Helene Pasquier — Dubla lovitura

DUBLA LOVITURĂ 
P ~ 


e- A 
A a 
J 
A 
ka 
i 
E] 


HELENE PASQUIER 


DUBLA | 
LOVITURĂ 


traducere 
Liliana Toia 


VALDO & ROMCARI 


Orice asemănare cu personaje sau situaţii reale 
este pur întâmplătoare. 


QUAI DES ORFEVRES 
1982 


Editor: VALDO, 1992, Bucureşti 

Copyright: Toate drepturile asupra acestei versiuni 
aparţin societăţii VALDO import- 
export S.R.L. 

Titlul original: COUP DOUBLE 

Copyright: Librairie Artheme Fayard, 1981, Franţa 

Traducere: Liliana Toia 

Coperta: Riess Walter 

Tipărit: ROMCARI S.A. Bucureşti, 1993 


ISBN 973-9085-06-7 
Comenzi: en gros pe adresa: 
c.p. 76-161 Bucureşti 77450 
CAPITOLUL 1 


La următoarea oprire, Julius Kern sări din Dodge. Cineva 
îi dădu puşca, iar camioneta se urni din loc, bălăbănindu- 
se alene pe drumeagul alb brăzdat de urme roşcate de 
căruţă. 


Julius privea vehiculul îndepărtându-se, izbit de senzaţia 
de a mai fi văzut cândva, demult, camionul acesta 
pierzându-se în zare, încărcat aidoma cu civili tăcuţi, 
aşezaţi faţă în faţă, sprijinindu-şi puştile între genunchi. 
Veche fotogramă din Rezistență, sau, şi mai veche încă, 
una din acele scurte secvenţe din războiul din Spania, 
presărate în memoria sa ca nişte firimituri strălucitoare, 
scene în alb şi negru, puternic contractante. Acum nu mai 
era chiar sigur că el, tânărul de douăzeci de ani de atunci, 
a văzut în realitate aceste imagini. Amintirile se 
amestecaseră între timp cu alte imagini, fotografii din 
presă, secvenţe din filme, din care memoria sa selectase 
fără îndoială doar ce era mai reprezentativ pentru el. Sau 
poate avusese loc un fel de sinteză mintală, pentru a nu 
păstra în minte - sau în inimă - decât două, trei imagini, 
abstractizate, condensate. Aceste amintiri aveau o 
asemenea forţă de impact asupra sensibilităţii sale încât, 
iată, după patruzeci de ani simţea cum i se umezesc 
palmele de o transpiraţie rece, revăzând cu ochii minţii 
şirul de ghivece negre, aliniate cuminţi în dosul grilajului 
de fier forjat, unde, înţepenit între ele, la nivelul zidului 
alb, lucea feroce, ca ochiul unei păsări de pradă, orificiul 
unui Mauser ce se legăna imperceptibil. 

De fapt, Julius nu mai era sigur nici de această imagine. 
O văzuse aşa cum şi-o reprezenta în prezent? I se părea 
prea epurată pentru ca ea să fi aparţinut vreodată 
realităţii. Nu putea fi decât rezultatul unui colaj mintal, 
imagine probabil trăită, cu siguranţă re-creată, inventată 
deci. 

— Cine spune, medita Julius, că în afară de Dumnezeu 
evreii n-au inventat niciodată nimic? 

Nu, totul se petrecea, totul se îmbulzea prea repede în 
viaţa unui om. Nu era de mirare că imaginile se 
îndepărtau, se reduceau la câteva schiţe simplificate, 
plasate în lungul existenţei sale asemeni unor borne 
arbitrare. 


— Sunt prea vechi toate, îşi spuse Julius, sau mai bine 
zis, sânt eu prea bătrân. 

Răsări şi soarele într-un târziu, împrăştiind ceața, ale 
cărei zdrenţe se mai agăţau printre copaci la înălţimea 
unui stat de om. Cerul rămânea totuşi în continuare 
cenuşiu, spongios; aerul rece vibra ca într-o peşteră şi 
împrăştia un miros puternic, de mentă proaspătă şi de 
cartof crud. Julius îşi puse puşca jos şi se aşeză pe taluzul 
ce mărginea pădurea. Accesul părea imposibil pe aici. Rugi 
de mure se întreţeseau cu crengi rupte şi înalte ierburi 
ruginii, scufundate toate, ca acoperite de un tăvălug de 
lavă, sub un val gros de clematite, îmbrăcând totul ca o 
gigantică pânză de păianjen pufoasă ce dădea pădurii un 
aer de locuinţă abandonată de secole. 

— Un regiment de iepuri ar putea trece pe dedesubt fără 
ca eu să-i zăresc vreunuia măcar coada, îşi spuse Julius. 

Nu era un mare vânător. Trecuseră ani mulţi de când nu 
mai participase la o astfel de partidă, iar dacă în această 
dimineaţă de noiembrie se afla acolo, nu era datorită 
plăcerii de a trage câteva focuri de armă, ci dorinţei 
irezistibilei dorinţe de a o revedea pe Cea după atâta 
vreme. Era intrigat - dar ea îl intrigase dintotdeauna; Cea 
prefera să locuiască la Consoude, în timp ce Blaise era 
reţinut de treburi mal tot timpul la Paris. 

— Fără îndoială, îţi va face plăcere să revezi Consoude, 
îi spusese Françoise. Nu te-ai mai întors niciodată acolo? 

— Nu. 

— Oricum, eu am treabă duminică. 

Generozitatea Franqoisei îl irita puţin. Ştia că deliberat 
nu adusese vorba despre Cea şi se simţi roşind ca un 
adolescent luat prin surprindere. 

— Sunt mare! spuse el vesel. 

Françoise căscă ochii: 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic... 

Cartonul invitaţiei era uşor îngălbenit pe margini; Cea 


folosise cu siguranţă un vechi stoc comandat de Bătrân în 
epoca sa de glorie. Tipăritura era demodată, chiar stilul 
textului era desuet în curtoazia sa prin exces de eleganţă. 
Cele câteva cuvinte manuscrise fuseseră adăugate de Cea 
personal. 

Julius pusese cartonaşul pe masă, rezemat de solniţă, 
rezistând dorinţei bruşte de a-l duce la nas, de a-l 
adulmeca... 

— Mă voi duce probabil, spuse el, în definitiv mi-ar 
plăcea să revăd locurile acelea. 

Cu mulţi ani în urmă poposise îndelung la Consoude; 
stătuse ascuns toată iarna în 1942 şi o parte din primăvara 
următoare, în hambarul unei mori ruinate, aflată pe malul 
unui râu ale cărui ape greoaie, leneşe, păreau să nu fi 
învârtit vreodată nici cea mai mică roată. Pe atunci Cea nu 
putea avea mai mult de un an, doi, şi nimic nu prevestea că 
ea va ajunge să locuiască într-o zi la Consoude; de aceea, 
în ajun, la sosire, Julius avu un sentiment ciudat, 
constatând cum se alăturau două perioade din viaţa sa, 
complet diferite, distanţate una de cealaltă prin aproape 
douăzeci de ani. Una pe care o aşeza printre amintirile 
sale din copilărie, deşi la vremea respectivă atinsese deja 
vârsta adolescenţei, probabil fiindcă de-a lungul acelor 
câteva luni avusese de multe ori sentimentul, uneori 
dureros chiar, că se juca de-a indienii, poate şi pentru că 
atunci legale o strânsă prietenie cu Blaise, mai tânăr cu 
zece ani decât el. Mai târziu, mult mai târziu, o cunoscuse 
pe Cea. 

Un fâlfâit în apropiere îl făcu să tresară; un porumbel 
trecu pe deasupra capului său în căutarea unui alt 
adăpost, dincolo de brunul deschis al întinderilor câmpiei, 
marmorată asemeni caimacului dintr-o ceaşcă de cacao cu 
lapte. Să fi intrat deja hăitașii în inima pădurii? Nu auzise 
sunetul goarnei, convenit ca semnal de începere. Ciuli 
urechea: în jurul său totul păirea imobil, atât de tăcut, 
încât zgomotul făcut de căderea unei frunze pe pământul 


îngheţat îl făcu să tresară. 

Din locul unde se afla, la o sută de metri de colţul 
pădurii, nu putea distinge vânătorul aflat în dreapta sa, 
după cum nu-l putea vedea nici pe cel din stânga, care, 
neîndoielnic, se afundase în pădure cu mult înaintea lui... 
Julius se ridică şi începu să-şi încarce nepăsător puşca, 
ştiind că dacă vânătorul este scuzat pentru ratarea unei 
lovituri, nu va fi iertat niciodată dacă nu apasă pe trăgaci. 
Totuşi, în clipa aceea n-avea niciun chef să audă strigătele 
hăitaşilor îndreptându-se în direcţia lui, însoţite de 
zgomotele bastoanelor izbite de copaci, urletele „Prindeţi- 
l!  Prindeţi-l!”, dezordinea sonoră a flancurilor, 
împuşcături, lătrături, văicăreli de iepure rănit. Acel 
vacarm de final de hăituială îl stingherea, ca de fiecare 
dată când era obligat să asiste la un joc căruia nu reuşea 
să i se asocieze cu adevărat, câteodată îi producea chiar 
un sentiment intim de ruşine, de parcă aţâţarea vânătorilor 
trăda o emoție uşor obscenă, pe care el cel puţin avea 
buna cuviinţă să şi-o reprime în public. 

În fond, din vânătoare iubea doar momentul pe care-l 
trăia în prezent: pregătirea, singurătatea, aşteptarea, toată 
liniştea aceea care avea în ea ceva. Ameninţător, dar în 
acelaşi timp delicios, momentul în care trenuleţul din 
parcul de distracţii se caţără greoi, inexorabil, către vârful 
schelei, sau un alt moment, la fel suspendat deasupra 
vidului, ce desparte clipa în care acordarea instrumentelor 
ia sfârşit de cea în care dirijorul va dobori bagheta. 

Cotrobăia în cartuşieră în căutarea unui cartuş de 
calibru mare, trebuia să fie acolo, când un zgomot de paşi 
îl făcu să întoarcă privirea. Cea apăruse de după un colţ al 
pădurii şi se îndrepta către al; la fel ca în ajun, ca- 
ntotdeauna, Julius avu brusc senzaţia că i se înfige o 
gheară în beregată. 

Purta cizme înalte din cauciuc, o haină veche din piele 
de căprioară şi pe cap o eşarfă verde înnodată la ceafă, 
care-i acoperea părul până la nivelul frunţii, scoţându-i în 


evidenţă pomeţii proeminenţi şi graţia incomparabilă cu 
care-şi înclina capul. 

„Are într-adevăr aerul unei poloneze” îşi spuse Julius, 
fără să-şi dea prea bine seama dacă se gândea la acei 
ţărani nefericiţi, întrezăriţi cândva dincolo de miriştea 
ţepoasă a câmpului... sau la vechea poveste rusească în 
care, din cei patru fraţi trimişi să aducă la curtea 
părintească ceea ce li se va părea mai minunat în lume, 
mezinul îşi mânie tatăl aducându-şi o mireasă poloneză. 

— Gardian, mai bine mărturisesc imediat, spuse Cea, nu 
ştiu parola. 

— Cu atât mai grav, spuse Julius, voi trage. 

— Este interzis. 

— Exact. Dar mi se pare că ni s-a interzis să ne şi 
deplasăm, nu? 

Cea ridică din umeri: 

— Hăitaşii n-au pornit încă, iar eu sunt singura care 
poate supraveghea desfăşurarea vânătorilor. Numai eu 
cunosc planul de mişcare... 

— Într-adevăr, aprobă Julius, vorbeai cu paznicul despre 
Câmpul Holerei, Pădurea Săgeţilor... 

— Ia te uită... Aşa pare, dar nu este cu adevărat paznic, 
să ştii. Este fiul Zoeei. Ai cunoscut-o pe Zoé? 

— Luni în şir mi-a adus mâncare dimineaţa şi seara. Mai 
este şi acum aici? 

Cea dădu din cap: 

— Ai fi putut s-o vezi ieri. Ar fi fost încântată, nu m-am 
gândit la asta. 

Zoé. Dumnezeule, ce bătrână era... O revedea 
căţărându-se pe scara hambarului, după ce-şi trimisese 
unul după altul saboţii la plimbare, cu un zgomot ce i se 
părea lui Julius că se auzea pe o rază de trei leghe în jur şi 
apoi îşi itea capul deasupra trapei şi i se adresa: 

— Tot aici sunteţi, domnule Julius? 

— Soarta mea este să rămân aici, în aşteptarea d-tale, 
Zoé, ştii foarte bine. 


Ea râdea ridicând foarte sus cotul pentru a pune pe 
podeaua hambarului coşul maroniu din răchită, cu obrajii 
îmbujoraţi, ca întotdeauna gâfâind uşor, fiindcă nu putea 
face nimic fără să alerge, purtând mereu acelaşi şorţ cu 
flori, tocit în dreptul sânilor... 

— Cum era pe vremea aceea? întrebă Cea. 

— Robustă, expeditivă şi afectuoasă. Nostimă chiar, îmi 
amintesc că se adresa trândavului ei soţ cu apelativul 
„Puturoşenia Dumneavoastră”! 

— Şi acum tot aşa îl strigă!... 

Izbucniră amândoi în râs, iar ea continuă: 

— Să nu facem totuşi prea mult zgomot. Francis te-a 
prevenit în privinţa mistreţului? 

— Francis? 

— Paznicul, cum îi zilei tu, fiul Zoeei. Nu cred că l-ai 
cunoscut. Pe vreme când erai tu la Consoude, el era la 
seminar. Nu ştiu cine a hotărât pentru el că trebuia să 
devină preot; socrul meu probabil, convins că un băiat 
sărac care pare să aibă chemare pentru învăţătură nu 
poate fi decât preot! 

— Nu avea chemare? 

— Nu avea decât o singură chemare, aceea de a trăi la 
Consoude. Şi-a început studiile, nu mai ştiu ce fel de studii, 
şi apoi într-o bună zi s-a întors aici, hotărât, se pare, să nu 
mai plece. Bătrânul Cosme a început să bombăne că nu-l 
va hrăni pe degeaba; apoi a ajuns să constate că de fapt 
Francis făcea tot... 

— Şi-l plăteşte? 

— Puțin... 

— E însurat? 

— Francis? Oh, nu ! 

Ochii Ceei scânteiară, de parcă ideea ca fiul Zoéei să fie 
căsătorit o umplea de ilaritate. 

— E un urs! 

— Chiar şi un urs îşi poate dori câteodată tovărăşia unei 
ursoaice! 


Se aştepta ca Cea să-i răspundă pe acelaşi ton uşor, de 
glumă; în schimb, ea cobori privirea şi murmură pe un ton 
grav, chiar preocupat: 

— Posibil, da... E foarte posibil. 

De multă vreme Julius renunţase să se mai mire de 
reacţiile ei. „Nu s-a schimbat”, gândi, copleşit de un val de 
tandreţe care-l miră chiar şi pe el. Femeia ridică din nou 
privirea surâzându-i cu acel surâs puţin trist care-i era atât 
de familiar lui, dar... 

— Surâsul ţi s-a schimbat, spuse deodată, e mai puţin, 
cum să spun, mai puţin descumpănit ca altădată. 

— Pentru că am crescut, replică Cea, cu o grimasă 
înfiorătoare. 

— Nu, n-ai crescut, eşti doar mai veselă, mai senină. 

— Cum să nu devii astfel aici? 

Cu un gest larg al palmei desfăcute arătă către câmpia 
din jur, apoi îndoi braţul, închizând pumnul, de parcă 
prădase în trecere câmpurile, pădurile... 

— Şi Blaise? 

Şi cum continua să-l privească de parcă nu înţelesese 
întrebarea: 

— Ce zici de felul în care trăiţi?... 

— Unul în deal şi altul în vale, cum spune Zoé? Eh... Ştii 
bine că Blaise m-a lăsat întotdeauna să fac tot ce voiam... 

În vocea ei nu era nici insolenţă, nici dispreţ, ci un 
amestec de agresivitate şi amărăciune dureroasă, care-l 
surprinse pe Julius şi îl duru. 

— Deci nu-l mai iubeşti? spuse cu voce tare. 

— Pe cine? Pe Blaise? Ce idee! 

Izbucni într-un râs sincer. 

— Girueta mea a ruginit de multă vreme. Nu se mai 
învârte! 

Julius nu mai ştia dacă se temuse sau sperase acest 
răspuns dar acum îl aducea înapoi la întrebarea pe care şi- 
o pusese de mii şi mii de ori. O iubise oare cu adevărat pe 
Cea? Crezuse acest lucru, da, sau mai curând crezuse că 


are pentru ea ceea ce se numeşte în mod obişnuit o 
pasiune. Dar o iubise? Era perfect conştient de faptul că 
dacă-şi pune această întrebare în prezent, trebuia să afle şi 
dacă o mai iubea încă. 

Nu, n-o iubea, nu în sensul în care o iubise şi o mai iubea 
încă pe Françoise. Dar cum să explice că-şi simţea mereu 
gura uscată în prezenţa ei, că cel mai neînsemnat dintre 
gesturile ei continua să-l fascineze, că nu se îndura să-şi 
dezlipească privirea de ea nici pentru o secundă, fie că se 
aflau printre străini, fie că era şi Françoise de faţă? 

Julius introduse nervos două cartușe cu alice în armă, pe 
care o închise apoi cu un zgomot sec, ca un gest de sfidare. 
„Sunt de-a dreptul ridicol”, îşi spuse. 

— Nu ai gloanţe? îl întrebă Cea. 

— Gloanţe? Nu. Să nu-mi spui că ceilalţi vor trage cu 
gloanţe adevărate! 

— Asupra unui mistreţ de o sută douăzeci de kilograme 
focul tău va avea efectul unui pumn de grăunţe, suspină 
Cea. Să sperăm că nu te vei trezi cu el sub nas... 

Departe, foarte departe, se auzi sunetul tânguitor al unei 
goarne. Un stol de mici păsări negre zbură de nu se ştie 
unde şi începu să se rotească pe deasupra ca un pumn de 
cenuşă aruncată în aer. 

— Pe curând, spuse Cea. 

Atinse uşor, cu două degete obrazul lui Julius, într-o 
mângâiere fugară, apoi se îndepărtă cu paşi mari şi repezi 
către colţul pădurii, unde dispăru fără să mai arunce vreo 
privire înapoi. 

Cu puşca sub braţ, Julius îşi adăposti faţa în gulerul de 
blană al hainei. „Mi-e frig”, îşi spuse. 

Câteva secunde mai târziu se auzi zgomotul unei arme, 
atât de violent, atât de aproape, încât Julius crezu că-i vor 
pocni timpanele şi, instinctiv, se lăsă să cadă la pământ; 
apoi se ridică şi fără să se gândească începu să alerge în 
direcţia de unde păruse că pornise împuşcătura. Nu se 
gândi să pătrundă în interiorul pădurii, fugi cât putu de 


repede către colţul acesteia. Nu-l depăşise cu mai mult de 
cincizeci de metri când zări corpul prăbuşit de-a 
curmezişul drumului. 

Ingenunche lângă ea, îi petrecu cu grijă mâna pe sub 
umeri, ridicând-o puţin. Avea ochii închişi, eşarfa îi 
alunecase pe spate, acoperindu-i părul blond. 

— Cea! 

Femeia deschise ochii, părea că are nevoie de toate 
puterile pentru a-i ţine astfel, căuta ceva. Intâlni privirea 
lui Julius într-un târziu. 

— Cea, micuța mea... 

Mâna ei i se agăţă de reverul hainei: 

— Spune-i, murmură ea, spune-i lui Blaise că urăsc li... 

Din gura femeii se revărsă un val de sânge ce-l împroşcă 
pe Julius pătându-i haina, apoi capul îi căzu pe spate. 

— Cea... continua să repede Julius. Cea... 

— Este inutil, domnule. 

Ca prin ceaţă, Julius distinse doi pantofi imenşi ce se 
continuau cu jambiere. Ridică ochii: 

— A murit. 

Simţea o dorinţă nebună de a urla; rămânea totuşi în 
continuare țintuit acolo, mult, imobil, privind la gâtul Ceei 
ce zăcea îndoit pe cotul lui. 

— Lăsaţi, domnule... 

Paznicul îl îndepărtă fără ca Julius să se împotrivească. 

— Cine a tras? murmură el. 

— Nu ştiu domnule, răspunse paznicul. 

Puse apoi cu grijă braţele sub corpul fără viaţă şi îl 
ridică, absurd de precaut. 

— Trebuie s-o ducem la conac, spuse el adresându-se 
parcă nimănui. 


CAPITOLUL 2 


Aerul rece şi umed mirosea puternic a fum îngheţat şi a 
pământ reavăn. Mathieu Lorain îşi privea îngrijorat mâna 
dreaptă: de câtva timp, la cea mai mică schimbare de 
temperatură, îi îngheţau degetele. Arătătorul, mijlociul şi 
inelarul căpătau o paloare cadaverică, deveneau ţepene şi 
dureroase. Mâna îi semăna cu a unui mort al cărui ultim 
gest a fost salutul de „scout”. 

„Ridicol!”, gândi el vârându-şi mâna în buzunar. 

Cerul era alburiu. Tulpinile umede ale copacilor, negre, 
strălucitoare. Câmpul, o pată cenuşie presărată cu 
bolovani calcaroşi, urca în pantă uşoară către zidul 
fumuriu în spatele căruia se înălța auster castelul 
Consoude. 

„O fotografie alb-negru” gândi Lorain. La picioarele sale, 
urmele rozalii de sânge se diluaseră în pământul jilav. 
Alături zăcea o eşarfă îmbibată de apă, încrustată parcă în 
noroiul cărării. 

— Ce idee să care corpul de aici, mormăi Doucet. 

Mathieu Lorain dădu distrat din cap, cu gândul aiurea. O 
femeie încă tânără murise acolo, ucisă de un necunoscut, 
dintr-un motiv necunoscut. Revedea imaginea cadavrului 
zăcând în cămăruţa cu parchet cernit şi draperii din pichet 
alb, o cameră rustică, o cameră de adolescentă. Stăpâna ei 
cu părul blond zăcea acum moartă.Picioarele încălţate în 
ciorapi groşi de lână îi atârnau formând un unghi ciudat, 
neanatomic, evocând imaginea unei păpuşi stricate sau 
aruncate într-un colţ de un copil mofturos. 

„Să mori de moarte bună, ce expresie absurdă”, medită 
Lorain. Ca şi cum ar putea exista şi morţi bune, de parcă 
moartea nu era întotdeauna hidoasă, revoltătoare. Faţă de 


dispariţia unei fiinţe omeneşti, unice, de neînlocuit, 
arestarea asasinului, chiar întemnițarea lui, păreau 
derizorii. La începutul fiecărei anchete îl copleşeau aceeaşi 
deznădejde, acelaşi dezgust, însoţite de un sentiment de 
panică, de anxietate, asemănătoare cu cea a scriitorului 
aşezat în faţa foii albe. Nu avea încă nici cea mai vagă idee 
despre felul în care va continua ancheta, ştia doar că încă 
o dată trebuia să disece cu grijă fapte, caractere, vieţi. 
Bineînţeles, ştia şi că într-o zi va ajunge, ca întotdeauna, să 
manifeste un interes pasional pentru caz, dar acest lucru 
nu-l ajuta câtuşi de puţin să depăşească primul moment de 
confuzie. 

„la să vedem”, îşi spuse el, făcând un efort să se adune, 
observându-şi distrat subalternul care inspecta meticulos 
terenul, ademeni unui puşti în căutare de scoici, „pădurea 
are o formă aproximativ pătrată; vânătorii erau postați pe 
trei laturi, hăitaşii urmând să pornească în linie dinspre 
cea de-a patra, situată perpendicular pe faţada castelului, 
cam spre nord. Doctorul Drouet se afla în colţul dinspre 
sud-vest, dl. Kern în cel din sud-est. Cu puţin înainte de a fi 
ucisă, d-na Drouet a făcut un mic ocol pe la est de locul 
unde se afla postul ei pentru a flecari puţin cu dl. Kern. In 
momentul în care s-a reîntors la locul său s-a auzit 
detunătura, chiar înainte de a se urni cordonul de hăitași. 
Paznicul tocmai îşi aliniase oamenii în lungul lizierei de 
nord a pădurii când a răsunat împuşcătura. Cel puţin asta 
susţine el şi pare să se confirme prin declaraţiile celorlalţi 
vânători. Ipoteza unui accident pare puţin probabilă: pe 
de-o parte cei prezenţi erau toţi oameni cumpătaţi, 
vânători cu experienţă, obişnuiţi cu o oarecare disciplină, 
puţin înclinați către... 

— Priviţi, şefu'! 

Triumfător, cu faţa aprinsă de pistrui strălucitori, Remi 
Doucet îi întindea lui Lorain batista sa, ca pe un cornet cu 
bomboane, în mijlocul căreia se legăna un proiectil. 

— Cunoaşteţi multe persoane care pleacă la vânătoare 


de potârnichi cu Winchesterul? 

— Nu, dar pentru moment nu înseamnă mare lucru, 
proiectilul putea să zacă aici de multă vreme, spuse 
Lorain, având aerul că mintea îi este cu totul în altă parte. 
Se întorsese cu faţa către Consoude şi, cu ochii mijiţi, 
aproxima distanţa dintre castel şi liziera de est a pădurii: 
două sute cincizeci, poate trei sute de metri... 

Remi Doucet îl studia cu atenţie. 

— ÎL păstrez totuşi? întrebă el într-un târziu, aproape 
timid, cu ochi aţintiţi în batistă. 

— Aşa ar trebui, spuse Lorain. Dar părerea mea este că 
nu vom afla mare lutru cu ajutorul lui. Mergem? 

Cei doi porniră pe drumeagul ce tăia câmpia semănată 
cu pietre cenuşii. In faţa lor se contura pe fundalul alburiu 
al cerului corpul principal al castelului Consoude, acoperit 
cu ardezie coşcovită. Castelul era flancat de două turnuri 
pătrate, masive, acoperite ici-colo cu mari umflături 
rotunde din piatră, asemeni fațadelor din vremuri apuse, 
placate cu ghiulele de tun. 

— Construcţia asta s-ar putea numi mai degrabă 
cazarmă, nu castel, rosti Doucet cu o grimasă. Mă întreb la 
ce pot folosi umflăturile alea? Îndoi-m-aş să fi urmărit un 
scop estetic, sânt dispuse total alandala. 

— Aşa par la prima vedere, dar în realitate au fost 
dispuse cu mare atenţie conform unui vechi sistem de 
apărare, într-un unghi precis raportat la deschiderile 
practicate în zid. 

— Aşa, deci? 

__— Îhî... Erau destinate să devieze săgețile asediatorilor. 
Îţi dai seama cât de vechi e castelul... 

Remi Doucet suspină: 

— Oricum, e lugubru, spuse el strâmbându-se. Când mă 
gândesc că d-na Drouet locuia aici tot anul, în timp ce 
bărbatul ei se instalase la Paris, şi încă în arondismentul 
şaisprezece... 

Clătină din cap de mai multe ori şi conchise: 


— Au desigur probleme financiare! 

Mathieu Lorain îşi stăpâni un surâs. Deducţiile lui Remi 
Doucet erau întotdeauna la fel de previzibile ca 
întoarcerea primăverii. Câteodată Lorain îi invidia 
simplicitatea. Cât de odihnitoare trebuia să fie viaţa, gândi 
el, când răspunsurile la întrebări veneau singure, furnizate 
parcă de un automat. Bineînţeles că nouă răspunsuri din 
zece sunt false, dar numai nouă din zece. Pentru cel de-al 
zecelea însă, Lorain se felicita că-l are pe Doucet ca ajutor. 

— Ce nu pot să pricep, continuă tânărul inspector cu un 
aer naiv, pentru a preîntâmpina parcă un eventual 
comentariu ironic, este cum se face că fiul domnului de 
Consoude se numeşte doctor Drouet? La mine în sat fiii 
poartă numele tatălui lor. 

Se aştepta să-l vadă pe comisar izbucnind în hohote de 
râs, dar acesta nici nu surâse măcar când îi răspunse: 

— Dar tatăl se numeşte în realitate Drouet de Consoude, 
iar fiul, din modestie probabil, sau pentru a nu face caz de 
originea sa aristocratică, care în anumite medii ar fi mai 
degrabă stânjenitoare decât măgulitoare, sau poate chiar 
ca o reacţie împotriva familiei, a preferat să poarte doar 
numele patronimic... 

Îl revăzu pe doctorul Drouet încleştat de tăblia patului în 
care zăcea trupul fără viaţă al soţiei sale, livid; atitudinea 
şi privirea îi erau de o imobilitate absolută. Nu se întorsese 
nici măcar când intrase înnebunită bătrâna să-l anunţe că 
bătrânul conte avusese un atac. lar când Lorain, ajutat de 
Doucet şi de Julius Kern, încercaseră să-l îndepărteze cu 
forţa, să-l smulgă din starea aceea ca de hipnoză, bâlbâi o 
frază ciudată: 

— Am ştiut întotdeauna... am ştiut... că o voi pierde. 

Dincolo de zidul mărunt ce împrejmuia proprietatea, o 
alee scurtă mărginită de castani uriaşi ducea către un 
peron, unde se deschidea o uşă grea într-o arcadă boltită. 
Deasupra ei trona cu blazon cioplit în piatră, măcinat de 
ani, pe care nu se mai distingeau decât vag nişte galoane 


sparte şi undeva în colţul din dreapta sus o stea. Holul, 
pavat cu dale din piatră, dădea direct într-un salon mare, 
întunecos, în pofida celor două ferestre-uşi ce se 
deschideau spre curtea din spatele castelului. Mobilierul 
salonului era compus mai ales din fotolii adânci aurite, 
acoperite cu catifea roşie brodată, având un aspect mai 
curând impunător decât confortabil. Pereţii erau acoperiţi 
cu mătase de acelaşi roşu intens, bătând în purpură. Focul 
ce ardea în marele şemineu din piatră cenuşie accentua 
aspectul teatral al decorului, maiestuos şi în acelaşi timp 
puţin „diabolic”. 

Julius Kern era aşezat lângă foc, cu o carte în mână; 
când îi văzu pe cei doi sosind, se ridică surâzând, un surâs 
trist ce-i lăsa în jos colţurile gurii, şi întinse mâna 
comisarului. 

— Bună seara, domnule Kern. Aveţi noutăţi despre 
bătrânul domn de Consoude? 

— Este tot inconştient. Doctorul Cellerier nu-i deloc 
optimist... 

— 'Ţinea mult la nora lui? 

— O adora, după cum spune bătrâna Zoé. 

— Care este părerea dvs.? 

— Nu am nici o părere, domnule comisar. Până 
alaltăieri, când am sosit aici, n-o mai văzusem pe Céa de 
zece ani. Iar la Consoude n-am mai fost de treizeci de ani.. 

— O ceartă? 

Cu un gest discret, Lorain îi făcu semn adjunctului său 
să se retragă. 

— Nu, nu, deloc... Capriciile soartei, spuse Julius Kern 
privindu-l distrat pe Doucet care se îndepărta. 

— Povestiţi-mi despre ce e vorba, domnule. Kern. 

Comisarul se aşeză şi el de partea cealaltă a şemineului 
şi întinse mâinile către foc. 

— Doamne, comisare, nu prea văd ce importanţă ar 
putea avea pentru dv... 

Kern îl studia pe Mathieu Lorain cum stătea cu profilul 


către el. „Ce tânăr e”, gândi, „câţi ani ar putea avea? 
Treizeci? Poate mai mult... mai ales că vârsta blonzilor 
este adesea greu de apreciat. Un chip celtic, aşa ar fi 
trebuit să arate Vercingétorix; bineînţeles, cu mustață... 
Dar privirea n-are nimic marţial în ea. E mai curând o 
privire de ceasornicar, de entomologist... atentă, 
răbdătoare... nimic pâclos...” 

Lorain rămase tăcut o vreme, privind focul. 

— V-aş putea spune că ador poveştile l-a gura sobei, 
domnule Kern, şi ar fi adevărat, spuse el într-un târziu, dar 
nu e numai asta. Vedeţi, majoritatea oamenilor îşi 
închipuie că o problemă polițistă se rezolvă numai prin 
logică. Aşa se întâmplă cel mai adesea în romanele 
polițiste, care constituie pentru majoritatea populaţiei, 
baza culturii polițiste, dacă se poate spune astfel. In 
realitate, ceea ce în mod obişnuit se numeşte logică este 
de fapt o unealtă foarte grosolană, echivalentul unui 
șperaclu în comparaţie cu cheia unui safe cu cifru. Logica, 
fiind logica tuturor, este prin definiţie o convenţie; ea 
poate servi la rezolvarea problemelor de aritmetică, a 
problemelor abstracte, convenţionale şi ele într-o oarecare 
măsură. Ele nu ţin cont de concret, de nuanţe, de 
diferenţe, de ceea ce scapă tiparului şcolăresc. Logica este 
ceva abstract, domnule Kern, nu există o logică, ci logici; 
fiecare individ, fiecare poveste chiar, posedă propria 
logică, ce nu se aseamănă cu cea a vecinului. De aceea, nu 
pot fi înţelese motivele, felul de a acţiona ale unui individ 
câtă vreme nu s-a stabilit cărui tip de logică i se supune 
acest individ, câtă vreme mecanismul său mintal n-a fost 
demontat... 

— Şi vreţi să-l demontaţi pe al meu? întrebă Julius cu o 
uşoară ironie. 

— Nu în mod special, domnule Kern. Cred că nu sunteţi 
implicat câtuşi de puţin în asasinarea doamnei Drouet. 

— Asasinarea? Sunteţi sigur că este o crimă, comisare? 

— Credeţi că e doar un accident? 


Julius ridică din umeri: 

— Eu nu cred nimic, comisare. N-aş putea spune nici 
măcar dacă speram să se dovedească un accident. Ar fi 
fost oarecum mai puţin, şi în acelaşi timp, cu mult mai 
revoltător... dar oricum ea rămâne tot moartă. 

Julius rămase tăcut o vreme, apoi cu un efort reluă cu 
vocea răguşită de emoție: 

— Cert este că nu reuşesc să-mi imaginez că cineva, 
oricine ar fi, ar fi putut dori moartea Câei... 

Îşi stăpânea cu greu lacrimile.. Mathieu Lorain dădu 
uşor din cap. Îl studia şi el la rândul său, cu discreţie, pe 
Julius Kern. „Un rabin bătrân”, gândi el, „pe jumătate 
Chagall, pe jumătate Harpo Marx... simpatic...”. Işi 
întoarse din nou privirea către foc: o mică flacără verzuie 
alerga ca un fior în lungul unui buştean cenuşiu, tremura, 
cădea ajungând la capătul ciotului de lemn, pentru ca o 
clipă mai târziu să reapară la celălalt capăt, de parcă ar fi 
făcut un ocol... 

— Ce nume ciudat, spuse el deodată. 

— Poftim? 

— Cea. 

— Ah, da... 

Julius Kern întâlni privirea comisarului şi-i surâse iarăşi, 
cu acel surâs trist. 

— Am să vă povestesc, comisare, de vreme ce ţineţi 
atât... 


CAPITOLUL 3 


— În timpul războiului am stat ascuns aici la Consoude 
mai mult de un an; nu chiar la castel, ci la moară, acolo 
unde locuieşte acum Francis... 


— Paznicul, nu? 

— Da... de fapt nu este chiar paznic. Tatăl lui era; el a 
mai curând om bun la toate. Dar pe vremuri, vreau să spun 
atunci când mă ascundeam la moară, Francis mergea la 
seminar, îşi făcea studiile, îl vedeai doar în vacanţele mari 
şi atunci mai ales pe câmp. Nu pot afirma că l-am cunoscut 
cu adevărat. De altfel nu-l cunoşteam nici pe domnul de 
Consoude. M-a primit cu un amestec de amabilitate şi 
trufie, asemeni unui suveran cu drept divin ce întâmpină 
un diplomat, asigurându-mă că vă voi fi cât se poate de 
liniştit la moara Certain şi recomandându-mi să rămân 
ascuns cât mai mult cu putinţă, întrucât nu putea garanta 
pentru personalul său. Mi s-a părut prudent, atât pentru el, 
cât şi pentru mine, să-l ascult, şi o dată instalat în 
hambarul morii n-am văzut aproape pe nimeni, cu excepţia 
Zoéei care îmi aducea mâncarea şi a tânărului Consoude, 
Blaise, actualul doctor Drouet, care n-avea pe atunci mai 
mult de zece ani. 

Julius Kern se întrerupse pentru o clipă, cu ochii pe 
jumătate închişi, ca un pictor atent să distingă contururile 
umbrite de petele luminoase. 

— În fond, Blaise nu s-a schimbat prea mult, rosti el în 
fine. În umbra adultului de acum poţi regăsi cu uşurinţă 
copilul care a fost: un băiat înalt cu privire caldă, cu 
fruntea acoperită de o şuviţă de păr ce-i cădea necontenit 
peste ochi, devorat de timiditate - în perioada aceea chiar 
se bâlbâia uşor - târându-şi piciorul stâng ca pe o povară, 
şi profund, dramatic de singur. Mama lui murise, tatăl îl 
trata cu severitate. li adusese un învăţător acasă refuzând 
să-şi trimită băiatul la şcoala din comună, ceea ce era 
totuşi un lucru bun. Timiditatea puştiului şi defectul de la 
picior ar fi făcut din el victimă sigură a răutăţilor întâlnite 
în general în şcolile publice. Pe de altă parte însă, era 
privat de orice contact cu alţi copii de vârsta lui. Blaise 
compensa, această lipsă de căldură sufletească întreţinând 
o adevărată menajerie, formată în mare parte din animale 


pe care le găsise abandonate sau rănite. Mi-a adus o dată 
într-o cutie de pantofi umplută cu zdrenţe o broască căreia 
îi fusese secţionată o lăbuţă de lama unui aparat de tuns 
iarba. li făcuse un pansament şi era disperat că plasturele 
nu voia să se lipească pe pielea lunecoasă a brotacului... 

— A reuşit să-şi salveze broscuţa? întrebă Lorain, părând 
sincer interesat. 

— Mărturisesc că nu ştiu... dar în momentul acela eram 
sigur că într-o zi va ajunge veterinar. Nu am idee cea 
putut să-l determine în final să urmeze medicina. Chiar l- 
am întrebat o dată, dar el mi-a răspuns că şi-a dat şi aşa 
destulă osteneală să înveţe maladiile unei singure specii de 
mamifere! Cel puţin, i-am răspuns eu, mamiferele astea 
pot explica ce simt. „Ei da, mi-a replicat el, ăsta-i marele 
inconvenient!” 

Mathieu Lorain dădu din cap: 

— Mi s-a părut că nu-i prea vorbăreţ, spuse el. 

— Da... v-am mai spus, copil fiind, era cel mai adesea 
singur, se şi bâlbâia uşor. Fără îndoială, s-a obişnuit o dată 
pentru totdeauna să nu deschidă gura decât dacă este 
absolut necesar. Cu mine totuşi se simţea în largul lui: 
aveam timp din belşug şi căpătasem pentru el un 
sentiment de afecţiune ce nu s-a şters de altfel niciodată. 

