nici să scoată o vorbă, nici să mişte un deget. Se 
întâmplase ceva foarte ciudat, aproape că nu mai semăna cu 
aceea care fusese azi-dimineaţă. Dar ea era, de bună seamă, îi 
plecase doar viaţa, lăsându-i trupul nevolnic cu care nu mai 
avea ce face. Fenomenul mă umplea de mirare. Cum arăta viaţa 
asta, unde stătea ea în trupul lleanei (şi al altora, bineînţeles, 
chiar şi în al meu) atât de ascunsă de n-o vedea nimeni cu ochii? 
Nu ştiam ce să cred. Cu oamenii se petreceau lucruri de 
neînțeles. Descoperisem moartea! 

Chiar după ce am aflat ce se întâmplase, tot nu mă 
lămuream. De ce îmi închipuisem până atunci că omul e 
intangibil; cu o viaţă a lui proprie, care nu-i poate fi răpită de 
altcineva, că adică deţine în fiinţa lui o însuşire inatacabilă, 
nesupusă distrugerii? Nimeni nu-mi dăduse vreo lămurire în 
această privinţă, aşa că singur îmi înjghebasem această 
concepţie bizară despre viaţă şi om. 

Dezamăgirea, prin cruzimea ei, mi-a frânt pârghiile încrederii. 
Omul închipuirii mele naive, croit pe măsura zeilor, era în 
realitate o sărmană făptură care poate fi ucisă nu numai de 
semenii săi - mai vicleni sau mai puternici - dar şi de fiarele 
codrului, de armatele micilor vietăţi nevăzute (bacterii, virusuri, 
microbi), sau spintecat de trăsnet, înecat de apă, otrăvit de 


ierburi şi chiar de lucrurile făcute de propria-i mână. La orice pas 
- un duşman, o primejdie, o spaimă... Totul în juru-i, de sus în 
jos, şi chiar din el însuşi, atentează la viaţa lui. Când e tânăr îi 
place să creadă că moartea e doar problema părinţilor, unchilor 
şi bunicilor. Raportând-o la alţii i se pare acceptabilă, naturală, 
chiar necesară, fiecare din noi fiind posesorul unui grăunte de 
timp din vastul depozit al veşniciei. Dacă o raportează la sine, 
moartea devine înspăimântătoare, ilogică, nedreaptă şi se apără 
cu toate armele care-i stau la îndemână să scape de ea, s-o 
amâne încă o bucată de timp, apoi alta, alta. Dar ajung vreodată 
aceste arme? Una e când descoperi inamicul, şi conştient de 
primejdie fugi de el sau îl înfrunţi. Insă cum ai să lupţi cu un 
duşman nevăzut, cu un virus de pildă, sau cu alţi agenţi 
patogeni pe care nu-i poţi vedea nici la microscop? Sau cum te 
aperi de hazardul orb care-ţi prăvăleşte un trăsnet din cer, îţi 
doboară avionul în care zbori, îţi deraiază trenul, ori îţi scufundă 
vaporul cu care călătoreşti? 

Aşadar, spiritualitatea umană e problematică, civilizaţia şi 
valorile ei stau sub semnul aventurii, ori al miracolului, omul 
trăieşte într-o permanentă şi iremediabilă nesiguranţă. 

Lacom de cunoaştere, am alergat la tomurile filosofiei. Aveam 
nevoie de puţină rânduială în haosul gândurilor, ca să realizez în 
mine acea unitate necesară pentru cunoaşterea aşa-numitului 
adevăr obiectiv hegelian. Citeam, copleşit de deznădejde, în 
Eudemos al lui Aristotel, că mai bine ar fi pentru om să nu se 
nască, iar dacă s-a născut, să se întoarcă în grabă în împărăţia 
nopţii. Sau pe Blaise Pascal, care susţine că omul nu-i decât un 
fir de trestie, adică cea mai slabă făptură din câte a zămislit 
natura. După care adaugă: dacă forţele universului se 
coalizează pentru a-l nimici, totuşi omul e mai înţelept decât 
ucigaşul său, fiindcă el ştie că moare şi e conştient că marele 
călău, Universul, e mai puternic. În schimb, călăul habar n-are 
de acest lucru... 

La întrebările ce puneam oricărui mare gânditor, răspunsul 
lua înfăţişarea deznădejdii. E o nebunie şi tristă şi goală să 
trăieşti o viaţă lipsită de sens, contradictorie, dominată de 
hazard, în care valoarea şi nonvaloarea, binele şi răul, raţiunea 
şi absurdul au puteri deopotrivă de mari. 


Protestam din răsputeri: Nu! Nu! Nu! Ceea ce este nu-i ceea 
ce ar trebui să fie! Refuz să accept această stare de fapt numai 
pentru simplul motiv că există... 

Acumulând aceste date ale experienţei umane ar fi trebuit să- 
mi făuresc o concepţie despre viaţă şi lume mai pesimistă decât 
cea elenică. Deşi ele mi-au năpădit fiinţa de frământări 
metafizice, deşi mi-au strecurat nelinişti paroxistice aşa încât 
trăirea mea interioară înregistra un taifun permanent, n-am 
acceptat resemnarea care e un prag al nefiinţei, ci aprins de 
toate flăcările revoltei am pornit la luptă împotriva firii. 
Luciditatea îmi şoptea că nimicul din mine nu va reuşi să 
modifice nicio literă din cartea destinelor umane şi de altfel nici 
nu mă gândeam la o asemenea acţiune a nebuniei. Voiam doar 
ameliorarea sentimentului tragic al omului pe care îl naşte 
incertitudinea absolută în faţa existenţei, adică să micşorez 
înspăimântătoarea frică de moarte şi în general suferinţa 
umană, acest nor negru pe cerul nostru. 

Cum să fac? Incotro să apuc? Ce trebuie să întreprind pentru 
reuşita scopului meu? Erau întrebări ale viitorului apropiat. 
Deocamdată aceste preocupări, ferm sedimentate în conştiinţă, 
alcătuiau legea mea de formaţie a adolescenţei şi chiar o normă 
de existenţă. 


CAPITOLUL 3 
PAŢANIA 


Antenele elevului Magheru, în loc să exploreze lumea 
exterioară ca să anexeze de acolo ceea ce i se potrivea, se 
obişnuiseră a bâjbâi în universul interior al gândurilor şi 
sensibilităţii sale. Căutând răspunsuri la mistuitoarele întrebări 
ale existenţei, se aruncase în braţele filosofiei şi umbla pe 
felurite drumuri ale înţelepciunii, încă neştiind care din ele 
ducea la aflarea adevărului. 

Aceste căutări făcute cu pasiune incendiară, în care fierbeau 
laolaltă spiritul şi emoția, îi stârneau uneori deznădejdi cumplite, 
alteori cele mai pure bucurii. 

Când se simţea istovit de trudă, trecea la pian. Şi muzica îl 
făcea să sufere, dar era o suferinţă plăcută, îmbietoare, ca 
suferinţa dragostei.  Plutea uşor ca  fulgul deasupra 
pământescului cu Bach, era zguduit de greul vieţii cu 
Beethoven, zâmbea printre lacrimi cu Mozart şi părea sfâşiat de 
nostalgii cu Chopin. 

Căpătase obişnuinţa de a discuta fiecare faptă, uneori inutil, 
înregistrând astfel procese reci de cugetare în dauna 
fenomenelor de simţire. De aceea, trăirea lui curgea molcom pe 
lângă viaţă, sau în penumbra ei. Adversar al stereotipului, 
dispreţuia repetiţia sau clişeul, când nu izbutea să le înlăture. 
Din pricina asta avea dese întâlniri cu decepţia. 

Odată făcu o cerere către dirigintele clasei să-i motiveze 
câteva absenţe. Mai toţi colegii, când era vorba de aşa ceva, 
minţeau invariabil că au fost bolnavi. Magheru se gândi să 
spună adevărul. Şi adevărul era că trăsese la fit trei zile pentru a 
citi o carte, care îl interesa mult. Dirigintele crezu că vrea să-şi 
bată joc de el şi ceru directorului să pedepsească pe elev. 

— Să pedepsesc pe cel mai bun elev pe care l-am avut de 
douăzeci şi cinci de ani de când sunt profesor? 

Preda limba franceză, pe care Ilarie o vorbea de-acasă tot aşa 
de bine ca şi maică-sa. Cazul ajunsese la conferinţa profesorală. 
Elevul Magheru, chemat în faţa consiliului, se apără cu dârzenie: 

— Vreţi să mă pedepsiţi pentru că am spus adevărul? Ei, bine, 
pedepsiţi-mă! Va fi o învăţătură de minte pentru mine! De aici 
înainte voi minţi şi eu la fel cu ceilalţi. 

Dascălii simţiră şfichiul biciului. Ştiau că Magheru G. Ilarie era 
un elev eminent, dar nu trebuia să i se dea prea mult nas. 


Disciplina era deopotrivă pentru toată lumea şcolară. 

— Într-adevăr ai citit o carte? 

— Da, domnule profesor. 

— Ce carte e aceea pentru care ai simţit nevoia de a lipsi trei 
zile? 

— O carte de filosofie, Discours de la Méthode a lui Descartes, 
apărută în editura Garnier... 

Profesorii făcură ochii mari. Descartes? Puştiul ăsta dintr-a 
şasea se ocupă cu astfel de probleme, sau toarnă baliverne cât 
el de mari? 

— Măcar ai înţeles ceva? îl întrebă profesorul de logică. 

— Da, am mai citit şi alte cărţi de filosofie. Şi chiar Traité du 
Monde ou de la Lumiere, tot a lui Descartes... 

— Ai putea să-mi rezumi în câteva cuvinte concepţia acestui 
filosof? 

— De ce nu? 

Elevul făcu o scurtă introducere asupra ideii cunoaşterii 
integrale, cită din memorie pasaje din autor, încercând o 
comparaţie cu Spinoza. Expunerea limpede, caldă, lipsită de 
ostentaţie, impresiona pe dascăli. 

— Ne bucurăm că ai asemenea preocupări, numai că nu 
trebuie să le sacrifici timpul rezervat şcoalei. In mod excepţional 
îţi motivăm absenţele. 

Aşa că Magheru ieşi sporit din această tărăşenie. La câteva 
luni după asta se întâmplă tragedia cu maică-sa. Moartea ei îl 
zguduise ca un cutremur şi dezastrul provocat se menţinuse în 
continuare cu toate rănile sângerând. La înmormântare nu 
vărsase o lacrimă, participase absent, cu corpul altcuiva. Dar 
când, întâmplător, la ora de muzică, un coleg al său talentat 
execută la vioară E/egie de Massenet, pe care maică-sa o cânta 
mereu, izbucni într-un plâns sfâşietor încât elevii şi însuşi 
profesorul îl împrejmuiră grijulii, să vadă ce s-a întâmplat. Însă 
Ilarie, cu zăgazurile rupte, nu se mai putea potoli. 

Numai timpul, vraci infailibil, aşternu o pojghiţă peste 
dureroasele aduceri-aminte. Avu nevoie de un an pentru 
această lucrare abia începută, care n-avea să se sfârşească 
niciodată. 

Acum llarie trecuse într-a şaptea. Era înalt, subţire, zvelt, cu 
trăsături cam neobişnuite: figură aproape triunghiulară, frunte 
pură, înaltă, chiar prea înaltă, ochi mari, verzi, sprâncene 


stufoase, nas ascuţit, gură mică, părul (o, mai ales părul!), o 
claie luxuriantă,  refractară  pieptănatului, cu reflexe 
strălucitoare. Toate astea, separat, ar fi trecut neobservate 
(afara de podoaba părului), dar laolaltă se  armonizau 
surprinzător, imprimând adolescentului o distincţie rară. De 
altfel, chiar din gesturi şi vorbire se detaşa o nobleţe care 
impresiona plăcut de la cea dintâi cântărire a ochiului. Mica lui 
avere intelectuală, deşi se făcea simțită numaidecât prin 
permanentul contact cu colegii săi, nu-l infatua. li erau străine 
atitudinile de superioritate faţă de alţii, aerele atât de frecvente 
la unii adolescenţi, care îşi închipuie că sunt alfa şi omega, că 
lumea începe o dată cu ei. E drept, nu se încârduia cu băieţi de 
seama lui, ştiind că o prietenie nu se poate lega fără schimburi 
reciproce şi totodată egale de sentimente şi idei. De aceea, 
părea prea puţin accesibil, numai că această lipsă o compensa 
printr-o excesivă amabilitate şi chiar serviabilitate în orice 
împrejurare. Cu toate astea mulţi îl invidiaţi fără să-i arate. Nici 
nu se putea altfel. 

Era şi puţin maliţios. Încă de anul trecut avea pică pe Moş 
Pentagon (cum îi spuneau profesorului de matematică) pentru 
că odată, citind un roman surprinzător de captivant al lui Paul 
Adam despre viaţa împărătesei Teodora a Bizanțului, neglijase 
lecţia şi căpătase un doi zdrobitor. Eşecul trezi în elev o ambiţie 
nemăsurată de a-şi apropia acea disciplină aridă. Toată vacanţa 
mare învăţă pe capete algebră şi trigonometrie, citind manuale 
şi cărţi de specialitate şi făcând necontenit exerciţii. Aşa încât, 
reîntors la şcoală, rezolva orice problemă, aplicând teoreme 
născocite în fierbinţi căutări, ca un inspirat. Moş Pentagon se 
uita la el cu uimire ori de câte ori îl examina. După ce Ilarie 
trecea în bancă, profesorul relua pe catedră calculele de la 
capăt. 

Apoi, sărind în sus, striga luminat: 

— M-ai păcălit, Magherule, nu-i aşa... 

Clasa chicotea pe înfundate. Incepeau controversele, elevul 
susţinea o teoremă, profesorul alta şi aceste discuţii umpleau 
ora, spre satisfacția băieţilor. După câteva păţanii de-acestea, 
Moş Pentagon renunţă să-l mai examineze, punându-i nota 10 
din oficiu în fiecare trimestru. 

Elevul Magheru câştigase lupta. 


Dar o aventură amoroasă, în care adolescentul se lăsă 
antrenat, îi aduse un nor negru pe cerul senin, primăvăratic. 

La pensionul Modern, unde părinţii îi dăduseră chiar de la 
începutul studiilor liceale, ocupa o odăiţă lângă apartamentul 
directorului, despărțită printr-o uşă permanent încuiată. 
Obţinerea acestei camere, în care încăpea abia un pat, o 
măsuţă şi un dulăpior, presupunea totuşi un regim de favoare, 
întrucât elevul stând singur, se bucura de mai multă linişte 
decât ceilalţi colegi, care erau înghesuiți câte douăzeci în vaste 
dormitoare. E drept că tatăl său plătea o taxă ceva mai mare, 
dar câţi n-ar fi vrut o cameră separată? Chiar pedagogii locuiau 
câteşitrei într-o singură odaie. 

Până aici, toate bune! Numai că Morariu, directorul 
pensionului şi totodată profesor de fizică la liceu, fiind văduv 
(nevastă-sa murise cu doi ani în urmă), se recăsători cu o 
femeie frumoasă şi mai tânără decât el cu vreo douăzeci de ani. 
Când băieţii din cursul superior văzură pe noua lor directoare 
credeau că e nepoata profesorului Morariu, nicidecum soţia. Și 
se îndrăgostiră pe capete de ea. Unul, dintr-a şaptea, o 
fotografiase pe ascuns şi dormea cu poza ei sub pernă. Altul, 
mai îndrăzneţ, îi făcu ochi dulci, pe faţă, spunându-i „Săru- 
mâna, zeiţă!”, De aceea, adolescenţii rămaseră stupefiaţi aflând 
de la pedagogi că „frumoasa din pădurea adormită” nu e nici 
nepoată, nici fiică, ci soţie. Soţie? Mii de draci! Cum l-o fi luat pe 
moşneag de bărbat? Dar o o căsătorie împotriva firii, n-are cum 
să dureze. Naiba l-a pus pe director să aducă o torţă aprinsă în 
şura cu paie? Un puşti dintr-a cincea veni cu vestea că doamna 
directoare era fata unei actriţe şi că a mai fost măritată cu un 
sublocotenent chipeş de cavalerie. După aceea, se auzi că întâi 
ţinuse un maior, pe urmă a venit la rând sublocotenentul... 
Isprăvind cu armata, trecuse la corpul didactic. Iscodirile de 
acest fel alimentau cronica pensionului şi o vreme constituiră 
singurul subiect de discuţie. 

Şi lui Ilarie îi plăcu, nici vorbă, directoarea cu ochii umbroşi şi 
trup de felină. Cu atât mai mult, cu câte semăna leit cu actriţa 
lui favorită, Francesa Bertini. Prima dată când o văzu, ea îl opri 
să-l întrebe: 

— Cum te cheamă? 

— Magheru Ilarie, răspunse el şcolăreşte, luându-l gura pe 
dinainte. 


Îi păru rău, trebuia să-i spună Ilarie Magheru - oricum era 
altceva. 

— Ilarie? Ce nume curios?!! se miră ea surâzând larg, cu toată 
faţa. 

De ce curios? Poate un nume rar, dar curios? Probabil o vorbă 
în vânt. Îl mai descusu în ce clasă e? (a şaptea - ea credea că 
într-a opta). Cu ce se ocupau părinţii? (pretor - adică 
administrator de plasă - o, da! da!) Dacă învaţă bine? Elevul 
zâmbi (cred că am note destul de bune), ea râse cu poftă şi 
plecă repede, parcă plutind. 

Din ziua aceea, ori de câte ori se întâlneau îi zâmbea, ba o 
dată îi aruncă în treacăt: „Mi-eşti simpatic, Magherule!” Băiatul 
rămase pe loc, mirat. Altă dată, îl rugă să-i cumpere o carte de 
la librărie (tot trece pe-acolo), auzise că e captivantă şi dorea s- 
o citească. Vru să-i dea şi banii (lăsaţi, doamnă, mi-i restituiţi 
când vă aduc cartea). 

Când îi aduse cartea, era singură în cancelarie. 

— Eşti foarte drăguţ, Magherule, nu m-aşteptam să fii aşa de 
serviabil. Îţi mulţumesc... Cu ce te-aş putea răsplăti, spune? 

— Cu nimic, doamnă... 

— A, nu! Nu! Nu vreau să-ţi rămân datoare... 

Ciudat! Îl copleşise atâta şi încă... Ce-o fi având de gând? Se 
apropiase de el, îl sorbea din ochi şi deodată îl sărută neaşteptat 
pe gură... De necrezut!... Ilarie nu simţi voluptatea buzelor 
femeii, se crezu plutind deasupra unui abis, ca să cadă 
numaidecât în el. Două palme răsunătoare îi plezniră obrajii. 
Totul se petrecu atât de repede şi de ciudat, încât băiatul, 
buimac, nici nu-şi dădu seama că în pragul cancelariei se ivise 
pedagogul Stanciu. 

Directoarea, dezlănţuită brusc, striga la Ilarie: 

— leşi afară, măgarule, cum ai îndrăznit să... Afară! Afară! 

După ce vinovatul ieşi valvârtej, femeia se adresă celui apărut 
atât de inoportun: 

— Ai văzut ce obrăznicie din partea unui elev? Va fi pedepsit... 

În câteva minute tot pensionul ştia ce se întâmplase. Colegii 
tăbărâră pe autorul atentatului la pudoare, ca să afle în ce 
împrejurări se petrecuse tărăşenia. Ilarie nu deschise gura, se 
îndărătnici într-o muţenie de statuie. Chiar pedagogul, pe care 
imponderabile necunoscute îl mânaseră în cancelarie tocmai în 


clipa de taină, îl luă deoparte ca să-l descoase, căci omul avea o 
bănuială. 

— Spune drept, Magherule, n-a fost teatru toată chestia asta? 

Şi de astă dată Ilarie rămase mut. În schimb, directorul 
pensionului îşi dete drumul la mânie. În primul rând îl făcu pe 
pedagog ca pe-o albie de porci: 

— Pentru ce ai difuzat porcăria asta, ca să aibă ce cleveti tot 
oraşul? Datoria dumitale era să-ţi pui lacăt la gură, căci în 
definitiv este în joc nu numai cinstea soţiei mele, dar şi 
onorabilitatea institutului de unde mănânci pâine! 

Subalternul, de frică să nu-şi piardă slujba, aruncă vina pe 
spinarea elevului, care fu evacuat din pension. I se găsi în pripă 
o gazdă, dar el refuză şi locui la un coleg al său, Radu Şteflea. 

A doua zi, după terminarea cursurilor, Magheru fu chemat în 
cancelaria profesorilor şi supus unui scurt interogatoriu: 

— Ce-ai căutat la doamna Morariu? 

— l-am adus o carte pe care m-a rugat să i-o cumpăr de la 
librărie. 

— Te-a mai rugat şi altă dată să-i faci comisioane? 

— Nu. 

— După ce i-ai dat cartea ce ţi-a spus? 

— Mi-a mulţumit. 

— Şi dumneata ce-ai făcut? 

— Te întreb: ce-ai făcut? Ai plecat aşa cum trebuia să faci... 
sau...? 

— Nu vrei să răspunzi? Prin urmare îţi recunoşti vina că ai 
„Vviolentat-o”? 

— Rău faci retrăgându-te în mutism, în loc să mărturiseşti 
deschis, cu francheţe, fapta urâtă pe care ai comis-o... 

— Cel puţin o regreţi? 

— Nici asta... Tăcerea dumitale te acuză mai mult decât îţi 
închipui. Eşti un elev eminent, asta este de netăgăduit, te-ai 
comportat ireproşabil sub toate raporturile şi dacă acum ţi-ai dat 
în petic prosteşte, noi, ţinând seama de antecedente, ţi-am 
acorda circumstanţe atenuante. Dar în loc să-ţi recunoşti 


greşeala şi să ne ceri iertare, dumneata te complaci într-o 
muţenie exasperantă... Nici nu mărturiseşti, nici nu negi fapta... 
Şi ai mai făcut încă o greşeală peste cea dintâi. 

— Care, vă rog? 

— Aceea că ai trâmbiţat printre colegii dumitale ceea ce s-a 
petrecut în cancelarie, punând-o pe doamna Morariu într-o 
lumină destul de urâtă!... 

— Asta, nu! N-am rostit o silabă... 

— Dar cine a făcut-o? 

— Domnul pedagog Stanciu... 

Soborul belferilor nu luă deocamdată nicio măsură. Erau prea 
mulţi împotriva uşurinţei profesorului Morariu, însurat cu o 
fetişcană căreia putea să-i fie tată şi care trebuia să trăiască în 
mijlocul unor adolescenţi. Aşa că un act ca acela pe care îl 
judecau era de prevăzut şi erau de prevăzut în viitor altele mult 
mai grave, întrucât despre virtuțile doamnei Morariu încă nu 
pomenise nimeni nimic, pentru bunul motiv că nu le avea. Se 
mai întâmplă însă un fapt nou: directorul pensionului, aflând că 
pedagogul difuzase tentativa agresorului, îl concedie, iar acesta, 
ca să se răzbune, dădu în vileag că doamna Morariu atentase la 
pudoarea adolescentului, întrucât, în momentul când intrase pe 
uşă, a văzut mâna ei încolăcită de gâtul lui Magheru. Aşa că 
degeaba a căutat să salveze aparențele, trăgându-i - de florile 
mărului - două palme, ca şi când ea ar fi fost victima. 

Magheru, chemat din nou în faţa conferinţei, adoptă aceeaşi 
metodă a negaţiei, încât moş Pentagon, până la urmă, nu se mai 
putu stăpâni şi strigă: 

— la mai lăsaţi-l în pace, băiatul ăsta e un cavaler în carne şi 
oase. Asta-i! Bravo, tinere! Şi eu în locul dumitale tot aşa aş fi 
făcut!... 

După alte câteva zile de dezbateri, se hotărî, în fine, ca elevul 
Magheru să fie transferat la celălalt liceu din oraş. Prin blânda 
măsură se împiedicase dezavuarea profesorului Morariu, dar 
crescuse prestigiul unui vinovat fără vină. 


CAPITOLUL 4 


MEMORIAL II 
(pagini autobiografice ale elevului 
Magheru G. Ilarie) 
l 

După tragedia mamei, cea mai cumplită lovitură a destinului a 
fost moartea Martei. Simplu act de stare civilă pentru unii, 
pierderea mi-a zguduit fiinţa până în adâncurile ei cele mai 
insondabile, marcând o cotitură decisivă în viaţa mea. 

Când tatăl ei, institutorul Marin Coravu, fu transferat ca 
director la şcoala primară de la noi din Merişani (tata a stăruit 
mult să-l aducă), eu isprăveam cu chiu cu vai pe-a şaptea (după 
păţania cu directoarea care mi-a adus destul ponos) şi eram în 
vacanţa mare. Marta, cu un an mai mică, abia acum trecuse în 
clasa a şaptea. Avea o fire veselă, zburdalnică, neastâmpărată. 
Nu-mi amintesc s-o fi văzut vreodată pe gânduri sau supărată. 
Tristeţea nu se lipea de ea ca apa de untdelemn. Cânta şi râdea 
oricând şi oriunde, fără contenire. Chiar când mă aflam în casă, 
îi simţeam prezenţa vizavi, peste drum, în curtea şcolii. Nu 
râdea ca alte fete, sau cum se râde în mod obişnuit. Râsul 
Martei izbucnea vulcanic, din toată fiinţa, ca un uriaş chiot al 
bucuriei de viaţă. E drept, la început ne uluia pe toţi, parcă avea 
în el ceva nefiresc, dar, în cele din urmă, râsul acesta cucerea, 
propagându-se ca un incendiu prin paie, împotriva căruia nimeni 
nu avea cum să se apere. O ajuta mult şi făptura robustă, nu 
prea înaltă, cu sânii parcă ostentativ dezvoltați. Nu era o 
frumuseţe citadină, lucrată, ci rurală, a naturii neprefăcute. 
Izvora din ea o mireasmă irezistibilă de frăgezime, de fructă 
proaspătă. Părea, într-un cuvânt, expresia vie a sănătăţii, 
sănătate cu trup de fată, nas în vânt şi păr de păcură, revărsat 
pe umeri. 

Din ziua când puse piciorul în Merişani, tutui familiar pe băieţi 
şi fete, se împrieteni numaidecât cu vecinii şi dintru început se 
aşeză în mijlocul atenţiei generale, ca o mică regină a satului. 

Aşa se explică prietenia noastră născută chiar din prima oră 
când familia învățătorului a poposit în comună cu două care 
îndopate de mobilă şi bagaje. În prezenţa ei mă simţeam trăind 
mai bine decât oriunde, sau mai bine zis, uitam că trăiesc. 
Mania de a mă introspecta aproape în fiece clipă suferise de 
astă dată o paralizie binevenită. Când te întrebi: ce simţi, sau 


cum simţi, eşti în posesia unui fenomen de cugetare care 
diminuează sensibilitatea. Ori, în vecinătatea Martei, simţirea 
lipsită de control devenea plenară. Şi cum să nu devină dacă 
vitalitatea ei avea o acţiune tonică asupra sănătăţii mele 
şubrede? Pe vremea aceea încă n-aveam conştiinţa acestei 
binefaceri, dar instinctul care ne conduce sigur paşii o simţea şi 
o folosea lacom. 

Trebuie să subliniez că în cele trei luni ale vacanței mari, altă 
dată atât de lungi şi goale, prietenia noastră şi-a deschis larg 
aripile, fără a fi tulburată de morbul dragostei. O clipă nu mi-a 
trecut prin minte că aş putea să mă îndrăgostesc de Marta şi nu 
numai atât, dar nici nu mă preocupa dacă are cumva vreun 
iubit... Un iubit? Dar noi toţi ceilalţi băieţi din hora ei l-am fi 
făcut fărâme dacă am fi aflat una ca asta! Marta era a noastră, 
deopotrivă a tuturor, ar fi comis o fărădelege faţă de grup 
preferând pe unul singur... Ce ne facem cei rămaşi fără ea, fără 
acest bun obştesc? Relaţia - ea şi noi - prezenta sub acest 
aspect o primejdie mereu trează. 

Sora-mea, Mariana, fire posacă, aplecată spre solitudine, n-o 
prea înghiţea. „Nu-mi place, e prea gălăgioasă!” spunea. Aşa că 
Marta, venind în casa noastră, şi venea mereu, fiindcă părinţii ei 
locuiau peste drum, se întreținea mai mult cu mine. Astfel, am 
reuşit să aflu că era poetă. Surpriza mi-a dat mult de gândit. Nu 
ştiu de ce îmi plăcea să cred că numai firile meditative, 
predispuse la interiorizare, sunt miruite cu acel dar deosebit al 
creaţiei. Existau două fiinţe antagoniste în Marta, una veselă, 
exuberantă, clocotind de viaţă şi alta melancolică, sfâşiată de 
nelinişti şi întrebări? Se prea poate. Dacă nu se prefăcea în 
purtarea ei de toate zilele, şi cred că nu se prefăcea (pentru ce 
ar fi făcut-o?), atunci personalitatea ei părea să fie destul de 
complexă. 

N-a vrut, în ruptul capului, să-mi arate o poezie proprie. Nici 
n-am stăruit prea mult, însăşi făptura Martei era o poemă şi mă 
îndoiam că se va depăşi pe sine. S-a bucurat ca o copiliţă când îi 
aduci o jucărioară găsind în biblioteca mamei un belşug de cărţi, 
mai ales clasici francezi. A plecat numai cu poeţi în braţe, Villon, 
Chenier, Vigny, Lamartine, Hugo. 

Într-o zi, ne-am abătut prin cimitir, unde fiecare mormânt era 
o scurtă istorie. Dar cine avea răgaz să cerceteze atâtea urme 
de viaţă stinsă? Două inscripţii ne atraseră luarea-aminte. Pe o 


cruce părăginită de intemperii scria: Aici zace llie Pătru, tată a 
Zece copii, iar pe altă piatră era săpat cu litere mari: Aici 
odihneşte Marin lovanache. 

— Cine o fi fost acest lovanache? mă întrebă ea. 

— Un om bogat, a murit demult. Dar de ce te interesează pe 
tine? 

— Tu nu simţi, lluş, nu-ţi sare în ochi nedreptatea? Bietul 
Pătru s-a trudit din greu să crească atâţia copii şi acuma zace, 
iar celălalt care s-a odihnit toată viaţa continuă să se 
odihnească. 

Comparaţia presupunea o anume subtilitate de gândire. 

— lată o temă pentru o poezie! i-am propus. 

Altă dată, plimbându-ne pe malul bălții, am fost martorii unei 
întâmplări neobişnuite. Boghină, cârciumarul, căruia îi plăcea să 
pescuiască, făcând o mişcare greşită, îi căzură banii în apă şi 
omul necăjit se căznea zadarnic să-i scoată. Marta, când auzi 
despre ce-i vorba, începu să râdă cu poftă: 

— Justiţia imanentă şi-a spus cuvântul! 

— Cum vine asta? Nu înţeleg! 

— Foarte simplu: banii cârciumarului veniţi din apă s-au întors 
în apă. 

Bună! Straşnică! Pe zi ce trecea însuşirile Martei ieşeau la 
iveală. Avea nu numai des bons-mots, dar şi idei subtile. 

Tot atunci ne-am aşezat pe iarbă. Ea s-a apucat să citească 
tare La nuit de mai, a lui Musset. În timpul lecturii, vrând să-şi 
schimbe poziţia, s-a întors brusc şi atunci, fără să vreau, i-am 
văzut sub rochie o bucăţică de pulpă roză. Faptul se consumă cu 
o uşoară rezonanţă în simţirea mea. 

Un singur lucru mă cam supăra. Îmi spunea uneori 
Cassanova, făcând aluzie la trista păţanie cu directoarea. Am 
rugat-o să renunţe la poreclă, după care mi-a pus alta: Don 
Juan. 

— Nici asta nu-mi place. 

— Dar aşa îţi spun toate fetele la şcoală... 

— Cum, au aflat de pocinogul meu? ` 

— Oho, ai ajuns vestit ca un cal breaz... In locul tău m-aş 
bucura. 

— Mulţumesc. Prefer o celebritate pe alte dimensiuni. 

— Bine. S-o aşteptăm!... 


Dar în aşteptarea celebrităţii, care n-avea cum să vină atât de 
repede, veni dragostea. 

lI 

Vacanța se termină o dată cu vara. Poposi, toamna, în frunte 
cu septembrie, vestitorul noului an şcolar. De obicei, mă 
duceam cu trăsura la Craiova, împreună cu soră-mea. De rândul 
acesta, am luat-o cu noi şi pe Marta, care învăţa la aceeaşi 
şcoală cu Mariana. Încă nu se crăpase de ziuă când am plecat, 
fiindcă aveam de bătut un drum lung, de vreo treizeci de 
kilometri. Tata ne însoțea, având mereu treburi în oraş. Stăteam 
în trăsură, pe scăunelul dindărătul vizitiului, faţă în faţă cu 
Marta. Pe când firea dormea dusă (cu excepţia grupului nostru) 
şi se petrecea acel uluitor fenomen al mecanicii cereşti care se 
cheamă revărsatul zorilor, genunchiul meu atinse involuntar pe 
al ei, din cauza hurducăturilor trăsurii. L-am tras înapoi, speriat, 
parcă mă curentase o sursă electrică... Mi-a fost ruşine de 
spaima mea. După câteva minute lungi, genunchii noştri se 
atinseră din nou, de astă dată cu voia lor. O beţie plăcută, 
uşoară mi-a inundat fiinţa din cap până-n călcâie. N-am retras 
piciorul de teamă să nu fugă simţirea aceea nouă, miraculoasă, 
care mă copleşise. Aşteptam înfricoşat, cu sufletul la gură, să-şi 
tragă ea piciorul. Din fericire, nu-l trase. Pesemne că şi Marta 
simţea tot aşa ca şi mine. Nimeni nu spunea nimic, devenisem 
muţi, chiar şi Marta cea guralivă. Cât de mult ne trebuia acea 
tăcere! Pentru că ea ne menținea starea de beatitudine pe care 
cuvântul rostit ar fi gonit-o. Ceva mai târzior, schimbând poziţia 
picioarelor cu ajutorul întunericului (şi el complice), am strâns 
genunchii Martei într-ai mei. Supusă ca o mieluşea, n-a zis 
nimic. M-a podidit din nou un potop de voluptate. Să-mi ies din 
fire! De unde, din ce rezervoare tainice izvora atâta plăcere? 
Când tata, Mariana sau vizitiul scoteau câte o vorbă, mă 
crispam de mânie. Noroc că nimeni n-avea mâncărime la limbă. 
Natura impunea tăcere în clipele când se năştea ziua... 

Şi aşa, înlănţuiţi şi muţi, plutind cu trăsură şi uneori fără 
trăsură, prin înalturi cereşti, am ajuns la poalele dealului 
Vârtinei. Tata ne rugă să coborâm, urcuşul era greu. Sora-mea 
Mariana nu vru să coboare. Marta şi cu mine ne-am dat jos şi am 
rămas în urmă. Nu ştiu, nu-mi dau seama de ce am făcut asta, 
doar nu ne înţelesesem dinainte. Urcam tăcuţi dealul, pas la 
pas, unul lângă altui, aşa de aproape, că ne atingeam. Am luat-o 


de mână şi-i simţeam căldura degetelor, ba chiar uşoara 
zvâcnire a sângelui. Deodată, ne-am oprit locului, ne-am 
înlănţuit cu braţele şi ne-am sărutat lung cât veşnicia. Fiinţele 
noastre avuseseră tot timpul să treacă una într-alta. 

Aşa a început clasa a opta, cu botezul miracolului iubirii şi 
consider că lumea mea s-a născut o dată cu dragostea dintre 
noi. Chiar în prima noapte i-am scris prima scrisoare, potop de 
cuvinte care scălda un potop de visuri şi de sentimente. Apoi 
alte scrisori şi altele, câteva întâlniri nereuşite (n-am putut să 
rămânem singuri), în fine o secetă sufocantă de fapte. 

IHI 

Această dragoste mi-a colorat intens adolescența. Evoluția ei 
a parcurs o zonă roză la început, apoi roşul aprins al pasiunii, 
după care a intrat în bezna marii deznădejdi. 

Marta a suferit mutații temperamentale vizibile chiar cu ochii 
liberi. Când în vacanţa mare s-a întors acasă, adică după 
aproape un an de la primul şi hotărâtorul nostru sărut din 
revărsatul zorilor, nu mai era aceeaşi. Râdea şi acum, dar râsul 
nu mai semăna cu cel de odinioară, era palid, de convalescentă. 
Nu se plângea de nimic, n-o durea nimic, şi mai mult decât 
atâta, poate că era fericită. Dar ceva se schimbase în structura 
ei intimă şi toţi băieţii şi fetele din Merişani prinseră de veste că 
Marta e îndrăgostită. Nu spusese nimănui o vorbă, nici ea, nici 
eu, dar oricine, numai privind-o, ghicea numaidecât ce anume 
se petrecuse. Şi o reacţie, o ostilitate surdă aproape făţişă, se 
revărsă mai cu seamă împotriva mea ca să mă înlăture din 
societatea tineretului în care deţineam, bineînţeles, primul loc. 

De unde să găsesc timp pentru vechile îndeletniciri? Tot 
timpul îl dăruisem Martei mele. Mereu eram împreună, ziua în 
locuri singuratice, afundaţi prin zăvoaiele Oltețului, iar seara, şi 
o bună parte din noapte, în grădina casei. Tata aflase de iubirea 
noastră, dar nu s-a amestecat. Mă lăsa în pace, ştia că sfaturile 
părinteşti în această materie intră pe-o ureche şi ies pe alta. A 
spus numai că se aşteptase la o înrudire mai de soi. „Bine, să 
aşteptăm înnobilarea lui Marin Coravu, gândeam în derâdere 
faţă de asemenea prejudecăţi învechite, am să-i scriu regelui să- 
lungă baron. Merită Coravii o baronie, pre legea mea, pentru că 
au făcut pe Marta”. În schimb mama ei o ţinea de rău, de multe 
ori o certase, dar, curios, tatăl întotdeauna lua apărarea fetei; 
spunând că-i un joc pe care îl joacă toţi tinerii, şi e mai bine că 


m-a îndrăgit pe mine decât pe altcineva, cu mine cel puţin 
învaţă să converseze franţuzeşte. (Bătrânul vedea practic 
lucrurile). 

Într-adevăr, ne obişnuisem să purtăm discuţiile în limba lui 
Molière, numai cuvintele dragostei le rosteam în româneşte. În 
altă limbă ni se păreau improprii, fade, lipsite de conţinut. 

Marta, după câte am înţeles, se zbătea muşcată de obsesia 
păţaniei mele cu directoarea. (Adevărul nu i l-am spus niciodată: 
îmi convenea să creadă că eu provocasem scandalul, pentru a 
mă bucura de aura îndrăznelii). 

— Spune-mi drept, ai iubit-o? 

— Nu! protestam, nu poate fi vorba de aşa ceva. 

— Atunci de ce te-ai angajat în acea aventură? 

— Dacă vrei numaidecât o explicaţie, am iubit femeia în 
general, nu o anumită femeie. Acum se schimbă lucrurile: 
iubesc pe domnişoara Marta Coravu, aşadar o existenţă purtând 
un nume precis, pe care am ales-o dintre o mie de fete, pentru 
că reprezintă idealul meu de femeie. 

— Mincinosule, cred că m-ai convins. 

— Îţi jur că nu te mint. 

— Şi, mă rog, care-i idealul tău de femeie? 

l-am spus că e Athenais, soţia împăratului Teodosie al 
Bizanțului. Când a auzit una ca asta, a început să plângă, 
crezând că-mi bat joc de ea. De fapt vorbeam foarte serios. 
Athenais, fiica unui profesor grec, era o fată pe cât de frumoasă, 
pe atât de inteligentă şi instruită. 

— Tu o întreci: eşti şi poetă. 

— Am înţeles, împărate, şopti ea surâzând printre lacrimi. 

De-atunci, îi spuneam Athenais, iar Marta mă striga Teodosie. 
Făceam în fiecare zi excursii cu bicicletele prin satele vecine sau 
mai depărtate şi ne întorceam târziu, ocolind centrul Merişanilor 
noştri, ca să nu ne vadă cineva împreună. Apoi, încă nesătui de 
noi, ne furişam în salon unde era pianul, ca să-i cânt muzică... 
pe sărutări. Pentru Patetica lui Beethoven mi-a dat o dată 
douăzeci şi cinci de sărutări. Mozart era plătit mai puţin (afară 
de Pastorală) însă cu deosebire îi plăceau valsurile postume ale 
lui Chopin. Şi bineînţeles, obligatoriu, aria Marthei din opera cu 
acelaşi nume a lui Flotov. După concert treceam în grădina 
casei. Nu ne deranja nimeni decât rareori şi acolo era locul cel 
mai potrivit pentru plăţile Martei. 


— Uite, vezi, aceea e steaua mea şi cealaltă a ta. Hai să stăm 
de vorbă cu ele. 

Intrebam stelele când ne căsătorim, câţi copii o să avem, cum 
o să-i cheme pe fiecare, unde va trebui să ne stabilim, şi altele 
câte ne treceau prin cap. Într-o seară, Marta s-a speriat, steaua 
ei nu se mai vedea. Din fericire, se ivi iarăşi la locul ei, cuminte 
şi sclipitoare. Athenais nu mai putea de bucurie. N-am înţeles 
nici până azi ce se întâmplase cu steaua ei micuță. 

Odată, am zărit pe câmp un băieţaş de vreo cinci ani, care 
lovea cu o nuia un bou, gigantic în comparaţie cu el. Animalul, 
pesemne, se depărtase prea mult de cireada şi copilul voia să-l 
aducă înapoi. 

— la te uită, Marlen, ce spectacol halucinant: două forţe care 
se înfruntă, cea fizică şi cea intelectuală. Namila de bou ar 
putea să facă una cu pământul pe copil, cu un singur gest; cu 
toate astea ascultă de el, fără murmur, nu-i iese din voie... 

Amândoi, obosiţi de drum, ne-am tolănit pe iarbă chiar în 
vecinătatea boului cu pricina, să ne odihnim oleacă. Vremea nu 
era prea potrivită pentru popas, începuse a sufla un vânt cam 
aspru, încât umfla rochia fetei cu neruşinare. 

— Ah, nebunul ăsta de vânt cum îmi ridică rochia, făcea Marta 
necăjită, încercând s-o tragă în jos. Tu, lluş, te-ai vorbit cu el, 
vânturaticule! 

Râdeam să mă topesc. 

— Are ce are cu tine... spune-i să se astâmpere şi să ne lase 
să îmbucăm ceva. 

— Ţi-e foame? Nu putem mânca aici, n-avem cum face 
mămăliguţa. 

— Pâine n-ai adus? 

— Ba da, numai că aş prefera mămăliguţă... 

Am găsit la băieţaş o bucată de mămăligă rece, în schimb i- 
am dat pâinea, spre bucuria lui. 

După frugalul prânz, urmă siesta. M-am apropiat de bou şi i- 
am mângâiat uşor faţa păroasă. Animalul placid nu se sinchisi 
de loc, parcă nu era vorba de el. 

— Vreau să-l mângâi şi eu, zise Marta. 

Il mângâie şi ea, dar cu oarecare teamă. 

— Ce blând e!... Spune-i ceva, lluş... Dacă ai şti cum te 
priveşte. 


— Boulene drag, îmi pare rău că adineauri ai mâncat bătaie. 
Micul tău stăpân te consideră un simplu lucru, după cum văd. 
Deşi te naşti ca să mori, tu nu vezi trăind, nu-ţi pui întrebări 
asupra existenţei, nu cârteşti împotriva vieţii, oricât de aspră ar 
fi cu tine. În asemenea condiţii, eşti fericit? 

— lluş, ai căpiat? Intrebi un bou de fericire? Şi fata apucându- 
se să mângâie animalul, de astă dată cu mai mult curaj, spuse 
cu toată drăgălăşenia: Adoratul ăsta rămâne din păcate numai 
forţă de muncă şi carne de consum. Asta-i soarta lui. 

— De azi încolo nu mai pun gura pe carne de vită. 


Altă dată, după o seară prelungită de muzică, ne-am apucat 
să zvârlim undiţe în apele viitorului. 

— Tu, Marlen, mai ai un an până termini liceul. În timpul ăsta 
nu ne putem lua, e exclus nu-i aşa? 

— Sigur că da, elevă şi soţie, încă nu s-a văzut pe lume. 

— Foarte bine. Dar cum intri la facultate, gata, ne căsătorim. 
Sunt multe perechi de studenţi care urmează universitatea ca 
bărbat şi nevastă, să ştii... 

— Dacă părinţii se împotrivesc? 

— Noi le spunem cinstit, că ne luăm. Nu consimt? Trecem 
peste voinţa lor şi ne cununăm în cea mai mare taină. 

— Şi dacă află? 

— N-au decât. Niţică furtună, apoi pace bună... Vrei? 

— Vreau... 

— Serios, sau...?!!! 

— Vreau! Vreau! Vreau! 

— Atunci să fixăm data nunţii. 

— Eşti nebun, lluş... 

— Nicidecum. Imi place să calc pe certitudini. 

Am vârât în şapca de licean foile de duminică ale unui 
calendar. . 

— Trage! ţi cedez alegerea datei! 

Marta zâmbi larg, îi plăcea să întrebe viitorul. Umblă cu mâna 
prin grămada de foi şi scoase una. 

— 14 aprilie. 

— Asta este. Soarta a hotărât. Alea jacta est! Peste doi ani, la 
14 aprilie, avem nunta, domnişoară mireasă! Să fie într-un ceas 
bun! 


Şi plecându-mă adânc în faţa fetei, i-am sărutat respectuos 
mâna. 

IV 

Intr-o zi, ducându-ne cu bicicletele la Ciunteşti, o comună cam 
la 20 kilometri de Merişani, ne-a apucat o ploaie torențială, care 
a ţinut, cu întreruperi, aproape două ore. Se înserase, nu mai 
era chip să ne întoarcem pe aşa vreme. 

— Ce-i de făcut? am întrebat-o pe Marta. 

— Dormim aici, şi plecăm mâine dimineaţă, pe lumină. 

Ea, cu gura ei a spus dormim aici. Fireşte, n-aveam ceva mai 
bun de făcut, oricui i se putea întâmpla un asemenea pocinog, 
dar mie ca să rămânem aici peste noapte, adică să dormim 
împreună, mi se părea ceva himeric, de pe tărâmul visului. 

Cârciumarul ne dădu o cameră cu un singur pat. Nici n-avea 
alta. Prin urmare, trebuia să ne culcăm nu numai în aceeaşi 
cameră, dar şi în acelaşi pat. 

— Şi ce ai să spui, baziliso, acasă la întoarcere? Că ne-am 
petrecut noaptea în palatul sacru? 

— Nu, Theo (îmi prescurtase numele), voi spune că am dormit 
afară în ploaie, dar nu ne-a atins o picătură de apă din pricina 
ta. 

Am râs amândoi cu poftă. Theo, (pe greceşte, Dumnezeu) 
putea să facă, bineînţeles, orice minune. 

Din păcate, Theodosie al ei a băut în timpul nopţii mai mult 
decât trebuia şi ameţit nu atât de vin, cât de farmecele 
împărătesei, i-a cerut să fie a lui. Ea n-a vrut în ruptul capului. 

Imi acceptase până acum multe fantezii erotice, chiar 
goliciunea la o scăldătoare în apa Oltețului, dar mă opri 
categoric în pragul posesiei. Cu simţurile răscolite, stăruiam însă 
tot mai mult. 

— Nu pot... Asta nu... Trebuie să înţelegi, lluş... 

— De ce? Spune-mi de ce? Nu ne iubim? 

— Dacă mă iubeşti, cruţă-mă... 

— Pentru ce spui să te cruţ? Tu nu simţi la fel ca mine? 

— Vreau să mă păstrez curată pentru cununie. 

Era prizoniera tradiţiei? Îi intrase în sânge această oprelişte şi 
o păzea cu străşnicie, ţinând piept tumultului pasiunii? 

— l-am jurat mamei, în faţa icoanei... 

A, asta a fost?... Ah, mamele, cu marea grijă tremurată pentru 
fetele lor. Era o înfruntare neghioabă a firii... Poţi să stăvileşti 


apele revărsate cu jurăminţi făcute prin constrângere? Am 
încercat s-o conving pe Marta că trebuie să ne supunem marei 
porunci a dragostei! Cine nu se supune dragostei - dragostea îl 
părăseşte. 

Fata a început să plângă. A sărit din pat şi şi-a pus rochia. 

— Ce faci? De ce te îmbraci? 

Nu scotea niciun cuvânt. Se speriase parcă de mine şi voia să 
fugă afară, în ploaie, prin băltoace, în beznă. 

— Marlen, iartă-mă! M-am purtat ca un nemernic. Cred că îmi 
pierdusem minţile. Acum, uite, mi-am venit în fire. 

N-am izbutit s-o conving să se culce din nou alături de mine. 
Stătea pe o laviţă şi tremura din toate încheieturile. 

— Ţi-e frig? 

Întrebare prostească, pentru că în odaie era cald. Tremura de 
teamă - se temea de mine. Dragostea noastră intrase într-un 
nor negru. Deodată mi-a spus: 

— Ce singură sunt! 

Nici cea mai grea injurie nu m-a durut ca vorba asta. Parcă 
mă izgonise brutal din lumea ei, cu toate că fiziceşte eram de de 
faţă. Până dimineaţa n-am închis ochii. Nici ea. Noua zi care a 
coborât pe pământ ne-a găsit pe amândoi stingheri, aproape 
străini unul faţă de altul. Am plecat după aceea, devastaţi, ca 
după un uragan înspăimântător. Pe drum, schimbam replici 
uzuale, seci. Marta devenise alta, poate nici n-o mai chema aşa. 
In ce mă priveşte, plecasem din mine fără să ştiu pe unde 
rătăceam. 


Ce greşeală de neiertat! Numai timpul, vraci cu puteri 
miraculoase, o mai poate şterge din amintire. Dar cine aşteaptă 
lucrarea lui care numără luni de zile sau chiar ani întregi? Cum 
să mă înham la carul lungii răbdări, şi dacă n-o fac, în ce fel 
astup proaspăta prăpastie dintre mine şi Marta? 

Incă o noapte albă m-am perpelit tot disecând urmările 
nesăbuitei purtări. O rănisem brutal, împingând lucrurile dincolo 
de hotarul posibilului. Cum de n-am avut o fărâmă de stăpânire? 
Trebuia să-mi dau seama că fructul iubirii noastre era crud, încă 
crud şi atunci de ce graba de a-l culege de pe ram? Dacă ar fi 
fost copt, el se desprindea de la sine şi Marta, chiar dacă ar fi 
făcut o mie de jurăminte mamei sale, tot ar fi fost a mea... 


Până la urmă, m-am convins că zbuciumul acesta n-a fost 
decât o problemă de conştiinţă, care s-a consumat în mine fără 
consecinţe exterioare. Căci, spre surprinderea mea, relaţiile 
dintre noi reîncepură senine chiar de a doua zi, parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Şi unul şi altul ignoram într-adins conflictul de 
la Ciunteşti, fără a pomeni despre cele petrecute acolo, ca şi 
când ar fi fost vorba de ceva tabu... Şi continuam plimbările cu 
bicicleta (hrana noastră de toate zilele) pe drumeaguri înguste, 
odihnindu-ne pe iarba verde la umbra copacilor, prin crânguri ori 
prin păduri. Aşadar, sensibilitatea mea ascuţită dăduse proporţii 
catastrofale unui simplu obstacol, preschimbat lesne în ceartă 
obişnuită. Dar aceste certuri, asemănătoare liniilor frânte, sunt 
necesare geometriei iubirii, o împrospătează, în timp ce 
monotonia liniei drepte o lipseşte de neprevăzut şi totodată de 
farmec. 


Într-una din scurtele noastre excursii cotidiene, pe când 
treceam peste un râu, Marta, făcând o mişcare greşită, căzu pe 
podeţ, cu bicicletă cu tot. 

— Am făcut buf, strigă ea din urmă, luând seama la bicicletă 
să nu se fi stricat vreo piesă. 

Era cât pe ce să-i spun aşa cad fetele, dar mi-am înghiţit 
replica, de teamă să nu-şi aducă aminte de noaptea noastră 
albă. 

— Curge sânge, i-am atras atenţia după ce pornisem din nou 
la drum. 

S-a uitat la picior. Într-adevăr, genunchiul fusese inundat de 
sânge. Am coborât de pe biciclete. 

— Văd că te-ai lovit serios... N-o fi vreun cui ieşit în afară? 

— Nu ştiu, n-am băgat de seamă... 

l-am legat genunchiul cu o batistă curată, dar sângele 
pătrunse prin ea. A doua batistă avu aceeaşi soartă. N-aveam 
vată, nici tifon, nici alcool medicinal. Am coborât şi i-am spălat 
rana cu apă din pârâu, după care am legat-o din nou... în fine, 
sângele s-a oprit... 

— Cum îi spune acestui pârâiaş care ne-a ajutat şi unde se 
varsă? 

— Gemărtălui. Se varsă ceva mai departe în Olteț. 

— Ce nume curios, se miră ea. 


Seara, când a ajuns acasă, maică-sa a bandajat-o serios şi 
povestea acestui mic accident părea sfârşită o dată cu 
vindecarea rănii... Dar n-a fost aşa. 

V 

Absolvenţii liceului nostru proiectaseră o excursie de zece zile 
în nordul Moldovei, sau cum îi spuneam noi, „un pios pelerinaj la 
mânăstiri”. Nu mă trăgea de loc inima să mă duc, preferam 
micile mele plimbări cu Marta, sau mai precis, mi-era greu să 
mă dezlipesc de ea atâtea zile. In cele din urmă, am renunţat la 
excursie, cu toate că plătisem anticipat drumul. Impotriviri, 
proteste: tata, soră-mea, părinţii Martei şi chiar Marta. Insistenţa 
ei m-a decis: am plecat. Ca să fiu sincer, un alt motiv mult mai 
puternic a fost hotărâtor. Despre ce era vorba? 

Ori de câte ori ne aflam unul lângă altul, fiinţa mea plutea în 
fericire, pierzând din greutate, uitând de existenţa timpului şi de 
lumea din jur. Dimpotrivă, când era departe de mine, o doream 
aşa de intens, îmi lipsea atât de mult, suferinţa mă copleşea 
atât de integral încât îmi stârnea o voluptate a durerii mult mai 
plăcută decât fericirea de a fi lângă ea. Această ciudăţenie a firii 
mele am trăit-o plenar de nenumărate ori şi m-am hotărât lucid, 
s-o trăiesc şi de astă dată. 

Am plecat. Oamenii cu gândurile prinse privesc ca de obicei, 
fără să vadă nimic. Oriunde mă duceam n-o vedeam decât pe 
Marta. Dorul meu o căuta pretutindeni şi ştiind că n-o va găsi o 
crea cu închipuirea în peisajele ce mi se ofereau privirii. Aş zice 
că am umblat ca un orb. De fapt n-am văzut decât ceea ce am 
realizat eu însumi cu ochii minţii. Dar asta aş fi putut să fac 
stând şi acasă. 

l-am trimis zeci de ilustrate, cu mânăstiri şi călugări. (Mai 
târziu din aceste ilustrate am reconstituit excursia mea). Mi-a 
scris şi ea la Piatra Neamţ câteva rânduri, că nu prea se simte 
bine şi iscălea brusc scrisoarea înainte de a fi terminat-o. N-am 
dat atenţie faptului, socotind că e o simplă indispoziţie. De ea 
nu se prindea nicio boală, nu fusese - după cum mi-a mărturisit 
- niciodată bolnavă. 

În fine, cele zece zile au trecut, excursia s-a încheiat, iar eu 
m-am întors acasă, la Merişani. Intrebând-o pe soră-mea ce face 
Marta, mi-a spus că e bolnavă, dar nu ştia ce are. M-am repezit 
numaidecât peste drum, la Coravi, şi am intrat în odaia ei. 


Zăcea în pat nemişcată, trasă la faţă, cu mâinile puse cuminţi 
peste cuvertură. Când m-a zărit, a schiţat un zâmbet palid. 

— Ce ai tu, Marlen, ce s-a întâmplat? 

— Sunt bolnavă, lluş, bolnavă rău... Să ştii că mor... 

Am certat-o. 

— Haide, nu vorbi prostii. Doctorul ce a spus? 

— Nici eu nu ştiu ce am, nici doctorul. Sau el ştie, dar îmi 
ascunde. Mor, dragul meu, zilele mele sunt numărate... Dacă tu 
erai doctor mă făceam bine... 

— Te rog, Marlen, isprăveşte cu previziunile astea macabre. 
Nu se moare aşa de uşor... 

— Şi greu, şi uşor, murim în toate chipurile. Ce rău îmi pare că 
n-am fost a ta, atunci la Chinteşti, când ai vrut tu. Nu-ţi închipui 
cât regret acuma... 

— Draga mea, de ce să regreţi, avem cel puţin o jumătate de 
veac înaintea noastră. 

— Nu, nu mai avem decât zile. Dragostea noastră va rămâne 
pentru totdeauna  neîmplinită şi eu voi avea mereu 
nouăsprezece ani. 

— Haide, nu spune asta, că mă supăr foc. Ai să te faci bine, 
chiar dacă eu nu sunt medic. Mă duc la Craiova să aduc unul... 
Pe cel mai bun care există acolo. 

— Pe doctorul Stroia? 

— Chiar pe el, cu voia, ori fără voia lui... Ca să te faci bine.. 
Uite, plec chiar în clipa asta. E bine aşa? 

Nu ştiu dacă m-a auzit ce i-am spus. Adormise. Adormise pe 
nesimţite şi respira uşor, săltând ritmic pieptul. M-am întors 
acasă, i-am spus tatii că Marta e greu bolnavă şi că trebuie să 
aduc un medic de la Craiova. Nu-i mai bine să fie internată la un 
spital de acolo? Nu, pentru că e netransportabilă. Tata a dat 
poruncă vizitiului să înhame caii şi am plecat numaidecâăt. 

VI 

Doctorul Stroia, medicul-şef al marelui spital „Caritatea” era 
vestit nu numai la Craiova, ci în toată Oltenia, chiar în întreaga 
ţară. Eu, însă, nu-l văzusem niciodată. Aşa că, după o aşteptare 
istovită de două ore, când am intrat la el, prima impresie a fost 
că mă voi dezagrega pe loc în faţa monumentului său, căci era 
într-adevăr de o statură uriaşă. Îmi spuneam că numai un om ca 
acesta e în stare să ia la trântă cu moartea şi s-o îngenuncheze. 
În aceeaşi clipă, vedeam cu ochii minţii năzdrăvana luptă dintre 


om şi natură. O imagine de-a dreptul absurdă, pentru că alta era 
puterea, lui, cea fizică mai mult îl încurca. 

În câteva fraze repezi şi stângace i-am spus ce mă aduce la 
el. Cred că n-a înţeles mare lucru. Nici eu nu ştiam ce boală are 
Marlen, ce anume o durea şi cum se manifestau simptomele 
boalei. Ştiam că zace în pat şi că doctorul trebuia neapărat s-o 
vadă. Atâta! 

— Unde locuieşte pacienta? Strada şi numărul! 

Când a auzit că locuinţa pacientei nu e în oraş, ci într-o 
comună undeva în judeţ, a sărit ca fript. La fel de surprinse au 
rămas şi ajutoarele lui în halate albe, probabil doctoriţe sau 
surori de caritate, dintre care una ireal de subţire şi frumoasă. 

— Îmi ceri un lucru imposibil. Timpul de care dispun e riguros 
cronometrat. Te rog, ascultă... 

Una din asistente, cea corpolentă, citi de pe un carnet ce 
avea de făcut medicul în următoarele şase ore, minut cu minut. 

— Ştiu că sunteţi foarte solicitat, ca orice doctor cu faimă. 
Tocmai pentru asta am venit la dumneavoastră. E vorba de un 
caz extrem de grav. Sunt cu trăsura. Vă duc şi vă aduc înapoi cu 
trăsura. Trebuie să veniţi! Vă rog, în numele umanităţii... 

— Păi, asta fac mereu, tinere... Tot ce fac e pentru umanitate! 
... Dar ce umanitate e asta dacă pentru a salva o pacientă trimit 
alte zece în eternitate! 

— Celelalte cazuri poate nu sunt atât de urgente... Craiova e 
un oraş mare, sunt atâţia medici aici. Dar bolnava mea pe 
dumneavoastră vă aşteaptă, pentru că numai dumneavoastră o 
puteţi salva... Spunând aceasta, am căzut covârşit îngenunchi: 
Veniţi, vă implor! 

— Ridică-te, strigă enervat medicul, detest cabotinajul! 

Nu m-am clintit de jos. l-am spus: 

— Nu mi-o luaţi în nume de rău! Până în clipa de faţă nu m- 
am rugat aşa nimănui pe lume, nici lui Dumnezeu din ceruri! 

Asistentele priveau la mine înmărmurite, aş zice consternate 
chiar. Medicul Stroia, în culmea surescitării, răcni la mine: 

— Cine e pacienta? Spune odată! 

Am şoptit, plecând capul: 

— lubita mea 

A fost un cuvânt magic, cuvântul care sparge orice 
împotrivire, care dărâmă şi înalţă munţii, cuvântul ce creează şi 
dă sens vieţii pe pământ. 


Doctorul m-a luat în braţe, m-a strâns înduioşat, gata să mă 
sărute. Nu m-a sărutat, mi-a spun numai: 

— Prietene, ai obţinut imposibilul. 

O lumină aproape nefirească a coborât pe feţele celor două 
asistente cărora doctorul le-a spus: 

— Vă  descurcaţi cum ştiţi. Am fost chemat de regina 
reginelor. Nu pot să nu mă duc. 

Am plecat îndată, dar nu cu trăsura, ci cu maşina doctorului, 
un Austro-Fiat nou-nouţ. Fiinţele noastre şi-au întins antenele 
întâi timid, prudent, apoi tot mai cutezător (mai ales din partea 
mea) în cercetarea lor reciprocă. Medicul m-a descusut, dar ce 
putea să afle din biografia mea albă decât unele poliţe trase 
asupra viitorului, simple visuri adolescente fără suport practic. 

— la spune, ce ai de gând să faci? 

Întrebarea m-a găsit descoperit. Nici mie nu-mi răspunsesem 
ferm, deocamdată oscilam (în ceea ce priveşte profesiunea) 
între litere şi muzică, fără a fi luat o decizie. l-am răspuns 
optând brusc pentru profesorat: 

— Aş vrea să urmez filosofia... sau să devin pianist.. 

Doctorul zâmbi cu îngăduinţă. 

— Hm, nu-i rău, numai că filosofia face pe om să trăiască 
deasupra vieţii, s-o privească de sus ca să aibă sub ochi o 
perspectivă larg cuprinzătoare. Pentru asta e neapărat nevoie 
de o bază materială. Sunt bogat? Nici bogat, nici sărac. Tata e 
cutare... n-avem decât casa şi o vie... Pădurea s-a dus, are să se 
ducă şi via. Atunci va trebui să mă însor cu o fată bogată, aşa şi 
aşa, să-mi asigure existenţa. Altfel, cum? lubita dumitale are 
avere? 

— Nu, tatăl ei e învăţător. 

— Hm! Aş fi preferat să fie mare proprietar... 

Am râs amândoi cam stingheriţi. Cât priveşte cariera de 
pianist... să nu mai vorbim. După asta s-a strecurat o tăcere în 
dialogul nostru. La capătul ei (nu ştiu ce mi-o fi venit!) i-am pus 
întrebarea! 

— Vă rog să nu vă supăraţi... Dumneavoastră de ce v-aţi făcut 
medic? Sunt tare curios să aflu... 

Doctorul se uită lung la mine şi atât de pătrunzător, încât 
privirea lui parcă mi-a străbătut epiderma şi s-a instalat adânc în 
interiorul meu. 


— De ce? Pentru că iubesc oamenii! Acesta e răspunsul. Un 
medic care nu iubeşte oamenii e un biet profesionist, bun pentru 
a opera bătături. Işi face meseria pe tărâmul medicinii, ca să nu- 
şi ude picioarele şi să contracteze, Doamne-păzeşte, un guturai 
banal. De ce să se aventureze în larg unde bântuie furtunile şi 
există primejdia înecării? Medicul, cu M mare, e un adevărat 
apostol, gata să se jertfească pe sine şi pentru el deviza Primum 
non nocere nu constituie o problemă. Pe când lucram la spitalul 
Maggiore din Milano, m-am împrietenit cu obstetricianul 
Majocchi. Tatăl său, medic, a murit la treizeci şi doi de ani, 
contractase o infecţie în urma unei operaţii; tatăl meu s-a stins 
la patruzeci şi trei de ani, exact în aceleaşi împrejurări. Şi cazuri 
de-acestea, ţi-aş putea înşira cu zecile dacă vrei... 

După cum vezi nu e vorba de marii binefăcători ai umanităţii 
ca Esculap, Hipocrate, Avicenna, Pasteur, Koch şi mulţi alţii, ci 
de medici cunoscuţi sau anonimi, înrolați în marea armată de 
sub steagul legendarului Asclepios. Aceştia au luptat şi luptă cu 
abnegaţie împotriva durerii, care degradează existenţa 
oamenilor şi o nimiceşte încetul cu încetul fără a o elibera, aşa 
cum face moartea. Pentru că, dragă tinere, scopul nostru nu e 
de a ne război cu moartea binevenită atunci când coeficientul 
de bucurie, singurul care legitimează viaţa, a scăzut sub orice 
nivel, ci de a înlătura durerea, duşmanul nostru numărul unu. 
De altfel medicina nu-i decât o armă a răzvrătirii noastre 
împotriva naturii... 

(Cum vine - asta? Ascult cu atenţia încordată). 

„„.Da, pentru că noi, oamenii, ne împotrivim naturii aspre şi 
ostile atunci când nu lăsăm pe cei slabi să moară, călcăm legea 
biologică a evoluţiei care protejează mai degrabă specia decât 
individul, întrucât supravieţuieşte întotdeauna cel puternic. 
Dacă dumneata vii pe lume cu un organism deficitar, care nu se 
poate adapta, trebuie să pieri. Altul mai bine dotat, cu o 
constituţie mai robustă îţi va lua locul. Aşa se întâmplă cu regnul 
animal, mila şi compasiunea pentru cei slabi nu există. Există 
însă la oameni, ei au ieşit din această lege naturală, creând 
pentru ei o stare revoluţionară de favoare, datorită 
comandamentelor moralei fie creştină, budistă, mozaică ori 
islamică. Aşadar, rostul medicinei e să creeze o sănătate 
artificială şi s-o întreţină cu mijloacele care-i stau la îndemână. 


Însă cum poţi apăra pe oameni de emisarul morţii - durerea - 
dacă înainte de toate nu-i iubeşti? 

— Eu iubesc oamenii... 

— Atunci ai şanse să ajungi un bun medic! 

(Medic? Şi Marta mi-a spus să mă fac medic. Niciodată nu mi- 
a trecut prin cap aşa ceva). 

— Căci această dragoste e o condiţie sine qua non. Absolut! Și 
cum să nu-i iubeşti? Omul e capodoperă a naturii, trupul său - 
cea mai formidabilă autouzină din câte există, de care puţini 
dintre noi ne dăm seama. Inteligența ne-a eliberat de mediul 
nostru şi ne deosebeşte de celelalte vieţuitoare. Focarul ei a 
schimbat faţa pământului acoperind-o cu oraşe, temple, 
universităţi, spitale şi uzine de tot felul. El a creat artele 
frumoase care ne înnobilează şi civilizaţia, care ne uşurează 
existenţa... E al doilea creator care s-a luat la întrecere cu 
primul creator, iar mai târziu ambii creatori se vor lua la trântă... 
Dar noi nu vom apuca vremea aceea... 

Mă emoţionează ceea ce îmi spune. Ce sentiment înalt e 
iubirea de om. ÎI întreb: 

— Aţi salvat multe vieţi? 

Doctorul Stroia zâmbi auzind întrebarea, dar nu se hotăra să- 
mi răspundă. Am stăruit: 

— V-aş ruga să-mi povestiţi măcar un caz... 

— Ai văzut la mine în cabinet pe cele două muceniţe? 

Am ridicat din umeri, nu înţelegeam despre ce era vorba. 

— Muceniţe le spun femeilor din cadrul medical, fie că sunt 
doctoriţe, surori de caritate sau infirmiere. 

— Da, era una blondă, cealaltă o brunetă înaltă şi subţire. 

— De cea de-a doua e vorba: de brunetă. Nici nu visa că va 
ajunge muceniţă, era odrasla unui mare proprietar din Gorj. A 
avut acum şase ani un accident nenorocit de automobil. Un 
telefon deznădăjduit din partea familiei. Am alergat la spital să 
văd ce este?! Nimic, s-a isprăvit, mi-a raportat medicul de 
gardă; am depus-o la morgă de o oră. Cobor s-o văd: un corp de 
copilă, zdrobit, n-avea nici douăzeci de ani. Pun mâna pe ea 
(gestul profesional salvator). O părere de puls. Tresar, ce-i asta? 
Trăieşte, viaţa n-a părăsit-o încă. Să încercăm ceva. Dacă încerci 
nu-i totul imposibil, măcar unu la sută. Am înlăturat moartea ei 
clinică, i-am restabilit funcţiile vitale: cordul şi respiraţia. A doua 
zi, operaţia. Ore de-a rândul m-am războit cu moartea ei 


îngrozitoare. Când murea, când învia. Secundul care mă asista 
credea că am înnebunit. Poate eram nebun, dar uneori e atât de 
necesară şi niţică nebunie. Nu acceptam să moară la vârsta ei, 
mi se părea mereu că-i fiica mea. Când dispărea imaginea fiicei 
mele, o vedeam proiectată de-a lungul anilor, şi habar n-am 
pentru ce îmi apărea ca o cântăreaţă celebră culegând triumfuri, 
ovaţionată de un public delirant. Şi lucram înainte, febril, 
suturând plăgi şi ţesuturi, ligaturând vene... în fine, operaţia se 
sfârşise. Mi-am aşternut o cruce mare pe piept: „Asta-i, 
Doamne, tot ce-am putut face. Tu continuă restul!” 

(Cum l-aş îmbrăţişa pe medicul ăsta! Simt că îl iubesc - îl 
iubesc! E aşa de mult om, încât a încetat să semene cu ceilalţi 
oameni..) 

...Apoi fuga după medicul de gardă, care expediase pe 
pacientă la morgă. L-am bătut crunt în faţa colegilor şi l-am dat 
afară în brânci. N-a suflat o vorbă, n-a schiţat un gest de 
apărare, înţelegi? La inspectoratul sanitar au vrut să-l 
repartizeze la un alt spital din oraş. Nu! Faceţi bine, stimaţi 
domni, şi ţineţi-l la voi să facă scriptologie, pentru că nu-i medic, 
ci conţopist. Altfel, îl bag în puşcărie şi-i nenorocesc familia. Nu 
glumeam. A rămas la inspectorat. Şi azi tot acolo... 
mucegăieşte. 

(Parcă vedeam bătaia cu ochii şi, zău, tare as fi vrut să reped 
şi eu acelui nemernic câţiva pumni. În orice caz, comportarea 
medicului Stroia m-a uns la inimă. Cred că nicio bătaie, de când 
e lumea, n-a fost mai îndreptăţită ca asta. O, ce simpatic e 
doctorul... simpatic... simpatic... L-am întrebat de ce fata aceea 
n-a ajuns actriţă, ci s-a făcut doctoriţă ca el?) 

— „.„„Cântăreaţă, nu actriţă, m-a corectat. Dar asta era o 
închipuire fără nicio contingenţă cu realitatea. Adevărul e că 
Nadia Garoiu (aşa o cheamă), după ce s-a văzut pe picioare, în 
afară de orice primejdie, i se pare că nu calcă pe pământ 
sănătos decât alături de mine. De aceea a urmat medicina. 
Crezi că numai ea face parte din familie? Oho, am rude 
pretutindeni, în toată ţara. De unde nici nu gândeşti primesc 
scrisori, felicitări, daruri cu nemiluita. Directoarea unei şcoli de 
ţesătorie din Târgu-Jiu, (am scăpat-o de o apendicită purulentă) 
îmi trimite mereu carpete şi covoare, o frumuseţe!, lucrate de 
mâna ei, nici n-am unde să le mai pun; un avocat din Turnu- 
Severin, care are o vie, îmi aduce de Paşti şi de Crăciun câte o 


damigeana cu tămâios. Ăstuia i-am salvat fetiţa. Pretutindeni 
mă plimb ca vodă prin lobodă, în recunoştinţa pacienţilor mei, 
care mi-au devenit rude, după cum ţi-am spus. Ce vrei, fiecare 
profesie are satisfacţiile ei. Satisfacţiile medicinei sunt însă 
imense, ating piscuri sufleteşti de ordinul Everestului. lată de ce 
onorariul unui medic mi se pare, pur şi simplu, un nonsens. Ce 
sumă trebuia să-mi plătească Nadia Garoiu pentru că i-am 
salvat viaţa? Sau avocatul cu via că i-am scăpat fata din 
ghearele morţii? E imposibil să evaluezi în bani biruinţele 
medicului. Ele se achită cu valori sufleteşti şi - mai mult decât 
atâta - cu propriile şi marile noastre satisfacţii. 

(Ciudat: în timp ce doctorul vorbea, mă vedeam în halat alb, 
aşa cum îl zărisem pe el, înconjurat de o droaie de asistente. O, 
ce minunat lucru să fii medic! Dar atât de greu!.. Eu aş putea? 
Parcă mi-ar fi ghicit gândul!) 

„„Greşeşti, dragul meu dacă te uiţi la noi prin telescop. 
Priveşte-ne cu ochii liberi, la propriile noastre dimensiuni. Să ştii 
că omenirea nu duce chiar atâta lipsă de medici cât de 
medicină. Fondul de cunoştinţe al umanităţii e redus, omul va 
rămâne mai departe o fiinţă necunoscută, aşa cum bine spune 
Alexis Carrel. Acum zece-doisprezece ani, plecasem în Franţa 
pentru specializare. Făceam stagii semestriale, fie la Nancy, la 
şcoala doctorului Bernheim, fie la Salpetriere, alt centru medical 
al celebrului Charcot, unde l-am cunoscut, printre cursişti şi pe 
Axel Munthe. Pe vremea aceea vindecările miraculoase de la 
Lourdes făceau vâlvă pe numeroase meridiane. Noi, medicii, 
atei convinşi, ridicam superior din umeri, fără a da crezare 
minunilor care se întâmplau, chipurile, acolo. Axel Munthe, cu 
care aveam discuţii interminabile pe această temă, susţinea că 
poate or fi vorbit câţiva muţi, poate or fi umblat câţiva paralitici, 
dar asta sunt nevropaţii funcţionale, mie să-mi vindece boli 
organice... Într-o zi m-am urcat în tren şi, după o călătorie destul 
de lungă şi obositoare, iată-mă la povârnişurile verzi ale 
Pirineilor, în preajma cărora se afla acest vestit Lourdes. În gară, 
potop de bolnavi, schilozi, paralitici, cei mai mulţi pe tărgi, 
înghesuiți în cărucioare cu două sau patru roate şi înconjurați de 
pelerini, preoţi, călugări şi călugăriţe, din toate ordinele. M-am 
dus la Bureau des constatations, căci funcţiona acolo un 
asemenea birou, condus de medici, care verificau rezultatele 
obţinute de bolnavi. Chiar atunci a fost adusă o doamnă de vreo 


patruzeci de ani, cu plăgi mari ulceroase la membrele inferioare, 
probabil de natură varicoasă, care de zece ani rezistau la toate 
tratamentele. Disperată, femeia a venit în pelerinaj şi a vârât 
picioarele bolnave în piscină, acuzând dureri atât de mari, încât 
a leşinat. Asta s-a întâmplat în cursul dimineţii. După-amiază 
când infirmiera a vrut s-o panseze a rămas uluită: plăgile se 
cicatrizaseră,  ulcerile dispăruseră. Numai la încheietura 
picioarelor rămăseseră câteva cicatrice recente, acoperite de o 
proaspătă epidermă, desigur în curs de vindecare. Je suis 
guérie, je suis guérie, striga ea gâtuită de emoție, arătând 
picioarele, ca pe nişte trofee. Eu, unul, mă uitam împietrit, 
neştiind ce să cred. Dar mai mult decât asta, m-a impresionat 
procesiunea de după-amiază. A fost cel mai zguduitor spectacol 
pe care l-am văzut în viaţa mea. Închipuieşte-ţi un cortegiu al 
ororilor celor mai groaznice adunate laolaltă: paralitici pe tărgi, 
canceroşi cu feţele mutilate de tumori, tuberculoşi în cărucioare, 
orbi conduşi de însoțitori, nevropatici agitaţi, tremurând fără 
încetare, toţi aceştia cântau, se rugau Sfintei Fecioare. Întindeau 
mâinile exaltaţi, într-un delir fără frâu... Ajuns la Sanctuarium, 
convoiul rupse zăgazurile stăpânirii de sine şi intră în nebunie. 
Urlete şi răcnete sălbatice izbucniră din sute de piepturi, cerând 
imperios divinității vindecarea lor, chiar impunând cu forţa 
glasurilor această vindecare. Mi s-a zburlit părul de spaimă, am 
început să tremur şi niciodată ca atunci n-am încercat un 
sentiment mai plenar de neputinţă a medicinii noastre. Nu ştim 
decât foarte puţin şi ceea ce ştim ştiu foarte puţini. Durerea 
omenească e prea mare, ca un ocean fără ţărmuri, şi cine se 
încumetă să-l sece? Şi cum? 

(Am văzut cu ochii minţii această procesiune şi m-a 
emoţionat, ca şi când aş fi fost de faţă. Ce putere mare au 
cuvintele, abia acum îmi dau seama). 

„„Am cunoscut ceva mai târziu un medic-savant, Alexis 
Carrel, care s-a ocupat de aceste fenomene în general 
contestate de biologi. Mi-a spus că într-adevăr, există o 
influenţă a rugăciunii asupra stărilor patologice, că uneori se 
obţin vindecări instantanee ale unor boli nu numai funcţionale, 
dar şi organice, ca tuberculoza osoasă, peritoneală, cancer, 
lupus şi altele. Procesul începe cu o accentuare a durerii, după 
care intervin brusc uşurarea, rănile se cicatrizează în câteva 
minute, simptomele caracteristice dispar, pofta de mâncare 


revine. Asemenea fenomene dovedesc existenţa unor relaţii 
încă necunoscute între procesele psihologice şi cele organice. 
Studiul aprofundat al acestor activităţi spirituale ne vor releva 
potenţele uriaşe ce zac neexplorate în străfundurile fiinţei 
omeneşti şi atunci se va deschide în faţa noastră o lume nouă, 
mai bună decât aceasta, în oare trăim... 

(O lume nouă! Cuvânt magic, deschizător de drumuri... De ce 
până acum n-a deschis nimeni porţile acestei lumi?) 


Doctorul Stroia tăcu, dar cuvintele lui schimbate în ecouri 
prelungi vuiau prin toată fiinţa mea, răscolind-o, răvăşind-o, 
prefăcând-o. Nu vijelios ca furtuna, ci tăcut, pe-ncetul, cu 
puterea convingătoare a liniştii...? 

Ah, cum aş vrea să descopăr eu lumea cea nouă!... Aş ajunge, 
de bună seamă, un binefăcător al oamenilor. Numai de-aş fi în 
stare! Şi de ce să nu fiu? Mai întâi, trebuie să vreau. Şi după 
aceea, să mă-nham la truda învăţăturii, căci cunoaşterea e 
începutul ştiinţei. Patima cunoaşterii nu are frontiere, nici 
măsură. 

VII 

Visarea mea cu ochii deschişi s-a întrerupt. Ne apropiam de 
pârâul Gemărtăluiului şi amintindu-mi de podeţul cu pricina i-am 
atras atenţia şoferului să micşoreze viteza ceea ce a făcut. 
Doctorul, curios, m-a întrebat ce era cu podeţul acela? Ce să fie, 
s-a cam deteriorat, ar avea nevoie de reparaţii, grinzile uite-aşa 
pâţâie când trece carul cu boi şi chiar omul. Aici a căzut Marta 
de pe bicicletă. Nu ştiu de ce i-am povestit păţania ei, n-avea 
niciun rost. N-am înţeles însă pentru ce doctorul i-a dat 
importanţă. 

— S-a lovit cumva? m-a întrebat el. 

— Aşa, puţin... Adică s-a zgâriat la genunchi. Abia am reuşit 
să oprim sângele. 

— Nu s-o fi înţepat, cumva? 

— Aşa cred. Dar de ce vă alarmaţi, rana s-a vindecat. Nu mai 
are nimic... 

— Dacă n-are nimic pentru ce m-ai adus? răcni doctorul 
dezlănţuit dintr-o dată. 

De rândul acesta m-am alarmat eu. 


> Am transcris expunerea doctorului Stroia la proporţii excesive, întrucât 
dialogul nostru a avut o influenţă decisivă asupra destinului meu. 


— Credeţi că este vreo legătură?... 

Nu mi-a răspuns. Îşi frângea mâinile, se agita, nemaigăsind 
loc, parcă ar fi şezut pe tăciuni. A strigat la şofer să meargă mai 
repede. 

— Mai avem mult? 

— Vreo şase kilometri. 

A fost un chin până am ajuns. N-am îndrăznit în acest timp să 
scot un cuvânt. Tremuram vargă, invadat de spaimă, căci 
înţelesesem din atitudinea doctorului că era ceva grav, deosebit 
de grav. În poarta şcolii, era chiar Sabaru, bătrânul medic-şef al 
spitalului nostru, care tocmai voia să plece. Când ne-a văzut 
oprind maşina a rămas pe loc. Doctorul Stroia, auzind cine este, 
fuga la el, un schimb de fraze şi amândoi s-au făcut nevăzuţi. 
Credeam că au intrat la Marta, dar ei se retrăseseră într-o sală 
de clasă. Am ascultat la uşă ce vorbeau. Se auzea tot, pentru că 
decorul Stroia ţipa ca apucat de toate furiile pământului. 
Cuvinte grele îmi zdrobeau urechile: „Diagnostic diferenţial 
grosolan, ce nefrită acută, dobitocule, ucigaşule, cum ai profesat 
dumneata o viaţă întreagă, cu tâmpenia?...” Erau adresate 
bătrânului medic Sabaru, şeful spitalului nostru de treizeci de 
ani şi el le îndura, vinovat, cu ochii în pământ. 

Am rămas locului înmărmurit, blestemând sănătatea auzului. 
Dacă eram surd aş fi aflat adevărul peste câteva ore când a 
murit Marta. De ce l-am adus pe Stroia atât de târziu? De ce am 
plecat în excursia aceea nefastă? De ce a căzut Marta pe 
podeţul blestemat? De ce medicul Sabaru nu i-a ghicit boala? De 
ce Stroia şi-a dat seama de la o depărtare de şase kilometri că 
are tetanos? 


Toate aceste de ce-uri laolaltă au înălţat muntele deznădejdii 
mele. Nici eu, nici ea nu ştiam de unde venim, pentru ce trăim şi 
unde plecăm. De ce ne-am întâlnit şi iubit? Ce rațiune a avut 
dragostea noastră dacă ea trebuia să se stingă neîmplinită, în 
faşă? O întâmplare nu numai fără sens, ci de-a dreptul stupidă, 
nimicise universul creat de noi, punând neantul între mine şi ea. 
Marta reprezenta prea mult pentru mine, atât de mult, încât mă 
punea în imposibilitate de a-i cuprinde moartea cu mintea. 

Ce monstruozitate fără pereche, ce absurd revoltător, ce 
mizerabilă alcătuire! Cum e cu putinţă ca fiinţele umane, după 
ce au fost create de puterea celei mai desăvârşite inteligente, 


să fie părăsite în voia oarbei întâmplări? Nu, nu pot, mintea mea 
refuză să conceapă nimicnicia, după ce a cunoscut 
atotputernicia gândirii. 

Ce condei ar fi în stare să aştearnă pe hârtie ideile şi 
simţămintele contradictorii care m-au sfâşiat în zilele acelea 
grele, nesfârşite, peste care plutea linţoliul morţii şi al 
ireversibilului? 

„„„Pe Marta au pus-o în cavoul nostru, lângă mama. Eu am 
ţinut mult la asta. Mă gândeam că măcar după moarte, voi fi 
lângă ea. Mă miram, şi nu numai eu, ci toată lumea, că pe faţa 
ei încremenise un zâmbet larg, deschis, parcă se bucura de 
plecarea ei pe alte tărâmuri. Am aflat secretul. Inainte de a 
muri, doctorul Stroia o hipnotizase pentru a-i uşura suferinţa, 
sugerându-i că suntem împreună, că i-am spus te iubesc de mii 
de ori şi că s-ar cuveni să mă răsplătească măcar cu o sută de 
sărutări... 

— S-a stins fericită, fără să ştie, cu chipul dumitale în suflet. 
Mai mult decât atât n-am putut face. 

Tatăl Martei mi-a încredinţat caietul cu poeziile. Nu ştiu dacă 
ea lăsase vreo dispoziţie în acest sens; n-aş crede, pentru că 
niciodată n-a vrut să mi le arate. Dar cum era să-mi ajungă 
numai atât? Părinţii ei, zdrobiţi, mi-au îngăduit să iau tot ceea ce 
vroiam din lucrurile ei. Am luat pe Oana, păpuşa-i atât de dragă 
cu care dormea de ani de zile, pe Lăbuş, cățelul de pâslă, 
uniforma de şcolăriţă cu guleraş alb pe care o purta când am 
sărutat-o prima oară, un pui de pernă, o pălăriuţă de panama 
(ce bine îi venea!) şi chiar o pereche de sandale. Vor izbuti toate 
aceste lucruri să mi-o înlocuiască? Nu ştiu! Ştiu că nu puteam 
fără ele... 


„„„Asta a fost... Şi am început să trăiesc mai departe mirându- 
mă că pot trăi, că viaţa mea îşi continuă totuşi mersul ca şi cinci 
nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Eram singur pe pământ, plecase toată lumea din mine, chiar 
eu însumi... 


CAPITOLUL 5 


„SAVANTUL” 
l 

După năprasnica lovitură a destinului, Ilarie se închise cu 
durerea sa într-o carapace, unde nu pătrunseră decât tragicii 
greci şi Shakespeare. Tragediile lor erau mai zguduitoare decât 
propria lui tragedie, aşa că prin comparaţie le considera ca fiind 
cele mai bune medicamente împotriva rănilor sufletului. 
Câteodată, se abătea pe la cimitir unde cele două morminte - al 
mamei şi al iubitei - atestau crunta realitate. Fugea devastat din 
cetatea umbrelor, căci găsea pe Marta mai repede în sine decât 
acolo. In fiinţa lui arăta chiar mai fragedă şi mai pură decât 
fusese în viaţă. Întâmplările dintre ei îşi scuturaseră colbul şi 
petele, dobândind o ireală şi imaculată patină. lar de acum 
înainte, iubita lui, după ce îşi oprise vârsta la nouăsprezece ani, 
nu mai avea să moară. Teama asta inhibitivă dispăruse cu 
desăvârşire. Era o consolare? Se poate. Doar avea atâta nevoie 
de consolare, de orice fel de consolare, fie cât de absurdă sau 
de naivă! 

— Ascultă, Marlen, m-am hotărât să urmez medicina. Te 
bucuri? Ştiam... Nu mi-ai spus chiar tu să mă fac medic? Dacă te 
îngrijeam eu, nu te-aş fi lăsat să mori... 

De fapt, hotărârea nu pornise numai din îndemnul iubitei. 
Convorbirea din maşină cu medicul Stroia marcase o cotitură 
decisivă în drumul său înainte şi, astfel, doctorul deveni pentru 
Ilarie un model. De asemenea, învăţătura desprinsă din lecturile 
filosofice tot spre medicină îl împingea. Viaţa, pe pământ numai 
rană şi durere, ţipa după ajutor. Lupta pentru întârzierea morţii 
fusese începutul medicinii iar prelungirea zilelor pământeşti - 
maturitatea ei. Celelalte suferinţe morale, provocate mai ales 
ele egoism, aveau - de bine, de rău - balsamul muzicii şi 
literaturii, orice operă ce suie la inima omului constituie o 
alinare. 

„Trebuie să mă înrolez în armata celor care luptă pentru 
cucerirea unui plus de cunoaştere ca să pot dobândi un minus 
de durere. Dacă doctorul Sabaru ar fi acumulat mai multe 
cunoştinţe, desigur că Marta scăpa cu viaţă. Moartea ei nu 
fusese eroare, ci neştiinţă, pur şi simplu...” 

Cu trei săptămâni înainte de a se înscrie la Facultatea de 
medicină, Ilarie se apucă să studieze tetanosul, boala care-i 


răpise iubita. N-avea cărţi, vru să ceară cu împrumut medicului 
Sabaru un tratat de patologie, dar acesta plecase pe 
neaşteptate din comună, îl scoaseră la pensie (a-ha, magnificul 
Stroia a avut grijă să se ocupe şi de asta!) şi atunci se repezi la 
Craiova, de unde se întoarse cu un vraf de cursuri. La o parte 
Shakespeare, la odihnă tragicii antici, să vedem ce-i cu acest 
blestemat balaur care se cheamă tetanos. Cruntă boală, teribile 
urmările ei, dar mizerabilă şi neputincioasă dacă-i cunoşti 
măruntaiele... Şi tot ceea ce ştii îşi pierde puterea, devine 
neînsemnat, mărunt, simplu! Folosind însemnările din maculator 
întocmi o cărticică de vreo sută de pagini. Fu primul său pas în 
medicină!... 

Locuia la Bucureşti într-o odăiţă modestă, în apropiere de 
facultate, pe o stradă liniştită, fără linie de tramvai, împreună cu 
un coleg de an, Radu Şteflea, oltean ca şi ei, care îl găzduise 
după urâta păţanie cu directoarea pensionului. Amândoi 
studenţii mâncau la prânz la cantină, iar seara pe unde apuca 
fiecare. Tovărăşia nu ţinu prea mult, colegul n-avea suflu la 
învăţătură, era petrecăreţ şi, colac peste pupăză, se încurcase 
cu o studentă. Aşa încât Ilarie răsuflă uşurat când acesta se 
mută în altă parte şi îl lăsă în pace. 

Tatăl său, pretorul, îi trimitea câte o sută cincizeci de lei pe 
lună. Era o sumă bunicică, îi ajungea să-şi acopere nevoile 
existenţei dacă s-ar fi stâmpărat să cumpere cărţi de 
specialitate de la anticari. Dar cumpăra cu toptanul, iar unele, 
cu neputinţă de găsit, n-avea încotro şi le comanda în 
străinătate. Un tratat de metapsinică al lui Charles Bichet îl 
costă un sfert din întreţinerea pe o lună. In afară de asta, purta 
o corespondenţă destul de costisitoare cu Sidgwick, directorul 
institutului „For Psychical Research” din Londra şi alţi profesori 
străini, somităţi în materie. 

Râvna lui Ilarie de a studia, priceperea la lucrări practice şi 
unele răspunsuri strălucite la colocvii făcură destulă vâlvă în 
jurul său. Colegii îi spuneau Savantul şi aşa îi rămase porecla. E 
drept, obținea bile albe cu nemiluita, dar nu învăţa pentru notă, 
socotind-o accesorie, ci pentru a-şi potoli setea de a şti. Din 
cauza asta îi rămăsese necunoscută truda. Studiul i se părea o 
simplă joacă, pentru că la mijloc era pasiunea - acea faimoasă 
concentrare de forţe sufleteşti care mătură orice piedici din cale 
şi face plăcut cel mai neplăcut lucru. 


Ilarie nu fugea de amintirea Martei ca s-o uite, dimpotrivă, o 
căuta mereu şi ea venea... Trăia necontenit în el ca o a doua 
fiinţă, fără să-l stingherească întru nimic. Acest adaos viu al său 
îi era necesar, îl considera un bun personal la care ţinea mult 
căci fusese dobândit cu preţul unei prea mari suferinţe. Nu purta 
numele iubirii, căci trecuse de hotarul ei, ajungând, undeva, în 
esenţă... Aşa că o scurtă aventură cu sora gazdei, venită în 
vizită de la Galaţi nu afectă de loc zona superioară din el 
destinată Martei şi nici alte legături pasagere de mai târziu cu 
femei. 

