Liviu Rebreanu — Amândoi (1940)

À & 


N AA! 
Liviu Rebreanu Ÿ 


Amândoi 


` 


Amândoi 


Liviu Rebreanu 


Editura Bestseller 


bestseller 


Carte electronică publicată cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe — Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni. 


Quis, quid, ubi, quibus auxiliis, cur, quomodo, quando? 


QUINTILIANUS 


Capitolul | - CIUFU 


— Oare ce-o fi pätit procopsitul de frate-meu ? zise Spiru Dăniloiu, uitându-se la nevastă-sa numai cu 
ochii, fără a întoarce capul. Că m-a întrebat popa Ilie de la biserica Sf. Nicolae... Zice că a trimis de trei 
ori la dânsul și casa parcă ar fi pustie...? 

Era luni seara, pe la mijlocul lui decembre. Stăteau la masă, singuri, soţii Dăniloiu, în sufrageria vastă, 
plină de mobile felurite, bufete și servante încărcate de văsării, tacâmuri, bibelouri... Policandrul de 
cristal cu zeci de lumini ardea, ca totdeauna, cu un singur bec, pentru economie. Printre cesti si pahare, pe 
bufet, trona statueta de bronz a lui Napoleon, cumpărată de ocazie la București. Deşi Dăniloiu era numai 
negustor şi nici nu făcuse armata, avea profundă venerație pentru marele împărat, ca dealtfel mai toți 
negustorii si alți burghezi înstăriți din Pitești. 

Cu coatele pe masă, ţinând în mâini un zdravăn picior de gâscă, bărbatul se oprise din molfăit, 
așteptând parcă o explicaţie. Chipeș, înalt, avea faţa bloncoasă, aspră si mustäti stufoase bulgărești 
mânjite de grăsime. Soţia lui, Vasilica, numai cu vreo opt ani mai mică, părea mai bătrână ca dânsul, cu 
părul ei împuţinat și cărunt, cu obrajii plini de zgârcituri, mai ales în colțurile buzelor, încât gura semăna 
cu o pungă lipită subt nasul îngust și ascuţit Ea isprăvise de mâncat și, pe gânduri, cu un gest mecanic, 
strângea fărâmăturile de pâine dimprejurul tacâmului. 

— Aoleu! făcu drept răspuns, tresărind. Tocmai adineaori vorbirăm și noi, cu Solomia, despre dânşii, 
că n-au mai dat nici un semn de viaţă! 

— Da, adevărat — dădu din cap Spira Sâmbătă dimineaţa m-am întâlnit cu Ilarie la prăvălie si de- 
atunci... Iar azi e luni! 

Intră servitoarea cu un sifon pe care îl așeză pe masă, la îndemna stăpânului, alături de o sticlă de vin 
pe jumătate goală. 

— Ce vorbeam noi, Solomie, despre tata Miţa? întrebă doamna cu o mică satisfacţie. Vezi, si 
dumnealui zice că nu-i lucru curat! 

Servitoarea tresări ca şi d-na Dăniloiu adineaori și se uită îngrozită la Spiru care o măsura cu o privire 
nehotărâtă. Ochii ei mari, albaștri, cu luciri aproape violete, păstrau o expresie blondă, catifelată, 
învăluitoare. Dealtminteri întreaga-i făptură era plăpândă şi fină, încât nimeni n-ar fi spus că e tärancä. 
Potrivit de înaltă, mlădioasă şi cu mers de porumbitä, braţele si mâinile delicate, obrajii putin palizi, 
buzele pline mereu umede, avea totuşi o înfățișare melancolică, parcă în suflet ar fi purtat numai tristeţe. 
Când zâmbea se lumina ca o madonă, dar în vremea din urmă zâmbea tot mai rar. 

— De câte ori nu mă cruceam și eu cu Solomia: cum, Doamne, pot sta atât de singuri si de päräsiti? 
reluă Vasilica pe gânduri. La bătrâneţe omul are mai multe nevoi. Si dumnealor sunt destul de bătrâni... 

— Apoi dacă eu am șaizeci şi cinci, Ilarie trebuie să se apropie de șaptezeci şi patru-cinci — mormăi 
bărbatul cu gura plină. lar Miţa cred că a bătut şi ea şaptezeci... 

Se întrerupse, își pregăti tacticos un sprit, îl dădu de dușcă, își șterse gura și mustätile, apoi își drese 
glasul să continue.... 

Atunci însă se auzi zbârnâitul soneriei în coridor, atât de strident că toți trei se cutremurară. 

— Cine-o fi ? sopti d-na Dăniloiu după o tăcere. la vezi, Solomie! 

Peste câteva clipe servitoarea anunță pe un om din partea părintelui Ilie, care vrea negresit să 
vorbească cu domnul. 

— Ce-i, Mihai? întrebă Dăniloiu lätindu-se pe scaun, ca să-și dea mai multă greutate. Ce s-a 
întâmplat?,.. Te-a trimis părintele? 

— M-a trimis, domnule Spirică—răspunse omul rămas lângă ușă. M-a trimis să vă spun că iar am fost 
la domnul Ilarie, a treia oară, și tot degeaba. Poate nici n-or fi acasă. 

— Ei, Doamne, n-or fi — interveni Vasilica supărată. Cum să nu fie acasă? Unde să fie? 

— De, cucoană, știu eu ? făcu omul dând din umeri. 

Se numea Mihai Ciufu si era servitorul bisericii de mai multi ani. Täran îmbrăcat oräseneste, îndesat, 


cu capul colturos si mic, cu ochii căprui vicleni în fundul capului, gura mare cu dinţi puternici tătărești, 
falca de jos ieşită înainte, parcă mereu ar fi întins gatul — făcea o impresie neplăcută, mai ales că avea si 
un glas mieros, nepotrivit cu înfăţişarea lui. Preotul Tănăsescu îl lăuda însă că e harnic și credincios. 

— La urma urmelor s-ar putea să fi plecat la Bucureşti după vreo afacere —observă Dăniloiu. Au mai 
plecat ei si altădată așa, fără să sufle nimănui o vorbă. 

Ciufu reluă cu glas blajin si cu o ușoară nemul-tumire pe față: 

— De sâmbătă până acum eu am fost de trei ori, cum zic, dar n-aş putea jura nici într-un fel, nici într- 
altul... 

— Nici sâmbătă n-ai găsit pe nimeni? se miră Dăniloiu. Pe la ce oră zici că ai fost sâmbătă? Că 
sâmbătă dimineaţa m-am întâlnit cu Ilarie şi am vorbit împreună cum vorbesc cu tine... 

Servitorul aruncă o privire circulară oprindu-se pe rând la toţi trei cu o compätimire obosită, 
continuând apoi totuşi dulceag: 

— Văd că d-voastră nu vreţi să mă credeţi parcă v-aş spune minciuni ori basme... 

Lui Dăniloiu purtarea și vorba servitorului i se păreau necuviincioase, iar plecăciunea prefăcută îl 
scoase din ţâţâni. Izbucni: 

— Prost ești, măi omule, ori ești al dracului ? Ce umbli să mă fmbeti pe mine cu apă rece?... Eu te 
întreb: când ai fost sâmbătă la frate-meu, la ce oră, ziua ori seara? Asta te întreb, idiotule, şi la asta să 
răspunzi! 

Se sculase de pe scaun şi se îndrepta spre Ciufu, roşindu-se și umflându-se, parcă ar fi pornit să-l plez- 
nească. Știindu-l iute la lovit și cu mâna grea, d-na Dăniloiu sări să-l potolească: 

— Astâmpăra-te, Spirică, şi nu te necăji că-ţi face rău!... Lasă-l să povestească pe îndelete!... 

Dăniloiu se linişti ca prin farmec. Se așeză pe alt scaun, mai bufnind putin și măsurând cu ură pe 
servitorul care plecase ochii în pământ ca un călugăr şiret. Medicii l-au sfătuit de mult să nu se enerveze, 
pentru că, gras şi sângeros, e ameninţat să-l lovească odată damblaua. 

— Eu aş vrea să spun, cucoană, că d-aia m-a trimis sfintitul pe vremea asta de nici câinele să nu-l lași 
pe-afară! zise Ciufu supus către Vasilica, trăgând cu coada ochiului spre Dăniloiu. Că a început un viscol 
şi un ger cum nici la Bobotează nu se pomenește... 

— Bine, bine, cred, întrerupse doamna — dar nu mai lungi vorba prea mult, că știi ce ne doare pe noi! 

— Cum să nu ştiu, cucoană, păcatele mele! făcu servitorul cu importanţă. Că, Doamne fereşte, de s-ar 
fi întâmplat ceva, apoi d-voastră trebuie să aflați mai întâi si să... Dumnezeu însă e bun si mare și poate 
să aibă milă de noi toți... 

Oftă adânc, parcă să sublinieze o durere tainică ori numai să stârnească mai multă curiozitate. Gazdele 
nici nu luară seama, doar Solomia, mereu la spatele stăpânei, murmură cu glas pierdut... 

— Doamne iartă-ne și ne apără de toate păcatele! 

D-na Dăniloiu cunoștea jalea și durerea Solomiei. O dojeni ocrotitor: 

— Ia taci, fată, nu mai supăra pe Dumnezeu cu tânguiri fără rost! 

— Să vedeţi cum s-a întâmplat — porni Ciufu repede ca și când i-ar fi fost frică să nu piardă șirul. 
Alaltăieri, sâmbătă, poate să fi fost pe la nouă dimineaţa, cum ieseam cu sfintitul să mergem în oraș, nici 
n-apucăm să facem cinci paşi, chiar în faţa bisericii, ne întâlnim nas în nas cu domnul Ilarie Dăniloiu, 
fratele d-voastră, coane Spirică... Dumnealor s-au oprit, iar eu, după obraz, m-am dat niţel la o parte, dar 
auzeam ce vorbeau cum mă auziti d-voastră... Domnul Ilarie e efor la biserica noastră, că doar știți prea 
bine, si fără iscălitura dumnealui nu-s bune socotelile sfintitului. Acu nu știu despre ce fel de socoteli o fi 
vorba, destul că părintele Ilie de vreo săptămână se tot roagă de domnul Ilarie să poftească la iscälit si 
dumnealui tot făgăduieşte că are să vie negreşit, dar de venit nu vine. Dintr-una dintr-alta, sfintitul aduse 
iar vorba de socoteli și domnul Ilarie îşi dă cuvântul că după prânz nici n-are să se mai odihnească, după 
cum îi e obiceiul de cincizeci de ani, ci va veni la datorie... Parcă-l aud și acuma: „Să încheiem, părinte, 
să nu dea moartea peste mine și să rămâi d-ta încurcat din pricina mea !" Sfinţitul a râs: „Ehe, cucoane, 
de bătrâni ca d-ta moartea fuge mâncând pământul!" Așa ne-am despărţit râzând. Dumnealui a trecut 
devale, spre casă, că suntem aproape vecini, iar noi am luat-o înainte, spre piață. Domnul Ilarie aducea 
un pește subsuoară, ca în toate sâmbetele, că e mai ieftin sâmbătă decât vinerea... Sfinţitul l-a aşteptat 
toată după-amiaza în zadar. Domnul Ilarie iar n-a venit. După ce am tras clopotele, părintele Ilie, cam 
supărat, m-a minat să-i aduc aminte că e așteptat... Pe la amiazi, poate ţineţi minte, a început dintr-o dată 
o lapovitä cu vânt aspru de-ti îngheţa sufletul. Greu îmi venea să ies pe o vreme ca aceea, dar porunca-i 
poruncă, m-am dus... Tocmai se îngâna ziua cu noaptea, că acuma se întunecă tare de timpuriu. Ajunsei la 


dumnealor, deschisei binisor portita si o luai spre fundul curții. Nici o pâlpâire de lumină în casă, ori de 
zgomot şi nici un semn de viață... Mă cuprinse un urât de moarte, poate și unde plecasem numai în haină 
de m-a pătruns până la os frigul și umezeala, începui să strig: „Domnule Ilarie!... Coană Miţo!”... Nimic. 
Mă oprisem tocmai în dreptul marchizei pe unde umblă boierii, dar nu cu gândul să intru pe-acolo, că-mi 
cunosc lungul nasului, fără numai să văd dacă e cineva în casă. Strigând așa în nestire băgai de seamă că 
ușa marchizei e doar trasă şi se mişcă ușor în bătaia vântului. Atunci ce-mi dete prin gând: ia să bat eu la 
ușă! Intrai în marchiză si bătui întâi mai usurel, pe urmă mai cu putere, şi iar strigai: „Coane Ilarie!... 
Domnule Däniloiu!" Am stat aşa acolo, bătând si strigând, poate câteva minute... Apoi dacă am văzut că 
nu răspunde nimeni, am gândit că n-or fi acasă şi-mi pierd timpul degeaba. Am închis frumos uşa 
marchizei, să n-o trântească vântul și să spargă geamurile, si am ieșit din curte... Părintele Ilie nu s-a mai 
necăjit sau n-a vrut să se arate față de mine. „Ei, zice, cine știe ce-o fi avut și dumnealor de nu-s acasă... 
Nu face nimica. Mâine să te duci, Mihai, îndată după sfânta slujbă, şi nici să nu te întorci fără dumnealui 
!" „Bine, zic, să mă duc, de ce să nu mă duc dacă trebuie?"... Sâmbătă noaptea a nins întâia oară ăst-an. 
După zloata si vifornita de peste zi chiar trebuia să ningă. Când m-am sculat zăpada era de jumătate de 
metru. Am muncit toată dimineaţa să fac pârtie în curte si să curät în faţa bisericii... 

Povestirea servitorului, prolixă şi sfătoasă, mulţumi și pe Spiru Dăniloiu, care la fel istorisea când 
avea ceva mai de seamă. Baremi d-na Dăniloiu sorbea vorbele și schimba, în răstimpuri, priviri de 
uimire sau de aprobare cu Solomia, adevărata ei confidentă, deși Solomia acum participa mai puţin ca 
alteori la evenimentele familiare. 

— De-abia pe la amiazi m-am putut repezi iar până la domnul Ilarie — continuă Ciufu cu aceeași 
sfătoşie. Intrai în curte, strigai, bătui la uşă, mă dusei și prin dos să bat — degeaba, Linişte și tăcere, ca și 
ieri. Ce-o mai fi și asta. Maică Precistă? Ia, zic, să mă uit niţel pe geam dacă nu sunt înăuntru? C-or fi 
oamenii bolnavi ori... Dar ţi-ai găsit! Geamurile îngheţate tun si cu nişte flori groase şi frumoase parcă ar 
fi fost zugrăvite pe sticlă. Asta înseamnă ori că nici n-au dormit acasă, ori că au plecat dis-de-dimineaţă 
cine ştie unde... Ce să mai stau și ce să mai încerc? când a aflat sfintitul că iar n-am dat de dumnealui, s-a 
făcut borş si m-a ocărât în toate felurile, parcă ar fi vina mea dacă domnul Ilarie nu-i acasă. „Nu, striga 
sfintitul, că nici n-ai fost, ticălosule, unde te-am trimis, că nu se poate să nu-l găsești în Piteşti pe Ilarie 
Dăniloiu!"... Azi-dimineaţă, după ce s-a potolit, o fi chibzuit ca şi d-voastră că poate să fie la mijloc vreo 
boală ori altceva şi, după prânz, m-a trimis iar, a treia oară, să mai văd ce mai e pe acolo... Ce să fie? Ca 
si ieri şi ca alaltăieri. Pustiu si tăcere. Degeaba strigi şi degeaba baţi... Si aşa mi-a poruncit pe urmă să 
vin să vă povestesc și d-voastră ce si cum s-au întâmplat lucrurile, că d-voastră ca rude de-aproape... 

Tăcu brusc, încurcat, cu un surâs prostesc, ca și când n-ar mai fi avut ce spune și s-ar strădui zadarnic 
să mai găsească alte cuvinte. 

După un răstimp, parcă s-ar fi trezit din piroteală, Dăniloiu îngăimă ostenit: 

— Spune părintelui Ilie că-i mulțumim de interes și să fie liniștit că Ilarie îşi cunoaşte obligaţiile şi n- 
are să-l lase încurcat... 

— Poate s-o îndura Dumnezeu și n-o fi nimic rău — adăogă Vasilica puţin plângător, deși voia să pară 
calmă. Asa băiete? Acuma du-te acasă, nu cumva să te aștepte părintele și să se supere! 

Femeia ar fi dorit să dezbată pe îndelete întâmplarea aceasta ciudată despre Ilarie si Miţa, dar Spiru 
părea buimăcit de tot. Intr-adevăr bărbatul nu ascultase în realitate pe Ciufu cu interesul ce l-ar fi arătat 
altfel. După izbucnirea nervoasă, în vreme ce servitorul vorbea, s-a gândit mereu că a mâncat iar prea 
mult si se simţea balonat, cu o somnolentä bolnavă în tot corpul, părându-i-se că si respiraţia s-a 
îngreuiat. Pe urmă îl prinse teama că are să i se facă rău, îi fu rușine să se plângă şi mai ales să cheme un 
medic ca să-i dea ceva să previe ce ar putea să i se întâmple. Nici nu-i mai păsa de frate-său. când e în 
joc sănătatea lui, ce să-l doară necazurile altuia, fie chiar ale fratelui. 

D-na Dăniloiu încercă să înfiripeze o convorbire, tocmai crezându-l abătut din pricina îngrijorării 
pentru Ilarie. Ba îi și zise, ca să-l liniştească. 

— Lasă-l încolo pe frate-tău, nu-ți mai face inimă rea, că n-o fi nimic... N-ai văzut ce mutră de bandit 
avea servitorul popii?... mâine până-n ziuă mergem cu Solomia să vedem ce e... Dar mi se pare că nuţi-e 
prea bine, Spirică? urmă deodată speriată. Aoleu, iar ai mâncat prea mult și... Of, Doamne, că si tu... 
Aide, stai cuminte unde ești, să te trag niţel cu oţet aromatic, să te mai răcoreşti și să te sprintenești... 

Dăniloiu începu să geamă. întrebarea soţiei i se părea o confirmare a boalei. Se jură în gând că nu va 
mai mânca seara nimic. Cel mult un iaurt gol. (Jurământul se repeta de câte ori se simţea rău.) Răspunse 
blând, supus: 


— Da, da... Fă cum crezi... Numai să nu mă doară... 
— De ce să ne închipuim îndată crime si räutäti? zise Vasilica, obsedată de vorbele servitorului. Poate 
să nu fie nimic, poate să fie numai... 


Capitolul II - STĂPÂNA CU SERVITOAREA 


Până s-a întors Solomia de la piață, până au așezat mâncările la foc, s-a făcut aproape nouă. D-na 
Dăniloiu stătea pe spini. A dormit mai prost ca de obicei și s-a perpelit în așternut cu gândurile din ce în 
ce mai negre despre Ilarie si Miţa. Presimtirile ei n-o fnselau niciodată. S-a sculat cu noaptea-n cap si a 
cicălit mai vârtos pe Solomia, care însă nu lua în seamă parcă ar fi trăit pe altă lume. La plecare i-a găsit 
o nouă pricină să-i ajungă toată calea: 

— Aoleu, Solomie, fată ori femeie ori ce eşti, ai început să porţi salba de aur și-n zilele de lucru? Te- 
am văzut și ieri, si nu te-am dojenit, credeam că o se te simți... Ai ajuns ca Păcală: un an de zile n-o pui 
deloc, pe urmă deodată nici n-o mai scoţi de la gât... Erai fată cuminte si potolită și harnică de-ti era mai 
mare dragul. De când însă ţi-a scos soarta pe Lixandru de ţi-a sucit capul, nu mai e chip de înţeles cu 
tine. Te-a nenorocit Lixandru, fetito, tu nu vezi si nu simţi? Poate că d-aia l-a si bătut Dumnezeu de s-a 
îmbolnăvit şi zace de atâta vreme si se topeşte... 

— Lasă-l, cucoană, pe bietul Lixandru că n-are nici o vină! răspunse Solomia cu glasul înăbușit și fără 
să se uite la d-na Dăniloiu. 

Zăpada de sâmbătă îmbrăcase tot orașul într-o blană albă, rămasă încă aproape intactă și curată. Doar 
pe străzile principale si pe trotoare o mai murdăriseră săniile și pietonii... D-na Dăniloiu mergea greu si 
aluneca, încât Solomia trebuia s-o sprijine. Noroc că nu era departe până la Ilarie, de la ei, din strada 
Rossetti. Cotiră în strada Luceafărul, scurtă și cu o pantă severă și, pe lângă fântâna din faţa casei 
primarului, traversară Piaţa Izvor drept spre strada Sperantei. N-au întâlnit tipenie de om, ca şi când 
gerul ar fi zăvorât în casele lor pe toți oamenii. 

Casele lui Ilarie Dăniloiu se cunoşteau de departe din pricina gardului înalt de scânduri, vopsit negru 
cu păcura cea mai ieftină. De pe trotoar se vedeau numai coroanele arborilor din curte puși parcă înadins 
să împiedece orice privire indiscretă a pătrunde înlăuntru. Devale, înspre casa familiei Secuianu, se 
ridica un zid de cărămidă, făcut odinioară de răposatul avocat care fusese bun prieten cu Ilarie. In partea 
cealaltă calcanul din spatele caselor măcelarului Mitică Ionescu alcătuia o adevărată pavăză si se 
întindea de la stradă până în fundul curții 

In fața portitei, cele două femei se opriră să räsufle. 

— M-am obosit și m-am încălzit de toată-s o apă — zise d-na Dăniloiu îngrijorată. Numai de n-aş răci, 
să mă mai aleg şi cu vreo boală după toate celelalte... 

Solomia nu spuse nimic. După câteva clipe cucoana puse mâna pe clanta portitei. Clanta cedă, dar 
portita nu se deschise parcă ar fi fost priponită pe dinlăuntru. înainte de a se mira, își dădu seama și 
împinse mai cu putere. 

— De când a nins n-a mai intrat nimeni în curte — observă d-na Däniloiu, adăogând musträtor: Aide, 
fată, pune umărul niţel că eşti tânără, nu mă lăsa pe mine să mă chinuiesc singură! Trebuie să fi îngheţat și 
zăpada și.... 

Portita se răsuci în balamale cu un scrijălit peste zăpada geruită. în curte, pe subt pomii cu crengile 
înălbite si până în fund printre cele două corpuri de case, se întindea sclipitor şi neprihănit covorul alb în 
care piciorul se scufunda până la genunchi 

— Cum poate minţi un om cu atâta nerușinare ? vorbi d-na Dăniloiu indignată și lunecându-și privirea 
peste albeata dureroasă. închide portita, Solomie, si haidem să vedem noi cu adevărat ce s-a întâmplat, 
că minciunile lui Ciufu vezi și tu cât preţuiesc ! 

D-na Dăniloiu mergea înainte. Scoarța îngheţată a zăpezii troznea sub paşii care o sfărâmau. Solomia 
se silea să calce în urmele stăpânei sale ca să nu-i mai intre și fărâmăturile de zăpadă peste ghete, fiindu-i 
si altfel picioarele aproape îngheţate. amândouă casele păreau într-adevăr pustii si nelocuite. Vasilica se 
uita în toate părțile cu multă atenție, päsind din ce în ce mai rar, parcă s-ar fi pregătit pentru orice 
surpriză. lângă ușa marchizei se întoarse spre servitoare și-i zise cu glas șoptit: 

— la apropie-te, Solomie, si intră si tu în casă că eşti tânără şi... 


Solomia rămăsese câțiva pași în urmă. De acolo răspunse, dar atât de nătâng, că glasul ei împrăștie 
brusc liniștea ce stăruia ca o apăsare înăbușitoare: 

— Eu nu intru în casa asta, cucoană!... Poţi să mă omori, dar nu intru!... Că mi-e frică și mi-e urât şi nu 
pot intra, cucoană!... 

— Taci, fată, taci, nu mai striga să ne audă vecinii! zise tot soptit si blând stăpâna, înfricoșată de 
izbucnirea ei. Te lăudai că eşti curajoasă, dar dacă nu ești, lasă că mie nu mi-e frică! 

Servitoarea, rămasă pe loc, continua din ce în ce mai moale, cu o încăpățânare speriată ce se stingea: 

— Nu pot, cucoană, nu pot... nu pot... 

D-na Dăniloiu, încurajată parcă de spaima servi-toarei, deschise îndată ușa marchizei și apoi începu să 
bată în uşa antreului. Din acelaşi loc, încremenită, Solomia o văzu intrând înlăuntru. Ar fi vrut să se 
apropie şi ea, dar picioarele îi erau fntepenite. își urmări însă stăpâna cu gândul si cu urechea. îi auzi 
paşii în antreu, apoi mai slabi în dormitor. Peste câteva momente zgomotul pieri complect, semn că d-na 
Dăniloiu s-a oprit în faţa unui spectacol care a îngrozit-o. în clipa următoare auzul încordat la paroxism 
al Solomiei prinse foarte deslușit un murmur: „Aoleu, nene Ilarie!... Acolo ești?... D-ta eşti...? Pe urmă 
paşii, mai şovăitori, trecură mai departe, în sufragerie, în bucătărie, și iar se poticniră. După câteva 
secunde vocea d-nei Dăniloiu se auzi mai clar, deşi sugrumată de spaimă. „Vai de mine si de mine!... 
Amândoi !.." 

Groaza din casă parcă ar fi năvălit afară pe ușile rămase deschise, cuprinse pe Solomia şi-i zgâltâi su- 
fletul. Cu ochii mari ţintă asupra marchizei, i se părea că a trecut un veac de când a intrat stăpână-sa și nu 
mai iese. Voia s-o cheme si nu mai avea glas, ca si când frica i s-ar fi încleștat, ca un căluş, în beregată. 
Dar lacrimile începură a-i curge deodată atât de multe, că-i inundară obrajii. Aşa se pomeni apoi cu 
doamna iarăși în uşa marchizei, pe faţa ca varul cu groaza încrustată ca o mască. Vru să alerge spre 
dânsa, fericită că nu i s-a întâmplat nimic. Instinctiv îşi curmă avântul. Dealtfel d-na Dăniloiu închise uşor 
ușa antreului, apoi marchiza și veni, clătinându-se puţin, la Solomia. 

— Aici s-a întâmplat o tâlhărie nemaipomenită... l-au omorât si i-au jefuit... Trebuie să dăm de veste, 
Solomie! 

Respiră de câteva ori din străfund parcă ar fi vrut să alunge din nări şi din plămâni aerul coclit. Pe 
urmă continuă mai ferm, cu o energie pe care o câștiga tot-deauna în clipele hotărâtoare: 

Tu să mergi la prăvălie să chemi degrabă pe domnul! Auzi, Solomie? până atunci eu am să mă duc la 
poliţie și la tribunal, să dau de veste ce s-a întâmplat... 

îi văzu faţa spălată de lacrimi si întrebă nedumerită : 

— Tu de ce plângi?... Ce te-a găsit?... 

— Nu ştiu, cucoană — mormăi servitoarea. Mi-a fost tare frică din pricina d-tale cât ai fost înlăuntru, 
să nu pätesti ceva şi d-ta... 

— Proastă ești, fată — răspunse Vasilica fnduiosatä de îngrijorarea ei naivă. Ce, tu crezi că tâlharii au 
făcut culcuş în casă, împreună cu victimele?... Au dat lovitura și s-au dus pe-aci încolo... Numai poliția 
mai poate să-i dibuiască și să-i dea pe mâna justiţiei... 

Când ajunseră la portitä, d-na Dăniloiu se răzgândi: nu se poate să plece amândouă și să lase iar pustie 
curtea si casa cu morţii... Totuşi ieșiră din curte, afară. Ea însă rămase pe trotoar şi pe Solomia o trimise 
că cheme pe sergentul care făcea de serviciu câteva case mai departe, la încrucișarea cu strada 
Kogălniceanu. 

— Să nu te mişti de-aici, băiete! îl dăscăli d-na Dăniloiu. Nici să nu laşi pe nimeni în curte si cu atât 
mai puţin în casă până ce nu vine poliţia și procurorul, cum știi și tu că e legea... la seama că în casă sunt 
doi oameni omorâți... 

— Aoleu, cucoană! se îngrozi sergentul. amândoi? 

— Amândoi ! repetă Vasilica, dând din cap. Să fii cu ochii în patru! 

Cele două femei se depărtară împreună, apoi după câţiva paşi d-na Dăniloiu traversă iar piaţa, pe unde 
a venit, în vreme ce Solomia urca grăbită pe strada Griviței, pe lângă biserica Sf. Nicolae, spre strada 
mare care ducea la piaţă. Sergentul se uită după ele o clipă. Cunostea pe Vasilica, precum cunoștea pe 
Ilarie Dăniloiu şi pe Miţa. Curiozitatea îi dădea ghes să intre în curte, să vadă. Crăpă uşor portita, dar o 
închise repede la loc, cu un mic cutremur în sira spinării. îi era urât si îi era frică. Era ţigan din Vierosi. 
începu să se plimbe de ici-colo prin faţa porţii, bătând talpa ca să se încălzească şi să-și alunge 
nelinistea, ca o santinelă zeloasă. 

Peste câteva minute veterinarul judeţului, Haralambie Sävescu, un om înalt si vânjos, trecând spre 


centru, întrebă mirat pe sergent: ce päzeste? Sergentul răspunse mândru: 

— Domnul Ilarie cu cucoana dumisale au fost omorâţi de nişte criminali... Pe dumnealor îi păzesc până 
vine poliţia... 

Veterinarul ezită putin: să creadă, să nu creadă? își continuă calea mormăind: 

— Numai crime d-astea mai lipseau la Pitești... Că altfel eram procopsiţi!... Mare rușine!... 


Capitolul III - CINCI MINUTE 


Spiru Dăniloiu avea un mare magazin de coloniale în gura pietii din vale, într-o poziţie minunată, lângă 
podul drumului de fier, încât concentra clientela si din piaţa de legume, și din piaţa de cereale si de 
chiristigie până la oborul de vite. Magazinul de fierărie de alături, cel mai mare din Piteşti si 
împrejurimi, a fost al lui Ilarie, frate-său, care l-a ţinut peste treizeci de ani si, când s-a retras din afaceri, 
l-a vândut unor ardeleni, actualii proprietari. 

Când văzu pe Solomia intrând în prăvălie, Spiru înţelese că s-a împlinit ceea ce a bănuit dânsul aseară 
după ce l-a tras nevastă-sa şi i s-au risipit gândurile de boală. A stat de vorbă până adineaori cu unii 
vecini și clienţi despre Ilarie si cu toţi erau de acord că trebuie să i se fi întâmplat ceva, nimeni însă 
neîndrăznind a preciza nenorocirea din delicateţe pentru dânsul. 

— Nu mai spune nimica! întâmpină pe servitoare din dosul tejghelei! Am văzut după mutra ta, tot!... 
Doar atâta: amândoi ? 

— D-apoi eu n-am fost înăuntru — zise Solomia simplu — și n-am văzut, dar cucoana i-a văzut pe 
amândoi... 

— Săracii, săracii de ei! oftă Spiru Dăniloiu, sculându-se ca și când ar fi vrut să se ferească de o 
încercare de ameţeală. 

In magazin nu se aflau decât vânzătorii si un preot de la ţară cu preoteasa care alegeau si se tocmeau 
me-reu de un ceas fără a fi cumpărat încă nimica. în vreme ce Solomia totuși îi povestea ce-a descoperit 
doamna şi cum a trimis-o să-l cheme, Spiru îşi aduse iar aminte de soră-sa Aretia la care se gândise și 
azi-noapte că ar fi trebuit s-o fnstiinteze. Aretia era cu vreo zece ani mai tânără și certată cu amândoi 
fraţii, socotindu-se nedreptăţită și înșelată de ei încă de la împărțirea mos-tenirii părintești. Măritată cu 
un cărturar, cu ajutorul de grefier Pascal Delulescu, azi pensionar, se credea superioară fraților rămași 
negustori, deşi, partea ei de avere risipindu-și-o demult, a suferit si suferea multă și amară mizerie. 
Băiatul ei Romulus, cu care au cheltuit şi ce n-au avut, după ce și-a luat o vagă licenţă în drept, ducea 
prin București, ca publicist si avocat fără clienţi, un trai cam la fel cu părinţii lui,, sărăcie lucie. Fiindcă 
unchiul Ilarie n-avea copii, ultima speranţă a publicistului devenise moștenirea ce-i va reveni cândva și 
care-i va consolida situaţia... 

— Bine, Solomie, am să mă duc îndată! spuse Spiru cu un glas încărcat de o tristeţe pe care nici n-o 
ascundea și nici n-o exagera. Tu însă te repezi până la domnul Pascal, la cumnatul meu — știi unde șade? 
pe bulevard, tocmai spre gară — si să le povestesti si lor ce s-a întâmplat ca să meargă și dumnealor, 
dacă vor, să fie de faţă când va sosi parchetul... Ai înțeles, fetito? ...Pe urmă tu pleci acasă, înţelegi”... 
Vezi, să ai grije de toate si, dacă cucoana întârzie, să fie gata mâncarea și masa pusă ! 

După ce Solomia porni mai departe, Spiru se crezu obligat să povestească și băieţilor, măcar în trei 
cuvinte, ce nenorocire a dat peste dânsul, mai ales că Gogu, loctiitorul, trăsese cu urechea și auzise câte 
ceva. Mira-rea și indignarea personalului îi făcură bine încât plecă mai potolit, cu toate că tristeţea îi 
aburea încă sufletul. 

Trecu prin piaţa de legume, goală de când a dat zăpada, și ajunse în halele de carne. Măcelarul Mitică 
Ionescu, vecinul lui Ilarie, îl zări şi-i atinu calea: 

— Va să zică e adevărat, Spirică?... l-a omorât?... îmi spuse adineaori veterinarul Haralambie... Parcă 
nici să nu crezi!... Hala fierbe de mânie... O tâlhărie ca asta în plin centru al orașului! Mâine poimâine o 
să dea si peste noi tâlharii!... Lumea zice că trebuie să fie oameni care cunosc bine locurile și 
împrejurările. Așa cred si eu, dar ca să fie tocmai feciorul lui Pascal, cum spune lumea, nu cred!... 

— Cine spune, Mitică? se minună Dăniloiu. Noi nici nu i-am văzut, nici poliția n-a sosit, și lumea știe 
cine i-a omorât?... Și tocmai nepotul!... Doamne, tare-i rea și necruțătoare lumea asta, zău, Mitică ! 

— Ce-i drept, interes numai nepotul avea să fie omorâți — zise măcelarul putin jenat, căci de fapt el a 
avut întâi părerea aceasta. Dar, la urma urmelor, cine poate să ştie, Spirică ? Poate să fie alţii, dar tot 
dintre cunoscuţi sau dintre neamuri... 


Pe strada mare îl mai opriră vreo doi prieteni negus-tori care voiau amănunte, iar în colțul băcăniei 
Steriade avocatul Trandafirescu, mic, gras, rotund, jovial: 

— Ce-i asta, nene Spirache?... Văzui la tribunal pe coana Vasilica și m-am îngrozit ce mi-a povestit!... 
Așa am ajuns, domnule, să ne omoare tâlharii ziua-n amiaza mare? 

Voia să pară îndurerat si revoltat, si nu izbutea din pricina glasului care păstra o nuanţă jovială. Si 
Tran-dafirescu se interesa cine să fie ucigașii. La tribunal au şi început să circule fel de fel de 
presupuneri: ba c-o fi Romulus Delulescu, care numai sâmbătă (tocmai sâmbătă!) a plecat din Piteşti, ba 
cine ştie ce slugă care cunoștea locurile unde îşi ascundeau bătrânii aurul (se povestea că, pentru mai 
mare siguranță, nu strângeau decât galbeni), ba vreun spărgător de meserie de la București în colaborare 
cu vreun găinar local care să-i fi servit de călăuză, ba unii acuzau direct pe Dică Secuianu care se härtuia 
de multă vreme cu bătrânul Ilarie și-l ameninţa... 

Acuma Spiru socoti că trebuie să grăbească pașii. Peste tristeţea care-i stăruia în inimă, începea să se 
înfiltreze teama că Aretia va sosi mai curând ca dânsul si va dosi toate obiectele de valoare, bani si 
bijuterii, înainte de venirea autorităţilor, păgubindu-l astfel şi pe el, dar mai ales pe unica-i odraslă, 
Filofteia, măritată cu căpitanul Vasilescu, în garnizoană tocmai la Sighetul Maramureșului... 

In jurul sergentului se adunase un grup de curiosi, mai cu seamă servitori, așteptând sosirea poliției în 
speranţa că atunci vor putea vedea ceva ce nu s-a mai văzut de când lumea. 

— A fost cineva pe-aici, Lache? întrebă Spiru repede. Nu?... Foarte bine. Trebuie să pice din moment 
în moment cineva de la parchet, că tot orașul a început să urle despre crima asta nemaipomenită... 

Sergentul deschise servil portita, iar lumea se dădu respectuos la o parte ca să treacă fratele victimei. 
Dăniloiu avu totuşi o tresărire când deschise marchiza și îndeosebi ușa antreului. Aerul greu îl sufoca. 
Descoperi cele două cadavre, clătină din cap în semn de durere, pe urmă se duse la scrinul dintre 
ferestre, scoase dintr-un sertar o cutiutä albastră si o strecură în buzunar. N-apucă însă bine să închidă 
sertarul, când niște bocete în curte vestiră apropierea Aretiei, însoțită de Pascal. 

„Cinci minute dacă mai întârziam, rămâneam cu buza umflată ! se gândi dânsul netezindu-si 
buzunarele." 

Aretia năvăli în casă plângând cu hohote. Era o femeie voinică, energică, bărbătoasă, cu prea puţine 
urme din frumuseţea despre care se povestea că ar fi avut-o în tinereţe. Soţul ei, Pascal, slab, înalt și supt 
la corp si la față, cu mustäti îngrijite sure și o privire umilă, părea o slugă credincioasă si supusă întru 
toate. Plânsetele fără lacrimi voiau să dovedească lumii străine jalea Aretiei. De fapt nu mai vorbea de 
câţiva ani cu Ilarie, iar în casa asta a lor n-a intrat și mai de mult. Doar Romulus, în urma unui consiliu de 
familie, s-a împăcat acum doi ani și venea pe la dânșii totdeauna și mai în fiece zi când era prin Pitești. 
Certată era dealtfel şi cu celălalt frate, cu Spiru, dar de vorbit vorbeau când se întâlneau, mai ales în case 
străine. 

In clipa când Aretia dădu cu ochii de Spiru, în antreu, plânsul i se sugrumă în gât. 

— Aoleu, aici erai? zise pe urmă batjocoritor. Ai alergat să culegi înaintea noastră ce-o fi mai bun?,.. 
Nu vă mai satură Dumnezeu, Spirică nene, nici când vedeţi cum vă bate!... 

— Lasă, Aretio—interveni Pascal rusinat si fnfricosat ca nu cumva să se aprindă cearta tocmai în casa 
morților. 

— Tu să nu te amesteci, Pascale, că mă enervezi mai rău — se înfurie deodată Aretia. Eu îi cunosc mai 
bine şi știu până unde merge lăcomia lor. Au si bani si bogății si de toate, dar nu s-ar da în lături să ne 
fure partea noastră si aici, cum mi-au furat odinioară moştenirea de la părinți... 

Spiru, cu căciula în mână, stătea liniștit, uitându-se la Aretia aproape cu compătimire. Abia într-un 
târziu ripostă, fără supărare: 

— Nici nu te-ai uitat încă să vezi dacă au murit cu adevărat si te certi pe moştenire, surioară dragă... 

Liniştea lui o linişti si pe ea pentru o clipă. Spiru, profitând de reculegerea Aretiei, se închină 
ceremonios şi ieși demn afară... 

— Väzusi? El pleacă cu buzunarele doldora, iar d-ta mă potolești să nu-l ocăresc ! izbucni Aretia 
mânioasă către soțul ei. când îți spun eu că ești un bleg... 

In clipa aceasta zări, vârât aproape subt pat, cada-vrul fratelui ei Ilarie și avu o zguduire fără voie, 
încât numaidecât își făcu cruce, murmurând speriată: 

— Doamne iartă-mă și iartă-ne pe toţi, Doamne !... Săracul nenea Ilarie, cum s-o fi chinuit el, 
săracul!... Dar tata Miţa unde-o fi... 

Peste vreun sfert de oră primul-procuror Constantin Negel pătrundea în antreu, însoţit de noul judecător 


de instrucție Aurel Dolga, de medicul Vasile Popescu, de un comisar de poliţie si de Spiru Dăniloiu. Usa 
marchizei o lăsară mare, deschisă, de asemenea și pe a antreului ca să se aerisească odăile, deși din 
pricina frigului cadavrele nu intraseră în descompunere cum bănuise șeful parchetului. 

— Ce faci acolo, madam Delulescu ? strigă primul procuror sever, găsind-o tocmai cu mâinile în 
dulapul cu rufărie din care o bună parte o îngrămădise într-un cos de nuiele găsit undeva. Nu ştii că nu e 
voie să te atingi de nimic şi nici să înstrăinezi vreun obiect până ce nu se stabilesc drepturile?... îmi pare 
răul... 

Delulescu ar fi putut să-ţi atragă atenţia, că doar în tribunal şi-a cheltuit viaţa... Să pui, te rog, imediat 
la loc tot ce ai ridicat! Te rog !... Nu încep ancheta până ce nu asezi toate cum au fost!... Da ce, asta e 
glumă? O crimă atât de odioasă?... 

Glasul si mai cu seamă înfățișarea gravă a primului procuror — altfel un cunoscut si iubit om blajin si 
chiar rudă de departe cu Delulestii prin soția sa — impresionară atât de mult pe Aretia că nu îndrăzni să 
riposteze, cum îi era obiceiul, decât prin niște mormăieli nearticulate, ci începu să tocmească la loc 
rufăria pe care o alesese. 

Trecură câteva minute într-o tăcere întreruptă doar de mişcările d-nei Delulescu. Apoi se auziră nişte 
paşi grăbiţi si în sfârșit apăru, gâfâind, asudat, politaiul ora-sului, un bătrânel simpatic, cu o bärbutä 
tunsă îngrijit, cu o înfățișare generală jovială. 

— Salut, domnule prim-procuror! făcu dânsul putin jenat. Am întârziat pentru că iar n-a venit idiotul de 
sergent să mă scoale... Rog să fiu scuzat, domnule prim-procuror! 

— Nu face nimic, nene Tudorică! surâse Negel întinzându-i mâna în semn de adevărată absolvire. 

Primul-procuror ca şi ceilalți ştiau foarte bine că politaiul Tudor Ploscaru, burlac si cam chefliu, 
petrece toate nopţile prin diferite localuri de noapte, pasămi-te inspectând, și că de aceea se scoală 
totdeauna târziu, fără a păgubi însă serviciul, fiindcă serviciul merge mai bine fără dânsul, care mai mult 
încurcă lumea. Era de neam bun şi tolerat de toate guvernele din motive de caritate publică. 

