Lev Nikolaevici Tolstoi — Invierea

LEV NIKOLAEVICI 
TOLSIOI 


LEV NIKOLAEVICI 
TOLSIOI 


Învierea 


PARTEA ÎNTÂI. 

Î; 

Oricât se străduiau oamenii, îngrămădiţi câteva sute de 
mii pe o palmă de loc, să sluţească pământul pe care se 
înghesuiau, acoperindu-l cu piatră pentru a nu mai putea 
rodi nimic, smulgând orice firicel de iarbă ce se-ncumeta să 
răsară, îmbâcsind văzduhul cu fum de cărbune şi petrol, 
ciopârţind copacii şi alungând din preajma lor toate 
animalele şi păsările - primăvara era tot primăvară, chiar şi 
la oraş. Soarele încălzea, iarba dădea colţ verde şi se înălța 
oriunde n-o stârpea mâna omului, nu numai prin parcuri, 
dar şi printre dalele de piatră; mestecenii, plopii, mălinii îşi 
desfăceau frunzuliţele lipicioase şi înmiresmate; pe 
ramurile mugurate ale teilor plesneau bobocii plini de sevă; 
stăncuţele, vrăbiile, porumbeii ca în fiecare primăvară îşi 
clădeau voios cuiburile, iar muştele, înviorate de căldura 
soarelui, bâzâiau pe lângă ziduri. Plantele, păsările, gâzele, 
copiii, toţi erau veseli. Numai oamenii - cei vârstnici, cei în 
toată firea - nu încetau a se înşela şi a se chinui unii pe alţii 
şi pe ei înşişi. Pentru ei nu această dimineaţă de primăvară, 
această frumuseţe a lumii, dăruită de Dumnezeu spre 
fericirea tuturor vietăţilor - frumuseţe aducătoare de pace, 
bună înţelegere şi dragoste între oameni - era ceva sfânt şi 
însemnat, ci sfânt şi însemnat era ceea ce născociseră ei 
înşişi, pentru a se înstăpâni unii deasupra celorlalţi. 

Astfel, de pildă, în cancelaria închisorii guberniale nu erau 
socotite un lucru sfânt şi însemnat bucuria şi înduioşarea pe 


care primăvara le dăruieşte tuturor animalelor şi 
oamenilor; sfânt şi însemnat era faptul că în ajun se primise 
o dispoziţie scrisă, cu număr, antet şi parafă, prin care se 
ordona ca a doua zi dimineaţă, pe 28 aprilie, la ceasurile 
nouă, să fie aduşi la tribunal trei arestaţi - un bărbat şi 
două femei - deţinuţi în prevenţie. Una dintre aceste femei, 
socotită drept o primejdioasă criminală, trebuia să fie adusă 
singură. Deci, conformându-se acestei dispoziţii, pe 28 
aprilie, la ceasurile opt, gardianul-şef al închisorii intră în 
coridorul întunecos şi urât mirositor al secţiei de femei. În 
urma lui venea pe acelaşi coridor o femeie cu părul cărunt 
şi creţ, cu faţa obosită, îmbrăcată într-o bluză cu galoane la 
mâneci şi strânsă cu o cingătoare cu paspoal albastru pe 
margine. Era supraveghetoarea-şefă. 

— După Maslova ai venit? întrebă ea, apropiindu-se o dată 
cu gardianul de serviciu de una dintre uşile celulelor ce 
dădeau pe coridor. 

Gardianul, zornăindu-şi cheile, descuie lacătul, deschise 
uşa celulei, din care răbufni un miros şi mai greu decât cel 
de pe coridor, şi strigă: 

— Maslova, la tribunal! 

Apoi închise iar uşa şi rămase locului, aşteptând. 

Până şi în curtea închisorii se simţea aerul proaspăt, 
înviorător al câmpiilor, adus de vânt în oraş. Pe coridor însă 
te apăsa o duhoare grea, fetidă, de excremente, catran şi 
putregai, care trezea în sufletul oricărui nou-venit un 
sentiment de tristeţe şi descurajare. Simţi aceasta până şi 
temnicera, deşi era deprinsă cu aerul stricat, căci intrând 
de afară pe coridor, o năpădiră deodată un fel de oboseală 
şi o dorinţă de somn. 

Din celulă se auzeau o larmă de glasuri femeieşti şi lipăit 
de picioare desculţe. 

— Haide, Maslova, mişcă mai repejor. N-auzi! strigă 
gardianul-şef prin uşa celulei. 

Peste câteva clipe, o femeie tânără, nu prea înaltă şi cu un 
piept bogat, ieşi pe uşă cu pas hotărât, se întoarse repede 


în loc şi se opri lângă gardianul-şef. Purta un halat cenuşiu, 
tras peste o fustă şi o bluză albă. În picioare avea ciorapi de 
bumbac şi cipici de puşcăriaşă, iar pe cap era legată cu un 
batic alb, de sub care se zăreau câţiva cârlionţi negri, scoşi 
cu siguranţă dinadins. Faţa femeii era palidă, albă, de o 
albeaţă caracteristică oamenilor care stau multă vreme 
închişi între ziduri şi care aminteşte albul mugurilor de 
cartofi ce încolţesc în beci. La fel de albe erau şi palmele 
mici şi late şi gâtul plin ce ieşea din gulerul larg al halatului. 
Acest obraz de o paloare mată te impresiona mai ales prin 
ochii negri, strălucitori, cu pleoapele puţin umflate, dar 
foarte vii, dintre care unul privea uşor saşiu. Femeia se 
ţinea dreaptă, cu pieptul plin scos în afară. Ajunsă în 
coridor, îşi lăsă uşor capul pe spate, se uită drept în ochii 
gardianului-şef şi rămase nemişcată, pregătită să 
îndeplinească orice poruncă. Gardianul-şef era gata să 
încuie camera, când se ivi prin crăpătura uşii un cap de 
femeie, descoperit, cu părul cărunt, cu faţa severă, palidă şi 
zbârcită. Bătrâna începu să-i turuie ceva Maslovei, dar 
gardianul îi împinse uşa-n nas şi capul se făcu nevăzut. 
Dinăuntru se auziră hohote de râs. Maslova zâmbi şi ea şi 
se întoarse spre ferestruica zăbrelită a celulei. Bătrâna lipi 
capul de partea cealaltă a zăbrelelor şi zise cu glas răguşit: 

— Vezi să nu spui nimic de prisos; ţine-o una şi bună. 

— De s-ar sfârşi odată într-un fel; mai rău ca acum nu 
poate să fie, spuse Maslova, scuturând din cap. 

— Sigur c-o să se sfârşească într-un fel, şi nu în două, 
interveni gardianul cu superioritate de şef, încredinţat că 
are mult haz. După mine, marş! 

Ochiul din ferestruică dispăru, iar Maslova ieşi până în 
mijlocul coridorului şi, cu paşi mărunți şi repezi, porni în 
urma gardianului-şef. Coborâră nişte trepte de piatră, 
trecură pe lângă celulele bărbaţilor - şi mai gălăgioase încă, 
şi mai puturoase ca ale femeilor - urmăriţi de ochi curioşi, 
pironiţi la ferestruicile uşilor, şi intrară în cancelarie, unde îi 
aşteptau doi gardieni înarmaţi. 


Slujbaşul din cancelarie îi întinse unuia dintre ei o hârtie 
duhnind a tutun şi-i spuse, arătând spre puşcăriaşă: 

— Ia-o în primire. 

Gardianul, un mujic de pe la Nijni-Novgorod, cu faţa roşie, 
ciupită de vărsat, vâri hârtia în manşeta mantalei şi, 
arătând cu capul spre deţinută, zâmbi şi-i făcu cu ochiul 
tovarăşului său, un ciuvaş cu pomeţii obrajilor proeminenţi. 
Deţinuta şi cei doi gardieni coborâră alte trepte, 
îndreptându-se spre ieşirea principală. 

În poarta mare se deschise o uşiţă şi cei doi soldaţi cu 
puşcăriaşa, părăsiră curtea închisorii şi o porniră de-a 
lungul străzilor pavate ale oraşului. 

Birjarii, negustorii, bucătăresele, muncitorii, funcţionarii 
aflaţi pe stradă se opreau din mers, privind cu curiozitate 
puşcăriaşa; unii dădeau din cap, gândind: „lan vezi unde 
ajungi, când nu eşti cinstit, cum suntem noi!” Copiii se uitau 
îngroziţi la răufăcătoare, liniştindu-se numai la gândul că e 
păzită de jandarmi şi nu mai poate pricinui nici un râu. Un 
ţăran, care tocmai vânduse nişte cărbuni şi se cinstise cu 
ceai la ceainărie, se apropie de ea, îşi făcu semnul crucii şi-i 
întinse un bănuţ. Femeia roşi, îşi lăsă capul în piept şi 
bolborosi ceva. 

Simţind privirile aţintite asupra sa, puşcăriaşa se uita cu 
coada ochiului, fără să-şi întoarne capul şi pe neobservate, 
la cei ce o priveau; atenţia oamenilor, pe care o stârnea în 
treacăt persoana ei, o înveselea. O înveselea şi aerul curat 
de primăvară, mai ales în comparaţie cu cel al închisorii. 
Era însă dureros să păşească pe caldarâm cu picioarele 
dezobişnuite să umble şi încălţate cu cipici lăbărţaţi de 
puşcăriaşă, aşa că încerca să calce cât mai cu fereală pe 
piatra caldarâmului, pe care o simţea dureros sub tălpi. 
Trecând prin faţa unui depozit de făină, era cât pe ce să dea 
peste unul dintre porumbeii ce ţopăiau nestingheriţi pe 
acolo; porumbelul se ridică în zbor şi, bătând din aripi, 
trecu pe lângă urechea puşcăriaşei, lăsând în urma lui o 


uşoară adiere. Puşcăriaşa zâmbi, apoi, amintindu-şi de 
starea în care se afla, oftă din adâncul sufletului. 

ÎL. 

Povestea puşcăriaşei Maslova era dintre cele mai 
obişnuite. Maslova era fiica unei slujnice-iobage, 
nemăritate, care trăia pe lângă maică-sa, văcăriţă, în satul a 
două moşieriţe surori, amândouă fete bătrâne. Această 
femeie nemăritată dădea naştere în fiecare an unui copil şi, 
cum se întâmplă adesea la ţară, copilul era botezat şi în 
scurtă vreme murea de foame întrucât mama refuza să 
hrănească pruncul nedorit, care o încurca şi o împiedica să 
muncească. 

Aşa i-au murit cinci copii. Toţi au fost botezați, apoi lăsaţi 
să moară prin înfometare. Al şaselea copil, făcut cu un ţigan 
în trecere prin partea locului, a fost o fetiţă, care ar fi avut 
aceeaşi soartă, dacă nu se întâmpla ca una dintre 
domnişoarele bătrâne să intre într-o bună zi în staul, ca să 
dojenească văcăriţele pentru mirosul neplăcut de grajd pe 
care-l avea frişca. Acolo se afla culcată lehuza cu un prunc 
de toată frumuseţea lângă ea. Bătrâna domnişoară dojeni 
femeile şi pentru frişcă, şi pentru faptul c-a fost lăsată o 
femeie să nască în staul şi se pregătea tocmai să plece, 
când dădu cu ochii de copilaş; acesta îi plăcu atât de mult, 
încât se oferi să-i fie naşă. Boteză fetiţa, iar apoi, fiindu-i 
milă de ea, îi dădu în mai multe rânduri mamei, lapte şi 
bani, şi aşa se întâmplă că a rămas copila în viaţă. 
Domnişoarele bătrâne chiar îi spuneau „salvata”. 

Copila avea trei ani când maică-sa a căzut bolnavă şi a 
murit. Bunica, bătrâna văcăriţă, îşi creştea anevoie 
nepoţica, şi atunci bătrânele domnişoare o luară la ele. 
Fetiţa cu ochi negri se făcuse neobişnuit de vioaie şi 
frumuşică şi bătrânelor domnişoare le era drag de ea. 

Cea mai tânără şi mai bună la suflet dintre bătrânele 
domnişoare se numea Sofia Ivanovna. Ea era naşa fetiţei. 
Cea mai în vârstă, Maria Ivanovna, era o femeie mai aspră 
din fire. Sofia Ivanovna dichisea fetiţa, o învăţa să citească 


şi voia s-o ia copil de suflet. Maria Ivanovna era de părere 
că fetiţa trebuie să ajungă o slujnică destoinică şi de aceea 
era severă cu ea, o pedepsea şi chiar o bătea când era în 
toane rele. Astfel crescută de cele două moşieriţe, fiecare 
cu punctul ei de vedere, fetiţa ajunsese până la urmă pe 
jumătate slujnică, pe jumătate copil de suflet. Şi numele îi 
era pe potriva stării sale: nu i se spunea alintător - Katenka, 
dar nici grosolan - Katka, ci într-un fel intermediar - 
Katiuşa. Fata cosea, deretica odăile, curăța icoanele cu praf 
de cretă, prăjea, râşnea şi servea cafeaua, spăla 
mărunţişuri şi uneori şedea împreună cu domnişoarele şi le 
citea. 

O peţeau destui flăcăi, ea însă nu-l voia pe niciunul dintre 
ei, simțind că traiul lângă un om care munceşte din greu n- 
ar fi prea fericit pentru ea, care gustase din huzurul vieţii 
boiereşti. 

Aşa a dus-o până la vârsta de şaisprezece ani. Când păşi în 
al şaptesprezecelea, sosi în vizită la domnişoarele ei un 
nepot de-al lor, student, prinţ bogat, şi Katiuşa se îndrăgosti 
de el, lucru pe care nu îndrăznea să-l mărturisească nici 
măcar sieşi. Peste doi ani, acelaşi nepot, în drum spre front, 
se abătu iar pe la mătuşile lui, zăbovi la ele patru zile şi în 
ajunul plecării o seduse pe Katiuşa. A doua zi îi strecură în 
palmă o hârtie de o sută de ruble şi-şi văzu de drum. După 
cinci luni de la plecarea lui, fata se încredinţă că este 
însărcinată. 

Din ziua aceea, nimic nu i-a mai tihnit, fiind stăpânită doar 
de un singur gând: cum să scape de ruşinea ce o pândea; 
începu să le slujească în silă pe domnişoare, ba chiar, într-o 
bună zi - fără să ştie nici ea cum de s-a întâmplat - îşi ieşi 
din fire. Le aruncă domnişoarelor în obraz o seamă de 
grosolănii, lucru de care se căi apoi şi le ceru să-i dea 
drumul să plece. 

Domnişoarele, foarte nemulţumite de ea, i-au împlinit voia. 
Plecând de la ele, fata se tocmi slujnică la şeful de secţie, 
unde nu rămase decât trei luni, pentru că poliţaiul, un 


bătrân de cincizeci de ani, începu să-i dea târcoale şi, într-o 
bună zi, când omul se arătă mai îndrăzneţ, ea îşi pierdu 
cumpătul, îl făcu tâmpit şi diavol bătrân şi-l îmbrânci cu 
atâta furie în piept, încât îl trânti la podea. Fu dată afară 
pentru mojicie. Nu mai avea cum să-şi caute alt loc, căci i se 
apropia sorocul, astfel că se aciuă în sat, la o văduvă, care 
făcea negoţ de vin şi era şi moaşă. Naşterea fu uşoară. 
Numai că moaşa, care moşise în sat o femeie bolnavă, o 
molipsi de febra puerperală; iar pruncul, un băieţel, fu 
trimis la un leagăn de copii, unde după spusele bătrânei 
care îl dusese, se prăpădi imediat ce ajunse acolo. 