Viaţa lui sexuală n-avea nicio corespondenţă cu iubita ideală 
din suflet. Ore întregi stăteau la taifas repetând fără contenire 
ceea ce trăiseră împreună sau născocind scene noi, 
neîntâmplate. Cu timpul începu să se consulte mintal cu ea ori 
de câte ori avea vreo problemă care cerea o dezlegare, 
cerându-i părerea ca şi cum ar fi fost vie şi totodată 
competentă. 

De obicei Marta era prezentă când învăţa, şedea pe genunchii 
lui cuminte şi mută ca păpuşa ei, alteori se urca pe masă 
făcându-se mică-mititică, sau chiar pe foile cărţii. 

Studentul se obişnuise să doarmă pe puiul de pernă moştenit 
de la iubita moartă dimpreună cu păpuşa Oana. Gazda, care îi 
făcea curat în odaie se mira de ciudăţenia tânărului ei chiriaş şi 
îl tot descosea ce-i cu păpuşa, cu ursuleţul şi rochita de 
şcolăriţă? El îi spunea că i-au rămas de la o fată care a murit şi 
atâta tot. Mai mult nu-i pomeni un cuvânt. 

O dată trecu o zi fără să-şi aducă aminte de Marta. | se 
strânse inima de durere. O fi supărată că uitase s-o cheme? 

— lartă-mă, tu, Marlen, am fost foarte preocupat de maestrul 
indian Meher-Baba, i-am scris lui Brunton la Londra în privinţa 
asta şi... 

Avu impresia că fata încă nu l-a iertat... 

— Ştii, ce? Am să-ţi scriu şi ţie... 

Uite, o idee: să-i trimită o scrisoare. Nimeni n-a făcut până 
acum aşa ceva. De ce n-ar face-o el cu Marta? Şi nu numai o 
scrisoare, ci un vraf întreg. Era o nebunie din partea lui? 
Nicidecum! Mai repede, un plus de simţire care se cere 
cheltuită. Excedentul acesta s-ar irosi oricum, dar tot mai bine 
să-l folosească aşternând gânduri pe hârtie. O scrisoare cere 
răspuns, urmăreşte realizarea unei dorinţe, obţinerea unui 


avantaj. Scrisorile sale nu vor cere răspuns, nu urmăresc nimic. 
Poate vor fi citite de alţi ochi decât ai Martei. Bine şi-atât. În 
istoria iubirii atâtea cupluri vestite înfruntă secolele. Cine ar fi 
ştiut de ele dacă n-ar sta mărturie corespondenţa lor amoroasă? 
Ilarie şi Marta, pereche neştiută de nimeni, n-avusese parte de 
poezia scrisorilor, iubirea lor era sortită să se stingă în 
anonimat. 

— Nu, nu vreau să moară, iubirea noastră. Eu trăiesc şi o duc 
mai departe, până la împlinire! 

Adevărul e că tot ceea ce făcea Ilarie Magheru era în vederea 
eternității. Înfricoşat de neant, voia să trăiască mai multe vieţi, 
chiar după moartea fizică. De aceea îl frământau proiecte atât 
de cutezătoare, ca acela de a ajunge un binefăcător al omenirii, 
pe drumul medicinii. Deocamdată această năzuinţă imperioasă 
îi era încă neclară, dar cu timpul avea să se limpezească, 
îmbrăcând forme precise. 

Luă toc, hârtie şi începu să-şi aştearnă gândurile. 

„Ştiu, Marlen, că n-ai să-mi răspunzi niciodată, mâinile tale 
puse cruce pe piept nu mai pot ţine condeiul. Dar sunt sigur că 
citeşti tot ceea ce-ţi scriu, fiindcă te simt aplecată pe umărul 
meu urmărind cuvânt cu cuvânt...” 

În cele două pagini care urmară, Ilarie evocă destul de 
înaripat primii fiori ai dragostei apoi triumful său cu marea 
sărutare din revărsatul zorilor când plecaseră la şcoală, cu 
trăsura. Dar strică mai multe plicuri până să definitiveze adresa. 
În cele din urmă scrise: Marta Marlen Coravu, în Ceruri. Şi 
aruncă scrisoarea în cutia poştală. 

După câteva zile scrise alta, apoi încă una, după care având 
mult de învăţat, întrerupse câteva săptămâni corespondenţa. Şi 
din nou mai aşternu câteva răvaşe pe adresa cerului. 

lI 

Cu trecerea timpului, studentul Magheru devenea din ce în ce 
mai incomod, se lua la harţă cu profesorii, le răspundea cu 
impertinenţă, angajându-i uneori în discuţii contradictorii. Căci, 
paralel cu materiile de învăţământ, el se ocupa şi de alte 
probleme. Îl interesau relaţiile activităţii mintale şi psihologice 
ale omului, influenţa glandelor asupra spiritului, stările mistice, 
vindecările miraculoase, clarviziunea şi telepatia. Ştia că 
existenţa acestor fenomene metapsihice era contestată de 
biologişti şi medici. Mai mult: savanții priveau cu neîncredere, şi 


chiar dispreţ, pe cei care se ocupau de ele. Aceste manifestări, e 
drept, întâmplătoare, nerepetabile cu voinţă, fuseseră - din 
păcate - compromise de avalanşa superstiţiilor şi minciunilor 
celor interesaţi. Dar observaţia arăta că ele totuşi există şi ne 
duc, cum spunea de altfel şi doctorul Stroia, la constatarea că 
omul dispune de potenţe uriaşe care zac neexplorate în 
rezervorul fiinţei sale. 

Ei bine, pe aceste comori nepreţuite voia să pună mâna llarie 
Magheru, ca să le cerceteze originea, alcătuirea şi însuşirile, 
pentru a le oferi pe tavă omenirii. Durerea fizică odată izgonită, 
s-ar fi schimbat faţa lumii. Dintr-o vale a plângerii pământul ar fi 
chiui de bucuria sănătăţii. 

Asta era lupta lui, asta voia să dea oamenilor, pentru că ceea 
ce facem pentru alţii rămâne întotdeauna după noi. Îşi făurise 
un ideal, stea care-i călăuzea paşii dându-le sens. Adevărul se 
afla undeva pe acest drum. Trebuia însă cucerit. 

Ştiind că unele tulburări mintale pot fi lecuite prin hipnotism, 
învăţă tehnicile acestei metode în speranţa că va obţine 
vindecări mai de seamă. Nu izbuti mare lucru, dar reţinu că 
vindecarea n-o înfăptuia decât inconştientul bolnavului. Când 
sugestia operatorului era captată de conştiinţă, dădea greş. Nu, 
calea bătătorită de Mesmer nu ducea prea departe. O abandonă 
repede, fără regret, ca să caute altceva, să caute mereu zi şi 
noapte, treaz sau în vis, să caute fără linişte şi odihnă. 

Câte un intermezzo bine venit întrerupea tensiunea acestor 
preocupări. Aşa, într-una din zile, trecând pe lângă un chioşc de 
ziare, privirea îi rămase agăţată de un afiş al cunoscutei reviste 
literare Lucifer în care citi printre altele: Scrisori către iubita 
moartă. Cumpără numaidecât revista şi spre marea lui 
surprindere dădu cu ochii de prima lui scrisoare adresată Martei. 
O citi şi reciti de câteva ori, uluit de năstruşnica întâmplare. 
Cum, când, prin ce miracol nimeriseră rândurile sale în redacţia 
Luciferului? Arzând de curiozitate se gândi să se ducă la 
secretarul redacţional pentru dezlegarea misterului, însă 
renunţă pe loc. Ar fi destrămat cu mână duşmancă pânza de 
vrajă ţesută de el însuşi în jurul acestor scrisori. 

Ce se întâmplase? Când poştaşul de la cartare dăduse peste 
plicul cu strania destinaţie, îşi zise că adresantul trebuie să fie 
nebun sadea... şi vru să arunce scrisoarea la rebut. Dar în acea 
clipă se ivi pe uşă oficianta Elena Banciu. 


— Ce facem, doamnă, cu scrisoarea asta? Cum o expediem 
în... ceruri? 

Oficianta mirată luă plicul, îl desfăcu şi citi cuprinsul. 
Trăsăturile feţei i se schimbară dintr-o dată. Plecă repede în 
biroul ei şi repetă lectura, tot mai zguduită. Trimise vorbă 
cartatorului că dacă mai sosesc scrisori de-astea să i le aducă 
ei. Femeia era poetă, colabora la Lucifer şi dându-şi seama de 
valoarea lor literară şi documentară le trimise redacţiei. 

În timpul publicării epistolelor, care ţinu câteva luni, Ilarie 
adună poeziile Martei, puse să le bată la maşină şi le expedie 
redacţiei. Apărură şi ele, în grupaje de câte şapte-opt poezii, 
după care fură publicate într-o plachetă cu fotografia autoarei. 
Înnebunit de fericire, medicinistul cutreiera acum febril pe 
străzi, oprindu-se la vitrinele librăriilor ca să contemple cartea. 
Cumpără vreo două sute de exemplare şi le-ar fi cumpărat pe 
toate dacă avea bani. Trimise o parte din ele părinţilor Martei. 

— Marlen, tu trăieşti, te simt atât de vie!... Uite, pot să te 
îmbrăţişez! şi strângea la piept placheta cu poeziile ei, ca o 
dovadă peremptorie. 

Vru să însemneze în memorialul său acea zi a fericirii. Cercetă 
calendarul, în câte avem astăzi? 

14 aprilie! 

Tresări zguduit ele talazul amintirii: dar 14 aprilie fusese 
hărăzit nunţii lor, în ziua asta hotărâseră să se cunune încă de 
acum doi ani... 

— Marlen, strigă el, mă voi ţine de cuvânt, luptând cu 
imposibilul. Ne vom căsători, deşi lipseşti fără voinţa ta. Am în 
mine uriaşa putere de a te simţi lângă mine vie şi pură cum ai 
fost de când te ştiu. Ceea ce fac nu e o nebunie, sunt în stare să 
modific realitatea după cum vreau. Nici povestea scrisorilor nu 
s-a dovedit a fi o nebunie.. Haide, iubito, să ne respectăm 
jurământul... 

Cumpără o verighetă, puse pe bijutier să-i graveze numele şi 
alergă la un preot de pe strada vecină. li spuse cine era şi ce 
vrea. Slujitorul Domnului îl cântări din ochi surâzând cu 
blândeţe: 

— Nu se poate fiule, ceea ce-mi ceri e împotriva firii... 

— Împotriva firii? Sfinţia ta cunoşti povestea lui Saint Louis le 
Decapite? 


— Atunci dă-mi voie să ţi-o istorisesc în câteva cuvinte. Acest 
Louis, preot în floarea vârstei, fusese ataşat undeva în Franţa, 
pe lângă un bătrân paroh căruia trebuia să-i urmeze la 
duhovnicie. Într-o zi, bătrânul paroh e găsit asasinat. Bănuielile 
cad asupra celui tânăr, se credea că voise să-i ia locul cât mai 
repede. Cu toate că s-a apărat strigându-şi înverşunat 
nevinovăția, fu osândit la moarte şi executat. După câţiva ani, 
menajera preotului asasinat, înainte de a-şi da duhul, mărturisi 
chinuită de remuşcări că ea omorâse pe bătrânul paroh şi că a 
doua zi s-a spovedit celui tânăr ca să-şi uşureze cugetul. Acest 
Louis care ştia cine a comis crima, şi ar fi putut cu un singur 
cuvânt să se salveze, a ales moartea decât să calce taina 
spovedaniei, dând-o în vileag. Pentru această forţă sufletească, 
biserica l-a sanctificat. Şi acum, întreb pe sfinţia ta: forţa 
sufletească a Sfântului Louis părea cu adevărat normală? Nu era 
împotriva firii? 

— Te cunun, fiule, dacă aceasta îţi aduce o alinare 
sufletească. 

— Da părinte. Altfel de ce aş fi venit? Îmi faceţi un bine fără 
să suparăţi pe nimeni. 

Ceremonia religioasă se săvârşi în cea mai mare taină. Pe 
Marta n-o mai putea separa de el. 

Odată, într-o noapte albă de truda căutărilor, pe când Ilarie 
citea un raport medical despre rezultatele de la Lourdes, se 
gândise probabil că înalta tensiune a sufletului, care dă extazul, 
deziderat suprem al activităţii psihice, ar putea într-o sclipire 
cosmică să declanşeze acea forţă necunoscută în stare să 
vindece fulgerător. Dar prin ce mijloace va obţine un extaz, 
rezultat mai ales al practicilor religioase? Şi iată, acum, la 
această neobişnuită cununie, trăise plenar acel extaz. Făptura 
lui naviga în univers, se îmbrăţişa cu stelele, desprinsă de 
realitate, potopită de o fericire necunoscută, imaterială, 
sublimă. Îşi însemnă în minte: 

— Tot dragostea mi-a dăruit această stare! 

IHI 

Într-o dimineață întâlni la spitalul Colțea pe doctorul Stroia, 
venit de la Craiova pentru un consult. 

— Eşti medicinist? îl întrebă acesta mirat. 

— Se putea altfel? Convorbirea aceea, din maşină, a fost 
hotărâtoare pentru mine. 


— Mă bucur. Va să zică mie-mi datorezi alegerea carierei şi eu 
habar n-aveam... Vino diseară la Capşa să iei masa cu mine. 

Timp de trei ore cât se lungi cina, Ilarie deşiră prelung ghemul 
preocupărilor şi mai ales al căutărilor sale şi conchise: 

— Vă rog să mă ajutaţi. Sunt la o răspântie şi nu mai ştiu pe 
care drum să apuc. 

— Dragul meu, te-am ascultat nu numai cu luare-aminte, dar 
şi cu uimire. Ceea ce ţi-ai pus în gând să faci este tocmai ceea 
ce voiam şi eu să fac pe când eram de vârsta dumitale. Din 
păcate, idealul care mi-a încălzit anii studenţiei şi mi-a crescut 
câteva rânduri de aripi în spinare a rămas nerealizat. Ştii de ce? 
Pentru că mi-au lipsit banii ca să-l înfăptuiesc. Nu te mira, chiar 
un ideal are nevoie de o bază materială. Eram sărac, tata s-a 
prăpădit, ţi-am mai spus, la patruzeci şi trei de ani. Îmi trebuia o 
sumă care să-mi asigure întreţinerea pe o perioadă de cel puţin 
cinci ani, plus spezele de călătorie - dus şi întors. Erau bani 
ăştia, nu glumă, şi, cu toate străduinţele mele, n-am putut face 
rost de ei. Voiam să plec în India, nu numai pentru a studia ceea 
ce se cheamă Yoga, ci chiar s-o practic efectiv, nădăjduind că în 
ea voi găsi cheia căutărilor mele. După cum vezi, nu era vorba 
de acumulări de cunoştinţe, ci de o mare experienţă spirituală, 
care s-ar fi putut să-mi transforme structura intimă, modul de a 
gândi, dându-mi o nouă viziune asupra lumii şi divinității. Cum 
am ajuns aici? Întâi, mi-a căzut în mână o carte a unui orientalist 
modern, Colembrooke, apoi am citit alta a lui Burnouf. Te rog să 
le citeşti şi dumneata, am să ţi le trimit... În orice caz, fără a 
găsi esenţa cea mai pură a spiritualităţii umane, nu rezolvi 
problema care te munceşte şi această esenţă n-o afli decât în 
India. Şi în India, nu oriunde, căci acolo vei descoperi o lume de 
vrăjitori care încă mai folosesc aşa-zisele forţe oculte. Eşti tânăr, 
cutezător, întreprinzător, încearcă această experienţă uriaşă. 
Dacă ştii să vrei ai să găseşti banii de care ai nevoie. Cu o parte 
din ei te voi ajuta chiar eu. Aş fi putut să fiu bogat dacă făceam 
medicină pentru bani ca alţi confraţi mai puţin pricepuţi decât 
mine. Poate îţi voi obţine şi o bursă. Te ajut din toată inima, 
măcar să reuşeşti dumneata ceea ce n-am reuşit eu. Numai că - 
din păcate - cerul Europei s-a întunecat, războiul bate şi la uşa 
noastră. Cred că ne vom prinde în hora morții, avem un ideal de 
împlinit. Vezi, tot un ideal. Dar odată şi odată, se vor limpezi 
lucrurile. Timpul îţi stă din belşug la dispoziţie... 


Doctorul Stroia mai spuse că preocupările tânărului său 
confrate sunt cu adevărat mai binevenite, cu cât se pornise o 
înverşunată luptă împotriva medicinii medicamentoase. In 
America, Marden ridicase steagul reacţiunii iar în Europa, Coué 
şi discipolii săi făceau senzaţie cu vindecările lor aproape 
miraculoase. Vechea terapeutică începea să fie înlocuită printr- 
una mintală, căci medicii şi filosofii încă de la Epictet îşi 
dăduseră seama că ceea ce tămăduieşte nu-i decât o putere 
lăuntrică. Însă toate astea sunt încercări timide, continuă Stroia. 
Lovitura cea mare e alta. Trebuie s-o dai dumneata. 

— Aveţi această încredere în mine? făcu Ilarie cu ochii măriţi 
de uluire. 

— Da, am! strigă Stroia convins. 

Studentul nu-şi dădu seama cât de uriaş era acest Stroia, 
pentru că, de obicei aşa se întâmplă: cine ajunge la poalele 
muntelui e greu să-i vadă înălţimea. 


CAPITOLUL 6 


DOCTOR IN MEDICINA 
| 

Pe albia bătrânului timp apele se-nvolburară, aducând urgia 
războiului. Poporul nostru, îndrituit să-şi redobândească unitatea 
neamului, se aruncă în viitoarea întinsă pe tot pământul, în acel 
an de pomină, 1916. 

Ilarie Magheru încă nu absolvise facultatea, mai avea de 
susţinut teza de doctorat, dar evenimentele năpustindu-se nu-i 
dădură răgaz. Mobilizat ca medic, gradul de sublocotenent, îşi 
îndeplinea îndatoririle după necesitate (era psihiatru - devenise 
chirurg) buimăcit de prăpădul care întorsese lumea pe dos. Cum 
să apere viaţa când puterile răului coalizate se întreceau care 
de care s-o suprime? Durerea omenească n-o stârneau numai 
forţele naturii ci şi înşişi oamenii, homo homini lupus! Acel 
minus de durere la care se gândea el mereu nu putea fi realizat 
fără să se fi obţinut mai întâi un minus de egoism al făpturii 
umane. 

Până atunci, moartea nu mai prididea cu secerişul vieților 
tinere, pline de vlagă. Lucrul medicului se oprea îndată ce 
îngrozitoarea coasă neagră îşi arăta ascuţişul. Cu toate astea, 
Ilarie află şi aici un rost al omeniei. Agonia multor răniţi începea 
cu suferinţe cumplite, care îi făceau chiar doctorului părul 
măciucă de groază. De ce să nu le uşureze drumul către neființă 
dacă nu-i mai poate ajuta să trăiască? Şi atunci, îi hipnotiza pe 
muribunzi (aşa cum făcuse maestrul Stroia cu Marta) şi aşa, 
nefericiţii mureau fericiţi. Măcar atâta, pentru acei care îşi 
jertfiseră viaţa ca să trăiască mai bine cei rămaşi în urma lor. 

După ce nemţii cotropiră mai mult de jumătate din trupul 
României, spitalul unde lucra sublocotenentul Magheru fu 
evacuat în Moldova. Acolo ostaşii noştri avură de luptat cu încă 
un inamic, puternic şi nevăzut: tifosul exantematic. Epidemia 
foamei, a mizeriei şi a deznădejdii decimă trupele şi populaţia în 
crunta iarnă a anului 1917. Prăpădul atinse dimensiuni de 
coşmar, viaţa atacată din toate părţile se împuţina îngrijorător zi 
de zi, pământul nu mai avea gropi pentru morţi. 

Dar firea sănătoasă a românului nu se speria de nimic. 
Maiorul Dordea, care părăsise spitalul abia de o lună, după o 
operaţie grea (un şrapnel îl rănise la cap), reveni de astă dată 
infectat de exantematic. 


— Doctorilor, am fost rănit de şapte ori şi acum în loc de glonţ 
trebuie să mor de păduche? Nu, asta n-o înghit! Dacă nu mă 
faceţi bine să ştiţi că dărâm spitalul pe voi... 

Din fericire, scăpă cu zile. Medicul Magheru, cu care se 
împrietenise, îi spunea: 

— Nene maiorule, de când ai început să ţii la viaţă nu mai ai 
şanse să devii erou... 

— Ce să devin dacă sunt, doctoraşule? Uite, tot trupul mi-e 
plin de cicatrice, nu mai e loc cu dat dracu' pentru alte 
gloanţe... Ce să fac? Sunt obligat să trăiesc până ating suta... 
După aia, om vedea noi! 

Ca maiorul Dordea erau mulţi. 

Într-una din zile, sosi vestea că la laşi căzuse victimă 
teribilului flagel însuşi generalul-medic Gheorghe Stroia. Clătină 
trist din cap, înălţă umerii şi atâta tot. Moartea era atât de 
prezentă în fiecare clipă, încât ajunsese să nu mai impresioneze 
pe nimeni. Oamenii se obişnuiseră cu ea ca hainele de pe ei. 
Strălucitul doctor călcase pe urmele tatălui său răpus tot la 
datorie. Numai că Stroia îşi dăduse fără doar şi poate seama de 
sfârşit, dar moartea nătângă habar n-avea că omorâse pe cel 
mai aprig inamic al ei... 

Tot umblând cu gândul prin căldura amintirilor, zgura de pe 
simţirea doctorului se muie pe-ncetul şi o sfâşiere prinse a-i 
măcina fiinţa. 

— Mă duc să-l văd, trebuie să-mi iau rămas bun, orice s-ar 
întâmpla. 

Vru atât de mult încât n-avea cum să nu izbutească. 
Căpătând o delegaţie de formă, plecă urgent cu maşina diviziei 
şi ajunse tocmai când se oficia serviciul divin. 

Nu, nu putea să conceapă, în ruptul capului, pe acel uriaş 
întins cuminte pe catafalc... Era o înfrângere prea mare şi 
nedreaptă. Doctorul Stroia nu trebuia să se supună actului 
morţii. Obţinuse de la natură, prin puterea minţii, prerogative 
deosebite, intangibile, supreme! Pentru care motiv cedase? De 
ce a fost jefuit de viaţă înainte de vreme? Pentru el, moartea 
fără acceptare constituia o tâlhărie... 

Sublocotenentul Magheru asculta prohodul ţeapăn, fără 
suflare, în timp ce lacrimile şiroiau lunecând pe valea obrajilor. 
Cu un gest brusc, scoase batista şi le şterse. li era ruşine. 


— Eu să plâng pe maestru? (Absurd! Ridicol!) Să mă înduioşez 
de soarta lui, să-l compătimesc? Dar, Marlen, asta înseamnă 
desconsiderare, dacă nu chiar jignire!... 

Marta, cu care începuse acest dialog mintal, ca de obicei 
părea de acord. 

— Tu eşti moartă, mă înţelegi, nu-i aşa? De aceea consider, 
că înmormântarea acestui om este o eroare. Zeii nu se 
îngroapă, nu se jelesc. Nu trebuia să viu aici. 

Croindu-şi potecă prin mulţime, ieşi din lăcaş. În tinda bisericii 
o doamnă în doliu mare îl întreabă: 

— Sunteţi rudă cu defunctul, domnule sublocotenent? Nu ştiu 
de unde vă cunosc. 

— Mai mult decât rudă: doctorul a fost modelul meu de viaţă. 

Femeia era medicul Nadia Garoiu, căreia Stroia, ridicând-o de 
la morga spitalului, îi redase sănătatea. 

„„„Nu trecu mult şi moartea obosită din cale-afară se duse să- 
şi mai tragă sufletul. Pacea reveni pe tron o dată cu soarele şi 
primăvara. Ţara noastră fu întregită după drepturi, iar poporul, 
bucurat, uită prea repede marile suferinţe prin care trecuse. Cei 
căzuţi nu se mai vedeau, fuseseră înghiţiţi de pământ 
dimpreună cu viaţa lor netrăită. Şi totul reintră în normal, pe 
vechile făgaşe. 

lI 

Reîntors la Bucureşti, Ilarie închirie tot odaia în care petrecuse 
anii studenţiei. La facultate, primul pe care îl văzu fu colegul său 
Radu Şteflea. 

— Am scăpat cu zile, savantule! Tinereţea noastră a biruit. 
Gaudeamus, igitur! 

— Nu tinereţea, Radule, ci jocul hazardului. Tineri erau şi 
colegii noştri de an. De ce s-au prăpădit? De ce n-au încercat să- 
şi corecteze destinul trăgând spuza pe turta lor? 

Intr-adevăr, din promoţia lor, căzuseră douăzeci şi unu de inşi 
din cincizeci. Aproape jumătate. 

— Mda, ai dreptate. În timpul războiului viaţa nici nu mai 
conta pentru noi. Să vezi, odată câţiva ofiţeri combatanți - 
numai eu eram medic - jucam cărţi pe iarbă să ne omorâm 
timpul. Nu ştiu de unde naiba, un glonţ rătăcit vine şi culcă la 
pământ pe unul dintre jucători. Un chibiţ numaidecât l-a tras de 
o parte şi a intrat el în careu. Jocul a continuat, fără să se 
sinchisească cineva de cel care murise atât de neaşteptat. 


Ilarie auzind această întâmplare tresări. 

— Cum, pe tine te mai impresionează asemenea lucruri? se 
miră Şteflea. 

Nu-i răspunse. Dar în sinea lui se bucură mult: încă nu uitase 
că e om. Ar fi fost un adevărat dezastru pentru cariera lui de 
medic. 


Cu cei de-acasă purta destul de rar corespondenţă. La 
Merişani bătea pustiul, tatăl său fusese mutat cu slujba la 
Lipova, un orăşel din Banat, în vecinătatea Timişoarei. Vânduse 
casa şi plecase acolo cu Mariana, luând-o şi pe bătrâna Fleurie. 
Pădurea o vânduse demult, înainte de război din pricina unui 
proces, încă nu ştia prea lămurit ce-a fost, aşa că averea 
părintească era dusă pe copcă. Acum îi scria că nu mai poate 
să-l ajute, să facă bine să se descurce singur, destul a cheltuit 
cu învăţătura lui. 

Ce-i drept, asta nu era prea greu. Se angajă ca intern al 
Eforiei Spitalelor Civile, şi pe deasupra Şteflea îi mai plătea lunar 
o leafă ca să-i dirijeze teza de doctorat. Aşa că llarie lucra cu 
sârg la două teze, a lui şi a colegului său care avea părinţii 
bogaţi. 

In sfârşit, după câteva luni îşi susţinu lucrarea care stârni o 
deosebită vâlvă. Nimeni până la el nu cercetase mai amănunţit 
şi n-adusese o contribuţie mai personală în studiul nevrozelor. 
Dar profesorii examinatori contestară unele susţineri ale 
candidatului şi astfel se iscă o discuţie în contradictoriu care ţinu 
câteva ore, încât decanul facultăţii, un om cu bun simţ mirat de 
bagajul de cunoştinţe al doctorandului, determină comisia să-i 
dea drumul cu nota limită. În schimb, Radu Şteflea obţinu 
magna cum laude. 

Indată ce căpăta libera practică, fu numit medic la spitalul din 
Dobrosloveni, un sat înstărit din judeţul Argeş. Acolo rămase 
mai mult de un an, îi plăceau oamenii, locurile, un singur lucru 
nu-i plăcea: n-avea lumină electrică. Nu râvnea distracţiile 
oraşului, teatru, cinema, sau baruri, astea le considera plăceri 
vulgare, dar se obişnuise a citi la lumina unui bec pe care ÎI 
stingi cu o mişcare reflexă când pleoapele se lasă uşor pe ochii 
obosiţi... Se împăcă şi cu lampa de petrol, era aici doar în 
trecere, provizoratul acesta n-avea să dureze o veşnicie. Altul 
era visul cu care ţinea să-şi legitimeze existenţa. Câtă dreptate 


avusese doctorul Stroia! Da, trebuia să plece în Indii ca să-şi 
apropie ştiinţa sufletului, ştiinţă unică pe care spiritualitatea 
acelei misterioase ţări o dobândise în câteva milenii şi o păstra 
ascunsă ca pe o comoară. Inainte, însă, de a ajunge acolo avea 
neapărată nevoie să afle tot ceea ce acumulase experienţa 
Europei. 

De curând, i se părea că dăduse peste o formulă mai eficace 
decât cele obişnuite în ceea ce priveşte vindecarea psihozelor în 
genere. In cazurile când sugestia, fie hipnotică, fie în stare de 
veghe, din metoda psihoterapici lui Dubois, nu tămăduia, 
cauzele determinante necedând, atunci se cerea un tratament 
psihanalitic. Aceasta, din asociaţie în asociaţie, cobora până la 
accidentul traumatic primar, îl reactiva, aducându-l în planul 
conştient. Şi era de ajuns ca pacientul să-şi dea seama de 
adevărata pricină a bolii, pentru ca simptomele să dispară. 
Cazul unei femei apucată în fiecare dimineaţă la oră fixă de o 
tuse spasmodică, citat de marele Bernheim, era cât se poate de 
concludent. 

Aşadar, trebuie mai întâi să meargă la Viena să lucreze măcar 
un semestru cu profesorul Brundi sau chiar cu Freud, apoi în 
Franţa, pentru a lua contact cu şcoala de la Salpetriere a lui 
Charcot, cea de la Nancy a lui Bernheim şi chiar să treacă 
oceanul, ca să-şi dea seama ce e cu miraculoasele transplantări 
de organe ale savantului Carrel şi ale altora de la Institutul 
Rockefeller, în special Flexner. Şi abia după aceea, înarmat cu 
observaţiile şi experienţele dobândite, să ia drumul Indiei, 
pentru experienţa decisivă. 

Acest plan măreț, care-i cerea pe puţin zece ani din viaţă, 
clădit pe coordonate posibile, era perfect realizabil, şi dacă 
rezultatul se dovedea cel scontat, adică obţinerea acelui minus 
de durere în existenţa umană, faţa lumii s-ar fi schimbat. Avea 
douăzeci şi patru de ani, la treizeci şi patru ajungea un 
binefăcător al omenirii, pisc pe care vestitul Pasteur urcase mult 
mai târziu. 

Şi-acum, hai, doctor Ilarie Magheru, porneşte pe drumul 
marelui tău vis. Să vedem cu ce? Îți trebuie cel puţin trei sau 
patru sute de mii de lei. Cine îţi pune la dispoziţie atâta bănet? 

_ Doctorul Stroia tot din pricina banilor renunţase la idealul său. 
li făgăduise să-l ajute, şi l-ar fi ajutat, dar făgăduiala nu se mai 
putea îndeplini, fiindcă el închisese ochii în Moldova anilor grei... 


Să ceară tatălui său? Exclus! Chiar dacă dispunea de câteva zeci 
de mii, încă nu i-ar fi dat măcar jumătate, căci era la mijloc şi 
soră-sa Mariana. De altfel, în ultimul an de învăţătură nu-i 
trimisese nicio lescaie, îl lăsase să se descurce singur cum o 
putea. Dac-ar lua o fată bogată? Chiar urâtă, ciumă, dar cu o 
zestre de câteva milioane? Sunt boieroaice de-astea destule, ar 
închide ochii şi... Nu, nu se poate, nu-i o soluţie. Să pleci cu 
asemenea povară în spinare, purtând-o pretutindeni unde nu 
trebuie, angajându-te în îndatoriri conjugale, având riscurile 
unei progenituri? Şi ce va face o sărmană femeie în India, unde 
zona sufletească a bărbatului va trebui ferită de orice atingere 
dăunătoare, condiţie absolut necesară instalării unei noi 
spiritualităţi? Din capul locului, experienţa ar fi sortită eşecului 
în asemenea caz... O bursă de stat e şi ea exclusă pentru raţiuni 
suficiente, nu se acordă decât pentru scopuri precise. Cât 
priveşte realizarea unor economii din salariul de medic, nici 
vorbă nu poate fi de aşa ceva. Chiar douăzeci de ani n-ar ajunge 
pentru a strânge suma de care avea nevoie. 

Ce era de făcut? Nădăjduia totuşi într-o întâmplare - o 
cerească întâmplare - care să-i aducă miraculoasa soluţie. 
Uneori, se întreba mirat: de unde-i izvora încrederea aceea în 
necunoscut? Ce suport logic o ţinea pe picioare? Degeaba căuta 
desluşiri ca s-o legitimeze. Nu i se transmisese nimic, şi totuşi 
aidoma ca în fenomenul telepatic ştia brusc, fără să-şi dea 
seama cum, sau de unde îi venise ştirea. 

„AŞ fura la urma urmei dacă mi s-ar ivi un prilej bun. Şi mi-aş 
răscumpăra fapta cu vârf şi îndesat redând sănătatea bolnavilor 
incurabili, sănătate care nu se poate cumpăra cu tot aurul 
lumii”. 

Era o învoială cu propria-i conştiinţă. Cu toată ispititoarea 
răsplată, gândul pornit pe acest drum iscodi cu repeziciune 
temeiuri ca să se ţină cât mai bine pe picioare, în definitiv, dacă 
prădezi pe un parazit putred de bogat ca să întorci în schimb o 
faptă bună, comiţi într-adevăr un delict? Legea ţine seama în 
primul rând de intenţia făptuitorului, dar în acest caz intenţia nu 
e numai negativă, ci şi pozitivă, ba chiar aspectul pozitiv 
copleşeşte pe cel negativ, de aceea orice conştiinţă omenească 
(deci şi a legiuitorului) ar aproba-o fără rezerve. 

Raskolnikov, eroul lui Dostoievski, mersese şi mai departe. El 
admitea chiar să ucidă pe zgripţuroaica bătrână şi bogată ca s-o 


jefuiască şi astfel să-şi realizeze cu banii ei visul de a studia mai 
departe. Dar se prăbuşeşte, cu aripile frânte. De ce? 
Neprevăzutul îi scosese în cale o fiinţă inocentă, pe nepoata 
cămătăresei. N-avusese încotro, trebuise s-o omoare şi pe ea. 
Această nouă faptă, nepreparată şi neîncuviinţată de conştiinţă, 
iată ceea ce îi frânge echilibrul sufletesc. El n-o poate îndura 
cum ar fi îndurat-o pe cealaltă. Eul său moral se răzvrăteşte, 
mustrările îi pustiesc fiinţa iar prăbuşirea se dovedeşte 
inevitabilă. 

Dacă Raskolnikov era în stare să suporte o crimă fără a 
declanşa prăpădul remuşcărilor, oare llarie nu izbutea să-şi 
înduplece conştiinţa pentru făptuirea unui simplu furt? Şi la 
urma urmei, ce înseamnă acest fapt mărunt pe lângă carnagiul 
la care fusese martor în timpul războiului? Aşa că încetul cu 
încetul, doctorul statornici în mintea lui ideea furtului, 
acceptând-o ca un rău necesar. Dacă i s-ar ivi cândva o ocazie 
prielnică, bin înţeles cu şanse de nouăzeci şi nouă la sută de a 
nu fi prins, n-are să dea îndărăt. Insă nu va ucide, sub niciun 
motiv, ca să jefuiască. Asta nu, niciodată! Oricât de ispititoare ar 
fi împrejurarea! 

In afară de această soluţie extremă, mai exista, totuşi, un 
mijloc de a pune mâna pe bani, care nu trebuia neglijat: să 
joace la loterie. Românul nostru zice: niciodată nu se ştie de 
unde sare iepurele. E foarte adevărat! S-ar putea ca tocmai 
Ilarie să câştige lozul cel mare (teoretic e cu putinţă), dar n-avea 
nevoie de un milion, hm! S-ar mulţumi şi cu jumătate chiar şi cu 
un sfert. Şi... la urma urmei, nu s-ar putea să găsească o geantă 
cu bani? Dacă norocul îi întinde o mână de ajutor orice e cu 
putinţă pe lumea asta. 

Obsedat în permanenţă de nevoia banilor, ori de câte ori se 
culca, îi veneau în minte tot felul de lovituri celebre, citite 
cândva prin ziare sau auzite de la unul sau altul. 

lată autoduba care transportă lingouri la Banca Spaniei. Un 
sergent de la circulaţie o opreşte: „Mi s-a comunicat că maşina 
este dinamitată, va sări în aer, duceţi-o de grabă într-un loc 
pustiu ca explozia să facă mai puţine victime”. Când aud, 
şoferul şi paznicii sar din maşină şi fug îngroziţi. Sergentul strigă 
în zadar după ei, apoi se urcă la volan şi dispare cu autoduba şi 
aurul. Autorul măiestrei lovituri, deghizat în sergent de stradă, 


n-a fost prins. Hei, o idee ca asta nu se plimbă prin mintea 
oricui... 

lată şi pe neamţul Neumann care în anul 1907 se duce cu un 
milion de mărci să-şi încerce norocul la Monte Carlo. Ţine un 
milion de mărci pe-o carte? Ţine! Trage cartea: neamţul 9, 
banca 8. A câştigat! [ine două milioane pe-o carte? Ţine! 
Neamţul 8, banca 7. A câştigat din nou. Ţine patru milioane pe-o 
carte? Ţine! Neamţul: amândouă cărţile figuri, mai cere una, as. 
A realizat doar un singur punct. Banca: tot aşa, primele două 
cărţi figuri, ia încă una: tot figură, deci zero. Neamţul a câştigat 
cu un punct opt milioane. A plecat şi dus a fost... Nimeni nu ştie 
ce a mai făcut. Era un om trecut de cincizeci de ani, banii nu 
erau ai lui. Dacă pierdea, trebuia să se sinucidă. Curajul său a 
fost cu adevărat nebunesc. Dar, se spune că Fortuna, zeiţa 
norocului, îmbrăţişează pe cutezători. 

În orice caz, Ilarie avea să lupte pe mai multe fronturi, să se 
zbată ca peştele pe uscat şi să nu lase neîncercat nimic până nu 
va dobândi suma care-i trebuie. Pentru început, cumpără două 
lozuri întregi la loteria de stat de la sucursala din Piteşti, jertfind 
aproape o jumătate din leafă. 

Între timp, îmbina în închipuire tot felul de lovituri pe care le 
voia iscusite, dar nu erau de loc. li lipsea ingeniozitatea şi 
fantezia, citise prea puţine romane polițiste, dar bune, din 
colecţia Le Masque, însă îşi dădu seama că nu era în stare să 
ducă la bun sfârşit astfel de isprăvi. li lipsea curajul (în locul 
neamţului, când acesta realizase un singur punct, el ar fi căzut 
jos, doborât de apoplexie), n-avea sângele rece al omului de 
acţiune, era doar un cercetător migălos şi răbdător al 
fenomenelor vieţii, atâta tot. Dacă vreo ocazie i-ar fi picat mură- 
n gură, desigur că trăgea folosul şi asta numai pentru că fusese 
bântuit de asemenea preocupări. 

Aşadar, aştepta cu nădejde lucrarea timpului. După câteva 
luni fu transferat ca medic primar la spitalul comunal din Piteşti, 
unde era şef un prieten al lui din facultate, doctorul Barbu 
Duţescu. Acolo închirie un apartament mobilat în centrul 
oraşului, pe Strada Mare, la o văduvă, doamna Elisabeta Albu, 
care se legă să-i servească şi masa. Avea trei odăi; într-una 
instală un mic cabinet de consultaţii, în alta o sală de aşteptare 
pentru clienţi, iar în ultima dormitorul. Sala de aşteptare servea 
şi de sufragerie. 


Se bucură zărind, chiar în prima zi la bodega Ciortus, loc de 
întâlnire al protipendadei oraşului, pentru aperitive, pe fostul 
maior Dordea, avansat cu doi ani în urmă colonel şi acum 
comandantul regimentului, de infanterie din localitate. Rănit a 
treia sau a patra oară la cap de o schijă, Magheru îl operase, 
scăpându-l din gheara morţii iar mai târziu îl îngrijise de tifos 
exantematic, când ofiţerul ameninţase în glumă că dărâmă 
spitalul dacă nu se face bine. De-atunci deveniseră rude, după 
spusa maestrului Stroia. 

Era un bărbat scund, îndesat, cu capul mare cât o baniţă, 
nesecat de voioşie, nimeni nu-l văzuse supărat vreodată. 
Piteştenii îi căutau prietenia cuceriţi de firea lui deschisă şi aşa 
ajunsese să cunoască pe toată lumea, parcă ar fi fost născut şi 
crescut pe malurile Argeşului. 

— Să vă prezint, fraţilor, pe tăticu-meu, căruia îi datorez viaţa. 
Asta e doctorul Ilarie Magheru... Mi-a scos cinci gloanţe din trup 
şi două schije din cap. Dacă nu era el, ajungeam oale şi ulcele. 
Ca pe copilul lui m-a îngrijit pe urmă de tifos exantematic. Luaţi- 
vă bine pe lângă el dacă vreţi să trăiţi până la adânci bătrâneţi, 
ascultați ce vă spun! 

— Trăiască tăticii! izbucni un cor de glasuri. 

Astfel, rând pe rând, Ilarie cunoscu pe profesorul Olarian, 
arbitrul eleganţei piteştene, pe judele-instructor Kaminski de la 
tribunal, polonez de origine, înalt, deşirat, cu o claie de păr în 
cap care stârnea admiraţia unanimă, pe avocatul Radulian. Fost 
decan al baroului, bărbat frumos, în puterea vârstei, după care 
se prăpădeau femeile, meşter la vorbă şi lector pasionat, apoi 
pe scriitorul Tache Simedru, un moşneag uscat ca pastrama, cu 
o bărbuţă de tap, încă vioi şi ager la minte (se spunea că 
împlinise nouăzeci de ani, dar nimeni nu-i da nici şaptezeci). 

Luat pe sus de colonel, doctorul nimeri o dată la clubul 
Renaşterea, unde notabilităţile piteştene îşi făceau veacul 
jucând cărţi ori table. Numai prefectul judeţului nu juca, stătea 
de o parte şi privea la ceilalţi, ore întregi, fără să scoată o vorbă, 
sau măcar să întoarcă capul. Din pricina asta îi spuneau Statuie, 
adică Ghibănescu-Statuie. Şi aşa-i merse numele cu porecla 
aninată în coadă. Om greoi şi calculat, pe toate le făcea cu 
încetinitorul, ca să-şi semneze doar numele îi trebuiau cinci 
minute. Nici preşedintele tribunalului, Marin Almăjanu, nu se 
încurca la jocuri de noroc, dar privea de sus cu îngăduinţă pe 


jucători. Boier de viţă, avea o figură aparte, cu o imensă barbă, 
despicată în două, care îi acoperea tot pieptul. Bun causeur, era 
stăpânul unui sac fără fund de anecdote şi întâmplări pe care le 
povestea cu destul haz. De altfel, ori de câte ori îşi făcea 
apariţia, îl împrejmuiau numaidecât vreo zece-cincisprezece 
clubmeni ca să-i asculte snoavele. Printre ei se afla Clopotniță, 
primarul Piteştiului, pe numele lui adevărat llie Mustaţă, care 
râdea aşa de zgomotos de anecdotele mai pipărate ale lui 
Almăjanu, încât se auzea tocmai în stradă. Il porecliseră 
Clopotniță, după ruina de la marginea oraşului pe care încercase 
s-o restaureze. 

Singurul notabil care nu călca pe la club era procurorul Andrei 
Ghinea, zis Trogloditul, o stârpitură de om care amintea oricui 
pe cocoşatul de la Notre Dame. Nu se ducea la nimeni, nici nu 
primea pe nimeni; trăia singur, ascuns ca un sobol. Fetele, în 
batjocură, şi-l recomandau una alteia ca soţ. 

IHI 

Abia trecură câteva luni de când doctorul Ilarie Magheru luase 
postul în primire. Munca de fiecare zi era monotonă: colite 
hepatice, intoxicații, fracturi, bronşite, două operaţii de 
apendicită. Un singur caz mai interesant, al bătrânului fără 
identitate, cules de pe stradă şi internat la spital în stare de 
comă, pe care reuşise să-l aducă în simţiri cu ajutorul respirației 
artificiale şi tracţiunii limbii. 

Obsedat de proiectul care-i domina universul lăuntric căută să 
ocolească în limite rezonabile contactele cu societatea 
piteşteană, nevrând a-şi irosi timpul liber. Chiar dacă ar fi rămas 
zile şi nopţi cu braţele încrucişate gândind numai la problemele 
sale, nu era cu mult mai câştigat decât omorând vremea la 
club? 

Ros de grijă, îşi spunea adesea: 

„Uite, s-a mai scurs o săptămână... Apoi altă săptămână şi 
alta, mereu alta, toate albe... De ce nu se întâmplă nimic?”. 

Un gând aducea pe loc îndreptăţirea: 

„Răbdare, trebuie să ai răbdare!” 

Respingea soluţia veche de când lumea: 

„Formulă facilă, praf în ochi! Răbdarea nu-i decât mijlocul de 
a uita ceea ce vrei!” 

Adevărul e că îşi cam pierduse cumpătul. De aceea, nu 
aştepta pasiv evenimentul de care avea atâta nevoie. 


Dimpotrivă. Difuza pretutindeni, fără răgaz, undele gândirii 
concentrate la maximum, crezând că mesajele acesteia, vor 
produce, ca în fenomenul telepatic, faptul revendicat cu atâta 
putere de către dorinţa sa. 

Era o naivitate, o scrânteală obsesivă? Cu toate astea, ceea 
ce voise veni mai curând pe firul timpului decât se aştepta. O 
adusese voinţa lui, hazardul orb? Cine ar putea s-o spumă? 


PARTEA A DOUA 
ÎN VÂLTOARE 


CAPITOLUL 1 


O PRESIMŢIRE STRANIE 

— Azi  n-arătaţi prea bine, domnule doctor, observă 
subchirurgul, uitându-se la Magheru cu coada ochiului. 

— Ţi se pare, Gheorghiu, răspunse acesta cercând să surâdă. 
Sunt puţin obosit, atâta tot... 

— Cred şi eu. Am avut de furcă în dimineaţa asta. 

— Mda, încuviinţă medicul cam plictisit, scoțând halatul pe 
care îl agăţă în cuier. Apoi zise: Astăzi plec mai devreme. Vezi, 
după-amiază nu uita să schimbi pansamentul accidentatului de 
la salonul doi. 

— Prea bine, domnule doctor. Să fac formele de ieşire pentru 
moşneagul de la rezerva 6? 

— Nu încă. Îl mai ţin o săptămână sub observaţie. 

Magheru făcu rânduială printre hârtiile de pe birou, apoi îşi 
luă pălăria atârnată în cuier. 

— Ea revedere, Gheorghiule. 

— Să trăiţi! răspunse subchirurgul, ridicându-se respectuos în 
picioare. 

„Nu-mi plac spinările prea încovoiate”, gândi medicul în timp 
ce cobora scările. 

Ajungând în dreptul porţii se uită la ceas. Arăta unsprezece 
fără un sfert. 

„Numai atât? Credeam că e mult mai mult. Adineauri am 
văzut greşit ceasul. De-aia i-am spus subchirurgului că...” 

Râse. 

„Fleacuri! Am tendinţa de a complica inutil lucrurile”. 

La urma urmei, pentru ce plecase de la spital? Curios, n-avea 
niciun motiv plauzibil. Nu-l aştepta nimeni acasă, în oraş n-avea 
nicio vizită de făcut şi afară de asta nici nu era obosit. Trântise 
subchirurgului o minciună gratuită, fără sens, căci o justificare în 
faţa unui subaltern e lipsită de sens. 

Prinse de veste că paşii lui îndemnau la drum. De ce se 
grăbea astfel? Încetini numaidecât pasul. Apoi se pomeni din 
nou zorind. 

„Ce m-o fi apucat? Încotro mă duc picioarele? Nu-i cumva o 
presimţire? Hm, te pomeneşti!”. 

Râse zgomotos şi cu ochii minţii se văzu pe sine râzând. 

„Presimţire? Toţi trecătorii ăştia s-ar topi şi ei de râs dacă ar fi 
în stare să-mi citească gândurile. Auzi, colo, ce-i trece unui om 


de ştiinţă prin cap. Aş înţelege o femeie bântuită de superstiții, 
fără suport raţional, dar un medic?... Şi cu toate astea... Ei, da, 
chiar un medic. Antenele fiinţei umane nu se cunosc, n-au fost 
măsurate de nimeni, dar ele există. O fiinţă nu ocupă în spaţiu 
numai dimensiunile corpului fizic. Prelungirile acestui corp, 
nevăzute şi neştiute, se întind pe mari suprafeţe. Sunt oameni 
ale căror prelungiri potopesc întreg pământul, nu numai în 
timpul vieţii, ci şi după moartea fizică, încât s-ar zice că Homer, 
Dante şi Shakespeare trăiesc, dar nu mai scriu. Aşa că degeaba 
ar râde cineva de mine că mă las influenţat de semnalele unei 
presimţiri difuze”. 

In clipa aceea, tresări brusc: 

„Am primit o telegramă!” 

Nu-l anunţase un glas din văzduh... nici n-avea cum, dar 
deodată ştiuse că a primit telegrama. Şi o telegramă, prin 
natura ei urgentă, nu aduce decât veşti sau foarte bune, sau 
foarte rele. Cele de nivel mijlociu se comunică prin scrisori. 

„S-o fi întâmplat ceva pe-acasă? Mai acum două-trei 
săptămâni tata îmi scria că stă prost cu tensiunea. Să fi făcut 
vreo congestie cerebrală? Doamne păzeşte, la anii lui totul e 
posibil.. Trebuia să mă reped până la Lipova ca să văd ce-i cu el 
şi dacă era cazul să-l supun unui tratament. Pe moşneagul cules 
de pe stradă, pe care nici nu ştiu cum îl cheamă, l-am salvat, 
dar pe propriul meu tată, nu... Uite, viaţa e plină de ciudăţenii 
de-astea...” 

luţi pasul. Spitalul era departe, dincolo de Trivale şi până în 
inima oraşului mai avea de bătut o bună bucată de drum. În cap 
i se plimbau vârtos gânduri negri? Câte unul timid din tabăra 
adversă cerca să le ţină piept, sugerând că s-ar putea să nu fie 
vorba de moarte, dar n-avea putere să-şi impună susţinerea. 
Amestecul gândurilor bune avu drept rezultat naşterea îndoielii. 
Mai rău! Îndoiala păru doctorului mai chinuitoare decât 
adevărul. Ca s-o curme, luă trăsura deşi străbătuse o jumătate 
de drum. 

— Mână repede! Du-mă pe Strada Mare! 

Birjarul dete bice cailor, care porniră în goană. După câteva 
minute ajunse la poarta casei. 

— Opreşte! 

Urcă la etaj, pătrunse în apartament. Toate la locul lor. Strigă 
pe Ilinca, slujnica. In locul ei veni proprietăreasă, doamna Albu: 


— Dumneata, domnule doctor, la ora asta? 

Ilarie o întrerupse: 

— Mi-a venit o telegramă? 

— Da, da, făcu ea, chiar adineauri a adus-o factorul. O 
aşteptai? 

Doctorul tresări, făcându-se alb ca varul. Vezi, va să zică, tot 
a sosit... Eram sigur... Transmisiunea telepatică a funcţionat 
fără greş. Abia putu să îngaime: 

— Unde e? 

— Ilinca a primit-o. Cred c-a pus-o pe birou... S-a dus jos, până 
la băcănie. 

Nu mai fu nevoie de ajutorul slujnicii. Găsiră numaidecât 
telegrama, sub postamentul lămpii cu abajur, de pe masă. Ilarie 
o desfăcu nervos, tremurând. Întâia oară citi fără să înţeleagă, 
literele. Îi jucau sub ochi, învălmăşite. Abia la a doua lectură îi 
desluşi înţelesul. 

Duminică nunta Marianei. Vino negreşit. Tata. 

— Cum asta e? îşi zise încă ameţit, nevrând parcă să creadă 
realitatea veştii celei bune. Apoi se adresă proprietăresei care 
aştepta împietrită: 

— Mă cheamă ai mei la nuntă... 

— Cine se însoară? 

— Soră-mea se mărită. 

— Să fie într-un ceas bun!... 

Abia după plecarea proprietăresei Ilarie îşi veni în fire. Aşadar, 
era vorba de măritişul Marianei. Ştia vag de legătura surorii sale 
cu un profesor de acolo. Bine, toate bune. Dar de ce Îl 
anunţaseră chiar în ajun? Dacă era plecat în judeţ?!!! Consultă 
mersul trenurilor. Avea tocmai după-amiază, la 6, un accelerat 
care ajungea în zorii zilei la destinaţie. Altul mai potrivit nu era. 
Cu trenurile personale nu-i plăcea să călătorească. 

Îi reveni buna dispoziţie, se simţi mai sprinten şi voios. 

„Ce facem, doctore dragă, cu presimţirea? Işi puse el brusc 
întrebarea, amintindu-şi de sângele rău pe care şi-l făcuse mai 
înainte. La drept vorbind, nu facem nimic, constatăm doar că 
presimţirile nu sunt numai negative, aşa cum crede toată 
lumea, ci şi pozitive, cum e cea de faţă. Asta-i, he! In orice caz 
fenomenul telepatic s-a produs şi nu mai poate fi contestat. 
Ştiam cu precizie că mi-a sosit o telegramă şi chiar aşa a fost! E 
puţin lucru? S-avem iertare! Cred că sunt apt pentru asemenea 


recepții şi, desigur, că şi pentru alte fenomene spirituale mai 
importante. Pot să mă felicit? Desigur! Sincere felicitări, doctore 
Magheru!” 

Lăsând la o parte abstracţiunile coborâte la nivelul glumei se 
pregăti de plecare. Chemă pe medicul-şef la telefon: 

— Barbule, am o nuntă în familie, chiar mâine, duminică. Cam 
departe, dincolo de Timişoara... Luni să zicem că lipsesc, dar 
marţi te asigur că mă întorc. S-a făcut? 

— Ba bine că nu! Te aştept atunci joi. Să fie într-un ceas bun 
şi petrecere frumoasă! 

Ce om admirabil Barbu ăsta! Nu face nicio deosebire între 
prietenie şi datorie. Odată permisiunea pusă la punct, trecu la 
doamna Albu în vederea unei „consultaţii”. 

— În lucrurile practice sunt complet lipsit de imaginaţie. Ce aş 
putea cumpăra soră-mii ca dar de nuntă? 

— Un ceas de mână... 

— Ceas are, pe cât ştiu... Altceva... 

— O brățară de aur masiv, sau un inel cu briliante. Dar mai 
bine haidem la bijutier. Mi-e teamă că singur nu te descurci. 

Merseră împreună la bijutierul Horia, pe care doamna Albu îl 
cunoştea foarte bine, şi după ce-i răscoliră galantarele, doctorul 
se hotărî tot pentru brățară. 

Proprietăreasa, cu privirile agere, ochi un inel bărbătesc 
neobişnuit. 

— N-am mai văzut o piatră prețioasă atât de mare. 

— E un rubin veritabil de Tibet, evaluat la vreo 75.000 de lei. 

— Şi poţi să găseşti cumpărător pentru un astfel de inel? 

— A, nu-i de vânzare. E proprietatea conului Matei Zăvideanu. 
| l-am reparat, rubinul se mişca puţin şi-i era frică să nu-i cadă... 

Când cei doi tocmai ieşiră pe trotuar, o trăsură elegantă de 
casă opri în dreptul magazinului. În fundul ei şedea tolănit un 
bărbat corpolent cu pălărie de panama, care salută pe doamna 
Albu. 

— Cine e domnul acela? întrebă doctorul pe însoţitoarea lui 
după ce se depărtară puţin. 

— Nu l-ai cunoscut încă? E Zăvideanu, proprietarul inelului. A 
venit desigur să-l ridice. Uite, chiar bijutierul a ieşit să i-l predea. 

— E aşa de bogat omul ăsta? 

Doamna Albu râse cu poftă. 


— Bogat? Pe ce lume trăieşti, doctore? Eşti în oraş de două 
luni şi încă n-ai auzit de Zăvideanu?!! Cred că nici el nu ştie ce 
avere are. Răposatul, bărbatu-meu, zicea că vreo douăzeci de 
milioane... Alţii susţin că mult mai mult... Ferice de bărbatul 
care va lua pe fiică-sa de nevastă... Se cheamă că i-a pus 
Dumnezeu mâna în cap... 

— Atât are? Numai o fată? Cel puţin e frumoasă? 

— Asta, da'... foarte frumoasă... Ce-ar fi să-ţi încerci norocul? 

De rândul acesta râse şi doctorul cu poftă. 


CAPITOLUL 2 


COMPARTIMENTUL DE CLASA INTAI 
| 

— Mână mai iute să nu pierdem trenul... 

— Nicio grijă, dom’ doctor, unu-i Manea birjarul. 

Gara se ivi, de departe, cu spatele ca un hotar de oraş. 
Dincolo de ea nu mai era decât un portativ de linii ferate care 
duceau spre alte aşezări. 

Ilarie cobori în pripă şi alergă la casa de bilete. Apoi ieşi pe 
peron să aştepte sosirea acceleratului. Cineva îl bătu pe umăr. 

— Bună ziua, doctore. Incotro? 

Era Olarian, profesorul de latină, pe care îl cunoscuse la clubul 
„Renaşterea”. 

— Salve, dascăle. Mă reped pân-acasă, la părinţi. Avem o 
nuntă în familie... 

— Aşa? Bravoo!... Felicitări! 

— Mulţumesc. Dar dumneata unde mergi? 

— Cu mine e ceva mai complicat... Vreau să fac o cură de trei 
săptămâni la Căciulata. Stau prost cu rinichii... 

Profesorul se apucă să-i descrie crizele pe care le avea (ăsta 
parcă vrea o consultaţie pe peron!), un urolog din capitală, 
căruia îi merge numele (a-ha, Nedeianu) îi recomandase să se 
dccă la Karlovy-Vary, în Cehoslovacia, dar de unde bani? 

— Fii pe pace dascăle, e bună şi Căciulata noastră. Chiar mai 
bună... Până şi cehii vin la noi... aşa că... 

— Pe front am răcit şi m-am ales cu o nefrită straşnică. De- 
atunci nu-i chip să-mi vin în fire. Încolo nu beau, nu fumez, nu 
umblu după fuste... 

— Dar fustele umblă după dumneata? 

— Oho, încă cum!!! 

Ilarie îl măsură sub aspectul unui homme à femmes: un 
bărbat între două vârste, ochi mici, jucăuşi, nas cârn, gură 
disproporționat de mare, pudrat ţipător, cu monoclu şi 
crizantemă la butonieră. Prea elegant pentru rinichii săi 
modeşti... 

— lacă şi trenul, strigă Olarian. Hamal, vrei să ne reţii două 
locuri. 

— Ce bilete aveţi? De clasa întâi? întrebă omul cu şapcă roşie. 

— Sigur că da. 

— Nicio grijă. Într-a-ntâia sunt locuri berechet. 


Peste câteva clipe un monstru lung şi inelat se năpusti în 
staţie cutremurând peronul. Oricine ar fi crezut că nu mai poate 
să se oprească, dar, deodată, goana se frânse şi vagoanele 
încremeniră pe şine. 

Cei doi călători se urcară în tren. Avusese dreptate hamalul, 
compartimentele erau aproape goale. 

— Numai la clasa a doua şi a treia e aglomeraţie, zise 
profesorul. Hai să stăm aici... Tot mai bine-i să fim singuri. 

— Ai dreptate. Doamna din compartimentul de alături e prea 
bătrână pentru noi... 

Se aşezară lângă fereastră, unul în faţa celuilalt. Olarian privi 
afară pe peron. 

— A, uite pe moşierul Zăvideanul!... 

Sări în picioare şi lăsă în jos geamul ferestrei. 

— Coane Matei! Coane Matei! Urcă-te aici! Avem loc şi pentru 
dumneata! 

— Mulţumesc! răspunse cel interpelat. Vin numaidecât! 

După câteva minute se ivi pe culoar silueta moşierului. 
Magheru, când îl zări, surâse maliţios în sinea lui, gândindu-se la 
apropo-ul proprietăresei de a-şi încerca norocul: „Poftim, numai 
la asta nu mă aşteptam, să călătoresc chiar cu tata-socru. Insă, 
cum tot de nuntă e vorba - fie, o s-o facem şi pe-asta. Păcat că 
nu-i simpatic, obezitatea lui îmi displace.” 

Moşierul - la rândul său - rămase surprins dând cu ochii de 
llarie. Nu se aştepta să mai fie cineva cu Olarian. Il salută 
înclinând uşor capul, după care se adresă profesorului: 

— Fii bun, profesore, şi lasă-mă să trec la geam. Cumnatu- 
meu trebuie să-mi aducă biletul. Cât mai avem de stat? 

— Încă şapte minute. Da, da, exact şapte minute, răspunse 
Olarian cercetând ceasul. Plecăm la şase şi douăzeci, punct. 
Trenul n-are întârziere. 

— Bun! Bun! E timp destul! făcu moşierul mulţumit, 
ştergându-şi cu batista sudoarea de pe frunte. Uite-l că vine! 
Şerbane, sunt aici, băiete! 

— Te-ai şi urcat? Foarte bine! 

Vorbele astea le spusese un bărbat înalt şi bine legat, care se 
apropie de fereastra deschisă a vagonului şi întinse cumnatului 
său un cartonaş alb cu ciungă roşie pe mijloc. 

— Ştii că mi-am găsit un compagnon? 

— Pe cine? 


— Pe dascălul nostru de latină... 

Olarian se arătă vederii, scoțând şi el capul pe fereastră. 

— Păcat că tovărăşia noastră nu ţine prea mult. La Piatra-0Olt 
schimb trenul. 

— Da’ unde te duci, Horaţiule, la Caracal? 

— Ba nu, pe valea Oltului, la Căciulata. 

— Gata la urmă! se auzi un glas, după care controlorul sună 
din corn. 

Locomotiva răspunse cu un şuierat prelung şi trenul dezmorţit 
prinse a luneca uşor pe şinele cu luciu de gheaţă. 

— Matei, vezi, nu neglija, anunţă-mă imediat cum închei 
târgul. Voiaj bun! strigă omul care se trăgea îndărăt pe peronul 
gării. 

— Da, da, îţi telegrafiez... Poimâine sunt înapoi. 

— Călătorie bună, Horaţiule! Trimite-ne şi nouă o vedere de la 
Cozia. Caută să fie cu umbra lui Mircea cel Bătrân. 

— Cu plăcere! îl încredinţă profesorul fluturând batista în 
vânt. 

Acceleratul îşi înteţi umbletul, pocnind asurzitor macazurile, 
strecurându-se sprinten printre şiruri răzlețe de vagoane, până 
când nu se mai văzu. 

lI 

Zăvideanu şi Olarian se traseră de la fereastră şi se întinseră 
în voie pe canapelele moi, primitoare. 

— Da-ncotro mergi, coane Matei, că am uitat să te întreb? 

— laca, tocmai la Buziaş, încolo... 

— Buziaşu ăsta nu-i o staţiune balneară, doctore? Parcă aşa 
ştiu. 

— Ba da, şi încă una de primul rang... 

— Faci vreo cură pe-acolo, coane Matei, sau ce? 

— Nu, Horaţiule, mi-e în gând să cumpăr un stabiliment. 

„Ce i-o fi trebuind belea pe cap? gândi Ilarie. Nu-i ajunge ce 
are? Dar setea de avuţie a omului nu se stâmpără cu toată apa 
mărilor şi oceanelor.” 

— Stabiliment balnear, ai spus? Straşnică idee, zise Olarian, 
ca să-i ţină hangul. Şi, mă rog, ce boli se curarisesc prin partea 
locului? 

— Nu ştiu. Nu sunt medic. După câte am auzit, adică avocatul 
mi-a spus, cică-s bune pentru boli de ficat. 

Auzind asemenea balivernă, Ilarie se amestecă în discuţie: 


— Buziaşul are ape alcaline, feruginoase, în special apă de 
masă Phoenix carbogazoasă, litinată, foarte recomandabilă. 
Staţiunea e indicată pentru unele boli ale aparatului circulator, 
boli nervoase şi genito-urinare. 

— Dumneata eşti doctor? îl întrebă Zăvideanu. 

— Da. 

Profesorul se arată cam nedumerit. 

— Cum? Nu vă cunoaşteţi? Credeam că... Păi, dă-mi voie să ți- 
| prezint: îl cheamă Magheru... 

— Bucuros de cunoştinţă, spuse moşierul strângându-i mâna. 
Am auzit de dumneata, eşti medicul cel nou de la spitalul 
comunal, nu-i aşa? 

— Întocmai. 

— Îl cunosc pe Duţescu, şeful spitalului. Şi figura dumitale mi 
se pare cunoscută... Unde te-am mai văzut? 

— Cred că azi pe la vremea prânzului... în dreptul bijutierului 
Horia. ` 

— A, da, mi-aduc aminte... In ce eşti specialist, domnule 
doctor? 

— În psihiatrie. 

— Bun! Bun! Meserie bănoasă! Bolile mintale sunt foarte 
răspândite... Bineînțeles nu ducem lipsă nici de celelalte. 

— Păi cum o să fie men sana fără corpore sano? 

— Uite că Horaţiu al nostru ne dete şi prin latineasca lui. 

Vorbise moşierul. Magheru se uită la el cu coada ochiului şi 
gândi: 

„Nu prea are nivel. Dar, la urma urmei, nici nu-i trebuie. 
Puterea lui e banul.” 

Olarian şi Zăvideanu se angajară într-un dialog cu subiect 
strict local. Doctorul, exclus din discuție, îşi găsi de lucru 
răsfoind un ziar. Acolo dădu cu ochii de rezultatele tragerii la 
loterie. Vâri mâna în buzunar, scoase cele două lozuri şi începu 
să confrunte cifrele. 

— Pii, afurisit ghinion! strigă el către Olarian, uite, pentru un 
singur număr n-am câştigat un sfert de milion... Să nu crapi de 
ciudă? 

— Dă-o-ncolo de loterie, făcu profesorul, eu unul m-am lecuit 
ca de mere acre. Săracul nu câştigă niciodată... Numai cei 
bogaţi, pentru că banul la ban trage. Fac prinsoare că dumneata 
ai câştigat, coane Matei... 


— Numai că eu nu joc. Nu-mi place să zvârl banii pe fereastră. 

Cei doi continuară discuţia întreruptă, în vreme ce doctorul se 
refugie în lectura ziarului. 

— Dascăle, ia citeşte aici... Să vezi ce escrocherie ingenioasă. 

Olarian luă ziarul şi după ce străbătu cu ochii pasajul indicat, 
exclamă: 

— Extraordinar, domnule! 

— Ce e? Ce e? făcu moşierul podidit de curiozitate. la spune- 
mi şi mie... 

— Să vezi, coane Matei, ce drăcovenie. leri-noapte, în 
acceleratul de Bucureşti, se afla într-un compartiment ca ăsta, 
de clasa întâi, directorul Băncii Crysoveloni şi alţi patru călători, 
printre care un tânăr elegant, spilcuit, franţuzit, tot ce vrei. 
Oamenii discutau, ca să omoare vremea, glumeau, râdeau. La 
un moment dat, junele scoase portţigaretul şi oferi tovarăşilor 
săi de drum câte o ţigară scumpă. După câteva minute, 
directorul băncii şi ceilalţi pasageri dormeau tun. Când se treziră 
tuturor le dispăruseră portmoneele. Locul ocupat de tânărul 
galant era gol. Hoţul dispăruse, spălase la timp putina... 

— Hm! Hm! mormăi încruntat moşierul, cu siguranţă că 
ţigările aveau opium. 

— Asta fără doar şi poate. Altfel cum? 

— Întâi i-a furat somnul şi pe urmă... domnul, încercă Ilarie o 
butadă. 

— Nu râde mata, tinere, nu-i de râs, îl mustră Zăvideanu, apoi 
întorcându-se spre Olarian îl întrebă: scrie acolo cât i-a păgubit 
pe bieţii oameni? 

— Şaizeci şi cinci de mii directorul şi cincisprezece mii ceilalţi. 
Total optzeci de mii. Nici mai mult nici mai puţin. 

— Ce tot spui, Horaţiule, se sperie moşierul. Asta-i avere, nu 
jucărie. Ce secături, mon cher! Aştia ar trebui spânzurați fără 
milă! Sau să li se reteze mâinile, cum făceau orientalii. 

— Hei, oftă profesorul, dacă am fi pe vremea lui Ţepeş Vodă i- 
am trage în ţeapă şi le-ar pieri sămânţa. Dar vremea aia s-a dus, 
să nu mai vorbim de ea. In ceea ce mă priveşte, n-am nici o 
grijă. Să vezi ce mi-a trecut prin cap, am cumpărat un lănţişor 
zdravăn de oţel şi un lacăt secret, uite, atâtica de mic. Când 
călătoresc prind valiza de rama reţelei cu lanţul, pun lacătul şi 
nu mă mai doare capul. 


— Ştii că procedeul e straşnic? Mi-ai dat o idee... Păcat că nu 
călătoresc prea des. Îmi face rău drumul... 

Cei doi piteşteni continuară discuţia fără să epuizeze tema. 
Magheru, plictisit că băteau apa în piuă, lăsă capul pe spate, 
parcă hotărât să doarmă. Mersul trenului îl legăna plăcut, 
îmbiindu-l la somn. Pocnetul ritmic al roţilor îi suna în urechi ca 
un refren: 


Par-tir c'est mou-rir un peu! 
Par-tir c'est mou-rir un peu! 


Adevărat! Avea dreptate Haraucourt! Când pleci dispari un 
timp din sufletul celor dragi. Absența ta alimentează clipă cu 
clipă uitarea. Şi câteodată, brr! poţi să mori de tot, căci în orice 
plecare te pândeşte primejdia. Şi chiar când dormi, mori puţin, 
de aceea somnului i se spune moartea mică. Pretutindeni şi 
oricând ameninţă moartea, din însuşi momentul naşterii. Dar 
oamenii, până acum n-au învăţat nimic din lecţia existenţei, 
iubesc viaţa fără să se iubească între ei, ceea ce e un nonsens, 
căci viaţa este un bun obştesc. 

Şi aşa, doctorul, cu ochii închişi, plutea peste gânduri, uitând 
pe cei doi piteşteni, încinşi la vorbă. 

In acest răgaz, moşierul se adresă profesorului: 

— Uitai să te-ntreb tocmai ce era principal: l-au prins pe 
bandit? 

— AŞ, nici pomeneală! 

— la adă-mi, Horaţiule, jurnalul să citesc şi eu cu ochii mei. 
Zău, parcă nu-mi vine a crede. 

Olarian i-l întinse puţin nedumerit. 

— Nu prea înţeleg un lucru. De ce dai atâta însemnătate 
acestui fapt divers...? 

— Cum divers? laca vorbă! Se poate să spui asemenea 
prostie? După mine aşa ceva se cheamă crimă... [i-ar părea 
bine să ţi se întâmple la fel? Adică să-ţi fure banii munciţi cu 
sudoare? Ce zici? strigă Zăvideanu cuprins de furie. Dar brusc 
muie vocea cătând spre Ilarie. Şopti mai mult pentru sine: 
Doctorul a adormit! 

— Coane Matei, văd eu bine, dumneata eşti îngrijat... de 
parcă... 


— Cum să nu fiu, păcatele mele, şopti moşierul, apropiindu-se 
de el, dacă am la mine o jumătate de milion şi trebuie să petrec 
o nopticică întreagă în tren? 

Ilarie, care nu dormea, tresări uşor. Auzise bine? O jumătate 
de milion? 

— Ce spui? O jumătate de milion? De ce umbli cu sume aşa 
de mari la dumneata? se miră profesorul. 

„„„Adevărat.?... Chiar o jumătate de milion?! Olarian repetase 
parcă într-adins ca să-i confirme adevărul. Doctorul simţi un fior, 
străbătându-i şira spinării. Să fi venit mult aşteptata ocazie? Mai 
ştii?!! Ce anume îl împinse să sforăie uşor ca să simuleze 
somnul? Da, trebuia, trebuia neapărat. Işi ascuţi intens auzul, ca 
să înregistreze cât mai fidel dialogul, să nu scape un cuvânt. 

Moşierul urmă în şoaptă: 

— Nu ţi-am spus că vreau să cumpăr stabilimentul acela? 
Acum dau un aconto, restul mai târziu. Aş fi putut să iau un cec, 
plătibil la o bancă din Timişoara. Dar, vezi dumneata, numai 
comisionul de unu la sută face cinci mii. Cu banii ăştia plătesc 
drumul, hotelul, mesele la restaurant şi tot îmi mai rămâne 
ceva. Ai înţeles socoteala? 

— Fii pe pace, coane Matei, că nu ţi se întâmplă nimic, îl 
linişti, profesorul. Până nu te miroase cineva, poţi să dormi fără 
grijă. 

— Ştiu asta! Dar ce strică să-şi ia omul măsuri din timp? 
Bunăoară, eu mi-am făcut aici, pe dedesubtul vestei, un buzunar 
secret şi acolo am pus pachetul cu bani, numai hârtii noi de cinci 
mii. Nu e prea umflat, nu atrage atenţia, nu-i aşa? 

În închipuirea doctorului răsări buzunarul tainic şi un teanc de 
hârtii nou-nouţe, legate pe mijloc cu o banderolă. Se răsuci în 
loc, prefăcându-se mai departe că doarme, dar ferindu-se ca de 
foc să nu-l prindă cu adevărat somnul. 

Vorbirea celorlalţi doi continua tot pe şoptite: 

— La urma urmei, de cine ţi-e teamă, coane Matei? N-ai pe 
doctoraşul ăsta cu dumneata? 

„Doctoraş, hai? Bine latinistule, mai stăm noi de vorbă, te 
judec eu!” gândi Ilarie. 

— El unde merge? întrebă moşierul. 

— La Lipova... Amândoi aveţi acelaşi drum până la 
Timişoara... (Asta, da...) 


— Ce bine-mi pare. M-am mai liniştit. Naiba te-a pus să-mi 
istoriseşti tărăşenia cu ţigările? (Oho, a fost bună tărăşenia aia, 
ce bună!) 

— Las-că nu strică. Dacă te pomeneşti aici cu un escroc 
internaţional ca Manoleseu al nostru, care îţi oferă galant o 
ţigară parfumată? Din capul locului i-ai ghicit intenţia şi îl refuzi 
scurt. Este sau nu? 

— Lasă-mă naibilor, Horaţiule, că nu-s fumător... Ceea ce nu- 
mi place e că mi se bate ochiul stâng... Uite, acu’ iar a-nceput... 

— Fugi d-aci, coane Matei, nu te lua după prostii d-astea... 

Un val de umbră se furişă în compartiment, posomorând 
atmosfera. 

— S-a înnorat afară, zise Olarian. Miroase a ploaie. 

— Prea era zăduf! Niţică udătură nu strică... 


Tăcură un timp, cufundându-se adânc în pernele canapelei. 
Aveau ochii împăienjeniţi de somn... 

— Biletele pentru control! 

Conductorul, ţac-ţac, perforă două bilete. Doctorul încă se 
prefăcea că doarme, aşteptă să fie trezit, ceea ce se întâmplă. 
După plecarea ceferistului, Olarian spuse: 

— Ştiu că ai dormit, doctore, nu te-ai încurcat! 

— M-da, făcu acesta, eram tare obosit. 

După un timp moşierul îl întrebă: 

— Domnule doctor, te-aş ruga să mă lămureşti şi pe mine ce-i 
cu presimţirile astea? Se bazează pe ceva? Dumneata, ca om de 
ştiinţă, crezi în ele? 

Ilarie îi spuse că are nevoie de câteva ore pentru a-l face să 
înţeleagă ceva care până la urmă va rămâne tot sub semnul 
îndoielii. E un domeniu pe cât de vast, pe atât de necunoscut, 
explorat de savanţi cu renume, dar şi de numeroşi şarlatani. 
Totuşi, e cert stabilit, pe bază de observaţii, că unii oameni sunt 
dotați cu facultatea de a privi în viitor şi a-i descoperi tainele. 
Fenomenul însă e rar şi nu se poate repeta după voie. 

— Am să-ţi relatez un caz privitor la asasinarea arhiducelui 
Franz Ferdinand şi a soţiei sale, la Serajevo, din pricina căreia a 
fost declanşat, după cum ştim, războiul mondial. Episcopul losef 
de Lanyi era totodată şi profesor de limba maghiară al 
arhiducelui. Acesta visează în zorii zilei de 23 iunie 1914, ora 4, 
că a primit o scrisoare îndoliată din partea imperialului său elev, 


în care-i scria textual: „Eminenţă, vă anunţ că eu şi soţia mea 
vom fi victimele unei crime politice. Rugaţi-vă pentru noi!” 
Episcopul s-a trezit înspăimântat, a povestit alor săi visul, l-a 
comunicat chiar unui frate, profesor în alt oraş şi abia după- 
amiază i-a sosit pe calea telegrafului teribila veste care-i 
confirma previziunea. 

— Straşnică! strigă Olarian. O fi chiar adevărată? 

— N-am fost martor ocular, dar am citit-o - negru pe alb - în 
Psychische Studien apărute în 1918. Dacă vrei îţi spun şi pagina: 
324... 

— Uite că ştie şi pagina... se miră profesorul, crucindu-se. 

— Foarte interesant, făcu moşierul vădit impresionat. Alte 
cazuri nu mai ştii? 

— Ba ştiu destule, au fost publicate câteva mii cu girul unor 
somităţi în materie. 

Era gata să pomenească de Riebet, Bozzano, Crookes, 
Flammarion, dar renunţă căci îi repugna savantlâcul. Le povesti 
în schimb cazul unui student din Lyon, anume Gallet, căruia în 
1894, pe când citea un curs îi veni în minte, ca o revelaţie, că la 
alegerile prezidenţiale ce aveau loc în acea vreme, va reuşi 
Casimir Périer cu 451 de voturi. După-amiază la facultate, 
povestind colegilor pronosticul, toţi râseră. Perier aproape nici 
nu candidase, lupta se dădea între Brisson şi Dupuy. Dar, pe 
seară, sosi vestea că Perier fusese ales, exact cu 451 de voturi. 

— Extraordinar, domnule, să ghicească la milimetru! li stă 
mintea în loc. Cum îţi explici dumneata una ca asta? 

Ce să explice? Că facultatea premonitorică e datorită 
inteligenţei sau unor forţe necunoscute care o influenţează, că 
avertismentele ori viziunile nu se produc decât uneori, fiind 
necesare anumite condiţii fie din partea receptorului sau a 
emiţătorului şi chiar a mediului de propagare? Că factorul timp 
şi factorul distanţă se anulează reciproc? Că... 

— Toate bune, conveni moşierul şi vru să-l consulte dacă 
atunci când se bate cuiva ochiul stâng e de bon-augure sau nu, 
dar întrebarea i se păru cam insipidă şi renunţă. Cum trenul 
oprise într-o staţie, zise mirat: 

— Asta e Slatina? 

— Da, da! Chiar Slatina... 

— Bre, ce repede am ajuns. Nici n-am ştiut când. 


Pe culoar se ivi un tânăr înalt şi subţire, în haine albe de 
bourrette. În mână avea o servietă voluminoasă de piele. 
Trăgând uşa glisantă a compartimentului întrebă respectuos: 

— Nu vă supăraţi, e vreun loc liber? 

— Berechet, după cum se vede, răspunse Olarian. 

— Mulţumesc. 

Se aşeză pe canapeaua unde şedea doctorul, în faţa 
moşierului şi puse geanta lângă el. Ceilalţi îl cântăriră din ochi, 
urmărindu-i fiece mişcare. Scoase din buzunar un portţigaret 
aurit şi oferi vecinilor lui ţigări. 

— Dacă-mi permiteţi... Vă rog... serviţi... 

— Mulţumesc, nu fumez, zise moşierul şi pe loc făcu lui 
Olarian un semn cu ochiul ca şi cum ar fi spus: n-o fi ăsta 
escrocul de care pomenesc ziarele? 

Bineînţeles, oferta fu respinsă şi de ceilalţi doi, profesorul şi 
doctorul. 

— Eşti slătinean, tinere? îl întrebă Zăvideanu. 

— A, nu, răspunse el sec. 

Umblă în servietă, luă o carte şi începu să citească. Doctorul 
cu ochii lui vultureşti, observă îndată că era un roman poliţist. 

— Tot Protopopescu e prefectul judeţului? îl întrebă din nou 
moşierul. 

— Nu-l cunosc. Nu sunt slătinean... 

— Ai avut ceva treburi prin oraş? 

— Da. 

Nu era chip să lege o conversaţie cu el. Omul dădea 
răspunsuri laconice, n-avea mâncărime de limbă. Pagubă-n 
ciuperci! Îl lăsă în plata Domnului. Astfel, în compartiment se 
instală o tăcere silnică, neverosimilă, care ţinu până când trenul 
îşi domoli goana, cu scrâşnete de roţi şi pocnituri de macazuri. 
Olarian se apucă să-si pregătească bagajele. Era şi timpul, gara 
Piatra-Olt se ivi masivă pe stânga, cu peronul, ca totdeauna, 
forfotă de lume... 

— Afaceri mănoase, coane Matei! Şi dumitale, doctore, 
petrecere bună la nuntă! 

Cu aceste formale urări, profesorul Olarian cobori în staţie... 


CAPITOLUL 3 
MEMORIAL IlI 


(din însemnările doctorului Ilarie Magheru) 


Când prin propria indiscreţie a moşierului am aflat că acesta 
deţinea asupră-i o jumătate de milion, toată fiinţa mea a luat 
foc. lată ocazia cea mare pe care o aşteptam tremurând de 
nerăbdare pe care o chemasem să vie cât mai curând lansând 
mesajele crispate ale dorinţei mele uriaşe de a face rost de 
aceşti bani atât de necesari, iată, în sfârşit, destinul se îndurase 
şi-mi punea la îndemână prilejul. Altfel, cum să-mi explic acel 
concurs favorabil de împrejurări: Zăvideanu să plece cu acelaşi 
tren cu mine, să călătorească în acelaşi compartiment datorită 
profesorului Olarian. Asta era una la mână. Cum se făcuse să 
găsesc în ziar faptul acela divers cu escrocul din tren care 
stârnise îngrijorarea moşierului şi ca urmare avea să se dea în 
vileag taina acestuia cu buzunarul secret, pe care auzul meu a 
interceptat-o la timp. Cine ar fi reuşit să organizeze cu atâta 
măiestrie aceste premise în vederea săvârşirii faptului dacă nu o 
complicitate necunoscută, sau în orice caz deasupra înţelegerii 
mele, care îmi întindea o splendidă mână de ajutor. 

Nu, am greşit. Organizarea pregătitoare nu era perfectă, avea 
o fisură mare. Olarian mă cunoştea, la rându-i mă prezentase lui 
Zăvideanu. Ca atare, trebuia să lucrez descoperit, deci cu mult 
mai multe şanse de a fi prins. Dacă pentru profesor aş fi rămas 
un necunoscut, lucrurile se schimbau radical în favoarea mea: 
lucram acoperit. Era situaţia maximă... 

Olarian, după apariţia conductorului de tren, mi-a spus: ştiu 
că ai dormit, nu te-ai încurcat! De fapt, nu închisesem ochii o 
singură clipă, mă băteau mii şi mii de gânduri, toate asmuţite de 
ispita care se ivise sub înfăţişarea moşierului. Dar nu era chip să 
înjghebez un plan limpede, acceptabil, care să mă ducă la 
izbândă. Încheiasem o convenţie cu conştiinţa mea ca să-mi 
procur chiar prin furt suma de care aveam nevoie, altă 
posibilitate nu exista, în societatea noastră, celelalte (bursa de 
stat, loteria, însurătoarea) dăduseră toate greş. Dar nu 
înţelegeam să risc prosteşte nimerind de-a dreptul în puşcărie. 
Goethe spune undeva: cinstea e ca şi viaţa: o pierzi o singură 
dată. Eu, bineînţeles, chiar în ipoteza că aş fura, nu mă consider 
nicio clipă hoţ. Nu folosesc banii în scopuri personale (îmi 


repugnă  desfătarea ori dezmâăţul), ci pentru binefacerile 
umanităţii. Fără ei potenţa de care dispun rămâne văduvită de 
posibilitatea de a se manifesta. Aşadar am de ales: sau să-mi 
abandonez idealul de viaţă, lipsind societatea de foloasele pe 
care le pot aduce, sau să recurg la un mijloc amoral, nesocotind 
legea ca să-mi ating țelul pe această cale... Ori, în cazul că voi fi 
prins, cine va fi în stare să înţeleagă umanitarul şi generosul 
meu mobil? 

Aşa că, prudenţă, doctore Magheru, îmi spuneam, o singură 
mişcare greşită te prăbuşeşte în neant. Sunt, evident, unele 
condiţii prielnice, dar astea n-ajung. Să aşteptăm, să vedem ce 
se mai întâmplă. 

Ce s-a întâmplat? După Slatina se ivi în compartimentul 
nostru tânărul cu haine de buret. La Piatra-Olt cobori profesorul 
Olarian. In calea faptei rămăsese numai o barieră. Cât timp 
această barieră se afla între mine şi moșier nu puteam să mişc 
un deget. 

De ce aş minţi: m-am bucurat puţin. Cum s-ar zice, bine că 
mi-au dat brânci, tot voiam să cad. Adevărul era la mijloc: 
aveam nevoie de un răgaz - să răsuflu, să-mi adun gândurile. 
Mi-am tras privirea de la geam, aş fi vrut să rup o bucată de 
somn. Transpirasem de atâta zbucium şi-mi ştergeam cu batista 
sudoarea de pe frunte. 

Câteodată, luam seama la moşierul cufundat în perna moale a 
canapelei, căruia îi cădea mereu capul, biruit de leagăn. Atunci, 
se trezea buimăcit, încercând să alunge somnul. Apoi din nou se 
lăsa pradă toropelii. 

„Doarme iepureşte! mi-am spus, e foarte bănuitor. Cred şi 
eu..." 

Într-un timp se plânse: 
— Mă doare capul... Mă apucă ori de câte ori călătoresc cu 
trenul. 

— Am antinevralgice la mine, i-am spus. Dacă doriţi... 

— Mulţumesc, cred că are să treacă de la sine... 

N-am stăruit. Nu era de loc probabil că-l vor lăsa durerile în 
atmosfera aceea închisă în care pluteau nori de fum. 

Slătineanul, cufundat în lectură, citea mai departe şi fuma 
mereu. Tot o carte captivantă e cel mai bun remediu împotriva 
apăsării timpului, nici vorbă. Întorcea paginile una după alta, 
devorându-le cu lăcomie. Uitase pesemne unde se află, aşa 


încât, atunci când trenul opri în gara Craiova, el sări în sus 
speriat: 

— Am ajuns la Craiova? 

— Da, i-am confirmat. 

A pus cartea în geantă, ne-a salutat şi a coborât repede din 
vagon. Trenul s-a pus din nou în mişcare, câţiva călători care se 
urcaseră au trecut pe culoar, aruncând priviri în compartimentul 
nostru, dar au ales alte compartimente alăturate. Va să zică, 
rămăsesem doar cu... victima, noi doi, aşa cum trebuia. Şi până 
la Turnu-Severin n-avea cum să se ivească vreun pasager, 
fiindcă acceleratul n-avea oprire. 

— La dracu! E pustiu vagonul ăsta!... Ca niciodată! rosti 
moşierul ca să umple tăcerea care îl stingherea. 

— Da, pustiu, i-am răspuns ca să nu tac. 

N-aveam poftă de vorbă. „Acu-i acu! gândeam. Sunt singur cu 
el, ştiu că are asupră-i o jumătate de milion, cunosc locul unde 
sunt ascunşi banii, dar cum să fac, ce mijloc să folosesc pentru 
a-i trece în posesia mea? Învaţă-mă, tu, zeiţă, Fortuna, care mi- 
ai creat această situaţie norocoasă!”. 

Minutele grele, preţioase fugeau îndărăt, topindu-se fără rost. 
Nu-mi venea în minte nimic. Implorarea zeiţei fusese gratuită. 
Afară vremea se zburlise, orizontul nu se mai desluşea. 

— Vine furtuna! Uite, a început să picure! 

Stropi mari de apă plescăiau pe geam, parcă erau păsărele 
speriate care căutau adăpost, cercând cu ciocurile. Nu trecu 
mult şi se întunecă de tot. Văzduhul, bătut de bice albe şi 
zguduit de trăsnete, trosnea parcă din ţâţâni. 

— Mare prăpăd, mormăi Zăvideanu: înnorat şi el ca cerul. Şi, 
dacă aţi şti, domnule doctor, cum mă doare capul! Nu m-a slăbit 
o clipă. Când mă gândesc că până la Buziaş mai am şase ore de 
drum, îmi vine nu ştiu ce... 

— Dar ţi-am oferit adineauri un antinevralgic şi m-ai refuzat. 

— Acum văd că n-am încotro: trebuie să-l iau. Dacă nu te 
superi! 

— De ce m-aş supăra? întotdeauna plec cu trusa la mine. 

Am umblat în trusă şi scoțând dintr-o cutie un cachet l-am 
întins moşierului, 

— E un produs Bayer, cu efect garantat. 

— Îl pot lua cu Vichy? Că apă n-am la îndemână. 

— Sigur, că da. 


Zăvideanu aşeză antinevralgicul pe limbă şi îl înghiţi cu o 
sorbitură de apă minerală. 

După câteva minute l-am întrebat: 

— Ei, domnule Zăvideanu, a cedat migrena? 

— Parcă... olecuţă... în orice caz acum e mai suportabilă 
durerea. 

— Trece, numaidecât... Nicio grijă în privinţa asta. 

Se făcuse negură în compartiment. Noroc că s-a aprins 
lumina. Am vrut să pun la loc în trusă cutia cu antinevralgice 
rămasă pe măsuţa pliantă. Când colo, am observat cu 
surprindere o greşeală care m-a pus pe gânduri. Oferisem 
moşierului un somnifer, în loc de antinevralgic. Cum a fost cu 
putinţă să confund cutiile, căci se deosebeau destul de bine una 
de alta? Să fi fost semiîntunericul de vină? Nu, nu-i de crezut. 
Numai un factor subconştient făcuse pozna, incontestabil, căci 
tendinţa de a-mi însuşi banii moşierului cucerind şi altă zonă 
decât aceea a conştiinţei nu şedea cu mâinile în sân, ci lucra 
intens. Se mai punea problema cum să ies din încurcătură? Nu, 
n-aveam cum, nimic nu se mai putea drege. 

Am tras cu coada ochiului spre victimă ca să văd dacă 
adormise. Nu, încă nu, dar se lupta cu somnul cotropitor. Chipu-i 
brobonat de năduşeală se crispa, pleoapele grele nu se lăsau 
împăienjenite. Tot încerca să se ridice, să rămână treaz, însă iar 
cădea istovit în pluşul canapelei. Deodată spuse: 

— Domnule doctor, nu ştiu cum, parcă mă simt mai rău... 

Am îngheţat. Ca un fulger mi-a trecut prin minte că poate 
moşierul îşi va da seama că e narcotizat. Ce calamitate! Dar 
spaima se topi înainte de a lua proporţii. Zăvideanu adormise cu 
capul sprijinit pe umăr. 

lată, sosie, în sfârşit, marea ocazie! Banii mult râvniţi se aflau 
la doi paşi de mine, n-aveam decât să întind mâna şi să intru în 
posesia lor. Şi cu toate astea eram atât de departe de ei! Nu, 
marea ocazie în realitate nu venise, totul nu părea să fie decât o 
iluzie a marii mele nevoi de bani. Cum, adică, să-l jefuiesc pe 
moşier? Şi pe urmă, ce fac, pe unde scot cămaşa? Cobor la 
prima staţie, ori sar din mersul trenului şi fug încotro oi vedea 
cu ochii? Ei, şi? Nu mă va denunța moşierul că l-am prădat? Ştie 
doar cine sunt! Hm, o greşeală mai mare nu se poate concepe. 
Adică să-mi tai singur creanga de sub picioare, ca un neghiob? 
Doar n-am dat în mintea copiilor! 


Trebuie să ţes la repezeală un plan ingenios, adaptat la 
situaţia prezentă, ţinând seama de premisele existente, încât 
nimeni să nu-l poată dobori. 