— Ce crimă oribilă, domnilor ! zise politaiul cu poftă de vorbă. Am început să ne civilizăm şi să luăm 
alură de oraş mare, dacă ne-am pornit pe astfel de crime ! 

După o mică pauză si pentru că toată lumea tăcea, politaiul continuă cu glas împletit din ironie si 
compă-timire: 

— Dică Secuianu, de câte ori vorbea de bietul Ilarie Dăniloiu, se mira cum de nu se găsește cineva să- 
i sucească gatul, să scape lumea de un zgârcit odios !... Dică glumea, fireşte, dar uite că s-a găsit cine să-i 
împlinească dorința!... 


Capitolul IV - CASA CRIMELOR 


În urma sugestiei judecătorului de instrucţie, primul-procuror îndepărtă atât pe Spiru Däniloiu cât si 
pe soţii Delulescu din casă, declarând în glumă, ca să nu-i ofenseze: 

— Până vom descoperi pe ucigași toată lumea e suspectă, începând cu noi înșine, anchetatorii! 

— Foarte just! aprobă judecătorul Dolga cu o privire gravă, simțindu-se parcă eroul principal în 
piesa care începea. 

Când rămaseră singuri, primul-procuror rugă pe judecătorul de instrucţie să iniţieze cercetările în 
forma și în direcţia ce crede, având în vedere că el are să continue anchetarea cazului până la 
descoperirea uci-gasilor. 

Aurel Dolga, ardelean, fusese mutat de curând la Pitești de la Făgăraş. Avea abia vreo treizeci si doi 
de ani și o figură severă, compusă înadins pentru meseria de judecător de instrucţie, care-i plăcea și-l 
pasiona, încă din liceu fusese clandestin si fervent cetitor de romane polițiste şi admirator al faimosilor 
detectivi născuţi din fantezia nu mai putin faimosilor romancieri. Spre deosebire însă de detectivii care 
îmbină totdeauna perspicacitatea și energia cu umorul special al marilor naivi si care toți posedă negresit 
anume ticuri sau obiceiuri caracteristice plus o pipă care se stinge și se aprinde în momentele palpitante, 
el voia să păstreze în primul rând demnitatea gravă cuvenită magistratului instructor, aceasta urmând să 
fie originalitatea lui când va fi cucerit celebritatea. până acum n-a avut nici o ocazie de-a se distinge 
aievea. Cazurile ce i s-au încredinţat la Făgăraș, ca și aici, erau simple și ordinare, încât zadarnic se 
silea să le complice cu reminiscente din cărți... 

De data aceasta i se părea că poate să fie vorba de ceva mai interesant, mai ales din pricină că 
crima s-a descoperit aşa de târziu. 

— Dacă-mi permiteti, domnule prim-procuror — zise dânsul cu importanţa cuvenită — as propune 
două faze în privinţa constatărilor ce vom face în procesul-verbal: întâi precizarea locului unde s-au 
produs crimele, în toate amănuntele, și. al doilea descrierea exactă a stării victimelor, întrucât aceasta ar 
putea contribui la stabilirea datei când s-au săvârşit omorurile și eventual la descoperirea omorâtorilor... 

Comisarul se așeză cu coaiele de hârtie la masa din sufragerie și, așteptând ca Dolga să-i dicteze, 
întocmi obișnuita introducere. 

In vreme ce ceilalți începură să examineze cele două cadavre, judecătorul cercetă cu luare-aminte 
mai întâi antreul. Ușa dinspre marchiză părea să nu fi fost unsă demult; când încercă să o închidă, 
balamalele scârtâirä uşor ca un suspin. Dar şi broasca avea probabil arcul rupt sau foarte slăbit, căci 
limba nu se prinse în scoabă, încât uşa rămase doar lipită. Altă ușă dădea din antreu în dreapta într-un fel 
de salonas cu aspectul de cameră în care se păstrau toate lucrurile fără utilitate curentă. Usa era închisă, 
iar cheia învârtită o dată în broască. Dolga vâri doar capul; părea evident că în salon se umbla foarte rar 
şi că mai ales cu ocazia crimei n-a trecut nimeni pragul. Cealaltă ușă, în stânga, deschisă larg, ducea întâi 
în dormitor, de acolo în sufragerie si mai departe în bucătărie... Pe cuierul de perete, la stânga, între usa 
marchizei si cea dinspre dormitor, atârna în acelaşi cui un crap de vreo două kilograme, îngheţat tun, și un 
baston cu mânerul în formă de cârjă. Pe mescioara din fundul antreului cam întunecos era aruncată o 
căciulă mare neagră de miel, iar pe unul din cele două scaune un palton foarte uzat, cu cäptuseala ici-colo 
roasă, rămăsese agăţat numai cu o mânecă, restul fiind alunecat și mototolit după picioarele mesei ca și 
când ar fi fost dezbrăcat si azvârlit acolo în mare grabă... 

— Domnule comisar, scrie! strigă judecătorul Dolga începând să dicteze rar şi apăsat. 

În dormitor două paturi, cu căpătâile la perete, despărțite printr-o noptieră. între cele două ferestre 
spre curte, bine zăbrelite, un scrin vechi plin de rufărie de damă, nouă, nepurtată, era surmontat de o 
oglindă de cristal cu ramă foarte grea, aurită. Alte două dulapuri se aflau în colţurile ferestrelor, dulapuri 
simple din bătrâni, încărcate unul cu rufe de pat, iar cellalt cu haine. în cel cu rufe de pat opera Aretia, 
când au apărut reprezentanţii justiției. Ușa antreului se deschidea în dormitor în stânga, încât se lovea 
aproape de garderobul cu haine. 


Între cele două paturi, cu faţa în jos, cu capul vârât putin sub patul dinspre ușă, cu picioarele 
încălțate cu sosoni rupti peste nişte ghete vechi, rămase de la genunchi afară dintre paturi, zăcea cadavrul 
lui Ilarie Dăniloiu. Pe patul cellalt, spre antreu, învelitoarea de catifea cenușie era mototolită şi cu pete 
mari de noroi uscat, pe când cuvertura patului dinspre ușă era întinsă și trasă puţin într-o parte, deoarece 
degetele mâinii stângi a mortului se încurcaseră în ciucurii împletiţi... Soba de teracotă portocalie, înaltă 
până aproape de tavan, cu bibelorui pe lespedea de marmură, avea usita deschisă larg parcă ar fi vrut să 
facă foc cineva sau doar să arunce ceva înlăuntru... 

— Să continuăm, domnule, procesul-verbal! reluă Dolga din prag, către comisarul de poliție înainte 
de-a trece în sufragerie, fără să se lase tulburat de întrebările sau observaţiile celorlalți, recomandându- 
le din când în când să binevoiască a nu se atinge de nimic. 

Sufrageria era mare, cu o masă ovală si şase scaune de piele, cu două bufeturi înalte de modă veche 
pline cu tot felul de vase si pahare. Judecătorul se uită cu atenţie împrejur prin bufeturi, pipăi masa si 
deodată zise către comisarul care continua să scrie: 

— Un moment, domnule... 

Comisarul se dădu la o parte, iar Dolga ridică putin tăblia mesei. Subt tăblie descoperi mai multe 
piese de aur așezate în scobituri şi crăpături aşa fel încât să nu se observe. Invârti putin capacul și, într- 
un fel de sertar ascuns, dădu iar peste o grămăjoară de galbeni și mai mulţi bani de argint dinainte de 
război. Comisarul încremeni o clipă de mirare, apoi rosti: 

— Asta-i o comoară, domnule judecător! 

Dolga rugă pe primul-procuror să inventarieze banii, iar el însuși se întoarse înapoi în dormitor să 
cerceteze în dulapuri, deși aceasta voise să o lase pentru încheiere. Dar după descoperirea din sufragerie 
chibzui că e mai practic să lichideze cercetările și în dormitor. Intr-adevăr ,in dulapul cu haine gasi o fata 
de pernă murdară, suspectă. Pipăind-o si apoi desfăcând-o constată că era plină cu bancnote românești, 
puse înadins să rămâie nebăgate în seamă şi totuși ascunse. 


— Fi, dragă Dolga, văd că aduni bani, nu glumă! zise primul-procuror uimit. O să ne apuce prânzul 
numărând! 

Uşa bucătăriei era deschisă ca și celelalte. Bucătăria mare servea si ca spălătorie si chiar ca baie în 
cazurile rare când bătrânii se îndemnau să împrumute de la d-na Secuianu vana de tablă ca să se spele 
mai temeinic. în dreapta uşii se afla soba de gătit, mare cât un cuptor, cu câteva oale pe roate, în care apa 
îngheţase. în dreptul uşii, în peretele din faţă, o fereastră dădea spre fundul curţii, unde se vedeau 
năclăite în zăpadă nişte lemne tăiate și o grămadă de crăci cumpărate de curând. în stânga ferestrei pe o 
masă lungă de brad, se afla o pâine lungă neînceputa și o ulcică de lut, înflorită, răsturnată, goală, iar subt 
masă câteva somoioage de jurnale vechi. lingă peretele dinspre sufragerie, într-un dulap rudimentar, erau 
aranjate oale, cratite, tigăi, capace de toate felurile, între acest dulap și usa sufrageriei, pe o laviţă 
solidă, o albie de spălat rufe părea răsturnată pe jumătate; câteva bucăţi de pânzeturi erau căzute pe jos, 
mai mult muruite decât spălate, iar cele rămase în albie fnghetaserä cu rămășițele de apă murdară. Usa 
din peretele spre curte era încuiată pe dinăuntru. 

Cadavrul doamnei Dăniloiu zăcea într-o rână, pe stânga, între masa de bucătărie și lavita cu albia de 
rufe. Figura ei era înfășurată cu o rufă udă peste gură, dar ochii sticloși aproape iesiti din orbite priveau 
spre sufragerie cu atâta groază de parc-ar fi fost vii. 

— Dacă permiteti, domnule prim-procuror, mai întâi să terminăm înregistrarea minuțioasă a locului! 
zise Dolga cu mândrie, revenind în sufragerie. Pe urmă vom nota obiectele de preţ şi la sfârșit, cu ajutorul 
doctorului, poziţia și starea fizică a cadavrelor! 

Se simţea din ce în ce mai stăpân. Afacerea părea să aibă proporţii deosebite și în orice caz anume 
necunoscute și mistere; în sfârşit ceva ce râvnea ambiția lui de detectiv în devenire. 

După ce dictă cu emfază comisarului constatările din bucătărie, trecu împreună cu medicul și cu 
politaiul în dormitor să examineze mai de-aproape cadavrul lui Dăniloiu. 

— Numai un moment! strigă Dolga către medicul care se pregătea să libereze cadavrul dintre paturi. 

Cu mare băgare de seamă împinse puţin mai încolo patul dinspre antreu, încât ceafa victimei ieși la 
iveală. Părul alb, foarte rar, părea lipit de tidva ca pergamentul vechi. Gâtul, deasupra gulerului hainei 
cenușii, era strangulat cu o sârmă de alamă subţire, înnodată dinapoi și răsucită de mai multe ori, așa că 
pătrunsese adânc în pielea zbârcită. Cele două capete ale sârmei se terminau în ochiuri ca si când ar fi 


servit la atârnat în cui. 

— Ciudat! murmurä judecätorul. 

Plecându-se peste mort, observă un fir de păr castaniu închis pe un umăr si altul aproape blond pe 
gulerul hainei mototolite, parcă ar fi fost apăsată cu genunchiul sau cu piciorul. 

Doctorul Popescu, urmând exemplul lui Dolga, socoti mai practic să lase cadavrul unde se afla și să 
îndepărteze paturile ca să aibă spaţiu suficient pentru o examinare corectă. Primul-procuror, curios, veni 
şi dânsul să vadă mortul, neuitând să ia și pe comisarul scriitor ca nu cumva să fie ispitit a viola faţa de 
pernă cu bancnote. 

— Aici trebuie să fi lucrat asasini cu multă expe-rienţă ! zise Negel foarte impresionat, văzând cum 
medicul se trudea să dezlege din jurul gâtului sârma ucigașă. 

— Sau începători fără experienţă! observă Dolga gânditor. 

Sarma abia era mai lungă de un metru... 

Descurcând ciucurii cuverturii din degetele mor-tului, doctorul întoarse pe bătrânul Ilarie cu fața în 
sus. Părea viu, cu ochii deschiși și privind aproape senin, fără groază, doar cu puţină mirare. Numai nasul 
era putin turtit si murdărit de praful de pe parchet, ca si fruntea și bärbuta sură, tunsă, neîngrijită ca un 
pămătuf de păr moale. 

— Nu vreau să mă pronunt oficial înainte de autopsie — zise medicul Popescu cu oarecare 
nedumerire în glas — dar as putea să pariez că bietul bătrân a murit repede, fără suferință, mai putin de 
strânsoarea sârmei, deși ea l-ar fi ucis până la urmă, cât mai degrabă de un soc de spaimă care i-a curmat 
funcţionarea inimii... 

Ilarie Dăniloiu se vedea a fi fost un omulet slä-but, subtirel, numai umbra celui care prin munca si 
energia lui a uimit Piteştii. 

Când medicul isprăvi examinarea, Dolga întrebă: 

— Ai putea să-mi faci vreo precizare, doctore, în privinţa datei morţii?... O zi, două, trei?... 

— Cu oarecare aproximaţie cred că da—răspunse doctorul putin sigur. Două, cel mult trei zile, mai 
curând însă trei!... Adică sâmbătă... Dar să vedem și celălalt cadavru... 

D-na Dăniloiu, în afară de rufa care-i astupa gura, avea și mâinile legate la spate tot cu o rufă udă, 
acum îngheţată, iar la gât o sârmă de alamă aproape la fel cu cea care servise la omorârea soțului ei. 
Sârma era la fel înnodată şi răsucită la spate, dar fără a fi pătruns în piele. 

— Coana Miţa poate nici să nu fi murit strangu-lată — observă iar medicul, după ce dezlegă sârma, 
apoi prosopul de peste gură si nas şi cămașa de noapte care servise la imobilizarea mâinilor. Cred că a 
murit chiar mult mai târziu, poate peste câteva ore, asfixiată de cälusul de pe gură si nas. E posibil că a 
trebuit să vadă cum a fost ucis soţul ei, fără ca asasinii să-şi dea seama că mai trăiește... 

— Astea se vor stabili mai târziu, în cursul anchetei, întrerupse Dolga cu puţin dispreţ. 

— Probabil, dacă asasinii vor fi avut curiozitatea să se ocupe cu astfel de observaţii! răspunse 
medicul de asemenea batjocoritor. 

Judecătorul nu mai stărui. Era sigur de sine. Ochii lui au înregistrat mult mai mult decât s-a 
consemnat în procesul-verbal, toate amănuntele de care mai târziu ar putea să aibă nevoie. 

După o scurtă consfătuire, fiindcă nici o îndoială asupra cauzelor morţii nu încăpea și spre a nu mai 
spori oroarea dublei crime prin ciopârtirea inutilă a cadavrelor unor oameni atât de respectaţi, hotărâră 
să se renunţe la autopsie și să se dea familiei autorizaţia de înmormântare. 

Până ce medicul îşi va redacta referatul şi până ce primul-procuror va inventaria cuprinsul feţei de 
pernă, judecătorul Dolga ieși în curte, însoțit de politaiul Ploscaru, să-şi completeze observaţiile. Corpul 
cellalt de case era gol și încuiat în fundul curţii o remiză cam dărăpănată cu câteva butoaie, o putină cu 
varză, diferite sape, hârlete ruginite si uzate... în spatele remizei gardul de zid dinspre Secuianu continua 
până la cellalt vecin, măcelarul Ionescu. 

— Ei, domnule jude, v-aţi lămurit? întrebă poli-taiul prinzând o ţigară si respirând profund. Dacă 
tâlharii şi-ar fi lăsat cărțile de vizită, ar fi mai simplu... 

— Poate că au lăsat, domnule! zise Dolga sever. Dar nu oricine poate să le citească! 

— Dacă citiți d-voastră, ajunge! Noi vom fi fericiţi să vă aplaudăm! făcu polițistul fără încredere si 
cu puţină ironie. 


Capitolul V - MOSTENITORII INDIGNATI 


Capitolul VI - BÂANUIELILE ARETIEI 


Preotul Tănăsescu sosi lăcrimând. Avea remușcări că s-a supărat şi a ocărit în gând pe bătrânul Ilarie 
când Ciufu i-a raportat că nu l-a găsit acasă şi când în realitate zăcea ucis de mult împreună cu „baba” lui. 
până s-au improvizat două brancarde cu care să fie transportaţi la biserică, preotul a avut timp să citească 
două-trei rugăciuni de sufletul lor. Pe Ciufu l-a lăsat să aranjeze un catafalc provizoriu pe care să fie 
așezați până se vor aduce cosciugele și cele necesare gătirii morţilor. 

— Ce ciudate si neînchipuite sunt destinele omului! zise apoi preotul către primul-procuror, în vreme 
ce cadavrele erau scoase afară. Sâmbătă dimineaţa m-am întâlnit cu sărmanul răposat în faţa tutungeriei 
centrale. Venea din piaţă si a glumit cu moartea ca de obicei... O, Doamne! Si în clipa când dânsul 
glumea, moartea poate că îl aștepta acasă cu coasa întinsă ! 

In urma celor două brancarde acoperite cu cearsafuri albe, merse numai preotul cu Aretia si cu Pascal 
Delulescu, căci Spiru plecase să cumpere cosciugele, dacă va găsi gata ori, dacă nu, să le comande. 
Anchetatorii mai rămaseră. Dolga se mai plimbă puţin prin toate camerele adulmecând parcă și în special 
privind cu mare atenţie ca şi când ar fi vrut să înregistreze încă o dată tot în subconștient (Asta era 
„metoda"" lui care nu dădea greş niciodată, fiindcă, zicea dânsul: „Memoria mea vizuală e mai fidelă 
decât fotografia".) înainte de a pleca, îi veni în gând să mai arunce o privire, pentru orice eventualitate, în 
odaia din față, cea care rămăsese închisă. într-un colț, așezată anume astfel încât să fie văzută, era o casă 
de fier, modestă, mică, sistem învechit. 

— A, în sfârşit, murmură judecătorul mulţumit. Mă miram să nu fie! 

Cheile lipseau. Comisarul fu trimis să le caute în buzunarele morților. 

— Va să zică avea dreptate zgriptoroaica! făcu politaiul curios, în vreme ce Dolga deschidea casa de 
fier. 

Era goală. Abia într-un sertar dădu peste o casetă cu două sute de Sp 

— Sumă rotundă! zise primul-procuror. Parcă înadins a lăsat-o. 

— Ca să distragă atenţia eventualilor hoți de la sumele mai mari ascunse aiurea — observă politaiul 

În alt sertar, printre câteva acte de familie si polite vechi, descoperi un plic galben, lipit si sigilat, pe 
care scria cu litere mari: 

„Testamentul meu". 

— Asta da! strigă Dolga, oprind repede un gest care ar fi vrut să deschidă plicul. Aici s-ar putea, adică 
ar fi natural să se găsească indicii asupra averii. Totuși eu nu cred că... în sfârşit, domnule prim-procuror, 
deschiderea testamentului trebuie sa se facă după stipulatiile legale... D-voastră nu credeţi? 

— Fireşte ! Evident! Mai încape vorbă ? făcu Negel simplu. 

Se redactă un codicil la procesul-verbal, apoi se aplicară obisnuitele sigilii pe uşile casei, iar 
politaiul fu rugat să lase și un sergent de pază în curte sau în stradă ca nu cumva vreun dobitoc interesat 
să violeze opera justiţiei. 

Magistraţii și poliţiştii urcară pe strada Griviței, pe lângă biserica Sf. Nicolae unde cele două cadavre 
erau așezate şi unde preotul le aprinsese lumânări și citise cuvenitele rugăciuni, de faţă fiind multi dintre 
cei curiosi care se adunaseră la casa crimei... 

Aretia cu soţul ei iesirä din biserică numai câteva minute după ce trecură anchetatorii. Delulescu se 
înduioșase de tot în faţa catafalcului, mai mult chiar decât în casă, si i se umeziseră ochii, dar Aretia, 
oricât ar fi vrut, n-a mai vărsat nici o lacrimă. Toate gândurile ei se învârteau vertiginos numai în jurul 
moștenirii şi a fricii să nu fie iar păgubită de frate-său Spiru sau poate și de justiţie. 

— Măi bărbate, tu nu ești în toate minţile — zise ea după ce se depărtară putin pe o stradă mai 
dosnică. Văd că te îmbulzești mereu ba să faci asta, ba să aduci ceea... astâmpărate, Pascale. Mai lasă si 
pe Spirică să facă, lasă-l. Pascale, că el n-a stat ca noi să bocească şi să se înduioșeze, fii tu sigur! El și- 
a umplut buzunarele încât nu-i mai pasă de s-o mai găsi ceva ori ba! 

— Nu, Tică dragă, exagerezi! se supără Delulescu. Prea mă ofensezi mereu și în faţa oamenilor! Parc- 


as fi copil fără minte... 

— Apoi chiar ești! răbufni femeia abia stăpânindu-şi mânia. Dacă n-aş fi fost eu, câinii te mâncaul!.. 
Dar ce stau eu să te mai judec, că te-a judecat Dumnezeu destul! 

Până acasă se mai certară şi se împăcară de câteva ori, după obiceiul familiei Aretia găsea prea molâu 
pe Delulescu si de data asta. Ea credea că bărbatul ar fi trebuit să facă gură, chiar să se ia de piept cu 
Spiru când s-a văzut că a dispărut cea mai mare parte a bănetului împreună cu bijuteriile. A lăsat-o pe ea 
să se härtuiascä cu cogeamite lume și nici măcar o vorbă de aprobare n-a scos, ci mai degrabă se arăta 
contra ei încercând s-o potolească, adică să dea dreptate dușmanilor. Pascal n-avea răgaz să se disculpe: 
soţia îi tăia vorba îndată ce deschidea gura... 

Se făcuse amiazi aproape. Cu preotul Tănăsescu se învoiseră să se întoarcă îndată după masă, să facă 
toaleta morţilor cum se cuvine, să-i așeze în sicriu și apoi să slujească o slujbă complectă. Aretia însă nu 
se grăbea deloc. îi și spuse lui Pascal, care o zorea, că morţii nu merită din partea ei nici o jale și nici o 
milă... 

Părinţii celor trei frați Ilarie, Spiru si Aretia au fost bulgari și se numeau Danilef. în casă și între ei au 
vorbit mai mult bulgäreste. Mama lor, mai slabă la cap, nici n-a învăţat bine românește până la moarte. 
Au venit în ţară ca lucrători la alţi bulgari care ţineau cu arendă pământuri în lunca Argeșului și făceau 
bani cultivând intensiv zarzavaturi pe care le vindeau în Piteşti, plecând iarna cu banii adunaţi înapoi 
peste Dunăre. Danilef a fost mai harnic si a ajuns repede din pälmas arendaș întâi de un pogon, apoi de 
mai multe, si în sfârșit proprietarul celor trei moșii ce le-a şi lăsat moștenire copiilor. Când s-a mai 
înstărit, şi-a cumpărat casă la Piteşti (chiar corpul de casă în care s-a întâmplat crima), a început să se 
numească Dăniloiu, cum l-a învăţat un avocat, și s-a împământenit prin Cameră şi Senat, cheltuind destule 
parale cu ocazia aceasta. Moşiile le-a păstrat până a murit și nici altă negustorie n-a făcut decât cu 
zarzavaturi si fructe de-ale lui. Dealtfel s-a prăpădit timpuriu, abia la cincizeci și cinci de ani, după ce cu 
câţiva ani în urmă îi murise şi femeia. Oamenii spuneau c-au murit de prea multă muncă, pentru că într- 
adevăr viaţa lor n-a cunoscut altceva decât munca de dimineaţa până seara, iarna, vara, fără odihnă, fără 
sărbătoare... când a murit bătrânul, Ilarie avea treizeci, Spiru douăzeci şi Aretia doisprezece ani. Ilarie a 
devenit capul familiei, fiind dealtminteri însurat la rândul lui de patru ani cu o româncă băștinașă care i-a 
adus o mică zestre, în bani, încât aşa a putut începe prima întreprindere personală. 

După moartea bătrânului, viaţa a continuat la fel în familia Dăniloiu. Mosiile erau lucrate ca şi înainte. 
Aveau logofeti si chiar unii zilieri bulgari, de încredere. Comerţul cu zarzavaturi rămase si mai departe 
baza afacerilor lor. până când a venit vremea să se însoare și Spiru. Deoarece avuseseră câţiva ani răi, 
dar mai ales fiindcă Ilarie reușise să-şi înzecească micul capital în negotul de cherestea și cu magazinul 
de fierărie, cei doi băieţi se inteleserä, convingând şi pe Aretia, care avea numai saptesprezce ani si nu 
voia să ştie de afaceri, să vândă moșiile și cu banii realizaţi să înceapă tot în comun niște întreprinderi 
mai rentabile. Au urmat însă ani de criză care le-au încurcat socotelile. într-un moment greu cei doi frați 
au vrut să mărite pe Aretia, care ajunsese la douăzeci de ani, cu un negustor armean, bătrâior, văduv, urât 
foc, având însă o băcănie ce mergea minunat, în piaţă, si pe deasupra mari rezerve la bancă, încât nu 
pretindea nici o zestre, ba promitea să le dea o mână de ajutor în greutăţile ce-i chinuiau. Aretia a refuzat 
categoric. Era proaspăt îndrăgostită de tânărul Pascal Delulescu, practicant fără leafă la judecătorie, care 
pe-atunci era un băiat levent, drăguţ şi dezghetat de se scurgeau ochii fetelor după el. Era prima ei 
dragoste... Peste cât va timp Aretia le-a declarat că vrea să se mărite cu Pascal. Fraţii nici n-au vrut să 
audă, căci Pascal n-avea după ce să bea apă. în zadar plângea Aretia și le explica, fraţii ripostau aproape 
într-un glas că tânărul trebuie întâi să câștige măcar atâta ca să aibă cu ce să-și hrănească nevasta. După 
patru ani de tărăgănează şi ameninţări, Aretia, fiind deja majoră, se logodi cu Delulescu în taină. Ca să 
evite scandalul, frații con simtirä, dar cu condiţia ca el să nu se amestece în afacerile lor, ci să-şi vază de 
judecătoria lui, unde ajunsese să aibă şi o leafă de treizeci de lei pe lună. Pascal era modest, Aretia 
nepricepută si amândoi foarte îndrăgostiţi. Fraţii le-au oferit casa de pe bulevard, pe care o cumpărase 
Darie de curând, o ocazie admirabilă, au mobilat-o parte din nou, parte cu de-ale lor, au făcut o nuntă 
frumoasă și i-au trimis chiar și în voiaj de nuntă, două săptămâni, la Constanţa. Pe urmă, ici- colo, i-au 
ajutat cu bani, sume mai mici sau mai mărișoare... între timp dealtfel Darie s-a despărţit de Spiru cu 
afacerile, rămânând fiecare cu ale lui. Căsnicia Aretiei avea atunci o vechime de zece ani, binecuvântată 
cu un copil de opt ani. Delulescu câștiga abia cât să trăiască. Sora a început atunci să-și reclame partea 
de moștenire, dându-și seama că a fost frustată. De-atunci, mai mult de douăzeci de ani, a trebuit să se 
mulțumească cu fărâmituri aruncate de frații bogaţi subt formă de pomană. Nu recunoșteau c-au păgubit-o, 


ci o acuzau că și-a mâncat partea de moştenire treptat, deoarece și-a luat bărbat incapabil să tie o casă 
ori să fructifice un capital... 

La masă, Delulescu nu se putu abtine să nu se fnduioseze iar: 

— Multe am suferit noi de la dânșii, dar cumplit au mai ispășit!... 

— Dumnezeu plăteşte la toți după faptele fiecăruia! zise Aretia indiferentă. 

— Cine să-i fi omorât, ce crezi, Tică? întrebă bărbatul curios. 

— Tâlhari şi ucigași se găsesc destui — răspunse ea. As zice că numai Spirică i-a ucis ca să-i poată 
prăda pe urmă, dar îl ştiu cât e de las și fricos... Cine l-a omorât trebuie să fi fost om voinic, puternic. 
Altfel cum să-i sugrume aşa... Să nu te miri dacă frate-meu n-o fi tocmit niscaiva ticăloși, poate străini, că 
era tocmai sâmbătă, zi de târg... Ucigaşul o fi plecat și ia-l de unde nu-i, iar frate-meu s-a repezit să 
descopere crima şi să strângă ce-a fost mai bun... 

— Parcă ucigaşii n-or fi furat şi ei ce-au putut la repezeală? 

In realitate Aretia era preocupată să descopere nu pe criminali, ci banii și valorile ce s-au furat. N- 
avea nici o încredere în magistrații anchetatori, cum de altfel nu mai avea în nimeni. Pe cât de 
încrezătoare a fost în tinereţe, pe atât de bănuitoare era azi. Pe primul-procuror Negel îl știa om cinstit, si 
dealtminteri cu avere, dar când e vorba de atâta bănet cât trebuie să se fi găsit la Ilarie, nici pe el nu-l mai 
credea fără prihană. 

— Tu, care zici că eşti calculat şi liniștit, după câte ai auzit mereu, an de an, de la oameni și acuma în 
urmă de la Romică—întrebă ea deodată, urmându-și firul gândurilor — cam ce avere crezi că a putut să 
aibă nenea Ilarie? 

— De — făcu Pascal gânditor. De... Eu as zice aşa: cel putin cinci si cel mult zece milioane în lei d- 
ăştia proști... Fireşte socotind toate, casele, acţiunile, banii, devizele, giuvaericalele, amanetele... în 
sfârşit toate! 

Aretia se înfurie iar, ca şi când ar fi ofensat-o: 

— Ei vezi?... Și dumnealor n-au găsit nici măcar un milion... Ei, apoi să nu mă supăr?... 

Peste o clipă se întrerupse, ca şi când un gând i-ar fi fulgerat prin minte: 

— Pascale! Numaidecât să dăm o telegramă băiatului să vie acasă!... Ai auzit?... Să vie chiar azi, chiar 
cu ultimul tren!... Să fie Romică lângă mine! Cât e el de deştept, dragul mamii, nu se poate să nu scoatem 
banii, oriunde i-ar fi ascuns Spirică și cu ceilalți! 

Delulescu aprobă cu admiraţie: 

— Foarte bine, Tică!... Prea bine!... 


Capitolul VII - SOLOMIA VREA SĂ PLECE 


Spiru, tocmai fiindcă soră-sa s-a purtat atât de urât în faţa judecătorilor, voia să dovedească oame- 
nilor de treabă că familia Dăniloiu nu trebuie jude-cată după Aretia, ci după cei doi fraţi, fruntaşi ai 
negustorimei pitestene. în vreme ce el alergă să se ocupe de cosciuge și de locul de la cimitir, pe Vasi- 
lica o trimise să cumpere zăbranicul, lumânările, florile şi ce mai trebuieste, lucruri pe care femeile le 
aranjează mai bine. 

Până la amiazi Spiru a isprăvit cu bine ce-și propusese: a găsit cosciuge gata de stejar, încât numai 
cifrele şi literele urmau să fie bătute pe capac, a terminat cu locul, s-a dus chiar până în deal ca să vază 
unde vine si cum încep groparii săpatul pământului, lucru destul de greu pentru dânsul pe fnghetul și 
zăpada ce erau... 

A sosit acasă ostenit si asudat, gâfăind si totuși mulțumit c à şi-a împlinit datoria. 

— Indată după-amiazi mergem la biserică, dragă nevastă — zise dânsul mișcat, așezându-se la masa 
pusă mai de mult de Solomia pe care d-na Dăniloiu o lăsase acasă când a plecat după cumpărăturile 
morților. Parcă nici nu mă simt complect liniştit până nu-i voi vedea aşezaţi cum se cuvine unor oameni 
ca dânșii... Aretia nu s-a arătat, fireşte... Am ştiut eu prea bine. Numai la câștig vrea să se îmbulzească... 
Parcă nici n-ar fi sora noastră, așa e de haină! 

De fapt nici el, nici Vasilica nu cheltuiseră nimic. Prudenti, cumpăraseră toate pe datorie, lăsând ca 
plata să se facă din moştenirea räposatilor. Spiru chiar se gândise că toate cheltuielile cu înmormântarea 
şi celelalte vor trebui să fie scăzute din globalul moştenirii înainte de împărţire, aşa că, vrând-nevrând, 
va contribui si Aretia cu partea ei... 

La sfârșitul mesei, pe când dânsul tocmai motäia ca de obicei înainte de-a trece pe sofa în dormitor să- 
si facă siesta, iar d-na Dăniloiu aduna mecanic fărâmăturile de pâine în jurul tacâmului, Solomia se plecă 
la urechea ei şi-i zise domol: 

— Să nu uiţi, cucoană, să-i spui și domnului că trebuie să plec... 

Spiru auzi sosäitul glasului ei şi mormăi ca prin vis: 

— Ce să plece?... Unde să plece?... 

— Lasă, nu-ţi strica tu somnul pentru ea—zise d-na Dăniloiu liniștit. Ia, prostii de-ale ei! Degeaba am 
crescut-o şi am învăţat-o, că din ale ei nu iese I 

— Nu cumva tot despre Lixandru e vorba?... Atunci eu vă și las, să mă odihnesc niţel... numai un sfert 
de ceas! făcu bărbatul urnindu-se greoi și trecând la sofaua pregătită cu o pernă albă la căpătâi. 

Sfertul de ceas dura totdeauna un ceas, altfel se scula morocănos şi mai frânt de cum se culcase. 

Vasilica rămase singură cu servitoarea care se fncäpätâna să plece numaidecât. 

— Vai, fată dragă, ai început să mă sperii cât ești de nebună! se cruci cucoana. Tu nu vezi ce-a dat 
peste noi?-.. Tu n-ai un pic de omenie în sufle-tul tău de te poţi gândi să pleci acuma și să mă lași singură 
cu înmormântarea şi cu necazurile? 

— Apoi, nu, cucoană! răspunse senin Solomia. Că, dacă e bine Lixandru, nu stau acasă! Nu ţi-am 
spus?... mâine dis-de-dimineatä sunt înapoi)... 

— Nici să nu-mi mai vorbeşti, d-astea, Solomie, că mă superi rău de tot!... Asteaptä, să isprävim 
mâine cu înmormântarea, pe urmă pleacă și stai cât poftesti, că de nebune ca tine geme târgul! 

Servitoarea se mai învârti putin prin odaie, strângând masa mai îndelung și mai meticulos, iar când 
chibzui că doamna s-a liniştit, reveni: 

— Cum nu crezi d-ta, cucoană, la durerea săra-cului!... Incaltea dacă n-ai cunoaște necazurile mele cu 
Lixandru mai bine ca mama mea, că nu ţi-am ascuns nimic şi nu m-am ferit... Şi l-ai văzut sâmbătă și d-ta 
cum era de prăpădit că de-abia l-am coborât din căruţă să intre la doftor... 

— Ei, şi dacă ai să te duci tu acuma, crezi că ai să-l înzdrăveneşti ? răspunse Vasilica înduioşată putin 
de glasul întristat al Solomiei. Nu ţi-a spus toată lumea și toţi doctorii că boala lui se vindecă greu, dacă 
se vindecă?... sâmbătă, nu-s nici trei zile, l-ați târât iar la doctor şi doctorul v-a spus să nu-l mai chinuiti 


cu drumurile... 

— O, Doamne, ziua de sâmbătă numai în mormânt am s-o uit! zise Solomia cu ochi în gol, cu o durere 
mare pe faţă. 

— Pentru că nu ești în toate minţile, femeie! se aprinse din nou d-na Dăniloiu. Ai pierdut mai toată ziua 
pe la doctor si prin farmacii, ca şi când te-ar da banii afară din casă... Te-am lăsat, cum te las de atâta 
vreme, să-ți îngrijeşti bărbatul cum crezi tu mai bine. Dar văd că ai început să te împărți între Valea 
Ursului și casa mea! De câteva luni n-a fost săptămână de la Dumnezeu să nu lipsești când ziua, când 
noaptea, ca să te repezi la Lixandru... 

— Am să vă slujesc, cucoană, toată viaţa, numai să mă ajuţi să-l punem pe Lixandru în picioare! 
murmură servitoarea fără emfază, cu o sinceritate din adâncime. 

D-na Dăniloiu, ea însăşi fată de cârciumar bogat de la ţară, avea o mare slăbiciune pentru Solomia și 
fiindcă era din satul ei, dar mai ales că a luat-o de la vârsta de cincisprezece ani, a crescut-o și a tinut-0 
în casă, nu ca pe o servitoare ce era, ci ca pe un copil al ei cu care se înțelegea dealtfel mai bine decât cu 
propria ei fată care, învățând prea multă carte (absolvise liceul de fete din Piteşti) și dezvoltându-se 
sufleteşte în alt mediu, iar pe urmă măritându-se cu un ofițer şi trăind în altă lume, i se părea înstrăinată. 
Adevăratele confidente le avea cu Solomia. Cu ea se sfătuia despre toate; față de ea n-avea taine. A dorit 
si multă vreme a fost convinsă că, la rândul ei, și Solomia își deschide complect sufletul, până ce a 
început să constate că ea păstra anume ascunzisuri în care nu lăsa pe nimeni să pătrundă, desigur nici pe 
Lixandru la care totuşi spunea că ține mai mult ca la orice pe lume. Solomia era o fire mai întortocheată. 
D-na Dăniloiu se enerva de multe ori că nu putea urmări șerpuirea sufletului ei. Fata totdeauna rezerva 
câte-o surpriză, dar nu rezultată din gânduri mincinoase. A controlat-o de nenumărate ori şi n-a prins-o 
niciodată cu minciună. Prefera și primea să fie certată, chiar ocărâtă, decât să încerce a-și ascunde 
greşeala prin tertipuri sau să se ferească a o ispăşi. 

Mai cu seamă de când s-a încurcat cu Lixandru, Solomia a devenit năucă de tot. D-na Dăniloiu a 
socotit la început că fata, care abia avea atunci optsprezece ani, s-a îndrăgostit și de aceea i-a trecut cu 
vederea unele neglijente explicabile. Lixandru se numea Alexandru lonescu si era pe-atunci șofer la 
sucursala băncii Marmorosch-Blank. Băiat curätel și parcă mai de treabă ca alţii de teapa lui, nu și-a 
bătut joc de biata fată — zicea d-na Dăniloiu—și nu i-a întors spatele, cum fac toţi, ci s-a alipit mai mult 
de ea şi chiar a vrut să o ia de nevastă. Dar banca s-a închis şi Lixandru a rămas fără de lucru, își adunase 
o mică sumă de bani ca să poată trăi câteva luni până va găsi alt loc. N-a găsit. Tovaräsii şi prietenii îl 
sfătuiau să plece la București, unde, ca şofer destoinic ce era, ar fi găsit mai repede ocupaţie. N-a vrut să 
plece fără Solomia, iar pe ea n-o putea lua fiindcă n-ar fi avut cu ce s-o ţie... Asta a fost pentru Solomia 
întorsătura vieţii. îl iubise și până atunci cum poate să iubească o fată de optsprezece ani, dar pe urmă, 
după ce a văzut că Lixandru nu se desparte de ea nici chiar de dragul viitorului său, iubirea ei s-a 
transformat într-un amestec straniu de devotament, spirit de jertfă și admiraţie oarbă care, frământat cu 
senzualismul ei primitiv și sfios, a pus stăpânire pe însăși rădăcinile fiinţei ei. Scopul vieţii Solomiei a 
devenit Lixandru. în afară de el si mai presus de el nimic nu exista pe lume... 

Muncind câte ceva pe unde apuca, Lixandru s-a oploșit prin curtea Dăniloiu cu învoirea tacită a 
doamnei. lama următoare, lucrând odată afară, în ger, la o reparaţie de automobil particular, a răcit. 
Neluând în seamă şi continuând zilele următoare alte lucrări la fel, fiindcă tocmai s-au ivit ocazii, boala 
s-a încuibat într-însul, a clocit şi a crescut, iar când n-a mai putut-o îndura și s-a arătat unui medic, a aflat 
că e rău de tot și că ar trebui să se îngrijească foarte serios... Solomia și apoi d-na Dăniloiu abia toamna 
următoare au aflat, nu de la el, care nu spunea nimic şi bolea ca un animal trudit, ci de la însuşi doctorul 
la care fusese, că Lixandru e în mare primejdie. 

De-atunci Solomia nu mai avea alt rost în viață decât salvarea lui Lixandru. Pentru aceasta și-a cheltuit 
toate economiile ce le făcuse la d-na Dăniloiu, pe urmă toată simbria ce o primea... când un medic i-a 
recomandat, în loc de medicamente, să meargă undeva la ţară, să stea liniștit, să se odihnească și să se 
hrănească bine, Solomia i-a propus imediat să meargă în satul ei, Valea Ursului, la părinţii ei. Lixandru a 
stăruit însă ca, mai înainte să se căsătorească, să nu zică oamenii că Solomia îşi aduce ibovnicul acasă, ci 
bărbatul legiuit. Nu numai d-na Dăniloiu, dar si Spiru s-a înduioşat de „delicateţa" băiatului, deși el de 
multe cri bombănise că i s-a oplosit în curte un pierde-vară. Baremi Solomia a plâns cu hohote în timpul 
cununiei, încât d-na Dăniloiu, nasa mare, i-a soptit în două rânduri să-și mai tie firea. 

După o lună, Solomia s-a întors înapoi în serviciu, lăsând pe Lixandru la ţară. Trebuia să muncească 
pentru a-i putea plăti întreţinerea. "Totuşi, într-un an de şedere la aer și odihnă, Lixandru, în loc să se 


îndrepte, se topea văzând cu ochii. Solomia s-a gândit că ar trebui să-i mai dea niște leacuri, să nu-l lase 
fără ajutor ca pe un câine. Și I-a adus la Piteşti de mai multe ori să-l mai examineze doftorii Așa s-a 
întors sâmbătă Lixandru la Valea Ursului cu câteva sticlute pe care Mirescu, cel mai popular medic din 
Piteşti, după ce „I-a băgat la raze", i le-a prescris să le ia negresit, fără să garanteze o vindecare 
grabnică, dar promițând o îmbunătăţire cu ajutorul lui Dumnezeu... 

D-na Dăniloiu înțelegea şi azi nerăbdarea Solomiei de a vedea efectul medicamentelor. Dacă n-ar fi 
intervenit pacostea cu crima, ar fi dăscălit-o puţin, ca să se păstreze în nota ei, dar i-ar fi dat drumul să se 
repeadă până acasă, mai ales că acuma, cu autobuzele, poţi pleca seara la Valea Ursului şi dimineaţa să 
fii înapoi Azi îi era urât să rămâie singură. Având-o pe Solomia alături se simţea infinit mai curajoasă, ca 
si când energia tinerească a tärancei i s-ar fi transmis ca un fluid magnetic... 