Se opri, lăsă capul pe spate şi continuă apoi mai repede: 

— Într-o seară, când mi-a adus cina, Zoé - care nu era 
încă „bătrână Zoe” ci o femeie zdravănă, frumoasă şi 
veselă - Zoé deci, mi-a spus că vor veni să mă ia chiar în 
noaptea aceea pentru a mă conduce undeva de unde se pot 
trece graniţa în Spania. Am părăsit Consoude noaptea, 
fără să-mi iau rămas bun de la nimeni şi, după mai multe 
etape, urmând un itinerariu prestabilit, am ajuns în fine în 
Spania. A urmat închisoarea, apoi Africa de Nord, 
debarcarea. Am fost corespondent de război, apoi 
corespondent de presă la Berlin. În Franţa m-am întors 
abia în '53-54. Atunci l-am întâlnit pe 
Blaise, care făcea medicina la Paris, şi i-am exprimat 


dorinţa mea de a merge la Consoude pentru a mulţumi 
bătrânului conte pentru ospitalitatea sa în anii aceia grei. 
Blaise m-a făcut să mă răzgândesc: după părerea lui, 
domnul de Consoude n-ar fi fost deloc încântat să mă 
revadă şi probabil ar fi refuzat chiar să mă primească. Din 
stânjeneala cu care-mi dădea aceste explicaţii am priceput 
că în mintea contelui una era să salveze viaţa unui evreu şi 
cu totul altceva să-l aşeze la masa lui... N-am mai insistat 
deci şi, până ieri, n-am mai pus piciorul la Consoude... 

— Şi în acest răstimp? 

Julius ridică uşor din nimeri şi-şi întinse picioarele cu o 
mică grimasă: 

— Sunteţi într-adevăr un funcţionar zelos. Chiar vă 
interesează povestea vieţii mele? 

— Sufăr de o curiozitate neobosită, domnule Kern. 

— Normal, face parte din meseria dvs. , dar... v-aş putea 
spune şi minciuni, nu? Un comisar de poliţie aude multe 
minciuni... 

— Da... Sincer vorbind, toată lumea minte şi în acelaşi 
timp nu minte nimeni. Cuvintele sunt atât de superficiale; 
nici măcar cât partea vizibilă a unui aisberg, mai curând 
un freamăt ce aleargă ca spuma valului. Urma sa atinge 
pentru o clipă privirea, bănuieşti existenţa unor mase 
enorme în mişcare dedesubt, dar nu le poţi studia cu 
adevărat niciodată... Personal, cred că sunteţi tot atât de 
puţin implicat în această afacere ca şi mine însumi, dar dv. 
cunoaşteţi personajele de multă vreme, domnule Kern, le 
cunoaşteţi povestea... 

— Până într-un anumit punct, sau mai degrabă până într- 
un anumit moment, spuse Julius cu tristeţe. Credeţi că asta 
mă ajută să înţeleg ce s-a întâmplat, să înţeleg cine şi de 
ce a ucis-o pe Cea? Dimpotrivă, mi se pare că faptele devin 
mai de neînțeles. Pentru dvs., un bărbat care-şi omoară 
nevasta este un caz banal, uşor de rezolvat. Eu, de 
exemplu nu-mi pot imagina că Blaise ar fi putut s-o 
asasineze pe Cea. O adora. 


— Dar ea? 

— Şi ea îl iubea. Vedeţi, poate părea puţin ciudat, într-o 
oarecare măsură nu prea se potriveau: ea, atât de 
frumoasă, iar el... Doamne, n-a avut niciodată nimic 
seducător, a rămas mereu un copil mare, timid, ce-şi târa 
un picior şi avea inima prea grea... Cred însă că i-a oferit 
Ceei ceea ce şi-a dorit ea toată viaţa: o ancoră trainică. 

Mathieu Lorain rămase tăcut, aşa că Julius reluă după 
câteva clipe: 

— În perioada în care stăteam ascuns la moara Certain, 
părinţii Ceei, evrei polonezi, ameninţaţi să fie arestaţi 
dintr-o clipă în alta, încredinţară copilul, care avea doar 
câteva luni, unor vecini. Aceşti vecini, nu se ştie din ce 
motiv, au fost obligaţi şi ei să fugă sau n-au vrut să-şi 
asume responsabilitatea creşterii unui copil, au dus fetiţa 
la un orfelinat religios. Nu cunoşteau prenumele pe care 
părinţii, un cuplu numit Reuben, îl dăduseră copilului; 
micuța nu avea asupra ei nici lănţişor, nici brățară, nu 
avea bineînţeles nici acte, dar purta înfăşurată în jurul 
gâtului o batistă care avea brodate două iniţiale: C şi A. 

Lorain clătină din cap, iar Julius Kern îşi continuă 
povestea: 

— Măicuţele au botezat-o Therese, dar, nu ştiu de ce, ea 
n-a putut suferi acest nume. Când am cunoscut-o - avea pe 
atunci douăzeci de ani şi lucram amândoi la acelaşi jurnal 
- îşi alesese deja prenumele Cea, născut, cum spunea ea, 
din tot ce mai poseda de la familia sa. 

Era de o frumuseţe extraordinară. Părul blond îi cobora 
puţin pe mijlocul frunţii, dând feţei cu pomeţi înalţi forma 
unei inimi. N-avea nimic de evreică în ea, mai curând 
semăna cu o fecioară flamandă, avea ceva care intimida - 
dezinvoltură, ţinută, felul în care ridica fruntea de o 
eleganţă uşor trufaşă, care impresiona oamenii, până în 
momentul în care te privea, în care îţi surâdea 
accentuându-și gropiţele din obraji... 

Lorain surâse: 


— Eraţi îndrăgostit, domnule Kern? 

— Toată redacţia era... Iar în acea vreme Cea făcea uz 
de farmecul ei, chefurile se ţineau lanţ. Avea întâlniri în 
fiecare seară, întreținea în paralel mai multe legături, aşi 
alegea deliberat iubiri ce promiteau să se sfârşească 
repede, dansa, fuma, bea, petrecea nopţi în şir fără să 
închidă ochii. Când încercam s-o cert îmi răspundea 
invariabil că plantele fără rădăcini n-au de ales, trebuie să 
se lase duse de curent. Din când în când avea perioade 
îngrozitoare de deznădejde, era disperată că nu ştia de 
unde venea, îşi reproşa că nu se simte nici evreică nici 
poloneză. Declara că moda n-o interesează câtuşi de puţin, 
dar a ales să-şi facă din ea o meserie, şi asta la redacţia 
unui jurnal, pentru simplul motiv că nimic nu dispare mai 
sigur şi mai repede decât moda, afară poate de articolul de 
ziar cu care îţi ştergi dosul a doua zi după ce a fost scris... 
Pe scurt, se înverşuna să trăiască în provizorat cu un soi 
de furie, de parcă faptul de a fi întrucâtva dezrădăcinată o 
condamna la mişcare perpetuă. Până într-o zi, când, la o 
cină, la mine acasă, l-a întâlnit pe Blaise... Asta-i... Cum vă 
spuneam, comisare, nu prea văd cum vă poate ajuta 
povestea asta. Aparține trecutului... 

— Intrevedeţi cumva motivul pentru care d-na Drouet s- 
a instalat definitiv la Consoude, în timp ce soţul a rămas la 
Paris? 

— Nu am nici cea mai mică idee, comisare. Mi-am pus şi 
eu întrebarea asta. 

— Se gândea vreunul dintre ei la divorţ ? 

— Nici vorbă. Nu cred. Dar nu pot răspunde foarte 
precis la această întrebare. La câţiva ani după ce s-au 
căsătorit, am fost trimis de redacţie în Orientul Apropiat 
cu mandat de corespondent permanent, la Cairo, unde am 
rămas până anul trecut de Crăciun. Bineînţeles mai 
veneam din când în când la Paris, îi dădeam un telefon lui 
Blaise între două avioane, dar eram mereu presat de timp. 
Nu prea ne plăcea nici scrisul de epistole, mie mai ales, 


care îmi făcusem din scris o meserie, sau poate tocmai de 
aceea. Văd că ajutorul dv. este cam neliniştit, comisare... 

Plantat în uşa salonului, Remi Doucet se bălăbănea de 
pe un picior pe celălalt cu un dosar în mână, cu capul 
plecat într-o parte, copleşit parcă sub povara clăii de păr 
roşu. 

— Mă scuzati, şefu'... 

Mathieu Lorain se ridică, aranjându-şi mustaţa cu un 
gest maşinal: 

— Vă mulţumesc, domnule Kern. Chiar dacă nu mă 
credeţi, să ştiţi că ceea ce mi-aţi spus m-a interesat într- 
adevăr... 

Julius Kern aşteptă până ce comisarul se apropie de 
adjunctul său. Apoi cu aceeaşi carte în mână, cu arătătorul 
băgat între file pe post de semn de carte, urcă greoi scara. 
Ajuns pe palier, se opri o clipă în faţa uşii lui Blaise, cu 
urechea  ciulită. Liniştea era desăvârşită. „Doarme 
probabil”, gândi îndepărtându-se, „calmantele şi-or fi făcut 
în sfârşit efectul”. După câţiva paşi se opri însă, copleşit de 
o nelinişte nedefinită, pe care se strădui în zadar s-o 
domine. Se hotări să se întoarcă şi, după o clipă de ezitare, 
răsuci mânerul uşii. Nu era încuiată. Julius făcu un pas în 
interior, îngheţă pentru un moment cu mâna dreaptă la 
gură, apoi brusc dădu înapoi, se întoarse pe palier şi 
cobori în trombă scările urlând: 

— Domnule comisar! Domnule comisar! 

Blaise se spânzurase. 


CAPITOLUL 4 


Mica sală de aşteptare a spitalului, vopsită toată în 
galben, era tăcută şi tristă. Mobilierul său era format din 
trei scaune metalice, absolut inconfortabile, şi o masă din 
plastic pe care zăceau aruncate câteva reviste vechi de 
mai multe luni, alături de o scrumieră ciobită şi o plantă 


prăfuită, cu un frunziş la fel de grațios ca al unei sfecle 
furajere. Mathieu Lorain rămase câteva clipe în dreptul 
ferestrei studiind curtea plantată cu sălcii, traversată de o 
galerie acoperită prin care se desluşea un du-te-vino 
continuu de tineri în halate albe şi bătrâni în pijamale. „Nu 
pare prea vesel aici”, gândi el, „nimic nu poate alunga 
fantoma deprimării care bântuie...” 

Categoric, cazul ăsta îi oferea toate motivele să se 
cutremure: umezeala rece, cerul cenuşiu de noiembrie, 
moarta atât de frumoasă, atât de blondă, castelul lugubru 
şi întreaga durere stârnită de această moarte, ca o tornadă 
de nisip în deşert ce pare să devore tot, să sugrume toate 
glasurile, să orbească toate privirile. Nu-şi amintea să mai 
fi întâlnit victime a căror dispariţie să împrăştie o 
asemenea consternare, să producă o durere atât de 
profundă celor din jur. Până la urmă, începu să-l afecteze 
chiar şi pe el, care nu cunoscuse decât un cadavru cu 
pieptul ciopârţit şi câteva fotografii, care lui personal nu-i 
spuneau nimic. O imagine îngheţată nu spune nimic prin 
sine, nu-i decât un mod banal de aducere aminte, un nod la 
batista de care te foloseşti pentru a-ţi şterge lacrimile. 

Şi totuşi cineva o ucisese... 

Se îndreptă către un fotoliu când auzi trântindu-se uşile 
batante. Zgomote de voci şi de paşi se răspândiră pe 
culoar. 

— Scuzaţi-mă că v-am făcut să aşteptaţi. 

— Nu-i nimic. 

— Să mergem în biroul meu, putem discuta în linişte... 

Lorain îl urmă pe doctorul Cellerier de-a lungul unui 
culoar pavat cu dale pătrate, unde plutea un miros pe 
jumătate greţos, pe jumătate apetisant, ca un amestec de 
eter şi ciorbă de varză. Medicul era încălţat cu saboţi ce 
bocăneau pe pardoseală. Un halat lung, verde, îi atingea 
călcâiele, albe ca două pântece de rândunică. Se aşeză la 
biroul său şi-şi scoase boneta: părul, lins în creştet, zburlit 
la tâmple, baveta coborâtă pe bărbie formând parcă un 


jabou, îi dădeau un aer de pasăre mare cu guler solzos. 

— Puteţi fi liniştit, spuse el, prietenul nostru Drouet nu 
se va resimţi în urma gestului său; pe de o parte pentru că 
domnul Kern a intrat la timp, pe de altă parte pentru că 
excelentul meu confrate s-a dovedit neîndemânatic. Poate 
pare ciudat din partea unui medic, dar luna trecută am mai 
avut un caz aproape asemănător, un confrate a încercat să- 
şi tăie venele de la încheieturile mâinilor, după cât se 
părea, hotărât să-şi încheie socotelile cu viaţa, dar fără să 
lezeze nicio venă; un student în primul an s-ar fi descurcat 
mai bine! 

— Poate, undeva în adâncul sufletului, medicul din el 
refuză să aducă moarte, chiar dacă este vorba de propria-i 
moarte, sugeră Lorain, său poate, în anumite cazuri, 
redevine un biet om, aidoma semenilor săi... 

— Dacă nu cumva mai există şi altceva la mijloc, suspină 
Cellerier. 

Cei doi rămaseră tăcuţi o vreme, unul gândindu-se că 
prea adesea oamenii îi consideră pe medici nişte fiinţe 
aparte, celălalt spunându-şi că dintr-un anumit punct de 
vedere poliţiştii împărtăşesc soarta medicilor. 

— Am de gând să-l mai rețin câteva zile, reluă Cellerier, 
bineînţeles dacă e de acord. 

— Vă temeţi că va încerca din nou? 

— Ca să fiu sincer, nu ştiu. În primul rând, nu sunt 
psihiatru, apoi nici nu-l cunosc prea bine. Nu eram foarte 
apropiaţi. Ştiu despre el ceea ce se ştie îndeobşte despre 
cineva cu care flecăreşti la dineuri sau cu care joci când şi 
când o partidă de bridge. 

— Se poate întâmpla să cunoşti foarte bine psihologia 
unui partener de bridge. 

— N-am atâta experienţă de joc încât să mă pot lansa în 
consideraţii anexe, comisare. Mă concentrez doar asupra 
cărţilor mele, în general am în minte un singur ţel: să evit, 
pe cât posibil, gafele. 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, zise Lorain. Am cunoscut 


şi eu partidele de bridge în familie! O cunoaşteţi pe d-na 
Drouet? 

Cellerier schiţă un gest evaziv, de aceea comisarul 
reluă: 

— Era pacienta dv.? 

— Nu. 

— Nu v-a cerut sfatul în ultima vreme? 

— Nu... 

Cellerier îl studia pe comisar cu o oarecare curiozitate: 

— Credeţi că ar fi avut motive să-mi ceară sfatul? 

— Mă gândeam că uneori pacientul încredinţează 
medicului probleme care îl preocupă şi care, dintr-un 
motiv sau altul nu pot fi împărtăşite celor apropiaţi. 

— Nu, Cea n-a venit niciodată la consultaţie în cabinetul 
meu. Fiind soţie de medic, bănuiesc că era sub observaţia 
soţului ei; pe de altă parte, mi, s-a părut că se bucura de o 
sănătate excelentă. De câţiva ani buni merg la castel o 
dată pe săptămână, şi n-am auzit să fi fost vreodată 
bolnavă sau măcar prost dispusă. Imi ieşea aproape mereu 
în întâmpinare, întotdeauna surâzătoare... 

— Înţeleg totuşi că o cunoşteaţi destul de bine? 

— Oh, conversațiile noastre nu erau decât schimburi de 
banalităţi. Deşi, într-un fel, pot spune că o cunoşteam într- 
adevăr, prin intermediari. Se împrietenise cu nevastă-mea, 
iar pe de altă parte îl îngrijea pe socrul ei cu un 
devotament admirabil. Numai Dumnezeu ştie cât e de 
dificil moşu'! 

— De câtă vreme e infirm? 

— De vreo zece ani. Ce vreţi, la şaptezeci de ani trecuţi, 
el voia să călărească şi să vâneze în goană ca un tinerel. O 
căzătură nenorocită şi s-a pomenit țintuit în scaunul cu 
rotile, furios că fusese redus la neputinţă, constrâns să 
renunţe la ceea ce fusese până atunci viaţa lui: vânătoarea 
şi calul. Cu toate acestea, se bucură în rest de o sănătate 
de fier, şi-a păstrat toată energia, luciditatea... 

— Am înţeles că era totuşi puţin cam... 


Lorain îşi flutură degetele în dreptul tâmplei drepte. 

— Ei, da, este într-adevăr un bătrân original, care poate 
părea puţin ciudat. Avea nişte teorii extravagante pe care 
le tot expunea celor dispuşi să-l asculte... sau mai bine zis 
oricui ar fi fost obligat, din nefericire, să-l audă. Era 
nemaipomenit! 

— Ce fel de teorii? 

— Ei, elucubraţii, cum să spun... istorico-politice: 
revenea mereu la Louis XIII, pe care îl considera drept 
ultimul rege al Franţei, Louis XIV, groparul nobleţei, 
inaugurând era dezgustătoare a monarhiilor, pe care 
bătrânul conte o ura cu o violenţă de-a dreptul comică. 
După ce te agăța, te ţinea ore în şir, nu-ţi mai dădea 
drumul, decât când îl sufoca pe el oboseala. 

— Primea multe vizite? 

— Nu. De fapt, de vreo câţiva ani nu vedea aproape pe 
nimeni. Am impresia că nu era nici prea popular, nici prea 
iubit prin împrejurimi, ţinând cont că a fost primar în 
Consoude de-a lungul multor ani. Pe de altă parte nu se 
mai ocupa de nimic, nici de afacerile altora, nici măcar de 
propriile sale afaceri... Trăia în micul său univers, asemeni 
multor oameni în vârstă. 

— Aşa încât nu mai avea alt auditoriu în afară de copiii 
lui? 

— Mai ales Cea. Nefericita! Câtă răbdare! îl asculta ore 
în şir expunându-şi eternele teorii, îl asculta povestind fără 
încetare vitejiile strămoşilor, îl asculta vorbind la nesfârşit 
despre cai şi vânători, până când bătrânul rămânea cu 
adevărat fără grai şi atunci juca şah cu el! Mai mult 
chiar... Diferitele încăperi ale castelului se află pe nivele 
uşor decalate între ele, separate de două-trei trepte. Cea a 
chemat un tâmplar pentru a instala plane înclinate astfel 
încât bătrânul să se poată plimba dintr-un colţ în altul cu 
căruciorul. 

Doctorul Cellerier dădu îndelung din cap: 

— Era cu adevărat îngerul lui păzitor... E de înţeles 


şocul pe care i l-a produs moartea ei. 

— Credeţi că vestea morţii nurorii sale i-a produs 
atacul? 

— Evident! 

Il privi mirat pe comisar, apoi reluă cu un ton mai puţin 
convins: 

— Nu sunteţi de aceeaşi părere? 

— E posibil, spuse Lorain, e posibil, dar mă întreb cine l- 
a anunţat despre acest... accident? 

— Oricine ar fi putut... erau toţi atât de îngroziţi... Dar 
ce importanţă are? 

— Eu am înţeles că bătrână Zoé l-a găsit pe podea, fără 
cunoştinţă, în momentul în care se ducea să-l anunţe ce se 
întâmplase. 

— Asta dovedeşte doar că mai fusese cineva în camera 
domnului de Consoude înaintea Zoéei. 

— S-ar putea, dar cine a fost? 

— Încă o dată, oricine; şi încă o dată, ce mai contează? 
Nu pricep unde vreţi să ajungeţi, comisare. Eram destul de 
mulţi... 

— Pentru ca vreunuia să-i treacă prin cap să-l anunţe pe 
bătrânul domn de Consoude? Dv. v-a venit acest gând? 

— Recunosc că pe moment... eram atât de zăpăcit... 

— Bineînţeles, eraţi tulburat, toată lumea era. Dar dv. 
domnule doctor aveaţi mai multe motive ca oricare altul să 
vă gândiţi la bătrânul conte, mai multe motive decât cea 
mai mare parte dintre cei prezenţi, care nu întreţineau cu 
bătrânul nicio legătură... Ori, dv. nu v-aţi gândit. 

— Şi asta ce dovedeşte? întrebă Cellerier uşor iritat. 

— Nu dovedeşte nimic, spuse Lorain, dar mi se pare că 
pentru lumea exterioară bătrânul conte era un fel de mort 
viu; tocmai mi-aţi spus şi dv., nu se mai vedea cu nimeni, 
practic nu primea nici un fel de vizite. Astfel că a rămas în 
viaţă, vreau să spun prezent - prezent şi cu mintea - doar 
pentru un număr restrâns de persoane. Mă îndoiesc că 
cineva de afară - şi mai ales în mijlocul emoţiei generale - 


să aibă ideea de a merge până în camera bătrânului pentru 
a-l informa despre cele întâmplate chiar atunci. Mai mult 
chiar, cred că dacă i-ar fi venit unui străin această idee, şi- 
ar fi spus cu siguranţă că nu era el cel în măsură s-o pună 
în aplicare. Mă urmăriţi? 

— Perfect. 

— După părerea mea, doar trei, maxim patru persoane 
ar fi putut avea această idee şi s-o şi îndeplinească; d-na 
Zoé, fiul ei, doctorul Drouet şi, probabil - deşi mă îndoiesc 
- dl. Kern. Dar Francis Béraud plecase să anunţe 
jandarmii, iar dl. Drouet şi dl. Kern n-au părăsit căpătâiul 
victimei. Singura care s-a dus la bătrân să-l pună la curent 
a fost Zoé... 

— Categoric... categoric... Cu atât mai mult cu cât 
bătrânul rămăsese pentru ea „Stăpânul”... Da, e logic! 

— Să spunem că din punct de vedere psihologic este 
posibil. 

Cellerier rămase tăcut o vreme, dând când şi când din 
cap. Mathieu Lorain reluă: 

— Bănuiesc că vă este imposibil să precizaţi cu 
exactitate momentul în care domnul de Consoude a avut 
atacul. 

— Nu pot, într-adevăr. Mai ales că şi eu eram foarte 
tulburat, trebuie să mărturisesc, şi eram convins că atacul 
s-a produs la aflarea veştii despre moartea nurorii sale... 
Dar dacă nu-l pusese nimeni la curent... 

— Ar putea fi o simplă coincidenţă. 

— Da... da, oh, bineînţeles... 

— Doar dacă domnul de Consoude nu l-a văzut cumva de 
la fereastră pe Francis cărând corpul fără viaţă al doamnei 
Drouet, deşi nu era evident că era moartă... Sau s-ar putea 
chiar să... 

— Să ce? 

— Să fi fost martor la crimă. 

Văzând că doctorul îl privea cu gura căscată şi ochii 
holbaţi, comisarul continuă: 


— Vi se pare imposibil? 

— Nu, dar... presupunând că a văzut crima... dacă am 
înţeles eu bine, atunci l-a văzut şi pe ucigaş. 

— E doar o ipoteză. 

— De acord, dar este o ipoteză plauzibilă. Din păcate 
însă, nu cred că domnul de Consoude va mai putea fi 
vreodată în stare să vă povestească ce-a văzut. 

— E tot în comă? 

— A început să dea semne că-şi revine, dar oricum, 
starea de comă a durat prea mult ca să-şi recapete integral 
facultăţile... Dacă se va repune pe picioare, va fi fără 
îndoială prea slăbit pentru... 

Cellerier făcu un gest brusc, ca pentru a scăpa de 
frazeologia inutilă, şi reluă: 

— Pe scurt, dacă totul merge bine, va rămâne complet 
senil! 

Mathieu Lorain se ridică. Cu un aer gânditor începu să 
măsoare în lung şi-n lat biroul trăgându-se de mustață. 
Încăperea era plină de fişiere şi dulăpioare din sticlă în 
care se puteau vedea fiole, cutii metalice, medicamente. 
Peretele dintre cele două ferestre era ocupat de un 
negatoscop vopsit în întregime în alb. „Seamănă cu un 
acvariu” gândi distrat comisarul, apoi, întorcându-se din 
nou către doctorul Cellerier care-l studia fără să spună 
nimic: 

— DI. Drouet s-a interesat de starea sănătăţii tatălui 
său? 

— Bineînţeles, a trecut pe la el ieri după-amiază... 

— Vi s-a părut neliniştit? 

— E greu de spus... Drouet nu e un tip prea expresiv. 

— Ce i-aţi spus? 

— Ei, în condiţii normale i-aş fi spus adevărul, dar aşa, 
era oricum destul de încercat de soartă, i-am spus doar că 
tatăl său dă semne că-şi revine. Nu mai era cazul să... 

Deodată Cellerier înţepeni, pălind: 

— Comisare... Doar nu credeţi că... că Drouet a vrut să 


se sinucidă de teamă că tatăl său... 

— Va dezvălui că l-a văzut pe fiul său ucigându-şi 
nevasta? Este şi asta o ipoteză... 

Lorain făcu câţiva paşi în direcţia uşii, apoi se întoarse: 

— Dar nu trebuie să ne încredem în ipoteze. Nu sunt 
decât capricii ale minţii. Vânt... 


CAPITOLUL 5 


Hotelul-restaurant  Leullion nu era un palat, ba 
dimpotrivă, semăna chiar cu o baracă, dar camerele erau 
curate, iar salonul minuscul cu aspect provincial, cu pianul 
vechi împodobit cu sfeşnice strâmbe şi mileuri croşetate, 
cu parfumul de mere coapte ce domnea aici în 
permanenţă, îi dădea lui Lorain impresia - destul de 
plăcută, de altfel - de a fi nimerit în casa vreunei 
străbunici înmănuşate. 

— Din nefericire, se pare că şi cafeaua este pe măsură, 
oftă el punându-şi ceaşca pe masă cu o strâmbătură. 

— Spălătură de ibric, îşi dădu cu părerea Doucet. 

— Fiartă chiar în mai multe rânduri, adăugă Donam, 
adunându-și înciudat hârtiile întinse pe masă. Şi pe 
deasupra nici n-am reuşit să aflăm mare lucru din astea. 

— Cum adică? exclamă Doucet, doar n-o să-mi spuneţi 
că ştiaţi deja că doamna Drouet a fost ucisă cu un glonţ de 
Winchester, tras de la aproximativ două sute de metri de 
locul unde se afla, cu o armă dotată cu lunetă, după câte se 
pare, şi foarte probabil dintr-o poziţie înaltă, de vreme ce 
pieptul victimei a fost traversat oblic, de sus în jos. 

— Nu, dar rana era de aşa natură, că am ştiut chiar de la 
început că focul nu fusese tras de către unul dintre 
vânători; nici cea mai mare puşcă pentru rațe n-ar fi 


produs aşa un efect devastator, chiar dacă s-ar fi tras din 
apropiere. Era clar că d-na a fost ucisă, să zicem... ca 
preşedintele Kennedy. Între noi fie vorba, asta îi disculpă 
în bloc pe toţi vânătorii prezenţi acolo. 

— Dar i-aţi interogat, totuşi? zise Doucet uşor ironic. 

— Din politeţe, răspunse Lorain. Şi cum ajutorul său îl 
privea uluit, continuă: pentru că se aşteptau să fie 
interogaţi, dacă-ţi convine mai mult. Nu trebuie nici o dată 
să înşeli aşteptările oamenilor, îi jigneşti şi-i sperii. Trebuie 
să fii înţelegător şi să le dai ceea ce-şi doresc, ocazia să-şi 
joace rolul, convenţional, cât mai serios cu putinţă, chiar 
dacă este absolut steril şi la fel de plicticos ca spovedania 
unor măicuţe credincioase pentru un preot. Pricepi, toţi 
aceşti martori între ghilimele au sentimentul că au fost 
amestecați într-o dramă relativ neobişnuită, o crimă, şi 
asta le dă un sentiment de importanţă, de prestigiu. Dacă 
nu le asculţi depoziţia, au senzaţia că-ţi baţi joc de ei, că îi 
privezi, îi frustrezi de această aură cu care, se simt 
investiţi. Asta-i jigneşte, mai rău, îi răneşte, şi nu văd 
niciun motiv pentru care să faci oamenii să sufere inutil. 
Înţelegi? 

— Da... dar nu mi se pare prea cinstit. De fapt, îi 
amăgiţi. 

— Dacă m-ar amuza, i-aş amăgi, dar nu este cazul, mă 
plictisesc de moarte. 

— Nu ştiu, zise Doucet încruntându-se, începând să 
răsucească o şuviţă roşcovană în jurul unui deget, nu prea- 
mi place... Nu avem dreptul să manipulăm astfel oamenii. 

— Nu-i manipulez. Le permit să-şi joace rolul, eu 
jucându-mi-l pe al meu. 

— Nu văd de ce trebuie să jucaţi un rol! 

— Suntem obligaţi, spuse Lorain cu blândeţe, nu te poţi 
plimba dezbrăcat tot timpul. Nimeni nu este atât de tare. 

— Dv. nu sunteţi tare? 

— Nu mai tare când văd că se ucide decât un doctor 
când vede că se moare... lar povestea asta mă deprimă mai 


mult decât orice alt caz, nu-mi dau seama de ce... 

Se ridică şi, apropiindu-se de pian, îi săltă capacul. 
Clapele erau acoperite cu o fâşie lungă de fetru gri- 
verzuie, festonată, pe care era brodată cu fir de mătase o 
adevărată ghirlandă de panseluţe galbene şi violete. 

— Încântător, spuse el, n-am mai văzut aşa ceva de 
cincizeci de ani. 

— Nici n-aveţi cincizeci de ani, mormăi Doucet. 

Apoi, în timp ce Lorain executa sârguincios; cu o mâna 
preludiul „Visării” de Schumann, adjunctul continuă: 

— Mă gândesc că dacă nici unul dintre vânători nu poate 
fi asasinul şi, după toate probabilitățile, focul a fost tras 
din castel, nu ne mai rămân decât doi suspecți. Toată 
lumea era la vânătoare, cu excepţia bătrânului domn de 
Consoude şi a doamnei Zo€. 

— O uiţi pe puştoaica din casă, care are grijă de 
argintărie, spuse Lorain, aparent absorbit de o problemă 
de digitaţie. Înseamnă că avem doi suspecti şi jumătate. 

— Râdeţi de mine! 

— Nu râd de tine micul meu Remi, îl asigură Lorain cu 
un ton împăciuitor, aşezând la loc, cu grijă, ghirlanda de 
panseluţe pe claviatură şi închizând capacul pianului, dar, 
pe de-o parte nimic nu dovedeşte că focul a pornit dinspre 
castel, iar pe de altă parte, când am spus că asasinul nu 
putea fi niciunul dintre vânători, mă gândeam că era 
valabil doar în cazul în care nici unul dintre ei nu şi-a 
părăsit postul. Dat fiind însă timpul necesar camionetei de 
la fermă să-i lase pe rând, pe fiecare, la posturi, să se 
întoarcă apoi la castel să-i încarce pe hăitaşi şi să-i depună 
la locul de pornire, e evident că oricare dintre vânători, 
mai ales dintre primii postati, ar fi avut vreme să-şi arunce 
puşca într-un hăţiş, să fugă spre locul unde-şi ascunsese în 
prealabil o altă armă, pe un dâmb oarecare aflat la două 
sute de metri distanţă, şi de acolo să tragă asupra doamnei 
Drouet în clipa în care aceasta revenea la postul ei, chiar 
înaintea semnalului de pornire. În clipa în care am avut în 


mână planul de desfăşurare a hăituielii, am constatat că 
aproape toţi vânătorii, cu două excepţii, erau aşezaţi în aşa 
fel încât fiecare îşi vedea şi vecinul de la dreapta şi pe cel 
de la stânga. Interogatoriul meu s-a construit deci în jurul 
unei singure întrebări: a constatat vreunul dintre ei 
absenta unuia dintre vecini? 

— Şi? 

— Doar farmacistul mi-a declarat că vecinul său din 
dreapta a dispărut un moment. 

— Cine era vecinul din dreapta? 

— Doctorul Cellerier, care se dusese să-şi facă nevoile. 

Doucet ridică ochii spre cer dând din cap, rămase 
gânditor o vreme, apoi reluă: 

— Vorbeaţi de două excepţii? 

— Da, dl. Kern, care o avea în dreapta pe d-na Drouet, 
iar pe vecinul din stânga nu-l putea vedea datorită 
configurației terenului, şi doctorul Drouet, pe care 
prezenţa unei mlaştini îl obligase să se afunde în pădure, 
deci era practic invizibil. 

— E destul de curios, totuşi, că e vorba tocmai de cei 
doi, mormăi Doucet. 

— Pe de altă parte, este evident că şi paznicul s-a 
deplasat tot timpul. 

— Aşteptaţi, aşteptaţi! exclamă Doucet, cuprins parcă de 
o inspiraţie subită, planul acesta de vânătoare cum se 
prezenta ? 

— O simplă foaie de hârtie pe care este figurat un 
dreptunghi reprezentând cu aproximaţie conturul pădurii. 
Pe trei laturi ale acestuia se află, la intervale egale, 
cruciuliţe, care indică posturile... 

— Sunt trecute şi numele vânătorilor? 

— Câteva cruciuliţe poartă nume, celelalte, nu. Din câte 
mi-a explicat paznicul, aranjamentul a fost făcut astfel 
încât să favorizeze anumite persoane, plasându-le în 
locurile unde, cu cea mai mare probabilitate, urma să se 
îndrepte o bună parte a vânatului. 


— Înseamnă că paznicul a fost cel care a fixat posturile? 

— În mod normal aşa ar fi trebuit să fie, dar acest plan 
nu era făcut de mâna lui ci... ci de către d-na Drouet. 

— Ea şi-a ales deci, locul unde urma să fie asasinată?! 

Mathieu Lorain dădu încet din cap. 

— Dumnezeule, oftă Doucet din inimă. 

Cei doi bărbaţi rămaseră tăcuţi; unul îşi răsucea o şuviţă 
în jurul degetului, celălalt se trăgea maşinal de mustață, 
contemplând melancolic ceaşca de cafea din faţa sa. 

— Mă întreb... începu Lorain. 

— Ce? se precipită zelos adjunctul său. 

— Mă întreb dacă la cafeneaua din piaţă se face cafea 
express? 

Doucet scoase un suspin prelung. 

— Putem merge să vedem, dacă doriţi, spuse el cu tonul 
unui adult resemnat să cedeze capriciilor copilului, 
spunându-şi că dacă din nefericire, cafeneaua aia 
blestemată ar avea express, Lorain îl va târî acolo de şase 
ori pe zi. Beţi însă prea multă cafea, face rău la inimă. 

— Mai beau şi ceai! protestă Lorain. 

— Da, da, ştiu, beţi şi ceai! 

Trecură în vârful picioarelor prin faţa uneia din cele 
două domnişoare Leullion care picotea la recepţie, îşi luară 
pardesiele şi ieşiră. Orăşelul era foarte liniştit. Ploua uşor. 
Lorain scoase din buzunar o bască împăturită în două, pe 
care o scutură cu nădejde de câteva ori, ca pe un 
termometru, înainte de a şi-o trage pe cap. Aleea era 
acoperită cu frunze de catalpa lucitoare, cu reflexe de oţel 
lustruit. 

— Gândindu-te mai bine, spuse deodată Doucet, faptul 
că planul a fost făcut de mâna ei, nu dovedeşte că tot ea l-a 
conceput; s-ar putea ca d-na Drouet să fi scris pe margine 
numele dictate de paznic? 

— Da, m-am gândit şi eu la acest lucru, spuse Lorain, 
dar din câte am înţeles, cel pe care îl numeşti paznic este 
fiul fostului paznic de vânătoare, concret însă, nu se 


pricepe nici la vânătoare, nici la vânat. În ziua crimei 
îndeplinea funcţia de paznic de vânătoare doar pentru că 
le trebuia un astfel de om, dar cu alte ocazii era fie şofer, 
fie grădinar, fie tâmplar, pe scurt, om bun la toate. Cred ca 
nu s-a mai organizat o vânătoare la Consoude de foarte 
multă vreme, iar bătrânul conte nu mai are mijloace să-şi 
permită un personal prea numeros. De fapt, parcă te-ai 
interesat în privinţa asta? 

— Da, şi am descoperit un mare zero... După spusele 
notarului, ar fi rămas toţi pe drumuri fără doctorul Drouet: 
toate pământurile bune ale domeniului, care ar fi putut 
asigura, măcar în parte, mijloacele pentru întreţinerea 
castelului, au fost vândute unul după altul. De mai bine de 
douăzeci de ani, de fiecare dată când dl. de 
Consoude avea o problemă financiară vindea o bucată de 
pământ... Aşa că după o vreme n-a mai rămas nimic. 

— Cui a vândut pământurile? Agricultorilor de prin 
împrejurimi? 

— Aproape toate au fost cumpărate de actualul primar 
din Consoude, un oarecare Edouard Jarnis, care după câte 
se pare cumpără tot ce e de vânzare... Un fecior de ţăran, 
devenit om de afaceri dar care a, rămas probabil cu reflexe 
de ţăran sau are nostalgii rurale. 

— Nu cred că la Consoude se aranjează marile afaceri. 

— Oh, nu, toate afacerile le are la Paris! A cumpărat în 
regiune şi a aranjat să fie ales în fruntea consiliului 
municipal, deoarece e originar de prin partea locului, dar e 
plecat din tinereţe... Din câte am putut afla, s-a înrolat 
pentru Indochina, de unde s-a întors cu o mică avere... A 
făcut contrabandă, sau ceva asemănător... S-a lansat apoi 
într-o afacere de recuperare a sticlei... 

— Sticlă? 

— Da, sticle goale, borcane, pahare de muştar... 

— Şi a câştigat bani din asta? 

— Destul de mulţi pentru a-i investi în alte afaceri... 

— Cinstite? 


Doucet strâmbă din nas. 

— Depinde de ceea ce se înţelege prin afacere cinstită. 
Să spunem că n-a intrat niciodată sub incidenţa legii, se 
pare că e un rechin mare... Cert e că într-o bună zi s-a 
întors la Consoude plin de bani, parvenitul tipic, revenit 
acasă cu buzunarele burduşite pentru a face pe grozavul în 
ochii celor ce-l cunoscuseră când era un pârlit. 

— Un individ convenţional, totuşi... 

— Sunt sigur că n-ar fi încântat să vă audă... E un 
fandosit căruia îi place să facă paradă cu relaţiile sale, cu 
influenţa pe care o are, cu paralele de care dispune... 
Finanţează cluburi sportive, a fondat un fel de patronaj laic 
cu sală de bal şi cinema şi şi-a constituit un domeniu 
frumuşel pentru odihnă la bătrâneţe... 

— Punând mâna pe pământurile pe care, le vindea 
domnul de Consoude... 

— Exact. Prin urmare, bătrânul conte nu mai are nimic 
în afara castelului, care nu numai că nu interesează pe 
nimeni, dar mai este şi într-o stare deplorabilă şi constituie 
o povară îngrozitoare, pe care de bine, de rău, doctorul 
Drouet se străduie s-o ducă... Cât despre 
d-na Drouet, ea n-a avut niciodată nici cea mai mică 
avere... cu excepţia, bineînţeles, a celei pe care o împărțea 
cu soţul ei, fiind căsătoriţi printr-un contract de posesiune 
în comun... 