Plan ingenios croit sub presiunea momentului? Greu, doctore, 
mă îndoiesc că va avea şanse de reuşită. 

Totuşi...! Totuşi...! 

Am aprins o ţigară, crezând în acţiunea ei liniştitoare asupra 
sistemului nervos. N-aveam prea mult timp la îndemână şi chiar 
dacă aş fi avut nu era prudent să merg până la limită. Putea să 
se ivească în fiece clipă ceva neprevăzut care să răstoarne 
prilejul dându-l peste cap. Fierul trebuia bătut până era cald. 

N-am să uit până voi închide ochii ce vifor s-a dezlănţuit în 
mine. Fiinţa mea se împărţi în alte câteva fiinţe pe care nu le 
vedeam, dar le auzeam poruncile, protestele, ocările. Când 
raţiunea îşi ia tălpăşiţa lasă în urma ei un monstru. 

Una din aceste străine îmi striga asurzitor: 

„îndrăzneşte, căci un prilej ca acesta n-ai să mai întâlneşti a 
doua oară! Zăvideanu e bogat, pentru el suma aceea nu-i decât 
un fleac, în schimb pentru tine e totul, înţelegi? Îţi împlineşti 
visul, te realizezi, ajungi cineva!...” 

„Bine, foarte bine, şi pe urmă ce fac?” 

„Nu te gândi ce va fi pe urmă. Norocul te ocroteşte din 
umbră, el ţi-a pus pe tavă această nesperată ocazie şi tot el îţi 
va crea condiţii favorabile ca să scapi cu faţa curată.” 

„Nu se poate, Zăvideanu are să mă nimicească.” 

„Atunci ucide-l! Ucide-l!... răcni altă fiinţă din mine. Nu da 
înapoi! A cutezătorilor e lumea!” 


M-am îngrozit! Să ucid? (Aruncă-l pe fereastră!) Dumnezeule, 
să suprim cu mâinile astea o făptură omenească? (Nu te poticni 
de un cadavru!) Eu care nu ştiu decât să smulg viaţa din gheara 
morţii - tocmai eu să... (în lături cu pretexte neroade! Cine ar 
cuteza să bănuiască pe un medic că a ucis ca să prădeze?) Chiar 
eu singur n-aş fi bănuit vreodată că în mine mocnesc porniri 
ucigaşe. Nu era oare timpul să mă sperii de fiinţa umană? 

Ascultam năucit mai departe sugestiile străinilor care mă 
cotropiseră: 

„Hai, nu pregeta, pune mâna pe bani şi zvârle-l pe fereastră. 
Controlul a trecut, afară e iadul curat, n-ai de ce să te temi. Câţi 
pasageri nu se perindă într-un compartiment de tren pe timpul 


unei călătorii? Tu însuţi vei da alarma spunând că trecusei în 
vagonul-restaurant, iar la întoarcere moşierul a dispărut fără 
urmă”. 

Am respins cu indignare îndemnul criminal, deşi trebuie să 
recunosc că avea un conţinut logic, care, folosit bine, m-ar fi 
scos basma curată. Dar a ucide era peste puterile mele. O 
furnică putea mai degrabă să mute un munte din loc decât eu 
să omor un om. Mă nimiceam întâi pe mine, dezagregându-mă 
ca sub acţiunea unui acid dizolvant chiar la ipoteza că n-aş fi 
fost privat de libertate. Nu, asta nu! Mi-am amintit cât de mult 
am urât pe ucigaşul Ilenei din vremea copilăriei mele. Îi spunea 
Sile şi ori de câte ori auzeam numele ăsta mă trecea un fior de 
spaimă. Chiar astăzi, după două decenii, îl consider un nume 
blestemat oricine l-ar purta şi mă feresc de el. 

Şt atunci? Prefer de o mie de ori să renunţ la înfăptuirea 
idealului meu de care mi-am ancorat existenţa, să duc o viaţă 
ştearsă, anonimă, la nivelul cel mai scăzut al oamenilor care nu 
fac altceva decât că înlesnesc circulaţia materiei în natură. E 
atât de necesară şi această categorie albă. 

Dar groaznicul străin din mine nu dezarma de loc. Cu toată 
împotrivirea conştiinţei, perora nestăvilit: 

„Laşule, nu pierde preţioasele clipe (Nu sunt laş!) Măcar o 
dată în viaţă fă un act de curaj. (Am făcut de-atâtea ori, mai ales 
în război). A cutezătorilor e lumea! (Detest cutezătorii de acest 
soi). Cei care înving au întotdeauna dreptate, nimeni nu 
îndrăzneşte să-i judece!” 

„Nu pot! Nu pot!” strigam cu glasul neauzit al gândului. 

Mi-am luat capul înfierbântat în mâini. Tâmplele zvâcneau 
pripit, tensiunea se ridicase, nu era exclus să fac o congestie 
cerebrală, dar cine se gândea la asemenea consecinţe? 

Ca să scap de uraganul îndemnurilor tot mai imperative, m- 
am ridicat în picioare ca să trec dincolo, pe culoar, unde m-aş fi 
găsit mai departe de ispită. Când am ajuns la uşă, în loc s-o 
deschid m-am pomenit că las în jos zăvorul ca s-o încui şi trag 
perdelele. Apoi, trecând la fereastră, am vrut să cobor geamul. 
Am auzit însă paşi pe culoar. Mişcarea a rămas spânzurată în 
aer. O uşă s-a deschis cu zgomot în compartimentul alăturat. 
Asta m-a trezit. 

„Cum? Îmi propusesem să fac un lucru şi făceam altceva? Ce 
însemna asta? Acţionam inconştient, în absenţa totală a raţiunii? 


Ce, sunt nebun? Am devenit un simplu manechin manevrat de 
instincte primare? 

Nu! Nu! Nu!”. 

Cu pumnii strânşi de încordare, răscolit de revoltă, am ridicat 
perdelele şi deschizând uşa am trecut pe coridor. Acolo cu 
ajutorul unei ţigări, îmi veni în minte un plan ceva mai raţional. 
Trebuia să risc, fără un procent de risc, nu se poate obţine mai 
nimic. Despre ce era vorba? |i iau banii, să zicem, şi mă retrag în 
vagonul-restaurant. Ar putea cineva să-mi reproşeze că n-am 
rămas în compartiment ca să-l păzesc pe moşier? De unde ştiam 
că are asupră-i o jumătate de milion? Şi chiar dacă aş fi ştiut, 
eram obligat să fac pe paznicul? In acest timp, Zăvideanu se va 
trezi, are să-şi dea seama că a fost prădat. Il voi mustra (şi pe 
drept cuvânt!) „De ce nu mi-ai atras atenţia că ai atâţia bani, n- 
aş fi plecat de lângă dumneata. Se vede că în lipsa mea te-a 
operat un hoţ, văzând că dormeai... In ce mă priveşte, să mă 
ierţi, n-am nicio vină...” Toate bune, dar ce fac cu pachetul de 
bancnote? Nu-i de loc prudent să-l ţin la mine. S-ar putea să fiu 
percheziţionat şi atunci? Ce-ar fi să-l ascund undeva, să zicem la 
W.C.? Nu-i bine acolo, mai bine sub pernele canapelei... Dar nu 
în compartimentul nostru, ci în altul, oricare. la să văd dacă e 
vreunul gol? 

M-am plimbat pe culoar căutând cu ochii. Am găsit unul gol la 
capătul celălalt al vagonului. Straşnic lucru! Ascund banii aici, 
iar înainte de coborâre, mă strecor înăuntru şi-i ridic. 

Oricum, va fi greu să se găsească dovezi împotriva mea. 
Prezumţii poate, dar pe astea justiţia nu condamnă. Şi, la urma 
urmei, cine are să mă ancheteze? Kaminski mi-i prieten, 
medicul-şef Duţescu, prieten! Avocatul Radulian - prieten. Nu 
mai vorbesc de colonelul Dordea în stare să pună pentru mine 
tunurile la bătaie... Asta este! 

Gândind aşa m-am întors în compartiment, hotărât să purced 
la fapt. Moşierul dormea liniştit, cufundat în somn adânc. Am 
întins spre el o mână şovăitoare. Când degetele atinseră 
postavul vestei, parcă un curent electric m-a săgetat pe loc. 

„Ah, cerule, sunt prea slab, virusul cinstei mi-a pătruns în 
sânge. Trebuie să-mi înving această slăbiciune 
înspăimântătoare.” Furişând a doua oară mâna am dat peste 
buzunarul cu pricina, l-am pipăit şi simțind cusătura am rupt-o 
destul de brutal. Era nevoie de o lamă, dar ce să mai umblu în 


trusă? Noroc că moşierul nu s-a trezit. Ce naiba, doar nu tăiam 
lemne pe el... 

În clipa când am sfâşiat buzunarul tainic, simţii o zguduitură. 
Trenul se oprise brusc şi vagonul nostru se afla chiar în dreptul 
unei staţii inundate de lumină. Era Turnu-Severin. Nici n-am 
prins de veste când a încetinit mersul, pocniturile macazurilor 
nu mi-au atras, ca de obicei, atenţia, într-atât eram de adâncit 
în operaţia furtişagului. 

„Să mai aştept câteva minute până pleacă acceleratul şi după 
aceea termin treaba.” 

Pe culoarul vagonului se auziră zgomote. Am tresărit 
înspăimântat (toate spaimele mă păşteau). In acelaşi timp uşa 
compartimentului se deschise şi un bărbat vârstnic răsări în 
prag, urmat de două femei, probabil soţia şi fiica. 

— Sunt locuri libere? 

Cum să-l sugestionez să mă lase în pace, să treacă în alt 
compartiment cu familia lui? l-am spus: 

— Sunt, cum nu. Dacă doriţi un compartiment gol găsiţi la 
capătul vagonului. 

— Mulţumesc, stăm şi aici... tot aia e... Se poate aprinde 
lumina? 

Greş formidabil. Cei trei depuseră în plasă o groază de bagaje, 
înghesuindu-le claie peste grămadă, apoi se aşezară victorioşi. 
Eu am rămas lângă moşier. 

— Cât facem pân-la Timişoara? m-a întrebat şeful familiei. 

Nu ştiam exact, n-am putut să-i dau un răspuns. Aflasem însă 
că până la sfârşitul călătoriei nu era chip să scap de prezenţa 
lor. În vremea-asta moşierul se trezi. Primul gest pe care îl făcu: 
îşi pipăi cu mâna buzunarul de la vestă. Sigur că da... La el era 
totul în regulă. În schimb la mine - prăpădul prăpădului... 

Ca să evit o convorbire cu moşierul (numai de aşa ceva nu-mi 
ardea!) am rezemat capul de ieşitura spătarului prefăcându-mă 
că dorm. Şi chiar aş fi vrut să trag un pui de somn, aveam 
vreme destulă pentru asta. Dar se lipea somnul de mine?... 

Aveau într-o măsură dreptate monştrii mei lăuntrici. Uite, m- 
am lins pe bot de banii lui Zăvideanu. Când mă voi întâlni cu cea 
de-a doua ocazie? Poate niciodată! Crăpam de ciudă, am fost un 
neghiob, un fricos, şi de ce n-aş spune: un laş... E adevărat că 
gândul meu e cu mult mai iute decât fapta', dar asta justifică 
pierderea vrabiei din mână? Când mă gândesc că în momentul 


opririi n-aveam nevoie decât de o secundă ca să iau pachetul cu 
bancnote. De ce am amânat operaţia aşteptând să plece trenul 
din staţie? Din ce buzunar am scos motivarea asta neroadă? ŞI 
atunci a răsărit - ca o oprelişte - familia severineanului, ca să-mi 
zădărnicească orice mişcare de aci înainte. 

Da, sunt incapabil de acţiune, ca un om care ducându-se la 
mare nu găseşte apa. 


CAPITOLUL 4 
VISUL 


În ritmica legănare a vagonului, doctorul Magheru, istovit ca 
după un mare efort fizic, adormi. Realitatea din juru-i se şterse, 
cobori în umbră deasă, compactă. Se detaşase de tot, fugise din 
actualitatea sufletească a doctorului? Nu, nicidecum! Păstra mai 
departe legătura, dar pe o cale nouă, tainică. Ea îi dădu un vis 
ciudat... 


Se făcea că Ilarie ajunsese parcă undeva, într-un pustiu. Cât 
băteai cu ochii, nici urmă de viaţă. Pretutindeni gol, încremenire. 
Pe jos nu era pământ tare, nici nisip, ci o pastă netedă şi moale 
în care când călca picioarele lui se afundau nu prea mult, dar de 
ajuns să-l înspăimânte. In spate zări câţiva stâlpi, drepţi ca 
brazii, de înălţimi şi grosimi diferite. În vârful lor clipeau lumini 
ciudate, împingând înainte umbra celui care mergea. Doctorului 
i se păru că stâlpii se mişcau, chiar schimbându-şi unul altuia 
locul, dar era numai o iluzie hrănită de nevoia sa de a crede că 
mişcarea stâlpilor dindărăt aducea strania pustietate pe tărâmul 
vieţii. 

Şi aşa, cu inima strânsă de groază, răsuflând tot mai greu, 
Ilarie mergea în neştire cu paşi mari, egali. Încotro? Nu ştia, de 
altfel nici nu se gândea la asta. Întoarse capul la stâlpii ce 
gâlgâiau lumină - aşa cum făcea mereu - şi chiar în clipa aceea 
răsări dinainte-i, ca din pământ, un cub cu pereţi de sticlă lucie, 
de mărimea unei cocioabe. Nu avea nicăieri uşă, nici ferestre... 

De fereastră nu se simţea, de altfel, nevoie, pentru că oricine 
vedea ce-i înăuntru prin pereţii transparenţi. Călătorul nocturn 
n-avea cum să ocolească ciudata încăpere, căci îi tăia drumul, 
ca o barieră. Trebuia s-o străbată. Şi chiar aşa făcu. Izbi cu 
vârful ghetei în peretele lucios şi - ciudăţenie! - piciorul 
pătrunse dincolo întreg, parcă peretele era de hârtie, nu de 
sticlă. Mai lovi o dată, de două ori, în perete, mărind 
considerabil gaura şi pătrunse fără dificultate în strania 
încăpere, aşa cum niciodată n-ar fi crezut. Îndărătul lui, spărtura 
pe unde intrase se împlini la loc ca o rană vindecată fulgerător. 
Faptul îl miră, dar, grămădindu-se alte fapte, îl uită. Ce văzu 
doctorul în interiorul sumbrei încăperi? Pe o canapea, dormea în 
neştire moşierul Zăvideanu, cu capul rezemat de spetează. Cum 
şi de unde răsărise? Ce forţă îl adusese în pustietatea asta, 


aidoma cum se afla în compartimentul vagonului de clasa |, cu 
canapeaua pe care se aşezase, cu partea de reţea din dreptul 
său, şi chiar cu valiza pusă deasupra? 

Ilarie se opri în faţa bogătaşului. Acesta, ca şi când ar fi 
presimţit primejdia care-l păştea, deschise brusc ochii şi-i pironi 
asupra ucigaşului. Trăsăturile feţii se crispară de spaimă, 
alungindu-se, iar gura căscată enorm, cât o ţineau fălcile, părea 
că strigă după ajutor. Dar striga fără glas, se vedea limpede că 
strigă, fără să se audă un cuvânt. Ilarie înainta mecanic, 
sfredelindu-l cu privirile şi calculând cu precizie lovitura de 
moarte. 

Gâtuită de groază, victima aştepta sfârşitul inevitabil, 
zvârcolindu-se neputincioasă, ţintuită de canapea cu lanţuri 
nevăzute. Două mâini lungi şi străvezii se împreunară de-a 
lungul gâtului şi strânseră cu tărie, îngropându-se adânc în 
carne. Se auzi un horcăit scurt ca un oftat de uşurare. Perii 
zburliţi ai capului se culcară, ochii îşi traseră cuminţi pleoapele, 
capul se aplecă într-o parte, rezemat de umăr, înfrigurarea 
trupului se stinse uşor. „Mort?” se întrebă Ilarie. Da. De bună 
seamă! Scormoni fără grabă într-un anumit buzunar pe care îl 
ştia atât de bine şi scoase de acolo o pungă. O ridică în dreptul 
ochilor mângâind-o cu priviri calde: 

„Hm! Atârnă greu!” îşi spuse cu glasul gândului şi desfăcând- 
o răsturnă câţiva galbeni în palmă, care luciră atât de puternic 
că-i luară văzul. Şi deodată îl năpădi teama să nu-i piardă. Dacă 
venea cineva, pe neaşteptate, să-i fure comoara? Se gândi s-o 
şteargă cât mai repede. Se uită în toate părţile: nu mai găsea 
ieşirea. La naiba, pe unde pătrunsese aici? Nu era chip să-şi 
aducă aminte. Parcă pe acolo... Nu, pe dincolo... Plimbă ameţit 
mâna pe zidul de sticlă. Spărtura pe unde intrase nu mai exista. 
Era aşadar, prins în capcană! Un fior rece, ca o sabie, îi spintecă 
brusc trupul. Dacă vor pune mâna pe el? Nu, asta nu! Trebuie să 
fugă! Izbi furios în perete, cu pumnii strânşi, cu picioarele. 
Cioburi de sticlă groasă ca pe mână cădeau dincolo cu zgomot 
sec, calp. O spărtură se deschise, în zidul subţire, creştea 
văzând cu ochii, până când ajunse ceva mai scundă decât un 
om. De jur împrejur avea dinţi uriaşi. Ilarie dădu să treacă 
dincolo. Atunci dinţii se apropiară unii de alţii şi-l prinseră ca-n 
cleşte. Ce fel? Acum era sticlă tare? Adineauri era moale ca 
pasta. Se smuci cu deznădejde din strânsoarea cleştilor şi, până 


la urmă, izbuti să scape. Dar în ce hal! Hainele atârnau pe el 
numai zdrenţe, iar în spate, simţea curgându-i şuvoaie fierbinţi. 
Curgea sânge? Hm, se prea poate! Dar nu-l durea nimic, sau nu 
simţea încă durerea? Strângea tare, în mână, punga cu galbeni, 
ca să se încredinţeze că n-a pierdut-o. Pe unde s-o apuce acum 
ca să ajungă mai repede acasă? Şi încotro era casa? 
Nedumerire! Nu-şi mai aducea aminte pe unde venise. Ce fel, îşi 
pierduse memoria? Aruncă o privire largă în juru-i, doar, doar va 
găsi drumul. Când se uită în spate, casa de sticlă nu mai era. 
Pierise înghițită de pământ. In locul ei zări, zburând pe sus cu 
vuiet asurzitor, o mână uriaşă, având degetele umflate şi 
noduroase, aduse în formă de gheară. Cu toată forţa adunată în 
el o rupse la fugă pe o cărăruie de lumină, aşternută pe pământ 
de lumânările stâlpilor din spate. În timp ce alerga, prinse de 
veste că lângă poteca luminoasă se deschisese o prăpastie 
neagră, fără fund. De teamă să nu se prăvălească, nu mai 
îndrăzni să se uite după pumnul din văzduh, el fugea înainte cât 
îl ţineau picioarele. 

Un fluierat prelung, asurzitor îi ţiui în urechi. Şi iată răsărind, 
la câţiva paşi, un şirag de vagoane, lunecând agale pe şinele de 
fier. 

„A! uite, trenul. Trenul cu care am plecat. Ce-o fi căutând pe 
meleagurile astea stranii? Scoase un chiot de bucurie. Mă urc în 
tren, gândi el, sunt scăpat!” 

„„„Dar ce-i asta? Picioarele i se umflă, se îngreuiază, parc-ar 
prinde plumb în călcâie. Nu mai poate alerga! Şi trenul care 
alunecă uşor prin faţa lui... Se scurge fără zgomot, ca o 
nălucire... Poate nici nu e tren. De ce lipseşte mecanicul de 
locomotivă? De ce în vagoane nu-i ţipenie de om? E un tren 
pustiu, un tren fantomă... De unde vine şi încotro se duce? 

Ar vrea să sară în vagonul care-i trece pe dinainte. Îi mai 
trebuie câţiva paşi... Atât!... Nu se mai poate urni din loc. Şi 
mâna aceea neagră din spate care îl urmăreşte necontenit. O fi 
ştiind că a prădat pe moşier şi vrea să-l pedepsească? E pumnul 
unei dreptăţi care sălăşluieşte în fire, justiţia imanentă? Sau îşi 
face frică de florile mărului? Ba nu, vine spre el, se apropie din 
ce în ce... E la zece paşi... cinci paşi... la un singur pas. Îi simte 
în urechi asurzitorul vâjâit. 


Şi, tremurând ca varga, fugarul se pregăteşte să îndure 
lovitura de care nu mai poate scăpa; îşi pleacă resemnat capul 
ca un osândit la moarte. 

„„„Acum!... Acum!... 

— Aaaa! 


CAPITOLUL 5 


CATASTROFA 
l 

O trosnitură năprasnică sparse liniştea adunată de miezul 
noptii. În acea clipă cruntă două locomotive întâlnite pe aceeaşi 
linie se sfărâmară duşmăneşte. Cea dintâi se aplecă ameţită, 
răsturnându-se alături, într-o vale îngustă cu botul turtit, pufăind 
groaznic pe nări, cealaltă care apucase să se urce cu roţile 
deasupra ei o încalecă, dar lipsită de puteri, nu reuşi să meargă 
mai departe şi căzu de sus, zdrobindu-se. Asta nu era încă nimic 
dacă din spate nu dădea buzna prăpădul. Vagoanele, 
împiedicate brusc din goana lor, nu mai ştiau ce să facă: se 
năpustiră în spinarea locomotivelor, amestecându-se cu ele, 
două lunecând se prăvăliră de-a latul, altele pătrunseră unul 
într-altul ca să facă, împuţinate, din trei vagoane doar unul 
singur, vagonul-restaurant, împiedicat de rămăşiţele celorlalte, 
se ridică în picioare ca un stâlp, dominând infernalul peisaj al 
prăpădului. În schimb, alte vagoane, mai ales cele din mijlocul 
trenului, avură noroc: rămaseră pe loc, tefere, pe propriile lor 
roţi. 

Totul se petrecu neverosimil de repede. Urmară câteva clipe 
de gol, după care văzduhul fu răscolit de revărsarea unui potop 
de vaiete şi strigăte. În bezna nopţii, arătări apocaliptice, 
rămăşiţe de oameni cu feţele devastate de spaimă, izvorau din 
mormanele de ruine, înghesuindu-se, călcându-se, stropşindu-se 
unii la alţii, în căutarea unei ieşiri în aer liber care se chema 
salvarea lor. Niciun glas nu striga după ajutor, ştiind că fiecare 
trebuie să se descurce cum putea, cum îl tăia capul, sau cum 
hotăra norocul. 

Geamurile ferestrelor rămase întregi pocneau mereu, 
zornăiau sinistru în noapte. Bărbaţi şi femei săreau din vagoane 
de-a valma, mulţi rănindu-se inutil în cădere, după ce scăpaseră 
teferi din ciocnire. Dar panica făcea ravagii şi nimeni nu mai 
judeca nici cât o muscă. 

Glasuri gâtuite de spaimă răneau cerul coborât jos de tot. 
Bărbaţii îşi strigau femeile, mamele îşi căutau copiii pierduţi în 
întuneric, toţi se cereau unii pe alţii, fără contenire, nesocotind 
orice rațiune. 

O umbră întreba pe altă umbră, la întâmplare: 

— N-o văzuşi pe fie-mea Florica?... 


— N-o văzui... Da’ dumneata nu-l văzuşi pe bărbatu-meu? 

— Nu-l văzui... 

După aceste dialoguri scurte, ilogice, strigătele începeau mai 
vârtos ca să ajungă tot de unde porniseră: la deznădejdea 
cruntă. 

Un glas detunător cârti împotriva cerului care picura de sus 
mărunt, ca ploaia de toamnă: 

— Dă, Doamne, un potop, ce te joci? Îneacă-ne şi termină cu 
noi. Că n-ajunge iadul cari ni l-ai trimis pe cap... 

Puţini din cei scăpaţi întregi se-ntorceau în vagoane. Cei mai 
mulţi rămâneau pe-afară, preferând să-i ude ploaia până la piele 
decât să audă vaietele celor stâlciţi cărora nu le puteau veni în 
ajutor. 

Dar adevărata jale se cuibărise în primele vagoane. Dacă 
cineva încerca să facă câţiva paşi trebuia să calce, din cauza 
întunecimii, fie pe cadavre calde încă, fie pe mâini ori picioare 
sau şi mai rău, pe oameni mutilaţi: 

— Auleo, nu călca pe mine, fie-ţi milă, măi frate... 

Întunericul era amarnic, scotea din ţâţâni, înnebunea pe 
oameni. Mult mai bună moartea decât bezna. 

— Care ai un chibrit, omule? 

— Fă-ţi pomană cu un băț, creştine... 

Puţinii care aveau chibrituri, mai ales fumătorii, le ţineau 
pentru ei, încât se auzi o ofertă neobişnuită: 

— Dau o sută de lei pentru o cutie de chibrituri. 

Ici, colo, dincolo, se iviră smocuri de raze, muşcând din 
întunecime. Se stingeau unele, apăreau altele, cu viaţă scurtă. 
Sinistraţii aprindeau ziare, cârpe, ce le venea la îndemână, dar 
degeaba, nu era chip să învingă beznele iadului. Peste neputinţa 
oamenilor veni într-ajutor întâmplarea: se aprinse vagonul- 
poştal tupilat lângă locomotiva încinsă a acceleratului şi flăcările 
izbucniră victorioase în ciuda ploii mărunte care nu contenea. 

— Of! Of! Of... îşi făcu cerul pomană cu noi! 

„„.„ŞiI oamenii văzură acum cu ochii tot mai miraţi o bună parte 
din întinderea nenorocirii... 

lI 

Un geamăt prelung răsună în compartimentul de clasa | şi se 
stinse neauzit de nimeni. Alămurile geamantanelor din plase, în 
care se reflectase luminiţa becului din tavanul scund, sclipiră 
învălmăşite, luând proporţii ireale, apoi totul cobori în întuneric. 


O senzaţie plăcută de cufundare în abis, la început înceată şi 
uşoară ca fulgul, apoi vertiginoasă şi grea ca plumbul. 

„„„Şi llarie Magheru se-ntinse pe canapea fără cunoştinţă, 
zgârcindu-şi convulsiv trupul, într-o beznă de mormânt. 

Alături de el se afla moşierul Zăvideanu. Încolo, nimeni. 
Familia celor trei urcați la Turnu-Severin dispăruse, nu se, ştie 
unde. 

De-afară, din altă lume, de pe tărâmul vieţii, răzbătură voci 
omeneşti bune şi calde. Se auzi un zgomot de autocamion, chiar 
mai multe, se mai auziră târnăcoape izbind greu, chiar o macara 
care scârţâia. Părea că începuse o stranie activitate în noapte. 

Veniseră ajutoarele. Lumini când albe, când roşii se plimbau 
de-a lungul liniei ferate, pe-o parte şi alta a trenurilor. 

— Răniţii să plece cu primul transport, detună o comandă ca 
puşca. 

Un murmur surd, ca mugetul mării, acoperea poruncile. Erau 
gemetele răniților, vaietele celor care îşi pierduseră copiii sau 
rudele. 

Acelaşi glas energic, care pesemne conducea operaţiile de 
salvare, strigă: 

— Dacă prind pe cineva că fură, îl împuşc pe loc, fără 
judecată! Să vie plutonul de picheri! Treceţi la lucru! 

În compartimentul de clasa | nicio schimbare. Liniştea 
domnea mai departe, nestingherită. O luminiţă palidă licări la 
dreptul ferestrei, apoi se trase, dispărând. Insă, după câteva 
minute, se ivi pe culoarul vagonului. Uşa gemu, forţată pe 
dinafară. Un om pătrunse în muţenia compartimentului, 
plimbând lanterna peste cele două corpuri inerte, după care se 
aplecă asupra unuia din ele. 

— Gheorghe! Gheorghe! Vino-ncoace! se auzi de-afară vocea 
tunătoare care spărgea urechile. 

O mişcare scurtă stinse lumina lanternei. Umbra ţâşni pe 
culoar, apoi, răzgândindu-se, reveni în compartiment, ca imediat 
după aceea, să coboare din vagon, supunându-se chemării. 

Între cei doi se încinse un dialog violent: 

— Pungaşule, unde mi-ai fost? 

— S-trăiţi, dom’ şef, într-a întâia e un rănit... adică sunt doi. 

— Nu-i treaba ta... Ridică mâinile! 


Omul făcu întocmai. Celălalt îl căută prin buzunare cu mişcări 
repezi, dibace, îl pipăi peste îmbrăcăminte. Nu găsi nimic 
suspect, bănuiala rămase nesatisfăcută: 

— Să nu te mai prind prin vagoane că-ţi găuresc ţeasta pe loc, 
m-auzi? Hai, şterge-o la camion... 

— Am înţeles, dom’ şef... 

Vocea poruncitoare se adresă altcuiva, pe-aproape: 

— Gherasime, ai grijă de păcătosul ăsta... 

— Lăsaţi pe mine! 

„.Vorbe în vânt. Cine avea putere să stăpânească 
atotputernicia răului? 


CAPITOLUL 6 


HOTEL MAJESTIC 

Ochii lui treziţi desfăcură pleoape grele privind în jur ferit, cu 
sfială. Nu vedeau mai nimic, becul fusese văduvit de lumină, dar 
câteva raze venite de-afară, prin mijlocirea ferestrei, tremurau 
alături de trupul moşierului. 

Doctorul Magheru, cu capul vârtej, n-avea încă habar pe ce 
lume se află. Ar fi vrut să se ridice, chiar schiţă gestul înfigând 
mâinile în pluşul canapelei, dar slăbiciunea îl ţintui pe loc. Trase 
pleoapele peste ochi, întinzându-se pe spate. Parcă se simţea 
mai bine în această poziţie. Dar gândurile trezite, începând 
lucrul lor tainic, nu-i dădeau pace. Incercă să se ridice din nou. 
Nici de data asta nu izbuti. Eşecul nu-l îngrijoră, căci înainte de a 
se întreba de ce nu poate executa o mişcare atât de simplă, îşi 
puse o altă întrebare, de interes mai grabnic: 

„Ce-i cu mine? Unde sunt?” 

Nici la această întrebare n-avu timp să răspundă, pentru că în 
aceeaşi clipă duse involuntar mâna la cap. Atingerea îi deşteptă 
o durere ascuţită iar pe degete simţi ceva călduţ, năclăit: 

„Hm nu-i sânge ăsta? îşi spuse, intrând în horă reflexele 
profesiunii. Da, sânge coagulat”. 

Un fior, ca o sabie rece, îl străpunse din cap până-n călcâie. 
Tresărirea trupului îl mai dezmetici puţin. 

„Eram parcă în tren... Mă duceam la... la... (nu-şi mai aminti 
numele localităţii), da, la nuntă... nunta soră-mii... Şi acum... Ce 
fel? Sunt rănit?” 

Cătă nedumerit în juru-i, în celula care se afla prizonier. 

Se ridică de pe canapea, de astă dată fără efort prea mare. 
(Mda, la Lipova, plecase, lapsusul pierise.) Se aşeză numaidecât 
la loc, statul în picioare îl stânjenea. 

„Ce-o fi pe aici înclinat? Ah, şi bezna asta afurisită... Îţi dai cu 
degetele în ochi... De ce s-o fi stins becul? Cu adevărat podeaua 
asta e aplecată într-o parte... Ce s-o fi întâmplat? Nu cumva o 
ciocnire de trenuri? Hm, s-ar putea... Altfel am merge, n-am sta 
pe loc... E simplu... Sau suntem într-o staţie? Nu, nu suntem... 
aş zări lumini pe-afară... Ne aflăm undeva pe câmp... Da, chiar 
ciocnire este... vagonul a sărit de pe şine... fără să se 
răstoarne... Altfel cum se explică poziţia în care ne aflăm?... Și 
zgomotele de afară... Umblă oameni, aud strigăte... ba nu, 
vaiete... Cerule, s-a întâmplat o nenorocire!...” 


Vâri mâna în buzunar să scoată bricheta, dar nu reuşi s-o 
aprindă. O azvârli pe jos de necaz. 

„Parcă-i alt compartiment ăsta... Cine l-a schimbat? Cum de 
ne-a mutat într-altul fără să simt... fără...?! Ba nu, mi se pare... 
Tot el e... nu se putea să ne evacueze...” 

Un fior de gheaţă îi străpunse trupul. Era semnalul de alarmă 
pentru propria-i viaţă. 

„Ajutor! Ajutor!” ţipă spaima fără nume. 

Se opri brusc, parcă ruşinat, glasul îi părea străin, al altcuiva. 

„Pe cine chem? Cine mă aude?” 

În zorul fugii se împiedică de plasa din faţă, călcă pe un 
geamantan rostogolit pe jos (să-mi iau valiza? Las-o, dă-o- 
ncolo!) Ajuns la uşa compartimentului, încercă s-o deschidă. Nu 
izbuti. Nu era chip. Până la urmă, îşi dădu seama că uşa era 
deschisă, dar cum să-ţi dai seama în beznă? Pătrunse pe 
culoarul vagonului, pustiu, fără suflare. Aci se descurcă mai 
lesne, o părere de lumină (venită, pesemne, de la vagonul 
incendiat) îi îndrumă paşii fără poticnire, până la uşa de 
coborâre. El însuşi se mira foarte: 

„Ce noroc chior... Până acum niciun obstacol... Uite, se poate 
pe aici... Parcă mi-ar fi croit cineva drum...” 

Dar uşa cu scara de coborâre era distrusă, vagonul intrase în 
cel dinainte cu toată forţa, mutilându-şi îngrozitor partea din 
faţă. 

„Să încerc pe partea cealaltă”. 

Uşa din spate rămăsese neatinsă (Am nimerit. Ce bine!) Avea 
noroc cu carul, de ce s-ar plânge? Când se văzu afară, trase aer 
mult în piept. (Până-n adâncul alveolelor pulmonare!) Se simţi 
înviorat ca după o baie rece! Însă arătările omeneşti care foiau 
încoace şi-ncolo, fără stâmpăr, vaietele şi răcnetele care-i 
suliţau urechile îl făcură să înţepenească pe loc. 

„Ce catastrofă! îşi spuse mintal, dându-şi seama de proporţia 
ei. Şi uite, eu am scăpat teafăr... Mă mişc, pot să umblu, să 
gândesc...” 

Un şuierat strident de locomotivă, venit pe neaşteptate, era 
cât p-aci să-i spargă timpanul. 

„Vine alt tren peste noi? Ne-aşteaptă un nou prăpăd?” 

Spaima îi puse jar la tălpi. Doctorul o rupse la fugă încotro 
văzu cu ochii, apucând-o pe câmpul deschis înainte-i ca o mare 


nesfârşită... După câteva sute de paşi se poticni. Nimerise într-o 
băltoacă... 

„Na! Colac peste pupăză! Asta-mi lipsea, acuma!... 

Se ridică de jos ud, cu picioarele şiroind de apă şi hainele 
mânjite de noroi. Privi înapoi, văzu incendiul profilat în zare, pe 
fondul întunericului. Părea de-a dreptul un uriaş balaur de 
lumină ale cărui limbi de flacără lingeau poalele cerului. 

— M-am speriat degeaba. A sosit, probabil, un prim tren cu 
ajutoare. 

Să se întoarcă? Nu. Nu! De ce această opoziţie categorică? Ce 
anume îl împiedica? Instinctul de conservare. Alte tendinţe 
inconştiente? Bine, are să vadă, are să analizeze, acum nu-i 
cazul, nici locul. Dar încotro să apuce? Aşa, la întâmplare, unde 
îl vor duce paşii? 

Se temea. Simţi frica încolţindu-l. 

— Ah, mizerabilă condiţie umană, nu pot ieşi din tine. 

Tăiase linia ferată şi o luase de-a curmezişul prin porumb. Mai 
bine se-ntorcea, ce i-o fi venit, să apuce, pe coclauri, singur în 
noapte, pe o vreme să-i plângi de milă, ca să ajungă - unde? 

Doamne, ce prostie! Păşea când pe vârfuri de speranţă, când 
prin prăpăstii de deznădejde. În fine, zări câteva sclipiri de 
lumină, venind parcă de-a dreptul de sub pământ. Şi o dată cu 
ele, dădu peste un drum ceva mai bătătorit. 

— Uite, acolo... parcă-i un sat!... 

Se-nvioră puţin. Îşi spuse că primejdia nu e făcută decât 
pentru cei care se tem. În clipa aceea îşi aduse aminte că e 
rănit. Duse mâna la cap, dar o trase numaidecât, dându-şi 
seama că degetele lui erau pline de noroi. Atât îi mai trebuie: să 
facă o infecţie. 

— Asta nu-i sat... trebuie să fie un orăşel, de bună seamă, 
judecând după spuza de lumini care se văd... 

Încetini mersul. Sufla greu: o căldură nesuferită îi încingea 
trupul. Transpirase de atâta umblet. Nu-i păsa... Măcar de-ar 
ajunge sub un acoperiş omenesc... 

Cele dintâi clădiri se iviră singuratice ici, una, colo, alta. Pe 
strada pietruită, ţipenie de om. 

„E târziu... Cât o fi ceasul?” 

Până atunci n-avusese această curiozitate a orientării în timp. 
Ridică mână stângă, unde avea ceasul, până în dreptul bărbiei. 
Simţi ceva tare şi rece. Era acolo... îl duse la ureche şi ascultă. 


Dragul de el, mergea! Tic-tac! Tic-tac! Zvâcnet mărunt ca inima 
unui pui de vrabie. Îl sărută de bucurie. Când ajunse în dreptul 
unui felinar se uită pe minusculul cadran: 

— Douăsprezece fără un sfert? Numai atât?!! 

Mai cercetă o dată. Tot atâta arăta. Mare mirare! | se păruse 
că nu mai e mult până să se crape de ziuă... Se petrecuseră 
atâtea lucruri într-un timp atât de înghesuit?!! El însuşi parcă 
alerga de ore întregi pe meleagurile astea unde nu călcase 
niciodată cu piciorul. 

Casele se îndesiră, apoi începură a se lipi una de alta. Multora 
li se adăuga un cat, două, deasupra. Era, de bună seamă, un 
orăşel mai răsărit... Felinarele clipeau somnoros în tăria nopţii, 
aşternând pe caldarâmul ud preşuri străvezii. Se arătară în 
sfârşit şi câteva magazine cu obloanele trase. Unele aveau firme 
luminoase, al căror scris sărea în ochi. Doctorul, trecându-le în 
revistă, înregistra mecanic: Coloniale şi Delicatese (da, 
colonialismul adusese... delicatesele), Frizeria High Life (mâine 
trebuie să mă rad neapărat), Confecţiuni bărbăteşti şi de damă 
(Vai de mine, ce mă fac, mi-a rămas smochingul în valiză!...) Nu 
se mai gândi cum o să se descurce la nunta Marianei cu hainele 
ponosite de pe el. Il contraria faptul că nu vedea nicăieri picior 
de om. 

— Ce fel, oraşul ăsta a dat ortul popii? Vreau să văd un om... 
Măcar un singur vardist de noapte... 

Lumea parcă părăsise localitatea şi se mutase, altundeva. 
Cine să-l îndrepte la un hotel, unde să găsească ospitalitatea de 
care avea nevoie? 

Uite că strada se desfăcu larg, făcând loc unui scuar întins, 
străjuit de pomi, cu alei încrucişate, iar în mijloc un chioşc 
pentru muzica militară. 

„Aici trebuie să fie centrul.” 

Zări o clădire înaltă, luminată ca ziua. O muzică săltăreaţă îi 
ajunse la urechi. 

— Un local de noapte, se vede treaba, cu clienţi târzii. 

Intr-adevăr, aşa era. Sus, la etaj, o firmă: Hotel Majestic. 

— Să încerc aici! 

Apucă pe un gang întunecos. Nimeri într-o curte pustie, 
întunecată. Nici urmă de portar. O luă înapoi ca să întrebe pe 
cineva din local pe unde se poate intra în hotel. 


Restaurantul cu acelaşi nume unde pătrunsese doctorul înota 
în nori groşi de fum. Câţiva clienţi întârziaţi ocupau trei patru 
mese încărcate cu halbe de bere, pălăvrăgind şi râzând 
zgomotos. Pe restul meselor se aflau scaunele răsturnate cu 
picioarele în sus, semn că bătuse ceasul de închidere al 
localului. Cocoţată pe estradă, o guristă cânta plictisită o 
romanţă în indiferența generală. Nici pianistul care o acompania 
mecanic, picotind de somn, nu mai era în stare s-o asculte. 

Intrarea unui necunoscut atrase atenţia chefiliilor din local. 
Cine era acest străin, de unde venea în halul ăsta? Ce făcuse 
nenorocitul, îşi băuse minţile, prin câte băltoace nimerise ca să- 
şi umple cu noroi hainele de sus până jos? Poate că a fost bătaie 
la mijloc, are parcă sânge pe faţă... Ce-o fi cu el, se vede că nu-i 
de prin partea locului... 

Patronul, un bărbat cu statură herculeană, îi ieşi în 
întâmpinare: 

— S-a închis localul!... 

Doctorul nu luă seama la avertisment: 

— Vă rog, nu vă supăraţi, ce oraş e aici? 

Patronul înmărmuri auzind o astfel de întrebare: 

— Cum ce oraş? Dumneata nu ştii? 

— Nu... 

Şi lui Ilarie Magheru i se păru nefiresc să întrebe tam-nesam 
de numele oraşului. Avea de gând să se intereseze pe unde-i 
intrarea la hotel şi se pomenise întrebând altceva (nu chiar aşa, 
la nimereală, de fapt îl preocupase anterior chestiunea). 

— Auziţi, domnilor, întrebare, se adresă patronul către clienţii 
de la mese, ce oraş e ăsta? Spuneţi-i dumneavoastră. 

— Honolulu! strigă o voce. 

Un val de râsete acoperi răspunsul. 

„Ce răi sunt oamenii îmbuibaţi. Numai când suferă sau solicită 
altora ceea ce le lipseşte îşi schimbă pielea. lar când se 
îmbolnăvesc devin blânzi şi docili ca mieluşeii...” 

Câţiva clienţi părăsiră locurile de la mese şi mânaţi de 
curiozitate se apropiară de străinul picat ca din lună. Gurista 
obeză renunţă să mai cânte; iar cel care o acompania închise 
capacul pianului. 

— Ce-i cu dumneata? Ai scăpat din ospiciu? făcu batjocoritor 
patronul. 


— Cum îţi permiţi insolenţe faţă de cineva care nu te-a jignit 
cu nimic? îl apostrofă doctorul atins. Te-am întrebat unde mă 
aflu, pentru motivul că sunt străin de localitate, am venit aici 
datorită unui accident şi dumneata în loc să-mi răspunzi 
cuviincios mă iei peste picior? 

— la lasă-mă-n pace cu accidentul! Ţi-am spus că-i ora de 
închidere, nu mai primim pe nimeni, şi patronul făcu 
ameninţător câţiva paşi, hotărât să evacueze cu forţa pe 
nevolnicul client. 

— Ilarie, tu eşti? se auzi un strigăt care întrerupse dialogul 
dintre cei doi beligeranţi. Ce-i cu tine, savantule? 

Un bărbat tânăr, elegant, strânse cu putere mâinile străinului. 
Era medicul Şteflea. 

— Radule! Nu m-aşteptam să te găsesc aici! zise Magheru 
mai surprins decât prietenul său de miraculoasa revedere în 
aceste împrejurări. 

Clienţii strânşi roată în jurul lor rămaseră şi ei cu gura 
căscată, aşteptând curioşi să vadă ce are să se întâmple. 

— Mai întâi de unde vii în halul ăsta? Ce-ai păţit, dragul meu? 

Drept răspuns, Ilarie se clătină, muiat din picioare, căutând un 
sprijin. 

— Nu ţi-e bine? întrebă colegul... 

— AŞ, nimic... O simplă ameţeală... 

— Vino să ne aşezăm aici, la o masă... 

Ilarie îl urmă supus, ca un şcolar. 

— Dacă vrei, deschide puţin fereastra... 

Colegul deschise fereastra. O gură de aer pătrunse primenind 
atmosfera îmbăcsită din local. 

— Asta ce mai e? Ai o rană la cap? 

— M-da... Un traumatism cranian închis sau deschis... poate 
chiar o fisură... 

— Haidem la mine să te văd, trebuie bandajat locul. Dar ce s- 
ă întâmplat, de unde vii? Nu mi-ai spus încă... 

— O ciocnire de trenuri. Eram în accelerat... mergeam la 
Lipova şi... 

— Ce e aia? S-au ciocnit trenurile, zici? Unde, măi frate? ŞI 
cum? 

— Nu-mi dau seama... Nu ştiu nici unde mă găsesc... Ce oraş 
e aici? 

— Caransebeş, dragul meu. 


— Credeam că am trecut de Lugoj. Aşadar... Caransebeş, 
spui? 

Vestea stârni senzaţie printre clienţii din local. S-au ciocnit 
trenurile? Care trenuri? Trebuie să fie acceleratul de 11 şi cinci... 
Cu cine? Poate cu vreun mărfar, că personalul trece mai 
devreme, pe la zece şi ceva... 

— Unde s-a întâmplat nenorocirea? În ce loc? 

— A fost prăpăd mare? Sunt multe victime? 

— Cine-i vinovat de dezastru? 

Ilarie întoarse privirile spre curioşii îngrămădiţi să afle din 
gura lui atâtea amănunte şi ridică din umeri. Doctorul Şteflea 
interveni energic: 

— Da’ lăsaţi-l în pace, oameni buni... nu vedeţi că nu şi-a 
venit încă în fire? Ce tot daţi zor cu întrebările? Mâine o să aflăm 
totul... tot ce-a fost... 

— Aşa-i, domnule doctor, aflăm şi ce-a fost şi ce n-a fost.. 

— lar tu, Majesticule, se adresă Şteflea patronului, asta-i 
purtare la tine? Îţi intră un client în prăvălie şi tu îl întrebi dacă a 
scăpat de la balamuc? De ce, mă pezevenghi bătrân? 

— Să iertaţi, coane Radule, cine ştia că-i prieten cu 
dumneavoastră? 

— Fă bine, şi cere-i scuze... 

— N-am nevoie de scuze, sări Ilarie ca fript. 

— Atunci trimite după o birjă. Să vie imediat, cât bat din 
palme. 

— S-a făcut, coane Radule! 

Magheru întrebă din priviri: 

— Ce-i nevoie de birjă? 

— Mergem acasă. E târziu. 

— Eu, să-ţi spun drept, aş fi vrut să trag la hotel. 

— Ce e aia? În starea în care eşti?... Trebuie să vedem ce-i cu 
rana... La hotel cine să te panseze? Acasă am trei camere de 
musafiri, nu una... Aşa că nu-i vorba de niciun deranj. 

Un bărbat între două vârste năvăli în local ca scăpat din puşcă 
şi se duse întins la Şteflea: 

— S' trăiţi, dom’ doftor, vă cheamă la dispensar, că veni un 
camion cu răniţi. Vă căutai p-acasă dar nu eraţi. Bine că dădui 
aici de dumneavoastră. Cică s-au ciocnit trinurile dincoace de 
Pietroasa, prin dreptul Gengii... 


— Ce spui, Lisandre? Bine, măi, de ce nu i-a dus la Spitalul 
Asigurărilor? 

— A dus şi p-acolo, alte camioane, c-a fost, zice, prăpădu lui 
Dumnezeu!  Trimisei pe Safta după Macarie, ajutorul 
dumneavoastră, trimisei şi după surori, ailantă, Smaranda e de 
serviciu şi eu venii într-un suflet încoace. 

— Cu ce-ai venit? 

— Păi, cu trăsura dispensarului... 

— Foarte bine. Ne abatem întâi acasă la mine, lăsăm pe 
dumnealui acolo, după care mergem la datorie. Şi întorcându-se 
spre Magheru, zise: haidem, savantule... 

Porniră în tropotul cailor. Şteflea sporovăi tot timpul. Se afla 
de un an în localitate, o ducea bine, de ce s-ar plânge, îşi făcuse 
relaţii bune. Nu se însurase, dar avea în vedere o partidă 
straşnică, cinci milioane, două, bani peşin, restul imobile. Nu ca 
tâmpitul de lstrăţeanu - ăla de făcea pe asistentul lui 
Cantacuzino - care-i la Timişoara - a luat o prăpădită de artistă 
numai cu cămaşa pe ea. Dincă a nimerit-o e la Brâncovenesc. 
Asta şi cu Cimpoeru, coada promoţiei, s-au aranjat cel mai 
bine... Şi tu, mucegăieşti la Piteşti în loc să...? Credeam să te 
specializezi pe undeva, în Germania şi Franţa... De ce te-ai lăsat, 
savantule, pe tânjeală? Erai cel mai... Crezi că am uitat cât m-ai 
ajutat la teză, fără tine, nu ştiu, zău, cum mă descurcam. Uite că 
vine ocazia să recunoască omul, când nu te gândeşti... Sigur că 
aş fi vrut în alte condiţii, numai că nu-i după dorinţă, ci după 
putinţă. 

Trăsura opri. 

— Aici stau, zise Şteflea, sărind sprinten, e casa mea, am 
cumpărat-o proaspăt... O vând după ce mă însor... dă-o-ncolo! 

Antreul se lumină. O umbră se ivi dinapoia perdelelor. 

— Am un musafir, Cristino, pregăteşte odaia din faţă. 

— E pregătită, poftiţi! 

Cei doi bărbaţi străbătură antreul scăldat în lumină şi se 
opriră în cabinetul medicului. 

— la să vedem ce-i cu fisura? Mi se pare că ai temperatură, 
nu? 

— S-ar putea, mai ştii!... 

— Da, da, ai febră... Dă-mi termometrul, Cristino... Scoate 
haina şi întinde-te colea pe pat... 


— M-da, o plagă destul de superficială. Ai avut noroc că nu te- 
a lovit în temporal. În definitiv, ce te-a lovit? 

— Hm, ştiu eu?!!... Poate un pumn de fier. 

Şteflea înălţă ochii, mirat: 

— Ce vorbă e asta? 

— Aşa mi s-a părut... De fapt, nu-mi dau seama... sunt puţin 
aiurit... Am o stare de obnubilare... Uite şi termometrul. la vezi, 
s-a ridicat? 

— Ai câteva linii peste 37... 

— De unde vine temperatura asta? 

— Las-că vedem noi. Ziceai că te duci parcă la o nuntă, hai? 

— Da... Soră-mea... se mărită mâine... 

— Mâine? Nu cred că ai să poţi face faţă. Ne trebuie cel puţin 
trei zile de spitalizare la mine... 

Ilarie ridică din umeri. 

— In orice caz vedem mâine ce-i de făcut. 

Trecură în odaia musafirului. 

— Acum, fă-te comod. Cristino, o pijama... Hai, mişcă mai 
repede. Ce stai aşa... ca viţelul la poarta nouă? 

Fata din casă se uitase tot iscodind pe Ilarie. Ce soi de musafir 
o fi domnul acesta, picat fără veste în toiul nopţii, cu capul gol, 
însângerat, cu hainele ude şi pline de noroi şi pe deasupra, 
zgribulit ca un căţel cules de pe drumuri? 

— Nu mai zgâi ochii aşa, dumnealui e doctor ca şi mine, am 
fost colegi de facultate. A avut un accident. 

Ilarie surâse. Sigur că slujnica avea de ce să plutească în 
mirare. 

— Dacă nu era accidentul, nici nu veneai la mine, nu-i aşa? Îţi 
place camera? 

— Da, destul de elegantă. Nu ca aia, de pe Kogălniceanu, 
unde stăteam împreună. 

— Mi-a plăcut întotdeauna confortul. Acum te las să te 
odihneşti. Mă duc la spital. Mi-i teamă c-o să am de furcă toată 
noaptea. Dacă ai nevoie de ceva, suni. Uite, aici e butonul. Ai 
adus pijamaua, Cristino? Foarte bine. Vezi să nu-i lipsească 
nimic musafirului nostru. Am plecat. La revedere, savantule 
norocos! Pe mâine... Noapte bună! 

Spunând acestea ţâşni pe uşă, dar numaidecât se întoarse din 
drum: 


— Era să uit, uita-m-ar relele, nici nu te-am întrebat dacă nu 
cumva ti-i foame? Cristino, pregăteşte o cină pe cât e posibil 
mai substanţială... 

— Nu vă deranjaţi, nu mănânc nimic... Prefer să mă 
odihnesc... 

— Nu se poate, nu admit. Măcar ceva frugal. Ţi-aş ţine 
companie, dar, iartă-mă, nu-i posibil. Am plecat! Incă o dată, la 
revedere. Ai grijă, Cristino, de toate... Nu se ştie când mă-ntorc, 
poate că lipsesc până mâine dimineaţă... 

— Da’ unde vă duceţi, Doamne iartă-mă? 

— Am de lucru la spital. A, nu ţi-am spus... S-au ciocnit mai 
adineauri două trenuri şi mi-au adus o groază de răniţi. 

— Maică Precistă! exclamă femeia speriată, aşternând a cruce 
mare pe piept. 


CAPITOLUL 7 
MEMORIAL IV 


(din însemnările doctorului Magheru) 
| 

După plecarea lui Şteflea, femeia mă întrebă ce-aş dori să-mi 
pregătească pentru cina târzie. 

Nu mănânc nimic. Nu numai că nu mi-e foame, dar nici n-am 
voie să înghit, mai ales alimente solide... 

N-a vrut să audă, spunea că are s-o certe conaşul dacă mă 
lasă flămând. Văzând că stăruieşte atâta, am acceptat să-mi 
prepare o citronadă, cu zahăr mult, ca să scap de ea. In 
aşteptarea băuturii mi-am rotit privirile prin interiorul încăperii, 
gândindu-mă la ce joc al hazardului care m-a adus fără voie într- 
un oraş necunoscut, pentru a revedea pe un fost coleg, 
revedere parcă într-adins aranjată. Cu ce scop? Numai ca să mă 
odihnesc o noapte în acest pat somptuos, care vorbea de starea 
materială a lui Radu Şteflea? Asta era tot sau mai exista şi altă 
rațiune? 

În definitiv, de ce aş căuta o rațiune unde poate nu este 
niciuna? 

M-am oprit îndelung dinaintea unui tablou aninat de perete 
care înfăţişa un cap de expresie. 

„Parcă aduce puțin cu Zăvideanu!” 

Capul din ramă păru că se înclină în semn de aprobare, 
încreţind uşor sprâncenele. Am înregistrat gestul cu o tresărire. 
Avusese o amprenta atât de veridică, încât simţii nevoia să mă 
apropii de pânză şi s-o pipăi cu mâna. Era un tablou, fireşte... 
Ce-ar fi putut să fie altceva? Am surâs, jenat de vedenia mea (ce 
prostie!) şi cercetând mai atent portretul mi-am dat seama că n- 
avea decât o foarte vagă asemănare cu moşierul. Şi la urma 
urmei, chiar dacă ar fi semănat leit cu el, ce mă privea? 

Menajera se ivi cu citronada. Am întrebat-o: 

— Spune-mi, te rog, ce reprezintă tabloul ăsta?... E tatăl lui 
Radu? 

Femeia înălţă din umeri, nu ştia. Înainte de a se retrage, mă 
rugă să las hainele afară, în spatele uşii, ca să le curețe de noroi 
şi să le calce până mâine dimineaţă. 

Dar pantofii, nu? 

— Şi pantofii, sigur că da, făcu ca, cătând mirată la mine. 


După ce plecă, mi-am examinat sumar hainele şi ghetele. De 
necrezut! Erau pline de noroi de sus până jos, parcă mă 
bălăcisem într-o băltoacă. Ciudat: până acum nici nu băgasem 
de seamă acest lucru. Cum am intrat în halul ăsta la restaurant? 
Patronul avusese dreptate să mă ia drept un nebun scăpat din 
balamuc... Se întâmplă uneori şi de-astea. Dar capul acela, din 
tablou, nu-i preocupat de asemenea probleme vestimentare 
pentru bunul motiv că n-are trup. 

De ce mi-o fi venit tam-nesam acest gând stupid? lată-mă din 
nou ancorat de portret, pe firul unei asociaţii de idei cu o logică 
trasă de păr. 

In definitiv, cine o fi omul ăsta? m-am întrebat călcând, de 
astă dată, pe pragul obsesiei. 

Capul din ramă, iscodit de fixitatea privirii, păru că se 
însufleţeşte, ca adineauri, cuprins de fluidul vieţii. Ochii mici, cu 
sprâncene stufoase, se bulbucară, crescură peste orbite. Gura 
strânsă, încleştată, se căscă mai mult decât permiteau fălcile şi 
un şirag de dinţi neregulaţi ieşi la iveală. Limba se zvârcoli în 
cuşca ei umedă, vrând parcă să evadeze din închisoarea care o 
ţintuia. Zăvoiul de păr pe creştet se răsfiră ca bătut de furtună. 

Mă răsuceam în loc, fără astâmpăr, lungind gâtul ca să văd 
mai bine. Unde am mai zărit eu figura asta? Unde, frăţioare? 

Nu era chip să-mi aduc aminte. Şi, totuşi, îmi era familiar 
chipul, îl mai întâlnisem, undeva, cândva... 

„Să-l ia dracul de tablou, nu mai vreau să ştiu de el.” 

Şi ca să nu mă tulbure, l-am desprins din perete şi întorcându- 
| cu spatele, l-am rezemat de şifonier. În timpul acestei operaţii, 
pendula umplu odaia cu o notă prelungă, sonoră, al cărei ecou 
se stinse anevoie. 

„Uite, e ora unu, după miezul nopţii şi eu îmi pierd vremea cu 
năzbâtii... Mai bine m-aş culca...” 

Mi-am descălţat pantofii; subreta îmi adusese papuci. Ce 
femeie grijulie! Când să scot haina, un obiect lunecă jos pe 
covor. (Ce-o fi picat?) Voiam să mă aplec ca să văd ce-a căzut 
din buzunar, însă o pijama de poplin, foarte arătoasă îmi fură 
atenţia. 

— Hm, mi-au dat una nouă, neîntrebuinţată... 

Mi-am pus pijamaua (mă simţeam bine în ea, parcă eram mai 
zvelt), am făcut câţiva paşi prin faţa oglinzii (mofturi feminine), 
apoi m-am strecurat în aşternut. În aceeaşi clipă îmi aminti că 


uşa rămăsese descuiată. Coborâi din pat să întorc cheia. Nu se 
închidea uşa. (Ce-o fi asta?) Am răsucit cheia în sens invers, de 
astă dată se încuiase. (Mă rog, de ce invers?) Ce broască o fi 
asta care se închide întorcând cheia de la dreapta spre stânga şi 
nu de la stânga spre dreapta? Lăsând broasca în plata 
Domnului, am revenit sub pătură. Din pricina acestor lucruri 
mărunte uitasem cu desăvârşire să văd ce anume îmi căzuse 
adineauri pe covor. Preţ de câteva minute am simţit o adevărată 
voluptate în braţele odihnei. 

Voi trage un pui de somn! Ştia el Shakespeare ce ştia când a 
spus că la ospăţul vieţii cel mai de seamă fel e somnul. Avea, 
pesemne, insomnii, săracul... Şi somnul ce reparator e... Fără 
el... organismul... 

„Ei drăcie! Am lăsat lumina aprinsă...” 

lată-mă din nou la uşă apăsând de zor pe un buton. Curios, 
lumina nu se stingea... 

„Trebuie că-i sonerie asta... Unde o fi întrerupătorul?” 

Cercetam pe toată porţiunea peretelui ca să-l găsesc dar 
întrerupătorul nicăieri. 

„Te pomeneşti că lumina se stinge de afară. Nu, nu cred. 

Prea-i de tot.” 

Câteva ciocănituri puseră capăt frământărilor. (Asta ce-o mai, 
fi?) Am deschis uşa. În prag Cristina, menajera. 

— Ce e? am întrebat-o mirat. 

— N-aţi sunat dumneavoastră? 

— Da, eu... Voiam să sting lumina şi am apăsat din greşeală 
pe buton. Te rog, unde-i întrerupătorul? N-aveţi întrerupător în 
odaia asta? 

— Cum se poate? E aici, nu-l vedeţi? 

Era chiar deasupra butonului soneriei. 

— Ptiu! De când îl caut! Mulţumesc! lartă-mă că te-am 
deranjat. 

— De ce n-aprindeţi veioza de la pat? 

— N-am observat-o. 

Femeia o aprinse şi înainte de a se retrage văzu tabloul 
coborât din perete. 

— Dumneavoastră l-aţi dat jos? 

— Da. Poţi să-l aşezi la loc... Cine e bătrânul acela? | 

— V-am mai spus că nu ştiu, făcu slujnica enervată! Intrebaţi 
pe domnul doctor. 


— Bine, poţi pleca... (E o toantă asta, s-a cam supărat. Nu-i 
vorbă are şi dreptate.) 

Nu se mişcă din loc. Ce mai avea de spus? 

— Vă rugasem să scoateţi afară hainele şi pantofii... 

— Da, da, bine, nicio grijă... Mulţumesc. 

Le-am scos după plecarea ei, lăsând la locul lor lucrurile din 
buzunare, în special portţigaretul din aur. (Eh, n-are să-l fure, nu 
mă tem că-i hoaţă.) Am stins victorios lumina (al naibii 
întrerupător, tot te-am descoperit). Rămas numai cu becul 
lămpii de noapte, m-am întins în pat hotărât să dorm. (Dacă nu-i 
tatăl lui Radu, cine naiba o fi?) 

După un timp, altă pacoste: mi-am adus aminte că uitasem 
uşa descuiată. Stăteam în cumpănă: s-o încui, s-o las aşa? Tot 
mai bine s-o încui. 

Hai şi de astă dată jos din pat, răsuceşte cheia, încearcă 
clanţa, întoarce-te la loc sub pătură. E cel puţin curios că nu mă 
sinchiseam de loc de repetatele mele scăpări. Parcă aş fi avut 
cea mai normală comportare. 

Sub aşternutul moale am încercat din nou relaxarea muşchilor 
obosiţi şi nu făceam nicio mişcare de teamă să nu alung acea 
senzaţie plăcută din preajma somnului. Dar gândurile, acele 
vietăţi minuscule, fără formă şi conţinut, populaţia necunoscută 
a universului meu lăuntric, nu-mi dădeau pace. 

„Undeva, cândva, tot am zărit eu mutra aceea din tablou.” 

Obsesia revenise, dar se izbi iarăşi de poarta aducerii-aminte 
încuiată cu lacăte grele. M-am întors cu faţa la perete. Pleoapele 
căzură ca o cortină despărţind lumea interioară de cealaltă, a 
realităţii. Dinaintea ochilor minţii rulau acum secvenţe izolate 
din propriul meu film, proaspăt trăit. Mă vedeam citind textul 
telegramei... Zâmbisem atunci... Aşteptam o veste rea (ah, 
telegramele astea blestemate, trâmbiţe ale nenorocirii). Aceea 
făcea excepţie de la regula generală, îmi adusese o veste bună, 
în ciuda presimţirii... Şi cu toate astea, presimţirea mea neagră 
părea, din păcate, îndreptăţită. Era o previziune, facultate 
obscură şi întâmplătoare, care trăsese un colţ din perdeaua 
viitorului imediat? 

lată acum pe moşierul Zăvideanu, cu trupul revărsat pe 
arcurile canapelei, legănându-se ritmic în mersul trenului. Il 
durea capul şi în loc să-i dau un antinevralgic, îi dădusem un 
somnifer. Ce eroare simptomatică! Îl voiam dormind, ca să-l 


jefuiesc mai lesne. Şi cu toate că mă împăcasem cu ideea 
furtului, acceptând-o ca un rău necesar, totuşi, nu-i luasem 
banii, deşi pentru asta nu-mi trebuia decât o singură secundă, 
deoarece... aşteptam să plece trenul din staţie... şi după 
aceea... Ce rațiune avusese această ezitare? Nu era frâna 
conştiinţei care tot mai lucra în gol după ce pierduse partea ei 
de influenţă? Nici vorbă! O ezitare de-o clipă a zădărnicit totul, 
când mă voi întâlni de aci înainte cu o ocazie atât de rară şi 
bogată, când probabilitățile de a fi prins erau minime - ce 
minune? - aş zice inexistente. Dovada: însăşi ciocnirea 
trenurilor. După această nenorocire neprevăzută cine s-ar fi 
gândit să mă bănuiască măcar, necum să mă acuze când sunt 
atâţia corbi care profită mai ales în asemenea împrejurări. 

Dar când m-am trezit din leşin ce făcea moşierul? Uite că nu- 
mi aduc aminte. Parcă era lângă mine, însă n-aş pune mâna în 
foc. De familia celor trei, ştiu sigur că dispăruse. Ce s-o fi ales de 
ei? Dacă l-a mirosit cineva şi mi-a prădat omul? Hm, totul e cu 
putinţă. 

În orice caz, dragul şi scumpul meu vis, raţiunea existenţei 
mele, nu se va transforma în faptă, mereu va rămâne un proiect 
eşuat, sortit renunţării, ca nouăzeci şi nouă la sută din 
proiectele oamenilor de toată mâna. 

Nu, nu pot să fur, nu pot! O incapacitate organică mă 
paralizează, asta-i! Trebuie să mă gândesc la alte mijloace de a- 
mi procura banii necesari. Orice alte mijloace afară de furt! 

După aceea, am intrat într-o zonă pustie. Adormisem? Nu, 
încă nu! A, parcă mă gonea un pumn de fier (mi se pare chiar că 
i-am spus lui Radu de aşa ceva, când m-a întrebat ce mă lovise 
- ciudăţenie - cum de mi-a trecut prin minte un astfel de 
răspuns? (Am vrut poate să fac o glumă, dar gluma avea 
implicaţii în conştiinţă.) 

Da, fugeam urmărit de un pumn zburător. Asta când? E o 
halucinație? Doar mă aflam în tren... Nu, nicidecum! Stai, stai! 
Un vis, chiar un vis a fost! Acolo am văzut şi un... un... 
compartiment de... A, încăperea aceea fantastică... cu pereţi de 
sticlă... preschimbată la repezeală într-un compartiment de tren, 
în propriul nostru compartiment în care am călătorit... Şi pe 
urmă poteca de lumină de pe marginea prăpastiei... Da, da, 
vis... autentic vis... 


Tiii, chiar acolo - extraordinar! - am dat cu ochii de tipul ăsta 
din tablou!... Vezi, tot Zăvideanu era în fond... Tot el! 
Pretutindeni - el! 

Nu ştiu cum n-am sărit în sus de bucuria găsirii. Rezolvasem 
obsesia. 

Acum imaginile se trăgeau una pe alta, legate cu nevăzută 
sfoară într-un tot bine adunat. Astfel, am izbutit să reconstitui 
straniul vis pe care l-am avut în somn, până în clipa de faţă, nu 
ştiam nimic de existenţa lui. Probabil dormeam profund, aşa 
încât centrii nervoşi au recepționat destul de insuficient 
ondulaţiunile electromagnetice pentru a le face conştiente, 
înlesnind astfel reprezentările. 

Mi-am zâmbit superior, cu îngăduinţă, văzându-mă pe mine 
cum gâtuiam pe moşier ca să-i răpesc punga. Bună! Neizbutind 
să fur în realitate, transferasem acţiunea în vis, domeniu în care 
obţineam o satisfacere deghizată a tendinţelor subconştiente 
refulate de cenzura conştiinţei. Aceste tendinţe rămase 
inofensive, pentru că în vis ele nu pot pune în funcţiune aparatul 
motric ca să declanşeze fapta, sunt slăbite, uşurate, diminuate, 
straşnic mecanism al nevoii de echilibru care ne aduce 
purificarea sufletească atât de necesară. 

Simţeam că la scurte intervale mă detaşez de realitate... îmi 
apăreau dinainte, tot mai palid şi destrămat, o seamă de imagini 
incoerente: o băltoacă undeva pe câmp. Un tren pustiu care se 
scurgea fantomatic în noapte, o stradă luminată difuz, un 
pachet care a lunecat pe covor... Cum uitasem să văd ce-i cu el? 
Pijamaua, ah, da, pijamaua a fost de vină. 

„„.Şi totul se topi într-o negură compactă care semăna atât de 
mult cu împărăţia morţii celei mari. 

lI 

Odaia era inundată de un adevărat potop de lumină. Mobilele, 
scăldate în ape străvezii, cochetau cu soarele. Oglinzile gâdilate 
de raze subțiri de beteală surâdeau fericite bucurându-se de 
festivalul luminii. În fine, sub blagoslovirea cerului, toate 
lucrurile se transformaseră în ființe. 


Priveam cu ochii măriţi de mirare în jurul meu şi mă înfruptam 
din priveliştea care îmi injecta voioşie, încredere, putere. Zâmbii 
luminii prietene şi stăpâne, apoi îmi întorsei mie zâmbetul. 
Prinsesem, din zbor, o clipă de fericire. Atâta. Căci în clipele 


următoare aducându-mi aminte de cele petrecute azi-noapte 
am conchis că trenurile nu s-ar fi putut ciocni în bunătatea 
darnică a luminii şi chiar dacă se ciocneau, prăpădul ar fi fost 
mult mai mic. Pendula, care scânteia şi ea în bătaia soarelui, se 
făcu auzită. 

„E zece? m-am mirat. Că bine am dormit! Şi ce somn adânc, 
fără vise. De mult nu m-am trezit la ora asta!” 

Am trecut în faţa oglinzii şifonierului, care mă cuprinse întreg 
în apa ei. 

„Leneşule, ai să mai dormi şi altă dată până la prânz? O să-ți 
rup urechile!” 

Mi-era ruşine de aceste dezmierdări puerile, dar de atâtea ori 
am simţit nevoia să devin copil! Din păcate, seriozitatea îmi 
reveni prea curând. 

„Hm! Sunt cam tras la faţă... Nu-mi place de loc paloarea 
asta... Să vedem cum stăm cu temperatura?... Cred că totuşi 
am niţică febră... Nu-i bine...” 

Am căutat termometrul cu ochii. Nu era de găsit. Şi doar azi- 
noapte Radu îmi luase temperatura. (S-o fi întors? Probabil 
doarme!). N-o fi rămas la el? Sau la femeia din casă? Tot 
umblând după termometru, am descoperit jos pe covor un 
pachet legat cu sfoară subţire. Un colţ al învelişului era 
desfăcut. 

„Ce-i asta? făcui surprins. De unde o fi picat?” 

Mi-am adus aminte că azi-noapte, pe când mă dezbrăcăm, îmi 
lunecase ceva din haină. Voiam să văd ce anume mi-a căzut, 
dar prins de alte gânduri, uitasem. Şi uitarea asta se prelungise 
până acum. 

— Nu i-o fi picat lui Radu? 

Am respins pe loc ipoteza. Obiectul nu putea să fie ai gazdei, 
ştiam precis că îmi căzuse mie din buzunar. 

Cercetam cu luare-aminte misteriosul obiect, îl pipăiam, îl 
cântăream în palmă. Cert, nu-mi aparţinea. Era al altcuiva. 
Invelişul rupt într-o parte, lăsa să se vadă un teanc gros de hârtii 
albastre. 

„Ce fel, sunt bani? De unde şi până unde? Bani?” 

Rupând sfoara cu un gest nervos, am desfăcut pachetul: 

„Cerule! Bancnote de 5000! Un teanc de bancnote nou nouţe! 
Şi asta? O scrisoare? Nu, nu-i scrisoare, o telegramă. Din ce în 
ce mai interesant. Să vedem ce scrie. 


„„„Domnului Matei Zăvideanu. Vino imediat cu banii. Încheiat 
tranzacţia. Avocat Mărgineanu.” 

Stupefacţie. 

„Sunt banii moşierului! Banii moşierului! Nemaipomenit!” 

Am înţepenit pe loc, cu mii de rădăcini sub picioare, căutând 
să înţeleg ce s-a întâmplat. Un puhoi de gânduri şi sentimente 
mă invadară ca un torent. Apoi, am căzut copleşit pe un fotoliu, 
îngropându-mi capul adânc în podul palmelor. 

„Cum a ajuns pachetul acesta în mâinile mele? Când? Cum? În 
ce chip?” 

Mă trudeam să-mi aduc aminte când, în ce împrejurare 
intrasem - fără voie - în posesia acestor bani străini? Şi 
încercam să reconstitui clipă cu clipă ce anume se petrecuse 
după ciocnirea trenurilor? Grea treabă să te descurci într-o 
beznă atât de densă! Memoria mea nu înregistrase nimic 
trecând prin acest tunel. Şi cum să înregistreze dacă îmi 
pierdusem cunoştinţa? Acest hiatus poate să fi durat o oră-două, 
chiar mai mult. Dar ce importanţă are, dacă în acel timp mort nu 
se putea produce nici cea mai elementară faptă? Până aici e 
bine stabilit, nu încape nicio îndoială asupra realităţii celor 
întâmplate. Să mergem mai departe. Ce s-a petrecut după 
trezire? Evident, recăpătarea cunoştinţei m-a orientat asupra 
primejdiei în care mă aflam şi fără să-mi fi venit bine în fire, 
părăsisem vagonul (sursă de spaimă) cât mai repede. Mă miram 
că izbutisem să cobor cu atâta uşurinţă pe pământ ferm (mă 
aşteptam la obstacole grele, la suferinţe mari. De ce?) şi odată 
ajuns afară am rupt-o la fugă pe câmp, în necunoscut (ca să mă 
depărtez cât mai mult, deşi acum inutil, de primejdie) nimerind 
orbeşte într-o băltoacă (mi-o fi curăţat femeia hainele?). 
Comportare perfect normală în asemenea împrejurări. 

Ori, în clipele acelea de groază când primul gând al omului 
este să-şi salveze bunul suprem, viaţa, mie îmi revenise pofta 
de a fura banii moşierului, sugrumând imperativele instinctului 
de conservare? Nu se poate! 

Mi-am amintit cele citite cândva, că pe bordul Titanicului, 
marele transatlantic scufundat în împrejurări atât de tragice, se 
afla soţia miliardarului Rockfeller care purta un colier de perle 
valorând cinci milioane de dolari. Un detectiv particular, special 
angajat, veghea tot timpul ca nu cumva preţioasa bijuterie să fie 
şterpelită de vreun hoţ internaţional. Ori, când se iscă panica 


bărbaţi şi femei înnebuniţi de groază călcau în picioare 
minunatele perle împrăştiate pe parchetul sălii de bal, fără să se 
sinchisească cineva de ele. O zi de viaţă preţuia pentru ei mai 
mult decât toate colierele din lume. 

Nu, hotărât lucru, e exclus să fi jefuit pe moşier după 
declanşarea catastrofei. O asemenea ipoteză contrazice firea, e 
organic imposibilă. Monstruos, imposibilă! 

Atunci, când am pus mâna pe bani? Dacă într-adevăr eu eram 
acela care furase pachetul cu bancnote se poate să nu-mi 
amintesc de loc în ce circumstanţe am comis fărădelegea? 

Ciudat, foarte ciudat!... 

Şi totuşi, banii se află la mine, în mâinile mele, şi asta este 
unica certitudine până acum. Scos din fire că nu reuşeam să fac 
lumină în creier, am strigat, lovind cu pumnii în masă: 

— De unde au răsărit banii ăştia? 

M-am speriat de propria-mi voce. Cine ar fi fost în măsură să- 
mi răspundă la întrebare în afară de mine? 

— Trebuie să mă calmez puţin... Altfel n-ajung la niciun 
rezultat. 

Îmi reaminti că tocmai căutasem termometrul. Acum ştiam 
sigur că trebuie să am febră. Şi, nemaiputând suporta 
generoasa revărsare de lumină, care adineauri mă bucurase 
atât de mult am coborât transperantele peste ochii ferestrelor, 
ca două stavile în drumul soarelui. Orice s-ar spune, frumuseţile 
naturii nu înseamnă nimic prin ele însele, dacă starea noastră 
sufletească nu le dă preţ. 

M-am cufundat iarăşi în fotoliu, aparent calm, pregătit să 
reiau meditaţia pentru a rezolva acest caz ciudat din cale-afară, 
cazul doctorului Magheru. 

N-oi fi luat cumva pachetul înainte de catastrofă? Ce făcusem 
înainte de ciocnire? Să ne gândim. A, da. Dormisem. De asta îmi 
aminteam perfect. Somnul mă apucase după apariţia familiei 
severinene în compartiment. Ori, în prezenţa acesteia, era cu 
neputinţă să fac cea mai mică mişcare. Atunci, când naiba 
prădasem pe zevzecul acela de moşier, care călătorea cu o 
sumă atât de mare la el? Doar nu i-oi fi luat banii în timp ce 
dormeam? 

Am surâs destins oarecum, gândind la absurditatea unei 
asemenea ipoteze. Sigur că alta mai bună n-aveam 
deocamdată... 


„Nemaipomenit caz, doctore Magheru, îmi spuneam. Trebuie 
să recunoşti deschis. Sunt sigur că ceva asemănător nu s-a mai 
întâmplat pe lume înaintea mea. Şi nici că se va mai întâmpla 
după mine!” 

Deodată, mi se păru că eram jucăria unei halucinaţii şi am 
încercat să mă scutur de ea, s-o îndepărtez. Luând o bancnotă 
în mână, am pipăit-o uşor cu degetele. Simţurile, perceperea 
funcționau normal. Era o hârtie nou-nouţă, cu frăgezime de 
mătasă, având număr, serie, aşa cum sunt toate bancnotele. 
Am ridicat-o în dreptul ferestrei ca să văd filigrama estompată. 
Am făcut acelaşi lucru şi cu altele. Erau, fără îndoială, veritabile. 
Am recitit telegrama: Matei Zăvideanu. Era vorba de moşierul 
meu, nicidecum de altcineva. 

Aşadar, nu putea fi la mijloc nicio nălucire. Dimpotrivă, mă 
aflam în faţa unei realităţi certe, concrete, crude. Mi-am strâns 
capul în mâini, neştiind ce să mai fac. Ardea ca jeraticul. 
Tâmplele îmi zvâcneau pripit sub asaltul sângelui fierbinte. 
Broboane mari de sudoare îmi lunecau de pe frunte lăsându-se 
în jos pe valea obrajilor, ca să le sece arşiţa... 

Cineva bătu în uşă. Am sărit în picioare. (De ce m-oi fi speriat 
aşa?) Am strâns în pripă teancul de bancnote înghesuindu-le de- 
a valma în buzunarele pijamalei. 

— Cine-i? 

— Eu. Te-ai sculat, savantule? 

Era Radu, cine putea să fie decât el? Sau Cristina, femeia din 
casă. Ba nu. Radu... 

— Îndată! 

l-am deschis. Şteflea se ivi în prag, palid, cu cearcăne la ochi. 

— Cum te-ai odihnit? m-a întrebat. 

— Destul de bine, mulţumesc (probabil că surâdeam). Dar tu? 

— De mine să nu vorbim: am lucrat toată noaptea pe 
deşălate, cum spune ţăranul. Fracturi, plăgi, traumatisme cu 
nemiluita. Am avut un caz care m-a întors pe dos: o femeie 
tânără, cu o plagă lacero-contuză la piciorul stâng, mi-a făcut 
gangrena gazoasă... O formă gravă, nenorocită... cum n-am 
văzut. 

— Trebuie să mergi la amputare... Fără discuţie. Altfel se 
curăţă... 

— Doi cu fractura bazei craniului s-au şi curăţat. Aşa că tu 
savantule, ai avut noroc cu carul... 


— Va să zică, a fost ceva serios de tot. 

_ — Cred şi eu. Închipuieşte-ţi trei vagoane complet sfărâmate. 
Inţelegi ce-i asta? 

— Mda, carnagiu în toată puterea cuvântului. N-ai aflat cui 
datorăm măcelul? 

— Abia am avut timp să răsuflu. Autorităţile anchetează pe 
capete. Când veneam spre casă mi-a spus în treacăt un prieten, 
avocat, cică impiegatul de serviciu de-aici, din staţie, unu 
Costescu, ar fi dat drumul mărfarului, fără să ceară liber, ca să 
facă cruce ca de obicei la Pietroasa. Dar acceleratul de rândul 
ăsta n-avea întârziere şi încrucişarea trenurilor trebuia să aibă 
loc la Caransebeş. In fine, precis nu se ştie ce a fost. 

N-am priceput decât ceva confuz din lunga explicaţie a 
colegului. De altfel, nici nu reuşisem s-o urmăresc până la capăt. 

— Sunt mulţi morţi? 

— Vreo patruzeci şi cinci până acum. Dincolo, la Asigurări, s- 
au grămădit peste o sută de răniţi. l-au pus şi câte doi în pat. 
Dar nu e nimic sigur, în afară de zăpăceală. Nimeni nu-ţi poate 
da o ştire cumsecade. O să aflăm şi noi din ziarele de mâine. 
Cum stăm cu capul? 

— Nu prea bine. 

— Ba nu, zău? 

— Am temperatură, dar mai degrabă obnubilări. 

— Nu strică să-ţi faci o radiografie craniană... 

— Cred că nu-i cazul! 

— Să te păzească sfântul de diagnosticul medicului asupra lui 
însuşi. Ţi-aduci aminte de păţania lui Gheorghiu, teribilul nostru 
diagnostician? 

Aci, am râs amândoi cu poftă. Erorile medicilor vestiți sunt şi 
mai vestite decât ei. 

— Aşa că fă bine şi lasă-te în seama mea. Suporţi deplasarea? 

— Eu vreau să plec, omule... Nu mai complica lucrurile 
degeaba. 

Aveam de gând să-mi continui călătoria până la Lipova, unde 
mă aşteptau ai mei. Până deseară voi ajunge oricum. 

— Ce e aia? Nuntă? Eşti ţăcănit la cap?... , 

Jăcănit la cap? Ah, prietene, într-adevăr, cam ţăcănit. Asta-i 
diagnosticul pe care l-ai pus la întâmplare, dar ai nimerit bine. 
Dacă ai şti ce mi s-a întâmplat, prin câte peripeții am trecut, ţi-ai 
da seama că ciocnirea de trenuri a rămas pentru mine un fapt 


mărunt, de nebăgat în seamă. În starea mea, desigur, nu-mi 
arde de petrecere, dar nici de lipsit nu pot să lipsesc. M-aş 
mulţumi să fiu prezent, atâta tot. Doar pentru asta plecasem la 
drum, chit că acest drum era cât p-aci să fie fără întoarcere. 

Radu stăruia să mă convingă. 

— Nu înţelegi, savantule, că n-ai cu ce să mergi? Circulaţia 
încă nu s-a restabilit. Se lucrează pe capete la dislocarea lini ei, 
care e stricată pe o distanţă de câteva sute de metri... 

— Hm, prost al dracului! Ce fac în cazul ăsta? Nu se poate 
găsi alt mijloc de locomoţie? O maşină, de pildă... 

— Se poate, fireşte, dar nu e de loc indicat. 

Spunând acestea doctorul Şteflea se uită la termometru. 

— Poftim! 38 şi două linii... De unde naiba vine temperatura 
asta? Ţi-a pierit cheful acum? 

Hm, simptom alarmant! Asta-mi mai trebuia - complicațiile. 
Bine. Am să fac o radiografie. Fireşte că, deocamdată, voi 
renunţa la plecare. N-am încotro... Măcar să anunţ pe ai mei 
că... au aflat probabil şi ei de ciocnire şi or fi îngrijoraţi de soarta 
mea. Trebuie să le trimit o telegramă (ah, telegramele astea!) 
să-i liniştesc... Pe urmă, vom vedea ce mai e de făcut. 

Ne-am înţeles să fac o radiografie la Spitalul Asigurărilor 
Sociale, acolo cică aveau un aparat nou, adus recent din 
Germania şi mai ales un radiolog bun. 

— Imbracă-te, savantule, subreta mea ţi-a curăţat hainele, 
vezi că le-a pus în faţa uşii. Te-aştept în sufragerie să luăm 
micul dejun, după care plecăm cu trăsura la spital. 

— Mai bine am merge pe jos. 

— Profund gândit, trăsura cam zdruncină şi nu-i bine, 
încuviinţă Şteflea, care tot timpul morfolea cu degetele o 
hârtiuţă găsită întâmplător pe masă. Asta ce-i? mă întrebă el. E 
a ta? 

Am tresărit de spaimă: 

— Da, a mea... 

Aproape i-am smuls-o din mână. 

— E telegrama prin care ai mei mă cheamă la nuntă, 
înţelegi... 

Cum naiba o uitasem pe masă, la vedere? Dacă Radu îşi 
arunca ochii pe ea? Nu era vorba să citească textul (n-ar fi 
înţeles mare lucru), ci să reţie doar numele lui Zăvideanu pus în 
fruntea hârtiei. Atât ar fi fost de-ajuns ca să se ivească cine ştie 


ce complicaţii grave. Cerule, ce imprudenţă! De ce n-oi fi distrus 
din capul locului acest unic corp delict? 

După ce Şteflea ieşi, am prefăcut corpul delict în zeci de 
bucățele (să poftească cineva să-l reconstituie) şi le-am aruncat 
în sobă. Mult mai cuminte dacă le ardeam, dar gândurile cele 
mai bune îmi vin de regulă după consumarea faptei, replicile 
cele mai isteţe, după încheierea dialogului. Apoi, cu o 
inexplicabilă zăbavă în faţa oglinzii, mi-am pus hainele curățate 
şi călcate, parcă erau ca noi (merită femeia un bacşiş gras - o fi 
trăind cu Radu?) Intrat în costum, m-am simţit mai sigur, mai 
ocrotit, ca într-un adăpost pe măsura mea. (Nuditatea îmi 
trezeşte complexe de inferioritate) Când să bag pachetul în 
buzunar... Stai, ce fac? n-am numărat încă banii, măcar să ştiu 
câţi sunt... ce dracu! Fuga la uşă. Hârrş, răsucim cheia în 
broască (S-ar putea ca Radu, ori chiar subreta lui să mă 
surprindă, pacoste care le-ar fi pus vârf la toate). N-a fost nevoie 
de numărătoare, bancnotele erau noi, neatinse, aranjate în 
serie: un simplu calcul aritmetic de-o clipă... Da, desigur aveam 
500.000 de lei. Mă aşteptam la suma asta, cele auzite de la 
Olarian se confirmă. Va să zică, bogat! Călare pe univers! 
Marlen, zeiţa mea, îmi vine să zburd de bucurie, să săr peste 
mări şi ţări, să mă cocoţ pe Everest pentru a striga de acolo 
omenirii că marele meu vis, începând de azi, de la ora zece, 
păşeşte ferm pe drumul înfăptuirii.. Câte avem azi, Marlen? 
Nouă iunie, duminică... Memorabilă dată în istoria noastră, nu-i 
aşa, soţioară mică? Te rog ia cu tine în eternitate pe acest 9 
iunie!... 

Numai că bucuria asta revărsată ca un ocean mă îneacă de 
prea multă ce e. Stau parcă pe vulcani clocotitori care mă 
zgâlţâie, vrând să mă facă una cu lava. Să se înfrupte şi ei nu 
atât din trupul şi sângele meu (vulcanii sunt sătui de oameni 
îngroziţi), ci din bucuria care mă inundă, element total 
necunoscut lor. 

Nu mă las pradă. Vreau să-mi apăr bucuria cu dinţii! 

„„.Colegul meu Şteflea nu mai poate merge cu mine la 
examenul radioscopie, a primit un telefon să se întoarcă la 
dispensarul său, i-au mai adus câţiva grav răniţi. Cazurile mai 
uşoare au fost transportate la Lugoj şi chiar la Timişoara. 


Nu-i nimic, voi căuta să mă descurc singur. A dat în prealabil 
un telefon modicului radiolog Reiss şi a plecat valvârtej cu 
trăsura. 

După el, am plecat şi eu pe jos. Sărbătoarea solară încă nu se 
sfârşise, aerul proaspăt şi răcoros îmi făcea bine. Mergeam 
agale în susul străzii, hotărât să nu mă mai gândesc la nimic. 

Oraşul trăia ziua prezentă în linişte deplină, fără frământări şi 
probleme, străin de tot ce se întâmplase azi-noapte. Asta era în 
firea lucrurilor, solidaritatea umană merge până la o anumită 
graniţă, după aceea, omul rămâne singur. Cei mai apropiaţi de 
el, părinţi, soţie, fraţi, surori, încrucişează neputincioşi braţele şi 
nu-l mai pot ajuta. 

Pe partea cealaltă a străzii un comisar ţanţoş, cu uniforma 
strânsă pe talie. Când am dat cu ochii de el, un fior de gheaţă 
mă străpunse pe şira spinării. Aş fi vrut parcă să mă topesc din 
câmpul lui vizual. Dar omul ordinii trecuse de mine şi se depărta 
liniştit, fără să-mi acorde cea mai mică atenţie. 

Oh, ce sensibilitate nefericită! Sunt gata oricând să fac 
neghiobiile cele mai idioate. Mă mir că n-am luat-o la sănătoasa. 
Pentru cei care se tem primejdia e întotdeauna la un pas de ei. 

Oricum nu e de loc prudent să umblu cu banii în buzunar. Nu 
ştii niciodată ce se poate întâmpla, aşa, pe nepusă masă. Dar ce 
puteam face? Să-i fi ascuns la Radu în casă? Şi unde, mă rog? 
Dacă aveam un geamantan (ah, geamantanul cu trusa au rămas 
în tren - sărăcuţul - ducă-se!) i-aş fi pus acolo, sub cheie şi n- 
aveam nicio grijă. 

Am cotit la stânga ca să ajung la grădina publică. Acolo o 
tăbliță pusă pe zidul unei clădiri îmi atrase atenţia: era Oficiul 
poştal. Bine că l-am găsit, trebuie să dau de veste celor de 
acasă ce-i cu mine, altfel vor înnebuni de grijă. Le-am trimis o 
telegramă-fulger: „Sunt sănătos, nu pot veni la nuntă.” 

După asta, întrebând pe unul şi pe altul, am nimerit la Spitalul 
Asigurărilor. Acolo, zarvă, frământare, forfot, un du-te-vino 
neîntrerupt. Medicul-şef îşi pierduse capul de tot. Deşi cu câţiva 
ani mai vârstnic decât mine, avusesem la Brâncovenesc o 
discuţie în privinţa unui diagnostic, la care profesorul nostru îmi 
dăduse dreptate. M-am pomenit că vine la mine şi mă acoperă 
tam-nesam de ocări: 

— Ce faci, colega, îmi stai cu burta la soare în timp ce iese 
sufletul din noi? Treci imediat la gardă... 


M-am uitat lung la el, măsurându-l din cap până-n călcâie. 

— Mă aflu aici ca pacient. 

— Pacient? De ce pacient? 

l-am spus pentru ce şi am adăugat că aveam nevoie deo 
radiografie a craniului. 

— Scuză-mă, te rog, mi s-a părut că faci parte din personalul 
meu. 

— Imi pare rău că-ţi cunoşti atât de bine subalternii, eu lucrez 
la Spitalul Comunal din Piteşti, care se află la o depărtare de 
circa 300 de kilometri. 

— Şi mie tot rău îmi pare că va trebui să aştepţi mult şi bine. 
Precădere au cazurile grave. 

— Mulţumesc pentru lămurire. Dacă veneai acum o oră m-aş 
fi bucurat mai mult de revederea noastră după atâta timp. În ce 
mă priveşte, chiar în timpul războiului n-am lucrat aşa. 

Aş mai fi adăugat că plâng pe nefericiţii pacienţi încăpuţi pe 
mâna lui, dar s-a făcut nevăzut cu nervii lui pe care trebuia să-i 
lase acasă, încuiaţi în sertar. Am vrut să renunţ, dar spre 
surprinderea mea, o soră medicală adresându-se mulţimii a 
strigat numele meu. 

— Eu sunt... 

— Poftiţi, vă rog, la domnul doctor Reiss. 

Radiologul, un neamt blond, între două vârste, mi-a făcut 
numaidecât radiografie. N-a găsit nimic alarmant, o simplă 
fisură, dar mi-a atras atenţia asupra primejdiei frei-intervalului. 

Înainte de a pleca, l-am întrebat: 

— Aveţi un procentaj de erori? 