Toată averea Katiuşei, când s-a mutat la moaşă, era de o 
sută douăzeci şi şapte de ruble: douăzeci şi şapte câştigate 
de ea şi o sută primite de la seducătorul ei. Când plecă însă 
de la moaşă, nu mai avea decât şase ruble. Nu ştia să 
chibzuiască banii - cheltuia pentru ea şi dădea şi altora, 
oricui i-ar fi cerut. Moaşa îi ceru pentru două luni de 
găzduire, mâncare şi ceai - patruzeci de ruble; douăzeci şi 
cinci de ruble cheltuise cu trimisul copilului, patruzeci de 
ruble îi mai ceruse moaşa împrumut, să-şi cumpere o vacă, 
vreo douăzeci de ruble se duseră aşa, pe zaharicale şi pe 
rochii, astfel că, o dată sănătoasă, Katiuşa se trezi fără nici 
un ban şi trebui să-şi caute un loc de muncă. Îl găsi la şeful 
ocolului silvic. Acesta era un om însurat, dar, ca şi poliţaiul, 
din prima zi începu să-i dea târcoale Katiuşei. Ei îi era silă 
de el şi căuta să-l ocolească. Omul era însă mai viclean 
decât Katiuşa şi mai cu experienţă şi, în calitate de stăpân, 
putea s-o trimită unde avea chef. Până la urmă prinse o 
clipă prielnică şi îşi bătu joc de ea. Nevastă-sa află şi într-o 
bună zi, prinzându-şi bărbatul în odaia Katiuşei, sări s-o 
bată. Aceasta nu se lasă şi se încinse o păruială, în urma 
căreia fata fu izgonită din casă, fără să primească nici o 
leţcaie. Atunci Katiuşa plecă la oraş, unde trase la o mătuşă 
de-a ei. Bărbatul mătuşii era legător de cărţi şi cândva o 
dusese bine, acum însă îşi pierduse toţi muşteriii, căzuse în 
patima beţiei şi dădea ultimul gologan pe băutură. 


Mătuşa ţinea o mică spălătorie, din al cărei venit îşi hrănea 
copiii şi pe beţivul de bărbatu-său. Maslovei îi propuse să 
intre la ea ca spălătoreasă. Văzând însă ce viaţă trudnică 
duceau femeile care lucrau la mătuşă-sa, Maslova se codi, 
căutându-şi între timp pe la birourile de plasare un loc de 
servitoare. Până la urmă se tocmi la o cucoană care avea 
doi băieţi, elevi de liceu. După o săptămână de lucru, 
băiatul cel mare, un tânăr cu mustăcioară, elev în clasa a 
şasea de liceu, îşi lăsă baltă învăţătura şi începu să se lege 
de Maslova. Maică-sa o învinovăţi de toată întâmplarea pe 
Maslova şi îi făcu socoteala. Tot căutând fără succes un alt 
loc, se întâmplă într-o bună zi să întâlnească la biroul de 
plasare o cucoană simandicoasă, cu braţele şi degetele 
dolofane încărcate de brățări şi inele. Cucoana, aflând că 
Maslova e în căutarea unui loc, îi dădu adresa ei, invitând-o 
să treacă pe la ea. Maslova se duse. Cucoana o primi 
călduros, o ospătă cu plăcintuţe şi cu o băutură dulce, apoi 
îşi trimise servitoarea undeva cu un bileţel. Spre seară 
apăru un domn înalt, cu părul lung şi sur şi cu o barbă 
căruntă; bătrânul vizitator se aşeză îndată lângă Maslova şi, 
zâmbind şi privind-o cu ochi aprinşi, începu s-o cerceteze şi 
să glumească împreună cu ea. Stăpâna casei îl chemă într-o 
odaie alăturată şi Maslova o auzi spunându-i: „E prospeţică, 
de la ţară”. Apoi, stăpâna o chemă pe Maslova şi-i spuse că 
domnul este scriitor, că are bani foarte mulţi şi că n-o să 
precupeţească nimic, dacă ea va şti să-i fie pe plac. Fata 
fuse pe placul lui şi scriitorul îi dădu douăzeci şi cinci de 
ruble, promiţându-i c-or să se mai vadă deseori. Banii se 
topiră foarte repede, o parte la plata găzduirii la mătuşă-sa 
şi restul pe o rochie nouă, pălărioară şi panglici. Peste 
câteva zile, scriitorul trimise pentru a doua oară după ea. 
Maslova se duse. El îi dădu iarăşi douăzeci şi cinci de ruble 
şi-i propuse să se mute într-o locuinţă separată. 

Locuind în casa închiriată de scriitor, Maslova se 
îndrăgosti de un băiat de prăvălie, om foarte vesel care 
locuia în aceeaşi curte. I-o spuse chiar ea scriitorului şi se 


mută într-un mic apartament. Flăcăul însă, care-i făgăduise 
s-o ia în căsătorie, plecă într-o bună zi la Nijni, fără să-i 
spună nimic, părăsind-o, şi Maslova rămase singură. Vru să- 
şi păstreze mai departe locuinţa, însă nu i s-a îngăduit. 
Inspectorul de poliţie îi declară că nu poate trăi aşa mai 
departe decât dacă îşi face condicuţă şi se prezintă periodic 
la controlul medical. Atunci Maslova se întoarse iarăşi la 
mătuşă-sa. Aceasta, văzând-o cu rochie nouă, cu pelerină şi 
pălărie, o primi cu respect şi nu mai îndrăzni să-i ofere un 
loc de spălătoreasă la ea, socotind că nepoată-sa s-a ridicat 
pe o treaptă socială mai înaltă. Pentru Maslova, de fapt, nici 
nu se mai punea alternativa de a fi spălătoreasă. Se uita 
acum cu milă la viaţa de ocnaşe pe care o duceau la 
mătuşă-sa spălătoresele, palide, cu braţele slabe, dintre 
care unele se oftigiseră, tot spălând şi călcând în aburi şi 
căldură de treizeci de grade, cu ferestrele larg deschise 
vara şi iarna, şi se îngrozea la gândul că ar fi putut să intre 
şi ea într-o asemenea ocnă. 

Tocmai în această perioadă deosebit de grea, când 
Maslova nu izbutea să-şi găsească nici un protector, se 
întâlni cu o proxenetă, care căuta fete pentru casele de 
toleranţă. 

Cu fumatul, Maslova se deprinsese de mult, iar în ultimul 
timp al legăturii sale cu băiatul de prăvălie şi după ce 
acesta o părăsise, se obişnuise să mai şi bea. Băutura îi 
plăcea nu numai la gust, ci mai ales fiindcă o ajuta să-şi uite 
toate suferinţele îndurate şi-i dădea o îndrăzneală şi un 
sentiment al propriei demnități, care-i lipseau când era 
trează. Când nu bea, era întotdeauna copleşită de tristeţe şi 
ruşine. 

Proxeneta o pofti cu mătuşa ei la o masă şi, după ce o 
îmbătă pe Maslova, îi propuse să lucreze în cea mai bună 
casă din oraş, arătându-i toate avantajele şi privilegiile 
acestei situaţii. Maslova trebuia să aleagă între situaţia 
umilitoare de servitoare, în care avea să fie, fără îndoială, 
urmărită de stăruinţele bărbaţilor şi, deci, împinsă spre 


legături adulterine tainice şi temporare, şi o situaţie 
asigurată, liniştită, legiferată, cu alte cuvinte, o prostituție 
pe faţă, protejată de lege şi bine plătită; ea o alese pe cea 
din urmă. Apoi i se părea că în felul acesta se va răzbuna pe 
seducătorul său, pe băiatul de prăvălie şi pe toţi cei care îi 
făcuseră rău. O mai ispitea un lucru, care de fapt a fost 
hotărâtor - proxeneta îi spuse că va putea să-şi comande 
orice rochie va dori: de catifea, de tafta, de mătase, rochii 
de bal, decoltate, cu umeri şi braţe goale. Şi când se văzu în 
închipuire îmbrăcată cu o rochie galbenă de mătase, cu 
decolteul garnisit cu catifea neagră, Maslova nu mai putu 
rezista şi-şi dădu actul de identitate proxenetei. 

Aceasta, chiar în aceeaşi seară, tocmi o birjă şi o duse într- 
o casă foarte cunoscută, ţinută de o oarecare Kitaeva. 

Din clipa aceea, începu pentru Maslova acea viaţă de 
neîncetată încălcare a poruncilor dumnezeieşti şi omeneşti, 
pe care o duc sute şi sute de mii de femei, nu numai cu 
autorizaţia conducerii statului, preocupată de binele 
cetăţenilor, dar chiar sub protecţia ei; viaţa care se 
sfârşeşte pentru nouă femei din zece cu boli chinuitoare, 
bătrâneţe prematură şi moarte. 

Dimineaţa şi ziua, somn greu după orgiile nopţii. Pe la 
ceasurile trei, patru, trezirea moleşită într-un pat murdar; 
sifon şi cafea după beţie; trândăveală searbădă prin odăi, în 
capot, cămaşă sau halat, aruncând câte o privire pe 
fereastră, de după perdea; vorbe urâte, schimbate leneş cu 
colegele; apoi spălatul, parfumatul şi unsul trupului, 
pomădatul părului, probarea rochiilor, cearta din pricina lor 
cu patroana; cercetarea în oglindă, sulemenitul feţei, al 
sprâncenelor; îmbuibarea cu mâncăruri grase şi cu 
dulciuri; apoi îmbrăcatul în rochii de mătase, ţipătoare şi 
decoltate; ieşirea în salonul împodobit, puternic luminat; 
venirea oaspeţilor; muzică, dans, bomboane, vin, tutun şi 
prostituție practicată cu bărbaţi tineri, de vârstă mijlocie, 
adolescenţi, şi bătrâni ramoliţi, burlaci, oameni însuraţi, 
negustori, vânzători, bolnavi, beţi, treji, grosolani sau 


drăgăstoşi, militari, civili, studenţi, liceeni - oameni de toate 
vârstele, caracterele, obârşiile. Larmă, glume, bătăi, 
muzică, vin şi tutun, tutun şi vin şi iar muzică din seară 
până în zori. Şi abia dimineaţa, eliberarea de toate şi 
somnul greu şi adânc. Şi aşa zi de zi, toată săptămâna. Apoi, 
la sfârşitul fiecărei săptămâni, vizita la secţia sanitară de 
sector, unde funcţionarii şi doctorii statului, uneori cu 
seriozitate şi rigoare, alteori cu chef de glumă, jignind 
pudoarea firească dată ca pavăză împotriva răului 
oamenilor şi chiar animalelor, făceau controlul acestor 
femei, eliberându-le permisul scris de a săvârşi mai 
departe, împreună cu complicii lor, de-a lungul săptămânii 
viitoare, aceleaşi păcate cu care se îndeletniciseră toată 
săptămâna trecută. Şi începea o altă săptămână, la fel cu 
cea de mai înainte. Şi aşa în fiecare zi, iarnă, vară, în zilele 
de lucru, ca şi în cele de sărbătoare. 

Astfel a trăit Maslova şapte ani. În timpul acesta a 
schimbat două case de toleranţă şi a fost o dată internată la 
spital. În al şaptelea an de vieţuire prin case de toleranţă şi 
la opt ani după primul ei pas greşit, în vârstă fiind de 
douăzeci şi şase de ani, se întâmplă acel fapt pentru care 
fusese arestată şi era dusă acum la judecată, după şase luni 
de închisoare printre hoţi şi criminali. 

III. 

În timp ce Maslova, istovită de atâta mers, se apropia cu 
escorta sa de clădirea tribunalului districtual, nepotul 
fostelor ei stăpâne, prinţul Dmitri Ivanovici Nehliudov, cel 
care o sedusese, stătea încă tolănit în patul lui înalt, cu 
saltea de puf peste somiera cu arcuri, între cearşafuri 
mototolite, într-o cămaşă de noapte de olandă, curată, cu 
piepţii în cute fine frumos călcate, şi fuma alene o ţigară. Cu 
privirea pironită în gol se gândea la cele ce avea de făcut în 
acea zi şi la cele întâmplate cu o zi înainte. 

Amintindu-şi de seara din ajun, petrecută la Korceaghini, 
oameni bogaţi şi cu vază, cu a căror fiică toată lumea 
aştepta să se căsătorească, Nehliudov oftă şi, aruncând 


ţigara, vru să scoată alta dintr-un portţigaret de argint, dar 
se răzgândi; îşi cobori din pat picioarele albe şi îngrijite, 
dibui papucii, îşi aruncă pe umeri halatul de mătase, şi cu 
paşi greoi, grăbiţi, se îndreptă spre odaia de toaletă 
alăturată, pătrunsă de miros de apă de colonie, parfum, 
creme şi pomezi. Îşi spălă dinţii, mulţi dintre ei plombaţi, 
periindu-i cu un praf anume, îi clăti cu apă de gură 
parfumată, apoi începu să se spele şi să se frece cu felurite 
prosoape. Se spălă pe mâini cu săpun parfumat, îşi curăţă 
cu periuţa unghiile lungi. Îşi spălă la un lavoar mare de 
marmură faţa şi gâtul plin şi trecu într-o altă odaie vecină, 
unde îl aştepta duşul. După ce îşi răcori cu apă rece trupul 
alb, musculos şi cam îngreuiat de grăsime, se şterse cu un 
prosp mare, pluşat, se îmbrăcă în rufăria imaculată şi 
frumos călcată, se încălţă cu ghetele lustruite lună şi se 
aşeză în faţa oglinzii unde începu să-şi perie, cu două perii 
odată, bărbuţa neagră, cârlionţată, şi părul inelat, uşor rărit 
pe frunte. 

Toate lucrurile lui - rufăria, hainele, încălţămintea, 
cravatele, acele, butonii - erau de cea mai bună calitate, 
fine, discrete, trainice şi scumpe. 

Nehliudov luă din vreo duzină de cravate şi tot atâtea ace 
pe cele dintâi care-i picară sub mână - cândva preocuparea 
de a le alege era ceva nou pentru el şi-i făcea plăcere, acum 
însă nu mai prezenta nici un interes - îşi îmbrăcă hainele 
periate, pregătite pe un scaun, şi se îndreptă, dacă nu 
destul de înviorat cel puţin curat şi parfumat, spre 
sufrageria mare al cărei parchet fusese lustruit chiar în 
ajun de către trei mujici; se găseau acolo un bufet enorm de 
stejar şi o masă mare, tot de stejar, cu picioare masive, 
sculptate în formă de labe de leu, care-i dădeau un aspect 
impunător. Pe această masă, acoperită cu o faţă de masă 
subţire, scrobită, cu monograma brodată, îl aşteptau un 
ibric mare de argint cu cafea aromată, zaharniţa tot de 
argint, un castronaş cu caimac şi un coşuleţ cu pâiniţe 
calde, pişcoturi şi pesmeciori. Lângă tacâm erau scrisorile 


abia primite, ziarele şi ultimul număr din Revue des deux 
mondes. Tocmai când Nehliudov se pregătea să-şi deschidă 
corespondenţa, în uşă se arătă o femeie în vârstă, cam 
grasă, în doliu, cu o eşarfă de dantelă pe cap, ce-i acoperea 
cărarea, în jurul căreia părul se rărise. Era Agrafena 
Petrovna, camerista răposatei mame a lui Nehliudov - 
moartă nu de mult chiar în această casă - şi care rămase 
acum pe lângă fiu în calitate de menajeră. 

Agrafena Petrovna petrecuse în răstimpuri cu mama lui 
Nehliudov vreo zece ani în străinătate şi avea ţinuta şi 
purtările unei cucoane. Locuia în casa Nehliudovilor din 
copilărie şi-l ştia pe Dmitri Ivanovici încă de pe vremea când 
acesta era încă Mitenka. 

— Bună dimineaţa, Dmitri Ivanovici. 

— Bună ziua, Agrafena Petrovna. Ce noutăţi ai? întrebă 
Nehliudov în glumă. 

— O scrisoare de la prinţesă, de la cea bătrână sau de la 
cea tânără, nu ştiu. A adus-o de mult camerista, aşteaptă 
răspunsul la mine în odaie, spuse Agrafena Petrovna, 
întinzându-i scrisoarea şi zâmbind cu înţeles. 

— Bine, îndată, răspunse Nehliudov, luând scrisoarea şi, 
băgând de seamă zâmbetul Agrafenei Petrovna, se 
posomori. 