In cele din urmă, văzând-o prea abătută și mai amărâtă ca niciodată, i se făcu milă de suferinţa ei și îi 
făgădui s-o lase să plece mai pe seară, cu con-ditia ca întâi să isprăvească la biserică îngrijirea morţilor 
şi ca mâine dimineaţa să fie negreșit înapoi sa-i dea ajutor la înmormântare. 

Solomia se bucură numai pe jumătate, ca si când nici n-ar mai fi fost în stare să se bucure aievea de 
nimic în lume. Murmură abia perceptibil: 

— Să-ţi răsplătească Dumnezeu binele pe care mi-l faci... 

Tocmai când isprăviră toaleta sufrageriei, aşezând toate la locul lor, se pomeniră cu un aprod de la 
tribunal care aducea două citatii. D-na Dăniloiu se înspăimântă. In viaţa ei n-a avut de-a face cu judecăţi. 
Aprodul îi spuse si din gură că judecătorul de instrucţie pofteste si pe domnul Spirică la cabinet pentru 
informaţii în legătură cu crima, de-asemenea pe d-na Dăniloiu şi pe Solomia. 

— Ia fugi, băiete! se supără deodată d-na Dăniloiu. Doar n-o să ne amestecați si pe noi în nelegiuirea 
asta, Doamne fereşte! 

Apăru din dormitor Spiru, căscând şi întinzându-se si mormăind, ca totdeauna după somn. Citaţia îl 
făcu să-i sară brusc moleșeala. 

— Informator ? se linişti mai pe urmă. Ei da, da, firește. Trebuie să ajutăm pe bietii judecători să 
descopere pe criminali... La ce oră e?,,. A, la trei ?... Adică acuma?... Atunci ia vezi, Vasilico!... Dă-mi 
ce-mi trebuie, să nu întârziem... 

Dădu drumul aprodului. Nu voia să-l vadă cineva mergând împreună cu un aprod de la tribunal între 
aprod şi jandarm i se părea că e numai deosebire de uniformă... 

D-na Dăniloiu cu Solomia erau citate pentru a doua zi. 

— Ei vezi, tot nu poţi pleca, Solomie, până ce nu te întreabă judecătorul... Eu te-am lăsat, dar dacă 
legea nu vrea? zise Vasilica în chip de consolare. 

Solomia ridică din umeri, murmurând cu amărăciune: 

— Doamne, iartă-mă si nu mă lăsa!... 


Capitolul VIII - JUDECĂTORUL SI POLITAIUL 


Aurel Dolga se afla numai de trei luni în Pitești, dar cunoștea mai toată lumea, în special avocaţi, 
profesori, ofiţeri, ingineri, funcţionari, în sfârşit ceea ce se numeşte, cu o exagerare provincială, 
boierimea. De fapt în boierimea aceasta se cuprind numai cei ce au bani sau altfel de avere care să le dea 
putinţa de a participa la jocurile de cărţi şi de a primi cel putin de două ori pe iarnă cât mai multă lume 
bună care să joace cărți până la ziuă, la cât mai multe mese... Noul judecător, tânăr şi neînsurat, a devenit 
imediat invitatul favorit în familiile cu fete de măritat, deși el nu trăda încă intenţii matrimoniale, dorind 
în prealabil să devie celebru în specialitatea sa spre a putea face o partidă mai strălucită. Era foarte 
sociabil, păstrând totuși marea decentä și rezerva cerute unui magistrat. Ici-colo, la vreo petrecere cu 
ultra-prelungire, i s-a întâmplat să cânte sau să danseze solo sau împreună cu tovarășii de chef, sau chiar, 
într-un elan de fericire, să fmbrätiseze pe vestitul lăutar Dură care, ajutat numai de un țambal ist chior si 
de un chitarist schiop, era capabil să întretie buna dispoziţie de seara până a doua zi seara... 

Dragostea cea mare a lui Dolga rămânea totuși instructia criminală. Din pricina ei avea acum o 
remușcare: că n-a cunoscut până azi familiile Dăniloiu... De aici trăgea însă concluzia pentru viitor: un 
bun detectiv, deci şi judecătorul de instrucţie, trebuie să-și lărgească necontenit relaţiile în toate straturile 
societăţii... 

De la casa crimelor până la tribunal, Dolga a tăcut, privind drept înainte, parc-ar fi urmărit cu ochii 
interiori o pistă foarte palidă şi întortocheată. 

Retinu pe politaiul Ploscaru care, nu pentru meserie, dar prin felul lui de viaţă, cunoștea Pitestii cum 
îşi cunoştea buzunarele. Nu orașul, ci oamenii, până la cei mai umili. Asta era meritul lui unic, dar 
considerabil, în poliţie, mai ales că informaţiile lui erau întotdeauna exacte și corecte. 

După ce încheie cu grefierul formalitätile de ri-goare pentru întocmirea dosarului, comandă cafele. 
Politaiul interveni jovial: 

— Dacă-mi dai voie, domnule jude, a mea să fie cu un coniac înlăuntru si altul separat alături! După o 
crimă atâta de scârnavă, trebuie să-ţi stingi greata măcar cu un pic de alcool!... 

— Într-adevăr scârnavă! aprobă Dolga. Foarte bine ai spus. Eu încă n-am cunoscut, din păcate, familia 
Dăniloiu... 

— Ai s-o cunosti acuma, cu ocazia instrucției, până în rărunchi!... Ilarie Dăniloiu a fost un om ciudat si 
plin de taine! 

— Dar ceea ce m-a mirat — urmă judecătorul — ceea ce m-a nedumerit mai mult, este mizeria morală 
pe care am simţit-o în casa lor... Nu mizeria în sine, care totdeauna e impresionantă și provoacă cel putin 
milă, ci mizeria unor oameni despre care se spune că erau foarte bogaţi, de mai multe ori milionari... 

Politaiul surâse şi dădu din cap aprobativ. 

— Exact, domnule judecător! zise dânsul. zgârcenia, pricit de aprigă, nu poate explica o viaţă în 
ticälosie materială desăvârșită!... Explicaţia o dă numai rasa, domnule jude ! Ce ideal de trai poate să 
aibă un om coborând din părinţi care numai dumineca aveau pe masă mâncare caldă?... Eu eram copil 
când a murit bătrânul Danilef, bulgăroiul, cum îi zicea lumea în piață cu un fel de ură amestecată cu 
admiraţie. Mi-a rămas însă în minte cu nişte ochi negri foarte vicleni şi mai ales cu hainele nemtesti care- 
i veneau îngrozitor, parc-ar fi fost adunate din toate colțurile orașului... Dintre copii nici unul n-a moștenit 
în totul pe bătrânul bulgăroi. Ai văzut, domnule jude, ce pirpiriu era Ilarie... Să-l sufli ca pe o luminitä de 
ceară... Spirache seamănă cu bătrânul la voinicie si stângăcie, dar e greoi si prostänac şi în același timp 
siret ca un vulpoi. lar d-na Delulescu se zice că e leită maică-sa: credincioasă, mojică și încăpățânată, 
dar foarte cinstită. Dealtfel cinstiţi au fost și fraţii ei, căci nu i-a prins nimeni niciodată cu vreo abatere 
de la codul penal. Impresia mea însă a rămas că sufletește, în adâncul lor, nu erau corecti. N-aveau adică 
cinstea interioară, singura valabilă, pentru că nu e dictată de teama sanctiunii exterioare... 

— Cu toate astea pare să fie oameni foarte res-pectati — observă Dolga. 

— Cum să nu fie, dacă n-au greșit niciodată contra legilor?... Pe urmă averea acoperă totdeauna micile 


turpitudini ale oamenilor. Pe un milionar îl priveşti cu alţi ochi, nu cu ai bănuielii. Să nu fiu rău înţeles, 
domnule jude! Ilarie Dăniloiu a jucat un rol marc în ultimile trei decade în viaţa negustorimii piteștene. 
Fiindcă era bogat şi cu destulă influenţă în lumea lui, liberalii l-au acaparat pentru partidul lor l-au pus în 
consiliul comunal, apoi în cel judeţean l-au făcut mai târziu ajutor de primar și pretutindeni a făcut treabă 
bună și a fost corect ca nimeni altul în cele din urmă, adică după război, s-a ales senator şi a făcut figură 
onorabilă si la Bucureşti prin cuviinta si modestia lui înnăscută. Vezi, prin urmare, domnule jude, că 
avem de a face cu un exemplar tipic de pitestean notabil! 

Dolga asculta atent, iar Ploscaru care, ca toți povestitorii dorea să fie ascultat, se încălzea din ce în ce 
la amănunte: 

— Ei bine, toate demnitätile și onorurile, în loc să-l civilizeze, mai rău îl sălbăticeau lăuntric. 
Pasiunea economiilor, care pe tatăl său l-a îmbogăţit, a transformat-o într-o avaritie patologică. Deşi nu 
i-am cunoscut viața intimă, ştiu că de la o anume vârsta cam de când a intrat în viaţa oficială, a fost 
cuprins de patima tezaurizării. Treptat și, fireşte, pândind ocazii excelente, a vândut moşiile părintești, a 
vândut diferite case ce mai avea prin oraș, se zice că şi te București, iar banii îi strângea. Dacă ar fi putut 
nici pe mâncare n-ar mai fi cheltuit, ca să puie gologani: la păstrare. Oamenii de originea lui, când fac 
avere încep să facă lux la mâncare și să cheltuiască cu masa mai mult decât pe toate celelalte necesități 
de viață Belsugul la masă e primul lux si ultimul la oamenii simpli. Dovadă că Spiru Dăniloiu mânca 
uneori, nu ştiu dacă o mai face și azi, până ce nu se mai putea urni de la masă. Ilarie însă, cu cât se 
îmbogăţea, cu atât își reducea mâncarea. Circulă prin oraş anecdote despre peregrinările lui prin piaţă. 
Cu toate că după război s-a retras oarecum din afaceri, se ducea în fiecare dimineaţă în piață să facă, 
zicea el, cumpărăturii pentru menaj. De zgârcenie însă cumpăra pâine veche pentru că e mai ieftină, iar 
carne o singură dată p săptămână din rămășițele măcelarilor, cu jumătate pret. Peşte lua din când în când, 
dar numai sâmbătă când îl găsea stătut si ieftenit, căci era cel rămas de vineri... La fel făcea cu 
zarzavaturile si cu toate cele trebuincioase casei. Asa a ajuns fostul senator batjocura si râsul 
zarzavagiilor și măcelarilor, iar de altă parte, din pricina asta s-au născut legendele despre bănetul ce l-ar 
avea ascuns cine ştie unde. 

— Atunci d-na Delulescu are dreptate să pro testeze? 

— Principial poate că da — zâmbi politaiul. Sunt sigur că s-au înstrăinat multe lucruri înainte de-a 
sosi noi la faţa locului. Rămâne să stabilesti d-ta daca înstrăinările sunt opera asasinilor sau a celor ce au 
veni după asasini. Pe madam Aretia ati găsit-o operând după cum am auzit ulterior. Poate că dom Spirică 
mai prost dar și mai șiret, a avut norocul să opereze mai înainte. Dacă nu s-ar fi găsit testamentul, n-ai 
avea mare importanță. Acuma însă se schimbă lucrurile... în cearta moștenitorilor trebuie să se amestece 
si instructia! Dacă era aici feciorul lui Delulescu, scandalul ar fi luat proporţii chiar în casa morţilor. în 
orice caz e numai o amânare. Romulus Delulescu aștepta moartea lui Ilarie ca lozul cel mare la loterie. 
Toate viaţa, tot viitorul lui e clădit pe speranţa sa. Are si fie furios când va afla ce s-a ales din visurile 
lui... Altfel băiat simpatic. Dacă a fost el în stare nu numai să se împace cu Ilarie, dar să devie mosafirul 
lui aproape zilnic, de câte ori venea prin Piteşti, vezi ce talent trebuie sa aibă!... Păcat că nu-l are şi la 
scrisul lui. Si câtă pasiune pune să rămână cel putin gazetar, dacă scriitor n-a putut ajunge... Mi se pare că 
si d-ta l-ai cunoscut acum vreo trei săptămâni într-o seară, la cofetărie, la Borănescu? 

— Nu-mi amintesc—zise judecătorul. 

— Era împreună cu Dică Secuianu chiar lângă masa d-tale... Un băiat släbut și cu ochelari, o mutră de 
onanist cu părul spălăcit... Altminteri însă, cum spuneam, simpatic, foarte inteligent şi îndrăzneţ, cu toate 
că îşi ia niște aere de modestie umilă, lipicioasă... 

După ce sorbi ultima picătură de coniac şi aprinse a nu ştiu câta ţigară (era fumător feroce din pricina 
nopților ce le pierdea), politaiul reluă gânditor, ca și când ar fi vrut să ghicească cine să fie asasinii: 

— Bătrânul Ilarie cunoștea pe toată lumea și n-avea nici un prieten de teamă să nu trebuiască să 
cheltuiască cu vreo masă sau vreo întâlnire la cafenea. Cred că afară de câte un servitor străin, trimis de 
câte cineva, nu-i intra nimeni în curte, cu atât mai putin în casă. Timp de câţiva ani se atasase de Dică 
Secuianu într-atâta că oamenii prevedeau într-însul pe moştenitorul lui Ilarie. Dică însă nu putea să nu-și 
dea în petec. îl cunoşti, cine nu cunoaște în Pitești pe Dică Secuianu— băiat bun, dar haimana... După ce a 
tapat pe toţi pitestenii cu diverse sume, a încercat, mi se pare, si la Ilarie. într-o zi, la mare ananghie, i-a 
cerut o sută de lei... Și bătrânul, mare minune, i-a dat! Peste câteva zile, încurajat, Dică i-a înapoiat suta, 
ca peste alte câteva zile să-i ceară o mie. Bătrânul n-a mai putut. A refuzat, ba l-a si ocărât... Dică se afla 
în mare încurcătură. A înghițit mustrările şi a revenit mai stăruitor. bătrânul nu s-a înduplecat, iar Dică s-a 


supărat si a plecat trântind uşile... Cel putin așa povestește lumea, fiindcă nici el si nici Ilarie n-au spus 
nimănui nimic... De-atunci Dică îl înjura pe toate potecile. 

— E mult de atunci? 

— Doi ani, da... da, doi ani si ceva —întări poli-taiul. Trebuie să fi fost o explicaţie mai severă decât 
ar reieşi din spusele lumii, altfel nu s-ar justifica ura cu care-l vorbea Dică de rău, cu toate că se silea să- 
si ascundă ura subt o mască de dispreț. îmi aduc aminte, iarna trecută, d-ta încă nu erai aci, la o 
petrecere, la „Calul Bălan", cum îl auzeam înjurând si dorindu-i moartea, mi-a fulgerat prin gând că Dică 
ar fi capabil să şi ucidă pe bătrânul Ilarie dacă i-ar cădea în mâini... Firește, un simplu gând, sugerat 
pare-se nu atât de cuvintele lui, cât de unele priviri, de unele scăpărări de ură care nu erau demne de un 
tânăr dintr-o familie așa de onorabilă, nepotul primului președinte al tribunalului nostru, în sfârșit, crema 
societăţii piteștene... De la Dică a aflat lumea că Ilarie Dăniloiu, în afară de altele, ar fi adunat în ultimul 
timp numai bancnote străine, dolari, lire sterline, franci elveţieni. Zicea c-ar avea un portofel anume, cum 
au negustorii în piaţă, ca o geantă de damă cu multe compartimente, plin cu astfel de hârtii... 

— Da, dar ai văzut că nu s-a găsit aşa ceva! zise Dolga. 

— Bine, povestirile lui Dică nu trebuie luate ca literă de evanghelie — surâse Ploscaru. El are o 
fantezie demnă de un mare reporter. Portofelul poate să existe numai în închipuirea lui, poate să aibă 
proporții mult mai modeste... 

— Sau poate să fi fost furat de asasinii bătrânului — complectă judecătorul. 

— Absolut! recunoscu politaiul. Deși, spun sincer, presupunerea aceasta mi se pare cea mai putin 
verosimilă, după cum cunosc eu pe prietenul Dică... Dar în sfârşit, ancheta va lămuri toate... Mi-am adus 
aminte de toate astea numai fiindcă s-a împlinit pofta lui Dică şi bătrânul Ilarie într-adevăr a fost 
omorât!... în asemenea caz, fără să vrei, faci toate legăturile posibile şi imposibile, iar lucruri cărora 
înainte nu le dădeai nici o importanţă, devin deodată tulburătoare... In ultimii ani Ilarie Dăniloiu n-a 
întreținut relații prietenești cu nimeni decât cu Dică Secuianu în anii trecuţi și cu Romulus Delulescu de 
vreun an sau doi... Ce curios! în timpul cât Dică a fost favoritul bătrânului, Delulestii ca și Spiru Däniloiu 
erau în panică... Acuma fac legătura: poate că apropierea lui Romulus de unchiul său s-a căutat și s-a 
realizat tocmai de teama ca nu cumva moştenirea să fie ameninţată prin vreun capriciu al bătrânilor... 
Asasinatul a picat, pentru rudele interesate, ca o salvare!... Dacă cumva testamentul nu va aduce altă 
încurcătură! 

— Sunt multe puncte obscure şi tulburătoare în afacerea aceasta! observă gânditor judecătorul de 
instrucţie. 

— Poate că mai mult în aparenţă, domnule jude — murmură politaiul. 


Capitolul IX - INFORMATORUL OFENSAT 


Spiru Dăniloiu urcă gâfăind treptele tribunalului. Sala pasilor pierduţi era mai liniștită ca la prânz. 
fmpricinatii cu avocaţii se aflau în sălile unde începuseră ședințele; pe-afară rămăseseră doar rarii 
mosafiri fără treburi, care leneveau de colo până colo. Negustorul nu se uită nici în dreapta, nici în 
stânga, ci trecu repede spre scara care duce la etaj. Un aprod îl opri în uşa cabinetului de instrucţie: 

— Asteptati un moment, dom' Spirică... Vă cheamă numaidecât! 

Cele câteva minute i se părură nesfârşite. De emoție îl năpădiră toate căldurile, încât se făcu leoarcă 
de sudoare. Când se pomeni înlăuntru trebui să se sprijine de biroul judecătorului ca să nu se clatine pe 
picioare. 

— Te-am poftit, domnule Dăniloiu, să-mi dai oarecari informaţii în legătură cu crima ale cărei victime 
au fost fratele și cumnata d-tale —îl întâmpină Dolga, șezând cu figura severă, măsurându-l și învăluindu- 
| într-o privire fntepätoare de suspiciune. Mai cu seamă că d-ta ai fost cel dintâi care ai descoperit... 

— Nu, domnule judecător! întrerupse Spiru cu groază ca şi cum i-ar fi spus că el e criminalul. Eu n-am 
descoperit nimic. Nevastă-mea cu Solomia, adică cu servitoarea, s-au dus azi-dimineatä să vază ce o fi 
pätit Ilarie şi... 

Judecătorul Dolga se ridică în picioare. Faţa i se îndulci zicând: 

— Mi se pare că ești obosit... Ia loc, te rog, colea, lângă birou, pe scaun... Aşa!... Ca să putem vorbi în 
linişte... Lasă-ne, domnule grefier, singuri! 

Grefierul se sculă și ieşi fără o vorbă. Spiru se lăsă greoi pe scaunul care pârâi sub dânsul gata să se 
sfărâme. Scoase batista pe care o ţinea mai mult de lux și-și șterse fruntea și gâtul de nădușeala care-l 
supăra. 

— Vă mulțumesc, domnule judecător! bâlbâi dânsul umil Nu mă simt deloc bine... N-am umblat 
niciodată pe-aici şi am o emoție ca la școală... 

Dolga schiță un zâmbet care păru o strâmbătură de batjocură: 

— De ce să ai emoție?... Un om ca d-ta? As re-greta... Contez pe informaţiile d-tale foarte, foarte 
mult!... Și ca frate al victimei, dar şi ca bărbat cu mare experienţă în diferite chestii... Așa că, te rog, 
povesteste-mi tot ce știi despre crimă! 

— Nu ştiu nimic — răspunse repede Spiru, vrând parcă astfel să se spele pe mâini De unde să ştiu? 

— Ceva trebuie să ştii! stărui judecătorul. Că doar ai fost înaintea noastră în casa crimei... și probabil 
ai scotocit prin dulapuri ori prin sertare, ca și sora d-tale... 

Spiru Dăniloiu se dezmeteci deodată, îi trecu parcă si emoția si frica, se sculă de pe scaun și zise, 
uitându-se jicnit la Dolga;: 

— Va să zică mă bänuiti pe mine că as fi în stare?,.. 

— Domnule — întrerupse judecătorul — pentru mine sunt vinovaţi, sau cel putin suspecți până la 
proba contrarie, toți cei ce au vreun amestec cu o crimă, orice amestec ! E un principiu călăuzitor pentru 
mine!... Alţii, dimpotrivă, socotesc pe toată lumea nevinovată până la producerea unei dovezi de 
culpabilitate! 

— În orice caz mare rușine pentru bätrânetea mea de negustor cinstit să fiu bănuit de d-voastră! zise 
Spiru amărât. N-am meritat cu nimic astfel de soartă ! 

Judecătorul Dolga îşi dădea seama că a exagerat si a depăşit marginile obiectivitätii, îi părea rău, dar 
în acelaşi timp îi trecu prin minte că Spiru ar fi înrudit de departe cu primul-procuror si asta îl întărâtă. 
Auzise că aici magistraţii trebuie să fie atenţi la calitatea socială a inculpatilor, altfel riscă a-și 
compromite situația. Cu toate că Spiru Dăniloiu îi apăruse chiar prea cuviincios, Dolga acuma, gândindu- 
se la înrudirea cu primul-procuror, avea impresia că informatorul încearcă să-l sfideze. Răspunse rece: 

— Am să te rog să renunti la orice reflexii parti-culare ! Eu sunt chemat să descopăr pe ucigașii 
fratelui d-tale si n-am timp să mă ocup de sensibilitätile speciale ale informatorilor... Am crezut că în d- 
ta voi avea un colaborator zelos întru împlinirea sarcinii ce mi-a revenit. Mi-ar părea rău să constat că m- 


am înşelat!... D-ta ce crezi, cine a putut să-i omoare? 

— Răufăcători sunt destui, domnule judecător — zise Spiru resemnat. Si dușmani cine n-are ? Mai ales 
când e vorba de un om despre care lumea spune c-ar avea comori acasă... 

— D-ta erai în termeni buni cu räposatii, nu-i așa?... Nu ca sora d-tale? 

— Ne iubeam, domnule, ca frații cei buni, fără paradă, fără tămbălău, dar cu adevărat. Noi iubeam si 
pe Aretia, măcar că dânsa a fost ingrată după ce s-a măritat. Ati văzut cum m-a insultat si în fața 
cadavrelor si a d-voastră. Așa l-a insultat de atâtea ori si pe bietul nenea Ilarie; uneori chiar în piață, în 
faţa lumii întregi, ca ţiganii. Noi am lăsat-o în plata Domnului. Eu sunt sigur că în adâncul inimii si ea ne 
iubeşte. Mizeria și nevoile înrăiesc si pe îngeri... Pentru mine însă Ilarie a fost mai mult decât frate. El m- 
a făcut ce sunt, m-a îndrumat, m-a ajutat nu numai cu sfatul, ci cu fapta. îi voi fi recunoscător până voi 
închide ochii ! 

— Vă întâlneaţi deseori ? 

— Destul de des... Aproape în fiecare zi. Dacă nu bărbaţii, cel puţin femeile noastre. 

— Atunci cum se face că n-aţi aflat până azi de moartea lor?... Medicul crede că sunt morţi de 
sâmbătă. Azi e marți. 

— Intâmplarea, domnule judecător. Poate unde si vremea s-a stricat sâmbătă, ninsoarea și gerul... 
Aseară, când ne-a spus Ciufu, servitorul părintelui Tănăsescu, că i-a căutat de trei ori si nu i-a găsit 
acasă, am făcut observaţie soției mele că nu s-a dus cel puţin duminecă să se intereseze de dânșii... 

— Ciufu? repetă judecătorul. A fost de trei ori?... când? 

— N-am reţinut. Mi se pare că ar fi fost în fie-care zi... 

— Un moment! întrerupse judecătorul Grefier! strigă apoi, ca și când și-ar fi adus aminte, ducându-se 
la uşă și deschizând. Grefier! Trimite să-mi aducă imediat pe Ciufu, servitorul preotului... 

Se opri şi se întoarse spre Spiru, vrând să ceară lămuriri mai precise asupra lui Ciufu. Grefierul însă 
complectă singur: 

— Servitorul de la biserica Sf. Nicolae... Am în-ţeles, domnule jude! 

— Pe urmă să reintri să înregistrăm declaraţia d-lui Dăniloiu! 

Inchise ușa şi se plimbă de două ori prin cameră. 

— Dacă nu venea Ciufu, poate că nici azi nu s-ar fi dus nevastă-mea si cine știe cât ar mai fi stat acolo 
sărmanii! reluă Spiru cu alt curaj. Ce-i drept, părintele Tănăsescu m-a întrebat duminecă după-amiazi, ne- 
am întâlnit întâmplător pe strada mare, m-a întrebat, zic, unde-o fi frate-meu Ilarie, că nu l-a putut găsi 
nicăiri şi avea mare nevoie de dânsul Am luat în glumă întrebarea şi am răspuns ceva tot în glumă... 

— À, va să zică duminecă ti s-a spus şi totuși... 

— Dacä-as fi știut, domnule judecător, că e serios, as fi alergat, păcatele mele ! Dar cum pot să-mi 
închipui o grozăvie ca asta? Că doar sâmbătă dimineaţa ne-am întâlnit în piaţă şi... 

— Când l-ai văzut ultima oară pe fratele d-tale? 

— Cum vă spuneam, sâmbătă dimineaţa... 

— La ce oră? 

— Poate să fi fost înspre ora nouă... în orice caz mai de dimineaţă, căci sâmbătă e târg, ştiţi, și noi 
deschidem prăvălia de cum se face ziuă, din pricina muşteriilor de la ţară... Ilarie a venit cam la un ceas 
după ce am deschis... 

— Ai putea să-mi spui despre ce ati vorbit? 

— Cum nu, domnule judecător! răspunse Spiru din ce în ce mai vioi. Cu câteva zile în urmă un popă de 
pe lângă Costești m-a întrebat unde ar putea schimba nişte bani americani ce-i avea nu ştiu de la ce țăran 
întors din America de curând. Pentru că Ilarie strângea bani americani, când îi putea cumpăra pe preţ de 
chilipir, am spus popii că şi noi suntem amatori, iar popa îmi spuse că va veni cu banii vineri, când are 
iar treburi prin oraş... Ilarie m-a întrebat despre popa cu banii americani. Popa nu venise vineri și am 
crezut că are să sosească sâmbătă. Frate-meu însă, mai cunoscător, îmi spuse să nu-l mai astept că n-are 
să mai vie... Era sigur că a găsit pe altcineva care i-a oferit un preţ mai bun decât oferisem eu... 

— Da... Banii americani — murmură judecătorul gânditor. Altceva nu? 

— Nu prea... Nici n-a stat mai mult de un sfert de oră. Erau multi clienţi și trebuia să fiu cu ochii în 
patru... Avea o pâine la subsuoară și-mi spuse că vrea să cumpere un crap, dacă va găsi... Pe urmă a venit 
servitoarea noastră, care făcuse cumpărăturile obişnuite prin piaţă, să mă întrebe dacă am să trimit vreo 
vorbă sau altceva cucoanei; așa e obiceiul în familia noastră... Ilarie i-a dat servitoarei pâinea, să i-o 
ducă acasă, că dânsul vine mai pe urmă. A plecat la pește, iar Solomia a mai așteptat puţin că tocmai 


târguisem si eu nişte bunätäti ieftine si vroiam să le trimit... 

— Pe urmă nu l-ai mai văzut deloc? Şi nici nu te-ai mai interesat de dânsul ? 

— Ce să mă interesez, domnule judecător? Cum puteam să bănuiesc ce are să se întâmple? 

— Dar când preotul ţi-a atras atenţia? N-ar fi fost normal să te repezi să vezi dacă nu i s-o fi întâmplat 
ceva?... Ziceai că-l iubeai şi-i vei fi recunoscător toată viaţa... 

— Acuma, după ce s-a întâmplat nenorocirea, fireşte, îmi reproşez si eu că n-am mers — recunoscu 
Spiru îndurerat. Dar, în mod obișnuit, întrebarea părintelui era mai mult o vorbă aruncată, întocmai cum 
zici: Ce mai faci?... Ilarie dealtfel avea curiozitätile lui. De multe ori se încuia în casă și, când venea cine 
nu-i plăcea, nu răspundea deloc, făcându-se că nu-i acasă... 

— Bine, bine, dar puteai şi altfel să treci pe la dânsul. Eşti sigur că de sâmbătă dimineaţa nu te-ai mai 
întâlnit deloc? 

— Absolut sigur! 

— Nici pe la el n-ai fost? 

— Dac-as fi fost, i-as fi găsit cum i-am găsit azi... 

— Când servitorul popii v-a spus că de trei ori nu l-a găsit, de ce n-ai anunţat poliția? 

— S-ar fi putut să lipsească într-adevăr de acasă; domnule judecător! S-a mai întâmplat să plece din 
oraş fără să spuie nimănui... 

— De ce te-ai dus singur să vezi morţii, fără să aștepți sosirea autorităţilor ? 

— Cum să nu mă duc când mi se vestește c-a fost asasinat fratele meu? 

— Si ce-ai luat? 

— Ce să iau? 

— Te rog să răspunzi la întrebarea ce-ţi pun: ce ai luat din casa fratelui d-tale când ai pătruns acolo, 
deși ştiai că s-a săvârșit o crimă monstruoasă? 

Spiru Dăniloiu îngălbeni, parcă l-ar fi pălmuit. Răspunse încet, cu ton de protest: 

— Domnule judecător, chiar dacă aș fi luat ceva — deși n-am luat — aș fi fost în dreptul meu ! sunt 
fratele victimei si deci, fiindcă n-are copii, moștenitorul lui legal, fireşte împreună cu sora mea Aretia... 

— Eşti așa de sigur ? zise putin ironic judecătorul Dar dacă a lăsat un testament și dacă d-ta nu figurezi 
printre moştenitori”? 

— Asta nu se poate ! 

— Dacă... 

— Ei atunci... 

— Atunci, fapta d-tale are o anume calificare! triumfă Dolga. O calificare ce rămâne însă chiar dacă ai 
fi într-adevăr moștenitor... 

— Domnule judecător — vorbi iar grav și ofensat Spiru Dăniloiu — protestez din toată ființa mea 
împotriva bănuielii cu care mă insultati! 

— Ce insultă? Ce insultă! se supără judecătorul. Iar uiţi că aici se instruieste o crimă? Amabilitatea 
mea nu poate trece înaintea obligaţiei de a afla adevărul și pe cei vinovaţi! D-ta ai pătruns într-o casă 
unde zăceau două cadavre, deși știai că reprezentanții justiției au fost anunţaţi și trebuiau să sosească din 
moment în moment. Nu poţi să mă convingi pe mine că ai intrat din simplă curiozitate sau chiar din 
dragoste pentru cele două victime. Eu știu foarte bine: ai vrut să o iei înaintea sorei d-tale. Dealtfel ea 
însăşi ţi-a spus-o în față. Atunci de ce să protestezi ? Mai bine te-ai dezvinoväti cu argumente 
acceptabile sau... 

— Din moment ce nu vreți să mă credeţi —ripostă domol Spiru. 

— Eu nu pot crede decât afirmaţiile dovedite! Celelalte le primesc sub beneficiu de inventar... Dacă un 
om bogat poate să se lăcomească într-atâta, cum să nu mă cuprindă toate bănuielile? De unde ştiu eu dacă 
într-adevăr n-ai fost și ieri sau alaltăieri la fratele d-tale?... Prin oraș lumea sopteste că asasinii sunt din 
familia d-voastră... 

— Domnule judecător, d-voastră nu puteţi asculta șoaptele oamenilor răuvoitori! Familia Dăniloiu are 
o cinste de păstrat si de apărat! 

— În privinţa asta suntem de acord! aprobă iro-nic Dolga. Deocamdată însă trebuie să înregistrăm 
declaraţiile d-tale, domnule Dăniloiu... Tocmai bine sosește grefierul... 

Grefierul trimisese după Ciufu. 

— Până va sosi, avem timp să terminăm cu dumnealui... Va să zică... 


Capitolul X - „CÂND AI MINTIT?" 


lesind din cabinetul judecătorului, Spiru Dăniloiu întâlni în vestibul pe Ciufu, subt paza unui sergent de 
poliţie. 

— Aoleu, domnule Spirică! răbufni servitorul plângător. Fie-vă milă de mine! Puneti o vorbă bună la 
domnul judecător, că m-a adus aci nu ştiu de ce și... 

— Lasă, n-ai grijă, Ciufule! zise Spiru. Dacă nu ești vinovat, Dumnezeu o să te apere de necazuri... 

— Nu sunt, domnule Spirică, păcatele mele!... Şi m-a luat chiar din biserică, de lângă catafalcul 
domnului Ilarie, că mă pusese părintele să dau o mână de ajutor... 

Spiru nu-l mai ascultă. Se simţea ostenit mai ales pentru că nu îndrăznea să se revolte. Pleca cu 
bănuielile judecătorului înfipte în inimă ca nişte cuie. Nu-si dădea seama ce învinuiri îi aduce și unde 
voia să ajungă cu suspiciunile. De fapt i-a găsit vină în toate. Poate că-l crede și ucigaș. 

„Hain om! E în stare să te bage în ocnă de po-mană !" se gândi dânsul coborând în sala pașilor pierduţi 
si apoi strecurându-se afară unde aerul aspru îl reînvioră. „Dacă el crede că noi suntem niște haimanale, 
se înșală ! adăogă în sine mai încrezător. Că doar nici noi nu suntem de pe drumuri, să-și bată joc 
oricine..." 

Ciufu continuă să se plângă sergentului şi să protesteze că e nevinovat până când apăru în ușă grefierul 

— De ce nu spuneai, băiete, c-ati sosit? se răsti grefierul către sergentul care luase poziţie. Aide, 
Ciufule! Treci înlăuntru!... Iar tu aştepţi aci, ser-gent ! Ai înţeles?... 

Judecătorul examină pe Ciufu câteva minute, fără nici un gest și nici o mișcare. Pe urmă, ca si când s-ar 
fi edificat, rosti: 

— Mda... bine... Vino mai aproape!... Cum te cheamă? 

— Mihai Ciufu, domnule judecător! 

— De câţi ani ești? 

— Am împlinit treizeci şi doi... 

— Eşti de mult în serviciul bisericii? 

— De şase ani. 

Răspunsurile servitorului erau umile, dar precise. Judecătorul, ca şi când ar fi așteptat altceva, îl scrută 
iar un răstimp, apoi continuă prietenos: 

— Ai auzit cum au fost omorâţi amândoi soţii Dăniloiu Ilarie... 

— O, Doamne! suspină Ciufu. 

— Ei bine, ucigașii trebuie găsiţi cu orice pret ca să-și ia pedeapsa meritată! Toată lumea, toţi oamenii 
de treabă sunt obligați să ajute justiția să descopere pe cei vinovaţi. Așa e, Ciufule? 

— Aşa e, domnule judecător! 

— Ei, Ciufule, atunci tu ai să ne pui pe urmele tâlharilor ? 

Servitorul îşi recăpătase toată încrederea si se simţea în siguranță. Răspunse dibuind ca omul care într- 
adevăr vrea să ajute: 

— De, domnule judecător, despre cine o fi făp-tuit nelegiuirea nu vă pot spune nimic, că nu ştiu nimic... 
Dar să vă spun ce ştiu şi ce am povestit aseară domnului Spirică, după cum mi-a poruncit sfintia-sa, că 
după spusele mele s-a dus azi-dimineatä coana Vasilica si a găsit nenorocirea împlinită! 

— Da, tocmai! făcu Dolga, dând din cap. 

Ciufu repetă povestirea de-aseară de la Spiru Dăniloiu, în toate amănuntele, și judecătorul îl lăsă să 
vorbească fără a-l întrerupe. Numai când isprăvi și tăcu singur, îl întrebă candid: 

— Va să zică ai fost în curtea räposatilor sâmbătă, duminecă si luni... La ce oră ai fost sâmbătă? înainte 
ori după-amiazi? 

— După, după! Cum vă spusei, după ce am tras clopotele pentru slujba de a doua zi... 

— Adică după ceasul cinci... Atunci trebuie să fi fost întunerec de tot, mai ales că și viscolea? 

— Nu era aşa de întunerec... 


— Atunci ai fost mai devreme? înainte de a trage clopotele ? 

— Ba eu cred că mai întâi am tras clopotele si pe urmă.. 

— Nu vreau să ştiu ce crezi tu, băiete, ci cum a fost!... Gândeste-te bine şi răspunde limpede!... Curtea 
e întunecoasă și ziua din pricina copacilor. Acuma se înserează foarte devreme... Dealtfel pe seară, 
tocmai pe la cinci a început să ningă sâmbătă și viscolul s-a potolit... 

— Aşa trebuie să fie, domnule judecător, cum ziceti d-voastră făcu Ciufu cu un aer de recunoaștere 
confidențială. N-am dat importanță ceasului și de aceea... 

— Poate că părintele te-a trimis înainte de prânz să-i aminteşti domnului Dăniloiu ca să nu uite? 

— Ba nu! se îndârji servitorul. După-amiazi m-am dus ! 

— In sfârşit, părintele poate că are să-și amin-tească mai bine — zise judecătorul indiferent. 
Dumnealui are să ne spuie și cum ai plecat... și tot adevărul pe care tu vrei să-l ascunzi! 

— Nu vreau să ascund nimic, domnule judecător, iertaţi-mă! se pripi Ciufu putin speriat. 

Dolga rămase câteva clipe pe gânduri, apoi reluă cu alt glas: 

— Duminecă părintele te-a trimis din nou... Te-ai dus? 

— Se poate, domnule judecător, să nu mă duc ? Dacă mi-a poruncit sfinția-sa... 

Te-ai dus sau nu te-ai dus? repetă Dolga mai energic. 

— M-am dus! 

— Ai intrat numai în curte sau şi în marchiză? 

— Numai în curte. Usa marchizei o închisesem așa că... 

— Ai observat ceva deosebit faţă de ce fusese ieri? 

— Nu. 

— Nici zăpada? 

— Da, zăpadă era destulă ... 

— Pe urmă ieri, luni, ai fost a treia oară? 

— A treia oară. 

— Şi iar ai intrat în curte şi ai pătruns până unde? 

— Până la marchiză, domnule judecător. Numai până la marchiză. Şi dacă am văzut că tot nu răspunde 
nimeni... 

— Nu ţi-ai închipuit că s-o fi întâmplat ceva? 

— Ba mi-am închipuit din prima zi, domnule judecător, dar n-am cutezat să spun nimica. De ce să iasă 
de la mine vorbe urâte? 

— Si nici ieri n-ai observat nimic deosebit în curte ? 

— N-am observat nimic, domnule judecător, nimic. 

— Zăpada era tot așa, neumblată ? 

— Tot așa... 

— Pe unde ai intrat în curte? 

— Pe portitä, domnule judecător. 

— Potecă era prin zăpadă ? 

— De unde să fie... 

— Dar urme de pași ? 

— Erau ale mele, de duminecă... 

— Sigur ? 

— Vai de mine, domnule judecător, s-ar putea să nu fiu sigur? Dacă am intrat, cum să nu fi rămas urme! 

Judecătorul Dolga se oprise în faţa lui şi arunca întrebările repede, ca nişte mingi pe care Ciufu urma 
să le prindă instantaneu. Acuma însă se retrase doi pași şi zise rar, răspicat: 

— Si totuşi, d-na Dăniloiu, când a intrat azi-dimineaţă cu servitoarea, n-a găsit nici o urmă în zăpadă 
l... Portita nu fusese deschisă de când a nins, încât abia a putut răzbi în curte... Cum explici d-ta asta? 

— De, domnule judecător, bâlbâi Ciufu. Mă mir... Că doar eu am intrat și duminecă şi luni... 

— Atunci poate că minte d-na Dăniloiu, Ciufule? zise judecătorul. Ori d-ta n-ai mai dat deloc pe acolo 
nici duminecă și nici luni? 

— lertati-mä, domnule judecător, dar... 

— Ei, haide, scurt și cinstit: ai dat ori n-ai dat? 

— Domnule judecător, vă rog din suflet să mă credeți... 

— Va să zică n-ai mai dat pe acolo de sâmbătă când...? 


— Ba am dat — zise Ciufu repede, întrerupând. Jur pe sfânta cruce, domnule judecător! Am fost până 
la poartă si duminecă, și luni, dar mi-a fost urât să mai intru în curte... 

— De ce urât, ziua-n amiază mare? stărui Dolga. 

— Mi-a rămas de sâmbătă o spaimă în inimă... Poate din pricina tăcerii si a pustietätii, nu știu... 
Aveam parcă o presimtire rea şi mi-a fost frică să mai intru... 

Ciufu mai bolborosi câteva cuvinte, din ce în ce mai încurcat si mai domol, uitându-se în ochii iro-nici 
ai judecătorului ca un şoarece în ochii pisicii. Dolga se mulțumea să-l privească. Se făcu o tăcere. 
Grefierul, pe scaun, alături, cu condeiul la ureche, se uita la Ciufu, placid, ca şi când nimic n-ar fi fost în 
stare să-i tulbure liniştea. 

— Când ai minţit, Ciufule? întrebă deodată judecătorul putin batjocoritor, dar numai în glas. Adineaori 
când ai spus că n-ai intrat sâmbătă în casă, ori când spuneai că ai intrat în curte duminecă si luni? 

— În casă n-am intrat, domnule judecător! se închină deodată servitorul plângător. Jur pe ce am mai 
sfânt în lume, domnule judecător! Jur pe mormântul mamei mele! 

— Eu vreau să te cred, Ciufule—spuse Dolga întorcând spatele. Dar nu mai știu ce să cred... Dacă 
încerci să mă prostești spunând că n-ai mai intrat în curte pentru că ţi-a fost urât? Bărbat în toată firea să 
nu intre ziua în curtea unor oameni cumsecade din pricina urâtului? Cine să creadă așa ceva? Uite, colea 
pe domnul grefier... întreabă-l dacă poate crede! 

Grefierul tresări, dovedind că era cu gândul aiurea. Pe urmă surâse în semn că a înţeles gluma șefului. 
Ciufu însă parcă stătea pe jăratec. Faţa i se strâmbase, iar gura rămasă deschisă bâlbâia în nestire: 

— Nuss vinovat, domnule judecător... Jur, domnule judecător... 

— Eu n-am spus că eşti vinovat —urmă Dolga. Nu ştiu dacă ești ori nu eşti. Dar mincinos, da, ești, 
Ciufule! Adevărat? 

— Iertaţi-mă, domnule judecător — murmură servitorul într-una. 