Radiologul surâse: 

— Nu sunt Dumnezeu. Însă cred că e minimum. Aş zice sub 
cinci la sută... Vă temeţi? 

l-am răspuns, ocolind întrebarea, că la vestitul spital Maggiore 
din Milano, s-a făcut, de curând o cercetare în spiritul celei mai 
stricte obiectivităţi ştiinţifice, luându-se în discuţie o sută 
douăzeci şi patru de decese înregistrate în cursul anului trecut. 
Concluzia: s-ar fi putut salva treizeci şi trei de pacienţi de la 
moarte prin diagnostic mai exact, sau printr-o terapeutică mai 
bună. 

Am conchis: 

— Vă felicit pentru procentajul dumneavoastră! 


După plecare, mi-a părut rău, trebuia să servesc acest 
exemplu amar şefului său cu capul în nori. Dar i-l va trimite 
radiologul, nicio îndoială. 

Afară, în faţa spitalului, o surpriză: în timp ce coboram scările, 
a oprit un Packard şi cineva din interiorul maşinii m-a strigat 
familiar: 

— Ilarie! Ilarie! 

Era tata. De când sunt pe lume, nu-mi amintesc să mă fi 
copleşit cu atâtea îmbrăţişări şi sărutări ca de rândul acesta. 
Plângea de bucurie că mă văzuse teafăr (Scena, într-adevăr, mă 
emoţionase). 

— Doamne, ce spaimă am tras... nu-ţi mai spun... Credeam că 
înnebunesc azi-dimineaţă când mi-a telefonat dirigintele poştii. 

— Ţi-am trimis o telegramă acum două ore. A fost primul 
lucru pe care l-am făcut. 

— Foarte bine! O primeşte Mariana... Voia să meargă cu mine, 
abia am convins-o să renunţe. 

— A cui e maşina? 

— A primarului Balotă... Suntem prieteni buni. El mi-a 
împrumutat-o. Hai undeva, să luăm o înghiţitură... Poate îmi 
spui prin ce-ai trecut... 

Am nimerit chiar la restaurantul Majestic de azi-noapte, unde 
fusesem primit atât de ostil. Ne-am aşezat la o masă (erau mese 
pe trotuar). Patronul nu m-a recunoscut, nici că se simţea 
nevoia. Mare lucru nu i-am povestit tatii... Doar atât, că mă 
aflam în vagonul de clasa întâi şi... 

— Foarte bine ai făcut, vagoanele de clasa întâia sunt de 
regulă aşezate la mijlocul trenului. In caz de coliziune acolo 
şocul e atenuat simţitor şi călătorii scapă numai cu spaima, 
înţelegi? 

Nu ştiam asta... l-am mai spus că tocmai dormeam când s-a 
produs ciocnirea, că am fost lovit la cap, nu-mi dau seama cum, 
încât mi-am pierdut cunoştinţa. Când mi-am revenit, cuprins de 
spaimă, am luat-o la sănătoasa peste câmp, nimerind chiar aici, 
la restaurantul ăsta, unde din întâmplare am dat peste un fost 
coleg de facultate care m-a găzduit peste noapte. Păcat că-mi 
pierduse-m geamantanul. 

— Adică nu l-am pierdut... l-am uitat. Cine se mai gândea 
atunci la lucruri? Aveam smokingul nou-nouţ, trusa... Ah, şi 


brăţara, o brățară de aur masiv... o cumpărasem pentru 
Mariana, cadou de nuntă. 

— Lasă, nu-i nimic... Astea se fac la loc. Bine că ai scăpat 
teafăr... 

— Teafăr de tot. Nu. Azi-noapte am avut temperatură, asta 
mă îngrijorează puţin. Tocmai îmi făcusem o radiografie... 

Bătrânul s-a alarmat: 

— ŞI... ce-a spus? 

— N-a găsit nimic... 

— Mergem la Timişoara, acolo e un radiolog excelent. Nu 
strică să te vadă şi el... 

Ne-am repezit până la dispensar cu gând să-mi iau rămas bun 
de la Şteflea, dar n-a fost chip: era în operaţie. În schimb, acasă 
la el, am rugat-o pe subretă să-i comunice plecarea mea şi i-am 
strecurat o hârtie de o sută pentru curăţatul hainelor. (Bacşiş 
regesc!) 

Apoi, la drum întins. Şoferul, avertizat, conducea grijuliu, 
evitând hopurile pe cât era cu putinţă. Tolănit în voie pe 
canapeaua automobilului, alături de tata, mă simţeam într-o 
dispoziţie de securitate deplină, ca un animal-femelă care, stând 
să nască, considera drept protector pe cel dintâi animal adult 
ce-i apare dinaintea ochilor. Dar n-aveam chef de vorbă, mi- 
ajungea să-l ştiu pe bătrân lângă mine. De aceea, m-am 
prefăcut că dorm, retrăgându-mă în lumea gândurilor. Eram 
deficitar cu marea mea enigmă, ea rămăsese încă în aer, 
nerezolvată. Hai s-o iau din nou, de la capăt, poate voi reuşi să 
dezleg ceva. 

Nu, e inutil să recapitulez ab initio, n-are sens. Până acum am 
desluşit neîndoielnic un lucru: transferul bancnotelor moşierului 
nu s-a petrecut decât după apariţia familiei severinenilor. Aici 
mă izbeam însă de un fapt incontestabil: adormisem după 
venirea familiei în compartiment. Admiţând că totuşi n-am 
dormit, ipoteza trebuie înlăturată. Prezenţa celor trei persoane 
nu-mi zădărnicea orice tentativă de furt? 

Atunci, când am luat banii? După ciocnirea trenurilor? E 
exclus după ciocnire. Imi pierdusem cunoştinţa, când m-am 
trezit a urmat fuga buimacă în noapte. În momentul fugii, 
moşierul se mai afla în compartiment sau nu? Uite, asta nu-mi 
aduc aminte şi pace. Cum se face că de severineni îmi aduc 
aminte foarte clar că dispăruseră, însă de moșier habar n-am? 


În truda încordării, izbucni un gând cutezător: nu cumva în 
vis? Am respins categoric ipoteza. Cum în vis? Asta-i inepţie 
curată. Adică de ce, mă rog, inepţie? Dacă visul acela n-a fost 
vis, ci realitate? 

Am tras aer mult în piept dintr-o trebuinţă nemărturisită de a 
nu mă sufoca. Hm! Dacă, într-adevăr, visul... 

Înfierbântat, crezând că dezleg o clipă mai devreme nodul 
problemei, am rămas nehotărât ca în faţa unei răspântii. 

Visul... Ce visasem oare? 

Hai, toate forţele, să-l reconstituim... Visul a existat, trebuie 
reconstituit, poate îmi va servi drept o bază pentru concluziile 
viitoare. Mi-am amintit cu uşurinţă chipul lui Zăvideanu cu 
trăsăturile crispate de groază (obsesia cu tabloul din casa lui 
Radu mă ajuta enorm). Mi-am mai amintit gestul meu de a-l 
gâtui... da, îl strângeam de gât pe moşier cu amândouă 
mâinile... (Ah, monştrii din mine, ei erau autorii acestui sălbatic 
vis care trebuia să le dea satisfacţie.) Revăd în minte punga 
prădată. O scuturam în aer ca un trofeu. Şi în urechi îmi suna 
limpede zornăitul galbenilor. 

„Poli de aur? Dar aici sunt bancnote de hârtie, proaspăt ieşite 
din tiparniţa Băncii Naţionale!” 

Concomitent cu gândul, mi-am pipăit reflex buzunarul 
doldora. Nu, n-a fost decât un simplu vis, care a lucrat cu 
simboluri şi alegorii, în lipsa factorului vorbirii, cum a fost, de 
altfel, şi fuga mea, urmărit din spate de mâna cerească, simbol 
al purității, datorit desigur conştiinţei ultragiate. 

Şi Freud şi Cordan şi D'Hervey susţin că stările afective care 
ne-au stăpânit înainte de a adormi, dau, în cele mai multe 
cazuri, conţinut viselor, că o dorinţă refulată în stare de veghe 
găseşte în vis drumul cel mai scurt al realizării. Deci nu pare 
deloc surprinzător că visul meu seamănă leit cu ceea ce s-a 
întâmplat în realitate. 

Cred că ipoteza cea mai aproape de adevăr este aceea că am 
pus mâna pe bani tot atunci când trenul se afla în gara Turnu- 
Severin, adică înainte de a sosi familia aceea alcătuită din trei 
persoane. E de neînchipuit însă cum memoria n-a înregistrat 
faptul. Eram, nici vorbă, foarte tulburat, tendinţe inconştiente se 
războiau surd cu sentimente şi dorinţe contradictorii. Ori, acest 
câmp de luptă haotic, sugrumat sub presiunea timpului, a dus la 
zădărnicirea unei percepții normale. 


Am rămas aici, punând punct atâtor frământări sterile. 
Important e ce voi face de aici înainte? Fără îndoială că 
Zăvideanu are să mă bănuiască şi pe mine. El va bănui pe toată 
lumea, cu mine de ce ar face excepţie? Sunt, de altfel, singurul 
pe care îl cunoaşte. Numai că o simplă bănuială nu duce prea 
departe. 

Are nevoie de probe, trebuie să dovedească înaintea 
anchetatorilor că eu am comis furtul. Dacă în urma unei 
percheziţii s-ar găsi pachetul cu bancnote, atunci da! Nimic de 
zis! Predau mâinile pentru a fi încătuşate. Dar asta nu se poate 
întâmpla decât unui guguştiuc care calcă în străchini. În ce mă 
priveşte, primul lucru pe care trebuie să-l fac e să mă 
descotorosesc de bani, punându-i bine la păstrare. Şi mai 
potrivit loc de ascuns ca acasă, la tata, nu e altul... La noapte, 
sau în cursul zilei de mâine, am timp berechet să găsesc o 
ascunzătoare sigură. În orice caz e bine să nu mă ating de bani 
cel puţin câteva luni, căci voi fi în acest timp supravegheat 
îndeaproape fără să ştiu. Mai mult decât atât, nici nu trebuie să 
pornesc în ţările unde visul mă trimite. Plecarea mea ar stârni, 
cum e şi natural, bănuieli. 

Bine, dar nici aşa nu merge. Să amân călătoria sine die? Chiar 
dacă aş răbda un an, bănuiala tot îşi va scoate capul. Ori, 
irosindu-mi astfel timpul, n-ajung nicăieri pentru bunul motiv că 
nici n-am plecat. E absolut necesar să îmbrobodesc grupul de 
oameni în mijlocul cărora trăiesc, făcându-l să creadă că am la 
îndemână o posibilitate de a studia în ţări străine. Fie o bursă 
fictivă, fie altceva. În fine, voi vedea ce-i de făcut. Pentru orice 
problemă există o soluţie... 

Ah, ce straşnică dezlegare dacă Zăvideanu... Probabilitatea 
nu-i exclusă de loc, şi-au găsit moartea atâţia oameni. Totuşi, în 
această ipoteză, s-ar descoperi că el a fost jefuit, dar eu, unul, 
aş fi scos din cauză. Singurul care ştia că am călătorit cu el era 
profesorul Olarian. Dar el, plecat la Călimăneşti, să-şi îngrijească 
sănătatea, nu se întoarce decât mai târziu, peste o lună. Ori cu 
Olarian se putea face un aranjament... ştiu eu? Ba nu, asta nu-i 
bine... Mai degrabă i-aş spune că după coborârea lui, am trecut 
în vagonul-restaurant, iar prietenul său a rămas cu slătineanul - 
cel care ne-a oferit ţigări. Era destul ca să transfer bănuiala 
asupra altuia. Şi chiar dacă nu l-a jefuit slătineanul nostru nu se 


găseau destui corbi în asemenea împrejurări care să prade 
cadavrele, folosindu-se de zăpăceala generală? Ohoo!!! 

Oricum vor evolua lucrurile, am convingerea că sunt singurul 
cu şanse de a nu fi bănuit că am comis furtul. 

Cum? Dumneavoastră suspectaţi pe un medic cu trecut 
nepătat, care n-are niciun viciu, împotriva căruia nimeni până în 
prezent n-a adus o învinuire? Un om care în timpul ciocnirii a 
fost grav rănit la cap? Să declare doctorul Şteflea şi clienţii din 
restaurant în ce hal l-au văzut după catastrofă! Vedeţi de altul, 
domnilor poliţişti! Chiar un hoţ de rând n-ar putea să fure când e 
în primejdie să-şi piardă viaţa. Instinctul de conservare primează 
înainte de toate. 

Deşi sunt străin de cercetări poliţieneşti îmi voi striga 
inocenţa, înfruntând pe anchetatori până în pânzele albe, ca să- 
mi apăr împărăţia idealului făurit de mine, de la tronul căreia nu 
voi abdica niciodată. Da, inocenţa, am spus bine, căci nu mă 
consider culpabil, nici cât negru sub unghie. Aşa fiind, nu pot fi 
tras la răspundere. Chiar admițând că am furat, n-am făcut-o cu 
participarea conştiinţei, deşi ea mi-a dat prealabila încuviinţare 
şi poate că mi-ar fi dat-o toate conştiinţele oamenilor, pentru că 
ceea ce voi dărui în schimb face incomensurabil mai mult decât 
jumătatea de milion al lui Zăvideanu, mai mult decât aurul lumii 
adunat la un loc. He! Toutes proportions gardées!? 

Incă ceva care taie nodul gordian al neînţelegerii: ei, bine, mă 
leg să restitui peste şapte ani banii moşierului sau urmaşilor săi, 
considerând suma drept un împrumut forţat. li voi plăti şi 
dobânzile cuvenite, fac orice... 

Acum, să poftească cineva să mă acuze! 


3 Păstrează măsura! 


CAPITOLUL 8 | 
O VESTE AŞTEPTATA 
| 


Automobilul cu cei doi ajunse la Timişoara pe la orele trei 
după-amiază şi opri chiar în faţa locuinţei radiologului. II chema 
tot Reiss, era fratele mai mare al celui din Caransebeş. Lucra la 
spital, dar dădea consultaţii şi acasă, având un aparat de curând 
adus din Germania, care ocupa o cameră întreagă. Medicul se 
odihnea, ca de obicei după-masă, dar auzind despre ce-i vorba 
se îmbrăcă în pripă şi examină pe Ilarie Magheru cu toată 
atenţia. Temperatură nu mai avea. Cercetă în aparat cutia 
craniană fără a găsi nimic deosebit. g 

— Superficial, nu văd nicio leziune, absolut nimic... In 
profunzime nu pot garanta. Rămâne doar frei-intervalul... După 
paisprezece zile ai siguranța deplină. 

llarie luă hârtia (avea nevoie de un document, altfel, s-ar fi 
lipsit de ea. Era bun pentru orice eventualitate). 

Plecă mai departe luând drumul Lipovei, unde îi aşteptau 
nuntaşii. Bătrânul lăsase vorbă: dacă Ilarie a păţit - Doamne 
fereşte - ceva, amânaţi nunta. Ori ei primiseră telegrama 
băiatului, aşa că toate erau în regulă. In regulă şi radiografia... 
De asemenea, noroc cu fata, Mariana făcea o partidă bună... Și 
el însuşi dăduse peste un noroc atât de neaşteptat cu loteria, 
încât... Ah, ce s-a speriat că după lanţul noroacelor ăstora, să nu 
vină cumva nenorocirea. Din fericire, nu venise, uite că şi 
băiatul scăpase teafăr din accident... Aşa că... Doamne ajută, pe 
mai departe... Şi îşi făcu cruce. 

În maşină, Ilarie, liberat de grija unor consecinţe grave şi 
gingaşe, ca toate maladiile creierului, se arătă mai bine dispus 
şi începu să-l descoasă pe bătrân în privinţa măritişului 
Marianei. El atât aştepta. Îi spuse că-i un băiat serios, fără vicii, 
n-a cerut fetei nicio zestre până şi nunta e făcută pe cheltuiala 
lui, adică a părinţilor, care erau bogaţi... 

— Şi dumneata n-ai scos niciun ban din pungă? 

— De unde, măi băiete? Ştii că am rămas doar cu nenorocita 
de pensie. Dacă nu mă strângea nevoia de gât, vindeam eu 
casa de la Merişani, ca să mă mut tocmai la dracu în praznic, 
unde are Mariana catedra? Adică, de ce să mint? Mi-au rămas 
câteva părăluţe, le păstram cu sfinţenie şi cu astea le-am 
cumpărat însurăţeilor mobilă... Vezi că tot am făcut ceva...? 


— Mobilă? Atunci nu veţi locui împreună? 

— Cum... împreună? Ei şi-au închiriat o casă aproape de liceu. 
Rămân cu baba Florea... Dacă n-ar fi ea... 

— Ce mai face Fleurie? Câţi ani are? A făcut optzeci? 

— Nu chiar, pe-aproape. Dar să lăsăm vorba asta. Vreau să-ţi 
spun un secret, şi să te rog ceva. 

— M-ai făcut curios, pere! Ce secret? 

— Mai încet, să n-audă şoferul. Uite ce e, am câştigat la 
loterie... Alaltăieri, a fost tragerea şi... 

— Da, ştiu... Cât ai câştigat? 

— Eh, lozul a ieşit cu un sfert de milion, însă am jucat o 
jumătate... Cap sec! 

— O sută douăzeci şi cinci de mii? Şi nu-i bine? Nu te bucuri? 

— Sigur, e bine şi-atât... În sfârşit, aşa-i omul, nu-l satură 
nimic... 

— Mariana trebuie să fie într-al nouălea cer. 

— Ei nu i-am spus nimic, am tăcut ca peştele. Nu vreau să ştie 
că am bani. Nici ea, nici ginerele... 

— De ce, père, de ce faci asta? 

— Pentru că ei n-au nevoie de bani, câştigă destul, nu duc 
grija lor. Cu banii ăştia îmi asigur bătrâneţile, înţelegi? Ceva- 
ceva poate o să le dau, cândva, când or fi strânşi de gât. Dar 
fără să ştie că dispun de suma asta... 

— Crezi că n-o să afle? Lipova e oraş mic, vestea se 
răspândeşte ca fulgerul. 

— Tocmai asta vreau să împiedic. Şi am găsit mijlocul... 

— Care? 

— Uite, care... Lozul e la purtător, ţi-l dau ţie şi tu îl încasezi la 
Piteşti pe numele tău de la sucursala Loteriei de Stat... 

„Asta-i formidabil! gândi Ilarie, cum se înlănţuie faptele în 
succesiunea lor, parcă s-ar produce numai în funcţie de 
persoana şi nevoile mele, pentru a-mi cădea totul mură-n gură?! 
Oare dorinţele pe care le difuzez în juru-mi au atâta forţă 
magnetică încât modifică fenomenologia în favoarea lor?” 

Într-adevăr, Ilarie se gândise mai înainte cu o oră sau două că 
nu putea pleca în străinătate fără acoperire, ca să nu stârnească 
bănuieli. Trebuie neapărat să arunce praf în ochii autorităţilor şi 
cunoscuţilor că dispune fie de bani, fie de o bursă fictivă ca să 
poată întreprinde mult visata călătorie de studii în străinătate. Şi 
uite, soluţia venise pe de-a gata fără să mişte un deget. 


— Bine, pere, trec totul pe numele meu şi-ţi trimit banii. Mie 
ce-mi dai pentru osteneală? 

— Opreşti cinci mii, mai mult nicio para. 

— Nu, pere, ti-i trimit pe toţi, intacţi. Nu rețin niciun ban. 

— Nu, nu-i trimiţi... căci se află şi n-am făcut nimic. Vin eu să-i 
iau. 

— Bine, s-a făcut... 

Eh, bătrâneţe, cu grijile şi năravurile ei... Pe cât era tatăl său 
de risipitor înainte vreme, pe atât devenise acum mână strânsă, 
îngândurat de ziua de mâine. Adevărul era în altă parte, Ilarie 
nu-l ştia: bătrânul avea datorii multe pe care prefera să le 
plătească din pensie cu ţârâita ani de-a rândul, fără să simtă, 
decât să le achite odată... 

Acasă, nuntaşii îi aşteptau nerăbdători. Ilarie îşi îmbrăţişă sora 
înveşmântată în alb. 

— Vai, lluş, ce spaimă ne-ai tras... 

— Tout est bien qui finit bien...* 

Făcu apoi cunoştinţă cu soţul Marianei, pe care îl vedea 
pentru prima dată (Hm, destul de prezentabil, aş zice chiar 
simpatic, numai să fie băiat de treabă!) şi strânse nenumărate 
mâini ale unor oameni total necunoscuţi. In zarva prezentărilor, 
numai pe o femeie bătrână, care stătea stingheră într-un colţ al 
salonului, n-o observase. Tatăl său îi atrase atenţia. 

— Ah, Fleurie! lartă-mă, scumpa mea Fleurie! Ţie trebuie să-ţi 
sărut întâi mâna... 

O  îmbrăţişă şi o sărută pe amândoi obrajii. Bătrâna 
emoţionată nu mai era în stare să scoată o vorbă. Avea ochii 
umezi şi boabele de lacrimi ce-i lunecau pe obraji nu erau numai 
de bucurii ci şi de jale. 

— Ei, lasă, nu plânge, astăzi nu-i loc pentru plâns. 

— Lipseşte cineva de la praznicul nostru şi nu trebuia... D- 
aia... 

Familia Magherilor auzind spusele bătrânei se cutremură. Era 
vorba de Geneviève, mama miresei. Nimeni nu se gândise la ea, 
toţi o uitaseră la Merişani unde îşi făcea veşnicia. 

Melodramaticul intermezzo nu ţinu prea mult. Invitaţii curioşi 
împrejmuiră pe Ilarie să-l descoasă cum s-a întâmplat groaznica 
ciocnire de la Pietroasa, câţi morţi şi câţi răniţi sunt, în ce 
împrejurări a scăpat viu şi nevătămat. Doctorul, căruia îi era 


+ Totul e bine când se isprăveşte cu bine. 


lehamite de blestemata nenorocire, le-o tăie scurt că nu ştie 
nimic, în momentul coliziunii dormea, iar după aceea, s-a 
refugiat la Caransebeş. Cei care doreau mai multe amănunte să 
citească ziarele de mâine, unde vor afla ce-a fost. 

— În ceea ce mă priveşte, conchise, m-am ales cu o pagubă 
prea mică faţă de ceea ce mi s-ar fi putut întâmpla: mi-am 
pierdut geamantanul cu hainele şi în special cadoul de nuntă. 
Aşa că, dragă Mariana, îţi rămân dator cu o prea frumoasă 
brățară pe care am să ţi-o cumpăr din nou... 

— Lasă, lluş, faptul că ai scăpat cu viaţă e cel mai frumos dar 
pe care mi-l faci... 

— Sunt de aceeaşi părere, numai ca el nu ţine loc de 
brățară... 

Se făcuse târziu. Alaiul nuntaşilor, porni de-a valma la 
catedrala aflată în apropiere, unde trebuia să înceapă slujba 
religioasă. După aceea se încinse petrecerea într-un salon 
special amenajat al restaurantului Timiş. 

Ilarie, în mijlocul însufleţirii generale, îndura un ciudat 
simţământ, care îl contraria mult. Uite, aici domneşte principiul 
binelui şi dincolo, la Pietroasa, principiul răului. Aici - dans, 
petrecere la toartă, dincolo - lacrimi, deznădejde, jale cu carul. 
E o contradicţie între aceste două principii, sau o conlucrare? Se 
ciocnesc între ele, ori se completează imprimând un relief vieţii 
de toate zilele? Guvernarea unuia singur ar aduce monotonia, 
lipsa de neprevăzut? Binele prea mult ar chema răul într-ajutor 
pentru obţinerea echilibrului?... 

Câte întrebări, tot atâtea ridicări din umeri în loc de răspuns. 
Mai bine să sorbim plinul clipei prezente. Ea reprezintă viaţa în 
desfăşurare, e esenţa trăirii. Înainte şi după se află cunoscutul 
inert şi necunoscutul incert. 

Ridică paharul, făcu o urare mirilor şi gustă câteva picături de 
vin. Parcă i-ar fi plăcut să se avânte în vârtejul dansului, de când 
nu mai strânse în braţe un trup de femeie, însă era 
contraindicat. 

Medice, cura te ipse,’ îi şoptea un glas profesional. Pe alţii ştii 
să-i îngrijeşti, pe tine, nu? 

Se retrase la timp, fără a stârni proteste. Toţi ştiau că trecuse 
prin momente grele care lăsaseră urme şi că avea nevoie de 
odihnă. 


5 Doctore, îngrijeşte-te pe tine însuţi. 


lI 

Se trezi pe la amiază, după un somn profund. Cum făcu ochi 
trimise după ziar. 

— Tocmai îl citeşte tatăl tău, îi spuse baba Florea. 

Ilarie se duse la bătrân să-i ceară gazeta. Acesta era în cerdac 
cu ochelarii pe nas. Cufundat în lectură. 

— N-ai isprăvit, pere? 

— Stai că mai am puţin... 

După care adăugă, clătinând capul: 

— Prăpădul prăpădului. Mare noroc avuseşi, băiete! Noroc cu 
carul! Aşa nenorocire nu s-a mai întâmplat pe căile noastre 
ferate... 

— A ieşit lista morţilor? 

— la, uite aici, lungă ca o zi de post. Sunt cincizeci şi doi până 
acum, i-am numărat, başca răniții... 

— Da-mi voie să arunc o privire, şi Ilarie aproape îi smulse 
gazeta din mână. Citi încordat, urmărind cu degetul rândurile cu 
litere mărunte, ca să nu-i scape niciun nume. 

Ajunse la sfârşitul listei fără să găsească ceea ce căuta. Reluă 
lectura de la capăt, cu atenţia încordată. 

Nicolae Petrescu, Maria Săndoiu, Petre Pascu, Matei 
Dăvideanu... 

Matei Dăvideanu? Hm! N-o fi chiar moşierul? Prenumele-i 
exact, ştiu sigur că Matei îl cheamă. Dar Dăvideanu?! Prea-i 
mare potriveala, prea suspectă diferenţa numai de-o singură 
literă... Cred că e la mijloc o greşeală de tipar. În loc de Z, 
linotipistul a cules pe D... Dacă n-o fi aşa pun capul jos... 

Ideea îi venise cu o forţă şi certitudine care excludea orice 
îndoială. Întoarse ziarul şi se uită la titlu. Era Universul. N-avea 
decât să controleze dacă în alte ziare de dimineaţă numele 
fusese corect tipărit. 

— Încotro, băiete? 

— Mă duc să dau o raită prin centru. 

De fapt, plecase după gazete, căci simţea intens nevoia unei 
verificări. La primul chioşc, cumpără câteva ziare şi primul pe 
care îl deschise îi confirmă bănuiala. Intr-adevăr, acolo scria 
negru pe alb: Matei Zăvideanu. 

Aşadar... mort! Din calea doctorului pierise un obstacol, poate 
cel mai de seamă. Pentru asta fusese nevoie de jertfa unei vieţi. 
Bineînţeles, moartea moşierului nu-i aparţinea, era opera 


altcuiva, a hazardului orb, dar omul îi stătea împotrivă şi-i dorise 
nefiinţa, cu toate astea îl zgudui surprinzător vestea. 
Călătoriseră amândoi în acelaşi compartiment, în aceleaşi 
circumstanţe şi totuşi destinele lor fuseseră atât de diferite unul 
de altul. 

Cu un gest pios îşi descoperi capul: părea că salută pe cel 
învins şi câteva clipe trăi o desăvârşită reculegere. După aceea, 
făcu calea întoarsă. Dar noua locuinţă, de când tatăl său se 
mutase la Lipova, îi păru deodată neprimitoare, străină. Nu 
înţelegea să-i vadă pe ai săi decât în casa cu grădină din 
Merişanii copilăriei şi adolescenţei, încăpută pe alte mâini. Avu 
de gând să-i sugereze bătrânului să răscumpere casa cu banii 
câştigaţi la loterie, dar renunţă fără motiv. Doborât de o tristeţe 
inexplicabilă intră în camera lui şi se trânti pe o sofa, îmbrăcat 
aşa cum era, punându-şi mâinile sub cap, drept pernă... 

Baba Floarea, care trebăluia pe-acolo, îl întrebă: 

— Să-ţi aduc, maică, o pernă, de ce te chinuieşti aşa? 

— Nu, Fleurie, mai bine vino şi stai puţin lângă mine. 

— Auleu, ce-ţi veni? La ce să stau? 

— Aşază-te aici, în locul pernei... 

— Mare ciudăţenie cu tine, lluş, maică... 

Il ascultă şi făcu precum o rugase. Doctorul îşi puse capul în 
poala ei, şi închise ochii. 

— Acum, Fleurie, spune-mi basmul acela cu ușurelu vântului 
şi greul pământului... 

— Doamne iartă-mă, ce-ţi mai trăsneşte prin minte... Acu' eşti 
băiat mare, ditamai doftori.. 

— Pentru tine, Fleurie, voi fi întotdeauna copil. 

Începu să-i povestească domol, aşa cum îl adormea odinioară. 
De astă dată rămase treaz, dar coborându-se în puritatea 
copilăriei, simţi că se înalţă, ca un fulg, căci pe trup îi crescuseră 
numai aripi. 

Acest sentiment de detaşare prin zone rarefiate nu dură prea 
mult. Un gest reflex de a-şi pipăi buzunarul unde ţinea 
bancnotele alungă euforia şi doctorul se văzu din nou pe 
pământ. Mda, banii aceia - ce să facă, unde să-i ascundă, cum 
să scape de ei? Chibzui în toate chipurile: aici, în casa asta nu-i 
bine, nici în apartamentul său din Piteşti, oricând se putea 
aştepta la o percheziţie minuțioasă. Parcă tot mai sigur ar fi să-i 
ascundă la spital. Şi acolo, unde? Dacă dă cineva peste pachet? 


A, dulapul cu medicamente e locul cel mai sigur. Vâră 
bancnotele într-un ambalaj farmaceutic şi nu-l mai doare capul. 
Cheile sunt la el, nimeni altul n-are acces acolo... Da, da aşa are 
să facă... 

IHI 

Cu toate stăruințele bătrânului de a-şi prelungi şederea, Ilarie 
Magheru plecă la Piteşti chiar a doua zi după-amiază. La gară îl 
însoţi şi baba Floarea, căreia îi strecură o hârtie de o mie, fără 
ca ea să prindă de veste. Ajunse după miezul nopţii. O trăsură îl 
duse acasă în Strada Mare. Locuinţa i se păru parcă mai caldă 
decât o lăsase cu trei zile înainte. Telegrama prin care tatăl său 
îl chema la nuntă rămăsese pe birou în partea acoperită de 
tampon, dimpreună cu o scrisoare şi o ilustrată din Călimăneşti 
trimisă de profesorul Olarian. 

— Multe s-au întâmplat de sâmbătă până azi, îşi spuse 
doctorul, strecurându-se în aşternut, învins de oboseală. Cât de 
mult e de-atunci. Şi cu toate astea nu sunt decât trei zile, tari şi 
mari. Atât de tari şi de mari, încât s-au întipărit adânc în 
memoria mea, iar binecuvântata uitare nu va avea niciodată 
îndrăzneala să le şteargă cu buretele ei miraculos. 


CAPITOLUL 9 
CEI DOI ASOCIAȚI 
| 


Zăvidenii, boiernaşi de rangul al doilea, îşi pierdeau obârşia în 
negura trecutului. Mai înainte de serdarul Dragomir Zăvideanu, 
de pe vremea domniei Brâncoveanului, nu se ştie altul. Incoace, 
mai cunoscut era State Zăvideanu, care se însurase cu o 
rubedenie a generalului Kiseleff. Rusoaică de o frumuseţe rară. 
Mai toţi Zăvidenii trăiseră în umbră, retraşi pe la conacele lor, 
căutând tihna, uneori greu de găsit în acele vremuri. De aceea 
nu se înghesuiseră la demnități mari. Nici se amestecaseră în 
luptele necurmate pentru domnie. Oameni practici, le plăcuse 
să rămână cu capul pe umeri decât să-l piardă pentru o ambiţie 
deşartă. 

Matei era ultimul coborâtor. Însurat de tânăr cu unica fată a 
Bănenilor, de fel din Mehedinţi, dusese ani de zile o viaţă 
ştearsă de mare senior rural. Pentru a-şi păstra demnitatea, aşa 
cum spunea, el făcu unele opere de binefacere în satul Zăvideni 
unde avea conacul, înălţând un spital, o biserică şi o şcoală 
(scolii îi dăduse numai terenul, clădirea o durase statul) şi atât 
era mult. Pentru că Matei Zăvideanu suferea de o boală 
păcătoasă: zgârcenia. Cântărea fiecare gologan scos din pungă 
şi dacă n-ar fi fost orgoliul său boieresc, altă boală care se 
ciocnea de cea dintâi, dându-i mari sfâşieri lăuntrice, s-ar fi lipsit 
bucuros de orice binefacere obştească... Dar şi aşa îşi dădea în 
petic: zugrăveala bisericii rămase neterminată, fiindcă trebuia 
să mai plătească încă cinci sute de lei pe care nu-i prevăzuse şi 
nu se îndura să-i scoată din pungă. 

De câţiva ani se mutase la Piteşti, dar nu stătea tot anul, ci 
numai toamna şi iarna, iar primăvara şi vara pleca la conac cu 
familia. Toate bune, numai o grijă îl rodea pe Matei: n-avea 
urmaş în linie bărbătească, pentru a-i duce mai departe spiţa, ci 
doar o fată, pe Marilena. După o secetă îndelungată, de zece 
ani, soţia lui purcese din nou grea şi născuse un băiat. Ce folos? 
Femeia muri din facere şi nu mult după aceea, se stinse şi 
copilul. 

De fapt, medicii îl avertizară pe Zăvideanu că viaţa lehuzei e 
în primejdie şi avea de ales între mamă şi copil. 

— Vreau copilul! ţinu morţiş orgoliosul moşier, gândindu-se la 
perpetuarea numelui Zăvidenilor cu jertfa unei vieţi. 


Soarta vru altfel: după soţia condamnată la moarte de 
bărbatul ei pieri şi copilul venit stingher pe lume, fără mamă... 

Matei Zăvideanu, resemnat cu vremea de năprasnica lovitură, 
nu se mai însură a doua oară, ci îngriji de fetiţa lui care se 
făcuse mare şi frumoasă. Vrând să-i dea o creştere aleasă, 
căută s-o ferească de apropieri primejdioase. Astfel, Marilena, 
de mică fu instruită de către o profesoară-guvernantă - 
domnişoara Henriette, adusă din Franţa, cu cheltuială mare. 
Franţuzoaica, fată bătrână şi săracă, se împăcase cu viaţa din 
casa Zăvidenilor, în ciuda dorului de patrie şi hotărâse să 
rămână în ţară până la măritişul copilei. 

Marilena împlinise de curând şaptesprezece ani. Înaltă, 
subţire, cu părul blond, buclat, ochii verzi, migdalaţi, arăta ca un 
superb manechin de vitrină. În ciuda acestor însuşiri fizice care 
o apropiau de perfecţiune, copila avea faţa palidă ca ceara şi 
orice boală se lega de ea. N-o trimisese la şcoală, învăţa acasă 
şi numai la sfârşitul anului se prezenta la examene, ca pregătită 
particular. Aşa că tot timpul şi-l petrecea în tovărăşia 
domnişoarei Henriette, după un program riguros întocmit de 
unica ei profesoară, cu anumite ore de diverse obiecte de 
studiu, pian, engleză, germană, apoi sporturi (în special tenis). 
Câteodată, făcea excursii mai lungi cu automobilul, minunându- 
se de tot ce vedea, cu o naivitate care îi sporea farmecul. 

Intre timp, sora lui Matei, anume Elena, se măritase cu Şerban 
Voinea, un bărbat de vreo patruzeci şi cinci de ani, voinic şi bine 
legat, cu favoriţi şi mustăţi. Cumpănit de faptă şi zgârcit la 
vorbă, impunea de la început, fără ca cineva să prindă de veste 
în ce sta superioritatea acestui om. Avea trăsăturile feţei aspre, 
hotărâte, doi ochi mari, apăraţi de sprâncene negre, stufoase, 
care aproape se împreunau mai sus de rădăcina nasului. 
Uitătura lor pătrundea ca o săgeată trimisă fără greş. Încolo, 
părea posac, închis în el, necomunicativ. Dar hotărât la faptă. 
Orice piedici, departe de a-i slăbi voinţa, i-o întărâtau. Era 
capabil să stăpânească nu numai destinul său, dar şi pe al altora 
cu care drumurile sale se întâlneau. Pornise de jos. Tatăl său, 
răzeş de prin părţile Vrancei, trăia încă, deşi trecuse de nouăzeci 
de ani. Maică-sa avusese o spuză de copii - optsprezece băieţi şi 
fete - toţi în viaţă. Drept răsplată pentru fecunditatea ei 
uimitoare, se alese cu o pensie de la Regina Elisabeta. 


După ce-şi luă licenţa în drept, Şerban fu numit procuror la 
tribunalul din Piteşti, unde rămase câţiva ani. Apoi demisionă ca 
să se apuce de avocatură. Apărând câţiva ani interesele lui 
Zăvideanu, dobândi prietenia acestuia - lucru destul de 
neobişnuit, ţinând seama de firea solitară a moşierului. De acum 
înainte ce mai avea nevoie de avocatură? O dată cu 
însurătoarea deveni asociatul cumnatului său şi amândoi 
înfiinţară în oraş un birou de vânzare-cumpărare a cerealelor en- 
eros. 

Treburile merseră din plin, căci, avură parte de ani buni, 
mănoşi. Dar nu se ocupau numai cu exportul grânelor, ci de 
orice afacere care aducea câştig gras. Prinzând de veste că în 
Banat, la Buziaş, pavilionul băilor, dimpreună cu hotelul erau de 
vânzare pe un preţ derizoriu, se hotărâră să-l cumpere ca să nu 
le scape chilipirul din mână. Şerban fiind reţinut de un proces, 
trebui să plece Matei cu banii la Timişoara, unde avea să 
semneze actul de vânzare-cumpărare. 

În noaptea aceea, de pomină, Şerban Voinea se afla la Clubul 
Renaşterea. Ca de obicei, juca table cu colonelul Dordea, 
desfăcându-se astfel o oră-două de grijile de peste zi. Când să 
plece, după miezul nopţii, se pomeniră cu prefectul Ghibănescu 
Statuie. Era întunecat ca pământul şi înainte de a fi descusut ce 
căuta la un ceas atât de târziu, el se opri şi anunţă pe cei de 
faţă, cu o voce gravă: 

— Domnilor, o mare nenorocire s-a întâmplat adineauri între 
Lugoj şi Caransebeş... 

Vestea, picată din senin, alungi feţele clubmenilor împrăştiaţi 
pe la mese. Se iscă o avalanşă de întrebări: Ce nenorocire? 
Vreun cutremur? Incendiu? Accident? Ce-a fost acolo? 

— Acceleratul 701 s-a ciocnit cu un tren de marfă. Sunt foarte 
multe victime. 

Alt val de întrebări: Unde? Cum? Când? 

— Nu cunosc amănunte. Catastrofa a avut loc lângă staţia 
Pietroasa, dincolo sau dincoace de Caransebeş, nu ştiu precis. 

Vasta încăpere a clubului, loc de deconectare a protipendadei 
oraşului, adică joc de cărţi şi băuturică, se transformă brusc într- 
o biserică fără altar, sfinţi şi lumânări. Pe aripile vestirii 
prefectului se furişă un zvon de moarte. 

Şerban Voinea îngheţă, făcând laolaltă cu scaunul pe care 
şedea o statuie fără soclu. 


— Ce spuneţi? Chiar acceleratul cu plecarea din gara noastră 
la cinci şi un sfert? 

— Da... ăsta. Ai pe cineva care se afla în tren? 

— Apăi... cumnatu-meu... A plecat la Timişoara... adică la 
Buziaş... 

— Ce spui? Conu' Matei Zăvideanu? 

— Chiar el. L-am condus la gară... Şi uite ce s-a întâmplat! 
Sunt foarte neliniştit dacă... nu cumva... 

— Zi Doamne fereşte! 

Câţiva ridicară din umeri, alţii pufniră sec, gesturi mărunte 
care camuflau resemnări ancestrale: Ce putem face noi, 
oamenii? Fiecare cu destinul săul!... 

Şerban Voinea se adresă din nou prefectului: 

— Vi s-a comunicat numele morţilor şi răniților? 

— Nu încă. Ciocnirea s-a produs pe la unsprezece noaptea. 

— Acum o oră şi jumătate? 

— Exact. Autorităţile n-au vreme să facă identificarea 
victimelor. 

— Şi nu vor avea nici mâine toată ziua, se băgă avocatul 
Radulian în discuţie. Vă daţi seama ce zarvă trebuie să fie la 
faţa locului? Vrând, nevrând, trebuie să aşteptaţi, dragă 
Şerbane, până poimâine... 

— Până poimâine? Hm! Uşor de zis, murmură colonelul 
Dornea. 

— Până poimâine înnebunesc de tot, spuse Voinea. 

Cei de faţă confirmară... Da, da, înnebuneşte omul apăsat de 
atâta grijă... Până atunci sunt două nopţi şi o zi... Nu poţi închide 
un ochi, nu poţi să te atingi de mâncare. Cum să străbaţi teafăr 
prin atâta pustiu de timp? 

— Din ce cauză s-au ciocnit trenurile? întrebă pe prefect 
judecătorul de instrucţie Kaminski. 

— Se crede că vina e a impiegatului de mişcare de la 
Caransebeş: a dat drumul acceleratului fără să ceară liber... 

— Era beat? Nenorocitul!! Cum a putut să facă una ca asta? 

— Nu ştiu nimic... Absolut nimic... 

Avocatul Radulian începu să povestească despre o catastrofă 
(aia catastrofă - nu jucărie!) întâmplată în timpul războiului la 
Ciurea. Trenul era înţesat de lume, ca sardelele. Şi când a 
apucat-o la vale, prăpădul prăpădului! Sute de victime, militari, 
civili, de tot felul. Nici până acum nu-şi dădea seama cum a 


scăpat numai cu două coaste rupte. O femeie, chiar el a văzul 
cu ochii cum a... 

Şerban Voinea nu avu răbdare să asculte povestirea fostului 
decan al baroului, care, desigur, îngroşa fără măsură grozăviile 
văzute. Prefectul Ghibănescu îl ajunse din urmă: 

— Vino mâine pe la prefectură, poate aflu vreo veste despre 
conu' Matei. Să sperăm că va fi bună. 

Voinea înclină din cap: 

— Să dea Dumnezeu! 

Cobori scările şi apucă pe bulevard, însoţit de liniştea gravă a 
oraşului care dormea. Ajuns acasă, deschise încet uşa 
dormitorului ca să nu trezească pe soţia sa. Renunţă să aprindă 
lumina. Felinarul din stradă strecura pe fereastră o panglică de 
argint care se culcase pe covor. Se dezbrăcă uşor, cu mişcări de 
vată; parcă s-ar fi dezbrăcat altcineva în locul său. 

„Se pare că nu mai simt nimic”, îşi spuse şi strecurat în patul 
larg, înfipse privirile în gol. Nemişcat ca o stâncă, fără gânduri, 
fără vedere, înfrunta apăsarea timpului. Intr-un târziu, poate 
izbuti să aţipească, dar grija care se plimba prin toată fiinţa lui îl 
trezi. Şi din nou începu lupta mută cu taina nopţii. Un zgomot 
metalic, plăcut, bătu de patru ori la porţile urechilor. Ca prin vis, 
recunoscu glasul pendulei din hol. Şi holul se afla departe, peste 
două camere. Ciudăţenie! N-ar fi Crezut niciodată că se poate 
auzi pendula de la o distanţă atât de mare. 

— Trebuie că s-a luminat, de ziuă, îşi zise cu o uşoară 
satisfacţie. Am biruit noaptea! 

Cobori din pat şi, ducându-se în vârful picioarelor la fereastră, 
trase storul. Lumina vie de afară năvăli în odaie şi o spălă de 
neguri. Apoi se vâri din nou în aşternut. O problemă proaspătă, 
legată de cea mai stringentă actualitate, îi poposi în minte: 

— În ipoteza că Matei... (escaladă cuvântul a murit) s-ar putea 
întâmpla ca banii aflaţi la el să... dispară. Se găsesc destui corbi 
care jefuiesc cadavrele, în împrejurări de-astea. 

Urmă activ în sinea lui: 

— Ah, i-am spus de-atâtea ori: Matei, nu-i prudent să pleci cu 
banii la tine, să-i trimitem prin Banca de Scont, dă-l dracului de 
comision, nu e mare... Cu cine să te înţelegi? Şi, uite, acum... 
realitatea îmi dă dreptate... În definitiv 500.000 de lei e o sumă, 
nu jucărie... S-o pierzi aşa, prosteşte, când cu un comision de 
câteva sute aveai deplină siguranţă... 


După care, avocatul conchise, lucid: 

— S-ar zice că mai mult mă preocupă banii aceia decât 
cumnatul Matei. Afurisită treabă! 

Surâse îngăduitor, poate prea îngăduitor cu sine. Ştia că în 
evenimentele cruciale din viaţa noastră omul rămâne singur, 
nimeni nu-l mai poate ajuta. Aşa e de când lumea şi pământul. 

Coborând mai adânc în el, fu dispus să recunoască deschis că 
zguduirea pe care o îndurase auzind teribila veste din gura 
prefectului, cu toate urmările (o noapte de nesomn), nu privea 
decât în mică măsură pe cumnatu-său, ci banii, banii, banii pe 
care acesta îi avea asupră-i... 

Se întoarse pe partea cealaltă, inundat uşor de o jenă faţa de 
el însuşi. Goni gândul care îi dăduse în vileag (pentru a câta 
oară?) egoismul său atât de crud. Apoi, pentru divertisment, 
trase cu ochiul spre soţia lui, culcată în patul de alături. Suflarea 
îi sălta ritmic pieptul, iar pe faţa-i se ivise un surâs perceptibil. 

„Că bine mai doarme! gândi. Poate visează un vis frumos. S-o 
fi aşteptând ca fratele ei să...” 

lI 

Nu-i destăinui nimic din cele aflate azi-noapte la club. La ce 
bun să-i facă inimă rea? S-ar putea să nu fie nimic (Hm! Nimic, 
după atâta zbucium? Nu-i păcat, Doamne, iartă-mă!) 

Trimise după ziare. Le răsfoi în pripă, retras în biroul său. 
Titluri mari, pe patru şi cinci coloane îi atraseră atenţia: 
Catastrofa de la Pietroasa... O vale a plângerii în Banat! Peste 
şaptezeci de morţi! Sute de răniţi... Directorul general al 
Poştelor ucis cu soţia şi fiica. 

Despre Matei ziarele nu pomeneau nimic. Nici mort, nici 
rănit... 

„Fără doar şi poate că a scăpat teafăr!” îşi zise Şerban cu un 
gest brutal zvârli ziarele pe jos. 

Pe la amiază, plecă la prefectură. În sala de aşteptare, nimeni. 
Cu atât mai bine. Şeful de cabinet îl introduse numaidecât în 
biroul lui Ghibănescu-Statuie. 

— Aţi aflat ceva nou, domnule prefect? 

— Veşti rele, dragă Voinea... nu mă aşteptam la asemenea 
proporţii... Avem, închipuie-ţi, peste patruzeci de morţi... De 
răniţi, nu mai pomenesc... 

— Ziarele vorbesc de şaptezeci de morţi. 


— Exagerează, ca de obicei, ştim asta cu toţii... Te rog stai... 
fă-mi plăcerea... 

Şerban se aşeză masiv, cufundându-se în fotoliu. 

— Despre cumnatu-meu, nimic? Nicio ştire? 

— Ba da, ba da, m-am interesat special... 

In clipa aceea sună telefonul... 

— Caransebeşul? Prefectura? Dumneata eşti. Dragă Udrişte? 
Aşteptam cu nerăbdare acest telefon. Aşadar, e adevărat... Se 
confirmă, deci? Da, da, da cu toată precizia... îmi pare foarte 
rău... Mulţumesc, colega... Poimâine vii la Bucureşti la 
consfătuire? Atunci, ne vedem acolo... mai scoatem o vorbuliţă. 
La bună vedere! 

După ce agăţă receptorul, Ghibănescu zise: 

— Am vorbit cu Caransebeşul... Chiar cu prefectul. L-am rugat 
să-mi confirme dacă Matei se află printre victime... 

— Şi v-a confirmat? 

— Da, precum ai auzit. Din păcate, asta e situaţia! 
Condoleanţele mele! 

Voinea se ridică în picioare. Nu i se clinti niciun muşchi al 
feţei. Arăta aproape senin, ca şi când vestea era firească, de 
neînlăturat. Spuse răspicat: 

— Mda... da... Mulţumesc pentru condoleanţe. 

Strânse în tăcere mâna prefectului, apoi ieşi cu paşi măsuraţi, 
fără grabă, ca un om pe care o lovitură ca asta nu poate să-l 
doboare. 

Ghibănescu îl conduse până la uşă: 

— Să ştii că a fost transportat şi se află depus la morga 
spitalului judeţean... 

Voinea înclină încet capul. Ştia, de altfel cum procedau 
autorităţile în asemenea cazuri, fusese doar patru ani de zile 
procuror. Cobori şi o luă agale pe stradă, îndreptându-se spre 
biroul său din oraş. Când se apropie de clădire, văzu cu ochi noi 
firma la care nu se uita niciodată. Numele celor doi asociaţi, 
Matei Zăvideanu şi Şerban Voinea, îi sări dinainte, cu o spuză de 
semne de întrebare. Şi veni de undeva, dincolo de conştiinţă, 
rezolvarea: de acum încolo rămâne doar un singur nume: 
Şerban Voinea. 

Nu îndrăzni nici să surâdă măcar acestei satisfacţii ascunse 
undeva în fiinţa lui. Dar ştia prea bine că ne stânjeneşte 
semenul nostru, ne stă în cale, ne încurcă mersul înainte şi abia 


aşteptăm să piară ca să-i luăm locul, dacă se poate, chiar 
bunurile. Nu ne mărturisim nici nouă înşine această pornire 
hrănită de egoismul cumplit care ne stăpâneşte, dar nu e mai 
puţin adevărat că ea există şi e atotputernică. Numai tatăl şi 
mama sunt pentru copiii lor străini de acest gând, dar asta e 
atât de puţin! In schimb, copiii nutresc acest simţământ ruşinos 
faţă de părinţi. Vai de sărmana fire omenească - cât e de plâns! 

Toate aceste constatări rupte din experienţă îi trecură 
moşierului prin minte, preţ de o secundă-două... Intrând în 
biroul său, chemă pe contabilul-şef, mâna lui dreaptă, singurul 
care era prezent la serviciu şi duminica: 

— Ascultă Gherghel, cumnatul meu Matei s-a prăpădit în 
catastrofa de cale ferată de la Pietroasa. Eu voi lipsi mâine, 
poate şi poimâine. 

Inainte ca funcţionarul să se dezmeticească, patronul îl 
copleşi cu un noian de dispoziţii: 

— Angajează de la Pompe Funebre o autodubă ca să aduc 
mortul; comandă un sicriu ultimul model, să fie gata poimâine, 
dă un anunţ mortuar la Universul, înmormântarea peste trei zile, 
joi, ora 4 după-amiaza; pune oameni să renoveze cavoul, aici, 
arboraţi imediat doliul, restul te descurci singur. A, telefonează 
soră-mii, la Slatina, să vie urgent să stea cu nevastă-mea cât 
timp lipsesc ei. Trimite-l pe Mutu cu maşina. Eu plec peste o oră. 
Autoduba să vie să mă ia de acasă. Bună ziua! 

Şerban Voinea părăsi întreprinderea ca gonit din spate. Pe 
stradă opri o trăsură, deşi distanţa până acasă nu era mai mare 
de câteva sute de metri. 

Soţia se miră totuşi, văzându-l întors la o oră atât de 
nepotrivită. Uitase ceva? l-ar fi telefonat. Ce să fie? 

— Vino, draga mea, avem ceva de discutat. 

Intrară în sufragerie. Bărbatul se aşeză pe un scaun. 

— Stai şi tu, Lena... o pofti, arătându-i alt scaun, lângă el. 

— Dar ce e? Ce e? se sperie Lena, văzând acest ceremonial cu 
totul neobişnuit. O veste rea? 

— Destul de rea. N-am încotro, trebuie să ţi-o spun, fără prea 
multe menajamente. Dar te rog să-ţi păstrezi calmul... Altfel... 

— Doamne, ce s-a întâmplat? strigă soţia, îngălbenind. Spune, 
odată... Despre Matei e vorba? 

— Da... 

— Ce-i cu el? Nu cumva? 


Soţul drept răspuns îi luă mâna şi i-o strânse: 

— Haide, curaj)! 

Femeia înţelese cumplitul adevăr. Slobozi un țipăt sfâşietor şi 
căzu moale în braţele bărbatului. 

— Vino-ţi în fire, Lena, ştiu că te doare, dar ce rezolvi, spune- 
mi ce rezolvi dacă te îmbolnăveşti? De înviat nu-l înviezi. Atunci? 
— Ce-a fost, cum s-a întâmplat? îngăimă ea printre suspine.. 

— S-au ciocnit trenurile... între Lugoj şi Caransebeş... Asta a 
fost... 

— Doamne, ce moarte îngrozitoare!... De ce a trebuit să i se 
întâmple una ca asta? 

Ce să-i răspundă? Voinea se uita buimac la ea şi nu-i venea a 
crede ochilor. O veste rea avusese putere să devasteze numai în 
câteva clipe frumuseţea şi vioiciunea soţiei sale, s-o preschimbe 
într-o sărmană epavă omenească şi poate, s-o ucidă chiar... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, stăpâneşte-te, Lena... Regret 
ca ţi-am spus... Dar ce vrei să fac? Puteam să-ţi ascund 
adevărul? 

— Ai procedat bine... nici vorbă... însă nu pot, nu pot altfel. Cu 
timpul are să-mi treacă... Orice trece... 

— Nu lăsa să lucreze timpul doar. Apelează la propriile tale 
mijloace, afară de cazul dacă nu ţii neapărat să te 
îmbolnăveşti... Marilena unde e? 

Auzind de fiica fratelui mort, Elena fu inundată de un nou val 
de lacrimi. 

— Uitasem de ea... Sărmana fată! Cum o să-i spun? Nu pot, n- 
am curajul... Doamne, ce nenorocire! 

Şerban se hotărî, de rândul acesta, să procedeze cu mai mult 
tact. Chemă pe Henriette, dădaca franţuzoaică şi, după ce-i 
vesti sumar faptul, o rugă să pregătească pe îndelete, cu toate 
menajamentele, pe orfană. 

— Conaşule, a venit, nu ştiu cum să vă spui, o maşină neagră, 
cu cruce, anunţă una din slujnicele casei. 

— Bine, spune-i şoferului să aştepte... 

— Pleci... acolo? îl întrebă din ochi Elena, cu o uşoară 
mustrare mută că o lasă singură în acele împrejurări. 

Bărbatul înţelese: 

— Ce să fac, Lena, pot să trimit pe altcineva? Nu-ţi fie teamă, 
am anunţat pe soră-mea, Smaranda. Până deseară vine de la 
Slatina. Staţi împreună. 


— Bine te-ai gândit. Dar pleci la drum fără să iei ceva în gură? 

Voinea cătă la ea mustrător. Oh, femeile astea caraghios de 
grijulii: de mâncare îi ardea lui acum? Şi nu găsea pe drum ce să 
înfulece dacă îl apuca foamea? 

— Numai o pijama îmi trebuie şi periuţa de dinţi. Atâta... 

Când plecă o auzi din spate bocind. N-o mai ţinu de rău. 

— Las’ că-i trece!... 


CAPITOLUL 10 
INTOARCEREA 

A doua zi tot oraşul aflase că medicul Magheru de la Spitalul 
Comunal scăpase cu viaţă din catastrofa de la Pietroasa, în timp 
ce Matei Zăvideanu îşi găsise moarte. Cine se pune cu soarta 
omului? Dacă-l face maică-sa norocos, poate să pice în foc, că 
nu se atinge flacăra de el, necum să piară într-o ciocnire de 
trenuri... 

Ziarele bucureştene se înfruptau din marea nenorocire cât 
mai copios ca să-şi umple coloanele. Altfel nici n-aveau cum. 
Despre fericire ce ar fi putut să scrie ca să intereseze pe cititorii 
lor decât ceva călduţ, insipid, plicticos? Şi unde s-o găsească, în 
care colţ de ţară? În schimb nenorocirea se dovedea miliardară, 
magnifică, avea tragism cu carul, material zguduitor de viaţă, 
era aptă pentru descrieri emoţionate pe care să le citeşti cu 
sufletul la gură. 

Ilarie, ori de câte ori ieşea, îl încolţeau cunoscuţii, mai rar 
prietenii (încă n-avea destui prieteni), ca să-i ceară amănunte în 
legătură cu accidentul. Plictisit, debita câteva fraze stereotipe şi 
se făcea nevăzut. Poate s-ar fi angajat mai mult în aceste 
dialoguri, dar câţiva îi puseseră o întrebare neaşteptată, pe care 
conştiinţa lui n-o formulase (o omisese într-adins?). 

— Şi dumneata ce-ai făcut ca medic? Câte vieţi ai salvat?... 

Se spunea că suferise un traumatism cranian închis, cu leziuni 
ale tegumentelor (într-adins folosea termeni medicali prea puţin 
accesibili profanilor), dar ei se uitau bănuitori văzându-l teafăr 
pe picioare. 

Era o întrebare gravă. Se mira el însuşi de comportarea pe 
care o avusese în timpul accidentului din punct de vedere 
profesional. Traumatismul care s-a dovedit fără urmări era chiar 
un motiv ca s-o ia la fugă, încotro vedea cu ochii, uitând că zeci 
de răniţi aveau nevoie de ajutorul său? Vorbise în el numai 
instinctul de conservare? Şi acest glas fusese atât de puternic, 
încât le acoperise pe celelalte? Predomina în fiinţa lui, ca unic 
comandament, propria-i salvare? 

„Mda... încă nu sunt medic... Formal, având în mână o 
diplomă şi un bagaj de cunoştinţe, profesez medicina, dar până 
să devin medic mai va... Subconştientul nu e decât parţial 
angajat în meseria mea, iar inconştientul, aproape de loc”. 


Proprietăreasa, doamna Albu, se bucură de norocul chiriaşului 
ei. Spusese unei prietene: 

— Zău, era păcat de Dumnezeu să se prăpădească o 
mândreţe de băiat ca doctorul... 

În sentimentul ei era şi calculul material, dar şi o doză de 
simpatie. 

Mai caldă fu întâlnirea cu colonelul Dordea. Acesta, picat 
proaspăt (lipsise câteva zile din oraş), auzise de eveniment, se 
abătu acasă la doctor şi-l copleşi cu sărutări. 

— Tăticule, ce era să păţim? Nu-mi vine a crede! 

Ilarie, emoţionat de revărsarea unei prietenii atât de fierbinţi, 
se apucă să povestească, fără zgârcenia amănuntelor, prin tot 
ce trecuse. 

— Va să zică, te-ai lovit la cap? Puteai să te cureţi... loviturile 
astea sunt primejdioase al dracului... Bine că ai cap tare... 

Râseră amândoi cu poftă. 

— Şi cu bietul Mateiaş cum s-a întâmplat? 

— Cât ştii dumneata tot atât ştiu şi eu... 

— Cum, adică, n-aţi fost pe-un loc? 

— Ba da, în acelaşi compartiment. De fapt, nici nu-l 
cunoşteam, dar Olarian, care era cu noi, m-a prezentat. După 
Craiova, l-am lăsat singur, am trecut în vagonul-restaurant să 
iau ceva în gură... 

— Şi când s-a întâmplat ciocnirea unde erai? 

— Ţi-am spus, în vagonul restaurant... Inchipuie-ţi după cină, 
am adormit acolo... Şi în timpul somnului, o zgâlţâitură 
formidabilă, nu-mi dau seama ce m-a lovit în ţeasta, mi-am 
pierdut cunoştinţa şi... 

— Măi, măi, ca în filme! 

— Nu ştiu când m-am trezit şi cum am luat-o la sănătoasa. 

— Sigur că în momentele alea numai de Mateiaş nu-ţi ardea. 
Avuseşi noroc, tăticule, ce să zic?!! 

— Noroc cu ghiotura... Nu numai fiindcă am scăpat viu, dar şi 
pentru... asta! Şi scoțând din buzunar lozul tatălui său, i-l puse 
sub ochi.. 

— Ce-i cu el? A ieşit? 

— Da, cu 125.000. Dacă jucam un loz întreg, aveam o 
jumătate de milion... 

— Mă uluieşti, tăticule, m-ai făcut piftie. Ce faci cu banii ăştia? 

— Încă nu ştiu. Cred că o să găsesc eu... 


— Cumpără-ţi o căsuţă, acesta-i cel mai bun plasament... Da, 
da, să ştii de la mine... 

— Să vedem. Deocamdată mă bat alte gânduri... 

lată un prim pas făcut. Colonelul Dordea, cel mai popular om 
din oraş, va răspândi vestea în dreapta şi în stânga, fapt care 
pentru Ilarie constituia o bună pavăză de apărare. Însă, până 
una-alta nu se hotăra unde să ascundă ceilalţi bani, ai 
moşierului. Mai adevărat părea că nu se îndura să se despartă 
de ei. li pusese într-un sertar pe care îl încuia şi, ori de câte ori 
se întorcea acasă, primul lucru era să constate de visu existenţa 
comorii. Se temea să nu i-o fure cineva, teamă de altfel lipsită 
de orice temei, căci nu ştia nimeni afară de el că posedă o sumă 
atât de importantă. După ce se încredința că bancnotele erau 
intacte, încuia repede la loc. Nu simţea voluptatea de a le 
mângâia cu privirile, sau de a le pipăi hârtia mătăsoasă, n-avea 
meteahna avarului. După întoarcerea de la Lipova nici măcar nu 
numărase banii. La ce bun? Ştia câţi sunt... Totuşi, nu-i mai 
putea ţine în casă, de teama unei eventuale percheziţii. Renunţă 
fără motiv la dulapul farmaciei din spital. 

Într-o zi, proprietăreasa plecase de acasă (avea joc de cărţi la 
o vecină) luă pachetul şi cobori în pivniţă. Acolo, desprinsese cu 
dalta o cărămidă din zid, o înjumătăţi şi introduse hârtiile în 
spaţiul rămas liber... după care astupă ascunzătoarea. Plecă 
vesel, uşor, eliberat de greutate. 

Intr-o seară, pe când citea de mântuială aşteptând somnul, un 
gând răzleţ îi bătu la poarta minţii: 

„Ce-ar fi să mă reped până ia Caransebeş pentru a revedea 
locul unde s-a petrecut catastrofa? În orice caz, e interesantă o 
reconstituire.” 

Doctorul reflectă câteva clipe, apoi îşi spuse: 

„Hm, pierdere de vreme. N-are niciun rost.” 

Văzând că poarta rămâne încuiată, gândul plecă în 
necunoscut, dar după o vreme se întoarse: 

„Retrăirea unor clipe de viaţă e o problemă de psihologie. În 
orice caz, reconstituirea mintală, la lumina zilei, a celor 
petrecute prezintă atâtea aspecte inedite, încât...” 

Râse de unul singur. 

„Uite ce prostii îmi trec prin cap!” 

În acest stadiu rămase lucrarea gândului răzleţ. Însă, într-una 
din zile cu totul întâmplător, doctorul citi într-un tratat de 


Lombroso (mai mult îl interesase numele autorului) că ucigaşul 
simte o nevoie irezistibilă de a se întoarce la locul crimei. 

Rămase aproape uluit de acea descoperire. 

Numai criminalii? Dar, hoţii, nu? Găsirea unui asemenea 
răspuns cerea trudă... Din clipa aceea, medicul nu se mai gândi 
să revadă locul unde se întâmplase catastrofa de cale ferată. 

Chiar dacă va trebui să mai facă un drum până la Lipova să-i 
ducă bătrânului bănii câştigaţi la loterie, are să închidă ochii 
când va trece cu trenul prin zona morții... 


CAPITOLUL 11 Și 
O DESCOPERIRE NEAŞTEPTATA 
| 


Călătoria cu dricul fără cai, alături de un şofer care paralizat 
de respect nu scotea o vorbă, se lungi peste măsură. Totuşi, 
Şerban Voinea suportă bine greul drumului, fără a-l interesa 
peisajul (ceea ce vedea în juru-i era fără priviri, ca şi când s-ar fi 
uitat cu ochii închişi). Rămânea mereu cu el însuşi, în tovărăşia 
gândurilor, care ţeseau febril planuri peste planuri. Rămăsese 
de-acum înainte singur, fără asociat insuportabil, cu aere 
dictatoriale, cum era cumnatu-său Matei. Devenise stăpânul 
unei averi imense, avea mâinile libere, hotăra numai el, având 
viitorul deschis care-i surâdea supus, gudurându-se la picioarele 
sale. Deocamdată, fata, Marilena, unica moştenitoare, nu ridica 
probleme: el va fi tutore până la majorat şi-i va administra 
averea după plac. Dacă trăia nevasta lui Matei, poate s-ar fi ivit 
piedici, femeia era capricioasă, chiar extravagantă, însă destinul 
aranjase lucrurile în favoarea lui Şerban, deschizându-i larg 
toate drumurile viitorului, fără ca el să mişte un deget. 

Se şi vedea mutat în capitală (la Piteşti e ca şi cum ai locui 
undeva la periferie, iar în ceea ce priveşte afacerile - doar 
firimituri care rămân de la masa marilor latifundiari). O vilă la 
şosea, gen Minovici, şi un palat pe calea Victoriei, unde să-şi 
instaleze birourile întreprinderii. N-ar strica o revistă, chiar un 
ziar... E o trâmbiţă uriaşă, care i-ar populariza numele în masele 
largi... 

Numai un gând afurisit îl cicălea: 

Banii! Banii! Banii cu care plecase Matei să cumpere 
pavilionul băilor... Ce idee stupidă avusese cumnatul său. Ce să 
facă ei cu nişte băi prăpădite, tocmai la dracu-n praznic? Ce 
rentabilitate prezentau ele şi cine avea să le administreze fără 
un control serios? Dar aşa era Matei, dacă-i intra ceva în cap, 
nu-i scoteai nici cu cleştele... 

Aceste gânduri îmbietoare care izvorau lanţ, stârnite parcă de 
hurducarea namilei cu roţi înaripate, îi făcură neaşteptat de 
plăcută călătoria... 

„Da, îşi zise, viaţa e croită pentru fericiri mari şi mici. Cele 
mari sunt rare, se întâmplă când nu te aştepţi sau nu se 
întâmplă de loc. Trebuie să te mulţumeşti cu cele mici, de 
fiecare zi, pe care dacă le aduni fac mai mult decât una mare. Şi 


pe urmă, o fericire prea mare omoară omul, e nenorocire 
curată...” 

Asta era concepţia de viaţă a lui Şerban Voinea: fericirea din 
bucățele şi mersul cu paşi mărunți. Să n-alergi, omule, umblă ca 
melcul, socoteşte fiecare pas cu milimetrul şi ajungi mai repede 
la ţintă decât cei care gonesc. 

lI 

Automobilul-dric stopă la poarta Spitalului Asigurărilor Sociale 
din Caransebeş, un local nu de mult ridicat, prea vast pentru 
puţinătatea băştinaşilor, dar, de astă dată, din păcate 
neîncăpător. O mişcare vie, neobişnuită, domnea în saloane, pe 
coridoare, în curte. Surori de caritate în halate albe, medici, 
oameni de serviciu umblau forfota încoace şi încolo, lăsând în 
urma lor un miros pătrunzător de acid fenic. 

Şerban Voinea se înfăţişă medicului-şef: 

— Matei Zăvideanu? Da, da, mi-aduc aminte, azi dimineaţă mi 
s-au cerut relaţii despre el... 

— Eu l-am rugat pe prefectul de Argeş... 

— Intocmai, întocmai... Corpul se află depus la morga 
spitalului. Doriţi să-l vedeţi? 

— Pentru asta am venit. Sunt cumnatul său. 

Medicul dădu ordine scurte la telefon. Un felcer se ivi grabnic 
pe uşă. 

— Condu pe domnul la morgă. Numărul 19. 

Voinea, cu pălăria în mână, afişând o gravitate de 
circumstanţă, urmă în tăcere pe omul de serviciu. Străbătură 
câteva coridoare lungi, care nu se mai sfârşeau şi ajunseră în 
faţa unui pavilion izolat, cu o poartă de fier, deasupra căreia era 
înfiptă o cruce. 

Pe un pat de scânduri durat în pripă şi lung cât ţinea salonul 
mortuar, zăceau leşuri acoperite cu cearceafuri, de sub care 
ieşeau picioare umflate şi noduroase. Se opriră la numărul 19. 
Sub cifre sta scris cu majuscule de-o şchioapă: Matei Zăvideanu. 
Omul trase la o parte un colţ de pânză. Capul moşierului se ivi 
galben ca ceara, cu pleoapele trase, dormind somnul veşniciei. 
Gura îi era puţin strâmbă, ca şi cum moartea îl surprinsese într-o 
clipă de spaimă. 

Voinea măsură lung pe cumnatul său, gol de gânduri, cu 
sprâncenele încruntate. În fixitatea privirii i se păru că trupul 


teapăn din faţă-i se multiplica la nesfârşit, de o parte şi de alta. 
Clătină capul, parcă ar fi vrut să spună: 

„Da, ele!” 

Se întoarse din nou la administraţie. Acolo ceru să i se predea 
tot ce s-a găsit asupra mortului. Intendentul aduse o legătură de 
haine. Le recunoscu numaidecât. Aştia pantalonii, asta jacheta, 
asta vesta. Da, sunt ale cumnatului său. Întoarse discret vesta 
pe dos, în dreapta, unde se afla buzunarul secret pe care i-l 
confecţionase chiar Lena. (Ei, drăcie!) Buzunarul era rupt şi gol. 
O bucată îngustă de pânză atârna sfâşiată. (Cum? E posibil aşa 
ceva?) 

Intoarse vesta pe-o parte şi pe alta, plimbând-o pe dinaintea 
privirilor năuce, crezând că se înşelase, că poate mai exista şi 
alt buzunar. (Speranţă absurdă!) Nu fusese decât un singur 
buzunar, acum violat, făcut ferfeniţă şi mai ales gol. 

Nu-i venea a crede, deşi era cu ochi şi cu sprâncene. M-da! Nu 
scăpase de ceea ce-i fusese frică! De asta nu scapă nimeni! O 
jumătate de milion încăpută pe mâna unui corb, a unui jefuitor 
de cadavre! Ah, ticălosul! Atâta noroc pe el - te scotea din 
sărite. Nu, nu se poate! Lucrurile nu pot rămâne aşa. Va merge 
până în pânzele albe cu cercetările, are să pună poliţia în 
mişcare, parchetul, siguranţa şi nu dezarmează până nu prinde 
pe hoţ. E doar vorba de o sumă importantă, nu-i glumă! 

Se adresă administratorului: 

— N-aţi întocmit un proces-verbal de lucrurile aflate în posesia 
victimei? 

Cum nu, se întocmise. Căută într-un dosar şi îi întinse foaia 
scrisă la maşină. Şerban spicui cu ochi lacomi: S-a găsit un 
portmoneu conţinând acte de identitate şi suma de 520 lei, în 
numerar. 

— Ce înseamnă asta? Cumnatul meu avea asupră-i 500.000 
de lei. Se ducea la Buziaş să cumpere un imobil. Unde-i această 
sumă? 

— Trebuie să fie consemnată... 

— Nu văd nicăieri. 

— Îmi daţi voie? 

Funcţionarul citi şi el procesul-verbal. Nu erau trecuţi decât 
520 de lei - atât! Ridică din umeri, nedumerit: 

— Suma de care pomeniţi nu era asupra cadavrului. 

— Şi atunci? 


— Lucrul e dar: victima a fost jefuită. Altă explicaţie nu 
există... 

— Mda... făcu mogşierul ca fript. Ştiu ce-mi rămâne de făcut. 
După o scurtă chibzuială mai spuse: Oamenii dumneavoastră de 
serviciu sunt siguri? Răspundeţi de onestitatea lor? 

— Până acum nu ne-au dat de lucru în această privinţă. Nu-i 
vorbă, nici n-au avut prilej. Dar ştiu eu? Ispitele sunt mari şi 
oamenii slabi... Nu răspund decât de propria mea corectitudine. 

— Dacă-i aşa, v-aş solicita discreţie totală: nu pomeniţi 
nmănui un cuvânt despre cele aflate. Am fost procuror şi ştiu că 
în astfel de cazuri nu se lucrează cu clopoței. 

— Puteţi să vă bizuiţi pe mine. N-am niciun interes să acopăr 
pe făptaş. 

Şerban Voinea fără a mai sta pe gânduri alergă la tribunal şi 
ceru să fie introdus la procurorul de serviciu. Acesta, când auzi 
despre ce e vorba, se deplasă la morga spitalului însoţit de 
medicul legist pentru a cerceta cazul. În timpul examinării 
cadavrului, Şerban Voinea observă ceva nou: 

— Domnilor, a dispărut din degetul cumnatului meu şi un inel- 
talisman. 

— Era de valoare? 

— Sigur că da. A fost evaluat la 100.000 lei. Voinea umflase 
preţul pentru orice eventualitate. 

— Aşa scump? 

— Avea un rubin veritabil de Thibet. 

— Şi victima îl purta în mod obişnuit? 

— Da. Chiar sâmbătă, cu câteva ore înainte de a pleca, îl 
luase de la reparat. 

— Ce se stricase? 

— Mai nimic. Montura, relaxându-se puţin, permitea rubinului 
să se mişte. Bijutierul a strâns-o ca să nu cadă cumva piatra. 

Procurorul luă act de această declaraţie. 

— Totuşi, verigheta a rămas. 

— Ştiţi de ce? Pentru că era greu de scos. Nici răposatul nu 
putea s-o tragă din deget. Inelul, însă, fiind ceva mai larg... 

— Medicul legist procedând la o examinare mai atentă a 
cadavrului descoperi urme suspecte în regiunea gâtului. De 
asemenea observă că rana de la cap era superficială şi ca atare 
nu putea să provoace moartea. 

— În concluzie, ce propuneţi? îl întrebă Voinea. 


— Trebuie neapărat să facem autopsia. 

Moşierul fu de acord. În raport citi printre altele: „Decesul s-a 
produs printr-un sindrom asfixie, autopsia extremității cefalice şi 
a gâtului a descoperit masele musculare comprimate şi cu 
sufuziuni sanguine, fractura osului hioid”. 

Aşadar, Matei Zăvideanu fusese sugrumat şi jefuit. 

„Uite, câte necazuri pe capul meu! Şi toate astea pentru că nu 
m-a ascultat şi a luat banii cu el. l-a luat ca să facă economie de 
câteva sute, comisionul băncii. Zgârcenia asta a lui m-a scos din 
fire... Şi acum, poftim, s-a dus pe copcă o jumătate de milion... 
Găseşte-i dacă poţi!” 

Aşa gândea Şerban Voinea urcând din nou scările tribunalului 
din Caransebeş. Procurorul îl primi cu deferenţă: aflase că 
reclamantul fusese el însuşi procuror. 

— Cazul mă pasionează şi constituie un punct de onoare 
pentru mine să descopăr pe ucigaş care trebuie să fie printre 
oamenii echipei de salvare, sau printre aceia care au transportat 
pe răniţi la spital. Am întocmit listele, ştiu de unde să-i iau şi 
după-amiază încep interogatoriile. 

— Te-aş ruga să insişti mai mult asupra celor cu 
antecedente... . 

— Nici vorbă! In orice caz te ţin la curent cu cercetările. 

Corpul lui Matei fu predat după îmbălsămare cumnatului său, 
care făcu calea întoarsă, cu autodricul. 

inmormântarea avu loc după două zile. Însuşi episcopul 
Râmnicului oficie slujba religioasă, înconjurat de preoţii eparhiei: 
apoi cortegiul funerar, încărcat în automobile şi camioane, porni 
spre Zăvideni, unde se afla cavoul familiei. 

După înhumare începu un ospăț de pomină. Lumea flămândă 
şi însetată se înfruptă lacom din bucate şi bău pierzând măsura. 
Discuţiile se purtară deocamdată numai în jurul morţilor. 
Bătrânul Simedru rosti o scurtă oraţie funebră despre decedat, 
după care adăugă: 

— Moartea e dreaptă dacă vine la timp, în pragul apusului şi 
odioasă când ne ia prin surprindere, aşa cum s-a întâmplat cu 
Matei, bunul nostru amic. Eu o aştept de zece ani şi nu se arată 
încă. Am lăsat să-mi scrie pe cruce: aici doarme Tache Simedru 
prea fericit că moartea s-a îndurat, în fine, să-l ia. 

Venind vorba despre epitafuri, mesenii îşi aduseră aminte de 
câteva celebre. Judecătorul Kaminski povesti că pe vremea când 


studia dreptul la Paris, un cunoscut critic sexagenar avusese o 
scandaloasă legătură cu o şi mai cunoscută cântăreaţă şi 
demimondenă anume Mimi Dubois... Excesele scurtară viaţa 
bietului critic muzical care muri după... luna de miere. Prietenii 
săi puseră să-i sape pe cruce, fără nicio explicaţie, următoarele 
cinci note muzicale: mi, mi, la, mi, la. 

— Ce înseamnă asta? - întrebă Şerban Voinea nepricepând 
tâlcul. 

— Mimi la mis la, adică Mimi l-a pus acolo... (în mormânt). 

— Bună! icni unul dintre preoţi, care băuse cam multişor. 

Simedru îl luă numaidecât în primire: 

— Dumitale, popo, dacă ai da ortul unui... confrate, ţi-aş scrie 
pe cruce acest epitaf: 

În această groapă zace un sicriu, 
În sicriu un popă şi-n popă - rachiu! 

Râsetele cutremurară pe mesenii care uitaseră destul de 
repede unde se aflau. 

— Domnilor, povesti la rându-i Almăjan, preşedintele 
tribunalului, cel mai de seamă epitaf este, după mine, acela al 
vestitul tragedian englez Garrik, unul din marii interpreți ai lui 
Shakespeare, care a lăsat să i se sape în piatră cuvintele astea: 
De multe ori am murit în viaţă, dar ca acuma - niciodată! 

— Straşnică! strigară mesenii într-un glas. 

„„„Ospăţul se prelungi până după miezul nopţii. 


CAPITOLUL 12 p 
BLESTEMELE ILINCAI 

Doctorul Magheru nu participă la înmormântare, deşi primise 
o invitaţie cu chenar negru. Se mira şi el pentru ce îl poftiseră 
când nu cunoştea pe nimeni din familie? Dar se dumiri auzind că 
nenumărați localnici primiseră invitații de-astea îndoliate, 
urmărindu-se probabil îngroşarea cortegiului, pentru a creşte 
importanța evenimentului în conştiinţa publică. 

Ceea ce îl interesa pe doctor era altceva: cum a reacţionat 
familia moşierului aflând de dispariţia banilor? Luase vreo 
măsură, anunţase autorităţile, porniseră cercetări? Întâmplător, 
subchirurgul Gheorghiu cunoştea pe contabilul Gherghel, mâna 
dreaptă a lui Şerban Voinea, iar acesta îi destăinuise că moşierul 
a fost jefuit de 500.000 de lei. 

Magheru auzind una ca asta, se prefăcu mirat: 

— De ce umbla la el cu atâţia bani? N-au reclamat cazul 
autorităţilor? 

Subchirurgul ridică din umeri, nu ştia ce făcuse familia 
decedatului. 

— Am să-l întreb pe Gherghel. 

Oricum, Ilarie Magheru se comportase bine arătând a deplină 
indiferenţă în această chestiune. Peste câteva zile, tot 
subchirurgul îi atrase atenţia în timp ce medicul se pregătea de 
plecare: 

— Aţi aflat noutatea cu conu' Matei? 

Doctorul nu ştia nimic. 

— Ce noutate? 

— N-aţi citit ziarul de azi? 

— Nu încă. Scrie ceva despre el? 

Subchirurgul căută ziarul cu pricina, dar nu-l găsi. 

— Spune, omule, din gură... 

— Cică moşierului nu i s-a tras moartea din accident, ci a fost 
omorât ca să fie jefuit. 

Doctorul tresări, curentat parcă de o sursă electrică. Dar îşi 
sugrumă cu dexteritate emoția: 

— Orice e posibil. Mai degrabă cred că ziarele exagerează... 
sau chiar inventează... 

Spunând acestea plecă repede. La cel dintâi chioşc, cumpără 
„Universul”. Cum îl desfăcu, îi sări în ochi un titlu de pe pagina 
întâia, scris cu litere de-o şchioapă: Groaznica crimă de la 


Pietroasa. Apoi subtitlul: Moşieru/ Matei Zăvideanu sugrumat şi 
jefuit de o jumătate de milion, după ciocnirea trenurilor. 

Doctorul încremeni pe loc, buimac, nevrând să creadă ochilor 
ceea ce vedea. 

— Jefuit, bine dar ucis? De unde şi până unde? se întrebă şi 
cum în clipa aceea trecea pe lângă o frizerie îşi zări chipul în 
oglinda vitrinei. Se sperie. Era galben ca un cadavru. 

N-avu răbdare să ajungă acasă, cu toate că stătea peste 
drum. Se rezemă de stâlpul unui felinar şi deschizând din nou 
ziarul citi pe nerăsuflate: 

După ciocnirea trenurilor de la Pietroasa, care a cedat viața 
atâtor oameni, profitând de panica ce domnea printre călători, 
un asasin de cea mai abjectă speţă a încercat să jefuiască pe 
moşierul Zăvideanu, care se afla rănit într-un compartiment de 
clasa întâi al trenului accelerat şi în imposibilitate de a se 
deplasa cu mijloace proprii. văzând că întâmpină rezistență din 
partea victimei, care probabil striga după ajutor, odiosul asasin 
l-a sugrumat cu sălbăticie. În urma acestei isprăvi a dispărut 
însuşindu-şi suma de o jumătate de milion precum şi un inel de 
mare preț, sustras din degetul, victimei. 

După informatiile ce detinem dintr-o sursă autorizată, 
moşierul Zăvideanu se ducea la Timişoara să perfecteze 
cumpărarea unui imobil, de aceea avea asupra sa o sumă atât 
de importantă. 

Autopsia făcută de medicul legist, în urma cererii cumnatului 
victimei, Şerban Voinea, a stabilit cu precizie că decesul se 
datoreşte strangulării. 

Primul procuror al tribunalului din Caransebeş, domnul 
Alexandru Popovici, care anchetează împrejurările în care s-a 
comis  abominabila crimă, se află pe urmele asasinului. 
Arestarea sa, după cum ne anunță corespondentul nostru local, 
e o chestiune de ore. 

Doctorul citi încă o dată reportajul, se uită lung la poza 
victimei întinsă pe două coloane (aduce destul de vag cu 
Zăvideanu), apoi îşi fixă privirea pe ultimele două rânduri care 
atestau cu atâta siguranţă iminenţa prinderii criminalului. 

„Formidabil, gândi el, asta depăşeşte orice închipuire!” 

Împături ziarul şi traversând strada intră în apartamentul său. 
Masa din sufragerie aştepta pregătită, însă doctorul anunţă că 


nu i-e foame, are să mănânce mai târziu. Trecu în dormitor, îşi 
scoase haina, şi se trânti pe divan. 

— Aşadar, l-am ucis, îşi spuse, mai precis l-am strangulat... 
Asta e în afară de orice suspiciune. S-a făcut autopsia, care 
constată că decesul a fost provocat de un sindrom asfixie. Cine 
putea să-l omoare? Oh, monştrii din mine, numai ei au comis 
fărădelegea. 

Se cutremură. O negură deasă, compactă cobori în fiinţa 
doctorului. 

„Mi-e frică de mine”, strigă un glas fără sunet de undeva din 
străfunduri. Spaima care îi cuprindea cu braţe nevăzute cerea 
lumină, dar unde s-o afle, dacă întunericul era în el, nu în afară? 


Aprinse o ţigară. Trăgea fumul unul după altul, privind fix un 
punct în gol. Tresări. O aducere aminte bătu la porţile 
conştiinţei. 

„A, presimţirea! Presimţirea aceea ciudată din ziua plecării la 
Lipova! Uite cum s-a împlinit întocmai... Mi se părea lipsită de 
sens, ce necaz ar fi putut să aducă o chemare nevinovată la 
nuntă? Şi totuşi... Cine mi-a trimis acea prevestire?” 

Strivi ţigara. Aprinse alta, apoi alta... 

Nu, nu-i intra în cap, nu putea să accepte în niciun fel ideea 
crimei. Cum adică să ucidă pe cineva fără să vrea şi fără să ştie? 
Se întâmplase oare până acum, în istoria criminologiei, ca un 
ucigaş să afle din ziare că a ridicat viaţa unui om? 

Înciudat parcă pe providenţă, pe soartă, pe toate puterile firii 
care îl îmbrânciseră în ghearele pierzării, strigă clocotind de 
revoltă: 

„Ce-i asta? Ce se petrece cu mine? Sunt prada unei 
halucinaţii? Sau am înnebunit?” 

Îi răsări dinainte chipul moşierului cu ochii holbaţi, trăsăturile 
crispate, gura larg deschisă (pentru a striga ajutor, dar rămasă 
mută!) Figura asta pe care groaza pusese peceţi hotărâte o mai 
zărise parcă. Când? Unde? În orice caz îi era cunoscută, 
familiară... 

— Nu veniți la masă, domnule doctor, că se răceşte 
mâncarea? 

— Lasă-mă... Nu mi-e foame... Poţi să strângi, llinco! 

— Mâncarăţi în oraş, ce făcurăţi? 

lacă, poftim, slujnica îi cerea acum socoteală... 


— Ba viu, stai că viu, se răzgândi medicul şi ridicându-se de 
pe divan trecu în sufragerie. 

Răzgândirea nu era, în fond, decât pretextul unei schimbări 
de decor şi al unei acţiuni de proporţii reduse de care simţi o 
nelămurită (totuşi imperioasă) nevoie pentru relaxarea obsesiei. 

— Ce-ai gătit azi... fato? 

— Supă cu găluşti, friptură de curcan... 

— ...cu varză călită? 

— Păi altfel cum? Nu ştiu eu ce gusturi aveţi? Vă făcui şi nişte 
clătite, că de le-ar gusta majestatea-sa, m-ar pune şefa 
bucătăriei la palat. 

— Bravo, llinco! 

Supă, friptură, clătite? Nu-i era foame. Cum ar fi putut să-i fie 
într-o astfel de împrejurare? Dar doctorul înfuleca mereu, 
blagoslovind masa cu bucurie, negândindu-se decât la lucruri 
vesele, prietene cu zâmbetul, ca în zilele bune, în rândul cărora 
ar fi vrut să treacă şi ziua de astăzi. 

Clinchetul cuţitului, ori al furculiţei în atingere cu porţelanul îl 
transporta. Dar în atingere cu cristalul paharelor? O, ce muzică 
suavă de clavecin, care sugera atmosfera saloanelor din 
secolele trecute. Nu se mai sătura de sunetele atât de fine şi 
străvezii venite dintr-o lume dusă. 

După ce servi ultimul fel, bucătăreasa rămase locului câteva 
clipe. Îi stătea o întrebare pe buze. 

— E-adevărat, domnule doctor, ce se vorbeşte în oraş? Că pe 
boierul Zăvideanu îl omorâră nişte hoţi păcătoşi ca să-i fure 
banii? 

Magheru rămase năuc: parcă i-ar fi turnat castronul cu supă 
în cap. 

— Nu ştiu, nu mă privesc asemenea lucruri, răspunse cu 
asprime în glas. 

Ilinca simţi că doctorul nu e dispus să-i dea lămuriri şi plecă 
vărsându-şi anonim supărarea: 

— Arde-i-ar focu' şi pârjolu' de criminali... Usca-li-s-ar mâinile 
şi picioarele de ticăloşi cu chip de om... înghiţi-i-ar pământul, ca 
să nu mai facă şi alte rele! 

Blestemele slujnicei se preschimbară în săbii care năpustite 
orbeşte asupra-i voiau să-l sfârtece în bucăţi. Doctorul fugi 
îngrozit din sufragerie ca dintr-o cameră de tortură. 


CAPITOLUL 13 
MEMORIAL V 


(din însemnările doctorului 
Ilarie Magheru) 


M-am refugiat în parcul Trivale, pe o bancă, într-o alee 
singuratică, lângă cei trei stejari. Căutam liniştea. Ce prostie 
gogonată! Unde era s-o găsesc pe suprafaţa pământului, dacă în 
mine izbucnise furtuna? Mie îmi trebuia şi afară furtună şi încă 
una mai puternică, pentru a o înăbuși pe cea dinăuntru... 

În clipa când slujnica profera blestemele ei mi-a apărut în 
minte figura lui Zăvideanu. Mi-aduc aminte că aceeaşi figură am 
zărit-o şi în vis, când m-am apropiat de victimă cu mâinile 
întinse (ce lungi şi străvezii erau aceste mâini, parcă n-ar fi fost 
ale mele) şi când ele s-au împreunat în jurul gâtului, şi au 
strâns... au strâns adânc, încleştate în carnea moale... O scurtă 
zbatere... apoi cuminţenia trupului... i 

„„.Bine, dar asta s-a petrecut în vis, nu în realitate. In realitate 
nu poţi ucide un om cu atâta uşurinţă. Dacă n-ar fi fost vis, de 
unde răsăriseră stâlpii aceia în vârfurile cărora gâlgâiau sâmburi 
de lumină, de unde se ivise cocioaba cu pereţi transparenţi în 
care am pătruns lovind cu piciorul?... Şi după aceea de unde a 
apărut pumnul de fier care zbârâia prin văzduh de-mi spărgea 
auzul? 

Toate elementele astea absurde - şi încă altele - sunt 
simboluri, alegorii onirice. În privinţa asta, nicio îndoială! Absolut 
niciuna! 

Dacă-i aşa, cum a constatat medicul-legist că moartea lui 
Zăvideanu se datoreşte strangulării? L-a omorât altcineva în 
locul meu? Şi, mă rog, cine? Dacă altcineva a comis crima, cum 
se explică faptul că banii se găsesc la mine? 

Rătăceam într-un labirint de presupuneri. Cu toate astea, 
trebuia să aflu dezlegarea, oricâte eforturi mi-ar fi cerut. Aveam 
nevoie să fac lumină în sălaşul conştiinţei, nu pentru a da 
socoteală cuiva (0, nu!), ci pentru a-mi restabili echilibrul 
interior. 

Am aprins o nouă ţigară. 

Să presupunem că visul n-a existat şi că aş fi suprimat pe 
moşier cu premeditare, deci cu acordul facultăţilor mele mintale 
(ipoteză falsă, în opoziţie cu conştiinţa mea care nu admitea 


crima). Dar cum puteam săvârşi această fărădelege în prezenţa 
celorlalţi călători, adică a familiei care s-a urcat la Turnu- 
Severin? Mai probabil este că n-a fost nimeni de faţă. Fie că ei 
au coborât între timp, fie că întâlnind un prieten sau o 
cunoştinţă au trecut în alt compartiment, ori s-au dus în 
vagonul-restaurant. Chiar aşa fiind tot nu puteam lucra 
nestingherit. 

Când moşierul şi-a dat seama de primejdie, a încrucişat 
braţele aşteptând senin moartea? Nu-i de crezut! Dimpotrivă, 
mi-ar fi opus o rezistenţă dârză, ar fi strigat după ajutor! Ori 
aceste strigăte nu le-a auzit nimeni din celelalte 
compartimente? Toată lumea dormea somnul celor duşi? Sau 
vagonul făcea parte dintr-un tren fantomă? 

Exclus, cu desăvârşire exclus: nu l-am putut omori în stare de 
veghe. Trebuie să revin la visul acela blestemat, germenele 
răului. Pentru că, uite, şi-acum văd limpede, cu ochii minţii, 
mâinile astea înarmate cu gheare, cum înaintau precis spre 
victimă, pentru săvârşirea actului pregătit cu precizie 
milimetrică. lar moşierul rămânea pe loc, imobilizat, fără măcar 
să poată articula un țipăt de groază, ca şi când ar fi căzut într-un 
somn hipnotic... 

