Liviu Rebreanu — Ciuleandra

LIVIU REBREANU 
CIULEANDRA 


— Tacil,.. Taci... Taci, 

O prăvălse pe sata şi, cu genunchiul drept, îi zdrobea sănii, 
Degetele zi le înfipsese în gâtul ei plin şi alb, parc-ar îi vrut să 
înăbuge un răspuns de care se temea. Îi sirnţea corpul zvârcolindu- 
se, întocmai ca sub o îmbrățigare herbinte, gi zvârcolhrea îl înturia 
mai nătâng, 

— Tacil... Taci, | 

Fepeta acelagi cuvânt, cu acelaşi glas horcăut, forăind pe nas rar, 
prelung. Ochi lui umiflați nu vedeau totugi nirruc, ca şi când s-ar fi 
coborât peste ai un obositor văl rogu,,, 

Într-un târziu, o atingere molatecă îi cuprinse brațele, numai 
câteva clipe, şi apoi se topi, neputincioasă, El îşi dădu searna, ca 
priri vis, că trebuie să he mâinile ei, încercând să se apere. Şi 
atunci, decdată şi foarte deslugit, îşi auzi propria-i voce, aspră, 
strâmbă, găfântă, răbufnind ca dintr-o adâncime de pieniță, îi trecu 
fulgerător prin gând „ce glas!” şi îndată, parcă gi-ar fi recăpătat 
brusc vederea, zări două globuri albe, sticloase, aproape iegite din 
orbite, cu o hinărețea de wmzoare rogi încercuind o pată rotundă 
albastră-moarie: ochu ei înrmărmuriți într-a lucire de spairnă 
resemnată,,. Privirea îl ustura ca o mustrare nesutfentă: 

ami i = 7008 


— - i "pe 1 E] Fi 1 Pi LT Ca po d 


LIVIU REBREANU 
CIULEANDRA 


— 'Taci!... Taci!... Taci...! 

O prăvălise pe sofa şi, cu genunchiul drept, îi zdrobea 
sânii. Degetele şi le înfipsese în gâtul ei plin şi alb, parc-ar fi 
vrut să înăbuşe un răspuns de care se temea. Îi simţea 
corpul zvârcolindu-se, întocmai ca sub o îmbrăţişare 
fierbinte, şi zvârcolirea îl înfuria mai nătâng. 

— 'Taci!... Taci...! 

Repeta acelaşi cuvânt, cu acelaşi glas horcăit, forăind pe 
nas rar, prelung. Ochii lui umflaţi nu vedeau totuşi nimic, ca 
şi când s-ar fi coborât peste ei un obositor văl roşu... 

Într-un târziu, o atingere molatecă îi cuprinse braţele, 
numai câteva clipe, şi apoi se topi, neputincioasă. El îşi dădu 
seama, ca prin vis, că trebuie să fie mâinile ei, încercând să 
se apere. Şi atunci, deodată şi foarte desluşit, îşi auzi 
propria-i voce, aspră, strâmbă, gâfâită, răbufnind ca dintr-o 
adâncime de pivniţă, îi trecu fulgerător prin gând „ce glas!” 
şi îndată, parcă şi-ar fi recăpătat brusc vederea, zări două 
globuri albe, sticloase, aproape ieşite din orbite, cu o 
finăreţea de vinişoare roşii încercuind o pată rotundă 
albastră-viorie: ochii ei înmărmuriţi într-o lucire de spaimă 
resemnată... Privirea îl ustura ca o mustrare nesuferită: 

— Ta... a... 

Vruse să strige, dar acuma sunetele i se sfărâmau în cerul 
gurii, hârâitoare şi uscate, iar globurile albe în aceeaşi 
vreme se măreau mereu şi se împreunau într-un disc 
cenuşiu, care apoi începea să se învârtească ameţitor 


împrejurul petei albastre nemişcate. Un simţământ greu de 
leşin îi înmuie braţele. 1 se părea că are să se prăbuşească 
şi căuta disperat un sprijin... 

Ca trezit dintr-un coşmar, sări trei paşi înapoi. Degetele îi 
rămaseră răşchirate şi ţepene. Se uită împrejur năucit. 
Făcea sforţări să se orienteze. Razele becurilor, gălbui şi 
filtrate, îl dureau, ca şi când ar fi intrat repede, după un 
întuneric mare, orbitoare. 'Toate lucrurile i se înfăţişau cu 
reliefuri neobişnuite. Lângă sofa, blana de urs alb se 
zbârlise, iar capul cu ochii morţi, de sticlă, îl privea căscând 
gura către el, ameninţător, în cămin două buturuge 
mocneau în flăcări galbene, ce se răsuceau şi se întindeau 
mânioase ca nişte limbi de balaur, între cele două ferestre 
dinspre stradă, consola, cu oglinda până-n tavan, încărcata 
de pufuri, borcane, sticluţe şi alte obiecte, din arsenalul de 
întreţinere a frumuseţii feminine, părea o fiinţă vie 
încremenită de ruşine. 

Ajunsese lângă uşa dormitorului, potrivindu-şi manşetele 
şi mânecile boţite, dar uitându-se mereu uluit la sofaua pe 
care ea zăcea neclintită, cu capul spre dânsul, încât îi vedea 
numai creştetul puţin aplecat în dreapta, pieptul decoltat şi 
rochia mototolita. Milioane de gânduri îi plouau în minte şi 
se ciocneau în zgomote surde. Când, după un răstimp, i se 
mai potoli inima, observă că singurul zgomot în lume îl 
făcea respiraţia lui ostenită; încolo o tăcere blândă, 
moleşitoare; chiar focul în cămin ardea acuma atât de lin, 
parc-ar fi fost un foc imaterial. Numai căldura era 
sugrumătoare. Sudorile îi curgeau pe obraji ca lacrimile şi 
totuşi mai râu îl supăra tăcerea, încât, ca s-o alunge, rosti: 

— Madeleine! 

Căutase să fie dulce şi se spăimântă de glasul care parcă 
era al unui străin duşmănos, îşi aminti că tot astfel îl mirase 
acelaşi glas adineaori când... şi deodată se simţi copleşit de 
o ruşine mare, parcă s-ar fi pomenit gol în mijlocul unei 
mulţimi batjocoritoare, îşi dădea seama că, deşi avea ochii 


aţintiţi asupra sofalei, sufletul lui nu voia să vadă nimica, de 
frică să nu trebuiască a înţelege prea curând. 

— Madeleine! murmură apoi din nou, cu umilinţă, ca şi 
când ar fi încercat să ispăşească o faptă printr-un cuvânt. 

Câteva clipe avu simultan toate certitudinile: că trăieşte şi 
că e moartă, că a ucis-o şi că n-a ucis-o, că nu s-a întâmplat 
nimic şi că s-a sfârşit tot... În aceleaşi clipe însă îşi mai 
reamintea cum, pe când se năpustise asupra ei, îi stăruise 
în creieri, ca o poruncă, gândul că trebuie s-o omoare şi că 
totuşi n-are să moară... 

Deodată, într-un fior de spaimă, zări, drept în faţă, un 
tânăr cu pârul negru, puţin vâlvoit, cu figura rasă, fină, 
ovală şi răvăşită, cu cu plastronul frământat şi o aripă a 
gulerului ridicată până la ureche, ca la eroii aristrocratici în 
filmele americane, după o încăierare de box cu rivalul 
burghez... Tresări când îşi recunoscu chipul în oglindă. 

„Bietul Puiu Faranga!” făcu dânsul schiţând un surâs trist, 
pe care cel din oglindă i-l întoarse prompt. 

Surâsul însă îi îngheţă brusc pe faţă ca o mască, în 
oglindă, de pe sofa, cu capul plecat uşor într-o parte, 
Madeleine îl privea cu ochii foarte mari şi albi şi cu o figură 
parcă dispreţuitoare. Buimăcit porni spre ea. dar un 
zgomot îi reteză mişcarea. Braţul Madelemei. alb şi rotund, 
alunecase jos, oprindu-se pe gâtul ursului, parc-ar fi vrut 
să-l alinte. 

Acuma Puiu Faranga avu fulgerător revelaţia realităţii. 
Ochii ei păreau vii, braţul ei se lăsase într-o mişcare vie, şi 
tocmai acestea îi spuseseră mai limpede că nu mai e nici o 
speranţă. Spaima că a atins o viaţă omenească i se răsucea 
în suflet ca un pumnal. Nu mai saia ce să facă. iar neştiinţa 
aceasta î! umplea de groază, iar liniştea dimprejur îi 
sugruma, întoarse deodată spatele cu o sforţare cruntă, ca 
şi când şi-ar fi smuls picioarele dintr-o ţintuire, şi porni 
afară pe uşa deschisă a dormitorului, în şira spinării o mână 
urmăritoare îl trăgea înapoi... 

II. 


Avea paşii şovâăitori şi clătinaţi ca un om beat. Trecu prin 
odaia de dormit, în care ardea un singur bec albastru, ochi 
pânditori, apoi printr-un salonaş întunecos, ieşi în hall, unde 
era o lumină supărător de vie. şi se repezi la o uşă închisă în 
faţa căreia se opri, parcă i s-arfi sleit puterile. Pe urmă, 
totuşi, se pomeni înlăuntru, zvârlit ca de un vânt nâpraznic, 
bâiguind: 

— Tată!... Tată...! 

Bătrânul Policarp Faranga se ridică speriat de după birou. 
Văzând pe fiul său. Îl apostrofă puţin nervos: 

— Tu esfou?l 

Când auzi glasul tatălui, Puiu se simţi mai zdrobit. Groaza i 
se risipi şi făcu loc unei disperări ameţitoare. Se apropie de 
birou şi se prăbuşi istovit în fotoliu! larg de piele. Bătrânul, 
în picioare,?l examina ceremonios şi jignit pentru 
necuviinţalui de-a se fi rostogolit pe scaun, înainte să-l fi 
poftit. Era şi el în frac, cu pieptul plin de decoraţii, peste 
care se aşternea barba-i maiestuoasa, argintie şi deosebit 
de îngrijită, îi plăcea să apară mereu serios şi măsurat, nu 
numai în lume, dar chiar faţă de sine însuşi, înalt, robust, îşi 
purta cei şaizeci şi trei de ani cu o demnitate aproape 
trufaşă, inspirând în jurul său respect spontan... Fiindcă 
Puiu tăcea, îşi calcă pe inimă în cele din urmă şi-l întrebă: 

— Mais parte donc, voyons, parte! Qu 'est-se que tu as?2 

Tânărul întoarse spre dânsul nişte ochi stinşi, rătăcitori. Se 
gândea cum să-i spună ce s-a întâmplat şi nu găsea 
cuvintele potrivite. Izbucni fără şir: 

— Tată... am făcut... nu ştiu... a murit Madeleine... 
Faranga, parc-ar fi primit o săgeata în inimă, se cutremură: 

— Ce-aizis?... Madeleine? Tu?... Imposibil!... Încercă să 
citească adevărul în ochii lui, dar Puiu plecase iar capul. Un 
răstimp bătrânul mai stătu, frământând în minte serii de 
întrebări, sprijinât cu amândouă mâinile de dunga mesei, 
înţepat ca un judecător fără experienţă în faţa unui acuzat 
misterios, în sfârşit, ocoli biroul, veni lângă Puiu şi-l apucă 
de umăr: 


— Unde este...? 

Nu termină întrebarea şi nici răspunsul nu-l aşteptă decât 
o secundă. Ca şi când mişcarea împrejurul biroului i-ar fi 
schimbat mersul gândurilor, porni îndată spre ieşire, lăsând 
uşa larg deschisă... 

Puiu căzuse într-o toropeală cenuşie, neclintit, parcă 
habar n-ar fi avut pentru ce se află aici. Gândurile îi erau 
acum un haos apăsător, în care nimic nu izbutea să se 
închege într-o formă lămurită. Pe sub şuvoiul crâmpeielor 
de gânduri însă, sufletul lui înţelegea clar că tatăl său s-a 
dus acolo, să vadă şi să se convingă dacă e adevărat că 
Madeleine... Astfel auzi foarte bine paşii rari, apăsaţi ai 
bătrânului şi simţi că uşa a rămas deschisă. Pe urmă 
deosebi glasul tântei Matilda, cu respiraţia grea şi grăbita 
de urcarea scării, scuzându-se că a întârziat nu din vina ei, 
ci a şoferului care, tocmai când sa pâece, a găsit ceva de 
reparat la automobil... În sufletul lui Puiu răsări pe loc 
confirmarea; da, numai ea e vinovată căci, dacă ea venea la 
timp, nu s-ar fi întâmplat nimica... Bătrânul răspunse ceva 
Matildei. Puiu nu prinse înţelesul cuvintelor, dar auzi îndată 
pe tante Matilda scâncindu-se, cu întrebări scurte, 
insistente, alergând după Faranga... Glasurile şi paşii lor se 
pierdură pe coridor sub cotropirea unui plâns ascuţit, 
prelung şi sâcâitor, al jupânesei care, desigur, întorcându-se 
în budoar, a aflat pe stâpână-sa rece şi a venit să dea 
alarma. Urmă o tăcere şi apoi nişte fâsâituri de paşi sfioşi. 
Puiu simţea că trebuie sa fie feciorul, care arde de 
curiozitate. Peste câteva momente îl auzi, în uşă, zicând 
candid: 

— M-aţi sunat dumneavoastră, conaşule? 

Îi făcu semn cu mâna să plece. Feciorul închise uşa, fără 
zgomot, ca la o cameră de bolnav. 

Pe urmă tăcerea se înţeleni grea, înăbuşitoare. Biroul vast 
se împăienjenea într-un somn afund. Puiu, încremenit, nici 
nu mai cuteza să încerce vreo mişcare. Doar gândul că 
bătrânul nu se mai întoarce îl ustura din ce în ce mai 


dureros. De la dânsul aştepta acuma mântuirea. El însuşi 
nu se simţea capabil nici măcar să cugete. De altfel, 
totdeauna, şi mai ales în ceasurile grele, bătrânul singur lua 
hotărârile trebuincioase. 

Ceea ce îl îngrozea acum era că vremea trecea atât de 
încet. l se părea că s-au scurs ore întregi, de când a ieşit 
bătrânul. Licăriri de speranţă îi înfloreau în inimă: dacă nu 
vine, înseamnă că poate Madeleine totuşi n-a murit... 
Speranţa însă îl întrista pentru că o simţea deşartă şi nu 
făcea decât să-i reamintească mereu întâmplarea, pe care 
el o silea să o şteargă din minte. 

În sfârşit, nu mai putu îndura tăcerea. Se sculă. Voia să 
plece, oriunde, dar să nu mai fie singur. Chiar atunci apăru 
în uşă tatăl sau urmat de tante Matilda. Puiu înţepeni lângă 
birou, cu ochii nerăbdători spre bătrânul care trecu fără să- 
| privească, în schimb. Matilda, piânsâ şi amărâta, se repezi 
la dânsul şi-l îmbrăţişa ocrotitor: 

— Ah. quel terrible malheur, pauvre petit Puiu!3 

Matilda era soră cu mama lui Puiu, Rămasă văduvă foarte 
tânără şi fără copii, îşi împărţise toată inima ei între operele 
de binefacere şi nepoţelul Puiu, mai cu seamă că 
sărmănelu! avusese nenorocirea să piardă pe maică-sa 
micuţ de tot. Împlinea acum vreo cincizeci de ani, era 
înaltă, uscăţivă şi nobilă, se înduioşa uşor şi vorbea multe şi 
nevrute. 

Auzind-o, Faranga îi zise supărat: 

— Aide, Tilda, ajunge! Să lăsăm lamentările!... Tu du-te 
mai bine dincolo, că aici noi avem de lucru! 

— Mais si, mais si, murmură Matiâda ştergându-şi ochii. 
Pauvre Madeleine!... Oh, la pauvrette!4. Ce catrastrofâ!... 
lacă, plec!... Puiule scump, fii tare! Durerile şi nenorocirile 
pentru oameni sunt lăsate de Dumnezeu!... Nu-ţi pierde 
cumpătul şi nu dispera, pauvre petit5 Puişor...! 

Îl îmbrăţişă iar şi-l sărută, plângând, pe amândoi obrajii. 
Porni. Din uşă, mai zise bătrânului: 


— Fii şi tu calm, Poly, te implor!... Şi dacă aveţi nevoie de 
mine, să mă chemaţi negreşit...! 

III. 

Policarp Faranga umbla de colo până colo prin birou, cu 
mâiriiie la spate, cu fruntea în pământ, în vreme ce Puiu 
stătea în acelaşi loc, urmărind din privire toate mişcările 
bătrânului, greie, îndurerate. Părea că sub povara 
gândurilor, chiar silueta lui mândra se gârbovea văzând cu 
ochii. 

Niciodată Faranga, în viaţa-i bogată totuşi în evenimente, 
nu primise o lovitura atât de neaşteptată şi de cruntă. Puiu 
îi fusese toată nădejdea, mai ales de când anii se 
înmulţiseră pe umerii lui El era singurul vlăstar al familiei 
Faranga şi printr-însul familia aceasta, de obârşie străveche 
boierească, trebuia să se perpetueze. Cu nimica nu se 
mândrea mai mult bătrânul decât cu neamul său. Îşi 
urmărea ascendenţa până la Vlad 'Tereş. Descoperise 
undeva, şi povestea bucuros oricui, că aprigul voievod 
muntean ar fi dat o dată boierilor drept pildă de cinste şi 
credinţă pe un Faranga. În cursul veacurilor familia a 
sărăcit de câteva ori, dar totdeauna a ştiut să-şi păstreze 
nepătat numele... Moştenise, împreună cu un frate, o avere 
frumoasă. Dar fratele s-a prăpădit în vârstă plăpândă, şi aşa 
a rămas el singur cu numele şi cu averea familiei. S-a 
însurat pe la treizeci de ani, după ce a gustat toats plăcerile 
vieţii uşoare, obligatorie pentru oamenii bogaţi şi fără 
ocupaţie. Oiga Dobrescu, fiinţă gingaşă, a fost o sctie ideală: 
bună, frumoasă, indulgentă, cu avere... Închidea ochii la 
numeroasele escapade, pe care Poly le-a continuat şi duoâ 
căsătorie, în al patrulea an a venit pe lume Puiu, iar după 
alţi patru, Olga s-a stins. De-abia când a pierdut-o pe ea a 
dobândit dragostea cea mare pentru copil şi a înţeles 
însemnătatea lui pentru viitorul familiei. Tot atunci a pus 
cruce şi vieţii uşoare, intrând în politică, spre a avea o 
meserie. Cu avere şi nume a făcut repede carieră. Urmase 
odinioară nişte vagi cursuri de drept, dar, fireşte, fără a 


practica vreodată avocatura. Diploma îi oferea acum 
posibilitatea să se considere şi să fie considerat jurist. 1 se 
descoperi, de către prieteni şi ziarişti binevoitori, chiar 
oarecare talent oratoric şi astfel toată lumea aplaudă când, 
printr-o împrejurare fericită, i se încredința portofoliul 
justiţiei. Deveni omul serios şi grav, care a rămas până azi. 
Purta, de când se însurase, ca un trofeu, o barbă superbă. 
Ea i-a câştigat odinioară celebritatea bulevardieră bu- 
cureşteană: cea mai frumoasă şi mai îngrijită barbă din 
România... Tot ea îi împrumuta acuma bună parâe din 
prestigiul necesar unui om politic cu răspundere. Pentru că 
sub ministeriatul său de câteva luni s-a votat o lege bună, s- 
a ales cu stima cercurilor judecătoreşti şi epitetul măgulitor 
„omul justiţiei”. Nbi nu se mai putea închipui să se facă ceva 
în domeniul dreptăţii fără a se cere părerea lui autorizată, 
fie la putere, fie în opoziţie. 

Puiu a crescut înfăşurat în dragostea lui idolatră. lubea 
într-însu! nu numai pe copilul său şi amintirea mamei 
copilului, ci pe continuatorul neamului. Se iubea pe sine 
însuşi, îi părea rău de viaţa de odinioară şi-l muncea teama 
să nu se restrângă asupra copilului păcatele tinereţii lui 
desfrânate. Băiatul era plăpând, ca şi maică-sa. Şi din 
pricina aceasta l-a ocrotit mai sârguitor... 

În mers maşinal, Faranga îşi depăna amintiri şi frământa 
regrete. O clipă se opri şi se uită plin de duioşie la Puiu, 
care stătea mereu în picioare, pironit într-o aşteptare 
tulbure, îi şopti blând: 

— Şezi, Puiule... 

Tânărul răspunse cu o privire întrebătoare. Se aşeză. 
Bătrânul însă îşi reluă plimbarea, ca şi când mergând în 
trecut ar fi vrut să ajungă la o ţintă în viitor... Toate 
ocrotirile lui zadarnice au fost. S-a gândit să-l însoare cu o 
fată prin care să se regenereze şi îimprospăteze sângele 
neamului. Căsătoriile între odrasle de familii prea vechi dau 
progenituri şubrede. Când e prea albastru, sângele e un 
stigmat de degenerescentă. L-a însurat de timpuriu, tocmai 


ca să-l ferească de viaţa pe care a dus-o el însuşi. Puiu 
totuşi a urmat tradiţia. Căsnicia nu l-a împiedicat, ba l-a 
stimulat. Şi l-a adus în halul de azi... 

Faranga se aşeză deodată la birou, calm hotărât. Puiu 
căută să-i întâlnească privirea şi nu reuşi. Bătrânul stătu 
câteva secunde pe gânduri, ca şi când ar fi căutat o frază 
sau un cuvânt, apoi luă brusc telefonul: 

— Allo... Centrala?... Dă-mi te rog prefectura poliţiei! 

Puiu îngălbeni. Realitatea întreagă i se înfăţişă la auzul 
unui singur cuvânt. Bâlbâi înspăimântat: 

— Ce vrei să faci, tată? 

Faranga răspunse în telefon: 

— Dă-mi pe domnul prefect! Şi peste un minut: Domnu! 
prefect?... Aici Policarp Faranga... Da, chiar eu sunt, dragă 
Nicule!... Nu, n-am plecat şi nici nu mai pot să pleca... Eram 
tocmai îmbrăcaţi, dar s-a întâmplat o mare, foarte mare 
nenorocire în familie... Ba da, nu exagerez deloc, foarte 
mare, repet! Închipuieşte-ţi, copilul meu, Puiu, într-un 
moment de rătăcire, desigur, a omorât pe Madeleine, pe 
nevastă-sa... 

Aparatul îi tremura în mână. Se uita, vorbind, în ochii lui 
Puiu, care se zbuciuma să-i ghicească gândul. 

— Da, într-adevăr, de necrezut... Şi cu toate astea... le rog 
dar să te osteneşti numaidecât până la mine, să vedem ce-i 
de făcut... Te rog!... Fireşte, evident, trebuie să aduci şi pe 
procurorul de serviciu... 

Aşeză receptorul pe furcă şi râmase cu mâna înti nsă şi cu 
och ii ţintă la Puiu. 

— L-ai chemat să mă aresteze? întrebă tânărul, fără pic de 
sânge în obraji, cu glasul răguşit. 

Faranga avu un zâmbet straniu: 

— Tu nu te aşteptai la urmări? La nimic? 

— Da... ba da, murmură Puiu, după o pauză, frânt, plecând 
capul. 

— Sper că-ţi dai seama ce-ai făcut? 

— Am greşit, şopti Puiu mai răguşit ca adineaori. 


— Ei bine, eşti un asasin! scrâşni bătrânul, parc-ar fi smuls 
cuvântul cu un vârf de cuţit. Un Faranga ucigaş ordinar, ca 
orice derbedeu... Ah! 

Sfărâmă între degete o foaie de hârtie. Se potoli îndată şi 
adaogă: 

— Dar acuma nu mai e timp de pierdut cu vorbe 
zadarnice, în zece minute prefectul va fi aici. Până atunci 
trebuie sa te hotărăşti şi să alegi! 

Puiu ridică o privire uluită. 

— Ce să aleg, tată? 

Bătrânul Faranga îşi reveni încurcat. 

— Aşa-i, încă nu-ţi spusei... Mi s-a părut că... 

Zăbovi puţin până să-şi ordoneze gândurile. Apoi se sculă, 
se apropie şi se lăsă în fata lui, pe celălalt fotoliu. Urmă cu o 
voce moale, în care era şi imputare, şi milă: 

— Nu te-am descusut de loc, adevărat... Nu te-am întrebat 
nici de ce-ai omorât-o şi nici cum ai omorât-o... Ar fi fost şi 
de prisos. Moartea vorbeşte mai elocvent ca toate frazele. 
Şi totuşi nu pot să nu mă întreb pe mine însumi cum s-a 
putut găsi un om, şi încă copilul meu, care să asasineze o 
fiinţă atât de bună ca Madeleine?... Pe Mădălina noastră!... 
Care ţi-a tolerat tot, tot, care n-a vrut nici măcar să audă 
despre murdăriile tale multiple şi continue!... E 
extraordinar, pur şi simplu extraordinar! 

— Nici eu nu ştiu, tată, zise foarte sincer tânărul, 
frângându-şi mâinile şi abia reţinându-şi lacrimile. 

— Cred, cred! aproba Faranga şi cu vorba, şi cu capul. Da, 
a fost o rătăcire, un moment de nebunie subita... Numai aşa 
s-ar putea explica o faptă atât de inexplicabilă şi o crimă 
atât de monstruoasă. Căci, oricât de ticălos erai altfel, de o 
înşelai cu toate femeile posibile şi imposibile, aveam 
impresia că în fond tot pe Mâdâlina o iubeai cu adevărat. 
Lasă că nici nu se putea să n-o iubeşti. Cine a cunoscut-o a 
îndrăgit-o. Ş-apoi tu însuţi, doar din dragoste ai luat-o... 

— Am iubit-o mult, nespus de mult, tată, făcu Puiu cu ochii 
în gol şi parcă pipăindu-şi sufletul. Mult de tot şi cu toate 


astea vezi bine cum... Tăcu, şi adaogă aproape în şoaptă: 
Poate că mi-am pierdut minţile... 

Bătrânul avu o tresărire. Şi, ca şi când i-ar fi părut rău că 
s-a înmuiat, vocea îi redeveni aspră: 

— "Toate acestea sunt acuma vorbe sterpe. Realitatea este 
că vine prefectul cu procurorul. Crima naşte ispăşirea. Va 
să zică... 

Şovăi. Poate că nici el nu era încă deplin iămurit ce vrea. 
Scormonea cuvinte, ca să-şi lege între timp ideile. 

— Trebuie şa înţelegi că asemenea faptă nu poate rămâne 
fără sancţiune... 

— N-ar fi fost oare mai bine să mă sinucid, tată? întrebă 
Puiu deodată cu o lucire în ochi. 

Faranga îl privi lung şi puţin dispreţuitor: 

— Ar fi fost o soluţie şi asta, evident, dar acuma e prea 
târziu. Cine ştie dacă ar fi fost cea mai bună? Mi-ai fi uşurat 
situaţia pe moment şi totuşi aş fi rămas fără nici o umbră de 
speranţă... De altfel sinuciderea e un gest spontan, ca şi 
uciderea. Dacă n-ai fost capabil s-o execuţi imediat... 

Dispreţul din privirea bătrânului şi ironia cuvintelor lui 
întărâtă pe Puiu. 

— Mă crezi şi laş, tată? 

— Asasinii sunt de obicei laşi, ripostă Faranga cu o răceală 
tăioasă. 

Tânărul, biciuit, sări în picioare, încercând să protesteze. 

— Stai jos! porunci ţâţâi. Nu-ţi lua aere de cavaler fără 
prihană, că nu te-au prins niciodată şi cu atât mai puţin te- 
ar prinde azi! Ce Dumnezeu, tot nu pricepi? 

— Dacă dumneata crezi că, în situaţia în care am ajuns n- 
ai nimic m3' bun de făcut decât să mă insulţi... 

Faranga îl întrerupse cu o vioiciune surprinzătoare, 
copleşit deodată de durere şi cu un glas muiat în lacrimi: 

— A, dar tu cât mi-ai insultat inima cu fapta asta mârşavă! 
Ai zdrobit tot, Puiule, tot ce am crezut că am şi tot ce 
nădăjduiam în viitor! Unicul copil al lui Policarp Faranga e 
un ucigaş ordinar, îţi dai tu seama ce poate să însemne asta 


pentru mine? Şi baremi dacă ai fi avut o nevastă păcătoasă, 
care te-ar fi înşelat sau ţi-ar fi făcut altminteri zile amare, 
dacă... Dar Madeleine a fost un înger! O ştie toată lumea. 
Peste putinţă să te gândeşti că ai convinge pe cineva că e la 
mijloc o crimă pasională care, orişicum, ar fi scuzabilă până 
la un punct. Nu. e o crimă ordinară, odioasă, îngrozitor de 
ordinară...! 

Se opri să se reculeagă. Îi era frică să nu-l podidească 
plânsu! Puiu însuşi se ghemui în fotoliu, simțind în spinare, 
ca o apăsare cumplită, greutatea faptsi din ce în ce mai 
mare. 

— Şi totuşi eşti copilul meu şi trebuie să caut să te salvez! 
reluă Faranga cu emoție stăpânită. Altfel ar fi să te 
aresteze, să te arunce în puşcărie, să se facă o instrucţie cu 
răscoliri de saltare şi apoi un proces în stil mare. cu masă 
specială pentru ziarişti, cu scormonirea tuturor intimităţilor 
şi tainelor familiei... Asta însă ar însemna terfelirea 
definitivă şi pentru totdeauna a numelui Faranga şi 
scoaterea noastră din rândul oamenilor de omenie, prin 
urmare asta nu se poate! Rămâne cealaltă modalitate... 
singura... 

Tânărul nu se mai mişca, parc-ar fi înmărmurit în faţa 
perspectivelor pe care ei însuşi le avusese confuza şi care, 
prin glasul tatălui său, deveneau de o claritate exasperantă. 

— Un Faranga nu poate fi criminal de rând! urmă bătrânul 
mai energic. Nu se poate! Şi dacă totuşi un Faranga a 
săvârşit o crimă de rând, n-a putut-o face decât din 
nebunie! Un moment de nebunie criminală e admisibil într- 
un neam ai cărui sânge, prin vechime, s-a sărbezit sau s-a 
îngroşat prea mult... 

Ca şi când n-ar fi înţeles prea bine, Puiu întrebă cu mai 
multă mirare în ochi, decât în glas: 

— Vrei să mă declari nebun? 

— Vreau să te salvez! accentua tatăl, în loc să mergi la 
închisoare, vei intra într-o casă de sănătate, unde vei sta 
sub observaţie medicală un răstimp. Pe urmă te vom 


interna pentru câteva luni, să zicem, într-un sanatoriu 
undeva în străiinătftte, şi astfel vei putea începe o viaţa 
nouă, cu un nume care nu va fi fost degradat cu totul. Va 
depinde numai şi numai de tine sa dovedeşti lumii că fapta 
ta de azi a fost o rătăcire nenorocită... A, fireşte, socoteala 
cu tine însuţi, cu sufletul tău, ai să ţi-o faci singur! Ispăşirea 
inevitabilă pentru imensa-ţi nedreptate faţă de sărmana 
Mâdâlina se va depăna în conştiinţa ta, fără ca eu să-ţi mai 
fiu de ajutor... 

Puiu deschise gura să zică ceva şi râmase cu gura căscată, 
parcă i s-ar fi încleştat fălcile. Bătrânul aştepta răspuns şi 
se supără când, în sfârşit, îl auzi în formă de întrebare 
timidă: 

— Adineaori m-ai îndemnat sa aleg? 

— Da! făcu Faranga. Posibil... Acuma însă te sfătuiesc, mai 
mult, îţi cer să nu alegi! Trebuie să faci cum am hotărât eu! 
Căci în joc nu eşti doar tu, cu persoana ta, ci sunt şi eu, şi, 
împreună cu noi, toţi strămoşii noştri. Prin urmare... 

— Prin urmare, trebuie să fiu nebun! murmură Puiu 
abătut, uitându-se peste capul bătrânului, într-un gol 
îndepărtat. 

— Mai bine nebun decât ocnaş! răsună crud răspunsul 
tatălui. 

Se făcu o pauză lungă. Apoi glasul lui Puiu şerpui ca o 
tânguire: 

— Şi dacă nu voi reuşi? 

— Trebuie! porunci Faranga. De altminteri despre asta 
răspund eu. [ara îmi datoreşte măcar atâta în schimbul 
serviciilor multe ce i le-am adus... 

Iar se făcu tăcere, în aer pluteau întrebări, îndoieli şi 
speranţe într-un vălmăşag apăsător. Apoi, în clipa când Puiu 
vru să mai spună ceva, apăru în uşă feciorul: 

— Conaşule, a venit domnul prefect... 

Amândoi tresăriră ca deşteptaţi dintr-o lume străină. 

— Da, bine, zise Faranga, recuiegându-se.cu o emoție care 
îi schimba glăsui. Tu aşteaptă-mă aici, adaogă către Puiu. 


Mă duc cu ei întâi acolo... În orice caz, curaj şi încredere! 
Aranjează-te puţin până ce venim...! 

Plecă repede. Mersul grăbit îi şădea rău şi-i micşora 
gravitatea. Feciorul, înainte de-a închide uşa, aruncă o 
privire curioasă şi înfricoşată spre Puiu. 

IV 

— Imposibil! se cruci prefectul, strângând mâna lui 
Faranga cu efuziune şi compătimire. Ce catrastrofă, dragul 
meu...!locmai povesteam procurorului ce mi-ai telefonat şi 
nu ne venea deloc să credem... Apropo, să-ţi prezint pe 
procurorul Săvulescu! Un băiat foarte de ispravă şi cu atât 
mai atins de întâmplarea asta nenorocită, că doar tu, pe 
când erai la justiţie, l-ai adus la Bucureşti... 

Faranga îi dădu mâna şi zise foarte încet: 

— Să vă conduc să vedeţi... 

— Cât te compătimesc, dragă Poly, şopti prefectul, într- 
adevăr mişcat şi simțind nevoia să-şi spună durerea. 

Acolo statură numai câteva minute, umplute de explicaţiile 
franco-române ale tântei Matilda, care plângea; vorbea, 
chema mărturia iupânesei, evoca amintiri din viaţa ei şi 
scene de iubire dintre Madeleine şi Puiu, apoi iar plângea şi 
iar vorbea. Faranga încercase să-i mai stăvilească avântul, 
dar în zadar. Ea continua cu mai mare dezinvoltură pentru 
ca prefectul, amabil, o admira, iar procurorul, timid, o 
aproba. 

În cele din urmă, Faranga îi pofti în biroul său, lăsând 
acolo pe Matilda cu jupâneasa. Întărea lor îngrozi pe Puiu 
atât de mult, că şi uită să se scoale. Prefectul se duse la 
dânsul, îi luă mâna. i-o scutura şi spuse tare, ca şi când ar fi 
vrut să risipească puţin atmosfera grea ce stăpânea: 

— Ce-a fost asta, Puiule?... Nu, stai jos, nu te scula! Îmi 
închipui cât trebuie să fii de zdrobit!... (Se întoarse către 
procuror.) Bietul băiat! Ce nenorocire!... Vezi, asta se 
cheamă ceasul rău, dragă procuroruie! 

Puiu se uită furiş la procurorul care părea tânăr, cam rigid 
şi prea serios pentru vârsta lui Avea nişte ochi căprui, 


cuminţi şi potoliţi. Era blond şi foarte sfios. Nu ştia ce să 
facă. Purta respect şi recunoştinţă bătrânului Faranga, a 
cărui bunăvoința i-a consolidat cariera, încât s-a putut 
căsători cu o fată bogată. Se gândea ca s-ar cuveni să se 
apropie şi el de copilul lui Faranga, să-i zică două vorbe 
bune, dar, pe de o parte nimeni nu făcuse prezentările 
obişnuite şi, de altă parte, el se afla aici în exerciţiul 
funcţiunii şi, deci, nu putea să înceapă relaţii cu un inculpat, 
chiar dacă inculpatul era fiul binefăcătorului său. 