— Deocamdată m-ai minţit!... Dacă n-ai intrat duminecă si luni în curte, înseamnă că știai ceva de 
sâmbătă, fie că ai văzut ceva, fie că ai făcut ceva în casă! 

Asteptä câteva clipe o confirmare, Ciufu începuse a-şi frânge mâinile. 

— Va să zică aşa stăm, Ciufule! reluă Dolga mai înviorat. Uite, nu te arestez că poate într-adevăr nu 
ești vinovat!... îți dau răgaz să te gândești, să chibzuiesti si să-mi mărturiseşti adevărul. Ai înţeles, 
băiete? 

Ingrozit deodată, parcă subt o apăsare cumplită, servitorul căzu în genunchi, bâiguind înecat în lacrimi: 

— Domnule judecător, fie-vă milă, nu-s vinovat... 

— Destul! strigă deodată judecătorul. Mie să nu-mi faci teatru!... (Apoi către grefier, cu același ton 
sever:) rămâne la dispoziţia noastră!... Trimite-l subt pază la poliţie! Să fie ţinut la secret ca să nu 
comunice cu nimeni! 

— Da, domnule jude! zise flasc grefierul. 


Capitolul XI -DOUĂ BIETE FEMEI 


Spiru Dăniloiu nu mai avea astâmpăr. De la tri-bunal a pornit spre biserica Sf. Nicolae să vadă ce-au 
făcut femeile cu așezarea morţilor. In colţ, la băcănia Steriade, se întâlni cu preotul de pe lângă Costești 
care-i oferise dolari pentru Ilarie. întâlnirea i se păru de rău augur. Cu toate că preotul ar fi dorit detalii 
asupra crimei, Spiru reuși să se derobeze, mintind că are alergături în legătură cu nenorocirea. Se duse la 
prăvălie, dar nici acolo nu putu rămâne, fie din cauza cunoştinţelor care veneau să afle amănunte subt 
pretextul condoleantelor, fie din cauza depresiunii lui sufletești. Ca să scape de toate, plecă acasă. Acolo 
Vasilica tocmai se întorsese de la biserică împreună cu Solomia şi vorbeau despre înmormântarea care se 
intelesese cu preotul s-o facă a doua zi, miercuri, după-amiazi, „ca să poată asista toţi cei ce au iubit si 
stimat pe sărmanii bătrâni" — după cum s-a exprimat Tănăsescu. 

— Aoleu, Spirache, nu cumva eşti bolnav? îl întâmpină Vasilica speriată, văzându-l atât de abătut si 
parcă tras la faţă. 

— Lasă, frate, nu te mai alarma așa numaidecât! răspunse Spiru mohorât. Doar n-ai vrea să dansez 
când bietul Ilarie si tata Miţa se află pe catafalc, iar eu sunt silit să mă härtuiesc cu judecătorii ca un 
criminal ! 

D-na Dăniloiu se potoli, dar apoi se înfurie mai rău când află ce-a pätit bărbatul ei în cabinetul 
judecătorului : 

— Despre boanghina asta am auzit că n-are delicatetä nici de două parale... Să-i fie rușine! Mă mir 
cum aduce guvernul aci oameni fără educaţie să ofenseze lumea, parcă ar fi servitorii lui !... Ar trebui să 
ne plângem la primul-președinte ori chiar la București, să-l înveţe cum să se poarte cu noi! Dacă e mojic, 
să fie cu nepricopsitii lui de ungurenii.. Eşti tu moale din fire, că altul l-ar fi pus la locul lui imediat... Cu 
toate că e mai bine că nu ţi-ai pierdut cumpătul, că mitocanul ar fi fost în stare să te și aresteze! 

— Ei, acu vorbeşti si tu, ca să nu taci! ripostă Spiru speriat numai la ideea că i s-ar fi putut întâmpla si 
asta. Parcă aşa se arestează oamenii! 

— Apoi dacă te bănuiește c-ai luat ceva? făcu Vasilica din ce în ce mai potolită. De, știu eu ? Sper că 
nu te-a pișcat ispita să iei Ceva, Spirache, să ne pomenim cu o perchezitie de râsul târgului? 

— Muiere, tu numai de rău știi să tragi! se indignă bărbatul cu o moliciune însă care îngăduia toate 
presupunerile. 

Vasilica hotărâse să meargă pe înserat, înainte de cină, cu Solomia, să mai așeze câteva luminări și să 
vegheze putin la căpătâiul morţilor. Acuma renunţă si trimise pe Solomia singură, mai ales că de la ea 
pornise gândul. Numai să nu zăbovească prea mult, ca să nu se întârzie cu masa. 

Solomia s-a întors la timp, plânsă si istovită, parcă ar fi jelit ce avea mai scump în lume. Vasilica o 
înțelegea, știind că răposata Miţa iubea pe Solomia precum și Solomia iubea pe Miţa, încât de multe ori 
se ducea la cucoana si singură ca să stea de vorbă si să primească poveţe. 

Pe când punea masa, Solomia povesti stăpânei sale că n-a plâns niciodată cum a plâns acuma în 
biserică, mai cu seamă pentru că i-a găsit aşa de päräsiti si de singuri, dar că pe urmă s-a speriat așa de 
rău de a crezut că înnebunește. I s-a părut anume deodată că cucoana începe să se miște în cosciug... A dat 
buzna afară şi nici nu s-a oprit până la părintele Ilie căruia i-a anunţat minunea. Preotul era supărat din 
pricină că Ciufu a fost oprit la parchet de către judecătorul de instrucţie, totuși a mângâiat-o și s-a dus cu 
ea înapoi în biserică și i-a explicat că probabil fâlfâirea lumânării a făcut să aibă vedenia aceea. Atunci, 
printre altele, sfintitul s-a mirat că nu s-a gândit nimeni să fi îmbrăcat cum se cuvine pe cei doi morţi si să 
nu-i fi lăsat în hainele celea urâte de toate zilele. Apoi a trimis după dascăl să mai citească de sufletul 
lor... 

La cină au vorbit numai despre nenorocirea ce s-a abătut asupra familiei din cauza bietului Ilarie. D-na 
Dăniloiu, obsedată de observația preotului, se scuza că ea a spus c-ar trebui să-i primenească, dar Spiru 
i-a astupat gura că și-a adus aminte prea târziu, că se puseseră sigiliile pe uși și ar fi trebuit să vie cineva 
de la parchet... Dealtfel de ce nu s-ar ocupa cu astea Aretia, care pentru moștenire a ştiut să se repeadă la 


Spirică si chiar să-l insulte, încât numai din pricina ei a îndrăznit și judecătorul să-l umilească. Dar 
Aretia s-a mulțumit să stea acasă şi să reapară la biserică abia când toate erau gata. 

— Ai să vezi, Spirache, ce-or zice oamenii! oftă totuşi mai târziu, îngrijorată, d-na Dăniloiu. Și, când 
au atâtea haine, pline dulapurile! Parcă cine o să profite de ele?... Nu ştiu, dacă im mi-ar fi rușine, mâine 
m-aș duce să-i primenesc... Cu toate că acuma, ar fi prea târziu şi mai multe clevetiri ar putea să 
stârnească... 

— Lasă şi tu că nu-i nimica — încercă soțul ei s-o linisteascä. La urma urmelor tot în pământ o să-i 
bage, fie cu haine bune, fie cu rele... Poate că ar fi păcat să se prăpădească hainele cele bune, dacă s-au 
întâmplat așa lucrurile... 

Despre Ciufu însă nu le părea rău că l-a reținut la parchet. într-un fel le apărea ca adevăratul vino-vat 
de toate cele ce li se întâmplă, fiind el cel care le-a adus vestea rea și a stârnit descoperirea crimei cu 
urmările ei. 

— Să nu te miri dacă n-o fi chiar el ucigașul — zise Vasilica înfiorându-se. Că înfăţişare de criminal 
are. Mi-e si frică acum când mă gândesc la dânsul... Apoi trebuie să-l fi prins cu ceva judecătorul, dacă l- 
a şi înhăţat!... Dealtfel cu minciuna l-am prins si noi, nu-i aşa, Solomie? Zicea c-a intrat și ieri la Ilarie în 
curte si când colo portita era înțepenită în zăpadă, încât abia am deschis-o... 

— Apoi atunci d-aia l-a închis — făcu Spiru, adăogând putin îngrijorat: Să bägati de seamă şi voi ce 
vorbiti mâine... 

— Din partea noastră să fii liniștit — declară d-na Dăniloiu aproape cu mândrie. Noi n-avem nici o 
pată pe suflet... 

Solomia lângă scaunul stăpânii sale, ca totdeauna, murmură parcă pentru sine: 

— Mie-mi vine parcă nici să nu mă duc mâine, cucoană... 

— Fugi, fată, nu fi proastă! se supără Vasilica. De ce să nu mergi? Vrei să dai de dracul, să te ducă cu 
poliţia?... Ori ţi-e frică, unde ai auzit ce-a pätit domnul? 

— Ba mie nu mi-e frică, zău, cucoană — zise Solomia tăgăduind si din cap. Că o viaţă am... Dar mi-e 
scârbă... 

— Parcă mie nu mi-e scârbă! făcu d-na Dăniloiu rădicând cu dispreţ din umeri. Lasă, Solomie, că 
mergem împreună și isprăvim repede.!... 

A doua zi se prezentară la cabinetul de instrucţie prea devreme și trebuiră să aștepte mai bine de un 
ceas până să sosească judecătorul D-na Dăniloiu tocmai se plângea grefierului că are să vie acasă soțul 
ei şi nu va găsi nici măcar masa aşternută. 

Dolga era foarte bine dispus. îşi frecă mâinile si se scuză, adăogând însă că el le-a convocat abia 
pentru ora douăsprezece jumătate, încât nu e vina lui dacă au avut să piardă timp așteptând. Vasilica se 
învioră, îl găsi foarte politicos si drăguţ si se miră în sine de unde l-a scos Spiru aşa de urâcios. 

— Dânsa cine este? întrebă judecătorul arătând pe Solomia, dar răspunzând tot eh Adică, da, știu... Ea 
v-a însoțit ieri când ati făcut descoperirea pe care ne-ati denunțat-o... Foarte bine!... Doamnă, poftiti 
înlăuntru L. Fata va aştepta aici... 

— Domnule judecător, să nu vă supăraţi, dar am să vă cer o favoare — zise d-na Dăniloiu încurajată. 
Fata e de la ţară si n-a umblat pe la judecăţi... Vă rog s-o lăsaţi lângă mine... Suntem două biete femei 
şi... 

— Bine, doamnă! aprobă Dolga galant. Cu toate că tot pe rând o să vă ascult, după cum e legea si 
obiceiul... 

— D-apoi că noi n-avem secrete, spuse d-na Dăniloiu mulțumită. Solomia e crescută la noi... 

Judecătorul îi oferi acelaşi scaun pe care sezuse ieri Spiru. Solomia rămase în picioare lângă stăpână- 
sa, cum obișnuia şi acasă. După ce răsfoi câtva timp în dosarul ce i-l pregătise pe birou grefierul, Dolga 
reluă mai serios, dar mereu politicos: 

— Povestirea d-voastră de ieri, de la domnul prim-procuror, am auzit-o, doamnă Dăniloiu, despre cum 
ati dat peste cele două cadavre... De fapt as dori numai câteva precizări si repetiri ca să le putem 
înregistra în procesul-verbal... 

Ridică ochii spre Vasilica, dar privirea îi alunecă asupra Solomiei. O examină un răstimp cu o 
curiozitate nereținută. Frumuseţea și mai ales delicatetea täräncutii îl tintuiau fără voie și-l uimeau. 

— Da... exact — urmă smulgându-și privirea de pe Solomia. întâi să-mi spuneţi ce urme ati găsit în 
curte, pe zăpadă?... 

— De-abia am putut deschide portita opintindu-ne amândouă—răspunse Vasilica. Era si portita 


îngheţată, dar mai cu seamă era zăpada întărită, căci portita nu mai fusese deschisă de când a nins si nici 
zăpada curăţită sau făcută potecă... Asa că nici urme nu puteau fi în zăpadă, dacă nu umblase nimeni. 
Dealtfel v-am spus astea şi ieri, la domnul Costică, în biurou, când v-am dat de veste... Servitorul 
părintelui "Tănăsescu ne mintise în ajun că el a umblat prin curte, dar zăpada neprihănită l-a dat de gol. 
Noroc că eram în sosonii-cizmulite, că te scufundai în zăpadă până în genunchi... 

— In casă aţi intrat numai d-voastră, singură ? 

— Singură! zise d-na Dăniloiu. Yoisem să trimit pe Solomia, dar ea a refuzat. îi era frică. Si mie mi-a 
fost frică, mărturisesc acuma, dar n-am vrut să mă arăt mai slabă ca servitoarea și de-aceea am intrat. 
Acuma, după ce am văzut ce-am văzut, mă minunez și eu cum am avut curajul! 

— Vă rog să-mi spuneţi ce-ati făcut în casă, doamnă? întrebă iar judecătorul după o pauză. 

— Prea bine nu mai ştiu nici eu ce-am făcut... când am trecut din antreu în camera de culcare, tin minte 
că m-am împiedecat de picioarele bietului Ilarie, că nu mă uitam pe jos... Dar nu ştiu cum a venit că totuși 
nu m-am oprit si n-am băgat de seamă de ce mă împiedecasem. Am trecut în sufragerie si de acolo am 
văzut în bucătărie pe tata Miţa moartă-umflată cum ati găsit-o pe urmă și d-voastră. Am vrut să mă 
apropii şi n-am mai avut puterea să merg decât până la ușă și să-mi arunc ochii în bucătărie parcă aș fi 
căutat ceva, desigur pe Ilarie... Atunci, în momentul acela, mi-am amintit că m-am împiedecat si că 
trebuie să fi fost chiar dânsul. M-am întors înapoi în dormitor, am văzut acuma bine picioarele și apoi 
corpul între paturi, dar capul nu i l-am văzut... Abia atunci m-a cuprins mai mare spaima şi am ieșit afară 
să chem pe Solomia, să cercetăm împreună mai de aproape ce și cum s-a întâmplat. Dar ea s-a îngrozit și 
mai rău când m-a văzut ieşind și a început să plângă încât de-abia am potolit-o... 

Judecătorul aruncă iar o privire spre Solomia, care însă se uita în pământ, ca și adineaori, încât nu-i 
putea vedea culoarea ochilor, ci doar obrajii palizi. 

— N-aţi pus mâna pe nimica în casă? Pe nici un obiect?... N-ati deschis vreun sertar ori vreun dulap? 
stărui Dolga, cu un glas blând care nu supăra. 

— Parcă-mi ardea mie atunci, în spaima aceea, să mă mai gândesc la dulapuri ori la comori? zise d-na 
Dăniloiu. Eu mă mir cum nu mi-a venit rău și n-am leșinat! Dar omul e ca oţelul când dă primejdia peste 
el... 

— Un amănunt poate totuși să vă amintiţi: usa marchizei era închisă? 

— Inchisä, închisă—spuse repede Vasilica, si cu importanţă. Uite acuma, când mă întrebaţi, îmi 
amintesc foarte clar că era chiar lipită puţin, probabil tot din cauza gerului, încât a trebuit să apăs mai 
tare clanta, trecându-mi chiar prin gând că poate e încuiată... 

— Foarte bine!... Dar cea de la antreu? 

— De... ştiu eu? făcu femeia deodată nesigură. N-as putea spune... După amintire parc-ar fi fost numai 
aţinată... Poate şi unde mă obisnuisem cu rezistența de la marchiză... 

Dolga mai răsfoi putin filele dosarului, apoi treci: la grefier si consultă însemnările lui — ciorna 
răspunsului d-nei Dăniloiu. Mormăi ceva în sine, ca și când ar fi recapitulat, se întoarse și se asezä la 
birou. Apoi deodată se adresă Solomiei cu glas mai rece și cu privirea scrutătoare: 

— Pe tine cum te cheamă, fetito? _ 

Servitoarea se cutremură parcă ar fi izbit-o un pumn în piept. Intoarse ochii spre judecător, speriaţi si 
totuşi mai violeti și învăluitori. Bărbia îi tremura, încât abia rosti cu glas gâtuit: 

— Pe mine?... Solomia... 

— Solomia si mai cum? 

— Solomia lui Ilie Motroc — răspunse ea aproape dârdâind, fără a-și putea stăpâni emoția. 

— De unde ești? 

— Din comuna Valea Ursului... 

— Câţi ani ai împlinit? 

— Douăzeci si unu. 

D-na Dăniloiu n-o vedea, numai glasul i-l auzea şi simţea cât e de înfricoșată. Se întoarse pe scaun 
spre Solomia şi-i zise matern: 

— Linisteste-te, fată, si nu-ţi fie frică! Domnul vezi cât e de delicat... Tu eşti femeie cinstită si nu 
trebuie să te sperii! 

— Aşa e! adăogă judecătorul cu un zâmbet de încurajare. Noi nu mâncăm oameni, fetito! Numai 
oamenii răi și vinovaţi au să se teamă de noi! Tu n-ai mutră de ucigașă... Așa că potoleşte-te frumos si 
răspunde drept la întrebările mele. Ai înțeles? 


— Da — sopti Solomia. 

După o pauză, în care Dolga primi o privire de recunoștință de la d-na Dăniloiu, interogatoriul 
continuă: 

— Domnul Dăniloiu, stăpânul tău, ne-a spus că sâmbătă dimineață, în magazinul său, răposatul Ilarie 
ţi-a încredinţat o pâine cumpărată ca să o duci și să o laşi la dânsul... Mi-ai putea spune pe la ce oră a 
fost asta? 

— Eu nu ştiu carte, domnule... Dar pe ceas cu-nosc... Era nouă și un sfert! 

— Nouă si un sfert... De unde știi așa de precis? 

— Fusesem la farmacie chiar atunci si am văzut pe ceasul din perete... 

— De ce te interesa pe tine ceasul exact? 

— Eram grăbită pentru că venise de la ţară Lixandru cu mama ca să mergem la doctor... La unsprezece 
trebuia să fim la domnu' doctor Mirescu... 

— Si ce-ai făcut cu pâinea? 

— Am dat-o cucoanei... 

— Care cucoană? 

— Cucoana Miţa. 

— Adică te-ai abătut pe la d-nul Ilarie și... 

— Da, şi i-am dat-o — zise Solomia. 

D-na Dăniloiu nu se putu abtine să nu întrebe: 

— Mie nici nu-mi spuseși c-ai fost pe la tata Miţa ! 

— Ce să-ţi mai spun, cucoană... Parcă nu mă trimitea domnul Ilarie mai în fiecare zi din piaţă să-i duc 
câte ceva?... Dealtfel domnul nostru a văzut când m-a trimis. Putea să-ţi spuie dumnealui. 

— Bine, bine, nu-i nimic — se linişti Vasilica. Dar... 

— Cucoana ce făcea când i-ai dus pâinea? reluă judecătorul. 

— Spăla nişte rufe în bucătărie — răspunse Solomia. 

— Ai zăbovit cumva la cucoana? 

— Eram grăbită si nu puteam zăbovi... Așa si tot am întârziat la domnul doctor... 

— De ce ai întârziat? Aveai destul timp de la nouă și un sfert... 

— Am mai avut de lucru și acasă, că nu puteam lăsa, pe stăpâna mea să facă singură toate... Pe urmă 
până am găsit banii pentru doctor... 

— Unde i-ai găsit? 

— Am vândut un bänut de aur din salbă... 

— Va să zică tot ai vândut? se supără d-na Dăniloiu. Te-am bănuit eu, știi bine! lar umbli să te ascunzi 
de mine, fată, și n-are să-ţi fie bine. 

— Nu mă ascund, cucoană, dar ce-ai fi vrut să fac? zise Solomia cu o blândete resemnată. Că d-ta nu 
mi-ai mai fi dat, că mi-ai dat destul de nici într-un an n-am să mă plătesc. Mi-ar fi fost si rușine să-ți mai 
cer. Apoi la doctor trebuia să mergem c-ai văzut și d-ta în ce hal era bietul Lixandru... 

Judecătorul nu înțelegea din schimbul lor de cuvinte decât că Solomia a ascuns ceva stăpânei sale, 
ceva însă fără legătură cu afacerea ce se instruia. Readuse deci lucrurile la ceea ce-l interesa: 

— In sfârșit, să ne întoarcem la cucoana Miţa... Văd că te interesa ceasul.. Poţi să-mi spui precis ce 
oră era când ai plecat din curtea räposatilor? 

— Cucoana Miţa n-avea ceas —zise Solomia simplu. 

— De la magazin la cât ai plecat spre casă? 

— Atunci, îndată... 

— Te-ai mai abătut pe undeva? 

— Am mai luat de zece lei frişcă proaspătă de la cofetăria Borănescu... 

— Pe urmă? 

— Pe urmă am coborât la coana Miţa, i-am lăsat pâinea și am plecat repede acasă... 

— Va să zică la ora nouă jumătate, cel mult zece fără un sfert, sâmbătă, este sigur că doamna Ilarie 
Dăniloiu trăia? întrebă mai apăsat judecătorul. 

— Vezi bine că trăia dacă i-am dat pâinea — spuse Solomia natural 

— Baremi domnul Ilarie nici nu sosise acasă? adaogă Dolga. Firește. Abia după ce ţi-a dat pâinea s-a 
dus să cumpere peştele pe care l-am găsit agăţat în cuierul din antreu... 

— Da... 


Judecătorul iar consultă dosarul, iar se uită la Solomia, apoi se sculă în picioare: 
— Pentru asta v-am convocat doamnă! Vă mul-tumesc ! 


Capitolul XII - TOIAGUL BÂTRÂNETELOR 


Romulus Delulescu sosi la Piteşti cu acceleratul marţi seara, adică cu primul tren, căci telegrama 
părinţilor n-a primit-o decât pe la ora cinci după-amiazi. Toată seara au ţinut sfat în familie. Romu-lus 
era neconsolat, nu atâta de moartea bătrânilor, cu toate că din când în când ofta „bietul nenea Ilarie" sau 
„sărmana tanti Miţa”, ci pentru că n-a fost aici când s-a descoperit crima. Avea certitudinea nezdruncinată 
că unchiul său Spiru a räsluit ce a fost mai bun, adică bijuteriile si poate mare parte din bani. 

— Suntem o familie fără noroc ! exclamă tânărul de mai multe ori. Dacă și acuma am fost trasi pe 
sfoară, nu mai e nici o speranţă de fericire! 

Părinţii îl aprobau în toate. El era mândria lor. îl vedeau frumos, inteligent, vrednic să ajungă om mare 
nu doar în Piteşti, ci pe toată ţara. Se simțeau vinovați față de dânsul, pentru că au fost săraci si nu i-au 
putut oferi destule mijloace să meargă la Paris, să se perfecționeze, ca alţii. Ba, de câţiva ani, bietul 
Romulus le-a mai zvârlit el ici-colo câte o sumulitä, după puterile lui; le era rușine destul, dar primeau... 
Aretia, care tiraniza pe oricine venea în contact cu ea, numai pe el îl respecta aievea. S-a întâmplat totuşi, 
foarte rar, să-l bruftuluiască; totdeauna i-a părut rău. Ce spunea Romulus era pentru mămica lui literă de 
evanghelie. Dealtfel şi el, spre deosebire de alți băieţi, a rămas mai atașat de maică-sa și mai respectuos. 

— Acuma vezi, Pascale, câtă dreptate am avut să mă supăr când tu mă potoleai? făcu Aretia 
triumfătoare. Dacä-ti spun că eşti moale si fricos, te superi! 

— Ascultă, Romică — zise Delulescu, tu nu te uita la maică-ta că ea multe vorbeşte, dar puţine bune! 
Chestia stă așa că, deocamdată, s-au pus sigilii pe toate ușile și că, până nu va decide justiţia într-un fel 
sau altul, nu se poate atinge nimeni de nimic! 

— Dar cel putin instructia crimei a început? se interesă tânărul. 

— Ba bine că nu !... Si noi suntem chemaţi mâine pentru informaţii, cu toate că noi n-avem cu ce să-i 
informăm dacă de atâţia ani nici măcar n-am vorbit cu alde Ilarie... Aretia a aflat de la popa Tănăsescu că 
pe servitorul lui l-ar fi arestat ca ucigaș! 

— În orice caz, vom vedea mâine ce vom face ca să salväm ce se mai poate! zise Romulus cu gravi- 
tate. Am să merg și eu cu d-voastră la tribunal, să vorbesc cu judecătorul!... 

— Ei, bravo ! strigă Aretia mulţumită. Bine c-ai venit, dragul mamei, să nu mă mai simt așa de sin-gură 

— Apoi da, că eu nici nu contez — mormăi Delulescu... 

A doua zi Romulus se duse la biserică să se în-chine puţin la catafalcul unchiului său și să mai afle 
oarecari ştiri. De la Dică Secuianu auzi că prin prostime circulă zvonul că asasinul ar fi chiar el, 
nepotul... Râseră amândoi. Erau la Borănescu, în cofetărie. Dar Romulus simţi o împunsătură în inimă. în 
realitate îl sâcâia faptul că există oameni în Pitești care-l cred capabil de o crimă atât de oribilă... 

— Fără glumă, Dică — întrebă mai târziu tânărul Delulescu — cine crezi să fie asasinul sau asasinii ? 

— N-am idee — zise Secuianu. Dar că l-au omorât, mai ales pe el, foarte bine au făcut. Era păcat să 
consume lumina soarelui un suflet atât de acru. Nu te supăra, Romică... A fost o scârnăvie unchiul tău 
Ilarie ! 

— Exagerezi... Si în orice caz rău faci că-l ocärästi când se află pe catafalc si după o moarte aşa de 
crâncenă prin care a plătit tot ce a greşit în viață! Dacă te-ar auzi cineva vorbind așa, ar crede că n-ai 
inimă, Dică! 

— Nici nu vreau să am față de asemenea monstru. 

La a treia mescioară un domn se uita la ei, auzind probabil convorbirea lor. Secuianu îl recunoscu și-i 
strigă: 

— Tragi cu urechea, măi grefierule? Crezi că mă jenez de tine sau de oricine? 

Era într-adevăr grefierul judecătorului Dolga care salută zâmbind şi răspunse: 

— Ce-s de vină eu dacă d-ta vorbeşti tare de te aude toată cafeneaua? 

— Apoi d-aia vorbesc tare, să auziti toți! 


Lumea piteşteană cunoştea obiceiurile lui Secuianu și făcea haz de butadele lui, mai ales când era beat 
sau măcar ametit, căci la trezie nu prea avea sare... 

Familia Delulescu sosi la tribunal îmbrăcată în negru; de aici urmau să treacă la biserică, să par-ticipe 
la înmormântare. Ușierul îi anunţă îndată. 

Judecătorul, având în vedere importanţa afacerii, amânase toate lucrările obișnuite, rezervându-și toate 
orele de serviciu numai pentru anchetarea asasinatului din strada Sperantei. După ascultarea d-nei 
Dăniloiu si a Solomiei a avut liberă aproape o oră ca să-și claseze materialul în vederea continuării 
cercetărilor. 

Dolga îi primi în cabinetul său pe toți trei Romulus se recomandă singur. 

— Parcă nu erati în Piteşti! se miră putin jude-cătorul. 

— Mi-au telegrafiat părinţii ieri şi am venit ime-diat— zise tânărul, întristat. Cum să nu viu când un 
dublu omor fioros... 

— Da, adevărat—întrerupse Dolga, ca și când ar fi ştiut urmarea. Ati venit desigur să dati concurs 
justiției pentru descoperirea vinovaţilor?... Vă mulțumesc. Am să vă chem îndată ce se vor clarifica putin 
cercetările. Poate mâine, poate mai târziu... Vom vedea! 

Judecătorul devenise atât de ceremonios, că Romulus răspunse la fel: 

— Voi fi la dispoziția d-voastră... 

— Va să zică începem cu d-na Delulescu, reluă Dolga. Permiteti? 

Bătrânul Delulescu se retrase împreună cu Romulus. După formalitätile obişnuite, judecătorul ceru 
informatoarei să povestească tot ce ştie despre împrejurările omorârii fratelui şi cumnatei sale. 
Impresionată de tonul grav, Aretia făcu o întreagă spovedanie a vieţii ei, relaţiile cu fraţii, căsătoria, cum 
a fost înșelată la moștenire, cum a ajuns să fie certată cu Ilarie si cu Spiru... sfârși lăcrimând, cu glas 
înecat: 

— Am sperat mereu că ni se va face dreptate măcar la moartea lui Ilarie. Acum văd că şi speranţa asta 
s-a spulberat. Oameni fără noroc! 

Dolga a ascultat calm și numai când d-na Delu-lescu a tăcut, a întrebat-o: 

—Nu bänuiti deloc cine ar putea fi asasinii?... Ieri părea că vreţi să învinuiți pe...? 

— Pe frate-meu Spirică? complectă Aretia puţin uimită. Apoi la supărare omul multe spune, dar cine 
aude nu trebuie să le creadă pe toate... Cum as putea să mărturisesc aşa ceva cu mâna pe cruce? M-ar 
trăzni Dumnezeu din cer. Păcate o fi având el Spirică multe, dar să făptuiască un omor, Doamne iartă-mă, 
nici prin vis n-ar fi în stare... îmi aduc aminte, când eram copii, că lui îi venea să lesine de câte ori vedea 
tăind vreo găină... Pe urmă, slavă Domnului, e și el putred de bogat și are o singură fată, măritată bine... 
Atunci de ce să făptuiască asemenea nelegiuire? 

— Nu spun eu c-a făcut-o — zâmbi judecătorul. D-voastră ati lăsat să se înțeleagă ieri... Dealtfel, cum 
bine observați, cel ce i-a ucis a făcut-o sau din interes, sau din răzbunare. Avea multi dușmani ră-posatul 
P) 

— Ce duşmani să mai aibă un biet mosneag? zise natural d-na Delulescu. 

— De pildă d-voastră ! zâmbi iar judecătorul 

— Dusmänia între frați e altceva... 

— Depinde... când e si interes la mijloc? 

D-na Delulescu se uită' bänuitor la Dolga ca si când s-ar fi întrebat ce vrea. Apoi răspunse cu un 
început de indignare: 

— Nu cumva vă fnchipuiti că i-am omorât noi? 

— Eu n-am dreptul să-mi închipuiesc nimic decât pe bază de dovezi —rosti enigmatic judecătorul. 

— Apoi numai asta ne mai lipseşte, vezi d-ta l Si săraci, si criminali! 

— Dar, iată, vă declar că n-am nici o dovadă! continuă Dolga iar surâzător. Dimpotrivă, mi se pare că 
fiul d-voastră era în relații foarte bune cu räposatii în timpul din urmă? 

— Adevărat! aprobă Aretia cu un oftat de usurare. Noi l-am îndemnat pe Romică să nu fie mândru si să 
se apropie de unchiu-său, că băiatul numai din pricina noastră se înstrăinase de Ilarie... Apoi cum e 
Romică băiat plăcut, Ilarie aproape că s-a amorezat de dânsul Baremi luna asta, cât a stat acasă, mai mult 
la Ilarie a petrecut-o... Ca să vedeți cât îl iubea, pot sa vă spun că la plecare i-a dăruit câteva mii de lei! 
La un om zgârcit si ursuz, cum era bietul Ilarie, așa ceva e mare minune! 

— Când a plecat fiul d-voastră de aici, din Piteşti? 

— Sâmbătă... A avut ghinion, bietul băiat — urmă d-na Delulescu redobândindu-și încrederea. Se 


hotărâse de vineri să plece a doua zi cu acceleratul de dimineaţă; trebuia să fie la zece la Bucureşti, că 
avea nişte afaceri urgente. Ei bine, închipuiţi-vă, domnule, cum-necum, n-a sunat deșteptătorul şi Romică 
s-a trezit tocmai bine la opt, când trenul era în gară... S-a supărat, a tunat și fulgerat că de ce nu l-am 
sculat, că eu la şase sunt totdeauna în picioare... în sfârşit a plecat cu personalul de două, că nu mai avea 
alt tren, și a sosit la cinci după-amiazi... 

— Se întâmplă—încuviinţă judecătorul, adăogând însă după o mică pauză: Si ce-a făcut pe urmă până 
la două? 

— Ce să facă băiatul?».. A ieșit în oraș. S-o fi dus pe la Dică Secuianu, poate și pe la unchiu-său... 
Știu eu ? 

— Spuneati, doamnă, că răposatul i-a făcut cadou o sumă de bani la plecare... Nu ştiţi când i-a dat 
banii sau câţi? 

— Nu ştiu, domnule — răspunse Aretia cu o sinceritate familiară. Zău, nu știu. Mie mi-a dat două mii 
de lei, la masă, la dejun, fiindcă mereu mă plângeam că nu mai răzbesc cu cheltuielile din pensia bietului 
Pascal Poate că nici n-avea mai mult, atâta i-o fi dat unchiu-său... Are o inimă de aur. îmi seamănă mie în 
privinţa asta. D-aia nu ne-am procopsit... 

— Altfel, venea des pe-acasă fiul d-voastră? întrebă judecătorul întrerupând și căutând parcă înadins 
să schimbe vorba. 

— Mai în fiecare săptămână, dar numai câte-o zi, uneori o jumătate, după cum avea timp liber... 

— Câştigă bine din... ce slujbă are? 

— Avocat si ziarist —zise d-na Delulescu cu mândrie. câștigă binişor pentru dânsul, cât să trăiască 
omenește... Și să ne mai ajute si pe noi din când în când, dacă n-am avut noroc să-l ajutăm noi, că el e 
toiagul batrâneţelor noastre... 

Grefierul încheie repede declaraţia, i-o citi tot atât de repede si d-na Delulescu iscăli bucuroasă că s-a 
terminat, deși, după cum spuse lui Romulus pe urmă, judecătorul s-a purtat foarte „gentil... 

Bătrânul Delulescu se mărgini să declare că n-are nici o cunoștință despre împrejurările în care s-a 
comis crima, că numai ieri înainte de amiazi au fost anunţaţi prin servitoarea cumnatului său Spiru 
Dăniloiu și au alergat să vază ce s-a întâmplat... Spuse că el personal n-a avut niciodată nici o discuţie cu 
raposatii, deoarece n-a vrut să se amestece în afacerile dotale ale soţiei sale, preferând, certurilor, 
sărăcia. Aretia a ştiut să se descurce singură cu fraţii ei, deși fără nici un rezultat practic. De când băiatul 
s-a făcut mare, el a susținut necontenit că trebuie să păstreze legături bune cu unchii săi, mai cu seamă cu 
Ilarie, de la care putea spera să. moștenească o avere frumoasă. Aretia, mai tantosä, s-a opus multă 
vreme. Numai când au înţeles (într-un timp a și umblat zvonul prin oraș) că Ilarie ar putea lăsa prin 
testament toată averea altora sau la spitale ori biserici, neavând obligaţia legală de-a testa ceva. 
moștenitorilor colaterali, s-au dezmetecit şi au îndemnat pe Romulus să se ducă la unchiu-său... 

— N-ai putea, domnule Delulescu, să-mi dai o lămurire de ordin domestic, ca să zic așa? întrebă 
judecătorul. Räposatii n-aveau servitori, am văzut. Nu importă din ce motive. Dar muncile mai ordinare 
si mai grele pe lângă casă nu le putea face nici domnul Ilarie si nici doamna: tăiatul lemnelor, căratul 
apei, măturatul curții și altele... Nu ştii d-ta cine le făcea astea? Servitorii din vecini sau oameni tocmiti 
din piaţă? Fiul d-voastră nu v-a vorbit despre asta, fie chiar întâmplător? 

— În trecut nu ţin minte — răspunse Delulescu. Dar, acuma, în ultimele luni, ne spunea Romulus că 
bătrânii se serveau mai ales de ordonanța ofițerului care şade alături, la d-na Secuianu, iar alteori preotul 
Tănăsescu le trimitea pe servitorul lui, pe care dealtfel am auzit că l-aţi și arestat... 

— Nu l-am arestat —zise repede judecătorul L-am prins doar cu niște minciuni care mi l-au făcut 
suspect... 

— Se pare că Ilarie avea încredere în servitorul popii, căci odată l-a trimis si la noi după Romulus, să- 
] cheme nu știu unde si pentru ce... Dar cred că mai mult recurgeau la serviciile ordonanţei care era mai 
aproape, încât puteau să-l strige oricând. 

— Când a scăpat trenul, sâmbătă dimineaţa, fiul d-voastră s-a mai dus pe la unchiul său ori...? 

— Nu cred, domnule judecător — răspunse bătrânul Delulescu puţin uimit de întrebare. Aretia v-a 
spus c-a fost? 

— Nu, nu, dar îmi adusei aminte și m-ar fi inte-resat să precizez — zise Dolga repede și aproape 
indiferent, parcă ar fi vrut să renunțe. 

— Aţi găsit vreo pistă, domnule jude, dacă-mi permiteti să întreb? făcu Delulescu deodată cu o 
intimitate care era de fapt o simplă uitare de sine a fostului grefier. 


Fiindcă judecătorul, în loc de răspuns, îi aruncă o privire mustrătoare, bătrânul pensionar adăogă 
îndoindu-se uşor și umil: 

— "Scuzaţi, domnule jude... M-a luat gura pe dinainte... Am uitat că sunt informator... Mi-am închipuit 
o clipă că sunt iar ce-am fost odată... Atunci aşa întrebam pe șeful meu, când se termina cu interogatoriu... 

— Atunci poftim, scrie-ti singur declaraţia, după notele dânsului! zise Dolga cu un mic râs sec. Căci 
interogatoriul dumitale s-a terminat intr-adevăr! 


Capitolul XIII -CORTEGIUL FUNERAR 


Spiru Dăniloiu a uitat să tipărească obisnuitele anunțuri mortuare, cum s-ar fi cuvenit unui om ca Ilarie. 
îşi pusese în gând să le comande ieri după ce va fi isprăvit la cabinetul de instrucţie, pe urmă s-a zäpäcit. 
Lumea a aflat totuşi că înmormântarea va fi la orele patru şi de la două a început să se îndrepte spre 

biserica Sf. Nicolae. în Pitești, localitate cu mari ambiţii urbane, crimele nu sunt în general tocmai rare. 
Dealtfel ar fi semnul unei îngrijorătoare lipse de temperament dacă parchetul n-ar avea de lucru suficient 
într-un oraş care a dat ţării atâtea celebrităţi în toate domeniile vieții. Dar în mod obișnuit se întâmplau 
numai crime ordinare care nu atrăgeau la curtea cu juri nici măcar pe avocaţii fără clientelă. Dublul 
asasinat din strada Sperantei a mai reabilitat putin renumele orașului la cronicile judiciare ale ziarelor 
din Capitală. De-aceea înmormântarea victimelor a devenit un eveniment social la care toată lumea găsea 
justificare să participe. De la trei si jumătate biserica era ticsită, iar afară strada Griviței până la strada 
mare se înnegrise de oameni. Deoarece sediul poliției se afla aproape, Ploscaru a socotit nimerit să ia 
cuvenitele măsuri de ordine, concentrând câţiva sergenti de pe străzile dimprejur, ca să mentie liberă cel 
puţin intrarea în biserică... 

In jurul catafalcului, de o parte familia Delulescu, de cealaltă parte Vasilica şi Spiru Dăniloiu, iar la 
spatele lor Solomia... Toți fruntașii negustorimii au ținut să dea ultima cinstire celui ce a fost multă vreme 
adevăratul părinte al breslei lor. Conducătorii locali ai partidului liberal s-au înfățișat în corpore spre a 
dovedi că partidul ştie să pretuiascä pe negustori si după moarte. Cu toate că mortul fusese liberal, au 
venit si câțiva corifei ţărănişti, în frunte cu tânărul si popularul șef, desigur cu gândul de-a ademeni pe 
seama lor pe unii burghezi încă neînregimentati. A stârnit uimire plăcută apariția primului-presedinte 
Scarlat Măinescu, însoţit de primul-procuror Negel și de judecătorul Dolga, care instruia crima. La 
putere fiind, ca totdeauna, liberalii, primarul a depus o coroană frumoasa pe catafalcul celui ce a fost 
odinioară un ajutor de primar model. Și în sfârșit, când să înceapă slujba mortuară, a sosit în automobil 
însuși prefectul judeţului, primit la intrare ceremonios de politaiul Ploscaru... 

Trei preoţi au slujit cum au știut mai frumos, iar corul de ucenici, adus anume, a dat răspunsurile. în 
timpul slujbei toate privirile căutau să observe cum arată cadavrele după moartea silnică ce au îndurat-o. 
Preotul Tănăsescu a avut însă grije să le acopere cu flori, astfel încât să nu se pângărească solemnitatea 
înmormântării. S-a băgat de seamă de către cei curiosi că Aretia stătea teapänä, cu vălul lăsat pe față, 
fără să plângă deloc, de asemenea că Romulus își scotea mereu ochelarii şi-şi stergea ochii cu batista 
îndoliată. Delulescu avea urme de lacrimi pe obraji, ca şi Spiru, ia d-na Dăniloiu plângea într-una domol, 
discret, ca si nu atragă atenția. 

Cea dintâi cuvântare funebră a ţinut-o părintele Tănăsescu, lăudând zelul și jertfele ce le-a depus Ilarie 
Dăniloiu pentru biserica în care îşi lua acuma rămas bun pentru totdeauna de la lumea aceasta păcătoasă 
în cursul cuvântării Solomia a izbucnit deodată într-un hohot de plâns, încât toate privirile s-au îndreptat 
o clipă spre ea, iar preotul a trebuit să ridice puţin glasul D-na Dăniloiu s-a întors și i-a şoptit dojenitor: 
„Solo mie, astâmpăra-te, Doamne fereşte!" în mâna servi-toarei însă lumânarea de ceară a mai tremurat 
câteva minute în ritmul sughiturilor de plâns abia stăpânite.. 

Oratorul partidului liberal a glorificat pe marele român care a fost asasinat miseleste, iar primarul a 
reamintit serviciile preţioase ce le-a adus orașului răposatul... 

Pe urmă, în sunetele „veșnicei pomeniri", dricari; au purces la acoperirea cosciugului, la baterea 
capacelor, la pregătirea carului mortuar... în acest timp notabilii au exprimat condoleantele de rigoare 
familiei, adică mai ales lui Spiru, căci pe Aretia numai puţini au luat-o în seamă... 