Faptul rămâne în picioare, nu-l pot tăgădui. Pentru ce-aş face- 
o? E - în orice caz - un punct sigur de plecare, cu ajutorul căruia 
nădăjduiam să reconstitui, inel cu inel, lanţul celor petrecute. 

Deocamdată îmi lipsea încadrarea acelei viziuni în timp. Când 
se întâmplase? Oricum, înainte de ciocnire... 

Am tresărit. Mi-am adus subit aminte de vâjâitul pumnului de 
fier care mă urmărise din văzduh. Ei bine, lovitura acelui pumn a 
concis exact cu rănirea mea. În clipa când simbolul pedepsirii 
din vis şi-a declanşat acţiunea, în aceeaşi clipă am fost rănit la 
cap, cu pierderea cunoştinţei. Cât timp? Habar n-am (amnezie 
posttraumatică). Când mi-am venit în fire, am luat-o la 
sănătoasa (teribilă expresie populară care defineşte salvarea 
fizică). 

Atunci când s-a întâmplat crima? 

Nu cumva... chiar în vis? Cum în vis? Nu se poate! Asta-i de 
domeniul absurdului. 

Dar gândul nu se dădea bătut, dimpotrivă, îmi lumina încă o 
bucată de drum. Dacă visul acela n-a fost vis, ci însăşi 
realitatea? 


Am reconstituit, pentru a nu ştiu câta oară blestematul vis. 
Din nou chipul lui Zăvideanu cu trăsăturile crispate de spaima 
morţii... gestul gâtuirii (simţeam cum degetele mele se afundă 
în grăsimea gâtului - brrr!!!), apoi punga pe care o scuturam ca 
un trofeu (în urechi îmi suna dar zornăitul galbenilor). 

Cum galbeni? Ce rost au monedele de aur? Eu am luat 
bancnote... Nu, vis, vis a fost. 

Atunci de ce visul aduce izbitor cu ceea ce s-a întâmplat în 
realitate? Nu era vorba numai de sublimarea freudistă a 
tendinţelor mele de a pune mâna pe banii moşierului, ci şi de 
faptul real că am pus mâna pe ei... Aici, exact aici, stă cheia 
misterului... 

Când truda căutării acesteia era în toi, mi-am adus aminte de 
cazul bizar, relatat de Sadger în studiul său asupra 
somnambulismului. Domnița Gro, fiica baronului Sten Basse, era 
iubită de primul valet al tatălui ei, un anume Soelver, tânăr 
chipeş şi cutezător, care o sărutase, cândva, prin surprindere. 
Orgolioasa fată îl îmbrâncise şi-i arătă un dispreţ, suveran, însă 
cuprinsă de ruşine tăcu. Cu toate astea, fără să-şi dea seama 
începu şi ea să-l iubească. Dar îşi reprima cu străşnicie 
simţămintele din pricina educaţiei şi a prejudecăţilor de castă. 
Cum o odraslă de nobil să se uite la un slujitor de rând? Nu, 
oricât ar fi îndemnat-o inima, nu îşi putea îngădui o aventură 
atât de degradantă, care o cobora chiar în ochii ei. Şi iată, în 
timpul nopţii, când conştiinţa nu mai veghea, dragostea o 
îndemna să se strecoare în patul iubitului. Abia acum Gro, 
descătuşată de lanţurile educaţiei, devenise o femeie normală, 
ascultând de legea firii. Dimineaţa, când se trezea, întâmplările 
de peste noapte i se păreau visuri de care se ruşina. Şi această 
viaţă dublă, cu două euri deosebite, continuă până când fata 
purcese grea. De astă dată Gro îşi dădu seama că visele ei 
fuseseră o crudă realitate şi pricepu, în sfârşit, că-l iubea 
nebuneşte pe Soelver. Din clipa aceea încetă starea-i anormală. 

Nu cumva s-a petrecut şi cu mine acelaşi lucru? Gro nu voia 
să iubească, strivea cu disprețul ei pe Soelver, tot aşa cum eu 
m-am împotrivit din răsputeri ispitei care m-a chinuit atâta în 
timpul călătoriei. Dar tendinţele mele ideoafective, refulate de 
forţa represivă a conştiinţei, trebuiau să găsească o răsuflare, 
un drum spre a-şi descărca energia obsedantă. Dacă ele 
profitaseră de somnul ce m-a cuprins (când de obicei cenzura e 


relaxată) şi se traduseseră în actul crimei prinzând zonele 
motrice, dându-mi, într-un cuvânt, somnambulismul? 

Numaidecât îmi veniră în minte accesele mele de 
somnambulism din vremea copilăriei, când tata m-a găsit 
dormind sus, pe bufetul din sufragerie, altădată într-un cufăr... 
Nu era numai un proces asociativ, dar şi o confirmare a celor 
petrecute. 

În sfârşit, îmi făceam lumină în creier. Nu se putea să fie 
altfel. Da, săvârşisem crima într-un acces de somnambulism. 
Monştrii adâncurilor mele insondabile găsiseră această cale 
deschisă, fără a se împiedica de barierele conştiinţei în stare ele 
veghe... 

Dar inelul? Ziarele susţin că moşierului i-a dispărut şi un inel 
de preţ. (Ah, e vorba, desigur, de inelul pe care l-am zărit la 
bijutier, dimpreună cu doamna Albu, mi-amintesc, da, da, da!) 
Ce s-o fi întâmplat cu el? În orice caz, nu l-am luat eu, pe mine 
nu mă interesau decât banii. Se vede treaba că cineva din 
echipa de salvare îl ochise pe când ridicau cadavrele din 
vagoane şi l-a tras din degetul mortului. 

lată-mă, aşadar, asasin de cea mai abjectă speţă, cum 
glăsuieşte aici în reportaj. 

Am lăsat zdrobit capul pe piept. Cred că atârna mai mult de o 
tonă şi nu-l mai puteam ţine în sus. De neînchipuit ce mi s-a 
întâmplat! Formidabilă lovitură! De ceea ce m-am temut, n-a 
fost chip să scap... Hm, simţeam eu că nu-i lucru curat... De 
unde venea teama aceea neînţeleasă pe când priveam tabloul 
din camera colegului Şteflea? Ca şi atunci când am luat-o la 
goană pe câmp, mi se părea că făptuisem parcă ceva nelegiuit. 
(Deci, fuga însemna scăparea). lar în duminica aceea, o dată cu 
găsirea pachetului, aveam prima confirmare a vinovăţiei; acum 
pe cea de-a doua, şi definitivă... 

În clipa următoare mi s-a întâmplat ceva foarte straniu. L-am 
văzut pe maestrul Stroia în faţa mea, desfigurat, cu ochii ieşiţi 
din orbite, tuna şi fulgera împotriva mea. N-am înţeles prea bine 
ce spunea, am reţinut doar câteva fraze: nătărăule, numai 
iezuiţii susțineau că scopul scuză mijloacele... Un ideal nu se 
poate înfăptui decât mergând pe drumul sănătos al moralității. 
Tu, cap sec, ţi-ai coborât visul în mocirlă... 


Avea dreptate... Dragul meu ideal oricât de mare şi puternic 
ar fi fost nu spăla de noroi crima şi nici furtul, ci el însuşi era 
mânijit, dezagregat, distrus de aceste blestemate fapte... 

Am vrut să-i cad la picioare dar nu mai era acolo. Se topise pe 
neaşteptate în aer, ca o nălucă. Îmi aruncase în faţă acele 
cuvinte grele de adevăr, după care se întorsese în lumea 
umbrelor. 

Da, greşisem din capul locului acceptând ideea furtului ca 
mijloc pentru atingerea unui ideal atât de nobil. Şi mergând pe 
acest drum reprobabil, ajunsesem la crimă... Dumnezeule, ce-i 
de făcut? 

Vreme îndelungată am rămas locului, înţepenit ca într-o 
inerție minerală, cu fruntea priponită în podul palmelor. Vedeam 
arar căzând câte o frunză din copacii care mă străjuiau ca nişte 
santinele. Una veni lângă mine. Am luat-o în mână, era încă 
verde, încă proaspătă. În disponibilitatea mea sufletească, 
uneori largă, cu resurse infinite, am simţit nevoia imperioasă a 
unei prietene, oricine ar fi fost: 

— Şi eu sunt o frunză, ca tine... i-am spus. N-ai putut să te 
mai ţii pe ram, codiţa ta era prea firavă şi o boare de vânt te-a 
doborât... Adică o forţă dinafară... Pe mine m-a doborât una 
dinăuntru... Acelaşi lucru... De ce, frunzuliţă, de ce cădem 
înainte de vreme? De ce se joacă vântul cu noi şi ne zdrobeşte 
viaţa netrăită? _ 

Frunza tăcea cuminte în mâinile mele. Işi îndura soarta fără să 
se plângă. Am tăcut şi eu, până când au venit umbrele înserării. 
M-am ridicat anevoie să plec. Am vrut să arunc frunza, 
proaspăta mea prietenă, dar gestul mi-a rămas spânzurat în aer. 

Nu, nu! Dacă o calcă cineva cu piciorul? 

Am scos portmoneul şi am culcat-o la loc bun, între 
fotografiile Martei. Era mormântul cel mai bun pentru ea. Marta 
s-a bucurat că i-a venit o prietenă. 


CAPITOLUL 14 
FRAMANTARI 

O linişte de cavou domnea în odaie. Chiar pendula din perete 
îşi încetase mersul. Ilarie se simţi năpădit de o frică fără nume, 
nemaiîncercată până atunci, frica de el însuşi. Era un simţământ 
complex, pe care nu-l cuprindea uşor mintea, având implicaţii 
ciudate, uneori contradictorii. Nu se temea numai de el, ci şi de 
mediul ambiant: pretutindeni vedea vrăjmaşi, oriunde s-ar fi dus 
îl aşteptau primejdii... Dacă rămânea singur, îl luau gândurile în 
primire. Tot ceea ce îl împrejmuia îi devenise potrivnic, duşman, 
călău... 

Ca să alunge liniştea care îl scotea din fire trecu la pian şi 
execută vijelios câteva piese tari să trezească şi morţii din 
somn, marşul din Tannhäuser, Furtuna de Weber, o rapsodie de 
Liszt, Poloneza lui Chopin şi altele. 

Obosi curând, năduşeala îi curgea şiroaie pe faţă. Puse atunci 
la patefon plăci cu muzică zgomotoasă de alămuri. N-ascultă 
decât primele măsuri, restul - prins de gânduri - îi ajungea la 
poarta urechilor ca un ecou, secătuit de sunet, trecut parcă 
printr-un şir de pereţi vătuiţi. 

„Mă înăbuş... Am nevoie de aer!” 

Ar fi putut să deschidă ferestrele, dar nu de aer simţea 
nevoia. Se îmbrăcă în pripă şi ieşi afară în stradă. Peisajul nopţii 
părea sărac fără oameni. Străzile lipsite de furnicăria umană 
arătau ca râurile secate de arşiţă, pe care se putea merge pe 
prund. Incotro s-o apuce la oră asta? (Trecuse de miezul nopţii) 
Indiferent! O luă la întâmplare pe bulevard. Teii, rânduiţi pe 
marginea trotuarului, fremătau uşor sub o boare de vânt, iar 
globurile electrice, căpăţâni de lumină, se legănau spânzurate 
de stâlpi. 

„Încotro am pornit-o?” se întrebă doctorul gândindu-se la 
noaptea de insomnie care îl aştepta. N-avea acasă niciun 
somnifer, iar la spital era prea târziu ca să se abată. Dacă s-ar 
duce la club? Ah, nu! i se făcuse lehamite să mai calce pe- 
acolo... Mutrele acelea pricăjite, minore, care nu ştiau altceva 
decât pocher şi biliard, îl zgâriau pe nervi. Bineînţeles, cu 
excepţia câtorva (în primul rând Dordea), dar şi astea le număra 
pe degetele de la o singură mână... 

Unde să se ducă? Incotro s-o apuce? Haidem, aşa, la voia 
întâmplării... De ce n-am accepta o dată să fim conduşi de bunul 


plac al hazardului aşa cum fac milioane de oameni care 
traversează viaţa? 

Ajunsese în neştire pe-aproape de gară. Se uită cu luare- 
aminte, da, paşii o luaseră cu adevărat spre gară. Bine, mergem 
acolo... poate şi mai departe... Ce-ar fi să?... Hm, da, la 
Bucureşti... Aşa pe nepusă masă? Mă rog, de ce nu? Acesta-i 
farmecul neprevăzutului... Şi mâine dimineaţă, facem calea- 
ntoarsă. Numai dacă avem acum un tren potrivit. Este, chiar 
dumnealui, 701, retur, vestitul accelerat cu vestita ciocnire de la 
Pietroasa... N-a sosit încă... Mai are o jumătate de oră... La unu 
şi ceva suntem în gara de Nord... De acolo, undeva, la un local 
de noapte... poate la Femina... sau la Mogador... Bani avem, nu 
prea mulţi - e drept! - în orice caz ajung. Poate nici nu-i 
cheltuim pe toţi. Vă rog, un bilet pentru Bucureşti... Da, a- 
ntâia... (Şi-atunci luase tot clasa întâi). Să dăm câteva târcoale 
pe peron... Pii... ce pustiu! (Atunci îl întâlnise pe Olarian, 
spilcuitul ăla cu crizantemă la butonieră). Încotro, profesore? La 
Căciulata pentru o cură... Suferea de rinichi, nenorocitul! Eu mă 
duc la o nuntă... Am nuntă în familie. Ha, ha, ha, bun, e vorba 
de petrecere? Da! (şi ce petrecere a fost, încât mi-a ieşit pe 
nas... Aşa petrecere nici la duşmani...) La bună vedere, 
profesore, uite că vine trenul... 

Se urcă direct în vagonul-restaurant, ticsit de lume. Mai bine 
aici decât în compartiment de clasa | - acolo nu-mi merge bine... 
Uite, aici, un loc la o masă... Aş vrea ceva de băut. Porto aveţi? 
Şi filet de nisetru? Bun! E proaspăt? Până atunci, şuncă de 
Praga... Hai, repede, sunt grăbit! 

Când văzu băutura, doctorul tresări. Ce facem cu frei- 
inrervalul nostru? Se apucă să calculeze. Extraordinar! leri s-au 
împlinit cele paisprezece zile şi nici n-am ştiut... Va să zică, ai 
scăpat de pericol. Bea, doctore, n-ai parte de paraplegie... Eşti 
norocos, bată-te fericea să te bată! Ar fi şi mai norocos dacă ar 
avea cu cine să scoată o vorbă, să lege o discuţie. Deocamdată 
nu-i rost. La masa vecină un bătrân, cu faţa roşie ca racul, 
picoteşte de somn. Neguţător angrosist, de bună seamă! O fi 
având niscai bani la el? Aşa, câteva sute de mii ca... (Goni 
gândul). Să-l lăsăm în pace pe... E un episod încheiat definitiv... 
Mai bine am da o raită prin trecut... Hei, când doctorul Vârgolici 
şi-a trecut examenul de docenţă, ce zaiafet a mai fost la 
Femina... O, tempora!... Erau femei frumoase pe-atunci, tot una 


şi una... Ce s-o fi făcut Ilona, unguroaica fierbinte, cu trup de 
panteră? Scotea din minţi pe oricine, chiar pe un defunct ca... 
(Hm, în lături cu Zăvideanu ăsta obsedant!) 

Uite o femeiuşcă frumoasă. La aşa ceva mi-ar da inima brânci. 
Se pare că e cu mă-sa... He, parcă aş cunoaşte-o. Ochii ăştia 
jucăuşi?!! Unde-am mai văzut eu figura asta? La rândul ei, 
tânăra tresări, dar consultarea memoriei nu ţinu decât o clipită. 

— Nu eşti dumneata Ilarie? 

— Da, eu, Ilarie Magheru... Şi dumneavoastră? 

Mai degrabă vocea decât chipul o trădase: 

— Nu cumva doamna Morariu? 

Exact. Ea era, fosta directoare a pensionului Modern de 
odinioară. Numai că acum purta alt nume, căsătoria cu 
profesorul Morariu nu durase decât cinci luni. 

— Ce surpriză! Să ne întâlnim după atâţia ani! Câţi sunt? Opt, 
nouă, dacă nu mă-nşel... 

Chiar nouă erau. Magda Băleanu, stingherită de prezenţa 
maică-si, o conduse în vagonul alăturat unde aveau locurile şi 
reveni imediat. 

— Acum putem sta de vorbă. De unde să începem? 

Ilarie îi spuse despre el câteva lucruri. 

— Eşti medic? Bănoasă carieră! 

Ea îşi alesese una şi mai bănoasă: profesia de femeie. 
Doctorul râdea. În sine gândi: e sinonim cu ceea ce se cheamă 
cocotă. Se ţine bine, afurisita! Ba... parcă o întinereşte. Şi e 
văduvă, auzi colo... A moştenit o avere bunişoară... Ce-o fi 
însemnând asta?... Vreo zece milioane mari şi late? la te uită, e 
bogată... a dat lovitura măiastră... Cred şi eu... Frumoasă, 
tânăra şi milionară! Ce-ar dori mai mult? 

— Sunteţi fericită? 

— Nu sunt nefericită! 

Ilarie sesiză nuanţa. Şi îi puse întrebarea care acum nouă ani 
îl chinuia atât de mult: cum de s-a măritat cu profesorul 
Morariu?  Maică-sa o  împinsese, banii bărbatului... o 
ademeniseră. Lunecând pe panta amintirilor, ea îi destăinui că 
atunci făcuse o mică pasiune pentru el. Şi el pentru ea, a fost 
prima lui dragoste. (Da? Prima?) Păcat că a ieşit aşa prost... 

— Mai bine. Altfel, cine ştie unde ajungeam... 

— Aveţi dreptate. 


— Lasă-mă cu aveţi şi cu reverenţa care ne distanțează. De 
ce nu vrei să trecem pe poziţii mai convenabile? Adică să ne 
tutuim?... Având aproape un deceniu de când ne cunoaştem, 
ne-am putea îngădui... 

Doctorul surâse. Fie! Umplură paharele şi ciocniră pentru 
decizia hazardului de a-i întâlni. 

— Mi-a plăcut comportarea ta, de-atunci. Ai fost cu adevărat 
cavaler. Dacă Morariu nu mă trimitea în străinătate cu soru-sa, 
nu scăpai de mine atât de uşor. 

Ilarie abia acum afla de acest lucru. 

— Şi nici acum n-o să scapi. Ai ceva în tine care-mi place. Nu-i 
vorba de un simplu capriciu. Chiar acum, revăzându-te, mă simt 
răvăşită, am început să plutesc în reverie... 

— Ba, nu, zău? E o declaraţie? făcu doctorul surprins şi zâmbi 
cu toată gura. 

Ea se enervă: 

— Nu mai râde aşa, că m-apucă toţi dracii. Ce faci la 
Bucureşti? 

— Încă nu ştiu pentru ce am plecat. Ba da: ca să ne întâlnim 
amândoi. E o raţiune!... 

— Hai, vorbeşte serios!.. 

— Îţi dau cuvântul de onoare că m-am urcat în tren fără scop. 
Uite, sunt cu mâinile goale. Nimeni nu ştie unde mă aflu, afară 
de tine. 

— Ascultă, am o propunere: Hai să mergem la Viena! Sau mai 
bine, la Veneţia, acolo e mai romantic. Stăm o săptămână-două 
şi ne-ntoarcem. Ce zici? 

— Admirabil, dar nu pot. Am spital, consultaţii. Ce fac cu 
îndatoririle mele profesionale? 

— Lasă-le baltă. N-o să piară nimeni în absenţa ta. Nu te costă 
niciun ban: eşti invitatul meu. O să petrecem la cataramă. 

— lartă-mă. Nu pot, Magda. Înţelegi, sunt angajat... 

— Angajat? Eu te angajez dacă vrei, şi te plătesc regeşte... 

Doctorul se uită lung la ea: e trăsnită rău femeiuşca asta 
frumoasă şi picantă, care la vârsta ei (să tot aibă 30 de ani), 
arată ca o adolescentă. 

— Mă rog, cât îmi oferi? Aşa... de curiozitate? 

— Cincizeci de mii. 

— Puțin... S-ar părea că-mi pierd postul şi atunci ce-am făcut? 
Deficitul e considerabil. 


— Ei bine, adaug încă 100.000. 

— Stăm la tocmă? Fii regină, draga mea, nu negustoriţă. 

— Trei sute de mii îţi ajung? Nu dau un ban mai mult. 

Doctorul îngălbeni, începu să strige: 

— Unde mi-ai fost până acum? De ce nu te-ai arătat mai 
devreme? Măcar cu două săptămâni. Răspunde o dată, 
răspunde! 

— Nu răcni aşa, că ne-aude lumea... Nu eşti în toate minţile? 

— Dar tu eşti? Îţi închipui că pot crede o iotă din cele ce-mi 
înşiri? 

— Se îndoieşte - domnul? Poftim un aconto de o sută de mii 
pentru a te convinge, şi umblând în poşetă scoase un pachet. 
Numără-i. Restul în două rate: prima după cinci zile, a doua la 
încheierea angajamentului. Mai ai ceva de obiectat? 

Magheru înota în nedumerire. Va să zică e adevărat! 
Femeiuşca asta frumoasă avea atâta bănet încât putea să-şi 
satisfacă orice capriciu... 

Uite, încă n-auzise să se fi făcut cuiva pe lume o propunere 
atât de trăsnită! Dar totul e posibil pe planeta noastră, chiar 
lucruri mai extravagante decât închirierea unui bărbat. 

Gândind aşa, îl zgândări o ciudă afurisită. Cum de n-o 
întâlnise pe Magda mai devreme? Dacă muieruşca asta nababă 
îi ieşea în cale acum două-trei săptămâni, ce simplu s-ar fi 
rezolvat nevoia lui de bani pentru înfăptuirea proiectului. Mii de 
draci! Nesăbuita grabă prăbuşise totul la pământ. N-a ştiut să 
aştepte, crezând prosteşte că prima ocazie e şi ultima, parcă 
timpul se isprăvise brusc. Uite, realitatea i-a dovedit exact 
contrariul. Şi poate că viitorul îi rezerva şi alta... şi altele... 

— Draga mea. M-ai convins, merg la Veneţia, dar fără chirie. 
Merg de dragul ochilor tăi frumoşi. 

— Pe cuvânt de cinste? 

— Da. 

— Te previn că nu mă afectează suma. 

— Ştiu. Dacă ai fi respingătoare nu te-aş însoţi nici zece 
kilometri. Dar îmi placi şi asta e esenţial. Şi-mi place să revăd 
Veneţia unde am fost cu părinţii când eram mic. 

— Foarte bine. Dacă te dă afară din serviciu, îţi clădesc eu un 
sanatoriu... E bine? 

— Ascultă, regină, scoate-ţi gărgăunii din cap. Dacă faci 
lucruri de-astea averea ta se duce pe copcă în câteva luni... 


— Lasă-mă, nu-mi purta de grijă. În lucrurile practice sunt mai 
isteaţă decât tine, scumpul meu doctoraş... 

Hm, s-ar putea! In femeia asta sălăşluiesc enigme mari. La ce 
bun să-ţi baţi capul cu ele? Ar însemna să-i răpeşti unul din 
farmecele de căpetenie. 

— Dar de ce atâta grabă? Nu-i mai bine să amânăm voiajul 
ăsta cu o săptămână? 

— Nu! Nu! ţipă ea. Mâine! Vreau mâine!... 

Ştia să vrea cu străşnicie. Orice îi fulgera prin cap îl 
preschimba în faptă. N-avea ceva mai bun de făcut decât s-o 
asculte. Plecară a doua zi cu Simplonul. Ea nu era singură, avea 
o suită personală, compusă din două femei şi un bărbat. 

— Ce-i cu ăştia? o întrebă doctorul. 

— Personalul meu de serviciu: coafeza, maseuza şi antrenorul 
meu de box. 

— Box? Practici boxul? 

— De ce nu? Uneori sunt silită să mă apăr de bărbaţi. Nu pot 
suferi forţa brutală... 

Din ce în ce mai interesantă femeiuşcă asta, gândi Magheru. 
La Veneţia, perechea se instală cu fast la hotelul Royal Danieli, 
într-un palat de pe Riva degli Schiavoni şi o săptămână întreagă 
duse o existenţă princiară, ospătându-se la Chianti Paganelli sau 
la Florian, după-amiezile făcând promenade fie la Lido, Murano 
sau Burano, iar nopţile, până târziu petrecând la Goldoni ori la 
serenatele de pe Canale Grande. Dimineaţa, Ilarie colinda 
muzeele şi expoziţiile de artă (uneori spitalele), rătăcind de unul 
singur prin labirintul Veneţian, deoarece Magda era ocupată cu 
gimnastica, boxul, coafura, manichiura şi pedichiura, timp de 
trei ore încheiate. Acest program destul de obositor făcea parte 
integrantă din viaţa ei şi îl respecta zilnic cu regularitate de 
ceasornic. Nu-i vorbă, datorită lui dobândise un trup suplu şi 
zvelt de adolescentă, bucurându-se totodată de o forţă fizică 
neobişnuită la femei. 

Se mira însă de unele apucături ale prietenului ei. Când 
vizitară fabrica de la Murano, el se îmbătă aşa de tare, încât era 
gata-gata să treacă prin oglinzi. La orice dejun sau cină nu-i 
ajungea o sticlă de Chianti. O dată, îl întrebă: 

— De ce bei atâta? Eşti medic şi îţi dai seama că îţi face rău. 

— Ştiu... dar... nu pot... 

— Ai vreo suferinţă de care vrei să scapi? 


— Regină psihologă, îngenunchez la picioarele tale. Ai ghicit! 

— Ce-ai făcut, maiestate, ai ucis pe cineva şi te mustră 
conştiinţa? 

— Chiar asta am făcut!... Am ucis, regină, fără voinţa mea... 

— Serios? Sau îţi baţi joc de mine? 

— Foarte serios. 

— Ai operat şi ai greşit operaţia? Sărăcuţu' de el, rosti ea 
încolăcindu-i braţele pe după gât şi sărutându-l matern. Ce griji 
îşi face. Doar asta se întâmplă cu nouăzeci la sută din medici. 

Ilarie tresări. Dusese prea departe discuţia şi întoarse oportun 
macazul, desluşindu-i că nu era vorba de o eroare, dar că 
interveniseră complicaţii şi pacienta... 

— A!... Atunci se schimbă socoteala... Am înţeles... Era 
frumoasă? 

— Parcă aţi fi fost gemene, pre legea mea... 

— Semăna cu mine? Dragul meu drag! Astă seară mă grizez şi 
eu! i 

Complexă Magda asta: ieşea vizibil din tiparele obişnuite. In 
ea coexistau trei femei: una calină, sentimentală, fierbinte, 
dăruindu-se total dragostei; a doua - rece, egoistă - calculată în 
viaţa de toate zilele, precisă, ca o maşină; a treia - feroce, ca un 
animal de pradă, care la nevoie călca în picioare tot ce făcuseră 
celelalte două femei pentru a-şi împlini o proaspătă dorinţă. 
Paradoxul că puterea unei femei e slăbiciune se inversa la 
Magda: la ea slăbiciunea era puterea... 

Ilarie, fără a simţi în preajma ei vraja de totdeauna a femeii, o 
accepta totuşi. Îşi dădea seama că apucase pe un drum străin, 
care ducea poate într-o prăpastie. Dar el era deja în prăpastie, 
se socotea în afară de legea morală, omorâse doar un om. 
Supravieţuia ca o epavă umană, cu echilibrul frânt, întreţinând 
silnic iluzia că se va redresa. Depărtarea de patrie îl ajuta 
simţitor şi-l mai ajuta şi faptul că nu rămânea singur cu el însuşi. 
Băutura, de asemenea, prin stările ei euforice îi muia tortura de 
nesuferit a conştiinţei... 

Într-o zi. Întrebă pe Magda (mai mult ca s-o încerce): 

— Draga mea, te rog să-mi spui sincer, deschis: poţi să-mi 
împrumuţi 500.000 lei pe termen de trei ani, cu poliţă în regulă? 

— La ce-ţi trebuie atâţia bani? 

— Vreau să fac o călătorie de studii în câteva ţări străine. E un 
vechi proiect al meu rămas în suferinţă din pricină lipsurilor. 


— Da, bine, te împrumut... 

— Ba nu, zău? Serios spui? 

— Foarte serios. N-am nevoie de poliţă. Dacă nu mi-i înapoiezi 
îi voi trece pe numele tău. 

— Aşa faci cu toţi „datornicii”? 

— Nu. Pentru că nu împrumut pe nimeni. Cu tine fac o 
excepţie... Şi ştii pentru ce o fac!... 

Aşadar ea accepta, era gata să-i numere o sumă importantă 
pe care o râvnise atâta. Ciuda îl zgândări iarăşi, de astă dată la 
culme. Strigă furios, ca ieşit din fire: 

— De ce nu te-ai arătat acum două săptămâni? 

— Ce răcneşti aşa? Eu aveam nevoie de bani? De ce nu te-ai 
ivit tu? 

— Ai dreptate... muie Ilarie glasul. Eu sunt vinovat... Trebuia 
să mai aştept şi m-am grăbit din păcate. 

Da, o fracțiune de timp fără importanţă îi răsturnase visul 
punând pe nu înaintea reuşitei. De ce oare imponderabilele din 
serviciul destinului său uneltiseră ca plecarea doctorului la 
nuntă să coincidă cu voiajul moşierului Zăvideanu oferindu-i 
marea şi mult aşteptata ocazie? Ori această ocazie - cu toate 
aparențele ei ispititoare - nu era cea bună, se dovedise nefastă, 
îl aruncase în prăpastie. Exista ceva, deasupra înţelegerii lui 
Ilarie, care se împotrivea, opunându-i un veto categoric? Cine ar 
putea s-o spună? 

Trimise o telegramă şefului său, doctorul Barbu Duţescu, 
motivând că se află în ltalia datorită unui semnal al frei- 
intervalului, consecinţă a traumatismului cranian din ciocnirea 
de la Pietroasa. Minţea, deci, că venise la un consult medical. În 
două rânduri, rupse formularul, abia a treia oară îl prezentă la 
ghişeul poştal. lată, ajunsese să-şi modifice relaţiile cu 
oamenii... Totul începea să se schimbe în jurul său... săpându- 
|... anulându-l, desfiinţându-l... 

Intr-o zi, se întâmplă ceva neobişnuit. Magda veni cu o 
gondolă de la biserica Santa Maria dela Sallute, unde asistase la 
liturghie (era şi religioasă). Când cobori în Piaţa San Marco, 
gondolierul îi ceru dublu decât era taxa. Ea, care zvârlea banii 
pe fereastră cu amândouă mâinile, refuză să-i dea un ban mai 
mult. De aci, un duel cu vorbe tari, ţipete, după care Magda 
scoasă din fire, se repezi la el şi cu câţiva pumni zdraveni culcă 
la pământ pe vlăjganul mai înalt decât ea cu un cap. 


Enormă senzaţie printre cei care se aflau de faţă. O femeie cu 
pumn de fier şi încă una frumoasă!... Un american, în haine 
sportive, se aplecă asupra victimei numărând până la nouă: 

— Knock-out! 

Lumea râdea să se prăpădească. În cele din urmă, gondolierul 
se ridică buimac, dar rămase şi mai buimac când americanul îi 
strecură o hârtie de o sută de dolari. 

Ilarie nu participă la această scenă. O aştepta pe victorioasa 
Magda la cafeul Florian unde veni însoţită de american, un 
bogat armator. Acolo prânziră tustrei în admiraţia unanimă. 

Exact în a zecea zi de la sosirea lor, Magda ţinu să-i 
amintească partenerului: 

— Dragul meu, ştii că astăzi s-a împlinit sorocul? 

— Da, ştiu... Ce vrei să spui? Ne întoarcem în ţară? 

— Eu, nu. Te întorci singur singurel. 

— Şi tu ce faci? 

— Plec peste ocean cu John. 

— Daaa?!! Bună! L-ai angajat pe american? 

— Nu... El m-a angajat pe mine. 

— Vorbeşti serios? Adică, de ce m-aş mira? Pe cât timp? 

— Pe o lună... E o durată maximă, la un tarif ridicat, 5.000 de 
dolari pe zi... 

— Straşnică tranzacţie, nimic de zis... 

— Cred că nu te superi... De altfel, n-ai niciun motiv. 

— Să zicem că nu... La drept vorbind mi-ar fi plăcut să 
prelungim şederea noastră... 

— Imposibil... Nu ţin de loc să amestec dragostea în afacerile 
mele. Prefer numai preliminariile ei... Am împlinit acum un 
deceniu şi jumătate vârsta de cincisprezece ani. 

Femeia ţinu să-i plătească suma făgăduită, dar Ilarie refuză 
categoric. _ 

— Nu pot, Magda. Inţelegi? Am crezut mereu că glumeşti dar 
văd că... în ruptul capului nu primesc bani de la tine. 

— Atunci am să ti-i trimit. 

— Să nu faci asta că mă supăr foc. 

— Ba am s-o fac, uite-aşa! 

— Stai, regină, nu te pripi... S-ar putea să am nevoie vreodată 
de această sumă şi să ţi-o cer eu însumi. 

— Când? La Sfântu-aşteaptă? 

— Nu! Iţi vorbesc foarte serios... 


— Fie şi aşa... 

— Şi că să încheiem cu bine frumoasa noastră aventură, vrei 
să mă conduci la gară? 

— O, desigur, cu plăcere. 

Inainte de a se urca în vagon, Magda îl sărută ca odinioară, în 
cancelaria pensionului, după care îi trase, uşor două palme. 

— Astea... pentru ce' sunt? 

— Pentru că eşti un prostuţ cu diplomă! 


CAPITOLUL 15 


PAR CREŢ 

Reîntors la Piteşti, doctorul se duse întins la spital. Medicul şef 
văzându-l teafăr, se bucură. 

— M-a speriat telegrama ta, îi spuse îmbrăţişându-l. Ce ai 
făcut? Ai fost la Rizzieri? 

„Ce om de treabă, gândi Ilarie. Îmbrăţişează un asasin... Dacă 
ar şti...” Asta nu mai putu s-o rabde. 

— Nu, Barbule, n-am fost la niciun Rizzieri. Te-am minţit ca un 
porc. Aş, porcul nu minte! Ca un nemernic. 

— Cum? De ce? Ce-a fost la mijloc? 

— M-am antrenat într-o aventură minoră. 

Şi-i povesti de-a fir-a-păr ce se întâmplase. 

— Acum i-ai pus punct? Te-ai cuminţit cel puţin? 

— Cred că da... 

— De fapt, mi s-a părut cam ciudat, fiindcă ştiam că celebrul 
neurolog e la Milano, nu la Veneţia... Dar să trecem peste asta! 
Haide, apucă-te de lucru! 

Trei zile şi trei nopţi nu se clinti din spital. Ziua îşi făcea 
veacul printre pacienţi, noaptea o petrecea în camera de gardă, 
luând somnifere ca să doarmă. Acasă, trimise vorbă doamnei 
Albu să afişeze că a suspendat consultaţiile particulare, întrucât 
are mult de lucru la spital şi că va reveni, probabil, după o 
săptămână. Adevărul era că nu mai putea suferi locuinţa. 

În a patra zi, administratorul plecă pe seară cu maşina la 
Bucureşti, luându-l şi pe Magheru. Pe calea Griviței, un şir de 
cârciumi, mirosind de departe a mititei, gemeau de lume. 
Tarafuri de lăutari, cu nelipsitele ţambale, cântau de zor, îmbiind 
la băutură... 

„Bucureştiul... tot cum îl ştiam înainte de război, gândi Ilarie. 
Ba acum e mai petrecăreţ.” 

Veselia aceea deschisă a altora îi strângea inima de ciudă. 

„N-au nicio pată pe cuget, de aceea chefuiesc oamenii. Afară 
dacă n-or avea păcate grele pe conştiinţă şi vor să le uite, aşa 
ca mine...” 

Când trecură prin faţa prefecturii poliţiei, doctorul tresări. 

„Cum m-ar înhaţă zbirii aceia dacă ar şti că... Dar nu, asta n-o 
să se întâmple...” 

La Mogador programul era pe sfârşite, totuşi Ilarie mai prinse 
două numere. O dizeuză scundă şi subţire, îmbrăcată băieţeşte, 


cu şapcă de apaş pe cap, interpreta în indiferența generală un 
şlagăr franțuzesc de suburbie, fluierând în răstimpuri. Urmă la 
rând cuplul italian Giono, cu un dans grotesc. De astă dată, 
consumatorii de la mese, care în timpul programului artistic îşi 
vedeau nestingheriţi de băutură, îi acordară oarecare atenţie. 

In sfârşit, becurile se aprinseră în sală şi artistele cu umerii şi 
pulpele goale îşi făcură apariţia împrăştiindu-se pe la mesele 
unde erau solicitate. Larma spori. Bătrâni cheflii ţineau pe 
genunchi fete goale, plimbând libidinos mâinile pe rotunjimile 
trupurilor, unele abia înmugurite. lar ele, gâlgâind de râs sau 
scoțând ţipete ascuțite, le mângâiau în schimb cheliile 
strălucitoare. Tineri cu chipuri supte şi ochi injectaţi de dezmăţ 
stăteau indiferenți lângă artistele despuiate, fumând ţigări una 
după alta şi turnând pe gât ca într-un butoi fără fund. Nimeni nu 
se sinchisea de vecin, fiecare îşi vedea de treabă, fără să-i pese 
de nimic. Chelnerii, în frac, cu plastron, alergau încoace şi încolo 
ca suveicile. Comenzile răsunau repezi, nervoase, fără răgaz. 
Domnea o fierbere neostoită, o risipă de energie în nevoia aceea 
unanimă de a petrece. 

llarie, aşezat la o masă, cu o cafea dinainte, făcu un semn 
discret. Un chelner voinic şi bine legat se apropie: 

— Parcă te cunosc de undeva... 

— Şi eu... Nu sunteţi cumva domnul doctor... 

— Magheru... 

— Da, da... Dumneavoastră m-aţi operat la spitalul diviziei... 
Ştiţi, în timpul războiului... Eu sunt sergentul Florea. 

— Aşa... Da, da, da... mi-aduc aminte... Va să zică, aici ai 
ajuns, măi Florea? 

— Aşa ajungem toţi, domnule doctor... Fiecare cum îl suflă 
vântul. Nu-i vorbă, câştig binişor, de ce m-aş plânge? Dar 
dumneavoastră staţi singur? Să v-aduc o prospătură, ce ziceţi? 

— Ce fel de prospătură, omule? 

— O congoleză. E ceva extra, din import. Are şaisprezece ani, 
e fată mare şi nu ştie decât franţuzeşte... 

Mai toate localurile de noapte aveau drept mostră câte o 
virgină care, de altfel, cunoştea secretele dezmăţului la fel ca şi 
celelalte surate. Chelnerul se depărtă. O negresă scundacă, dar 
bine legată, cu capul lunguieţ, ochi în flăcări, buze groase şi sâni 
de piatră, veni grăbită şi se aşeză la masa lui Magheru cu un 
familiar: 


— Bon soir! 

Ilarie o întrebă cum o cheamă: 

— Yoku! 

„Mai bine aş boteza-o Păr-Creţ...” îşi spuse doctorul 
admirându-i pieptănătura fastuoasă, prinsă în ace de fildeş, care 
îi împodobea capul. 

Îi mai puse şi alte întrebări: de unde e de loc, cum s-a rupt de 
ai săi, în ce fel a ajuns în România? Dar ea n-avea timp de 
poveşti. 

— Jai faim, vous comprenez, mon vieux? şi întorcându-se 
spre chelner, îl chemă: Flo, garçon, viens ici!’ 

Chelnerul se arătă imediat. Păr Creţ comandă volubil icre 
negre, stridii, pateuri de foie-gras şi altele. Doctorul se amuză 
copios văzând-o cu câtă lăcomie îmbuca, parcă n-ar fi pus nimic 
în gură de câteva zile. Mânca şi bea pe nerăsuflate. 

Chiar vecinii de la mese, uitându-se la vietatea de culoarea 
ceaunului ca la o arătare apocaliptică, observară pofta ei de 
mâncare. Cineva aruncă o remarcă la întâmplare: 

— Asta-i Africa: flămândă şi însetată! Că rabdă cam de mult... 

Negresa ceru după aceea şampanie. Apoi, sătulă, cu o 
uitătură galeşă, se lipi de Magheru şi trecându-i voluptos o 
mână pe după gât, îi spuse: 

— Comme tu m'es cher, mon gamin! Embrasse-moi, je veux 
bien!” 

El n-o sărută, nici n-o îmbrăţişă, nu-i plăceau exhibiţiile în 
public, toţi ochii erau pe ea, ca o curiozitate a naturii. Era curios 
să afle câte ceva din viaţa ei. Păr Creţ se lăsă înduplecată şi 
deschizând gura cu dinţi frumoşi şi albi (doctorul încă nu zărise 
un şirag de perle la fel) îi povesti că era originară din Congo, de 
sub dominație franceză, făcea parte din tribul mangbetu, că 
bunicul ei era vrăjitorul acelui trib, toţi băştinaşii îl venerau ca 
pe un sfânt deoarece vindeca pe bolnavi fără medicamente. 

— Cum asta? se miră Ilarie. 

— Aşa, bine! Le dădea să miroasă o buruiană de leac şi ei se 
însănătoşeau imediat. Dacă boala era grea, veneau a doua şi a 
treia zi, mai miroseau o dată şi până la urmă se vindecau. Rar 
mureau, cei care mureau înseamnă că n-au crezut în puterea 
bunicului... Pentru oamenii aceia nu era nicio pagubă, nu-i aşa? 


5 Mi-e foame, înţelegi, bătrâne? Chelner, vino-ncoace. 
7 Mi-eşti drag, ştrengarule! Vreau să mă săruţi. 


— Păr Creţ, lămureşte-mă ce fel de buruiană folosea bunicul 
tău? 

— Nu ştiu, n-avea nume... Ba avea, dar el nu ni-l spunea. Era 
o plantă mică, mică, atâta, dar cu frunze late, late, aşa... 

— Ce culoare aveau frunzele astea? 

— Roşii, ca sângele... După ce le usca deveneau palide, 
aproape albe. 

— Şi unde cultiva planta de leac? În grădină? Aveaţi grădină? 

— Nu în grădină. Într-un loc împrejmuit cu gard înalt ca să nu 
poată pătrunde nimeni şi să fure frunze. Tare frică i-era 
bunicului de furt... 

„Foarte interesant, gândi doctorul. Desigur e vorba de o 
plantă halucinogenă, al cărei suc, prin îngurgitare ori inspiraţie, 
provoacă iluzii paradisiace, fără suspendarea stării de conştiinţă 
şi aceasta a constituit marea forţă a vrăjitorilor de totdeauna.” 

Discuţia fu întreruptă de un individ gras şi roşu, cu mustăţile 
răsucite, care se îmbătase şi făcea scandal, colindând pe la 
mese, unde se prezenta stereotip: 

— Nae Raţă, măcelar angrosist din Roşiori... 

Patronul nu se îndura să-l evacueze, pentru că măcelarul, ori 
de câte ori se abătea prin local, îşi scutura buzunarele de câteva 
mii de lei. 

Văzând pe chefliu cum ţopăia bezmetic pe parchet dincolo de 
tactul muzicii, Păr Creţ strâmbă din nas, simţul ei armonic se 
revoltă: 

— C'est drôle, vraiment! II m-agace.8 

După aceea se ameţi şi doctorul. Dansă cu negresa de mai 
multe ori şi în revărsatul zorilor, când maşina veni să-l ia, era 
palid ca un cadavru. Pe drum, adormi buştean, ca să se 
trezească tocmai la Piteşti, în faţa spitalului. 

La două-trei zile, Ilarie se repezea la Bucureşti ca să-şi 
omoare nopţile la Mogador, în compania micutei Păr Creţ. 

O dată, doctorul îi propuse: 

— Ce-ar fi dacă i-ai scrie bunicului să-ţi trimită o mostră din 
planta aceea? 

Bunicul murise de câţiva ani, nu era nevoie de corespondenţă, 
pentru că Yoku avea o pungă de seminţe de mangu... Numai 
dacă ar încolţi... 

— Trebuie să încerc... 


5 E cu adevărat caraghios! Mă irită! 


Fata îi încredința jumătate din conţinutul pungii, primind în 
schimb câteva daruri, printre care un costum naţional 
românesc. Legătura cu negresa i se părea destul de potrivită: ea 
avea trupul negru şi sufletul alb, el trupul alb şi sufletul negru. 
Lângă Păr Creţ găsea o scăpare, evada din lumea gândurilor 
sale care în singurătate îi săpau liniştea. Numai când se întorcea 
la spital, între bolnavi şi medicamente, părea că se regăseşte, 
dar nici atunci în întregime. Pentru că, în procesul acestei 
regăsiri, dominant era un dureros simţământul de apăsare. Ca şi 
când îşi dădea seama (incomplet - bineînţeles) că truda de a se 
sustrage mustrărilor nu e decât zadarnică încercare, un trecător 
paleativ. 

O dată, veni acasă beat turtă, încât proprietăreasa, doamna 
Albu, se sperie văzându-l în aşa hal. Zăcea în neştire, întins pe 
scară, bolborosind vorbe de neînțeles. Ea încercă să-l ridice, dar 
nu reuşi, era prea greu... Şi totuşi, nu se îndură să-l lase acolo în 
plata Domnului. Până la urmă, cu eforturi supraomeneşti, îl târî 
până în sufragerie şi de-aici în dormitor. Alergă să-i facă o cafea 
amară, îi puse comprese reci pe frunte, îi scoase haina. 

În sfârşit, Ilarie îşi mai reveni. Dar recunoscând-o, tăbări 
asupra ei ca un animal de pradă, strivind-o cu sărutări. Femeia 
se apără înfricoşată: 

— Eşti nebun, doctore? Ce faci? Vino-ţi în fire! Nu mai eşti 
dumneata! 

Vru să fugă, el o prinse şi-i sfâşie rochia dintr-o singură 
mişcare. Atunci, slobozi un țipăt îngrozitor. În clipa aceea se 
produse ceva neaşteptat. Doctorul se potoli ca prin farmec, 
devenind brusc inofensiv. O privea ca halucinat, fără să facă cea 
mai mică mişcare. Parcă înlemnise. 

Astfel, ea reuşi să fugă cu faţa curată. 

N-o mai revăzu două zile. Îl evita sistematic, nu voia să mai 
dea ochii cu el. Dar în a treia zi, intră în odaia ei pe neaşteptate, 
cu un pachet mare care abia încăpuse pe uşă: 

— Doamnă Albu, te rog să mă ierţi. M-am purtat ca o brută. 
Însă ceea ce s-a întâmplat nu-mi aparţine decât într-o măsură 
infimă. Am nevoie de iertarea dumitale. 

Spunând aceasta, îngenunche în faţa femeii: 

— Nu, nu... te rog, nu... făcu ea copleşită de supremul gest. 
Ridică-te! Te iert şi aşa... Dar, cu condiţia să nu se mai repete... 

— Făgăduiesc că nu se va repeta niciodată. 


— Atunci, totul e în regulă... 

— Îţi mulţumesc! 

Ilarie se ridică şi dădu să iasă. Ea îi atrase atenţia să-şi ia 
pachetul. 

— Pachetul este pentru dumneata... 

— Pentru mine? De ce? 

— Ai să înţelegi după ce îl desfaci. 

Îndată ce plecă Ilarie, proprietăreasa umblă în pachet şi găsi, 
spre surprinderea ei, cinci rochii de mătase, nou-noutţe, 
cumpărate de la Chic roumain, cel mai luxos magazin de 
confecţii. 

— Mi-a adus cinci rochii, tot una şi una. Doamne, ce nebun 
băiatul ăsta! 


CAPITOLUL 16 


BANUIALA 
| 

Pe la clubul Renaşterea nu mai călcase de mult. Ilarie se ferea 
de cunoscuţi şi prieteni ca de ciumaţi. Avea impresia că se simte 
micşorat în preajma lor, că ei deţineau, fără să-şi dea seama, o 
superioritate faţă de el, şi acest sentiment făcea să-i evite. 

In fiecare zi, citea regulat ziarele. Se desfăta oarecum 
parcurgând coloane întregi care vorbeau de ancheta organelor 
judiciare pentru descoperirea ucigaşului lui Zăvideanu. Zâmbea 
maliţios aflând că arestarea acestuia e iminentă. 

„Gazetarii ăştia bat apa în piuă! Au mai spus de zece ori... Nu- 
i crede nimeni”. 

Odată se întâlni pe stradă cu colonelul Dordea. 

— Ce-i cu matale, tăticule, de nu te mai vezi nicăieri? Ţi-ai pus 
ţărână în cap şi te-ai apucat să posteşti? 

— Treburi, nene colonele, sunt foarte prins, crede-mă... 

— Bine, bine, prins, toţi suntem prinşi, dar chiar aşa? Nu ştiu 
cine mi-a spus că ai suspendat consultaţiile particulare. 

— Da, deocamdată... Mă prepar pentru examenul de 
primariat. Şi am de furcă, nu glumă... 

— De două ori te-am căutat pe-acasă... Am auzit că-ţi faci 
niţel de cap pe la Bucureşti... 

— Vorbe, nene colonele... Şi apoi, nu-s minor... 

— In orice caz, mai dă pe la noi, nu trebuie să te izolezi aşa... 
Lumea zice că te-ai cam scrântit la cap de când cu nenorocita 
aia de ciocnire... 

Ilarie ridică din umeri. 

— Hm, s-ar putea, nu tăgăduiesc! 

— Dacă nu tăgăduieşti, înseamnă că totul e în regulă! 

Inainte de a se despărţi, doctorul îl rugă: 

— Fă-mi un serviciu. Vreau să contractez un împrumut la 
banca Argeş şi îmi trebuie un girant. 

— Împrumut? se miră colonelul. Păi, cum, ai topit banii 
câştigaţi la loterie? 

— Uite, drăcia naibii! Uitase de chestiunea aceea! 

Născoci pe loc o motivare: 

— Cum să-i topesc? L-am împrumutat pe babacu să reintre în 
posesia casei noastre de la Merişani... 

— Aşa mai înţeleg. Credeam că... la spune, de cât ai nevoie? 


— Vreo 40.000. Am de plătit unele datorii... 

— Îţi dădeam eu, dar n-am atâţia bani... Bine, te girez... 

Colonelul cunoştea pe directorul băncii (de altfel, pe cine nu 
cunoştea?) aşa că formalităţile de împrumut se făcură la 
repezeală şi Magheru încasă suma. Era şi timpul. Din cauza 
cheltuielilor excesive făcute în ultimul timp, leafa se dusese pe 
copcă şi viitoarele două lefuri fuseseră gajate. 

lI 

La Caransebeş cercetările stagnau. După două săptămâni de 
muncă încordată, rezultatul era aproape nul. Fură interogaţi 
oamenii de serviciu, impiegati, în fine, tot personalul staţiilor 
Pietroasa şi Caransebeş, care luaseră parte la opera de salvare. 

De asemenea, fură cercetaţi sanitarii şi auxiliarii spitalelor 
Asigurărilor şi Primăriei, chiar soldaţii companiei de căi ferate 
veniţi ceva mai târziu în ajutor. Nici vardiştii şi comisarii care 
procedaseră la identificarea cadavrelor nu erau scutiţi de o 
discretă suspiciune. În zadar! Nu se descoperea nimic, absolut 
nimic. 

Atunci, cercetările porniră pe altă pistă. Se presupunea că 
moşierul a fost asasinat şi jefuit de un tovarăş de drum, care, 
probabil, aflase că deţinea asupră-i o importantă sumă de bani. 
Dar cum aveau să dea de urma misteriosului asasin? Nu se putu 
stabili cu precizie nici măcar atâta lucru. Se ştia numai că fusese 
într-un vagon de clasa l, judecând după biletul găsit în 
portmoneu.  Instrucţia orbecăia în întuneric, sărind dintr-o 
ipoteză în alta. Criminalul, chiar dacă ar fi lăsat urme, trecuse 
destul timp ca ele să dispară ca şi cum nici n-ar fi fost. 
Vagoanele strivite fuseseră ridicate, linia deblocată. Orice 
nădejde de a descoperi pe făptaş începea să se clatine. Numai 
întâmplarea rămăsese singurul factor în stare să dezlege 
enigma. 

Şerban Voinea, cumnatul victimei, ţinut mereu la curent cu 
mersul anchetei judiciare, pierduse şi el speranţa de a pune 
mâna pe jumătatea de milion pierdută. Cu cât trecea timpul, 
banii aceia se iroseau, poate nu mai rămânea nimic din ei. Din 
pricina asta se închisese şi mai mult în sine decât cum era 
înainte. Venea rareori pe la club şi, cufundat într-un fotoliu din 
salonul cel mic, fuma ţigară după ţigară, privind în gol. Sub 
masca lui de bronz clocotea o ciudă tot mai amară care nu-i 
dădea răgaz să răsufle. Trebuia să se mişte mai mult, să nu 


aştepte, cum făcuse până acum, să-i pice pară mălăiaţă. Altfel 
nu era chip să reintre în posesia banilor dac-or mai fi fiind. În caz 
că se descoperea ucigaşul, cu atât mai bine... Se gândi să 
instituie un premiu de 50.000 de lei celui care va denunța pe 
asasin, sau măcar va furniza poliţiei unele indicii pentru 
prinderea lui. Când să treacă la faptă, renunţă de teamă să nu 
piardă şi această sumă. 

Auzi vorbindu-se prin oraş că noul medic-şef de la spitalul 
comunal fusese în acceleratul cu pricina şi scăpase teafăr. Işi 
făcu socoteala: 

— Nu cumva, din întâmplare, cunoscuse doctorul pe Matei? 
(Sau poate l-o fi cunoscut dinainte, deşi de asta habar n-avea). 
Nu i-ar putea da vreo lămurire în legătură cu crima? 

Il căută la club în câteva rânduri. Ştia că vine uneori. Nu-l 
găsi. Se vede că nu mai călca pe acolo. Nici la bodega Ciortus 
nu-l întâlni. Nu-i rămânea decât să-l caute la spital, sau să se 
ducă la el acasă. Aşadar, să-i facă o vizită într-adins, ca să 
obţină aceste informaţii? Hm, nu-i prea potrivit. Dacă doctorul, 
susceptibil, s-ar fi considerat jignit, crezând că la mijloc e vorba 
de o bănuială? Şerban trebuia să lucreze cu multă dibăcie. Nu, 
cel mai cuminte lucru ar fi să-l întrebe aşa, în treacăt, dacă nu 
cumva cunoscuse pe Matei? Sau mai bine să roage pe un 
prieten comun să capete desluşirile de care avea nevoie. Da, un 
prieten ar sfârşi mai lesne treaba şi fără a da naştere la 
suspiciuni. Se gândi la judele Kaminski, care-l cunoştea pe Ilarie. 

Acesta îi făgădui, bineînţeles, şi, chiar în seara aceea, se 
abătu pe la Magheru. Il găsi lungit pe divan. Un nor gros de fum 
îi muia contururile, estompându-le. Toate lucrurile din odaie 
arătau şterse, de parcă erau acoperite de o pânză deasă de 
ceaţă. 

— Domnule doctor, în numele legii te arestez, strigă Kaminski 
din prag, cu o voce groasă. Eşti învinuit că în accidentul de la 
Pietroasa ai ucis pe moşierul Zăvideanu. 

Ilarie holbă ochii, încremenind locului de uimire. Nu izbuti să 
scoată o vorbă măcar, de parcă îi secase subit graiul. 

— Ha-ha-ha! izbucni în râs judecătorul. Straşnică sperietură ți- 
am tras, mon cher! Cred că ţi-a plăcut, nu? Apoi, reluă serios: la 
te uită în oglindă. lţi vei da numaidecât seama ce mutră de 
culpabil ai. Dumnezeule, cum se pierd oamenii de treabă! 


Criminalii te înfruntă, strigă, se apără, se revoltă! l-ai crede cele 
mai neprihănite fiinţe! 

Magheru nu-şi venea încă în fire. Totuşi, mustră pe judecător: 

— În orice caz, glume de-astea nu se fac! 

— Te-ai supărat? Atunci îmi pare rău că n-am mers mai 
departe. Nu m-am putut însă abţine să nu râd. 

— Ha-ha! Ştii că e bună! râse deodată doctorul. Dar se opri 
numaidecât, încurcat oarecum. 

— Zi, o cam băgasei pe mânecă! A dracului păcăleală! Da’ ce 
e fumăria asta, doctore? Deschide fereastra că te asfixiezi! 

— Las-o-ncolo! Nu te mai obosi! 

Kaminski nu-l ascultă şi o deschise larg. 

— Ce-i cu dumneata, de ce nu te mai vezi nicăieri? Ai ajuns un 
adevărat mizantrop. Ori, te pomeneşti că nu ţi-ai revenit de 
când cu pocinogul acela?! Ai auzit cum s-a prăpădit bietul 
Zăvideanu? 

Ilarie înclină capul afirmativ, fără să scoată un cuvânt. 

— Admirabil om, continuă judele. L-ai cunoscut, nu-i aşa? 

Magheru îi răspunse scurt: 

— Nu! 

— Nu? îl privi Kaminski, scrutător. Păcat! N-ai avut desigur 
ocazia... 

Înainte de a pleca, judele adăugă: 

— Parchetul tribunalului Caransebeş lucrează intens să facă 
lumină în această afacere. După mine, slabă nădejde! Nu vor 
pune mâna pe asasin, cum nu sunt eu mitropolit. ` 

— Crezi dumneata că nu-l vor descoperi niciodată? Intrebă 
llarie cu vocea spartă, ridicând capul, într-o înviorare de 
nădejde. 

— Sunt împrejurări când orice urmă dispare. Şi atunci 
instrucția trebuie să lucreze în întuneric. Dacă cerul îi trimite un 
denunţ, atunci totul e în regulă. Dacă nu se iveşte nimic, aleluia! 

După ce se despărţiră, judele comunică lui Voinea rezultatul 
întrevederii. Apoi spuse: 

— Doctorul mi se pare că nu-i prea zdravăn la cap. 

Moşierul ridică din umeri. Îi mai rămânea încă o nădejde: 
Olarian. Ştia că profesorul plecase împreună cu cumnatul său. 
Călătoriseră împreună, în acelaşi compartiment. Până la Piatra- 
Olt, desigur. Acolo Olarian schimbase trenul. Nu cumva dascălul 
putea să-i spună cine rămăsese în compania lui Matei? Nu 


punea prea mare temei pe informaţiile ce aştepta de la Olarian, 
dar, de ce să nu încerce, la urma urmei, tot ceea ce se putea 
încerca? Ce avea de pierdut? Cine ştie! Tocmai unde nu te- 
aştepţi, de-acolo răsare surpriza. li trebuia puţină răbdare. 
Profesorul trebuia să se întoarcă de la Călimăneşti peste o 
săptămână sau zece zile. 

In acest timp, dincolo, la Caransebeş, ancheta bătea pasul pe 
loc. judecătorul de instrucţie, prea zelos, operă două arestări, 
dar după câteva zile de cercetări asidue nevinovăția oamenilor 
ieşi la iveală ca untdelemnul deasupra apei. Afacerea Zăvideanu 
zorea cu paşi repezi spre clasare. 

IHI 

Chiar a doua zi după sosire, Olarian se pomeni cu Voinea. 
Profesorul nu se aştepta de loc la o asemenea vizită. Servitoarea 
pofti pe musafir în salonaş. El se aşeză tăcut pe fotoliu. Pironi 
ochii în podele, fără a iscodi interiorul împodobit numai cu 
scoarţe şi bibelouri, parc-ar fi fost un budoar de demimondenă. 

— Domnul vă roagă să-l scuzaţi numai câteva clipe! 

Olarian îşi făcea toaleta fără grabă. Se bărbieri, se pudră, îşi 
frecționă părul. Apoi parfumă hainele, zăbovind îndelung în 
oglindă. Nu înţelegea să se înfăţişeze altfel musafirilor săi. 

— Bună ziua, domnule Voinea! 

Şerban, corect, se ridică în picioare şi-l cântări cu privirile din 
cap până-n picioare. li strânse puternic mâna, fără să scoată o 
vorbă. 

— Am aflat de nenorocirea care te-a lovit, spuse profesorul. Îţi 
mărturisesc că m-a impresionat adânc! Cine ar fi crezut că la 
patru ceasuri după ce mă despărţisem de bietul conu’ Matei, are 
să se întâmple ceea ce s-a întâmplat? Viaţa omului atârnă de un 
fir de aţă! 

— Viaţa nu i-a luat-o Dumnezeu, ci oamenii, rosti grav 
moşierul. 

Vorbele lui răsunară straniu, parcă le-ar fi şoptit o voce din 
fundul pământului. 

— Da, ştiu, a fost omorât şi jefuit! 

Şerban nu răspunse. Privea în pământ, cu încordare, muncind 
un gând. 

— Cu toate astea, urmă profesorul, aşa a fost să fie. Doctorul 
Magheru cum a scăpat? Erau doar în acelaşi compartiment. 

Voinea tresări, străbătut de un fior. 


— Cum? Magheru se găsea în acelaşi compartiment cu Matei? 

Olarian încercă o frică nelămurită. Poate din pricină întrebării 
prea brutale sau a privirilor moşierului, care-l spintecau. 

— Zici că... stărui Şerban, ţintuindu-l adânc. 

— Da, da... eram împreună... bâlbâi Olarian (parcă el însuşi ar 
fi fost vinovat cu ceva) noi trei: adică, eu, cumnatul dumitale şi 
doctorul. 

— Doctorul cunoştea pe Matei? 

— Nu. Eu i-am prezentat unul altuia. 

— Îţi aduci bine aminte? 

— Fireşte, doar n-au trecut de atunci ani de zile. 

— Altcineva n-a mai venit în compartimentul vostru? 

— Ba da, la Slatina s-a urcat un tânăr cu care am vrut să lego 
conversaţie, dar n-am reuşit. Se retrăsese la geam şi citea. Citea 
şi fuma într-una. 

— Avea în el ceva suspect? 

— Suspect? Ştiu eu? A, când a intrat ne-a oferit galant ţigări... 
Dar l-am refuzat. 

— Asta-i tot? 

Profesorul înclină capul. 

— M-da, făcu nemulţumit Şerban. Cam ce vârstă avea 
pasagerul? 

— Să zic douăzeci şi opt-treizeci de ani... 

— Şi semnalmentele? 

— Înalt, subţirel, brunet, ochi mari, să mă omori nu-mi 
amintesc ce culoare... Ah, sprâncenele groase, ca degetul ăsta 
mic. 

— Unde mergea? 

— Habar n-am. Nici noi nu l-am întrebat, nici el n-a spus. 

— Da-da-da! 

Se iscă o tăcere, la capătul căreia Olarian reluă: 

— Stau şi mă gândesc, şi gândindu-mă mă cutremur de 
soarta omului. Parcă a fost un făcut! Tocmai vorbeam despre 
hoţiile care se întâmplă prin trenuri. Răposatul, cam speriat, 
într-o clipă de sinceritate, îmi destăinui că are asupra lui o 
jumătate de milion. Vreau să cumpăr un stabiliment de băi la 
Buziaş, spunea el. Eu de colo: Păzeşte-te bine, coane Matei, să 
nu ţi-i şterpelească vreo mână lungă. Nu prea e prudent să 
umbli la mata cu atâţia bani. Şi vezi dumneata, soarta n-a vrut 
să-l cruţe. 


Mai vorbiră de una, de alta, lucruri neînsemnate. Olarian se 
apucă să-i înşire pe cine întâlnise la Călimăneşti, că mai bine 
acolo ar fi pus mâna pe o vilă, văzuse una de vânzare tot aşa de 
frumoasă ca a doctorului Stepleanu. 

Şerban nu-l mai asculta. Gândurile zburau aiurea, fără să le 
poată ţine în frâu. Cu tot cumpătul lui, simţea nevoia să plece, 
dascălul - cu palavrele lui - îl plictisea. Când acesta, ostenind, 
făcu o mică pauză, Voinea, bine crescut, profită de împrejurare, 
se ridică şi-şi luă rămas bun. 

— Credeam că voi afla de la dumneata ceva nou. Nădejdea 
asta m-a împins să-ţi fac vizita de faţă. Din nefericire, lucrurile 
rămân tot în stadiul în care se găsesc. Bună ziua, domnule 
profesor. 

Ajuns acasă, Şerban trecu în camera lui şi se închise acolo. 
Părea oarecum schimbat la faţă. 

„Aşadar, doctorul Magheru?! Hm! Hm! Călătorise în acelaşi 
compartiment cu Matei. Scăpase teafăr. Om sărac, fără alte 
venituri decât leafa!... Cine ştie, poate îl ispitise!” 

„A, nu nu! prinse să se îndoiască. Tocmai un medic să ucidă în 
asemenea împrejurări, când instinctul lui profesional trebuie să-l 
îndemne să salveze viaţa tovarăşilor săi de drum? De necrezut! 
In acele clipe de groază fiecare caută să-şi scape viaţa. Atunci 
cine se poate gândi la jaf, în afară de tâlharii de meserie? Un om 
cult ca doctorul Magheru e cu putinţă să se fi coborât în mijlocul 
ucigaşilor de rând? 

„Şi totuşi...” 

De ce doctorul Magheru spusese lui Kaminski că n-a cunoscut 
pe cumnatul său? Ce pricină ascunsă, căci trebuia să fi fost una 
la mijloc, îl împinsese să facă o astfel de mărturisire 
mincinoasă? Toate aparențele erau potrivnice. Cunoştea pe 
moşier. Călătorise cu el. Poate că Matei, mai ştii, îi destăinuise şi 
lui, mai târziu, după plecarea profesorului, că are asupră-i o 
sumă însemnată. Şi, în sfârşit, luase parte la accident. 

„Să fie el ucigaşul?” g 

Şerban încruntă sprâncenele. Işi sprijini fruntea cu mâna. 

„Hm!” 

Apoi bătu odaia-n lung şi-n lat, prididit de bănuieli: 

„Nu pot hotărî nimic cu limpeziciune. Ar fi într-adevăr urme de 
vinovăţie. Dar pot ele să şadă în picioare? Să zicem, îl denunţ. 
Cum voi dovedi culpa? El, foarte natural, are să tăgăduiască 


până în pânzele albe. Nu există probă, corp delict, nimic. Voi 
izbuti să smulg împotriva-i o sentinţă de condamnare, 
întemeiată numai pe simple bănuieli? La urma urmei, cine-l 
împiedică să declare că între timp nu se urcaseră şi alţi pasageri 
în compartimentul cu pricina, în afară de slătinean, pe care nu-l 
cunoştea? Şi e posibil chiar să se fi urcat. In cazul ăsta, 
criminalul trebuia căutat printre ei toţi. Cine erau acei călători? 
Unde puteau fi găsiţi? lată cum lucrurile, apucând pe calea 
aceasta, ajungeau iarăşi într-un punct mort.” 

Voinea se ferea să stârnească atâta zarvă. Mai ales pentru o 
afacere cu un rezultat îndoielnic. O astfel de învinuire făţişă, 
zdrobitoare prin greutatea ei, n-ar rămâne fără urmări, dacă, de 
pildă, doctorul ar scăpa cu faţa curată. Ele se vor răsfrânge de 
bună seamă asupra acuzatorului. Îi vor zdruncina stima de care 
se bucura, ca şi situaţia. Un proces de calomnie ar fi fost de 
neînlăturat. Era doar vorba de grave injurii la adresa unui om. 

Cumpănit, fostul procuror ţinea să înlăture orice neplăceri. Nu 
făcea un pas fără să ştie locul unde punea piciorul. Trebuia să 
chibzuiască îndelung, să prevadă totul, şi apoi să treacă la 
faptă. 

„Cu toate astea, se poate foarte bine ca Magheru să fie 
nevinovat. S-au mai văzut cazuri când oameni inocenți au avut 
de îndurat urgia justiţiei pentru că aparențele erau împotriva 
lor! Câţi din aceştia n-au fost chiar osândiţi? Câţi n-au zăcut ani 
întregi prin închisori? Tot aşa şi cu doctorul. Mărturisise că n-a 
cunoscut pe Matei şi că n-a călătorit cu el. Ei şi? Nu mai departe, 
Kaminski, precum şi alţii, vorbeau că Magheru s-ar fi scrântit la 
cap. În cazul ăsta, trebuie să ne mirăm că doctorul spunea că nu 
cunoştea pe Matei?” 

Într-adevăr, descoperirea lui Voinea cerea răbdare ca să 
poată fi valorificată. Răbdare multă şi tact. Cine-l zorea la urma 
urmei? Dacă Ilarie era asasinul, nu va scăpa în niciun caz din 
ghearele justiţiei. 

Moşierul gândea aşa: 

„Am să-l cercetez pe îndelete. Voi afla ce a făcut după 
ciocnire? Cum trăieşte? Ce venituri are? Îi voi scormoni trecutul. 
Viaţa de toate zilele... Dacă e în posesia unei averi nemuncite se 
va arunca în cheltuieli, va trăi pe picior larg, va risipi în dreapta 
şi-n stânga, ca un nabab. E un indiciu bun. Dacă i-aş face o 
percheziţie acasă, în lipsă? Poate pun mâna pe ceva 


compromiţător. N-ar fi rea ideea! Dar cum să pătrund acolo? În 
ce calitate? Nici măcar nu-l cunosc personal.” 

Tresări. Îi venise o idee straşnică în minte. Chiar el ridicase de 
la Banca Argeşului suma de 600.000 lei. Pentru a face faţă unor 
plăţi urgente reţinuse 100.000 iar restul 500.000 îi încredinţase 
cumnatului său ca să cumpere stabilimentul acela blestemat. 
Bancnotele erau noi-nouţe în serie. Acest fapt îl remarcase chiar 
la ghişeul băncii, întrucât era scutit de a număra atâtea hârtii. 

Inviorat de nădejde alergă la birou, deschise casa de bani. Din 
pachetul de o sută de mii nu cheltuise mai mult de trei sferturi: 
drumul la Caransebeş, înmormântarea şi alte plăţi mărunte. 

Luă hârtie şi creion. Prima bancnotă din cele 24 rămase purta 
numărul 0995 seria 296. Urmau aşa mai departe crescând. 
Hârtiile din vesta cumnatului său aveau, aşadar, numere în 
continuare. Bun! Ultima bancnotă trebuie că a purtat numărul 
1119 - seria 296. Dacă va obţine de la Magheru, indiferent prin 
ce mijloace, o bancnotă având, numărul între 0119 şi 1119, 
seria 296 s-a isprăvit cu el! E neîndoielnic asasinul! Dovada e 
zdrobitoare ca însăşi evidenţa. Prins cu mâţa în sac nu-i mai 
rămânea decât să recunoască deschis. 

„Până una-alta, trebuie să-i fac cunoştinţa cât mai repede. Am 
pierdut timp preţios. Dar, uite, ideile nu vin la comandă. Intrând 
în legătură cu el, nu se poate să nu-mi pice în capcană. Adică să 
nu se atingă de banii jefuiţi. In caz că n-ar avea nevoie de ei, 
presupunând că salariul de medic îi ajunge, am să-l împing la 
cheltuieli mari, de pildă, îi voi propune să cumpere un corp de 
case (avea una pe Bulevardul Gării) cu o sumă derizorie. Ca să 
nu scape chilipirul din mână, doctorul se va grăbi să încheie 
tranzacţia. Ori, la efectuarea plăţii e imposibil să nu folosească o 
parte din banii furaţi.” 

Atât îi trebuia lui Şerban Voinea, asta aştepta! 

Numaidecât se aşeză la birou şi aşternu procurorului din 
Caransebeş o scrisoare în care indică seriile şi numerele 
bancnotelor dispărute. lIsteţ, fostul magistrat, căuta să fie 
acoperit în vederea cercetărilor pe care, de astă dată, îşi 
propusese să le ducă până la capăt, cu orice sacrificiu. Cum ar fi 
dovedit autorităţilor că o bancnotă prinsă de la Magheru era 
într-adevăr dintre cele prădate cumnatului său? 

„lată, domnilor, se adresă moşierul unei mulţimi imaginare, 
am aici copia trimisă procurorului la data cutare. De unde 


puteam să prevăd eu atunci că bancnota de faţă va purta un 
număr notat de mine? Adică un număr compromiţător? Dar 
doctorul a fost în trenul accidentat, a călătorit cu victima în 
acelaşi vagon, chiar în acelaşi compartiment. Asta tot 
coincidenţă se cheamă? Nu, domnilor, el e asasinul. Nu mai 
poate tăgădui. Trebuie să mărturisească.” 

IV 

Când se întoarse acasă, soţia sa Elena îl întâmpină de la uşă. 
Arăta îngrijorată: 

— Şerbane, Marilena, e bolnavă. 

— Ce are? 

— Închipuieşte-ţi: febră tifoidă. 

— Ce spui? se miră bărbatul. De unde ştii? 

— Am trimis după doctorul Preda. A văzut-o adineauri. Avea 
de ieri temperatură şi nu spunea nimic. Noroc că Henriette a 
observat la timp. 

Voinea, urmat de nevastă-sa, cobori la etaj s-o vadă. Într-o 
cameră cu pereţii albi, ca de spital, şi mobilă tot albă, zăcea o 
fată întinsă pe spate, cu capul sprijinit pe câteva perne. 

— Ce ai tu, drăguță? o întrebă unchiul Şerban apropiindu-se. 

— N-am nimic, răspunse capul de păpuşă, cu obrajii încinşi de 
febră. 

— la spune, ce te doare? 

— Nimic. Lasă-mă-n pace! 

Elena şopti la urechea soţului: 

— Sărăcuţa, e nervoasă... Nu-i mai vorbi... 

Şerban n-o ascultă! O fată de şaptesprezece ani, nervoasă? 
Mai degrabă, râzgâiată. Şi poate, chiar rea. 

— Ce ţi-a spus, doctorul? 

— Te rog, unchiule, să nu-l mai chemi. Nu pot să-l sufăr... 

— De ce, fetiţo? 

— Miroase. Înţelegi tu, miroase urât. 

— Bine, să aducem pe altcineva. 

— Nu vreau pe nimeni. Sunt sătulă de doctori şi doctorii. 

Ce era de făcut cu fata asta atât de sensibilă şi capricioasă? 
Şerban Voinea cu Elena se retraseră într-un colţ să se 
sfătuiască. 

— Draga mea, nu trebuie să cedăm capriciilor ei. 

— Ştiu, Şerbane. Uneori Marilena mă scoate din sărite, îmi 
vine să... Deşi e nepoata mea. 


Lui Voinea îi sosi un gând bun, rudă cu preocupările-i actuale. 

— Sunt de părere să aducem pe doctorul Magheru. Ce zici? 

— N-am auzit de el. Cine e? 

— Un nou medic la Spitalul Comunal. 

— E bun? Ce specialitate are? 

— Probabil, internist, nu ştiu sigur... Numai să-l accepte 
domnişoara noastră. 

— N-o să aibă încotro... Bine, dacă vrei, trimite după el să 
vină... 

De fapt, pe moşier nu-l interesa boala Marilenei, el dorea în 
principal să se apropie de Magheru, să facă legătura cu el, în 
vederea cercetărilor ce avea de gând să întreprindă. 

Aşa că după-amiază, Ilarie Magheru se pomeni cu şoferul lui 
Voinea care-i înmână o scrisoare cu câteva rânduri. 

— Cine-i bolnav? 

Şoferul îi făcu semn cu mâna să se uite în scrisoare. Doctorul 
înţelese că era mut şi nu-l mai descusu. Se urcă în maşină şi 
peste câteva minute suna la uşa moşierului. Fu introdus în salon 
unde îl aşteptau soţii Voinea. 

— Domnule doctor te-am văzut în două rânduri la club şi mai 
cu seamă am auzit vorbindu-se despre dumneata la modul 
superlativ, îi spuse amfitrionul strângându-i mâna. După care se 
adresă soţiei: Draga mea, dă-mi voie să-ţi prezint pe doctorul 
Magheru... 

Ilarie sărută curtenitor mâna doamnei Voinea. 

„Ce tânăr distins!” gândi femeia după examenul sumar al 
privirilor la care îl supuse din primele clipe. 

— Unde este bolnava? 

Soții Voinea îl puseră la curent cu câteva antecedente. Fata 
ducea o viaţă singuratică în compania guvernantei, ocupându-se 
în special cu muzica, pentru care nutrea o pasiune deosebită. 
De ieri avea febră. Preda, medicul curant, fusese izgonit. 
Pacienta nu-l putea suferi din motive fără importanţă. De la un 
timp, devenise foarte nervoasă. Sugerară doctorului s-o vadă în 
prezenţa doamnei Henriette. 

Când Magheru pătrunse în camera albă, un glas subţire îi ţiui 
în urechi: 


— Je n'ai pas besoin, de medecin. Je vous en prie &pargnez 
moi! Un peu de musique me ferait du bien. Henriette, jouez moi 
quelque chose. Du Chopin, voulez-vous?% 

Ilarie, prevenit, auzind cele spuse, fără să scoată o vorbă, se 
aşeză dinaintea pianului şi începu un vals din postumele lui 
Chopin. Bolnava ascultă domolită, apoi furată de muzica 
nostalgică izvorâtă din marea cutie unde parcă se ascundea 
toată setea de viaţă după care tânjise compozitorul. Ilarie mai 
execută şi celelalte valsuri postume. 

Când se apropie de bolnavă, ochii ei înotau în lacrimi. 

— Plângi, domnişoară? făcu el surprins. De ce? 

— Mă doare Chopin... Dar durerea asta n-aş vrea de loc să-mi 
treacă... Imi face atât de bine! 

„Cum dilată muzica asta sensibilitatea unor fiinţe. E o doctorie 
miraculoasă pentru suflet”, gândi Magheru. 

Apoi, apropiindu-se de pacientă, o întrebă surâzând larg: 

— Dragă domnişoară, acum, după ce am pus la cale durerile 
sufleteşti, să vedem ce e cu celelalte dureri... 

Zâmbi şi fata. Părea că îi plăcuse această introducere în... 
medicină. 

— Sunteţi cu adevărat medic? 

— Da, medic şi pianist. Primul vindecă bolile trupeşti, al doilea 
pe cele sufleteşti. Îmi dai voie să te examinez? 

Fata zâmbi mai tare... Pe faţa ei răsărise soarele. Înclină 
adânc din cap. 

— Da, desigur... 

Se uită la el bucuroasă şi mirată. Nu era de crezut ca un 
doctor să fie atât de tânăr şi frumos ca Chopin. În închipuirea ei, 
medicii erau bătrâni, cu barbă, ca urâciosul de Preda, sau alţii 
aşijderea, cum văzuse la Paris şi la Berlin. 

llarie o întrebă de când nu se simte bine, dacă are 
temperatură? Nu cumva simte dureri în pântece? Fata 
răspundea încet, ocolindu-i stânjenită privirile. 

— Dă-mi mâna... 

Marilena se codi puţin, apoi o scoase şovăielnic de sub pătură 
şi i-o întinse albă şi caldă. Doctorul o luă într-a lui (bijuterie, nu 
alta!) îi cercetă pulsul: 126 bătăi pe minut. (M-da, e dichrot!) 
Puse termometrul: 38 şi două linii. (Hm!) Clătină din cap. 


? Nu-mi trebuie doctor. Te rog, scuteşte-mă! Puţină muzică mi-ar face bine. 
Henriette, cântă-mi ceva. Dacă vrei din Chopin. 


— Aiurează? întrebă pe Henriette. 

— Da, uneori... 

— Acum, te rog, domnişoară Marilena, să desfacem puţin 
cuvertura. 

— A, nu! Nu! se împotrivi ea. Asta nu! 

— Dumneata eşti o fată frumoasă şi inteligentă. Nu trebuie să 
te jenezi de medici. 

— Scumpa mea, domnul doctor îţi vrea binele, interveni şi 
guvernanta. 

— Nu pot... Mi-e ruşine! se încăpăţână bolnava. 

— Atunci nu-ţi mai cânt, nimic. Ne înţelesesem că ai să mă 
asculţi... 

— Mon Dieu, ce mă fac, se văita ea pierdută, luptând cu sine. 
Dar numai puţin... aici... Atât şi nimic mai mult... 

Cu mii de ezitări îşi dezgoli o bucată din piept, părând că se 
rupe ceva din ea, arătându-i goliciunea. 

Numaidecât doctorul observă pe piele pete roşii din loc în loc. 
O palpă peste aşternut (altfel nici nu era cu putinţă) în regiunea 
abdominală. 

— Te doare aici când apăs? 

— Puțin! 

— Dar aici? 

— Da. 

— Şi aici? 

— Mă doare. 

— Exact fosa iliacă dreaptă, socoti doctorul, deplin luminat 
asupra diagnosticului. 

Recomandă bolnavei repaus complet. Nu avea voie să se 
alimenteze decât cu lapte, ceai ori tizane. Din când în când va 
face gargară cu clorat de potasiu sau apă oxigenată. Ochii 
trebuie de asemenea îngrijiţi bine. Comprese cât mai dese 
muiate în acid boric. 

Scrise o reţetă şi o dădu Henriettei. Apoi se adresă fetei: 

— Vezi ce repede a mers? Ne-am speriat degeaba. 

— Da, aşa e... conveni ea. Acum îmi cântaţi? 

— Fireşte că da. Mă ţin de promisiune. Drept să-ţi spun, îmi 
place şi pianul. Are o sonoritate care pur şi simplu mă farmecă. 

— E Pleyel. 

— Am observat. 


Astfel, odaia albă fremăta aproape două ore în prezenţa 
nevăzută a lui Chopin, Debussy, Beethoven şi Mozart. 

— Mâine veniţi, domnule pianist? 

— Doctor, rectifică Ilarie. Sigur că am să viu ca să văd cum îţi 
merge... 

Fata bătu din palme: 

— Ce bine-mi pare! Ce bine-mi pare! 

Soții Voinea uitaseră de medic. Când el reveni să le aducă 
rezultatul pluteau în mirare. Un examen chiar atât de minuţios? 
(Evident era necesar) Şi... domnişoara cum s-a comportat? 
(Foarte bine) Foarte bine? Ciudat! Ce aţi găsit? (Are febră 
tifoidă)...... 

— Nu trebuie să vă îngrijoraţi, e o formă uşoară. Voi îngriji de 
aproape pe fiica dumneavoastră în evoluţia bolii. Ţin foarte mult 
ca prescripţiile mele sa fie respectate întocmai. 

Spunând acestea Ilarie salută pe soţii Voinea şi se retrase. 

„Ciudat, îşi zise moşierul, tânărul ăsta îmi face o impresie 
bună. Să fie el un criminal de rând? Zău, nu ştii ce să mai crezi.” 

Magheru veni regulat zilele următoare. Boala Marilenei evolua 
fără complicaţii. Pojghiţa de gheaţă dintre pacientă şi medic se 
topise pe nesimţite, mai ales datorită muzicii. li cânta câte o 
oră, două, respectându-i preferinţele (în special Chopin) pe cât 
era cu putinţă. 

— Dar, domnişoară, aş vrea să te aud şi pe dumneata. ŞI te 
rog să te dai jos din pat. 

— Când mă fac bine de tot, vă cânt ce doriţi. Dumneavoastră 
mă acompaniaţi, nu-i aşa? Sunt soprană, dar vocea mea... 

— Da? N-am ştiut. Sunt nerăbdător să te aud. Felicitările 
mele, domnişoară Marilena... 

— Vă spun un secret: adevăratul meu nume e... Marlen. 

Marlen? Auzind acest cuvânt, doctorul înlemni. Numele iubitei 
moarte înviase brusc. Va să zică şi pe această fată bolnavă o 
cheamă la fel?!! 

— Toţi îmi spun Marilena... Numai persoanele preferate mă 
strigă cu numele meu preferat. 

— E vorba aşadar, de un regim de favoare. 

Fata confirmă înclinând capul, cu un surâs tainic în colţul 
gurii. 

— Mulţumesc, domnişoară Marlen... 


După o vizită din acestea, Magheru fu poftit în sufragerie. 
Acolo îl aştepta Şerban Voinea. După ce trată musafirul cu un 
Ottonel excelent, se interesă cum mai merge boala Marilenei, 
după care, schimbând vorba, îi propuse: 

— Domnule doctor, nu cumva eşti amator să cumperi un corp 
de case? Chilipir, nu alta! 

— A, nu, scutură capul Ilarie. N-am posibilităţi băneşti. 

— Ascultă-mă, nu scăpa prilejul. Rău faci. Casele sunt pe 
Bulevardul Gării la numărul 42: şase camere, două antreuri, 
bucătărie, plus dependinţe. Costă numai 35.000 lei. Ce zici? 

— Oferta e ispititoare, dar nu-i pentru mine. Nu dispun de-o 
astfel de sumă. 

Şerban nu se dădu bătut: 

— De ce nu faci un împrumut? Aş accepta să-mi plăteşti 
jumătate din sumă în doi-trei ani, în rate trimestriale. 

— Nu cred că e o treabă să cumpăr casa cu bani împrumutaţi. 
De altfel, am deja o datorie la Banca Argeşului... 

— Da? făcu Voinea surprins. Mai de mult sau...? 

— Destul de proaspătă. Am avut unele cheltuieli neprevăzute 
şi... în definitiv, de ce ţii numaidecât să devin proprietar? Mai cu 
seamă că nu sunt hotărât să mă stabilizez aici. Mă bat gânduri 
mai îndrăzneţe. 

— lartă-mă, te rog, n-am ştiut! Desigur că în asemenea 
situaţie e lipsit de rațiune să cumperi imobilul. Voiam să-l vând 
unui om de treabă, atâta tot... 

Ilarie surâse roşind ca un copil. 

— iți mulţumesc, domnule Voinea, mă măguleşte părerea 
dumitale. 

După plecarea doctorului, moşierul căzu pe gânduri. Se putea 
una ca asta? Atunci nu doctorul era criminalul. Bănuiala care îl 
frământase atât de crâncen cădea baltă, lipsită de temei. Altfel, 
Magheru ar fi picat lesne în cursă. Un asasin care dispune de o 
jumătate de milion nu se împrumută la bancă pentru a face faţă 
unor cheltuieli ocazionale. Nu, nu, s-a înşelat în privinţa 
medicului. De câte ori aparențele nu ne duc pe drumuri 
greşite... 

După un timp, întoarse judecata. Dacă doctorul, prudent din 
cale-afară, se fereşte să se arate cu stare? Dacă ştie că el, 
Voinea, e cumnatul victimei (şi ştie, fără doar şi poate) a avut 


destul timp să afle, şi ia cele mai straşnice măsuri de 
precauţiune ca să se pună la adăpostul oricărei bănuieli? 

Fără îndoială, Voinea a făcut o imprudenţă. Chiar el, cumnatul 
lui Matei Zăvideanu, se oferea să-i vândă casa chilipir, adică 
tocmai personajul de care Magheru se păzea ca dracul de 
tămâie? Această încercare trebuia s-o facă o persoană neutră, 
pentru a nu trezi nici cea mai mică suspiciune din parte-i. 

„Nu capitulez de la cea dintâi săgeată frântă. Lupta se câştigă 
cu ultima victorie. Il voi supraveghea mai departe. Dacă e 
vinovat, are să-şi dea în petic, aşa cum şi-a dat faţă de 
Kaminski. Mă rog, pentru ce a negat că l-a cunoscut pe Matei? 
Pentru ce?” 

Intr-o dimineaţă, când ştia că Magheru e la spital, se duse să-i 
facă o vizită acasă. Doamna Albu îi spuse că doctorul a telefonat 
că se întoarce peste un sfert de oră. 

— Un sfert de oră nu-i prea mult. Aş putea să-l aştept? 

— De ce nu? 

Il introduse în cabinet. Proprietăreasa, vrând să-i ţină de urât, 
se aşeză şi ea. 

— Vă rog, doamnă Albu, nu vă deranjaţi din cauza mea. Am 
destul timp să citesc ziarul. 

Rămas singur, aşa cum voia, Voinea cercetă sumar prin 
lucrurile şi corespondenţa aflată pe birou. O ilustrată-fotografie 
îi atraseatenţia: un bust de femeie, cu părul tuns, umeri şi 
pieptul gol. ` 

„Vreo legătură sentimentală?” îşi zise. Intorcând-o pe dos, citi 
indiscret: „Cele mai bune gânduri” de la (semnat) Magda. San 
Francisco... 

„Prinţesa îndepărtată!” (îi venise în minte un titlu de piesă). 
Mai dădu peste o fotografie, tot de mărimea unei cărţi poştale. 
O negresă cu pulpele goale, râzând cu un şir de mărgăritare în 
gură. Text scurt: A mon amour - Yoku Mogador-Bucarest... 

„Ei, drace, omul ăsta are relaţii... continentale...” 

Incercă să desfacă un sertar lateral, apoi altul. Sertarul din 
mijloc era deschis. Cotrobăi liniştit, fără teamă, ar fi zărit prin 
fereastră pe doamna Albu dacă se întorcea. Nu găsi nimic 
compromiţător. 

„N-a fost zadarnică osteneala: tot am dat peste aceste indicii 
sentimentale care nu se ştie ce pot aduce”. 


Ca să motiveze vizita faţă de Magheru, lăsă un plic dinainte 
pregătit cu două mii de lei, în contul onorariului datorat pentru 
îngrijirea nepoatei sale. (Doctorul credea, pare-se, că Marilena-i 
fiică-sa; spusese odată, vorbind de ea: domnişoara Voinea... 
Lasă-l să creadă în continuare). Plecă fără să-l mai aştepte. De 
altfel la ce bun: îşi îndeplinise scopul. In timp ce se îndrepta spre 
casă, Şerban Voinea gândea: 

„Probabil cu femeile risipeşte banii. Asta n-ar fi nimic, tineri 
stricaţi se găsesc pe toate drumurile, dar îi cunoşti câte parale 
fac de la primă vedere. Cu Magheru se schimbă lucrurile: ai 
crede că-i cel mai serios băiat din lume, conduita lui se axează 
pe linia celei mai stricte moralităţi. Hotărât, îşi poartă ireproşabil 
masca”. 

In dreptul bodegii Ciortus se întâlni cu colonelul Dordea. 
Intrară amândoi să ia un aperitiv. 

— la ascultă, măi Napoleoane, ştiu că îl cunoşti bine pe 
doctoraşul Magheru. Ce părere ai despre el? 

— Un băiat excelent, care-şi ține viitorul în braţe. 

— Lasă viitorul, mă refer la prezent. 

— Drept să-ţi spun, cu prezentul nu stă prea bine. E ceva la 
mijloc, o criză, sau... în sfârşit, o sincopă... 

— Te iei după un fapt precis sau presupui cai verzi pe pereţi? 

— Nu, tăticule, vorbim pe concret. Păi, să vezi, săptămâna 
trecută m-a pus să-l girez, avea nevoie de nişte bani... 

— Ei, şi... 

— Ori, acum trei săptămâni, adică după nenorocirea aia cu 
trenurile, ştiu că a câştigat peste o sută de mii la loterie. Mi-a 
servit o poveste că i-ar fi dat banii lui taică-său... s-o creadă el. 

— Cred că Îi risipeşte cu prostituatele. 

— AŞ... E serios! Nu poate fi vorba de aşa ceva. Pentru el pui 
mâna în foc.. 

— N-o pune, că te frigi, Napoleoane! 

Şerban Voinea ducându-se la Bucureşti pentru interesele 
firmei se abătu pe la Mogador, dar nu avu noroc să dea cu ochii 
de negresa din fotografie. Plecase de câteva zile în Ungaria. 
Vorbi în schimb cu chelnerul Florea, de la care nu află (nici n- 
avea cum) lucruri compromiţătoare despre doctor. Aşa încât, 
până la urmă, se întoarse fără niciun rezultat, socotind 
deplasarea complet eşuată. 

In schimb, Voinea era, oarecum, edificat. 


„Până când n-am o dovadă, nu pot să întreprind nimic. Totuşi 
ideea cu numerele bancnotelor e ingenioasă, nu trebuie 
părăsită. Dacă Magheru nu fusese ispitit de propunerea cu 
vânzarea casei, faptul în sine nu prezenta prea, multă 
importanţă. O săgeată care a dat greş, atât! Nu-i cazul să 
slăbesc supravegherea. Odată şi odată, tot...” 