În schimb prefectului Nicolae Spahiu nu-i tăcea deloc 
gura. Prieten din copilărie cu Faranga, avea totdeauna 
ţinută militărească (era chiar colonel în retragere) şi inimă 
de aur. 

— Stăteam gata să plec la Palat, când mi-ai telefonat, 
povestea dânsul. Dacă întrebai peste cinci minute, nu mă 
mai găseai... De altfel, văd ca şi voi... se zice că, fiind primul 
bal, va fi relativ puţină lume. numai miniştri, diplomaţi, 
înalţi demnitari, în sfârşit, tot ce există mai select... Dar ce 
să ne mai gândim acuma la balul Curţii? O, Doamne, bietul 
băiat... Uite aşa pică nenorocirile pe capul omului, când nici 
nu le aştepţi... În sfârşit, sa ne întoarcem la datorie! Datoria 
mai presus de toate! Nu-i aşa, dragă pro-curorule?... Ei, va 
să zică, eu aş propune să simplificăm pe cât se poate 
formele!... Pentru că e vorba de o întâmplare nenorocită 
atât de evidentă şi având în vedere că e la mijloc copilul lui 
Faranga. ar trebui, cred, să încheiem repede un 
procesverbal. În care să înregistrăm toate împrejurările şi 
apoi, pe baza procesului-verbal, sa clasăm afacerea, fără 
întârziere, ca să nu mai sporim durerea oamenilor prin 
tărăgâneii plictisitoare... N-am zis bine, domnule procuror? 

Procurorul schimba feţe-feţe. Nu îndrăznea să zică nu, dar 
nici nu-şi putea însuşi uşurinţa cu care prefectul iichida o 
chestie atât de gravă. Prefectului îi venea lesne sa 
vorbească, fiindcă nu avea nici o răspundere, pe când el... 
Din fericire Faranga interveni îndată, cu îoată energia: 


— Nu, dragă Nicuie, asta nu e o soluţie! Oricât ar fi de 
evidenta nenorocirea, legea rămâne lege şi trebuie 
respectată! Dacă nu e vorba de o crimă ca oricare alta, nu e 
mai puţin adevărat că un om a suferit o moarte violentă... 
de mâna altui om... Fireşte, o clipă de rătăcire, dar... 
Înainte de toate, deci, făptuitorul trebuie să fie internat 
într-un sanatoriu, ca să fie examinat asupra responsabilităţii 
penale. Pe urmă, se va vedea întrucât şi ce alte măsuri vor fi 
de luat... 

— Exact, excelentă! izbucni procurorul uşurat, cu o 
vioiciune aproape nefirească. 

Prefectul însă se supără: 

— Fugi. Poly, nu umblaţi cu d-astea! Se poate? Băiatul lui 
Faranga internat în casă de sănătate!... Mă jigniţi dacă 
insistaţi... Nu-i el, săracul, destul de prăpădit sufleteşte?... 
Nu, zău, Poly, dar ai nişte idei!... Nu zic, recunosc, e 
frumoasă atitudinea ta de senator roman, gata să-şi 
osândească propriul copii numai ca să se respecte legea... 
Dar nu uita că vremea senatorilor romani s-a isprăvit şi 
gestul tău n-ar face decât să ofenseze o familie nobilă şi 
unică în România! 

Faranga rămase inflexibil, spre marea bucurie a 
procurorului, care începuse a se teme că, în toată afacerea 
asta, s-ar putea să ajungă el ţapul ispăşitor, încât să se 
pomenească transferat din oficiu în cine ştie ce târguşor din 
fundul Basarabiei. În cele din urmă, cedă şi prefectul, dar 
nu din convingere, Ci numai în semn de admiraţie pentru 
atitudinea de senator roman a prietenului Faranga. Aşa, 
apoi hotărâră să instaleze pe Puiu în sanatoriul Demarat de 
la Şosea. 

— Bravo! strigă prefectul. La Demarat!... Ne-a fost doar şi 
coleg la Sfântul Sava, îţi aduci aminte, Poly?... Acolo sunt 
sigur că băiatul are să fie foarte bine îngrijit... Aşa da, 
suntem de perfect acord! 

Bătrânul puse la dispoziţie maşina lui. ce se afla chiar la 
scară şi destul de încăpătoare pentru toţi. 


— Atât mai bine! zise prefectul înviorat de tot. Că maşina 
mea, adică a prefecturii, a ajuns obiect de muzeu, aşa-i de 
hodorogită... 

Puiu tăcuse toată vremea, deşi prefectul încercase în 
câteva rânduri să-l atragă în conversaţie. Numai în 
momentul plecării spuse tatălui său că ar vrea să se 
schimbe puţin. Prefectul se oferi să aştepte, dar Faranga, 
doritor să se sfârşească rnai repede, răspunse că acuma e 
prea târziu şi că mâine dis-de-dimineaţă îi va aduce chiar 
dânsu! tot ce-i trebuieşte... 

În hall, în capul scării, se întâlniră cu Matilda, sosită 
tocmai să se intereseze şi să afle ce au stabilit. Când auzi că 
Puiu pleacă, îi veni să leşine, se arunca în braţele lui, îl 
săruta cu multe lacrimi ss declară apoi categoric că numai 
peste corpul ei vor trece. Pe Faranga scena îl enervă, 
pentru că Tilda se făcea de râs în faţa servitorilor. Trebui 
intervenţia gentilă a prefectului ca s-o potolească: 

— Soyez tranquille, chere madame, tout r fait tranquille! 
Ce n' est rien!... Une petite formalite, vous savez, enfin, un 
rien!6... 

Îi sărută degetele cavalereşte, bătând din călcâie ca un 
sublocotenent de roşiori. Matilda se înduioşă. Era foarte 
sensibilă la amabilităţile bărbaţilor. Totuşi mai vărsă câteva 
rânduri de lacrimi până să-i dea drumul. Grupul cobori pe 
scara de marmoră albă. Sus, Matilda plângea şi murmura 
neîncetat: 

— Oh, pauvre, pauvre petit? Puiu. 

Puiu luă loc pe strapontina din spatele şoferului: alături, 
pe cealaltă o ocupase procurorul. Bătrânul Faranga 
poruncise de cum ajunsese jos: 

— La sanatoriul Demarat, Alexandre! 

Maşina porni cu o uşoară smucire. Pe Puiu, el însuşi 
experimentat conducător, îl supără greşeala şoferului: „Ce- 
o fi având Alexandru astă-seară? „ îşi zise dânsul abia 
stăpânindu-se să nu-i facă observaţie în faţa tuturor. Apoi, 
numaidecât, revenindu-şi, urmă în sine: „Dar ce mă mai 


interesează pe mine acuma lucrurile astea? Trebuie să fiu 
smintit să-mi bat capul cu fleacuri, când pe conştiinţa mea 
apasă o crimă... Poate că chiar şoferul din pricina asta e 
emoţionat...” 

În aceeaşi clipă observă că mai este cineva lângă 
Alexandru. „Cine-o fi? „se gândi el, şi întrebarea, ca o 
muscă obraznică, îl urmări stăruitor şi cu atât mai mult, că 
acuma, în automobil, nimeni numai scotea un cuvânt, parc- 
or fi fost un convoi funebru. Numai motorul alerga năbuşit 
şi indiferent, ca un cal bătrân şi cuminte. 

Automobilul aluneca, tăcut şi grăbit, pe Bulevardul Colţei. 
Zăpada mare din ajun lăsase pe macadam bălți, pe care 
roţile maşinii le împrăştiau cu fâsâituri vertiginoase. 
Farurile îşi proiectau luminile albe pe sub rarele felinare 
electrice, suspendate în văzduh. Din Piaţa Victoriei trecură 
pe Şosea şi apoi, în câteva minute, maşina coti într-o 
stradelă tăcută, întunecoasă şi opri înaintea unei case cu 
grilaj înalt şi cu un bec aprins deasupra porţii. 

Toţi coborâră, numai Puiu rămase în spatele şoferului, 
oprit acolo de mâna bătrânului. 

— Sună, băiete, mai sună! insistă glasul prefectului 
nerăbdător. 

În poartă, sub lumina becului, apăru o soră de caritate, 
tânără şi puţin speriată. Prefectul schimbă cu ea câteva 
cuvinte, apoi cu Faranga. Apoi ceilalţi intrară înlăuntru, iar 
bătrânul veni la maşină murmurând: 

— Aide, Puiule...! 

Portiera râmase deschisă. Pătrunseră într-un coridor larg, 
curat, cald, în care paşii lor răsunau gol. În dreapta şi în 
stânga, uşi albe cu numere negre. Apoi, în pragul unui hall 
luminos, ajunseră din urmă pe prefectul care parlamenta cu 
un tânăr în halat alb, înalt, slab, blond, plictisit, dar silindu- 
se să fie foarte amabil... Şi porniră cu toţii mai departe pe 
coridor, înainte, până în fund. Altă soră de caritate, grasă şi 
bătrâioara, preceda grupul. Dădură într-o încăpere cu 
anticameră. Puiu o cuprinse dintr-o ochire. Avea o singura 


fereastra larga şi înaltă, cu gratii dese şi groase. Un 
lavabou de fier, vopsit în alb. Patul de asemenea alb şi de 
fier. Între fereastră şi pat, lipită de perete, o masă învălită 
cu o faţa albă, peste care era întinsă o muşama cu flori mici; 
pe masă o carafă de apă şi două pahare. Câteva scaune de 
trestie. Un cuier cu picior în colţul de lângă fereastră... 

— Asta ar fi, mă rog, camera de observaţie, zise 
doctorandul, uitându-se pe rând la toţi, ca şi când ar fi vrut 
să ghicească pentru cine trebuieşte camera. 

Prefectul se învârti de ici-colo în odaie şi, drept încheiere, 
strâmbă din nas: 

— Nu prea e strălucită, dar, în sfârşit... 

Internul ridică din umeri: 

— Regret, domnilor... Atâta avem, atâta putem oferi... 

Faranga, încurcat şi jenat, se uita împrejur, în vreme ce 
procuroru! în uşă, părea că cercetează mereu gratiile de la 
fereastra... Prefectul se apropie de domnul în halat aib: 

— Ascultă, tinere... Mă cunoşti? Eu sunt prefectul poliţiei, 
iar dumnealui e domnul Policarp Faranga, fostul ministru a! 
justiţiei. Prin urmare, vă pun în vedere să aveţi grije ca de 
ochii din cap de clientul dumneavoastră, uite dumnealui! 

Arătă pe Puiu cu un gest triumfal. Internul răspunse jignit: 

— Noi aici ne facem datoria în toată conştiinţa, domnule 
prefect! 

— Ce datorie, domnule i se încruntă prefectul. Datoria să 
v-o faceţi cu clienţii adunaţi de pe uliţe! Acuma e vorba de 
chiar fiul domnului Faranga şi deci trebuie sa vă daţi 
osteneala să se simtă ca la dumneavoastră acasă! 

Şi, fără să mai aştepte vreun răspuns, se întoarse la 
Faranga: 

— Acuma, dragă Poly, pe mine să mă iertaţi, trebuie să 
plec... Ştii, nu pot lipsi de la Palat, înţelegi situaţia mea... De 
întârziat tot am întârziat, dar pentru un prieten vechi... 

— Da... da, şopti bătrânul. De altfel plecăm cu toţii... Puiu, 
deocamdată, nu mai are nevoie de nimeni. Mâine dimineaţă 
voi trece eu pe-aici şi... 


Se întrerupse. Avu o şovăire. Apoi îmbrăţişă lung pe Puiu, 
murmurând: 

— Courage, mon enfant... Sois sage et... f demain...![8] 
[9]. Prefectul, mişcat, strânse cu putere mâna lui Puiu: 

— Sus inima, Puiule!... Fii militar şi n-ai nici o grije...! 

Ca să nu rămână mai prejos, şi de altminteri mulţumit că 
lucrurile s-au isprăvit cum trebuia, încât nu-i mai era frică 
de nimic, procurorul se grăbi sa strângă şi el mâna 
tânărului Faranga. 

Doctorandul îşi mai roti ochii prin odaie, să vază dacă 
toate sunt în ordine, şi trase brusc uşa. 

Puiu se pomeni singur, în acelaşi loc, fără a fi rostit o 
vorbă... Mai stătu un răstimp aşa, apoi îşi puse maşinal 
paltonul şi pălăria în cuier şi începu să se plimbe prin odaie. 
Se simţea atât de frânt, ca şi când toată ziua ar fi tăiat 
lemne. Se opri lângă noptieră, cu ochii spre uşă. Îl dureau 
picioarele, şi în ceafă avea o strânsoare de cleşte rece. Se 
dezbrăcă repede şi se vâri în aşternut. Nu putea gândi 
nimic, în creieri parcă i s-ar fi adunat o mlaştină, în care se 
scufundau fără urme toate crâmpeiele de imagini. Becul 
electric, atârnat în tavan, îl supăra, îi trecu ca o fulgerare să 
se dea jos, să-l stingă. Ochii, instinctiv, îi alunecau pe pereţi 
să vadă unde e comutatorul, dar, privind, uită ce caută, se 
întoarse cu faţa spre zid şi închise pleoapele. Îi râmase 
fluturând în minte că niciodată n-a putut adormi cu lumina 
aprinsă şi o teamă că nici acuma nu va putea... Şi adormi 
îndată... 

VI. 

Spre dimineaţa în somn îi înflori un vis... Era acasă acolo, 
în budoarul Madeleinei. Ea şedea pe aceeaşi sofa. cu 
mâinile în poală, cu privirea pierdută, ca totdeauna, parc-ar 
fi căutat ceva în trecut. El, foarte vesel, îi povestea nimicuri, 
despre balul de la curte, despre... şi vorbind, sorbea 
frumuseţea ei tăcută. Niciodată n-a fost însă mai frumoasă 
ca astă-seară. Trupul zvelt, sănătos şi fraged, ca de 
fecioară, braţele goale, decoltajul tulburător, toate îl aţâţau. 


Aşteptă sosirea tântei Matilda ca împreuna să plece la 
Palat... Deodată se întrerupse şi şopti rugător: „Madelon, 
nu vrei mai bine sa rămânem acasă?” Ea nu răspunse. 
Surâse. Avea surâsul melancolic ca şi ochii. 

„Madelon, te doresc.” 

Se apropie pe la spate, o cuprinse pesta braţe şi o sărută 
lung între sâni. Parfumul ei îl ameţea. Nu mai vedea, îi 
murmura cuvinte moi ca nişte gâdilări şi ea râdea molcom, 
fără a întoarce ochii spre ei... 

Sosi ca un vârtej tante Matiida, gâfâind şi suspinând: 
„Voyons, mes enfants, sunteţi gata?... Il me semble que nous 
sommes dejr en retard, oh, mon Dieu...![9][10]. Dar până 
ce m-am gătit, cu jupâneasa mea neroadă! Apoi şi şoferul 
vostru e atât de mocăit... Enfin!...10. Veniţi însă acuma de 
graba ca Poly ne aşteaptă în hall şi e nerăbdător...” 

Se urniră, în maşina se urca iângă şofer, să se răcorească 
dar gândurile lui toate mângâiau pe Madeleine... Balul e 
foarte reuşit... Lume... Regele însuşi se opreşte sa 
vorbească cu Madeleine, şi-i zâmbeşte cu nişte ochi în care 
luceşte o poftă abia reţinută. Puiu vede lucirea ochilor 
regali şi gelozia comprimată îi roade inima ca un cariu 
flămând. Muzica îi enervează şi mai cu seama bărbaţii care 
toţi parca râvnesc pe Madeieine şi o pângăresc cu priviri 
lacome... Nu mai poate sta. Minte că-l doare cumplit capu! 
că nu se sirnte deloc bine, şi pleacă împreună cu Madeleine, 
lăsând acolo pe tatăl său cu tante Matilda... În automobil 
apoi o ia în braţe nebuneşte şi o sărută pe buze, atât de 
pătimaş, ca şi când ar vrea să-i soarba dintr-o dată sufletul 
întreg... Murea să ajungă mai curând acasă, şi maşina 
mergea atât de încet, ba încă şoferul parcă a greşit şi 
drumul. 

„Ce faci, Alexandre, dormi?... Unde mergi? „strigă dânsul 
furios. 

În clipa aceea însă trăsura opreşte în faţa unei case 
străine, într-o stradă întunecoasă. Frânele scârţâiseră 
prelung, ca un țipăt desperat. Vru să sară jos, enervat, dar 


o mână îi atinse pe umăr, împedicându-i mişcarea. Coborâră 
ceilalţi, iar el trebui sa aştepte... Apoi veni tatăl său şi-i zise: 
„Aide Puiule.” 

Lăsă portiera deschisă. Depărtându-se, murmură: „Dar 
Madeleine...” 

Îi era frig. Zbârnâia o sonerie, strident. 

„Aici, aici! răsună iar glasul bătrânului. Intră, Puiule...! 

Nu vedea pe unde merge şi-i era frică să nu se lovească de 
ceva în întunerec... Se frecă la ochi, să vadă mai bine. Şi, 
din întenerec, se desprinde deodată fereastra lată şi înaltă, 
cu gratii, în care bate o lumină sură. Frigul îi stăruie în oase 
şi în gând repetă întrebarea de adineaori: „Dar Madeleine? 

Atunci, dezmeticindu-se, îşi răspunse singur: „Madeleine 
n-a putut fi în maşină...” 

Observă că becul din tavan e stins: „Irebuie să fie ziuă, 
are să vie doctorul şi mă găseşte în pat... Sus, sus...!” 

Pe noptieră îşi văzu mărunţişurile ce le avusese în 
buzunar: un carneţel cu creion de aur, nişte chei, bani, 
batistă, un portofel subţire, ceasul de platină cu capacul 
deschis... Se uită la ceas: şapte... Începu să se îmbrace. Se 
culcase în cămaşa de frac, acum era mototolită ca o 
zdreanţă. 

„Ce are a face! se consolă dânsul. Mai important decât 
cămaşa este să nu-mi pierd capul...!” 

VII. 

Măsura necontenit odaia de la noptieră la fereastră şi de 
la fereastră la noptieră, ca un lup în cuşcă. Avusese timp să 
cerceteze mai bine încăperea în care va trebui să stea 
poate o săptămână sau o lună, dacă nu şi mai mult. Se 
oprise îndelung la fereastra cu privelişte spre grădina 
sanatoriului, mică, încât printre copaci se vedea zidul 
împrejmuitor, apărat cu o ghirlandă de sârmă ghimpată, 
desigur ca să nu poată sări nimeni peste el. Urme de cărări 
şerpuiau vătuite cu zăpada proaspătă, străjuite de arbuşti 
cărunţi... Apoi, plimbându-se mereu, a zărit în lighean apa 


murdară, cu care se spălase foarte grăbit şi alături prosopul 
boţit, în pat perna răvăşită şi tartanul întors pe dos cum îl 
aruncase dânsul cu piciorul, când s-a trezit din vis. În cuier 
paltonul lui atârna stingher, cu jobenul deasupra, lucitor, 
strâmb şi batjocoritor ca în capul unui chefliu... 

Acuma, însă, alergând de ici-colo, nu mai vedea nimic. 
Atenţia lui întreagă era concentrată înlăuntru. Mii de 
gânduri şi de planuri îi roiau în minte, printre care se 
plimba neîncetat, provocator şi plictisitor în cele din urmă, 
visul ce-l deşteptase din somn... Voia cu orice preţ să-şi 
ordoneze gândurile, căci altfel toată construcţia bătrânului 
s-ar prăbuşi ca un ridicol joc de cărţi. Ar fi îngrozitor dacă 
încercarea ar da greş. Toată lumea ar putea spune, şi cu 
dreptate, că Puiu Faranga, după ce a asasinat, a fost aşa de 
laş, încât a vrut să simuleze nebunia spre a scăpa de 
urmările crimei, îşi zicea, din ce în ce mai convins, că şi-a 
luat o sarcină imensă. E uşor să zic, ca bătrânul, „fii bun”, 
dar cine te crede? Iată acuma, de la prima întâlnire cu 
doctorul ar trebui să-i dea impresia că are de-a face cu un 
om care a săvârşit, cu adevărat, o faptă gravă, care însă nu 
poate fi făcut răspunzător în faţa legii şi a oamenilor, pentru 
că a săvârşit-o într-un moment de tulburare extremă, 
vrednică numai de milă şi iertare... Cum să înşele e! pe un 
doctor, el care în viaţa lui nici n-a văzut un om într-adevăr 
nebun? Baremi de-ar fi citit vreodată ceva în legătură cu 
lucrurile acestea! Cui să-i treacă ca Puiu Faranga va ajunge 
în situaţia să aibă nevoie de cunoştinţe de psihiatrie? 

Speranţa îi era în bunăvoința medicului. Evident, trebuie 
să dea şi el o mână de ajutor, să facă ceva, cel puţin un 
gest... Era tocmai la fereastră şi cerceta, pierdut, şi nu ştiu 
a câta oară, grădina sanatoriului, îi trecu prin gând să 
izbească o dată cu amândoi pumnii în geamuri, încât să 
alarmeze toată lumea. Ar fi un gest?... Îl înlătură îndată cu 
dispreţ: „Un gest ridicol, da. S-ar vedea cât de colocăeo 
prefecătorie grosolană!” 


Aici nu poate fi vorba de o nebunie veritabilă şi 
permanentă, ci justificarea unui moment nenorocit. Trebuie 
dar o simulare inteligentă, ceva aproape imperceptibil, ceva 
exprimat în oarecare nuanţe suspecte sau în vreo atitudine 
grotească; în orice caz, de prima întâlnire depinde tot... 
Căuta deci să şi-o închipuiască, eventual să o pregătească. 1 
se părea sigur că doctorul, când îi va auzi numele, va 
tresări sau va surâde amical, sau îl va mângâia, îl şi auzea 
întrebând: „Cum s-a putut întâmpla una ca asta?... 
Dumneata, fiul fostului ministru Faranga!” Apoi îl va pune 
negreşit să-i istorisească amănunţit cum s-a petrecut 
nenorocirea... 

Îşi ticlui îndată o povestire în care întâmplările reale să se 
îmbine cu mici bizarerii, socotite necesare pentru a uşura 
sarcina doctorului. La sfârşit va clătina din cap şi va spune 
trist: „Nervii, domnul meu! nervii reclamă şi îngrijire, 
stimate domn!” 

Chiar în clipa aceasta îi răsună brusc în urechi propriul 
său glas, cu întrebarea din vis: „Dar Madeleine...?” 

Se spăimântă, ca şi când ar fi auzit o imputare din altă 
lume. N-a vrut să se gândească acuma la ea, deşi numele ei 
i se vâltora mereu în suflet cu o mustrare lină. De ce să se 
mai gândească? Ea e liniştită acum acolo. Moartea e o 
împăcare. Pe când viaţa lui, de care totuşi se cramponează 
atâta, ce urâtă şi chinuită se înfăţişează! Dacă ar fi avut 
inspiraţia, atunci, îndată, să urmeze pe Madeleine, acuma 
n-ar mai aştepta cu înfrigurare şi ruşine sosirea 
doctorului... 

Tresări. În anticameră se auzeau glasuri. Încremeni lângă 
pat. Uşa se deschise fără zgomot... 

VIII 

— Dumneata? 

— Mă numesc Puiu Faranga şi am fost însoţit aseară aici 
pentru că... 

Ezită o secundă, în ochii medicului întâlnise o indiferenţă 
deconcertantă. Apoi totuşi continuă cu aceeaşi voce albă: 


—. pentru că am sugrumat pe nevastă-mea... 

Doctorul, parca nici nu l-ar fi auzit, nu clipi măcar. Cu 
toate acestea îl ascultase şi, ascultând, îl privise întâi drept 
în ochi, apoi îi amănunţise pe rând coafura neîngrijită, 
costumul neobişnuit aici: frac, cămaşa cu pieptul tare, boţit 
ca şi gulerul, cravata albă pusă strâmb, fără oglindă, 
escarpinii de lac... După două secunde văzu patul 
neaşternut, cu urmele unui somn agitat, şi încruntă uşor din 
sprâncene. Internul care observase încruntarea, interveni 
repede: 

— Am avut indicaţii categorice să aşteptăm hotărârile 
dumneavoastră şi de aceea vedeţi aşa... 

Puiu Faranga adaogă şi el, cu o schiţă de surâs, nepotrivit: 

— A trebuit să vin cum m-am nemerit... Fusese vorba să- 
mi aducă schimburi pe urmă, şi chiar mă mir că n-au sosit. 
Probabil însă că mi le va aduce tata, pe care desigur îl 
cunoaşteţi... 

— Bine! murmură doctorul, scurt, măsurându-l iarăşi de 
sus până jos, ca şi când nu ar fi auzit sau nu l-ar fi interesat 
deloc ce spune. 

O clipă păru totuşi că vrea să întrebe ceva, dar apoi se 
întoarse brusc şi ieşi, urmat de doctorandul blond şi 
respectuos, în deschizătura uşii se ivi silueta greoaie a 
gardianului, cu capul negru-creţ, cu mustăţi mari şi nişte 
ochi sclipitori ca două mărgele. Pe urmă, uşa de sticlă 
groasă, verzuie şi zgrunţuroasă se închise cu un lunecat 
uşor, sfârşit în plescăitul broaştei exterioare. Un vazistas 
rotund de alamă lucea în uşă ca un ochi galben de veghe... 

Puiu rămase pe loc, uitându-se nedumerit la uşă. Tocmai 
acuma băgase de seamă că e de sticlă, că se deschide 
lateral pe şină, fără clanţă pe dinăuntru şi că are un 
vazistas ca la închisoare... Auzi afară un amestec de glasuri 
scăzute, în anticamera gardianului. Făcu doi paşi în vârful 
picioarelor şi-şi lipi urechea de uşă, reţinându-şi respiraţia. 
Nu putu percepe decât un mormăit confuz. De altfel, 
zgomotul se stinse de tot în curând. Paşii doctorului se 


depărtară, iar alături gardianul ori stătea îngândurat, ori 
plecase după ei. 

„Despre mine au vorbit.”, îşi zise Puiu revenind în mijlocul 
camerei, ca şi când ar mai fi aşteptat ceva. 

Tăcerea însă îl sili să se dezmeticească şi atunci fu cuprins 
de desperare. Toate planurile şi închipuirile cu care-şi 
împodobise anticipat întâlnirea aceasta se spulberaseră. O 
îndoială arzătoare îi săgeta inima: „Dar dacă tata s-a 
înşelat, când s-a grăbit să mă aducă aci?... Dacă doctorul va 
fi absolut dârz şi neînduplecat...?” 

Îşi reluă plimbarea dinainte de venirea doctorului, mai 
furios şi mai nenorocit. Avea impresia că se clatină tot în 
jurul său. 

Gândurile ce-l frământaseră înainte de întâlnirea aceasta îl 
năpădiseră din nou. Pe când, însă, atunci toate i se înfăţişau 
trandafirii, acuma îi aduceau numai perspective negre şi 
primejdii. 

„Şi ce frumos pregătisem tot!” îşi zise oprindu-se în locul 
unde-l aşteptase. 

Închise ochii şi îndată îi reapăru doctorul, rece, indiferent, 
ursuz. 

— Are o mutră de ţăran încăpățânat, murmură printre 
dinţi şi porni iar de ici-colo. Nu ştiu cum a putut bătrânul să 
mă vâre aci, în vizuina asta... Sau poate că nici n-o fi ăsta 
profesorul?... Se poate. Ar fi şi prea tânăr, şi prea bădăran 
pentru un adevărat profesor... 

Îşi aminti că de fapt a fost primit prost aici chiar de la 
intrare. Internul a fost atât de indolent, că a trebuit să-l 
admonesteze prefectul. Parcă nu-i convenea sosirea unui 
pacient mai distins. La despărţire toţi au fost mişcaţi, până 
şi procurorul străin, numai doctorandul a stat ca o momâie, 
somnoros şi imbecil. Fireşte, el, Puiu Faranga, n-are să-şi 
tacă sânge rău pentru nedelicateţa unui viitor doctoraş, 
care ar trebui să se simtă măgulit dacă un Faranga s-a 
coborât să-i întindă mâna... Aseară nici n-a observat 
amănuntul acesta. Era atât de sfărâmat sufleteşte! El, care 


în treizeci de ani, n-a putut să-şi impute nici o brutalitate, 
mâinile lui, îngrijite, manicurate, fine ca nişte mâini de 
femeie, mâinile lui au fost în stare să... 

Zbuciumându-se. Îşi simţi mâinile încleştate!a spate, le 
desfăcu, vru să şi le privească, dar se răzgândi brusc şi le 
ascunse în buzunarele pantalonilor. 

Era zdruncinat ca o maşină care şi-a pierdut cârma, îi mai 
răsăreau planuri noi în minte. Le izgonea. Ce planuri, când 
nimic nu mai depinde de dânsul, când ela ajuns o jucărie 
stricată aruncată între patru ziduri... Mânia i se îndrepta 
din ce în ce împotriva bătrânului, cel ce l-a îndemnat, ba 
chiar i-a poruncit să vie aci... 

Un glas nou răsună: 

— Poftiţi la domnul doctor! 

Nu auzise când s-a deschis uşa. Era gardianul, în halat ce-i 
venea râu, cu o figură bănuitoare de agent secret. Puiu îl 
privi o clipă, apoi răsuflă uşurat şi se repezi afară atât de 
furtunos, parc-ar fi plecat pentru totdeauna. În coridor îl 
aştepta internul să-l însoţească. 

IX. 

Doctorul făcu semn internului să-i lase singuri. Cu un gest 
exagerat de amabil oferi pacientului un fotoliu de lemn, iar 
el însuşi trase un alt scaun alături, ca să-i poată vedea bine 
faţa. 

— Aş dori să stăm puţin de vorbă, zise apoi aşezându-se, 
cu un glas oficial, nici prietenos, nici duşmănos. Am fost pus 
în curent aici cu... chestia dumitale, fireşte, atât cât s-a 
putut... În linii mari... Îţi închipui, cred, că cele ce mi s-au 
spus nu m-au lămurit nici pe departe şi ca, poate chiar în 
interesul cauzei dumitale, am nevoie de oarecare date 
precise, pe care să-mi întemeieze convingere... 

Vorbind, se uita fix în ochii lui Puiu, pe care privirea 
stăruitoare îl zăpăci puţin, neştiind dacă trebuie s-o 
înfrunte sau s-o ocolească... Se grăbi să răspundă foarte 
politicos şi cu o tristeţe firească în voce: 


— Sunt şi trebuie să fiu cu totul la dispoziţia dumitale, 
domnule doctor!... Promit să-ţi dau orice lămuriri mi-ai cere 
şi oricât de delicate... După cele întâmplate, îmi dau seama 
că nici un amănunt nu poate fi de prisos şi nu poate rămâne 
ascuns... 

I se păru că pe figura doctorului tremură o umbră de 
ironie. Deşi ar mai fi vrut să mai adaoge ceva despre 
fatalitatea unor momente, încetă brusc, gândindu-se că 
acest om nu merită onoarea sincerităţii sufletului său. 
Doctorul însă aşteptă câteva clipe liniştit, privindu-l mereu 
ţintă, iar când văzu că pauza se prelungeşte prea mult, 
reluă cu acelaşi glas incolor. 

— Chiar adineaori am primit o adresă de la parchet în 
privinţa dumitale... Mi se spune că eşti învinuit de 
omucidere, că ar fi însă oarecare indicii că crima s-a 
săvârşit într-un moment de criză nervoasă, care face 
necesară examinarea dumitale medicală, spre a se constata 
dacă responsabilitatea legală, în cazul de faţă, e deplină, 
parţială sau eventual nulă... 

Parcă ar fi vrut să încerce efectul cuvintelor, tăcu. 
Pacientul asculta cu o vădită încordare, clipind foarte 
repede. Doctorul urmă cu un accent mai grav: 

— "Ţin deci să-ţi comunic, daca cumva încă nu ştii, că te afli 
aici sub observaţie şi în stare de arest preventiv de fapt, 
deşi nu formal... 

Puiu se sculă în picioare, tulburat, ca şi când ar fi vrut să 
protesteze. Apoi se aşeză iar şi bâlbâi încurcat: 

— Nu ştiam asta... Mi se spusese că... A, va să zică arestat 
totuşi?... În sfârşit, credeam că... Atunci gardianul care se 
afla în camera mea...? 

— Da, e agent polițienesc, aprobă medicul, dând şi din cap. 
Fiindcă sanatoriul e particular, n-aş fi primit să adăpostesc 
un arest oficial şi nici să facem observaţii medicale sub 
controlul poliţiei. Pentru asemenea lucruri justiţia are 
mijloacele şi instituţiile ei. Dar, fiindcă era un caz special, 
am admis, excepţional, ca agentul de pază să stea în 


sanatoriu sub formă de gardian al dumitale, care să ţină 
locul surorii de Cantate. De aceea chiar vreau să te previn 
că nu poţi părăsi camera decât în tovărăşia paznicului... 

— O. În privinţa asta... nici nu era nevoie de avertisment! 
zise Puiu cu o mândrie pe care o simţi îndată deplasată şi 
de care se ruşină, încât adaogă mai domol: De altfel situaţia 
mea e atât de lamentabilă, atât de... 

Doctorul strânse din umeri. Puiu, încurajat de gestul lui. 
Întrebă, schimbând iar tonul: 

— Cel puţin, doctore, spune-mi, cât are să dureze 
observaţia asta? 

Medicul zâmbi: 

— De, ştiu eu?... După împrejurări: o săptămână, două... 
cel mult şase... Dacă voi putea dobândi o convingere fermă 
mai curând, şi asta atârnă mult de dumneata, atunci vom 
sfârşi mai curând! În orice caz, noi nu avem nici interesul, 
nici dorinţa să tărăgănim lucrurile... Apoi cu alt glas; Dar să 
revenim... Până acuma ştiu doar că ţi-ai ucis soţia. Vrei sau 
poţi să-mi povesteşti cum şi mai cu seamă de ce ai ucis-0?... 
Te rog sa nu te mire acest amestec al meu în, să zicem aşa, 
intimităţile dumitale... Deşi nu-s judecător de instrucţie, 
trebuie să cunosc împrejurările, ca să pot cântări motivele! 

Puiu tuşi încurcat. De clipa aceasta i-a fost frică, de clipa 
explicaţiilor, şi iată ca acuma a sosit. Zise rugător: 

— Da, desigur, doctore, dar întrebările dumitale mă strâng 
de gât chiar din momentul care a urmat nenorocirea şi 
totuşi nu sunt în stare să găsesc răspunsurile... Doctore, nu 
sunt în stare! 

Doctorul insistă simplu: 

— Le vom găsi împreună, trebuie să le găsim... Să 
reconstituim deci desfăşurarea evenimentelor, cât se poate 
mai clar! 

— Da, doctore, da, murmură Puiu ca un copil devenit 
cuminte după o păţanie urâtă. Dar amintirile-mi sunt aşa de 
şubrede tocmai despre momentele cele mai îngrozitoare! 


Toate s-au petrecut în câteva minute, doctore, în foarte 
puţine minute... Şi eu eram aşa de rătăcit, aşa de... 

Ochii i se împăinjenau şi glasul îi era înnăbuşit. 

— Aţi avut vreo neînțelegere atunci sau vreo ceartă? 
întrebă medicul. 