Cortegiul s-a format după toate regulile protocolare, subt supravegherea șefului dricarilor care, în 
asemenea ocazii, devine şi maestru de ceremonii. Muzica militară a fost oferită de primărie. în sunetele 
marșului funebru de Grieg, s-au pus în mișcare colivarii oamenii cu crucile, trăsura cu preoţii, apoi dricul 
ce! mai luxos din Piteşti, urmat de membrii masculin: ai celor două familii îndoliate, la care s-au adăogat 
imediat şi fruntașii participanţi. Mare şi bună impresie a făcut că, cel puţin pe strada mare, primarul și 


șeful liberalilor au ţinut cordoanele alături de doi bătrâni negustori. După grupul nobililor urmară întâi 
două cupeuri cu cele două cumnate care, nevorbindu-și de ani de zile, nu puteau merge împreună, apoi un 
şir lung de trăsuri și automobile, înghesuite de mulțimea de popor care nu încăpea pe trotoare. D-na 
Dăniloiu regreta mult că fiica ei Filofteia n-a putut fi alături de ea în momentele astea dureroase, dar si 
înălțătoare pentru familie. I-au telegrafiat ieri trista veste, dar cum să vie tocmai de la Maramureş ? Au 
primit însă o foarte frumoasă și lungă telegramă de condoleanţe iscălită de Filofteia, de soțul ei, până si 
de băieţelul lor... înainte de a se sui în cupeu, d-na Dăniloiu a avut grijă să trimită acasă pe Solomia. 
Izbucnirea ei în biserică a mișcat-o, căci rari mai sunt azi servitorii credincioşi si cu recunoștință față de 
stăpânii care-i hrănesc. Dar pe de altă parte era supărată că a atras atenția oamenilor cu bocetele ei 
nechibzuite, căci omul cuminte și la durere trebuie să ştie să se stăpânească. Solomia nu s-a arătat 
nemulțumită, a răspuns doar „Bine, cucoanä", si a plecat cu lumânarea în mână, parcă s-ar fi întors de la 
Inviere... 

Prefectul judeţului, subt pretext că e foarte ocupat, nici nu a mai intrat în cortegiu, ci s-a făcut nevăzut 
îndată ce s-a terminat serviciul religios. La tribunal s-au retras apoi si primul-presedinte cu primul- 
procuror și cu judecătorul Dolga. Primul-procuror spuse tare, să audă cei dimprejur, ca o scuză pentru 
toți trei, că au întrerupt serviciul numai ca să nu lipsească de la înmormântarea unui mare muncitor si 
martir... 

Dolga nici nu apucă bine să-şi deschidă dosarele, că se si pomeni cu primul-procuror Negel la o cură 
de taifas. N-avea de lucru, în orice caz nimic important, și-i ardea de vorbă. 

— Mi se pare că mai aştepţi clienţi ? întrebă dânsul. până sosesc, fă-mi cinstea cu o cafea bună, amice 
Dolga ! 

— Cu mare plăcere! răspunse judecătorul sunând. Tocmai si eu mă gândeam... O înmormântare 
totdeauna parcă îți sporește pofta de viaţă... 

Până să vie cafelele vorbiră despre înmormântare, adică mai mult Negel, care, localnic, găsi prilejul 
de-a bârfi putin pe prieteni si pe neprieteni deopotrivă. 

— În orice caz, au avut o înmormântare impozantă — observă judecătorul. Se vede c-au fost foarte 
iubiţi... 

— Tubiţi, n-aş putea spune — observă Negel aprinzând o tigaretä, după ce sorbi întâi cu zgomot din 
cafeaua gingirlie. Românului, știi, nu prea îi place munca, dar o respectă la alţii, mai ales la străini N-ai 
băgat de seamă că nicăiri nu se face mai zgomotos apologia muncii ca la noi, cu toate că noi suntem 
poporul care muncim cel mai putin? în fond numai nemţii si nordicii au inventat necesitatea şi religia 
muncii. Omul nu e creat ca să muncească, ci să se bucure de viaţă. Idealul nu e munca sau cel putin n-ar 
trebui să fie... Dar, în sfârșit, asta-i altă socoteală. Cum ziceam, Ilarie era respectat pentru că toată viaţa a 
muncit ca un bou, ca la urmă să vie cineva să-i sucească gâtul ca unui pui de găină... Păcat de toată viaţa 
si de toată munca lui! 

Dolga, crescut în cultul muncii, zâmbea confuz şi tăcea. 

— Dar, a propos, cum stai cu ancheta? reluă primul-procuror. îmi închipui cât de greu trebuie să-ţi vie 
s-o urnesti din loc... Pe servitorul popii bine făcuși că l-ai reținut — ştii, e o satisfacţie pentru opinia 
publică, mică, dar este... ! până una-alta ar trebui poate să grăbim deschiderea testamentului, pe de o 
parte să astupăm gura moștenitorilor, pe de altă parte ca să vezi dacă nu-ţi oferă oarecare indicii. 

— Mă rog, eu as fi foarte mulțumit dacă s-ar putea grăbi — zise Dolga simplu. 

— Am vorbit chiar adineaori, în biserică, cu Măinescu — adăogă Negel confidential. E si el de 
părere. Dealtfel din partea noastră s-au încheiat formele... 

— Desigur, s-a depus încă de ieri... 

— Atunci voi mai face eu diligente verbale — murmură primul-procuror. Știi, deviza mea: mână de 
fier în mănușă de mătase! 

Judecătorul cunoștea părerile acestea, repetate de atâtea ori de către Negel, care căuta să-și sporească 
popularitatea în jos, adică în lume, păstrând în sus reputaţia de strict legalist. în realitate, primul-procuror 
dorea să fie bine cu toată lumea şi să aplice legea după obraz. 

— Numai să nu exagerăm, dragă Dolga! continuă mai insistent Negel. N-as vrea să dăm ocazii la 
plângeri... Ai ascultat pe Spirică Dăniloiu, fratele victimei. Un om de treabă, cuviincios, respectuos, cu o 
situație frumoasă în oraş, ca şi Ilarie... Ei bine, bietul om numai că nu plângea povestindu-mi azi- 
dimineaţă ce-a pätit aici. 

— Domnule prim-procuror, mă mir că s-a putut plânge—ripostă judecătorul cu răceală. 


— Nu s-a plâns, omule, stai, nu exagera iar! zise repede Negel, ostoindu-l parcă. Nu... Dar mi-a 
povestit si era necăjit și amărât... A rămas cu impresia că-l suspectezi si pe dânsul, că în sfârșit... 

— Când e vorba de o crimă atât de urâtă, sunt obligat să verific orice amănunt care ar putea să mă puie 
pe urmele asasinului—răspunse Dolga cu o încăpățânare care se accentua. Nu mi-e permis să am 
consideraţii lăturalnice și nu vreau să cunosc legăturile particulare ale informatorilor. Datoria e mai 
presus de toate! 

— Exact! Just! Totuși asta nu împiedecă anume diplomaţie, anume subtilitate, chiar în interesul 
succesului ! 

— Nu vă supăraţi, domnule prim-procuror, orice sugestie în privinţa aceasta mă ofenseazä! 

Negel tresări uşor. Rezistenţa judecătorului îl zăpăci Pe urmă se întunecă. Răspunse cu alt glas. 

— Nu mă supăr, dar îmi pare rău! 

— Vă rog să mă iertati! 

— Eu ţi-am vorbit amical, ca un om mai bătrân, cu experienţă mai multă, iar d-ta îmi răspunzi înțepat 
ca si când as vrea să te influentez sau să-ţi fortez mâna... Imi pare foarte rău! 

— Poate că m-am exprimat greșit, domnule prim-procuror, dar... 

Convorbirea fu întreruptă de apariţia usierului, care anunţa sosirea d-lui Dică Secuianu. Se făcu o 
scurtă tăcere, apoi Dolga zise: 

— Numaidecât !... să aştepte putin ! 

— Dică Secuianu ? întrebă Negel uimit după ce se retrase uşierul. L-ai citat si pe el? Ai vreo bănuială 
împotriva lui sau...? 

— Vreau să-i cer niște lămuriri asupra victimelor... 

— Bine, dar erau certati de multă vreme... Nu ştiai? 

— Ştiu... Am aflat... Totuşi sunt vecini și... 

Negel se sculă să plece. După doi paşi se întoarse: 

— Nu uita, dragă Dolga, că Dică Secuianu e nepotul primului-presedinte și că primul-presedinte ține 
foarte mult la el, cu toate că... 

— Domnule prim-procuror, pentru mine e un informator ca oricare altul! 

— In sfârșit, eşti încăpățânat, amice! spuse Negel îndulcind tonul si schiţând un surâs. Eu te-am 
prevenit și mă spăl pe mâini! 

leşi trimitändu-i o bezea din vârful degetelor. 

Dolga rămase în picioare răspunzând de asemenea cu un zâmbet protocolar. Așteptă câtva timp 
închipuindu-și că primul-procuror are să schimbe amabilitäti cu nepotul primului-presedinte. Pe urmă 
sună prelung și zise aprodului care întredeschise usa: 

— Să vie domnul Secuianu ! 


Capitolul XIV - CELEBRITATE PITEȘTEANĂ 


— Salut! strigă familiar Dică Secuianu, intrând în cabinetul judecătorului, urmat de grefierul care 
stătuse pe-afară cât a fost primul-procuror înlăuntru. 

Işi lăsase în vestibul șoşonii, blana și căciula de lutru. Se apropie de birou cu mâna întinsă, încât 
Dolga trebui să i-o strângă. Se cunoșteau si din familii, si de la unele petreceri. Secuianu l-a tutuit din 
prima zi, cum tutuia pe toată lumea. Judecătorul, din timiditate și din prudenţă, a continuat să-l 
domnească... Era de statură mijlocie, bine legat, vânjos, cu umerii largi, capul rotund, cam roșcovan la 
față ca si la păr, tuns scurt ca un neamt, putin buhăit din pricina băuturii și a nopţilor nedormite, cu niște 
ochi albastri-otel, mici si obosiţi, parcă veșnic în suferință de somn, totuşi cu străfulgerări de energie din 
când în când. Părea greoi și trecut pentru cei treizeci și șase de ani. Tatăl său a fost o glorie a baroului 
argesan. A murit timpuriu, pe când Dică termina liceul, lăsând o avere destul de importantă pentru 
împrejurările locale, mai ales că si soția sa, Cezarina, sora mai mare a actualului prim-presedinte 
Măinescu, a avut zestrea ei. Cezarina a fost o mamă prea blândă pentru un băiat ca Dică L-a räsfätat și l-a 
lăsat în voia lui, iar el s-a adâncit din ce în ce în viaţa ușoară de petreceri si trândăvie, Cu chiu si vai a 
luat o licenţă în drept tocmai la laşi; dar în barou nu s-a înscris, pentru că i-a repugnat începutul firesc de 
trepädus de tribunal. în schimb a ajuns curând un stâlp al localurilor de petreceri, întâi, un răstimp la 
București (cât a avut bani mai multi) pe urmă la Pitești și în toate oräselele dimprejur, începând cu 
Găeștii și Curtea de Argeș, trecând prin Câmpulung, Târgoviște, Slatina si sfârșind cu Craiova. Reşedinţa 
o păstra însă la Piteşti unde maică-sa a rămas în cele din urmă numai cu casa din strada Sperantei, fiind 
silită la bătrâneţe să închirieze două camere mobilate, pentru traiul de toate zilele. Dică reușise să devie 
o celebritate piteşteană. Simpatic si vorbäret, spiritual după gusturile piteştene, dansator neobosit, 
cunoscând toate cântecele populare mai bine ca lăutarii înșiși, precum, si pe cele moderne lansate prin 
teatrele de reviste, cântând din gură deopotrivă ca si la vioară, era un mosafir deosebit de prețuit la toate 
ceaiurile cu prelungire, la nunti si botezuri în familiile bune din Pitești. mândru de originea lui, de gloria 
tatălui său, avea un dispreţ neascuns față de mitocanii cu avere care i se părea că acaparează viaţa 
socială pitesteanä. Pe măsură ce sărăcia se făcea mai batjocoritoare, se lăuda mai mult cu ceea ce a avut 
sau ar fi putut deveni. Simtea că e idolul lăutarilor, al cârciumarilor şi santanurilor și al tuturor tinerilor 
care debutau în viaţa de petreceri, iar asta îl măgulea, fără să bage de seamă că tovarășii de chefuri se 
cuminteau repede și. că numai el rămânea mereu același. 

— M-ai chemat, onorate domn? zise Dică Se-cuianu puţin ironic, așezându-se pe scaun fără a aştepta 
invitaţia judecătorului încurcat. Dacă venea băiatul cu un ceas mai târziu, nu mă găsea, că tocmai mă 
pregăteam să plec la Argeș, unde... 

— Atât mai bine! întrerupse deodată Dolga mușcându-și buza, părându-i-se că atitudinea aceasta îi 
scade autoritatea. Altfel poate ar fi trebuit să... 

— Să mă aduci cu poliția? Nu? făcu Dică mai mult batjocoritor decât sfidător. Și pentru ce, rogu-te? 
Am săvârşit vreo crimă? Am călcat vreo lege? 

Judecătorul stătea tot în picioare şi-l privea, silindu-se să-și păstreze calmul și astfel să dobândească 
ascendenta necesară. Zise politicos şi demn: 

— Domnule Secuianu, te rog să ai răbdare ! Eu aici îmi fac datoria ! sunt pus să fac o cercetare pe- 
nibilă, cu răspunderi grave... Au fost uciși doi bătrâni, vecinii d-tale. Stii, firește. Crima nu poate 
rămânea nesanctionatä. Eşti obligat și d-ta, ca toată lumea, să ne dai concursul ca să descoperim pe 
autorii crimei! 

Secuianu, aproape împotriva voinţei sale, se po-meni impresionat nu atât de cuvintele, cât de înfă- 
tisarea austeră a judecătorului si de tonul lui convins. Reluă mai potolit, cu glasul încă morocănos: 

— Despre omorârea vecinilor mei nu pot să-ţi spun părerea ce o am, cel putin aici. Poate că ai auzit-o 
că în orașul ăsta merge vorba rea ca gândul... 

— Te rog să nu-mi repeti părerea! zise Dolga. Nu vreau s-o aud!... Mi-e teamă că ar trebui să-ți dresez 


proces-verbal pentru glorificare de crimä! 

— Aşa e! aprobă Secuianu. De aceea mă mir că am mai fost citat... 

— Totuşi am putea eventual preciza, cu ajutorul d-tale, unele lucruri... De pildă momentul comiterii 
crimei!... Medicul legist a opinat că bătrânii ar fi fost omorâți sâmbătă. Din datele de până acuma s-ar 
părea că într-adevăr sâmbătă s-a întâmplat nenorocirea. Ar avea însă mare importanță dacă am dobândi o 
precizare mai categorică. Din cauza aceasta m-am gândit la vecini... Nu pot fi uciși doi oameni fără să 
scape un țipăt sau măcar un zgomot care să atragă atenţia vecinilor. D-ta erai acasă sâmbătă? 

— Cred că da, dar... 

— Ştiu, dormeai înainte de amiazi, ca totdeauna... Da! Totuși poate că servitorii au auzit sau au văzut 
ceva suspect?... 

— N-am idee, dar nu cred... Ai văzut, casa noastră are o curte largă spre casa lor, mărginită de un zid 
înalt, peste care nu se poate privi dincolo. Asa că nu e verosimil să fi putut observa ceva servitorii noștri, 
deși nu i-am întrebat... 

— Nu s-a vorbit zilele acestea la d-voastră despre crima care a răscolit tot orașul? 

— Despre servitori nu pot spune nimic. N-am obiceiul să ţin sfat cu ei. Mama însă a plâns destul, deși 
oamenii aceia nu meritau lacrimile ei. 

— D-ta ştiai că ordonanța ofițerului care şade la d-voastră făcea servicii domestice la Ilarie Dăniloiu? 

— Cum nu. De ani de zile toate muncile grele și le-au făcut cu servitorii altora, mai ales cu ai noștri, 
chiar după ce am rupt orice legături cu hodorogii... Pardon!.. când nu puteau ai noștri, se milogea la 
părintele Tănăsescu. La ei am cunoscut si eu pe Ciufu, pe care, în treacăt, cred că degeaba l-ai arestat... O 
fi mincinos și lăudăros, dar nu e capabil de crimă, în primul rând pentru că e fricos... 

— Se poate! întrerupse judecătorul Dealtfel mi s-a spus că e credincios, chiar foarte credincios față de 
cei pe care-i slujeşte... 

— Asta cel mult popa o spune! râse Secuianu. Trebuie să fie foarte afectat că i-ai sechestrat bună-tatea 
de slugă. 

Dolga ezita și-și ascundea ezitarea subt o politeţe din ce în ce mai mare față de Secuianu. îi era teamă 
să nu simtă ce căuta și unde vrea să ajungă cu întrebările înadins anodine. 

— Nu mă miră — zise judecătorul O slugă bună e un tovarăş preţios în toate întreprinderile serioase. 
— Dezghetat este Ciufu, deşi unii spun că e prost, de pildă chiar Romulus Delulescu—făcu Secuianu 
cu îngâmfare de triumfător, având impresia că a pus la locul lui pe Dolga. Eu, când am ceva important, pe 

Ciufu îl însărcinez, nu pe Iacob, adică ordonanța... 

— Si totuşi şi domnul Delulescu se servea de Ciufu când avea nevoie — urmă Dolga. 

— Mai puţin, căci el nu şade mereu la Piteşti — zise Dică. Poate în vremea din urmă, de când s-a 
împăcat cu bătrânii si venea deseori pe la ei, să-l fi întrebuințat mai des, dar tot pe seama lor si din 
pricina lor si ca să-i servească pe dânșii... 

— Fiindcă veni vorba de domnul Delulescu, v-aţi întâlnit sâmbătă împreună? întrebă deodată 
judecătorul foarte natural. Părinţii dumnealui mi-au spus cum a scăpat acceleratul de dimineaţă... 

Dică Secuianu plecă într-o ureche capul și rămase așa, cu o privire dispretuitoare, ca si când l-ar fi 
cântărit; apoi răspunse râzând cu superioritate: 

— Ce te îndreptăţeşte pe d-ta, domnule... jude-cător de instrucţie, să te crezi mai deștept ca mine sau 
să mă crezi pe mine mai prost ca d-ta? 

— Domnule Secuianu! protestă Dolga. Nu-ţi permit astfel de... 

— Permiteti, nu permiteti, putin îmi pasă! zise Dică iarăși cu superioritate. îți închipui poate că am 
venit aci ca să-ţi exerciti asupra mea agerimea minții d-tale? Am răspuns, domnule, la chemarea justiţiei, 
dar te rog să nu încerci a mă prinde pe mine în reţeaua d-tale de abilităţi! 

— Domnule, mă silesti să-ţi atrag atenţia că datoresti deferentä justiţiei! făcu solemn judecătorul. 

— Deferenţă pentru deferentä — ripostă Secuianu, cu glas ridicat. 

— Te previn, domnule, că orice lipsă de deferentä va avea urmări pe loc! declară Dolga devenind 
palid. D-ta confunzi acest cabinet cu alte localuri! Sau poate te bizui pe anume legături... Eu sunt aici 
suveran în conducerea și efectuarea instrucției si nu voi permite nimănui să-mi zădărnicească opera de 
ecarisaj social! 

Dică Secuianu se ridicase în picioare parcă ar fi vrut să părăsească biroul. Ochii mici aveau scăpărări 
de ură. O tăcere aspră stăpâni câteva clipe. Pe când cei doi fncrucisau privirile dârze, grefierul la masă 
se făcuse mic de tot, băgase capul între umeri și nici nu cuteza să ridice ochii. 


— Pe mine nimeni şi nimic nu mă poate abate de la împlinirea datoriei! continuă judecătorul. Si mai 
ales nimeni nu mă poate intimida ca să renunţ la anume cercetări! 

— Jar eu sunt om cinstit, domnule! Să știi bine asta! zise Dică aproape înăbușit de mânie. 

— Nu sunt chemat să examinez cinstea si corectitudinea nimănui! răspunse Dolga mereu sever. Mă 
interesează numai fapte, date şi dovezi Calificările le dau alţii... 

— Dar în definitiv ce doreşti de la mine, domnule judecător”? strigă indignat Secuianu. întreabă direct, 
fără ocoliri! Şi voi răspunde la fel! Eu n-am nimic de ascuns și n-am obiceiul să mint! 

— Am întrebat: te-ai întâlnit sâmbătă dimineaţă cu Romulus Delulescu? Se poate ceva mai clar? zise 
judecătorul mai calm; apoi, deoarece Secuianu res-pira profund ca să-şi domolească nervii, adaogă cu 
amabilitate oficială: Te rog ia loc şi răspunde! Dacă vrei fireşte. Poţi să refuzi a răspunde, dacă... 

După o scurtă pauză, Dică Secuianu răspunse: 

— Da, m-am întâlnit sâmbătă dimineaţa cu De-lulescu. 

— Ai vrea să precizezi?... La ce oră? 

— Cam unsprezece... așa cred... M-a sculat din somn... 

— A avut să-ţi comunice ceva important şi urgent? 

— Pentru el era important și urgent, pentru mine numai plicticos. 

— N-ai vrea să precizezi despre ce a fost vorba? 

— Cu toate că e ceva intim, ca să nu ti se para că vreau să sabotez instructia, iată, precizez: a venit să 
mă roage să-l învăţ unde ar putea să schimbe grabnic cincizeci de dolari. Mi-a spus că a primit în ajunul 
plecării, adică vineri, o sumă de dolari de la unchiul său. 

— Când ţi-a spus aceasta, domnule Secuianu? 

— Atunci, sâmbătă dimineaţa, când m-a sculat din somn. 

— Dar vineri nu v-aţi întâlnit?... Serile erati tot dea una împreună, dacă nu mă înșel?... 

— Am fost într-adevăr împreună și vineri seara, dar nu mi-a mărturisit. Poate ca să nu-l ademenesc să 
facem un chef și să risipească banii. .. 

— Da, perfect — zise judecătorul. Pe urmă te-ai sculat și... 

— Nu, mi-a fost lene să mă scol, căci mă culca-sem abia la șapte dimineaţa si eram frânt de somn — 
răspunse Secuianu liniștit. Voia să schimbe dolarii și m-a rugat să-l ajut. Dacă s-ar fi dus Romulus chiar 
la omul meu și în numele meu, jidanul ar fi bănuit că sunt banii lui. Pe cine să trimitem? mi-am zis cu 
ochii închiși, ca să nu mă trezesc de tot. Iacob, ordonanța chiriasului nostru, e un tont, nici străzile nu le 
ştie bine... Atunci mi-am adus aminte de Ciufu, pe care l-am mai întrebuințat în chestii d-astea delicate de 
bani, adică mai mult împrumuturi Am poruncit lui lacob să cheme pe Ciufu, iar între timp am mâzgălit pe 
o carte de vizită câteva cuvinte pentru Lieberman... Ciufu a venit imediat și într-adevăr a făcut treabă 
bună, ca totdeauna. Peste jumătate de oră s-a întors cu aproape zece mii de lei. Jidanul a fost serviabil şi 
mi-a făcut schimbul cel mai favorabil... Romulus a așteptat la mine, adică m-a păzit, fiindcă eu am 
adormit iarăși și numai ca prin vis îmi amintesc de sosirea lui Ciufu cu banii și de multumirile 
prietenului... 

— Ordonanţa cum spuneai că se numește? 

— Jacob şi nu mai știu cum, mi se pare Cociorva! 

Judecătorul aşteptă un minut, uitându-se numai cu coada ochiului la Secuianu care părea istovit, li zise 
apoi cu o mică ironie: 

— Iti mulţumesc, domnule Secuianu... Cum vezi, nu era nevoie de enervare. Nu ţi-am cerut nimic 
nedelicat... 

— Tonul face muzica, onorate domn — mormăi Dică amintindu-și supărarea și gata iar să se înfurie. 

— Dar urechea o interpretează greșit, când nu e muzicală — răspunse Dolga zâmbind. Duhovnicul, 
medicul și judecătorul nu pot ofensa, căci ei nu caută decât adevărul. De aceea am să-ți mai cer o 
lămurire in legătură cu Ilarie Dăniloiu. Pentru că a fost vorba de dolari... Mi s-a spus că răposatul a avut 
mania să tezaurizeze dolari și în general valută grea... Cineva mi-a precizat chiar că poseda un portofel 
anume în care ţinea numai banii străini. când am descins în casa crimei n-am găsit nici urmă de portofel, 
nici de bani străini... D-ta ai fost odinioară foarte intim cu bătrânul Se vorbea că te va face moştenitor 
universal şi unic, că ţi-a si făcut un testament... Ce crezi despre afacerea cu banii străini și cu portofelul? 
Că a avut dolari, mi-ai confirmat d-ta însuți... 

— Mi-e penibil, adică mai mult mă dezgustă să vorbesc despre bătrânul Dăniloiu — zise Dică într- 
adevăr plictisit. Eu unul nu-l iert nici după moarte, declar sus și tare! Am motivele mele!... C-a fost avar 


fără pereche si a adunat avere multă, nu mai încape discuţie. A trăit ca un animal, cum să nu adune! Ceva 
precis însă în privinţa averii lui nu ştiu, iar cine spune că ştie, minte. Intimitatea cu moșul se oprea net în 
preajma banilor. Se ferea și de umbra lui... Ce-a mai făcut pe urmă, ar putea să te lămurească Romulus 
Delulescu, fireşte relativ, că nici cu el n-a avut intimitäti de bani, afară de cadoul cu dolarii din care se 
vede că i s-a tras și moartea... Eu de aproape trei ani i-am întors spatele. Dar îmi aduc aminte că, într- 
adevăr, l-am surprins odată cu un portofel mare, vechi, soios, doldora probabil de bancnote; habar n-am 
dacă erau hârtii străine sau românești. Cumpăra și pe-atunci bani .străini, când i se ofereau ocazii foarte 
avantajoase, dar știu de-asemenea că şi vindea, ceea ce înseamnă că făcea negot, nu tezaurizare... 

— Da, într-adevăr — observă judecătorul .pe gânduri. Și totuși protofelul a dispărut! Dacă era gol de 
ce ar fi dispărut? Afară dacă bătrânul nu l-o f aruncat când s-a învechit prea tare... 

— Ilarie Dăniloiu să arunce ceva? Ooh! Cred ca in viaţa lui n-a aruncat nimic, nici un petec de hârtie... 
Cel mult l-o fi vândut! 

— In sfârșit... 

Dolga își curmă brusc vorba. Secuianu observă și iar se ofensă: 

— De ce te-ai oprit? Ai vreo îndoială?,.. Ti-am spus că mă jicnesc cuvintele şi gesturile în doi peri. 
sunt om franc şi... 

— Era să-ţi pun o întrebare fără legătură directă cu ancheta, de ordin personal — zise judecătorul 
aproape scuzându-se. Voiam să te întreb ce motive ai de nu-l poți ierta pe Ilarie Dăniloiu nici după o 
moarte atât de crâncenă? Dar mi-am dat seama că întrebarea ar putea să-ți răscolească amintiri penibile 
şi... 

— Adevărat, mai mult decât penibile! murmură Dică. Sunt lucruri care nu mă interesează decât pe 
mine. Afară de mama nici nu le-am spus nimănui Ei a trebuit să-i explic de ce Ilarie Dăniloiu, pe care 
tatăl meu l-a sprijinit mult odinioară, nu merită nici să fie scuipat. Pentru ceilalți n-avea nici o 
importanță. Față de străini mă răcoream înjurându-l birjäreste, singurul fel care era pe înțelesul lui, știind 
că se vor găsi destui care-i vor raporta cuvânt cu cuvânt toate sudălmile... 

Tăcu abătut, amărât, ca si când amintirea l-ar fi îndurerat în străfunduri. Apoi deodată se întoarse spre 
grefierul cu condeiul în mână și-i zise aspru, ca unui servitor: 

— Aide, lasă-mă singur cu dumnealui .... Vreau să-i vorbesc în particular! 

Grefierul aruncă o privire spre Dolga, întrebătoare si înfricoşată, dar, fără să aştepte aprobarea lui, se 
sculă și ieşi repede, ca un câine cu coada între picioare. 

— Nu te supăra că l-am dat afară — zise confidential Dică. D-ta m-ai stârnit și acuma simt nevoia sa 
mă răcoresc. Altfel m-aș înăbuși... 

Surprins, judecătorul Dolga rămase privindu-l cu nerăbdare și emoție. înainte de a mai spune el ceva, 
Secuianu continuă: 

— Îmi plac oamenii întregi, chiar dacă mă sâcâie!... De aceea mi-ai inspirat încredere, indiferent dacă 
eu nu-ți inspir d-tale... 

— Cu toate astea... 

— Nu, nu, ştiu... Indiferent!... In clipa asta am nevoie de d-ta! Mâine poate o să-mi pară rău... Acuma 
însă am să-ţi mărturisesc tot, absolut tot... 

Dolga îşi stăpâni o tresărire nervoasă ca în așteptarea neprevăzutului. Nu mai zise nimic de teamă să 
nu-i turbure hotărârea. Dealtfel Secuianu continuă fără să-i privească, vorbind parcă mai mult pentru sine 
şi pentru despovărarea-i proprie: 

— Am fost printre puţinii oameni care am iubit pe Ilarie Dăniloiu... Cât am fost copil, din milă pentru 
înfăţișarea-i umilă, bolnăvicioasă, strecurătoare. Mai târziu pentru că avea tot ceea ce nu aveam eu: 
dragoste de muncă, stäruintä în sfortare, spirit de economie și, în ciuda aparentei, o anume rectitudine în 
relaţiile cu oamenii. Eram buni vecini, fără să avem legături sociale; neamul nostru nu se putea amesteca 
cu un neam de slugi, oricâtă avere ar fi adunat şi orice situaţie lumească ar fi dobândit. Dealtfel si ei îşi 
cunoșteau lungul nasului si nici n-au încercat vreo apropiere. Decadenta noastră materială, din vina vieţii 
pe care am dus-o eu, m-a făcut pe urma mai puţin intransigent şi aşa, încetul cu încetul, m-am legat de 
bătrânul Ilarie cu o simpatie sinceră, dezinteresată. îl consideram ca un confident căruia îi poţi încredința 
orice taină, cu siguranţa că nu te va trăda niciodată. Am ajuns să fiu mosafir zilnic în casa lor, unde mă 
simțeam ca acasă la mine, cu toate că si atunci trăiau tot atât de oribil si erau în stare nici să nu mănânce 
ca să facă economii. Jucam tabinet pe boabe de fasole căci numai astfel jocul de cărţi nu e otrăvitor. Nu 
i-am cerut niciodată nimic, cu atât mai putin bani. Ei se împrumutau la noi cu toate fleacurile și uitau să le 


dea înapoi, deși noi acuma ajunsesem să ţinem doi chiriași cu luna ca să ne echilibräm Indiferent... Din 
când în când bătrânul Ilarie îmi oferea sfaturi şi îndemnuri, gratis, fireşte. îl ascultam cuviincios și încolo 
îmi vedeam de treburi Viaţa în care mă înglodasem trebuia urmată așa până la capăt. Pornisem greșit. 
Uneori îmi dădeam seama, dar inerția mă ducea înainte, pe același drum... în sfârșit acum trei ani s-a 
întâmplat întorsătura cea mare. în viaţa fiecărui om cred că există o răscruce decisivă, chiar dacă omul 
trece fără să-şi dea seama de existența ei. în răscrucea asta se poate schimba tot: binele în rău şi răul în 
bine... Pentru mine a apărut răscrucea acum trei ani. O prieteni de-a mamei, femeie săracă, i-a încredinţat 
trei mii de lei să-i păstreze, ca să nu-i știrbească cumva, având să plătească cu ei chiria la un proprietar 
care ameninţa s-o scoată din casă dacă nu plăteşte la zi. Te scutesc de nume și de amănunte— n-au nici o 
importanţă. Important este numai că, exact cu două zile înainte de termenul când femeia avea neapărată 
nevoie de bani, eu am dat peste ei, scormonind într-un scrin vechi, i-am pus în buzunar ca să fac o glumă 
proastă cu mama, crezând că a făcut economii fără să-mi spuie... Seara cu băieţii ne-am întins la o 
petrecere. Ca şi alte däti, m-a cuprins galanteria și am cheltuit din banii mamei Pe urmă ne-am abătut pe 
la niște prieteni unde era joc de cărți, am vrut să complectez ce stirbisem si până dimineaţa am pierdut 
tot, de n-am avut nici cu ce să plătesc birja care m-a dus acasă... După-amiazi i-am mărturisit mamei ce- 
am făcut, iar ea mi-a spus ce fel de bani erau și că mâine dimineaţă trebuie să-i înapoieze nenorocitei 
care i-a încredinţat, socotindu-i mai în siguranţă la mama decât în bancă... N-am să fac fraze si să-ţi spun 
vorbe mari: m-aș fi împușcat, dar moartea mea n-ar fi împiedecat ruşinea mamei Atunci, în ceasul acela 
de desperare pe care nu-l poate înţelege decât cel ce a privit până în adâncuri prăpastia rusinii 
ucigătoare, mi-a venit în gând salvarea: Ilarie Dăniloiu. M-am dus la dânsul. L-am surprins tocmai 
numărând galbeni si așezându-i în fisicuri. M-am spovedit ca unui duhovnic. l-am mărturisit tot, tot... Si 
am adăogat că întâmplarea aceasta m-a hotărât să rup pentru totdeauna cu trecutul meu, să încep o viaţă 
nouă, să muncesc, să urmez într-adevăr pilda lui... A ascultat continuând a înfășură fisicurile în hârtie de 
jurnal, fără o tresărire, fără măcar să mă privească. Pe urmă, când am tăcut cu sufletul pe buze, a ridicat 
la mine ochii vicleni și nepăsători si a răspuns doar atâta: „Nu pot, dom'le Dică... Nu pot!" Eram așa de 
spăimântat că am mai stăruit, l-am implorat — mi-e ruşine când îmi aduc aminte. S-a mulțumit să repete: 
„Nu pot, dom'le Dică.." Mă mir cum nu l-am strâns de gât atunci casă nu mai sfideze soarele asemenea 
bestie umană ! Dacă-mi sărea atunci în ajutor monstrul, azi as fi alt om!... Da, da L.. A fost singurul 
moment când mi-aş fi putut schimba destinul!... Bestia m-a lăsat să mă târăsc în prăpastie, deși mântuirea 
mea atârna de un singur strop de bunătate !... N-am să-l iert niciodată!... 

Era în picioare, congestionat, gesticulând ca un dement. Judecătorul tăcea și-i urmărea mişcările cu o 
curiozitate rece, științifică. 

— Am Să regret toată viaţa că nu l-am sugrumat atunci! 


Capitolul XV -LIXANDRU 


— Acuma, cucoană, eu nu mai stau nici să mă legi cu lanţuri!... Nu mai pot sta!... Trebuie să plec! 

D-na Dăniloiu se supără auzind-o pe Solomia că o întâmpină așa de cum se întoarce acasă de la 
cimitir. 

— Ia ascultă, Spirică — zise doamna în culmea indignării — ce spune fata asta si ce pofteste ! Ascult- 
o si tu, că pe mine nu mă crezi când îți spun că nu e în toate minţile! 

Solomia era îmbrăcată de ducă în hainele cele bune și călduroase, pentru că iar începuse a fulgui și 
vântul bătea mai a ger. Repetă cu încăpățânare: 

— Nu mai pot sta, cucoană, păcatele mele, d-ta nu vrei să mă fntelegi?.. Am făcut cum ai zis, am mers 
la judecată, am fost la înmormântare;.. Dar acuma fie-ti milă și de sufletul meu că-s om, nu-s vită! 

Vasilica se supăra si se încăpăţâna la rândul ei, deși îi făgăduise că-i va da drumul după înmormântare. 
Spiru interveni împăciuitor şi ostenit de emoţiile zilei: 

— Las-o, frate, să se ducă, dacă te roagă... O fi având și ea necazurile ei... 

— Necazuri, cum nu! făcu doamna mai atâtatä, pentru că bărbatul a dat dreptate servitoarei şi deci a 
coborât-o pe ea. Parcă nu știu eu necazurile ei !... Dar bine-mi faci, că numai eu sunt de vină că am răbda 
t-o ani de zile cu prăpăditul cela de Lixandru... 

— Nu-l sudui, cucoană, că-i păcat! zise Solomia cu o imputare plină de tristeţe. Poate că săracul trage 
să moară ori o fi şi murit, şi-i păcat! 

— Aide, du-te, nenorocito, și nici să nu te mai întorci, că mi-ai amărât sufletul de nu ești vrednică! 
declară d-na Dăniloiu energic, ca să curme discuţia. 

— Ba eu mă întorc, cucoană, dac-o vrea Dumnezeu să... Acu sărut mâna și să vă găsesc sănătoși! 

Se înserase. Autobuzul spre Valea Ursului trebuia să fie plecat, dacă n-o fi avut vreo reparaţie de făcut. 
Solomia porni pe jos, gândindu-se că în două ceasuri, dacă merge bine, ajunge acasă și fără maşină, iar 
banii îi rămân în buzunar. Avea în mână o boccelutä cu două pâini şi mezeluri și o sticlă de ţuică 
înfășurate în hainele ei de purtare, ca să nu le strice acasă pe cele de sărbători... 

De cum ieşi din oraş vântul începu să sufle mai tare, biciuindu-i faţa cu fulgi aspri de zăpadă. Pe şosea 
însă zăpada se topise în cursul zilei, transformându-se în băltoace de apă şi noroi, care acuma dădeau să 
îngheţe. Noaptea coborî repede, dar lintoiul de zăpadă ce acoperea câmpurile îndulcea întunerecul, încât 
Solomia putea chiar să ferească ochiurile de noroi ca să nu-și murdărească prea rău cizmele şi rochia. 

Când trecu prin Bascov și apoi coti spre Valea Ursului, se simţi mai ușoară, cu toate că era asudată 
leoarcă. Pe aici o ajunse din urmă, cu farurile aprinse, autobuzul care într-adevăr întârziase la atelier 
pentru o reparaţie, ca de obicei. Şoferul îi dădu câteva semnale de claxon şi chiar încetini ca să o ia în 
mașină, dar Solomia făcu semn că nu vrea și se feri să n-o stropească... Pe la pod, mai încolo, o sanie cu 
doi cäluti präpäditi dădu să treacă pe lângă ea înainte, căutând pârtie pe marginile șoselei desfundate. 
Recunoscu pe Dumitru al Smäränditei, chiar din Valea Ursului, care opri și o luă în sanie. Venea de la 
Dobrogostea, unde dusese un butoiaş de ţuică unui cârciumar. Solomia întrebă ce mai e prin sat, iar 
Dumitru, înțelegând întrebarea, răspunse dând cu biciul în amândoi cälutii pe rând: 

— Apoi ce să fie, că bine nu-i! 

Nu mai schimbară nici o vorbă. Țăranul îndemna mereu caii, când cu vorba când cu biciul, iar Solomia 
şedea cu bocceluta în poală si se uita numai înainte, parcă ar fi aşteptat să se ivească negreșit ceva în 
cale. La gura ulitei apoi sania se opri și Solomia se dădu jos bolborosind: 

— Noapte bună, nea Dumitre, si mulțumim... 

— Noapte bună! răsună în urma ei glasul răguşit, însoţit de îndemnul obișnuit: Hai, ha! 

Pe uliţă cele mai multe case erau adormite în întunerec. Numai ici-colo veghea câte o luminitä galbena 
ca un ochi bolnav de griji. Solomia văzu de departe lumină la casa lor şi se gândi îndată: 

„Lasă că-i bine! Nu s-au culcat încă!" 

Când împinse portita, câinele tâlharul făcu numai „ham", o recunoscu si în semn de dragoste, se tăvăli 


la picioarele ei, încât trebui să treacă peste el. Usa tinzii se deschise și în prag apăru maicä-sa loana 
parc-ar fi ştiut că soseşte: 

— Bine că te-a adus Dumnezeu că de luni se trudeste să moară si nu poate fără de tine! 

In tindă, pe vatră, la lumina tăciunilor, şedea fratele Solomiei, Eremia, care nici nu se mișca parc-ar fi 
fost încremenit Numai când Solomia sopti bună seara, răspunse și dânsul, fără a se întoarce., „bună 
seara". 

Maică-sa îi luase bocceaua și o pipăise. Zise mulcom: 

— Degeaba ai mai adus că nu mănâncă nimic... De sâmbătă numai cu apă trăieşte și cu nădejdea ta... 
Mereu, gâfâie: Solomia... Mia... Că nici glas parcă nu mai are... 

Solomia stătea în mijlocul tindei nehotărâtă, speriată, neștiind ce să facă. Maică-sa trebui s-o îndemne: 

— Du-te înlăuntru să te vadă... Lasă-ne pe noi... Du-te... 

Totuși, parcă-ar fi vrut să amâie împlinirea soartei, mai ezită și mai căută să întârzie: 

— Numai să răsuflu niţel că-s moartă de trudită... Apoi poate că și dânsul doarme și să nu-i mai stric 
odihna... 

— Ce să doarmă? zise loana, maică-sa, fără nădejde. De sâmbătă stă numai cu ochii deschisi, parcă i 
s-au înțepenit pleoapele, și se uită la geam mereu ţintă ca și când ar vedea ceva sau ar aştepta... 

Solomia nu mai avu încotro. Puse mâna pe clanta ușii din stânga, căci în odaia din dreapta sedea 
Eremia cu nevastă-sa si doi copilași... când păși pragul o izbi un miros cald, greu, răsucitor de suflet, 
mirosul morţii. Aerul zăpușit era încărcat de aburi putrezi. La căpătâiul patului, într-o ulcică de lut, pe 
lavitä, luminarea de seu se încovoiase cu flacăra palidă mai mult fumegând decât luminând, dar zugrăvind 
pe pereţi umbre uriașe apocaliptice... Solomia nu se uită îndată spre pat, ci îşi lepădă încetinel haina si 
cojocelul. Pe când le așeza binisor pe celălalt capăt al lavitei, auzi glasul maică-si în spatele ei, răsunând 
atât de tare în tăcerea sugrumată de parc-ar fi tipat, deși bătrâna vorbea cu milă blândă: 

— Uite, a venit Solomia, măi Lixandre! 

— Am venit, Lixandre! adăogă repede și Solomia, întorcând-se şi apropiindu-se. 

Luminiţa de la căpătâi, ascunsă după colţul pernei, arunca o umbră groasă peste patul de blănii în care 
zăcea Lixandru, învelit până la gât cu o pătură albă murdară, încât numai capul îi rămăsese slobod si o 
mână pământie uitată pe dunga din afară, cu degetele lungi, subţiri, răsfirate. Peste câteva clipe, pentru că 
tăcerea dăinuia, Ioana, spăimântata să nu fi murit, luă ulcica cu luminarea si o ridică deasupra patului. 
Capul se odihnea pe două perne, cu faţa în sus, cu părul negru ciufulit, cu barba si mustätile crescute 
(deşi numai ieri îl răsese Eremia ca să-l găsească soră-sa frumos), cu nasul si buzele subtiate, cu pielita 
obrajilor lucioasă si cenușie, cu ochii mari, negri, scufundati în orbite, sticlosi, în care parcă nu mai 
licărea nici o urmă de viaţă. 

Solomia se mai apropie, cuprinse mâna de pe dunga patului în mâinile ei abia dezmortite de frigul 
drumului și repetă duios, uitându-se în faţa lui: 

— Eu sunt, Lixandre... Eu, Solomia ta... Am venit... 