— Aparent, deci, nu există nici un motiv de interes sau 
de moştenire care să justifice uciderea d-nei Drouet? Din 
punct de vedere material, moartea ei n-aduce nimic 
nimănui? 

— Absolut nimic. Chiar dacă ar fi murit şi doctorul, 
castelul ar fi revenit unor rude îndepărtate, cu o situaţie 
modestă, care ar fi refuzat probabil o moştenire atât de 
incomodă. 

— Aşa n-o să mai avansăm niciodată... 

— Chiar aşa... Ne-am împotmolit! 

Ajunseră în piaţa mare. În faţa unei biserici fără 


personalitate, dar veche şi acoperită de muşchi, al cărei 
acoperiş ornamentat ciudat în relief ducea cu gândul la 
spinarea unui bizon bătrân, flutura în bătaia viratului o 
fâşie de pânza vopsită în roşu şi alb, pe care scria 
„Cafeneaua Celor Trei Gări”. 

— Credeam că pe aici nu trece trenul! 

— Nu trece! la gândeşte-te, dacă ar fi trecut, cafeneaua 
se chema pur şi simplu „Cafeneaua Gării”! 

Râzând de mutra zăpăcită a adjunctului său, Lorain 
împinse uşa. Din nenorocire, cafeneaua celor trei gări n- 
avea maşină express de cafea. Patronul le propuse cafea 
filtru. 

— Adu-ne două filtru, oftă Lorain cu un aer melancolic, 
aşezându-se la o masă veche, din marmură încadrată în 
bronz galben. Stilul retro este împins cam prea departe, 
mormăi el întorcându-se către calorifer, unde-și aşeză cu 
mare grijă basca. Işi descheie apoi pardesiul pentru a 
putea scotoci prin buzunare, de unde scoase un plic gălbui, 
pe care-l puse sub cot. 

— Bun, s-o luăm de la capăt: notarul nu ne-a dezvăluit 
nimic, raportul balistic nu ne-a dezvăluit mare lucru, doar 
că glonţul pe care l-ai găsit ar putea fi cel cate a ucis-o pe 
d-na Drouet... 

— Nu „ar putea”, protestă Doucet, era cu certitudine, 
conchise el, cu un aer „sânt-modest-şi-sânt-mândru-de- 
asta” ce-l făcu pe comisar să surâdă. 

— Fie şi-aşa. Dar asta încă n-ai citit-o! 

Bătu cu palma peste plicul gălbui. 

— Raportul autopsiei? 

Lorain dădu din cap în semn de aprobare şi scoase din 
plic câteva foi împăturite în două pe care i le întinse lui 
Doucet. 

Tânărul începu să citească raportul. Lorain îi observa 
privirea ce se mişca de la stânga la dreapta, clipind uşor la 
capătul fiecărui rând, sărind apoi la următorul, pornind din 
nou de la stânga... „Se pierde totuşi prosteşte timpul citind 


astfel” gândi el; brusc, ochii lui Doucet se imobilizară, 
holbându-se... 

— Phii! făcu el ridicându-şi privirea. Dar... nu ne-a spus 
nimeni despre asta! 

— Nu prea, zise Lorain, şi tocmai de aceea mă mir şi 
eu... 


CAPITOLUL 6 


Spre marea consternare a ajutorului său, Lorain se 
hotări să meargă pe jos până la castel, aflat la trei-patru 
kilometri distanţă de orăşel, sau mai bine zis de târg. Şi 
asta în pofida ploii care continua să cadă cu intermitenţă, 
şi mai ales a frigului umed care pătrundea până la os, ca în 
orele care, preced ninsoarea. „Suntem abia în noiembrie” 
gândi Doucet, aruncând o privire piezişă, plină de pică, 
şefului său care mergea alături, cu un pas vioi, cu basca 
îndesată bine pe cap, cu mâinile înfundate în buzunare, cu 
ochii aţintiţi cu încăpățânare asupra vârfurilor pantofilor. 

— Trecem s-o vedem pe bătrână doamnă Zoé, declarase 
Lorain, aş vrea să văd cam ce-ar avea şi ea să ne spună... 

Doucet îşi ascunsese un surâs: de câte ori auzise el fraza 
aceasta până atunci! Când Lorain nu mergea să bea o 
cafea, mergea să vadă cam ce-ar avea de spus oamenii. 
Stătea de vorbă cu oamenii, câteodată ore în şir, uneori 
fără un scop aparent, conversând despre toate şi despre 
nimic. Apoi avea momente când hoinărea parcă fără ţel, de 
colo colo şi în sfârşit, deodată, într-o bună zi, punând cap 
la cap, selectând din frazele culese din mijlocul oceanului 
de pălăvrăgeli, pe care memoria sa le reţinea cu tot cu 
virgule chiar, anunţa foarte calm: „Ei bine, cred că de data 
aceasta am dovedit-o...” 


— E tare, totuşi, îşi spuse cu naivitate Doucet, studiindu- 
l din nou pe furiş, dar de această dată cu un amestec de 
tandreţe, de mândrie şi de invidie. 

Lorain explica această metodă ieşită din comun prin 
faptul că, pentru el, un individ căpăta viaţă doar atunci 
când începea să vorbească; pasagerii unui autobuz, de 
pildă, formau pentru el o galerie de portrete-robot, 
personaje pe care nu le putea localiza, despre care nu ştia 
nimic. Dacă vreunul dintre ei începea să vorbească, fraza 
pe care o rostea, modul în care o spunea, cuvintele pe care 
le utiliza, intonaţia, gesturile, expresia, erau pentru Lorain 
tot atâtea chei ce-i permiteau să descuie cele mai secrete 
sertare ale unei personalităţi. Pe de altă parte, comisarul 
mai susţinea o teorie, conform căreia obligându-şi 
interlocutorul să vorbească, adică să se exprime cu o 
oarecare coerenţă, îl forţa prin aceasta să ordoneze puţin 
ceea ce avea în cap. „Nu există în realitate, spunea el, 
multe creiere deranjate cu adevărat; e uluitor însă, cât de 
multe minţi sunt prost organizate. Stimulându-l pe cel din 
faţa ta să facă puţină curăţenie, îl faci adesea să se mire el 
însuşi de ceea ce descoperă, într-un cuvânt, cuvintele pot 
exista înaintea gândurilor, după cum forma există înaintea 
cozonacului.” 

Doucet suspină; pricepea foarte bine că metodele lui 
Lorain erau prea personale pentru a putea face cu 
adevărat şcoală pe ele, şi că în pofida eforturilor sincere 
ale comisarului pentru a-şi forma adjunctul, acesta nu va 
ajunge niciodată un al doilea Lorain. „Ei, îşi spuse el, după 
câteva clipe, îi sunt totuşi de folos câteodată, are tendinţa 
de a zbura prea sus...” 

— La ce te gândeşti? îl întrebă deodată Lorain. 

— Eh... la nimic, bâigui Doucet cu sentimentul că fusese 
prins cu mâţa-n sac. 

— Eu unul mă gândeam la d-na Zoe, s-ar putea să fie 
singura care avea motive să n-o iubească pe d-na Drouet: 
în lipsa unei stăpâne în casă, a domnit probabil mulţi ani la 


Consoude, dar s-a trezit dată la o parte în clipa în care d- 
na Blaise, cum îi spune ea, s-a instalat la castel. 

— De acord, dar nu ucizi pe cineva pentru a recâştiga un 
imperiu de griji gospodăreşti! 7 

— Oh, nu la asta mă gândeam. Îmi spuneam doar că s-ar 
putea, cu puţin noroc, să aibă ocazia să se arate puţin 
răuvoitoare. 

— Cu puţin noroc? se miră Doucet. 

— Ei da, ce vrei, din nenorocire, în meseria noastră 
datorăm multe răutăţii omeneşti. E adevărat, ne lovim şi 
de bârfeli stupide, dar găsim şi multe adevăruri, pe care 
oameni cu mai mult tact sau mai bine intenţionaţi faţă de 
victimă preferă să le păstreze ascunse stau să le învăluie 
într-o ceaţă de dulcegării... 

— Nu ştiu ce să spun... Doamna Zoe pare o femeie 
cumsecade. Dimpotrivă, orice mi-aţi spune dv., fiul ei nu- 
mi inspiră deloc încredere. 

— N-am spus niciodată că-mi inspiră încredere în mod 
special. 

— Dar aţi admis, aproape fără să clipiţi, că a hotărât de 
capul lui să transporte corpul la castel, ceea ce este de 
neconceput ! 

Lorain medită o clipă: 

— Da, îţi înţeleg reacţia, spuse el în sfârşit, e de 
neconceput într-adevăr, dar e de neconceput pentru noi, 
care gândim poliţieneşte. Cred că am înţeles însă ce s-a 
întâmplat în sufletul lui. Mai târziu, judecând la rece, 
bineînţeles că şi-a dat şi el seama că a fost un act prostesc, 
dar a reacţionat sub impulsul primului moment, de înţeles 
într-o situaţie ca aceasta... Cred că, de fapt, n-am mai 
insistat deoarece mi-a spus ceva ce m-a izbit, fiindcă am 
avut şi eu adesea aceeaşi senzaţie, deşi nedefinită... A spus 
că a ascultat de un sentiment de respect, dintr-un respect 
pentru demnitate, deoarece i s-a părut că întotdeauna 
cadavrele au ceva obscen. 

— Chiar aşa? 


Era evident că ideea i se părea foarte ciudată lui Doucet. 
Reluă apoi cu un ton mai puţin provocator: 

— Şi unde a văzut el atâtea cadavre? 

— În Algeria. 

— A! făcu Doucet şi adăugă apoi cu naivitate: Eu nu mă 
gândesc niciodată la războiul acela... 

— Îţi dau dreptate, e cam tânăr ca să fi luptat la Verdun, 
spuse Lorain, deşi uneori bietul băiat dă impresia că a fost 
şi la Sedan... 

Ajunseră la castel. Holul de la intrare era gol, la fel şi 
salonul. Focul se stinsese, lumina verzuie a zilei scotea în 
evidenţă uzura catifelelor şi a mătăsii purpurii, coşcoveala 
aiurită a zidurilor, urzeala covoarelor, lucruri pe care 
strălucirea unduitoare a focului, lumina blândă a lămpii, le 
ascunseseră cu o seară înainte. O oglindă mare, veche, cu 
o ramă grea din lemn sculptat, accentua, prin aspectul de 
opacitate perfidă al suprafeţei, ca o mlaştină plină de 
ierburi şi animale gelatinoase solidificată prin cine ştie ce 
incantaţii malefice, sentimentul de nenorocire pe care-l 
stârnea marele salon. 

— Dumnezeule mare, gemu Doucet, trebuie să ai gustul 
fantasticului pentru a-ţi veni să te instalezi aici! Castelul 
ăsta trebuie să fie plin de fantome! 

— Crezi în fantome? întrebă Lorain cu un aer amuzat, 
dar plin de interes. 

— Nu, cred că te poţi trezi însă nas în nas cu ele! 

Lorain dădu din cap. „În definitiv, ceea ce spune nu e 
chiar o prostie, gândi el, ideea asta s-ar putea aplica şi 
altor fenomene...” 

După cum se aşteptau, o găsiră pe Zoé în bucătărie, o 
bucătărie mare, întunecoasă, cu pardoseală de piatră, cu 
pereţii acoperiţi de sus până jos cu scânduri vechi de 
stejar, cu excepţia unei laturi pe care se afla o maşină de 
gătit mare, neagră, un răcitor din lemn, vopsit în alb şi o 
chiuvetă din ardezie, deasupra căreia se găsea un enorm 
robinet din alamă. O masă lungă, flancată de două 


banchete înguste, ocupa mijlocul încăperii. Lumina venea 
doar printr-o uşă din sticlă ce dădea spre exterior. Alături, 
sub trei cuiere de lemn ce imitau nişte coarne de cerb, 
zăcea, ciudat aruncat, un fel de covor gros din blană. 

Zoe era aşezată într-un colţ, pe un scăunel din trestie 
împletită, între un sac maroniu din pânză şi un taburet pe 
care se afla un lighean mane cu apă. Femeia plângea, iar 
după ce, la invitaţia ei, cei doi se aşezară, hohotele se 
înteţiră. 

— E prea mult! spunea ea, e prea mult, ce vreţi! D-na 
Blaise, dl. Cosme, dl. Blaise... 

— Dl. Blaise se va reface foarte repede, spuse Lorain cu 
amabilitate, dar d-na Zoé nu-l asculta. 

— Şi acum şi câinele! gemu ea, arătând cu mâna spre 
ceea ce Lorain crezuse la început că era un covor din 
blană, rulat, aruncat într-un colţ. Animalul ăsta vrea să 
moară, domnule comisar! Nu mai vrea să mănânce, să se 
mişte, nimic, stă acolo, culcat peste cizmele doamnei 
Blaise. Nu e cale să-l faci să plece... 

Lorain păli uşor, iar mâinile i se crispară imperceptibil. 
Dintr-un motiv personal, foarte personal, acest câine îi 
amintea ceva ce se străduia în zadar să uite, de mulţi ani. 
Imaginea Nanei îi străpunse cu brutalitate inima, cu atâta 
violenţă încât se miră cum de-şi putuse înăbuşi strigătul.. 
Agitat, încercă să-şi vină în fire, conştient că Zoe continua 
să vorbească, să-i vorbească, că deodată vocea ei rămase 
suspendată, parcă în aşteptarea unui răspuns din partea 
lui... 

— Hâm, hâm... făcu el la întâmplare. 

Vorbind mereu, cu vocea întretăiată de hohotele de 
plâns, d-na Zoé îşi continua treaba: se apleca în dreapta, 
lua un cartof din sac, îl curăța cu un soi de furie, lăsând 
cojile să cadă molatic, ca nişte panglici, în şorţul său 
negru, îl inspecta apoi rapid şi-l arunca în lighean, unde 
cartoful făcea „pleosc!”; d-na Zoé îşi trăgea atunci nasul, 
se ştergea apoi la nas cu mânecă, cu o mişcare din cot, 


după care se apleca la dreapta, lua un cartof... 

Comicul scenei îl aduse pe Lorain la realitate. „Aşa ceva 
nu se poate”, îşi spuse el, „trebuie oprit automatul, va 
curăța cartofi pentru un trimestru!” lar ea vorbea, 
vorbea... dar despre ce vorbea, oare? 

— ...mereu nefericit, ăla micu’. Un copil care nu mai 
avea mamă, cu care dl. Cosme era prea sever. Ce vreţi, ar 
fi vrut ca dl. Blaise să-i semene, dar copilu’ n-avea 
temperamentul lui. Mai era şi piciorul, desigur, dar şi- 
aşa... n-avea caracterul lui! Iar dl. Cosme nu voia să 
priceapă, se înfuria! Când Francis lua note bune la şcoală 
îl felicita, îi dădea un bănuţ: copiii servitorilor puteau 
învăţa bine, dar să înveţe bine şi dl. Blaise, asta nu-i 
convenea de loc! Ar fi vrut ca puştiul să-l urmeze la 
vânătoare, să încalece. Îmi spunea: „Zo6, un Consoude nu 
e făcut să devină popă!” Aşa o fi fost, dar când l-a luat 
prima oară pe puşti să admire peisajul, seara, când s-au 
întors vânătorii, a făcut convulsii, credeam că se 
prăpădeşte! În mijlocul nopţii, am plecat după doctor, pe 
vremea aia era bătrânul doctor Marquite, şi tot drumul m- 
am rugat, atât de sigură eram că la întoarcere o să-l 
găsesc mort! 

Ce vreţi, copilul ăsta era prea sensibil, n-a putut 
niciodată să înveţe să călărească aşa cum trebuie, lăsa 
calul să meargă în voia lui. Dl. Cosme urla: „Picioarele! 
Picioarele!”. Ia gândiţi-vă, bietul de el, cu piciorul ăla care 
nu-l asculta, cum era el în stare să se facă ascultat de 
picioarele altcuiva! Dl. Cosme nu pricepea asta, se făcea 
negru de supărare, zbiera: „O să te lipesc de Scipion şi lui 
o să-i bag un ac în cur, să văd cum te descurci!”. Scipion 
era calul domnului Cosme, un animal negru ca sufletul 
diavolului, şi nărăvaş, nărăvaş... totdeauna am spus asta! 
Dar dl. Cosme nu ştia decât de el, îl ţesăla chiar el, îl 
mângâia, îl alinta, dându-i diferite nume: uneori îi spunea 
„Ho! Africanule!”, alteori „Hei! Emilianule!”... idei de-ale 
lui, ce mai! Cu toate astea, Scipion ăsta al lui l-a trântit de 


i-a rupt spatele... 

Dar chiar şi atunci, hm! chiar şi atunci, n-a vrut sub niciun 
chip să admită că era un cal tare rău, nărăvaş! Îmi spunea: 
„Mai taci, neroado, nu ştii ce vorbeşti !” 

Ultimul cartof nu mai făcu nici măcar „pleosc”, atât era 
de plin ligheanul. D-na Zoé se ridică greoi, ţinând de cele 
două colţuri ale şorţului, pe care se duse să-l scuture în 
chiuvetă. Apoi începu să scurme cu amândouă mâinile în 
chiuvetă, adună cojite, le aruncă într-o foaie de ziar, după 
care expedie foaia în coşul de gunoi sub ochii amuzaţi ai 
poliţiştilor. Se întoarse şi se aşeză din nou pe scaun, 
continuând: 

— Oh, era un om îngrozitor dl. Cosme, îngrozitor!... Dar 
cu dl. Blaise era ca un căţeluş, i-ar fi mâncat din palmă... 

Scoase din buzunar o batistă mare, bărbătească, tivită 
cu violet, îşi suflă energic nasul şi se adresă lui Lorain: 

— Şi spuneţi că a fost ucisă?... Spuneţi dv. asta? 

— Ei! făcu Lorain ridicând din umeri şi depărtând 
braţele. 

— Ei bine, eu vă spun ca aşa ceva nu-i cu putinţă! 

— Din nefericire... 

— Nu! zise Zoé cu un ton sălbatic, cine aţi vrea dv. s-o fi 
omorât-o pe d-na Cea? Ai, vă întreb, cine? 

— Nu ştiu încă nimic, spuse Lorain. 

— Credeţi asta pentru că voi ceilalţi vedeţi mereu răul 
peste tot, făcu Zoé, dar eu, care am cunoscut-o, pot să vă 
spun: nimeni nu putea dori moartea d-nei Cea, nimeni! 

— Şi totuşi este moartă, ucisă de un glonte... 

— Da, aici nu zic nu. Dar cel care a făcut asta... s-a 
înşelat! 

Avea o expresie triumfătoare. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— S-a înşelat asupra persoanei... 

În faţa expresiei celor doi poliţişti, cu o răbdare plină de 
distincţie, care dovedea că îi credea cam grei de cap, 
adăugă sacadând cuvintele: 


— Înseamnă că cineva a tras asupra d-nei Blaise 
confundând-o cu altcineva... 


CAPITOLUL 7 


— Da, bine, spuse Doucet, dar cine voia să împuşte pe 
cine? 

— Asta-i treaba voastră! zise cu măreție d-na Zoé. 

Lorain nu spunea nimic; privea câinele şi-şi muşca 
interiorul buzelor, ceea ce dădea mustăţii sale o ciudată 
mişcare unduitoare. 

— Ce vă face să credeţi că nimeni n-ar fi vrut s-o omoare 
pe d-na Drouet? întrebă el într-un târziu. 

— Faptul că toată lumea o iubea, domnule, toată lumea! 
Aţi fi iubit-o şi dv... 

Incepu din nou să plângă, de această dată însă, fără 
hohote, fără suspine, cu mâinile încrucişate în poală, pe 
şorţul negru; lacrimile îi năvăleau din ochi, începeau să se 
rostogolească, apoi păreau să se rătăcească undeva pe 
drum, printre ridurile obrajilor. 

— O să mi-amintesc mereu ziua când a venit aici prima 
oară, spuse ea cu o voce dogită de vârstă şi de plâns, mi se 
pare că a trecut de atunci atâta vreme, atâta vreme... şi 
totuşi, ea şi dl. Blaise erau căsătoriţi deja de câţiva ani. S- 
au luat la Paris, dl. Blaise nu mai venea deloc pe la 
Consoude... Eu cred că ea a fost cea care a vrut să vină. 
Era către sfârşitul verii şi se opriseră pe drum în câmp... 
D-na Cea culesese brânduşe de toamnă pe care le ţinea 
strâns în mână, avea mâna plină. În momentul în care au 
ajuns aici, florile erau ofilite toate. I-am spus că nu mai 
avea ce face cu ele decât să le arunce, că n-avea rost să 
culeagă flori ca acelea, nu ţineau şi mai erau şi otrăvitoare. 


Dar ea nu se îndura să le arunce, le privea, aşa cu un aer 
trist. A trebuit ca d-l. Blaise să se supere, ca să-i pot 
deschide pumnul, să-i arunc florile şi s-o trag până la 
robinetul de colo, s-o spăl pe mâini ca pe un copil... În 
multe privinţe era ca un copil, tristă aşa degeaba, fiindcă i 
se ofiliseră florile şi i se spusese că sunt otrăvitoare... 

— După părerea dvs., de ce a venit să locuiască aici? 

D-na Zoé ridică din umeri, întârziind cu răspunsul: 

— Nu ştiu, în fine... nu sunt sigură. Dl. Blaise şi cu ea se 
iubeau mult totuşi. O vreme nu veneau decât la sfârşit de 
săptămână; duminică seara era tare sâcâită. Ar fi avut chef 
să rămână, dar în acelaşi timp o îngrijora să-l lase pe dl. 
Blaise să plece singur. Să ştiţi că era mereu tristă când 
pleca el, chiar şi acum, în ultima vreme, îl conducea afară, 
nu-i dădea drumul la mână decât în ultima clipă, când el se 
urca în maşină, iar ea rămânea pe peron până când maşina 
dădea colţul lui Haute-Borne. În acel moment, nu-l mai 
zărea pe dl. Blaise de o bucată bună de timp, dar ştia că el 
o vedea pe ea încă. lar eu îmi spuneam de fiecare dată: 
„Într-o bună zi va avea un accident dacă tot priveşte 
încoace până ajunge la intersecţie... Dumnezeule!” 

Zoé îşi ciupi buzele, îşi şterse obrajii cu dosul palmei, 
întâi unul şi-apoi celălalt. În fine, reluă: 

— Dar ei nu-i plăcea la Paris; voia să aibă o casă a ei. 
Mereu îmi spunea: „Un apartament nu e o casă, Zo€...” Şi 
mai spunea: „Am nevoie de pământ pentru a-mi reface 
rădăcinile, mă înţelegi, Zoe?” Îi spuneam: „Da, da, doamnă 
Blaise”, dar nu prea înţelegeam, întotdeauna cam ce voia 
să spună. Îi plăcea la ţară, asta-i, nu-i era frică de vremea 
rea, nu-i era frică de nimic. Făcea kilometri întregi cu el... 

Cu bărbia arătă spre câine: 

— Ne întrebam cine pe cine plimbă, de fapt... 

— E un soi de ciobănesc, nu? 

— Ciobănesc flamand, domnule; îl cheamă Winner... dar 
puteţi să-l chemaţi cât poftiţi acum, nu mai ciuleşte nici 
măcar o ureche. Nu mai vrea să ştie de nimic. 


Dând din cap de mai multe ori, reluă: 

— Dl. Blaise e în aceeaşi stare cu câinele ăsta... Dl. 
Cosme e cel mai fericit, nu mai are nicio grijă. 

— Cum vă explicaţi criza pe care a avut-o, înainte ca dv. 
să fi urcat la el să-l anunţaţi? 

Zoé făcu un gest evaziv: 

— Cred că l-a văzut pe Francis aducând corpul... şi apoi 
era aici un tămbălău, oamenii strigau, şi-o fi închipuit ceva, 
o fi vrut să meargă prea repede cu scaunul rulant, poate 
chiar o fi căzut, nu ştiu... Dar nu se afla acolo unde stătea 
de obicei când i se mai întâmpla, l-am găsit în spatele uşii, 
chiar n-am putut deschide uşa din cauza lui, a trebuit să 
împing cu toată puterea, căruciorul zăcea răsturnat în 
colţul celălalt al camerei... 

— În mod norma circula în scaunul rulant, totuşi? 

— Da, dar o fi fost atât de înnebunit... O iubea tare mult 
pe d-na Blaise... Chiar fără să-şi închipuie că ar fi moartă, 
numai gândul că ea ar fi putut avea un accident, era destul 
ca să-l facă s-o ia razna... Gândiţi-vă, câtă vreme petrecea 
d-na Cea cu el... N-o mai avea decât pe ea să-l asculte, să 
ştiţi... 

— Cu ce se ocupa în timpul în care, nu stătea lângă dl. 
de Consoude? 

— Oh, făcea destule: avea pianul, avea câinele şi... mai şi 
hoinărea. 

— Hoinărea? 

— Da, prin castel, prin parc... Se plimba, dacă vreţi, dar, 
cum să vă spun? Cum te plimbi printr-o biserică, pricepeţi? 


— De parcă ar fi vizitat castelul sau parcul, vreţi să 
spuneţi? 

— Exact! Numai că ea cunoştea totul pe dinafară... Dar 
n-o deranja, avea mereu aerul că priveşte lucrurile aşa, 
încet, ca atunci când spui: „Ce frumos! Ce frumos!”. Chiar 
şi acolo unde, după părerea mea, ar trebui făcute reparaţii 
capitale. 


— Şi nu ieşea niciodată? 

— Oh, ba da. Mergea la biserică, uneori la d-na 
Cellerier, pe care n-o putea convinge să iasă din casă, era 
ţintuită lângă telefon pentru bolnavii doctorului. Şi mai 
erau şi joile, desigur... 

— Joile? 

— Da, în fiecare joi pleca la Paris. Spunea mereu: „Joia 
este destinată copiilor bătrâni!” Francis o ducea la gară 
dimineaţa, cu Peugeotul cel vechi, şi se ducea s-o ia la 
trenul de opt seara. l-am spus de multe ori: „Rămâneţi la 
Paris, veniţi sâmbătă cu dl. Blaise!” Nu, trebuia să se 
întoarcă seara!... N-aş prea spune că era prea vesel pe 
aici! Bineînţeles, de când era şi ea, era mai bine, întâlneai 
flori peste tot... Dar nu aşa redai viaţă unei case... Ar fi 
trebuit tinereţe, copii... 

Oftă şi-şi şterse din nou obrajii cu dosul palmei. Lorain 
schimbă o privire cu Doucet, dar niciunul nici celălalt nu 
scoase un cuvânt. D-na Zoé era absorbită total de 
gândurile sale, părea că nu remarcă nici măcar liniştea ce 
se lăsase. După o vreme, reluă: 

— Era o idee fixă asta, de a face să renască Consoude: 
de aceea a şi ţinut să se organizeze partida asta de 
vânătoare, pentru ca măcar în ziua aceea să fie ca 
altădată, să fie forfotă, zgomot, lume... 

— Ea a avut deci ideea vânătorii? întrebă Lorain. 

— Da... adică, mai demult au venit să se plângă ţăranii 
din jur, că de când nu se mai vânează pe pământurile de la 
castel; aveau numeroase stricăciuni de pe urma 
sălbăticiunilor. Mai ales iepurii, care se înmulţeau foarte 
repede, ajunseseră o calamitate. Augustul - Auguste de la 
ferma Landais - a venit să-i spună d-nei Blaise că ar trebui 
să organizeze o partidă, pentru a le veni de hac 
urechiaţilor ăştia blestemaţi. Aşa i-a venit ideea d-nei 
Blaise; după ce a plecat Augustul, ea mi-a spus: „E o idee 
bună asta, Zoé, vom organiza o partidă, va fi o mare 
sărbătoare! O vom pune în a doua duminică a lunii 


noiembrie, pentru că e şi o aniversare!” Ce fel de 
aniversare, n-aş putea să vă spun, în orice caz, nici a ei, 
nici a domnului Blaise. El era născut pe 21 iunie, iar ea, 
nimeni nu ştie... l-am şi spus într-o zi: „E trist totuşi, să nu 
ştii nici măcar când te-ai născut!” Ea a râs însă, şi mi-a 
spus: „Dimpotrivă, Zoé, e cu mult mai bine aşa, n-am 
vârstă, voi rămâne veşnic tânără şi pot să-mi inventez câte 
aniversări vreau, trei pe an dacă-mi place, ca una mai mult 
ca regina Angliei!”... Spunea ea aşa, dar cred că o durea 
sufletul că nu-şi cunoscuse părinţii, că era, cum se spune, 
copil găsit... De aceea şi iubea atât lucrurile vechi, 
fotografiile vechi, jucăriile vechi ale domnului Blaise, pe 
care eu le păstram în pod: fiindcă ea nu avea nimic... Doar 
o fotografie a ei în ziua primei împărtăşanii, la măicuţe, 
alături de toate celelalte, iar ea aproape că nici nu se vede: 
jumătate din faţă îi este ascunsă de propriul voal, cealaltă 
jumătate de boneta maicii care tronează în mijloc... 

Lorain dădu din cap. De câteva clipe o studia pe d-na 
Zoé cu atenţie, remarcând că, în simplitatea ei, bătrână 
sesizase un element esenţial al personalităţii Ceei Drouet. 
Ca şi Julius Kern, deşi din alt unghi, ea ghicise că Cea, 
frustrată de rădăcinile sale, se străduia cu disperare să şi 
le re-creeze, să-şi grefeze cumva propria-i existenţă pe cea 
a soţului ei, poate chiar pe arborele lui genealogic. Se 
întrebă, în treacăt, dacă această particularitate nu jucase 
vreun rol în asasinarea ei... 

Zoé continuă, cu o oarecare ezitare: 

— S-ar putea de asemenea ca ea să fi căutat să facă 
viaţa mai veselă la Consoude fiindcă spera că într-un 
târziu, e să înceapă să-i placă aici şi domnului Blaise... Mi- 
am dat eu seama, dar nu îndrăzneam să-i spun: „Domnului 
Blaise n-o să-i placă niciodată aici, are prea multe amintiri 
neplăcute...” În adâncul sufletului, ea mai ştia şi că de 
când dl. Cosme lăsase toate afacerile în grija domnului 
Blaise se putea aştepta ca acesta să vândă... 

— Să vândă? exclamă Lorain. Credeţi că doctorul Drouet 


avea de gând să vândă Consoude? 

Zoé făcu un gest de dezamăgire: 

— Oh, nu imediat, normal, nu atâta vreme cât dl. Cosme 
mai e aici... dar după aceea... 

Ridică din umeri şi oftă: 

— Ce vreţi, nu mai poate dl. Blaise de strămoşi şi de 
celelalte. Faptul că locul ăsta poartă numele lui nu-i ţinea 
de cald... Îşi dă seama doar că îl costă foarte scump... Să 
fim bine înţeleşi, o clădire mare şi veche, cum este asta de 
la Consoude, pământurile din jur, care nu fac doi bani, nu 
cresc acolo decât brazi şi buruieni, toate atârnă greu! 
Câştigă binişor dl. Blaise, dar cam demult nu mai vede 
niciun ban din ce câştigă... În plus, la Paris are biroul lui, 
infirmieră, secretară... dacă mai trebuie să se ocupe şi de 
casa de aici, şi de dl. Cosme... Şi ţineţi cont că nu 
personalul îl costă cel mai mult: Adrienne vine o dată sau 
de două ori pe săptămână, iar eu nu cer nimic pentru că 
vin să dau o mână de ajutor: am o mică pensie, iar dl. 
Cosme ne-a lăsat, când s-a pensionat bărbatu-meu, căsuţa 
în care locuiam... 

— Dar nu v-a făcut acte? Vreau să spun că dacă doctorul 
Drouet vindea Consoude, aţi fi fost obligaţi să vă părăsiţi 
căminul? 

— Aranja dl. Blaise cumva... 

— Iar fiul dv. ar fi fost şi el obligat să plece de la moară. 

Zoé se înroşi ca para focului: 

— Da! zise ea cu putere, şi dacă vreţi să-mi ştiţi părerea, 
i-ar fi făcut un serviciu să-l azvârle în stradă! l-am spus de 
o sută de ori doamnei Blaise... Dar ea îi lua apărarea! 

— Hm... hm... mormăi Lorain. Într-un cuvânt, eraţi 
câţiva care n-aveaţi interes ca ferma să fie vândută? 

— Dacă vreţi, zise Zoe cu jumătate de gură. 

— Şi în consecinţă, să doriţi ca d-na Drouet să trăiască? 

Zoé îi privi o clipă, încruntată: 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, spuse ea în sfârşit. V- 
am mai spus, nimeni nu-i putea dori... 


Dar Lorain o întrerupse. 

— Da, da, ştiu. Ceea ce voiam să spun e doar că d-na 
Drouet era singura care putea împiedica vânzarea 
castelului. Era singura care se putea opune, de vreme ce 
cei doi erau căsătoriţi în regim de proprietate comună... 

— Foarte posibil, eu habar n-am despre treburile astea, 
făcu Zoe fără chef. 

— Dar acum, doctorul Drouet este absolut liber să 
vândă... 

— Ei, da, zise Zoé. Îl privea pe Lorain atentă şi puţin 
abătută, asemeni cuiva care aşteaptă de la tine soluţia unei 
probleme ce-l preocupă; apoi brusc, expresia i se schimbă 
şi-l privi pe comisar cu un aer îngrozit: 

— Dar... nu vreţi să spuneţi că... Oh, nu... Asta nu, 
domnule. 


CAPITOLUL 8 


Rămaseră tăcuţi toţi trei o vreme, fiecare atent la 
propriile gânduri. Nu se mai auzea decât respiraţia uşor 
şuierătoare a câinelui, ghemuit în colţul său, şi din când în 
când, picurul unui strop de apă care se aduna încet în jurul 
orificiului robinetului de alamă, se rotunjea, creştea, lua 
pentru o clipă forma perfectă a unei lacrimi ideale şi, 
aproape imediat, se desprindea, căzând pe piatra chiuvetei 
cu un zgomot de plescăit uşor din limbă. 

„Eşafodaj mintal”, îşi spunea Lorain fără chef, 
„speculaţii, fleacuri!” Nu credea nici el în ipoteza pe care 
tocmai o formulase, era iritat încă o dată de uşurinţa cu 
care era capabil să construiască ipoteze, le scotea la iveală 
asemeni celor ce fac să le răsară asul din mânecă. Un fel 
de hopa-mitică mintal, o capcană căreia i se lăsa pradă 


preţ de o clipă, deşi ştia foarte bine că întreaga idee era 
greşită dacă nu se încadra cu uşurinţă, ca o piesă dintr-un 
puzzle, într-un ansamblu despre care tocmai îşi făcuse o 
imagine cât de cât. Slavă Domnului, crima nu este prima 
idee ce trece prin capul multor muritori când au probleme, 
medita el. I se părea foarte improbabil ca Blaise Drouet să 
se fi gândit să-şi asasineze soţia din simplul motiv că se 
opunea - sau ar fi putut să se opună, vânzării castelului; cu 
atât mai mult cu cât nu întrevedea nici o şansă să poată 
vinde până la moartea contelui, care în ziua crimei era încă 
bine sănătos. Categoric, ipoteza nu stătea în picioare. 
Partea proastă este, îşi spunea el, că pentru moment nu 
văd altele. La prima vedere, în afacerea asta există doi, 
maxim trei suspecți: Blaise Drouet, bătrânul conte şi 
probabil, paznicul, deşi oferise explicaţii satisfăcătoare 
pentru deplasările sale din ziua crimei, susţinute şi de 
declaraţiile martorilor în mare parte. Impresia generală 
era că aceşti trei bărbaţi o iubeau pe Cea Drouet, 
bineînţeles, într-o măsură diferită şi într-un mod diferit, 
dar ea însemna totul pentru ei. Atunci de ce, de ce s-o fi 
ucis unul dintre ei? Trădase ea pe cineva, îl decepţionase 
într-atât încât să-l împingă la crimă? Doar dacă ucigaşul n- 
o fi venit din afară, din trecutul Ceei Drouet, sau din joile 
ei pariziene, sau de altundeva... Dar cum ar fi ştiut un 
asasin venit din afară că la Consoude se va ţine o partidă 
de vânătoare, chiar în duminica aceea şi că Cea Drouet va 
ocupa sigur postul din sud-estul pădurii? Ar fi fost omorâtă 
oricum în acea zi, în grădină, în camera ei, oriunde, de 
către un străin, care se afla în duminica aceea la Consoude 
din întâmplare? Sau de către cineva care o urmărea de 
câteva zile, o supraveghea, o fila? „Ei, compun romane, 
gândi Lorain. Categoric, o iau razna; dacă există ceva mai 
rău decât un poliţist oare n-are imaginaţie, atunci e 
polițistul care are prea multă. 
Şi invers, ca de obicei”. 

Se ridică brusc, scuturându-se de toropeala ce-l 


cuprinsese. În colţul lui, câinele fu străbătut de un fior 
prelung. 

— Trebuie să facem ceva, spuse Lorain, vorbindu-şi 
parcă sieşi, să chemăm veterinarul... Apoi, adresându-se d- 
nei Zoé: Unde se ţin armele în casa asta? 

— Armele? întrebă Zoe cu un aer năuc, de parcă ar fi 
fost întrebată unde erau aliniate de obicei tancurile acolo. 

— Puştile de vânătoare, de exemplu? 

— A! 

Era evident că pentru Zoe puştile nu erau arme; 
probabil, nişte unelte. 

— Oh! făcu ea, sunt peste tot! Hambarul e plin, mai sunt 
şi în pivniţă, arma d-lui Blaise trebuie să fire la el în 
cameră, în dulap, mai sunt multe îngropate în parc, de pe 
vremea războiului. Şmecherii vechi. 

— Atât? 

Zoe ridică din umeri: 

— Mai sunt de asemenea cele două din bibliotecă ; dar 
astea nu sunt folosite niciodată: puştile domnului Cosme 
din timpurile când pleca să vâneze departe. O vreme s-a 
mai ocupat de ele, le demonta, le gresa, toate cele, era un 
mod să-i treacă timpul; în plus, îi plăcea nespus de mult să 
le arate vizitatorilor, în timp ce le spunea poveşti, era un 
lăudăros... S-a sfârşit însă şi asta de multă vreme... 

— Şi puştile acelea mai sunt în bibliotecă? 

— Da, bineînţeles, tot în acelaşi dulap; nu văd cine ar fi 
pus mâna pe ele... 

— Nu sunt folosite niciodată? 

— Niciodată, domnule; la ce aţi vrea să fie folosite: n- 
avem atâţia urşi sau elefanţi pe aici! Dacă vă amuză, puteţi 
merge să le vedeţi, dulapul cel mare din dreapta, cum 
intraţi în bibliotecă. 

— Nu e încuiat cu cheia? 

— Cheia este în broască... 

Biblioteca era o încăpere mare, dreptunghiulară, cu 
plafonul foarte înalt, ai cărei pereţi erau căptuşiţi în 


întregime cu cărţi legate elegant, cu excepţia a două 
panouri înalte de lambriuri, care acopereau dulapurile. O 
masă lungă şi îngustă ocupa, centrul camerei, acoperită cu 
hărţi vechi de stat major. Deasupra ei se afla o lampă 
dublă, de tipul celor care luminează, sau luminau cândva, 
sălile de biliard. Încăperea era îngheţată, întunecoasă şi 
mirosea puternic a piele mucegăită. Frigul, umiditatea, 
lumina verzuie ce se filtra printr-o fereastră înaltă de tip 
vitraliu, dădeau toate impresia de interior de acvariu. 
Contrar celor afirmate de Zoe, dulapul din dreapta era 
încuiat cu cheia, iar cheia nu era în uşă. 