Aşa făcu. În câteva rânduri, după obişnuita vizită medicală îl 
invită la un aperitiv. Invitaţia trebuia să fie destul de stăruitoare, 
fiindcă Magheru îl refuza mereu. Odată, cu intenţie, îl lăsă pe el 
să plătească. Doctorul, neavând mărunt, scoase din portmoneu 
o bancnotă nouă, îndoită exact pe jumătate şi strigă talul. 
Şerban, văzând-o, holbă ochii: 

„Ait! Mi-a picat în cursă!” 

Chelnerul n-avea să schimbe. Plecă întins la patron! 

— Mă ierţi o clipă, zise Voinea şi ridicându-se de la masă 
propuse chelnerului: Dă-mi te rog mie bancnota, îţi dau alta în 
loc. Te superi? 

— Vai de mine, domnule Voinea, se poate? 

— Ştii, îmi plac cele noi, le colecţionez. Iscăleşte-te pe ea ca 
să ştiu de unde o am. 

Cam mirat de această neobişnuită rugăminte, chelnerul îşi 
puse numele. Eh, multe damblale mai au şi boierii ăştia! Dar ce-i 
păsa la urma urmei?... Mai cu seamă că se alese cu un bacşiş 
gras. 

— Păi, dacă-i vorba de aşa ceva, vă strâng hârtii de-astea cu 
nemiluita. Îmi trec prin mână atâtea... încât... 

Voinea n-avu timp să-i răspundă, se grăbi să se întoarcă la 
masă unde îl aştepta Magheru, în picioare, gata de plecare. 
După ce se despărţi, alergă la birou şi cercetă lista pe care 
însemnase toate seriile buclucaşe. Calm, cu o linişte de statuie, 
confruntă numerele: deziluzie! Nu se potriveau! Seria bancnotei 
capturate era la o distanţă enormă faţă de cele scrise pe listă.. 

„Mi-a scăpat din gheare!” 

Până la urmă - ciudat - parcă îi păru, într-un fel, bine. 

„Nu ştiu cum, dar omul ăsta exercită asupra mea un val de 
simpatie care mă apropie irezistibil ele el. Are în orice caz ceva 
pe care nu-l pot sesiza.” 

Văzând că încercările sale dădeau greş, se hotărî să le 
abandoneze, pentru a nu-şi irosi în zadar timpul. Dar nu înainte 
de a-l consulta pe Kaminski. Cu judecătorul era prieten, lui 


putea să-i deschidă inima, să-l întrebe ce părere are despre 
aceste afaceri. Sincer, pe faţă, cu toată francheţea. Dacă el, cu 
nasul său de copoi, mirosea urme de culpabilitate, apoi avea 
toate şansele, punând la bătaie marile lui resurse, să dea în gât 
pe ucigaş. 

Îl găsi chiar în seara aceea la club. Luându-l deoparte, îi spuse 
ceva la ureche. Se retraseră amândoi într-un colţ al salonului, 
aşezându-se conspirativ la o masă liberă. Acolo, Voinea îi dădu 
în vileag bănuiala cu privire la Magheru. 

— Dacă doctorul n-ar fi tăgăduit faţă de dumneata că l-a 
cunoscut pe Matei, nici prin gând nu-mi trecea să-l suspectez... 
Mă rog, pentru ce a tăgăduit? De ce n-a spus adevărul din capul 
locului? Vezi, asta mă contrariază, îmi dă de furcă... înţelegi? 

Kaminski părea că ascultă cu luare-aminte şi nu aşteptă decât 
să isprăvească interlocutorul ca să-i dea replica. Dar Voinea se 
pierdea într-o beţie de cuvinte. Judecătorul îl întrerupse: 

— Mă rog, dumneata crezi că doctorul ar putea să fie asasinul 
conului Matei? 

Moşierul îl măsură lung, surprins: 

— De ce nu? Dumneata eşti de altă părere? 

— Sunt, cum s-ar zice, de părere contrarie. 

— Vreau să aud temeiurile pe care te sprijini. 

— Ca să fiu sincer, pe niciunul. Mai bine zis, pe ceva 
insesizabil, fluid, latent, dar care există în mine ca o realitate 
incontestabilă: pe flerul meu profesional. 

Voinea înălţă din umeri. Nu pricepea. 

— Ţi se pare curios, nu-i aşa, ca un jude-instructor să înlăture 
un element compromiţător ce i se pune la îndemână pentru a 
recurge la acel fler care s-ar crede că e de esenţă subiectivă. Ce 
vrei, experienţa mea în materie de criminologie îşi permite 
uneori îndrăzneli de-astea. Am instruit până acum sute, ce zic 
sute? mii de cazuri, dintre care unele foarte complexe şi 
alambicate. Niciodată însă aparențele nu m-au îndrumat pe o 
pistă greşită. Intuiţia mea de a sesiza lucrurile direct în măduva 
lor, în speţă flerul de care-ţi pomenisem, mi-a încoronat cu 
succes sforţările. Pe doctorul Magheru îl cunosc personal şi sunt 
în măsură să-ţi garantez că e nevinovat ca un mieluşel. 

— Atunci, dragă jude, cine presupui că ar fi ucigaşul? 

— Numai unul dintre cei care au dat primele ajutoare 
victimelor. Fie cineva din personalul staţiei, sau dintre oamenii 


de la spitalul din Caransebeş, sau chiar de la compania de căi 
ferate... În sfârşit. Oricine, afară de Magheru. Asta-i părerea 
mea pe care o iscălesc cu mâna pe conştiinţă. 

— Bine, dar parchetul de acolo a făcut o anchetă, a cercetat 
pe toţi oamenii de serviciu ai gării şi ai spitalului şi cu toate 
astea... 

— Ce-are a face? Cum vrei dumneata să pui mâna pe un 
tâlhar care din pricina circumstanțelor speciale în care s-a comis 
omorul orice urmă a dispărut? 

— Şi în această situaţie? 

— În această situaţie numai întâmplarea singură poate să 
scoată la suprafaţă pe asasin. 

— Dragă jude, cred că m-ai convins. 

În urma acestei convorbiri, moşierul Şerban Voinea lăsă 
rezolvarea problemei sale în grija timpului. 


CAPITOLUL 17 


FIICA ZAVIDEANULUI 
l 

Bolnava mergea cu paşi repezi spre vindecare. Petele roşii 
pieriseră una după alta, ca şi durerile din regiunea abdominală. 

Doctorul venea în fiecare zi, de obicei după-amiaza pe la 
patru, şi nu pleca niciodată înainte de şase. Aştepta ora vizitei 
cu o nerăbdare ciudată, închinându-i toate preocupările de 
peste zi. | se părea cât se poate de firesc să se ducă într-o ţinută 
cât mai îngrijită, ras proaspăt şi cu hainele cele mai bune, deşi 
de multe ori, la alte cliente, neglija adesea această grijă 
vestimentară. Se bucură însă că noile gânduri care se 
instalaseră în el nu dădeau prea mult răgaz mustrărilor de cuget 
să-l hărţuiască. În prezenţa Marilenei, uita de problemele lumii 
lui lăuntrice, uita de lumea de afară şi uita chiar de el însuşi. 
Această stare sufletească era ceea ce îi trebuia şi venise tocmai 
la timp fără s-o caute. Ce va face după vindecarea fetei? 

„Hm, vom vedea! Deocamdată e mai bine să nu ne gândim la 
aşa ceva.” 

Drumul până la Şerban Voinea, destul de lung altminteri, i se 
părea tare plăcut şi de aceea îl făcea pe jos, lipsindu-se de 
trăsură, ca să-l guste cât mai îndelung. Dacă întârzia câteva 
minute peste ora obişnuită Marilena se făcea foc: 

— Credeam că nu mai veniţi... De ce aţi întârziat atâta? 

— N-am întârziat decât cinci minute. 

— Dar ce, e puţin cinci minute?... Şi nici nu vă cereţi scuze. 
Ah, sunteţi îngrozitor, doctore, mă înspăimântați... 

Magheru surâdea placid: 

— Te rog să mă ierţi, Marlen, altă dată nu mai fac... 

— Pe cuvânt de onoare? 

— Da, pe cuvânt de onoare. 

— Atunci, vă iert! Dar nu înainte de a pupa pe acest degeţel... 

Doctorul săruta un deget roz, după care pacea dintre ei se 
restabilea. 

— Ce-i asta? strigă odată Marilena. Zărise o verighetă în mâna 
lui Magheru. Sunteţi însurat? 

— Da... sunt! 

— De mult? De când? îl întrebă fata în panică. 

— Din primul an de facultate. Ea era şcolăriţă într-a şaptea. 


— Aşa. Tineri v-aţi luat? Cum o cheamă? E frumoasă? N-ai o 
fotografie? Te rog arată-mi-o! 

Doctorul umblă în portmoneu şi scoase o fotografie. 

— Marta o cheamă... 

— Numele nu-mi place, ea însă da... Are ochii migdalaţi. Eh, 
ce n-as da să am şi eu ochii migdalaţi... E pianistă, tot ca 
dumneata? 

— Nu, e poetă. 

— Sunteţi un om fericit. Îmi daţi voie să vă invidiez puţin? 

— Nu, Marlen, nu sunt de loc fericit. Pentru că soţia mea nu 
mai e printre cei vii... 

— Cum? A murit? Ce-a avut? Pentru ce să moară? 

Magheru îi povesti pe scurt tragedia întâmplată la Merişani. 

— Pentru mine, însă, e vie, trăieşte, o simt prezentă. l-am 
scris atâtea scrisori, deşi ştiam că nu voi primi răspuns. 

— l-aţi scris scrisori după ce a murit? 

— Da, aşa simţeam că trebuie să fac. Şi ne-am cununat tot 
după moartea ei. Pentru că - repet - ea trăieşte în mine, o 
iubesc, şi atunci de ce să n-o iau de soţie? 

— Doctore! Doctore! strigă fata şi viscolită brusc de o 
puternică emoție izbucni în plâns. 

— Ce înseamnă asta? făcu el ca fript. 

— Lăsaţi, nu pot altfel! E cea mai frumoasă poveste de 
dragoste. Până acum credeam că-i Sirena cea mică a lui 
Andersen, care mi-a plăcut mai mult decât Romeo şi Julieta, 
Tristan şi Isolda sau Manon Lescaut. Dar cea mai frumoasă 
rămâne tot a dumneavoastră. 

— Oh, ce dragă mi-eşti! Te rog să nu sufli nimănui o vorbă. Ne 
vor crede nebuni pe amândoi pentru că semenii noştri, prea 
strâmţi la minte, nu sunt în stare să înţeleagă că un prea plin 
sufletesc poate să nască o astfel de iubire ireală. 

Marilena îl asigură că-şi va ţine gura. Numai un singur lucru 
nu-i plăcea: numele Martei. Era vrednică de un nume mai 
deosebit. De ce nu i-a pus altul? 

— Tot Marlen îi spuneam şi ei... îi destăinui bărbatul. 

Fata aţinti ochii la el uluită: 

— Serios? Chiar Marlen? Nu mă amăgiţi? 

— Foarte serios... Uite cărticica ei de poezii... Ce scrie aici? 

Marilena luă volumaşul şi citi: Marlen-Marta Coravu. 

— Te rog, lasă-mi-le... Vreau să le citesc... Mor de curiozitate. 


A doua zi, nici nu intrase bine Magheru pe uşă, că pacienta lui 
începu să recite pe de rost, Fata bo/navă, poezia care îi plăcuse 
mai mult: 


Ce-oi fi având de-un timp nu ştiu. 
M-ascund în mine şi oftez... 

Sau plâng, sau râd, până târziu... 
Şi trează, stând în pat, visez... 


Nu mai mi-e foame şi nici sete. 
Bolnavă sunt? Nu, n-am nimic! 
Fug de băieţi, m-ascund de fete 
Şi de-mi vorbesc eu tac chitic... 


Mă-ntreabă mama, cu uimire: 
De ce tânjesc, de ce oftez? 
l-aş spune, însă nu cutez: 
„Bolnavă sunt de fericire”. 


Un medic îşi tot bate ţeasta: 
Ce arc trupul meu firav? 

Şi-i spune mamei: Foarte grav! 
E-ndrăgostită fata asta! 


— Nici nu-ţi închipui cât de mult mi-a plăcut poezia. Parcă a 
scris-o într-adins pentru mine... 

Doctorul surâse cu înţeles: 

— A scris-o pentru fetele bolnave de dragoste... 

Fata îl măsură lung cu privirea: 

— Crezi? Hm, s-ar putea. Apoi adăugă: Oricum, are un umor 
discret, o duioşie care cucereşte. 

— Nu-i poezie mare, totuşi e ceva. Dacă Goethe ar fi murit la 
nouăsprezece ani nu mai era el. Şi acum, draga mea, lăsând 
poezia la o parte, vreau să ştiu cum ne simţim pe ziua de astăzi? 
Dar, ţi-am spus şi repet: trebuie să te dai jos din pat. 

— Nu, nu încă, făcu ea speriată. Când mă fac bine de tot, voi 
alerga ca o smintită prin grădină şi mă voi căţăra prin pomi de 
unde am să-ţi cânt: cu-cu! cu-cu! 

Şi brusc o podidi plânsul. 

— Ce-nseamnă asta? Pentru ce plângi? 


— Nu mai plâng... Uite, sunt vesela! Îţi place aşa? 

Incepu să râdă, ca soarele după ploaie, în timp ce lacrimile 
încă îi curgeau pe obraji. Apoi, obişnuită cu procedeul 
doctorului, îi întinse mâna fină şi caldă pentru a-i lua pulsul. 
Magheru i-o ţinu mult în mâinile lui, încă mirat de capricioasa... 
comportare a pacientei. 

Dar Marilena, iscodită de atingerea bărbatului, simţea fiori 
necunoscuţi cum se plimbau nestingheriţi prin ea. Ghicise 
instinctiv că nu făcea tocmai bine, dar nu îndrăznise să-şi 
retragă mâna. Dacă se supăra doctorul? Şi poate că ea însăşi 
vroia să prelungească acea stare atât de plăcută. 

— Stăm bine, ne putem considera pe deplin restabilită. 

— Nu, nu, încă nu sunt vindecată. 

Fără să-şi dea seama, Marilena nu renunţa la boală. Datorită 
acesteia medicul venea în casa ei şi o dezmierda cu efluvii de 
muzică şi cu povestea acelei iubiri atât de eterice. De aceea, se 
ruga mereu în sine: 

— Ah, tifoidă scumpă, nu mă părăsi încă... Mai stai puţin. Mi-ai 
devenit dragă... 

lI 

Alteori, după consultație, începea muzica. În timpul pauzelor, 
angajau dialoguri despre compozitori. De ce Mozart a murit atât 
de tânăr, trebuia să trăiască până la adânci bătrâneţi, ca Verdi. 
Pentru ce această nedreptate? Şi fata izbucnea în plâns, 
protestând împotriva nedreptei orânduiri a firii. Doctorul încerca 
s-o împace, dar era greu de strunit o sensibilitate atât de fragilă 
ca a ei. 

Odată, Marilena îl întrebă pe neaşteptate: 

— Ce înseamnă cocotă? 

— Ce? Cum ai zis? făcu surprins Magheru holbând ochii. 

Fata aproape se sperie. Cătă la el cu un soi de nedumerire 
puţin caraghioasă. 

— De unde ai-auzit cuvântul ăsta?... 

— Am spus ceva rău? lertare, vă rog. Credeam că... N-am să-l 
mai rostesc... 

Până la urmă doctorul izbucni în râs (ce-i cu fata asta? E de-o 
naivitate fără pereche!), apoi deveni deodată serios: 

— Să nu mai pronunţi vorba asta. E urâtă. 

— De ce urâtă? Explicaţi-mi şi mie. 

— Nu, nu, asta nu se poate. 


— Vă implor, doctore. Marlen vă imploră frumos. Uite aşa: şi 
fata împreună mâinile în chip de rugăciune. 

— Nu, se încăpăţână doctorul, nu trebuie să afli lucruri de- 
astea. Pentru ce vrei numaidecât să ştii ce înseamnă? 

— Vai, i-am spus unei prietene a mătuşii mele... O cunoaşteţi 
pe doamna Radulian, soţia avocatului? 

— Personal, nu. Am auzit însă că e una dintre cele mai 
frumoase femei din oraş. 

— Da, e fermecătoare, ca prinţesa din pădurea adormită. ŞI 
simțind nevoia să-i fac un compliment i-am spus că e... 

— Cocotă? 

— Da, închipuieşte-ţi... 

Magheru se luă cu mâinile de păr. 

— Formidabilă gafă! Ea ce-a zis? 

— S-a uitat lung la mine, era ca uluită. Mi-a spus: Sunt sigură 
că nici nu ştii ce înseamnă acest cuvânt. l-am răspuns, înţepată: 
Cum să nu ştiu?! Ştiu foarte bine! 

— Şi atunci? 

— Mi-a întors spatele şi a plecat supărată foc. Noroc că eram 
singure, altfel ieşea un scandal. De ce s-o fi burzuluit? Eu doar îi 
făcusem un compliment, pentru că într-adevăr e frumoasă, are 
un corp superb... superb... 

— Ai insultat-o, nu i-ai proslăvit frumuseţea. Unde ai 
descoperit cuvântul acela vulgar? 

— Intr-o carte, La Danse aux camélias a lui Dumas-fils... Eu 
aşa am înţeles... Adică Marguerite Gauthier era urâtă? 

— Nu, însă era o femeie de moravuri uşoare.. 

— Cum vine asta? Nu înţeleg... 

— Adică o metresă... 

— Tot nu înţeleg... Ce-i aceea metresă? 

Doctorul se trudea să găsească o explicaţie mai potrivită. 

— Ei bine, o femeie amorală, stricată, viciată până în măduva 
oaselor, care în loc să se mărite şi să întemeieze o familie 
sănătoasă, îşi face de cap cu bărbaţii... 

— Daaa? făcu Marilena, uitându-se la el cu ochii măriţi de 
spaimă. Vai, ce prostie am făcut!... Cât mine de mare!... 

De ruşine îşi ascunse faţa în mâini. Chiar plânse de ciudă. Și 
nu-şi mai luă mâinile de pe ochi, căci nu îndrăznea să privească 
pe doctor 


Acesta, dimpotrivă, o sorbea cu nesaţ, ca pe o făptură picată 
de sus, dintr-un sobor de îngeri. 

— Câtă naivitate! Câtă candoare! 

Işi aduse aminte cu scârbă de nopţile albe petrecute la 
Mogador, de femeile neruşinate de acolo, chiar de micuța 
negresă. 

Plecă în pripă, dezgustul de sine îl sufoca. Parcă nu mai avea 
putere să rămână în preajma unei făpturi atât de imaculate, a 
cărei prezenţă îl micşora în conştiinţa lui până la nimicire. 

„Desfrânat, hoţ, ucigaş! Dumnezeule, iată ce-am ajuns: o 
otreapă a societăţii. lartă-mă, Marlen, dacă o clipă gândul mi-a 
poposit în seninul tău. Numai, tu cu inocenţa ta m-ai pus în faţă 
cu falimentul meu moral. Da, ca să-mi dau seama, lucid, unde 
mă găsesc, adică pe propriile mele ruine”. 

După o luptă destul de crâncenă, îndărjirea lui Magheru 
împotriva lui se mai domoli oleacă. li aduse aminte (fruct al 
lecturilor) de cutremurătoarea datină străbună a execuțiilor 
haiducilor de către cârmuire. Inainte ca gâdele să vâre laţul 
celui osândit, se făcea norodului o strigare: Se află printre voi o 
fecioară gata şă se lege a lua de soţ pe ticălosul cel hărăzit 
morţii pentru a-l duce pe drum drept şi fără prihană? 

Doctorul continuă vorbirea, eu sine însuşi. 

„Dacă în ceasul al doisprezecelea destinul s-a îndurat de 
suferinţele mele şi mi-a scos în cale sufletul acesta candid de 
fecioară ca să mă smulgă din prăbuşirea mea abisală? Uite, mă 
simt cotropit de binefacerea apropierii ei, toate fibrele fiinţei 
vibrează lângă ea. Incerc senzaţia că mă aflu în ajunul unei 
uriaşe prefaceri. Însuşi faptul că în mine s-a trezit sentimentul 
unei sfâşietoare umilinţi nu e un indiciu că izbăvirea a şi 
început?” 

Covârşit de o nădejde fără nume, care îi dezlănţuise o 
înfricoşată răscoală lăuntrică, Magheru cătă în sine şi încremeni 
într-o aşteptare grea, plină de mister. Ca şi când ar fi voit ca 
miracolul regăsirii să se înfăptuiască într-o clipă. Dar încordarea 
lui interioară nu dăinui prea mult, ci slăbind pe-ncetul, se topi. 
Nici nu se putea altfel. 

„Niciodată n-o să fiu vrednic de noua Marlen, oricât aş vrea şi 
orice aş face. Aşa că trebuie s-o scot din intimitatea mea 
sufletească. Nu sunt decât un ucigaş. Şi nu-mi spăl cugetul 


decât ispăşind. Asta-i! Din aceste premise nu pot ieşi... Mai bine 
m-aş preda justiţiei, să isprăvesc odată!” 

Încremeni mut, cu răsuflarea tăiată! 

„Nu pot! Încă nu pot s-o fac!...” 

Chiar a doua zi se întâmplă un fapt care îngândură greu pe 
Ilarie. 

Dintr-o comună învecinată, fu adus la spital, sub pază, un 
ţăran vârstnic, de vreo cincizeci de ani. Spărsese cu câteva zile 
înainte biserica satului şi furase câteva covoare, o icoană cu 
ramă aurită şi o mică sumă de bani. Nimeni nu bănuia că el ar 
putea să fie hoţul, căci se bucura de nume bun. Însă, în noaptea 
următoare, i se arătă în vis o femeie - răufăcătorul susţinea că e 
Maica Domnului - care îi porunci să-şi taie mâna dreaptă pentru 
a ispăşi fărădelegea. Cuprins de remuşcări, omul împlini 
porunca cerească, fără nicio împotrivire. Puse mâna pe butuc şi 
o reteză cu toporul. Apoi, alergă la postul de jandarmi să se 
denunțe. Ba, mai mult, mărturisi doctorului că nu simţise nicio 
durere după ce despicase osul. 

„lată, nefericitul ăsta, despre care se poate spune că nu are 
decât o viaţă sufletească rudimentară, dovedeşte mai multă 
conştiinţă decât mine. Pentru un simplu furt, îşi retează braţul 
vinovat şi se dă pe mâna jandarmilor, ca să ispăşească 
greşeala. Şi eu, eu care am ucis un om, ezit să fac acelaşi lucru! 


O lovitură mult mai grea decât asta primi Ilarie chiar în seara 
acelei zile. Pe când se întorcea spre casă, întâlni întâmplător pe 
avocatul Radulian. Când îl văzu, zâmbi larg cu toată bucuria în 
ochi. Aşa făcea rareori, pentru că rareori avea prilejul să stea de 
vorbă cu oameni atât de fermecători ca Radulian. Era frumos, 
prea frumos pentru un bărbat, avocat notoriu, cult, inteligent, cu 
maniere ireproşabile, afabil, spiritual, prietenos. Greu să-i 
găseşti un cusur, o umbrire. Şi în plus, avea o soţie - frumoasa 
frumoaselor. Când ieşeau împreună să se plimbe sau îi vedeai la 
un spectacol, toţi piteştenii căscau ochii ca să admire minunata 
pereche, deşi, bineînţeles, o bună parte din ei erau roşi de 
viermele invidiei. Doctorul îi spusese odată: Voi trebuie să vă 
duceţi la Hollywood să faceţi filme, asta-i menirea voastră! 

De astă dată, Magheru nu-i vorbi de cinematografie. 

— Dragul meu, îmi pare bine că ne-am întâlnit. Tocmai voiam 
să pun la punct o neînțelegere... Alaltăieri, am fost la Voinea şi 


domnişoara Marilena mi-a povestit întâmplător că... şi îi relată 
amănunţit scena dintre cele două femei. 

— Domnişoara a avut perfectă dreptate. Nevastă-mea e cu 
adevărat... cocotă! 

Stupoare! Cum se poate? Ce s-a întâmplat? Cine ar crede aşa 
ceva? 

— Da, da, doctore. Pe lumea asta orice e posibil! Ei bine, am 
prins-o în flagrant delict de adulter, pur şi simplu. Acum ne-am 
despărţit, i-am intentat proces de divorţ şi... aştept. Sunt cam 
zdrobit sufleteşte, închipuieşte-ţi, o iubeam, nu-i aşa? Dar timpul 
vindecă rănile iubirii. Aşa că domnişoara Zăvideanu... 

— Nu Zăvideanu, Voinea... îl corectă Magheru. 

— Şerban Voinea nu are copii. Marilena e unica fiică a lui 
Matei. 

— Daa? Serios? 

— Foarte serios. N-ai ştiut? 

Doctorul, alb ca varul, se clătină cu trotuarul fugit de sub 
picioare. Marilena - fata victimei sale? Nemaipomenit! Şi el care 
habar n-avea pe cine îngrijise, şi mai ales pe cine îndrăgise. Se 
mişca în lume complăcându-se parcă într-o buimăceală proprie 
unor anumiţi poeţi, când, de fapt, trebuia să fie exact şi precis 
ca matematica. Plecă repede, uitând să-şi mai ia ziua bună. Pe 
drum, în zorul neobişnuit cu care mergea, se izbi fără vrere de 
comisarul Giolgău, şeful poliţiei. Năucit de această nouă şi 
neprevăzută întâmplare slobozi un țipăt uşor. 

— Ce vă speriaţi aşa, dom-le, doctor, că nu mănânc oameni, 
sărac de mine, zise polițistul, făcându-i loc să treacă. 

— Scuză-mă, domnule comisar, eram cu gândurile prinse... 

— Mă rog, nu face nimic! 

Îşi continuă drumul pierzându-se în furnicarul de lume care 
mişuna pe trotuarul îngust. 

— Ah, dacă ştia să privească în mine (uneori sunt transparent 
ca sticla), cum m-ar fi înhăţat namila aceea de comisar! Nu de 
alta, dar încheiam un ceas mai devreme acest capitol îngrozitor 
al frământărilor... 

La câţiva paşi, înaintea lui, zări spatele lat al profesorului 
Olarian. 

— Ascultă, dascăle, îl întrebă Magheru fără nicio introducere, 
răposatul Zăvideanu avea copii? 


— Numai o singură fată... Dar de ce te interesezi? Te gândeşti 
la însurătoare? 

Doctorul, trecând peste aluzia insolentă, îi adresă altă 
întrebare: 

— Voinea ce rudă e cu el? 

— De' pe unde trăieşti, doctore? Voinea e cumnatu-său. 

— Ţine, adică, pe sora lui Zăvideanu? 

— Vezi bine... 

Ca să nu mai fie iscodit de curiozitatea profesorului, Magheru 
se depărtă în pripă, pretextând ca are treburi urgente. Olarian 
cătă în urmă-i (ăsta pluteşte prin nori) şi îşi văzu de drum mai 
departe... 

Ajuns acasă, doctorul se abătu pe la proprietăreasă. O găsi în 
sufragerie. 

— Doamnă Albu, spune-mi te rog, cunoşti bine familia 
Zăvideniior? 

— Cum să n-o cunosc? Doar sunt piteşteancă get-beget. Ce te 
interesează anume? 

Voia s-o întrebe acelaşi lucru (dacă Marilena într-adevăr e 
fiica moşierului) fiindcă i se părea că nu-i ajung cele două 
confirmări (ale avocatului Radulian şi profesorului Olarian) şi 
căuta cu deznădejde, poate - cine ştie - va da şi peste o 
infirmare... 

„Dar nu, e absurd... Merg orbeşte împotriva evidenţei.” 

Cazul era deja angajat în dialog, întoarse oportun macazul: 

— Vreau să ştiu dacă familia lor e... istorică? 

Proprietăreasă rămase mofluză auzind asemenea întrebare. 

— Aşa vorbeşte lumea... Însă niciodată nu m-a preocupat 
genealogia Zăvidenilor... Şi nu înţeleg de ce te preocupă pe 
dumneata? Mai bine vezi de moştenitoarea lor, sărăcuţa. S-a 
făcut bine? 

— Nu înţeleg de ce-i spui sărăcuţa? 

— Pentru că e infirmă... de-asta... 

— infirmă? 

— Cum, nu ştiai? O îngrijeşti de atâta timp şi încă n-ai aflat? 

— Am îngrijit-o de febră tifoidă. Nu mi s-a spus că e infirmă. In 
ce constă infirmitatea ei? 

— Are picioarele paralizate de trei sau patru ani... 

— În clipa asta iau cunoştinţă de acest fapt, îţi dau cuvântul... 


— Bine, te cred! Nu înţeleg însă pentru care motiv ti-au 
ascuns tocmai dumitale, medicul ei, când toţi piteştenii noştri 
ştiu asta şi o compătimesc. Păcat de ea! 

— Eu am s-o fac bine... 

— Îţi urez reuşită deplină. S-a căutat prin străinătăţi luni de 
zile, a fost internată în sanatorii, dar fără niciun rezultat. Aşa că 
nu prea văd cum ai s-o vindeci... 

— Da, da, cred că o vindec. 

Doamna Albu gândi: 

„Of, ce naiv e doctoraşul ăsta! Naiv şi tare zănatic...” 

Aici părea să se sfârşească dialogul. Magheru, năucit, de 
atâtea lovituri îndurate, trebuia să se retragă, dar îi era frică să 
rămână singur. Orice coborâş în abisul lui însemna un noian de 
chinuri. Îi fulgeră o idee: 

— Ce-ai zice, doamnă Lisbeth, dacă ne-am repezi la Bucureşti 
şi am petrece noaptea într-un local cu muzică şi dans? 

— Doamne, doctore, ce ţi-o fi venit? 

— Zău, hai cu mine, te rog, am nevoie de o parteneră... 

— Să ştii că mă supăr dacă insişti. Du-te singur, partenere 
găseşti acolo câte vrei. Nu vreau să ajung de râsul lumii. 

— Te mai rog o dată... 

— Poţi să mă rogi până mâine. Nu ştiu, zău, ce-ţi veni? Nu 
prea cred că eşti zdravăn la cap. Ca atunci când te-ai îmbătat 
Şi... Eu sunt femeie matură, aş putea să-ţi fiu mamă... 

— Lasă, nu-mi mai pomeni de ceea ce vreau să uit. Mă duc 
singur. 

— Mai bine stai acasă şi odihneşte-te, nu-ţi mai pierde nopţile 
fără rost. 

— Nu pot! Nu pot! răcni Magheru brusc desfigurat. Înţelegi, nu 
pot! 

Femeia, speriată, se trase înapoi, holbând ochii. (E nebun, cu 
adevărat). 

— Bine, du-te... 

— Nu, nu mai plec. Fac muzică... 

— Da, asta mai înţeleg... 

— la loc te rog şi ascultă. Ce-ţi place, doamna mea? 

Femeia tresări, plăcut surprinsă: hm, doamna mea, aşa da, 
expresia asta parcă-i unsă cu miere. Îi răspunse: 

— N-am preferinţe. 


— Am să-ţi cânt atunci Ceaikovski... Când te vei plictisi poţi să 
pleci. Nu-i nicio supărare. 

Se aşeză la pian şi execută Oneghin. După aceea, trecu la 
Simfonia fantastică a lui Berlioz... Când începu o sonată de 
Beethoven, voi să-i anunţe titlul. 

— Asta este... 

Dar scaunul era gol... Proprietăreasa, cu paşi de vată, 
dispăruse ca o fantomă, fără s-o simtă şi se dusese la culcare. 
Dimineaţa, când se sculă, îl găsi pe Magheru tot în salon. 
Dormea dus, aplecat pe claviatura pianului. Aşternu o cruce 
mare pe piept: 

— Doamne, Doamne, uite unde şi-a petrecut nopticica... 


CAPITOLUL 18 
SARACUŢA 

După-amiază, telefonul zbârnâi strident. Doctorul Magheru 
era chemat grabnic de Henriette. Marilena avea din nou 
temperatură. 

— Ce-o fi asta? se întrebă el plutind în mirare. O revenire a 
boalei, o complicaţie? Prost al naibii! 

Se îmbrăcă şi porni greu de oboseală din pricina nopţii 
nedormite. Părea foarte nemulţumit şi ca de obicei când acest 
sentiment se instala în el avea impresia că păşeşte alături de 
viaţă, că orele, chiar zilele sunt pierdute fără putinţă de 
recuperare. Era nemulţumit din cauza greşelilor prosteşti pe 
care le făcea. Ce s-a apucat s-o invite pe proprietăreasă fără 
rost la Bucureşti, când acolo avea cu cine să-şi petreacă o 
noapte? 

— Cum uitasem de micuța Păr Creţ! 

Hotărât, invitaţia era o insolenţă. Mai ales că urma după 
cealaltă gugumănie când el se îmbătase turtă şi o dorise. Cum 
nu-i intra în cap că această femeie onestă şi bisericoasă e deo 
pudicitate, extremă? Semăna ca două picături de apă cu 
Camille, vestita somnambulă a profesorului Liejoie, care nu 
simţea nimic când i se înfigeau ace lungi în braţe, ori îi puneau 
tăciuni aprinşi în palmă, dar când i se ridica rochia măcar până 
la genunchi, se topea de ruşine şi se trezea imediat. 

„Am porniri nesăbuite, pe care nu sunt în stare să le 
stăpânesc. Video meliora probogue - deteriora sequor...:0 N-am 
încotro: trebuie să recunosc. Oricum, cea mai grea luptă ramâne 
s-o duc cu mine însumi.” 

Lăsând la o parte aceste critici îi reveni în minte fata lui 
Zăvideanu. Şi, o dată cu ea, întrebarea: 

„Ce-o fi având sărăcuța?” 

Sărăcuţa? Tot aşa se exprimase şi proprietăreasă. Parcă îi 
strânse inima acest cuvânt al milei. Dar nu găsi altul mai 
potrivit... Paralizată, la cei şaptesprezece ani ai ei? 

„Vezi, de-aceea nu se ridica din pat, deşi o rugasem în câteva 
rânduri. Îmi spunea că se dă jos când se va face bine de tot. 
Acest de tot era semnificativ. Aşadar, îmi ascundea infirmitatea, 
se ferea de mine, ţinea probabil s-o cred validă.” 


10 Văd binele, îl aprob, însă umblu tot pe drumul cel rău. 


Se adresă imaterialei sale Marta: 

— Ce fac, Marlen cu ea? Învaţă-mă tu! 

— Încearcă s-o vindeci. 

— Şi crezi că reuşesc? 

— Sunt sigură, lluş... 

„Uite, Marta era de părere să... Bine, s-o examinez, îmi voi da 
toată silinţa... voi face orice, chiar imposibilul dacă va fi 
nevoie...” 

La uşă, îl întâmpină doamna Henriette, o făptură omenească 
neverosimil de liniară, dospită de virtuţi şi îndopată de clasicism, 
care trăia auxiliar pentru altă fiinţă, având totuşi în această 
jertfă bucuria resemnată a propriei sale vieţi. 

— Mă bucur că putem sta puţin de vorba, doamnă Henriette! 

Dădaca aducea parcă o idee cu Genevieve, maică-sa... Tot 
aşa subţire şi uscată ca o englezoaică... Şi urâţică la fel. Dar mai 
cu, seamă când surâdea... Da, da... surâsul era trăsătura de 
asemănare, când surâdea i se schimonosea faţa, părea grimasa 
unei dureri. Din vorbă în vorbă, culmea! se găsiră rubedenii de 
departe, dar oricum rubedenii. Bunicul ei din Loire, Charles de 
Thionville, era văr de-al doilea cu tatăl Genevie&vei, avusese un 
castel la Chartres după care... Legătura îi apropie, încrederea 
unuia în altul spori: 

Henriette îi spuse: 

— Sunt slujnica, dădaca, guvernanta, profesoara, mama şi 
prietena Marilenei. Vieţile noastre se contopesc una într-alta, cu 
o mică deosebire: eu aş putea foarte greu să trăiesc fără ea, ea 
fără mine n-ar putea să trăiască de loc. A fost victima unei 
tragedii familiale, de-aici i se trage infirmitatea... 

Doctorul încă nu pricepea! Ea îi explică, pe larg, că acum trei 
ani şi jumătate, doamna Zăvideanu, mama fetei, se afla în 
chinurile facerii, asistată de doi chirurgi, aduşi de la Bucureşti şi 
de medicul curant Preda. Se iviseră complicaţii, naşterea era 
grea, copilul, un băieţel, în mare primejdie. Doctorii puseseră 
problema: mama sau copilul? 

— Şi tatăl Marilenei? 

— Boierul  Zăvideanu, care nu avea urmaşi în linie 
bărbătească şi ţinea să nu i se stingă neamul, a ales: salvaţi 
băiatul. Şi băiatul a fost salvat. Doctorul Preda s-a revoltat şi a 
început să strige: Pentru ce aţi omorât mama? Nu trebuia să 
faceţi această crimă! Din nefericire, Marilena, auzind aceste 


cuvinte, i-a venit rău, a căzut jos şi din acea clipă i s-au luat 
picioarele. 

— Cum a fost cu putinţă jertfa unei vieţi pentru a satisface 
orgoliul lui Zăvideanu? 

— Da, a fost... Şi măcar dacă-i trăia băiatul!... Cu toate 
îngrijirile (şi câte n-a avut!), a murit după două luni de zile, iar 
Marilena (la pauvrette) a rămas infirmă. S-a căutat cu specialişti 
de mâna întâia la Paris şi Berlin... În zadar! 

La pauvrette, uite şi dădaca ei tot aşa sărăcuța îi spune! 

— Doamnă Henriette, lăsând la o parte pe marii specialişti, 
mă gândesc să încerc şi eu. 

— Nu! Nu! Nu! Marilena nu vrea ca dumneata să afli că e 
infirmă. 

— De ce ţine să-mi ascundă acest lucru, dacă vreau s-o 
vindec? Sunt aproape sigur că infirmitatea ei nu e de natură 
organică... 

— Mi-e imposibil să-ţi răspund la întrebare, cher docteur! Mai 
târziu, s-ar putea. Am nevoie de timp ca s-o conving. In 
repetate rânduri mi-a atras atenţia să nu suflu o vorbă, fără a se 
gândi că ceea ce tăinuieşte e secretul lui Polichinelle... 
Deocamdată vezi ce are... Nu-mi dau seama de unde vine 
temperatura asta. 

Magheru îi propuse să-l însoţească în camera fetei: 

— Nu, du-te singur şi examineaz-o. Nu-mi dă voie să asist... 
Uneori, e cu adevărat rea... Eu, însă, o scuz pentru că mă 
iubeşte. Moartea tatălui ei n-a afectat-o. Îl ura pentru son 
orgueil insensé, pentru fapta lui nesăbuită pe care justiţia 
imanentă n-a întârziat s-o sancţioneze. 

— Ştie că a fost...? (vrusese să spună ucis). 

— Nu. Nu-i transmit decât ceea ce trebuie... 

— lartă-mă, dragă doamnă Henriette, dar nu ţi se pare că în 
bagajul de cunoştinţe al fetei există multe goluri? Sunt lucruri de 
care habar n-are, nu cunoaşte nici unele cuvinte de circulaţie... 

— S-auzim... De pildă? 

Doctorul fu pus în grea încurcătură. Ce-i venise să ridice în 
faţa acestei femei, care îşi petrecuse copilăria şi adolescenţa la 
mânăstire, problema unui cuvânt deocheat? Ea stărui şi el n-avu 
încotro, fu nevoit să-l pronunţe. 


11 Nesăbuitul său orgoliu. 


— Cocotte? făcu Henriette nedumerită. N-am auzit încă. Ce 
înseamnă? 

„N-a auzit nici ea? Straşnic lucru, răsuflă el uşurat. Să-i spună: 
une femme légère??? sau...?! 

Dialogul se întrerupse oportun. Marilena îl strigă pe doctor, îi 
auzise probabil glasul. El începu s-o cerceteze ca să vadă de 
unde vine temperatura. Deodată, faţa izbucni în plâns. 

— N-am nimic, am frecat termometrul! 

— De ce ai făcut asta? 

Ea nu-i răspundea, plângea mereu. Magheru, scuturat de fiori, 
o privea, copleşit de realitatea lucrurilor. înţelegea. O ruga să nu 
mai plângă. 

— Nu v-aţi supărat? O să mai veniţi? Am vrut să vă scriu, dar 
n-am îndrăznit să vă trimit scrisoarea. 

Lăsase privirile în jos. O dogoare îi rumenea obrajii. Şi 
inundată de un sentiment nou, nemaiîncercat, se lăsă pradă în 
voia lui, fricoasă şi uimită în acelaşi timp. 

— Da, am să viu, Marlen, voi veni mereu, ori de câte ori mă 
vei chema, strigă Magheru şi fugi ca gonit din spate de o vijelie. 

Uluitoarea descoperire îl zgudui. Un cleşte nevăzut îi strângea 
inima. Involuntar duse mâna la piept. 

Uite, se întâmplase şi asta. De ce trebuia să se îmbolnăvească 
Marilena? Şi el - tocmai el - să fie chemat a-i da îngrijirile 
medicale? Ce urmărea înfricoşatul destin, aruncând pe această 
candidă copilă în braţele asasinului tatălui său? Simţea parcă 
aceeaşi mână de fier din spăimântătorul vis din ajunul 
catastrofei plutind în văzduh, deasupra capului. N-o zărea. 
Numai vâjâitul ei sumbru îi ajungea în urechi, ca o ameninţare 
iminentă. 

„Sărăcuţa! Dacă ar afla cine sunt!... 

Ilarie se uită cu încordare, drept în faţa lui, ca un exaltat, 
încleştându-şi mâinile pe speteaza fotoliului. În împietrirea 
privirii, imaginea peretelui dinainte, cu tapetul bronzat, se 
învălmăşi, se tulbură. Un val de ceaţă estompase totul. Acum, 
pe faţa crispată a doctorului, se putea citi bucurie şi spaimă, ca 
şi când ar fi fost martor la împlinirea unei minuni. O lumină 
ireală de vis, se stârni de undeva şi jucă timid pe perete. Apoi 
crescu umflată până ajunse în tavan şi încremeni, deodată aşa, 
în formă de cadră, înaltă cât omul. O dungă subţire, argintie, o 


12 O femeie de moravuri uşoare. 


tivea pe margini, ca un chenar. În ea se iviră câteva siluete de 
judecători, înveşmântaţi în toge negre, care făceau semne 
stranii şi vorbeau fără glas. 

Doctorul se dezmetici şi îşi frecă ochii. Visase? Nu, era treaz... 
O viziune? Da, se poate. | se păru că se afla altundeva decât la 
el acasă. O lumină neobişnuită inundase odaia şi scălda 
mobilele. 

„Mă voi preda, strigă el. Nu mai pot să îndur iadul din mine. 
Ispăşirea a devenit pentru mine unica salvare.” 

Tresări: 

„Dar Marilena? Când va afla că eu...” 

Lăsă covârşit capul. 

„E prea mare grozăvia! Nu, nu mă îndur! Trece dincolo de 
puterile mele. Vreau s-o cruţ de asemenea lovitură, sărăcuţa!” 

O noapte întreagă se zbătu în nehotărâre: să se predea? Să 
nu se predea? La acest zbucium participă, ca de obicei, şi 
cealaltă Marlen. 

„Fata Zăvideanului nu trebuie să fie o piedică în drumul tău. 
De ce vrei s-o amăgeşti, încercând să apari curat în faţa ei? 
Dacă iubirea ei e mare va rezista adevărului. Nu-ţi clădi viaţa pe 
minciună. Mărturisirea unei fărădelegi presupune o forţă uriaşă, 
ea e soră cu nevinovăția.” 

Cuvinte simple, raţiuni mari. Pentru ce îi veneau atât de târziu 
în minte? 

„M-am hotărât: mă predau!” 

Această decizie îi fu uşurată de vestea pe care doamna Albu i- 
o aduse zilele următoare: domnişoara Zăvideanu a plecat la 
Viena să se arate unui medic de acolo care obținuse în ultimul 
timp câteva vindecări miraculoase. 


PARTEA A TREIA 
LIMPEZIRE 


CAPITOLUL 1 


MARTURISIREA 
| 

În dimineaţa aceea, Ilarie Magheru se trezi mai devreme. Îşi 
făcu toaleta îndelung, fără grabă, se bărbieri proaspăt, îşi 
pieptănă meticulos părul, după care îmbrăcă un costum nou de 
haine. Nodul de la cravată îi răpi zece minute până să-l 
potrivească aşa cum voia. Parcă, s-ar fi pregătit să meargă la o 
recepţie de gală. Când porni luă bastonul cu sine, deşi ziua, 
rareori obişnuia să-l folosească. 

Doamna Albu care deretica în antreu se miră văzându-l aşa 
spilcuit şi îl întrebă unde se duce. Doctorul păru că n-a auzit-o. 
Trecu pe lângă ea ca un străin, cobori tacticos scările şi o apucă 
agale pe bulevard. 

În dreptul bodegii Ciortus, Olarian îl salută de pe trotuarul 
celălalt. Magheru nu răspunse nici de astă dată. Privise totuşi 
într-acolo, fără să vadă. Profesorul înciudat oarecum, se întrebă 
în urmă-i: 

„Ce-o fi cu doctorul ăsta? E supărat pe mine?” 

llarie însă îşi vedea de drum fără să se sinchisească de 
nimeni, ca şi cum se afla singur pe lume. Tribunalul răsări falnic 
după colţul-străzii, cu coloane şi scări înalte. Era una dintre cele 
mai monumentale clădiri din oraş. 

— Întotdeauna s-au înălţat palate slăbiciunilor omeneşti. Imo 
şi amoralităţii - tribunale şi închisori; spaimei de moarte - 
temple şi catedrale; egoismului - palate şi cazărmi... Virtuţii nu 
i-a rămas decât să se adăpostească în bordeie. Poate acolo se 
simte mai bine. 

Urcă marea scară de la intrare, cu trepte nesfârşite. Se 
apropie de un om în uniformă. Îl întreabă încotro e cabinetul 
judecătorului Kaminski. 

— Ba dreapta pe culoar, a treia uşă, îl lămuri acesta. 

— Mada... făcu Ilarie grav, uitând să-mulţumească. 

O luă într-acolo. Una, două... asta e! Pe o tăbliță înfiptă în uşă 
scria: Cabinetul judecătorului de instrucţie. 

— Aici! 

Nu simţi nici cea mai uşoară tresărire, ca şi când îi dispăruse 
simţirea. Ciocăni rar, apăsat, de câteva ori. Dinăuntru se auzi o 
voce cunoscută: 

— Intră. 


Deschise uşa. Kaminski lucra la un birou, cu nasul vârât într- 
un maldăr de dosare. 

— A, dumneata, dragă doctore? Cu ce ocazie pe la mine? Şi, 
ieşindu-i bucuros în cale, îi întinse mâna. 

Ilarie se trase înapoi speriat, lăsând pe judecător cu mâna 
întinsă. Spuse grav: 

— lertaţi-mă, domnule judecător, nu pot să vă dau mâna. 

— De ce? îl întrebă Kaminski mirat de asemenea comportare. 

— Pentru că... e pătată... 

— Nu înţeleg nimic. la loc, te rog şi spune-mi în ce fel e 
pătată? 

— Îngăduiţi-mi să stau în picioare. Viu la dumneavoastră nu în 
calitate de prieten, ci de inculpat. 

— Ce e aia? Inculpat? Asta-i bună?! Şi apoi, ce înseamnă 
limbajul acesta... şi pronumele de reverență... Te rog fii serios, 
doctore... 

— Credeţi că pot glumi cu vocea asta? i 

Omul legii îl cercetă din ce în ce mai surprins. Într-adevăr 
chipul musafirului palid, aproape descompus, arăta o împietrire 
care urmează totdeauna marilor hotărâri. 

Magheru, ca un fascinat, privind dincolo de judecător, grăi cu 
voce gravă, parcă din pământ: 

— Eu am ucis pe Matei Zăvideanu... 

— Ce? Cum? Aiurezi sau...? 

Doctorul reluă, netulburat: 

— Am ucis pe moşier şi i-am luat banii. Mă constitui prizonier 
în mâinile dumneavoastră... 

Kaminski se uita ca prostit la omul din faţa lui. Avea aerul 
unui om căruia i s-a turnat, pe neaşteptate o găleată cu apă 
fiartă în cap. Ce-i cu doctorul? S-a scrântit la minte? Vine aici şi- 
mi toarnă baliverne? Ori cu adevărat l-o fi omorât pe conu' 
Matei? Nu, bre, nu se poate, prea-i de oaie. Ba nu, zău?!!! 

Se ridică sprinten şi izbucni în râs: 

— Haida-de, doctore, vrei să-ţi baţi joc de mine? Nu, asta nu 
se prinde... Te-am priceput: vrei să-mi plăteşti cu aceeaşi 
monedă păcăleala pe careţi-am tras-o. 

— Domnule judecător, nu e vorba de glume. Vă declar încă o 
dată că am ucis pe moşier. Vă rog să mă arestaţi... 

Kaminski zâmbi cu tâlc. Bine, lasă, o să-l aresteze, asta nu-i 
cel mai greu lucru. De ce tot insistă cu arestarea? Nu, nu, 


doctorul avea o ţicneală, altfel nu se explică. A venit aici din 
proprie iniţiativă, şi-a compus o figură imobilă şi... O fi înnebunit 
- mai ştii - de când cu accidentul acela. Şi Dordea băgase de 
seamă... Şi Olarian... 

În orice caz, ne lămurim noi ce-i cu el. Dar trebuie să 
procedăm, bineînţeles, cu oarecare delicateţă... 

— Dragul meu, ia, rogu-te, o ţigară şi stai jos! Până una alta, 
n-am nicio grabă să te arestez. Cred că, de vreme ce dumneata 
însuţi ai venit să te denunţi, n-o să-ţi iei tălpăşiţa. Nu-i aşa? 

Ilarie refuză să primească ţigara. 

— Va să zică, nu vrei să te dai bătut. Foarte bine. 

Kaminski o aprinse pentru el, apoi, lăsându-se pe spate, 
trimise în aer câteva rotocoale inelate ele fum. 

— Ce dovezi îmi aduci întru susţinerea autodenunţului 
dumitale? 

Drept răspuns, Magheru scoase din buzunar un pachet şi i-l 
întinse. 

— Banii victimei. Sunt exact 500.000 lei. Nu m-am atins de ei. 

Kaminski făcu ochii cât cepele. Luă pachetul, îl desfăcu, 
numără hârtiile de jumătate. Mai mult nu izbuti. Erau nou-nouţe, 
aşa cum îi declarase Voinea. Deci, nu putea fi vorba de o glumă. 
Cumnatul victimei îi mai spusese că a notat seria bancnotelor. 
Da, are însemnarea în dosar. O să facă, desigur, verificarea, nu-i 
niciun zor. 

Alta, altceva era esenţialul: nu se putea dumeri, nu-i intra de 
loc în cap situaţia asta care prin neprevăzutul ei punea vârf celei 
mai îndrăzneţe şi absurde închipuiri: doctorul Magheru asasin! 

Şi mai era la mijloc o ciudă, o teribilă ciudă care începu să-l 
zgândărească. Va să zică, Şerban Voinea, fost mediocru jurist, 
dar actualmente iscusit neguţător de cereale, avusese temeiuri 
să-l bănuiască pe medic, iar el, judele, cu intuiţiile sale în 
materie de criminologie, cu flerul său infailibil, dăduse un greş 
formidabil, luându-i apărarea, chiar dând garanţii platonice 
pentru el. În ce situaţie se punea faţă de cumnatul moşierului 
când senzaţionala veste va fi dată în vileag? Ce se alegea de 
faima lui de jude-instructor? Fără îndoială că Voinea are să bată 
vârtos toba în piaţă, destăinuind şi altora convorbirea dintre ei 
doi. 


Nu putea să-şi ierte prostia făcută, cu atât mai mult cu cât 
păcăleala pe care o trăsese doctorului că a venit să-l aresteze, îi 
relevase probe certe de vinovăţie, fără a ţine seama de ele. 

Kaminski se lăsă greu pe fotoliu, având o tonă în spinare. 
Aruncă pe jos ţigara şi o zdrobi cu tocul ghetei. (Aşa făcea ori de 
câte ori era furios). Trecu mâna prin păr şi îşi şterse cu dosul 
palmei sudoarea rece de pe frunte. Apoi, se adresă profesional 
inculpatului: 

— Spuneţi cum a fost, domnule doctor. 

Abia acum intrase în pielea judecătorului. Magheru, după o 
scurtă ezitare, începu să nareze împrejurările în care a făptuit 
crima. 

— De unde ştiaţi că Zăvideanu deţinea asupra lui o sumă atât 
de mare? El v-a spus? 

— Nu... l-a destăinuit prietenului său Olarian... 

— In prezenţa dumneavoastră? 

— Cei doi credeau că dorm. De fapt, n-adormisem încă. Deşi 
vorbeau în şoaptă, am auzit tot. 

In continuare, descrise lapidar, fără a rătăci în amănunte 
peripeţiile călătoriei, ispita crâncenă care îl hărţuise tot timpul, 
visul pe care îl avusese, în fine, ciocnirea trenurilor cu fuga 
buimacă pe câmp. Întâlnirea cu doctorul Şteflea şi împrejurarea 
în care dăduse peste pachetul cu bancnote a doua zi de 
dimineaţă. 

— Nu înţeleg de ce aveaţi nevoie de banii lui Zăvideanu, 
pentru că întâmplător un prieten comun, colonelul Dordea, mi-a 
spus că aţi câştigat la loterie o sumă importantă. 

— Nu eu am câştigat, ci tatăl meu, care din motive ce nu 
interesează aici, a ţinut să nu ştie nimeni că are aceşti bani şi 
mi-a trecut mie lozul. 

— Colonelul a înţeles, se vede, greşit... 

— Nu, eu l-am făcut să creadă astfel, pentru a nu trezi 
bănuieli în cercul prietenilor şi cunoscuţilor în eventualitatea că 
plecam în străinătate... 

— Continuaţi, vă rog... 

Judecătorul asculta cu atenţia încordată la maximum. | se 
părea că aude o povestire stranie de Ewers sau Hoffmann. 
Aşadar visul nu fusese vis ci un acces de somnambulism, care a 
declanşat zonele motrice şi... 


Se îndoia... Ciliar aşa să fie? Sunt lucruri de-a dreptul 
fantastice. Bine, are să ceară avizul specialiştilor, o să 
interogheze şi pe medicul acela... 

— Cum aţi spus, că îl cheamă pe colegul dumneavoastră? 

— Radu  Şteflea, medic la dispensarul primăriei din 
Caransebeş. 

Kaminski însemnă numele şi adresa. Se iscă o pauză grea, 
copleşitoare, la capătul căreia judecătorul de instrucţie puse o 
nouă întrebare: 

— Am o nedumerire foarte mare. Vă rog să vă gândiţi bine 
înainte de a-mi răspunde. Imi făgăduiţi? 

— Da... 

— Vreau să ştiu ce anume v-a împins să vă predaţi, câtă 
vreme justiţia nu v-a supărat, şi nu numai justiţia, dar absolut 
nimeni n-a formulat cea mai mică bănuială împotriva 
dumneavoastră. De ce n-aţi încercat să treceţi la realizarea 
proiectului dumneavoastră, care în fond a fost mobilul acestei 
acţiuni? 

— Îmi pierdusem echilibrul, integritatea mea morală era la 
pământ. Intrând în conflict cu conştiinţa, am ajuns la un dispreţ 
total faţă de mine însumi. În aceste condiţii, viaţa mi-a devenit 
insuportabilă. 

— Nădăjduiaţi că prin pedeapsa pe care are să v-o aplice 
societatea, veţi ispăşi nelegiuirea şi veţi începe o viaţă nouă, 
curată? 

— Ştiu că mă voi împăca cu societatea. Nu ştiu dacă şi cu 
mine. Oricum, pentru a ajunge la etapa, ultimă, trebuia să trec 
prin prima. Acesta e motivul pentru care m-am predat în mâinile 
justiţiei. 

„Ce complicaţii, ce resorturi sufleteşti haotice şi totuşi atât de 
subtile... Maşinăria asta a creierului e un labirint fără început şi 
sfârşit. Vrem să descurcăm un gând şi ne încurcăm într-o mie... 
Cine se încumetă să umble prin universul ăsta e nebun de legat. 
Incă nu văd cum o voi scoate-o la capăt cu doctorul. Mă 
depăşeşte...” 

Aşa gândea judecătorul, făcând o nouă pauză în interogatoriu. 
Apoi zise: 

— Cazul dumneavoastră este unul dintre cele mai stranii. De 
douăzeci de ani de când profesez această magistratură, încă n- 
am dat peste unul asemănător. Nu pun de loc sub somnul 


îndoielii declaraţiile dumneavoastră. Se poate suspecta buna 
credinţă a unui om care-şi descarcă sufletul din propriu îndemn, 
fără o coerciţiune exterioară? Nu. Rămâne însă nelămurit un 
fapt care s-ar putea să-l fi trecut cu vederea. 

— Nu cred să fi uitat ceva. Despre ce e vorba? 

— Răposatului Zăvideanu i-a dispărut în afară de bani şi un 
inel de valoare. Ştiţi ceva despre acest obiect? 

Ilarie, auzind întrebarea, îl săgetă cu priviri de mânie: 

— Domnule judecător, nu înţeleg pentru care motiv vă 
contraziceţi? 

— De ce? 

— Aţi afirmat că nu se poate pune la îndoială buna credinţă a 
unui om care-şi descarcă sufletul nesilit de nimeni. Atunci de pe 
îmi puneţi problema inelului? Eu am spus tot, absolut tot ce 
aveam de spus. Nu aş fi omis să dau relaţii unde se află acel inel 
dacă aş fi ştiut. Bijuteriile victimei nu m-au interesat. 

— Vă rog, nu vă consideraţi jignit. Trebuie să ştiţi însă că 
pentru luminarea mea sunt nevoit să pun orice fel de întrebări, 
uneori privind fapte inventate, ad-hoc, alteori chiar gratuite. 
Menajamentele nu prea au ce căuta într-un cabinet de 
instrucţie... 

— Domnule judecător, nu mai am nimic de adăugat, strigă 
doctorul cu vocea alterată, într-o încordare greu stăpânită. 

Kaminski îl privi lung pe sub sprâncene, încruntat. Işi stăpâni 
supărarea provocată de necugetata ieşire a medicului. Dacă mai 
avea de luminat unele puncte nebuloase, găsi că e mai cuminte 
s-o facă altădată, după ce acuzatul îşi redobândea liniştea. Se 
ridică în picioare, întunecat, cu morga obişnuită în astfel de 
momente şi rosti grav: 

— În numele legii, vă declar arestat! 

În aceiaşi timp, judecătorul sună. Un gardian se ivi 
numaidecât pe uşă. Doctorul, liniştit, marmorean, ieşi în tăcere, 
călcând parcă pe nori, urmat de omul forţei publice. 

lI 

Kaminski nu numai că nu emise mandat de arestare, dar 
păstră cea mai straşnică discreţie asupra acestui caz bizar. Nu, 
nu trebuia să stârnească vâlvă în oraş, nimic care să dea apă la 
moară clevetitorilor, până nu îşi făcea o convingere fondată pe 
dovezi. Ori până atunci, mai avea de furcă. De ce să se joace cu 
situaţia unui om, să-l stigmatizeze, să-l excludă din sânul 


societăţii? În ciuda declaraţiilor lui şi mai ales a corpului delict, îi 
umbla prin cap că doctorul totuşi e nevinovat. Însă cum să dea 
consistenţă, pe ce considerente să-şi întemeieze o atare 
convingere? 

Ceru telegrafic poliţiei din Turnu-Severin să identifice familia 
de acolo (tată, mamă, fiică) care plecase la Timişoara în 
noaptea accidentului. Primi răspunsul chiar a doua zi. Găsirea 
nu constituise o problemă, tot oraşul ştia că directorul liceului cu 
soţia şi fiica scăpaseră teferi din catastrofa de la Pietroasa. Chiar 
de ei era vorba. 

Kaminski se deplasă până la Turnu-Severin şi luă imediat 
contact cu Silviu Someşan. 

— Da, am plecat cu soţia şi fiica la un unchi al meu din 
Timişoara. Ne-am suit în blestematul accelerat, în singurul 
vagon de clasa |. Erau locuri berechet. În compartiment se aflau 
doi bărbaţi, unul mai corpolent, să tot fi avut cincizeci de ani, 
acesta dormea când am intrat, celălalt, un tinerel slăbuţ şi firav. 

— Dormea şi tânărul? 

— Nu, nu dormea. A adormit după ce ne-am instalat noi. 

— N-aţi încins, aşadar, nicio conversaţie? 

— Cu el, nu. V-am spus că îl apucase somnul. Cu celălalt, 
bătrânul, am schimbat câteva replici uzuale, de unde veniţi, 
unde vă duceţi, la ce oră ajungem la Timişoara?... A, bătrânul m- 
a întrebat când are legătură cu Buziaşul. l-am spus... Cam 
astea... Fleacuri... Insă o discuţie serioasă n-a fost. 

— Să trecem mai departe. Ce-aţi făcut în momentul ciocnirii? 

— Doamne, ce spaimă am tras! Tocmai ieşisem pe culoar să 
fumez o ţigară. Abia am aprins-o că, deodată, o trosnitură 
năprasnică, un scrâşnet de ferotenii stropşite mi-au zdrobit 
urechile. Vagonul icni în loc clătinându-şi pereţii, podeaua, 
acoperişul. Din cauza zguduirii se sparseră mai multe geamuri, 
pasagerii repeziţi din canapele fură proiectaţi unii într-alţii, 
ciocnindu-se şi ei cu vagoanele. În compartimentul nostru am 
văzut cu ochii mei căzând geamantanul nostru din plasă în capul 
celor doi bărbaţi care stăteau unul lângă altul... 

— Şi dumneavoastră? Le-aţi dat ajutor? 

— Ajutor? In clipele, acelea se gândea cineva să ajute pe 
altul? Ca să fiu sincer, am fugit singur spre capătul vagonului. 
Din fericire uşa era deschisă. Abia când am ajuns jos, pe pământ 
ferm, mi-am adus aminte de soţie şi de fiică. Din nou sus, pe 


scară, dar ele tocmai coborau strigând după mine. Da, am 
scăpat nevătămaţi, vagonul nostru n-a avut de suferit decât mici 
avarii. Altele însă... mi se face părul măciucă... 

— Cei doi bărbaţi au rămas în compartiment, la voia 
întâmplării? 

— De fapt, la stăruinţele neveste-mii, m-am reîntors în vagon 
să iau geamantanul şi poşetele uitate acolo... 

— După cât timp? 

— Ştiu şi eu? Să zic zece-cincisprezece minute... 

— Tovarăşii dumneavoastră de drum erau acolo? 

— Da. Zăceau inerţi. Unul cu capul într-o parte, celălalt cu 
capul în alta. l-am văzut numai la sclipirea unui chibrit, a 
ultimului chibrit. Am crezut că sunt morţi, dacă erau răniţi ar fi 
gemut, s-ar fi văitat, aşa cred... 

— N-aţi încercat să le vorbiţi? 

— Ba da. Am strigat la ei. Niciunul n-a scos o vorbă. De altfel, 
am şi renunţat la bagaje din cauza beznei. Ducă-se încolo de 
lucruri, bine ca am scăpat cu zile. Alţii îşi pierduseră şi viaţa. 

— In concluzie, aţi avut convingerea că cei doi erau morţi? 

— Dacă n-am primit niciun răspuns din partea lor, ce era să 
cred? Le-am spus, acum îmi amintesc: Ce-aveţi? Sunteţi răniţi? 
Nimic. Tăcere. Geamantanul acela afurisit îi omorâse, cred eu, 
altfel cum? l-a lovit în cap, îl pusesem sus pe plasă exact în 
dreptul lor. Cine se aştepta că are să se întâmple o nenorocire, 
ca asta? 

Kaminski îi mulţumi pentru cele declarate şi îl puse să 
semneze. Ceea ce martorul făcu. |n tren, pe drumul 
Caransebeşului, magistratul făcea tot felul de presupuneri: 

„Inainte de ciocnire, Magheru n-avea cum să ucidă pe moşier 
în prezenţa lui Silviu Someşan şi a familiei sale. După ciocnire, 
când şi-a revenit din leşin (pentru că incontestabil numai atunci 
şi-a revenit) mai putea să se gândească la omucidere (pentru a 
prăda), sau s-o ia la sănătoasa (pentru a-şi salva viaţa)... Ceea 
ce de altfel a făcut... Cel mai abject individ nu e în stare să 
ucidă în asemenea circumstanţe. Cazul unui hoţ recidivist e 
edificator, în aceasta privinţă. Faptul s-a petrecut în timpul 
războiului, în condiţiile unei alarme aeriene. Când hoţul, urcat la 
etajul cinci, pătrundea în apartamentul vizat, casa a fost lovită 
de o bombă şi incendiată. El a fugit şi în drumul lui a salvat doi 
copilaşi care strigau după ajutor. Omul se lăsase păgubaş, 


renunțând la furt şi, mai mult decât atât, devenise erou, faptă 
pentru care a fost, bineînţeles, răsplătit. Nota bene: hoţul n- 
avusese nimic de suferit, nu îndurase nicio leziune, nici nu-şi 
pierduse cunoştinţa ca Magheru şi totuşi instinctul de 
conservare acţionase prioritar.” 

La Caransebeş, doctorul Radu Şteflea, auzind despre ce e 
vorba, se aprinse ca un foc de paie. Striga indignat: _ 

— Cum e posibil să credeţi aşa ceva, domnule judecător? Întâi 
să-l fi văzut pe colegul meu când a venit în miez de noapte la 
restaurant, scăldat de sus până jos în noroi, întrebând ce oraş e 
ăsta? şi atunci să stăm de vorbă. Patronul era gata să-l dea 
afară, socotea că-i un alienat, fugit din ospiciu. Ar fi făcut-o dacă 
nu-l recunoşteam. Mi-a fost coleg de facultate, băiat eminent, ce 
să spun? L-am adus acasă cu trăsura, nu mai putea merge pe 
jos. Cred şi eu. 

— Aţi purtat pe drum vreo discuţie? 

— Ce discuţie? Vorbea incoerent... Nu reuşea să lege o frază 
cumsecade. 

— N-a pomenit nimic de ceea ce i s-a întâmplat? 

— Nici nu putea, pentru că după un traumatism cranian 
intervine amnezia posttraumatică. Poţi să storci memoria ca pe- 
o lămâie, nu iese nimic. Acasă l-am pansat, avea câteva leziuni 
sângerânde ale tegumentelor. A doua zi de dimineaţă s-a dus 
să-şi facă un examen radiologie. Păi, un om ca ăsta poate să 
ucidă? Şi mai ales medic fiind? A d'autres”, domnule 
judecător... 

— Atunci cum vă explicaţi că avea în buzunar pachetul cu 
bancnote? 

— Asta nu pot să-mi explic în niciun fel. Dumneavoastră 
trebuie să deduceţi în chip logic, după reţete proprii. Eu dau 
altfel de reţete... 

„Hm, acest tânăr e puţin cam impertinent”, îşi zise Kaminski 
şi reţinu un element important: 

„Magheru, îndurând un şoc puternic, n-a mai fost disponibil 
pentru omucidere. În istoria criminologiei încă nu s-a întâmplat 
un caz similar. Ceea ce susţine el e o nevoie imperioasă de 
motivare a prezenţei bancnotelor, pe care o satisface cu ajutorul 
unei imaginaţii maladive.” 


13 Vezi de alţii! 


Reîntors la Piteşti, fără a avea convingerea pe deplin făcută, 
Kaminski se sfătui cu procurorul Ghinea şi preşedintele 
tribunalului Andrei Almăjan, într-o şedinţă care ţinu câteva ore. 
Expuse pe larg faptele, citi celor doi magistrați declaraţia 
subscrisă de doctorul Magheru şi puse pe masă pachetul cu 
bancnotele. Apoi dezvoltă argumentele şi concluzia la care 
ajunsese. 

— Cum, colega, în faţa acestor probe evidente dumneata ai 
rezerve? se miră procurorul Ghinea. 

— Îmi scapă tocmai ceea ce cred că e esenţial în cauză, care 
nu se poate atinge cu mâna, nici exprima în cuvinte... Dacă ne 
luăm după aparenţa... 

— Corpul delict, pachetul cu bancnote constituie o aparenţă? 

— Evident, e ceva concret; dar buba stă tot în inefabil. Sunt 
de părere să consultăm un specialist în psihiatrie. 

— Socot că e de prisos. Specialist în psihiatrie e însuşi 
doctorul în cauză. Dacă el mărturiseşte că a ucis, chiar în acele 
condiţii bizare, ce te împiedică. Să-l crezi pe cuvânt? 

— Conştiinţa. 

— Fiecare avem aşa ceva. Conştiinţa mea, de pildă, cere să 
emiţi imediat mandatul de arestare. 

Preşedintele tribunalului interveni şi el în discuţie. 

— Sunt de aceeaşi părere. În faţa aspectului de vinovăţie 
trebuie să primeze măsurile prevăzute de lege şi în special 
arestarea. Dumneata, Kaminski, poţi să invoci, rezervele de care 
ne-ai pomenit, nimeni nu te opreşte. Camera de punere sub 
acuzare va decide. Dacă ăia de-acolo te cred pe cuvânt, n-au 
decât să infirme mandatul, treaba lor. Principalul e ca noi să fim 
acoperiţi. 

— Şi dumneata, şi eu... răspunse Kaminski surâzând acru. Mal 
ales eu. 

IHI 

Arestarea doctorului Ilarie Magheru stârni printre piteşteni o 
senzație nemaipomenită. Multora nici nu le venea să creadă, 
socoteau că vestea nu e decât o glumă de prost gust. Colonelul 
Dordea cum auzi alergă într-un suflet la Kaminski ca să-i 
confirme cu gura lui dacă e adevărat sau nu tărăşenia cu 
doctorul. 

— Din păcate, prea adevărat, întări judele. 


— Ilarie criminal? Ilarie să ucidă şi să jefuiască pe conu’ 
Matei? striga colonelul zdrobit, pradă unei  deznădejdi 
pustiitoare, ca şi când ar fi fost vorbă de propriul său fiu. Mare 
nenorocire! Îmi stă mintea în foc! 

Şi umbla prin odaie, de colo până colo, fără astâmpăr, ca un 
leu în cuşcă. 

— Nu poţi să-l ajuţi în niciun fel? 

Kaminski clătină negativ capul. 

— El singur s-a predat. Ce-i pot face? 

— Mada. Va să zică îl aşteaptă munca silnică pe viaţă? 

— Nu chiar... Beneficiază de circumstanţe atenuante. Poate 
zece ani recluziune. 

— Mult şi atât. Las’ c-aranjez eu cu juraţii. Aici trebuie lucrat 
serios. Şi am să lucrez. Poate îl scot basma curată. E nou în oraş 
şi n-are duşmani... 

În schimb, Mihăescu, directorul liceului, profera cu patos, 
scara la clubul Renaşterea: 

— Fraţilor, n-aveţi idee cum îl simpatizam pe doctor, pentru 
că nu ştiu ce dracu are în el, forţă magnetică sau altceva, de se 
bagă aşa pe sub pielea omului, fără să-ţi dai seama. Insă acum, 
când aflu ce poamă e specimenul, la ocnă cu el! Acolo să-i 
putrezească oasele!... 

— Las-o mai uşurel cu ocna, Mihăescule, sări bătrânul 
Simedru, un scriitor care publicase în tinereţe două cărţi, şi după 
o jumătate de secol încă trăia din dobânda lor. 

— De ce, strămoşule? 

— Pentru că cel mai greu lucru pe lumea asta este ca un om 
să judece pe altul. O faptă atât de complexă încât aproape 
întotdeauna ne scapă resortul tainic care a declanşat-o. Noi nu 
facem decât să o judecăm după o ureche şi să aplicăm sancţiuni 
după altă ureche. Dar ce te faci cu etica? 

— Cum adică? 

— Păi, da... Are dreptul un om care a păcătuit demult, dar 
fapta lui n-a fost descoperită şi, deci, a scăpat nepedepsit, are 
omul ăsta, zic, dreptul de a judeca pe alt om care a comis 
proaspăt o fărădelege? 

— Mai uşurel cu etica dumitale, strămoşule. Pe semeni, nu-i 
judec, dar pe tâlharii de la drumul mare îi spânzur fără milă! 

Simedru, înfuriat de riposta directorului, îl admonestă pe loc: 


— Grozavule, mult ai da să te măsuri cu tâlharul de care 
vorbeşti, dar nu poţi! Te depăşeşte! 

— la uite cum s-a ambalat Matusalem, se auziră şoapte. 
Câţiva chiar râseră pe sub mustăţi. 

Moşneagul, întărâtat de dezaprobarea mută a clubmenilor, îi 
săgeta cu priviri sfruntătoare: 

— Râdeţi, hai! Tocmai voi găsit-aţi să râdeţi? Ha-ha-ha! Eu 
trebuie să râd cu hohote pe spinarea voastră, fiindcă vă cunosc 
de-a fir-a-păr. Fiecare aveţi ceva pe cuget, fiecare tăinuiţi o 
fărădelege, dar tăceţi chitic, pentru că habar n-aveţi ce 
înseamnă nevoia de purificare, pentru că judecătorul vostru 
suprem care se cheamă conştiinţă a sucombat de mult, şi v-a 
lăsat orfani. Tăceţi şi osândiţi din umbră pe un om, care, fără să 
fie silit de cineva, a călcat în picioare şi viaţă şi carieră, şi tot ce 
avea mai de preţ şi s-a dus să-şi mărturisească păcatul, când ar 
fi putut foarte bine să îşi vadă de treabă ca voi, nestingherit de 
nimeni. Ei bine, un astfel de om, orice ar fi făcut, e vrednic de 
cinstire şi eu îngenunchez în faţa lui. Aşa să ştiţi, boieri 
dumneavoastră, şi moşneagul, potrivind pălăria pe cap, părăsi 
numaidecât clubul în chip ostentativ. 

IV 

După lungi deliberări cu sine, Kaminski hotărî, în sfârşit să se 
ducă la Voinea. În minte-i stăruia convorbirea avută cu moşierul, 
mai demult, la club, prin care acesta, după ce-i dăduse unele 
indicii suspecte, îi cerea părerea în mod prietenesc. 

— Drept să-ţi spun, m-aşteptam să vii, îl întâmpină Şerban 
întinzându-i mâna. 

— E de neînțeles ceea ce s-a întâmplat. Sunt sigur că dacă 
prin absurd aş trăi o mie de ani încă aş mai avea de învăţat. 
Oamenii şi viaţa depăşesc orice tipare prestabilite. De aceea, îţi 
cer scuze că n-am dat nicio urmare bănuielilor cu privire la 
Magheru, ba mai mult, te-am îndreptat pe o pistă greşită. 

— Nu-ţi face, prietene, probleme de conştiinţă dintr-astea. 
Celui mai abil judecător de instrucţie i se poate întâmpla aşa 
ceva. De altfel, şi eu gândeam la fel ca dumneata. De aceea nici 
n-am dat vreo urmare bănuielilor mele. Adică, de fapt, am făcut 
ceva pe cont propriu, dar m-am lăsat repede, repede păgubaş. 

Totul pleda contra vinovăţiei doctorului. Ce vrei, astea erau 
circumstanţele... 


— Dacă vrei să fiu sincer, nici acum nu cred total la 
culpabilitatea lui Magheru... 

— Cu toată declaraţia? 

— Da, da... Un om normal nu poate comite o crimă în 
asemenea condiţii. Rămâne de văzut dacă el nu suferă fie de 
vreo boală inaparentă, fie o tară ereditară care să-l facă 
iresponsabil de fapta lui... 

— Dacă vrei să fiu şi eu sincer, trebuie să-ţi mărturisesc că-mi 
pare rău. Incepusem să preţuiesc pe omul acesta şi nu-l socot 
decât o nefericită victimă a unei porniri pe care n-a reuşit s-o 
stăpânească la vreme. Singurul lucru care mă bucură din toate 
astea e că s-au găsit banii. Dacă s-ar găsi şi inelul... apoi... 

Kaminski se uită lung la moşier dar nu-i spuse ce gândi 
despre el. 

V 

Peste câteva zile, camera de punere sub acuzare confirmă 
mandatul de arestare. În acest timp instrucția cazului Magheru 
bătea pasul pe loc. 

Kaminski, e adevărat, spusese doctorului că n-are niciun 
motiv să-i suspecteze declaraţiile. De fapt, nu credea încă în ele 
şi căuta să-şi formeze o convingere asupra circumstanțelor în 
care se făptuise omorul. Chestia cu accesul de somnambulism i 
se părea destui de bizară, în orice caz, trasă de păr. 

— Dacă doctorul a născocit această poveste cu scopul de a-şi 
atenua vina? Admiţând că n-a acţionat cu deplină conştiinţă, ori 
chiar inconştient, înseamnă că vrea să-şi creeze dreptul la 
circumstanţe uşurătoare. Or, acest drept îl posedă din însuşi 
faptul că s-a predat justiţiei din proprie iniţiativă. Şi atunci de ce 
n-ar mărturisi adevărul gol-goluţ? 

De aceea îi luă mai multe interogatorii, pe care le înregistra 
pe plăci de patefon. li punea tot felul de întrebări ca să-l încurce. 
Zadarnic: Magheru nu se contrazicea de loc. Toate răspunsurile 
sale confirmau cele declarate anterior. Singurul lucru care îl 
enerva peste măsură era hârşâitul continuu al patefonului. 

— Înregistraţi tot ce vă spun? 

— Da. E o metodă de lucru importată din Belgia, care dă 
rezultate excelente. Cred că deocamdată sunt singurul care o 
foloseşte la noi în ţară şi se bucură de binefacerile ei, mulţumită 
darnicului Edison. 


CAPITOLUL 2 
IN PREVENŢIE 
| 


Ilarie Magheru fu depus la Arestul central, unde se bucură de 
un tratament destul de bun. Directorul Ciortanu îl scuti de 
corvezile grele la care erau supuşi arestaţii de rând, ba merse 
mai departe: îi puse la dispoziţie o cămăruţă, rezervată 
delicvenţilor politici. 

Chiar din primele zile se simţi invadat de o linişte adâncă, 
plină de binefaceri, care parcă îi scăzu brusc greutatea 
nesuferită a trupului. Acum era uşor ca un fulg, sprinten, şi dacă 
ar fi încercat să zboare puţin, poate izbutea chiar fără ajutorul 
aripilor. 

— Ştii, Marlen, că mă simt în stare să zbor? se adresa el soţiei 
din închipuirea sa. Păcat că aici unde mă aflu nu există cer. 

— Mă bucur, lluş, că te-ai împăcat cu tine. Trebuia s-o faci mai 
de mult... 

— Nu pentru că n-aş fi suferit. Ori starea mea sufletească de- 
acum o într-o măsură şi opera suferinţei. Închipuieşte-ţi, nu mai 
mi-e frică de oameni, nici de mine... Această frică inhibitivă a 
dispărut. Nu mai fug negonit de nimeni, perna pe care dorm nu 
mai are pietroaie ca să-mi alunge somnul... Mi-am recăpătat 
echilibrul. Într-un cuvânt, aş zice că m-am născut încă o dată. 
Crezi că se poate găsi fericirea în echilibru? 

— În orice o găseşti, dacă ştii să o cauţi... Chiar în 
nenorocire... 

— Spui drept... De câte ori n-am aflat-o în nenorocirea 
noastră? Altfel m-aş fi despărţit de tine, după moartea ta, te-aş 
fi dat uitării, nu-i aşa? Dar n-am făcut-o. Dimpotrivă, am stors 
din tragedia trăită de noi atâta durere, încât am dat şi peste un 
bob de fericire. 

— Asta, lluş, nu-i chiar fericire. Poate umbra ei, reversul, 
partea invizibilă, nici eu nu ştiu cum s-o numesc. 

— Chiar aşa fiind, dacă nu pot să-ţi redau viaţa, mă 
mulţumesc cu tot ce-mi oferă nonfericirea. Vezi, i-am găsit un 
nume! 

Dialogul se termină aici, căci sunase ora de repaus, când 
deţinuţii erau scoşi în curtea interioară a închisorii. Magheru, 
iscodit de curiozitate, se-apuca uneori să descoasă pe câte 


cineva de ce anume era închis? Un flăcău pipernicit, cu capul 
cât banita, îi răspunse cinic: 

— Păi, de... am omorât pe taica. 

— Din ce cauză? 

— Că n-a vrut să-mi dea o sfoară de pământ. 

— Şi, acum, ţi-ai ajuns scopul? 

— Nu, că-s priponit. Nu vedeţi? Da trebuia să-mi dea 
pământul. 

— Şi nu-ţi pare rău de ceea ce ai făcut? 

— De ce să-mi pară rău dacă nu mi l-a dat? Dacă-mi dădea 
pământu' îmi părea, cum să nu... Acum nici el, nici eu... 

Doctorul se depărtă îngrozit. Logica flăcăului era cruntă, 
excludea aprioric orice sentiment de remuşcare. In partea 
cealaltă a curţii întâlni un deţinut ciung pe care îl recunoscu 
lesne. Era ţăranul care îşi retezase mâna dreaptă şi, ieşit din 
spital, fusese adus pentru judecată. 

— Cum s-a întâmplat faptul? îl întrebă Magheru. 

— Oh, păcatele mele! Cum să se întâmple? Dacă necuratu' 
îmi suci mintea şi mă îndemnă să fur lucrurile sfinte? Puteam să 
fur de la boier că şi el le-a luat cu japca, da, vezi dumneata, 
necuratu' ţinea morţiş să pângăresc biserica, făceau lucrurile 
alea cât mâna care mi-a cerut-o Maica Domnului drept plată? Nu 
făceau. Şi acuma, colac peste pupăză, mai vine după judecata 
cerului şi astălantă, judecata pământească. Şi îmi dă un an-doi 
de puşcărie, că n-ajunge o judecată, trebuie două... Vai de 
zilişoarele mele, să nu fie cineva în pielea mea... 

Magheru nu mai scoase un cuvânt. Işi spuse doar că dintre 
miliardele de oameni care viețuiesc pe pământ, unul nu 
seamănă cu altul la faţă. Cum o să semene pe dinlăuntru? 

La o săptămână după asta, într-o după-amiază călduţă, 
doctorul se pomeni cu baba Floarea, dădaca. Nu-i venea să 
creadă ochilor, prezenţa acestei bătrâne în interiorul puşcăriei i 
se părea ilogică, aducea cu o nălucire. 

— Tu, Fleurie? În carne şi oase? 

De fapt, era mai mult în oase, semăna perfect cu un schelet 
ambulant. De cum trecu pragul, izbucni în plâns amar. Îi 
strângea mereu în braţe, acoperindu-l de sărutări: 

— Flăcăiaşul babei frumos! Flăcăiaşul babei drag! 

Atâta putu să îngaime. Şi se aşeză pe marginea patului 
prăpădită de oboseală, să-şi mai tragă sufletul. 


— Singură ai venit atâta drum? 

— Singurică, maică, ce să fac? Era vorba să vie şi soru-ta 
Mariana, dar n-a putut, vrea să amâie plecarea tocma' 
săptămână ailantă... Da’ mie mi-era de grab’... N-aveam cum s- 
o aştept atât... 

— Şi tata? 

— Of, lasă-l! E mai mult bolnav decât sănătos. Ştii, cu inima... 
stă prost... Mai ales de când auzi de păţania ta, are mereu 
bătăi... 

Magheru cobori privirile. Îşi spuse în sine: „Săracul!” 

— Cumpăra o groază de gazeturi şi tot citea balivernele scrise 
în ele. Că te deteră şi prin gazeturi, arde-i-ar focu'! Acuma tu să- 
i spui babei, ştii, răspicat, de la obraz: de-adevărat omorâşi pe 
bogătaşu' cela, sau numai ieşi, aşa... o vorbă? 

Cum să-i destăinuiască adevărul bătrânei dădace care îl iubea 
mai mult decât pe ea însăşi? Lui şi Marianei îi jertfise bunul 
vieţii, ei doi constituiau unica rațiune a existenţei acestei fiinţe 
de sacrificiu pentru familia Magherilor. N-ar fi murit pe loc aflând 
acea faptă de groază care nu încăpea în mintea ei decât 
sfărâmându-i ţeasta? De aceea, doctorul îi răspunse: 

— Sigur că-i vorbă, Fleurie... Nu eu l-am omorât... 

Bătrâna răsuflă adânc, din fundul plămânilor şi aşternu o 
cruce mare pe piept. 

— Trăi-te-ar Dumnezeu! Îmi luaşi un munte de pe suflet! 
Ştiam eu, flăcăul babei, că nu eşti vinovat şi fără să mi-o spui. 
Chiar dacă m-ar fi tăiat lumea bucățele cu toporişca, şi tot nu 
credeam că ai fost în stare să ridici o viaţă de om. 

Îi mai spuse că până acum a dat trei acatiste la biserică să 
lumineze Maica Precista pe judecători pentru a face dreptate 
dreaptă. Şi că noaptea trecută a visat că-l liberaseră din 
puşcărie, fiind la mijloc o greşeală de care n-a ştiut. 

— Ce greşeală, Fleurie? 

— Aia cu banii. Că dacă tu lluş nu i-ai luat, se cheamă că 
altcineva ţi i-a pus în buzunar ca să te nenorocească. Altfel, de 
unde  ieşiră? Numai că adevăru' se urcă deasupra ca 
untdelemnul din apă. 

— Mi i-a pus cineva în buzunar? O, sancta simplicitas! surâse 
emoţionat doctorul şi parcă o zări pe bătrână, nu aşezată pe 
marginea patului cazon cum era de fapt, ci stând sus, pe o 


culme de munte, deasupra pământescului, la înălţimea unde se 
aflau gândurile şi simţirea ei. 

Se auzi o bătaie puternică în uşă. Gardianul descuie şi în prag 
se arătă medicul-şef al spitalului, care venise să-l vadă: 

— Barbule, te rog să mă ierţi. Apelez la tine ca să-mi faci un 
serviciu. Dumneaei e femeia care m-a crescut, o consider 
propria mea mamă, înţelegi? 

— Săru-mâinile, stimată doamnă, exclamă Duţescu, plecându- 
se cu un respect exagerat, aşa cum făcea totdeauna şi 
apropiindu-se vru să-i sărute dreapta. 

— Să trăieşti, maică. Lasă, nu-mi pupa mâna, spuse simplu 
bătrâna. Vezi ce te roagă lluş al meu. 

— Da, te rog, urmă Ilarie, găzduieşte-o noaptea asta la spital 
şi mâine scoate-i bilet de tren şi expediaz-o la Lipova de unde a 
venit cu optzeci şi doi de ani în spinare. Faci cea mai bună faptă. 

— De ce la spital? O poftesc la mine acasă. ŞI... parcă n-aş 
lăsa-o să plece singură... 

— La cine te gândeşti? 

— Trimit pe Gheorghiu cu doamna... 

Cumsecade om acest Barbu Duţescu, prea cumsecade pentru 
oamenii şi vremea lui! De o timiditate de copil, de o delicateţă 
sufletească rar întâlnită. Cum rezista eroziunii sociale, frecuşului 
cu oamenii crescuţi în alte tipare, cum se menținea în postul de 
medic-şef al spitalului fuseseră pentru Magheru numai semne 
de întrebare. Ori de câte ori şi-l reamintea în absenţă, îi venea în 
minte o scenă caracteristică, la care luase parte, nu de mult, în 
spital, cu ocazia vizitei de dimineaţă. Când Barbu se apropie de 
patul ţăranului care îşi retezase mâna cu toporul, îl întrebă: Cum 
vă mai simtiti dumneavoastră, stimate prietene? Țăranul, 
neobişnuit să i se vorbească astfel, cu folosirea pronumelui de 
reverență ci numai cu tu şi bă, tăcu, socotind că medicul se 
adresase pesemne altcuiva. Nimeni, afară de llarie nu sesiză 
semnificaţia faptului. 

Şi acum, acelaşi copil mare cu mustăţi o poftea pe baba 
Floarea să-i facă cinstea de a o găzdui în casa lui. Bătrâna 
refuză la început, voia să doarmă cu llarie, dar înțelegând că 
acest lucru nu e cu putinţă (regulamentul penitenciarului se 
opunea) acceptă în cele din urmă invitaţia. Când dădu să iasă, 
îşi aminti brusc de ceva: 


— Auliu, cât pe ce să uit, uita-m-ar relele! Ţi-adusei în 
legăturica asta nişte plăcintă cu mere, că tare-ţi plăcea când 
erai mic. Şi-ţi mai puse baba câteva ouă, brânză de burduf, şi 
două pâini coapte la ţăst, că pe-aci n-o fi tocmai bună 
mâncărica. 

După plecarea celor doi, Magheru rămase multă vreme 
teapăn locului, în deplină pasivitate. Se gândi la un nou aspect, 
pe care nu-l prevăzuse (nici n-avusese cum), la suferinţa pe care 
o stârnise în rândul alor săi din familie şi chiar printre prieteni. 
Ce necuprinsă era Fleurie în dragostea şi simplitatea ei! Cu câtă 
forţă credea în nevinovăția lui! 

— Marlen, fata mea veşnic de nouăsprezece ani, m-auzi tu? 
Bătrâna mă copleşeşte, îmi dinamitează făptura cu marea ei 
credinţă în mine. Omenia ei e aşa de nemărginită că nu mai 
seamănă cu oamenii din juru-i. Tot ceea ce a făcut de când a 
venit pe lume a fost pentru alţii, adică pentru familia noastră. 
Uite de ce mă simt atât de mic şi neînsemnat faţă de ea, ca o 
gânganie! Ştii ce mi-a spus adineauri? Să nu-ţi vină a crede! 
Cică altcineva mi-ar fi vârât în buzunar banii moşierului, însă 
fapta asta urâtă se va întoarce împotriva celui care a făptuit-o. 
Adevărul va ieşi în curând la iveală, greşeala trebuie dovedită, 
Marlen. Ce bine ar fi să fie aşa! Din păcate nu-i aşa, Marlen, 
adevărul e altul şi Fleurie o să moară nemângâiată, din pricina 
mea. Ea nu poate să priceapă, sărmana, că şi în stare de 
somnambulism e posibil să ucizi un om, fără să fii vinovat! Dacă 
prevedeam că urmările faptei mele o vor atinge atât de grav, aş 
fi renunţat fără doar şi roate să mă predau de bună voie justiţiei. 
Ce frică mi-e de Fleurie! Ce frică! 

lI 

Magheru aştepta nerăbdător (dar şi cu inima îndoită) să dea 
ochii cu vechiul său prieten Dordea. De mirare: zilele treceau 
una după alta şi colonelul nu-şi făcea apariţia. Nu s-ar fi putut 
spune că era pricină de nelinişte, o spărtură în relaţiile dintre ei i 
se părea de neconceput, dar mai ştii? Să-l repudieze tocmai el 
într-un ceas atât de greu, călcând în picioare o prietenie făcută 
pe front, tot în ceasuri grele? Poate plecase în concediu, ori 
după treburi lu Bucureşti, unde îşi făcea mereu de lucru. 

În locul celui aşteptat, se pomeni cu scriitorul Tache Simedru. 
Cu moşneagul acesta înalt cât un plop, slab şi uscat, cu barba 
albă şi triunghiulară, fără mustăţi ca un ţap, se cunoştea mai 


mult din vedere. Îl saluta ori de câte ori se întâlneau şi atâta tot. 
Poate s-ar fi apropiat mai mult de el, dar îi inspira o uşoară 
antipatie, probabil reciprocă, aşa cum se nasc simpatiile şi 
antipatiile dintre oameni chiar de la prima vedere. 

Aproape o oră îi vorbi Simedru de forța morală, o veche teorie 
care îl preocupa de decenii. Pentru a-l pune în temă, îi spuse că 
morala este o disciplină a instinctelor şi sentimentelor omului, 
care se înfăptuieşte prin acţiunea raţiunii, cuprinzând câteva 
principii de bază, ca de pildă armonia noastră interioară şi 
acordul integral cu lumea exterioară (a citit pe moraliştii 
francezi). Dar individul nu reuşeşte să transpună aceste principii 
în viaţa de toate zilele dacă n-a realizat în sine, ca rezultat al 
unei educaţii bine însuşite, acea forță morală menită să-l 
ocrotească de ispite la tot pasul (nimic nou; se pare că în 
materie de morală totul a fost spus). 