Atunci fața bolnavului parcă se însenină de o undă de mare bucurie, iar în ochii încremeniţi apăru o 
pâlpâire luminoasă. în acelaşi timp Solomia îi simţi mâna tremurând ușor în ale ei. 

— Aşa, Lixandre — adăogă Ioana mai vârtos, ca o încurajare. Ţi-a adus de toate bunätätile si ai să te 
faci bine curând-curând... 

Pe buzele fără culoare ale lui Lixandru înflori un surâs foarte plăpând, iar bulbii ochilor se întoarseră 
spre Solomia cu aceeaşi licărire de fericire. Apoi buzele, abia mișcându-se, schitarä un lihăit mai mult 
văzut decât auzit: 

— Mă... duc... 

— Lasă, n-ai grije acuma, Lixandre — zise iarăși Ioana cu încredere. Dac-a venit Solomia, nu te lasă 
ea să te prăpădești... 

Aşeză la loc ulcica cu lumânarea si ieși în tindă să-şi vază de treburi. 

Rămasă singură, Solomia mai stătu un răstimp în picioare, neclintită, cu ochii în ochii lui, ca si când 
astfel ar fi vrut să-i insufle încredere si nădejde de viață. Lixandru păstra pe buzele livide închipuirea de 
zâmbet, iar în lumina ochilor, mica scânteiere parcă se lupta cu jocul umbrelor. Pe urmă, ca să fie el mai 
sigur că ea nu se va mai mişca de aici, dar să și poată veghea mai uşor, Solomia se așeză încetinel pe 
dunga patului, tinändu-i mereu mâna în poală și urmându-i orice semn de viață cu spaima în suflet 

Se aşternu tăcerea grea, lungă, în odaia otrăvită de boală. Din tindă pătrundea uneori, ca dintr-o 
depărtare mare, zgomot vätuit de glasuri — Ioana se sfătuia cu feciorul într-o aşteptare tainică. Apoi 


gândurile Solomiei începură să străbată prin zăbranicul tăcerii, să se amestece cu mirosurile ce 
îmbâcseau mereu mai chinuitor aerul. Gândurile o dureau și-i striveau inima, atâta erau de tulburi și de 
vălmăşite. Numai într-un târziu se limpezi o părere de rău înecată într-o scârbă fără margini: 

— Toate au fost degeaba... toate... degeaba... 

Nu-si mai dădea seama dacă vremea trece sau s-a oprit pe loc. Deodată însă simţi că mâna lui 
Lixandru s-a răcit în mâinile ei, ca un sloi de gheață. Luă ulcica cu lumânarea aproape trecută şi-i lumină 
faţa Era aceeași, cu urma surâsului pe gura ușor întredeschisă, cu aceiaşi ochi mari în care părea întipărit 
ca pe sticlă chipul el 

— Lixandre! bolborosi dânsa pierdută. Te-ai dus, Lixandre ? 

li pipăi obrajii şi-i netezi fruntea pe care licăreau broboane reci de sudoare. 

O clipă mai stătu cu lumânarea ridicată deasupra patului, neștiind ce să facă și încotro s-o apuce. în 
sfârșit deschise usa si din prag spuse Ioanei care tocmai se pregătea să se culce: 

— Mamă, a murit Lixandru! 

Lacrimile îi curgeau șiroaie, dar nu-și dădea seama. 

— Aoleu! făcu Ioana. De ce nu m-ai chemat pe mine?... Acu Dumnezeu să-l ierte, că s-a chinuit destul 
şi ne-a chinuit și pe noi! 

— Să nu vă pară rău, mamă, că atâta am avut și eu pe lumea asta — zise Solomia în prag, cu lumânarea 
în mână, parcă ar fi făcut un jurământ. De-acuma nici eu nu mai am nici un rost în viaţă! 

Glasul ei părea atât de straniu mamei că, continuând a-și lega fotele, îi răspunse cu mustrare: 

— la nu mai supăra pe Dumnezeu, fată, că-i mare păcat! Omul așa e lăsat, să moară când îi vine rândul, 
iar cel care rămâne să trăiască... 

Solomia tăcu. lar nu mai știa ce să înceapă. Dădu să închidă masinal usa, dar maică-sa deschise si 
tinda, făcându-şi cruce de trei ori și zicând: 

— Nu închide, Solomie, să poată ieși afară sufletul mortului... 

A doua zi, joi de dimineaţă, Solomia alergă, cu autobuzul, la Piteşti să facă bani, căci acasă n-avea nici 
un leu și chiar de-ar fi avut, n-ar fi cheltuit nimeni cu înmormântarea lui Lixandru. Eremia şi maică-sa 
rămâneau să îngrijească de cosciug, de popă, de groapă, numai ea să plătească si să aducă zăbranicul si 
cele trebuincioase pentru pomeni... Solomia nu dădu deloc pe la stăpâni în Pitești, de la care nu mai putea 
spera să capete nimic, îndatorată cum era peste cap. S-a hotărât azi-noapte, după ce şi-a venit în fire, să 
mai vândă doi bänuti de aur din salbă şi să cinstească pe Lixandru până la capăt... 

Ziua următoare, vineri, s-a făcut o înmormântare cum puţine s-au pomenit în Valea Ursului. Vecinele 
bătrâne, cu Ioana în frunte, l-au bocit pe Lixandru cum s-au priceput mai duios, iar preotul a slujit ca ia 
boieri, măcar că era frig mare si puteau să-i degere degetele pe cărțile de rugăciune. Solomia a stat numai 
în genunchi, cu fruntea sprijinită pe dunga sicriului, plângând fără hohote, dar cu sughituri grele care-i 
sfâșiau pieptul. Abia când au început să bată capacul, și-a pierdut putin cumpătul, plecându-se peste 
cosciug și îmbrățișându-l cu gemete si lacrimi care au fnduiosat pe toată lumea. Maică-sa a luat-o binisor 
de-o parte bâiguind: 

— Taci, draga mamei, taci și fii cuminte... 

Solomia s-a liniștit încet-încet, dar gura ei nu mai 

tăcea suspinând: 

— Of, Doamne Dumnezeule, rău mă pedepsesti, Doamne! 


Capitolul XVI - ALIBI 


Romulus Delulescu declară de la început că i-au ajuns la ureche zvonurile stupide și revoltătoare care 
vor să-l indice ca pe asasinul probabil al unchiului și mătușii sale. De aceea și-a permis încă de ieri, 
adică de îndată ce a sosit în Piteşti, să ceară să fie ascultat, ca să poată spulbera, cu un ceas mai devreme, 
murdarele calomnii răspândite de dușmanii si invidiosii lui si ai familiei lor sărace, dar curată ca hârtia 
de lux. 

Voia să fie patetic şi întrebuința toate frazele comune cu care avocaţii de judecătorii rurale încearcă să 
convingă mai ales pe clienţii lor naivi își stăpânea teatral indignarea şi arăta o politetä supărător de 
făcută. Ceea ce însă pe Dolga îl indispunea mai rău era surâsul iezuit si onctuozitatea atitudinii, care 
căutau să-i demonstreze superioritatea morală îmbrăcată într-o mare modestie. 

Fără să aștepte vreo întrebare, Romulus se pomi apoi să povestească, cu o prolixitate obositoare, 
momentele importante ale vieţii lui în legătură cu Ilarie Dăniloiu. După câteva minute însă judecătorul îl 
opri: 

— Toate acestea le-am auzit cu variantele de rigoare, de mai multe ori... M-ar interesa mai mult să-mi 
relatezi, scurt și documentat cum ai petrecut timpul sâmbătă trecută, între scăparea acceleratului de 
dimineaţă și plecarea cu rapidul de după-amiazi! Te rog prin urmare să ne mărginim la asta pentru 
moment! 

— Cu multă plăcere, domnule jude — zâmbi delicat tânărul Delulescu. Pierderea acceleratului mi-a 
fost din toate punctele de vedere extrem de dezagreabilă. Aveam o întâlnire de afaceri la București, foarte 
importantă, pe care, scăpând-o, pierdeam o sumă considerabilă, firește pentru mijloacele mele materiale 
modeste. Dar îmi era neplăcută şi pentru că toată lumea de aici, adică prietenii și cunoscutii mei, știau că 
am plecat și când colo aveau să mă vadă iarăși pe străzile Pitestilor. E ceva neserios şi nebărbătesc în 
aceste faux departs, cel puţin așa mi se pare... 

— Ai ieşit în oraș, la ce oră? întrerupse Dolga sătul de vorbărie. Fiindcă ai ieşit, nu-i aşa? 

— În primul moment mă hotărâsem să nu mai ies deloc, să profit de cele câteva ore ca să-mi pun la 
punct o lucrare literară schitatä mai de mult şi să iau primul tren, adică personalul... Pe urmă nişte 
consideraţii de ordin intim, familiar, m-au silit totuşi să fac o vizită unui prieten... 

— Nu s-ar putea să precizăm, domnule Delulescu? zise Dolga. Ce fel de consideraţii te-au scos din 
casă și ce prieten ţi-a primit vizita? 

— Dacă e absolută nevoie să dezvăluiesc lucruri cu totul intime, fără nici o legătură cu... 

— O să-mi dai voie să hotărăsc eu ceea ce are sau nu are legătură cu instructia? întrerupse iar 
judecătorul, rece. 

— Mă rog, sunteţi suveran — se plecă Romulus prompt. Atunci precizez: mama mi s-a plâns că rămâne 
aproape fără un ban în casă, fără a-mi cere totuși nimic, pentru că nu ştia dacă eu însumi as fi în stare să-i 
dau ajutor. In realitate eu primisem în ajun de la unchiul Ilarie un cadou neașteptat—cincizeci de dolari, 
cu îndemnul, aproape ordin, să-i păstrez ca un prim capital și stimulent pentru economiile ce îi 
făgăduisem că vreau să le fac de aci înainte, ca să urmez exemplul lui de viaţă... 

— Curios acest cadou din partea unui om cu reputația de zgârcenie ce o avea unchiul d-tale! 

— Exact, domnule jude! aprobă tânărul Eu însumi am rămas uluit. De aceea, mărturisesc, am avut de 
gând să păstrez într-adevăr banii și să-i execut îndemnul. Plângerea mamei mi-a zdruncinat hotărârea. Mi 
s-ar fi părut monstruos să plec cu o sumă atât de considerabilă și pe mama mea s-o las în suferinţă... 
Atunci am ieșit în oraș să vând o parte din dolarii ce-i primisem ca să pot oferi mamei două mii de lei. 
lată o precizare poate chiar excesivă! 

— Ba nu! Continuă, te rog!... La ce oră ai ieșit de-acasă ? 

— Cred că era nouă — ezită Romulus. Exact n-aş putea spune... 

— Si totuşi o precizare cât de excesivă nu mi-ar displace! zise Dolga ironic. 

— A, da—surâse puţin încurcat tânărul Delulescu, vrând să arate că a gustat aluzia judecătorului Mi-e 


imposibil însă... îmi lipsește un punct de sprijin... Am spus nouă cu o posibilitate de eroare în plus sau în 
minus de douăzeci-treizeci de minute... 

— Dar itinerarul ai să mi-l poţi descrie mai precis? 

— Cred, domnule jude — zise Romulus. Cu toate că, în mod normal, omul nu-și cronometrează 
mișcările sau popasurile... Am ieşit numai să schimb banii. Dar, oricât sunt de piteștean get-beget, nu 
cunosteam zarafii din Piteşti, nici nu știam dacă t există... Am întrebat pe un prieten farmacist din piaţă. 
Nu m-a putut lămuri. M-am dus la cofetăria Borănescu. Era goală. Pe casieritä ar fi fost inutil s-o consult. 
Chelnerul e un tont și m-a sfătuit să încerc la bancă. în speranţa că va pica vreun cunoscut care să mă 
îndrepte, am luat un ceai... Așa a trecut poate o oră. Dacă am văzut că nu vine nimeni, m-am gândit că 
poate totuși tontul de chelner să aibă dreptate. Hai, să mă duc la bancă, cel puţin sa întreb. Mai aproape 
era Banca Populară și într-acolo m-am dus. Pe drum însă mi-am adus aminte de bunul meu Dică Secuianu 
care știe tot. Din nenorocire el doarme până la amiazi... Ce-are a face! Am să-l scol din somn... Așa am 
făcut Si cu ajutorul lui am obținut un curs convenabil!... 

— Aş dori să-mi precizezi ora când ai ajuns la Secuianu! insistă Dolga. 

— Aici da, fiindcă m-am uitat la ceas când a plecat servitorul la zaraf! făcu tânărul Delulescu sigur. 
Era unsprezece şi cinci minute! 

— Asta da precizie! zise judecătorul, continuând însă cu alt glas după o scurtă pauză: D-ta ştii la ce 
oră a fost omorât unchiul d-tale ? 

Romulus Delulescu avu un mic surâs numai în privire, subt ochelari, apoi răspunse cu o uimire care se 
vedea că e compusă: 

— Dacă nici d-voastră nu ştiţi, cum să ştiu eu? 

— Cu toate astea am observat cu câtă grije te-ai ferit să nu sosești înainte de unsprezece la Secuianu, 
adică să nu treci pe dinaintea casei bătrânului Ilarie! 

— Dar poate crima a fost comisă după unsprezece, domnule jude! Poate că am comis-o după ce am 
plecat de la Secuianu, dacă doriți neapărat să o fi comis eu! 

Dolga făcu un gest de nerăbdare. îi părea rău că a precipitat întrebarea. Reveni mai conciliant: 

— Nu e vorba de o învinuire, domnule, ci de o nedumerire... Două ore de la monumentul din bulevard 
până în strada Sperantei, nu ti se pare prea mult ? 

— Depinde, domnule jude! făcu Romulus iar surâzător. Uneori poate să dureze și două zile Depinde de 
popasuri. 

— Ei bine, popasurile le vom controla, n-ai grijă — ripostă Dolga abia stăpânindu-și acuma 
enervarea. cât ai zăbovit la Secuianu? 

— Aproximativ o oră — zise ferm Delulescu. Cert este că la douăsprezece și un sfert mă aflam din nou 
acasă oferind mamei cele două mii lei, spre înduioșata ei bucurie. 

— Si nu te-ai interesat deloc să dai bună ziua, nici la ducere si nici la întoarcere, binefăcătorului care 
te punea în situația de a face un gest frumos față de mama d-tale? 

— Dimpotrivă, mi-ar fi fost cel mai penibil să mai dau ochii tocmai cu unchiul Ilarie care-mi arătase 
atâta încredere! atât de penibil încât, vedeţi, mi-a fulgerat prin minte, când am pornit spre Dică Secuianu, 
să ocolesc pe strada Sfânta Vineri și prin bulevardul Catargiu ca nu cumva să mă întâlnesc cu unchiul par 
hasard! 

— N-ai observat nimic deosebit sau suspect când ai trecut prin faţa casei? 

— Din stradă si de pe trotoar nu se vede în curte, știți bine. Numai dacă as fi intrat în curte... Ceea ce 
nu putea fi cazul, cum vă spusei 

— Da, bine — murmură judecătorul 

Câteva momente îl privi parcă s-ar fi gândit la altceva, apoi urmă: 

— Dolarii i-ai primit, zici, de la unchiul d-tale vineri... La ce oră? 

— După-amiazi, când am mers să-mi iau rămas bun. 

— Si n-ai spus nimănui o vorbă, nu-i așa?... lar vineri după-amiazi nu știai că mama d-tale e lipsită de 
bani? 

— Domnule judecător, n-am vrut să spun nimănui nimic, tocmai ca să nu mă ating de cadoul primit ! 
Dacă părinţii mei ar fi aflat, mi-ar fi cerut direct, chiar fără să fi (ost într-o jenă atât de mare cum din 
nenorocire s-a întâmplat să fie. 

— Sunt în toate astea o serie de întâmplări și de coincidente tulburătoare—observă Dolga bănuitor, 
adăogând apoi cu alt glas: Mi s-a spus că unchiul d-tale avea mari sume de bani în valută străină şi totuși 


noi n-am găsit nimic. Cum îți explici asta? D-ta care erai în intimitatea lui... 

— Eram în intimitatea lui, negresit — sublinie Romulus fără șovăire. Dar nu până la pungă! Ceea ce e 
natural, cred. Nu pot şti prin urmare dacă intr-adevăr avea sumele mari pe care lumea i le atribuia. Eu, 
mărturisesc, credeam că le are şi am fost foarte dureros surprins când am aflat rezultatul cercetărilor d- 
voastră la faţa locului... E adevărat că unchiul mi-a spus, când mi-a dat cei cincizeci de dolari, că sunt 
ultimii lui bani străini, dar mi s-a părut că e o simplă afirmaţie de om zgârcit, care astfel vrea să previe 
orice eventuală cerere viitoare... 

— Va să zică bătrânul însuși ţi-a declarat că n-avea valută străină? 

— Categoric, domnule jude! apăsă tânărul. 

— Totuşi oameni de bunä-credintä şi cu totul dezinteresati m-au informat, fireşte după zvonul public, 
că bătrânul avea un portofel mare şi gros, plin de bancnote străine — reluă Dolga. Presupunând că nu mai 
avea bani străini, cum ti-ar fi mărturisit d-tale, dar portofelul gol ar fi trebuit să-l găsim undeva, măcar 
așa, ca o simplă relicvă... Or, a dispărut și portofelul! Ceea ce înseamnă că nu a fost gol, fiindcă nimeni 
nu fură un portofel gol! Si tocmai portofelul din care ti s-au oferit d-tale cei cincizeci de dolari! 

— A, portofoliul ! exclamă Romulus Delulescu. Cine n-a auzit în Piteşti despre portofoliul lui Ilarie 
Dăniloiu? Ani de zile i-au crescut dimensiunile și compartimentele şi i s-a umflat conţinutul! S-au creat 
legende despre portofoliul răpciugos în care sunt ascunse comori misterioase... Cu toate astea nimic mai 
simplu, domnule judecător: portofoliul există—e la mine! 

— Va să zică recunosti? zise Dolga cu un glas putin emoționat. 

— Desigur ! N-am tăgăduit niciodată ! 

— Cum a ajuns la d-ta? 

— Mi l-a dăruit unchiul împreună cu cei cincizeci de dolari... 

— Curios ce darnic apare deodată unchiul d-tale! 

— Tot ce se poate mai natural, domnule jude — urmă tânărul Delulescu, scoțând ochelarii și 
ştergându-i cu batista îndoliată ce-i atârna din buzunarul pieptului. Mi s-au aburit sticlele, scuzati, vă rog, 
un moment... Așa!... Ei bine, unchiul poate că a vrut să distrugă o legendă care începuse să-l neliniștească 
fiindcă putea ispiti poftele chiar ale hotilor din Piteşti, dacă nu si altele. Fie că avea bani străini, o 
comoară întreagă, cum spunea lumea, fie că nu mai avea pentru că: îi va fi transformat în valori mai puţin 
periculoase, i s-a părut logic să se descotorosească de faimosul portofoliu. Si mi l-a trecut pe de o parte 
ca să-mi demonstreze că nu există comoara, pe de alta ca să-mi servească și mie ca porte-bonheur... M-a 
mișcat gestul cu portofoliul poate mai mult ca banii. 

— Unde se află portofoliul? 

— Acasă, în valiza mea de călătorie. 

— L-ai arătat cuiva? 

— À, nu ! protestă Romulus. 

— Nici părinţilor?... Nici acuma, după moartea bătrânilor?... când mama d-tale a protestat atât de 
vehement că s-a furat ce-a fost mai bun din averea fratelui ei, făcând aluzie poate tocmai şi la faimosul 
portofoliu? 

— Încă nu — recunoscu simplu cel întrebat. De fapt nu mai interesa pe nimeni, dacă era gol. 

— Asta e, într-adevăr, dacă era gol! zise judecă-torul măsurându-l... Dar... vreau să văd portofoliul! 

— Cu plăcere! Dacă face trebuintä, de ce nu?... Vi-l aduc imediat! Iau o trăsura și... 

Judecătorul Dolga avu o ezitare înainte de a întrerupe : 

— Mai târziu!... până atunci să-mi spui ce relaţii ai d-ta cu Mihai Ciufu, servitorul bisericii Sf. 
Nicolae? 

— Nici un fel de relaţii! răspunse Romulus vexat. N-am relaţii cu servitori! 

— II cunoşti însă? 

— Da. De pe la unchiul Ilarie. Făcea mici servicii pe lângă casă. 

— D-tale nu ţi-a făcut ? 

— Nu prea ... Afară dacă nu considerăm drept serviciu un drum la tutungerie sau ceva similar, contra 
cuvenitului bacsis. 

— Nici sâmbătă? 

— A, pardon! La asta fäceati aluzie?... N-am înţeles. Regret... Ei da, sâmbătă pe Ciufu l-a trimis Dică 
Secuianu la zaraf să-mi vândă dolarii. L-am răsplătit cu o sută de lei, destul de generos. 

— Ştiu că l-a chemat ordonanța... Unde l-a întâlnit? 


— N-am idee. Nu m-a interesat. 

— Va sa zică nu stiai că Ciufu ieșea tocmai din curtea unchiului d-tale când l-a întâlnit soldatul? 

— Nu ştiam. Dar chiar dacă mi s-ar fi spus, nu m-aş fi mirat, căci Ciufu intra deseori în curtea un- 
chiului, cum vă spuneam. 

— După ce ati trimis pe Ciufu la zaraf, d-ta ai rămas în camera de culcare a prietenului d-tale? 

— Nu, ar fi fost nedelicat. Dică era somnoros și voia să-și continue somnul. Și perdelele erau lăsate si 
deci semiobscuritate... Am trecut în odäita de alături, un salonaș, unde am răsfoit două ziare proaspete... 

— Servitorul, adică Ciufu era... ca totdeauna? 

— Cred că da... N-am observat nimic extraordinar. Dealtfel nici nu mi-a trecut prin cap să-l examinez. 
Pe mine mă interesa atunci altceva. 

— Altceva, natural-—repetă judecătorul. Nici când s-a întors de la zaraf?... Ati stat de vorbă? 

— Câteva clipe, desigur—zise Delulescu-fiul. Ciufu e foarte guraliv. A încercat să-mi istoriseascä cum 
s-a grăbit şi cât s-a ostenit să mă servească mai bine. N-aveam însă timp. l-am întins suta şi i-am astupat 
gura. Apoi am spus din ușă lui Dică, în trei cuvinte, cum s-a aranjat afacerea si am plecat. 

— Împreună cu Ciufu ? 

— Domnule judecător, ati observat că mi-am păstrat, cum mi-e și datoria, cel mai perfect calm tot 
timpul, chiar când întrebările d-voastră m-ar fi îndreptăţit să protestez cel putin. Dar obstinarea d-voastră 
de a mă alinia cu un servitor e atât de ofensatoare că n-o pot primi fără s-o relev. 

— Dacă între d-ta si Ciufu s-au urzit legături, instructia trebuie să le clarifice! zise judecătorul liniştit. 
A fost interesant calmul d-tale și l-am înre-gistrat, fii sigur. Toate răspunsurile erau pregătite, studiate cu 
toată minutiozitatea, ca nu cumva să rămâie vreo fisură pentru indiscretii suspecte. Da, recunosc. Dar 
trebuie să-ţi declar că nu şi-au ajuns ţinta si nu m-au convins Dimpotrivă! D-ta ţi-ai pregătit câte un alibi 
pentru orice eventualitate. Ai anunțat ostentativ că pleci sâmbătă dimineaţă—și n-ai plecat. N-ai vrut să 
ieşi în oraş — şi ai ieșit. N-ai spus că ai dolari —si ai schimbat lar portofoliul l-ai păstrat ca o dovadă 
că a fost gol Ba, după ce l-ai purtat la Bucureşti, n-ai uitat să-l pui în valiză, gol, spre a te putea servi de 
el.. Märturiseste franc că prea sunt bine ticluite toate acestea ca să poată fi crezute! 

Romulus Delulescu îşi redobândise liniștea. Asculta si în colțul gurii juca surâsul lui obsechios si 
ironic. Vorbi foarte dulce: 

— Dacă se cântăresc lucrurile cu o convingere preconcepută, evident că orice voi spune eu va fi 
răstălmăcit sau interpretat ca un argument în defavoarea mea. Am socotit că nu trebuie să mă apăr, căci 
apărarea presupune o acuzare si mai ales un motiv de acuzare. Faptele credeam că au un limbaj mai 
concludent... Dar iată că şi atunci când faptele au motivări fireşti, devin simple prilejuri de alibi!... Și 
totuşi, domnule judecător, eu sunt absolut liniştit pentru că conștiința curată totdeauna învinge! 

— Mai bine să vedem portofoliul! zise Dolga după ce Romulus tăcu. Ar fi interesant însă să-i găsim 
aşa cum se află, adică în valiza d-tale de călătorie... Parcă aşa spuneai?.. Bun!... Nu vreau să atragem 
atenția lumii... Du-te împreună cu grefierul! Ştii, ca să am siguranţa că, măcar acuma, va fi într-adevăr 
neviolat! 

— Veţi avea toate sigurantele până la urmă! zâmbi Romulus cu o foarte ușoară plecăciune. 

Când rămase singur, Aurel Dolga își frecă mâinile, murmurând satisfăcut: 

— În sfârșit! 


Capitolul XVII - INELUL CU BRILIANT 


— Am impresia, domnule jude, că sunteţi pe o pistă falsă — zise politaiul Ploscaru jovial, sorbind 
ultimele picături din marghilomanul cu care-l tratase Dolga. Vă spun asta numai pentru că mi-ati făcut 
onoarea să mă întrebaţi, altfel nu mi-as permite, căci instructia unei afaceri oarecum misterioase este 
totdeauna chestie de inspiraţie... 

Judecătorul zâmbi cu superioritatea certitudinii: 

— Dovezile materiale vin singure ca un corolar al dovezilor spirituale, dragă domnule Ploscaru! 

— Da, hotărât! Cu condiţia ca esafodajul spiritual să fie de nezdruncinat! observă sceptic politaiul. 
Aici însă, la fiece cotitură, rămân întrebări deschise. Nu se pot trage concluzii dintr-o reţea de supoziţii... 
Aveţi numai un portofel gol pe care se clădește toată construcţia, dar chiar portofelul v-a fost oferit 
grațios de cel bănuit. Și totuşi ce uşor l-ar fi putut distruge fără urmă! 

— Ar fi inutil să încerc a te convinge la jumă-tatea drumului — zise Dolga radios. Peste două-trei zile, 
daca nu mai curând, vom relua conversaţia pe alte temeiuri... D-ta refuzi orice importanţă porto-foliului, 
care ti se pare un argument tocmai împo-triva ipotezei mele. Tin doar să-ţi atrag atenţia că născocirea 
afacerii cu dolarii si cu portofelul a fost din partea tânărul ui Delulescu o abilă pregătire și o justificare 
prealabilă a banilor străini pe care avea să-i puie în circulație mai târziu, după linistirea lucrurilor... 

Judecătorul chemase pe Ploscaru ca să facă îm-preună o perchezitie în cămăruţa pe care Ciufu o avea 
în dependintele locuinţei preotului Tănăsescu. Spre a nu stârni curiozitate si aglomeratie, hotărâse să 
meargă pe înserat, când începe să se întunece și înainte de a se aprinde luminile. Ciufu, însoţit de un 
sergent, va fi adus de la poliţie direct la biserică, iar de acolo pe urmă la tribunal pentru confruntările si 
noul interogatoriu ce pregătise Dolga din vreme și la care fuseseră citați cei necesari. 

Preotul Tănăsescu se sperie când văzu mai ales pe polițiști, dar judecătorul Dolga se scuză politicos 
arătându-i că e vorba numai de o mică cercetare spre a verifica unele presupuneri cu privire la Ciufu. 

— Of, omule, multă rușine mi-ai făcut! exclamă preotul întristat către servitorul care lăcrima cu ochii 
în pământ. cât te-am. dojenit pentru patima minciunilor şi iată că minciunile te-au nenorocit! 

Judecătorul avea o speranţă foarte vagă si abu-roasă că ar putea găsi în odaia lui Ciufu parte din banii 
ce îi va fi cedat Romulus Delulescu din fructul crimei. îşi dădea seama că ar fi fost o nebunie din partea 
criminalului să nu fi ascuns într-un loc mai sigur prada, dar conta putin pe noroc si pe prostia 
servitorului. 

— Am să vă deschid eu, domnilor — urmă părintele Tănăsescu agitat, luând o legătură de chei. când 
am văzut că l-aţi oprit la poliţie, am încuiat odaia ca să nu intre copiii sau servitoarea! 

Perchezitia se făcu destul de repede, căci odaia servitorului, luminată cu un bec atârnat de sârmă din 
tavan, nu conținea afară de patul asternut militäreste decât o oglinjoară pe perete, o masă cu un scaun și, 
pe un cui de lemn bătut în zid, câteva haine agätate cu grijă. 

— Lucrurile bune unde le păstrezi, măi Ciufule? întrebă politaiul cu blândeţe. N-ai lädita ta de la 
armată ? 

— Este, domnule politai! îngână servitorul. Subt pat!... 

Trase afară lädita, o asezä pe masă, scormoni cheita din fundul buzunarului pantalonilor, descuie și 
ridică încet capacul, parcă i-ar fi fost frică să nu sară ceva afară: 


— Poftiti... 
— Scoate binisor tot! porunci judecătorul trecând lângă masă. 
— Sunt numai rufsoare şi bulendre și... — murmură înfricoșat Ciufu, golind treptat lada. 


Pe fund, într-un plic galben vechi, politaiul găsi carnetul militar si câteva acte, apoi, înfășurat într-o 
batistă roşie, alt plic cu două bancnote de câte cinci sute, iar trei piese de câte o sută de lei înnodate 
separat în colţul batistei 

— Ce bani sunt ăștia? întrebă politaiul cu o privire spre Dolga. 

— Ce-am putut strânge si eu de când slujesc pe sfintia-sa—räspunse servitorul cu aceeași înfricoșare. 


— A strâns, a strâns — întări preotul Tănăsescu repede. Că n-a fost cheltuitor și nici betiv ori stricat 
altfel. Numai de minciună nu s-a dezvätat până ce nu s-a izbit cu capul de zidurile primejdiei!... 

— Ba încă şi acuma se încăpățânează în minciună în loc să mărturisească adevărul și să-și usureze 
sufletul si situaţia! zise şi judecătorul, dar cu ton sever, care voia să risipească mila inutilă. 

— Apoi cu adevăr mărturisesc, domnule judecă-tor— grăi Ciufu, încurajat de mila stăpânului său. Dar 
dacă nu vrea nimeni să mă asculte şi să mă creadă... 

— Destul! întrerupse sec Dolga. Ce mai e în ladă? adăogă apoi întinzând puţin gâtul. Nu mai e nimic? 
Dar cutia de chibrituri?... Dă-o încoace! 

— Asta, domnule judecător, e... 

Judecătorul găsi o foaie de hârtie subțire, moto-tolită, în care era învelit un inel de aur cu un briliant 
cât un bob de mazăre. 

— A, asta era? exclamă Dolga cu un zâmbet de satisfacţie, rădicând inelul în dreptul luminii ca să 
controleze strălucirea pietrei. 

Urmă o pauză de uimire. Toţi ochii priveau inelul din mâna judecătorului. Politaiul, nedumerit, rupse 
tăcerea: 

— Imi dati voie un moment?... E sticlă sau bri-liant ? 

— Priveşte apele! zise Dolga întinzându-i inelul si întrebând apoi pe Ciufu: Ei, acuma ce minciună ai 
să mai născoceşti? 

Servitorul se retrăsese instinctiv un pas ca și când ar fi vrut să se ferească de o lovitură. Răspunse 
îndată plângător, dar cu siguranţă: 

— Domnule judecător, vă jur pe ce am mai sfânt... L-am găsit de mult, poate să fie o jumătate de an, 
după o vecernie, în faţa bisericii și... 

— Si n-a reclamat nimeni! făcu batjocoritor Dolga, Cineva a pierdut un inel de treizeci de mii de lei si 
a tăcut mâlc ! 

— Da, e briliant! spuse politaiul înapoind jude-cătorului inelul. Ciudat! 

— Nu-i așa? surâse Dolga, înfăşurând inelul cum a fost si vârându-l în buzunar. Foarte ciudat! Dar se 
vor lămuri toate curând !... Va să zică am fi terminat ! Individul să fie condus la cabinetul meu imediat! 

— Ei hai, duceţi-vă! zise politaiul morocănos către sergentul însoțitor. 

— Vai de capul tău, amărâtule! adăogă preotul Tănăsescu consternat. Să-mi faci tu mie atâta ruşine. 
Du-te cu Dumnezeu! 

Sergentul ieși cu Ciufu, în vreme ce judecătorul mulțumi preotului pentru osteneală şi-i ceru încă o dată 
scuze că i-a pricinuit neplăceri fără voia lui... 

Pe drum spre tribunal Dolga vorbea triumfător, lăudându-și perspicacitatea cu aluzii ironice la 
neîncrederea de până adineaori a specialiştilor experimentați. Politaiul, gânditor și nemulţumit, răspunse 
parcă în silă. leşiră astfel încet pe strada Griviței, până în strada mare. La colţ, înainte de a o lua la 
dreapta, politaiul zise deodată: 

— Pentru mai multă siguranță, aidem să intrăm la Constantinescu să vedem dacă nu cumva ne-am 
înşelat cu briliantul! 

Dolga zâmbi: 

— Nu vrei deloc să accepti realitatea, scumpe domnule Ploscaru... Dacă-ţi face plăcere, aidem! O 
confirmare mai mult nu poate decât să folosească! 

Ceasornicarul Constantinescu, mărunt, vioi, cu o bärbutä neagră tunsă în colţuri, cu ochi scăpărători, îi 
întâmpină cu jovială plecăciune. Examină inelul câteva clipe şi strigă încântat: 

— Un briliant prima, domnule judecător și dom-nule poliţai!... Face și între fraţi cincizeci de mii! 

Apoi privindu-l mai de aproape, adăogă ezitând: 

— Un moment... Imi dati voie? Cred că-l si cu-nosc... Dacă nu mă înşel... Acum doi sau trei ani, poate 
şi patru, a fost la noi doamna Cristescu, trebuie s-o ştiţi, văduva inspectorului de la căile ferate, să mă 
întrebe dacă as fi amator şi cât aş oferi pe un inel cu briliant... Ti-aduci aminte, Sofico? se întoarse 
deodată spre nevastă-sa care, mai trecută, cu părul aproape cărunt, împletea ciorapi lângă masa 
lucrătorilor. la uită-te si tu, că femeile, când e vorba de bijuterii... 

Râse și întinse inelul d-nei Constantinescu care, după două momente, îl restitui mormăind cu 
indiferență (pe cât era el de vioi, pe atâta era ea de ursuzä): 

— Da, da, sigur... de la Cristeasca... 

— Bine, dar d-na Cristescu e săracă, de abia se ține din pensia după bărbatu-său?... zise politaiul 


necrezător. 

— Adevărat, perfect! aprobă ceasornicarul Toc-mai ne-am gândit si noi... Ce să ne amestecăm în 
afaceri de astea delicate? Cine ştie ce poate să fie la mijloc?... Acu, fie vorba între noi, eu bănuiesc că 
nici nu era al ei, ci a venit trimisă de altă cucoană care nu voia să se afle că are nevoie de bani și-și 
vinde bijuteria... în orice caz eu sunt ceasornicar. Am colea și câteva inele, cercei, dar numai lucruri 
ieftine, pentru lumea săracă... Trebuie să luptăm cu viața cum putem!... D-aia i-am spus: „Madam 
Cristescu, frumos e, de pret e, dar nu-i de mine!... 

Ce capital am e vârât în ce vezi aici... îmi pare rău, madam Cristescu!" Am sfătuit-o să se ducă la un 
giuvaergiu, la Gică Mălurescu. S-o fi dus, nu s-o fi dus, nu mai știul... 

In vreme ce judecătorul împacheta inelul, iar politaiul asculta gânditor, Constantinescu continuă cu alt 
glas, curios şi confident: 

— De la vreun furt, domnule Ploscaru?... Ori l-aţi găsit cu ocazia crimei la Ilarie Dăniloiu?... lacă, se 
poate, nu m-aş mira deloc... Cristeasca n-o fi găsit pret să-l vândă si l-a pus amanet la coana Miţa a lui 
Ilarie... Ei da... 

Strada mare începuse să se animeze, ca în fiecare seară, de mulțimea celor care simt nevoia să ia aer 
plimbându-se agale de la tribunal până la magazinul Iuga, încurcând circulaţia trăsurilor și pe oamenii cu 
ocupaţii serioase. Plimbarea aceasta serală, pe vreme bună ca si pe vreme rea, vara ca si iarna, e 
distracţia cea mai plăcută a piteştenilor de toate categoriile, întocmai cum a fost odinioară „bulevardul 
pardon" la Câmpulung, prilej de adevărată înfrățire între cei ce altfel sunt despărțiți prin barierele vieţii, 
într-o dulce comunitate aici se fac cunoștințe între fete si băieţi, aici cunosc ofiţerii pe domnisoarele 
rezistente, aici încep exerciţiile de flirt elevele şi elevii, subt ochii binevoitori ai profesorilor si 
profesoarelor, aici se dau primele întâlniri amoroase și celelalte, precum tot aici politicienii locali își 
cultivă popularitatea, iar oamenii de afaceri pun la cale combinaţiile... 

Inaintând greu prin mulțimea veselă, judecătorul Dolga rugă pe politaiul Ploscaru să-i descopere 
negresit până mâine la prânz pe proprietarul inelului găsit la Ciufu. 

— Intâmplarea, mama tuturor descoperirilor, ne-a servit de două ori — zise Dolga. Acuma nu rămâne 
decât să continuăm pe pista cea bună... îţi încredinţez inelul! Treci chiar acum la giuvaergiu sau la d-na 
Cristescu. Eu, între timp, sper să obțin în sfârșit mărturisirea adevărată... Ei, la revedere! îndată ce ai un 
rezultat, te rog să mă vestesti! 

li strânse mâna și încercă să-și iuteascä mersul, strecurându-se printre figurile zâmbitoare ce 
cuprindeau strada si trotoarele... 

— Ei, gata? întrebă pe grefier intrând în cabinetul său şi scoțând grăbit paltonul şi sosonii, ajutat de 
ușierul zelos. 

— Gata de mult, domnule jude — răspunse grefierul luându-și locul la masa lui. 

— Sper că Ciufu n-a comunicat cu celălalt!? 

— Se poate?... Ordonanţa așteaptă cum ati dispus, jos, pe sală... 

Pe urmă fu introdus Ciufu. Dârdâia ca apucat de friguri, deși în vestibul era cald. Pe fruntea îngustă, cu 
două brazde orizontale adânci, smocuri de păr se încâlceau lipite parcă cu clei. Ochii rositi, ca și când n- 
ar fi dormit de multă vreme, înecaţi mereu în lacrimi, se uitau implorând la judecătorul care se plimba de 
colo-colo, cu mâinile la spate, cu pași rari, într-o tăcere calculată. 

— Ei, Ciufule! zise aproape prietenos Dolga, oprindu-se brusc în faţa servitorului Vrei să mär-turisesti 
P) 

— Cum să nu vreau, domnule judecător! răspunse Ciufu cu o licărire nouă. 

— Atunci spune cum ai făcut! 

— Ce-am făcut, domnule judecător? 

— Cum i-ai omorât! apăsă Dolga tintuindu-l cu privirea. 

Ciufu începu să se închine repede, zicând cu glas plângător ca o văicăreală; 

— Eu n-am omorât, domnule judecător... N-am omorât... N-am omorât!... Jur pe sfânta cruce! N-am 
omorât! 

Judecătorul tăcu câteva clipe, rămânând nemiscat, privindu-i zvârcolirea. 

— Va să zică nu vrei să spui? urmă dânsul mereu liniștit. Bine, Ciufule!... Va să zică stărui în 
minciună?... Şi acuma când am găsit în lada ta inelul pe care l-ai furat după ce ai săvârşit crima? 

— N-am omorât, domnule judecător! Nu mă nă-păstuiți, domnule judecător... 

— Tägada e de prisos, Ciufule, pentru că am destule dovezi si voi mai avea!... O mărturisire sinceră îți 


ușurează soarta si la judecată si în faţa lui Dumnezeu, Ciufule!... Orice om poate gresi si greșeala i se 
iartă dacă îi pare rău și o mărturisește... Ai văzut bine, că nu te-am înjurat, nu te-am bătut, nu te-am 
chinuit, cum fac alții. Dacă făceam așa, ai fi mărturisit de mult. Dar eu nu vreau silă. Vreau să recunosti tu 
însuţi, ca astfel să te îndreptezi! 

— Dar dacă n-am omorât, domnule, judecător, păcatele mele, cum să spun c-am omorât? Dacă nu-s 
vinovat!... Of, măiculiță, de ce m-ai făcut pe lume! 

Izbucni brusc într-un plâns cu hohote pe care în zadar se trudea să le înăbușe. Trupul i se zgâltâia și se 
cutremura ca o bucată de carne sfâșiată proaspăt. Cabinetul oficial se umplu treptat de durere, ca şi când 
din sufletul omului plângând ar fi răbufnit toate chinurile îngrămădite în nesfârşitele ceasuri de apăsare. 

Judecătorul rămase un răstimp rece lângă el, apoi trecu încet după birou, se aşeză pe scaun şi zise: 

— Plângi, băiete, să te usurezi și pe urmă să vorbim! 

Când reuși să se liniştească putin, servitorul spuse printre lacrimi: 

— Domnule judecător, fie-vă milă, iertaţi-mă... 

— Bine, Ciufule! vorbi Dolga cu acelaşi glas fără asprime. Eu vreau să te iert şi mi-e milă de tine, 
dar... Dar tu m-ai minţit și mă minţi într-una... Atunci cum vine asta?... Ai mințit că v-aţi întâlnit cu Ilarie 
Dăniloiu când ieseati de-acasă. Adevărul e că v-aţi întâlnit în dreptul tutungeriei centrale. Ai mințit că te- 
ai dus cu părintele în piaţă... Părintele te-a trimis înapoi, înainte de-a ajunge în piaţă, ca să spui 
bătrânului Ilarie să nu vie după-amiază, cum vorbiseră adineaori, pentru că preotul din Costești avea să-l 
ia la prânz pentru o înmormântare. Ai minţit că te-ai dus după-amiazi, pe înserate, la Ilarie Dăniloiu. Doi 
martori declară că pe la unsprezece, înainte de amiazi, ai fost la Dică Secuianu, de unde tânărul 
Delulescu te-a trimis să schimbi bani la zărăfie... Dar alt martor îmi spune subt jurământ că te-a văzut 
ieşind din curtea lui Ilarie Dăniloiu la ora unsprezece, sau aproape... 