— Să încercăm cu cheia die la dulapul din faţă, propuse 
Doucet, ar putea să se potrivească. 

Încercă în zadar, de câteva ori, să scoată cheia din 
broască. 

— Trebuie să fi ruginit pe dinăuntru, mormăi el. 

Începu să tragă de cheie, încercă s-o forţeze spre 
dreapta, spre stânga... şi deodată dulapul se deschise cu 
un vaier sfâşietor iar Doucet avu involuntar o mişcare de 
recul: dulapul era plin de sus până jos de capete împăiate 
de cerbi, antilope, lupi, mistreți, lincşi, ai căror ochi de 
sticlă luceau în interiorul dulapului, fixându-l pe intrus. 

— Pfuiii! făcu Doucet, puţin ruşinat că nu-şi putuse 
controla prima reacţie. Ei, bine, ce părere aveţi? 

— De cel mai prost gust, spuse Lorain, strâmbând din 
nas. 

— Oricum, e de efect! Aduce a Hitchcock! 

— Rămân la părerea mea, şi-n plus mai pute şi a 
naftalină; mi-e silă de mumiile astea de animale... 

Cheia dulapului din stânga nu se potrivea în broasca 
celuilalt. Cei doi se chinuiră pe rând, dar degeaba. 

— E cam ciudat totuşi, zise Doucet, mi-e greu să cred că 
asasinul a încuiat uşa cu cheia şi a băgat apoi cheia în 
buzunar pentru a ne împiedica să găsim arma crimei! Ar fi 
de-a dreptul pueril! E suficient să forţăm uşa. 

— Cred că putem aştepta să vină un lăcătuş, spuse 


Lorain, mi-ar părea rău să stricăm frumuseţe de lambriuri. 

D-na Zoe veni să se convingă personal că dulapul era 
încuiat şi declară că nu-i venea să-şi creadă ochilor; era 
sigură că de când lucra la castel, şi asta însemna de-o 
viaţă, văzuse întotdeauna fiecare dulap înzestrat cu cheia 
lui. Când Lorain o întrebă dacă-şi amintea când văzuse 
ultima oară cele două chei, ea răspunse: 

— Nu pot să vă spun, aş fi jurat că mai erau acolo şi azi 
dimineaţă, Sunt atât de obişnuită cu dulapurile astea, că 
nici nu le mai dau atenţie. 

Lorain dădu din cap. 

— Bun, îi spuse el lui Doucet, de vreme ce aici nu au 
telefon, eu cobor în sat, îţi trimit un lăcătuş, eventual 
vorbesc la jandarmerie să-mi dea câţiva oameni ca să 
scotocim sistematic castelul şi parcul, ar cam fi timpul să 
ne agităm puţin. 

— Dacă nu cumva Winchesterul e în dulap. 

— M-aş mira, spuse Lorain. 

leşind din bibliotecă, porni într-o direcţie aleasă la 
întâmplare, se rătăcii prin labirintul de coridoare, traversă 
un şir de încăperi, toate somptuoase şi părăginite, până 
când regăsi în fine, drumul către holul de la intrare. 

Îl găsi acolo pe Julius Kern discutând cu un omuleţ de 
vreo cinzeci de ani, îmbrăcat cu un pantalon prea scurt, cu 
părul tuns perie şi căruia ochelarii cu sticlă groasă nu 
reuşeau să-i ascundă un strabism foarte accentuat. 
Omuleţul se recomandă ca fiind părintele 
Boutin, parohul din Consoude. 

— Institutul medico-legal a înapoiat corpul azi 
dimineaţă, spuse Julius, părintele s-a angajat să rezolve 
transportarea lui direct la biserică. 

— Nu văd ce rost ar fi avut să-i fi trimis la castel, de 
vreme ce dl. Conte şi dl. Blaise sunt în oraş, spuse preotul. 

— Dl. Drouet e tot în spital? 

— Ţine neapărat să asiste la ceremonie, răspunse 
prompt Julius Kern, dar nu vrea să mai calce pe la castel. 


— Aţi fost la el, d-le Kern? 

— Da... 

— Cum vi s-a părut? 

— Liniştit... 

— Dar e o linişte nefirească, spuse preotul, 
amenințătoare! Dădu din cap în mai multe rânduri, apoi 
reluă, cu o expresie de profundă compătimire: Evident, nu 
putea fi împiedicat să asiste la înmormântare, deşi, vă 
spun sincer, aş fi preferat ca doctorul Cellerier să-i 
interzică... 

— A încercat el să-l convingă, zise Julius, dar n-a putut 
face nimic. Ţine să fie acolo. 

— E de înţeles, spuse Lorain. 

— Da, da, desigur, dar eu unul mă tem... 

— De ce vă temeţi? 

— Nu ştiu... Chiar aşa, comisare, nu ştiu. Credeam că-l 
cunosc bine pe Blaise, eram în stare chiar să-i ghicesc 
reacţiile, dar acum recunosc că-mi scapă, am impresia că 
s-a înconjurat cu un zid de beton: nu se mai poate... cum 
să spun... ajunge la el. Nici nu ştiu dacă mai aude ce i se 
spune... 

— E disperat, spuse părintele cu tristeţe, disperat în 
sensul propriu al cuvântului, lipsit de orice speranţă. 
Suferă îngrozitor. 

— Vă e teamă că va încerca din nou să-şi pună capăt 
zilelor? 

— V-am spus: nu ştiu, spuse Julius, am senzaţia că se 
simte vinovat. 

Observând expresia comisarului, se grăbi să continue: 

— Oh, nu vinovat de crimă... Dar, se pare că-l frământă 
ceva în permanenţă, un lucru pe care şi-l reproşează. Am 
încercat să-l fac să vorbească... Mă gândeam că poate i-ar 
fi de folos... Dar e ca un zid. 

— Caută probabil, cu disperare, să-şi explice motivul 
acestei crime, e posibil ca şi el şi eu să ne izbim de acelaşi 
zid, spuse. Lorain. Rămase o vreme gânditor, apoi reluă cu 


voce spartă: Sau poate se certaseră pur şi simplu, înainte, 
moartea a surprins-o pe Cea Drouet într-un moment în 
care soţul ei ar fi dat orice de pe lume pentru ca acest 
lucru să nu se întâmple... Un moment de criză între ei, 
moartea i-a împiedicat să se împace. S-au despărţit 
supăraţi, fără să bănuiască măcar că se despărţeau pentru 
eternitate... 

Julius Kern îl privea pe comisar mirat; deschise gura să 
spună ceva, când îl auzi pe părintele Boutin murmurând: 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, comisare; fiecare dintre 
noi a cunoscut sentimentul acesta, caracterul ireparabil al 
lucrurilor peste care a trecut moartea. Dădu trist din cap. 
Da, ca un hoţ, ca un hoţ... adăugăel. 

— Da, spuse încet Julius, e posibil... Cea voia să-i spună 
ceva lui Blaise înainte de a muri, ceva care avea probabil 
mare importanţă pentru ea... şi fără îndoială şi pentru el... 
Dar n-a mai avut timp: n-am înţeles decât „spune-i lui 
Blaise, urăsc...”. M-am întrebat de mii de ori ce voia să 
spună. N-am găsit răspuns. 

— Da, zise comisarul, mi-aţi spus despre asta, Mi-am pus 
şi eu întrebarea. 

— Credeţi că ar putea avea legătură cumva cu crima? 

— Tot ce se referă la victimă are obligatoriu legătură şi 
cu crima, spuse Lorain, nu neapărat o legătură directă, ci 
mai ales în măsura în care personalitatea victimei joacă un 
rol necesar în faptul că cineva, dintr-un motiv sau altul, a 
vrut s-o suprime. 

Julius Kern dădu din cap: 

— Nu mai ştiam nimic de ea de prea multă vreme, spuse 
el, iar Blaise e mut. 

— Vom înţelege până la sfârşit, domnule Kern, spuse 
Lorain, apoi întorcându-se către părintele Boutin: Sunteţi 
amabil să mă luaţi în maşina dv.? Am urcat pe jos până 
aici. 

Tamponată, decolorată, ruginită, maşina preotului, un 
2CV, semăna perfect cu o cutie veche de prăjituri. 


— Eppur, şi muove! zise părintele Boutin, debreind cu 
atâta zel, că biata maşină făcu un salt înainte 
cutremurându-se violent, de parcă voia să se debaraseze o 
dată pentru totdeauna de vechea sa hodoroagă. 

— O cunoaşteţi bine pe d-na Drouet? întrebă Lorain, 
agăţându-se cu putere de lateralele scaunului său. 

— Oh, foarte bine Era o femeie deosebită... De o cinste 
şi o sinceritate ieşite din comun... Stimată, iubită de toată 
lumea... 

Brusc, Lorain fu cuprins de o stare de proastă dispoziţie, 
care nu se datora numai amortizoarelor maşinii; auzise de 
prea multe ori spunându-se, pe toate tonurile, că „toată 
lumea o iubea pe Cea Drouet”. „Fir-ar să fie!” îşi spuse el, 
„există totuşi cineva care a ucis-o!” Îşi dădu seama în 
acelaşi timp că abundența aceasta de virtuţi 
începuse să-i provoace o oarecare ostilitate; faptul că-l 
indispuneau osanalele pe care le auzea încontinuu, o 
dovedea cu prisosinţă! „Incep să joc prost”, gândi el, 
„categoric, o să iasă rău!” 

— Ce tragedie, spunea părintele Boutin, ce dramă 
inexplicabilă! Şi când mă gândesc că nu-i nici o săptămână 
de când îmi zicea în glumă: „Prefer să nu mă gândesc la 
viaţa eternă, părinte, să trăieşti etern, trebuie să fie 
îngrozitor, e infernul!” Şi râdea! Oh, spunea asta ca să mă 
tachineze, bineînţeles, îi plăcea să spună lucruri din astea, 
ca să mă ambalez... Dar nu ţinea. 

— Era bisericoasă? 

Părintele Boutin ezită: 

— Să spunem că era foarte credincioasă, spuse el, nu ca 
acei creştini care se simt achitaţi faţă de bunul Dumnezeu 
dacă sunt credincioşi duminica de la ora zece şi jumătate 
până la unsprezece şi un sfert... Ea îşi trăia credinţa... 

— A fost crescută la măicuţe, murmură el maşinal. 
Preotul îi arunca o privire piezişă: 

— Nu asta am vrut să spun, zise el simplu. Adăugă 
imediat: înmormântarea este fixată pentru mâine la orele 


cincisprezece... Se spune că bietul domn de Consoude nu 
va putea fi de faţă. 

— E tot în comă? 

— Din câte am înţeles, şi-a revenit într-o oarecare 
măsură; dar este paralizat în întregime. Doctorul Cellerier 
crede că s-ar putea să audă vag ce i se spune, dar nu are 
posibilitatea să arate acest lucru. Mie personal, mi s-a 
părut un cadavru viu... 

— Există vreo speranţă să-şi recapete cât de cât 
facultăţile? 

— Nu, nu cred. E foarte probabil să se menţină în starea 
de acum săptămâni, luni, poate ani... 

Preotul se gândi un moment, apoi conchise într-un mod 
total neaşteptat: 

— Ciudate vremuri! 

Maşina năvăli în strada principală, bălăbănindu-se mai 
rău ca oricând pe pavajul şoselei. 

— Unde vă las, domnule comisar? 

— La un lăcătuş, dacă ştiţi vreunul. 

Preotul dădu din cap şi cârmi atât de brusc spre stânga, 
că biata maşină păru, pentru câteva secunde, să ruleze 
doar pe două roţi, înainte de a cădea greoi pe celelalte 
două. 

— Aţi văzut, zise părintele cu un aer încântat, merge în 
buiestru. 

Străduţa pe care apucaseră era blocată, se făceau 
reparaţii. Părintele frână violent, şi dădu înapoi, călcând la 
maxim pedala de acceleraţie. „Aşa ceva nu e cu putinţă”, 
îşi spuse Lorain, „conduce astfel ca să-i facă pe oameni să 
se închine!” Maşina sări înainte, apoi după câteva viraje 
bruşte, porni legănându-se. Merse astfel câteva sute de 
metri, execută mai multe salturi acompaniate de un vuiet 
asurzitor, apoi se opri în sfârşit, atât de brutal de parcă s- 
ar fi izbit de un zid. Lorain, care-şi proptise mâinile de 
bord, se trezi turtit de spătarul scaunului, cu omoplaţii 
striviţi între apărătoarele acestuia. 


— Gata! trâmbiţă părintele radios, aţi ajuns ! 

— Mulţumesc, spuse Lorain maşinal, extrăgându-se din 
scaun cu o strâmbătură, fără să dea semne totuşi că vrea 
să coboare. După părerea dv., domnule... 

— Da? 

— D-na Drouet putea avea un amant? 

— Doamne, comisare, dacă situaţia n-ar fi atât de 
tragică, vorba asta m-ar fi făcut să râd; un amant... e aşa 
de demodat! 

— Descoperirile lui Einstein nu definesc şi infidelitatea 
conjugală, îi răspunse Lorain, uşor ofensat. 

— Desigur, desigur... Dar cuvântul sună atât de desuet! 

— E foarte potrivit însă! gândi Lorain posac. Dar 
părintele îşi urma ideea. 

— Da, da, pricep la ce vă gândiţi, bineînţeles, 
bineînţeles:.. Dar în ceea ce o priveşte pe d-na Drouet, mi 
se pare domnule că aţi greşit adresa! 

— Adică? 

— D-na Drouet nu era femeia care să-şi înşele bărbatul. 
Să fiu bine înţeles, nu spun că n-ar fi fost în stare să se 
gândească să-l părăsească, de pildă... 

— Credeţi că se gândea la aşa ceva? 

— Nu, nu, voiam să spun că-şi stima, prea, mult soţul, şi 
probabil avea o grijă prea mare pentru propria-i stimă, 
pentru a cădea într-o situaţie atât vulgar banală... Dacă 
vreţi, cred că nu grija pentru morala burgheză ar fi 
împiedicat-o să-şi ia un amant, ci o rațiune de etică 
personală, un respect pentru propria ei demnitate. 

— Poţi avea mare grijă de demnitatea ta personală, 
spuse Lorain, şi să decizi într-o bună zi s-o încâlci... dacă 
merită. 

— Da. Dar o femeie ca Cea Drouet nu ia o astfel de 
hotărâre cu uşurinţă. În plus, în ultima vreme, nu părea 
nici îngrijorată, nici preocupată. Dimpotrivă. 

— Dimpotrivă? 

— Ultima dată când am văzut-o, am fost frapat de ceva... 


cum să vă spun... strălucea ceva în ea... aş putea spune, un 
fel de pace, dacă cuvântul n-ar sugera mai degrabă 
pasivitate, sau cel puţin ceva static, în timp ce ea, 
dimpotrivă, emana o vitalitate... radioasă, asta-i! Radioasă! 

Lorain privea afară, amuzat de constatarea că farurile 
maşinii erau atinse şi ele de un strabism violent, când zări 
un cuplu zgribulit sub o umbrelă mică, galbenă, avansând 
agale pe trotuarul ce lucea în ploaie. Mirat, Lorain îl 
recunoscu pe Blaise Drouet, la braţ cu o femeie scundă, cu 
părul blond, ondulat. Iar Blaise Drouet, Blaise-taciturnul 
vorbea, şi vorbea, şi vorbea, în timp ce femeia micuță de 
lângă el asculta cu atenţie, fără să scoată un cuvânt, cu un 
aer stăpânit. 

— Cine e femeia aceea blondă? întrebă Lorain. 

— D-na Cellerier. 

Era prea întuneric pentru ca Lorain să poată distinge 
expresia preotului; dar i se păru că distinge în tonul său o 
notă de ironie. 

— Până la urmă îmi va reproşa că am o minte pervertită, 
îşi spuse Lorain. Fir-ar să fie, doar n-o să-mi spună că la el 
în parohie sunt numai sfinţi! 


CAPITOLUL 9 


— Bănuiţi pe cineva, comisare? întrebă Germaine 
Leullion cu un ton autoritar, chiar acuzator. 

— Nu, spuse Lorain, dar dv.? 

Mai vârstnica domnişoară Leullion îşi muşcă buzele şi 
declară pe un ton sec: 

— E clar că e o crimă sentimentală. 

— Ei, Germanie,  protestă  plângăreaţă a doua 
domnişoară Leullion, n-ai dreptul să spui aşa ceva, n-ai de 


unde să ştii. 

— Ştiu ce vorbesc. Tu nu cunoşti lumea, biata mea 
Marguerite! 

Marguerite, grasă, blondă, cu o figură tencuită cu pudră 
ce ieşea ca o băşică mare dintr-un guler rulat, roz, ridică 
uşor din umeri şi murmură cu privirea în jos: 

— O cunoşteam pe d-na Drouet. 

— Eu n-am nevoie să cunosc oamenii ca să ştiu ce sunt, 
i-o tăie d-na Germaine, cât despre tine, săraca mea Guite, 
tu n-ai avut niciodată măcar un dram de judecată. 

D-ra Marguerite se mulţumi să clipească repede din 
gene, albe şi ele ca ale unui vițel. 

— Aţi cunoscut-o bine pe d-na Drouet? 

Marguerite dădu din cap de mai multe ori, privindu-l pe 
furiş, cu aerul unei puştoaice întrebată dacă învaţă bine la 
şcoală. 

— Sora mea o învăţa să cânte la armoniu, spuse 
Germanie cu un dispreţ compătimitor, despre care nu se 
ştia dacă era îndreptat împotriva d-rei Marguerite sau a d- 
nei Drouet. Sau împotriva armoniului. 

— Sora mea o să vă spună, reluă d-ra Germaine, că era o 
persoană drăguță. Pentru ea, lumea se împarte în două 
categorii, cei foarte drăguţi şi cei care nu sunt drăguţi. Nu- 
i aşa Marguerite? 

— E o clasificare la fel de bună ca oricare, spuse Lorain 
cu amabilitate. 

— Era o bună muziciană, se lansă atunci curajoasă 
Marguerite, cu o voce clară, privindu-l pe Lorain drept în 
faţă. 

— Ce să-ţi spun, îl ajută asta pe domnul comisar să 
înainteze! Eşti o toantă, biata mea Guite! 

Începu să râdă, era râsul înţepat al cuiva care n-a ştiut 
niciodată să râdă. „Un râs tăios ca un cuţit”, gândi Lorain, 
„nu dintre cele sincere, care nu mai încetează; se va opri 
brusc.” 

Se opri brusc şi-l privi pe Lorain: era conştient că ea nu 


aştepta decât o întrebare din partea lui pentru a deversa 
pe oribila carpetă de pe masă prea-plinul de răutate: era 
convins, însă, că va începe să vorbească chiar dacă nu va fi 
întrebată, aşa că, puţin maliţios, se mulţumi s-o intrige 
prin tăcerea lui. Într-adevăr, după ce se foi un timp de pe o 
fesă pe cealaltă şi râcâi cu unghia arătătorului stâng, 
meticulos, cu grijă, o pată neagră, minusculă, de pe 
cuvertura pusă pe masă, reluă fără să ridice ochii: 

— Era o femeie frumoasă... foarte elegantă! 

— Nu ştiu, spuse Lorain brutal, n-am văzut-o decât 
moartă, cu ciorapi de lână. 

D-ra Germaine avu o tresărire şi-l măsură pe comisar cu 
un aer scârbit; spre marele amuzament al lui Lorain, d-ra 
Marguerite îi făcu cu ochiul şi zâmbi. 

— Slavă Domnului, nu sunt ucise toate femeile frumoase, 
continuă Lorain, aş spune chiar că nu e obligatoriu ca 
femeile frumoase să fie infidele. Dimpotrivă. 

— Dimpotrivă? 

— Sunt atât de obişnuite cu complimentele, încât nici nu 
le mai dau atenţie. 

D-ra Germaine făcu o mutră de îndoială. 

— Sunteţi de acord totuşi că sunt cele mai solicitate, 
spuse ea, oricum viaţa lor de familie nici nu exista: trăiau 
practic separați; el avea viaţa lui la Paris, iar ea... 

— Ea? 

D-ra Germaine ridică din umeri cu o expresie de 
resemnare. 

— N-o să mă convingeţi că o femeie drăguță ca ea... mai 
ales de genul ei... 

— Ce fel de gen era? 

— Genul de... artistă! 

— Credeţi că avea aventuri? 

— Oh, aventuri, nu ştiu. 

D-ra Germaine ridică din sprâncene şi cobori braţele 
depărtate, cu aerul de a spune: „Nu insistaţi, am spus şi- 
aşa prea multe”. 


„Scorpie!” gândi Lorain, dar reluă: 

— Totuşi, din câte am auzit, ieşea foarte puţin! 

— N-avea nevoie să iasă! şuieră ea triumfătoare; după ce 
insinuase exact ceea ce voia să insinueze, nici mai mult 
nici mai puţin, se ridică şi, spuse cu un ton numai lapte şi 
miere: Mă scuzati, trebuie să-mi văd de bucătărie. Vă place 
iepurele cu sos de muştar, comisare? 

— Ador muştarul, spuse Lorain, mai ales când se 
întâmplă să-mi sară. 

Avea şi el la rândul său un surâs suav, iar d-ra Germanie 
păru să creadă că era un simplu joc de cuvinte. O fulgeră 
însă cu privirea, la ieşire, pe d-ra Marguerite, care pufnea 
în gulerul ei roz. 

— Ce-a vrut să spună, de fapt? întrebă Lorain. 

— Oh, îşi imaginează tot felul de lucruri, spuse d-ra 
Marguerite, ridicând din umeri, dar ca toţi cei care n-au 
imaginaţie, îşi imaginează doar chestii banale. 

— De exemplu? 

— De exemplu că ar fi fost... în fine, că s-ar fi întâmplat 
ceva între d-na Drouet şi Francis... 

— Înţeleg, zise Lorain, Lady Chatterley... 

Sesizase că d-na Marguerite trebuia să-i cunoască bine 
pe fiul d-nei Zoé, de vreme ce-i spunea pe nume; cât 
despre ideea că ar fi putut fi amantul d-nei Drouet, i se 
părea absolut imposibil. Adoraţia pe care o trăda Francis, 
era adoraţia unui câine fidel mai curând, iar el era atât de 
nesemnificativ din punct de vedere fizic: scund, slăbuţ, 
palid, cu părul şi mustaţa de culoare închisă, ochi ale căror 
colţuri exterioare erau îndreptate în jos, asemeni acelor 
chipuri din carton, care, trăgând de nişte sforicele, 
prezentau pe rând pe Jean-care-plânge şi pe Jean-care- 
râde. Avea o privire de câine bătrân pe o faţă de Pierrot. 
„Totuşi, nu se ştie niciodată” îşi spuse el. Deveni brusc 
conştient că d-ra Marguerite continua să vorbească. 

— Eu, da, spunea ea. 

— Dv. ce? întrebă Lorain, reproşându-şi imediat 


grosolănia întrebării; nu vedea încă altă cale s-o dreagă pe 
moment. 

— Am citit Amantul D-nei Chatterley, spuse d-ra 
Marguerite, roşind. 

Lorain îşi ascunse un zâmbet. 

— Nu se poate face comparaţie, continuă ea cu ardoare. 
Pe de o parte Francis este un băiat foarte instruit, l-am 
cunoscut bine, îl ştiu de copil, cânta în biserică, pe vremea 
aceea avea o voce încântătoare, venea la mine să repetăm, 
mai veneau şi alţii, mergeam apoi cu toţii la Leber să 
mâncăm brioşe... Mai târziu a plecat la seminar, a crescut, 
şi-a pierdut vocea... 

D-ra Marguerite se întrerupse o clipă, cu lacrimi în ochi, 
apoi continuă: 

— Nu ştiu ce i s-a întâmplat după aceea... Cu siguranţă, 
ceva îngrozitor... îl întâlnesc câteodată, este la fel de 
amabil cu mine, dar mă sperie... 

— Ce vă sperie? 

D-ra Marguerite ezită: 

— Aerul lui rătăcit... Sau poate simplul fapt de a-mi fi 
milă de cineva atât de tânăr; este îngrozitor! 

Il privi pe Lorain, care se mulţumi să dea din cap, şi 
continuă: 

— E adevărat că erau văzuţi adesea împreună, d-na 
Drouet şi Francis; pentru mine însă, e limpede, îi era şi ei 
milă. Dar ştiţi cum sunt oamenii, n-au imaginaţie şi atunci 
văd lucrurile plat, cred că recunosc întotdeauna situaţii 
despre care au citit de cincizeci de ori, sau le-au văzut de 
cinci sute de ori în filme, nu sunt capabili să-şi 
imagineze alte lucruri: după ei, e evident că de vreme ce 
Zoe lucra la castel şi era o femeie frumoasă, Francis nu 
poate fi decât fiul bătrânului conte... 

— Ce spuneţi? 

— Nu vi s-a spus asta niciodată? Şi totuşi jumătate din 
oamenii de aici cred acest lucru... 

— Dar dv. nu credeţi nimic din tot ce se spune? 


— Eu nu ştiu nimic, spuse d-ra Marguerite, adăugând cu 
tărie: N-am stat lângă patul lor... Dar nici ei ! 

— Îmi dau seama de ce spuneaţi că situaţia nu se poate 
compara cu cea a d-nei Chatterley, spuse Lorain, dacă 
Francis este fratele vitreg al lui Blaise... 

— N-am spus că ar fi, zise d-ra Marguerite. Am spus 
doar că mulţi cred asta... Dar vă repet, au o imaginaţie 
mediocră, văd viaţa ca într-un roman trist din secolul al 
nouăsprezecelea, când se întâmplă ceva îngrozitor sau 
mârşav, îşi spun: „asta-i viaţa...”, de parcă viaţa n-ar fi 
făcută decât din lucruri groaznice sau mârşave, dar nu e 
aşa, nu e deloc aşa, şi ar fi şi mai puţin dacă oamenii nu s- 
ar resemna în faţa atâtor lucruri îngrozitoare şi mârşave 
sub pretextul că „aşa e viaţa”! 

Vorbea cu convingere, vibrând toată, iar Lorain nu-şi 
putu ascunde un zâmbet. 

— Vi se pare că spun prostii? întrebă ea cu blândeţe. 

— Nu, îi răspunse el, era un zâmbet de complicitate, d-ră 
Marguerite... 

Şi cum Lorain râdea, începu şi ea să râdă, un râs care 
părea că nu mai încetează... 


Doucet îşi găsi şeful cu un creion în mână, cu ochii în 
tavan, torturându-şi frenetic vârful din stânga al mustăţii. 

— Pentru întoarcere la pământ... opt litere? zise Lorain. 

Doucet îşi plecă privirea spre jurnalul întins pe masă, 
alături de un pahar cu picior umplut cu un lichid tulbure, 
vag rozaliu. 

— Furgon? 

— Are şase litere... 

— Corect... Ce-i ăsta? 

— Vin din piersici, fabricat de d-ra Marguerite... ea a 
insistat... 

Doucet luă paharul, studie un moment lichidul în zare şi- 
şi înmuie precaut buzele. 

— Zeilor! exclamă el, chestia asta are peste patruzeci de 


grade! 

— Mi s-a părut şi mie că e destul de tare, spuse Lorain 
liniştit, dar cum eu nu beau niciodată... Spune-mi, eşti 
sigur că testamentul bătrânului domn de Consoude nu 
menţionează numele lui Francis Machin, fiul d-nei Zoé? 

— Da, de ce? 

— Degeaba, simplă întrebare. 

— V-aş fi spus, îi replică Doucet cu un strop de 
supărare... 

— Trebuie să fie paraşută, spuse Lorain. 

Şi cum Doucet îl privea interzis: 

— Cuvântul din opt litere... 

Îşi aruncă apoi creionul şi se întinse: 

— Deci, ce veşti ai? 

— Nimic răsunător, oftă Doucet, dulapul era încuiat într- 
adevăr, de două ori, şi conţine, aşa cum ni s-a spus, 
colecţia de arme a bătrânului. O colecţie nemaipomenită, 
printre altele un Magnum 375 şi o puşcă 22 ghintuită, cu 
ţeavă lungă şi lunetă, nu lipseşte nimic... 

— Decât Winchesterul, nu-i aşa? 

— Nici urmă de Winchester... Unul dintre rasteluri e gol. 

Spre nemulţumirea adjunctului, Lorain se limită doar la 
a da din cap cu un aer vag. 

— Poate găsim pe cineva care să-şi amintească exact ce 
conţinea dulapul cu arme, iar dacă în colecţie figura un 
Winchester, sugeră Doucet... se pare că bătrânul era tare 
mândru de colecţia sa, îi dădea adesea onorul. 

— A trecut mult de atunci, zise Lorain. 

— Se poate, dar nu înseamnă că nu mai există cineva 
care să-şi amintească... 

— Nu contează dacă-şi mai aminteşte cineva, important 
este să aflăm cine şi-a amintit în ziua crimei. 

— De acord, dar merită să aflăm totuşi dacă era sau nu 
un Winchester în acel dulap! 

— Şi când vei şti că a existat unul, ceea ce e foarte 
probabil, o să fii mai fericit? 


— Renunţ să mai discut cu dv. când sunteţi prost dispus, 
zise Doucet. 

— Nu sunt prost dispus, dar fixaţia ta cu Winchesterul 
mă calcă pe nervi. 

— În general, nu este chiar inutil să fie căutată arma 
crimei, mormăi Doucet, cel puţin aşa am învăţat eu la 
şcoală. 

— Exact, găseşte-o, şi mai vorbim după aceea; până 
atunci, ne pierdem timpul. 

Doucet era foarte tentant să spună că dezlegarea 
cuvintelor încrucişate şi băutul vinului de piersici nu 
contribuie la progresul anchetei, dar nu îndrăzni nici 
măcar să se gândească prea mult la replica respectivă. 

— Vă duceţi la înmormântare? întrebă el timid. 

— Ar trebui, spuse Lorain, dar nu vom afla nimic în plus, 
la biserică oamenii tac, iar la cimitir plâng, nu vom scoate 
nimic de la ei. 

Se lăsă pe spate în scaun, încrucişa palmele deschise în 
poală şi începu stă studieze tavanul, muşcându-şi interiorul 
buzelor, ceea ce imprima mustăţii mişcări ciudate, care-i 
sugerară lui Doucet o imagine de iesle, de fân mestecat 
alene. „Categoric, treaba merge prost”, gândi el, „mă 
întreb ce idei mai rumegă”. 

— Au început să cotrobăie? întrebă deodată Lorain. 

„Bravo, acum el se gândeşte la arme”, îşi spuse Doucet, 
„în sfârşit...” Constatând că Lorain îl observa, se înroşi şi 
rosti grăbit: 

— Da, da, jandarmii au trecut la o inspecţie amănunţită, 
dar ştiţi că hardughia e mare, plină de cotloane, uşi false, 
trape, canalizări vechi înfundate, puțuri, subterane şi 
multe altele, aşa că nu e mare speranţă... Cu atât mai mult 
cu cât nici nu suntem siguri că focul a pornit din castel. 

— Dacă n-a fost tras din castel, cel mai probabil a fost 
tras din parc, zise Lorain, şi mai exact, din porţiunea de 
parc cuprinsă între aripa de est a castelului şi ziduleţul ce 
înconjoară proprietatea. Expertul este destul de sigur în 


privinţa asta. Spre deosebire de tine, nu cred că e nevoie 
să cercetăm toate cotloanele castelului. Există două 
posibilităţi: ori asasinul este cineva apropiat şi a aruncat în 
pripă arma pe undeva, deoarece era presat de timp, ori 
este un străin şi a plecat cu arma, 

— Credeţi cu adevărat într-un asasin venit de afară? 

— Nu ştiu încă; prefer, să rezolv problema din aproape 
în aproape, în spirală. 

Cu arătătorul, Lorain desenă pe masă o urmă în formă 
de melc. 

— Când cauţi ceva, uită-te mai întâi bine în jurul tău, 
înainte de a pleca să cauţi mai departe. 

Cei doi bărbaţi rămaseră câteva momente tăcuţi, Lorain 
visând cu ochii deschişi, Doucet parcurgând fără interes 
titlurile din jurnalul întins pe masă. 

— Când te gândeşti, spuse deodată tânărul, că ne 
chinuim să descoperim asasinul unei singure persoane, 
când e suficient să te uiţi într-un ziar ca să constaţi că 
zilnic în lumea întreagă sunt ucişi mii de oameni. 

— Numărul de crime comise nu justifică crima, spuse 
Lorain. 

— Eh, oftă Doucet, câteodată mă întreb dacă are vreun 
rost totuşi munca noastră... îl găsim pe vinovat, de acord, 
îl arestăm, îl trimitem la închisoare, ticălosul este pedepsit, 
într-un cuvânt toată lumea este mulţumită... Dar victima 
continuă să zacă la doi metri sub pământ, răzbunată, de 
acord, dar tot la doi metri sub pământ... lar dacă asasinul 
este condamnat la moarte, cu atât mai rău, devenim 
complici la o dreptate ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, 
trimitem pe cineva la moarte ca să demonstrăm că nu 
avem dreptul, să ucidem... 

Şi cum Lorain nu spunea nimic, Doucet continuă 
dezamăgit: 

— Da, ştiu, o să-mi spuneţi că nu merită să-mi pierd 
timpul punându-mi prea multe întrebări! 

— N-am spus niciodată că nu trebuie să-ţi pui întrebări! 


zise Lorain, am spus doar că ar mai trebui ca din când în 
când să te gândeşti să le dai şi răspuns. 

— Aţi reproşat întotdeauna oamenilor că gândesc prea 
mult. 

— Că raţionează prea mult, nu-i chiar acelaşi lucru. Nu 
raţionamentele o să te facă să găseşti o justificare 
plauzibilă pentru meseria pe care o faci... Oricare ar fi ea... 
Acest lucru pretinde foarte puţin şi în aceiaşi timp foarte 
mult de la tine: acte de credinţă, sau dacă-ţi place mai 
mult, o scară a valorilor... 

— Oh, bombăni Doucet, pricep: protejarea societăţii 
sacrosancte, politeţe faţă de doamne, scuipatul pe jos 
interzis... 

— Nu ştiu dacă mă crezi într-adevăr un aiurit bătrân, 
spuse Lorain cu un ton liniștit, dar după mine, dintre noi 
doi, cel cu crapul în nori eşti tu: fă un efort mititelule, 
reciclează-te, poate mai ai timp... 

Cum Doucet bodogănea ceva ce făcea aluzie la viitoarea 
inscripţie din catehism, Lorain continuă vesel: 

— N-arată rău deloc, să ştii, linia albastră a munţilor 
Vosges! Hai să plecăm de aici, încep să mi se pună cârcei. 

— Şi unde mergem? întrebă Doucet cu un aer încruntat. 

— La spital, vreau să-l întreb ceva pe doctorul Drouet. 

Doucet mergea lângă Lorain fără chef. „E târziu”, gândi 
el. „Putea să mai aştepte până mâine.” 

— In locul dv. nu m-aş baza prea mult pe doctorul 
Drouet, zise el, nu este un tip vorbăreţ. 

— L-am văzut acum o oră vorbind cu mare uşurinţă. 

— Zău? Cu cine? 

— Cu d-na Cellerier. 

— Ca să vezi! Şi acum vreţi să-l întrebaţi ce dracu avea 
de povestit acelei doarme? 

— Nu. Despre asta o întreb mai curând pe doamnă. 

Nu mai ploua, dar un fel de ceaţă grea se lăsa deasupra 
străzilor, ca o burniţă rămasă suspendată dintr-o dată, iar 
aerul era apăsător şi îngheţat, încărcat de miros de fum 


rece. 

— Trebuie să fie şi o poveste amoroasă la mijloc, spuse 
Doucet cu un ton convins. 

— Posibil. Una sau mai multe. Care s-ar putea să n-aibă 

nici o legătură cu crima. Poftim, sună! 
_ Doctorul Drouet ocupa în continuare aceeaşi cameră. 
Intins pe pat, cu pieptul gol, cu mâinile puse sub cap, 
Blaise se ridică la vederea celor doi, îşi trase în grabă 
bluza de la pijama şi apoi se reaşeză pe marginea patului, 
privindu-l pe Lorain. 

— Ceva nou, comisare? 

Tonul său posac dovedi că nu se aştepta la un răspuns 
pozitiv din partea lui Lorain. Acesta studia trupul alb şi 
corpolent al lui Drouet, figura flască, şuviţa de păr ce-i 
cădea peste ochii de un căprui deschis, gura de o formă 
ciudată, copilărească. „Dacă e fratele vitreg al celuilalt, 
gândi el, chiar că n-au nimic în comun. Ochii poate, 
seamănă la amândoi cu ai unui câine. Dar categoric, nu de 
aceeaşi rasă...” 

Se necăji în sinea sa pentru gluma tristă pe care o 
făcuse; reluă cu amabilitate: 

— Din păcate, nu, aveam doar să pun vreo două 
întrebări. Îmi permiteţi? 

Trase un scaun metalic îmbrăcat în fire din plastic alb şi 
albastru, se aşeză în faţa lui Blaise Drouet, în timp ce 
Doucet rămase în picioare, sprijinit de tăblia patului. 
Drouet aştepta fără să manifeste nelinişte sau nerăbdare. 

— Un nou interogatoriu? întrebă el cu un ton grav. 

— Nu. Ca să fiu sincer, e vorba de nişte întrebări mai... 
indiscrete... la care v-aş fi recunoscător dacă mi-aţi 
răspunde, dar îmi dau bine seama că v-ar putea răni... 

— Caz în care mă voi abţine să răspund. 

Lorain făcu un gest care însemna „cum credeţi” şi reluă: 

— La căpătâiul d-nei Drouet aţi pronunţat o frază 
ciudată. Aţi spus: am ştiut întotdeauna că o voi pierde. 

Blaise Drouet îşi plecă privirea. 


— Nu-mi amintesc să fi spus asta, spuse el după o clipă 
de tăcere. 

— Aţi spus-o, totuşi. 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Voiam doar să aflu dacă aveaţi vreun motiv să bănuiţi 
că d-na Drouet v-ar putea fi răpită în felul acesta... 

— Nu. 

— Vă temeaţi că va dispărea din viaţa dv. într-un fel sau 
altul? 

Se lăsă din nou liniştea, pentru mai multă vreme. Blaise 
Drouet îşi ţinea ochii plecaţi, fascinat parcă de propriile 
mâini încrucişate peste genunchi. 

— Da, spuse el în fine, dar fără motiv. 

Ridicând ochii apoi către Lorain: 

— Din ziua în care am cunoscut-o, am trăit cu obsesia că 
o voi pierde... Când s-a întâmplat... mi s-a părut... că era 
logic. 

— Logic, pentru că vă confirma temerile? 

— Da. 

— Temeri nedesluşite? Inspirate doar de neliniştea 
profundă că o veţi pierde? 

— Da. 

Era rândul lui Lorain să rămână tăcut îndelung, 
conştient de efortul pe care-l făcuse un om atât de retras şi 
de ascuns cum era Blaise Drouet, pentru a mărturisi, cu 
timiditate, dragostea nebună pe care o închinase soţiei 
sale. „Putea foarte bine să nu-mi răspundă”, gândi Lorain, 
„poate ar fi fost chiar de preferat.” 