— Pacea sufletească a tuturor depinde numai de această forță 
morală, înţelegi, tinere? (mă admonestează oare sau...) Dar cine 
o posedă într-o societate ca a noastră coruptă, care înoată în 
turpitudini, afacerism şi codrul vlăsiei? Ca s-o păstrezi intactă, e 
necesar să declanşezi o permanentă luptă cu grupul în care 
trăieşti, să înfrunţi pe semenii dumitale, să-i calci în picioare, iar 
dacă nu izbuteşti, vei capitula, vei face ca ei, ceea ce înseamnă 
că forţa morală de care ai dispus, nu avea nivel ridicat, apele 
imoralităţii au luat-o cu ele... 

Magheru asculta cu luare-aminte cum perora bătrânul cu 
patos, parcă ar fi susţinut o cauză de care atârna însăşi viaţa lui. 
Nu se dumirea însă unde ţintea vorbitorul, ce scop urmărea cu 
interminabila-i dizertaţie. Aşa că, într-un târziu, îşi luă inima-n 
dinţi şi îl întrerupse, cercând o lămurire. 

— Subscriu cu amândouă mâinile la ceea ce susţineţi 
dumneavoastră. Dar sunt curios să ştiu pentru ce îmi împărtăşiţi 
toate aceste gânduri? 

— Pentru ce? Îţi spun îndată: Câţi ani îmi dai? 

Doctorul îl cântări din ochi, tot mai nedumerit. Asta-i bună! 
Îmi cere acum să-i ghicesc vârsta! 

— Să zicem... optzeci... 

— Nouăzeci şi unu, tinere dragă! strigă moşneagul. Bătuţi pe 
muchie. Va să zică, aproape două vieţi de om. 

— Cei mulţi înainte! 


— Obrăznicie! Ce înseamnă cei mulţi înainte la anii mei? 
Detest vorbele de clacă. 

— Nu vă supăraţi, scuzaţi-mă! 

— Taci şi-ascultă... Ei bine, în aceste două vieţi ale mele, am 
străbătut pământul în lung şi lat, alergând nu precum făcea 
odinioară Diogene cu felinarul ziua-n amiaza mare, ei cu limba 
scoasă ca Tache Simedru să găsesc un om care să posede acea 
forţă morală, un singur om din cele două miliarde şi jumătate de 
oameni. 

— Şi l-aţi găsit? 

— Da. S-a îndurat cerul de truda mea: l-am găsit! 

— Aş putea să vă întreb cine e? 

Moşneagul, străfulgerându-l cu privirile, strigă din răsputeri: 

— Dum-nea-ta! 

— Eu? bâigui doctorul, făcându-se mic, mic... 

— Da, chiar dumneata. Şi te rog să-mi dai voie să te felicit cu 
adânc respect. 

Spunând acestea, strânse călduros mâna lui Magheru şi, 
ducând-o la buze, i-o sărută înainte ca acesta să şi-o poată 
retrage. Doctorul se apără ea fript: 

— Ce faceţi? Vai de mine! Se poate aşa ceva? 

— Se poate foarte bine, pentru că aşa am simţit şi aşa se 
cuvine.. Şi acum, la revedere, scopul venirii mele a fost atins, 
virtutea onorată! 

Plecă parcă ostentativ, fără să adauge un cuvânt. Magheru ar 
fi vrut să ştie pentru care temei era considerat un rarus homo. 
Pentru că avusese tăria de a se preda justiţiei din proprie 
iniţiativă? Oare acest fapt trebuia să-i confere o aură de erou? 
Doar suprimase o viaţă de om, bineînţeles fără consimţământul 
conştiinţei, însă conştient ori inconştient crima stătea în picioare 
cerând pedeapsă. Nu exagera moşneagul în exaltatele lui 
susţineri? 

Ilarie Magheru fu preocupat toată ziulica de această problemă 
atât de intens, încât zece ore se scurseră pe albia timpului ca 
zece minute. Făcu tot soiul de supoziţii, o întoarse pe toate 
feţele, doar, doar va găsi o soluţie care să stea în picioare. 
Probabil că, privită dinlăuntru, problema avea un aspect, dar 
văzută de afară, adică din punctul de vedere al lui Simedru, 
intervenea alt aspect. In fine, până la urmă, ca într-o revelaţie, 


găsi o dezlegare valabilă, pe care ţinu s-o destăinuiască 
numaidecât Martei sale: 

— Draga mea fată, azi am gândit zece ore în şir. Şi de astă 
dată, mai mult ca oricând, cu propriul meu cap. Consider că e 
cea mai de preţ activitate de până acum. Cugetând la ceea ce 
mi s-a întâmplat am ajuns la concluzia certă că scriitorul Tache 
Simedru a comis o crimă nedescoperită până acum. Cu toate 
remuşcările, n-a găsit încă în el forța morală de a se preda 
justiţiei. lată de ce mi-a sărutat mâna, pentru că, în ceea ce mă 
priveşte, eu am avut acea forţă care lui i-a lipsit o viaţă 
întreagă. In orice caz, gestul lui Tache Simedru m-a emoţionat 
până la cutremurare. 

IHI 

La începutul săptămânii, Radulian, cel mai de seamă avocat al 
baroului specialist în penale, îl vizită pe doctor şi se întreţinu cu 
el două ore încheiate. 

— Am venit să te anunţ că eu şi cu alţi doi colegi mai tineri îţi 
vom susţine apărarea. 

Magheru se miră. Trei avocaţi? Pentru ce e nevoie de trei? Și 
pe urmă, cine le plăteşte onorariile? 

— Înţelegi să-mi pledezi gratuit? 

— AŞ fi făcut-o şi pe-asta, dacă nu mă angaja Dordea. 

— Colonelul? 

— Da, de ce te miri? Şi pe mine, şi pe ceilalţi doi colegi. Dar te 
rog să nu sufli o vorbă. S-ar supăra foc. Nu vrea să ştie nimeni. 

llarie rămase foarte surprins de gestul vechiului său prieten. 
Aşadar, nu-l dăduse uitării. Dimpotrivă, se interesa de soarta lui 
şi-i tocmise nu unul, ci trei avocaţi ca să-l apere. Comportarea 
aceasta avea ceva din asprimea unui părinte greu lovit, care nu 
mai vrea să audă de fiul său păcătos, aflat pe drumul pierzaniei, 
dar nu-l rabdă inima şi îl ajută din umbră. 

— Sarcina dumitale e grea, domnule Radulian. 

— De ce? făcu avocatul. 

— Pentru că nu pot tăgădui la proces ceea ce am mărturisit la 
instrucţie. 

— Te referi la înregistrările lui Kaminski? 

— Nicidecum. N-aş vrea să scap pe căi piezişe. 

— Lasă vorba asta. De altfel, nu mă fac forte să obţin o 
sentinţă de achitare, ci doar un minimum de pedeapsă. 
Dumneata n-ai comis faptul cu încuviințarea conştiinţei, şi 


pentru mine asta e esenţial, pentru că l-aş putea încadra la 
articolul 84, omor prin imprudenţă. Pe de altă parte, te-ai predat 
din îndemn propriu. Ai, aşadar, dreptul la circumstanţe 
uşurătoare. În orice caz, noi ne menţinem în domeniul 
iresponsabilităţii şi exploatăm la maximum acest punct de 
vedere. 

Îi vorbi pe larg de o interesantă jurisprudenţă a Curţii de 
Casaţie, aplicabilă în speţă, de care avocatul voia să se 
folosească. _ 

— Fii pe pace, doctore, o să facem lucru bun. In orice caz, te 
vom scuti de a tăia sare la Ocnele Mari... 

Când Radulian dădu să plete, Magheru îl opri. 

— Spune-mi, te rog, ce părere ai despre domnul Simedru? 

Şi explică sumar că acesta îi făcuse o vizită, purtaseră 
amândoi o discuţie destul de aerată (de gest nu-i pomeni 
absolut nimic) şi ar vrea să ştie cum se reflectă personalitatea 
scriitorului în alte conştiinţe, deoarece n-a avut niciun fel de 
raporturi. 

— Domnule Magheru, de regulă, scriitorii sunt, ca oameni, sub 
opera lor. De aceea, personal mă feresc să-i cunosc, pentru că 
încerc, mai totdeauna, o deziluzie. Insă Tache Simedru 
constituie o excepţie; el e deasupra operei sale. Pare, 
incontestabil, mult mai interesant omul decât opera. Dacă 
reuşeşti să-l suporţi, acceptându-i felul de a fi, pur şi simplu e 
formidabil. Are în cap zeci de mii de cărţi citite, din toate 
domeniile, o adevărată enciclopedie ambulantă. A colindat prin 
toate continentele, a fost în Japonia, India şi China. Dar pe unde 
n-a umblat? 

— E căsătorit? 

— A fost acum câteva decenii. Luase o femeie bogată de la 
care i-a rămas o vie de patru sute de pogoane şi casa în care 
locuieşte. Chiar viaţa lui e miraculoasă. A trecut de nouăzeci ele 
ani şi umblă pe stradă aşa de alert, că eu nu pot ţine pasul eu 
el. Aş zice că e un fenomen al naturii. Păcat, însă, de toate 
astea... 

— De ce? 

— Pentru că e un om inutil. 

Doctorul tresări auzind acest cuvânt greu. 

— Am spus bine inutil. Timp de aproape un secol a luat mereu 
de la ceilalţi, fără să dea nimic de la sine. Cele două cărţi ale 


sale aproape nici nu contează. E ca o fântână zăvorâtă: 
primeşte apă de la izvoarele ei, dar nu dă nimănui de băut. Ori, 
tocmai ceea ce dai la alţii rămâne după tine. După moarte se va 
aşterne uitarea peste el, ca şi când nici n-ar fi trecut prin viaţă... 
Magheru înclină trist capul: 
— Da, aceasta-i moartea totală... 


CAPITOLUL 3 
PROCESUL 


Trecu anotimpul alb şi rece şi veni primăvara cu găteli, când 
se deschidea sesiunea Curţii cu juri. Procesul doctorului 
Magheru fu sorocit pe la începutul lunii aprilie, o dată cu 
renaşterea firii. 

Sala de şedinţe a tribunalului era ticsită de lume încă de la 
ora douăsprezece. Toată protipendada oraşului îşi dăduse aici 
întâlnire, lăsând vraişte treburile oricât de importante ar fi fost 
ele. În primul rând, ieşea în vileag prezenţa femeilor, covârşind 
numărul bărbaţilor. Apariţia doamnei Radulian stârni rumoare în 
public. Frumoasa femeie venise însoţită de fratele ei, locotenent 
de roşiori, dar mulţi dintre piteşteni nu-l cunoşteau, fiindcă 
ofiţerul avea regimentul la Târgovişte. De aci, o avalanşă de 
clevetiri pe seama soţiei avocatului, care avură darul să alunge 
plictiseala până la începerea dezbaterilor. Mai toţi membrii 
clubului Renaşterea erau de faţă, afară de prefectul Ghibănescu- 
Statuie, plecat la Bucureşti, unde avea soţia internată într-un 
sanatoriu. Profesorul Olarian, venit din vreme, ocupa un loc în 
primele bănci, după bara avocaţilor, lângă doamna Albu, cu care 
încinsese o discuţie aprinsă despre doctorul Magheru. In 
asistenţă, se mai aflau Barbu Duţescu, medicul-şef al spitalului 
comunal, Mihăescu, directorul liceului, precum şi doctorul Radu 
Şteflea, citat ca martor în proces, dimpreună cu Silviu Someşan 
şi fiică-sa din Turnu-Severin. (Deşi citată, soţia acestuia nu 
venise din motive de sănătate). Cei trei martori (dintre care 
primii doi erau ai părţii civile, celălalt al apărării) se cunoscuseră 
în tren şi acum şedeau laolaltă, pe aceeaşi bancă. Colonelul 
Dordea întârziind nu mai găsise loc şi stătea în picioare, rezemat 
de peretele din fundul sălii. 

La bară, avocatul Radulian, în togă, stătea de vorbă cu 
scriitorul Tache Simedru. 

În acest timp, preşedintele tribunalului, Andrei Almăjanu, era 
mereu sâcâit de prieteni care solicitau locuri: 

— N-am ce să vă fac... De ce n-aţi venit mai devreme? Dacă 
ştiam că va fi atâta îmbulzeală, numerotam locurile. La 
şedinţele viitoare emit invitaţii personale. Aşa să ştiţi... 

Un sâsâit prelung răzbătu deodată din mai multe părţi şi 
sugrumă larma, instalând în locul ei o linişte de gheaţă. 
Completul de judecată apăru solemn în sala de şedinţă. 


Preşedintele Almăjanu, grav şi impunător în toga-i neagră, cu 
mânecile revărsate, ocupă fotoliul prezidenţial flancat de doi 
judecători. Procurorul Adrian Ghinea se aşeză la masa 
ministerului public, în dreapta preşedintelui. In stânga, se afla 
grefierul de şedinţă. 

Formalităţile de constituire a curţii ţinură aproape o jumătate 
de oră. După ce apărarea recuză doi inşi, se alese primul jurat în 
persoana lui Tache Simedru. 

— Am pornit-o cu dreptul, gândi avocatul Radulian, frecându- 
şi bucuros mâinile. 

După o scurtă pauză, preşedintele rosti cu glas poruncitor: 

— Să se introducă acuzatul! 

Respirația publicului din sală încetă câteva cupe. O uşă 
laterală se deschise larg şi Ilarie Magheru apăru în prag cu toţi 
ochii pe el. Avea un aer absent, privirile lui se uitau fără să 
vadă, parcă ar fi fost într-un loc pustiu, nu în sala unui tribunal. 
Înainta încadrat de cele două santinele care îl străjuiau. Se opri 
în boxă. 

Un aaa! prelung de uimire izbucni nevrut pe buzele multora. 
Doctorul era de nerecunoscut. Slăbise mult, barba neagră, 
neîngrijită îi inunda faţa, schimbându-i radical trăsăturile. 

Preşedintele îi luă după tipic interogatoriul pentru stabilirea 
identităţii: numele, pronumele, profesiunea. 

— Vârsta dumitale? 

— 28 de ani. 

Se auzi un oftat în sală: 

— Ce tânăr, săracu'! 

Grefierul dădu citire ordonanţei definitive de trimitere în 
judecată, pe care asistenţa o ascultă cu destulă atenţie, deşi era 
lungă şi abunda în termeni juridici. Când isprăvi lectura, 
preşedintele se adresă acuzatului invitându-l să ia cuvântul. 

Magheru tuşi scurt, să-şi dreagă vocea: 

— Domnule preşedinte şi onorat tribunal! 

Apoi începu să istorisească încet, fără grabă, împrejurările în 
care făptuise crima, descriind cu un pronunţat accent de 
sinceritate uimirea şi sfâşierile îndurate când dăduse peste 
pachetul cu bancnote, cum şi îndoielile care-l cuprinseseră după 
aceea. Stărui cu deosebire asupra modului cum dezlegase 
întunecata enigmă, prin reconstituirea visului, ca fiind unica 
soluţie în stare să limpezească lucrurile. 


Confesiunea patetică o medicului stârni în public reacţii 
felurite. Extraordinar! Ca în romane! exclamau unii câştigaţi, 
convinşi de expunere; dar alţii, sceptici, se îndoiau: Cusută cu 
aţă albă! Prea de tot! Să-l creadă cine poate! 

Primul jurat Tache Simedru se ridică: 

— Domnule preşedinte, o întrebare: juriul vrea să afle dacă 
acuzatul a mai avut antecedente penale? 

— Ai mai compărut în faţa unui tribunal până acum? întrebă 
Almăjanu pe inculpat. 


— Nu. 

— Ai intentat sau ţi-a intentat cineva o acțiune 
judecătorească? 

— Nu. 


— Mulţumesc, replică primul jurat, aşezându-se pe locul său. 

Preşedintele, întorcându-se spre acuzat, îi puse o nouă 
întrebare: 

— Ai declarat că în staţia Turnu-Severin, s-a ivit pe culoarul 
vagonului un călător însoţit de două femei. 

— Era de fapt o familie, tatăl, mama şi fiica. 

— Exact. Ei au ocupat cele trei locuri libere din compartiment. 

— Da, chiar în faţa noastră. 

— După consumarea catastrofei, când ţi-a revenit luciditatea, 
nu-ţi aminteşti ce făceau ei? 

— Nu mai erau în compartiment. Dispăruseră din zona 
primejdiei, aşa cum de altfel au făcut toţi cei care scăpaseră cu 
viaţă. 

— Reţinem, aşadar, că după ciocnire, familia Someşan, 
căutând să se salveze, nu se mai afla în compartiment, ci 
undeva, la adăpost, în afara trenului. 

— Este adevărat. 

— Dumneata, pe de altă parte, afirmi că ai ucis în plin acces 
de somnambulism. Când s-a petrecut faptul, înainte sau după 
ciocnire? 

— Fără îndoială înainte de accident. Când mi-a revenit 
cunoştinţa, aveam, fără să ştiu, banii la mine. 

— Dacă aşa stau lucrurile, cum ai putut săvârşi omorul în 
prezenţa a trei martori? Ei n-au intervenit ca să împiedice 
consumarea faptei? Sunt sigur că ai greşit socoteala în ceea ce 
priveşte factorul timp. 


— Nu, domnule preşedinte, nu e la mijloc nicio greşeală. 
Problema asta, nu tăgăduiesc, mi-a dat mult de gândit. Dar 
există o explicaţie: cred că în acele clipe, cei trei tovarăşi de 
călătorie dormeau duşi. 

— Să recapitulăm: aşadar, afirmi că ai comis crima cu puţin 
înainte de producerea catastrofei, nicidecum după. Când ţi-ai 
venit în fire, în urma loviturii primite în cap, pachetul cu bani se 
găsea deja asupra dumitale, iar a doua zi ai dat peste el. Aşa e? 

— Da, domnule preşedinte. 

— Acum nu ne rămâne decât să verificăm dacă susţinerea 
dumitale e conformă cu realitatea. Să audiem martorii care ne 
pot lumina în această problemă de o extremă importanţă, de 
care atârnă soarta acestui proces. 

Almăjanu răsfoi în pripă voluminosul dosar, apoi făcu un semn 
convenţional grefierului. Acesta strigă: 

— Să intre martorul Silviu Someşan. 

Uşierul repetă automat: 

— Silviu Someşan! Silviu Someşan! 

În timp ce acesta îşi făcea loc prin mulţime, ca să ajungă 
înaintea instanţei, preşedintele ordonă: 

— Ceilalţi martori sunt rugaţi să evacueze sala, până îi vom 
striga. 

Un bărbat înalt şi bine zidit, cu statură atletică, aştepta să fie 
interogat. 

— Numele şi profesiunea dumitale? 

— Silviu Someşan, directorul liceului de băieţi din Turnu- 
Severin. 

— Vârsta? 

— 51 de ani. 

— Pune mâna pe cruce! 

Martorul făcu întocmai. După depunerea legiuitului jurământ, 
preşedintele Almăjanu îi întrebă: 

— Recunoşti pe acuzat? 

— Pe cât îmi amintesc, tânărul cu care am călătorit era 
proaspăt ras. 

— În sfârşit, chestiunea nu prezintă însemnătate, făcu 
preşedintele puţin stingherit. Barba a lăsat-o să-i crească în 
timpul prevenţiei. 


Almăjanu surâse, martorul la fel, şi chiar o bună parte din 
asistenţă. Dar nimeni, afară de scriitorul Simedru, nu pricepu 
semnificaţia acestei... schimbări la faţă. 

„Proştii, gândi el, nu pot să-şi dea seama că doctorul nu mai 
vrea să calce pe urmele trecutului, simte nevoia să devină altul, 
să intre într-o nouă piele. A început cu faţa. E ceea ce se vede, 
în interiorul său n-am cum să mă uit...” 

Martorul declară judecătorilor tot ceea ce spusese mai înainte 
lui Kaminski, numai cuvintele erau altele. 

— Va să zică, în momentul ciocnirii, te aflai pe culoar că să 
fumezi o ţigară. 

— Da, chiar în dreptul compartimentului nostru. 

— Puteai să vezi ce se petrece înăuntru? 

— Desigur, foarte bine, doar era lumină. 

— Soţia şi fiica dumitale ce făceau? 

— Nevastă-mea picotea de somn, dar fata era trează. Stătea 
lângă geam şi răsfoia o revistă ilustrată, ca să treacă timpul. 

— Dar ceilalţi doi pasageri ce făceau? 

— Pe cât îmi amintesc, dormeau. 

— N-ai observat ceva neobişnuit la ei? 

— Nu înţeleg întrebarea... ce anume? 

— Aş vrea să-mi răspunzi limpede: în răstimpul cât şi stat pe 
culoar şi până în clipa coliziunii s-ar fi putut petrece o crimă sub 
ochii dumitale? Adică acuzatul ar fi reuşit să sugrume pe vecinul 
de alături fără să prinzi de veste? 

— Exclus! Cu desăvârşire exclus! Dacă prin absurd eu n-aş fi 
prins de veste, apoi fiica şi nevasta ce păzeau? 

— Atunci, când crezi că s-a făptuit omorul? După ciocnirea 
trenurilor? 

— Dacă îmi puneţi această întrebare, vă răspund că nici 
înainte, nici după... 

— De ce nici după? 

— Pentru că amândoi erau grav răniţi. Când m-am întors în 
compartiment după geamantan, zăceau în nesimţire. l-am 
strigat fără a primi vreun răspuns şi, crezându-i morţi, i-am lăsat 
în pace. 

Avocatul Radulian se ridică: 

— Să răspundă martorul dacă de la urcarea sa în tren n-a 
dormit nicio clipă. 


— De dormit propriu-zis, nu... Cred că am aţipit. Legănarea 
asta continuă cheamă întotdeauna la somn. 

— Mulţumesc. 

Martorul semnă şi se retrase în sală, reluându-şi locul. Urmă la 
rând fiică-sa, voinică şi bine dezvoltată ca şi tatăl său. 

— Numele şi prenumele? 

— Someşan Lavinia... 

— Eşti soţia domnului Someşan? 

— Vai de mine, sunt fiica... rectifică martora, cam şocată de 
eroarea preşedintelui. (Hodorogul o făcu de oaie, am eu aerul să 
fiu muller!“ ca mama?). 

În public se stârni o uşoară rumoare. (Na, râd şi ăştia de 
tâmpenia lui, aşa-i trebuie). 

— Văd aici că şi pe mama dumitale o cheamă tot Lavinia. 

— Da, avem acelaşi nume, dar nu şi aceeaşi vârsta (l-am zis-o 
de la obraz, ca să se sature!) 

— Scuză-mă, domnişoară, regret confuzia. Ce profesie ai? 

— Sunt studentă la Facultatea de litere din Bucureşti. 

După depunerea jurământului, Almăjanu începu s-o 
interogheze. 

— De când te-ai urcat în tren şi până în momentul când s-a 
produs nenorocirea, cât timp ai dormit? 

— N-am dormit niciun minut. 

— Dar părinţii dumitale? 

— Pe mama a apucat-o somnul preţ de o jumătate de oră. 
Chiar şi tata a aţipit într-o vreme. Însă, nu înţeleg, ce importanţă 
are dacă au dormit unul sau celălalt? 

Preşedintele îi zâmbi cu bonomie: 

— Pesemne că are, dacă te întreb. 

— Mă rog, mă rog, făcu martora înţepată (îi lipsesc trei dinţi 
din faţă). 

— Ce-ai făcut în acest timp? 

— Ce puteam să fac? (Vai, ce întrebare stupidă îmi pune 
bărbosul ăsta!) Ce poate face un călător? Se uită pe geam, 
citeşte ceva,  înfiripă o conversație... Cam asta... 
Dumneavoastră n-aţi voiajat? 

Preşedintele ocoli contraîntrebarea martorei. 

— Ai privit pe fereastră? 


14 Femeie. 


— Da, o dată, de două ori. N-aveam ce vedea, pentru că afară 
ploua. 

— Poate ai legat un dialog cu vecinii? Adu-ţi aminte! 

— Cum să leg? Nici nu-i cunoşteam (Mă scoate din sărite cu 
tâmpeniile). Şi afară de asta, domnul cel tânăr dormea, celălalt 
era bătrân, ce să vorbesc cu el? (Bătrânul, însă, foarte elegant, 
avea un inel frumos, sclipea de-mi lua ochii). Aşa că neavând ce 
să fac, m-am apucat să citesc o carte... 

— N-a citit martora o revistă cu poze? întrebă avocatul 
Radulian. 

— O revistă? (Cine o fi ăsta, e bine ca bărbat, seamănă cu 
Mosjukin). Am spus, mă rog dumneavoastră, o carte. Dacă vreţi 
şi titlul... 

— Nu e nevoie de titlu. Tatăl dumitale a vorbit de o revistă... 

— Da, a văzut că am cumpărat de la chioşc Realitatea 
ilustrată şi probabil s-a referit la ea. Insă pe mine mă interesa 
mai mult romanul. 

— Şi ai putut citi liniştită? 

— Nu prea. Mai ales după ce tata a ieşit pe culoar să fumeze. 

— Ce anume s-a întâmplat? 

— Nu mă lăsa în pace domnul cel tânăr, adică acuzatul. 

— Cum asta? Ce-ţi făcea? 

— Găfâia oribil în somn, parcă îi căzuse o stâncă pe piept. 
Poftim de mai citeşte. Pe faţă năduşeala îi curgea şiroaie. Mama 
zice: Săracu' visează urât... Eu i-am spus să-l trezim din coşmar, 
dar ea n-a fost de părere, de ce să ne amestecăm unde nu ne 
fierbe oala? Tot atunci a făcut ochi domnul celălalt, care s-a 
speriat, dar nu l-a trezit, zicea lăsaţi, că-i trece, însă nu i-a 
trecut, făcea din ce în ce mai urât... Aşa că m-am decis să-l 
trezesc, fără a mai întreba pe nimeni, era de nesuportat, vă 
declar pe onoare. În momentul când m-am ridicat mă văd 
proiectată drept în canapeaua din faţă, noroc că acolo era 
singurul loc liber, aşa că nu m-am lovit prea tare. Am ţipat, nu 
ştiam cine m-a împins cu atâta putere, dar numaidecât mi-am 
dat seama că s-a întâmplat un accident. Mama se speriase rău... 
Deşi eram lângă ea, mă striga mereu, parcă fugisem nu ştiu 
unde. Am vrut să fugim, dar nu reuşeam să trecem, 
geamantanul nostru căzuse din plasă şi ne bara locul, mi se 
pare că a lovit pe cei doi, unul chiar a scos un geamăt de 


durere. Am călcat peste geamantan amândouă şi aşa ne-am 
pomenit afară, unde am dat de tata... 

— Aşadar, susţii că atâta vreme cât te aflai în tren ai fost pe 
deplin trează şi nu s-a întâmplat nimic suspect sub ochii 
dumitale. 

— Ce vreţi să înţelegeţi prin nimic suspect? 

— Că, adică, nu s-a putut săvârşi un omor fără să iei 
cunoştinţă de el. 

— Asta e sigur. Pot să jur de o mie de ori, nu numai o dată 
cum am jurat. Omorul de care vorbiţi s-a petrecut după ce ne- 
am dat noi jos din tren. (Îmi pare rău, nu trebuia să spun asta). 

— lnexact! Inexact! izbucni Ilarie Magheru descompus la faţă 
ca un mort ieşit din groapă, care îşi recăpătase prin miracol 
graiul. Răbdarea lui depăşise orice margini posibile. 

Nu avea de gând să se apere ca să-şi micşoreze pedeapsa 
(pedeapsa nu-l interesa nici cât negru sub unghie), adevăratul 
mobil era că depoziţia naivei martore începuse a-i clătina 
convingerea închegată cu privire la datele crimei, prevestind un 
haos înfricoşat în mintea lui, dacă ar fi luat-o drept bună. Nu, la 
o parte cu nălucirile acestei fete! Realitatea este aceea făurită 
de logica raţionamentelor lui şi trebuie să devină valabilă pentru 
toţi. 

— Eu nu cerşesc nimănui o reducere din pedeapsa ce mi se 
cuvine, nici circumstanţe uşurătoare. Sunt gata să îndur 
consecinţele unei fapte pe care eu cel dintâi am reprobat-o. Dar 
nu pot să accept declaraţii alături de adevăr, care se contrazic. 
Adevărul este că am comis fapta de care sunt învinuit înainte de 
accident, în prezenţa trinităţii Someşan, fie că bărbatul se afla în 
compartiment sau afară pe culoarul vagonului, fie că doamna 
Someşan dormea, iar fiica citea o revistă sau un roman în somn. 
lar dacă dumneavoastră, domnule preşedinte puneţi sub semnul 
îndoielii mărturisirea mea, care n-a fost o simplă mărturisire, ci 
de-a dreptul o spovedanie sinceră până la anulare şi o 
confruntaţi cu declaraţii îndoielnice, nu e de mirare să-mi 
aruncaţi în spinare şi dispariţia inelului şi să mă scoateţi un 
asasin de cea mai josnică speţă. Conştiinţa care mi-a impus să 
mă predau în mâinile justiţiei va plăti scump pasul acesta 
imprudent. 


Doctorul tăcu istovit, ca după un efort dincolo de puterile sale. 
Se lăsă pe scaun şi îşi ascunse faţa în mâini. Plângea ca să-şi 
moaie cu propriile lacrimi răzvrătirea fiinţei primejduite? 

Auditorul, mişcat, fraterniza cu acuzatul! Însuşi Almăjanu 
socoti că era mai sănătos să nu facă vreo observaţie. Ar fi avut 
să lupte cu îndârjirea publicului şi el întotdeauna evita astfel de 
ciocniri inegale. Se mulţumi doar să suspende şedinţa pentru un 
sfert de oră, ca să se mai liniştească spiritele. 

La redeschidere fu audiat profesorul Olarian. Martorul 
descrise pe scurt cum călătoriseră împreună, reconstituind 
câteva frânturi din convorbirea care avusese loc între ei. Adăugă 
că personal nu-l credea pe doctorul Magheru în stare să comită, 
cu deplină conştiinţă, o crimă ca aceea de care era învinuit. 

Veni rândul lui Şteflea. Acesta îi făcu acuzatului o caldă 
apărare. Evocă inspirat vremurile studenţiei când Magheru 
dovedea rare însuşiri sufleteşti şi ajunsese un element dintre 
cele mai destoinice ale facultăţii. Apoi, istorisi cum colegul său 
nimerise în noaptea aceea în bodegă, buimăcit de tot, cum îl 
găzduise la el acasă şi-i îngrijise rana de la cap. Chiar a doua zi 
nu părea să-şi fi venit încă în fire. 

După ce fură ascultați încă vreo cinci martori, şedinţa se 
ridică. 

În ziua a doua, tribunalul continuă audierea martorilor care nu 
se mai isprăveau. Fu ascultat până şi şeful staţiei Pietroasa, spre 
a da desluşiri. Preşedintele Almăjanu voia să limpezească două 
puncte de căpetenie şi anume: 1) Dacă într-adevăr acuzatul 
săvârşise crima într-un acces de somnambulism şi 2) Ce se 
întâmplase cu inelul care dispăruse din degetul victimei? 

Primul punct era ca şi luminat. Declaraţiile martorilor din 
Turnu-Severin avuseseră o parte hotărâtoare în înfiriparea 
convingerii judecătorului. Rămânea acum cel de-al doilea. Ce se 
întâmplase cu inelul? Îl sustrase acuzatul sau altcineva? În 
această direcţie insista Almăjanu cu deosebire. Dar nu izbuti 
nimic. Problema inelului rămânea mai departe o enigmă. 

In ziua a treia, o bună parte din şedinţă fu ocupată de 
depoziţia unui specialist, profesorul Dimitriu, de la Facultatea de 
medicină din Bucureşti, titularul catedrei de Psihiatrie. Acesta 
dădu ample referinţe asupra manifestărilor somnambulice, 
pomenind un caz clinic celebru, întâmplat în Franţa, cu patru 
decenii în urmă. Un tânăr inginer, Prosper Magnan, a ucis într-o 


noapte, într-un acces de somnambulism, pe un neguţător bogat. 
Prins, a tăgăduit cu înverşunare, până în ultima clipă, că ar fi 
comis crima. Nu l-a crezut nimeni. Probele erau zdrobitoare, a 
fost executat. De pe urma lui rămaseră o serie de memorii, 
încredințate unui tovarăş din închisoare. Publicarea lor stârni 
vâlvă, datorită sincerităţii şi făcu obiectul unei interesante 
comunicări la Academia de medicină. 

Profesorul conchise că în condiţiile unui acces somnambulic, 
aşadar în absenţa factorului conştient, o crimă este posibilă. 

Preşedintele audie destul de sumar pe ultimii martori ai 
apărării, care depuseră favorabil acuzatului. ` 

După o scurtă pauză, şedinţa se redeschise. Įncepea 
rechizitoriul ministerului public. Procurorul Ghinea se ridică. 
Toate privirile îl ţintuiră tăios în obiectivul lor ca pe o pradă 
uşoară, întrucât statura bondoacă a magistratului nu depăşea 
prea mult înălţimea fotoliului pe care şezuse. Era un dezavantaj 
mare această puţinătate a făpturii, dar ce vină avea dacă se 
născuse pitic? Ochii săi bulbucaţi, ca de broască, radiind 
scăpărări stranii, înfruntau cu semeţie hidra vrăjmaşă a sutelor 
de capete din sală, iar verbul oţelit îl ajuta să susţină lupta pe 
care o începuse în condiţii atât de neprielnice. 

Pentru a sublinia premeditarea crimei, capăt esenţial de 
acuzare, procurorul stărui asupra intenţiilor de jefuire ale 
acuzatului, care nu aştepta decât o circumstanţă prielnică. 

— Şi iată, domnilor juraţi, continuă Ghinea, cu fulgere şi 
vuiete în glas, fatalitatea dezlănţuie o catastrofă de cale ferată 
de care am auzit şi ne-am cutremurat cu toţii. Această 
nenorocire, prin proporţiile ei tragice, ar fi zădărnicit, fără 
îndoială, intenţiile unui tâlhar ocazional. Cine ar avea tăria, 
cinismul, ferocitatea, ca în acele clipe de groază, să se mai 
gândească la jaf, când el însuşi a trecut printr-o asemenea 
spaimă de moarte? Totuşi acuzatul, cu un sânge rece care ne 
îngheaţă, profită de această circumstanţă fără precedent în 
analele criminologiei, pentru a-şi pune în aplicare odiosul plan. 
Monstruozitatea faptei sale întrece orice limită, pentru că, deşi 
rănit şi pus oarecum în dificultate fizică de a acţiona, nu renunţă 
totuşi la tâlhărie. Dimpotrivă! Cu o sălbăticie cruntă, el va 
sugruma pe tovarăşul său de drum, cu care se întreţinuse 
cordial până în momentul ciocnirii şi care atunci gemea alături 
rănit. Da, ucide mişeleşte un om pe jumătate mort. Şi cine 


desăvârşeşte opera morţii? Un medic! Un medic se aliază cu 
moartea, devine slujitorul ei, întorcând brutal spatele vieţii, un 
medic care uită sfânta lui menire pentru care s-a străduit prin 
şcoli, uită chiar omenia! Şi pentru ce toate astea? Ca să smulgă 
o pungă cu aur! Aurul, iată idealul căruia s-a consacrat acest 
tânăr pe care îl vedem încremeniţi că trăieşte şi se află în 
mijlocul nostru. 

În sală se lăsase o linişte de cimitir. Asistenţa asculta 
înfiorată, cu sufletul la gură, frazele dure pe care procurorul le 
rostea placid, cu un calm aproape nefiresc. Nu erau fraze, ci 
topoare ce izbeau calp în sensibilitatea mulţimii, ciopârţind-o cu 
străşnicie rece, crudă, necruțătoare, iar vorbitorul nu mai arăta 
ca o stârpitură de om, devenise un călău cât muntele de mare. 

— Dar o ancestrală fărâmă de conştiinţă, rămasă în sufletul lui 
Ilarie Magheru, arată acestuia adevăratele proporţii ale faptei şi 
- ciudat - foarte ciudat, îi stârneşte remuşcările. lată-l acum pe 
acuzat stâlcit sub stânca nelegiuirii sale, iată pe acest 
descompus moralmente luat la întrebări de morală, paralizat de 
răspunderi, anulat de frică, gândind să se predea justiţiei. Dar 
cum să facă un asemenea act, când crima lui întrece în 
bestialitate tot ce poate născoci o minte bolnavă? Atunci 
acuzatul încearcă o deznădăjduită manevră, o salvare de ultimă 
oră, mărturisind sus şi tare, după cum aţi auzit, că a comis 
omorul în stare de somnambulism. Pe cine vrea el să 
îmbrobodească? Justiţia va fi întotdeauna legată la ochi, dar 
nicicând îmbrobodită. Ce a urmărit acuzatul invocând această 
maladie din bagajele lui medicale? Ei bine, vrea să-şi plaseze 
crima în domeniul patologiei, într-unul din cazurile care prin 
anormalitatea lor se întâmplă destul de rar, pentru a înlătura 
aspectul monstruos în care îl încadrează fapta ca să satisfacă nu 
ştiu ce simulacru de... demnitate. lar pe de altă parte, vrea să-şi 
micşoreze culpa, invocând iresponsabilitatea, în sensul că atunci 
când a comis nelegiuirea, în plin acces de somnambulism, îi 
lipsea controlul conştiinţei; deci a lucrat sub imperiul forţelor 
oarbe ale inconştientului. 

Nu, domnilor, omorul de care e vorba e unul dintre cele mai 
abjecte, premeditat şi făptuit cu conştiinţă deplină. Nu poate fi o 
declaraţie mai zdrobitoare decât aceea a martorului Someşan 
din Turnu-Severin. Presupusul acces de somnambulism trebuie 
să-l respingem cu indignare. E o aberaţie, dacă nu chiar o 


copilărie, bună de impresionat firile avide de senzaţional. 
Acuzatul mărturiseşte, dar nu dovedeşte că n-ar fi avut nici 
înainte, nici după crimă astfel de accese. Ori, cum se întâmplă 
ca, tocmai în momentul acela, să fie cuprins, în ciuda voinţei 
sale, de acea curioasă dedublare a eului? 

Procurorul surâse diabolic, clătinând capul. Apoi încheie cu 
voce ridicată: 

— Domnilor juraţi, vă solicit un verdict sever de condamnare, 
ca să slujească tuturor drept pildă, că justiţia ştie să 
pedepsească aşa cum se cuvine pe aceia care prin faptele lor au 
pierdut dreptul de a mai rămâne în rândurile noastre. 

Tăcu brusc şi îşi reluă locul pe fotoliu, puţin aprins la faţă. 
Sala amorţită scoase parcă un suspin de uşurare. Câteva 
cucoane căutară spre acuzat cu interes. Ilarie, absent, ţinea 
ochii în jos, părând că se gândeşte aiurea, la lucruri străine de 
proces. 

— Nu te speria, doctore, îi şopti Radulian din bancă, tot ce a 
spus nu-i decât apă de ploaie. 

Magheru nici nu-l auzi. Şedinţa fu suspendată până a doua zi 
când începu pledoariile apărării. 


CAPITOLUL 4 
INELUL CU RUBIN 


Pare-se că în mecanica fenomenologiei curente, hazardul 
joacă un rol mult mai mărunt decât credem. Faptele, în 
aparenţă disparate, se leagă totuşi unele de altele, printr-un lanţ 
nevăzut, sub imperiul unei forţe care nu poate să fie decât 
voinţa omului. 

De astă dată lanţul faptic al cazului Magheru, rămas rupt 
până acum deoarece îi lipsea o verigă, fu completat în 
întregime, sub acţiunea aceleiaşi puteri. 

Ce se întâmplă? 

Cu câteva zile înainte de începerea procesului, o femeie 
tânără, foarte grasă (butoiaş de untură) intră în prăvălia 
bijutierului Horia. 

— Ce doreşti? întrebă meşterul, cântărind-o din ochi. „Trebuie 
să fie slujnică, băgată la stăpân”, îşi spuse el. 

Femeia nu răspunse imediat, se codea, stând nehotărâtă pe 
loc. În cele din urmă, trase din sân o basma, desfăcu un nod şi 
scoase de acolo un obiect sclipitor. 

— Eu, domnule, am un inel frumos... şi aş vrea să-l vând... Da' 
nu ştiu ce-mi dai dumneata pe el... 

— Un inel? Să-l văd mai întâi... 

Femeia i-l întinse. Bijutierul, dând cu ochii de el, tresări. Parcă 
îl mai văzuse cândva. Se uită din nou, îl întoarse pe-o parte şi pe 
alta. Nu, nu încăpea nicio îndoială... Era inelul răposatului 
Zăvideanu. L-ar fi recunoscut dintr-o mie... Uite, rubinul pe care 
îl întărise cu o zi, două, înainte de călătoria fatală şi dincoace, în 
spate, gravat numele moşierului. Cum o fi ajuns în mâna femeii 
acesteia? 

— De unde ai inelul, drăguță? 

— E al meu demult, de ani de zile. Maica mi l-a dat când trăia. 

— Păi, cum ţi l-a dat, că-i bărbătesc? 

— O fi, dar se potriveşte pe deget... Că-s trupeşă, nu vezi? 

Bijutierul se schimbase la faţă, cuprins de un tremur ciudat. 
Să-l cumpere şi să tacă chitic? Obiectul avea preţ mare. Dacă îl 
vindea la Bucureşti, ar fi pus mâna pe 70-80.000 de lei. Bani, nu 
glumă! Dacă totuşi, dă de vreun bucluc? Nu se hotăra încă, nu 
era treabă uşoară. De aceea, continuă dialogul, ca să câştige 
timp. 

— Îţi dau cinci sute de lei. Mai mult nu face. 


— Cu atât nu-l dau. E prea puţin. 

— Atunci, cât ceri pe el? 

— Dă-mi două mii şi ia-l... Poftim, ţi-l las la o mie cinci sute. 
Fără banii ăştia nu-l vând să mă pici cu ceară. 

— Îţi dau opt sute. Niciun leu mai mult. 

— Mai pune două, să fie o mie, ajunge atâta tocmă. Să mă 
trăsnească Dumnezeu dacă-l las mai jos. 

— Stai să mă mai gândesc. 

Sigur, îl lua pe nimic, femeia habar n-avea de valoarea 
inelului. Dar bijutierul, ros de ispită, sta pe tăciuni. Are să fie 
greu de plasat la Bucureşti. Chiar Zăvideanu îi spusese că a 
colindat pe la mulţi bijutieri cu inelul ca să-i afle adevăratul preţ. 
Aşa că bijutierii s-ar zice că-l cunosc. Dacă nimereşte la vreunul 
dintre ei? Nu înfundă puşcăria? Nu-i rămân fata şi băiatul pe 
drumuri? Afurisită treabă! Mai bine ar rămâne cu faţa curată! 
Poate că Şerban Voinea tot îi dă o mie-două, recompensă că a 
găsit inelul cumnatului său. 

— Aide, nu te mai gândi. Şi, că mi-e degrab'... făcu femeia 
nerăbdătoare. 

— Stai uşor... Mai întâi trebuie să-mi spui de unde eşti? 

— Cam de departe, îs bănăţeancă. Da’ acu’ stau în oraş, la 
soru-mea, că i-a murit bărbatu şi a rămas singură. Mi-a scris să 
viu la ea cică pe-aici e de mâncat o pâine... 

— Şi la cine faci serviciu? 

— Păi la dom” pricoror Ghinea, de la trebunal, îi văd de casă... 

Cum auzi bijutierul Horia de procuror se hotărî brusc să 
meargă pe calea cinstei. A trăit cinstit, cinstit o să moară, s-a 
terminat! Deschise uşa prăvăliei şi făcu semn vardistului din 
colţul străzii Acesta veni în grabă. 

— Vasile, ia pe femeia asta şi du-o ta secţie. Să declare acolo 
de unde are inelul ăsta care face aproape o sută de mii. 

Femeia, când auzi ce-o aşteaptă, se făcu galbenă ca ceara şi 
începu a protesta. 

— Da’ ce crezi dumneata ca l-am furat? Să-l arză focu’ p-ăl de 
pune mâna pe lucrul altuia. Să dea Dumnezeu să nu mai vadă 
ziulica de mâine... Că eu îl am... 

— Aide, aide, vorbă multă - sărăcia omului, întrerupse 
sergentul autoritar şi o apucă de braţ. 

— Auleo, nu merg la secţie să mă tai bucățele, că n-am pe ce, 
strigă ea tăvălindu-se ca apucată de furii. 


Sergentul, văzând că n-o scoate la căpătâi cu binişorul, o 
înhăţă vânjos de braţ şi o duse la circumscripție, urmat de un 
alai de gură-cască, atras de ţipetele servitoarei. Giolgău, 
comisarul-şef, un bărbat bine legat, pântecos, cu uniforma 
ţipând pe el, scria la o masă în fund, plină cu pete de cerneală 
violetă. 

— Ce-i, Vasile, cu dumneaei? 

În clipa aceea, bijutierul îşi făcu şi el apariţia. Şeful îl 
întâmpină ca pe o veche cunoştinţă: 

— Să fie într-un ceas bun! Cu ce ocazie pe la noi, nene 
Horică? 

Acesta, întinzându-se peste birou, şopti discret la urechea 
comisarului: 

— Femeia asta a venit să-mi vândă inelul răposatului 
Zăvideanu, care i-a fost furat cu ocazia nenorocirii de la 
Pietroasa. 

— De unde ştii că e al moşierului? 

— Cum să nu ştiu dacă mi l-a adus chiar el cu două zile 
înainte să-i întăresc rubinul? Acum, întrebarea e de unde şi cum 
a ajuns în mâinile ei? 

— Eşti mata sigur că el e al conului Matei? 

— Absolut sigur, cum te văd şi mă vezi... 

— Hm, e încurcată rău! zise comisarul ridicându-se. De aici 
iasă dandana mare... 

Bijutierul ridică din umeri. Giolgău, cu sprâncenele încruntate, 
ţintui femeia. Se apropie de ea cu paşi măsuraţi, ţinând mâinile 
la spate. 

— Cum te cheamă, puicuţo? o întrebă mângâind-o sub bărbie 
cu un gest galant de donjuan. 

Slujnica se trase îndărăt şi feri capul. 

— Nu te speria, mândruţo, că nu-ţi face nimica nenea şefu'. 

După ce află cum o cheamă, de unde e, dacă-i măritată sau 
nu, poliţaiul îi puse sub ochi inelul cu pricina. 

— Da’ ăsta de unde-l ai matale, scumpo? Aud? 

— Păi, nu-i spusei dumnealui cine mi l-a dat? şi arătă pe 
bijutier. 

— Dumnealui îi spuseşi şi mie nu vrei să-mi spui? De ce eşti 
rea, măi fetiţo? 

— Maica mi l-a făcut cadou de ziua mea. 


N-apucă să isprăvească bine vorba, că se auzi pleosc! şi 
femeia, clătinându-se, dădu peste birou buimacă. 

Poliţaiul grijuliu, o sprijini la vreme, să nu cadă. Se arătă 
foarte mâhnit de cele întâmplate. 

— Ce ai tu, puică, ori nu ţi-e bine? Vai de mine, să-mi dărâmi 
coşcogeamitea biroul. Păi, se poate? Fii cuminte, Măriuţo, neică! 
Stai copăcel pe picioare. Uite-aşa! 

Bijutierul înduioşat, protestă uşor: 

— N-o bate, domnule şef! 

— Ei nene Horică, când e vorba de dres ceasuri nu vii 
dumneata la mine să-mi ceri părerea. Sunt tartor bătrân în 
meseria asta... 

Femeia îl privea încă aiurită, ţinându-se cu mâna defalcă. Apoi 
deodată începu să strige, ca din gură de şarpe: 

— Auleo, nu mă omorâţi... că n-am furat... nici n-am făcut 
moarte de om... 

— Ei, iaca, asta nu-mi place la tine. Taci tu, Măriuţo, cu tata. 
Nu vrei? Vasile ia adă-mi de colo cureluşa lu' Sfântu' Sisoie, cea 
făcătoare de minuni. Să procedăm la niţică mângâiere! 

Sergentul execută porunca. Femeia văzând că lucrurile se 
îngroaşă, strigă îngrozită: 

— Să nu dai, că spui tot! 

— Păi, vezi, dragoste, de ce mă chinuieşti, păcatele mele şi 
mă faci să-mi calc pe inimioară? la să auzim noi cine ţi-a 
cadorisit inelu' cu pricina? Da' nu mă minţi, suflete? 

— Un flăcău din sat, Gheorghe a lui Spârchez. 

— Înî! Te ţineai cu el? 

— Ba el se ţinea după mine şi-mi tot da ghes, eu nu... aci 
femeia se opri şi înghiţi în sec. 

— Bine. Şi ce meserie are tânărul? 

— E în sârvici la gară, acar 

— Unde? În ce loc? 

— Păi, la noi, în Banat. 

— Fetiţo, mare-i Banatul. Mie să-mi spui satul. 

— Acolo unde se ciocniră trinurile: la Pietroasa. 

— Aşaaa? Gând la gând cu bucurie. De ce nu spuneai din 
capu’ locului? Păi vezi ce rea eşti, Măriuţo, neică?! Mama ei de 
treabă! 

Apoi, abia mai încăpându-şi în piele de satisfacţie, se întoarse 
spre bijutier: 


— Ce zici, nene Horică? Aflarăm ceva extra, nu eşti de părere? 

— Te felicit, domnule şef. Ai o abilitate profesională care m-a 
uluit! Pe cinstea mea! 

— Mersi, zise măgulit comisarul. Eh, asta e un flecuşteţ pentru 
mine. În orice caz, am mirosit o afacere bună. Să vedem ce-o să 
iasă de aici... 

Horia plecă mulţumit, cu sufletul împăcat şi se duse întins la 
Şerban Voinea să-i povestească întâmplarea. Comisarul-şef 
dresă actele şi înainta parchetului pe Maria Predoi împreună cu 
corpul delict. 

Surpriza, ca şi bucuria lui Kaminski fură neobişnuit de mari 
aflând despre ce era vorba. Deşi nu se îndoia câtuşi de puţin de 
vinovăția lui Ilarie, presimţi totuşi că are să descopere lucruri 
noi. Luă un interogatoriu slujnicei şi o descusu în toate chipurile. 
În ordonanța definitivă de dare în judecată lămurise chestia 
inelului, în sensul că a fost furat moşierului de vreun corb în 
zăpăceala operaţiunilor de salvare, sau la morga spitalului unde 
fusese transportat cadavrul. Dacă, totuşi, presupunea judele, 
dispariţia inelului ar avea vreo legătură cu crima de care era 
învinuit doctorul Magheru? 

Nu părea nimic cu neputinţă. Deşi procesul era în curs, el 
avea datoria să ducă până la capăt investigaţiile ivite cu acest 
nou prilej, să nu scape nimic neîncercat. 

Comisarul-şef Giolgău era un poliţist destoinic în care avea 
deplină încredere. Îl trimise cu primul tren să aresteze pe acarul 
Gheorghe Spârchez şi să-l aducă legat cobză. Giolgău ajunse 
noaptea în Pietroasa. Şeful staţiei, Vintilescu, îl primi binevoitor. 
Da, aveau într-adevăr un acar cu numele acela. Beţiv, limbut, cu 
apucături rele, hoţ fără pereche. Se spărsese într-o noapte un 
vagon încărcat cu talpă. Făptaşii rămaseră nedescoperiţi, dar 
şeful bănuia că Gheorghe nu-i străin de furt... Era însă isteţ: 
ştersese orice urmă. Îi făcuse mai multe referate să fie dat 
afară. Pe semne că avea pe cineva la Regională, care-l sprijinea. 
În noaptea asta nu era de serviciu. Locuia în sat, cale de şase 
kilometri. Tot personalul de serviciu al staţiei dădu cam aceleaşi 
referinţe despre acar. Un magaziner afirmă că-l întâlnise cu un 
ceas înainte şi că ar putea fi găsit la cârciuma din spatele gării. 

Poliţaiul rugă pe magaziner să-l însoţească. Într-adevăr, 
dădură peste el, beat turtă. Fără multă vorbă, îi puseră cătuşele 
şi Giolgău se întoarse a doua zi la Piteşti cu prada. 


CAPITOLUL 5 
INTEROGATORIUL 


Acarul fu introdus în cabinetul judecătorului de instrucţie. Era 
un bărbat scund, îndesat, cu pomeţii proeminenţi, maxilarele de 
jos ieşite în afară, ochii duşi în fundul capului, urechile mari, 
pleoştite. Netuns şi nespălat, cu hainele sleioase de unsoare, 
aducea cu un troglodit dacă n-ar fi avut pe faţă un zâmbet isteţ, 
care era al vicleniei. 

— Săru' mâna, să trăiţi, zise el, îndoindu-se până la pământ. 

Apoi cătă cu spaimă în juru-i. Comisarul-şef Giolgău se 
retrase, ducând mâna la chipiu. In cabinet rămase numai judele, 
grefierul şi o dactilografă. Un sergent era postat afară, la uşă. 

Acarul făcu doi paşi înainte, şi căzu în genunchi la picioarele 
lui Kaminski: 

— Dom” judicător, să trăiţi, gemu el, scapă-mi că m-a omorât 
dom' şef cu bătaia... Mămulică Doamne, ce-mi fu scris să 
păţesc! Of-of-of! Că nu m-atinsei de un fir de păr străin, să mă 
bată Dumnezeu! Făcu şi domnul pricuror Chiriţă cercetare, ne-a 
frecat ridichea la tot personalul gării cinci ceasuri, dar nu ne-a 
găsit nicio vină. Şi acu', altă belea pe cap... Vai de viaţa mea! 

— Ridică-te. Îți dau drumul imediat dacă mărturiseşti 
adevărul. 

— Mărturisesc, dom’ judicător, cum să nu, că-mi place 
adevăru' adevărat, de când mă ştiu numai adevăru' l-am spus. 
Nu mai că nu ştiu ce să mărturisesc. 

Kaminski luă de pe birou inelul cu rubin şi i-l arătă. 

— Îl cunoşti? 

„Va să zică de inel era vorba? Ait, drăcia dracului, cum de-a 
ajuns în mâinile judicătorului? Numai păcătoasa de Măriuca îmi 
făcu pocinogul. Cap sec! Aşa-mi trebuie!... N-avusei de lucru, 
trebuia să i-l dau ei, în loc să-l vând. M-aşteptam că inelul e cu 
pricina de m-a luat pe sus sticletele, altceva ce ar fi putut să fie? 
Acu' să te văd Gheorghiţă cum o- ndrugi? Auliu, mama mă-sii de 
treabă, nu scapă omu’ de ce i-e frică.. 

În loc să răspundă la întrebare, se pomeni el întrebând. ÎI cam 
supăra la ureche un hârşâit monoton, nu-şi dădea seama ce e şi 
de unde vine. 

— Parcă s-aude ceva, nu-ş'ce?... 

— Ascultă, omule, lasă tu ce s-aude, asta nu te interesează, 
mie să-mi răspunzi al cui e inelul? 


— Al meu, dom’ judicător, adică a fost, da’ l-am cadorisit unei 
mulieri. 

— De unde îl aveai? 

— Mi l-a vândut un creştin, e timp de atunci... O-hoo! 

— Cine e vânzătorul? Cum îl cheamă? 

— Ce ştiu eu? Parcă l-am întrebat de nume? Staţi să vedeţi, 
eram liber în ziua aia, că facem rotaţie la douăzeci şi patru de 
ore, aşa-i sârviciu nostru la ceferişti. Zic, hai să iau o ţuică şi mă 
duc în dosu gării, că acolo sunt două cârciumi, una e a lui 
Tingire, ailantă a lu' Sfârlează, ştiţi, după poreclă. Eu, ca omu' 
cu necazuri, mai beau câte un ţoi, să iertaţi, la alde Sfârlează, 
că-i om cumsecade şi mai crede rumânului. Te scrie la catastif, 
da' Tingire, să te păzească Dumnezeu, e negru-n ceru' gurii, am 
avut acu’ doi ani la Paşti o ceartă la cuțite, că nevastă-sa e rudă 
cu alde Gălbează, văru-meu dinspre partea... 

— Ho! Nu bate câmpii! Mie să-mi răspunzi scurt, m-ai înţeles? 
Cine zici că ţi-a vândut inelul? 

— Un rumân, dom-le judicător' nu vă spusei o dată? 

— Unde-aţi făcut târgul? 

— În cârciumă... tocmai povesteam, da’ mă-ntrerupserăţi. 

— Cine e acela, cum îl cheamă? 

— Eee, dac-aş şti cum îl cheamă s-ar zice că-s tare deştept, 
dar nu sunt! Vezi, trebuia să-i însemn numele, să mă uit la 
buletin, că nu se ştie peste ce dă omul cum detei eu acuş. Na! 
Cap sec! şi îşi trase un pumn în ţeastă. 

— L-ai întâlnit atunci pentru întâia dată? 

— Atunci, săru-mâna. Bea la o masă de unu singur. 

— Ce căuta să bea tocmai la cârciuma din spatele gării? 

— Păi era călător, să trăiţi. Pleca şi el la oraş. Şi până să vie 
trinul, te mai dregi o ţiră... n-ai ce-i face. 

— Cum s-a făcut tocmeala? 

— Scoate inelu' şi mă-ntreabă: Nu eşti muşteriu? Mă uit la 
inel, îmi place. Aveam o ibovnică, să iertaţi, om sunt! Hai să i-l 
cumpăr ei, îmi zic, că-i plac podoabele, lucru mare! Câte para e, 
întreb eu. Cerea nouă poli... Aş, zic, scump, nu face... Dacă mi-l 
laşi cu cinci bem aldămaşul. Dă şapte. Nu că nu pot şapte. Haide 
ia-l, tot nu mă costă nimic. Zicea că l-a găsit. 

— Nu-ţi aduci aminte cum arăta omul la faţă? Dacă l-ai vedea 
l-ai recunoaşte? 


— De, nu prea mă pui garant, dom’ judicător! Că s-au scurs 
de-atunci trei anişori! Dacă era o lună, două, treacă-meargă! 

— Notează, domnule grefier! Va să zică, declari că au trecut 
trei ani de când l-ai cumpărat? Bagă de scamă, Spârchez! 

Acarul cătă speriat spre judecător: 

— Trei să nu fi fost, da unu' jumate tot... 

— Mă, tu minţi de spurci pământul! 

— Să mor dacă mint, dom-le judicător! Uite, asta mi-e crucea! 
Şi acarul se închină. 

„Da, minte prosteşte de cum a deschis gura, gândi Kaminski. 
Trage nădejde că poate voi crede un cuvânt din ceea ce spune. 
Accidentul s-a petrecut acum nouă luni, adică în iunie. 
Zăvideanu avusese inelul în deget. Chiar bijutierul Horia declară 
că i-l dăduse la reparat cu două zile înainte de a pleca la Buziaş. 
Nicio îndoială că acarul prădase. Acum nu-mi rămâne decât să-l 
strâng în cleştele logicii pentru a-i smulge mărturisirea.” 

— Când i-ai dăruit ibovnicei inelul cu pricina? întrebă repede 
judecătorul. 

— Păi, să tot fie vreo trei luni de-atunci... 

— Aşa, strigă Kaminski, aveai prin urmare inelul la tine de un 
an şi jumătate şi când l-ai cumpărat te gândisei să i-l faci ei 
cadou. la să-mi spui acum de ce i l-ai dat abia după un an şi mai 
bine? 

Gheorghe Spârchez rămase năuc. Nu se aştepta la o astfel de 
întrebare. 

— Haide, răspunde fără tărăgăneală. 

— Dom judicător, să mor, nici eu nu ştiu cum s-a făcut! 

— Vezi că minţi, ticălosule? Tu n-aveai de gând să-l dai 
ibovnicei. Ea te-a văzut într-o seară cu inelul în deget s-a uitat la 
el şi plăcându-i te-a rugat să i-l dăruieşti. Mai întâi n-ai vrut, însă 
după două ceasuri de sfadă, te-ai înduplecat. 

Acarul se uită năucit la Kaminski. 

— A spus ea aşa? îngăimă el, simțind că-i vine ameţeală. 

— Mai mult decât atât, ai pus-o să jure pe toţi sfinţii că n-o să 
vândă niciodată inelul, nici să spună cuiva de unde-l are. 

— Dom! judicător muierea asta minte de-ngheaţă apele. Nu te 
lua după ea, păcătoasa dracului! 

— Ssst! Nu insulta aici! 

Kaminski sună. Gardianul de la uşă de ivi numaidecât. 

— Introdu femeia! 


Când Maria Predoi dădu cu ochii de Gheorghe, se trase un pas 
îndărăt, scoțând un țipăt de surpriză. Nu se aşteptase să-l 
găsească aici. Acarul, încruntat, cu pumnii strânşi în cătuşe o 
străfulgera cu privirile, parcă ar fi vrut s-o sfâşie. 

— Nu-i aşa, femeie, că i-ai văzut inelul în deget şi pe urmă i l- 
ai cerut? 

— Aşa e, domnu' judicător, toată seara mă rugai să-mi dea 
mie inelul (ce-i trebuia lui?) şi abia a vrut, că mai bine-l ţinea să 
şi-l bea cu apă ne-ncepută. Da’ parcă un făcut a fost ca să pat 
eu acuma ruşine... 

Şi Maria începu să plângă şi să-şi şteargă lacrimile cu poalele 
fustei. 

— Taci din gură, că nu paţi nimic. Astăzi o să-ţi dau drumul. 

— Ce pomană ţi-ai face, dom’ judicător! 

— Ascultă aici ce te întreb. Şi răspunde-mi scurt: te-a pus să 
juri când ţi-a dăruit inelul? 

— Da, dom' judicător, m-a pus... păi cum... Să nu spun la 
nimeni că e de la el şi să mă păzească sfântul să-l vânz... 

— De ce ţi-era frică, Spârchez, şi o ţineai de rău? Că doar tu ai 
cumpărat inelul, nu l-ai furat. Ai? 

— Minte dom-le judicător, bag mâna-n foc... Eu i l-am dat de 
bună voie, să mă bată Dumnezeu, întări acarul rugător. Apoi, 
adresându-se femeii, cu voce rugătoare: Te-am pus eu să te juri, 
fa Măriuco? Ţi-am spus eu să nu spui că ai inelul de la mine?... 
De ce mă bagi în puşcărie, bun-nevinovat? 

— Sfârşeşte, răcni judele, bătând cu pumnul în masă. Unde te 
trezeşti aici? 

— Să trăiţi, făcu umil acarul, îndoindu-se din mijloc. 

După o tăcere scurtă, Kaminski îl întrebă: 

— Unde-ai fost în noaptea ciocnirii? 

— Am alergat tot personalul gării să dăm o mână de ajutor la 
schilozi! 

— Erai de serviciu? 

— Da, să trăiţi, eram... cum să nu... 

— Ţie ţi-a povestit ceva din noaptea aceea? se adresă judele 
femeii. 

— Ba mi-a spus. Cum se răsturnaseră trinurile cu dosu-n sus, 
că era o groază de morţi şi că el a scăpat fo patru suflete. 

— Şi pentru care motiv vreai să vinzi inelul? De ce nu te-ai 
ţinut de legământ? 


— Păi, îmi ziceam că nu prea o lucru curat cu el. Dacă 
Gheorghe a fost la prăpădu' cu trinurile, te pomeneşti că l-o fi 
scos din deştu' unui mort, că de cumpărat nu prea-l ştiu eu 
galanton. Ş-atunci de ce să port, săraca de mine, lucru 
blestemat? Mai bine îl vânz şi scap, naibilor, de blestem. 

— Taci, viperă, că te... gemu înăbuşit acarul cu ochii injectaţi 
şi cu faţa descompusă, smucindu-se din cătuşe. 

Kaminski îl ţintui aspru cu privirile fără să scoată o vorbă. 
Flăcăul, intimidat, îşi domoli anevoie îndârjirea. 

— Du-te, femeie! Eşti liberă! 

Maria Predoi se întoarse nedumerită la judecător: 

— Adică, să mă duc acasă, de-adevărat? 

— Da, da... 

— Săru' mâna, că mare pomană îţi făcuşi, trăite-ar Maica 
Precista! oftă ea uşurată şi făcu câţiva paşi îndreptându-se spre 
uşă. Dar înainte de a ieşi, se întoarse pe loc, răzgândită: 

— Da' lu' Gheorghiţă nu-i daţi drumu' săracu'? 

Kaminski îşi muşcă buzele ca să nu surâdă. Naivitatea femeii 
îl dezarma o clipă. Răspunse aspru: 

— Aide, vezi-ţi de treabă... că altfel o păţeşti şi tu... 

Slujnica dădu să iasă: 

— Barem nu-l canoniţi prea tare, că e şi el suflet de creştin. 

După plecarea femeii, judecătorul făcu o pauză de destindere: 

— Care va să zică te-ai apucat să-mi spui parascovenii, ai? 

— Crede-mă dom’ judicător, adevărat spusei, îngăimă 
Gheorghe întunecat, cu capul în piept. 

— Mă Spârchezule, eu din capul locului ştiam tot, înţelegi? Te- 
am întrebat numai aşa, de formă, ca să văd dacă eşti sincer. 
Inelul cu pricina l-ai furat unui boier în noaptea accidentului. 
Degeaba îmi cânţi tu verzi şi uscate. 

— Dom-le judicător... vă faceţi păcat cu mine... se rugă acarul 
dezarmat în pragul mărturisirii. 

Atunci Kaminski întrebuinţă trucul obişnuit în asemenea 
împrejurări, care dădea roade mai cu seamă la oamenii simpli. 

— Dac-ar fi numai inelul treacă-meargă... Pacostea mare e că 
pe lângă inel, i-ai furat boierului şi banii... 

Acarul sări în sus ca fript: 

— Care bani? 

— Un pachet cu bancnote. O jumătate de milion. Acu' să te 
văd pe unde scoţi cămaşa? 


— Banii nu i-am furat, să mă trăsnească Sfântu Ilie dacă i-am 
furat, izbucni acarul, văzându-se pocnit din senin cu o nouă 
vină. Am vrut numai să-i iau... dar i-am pus repede la loc... că 
intrasem în vagon cu lanterna să scot morţii şi răniții şi m-a 
strigat don' Vintilescu, zice: Gheorgheee! - şi eu numaidecât am 
ieşit afară... Îmi poartă pică, mi-ş' ce tot are eu mine... 

— Stai. Stai. S-o luăm binişor. Zici c-ai intrat în vagon cu 
lanterna. Ce căutai acolo? 

— Păi, aveam poruncă de la dom’ şef să ajutăm pe răniţi, 
adică să-i cărăm afară. 

— Erai singur? Altcineva nu te întovărăşea? 

— Singur am fost, să trăiţi, că era o groază de vagoane şi noi 
numai zece-doişpe oameni, până să vie ajutoarele de la 
Caransebeş. 

— Dar în compartimentul cu pricina, cine se afla? 

— Bine n-am prea văzut. Mai mult de doi boieri zic că n-or fi 
fost. 

— Şi ce făceau acolo? N-ai auzit gemete, strigăte după ajutor? 

— AŞ, nici pâs nu ziceau. Taci, că-s morţi, socoteam în sinea 
mea. Unul dintre ei era răsturnat într-o rână, cu faţa mânjită de 
sânge. Tinea omul o mână pe piept, vezi dumneata, aşa 
rămăsese de la moarte, săracu'! In deget un inel sclipea, 
afurisitu', de-mi lua ochii!... Ceasu' rău! M-a îndemnat 
necuratu'... Că sunt om sărac lipit, săru' mâna dom’ judicător, 
abia prididesc cu braţele, păcatele mele! 

— Bine, bine... Şi ce-ai făcut? l-ai tras inelul din deget? 

— L-am tras, să trăiţi, şi l-am vârât ici, în deştu' ăsta. Pe 
urmă... tot necuratu'... Da' banii nu i-am luat, nu i-am luat, dom- 
le judicător, omorâţi-mă că eu unu nu i-am luat!... 

Un gând proaspăt fulgeră mintea judecătorului si-i lumină 
subit faţa. Câteva clipe îşi ţinu capul în mâini şi cugetă 
frământat. Apoi, încreţi sprâncenele şi trase aer mult în piept, ca 
în ajunul unei acţiuni decisive. 

— Da! îşi zise pentru sine, înclinând fruntea. Ce-ai făcut pe 
urmă, Spârchez? 

— Pe urmă, îl căutai în buzunarele de la haină. Nimic! Nu mă 
las! Îl mai pipăi aşa cu mâna pe piept... Şi dau de ceva tare. Ait, 
zic, să ştii că aici e portofelul... Desfac vesta, avea buzunarul pe 
jumătate cusut. Na, drăcia dracului! Dau să desfac cusătura şi 
scot de-acolo un pachet. M-am fript, socoteam, da' tot rup la un 


colţ o bucăţică şi când colo, un teanc de hârtii nou-nouţe. 
Taman atunc-i mă strigă şefu': Gheorghe! Gheorghe! Auleo! 
Ghinionu' naibii! Taman acu' se găsi să mă cheme! Când dau să 
ies din compartiment, îmi vine gândul ăl bun; dacă şefu' găseşte 
banii la mine, tranc cu pistolu', mă achită! Dânsu' are bănuială 
că poate fur şi d-aia mă cheamă, să mă caute... Mă întorc la 
repezeală şi pun pachetul la loc... 

— De ce te chemase şeful? 

— Nu vă spusei că avea bănuială să nu fur? De la nişte talpă 
mi se trage bănuiala, că s-a spart o dată un vagon cu talpă. 
Striga la mine mânios; „Pe unde-mi umbli, pungaşule? Nicăieri, 
don' şef. Zice: Sus mâinile! Le ridic la poruncă. Ce puteam să 
fac? Şi dumnealui mă scotoceşte prin buzunare. Puneţi-l să dea 
declaraţie dacă mi-a găsit vreun ban de cinci! Vă rog foarte mult 
să dea dumnealui declaraţie ca martor. Că dumnealui e om de 
încredere, ce mai... 

— Inelul unde era atunci când te-a cercetat şeful? 

— Păi, inelul l-aveam în deget, să trăiţi! Şi uitasem de el, 
păcatele mele! Da' n-a băgat de seamă, că vezi dumneata, 
eram cu mâinile ridicate în sus. 

— Se cheamă că i-a scăpat din vedere. 

— Aveai de gând să te înapoiezi ca să ridici banii de unde-i 
lăsasei? 

— Nu, dom-le judicător, să mor dacă mă gândeam... că dom’ 
şef, cum vă spusei, era cu ochii-n patru pe mine. 

— Bine, mă, dacă era cu ochii pe tine, cum se face că totuşi 
pachetul a dispărut? Ai? 

— Dom-le judicător, întrebaţi pe dom'şef dacă a găsit ceva la 
mine. Să declare dumnealui ce bani a găsit. Dacă furam, găsea, 
da' n-a găsit. Inelul l-am luat... E drept... Ce-am luat nu 
tăgăduiesc. Dinspre partea banilor, însă, să mă tăiaţi că sânge 
nu curge. Dacă aş fi avut eu atâta bănet, mai stăteam acar la 
căile ferate, să-mi facă dom’ şef Vintilescu zile fripte? Atâţia 
draci! Îmi deschideam o cârciumioară în sat la mine, că asta e 
afacere mănoasă şi m-aşezam în rândul oamenilor. Da' nu mi-a 
ajutat Dumnezeu să mă pricopsesc! 

— Atunci spune, ce s-a făcut cu pachetul? Că în pământ n-a 
intrat! 

— Deh! L-o fi luat altu’ mai şmecher decât mine! Of, ce 
ghinion avusei, nici acuşa nu-mi intră în cap... 


— Gheorghiţă, băiatule, eu te cred pe tine, dar boieru' ţine 
morţiş că tu i-ai şterpelit pachetul cu bani. Zice că ai plecat şi nu 
l-ai pus la loc, aşa cum susţii tu. 

— Care boier? 

— Stăpânul inelului, care altul? El e doar păgubaşul, nu sunt 
eu. 

— Păi, trăieşte? Eu credeam că a mierlit-o... făcu acarul mirat 
foarte. 

— Vezi bine că trăieşte. S-a canonit rău, dar doctorii l-au pus 
pe picioare. 

— Şi zice că nu i-am pus banii la loc în buzunarul lui? 

— Da, aşa zice... 

— Să-i spuneţi de la obraz că minte. Eu, unul, i-am pus îndărăt 
pachetul, da' se vede treaba că altu' i l-a luat mai târziu. Fiecare 
cu norocu' lui. 

— Şi eu tot aşa cred. Mai ales că am declaraţia şefului tău 
care glăsuieşte că nu s-a găsit nimic asupra ta. 

— Păi, vedeţi, dom” judicător? surâse Spârchez satisfăcut 

— Ştii ce? Mi se pare că boierul cam are pică pe tine. Auzi ce 
mi-a mărturisit? Cică l-ai fi strâns puţintel de gât. Ei. Dar asta nu 
e nimic... Fleac! Bine c-a scăpat omul cu zile... Ai fi putut să-l 
omori, păcătosule, dacă strângeai mai vârtos. 

— Să ştii, dom’ judicător, ăsta-i motivu’ că dumnealui ţine să 
mă bage la apă... 

— Dar ce ţi-a venit să-i pui mâna-n gât? lacă ăsta n-o înţeleg! 
Nu cumva te simţise că umbli să-i iei punga? 

— Cam aşa, dom'le judicător. Aici o brodişi bine, mărturisi 
codindu-se puţin acarul. Când îi scosei inelu', credeam că-i mort, 
nu mişcase de fel, ca răposaţii, ştiţi? Acu’, dau să desfac 
cusătura, ca să scot pachetu', şi de, în fierbinţeală, mai greşeşte 
omu', poate oi fi tras cam tărişor. Dacă ştiam că nu e mort, he, 
umblam cu delicatesuri... Ce să vezi? Mă simte rumânu! Se 
deşteptase şi m-apucă de piept cu mâna. Cât p-aci să-mi pierd 
cumpătu'. Ce să fac? l-am vârât mâinile în beregată. De! Aşa 
cerea treaba! A horcăit niţel... numai niţeluş... şi mi-a dat 
drumu’. Da-ncleştase zdravăn pumnu'... Ce, te joci cu omul la 
stare de primejdie?... 

— Nu ţi-a fost teamă că l-ai omorât? 

— AŞ, că n-am strâns tare. Ce naiba, eram în toate minţile. 
Strângeam atât cât să-mi dea drumu’ de haină, pricepurăţi? 


— Măi Gheorghiţă, eu aş vrea să te scap. Îmi place de tine că 
eşti băiat deştept... 

— De... dom’ judicător! Vă faceţi pomană, să fie de sufletu' 
morţilor. 

— Cu inelu' o facem uitată. Chestiunea e că s-a găsit. Dar 
ajută-mă să punem mâna pe cel care a furat pachetul cu bani. 
Cine zici că se afla lângă boierul cel gras? 

— Vă spusei: era unu’ mai subţirel. Rudă, nerudă, habar n-am. 

— Ce făcea ăsta, mă? N-ai băgat tu de seamă? 

— Păi zăcea lungit pe canapea, cu capul lăsat în jos. Era mort, 
nu sufla de fel. 

— Mă, n-o fi luat el banii? 

— Cum să-i ia dacă era mort? Doamne, iartă-mă! Asta e bună! 

— N-a fost decât rănit. S-a făcut bine şi ăsta. 

— Va să zică înviară amândoi morţii? De, dom'le judicător, 
ştiu eu? Da parcă tot nu-mi vine-a crede! Un om care trece 
printr-o spaimă ca aia nu prea-i arde lui de blestemăţii. 

Kaminski tresări. Acarul, în mărginirea lui, spusese un mare 
adevăr. 

— Ascultă, reluă judele după câteva clipe, când te-a strigat 
şeful de afară, tu erai cu banii în mână, aşa e? Ai vrut să fugi ca 
să ajungi cât mai repede la superiorul tău; dar în uşa 
compartimentului te-ai răzgândit: „la să pun eu pachetul cu bani 
la loc, să nu mi-l găsească dom’ şef că mă caută şi o păţesc”! 

— Ba ce păţanie, că trăgea cu rivolveru-n mine. Ne-a spus că 
p-ăl de l-o prinde furând îl împuşcă pe loc, fără milă. 

— Aşa. Bine! Şi îţi făceai socoteala că te vei furişa mai târziu 
când ţi-o fi la-ndemână, ca să iei banii din nou. Nu cumva, din 
zăpăceală, ai strecurat pachetul în buzunarul boierului slab, în 
loc să-l vâri înapoi de unde îl luasei? 

Acarul rămase câteva secunde pe gânduri. Apoi, deodată 
vorbi, ca luminat: 

— Să ştii că aşa a fost! Acu’ pot să spui, să iertaţi dom’ 
judicător; pe mine tot nu m-a răbdat inima, că îmi ghicirăţi 
gându' şi m-am dus p-ormă după pachet ca la fo juma de ceas. 
Şefu' era plecat nu ştiu pe unde. Caută-n sus şi-n jos, răscoleşte, 
dă-i! Pachetul cu bani - nicăieri!!! Măi, ce s-a făcut, nu puteam 
să-mi dau seama... Boieru' ici, gologanii nicăieri... Parcă se 
topiseră ca fumu’... 

— Dar boierul slab, nu-ţi aduci aminte, l-ai găsit tot acolo? 


— Taman asta voiam să vă spui. Când mă uit alături, slăbuţu' 
nicăieri. Zic, or fi venit niscaiva oameni de l-au ridicat p-ăsta şi 
mi-au jefuit omu'. Mi-o luaseră înainte. Să le fie de cap, bătu-i-ar 
Dumnezeu. 

— Nu, n-au luat ei banii. Acum pot să-ţi spun cum stau 
lucrurile. Boierul cel tânăr e învinuit că i-a furat. Însă el ţine 
morţiş una şi bună: cică nu i-a luat cu voia lui, că altcineva i-a 
pus pachetul în buzunar fără să-şi dea seama cine. 

— Să ştii, dom'le judicător, c-aşa e... zise acarul ferm convins. 

— Ei, cum? la spune tu Gheorghiţă... 

— Păi să vedeţi. lo zic c-aici e chestia cu pricina. Pripit cum 
eram s-o zbughesc afară că dom' şef nu glumea, nu ştiu cum 
fac, cum dreg, că mi se stinge lanterna. Na, drăcia dracului, am 
sfeclit-o! Bâjbâi în întuneric să pui pachetu' la loc. Acu’, pot să 
spui eu la sigur dacă a fost buzunaru' boierului? De, în beznă, şi 
grăbit cum eram, nu bag mâna-n foc că n-oi fi nimerit alături, la 
slăbuţ. Chestia e că s-a găsit paralele! Eh! Ştiu eu cum te- 
ncearcă domnii judecători pe toate părţile doar-doar o scoate 
ceva, surâse acarul înseninat. 

— În orice caz, ţi-aduci bine aminte că n-ai vârât înapoi banii, 
în buzunarul de la vestă, de unde-i luasei? 

— Păi buzunaru' ăla, săracu', nici că se mai ţinea. S-a 
desfăcut de tot când am tras. Materie proastă! 

— Atunci era buzunar de haină? 

— De haină, uite aşa cum aveţi dumneavoastră. 

— Mă, eşti sigur că de haină? 

— Cum te văz şi mă vezi, dom' judicător! Ce mai stăm de 
vorbă! Dacă puneam banii la grăsan îi găseam fără doar şi 
poate când m-am întors după ei. 

— Bine, Gheorghiţă! bâigui Kaminski aproape transfigurat. 

Acarul îl privea cu uimire. De ce se schimbase astfel 
judecătorul la faţă? 

„Ce întâmplare stranie! gândi Kaminski. Nu s-a mai pomenit 
aşa ceva. Magheru nevinovat! O jertfă a propriei sale iluzii! 
Cerul îl salvează tocmai acum, în ceasul pierzării, scoțând 
adevăratul ucigaş din beznă. Clătină trist capul: ce eroare 
judiciară s-ar fi comis, dacă...” 

Grefierul înlemnise pe scaun. Schimbă un rând de priviri cu 
dactilografa şi alt rând cu superiorul său. Deodată, judele se 
ridică brusc în picioare şi întrebă aspru pe acar: 


— Când te-ai dus a doua oară după bani, ce făcea boierul cel 
gras? 

Flăcăul se codea să răspundă, văzându-l mâniat: 

— Ce făcea boierul, te-ntreb? se răsti judele mai enervat. 

— Apoi tot aşa era... cum îl lăsasem... bâlbâi omul. 

— Cum adică, mort? 

Gheorghiţă se clătină. Replica judelui îl păli drept în creştet, 
ca o măciucă. 

— Ucigaşule! răcni înfiorător Kaminski, ai să înfunzi ocna! leşi 
afară! Am terminat cu tine! Luaţi-l! 

Acarul mugi ca o vită înjunghiată şi se prăbuşi pe podele. Doi 
sergenţi îl scoaseră pe uşă, cu trudă. 


CAPITOLUL 6 
PLEDOARIA 


Judecătorul Kaminski lucra la redactarea mandatului de 
arestare pentru acar, gândindu-se ce vâlvă are să stârnească în 
oraş vestea nevinovăţiei doctorului, în care el crezuse din capul 
locului, întemeiat pe acel infailibil fler al său, nedezminţit nici de 
astă dată. 

Involuntar se uită la ceas: era 1 şi 20 de minute. Se sperie de- 
a binelea. Când se topiseră cinci ore şi jumătate, căci începuse 
interogatoriul la opt precis? Pesemne că Almăjanu a intrat în 
şedinţă şi vor fi început pledoariile apărării. Trebuia să 
vorbească neapărat cu el, să-i comunice noutatea senzaţională 
care dădea procesul peste cap. Scrise în fugă câteva rânduri 
preşedintelui, rugându-l să suspende şedinţa pentru zece 
minute, că are să-i raporteze ceva foarte important. In orice caz, 
trebuia evitată deliberarea fără obiect a juraţilor şi mai ales 
pronunţarea unei sentinţe în vânt, care ar fi adus prejudicii 
justiţiei. 

— Mimi, predă bileţelul acesta domnului preşedinte. Hai, fugi! 

Dactilografa  pricepu despre ce-i vorba, avea destulă 
experienţă în materie procedurală. Inainte de a ajunge la 
Almăjanu se abătu prin sala de şedinţe şi spre norocul ei întâlni 
pe unul din secretarii lui Radulian. 

— Fii te rog bun şi dă maestrului asta. 

Era o foaie de hârtie în care dactilografa rezumase în câteva 
fraze interogatoriul luat de Kaminski. Poate că dragul ei avocat 
are nevoie de aceste date şi de ce nu i-ar da o mână de ajutor? 

Radulian citi uluit rândurile fetei. 

„Magheru nevinovat? Acarul a ucis pe moşier? l-a smuls 
pachetul cu bancnote... şi chemat de şef, a vârât din greşeală 
banii în buzunarul doctorului, cu gând să revină mai târziu să-i 
ridice? Formidabil! Şi până acum, nimeni nu ştie, încă n-a 
transpirat nimic... Nici tu preşedinte, nici tu prim-jurat habar n- 
au! Bravo, Mimişor, meriţi o blană de mouton doré, fato: Dar să 
nu se stingă acţiunea înainte de a-mi dezvolta apărarea... Lasă 
că ţi-o coc eu, procuror troglodit, acum eşti în mâna mea! Un 
trimestru întreg ai să-mi visezi pledoaria, noapte cu noapte... 
Pentru mine ca avocat o lovitură ca asta înseamnă adevărată 
mană cerească! Uite, i-a adus lui Barbaroza mesajul cu pricina. 
Dacă suspendă şedinţa, mă opun categoric. Motivez că trebuie 


să plec urgent la Slatina, am acolo proces, poftim citaţie, număr 
de dosar, tot ce pofteşti... 

Intr-adevăr avea, era la mijloc ceva real, însă trimisese în 
locul său pe unul din secretarii săi. 

Preşedintele Almăjanu ezită să suspende şedinţa. N-avea rost, 
dezbaterile abia începuseră de zece minute. Era o fire 
cumpănită, lucra cu încetinitorul. 

„Nu merge, facem impresie proastă, gândi el. O suspend după 
pledoaria lui Radulian. Ce o fi având Kaminski ăsta să-mi 
raporteze! E chiar atât de important? Ei, drăcie!... Om vedea 
noi... 

Dacă ar fi bănuit despre ce era vorba, fireşte, întrerupea 
şedinţa. Aşadar, dădu cuvântul apărării. 

Mircea Radulian atât aştepta. Se ridică anevoie, calculat, 
arătând tuturor ochilor din sală făptura lui zveltă şi elegantă. 
Inainte de a începe, plimbă asupra auditoriului priviri galeşe 
cărora le adăugă drept condiment un surâs fin, abia perceptibil, 
semnul de prim contact cu sufletul sălii. Apoi, glasul său 
baritonal, cu inflexiuni atât de plăcute, revărsă fonia ca o ploaie 
de undiţe savant dirijată de gesturi, dar mai ales de puterea 
cuvântului. Ca să prindă în plasă cât mai mulţi auditori şi mai cu 
seamă juraţi, căci aceştia din urmă erau peştişorii pe care avea 
nevoie să-i capteze 

— Onorată curte, domnilor juraţi, doamnelor şi domnilor, aţi 
ascultat îngroziţi în şedinţa de ieri rechizitoriul domnului 
procuror. V-aţi dat o dată mai mult seama de ceea ce poate face 
cuvântul încăput pe mâini stângace. Cuvântul inspirat al 
scriitorilor ne înalţă spiritul, cuvântul dragostei ne aduce 
fericirea, cuvântul creatorului dă viaţă oamenilor, cuvântul 
avocatului apără de nedreptate, smulge dreptatea răpită. Numai 
cuvântul unui procuror denigrează, acuză, înjoseşte. De ce afirm 
aşa ceva? Pentru că din concluzia domnului procuror reiese dar 
că avem pe banca acuzării nu o fiinţă umană, ci pur şi simplu o 
plămadă monstruoasă a naturii pe care trebuie s-o extirpăm sau 
s-o izolăm, pentru a nu primejdui organismul social de molipsire. 
Trebuie să recunoaştem că domnul reprezentant al ministerului 
public a sărit dincolo de cal, deşi călăria e un sport pe care nu-l 
practică în orele libere. Din tolba de unde domnia-sa crede că a 
scos de urechi un asasin abject, foarte potrivit pentru 
necesităţile profesiunii, se întâmplă ca în acest aşa-zis asasin să 


fie tocmai unul din cele mai alese exemplare cu care societatea 
noastră se mândreşte, întrucât prezenţa acestuia e 
indispensabilă pentru purificarea şi înălţarea ei morală. 

În sală - rumoare. Şoaptele se plimbau de la o ureche la alta. 
Curios! Un avocat vorbind de purificare morală dă ca exemplu 
un acuzat de tâlhărie şi omor? Nu zău, e prea de tot! 

Radulian surprinse cel dintâi murmurul protestatar, pentru că 
el însuşi îl provocase cu intenţie. Continuă cu seninătate 
olimpiană, ca un general sigur de victorie. 

— De zece ani de când profesez avocatura în acest for, 
niciodată n-am apărat pricini nedrepte. Unica însuşire cu care 
mă mândresc e cinstea mea profesională. Această cinste nu 
poate nimeni s-o tăgăduiască. Ei bine, domnilor juraţi şi onorat 
public, eu mă închin cu smerenie în faţa unui om, care, din 
cauza unor împrejurări stranii, crede că a comis o crimă iar 
conştiinţa lui de factură superioară, aş zice socratică, îi 
îndeamnă să se predea justiţiei fără să aibă măcar certitudinea 
că el a făptuit-o. Acest om de înaltă moralitate este presupusul 
acuzat, domnul doctor Ilarie Magheru. 

Făcu o mică pauză, privind circular în adâncul sălii. Toată 
lumea, surprinsă de aceste afirmaţii superlative la adresa 
inculpatului, aştepta cu gâtul întins, într-o atitudine de 
nerăbdare nervoasă, o explicaţie. Mihăescu, directorul liceului, 
pufăia crispat, fără stâmpăr. Olarian rămânea statuar cu 
sprâncenele încruntate. Numai colonelul Dordea părea liniştit şi 
zâmbitor. 

Preşedintele interveni: 

— Veniţi cu argumente concrete! 

— Argumente? strigă Radulian cu glas de tunet. Acuzatul este 
cu desăvârşire nevinovat de crima ce i se impută. 

— Daţi-mi voie, aceasta e o părere, nu un argument, obiectă 
ironic procurorul Ghinea. 

— Nu e nici părere, nici argument, ci adevărul gol, goluţ! 

După care, întorcându-se spre grupul juraţilor, continuă: 

— Domnilor, înainte de a dovedi cele afirmate, mai precis, 
înainte de a se dovedi de către forul competent, ţin să adaug că 
proba nevinovăţiei clientului meu, s-a găsit, horribile dictu”, 
chiar în casa domnului prim-procuror. 


'5 îngrozitor de spus! 


Un iureş de uimire izbucni impetuos din toate colţurile sălii. Pe 
ici, colo, se auziră râsete înfundate. 

Olarian şoptea la urechea colonelului Dordea: 

— Ce-o mai fi şi asta? la te uită ce agitat e doctorul! 

Procurorul sări în picioare, ca un arc desprins din cleşte. Cu 
muşchii feţei încordaţi, cu ochii ca două tăişuri de pumnal, 
interpelă pe avocat: 

— Îndrăzniţi să mă ultragiaţi în exerciţiul funcţiunii? 

Almăjanu, calm ca un sfinx, netezindu-şi barba cu mâna, 
interveni împăciuitor: 

— Explicaţi-vă, domnule avocat. 

— Onorată instanţă, reluă Radulian, surâzând maliţios pe sub 
mustață, semn că era satisfăcut de cum evoluau lucrurile, 
domnul prim-procuror se pripeşte ca de obicei. Nu e vorba de 
niciun ultragiu. Eu nu acuz pe nimeni, deci nici pe domnia-sa, 
pentru bunul motiv că îndatorirea mea e să apăr pe toată 
lumea. Am spus adineauri, şi repet, că dovada nevinovâăţiei 
clientului meu s-a găsit chiar în casa domniei-sale. E adevărat! 
Ce vreţi, o ironie a hazardului! Soarta ne joacă adesea 
pocinoguri afurisite! N-am vrut să afirm cu asta că domnul 
procuror era în cunoştinţă de cauză. A nu! Doamne fereşte! 
Domnia-sa habar n-avea de aşa ceva, e tot atât de inocent ca şi 
pretinsul inculpat, pentru că - închipuiţi-vă - astăzi e ziua când 
inocenţa triumfă în acest loc al dreptăţii! Dar ca să nu lungim 
vorba, am să vă lămuresc cum stau lucrurile: alaltăieri, 
servitoarea domnului  prim-procuror, Maria Predoi, a fost 
arestată pe când voia să vândă un inel. Adică tocmai atunci 
când domnul preşedinte se trudea aici să lămurească această 
complicată chestiune! 

— Da, un inel pe care servitoarea mea îl primise în dar, 
completă procurorul. Cunosc afacerea. 

— N-o cunoaşteţi decât la prima literă a alfabetului. Inelul cu 
pricina aparţinea răposatului Matei Zăvideanu. 

— Anticipaţi asupra cercetărilor în curs? 

— Mă refer numai la fapta de care e învinuit clientul meu. Mi-e 
indiferent dacă ele sunt în curs de cercetare. Femeia a declarat 
că primise inelul de la un ibovnic, acar în staţia Pietroasa. 

— Acest furt constituie un alt proces. 

— Cum puteţi afirma acest lucru? Nu clientului meu i s-a pus 
în sarcină şi furtul inelului? 


— Şi de-aici trageţi concluzia că e nevinovat? Pentru că 
sugrumând pe Matei Zăvideanu, ca să-l jefuiască, a omis să-i ia 
şi inelul din deget? 

— Nu, domnule prim-procuror. Concluzia mea nu e atât de 
simplistă ca presupunerea dumneavoastră. Ea se sprijină pe un 
fapt real şi anume că acarul e acela care a sugrumat pe Matei 
Zăvideanu. 

— Ce-aţi spus? făcu preşedintele surprins. 

— Repet, acarul Gheorghe Spârchez a ucis pe moşier... 