— Nu, doctore, se repezi Puiu. Nu! Şi asta e mai 
spăimântător!... Dar de ce insişti, doctore? Te rog, te 
implor... Am să-ţi spun tot... vreau să-ţi spun... Ar fi şi 
pentru sufletul meu o uşurare... Şi nu ştiu... Era să mergem 
la balul de aseară de la Curte. Ne îmbrăcasem. Cum vezi, 
sunt şi acuma... Madeleine era tăcută, ca totdeauna. Am 
întrebat-o ceva, nu ştiu ce. N-a răspuns. Am repetat 
întrebarea şi ea s-a uitat la mine parc-ar fi fost absentă. N- 
avea nici o răutate, nimic provocator, nimic supărător, ci 
numai o absenţă, şi cu toate astea m-a cuprins o mânie, îmi 
aduc aminte, ceva ce nu mai simţisem niciodată, îmi vâjâiau 
urechile şi mi se părea că ea ţipă şi mă insultă, nu ştiu de ce 
mi se părea, în acelaşi timp îmi dădeam totuşi seama că ea 
tace, că n-a scos un cuvânt, că doar se uită la mine, poate 
puţin mustrător, în sfârşit... Poate că privirea ei s-a 
schimbat în sufletul meu în ţipătul cela care-mi vâjâia 
mereu în timpane, ştiu eu... nu ştiu... Şi atunci n-am mai 
putut îndura ţipătul şi m-am năpustit asupra ei... Voiam să-i 
curm ţipătul ca să nu-mi spargă urechile sau nu ştiu... lar 
ea, uluită de gestul meu, nu s-a clintit din loc şi nici nu s-a 
apărat. Dacă s-ar fi apărat, desigur mi-aş fi revenit şi nu s- 
ar fi întâmplat nimic... Dar nu s-a apărat, şi asta m-a înfuriat 
mai tare... şi... şi... furie, furie... 

I se încurcă limba. Nu mai putu continua. Izbucni într-un 
plâns nervos, fără lacrimi, cu sughiţuri dureroase şi dese... 
Doctorul aşteptă să se liniştească, apoi mai prietenos: 

— Am avut onoarea să fiu prezentat o dată soţiei dumitale, 
la o serbare de binefacere. Doamna probabil nici nu mi-a 
reţinut numele, iar dumneata nu erai acoio... A fost o 
femeie foarte frumoasa. Nu spun eu, ci spunea toată lumea 
pe-acolo... Atunci poate că... 


Puiu sări, ca şi când l-ar fi lovit: 

— A, nu, doctore, te opresc! Nu voi permite sub nici un 
cuvânt să-i fie ofensată memoria, nici măcar cu o întrebare! 
Madeleine a fost femeia cea mai corectă din lume. Pe cât 
am fost eu de păcătos, ca toţi bărbaţii, pe atât a fost ea de 
exemplară! A fost prea bună, prea îngăduitoare şi de 
aceea... 

Imperturbabil, medicul reveni. 

— Nu mă gândeam câtuşi de puţin la ceea ce bănuieşti 
dumneata! întrebarea te privea numai pe dumneata... 
Adică, doamna, fiind o femeie atât de frumoasă şi, probabil, 
mult admirată, ar fi putut stârni în inima dumitale o gelozie 
din care, târziu sau inconştient, ca un efect a! geloziei, a 
izvorât actul de aseară... Asta am vrut să te întreb! 

Puiu se potoli numaidecât. Explicaţia doctorului îi oferea 
gata o justificare, la care nici nu s-ar fi gândit. Un instinct 
ascuns, care ţâşneşte spontan, irezistibil, iată ceva ce poate 
scuza tot! Vru să zică da, şi în clipa când încerca să 
rostească cuvântul, nu putu, i se păru că ar fi o minciună 
prea ruşinoasă şi nedemnă pentru dânsul. Astfel răspunse 
liniştit: 

— Nu, nu... nici vorbă! Eu, gelos!... Eu care am înşelat-o, 
fără pic de pudoare, chiar cu femei ce n-ar fi fost vrednice 
măcar să-i sărute picioarele!... Vezi, doctore, nu mă sfiesc 
de dumneata şi-ţi mărturisesc toate păcatele mele!... 
Gelozie însă nu, din fericire sau din nefericire, nu! 

Doctorul nu mai zise nimic. Îşi examină degetele gânditor 
un răstimp. Apoi se sculă repede: 

— Nu vreau să te mai obosesc astăzi... Eşti şi aşa destul de 
deprimat. Vom sta de vorbă; despre toate pe îndelete. 
Numai să cauţi sa te calmezi. De altfel aici vei avea linişte 
completă şi sunt sigur că în puţine zile nervii dumitale se 
vor destinde mult... Aşa...! 

Sunase fără ca Puiu să îi observat. Se ivi doctorandul. 

— Însoţeşte pe domnul în camera sa! îi zise medicui, 
adăogând către Puiu: La revedere! 


În coridor aştepta şi gardianul. Internul însă, după ce 
închise uşa, şopti: 

— Adineaori a sosit domnul Faranga... Uite-l că şi vine!... 
Doreşte să vorbească şi cu domnul doctor... 

Bătrânul, palid, cu ochii roşiţi, îşi îmbrăţişă copilul: 

— "Ţi-am adus de toate! Feciorul le-a dus în camera ta... 
Courage, mon enfant, courage!...11. Vin şi eu îndată la tine, 
numai să văd pe prietenul nostru doctorul... 

Între timp internul îl şi anunţase şi acuma îl pofti 
înlăuntru. 

— A tantot!12 murmură Faranga cu un surâs silit, 
dispărând. 

Puiu se învioră, parcă ar fi scăpat de toate necazurile. 
Porni înainte, zâmbind către gardianul care-l urma ca o 
umbră urâtă. 

Camera nu i se mai păru tristă, îşi frecă mâinile, aproape 
radios, şi nici nu observă că uşa s-a deschis în urma iui. De 
altfel, cât a lipsit dânsul, se făcuse ordine şi curăţenie, iar 
pe pat găsi, aranjate frumos, haine, rufe, obiecte de 
toaletă... 

„Bravo, bravo! se încântă el, privind cu plăcere lucrurile, 
înainte de toate însă, să ne facem toaleta ca să avem o 
înfăţişare omenească!” 

Îmbrăcându-se îşi recapitula întrevederea cu doctorul şi o 
găsi mulţumitoare. Nu era chiar atât de îndrăcit, cum îi 
păruse la inspecția medicală. Are negreşit ceva enigmatic în 
felul de a fi, o şiretenie tăinuită în ochii puţin bulbucaţi îi 
trădează originea rustică; de aceea face impresia unui om 
bănuitor şi viclean. Totuşi nu i se poate tăgădui o 
rectitudine cinstită şi demnă. 

Cu asemenea oameni dau greş prefăcătoriile vulgare! îşi 
zise Puiu cu convingere. Ce penibil de ridicol aş fi fost dacă 
mă apucam să simulez...” 

Se bucura ca n-a amplificat povestirea nenorocirii, aşa 
cum şi-o pregătise de dimineaţă. Mai bine aşa: adevărul şi 
numai adevărul... La urma urmelor, nici nu ar fi capabil să 


mintă şi să-şi mai încarce conştiinţa. Are nevoie tocmai de 
uşurare, iar minciuna i-ar complica în zadar situaţia şi l-ar 
face să se dispreţuiască singur. De aceea, şi cu gelozia a 
refuzat să mintă, oricât l-ar fi servit poate momentan 
minciuna. Lasă că însăşi întrebarea doctorului a fost aşa de 
nelalocul ei! Dar, în sfârşit, acuma toate astea n-au nici o 
importanţă. De vreme ce pentru sărmana Madeleine nu se 
mai poate face nimica, cel puţin el să fie salvat de 
încleştarea în care l-a aruncat soarta. Nu întrebările 
doctorului contează, ci intenţiile lui... În privinţa asta 
doctorul rămâne încă un sfinx. Mare lucru nu e de aşteptat 
de la dânsul. Până acuma, în orice caz, l-a tratat ca pe un 
oarecare de pe drumuri, dacă nu chiar mai rău. l-a spus 
doar destul de clar că prezenţa lui aici nu-i e prea plăcută, 
deoarece astfel de cazuri pot compromite reputaţia 
sanatoriului. 

„Bătrânul a fost rău inspirat când m-a adus aici, socoti 
Puiu, întunecându-se iar din ce în ce. Graba lui excesivă ar 
putea să-mi fie funestă. Nu era momentul să mă 
abandoneze în mâinile unui om cu totul străin sau chiar 
ostil...” 

Trecând în revistă gesturile şi cuvintele medicului, 
descoperi curând, în toate, urmele unei vrăjmăşii ascunse. 
Găsi şi motivul: din felul cum spusese că a cunoscut pe 
Madeleine înţelegea acuma, cântărind mai bine tonul, o 
iubire tainică... Fireşte, o iubire din depărtare, căci 
Madeleine, cât a fost de delicată, nu s-ar fi coborât 
niciodată până la acest doctor care nu e nici frumos, nici 
inteligent, nici măcar simpatic. El, însă, n-ar fi de mirare s-o 
fi adorat. Şi iubirile acestea sunt cele mai primejdioase. 
Amanţii necunoscuţi sau ascunşi sunt capabili de toate 
josniciile şi răzbunările. 

„Extraordinar!” se cruci Puiu. Uite ce duşman am ales să 
hotărască soarta mea!” 

Fu cuprins de o nerăbdare apăsătoare. Trebuie să scape 
de aici fără întârziere, să se mute într-alt sanatoriu, în grija 


unui om, care cel puţin să nu umble să se răzbune... Era 
convins că doctorul i-a fost rival şi-l urăşte de moarte. 

— Şi tata care nu mai vine! suspină dânsul amărât. 

Se întoarse spre uşă. Abia atunci văzu că e închisă. Se 
repezi furios şi începu să bată cu pumnii în sticla 
zgrunţuroasă. 

— De ce încui uşa? se răsti la gardianul care deschisese 
îndată. 

— Noi avem ordin şi trebuie să... răspunse omul, speriat şi 
aproape umil. 

— Nu vreau să mai încui uşa, până nu ţi-o porunci eu! 
strigă Puiu. Îmi trebuie aer, înţelegi? Mă înnăbuş în 
văgăuna asta...! 

Bătrânul Faranga apăru în anticameră: 

— Qu' est-ce qu'il y a, Puiule?... Soyons calmes, voyons!13. 
Aidem înlăuntru, c-avem de vorbit... 

Puiu aruncă o privire dispreţuitoare gardianului, zicând: 

— Mă enervează grozav idiotul ăsta! Apoi retrăgându-se în 
cameră, adaogă: Acuma da, acuma închide, măgarule! 

XI 

— Lasă, Puiule dragă, nu te aprinde! murmură Faranga cu 
un zâmbet blând, sub care voia să ascundă o emoție mare. 

Îşi aşeză blana şi căciula în cuier, apoi îşi şterse fruntea şi 
creştetul cu o batistă, uitându-se împrejur: 

— Ştii ca nu e aşa de râu aici la tine. Puiule? Aş putea 
spune chiar ca e simpatic... 

Îl îndemnă să şadă pe pat şi-şi trase un scaun lângă 
dânsul, îl privea cu o atenţie discreta şi plină de milă. Şi 
numaidecât începu să-i spună cum a aflat încă de-aseară, 
îndată după ce l-a instalat, că profesorul Demarat nu e în 
Bucureşti. Acuma, de la doctor, a mai aflat că nici n-are să 
se întoarcă acasă până peste vreo trei luni. E dus în 
Germania, într-o misiune medicală, trimis de guvern... 
Adevărat, citise şi el zilele trecute în jurnale despre aşa 
ceva, dar aseară i-a scăpat. Ar fi plecat de vreo 
săptămână... 


— Lipsa profesorului n-are, fireşte, nici o importanţă, 
adaogă bătrânul cu o superioritate prin care voia să fie mai 
convingător. Locţiitorul lui trebuie să mă servească cu 
aceeaşi promptitudine! 

În realitate, bătrânul era foarte îngrijorat. Cu vechiul său 
coleg de bancă altfel ar fi tratat chestia: i-ar fi cerul direct 
sprijinul şi l-ar fi avut fără înconjur. Doctoru! nu-i făcuse 
impresie tocmai bună, dar Puiu nu trebuie să afle şi de 
aceea începu să-l laude: 

— Mi se pare un om de îreabâ... M-am informat şi am 
primit informaţii mai mult decât bune. E un medic foarte 
distins, asistentul lui Demarat la facultate şi moştenitorul lui 
prezumtiv la catedră. Se zice, de altfel, ca şi când e 
profesorul acasă, Ursu conduce efectiv sanatoriul. A, da, 
uitam să-ţi spun: se numeşte Ion Ursu şi e fiu de ţăran. 
Foarte corect şi foarte conştiincios, are singurul cusur că e 
cam stângaci, cam colţuros, încât nu inspiră mare simpatie, 
cel puţin la început, până ce-l cunoşti mai de aproape... 

Puiu, dornic de mângâiere, uitase repede bănuielile de 
adineaori, şi sorbea cu lăcomie cuvintele bătrânului. Când 
auzi pe urmă cum, fără să -şi ia vreun angajament precis, 
doctorul ar fi spus totuşi că vrea sa isprăvească repede şi, 
mai ales, ar fi lăsat a se înţelege ca trebuie să fi fost la 
mijloc o mare zdruncinare nervoasă, întrebă înviorat şi 
încălzit: 

— Va să zică pot spera, tată, nu-i aşa?... Tu, personal, ce 
crezi? 

— Mai încape vorbă? zise Faranga mişcat, cu lacrimi în 
colţul ochilor. Numai să fii răbdător, îţi trebuie multă, multă 
răbdare. Puiule!... Ce vrei? Când primeşti o lovitură atât de 
crâncenă, trebuie să ştii să o suporţi cu demnitate... 

Puiu ceru să-i povestească de la început şi cu toate 
amănuntele întrevederea cu doctorul. Bătrânul se execută 
fără şovăire, având însă grija să intercaleze cât mai multe 
lucruri, care să-i întărească speranţele şi să treacă sub 
tacere pe cele rele. 


— Trebuie să ştii, tată, că nu m-am prefăcut deloc, zise 
Puiu. Nici nu vad cum m-aş putea preface... Poate şi asta e 
pricina că nu-mi vin în fire şi că mă apasă mereu ceva pe 
suflet. Mă gândesc, fără să vreau şi tot mai des, ce va fi 
dacă, până în cele din urmă, voi fi declarat zdravăn pur şi 
simplu? Atunci? 

— Linişteşte-te, Puiule, nu exagera lucrurile! îl mângâie 
bătrânul. Trăim doar între oameni şi cu oameni... E destulă 
pedeapsă pentru nişte oameni ca tine şi ca mine faptul că 
avem să suportăm urmările morale ale nenorocirii ce s-a 
abătut asupra noastră. Apoi fii sigur că, la nevoie, nu voi 
permite eu însumi să se desfăşoare cazul decât aşa cum 
trebuie!... Deocamdată însă nu pot să mă ocup exclusiv de 
tine, Puiule dragă!... Cândeşte-te că mai avem obligaţii faţă 
de sărmana Madeleine... 

Tânărul pleca fruntea amărât şi rosti din adâncul inimii: 

— Adevărat, tată, adevărat! O, Doamne, cât sunt de egoist 
şi de ticălos! 

Ca să-i risipească mâhnirea, Faranga aduse iar vorba 
despre doctor şi spuse că i-a admis cea mai mare libertate: 
să citească ce doreşte, să se distreze, să primească şi vizite, 
când va fi mai liniştii, să facă plimbări în grădină cu 
gardianul... Va lua masa cum îi place, fără nici o restricţie, i 
se vor procura ziare... În sfârşit să se poată simţi ca acasă. 
Bătrânul se gândise chiar să-i trimeată un fecior care să-l 
servească; doctorul însă zice că asta ar fi împotriva 
regulamentului sanatoriului, trebuie să se mulţumească cu 
serviciile gardianului, care-i stă în permanenţă la dispoziţie. 

— Sper că Matilda ţi-a trimis tot ce ai nevoie? Eu 
mărturisesc, n-am avut răgaz nici să-mi arunc ochii. Dacă-ţi 
lipseşte ceva, pune să-mi telefoneze, sau te!efonează-mi 
tu... De altfel, eu voi veni în fiecare zi, afară de vreo 
întâmplare extraordinară... Biata Tilda a fost nenorocită şi a 
plâns că n-am luat-o şi pe ea. Degeaba, nu se putea. Trebuia 
să rămâie cineva lângă Madeleine, nu-i aşa...? 


— Sunt aşa de trist, tată, ca nu pot fi şi eu măcar la 
înmormântare! oftă Puiu deodată, cu glasul amărât de 
adineaori. 

Faranga se înduioşă de tot şi se gândi că, în fond, Puiu e 
un băiat bun şi o inimă minunată. A greşit grav de data 
asta, evident, dar nu din răutate, ceea ce o dovedeşte 
imensa şi sincera părere de râu, care izbucneşte atât de 
spontan din sufletul lui. 

— Acuma tu să te îngrijeşti numai de tine, îi zise bătrânul, 
învăluindu-l într-o privire de dragoste atotcuprinzătoare. 

Şt apoi îi mai povesti de pe-acasă. Se plânse cât a trebuit 
să lupte aseară şi azi-dimineaţă cu jurnalele, ca să nu facă 
gălăgie în jurul cazului. Fireşte, nu a urmărit să oprească 
orice ştire cinstită, dar să nu se exagereze, să nu se dea 
proporţii de scandal, să înţeleagă că nu e o crimă 
senzaţională, ci o mare nenorocire... Prefectul, fiind în 
grațiile presei i-a dat o bună mână de ajutor, totuşi a trebuit 
sa apeleze şi ia ministrul de interne pentru price 
eventualitate... 

Observă însă îndată că lucrurile acestea nu interesează 
deloc pe Puiu. Tăcu şi el. Îşi dădeau seama amândoi ca nu 
mai au ce să-şi spună, în curând Faranga se ridică de 
plecare, aşteptând totuşi ca Puiu să-l mai oprească. 

— Nu-ţi închipui câte alergături mai am... 

Puiu îl ajută să se îmbrace, fără a mai zice nimic. 

XII. 

Se simţi mai mulţumit singur. Gardianul nu încuiase uşa: îi 
ceru ca el s-o închidă. 

Stătu multă vreme întins pe spate, în pat, cu ochii în tavan. 
Îi venea mereu să plângă. Pe piept avea o povară grea, care 
totuşi îi dădea o senzaţie plăcută. Liniştea ce-l înconjura era 
atât de deasă, încât se scălda în ea, ca într-o baie caldă şi 
binefăcătoare. Avea impresia că se află şi el pe catafalc, şi o 
bucurie că, în sfârşit, a scăpat de toate... 

Apoi, într-un târziu, se sculă, parcă l-ar fi obosit catafalcul. 
Scularea însă îl obosi mai tare. Trase lângă fereastră 


scaunul pe care stătuse tatăl său. Zăpada albă, curată din 
grădină îi mulcomi iar inima... Acolo îl găsi vremea mesei, 
când gardianul sosi cu tava, pe care erau aranjate 
mâncările. 

— Nu mi-e foame, zise Puiu foarte încet. Mănâncă tu! 

Omul şovăi. Vru că stăruie şi nu îndrăzni. Puiu însă se 
reîntoarse spre fereastră şi, în cele din urmă, gardianul 
trebui să iasă, închizând binişor uşa. 

Stătea de câteva ceasuri în acelaşi loc, neclintit, şi mintea 
îi era goală ca un burete uscat. Din când în când, îşi 
schimba poziţia, pe scaun, scaunul pârâia şi apoi iar urma 
tăcerea albă, întocmai ca zăpada din grădină. 

Pe urmă afară începu să ningă, lin, cu fulgi mari şi leneşi, 
ce o ploaie de fluturi aibi. Crengile copacilor se îndoiau, 
cum se înconvoaie toamna pe vremea culesului, sub povara 
rodului. Pe zidul împrejmuitor se agăţau vălurele, se 
îngroşau puţin şi se năruiau... 

Puiu se simţea bine aşa fără gânduri. Vremea trecea peste 
dânsul ca o apă curgătoare, într-un murmur prelung, 
moleşitor. Ochii lui sorbeau numai albul lin în care se 
topeau începuturile de gânduri, ca nişte băşicuţe de spuma 
pe oglinda unui iac adânc. 

Şi totuşi, peste un răstimp, ca şi când i s-ar fi deschis în 
suflet o portiţă a trecutului, se văzu deodată cu două 
săptămâni în urma, stând tot aşa, la fereastră, într-o 
cameră de hote! la Sinaia, privind fulguirea iernii. Fusese 
ziua marelui concurs de ski pentru doamne. El venise 
numai de dragui domnişoarei Lia Dandopol, fiica unui 
proaspăt îmbogăţit, foarte modernă, sportivă şi 
destrăbălată, care. În sfârşit, după o lună de curte 
insistentă, îi dăduse oarecare speranţe, învingătoare la 
concurs, domnişoara capitulase în faţa lui Puiu. lar acuma, 
pe când ea îşi odihnea în pat, goală şi frântă, osteneala 
sportului şi a iubirii, ei, cu remuşcări pe care nu le putea 
alunga, dezgustat, se întoarse cu inima şi gândul acasă, la 
Madeleine... Se simţea vinovat şi murdar. Îl rugase s-o ducă 


şi pe ea la concursul de ski, singura dată când îl rugase s-o 
ia undeva. Şi ela refuzat. A minţit că are afaceri urgente la 
Cluj, şi nu poate. A fost chiar atât de energic, dacă nu şi 
brutal, în refuz, că ea nici n-a mai insistat... Şi acuma îi 
părea rău şi-i era dor de Madeleine... 

Apoi, ca într-un caleidoscop, îi apărură numai scene cu 
zăpadă din viaţa lui... Se vedea mititel, de vreo cinci ani, în 
costumaş alb de lână, înfofolit până-n vârful nasului, călare 
pe o săniuţă agăţată de sania cea mare, în care tante Tilda 
îi zâmbea încurajator, înfricoşată totuşi să nu se răstoarne 
odorul, iar odorul scotea nişte ţipete de indian, când de 
veselie şi când de groază, încât răsuna Şoseaua... Serbarea 
pomului de Crăciun, în salonul cel mare la tante Matiida, în 
cinstea Puişorului abia intrat în liceu. Un brad uriaş, 
înconjurat de alţii modeşti, toţi înzăpeziţi şi încărcaţi cu 
luminiţe aprinse, încât păreau o zăpadă, şi sub brazi numai 
cadouri pentru el şi pentru toţi colegii lui invitaţi înadins. Şi 
de sus ningea mereu; niciodată nu şi-a putut explica cum a 
făcut tante Tilda minunea asta... Se înserează, în Cişmigiu. 
Pe o bancă, el, acuma în ciasa a şasea, alături de o fetiţă cu 
născiorul în vânt şi nişte ochi de veveriţă - primul amor. 
Banca era sub un copac bătrân cu crengile pleoştite. Ea 
aranjase întâlnirea aici, ca să fie mai romantică, iar ei 
curăţase zăpada de pe bancă. Se ţineau îmbrăţişaţi strâns 
şi le era cald şi ei o săruta mereu pe buze şi pe ochi, căci 
buzele erau tot atât de fierbinţi pe cât de reci ochii. Din 
când în când, câte-o creangă îşi scutura zăpada peste ei şi 
se bucurau... Apoi e sublocotenent, în vremea războiului, 
aghiotant vag într-un birou, prin stăruința bătrânului. care 
astfel îl ferea de primejdia frontului. Strada Păcurari, la laşi, 
îmr-o odăiţă strâmtă, cu multe poze, cu sobă caldă, în 
amurg. Sade pe un jilţ vechi, larg, hodorogit, şi în poaiă ţine 
pe Adina Fulgeru, o actriţa foarte tânără şi pasionată, pe 
care de curând şi-o luase amantă, cheltuind cu ea atât de 
mult, că speriase pe bătrânul. Ea era într-o cămaşă de 
mătase, scurtă, care-i alunecase în sus, încât el îşi 


încopciase paimele pe şoldurile ei goale. Cu braţele moi 
petrecute după gâtul lui, cu obrajii lipiţi de obrajii lui îşi 
auzeau amândoi respiraţia şi priveau tăcuţi pe strada 
murdară cum treceau căruţe scârţâitoare cu cadavre de 
exantematici, prin ninsoarea deasă. Când el pleca ochii, 
privirea îi cădea chiar între sânii ei goi, rotunzi şi fragezi, 
de unde se înălța un parfum îmbătător, care-l făcea să-şi 
înfunde nasul între ei, gâdilând-o, încât ea, cu gâtul întins şi 
bărbia ridicată, izbucnea în gâlgâiri de râs irezistibil... 

Atunci uşa se deschise cu zgomot. Puiu tresări speriat, 
parcă l-ar fi surprins cu actriţa în poală. Internul întrebă 
grăbit: 

— Doriţi ceva? 

— Nimic, ziss Puiu, fără să se scoale, întorcând numai 
capul. 

— Dacă credeţi, uşa poate rămâne deschisă, continuă 
doctorandul imperturbabil ca o morişcă. Aţi avea mai mult 
aer, şi aerul... 

— Da, îl întrerupse Puiu rece, cu faţa însă iar spre 
fereastră. 

Internul încetă, dar mai stătu doua secunde, parc-ar ti 
aşteptat să-şi exprime totuşi vrao dorinţă. leşi. Uşa era 
deschisă. Puiu îl auzi spunând ceva gardianului. Se ridică 
repede, îşi curmă îndemnul şi, în loc să meargă la uşă, 
începu să se plimbe prin odaie parc-ar fi vrut să-şi mai 
dezmorţească oasele... Apăru gardianul: 

— V-am adus ziarele... 

— Ce ziare?... Cine ţi-a spus să-mi aduci? întreba Puiu 
bănuitor. 

— Mi-a lăsat poruncă boierul cel mare să vi le aduc regulat 
şi seara, şi dimineaţa, să nu vă fie urât! zise gardianul. 

— Bine, bine, murmură Puiu liniştit, reluându-şi plimbarea. 

Gardianul puse ziarele pe noptieră, se retrase până la uşă 
şi aşteptă un moment potrivit ca să întrebe iar: 

— Domnul doctor îmi spuse adineaori să aflu ce obişnuiţi 
să luaţi la cinci şi să vă aduc ce poftiţi... 


Puiu se opri în faţa lui şi răspunse mâhnit: 

— De ce nu mă lăsaţi voi în pace, măi băiete? 

Mişcat parcă de mâhnirea lui, gardianul zise umil, şoptind: 

— De, conaşule, noi trebuie să executăm ordinile... Dar 
dumneavoastră să mă iertaţi... 

Sinceritatea înduioşă pe Puiu, care mai făcu câţiva paşi şi 
apoi, întorcându-se la dânsul, îl bătu pe umeri prieteneşte: 

— Aşa.-i... dar vezi, eu sunt cam nervos... Uite, adă-mi 
atunci un ceai, numai să fie foarte fierbinte! 

— Apoi, aşa da, boierule, făcu gardianul, prinzând curaj şi 
limbă. Lia supărare omul trebuie să mănânce, că altfel 
supărarea te roade mai râu şi te doboară... 

Se duse bodogănind bucuros. Puiu se învioră. Luă un 
jurnal, îşi aruncă ochii pe titluri, înir-un colţ zări: Crimă 
conjugală în lumea mare. Lepăda foaia murmurând: 

— Nu vreau să ştiu nimic... Nu mă interesează nimic... 

XIII. 

Sorbind din ceai, Puiu nu-şi lua ochii de la gardianul care 
stătea în uşa camerei, radios, mulţumit, ca şi când astfel, 
prin înfăţişarea lui, ar fi vrut să-i mai alunge urâtul şi 
supărarea. Compătimirea aceasta primitivă şi discretă i se 
părea lui Puiu minunată şi-i făcea mai bine decât chiar 
mângâierile tatălui său. Aici era un om străin simplu care 
înţelegea nenorocirea altuia şi căuta, cum îl tăia capul, să-i 
uşureze situaţia. El, până acuma, cu oamenii de teapa 
gardianului a avut numai relaţii de la stăpân la servitor. 
Niciodată n-a stat de vorbă de-aproape şi nu şi-a închipuit 
că în asemenea suflete ar putea să se adăpostească 
sentimente deosebite... Ca să-i răsplătească inima îl întrebă 
cu glas prietenos: 

— Cum te cheamă pe tine, băiete? 

— Andrei Leahu, boierule, răspunse bucuros gardianul. 

— Şi de pe unde eşti? continuă Puiu. Din ce judeţ? 

— Din Argeş, boierule, comuna Ciofrângeni... 

— Argeş? făcu Puiu cu o uşoară tresărire. Am umblat şi eu 
mult prin Argeş. Un unchi de-al meu din partea mamei are 


o moşie la Măneşti. 

— O fi având, cum nu, aprobă gardianul. Că prin partea 
noastră sunt multe moşii boiereşti. Şi la noi, la Cidfrângeni, 
erau doi boieri mari, dar acu a mai rămas numai unu, că 
celălalt s-a prăpădit în război, şi-apoi cucoana, cum s-a 
făcut pacea, a vândut tot şi s-a mutat la oraş, la Piteşti. 
Mogşia au cumpărat-o ţăranii... 

Parcă l-ar fi împins nişte amintiri puternice, Puiu, după o 
pauză, întrebă cu mare vioiciune: 

— Da pe la voi este Ciuleandra? 

— Ciuleandra? zâmbi Leahu. Cum să nu fie, boierule? Da 
pe la noi îi zicem Şuleandra, c-aşa am apucat... Tare frumos 
joc, adaogă apoi dânsul. Parcă nici nu-ţi mai vine să te 
opreşti dacă l-ai început... Aţi jucat poate şi dumneavoastră 
Şuleandra, boierule? 

— Da... adică... bâlbâi Puiu, neaşteptându-se la întrebare, 
şi acuma cu o părere de râu că, fără nici un rost a adus 
vorba despre Ciuleandra. 

Gardianul observă încurcătura boierului şi tăcu, mai ales 
văzând că nici nu mai mânca şi socotind că se sfieşte din 
pricina lui, pentru că-i numără bucăţile, îl bătea gândul să 
se retragă binişor şi să-l lase singur, să îmbuce în tihnă. 
Puiu însă îi schimbă planul cu o nouă întrebare: 

— Pe tine când te-au trimis aci? Chiar aseară? 

— Aseară, boierule, întări Andrei Leahu. Fusei doar şi eu 
pe maşina dumneavoastră, lângă şofer, când aţi venit 
încoace... Mă luase domnul prefect că, zice, poate o fi 
nevoie. Pe urma, după ce v-au aşezat pe dumneavoastră aci, 
când plecarăm, ce s-a sfătuit domnu prefect cu domnu 
procuror şi boierul cel bătrân, că-i şi spuseră domnului 
doctor să-mi dea degrabă şi mie halat a!b, ca la spital, şi să 
rămâi acolea să vă îngrijesc pe dumneavoastră... 

Puiu îşi aduse aminte cum s-a întrebat aseară cine o fi 
lângă şofer şi numaidecât adaogă; 

— Va să zică, ştii pentru ce sunt aici? 


— Apoi cum să nu ştim, boierule? zise gardianul clătinând 
din cap compătimitor. Aşa-i năpasta, cucoane, te pândeşte şi 
te pândeşte până ce se abate, doamne fereşte! (Se închină 
cu evlavie.) Am auzit! 

Intrigat să afle întreaga părere a unui astfel de om simplu, 
despre fapta lui, Puiu stărui: 

— Bine, dar de ce crezi că m-au pus aici, între bolnavi, în 
loc să... 

Nu avu curajul să sfârşească întrebarea. Leahu însă 
înţelese şi răspunse jovial: 

— Apoi că nu era să vă ducă la închisoare în rând cu toţi 
hoţii şi borfaşii, vai de mine! Ar fi şi ruşine... Dar bune 
Dumnezeu şi are să vă ajute să scăpaţi repede. Că în 
procese d-astea numai prevenţia e ce e, încolo judecata e 
pe seama juraţilor, şi juraţii totdeauna iartă când e vorba 
despre păcate din dragoste... 

Se uită drept în ochii lui, urmărind efectul şi gata să 
schimbe vorba, dacă nu i-ar fi pe plac ce spune. Tânărului 
însă îi plăcea şi, ascultându-l, dădea din cap încet: 

— Da... da...da... 

Şi, după o tăcere mai lungă, îl măsură de sus până jos cu 
simpatie şi îi zise cu o dojana prietenească: 

— Te văd om dezgheţat şi cu scaun la cap, Leahule... Cum 
ai ajuns tu din fundul Argeşului, tocmai în mijlocul 
Bucureştilor, şi în politie?... Tu n-ai casa, pământ ca 
oamenii? 

Gardianul se scărpină în ceafă îngândurat: 

— De, boierule, cum să nu vă miraţi, că de mirare-i să-şi 
lase alde om în toată firea coarnele plugului şi să se apuce 
de slujbe pe care nu le-a pomenit neam de neamul lui... Aşa 
e! Dar, vedeţi dumneavoastră, multe-s în lume păcatele şi 
necazurile şi nimeni nu fuge de bine de-acasă... Dacă 
oameni ca dumneavoastră, cu belşug şi învăţătură, şi încă 
aveţi câte-un necaz, d-apoi noi? 

— Cine te-a băgat în poliţie? îl stârni mai departe Puiu. 


— Tot necazul, boierule, cine să mă bage? urmă Andrei 
Leahu cu amărăciune stăpânită. Eram aşezat şi eu, însurat 
bine, cu căsuţa mea şi cu niţel pământ, ca oamenii de 
treabă. Apoi când a venit războiul ne-a luat pe toţi pe de-a 
rândul şi ne-a ţinut acolo, la datorie, cât au vrut boierii. Am 
avut noroc şi mi-a ajutat Dumnezeu de-am scăpat numai cu 
o prizăritură la pulpa dreaptă, nimica toată, de-abia se mai 
cunoaşte. M-am făcut sergent, că m-am purtat bine şi ştiam 
şi o ţâră de carte. Apoi, când s-a pus pacea şi m-am liberat, 
de-am mers acasă, aflai pe nevastă-rnea cu un copilaş în 
braţe; îl făcuse cu un neamţ de fusese în sat la comandă. 
Ba, după aia, se mai înhăitase şi cu un român, îl adusese în 
casă şi îi crescuse burta, de parca purta un bostan sub 
şorţ... Ce să vă mai povestesc ce fierbea în inima mea? O 
luai la răfuială:” Măi muiere, ce-ai făcut?” Şi tot ea cu gura 
mare: că aflase de pe la oameni că m-am prăpădit prin cele 
bătălii şi, dacă m-am prăpădit, ce să facă ea, biată muiere, 
singură pe lume, fără cap de bărbat?... Mintea, boierule, 
de-mi stătea s-o omor! Apoi dac-am, văzut că şi-a bătut joc 
de mine, m-am lipsit de toate, şi de casă şi de pământ - că 
ale ei erau, de zestre - şi mi-am luat lumea în cap şi m-am 
nimerit tocmai la Bucureşti. Aici m-am dus la domnul 
locotenent, pe care i-am avut la companie şi l-arn rugat să 
nu mă iase pe drumuri, că şi eu îi scăpasem o dată viaţa în 
război. Dumnealui m-a îndemnat pe urmă să iau slujbă la 
poliţie, că am dreptul să iau a'acă fusesem sergent... Şi iacă 
aşa, boierule! 

Interesul lui Puiu se oprise asupra unui singur punct diţi 
povestea gardianului, îl descusu cu o curiozitate lacomă: 

— Şi nu i-ai zis nimica muierii tale, când ai găsit-o cum îmi 
spuseşi? 

Andrei Leahu se posomori de tot şi murmură grav: 

— Ba, cum să nu-i fi zis, boierule! I-am zis şi eu multe, de 
toate, i-am tras şi o sfântă de bătaie, să mă pomenească 
până la moarte... Da pe urmă tot am plecat, ca să nu rriâ 
puie Necuratul să cad într-un păcat mai mare, că, Doamne 


păzeşte, omu! la mânie şi la supărare îşi pierde socoteala, 
şi-mi era fncâ să nu fac moarte de om şi să înfund ocna 
pentru o zdreanţă de femeie... 

Strânse pe tava serviciul de ceai şi pleca la bucătărie, fără 
să mai adaoge ceva, abătut, ca şi când amintirile i-ar fi 
răscolit o rana adâncă. Puiu îl urmări cu privirea până ce 
dispăru. 

„EI s-a putut stăpâni când a trebuit, se gândi dânsul. Şi ce 
lovitură mare primise!” 