Blaise Drouet îi inspira în acel moment respect şi o 
imensă compasiune, de aceea trebui să facă la rândul său 
un efort să nu lase privirea în jos când îi puse următoarea 
întrebare: 

— Ştiaţi că d-na Drouet era însărcinată? 

Blaise rămase nemişcat multă vreme, absolut nemişcat. 
Apoi, fu scuturat ca de un frison şi spuse cu voce limpede, 
fără să-l privească pe comisar: 


— Evident. 

Lorain avu senzaţia acută că celălalt minţea; sau cel 
puţin că răspunsul nu era complet. Nu la această ultimă 
întrebare. 


CAPITOLUL 10 


Poarta cimitirului era mâncată de rugină, buruieni 
înalte, roşiatice, invadaseră porticul. Lorain dădu mâna cu 
câteva persoane, refuză invitaţiile de a se alătura vreunuia 
din grupurile ce coborau spre târg, îşi privi ceasul şi porni 
pe jos în direcţia opusă. Micul cimitir de ţară era plin de 
morminte ruinate, închise în spatele unor garduri 
dreptunghiulare din fier forjat, ruginite, ce semănau cu 
nişte pătuţuri de copil abandonate pe un maidan, dintre 
care răsăreau ici-colo câteva dale de ciment ornate cu flori 
din plastic şi portrete ovale gravate, de o dureroasă 
stereotipie. Cimitirul era dominat de un fel de tort 
aniversar monstruos, în stil vag nieobizantin, ridicat pe un 
dâmb, dominat de o cruce mare, înnegrită de trăsnet; în 
acest loc fusese îngropată Cea Drouet. 

Lorain se simţea, fără voia lui, copleşit de tristeţea 
ceremonialului la care tocmai asistase. „N-au fost nevoiţi 
să se prefacă”, gândi el, „toţi oamenii ăştia erau trişti, 
sincer trişti.” Chiar lăsându-se atins de acea molimă care, 
la înmormântări, îi face pe oameni să verse lacrimi pentru 
cel ce le fusese total indiferent în vremea când trăia, efect 
al unei sensibilităţi afectate, sau al unei dureri subite, 
amintindu-le deodată că nimeni nu e nemuritor, Lorain 
avusese rareori ocazia să simtă în jurul său o atmosferă 
atât de plină de consternare, de regret, de durere. 
Părintele Boutin, orbit de lacrimi, trebui să-şi întrerupă 


predica, Marguerite Leullion intervenind imediat cu 
armoniul. Predica fu reluată câteva clipe mai târziu, cu o 
voce sugrumată de emotie. 

Sosise la cimitir un număr mare de persoane, deşi se 
afla relativ departe, la jumătatea drumului dintre târg şi 
castel. Lorain îi recunoscuse pe majoritatea celor prezenţi 
acolo, observase şi câteva figuri pe care nu le cunoştea; un 
bătrân înalt, plin de ifose, cu o ţinută distinsă, bănuia că 
era notarul; o femeie voinică, în pantofi fără toc, cu părul 
grizonat aranjat cu grijă, cu o faţă lipsită de frumuseţe, dar 
inteligentă şi deschisă, stătea alături de Julius Kern. Era 
fără îndoială, d-na Kern. O creatură pirpirie, cu o faţă mică 
de pechinez ascunsă în întregime sub ochelari, îl pipăia pe 
Blaise Drouet de câte ori se ivea ocazia, sub pretext că-l 
îmbărbăta, asigurându-l prin atingere de prezenţa sa; era 
singura care afişa un aer mai curând atent, în sensul de 
vorace, decât o durere sinceră. „Trebuie să fie secretara 
lui” îşi spusese Lorain. 

Deodată se opri. Francis. Francis Beraud. Lorain era 
sigur că nu-l văzuse nici la biserică, nici la cimitir; o revăzu 
pe Zoe copleşită de durere, mai emoţionantă acum, când 
era îmbrăcată cu grijă, cu hainele de duminică, dar pe fiul 
ei, nu, nu, nu-l văzuse. „Mă întreb dacă o fi la el”, îşi spuse 
Lorain, „dar dracu ştie dacă mai găsesc eu moara aceea.” 

Era deja târziu; în faţa ochilor lui se întindea o 
alternanță de câmpuri cenușii şi păduri ruginii. Sub un cer 
de un gri murdar, reperă în zare un şir mic de trunchiuri 
sfrijite, mai mult nişte cioturi, îşi spuse că trebuiau să fie 
nişte sălcii de pe malul râului şi că dacă urmărea firul apei, 
avea şanse să dea şi peste moară, încântat de deducţiile 
sale inteligente, se porni la drum cu pas vioi. 

Ajunsese la marginea râului şi începuse să meargă în 
amonte, când atenţia îi fu atrasă de un zgomot ca de metal 
râcâind pietrişul, urmat de un fel de şoaptă, apoi din nou 
metalul scobea piatra... 

Numai în cămaşă, în marginea unui câmp, Francis 


Beraud se găsea în mijlocul unei gropi pe care o săpa în 
pământul pietros. „Ce dracu' face acolo”, îşi spuse Lorain, 
„aş putea jura că sapă un mormânt.” Se apropie câţiva paşi 
şi strigă un „Hei!” cu o voce sonoră. 

Francis Beraud ridică privirea, lăsă sapa din mână, îşi 
şterse palmele de pantaloni şi sări afară din groapă cu o 
agerime de care Lorain nu l-ar fi crezut capabil. 

— După cum vedeţi, spuse el, m-am făcut gropar. 

Dădu mâna cu comisarul şi reluă, aparent fără emoție: 

— E pentru câine; s-a prăpădit noaptea trecută. 

Lorain dădu din cap. 

— De durere, zise el. 

— Nu chiar... Nu mai avea nici o plăcere să mai trăiască 
şi atunci a murit. E atât de simplu. Noi, din păcate, suntem 
prea civilizaţi... 

— Sau prea egoişti, spuse Lorain. 

Deci, câinele murise; cum murise mai demult şi câinele 
Nanei; îl irită acest soi de reflex condiţionat, care asocia 
inevitabil, după câte se părea, amintirea Nanei cu 
imaginea unui câine care moare de durere. „La naiba, 
gândi el, ce idei tâmpite...” 

— Se pare că vă este frig, spuse Francis, nu vreţi să 
veniţi să vă încălziţi puţin? Moara nu e departe. 

Pe drum schimbară câteva cuvinte despre umiditatea din 
regiune, despre calitatea proastă a pământului, bolovănos 
în cea mai mare parte. Moara, aflată pe malul râului, nu 
mai avea roată. Era o clădire mică, conică, cam părăginită, 
destul de scundă. 

— N-am decât o cameră, spuse Francis, şi un fel de 
chiţimie, la care se ajunge urcând pe scară. 

— Acolo a stat ascuns dl. Kern în timpul războiului, 
spuse comisarul. 

Francis surâse: 

— Ah, ştiaţi? Da, mama îi ducea mâncare... 

Interiorul era mobilat destul de sumar: un pat vechi de 
alamă, acoperit cu o pilotă albă, un scaun, o masă făcută 


din două scânduri puse pe capre; un intrând, mascat de o 
perdea în carouri, trebuia să servească pe rând de 
bucătărie şi sală de baie. De jur-împrejur se aflau maldăre 
de cărţi aşezate pe jos. 

— Citiţi mult, spuse Lorain. 

Francis făcu un gest vag cu mâna: 

— Citeam mult... Aş face mai bine dacă le-aş arde, acum 
nu mai citesc... Vreţi puţină cafea? 

— Nimic nu mi-ar putea face mai multă plăcere, spuse 
Lorain; apoi continuă, urmărind mişcările paznicului care 
puse apa la încălzit, apoi scoase două ceşti de porțelan 
albastre dintr-un dulăpior de lemn, cu uşile ca nişte grilaje, 
hâţânându-se în balamale: 

— N-aţi fost la cimitir astăzi? 

— N-aveam ce căuta acolo, nu fac parte din familie. 

— Dar n-au fost numai cei din familie. Era şi mama dv. 
acolo... Francis ridică uşor din umeri, iar Lorain continuă: 
N-aţi fost nici la biserică. 

— Nu. Şi? 

— Şi nimic. M-a mirat, asta-i tot. 

Francis îi întoarse spatele şi începu să se joace cu 
degetele pe coada ibricului de pe aragaz, ca pentru a-şi 
manifesta nerăbdarea că apa nu dădea în clocot 
instantaneu, imediat ce-a fost pusă pe foc. 

— V-aş putea spune că n-am vrut să bag diavolul în 
agheasmatar, spuse el, dar ar fi exagerat de pretenţios din 
partea mea. Sau să vă spun că m-am excomunicat eu 
însumi, ceea ce ar fi şi mai pretenţios. 

— Într-un cuvânt, biserica v-a speriat? spuse zăpăcit 
Lorain. „Ce tâmpenie!” gândi el. 

Francis se întorsese şi-l privea cu un aer amuzat: 

— M-a speriat, într-adevăr acesta e cuvântul, zise. 

— Cândva aţi cântat totuşi acolo, spuse Lorain amabil. 

Francis îl fixă cu privirea câteva clipe: 

— Ah! D-ra Guite v-a spus asta! Figura i se lumină, îşi 
pierdu crisparea îndurerată. Dacă ar şti că o iubesc la fel 


ca la şase ani... 

Turnă apa în cafetieră, o întoarse şi o aduse la masă. 

— Veneaţi să mă vedeţi, întrebă el, sau ne-am întâlnit 
din întâmplare? 

— Şi una şi alta, spuse Lorain, m-am gândit la dv. când 
am ajuns prin apropiere... Dar e adevărat că am să vă pun 
două întrebări. Recunosc, două întrebări neplăcute. 

Francis ridică din umeri. 

— Daţi-i drumul, spuse el. 

Lorain îşi puse o bucată de zahăr şi începu să amestece 
metodic în ceaşca de cafea. 

— Aveţi vreun motiv să credeţi, întrebă el, că între dv. şi 
doctorul Drouet există cumva legături de rudenie? 

Francis îl studie câteva clipe pe Lorain, cu sprâncenele 
încruntate. 

— Ah! zise el în fine, pricep! Vreţi să ştiţi dacă sânt fiul 
tatălui meu sau fructul entuziasmului pentru slujnicuţe al 
Bătrânului! 

Începu să râdă fără veselie. 

— Of, oamenii ! reluă el, dar priviţi-mă domnule 
comisar! Sare în ochi că sunt fiul tatălui meu, o cârpă, un 
incapabil, un fiu demn de demnul meu tată! Ştiţi cum îl 
strigă mama? I se adresează la pluralul majestăţii, 
spunându-i „Puturoşenia Dumneavoastră!” Nu, oamenii şi- 
au imaginat tot felul de lucruri deoarece bătrânul, 
considerat un avar, a ajutat-o pe mama să-mi plătească 
studiile. Dar pentru Dumnezeu, i-o datora din plin, a 
exploatat-o vreme de patruzeci de ani! 

— S-ar spune că nu prea-l iubiţi pe dl. de Consoude? 

— Nimeni nu l-a iubit vreodată pe dl. de Consoude. După 
cum nici el n-a iubit vreodată pe cineva. 

— Lumea spune totuşi că avea multă afecţiune pentru 
nora sa. 

Francis ridică din umeri. 

— Da, aşa cum ţii de obicei la un pisoi, spuse el, şi apoi 
cu ea este altceva: cine n-o iubea? 


— Dv. o iubeaţi? 

— Aş fi sărutat pământul pe unde călca. 

— Nu vă supăraţi, domnule Béraud, eraţi amantul ei? 

Francis sări în picioare, răsturnând taburetul pe care 
era aşezat. „O să-mi trântească acum un pumn în mutră”, 
îşi spuse Lorain. Dar după o clipă, Francis se aplecă să 
ridice scăunelul şi se aşeză din nou, încet, cu un aer 
ostenit. 

— Bineînţeles, spuse el, nu e vina dv. Mereu, numai 
bârfe... Nu, domnule comisar, n-am fost amantul ei. În 
primul rând pentru că nu era genul de femeie care să aibă 
amanti, şi-apoi... se pare că nu vi s-a spus... eu sunt preot. 
Nu par, probabil, dar după cum ştiţi, legământul te 
însoţeşte veşnic. 

— Ştiam doar că v-aţi făcut studiile la seminar. 

— Acum doisprezece ani am fost hirotonisit, zise 
Francis. Câţiva ani am fost un bun preot, cred, apoi am 
încercat să fiu un bun preot... 

— V-aţi pierdut credinţa? 

Francis râse scurt: 

— Da, într-un fel mi-am pierdut credinţa. Dar nu 
credinţa în Dumnezeu; mi se întâmplă câteodată să cred că 
ar fi fost preferabil să fie aşa, ar fi fost cumva mai 
confortabil, în tot cazul, mai simplu. Nu, credinţa în mine 
am pierdut-o, nu mai am încredere în mine însumi. Luni în 
şir mă priveam cum acţionam, cum mă străduiam să fac 
binele, spunându-mi „bietul om îşi dă toată silinţa”... Nu 
aveam sentimentul că eram eu; eu eram undeva deasupra, 
dincolo de veşmintele mele preoţeşti, dincolo de orice 
educaţie, de totalitatea cunoştinţelor cu care fusesem 
îmbrăcat, eu, un fiu de ţăran. Mi se părea din ce în ce mai 
mult că nu mai eram eu, viaţa mea mi se părea o 
impostură, o tunică a lui Nessus... Dar când am smuls-o, 
mi-am dat seama că dedesubt nu se ascundea nimic, că nu 
mai eram nici preot, nici ţăran, nimic... M-am întors aici, 
aşa cum te întorci în punctul zero... lar aici am devenit 


omul bun la toate, ceea ce e destul de caraghios, pentru că 
eu nu ştiu să fac nimic. 

Rămase tăcut un moment, apoi reluă: 

— Ştiţi, Saint-Gregoire spune despre Saint-Benoit că: 
„sălăşluia cu el însuşi”; tocmai asta-i problema cu mine, eu 
nu mai ştiu nici unde-mi am sălaşul... 

— Dar Cea Drouet? 

— Oh, ea, ea „sălăşluia cu e, a însăşi” într-adevăr! Era 
armonia, autenticitatea întruchipată, naturală cum ştiu să 
fie doar oamenii care şi-au recâştigat unitatea interioară. 
Intr-un fel, Consoude era pentru ea tot un fel de punct 
zero; locul din care voia nu să refacă, ci să-şi facă, să-şi 
creeze legăturile, ancorele pe care nu le-a avut niciodată. 
N-am mai cunoscut pe cineva care să fie atât de liber cum 
era ea, liber cum doar o pasăre ar putea fi; tot aşa însă, n- 
am mai cunoscut pe cineva care să-şi iasă din fire la auzul 
cuvântului libertate. Pentru ea libertate însemna 
singurătate, derivă, spunea adesea că din o sută de inşi ce 
strigă în gura mare că vor să fie liberi, nouăzeci şi nouă ar 
fi incapabili să-şi suporte libertatea, că oamenii care n-au 
obligaţii, n-au legături, şi le creează pentru a putea 
supravieţui... 

Spune-i lui Blaise, îşi spuse Lorain, spune-i lui Blaise: 
urăsc... „libertatea”? oare asta a vrut să spună? Dar de ce 
în clipa aceea, de ce lui Blaise, de ce era atât de 
important? 

Francis tăcea, cufundat în gânduri. Lorain îl studie 
câteva clipe, apoi spuse: 

— După logica personajului pe care mi-l descrieţi, mă 
mir că nu şi-a dorit copii. 

Francis dădu încet din cap: 

— Oh, cred că nu avea dorinţă mai mare, spuse, dar el.:. 

— El nu voia? 

— Nu voia sau nu putea avea, e greu de spus; ştiu doar 
că exista o problemă... 

Lorain plecă fruntea gânditor, apoi o ridică şi-l privi pe 


Francis în ochi: 

— Nu ştiaţi că era însărcinată? spuse el. 

— Însărcinată?... Vreţi să spuneţi că... 

Îşi cuprinse faţa între mâini: 

— Oh, Dumnezeule, gemu el, Dumnezeule ! 

Din ochii mari deschişi şi ficşi începură să i se prelingă 
lacrimi şi încet, foarte încet, îşi făcu semnul crucii şi se 
lăsă să cadă în genunchi. 

Când plecă de la moară era noapte deja. Se mai 
distingea încă destul de clar cărarea ce ducea către poarta 
castelului. Temându-se să nu se rătăcească tăind drumul 
peste câmp, Lorain preferă să urmeze poteca, întorcându- 
se câţiva paşi pe şoseaua pe care venise. 

Castelul era scufundat în întunericul cel mai adânc, 
excepţie făcând o lumină la fereastra bucătăriei. „D-na 
Zoe”, îşi spuse Lorain. Poarta era întredeschisă. Se gândi 
că era mai câştigat dacă traversa parcul în loc să-l 
ocolească. „Nu mai există nici pericolul să te latre câinele” 
îşi spuse el cu tristeţe. 

Poarta următoare însă, cea de la alee, era ferecată solid 
şi prea înaltă pentru a putea fi sărită, accesibilă poate doar 
unui acrobat. Lorain blestemă şi făcu cale-ntoarsă. Ajunse 
la câţiva metri de poarta parcului, când i se păru că aude 
zgomot de paşi; încremeni, ascunzându-se după un copac. 

O siluetă uriaşă, cu o lanternă în mână, venea pe aleea 
ce ducea către poartă, se furişă prin deschizătură, închise 
apoi grilajul, răsucind cheia în broască... 

— Se pare că m-am aranjat, gândi Lorain. 

Nu mai avea decât o cale, să-i bată în fereastră d-nei 
Zoé. Ciocăni de mai multe ori, până când în interior se auzi 
o voce tremurătoare strigând: 

— Cine-i acolo? Ce vreţi? 

— Eu sunt, doamnă Zo€... Lorain... 

Niciun răspuns. 

— Lorain! Comisarul. 

Linişte. Apoi, prudent, fereastra se întredeschise putin. 


— Eu sunt, doamnă Zoé. Comisarul Lorain. 

Fereastra se închise brusc iar Lorain se temu pentru o 
clipă că va fi obligat să stea toată noaptea pe-afară; se-auzi 
însă, un zgomot de saboţi, apoi un număr considerabil de 
zăvoare se lăsară succesiv trase, împinse, ridicate şi în 
fine, apăru în prag Zoé. 

— Ce spaimă mi-aţi tras, mormăi Zoé, ce idee să veniţi la 
ora asta... 

Cămaşa de noapte înflorată îi ieşea de sub capotul pe 
care şi-l aruncase în fugă pe umeri, o cosiţă plăpândă îi 
atârna peste urechea stângă şi era foarte evident că nu 
apucase să-şi pună proteza. 

— Dormeaţi? 

— Ce întrebare! făcu Zoé, mă culcasem. După o zi ca 
asta şi pentru câte mai am de făcut singură aici! 

— Dl. Kern a plecat? 

— Soţia lui n-a vrut să doarmă aici, s-au dus la hotel, 
dacă pentru el aţi venit, m-aţi deranjat de pomană din 
pat... 

— N-aţi văzut pe nimeni? 

— Pe cine ar fi trebuit să văd? 

— Tocmai, nu ştiu, spuse Lorain, o umbră, un 
vagabond... L-am urmărit în parc, l-am pierdut din vedere 
şi când am vrut să ies, poarta era încuiată... 

— Poarta a fost mereu încuiată, spuse Zoe pe un ton 
care nu admitea replică. Am încuiat-o chiar eu. 

— Vă asigur că la un moment dat era întredeschisă... 

Zoe îl privi îndelung. 

— Să admitem că înclin să vă dau crezare, spuse ea într- 
un târziu, cu aerul cuiva care refuză categoric să creadă, 
orice ar fi: ce-i cu asta ? 

— Nimic, aş vrea să-mi deschideţi poarta din nou, ca să 
pot ieşi, spuse Lorain cu amabilitate. 

Zoé dispăru mormăind în bucătărie şi se întoarse cu un 
inel de chei. Porni pe alee cu un pas mărşăluit. 

— Poftim, vedeţi? exclamă ea triumfătoare, ştiam eu 


bine. Este închisă! 

— Dacă n-ar fi fost închisă, nu v-aş fi trezit să, mi-o 
deschideţi. 

— Nu pricep nimic din povestea dv., spuse d-na Zoé, 
nimeni nu putea deschide poarta asta. Are o broască 
veche, ciudată. Numai dl. Blaise şi cu mine avem cheia! 

„Mi s-a părut mie că silueta îşi târa uşor piciorul.. ” se 
gândi Lorain. 

Proptită lângă poarta deschisă, Zoe îl fixa pe Lorain cu 
un aer sever: 

— N-o să înţeleg niciodată cum aţi intrat! spuse ea. 

— Şi astfel, zise Lorain cu o voce cavernoasă, bănuielile 
se îndreaptă asupra comisarului... 

— Nu vă e ruşine, spuse d-na Zoé, la vârsta dv.? 

Dar nu era supărată. 


— Ah, iată-vă! exclamă Doucet când îl văzu pe Lorain 
intrând în micul hol al hotelului Leullion, vă aştept de două 
ore. V-am căutat pretutindeni. 

— Ai avut noroc că nu m-ai găsit, spuse Lorain, puţin a 
lipsit să nu-mi petrec noaptea în aer liber. 

— Era şi momentul! E un tip care ţine morţiş să vă 
întâlniți cu un anume Darcy, de la Republican... ziarul 
local; i-am cerut numărul de telefon, vrea să-l sunaţi 
imediat ce veniţi... 

D-ra Germaine era aşezată la recepţie. 

— Sunteţi amabilă să cereţi pentru mine numărul 
acesta? o rugă Lorain. 

D-ra Germaine îi aruncă o privire: 

— Se numeşte Republicanul, spuse ea, adresându-i lui 
Lorain un surâs ameninţător. 

„Să n-ai încredere niciodată în oamenii pe care surâsul îi 
urâţeşte”, îşi spune Lorain. 

— Vorbiti de aici? 

— De la cabină, dacă nu vă supăraţi. 

Surâsul îngheţă: 


— Nu e prea comod, în cabină nu există cască de 
ascultat, nu veţi putea auzi amândoi ce se vorbeşte. 

— Nu face nimic, spuse Lorain. 

Surâsul făcu loc unei expresii obosite. D-ra Germaine 
formă rar numărul... 

— Aveţi legătura, făcu ea sec. 

— Fii atent să închidă, îi strecură Lorain adjunctului său, 
îndreptându-se grăbit către cabină. 

— Alo? 

Doucet o privea fix pe d-ra Germaine; ea închise 
ostentativ telefonul. 

Doucet se apropie de cabină şi întredeschise uşor uşa. 

— Nu, spunea Lorain, nu, categoric nu... Dar nu înţeleg 
de ce m-aţi căutat, stimabile, e problema dv... Tipăriţi ce 
doriţi... Bine, prezentaţi lucrurile aşa cum sânt!... Dar eu 
nu am nimic de confirmat sau de infirmat, eu n-am nimic 
de spus, asta-i tot... Oh, că poimâine s-ar putea să păreţi 
un fraier, asta vă priveşte!... Da... Da... Nu, mie nu mi se 
pare nimic ciudat aici, voi descoperi şi eu o dată cu cititorii 
dv., efectul surpriză va fi mai mic însă, bineînţeles... Nu... 
nu... dv. vi se pare... Eu nu respect nimic, în afară de 
lucrurile respectabile... Nu, nu fac aluzie la dv. !... 

Acoperind receptorul cu palma, îi spuse lui Doucet: 

— Drouet a telefonat la ziar pentru a le spune că el şi-a 
ucis soţia... Vrea ca vestea să apară mâine pe prima 
pagină... Şi ţine-te bine, e dispus să plătească pentru asta! 

— Ce tâmpenie! spuse Doucet cu convingere. 


CAPITOLUL 11 


Blaise Drouet se ridică văzându-i pe cei doi intrând. 
— Aţi venit să mă arestaţi? întrebă el. 


— Nu, spuse Lorain, de ce? 

Aşteptă câteva clipe, dar Drouet se mulţumi să se aşeze 
din nou şi începu să-şi frece o unghie. 

— Republicanul va apărea abia mâine, reluă Lorain, nu 
ştiu despre ce este vorba. 

— Am bănuit că Darcy o să vă telefoneze. 

Lorain dădu din cap. 

— Deci dv. v-aţi ucis soţia, spune el. 

— Da. 

— Pentru ce motiv? 

— Voia să mă părăsească. 

— Mi se pare destul de ciudat să omori pe cineva pentru 
a-l păstra alături, dar lucrul întâmplându-se relativ curent, 
să admitem. Pot să vă întreb cum aţi făcut? 

— A fost foarte simplu: mi-am părăsit postul când mi s-a 
ivit ocazia, am traversat pădurea, am tras şi m-am întors la 
locul meu. 

— Foarte simplu, într-adevăr, zise Lorain., puţin cam 
prea simplu. Mi-ar place să examinăm puţin detaliile. Aţi 
tras cu puşca personală de vânătoare? 

— Nu. Am luat o armă din dulapul cu puşti din 
bibliotecă. Încă din ajun. 

— Iar arma aţi ascuns-o? 

— Da. În pădure. Sub un tufiş! 

— Aţi premeditat deci? 

— Da. 

— Arma împrumutată era un Winchester? 

— Cred că da. Nu prea mă pricep. 

— Şi arma era bineînţeles în starea de funcţionare 
perfectă? 

— Da. 

— Era încărcată? 

Lorain notă un moment scurt de întârziere a 
răspunsului. 

— Nu. Eu am încărcat-o. 

— V-aţi descurcat bine pentru cineva care nu se pricepe, 


spuse Lorain, trebuia să găsiţi muniţia potrivită pentru 
acest tip de armă, să vă asiguraţi că e în stare bună, să 
ştiţi să încărcaţi... N-aţi făcut serviciul militar, domnule 
doctor. Sau l-aţi făcut ca sanitar? 

— Am fost reformat, răspunse Blaise. 

„Piciorul, bineînţeles”, gândi Lorain. Reluă: 

— Deci, în ziua crimei, aţi fost lăsat de Dodge la postul 
dv... Ştiaţi bineînţeles, unde se găsea d-na Drouet... şi 
ceilalţi vânători? 

— Văzusem planul. 

— Nu dv. l-aţi stabilit? 

— Nu. Soţia mea. 

— Singură? 

Lorain se aştepta la o nouă ezitare în răspuns, dar 
acesta sosi însă foarte prompt: 

— Am ajutat-o eu. 

Lorain dădu din cap, apoi reluă: 

— Deci, vânătorii erau la posturi, camioneta urca spre 
fermă pentru a-i aduce pe hăitaşi, iar dv. pătrundeaţi în 
pădure, sub pretextul că vă deranja o baltă de la marginea 
pădurii. E corect până aici? Bun, v-aţi lăsat propria puşcă 
lângă un copac, v-aţi dus la tufişul unde ascunseserăţi 
Winchesterul, aţi tras, din faţă bineînţeles... 

Blaise Drouet avu o tresărire imperceptibilă. Lorain 
continuă: 

— ...dat fiind locul unde vă aflaţi şi timpul de care 
dispuneaţi, nu puteaţi trage decât din interiorul pădurii în 
direcţia lizierei vestice, unde se găsea d-na Drouet; prin 
urmare, din faţă. 

— Putea foarte bine să se fi întors cu spatele. 

— Nu este deloc logic să aştepţi vânatul întorcându-i 
spatele, dar putem admite că pentru un moment atenţia îi 
fusese atrasă în altă parte. Ce aţi făcut mai departe? 

— Am pus arma înapoi, sub acelaşi tufiş şi m-am întors 
la postul meu. 

— Arma respectivă se află deci în continuare sub acelaşi 


tufiş? 

— Nu. Între timp am... am fost şi am luat-o. 

— Între timp însemnând când? 

— Noaptea. Noaptea următoare. 

— După spusele domnului Kern, aţi stat toată noaptea la 
căpătâiul d-nei Drouet. 

— Era chestiune de câteva minute. Şi-o fi închipuit că 
mă dusesem la toaletă, nu a dat atenţie absenței mele. 

— Să admitem şi acest lucru. Aţi recuperat deci arma, 
apoi? 

— Am aruncat-o. 

— Unde? 

— In heleşteu. 

— Heleşteul a fost golit ieri dimineaţă, domnule Drouet. 
Nu s-a găsit nimic acolo. 

— S-o fi afundat în mâl. 

Pentru prima oară, Blaise Drouet schiţă un zâmbet... pe 
care îl înăbuşi repede. „Îşi bate joc de mine”, gândi Lorain, 
„nici nu l-ar mai mira dacă i-aş spune că nu cred nici un 
cuvânt. Dar de ce? De ce?” 

— Nu vă cred, spuse el, ba dimpotrivă, cred că ştiaţi 
foarte bine că ieri au fost golite heleşteul şi şanţurile cu 
apă. Şi de asemenea că ştiţi foarte bine că d-na Drouet n-a 
putut fi ucisă în modul descris de dv. 

Fiindcă Drouet nu spunea nimic, ci începuse să-şi frece 
din nou unghia, Lorain continuă: 

— Eraţi atât de sigur că nu vă voi crede încât, în loc să 
veniţi să-mi faceţi mie aceste mărturisiri, care n-ar fi avut 
ecou între cele şase urechi, şi nu s-ar fi auzit mai departe, 
aţi dat telefon la Republicanul pentru a vă asigura 
răsunetul pe care-l speraţi. 

— Darcy este un fost coleg de cameră de pe vremea 
şcolii, spuse Blaise, voiam doar să-i servesc o bombă, 
măcar o dată. 

Din nou, preţ de o clipă, umbra unui zâmbet trecu peste 
faţa lui. „O umbră, efectiv” îşi spuse Lorain. Se ridică. 


— Nu mai aveţi nimic să-mi spuneţi, domnule Drouet? 

— Nu. Nu mă arestaţi? 

— Mărturia nu constituie o dovadă şi n-aş putea spune 
că m-aţi convins. De fapt, ce-aţi căutat la castel noaptea 
trecută? 

— Noaptea trecută? 

— Să spunem ieri seară, ca să fim mai precişi. 

— N-am mai pus piciorul pe acolo de duminica trecută. 

— V-am văzut, d-le Drouet. 

— Cred că v-aţi înşelat, 

Lorain îl privi o clipă cu un aer visător. 

— Cum doriţi, spuse el într-un târziu. 


S 


Doucet îşi scutură mâna înăbuşindu-şi o înjurătură: 

— M-am săturat de filtrele astea! spuse el ţâfnos, nu se 
mai termină o dată, mereu te arzi, mereu arunci cu cana 
pe jos... Aş face mai bine să iau un grog. Numai că dacă o 
să beau atâtea groguri câte cafele beţi dv., o să mă treacă 
răcorile! 

— Nu cred că a fost vreodată obiectivul grogului, zise 
Lorain cu un aer gânditor. 

— Care? 

— Să răcorească. 

Apoi, fără legătură, continuă: 

— Din datele pe care le avem, nu văd decât o singură 
persoană care ar fi putut s-o ucidă pe Cea Drouet; nu 
înţeleg bine însă, de ce şi nu pricep deloc cum?... 

— Vă gândiţi la un posibil vinovat? întrebă Doucet, apoi 
adăugă precaut: Şi eu. 

— Zău? 

— Bătrânul domn de Consoude şi-a omorât nora, 
doctorul Drouet l-a înţeles, a mărturisit pentru a-l acoperi 
pe tatăl său şi a fost noaptea trecută la castel ca să se 
asigure că nu rămăsese nimic acolo care să-l compromită 


pe bătrân. Se leagă. 

Expresia lui era însă mai mult îngrijorată decât 
triumfătoare. 

— De ce să-şi fi ucis dl. de Consoude nora? 

— Pentru că era infidelă, de exemplu? 

— Asta-l privea mai mult pe soţ decât pe socru. 

— Ştiţi prea bine cum sunt nobilii ăştia bătrâni, spuse 
Doucet, onoarea familiei şi toate celelalte... 

— Singurul lucru care se poate spune despre această 
legătură - dacă a existat - este că nu bătea la ochi. 

— E adevărat, dar de unde ştim că nu se culca cu 
poştaşul? 

— O să ştim, zise Lorain; pe de altă parte mi separe 
foarte improbabil ca doctorul să-şi dea atât silinţa pentru a 
salva imaginea unui tată pe care nu-l iubeşte. În mod 
vădit, îl respinge pe tatăl său, după cum respinge tot ceea 
ce reprezintă acesta: titlul, numele de Consoude, castelul, 
nu-şi doreşte nimic din toate acestea... ca să nu spunem că 
urăşte toate acestea. 

— Încearcă totuşi sa acopere pe cineva, spuse Doucet, 
mi se pare evident... Altfel de ce s-ar acuza singur? 

— Şi de ce ţine să afle toată lumea? 

— O fi masochist? sugeră Doucet, fără convingere. 

— Nu, are un motiv, spuse Lorain, un motiv puternic... 
dar nu văd care. 

Doucet îşi scoase batista pentru a sălta capacul filtrului 
şi privi în interiorul acestuia, „Ce porcărie” mormăi el. 
Lângă tejghea, cinci sau şase indivizi înconjuraseră râzând 
un fel de sperietoare, pe care o aşteptau parcă să se 
prăbuşească dintr-o clipă în alta. Privirea lui Doucet se 
întoarse către Lorain. 

— Nu credeţi că d-na Drouet ar fi putut fi amanta 
bătrânului? 

Cum Lorain îşi ciocăni uşor fruntea, cu semnificaţia „nu 
prea funcţionează”, Doucet spuse cu un ton posac: 

— Chaplin a avut copii chiar şi la optzeci de ani! 


— Da, dar nu era țintuit într-un scaun rulant! 

— Credeţi că dacă stai într-un scaun rulant, treaba nu 
mai merge? întrebă Doucet cu o expresie atât de candidă 
că Lorain nu-şi putu abţine râsul. 

— Habar n-am, dar nu văd unde am ajunge cu ipoteza 
asta îndrăzneață a ta? 

— Era doar o idee, spuse Doucet, uşor vexat. 

_ — Toţi sunt nişte idioţi! urlă sperietoarea de la bar. 
Întorcându-se către cei doi poliţişti şi agăţându-se de 
balustrada tejghelei, asemeni unui amiral ce refuză să-şi 
părăsească vasul, continuă: Nu-i aşa, comisare? 

— Ba da, ba da, zise Lorain. 

— Despre voi vorbesc! spuse sperietoarea. Nişte idioţi! 

— Da, da, ştiu, făcu Lorain, nişte idioţi şi nişte copoi 
împuţiţi, de acord. 

— Nu-l băgaţi în seamă, spuse patronul, e beat. 

— Nu mă deranjează, îmi dau seama că sunt preferaţi 
asasinii. Fiecare are dreptul să-şi aleagă tabăra. 

— Nişte idioţi, da' m-au făcut să mă stric de râs, 
continuă sperietoarea, avansând cu un pas nesigur către 
comisar, stau aici ca nişte idioţi şi caută şi caută... caută 
căţeluşule, caută... Ce caraghios! 

Patronul se chinuia în zadar să împingă sperietoarea în 
direcţia uşii; celălalt manifesta însă o vigoare, neaşteptată. 

— De ce mai caută? Pen'că nu li se spune! Şi dece nu li 
se spune? Pen'că e copoi împuţiţi! Pen'că toa’ lumea ştie 
cine a ucis-o pe mica d-nă Drouet, toa’ lumea... Numa’ ei 
de colo nu ştie... pen'că e mălăieţi! 

Bustul i se aplecă înainte, încercă să se redreseze cu o 
mişcare a mâinilor, dar se răsuci şi se prăbuşi pe podea. 

— Hai, Raymond, ajunge, spuse patronul. Dar celălalt îl 
împinse şi începu să plângă. 

— Da' eu o să-i spun lu' domnu' comisar, o să-i spun, 
pen’ că eu îs un bun cetăţean... şi un bun cetăţean nu ţine 
cu otrepele, ţine... cu copoii! Nu-i aşa, domnu’ comisar? 

Reuşi să se ridice în picioare şi se apropie de Lorain 


clătinându-se: 

— Al de a ucis-o pe mica d-nă Drouet e Jarnis! De ce 
Jarnis? Ai? De ce Jarnis? 

— Habar n-am! zise Lorain. 

— Ca s-o sâcâie pe Leullion! spuse triumfător 
sperietoarea, v-am făcut-o, ai?... Merită asta un pahar, hă? 
Merită un pahar? 

— Gata, Raymond, ajunge, îi spuse patronul, ai băut 
destul, ai face mai bine să te duci acasă, o să ai necazuri 
cu nevastă-ta. 

—  Nevastă-mea e mai turtită decât mine! urlă 
sperietoarea. 

— Şi ce este şi mai trist, spuse patronul, este că probabil 
are dreptate. 

— În starea în care se află, nu cred că un pahar sau două 
în plus ar mai conta, zise Lorain, n-aş vrea să mă creadă 
un zgârcit. 

— Nu vă temeti, îl asigură patronul, îl cunosc, în cinci 
minute începe să sforăie. 

— Într-adevăr, eroul nostru a adormit, zise Doucet. 

Îl ajutară pe patron să culce sperietoarea pe o banchetă. 

— Nu e un tip rău, spuse patronul, a avut necazuri în 
viaţă. 

— Cine e Jarnis? întrebă Lorain. 

— Edouard Jarnis, primarul din Consoude... deputatul 
local. E calul lui de bătaie. E convins că Jarnis l-a făcut să- 
şi piardă slujba. Era grădinar municipal, un grădinar bun, 
dar bea prea mult. 

— Şi de ce crede că acest domn Jarnis a ucis-o pe d-na 
Drouet? 

— Oh, în primul rând pentru că toate relele se petrec 
aici numai din vina lui Jarnis... Apoi pentru că Jarnis, care-i 
bogat precum Cresus, cloceşte de multă vreme ideea de a 
construi un fel de club de vacanţă la Consoude, ceva ca o 
rezervaţie în miniatură, cu parc de distracţii, bazine şi 
altele de soiul ăsta, înţelegeţi ce vreau să spun. Avea deja 


o posesiune frumuşică, ciupise încetul cu încetul toate 
pământurile castelului, când într-o bună zi le-a propus 
domnişoarelor Leullion să le cumpere hotelul, la un preţ 
bun după câte se părea. Dar d-ră Germaine i-a răspuns că 
nici nu încape vorbă să vândă hotelul unui coate-goale. 
Jarnis n-a fost niciodată, să ştiţi, un coate-goale, taică-su 
însă, da; nu-i face deloc plăcere să i se amintească acest 
lucru. S-a înfuriat şi i-a intrat în cap să cumpere castelul, 
să-l transforme în hotel ca s-o ruineze pe Germaine 
Leullion. L-a căutat pe doctorul Drouet care i-a spus că el 
personal nu ţine să păstreze castelul, dar nu va lua nicio 
hotărâre atât timp cât trăieşte tatăl său. Jarnis i-a propus 
să-l ia el în întreţinere pe bătrânul conte pentru tot restul 
vieţii acestuia. Doctorul a cerut un timp de gândire şi 
câteva zile mai târziu l-a sunat pe Jarnis pentru a-i spune 
că soţia sa iubea castelul şi că nici nu se punea problema 
de a-l vinde, nici cu clauză viageră, nici altminteri. Asta-i. 