Zâmbetul Agrafenei Petrovna însemna că scrisoarea era 
de la tânăra prinţesă Korceaghina, pe care, socotea ea, 
Nehliudov avea de gând s-o ia în căsătorie. Şi tocmai 
această presupunere, exprimată prin zâmbetul Agrafenei 
Petrovna, îi era neplăcută lui Nehliudov. 

— Atunci să-i spun să aştepte. 

Agrafena Petrovna, ochind măturica de adunat firmiturile 
de pe masă, care nu era aşezată la locul ei, o mută unde se 
cuvenea, şi ieşi maiestuos din odaie. 

Nehliudov deschise scrisoarea parfumată şi începu s-o 
citească. 

„Ţinând seama de obligaţia pe care mi-am luat-o de a fi 
memoria dumitale - era scris pe o foaie groasă de hârtie 


cenuşie, dinţată pe margini, cu un scris ascuţit, dar 
lăbărţat, - îţi amintesc că astăzi, 28 aprilie, trebuie să fii la 
curtea cu juri şi deci nu ne vei putea însoţi dimpreună cu 
Kolosov la galeria de tablouri, după cum, cu obişnuita 
dumitale uşurătate, ne-ai promis ieri; a moins que vous ne 
soyez dispose a payer a la cour d'assises les 300 rubles 
d'amende, que vous vous refusez pour voire chevall pentru 
faptul de a nu te fi prezentat la vreme. Mi-am adus aminte 
de aceasta ieri, îndată ce-ai plecat. Aşadar, ţine minte. 
Prinţesa M. Korceaghina” 

Pe partea cealaltă era adăugat: „Maman vous fait dire que 
votre couvert vous attendra jusqu' a la nuit. Venez 
absolument a quelle heure que cela soit.2 

Nehliudov se încruntă. Biletul se încadra şi el în acea 
tactică iscusită, dusă de două luni de câtre prinţesa 
Korceaghina, cu scopul de a-l învălui tot mai strâns într-o 
reţea de nevăzute legături. lar Nehliudov, pe lângă 
nehotărârea în faţa căsătoriei, obişnuită oamenilor nu prea 
tineri şi nici prea îndrăgostiţi, mai avea un motiv puternic, 
care-l împiedica să facă acum o cerere în căsătorie, chiar 
dacă s-ar fi decis la aceasta. Motivul nu era faptul de a fi 
sedus-o pe Katiuşa cu zece ani în urmă şi de a fi părăsit-o - 
lucrul acesta era cu totul uitat şi nu putea constitui pentru 
el o piedică de a se căsători; motivul era legătura 
sentimentală pe care o avea cu o femeie măritată, pe care o 
rupsese de fapt, deşi dânsa socotea că nu s-a sfârşit totul 
între ei. 

Nehliudov era foarte timid cu femeile, dar tocmai 
timiditatea lui trezise în această femeie măritată dorinţa de 
a-l cuceri. Doamna era soţia mareşalului nobilimii din 
ţinutul unde luase şi Nehliudov parte la alegeri. Ea îl 
atrăsese într-o aventură sentimentală, care pe zi ce trecea 
era pentru Nehliudov mai pasionată şi în acelaşi timp mai 
respingătoare. La început, Nehliudov nu putuse rezista 
ispitei, iar apoi, simțindu-se vinovat faţă de ea, nu putuse 


rupe legătura fără încuviințarea ei. Acesta era motivul care- 
| făcea să nu se simtă liber a cere mâna tinerei prințese 
Korceaghina, chiar dacă ar fi dorit-o. 

Pe masă, în faţa lui, tocmai se găsea o scrisoare de la soţul 
acestei femei. Văzând ştampila poştei şi recunoscând 
scrisul, Nehliudov roşi şi simţi în aceeaşi clipă înviorarea pe 
care o încerca ori de câte ori îl pândea vreo primejdie. 
Tulburarea lui era însă neîntemeiată: soţul, mareşalul 
nobilimii din ţinutul în care Nehliudov îşi avea cele mai mari 
proprietăţi, îl înştiinţa că la sfârşitul lunii mai va avea loc o 
adunare extraordinară a zemstvei şi-l ruga să vină neapărat 
donner un coup d'epaule3 la această adunare, unde aveau 
să fie puse probleme importante în chestiunea şcolilor şi a 
drumurilor vicinale, la discutarea cărora se prevedea o 
serioasă opoziţie a reacţiunii. 

Mareşalul era un liberal şi împreună cu alţi câţiva nobili 
care-i împărtăşeau ideile, lupta împotriva reacţiunii 
instalate în timpul lui Alexandru al III-lea şi, fiind absorbit 
cu totul de această luptă, nu ştia nimic despre necazurile 
sale casnice. 

Nehliudov îşi aminti de toate clipele chinuitoare legate 
într-un fel sau altul de acest om: îşi aminti cum îşi 
închipuise o dată că soţul a aflat totul şi cum se pregătise să 
se bată în duel cu el, foarte hotărât să tragă în aer; apoi de 
o scenă înfiorătoare, în care ea, într-un acces de disperare, 
alergase să se înece în iazul din grădină, iar el fugise s-o 
caute. „Nu pot să mă duc nicăieri, nici să fac nimic, până ce 
nu voi avea răspunsul ei”, gândi Nehliudov. Cu o săptămână 
în urmă îi scrisese o scrisoare categorică, în care îşi 
recunoştea vina şi se arăta gata s-o ispăşească în orice chip 
ar voi ea, totuşi, spre binele ei chiar, socotea legătura lor 
ruptă pentru totdeauna. La această scrisoare tot aştepta 
răspuns. Faptul că el întârzia era, într-un fel, un semn bun. 
Dacă n-ar fi primit să rupă legătura, i-ar fi răspuns, desigur 
de mult, sau ar fi venit personal cum mai făcuse de atâtea 
ori. Nehliudov auzise că se afla acum la ei un oarecare 


ofiţer care-i făcea curte, ceea ce pe de o parte îi stârnea 
gelozia, iar pe de altă parte îl bucura, dându-i speranţa că 
se va putea elibera de această minciună apăsătoare. A doua 
scrisoare era de la administratorul-şef al moşiilor sale. 
Acesta îi scria că trebuie neapărat să vină personal ca să ia 
în primire moştenirea şi, afară de asta, să hotărască în ce 
fel va fi administrată averea mai departe - ca pe timpul 
răposatei prințese sau aşa cum îi propusese el pe vremuri 
prinţesei înseşi şi îi propunea acum prinţului: mărind 
inventarul şi lucrând tot pământul care se dădea până acum 
în dijmă ţăranilor în nume propriu. Administratorul scria că 
acest fel de exploatare ar fi mult mai rentabil. Îşi cerea 
totodată scuze pentru mica întârziere a expedierii celor trei 
mii de ruble, pe care se cuvenea să le trimită la fiecare întâi 
ale lunii, şi aveau să vină cu poşta următoare. Întârzierea se 
datora ţăranilor rău platnici, care în delăsarea lor 
ajunseseră până acolo, încât se văzu silit să apeleze la 
autorităţi. Scrisoarea îl bucură şi-l supără totodată. Îl 
bucură şi-i făcea plăcere să se simtă proprietarul unei averi 
considerabile, dar faptul îl şi supăra fiindcă în prima 
tinereţe fusese un entuziast adept al lui Herbert Spencer4 
şi, mare proprietar de pământ, fusese adânc impresionat de 
ideile acestuia din Social Statics5 , care afirmau că 
dreptatea nu admite proprietatea individuală asupra 
pământului. Cu sinceritatea şi dârzenia caracteristică 
tinereţii, nu numai că susţinuse atunci, în discuţii, că 
pământul nu poate fi obiectul proprietăţii private, nu numai 
că, la universitate fiind, scrisese o lucrare pe această temă, 
dar chiar dăruise ţăranilor o mică moşioară care-i aparţinea 
lui, ca moştenire de la tatăl său, nevrând să contravină 
convingerilor sale. Acum, devenind prin moştenirea averii 
mamei sale un latifundiar, avea de ales: ori să renunţe la 
proprietatea sa, cum făcuse acum zece ani cu cele două 
sute de deseatine moştenite de la tatăl său, ori să-şi 
recunoască tacit concepţiile de până atunci drept false şi 
greşite. 


Prima cale n-o putea urma, întrucât, afară de pământ, nu 
avea alte mijloace de trai. Să intre în serviciu nu voia, apoi, 
fiind deprins cu anumite comodităţi ale vieţii, nu se putea 
gândi să renunţe la ele. De altminteri, nici nu se mai simţea 
îndemnat să o facă; convingerile lui îşi pierduseră 
fermitatea de odinioară, iar el nu mai avea acea dârzenie, 
nici acea vanitate şi dorinţă de a uimi, din tinereţe. Cât 
despre a doua cale: să renege acele argumente limpezi şi 
de netăgăduit cu privire la proprietatea privată ilegală 
asupra pământului, pe care le culesese cândva din Statica 
socială al lui Spencer şi pe care le găsise mult mai târziu 
strălucit confirmate în operele lui George Henry6 , îi era cu 
neputinţă de admis. 

Din pricina aceasta, scrisoarea administratorului său îl 
supără. 

IV. 

După ce-şi bău cafeaua, Nehliudov se îndreptă spre biroul 
său, să vadă în înştiinţarea primită la ce oră trebuie să fie la 
tribunal şi, totodată, să-i răspundă prinţesei. Trecu prin 
atelier, unde se afla pe un şevalet un tablou început de mult 
şi întors cu spatele, iar pe pereţi erau atârnate nişte schiţe. 
La vederea acestui tablou, la care lucra de doi ani, a 
schițelor şi a întregului atelier, se redeşteptă în el 
sentimentul neputinței, încercat atât de stăruitor în ultima 
vreme, de a merge mai departe în aria picturii. Îşi explica 
acest sentiment prin simţul său estetic prea rafinat, totuşi 
ideea în sine era foarte neplăcută. 

Cu şapte ani în urmă, părăsise serviciul, fiind convins că 
are chemare pentru pictură şi, de la înălţimea activităţii 
sale artistice, privea cu oarecare dispreţ toate celelalte 
ocupaţii. Acum însă îşi dădea seama că nu avea dreptul s-o 
facă. De aceea, orice aducere-aminte în legătură cu aceasta 
îi era neplăcută. Cu inima grea se uită o clipă la toate 
ustensilele din atelierul său luxos şi, indispus, intră în odaia 
sa de lucru. Era o încăpere foarte mare, înaltă, cu tot felul 
de ornamente şi mobilă elegantă şi confortabilă. 


În sertarul biroului său uriaş găsi îndată înştiinţarea pusă 
în dosarul pe care scria urgent şi văzu că trebuie să fie la 
tribunal la ora unsprezece. Nehliudov începu să-i scrie 
prinţesei că-i mulţumeşte pentru invitaţie şi va căuta să vină 
la masă. După ce citi biletul însă, îl rupse, părându-i-se prea 
intim; scrise un altul, care i se păru prea rece, aproape 
ofensator. Îl rupse şi pe acesta şi apăsă pe butonul soneriei 
din perete. Un lacheu în vârstă se ivi în uşă, posomorât, ras, 
cu favoriţi şi cu şorţ cenuşiu de muşama dinainte. 

— Trimite după o trăsură, te rog. 

— Îndată, Luminăţia voastră. 

— Şi spune-i, te rog, persoanei care aşteaptă răspunsul 
meu pentru familia Korceaghin - spune-i că mulţumesc 
pentru invitaţie şi voi căuta să vin. 

— Da, Luminăţia voastră. 

„Nu prea e politicos, dar nu pot scrie nimic. Oricum am s-o 
văd astăzi”, îşi spuse Nehliudov şi se duse să se îmbrace. 

Apoi ieşi în stradă, unde îl aştepta în faţa casei birja cu roţi 
de cauciuc, care-l ducea de obicei. 

— Ieri, cum aţi plecat de la prinţul Korceaghin, am sosit şi 
eu, spuse birjarul întorcându-şi spre Nehliudov gâtul ars de 
soare, ce se zărea din gulerul alb al cămăşii. Portarul mi-a 
spus: „Chiar acum a plecat”. 

„Şi birjarii ştiu de relaţiile mele cu Korceaghinii”, gândi 
Nehliudov, şi problema care-l tot frământa în ultima vreme, 
dacă să se însoare sau nu cu Korceaghina, îi răsări iar în 
minte; dar ca în cazul mai tuturor problemelor sale apărute 
în acea perioadă, nu se văzu în stare să ia vreo hotărâre. 

Pentru căsătorie, în general, pleda în primul rând faptul 
că, în afară de bucuria unui cămin, căsătoria, reglementând 
viaţa sexuală, îţi oferea posibilitatea unei vieţi morale; iar în 
al doilea rând, ceea ce era cel mai important, Nehliudov 
nădăjduia că familia şi copiii vor da un sens existenţei lui 
inconsistente de acum. Acestea erau argumentele în 
favoarea căsătoriei, în general. Împotriva căsătoriei, în 
mare, era mai ales acea teamă de a-şi pierde libertatea, 


caracteristică burlacilor trecuţi de prima tinereţe, şi mai 
era şi teama inconştientă faţă de fiinţa misterioasă care 
este femeia. 

În cazul acesta particular, pentru căsătoria cu Missi (pe 
prinţesa Korceaghina o chema Maria, dar, conform 
obiceiului din familiile dintr-o anumită pătură socială, i se 
dăduse un nume de alint) pleda în primul rând faptul că ea 
se trăgea dintr-o familie foarte bună şi că în toate, de la 
îmbrăcăminte până la felul de a vorbi, de a umbla, de a 
râde, se deosebea de oamenii obişnuiţi, nu prin vreo 
calitate excepţională, ci tocmai prin această „distincţiune” 
(Nehliudov nu găsea altă expresie pentru a defini această 
însuşire, pe care o preţuia nespus de mult); în al doilea 
rând, faptul că ea îl stima mai presus decât pe toţi ceilalţi, 
deci, după concepţia lui, îl înţelegea. Această înţelegere, 
adică recunoaşterea marilor lui calităţi, era o dovadă 
pentru Nehliudov că e deşteaptă şi ştie să judece. Împotriva 
căsătoriei în cazul particular cu Missi era, în primul rând, 
eventualitatea de a găsi, poate, o fată cu şi mai multe 
calităţi decât Missi şi, deci, şi mai demnă de el; în al doilea 
rând, dat fiind că ea avea douăzeci şi şapte de ani, era 
destul de probabil să mai fi fost îndrăgostită înainte de a-l 
cunoaşte, iar gândul acesta era chinuitor pentru Nehliudov. 
Mândria lui nu se mai putea împăca deloc cu ideea ca ea ar 
fi putut să iubească, fie şi în trecut, pe un altul decât pe el. 
Fără îndoială, ea n-avea cum să ştie că-l va întâlni pe el, dar 
numai gândul că ar fi putut iubi pe altcineva înaintea lui, îl 
jignea. 

Aşadar, erau tot atâtea argumente pentru, cât şi împotriva 
căsătoriei, la fel de valabile şi unele şi altele, şi Nehliudov, 
râzând de el însuşi, se compara cu măgarul lui Buridan. 
Totuşi rămânea nehotărât, neştiind ce cale să aleagă. 

„De altfel, înainte de a primi răspuns de la Maria 
Vasilievna (soţia mareşalului), înainte de a curma această 
situaţie, nu pot întreprinde nimic”, îşi spuse el. 


Şi gândul că putea şi chiar trebuia să-şi amâne hotărârea 
îi făcea plăcere. 

„De altfel, am să chibzuiesc mai târziu despre toate astea”, 
îşi spuse el, în timp ce trăsura înainta fără zgomot pe 
asfaltul din faţa intrării în tribunal. 

„Acum trebuie să-mi fac conştiincios datoria obştească, aşa 
cum obişnuiesc să o fac întotdeauna şi cum socot că trebuie 
făcută. Şi pe urmă, deseori e chiar interesant”, gândi el şi 
trecând pe lângă portar, intră în clădirea tribunalului. 