Simţea cum vălul de linişte ce-i înfăşurase sufletul de la 
plecarea bătrânului, se sfârşea brusc, sub năvala 
gândurilor: „Un simplu ţăran a fost în stare să renunţe la 
tot, să înfrunte necunoscutul unei vieţi noi, numai ca să 
evite tentaţia de-a suprima viaţa unei femei ticăloase!” 

XIV. 

Seara refuză masa... Gardianul crezu potrivit să-i 
îndemne: 

— Ar fi bine, conaşule, să vă siliţi să gustaţi niţică mâncare, 
chiar dacă n-aveţi poftă!... Omul supărat nu-i bine să stea 
nemâncat, că destul îl roade supărarea, ş-apoi dacă... 

Nu putu continua. Puiu Faranga, înfuriat, parcă l-ar fi 
insultat, izbucni: 

— Cine ţi-a cerut ţie sfaturi, nerodule?... Şi cum îţi permiţi 
să mă plictiseşti mereu cu fonfăielile tale stupide?... Aide, 
ieşi afara, să nu-ţi mai văd mutra, până nu te-oi chema eu!... 
Poftim, cine se găsi să povăţuiască! 

Andrei Leahu, speriat, închise uşa pe dinafară şi se 
închină. 

Puiu mai tună singur câteva momente, apoi se trânti pe 
pat sforţându-se, prin imobilitate trupească, să-şi 
redobândească liniştea sufletească de adineaori. Zbuciumul 
însă îl chinuia cu atât mai tare că nu-î putea descoperi 
rădăcinile, îşi repeta mereu că trebuie să aibă răbdare, cum 
îi recomandase toată lumea, până şi zevzecul de gardian. 
Situaţia lui nu e tocmai aşa de rea, cum putea sa fie. În loc 
să fie într-o celulă de puşcărie, se află într-o cameră de 


sanatoriu. N-are decât să aştepte deznodământul. Să-şi 
închipuie că ar fi bolnav, că ar avea să sufere o operaţie 
grea, care l-ar ţinea, nu numai în odaie, ci chiar în pat, o 
lună, două... Raționamentul i se părea foarte just şi totuşi 
nu-l mulțumea deloc, în minte i se îmbulzea tot mai 
stăruitor, ca o săgeată ruptă, o frântură de întrebare 
arzătoare: „Dece.?” 

Nu-i trebui mult până să o completeze:De ce am omorât- 
0?” Dar, complectată, era şi mai enervantă, că cerea un 
răspuns, şi răspunsul nu se ivea. În sfârşit, nemaiputând 
răbda, se scula şi strigă tare, parcă ar fi vrit sa izgonească o 
stafie: 

— Nu ştiu!... Nu ştiu!... Nu ştiu...! 

Răspunsul şi glasul strident cu care îl rostise îl zăpăciră 
mai râu. Se uită şi ascultă spre uşă, să nu-l fi auzit cumva 
gardianul, care l-ar putea crede nebun de-a binelea, dacă a 
început să vorbească tare, singur... Îşi reluă fatala plimbare 
în sus şi-n jos, zicându-şi deodată ca din senin: „Oare de 
câte mii de ori am să mai fac plimbarea asta înainte de-a.” 

Nu apucă să sfârşească: ajuns la fereastră, îi răsări o idee, 
de care se agăţă, ca de o punte salvatoare: „Dacă nu m-am 
putut stăpâni nici cât gardianul, înseamnă ca am avut în 
mine instinctul criminal înnăscut!” 

De-aici,apoi, urmează că el nu poate fi vinovat de ceaa ce 
s-a întâmplat, ci soarta, care i-a turnat în sânge pornirea 
neînfrânată spre crimă. Ei a purtat zeci de ani boaia 
aceasta ÎRtr-însu! a înnăbugşit-o eroic atâta vreme, în cele 
din urmă, însă, într-o clipă da slăbiciune, instinctul crâncen 
I-a surprins, i-a adormit puterea morală de rezistenţă şi l-a 
împins să ucidă, spre a satisface porunca destinului. Cum a 
omotât-o pe Madeleine, ar fi omorât atunci pe oricine, pe 
tante Matilda, de sosea la timp, poate chiar pe tatăl său 
însuşi, instinctul nu-i cerea să omoare pe cutare anume, ci 
să omoare pe cineva, indiferent cine. Şi vina lui, dacă poate 
fi vină, rămânea aceeaşi. Crima presupune cel puţin o 
voinţă. Dar fapta lui?... În locul instinctului de ucidere s-ar fi 


putut să moştenească instinctul de sinucidere. Atunci n-ar 
mai fi luat viaţa Madeleinei ci, în clipa când l-ar fi îndemnat 
sângele bolnav, s-ar fi zvârlit pe fereastră, sau şi-ar fi vârât 
capul în jăratecul căminului. 

Acuma i se păru că înţelege multe lucruri bizare din 
trecut, asupra cărora nu s-a oprit, fiindcă viaţa lui s-a 
consumat în mărunţişuri mondene şi n-a avut niciodată 
răgaz să-şi consulte serios conştiinţa... Chiar purtarea 
bătrânului faţă de dânsui a fost un şir lung de capricii, a 
căror explicaţie de-abia azi i se dezvăluie. De pildă, cum a 
căuta? mereu să-l ferească de contactul cu prieteni violenţi 
sau cum numai târziu, şi călcându-şi pe inimă, i-a dat voie 
să se ocupe cu vânătoarea, îşi aduse aminte, deşi atunci n-a 
luat seama, că-i zicea deseori. „Nu e bine să te obişnuieşti a 
vărsa sânge şi a ucide, nici chiar sălbăticiuni!” iar o dată, 
mai târziu, tot ei i-a zis: „La urma urmelor, poate că mai 
bine să-ţi împlineşti pofta de a ucide îrnpuşcând iepuri şi 
prepeliţe...!” Cu câtva timp înainte de a se însura, era 
tocmai de curând logodit cu Madeieine, a avut un conflict 
serios cu Costel Piagino, un prieten vechi altfel din pricina 
unei femei, fireşte, îl pălmuise, şi deci trebuiau să se bată în 
due'. Bătrânul a aflat de-abia când martorii stabiliseră 
spada şi hotărâseră pentru a doua zi întâlnirea pe teren. El 
mergea cu inima uşoară ia iupiâ: era un spadasin excelent, 
şi avea o lovitură a lui specială, pe care încă nimeni nu 
izbutise să o pareze. Spusese, glumind, unui martor ai său 
ca are să-i aplicelui Costel o crestătură chiar în numele 
Tatălui, poate să-i şi comunice, ca să se înveţe minte să nu 
mai fie altă data obraznic în iurne cu nimeni. Bătrânul, 
evident, ştia că e scrimer redutabil şi, cu toate acestea 
(acuma ar trebui sa zică; din pricina aceasta), s-a facut 
luntre şi punte şi a izbutit să împiedice ieşirea pi teren. 
Seara i-a spus net: „Nu vreau să am copil asasin, nici măcar 
în Juei!” 

Puu ora convins acuma ca bătrânul ştia cu ce stigmat 
îngrozi-toi e împovărat unicul lui vlăstar, şi de-aceea a 


căutat să-l apere cât a putut „Bietul tata! se înduioşă 
dânsul. Mult a trebuit să sufere din cauza mea! Şi totuşi, 
dacă m-ar fi prevenit, poate că era mai bine! Aş fi putut să 
mă lupt şi eu împotriva răului din mine!” 

Chemă pe Leahu să-i facă patul. Se întunecase de mult dar 
nu aprinsese lumina. Ţinea minte cât de repede a adormit 
aseară şi voia să adoarmă la fel şi acuma, ca să-i treacă mei 
uşor noaptea şi mai cu seamă gândurile. Ba, cât gardianul îi 
potrivea, aşternutul, îşi zise ce bine ar fi dacă s-ar culca şi 
nici nu s-ar mai trezi până peste trei luni, când se vor fi 
aranjat toate într-un fel s-au altul... 

Se vâri sub plapoma. Porunci să stingă becul electric. Se 
întoarse spre perete, ca şi aseară. Până să adoarmă, însă, 
mai căută să-şi găsească în trecut momente în care s-a 
manifestat instinctul vărsării de sânge. Prea puţin avu să 
scormonească şi se spăimântă de multele dovezi ce se 
perindau în oglinda amintirii... Plăcerea grozavă de-a privi, 
de pe când era un prichindei, la ţară, când se tăiau păsările 
pentru bucătărie... Cum se năpustea să pună mâna pe 
corpul fără cap ce se zvârcolea şi sărea de ici-colo, 
împroşcând ca sânge în toate părţile. Se vedea şi retrăia cu 
scârbă o clipă când a plâns amarnic, pentru că guvernanta 
l-a reţinut cu forţa să nu se apropie de o găină decapitată... 
Apoi, pornirea lui stranie şi irezistibilă, când poseda o 
femeie, de-a o ucide într-o îmbrăţişare supremă sau cu o 
sărutare care să-i oprească definitiv respiraţia. Multe femei 
i-au şi spus, mai în glumă, mai în serios, ca se poarta în 
iubire ca un criminal sadic... Pe Madeleine, iarăşi, de când a 
văzut-o întâia oara, i-a venit mereu s-o strângă la piept, 
până-şi va la sufletul în braţele lui. Şi încă socotea că 
dorinţa aceasta perversa însemna un exces de iubire... 

Tot răscolind prin amintiri după dovezi care să-i sprijine 
convingerea, se sucea în pat, când pe o parte, când pe alta, 
fără să observe că somnu! nu vine deioc. De-abia pe la 
miezul nopţii îşi porunci: „De acuma trebuie să adorm!” 


Până să, adoarmă, însă, îi mai apărură zeci de dovezi, 
încât, în cele din urmă. toată viaţa lui de până azi o văzu ca 
un şir lung de încercări neizbutite de a ucide... 

Când, în sfârşit, aţipi, se pomeni în salinele de la Târgu- 
Ocna, pe care le vizitase odinioară, cu mai mulţi prieteni 
într-o excursie, plină de peripeții nostime. Acuma însă era şi 
el printre condamnaţi, în costumul vărgat, murdar şi 
trenţercs, cu tichia de ocnaş în cap, tăind greu dintr-un bloc 
uriaş de sare, alături de câteva figuri monstruoase, care îl 
batjocoreau. Ocările hoţilor îl dureau ca nişte împunsături 
de cuțite. Apoi, deodată se înfurie întratâta, că ridică 
ciocanul şi, răcnind răguşit, „taci, taci, taci!l se repezi 
asupra unuia să-l trăsnrască. Atunci, ocnaşii săriră, îl 
trântiră la pământ, îl zdrobiră cu picioarele, iar câţiva se 
plecară peste faţa lui cu gurile căscate, clămpănind nişte 
colţi de fiare, gata să-l sfâşie. 

E] se zbătea sub dânşii şi nu-i putea scutura... Încerca 
baremi să închidă ochii, să nu vadă, şi nu putea, parcă 
pleoapele, micşorate şi deschise, i s-ar fi lipit pe bulbii 
umflaţi de spaimă. Sudorile reci îi brăzdau obrajii şi-l 
enervau mai rău decât groaza... 

XV. 

Nu mai îndrăzni să adoarmă, dar nici nu se sculă din pat, 
pana ce veni gardianul cu ziarele de dimineaţă. Se îmbrăcă 
şi trecu îndată-în odăiţa de alături, ca să se poată face 
curăţenie temeinică în camera lui, să se deschidă şi 
fereastra; primenindu-se aerui, poate că se vor mai risipi şi 
stafiile multe şi supărătoare ce se îmbâcsiseră acolo. Până 
atunci, se aşeză la mescioara gardianului şi se apucă să 
răsfoiască jurnalele. Deschisese Universul şi se oprise, fără 
să vrea, tbcmai la pagina penultimă, unde sunt de obicei şi 
anunţurile mortuare. Sări cu privirea peste diferite cruci, 
căutând una anume, pe care o descoperi tocmai jos, 
modestă: „Mădălina... 

„Cine să fi conceput necrologul, de a pus-ocu numele ei 
de-acasă?” se gândi Puiu cuprins de o agitaţie nouă. 


Citi începutul: „Puiu Faranga, Policarp Faranga...” „locmai 
pe mine m-au pus în frunte, deşi eu...”, îşi zise dânsul, 
întrerupând brusc citirea. 

Îşi închipuia restu! cu „nemărginita durere” şi alte vorbe 
banale, care transformă un mare zbucium sufletesc într-un 
spectacol monden hibrid, pentru bătrânii care urmăresc 
rubrica morţilor. 

„Săraca Madeieine! oftă iarăşi Puiu. Măcar moartă şi-a 
reluat numele ei, care i-a fost atât de drag!” 

Încercă să mai citească totuşi din diversele întâmplări ce 
umpleau paginile ziarelor. Astfel voia să-şi distreze puţin 
gândurile. Ochii lui însă alunecau peste literele negre, parc- 
arfi fost nişte hieroglife. Citea mecanic, fără să cuprindă 
înţelesul cuvintelor. Iar după un răstimp, privirea i se 
întoarse singură în acelaşi colţ, unde imediat prinse 
sfârşitul: „Înmormântarea va avea loc mani, 13 februarie, 
ora 3 d.a,” „Va să zică, mâine! adaogă Puiu în sine. Mâine se 
va isprăvi tot, tot.” 

Ridică ochii gânditor. In grădină, în aceeaşi clipă, un cârd 
de ciori se cobori cârâind pe copacii grei de zăpadă, ca un 
stol de gânduri negre. Puiu se sculă repede de pe scaun, 
enervat, şi se întoarse cu spatele, ca să nu vadă ciorile, care 
totdeauna l-au îngreţoşat, iar acuma, tocmai când citise 
despre Madeieine, i se păreau nişte prevestiri sinistre... 

Andrei terminase curăţenia în cameră. Puiu trecu înapoi, 
să aştepte vizita doctorului, aruncă ziarul pe masă, 
desfăşurat, şi începu să se mişte, îşi propusese încă de azi- 
noapte, să povestească doctorului, fireşte după ce se va fi 
consultat cu bătrânul, cum a descoperit cauzele crimei şi 
să-i ceară părerea. Acuma însă socotea că e mai bine să 
amâne pe mâine comunicarea aceasta. În ziua 
înmormântării ei asemenea mărtunsire va fi o uşurare şi 
pentru sufletul lui şi o pietate faţă de memoria ei... Îşi aduse 
aminte cât a fost de nepriceput ieri, când e bănuit pe bietul 
doctor că a fost îndrăgostit în taina de Madeleine şi că din 
pricina asta are să se răzbune pe dânsul, îi păru bine că nu 


s-a mai apucat să istorisească şi bătrânului bănuiala 
neroadă, că s-ar fi umplut de ridicol... 

Doctorul sosi tot grăbit, tot sumbru şi întrebă scurt: 

— Ce mai nou? 

— Nimic afară de cele de ieri, răspunse Puiu, căutând să 
pară cât mai calm. 

Medicul însă iar ascultase absent, ca şi ieri. Se uită 
împrejur cercetător, văzu ziarul pe masă, se apropie, 
descoperi anunţul funebru şi-l citi foarte atent. Când sfârşi, 
se întoarse la Puiu şi, cu o clipire ciudată din ochi şi cu o 
intonaţie ce nu era nici întrebare, nici afirmare, făcu încet: 

— Mădălina?! 

Puiu vru să-i dea numaidecât explicaţia, dar nu apucă să 
deschidă gura, căci doctorul ieşi, urmat de toţi ceilaiţi, 
zicând apăsat şi parcă semnificativ: 

— La revedere! 

În urechile lui Puiu răsună apoi multă vreme cuvântul, 
pecare-l rostise doctorul, cu intonaţia ceea neobişnuită, 
silindu-se să ghicească ce a vrut să zică. Poate i s-o fi părut 
curios că în necrolog nu s-a pus numele ei aşa cum era 
cunoscut în lume, adică Madeleine? Atunci de ce n-a avut 
răbdare, căci el i-ar fi dat fără înconjur toate lămuririle... 
Sau a vrut să-şi bată joc de franţuzifii din lumea bună, care 
numai la moarte îşi aduc aminte de numele lor adevărate, 
de teama că Dumnezeu nu-i va recunoaşte în lumea cealaltă 
fără numele creştinesc de botez?... Poate însă că doctorul 
ştie perfect ce e cu Madeleine şi cu Mădălina, şi, prin 
observaţia lui misterioasă, n-a căutat decât să-l prevină: 
„Ştiu tot, degeaba încerci să te ascunzi de mine...” Dacă ar f 
i aşa, atunci doctorul nu străluceşte prin inteligenţă. 
Chestia e doar foarte simplă şi o cunoaşte multă lume, în 
orice caz, lumea cu care Madeleine a avut legături mai 
apropiate. Nu s-a făcut niciodată secret din chestia asta, 
încât putea prea bine s-o fi aflat şi doctorul. Şi totuşi, 
intonaţia lui a vrut să însemne ceva... 


Toată ziua îl frământă acest singur cuvânt şi doctorul. Din 
ce în ce i sa cristaliza în suflet că doctorul e un om straniu. 
Avea simţământul că îl urăşte. Îi era ruşine să şi-l 
mărturisească, i se părea că trebuie să fie ceva bolnăvicios, 
ca mania persecuției. De-aceea căuta să-l alunge şi se 
înfricoşa constatând că nu, reuşeşte... 

La vizita de după-amiază veni iarăşi numai internul, care-i 
spuse: 

— Mi s-a telefonat de la dumneavoastră de-acasă că azi nu 
va putea veni nimeni să vă vadă, căci toată lumea e ocupată 
cu înmormântarea. Mâine însă, după ceremonie, se vor 
întoarce de la cimitir aci... 

— Mulţumesc, şopti Puiu. 

XVI. 

A doua zi fu cuprins de mare înfrigurare. Se aştepta că 
doctorul îi va mai zice ceva şi-i era teamă că nu se va putea 
stăpâni să nu-i ceară explicaţii pentru aluziile neînţelese cu 
care îl sâcâie. 

Doctorul însă fu şi mai sobru ca de obicei. Era îmbrăcat în 
negru. Se uită câteva clipe mohorât la Puiu şi nu-i adresă 
nici un cuvânt. 

„Şi-a dat seama că ieri a făcut o gafă”, socoti Puiu 
mulţumit. 

Mai târziu găsi suspectă şi această purtare a doctorului. 
De ce nu'i-a vorbit nimica...?Şi de ce s-a îmbrăcat în haine 
negre, tocmai în ziua înmormântării €ei...? 

În curând uită pe doctor şi nu se mai gândi decât la 
înmormântare, Se simţea amărât că nu i s-a spus cel puţin 
cum va fi ceremonia funebră... Şi cu cât se apropia ora trei, 
cu atât parcă minutele treceau mai anevoie Apoi, când sosi 
în sfârşit momentul în care trebuia să înceapă serviciul 
religios, Puiu se aşeză în genunchi, lângă fereastră, cu 
fruntea sprijinită de pervaz, şi prinse sa se roage fierbinte. 
Nu mai ştia nici o rugăciune afară de Tatăl nostru, dar şi 
aceasta îi ajungea acuma. O repetă de sute de ori, cu 


evlavie, cu lacrimi şi cu înşelare, în răstimpuri se întrerupea 
şi suspina din profunzimile inimii: 

— Ilartă-mă, Madeleine, fie-ţi milă de mine...! 

Genunchii, neobişnuiţi, ii amorţiră. Dureri de cuțite îl 
înjunghiau prin încheieturi. Stătea însă neclintit, ca țintuit 
acolo. Suferinţa o simţea ca o uşurare... 

Aşa îl găsiră, târziu, când se întoarseră de la cimitir, 
bătrânul Faranga şi Matilda. În cameră era întunerec şi 
Puiu murmura, lângă fereastră, ghemuit, zgribulit de frig, 
cu buzele vinete, aceeaşi rugăciune simplă... Trebui să-l 
ajute bătrânul să se scoale şi să-l ducă până la pat. 

— Ce-i asta, Puiule? întrebă Faranga îngrijorat. 

— Am însoţit-o şi eu pe Madeleine până la groapa în care 
eu am aruncat-o, şopti dânsul liniştit, cu o tristeţă întipărită 
pe faţă. 

Ochii roşiţi ai bătrânului se umplură de lacrimi, iar 
Matilda, ştergându-şi nasul, bolborosi printre sughiţuri: 

— S-a sfârşit, sărăcuţa Madeleine,. Oh, mon,Dieu, mon 
Dieu!14 

— Soyez calme, Tilda! îi zise Faranga cu imputare. 
Maintenant, c'est fini! Elle du moins se repose bien, tandis 
que nous autres...[15] 

— Pauvre, pauvre Puiu, comme tu as change€!16 reveni 
Matiids cu o nouă năvală de plâns. 

— Matilda! Assez!17 făcu bătrânul cu severitate. 

Puiu le ceru să-i povestească cum s-a desfăşurat 
ceremonia, şi astfel Matiicia psjtu să se manifeste în toată 
voia. Mai plângând, mai zâmbind, îi zugrăvi amănuntele 
cete mai neînsemnate, înşiră pe îndelete, parcă ie-ar fi 
învăţat pe dinafară, numele tuturor persoanelor distinse, 
care au venit să vadă pe Madeieine pe catafalc. Era atât de 
frumoasă, scumpa de ea, chiar moartă, că nimeni n-a putut- 
o contempla fără o exclamaţie de durere şi fără a vărsa o 
lacrimă sinceră pentru pierderea unei fiinţe aşa de 
fermecătoare... Descrise coroanele, dricul urmat de zece 
preoţi şi un episcop, doi miniştri, cinci diplomaţi şi tot ce au 


Bucureştii mai select, încă de ieri de la prânz a fost 
transportată la Biserica Albă, lăcaşul de rugăciune favorit al 
răposatei. Cincizeci de mii de lei s-au împărţit între săraci... 
Peste şaptezeci de cupeuri şi automobile au întovărăşit pe 
pauvre Madeleine18 până la Belu, unde acuma se odihneşte 
în cavoul familiei Faranga, alături de mama lui Puiu... 

— Ştii că am zărit şi pe doctorul tău în biserică, observă 
bătrânul, când abundența verbală a Matildei se mai potoli. 

— Da? îngălbeni Puiu. A fost şi el? 

— Ca l'honore /se repezi Matilda. Ca signifie qu'il est un 
homme vraiment tres sensible!19 

Apoi, în vreme ce Puiu rumega spăimântat ştirea aceasta, 
ea continuă, cu mai mult elan, să-i spună inscripţiile tuturor 
coroanelor, detaliile costumelor tuturor doamnelor, mărcile 
automobilelor tuturor participanţilor... Volubilitatea ei 
prodigioasă făcu pe Puiu să uite chestia cu doctorul şi în 
cele din urmă chiar să o întrebe dacă s-a interesat cineva şi 
de dânsul? Matilda, fericita că a fost stârnjtă, izbucni 
furtunos: 

— Cineva? întreabă mai bine cine nu s-a interesat!... Oh, 
mon petit20 Puiu, nici nu-ţi închipui cât te compătimeşte 
toată lumea şi n-ai idee câţi prieteni devotați s-au dovedit în 
împrejurările astea triste... În nenorocire se căleşte 
prietenia, foarte adevărat!... Ei bine, toţi, dar absolut toţi 
prietenii tăi m-au asaltat cu întrebări despre tine şi vor sa 
vie sa te vadă...! 

Puiu ascultă cu un surâs trist asigurările ei vertiginoase, 
îşi dădea seama că Matilda exagera micile gesturi de 
politeţe convenţională. El cunoştea lumea şi ştia că nu va 
avea o situaţie tocmai plăcută, tocmai între prieteni. De 
altfel, bătrânul însuşi la fel a văzut când, din primul 
moment, i-a spus că va trebui să trăiască în străinătate 
câţiva ani. până se vor mai uita lucrurile... În sfârşit, 
Matilda, epuizând întrucâtva subiectul, se grăbi să schimbe 
vorba: 


— Dar acuma să ne ocupăm şi de tine, Puiule!... Poly îmi 
spune că ai început să te obişnuieşti puţin aici... Et, 
vraiment, tu as raison21... 

— Evident, zise Puiu ironic Se împacă omu! şi cu rnai rău,. 

Faranga, cana tot timpul îi observase, interveni puţin 
mustrător: 

— Cum, dragul meu, iar eşti abătut?... Bine, înţeleg să nu 
fii încânâac, dar situaţia ta, oricum, în înprejurăriâe date, e 
destul de bună, nici rtu cred că ar putea fima”bună!... 
Dacă doctorul s-a crezut obligat să vie ia înmormântare, 
înseamnă că-şi da seama cu cine are de-a face... 

— Probabil, murmură Puiu cu o tresărire. 

— Şi totuşi te vad parcă mai trist ca alaltăieri, insisfă 
fanfara s! Ai vreo nenriuiiumire specialăr> hi lipseşte ceva? 

— Poate că alaltăieri nu-mi dădeam seama! zise Puiu g'>'? 
*diu>,. În doua zsie un om, singur cu sufletul iui, între patru 
ziduri, îr”atege mai muit decât altfe] în douăzeci de ani. 

Matilda, surprinsa de glasul ius, se amestecă repedf, ca c 
mama care ar vrea sa oprească pe copi! sa facă c prostie ! - 
Puiu, /e teprie, ii faut etre sage, uc'-mprends? 1 

— Oui, oui fante 7/tete”'/ fac/f eâre rres sage /2 suraşo 
Puiu, atât de posomorât, ca caraf>ga se sperie. 

— Dragui meu, declara dânsul cu o energie impunătoare, 
tu dfc azi înainte n-a; decât un singur lucru de făcut: să 
aştepţi liniştit! Restu' mă priveşte pe r sine şi numai pe 
mine! i'nţeiegi? Dacă va fi nevoie voi merge chiar îa rege ! 

— BrZ'.vp, Poty, ga... c'es7 beau, cest hero'ique et eres? 
supele! izbucni Matilda cu admiraţie. 

Puiu însă clătina din cap şi, după o pauză, murmură: 

— Et mon coeur? Ei le combat douloureux queje dois livrer 
ious les moments avec mă conscience, oui m'accuse et qui 
me reproche un crime abominabie? * 

— Fără îndoiaiâ, zise bătrânul mişcat şi căutând totuşi sa 
se stăpânească Mais c'est”de/â autre chose! „] Pentru 
moment trebuie să lichidam partea, ca să zicem aşa, 
materială a afacerii, iar pe urmă... 


— Tata, tată, gemu Puiu deodată plângător, am eu însumi 
conştiinţa că sunt criminal! 

— Eh, eh, voyons!6 Matiida însă se supără aproape. 

— Nici sa nu te aud cu vorbe d-astea urâte, Puişor, că mă 
faci 'le rog. trebuie să fii cuminte, înţelegi? (fr.) nDa. da. 
mă'usâă Tiida, trebuie să fiu foarte cuminte!- f'r.i Bravo, Poiy, 
asia., e frumos, e eroic şi a superb! ffr) 

Si inima rnea?... şi ÎLipts dureroasă pe care trebuie s-o 
susţin în toaie ciipeie cu constn.'iâa nea, c?re miaccză ş' 
cafe-m; reproşează o ccină o/it>!;â? (fr. j „Dar e deia 
af'ceva '',„.rt & E', ei *iai' f”r.s să vorbesc şicueraste'uo 
pnvire să stan n paf... 

de mirare... Am Î'ca cu doctorul.'vorbi 'm. Am motive 
rămas bun. 

Faranga venea fn fiecare dimineaţă la sanatoriu, vorbea? 
ntâi cu doctorul şi pe urma se urca fa Puiu. 

Doctorul însă n-j -i spunea mai nimica. Răbdare şi iar 
răbdare!” Observaţia, mai cu seamă în asemenea cazuri, 
cere răbdare şi timp. Deocamdată a luat măsuri să i se facă 
diverse/ analize; ds-abia după ce va cunoaşte rezultatele va 
putea hotărî Fn ce direcţie să pornsască examinarea. 
Pacientul însuşi e încă foarte agitat. Orice mare 
zdruncinare sufletească e urmată de o şi mai mare agitaţie. 
Numai criminalii vulgari sunt lipsiţi de zbuciu-mâări. fiindcă 
la ai lipseşte însăşi posibilitatea sensibilităţii... Desiuşirile 
doctorului erau foarte politicoase, dar de o politeţe rece, fie 
din pricina unui calcul, fie din pricina timiditâ.tii. 

Farsoruie, bolnav, băiete! (fr.) te ştiu eu! (fr.) 

— Totuşi care e impresia dumitale până azi? stărui într-o zi 
Faranga pe un ton mereu delicat, dar subliniat de un 
imperativ. Doctorul Ursu se roşi puţin şi ripostă îndată cu 
aceeaşi poiitejte, dar mai sec: 

— Excelenţă, să mă iertaţi... Eu aici am de răspuns cu 
conştiinţa mea de om şi de medic, şi ţin deopotrivă la 
amândouă. Am obiceiul să-rni fac datoria totdeauna cât mai 
corect; cu atât mai mult doresc să mi-o fac în cazul fiului 


dumneavoastră. Dar nu pot scăpa din vedere că un tribunal 
mi-a încredinţat o însărcinare deosebit de gingaşă şi că de 
răspunsul meu depinde aplicarea dreptăţii sociale, în astfel 
de împrejurări, impresiile mele subiective trebuie să 
amuţească. Oricât ar vrea ele să fie de simpatice, nu se 
poate să nu influenţeze câtuşi de puţin obiectivitatea 
absolută a rezultatului observaţiilor mele! 

Băirânului îi plăceau oamenii cu demnitate, de astă dată 
însă se siraţea puţin jignit, îi mulţumi totuşi, îi strânse mâna 
bărbăteşte şi-l felicita pentru seriozitatea ce o pune în 
împlinirea datoriei. 

Începu să fie îngrijorat. Mândria lui nu-i permiteasâ insiste 
rnai mult la un medic tânăr şi complet străin. Ceea ce 
aştepta dânsul nu se putea cere făţiş decât unui prieten. 
Ursu a putut să înţeleagă rostui vizitelor lui asidue şi deci 
ar trebui să-l servească acuma, dacă ar fi dispus să-i 
servească, fără alte explicaţii. Faptul că se înconjoară 
statornic de conştiinţă şi datorie avea o semnificaţie şi 
desigur nu era de bun augur. 

Simţindu-şi astfel planul ameninţat, Faranga se hotări să ia 
informaţii, în mod discret despre acest doctor Ursu. De 
pretutindeni primi relaţii strălucite: un medic deosebit de 
capabil, foarte harnic, citeşte mult şi ştie mult şi. mai presus 
de toate, un model de conştiicioziţate şi corectitudine... Mai 
află ca e băiat de la ţară, din părinţi ţărani, sărac, ajuns 
numai prin munca şi sârguinţa; apoi e foarte tânăr, cel mult 
cu doi-trei ani poate să aibă mai mult ca Puiu... Cu astfel de 
om era greu să facă vreun compromis. 

Şi totuşi Puiu trebuie salvat!... O modalitate ar fi să-l mute 
în alt sanatoriu, în seama unui medic cu care să poată vorbi 
deschis. Dar o mutare ar putea stârni vorbe, poate chiar un 
scandai. Ursu însuşi, cine ştie, s-ar putea simţi ofensat. Apoi 
ar fi nevoie şi de autorizaţia parchetului. 

— Dacă va trebui, vom recurge şi la asta! îşi zicea 
Faranga, şi deocamdată era încă hotărât să mai aştepte. 


Acţiunile bruscate le vom aplica mai târziu şi numai la 
timpul potrivit! 

Nu înceta deci a vedea mereu pe doctorul Ursu şi de a se 
interesa de toate amănuntele ce priveau pe Puiu. El însuşi 
medita mult asupra crimei săvârşite şi, încetul cu încetul, 
cumpănind împrejurările, ajunse la convingerea că e 
rezultatul unei deformări sufleteşti subite. Adică tocmai de 
ce se temuse dânsul, efectul năpraznic al eredității unui 
neam cu sângele prea vechi şi nepri-menit... Astfel Puiu nu 
mai era decât victima întâmplătoare, pe când vinovaţii 
adevăraţi sunt strămoşii cei mulţi care, întrecându-se să 
păstreze neprihănit sângele neamului, au acumulat şi 
germenii pierzaniei. Ar fi o nedreptate strigătoare să fie 
osândit bietul Puiu, să ispăşească un păcat de care el, după 
orice dreptate omenească, nu poate fi făcut răspunzător... 

XVIIf. 

Puiu avea acuma o mască permanentă de surâs amar pe 
faţă. Îşi dăduse seama, din ziua înmormântării Madeleinei, 
că trebuie sa găsească numai în sufletul său mângâierea şi 
liniştea spre a putea lupta cu primejdiile dinafară şi 
dinlăuntru. Atât bătrânul, cât şi tante Matilda, deşi fiinţele 
cele mai apropiate dejjânsul, s-au dovedit, în fond, străini 
de suferinţele lui adevărate', în clipele cele mai grele, 
tocmai atunci, omul e sortit sa rămână singur. De-abia 
atunci i se lămureşte că e! constituie o lume separată, 
complicată, fără legături cu ceilalţi oameni şi restul lumii, 
decât doar materiale. Oamenii comunică între ei prin semne 
convenţionale şi astfel şi-au făcut iluzia deşartă că se 
înţeleg, în realitate fiecare atribuie celorlalţi ceea ce simte 
dânsul şi atâta tot. Legături directe omul numai cu 
Dumnezeu poate să aibă, de la care a şi dobândit conştiinţa 
existenţei. Tragediile ca şi bucuriile cele mari omul le 
trăieşte totdeauna în deplina singurătate şi, de aceea, când 
îşi simte sufletul mai sfâşiat, îşi simte şi singurătatea mai 
mare. 


Descoperirea era şi mai dureroasă pentru el, a cărui viaţa 
nu-l poftise niciodată, până acuma, sa se coboare în sine 
însuşi. Viaţa lui s-a petrecut toată şi mereu numai la 
suprafaţă. Fericirile ca şi nenorocirile lui au fost în funcţie 
de mici întâmplări din afară. Idealul lui cotidian se epuiza în 
cucerirea unei femei, şi doar ca o ţinta neguroasă şi foarte 
depărtata îi plutea dorinţa de-a merge pe urmele 
bătrânului, adică de-a intra în politică şi poate chiar de-a 
ajunge ministru. Făcuse exact atâtea „studii cât sunt strict 
necesare pentru î dobândi o diplomă de care nu avea să se 
folosească niciodată, îi trebuia cel mult un titlu pentru viaţa 
„serioasă” de mai târziu. De la majorat, bătrânul îi pusese la 
dispoziţie întreg venitul din moştenirea mamei sale, care-i 
permitea să trăiască larg. să-şi satisfacă toate capriciile, să 
ducă o viaţă cum visează cei mai mulţi tineri: petreceri, 
femei, sporturi... Cartea nu i-a plăcui decât ca stupefiant 
contra insomniei. Barem specialitaâea iui îl plictisea de 
mcarâe... Asemenea viaţa nu cunoaşte explorările 
introscopice, nici măcar îndoielile. Conflictele ei de 
conştiinţă privesc numai oportunităţile morale codificate în 
legile suple ale cavalerismului monden. 

De când i s-a rostogolit însă în calea vieţii o catastrofă, a 
trebuit să se obişnuiască a-şi privi sufletul faţă-n faţă. Zile 
întregi s-a zbuciumat până a izbutit să lapede trecutul şi să 
înţeleagă aievea prezentul. Aşa a ajuns să-i fie ruşine de 
timpul când toată grija i se concentra numai asupra sa 
însuşi, când nu s-a gândit şi s-a frământai decât ca să scape 
el din sârânsoare, prin înşelăciune, prin protecţie, prin 
orice mijloace, când durerea lui cea mare era în fond 
regretul de-a trebui să renunţe vremelnic la plăcerile vieţii 
de până atunci. Pe atunci, de Madeieine, căreia el îi 
curmase zilele şi care zăcea încă pe catafalc, de-abia îşi 
aducea aminte, ba-chiar încerca să-i înăbuşe amintirea. 
Nici remuşcări ssncere şi profunde n-a avut, căci toată 
preocuparea iui a fost el şi numai el... 