— Domnule judecător, nu vă supăraţi, nu vă mint, domnule judecător — zise Ciufu, ștergându-și ochii 
cu pumnii. E adevărat că sfintia-sa m-a trimis să spun domnului Ilarie să nu vie după-amiazi, dar m-am 
dus atunci îndată. Să vedeţi, domnule judecător! Am pornit, poate să fi fost pe la unsprezece, să cobor la 
domnul Ilarie, dar când să intru în curte m-a strigat soldatul de la domnul Dică să merg, zice, că vrea 
domnul Dică să mă trimită undeva... Și aşa am trecut la domnul Dică şi mi-a dat un bilet către zărăfia din 
strada mare. Acolo am zăbovit până la amiazi și n-am avut timp să mă opresc la domnul Ilarie că-mi era 
frică să nu lipsesc când va pleca părintele la Costeşti... 

Judecătorul ascultă liniştit, apoi reluă: 

— Va să zică recunosti o parte din minciuni ? Bine si atâta. Restul va veni... Dar... adineaori am 
descoperit în lädita ta un inel cu briliant care spui că l-ai găsit pe stradă. Nu cumva l-ai găsit în casa lui 
Ilarie Dăniloiu ? 

— Domnule judecător... 

— Nu?... Atunci mai așteptăm până mâine, să te pun faţă în față cu stăpânul inelului Poate că atunci vei 
recunoaşte că sâmbătă, când ieşeai din curtea lui Ilarie Dăniloiu aveai în buzunar inelul cu briliant, 
împreună cu alte giuvaeruri... 

Ciufu vru să mai zică ceva, dar judecătorul îl opri cu un gest energic: 

— Nu vreau să te încurci mai rău în minciună!... Să fie introdus soldatul Iacob Cociorvă! adăogă către 
ușierul pe care-l sunase. 

Peste un minut intră soldatul, înalt, lălâu, speriat, bătând din călcâie si strigând: 

— Träiti, dom judecător ! 

— Soldat lacob Cociorvă — îi zise solemn Dolga, ai jurat pe sfânta cruce azi, când te-am ascultat, că 
ai spus adevărul. Uite colea pe Mihai Ciufu ! Spune-i în față cum s-au întâmplat sâmbătă lucrurile! Ia 
seama că ai jurat! 

— Da, dom'le judecător!... Eu tocmai văxuiam cizmele domnului locotenent, că fusesem cu dumnealui 
la cazarmă de i-am dus o geantă cu cărţi, și n-am avut timp să le isprăvesc. Atunci m-am pomenit că mă 
sună dom' Dică și mă trimite galop să-i aduc pe nea Ciufu de la popa că are treabă cu dânsul Am ieșit 
cum eram, în papuci şi cu capul gol și am alergat în sus spre casele părintelui. Dar când ajunsei în dreptul 
casei domnului Ilarie, întâlnii pe nea Ciufu că tocmai ieșea din curte și închidea binisor portita. Zic: 
„Bine că te găsesc, nea Mihai, că te cheamă urgent dom' Dică!" Dânsul parcă era niţel speriat si tot 
îndesa ceva în buzunar, zice: „Bine, vin, lacobe! Şi am venit împreună, iar eu mi-am văzut de treburi Așa 
să-mi ajute Dumnezeu! 

Soldatul nu se uita la Ciufu, ci numai în ochii judecătorului, ca şi când i-ar fi fost teamă să nu greșească 


si să fie pedepsit. 

— Fi, Ciufule, ai auzit? zise judecătorul. Mai tăgăduiești că ai fost în curtea lui Ilarie Dăniloiu înainte 
de amiazi? 

In loc să răspundă judecătorului, Ciufu se adresă ordonanţei: 

— Poţi tu să juri, lacobe, că ieseam din curte, măi?... Vrei să mă bagi în ocnă, lacobe? Ce ţi-am făcut 
oare de mă înnegreşti așa fără dreptate? 

Iacob Cociorva, încurcat, nu îndrăznea să răspundă. Dolga trebui să intervină: 

— Răspunde-i în față, soldat! 

— Jur, nea Mihai, că te-am văzut cum închideai portita! făcu ordonanța cu glas tremurat, întorcând 
capul spre Ciufu. 

— Măi omule, adu-ti aminte bine! zise servitorul ca şi când ar fi sperat că-l poate convinge. Eram cu 
faţa la portitä, lacobe, dar voiam să intru în curte, nu ieseam! Auzi tu? Vream să deschid portita, n-o 
închideam! 2 

— Ba eu te-am văzut cum te văd acuma, nea Mihai! stărui soldatul. Inchideai încet, să nu facă zgomot. 
Și îndesai cu mâna cealaltă ceva în buzunar ... Asta mi-e crucea, că doar eu nu jur strâmb şi n-am de ce să 
te năpăstuiesc, că m-ar bate Dumnezeu, nea Mihai! 

Judecătorul curmă controversa: 

— Ajunge, soldat Cociorva! Poţi să pleci! 

— Eu ce-am văzut si ce ştiu am spus, dom' judecător, trăiţi! zise ordonanța aproape cu amărăciune că 
Ciufu a vrut să-l facă de minciună. 

După ce soldatul dispăru, judecătorul Dolga mai făcu o încercare: 

— Ciufule! E mai rău cum faci... 

— Domnule judecător, a căzut năpasta pe capul meu! răspunse servitorul cu un oftat adânc. Cum n-aş 
spune dacă... 

— Dacă nu ești tu, de ce nu spui cine i-a ucis? continuă judecătorul cu o blândeţe de circumstantä. 
Fiindcă vezi tu, omule, inelul n-a căzut din cer în lädita ta, iar povestea cu găsitul pe uliţă nici tu n-o poţi 
crede... Eu vreau să cred că n-ai ucis şi nici măcar n-ai fost părtaş la crimă. Dar tu trebuie să ştii pe 
ucigaș, pentru că ţi-a făcut si tie parte din tâlhărie... Și parte destul de bună. Giuvaergiul îl pretuieste la 
cincizeci de mii, adică o avere, Ciufule! Totuşi, dacă te pocäiesti şi-mi spui pe ucigaș, îţi făgăduiesc 
solemn să te scap eu de orice pedeapsă şi-ţi dau drumul acasă imediat! Ei, dacă nici așa nu mă asculti, 
atunci îmi iau mâna de pe tine, Ciufule! 

— Domnule judecător, nu ştiu—gemu servitorul. 

— Spune cel putin cine a ieşit înaintea ta din curtea bătrânului Dăniloiu ? insistă Dolga plecându-se 
peste masă. Hai, repede !.. Numele!... îl cunoști doar foarte bine! L-ai servit de atâtea ori... De ce taci, 
Ciufule... Eşti prost El a mărturisit. El te-a vândut! El scapă, iar tu mergi la ocnă, Ciufule ! De ce eşti 
prost?,.. Spune! 

Ciufu se zvârcolea neputincios. Bâigui pierdut : 

— Domnule judecător, eu... 


Capitolul XVIII - TESTAMENTUL 


Aurel Dolga plecă vineri la tribunal cu mai mare emoție decât în ziua, memorabilă şi hotărâtoare 
pentru cariera lui, când a luat în primire la Făgăraș, ca titular, cabinetul de instrucție. Avea presimtirea că 
azi se va declanșa primul succes care poate să-i procure și celebritatea în analele criminale, dar mai ales 
să-i asigure în magistratură distincţia cuvenită talentelor excepționale. Despre dublul asasinat din strada 
Sperantei au luat notă ziarele Capitalei, dar superficial şi minimalizându-l ca fiind sortit să rămâie 
nerezolvat, în dosarele parchetului. Un corespondent obraznic a evocat cazul similar Agate Vasiliu, 
întâmplat cu frec zece ani în urmă, pe care toți procurorii și judecători: ce s-au perindat prin Piteşti n-au 
fost în stare să-l lămurească până în ziua de azi, deşi... etc. 

„Eu în patru zile am lămurit o crimă descoperita abia trei zile după ce s-a săvârşit!" își zicea tânărul! 
judecător cu mândrie. 

Politaiul îl aştepta jos, în sala pasilor pierduţi Dolga îi strânse mâna cu căldură: 

— [ți mulțumesc că te-ai mai ostenit... Nu vrei să vii sus? 

— Cu plăcere! zise Ploscaru, D-na Cristescu are să povestească tot ce știe... Dar mai este ceva: Ciufu 
roagă să fie ascultat din nou ca să-şi completeze declaraţia: 

— Aha, bravo! făcu judecătorul. Și-a luat seama l. Perfect!... până ce terminäm cu d-na Cristescu, te 
rog să telefonezi să-l aducă la cabinet! 

Urcară împreună scările; Dolga mai grăbit si mai vioi ca totdeauna. 

D-na Cristescu, o bătrânică simpatică, uscätivä, bună de gură, intră fără emoție, se așeză pe scaunul 
oferit, căutând să se instaleze cât mai confortabil ca pentru o conversaţie lungă si tacticoasă. lar când își 
termină aranjamentul, îşi puse mâinile cruce în poală și se uită cu mare încredere, prietenos şi senin în 
ochii judecătorului care îi urmărise mișcările cu multă răbdare, deşi se gândea că are o zi grea și doamna 
se pregăteşte să-i răpească prea mult timp. 

— Va să zică, doamnă, cunoasteti inelul cu bri-liant? întrebă în cele din urmă Dolga arătându-i între 
două degete inelul pe care politaiul îl scosese din cutia de chibrituri şi-l asezase pe biroul lui. 

— Cum să nu-l cunosc, vai de mine! începu d-na Cristescu, cu un glas putin pitigäit, fără totuși a fi 
dezagreabil. I-am spus doar și dumnealui aseară, când m-a întrebat... 

— Va atrag atenția că acuma faceți o depozitie subt jurământ! Asa că... 

— Subt jurământ, vezi bine! continuă doamna netulburată. Că la judecată nu poţi vorbi ce-ţi trece prin 
cap. Ştiu !... Cum să nu știu ! Cu toate că n-am umblat pe la judecăţi In viaţa mea, că bărbatul meu, fie 
iertat, cât a trăit s-a ferit ca de foc, iar eu... 

— Atunci spuneţi, vă rog, tot ce știți despre inel! întrerupse judecătorul Dar, dacă se poate, scurt căci 
avem mult de lucru! 

— Scurt, scurt, că si eu mi-am lăsat casa vraişte! reluă d-na Cristescu cu aceeaşi linişte 
imperturbabilă. Cum zic, cunosc inelul prea bine, pentru că eu am umblat pe la giuvaergii să-l vând, dacă 
ar fi dat un preţ bun, firește, că nu era să dau cogemite briliantul pe câteva mii de lei, cum credeau ei, 
care cearcă să te strângă de gât când te văd că ești la ananghie. Am fost pe la câţiva si dacă am înţeles că 
nu e chip, m-am întors la Ilina Dogaru, c-a ei era giuvaerul, şi i-am spus ce m-a învăţat să fac unul mai de 
treabă si sărac, neamtul din Domnița Bălașa, că dumnealui, politaiul, trebuie să-l știe, că tot acolo are 
dugheana si azi și tot nepricopsit a rămas... Neamţul m-a îndemnat să merg mai bine să-l punem amanet 
undeva că, zice, sunt destui care dau împrumut pe bijuterii și-i păcat să-l vinzi pe nimica: „încercaţi, zice, 
la coana Miţa a domnului Ilarie Dăniloiu, că dânsa știu că dă bani cu dobândă, dar numai pe 
giuvaericale!“ Biata Ilina, Dumnezeu să o ierte, era tare strâmtorată că se apropia plata chiriei si n-avea 
de unde să ia bani si proprietarul cel nou n-ar fi răbdat-o să întârzie nici o zi. Dar îi era rușine să meargă 
singură si m-a rugat să merg și eu, că am mai mult curaj si nu mi-e frică decât de Dumnezeu. Coana Miţa 
s-a lăsat greu: că nu mai dă împrumut, că oamenii nu plătesc si că d-aia a rămas fără bani si cu grija 
amaneturilor... Totuşi până la urmă i-a dat cinci mii de lei ca să-i întoarcă şase până într-un an, altfel se 


pierde inelul... Ilina a fost bucu-roasă si aşa, ca omul la necaz mare. Trei mii de lei i-a si depus îndată la 
d-na Secuianu, cu care era prietenă intimă, să-i tie dânsa până la termenul chiriei, ca nu cumva să 
cheltuiască din ei, iar cu restul de două mii și-a plătit toate datoriile mici care o copleşiseră, pe la 
băcănie, pe la măcelar, pe la zarzavagii, ca femeia săracă... 

— De unde avea doamna asemenea inel scump, dacă era așa de săracă? întrebă putin nedumerit 
judecătorul 

— Apoi să vezi! zise d-na Cristescu bucuroasă că se poate pune în valoare. Dumnealui poate să fi auzit 
ceva, că e vechi pe-aici... Ilina Dogaru a fost frumoasă de îngheţa apele în tinereţea ei si deșteaptă si 
cultă cum nu erau multe la Piteşti pe vremea aceea, învățase carte destulă si ar fi vrut să fie numită 
învățătoare. Dar n-avea pe nimerii şi fără protecție, cum e la noi, nu faci nimic. Atunci a avut norocul de 
a cunoscut un boier mare de la București, unul Alecu Budeanu, bogat putred și cu trecere la toate 
mărimile. Boierul, cum a văzut-o, s-a amorezat foc şi, ce mai vorbă multă, a numit-o învăţătoare 
numaidecât si apoi a început cu cadourile, dar aşa de discret că lumea n-a băgat de seamă. Dealtfel omul 
era matur, avea vreo cincizeci de ani, poate si mai bine, însurat, cu copii mai mari ca Ilina, așa că nu se 
putea da în vileag. Totuşi Ilina spera că Budeanu are s-o. ia de nevastă; cel putin așa cred eu, căci ea nu 
mi-a spus niciodată. Mai ales că peste doi ani a murit d-na Budeanu si, dacă dânsul ar fi vrut, nu mai era 
nici o piedecă. Dar se vede că bărbatul, oricât era de îndrăgostit, nu și-a pierdut minţile de tot. Ilina a 
mai continuat doi ani cu dragostea ascunsă, apoi, poate tocmai ca să-l silească să se pronunțe, într-o bună 
zi i-a declarat că vrea. să se mărite, că trebuie să-și asigure viitorul... Budeanu a încurajat-o și i-a promis 
că are s-o ajute toată viaţa. Atunci i-a dăruit inelul cu briliant, care e pe masa d-tale, ca să-l aibă amintire 
de la dânsul... Pe urmă s-a măritat într-adevăr cu Dogaru și s-au înţeles bine c-a fost și el un om înţelept, 
aşezat, dar n-a avut noroc în lume. Era funcţionar la prefectură, cu leafă micsoarä. A murit destul de tânăr. 
Ilina, cu legile astea noi, a trebuit să se lase de şcoală. A rămas cu pensia bietului Dogaru de vreo două 
mii de lei. Dar inelul l-a păstrat câteodată îmi spunea că vrea să moară cu el în deget ca să-i amintească 
fericirea de odinioară. Pe urmă vremurile tot mai grele, viața mai scumpă... 

— D-na Cristescu parcă se fnduiosase. Täcu. Judecătorul însă nu-i dădu răgaz: 

— Eşti sigură d-ta că doamna... d-na Dogaru n-a mai răscumpărat amanetul şi a rămas la d-na 
Dăniloiu? 

— Cu ce să-l răscumpere, domnule, dacă abia îşi ţinea zilele? făcu d-na Cristescu. Mai curând cred că 
a mai împrumutat ceva când a venit rata următoare la chirie, că si coana Miţa avea suflet milos... Pe urmă 
de când s-a prăpădit Ilina e un an si jumătate. Cine să-i fi plătit datoriile? Si cine știa că inelul e amanetat 
la Miţa Dăniloiu afară de mine?... Dar d-voastră nu l-aţi aflat în casa lui Darie Dăniloiu, cu ocazia 
crimei?... 

Judecătorul trebui să recurgă la abilitatea politaiului ca să scape de informatoarea prețioasă dar prea 
obositoare, cel puțin acuma când se precipitau întâmplările în jurul cabinetului de instrucție. 

— Mai ai vreo îndoială? întrebă Dolga pe politai înainte de-a chema pe Ciufu. 

— Se vedem ce va mai spune Ciufu — zise Ploscaru. 

— Desigur, să vedem ! făcu judecătorul putin indispus, căci îndoiala persistentă a politistului îi clätina 
convingerea si-i umbrea satisfacția. O noapte întreagă a avut să ticluiască altă poveste. Să vedem ce-a 
ticluit! 

Ciufu era mai calm si mai încrezător, parcă hotărârea ce-a luat-o i-ar fi ridicat o povară de pe suflet. 
Deși judecătorul îl întâmpină batjocoritor, nu-și pierdu cumpătul. 

— Vin ca la sfânta împărtăşanie, domnule judecător ! zise dânsul cu un glas care se simțea cât vrea să 
fie de convingător. Am päcätuit si vreau sä-mi spăl sufletul! 

Apoi a mărturisit că a mințit când a spus că n-a intrat sâmbătă înainte de amiazi în curtea Dăniloiu. 
când l-a trimis părintele înapoi, a plecat într-adevăr, dar a mai zăbovit pe-acasă, martoră poate să fie 
preoteasa, vreun ceas și jumătate, socotind să-și isprăvească întâi ce avea de lucru, căci pe Ilarie 
Dăniloiu îl găseşte mai târziu. Era aproape unsprezece când a coborât să îndeplinească porunca preotului. 
A intrat în curte cu gândul să treacă în fund, la ușa bucătăriei, pe unde umbla de obicei în dreptul 
marchizei a început să strige pe Ilarie, ca să-l audă că vine. N-a răspuns nimeni, ceea ce l-a mirat, căci 
altădată bătrânul ieșea imediat ce auzea vreun zgomot în curte. S-a dus la bucătărie şi a ciocănit lar nici 
un răspuns. A încercat clanta. Usa era încuiată pe dinlăuntru... Atunci şi-a zis că trebuie să fie plecaţi de- 
acasă amândoi, probabil la masă undeva, si s-a gândit că, iată, a pätit-o dacă n-a ascultat pe sfintia-sa, să 
fi venit atunci îndată. Dar s-a mângâiat că cel putin nici părintele nu e acasă şi, dacă totuși o să vie 


domnul Ilarie, cum s-au înţeles, îl va aştepta în poartă și-i va cere iertare. plecând să iasă din curte, a 
observat că usa marchizei nu eră închisă si, cum sufla niţel vântul, se mişca. Se abătu de pe cărare și o 
închise. In dreptul marchizei, la doi pași, zări jos, în noroi, aproape să calce pe el, ceva strălucitor, ca un 
bob de sticlă. Se plecă si ridică inelul de aur. Fiindcă nu era nimeni acasă si nici nu-l putea vedea nimeni, 
s-a lăcomit să-l păstreze. până la portiţă însă i-a trăznit prin minte că poate să se fi întâmplat ceva cu 
boierii. când ieşea, s-a întâlnit cu ordonanța de la Secuianu. A vârât inelul în buzunar și s-a dus cu 
soldatul, apoi în oraș, la zaraf... După-amiazi n-a venit Ilarie Dăniloiu. Ciufu a înțeles mai bine ca nu 
poate să fie lucru curat. De frică însă să nu cadă vreo bănuială asupra lui, mai ales că-l pusese Necuratul 
de a luat inelul, a socotit de bine să tăgăduiască a fi fost dimineaţa la Ilarie, pentru că numai înainte de 
amiazi trebuie să se fi întâmplat ce s-a întâmplat. Apoi din minciuna asta s-au născut celelalte... 

— Şi crezi tu cu adevărat, Ciufule, că există cineva care să poată crede asemenea basme? zise Dolga 
după ce-l ascultă până la capăt, aruncând doar din când în când, câte o privire spre politaiul Ploscaru. 
Aseară ai înfruntat pe bietul soldat, ai vrut să-l faci mincinos, ai plâns ea o babă și te-ai jurat pe toate 
cele sfinte, că n-ai intrat în curte, iar acuma te spovedești că ai intrat şi ai găsit inelul pe cărare, în 
noroi!... M-ai frecat destul, Ciufule!... Am terminat!... Să te creadă cine vrea, eu am ieșit din vârsta 
basmelor!... 

Se întoarse către grefier si adăogă: 

— Să-i faci mandat de arestare!... 

— Domnule judecător... 

— leşi afară! zise Dolga fără să ridice glasul. Du-te si aşteaptă acolo... 

Politaiul Ploscaru murmură, ridicând din umeri, după ce dispăru servitorul: 

— E ceva suspect, în orice caz... 

In aceeași clipă năvăli val-vârtej în birou primul-procuror Negel, cu fața aprinsă, strigând cu glasul 
entuziast şi consternat în acelaşi timp: 

— O surpriză ca asta n-am mai pomenit de când sunt magistrat!... A fost ceva fulgerător! Parc-ar fi 
aruncat o bombă în tribunal. Chiar prezidentul nu și-a putut stăpâni stupoarea!... Dar mutrele lor!... în 
sfârșit... A, voi nu ştiţi nimic, firește! continuă schimbând tonul când văzu nedumerirea celor doi. 
Testamentul lui Ilarie Dăniloiu... 

— Bine, ştiam că azi urmează să fie deschis — zise Dolga curios. Si mă interesează foarte mult pentru 
continuarea instrucției... 

— Atunci află că bătrânul şi-a lăsat toată averea pentru binefaceri si nici o para chioară rudelor ! 
declară primul-procuror aproape teatral. 

— Extrem de interesant! observă judecătorul! Va să zică... nimic pentru rude! 

— O să primim, firește, comunicare oficială la parchet de vreme ce noi am depus testamentul și la noi 
se află bună parte din averea mobilă. Dar până atunci... 

Povesti că bătrânul a lăsat un testament foarte frumos și generos, scris de mâna lui cu mare grijă pentru 
toate detaliile. Pomeneste în preambul despre soră si frate care şi-au alcătuit căminurile lor si au 
chivernisit cum au crezut moștenirea părintească împărțită egal și drept între toţi trei. Pentru că însă 
Dumnezeu nu l-a învrednicit să aibă copii care să-i continue sträduintele si să gospodărească averea 
adunată prin muncă fără preget și crutare chibzuită, doreşte să-și perpetueze amintirea prin opere de folos 
obstesc, răsplătind astfel pe argesenii în mijlocul cărora a trăit si care l-au cinstit si l-au ridicat. Lasă 
câte un milion în rentă de stat scoalei primare unde a învăţat dânsul, liceului de băieţi din Pitești si 
Universităţii din București. Lasă două milioane spitalului mare din Piteşti să întreţină atâtea paturi pentru 
săraci. Restul averii, casele din strada Sperantei și o casă cu două etaje la București, precum si toţi banii 
și hârtiile de valoare ce se vor găsi, le lasă bisericii Sf. Nicolae cu obligaţia să plătească în primul rând 
rudelor care vor fi îngrijit de înmormântarea lui înzecitul cheltuielilor făcute... 

— Să vă închipuiţi efectul ce l-a făcut lectura! strigă Negel, parcă mereu nu și-ar fi găsit nici el firea. 

— Dar noi n-am găsit rente de stat, dacă nu mă înșel! se miră judecătorul. 

— Sunt depuse la loc sigur! A avut grijă bătrânul! Chitantele respective sunt atașate frumos la 
testament !... Dealtfel bătrânul, parcă n-ar fi avut încredere în nimeni, mai adaogă într-un codicil că un 
exemplar identic se află depus pentru orice eventualitate la tribunalul Ilfov... înţelegi, dacă rudele ar fi 
pus mâna pe exemplarul de aici și ar fi încercat să-l sfeterisească, ar fi ieșit la iveală exemplarul de la 
București! 

In curând politaiul Ploscaru se retrase, spunând lui Dolga cu un surâs de învins: 


— Mi se pare că totuşi ati ales pista cea bună... 

Judecătorul, mulțumit, explică pe urmă primului-procuror cât a fost de sceptic politaiul și că a ajuns în 
sfârșit să-şi recunoască eroarea. 

— Adineaori am ascultat ultima oară pe servitorul bisericii Sf. Nicolae... 

— Ciufu, da, ştiu — zise Negel. L-ai inculpat, nu ? 

— Acuma îi facem mandatul de arestare — răs-punse Dolga cu modestie. Deocamdată singur! 

— Cum deocamdată! făcu primul-procuror parc-ar fi fost surprins. Prin urmare stăruieşti? 

— Dati-mi voie să recapitulez rezultatele până în acest moment! 

Negel ascultă cu atenţie, întrerupse de câteva ori, făcu unele obiecţii, dar se vedea că îl convingea sau 
cel puţin îl impresiona expunerea pe care judecătorul i-o făcea în termeni oficiali. 

— Toate acestea fără a ţine seama de surpriza testamentului, domnule prim-procuror! zise Dolga grav. 

Primul-procuror rămase un răstimp pe gânduri, apoi se ridică: 

— In orice caz, prudenţă, amice, multă prudenţă! Să nu uităm că trăim între oameni și cu oameni! 

— Mâine mai am două confruntări grave si pe urmă îi dăm drumul! spuse misterios judecătorul. 

— Pregătești lovituri de teatru, văd! zise Negel râzând nehotărât. Totuşi, încă o dată, prudenţă si mereu 
prudență! 


Capitolul XIX - PĂRERILE LUI SPIRU 


Linistitul oraș Piteşti, de când cu crima din strada Sperantei, devenise mai agitat ca Bucureștii în zilele 
de criză de guvern. Seara, în casele unde se juca pocher sau maus nu se mai respectau regulile englezeşti 
de a tăcea, ori cel mult de a discuta numai asupra vreunei greşeli de joc. Acuma mereu se arunca 
întrebarea: care să fie asasinul? Si îndată controversele tâsneau pasionate, încât jocul nu mai era joc. 
Sumedenie de pitesteni și poate mai multe piteştence își descoperiră talente de detectivi. Niciodată doi nu 
erau de acord asupra criminalului, dar toţi într-un glas criticau pe judecătorul Dolga, iar cei mai 
indulgenti îl făceau prost. 

Deschiderea testamentului și arestarea lui Ciufu, împreună cu zvonurile despre arestarea probabilă și 
iminentă a lui Romulus Delulescu și poate chiar a lui Dică Secuianu, deși nepot iubit al primului- 
preşedinte, au provocat adevărate furtuni în multe case. Crima și eventualii asasini treceau totuși pe al 
doilea plan faţă de lovitura cu testamentul. Niciodată în viaţă n-a fost elogiat Ilarie Dăniloiu cât a fost în 
seara aceea, afară de cei interesaţi și cei prea simpli, pe care îi indigna cruzimea lui de a frusta 
neamurile de sânge de un drept al lor... 

Spiru Dăniloiu a ascultat lectura testamentului calm, aproape placid, spre deosebire de soră-sa Aretia 
care schimba fete-fete și mormăia, încât primul-presedinte, în câteva rânduri, i-a aruncat priviri de 
reprobare. La sfârşit, Spiru a declarat președintelui că e mulțumit şi bine a judecat bietul Darie c-a 
împărțit averea la instituţii folositoare tuturor, în loc s-o fi ciopârțit şi irosit altfel Romulus Delulescu, 
mai palid ca de obicei și sclipind aprig pe subt ochelarii cu rame groase negre ca de doliu, îşi drese putin 
glasul și se asocie la declaraţia unchiului său, adăogând că numele Dăniloiu este menit, prin dispoziţiile 
înțelepte ale mult regretatului dispărut, să rămâie veșnic viu în Argeș şi să fie o pildă de urmat şi pentru 
alți oameni cu averi adunate mai ușor decât cea care ajunge azi un patrimoniu national. Atunci însă 
Aretia, care se retrăsese putin, îşi dădu la o parte vălul de pe față, se închină larg de trei ori şi exclamă 
plângător ca pentru sine, dar așa încât să fie auzită de toţi: 

— Nu i-ar ajuta Dumnezeu sfântul și Maica Precista!... Nu-l rabde pământul în groapă şi ciorile să-i 
sfâșie leşul! 

Primul-presedinte, iubitor să păstreze anume solemnitate tuturor actelor în camera de consiliu ca si în 
ședințele publice, îi curmă foarte energic imprecatiile : 

— Doamnă Delulescu, vă interzic să turburati ședința prin asemenea ieşiri nesocotite! Altminteri voi fi 
silit să vă îndepărtez din sală! 

— Plec singură, domnule preşedinte, plec! zise Aretia plângând furioasă. Dar Dumnezeu e sus și o să-l 
trăznească mai rău decât m-a batjocorit el pe mine! 

Spiru Dăniloiu se duse apoi la prăvălie și-și văzu de treburi până seara. Abia venind spre casă a aflat, 
chiar de la grefierul cabinetului de instrucţie, care ieşea de la tribunal, că s-a emis mandat de arestare 
contra lui Ciufu și că judecătorul Dolga a adunat destule dovezi încât mâine are de gând să aresteze și pe 
ceilalți doi. 

— Eu nu ti-as fi spus, domnule Spirică — adăogă grefierul parcă luându-și seama că a vorbit prea 
mult. Dar tot tribunalul ştie, aşa că de ce să-ţi ascund tocmai d-tale care... 

Când ajunse Spiru acasă, după ce grefierul îi povesti cu toate amănuntele vinovăția servitorului si 
indiciile despre vinovăția celorlalți, se duse direct, ca totdeauna, în sufragerie unde masa era asternutä, 
cu tacâmurile lucind în lumina unicului bec aprins din pomposul candelabru, iar Vasilica stătea de vorbă 
cu Solomia. 

— Ei, te-ai si întors, Solomie? întrebă mirat stăpânul, dezbrăcând paltonul și făcându-se comod pentru 
mâncare. 

— Apoi dacă am isprăvit, ce era să mai fac acolo? răspunse servitoarea cu amar. 

— Numai adineaori a sosit, nici un ceas — explică d-na Dăniloiu putin nemulțumită că au fost 
întrerupte tocmai când convorbirea se încinsese mai bine. câte a suferit și nenorocita asta de ființă, parcă 


nu-ţi vine a crede si te miri cum le poate îndura!... (Apoi imediat cu alt glas, de gospodărie:) Aidem, 
Solomie, să vedem repede de masă că domnul, știi, n-are răbdare !... Tu aseazä-te, Spirache, si aşteaptă 
numai nitelus, că toate-s gata si într-o secundă te servim!... 

Într-adevăr, domnul nici nu apucă să dea drumul la radio, să mai asculte puţină muzică și să se distreze, 
că Vasilica reveni urmată de Solomia cu tava încărcată. 

— Ia vezi, Spirache, nu te mai lăcomi, cum ţi-e obiceiul, că pe urmă știi ce pätesti — zise d-na 
Dăniloiu, văzând că soţul ei prea își încărca farfuria. 

— Lasă-mă, femeie, să mănânc în tihnă! se supără Spiru. Că n-o să mă ţii flămând după ce muncesc 
toată ziua ca un hamal! 

Când îşi mai îndestulă stomacul, redobândi cheful de vorbă și, cu gura plină, întrebă iar pe Solomia: 

— Şi zi n-ai găsit bine pe-acasă?... Ce face Lixandru? 

— Ce să mai facă dacă a murit? răspunse d-na Dăniloiu în locul el Dacă n-ai noroc în viață, de-geaba 
te zbuciumi si te zvârcolesti că tot rău nime-resti. A murit, l-a îngropat, a isprăvit!... Baremi de-aci înainte 
să i se întoarcă norocul! 

Solomia, răzimată de speteaza scaunului ca și alte däti, bâigui resemnată: 

— Norocul meu s-a dus cucoană!... De-acu... 

— Se opri însă parcă ar fi fost vorba de un gând pe care vrea să-l păstreze în sufletul ei. 

— Ba să nu mai vorbeşti de-astea, fată, că mă superi! îi zise Vasilica privind-o piezis, peste umăr, de 
jos în sus. tânără eşti, frumoasă ești, muncitoare eşti... ce-ţi lipsește? Viaţa ta e înainte, nu înapoi. 

— Pe viaţa mea am pus cruce... — murmură Solomia, privind straniu peste capul stăpânului, dincolo 
de geamlăc, în întunerecul de afară. 

Pe d-na Dăniloiu o enerva încăpăţânarea Solomiei Ca să nu-i mai dea importanţă și parcă abia atunci 
şi-ar fi adus aminte, zise cu imputare: 

— Bine, Spirache! Vii tu de la tribunal si din oraș, și în loc să-mi povestesti și mie, că doar știi cât mă 
interesează, te pui la conversaţie cu încăpățânata asta! 

Spiru trebui să-i povestească din fir în păr deschiderea testamentului mai întâi, de unde Vasilica 
sperase o parte frumoasă pe care plănuiseră de mult s-o facă donaţie îndată nepotelului lor iubit. De față 
cu nevastă-sa Spiru își arătă toată amărăciunea pe care a trebuit să o ascundă la tribunal. Vasilica, 
întocmai ca și Aretia, doar cu mai puţină vehementä care nu era în firea ei, a vărsat si un ropot de lacrimi 
îmbinate cu diferite cuvinte foarte puţin măgulitoare despre cumnatul asasinat. 

— Si mă mai bombăneai că nu l-am primenit si l-am lăsat în hainele răpănoase în care a murit — 
mormăi Spiru cu durere. Mai rău îmi pare însă că am fost în casă, înainte de a veni poliţia, și nu m-am 
atins mai de .nimic! adăogă apoi mărturisind astfel un regret care-l rodea de când Aretia i-a făcut 
reprosurile cele mai nerusinate, cu toate că, pe de altă parte, cutiuta albastră, încuiată în casa de fier de la 
prăvălie, îi pricinuise destule ceasuri amare. 

— Ba de asta să nu-ţi pară rău! zise d-na Dăniloiu speriată. Că n-aş mai fi liniștită toată viaţa!... Ai 
văzut cum te-a bănuit și te-a descusut judecătorul? Dacă erai vinovat poate cä-ti făcea rușinea să ne caute 
prin casă, Doamne fereste! 

— Ai dreptate —recunoscu bărbatul, cum recunoștea totdeauna că Vasilica e mai înțeleaptă în multe 
privinti. Mai bine sărac şi curat! Că noi avem destul pentru noi si pentru fată, iar încolo... 

In vălmășagul întâmplărilor nici n-a găsit răgaz să-i spuie Vasilichii despre cutiuta albastră. Mai bine. 
îi va spune după ce se vor liniști lucrurile. Dacă ar fi bănuit câte emoţii va avea, s-ar fi lipsit. 

— Vezi, ştie Dumnezeu ce face! reluă Vasilica. Ne prăpădeam cu firea ce moarte năpraznică au avut, 
dar poate că așa au meritat... Cine i-a omorât nu i-o fi omorât degeaba! 

Spiru, sătul si molesit începu să caste. Nu mai zise nimic, fiindu-i lene să mai deschidă gura, deși 
Vasilica era avidă după noutăţile din jurul asasinatului. 

Solomia strângea masa domol, așezând la locul lor servetele, solnitele, adunând pe tavă farfuriile si 
tacâmurile... Fără să se oprească din lucru, răspunse d-nei Dăniloiu liniștit: 

— Moartea de om e mare păcat, cucoană, păcat de moarte!... 

— Dar cum să nu fie păcat! se grăbi să aprobe stăpâna, parcă i-ar fi părut rău că a vorbit fără socoteală 
în faţa servitoarei. 

Domnul tresări ca desteptat din picoteală si se crezu obligat să zică: 

— Apoi pe unul l-a și dovedit!... E om priceput si energic judecătorul, nici vorbă! 

— Va să zică tot amărâtul de Ciufu? se cruci d-na Dăniloiu. Vai de păcatele lui! 


— Ce păcate, că l-a dovedit cu martori cum a intrat în curte sâmbătă dimineaţă, ba a găsit la dânsul si 
un inel cu briliant din amaneturile de la tata Miţa, fie iertată! Cu Ciufu s-a isprăvit, mănâncă ocna cu 
lingura cea mare... Acuma vine rândul celorlalți... complicii... Ca mâine îi toarnă la gros şi pe ei!... Nu-i 
pasă de nimeni!... Straşnic magistrat!... Dreptatea, zice, mai presus de toate! 

Vasilica nu se mulțumi. Trebui să-i detalieze. Mai ales inelul o pasiona cu mărimea briliantului și cu 
proprietara adevărată. Pe Ilina Dogaru a cunoscut-o şi auzise ceva pe vremuri despre dragostea ei cu 
Budeanu. O admira acuma că a păstrat inelul si când a dat mizeria peste ea... Ar fi vrut pe urmă să ştie ce 
parte au avut în asasinat ceilalți doi și nu-i venea să creadă că niște tineri de familie bună să fie capabili 
de a ucide. 

— Se zice prin oraş că s-ar fi găsit la Romică portofelul cel mare al lui Ilarie! mormăi Spiru. Tii 
minte? în care păstra banii străini. 

— Știu, cum nu! zise d-na Dăniloiu îngrozită. Asta e pedeapsa lui Dumnezeu pentru că mă-sa a avut 
nerusinarea să te acuze în faţa judecătorului! 

Solomia se oprise lângă scaunul stăpânei, ascultând şi ea, ca alteori. Ochii tristi erau plini de lacrimi, 
parcă i-ar fi rămas de la înmormântare și n-ar mai fi vrut să sece. 

— Hai, fată, ce stai! o apostrofă într-un târziu Vasilica, observând că încă n-a terminat de strâns masa. 
Tu vezi-ti de necazurile tale, nu mai asculta la crime și ticăloşii !...De netrebnici e plină lumea; 

oamenii buni sunt puţini... 

Servitoarea mai statu pe loc câteva clipe ca si când gândurile ei ar fi umblat aiurea si nici n-ar fi auzit 
mustrarea. Apoi se dezmeteci și ieși afară cu tava încărcată de vase murdare. 

— O fi prăpădită şi ea, sărmana, prin câte a trecut! zise cu milă d-na Dăniloiu. Am s-o și trimit să se 
odihnească, nici să nu mai spele vasele astă-seară, că doar și mâine e zi de lucru... 

Solomia reveni curând, mai înviorată, adună faţa de masă, o împături frumos, apoi întrebă deodată: 

— Dacă Ciufu n-o fi vinovat, de ce să-l bage la ocnă? 

D-na Dăniloiu însă îi curmă scurt curiozitatea: 

— Lasă prostiile că nu-s de tine, fată!... Du-te si te culcă!... 


Capitolul XX - INTOARCEREA JUDECATORULUI 


— Unde pleci, fată, tocmai în preajma dejunului când avem mai multă treabă! se supără d-na Däniloiu. 
Acus vine domnul, nici masa nu e pusă, nici bucatele gata si tu mă lași aci singură ca să umblu hai-hui 
după potcoave de cai morţi? 

— Acuma trebuie să mă duc, cucoană, altfel e mai rău! bombăni Solomia îmbrăcată de ieşire îi oraş. 
Sărut mâna și Dumnezeu să v-ajute! 

D-na Dăniloiu mai zise ceva, dar Solomia închise ușa şi nu mai auzi nimic. îi era numai frică să nu 
ajungă prea târziu, parcă de sosirea ei ar atârna rostul lumii. Simtea însă că nu va avea liniște până ce nu 
va fi acolo... 

Urcând treptele exterioare alunecă de două ori pe zăpada necurätatä și îngheţată, dar nu căzu. în capul 
scării, în peristil, se îmbulzeau oamenii, mai multi țărani. Era sâmbătă. O clipă Solomia șovăi, parca i-ar 
fi fost rușine să intre. Mulțimea o împinse înainte si se pomeni în sala pasilor pierduţi. Atunci își aduse 
bine aminte, de când a fost cu cucoana, că trebuie să urce mai sus. Pe scară suiau și coborau oameni 
grăbiţi, fără s-o ia nimeni în seamă. Sus o încurcară ușile si nu ştia pe care s-o deschidă. Recunoscu pe 
aprodul de deunăzi care însă o întrebă sever: 

— Ai citatie? 

— N-am... 

— Atunci nu se poate... Fără citatie nu se poate... 

leşi afară tocmai grefierul. Intrebă pe aprod: 

— Ce vrea? 

— N-are citaţie... 

— De unde eşti, fetito? îi zise grefierul N-ai fost tu cu d-na Dăniloiu?... Cine te-a trimis?... Domnul? 

— Nimeni — răspunse Solomia. Am venit singură să vorbesc cu dumnealui... 

— Adică cu domnul judecător? o îndreptă grefierul Acuma nu e aici. S-a dus până la domnul prim- 
procuror. Dar trebuie să pice... Așteaptă-l aici. 

Solomia se răzimă de rama ușii și aşteptă. Dacă a ajuns până aici nu mai era grăbită. Treceau oameni 
încoace si încolo, dar nu-i vedea, cu toate că se uita la ei. Era liniștită totuși. Și vedea numai înlăuntrul ei, 
gândurile ei, ca nişte vietäti cuminţi... Apoi deodată se pomeni cu o mână pe umăr și auzi un glas 
cunoscut: 

— Ce mai cauţi aici, fată?... 

Judecătorul Dolga i-a recunoscut ochii cu privirile stranii, catifelate. 

— Am venit la domnul judecător — murmură ea speriată. 

— Eu sunt judecătorul!... Nu-ţi mai aduci aminte? 

— Da... îmi aduc... Acuma da—zise ea privindu-l lung. 

Pe Dolga privirea aceasta îl tulbură. Numai o secundă se gândi, apoi întrebă: 

— Vrei ceva? 

— Vreau să vă spun ceva... 

Pe urmă Solomia se pomeni în cabinetul pe care și-l reamintea mai cu seamă din pricina crucifixului ce 
se afla pe birou, un crucifix de lemn negru, puţin șters împrejurul suportului rotund din pricina mâinilor 
multe care s-au sprijinit pe el jurând. Se uita numai la cruce, bucuroasă că a găsit sprijinul sigur de care 
avea nevoie... După un răstimp auzi iar glasul cunoscut, prietenos: 

— Ei, cum te cheamă... stai că-mi amintesc... Solomie, ce pofteşti? 

Femeia rămase cu ochii la crucifix şi îngână uşor ca un susur: 

— Vreau să mărturisesc, domnule judecător, că eu i-am omorât... pe amândoi... 

— Judecătorul înmărmuri. întoarse ochii spre grefier, ca și când ar fi vrut să controleze dacă a auzit 
bine, apoi întrebă din nou: 

— Ce zici?,.. Ce-ai făcut? 


— Am omorât... 

Solomia stătea acuma dreaptă, cu ochii în ochi: lui, având încă pe buzele umede tremurul cuvântului 
rostit. Era albă, fără pic de sânge în obraji, încât buzele păreau mai roșii şi mai pline. 

Dolga era buimăcit. Se ridicase în picioare, mereu necrezător, având impresia că trebuie să fie o 
confuzie la mijloc. Se întoarse apoi iar spre ea, repetând mai energic: 

— Pe cine ai omorât, femeie? 

— Pe domnul Ilarie și pe cucoana dumnealui — răspunse clar Solomia. 