V, 

Coridoarele tribunalului forfoteau de lume la ceasul când 
sosi Nehliudov. Uşierii umblau zoriţi de colo-colo, cu tot 
felul de hârtii şi însărcinări, unii chiar în pas alergător, 
târşindu-şi picioarele şi gâfiind. Portăreii, avocaţii şi 
judecătorii mişunau fără contenire, iar petiţionarii şi 
inculpaţii lăsaţi liberi se plimbau posomorâţi pe lângă ziduri 
sau şedeau pe bănci, aşteptând. 

— Unde-i tribunalul districtual? Îl întreba Nehliudov pe 
unul dintre uşieri. 

— Care anume? Secţia civila sau penală? 

— Sunt jurat. 

— Secţia penala, vasăzică. Aşa să fi spus de la început. Pe 
aici la dreapta, apoi la stânga, a doua uşă. 

Nehliudov porni în direcţia arătată. 

Lângă uşa indicată aşteptau în picioare doi bărbaţi: un 
negustor înalt şi gras, părând a fi blajin din fire, care - se 
vedea cât de colo - luase o gustare, băuse un păhărel şi era 
acum cât se poate de bine dispus; celalalt era un vechil, 
evreu de origine. Tocmai vorbeau de preţul lânii, când de ei 
se apropie Nehliudov şi-i întrebă dacă acolo era camera 
juraţilor. 

— Aici, domnule, aici. Şi dumneata tot jurat? Întrebă 
blajinul negustor, făcându-i vesel cu ochiul. Aşadar, o să ne 
dăm osteneala împreună astăzi, urmă el la răspunsul 
afirmativ al lui Nehliudov. Baklaşov, negustor de rangul al 
doilea, adăugă apoi, întinzând cu stângăcie mâna mare şi 


moale. Trebuie să ne-o dăm, n-avem încotro. Cu cine am 
plăcerea? 

Nehliudov îşi spuse numele şi intră în odaia juraţilor. 

În încăperea nu prea mare se aflau vreo zece oameni de 
diferite condiţii sociale şi profesii. Abia veniseră. Unii 
şedeau pe scaune, alţii umblau de colo-colo, cercetându-se 
reciproc şi făcând cunoştinţă între ei. Un ofiţer ieşit la 
pensie era în uniformă, ceilalţi în haine sau surtuce, şi 
numai unul singur în podiovcă7 

Cu toate că mulţi dintre ei îşi lăsaseră treburile şi se 
plângeau că-i cam încurcă şedinţa asta, pe toate feţele era 
întipărită o oarecare mulţumire, la gândul că îndeplinesc o 
munca obşteasca de mare însemnătate. 

Juraţii, după ce unii făcuseră cunoştinţă între ei, iar alţii 
numai bănuiau cu cine stăteau de vorbă, discutau despre 
vreme, despre primăvara timpurie, despre procesele ce 
aveau să se judece. Cei care nu-l cunoşteau pe Nehliudov se 
grăbiră să i se prezinte, socotind aceasta în mod evident 
drept o deosebită cinste. lar Nehliudov, ca întotdeauna 
când se afla printre oameni necunoscuţi, găsea că-i foarte 
firesc să fie aşa. Dacă l-ar fi întrebat cineva de ce se 
socoteşte mai presus de majoritatea oamenilor, n-ar fi putut 
răspunde, deoarece viaţa lui de până atunci nu se distingea 
prin merite deosebite. lar faptul că vorbea bine englezeşte, 
franţuzeşte şi nemţeşte, că purta rufărie, haine, cravată şi 
butoni de la cei mai cunoscuţi furnizori din oraş nu era 
destul pentru a-i dovedi - îşi dădea şi el seamă de aceasta - 
superioritatea. Totuşi, se considera superior, primea orice 
semn de respect din partea celorlalţi drept ceva firesc şi s- 
ar fi simţit jignit dacă nu i l-ar fi arătat. În camera juraţilor îi 
fu dat să constate tocmai această lipsa de respect. Printre 
cei prezenţi se afla şi un cunoscut de-al lui Nehliudov, un 
oarecare Piotr Gherasimovici (Nehliudov nu-i ştiuse 
niciodată numele de familie şi chiar se lăuda puţin cu asta), 
fostul institutor al copiilor surorii sale. Între timp, Piotr 
Gherasimovici absolvise facultatea şi era acum profesor de 


liceu. Nehliudov nu-l putuse niciodată suferi din pricina 
familiarităţii lui, a râsului plin de sine, în genere a 
„vulgarităţii” sale, cum spunea sora lui Nehliudov. 

— A, ai nimerit şi dumneata aici, îl întâmpină Piotr 
Gherasimovici pe Nehliudov cu un hohot de râs. N-ai izbutit 
să scapi? 

— Nici n-am avut de gând să scap, răspunse Nehliudov, 
posomorât şi sever. 

— Ăsta-i eroism civic. Stai puţin când te-o ajunge foamea şi 
oboseala, o să vorbeşti altfel! Spuse Piotr Gherasimovici 
râzând şi mai tare. 

„Acest fecior de popă o să înceapă în curând să mă 
tutuiască”, gândi Nehliudov şi, compunându-şi o faţă atât 
de cătrănită de parcă ar fi aflat chiar atunci de moartea 
tuturor rudelor sale, se îndreptă spre un grup ce se 
formase în jurul unui bărbat înalt, prezentabil, cu faţă rasă, 
care povestea ceva cu multă vervă. Acest domn vorbea 
despre procesul care tocmai se judeca la secţia civila ca 
despre o chestiune pe care o cunoştea foarte bine, 
spunându-le pe nume ori de câte ori se referea la 
judecătorii şi avocaţii cei mai renumiţi. Povestea despre o 
uimitoare întorsătură pe care ştiuse s-o dea lucrurilor un 
avocat celebru şi datorită căreia una dintre părţi, o doamnă 
în vârstă, cu toate că dreptatea era în mod clar de partea 
ei, trebuia să plătească părţii adverse o mare sumă de bani. 

— Genial avocat! Încheie el. 

Îl ascultau toţi cu respect. Unii încercau să intervină cu 
mici observaţii, el însă îi întrerupea, de parcă ar fi fost 
singurul în măsură să cunoască adevărata faţă a lucrurilor. 

Cu toate că venise târziu, Nehliudov fu nevoit să aştepte 
îndelung. Întârzierea se datoră unuia dintre membrii 
completului de judecată, care nu se prezentase încă. 

VI. 

Preşedintele venise la tribunal devreme. Era un bărbat 
înalt, voinic, cu favoriţi mari, cărunţi. Deşi era căsătorit, 
ducea o viaţă foarte dezmăţată, ca şi soţia lui de altfel. 


Fiecare era liber să facă ce voia. În dimineaţa aceea 
preşedintele primise un bilet de la guvernanta elveţiană 
care locuise în timpul verii la ei în casă şi care acum, 
întorcându-se la Petersburg dintr-o călătorie de pe undeva 
din sud, era în trecere prin oraş. Îl înştiinţa că-l aşteaptă 
între ceasurile trei şi şase la hotelul „Italia”. De aceea omul 
ar fi vrut să înceapă şi să isprăvească procesul cât mai 
devreme, ca să mai apuce până la şase să meargă s-o vadă 
pe roşcovana Klara Vasilievna, cu care vara trecută, la ţară, 
avusese o aventură. 

De cum intră în birou, trase zăvorul uşii, scoase din 
dulapul cu hârtii două haltere, execută câte douăzeci de 
mişcări în sus, înainte, într-o parte şi în jos, apoi se lăsă de 
trei ori pe călcâie, ţinând greutăţile deasupra capului. 

„Nimic nu te înviorează ca apa rece şi ca gimnastica”, 
gândi el, pipăind cu mâna stângă, pe al carei inelar 
strălucea un inel masiv de aur, bicepsul încordat al braţului 
drept. Mai avea de făcut „mulineul” (întotdeauna făcea 
aceste exerciţii înainte de şedinţele lungi), când cineva 
apăsă clanţa uşii, încercând s-o deschidă. Preşedintele puse 
repede greutăţile la loc şi deschise uşa. 

— Scuzaţi-mă, spuse el. 

Unul dintre membrii completului de judecată, un om nu 
prea înalt, cu umerii ridicaţi, faţă posomorâtă şi ochelari cu 
ramă de aur pe nas, intră în odaie. 

— lar n-a venit Matei Nikitici, spuse el, nemulţumit. 

— N-a venit încă, aprobă preşedintele, punându-şi tunica. 
Veşnic întârzie. 

— Mă mir cum de nu-i e ruşine, spuse judecătorul, 
supărat, aşezându-se pe un scaun şi scoţându-şi ţigările. 

Acest judecător, ordonat şi punctual de felul lui, avusese 
dimineaţă o scenă foarte neplăcută cu soţia sa, fiindcă 
aceasta cheltuise înainte de vreme banii daţi de el pentru o 
lună întreagă. Ea îl rugase să-i dea un avans pe luna 
viitoare, el însă nu voise să cedeze şi se lăsase cu ceartă. 
Soţia sa îi declarase că, dacă aşa stau lucrurile, nu va avea 


masă de prânz, aşadar nici să nu se gândească să mănânce 
acasă. După aceea el plecase cu teama în suflet că soţia sa 
se va ţine de cuvânt, căci de la ea te puteai aştepta la orice. 
„Poftim, ce-nseamnă să duci o viaţă corectă şi morală! 
Gândi el, uitându-se la preşedintele radiind de sănătate, 
voioşie, bunătate, care, cu coatele date în lături, îşi potrivea 
cu mâinile sale frumoase şi albe favoriţii deşi, lungi şi 
cărunţi, ce se răsfirau deasupra gulerului cusut cu fir al 
tunicii. El e întotdeauna vesel şi satisfăcut, pe când eu mă 
chinui.” 

Intră grefierul şi aduse un dosar cu acte. 

— Foarte mulţumesc, spuse preşedintele şi-şi aprinse o 
ţigară. Cu care proces să începem? 

— Cu otrăvirea, aş crede, spuse grefierul, căutând să pară 
nepăsător. 

— Bun, fie cel cu otrăvirea, răspunse preşedintele 
chibzuind că era un proces nu prea complicat pe care să-l 
poată sfârşi până la ora patru ca să-şi vadă apoi de treburile 
lui. Matei Nikitici n-a venit încă? 

— N-a venit. 

— Dar Breve e aici? 

— Este. 

— Spune-i, te rog, dacă îl vezi, că începem cu otrăvirea. 
Breve era substitutul de procuror care susţinea acuzarea în 
acest proces. 

leşind pe coridor, grefierul îl întâlni pe Breve. Mergea 
repede, cu umerii ridicaţi, cu tunica descheiată şi cu o 
servietă sub braţ, alerga aproape tropăind cu tocurile 
ghetelor şi mişcându-şi braţul liber aşa tare, că palma 
cădea perpendicular pe direcţia mersului său. 

— Mihail Petrovici m-a rugat să vă întreb dacă sunteţi 
gata, îl opri grefierul. 

— Bineînţeles, eu sunt gata oricând, răspunse substitutul 
de procuror. Care-i primul proces? 

— Otrăvirea. 


— Foarte bine, spuse substitutul de procuror, cu toate că 
nu găsea deloc că ar fi aşa de bine: nu dormise toată 
noaptea. Luase parte la o agapă de rămas-bun, unde se 
băuse mult, jucaseră cărţi până la două noaptea, după care 
merseseră cu toţi la femei, tocmai în casa în care cu şase 
luni în urmă se afla încă Maslova, aşa că n-apucase să 
citească dosarul cu otrăvirea şi voia să-l răsfoiască acum. 
Grefierul, ştiind aceasta, dinadins îi sugerase preşedintelui 
să înceapă cu procesul respectiv. Grefierul avea concepţii 
liberale, ba chiar radicale. Breve, dimpotrivă, era 
conservator şi, ca toţi funcţionarii nemți din Rusia, ortodox 
înfocat. Grefierul nu-l înghiţea şi îi invidia funcţia. 

— Ei, dar cu scapeţii cum rămâne? Întrebă grefierul. 

— Am mai spus că nu pot face nimic din pricina lipsei de 
martori. Am s-o declar în şedinţă. 

— Păi, oricum... 

— Nu pot, repetă substitutul de procuror şi se îndreptă în 
fugă spre biroul său, mişcându-şi întruna braţul. 

Amâna mereu procesul cu scapeţii, sub pretextul lipsei 
unui martor, cu totul neînsemnat şi inutil, numai pentru 
faptul că juraţii din această instanţă erau intelectuali şi ar fi 
putut să-i achite pe inculpaţi. În înţelegere cu preşedintele, 
aştepta ca acest proces să fie trimis spre judecare la o 
sesiune judeţeană a judecătorilor de pace, unde juriul 
includea mai mulţi ţărani şi unde erau mai multe posibilităţi 
de condamnare. 

Forfota de pe coridor creştea din ce în ce. Lumea se 
îmbulzea mai cu seamă în faţa secţiei civile, unde se 
dezbătea procesul despre care povestise domnul cel 
prezentabil, amator de procese mari. În pauză, ieşi din sala 
respectiva bătrânica pe care genialul avocat izbutise s-o 
despoaie de avere în folosul unui om de afaceri, care nu 
avea nici un drept la ea: o ştiau aceasta şi judecătorii, dar 
mai ales împricinatul şi avocatul său. Cei doi întorseseră 
lucrurile în aşa fel, încât era cu neputinţă ca averea 
bătrânei să nu treacă în mâinile omului de afaceri. Bătrâna 


era o femeie cam grasă, îmbrăcată într-o rochie elegantă şi 
cu o pălărie cu flori mari. leşind din sală, se oprise pe 
coridor şi, dându-şi în lături braţele scurte şi grase, îi 
repeta întruna avocatului său: 

— Dar ce-i asta? Vă rog! Ce-i asta? 

Avocatul îi privea florile de pe pălăria ei dus pe gânduri, 
fără s-o asculte. 

În urma bătrânei ieşi grăbit din sala secţiei civile vestitul 
avocat, radiind de satisfacţie că se pricepuse să facă astfel 
încât bătrâna cu flori la pălărie să rămână săracă, iar omul 
de afaceri, de la care primise un onorariu de zece mii de 
ruble, să primească peste o sută de mii. Privirile tuturor se 
îndreptară spre avocat, care purta o cămaşă albă- 
imaculată, al cărei plastron impecabil scrobit şi călcat se 
vedea de sub haină prin răscroiala largă a vestei. Avocatul, 
conştient de privirile aţintite asupra lui, părea a spune prin 
întreaga lui înfăţişare: „Lăsaţi, nu-i nevoie de nici o 
manifestare de admiraţie”. Şi trecu repede printre oameni. 

VII. 

În sfârşit sosi şi Matei Nikitici, şi atunci portărelul, un 
bărbat slab, cu gâtul lung, care mergea aplecat într-o parte, 
cu buza de jos răsfrântă tot într-o parte, intră în urma lui în 
odaia juraţilor. 

Portărelul era un om cinstit, cu studii universitare, dar nu 
rămânea în nici o slujbă prea mult, din pricina beţiei. Cu 
trei ani în urmă, o contesă, protectoarea soţiei lui, 
intervenise pentru el şi omul era fericit că izbutise să se 
menţină în noul său post. 

— Ei, domnilor, s-a adunat toată lumea? Întrebă el, 
punându-şi pe nas pince-nez-ul şi privindu-i pe cei din jur. 

— Toţi, pare-mi-se, răspunse negustorul cel vesel. 

— Să verificăm, spuse portărelul şi, scoțând din buzunar o 
foaie de hârtie, începu să facă apelul, uitându-se la cei de 
faţă când peste lentile, când prin ele. 

— Consilierul de stat I. M. Nikiforov. 


— Aici, răspunse domnul cel prezentabil, mare cunoscător 
în ale proceselor. 

— Colonelul în retragere Ivan Semionovici Ivanov. 

— Aici, spuse un bărbat slab, îmbrăcat în uniformă de 
ofiţer ieşit la pensie. 

— Piotr Baklaşov, negustor de rangul al doilea. 

— Prezent, răspunse blajinul negustor zâmbind cu toată 
faţa. Suntem gata! 