— Deci prietenul nostru, ex-grădinarul municipal, crede 
că primarul a ucis-o, sau a pus să fie ucisă d-na Drouet, 
pentru a putea cumpăra Consoude, pentru a-şi pune în 
aplicare planurile şi pentru a se răzbuna în acelaşi timp pe 
Germaine Leullion. Vi se pare plauzibil? _ 

— Nu, sincer vorbind, domnule comisar, nu mi se pare. Il 
cunosc pe Jarnis, nu e un sfânt, dacă mi-aţi spune despre 
maşinaţii, şperţuri, da, îl cred în stare. Dar o crimă, nu! 

— Asasinarea d-nei Drouet îmi sugerează acţiunea unui 
ucigaş plătit, spuse Doucet, încă de la început am avut 
această impresie. 

— N-avem aşa ceva pe-aici, zise patronul zâmbind, mi-ar 
place mie să avem fiecare acasă câte un televizor, dar n- 
am devenit încă al doilea Chicago! 

— Vi se pare o idee absurdă? 

— Recunosc că da. 

— Unde poate fi găsit acest domn Jarnis? 

— Oh, vine foarte rar la Consoude, stă mai mult la 
Paris... 


Lorain dădu din cap; ochii săi fixau cutia de scrisori 
agăţată în josul uşii de lemn de la intrarea în cafenea. 

— Aveţi ceva la cutie, spuse el, îmi permiteţi? 

— Eh, făcu patronul, nu-i decât ziarul local, nu-i prea 
interesant... 

Lorain scoase banderola jurnalului şi-l desfăşură 
scuturându-l: 

— Aşa credeţi, spuse el, eu mă gândeam că o să vă mire? 

Patronul îşi miji ochii şi împinse capul înainte, ca o 
broască ţestoasă. 

— Phii! făcu el, nu-i adevărat! 

— Nu, spuse Lorain aruncând nepăsător ziarul pe 
tejghea, nu este adevărat. Nu credeţi totuşi chiar tot ce 
spun jurnalele, nu-i aşa? 


CAPITOLUL 12 


— Ce credeţi, dacă Blaise Drouet a fost la caste ca să 
pună arma la loc? sugeră Doucet. 

La ieşirea din cafeneaua „Trei gări”, cei doi porniră în 
direcţia hotelului. Şi cum Lorain se mulțumea doar să dea 
din când în când din cap, celălalt continuă: 

— Mi-ar place să dau o raită pe-acolo! 

— Pe unde? îl întrebă Lorain. 

Doucet oftă: 

— La castel, să văd dacă nu cumva, printr-o minune, 
Winchesterul nu s-a întors singur în dulapul cu puşti. 

— Mâine mă întâlnesc cu căpitanul de la jandarmerie 
care se află acolo de vreo două zile, spuse Lorain, o să 
mergem împreună. 

Doucet tăcu. „E clar că ceea ce spun nu-l interesează 
absolut deloc”, îşi spuse el cam înciudat. „Mă întreb la ce 


s-o gândi oare”. 

Inaintară o vreme în tăcere. Strada pustie era măturată 
de un vânt îngheţat. Deasupra, la înălţime destul de mică 
se fugăreau nori grei, de un gri violaceu, ca nişte struguri 
uriaşi stropiţi cu piatră vânătă. Prin faţa lor trecu un câine 
galben, cu un aer preocupat. 

— Să treci pe la primărie, spuse deodată Lorain, să vezi 
unde poate fi găsit acest Jarnis. 

— Credeţi povestea acestui derbedeu? se miră Doucet. 

— Nu se ştie niciodată. Nu trebuie trecut nimic cu 
vederea. Şi apoi, vreau să-ţi spun că mi-ar place mai 
mult... 

— Ce v-ar place mai mult? 

— O soluţie de genul ăsta. 

Doucet aruncă o privire piezişă către şeful lui; Lorain 
mergea cu ochii în jos, cu mâinile în buzunare, muşcându- 
şi interiorul buzelor. 

— Mai mult decât ce? întrebă el prudent. 

— Mai mult decât ceea ce mi se pare mie că se 
conturează... dar s-ar putea să mă şi înşel... Bun, o ştergi 
la primărie, mă găseşti la hotel, haide! 

Trecând prin faţa uşii salonului, Lorain observă neatent 
două picioare feminine, încălţate în pantofi fără toc. 

— Comisare! 

Lorain se întoarse. „D-na Kern”, îşi spuse el. 

— Scuzaţi-mă că vă acostez aşa, spuse ea, Sunt 
Françoise Kern. 

Lorain coborî cele câteva trepte pe care apucase să le 
urce. Observă că ea îl studia curioasă. „Poliţiştii sunt 
priviți ca şi actorii”, gândi Lorain, „lumea vrea să se 
asigure parcă de faptul că la urma urmei sunt şi ei oameni 
ca toţi oamenii.” 

Françoise Kern zâmbea. 

— Ce tânăr păreţi, spuse ea. 

— Sunteţi foarte amabilă, zise Lorain, dar am constatat 
că trebuie să fii deja cam bătrân pentru a-ți spune că pari 


tânăr. 

— Aşa e! Femeia râdea, cu un râs tânăr, ce se potrivea, 
în mod ciudat, foarte bine cu părul ei grizonat. „Un râs de 
bunicuţă fericită”, gândi Lorain. 

— Aş vrea să vă pun o întrebare... puţin cam neplăcută... 
spuse ea. 

— Mi se pare echitabil, răspunse Lorain, eu îmi petrec 
viaţa punând oamenilor întrebări total neplăcute. 

— Credeţi că ancheta va mai dura mult? 

Şi pentru că Lorain ezita, ea continuă: 

— Nu pot lipsi prea multă vreme din Paris, iar pe de altă 
parte, aş fi îngrijorată să-i las pe Julius singur aici. 

— Înţeleg, spuse Lorain, dar din nefericire nu vă pot da 
încă un răspuns. 

O invită cu un gest să între din nou în micul salon. Ea 
luă revista pe care o lăsase pe un fotoliu şi se aşeză. 

— Îmi permiteţi? zise el, arătând către un fotoliu. g 

— Bineînțeles. Vă pot oferi şi o ceaşcă cu ceai. Il 
aşteptam pe Julius, dar a fost obligat să întârzie. Doar dacă 
ceaiul nu e o băutură nepotrivită pentru un comisar de 
poliție? 

— Ce bea, după părerea dv., un comisar de poliție? 

— Nu ştiu... In cărți, obişnuiesc să bea whisky, nu? 

— Mă tem că ați citit nişte romane foarte proaste, d-nă 
Kern! î 

Femeia râse din nou, apoi se lăsă tăcerea. li servi lui 
Lorain o ceaşcă de ceai. 

— Mulţumesc, zise acesta. O cunoşteaţi pe Cea Drouet, 
nu-i aşa? 

— Am cunoscut-o când era fetiţă şi ne-am mai întâlnit în 
primele ei luni de căsnicie... Am pierdut apoi legătura... 
am fost plecaţi în străinătate... 

— Da, dl. Kern mi-a explicat, spuse Lorain. Vreţi să-mi 
vorbiţi puţin despre ea? 

Françoise Kern rămase gânditoare câteva clipe. 

— Regret că n-aţi cunoscut-o, spuse într-un târziu, e 


greu să vorbeşti despre ea... Era... fascinantă, acesta-i 
cuvântul!... Îl privi pe Lorain şi adăugă cu un zâmbet uşor: 
de altfel, îl fascina şi pe Julius. 

— Eraţi geloasă? 

— Geloasă? Nu, nu, cred că nu depăşisem stadiul de 
iritare, cu atât mai mult cu cât nu am înţeles niciodată 
foarte bine sentimentele lui Julius pentru ea... Asta mă 
irita! O femeie care vede că soţul ei se interesează de alta 
îşi poate pune o singură întrebare: o iubeşte sau o doreşte? 

— lar el nici nu o iubea nici nu o dorea, ? 

— Oh, îl cunosc bine pe Julius; într-un fel, a dus o viaţă 
de aventurier, dar este genul de om pentru care nu există 
bucurie mai mare decât regăsirea vechii haine din tweed şi 
o soţie asemănătoare cu bătrână haină: confortabilă! 

Izbucniră amândoi în râs, apoi Françoise Kern reluă: 

— Cea nu era cu adevărat genul de femeie cu care Julius 
şi-ar fi putu dori să-şi facă, sau să-şi refacă, viaţa... Pe de 
altă parte, nici nu cred că a avut pentru ea vreodată o cât 
de mică dorinţă fizică... Îl intimida, bănuiesc... I-ar fi 
plăcut probabil să fie a lui... dar pentru a o pune pe 
policioara căminului, ca pe un obiect de artă! 

Lorain clătină din cap. 

— Trebuie să recunosc că era foarte frumoasă, zise 
Françoise Kern cu tristeţe, şi era de o graţie desăvârşită... 
Oh, ştiu că pare un clişeu, dar nu văd ce formulare ar 
sugera mai bine ceea ce vreau să spun: o graţie suverană! 

— N-aţi fost mirată când s-a căsătorit cu doctorul 
Drouet? 

— Pentru moment, da. Dar în fond, aveau multe lucruri 
în comun, mai ales copilăria solitară, nefericită, o sete 
pătimaşă de afecţiune... Şi în plus, fiind total diferiţi, în 
anumite privinţe se completau reciproc... La început, mi s- 
a părut că Cea nu este totuşi, prea fericită... 

— De ce? 

— E cam dificil să faci un bărbat să înţeleagă: când s-au 
căsătorit, Blaise era deja instalat, avea un apartament, o 


îngrijitoare, o secretară; Cea a pătruns în acest univers cu 
sentimentul că nu-i aparţinea, într-un fel se simţea 
frustrată de rolul de stăpână a casei, de ceea ce-şi dorise 
cel mai mult: să aibă ceva al ei, numai al ei. Nu se putea 
ocupa nici de casă, unde domnea autoritară bătrâna 
Georgette, nici nu putea să-şi ajute soţul pe plan 
profesional; avea sentimentul că era o plantă fără rădăcini, 
încercând cu disperare să se sprijine, crezuse că găsise în 
Blaise un fel de ancoră şi se trezea din nou în derivă... 

— Şi credeţi că din acest motiv a venit să se instaleze la 
Consoude? 

— Da, sunt convinsă... La Consoude se putea agăța de o 
stâncă stabilă de secole, urca în barca istoriei, a trecutului 
pe care ea nu-l avea. 

Lorain dădu din cap şi rămase o clipă gânditor, apoi 
zise: 

— Credeţi cumva că preocuparea aceasta... de a-şi relua 
locul în continuitate ar fi putut s-o incite pe Cea Drouet să- 
şi dorească un copil cu orice preţ, sau mai exact, nu conta 
ce preţ trebuia plătit? 

Françoise Kern îl privi în ochi un moment. 

— Adică să accepte să facă un copil cu un altul, asta 
vreţi să spuneţi? 

— Da. 

— Nu ştiu ce să vă răspund, zise rar Françoise Kern, 
cinstit, nu ştiu ce să spun; nu ne mai întâlneam de atâţia 
ani... 

— După cum nu mi-aţi putea răspunde nici la întrebarea 
dacă, după părerea dv., Blaise Drouet ar fi fost capabil de 
crimă? 

Lorain fu uşor mirat să constate o ezitare din partea ei. 

— Ştiţi, Blaise e un băiat foarte ciudat... L-am cunoscut 
şi pe el când era mic; Julius ţinea mult la el, îl considera un 
fel de copil de suflet. Mie, la început, nu mi-a plăcut însă, 
deloc, mi se părea prefăcut... şi cred că în fond, era 
prefăcut! Dar asemeni tuturor puştilor crescuţi de părinţi 


prea severi, pedepsiţi mult prea des, lipsiţi de afecţiune şi 
iubire, obişnuiţi să păstreze totul pentru ei, să nu lase 
niciodată să se vadă ce gândesc, ce simt... Ca să revin la 
întrebarea dv., dacă am ezitat să vă dau răspunsul este 
pentru că într-adevăr, cred că Blaise ar fi în stare să 
omoare pe cineva, este o fiinţă dubioasă, plină de pasiuni 
în pofida aparenţei glaciale, o fiinţă capabilă de cea mai 
înfricoşătoare ură, dar... dar nu cred nici un moment că ar 
fi putut s-o omoare pe Cea. Era totul pentru el, era lumea 
lui! 

— Da, spuse Lorain, dar e rândul meu să vă spun că nu-l 
mai văzuserăţi nici pe el de foarte multă vreme. 

Françoise Kern dădu din cap. 

— Iubirile acestea nu se sting, spuse ea. 

— Ştiaţi că a „mărturisit”? o întrebă Lorain. Ea confirmă 
înclinând fruntea şi el continuă: Cum vă explicaţi? 

— Nu ştiu, răspunse femeia, Julius vede aici o... o altă 
formă de sinucidere. 

— Vi se pare plauzibil? 

Ea se pregătea să răspundă când în uşa salonului îşi 
făcu apariţia Doucet. 

— Ah, iată-vă ! zise el. 

— Vi-l prezint pe adjunctul meu, inspectorul Doucet, 
spuse Lorain, d-na Kern... 

— Îmi pare bine, spuse Doucet prăbuşindu-se într-un 
fotoliu, aş bea şi eu ceva fierbinte, afară e un frig ca-n 
Siberia... 

Lorain îl privea cu un aer consternat. D-na Kern izbucni 
în râs. 

— Nu plecaţi, spuse ea, mă ducă după apă caldă, nu 
trebuie să ne formalizăm... 

Se ridică vioaie şi dispăru în hol. 

— Mi-ar fi plăcut altceva, nu ceai, bombăni Doucet. 

— Asta-i prea de tot! explodă Lorain. 

— De ce, mă rog? protestă Doucet. 

Lorain ridică privirea către cer. 


— Las-o baltă, spuse el, ai fost la primărie? 

— Da, era închis, dar am aflat totuşi de la portar că 
Jarnis va veni mâine sau poimâine cel mai târziu, cu ocazia 
concursului de tir cu arcul de duminică. 

— Concursul de tir cu arcul? Eşti sigur că vine chiar el 
în persoană? 

— Da, da, se pare că el este fondatorul Societăţii de Tir 
cu Arcul şi vine mereu să împartă premiile. 

— Tirul cu arcul... zise Lorain gânditor. 

— Da, hm, păcat că d-na Drouet n-a fost ucisă de o 
săgeată! 

Françoise Kern reveni cu un minuscul ceainic metalic, 
pe care-l ţinea de toartă cu colţul pardesiului. 

— Această d-ră Leullion nu-i deloc amabilă, spuse ea, o 
prefer pe cealaltă! 

— Ei da, suntem şi noi de aceeaşi părere, zise Lorain dar 
cealaltă e mai mult pe la biserică decât la recepţia, 
hotelului. 

— În acel moment apăru în uşa salonului d-ra Germaine. 

— Sunteţi chemat la telefon. Unul dintre dv, spuse ea cu 
un ton acru. 

— Mă duc eu, spuse Doucet. 

— Credeţi că a auzit? întrebă d-na Kern. 

Lorain ridică din umeri: 

— Nu contează, zise el. 

— Nu vă daţi seama! murmură Françoise Kern, sunt 
sigură că e în stare să-mi strecoare o viperă în aşternut 
pentru a se răzbuna! 

— N-aş zice, făcu Lorain, are mai curând aerul unei 
otrăvitoare. 

— Este într-adevăr foarte încurajator, când ştii că nu mai 
există alt restaurant în oraş! 

Remi Doucet se întoarse. 

— Aşa repede? se miră Lorain. 

— Oh, a fost un mesaj scurt! zise Doucet reocupându-şi 
locul, au sunat de la spital, să ne spună că a murit bătrânul 


domn de Consoude. 

Lorain îl fixă cu privirea: 

— Şi te aşezi? îi spuse, 

— Păi, făcu Doucet zăpăcit, nu pricep... era de aşteptat, 
nu? 

Dar Lorain era deja în picioare şi-şi lua rămas bun de la 
Françoise Kern. 

— Haide, haide, îi spuse lui Doucet, să mergem! 

Doucet îl urmă fără să comenteze, gândindu-se însă, că 
Lorain l-ar fi putut lăsa măcar să-şi bea ceaiul. „Nenorocită 
meserie, îşi spuse, de câte ori moare cineva apare o 
urgenţă!” 


S 


Îmbrăcat în ţinută de oraş, cu spatele rezemat de 
spătarul fotoliului biroului său, doctorul Cellérier se juca 
distrat cu un coupe-papier de fildeş. 

— Un al doilea atac... de data aceasta, fatal. E clasic, nu 
văd cum... 

Lorain înţelese că doctorul era vizibil grăbit să plece 
acasă. 

— Aş vrea să ştiu dacă, după părerea dv., acest al doilea 
atac ar fi putut fi provocat de o cauză precisă? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Credeţi că starea în care se afla ieri dl. de Consoude i- 
ar fi permis să priceapă chiar şi un articol dintr-un ziar? 

— Ah! spuse Cellerier, înţeleg. 

Îşi plecă privirea şi începu să lovească uşor cu cuţitaşul 
de fildeş în sugativă. 

— Mi-e imposibil să vă răspund, spuse el în fine, mi-e 
imposibil să cântăresc în ce măsură îşi recâştigase 
bătrânul luciditatea: din exterior părea o plantă, dar este 
foarte posibil să fi fost în stare să înţeleagă anumite 
lucruri, cum ar fi un articol de ziar, fără să fie capabil să 
arate nici ce înţelegea, nici măcar faptul că înţelegea. În 
această privinţă mijloacele noastre de investigare sunt 


încă foarte limitate, din păcate; nu putem formula decât 
ipoteze. 

Lorain clătină din cap. Cellerier încetă să-şi mai 
lovească sugativa şi începu să-şi plimbe coupe-papierul pe 
muchia biroului, pe deasupra şi pe dedesubt, ca pentru a-l 
ascuţi. 

— Ar trebui să aflăm, spuse el, dacă există vreun temei 
să credem că dl. de Consoude a avut cunoştinţă de titlurile 
din Republicanul. 

— Este exact întrebarea pe care aş fi vrut s-o pun 
personalului din subordinea dv., spuse Lorain. 

Cellerier lăsă din mână cuţitaşul de fildeş şi apăsă un 
buton. 

— Da, domnule, îi răspunse o voce. 

— Catherine? Cine a fost ieri de gardă pe etajul doi? 

— Françoise, spuse vocea, şi Nadège, noaptea. 

— Trimite-le la mine. 

— Nadège nu este aici, domnule. Şi-a luat recuperare. 

Cellerier încetă să mai apese pe buton şi i se adresă lui 
Lorain, ridicând ochii către cer: N 

— Recuperează! Mă întreb ce recuperează! În tot cazul, 
nu minţile! 

Apoi, apăsând din nou butonul: 

— 'Trimite-o pe Françoise. 

— Da, domnule, răspunse vocea. 

Françoise sosi după câteva clipe. Avea un aer blând şi 
timid. „A doua Françoise a zilei, îşi spuse Lorain, dar nu 
pare să fie acelaşi soi.” 

— Françoise, d-ta ai fost de gardă ieri la etajul al doilea? 
o întrebă Cellerier. 

— Da, domnule. 

— Françoise... citeşti Republicanul? 

Mica infirmieră aruncă priviri înfricoşate în direcţia 
poliţiştilor. 

— Nu. Domnule, răspunse ea cu o voce sugrumată, după 
care adăugă cu o voce şi mai sugrumată: eu nu fac politică. 


— Nu e nimic politic în Republicanul, zise Cellerier, 
linişteşte-te Françoise, n-ai de ce te teme. 

Ea continua însă, să-i studieze pe furiş pe cei doi 
poliţişti. „Ne ia drept agenţi CIA!” gândi Doucet înduioşat: 
Françoise era foarte drăguță. 

— Nici Nadège nu citeşte presa locală? 

— Presa locală? 

— Republicanul? 

— Nu cred, domnule, răspunse Françoise, puţin mai 
liniştită, poate şi din cauza zâmbetelor lui Doucet ce se 
voiau liniştitoare, dar care lui Lorain i se păreau de-a 
dreptul nătânge. Noi nu prea citim ziarele, continuă ea, 
doar reviste. 

— Şi n-aţi văzut ieri Republicanul pe la etajul doi? 

— Nu, domnule. În orice caz, n-am remarcat. 

— Bine, Françoise. Mulţumesc. 

Mica infirmieră se îndreptă către uşă, sub privirea 
emoţionată a lui Doucet. 

— O clipă, domnişoară ! spuse Lorain. 

Ea se întoarse, înroşindu-se toată. 

— Ştiţi cumva, doctorul Drouet a trecut să-şi vadă tatăl 
ieri? 

— Când domnule? 

— Cu puţin timp înainte ca acesta să aibă atacul? 

— Asta s-a întâmplat astă-noapte, spuse Françoise, nu vă 
pot răspunde, nu mai eram de serviciu, era tura Nadegei. 

— În timpul zilei nu l-aţi văzut urcând la doi? 

— Nu. Eu supraveghez bolnavii, nu scara. 

Doucet nu-şi ascunse un zâmbet. 

— Mulţumesc, spuse Lorain. 

După ce ieşi infirmiera, Cellerier îndreptă un coupe- 
papier acuzator către Lorain: 

— Doar nu credeţi că Drouet i-a băgat deliberat sub nas 
tatălui său Republicanul? 

— Nu ştiu, zise Lorain, mă gândeam... 

— Dar bătrânul era tot atât de prezent ca o plantă într- 


un ghiveci! exclamă Cellerier. 

— Adineauri îmi spuneaţi contrariul! 

— V-am spus că nu pot afirma nimic! 

— Şi acum? 

— Acum... 

— V-aţi schimbat părerea? 

— Nu mi-am schimbat părerea, dar părerea mea mă 
priveşte numai pe mine! Înţelegeţi o dată că nu vă pot 
spune altceva! 

— Decât că nu puteţi afirma nimic? 

— Din punct de vedere ştiinţific, medical, nu, nu pot 
afirma nimic, spuse Cellerier, obosit, dacă vreţi să aflaţi 
mai multe, căutaţi-o pe d-na Soleil... 


CAPITOLUL 13 


Cei trei ieşiră împreună din spital. Cellerier arătă cu un 
gest vag către maşinile înşirate în lungul trotuarului. 

— Vă pot lăsa undeva în drum? întrebă, cu un ton lipsit 
total de entuziasm. 

— Mulţumesc, stăm la doi paşi, spuse Lorain, cu aerul 
cuiva care se gândea cu totul la altceva, şi într-adevăr, 
imediat continuă: 

— Ce părere aveţi, de ce n-avea copii familia Drouet? 

— Nu văd de ce ar fi obligatoriu ca un cuplu să aibă 
copii! spuse Cellerier înfuriat. Nu aveau copii... pentru că 
nu voiau să aibă, probabil, asta-i tot! In ziua de azi, slavă 
Domnului, se pot evita accidentele! 

— Da... spuse Lorain. Nu aveţi motive să credeţi că nu 
puteau avea copii? 

Cellerier ridică din umeri: 

— Nu ştiu, n-a venit niciunul să mă consulte în această 


privinţă. Acum... nici nu cunosc prea multe, e o treabă 
pentru specialişti. Dar... 

— Da? zise Lorain. 

Cellerier îşi frecă bărbia, cu un aer îmblânzit. 

— S-ar putea ca Blaise să se fi temut de o boală 
ereditară. Familiile acestea vechi, ştiţi... prea multe 
înrudiri. După câte se pare, mama lui a murit nebună... 

— Mama lui Blaise Drouet a murit nebună? 

— Aşa se pare... Dar asta s-a întâmplat cu mult înainte 
de a veni eu în oraş. Nu vreau să spun, ca bătrânii, că 
sângele celor din familia Consoude este „putred”, cert este 
însă că Blaise s-a născut cu o nenorocită malformaţie... 

— O malformatie? 

— Piciorul. 

— Ah, da... spuse Lorain. 

— Iar dacă vreţi să aflați dacă îşi doreau sau nu copii, 
soția mea vă poate spune cu siguranță mult mai multe 
decât mine... Cea şi cu ea se vedeau foarte des. 

Lorain dădu din cap. „E adevărat că încă n-am văzut-o 
pe această doamnă Cellerier, îşi spuse el, poate are ceva 
de spus; cu siguranţă are ceva de spus.” 

— Mulţumesc, doctore. 

li priviră pe Cellerier cum se îndepărta, oprindu-se apoi 
în dreptul unei maşini greoaie, de culoarea untului. 

— Eram sigur, comentă Doucet cu un aer de supremă 
satisfacţie. 

— Erai sigur de ce? 

— Că este un Mercedes. Am constatat că anumiţi oameni 
nu pot avea decât un singur tip de maşină, după cum alţii 
nu pot avea decât un tip de femeie! 

Era mulţumit de el, dar spre marele său regret, Lorain 
se mulţumi să-i arunce doar o vagă privire. „Il cunosc, 
gândi Doucet, când arată aşa înseamnă că rumegă din 
greu! Mă întreb dacă maioneza a început să se lege.” 
Mergând în continuare alături de tăcutul Lorain, îl observa 
pe furiş. „Nu”, îşi spuse el, „nu-şi roade încă unghiile. 


Probabil pentru că-i prea frig.” 

— Mergem să bem o cafea? 

Câteva minute mai târziu se aflau aşezaţi la eterna 
măsuţă cu bordură din alamă, având în faţă eternele ceşti 
cu dungi maronii, deasupra cărora erau fixate filtrele fără 
email Lorain era mut în continuare şi-şi rodea vârful unei 
unghii. 

— Hei, unde sunteţi? îl întrebă Doucet. 

— Eh, nu sunt nicăieri! spuse Lorain fără chef. 

Doucet începu să se legene cu scaunul. „Vorbeşte 
aiurea, ca de obicei! gândi el. N-o să-mi spună nici măcar 
să mă opresc fiindcă îl enervez; e cufundat de tot în 
gânduri...” 

Deodată, Lorain luă o bucăţică de zahăr, păru că o 
studiază cu atenţie, după care o puse pe farfurioară. 

— După câte se pare, spuse el într-un târziu, Drouet îi 
consideră pe tatăl său responsabil, direct sau indirect, de 
moartea soţiei sale. De aceea s-a acuzat singur de crimă, 
în modul cel mai vizibil cu putinţă, fie pentru a-l pedepsi pe 
bătrân, fie pentru a-l obliga să mărturisească... 

— Da... zise Doucet. 

— Nu, răspunse Lorain, deoarece, chiar dacă ar fi vrut, 
bătrânul domn de Consoude n-ar fi fost în stare să dea 
declaraţii. Pe de altă parte nu se explică de ce Drouet n-a 
făcut niciun efort să găsească cel puţin nişte explicaţii 
plauzibile; ne-a îndrugat tot felul de aiureli, eşti de acord? 
Ştia şi el că povestea lui nu stătea în picioare. 

— Nu-i păsa, e clar... î 

— Dar de ce nu-i păsa?... În plus, dacă avea motive să-şi 
bănuiască tatăl, de ce nu l-a denunţat pur şi simplu, direct 
sau prin intermediar, în loc să se autoacuze? 

— S-o fi gândit că nu-l vom crede, spuse Doucet, sau și- 
ar fi ucis bătrânul nora? 

Lorain dădu din cap: 

— În orice caz, revenim la aceeaşi întrebare: de ce şi-ar 
fiu ucis bătrânul nora? 


— Pentru că era însărcinată? 

— E absurd! Un om legat de strămoşi, de familia sa, de 
numele său... singura lui grijă trebuia să fie să transmită 
moştenirea... 

— Ce să spun, moştenirea! Am impresia că nu prea-i 
rămăsese mare lucru! 

— Nu mă gândeam la aspectul material... 

— Ah, strămoşii, nu-i aşa?... Credeţi că valorează chiar 
atât de mult? . 

— Pentru un bătrân ca dl. de Consoude, sunt sigur că 
da. 

Cei doi rămaseră o vreme tăcuţi. 

— Ce mai, povestea asta nu prea stă în picioare, rosti în 
sfârşit Lorain. La urma urmei s-ar putea să mă înşel... 
Poate am greşit închizând ochii la prea multe lucruri... 

— Oricum, spuse Doucet, nu cred că vom vedea prea 
clar până nu vom şti dacă d-na Drouet avea sau nu avea un 
amant. 

— Ştiu, ştiu, spuse Lorain, dar nu pot alunga gândul că 
drama începe să capete un aspect de vodevil şi asta nu-mi 
place chiar deloc. 

Doucet ridică ambele mâini în timp ce-şi sugea obrajii, 
într-un gest care spunea: „Asta-i acum, trebuie să vă mai şi 
placă!” 

— Nu, zise Lorain, n-ai înţeles... Vreau să spun că nu sie 
potriveşte cu tonalitatea generală a afacerii, nu e logic! 
Scârţâie, nu-ţi dai seama? 

— Eh... nu prea, făcu Doucet cu un aer plouat, dar 
Sunt dispus să vă cred! 


S 


Maşina jandarmeriei părăsi târgul şi se angajă pe şosea. 

— Când ajungeţi la cimitir puteţi s-o luaţi la dreapta? 
ceru Lorain. Drumul trebuie să fie destul de larg. Aş vrea 
să mă opresc puţin la moară. 


— Este un drum de ţară, s-ar putea să fie cam desfundat 
după atâtea ploi, zise jandarmul de la volan, dar dacă 
trece, trece... 

Drumul era efectiv plin de gropi înecate de apă, 
vâscoase, furgoneta traversă adevărate mlaştini producând 
jerbe de noroi, patină de două-trei ori, dar ajunse în sfârşit 
fără necazuri la moară. Francis Beraud era în curte, se 
pregătea să taie lemne. Il întâmpină pe Lorain cu 
obişnuitul său surâs trist. 

— Vă deranjez doar un minut, spuse Lorain. Dv. o 
însoţeaţi pe d-na Drouet când pleca la Paris? 

— Da, numai până la gară. În fiecare săptămână. Joia. 

— După părerea dv., ce făcea la Paris? 

Francis Beraud păru nedumerit. 

— Nu ştiu... nimic extraordinar. Lua lecţii de pian, din 
câte ştiu... Uneori se ducea la coafor, făcea cumpărături, 
mergea la consultaţii... 

— Consultaţii? 

— La dentist, de exemplu... 

Era evident că paznicul nu înţelegea rostul întrebărilor 
lui Lorain. Reluă: 

— Bănuiesc că făcea ceea ce face o femeie când se duce 
la Paris... Se întorcea seara, cu trenul de opt... Să spun 
drept, nu mi-a povestit niciodată ce făcea, dar... 

— Nu v-aţi mirat niciodată, nu v-aţi pus întrebări? 

— Nu... De altfel, nici nu văd de ce mi-aş fi pus 
întrebări... 

Lorain îl privi cu atenţie, sesizase o imperceptibilă 
scădere a debitului verbal al lui Francis. „Şi-a amintit 
ceva” îşi spuse. 

— N-aţi remarcat niciodată ceva... anormal? 

Francis ridică ușor din umeri. 

— Anormal, nu. Era mereu la fel. Dacă mă gândesc bine 
însă, era totuşi ceva ce mă intriga... Oh, o prostie! 

— Adică? 

— Pleca întotdeauna cu o valiză, o valiză destul de mare 


chiar. Mi se părea ciudat să i-a valiza pentru o zi la Paris... 

— Nu rămânea niciodată peste noapte? 

— Niciodată. 

— Şi se întorcea cu valiza? 

— Da, da, avea mereu aceeaşi valiză. 

— N-aţi întrebat-o niciodată de ce se împovăra astfel, 
inutili? 

— Nu mi-aş fi permis... 

— Era grea valiza? 

— Ea pretindea că nu când voiam s-o ajut... 

— Dar vi se părea grea? 

— Nu prea, nu... dar mai grea la plecare decât la 
întoarcere, cu siguranţă! 

— Chiar că-i ciudat. 

— V-am povestit acest lucru pentru că, deşi sunt sigur că 
nu înseamnă cine ştie ce, m-a intrigat totuşi adesea... 

Lorain se gândea privindu-şi fix bombeurile pantofilor. 

— Nu credeţi că ducea în valiză lucruri să le vândă, 
întrebă el. 

— Să le vândă? 

— Poate avea nevoie de bani? 

— Ah, vreţi să spuneţi că lua lucruri din castel? Obiecte 
de artă, argintărie, chestii din astea? Oh, nu, domnule, nu! 

Francis râdea; era pentru prima dată când Lorain îl 
vedea râzând. 

— În fiecare săptămână, în aceeaşi zi! S-ar fi băgat de 
seamă până la urmă! Nu, şi-apoi se vede că n-aţi cunoscut- 
o: iubea Consoude şi tot ce ţinea de Consoude mai mult 
chiar, dacă e posibil, decât bătrânul Cosme! Nu, mai 
curând s-ar fi vândut pe sine însăşi! 

Văzând figura lui Lorain, adăugă imediat:. 

— Vorba vine! 

Castelul era şi mai lugubru ca de obicei. Lorain îşi dădu 
seama că la prima sa vizită acolo întâlnise totuşi câteva 
semne de viaţă, flori într-o vază, un tricotaj abandonat pe 
un fotoliu, foc în cămin, ziare împrăştiate. Ascultând 


raportul căpitanului de jandarmerie privea distrat coperta 
unei revistuţe, un fel de buletin mai curând, pe care o 
găsise pe perna fotoliului de la birou când îl trase să se 
aşeze. 

— Ce să facem, spunea căpitanul de jandarmi, nu 
suntem destui! Ca să scotocim de sus până jos ditamai 
casa ne-ar trebui un regiment cel puţin! 

Lorain strecură broşura în buzunar. 

— În consecinţă, n-aţi găsit nimic? 

— Nici în parc, nici în heleşteu, nici în şanţuri, nici în 
castel... nici măcar în cuştile câinilor! 

— Da, am văzut, spuse Lorain, coteţele sunt imense. 

— Pe vremuri dl. conte vâna cu ogari... Am prins şi eu 
epoca aceea! Ce viaţă! 

Lorain dădu din cap. 

— Eram puştan, începu căpitanul. 

Lorain făcu o strâmbătură. „Dacă nu-l opresc imediat, îşi 
spuse, am încurcat-o!” 

— Aţi căutat prin toate camerele? întrebă el cu un ton 
destul de tăios. Şi prin cea a domnului de Consoude, nu? 

Căpitanul păru descumpănit: 

— Prin aceea ca prin toate celelalte, spuse el, dar nu mai 
mult... Adăugă timid: n-aţi menţionat nimic în sensul 
acesta... 

— Nu, nu, spuse Lorain... 

— Dar dacă doriţi... se grăbi căpitanul. 

— Nu, spuse Lorain, oricum ar fi prea târziu. 

O expresie de consternare totală se aşternu pe faţa 
căpitanului. Lorain spuse cu amabilitate: 

— Peste noapte lăsaţi pe cineva de pază? 

— Da, răspunse căpitanul înroşindu-se, dar oricum e 
insuficient pentru supravegherea unei case ca asta... 

Un „drace!” puternic îi făcu pe amândoi să se întoarcă. 
Remi Doucet îşi făcea o intrare zgomotoasă. Pe burtă. 

— Ia te uită! spuse Lorain. 

— Of, sunt diabolice, spuse Doucet ridicându-se, toate 


pragurile astea de la uşi! Uit mereu de ele. 

— Au fost puse pentru ca dl. de Consoude să poată 
circula în scaunul său rulant, rosti căpitanul. D-na Drouet a 
pus să fie montate pretutindeni pe palier... 

— Da, mi s-a mai explicat, răspunse Lorain, apoi 
întorcându-se către Doucet: Ei, ai găsit Winchesterul? 

Căpitanul de jandarmi tresări. 

— Nu, răspunse Doucet, fricţionându-şi pantalonul în 
dreptul genunchiului, dar am descoperit altceva care o să 
vă uimească: ştiţi că mai era şi un Magnum? Vă amintiţi? 

— Da, şi? 

— Ei bine, nu mai este! 

— Ce spui?! exclamă Lorain! 

— A dispărut, a zburat... spunea Doucet; dar Lorain nu-l 
mai asculta. 

— Căpitane, mă puteţi duce repede la spital? Cât mai 
iute cu putinţă! 

O clipă mai târziu, cei trei se îndreptau în goană către 
furgonetă. 


S 


Sora de serviciu ce trona în mijlocul holului spitalului 
avea o atitudine extrem de îndurerată: capul coborât astfel 
încât bărbia îi atingea răscroiala halatului, mâinile formau 
o vizieră deasupra frunţii, degetele mari i se sprijineau de 
tâmple; în realitate, citea cu pasiune un roman polițist 
ascuns în sertarul de la măsuţă, tras pe jumătate deasupra 
genunchilor. 

Când cei doi poliţişti irumpseră în hol, fata închise 
sertarul cu o lovitură brutală de genunchi şi scoase un 
icnet. 

— Doctorul Drouet este la el în cameră? 

— Cred că e la cantină, răspunse infirmiera, pălind şi 
scuturându-și mâna. La subsol. 

— Bun, zise Lorain, eu cobor, tu urci în camera lui, ştii 


ce ai de făcut. Eu o să-l aduc sus. În fine, aşa sper. 
Doucet se urcă în lift întrebându-se de ce-şi sugea 
degetele sora de serviciu. 


S 


— Poftiţi! spuse Lorain făcându-i loc să treacă când 
ajunseră la uşa rezervei. Blaise Drouet trecu pragul şi avu 
o ezitare preţ de o fracțiune de secundă dând cu ochii de 
Doucet aşezat pe marginea patului său. „A înţeles” îşi 
spuse Lorain. Privi apoi către Doucet care-i făcu din cap un 
semn de încuviințare. Blaise Drouet se îndreptă către 
fereastră, Lorain îi tăie imediat calea. 

— Să fim serioşi, domnule comisar, spuse Blaise. 

— Eu sunt foarte serios, îi răspunse Lorain, chiar şi când 
pun întrebări absurde. De ce nu aveţi copii, d-le Drouet? 

— Când a fost ucisă, soţia mea era însărcinată. 

— Da, ştiu asta, cred că eu sunt acela care v-a dat 
vestea, nu-i aşa? 

Se scurseră câteva clipe, dar Blaise Drouet rămase 
tăcut, impasibil. 

— De câţi ani eraţi căsătoriţi? Zece, doisprezece ani? 
Aveaţi vreme să vă asiguraţi destui descendenţi... 

Linişte. 

— Tatăl dv. începuse să dispere, cred? reluă Lorain. Era 
vorba de numele de Consoude... 

I se păru că figura lui Blaise se contractă foarte uşor, 
foarte fugitiv. Schimbarea de expresie, însă, fusese prea 
rapidă. 

— Nu-mi plac copiii, spuse Blaise cu voce calmă. Apoi 
îndreptându-şi privirea către comisar: nu există pe lume 
fiinţe mai rele şi mai egoiste decât copiii. 

— Decât poate anumiţi bătrâni, adăugă Lorain. 

— Într-adevăr, spuse Blaise, privindu-l în ochi pe Lorain. 

Polițistul clătină îndelung din cap. 

— Cred că vă voi aresta, domnule Drouet. 