Tocmai în ziua înmormântării a început să se 
dezmeticească puţin. Atunci, lângă fereastră, în genunchi, 
în frântura de rugăciune şi -a găsit sufletul întâia oară. De 
atunci, amintirea ei nu-i mai spăimânta, ci îi înfrumuseţa 
singurătatea, îndată ce închidea ochii, o vedea pe 
Madeieine, şi ziua şi noaptea. Ea sosea, se aşeza lângă el, îl 
contempla blând cu privirea ei voalată, melancolică, şi 
privirea aceasta îi picura în suflet un balsam mai 
binefăcător. Era tăcută cum fusese şi în viaţă; nu-i vorbea 
niciodată. Numai el o asalta cu întrebări, o descosea şi mai 
ales o ruga cu lacrimi fierbinţi să-l ierte. Ea îi zâmbea trist, 
şi drept răspuns, îl săruta pe frunte cu buze reci... Cu 
sărutarea aceasta şi ochii umezi se deştepta totdeauna. 
Astfel, amintirea Madeleinei îi devenise singura alinare. 

XIX. 

A şaptea zi Putu fu chemat iarăşi în cabinetul doctorului 
Ursu. Fără să-şi riea seama îl cuprinse o nelinişte. Persisia 
într-însul impresia că doctorul îi urăşte şi-i răspundea 
instinctiv prinir-un sentiment de frică amestecată cu 
repulsiune. Vizitele cotidiene!e primea indiferent; se 
obişnuise cu întrebarea lui stereotipa „ce mai nou” şi cu 
privirea lui sfredelitoare. Acuma însă ştia ca iar va începe 
chestionarea, iar îl va chinui cu cercetări în trecut... Pentru 
sufletul lui simţea că ar avea nevoie numai de pace şi 
tăcere. 

Doctorul însă păru de data aceasta mult mai înviorat şi mai 
prietenos, îi vorbea mai onctuos, zâmbea chiar din când în 
când... Doar privirea îi era cea veche, bănuitoare şi rece. 

— Ei, domnul meu, îi zise, după ce-l aşeză pe acelaşi 
scaun, cu un glas care-i pipăia inima, se pare că te-ai mai 
liniştit şi deci vom putea sta de vorbă mai pe îndelete? 

— Da, mormăi Puiu, scurt şi apăsat. 

Ursu îi vorbi apoi de analize, despre vizitele domnului 
Faranga, despre cum îşi petrece timpui, despre lecturi, 
sărind de la un subiect la altul, fără nici o legătură, parcă 
frazele ar fi fost rostite numai pentru a-i masca privirea, 


care căuta să-l surprindă sau să-l sugestioneze. Puiu nici nu 
lua în seamă înţelesul spuselor lui, îi urmărea însă ochii, ca 
şi când i-ar fi fost frică să nu-l străpungă. 

În aceeaşi vreme îşi simţea sângele înfierbântându-se. Era 
sigur că doctorul ştie tot: ca n-are nimic, că e sănătos tun şi 
deci complet responsabil de crima săvârşită, dar nu vrea să 
se descopere şi caută să-l torture... Se întreba pentru ce, 
nu găsea nici un motiv, şi se înfuria. 

— Acuma iar am să te rog să-mi dai unele lămuriri, poate 
indiscrete, dar absolut necesare pentru a-mi puteaforma 
convingerea asupra... În sfârşit! zise Ursu, frecându-şi 
mâinile şi, pentru că nu-şi terminase gândul, se duse până 
la birou, unde răsfoi nişte hârtii. 

Cabinetul era a! profesorului Demarat. Luminos, încărcat 
cu diverse aparate şi multe cârti, avea la mijloc o masă de 
consultaţii, ce semăna cu un pat de campanie, iar în colţ, 
iângă fereastră, un birou, prea mic faţă cu mărimea odăii. 
Pe pereţi atârnau diferite tabeiuri şi grafice, portretul 
profesorului şi, deasupra biroului, oţ fotografie care 
atrăsese atenţia lui Puiu încă de rândul trecut: o figură cam 
pătrată, colţuroasă, tinerească, cu nişte ochi severi şi 
pătrunzători. 

— Poftim i răspunse dânsul, mişcându-se nervos pe scaun. 

Doctorul, la birou, cu capul plecat, părea că-şi rânduieşte 
întrebările sau'poate se sfieşte. Deodată însă se apropie, 
şezu lângă Puiu şi zise moale, insinuant: 

— Din anunţul mortuar am văzut că soţia dumitale se 
numea şi Mâdâlina...? 

Puiu tresări, îi veni să se scoale şi să refuze a răspunde, îşi 
aminti exclamarea doctorului când a zărit, în odaia sa, în 
Universul, necrologul. Şi iată-l că revine... Rosti vexat: 

— Era numele ei... 

— Dar ştiam că o chema Madeleine? stărui doctorul, în 
orice caz, lumea o cunoaşte sub numele de Madeleine! 

Puiu nu se mai putu stăpâni şi făcu dârz: 


— Nu văd ce legătură poate avea numele nevestei mele 
cu: cercetările dumitale medicale?; 

Obrajii doctorului se împurpurară, iar în ochi îi izvori o 
lucire:” aspră, nervoasă. Ripostă totuşi cu voce calmă: *' 

— Legătura îmi permit sa o văd eu... De altfel nu vreau să 
crezi ca prin întrebările mele caut să te plictisesc sau să-ţi 
smuig vreo mărturisire dezagreabilă pentru dumneata sau 
familia dumitale. 

Îţi spusei şi data trecuta: ca să pot stabili gradul de 
responsabilitate într-o anume situaţie trebuie să-mi dai 
posibilitate să cunosc toate lucrurile, oricât ar părea de 
neînsemnate, care ar lumina într-un fel sau altul momentul 
critic,. Fireşte, daca vreo curiozitate de-a mea crezi că 
atinge anume taine care trebuie să rămână taine, n-ai decât 
să nu răspunzi şi eu nu voi insista... 

Bănuiala aceasta jignea mai râu pe Puiu. l se părea 
nesuferit ca cinfeva, şi mai cu seamă doctorul, să-şi 
închipuie că ar putea fi cine ştie ce secret ruşinos în 
trecutul Madeleinei sau al lui. Răspunse îndată cu un surâs 
silit şi dispreţuitor: 

— Te înşeli, onorate domnule doctor, dacă bănuieşti ceva, 
şi mă ofensezi! Şi nu e deloc cavaleresc să mă ofensezi când 
mă aflu sub scutul dumitale! 

— Pardon, pardon! protestă Ursu cu vioiciune. Aici nu 
poate fi vorba nici de bănuială, nici de ofensă şi cu atât mai 
puţin de cavalerism, în fata doctorului şi a duhovnicului 
încetează cavalerismul şi începe spovedania! 

— Nici nu m-am dat în lături! replică Puiu mai enervat. Mi 
s-a părut doar curioasă insistența dumitale asupra unor 
lucruri... Dar dacă vrei, îţi spun bucuros tot! Să ştii însă că 
povestea e cam lungă, doctore! 

— Spune-o pe scurt! apăsă Ursu mulţumit. Crezu că vede 
în ochii o'octo. Mlui o îndoială ironică şi asta îl îndârii, 
începu brusc, nervos, sacadat: 

— Toată chestia porneşte dintr-un capriciu al tatălui meu, 
numai din capriciul lui... Vei vedea şi dumneata şi ai să-mi 


dai dreptate!... Fiindcă, nu m-a avut decât pe mine, i-a 
intrat în cap să-şi asigure prin mine urmaşi mai solizi de 
cum am fost eu... (Râse nervos şi se îndrepta pe scaun.) El, 
bătrânul adică, are o teorie nostimă, poate să fie şi 
ştiinţifică, te pomeneşti... Ei bine, zice că neamul nostru e 
condamnat să se stingă, fiindcă de atâtea generaţii nu şi-a 
mai împrospătat sângele, şi că împrospătarea se poate face 
prin amestecul cu un sânge nou sănătos, tânăr, plămădit cu 
pământ... Brrr!... Şi aşa, cum eu eram singurul Faranga, eu 
aveam datoria să mă sacrific pentru neam şi sa mă r. 

Însor cu o fată de la Iară, pe care mi-o va alege dânsul la 
timp... Sacrificiu! spun drept, nu mi se părea tocmai atât de 
acabiant. Îmi închipuiam ca nu voi fi silit să păstrez o 
fidelitate excesiva, ba din contră, viitoarei mele neveste 
Apoi planu' avea ceva romantic şi atrăgător: să cutreieri 
satele căutând o ţărăncuţă nostimă pentru un boier ca s-o 
ia de nevastă... Dar astea sunt consideraţii generale, ca să 
zic aşa, şi” ţi le-am expus numai ca să înţelegi restui!... (Se 
opri deodată cu ochii mar, uiuii, ca şi când n-ar fi ştiu!' să 
continue. Apoi îşi reveni şi surâse.) Ei da! M-am întors din 
război sublocotenent, ca toată lumea. Nu făcusem nimic, 
fireşte, nici nu văzusem frontuî. Tata veghease sever asupra 
mea ca nu cumva să devin erou. Şi, „ndatâ ce arn lepădat 
uniforma, m-a prevenit ca, pentru orice eventualitate, ar 
dori să mă vadă aşezat, adică însurat. Prea bine! Să-mi 
găsească mireasă şi sunt gata!” Pânâsâ-mi gâşearcâânsă... 
(Făcu un gest cu mâna.) Că socotea e! să dibuiască o fată pe 
pâacul lui şi ai meu, habar n-am. Nici nu!-am întrebat 
niciodată... 

În sfârşit, într-o duminică, bătrânul hotărâse să plecam cu 
maşina la moşia unui unchi de-a' meu, „n Argeş. la Măreşti, 
să petrecem acolo vreo trei zi ie. Trebuia să plecăm 
devreme, ca să ajungem acolo cam pe la srriiazi. Fiindcă 
bătrânul a avut nu ştiu ce afaceri neprevăzute, am plecat 
târziu, aproape la prânz. Contam totuşi să sosim pe la trei. 
Din pricina şoselelor proaste şi a anvelopelor uzate, căci 


tata totdeauna se zgârceşte fa cheltuielile maşinii, am avut 
o serie de pene de cauciucuri enervante, încât de-abia la 
cinci izbutim să debarcăm într-un sat de unde mă? trebuia 
să facem cei puţin o ora până la Măneşti. Camerele de 
rezervă ne erau epuizate, iar noi muream de foame, în 
şoses nemerim un han, mizerabil, de altfel ca şi satul. Ce 
are a face! Oprim puţin să luăm ceva şi, între timp şoferul 
să-şi pregătească, pentru orice eventualitate, câteva 
camere. Hangiu! un tip foarte insinuant, se oferă 
numaidecât să ne improvizeze o masă princiară, iar până se 
face masa ne îndeamnă să vedem hora satului, că, zice, sunt 
fete tare frumoase aici şi hora e chiar în bătătura din dosul 
hanului. Fiindcă nu ne vedea entuziasmați, hangiul deveni 
mai stăruitor: „Mai ales trebuie să vedeţi, zice, Ciuleandra, 
care nicăiri nu se joacă mai straşnic ca.la noi. Avem şi 
lăutari anume... E cevafain detoti” 

— Da, Şuieandra, murmură foarte încet, doctorul, care 
asculta calm, cu o privire rece. 

— Ai auzit şi dumneata de jocul acesta curios? se 
întrerupse Puiu brusc, mirat parcă şi în acelaşi timp 
încântat 

— Nnda... repetă doctorul, cu o imperceptibilă tresărire, 
ca şi când i-arfi părut râu că i-a scăpat cuvântul. 

Se făcu o pauză. Puiu zâmbea confuz şi mai aştepta să 
spună ceva doctorul. Pe urmă tăcerea îl supără şi porni mai 
nervos: 

— Ei, da... Ciuleandra... În sfârşit, hangiul ne conduce într- 
un cerdac de unde într-adevăr puteam privi hora, ca dintr-o 
loje de teatru... La început, poate pentru că-mi era şi foame, 
nu mi s-a părut nimic deosebit. Hora, ca toate horele, fetele, 
aşa ş-aşa, flăcăii, să nu mai vorbim. De altfel jucau o horă 
obişnuită, fără nici un haz... Apoi a venit Ciuleandra... Ei 
bine, doctore, cine n-a văzut Ciuleandra nu-şi poate închipui 
ce înseamnă beţia dansului! (Se aprinse. Ochii îi luceau într- 
un zâmbet fierbinte.) Porneşte ca o horă oarecare, foarte 
lent, foarte cumpătat. Jucătorii se adună, se îmbină, 


probabil după simpatii, ori la întâmplare, indiferent. Pe 
urmă, când se pare că oamenii s-au încins puţin, muzica 
prinde a se agita şi a se iuți. Ritmul jocului se accelerează, 
fireşte. Jucătorii, cuprinşi de după mijloc, formează un zid 
compact de corpuri care se mlădie, se îndoaie, se răsuceşte 
şi tresaltă cum poruncesc lăutarii. Cu cât se aprind mai tare 
jucătorii, cu atât şi muzica se aţâţă, devine mai zvăpăiată, 
mai sălbatecă! Picioarele flăcăilor scapără vijelios, schiţează 
figuri de tropote, sărituri de spaimă, zvâcniri de veselie. 
Apoi deodată, cu toţii, cu paşii săltaţi şi foarte iuți, pornesc 
într-un vârtej. Zidul viu se avântă când încoace, când încolo, 
lăutarii pişcă vehement strunele înăsprind şi ascuţind 
sunetele cu câte-un chiot din gură, la care încearcă să 
răspundă altul, din toiul jucătorilor, curmat însă şi înghiţit 
de năvala ritmului. Acuma şirul, tot încovoindu-se şi 
strângându-se, ca un şarpe fantastic, începe să se 
încolăcească, să se strângă, să se grămădească, până ce se 
transformă parcă într-un morman de carne fierbinte, care 
se zvârcoleşte pe loc un răstimp, ca apoi, pe neaşteptate, să 
se destindă iarăşi, ostenit ori prefăcut, în tact cuminte, 
lăsând să se vadă feţele roşite şi vesele ale jucătorilor. Dar 
lăutarii se înfurie că s-a înmuiat jocul, îşi întărâtă iar 
cântecul, mai puternic, mai stăruitor. Şiragul de jucători, 
parc-ar vrea să sfideze şi sa stârnească pe lăutari, se 
repede mai furtunos, picioarele hurducă pământul cu 
bătăile, vârtejul porneşte din nou,mai strâns, mai 
încăpăţânai, se încolăceşte iar şi se descolăceşte şi, în cele 
din urmă, se încheagă într-un vălmăşag de trupuri zdrobite. 
Aşa, pe loc, câteva minute, nu ştiu cât timp, în acelaşi ritm 
nebunesc, flăcăi şi fete se frământă, tremură, tropăie... De 
câteva ori clocotul de patimă e străpuns de chiote prelungi, 
ţâşnite parcă din strâvechimea vremurilor, sau de vreun 
țipăt de fală cu sânii aprinşi de strânsoare... Şi aşa, jocul 
pare că va continua până ce toţi jucătorii îşi vor topi 
sufletele într-o supremă înflăcărare de pasiune 
dezlănţuita... Dar, brusc, ca şi când!-arfi tăiat cu foarfecele, 


cântecul se frânge şi îngrămădirea de tineri se risipeşte 
înir-un hohot de râs sălbatec, ca geamătul unei imense 
plăceri satisfăcute, încât chiar văile se umplu de un 
cutremur, parcă furia patimii omeneşti ar fi deşteptat până 
şi instinctele de amor de mult înţelehite ale pământului... 

Puiu se opri. Era schimbat la faţă, cu ochii înfiăuâraţi, cu 
obrajii, umezi de sudoare invizibilă, cu buzele arse de un 
fior. După câteva clipe, parca de-abia atunci ar fi descoperit 
prezenţa doctorului, se cutremură, îşi trecu amândouă 
mâinile prin pzr şi reluă, căutând să-şi tempereze avântul: 

— Nu ştiu ce impresie ţi-a făcut dumitale Ciuleandra asta, 
spuneai adineaori că o cunoşti, dar eu, mărturisesc fără 
înconjur, şi azi, după atâţia ani, numai amintindu-mi-o mă 
simt cuprins de c patima cumplită. Chiar tata, care e destul 
de bătrân să nu-l mai impresioneze orice, mi-a spus atunci 
aproape extaziat pe franţuzeşte, căci ei toate definițiile 
entuziaste numai franţuzeşte ie formulează, zice: „C'esi 
quelQue chose comme une tarantelle coiiective ou comme 
une dânse de guerre d'un clan sauvage /"'1 în orice caz, eu 
şi azi cred că singură Ciuleandra, din câte jocuri cunosc, 
poate să explice extazul dansului, al dansului ca o 
manifestare a adoraţiei supreme, ba chiar al dansurilor 
religioase care. se sfârşeau prin mutilări sau sacrificii 
umane... 

În sfârşit, eram vrăjit şi terifiat. Aşteptam cu o înfrigurare 
dureroasa reînceperea jocului şi-mi era tearnă că nu va 
reîncepe. 

E ceva care aduce cu o taranteiă jucată în grup sau cu un 
dans de război ai unui trib sălbatic i (fr.) din pricina 
extenuării participanţilor. Cârciumarul. pe care nu mă putui 
stăpâni sa nu-l întreb, mă asigură râzând viclean că aici 
numai Ciuleandra merge acuma, până ce se înnoptează, c- 
aşa-i obiceiul, doar să se odihnească puţintel lăutarii. Aveam 
emoție ca la un examen-absolut nepregătit... Şi deodată 
chemarea lăutarilor: strunirea'instrumentelor! Ciuleandra 
reîncepea... Nu mai avui răbdare. Şoptii t&tâlui meu: „Je 


veux essayer cetie dânse, papa, gqu'en dâtes vous?” 1 Mi-a 
răspuns zâmbind: „ Vas-y!' Până să-mi răspundă mă şi 
repezisem. M-am agăţat în horă la întâmplare. Am avut 
totdeauna o credinţa fanatică în puterea hazardului. Sunt 
convins că hazardul, cu capriciile lui, e promotorul adevărat 
al tuturor faptelor mari din istoria omului, aş zice a! întregii 
civilizaţii omeneşti, ba chiar stăpânul reai ai întregului 
univers... Ei bine, acest misterios diriguitor ai destinelor 
noastre mi-a dăruit ia dreapta o vecină extraordinară, o 
fetişcană de vreo paisprezece ani, o bruna nespus de 
delicată, coborâtă parcă dintr-un tabâou de Grigorescu, cu 
nişte ochi albaştri, umezi şi fierbinţi, care mi-au aruncat o 
privire atât de stranie, că mi-a răscolit dintr-o dată toate 
străfundurile inimii. Era înăltuţa, bine făcută, c?ou! goi cu 
pârul despărţit în două coade lăsate pe spate... i-am trecut 
braţul pe după mijloc. Avea carne'a ca piatra. Ea mi-a 
cuprins gâtul cu stânga, îi simţeam mâna aspră, mă frigea şi 
mă aiinta ca o dezmierdare, întorsei capul spre ea, lia aibă 
şi înflorită ascundea doi sâni abia împliniţi ai căror muguri 
se zbuciumau sfios pe boranglcul ieftin. Se uita şi ea la mine 
şi râse ciudat, cu o gura minunată şi cam batjocoritoare, Pe 
urmă, repede suci capul în ceaiaită parte, ca şi când i-arfi 
fost ruşine de mine sau. de oameni, pentru că s-a uitat la 
mine... Dar jocu! începuse. Nu-l ştiam şi nici nu aveam 
nevoie. Ritmul muzicii şi pornirea celorlalţi rnăâ duceau ca 
un şuvoi irezistibil. Uneori corpul fetişcanei mă atingea, şi 
atunci eu îi strângeam şi mai tare mijlocul. Ea răbda 
strânsoarea mea, însă, cu o uşoară strâmbătură, parc-af fi 
vrut să-mi demonstreze că nu-i face p'âcere. Aceasta mă 
îndârjea. O ţărăncuţă ca asta să rnă respingă pe mine care 
în saloanele bucureştene aveam reputaţia da mare 
cuceritor de snimi feme- 

| Vreau să încer: dansul îs'.a, taâă, ce zici? (fr.) ' Du-te! (f 
T.) 

S7” ieşti? în furia jocului ajunsese să se lipească de mine 
atât de mult că-i simţeam respiraţia. Eram ameţit de 


vârtejul Ciuleandrei, ca şi de pofta lacomă ce mi-o stârnise 
îndrăcită de fetiţa. Am întins gura şi am sărutat-o repede pe 
coltul buzelor. Surprinsă şi neputându-se apăra altfel, şi-a 
înfipt dinţişorii în obrazul meu, ca o pisică supărată, şi apoi 
a dat un țipăt scurt, de mulţumire. Un flăcău strigă râzând 
gros: „Nu te lăsa, boierule!” Am râs şi eu prosteşte, a râs şi 
fata, roşită, aprinsă de osteneală. Iar peste câteva clipe, la 
altă învălmăşeala, am sărutat-o din nou şi ea n-a mai putut 
să-mi răspundă, ci doars-a încruntat, cu necaz... Pe urmă, 
când s-a isprăvit Ciuleandra, şi în vreme ce toţi se risipeau, 
eu am rămas de mână cu ea.,. Cum te cheamă, fată 
frumoasă?” „Mâdălina!”, murmură ea ruşinată, privindu-mă 
pe sub gene. „Mâdâlina şi mai cum?”,. Mâdâlina Crainicu”, 
şopti scurt atunci, se smulse din mâna mea şi alergă într-un 
suflet sub un copac, unde, la umbra, chicotea un cârd de 
fete. Statui acolo, pe loc, câtva timp, fascinat, cu ochii după 
ea. Fascinat de joc şi fascinat de fata... Când îmi revenii 
puţin în fire, urcai în cerdac la tata şi-i zisei cu hotărâre şi 
însufleţire: „Papa, j'ai trouve ce que vous desirez!”1 
Bătrânul primi cu oarecare răceală declarata mea. Nu era 
de-ajuns să-mi placă mie, important era să-i placă lui. Totuşi 
ceru îndată informaţii de la hangiu. Aflarăm că Mâdâlina e 
fata unei văduve cu încă patru copii, femeie săracă, dar 
harnică şi cinstită. „Fata e cumsecade?” întrebă tata. 
Cârciumarul se închină:” Se poate, boierule?... Apoi n-o 
văzurăţi că e chiar copil, să tot aibă vreo treisprezece- 
paisprezece ani. Că s-a prins şi ea în horă? E primită aşa, 
mai mult de haz, că-i fată dezgheţată şi joaca bine... Altfel 
însă, se poate...?” Bătrânul totuşi stărui implacabil: „Tatăl ei 
din ce cauză a murit?”, jn război, cucoane, un glonţ 
nemţesc l-a omorât la Predeal!” Atunci tata dori s-o vadă 
mai de aproape. Hangiul, îndatoritor, strigă numaidecât: „la 
chemaţi încoace, mâi oameni, pe Mâdâlina Crainicului, s-o 
vadă boierii!”(Şi urmă către tata: „Dacă aţi vrea s-o angajaţi 
la dumneavoastră, v-aţi face mare pomană, că maică-sa de- 
abia mai ştie cum să-şi ţie zilele cu atâţia copii pe cap,.” 


Mâdâlina fu adusă mai mult cu forţa până la scara 
ceardacului de unde tată, am găsit ceea ce doreşti! (fr.) 
cârciumarul o luă de mână şi se apropie cu ea, dojenind-o: 
„Nu fi neroadă, fato, când vor boierii să-ţi vadă mutra!” 
Tata, examinând-o cu mare atenţie, îi puse câteva întrebări, 
la care răspunse pe jumătate ea, pe jumătate hangiul. Toată 
lumea de la horă se adunase în jurul ceardacului să afle ce 
vor boierii cu Mâdâlina. Ca să evite aglomeraţia, deşi altfel 
simţeam că ar fi dorit s-o mai descoase, bătrânul îj dădu 
drumul, sa umble sănătoasă. Râmase gânditor, iar când ne 
mai slabi puţin hangiul cu explicaţiile şi insistenţele, îmi zise 
grav: „Fata e drăguță, nici vorbă, dar trebuie să mai 
chibzuim!” „Să ştii, tată, că eu pe asta o vreau!” Am 
observat că insistența mea nu-i displăcea, precum nu-i 
displăcuse nici fata. Peste un sfert de oră plecarăm mai 
departe şi sosirăm cu bine, fără nici o altă pana, la Măneşti. 
Două zile, cât stăturăm acolo, bătrânul nu-mi mai şopti 
nimic despre Mâdâlina. Îl simţeam îcâuşi ca numai la ea se 
gândea şi că-şi întocmea planul de bătaie. A treia zi, la 
întoarcere, oprirăm iar în Vărzari. Hangiul ne călăuzi la 
mama Mâdâlinei şi pe drum ne povesti, cu mare aparat de 
amănunte, că tatăl fetei a fost omul cel mai voinic din sat. 
un bâi'bai straşnic şi bun ca rădăcina de leac, încât toată 
lumea îl regretă.,. Mai bine piereau zece alţii şi se întorcea 
dânsul!” Când ne văzu mama Mâdâlinei intrând în ogradă, 
să se topească de zăpăceală. Ne pofti totuşi, cu ajutorul 
hangiului, în casă. O murdărie şi o sărăcie cum numai la noi 
la ţară se găseşte. Mădălina se silea să mai ascundă ce se 
putea, să nu găsească musafirii prea urât... Şezurăm. Tata, 
solemn şi grav, spuse îndată, verde, fără ocoluri, că doreşte 
să ia pe Mâdâlina şi să o mâriâe cu mine. Vădana căzu pe 
laviţă de spaimă, însuşi hangiul deveni perplex, căci la aşa 
ceva nu se aşteptase. Se uită chiar pe furiş puţin bănuitor la 
noi, dacă n-am fi cumva nişte înşelători cum umbla atâţia de 
ademenesc femei, ca să le precupeţească pe urmă cine ştie 
pe unde. Bătrânul însă continuă cu amănunte: Mâdâlina va 


fi adoptată după toate formele de mătuşa Matilda, va primi 
o educaţie distinsă şi, mai târziu, când va sosi timpul, va 
deveni soţia mea. Speră că fata are să mă iubească. Pe 
lângă adopţiunea Mâdâlinei, mai constituia o zestre de 
cincizeci mii lei pentru fetiţa cea mai mica a vădanei... 
Femeii nu-i venea a crede nimica, zâmbea mereu tâmpit, se 
ştergea la gură cu coiful nâfrâmii şi, pintre picături, ocara 
pe cei doi copiâaşi care se hârjoneau după cuptor... fn 
sfârşit, să nu mai lungim vorba decjeaba. O oră de tratative 
şi târguiala s-a terminat cu o învoiaiă categorica. Femeia 
dădu mâna cu tata şi cu mine, în vreme ce Mâdâlina, care 
mă! ieşise pe-afară de câteva ori, acuma ghemuita lângă 
uşa, începu să piângă, bâibâind speriată, aproape îngrozita: 
„Mămuca, nu mă da! Nu mă da, mămuca!'.,. Ca să nu fie 
nici o îndoială în privinţa seriozităţii afacerii, merserăm 
întreg alaiul Ia primărie unde tata repeta declaraţia despre 
intenţia rnătuşii Matiida de-a adopta pe Mădăiina şi 
promisiunea lui ca va ii izestra pe o copilă de-a văduvei, 
drept care depunea, în mâinile ei şi?n faţa primarului, zece 
mii de lei, restul urmând să fie vărsat după ce se vor fi 
împlinit toate fprmele adopţiunii Mâdălinei... Pe urmă 
Mădălina fu îmbrăcată în straiele de sărbătoare, în ceia de 
la Ciuleandra, pe urma o iuarăm între noi în maşină şi ne 
întorse-răm la Bucureşti... 

— Da ! zise atunci doctorul Ursu cu glas aspru şi ciudat. 

Puiu se opri nedumerit, ca şi când glasu! doctor ului i s-ac 
fi părut suspect. 

— Te-am întrerup? numai pentru că te văd prea ostenit i 
adaoga doctorul imediat, observând impresia ce a făcut-o 
întreruperea lui. 

Fata lui Puiu se lumină. Atenţia doctorului îi măgulea. Nu 
simţise nici o oboseală, dar acuma parca o torcpeaiâ 
începea să-! încerce. Totuşi, vrând să răspundă la 
amabilitate cu amabilitate şi apoi socotincfu-sa negreşit 
dator să lămurească chestia Madeieinei încât să nu mai 


poată rămâne nici un fei de bănuială în sufletul doctorului, 
Puiu reluă îndată, cu un surâs recunoscător: 

— Mulţumesc, doctore, eşti foarte drăguţ, dar mă simt 
foarte tine. Şi, va sa zică, sosim în Bucureşti şi tragem 
direct la tante îvfetiâda, căreia tăia îi încredinţează pe 
Mădă'ina, cu avertismentul să vegheze asupra ei ca ochii 
din cap şi mai cu seamă s-o ferească de mine ca nu cumva... 
Ei, biata mătuşă Matiida înmărmuri când se pomeni aşa din 
senin cu o fiică adoptiva, culeasă cine ştie de unde, dar se 
îmblânzi îndată ce tata îi spuse că sarcina Mâdâlinei 
rămâne în sarcina lui personală şi deci tante Mafiida, cam 
avară din fire, să nu-şi teamă moşioara şi toate celelalte, 
căci le '/a putea lăsa cui doreşte, dacă nişte nepoți obscuri 
vor merita, fireşte mai mult dărnicia ei, decât fetişcana asta 
adorabila... În zilele următoare au fost conciliabule grave şi 
interminabila între laia ş tanie Matiida asupra Mâdâlinei. 
Discuţia privea, evident, educaţia ce avea să primească fata. 
O nemţoaică straşnică fu angajată, înainte de a cădea ei de 
acord, ca s-o cioplească deocamdată cât e necesar, pentru a 
o putea expedia apoi în străinătate, într-o luna, Mâdâlina 
era de narecunoscut. Devenise o domrşoară încântătoare, 
'carnei prin stângăcia ei. Mătuşa îi schimbase numele în 
Madeleine chiar de a doua zi. Zicea că-i vine mai la 
îndemână, căci tante Tilda are o slăbiciune aproape bolnavă 
pentru tot ce e franțuzesc şi crede ca orice femeie bine 
crescută trebuie să vorbească perfect franţuzeşte şi cu 
accent parizian. Fata, fireşte, nu se împotrivi nici ia 
schimbarea numelui, cum nu se împotrivise la nimic. Mie 
mi-a mărturisit totuşi, peste câteva zile, că-i plăcea mai bine 
Mădâiina, fiindcă era mai dulce, ceea ce îotr-adevăr rri sa 
p.?rea şi mie şi a recunoscut apoi'şi iată. Dar atâta concesie 
merita şi tante Matiida, mai ales ca îndrăgise; ]-ozav pe 
Madeleine şi avsa acum ambiția să scoată din sa cea mai 
dlstmsâ domnişoară căci, zicea, în Madeleine e stofa de 
adevărată cucoană... Cum se împlini luna, mătuşa şi lata 
urcară fata în tren şi o însoţiră în Elveţia, la un pension din 


Zurich, col mai bun din toafă Eiveţia-tata spunea că din 
toată lumeaunde. cu profesoare ypeciaâe şi cu program 
special, înâr-un an de zile urma să se rafineze şi să înveţe 
franţuzeşte şi nemţeşte, în răstimp <1& un an îante Tiida s 
-a dus de vreo cinci ori să o vadă şi sa constate progresele şi 
de câte ori se întorcea, nu contenea cu laudele: „C'esi une 
petiie meiveâlle, Polyl”1 Pe mine, acuma, când îi făceam 
vreo mojicie, mă ameninţa foarte serios că n-are să-mi mai 
dea pe Madaleine, ca eu nici n-aş merita o fată ca sa... Deşi 
programul iniţial fusese să stea acolo numai un an, iar apoi 
să treacă un an ia Paris şi încă un an la Londra, tata hotări 
să o mai ţie un an ia Zurich. ca să câştige c bază cât mai 
solidă. Cum bătrânu! purta toate cheltuielile, până şi 
drumurile mătuşei Tiida. hotărârea iui fu urmstâ întocmai, 
oricâttante Matiida. spălându-se pe mâini, obiecta că anul 
suplimentar fata l-ar fi făcut mai cu folos în Franţa, singura 
ţară unde se pot însuşi manierele. 

E o mică minune, Poly! (fr.) civilizate şi unde sufletul 
omului se poate rafina aievea... 

Între timp trebuise sa plec şi eu la Paris să-mi iau un 
doctorat, ca să fiu la înălţimea aspiraţiunilor bătrânului. O 
singură oară am putiit-o vedea la Zurich, în prezenţa 
mătuşii, care venise cu mine să mă instaleze. Ne 
abătuserăm înadins pe!a Madeleine. Ei bine, tanâe Matilda 
nu exagerase deloc de data asta. Madeleine era într-adevăr 
o minune. E inexplicabil ce repede se adaptează femeile! îţi 
făcea impresia că s-a născut principesă, atâta delicateţe 
avea în toată înfăţişarea, atâta simplitate şi firesc în 
gesturile şi atitudinea ai... Am vorbit, evident numai 
franţuzeşte şi am remarcat, spre ruşinea mea, că ea vorbea 
infinit mai bine ca mine care, de când am deschis gura în 
lume, sporovăiam aproape numai în limba lui Vcltaire. 

Pe urmă, cât am stat la Paris, cu toate că în al doilea an o 
aduseseră şi pe ea acolo, nu mi-a fost permis s-o văd decât 
de două ori, o dată cu tante Tilda şi a doua oară cu tata. În 
sfârşit, când eu am venit acasă cu diploma în buzunar, ea a 


trecut în Anglia, ca să se împlinească întocmai programul 
stabilit, în toamna următoare, apoi, s-a întors şi ea. fante 
Matilda, mândră şi încântată, a introdus-o numaidecât în 
lume şi, profeţiile el s-au împlinit într-adevăr, căci într-o 
singură seară a cucerit Bucureştii. Am constatat că mătuşa 
putea foarte lesne să-şi ţie ameninţarea: în orice moment 
zece pretendenți, cel puţin, toţi mai buni ca mine, ar fi fost 
gata să se prosterneze la picioarele Madeleinei... Fireşte, 
era o deosebire mare între Mâdâlina de odinioară, de la 
Ciuleandra, şi Madeleine de azi, o deosebire nu numai în 
ceea ce se vedea, ci mai ales în sufletul ei. Mâdâlina fusese 
veselă, exuberantă, aproape sălbatică, pe când Madeleine 
era blândă, discretă şi melancolică, o melancolie care punea 
un mister în ochii ei, în surâsul ei, în glăsui ei, şi care, cel 
puţin aşa spunea iumea, o făcea maijspititoare... 

În aceeaşi iarnă tata mi-a reamintit că am douăzeci şi 
şapte de ani, că Madeleine are optsprezece şi, că deci a 
sosit momentul... Eram fericit. Niciodată vreo comunicare 
de-a bătrânului nu mi-a produs mai multă bucurie, în cei 
patru ani îmi făcusem de cap, încercasem toate amorurile, 
dar Madeleine rămăsese în inima mea o icoană sfântă. O 
adoram cu atât mai profund, cu cât despărţirea de patru 
ani mi-o împodobise cu nimbul unei taine. 

Şi aşa, după toate formele şi pregătirile de rigoare, după o 
logodnă ceremonioasa, cununia s-a putut ceiebraândată 
după Paşti, acum patru ani... 