— Nu invocati fapte pe care nu le putem lua în considerare. 
Ele nu uşurează situaţia acuzatului. 

— Nici nu ţin să fie luate în consideraţie. De fapt, acuzatul nici 
nu mai are nevoie de apărare, nevinovăția îl apără mai mult 
decât toţi avocaţii din baroul nostru. O să mă întrebaţi, însă, 
cum se face că banii lui Zăvideanu s-au găsit la el?! Ei, bine, ab 
initio, acarul luase şi inelul şi pachetul cu bancnote. Surprins 
asupra faptului, a vrut să pună înapoi banii, dar în întuneric a 
nimerit alături. Cu alte cuvinte, a strecurat bancnotele în 
buzunarul acuzatului, care se găsea lângă victimă, fără 
cunoştinţă. Acestea sunt, în rezumat, faptele, care vor fi 
confirmate de realitate. 

O rumoare nestăvilită răscoli sala în lung şi lat, împuind 
văzduhul cu strigăte de exclamare. Judecătorii, juraţii, ca şi 
întreg auditoriul păreau buimăciţi de uimire. Nu pricepeau încă. 
Prea venea din senin trăsnetul, ca să li se pară firească 
neaşteptata lovitură de teatru a avocatului. Întâile clipe de 
năuceală odată scurse, publicul îşi mai veni în fire. Bărbaţii, ca şi 
femeile se întorceau unii către alţii, întrebându-se din ochi, 
priveau ba la preşedinte, ba la juraţi, aşteptând de la aceştia o 
confirmare a celor spuse de avocatul apărării. 

— Domnule preşedinte, nu este adevărat, izbucni Ilarie 
Magheru, ca o explozie în freamătul general. Eu am ucis pe 
moşierul Zăvideanu şi l-am prădat. Nu osândiţi pe un biet om 
care n-are altă vină decât că şi-a însuşit un inel. Nu sunt nebun 
ca să iau asupră-mi o crimă pe care n-am făptuit-o! Să nu 
credeţi una ca asta, afară numai dacă vă gândiţi că mi-am 
pierdut minţile. Banii au fost în posesia mea, ce altă dovadă mai 
vreţi? Eu am ucis! Pe mine condamnaţi-mă! Nu pot îndura ca 
altul să ispăşească în locul meu. Cruţaţi-mă de această umilinţă! 


Preşedintele înlemnise pe fotoliu. Nu mai pricepea nimic. 
Asemeni juraţii şi ceilalţi. O larmă asurzitoare se iscă dintr-o 
dată amenințând să ia proporţii. 

— Ilarie, ce faci? strigă colonelul Dordea, sărind în picioare. 

Procurorul încercă să spună ceva. Dar vorbele-i fură acoperite 
de rumoare. 

Preşedintele agită clopoţelul energic... 

— Tăcere, vă rog! Altfel evacuez sala! 

Chiar Radulian îşi pierduse cumpătul, clocotea de mânie. 

— Ah, zevzecul! Ce fason mi-a făcut! Cum şi-a tăiai creanga 
de sub picioare... În ascensiunea acestui nefericit singura 
piedică e el însuşi. 

Când se mai liniştiră spiritele, reluă calm: 

— Am avut sau nu dreptate, domnilor, să consider pe acuzat 
de o puritate desăvârşită, de o înaltă forţă morală? Ori, vi s-a 
întâmplat dumneavoastră, până acum, ca un inculpat de pe 
banca acuzării să-şi strige singur presupusa nelegiuire şi să vă 
ceară osândă? Zău, mult aş da să-mi arătaţi un asemenea 
exemplu. Ei bine, cu toate astea, susţin sus şi tare că acuzatul e 
nevinovat. Şi aici intervine un complex proces sufletesc, pentru 
înţelegerea căruia vă solicit luarea-aminte. Domnilor, omul 
acesta se pomeneşte a doua zi după accident cu o sumă 
considerabilă asupră-i, fără să aibă habar de proveniența ei. E 
lesne de înţeles nedumerirea lui în faţa unei atari situaţii. O 
legitimă şi chinuitoare întrebare îi frământă: de unde am eu 
aceşti bani? Cum au ajuns în stăpânirea mea? Pe ce cale? Mi i-a 
dat cineva spre păstrare? Nu... l-am furat? Se prea poate, dar 
nu-mi aduc aminte. Atunci? Grea taină de dezlegat! Şi, totuşi, 
banii, banii se găsesc la mine! E o realitate concretă, de care nu 
mă îndoiesc cum nu mă îndoiesc, cum nu mă pot îndoi că exist. 
Şi acum intră în joc acea nevoie de automotivare proprie şi 
esenţială firii omeneşti, care scormoneşte cauzalitatea acţiunilor 
noastre, caută cu orice preţ o explicaţie valabilă, oricare ar fi ea. 
Acuzatul, după cum arată şi declaraţia de la dosar, recurge la 
datele învăţăturii sale. Scormoneşte, cercetează, reţine ceea ce- 
i trebuie. Şi, în ultimă analiză, ajunge la concluzia că a ucis în 
stare de somnambulism. Această convingere şi-o întăreşte cu o 
sumedenie de raționamente. În propriii săi ochi, era singura 
explicaţie valabilă a bizarei întâmplări, unica scăpare. La asta se 
mai adaugă şi peripeţiile unui vis iscat, se vede, de convorbirea 


tovarăşilor de drum, aşa cum pe drept a declarat domnul martor 
Olarian. De unde era să-i treacă prin cap acuzatului că banii pe 
care-i găsise fuseseră din greşeală puşi în buzunarul său, pe 
când zăcea în nesimţire? E aşa de ciudată întâmplarea asta, 
încât ar zdruncina cea mai sănătoasă minte, necum una deja 
slăbită de tragismul clipelor trăite. 

Să trecem mai departe, domnilor, şi să vedem ce a făcut 
acuzatul în faţa acestei stări de lucruri? Din mărturia anexată la 
dosar, reiese că el nutrea, cu multă vreme înainte, un proiect 
îndrăzneţ. Acela - după cât am înţeles - de a se consacra 
descoperirii unei noi terapeutici pentru vindecarea bolnavilor. O 
metodă sprijinită mai mult pe elemente sufleteşti, asupra căreia 
nu stăruiesc, întrucât depăşeşte competenţa mea. E destul să 
adaug că pentru a-şi înfăptui aceste aspirații înalte, de care sunt 
hărţuiţi, de regulă, numai oamenii superiori, îi trebuiau bani, în 
primul rând bani. Ei bine, îi avea acum. Pe ce cale, nu importă. 
Lucrul de căpetenie e că îi avea. Pe de altă parte, se afla în 
deplină securitate. Cine ar fi bănuit că suma furată victimei, 
care constituie o adevărată avere, se găsea în stăpânirea 
acuzatului? Şi astăzi, dacă nu s-ar fi denunţat, putea să trăiască 
liber, nesupărat de nimeni, până la adânci bătrâneţe. Pentru că, 
domnilor, de ce ne-am ascunde după deget? Cine dintre noi îşi 
poate imputa o crimă pe care n-a făptuit-o cu deplină 
conştiinţă? Fireşte, ne găsim în ipoteza că am comis 
materialmente crima, ceea ce, dacă raportăm la speța noastră, 
nu este de loc cazul. Fiindcă, după cum v-am spus, acuzatul 
credea că el a comis crima, pe când, în realitate, altul o 
săvârşise. Totuşi, curăţenia lui sufletească nu poate fi împăcată 
cu nici un compromis. El îşi spune: n-am vrut să ucid conştient, 
dar am ucis când am scăpat de veghea conştiinţei. Deci 
materialmente: am ucis! Şi nu mă pot folosi de aceşti bani 
necuraţi. Dacă aş fi furat numai, poate mi-aş fi răscumpărat 
fapta prin acte de generozitate, îngrijind pe bolnavii săraci, 
absolut gratuit, ori într-alt mod, indiferent cum. Acum însă, prin 
silnicia împrejurărilor, am comis în plus  nelegiuirea, 
neîncuviinţată de conştiinţă. Compromisul cade de la sine. Era 
inevitabil ca noua faptă, prin gravitatea ei, să rupă echilibrul 
moral al făptuitorului. Ceea ce s-a întâmplat. Năruit în viaţa sa 
sufletească, doctorului i-a mai rămas totuşi energia efortului 
suprem, de descătuşare. S-a predat în mâinile dumneavoastră, 


restituindu-vă întreaga sumă, aşa cum a dat peste ea. Îi veţi 
reproşa poate: de ce nu s-a denunţat mai devreme? Dar, 
domnilor vă întreb, uşor este să iei o asemenea hotărâre? Uşor e 
să dai cu piciorul într-o carieră care îţi asigură o existenţă 
onorabilă, să-ţi zdrobeşti iremediabil viitorul, să-ţi stigmatizezi 
pentru totdeauna viaţa? Credeţi că osânda pe care eventual i-aţi 
fi dat-o s-ar fi putut asemui sfâşierilor interioare pe care a avut 
să le îndure? Vă înşelaţi! Gândiţi-vă cât de cumplit trebuie să fi 
fost acest iad sufletesc, cât de teribilă această teroare a 
remuşcărilor, ca acuzatul să dea cu piciorul în situaţia lui 
socială, în viitorul său plin de perspective, în toate bunurile 
pământeşti, numai şi numai ca să se împace cu judecătorul său 
suprem: conştiinţa. Şi toate acestea, pentru ce? Pentru o crimă, 
în realitate săvârşită de altcineva. Vedeţi ce proporţii uriaşe, 
dezastruoase, aproape, a luat faptul acela mărunt, al acarului? 
Dacă ticălosul, în graba lui de a pune banii la loc, nu greşea 
destinaţia, nu s-ar fi ridicat acest pustiitor taifun, care era cât p- 
aci să coste viaţa unui om. Tot aşa dacă răposatul Zăvideanu 
întârzia numai două minute, scăpa trenul şi evita astfel o 
tragedie dintre cele mai cumplite. Mai mult decât atât. Acum, 
când în sfârşit datorită unei cereşti întâmplări, eu aş denumi-o 
justiţie imanentă, am descoperit pe adevăratul făptaş, stupoare! 
Acuzatul sare în sus şi strigă că el e vinovatul, că el a omorât pe 
moşier şi nu altul. | se năzăreşte că noi am uneltit salvarea lui, 
aruncând în spinarea unui nevinovat întreaga răspundere a 
crimei. Şi conştiinţa lui refuză cu indignare acest presupus 
procedeu, această fictivă conspirație a salvării sale. Mai 
departe: doctorul se crede neclintit făptuitorul crimei, fiindcă 
luni de zile, oră de oră, clipă cu clipă, a crezut mereu, 
necontenit în ea, tot aşa cum cineva, repetând un neadevăr, 
după o vreme ajunge el însuşi să se îndoiască dacă a spus sau 
nu o minciună şi sfârşeşte prin a-l crede cu sinceritate adevăr 
adevărat. Ei bine, acest proces sufletesc se potriveşte de 
minune cu cazul nostru. Doctorul se socoate cu îndârjire încă 
autor al crimei ce dezbatem, în ciuda evidenţei care afirmă 
tocmai contrariul. 

Şi atunci, dacă aşa stau lucrurile, şi că stau aşa o să vă 
convingeţi cât de curând, vă întreb, care dintre dumneavoastră 
domnilor juraţi, care dintre dumneavoastră, onorat auditor, ar 
îndrăzni să conteste că pretinsul acuzat, cum spuneam 


adineauri, nu e o vie şi grăitoare pildă de cinste şi moralitate, 
exemplar unic, cu care societatea noastră se poate mândri 
reprimindu-l în sânul ei? 

Un ropot spontan de aplauze cutremură sala de şedinţe. 
Preşedintele agită din nou clopoţelul, amenințând că evacuează 
lumea dacă mai aplaudă cineva. 

Radulian, înfierbântat, îşi spuse: „A fost straşnică ieşirea 
doctorului, l-am ocărât degeaba, fără acea intervenţie nu 
obţineam succesul ăsta.” După care, încheie cu o voce vibrantă: 

— Domnilor, în aceste clipe înălţătoare să ne curăţim sufletele 
de zgura care ni le împietreşte şi să ne plecăm în faţa 
pretinsului acuzat care a depăşit pe oameni! Să-i cerem iertare 
în frunte cu domnul prim-procuror pentru vina de a-l fi crezut 
culpabil măcar un singur minut. E unica mângâiere pe care o 
putem aduce acestui om şi suntem datori s-o facem dacă mai 
există în noi o urmă de dreptate, ca o palidă ofrandă adusă 
martiriului său. 

— Eu am făcut-o la timp, strigă, primul jurat Simedru, i-am 
sărutat mâna... 

Un tumult formidabil de strigăte şi exclamaţii acoperi cele din 
urmă cuvinte ale avocatului şi juratului. Mulțimea ridicată în 
picioare, de-a valma, vocifera într-un singur glas: 

— Bravo! E un sfânt! Un martir! Să trăiască! 

Radulian jubila: pledase cu cărbuni aprinşi în gură şi reuşise 
să dea foc sălii. Preşedintele suna de zor clopoţelul, mărind 
inutil larma, căci nimeni nu-l mai auzea. Probabil că suspendase 
şedinţa, deoarece la un moment dat completul de judecată 
părăsi sala. 

Colonelul Dordea se desprinse din mulţime şi apropiindu-se 
de llarie îl sărută pe amândoi obrajii. Doctorul plângea încet, 
tăcut, fără ca cineva, în delirul general, să bage de seamă. 

Avocatul apărării, roşu la faţă ca un rac fiert, iluminat de 
mulţumire, primea felicitări cu nemiluita, ştergându-şi fruntea 
îmbrobonată de sudoare. 

După o jumătate de oră, şedinţa fu redeschisă. Preşedintele 
Almăjanu anunţă că, întrucât au intervenit noi fapte în cauză, 
procesul se suspendă. 


CAPITOLUL 7 
MEMORIAL VI 


(din însemnările doctorului Ilarie Magheru) 


De ce au suspendat procesul? După rechizitoriul primului 
procuror Ghinea, ar fi trebuit să m-aleg cu muncă silnică pe 
viaţă. Şi deodată (o quae mutatio rerum!18) iată-mă nevinovat! 
Avocatul Radulian, în plină şedinţă, face să explodeze o bombă: 
altcineva a ucis pe Zăvideanu, iar eu sunt scos basma curată! 

Ce să cred mai întâi din această formidabilă răsturnare? Mă 
zbat în îndoială ca un uliu prins în laţ. Cum se poate să-mi 
strecoare acarul banii în buzunar, la nimereală, apoi să revină, 
după ce eu între timp plecasem? Circumstanţele, cu toată 
pecetea verosimilităţii, (sunt foarte abil ticluite) totuşi la o 
examinare mai profundă, par cusute cu aţă albă. 

_ Şi pe urmă, cum rămâne cu accesul meu de somnambulism? 
Imi amintesc destul de limpede că am înfipt ghearele în 
beregata victimei, după care i-am smuls punga. Dacă aş 
presupune că visul n-a trecut barierele motrice, se naşte 
întrebarea: cum se explică desăvârşita lui asemănare cu cele ce 
s-au petrecut în realitate? Nu pare suspect din cale-afară? E într- 
adevăr stranie păţania, cu toate astea se încadrează pe 
coordonatele adevărului. Numai în cazul când reprezentările 
mele despre datele crimei le-aş fi scornit cu scopul de a-mi 
împăca nevoia de auto-motivare, abia atunci înşelarea ar 
rămâne în picioare. Dacă-i aşa, de ce am luat-o la goană pe 
câmpul presărat cu băltoace? Câţi dintre sinistraţii de la 
Pietroasa au făcut la fel? Nimeni! N-aveau motiv, numai eu 
singur aveam unul! Afară de asta, cum se explică simţământul 
de groază care m-a cuprins privind portretul din casa lui Radu 
Şteflea, pe care îl asemuiam cu victima? Dacă n-ar fi preexistat 
în inconştientul meu o stare de alarmă provocată de clopotul cel 
mare al raţiunii, din cauza unei fapte neconforme cu eul meu 
moral (de care însă nu-mi dădeam seama), ar mai fi avut rost 
teama ce mă stăpânise în ambele împrejurări? De altfel, acesta 
fusese primul pas pentru explicarea celor petrecute, datorită lui 
am reuşit reconstituirea visului. lar a doua zi, dimineaţa, în faţa 
suspectului pachet de bancnote, mi-am explicat parţial fapta, 


16 O, ce schimbare a lucrurilor! 


reducând-o numai la operaţiunea furtului.  Reţinusem 
subconştient doar elementele care conveneau înţelegerii mele, 
eliminându-le pe celelalte ca inutile (ca de pildă actul sugrumării 
şi altele). După câteva zile, însă, le-am luat şi pe acestea în 
considerare, din necesitate, cu atât mai mult cu cât ziarele 
confirmară ceea ce eu încercam să-mi ascund. 

Nu, nu m-am înşelat! Mintea mea n-a scornit motivări neroade 
şi mai ales împotriva mea. Ar însemna că sunt nebun crezându- 
mă criminal fără să fi ucis şi hoţ fără să fi furat. Sunt în 
deplinătatea facultăţilor mele mintale mai mult decât oricând. 
Inseşi raţionamentele de faţă ar putea să le facă un creier 
bolnav? Cum? Chiar premiza de la care am pornit este perfect 
valabilă, sănătoasă. 

Dacă Dordea, în înţelegere cu bunul său prieten Kaminski, au 
pus la cale sa/varea mea? 

Ah, asta trebuie să fie! Mă prind pe orice, aş face o mie de 
rămăşaguri, că am dat peste firul unei urzeli descinsă din 
prietenie. Ce socoteală şi-au făcut scumpii mei binefăcători? 
Nouă ne-a picat în plasă, într-o împrejurare independentă de 
voinţa noastră, acarul Gheorghe Spârchez, care a furat inelul 
moşierului. De ce n-am folosi binevenitul prilej punând în 
spinarea acestuia şi răspunderea crimei? E un om din marea 
gloată, bun pentru circulaţia materiei în natură, căruia îi este 
totuna dacă întoarce acul macazului sau taie sare la ocnă. În 
schimb, ajutăm pe doctorul Magheru, un tânăr doldora de 
virtualităţi să se realizeze pe planul existenţei. Dacă asupra lui 
s-au găsit banii, lucru de netăgăduit, de ce n-am sili pe ticălosul 
de acar să declare că, fiind surprins de şeful staţiei asupra 
faptului şi vrând deocamdată să pună banii la loc pentru a-i 
ridica ulterior, a greşit în întuneric şi mi-a vârât mie pachetul în 
buzunar? Ce idee ingenioasă! Kaminski ăsta e un geniu diabolic. 
Pus în formă, ca o cocă moale, bietul om, cotonogit după 
canoane, n-a avut ce să facă: a mărturisit tot ce i s-a cerut. Nu 
mă miră procedeul. Ştiu ce se petrece în cabinetele de 
instrucţie. Şi iată-mă scos din cauză curat, neprihănit, ca un 
mieluşel nou-născut. Nu pot accepta această pomană, care, 
vrând să mă înalțe, mă coboară chiar în propriii mei ochi. 
Consider o nelegiuire să trec în sarcina acelui nenorocit o faptă 
de care răspund în faţa conştiinţei şi a oamenilor. Colonelul şi 
judele or fi ei însufleţiţi de cele mai bune intenţii faţă de mine, 


dar resping o binefacere care se sprijină pe slăbiciunea lor. 
Vreau să-mi ispăşesc fărădelegea, pentru a mă elibera odată de 
tensiunea ei, imposibil de suportat. 

Dacă n-am comis-o trebuie să mă conving că într-adevăr n- 
am comis-o? N-ajung nouă luni de zile de când trăiesc cu crima 
mea în suflet pentru ca această părere să devină o realitate 
incontestabilă? (Fortis imaginatio generat casum). 

Am intrat în cabinetul lui Kaminski. Nu era acolo decât 
grefierul, care mi-a spus că judele a fost chemat de domnul 
preşedinte, e vorba de o mică anchetă şi anume de unde a aflat 
avocatul Radulian atât de repede de rezultatul interogatoriului 
ca să-l speculeze în pledoaria sa, lovind mai ales în primul 
procuror. 

După o jumătate de oră s-a întors. Dând cu ochii de mine, a 
izbucnit într-o explozie de bucurie: 

— Te-am salvat, doctore, în ceasul al doisprezecelea şi nu eo 
figură biblică de stil, pentru că pendula bătea chiar 
douăsprezece lovituri când am terminat interogatoriul ticălosului 
acar. (Va să zică, e vorba de salvare, aşa cum îmi închipuisem). 

Kaminski, văzând atitudinea mea împietrită, deveni brusc 
serios: 

— Nu-ţi pare bine? Ce înseamnă asta? Am auzit că şi în sală ai 
făcut o gafă... mamă, mamă! 

— Nu cred că acarul e vinovat de moartea lui Zăvideanu! 

Altă explozie. De astă dată, judecătorul râdea cu hohote: 

— Nu crezi? Asta-i bună! Formidabilă! Colosală! Socoţi, că am 
mers pe născociri? 

— Vă rog să mă iertaţi, sunt convins că aţi obţinut prin silnicie 
mărturisirea nenorocitului aceluia. ` 

— Pe legea mea doctore, mă îngrijorează starea dumitale. In 
loc să-mi mulţumeşti că ţi-am redat libertatea... 

— Vă jur că nu mă prefac, l-am întrerupt. Detest ipocrizia. 
Sunt sincer până la cruzime cu mine. Dar îndoiala mă surpă în 
aşa fel, încât simt că mă dezagreg. 

— Doamne păzeşte şi apără! Aşa ceva nu mi s-a întâmplat de 
când sunt! Mă rog, ce rațiune are îndoiala care te frământă? 
Bănuieşti că am lucrat contra intereselor dumitale? 

— Dimpotrivă, aţi lucrat prea mult pentru ele... 


— Isprăveşte cu pronumele de reverență. Mă scoţi din fire, 
pre legea mea. M-am străduit, zici, să te scap năpăstuind, în 
schimb, pe celălalt, nu-i aşa? 

— Întocmai... întocmai... 

— Şi atunci, îmi ceri socoteală, sau ce? 

— Nu. Vreau să cunosc adevărul adevărat. 

— Bine! răcni judele instructor. Am s-o fac şi pe asta. Stai jos 
şi ciuleşte urechile... 

M-am aşezat supus pe scaun, fără să iau seama la tonul şi 
expresiile sale jignitoare, pe care le socoteam lipsite de 
importanţă faţă de interesul meu uriaş de a lămuri cum stau 
lucrurile. Kaminski s-a dus la patefonul lui de pomină, a aşezat 
placa şi i-a dat drumul. : 

Un dialog viu prinse glas în absenţa vorbitorilor. Inchizând 
ochii, îi vedeam aievea şi pe ei, în special pe acar, ca şi când ar 
fi fost lângă mine. Acum ştiam chiar cum arată la faţă, deşi nu-l 
zărisem niciodată. 

Întrebările simple, dar isteţe curgând pe jgheabul unei logici 
strânse, aş zice magnetice, atrăgeau răspunsurile ca pilitura de 
fier, fără putinţă de ocol sau evaziune. 

Din ce în ce se strângea cercul de foc în jurul acarului, fără 
constrângeri, silnicie ori tortură, cum îmi închipuisem, ci numai 
prin meşteşugul întrebărilor-cleşte. Acum venea la rând partea 
emoţionantă, episodul-cheie, care descuia teribila taină ce mă 
prăbuşise în beznă. Ascultam cu răsuflarea tăiată: 

— Mi se pare că boierul cam are pică pe tine. Auzi ce mi-a 
mărturisit? Cică l-ai fi strâns puţintel de gât. (Aşadar, acarul 
totuşi l-a strâns de gât.) Ei, dar asta nu-i nimic. Fleac! Bine c-a 
scăpat omul cu zile. (Aha, i-a întins o cursă). Ai fi putut să-l 
omori, păcătosule, dacă strângeai mai vârtos. - Cam aşa, dom- 
le judicător, ici o brodirăţi bine. Când îi scosei inelu', credeam 
că-i mort. Nu mişca de fel. Acu' dau să desfac cusătura, ca să 
scot pachetu' cu bani şi de! în fierbinţeală mai greşeşte omu’, 
poate oi fi tras cam tărişor. Ce să vezi? Mă simte rumânu'! Se 
deşteaptă şi m-apucă de piept cu mâna. Cât p-aci să-mi pierd 
cumpătu'. Ce să fac? l-am vârât mâinile în beregată. De! aşa 
cerea treaba. A horcăit niţel, numai niţeluş, şi mi-a dat drumul. - 
Nu ţi-a fost teamă că l-ai omorât! - Aş, că n-am strâns tare. Ce 
naiba, eram în toate minţile. (Aşadar, e limpede: acarul l-a ucis! 
Acarul l-a ucis! Acarul l-a ucis! Dar cum a făcut de mi-a pus mie 


banii?) Păi, să vezi. Pripit cum eram s-o zbughesc afară, că dom' 
şef nu glumea, nu ştiu cum fac, cum dreg, că mi se stinge 
lanterna. Bâjbâi prin întuneric să pui pachetu' la loc, dar în 
beznă şi grăbit cum eram, am nimerit alături la slăbuţ (eu eram 
slăbuţul, la mine a nimerit, ticălosul!) 

Ceea ce auzeam era atât de nou şi copleşitor, că mintea mea 
nu putea încorpora, mistui ori înţelege fără un efort mai 
îndelung. 

— Rogu-te, mai pune o dată partea asta... 

Am ascultat-o iarăşi, replică cu replică, cuvânt cu cuvânt... 
Nemaipomenit! Nu-mi venea să cred în nevinovăția mea, parcă 
mai lesne mă suportam în culpabilitate, ca şi când aş fi ţinut la 
paternitatea crimei. Cu toate astea nu era o amăgire, ci 
adevărul, care nu mai putea fi negat, pentru că nimeni n-ar fi 
reuşit să mişte sau să schimbe un cuvânt din cele tipărite pe 
suprema dovadă: placa de patefon. 

Şi eu care m-am perpelit atâtea nopţi, fugind de mine, buimac 
de frământ, care am îndurat chinurile lui Tantal, eu care... 

— Ei, acum te-ai convins, doctore? Dar, ce faci, plângi? 

Plângeam. Nu ştiu ce-mi venise să mă înduioşez în halul ăsta. 
O slăbiciune, în orice caz trecătoare, dar, uite, nu-mi trecea de 
loc. 


— Haide, nu fi copil... Îmi dau seama prin ce ai trecut, dar 
acum eşti din nou al dumitale, înălţat pe un pisc la care nici nu 
te-ai gândit... 


M-am ridicat într-un târziu şi l-am strâns în braţe. 

— Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc! 

Kaminski, auzind aceste vorbe, se scutură brusc de mine. 

— Nu, nu! N-am făcut nimic! Absolut nimic! N-ai pentru ce să- 
mi mulţumeşti. Mulţumeşte zeilor, întâmplării aceleia care l-a 
scos pe acar la suprafaţă, mie - nu! N-am mişcat niciun deget 
pentru a te salva... 

— Atunci, mulțumesc faptului că exişti. Dacă nu erai 
dumneata care să vezi direct în inima lucrurilor, rămâneam mai 
departe un ucigaş şi pentru mine şi pentru societate. 

— Să-ţi spun drept, m-a ajutat foarte mult intuiţia că pe 
undeva în lanţul cauzelor şi efectelor se afla un gol, ceva care 
dărâma construcția silogistică. De aceea am aprofundat 
cercetarea, întinzând la tot pasul capcane acarului. Ceea ce nu 


pricep, însă, e atitudinea dumitale, doctore... De ce n-ai crezut 
în mine din capul locului? 

— Vrei să fiu sincer? Bănuiam că de conivenţă cu Dordea ai 
urmărit să mă scoţi basma curată... 

— Chiar aşa fiind, ce-ţi păsa? 

— A, nu! Nu puteam accepta. S-ar fi creat un echivoc penibil: 
nevinovat pentru societate, culpabil pentru conştiinţa mea. ŞI 
ştii doar că un criminal distruge două vieţi: una a victimei, 
cealaltă a sa, proprie. 

— Da, criminalii de talia dumitale, cu conştiinţa cât o 
catedrală, în ceea ce priveşte pe ceilalţi de teapa acarului, să nu 
mai vorbim... 

Înainte de a pleca, mi-am adus aminte de octogenara mea 
dădacă. Parcă s-a revărsat asupră-mi un val de lumină, curat şi 
cald, care mă scălda şi-mi făcea bine. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Kaminski nedumerit văzându-mă 
că priveam undeva peste umerii şi capul său, într-un soare 
inexistent. 

l-am vorbit de Fleurie, făcându-i o sumară prezentare, ca 
despre o fiinţă fabuloasă. Cred ca n-a priceput mare lucru, dar 
n-are a face! 

— Ei bine, dragă jude, femeia asta, care nu ştie nici A, nici B, 
a avut previziunea inocenţei mele. Ştii ce mi-a spus? Că nu eu 
am luat banii, ci un duşman mi i-a strecurat în buzunar ca să mă 
nenorocească... 

— Formidabilă intuiţie... 

— Credea mult în mine, în Dumnezeu şi în mine... Credinţa ei 
m-a ajutat enorm! Alexis Carell susţine că rugăciunea altuia te 
ajută, chiar dacă tu nu crezi... 

Pe coridorul tribunalului tocmai trecea un gardian cu un 
deţinut. 

— Uite acarul, care ţi-a întors viaţa pe dos... îl duce la 
penitenciar. 

L-am cântărit din ochi: un omuleţ cu tigva măruntă, cât 
tărtăcuţa, urechile mari, clăpăuge, mâinile lungi, din cale-afară 
de lungi. Singurul aspect de reţinut: avea o şiretenie în priviri 
care denunța un sâmbure de inteligenţă. Această nevolnică 
făptură mi-a întors într-adevăr viaţa pe dos, fără s-o ştiu, aşa 
cum susţine judele? Nu cred. Poate a fost necesară într-un fel 


apariţia lui pentru a umple o spărtură din existenţa mea sau - 
chi lo sa?!” - să adauge ceva. 

Am coborât în libertate. Intrând dincolo de umeri în râul uman 
care curgea pe trotuar, m-am uitat o clipă îndărăt, la palatul 
tribunalului. Ce mic şi pricăjit mi se păru de astă dată! Se 
chircise strângându-se în el, iar eu mă deşirasem fără măsură. 

Am lăsat în pace casa dreptăţii, deoarece gândurile îmi 
puneau o nouă piedică. Din nou începu să mă roadă blestemata 
îndoială. Dacă, totuşi, Kaminski m-a amăgit cu miraculosul disc? 
De unde ştiu eu că acarul e acela care a vorbit şi nu un 
interpus? Aveam contraargumente destule să dărâm neroada 
mea susţinere, însă în dialogul cugetării interioare când tai 
capul unui gând cu sabia altuia, ies la loc alte zece capete. 
Balaurii acestor gânduri nu se stârpesc lesne, îi cunosc atât de 
bine... 

Făcând calea întoarsă, am apucat-o spre locuinţa colonelului 
Dordea. 

— E acasă domnul colonel? 

— Chiar acum cinci minute a venit, mi-a răspuns un vlăjgan 
de vistavoi. 

Dordea, bunătatea în carne şi oase, mă primi cu braţele 
deschise: 

— Ce-i, tăticule, ce s-a mai întâmplat? Vuieşte tot oraşul din 
pricina dumitale... Aşa ceva n-a mai fost de la Adam şi Eva şi 
dacă-mi dai voie... 

M-aşteptam la asemenea fraze care aveau ceva sforăitor în 
ele. La ce bun să le continue? M-am apropiat de el şi luându-i 
mâinile într-ale mele i-am spus: 

— Jură-mi pe viaţa şi pe cinstea dumitale de militar că nu-mi 
ascunzi adevărul. 

Ofiţerul mă privi cu ochii holbaţi de mirare: 

— Ce adevăr? Despre ce-i vorba? 

— Să ştii că de destăinuirea dumitale atârnă liniştea... (ce zic 
eu liniştea?) atârnă viaţa mea... Juri? 

— Bine, jur pe onoarea mea că-ţi spun adevărul. 

— Uite ce este: n-ai uneltit salvarea mea în înţelegere cu 
Kaminski aruncând crima pe spinarea acarului? 

— Ce? Ce? Eu de conivenţă cu polonezul? 

Colonelul îşi făcu o cruce pe piept. 


17 Cine ştie? 


— Doamne, ce-mi fu dat să aud! Pe conştiinţa mea îţi declar, 
tăticule, că nici prin minte nu mi-a trecut aşa ceva, nici în vis n- 
am visat. 

— Aşadar nu-i adevărat? 

— Sigur că nu, mai e vorbă? Zău că nu eşti întreg la minte. În 
loc să te bucuri că ai scăpat de năpastă, îţi cauţi singur noduri în 
papură? Păi, zău aşa... 

— Mulţumesc, nene colonele. Mi-ai redat liniştea... La 
revedere! 

— Unde pleci? Nu te las nici mort... Stai să mâncăm 
împreună... Sunt singur, singurel, nevasta e plecată la laşi, s-a- 
mbolnăvit maică-sa... Şi chiar ai putea să dormi la mine în prima 
noapte de libertate... Să nu zici nu, că mă supăr foc, 
doctoraşule... nu-ţi mai vorbesc o sută de ani... 

„„„Am rămas. Timp de câteva ore a urmat, de o parte şi de 
alta, un potop de vorbe. Colonelul Dordea nu era un intelectual 
rafinat, lecturile sale se mărgineau la câţiva autori de a doua şi 
a treia mână, dar dobândise o experienţă bogată de viaţă. Din 
pălăvrăgeala lui am reţinut însă două replici. Prima: 

— Doctore, să ştii că în viaţă numai cei care înving au 
dreptate. 

A doua: 

— Tăticule, sunt sigur îmi spune inima, că dumneata ţi-ai 
construit o statuie din suferinţele prin care ai trecut. Să n-apuc 
ziua de mâine dacă te mint... 

L-am îmbrăţişat pentru vorbele astea. 


__ EPILOG 
„SFÂNTUL PĂRERE” 


CAPITOLUL 1 


TREI VINDECARI 
| 

Lovitura de teatru din sala tribunalului topi inerția urbei, 
stârnind un vuiet incomparabil mai mare decât toamna trecută, 
când doctorul fusese arestat. In toate locuinţele, la club, prin 
localuri, bodegi, şi, în fine, pretutindeni, se comenta copios 
această afacere cu adevărat senzaţională. Era unicul subiect de 
discuţie. 

— Ei, te-ai convins, dragul meu, că flerul meu e cu adevărat 
infailibil? Deşi cercetările porniseră pe o pistă greşită, am găsit, 
datorită lui, drumul cel just, perora Kaminski la un pahar de vin 
în tovărăşia lui Şerban Voinea. 

— Eşti genial, pre legea mea! Spuneai, mi-aduc aminte, că 
ucigaşul nu poate să fie decât cineva din personalul staţiei unde 
s-a întâmplat catastrofa. Chiar aşa a fost! 

Judecătorul, surâzând măgulit, adăugă: 

— N-am să uit stupefacţia care m-a cuprins când a venit 
doctorul să se predea. Imi venea să crap de ciudă, să mă dau cu 
capul de toţi pereţii... Cum de m-am putut înşela într-aşa hal? Şi 
când colo... In orice caz, jocul aparenţelor e foarte primejdios: 
prinde consistenţă unde convingerea nu are rădăcini puternice. 

Ziarele din Bucureşti trimiseră reporteri care, arşi de nostalgia 
senzaţionalului,  dădură proporții fabuloase acestui caz. 
Dezbaterile procesului, cu faimoasa pledoarie a lui Radulian, şi 
mai cu seamă descoperirea adevăratului criminal, erau 
povestite cu o beţie de cuvinte, în coloane fără sfârşit. Astfel, 
toată ţara fu pusă la curent cu ceea ce se petrecuse în liniştita 
urbe a Piteştiului şi, timp de o săptămână, lumea urmări 
reportajele gazetelor cu sufletul la gură. 

Zarva stârnită de presă atrase atenţia forurilor magistraturii 
asupra isteţului Kaminski, care se alese cu mutarea la Bucureşti, 
pentru merite excepţionale. Tot aşa, Radulian, bucurându-se de 
dobânzile pledoariei sale, fu angajat la un proces penal din 
capitală, care făcuse un scandal imens. 

Doctorul Ilarie Magheru nu era încă pe deplin dumirit de toate 
câte se petrecuseră cu el şi în jurul său. Avea impresia că de-o 
vreme încoace trăieşte pe scenă, cu mii de ochi aţintiţi asupră-i, 
care îi cântăresc orice mişcare şi vorbă. Ar fi trebuit, aşadar, să- 
şi controleze gestica şi dicţiunea ca un actor, pentru a nu lăsa 


publicului o impresie nefavorabilă, dar îi repugnau asemenea 
exhibiţii. 

— Eu n-am vrut să ajung o vedetă a actualităţii, nu mă 
interesează notorietatea sub acest aspect mărunt, îi spunea 
veşnicei Marta, părtaşa gândurilor sale. 

Ce să facă? Să lupte împotriva acelui curent de opinie 
publică? Ar fi însemnat o bătălie cu morile de vânt. Când trecea 
pe stradă, zeci şi sute de pietoni necunoscuţi scoteau pălăriile în 
faţa lui, femeile întorceau capul după el! De mirare! Se ridicase 
deasupra acestor oameni la un nivel atât de sus, încât le 
impunea respect? De mai multe ori, auzea din spate, desigur 
fără ostentaţie, câte o voce care îl identifica: Sfântul Părere! 
Gata eticheta, lumea îi scosese la repezeală o poreclă. Era o 
stigmatizare? Nu, nicidecum! Pentru că nu conţinea măcar o 
urmă de ironie. De bună seamă fusese o părere la mijloc, şi mai 
mult decât atât, imaginație, o imaginaţie fertilă în născociri, 
care a astupat golurile din aventură, jucându-i un renghi de 
pomină. Dar, Sfânt? De ce, mă rog, sfânt? Pentru aşa-zisa forţă 
morală de care-i pomenise moşneagul Simedru? Nu! Aici se 
exagera... Oamenii săriseră dincolo de cal. N-avea nici pe 
departe atari însuşiri. Un sfânt e de-o puritate desăvârşită nu 
numai în fapte, dar şi în gândurile sale cele mai ascunse. Într- 
asta şade frumuseţea virtuţii. Ori doctorul n-avea această 
imaculare. Suferise ispita de a fura banii moşierului şi de aici s-a 
declanşat rostogolul său, cu urmări atât de grave. 

Câţiva prieteni, în frunte cu Dordea, se gândiră să organizeze 
la club un banchet în cinstea doctorului. El refuză cu 
încăpățânare. Pentru ce sărbătorire? Ce faptă săvârşise el? Erau 
caraghioşi oamenii ăştia, zău aşa! Nu-i trebuie nici banchet, nici 
sărbătorire, nimic! Să-l lase în pace, să-şi vadă de treburi! 
Ajunsese la o răscruce importantă, i se deschiseseră în faţă mai 
multe căi... Pe care să apuce? Vechiul drum bătătorit de 
gânduri, la capătul căruia se înălța statuia de binefăcător al 
omenirii, era prea lung şi anevoios, iar el prea obosit, cu puterile 
sleite de eforturi zadarnice ca să-l mai poată străbate. Ar trebui 
să se nască a doua oară pentru a-şi realiza marele proiect care-i 
dinamizase viaţa până acum. Atunci s-ar fi cunoscut mai 
temeinic pe sine, şi-ar fi dat seama că o tranzacţie cu conştiinţa 
lui era imposibilă, el nu putea organic să fure, aşa cum îşi 


închipuise că o să facă. Dacă dispunea la timp de aceste date ar 
fi fost scutit de drama pe care o trăise. 

Asta-i, n-avea încotro, va abandona proiectul! Viaţa e aspră, 
oamenii sunt siliţi să renunţe la visurile lor, să-şi croiască alte 
visuri pe măsura realităţii. Aşadar, renunțare pe tot frontul. ŞI 
totuşi, ar putea să găsească la Magda Băleanu banii 
trebuincioşi. 

Nu! Nu! În ruptul capului! Cu femeia aceea nu vrea să mai 
aibă a face. E mai cinstit să fure decât să-i obţină atât de 
ruşinos, vânzându-se. Şi-ar crea un complex de inferioritate aşa 
de puternic, încât eul moral s-ar duce pe copcă. E de neînțeles 
cum se angajase în acea aventură urâtă din care ieşise totuşi 
întreg, nevătămat. Işi acorda însă circumstanţe atenuante, se 
afla pe atunci în plină criză. Bine că nu săvârşise fapte mai 
degradante. 

Tot cumpănind, Ilarie Magheru ajunse la concluzia că mai 
sănătos ar fi să nu ia nicio hotărâre. Până una alta, va merge pe 
drumul pe care se află! Partizanul unui unic ideal în viaţă, nu 
poate să facă altfel. Mai târziu, vom vedea! Acum aşteaptă 
decizia ministerului de repunere în drepturi la spitalul comunal. 
Doctorul Barbu Duţescu îi spusese că a telegrafiat la Bucureşti şi 
în câteva zile are să sosească ordinul. 

Bine, nu era nicio grabă în privinţa asta. Se bucura de 
libertate ca un şcolar în vacanţă. Şi deodată îl cuprinse un dor 
nelămurit de Marlen, fiica Zăvideanului. Nu mai ştia nimic de ea, 
trecuseră aproape zece luni de la plecarea fetei la Viena. O fi 
făcut ceva pe-acolo? 

Gândind aşa, Magheru se îndreptă pe bulevardul Şerban 
Vodă, unde locuiau Zăvidenii, drum pe care odinioară îl bătuse 
de atâtea ori. Măcar să treacă pe lângă casă, să adulmece aerul 
ei. Ziua era senină, luminată, pomii înverziseră, în văzduh plutea 
sărbătoarea primăverii. Când ajunse în dreptul grădinii, zări 
printre uluci o arătare albă pe alee. 

„Asta-i Marlen!” 

Era în cărucior cu spatele. O cunoscu şi aşa, de departe. 

„Ea e. S-a întors şi eu habar n-aveam. Se plimbă prin grădină 
bucuroasă de primăvara cea nouă.” 

Fără a mai sta pe gânduri, pătrunse în casă. N-o găsi pe 
guvernantă, plecase în oraş. Una din slujnice, recunoscându-l, îl 


spuse că domnişoara a venit chiar azi-noapte cu trenul de la 
Viena. 

— Cum se simte? E mai bine acum? 

— Tot aşa... Niciun doctor nu-i găseşte leacul. 

Ilarie Magheru repetă maşinal replica: 

— Niciun doctor nu-i găseşte leacul? şi numaidecât completă 
peremptoriu, definitiv: Ei bine, am să-l găsesc eu! 

Slujnica îl măsură cu o privire mirată: 

— Dumneavoastră? 

Magheru n-avu timp să observe surâsul neîncrederii. Toată 
fiinţa lui se cutremurase la ivirea acestui gând scos în vileag. 
Alergă în grădină ca un halucinat, vrând parcă să dea la o parte 
pomii ca să-şi facă loc de trecere, deşi pe alei avea atâta 
lărgime. Când ajunse la câţiva paşi în spatele infirmei, o strigă 
cu putere: 

— Marlen! 

Fata, surprinsă, întoarse capul făcând o mişcare involuntară 
de a se ridica. Doctorul nu-i lăsă timp, o luă de mână ca şi cum 
nu ştia că-i paralizată şi ea se pomeni în picioare, fără să-şi dea 
seama, năucă, ameţită de neprevăzutul acestei întâlniri... 

Doctorul o îmbrăţişă decent şi-i luă braţul să facă o plimbare 
împreună. Ea ar fi vrut să-i spună că nu se poate, picioarele ei 
sunt bolnave, dar văzu că făcuse deja câţiva paşi... că mergea... 
că putea să meargă... călca sănătos pe pământ... Se agăţă 
puternic de braţul lui şi păşi încă o bucata de alee, scoțând mici 
ţipete de mirare, după care izbucni vulcanic: 

— Doctore, m-am făcut bine! Sunt în stare să umblu! 

Copleşită de avalanşa bucuriei, fata îl potopi de sărutări pe 
obraji, pe ochi, pe gură, unde nimerea. 

Dintru început, Magheru, buimac de fericirea izbândirii, păru 
străin de spontana izbucnire a fetei, dar repede îşi veni în fire şi 
gustă, emoţionat, dulceaţa sărutărilor. 

Gândi în sinea lui: 

„l-am luat un preţ prea mare. Atâtea sărutări, atâtea 
milioane! Plus satisfacția mea personală - un miliard. Doamne, 
ce bogat am devenit într-o singură clipă!...” 

Continuă plimbarea pe aleea principală. El o ţinea de braţ cu 
grijă. 

— Ce s-a întâmplat? Cum m-am înzdrăvenit, aşa... ca din 
senin? Trebuie să-ţi mărturisesc, doctore că... 


— Ştiu, ştiu totul... 

— Ştiai că eram paralizată? 

— Sigur că da. Să nu mai vorbim de asta. Acum mergi 
singură, hai, să te văd! 

— Mi-e frică! Ţine-mă mai departe. 

— Mergi neţinută, când îţi spun! Ai încredere în mine... S-a 
restabilit influxul nervos. Acum nu mai ai nimic! 

Îl ascultă. Parcurse o bucată de alee nesprijinită, dar 
clătinându-se puţin. 

— Perfect. Acum facem înconjurul parcului de două-trei ori. 

— Ba nu, de o sută de ori... Am uitat să mai merg... 

După primul tur, obosi. Se aşeză să se odihnească pe o 
bancă, în faţa căruciorului cu două roate. 

— Să nu mai pleci de lângă mine, doctore drag... fără 
dumneata mi-e teamă de toate... Uite, chiar de căruţul acela 
groaznic. 

— Îl punem la vechituri... 

— Nu! Sfărâmă-l! Nu vreau să-l mai văd! Calcă-l în picioare! 

— Chiar aşa am să fac. 

Dar nu-l călcă în picioare, îl ciopârţi cu o scurtătură de lemn 
prefăcându-l într-un morman jalnic de bucăţi. 

— Aşa, aşa! striga Marlena, bătând voioasă din palme. 

Servitoarea, care întâmpinase pe Magheru, văzu pe fereastră 
cum umblă stăpână-sa prin parcul casei. Scoase un țipăt, nu-i 
venea să creadă ochilor... Se mai uită o dată. De-adevărat, 
domnişoara mergea cu picioarele ei, nu era vedenie.. Alergă ca 
nebună prin odăi să dea de ştire stăpânilor. 

— Coniţă, domnişoara umblă, veniţi fuga s-o vedeţi în 
grădină! A făcut-o bine domnul doftor... 

— Care doctor? 

— Domnu' doftor Magheru... care altu'? 

— Cum se poate? Cine l-a chemat? Când a venit? 

— Adineauri, coniţă, eu i-am deschis. Zicea că dacă străinii n- 
au găsit leac pentru domnişoara găseşte el şi uite că a găsit, n-a 
fost minciună! 

De faţă era şi doctorul Preda, medicul casei, care tocmai 
făcuse doamnei Voinea o injecție. Ea îl întrebă: 

— Ce zici, doctore, de asta? 

— Încă nu pricep nimic. Să vindeci instantaneu o paraplegie? 
De necrezut! În orice caz foarte ciudat... 


Tocmai atunci intră pe uşă Şerban Voinea şi Henriette, 
guvernanta. Toţi coborâră în parc să vadă ce s-a întâmplat. 
Marlen, chiuind, scăldată în soare, alergă în braţele guvernantei: 

— Riette, je suis guérie! Je suis guérie! 

În clipa aceea, Magheru îşi aduse aminte, prin asociaţie, de 
povestirea maestrului Stroia despre bolnava cu plăgi ulceroase 
de la Lourdes care striga tot aşa: je suis guérie! Je suis guérie! 

Henriette o îmbrăţişă, plângând de bucurie. O îmbrăţişară şi 
ceilalţi emoţionaţi, minunându-se de vindecarea fetei. Nu era 
puţin lucru să-şi recapete sănătatea după atâţia ani de 
suferinţă, în care timp familia cheltuise o avere cu tratamente la 
medici renumiţi din ţară şi mai ales de peste hotare. 

Şerban Voinea se adresă lui Magheru, rămas oarecum 
stingher, în sărbătoarea familială pe care o declanşase: 

— Domnule doctor, mă închin în faţa ştiinţei dumitale... 

— Şi eu, colega, te felicit din toată inima, se alătură medicul 
Preda. Dar spune-mi rogu-te, cum ai procedat? Sunt foarte 
curios să aflu... 

— N-a fost decât o simplă experienţă care a reuşit şi atâta 
tot... 

Şerban Voinea obiectă: 

— Această simplă experienţă puteau s-o facă şi somităţile 
medicale cărora m-am adresat. De ce n-au făcut-o? Să nu le fi 
trecut prin devlă? 

— Tot ce se poate! Eu la ce m-am gândit? Aflasem că 
domnişoara Zăvideanu, din cauza puternicei emoţii, produsă de 
decesul mamei... a făcut paraplegia. 

— În mod inexplicabil pentru mine, întrerupse Preda. 

— Nu tocmai inexplicabil, pentru că este dotată cu o 
sensibilitate excesivă, aş zice bolnăvicioasă. O fată normală n-ar 
fi păţit nimic. Mă temeam să nu aibă vreo leziune cerebrală, dar 
n-a avut. În tot cazul, influxul nervos a încetat de a-şi mai 
exercita acţiunea asupra  contracţiei musculare, tesutul 
muscular rămânând însă indemn. Ori, când m-am apropiat 
adineauri pe furiş de ea şi am strigat-o, i-am provocat o emoție 
tot atât de violentă ca şi prima, încât s-a restabilit circulaţia 
normală a influxului nervos în membrele paralizate. Asta-i tot! 

— N-am înţeles prea mare lucru, zise Voinea, dar eşti 
formidabil, doctore! 

— Da, da, confirmă Preda, are stofă tânărul nostru! 


— Grija mea cea mare a fost producerea corectă a acestei 
emoţii. Dacă intensitatea ei era mai redusă nu obţineam nimic. 
Însă am calculat cu precizie, ţinând seama nu numai de anumiţi 
factori, dar şi de anume condiţii... 

Aceste anume condiții le trecu sub tăcere. Erau şi greu de 
explicat. Cum să le spună că Marlen, dintr-o pudoare legată de 
un sentiment proaspăt născut (şi intimitatea dintre ei era o 
dovadă), îşi ascundea boala faţă de el, repetând poate exemplul 
unui caporal din timpul războiului, care primind la spital vizita 
logodnicei sale îi tăinuise că o ghiulea i-a retezat amândouă 
picioarele... Ori faptul că Magheru strigase fata prin surprindere, 
nu însemna încă nimic, emotia fusese produsă din descoperirea 
infirmităţii ei de către acela care nu trebuia s-o afle. 

— Doctore, îţi mulţumesc încă o dată şi aştept să-mi trimiţi 
nota de plată. 

Magheru surâse larg: 

— Nota? O, domnule Voinea, mă consider plătit şi răsplătit cu 
satisfacția mea personală... 

— Dragă colega, astfel de gesturi, iartă-mă, dar mi se par 
cam... deplasate. Noi, medicii, gândeşte-te, avem şi stomac... 

— Din fericire, eu n-am... i-o reteză scurt Magheru. 

Moşierul nu mai insistă. După-amiază, soţia, curioasă, îl 
întrebă în treacăt: 

— Cât te-a costat minunea, Şerbane? 

— Draga mea, minunile astea nu costă niciun ban. Se vede că 
aşa-i regula... 

— Cum? Nu i-ai plătit nimic doctorului? 

— A refuzat net onorariul... Ce era să fac? zicea că se 
mulţumeşte cu propria-i satisfacţie. 

— Hm! Mi-e teamă să nu-i rămânem datori vânduți... 

Voinea nu înţelese unde bătea nevastă-sa, nici n-avu 
curiozitatea să afle. 

lI 

Cum era de aşteptat, vindecarea fiicei lui Zăvideanu stârni 
altă vâlvă în oraş. Lumea nu vorbi câteva zile decât despre 
acest eveniment, denaturând, bineînţeles, împrejurările şi 
mărindu-i proporțiile. Dar în mahalalele Piteştiului şi în comunele 
învecinate, ceea ce se petrecuse fu pecetluit drept o minune, iar 
doctorul care o săvârşise, un adevărat sfânt, Sfântul Părere. 


Porecla aceasta, care de la un timp se destrăma pe-ncetul 
începu iarăşi să umble din gură-n gură. 

Chiar şeful spitalului comunal, Barbu Duţescu, îi atrase atenţia 
lui Magheru: 

— Nu ştiu dacă trebuie să te felicit, că ai ajuns „sfânt”! 
Drumul pe care mergi e foarte pretenţios: cere să faci mereu 
minuni de-astea. Intrebarea e: ai să reuşeşti? 

— Să fim înţeleşi, Barbule, eu nu fac minuni, ci obţin uneori 
vindecări mai deosebite, ca să nu le spun senzaţionale. 

— Mă rog, ce înţelegi prin senzaţional? 

— Ceea ce înţelegea Leon Blum când a spus: dacă mă muşcă 
un câine e ceva obişnuit; dacă muşc eu câinele, atunci e ceva 
senzaţional. Cât priveşte sfinţenia... s-o lăsăm baltă. 

Dar spre marea surprindere a acestuia, Magheru obţinu după 
câteva zile o nouă vindecare senzaţională a unui caz care, din 
păcate, îl avusese sub supraveghere în spital. Era vorba de 
fostul ofiţer Gherghel lon din infanterie, rămas de pe urma 
războiului cu o psihoză: într-o luptă la Muncel, fusese îngropat 
de pământul răscolit de un obuz, şi fără să-şi piardă viaţa, îşi 
pierduse în schimb memoria. În anii de după război, fratele său, 
lie Gherghel, contabil-şef la biroul de cereale al lui Şerban 
Voinea, îl duse la o seamă de medici psihiatri care nu reuşiră să 
facă nimic. Auzind de vindecarea nepoatei patronului său, 
contabilul-sef se adresă doctorului Magheru. Acesta, după ce fu 
pus în cunoştinţă de antecedentele pacientului şi se încredinţă 
că n-are nicio leziune cerebrală, îl hipnotiză, sugerându-i scene 
familiale mai importante şi într-o jumătate de oră, bolnavul se 
trezi vindecat, cu memoria revenită. 

Un nou val de uluire se abătu asupra oraşului: Sfântul Părere 
săvârşise încă o vindecare miraculoasă. La locuinţa fostului 
ofiţer, pe strada Viilor, era un pelerinaj necontenit, mai ales de 
femei care, arse de curiozitate, voiau să afle cum s-a întâmplat 
minunea. 

Nu mai târziu decât a doua zi, doctorul Magheru fu chemat de 
acasă la Ghibănescu-Statuie. Soţia prefectului, mult mai tânără 
decât el, suferea de o nevroză căreia specialiştii de la Bucureşti 
nu-i veniseră de hac. Magheru, în trei şedinţe de hipnotism, o 
vindecă. 


— Domnule doctor, îi spuse prefectul pe când pleca, nu pot 
afirma că eşti făcător de minuni sau sfânt, cum zice lumea, dar 
un adevărat maestru eşti cu siguranţă. 

— Vă rog, domnule prefect, nu trebuie să exageraţi... 

— De loc! De loc! În orice caz ai ceva deosebit în dumneata, o 
putere de care nu-mi dau seama, să zicem magnetică. Eu simt 
acest lucru, sunt convins de el, te rog să mă crezi... 

— Asta, da! Cred că am. Aţi intuit just. 

— Ei, vezi? făcu entuziasmat prefectul. Acum te rog să-mi spui 
ce-ţi datorez? 

— Nimic, domnule prefect. Medicina mea e fără bani. Dacă 
vreţi să mă jigniţi, oferindu-mi un onorariu, nu mai calc altă dată 
în casa dumneavoastră. 

Pe aceste cuvinte, Magheru plecă, iar Ghibănescu rămase 
locului să se mire: aşa ceva nu i se mai întâmplase. 

Chiar în seara aceea, peste bucuria doctorului veni un necaz. 
Avea mare nevoie de o sumă de bani pentru că proprietăreasă 
venise la el, îi ceru ei un împrumut. 

— Eşti sărac lefter? se miră doamna Albu. Tocmai venisem 
după chirie şi când colo văd că trebuie să-ţi dau eu bani. Nu 
înţeleg cum topeşti gologanii, trebuie să fi încasat sume 
respectabile cu vindecările acelea... 

Magheru îi explică anevoie cum stăteau lucrurile. 

— Doctore, eşti ori nu eşti în toate minţile? Hai, înţeleg cu 
ofiţerul cela, că-i sărac, dar să faci pomană cu Şerban Voinea 
sau cu Ghibănescu, care înoată în aur până-n gât, asta e 
nebunie curată. Nu te împrumut cu niciun ban, aşa să ştii... Fă 
bine şi lasă-mă-n pace! 

Plecă supărată foc, dar după o oră, îi trimise banii. 


CAPITOLUL 2 
MEMORIAL VII 


(din însemnările doctorului Ilarie Magheru) 


Remarca prefectului Ghibănescu-Statuie, că aş poseda o 
putere supranaturală, m-a obsedat mult. Cum observase el, de 
obicei distrat, şi de ce mi-o spusese tocmai el, taciturn notoriu? 
Simţurile-i, desigur, o percepuseră, era prea evidentă această 
însuşire ca să fie trecută cu vederea. Pentru mine, însă, 
devenise o certitudine. In ultima săptămână, ori de câte ori mă 
uitam în oglindă, mă uimea incandescenţa ochilor. Arătau ca 
două minuscule faruri în care se mistuia o flacără ciudată, cu 
intensităţi deosebite, câteodată crescând într-o măsură atât de 
mare, încât mă temeam să nu-mi ia foc fiinţa. Asemenea ochi o 
fi avut şi celebrul Charchot, care a fost cel mai mare medic al 
vremii sale? Maestrul Stroia îmi spunea că uimitoarele priviri ale 
acelui om le puteai deosebi din câteva mii laolaltă. 

De când am căpătat puterea asta? In orice caz, de foarte 
curând, fără a-mi da seama cum şi ce fel s-a întâmplat lucrul. 
Când am vindecat-o pe Marlen, o aveam - sigur o aveam - 
altfel, încercarea ar fi dat greş. 

Ciudată a fost povestea asta! Am simţit instantaneu dorinţa 
de a o revedea! N-o văzusem de câteva luni de zile, habar n- 
aveam dacă se întorsese din străinătate. Ajungând, deci, în faţa 
locuinţei sale, eram pregătit să mă mulţumesc eventual numai 
cu această operaţiune de recunoaştere în ipoteza că ea nu-i în 
ţară. Nici prin gând nu-mi trecea cele ce aveau să se întâmple. 
Când slujnica mi-a spus că fata s-a întors de la Viena, şi că 
doctorii de acolo încă nu-i găsiseră leacul, ce mi-a venit să-i strig 
că eu îi voi găsi leacul? Această replică a debitat-o altcineva. 
Nu-mi aparţinea personal, în schimb mă angajase. Şi tot ceea ce 
a urmat era al altcuiva, un ins cuibărit în fiinţa mea, care 
conducea cu o precizie savantă lucrarea pe care trebuia s-o 
execute pentru mine şi în numele meu. 

Oricât aş vrea, nu pot să-mi recunosc paternitatea acestei 
vindecări. A acţionat o voinţă superioară voinţei mele, iar eu am 
fost numai o unealtă docilă de care s-a slujit? Indiferent cum şi 
în ce fel s-a întâmplat faptul, e cert că obţinusem o biruinţă 
spectaculoasă, pe care ştiinţificeşte mi-o explicam, în timp ce 
renumiţi specialişti din străinătate au dat greş pe tot frontul. 


Urmează, după cum se ştie, încă două victorii medicale, e 
drept, de mai mică însemnătate, însă pe aceeaşi linie. 

Vindecam acum pe bolnavi fără medicamente, folosind acea 
forţă interioară de care vorbise cândva Epictet. lată-mă, aşadar, 
medicul care visam să devin din clipa când am avut hotărâtorul 
dialog cu modelul meu, doctorul Stroia. Marele proiect pe care l- 
am hrănit în anii adolescenţei începea să se înfăptuiască fără 
psihanaliză, fără Coué, fără metodele lui Dubois, Bernheim şi 
alţii, fără yoga şi practicile acestei doctrine, fără studii de 
specializare în Franţa, Germania, Italia şi Austria. Ci numai prin 
mine însumi, cu propriile mele mijloace, cu vrerea mea! 

Ciudat! Viaţa e atât de plină de ciudăţenii, încât a le dezlega 
înseamnă, mai degrabă, a le înmulţi decât micşora. Într-adevăr, 
foarte ciudat! Ce anume s-a petrecut? Ce proces psihic m-a scos 
la liman atunci când mă aşteptam mai puţin? Nu cumva 
gândurile mele din serviciul idealului pe care mi-l croisem (deşi 
temporar alungate din planul conştiinţei datorită celor petrecute 
la Pietroasa) activaseră totuşi subteran, pe îndelete şi 
răzbătuseră de curând la suprafaţă, coapte, pârguite, ca un 
fruct al unor îndelungi şi decisive preocupări? Nu ele mi-au ales 
drumul pe care trebuia să merg şi îmi dictau de acolo, din postul 
lor de comandă, faptele pe care trebuia să le săvârşesc? 

Pe vremea studenţiei, mă duceam la spitalul Colţei, de obicei 
pe un anumit traseu. Odată însă, preocupat de o problemă, n- 
am prins de veste că apucasem pe alte străzi, decât atunci când 
m-am pomenit chiar în faţa clinicii. Paşii m-aduseseră tot acolo, 
dar pe un drum mult mai scurt decât celălalt. 

Altă dată, ducându-mă la redacţia revistei Viata medicală ca 
să predau un material pentru un concurs de specialitate dotat 
cu premii, am constatat cu surprindere că... uitasem 
manuscrisul acasă. Dar în noaptea aceea, mi-a venit în minte o 
idee strălucită şi refăcând în întregime textul, am obţinut 
premiul întâi. 

În timpul războiului, vrând să plec într-o comună învecinată, 
maşina s-a defectat. M-am întors la spitalul diviziei tocmai când 
îi aduseseră pe fostul maior Dordea, pe care l-am operat îndată. 
În lipsa mea cine i-ar fi făcut trepanaţia? 

Dar lucruri de-astea mi-s-au întâmplat zeci şi sute, fără 
exagerare. Şi atunci se naşte întrebarea stranie: nu cumva 
subconştientul sugerează şi impune uneori acte mai împlinite 


sub raportul conţinutului decât acelea trecute prin sita 
conştiinţei? 

E destul de temerar să susţină cineva o astfel de teză, dar în 
cazul meu e o dovadă concludentă, de neclintit. Mi-am realizat 
în fine, visul meu drag, hrănit cu ogoare de iluzii, dar şi sfârtecat 
de talazurile deznădejdii. Cu toate astea, drumul spre înfăptuire 
fusese altul decât acela pe care mi l-am închipuit. Oare cel 
dintâi avea atâtea lipsuri ori carente, încât, urmat pas cu pas, n- 
ar fi dus la atingerea ţelului urmărit? Dacă, de pildă, aş fi plecat 
în ţările medicinii avansate, apoi în Indii, ca să întreprind 
cercetările ce-mi propuneam, având bineînţeles la îndemână 
mijloacele materiale, eram oare în măsură să obţin vindecările 
de astăzi? 

Greu de crezut! 

Încercările care mi-au răscolit existenţa (catastrofa de la 
Pietroasa, presupusa crimă, procesul), deşi în aparenţă 
potrivnice planului meu, au îngăduit totuşi glodurilor reprimate 
să prelucreze în tihnă materialul de viaţă existent şi să găsească 
în rezervele interioare soluţia cea mai bună. Poate chiar ele mi- 
au sugerat comiterea presupusei crime, ca să-mi provoace 
mustrările de care aveau nevoie pentru purificarea sufletului. 
Căci nimic nu spală, şi nu oţeleşte mai vârtos decât căinţa. 
Suferințele pe care le-am îndurat nu-mi devastaseră universul 
interior, ci dimpotrivă, îl înfloriseră, copleşindu-l cu acea tărie 
morală de care îmi pomenise Tache Simedru. Nu de studii 
suplimentare aveam nevoie, ci de prefacerea din rădăcini a 
fiinţei mele sufleteşti. Asta era partea de căpetenie pe care 
raţiunea omisese s-o prevadă, dar de care subconştientul ţinuse 
neapărat seama. 

Acum, primenit, după baia de suferinţă şi întărit de conştiinţa 
harului, simt în mine puterea herculeană de a face bine Omului, 
eliberându-l de durerea care-i transformă viaţa într-o pedeapsă 
fără vină. Dar cu o condiţie: să aibă încredere nestrămutată în 
puterea mea, căci nu medicul îl tămăduieşte, ci propria-i 
credinţă. Pentru că eu nu fac nimic altceva decât declanşez 
tainicul resort al vindecării. 

În timp ce aşterneam pe hârtie aceste gânduri, Marlen Coravu 
stătea aplecată pe umărul meu şi îmi urmărea scrisul. Mi-am 
adus aminte de călugărul negru cu care Kovrin, eroul unei 
nuvele a lui Cehov, stătea mereu la taifas vorbind despre 


fericire. Soţia lui Kovrin, trezindu-se, cătă cu spaimă la bărbatul 
ei care tot gesticula şi râdea de unul singur. - Cu cine vorbeşti? 
Spune-mi cu cine? Căci aici nu se află nimeni. Tu eşti bolnav, 
dragul meu, ţi-e mintea secătuită, trebuie să te cauţi. Femeia 
plânse şi când se lumină de ziuă, alergă după medic. In sfârşit, 
profesorul Kovrin se făcu bine, nu mai conversa cu vedenia lui, 
nu mai era vesel, fericit, devenise un om serios, rezonabil, la fel 
cu ceilalţi oameni şi se plictisea de moarte. El însuşi spunea: - E 
drept, aveam vedenii, dar pe cine supărau ele? Cui făceau rău? 
Ce fericiţi au fost Buda, Mahomed sau Christos că rudele nu s-au 
grăbit să îi vindece de extazele lor! Dacă îi îndopau cu bromură, 
ori îi sileau să facă o cură de lapte, cine şi-ar mai aduce aminte 
de ei? 

Eu n-am rude, nu-mi pasă de părerile mediocrităţii şi îmi place 
să stau de vorbă cu tine, Marlen, chiar dacă acest lucru 
seamănă un pic cu nebunia. 

— Stai, Marlen, ia loc, draga mea, lângă mine... 

Ea făcu întocmai. Se aşeză uşor, fluidă, pe fotoliul din faţa 
mea şi aşteptă cuminte să-i spun ce aveam de spus. 

— Tu ştii, tu simţi că îndelung aşteptatul nostru ceas a bătut? 
lată-mă ajuns medic aşa cum ai dorit, chiar mai mult decât ai 
dorit. Deşi la primii paşi, sunt în stare să vindec, am vindecat 
chiar câteva cazuri după metoda psihoterapiei mele. Te bucuri, 
Marlen, de asta? 

Faţa ei se scălda în fericire. 

— Sigur că te bucuri la fel ca mine. Dar în bucuria asta mă 
roade un mare necaz: numai ţie, cea dintâi făptură de pe lume 
pe care aş fi vrut s-o ajut, nu-ți pot face nimic. 

Cuprins de o revoltă crâncenă, am strigat: 

— De ce nu te-ai îmbolnăvit acum? Spune, de ce? 

— Dacă mă îmbolnăveam acum, tu nu ajungeai medic, lluş, ci 
altceva. Dorinţa mea te-a mânat pe acest drum, trebuie să 
recunoşti. 

— Aşa e! Şi tot datorită ţie l-am cunoscut pe doctorul Stroia... 

Cerule! Această frântură de dialog, ca un fulger de lumină, 
mi-a relevat adevărul. În sfârşit înţeleg, am înţeles că dragostei 
noastre, dragostei mele pentru Marta, îi datorez tot ce am făcut 
şi mai ales ce voi face de aci înainte. Şi acest proiect uriaş care 
ia fiinţă şi îi cresc aripi gigante, va trăi şi va învinge, pentru că 
are la temelie dragostea. Dragostea noastră neîmplinită va 


împlini idealul rămas de pe urma ei, şi pentru care a fost 
necesară o jertfă atât de mare: viaţa Marlenei. 


CAPITOLUL 3 
ŞCOALA DE LA MAGHERANI 
| 


Doctorul Magheru se ducea aproape zilnic la fiica lui 
Zăvideanu. Petreceau amândoi o oră, două, în preajma unui trio 
inseparabil - Beethoven, Chopin, Mozart - care le deschidea 
ferestre spre delectări înalte. Prezenţa doctorului devenise fetei 
atât de necesară, ca aerul pe care îl respira, încât dacă lipsea o 
zi, sau chiar dacă întârzia puţin, fiinţa ei era apucată de panică. 

Ilarie îşi dădea seama că îl iubeşte (şi lui i-era dragă, nici 
vorbă), dar acum îl absorbeau alte preocupări, înfăptuiri de 
seamă băteau la uşă, de unde răgaz pentru jocul acesta amoros, 
care, nu se ştie ce drum poate apuca? Şi apoi, mai găsea loc în 
inima lui o altă dragoste peste aceea a Martei Coravu al cărei 
altar rămânea mereu neatins? De aceea, trecând la prudenţă, 
rări vizitele muzicale, folosind diferite pretexte pentru a nu se 
angaja prea mult. 

Naivă încercare! Într-o după amiază, se pomeni cu 
domnişoara Zăvideanu, descompusă la faţă, agitată la culme, 
plângând cu sughiţuri. Doctorul, alarmat, o aşeză pe un scaun, 
încercă s-o liniştească. Dar poate cineva să moaie furtuna cu 
fraze amabile? 

— Te iubesc, înţelegi, şi nu pot trăi fără tine. Dacă nu-mi 
dădeai înapoi picioarele, nu veneam aici, dar mi le-ai dat şi 
acum alerg după un singur om care eşti tu... Ştiu că nu mă 
iubeşti, de aceea nu-ţi cer să mă iei de nevastă, lasă-mă numai 
în preajma ta, altfel mi-e frică să trăiesc... o frică imensă... 

Magheru se uită la ea mirat. Nu-i venea a crede ochilor. O 
zăvideancă să-i cerşească dragostea, umilindu-se astfel în faţa 
lui? Unde-i doamna Albu să vadă scena, ea care spunea în 
glumă: „Dacă pui mâna pe fata asta, ai dat cea mai mare 
lovitură”. Deocamdată nu poate fi vorba de aşa ceva. Relaţia 
dintre ei trebuia să rămână circumscrisă între medic şi pacientă, 
adică rude, aşa cum s-a întâmplat cu doctorul Stroia şi Nadia 
Garoiu... Mai târziu, vom vedea. De ce să tragem poliţe asupra 
viitorului? 

— Draga mea Marlen, cum aş putea eu să te împiedic de a 
trăi lângă mine? 

— Dacă vrei cu adevărat, jură-mi... Altfel nu te cred... jură-mi 
pe ce ai mai scump pe lume... 


— Ştii prea bine ce am mai scump. 

Doctorul îi jură pe cealaltă Marlen. 

— O, ce bine-mi pare... Chiar la ea mă gândeam... 

Era veselă, alta, îi venise inima la loc. Două Marlene se luptă 
pentru un bărbat, oricum nu era greu de ghicit care din ele va 
învinge până la urmă... 

— Şi acum, în mod practic, cum facem să fim împreună? Ai 
vreo propunere? 

— Nu. Nu m-am gândit încă... 

— Eu, în schimb, m-am gândit. 

„„„Se gândise să plece cu el în alt oraş. Sau undeva la ţară. Şi 
cu spitalul ce face? Demisionează? Sigur că da, ce-i trebuie? Are 
să clădească un spital pentru amândoi, fiindcă şi ea vrea să 
urmeze medicina, să se facă doctoriţă. Dumnezeule, se repetă 
povestea Nadiei Garoiu! Asta-i prea mult! Spital cu cinci sute de 
paturi? Cu o mie? Ei-ei!... 

— Opreşte-te, Marlen, a-i luat-o razna... Nu ştii ce spui... 

— Ba ştiu foarte bine. 

— Cine te lasă să-l faci? Eşti de capul tău? Asta costă pe puţin 
trei-patru milioane. Ce-o să spună ai tăi? 

— Binevoiţi a afla, stimate domnule doctor, că peste trei zile, 
adică la 22 aprilie, subsemnata devine majoră după lege... 

— Şi tutela unchiului? 

— Ş-a isprăvit cu ea. Aşa că fac ce-mi doreşte inimioara. Pot 
să clădesc şi zece spitale dacă aveţi poftă, nu unul singur... 

— Majora mea dragă, exclamă Ilarie întinzând braţele. 

Ea se lipi de pieptul lui şi o sărutare pecetlui legământul cu o 
putere mai mare decât un zapis. 

O jumătate de oră se sfătuiră unde să ridice spitalul lor. (La 
Zăvideni? La Merişani?) Nu, mai bine în altă parte, undeva într- 
un loc pitoresc, pe platforma deluroasă a Oltului, sau pe o 
terasă mai cuprinsă. Acolo avem un climat dulce, înălţimea nu 
depăşeşte 400 metri, s-ar putea face chiar expuneri la soare. În 
plus, dispunem de izvoare minerale, aşa încât, tratamentul 
climatic se conjugă de minune cu cel balnear. 

— Intr-una din săptămânile viitoare ne repezim să alegem 
locul, ce zici? 

— Săptămânile viitoare? Nu! Poimâine, sâmbătă. N-avem timp 
de pierdut... 

Doctorul o măsură din priviri: 


— Bună fată! A început să vrea cu tot dinadinsul. 

Sună telefonul. Doctorul Duţescu îl vesti că primise ordinul 
ministerului sănătăţii privitor la reintegrarea în funcţie. 

— Prea târziu, Barbule, îi răspunse Magheru şi depuse 
receptorul fără altă explicaţie... 

lI 

Chiar în seara aceleiaşi zile, doctorul fu chemat acasă la 
Tache Simedru. Bătrânul, în halat şi papuci, îl aştepta, lângă pat, 
tolănit pe un fotoliu imens. 

— Doctore, m-a anunțat Doamna Veşnicia să poftesc în 
audiența pe care i-o solicit mereu de zece ani. Ştiam c-o să mă 
primească. De altfel, din ceea ce ne aşteaptă e singurul lucru pe 
care îl ştim. 

Magheru surâse imperceptibil: 

— Dac-aşa-i vorba, de ce ai trimis după mine? 

— De fapt, am nevoie de un duhovnic, însă te-am preferat pe 
dumneata, pentru că mă bate şi alt gând în afară de 
spovedanie. Nu, nu te mira... Faci mai multe parale decât un 
preot, iar eu nu mă duc la Doamna de dincolo dacă nu-mi 
descarc cugetul, în ruptul capului! Dacă n-am făcut-o când 
trebuia, măcar acum în ceasul al doisprezecelea... 

— Ştiu, ai comis o crimă... 

Moşneagul tresări.: 

— De unde ai aflat? 

— „Știu” fără să-mi fi spus cineva. Şi sunt sigur de asta. 

— Da, aşa e. Acum şase decenii (avea, deci moşneagul, vreo 
treizeci de ani) am ucis cu premeditare un om (exact ceea ce 
am bănuit) şi i-am luat soţia (va să zică, o crimă pasională). 
Trebuie să ştii că nelegiuirea mea nu intra în prevederile codului 
penal (Oho, sunt atâtea fapte care scapă de pedeapsă). Dacă 
îmi venea poftă s-o strig mulţimii în piaţă, nu păţeam nimic (Ce- 
o fi făcut, Dumnezeule mare?) Cu toate astea, n-am putut şi 
pace. De câte ori mă hotărâm s-o dau în vileag, tot de atâtea ori 
trebuia să renunţ: mi se încleşta gura, deveneam mut fără să 
vreau. (Un om dizarmonic, fără echilibru interior...) În fine, n-am 
reuşit niciodată să mă pun de acord cu blestemata mea 
conştiinţă. Acum bănuieşti - cred - de ce ţi-a sărutat mâna un 
ins atât de ticălos ca mine. (Ciudat exemplar uman!) De curând, 
împins de teribilul dumitale exemplu, m-am spovedit hârtiei, 
scriind totul exact cum s-a întâmplat. Cele două cărţi publicate 


mai demult sunt nişte tâmpenii, n-au nimic din viaţă, îţi plac 
când le citeşti aşa cum ai bea o limonada... Astălaltă, 
dimpotrivă, e ruptă din mine, hârşt! am tăiat o halcă de carne. 
Uite manuscrisul... Te rog încredinţează-l unei edituri după ce 
închid ochii. Dincoace, e testamentul: îţi las toată averea... 

— Mie? De ce? Ce rațiune are? se miră doctorul (Ce l-a 
apucat? Zău, moşneagului ăstuia îi lipseşte o doagă). 

— N-am pe altcineva. Asta e raţiunea! Dispreţuiesc pe toată 
lumea, în frunte cu mine. Numai dumneata singur faci excepţie 
şi mă închin în faţa dumitale! (Ah, e nebun de-a binelea, dar atât 
de simpatic!) 

— Nu ai rude, fraţi, surori? (Nu se poate să nu aibă.) 

— Pe nimeni! strigă furios bătrânul. Toţi au murit. Numai eu 
m-am uitat trăind atât de mult şi de inutil. Nu te speria, nu-ți las 
marea cu sarea: cinci milioane, atâta! Sper că n-ai să le risipeşti 
în chefuri. Eşti medic, aud că faci lucruri mari. Bravo! Ai năucit 
pe  piteştenii ăştia, negustori şi ţuicari. Construieşte un 
sanatoriu, fă ceva măreț, vrednic de dumneata, (Extraordinar! 
Adineaori un spital, acum un sanatoriu! Mai poţi să crezi în 
realitate?) 

— Accept cu condiţia ca sanatoriul să-ţi poarte numele. 

— Nu numele meu! Niciodată! La gunoi cu el! 

— Dar al cui? _ 

— Numele aceluia pe care l-am ucis. Inţelegi? A lui a fost 
averea, a lui femeia. (Uluitor om, pre legea mea!) Să-i trăiască 
măcar numele, atâta... E o idee, hai? 

Magheru înclină din cap, aprobator. Fireşte că era, şi încă o 
idee reparatoare, o restitutio, dincolo de viaţă... 

— Cum îl chema? 

— Dinu Balaban... E scris în testament, nicio grijă... Aşadar, 
ne-am înţeles? Acum, eşti liber... Uf, bine c-am pus la punct şi 
treaba asta... la manus... Adică mai răm... mi-e rău... ră-... 

Doctorul tresări, observând semnele şocului: paloare, puls 
filiform, brandicard, transpiraţie profuză, biprotensiune... 

— Gata, se stinge bătrânul! 

Ca să-i uşureze ultimele clipe îl hipnotiză, sugerându-i că se 
afla în faţa unei mulţimi căreia abia acum se spovedea, 
descărcându-şi sufletul... 

— Da, oameni buni, îi furasem femeia, trăiam cu ea. Dar nu- 
mi ajungea atât. Aflasem că bărbatul suferea de inimă, toţi din 


familia lui muriseră de cord. Ce-am făcut atunci? L-am anunţat 
eu însumi că soţia îl înşală şi că amantul se află chiar în casa lui. 
A venit şi ne-a prins... După plecarea mea i s-a făcut rău şi a 
murit, exact aşa cum am prevăzut! N-avea rude. Soţiei i-a 
rămas toată averea, după care ne-am căsătorit. Ea nu ştia 
nimic. Asta e crima mea! 

Pe faţa moşneagului răsărise o lumină de fericire. Cu această 
lumină, cobori în veşnicie. 

IH 

Timpul înfăptuirilor sosi pe neaşteptate, cu zor mare. Doctorul 
se deplasă pe Valea Oltului, însoţit de un arhitect şi împreună 
aleseră o seamă de locuri cu o splendidă perspectivă, care fură 
achiziţionate repede. După câteva luni, grupul de constructori 
dădu gata masiva clădire a spitalului Marilena şi Doctor Ilarie 
Magheru care înfrunta masivul Căruntu din apropiere, o altă 
construcţie tot aşa de măreaţă destinată unui hotel, precum şi o 
vilă în stil românesc unde trebuia să locuiască medicul-şef. 

Contabilul Gherghel, din recunoştinţă pentru Magheru, părăsi 
întreprinderea lui Şerban Voinea ca să ia în mână frânele 
administraţiei. Deşi priceput în afaceri, avu mult de furcă până 
să lichideze bunurile imobile rămase de pe urma defunctului 
Tache Simedru şi mai ales să pună în posesia averii părinteşti pe 
moştenitoarea lui Zăvideanu. Dacă nu era el la mijloc, fata, 
nepricepută în asemenea treburi nu s-ar fi ales nici cu jumătate 
din ceea ce i se cuvenea. De asemenea, fratele lui, fostul ofiţer, 
un bărbat cinstit şi energic, fu pus să se ocupe de administrarea 
hotelului şi spitalului. 

Cu timpul, înmulţindu-se bolnavii, se clădi un alt spital 
purtând denumirea Marta Coravu şi un sanatoriu botezat: Dinu 
Balaban. Numele acestea stârneau mirarea, nimeni nu ştia ce 
legătură aveau ele cu opera lui Magheru. În mijlocul parcului, pe 
o stâncă înaltă, fu aşezat bustul maestrului Stroia, executat în 
dimensiuni uriaşe, care domina împrejurimile până la mari 
depărtări. 

După aceea, prinseră a răsări ici, colo, o spuză de vile, 
restaurante, un cinematograf, aşa încât, aşezarea având destulă 
cuprindere, lumea se obişnui a-i spune Magherani, după numele 
ctitorului. 

Doctorul Magheru aduse pe tatăl său şi pe bătrâna Fleurie să 
locuiască împreună şi se căsători cu Marilena Zăvideanu, 


aproape în taină, pentru că toţi îl credeau însurat cu fiica 
fostului moşier, acum studentă la Facultatea de medicină. De 
îndată ce puse la punct treburile personale, avu grijă să se 
înconjoare de colaboratori destoinici. Făcu apel la câţiva colegi 
de promoţie care străluciseră în timpul studenţiei şi mai aduse 
un mănunchi de tineri entuziaşti, medici proaspeţi sau studenţi, 
pregătindu-i să ducă mai departe, în viitorime, făclia Scolii de la 
Magherani, cum fusese botezată de câtre specialişti activitatea 
medicală care se desfăşura în aşezămintele de pe valea Oltului, 
singurele din ţară cu o amprentă ştiinţifică clar definită. 

Pentru început, lucrurile mergeau bine, totul fusese pus pe 
roate. Cele două spitale erau destinate populaţiei sărace 
(pacienţii internaţi nu plăteau nimic), iar sanatoriul celor cu dare 
de mână. Priceputul administrator Gherghel chibzuise în aşa fel, 
ca venitul sanatoriului să acopere cu prisosinţă pierderile 
suratelor sale. 

Bolnavii roiau de pretutindeni, atraşi de mirajul însănătogşirii, 
căci faima acelui doftor căruia popular i se spunea Sfântul 
Părere, făcuse ocolul ţării. In fiece zi care ori căruţe 
transportând schilozi, orbi, paralitici sau arătări omeneşti roase 
de cancer, oftică şi de alte boli grele, opreau sus la Magherani, 
unde sălăşluia toată nădejdea lor. Unii dintre ei aflau lecuire 
grabnică, alţii trebuiau să-şi ducă mai departe calvarul. Dar şi 
acestora din urmă li se aprindea luminiţa speranţei, se simțeau 
mai bine de când văzuseră pe doctor, parcă li se unsese pe 
dinăuntru rănile cu miere. Şi se îmbulzeau să aducă daruri 
binefăcătorului lor, o oaie, o pereche de curcani, fiecare după 
putere. Administratorul certa pe ţărani (lăsaţi, măi oameni buni, 
n-are nevoie domnul doctor de plata voastră, plătesc numai ăia 
bogaţii). Ţăranii se făceau foc (adică noi n-avem omenie, dacă 
ne-a făcut bine să plecăm fără a-l răsplăti?) 

N-aveau cum, darurile recunoştinţei se cereau primite şi chiar 
în mână de dumnealui, doftorul cel mare, aşa ţineau morţiş 
oamenii. 

Uneori, veneau la Magherani chiar străini, mai ales de când 
llarie vindecase de amnezie pe baronul de Gauloise, un caz 
identic cu acela al fostului ofiţer Gherghel. In marea lor 
majoritate, pacienţii erau din aristocrație şi mai cu seamă femei 
nevrotice. 


Între timp, Ilarie Magheru dădu la iveală câteva lucrări, printre 
care una de psihoterapie, care făcu multă vâlvă: unii o criticară 
vehement, alţii, în schimb, îi aduseră elogii. Printre aceştia se 
aflau şi profesorul Lambreuil, o somitate în materie. Toate astea 
avură drept urmare alegerea lui ca membru al Academiei 
Române. De asemenea, consiliul profesorilor de la Facultatea de 
medicină din Bucureşti propuse să-i creeze o catedră de 
Psihoterapie. Ilarie fu nevoit să refuze, timpul lui era din ce în ce 
mai împuţinat iar prezenţa la Magherani necesară zi de zi... 

IV 

Într-o dimineaţă de duminică, doctorul Ilarie Magheru şedea 
pe o bancă în parc. Se sculase cu noaptea-n cap, îi plăcea să 
simtă răcoarea zorilor, să fie singur cu liniştea, la sânul mamei- 
natură. Privirile lui zburând în înalt, până la frontispiciul 
spitalului, poposiră pe un nume drag: Marta Coravu. 

— Marlen! Marlen! Cum te-am uitat, fetiţa mea! Înainte vreme 
ne aşterneam deseori la taifas, acum nici atât... Haide, vino- 
ncoace, avem să ne spunem multe... 

O umbră cobori din văzduh, căpătă contur subţire de fată şi 
veni să se aşeze, imaterială şi tăcută, lângă iubitul ei. El începu 
a-i vorbi cu glasul neauzit al gândului: 

— Vezi tu, Marlen, ce-am făcut? Inainte stăpânea pustiul pe 
meleagurile astea, acum a crescut ca din pământ un orăşel a 
cărui inimă bate odată cu a mea. Şi nu-i decât începutul, timid 
ca orice început. Sunt însă atâtea de împlinit... Numai de-aş 
izbuti. 

— O să izbuteşti, lluş, pentru că ai învăţat mai mult decât 
oricine să vrei. 

— Da, acum ştiu să vreau atât de cumplit, încât voinţa mea 
uneori mă înspăimântă. Dacă întâmplările din ultimii ani ai 
existenţei mele ar fi aşternute într-o carte, lectorul ar spune: da, 
e plăcut să citeşti, numai că asemenea lucruri nu se întâmplă în 
viaţă, autorul le-a aranjat cu mâna. Că eroul său a pus în 
picioare pe fata moşierului, să zicem asta-i verosimil, verosimilă 
şi vindecarea lui Gherghel acela, dar că moşneagul Simedru a 
murit la comandă, ca să-i lase averea, că Marilena Zăvideanu i-a 
căzut în genunchi, rugându-l să nu refuze averea pe care i-o 
punea la dispoziţie, astea miros a ticluire de la o poştă. Nu, nu, e 
o minciună, n-au fost ticluite, faptele s-au întâmplat în realitate, 
există, precum vezi, cum vede oricine. Căci viaţa e mai bogată 


decât orice imaginaţie. Toate astea eu le-am creat, datorită 
acestei forţe universale care se cheamă dragostea. Unde vreau 
să ajung? Ei bine, Marlen, am să-ţi spun ceva nou: hazardul 
există, evident, dar noutatea pe care voiam să ţi-o împărtăşesc 
e că am angajat acest hazard în serviciul meu, înţelegi? Moartea 
ta n-a fost un act monstruos, aşa cum credeam, ci unul necesar, 
marea ta jertfă, care se aseamănă cu aceea a soţiei meşterului 
Manole, căci creaţia nicicând nu poate trăi fără viaţa pusă în ea. 
Întâlnirea cu Stroia, plecarea la nunta soră-mii, strangularea lui 
Zăvideanu, în fine procesul, toate astea, trebuiau să se 
întâmple, aveam nevoie de ele. Cerându-le atât de imperios prin 
neîntrerupte mesaje, cum ar fi putut oare să nu asculte de 
crâncena poruncă? Destinul meu fiind mai puternic a călcat 
peste alte destine, pe unele le-a modificat, pe altele le-a distrus, 
şi toate s-au polarizat în juru-mi, colaboratoare docile. 

— S-ar zice că acum nu mai crezi în atotputernicia hazardului? 

— Nu, ceea ce nu puteam înţelege din fenomenologia vieţii de 
toate zilele ridicam din umeri şi spuneam: acesta e hazardul. 
Dar de unde ştiu eu că moartea unui bărbat, căruia i-a căzut o 
cărămidă în cap şi l-a zdrobit, n-a fost cerută de femeia lui sau 
de altă voinţă interesată, aşa după cum moartea lui Zăvideanu 
s-a dovedit pentru mine atât de necesară? Dacă trăia, ar fi fost 
cu putinţă ceea ce vezi în jurul tău? 

„„.Şi totuşi... Şi totuşi, mă aflu după ani de zile încă la primul 
pas... Al doilea nu reuşesc să-l fac. Vindecările miraculoase stau, 
mai departe, sub semnul misterului. Nu le pot repeta după 
voinţă, n-am descoperit relaţia care există între procesele 
psihologice şi cele organice, formidabila potenţă umană rămâne 
în continuare neexplorată înăuntrul fiinţei noastre. 

Nu e însă mai puţin adevărat că faţă de Lourdes sunt în vădit 
progres, deşi stările paroxistice şi extazele sunt mai uşor de 
obţinut prin ancestralul misticism, decât prin credinţa, oricât de 
mărită, într-un simplu om ca mine. 

M-a ajutat într-o mică măsură şi planta halucinogenă dată de 
micuța Păr Cret, leac suprem al bunicului ei, vrăjitorul. Când 
pacienţii pătrund în cabinetul meu de consultaţii, trec prin 
anticameră unde inhalează, fără să-şi dea seama, însuşirile 
plantei lipsită de orice miros. Ori minunata stare paradisiacă de 
care sunt cuprinşi (în speţă o transformare subită a fiinţei lor) ei 


o pun pe seama puterii mele de lecuire, ceea ce face să le 
sporească încrederea în mine. 

Dar n-ajunge nici asta. 

Vreau prea mult? Nu, nicidecum! Încă un pas, măcar al doilea 
pas înainte. Creierul omenesc, cel mai formidabil şi complex 
organ din câte există în natură, nu funcţionează decât cu o 
infimă parte din capacitatea sa. Voi sili creierul meu să lucreze 
mai bine decât o face, să privească mereu îndărăt, în sine, unde 
dăinuie întunericul. Greu lucru, infinit mai greu decât să priveşti 
înainte, aşa cum au procedat făuritorii civilizaţiei de azi: 

Trebuie să izbutesc, detest înfrângerea. Cât m-aş bucura să 
fiu martor la naşterea omeniei, marea noutate a omenirii. 
Timpul e încă înaintea mea, el mă ajută. Dacă mai rămâne ceva 
(şi va rămâne, fără îndoială), urmaşii vor duce opera mea mai 
departe. M-am împrejmuit de câţiva tineri înflăcăraţi. Lor le trec 
torţa, după ce le-am netezit drumul. 

Şi mai e cineva Marlen, care aşteaptă această torţă... O 
făptură mică, fragedă, cu ochi neastâmpăraţi. Uite, că vine- 
ncoace... Maică-sa i-a pus tot numele meu... Va fi un llarie 
Magheru abia în a doua jumătate a secolului nostru. 

— Ce vrei să te faci tu, lluş, când vei fi mare? 

— Doctol ca tine, tăticule! 

— Şi crezi că ai să vindeci pe bolnavi? 

— Oho, le suflu în faţă: pffuu! pffuu! şi, gata, îi fac bine! 

Copilul surâdea anilor ce aveau să-i vină. Pe faţa lui Magheru 
se aşeză o mare lumină albă. Năluca Martei pieri...