— Prinţul Dmitri Nehliudov, locotenent în garda imperială. 

— Eu sunt, răspunse Nehliudov. 

Portărelul, cu o deosebită politeţe şi simpatie, îşi înclină 
capul, privindu-l peste ochelari, vrând parcă astfel să-l 
diferenţieze de ceilalţi juraţi. 

— Căpitanul luri Dmitrievici Dancenko; negustorul Grigori 
Efimovici Kuleşov, etc. 

Nu lipseau decât doi. 

— Acum, domnilor, poftiţi în sală, spuse portărelul, arătând 
cu un gest amabil spre uşă. 

Porniră cu toţii şi, poftindu-se unul pe altul la uşă, trecură 
în coridor, iar din coridor, în sala de şedinţe. 

Sala de şedinţe era o încăpere spațioasă şi lungă. La un 
capăt al încăperii se afla un podium, la care duceau trei 
trepte. În mijlocul podiumului se afla o masă, acoperită cu 
postav verde, cu franjuri de un verde închis. În spatele 
mesei erau aşezate trei jeţuri de stejar, cu speteze foarte 
înalte, sculptate, iar pe peretele din spatele jeţurilor atârna 
un tablou viu colorat, într-o ramă aurită, reprezentându-l 
pe ţar în uniformă de general, cu marele cordon, stând cu 
un picior întins înainte şi mâna sprijinită pe sabie. În colţul 
din dreapta, în chivot, se vedea o icoană cu chipul lui Christ 
cu cununa de spini şi, de asemenea, un analoghion8 

; tot în dreapta se afla masa procurorului. În partea 
stângă, faţă în faţă cu această din urmă, era aşezată măsuţa 
grefierului, iar în faţa ei, mai aproape de public, o 
balustradă de stejar strunjit şi banca acuzaților, încă 
neocupată. În partea dreaptă a podiumului erau înşirate 


scaune pe două rânduri, tot cu speteze înalte, pentru juraţi, 
iar alături, jos, mese pentru avocaţi. Toate acestea se 
găseau în prima jumătate a încăperii, împărţită în două 
printr-un grilaj. Cealaltă jumătate era ocupată cu bănci 
aşezate în amfiteatru, până la peretele din fund. În primele 
bănci şedeau patru femei - păreau a fi nişte lucrătoare de 
fabrică, sau nişte slujnice - şi doi bărbaţi, tot lucrători; 
vizibil impresionați de măreţia sălii, şuşoteau sfioşi între ei. 

Îndată după intrarea juraţilor, portărelul înaintă cu mersul 
aplecat într-o parte până în mijlocul sălii şi cu glas tare, 
vrând parca să-i sperie pe cei de faţă, anunţă: 

— Curtea! 

Toată lumea se ridică în picioare şi judecătorii intrară pe 
podium: preşedintele, cu trup musculos şi favoriţi bogaţi, 
apoi unul dintre membrii completului de judecată, 
judecătorul cel posomorât cu ochelari de aur pe nas, care 
părea acum şi mai posomorât deoarece, chiar înainte de a 
intra în şedinţă, se întâlnise cu un cumnat al său, candidat 
la magistratură, care-i comunicase că a trecut pe la soră-sa 
şi această i-a spus că nu vor avea masă la prânz. 

— Aşa ca o să fim nevoiţi să mâncăm la vreo cârciumă, 
spuse cumnatul, râzând. 

— Nu văd nimic de râs, răspunse judecătorul cel 
posomorât şi se posomorâse şi mai tare. 

Şi, la urmă, al treilea membru al completului de judecată, 
acel Matei Nikitici, care întârzia mereu - un bărbat bărbos, 
cu nişte ochi mari şi blânzi. Acesta suferea de ulcer la 
stomac şi, după sfatul medicului, începuse în dimineaţa 
aceea un nou regim, care îl reţinuse acasă şi mai târziu ca 
de obicei. Păşind pe podium, avea un aer foarte preocupat, 
şi era într-adevăr, întrucât avea obiceiul să se antreneze 
într-un joc legat de ambianța în care se afla şi, prin nişte 
conexiuni şi calcule imaginate de el, să prevadă cum se vor 
rezolva - pozitiv său negativ - unele probleme personale. 
De pildă, acum îşi pusese în gând că dacă numărul paşilor 
de la uşa biroului până la jeţul său se va împărţi fix la trei, 


noul regim o să-l vindece de ulcer, iar dacă nu, n-o să-l 
vindece. Numărase douăzeci şi şase de paşi, dar înainte de 
a se aşeza, mai făcu un pas mititel ca să fie în total douăzeci 
şi şapte. Înfăţişarea preşedintelui şi a celor doi judecători 
de pe podium, în uniformă, cu gulerele cusute cu fir, era 
foarte impunătoare. Simţeau şi ei acest lucru şi aproape 
intimidaţi de propria lor măreție, toţi trei îşi lăsaseră cu 
modestie ochii în jos şi se grăbiră să se aşeze în jeţurile lor 
sculptate, la masa acoperită cu postav verde, pe care se 
aflau un instrument triunghiular cu un vultur în vârf, vase 
de sticlă, dintr-acelea în care se pun bomboanele la bufete, 
o călimară, condeie, hârtie albă imaculată, de cea mai bună 
calitate, şi o mulţime de creioane, bine ascuţite. O dată cu 
judecătorii intră şi substitutul de procuror. Trecu şi el 
grăbit la locul său de lângă fereastră, cu servieta la 
subsuoară şi mişcându-şi, după obicei, braţul drept, apoi 
îndată se cufundă în citit şi în verificarea hârtiilor, profitând 
de fiecare clipă pentru a se pregăti în vederea dezbaterilor. 
Era abia la al patrulea proces în calitate de acuzator. Fiind 
foarte ambițios şi hotărât să-şi facă o carieră, socotea 
necesar să obţină condamnarea în toate procesele în care 
va susţine el rechizitoriul. Procesul cu otrăvirea îl cunoştea 
în linii generale şi îşi schiţase un oarecare plan al 
rechizitoriului, mai avea însă nevoie de unele date, pe care 
le căuta acum de zor, răsfoind dosarul. 

Grefierul se afla la capătul celălalt al podiumului şi, fiindcă 
îşi pregătise toate hârtiile trebuitoare la proces, parcurgea 
acum cu ochii un articol interzis, pe care îl primise şi-l citise 
în ajun. Dorea să stea de vorbă despre el cu judecătorul cel 
bărbos, care-i împărtăşea vederile şi înainte de discuţie voia 
să ştie în amănunt ce scria acolo. 

VIII. 

Preşedintele, după ce răsfoi hârtiile, puse câteva întrebări 
portărelului şi grefierului şi, primind răspunsuri afirmative, 
ceru introducerea în sală a acuzaților. Uşa de la boxa 
acuzaților se deschise numaidecât şi se arătară în prag doi 


jandarmi cu şepci pe cap şi cu săbii în mână care intrară, 
urmaţi de un bărbat roşcovan şi pistruiat şi de cele două 
femei. Bărbatul era îmbrăcat într-un halat de puşcăriaş, 
prea lung şi prea larg pentru el. Îşi ţinea braţele lipite de 
trup, cu degetele desfăcute, ca să nu-i atârne peste mâini 
mânecile prea lungi. Fără să se uite la judecători şi la 
public, îşi pironise ochii la banca pe care trebuia să o 
ocolească. După ce o înconjură, se aşeză cu grijă la capătul 
băncii, făcând loc şi celorlalţi şi, aţintindu-şi privirea asupra 
preşedintelui, începu să-şi joace maxilarele, de parcă ar fi 
şoptit ceva. În urma lui venea o femeie mai în vârstă, 
îmbrăcată şi ea într-un halat de puşcăriaşă. Era legată la 
cap cu o basma tot de puşcăriaşă, faţă îi era palidă- 
pământie, iar ochii roşii - fără gene şi sprâncene. Femeia 
părea foarte liniştită. Trecând spre locul ei, i se agăţă 
halatul de ceva, ea îl trase încet, cu băgare de seamă şi se 
aşeză pe bancă. 

A treia acuzată era Maslova. 

De cum intră, ochii tuturor bărbaţilor din sală se 
îndreptară spre ea şi multă vreme rămaseră aţintiţi asupra 
feţei ei albe, cu ochi negri strălucitori, şi asupra pieptului ei 
plin. Chiar şi jandarmul pe lângă care trecu nu-şi luă ochii 
de la ea până ce nu se aşeză pe bancă, iar după ce o văzu 
aşezată, simțindu-se parcă vinovat, îşi întoarse grabnic 
capul, îşi corectă ţinuta şi rămase cu privirea pironită la 
fereastra din faţa sa. 

Preşedintele aşteptă până ce acuzaţii îşi ocupară locurile 
şi, îndată ce se aşeză şi Maslova, îi făcu semn grefierului. 

Începu procedura obişnuită: apelul juraţilor, comentarii în 
privinţa celor ce nu s-au prezentat, amendarea lor, 
cercetarea cererilor de învoire ale celor care lipseau şi 
înlocuirea lor prin alţii. Apoi preşedintele împături nişte 
bileţele, le puse în vasul de sticlă, îşi trase uşor în sus 
mânecile cusute cu fir ale tunicii, dezgolindu-şi braţele 
foarte păroase, şi, cu gesturi de prestidigitator, începu să 
scoată câte un bileţel, să-l despăturească şi să-l citească. 


Apoi îşi trase mânecile la loc şi-l rugă pe preot să poftească 
juraţii la jurământ. 

Preotul, un bătrân cu faţa puhavă, gălbejită, în anteriu 
cafeniu, cu o cruce de aur pe piept şi cu o decorație mică 
prinsă într-o parte, târându-şi încet picioarele umflate, se 
apropie de analoghionul de sub icoană. Juraţii se ridicară în 
picioare şi porniră laolaltă spre analoghion. 

— Poftiţi mai încoace, spuse preotul, pipăindu-şi cu mâna 
dolofană crucea de pe piept şi aşteptând ca toţi juraţii să se 
apropie. 

Preotul acesta slujea de patruzeci şi şapte de ani şi se 
pregătea să-şi serbeze peste trei ani jubileul, aşa cum 
făcuse nu demult protoiereul de la catedrală. Aici funcţiona 
de când se înființase tribunalul districtual şi se mândrea 
grozav că primise jurământul câtorva zeci de mii de oameni 
şi că la vârsta sa înaintată mai trudea încă pentru binele 
bisericii, al patriei şi al familiei sale, căreia socotea să-i lase, 
afară de casă, şi un capital de cel puţin treizeci de mii de 
ruble în acţiuni. Faptul că slujba lui la tribunal, unde îi 
punea pe oameni să jure pe Evanghelie, gest cu desăvârşire 
oprit de cartea sfântă, era o îndeletnicire plină de păcat, 
nu-i trecea prin minte şi ea nu numai că nu-l stânjenea, dar 
chiar îi plăcea fiindcă adesea îi dădea prilejul să cunoască 
oameni de vază. De data asta, de pildă, avusese plăcerea să- 
| cunoască pe celebrul avocat, care-i inspira mult respect, 
prin faptul că, numai pentru procesul bătrânei cu flori mari 
la pălărie, încasase zece mii de ruble. 

Când toţi juraţii se urcară pe podium, preotul, aplecându- 
şi într-o parte capul cărunt şi aproape chel, şi-l petrecu prin 
deschizătura slinoasă a patrafirului şi, netezindu-şi puţinele 
fire de păr, spuse către juraţi: 

— Ridicaţi mâna dreaptă, iar degetele adunaţi-le iacă aşa, 
spuse el, vorbind rar, cu glasul lui de om bătrân, ridicând 
palma grăsuţă, cu gropiţe la încheietura fiecărui deget, şi 
îndoind degetele ca pentru semnul crucii. Acum repetaţi 
după mine, adaugă el şi începu: 


— Mă leg şi jur pe Domnul cel atotputernic, pe sfânta 
Evanghelie şi pe sfânta cruce, cea dătătoare de viaţă, că la 
judecata, la care... spunea el, cu pauze între cuvinte. Nu 
coborâţi braţul, ţineţi mâna sus, se adresă apoi unui tânăr, 
care îşi lăsase mâna în jos... Că la judecata, la care... 

Domnul cel prezentabil cu favoriţi, colonelul, negustorul şi 
alţii ţineau cu deosebită plăcere, parcă, mâinile cu degetele 
îndoite, ridicând bine şi cu hotărâre braţul, aşa cum îi 
învățase preotul. Alţii, dimpotrivă, o făceau în silă şi fără 
convingere. Unii repetau cuvintele prea tare, cu un ton 
sfidător parca şi cu un aer care părea să spună: „lotuşi am 
să vorbesc, am să vorbesc”; alţii însă abia şopteau, 
rămâneau în urmă, apoi, speriindu-se, se străduiau să-l 
ajungă pe preot. Unii îşi ţineau degetele strânse tare, ca şi 
cum le-ar fi fost teamă să nu le scape ceva din mână, alţii le 
tot desfăceau şi le strângeau la loc. Toţi se simțeau oarecum 
stânjeniţi, numai bătrânul preot era pe deplin încredinţat că 
face un lucru foarte folositor şi însemnat. După jurământ, 
preşedintele curţii le ceru juraţilor să-şi aleagă un 
preşedinte. Juraţii se ridicară şi, înghesuindu-se, trecură în 
camera de deliberare, unde mai toţi îşi aprinseseră 
numaidecât câte o ţigară. Cineva îl propuse ca preşedinte 
pe domnul cel prezentabil, ceilalţi aprobară îndată, îşi 
stinseră ţigările şi se înapoiară în sala de şedinţe. 
Preşedintele juraţilor se prezentă preşedintelui curţii şi-l 
anunţă că a fost ales, apoi toţi juraţii, călcând unul peste 
picioarele celuilalt, se aşezară pe scaunele cu speteaza 
înaltă, înşirate pe două rânduri. 

Totul se petrecea ordonat, repede, şi cu oarecare 
solemnitate; şi era vădit ca această ordine, această 
disciplina şi solemnitate le făceau plăcere participanţilor, 
întărindu-le convingerea că îndeplinesc o datorie obştească, 
serioasă şi însemnată. Acelaşi sentiment îl avea şi 
Nehliudov. 

Îndată ce juraţii se aşezară, preşedintele îi anunţă care le 
sunt drepturile, îndatoririle şi răspunderile. Vorbind, 


preşedintele îşi schimba mereu poziţia: ba se sprijinea pe 
cotul stâng, ba pe cel drept, ba se lăsa pe speteaza jeţului 
său, ba pe braţele lui, ba îndrepta colţurile hârtiei de pe 
masă, ba mângâia cuțitul de tăiat hârtia, ba creionul. 

După spusele lui, juraţii aveau dreptul să pună întrebări 
acuzaților prin mijlocirea preşedintelui; să aibă în faţa lor 
hârtie şi creion şi să cerceteze corpurile delicte. Îndatorirea 
lor era să judece drept şi nu strâmb. Iar răspunderea 
consta în a respecta secretul deliberării; în cazul în care ar 
fi comunicat în vreun fel cu oameni străini de judecată, ar fi 
pasibili de pedeapsă. 

Toţi ascultau cu luare-aminte şi respect. Negustorul, 
răspândind în jurul lui un iz de vin şi străduindu-se să-şi 
stăpânească câte un râgâit sonor, dădea din cap la fiecare 
frază a preşedintelui, în semn de aprobare. 

IX. 

După ce-şi sfârşi cuvântarea, preşedintele se întoarse 
către acuzaţi: 

— Simon Kartinkin, ridică-te. 

Simon sări nervos în picioare. Mazxilarele sale parcă se 
puseră şi mai repede în mişcare. 

— Numele dumitale? 

— Simon Petrov Kartinkin, spuse el repede, cu glas tare, 
ca unul care şi-a pregătit dinainte răspunsurile. 

— Starea? 

— 'Ţăran. 

— Din ce gubernie, ce judeţ? 

— Gubernia Tula, judeţul Krapivenski, plasa Kupeanskaia, 
satul Borki. 