Puiu stătu câteva clipe gânditor, ca şi când evocarea l-ar fi 
strămutat în altă lume. Se uită la doctorul Ursu, care îl 
privea nemişcat, zâmbi şi urmă: 

— Vezi dar bine acuma că nu e nici un secret inavuabil!... 
Cum s-ar fi putut ascunde lumii asemenea lucru şi de ce 
să-l fi ascuns? Ioată lumea care se interesa cunoştea 
povestea noastră. Fireşte, nu-mi putea cere nimeni şi n- 
aveam nici un motiv să-i dau publicitatea cea mai largă, 
poate chiar prin Monitorul oficial ori prin Universul... Era 
doar o chestia intimă, a noastră, care ne privea numai pe 


noi! Mie nu putea să-mi fie ruşine de Madeleine, precum 
nici ea n-avea pentru ce să se ruşineze de tfâdălina! 

Doctorul, cu o vioiciune nefirească, insistă: 

— Foarte frumos, dar tot n-am înţeles de ce s-a pus în 
necrolog Mâdâlina? 

— Eu, de-aici, cum să ştiu, doctore? zise Puiu abătut că 
povestirea lui n-a reuşit să suprime toate obiecțiile 
doctorului, îmi închipuiesc însă că tata a pus, din delicateţă 
pentru amintirea ei. Căci noi, în familie, când o răsfăţăm, îi 
ziceam Mâdâlina, iar ei îi plăcea. Şi noi găseam că i se 
potrivea mai mult acuma, când era atât de blândă şi de 
dulce, ca odinioară când fusese altfel... 

Ursu tăcea, puţin încurcat. Părea că mai rumegă vreo 
întrebare sau filtrează cele auzite. Puiu se roşise, dar ochii i 
se limpeziseră. In toată înfăţişarea iui era întipărită o 
reverie care pe doctor, când o observă, îl făcu să se scoale şi 
să-i zică brusc: 

— Mulţumesc... desigur ai obosit... 

— Nu, nu, protestă Puiu cu o însufleţire sinceră. Mi-ai 
făcut un mare bine, doctore, nici nu-ţi închipui! La început, 
da, mă cam enervase întrebarea dumitale, recunosc şi te 
rog să mă ierţi i Nu-rni dădeam seama că astfel mă 
îndemnai să-mi reamintesc nişte momente atât de fericite, 
să le retrăiesc, să descopăr iarâş' pe mica mea Mădâjina, s- 
o re îndrăgesc... E tot ca puteai să-mi oferi mai plăcut!... Îţi 
mulţumesc, mulţumesc! 

Se “epazi furtunos ia doctorul Ursu, îi apucă mâna şii-oti 
strânse puternic. 

Dcctorui, după ce îl conduse şi-l dădu în grija internuiu 
spălă pe mâini parca i-ar fi fost frică să nu se infecteze. 

XX. 

Dp-aci înainte Puiu aştepta cu drag vizitele doctorului, ca 
pe ale unui prieten drag şi binevoitor, îi zâmbea cu 
încredere mereu, deşi doctorul nu-i răspundea la fel, ba 
parcă devenise mai mohorât. Puiu însă nu voia să ia în 
seamă nimica, îşi zicea ca sunt închipuiri de-ale lui, pe care 


are să le regrete, cum regretă acuma ca l-a bănuit 
odinioară din pricina Madeleinei. În războiul ce-l! ducpa 
aic< cu sine însuşi a fatd sa oxagereze importanţe fiecărui 
geft, să i se pară că descoperă duşmanii.” în cele din urmă, 
însă, ajunsese să vadă că toate au fost excrescenţe de-ale 
mintii lui înfi>rbântate, de-ale sensibilităţii lui bolnăvicios 
de ascuţite.,. 

Într-o zi, când se simţea mai mulţumit, bătrânul Policarp 
Fannga sosi mai agitat ca de obicei. Trimise îndată pe 
gardian să se plimbe pe condor, fiindcă trabuie să 
vorbsască ceva particular cu Puiu. Avea un aer misterios şi 
indignat, care pe Puiu îl făcu să surâdă indulgent: 

— S-a întâmplat ceva grav, iată? 

— Puiule, e?ntr-adevâr foarte g-'av! zisa Faranga în 
picioare „-<b -o ţinută aproape marţială, Ce a'oaeur est une 
canaille! T:- 

— Exagerezi, tată! 

— Dutout, dutcui!zSQ enervă bătrânul. Am şi hotărât; cu 
orice rscLif: ss stăruinti trebuie să îe scot de aici, să intri în 
observam; în aif sanatoriu, ia un om cumsecade i Voilă!”. - 

SSI A 

Doctorul îsâa b o canalie i înţelegi „> O canalie! (fr.j 
"Nicidecum, nicidecum i (fr.) iată! (fr,) 

— Tocmai acuma când am rnoepui să mă sirni mai bine? 
zise Puiu tot calm, tot îngăduitor. 

— Şi mai bine ai să îe simji întră rişte medici umani şi între 
oreâe.% nu ca aici, duşmani! striga Faranga, stăpânindu-se 
însă şi adăogând mai încet: De-altfel m-am sfătuit azi şi cu 
Tilda E şl aa absolut de părerea mea: trebuie să îe mutăm 
de-aici, sa te scăpăm din ghearele acestui doctor mizerabil! 
Eu îe-am adus aici contând pe Demarat, în grija căruia te 
puteam lăsa cu toată 'ncrederea... Nu mi-am închipuit însă 
că... 

Vorbind, iar se înfierbântase. Se întrerupse; îşi smulse 
barba, ceea ce însenina culmea enervării, făcu câţiva paşi şi 
se întoarse ia Puiu, mai potolit: 


— Aseară, la club, am stat de vorbă cu profesorul Dordea. 
M-a întrebat ce mai faci, cum îţi merge şi aşa am ajuns sa 
discutăm şi despre doctorul Ursu. Dordea î! cunoaşte 
perfect, l-a avut alev. Ei bine, ştii ce-mi spune Dordea? 
„Merituos, chiar excelent ca medic, zice, dar ca om, cu 
desăvârşire imposibil!” Ai înţeles? Ce-mi pasa mie de 
calităţile lui profesionale, daca alffel e execrabil? Zice că de 
prin Universitate nu scăpa nici o ocazie să-şi arate' ura cea 
mai neagră împotriva ciocoilor, înțelegând prin ciocoi, 
fireşte, pe toţi oamenii de treabă care nu poartă iţari şi 
opinci. Mania asta a lui era atât de cunoscută că Dordea l-a 
şi întrebat o dată cum se poate, un intelectual ca el, ss. 
afişeze nişte concepţii atât de barbare? Dar, zice, n-a putut 
smulge dintr-însu! ' decât ca ciocoii i-au zdrobit inima şi alte 
asemenea bazaconii. -Prin urmare vezi; e de ajuns să fii 
ciocoi, ca acest specimen primitiv să te urmărească cu ura 
lui maniacă! 

— Şi Dcrdea o fi exagerând sau l-a înţeles greşit, murmură 
Puiu nezdruncinat. 

— Deloc! se încăpăţâna bătrânul. Dordea nu vorbeşte 
niciodată fleacuri şi nici nu se ţine de clevetiri. Dacă mi-a 
spus lucrurile acestea, a vrut cu siguranţă să mă previe în 
mod fin să nu mă culc pe o ureche în privinţa ta şi să-mi iau 
masurile din vreme. Evident. medic şi el, n-a putut să 
vorbească prea deschis... Şi, de altfel, cuvintele lui despre 
el se coroborează cu diversele păreri c*, a adunat Matilda 
de pe la prietene de-ale ei dintre care unele au test 
internate aici, în sanatoriu, şi!-au putut cunoaşte din 
contact direct, iar altele au avut prietene bolnave aici şi 
venind mai des să le viziteze, l-au cunoscut indirect. Ei bine, 
nimeni nu spune decât ca e un mojic fără pereche. Doamna 
Ferentaru, o ştii, a fost inspirată când a zis că niciodată n-a 
văzut om cu nume mai potrivit ca acest Ursu nesuferit! 

Totuşi Puiu râmase neclintit în bunele-i păreri despre 
doctorul Ursu şi nici nu voia să audă despre mutarea în alt 
sanatoriu. 


— Bine, Puiule, îl dăscăli Faranga, dar să nu uiţi ca de el 
depinde viaţa ta! De referatul lui L. Nu e prudent să-ji laşi 
viitorul în mâinile unui om care e adversar declarat al clasei 
sociale din care faci parte! 

Apoi, după multe zadarnice stâruinti, bătrânul îi destăinui 
că, în contra voinţei lui de a face vreo intervenţie, el, 
Policarp Faranga, a fost aproape în fiecare zi la Ursu şi, cu 
toate aluziile lui discrete, fireşte, n-a reuşit să scoată măcar 
un cuvânt liniştitor, necum binevoitor. 

— Nu-ţi mai spun că o dată a fost chiar nedelicat! sfârşi el 
cu amărăciune. N-am făcut caz, pentru că orice gest al meu 
s-ar răsfrânge asupra ta, care te afli în puterea lui. Destul 
că a îndrăznit să nu fie cât trebuia de cuviincios faţă de 
mine, om bătrân şi cu o situaţie care ar merita să-i comande 
cel puţin respect! 

Nimic nu putea însă sa clatine convingerea lui Puiu care, 
în cele din urmă, zise îndurerat: 

— Ce râu mai mare să-mi facă el decât mi-am făcut eu 
însumi prin ceea ce am făcut? Că are să-mi dea un certificat 
de responsabilitate? Ei, şi?! Ar fi oare asta o catastrofă mai 
grea decât moartea Madeleinei? 

— Ar fi şi moartea ta, Puiule! tresări bătrânul. Ar fi a doua 
crimă ce m-ar lovi şi pe mine!... Una ajunge, Puiule! A doua 
trebuie evitata cu orice preţ!... Însăşi Mâdălina, sărmana, n- 
ar dori să fie astfel răzbunată! 

| se umplură ochii de lacrimi. Se întoarse spre fereastră, 
scoase batista şi, prefăcându-se că-şi şterge nasul, îşi opri 
plânsul, ca nu cumva să-! vadă copilul şi să-şi strice 
dispoziţia. 

— Nu te-am adus aci, continuă apoi, ca sa sfârşeşti acolo 
unde puteai să începi! Te rog dar să cumpăneşti bine când 
persişti într-o atitudine sentimentală absolut nepotrivita cu 
împrejurările! 

Puiu ripostă deodată, ca şi când l-ar fi jicnit: 

— Bine, tată, dumneata vorbeşti parcă acum ar mai avea 
vreo importantă micile trucuri avocăţeşti! Parcă de-aici 


încolo m-ar mai putea interesa lumea din afară L. Ca sa mă 
împac cu lumea aceea, ar trebui să mă înşel, să mă prefac 
că sunt nebun... Ei, * asta nu se mai poate, tată, cu nici un 
preţ! Nu vreau să înşel, să -mi mai încarc conştiinţa şi cu o 
înşelăciune spre a scăpa de urmările unei crime! Nu pot!... 
Şi chiar dacă aş fi atât de ticălos să vreau, n-aş şti cum să 
simulez, iată!... Prin urmare stau aici, cum aş sta oriunde, şi 
aştept liniştit să vie! 

— fntr-adevăr, ai dreptate, zise bătrânul Faranga încet. Tu 
ai aici atâtea frământări şi eu mai vin cu... C'est fini! 

Plecă apoi amarat, precum şi Puiu râmase amărât. Fiecare 
se plângea în sine de celălalt că nu vrea să-l înţeleagă. 

„Eu am să-mi văd de cele prezente, căci cele viitoare vor 
veni la timpul lor!”, îşi zise Puiu resemnat şi totuşi mândru 
că nu s-a lăsat înduplecat. 

— / faut agir, Tilda mais sans plus compter sur lui! zise 
trist bătrânul Faranga, ajungând acasă la Matilda. 

Şi Matilda aproba cu înflăcărare: 

— C'est ca, mon vieux Poly! II f aut le sauver malgre lui!3 

XXI. 

Fiindcă lui Puiu îi era silă să citească ziarele, i le citea 
gardianul şi astfel deveneau amuzante. Andrei Leahu mai 
muit silabisea decât citea, şi tocmai asta îi plăcea lui Puiu. 
Grăbit nu era deloc; dimpotrivă, încetineala fără voie în 
cetire a gardianului umplea mai mult timpul, scurtându-l. Şi 
cum noutăţile nu-! interesau, asculta numai glasul cela cu 
intonaţii de şcolar silitor, cu repeâiri de silabe până să 
ghicească un cuvânt, cu câte-o qbservaţie printre fraze 
completând conţinutul rnai deseori presupus decât înţeles 
aisvea. Leahu însuşi se bucura mai cu searnâ când 
descoperea în gazetă ceva despre Argeş, judeţul iui; i& 
odată când, din întâmplare, văzu şi satul sau înâr-o înşirare 
de ecmuna vizitate de un ministru excesiv de activ, toată 
ziua, de zeci da ori, s-a întors la pagina respectivă, oftând 
gânditor şi cu rhara pâroro de rău: 


— Va să zică, a umblat şi pe la noi!... Care ce s-o fi 
întâmplat de a trecut? 

De altfel Puiu, fiindcă observase câta plăcere îi face, îl 
punea mereu să-i povestească de pe-acasă orice îi venea în 
minâe. Leahu începea totdeauna, sfios şi nehotărât, despre 
boierii pe care-i cunoştea: c-âu fost aşa şi au dres aşa, că în 
cutare an oamenii nu s-au putut învoi, că odaia au venit 
pâimaşi străini tocmai din Secuime... De-abia pe la sfârşit 
scotea la iveală povestirile despre păţaniile ţăranilo; în 
privinţa cărora amintirea lui era inepuizabilă... 

Acuma, după ce plecă bătrânul, ca să-şi aiunge cu totul 
urâtul ce-' apăsa sufletul mai râu ca totdeauna, trecu în 
anticamera, se întinse pe patul gardianului, ca de obicei, şi 
porniră să îăifâsui-ască, După un răstimp însă, chiar când 
Leahu se înfierbântase cu povestea unei fete de la ei, care 
rămăsese însărcinată cu unui şi o-a dus tocmai la Piteşti să 
lapede şi apoi să se bage acolo la stăpân, ca în sat o arătau 
cu degetul oamenii de omenie, Puiu îl îd”erupse deodată, 
ridicându-se pe jumătate şi cu nişte priviri suitori: 

— Dar la voi cum se joacă Ciuleandra, Andrei? 

— De, conaşule, zise gardianul puţin uimit că-l întrerupe şi 
mulţumit de întrebare, Şuleandra e un joc greu şi trebuie 
să fie mulţi jucători şi lăutari buni care să ştie şi ei jocul... 
Greu! 

Puiu vru să-l roage să continue povestea cu fata şi, 
împotriva voinţei, se pomeni spunând: 

— Tu ai jucat vreodată Ciuleandra? 

— Cum să nu fi jucat, boierule! se făli Andrei. Câte opinci 
n-am rupt cu ea, Doamne păzeşte! Că parcă omu-i şi nebun 
la Şul&andra, şi alâa nu! 

— Straşnic jociobservâ Puiu cu o pornire ce nu se lăsa 
stăpânită. Şi eu am jucat Ciuleandra o dată, o singură dată, 
la Vărzari... A fost foarte frumos! Atunci mi-am ales şi 
nevasta, de ia Ciuleandra... Ştii, ceea pe care am sugrumat- 
O, înţelegi?... Ciuleandra şi nevasta! 


Îşi dădea seama că spune lucruri pe cară nu vrea şi totuşi 
le spunea cu un glas straniu, încât însuşi gardianul se uita 
la dânsul nedumerit. Totuşi, ca să fie cuviincios, Leahu 
aproba: 

— Apoi prin partea noastră mai toţi flăcăii de la Şuieandra 
se însoară... Acolo se adună fiecare cu fata ce-i place şi mi 
se strâng şi se oţăresclajoc, pânâce-şi pierd minţile... Aşa-i 
jocul, boierule! 

Ascultând distrat cuvintele gardianului, Puiu se chinuia să- 
şi reamintească melodia Ciu/endrei şt, pentru că rai 
izbutea, se simţea profund nenorocit. Îi trecu prin gând că 
ar trebui să schiţeze paşii, ca să-şi amintească mai repede, 
îşi dădu seama că gândul e bolnăvicios, îl alungă şi-şi zise 
ruşinat că gardianul!-ar crede smintit, în acelaşi timp, însă, 
nu se putu opri să nu întreba; 

— f-ascuita. Andrei, tu poţi să-mi şuieri Ciuleandra? 

— Ba să mă iertaţi, conaşule, răspunse Leahu atât de 
speriat, parcă l-ar fi îndemnat la ceva extraordinar de 
ruşinos, ca eu de când sunt n-am şuierat, că nici n-am avut 
de la Dumnezeu dar ia cântece... 

— Păcat! murmură Puiu, în picioare, cu o figură imobilă, 
plină de hotărâre. Aş fi vrui sa văd cum o joci tu, dar nu-mi 
pot aminti rnalodia, că ţi-aş şuiera-o foarte bucuros! 

— Apoi ca eu tot n-aş juca, boierule! zise gardianul cu un 
râs silit prin care voia să-şi ascundă neliniştea. Nici nu mi-ar 
şede bine, zău aşa, că Suieandra e cu multa săritura-$i au, 
de. p-ort în spate ani multişori!... Joc de tineri, boierule, cu 
puteri de naram, iar eu am ris;pst ce-am avut. şi în război şi 
în alte necazuri, de mă mulţumesc să-mi ţin zilele... 

— Ba eşti zevzec. Leahuie! bufni Puiu cu manie reţinuta 
anevoie. e lauzi ca ştii şi nu ştii nimic 

— Nu zău. boierule, să nu vă supărat:! sa rugă Andrei, 
căutând să-S mulcomească. S-a şi întunecat, boieri: din 
alte cernere sunt bolnavi, nu ca dumneavoastră, şi se culcă 
devreme şi nu su] ti feră gălăgia... Apoi de m-ar prinde 


cineva ţopăind pe-aici, ar fi vai ş-amar ce-aş patimi de la 
domnul doctor! 

Cu o sforţare dureroasa, Pui ] se stăpâni să nu mai 
stăruiască. Vedea bine cât de ciudată e dorinţa lui subită cu 
Ciuleandra şi mai ales imposibilitatea lui de a-şi înfrâna 
gura. Ca să scape de ispita ce scotea mereu capul în sufletul 
său, puse pe Leahu să-i facă patul, să se culce. Se obişnuise 
să doarmă cu uşa spre anticameră deschisă. Acuma ceru s-o 
închidă. Peste împotrivirea lui, în fundurile min.tii îşi zicea 
că trebuie să mai încerce să-şi rememoreze melodia 
blestemată. Se dezbrăcă, se sui în pat şi, parc-arfi vrut să-şi 
înăbuşe pornirea ce creştea într-însul vijelios, închise ochii 
şi îşi trase tartanul peste cap. Crâmpeiele de melodie însă îl 
urmăreau acuma ca nişte albine întărâtate. Răsărea câte-o 
mâpură de undeva, îi fâşâia în ureche, se stingea şi lăsa în 
locul ei o dorinţă mai poruncitoare de a-şi aduce aminte. 
Sub înveli-toare începu să fluiere în surdină altă frântură de 
arie apărută din nou în creierii lui. 

Încetă repede. Era falsă. Şi atunci, furios, sări din pat şi, în 
vârful picioarelor goale, se porni să îmbine nişte paşi de joc, 
fără zgomot, să nu-l audă de-aiâturi gardianui, să-şi 
închipuie că a înnebunit. Se trudi vreun sfert de ceas şi nu 
izbuti să închege Ciuleandra, Când se vâri iar în pat, 
asudat, se simţi mai mulţumit şi-şi zise: „Am să mi-o 
reamintesc... N-am să mă las!” 

XXII. 

După o noapte zbuciumată de visuri multe şi ciudate, Puiu 
se trezi foarte liniştit şi cu o hotărâre fermă în suflet, îşi 
făcu toaleta cu mai mare grije ca alte daţi. Se privi lung în 
oglindă şi-şi găsi o înfăţişare demna. Fata paiidă, slăbită, 
pielea întinsă, lucioasă pe umerii obrajilor şi zbârcită puţin 
în colţurile gurii, apoi ochii rătăcitori şi mai adâr.cit; în 
orbite îi arătau un om nou, cu iotul deosebit de fostul aandy 
veşnic pudrat;-parfumat şi pomădat, îşi zise dă acestea sunt 
urmele sufarintei, se simţea încântat că a suferit atâta şi 
socotea ca prin suferinţă s-a apropiat de Madeieine. 


Fixă oglinda cu picior pe masă aşa încât, trecând, să se 
poată vedea şi admira mereu, până va sosi doctorul, pe 
care-l aştepta azi mai încrezător ca totdeauna. 

În sfârşit, Ursu apăru cu alaiul obişnuit şi-i adresă 
întrebarea cunoscută: 

— Ce mai nou, domnule Faranga? 

Îl măsură o clipă, arunca o privire împrejur şi se pregăti să 
plece. Puiu însă îl reţinu cu vioiciune: 

— Doctore, te rog, am să-ţi fac o destăinuire foarte 
importantă! 

Ursu se uita la el cercetător: 

— Poftim! Te ascult! 

— A, nu! se apără Puiu aproape protestând. E ceva 
particular şi doresc să ţi-o comunic numai dumitale, între 
patru ochi... Ţin foarte mult, doctore! 

Doctorul îi mai privi puţin şi încheie: 

— Bine, am sa te chem îndată ce voi termina vizitate... 

Puiu fu cuprins de o înfrigurare mânioasa. Alerga de ici- 
colo, mormăind frânturi de cuvinte, părea şi-ar fi aranjat un 
discurs, trecea în anticameră la gardianul care.se aşternuse 
să descifreze Universul, iar se întorcea în odaia lui... De 
câteva ori trimise apoi pe Leahu să vadă dacă nu s-au 
sfârşit încă vizitele. Răspunsurile îl supărau căci erau 
invariabil aceleaşi: mai e niţel... Când fu chemat, în sfârşit, 
îşi luă brusc o ţinută rigidă şi porni cu paşi solemni, urmat 
de nedespărţitul gardian, ca de un aghiotant. 

— Ei, s-auzim! îl întâmpină doctorul Ursu în picioare, 
scoţându-şi halatul alb. 

În faţa lui, Puiu se simţi atât de emoţionat că vorbi cu glas 
înecat: 

— Doctore, am descoperit pentru ce am omorât pe 
Madeleine... Ursu tresări. Aruncă halatul pe un scaun şi se 
apropie băânuitor. 

— Ai descoperit? Dumneata? Nu se poate! 

— A fost greu, fireşte, surâse Puiu, satisfăcut de 
neîncrederea lui. Nici nu mă mir că nu crezi. Cu toate astea 


am descoperit. După lupte grele şi mari zbuciumări 
sufleteşti. A trebuit să-mi scrutez întreg trecutul, faptele, 
gesturile cele mai mici... A fes* 

Î S muncă titanică! 

Doctorul nu-şi putea ascunde uimirea. Avea o şovăire care 
arăta că nu ştie ce să creadă. Î! aşeză şi-l invita să-i 
povestească. Şi Puiu, cu multă introducere şi copioase 
amănunte, spuse cum a ajuns să-şi dea seama că e 
împovărat cu o cumplită ereditate criminală şi cum aceasta 
a tot râvnit să se manifeste, până ce a izbucnit în uciderea 
Madeleinei... Povestind se făcuse mai palid, îi tremurau 
puţin mâinile, păstrând însă pe faţă mereu un surâs de 
martir. 

— Acuma toate sunt clare în mine ca lumina soarelui, 
adaogă cu o strălucire extatică. Nu-ţi închipui ce îngrozitor 
a fost când a trebuit să-mi dau seama! Nu e puţin lucru să 
simţi categoric într-o bună zi ca eşti un criminal născut şi că 
toată viaţa ta a fost un lanţ de porniri criminale, de crime 
oprite la timp numai prin voinţa şi educaţia ta, că ai trăit 
atâţia ani cu povara asta imensă în suflet! Azi mă mir cum 
am putut trăi aşa, cum n-a fost nimeni să-mi deschidă ochii! 

Ursu îşi regăsise stăpânirea. Cupa o pauză îi zise liniştit: 

— Totuşi asta încă nu ne spune de ce tocmai pe soţia 
dumitale ai ucis-o? 

— Curios eşti, doctore! se enervă deodată Puiu. Am ucis-o 
pe ea, fiindcă ea s-a nemerit să fie atunci acolo! Nu pricepi? 
Dacă-mi ieşea în cale jupâneasa, aş fi orncrât-o pe 
jupâneasă ori daca erai chiar dumneata în fata mea, străin 
cum eşti, fii sigur că pe dumneata te sugrumam! 

Foarte agitat, făcu un gest cu mâinile, încleştâdu-şi 
degetele convulsiv, Doctorul urmări gestul şi întrebă brusc, 
aspru: 

— Aşa ai sugrumat-o ş» pe ea? 

— Probabil, răspunse pliu repede; apoi ca şi când s-ar; 
încurcat, continuă mai domol: Exact însă numi aduc ami.iţe. 


Ş-i. În momentele acelea singur instinctul e conştient şi 
activ, restul se supune orbeşte! 

După o mica tăcere, cu un glas aproape stins, zise: 

— De altminteri, toată înfăţişarea mea. când eram furios, 
avea ceva din cruzimea bestiaiâ a primitivului... Cineva mi-a 
spus odată, nu şiiu cine, dar vorbele mi le amintesc perfect, 
mi-a spus, evident, glumind, că ia mânie seamăn ca două 
picături de apa cu omul din caverne 

— Nda, murmură doctorul pierdut cu gândurile aiurea. 

— Din toate astea trebuie să reţii, doctore, reluă Puiu apoi 
cu un nou avânt, ca motivul crimei e o dispoziţie criminală 
foarte puternica, înţelegi?... Eu, când rn-au adus aci, în 
primele momente de tulburare, nu-mi dădeam seama cum 
am putut săvârşi o crimă atât de odioasa... Ei bine, azi, 
după trei săptămâni de meditații necontenite, sunt lămurit. 
Adevărul adevărat e că sunt nebun! M-am constatat ou 
însumi, doclbre!... Nu o clipă Ja nebunie, cum credea sau 
voia să facă să se creadă bietul tata, ci o nebunie definitivă 
şi iremediabilă! Din nenorocire asta e realitatea, doctore! 

Avu un râs scurt, nervos, sec, care răsună în oda:e ca c 
scuturare de cioburi sparte. Doctorul Ursu se cutremură, 
parcă l-ar fi atins o undă neaşteptată detfrig. 

XX! 

— Ascultă Andrei, tu crezi ca eu sunt bolnav? Ori nu crezi? 
Spune drept! întrebă în aceeaşi seara Puiu, cu un râs 
straniu, pe gardianul care-i aşternea putu! 

— Ce boală, boierule? zise gardianul răspunzând cu râs ia 
râsul lui. Boală boierească!... Aşa-i totdeauna, când boierul 
da de o belea mare. o întoarce degrabă pe chestia boalei şi 
s-a isprăvit toată încurcătura... 

Leahu ştia. cum ştia tot sanatoriul, ca boierul lui vrea să se 
facă nebun ca să scape de puşcărie. De aceea nici nu lua în 
seamă unele ciudăţenii, dându-şi cu socoteala că. prin ele, 
boierul, şiret, umblă să-l lege şi pe el la gard. Altminteri i re 
părea foarte de treabă, bun la vexbâ şi la inimă. In sinea sa, 
deşi poliţist, îi admira şmecheria: adică pentru că a greşit 


de a omorât o femeie (care femeie nu-i vrednică rafie 
omorâta, zicea dânsul deseori de când it a păţit ruşinea cu 
nevastă-sa), sa tai capul unui om cumsecade?... Mai 
cunoştea el cazuri de la armată când unii, ba ca să scape de 
tot de oaste, ba de vreo pedeapsă grea, încercau sa se 
prefacă nebuni. Dar acolo nu mergea ca aici, căci ţi-i punea 
în cearceafuri reci şi ţi-i muştruluia de le trecea repede 
pofta de-a simula... 

Puiu, începând întrebările, se gândise să povestească 
gardianului ce-a vorbit azi cu doctorul. Acuma se răzgândi 
şi-l puse — pe el să-i spună cazuri de crime, doar el, ca 
poliţist, trebuie să cunoască multe. Ascultă un răstimp 
liniştit, apoi deodată îl opri: 

— Stai, stai, Andrei, să vezi cum s-a întâmplat cazul meu... 
fn ziare n-aţi putut vedea mare lucru, ca nu ştie nimeni 
afara de mine cum a fost chestia... Dar să-ţi spun eu, casă 
Ştii şi tu! 

— Adică în chestia cuconiţei? întrebă gardianul. 

— Da... Ţie pot să-ţi spun, că acuma noi suntem ca fraţi, de 
peste trei săptămâni de când stăm împreună, ştii, camarazi 
ca la război, cot la cot... 

Uită însă ce a vrut să-i spuie şi se întrerupse zăpăcit, 
înainte de a-şi aminti şirul, îi veni altă întrebare: 

— Mâi Leahule, tu ai fost în război, pe front, aşa-i?... 
Atunci spune-mi, dar să nu minţi, câţi oameni ai omorât tu 
în război? Gardianul răspunse râzând: 

— Apoi, boierule, războiul nu se socoteşte la omoruri, ca-n 
război omul nu omoară de bunăvoie, fără poruncă de la 
cârmuire... Dar eu, uite crucea, tot nu ştiu să fi omorât, nici 
în război, pe nimeni. De tras cu puşca trăgeam până se 
roşea ţeava câteodată şi eram bun ţintaş... Dar cu mâna 
mea nu ştiu să fi omorât nici măcar un bulgar! 

Nemulțumit, Puiu urmă: 

— La asalt n-ai fost niciodată? 

— Ba fost, cum nu, că nădejdea noastră cea bună tot în 
baionetă ne-a fost. Dar nici acolo nu ştiu, zău cruce, 


boierule... Că eu în luptă întorceam puşca şi loveam mai 
mult cu patul, că-mi venea mai la îndemână. Am plesnit eu 
aşa pe mulţi, dar de omorât m-o ferit Dumnezeu, că nici în 
război, spune şi la teorie, nu-i nevoie să omori pe inamic, ci 
să-l cotonogeşti, să nu mai poată face râu... =| 

Puiu se arătă foarte decepţionat şi zise cu dispreţ: 

— De-aceea n-ai omorât tu pe nevastă-ta când şi-a bătut 
joc de tine, vezi! 

— Ba eu zic bodaproste, boierule, că n-am trăsnit-o, că-mi 
putrezeau oasele prin ocne pentru o muiere blestemată! 
făcu Leahu încet, închinându-se. 

— Ei vezi, eu mi-am sugrumat nevasta cu toate că nu mi-a 
făcut nici un râu! reluă Puiu triumfător, cu o lucire aspră 
care-i mărea ochii. 

Cum gardianul, în loc de răspuns, se mulţumi a strânge 
din umeri, Puiu continuă: 

— Ba aş putea spune că nevastă-mea a fost un înger, 
băiete!... Dar eu am fost osândit de Dumnezeu să ucid şi 
soarta a căzut tocmai asupra ei, săraca... Eu, vezi tu, toată 
viaţa aş fi ucis, dacă nu-mi ţineam firea! Eu, de-aş fi fost pe 
front, omoram cel puţin o mie de nemți! 

— D-apoi că nici nemţii nu se lăsau aşa să-i omori cu una, 
cu două! observă Leahu cu gravitate. 

— Ori se lăsau, ori nu se lăsau! se înfurie Puiu. Eu îi 
împuşcam pe toţi şi gata!... Că de-i ucideam pe ei, nu aveam 
să omor pe nevastă-mea, pricepi? Aşa stă chestia: de 
omorât trebuia să omor pe cineva... Acuma, dacă am stins 
un suflet de om, mi s-a împlinit osânda şi nu mai trebuie să 
omor pe nimeni, s-a isprăvit!... Toată nenorocirea cu 
nevastă-mea însă vine numai de la tata, că e! n-a lăsat sa fiu 
trimis pe front! 

— Păcatele pentru oameni sunt, murmură gardianul foarte 
umil, dar Dumnezeu iartă pe om. 

— lartă, iartă şi trebuie să ierte, şopti Puiu tainic, şi cum 
să nu ierte, când ştii cum să rogi pe Dumnezeu... Dar când 


nu ştii? Că rugăciunea să n-o schimbi mereu, ci s-o ţii 
întruna... 

Deodată îşi dădu seama că vorbeşte fără şir, se 
întrerupse., îşi netezi fruntea şi pârul şi zise trist: 

— Aidem la culcare, Andrei, că-i târziu i... Greu e păcatul 
pe suflet, Andrei, şi tare apasă!... Uite, eu câteodată îl simt 
mai greu ca o piatra de moară! 

— Lăsaţi, boierule, că bun e Dumnezeu., încercă gardianul 
să-l mângâie. 

— Chiar dacă e bun Dumnezeu şi te iartă, păcatul rămâne 
şi apasă şi nu vrea să te ierte!... Zi mai bine Doamne 
fereşte, Andrei! 

— Doamne fereşte! -Noapts buna! 

XXIV. 

A doua zi ceru -—ă se plimbe în grădina r.anatoriuiu? 
Gardianul îi î. Tibrâcă bine cu blana caro i?e adusese de- 
acasă mai demult. 

Aerul aspru a! începutuiul da martie î! înviora. Zăpada se 
topise, ds -abia ici-colo mai dăinuia cââe-o paia albâ-eenusie 
pe huma raagră, ruginită. Copacii îşi scuturau crengiiO 
amcrţiie, parca duhu! primăverii ar fi revărsat vaiuri-valuri 
de întinerire.,. Mirosul de răveneală, ca un parfum viu ai 
pământului, îi deştepta în suflet puteri noi ci noi îndemnuri 
de viaţă. Păşea înveselit şi sprinten pe cărările umede, 
ascultând cu plăcere cum îi scârjâia sub picioare prundişul 
fin, dezgheţat. 

— Vine primăvara, Andrei! susura Puiu într-un târziu cu 
nările gâdilate de o respiraţie plină. 

— Vine, conaşule, mormăi gardianul cu mare nostalgie în 
glas. Pe îa noi oamenii îşi curăţă plugurile... 

Tocmai ajungeau la grilajul dinspre stradă. Un tramvai gol 
trecea; în mijlocul vagonului conductorul îşi făcea socotelile 
sugând desperat creionul Un automobil verşi din partea 
opusă şi dispăru sunând prelung din claxon. Puiu îşi zise că 
e exact sunetul claxonului de la maşina lui. Doi copilaşi, pe 
trotuar, se opriseră şi se uitau, printre gratii, ca într-o 


grădină din basme; când văzură însă pe Puiu cu 
însoţitorul!ui, o îuară ia fugă, speriaţi, parc-ar fi văzut nişte 
arătări... Chiar în acelaşi loc poposi pe urmă Puiu să 
privească pe strada care acuma era pustie de tot. Peste 
drum, o casă cochetă, cu poarta ce fier, cu trei ferestrel!a 
faţadă, albă, avea un surâs primăvăratec. Puiu o mângâie 
din ochi şi-şi aminti că întocmai aşa a fost şi casa în care au 
stat ei la laşi, în timpul fâăzboiuluiţPe peretele curat, iângâ 
poarta, erau două tăblițe mici, una a Societăţii de 
asigurare, iar sub ea alta, cu fond albastru, indicând 
numărul casei în cifre albe. Din distracţie se sili să citească 
şi deodată tresări, ca şi când ar fi descoperit o veste urâtă. 

— Ce număr are casa asta, Andrei, că eu nu-l văd bine? 
zise către gardian încet. 

— Treisprezece! răspunse Leahu cu mândrie după câteva 
secunde. 

— Treisprezece? repetă Puiu. 