Acuma judecătorul se dezmeteci. în creierii lui se răsturnară brusc, cu zgomot surd, construcţii, 
interogatorii, rapoarte, speranţe. Venea tocmai de la primul-procuror, căruia îi mai dăduse câteva 
lămuriri complimentare în vederea confirmării mandatului de arestare a lui Ciufu. Se înfurie deodată și se 
răsti la Solomia: 

— Ascultă, femeie! Să nu te îndemne cumva ceasul rău să încerci a mă purta cu minciuni si 
matrapazlâcuri, că ai să mă pomeneşti câte zile-i trăi!... Ai înțeles?... Ei, hai!... Spune cum i-ai omorât? 

I se năzări că Solomia poate să fie pusă înadins să ia asupra ei crima spre a salva pe criminalul cel 
mare, care i se părea că este Romulus Delulescu, părere deplin confirmată prin conţinutul testamentului. 
Cum fata e servitoare la unchiul lui, n-ar fi de mirare să se fi aranjat în familie încercarea de a sabota 
instructia, încurcând toate socotelile... Se asezä la birou, dărăbănind cu degetele un marş nervos. 

— I-am omorât... aşa... întâi pe cucoana, apoi pe domnul... — zise Solomia. 

— Cum... aşa? strigă judecătorul sărind în picioare. Așa... așa... Ce, eşti năbleagă?... Nu știi să 
povesteşti?... Să omori știi, iar să povestesti nu? 

Se întrerupse îndată, jenat. Enervarea aceasta își dădu seama că e ridicolă, parcă i-ar fi părut că o 
combinaţie mintală i-a fost stricată de apariţia realităţii brutale, chiar sub forma unei fetișcane... Se 
potoli. Făcu câțiva pași ca să se linisteascä deplin și să aibă o trecere rezonabilă de la strigătul fără rost 
la vorbirea naturală. 

— Bine, fată... Ai dreptate... Nu e ușor să povestesti când te apasă pe suflet un păcat aşa de mare — 
zise. dânsul cu un ton de comprehensiune puţin moralizatoare.. Am să te ajut să-mi explici cum s-au 
întâmplat faptele... Ei,, ia spune, când ai făcut... omorul? 

— Acum o săptămână... tocmai o săptămână — vorbi Solomia mai tulburată de blândetea decât de 
strigătele lui. Adică sâmbătă cealaltă... 

— Si cum s-a întâmplat?... Povesteşte pe îndelete, că eu te ascult... D-aia sunt aci ca să ascult... 

Solomia oftă foarte adânc parcă și-ar fi luat avânt pentru o cale lungă: 

— Sâmbătă dis-de-dimineatä a venit maică-mea de la ţară si a adus cu o căruţă pe Lixandru, să-l mai 
arătăm la doftor, să-l bage iar la raze, că nu mai putea de boală, parcă trăgea să-şi dea sufletul... Mi-a 
venit tare greu, că n-aveam deloc bani, că de trei ani, de când bolea Lixandru, am cheltuit și m-am 
îndatorat de nici nu mai știam încotro să mă întorc. Salba de bänuti de aur o zălogisem de un an la 
cucoana Miţa pentru cinci sute și n-am mai putut-o scoate... Uite-așa mă frământam şi mă chinuiam că la 
doftorul Mirescu nu puteam să merg fără bani și dacă nu mergeam până la unsprezece apoi dumnealui 
pleca la spital... Cum eram de amărâtă cu bietul Lixandru, gata să moară dacă nu l-oi duce la raze, m-am 
gândit să mă mai duc la cucoana Miţa, să-i cad în genunchi si să-i sărut mâinile ca să-mi mai împrumute 
cinci sute, ori dacă nu vrea, să-și oprească un bänut de aur pentru datorie şi să-mi dea salba înapoi ca să 
o mai amanetez undeva ori să vând încă un galben și să fac rost de plata doftorului si a farmaciei... Numai 
sufletul meu știe cât de greu mi-a venit să mă despart de salbă când am lăsat-o la cucoana Miţa. Că salba 
o avea maică-mea de la o mätusä a ei bătrână care a mostenit-o de la mama ei, din bătrâni, şi când mi-a 
dat-o mie s-o port m-a pus să jur pe cruce că n-am s-o înstrăinez... îmi era dragă ca ochii din cap, că atâta 
podoabă aveam și eu pe mine... Stăpâna mea a băgat de seamă că nu mai purtam salba și m-a întrebat 
mereu, dar eu tot minteam că am lăsat-o acasă la maică-mea, iar mamei îi spuneam c-am dat-o cucoanei 
să mi-o păstreze, numai ca să nu afle nimeni rușinea mea... Dar dacă altă scăpare nu mai aveam acuma, 
trebuia sa fac şi asta şi orice ca să nu-l las pe Lixandru să se prăpădească. Pentru că mai aveam de lucru, 
si afară era ger, am luat în cârcă pe Lixandru din căruţă si l-am dus în odäita mea, la căldură. Cucoana m- 
a trimis pe urmă la piaţă și am plecat cu coșul să mă grăbesc, să nu în târziu și să mă întorc curând. când 
m-oi întoarce, mi-am zis, o să mă abat si pe la cucoană Miţa ca să isprăvesc si cu dumneaei... Am târguit 
ce-am avut în piață, m-am dus pe la prăvălia noastră să iau ce-o mai fi târguit și domnul, cum îi e 
dumnealui obiceiul. Acolo pică și domnul Ilarie şi-mi dădu o pâine să i-o duc cucoanei şi să-i spun că 
vine şi dânsul din urmă îndată. Am pornit în grabă spre casă, că-mi era frică să nu dea peste noi domnul 


si să nu mai pot vorbi cu cucoana Miţa ce voiam. M-am mai oprit într-un loc de am mai luat ce-mi lipsea, 
am ieşit repede pe strada mare, ca să nu ocolesc, si am coborât spre dumnealor... 

Solomia vorbea grăbit, ca o lecţie învățată pe dinafară, cu glas uniform, răzimată putin de speteaza 
scaunului ce se afla lângă birou, mișcând numai buzele și privind drept înainte, la fereastra largă si înaltă 
prin care se vedea acoperișul unei clădiri vecine. Apoi, ca și când i s-ar fi tăiat respiraţia, tăcu brusc, 
încât în cabinet se făcu o linişte aşa de mare că se auzi din vestibul zgomotul unei discuţii între usier si 
cineva străin. Grefierul își făcea însemnările, ca de obicei, dar ochii lui examinau când pe Solomia, când 
pe judecătorul Dolga, mai mult intrigat decât impresionat de mărturisirile ce le auzea. Dolga însuși 
asculta foarte atent, măsurând-o în același timp mereu din cap până în picioare parcă ar fi vrut să judece 
dacă o ființă atât de släbutä a fost în stare într-adevăr să ucidă doi oameni. Solomia i se părea stranie ca 
si întâia oară. Figura ei de madonă plânsă avea totuși parcă și ceva särbezit, ca și când în sufletul ei ar fi 
stat la pândă, într-un coltisor păstrat cald, un diavol care să împingă în prăpastie. Chiar când povestea, cu 
glasul alb, nevinovat și copilăros, încremenită pe loc și pierdută, inspira mai puţină milă decât 
curiozitate... De două ori a vrut s-o întrerupă si să întrebe: cine e Lixandru si cum l-a putut lua în cârcă, 
ea însăși atât de slabă? A renunţat ca să nu-și piardă șirul. De aceea si acuma, când tăcerea se prelungea, 
a lăsat-o în pace, să reia singură povestirea. Solomia însă părea că se pierduse și uitase unde se află, 
trăind cu închipuirea aiurea. Abia când grefierul s-a mișcat şi a hârjâit scaunul, femeia s-a cutremurat, şi- 
a rotit repede privirea prin cameră si a rămas cu ea tintità în ochii judecătorului. Ca și când ar fi nimerit 
un izvor de îmbărbătare, faţa i se însenină o secundă într-un surâs jenat, aproape feciorelnic, care însă se 
stinse în clipa când începu iar să vorbească: 

— Aoleu... parcă mi-am pierdut minţile! Doamne, iartă-mă!... (Se închină foarte repede, neștiind dacă 
e voie sau nu. Apoi continuă mai rar, coborând privirea în pământ: ) Era zloată urată şi frig... M-am dus 
până la uşa bucătăriei și am bătut, ştiam că o ţine veşnic încuiată. Coana Miţa a venit de a deschis si mi-a 
dat drumul înlăuntru. Zice: „Iu erai?... Ce-ai adus?" Am scos pâinea din coș, iar coșul l-am pus jos lângă 
ușă, că era greu. „Pune-o pe masă, fată!" zice cucoana. Pe urmă a vrut să se apuce iar de lucru, că avea 
nişte rufe în albie si turnase apă fierbinte și-i era să nu se răcească. Nu știam cum să încep și stăteam 
lângă dumneaei şi mă uitam cum spăla şi sufla greu, că era bătrână și slabă şi sfrijită de te mirai de ce 
mai muncește. M-a lăsat așa niţel, să stau, poate credea că vreau să mă încălzesc, apoi deodată mi-a zis: 
„Acu hai, du-te acasă, că şi Vasilica o fi având nevoie de tine !" „Mă duc, zic, dar întâi să-mi dai salba!" 
Zice cucoana: „Bani ai?" „Am", zic și-i arăt portofelul plin. Dar banii erau rest de la piaţă, ai stăpânei 
mele. „Bine", zice dumneaei si se șterge pe mâini si trece dincolo. Am auzit-o cotrobăind prin dulapuri, 
dar nu m-am uitat că-mi bătea inima de să-mi spargă coșul. A venit înapoi cu o ulcică de pământ, a scos 
un somoiog de jurnale dintr-însa şi apoi a răsturnat pe masă salba mea cu treisprezece bänuti de aur și un 
inelus cu o pietricică albă de-ti lua ochii. Coana Miţa a început să facă socoteala dobânzilor, câte un pol 
pe lună, dar ţinea mâna pe salbă ca nu cumva să mă apropriu de ea. Atunci i-am spus cum a venit 
Lixandru pe moarte și am rugat-o să-mi mai împrumute cinci sute, că salba face și cinci mii. S-a supărat 
însă si m-a ocărât că umblu cu şiretlicuri. Nu m-am înfricoşat si am rugat-o să ia un galben pentru datorie, 
ca să fie plătită, iar salba să mi-o dea înapoi ca să-mi fac rost de la altcineva, dacă dumneaei nu vrea să 
mă ajute. Mai rău s-a supărat si a pus iar în oală salba și inelul şi le-a astupat cu somoiogul. „Coană Mito 
— zic atunci fără nădejde — eu nu plec de-aici fără salbă! Că nu-mi poţi ţinea d-ta salba întreagă dacă 
eu vreau să te plătesc cu un ban de aur!" Nu știu ce-mi venise, dar parcă vedeam roșu... „Așa ? strigă 
dumneaei mânioasă. De astea îmi ești va să zică?... Să ieși afară, hoaţo!... Afară!" „Nu ies fără salbă!" zic 
eu mai dârză. Dumneaei s-a și repezit atunci şi m-a luat de mână să mă împingă pe ușă afară. Simteam că 
m-am făcut şi de rușine, că mă crede hoatä, si trebuie să mă întorc cu mâna goală la Lixandru M-a cuprins 
mânia și am răcnit: „De ce pui mâna pe mine,cucoană?... De ce nu-mi dai salba?" Și am împins-o spre 
albia de rufe. S-a împiedecat şi a căzut și s-a lovit cu capul de dunga scaunului. Atunci eu m-am repezit la 
oala cu salba, am smuls somoiogul și l-am aruncat sub masă. Dar cucoana s-a sculat repede și s-a 
apropiat să-mi ia oala din mână... Apoi așa din una în alta, am omorât-o!... 

Judecătorul interveni: 

— Stai, stai, Solomie!... Nu așa: am omorât-o... Trebuie să spui tot... Așa cum ai spus până acuma!... 
înţelegi ? 

— Am înţeles, dar nu mai pot — zise Solomia privindu-l rugător. Și nici nu-mi mai aduc aminte toate 
aşa de bine, că nu mai știam ce fac... 

— Se poate și cred că ţi-e rușine să-ţi mai amintesti o faptă aşa de ticăloasă — zise Dolga blând spre 


a-i păstra încrederea. Dar cum ai putut s-o sävârsesti, aşa trebuie să o si povestesti, oricât de greu ti-ar 
veni acuma, după ce te-ai pocăit... Va să zică spune pe îndelete ce ai făcut când cucoana s-a aruncat 
asupra ta? 

Ezitând puţin, dar totuşi limpede, Solomia continuă: 

— Am împins-o cu cotul de nu s-a putut agăța de mine. Atunci, de necaz, dumneaei s-a uitat împrejur să 
puie mâna pe ceva ca să mă lovească. Mi-a fulgerat prin gând că are să mă omoare și că nu trebuie să mă 
las să mă omoare. Cât stătusem lângă albie am văzut în colţ, între mașină și pervazul uşii, două bucăţi de 
sârmă pregătite să le agate în cuiele lor ca să întindă pe ele rufele la uscat... Am luat o sârmă şi am vrut s- 
o îndoiesc în două ca să am și eu cu ce să lovesc. Cucoana era întoarsă cu spatele şi se aplecase să apuce 
O bucată de lemn... Nu ştiu ce mi-a venit, cum îndoiam bucata de sârmă, că deodată am aruncat-o pe după 
gâtul cucoanei și am început să strâng din răsputeri si apoi să răsucesc capetele sârmei sub ceafă. 
Dumneaei s-a prävälit jos, strigând: „Aoleu!... Ajutor!... Săriţi!... Mă omoară!..." Cum a căzut m-a tras si 
pe mine după dânsa, că eu nu slăbeam deloc sârma şi o răsuceam mereu. când am auzit-o strigând și 
gemând, am crezut că o să stârnească vecinii... Am zărit un prosop stors pe marginea albiei, l-am tras și i 
l-am petrecut peste gură şi nas, să nu mai poată striga... 

Fiindcă Solomia se opri, judecătorul întrebă: 

— Pe urmă ai plecat? 

— Nu... Am vrut să plec, dar dumneaei tot mai mișca si se zvârcolea. Ca să nu se dezlege si să tipe, 
mi-a dat prin minte să-i leg mâinile si picioarele, şi i le-am legat cu nişte rufe ude care mi-au fost mai la 
îndemnă... 

— Va să zică ai vrut cu orice preţ s-o omori? 

— Nu ştiu ce-am vrut... Eram așa de amărâtă de parcă nici nu-mi dădeam seama ce făceam... Pe urmă 
toate au venit așa, din rău si mai rău, până la capăt... Că tocmai când isprăvisem și mă ridicai să plec, să 
nu dea cumva domnul peste mine și să mă omoare, aud niște bătăi în uşa bucătăriei. „Hai, Mito, 
deschide!" Era glasul domnului Ilarie de-afară. Am stat încremenită cu ochii la clanta care se mișca si 
aşteptam să intre, că uitasem că cucoana încuiase cu cheia ușa după ce mi-a dat drumul înlăuntru. A mai 
bătut niţel, a mai strigat si eu stăteam mai mult mort; decât vie, iar cucoana jos se zvârcolea fără glas. „Va 
de mine, ce s-o fi întâmplat?" zice domnul la uşă afară Apoi îl auzii întorcându-se, să intre prin faţă. Mi- 
am dat seama că n-am să mai pot ieși de-aci dacă boierul ajunge până la bucătărie. Am pus mâna pe 
cealaltă bucată de sârmă şi am dat fuga prin sufragerie până în dormitor si m-am ascuns după ușă... De- 
acolo an auzit deslușit cum a descuiat domnul Ilarie uşa de la marchiză, mormăind mereu ceva, apoi a 
intrat în antreu, a agăţat ceva în cuierul de lângă ușă, şi-a scos: paltonul și căciula şi le-a aruncat mi se 
pare pe un scaun, apoi a început să strige grijuliu: „Miţo!.. Miţo!... Unde ești, Mito?" şi a trecut pragul în 
dormitor spre bucătărie, unde o lăsase... Am ieșit tiptil de după ușă si, pe la spate, i-am cuprins gâtul cu 
sârma îndoită, ca şi la cucoana adineaori, și am strâns și am răsucit. Boierul, poate de spaimă, n-a mai 
scos nici un sunet, dar a vrut să se întoarcă, să vadă cine strânge... Eu mă feream și-l trăgeam încât a ajun! 
lângă picioarele paturilor. S-o fi împiedecat ori l-am împiedecat eu, nu știu, dar m-am pomenit cu dum- 
nealui între paturi, cu fața în jos, de mi-au scăpat capetele sârmei din mâini. Am sărit pe pat şi apoi între 
paturi, unde se zvârcolea boierul să se scoale i-am pus genunchiul pe spinare şi am mai răsucit de câteva 
ori până ce am simţit că nu mai mișcă... A murit ca un pui de găină, zisei în mine, răsuflând parca acuma 
aş fi scăpat de toate primejdiile... 

Dolga se mohorâse din ce în ce. Trăsăturile Solomiei rămăseseră aceleași şi totuși i se părea că s-au 
schimonosit, încât s-a transformat într-un monstru îi ceruse să mărturisească tot, dar mărturisirea îl 
îngrozea. încerca să se convingă că Solomia tocmai din nevoia de ispășire i se spovedeste ca unui 
duhovnic, fără a ascunde nimic, nici măcar un gând. Orice explicaţie părea de prisos: îi era scârbă. Afară 
dacă povestirea n-ar fi decât o închipuire pentru a salva pe adevărații vinovaţi... Cu toate că și ipoteza 
aceasta se năruia în faţa amănuntelor atât de precise... Murmură cu dezgust: 

— Ce bestie de femeie!... (Si adăogă repede, po-runcitor:) Aide, mai departe!... De ce te-ai oprit?,.. 
Mai bine te-ai fi oprit atunci când săvârșeai fapta mârsavä! 

— De câte ori nu mi-am spus si eu pe urmă tot așa, domnule judecător! răspunse Solomia deodată cu 
un glas atât de sfâsietor, parc-ar fi tâsnit dintr-o rană din fundul inimii. Dar atunci nu m-am gândit la 
nimic ori poate m-am gândit si totuși am făptuit... 

— Continuă, continuă! zise aproape răstit jude-cătorul Lasă smiorcăielile... Ce-ai făcut după ce i-ai 
omorât ? 


Solomia tăcu o clipă, apoi atinse cu privirea crucifixul si urmă ca şi înainte: 

— După aceea m-am dus iar în bucătărie, am răsturnat oala, mi-am luat salba și am vârât-o în sân... Pe 
masă rămase inelul ca un strop de lumină. Am vrut să-l iau, pe urmă am uitat Mi-am potrivit niţel haina și 
basmaua, că se ciufuliseră, și am ridicat coşul cu cumpărături să plec. Mi-am adus aminte că uşa 
bucătăriei e încuiată şi mi-am zis că e mai bine să ies prin față. Atunci iar am zărit inelul pe masă. De ce 
să rămâie acolo, cine ştie cui? L-am luat și am trecut în sufragerie. Mi s-a părut că aud un zgomot din 
urmă și am întors capul Coana Miţa se uita la mine cu niște ochi cât pumnii... Poate că nici nu era 
moartă... Am grăbit pașii, am avut grijă să nu mă împiedec de picioa-rele boierului și am ieşit prin 
marchiză cu băgare de seamă să nu trântesc ușa... când am ajuns la portita din stradă n-am mai simțit în 
palmă inelul. Mi-o fi scăpat când am închis ușa... Se vede că nu mi-e scris să fie al meu... Nu mă mai 
întorc să-l caut... Am ajuns acasă încălzită şi cu o spaimă în suflet care nu mă ierta deloc... Pe urmă n-am 
mai avut timp si mă gândesc la astea... Era trecut de mult de zece și, dacă nu grăbeam, nu mai găseam 
doctorul... Am urcat pe Lixandru în căruţă si am pornit îndată, lăsând-o pe biata stăpână-sa cu toate 
necazurile pe cap. Am oprit în strada mare la ceasornicar și mi-a dat opt sute pe un bänut de aur. Am sosit 
tocmai bine la doctor de a avut răgaz să caute cu de amănuntul pe Lixandru, să-l bage si la raze si să-i 
scrie o mulțime de leacuri. Am cheltuit mai toți banii, dar eram mulțumită că l-am văzut pe Lixandru mai 
liniştit și încrezător. Atâta dorință am avut si eu pe lume: să-l scap pe dânsul cu viață cum m-a scăpat si 
el pe mine... 

— Cine e Lixandru? întrebă Dolga intrigat. 

— Bărbatul meu—răspunse Solomia. 

— Si, ca să salvezi un om, ai omorât doi ? 

— N-avea el nici o vină, săracul, că nu mi-a cerut niciodată nimic... Dar as fi făcut orice pentru dânsul, 
că și el a făcut tot pentru mine. 

— Mhm, dragostea... — bombăni judecătorul. 

Femeia nu mai răspunse. 

— Unde e salba? întrebă, după o pauză, Dolga. 

— Uite, aci! zise Solomia desprinzând salba de la gât şi punând-o pe birou, lângă crucifix. 

Judecătorul o luă. Banii erau calzi și catifelati, parcă îmbibaţi de aroma trupului ei. îi examină câteva 
clipe, îi cântări în palmă, apoi întrebă iar: 

— Ziceai că sunt treisprezece... Unul l-ai vândut... Și aici sunt numai zece... 

— Am mai vândut doi alaltăieri... 

— De ce?... lar cu Lixandru? 

— Da... Pentru înmormântare. 

— A murit? 

— Miercuri noaptea. Ieri l-am îngropat. 

— Aşa? zise Dolga mai îngăduitor. Atunci, vezi. Dumnezeu te-a pedepsit pentru că... 

— M-a pedepsit — bâlbâi Solomia abia perceptibil 

— Nu-ţi pare rău acuma de ce-ai făcut? 

— D-aia am venit ca să ispäsesc deplin—rosti femeia cu glasul putin înecat. 

— Despre asta n-ai nici o grijă! făcu judecătorul. Dacă o crimă ca asta n-ar fi pedepsită exemplar, n-ar 
mai avea nici un rost justiţia !... 

Se sculă, ca de obicei, să se miste și să-şi recapituleze în gând cele auzite. Se uită putin la însemnările 
grefierului, apoi se apropie de Solomia care plecase capul în pământ. 

— Ascultă, încă ceva... Nu te-a văzut nimeni când ai intrat în curtea lui Ilarie Dăniloiu? 

— Poate să mă fi văzut, dar eu n-am băgat de seamă. 

— Nici când ai ieșit? 

— Nici. 

Dolga se mai plimbă de două ori si iar se opri lângă ea: 

— Foarte ciudat... Ce spui tu aci poate să fie adevărat si chiar este, fiindcă o mărturisesc două 
cadavre. Dar s-ar putea totuşi să nu fie... Spune repede: Ciufu nu ţi-a ajutat deloc, deloc? 

— Ce să-mi ajute?... Parcă am ştiut eu când m-am dus ce are să se întâmple? Dacă as fi știut, m-aş fi 
dus eu să omor oameni?... 

Solomia vorbea acuma numai cu ochii în pământ, parcă i-ar fi fost rușine să mai privească în fața 
judecătorului. 


— Atunci cum a pus Ciufu mâna pe inel?... Eşti sigură că l-ai pierdut afară? Nu cumva ţi-a alunecat din 
mână în casă? E 

— Nu ştiu ce-au făcut alții. Imi ajunge păcatul meu. 

— In sfârșit, vom mai vedea noi astea... 

Mai stătu câteva clipe pe gânduri, apoi se întoarse brusc spre grefier: 

— E clar... li facem mandat de arestare... Imediat. 

— Dar cazul Ciufu? întrebă grefierul modest, 

— Ce are a face? Rămâne arestat si Ciufu... In orice caz afacerea e mai complicată decât se pare... 
(Sună. Usierul intră repede.) Ia vezi domnul prim-procuror e în cabinet? Că am să-i vorbesc... 

Solomia rămăsese în același loc, de când a intrat. Ca si când s-ar fi crezut de prisos acuma, rosti 
întrebător : 

— Eu pot să plec, domnule judecător? 

— Unde să pleci, Solomie? făcu Dolga batjocori-tor. Nu mai pleci de-acuma nicăiri, rămâi aici, la noi. 
Doar nu ţi-ai închipuit că ai să te întorci să mai faci sarmale pentru stăpânu-tău ? (Grefierul se hlizi în 
spatele judecătorului ca să audă că i-a gustat cuvântul de duh.) Nu, frumoaso!... Ai isprăvit slujba pe- 
afară... Acuma noi îți facem formele cuvenite si pe urmă are să te însoţească un domn la noua-ti locuinţă. 
Iar luni dimineaţa te vom aduce să mergem împreună în strada Sperantei, unde ai omorât pe bietii bătrâni, 
să reconstituim crima! 

Servitoarea înlemni, dar izbuti să îngaime: 

— Ce să fac... acolo?... 

— Ce-ai făcut și atunci, Solomie! zise judecătorul cu tonul lui normal faţă de delincventi. Să povestesti 
frumos din fir în păr, ca adineaori, dar la faţa locului și să ne arăţi si nouă cum ai lucrat, ca să nu-ţi iei 
vorba înapoi mai târziu, când o să vezi că se încurcă itele și că se apropie ocna! 

Solomia nu mai zise nimic și nici nu se clinti. Doar faţa parcă i se înălbi mai tare si mâna care se 
răzima pe speteaza scaunului avu câteva tremurături ca inima unei pasări speriate. 

Pe urmă îndată reveni ușierul, anunțând că primul-procuror tocmai a ieşit din ședință si urcă scara, 
spre cabinet. 

— Bine, zise judecătorul. Mă duc! 

In aceeași clipă însă apăru Negel în ușă: 

— Voiam numai să te vestesc că s-a confirmat mandatul lui Ciufu! 

— Un moment, domnule prim-procuror! se în-clină Dolga. Daţi-mi voie să vă prezint pe autorul 
dublului asasinat din strada Sperantei! 

li arătă cu un gest teatral pe Solomia, ca și când ar fi fost vorba de o lovitură pregătită de 
perspicacitatea lui polițistă. 

Primul-procuror se uită aproape speriat la Solomia. Nu-i venea să creadă. Zise nehotărât: 

— Cum!... Fata asta?... Imposibil !... Cine e?... De unde a răsărit? 

— E servitoare la domnul Spirică Dăniloiu — se amestecă si grefierul 

— Nu mai spune, frate! se cruci Negel. Ea sa-i fi omorât?,.. Singură?... Nu se poate!... Adevărat, fată? 
I-ai ucis pe amândoi, tu, o mână de femeie? 

— A făcut mărturisiri complecte— declară mândru judecătorul. Tocmai era să vin pentru mandatul de 
arestare... 

— Bine, bine, dar asta e nemaipomenit! spuse primul-procuror. Cum o dibuisi, Dolga? Tare eşti, frate! 
Mă si uimesti. 

— Si încă n-am terminat, domnule prim-procuror! făcu Dolga cu prefăcuta-i modestie profesională. 
Mai avem rezerve... 

— Fugi, dragă! strigă Negel jovial. Că până la urmă o să mă arestezi și pe mine! 


Capitolul XXI - UN AC DE PĂR 


Spiru se retrăsese să-şi împlinească somnul de amiazi început cu motäiala din sufragerie. Doamna 
Dăniloiu era în bucătărie, după masă, să robotească singură, mâhnită în sine de nerecunostinta Solomiei 
care a ajuns să-și bată joc de casa ei, să plece si să vie când o apucă toanele de parcă nici n-ar mai fi la 
stăpân. Tocmai în toiul acestor meditații se pomeni cu un bäietas, trimis de grefierul de la instrucţie, 
prietenul lui Spiru, că s-a întâmplat ceva cu Solomia și să vie degrabă până la tribunal. 

— Eram sigură că o paşte nenorocirea! murmură d-na Dăniloiu agitată. 

Ca în toate împrejurările importante din viața familiei, Vasilica deveni deodată plină de energie. Sculă 
din somn pe Spiru și, cu toate protestele lui, îl târî cu dânsa la tribunal. Găsiră pe Solomia în anticamera 
judecătorului, șezând pe scaun, păzită de un poliţist mai speriat decât ea. Grefierul le spuse în trei cuvinte 
întâmplarea și că judecătorul se află cu mandatul de arestare la primul-procuror. 

— Vai de mine, Solomie fată, doar n-ai făcut tu nelegiuirea asta? se spăimântă d-na Dăniloiu. Nu, nu! 
Dar te-ai zăpăcit de tot cu întâmplările astea si cu moartea băiatului... Altfel cum să-ţi dea prin gând aşa 
ceva?... 

Solomia se ridică în picioare, izbucni în lacrimi, apucă mâna d-nei Dăniloiu şi o sărută. 

— Tu sa-ţi ţii credinţa şi firea, Solomia—reluă Vasilica mai mișcată. Că nu te-om lăsa noi să fii 
batjocorită de pomană!... Fii liniștită, auzi? 

leşi cu Spiru. Se duseră la primul-procuror. D-na Dăniloiu jura pe nevinovăția fetei, oricât spunea 
Negel că fata singură a mărturisit tot, de bună voie. 

— Domnule Costică, zău, că eşti om de-al nostru, nu ca alții —se revoltă bătrâna din ce în ce mai 
sigură că numai judecătorul a născocit şi asta, ca atâtea altele. Eu o cunosc mai bine și știu ce inimă are. 
Ce-a pătimit si cât a jertfit fata asta numai pentru Lixandru, merită să-i dea încurajări, nu s-o bage în 
temniță cu tâlhării si ucigasii! 

— O fi fost bună fata, cum nu, recunosc, dacă spui dumneata — zise Negel împăciuitor ca totdeauna. 
Dar dacă a greșit așa de urât, ce să-i mai facem?... A omorât doi oameni, coană Vasilică, pe cumnatii d- 
tale! 

— Ceasul rău ce nu-i ticluieste bietului om — murmură d-na Dăniloiu mozolind două lacrimi între 
gene. Eu totuși am mare speranţă în inima d-tale, domnule Costică! D-ta cunoşti suferința oamenilor... 

— Bine, coană Vasilică, ce-om putea vom face — sfârși primul-procuror numai ca să scape de 
insistenţele ei. Că și pe noi ne obligă legea și nu putem lucra de capul nostru... 

D-na Dăniloiu plecă totuși cu o speranță. Afară, pe coridor, însă luă la răspundere pe Spiru: 

— Stai ca bolovanul și nici gura n-o deschizi, parcă nici n-ai fi suflet... Si doar te-a slujit destul biata 
fată si n-a pregetat... Cum poți fi așa de ne-simtitor, păcatele noastre? 

Bărbatul se opri supărat. 

— Mai taci din gură, Vasilico, că mă scoţi din fire!... Nu-i destul că mă târăști pe-aci de râsul 
magistraţilor?... Ce vrei să-i facă? Să-i dea medalie c-a omorât pe frate-meu si pe Miţa? 

— A omorât, a omorât — făcu d-na Dăniloiu cu glas scăzut. La necaz și la durere să ajuţi pe om, nu la 
petreceri! 

Se abătu iar prin anticamera lui Dolga, dar Spiru nu o mai urmă. Solomia era pe același scaun, cu 
mâinile în poală, cu ochii în gol. 

— Ce-ai făcut, nenorocito? îi zise acuma Vasi-lica, mereu cu blândete. Cum nu ţi-a fost frică de 
Dumnezeu?... Of, amărâtă și becisnică ţi-a fost soarta!.. Dar să nu pierzi nădejdea în mila 
Atotputernicului, Solomie! Să rabzi și să ispäsesti, ca să-ți răscumperi păcatul! 

— Să mă ierti, cucoană, că ai fost bună si miloasă şi m-ai învăţat numai bine, iar eu te-am supărat și v- 
am făcut si ruşinea asta — bolborosi Solomia, legănându-și capul în dreapta si în stânga, cu glasul plâns 
si cu obrajii vrâstati de lacrimi. 


x 


— Solomia Ionescu născută Motroc! mormăi primul-gardian citind foaia si ridicând ochii s-o vadă; 
apoi mormăi în sine deceptionat: Hm... nde... 

Autorii marilor crime se bucură în închisori, atât din partea paznicilor, cât si a celorlalți deţinuţi, de o 
consideraţie specială și chiar de un fel de admiraţie. Solomia nu păru gardianului destul de arătoasă 
pentru fapta ei şi o predă îndată secţiei femenine, actualmente goală. O paznică urată şi ursuză o conduse 
bombănind: 

— Numai tu mai lipseai, pricopseală pământului!... Că nu vă satură diavolul de blestemăţii... 

Apoi Solomia se pomeni singură într-o celulă rece, mirosind a mucegai, cu o închipuire de lumină ce 
se strecura de la becul din coridor prin ferestruica de deasupra ușii. Patul de fier, cu salteaua umflată de 
paie si cu pătura trentuitä, era în colțul din fund, iar sus, aproape de tavan, fereastra zăbrelită, îngustă, 
care dădea afară. 

Se asezä pe dunga patului si şezu așa, nemișcată, cu haina de iarnă pe ea, cu capul gol si basmaua 
alături, unde o lepădase când gardiana a căutat-o să n-aibă ceva și i-a luat portofelul mic, cu treizeci și 
șapte de lei rămași după cheltuiala înmormântării, cum și acele de păr care-i ţineau coadele pe cap. Nu 
simţea nimic şi nu se gândea la nimic. Era într-o toropeală în care se amestecau și anihilau osteneala cu 
groaza si cu remușcarea. 

Intr-un târziu tresări auzind cheia învârtindu-se în uşa cu vazistasul ca un ochi de pândă. Gardiana îi 
întinse un coltuc de pâine: 

— Mănâncă si culcă-te, n-astepta plăcinte si invitaţii ! 

Solomia rămase pe loc, dar parcă glasul paznicei ar fi smuls-o din toropeală, se simţi deodată moartă 
de oboseală, fără totuși a simți şi nevoia de odihnă sau măcar o molesire somnoroasă. își aduse aminte că 
de aseară n-a luat nimic în gură; cucoana i-a făcut ceai azi-dimineatä, dar ea nu l-a atins si nici nu s-a 
gândit la mâncare de vreme ce se frământa numai cum să-și usureze sufletul... Apoi îşi zise brusc si cu 
mare părere de rău că salba a dat-o judecătorului şi cine ştie ce s-o mai alege de ea, în loc s-o fi lăsat 
acasă, să se împodobească cu ea soră-sa Domnica, fiindcă ei n-o să-i mai trebuiască nici salbă şi nici o 
podoabă... 

Pe urmă gândurile o năpădiră cu grămada, de-a valma de nu le mai putea conteni Se încurcau mereu 
ochii lui Lixandru cu privirea cucoanei Miţa ori cu a judecătorului, în aceeași mustrare ciudată pe care o 
înţelegea totuși încât îi înțepa inima ca un ac neascutit. Apoi parcă vedea într-o goană vijelioasă toate 
câte s-au întâmplat în săptămână de sâmbătă dimineaţa, când a sosit Lixandru, până sâmbătă astalaltă 
când a mărturisit c-a omorât, toate zbuciumările și spaimele şi speranţele rostogolite peste sufletul ei ca 
nişte pietre de moară. Si, dându-și seama unde a ajuns, în mo-mente de limpezire, îngâna fără glas: 

— Mai bine... S-a sfârșit... 

Voia să uite tot, să nu-și mai amintească și nici să se gândească la nimic, căci toate o chinuiau iar, mai 
rău ca atunci. Retrăirea în fragmente poate să fie, prin lipsa de legături și motivări firești, mai 
insuportabilă decât trăirea directă, totală care, prin continuitate, nivelează si amortizează zguduirile... 

Din strânsoarea gândurilor o treziră paşi care se apropiau si care se opriră la uşa celulei. Solomia 
ridică privirea și întâlni în vazistasul uşii ochii răutăcioși ai gardianei. 

— Ce, tu nu înţelegi să te culci?... N-ai auzit stingerea? răsună glasul, umplând celula. 

Solomia ascultă până se pierdu zgomotul pașilor. Se întinse ca să-și alunge nehotărâre, apoi îşi trecu 
amândouă palmele peste obraji parcă s-ar fi spălat de o murdărie ce o supăra. Se sculă în picioare și 
mașinal își pipăi părul. Coadele îi atârnau pe spate, peste haină. Wind să le încolăcească pe cap, să nu o 
încurce, îşi zgârie degetul într-un ac uitat după ceafă. îl scoase și îl înfipse în căpătâiul saltelei până își 
va strânge părul. Potrivi pătura s-o aibă drept pernă, iar cu haina de iarnă să se învălească. Se gândi că e 
îmbrăcată cu hainele de sărbătoare și acuma are să se culce așa şi să Ie strice. Dar îndată adăogă că de- 
acuma n-are ce face cu îmbrăcămintea cea bună... 

Mai stătu puţin cu ochii spre uşă parc-ar fi uitat ceva. Apoi deodată bâlbâi pierdută: 

— O, Doamne, Doamne... 

Căzu în genunchi să se roage, cum a deprins-o maică-sa loana și cum s-a rugat în fiecare seară până 
sâmbătă trecută, de când n-a mai îndrăznit ori poate nici nu i-a mai trecut prin minte de cât a fost de 
zbuciumată. Nu-si mai amintea rugăciunile și stătu în genunchi până amorti îngânând într-una: 

— Doamne Dumnezeule, fie-ti milă si iartă-mă 1.. Doamne... 

Se ridică cu sufletul mai ușor si cu faţa scăldată în lacrimi. 

Se întinse pe pat şi se acoperi cu haina până la gât Ochii deschişi mari se uitau în tavanul putin afumat 


peste care lumina bolnavă de-afară întindea umbră tremurätoare. Ar fi vrut să adoarmă și să nu se mai 
deştepte niciodată. îi apăru deodată iar faţa judecătorului, aspră, şi-i răsună în urechi glasul lui 
batjocoritor că va trebui să mai povestească o dată, înaintea tuturor, la faţa locului, şi să arate pas cu pas 
cum a ucis... A nu știu câtea oară îi revenea amenințarea aceasta și de fiecare dată o îngrozea mai mult. 
închise ochii ca să alunge vedenia si în schimb își auzi inima izbindu-se în coșul pieptului ca un pestisor 
prins în unditä. își puse mâna pe piept să-i potolească zvârcolirea, dar peste pânza cămășii nu simţea 
mângâierea. Desprinse iia din brâu și vârî mâna pe dedesubt. Sânul mic avu un cutremur ca de o atingere 
dusmanä. Dar încet-încet mâna se încălzi si inima își îmblânzi bătăile. 

Dac-ar da Dumnezeu să adorm... Tot n-am nici un rost pe lume... 

Se întoarse pe o parte. Mirosul plinii, ascunsă lângă perete, îi aduse aminte că a înfipt acul în saltea. 
întinse braţul, dar nu-l nimeri şi trebui să se întoarcă iar cu faţa în sus. îl pipăi și-și aminti că tocmai aşa, 
cum e acul de păr, a îndoit ea atunci sârma... Se apucă să-l îndrepte, parcă i-ar fi fost silă de asemănarea 
cu sârma. Apoi i se înfipse brusc gândul în creieri că n-are să mai poată dormi niciodată, fiindcă veşnic 
are să-şi aducă aminte. 

— O, Doamne, unde să mă mai întorc? murmură ca și când nu și-ar găsi locul. 

Apoi deodată continuă în sine cu o mare împă-care: 

— Oare de ce să mă chinuiesc degeaba? 

Haina îi alunecase în jos, iar iia rămăsese des-chisă în dreptul inimii. Bâjbâi cu vârful acului locul 
subt sânul stâng unde inima bătea acuma liniştit, ca un ceasornic de precizie. între două coaste i se păru 
că bătaia e mai vie. Respiră o dată foarte adânc şi apăsă acul întâi simţi o rezistență dureroasă încât fără 
voie încetini apăsarea. Pe urmă respiră din nou si împlântă acul mai adânc, gândind necontenit că nu 
doare Pe urmă vârful acului întâmpină iar o împotrivire. Solomia strânse dinţii și închise ochii, apăsând 
mereu, ajutându-se şi cu mâna cealaltă, păstrând în minte mereu gândul că nu doare... 


— Hai scoală!... Ce lenevești?... N-ai auzit des-teptarea ? 

Gardiana strigă prin vazistas si aşteptă câteva clipe. Apoi strigă din nou, mai aspru: 

— N-auzi, mironosiţo?... 

Deschise ușa şi se apropie s-o zgâltäie. 

— Aoleu !... E moartă ! 

Urmă alarmă și panică. Primul gardian dădea din colț în colț. Zbârnâi telefonul, sculând din somn pe 
domnii care, fiind duminecă, dormeau liniștiți. Totuşi peste două ore se aflau în celula Solomiei primul- 
procuror cu judecătorul Dolga, cu medicul legist si cu politaiul Ploscaru, pe când directorul închisorii se 
plimba prin coridor desperat. 

— Asta mai lipsea! zise primul-procuror supărat că întâmplarea aceasta se va răsfrânge și asupra 
parchetului întreg. Fireşte, dacă oamenii nu-și fac datoria în conștiință !., Am spus de atâtea ori că aici e 
o cloacă de dezordine! Acuma veţi vedea sancţiunile! 

— Eu am percheziționat-o până la piele, domnule prim-procuror—se scuză gardiana care se învârtea 
pe lângă patul moartei și o acoperea cu haina. Nici nu ştiu cum Dumnezeu s-a putut omori că doar... 

— Nu ştii, sigur că nu știi pentru că ești negli-jentă ! strigă Negel mânios. Dă-te la o parte de acolo !... 
Doctore dragă, te rog, vezi puţin! 

Doctorul descoperi cadavrul. Solomia zăcea cu faţa în sus, cu ochii închişi şi gura strânsă într-o 
încordare supremă. Buzele aveau o dungă roșie parc-ar fi fost fardate prea mult mâinile amândouă, una 
peste alta, strângeau coşul pieptului sub sânul stâng, atât de tare, că medicul abia le-a putut da la o parte 
ca să vază capătul acului de păr într-o pată rotundă de sânge închegat cât un ban de aur... 

— Cu acul de păr! mormăi doctorul pipăind uşor pielea împrejurul petei roşii. A avut o poftă de 
moarte titanică! 

— Fi, şi acum? întrebă judecătorul Dolga foarte grav. 

— Acuma s-o ducă la morgă și mâine îi vom face autopsia! zise medicul nepăsător. Azi doar e 
duminecă !... Dealtfel nu mai e nici o grabă, căci ea a terminat socotelile c u justiția noastră. Cel mult cu 
Dumnezeu mai poate să aibă dificultăți! 

Umorul medicului legist nu fu gustat. Primul-procuror simţea răspunderea sinuciderii în închisoare, iar 
judecătorul de instrucţie avea impresia că iar s-au năruit combinaţiile și speranţele de glorie. 

— Asta înseamnă că...—începu Dolga. 

— Asta înseamnă, onorate domnule judecător, că si providenta divină acordă concursul ei justiţiei! 


termină împăciuitor politaiul Ploscaru. Cel putin când e vorba de închiderea dosarului!