— Câţi ani ai? 

— Treizeci şi patru, născut în anul o mie opt sute... 

— Religia? 

— Creştină pravoslavnică. 

— Căsătorit? 

— Nu. 

— Ocupaţia? 


— Fac parte din personalul hotelului „Mauritania”. 

— Ai mai fost judecat vreodată? 

— Nu, n-am mai fost judecat, întrucât după cum am trăit 
înainte... 

— Deci, n-ai mai fost judecat? 

— Niciodată, ferească-mă Dumnezeu. 

— Copia actului de acuzare ai primit-o? 

— Am primit-o. 

— Stai jos. Evfimia Ivanovna Bocikova, urmă preşedintele 
către următoarea inculpată. 

Simon însă rămase în picioare, mascând-o pe Bocikova. 

— Kartinkin, stai jos! 

Kartinkin nu se mişcă. 

— Kartinkin, stai jos! 

Kartinkin rămase mai departe în picioare; nu se aşeză 
decât atunci când portărelul, apropiindu-se cu capul 
aplecat într-o parte şi holbându-se la el, îi şopti pe un ton 
tragic: „Jos, jos!” 

Kartinkin se aşeză cu aceeaşi repeziciune cu care se 
ridicase şi, strângându-şi poalele halatului, începu din nou 
să-şi joace în tăcere fălcile. 

— Numele dumitale? întrebă preşedintele, oftând obosit, 
fără să-şi ridice privirea de pe foaia de hârtie din faţa sa. 
Procedura aceasta era aşa de obişnuită pentru el, încât 
pentru a grăbi mersul procesului putea să facă două lucruri 
deodată. 

Bocikova avea patruzeci şi trei de ani, era târgoveaţă din 
Kolomna; lucrase ca femeie de serviciu la acelaşi hotel 
„Mauritania”. Nu mai fusese judecată; primise copia actului 
de acuzare. Bocikova răspundea la întrebări cu multă 
îndrăzneală şi cu o intonaţie în glas de parcă ar fi vrut să 
adauge: „Da, Evfimia Bocikova a primit copia şi e mândră 
de aceasta şi nu o să dea voie nimănui să-şi râdă de ea”. De 
cum isprăvi cu răspunsurile, Bocikova se aşeză, fără a mai 
aştepta să fie poftită. 


— Numele dumitale? întrebă preşedintele, mare amator 
de femei, adresându-se cu deosebită amabilitate celei de-a 
treia acuzate. Trebuie să te ridici în picioare, adăugă el cu 
un ton blând şi cald, văzând ca Maslova rămăsese aşezată. 

Cu o mişcare iute a corpului, Maslova se ridica şi 
scoţându-şi pieptul înainte, rămase tăcută, cu înfăţişarea 
unui om pregătit pentru orice, privindu-l pe preşedinte 
drept în faţă, cu ochii ei negri, zâmbitori şi care se uitau 
puţin saşiu. 

— Numele dumitale? 

— Liubov, răspunse ea repezit. 

Nehliudov, în vremea aceasta, punându-şi pince-nez-ul, se 
uita pe rând la fiecare acuzat interogat. „Nu se poate, gândi 
el fără să-şi ia ochii de la acuzată, dar cum de o cheamă 
Liubov?” îşi spuse el, auzind răspunsul. 

Preşedintele voia să treacă la întrebarea următoare, dar 
judecătorul cel cu ochelari îl opri, şoptindu-i ceva, supărat. 
Preşedintele dădu din cap aprobator şi se adresă iarăşi 
acuzatei: 

— Cum aşa, Liubov? Eşti trecută aici cu alt nume. Acuzata 
tăcea. 

— Te întreb care-i adevăratul dumitale nume? 

— Cum ai fost botezată? adăugă judecătorul cel 
posomorât. 

— Înainte mă numeam Katerina. 

„Nu se poate”, îşi spuse iarăşi Nehliudov, cu toate că era 
sigur că femeia aceasta era ea, acea pupilă şi slujnică, de 
care fusese cândva îndrăgostit - acesta era cuvântul, 
îndrăgostit - şi într-o clipă de nebunie o sedusese, apoi o 
părăsise, iar de atunci nu-şi mai adusese niciodată aminte 
de ea, pentru că era o amintire prea chinuitoare, care-i 
arăta prea limpede că el, atât de mândru de corectitudinea 
sa, nu numai că nu se purtase corect cu această femeie, dar 
se dovedise a fi un adevărat ticălos faţă de ea. 

Da, ea era. Recunoştea acum limpede în trăsăturile ei acea 
tainică particularitate, care dă fiecărui chip un caracter 


deosebit, numai al său, şi care-l diferenţiază de toate 
celelalte, îl face unic, neasemuit. Cu toată paloarea excesivă 
şi rotunjimea obrazului, el regăsea acea particularitate, 
dragă, unică, întipărită pe chipul femeii, în buzele, în ochii 
ei puţin saşii, şi mai ales în privirea ei naivă, zâmbitoare şi 
în aerul hotărât pe care îl avea întreaga ei făptură. 

— Aşa trebuia să spui, vorbi preşedintele cu acelaşi ton, 
deosebit de blând. Numele patronimic? 

— Sunt copil nelegitim, răspunse Maslova. 

— Dar după naş, să zicem, cum te-a chemat? 

— Mihailova. 

„Dar ce rău o fi putut să facă?” gândea mai departe 
Nehliudov, tulburat. 

— Numele de familie? urmă preşedintele. 

— După mama, Maslova. 

— Starea? 

— Târgoveaţă. 

— De religie ortodoxă? 

— Ortodoxă. 

— Ocupaţia? Cu ce te-ai ocupat? Maslova tăcea. 

— Ocupaţia dumitale? repetă preşedintele. 

— Am fost într-o casă, spuse ea. 

— Ce fel de casă? întrebă aspru judecătorul cel cu 
ochelari. 

— Ştiţi dumneavoastră ce fel, răspunse Maslova şi zâmbi; 
apoi se uită repede împrejur şi-şi aţinti iarăşi privirea pe 
faţa preşedintelui. 

Era ceva atât de neobişnuit în expresia ochilor ei, ceva 
atât de grozav şi de jalnic totodată în cuvintele spuse de ea, 
în zâmbetul şi în privirea scurtă, aruncată celor din jur, 
încât preşedintele îşi lăsă ochii în jos şi, pentru o clipă, se 
făcu o tăcere adâncă în sală. Tăcerea fu întreruptă de râsul 
cuiva din public. Apoi se auzi un:Sst!” al altcuiva. 
Preşedintele ridică iar capul şi urmă cu întrebările: 

— Ai mai fost judecată? 

— Nu, răspunse Maslova încet şi oftă. 


— Ai primit copia actului de acuzare? 

— Am primit-o. 

— Stai jos, încheie preşedintele. 

Acuzata îşi ridică fusta la spate, cu acel gest cu care 
femeile elegante îşi ridică trena, şi se aşeză, vârându-şi 
palmele mici şi albe în mânecile halatului, fără să-şi ia ochii 
de la preşedinte. 

Fură strigaţi martorii, care ieşiră apoi din sala de şedinţe. 
După aceasta se citi decizia referitoare la medicul-expert, 
care fu pofitit şi el în sală. În sfârşit, grefierul se ridică în 
picioare şi dădu citire actului de acuzare. Citea limpede şi 
tare, dar atât de repede, încât glasul lui, mai cu seamă că 
nu pronunţa prea bine literele s şi r, suna ca un vuiet 
neîntrerupt, adormitor. Judecătorii se sprijineau când pe un 
braţ al jeţului, când pe celălalt, când pe masă, când se lăsau 
pe spate, când închideau ochii, apoi iar îi deschideau şi 
şuşoteau între ei. Unul dintre jandarmi îşi înăbuşi de câteva 
ori un căscat. 

Printre acuzaţi, Karlinkin nu înceta să-şi joace muşchii 
obrajilor. Bocikova şedea dreaptă, liniştită şi din când în 
când se scărpina în cap pe sub basma. 

Maslova ba stătea nemişcată, cu ochii pironiţi asupra 
grefierului, ascultând ce citeşte, ba tresărea, vrând parca 
să spună ceva, roşea, ofta din greu, îşi schimba poziţia 
mâinilor, se uita în jur, apoi iarăşi îşi muta privirea la el. 

Nehliudov şedea în rândul din faţă pe scaunul său înalt, al 
doilea de la margine, şi scoţându-şi mereu pince-nez-ul, se 
uita la Maslova, în timp ce în sufletul său se petrecea un 
proces chinuitor şi complicat. 

X. 

Actul de acuzare suna aşa: „La 17 ianuarie 188* la hotelul 
«Mauritania» a murit subit Ferapont Emelianovici Smelkov, 
negustor de rangul al 2-lea, din Kurgan. 

Medicul circumscripţiei a 4-a de poliţie a certificat că 
moartea s-ar fi datorat unui atac de cord, pricinuit de 
alcoolism. Cadavrul lui Smelkov a fost înhumat. 


După câteva zile, negustorul Timohin, consătean şi prieten 
cu Smelkov, întorcându-se de la Petersburg şi aflând de 
moartea lui şi de împrejurările în care ea s-a produs, şi-a 
declarat bănuiala că acesta ar fi fost otrăvit cu scopul de a fi 
jefuit de banii pe care-i avea asupra lui. 

Această bănuială a fost confirmată printr-o anchetă 
preliminară, care a stabilit următoarele: 1) Cu puţin înainte 
de moarte, Smelkov a primit de la bancă sumă de 3.800 
ruble, în numerar. lar când s-a făcut inventarul şi s-au 
sigilat, în scop de conservare, valorile pe care le avea cu el, 
nu s-au găsit decât 312 ruble şi 16 copeici. 2) Toată ziua şi 
toată noaptea din ajunul morţii sale, Smelkov le-a petrecut 
cu prostituata Liubka (Ekaterina Maslova), la casa de 
toleranţă şi la hotelul «Mauritania», unde, trimisă de 
Smelkov şi în lipsa lui, Ekaterina Maslova a venit de la casa 
de toleranţă după bani, pe care i-a luat din geamantanul lui 
Smelkov, descuindu-l în prezenţa femeii de serviciu a 
hotelului «Mauritania», Evfimia Bocikova, şi a lui Simon 
Kartinkin, cu cheia pe care i-o dăduse chiar Smelkov. În 
geamantanul lui Smelkov, pe care Maslova l-a descuiat de 
faţă cu Bocikova şi Kartinkin, aceştia au văzut câteva 
pachete cu bilete de banca de câte o sută de ruble. 3) După 
întoarcerea lui Smelkov de la casa de toleranţă la hotelul 
«Mauritania», împreună cu prostituata Liubka, aceasta din 
urmă, sfătuită fiind de Kartinkin, om de serviciu la hotelul 
mai sus pomenit, i-a dat să bea lui Smelkov, într-un păhărel 
de coniac, un praf alb, primit de Ia Kartinkin. 4) A doua zi 
dimineaţa, prostituata Liubka (Ekaterina Maslova) i-a 
vândut stăpânei sale, martoră Kitaeva, patroana casei de 
toleranţă, un inel cu briliant al lui Smelkov, pe care, după 
spusele ei, l-ar fi primit în dar de la acesta. 5) Evfimia 
Bocikova, femeie de serviciu la hotelul «Mauritania», a două 
zi după moartea lui Smelkov, a depus în contul său curent, 
la banca de comerţ din localitate, 1.800 ruble în numerar. 

Cercetările medico-legale, autopsia şi analiza chimica a 
viscerelor lui Smelkov au probat existenţa unor urme 


incontestabile de otravă în corpul defunctului, ceea ce a dus 
la concluzia ca moartea s-a produs prin otrăvire. 

Maslova, Bocikova şi Kartinkin, traşi la răspundere în 
calitate de acuzaţi, nu şi-au recunoscut vina. Maslova a 
declarat că a fost într-adevăr trimisă de Smelkov de la casa 
de toleranţă, unde, după expresia ei, «lucrează», la hotelul 
«Mauritania», să-i aducă acestuia bani; că a descuiat 
geamantanul negustorului cu cheia pe care i-a dat-o el, a 
luat de acolo patruzeci de ruble, cum i-a spus el, şi nici un 
ban mai mult, ceea ce pot confirma Bocikova şi Kartinkin, în 
prezenţa cărora a descuiat şi a încuiat la loc geamantanul. 
Mai departe a declarat că, venind a doua oară la hotel, de 
data asta împreună cu Smelkov, i-a dat într-adevăr acestuia, 
după sfatul lui Kartinkin, să bea într-un păhărel de coniac 
un praf alb, crezând că este somnifer; a făcut-o cu gândul 
ca el să adoarmă şi ea să poată pleca mai repede. Iar inelul 
i l-a dăruit însuşi Smelkov, după ce a bătut-o şi ea a plâns şi 
a vrut să plece de la el. 

Evfimia Bocikova a declarat că ea nu ştie nimic de banii 
care lipsesc, că n-a intrat niciodată în odaia lui Smelkov, 
unde a intrat şi şi-a văzut de treabă numai Liubka singură, 
iar dacă i s-a furat ceva lui Smelkov, n-a putut s-o facă decât 
Liubka, când a venit cu cheia după bani. (La citirea acestor 
rânduri, Maslova tresări, şi se uită cu gura căscată la 
Bocikova.) Când i s-a arătat Evfimiei Bocikova contul de la 
bancă, unde avea depusă sumă de 1.800 ruble, în numerar, 
citea mai departe grefierul, şi a fost întrebată de unde a 
avut atâţia bani, ea a declarat ca i-a câştigat în decurs de 
doisprezece ani, împreună cu Simon Kartinkin, cu care 
urma să se căsătorească. Simon Kartinkin în prima sa 
declaraţie a mărturisit că împreună cu Bocikova, îndemnați 
fiind de Maslova, care a venit de la casa de toleranţă cu 
cheia de la geamantan, a luat banii, pe care i-a împărţit cu 
Bocikova şi cu Maslova. (Aici Maslova tresări din nou, 
aproape sărind în sus de pe bancă, se făcu roşie ca focul şi 
începu să spună ceva, însă portărelul o opri.) În stârşit, 


continuă grefierul să citească, Kartinkin a recunoscut şi 
faptul că i-a dat Maslovei un praf care să-l adoarmă pe 
negustor; în a doua sa declaraţie a negat participarea lui la 
furtul banilor, precum şi faptul de a-i fi dat Maslovei praful, 
învinuind-o pe ea singură de toate. Despre banii depuşi de 
Bocikova la bancă a declarat, ca şi ea, că i-au câştigat 
amândoi în cei doisprezece ani de slujbă la hotel, de la 
boierii care-i răsplăteau pentru serviciile făcute.” 

Apoi urmau în actul de acuzare rezultatele confruntărilor, 
depoziţiile martorilor, părerile experţilor şi aşa mai departe. 

Concluzia actului de acuzare era următoarea: „Pe baza 
celor expuse mai sus, ţăranul Simon Petrov Kartinkin, 
originar din satul Borki, în vârstă de 33 de ani, târgoveaţa 
Evfimia Ivanovna Bocikova, în vârstă de 43 ani, şi 
târgoveaţa Ekaterina Mihailova Maslova, în vârstă de 27 de 
ani, sunt acuzaţi de faptul că la 17 ianuarie 188%, 
înţelegându-se între ei, au furat bani, 2.500 ruble, în 
numerar, şi un inel de la negustorul Smelkov, şi, cu intenţia 
de a-l omori pe Smelkov, i-au dat să bea otravă, care i-a şi 
pricinuit moartea. 

Această crimă se încadrează în paragrafele 4 şi 5, articolul 
1453 din Codul penal. Pe baza acestuia şi a articolului 201 
din Codul de procedura penală, ţăranul Simon Kartinkin, 
Evfimia Bocikova şi târgoveaţa Ekaterina Maslova sunt 
deferiţi judecății tribunalului districtual şi a juraţilor.” 