Aşa citise şi el, dar fiindcă îi trecuse brusc un fior prin 
inima, încercase să se înşele că n-o fi citit bine. Nu avusese 
niciodată aversiuni superstiţioase. Uneori, în lume, pentru 
că şi alţii pozau cu groaza de numărul fatal, se prefăcuse şi 
el că nu-l poate suferi, în realitate îi fusese indiferent orice 
număr, precum în general indiferent îl lăsau toate lucrurile 
problematice. Nici un argument însă nu-i putea alunga 
acuma simţământul vag şi cu atât mai tulburător de 
nelinişte ce începuse să-i înfăşoare sufletul ca într-un văi 
din ce în ce mai gros. După trei săptămâni de singurătate 
chinuitoare, pentru ce, când a ieşit întâia oară, a trebuit sa 
vadă o casă cu numărul treisprezece? întrebarea nu cerea 
răspuns, dar îi sfârâia în creieri, ca o duren ascunsă. 

Continuă plimbarea prin grădină, mai mult ca să nu se lase 
copleşi! de o apăsare tot mai împovărătoare, li era silă însă 
acuma de plimbare. Aerul i se părea umed şi înecăcios. 
Pământul ci3ios i se agăța de şoşoni. Pretutindeni ochii lui 
descopereau numai urâţenia şi murdărie: crengi uscate şi 
rupte, bucăţi de hârtie, coji de fructeurmele iernii, pe care 


topirea zăpezii ie dezvelea, ca nişts bubo pe un obraz 
bolnav. 

— Ajungă, Andrei! zise Puiu deodată, aproape înfuriat. 

Intră zgribulit şi plictisit. Deasupra uşii. pe pervaz ia cdaia 
în care stâtea-de atâta vreme, observa o tăbliţa cu numărul 
şaptezeci şi şase. 

„Bine că nu'mai am şi aici pe treisprezece!” se gândi 
dânsul. 

Dezbrăcându-se însă, repeta fără voie în minte numărul 
citit şi, peste un răstimp, se pomeni zicând: 

— Şaptezeci şi şase, adică şapte cu şase tot treisprezece... 

Hotări să nu se mai gândească ia coincidenţele astea 
copilăreşti. E o depresiune nervoasă, care-l face să vadă 
acurna în toate numai semne rele. Deoarece numai proştii 
pot crede în semnificaţia unor astfel de potriviri 
întâmplătoare, îşi zise că &l, om civilizat, trebuie să se 
ridice mai presus de eie şi săl!e dispreţuiască. Dar, pe când 
se îndemna aşa, un gând ascuns i se sfredelea în trecut, să 
mai dibuiască asemenea coincidenţe, fi apăru îndată în 
minte necrologul din ziar şi reciti clar, văzând perfect 
caracterele tipografice, data înmormântării Madeieinei: 
„Marţi, 13 februarie...” 

Când vru să-şi spună că mai doveditor ar fi fost daca ziua 
morţii ei ar fi căzut într-o zi de treisprezece, îşi aminti 
fulgerător că cea dintâi întâlnire a lui cu Mâdâlina, acolo, ia 
Vărzari, cu Ciuleandra şi toate celelalte, a fost tot într-o 
astfel de zi predestinata: duminica, 31 iulie... în aceeaşi 
clipire îşi mai aduse aminte cum cineva i-a explicat odată că 
cete două cifre ale numărului fata! sunt mai primejdioase 
când se inversează. Efectele lui treisprezece simplu pot fi 
anihilate, pe când cifrele inversate prevestesc totdeauna un 
rău ce nu se poate evita prin nici o sforţare omenească. 

„. Chiar aşa a fost cu biata Mădăiina”, îşi zise Puiu, 
apucându-se acuma să caute ce date din viaţa iui.s-au 
petrecut în puterea numărului blestemat. 


Însăşi ziua naşterii lui a fost la treizeci şi unu martie. 
Cifrele anului în care a murit maică-sa dădeau, adunate, tot 
treisprezece... 

Î! enervară atât de mult descoperirile acestea, încât ca să 
le curme, trecu în anticameră, să stea de vorba cu 
gardianul şi să-şi schimbe gândurile. Leahu însă plecase ia 
masă. Pe când voia să se supere că nu I-a găsit, îi veni în 
minte că şi numărul maşinii lui, o mie trei sute treizeci şi 
unu. are un treisprezece simplu şi unul inversat. 

— Şi totuşi n-am avut nici cel mai mic accident, mormăi 
dânsul râzând şi întorcându-se în camera lui. Ceea ce 
înseamnă că tocmai numărul fatal mi-a purtat noroc! 

După un răstimp, însă, se gândi ca aici trebuiesă fie o 
anihilare reciprocă a efectului celor dcuâ numere, iar dacă 
o fi şi noroc, norocul e ai bătrânului, căci bătrânul i-a trecut 
lui numărul de la maşina cea veche. 

Iar încearcâsâ-şi risipească gândurile acestea zicându-şi 
că sunt nişâs scrânteli datorite enervării fireşti pe care a 
produs-o izolarea atât de îndelungată. El, aici, dacă 
chibzuieşte bine, a fost de fapt mai râu ca într-o închisoare, 
căci a avut parte de un observator care seamănă cu un 
director de temniţă, mai curând decât cu medicul unui 
bolnav de nervi, cum trebuia să-l considere, chiar daca n- 
arfi crezut. N-a fost supus nici unui examen serios, afară de 
nişte analize obişnuite în sanatorii. Observaţia s-a mărginit 
la un interogatoriu asupra faptei, ca şi când fapta şi 
împrejurările l-ar fi-interesat mai mult ca făptuitorul. Toată 
purtarea doctorului demonstrează o vrăjmăşie ascunsă, 
cum foarte bine spusese bătrânul deunăzi. A fost veşnic 
tăcut, morocănos, parcă înadins ar fi căutat să-l exaspereze. 
Impresia lui dintâi nu I-a înşelat şi, de şi-a înăbuşit-o, a fost 
numai pentru că îi era frică să nu fie o închipuire bolnavă. 
Dar azi nu mai încape nici o îndoială. Tatăl său a avut 
perfectă dreptate. Dacă nu-şi mai poate stăpâni nervii 
acuma, de-a ajuns să se sperie de cifre fatidice, vinovat e 
doctorul singur, care I-a tiranizat în loc să-l menajeze. 


— Până şi cununia mea cu Madeleine a fost într-o zi 
nenorocoasă, se întrerupse brusc Puiu, ca şi când în timp ce 
voise să alunge gândul stăruitor, acesta s-ar fi oploşit într- 
un colţ, ca să crească şi să se umfie în taină, şi acuma ar fi 
izbucnit mai stăruitor. Adică la treizeci şi unu martie, iar 
logodna noastră la treisprezece februarie... Şi exact patru 
ani după logodnă, în aceeaşi zi, înmormântarea!... Apoi să 
nu aibă toate acestea nici o semnificaţie?... Sărmana 
Madeleine i De ia prima până la ultima întâlnire cu mine, 
toate sub vraja numărului catastrofal!... Am fost ursiţi 
amândoi, se vede, să îndurăm împreună un destin 
îngrozitor... Poate că şi ea s-a născut într-o zi de 
treisprezece? Adevărat, nici nu ştiu în ce zi s-a născut... 
Nici măcar anul... Dar anul l-aş putea calcula: patru de 
căsnicie, patru în străinătate, de patrusprezece ani era 
atunci... Degeaba, ziua n-o ştiu... 

Toată ziua se chinui cu socoteli şi interpretări în jurul 
numărului, iar când, dupâ-amiazi, veni bătrânul, îl 
întâmpină nerăbdător: 

— Tată, în ce zi a fost născută Madeleine? 

— Ultima zi a ultimei luni a anului! răspunse Faranga 
promt, cu un surâs îngăduitor. Sper că am fost cât se poate 
de categoric?... 

— Ultima. adică treizeci şi unu decemvrie! murmură Puiu 
galben. Treisprezece inversaiî... Ca şi mine! 

Bătrânul Faranga tăcu câteva clipe nedumerit, apoi zise cu 
imputare: 

— Puiule draga, mă superi râu, dacă încapi acuma cu 
lucruri d-astea! Nu mai ştiu ce să cred de tine, dragul meu 

— Nici eu nu ştiu, tată! zise Puiu profund abătut. loată 
ziua m-a preocupat un număr, toată ziua! Parcă un cui mi 
s-arf i înfipt în cap şi nu-l mai pot smulge! 

— Copilării, Puiule! îi mângâie bătrânul foarte palid. 
Trebuie sa mai ai răbdare” numai câteva ziie!... Am făcut 
dernerSwi pentru mutarea ta în alt sanatoriu şi cred că în 
puţine zile nu vei mai fi aici!... Prin urmare... 


Puiu îndreptă nişte ochi rătăcitori spre tatăl său şi deodată 
izbucni, implorând: 

— Da, tată, da! Mută-mă de-aici, te rog!... Nu mai pot! 
Sirnt că mă pierd de tot aici, îrni pierd şi minţile, tată L. 
Doctorul i DSctorul, tatăl., Mă urmăreşte, să ştii. e 
adevărat! E duşmanul meu L. Am încercat să-l îmblânzesc, 
m-am stăpânii, m-am umilit, în zadar... Vrea să mă distrugă, 
tată! în fiecare noapte î! visez cum mă înţeapă în creier cu 
ace lungi, fără milă, mereu... 

Plângea-cu sughiţuri mari, cu capul pe pieptul bătrânului, 
iar bătrânul, cuprins de o înfiorare grea, îi bătea blând pe 
umăr şi murmura: 

— Voyons, Puiuie, voyons 1 

XXV. 

Pe urma Puiu se linişti din nou, parcă plânsul i-ar fi spălat 
sufletul. Perspectiva-mutării îl umplea de încredere. Aştepta 
ziua ca o mântuire. Bătrânul spuse: câteva zile; să fie şi o 
săptămână, numai să scape de urmărirea doctorului... În 
aceeaşi'seară zise cu bucurie gardianului: 

Ei, hai, Puiule, hai! (fi.) 

— Ei, Lcahula, în curând scăpăm de-aici, amândoi! 

— Sa v-ajuâe, Dumnezeu, boierule, că se împlineşte luna 
de când vă chinuiţi aici, răspunse potolit gardianul. Eu ca 
eu, ca mie mi-a fost mai bine ca acasă, c-am avut de toate 
din belşug şi muncă mai nimic. Dar pentru 
dumneavoastră... 

— Ne ducem, Andrei, oriunde, numai aici nu mai stăm! 
adaogă c'uiu cu atâta mulţumire că i se îmbujorară obrajii, 
uitându-se cu o bunătate care'pe gardian îl umilea. 

Andrei Leahu îl îndrăgise tocmai din pricină că-! vedea mai 
mult'supărat, înţelegea e! că nu putea sa aibă inima uşoară 
omul care a luat viaţa altuia şi încă a nevestei cu care trăise 
numai bine, dar i se părea că totuşi prea se zbuciuma 
acuma când orice zbuciumară era de prisos. Pentru e! 
singura atitudine potrivită ar fi fost tăcerea, care însemna 
împăcarea cu lovitura soartei. 


Puiu, ca totdeauna când se Simţea înviorat, avea chef de 
vorbă, spre deosebire de altădată, însă, acurna îi venea să 
tăifăsuiască tot despre lucruri din sanatoriu şi mai cu seamă 
despre doctorul Ursu. 

— E tare ursuz, îndrăzni să observe şi gardianul nai târziu, 
când sa încredința, că boierul ocăreşte cu tot dinadinsul pe 
domnul doctor. 

— Îmi închipuiesc ca e râu şi cu personalul,;'l îndemnă 
Puiu. Orr.ui râu se cunoaşte de la prima vedere. Uite, parca 
şi acuma îl vad colea, în dimineaţa ceea, cum a intrat, 
posac, cum m-a fulgerat din ochi cu ura şi cum n-a zis 
nimica... 

Andrei Leahu nu suferea, în sinea lui, deioe oe doctorul 
Ursu pentru ca nu i-a vorbit niciodată frumos, ci numai cu 
huiduiala şi ocară, în fiecare dimineaţă a găsit să-i facă vreo 
observaţie, de fată cu toată lumea. Se simţea jignit în 
demnitatea lui, căci ei nu ara nici servitor, nici de ce 
drumuri, ci în serviciu, cu ordin de ia domnul prefect. Nu 
arătase însă nimănui simţămintele Iu; nici iui Puiu, deşi îl 
pipăise dela începu? că nici dânsul nu se are bine cu 
doctorul, îşi zicea că-i mai bine să-şi ţie gura; boierii se 
ceartă, tot ei se împacă; cel puţin să nu se împace pe 
spinarea lui... Apoi. oricâte jigniri şi chiar bătăi să fi îndurat, 
Sui îi plăcea serviciu! aici.:î rămânea neatinsă întreaga 
leafă, în afară de bacşişurile grase ce i ie arunca boierul 
bătrân, care, adunate, mai făceau o leafa. 

ri 

lpar dacă nu şi mai mult, căci bătrânul, de câte ori venea, 
şi nu s-a întâmplat să lipsească nici trei zile, niciodată nu 
uita să-l cinstească, şoptind mereu şi numai atâta: „Să-l 
serveşti, băiete, cum ştii mai bine!” De aceea şi acuma îi 
păru rău că a scăpat vorba către Puiu şi căută să scape cu 
răspunsuri mai în doi peri. 

— Tocmai şi oamenii se miră cum de-i aşa de aspru domnul 
doctor, că doar şi dumnealui a ieşit tot din opincă, observă 


dânsul, zicându-şi că, repetând ce-a auzit de la alţii, el s-a 
pus la adăpost. 

— Sigur! aprobă Puiu. Am aflat şi eu că-i fecior de ţăran... 

— Aşa, boierule, adaogă Leahu. Îmi spuse şi mie bucătarul 
de aici, de la spital, ca”-l cunoaşte pe domnul doctor de 
când era la şcoala, îl ştie bine de tot, că au fost împreună la 
spitalul cel mare Brâncovenesc, că bucătarul acolo a slujit 
înainte de a se băga aici... Şi zice că domnul doctor să fie 
chiar din oameni săraci, şi încă de prin judeţul nostru, din 
Argeş... 

— Din Argeş? Cum din Argeş? întrebă Puiu deodată, cu 
vioiciune. 

— Da, conaşule, apăsă gardianul. Chiar din Argeşul nostru, 
dintr-o comună prin care am umblat şi eu, îi zice Vărzari... 

— Care Vărzari? reveni Puiu uimit. 

— Apoi eu numai un sat Vărzari cunosc în Argeş, zise 
Andrei puţin încurcat de insistența boierului, pe şoseaua 
cea mare de la Piteşti la Râmnic! 

— Aşaa? Din Vărzari? repeta Puiu gânditor. Curios! 
Andrei se uită la boier şi, văzându-l îngândurat, i se păru 
că o fi spus ceva ce nu se cuvine. Ar fi vrut s-o dreagă şi nu 

ştia cum. Vinovat însă nu se simţea căci nu spusese nici o 
minciună şi nici nimic rău. De altfel, domnul doctor însuşi se 
lăuda, chiar câtre servitori, că e băiat de ţăran. 

Puiu vru să mai vorbească cu gardianul, să-i treacă 
vremea, dar trebui să renunţe căci gândurile lui toaâe se 
învârteau numai în jurul ştirei pe care o aflase. Va să zică, 
doctorul Ursu e din satul Mădâlinei! De aceea s-a interesat 
atâta, mereu şi numai de ea!... şi totuşi, când i-a povestit 
deunăzi, a ascultat parc-arfi fost străin şi parcă nici n-ar şti 
că există Vărzari pe lume... Doar la Ciuleandra a intervenit 
şi el, ca şi gardianul, pronunţând „Şiy/ean-dra”, ca 
localnicii, cu o îndulcire moldovenească. 

„Ciudat! murmură iar Puiu, retrăgându-se. Acuma, la 
urma urmelor, nu mai are nici o importanţă.” 

XXVI 


— Am sa te rog sa mai vii azi pe la mine! îi zise doctorul 
Ursu a doua zi, cu glas aproape mieros, care i se păru rnai 
antipatic decât cel aspru obişnuit. 

Puiu se stăpâni perfect, îşi propusese, după ce'cumpânise 
îndelung, cum sa utilizeze vestea aflată, să fie indiferent, sa 
nu-i pomenească nimic, deoarece, în curând, tot va fi mutat 
de-aici şi spera să nu se mai întâlnească niciodată cu Ursu. 

Fu chemat iar târziu, probabil după ce doctorul isprăvi 
toate vizitele. Acuma însă a aşteptat liniştit, nu ca rândul 
trecut. 

Doctorul Ursu îl primi amical, îi strânse mâna şi vorbi cu 
un surâs ca un rânjet: 

— Ei, domnule Faranga, sper că foarte curând calvarul 
dumitale se va sfârşi! 

Puiu îşi închipui îndată că doctorul o fi aflat despre 
intervenţia bătrânului, totuşi tăcu şi doar strânse din umeri. 

— Cum, nu te bucuri deloc? se mira doctorul, cu glas 
dulce. 

— Acuma, mi-e egal, zise Puiu morocănos. 

Ursu îl privi lung, scrutător, parc-ar fi vrut să-şi mai 
verifice o convingere deplin formată, şi apoi râse ca o 
zgârietură de fierăstrău: 

— Astea-s vorbe, domnul meu! Nimeni, în situaţia 
dumitale, nu primeşte cu indiferenţă asemenea 
comunicare! 

Pentru că Puiu stăruia în nepăsare, doctorul, în loc să-i 
spuie cum se va sfârşi calvarul, urmă confidenţial: 

— Ştii, domnule Faranga, că Ciuleandra dumitale m-a 
urmărit şi pe mine cum trebuie să te fi obsedat atunci pe 
dumneata?! 

Puiu îl măsură cu dispreţ o clipă, apoi răspunse tot calm: 

— Doctore, pomeneşti despre Ciuleandra... Bine. 
Mărturisesc că pe mine m-a obsedat şi mă obsedează 
Ciuleandra ca o fatalitate. Dar nici dumitaie n-a putui să-ţi 
fie Ciuleandra tocmai străina, doctore? 

— Cum? tresări Ursu surprins. 


— Dumneata nu eşti din ţinutul unde se joacă Ciuleandra? 
urmă Puiu. 

— Ei, şi? 

— Nu eşi: chiar din saturVvârzari, unde am jucat şi eu 
Ciuleandra o dată şi unde am întâlnit pe MâdâHna? 

— Şi? repetă acuma foarte sec doctorul. 

— Şi, şi. Î! imita Puiu cu un calm nezdruncinat. Asta 
înseamnă că atunci când îţi vorbeam despre satul dumitaie. 
despre jocul durnitateSe întrerupse bruse, parc-ar fi amuţit 
din senin, îşi aduse aminte cum se hotărâse să nu-iimpute 
nimic. Faţa lui păstra aceeaşi linişte, iar privirea îi râmase 
tot înflorită cu puţină ironie. 

Pe Ursu îi supără mai mult întreruperea, decât imputările. 
Se roşise şi nari'e îi tremurau. Aşteptă câteva clipe să 
continue. Puiu se scufunda mai tare Irtăcere. 

— Crezi că eram şi eu obligat să-ţi fac destăinuiri intime? 
făcu doctorul cu o scânteiere aspră în ochi şi cu glasul dur 
ca bolovanii rostogoliţi. Uiţi ca eu am fost în dreptul meu şi 
chiar dator să-jt! cunosc intimităţile!... Să nu interverâim 
deci roiurile! 

Îşi iuă seama şi se poâoii îndată. Figura i se destinse, în 
ochi îi reapăru lucirea obişnuită cercetătoare, iar pe buze îi 
răsări un zâmbet silii: 

— Ai reuşit sa mă faci să-mi pierd cumpătul... şi doar firesc 
esta ca su să mi-! păstrez totdeauna, nu? 

— Probabii, zise Puiu rece. 

— Dar dumneata mi -ai adus o acuzaţie care e aproape o 
insuită pentru mine ca medic, urmă Ursu stăpânit. 
Dumneata îţi închipui. se pare. că întrebâriâe mele asupra 
unor chestii delicate din -trecutul dumitaie aveau vreun 
scop străin de obiectul observaţiei pentru care dumneata te 
afi-i în grija mea... Da, da. arn înţeles ce-asta-ţi închipui!... 
Ei Dine, trebuie să ştii că te înşeli rău, domnule Faranga i Şi 
trebuie cu atât mai rnu't că ţi -am mai explicat o data 
pentru ce sunt obligat sa insist cu asemenea întrebări... 
Dovada cea mai bună, de altfel, o constituie faptul că. În 


povestirea dumitaie. am găsit puncte de sprijin foarte 
importante pentru argumentaţia din referatul rneu asupra 
cazului dumitaie. 

Puiu tăcu. După o pauză, doctorul reluă: 

— Iacă, Ciuleandra l Te-ai enervat când am stăruit... Ei 
bine, sunt convins că Ciuleandra are un roi în fapta 
dumitaie!! Aşa cum rni-ai zugrăvit-o şi cum o cunosc şi eu... 

— Spune, doctore, te rog, ai jucat-o şi dumneata? întrebă 
deodată Puiu cu o lăcomie ce-i sfărâma toate hotărârile. 

Doctorui Ursu îi scrută un moment, ca şi când ar fi vrut să 
se încredinţeze dacă întreabă serios sau batjocoritor. Cehii 
lui Puiu pâipâiau ca doua lumini de licurici în amurguri 
târzii. 

— Da, fireşte c-am jucat-o! zise doctorul rar, apăsat, ţin- 
îuindu-i privirea. Şi mi-a plăcut...! 

— E un jdc uluitor, doctore, e formidabil! se aprinse Puiu. 
E un vârtej spăimântător, pe care.nu-! mai poţi uita până 
ia.moarte! 

Avu o tresărire, parc-ar fi vrut să se ridice de pe scaun, sa 
fugă. Se stăpâni încruntat şi continuă cu o însufleţire 
aproape mânioasă, tremurându-şi fără voie genunchii: 

— şi tocmai saţul dumiâaie e cuibul Ciulendrei, doctore i... 
Am auzit ca nicâin nu se joacă aşa de frumos ca acolo, să 
-ştii, arn auzit. 

Sări brusc în picioare, nemaiputând şedea nemişcat pe 
scaun, şovăi puţin şi apoi zise foarte confidenţial: 

— Acuma trebuie să plec, doctore, negreşit!... Dar înainte 
de-c pleca, te rog, dumneata trebuie sa ştii, că doar eşti de 
ia obârşie, spune-mi. te rog. cum începe melodia 
Ciulendrei? Mă frământă mereu sa mi-o reamintesc şi nu 
izbutesc deloc, absolut deloc... Ş 6 o melodie alât de 
caracteristică!... Din nefericire eu nu-s meloman şi pcaâe 
de aceea n-am reîinut-o şi nu-s capab;' sa rni-o 
împrospătez... Nu-ţi închipui ce plăcere mi-ar face!... 
Mădălina mi-o cânta la pian câteodată, avea o ureche 


admirabila. şi eu jucam după cântecul ei, adică mai mult 
țopăiam aşa... 

fi venea să-i arate cum ţopăia. Se opri ruşinat şi obosit, 
căci vorbise foarte repede, parcă 1-ar fi alungat cineva, cu 
un glas rugător şi cu faţa luminată de o mulţumire mare... 
Doctorul vru să-l reţie, zicându-i: 

— Nici eu nu-s meloman şi deci nu ţi-aş puteaţi folositor. 
Dar, dacă ţii neapărat, voi încerca să-fi procur melodia... Să 
vedem, poate reuşesc... 

— O, îţi mulţumesc foarte muit, doctore, din toată inima, 
crede-mă! striga Puiu într-un eian de entuziasm. Prin asta 
mi-ai dovedit că eşti un suflet bun!... Mi s-a spus că eşti 
pătimaş şi răzbunător, şi, iată, mărturisesc, am crezut şi eu, 
dar acuma sunt convins până-n rărunchi că ai fost 
calomniat... În sfârşit, mă retrag, scuză-...mă! Poate că, 
până să mi-o procuri dumneata, o să-mi reamintesc eu 
Ciuleandra, cine ştie?... Norocul omului vine când nici nu 
crezi... 

Plecă atât de grăbit că gardianul abia îl putu ajunge din 
urmă. 

XXVI 

— Andrei, închide bine uşa î şopti Puiu intrând în 
anticamera, închide, închide, că trebuie să facem o 
încercare! 

Gardianul încuie uşa nedumerit, uitându-se la boierul care 
continuă foarte vesel şi misterios: 

— Doctorul mi-a dat o idee, Andrei! Fără să vrea, fireşte, 
că altfel e mare pehlivan... A refuzat să-mi fluiere 
Ciuleandra, s-a prefăcut că n-o,ştie... locmai ei să n-o 
ştie!... Crede că fără el n-am să mi-o reamintesc! Zice: „Am 
să ţi-o procur eu”, şi e sigur că m-a legat la ochi! Parcă 
Ciuleandra ar fi un Charleston, pe note şi-n saloane... Ei 
bine, vreau să-i arăt eu domnului că pe mine nu mă poate 
purta de nas şi chiar mâine îi voi juca Ciuleandra, ca să 
crape de necaz! Numai să mă ajuţi şi tu, Andrei, auzi? Să nu 


te prefaci şi tu că n-o ştii, că eşti argeşan, ce Dumnezeu, şi 
argeşenii se nasc cu Ciuleandra în sânge! 

Îşi freca mâinile fericit, în vreme ce gardianul se tot ferea 
şi bâlbâia împăciuitor: 

— Lăsaţi boierule, c-o nemerim noi, numai să nu ne 
pripim... 

— Bine zici, Andrei! aprobă Puiu încântat. Să nu ne 
pripim? S-c luăm domo! şi cu plan! Numai oamenii cu plan 
reuşesc în lume, ca şi doctorul nostru! 

Trecu în odaia lui să se schimbe, îmbrăcându-se, fluiera şi 
fredona neîncetat numai arii de dans, când mai lente, când 
mai accelerate, iar printre e!e se corecta nervos: „Nu-i asta, 
tinere! Fals, fals, opreşte!” 

O dată îi veni sa râdă de încercările lui şi-şi zise cu glas 
tare: 

— Puiule, eşti idiot!... Ce te-a apucat cu Ciuleandra?... 
Prostie L. Prostie!... Astâmpără-te!... Numai Ciuleandra îţi 
lipseşte acuma?! 

Alături gardianul se aşezase domol pe pat şi asculta 
frământările boierului şi-i era milă de el. De cum a ieşit de 
la doctor,'a văzut că nu e bine ce e ca dânsul, îi părea râu că 
într-adevăr nu saia cântecul Ciulendrei, altfei i l-ar fi 
şuiera? şi poate s-ar fi mulţumit. 

— la mai dă-o dracului de Ciuleandra! zise Puiu apărând în 
pervazul uşii într-un halat cafeniu cu şireturi; faţa îi era 
obosită, blândă şi surâzătoare. 

Leahu se sculă îndată bucuros: 

— Prea bine ziceţi, boierule... Atunci eu m-aş duce să 
vedem de masă până una-aita? 

— Du-te, du-te. Andrei! vorbi Puiu linguşitor. M-a cuprins o 
foame de-mi vine să te mănânc şi pe tine! 

Gardianul râse voios şi plecă blagoslovindu-L. 

„Aşa! Scăpai şi de tine! murmură Puiu respirând uşurat. 
De ce m-aş fi dat în spectacol înaintea unui om simplu, care 
er putea crede că nu sunt zdravăn la cap 1... Dar nici 
doctorului nu-i pot tolera să-şi bată joc de mine că nu sunt 


în stare să-mi reamintesc Ciuleandra... Nu, asta 
niciodată!... Încă nu m-am cretinizat de tot f” 

Se retrase în camera iui şi, fluierând o melodie 
aproximativă, începu să facă paşi de horă, corect, măsurat, 
mlădiindu-se uşor din şale, cu braţele întinse, parc-ar fi 
ţinut de mijloc o jucătoare închipuită... 

După un răstimp se dojeni blajin: „Nu-i aşa, domnule!” 

Încearcă altă arie, cu a't ritm, cu alţi paşi... lar fu 
nemulţumit şi iar schimbă. Apoi dedata, ca şi când ar fi avut 
o revelaţie, îşi zise: „Procedeul e greşit din temelie!... Nu 
melodia importă, ci paşii, adică jocul în sine! întâi a fost 
mişcarea, deci dansul, şi abia mai târziu a venit cântecul ca 
un sprijinitor al ritmului! Prin urmare melodia trebuie să se 
adapteze mişcării, nu invers!... lată de ce nu reuşeam şi nici 
nu puteam ajunge vreodată la un rezultat satisfăcător!” 

Porni numaidecât. Mişca picioarele şi braţele, îşi răsucea 
corpul şi fredona câte-o frântură de arie întâmplătoare. 
Continuând mereu îşi zicea ca o încurajare: „lac-aşa! Ei 
vezi? Melodia infamă, jocul bun!” 

Ritmul deveni tot mai viu. Se pleca înainte, se îndoia 
înapoi, picioarele îi sfârâiau, parc-arfi avut jar sub tălpi. 
Sudori fierbinţi îi îmbrobonau fruntea, i se scurgeau pe 
tâmple şi, prin sprâncene, pe obraji. Din când în când, câte- 
un chiot chinuit îi ţâşnea din baierele plămânilor, şi faţa i se 
aprindea de o bucurie imensă... 

Aşa ţinu vreun sfert de ceas până ce, zdrobit de osteneală, 
se prăvăli pe pat şi râmase nemişcat acolo, cu ochii închişi, 
respirând greu, având însă pe faţă aceeaşi încântare şi în 
inimă un simţământ de triumf încât buzele-i uscate 
bolboroseau: „în sfârşit i-am găsit meşteşugul!” 

Când pe urmă sosi gardianul cu masa, Puiu, mai odihnit, 
dar fără să se clintească de pe pat, îl întâmpină cu o 
mândrie răguşită: 

— Andrei, s-a făcut! 

— Ce s-a făcut, boierule? întrebă Leahu. 


— Ciuleandra, băiete! explică Puiu. Am prins-o! Straşnic!... 
Ehe, credeaţi voi că n-am s-o prind, şi iacă!... Am să ţi-o 
arăt, dar/iu acuma, ajtâdatâ... 

ii era foame, înghiţi repede câteva bucături şi apoi se culcă 
şi numaidecât adormi şi nici nu se mai trezi pana târziu 
dupâ-amiazi, când veni bătrânul Faranga, care se bucură 
că-l găseşte în pat, odihnindu-se. Nu-l lăsă să se scoale. 

— Stai culcat, Puiule, şi adună puteri!... Dealtfel, nici n-am 
să zăbovesc mult. Am trecut doar să te anunţ că am reuşit 
definitiv: Parchetul a admis să treci, pentru observaţie, la 
Sanatoriul Crucea Albă al profesorului Dordea, ştii, cel care 
mi-a vorbit despre tine şi despre doctorul Ursu. Aprobarea 
s-a şi făcut pentru ziua de treisprezece martie, adică 
răspoimâine, ca să avem tinp să pregătim toate cum 
trebuie! 

Puiu se cutremură şi murmură, pierdut, deodată: 

— Treisprezece... iar treisprezece... 

Faranga se enervă: 

— Mais tu es maniaque, mon enfant / 1... O ţii lanţ cu 
superstiţiile, bune pentru doici şi babe bolnăvicioase... 

— Tată, je te prie. je te prie beaocup 2, zise Puiu cu glas 
plângător, nu vreau să mă mut la treisprezece!... Mai bine 
nu rnâ mut deloc! 

Ca să nu-l contrazică, bătrânul reveni îndată împăciuitor: 

— Bine, atunci sa te mutăm la paisprezece, fiindcă ţii 
numaidecât! De vreme ce aprobarea este pentru 
treisprezece, nare nici o importanţa dacă mutarea va mai 
întârzia o zi! 

Puiu însă clătină din cap. trist: 

— Ba are, iată. mare importanţă, căci la treisprezece se 
împlineşte exact o lună de ia înmormântarea Madeleinei! 

— Ei, şi?! făcu Faranga puţin încurcat. Mais ce şont des 
enfantillages grotesques!... Nu-ţi închipui ce râu îmi pare 
că te-am ascultat şi n-am făcut lucrul acesta mai demult, 
îndată ce am observat că doctorul de-aici e inabordabil! Azi 


poate s-ar fi terminat tot şi ai fi început să te refaci 
sufleteşte! 

— Refacere sufletească! zâmbi Puiu mai abătut. Da... 
refacere... 

Spre seară se plimbă îndelung, gânditor, când prin camera 
lui, când prin anticameră şi spuse deodată gardianului, 
care-l privise tăcut: 

— Am chibzuit, Andrei, şi am cumpănit bine. bine de tot: 
nu mă mai rnut deloc de-aci!... Tata îmi spusese 
cârâspoimâine, că au şi făcut formele... Dar eu zic că tot 
mai bine-i aici. că m-am obişnuit acuma cu toate! 

Leahu nu ştia ce să răspundă ca să-i fie pe plac. Tăcu. 

— Tu ce crezi, Andrei? întrebă Puiu după o pauză. 

Dar eşti maniac, băiete! (fr.) —... te rog. te rog mult (fr.) 
Dar astea sunt caraghioslâcuri copilăreşti! (fr.) 

Eu zic cum ziceţi dumneavoastră, făcu gardianul cu 
prudenţă. Dumneavoastră ştiţ i mai bine, că sunteţi om 
învăţat... 

— Nu mă mut Andrei! reluă Puiu cu îngrijorare. Te 
pomeneşti că acolo iar aş uââa Ciuleandra şi pe urma va 
trebui să-mi oat capul-şi picioarele până să o nemeresc din 
nou!... Nu.'nu, e mai bine aici! 

În ochi îi izvorâse iarăşi o lucire stranie, îşi continuă 
plimbarea toi mai agilat. Peste un răstimp reveni ia gardian; 

— Andrei, acum nu te las până nurni joci şi tu o 
Ciuleandra! -Aoleu, boieri;!e. eu am îmbătrânit şi nu mă mai 
ţin picioarele! se scuză Leahu. 

— la să nu-mi umbli rnis cu minciuni, că doar eşti voinic 
cât un urs! 

— Degeaba, boierule, ca nu mai am rnuită putere, ziss 
gardianul. Noi ne prăpădim iute, conaşule, nu ca boierii... 
Trai greu, muncă multă, hrană slabă... 

— Atunci, să-ii arăt eu, bâioâe; cum se joacă Ciuleandra! 
striga Puiu cu dispreţ. 

Sfi sfărâmă pe ioc câteva minute, apoi se întrerupse 
nemulţumit: 


— Nu merge... Aici nu-mi vine... Sau arh scăpat-o iar... 
A.dorn dincolo, în camera rnea, scolo trebuie să meargă. 

Acolo Pusu seporni pe ioc şi juca, vesel, transfigurat, până 
căzu iarăşi frânt de oboseală. Acuma însă odaia se învârtea 
cumplit şi toată lumea parcă se clătina. Rămase ca un mort. 
Gardianul se retrase în odăiţa lui şi se închină. 

XXVIII internul veni. foarte grăbit, să-l poftească la domnul 
doctor. Era de dimineaţă; încă nici nu se începuseră vizitele. 
Puiu, istovit, refuză: 

— Nu merg... M-arn sâi'ţ. 

Doctorandul so'spăimants. Cu,p 3-3 poaâe-S3I6TC 
domnului doctor? Dacă-l cheamă, probabil are să-i facă 
vreo are importantă. In orice caz, e! nu ar îndrăzni să ducă 
răspunsul şefului că pacientul nu vrea să asculte 
chemarea... Mai mult înfăţişarea speriată a internului, 
decât argumentele lui, convinseră pe Puiu în ceie diri urmă, 
Pe coridor, înaintea biroului, văzu o ţărancă, cu o legătură 
în spinare, cu sumanul ros. cu opincile înnăclăite. cu o 
privire ciudata. Fără să se gândească, se opri o clipă în 
dreptul ei. i se părea că o cunoaşte, măi ales însă privirea ei 
îi intriga. Ţăranca de asemenea părea că-l cunoaşte, dar nu 
cuteza... Deodată Puiu o întrebă nervos: 

— De unde eşti, femeie? 

— Din Argeş, boierule, de la Vărzari, răspunse ea 
plângător. 

Puiu primi răspunsul ca o lovitură de bici.! se făcu lumina 
” trecuie sa fie mama „vlâdâlinei. 