— Mi s-a părut că nu prea vă convinsese versiunea pe 
care v-o prezentasem... 

— Nu, dar poate e nevoie să mă mai gândesc la ea când 
voi fi cu mintea mai limpede, spuse Lorain. Voi fi mult mai 
liniştit ştiind că sunteţi păzit... De altfel, nici n-am spus că 
vă arestez pentru asasinarea d-nei Drouet... V-aş putea 
aresta de exemplu, pentru moartea tatălui dv., nu? 

Niciun freamăt, nici măcar schiţa unui gest. 

— Sincer, nu văd cum aţi putea dovedi acest lucru, 
spuse Blaise Drouet cu voce liniştită. 


CAPITOLUL 14 


Lorain îl privi lung pe Blaise Drouet. „Un zid”, îşi spuse 
el, „sau mai curând un puț fără fund.” Cu toate acestea nu 
resimțea cu adevărat o antipatie pentru el, poate pentru că 
ghicise, intuitiv, în spatele măştii din ceară moale, o 
suferinţă profundă, o disperare absolută. 

Ciocăni cineva la uşă încetişor şi imediat pătrunse; în 
cameră o infirmieră; nu era Françoise, aceasta era blondă, 
avea ochii foarte albaştri şi un aer impertinent. 

— A sosit  ambulanţa, comisare, spuse ea cu 
promptitudine, ca o subretă care anunţă că „doamna este 
servită!”. 

„Asta trebuie să fie Nadège”, îşi spuse Lorain. 

— Mulţumesc. 

— Ambulanţa? întrebă Drouet. 

Îl privi fix pe Lorain. O venă de pe gât începu să i se 
agite. 

— Nu, spuse el, nu sunt nebun. 

Lorain începu să tragă energic de mustață în sus. „Ce-l 
sâcâie oare?” se întrebă Doucet. 


— Domnule Drouet... dacă credeţi, dacă aveţi motive să 
credeţi... că tatăl dv., într-un fel sau altul, poartă vina 
morţii soţiei dv., ...de ce nu spuneţi acest lucru? Ar fi atât 
de simplu... 

Se lăsă tăcerea, Blaise Drouet rămânea în continuare cu 
fruntea plecată. 

— Ce importanţă ar mai avea acum? continuă Lorain. 

— De ce să-şi fi ucis tatăl meu nora, spuse Drouet 
ridicând capul şi privindu-l pe Lorain în faţă, mai ales când 
era pe cale să-i dea un moştenitor... Ar fi ucis-o mai 
degrabă dacă nu i-ar fi dat. 

— Poate nu ştia? 

Blaise Drouet scoase un fel de hohot de râs, lugubru: 

— Chiar că ar fi caraghios, aveţi simţul efectelor în 
umorul negru, comisare. 

Lorain aşteptă o clipă, dar era clar că interlocutorul său 
nu mai avea nimic de adăugat. 

— Bine, zise Lorain, cum doriţi. În definitiv... 

Cum Drouet schiţă un gest, comisarul se grăbi să 
adauge: 

— Nu, nu, domnule Drouet, fiţi liniştit, vă ducem la o 
altă clinică unde sunt supravegheați de obicei cei care au 
tentaţii ca ale dv... 

— E vorba totuşi de o arestare? 

— Noi îi spunem arestare preventivă. 


S 


— Sunteţi convins că avea intenția să se sinucidă? 
întrebă Doucet. 

— Sunt absolut sigur. 

— Să iei un Magnum 375 ca să te găureşti, mormăi 
Doucet, de ce nu o Bazooka sau un tun de 75, poţi ucide un 
elefant cu chestiile astea. Mă întreb de ce nu şi-a luat pur 
şi simplu puşca lui de vânătoare. 

— Probabil pentru că se poate strecura mult mai uşor în 


bibliotecă decât în camera lui, fără să atragă atenţia Zoeei 
sau jandarmului de pază... Chiar ! 

— Da? 

— Nu l-am văzut pe cel de aseară... 

— S-o fi dus să bea o cafea, spuse Doucet cu un aer fals 
de inocenţă. 

— Pe vremea mea, tinerii îi respectau pe cei mai în 
vârstă! 

— Da, dar aşa era ucisă prietenia. 

Lorain îl mângâie afectuos pe adjunctul său pe ceafă, 
„Eşti un scump!” îi spuse. 

— În orice caz, continuă Doucet, pricep de ce ne-a 
îndrugat verzi şi uscate despre felul în care şi-a ucis 
soţia... Nu-i mai păsa, se hotărâse s-o termine cât mai 
repede după ce, se convingea că povestea sa a apărut în 
ziar... 

Lorain dădu din cap. 

— Iar când l-aţi văzut ieri-seară în parc, venise să ia 
Magnumul... 

— Nu, spuse Lorain, s-o fi întors mai târziu; nu avea 
nimic în mâini când a încuiat poarta. Era întuneric, dar nu 
era chiar beznă, simt sigur că avea mâinile goale... 

— Dar înseamnă că-şi petrecea nopţile la castel ! 
exclamă Doucet. Ce avea de făcut acolo? 

— Aş da orice să aflu ce are de gând, încuviinţă Lorain. 
Oricum, un lucru e sigur: Zoé s-a înşelat gândind că 
bătrânul domn de Consoude nu-şi mai îngrijea armele de 
vânătoare de mulţi ani... Magnumul era perfect întreţinut, 
gata de folosire... 

Când intră în holul hotelului, Lorain o zări pe d-ra 
Germaine la telefon, făcându-i semne. 

— Nu închideţi, nu închideţi! spunea ea. 

h întinge receptorul lui Lorain, de parcă era un lucru 
dezgustător: 

— Secretarul domnului Jarnis. 

Lorain luă receptorul: 


— Alo? Da... da, aşa... da... nu, nu, foarte posibil... de 
acord! 

Închise şi se întoarse către Doucet: 

— Jarnis mi-a propus să mă duc la el chiar acum. Am 
plecat, sper să renunţ la această pistă falsă cât mai 
repede... 

— Sunteţi sigur că este o pistă falsă? 

— Oh, nu eşti niciodată sigur de nimic atâta vreme cât 
piesele nu sunt aşezate exact în poziţia care trebuie... 

— E cam îndrăzneţ să vă convoace aşa, spuse Doucet cu 
convingere, putea veni el să vă caute! 

— Mi-a plăcut întotdeauna să întâlnesc oamenii pe 
terenul lor, spuse Lorain. Deci, cât timp sunt eu plecat la 
primărie... 

Se scotoci prin buzunare şi scoase un petecuţ de hârtie 
şifonată. 

— ...dai telefon acestei doamne, uite numărul... 

— D-na Jacquinot? 

— Da, ea îi dădea lecţii de pian Ceei Drouet. O întrebi la 
ce oră aveau lecţia şi dacă venea în mod regulat... 


S 


Jarnis era un bărbat în jur de cincizeci de ani, corpolent, 
ras în cap, bronzat, îmbrăcat cu o eleganţă cam ţipătoare; 
ochii îi clipeau fără încetare în spatele lentilelor extrem de 
pătate. Puţea a ipocrizie în pofida eforturilor sale de a-şi 
construi un aer călduros, degajat. 

„Pariez că are mâna moale” îşi spuse Lorain. 

Avea mâna moale. Şi umedă. 

— Ce dramă inexplicabila, spuse Jarnis, oameni atât de 
cumsecade... o femeie atât de tânără, atât de 
încântătoare... o frumuseţe! 

— O cunoşteaţi bine? 

— Doamne, nu. Din vedere, ca să spun aşa. Să fiu sincer, 
comisare, deşi sânt încântat să vă cunosc, normal, nu prea 


văd de ce aţi dorit să mă vedeţi? 

Lorain studia mâinile moi şi umede încrucișate pe birou, 
degetele mari se roteau într-un sens, apoi în celălalt, foarte 
repede. „Să fie neliniştit? se întrebă Lorain, sau e de 
părere că-şi pierde timpul cu mine?” 

— Oh, doar o informaţie, zise Lorain. Mi s-a spus că 
aveaţi intenţia să cumpăraţi castelul? 

— Ah, asta era! 

Jarnis îşi descrucişă mâinile şi surâse... „Era neliniştit, 
ciudat...” îşi spuse Lorain. 

— Să cumpăr castelul... Da... să vă spun sincer, domnule 
comisar, nu văd de ce aş cumpăra castelul... Toate 
pământurile din jur îmi aparţin... Castelul îmi va pica în 
palmă ca un fruct copt mai devreme sau mai târziu. Nu mă 
grăbesc! 

— Nu aveaţi de gând să transformați castelul în hotel 
sau ceva asemănător? 

— Nu, n-ar fi putut fi transformat decât în hotel de lux... 
un fel de popas de ţară, înţelegeţi ce vreau să spun... Dar 
pentru asta ar necesita investiţii enorme, iar regiunea nu e 
tocmai potrivită pentru atragerea clientelei dorite... Nu, 
adevărul... 

Lorain medita că lumea nu se îndoieşte niciodată destul 
de oamenii care au mereu pe buze cuvinte ca „sincer”, 
„adevăr”. 

— ...e că voiam să cumpăr hotelul Leullion: lansând 
zvonul că aveam de gând să fac un alt hotel la Consoude 
speram să o oblig pe Germaine Leullion să mai scadă 
pretenţiile... excesive! 

— Aţi luat totuşi legătura cu doctorul Drouet? întrebă 
Lorain amuzat de gândul că beţivul avusese dreptate cel 
puţin în această privinţă: Jarnis voia într-adevăr s-o sâcâie 
pe Leullion... 

— Da, dar d-na Drouet nu voia să vândă... 

Schiţă un surâs care se voia jovial: 

— N-am insistat. Mai devreme sau mai târziu vor fi 


forţaţi să vândă... În zilele noastre veniturile unui medic nu 
mai permit astfel de cheltuieli, un castel ca cel de la 
Consoude este o povară. 

— Vreţi totuşi să-l cumpăraţi? 

— Da, dar v-am mai spus... nu mă grăbesc. 

— Scuzaţi-mă, domnule Jarnis, dar, dacă am înţeles eu 
bine, aţi renunţat la ideea de a transforma castelul, de ce 
mai doriţi să-l cumpăraţi? 

— Pentru mine, spuse Jarnis, să locuiesc acolo. Ştiţi, 
mama a fost cândva bucătăreasă la castelul Consoude... 

— Înţeleg, o revanşă... 

Jarnis îşi ţuguie buzele: 

— Un simbol, să spunem... 

Lorain se ridică: 

— Cred că în curând vi se va îndeplini visul, mă îndoiesc 
că doctorul Drouet mai ţine să păstreze Consoude... 

Comisarul se aştepta ca Jarnis să înceapă să deplângă 
faptul că datora norocul de a-şi vedea ambiția satisfăcută 
nenorocirii unei crime. Se înşela însă. 

— Da, spuse Jarnis, dar nu-i pot vorbi acum despre asta. 
Trebuie să mai aştept puţin, din decenţă... 

Decenţa, acum, gândi Lorain. Categoric, nu-i plăcea 
deloc primarul din Consoude. Nu credea însă că era 
amestecat în moartea Ceei Drouet. 


S 


Când ajunse la hotel, îl găsi pe Doucet în micul salon, în 
compania familiei Kern. 

— Despre ce vorbeaţi? întrebă Lorain după ce-i salută pe 
Julius şi pe Françoise şi se aşeză pe o mică sofa acoperită 
cu pluş mov. 

— Despre Blaise, spuse Françoise Kern, bietul de el! 
După toate câte i s-au întâmplat l-aţi mai şi închis. 

Era în vocea ei o nuanţă de reproş. 

— N-aveam de ales, spuse Lorain, dincolo de orice 


consideraţii umanitare, aveam absolută nevoie de el, viu. 
Iar eu nu-mi pot continua ancheta supraveghindu-l şi pe el 
zi şi noapte. 

— Mama lui s-a sinucis şi ea, zise Julius Kern. 

— Mi s-a spus că a murit nebună. 

— Oh, nu, nu era nebună. Doar că începuse să bea. 
Pentru a evita un scandal, familia a trimis-o la Lausanne la 
dezintoxicare. S-a aruncat de la fereastra clinicii. 

— Nu mi-ai povestit lucrurile astea niciodată! exclamă 
Françoise. Era tânără? 

— Nu împlinise treizeci de ani! Blaise era încă în 
leagăn... Zoé mi-a povestit toate astea mai demult... Nu se 
vorbea niciodată despre ea la castel... despre mama lui 
Blaise, adică... 

— Blaise ştia? 

— Habar n-am, n-a vorbit niciodată despre asta. Eu nici 
atât, bineînţeles. 

— Se poate pune întrebarea dacă pornirile sinucigaşe 
sunt ereditare... Ce părere aveţi, comisare? 

Lorain se gândea la altceva, dar răspunse totuşi: 

— Nu ştiu, ar putea avea un profil psihologic ereditar 
care predispune la astfel de acţiuni, dar ar trebui întrebat 
un psihiatru... 

Tonul răspunsului său era maşinal. Deodată scoase din 
buzunar o mică broşură pe care i-o întinse lui Julius: 

— Cunoaşteţi această publicaţie, domnule Kern? 

Julius aruncă o privire spre coperta împodobită cu o 
gravură ce reprezenta o mână ţinând o stea în cinci colţuri 
care încerca parcă să aprindă lumânările dintr-un sfeşnic 
cu şapte braţe. 

— Foarte bine, răspunse el, este buletinul unei asociaţii 
evreieşti destul de cunoscute... 

Cum Lorain părea că aştepta să audă mai multe, 
continuă: 

— Este o asociaţie formată la sfârşitul războiului cu 
scopul de a ajuta familiile de evrei să găsească urma celor 


dispăruţi. Mulţi ştiau că ai lor pieriseră în lagăre, dar voiau 
să afle când, cum... 

Françoise Kern se cutremură: 

— La ce le mai folosea? 

— Voiau să ştie, spuse Julius, îi înţeleg... Poate că mai 
aveau vreo speranţă... 

— Dar acum, zise Lorain., nu mai au ce descoperi... 
Vreau să spun... 

— Nu, bineînțeles, spuse Julius, dar asociaţia a 
supravieţuit, continuă să se ocupe de copiii evrei orfani 
sau lipsiţi, din diferite motive, de posibilităţi materiale... 
Dacă-mi permiteţi, domnule comisar, cum v-a picat în 
mână această broşură? 

— Am găsit-o la Consoude. Credeţi că doamna Drouet 
putea face parte din această asociaţie? 

— De ce nu? zise Julius. Era evreică, în definitiv. 

În vocea lui era o notă de agresivitate. Îşi dădu probabil 
seama, pentru că reluă pe un ton mai domol: 

— Deşi a fost crescută într-un orfelinat catolic, ea însăşi 
fiind catolică, era foarte conştientă de originea sa... Mai 
mult chiar, am impresia că regreta că nu se simţea cu 
adevărat nici evreică, nici poloneză... 

— Credeţi că se mândrea cu originea ei? întrebă Lorain. 

Julius Kern păru surprins: 

— A se mândri e un cuvânt mare, murmură el, nu vă 
înţeleg prea bine... 

— După dumneavoastră, credeţi că ar fi acceptat să şi-o 
ascundă? 

Julius îl privi îndelung pe comisar şi spuse într-un târziu: 

— Nu, nu cred, de ce mă întrebaţi? 

Lorain făcu un gest vag: 

— Oh, un detaliu... dintr-un întreg... 

Se lăsă tăcerea. Lorain părea absorbit de gândurile sale, 
Doucet tuşi: 

— Că veni vorba despre pian... începu el. 

D-na Kern îl privi mirată. 


— Da? 

— Avea oră în fiecare joi de la zece la unsprezece... Nu 
lipsea niciodată. 

— Altceva nu ţi-a mai spus d-na Jacquinot? 

— Nu... Doucet schiţă un zâmbet. Dar cred că va fi 
încântată să vă cunoască! Se vedea că o roade 
curiozitatea! 

— E greu de crezut în ce măsură le place oamenilor să 
fie interogaţi, spuse Lorain, mai ales când n-au nimic de 
spus... 

— Oricum, se pricepe la muzică! zise Doucet. 

— Oh, ce inteligent! făcu Lorain. Mă faci de râs! 

Se ridică adresându-se Frangoisei Kern: 

— M-aţi întrebat deunăzi dacă ancheta mai durează 
mult... Cred că suntem pe drumul cel bun... 

Doucet căscă ochii cât farfuriile. „Asta-i chiar bună!” 
gândi el. 

— Nu-mi măi rămâne de aflat decât al cui era copilul pe 
care-l aştepta Cea Drouet, în rest totu-i e clar. 

— Tatăl copilului era Blaise, zise Julius Kern. 

— Era imposibil, spuse Lorain. 

Kern îl fixă pe comisar: 

— Mi-a spus ea că nu avea niciun amant. 

— l-aţi pus această întrebare? se miră Lorain. 

— Nu direct, dar am întrebat-o dacă-l mai iubea pe 
Blaise... lar ea mi-a răspuns, îmi amintesc foarte bine... 

Pe figura de clovn bătrân a lui Julius Kern se aşternu o 
expresie de tristeţe profundă: 

— A râs şi mi-a spus: „bineînţeles, girueta mea nu se mai 
învârteşte de multă vreme”... 

Îl privi pe Lorain şi adăugă: 

— N-avea niciun motiv să mă mintă. 

Lorain rămase tăcut câteva clipe, apoi murmură: 

— Înseamnă că m-am înşelat tot timpul, nu-mi rămâne 
decât să iau totul de la zero... Şi totuşi, se lega aşa de 
bine!... 


CAPITOLUL 15 


Când cei doi se despărţiră pe palierul hotelului, Lorain 
remarcă răutăcios aerul posomorât al adjunctului său. 

— Credem c-o să-ţi facă plăcere să te întorci la Paris. Te 
poţi duce la plimbare cu femei încântătoare... 

— Profesoara de pian o fi poate o femeie încântătoare, 
spuse Doucet, dar secretara lui Drouet, cu siguranţă nu, 
am văzut-o la înmormântare... făcu o grimasă oribilă şi 
continuă: Nu văd cum o să descopăr eu numele doctorului 
d-nei Drouet. Doar n-o să iau la rând tot anuarul! 

— Încearcă cu Rosenvald ! 

— Ce-i asta? 

— Anuarul medicilor... nu-i decât un singur volum, 
câştigi timp. 

Văzând mutra consternată a lui Doucet, Lorain îl bătu 
afectuos pe ceafă: N N 

— Haide, nu dispera dinainte! Incepe cu începutul! In 
primul rând, prima calitate a polițistului este răbdarea, şi- 
apoi nu este exclus să ne poată ajuta d-na Cellérier... Să 
mă suni mâine între cinci şi şase... Noapte bună, micuţule! 

Ajuns în cameră, Lorain îşi scoase pantofii pe care-i puse 
cu grijă unul lângă celălalt sub masă şi se întinse îmbrăcat 
în pat, cu braţele îndoite sub ceafă. 

Hotelul era cufundat într-o linişte absolută, pe stradă nu 
trecea nicio maşină, doar când şi când se auzea un gâlgâit 
prin ţevile radiatorului. „Ce linişte e!” îşi spuse Lorain. 

Nu înţelegea cum de se lăsase târât în ceea ce acum i se 
părea un impas; şi cu cât se străduia mai mult să-și 
îndrepte gândurile în altă parte, cu atât ele se încăpăţânau 
să apuce pe acelaşi făgaş, asemeni unei haine ude care 


refuză să-şi reia forma iniţială. 

În minte îi răsuna o frază a lui Julius Kern: „Să salvezi 
viaţa unui evreu este un lucru, să-l primeşti la masă este 
cu totul altceva...” Era posibil ca dl. de Consoude să-şi fi 
ucis nora deoarece aceasta era pe cale să-i dea un nepot 
pe jumătate evreu? „Nu, nici chiar aşa, ar fi prea de tot...” 

Încet, metodic, trecu în revistă, plan cu plan, tot ce 
văzuse şi auzise - mai ales ce auzise - de când începuse 
ancheta. 

O oră mai târziu înţelegea de ce o apucase pe o cale 
greşită. Dar în schimb nu vedea alta pe care să pornească. 
„Trebuie să fie ceva în legătură cu valiza” îşi spuse el cam 
fără convingere... 

În momentul acela, în capătul opus al oraşului, Réné, 
mecanicul de la Garajul Central, ieşea de la cinema 
conducând-o pe Mariette, care ezita, înspre terenurile 
virane. 

O luă pe Mariette de gât şi o sărută înfierbântat. O lipi 
de el în timp ce mâinile îi coborau către şoldurile ei, către 
fese... 

— Nu, lasă! spuse Mariette. E prea frig! 

Apoi fără legătură, fata adăugă: 

— Nu simţi că miroase a gaz? 

— Nu mai pot eu! zise Rene 

— Sunt sigură, spuse ea respingându-l, pute! Nu simţi? 

Rene suspină: 

— Se munceşte pe undeva la reţea... 

Mariette dădea însă din cap cu încăpățânare: 

— Nu, cred că trebuie să anunţăm... Nu-ţi dai seama, e 
foarte periculos! 

— Cum vrei, zise Rene resemnat. „Ce-i plicticos la fetele 
astea”, îşi spuse el, „e că sunt mereu atât de serioase. Mai 
ales Mariette”. 


Camerista îl sorbea din priviri pe Lorain. „Mă ia drept 
Hercule Poirot, gândi el, deşi, în afară de mustață...” 

— Doamna este în pod, spuse fata, mă duc s-o anunţ... 

— Nu, nu, zise Lorain, n-o deranja, arată-mi drumul... 

Când ajunseră la uşa podului, mica bonă împinse uşa 
fără să ciocănească şi spuse: 

— A venit comisarul, doamnă! 

Aşezată într-un fotoliu, d-na Cellerier broda. Fără a fi 
amenajat în adevăratul sens al cuvântului, podul fusese 
transformat în atelier. Pretutindeni se aflau stofe, coşuleţe 
cu lâneturi sau fire de mătase, mosoare de toate 
dimensiunile, două războaie mari de tapiserie într-un colţ, 
cartoane pentru desen... Tânăra se ridică dintr-un salt 
când îl văzu pe comisar intrând. Din braţe îi căzu un ghem 
de fire de bumbac pentru brodat în care se amestecau 
toate culorile. Lorain se aplecă, ridică ghemul şi i-l întinse. 

Comisarul n-o zărise prea bine atunci, pe stradă. Acum 
constata că era extrem de drăguță, blondă, fragilă, cu 
trăsături de o fineţe deosebită. Era îmbrăcată cu o tunică 
lungă de mătase imprimată cu motive indiene. „Seamănă 
cu o mică zână, îşi spuse Lorain, o mică zână bolnavă. Şi 
nedumerită.” 

— Nu înţeleg de ce v-a poftit sus, spuse ea. 

— Am insistat eu, zise Lorain. 

— Ah! 

Păru dintr-o dată extrem de alarmată, spre marea 
mirare a comisarului. 

— Aţi venit desigur, reluă ea precipitându-se, să-mi 
puneţi întrebări despre Cea? Dar nu ştiu absolut nimic, 
nimic interesant. Toţi cred că eu ştiu o mulţime de 
lucruri... 

— Cine „toţi”? o întrerupse Lorain. 

Păru descumpănită. 

— Blaise... zise ea. 

— Şi mai cine? 

Femeia ridică din umeri. 


— Doar Blaise... Ştiţi, când două femei sunt prietene, 
lumea îşi închipuie că-şi povestesc tot! Îşi închipuie că sunt 
două puştoaice de la pension ce-şi şuşotesc secretele 
printre chicoteli! Mă enervează ! 

— Înţeleg, zise Lorain. 

— Când Cea venea pe la mine... nu vorbeam aproape 
deloc despre noi... Discutam despre cărţi, muzică, 
pictură... uneori bucătărie. 

Lorain privea cu admiraţie o faţă de masă de un verde 
pal, brodată cu fazani. 

— Dv. aţi brodat-o?... E minunată! 

— Da, bâigui ea lividă. 

„Mă întreb ce-o avea”, îşi spuse Lorain, „trebuie să fie 
bolnavă”. Arătând cu un gest vag cu mâna către celelalte 
broderii ce zăceau aruncate ici-colo pe jos, comisarul 
spuse cu amabilitate: 

— Cum nu-mi închipui că trăiţi din brodat, cred că aveţi 
un dulap întreg de lenjerie! 

Aruncă spre tânără femeie o privire furişă; aceasta 
tremura vizibil. „Începe să mă neliniştească de-a binelea”, 
îşi spuse Lorain, uşor posomorât, „poate ar fi mai bine să 
plec, e clar că nu se simte bine”. 

Mai încercă totuşi o ultimă tentativă: 

— Mă gândeam doar că poate ştiţi mai multe despre 
joile pariziene ale d-nei Drouet? 

Spre marea lui stupefacţie, d-na Cellerier fu podidită de 
lacrimi: 

— Ştiaţi! hohoti ea, oh, eram sigură că ştiţi! 

Lorain o privi plângând un moment; rimelul i se dizolva 
şi se prelingea pe obraji, stârnea mila. „Drace, despre ce-o 
fi vorbind?” se întreba frenetic comisarul. 

Deodată se lumină: 

— Ştiam ce? Că vă vindeţi munca prin intermediul Ceei 
Drouet? 

Ea-şi dublă hohotele. 

— Haide, haide, spuse Lorain, nu-i prea grav! 


— Nu înţelegeţi! sughiţă ea, dacă ar afla soţul meu... Şi 
în plus... n-am declarat, nu plătesc taxa! 

— Taxa? se miră Lorain. 

Ea ridică din umeri şi-şi trase nasul: 

— Nu ştiu ce trebuie plătit în cazuri din astea, ceva... un 
impozit. 

Lorain îşi ascunse un zâmbet. 

— Nu sunt agent de fisc, calmaţi-vă şi povestiţi-mi... 
Aveaţi nevoie de bani, nu-i aşa? 

Ea dădu din cap mâhnită: 

— Nu ştiu cum fac, dar nu-mi ajung niciodată ! 

— Soţul dv. câştigă destul de bine, nu? 

— Cred că da... Nu ştiu... Imi dă bani pentru toată 
săptămână şi nu înţelege de ce nu mai am nimic joia, face 
din asta o dramă... Totuşi, nu fac nimic deosebit cu banii! 

Lorain dădu din cap cu un aer de înţelegere. Ea reluă: 

— Făcusem datorii, nu mai ştiam ce să fac... l-am 
povestit Ceei, mă gândeam că ar putea să mă împrumute, 
dar era şi ea lefteră... 

— Nici soţul ei nu-i dădea bani destui? 

D-na Cellerier clătină capul. 

— Nu era acelaşi lucru! Ea i-ar fi putut cere şi luna lui 
Blaise, el s-ar fi străduit s-o dea jos! Nu, nu voia ea să-i 
ceară, pentru că ştia că Blaise, în adâncul sufletului, 
considera că îl costă prea mult întreţinerea castelului... Iar 
ea ar fi vrut să facă nişte îmbunătăţiri, să aducă un 
grădinar... lucruri de genul acesta. Îşi păstrase câteva 
relaţii de pe vremea când era jurnalistă de modă, ştiţi, nu 
scria numai articole, făcea şi crochiuri, avea o mână 
nemaipomenită! Într-o zi s-a întâlnit cu un specialist în 
broderie pe care-l cunoscuse când acesta lucra pentru nu 
ştiu ce casă de modă. Pornise o afacere pe cont propriu şi 
i-a propus Ceei să-i deseneze schiţele. Ea şi-a spus că ar fi 
o modalitate de a câştiga nişte bani, nu mai trebuia să-i 
ceară lui Blaise... Când i-am vorbit despre necazurile mele, 
cum ştia că brodez destul de bine... 


— Înţeleg, spuse Lorain, deci d-na Drouet ducea în 
fiecare săptămână la Paris acestui tip rezultatul muncii dv. 
şi a ei? Broderiile şi schiţele? Fără să spună nimănui. Nu 
voiaţi ca soţii dv. să afle, eraţi conştiente că lucraţi la 
negru, aşa-i? 

— Eram conştiente şi că eram exploatate, zise d-na 
Cellerier recăpătându-şi stăpânirea de sine, e un negustor 
de sclavi individul acela! Cea era mai bine plătită decât 
mine, dar sunt sigură că tipul prezenta desenele ei prin 
casele de modă lăsând să se înţeleagă că sunt făcute de el! 

Lorain clătină îndelung din cap. „Ce femei cumsecade!” 
îşi spuse el. 

— Iar soţii dv. nu se mirau că aveati bani fără să le 
cereţi lor? 

— Soții nu se miră niciodată dacă ai bani, spuse d-na 
Cellerier, se miră doar dacă nu-i mai ai. De altfel nici nu 
câştigam prea mult... 

Lorain zâmbi. „Şi iată cum se lămureşte misterul 
valizei”, îşi zise el, „am intuit bine că pe pista asta n-o să 
ajung prea departe.” 

— Nu spuneţi nimic? D-na Cellerier îl privea cu o mină 
plângătoare. Oricum, nu voi mai putea continua acum... 

Lorain n-o întrebă de ce considera că nu mai putea 
continua. Timpul trecuse iute şi trebuia să se întoarcă la 
hotel pentru a aştepta telefonul lui Doucet. 

— Ştiaţi că Cea Drouet era însărcinată? 

— Nu, dar mă gândisem la asta: îmi spusese că vrea să 
ne dea o veste mare la sfârşitul partidei de vânătoare.. 

— V-aţi gândit la acest lucru, spuneţi... Vi se părea deci 
posibil? 

Ea îl privi uimită: Ș 

— Ce idee! Doar n-avea nouăzeci de ani! Işi dorea de 
mult un copil... 

— Tocmai... 

D-na Cellerier făcu un gest vag. 

— Oh, ştiţi, în situaţii din astea... se prinde, nu se 


prinde, e ca maioneza, nu se ştie niciodată din ce cauză! 

Lorain nu se putu abţine să râdă. 

— Ce părere aveţi, se înțelegeau bine cei doi? 

— Blaise şi Cea? Oh, da! Blaise o adora! 

— Dar ea? 

— Şi ea îl iubea, cred... Un singur lucru o deranja, faptul 
că o lăsa să facă tot ce voia, că nu era mai autoritar, mai 
gelos, chiar... 

— Nu era deloc gelos? 

— Nu, sau nu arăta; cred că şi dacă ea ar fi avut un 
amant el ar fi închis ochii... Se temea prea tare să n-o 
piardă. lar ea avea parcă senzaţia că lui nu-i păsa, sau 
chiar că o dispreţuia un pic pentru că era femeie, când îi 
spunea „fă cum vrei, draga mea” cum îi spui unui copil 
„aşa dragul meu, acum du-te să te joci!”... Suferea din 
cauza asta... 

Îl privi pe Lorain şi spuse, cu blândeţe: 

— E ciudat că oamenii, chiar şi cei care se iubesc nu se 
pot înţelege... Ceilalţi văd şi înţeleg, dar ei nu pot face 
nimic... 

Pentru că Lorain nu spunea nimic, ea continuă: 

— Din câte ştiu, s-au certat o singură dată: în ziua în 
care Céa a vorbit despre înfierea unui copil... S-a 
transformat într-o dramă! 

Lorain se îndreptă către uşă: 

— Nu ştiţi cumva din întâmplare, cine era ginecologul d- 
nei Drouet? 

D-na Cellerier dădu din cap în semn de negatie. 

— Nu-i nimic, spuse Lorain, cred că trebuie să ştie 
doctorul Drouet... 

— M-ar mira, zise ea, cred că a fost la consult fără să-i 
spună lui, preferând un medic pe care să nu-l cunoască 
Blaise... De la scena care a avut loc între ei, pornind de la 
adopţiune, acesta era un subiect tabu... 

Lorain cobori scara câte patru trepte deodată, 
spunându-și că la urma urmei, d-na Cellerier ştia o 


sumedenie de lucruri. Avu surpriza s-o găsească pe micuța 
cameristă în capul scărilor; în mână, ţinea un creion şi un 
carneţel. 

— Domnule comisar, pot să vă cer un autograf? 

După o ezitare, Lorain luă creionul şi hârtia pe care i le 
întindea fata... 

Când se văzu în stradă începu să râdă de unul singur. 

„Când va fi babă”, se gândi el, „va putea povesti 
nepoților că l-a cunoscut cândva pe Maigret!” 


S 


Întorcându-se la hotel, Françoise Kern îl găsi pe comisar 
în hol, absorbit de lectura unei reviste. 

— Doamne, comisare, spuse ea râzând, nu ştiam că vă 
interesează presa feminină! 

— De ce nu? zise Lorain ridicându-se şi punând revista 
pe tejgheaua recepţiei, poți găsi adesea lucruri foarte 
interesante... 

— Da... 

Françoise Kern era vădit cu gândul la altceva: 

— Comisare... începu ea. 

— Da, doamnă. 

— Nu aţi vrea să ni-l încredinţaţi pe Blaise? Am avea 
grijă de el. Julius este pensionar, n-are nimic de făcut, l-ar 
putea îngriji la fel de bine ca o infirmieră... 

— Vi-l voi da în grijă imediat ce acest lucru va fi posibil, 
doamnă Kern, vă promit. 

Femeia zâmbi şi-i întinse mâna. Lorain se aşeză din nou, 
uitându-se la ceas. „Ce-o fi făcând?” se întrebă el. 

Câteva clipe mai târziu sună telefonul. 

— E pentru mine! strigă Lorain, vorbesc din cabină! 

— Ca de obicei! spuse Germaine Leullion pe un ton 
arţăgos. 

Lorain luă receptorul din furcă. Era Doucet. Vorbea 
amărât, nu aflase nimic nou. 


— Cât despre medici... ştiţi câţi ginecologi sânt la Paris? 

— Nu. 

— Zeci şi zeci! gemu Doucet. 

— Fără să mai vorbim de mamoşi, bănuiesc? 

— Mamoşi? Nu sunt aceeaşi? 

— Deloc, deloc, Spuse Lorain. În plus, nu e exclus să fi 
fost la un generalist s-o examineze... 

— Vă bateţi joc de mine? întrebă Doucet nu tocmai 
convins că nu era aşa. 

— Nu te ofusca, micuţule! Cred că am găsit soluţia... Nu 
închide! 

Lorain puse receptorul jos şi, se repezi, către recepţie. 

— La dv. am văzut numărul de la Marie-Ange? o întrebă 
el pe Germaine Leullion. 

Împietrită, ea îi întinse cu ambele mâini jurnalul deschis 
la pagina cu horoscopul. Lorain îl frunzări în grabă şi se 
întoarse în cabină. 

— Mai eşti acolo? întrebă ei. Bine. Nu dau adresa, dar 
notează-ţi telefonul. Ai cu ce scrie? 

— Aşteptaţi o clipă... 

Doucet îşi notă în agendă numărul de telefon şi întrebă: 

— Pe cine caut? 

— Banca de spermă, îi răspunse Lorain. 

Se lăsă tăcerea la celălalt capăt al firului, apoi Doucet 
întrebă cu o voce strangulată: 

— Cum aţi spus? 


CAPITOLUL 16 


Cu o mână, patronul trecu cu un burete peste marmura 
măsuţei, cu cealaltă îi puse lui Lorain în faţă cafeaua filtru 
obişnuită, apoi îi spuse: 

— Vi-l mai amintiţi pe beţivanul de ieri? Raymond? 

— Fostul grădinar municipal? Da, mi-l amintesc foarte 


bine, de ce? 

— A murit. 

— A murit! exclamă Lorain. Nu mi s-a spus acest lucru! 

— Eh, n-avea de ce să vi se spună domnule comisar, râse 
patronul, n-a fost asasinat! 

— Ah, bun, zise Lorain, a murit de moarte naturală... 

— Eh, nici aşa n-a fost. Un accident idiot... Erau probabil 
criţă ca de obicei, şi el şi femeia lui, au pus laptele pe 
aragaz şi apoi au adormit buştean... Laptele a dat în foc, a 
stins gazul adică flacăra... pentru că gazul a continuat să 
se împrăştie. Au fost intoxicaţi... Un accident idiot, ce mai! 

— Au murit amândoi? 

— Se pare că ea o să-şi revină... A avut baftă, deoarece 
locuiau departe de tot, pe un teren viran, într-o rulotă 
veche... S-a întâmplat să treacă pe acolo doi tineri ce 
ieşeau de la film care au dat alarma... Dar pentru bietul 
Raymond a fost prea târziu... Nu era un tip rău! 

— Care-i era numele de familie? 

Patronul îl privi pe Lorain şi-şi sprijini bărbia în piept. 

— Asta-i acum... îl strigam mereu Raymond... 

Se întoarse apoi către tejghea şi întrebă cu o voce de 
stentor: 

— Ştie careva cum îl chema pe Raymond? 

Un tip sanguinic, înalt, se întoarse către el: 

— Trinquet! Trinquet îl chema. Adăugă apoi, ca pentru a 
se justifica pentru faptul că era singurul care ştia cum îl 
chema pe defunct: m-a amuzat întotdeauna numele lui! 

— Ce făcea de când nu mai lucra în grădinile primăriei? 
întrebă Lorain. Muncea pe la casele oamenilor? 

— Oh, a încercat el... dar aceeaşi situaţie, bea prea 
mult... le speria pe doamne. Mai ales că acele doamne 
care-şi permit să angajeze un grădinar sunt din cele 
delicate, nu-i aşa? 

Patronul începu să râdă gros, apoi reluă: 

— Nu, meştera nimicuri, căra gunoiul... nu cerşea, asta 
nu... 


— Făcea braconaj la fermă mai ales! interveni 
sanguinicul înalt. De câte ori n-a încercat să-mi vândă câte 
un iepure! 

— Cu toate că tu nu-i cumpărai! spuse patronul. 

— Nu, domnule! Mie nu-mi tre' marfă de contrabandă! 

— 'Ţie nu-ţi trebuie necazuri mai ales, zise patronul. 

— Nu, dacă te interesează, îmi trebuie iepuri cu carnea 
plină de plumbi! Dacă clientul nu găseşte alice în pateurile 
mele, se gândeşte că ar putea să nu fie iepure! 

— N-ai decât să pui laţul deasupra patului, spuse 
patronul, ar fi o prezentare nemaipomenită. 

Lorain nu-i mai asculta. Se ridică, puse doi franci pe 
masă, făcu un gest de salut şi ieşi. 

D-na Trinquet era o femeie înaltă, obeză, cu faţa şi 
degetele puhave, şi ochi lăcrămoşi. Ridică din umeri când 
auzi întrebarea lui Lorain. 

— Eu pun laptele pe foc dimineaţa, spuse ea, nu după 
masă. 

— Soţul dv. a pus laptele la încălzit? 

— În patruzeci de ani de căsnicie, nu l-am văzut 
niciodată pe Raymond bând măcar o picătură de lapte... 

Văzând că Lorain se mulțumea doar să clatine din cap, 
adăugă: 

— Nu-l digera! 

— Dacă nici dv., nici soţul dv... 

— El o fi fost! exclamă d-na Trinquet. Laptele nu se pune 
singur la încălzit! 


S 


D-na Zoé era în bucătărie, ocupată să aleagă nişte linte. 
Avea ochii roşii. Întinzând mâna comisarului, o podidi 
plânsul. 

— Haide, doamnă Zoé, n-o să vă petreceţi acum toată 
viața bocind... 