Încheind astfel citirea lungului act de acuzare, grefierul îşi 
adună hârtiile, apoi se aşeză la locul său şi-şi netezi cu 
amândouă mâinile pletele lungi. Toţi răsuflară uşuraţi, cu 
plăcută convingere că încep dezbaterile, că totul se va 
lămuri îndată şi adevărul va ieşi la lumină. Singur 
Nehliudov nu împărtăşea acest sentiment general: îl 
copleşea groaza, gândindu-se la ceea ce a fost în stare să 
facă Maslova, fetiţa inocentă şi încântătoare de acum zece 
ani. 

XI. 


Când se isprăvi cu citirea actului de acuzare, preşedintele, 
după ce se sfătui cu cei doi judecători, se întoarse către 
Kartinkin, cu o expresie care părea să spună că acum totul 
se va limpezi şi lămuri până în cele mai mici amănunte. 

— "Țăranul Simon Kartinkin, începu el, aplecându-se spre 
stânga. 

Simon Kartinkin se ridică în picioare, în poziţie de drepţi, 
cu capul aplecat înainte, mişcându-şi necontenit maxilarele. 

— Eşti acuzat că la 17 ianuarie 188*, împreună cu Evfimia 
Bocikova şi Ekaterina Maslova, ai sustras din geamantanul 
negustorului Smelkov bani, apoi ai adus şoricioaica şi ai 
convins-o pe Ekaterina Maslova să i-o pună în vin 
negustorului Smelkov, lucru care a provocat moartea 
acestuia. Îţi recunoşti vina? adăugă el şi se aplecă spre 
dreapta. 

— Nu-i cu putinţă, că doar treaba noastră e să servim 
clienţii... 

— Mai târziu ai să spui ce ai de spus. Îţi recunoşti vina? 

— În nici un caz, vă rog. Eu numai... 

— Ai să spui mai târziu. Îţi recunoşti vina? repetă 
preşedintele liniştit, dar răspicat. 

— Nu pot să fac una că asta, pentru că... 

lar se repezi portărelul spre Simon Kartinkin şi-l opri cu o 
şoaptă tragică. 

Preşedintele, cu o expresie ce arăta că a isprăvit cu primul 
acuzat, îşi mută cotul în care se sprijinea şi se întoarse 
către Evfimia Bocikova: 

— Evfimia Bocikova, eşti acuzată că la 17 ianuarie 188*, la 
hotelul „Mauritania”, împreună cu Simon Kartinkin şi 
Ekaterina Maslova aţi sustras din geamantanul 
negustorului Smelkov bani şi un inel al acestuia şi, după ce- 
aţi împărţit cele sustrase, i-aţi dat să bea otravă, pentru a 
nu se descoperi fapta voastră, lucru care i-a pricinuit 
moartea. Îţi recunoşti vina? 

— Nu sunt cu nimic vinovată, răspunse acuzata cu 
îndrăzneală şi siguranţă în glas. Nici n-am intrat în odaia 


lui... Nemernica asta a fost acolo, ea le-a făcut pe toate. 

— Ai să vorbeşti mai târziu, spuse din nou preşedintele, 
liniştit, dar răspicat. Vasăzică, nu-ţi recunoşti vina? 

— Eu n-am luat banii şi nu i-am dat să bea. Nici n-am 
intrat în odaie. Să fi fost acolo, o dădeam eu pe dânsa afară. 

— Nu-ţi recunoşti vina? 

— Doamne fereşte. 

— Foarte bine. 

— Ekaterina Maslova, începu preşedintele privind-o pe a 
treia acuzată, eşti învinuită de faptul că, venind de la o casă 
de toleranţă la hotelul „Mauritania”, cu cheia de la 
geamantanul negustorului Smelkov, ai sustras din 
geamantan bani şi un inel, spuse el, ca pe o lecţie bine 
învățată, aplecându-şi urechea spre judecătorul din stânga 
sa, care-i şoptea că dintre corpurile delicte lipseşte o 
sticluţă. Ai sustras din geamantan bani şi un inel, repetă 
preşedintele, apoi ai împărţit banii şi după scurt timp te-ai 
înapoiat din nou cu negustorul Smelkov la hotelul 
„Mauritania” şi i-ai dat lui Smelkov să bea vin cu otravă, 
lucru care i-a pricinuit moartea. Îţi recunoşti vina? 

— Nu sunt vinovată cu nimic, răspunse ea repede, cum am 
spus şi până acum, n-am luat, n-am luat, n-am luat nimic, iar 
inelul mi l-a dat chiar el... 

— Nu recunoşti că ţi-ai însuşit două mii cinci sute ruble? 
spuse preşedintele. 

— Am spus că n-am luat nimic, afară de patruzeci de ruble. 

— Dar că ai turnat în paharul lui Smelkov, un praf, 
recunoşti? 

— Asta recunosc. Numai c-am crezut, după cum mi-au 
spus, că e un praf de dormit şi că n-o să-i facă nici un rău. 
Jur în faţa lui Dumnezeu că n-am vrut şi nu m-am gândit să 
fac nici un rău, spuse ea. 

— Vasăzică, nu recunoşti că ai luat bani şi un inel de la 
negustorul Smelkov, spuse preşedintele, dar recunoşti că i- 
ai dat un prafsă bea? 


— Da, recunosc, numai c-am crezut că e un praf de dormit. 
I-am dat ca să adoarmă, n-am vrut şi nici nu m-am gândit să 
fac altceva. 

— Foarte bine, spuse preşedintele, vădit mulţumit de 
rezultatele obţinute. Povesteşte, te rog, cum s-au petrecut 
lucrurile, spuse el, rezemându-se de speteaza jeţului şi 
punându-şi mâinile pe masă. Povesteşte totul cum a fost. 
Printr-o mărturisire sinceră poţi să-ţi uşurezi situaţia. 

Maslova tăcea, uitându-se ca şi înainte drept în ochii 
preşedintelui. 

— Povesteşte cum s-au petrecut lucrurile. 

— Cum s-au petrecut? spuse deodată Maslova repede. Am 
venit la hotel şi m-au dus în odaia lui; el era acolo, tare beat. 
Rosti cuvântul el cu o licărire de groază în ochii ei mari. Am 
vrut să plec, dar el nu m-a lăsat. 

Tăcu dintr-o dată, ca şi cum ar fi pierdut şirul povestirii 
sau şi-ar fi adus aminte de altceva. 

— Ei, şi pe urmă? 

— Ce să fie pe urmă? Pe urmă am rămas şi după aceea am 
plecat acasă. 

În clipa aceea substitutul de procuror se ridică pe 
jumătate, sprijinindu-se într-un cot. 

— Doriţi să puneţi o întrebare? spuse preşedintele şi, la 
răspunsul afirmativ al substitutului de procuror, îl pofiti 
printr-un gest să ia cuvântul. 

— Aş vrea să întreb dacă acuzata îl cunoştea pe Simon 
Kartinkin dinainte? spuse substitutul de procuror, fără să se 
uite la Maslova. 

După ce puse întrebarea, îşi strânse buzele şi se încruntă. 
Preşedintele repetă întrebarea. Maslova se uită speriată la 
substitutul de procuror. 

— Pe Simon? Da, îl cunoşteam, răspunse ea. 

— Aş mai vrea să ştiu care erau relaţiile acuzatei cu 
Kartinkin. Se vedeau des? 

— Care erau relaţiile? Mă poftea la clienţii hotelului, astea 
erau toate relaţiile, răspunse Maslova, mutându-şi privirea 


neliniştită de la preşedinte la procuror şi de la procuror la 
preşedinte. 

— Aş vrea să ştiu de ce Kartinkin o poftea la clienţi numai 
pe Maslova, şi nu poftea şi alte fete, spuse substitutul de 
procuror, mijindu-şi ochii şi schiţând un zâmbet viclean, 
mefistofelic. 

— Nu ştiu. De unde să ştiu? răspunse Maslova, privind 
speriată în jur, apoi îşi opri o clipă ochii asupra lui 
Nehliudov. Poftea pe cine voia. 

„Să mă fi recunoscut oare?” gândi cu groază Nehliudov, 
simțind cum sângele îi năvăleşte în obraz. Maslova însă, 
fără să-l deosebească de ceilalţi, îşi întoarse iarăşi privirea 
spre substitutul de procuror. 

— Aşadar, acuzata neagă că ar fi avut relaţii mai intime cu 
Kartinkin? Foarte bine. Nu mai am de pus alte întrebări. 

Substitutul de procuror îşi trase cotul de pe birou şi 
începu să noteze ceva. De fapt, nu scria nimic, ci numai 
încercuia cu condeiul literele de pe hârtia din faţa lui. Voia 
să dea însă impresia că scrie, fiindcă văzuse că aşa fac 
procurorii şi avocaţii, după câte o întrebare dibace: 
inserează numaidecât în pledoaria lor câte o observaţie, 
menită să-l strivească apoi pe adversar. 

Preşedintele nu urmă imediat cu interogarea acuzatei, 
căci tocmai îl întrebă pe judecătorul cel cu ochelari dacă e 
de acord cu ordinea întrebărilor pregătite din vreme, ce 
urmau să se pună acuzaților. 

— Ce s-a întâmplat apoi? reluă interogatoriul preşedintele. 
— Am venit acasă, urmă Maslova, aţintindu-şi acum spre 
preşedinte o privire mai curajoasă, i-am dat banii patroanei 

şi m-am culcat. Abia am adormit, că a venit Berta, una 
dintre fetele noastre, să mă scoale. „Du-te, zice, iar a venit 
negustorul tău.” Eu n-am vrut să ies, dar mi-a poruncit 
patroana. El - Maslova rosti iarăşi acest el cu vădită groază 
- tot le dădea fetelor să bea, apoi a vrut să mai trimită după 
băutură, dar nu mai avea bani. Patroană n-a vrut să-i dea pe 


datorie. Atunci m-a trimis la el la hotel, mi-a spus unde sunt 
banii şi cât să iau. Şi m-am dus. 

În timpul acesta, preşedintele vorbea ceva în şoaptă cu 
judecătorul din stânga lui şi n-o auzea pe Maslova. Ca să 
dea însă impresia că a auzit totul, repetă ultimele ei 
cuvinte: 

— Te-ai dus, şi? 

— M-am dus la hotel şi am făcut exact ce mi-a spus să fac: 
am intrat în odaia lui, dar n-am intrat singură, ci i-am 
chemat pe Simon Mihailovici şi pe dânsa, spuse ea, arătând 
spre Bocikova. 

— Minte, nici n-am visat să intru acolo... începu Bocikova, 
dar fu oprită. 

— În prezenţa lor am luat patru hârtii de zece ruble, urmă 
Maslova, încruntată, fără să se uite la Bocikova. 

— Când a luat cele patruzeci de ruble, n-a băgat de seamă 
acuzata câţi bani mai erau acolo? întrebă iarăşi substitutul 
de procuror. 

Maslova tresări, de cum începu să vorbească procurorul. 
Nu ştia ce şi cum, dar simţea ca omul acesta îi vrea răul. 

— Nu i-am numărat; am văzut că erau hârtii de o sută de 
ruble şi atât. 

— Vasăzică, acuzata a văzut hârtiile de o sută de ruble; 
altceva nu mai am de întrebat. 

— Şi i-ai adus banii negustorului? urmă cu întrebările 
preşedintele, uitându-se la ceas. 

— l-am dus. 

— Şi mai departe? întrebă preşedintele. 

— Apoi m-a luat înapoi cu el la hotel, spuse Maslova. 

— Ei, şi cum i-ai dat să bea praful? întrebă preşedintele. 

— Cum? I l-am turnat în pahar şi gata. 

— Pentru ce i l-ai dat? 

Maslova, fără să răspundă, oftă adânc. 

— Tot nu voia să-mi dea drumul să plec, începu ea, după 
un răstimp de tăcere, şi eu eram obosită moartă din pricina 
lui. Am ieşit pe coridor şi i-am spus lui Simon Mihailovici: 


„De m-ar lăsa să plec. Sunt obosită”. Mihailovici mi-a spus: 
„Şi noi ne-am săturat de el. Ne-am gândit să-i dăm un praf 
de dormit. O să adoarmă şi ai să pleci”. l-am spus: „Bine”. 
Am crezut că nu-i face nici un rău. Mi l-a dat apoi într-un 
pliculeţ. Când am intrat în odaie, el stătea culcat după 
paravan şi mi-a cerut de îndată să-i dau coniac. Am luat de 
pe masă sticlă cu şampanie, am umplut două pahare, 
pentru mine şi pentru el, iar în paharul lui am turnat praful 
şi i l-am dat. Să fi ştiut ce era, il-aş fi dat eu? 

— Dar cum de a ajuns inelul lui la dumneata? întrebă 
preşedintele. 

— Inelul mi l-a dăruit el însuşi. 

— Când ţi l-a dăruit? 

— Când am venit cu el la hotel, am vrut să plec, iar el mi-a 
dat una în cap şi mi-a rupt pieptenele. M-am supărat şi am 
vrut să ies pe uşă. Atunci şi-a scos inelul de pe deget şi mi l- 
a dat, ca să rămân cu el, explică ea. 

În clipa aceea, substitutul de procuror se săltă iarăşi pe 
jumătate şi, cu acelaşi aer de prefăcută naivitate, ceru voie 
să mai pună câteva întrebări. Primind dreptul la cuvânt, îşi 
lăsă bărbia peste gulerul înfirat al tunicii şi întrebă: 

— Aş vrea să ştiu cât timp a întârziat acuzata în odaia 
negustorului Smelkov? 

Pe Maslova o cuprinse iarăşi teama. Plimbându-şi 
neliniştită privirea de la substitutul de procuror la 
preşedinte, spuse repede: 

— Nu ţin minte cât timp. 

— Dar nu ţine cumva minte acuzata dacă, ieşind de la 
negustorul Smelkov, a mai intrat undeva înainte de a părăsi 
hotelul? 

Maslova se gândi. 

— Am intrat în odaia de alături, care era liberă, spuse ea. 

— Şi pentru ce ai intrat acolo? întrebă substitutul de 
procuror, cu însufleţire, adresându-i-se de-a dreptul 
acuzatei. 


— Am intrat să-mi potrivesc ţinuta şi să aştept până vine 
birja. 

— Kartinkin a intrat şi el acolo cu acuzata, sau nu? 

— A intrat şi el. 

— Pentru ce a intrat şi el? 

— Mai rămăsese şampanie de la negustor şi am băut-o 
împreună. 

— Aşa, aţi băut-o împreună. Foarte bine. Dar a stat de 
vorbă acuzata cu Simon? Şi despre ce a vorbit? 

Maslova se încruntă deodată, se făcu roşie ca focul şi 
spuse iute: 

— Ce-am vorbit? N-am vorbit nimic. Am spus tot ce s-a 
întâmplat. Altceva nu ştiu nimic. Faceţi cu mine ce vreţi. N- 
am nici o vină şi gata. 

— Nu mai am de pus nici o întrebare, îi spuse substitutul 
de procuror preşedintelui şi, ridicându-şi parcă nefiresc 
umerii, începu să noteze în conspectul rechizitoriului său 
mărturisirea acuzatei că a intrat cu Simon într-o odaie 
liberă a hotelului. 

Se făcu tăcere. 

— Nu mai ai nimic de spus? 

— Am spus tot, răspunse ea oftând şi se aşeză pe bancă. 

Preşedintele notă ceva pe hârtie, apoi, după ce-l ascultă pe 
judecătorul din stânga sa, care-i şoptea ceva la ureche, 
anunţă o pauză de zece minute, se ridică grăbit în picioare 
şi părăsi sala. Judecătorul din stânga, acel magistrat înalt, 
bărbos, cu ochii mari şi blânzi, îi comunicase preşedintelui 
că îl cam supără stomacul şi ar vrea să-şi facă masaj şi să ia 
nişte picături. Din această pricină se suspendase şedinţa. 

După judecători, se ridicară şi juraţii, avocaţii, martorii şi, 
cu plăcută convingere că au îndeplinit deja în parte 
misiunea lor foarte importantă, începură să se plimbe de 
colo-colo. 

Nehliudov se duse în odaia juraţilor şi se aşeză la 
fereastră. 