„Ce caută aici rrnma er? ii trecu prin rninte fulgerător, dar 
nu mai zise nimic, ci Intră brusc în cabinetul doctorului. 
Fără să aştepte vreo întrebare, se repezi la doctorul care-l 
aştepta în halat., gaia să pornească la vizitele de dimineaţă; 

— Doctore, doctore, cine-i femeia din coridor? 

Surprins de izbucnirea lui şi ferindu-se, doctorul îl 
îndemnă să se liniştească mai întâi. lar după ce î! aşeză pe 
scaun, îi spuse; 


— Acuma putem vorbi i... Tocmai pentru femeia aceasta te- 
am poftit. E mama răposatei dumitale soţii. 

— Marna Mâdâlinei! strigă Puiu sărind în picioare. Am 
recunos-cuf-o... Va să zică, ea era!... După ochi am 
recunoscut-o... Dar ce vrea aici?... Pe mine mă caută? 

— Domol, domol! îi zise doctorul, aşezându-l iar jos, 
aproape cu forţa. 

Puiu, parcă ivirea acestei femei i-ar fi răscolit viaţa din 
temelii, se făcu palid şi îşi muşcă sângeros buzele, ca să se 
poată stăpâni f! să asculte. Doctorul îi explică tacticos, ca 
niciodată! că femeia, curn fac de altfel mai toţi oamenii din 
Vărzari când au vreun necaz pnn Bucureşti, a venit la 
dânsul să-i ceară un sfat. Fiindcă întâmplarea a vrut să se 
găsească încă aici însuşi soţul răposatei, el, doctorul, a 
crezut mai nemerr» să le înlesnească o îhtrevedre ca să se 
lămurească mai bine şi mai repede lucrurile. Dacă deci Puiu 
primeşte, va introduce imediat pe mama Mâdălinei, să 
spună ea singura ce doreşte... Puiu nu voia sa vorbească cu 
femeia aceasta, îl îngrozea chiar numai gândul că ar putea 
să vorbească cu ea. şi totuşi răspunse repede că da, doreşte 
să o asculte. Doctorul se arătă satisfăcut şi o strigă din uşă: 

— la vino încoace, lele. vino! 

Femeia intră sfioasă şi bănuitoare şi rămase în colţ, lângă 
uşă, mormăind: 

— Sărut mâna'... 

Puiu o privi aprins, ca şi când ar fi căutat pe Mâdâlina în 
trăsăturile ei ofilite. O clipă femeia îi întâlni ochii, dar se 
întoarse repede către doctorul Ursu. care, revenit în 
mijlocul cabinetului, începuse să-i vorbească: 

— Iacă, lele. dumnealui e bărbatul Mâdâlinei dumitale! 

— Păi chiar aşa mi s-a părut şi mie adineaori afară, când 
m-a întrebat dumnealui, dar tot nu-mi venea să cred, zise 
ea începând încetinel şi continuând din ce în ce mai cu 
inimă. 'Tare s-a schimbat boierul de când a fost pe la noi de 
mi-a luat pe săraca Mădâlina. 


— Lasă, că şi dumneata te-ai schimbat, interveni Puiu, 
simțind o mvo i e poruncitoare să spună ceva. 

— Apoi cum nu, boierule, că, vai, mult amar m-a mâncat şi 
pe mine de-atunci, zise femeia clătinând grav din cap. Of, 
doamne! Ş-apoi acu, peste toate, şi moartea Mâdălinei... 
Numai sufletul meu de mamă ştie cât m-arn perpelit când 
mi-au spus oamenii că mi s-a prăpădit sărmana fată, şi încă 
de mâna boierului, care mi-a iuat-o de acasă mândră şi 
frumosă ca floarea cea aibă... 

Sfârşi plângând şi morfolind un colt de năframă printre 
buze şi peste ochii lăcrimaţi. Cei doi bărbaţi tăceau. Puiu 
aruncă o privire spre Ursu, dar şi-o ascunse îndată, să nu-l 
prindă. Tăcerea ţinu un răstimp, frământată de bocetul 
aspru şi puţin forţat al femeii, —dre pe urmă continuă, 
mereu plângător: 

— Că ea, sărăcuţa, cât m-a rugat să n-o dau, şi ou am dat- 
O, şi n -am ascuitat-o, şi de n-aş fi dat-o, azi n-ar fi în 
pământ, draga mamii, printre străini, ca vai da ea... 

Puiu izbucni înnăbuşit, nemaiputându-se stăpâni: 

— Şi ce vrei acuma, femeie? Spune repeda ce vrei! 

Femeia, parcă asta ar fi aşteptat, îşi şterse lacrimile şi 
răspunse îndată, fără urme de plâns în glas: 

— Apoi când s-a auzit la noi în sat ce-a pătimit Mâdâlina şi 
cum a fost oropsită, oamenii m-au învăţat să vin la 
dumneavoastră, care mi-aţi luat-o, şi să vă cer pagube 
pentru că mi-aţi omorât-o... Şi de-aceea venii. 

Tăcu scurt şi se uită întâi la Ursu, pe urma la Puiu, cu o 
privire în care şiretenia se îmbina cu tristeţea. Puiu stătea 
ca pe spini, se uita la ea neputincios, deschise gura să zică 
ceva, se răzgândi, şi numai după o nouă tăcere spuse timid, 
dibuind: 

— Bine, dar Mâdălma a fost luată de suflet de mătuşa 
mea... Mâdâlina nu mai era fata dumitale. şi dumneata nu 
mai aveai nici un drept asupra ei... 

— Păi de suflet, vezi bine că de suflet, se îndârji femeia. Că 
doar n-am dat-o să mi-oucideţi. cade ştiam că vreţi s-o 


omorâţi, apoi nici pentru toate comorile lumii nu vi-o 
dădeam... C-apoi aşa uşor ar veni să iai de suflet copiii 
oamenilor şi pe urmă să-i strângi de gât, să le storci 
sufletul... Da inima mea de mamă, care am făcut-o şi m-am 
căznit de-am crescut-o mare. să nu mi se frângă când îşi 
vede odrasla ucisă aşa. ca un pui de găină? Străinului nu-i 
pasă. vezi bine. dar mama tot mamă e până la moarte! 

Doctorul Ursu avu un gest involuntar de silă şi întoarse 
spatele, pe când Puiu. uluit şi zdrobit, se uita împrejur, 
parc-arfi căutat un sprijin. Femeia îi simţise slăbiciunea şi 
torâia într-una. când cu lacrimi, când cu imputări, până ce 
doctorul, plictisit, interveni: 

— Destui, lele! Dumnealui are acum alte griji mai mari şi 
mai grele 

— O fi având dumnealui griji, dar pagubele mele de 
marna.? 

Aâunci Ursu se indignă: 

— Să-ţi fi adus aminte ca eşti mamă când ai dat-o pe 
Mâdâiina. nu acuma când e moartă i Ai înţeles?... Sade urât 
să umbli a mai trage foloase şi din moartea Mâdăiinei! Uite- 
aşa. iele. 

Femeia se zăpăci şi bâlbâi: 

— Ap6i, oamenii tocmai ia dumneata mă Jrirmserâ... 

— La mina? M-ai ascultat dumneata atunci pe mine? zisa 
L'rsu roşind şi cu o emoție nouă în voce. şi acuma ai vrea să 
te învăţ eu să înşeii lumea?... Eu n-am înşelat niciodată pe 
nimeni, leie! 

"sur. 

Numai aâtil m-au înşelat, dar eu m-am ţinut totdeauna de 
vorbă! 

Puiu nu mai recunoştea pe docioru!Ursu. lse părea că e 
alt om cei care vorbeşte, cu un suflet chinuit ca şi al lui, 

— Pentru că ai venit până aci şi Ji-ai cheltuit banii pe 
drumuri, urmă doctorul iarăşi mai aspru, să te duci!a 
domnul Faranga, la tatăl dumnealui, boier mare şi bogat, şi 
să-l rogi să te miluiască cu ceva!... Ai înţeles?... Şi 


dumnealui, suflet bun şi darnic, n-are să ie lase să pleci cu 
mâna goală, măcar în amintirea şi de sufletul Mâdălinei... 
Dar sa nu te apuci cumva să vorbeşti de pagube, că acoio ai 
s-o păţeşti urât de tot cu asemenea neobrăzări! 

— Da, o'a! zise brusc şi Puiu. parcă doctorul ar fi vorbit din 
sufletul iui. Să se ducă la tata şi să-i spuie că vreau eu să-i 
dea ceva. să-i dea mult, de sufletul Mâdâlinei! Fă-mi 
plăcerea asta. doctore!... Ea nu merita, dar de sufletul 
Mâădâălinei să-i dea negregşit' 

Plângea fără să-şi dea seama, lacrimile i se scurgeau pe 
obraji, îi picurau pe piept, încet. Simţea o durere continua 
în creieri, o muscă enervanta care aierga în zigzaguri 
ascuţite, mereu, neostenită, vârându-se prin toate colţurile. 
Dar şedea nemişcat, parcă i-ar fi fost teama de dureri mai 
crâncene, care nu aşteptau decât un prilej ca să se 
năpustească asupra iui. 

Femeia, ruşinată, îşi şterse gura cu dosui palmei, se duse 
la Puiu, îi apucă mâna şi o sărută bolborosind: 

— Să trăieşti, conaşule, sărui mâna, şi să-ţi dea Dumnezeu 
sănătate şi alinare.,. 

Puiu nu răspunse nimica şi nici nu se mişca. Pe mână îi 
râmase urma buzelor femeii ca o pată rece. 

Ursu o luă uşor de spate şi o duse spre uşă: 

— Aş? vezi. iele... Acuma o să-ţi dau un om să te îndrepte 
acolo i... Ci sa nu mai umbli cu astfel de treburi, că nu sade 
frumos, leliţe! 

leşi cu ea pe coridor... 

XXIX. 

Peste câteva clipe, întorcându-se. găsi pe Puiu în aceeaşi 
poziţie, cu ochii tot atât de umezi privind într-un punct fix. 
Doctorul observă ca se uită tocmai ia fotografia lui din 
perete, deasupra biroului, ii zise domol, parcă n-ar fi vrut 
să-i risipească prea brusc gândurile: 

— Ce oameni!... N-am mai putut, a trebuii să intervin, mă 
scandalizase şi pe mine... 


Glasul i se părea că vine din alfa lume, peste gândurile lui. 
care vagabondau în trecut, scormonind amănunte amorţite 
şi străduindu-se să închege din ele viaţa vie sau măcar 
aminUri legs'e. Îşi dădea searna.că ar trebui să răspundă «i 
nu-i venea în minte nimic... Apoi deoaată se cutremura, ca 
şi câr.d ar fi vrui să sece izvorul lacrimilor. Strânse 
pleoapele, ultimii stropi de apă sărată i se rostogoliră pe 
obraji, şi ochii'âi râmaseră ca spălaţi, cu lumina vie, cu 
privirile când fierbinţi, când rătăcitoare ca pâlpâirile unei 
flăcări gata să se stingă. Şi îndată gândurile se înşirară 
cuminţi, limpezi şi lucitoare, ca nişte mărgele colorate pe o 
aţă subţire, iar glasul i se făcu vibrant, ca după o râguseaiă 
supărătoare: 

— Îţi mulţumesc, doctore! Ai fost atât de bun pe cât te-am 
crezut eu de râu! 

Doctorul Ursu surâse cu un gest vag. 

— Ba da, ai fost bun până şi cu mama Mâdâlinei! zise Puiu. 
adâgând apoi mai moale - Cât de bine vă cunoaşteţi!... Ai 
cunoscuf-o şi pe Mâdăiina, doctore, nu-i aşa? 

— Da, murmură Ursu, întunecându-se. 

— Trebuie s-o fi cunoscut bine, înaintea mea, muit înainte? 
stărui Puiu, 

— Eram vecini şi fireşte c-am cunoscut-c de copilă, spuse 
doctorul cu un glas înfundat. Dar eu arn fost mai mare ca 
ea. mult, i r cu vreo zece ani. 

Puiu ardea acuma, întrebările i se îmbulzeau în minte 
tumultuos şi nu îndrăznea să le aştearnă toate deodată în 
faţa doctorului, de teamă sa nu redevină cel de altădată, 
închis şi zgârcit ca un inchizitor. Lăsă să se prelingă câteva 
clipe până ce zise iar: 

— Atunci desigur ştii când am fost noi în Vărzari, cu 
Ciuleandra, doctore? 

— Erarn student, şi în vacanţă, răspunse Ursu. 

— Acuma ştiu tot, doctore, tot! strigă Puiu pierzându-şi 
stăpânirea şi alergând la fotografia de lângă birou. 
Dumneata erai de faţă când am jucat eu Ciuleandra şi când 


am sărutat pe Mâdâlina! Erai acolo, şi Mâdâlina se uita spre 
dumneata, îmi amintesc perfect... Stăteai în picioare, lângă 
un copac, mai la o parte şi te uitai drept la mine, numai la 
mine, şi ai văzut când am sărutat-o... Atunci eram aprins şi 
nu mă interesau decât Ciuleandra şi Mâdâlina, şi te-am 
zărit doar ca prin vis, dar acuma te văd clar. parc-ai fi fost 
alături de mine. Uite, aveai exact înfăţişarea din fotografia 
asta, de aceea m-a obsedat fotografia de când am intrat aici 
întâia oară. E adevărat, doctore? Spune! Spune! 

— Adevărat, recunoscu doctorul, simplu. Puiu se lăsă pe 
scaunul de la birou, copleşit parcă de lumina crudă ce-l 
înconjura. Emoţia îl gâtuia. Mai avusese atâtea întrebări 
pregătite şi toate i se spulberaseră. Una singură îi ţâşni din 
inima ca o săgeată: 

— Doctore, dumneata ai iubit pe Mâdâlina?! şi doctorul 
Ursu. ca şi când ar fi aştepâat-o, cu mâinile încrucişate la 
spate, în fata lui. legănându-se câte puţin pe picioare, 
jâspunse fără nici o sfială: 

— Am iubit-o mult, da”. Era numai o copila, dar am iubât-o 
şi ca pe o soră, şi ca pe o soţie... Pe-atunci eram încă 
sentimental şi aveam idealuri burgheze. Culmea fencirii o 
socoteam sa ajung medic de piasă în judeţul meu, să iau de 
nevastă pe Mâdâlina, s-o fac cucoană, să ne iubim, să avem 
copii şi să trăim şaptezeci de ani. Am stat de vorbă cu ea şi 
m-a înţeles, deşi părea, aâtfel. copilăroasă. M-am învoit şi cu 
masa. cu femeia asta, care a îndrăznit să vie la mine să-i 
dau o mână de ajutor ca să te şantajeze pe dumneata cu 
moartea Mădălinei.- Din sărăcia mea am ajutat-o de multe 
ori şi pe ea, ca pe viitoarea mea soacră, pe femeia asta... 
Toate mergeau bine. Mai aveam doi ani până să ies om cu 
pâneaânmânâ. şi deodată ai picat dumneata la Ciuleandra 
ceea. Am avut imediat presimţirea că are să mi se întâmple 
un rău mare din clipa când v-am zărit apărând în ceardacul 
cârciumii. Apoi, când ai intrat în horă şi te-ai prins lângă 
Mâdâlina. am înţeles că de-aici îmi va veni râul. Am încercat 
să lupt, să mă împotrivesc. Când au chemat-o s-o vadă 


boierii, n-am vrut s-o las. Mi-au luat-o oamenii cu sila... Aţi 
plecat, am răsuflat. Credeam că am scăpat. Totuşi a doua zi 
am vorbit mai mult cu Mâdâlina, am prins-o de mână. mâna 
ei fierbinte şi aspră, m-am uitat în ochii ei: „Să nu te duci, 
Mâdălino! Să nu mă laşi singur!” şi ea mi-a răspuns din 
inimă:Nu mă duc!” Pe urmă aţi venit, eu nu eram acasă, şi 
aţi luat-o. N-am plâns niciodată, n-am plâns nici atunci. 
Cârciumarului însă i-arh căutat pricină şi l-am umplut de 
sânge. Auzisem că el fusese mijlocitorul şi că primise un 
bacşiş gras de la boieri. 

Si aşa s-au risipit visurile mele de fericire conjugală 
burgheză. Nu mai aveam de ce să râvnesc la postul de 
medic rural, şi în schimb am ajuns aici. Numai pe Mâdâlina 
n-am putut-o şterge din inimă. Am aflat norocul ei, 
succesele ei în lume, şi niciodată n-am căutat să mă apropiu 
de ea. 

Trăiam, nu ştiu de ce. cu iluzia că ea, în taina sufletului ei. 
tot numai pe mine mă iubeşte, şi-mi era frică, mărturisesc, 
să nu mi se spulbere şi iluzia asta... Soarta m-a adus o dată. 
Împotriva voinţei mele, în faţa doamnei Faranga. i-am fost 
prezentat ca oricare străin. A tresărit scurt, mi-a întins 
mâna şi rni-a spus câteva vorbe convenţionala. Atât. Dar eu 
eram mulţumit, căci în ochii ei, acurna îţi pot spune chiar şi 
dumitaie. arn văzut că nu mă uitase şi am înţeles că ar 
schimba toate bogăţiile şi succesele ei pentru 
circumscripţia ceea ruraiă. pe car*1 o visasem odinioară 
împreuna.,. 

Am mai zărit-o pe urmă de câteva ori. totdeauna de 
departe, ea în limuzină eleganta, eu în vreo birjă 
nenorocită, căci drumurile noastre erau despărțite ca şi 
lumile noastre. O salutam respectuos şi-mi răspundea 
simpli; Eram două cunoştinţe fugare. Poate că în adâncul 
inimii tot mai sperăm într-o minune care-mi va reda odată 
pe Mădâiina, poate că şi ea tăinuia vreo speranţă pentru i 
mine. 


Inâr-o dimineaţă, însă”, acum o lunâ'şi doua?Me când - 
'aes.ila serviciu, doctorandul mă vâsleşte ca în noapfoa? 
rscut: -lu;3a insistența prefectului poliţiei, a internat aic! 
pe fiul festului;v-i;:2?i'j Faranga. care, înfr-o criză nervoasă, 
şi-a sugrumai rcva* ta. r-iu 3?'u ce rriuiră voi fi f?;X.t, dar 
sufletul meu se 'g-sucea ca o fâmi» strivită. Se sfârşise 
definitiv orice speranţă chiar înir-:> minune...: Ursu nici nu 
nai căuta sa se stupâneascâ. Glasul avea tremurări, p- care 
zâmbet! pelin.?r>ent!e sublinia cu o iroixe cruntă... Fa 
Fui” însă fiece cuvânt îi atâta. Se făcuse umed 'ie sudori. 
Cuochiiiip-ţide buzeâe!<.»', sorbea în să până şi moduiaiiiie 
glasului, parc-ar fi auzit o revelaţie. Apoi. deodată, izbucni 
în e/.taz: 

— Eu totuşi am iubit-o mai mul!iî, doctore! Am iubit-o atât 
de mult. Încât am şi omorât-o! 

Doctorul îi privi cu o milă colorată ţie ura: 

— Ai dreptate... Ai omorât-o chi&r de doua ori; întâi i-ai 
ue4s sufletul când ai luat-o, şi a doua oa-ăi-ai ucis şi trupuli 
Aşa e! Puiu,?ri picioare, cu ochii holbai; strigă: 

— Acuma ştiu de ce am omorât-o, doctore! Acuma înţeleg 
ca d;n pricina dumitale am omorât-o! Numai din pricina 
dumitale! 

— Pentru că nici nu ştiai că exist? observă Ursu 
batjocoritor. p”Nu ştiam, dar te simţeam fără măcar să-mi 
dau seama i răspunse Puiu triumfător. Când rnă uitam în 
ochii ei nu mă vedeam pe mine. dar simţeam pe cineva! 
Melancolia ei nu mă cuprindea pe mine, ci regreta pe 
celălalt... Sufletul ei se închidea în faţa mea, oricât încerca 
să se prefacă... şi atunci, când am înţeles că e ursită să-mi 
rămână totdeauna străină, pentru că nu mai puteam spera 
s-o câştig niciodată, decât să fie a altuia, mai bine am 
sfărâmat-o!... Vezi, deci. că mi-arn descoperit singur 
motivele pe care dumneata te-ai silit atâta vreme în zadar 
să le lămureşti? Pentru bolile sufleteşti nu există doctor mai 
bun decât bolnavul însuşi! 


Încet-încet doctorul Ursu'âşi recăpătase calmul său firesc. 
Vorbi acuma rece, aproape oficial: 

— Aşa, domnule Faranga... Deunăzi îmi slăveai farmecul 
hazardului. El a făcut ca înâi-o chpâ atât de grea a vieţii 
durnitale sa ajungi tocmai sub scutul rneu medical, în 
preajma despărțirii îrn; p3* permite săţi spun că. fără sa ştii 
şi fără să vrei, ai fcsţ ucigaşul fsricârii mete. Evident n-ai 
nici o vină. şi totuşi afost unealta soartei împotriva mea... O 
ciipă am fost ispitit, numai o clipă mi-a trecut prin gând să 
ie fac să simţi cât m-ai lovit. Medicul a fost însă mai tare 
decât durerea. Acuma, când medicul şi-a terminat 
chemarea, a putut să vorbească şi omul. Referatul meu e 
făcut; rămâne doar sân comunic parchetului. Eşti toi atât de 
puţin răspunzător de fap'a aceea, pe cât ai fost de cea întâi, 
când,ai luat pa Mâdâlina din Vărzari! 

Fuiu nu înţelegea bine cuvintele doctorului, dar se crezu 
dator să răspundă cu mândrie: 

— Arn fost doi adversari fără să ne cunoaştem! 

Doctorul Ursu îl întrerupse mai aspru: 

— Am fost medic şi pacient Asta e important. Restulfum. Ai 
suferit, s-a risipit şi n-a rămas nimic decât pacientul în fata 
medicului, şi medicul în faţa conştiinţei... 

Puiu ieşi clătinându-se pe picioare, ca şi când genunchii i 
s-ar fi înmuiat. Merse pe coridor agale, cu braţele moarte, 
parcă i-ar fi fost străine. Doctorul Ursu îi petrecu până 
afară şi se uita după ei până ce dispăru... 

XXX. 

Toată ziua Puiu Faranga şezu posomorât lângă fereastră, 
privind cum ţârâia în grâdinâo ploaie măruntă, sâcâitoare, 
cernută prin site. Îi era indiferentă şi ploaia, şi grădina, şi 
toată lumea. Alte vedenii i se perindau prin faţa ochilor, 
estompate ca nişte năluci stranii, pa care nu le putea opri şi 
care, de asemenea, nu-i interesau. Câte un gând începea să 
dănţuiască brusc în mintea lui; îi urmărea sinuozităţile, 
ondulările un răstimp şi apoi îl pierdea plictisit... 


Când veni înserarea îşi aduse aminte de ceva, se ridică, se 
duse până aproape de uşă şi se uită în anticameră. 
Gardianul, ca un ziar în mână, citea încet, silabisind înşine, 
ca să nu tulbure r ' j« liniştea boierului. Făcu un pas spre el, 
hotărât, şi se opri în prag, ca şi când ar fi greşit drumul. Se 
întoarse, ajunse iar la fereastră, văzu cum coboară 
întunericul şi simţi în picioare mişcări uşoare, săltăreţe, 
irezistibile. Zâmbi mulţumit şi îndată începu să fredoneze. 
Nerneri melodia dintr-o dată. Şi jocul de asemenea... 

Seara fu atât de istovit că gardianul trebui să-l ajute să se 
dezbrace şi să-l urce în pat ca pe un copil. Figura îi era 
surâzătoare şi suptă, cu urmele sudorilor încrustate pe 
obraji. 

A doua zi se deşteptă greu, dar îndată ce se dădu jos din 
pat se simţi ca fulgul. Pomi vesel prin odaie de ici-colo, 
aruncând în răstimpuri câte-o întrebare gardianului care, 
dincolo, deretica şi aranja în aşteptarea vizitei medicale şi 
răspundea numai în monosilabe. De altfel pe el răspunsurile 
nu-l interesau, căci punea întrebările doar ca sub pavăza 
lor să-şi poată construi mai în tihnă un plan gigantic, care-i 
încolţise de curând în creieri şi de la care avea să-i vie 
mântuirea cea mare. 

În sfârşit, dinspre coridor, prin uşile deschise, auzi paşii 
doctorului. Î! cuprinse deodată un cutremur şi groaza că n- 
are să reuşească. Inima i se zvârcolea de moarte, îşi 
încrucişa mâinile pe piept ca să-i acopere bătăile... Apoi 
doctorul apăru închis, sever, adulmecând în toate părţile, în 
anticameră, lângă uşă, gardianul încremenise în poziţie 
militărească. În urma doctorului acelaşi intern, lung şi 
antipatic, şi o soră de caritate nouă, bătrână, cu un registru 
în mână şi cu ochelari pe nas. 

— Ce mai nou...?Ne simţim bine? întrebă doctorul 
convenţional. 

— Foarte bine, doctore, excelent! zise Puiu strălucitor şi, 
după o mică pauză, adaogă clipind cu înţeles: Mai ales mă 


simt vesel pentru că sunt aşa de uşor, încât aş putea juca 
Ciuleandra două ore neîntrerupt şi fără să ostenesc deloc! 

Internul îşi înăbuşi un surâs, în vreme ce Ursu aprobă cu 
interes: 

— Aşa?... Atunci nu mai ai nici o grije? 

— Ba da, am o grije mare, doctore! răspunse repede Puiu. 
Şi tocmai în privinţa asta ţineam negreşit să-ţi vorbesc. 

— Vrei să-mi spui acuma sau preferi între patru ochi? făcu 
medicul îngăduitor. 

— Ce patru ochi? zise el dispreţuitor. Mântuirea adevărată 
se obţine cu declaraţii între patru ochi. Numai spovedania 
publică spajâ păcatele, doctore! 

Îşi drese glasul, îşi compuse o poză teatrală şi continuă 
patetic: 

— Când am venit aici la dumneata, ştie lumea pentru ce, 
am avut nişte gânduri foarte urâte. Pot să mărturisesc 
acuma fără înconjur şi fără sfială, mai cu seamă că ideea 
pornise de la tata şi eu am acceptat-o mai mult inconştient. 
Venisem la dumneata, doctore, după ce săvârşisem ştii ce, 
să mă prefac că sunt nebun şi astfe! să te înşel pe dumneata 
şi justiţia. Dumneata ai fost de buna credinţă, trebuie să 
recunosc, şi mi-ai făcut analize şi m-ai descusut ca să... 
Acuma, însă, fiindcă trebuie să se sfârşească odată comedia 
asta greţoasă, eu nu mai vreau să perseverez pe calea 
înşelăciunii, domnie doctor, nu mai pot! De aceea m-am 
hotărât să declar în faia tuturor, pe conştiinţa mea şi pe 
cuvânt de onoare, că nu sunt nebun şi că pentru ce am 
făcut doresc să ispăşesc! 

Doctorul Ursu râmase două clipe gânditor, murmurând: 

— Da... da... 

Şovăirea şi glasul lui absent întărâtară pe Puiu. Se simţi 
obligat să accentueze mai energic: 

— Nici o ezitare, domnule doctor! Te rog să iai notă 
imediat că eu nu sunt nebun! 

— Fireşte că nu eşti... negreşit, dar...zise doctorul iar 
împăciuitor. 


Atunci Puiu Faranga se dădu înapoi şi, cu ochii 
scânteietori, şopti: 

— Va sa zică, nu vrei să crezi că nu sunt nebun? Va să 
zică... 

Deodată se repezi ca o fiară la gâtul doctorului, cu mâinile 
încleştate, răcnind: 

— Taci L.. Taci L. Iaci L.. 

Internul şi gardianul săriră în ajutorul doctorului, care de 
altfel apucase braţele pacientului şi-l imobilizase. Sora de 
caritate fugi îngrozită, în braţele gardianului acuma, Puiu 
gemea întruna: 

— 'Taci!... Taci...! 

Doctorul Ursu îşi recapătă îndată calmul complet, se 
retrase în anticameră şi, îndreptându-şi gulerul şi halatul, 
porunci celorlalţi: 

— Daţi-i drumu! şi închideţi uşa! Puiu fu zvârlit pe pat, dar 
se destinse ca un resort-şi se aruncă spre uşă urlând: 

— Nu sunt nebun!... Nu, sunt nebun!... Nu sunt nebun L. 

După câteva momente însă tăcu, parca şi-ar fi dat seama, 
se duse şQvâind” până la fereastră, se uita în grădină şi 
începu să fluiere îneeî. îndată simţi iar o mişcare în picioare 
şi murmura mulţumst; 

— Ciuleandra... 

Ursu deschise vazistas-u! uşii şi-i urmărea. Când î! văzu 
jucând, strânsa din sprâncene, se dădu la o parte şi zise 
internului: 

— Telefonează dumneata numaidecât domnului Faranga 
din partea mea să treacă negreşit azi pe la sanatoriu la o 
ora când voi fi şi eu aici... Sa zicem pe la paâru 

— Foarte bine! răspunse internul însemn îndu-şi ordinul 
într-un carnet. 

XXXI. 

La ora patru precis bătrânul Faranga intră în cabinetul 
doctorului Ursu. Avea respiraţia puţin ostenită, fiindcă se 
grăbise, şi se aşeză numaidecât cu un gest de scuza 
explicativă către doctorul care îi oferea scaunul. 


— V-am rugat să treceţi, excelenţă... 

Faranga, uitându-şi osteneala, întrerupse cu vioiciune: 

— Eram să trec chiar nepoftit, scumpe domn... Pentru că 
aveam să-ţi comunic o veste referitoare la soarta băiatului 
meu... Trebuie să ştii, doctore, acuma îmi permit să-ţi spun, 
că de astâ'singură dată când ai avut prilejul şi onoarea să 
mă serveşti, nu mai mult decât printr-o mică amabilitate, 
am dobândit impresia şi apoi convingerea că te codeai. De 
aceea am intervenit şi, bineînţeles, am obţinut ca fiul meu 
să se mute într-ali sanatoriu unde mi se va arăta, sper, ceva 
mai multă înţelegere şi, ca să zic aşa, simpatie. 

Chiar azi ar fi trebuit să-l mut dar, fiindcă azi e 
treisprezece martie şi băiatul meu, în starea-i sufletească 
explicabilă, nu-i aşa, a prins o aversiune superstiţioasă 
contra acestui număr, am amânat pe mâine mutarea. 
Precum vezi, aveam oarecum obligaţia să trec şi să-ţi 
comunic decizia Parchetului... Cu acest prilej îmi voi lua 
libertatea să-ţi amintesc, vârsta şi experienţa de viaţă mă 
îndreptăţeşte s-o fac, că medicul nu poate sa uite niciodată 
că, mai presus de toate, e dator să fie om! 

— Am fost de la început, excelenţă, şi am rămas până la 
urmă! zise Ursu cu o fluturare ironică pe buze. 

— Drept să-ţi spun, n-am prea observat! replică Faranga 
cu acelaşi ton. 

— Atunci nu pot decât să regret! accentua doctorul mai 
apăsat. Cât despre mutarea în alt sanatoriu, cred că v-aţi 
ostenit zadarnic... 

— Cum? Ce vrei să zici? se ridică bătrânul, înfricoşat 
deodată că acest sălbatic ţine cu orice preţ să-i 
nenorocească băiatul cu un referat distrugător. 

— Vreau să zic, excelenţă, că fiul dumneavoastră e grav 
bolnav şi trebuie internat negreşit într-o casă de sănătate! 
zise doctorul Ursu cu o seriozitate care nu admitea nici o 
îndoială. 

Bătrânul Faranga râmase năucit, neştiind dacă trebuie să 
se bucure, ori să se întristeze. Se uită nedumerit în ochii 


doctorului care, observându-i perplexitatea, adaogă: 

— De acum două săptămâni credeam că sunt deplin 
edificat asupra cazului fiului dumneavoastră, excelenţă! 
Atunci am şi făcut referatul, uite-l acolo, pe birou, în care 
conchideam la o iresponsabilitate rezultată dintr-o 
zdruncinare trecătoare de nervi! Am continuat observaţia 
mai mult pentru a putea hotărî dacă va fi nevoie de o 
internare provizorie, de câteva luni, în vreun sanatoriu 
special, sau dacă fiul dumneavoastră îşi va putea relua 
îndată viaţa-i normală... Ieri aş fi opinat pentru a doua 
eventualitate. Mi s-a părut liniştit, raţional, normal. Azi însă 
mi s-au răsturnat constatările, chiar şi referatul la care am 
muncit până să-i dau o formă... 

Palid şi zdrobit, bătrânul se ridicăjn picioare, murmurând: 

— Doctore, pot să-l văd? 

— Vă conduc, excelenţă! zise Ursu sprijinindu-l, căci 
bătrânul începuse a se clătina. 

În anticameră, gardianul salută bătând din călcâie, ca un 
recrut. 

— Ce face domnul? întrebă Ursu arătând spre odaia lui 
Puiu. 

— Joacă, domnule doctor, trăiţi! 

Doctorul deschise vazistas-ul şi pofti pe Faranga să se uite. 
Puiu, în pijamaua descheiată, cu pieptul gol, cu faţa asudată 
şi veselă, tropăia pe loc, fredonând sacadat o arie 
închipuită. După câteva minute bătrânul nu se putu stăpâni 
şi-l strigă pe nume. Fără a se opri din joc, Puiu întoarse 
capul, surâse către tatăl său şi-i răspunse: 

— C'est Ciuleandra, vous saves?... Vous m'avez permis, 
n'est-ce pas? C'est vous qui m'avez dit: „ Vas-y!"Alors vous 
ne pouvez pas etre fache, papa! Et puis c'este tres 
amusant... oui... tres...1 

Bătrânul Faranga se lasă pe marginea patului gardianului. 
Era cu desăvârşire prăpădit. Ochii lui plângeau singuri cu 
lacrimi mari, ce-i înmuiau barba stufoasă şi foarte îngrijită. 
Lângă dânsul, doctorul Ursu căuta să-l consoleze cu 


termeni tehnici, care sunau complicat şi nu-i spuneau nimic, 
într-un târziu, bătrânul întrebă: 

— Nu mai e nici o speranţă, doctore? Niciuna? 

Doctorul Ursu ridică din umeri: 

— Minuni face numai Dumnezeu! 

De alături se auzeau paşii lui Puiu, neosteniţi, într-un ritm 
săltăreţ, stimulaţi de o melodie gâfâită, ca respiraţia unui 
bolnav de moarte. 


SFÂRŞIT 


[1] Eşti nebun? 

[2] 'Dar vorbeşte odată, hai, vorbeşte! Ce ai? 

[3] Ah, ce nenorocire teribilă, Puiule, sărăcuţul de tine! 

[4] Dar desigur, desigur (fr). Biata Madeleine! Oh, 
sărăcuţa! 

[5] Sărăcuţule. 

[6] Fiţi liniştită, scumpă doamnă, n-aveţi nici o grijă! Nu-i 
nimic! O mică formalitate, ştiţi, în sfârşit, o nimica toată! 

[7] Oh, bietul, sărăcuţul 

[8] Curaj, băiete! Fii cuminte şi. pe mâine! 

[9] Ei, copii. Mi se pare ca am întârziat, oh, Dumnezeule! 

[10] În sfârşit! 

[11] Curaj, bâiatule, curaj! 

[12] Pe curând! 

[13] Ce s-a întâmplat. Puiule? Ei, hai să fim calmi! 

[14] Oh Doamne-Dumnezeule! 

[15] „Linişâeste-te, Tilda,. Acum s-a sfârşi! Ea, cel puţin se 
odihneşte, în timp ce noi ăştilalţi. 

[16] Bietul, bietu! Puiu, cum te-ai schimbat! 

[17] Ajunge! 

[18] Sărmana Madeleine 


[19] Asta îl onorează. Asta înseamnă că este un omn cu 
adevărat foarte sensibil. 
[20] Oh, micuțul meu [21] Şi, într-adevăr, ai dreptate