— Ba da! îşi suflă nasul cu zgomot şi continuă. E uşor de 
spus domnule comisar, şi în plus... e dureros, să n-ai decât 


un fiu pe care să-l vezi că se frământă aşa! 

— Traversează o perioadă de criză, spuse Lorain, o să-i 
treacă... 

— O criză, dv. numiţi asta criză? De atâţia ani... 

— Există şi crize de durată, murmură Lorain, dar sunt 
sigur că o să iasă din această stare până la urmă... 

— Să vă audă Dumnezeu. Aveţi nevoie de ceva, 
comisare? Beţi o cafeluţă mai întâi? E slabă, dar e 
proaspătă... 

În timp ce Zoé se agita, consolată brusc de faptul că 
avea ceva de făcut, Lorain întrebă: 

— Îl cunoaşteţi pe Jarnis? 

— Dacă-l cunosc? Îl cunosc prea destul! 

— Adică? 

— Nu-mi place omul ăsta! răcni Zoé. Taică-su era totuşi 
un tip cumsecade, adăugă ea. 

— Negustorul de piei de iepure? 

— Ha, ha! hohoti Zoé, cuprinsă de veselie subit. Ştiaţi? 

— Eu ştiu tot!... Ce nu ştiu este dacă dl. Jarnis venea des 
la Consoude? 

Femeia dădu din cap, întunecându-se la faţă. Viteza cu 
care trecea de la o expresie la alta îl stupefia pe Lorain. 

— N-aveţi decât să vă uitaţi ce-a mai rămas din 
pământuri, spuse ea cu furie, făcând un gest mare, 
circular. Nimic, de trei ori nimic! 

— Vreţi să spuneţi că Jarnis venea de fiecare dată când 
credea că poate cumpăra vreunul din pământurile 
proprietăţii? 

Zoé dădu din cap. 

— Nu-l vom mai vedea aşa des, zise ea, s-a cam 
terminat! N-a mai rămas decât clădirea, iar ea... 

— Ce-i cu ea? 

— Totul se transformă în ruină! De câte ori plouă trebuie 
să mă reped în pod cu câte trei găleți în fiecare mână ca să 
le pun sub găurile din acoperiş! 

— În afară de zilele când cumpăra pământ, n-a mai fost 


invitat aici niciodată? 

Zoé îl fulgeră cu privirea: 

— Cine să-l invite! Până şi d-na Cea îl detesta, îi era frică 
de el chiar! 

— Îi era frică? De ce? 

— Spunea că o îngheţa... „are ochi morţi”, spunea ea, 
„Mă sperie”... 

— Înseamnă că-l cunoştea şi ea? Cu toate că nu venea 
prea des? 

— N-am spus că nu venea, zise Zoé posacă, am spus că 
nu-l invita nimeni. 

— Dar se invita singur, nu-i aşa? 

— Da, venea aici fără zgomot, cu aerul lui de dihor 
cuprins de colici, sub pretextul că-şi prezenta omagiile 
domnului conte... Da' de unde! Nu-i vorbă, la început, când 
a fost ales primar în locul domnului Cosme... 

— Nu era o rivalitate între ei? 

— Oh, nu, dacă dl. Cosme ar fi candidat, ar fi fost ales în 
continuare, dar se săturase... Nu, nu-i purta ranchiună lui 
Jarnis pentru asta, nu... şi-apoi, celălalt era viclean, venea 
să-i ceară sfaturi... „dv. domnule conte, care cunoaşteţi 
atât de bine situaţia, dv. domnule conte care ştiaţi aşa de 
bine să...” şi tot aşa. lar dl. Cosme era încântat, vă daţi 
seama!... 

— Da, dar în ultima vreme mai venea pe aici? 

— Ba bine că nu! Venea, spera ca dl. Cosme, orbit de 
linguşiri, să accepte în sfârşit să-i vândă şi castelul... 

— Credeam că dl. Consoude abandonase afacerile? 

— Da, dar nu ştia şi Jarnis! spuse triumfătoare d-na Zoé. 
Dl. Blaise îi spusese contrariul, ca să scape de el fiindcă îl 
sâcâia şi poate şi din respect, pentru ca dl. Cosme să pară 
în continuare marele stăpân, deşi nu mai era... 

— Iar dl. Cosme îl primea ! 

— Eh, ia gândiţi-vă, bietul om, nu mai primea nici o 
vizită, l-ar fi primit şi pe dracu' ca să se mai distreze... 

— A venit să-i vadă pe dl. de Consoude în zilele care au 


precedat crima? 

Zoé făcu o mutră gânditoare; Lorain reluă: 

— Gândiţi-vă bine, e foarte important! 

— Nu-i dădeam atenţie lui Jarnis, făceam intenţionat! 

— Nu intra totuşi de-a dreptul în camera bătrânului, 
trebuia să-l anunţaţi, nu? 

— Când aveam ocazia o trimiteam pe Adrienne... Ah, 
staţi, mi-aduc aminte... Turnam leşia în cazan, iar Adrienne 
era la castel, să fi fost joi? 

— Joi? D-na Drouet era la Paris, nu? 

— Nu, spuse Zoé, era aici, mi-amintesc că mi-a spus să 
nu întind cearceafurile la uscat sub tei, pentru că ultima 
oară se pătaseră de la polen... Nu, trebuie să fi fost 
vineri... 

Evident, nu era sigură. 

— Dar vinerea de obicei Adrienne nu vine... 

Deodată, Zoé se lovi cu palma peste frunte: 

— Ah, da, ce proastă sunt, era în ajunul vânătorii! D-na 
Cea a rugat-o pe Adrienne să vină să mă ajute să scot 
serviciul cel mare, să curețe argintăria şi toate cele! Da, 
da, era vineri! 

Lorain dădu din cap: 

— Ar fi trebuit să-mi fi spus asta mai demult, doamnă 
Zoe! 

— Nu m-am gândit, zise ea, n-avea nicio leg... 

Se întrerupse brusc şi-l privi pe Lorain: 

— Doar nu credeţi?... 

— Ba da, doamnă Zoé, ba da, încep să cred... de aici 
până la a dovedi... 

— Dacă el este, spuse Zoe, dacă este el... îi scot maţele.. 
Cu mâinile mele! 

Avea un aer de un comic feroce, încât Lorain îşi înăbuşi 
cu greu pofta de a râde. 

— De fapt, d-nă Zoé, jandarmii noştri n-au găsit chiar 
nimic? 

— Nici n-am ştiut ce căutau, spuse Zoe cu o voce 


furioasă încă. 

— O armă... o carabină mare de vânătoare? 

— Nt, nt, nţ, făcu Zoe, deşi, trebuie să spun că şi-au dat 
osteneala! În privinţa menajului, jandarmii sunt mai tari 
decât Adrienne! Dacă aţi vedea ce au găsit! Au pus totul 
într-un coş... 

D-na Zoé deschise un bufet şi scoase un coş din răchită. 

— Uitaţi-vă la toate resturile astea pe care le-au scos din 
pământ. E şi bilă! Are peste patruzeci de ani! 

Lorain examină cu grijă conţinutul coşului. Extrase în 
sfârşit o bucată de sticlă neagră, rotunjită pe o muchie, 
care întreagă ar fi avut dimensiunea unei monede de un 
franc. 

— N-au găsit şi un binoclu? întrebă el continuând să 
examineze fragmentul de sticlă. Sau o mică lunetă 
marinărească, ceva de genul ăsta? 

Niciun răspuns. Comisarul ridică ochii către Zoe. Era 
purpurie la faţă. 

— Zoé? spuse Lorain pe un ton de reproş. 

— Nu credeam că v-ar putea interesa, protestă ea slab, 
era spart de tot... 

Îşi cobori privirea şi adăugă cu o voce aproape 
inaudibilă: 

— I l-am dat micului Beugnet... să se joace. 

— Şi cine este micul Beugnet? 

— Băiatul electricianului, spuse Zoé dintr-o răsuflare. 

Lorain trecu prin toate chinurile lumii pentru a nu 
izbucni în râs. 


S 


Străzile oraşului erau destul de bine luminate, dar o 
dată ce treceai de ultimele case, obscuritatea devenea 
aproape completă. Lorain îşi scoase lanterna şi porni în 
direcția terenurilor virane. 

Reperă fără dificultate rulata veche ce servise drept 


domiciliu defunctului Raymond Trinquet. Se asigură că 
locul era complet pustiu, înaintă până în dreptul uşii, unde 
se opri. I se păruse că a auzit un zgomot din interior, 
zgomotul unui obiect care cade. 

Stinse lanterna şi aşteptă. Nimic. Ba da, parcă un foşnet. 
Dar foarte uşor... 

Lorain îşi aprinse din nou lanterna şi o îndreptă către 
broască; uşa nu fusese forţată, era clar. Salvatorii nu 
fuseseră obligaţi nici măcar să folosească ranga, familia 
Trinquet considera că nu avea niciun motiv să încuie uşa... 
sau erau prea ocupați cu băutura pentru a mai ţine seama 
de astfel de consideraţii. Lorain mai ciuli o dată urechea, 
apoi încet, foarte încet deschise uşa... 

— Miau! 

Un pisoi alb îi sări înainte şi veni să se frece de 
picioarele lui. 

— Ia te uită, şopti Lorain, ai avut noroc bătrâne, tu nu 
te-ai asfixiat... bântuiai probabil, noaptea trecută. Hai, 
mărturiseşte! 

Pătrunse înăuntru. Pisoiul îl urma, cu mieunături 
persistente... 

— Taci, mă dai de gol! îi spuse Lorain. Nu, n-am nimic 
să-ţi dau, bietul de tine, am priceput că ţi-e foame, doar nu 
sunt idiot! 

Ca şi cum ar fi înţeles, pisoiul se întinse pe podea, de 
parcă ar fi spus „fă din mine ce vrei!” 

„Este o pisică” îşi spuse Lorain, şi apoi cu voce tare: 
„Hai pleacă, făţarnico!” 

O dezordine indescriptibilă domnea în interiorul rulotei. 
Lorain se întreba chiar dacă nu cumva fusese deja 
percheziţionată. Ajunse la concluzia că nu, mai mult prin 
intuiţie decât prin logică. Incepu să arunce din rulotă toate 
sticlele goale care formaseră deja o stivă. Îi luă ceva timp 
această operaţiune, întrucât nu îndrăznea să le azvârle pur 
şi simplu. Se temea să nu atragă atenţia, iar numărul 
sticlelor era considerabil. 


„Bun”, îşi spuse „începem să vedem puţin mai clar.” 

În aer mai plutea încă un miros de gaz, de parcă 
anumite obiecte fuseseră impregnate. Lorain observă cele 
două ferestre, una era intactă, cealaltă lipită cu plasture. 
Reparată sau obturată? Obturată. 

În dulapul ce servise drept bucătărie, Lorain zări butelia 
de gaz sub chiuvetă. O ridică, era goală. Se întrebă dacă d- 
na Trinquet nu avusese mai mult noroc decât îşi închipuise 
el. 

Trecu la examinarea sistematică a conţinutului rulotei, 
stivuind într-un colţ ceea ce inspectase deja la lumina 
lanternei. 

„Am impresia că scotocesc prin pubele”, îşi spuse. „Ar fi 
trebuit să iau o cange...” 

În sfârşit, descoperi într-o cutie metalică ruginită, vârâtă 
sub unul din paturi, imagini pioase îngălbenite, etichete de 
ciocolată, bonuri de raţie din al doilea război mondial, un 
portofel din piele zdrenţuit legat cu un elastic, toate 
acestea amestecate prin hârtii vechi de identitate 
neinteresante. 

Portofelul conţinea câteva fotografii, cu marginile uzate, 
crăpate, dar nu îngălbenite. Se lăsă în genunchi şi le puse 
pe podea, una lângă alta, pentru a le examina mai de 
aproape. Era printre ele fotografia unei frumoase fete 
blonde, destul de voinică, dar superbă, cu un uşor aer de 
licheluţă. Lorain se întrebă dacă era cu putinţă ca d-na 
Trinquet să fi arătat aşa vreodată. Greu de spus. 

A doua era o fotografie de război; reprezenta un grup de 
soldaţi, în ţinută de luptă, cu nişte figuri mai mult vesele 
decât marţiale. Lorain o întoarse şi citi: „Dalat, 1951”. 
Cercetă cu atenţie figura fiecăruia. 

— Nu încape îndoială, mormăi în sfârşit, ridicându-se. 

Strecură fotografia în propriul său portofel, ieşi şi porni 
pe drumul către oraş. 

Ajunse la primele case, când constată că pisica îl 
urmărise. 


D-ră Germaine va fi încântată să te primească! 

— Miau! făcu mâţa. 

— Ei, da, eu nu sunt aşa de sigur ca tine, spuse 
Lorain. 


CAPITOLUL 17 


Lorain ajunse la serbarea câmpenească spre sfârşitul 
dimineţii. Studie un moment tinerii de pe terenul acoperit, 
de tir, ce se chinuiau să ridice ţintele mari din paie pentru 
concurs, apoi, cu mâinile adânc înfipte în buzunare se 
îndreptă către fundul sălii, unde se aflau două uşi. Intre 
ele, Lorain înregistră distrat prezenţa unei vitrine uriaşe în 
care era închis un urs împăiat, costumat bizar în vânător. 

Uşa din dreapta ducea către vestiar, unde unul dintre 
pereţi era ocupat de un rastel lung pentru puşti, gol, iar 
altul era acoperit cu mici dulapuri metalice vopsite în gri. 
Uşile acestora aveau încuietori, dar nu se mai chinuia 
nimeni să le închidă. Majoritatea erau întredeschise, două 
sau trei căscate de-a dreptul. Lorain trecu în revistă 
dulapurile unul după altul, nedescoperind altceva decât 
nişte îmbrăcăminte de sport, ghete, mănuşi desperecheate, 
o minge de volei şi, apariţie insolită în acest loc, o cutie de 
bomboane, rozalie, rotundă, plată, înconjurată cu un volan 
de dantelă şi cu prenumele Rose-Laure gravat în aur pe 
capac, însoţit de o dată din anul anterior. 

Cealaltă uşă dădea într-o încăpere strâmtă şi lungă, 
prost luminată prin două ferestruici deschise în acoperişul 
de tablă ondulată. Acesta era barul, avea câteva mese 
flancate de scaune, pliante. Un tânăr era ocupat să 
extragă, dintr-un borcan mare, muştar pentru a umple 
micile cupe aliniate pe tejghea. 


— Se poate bea o cafea? 

— Desigur, domnule! 

— Foarte tare, vă rog, adăugă Lorain. „Dacă ştiam că au 
un express aici nu l-aş mai fi cunoscut pe Trinquet!” îşi 
spuse. 

— Aşteptaţi pe cineva? îl întrebă tânărul. 

Lorain era gata să-i răspundă că asta nu era treaba lui, 
dar se abţinu: 

— Pe dl. Jarnis. 

— Oh, nu mai întârzie mult, spuse barmanul cu 
convingere. 

Peretele din spatele barului era ornat cu o mulţime de 
cupe argintate; Lorain desluşi: „Concurs de tir, Madrid, 
1950... Frankfurt, 1956...” 

— Cupele sunt ale domnului Jarnis? 

— Da, dânsul ni le-a dat. 

— Sunt trofeele sale personale? 

Barmanul îl privi cu o expresie de îndoială: 

— Adică dacă le-a câştigat dânsul?... Da, poate nu chiar 
pe toate, dar aproape... 

— La tir cu arcul? 

— Păi, evident, răspunse barmanul. Asta-i pasiunea lui, 
tirul cu arcul. 

— Nu se organizează niciodată concursuri de tir aici? 
Vreau să spun, tir cu arma? 

— Ah, nu, niciodată. Se făceau cândva, ştiu, dar acum, 
nu. 

— Rămâne totuşi serbarea câmpenească! 

— Da, mai vin câţiva vânători să tragă în farfurii din 
când în când... când e închis sezonul de vânătoare... 

— N-am văzut arme nicăieri... 

— Ştiţi, vânătorii vin cu armele lor şi la plecare le iau cu 
ei, nimeni n-ar îndrăzni să le lase aici, ar fi furate... Dacă 
mie-mi fură până şi cărbunele! 

Cu un gest vag barmanul indică o sobă dintr-un colţ. 
Lorain dădu din cap şi începu să amestece distrat în cafea. 


Era dezamăgit. I se păruse că o serbare unde se făceau 
întreceri de tras la ţintă în farfurii era locul ideal unde 
putea fi ascunsă o armă, printre celelalte sau... 

Deodată, un amănunt pe care ochiul său îl înregistrase 
fără ca mintea să-i dea atenţie îi reveni în memorie. 
Barmanul care-l studia îl văzu înţepenind brusc, cu 
privirea fixată în fundul ceştii. 

— Mă întorc! aruncă Lorain ridicându-se; avea un aer 
atât de straniu că băiatul, care se pregătea să-i arate 
îndatoritor drumul spre toaletă, se mulţumi să-l 
urmărească doar cu privirea cum iese din bar, ridicând 
apoi din umeri cu un gest de uimire resemnată. 

Lorain se asigură întâi că sala de tir era goală şi se 
plantă în faţa vitrinei dintre cele două uşi; după cum 
remarcase şi înainte, conţinea într-adevăr un urs împăiat, 
ridicat pe labele din spate, labele din faţă erau aşezate în 
poziţia braţelor unui boxer în defensivă. Ursul, cu botul 
jupuit, avea pe cap o pălărie tiroleză, de culoare verde, cu 
o egretă din blăniţă de bursuc vârâtă pe sub panglica cu 
care era înconjurată. Ursul fusese împodobit cu moletiere 
din pânză bej, iar pe umeri îi fusese aruncată un fel de 
pelerină din muşama verde închis. De sub gulerul pelerinei 
răsărea ţeava unei arme. 

Vitrina era încuiată, dar broasca nu părea prea 
complicată, aşa că Lorain o deschise fără dificultate cu pila 
sa de unghii. Dădu apoi pelerina la o parte... 

„la te uită!” îşi spuse „Ce logică are personajul!” 

„Păcat”, își continuă gândul, „că nu e şi Remi aici, a 
căutat atât Winchesterul ăsta!” 

Scoţându-şi batista din buzunar, apucă arma cu grijă, 
aranjă pelerina la loc şi închise uşa de sticlă, după care 
puse carabina într-un vestiar, încuindu-i uşa şi-şi băgă 
cheia în buzunar. Se întoarse apoi la bar. 

— Credeam că aţi plecat, spuse barmanul. 

— Nu, m-am uitat la urs... E deghizat de multă vreme 
astfel? 


Barmanul ridică din umeri şi oftă. 

— N-o să mă credeţi, Sunt luni de zile de când se ceartă 
consilierii municipali din cauza acestui urs! E un fel de 
celebritate locală fiara asta... Un uns brun, doborât în 
Pirinei la începutul secolului, de către unul din conții 
Consoude, tatăl celui care tocmai a murit, mi se pare... 
Unul dintre ultimii urşi vânaţi pe la noi... Eu îl ştiu de când 
eram un puştan, tot aşa şi tatăl meu şi e foarte probabil să- 
l fi cunoscut şi bunicul meu; de generaţii constituie un fel 
de ţel în plimbările celor care vin pe-aici, copiii sunt aduşi 
„să vadă ursul”. Când eram mici, ne-a adus mama şi pe 
noi, pe fratele meu şi pe mine... ne speria de moarte! Ni se 
părea feroce! Deşi începuse deja să chelească... 

— Şi s-a ajuns la soluţia costumării pentru a ascunde 
trecerea anilor? 

— Nu tocmai... Trebuie să recunoaştem totuşi că arăta 
lamentabil în ultima vreme... Chel, năpădit de molii... Nu 
mai avea aerul feroce din trecut, săracul, semăna mai 
curând cu un urs de pluş trecut prin maşina de spălat!... S- 
au găsit unii care voiau să-l repare, cred că toţi ar fi fost de 
acord, dar primarul a făcut o criză, spunând că în definitiv 
nu era mumia lui Ramses al doilea, că n-o să cheltuie nicio 
centimă din banii contribuabililor pentru a repara chestia 
asta veche, plină de molii, care nu era bună decât de 
aruncat la gunoi. Majoritatea consilierilor au început să 
tipe şi uite aşa o ţin de câteva săptămâni, iar dl. Jarnis nu 
pune niciodată piciorul aici fără să zbiere că nu ne-am 
debarasat de oroarea asta... În sfârşit, mai alaltăieri, s-a 
înfiinţat cu pălăria tiroleză şi cu restul; a îmbrăcat ursul 
comentând: „aşa, cel puţin va fi nostim! ” 

Barmanul dădu de câteva ori din cap, apoi adăugă 
privindu-l pe Lorain, cu un accent de sfidare în voce: 

— O fi nostim aşa, dar oricum, îşi păstra demnitatea! 

— Mai alaltăieri, ce înseamnă? întrebă Lorain. 

Barmanul îl privi o clipă fără să priceapă, apoi privirea i 
se lumină: 


— Ah, adică?... Oh, nu mai ştiu... luni sau marți, 
săptămână trecută... 

Lorain dădu din cap; fu servit cu o a doua cafea, i se 
confirmă din nou că-l aşteptau pe primar dintr-o clipă în 
alta, apoi barmanul se instală la tejghea. 

Zece minute mai târziu, primarul năvălea furtunos pe 
uşa barului; nu se aşteptase să-l găsească acolo pe 
comisar. Îşi recompuse însă mina jovială imediat. 

— Bună ziua comisare, nu mă aşteptam să vă văd aici! 

— Nu, nu-i aşa! îmi plac surprizele. 

Jarnis îi aruncă o privire scurtă. 

— Sunteţi binevenit pretutindeni, comisare. 

Lorain schimbă brusc tonul. 

— Îl cunoşteaţi bine pe Trinquet, nu-i aşa domnule 
Jarnis? 

— Trinquet? A, beţivul... da, îl cunosc. 

— E mort. 

— L-auzi... săracul! 

— Nu păreţi prea afectat. 

— Sincer, domnule comisar... 

„Aşa-i, sinceritatea, francheţea...” gândi Lorain. 

— N-am de gând să bocesc moartea unui fost angajat al 
comunei! 

— Nu mă întrebaţi cum a murit? 

— De ciroză, bănuiesc, după cât bea... 

— Da, bea mult, fu de acord Lorain, dar niciodată lapte... 
Nu-l digera... 

— Cu toată sinceritatea, domnule comisar... începu 
Jarnis. Lorain îl întrerupse însă: 

— Dv. l-aţi făcut să-şi piardă slujba de la comună? 

— Eu l-am făcut să aibă această slujbă, spuse Jarnis, iar 
dacă a pierdut-o, e vina lui, sugea ca un burete! 

— Nu, după aceea s-a apucat de băutură, spuse Lorain. 
Iar dv. știți asta foarte bine, pentru că-l cunoşteaţi foarte 
bine pe Trinquet, aţi luptat împreună în Indochina... 

Jarnis dădu să-l întrerupă, dar Lorain continuă: 


— E foarte uşor de verificat, ştiţi doar, n-am decât să 
dau unul sau două telefoane... Am aflat şi că v-aţi înrolat 
pentru a nu fi anchetat în privinţa unor deturnări de 
fonduri din casieria unei şcoli de care aveati grijă... Şi că 
sunteţi un trăgător de elită, domnule Jarnis! . 

Primarul continua să stea băţos. 

— Ei şi? spuse el. 

— Şi, e foarte simplu, îi răspunse Lorain, aş putea să vă 
arestez pentru asasinarea Ceei Drouet. 

Jarnis ridică din umeri. 

— E ridicol, abia o cunoşteam... 

— Doar atât? întrebă Lorain. Ah, domnule Jarnis, nu 
prea sunteţi un formă astăzi! Sunteţi oare neliniştit? Acum 
câteva zile spuneaţi: „nu-i doream răul”... pentru că, nu-i 
aşa domnule Jarnis, într-adevăr nu-i doreaţi personal deloc 
răul? 

— Deloc... 

— Ştiu că spuneţi mereu adevărul, tot adevărul, sau mai 
exact tot adevărul „cu putinţă”, cum am vorbi despre cea 
mai bună dintre lumile cu putinţă... E metoda 
dumneavoastră. Practicaţi, ca să spun aşa, adevărul 
orbitor... 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

— Chiar dv. mi-aţi servit, întrucâtva spontan, mobilurile 
care v-ar fi împins la această crimă... Megalomania dv., 
desigur, dar şi motivul pentru care ţineţi cu tot dinadinsul 
să deveniți castelan la Consoude: pentru a vă lua revanşa 
asupra tuturor celor care vă cunoscuseră sărac şi 
disprețuit, pentru a vă instala ca stăpân acolo unde mama 
dv. fusese bucătăreasă... 

— Nu-i o crimă! 

— Nu, bineînţeles. De-a lungul anilor aţi cumpărat, unul 
câte unul toate pământurile bune din Consoude, ştiind că 
în final vă va pica în palmă şi castelul ca un fruct copt... 
Până vinerea trecută... Până în ziua când dl. de Consoude, 
deşi nora sa îl rugase să nu spună nimic, nu s-a putut 


abtine, de mândrie şi de fericire - pentru că nimic nu era 
mai important pentru el decât să vadă că are cui lăsa în 
păstrare numele, tradiţiile familiei de Consoude - nu s-a 
putut abţine, spuneam, să vă destăinuie faptul că nora sa 
aştepta un copil... lăsându-vă probabil să înţelegeţi că asta 
schimba complet cursul negocierilor începute deja... Sunt 
de acord cu dv., d-le Jarnis, că o cunoşteaţi puţin pe d-na 
Drouet, că personal nu-i doreaţi răul... Nu pe ea voiaţi s-o 
suprimaţi, ci copilul pe care-l aştepta. Oricum, era şi ea 
foarte ataşată de castel şi risca să încurce afacerile... Să 
spunem că aţi dat o lovitură dublă. 

— E monstruos! 

— Dv. aţi zis-o! Cu toate acestea, trebuie să recunosc, 
domnule Jarnis, sunteţi un trăgător abil şi în acelaşi timp, 
un jucător abil... V-aţi gândit că dacă-mi dezvăluiaţi liniştit 
mobilurile dv., neîncercând să ascundeţi că moartea d-nei 
Drouet vă servea planurile ambiţioase, afişând o oarecare 
decenţă în privinţa oportunității de a reitera imediat oferta 
de cumpărare, mă veţi convinge foarte uşor că nu sunteţi 
amestecat în această crimă. Un vinovat, trebuia să-mi spun 
eu, n-ar vorbi astfel. Recunosc, bluff-ul dv. a reuşit, cu atât 
mai mult cu cât atenţia mea era îndreptată în altă 
direcţie... Aţi comis însă două greşeli după aceea, sau mai 
exact o imprudenţă şi o eroare... 

— Povestea as ta începe să mă amuze, domnule comisar. 

— Nu mă miră, spuse Lorain, eu sunt foarte amuzant. Aş 
fi şi mai nostim cu o pălărie tiroleză. 

Jarnis îşi scoase batista, îşi luă ochelarii îşi începu să le 
frece lentilele; Lorain constată cu satisfacţie că-i tremurau 
uşor mâinile; ridicând ochii, întâlni privirea lui Jarnis. Îşi 
reprimă cu greutate o mişcare de recul, ca atunci când, 
ridicând o buturugă, descoperi dedesubt o colcăială de 
viermi. 

— Ce imprudenţă şi ce eroare, domnule Jarnis? 

— De unde să ştiu? răspunse primarul, n-am imaginaţia 
dv. 


Îşi pierduse însă vădit din siguranţă, faţa îi strălucea de 
sudoare iar privirea alerga fără încetare de la dreapta la 
stânga. „Are de gând s-o şteargă” îşi spuse Lorain. Cu 
toate acestea continuă: 

— Imprudenţa a fost că l-aţi făcut pe Trinquet să tacă, 
victimă a unui accident puţin cam prea providenţial... 
Greşeala a fost că v-aţi servit de două ori de acelaşi 
procedeu, cel pe care eu l-am numit sistemul adevărului 
orbitor... plantând arma crimei într-o vitrină, expusă 
cumva tuturor privirilor... 

Cu o agilitate pe care Lorain nu i-ar fi bănuit-o dat fiind 
gabaritul, Jarnis puse mâna pe un taburet, îl aruncă în 
direcţia lui Lorain şi se năpusti afară. 

Lorain se aruncă pe urmele lui şi-l prinse în momentul în 
care primarul deschidea portiera maşinii sale. 

— Hai, domnule Jarnis, spuse Lorain, un jucător ca dv. 
ştie când a pierdut... 


S 


— Iată-i! spuse Françoise Kern. 

Lorain intră în holul hotelului Leullion ţinându-l de braţ 
pe Blaise Drouet. 

— Deci Jarnis a fost? spuse Julius Kern, după ce se 
aşezară cu toţii în micul salon. 

— Da, Jarnis a fost, zise Lorain, puteam să-l descopăr 
mai din timp, dar m-am lăsat antrenat pe un făgaş ce 
ducea într-o direcţie greşită; făgaşul pe care-l făceaţi în 
urma dv., domnule Drouet... 

Blaise Drouet clătină uşor din cap. Lorain continuă: 

— Jarnis nu era omul care să suporte să vadă cum i se 
năruie ambițiile îndelung mângâiate... Era la curent cu 
hăituiala prevăzută pentru duminică, cunoştea foarte bine 
şi cele mai mici cute ale terenului din jurul castelului şi 
era, sau cel puţin fusese, trăgător de elită... 

— Doamne, spuse Françoise legănându-și capul, ce 


grozăvie! 

Lorain îşi reluă povestea: 

— La castel, bătrânul domn de Consoude, în scaunul său 
rulant, turba de furie că s-a organizat o vânătoare la care 
el nu putea participa. Fusese instalat într-o cameră de la 
parter, iar d-na Drouet pusese să se monteze peste tot 
unde erau trepte - şi numai Dumnezeu ştie câte sunt! - 
plane înclinate pentru ca bătrânul să poată circula cu 
scaunul cu rotile. El s-a dus în bibliotecă, şi-a luat binoclul, 
s-a întors în cameră şi s-a instalat la fereastră... 

— Şi l-a văzut pe Jarnis! exclamă Julius Kern, a fost 
martor la crimă! 

— Binoclul i-a căzut din mână, spărgându-se pe alee, iar 
el, fără îndoială, a vrut să vină să povestească ce văzuse... 
Emoţia fusese însă prea puternică, n-a mai avut vreme nici 
să iasă din cameră, a căzut fulgerat de un atac... Dar n-a 
fost singurul martor... Nu sunt sigur că Trinquet, care 
bracona prin împrejurimi, sperând ca zarva hăitaşilor să-i 
trimită şi lui ceva pradă în laţul de la liziera pădurii, nu 
sunt sigur deci, că Trinquet a asistat la comiterea crimei, 
dar sunt convins că l-a văzut pe Jarnis dând târcoale cu 
arma în mână... 

— Şi nu l-a denunţat? e miră Julius Kern. 

— Nu... Cu toate acestea, Trinquet îl ura pe Jarnis din 
tot sufletul. Jarnis îi avea probabil cu ceva la mână. 

— Credeţi că a încercat să-l şantajeze? întrebă Julius. 

— Nu, nici asta nu cred. Cred că Jarnis a auzit ecoul 
tiradelor pe care le ţinea Trinquet când se îmbăta criţă... 
S-a speriat. 

— Aşa aţi ajuns pe urmele lui? 

Lorain dădu din cap: 

— Da, din momentul în care a trebuit să recunosc în 
sinea mea că pornisem pe o cale greşită... 

Îl privi pe, Blaise Drouet şi reluă: 

— Încercând să-mi explic comportamentul dv., domnule 
Drouet, m-am lăsat antrenat, cum te laşi antrenat de un 


curent, într-o direcţie proastă. 

Imediat după crimă aţi trecut printr-o perioadă de o 
disperare totală, oarbă, un vid complet... şi v-aţi hotărât să 
vă sinucideţi. Din fericire, mulţumită domnului Kern, 
mulţumită poate şi acestei stări de orbire în care vă aflaţi, 
aţi dat greş... Atunci aţi început să vă gândiţi, să vă 
întrebaţi cine v-a ucis soţia... La început nici nu vă 
puseserăţi întrebarea, moartea Céei v-a părut un fel de 
fatalitate care trebuia să se întâmple într-o zi sau alta... 
Nu-i aşa? 

Blaise aprobă cu o înclinare a capului, iar Lorain reluă: 

— Când aţi aflat însă că soţia dv. era însărcinată, ceea ce 
până atunci nu ştiaţi... 

— Nu ştia! exclamă Françoise Kern, întorcându-se către 
Blaise. 

— Nu! spuse Blaise. 

— D-na Drouet dorise să anunţe vestea în timpul 
prânzului vânătoresc, zise Lorain, nu-l informase decât pe 
socrul ei, încă de joi probabil, la întoarcerea de la Paris şi 
l-a rugat să păstreze tăcerea... 

— Dar de ce? se miră Françoise Kern. 

— Cred că se temea puţin de reacţia soţului ei, spuse 
Lorain, subiectul respectiv era... fierbinte... provocase deja 
o discuţie violentă între ei. Anunţând vestea în public, în 
faţa unui mare număr de persoane, ar fi dezamorsat 
întrucâtva bomba. Nu sunteţi de aceeaşi părere domnule 
Drouet? 

— Ba da, zise Blaise, dar n-avea de ce se teme... 

— Din momentul în care aţi ştiut adevărul, aţi început să 
vă bănuiţi propriul tată... Să spunem lucrurilor pe nume, 
domnule Drouet, îl detestaţi pe tatăl dv? 

— Da, răspunse Blaise, era un om odios. 

Îl privi pe Lorain şi adăugă cu o voce surdă: 

— A ucis-o deja pe mama! 

— E posibil ca dl. de Consoude să fi fost responsabil de 
soarta nefericită a mamei dv., spuse Lorain, nu sunt în 


măsură să judec acest lucru, dar n-a asasinat-o... 

— Câteodată e acelaşi lucru! 

— Înţeleg foarte bine, dar, din punctul de vedere al 
poliţiei cel puţin, sunt două lucruri diferite totuşi... Ar mai 
fi ceva de remarcat aici... V-aţi gândit că tatăl dv. 
descoperise pe de-o parte că Cea era evreică, ceea ce 
avuseserăţi grijă să-i ascundeţi, zic eu... 

Blaise se mulţumi să facă un gest vag din umăr. 

— lar pe de altă parte descoperise că nu era al dv. 
copilul pe care-l aştepta ea... Cunoşteaţi mai bine ca 
oricine concepţiile domnului de Consoude, importanţa... 
feudală!... pe care o atribuia eredității, sângelui... Ştiaţi că 
avea arme de mare precizie, cu bătaie lungă, perfect 
întreţinute... Mai ştiaţi că era şi un excelent trăgător... 
ştiaţi că dispunea de mobilitatea necesară, în scaunul său, 
pentru a se deplasa chiar până la zidul împrejmuitor al 
parcului, dacă avea chef... Aţi fost convins că el era 
asasinul. 

— Da, spuse Blaise. 

— Iar dv. aproape că m-aţi convins şi pe mine. Din acea 
clipă nu v-aţi mai gândit decât la un singur lucru: să faceţi 
dreptate... să faceţi dumneavoastră înşivă dreptate, 
deoarece, eraţi convins că justiţia şi-ar fi retras braţul, 
ţinând cont de vârsta şi de starea sănătăţii domnului de 
Consoude. E corect până aici? 

Blaise aprobă uşor din cap. 

— V-aţi întors noaptea la castel, de mai multe ori chiar, 
pentru a găsi arma pe care credeaţi că o folosise tatăl dv... 
Bineînţeles că n-aţi găsit-o... Acest lucru nu v-a zdruncinat 
însă convingerea... Încercând să-l loviți pe tatăl dv. în ceea 
ce avea mai scump şi mai de preţ, numele, familia, aţi 
conceput planul de a vă autodenunţa ca ucigaş, făcând 
astfel încât să apară ştirea cu un titlu mare... Nu v-aţi dat 
nici măcar osteneala să inventaţi un scenariu plauzibil, nu 
vă interesa dacă poliţia vă credea sau nu, esenţial era ca 
titlul să apară pentru a-l putea pune sub ochii tatălui dv... 


Eraţi oricum hotărât ca după aceea să încercaţi din nou să 
vă sinucideţi... după aceea adică după ce l-aţi fi asasinat 
într-un fel, pe tatăl dv... 

— Blaise! exclamă Françoise Kern cu o voce vibrantă, 
spune ceva! 

— Nu i-am băgat ziarul, sub nas, am vrut dar n-am 
putut... M-am lăsat în voia sorții... 

— Nu vom afla niciodată dacă ziarul i-a căzut sau nu în 
mână, spuse Lorain, nici măcar dacă ar mai fi fost în stare 
să înţeleagă... Cellerier are convingerea intimă că nu... 
Cert este că a murit în noaptea următoare, victimă a unui 
al doilea atac... Din acea clipă am crezut că ne veţi spune 
adevărul, domnule Drouet, cel puţin adevărul dv... Dar 
acest lucru v-ar fi obligat să admiteţi că soţia dv. purta un 
copil care nu era al dv... Pentru că dv nu puteţi avea copii, 
nu-i aşa, domnule Drouet? 

— Nu. 

— Nu ne-aţi spus nimic pentru că nu voiaţi să terfeliţi 
reputaţia d-nei Drouet... Dar nici noi. Nu v-aţi gândit că ar 
fi putut găsi o cale de a avea un copil al ei, fără a fi nevoie 
să vă înşele, fără să se dea măcar altui bărbat... 

Se întrerupse, gândindu-se amuzat la părintele Boutin. 
„Avea dreptate să mă acuze că sunt de modă veche, că 
gândesc ca pe vremea bunicii...” 

— Lucrurile se schimbă prea repede, spuse. 
Mentalităţile nu pot ţine pasul... 

— Cea a ştiut întotdeauna foarte clar ce voia, murmură 
Julius. 

— Şi ceea ce nu voia, adăugă Lorain, libertatea... 

Julius îi aruncă o privire scrutătoare comisarului: 

— Asta voia să spună, aşa credeţi?... „Urăsc, libertatea”? 
Nu înţeleg... 

— Ţinea ca soţul ei să înţeleagă bine de ce, din ce 
motive imperioase, vitale pentru ea, se hotărâse în sfârşit 
să aibe un copil... chiar un copil al cărui tată, biologic 
vorbind, n-ar fi putut fi el... 


S 


Lorain ieşi şi se îndreptă agale spre cafeneaua Celor 
Trei Gări. „lată”, îşi spuse „încă o afacere terminată.” 
Mereu, la debutul fiecărei anchete, se aştepta ca în ziua 
când va reuşi să descâlcească iţele unei afaceri să încerce 
o mare satisfacţie. De fiecare dată era vag dezamăgit. 
Acum poate chiar mai mult ca oricând. 

Îşi dădu seama că atmosfera oraşului, cu silueta lugubră 
a castelului în zare, îl apăra. Işi dădu seama că pe măsură 
ce trecuseră zilele, figura Ceei Drouet, puţin neclară 
pentru el, împrumutase trăsăturile unei alte femei... 

O frază îi veni în gând, o citise cândva, nu mai ştia unde. 
O pronunţă cu voce tare, cu amărăciune: 

— Naşterea este un accident mortal...