XII. 


Da, era Katiuşa. 

Relaţiile dintre Nehliudov şi Katiuşa fuseseră următoarele: 

Nehliudov o văzuse întâia dată pe Katiuşa pe când era 
student în anul al treilea, în timpul unei veri petrecute la 
moşia mătuşilor sale, ca să-şi scrie teza despre proprietatea 
privată asupra pământului. De obicei, el şi sora sa se 
duceau vara cu mama lor la moşia acesteia din apropierea 
Moscovei. În anul acela însă sora lui se căsătorise, iar 
maică-sa plecase pentru o cură de ape minerale în 
străinătate. Nehliudov, trebuind să-şi scrie lucrarea, a 
hotărât să-şi petreacă vara la ţară, la mătuşi. La moşioara 
lor retrasă era linişte şi nu erau distracţii, iar mătuşile îşi 
iubeau cu duioşie nepotul şi moştenitorul. Şi el le iubea şi-i 
plăcea viaţa lor simplă şi de modă veche. 

În acea vară petrecută la mătuşi, Nehliudov se afla în acea 
stare de exaltare prin care trece un tânăr când ajunge 
pentru întâia oară să-şi dea seama prin el însuşi, nu din 
spusele altora, de frumuseţea şi valoarea vieţii, de toată 
însemnătatea menirii pe care o are omul în lume, de 
posibilitatea unei neîncetate desăvârşiri, a sa proprie şi a 
întregii omeniri, şi se dăruieşte acestei misiuni, nu numai cu 
nădejdea, ci şi cu credinţa deplină că va atinge perfecțiunea 
visată. În acelaşi an, fiind încă la universitate, citise Statica 
socială a lui Spencer şi concepţia acestuia despre 
proprietatea privată a pământului făcuse asupra lui o 
puternică impresie, mai ales din pricină că el însuşi era fiul 
unei mari latifundiare. Tatăl lui nu fusese un om bogat, 
mama sa însă primise ca zestre aproape zece mii de 
deseatined de pământ. Pentru întâia oară pricepuse el 
atunci toată cruzimea şi inechitatea proprietăţii private 
asupra pământului şi, fiind unul dintre acei oameni pentru 
care jertfa în numele unor imperative morale este cea mai 
înaltă satisfacţie spirituală, hotări să nu se folosească de 
dreptul lui de proprietate asupra pământului şi împărţi 
chiar atunci ţăranilor tot lotul moştenit de la tatăl său. 
Aceasta fu şi tema lucrării sale. 


În acel an, viaţa pe care o ducea la ţară, la mătuşile sale, 
se desfăşura cam aşa: se scula foarte devreme, uneori chiar 
de la trei dimineaţa, şi, înainte de răsăritul soarelui, se 
ducea să se scalde în râul de la poalele dealului, deseori 
învăluit în negura dimineţii; se întorcea acasă când iarba şi 
florile erau încă pline de rouă. Câteodată, dimineaţa, după 
ce-şi bea cafeaua, se aşeza la scris sau îşi consulta sursele 
bibliografice, deseori însă, în loc să scrie sau să citească, 
pleca iarăşi de acasă, să hoinărească pe câmp sau prin 
pădure. Înainte de masă trăgea un pui de somn pe undeva 
prin grădină, la masă, plin de voioşie, îşi înveselea mătuşile, 
apoi călărea sau se plimba cu barca, iar seara citea sau 
şedea cu mătuşile, făcând pasienţe. Deseori nopţile, mai 
ales în cele cu lună, nu putea să doarmă, tulburat de 
intensitatea bucuriei de a trăi, şi de multe ori se plimba prin 
grădină până în zori cu gândurile şi visurile lui. 

Aşa a trecut prima lună a vizitei sale la mătuşi, în care a 
dus o viaţă fericită şi liniştită la moşia lor, fără s-o bage 
deloc în seamă pe Katiuşa, fata sprintenă şi cu ochi negri, 
jumătate copil de suflet, jumătate slujnică. 

Pe atunci, Nehliudov, crescut sub aripa protectoare a 
mamei sale, era la nouăsprezece ani ai, săi un tânăr plin de 
candoare. Visa la femeie numai în calitatea ei de viitoare 
soţie. Orice femeie care, în concepţia sa, nu i-ar fi putut 
deveni soţie era pentru el nu o femeie, ci pur şi simplu o 
fiinţă omenească. S-a întâmplat însă, ca în vara aceea, să 
vină de Înălţare la mătuşile lui o vecină de moşie cu copiii 
ei: două domnişoare şi un băiat, licean, împreună cu un 
tânăr pictor, oaspetele lor, de obârşie ţăran. 

După ceai, cei tineri au ieşit pe pajiştea cosită din faţa 
casei, să se joace,de-a prinselea”10. O luară şi pe Katiuşa cu 
ei. Schimbând de câteva ori partenera, lui Nehliudov îi veni 
rândul să alerge cu ea. Întotdeauna îi făcuse plăcere s-o 
vadă, dar nici nu-i trecea prin minte că între ei ar putea 
exista relaţii mai deosebite. 


— Ei, pe ăştia doi nu mai e chip să-i prinzi - doar dacă s-ar 
împiedica de ceva - spuse pictorul cel vesel, al cărui rând 
era să prindă pe unul din cei doi,fugari”. Flăcăul alerga 
foarte iute cu picioarele lui scurte şi strâmbe, dar vânjoase, 
de ţăran. 

— Dumneata să nu ne prinzi?! 

Unu, doi, trei! bătură cu toţii de trei ori din palme. 

Abia stăpânindu-şi râsul, Katiuşa schimbă locul cu 
Nehliudov, îi strânse palma mare în mâna ei mica şi aspră şi 
porni în goană spre stânga, fâşiind din fusta scrobită. 

Nehliudov alerga şi el iute şi, nevrând să se lase bătut de 
pictor, se avântă cu mare iuţeală spre dreapta. Când se uită 
înapoi, îl văzu pe pictor urmărind-o pe Katiuşa, dar dânsa, 
mişcându-şi iute picioarele tinere şi zvelte, nu se lăsa, 
îndreptându-se tot mai mult spre stânga. Înaintea lor se 
vedeau nişte tufe de liliac, îndărătul cărora nu ajunsese 
nimeni până atunci. Katiuşa îi arunca o privire lui Nehliudov 
şi-i făcu semn cu capul să se întâlnească în dosul tufelor. El 
pricepu şi alergă într-acolo. Dacă se prindeau iar de mână, 
erau scăpaţi de urmărire, aşa era jocul. În spatele tufelor se 
găsea însă un mic şanţ, plin de urzici, pe care Nehliudov nu- 
l ştia, aşa că se împiedica şi căzu, urzicându-şi mâinile şi 
udându-le de rouă. Se ridică însă îndată râzând şi alergă pe 
loc drept. 

Katiuşa, strălucind de zâmbet, cu ochii negri ca mura 
umedă, zbură în întâmpinarea lui. Se întâlniră şi-şi 
strânseră mâinile. 

— V-aţi urzicat, mi se pare, spuse ea, gâfâind şi zâmbind, 
în timp ce-şi îndreptă cu mâna liberă cosiţa şi-l privea în 
ochi, de jos în sus. 

— N-am ştiut că e un şanţ aici, spuse zâmbind şi el, 
nelăsând mâna ei dintr-alui. 

Ea făcu încă un pas spre el, iar el, fără să ştie cum de s-a 
întâmplat, îşi lipi obrazul de alei; ea nu se feri, iar elîi 
strânse mai tare mâna şi o sărută pe gură. 


— Ia te uită! spuse ea şi, smulgându-şi cu o mişcare iute 
mâna, o zbughi. 

Trecând pe lângă o tufă de liliac alb, rupse două rămurele 
cu florile aproape scuturate şi, lovindu-se cu ele peste 
obrajii aprinşi, se mai uită o dată înapoi la el, apoi alergă 
spre jucători, fluturându-şi braţele. 

Din acea clipa atitudinea celor doi tineri unul faţă de altul 
se schimbă, şi între ei se statorniciră acele relaţii deosebite 
ce se înfiripă de obicei între un tânăr curat şi o fată tot atât 
de curată, ce se simt atraşi unul spre altul. 

De cum intra Katiuşa în odaie, sau era destul ca Nehliudov 
să-i zărească de departe şorţul alb, şi îndată totul în jur îi 
apărea scăldat în soare, mai demn de interes, mai vesel, 
mai de seamă şi i se umplea sufletul de bucurie. La fel 
simţea şi ea. Şi nu numai prezenţa şi apropierea Katiuşei îl 
făcea să simtă astfel, dar chiar numai gândul că ea există. 
Acelaşi lucru se întâmpla şi cu ea. Dacă Nehliudov primea 
vreo scrisoare neplăcută de la mama lui sau întâmpina 
greutăţi la lucrarea sa, ori îl încerca acea melancolie fără 
pricină, cum li se întâmplă celor tineri, era destul să-şi 
aducă aminte că există Katiuşa, că are s-o vadă, şi de îndată 
se însenina. 

Katiuşa avea multe de făcut în casă, dar ştia să-şi 
rostuiască astfel treburile, încât să aibă răgaz şi pentru 
citit. Nehliudov îi dădu cărţi de Dostoievski şi de 
Turgheniev, pe care abia atunci le citise şi el. Cel mai mult îi 
plăcuse Katiuşei, Acalmie de Turgheniev. Stăteau de vorbă 
pe apucate: în coridor, pe balcon, întâlnindu-se întâmplător, 
în curte şi uneori în odăiţa bătrânei slujnice a mătuşilor, 
Matriona Pavlovna, cu care locuia Katiuşa şi unde 
Nehliudov venea câteodată să bea ceai. Aceste discuţii, de 
faţă fiind şi Matriona Pavlovna, erau cele mai plăcute. Să 
stea de vorbă când erau singuri era mai greu. Îndată ochii 
începeau să spună cu totul altceva decât spuneau buzele, 
ceva cu mult mai însemnat, şi atunci ei amuţeau, cuprinşi 
de un fel de teamă nelămurită, şi se grăbeau să se despartă. 


Relaţiile acestea dintre Nehliudov şi Katiuşa au ţinut toată 
vara cât a stat el la mătuşile sale. Amândouă au băgat de 
seamă, s-au speriat chiar şi i-au scris în străinătate 
prinţesei Elena Ivanovna, mama lui Nehliudov. Mătugşa lui, 
Maria Ivanovna, se temea de vreo legătura erotică între el 
şi Katiuşa. Spaima ei era însă neîntemeiată; Nehliudov, fără 
să ştie nici el, nutrea pentru Katiuşa o dragoste inocentă şi 
această dragoste era cea mai bună pavăză. Nu numai că nu 
simţea dorinţa de a o poseda fizic, dar se îngrozea chiar la 
gândul acesta. În schimb temerile romanticei Sofia 
Ivanovna, că Dmitri, cu firea lui integră şi hotărâtă, iubind 
fata, să nu vrea cumva să o ia de soţie, fără să ţină seamă 
de originea şi situaţia ei, erau mult mai îndreptăţite. 

Întrucât dacă Nehliudov şi-ar fi dat limpede seama atunci 
de iubirea lui pentru Katiuşa şi mai ales dacă ar fi încercat 
cineva atunci să-l convingă că nu poate şi nu trebuie să-şi 
unească soarta cu o asemenea fată, s-ar fi putut foarte bine 
întâmpla ca el, cu firea lui hotărâtă şi loială, să-şi fi spus că 
nimic nu-l poate împiedica de a se căsători cu o fată pe care 
o iubeşte, oricine ar fi ea. Mătuşile însă nu îi vorbiră 
niciodată despre temerile lor şi el plecă fără să-şi dea bine 
seamă de iubirea lui pentru Katiuşa. 

Era încredinţat că sentimentul pe care-l avea pentru ea 
era una dintre manifestările bucuriei de a trăi, care îi 
covârşea fiinţa şi pe care o împărtăşea şi această fată 
plăcută şi veselă. Dar în clipa plecării sale, când Katiuşa 
stătea pe treptele casei împreună cu mătuşile şi-l petrecea 
cu ochii ei negri, plini de lacrimi, care priveau niţel saşiu, 
simţi totuşi că lasă în urma lui ceva minunat şi drag, pe care 
nu-l va mai regăsi niciodată. Şi o tristeţe adâncă îi potopi 
sufletul. 

— Rămâi cu bine, Katiuşa! Îţi mulţumesc pentru toate, 
spuse el peste boneta Sofiei Ivanovna, aşezându-se în 
trăsură. 

— Cu bine, Dmitri Ivanovici, răspunse ea, cu vocea ei 
plăcută, mângâietoare, stăpânindu-şi lacrimile ce-i umpleau 


ochii, şi fugi în coridor, unde putea să plângă în voie. 

XIII. 

Trecură trei ani, în care Nehliudov n-a mai văzut-o pe 
Katiuşa. O reîntâlni abia când, tocmai ieşit proaspăt ofiţer, 
în drum spre regiment se abătu din nou pe la mătuşile sale; 
acum însă nu mai semăna deloc cu tânărul care îşi 
petrecuse, cu trei ani în urmă, o vară la moşia lor. 

Pe atunci fusese un tânăr cinstit, plin de abnegaţie, gata să 
se jertfească pentru o cauză dreaptă; acum era un egoist, 
pervertit şi rafinat, care nu-şi iubea decât propria 
desfătare. Pe atunci, lumea făcută de Dumnezeu îi părea o 
mare taină, pe care se străduia, cu bucurie şi încântare, s-o 
pătrundă; acum, totul în viaţă îi părea simplu şi limpede, 
determinat de condiţiile în care trăia. Pe atunci, simţea cât 
de însemnată şi de necesară este pentru el legătura cu 
natura şi cu oamenii care au trăit, au gândit şi au simţit 
înaintea lui - filosofii, poeţii; acum, însemnate şi necesare îi 
păreau instituţiile omeneşti şi legăturile cu camarazii. Pe 
atunci, femeia îi părea o fiinţă misterioasă şi fermecătoare, 
al cărei farmec se năştea tocmai din misterul ce o învăluia; 
acum, femeia, orice femeie, afară de cele din familia lui sau 
de soțiile prietenilor săi, avea pentru el o însemnătate 
foarte limpede: femeia era una dintre cele mai desăvârşite 
unelte pentru obţinerea unor desfătări din care apucase să 
guste. Pe atunci nu-i trebuiau bani: s-ar fi putut mulţumi cu 
mai puţin de o treime din ce-i dădea mama lui, fusese în 
stare să renunţe la moşia pe care i-o lăsase tatăl său şi să o 
împartă ţăranilor; acum, nu-i mai ajungeau cele 1500 de 
ruble pe care le primea lunar de la maică-sa şi i se întâmpla 
chiar să aibă un schimb de vorbe neplăcute cu dânsa din 
pricina asta. Pe atunci, considera că fiinţa lui spirituală este 
eul lui adevărat; acum, socotea că animalul sănătos şi 
puternic din el reprezintă adevărata lui fiinţă. 

Şi toată această îngrozitoare schimbare se petrecuse în el 
numai din pricină că încetase de a mai avea încredere în 
sine însuşi şi începuse să creadă în ceilalţi. Şi asta pentru că 


a trăi crezând în sine însuşi îi era mult prea greu: ar fi 
trebuit să rezolve fiecare problemă nu după cerința eului 
său animalic, veşnic în goană după plăceri superficiale, ci 
aproape totdeauna împotriva lui; iar având încredere în 
ceilalţi, nu trebuia să hotărască nimic, fiindcă totul era gata 
hotărât totdeauna împotriva eului său spiritual şi în folosul 
celui animalic. Mai mult, crezând în sine însuşi, era mereu 
dezaprobat de oameni, pe când, dacă avea încredere în 
ceilalţi, avea şi încuviințarea celor din jur. 

Aşa, de pildă, pe vremea când Nehliudov gândea, citea, 
vorbea despre Dumnezeu, despre dreptate, bogăţie şi 
sărăcie, toţi cei din preajma lui găseau că-i nelalocul lui, ba- 
i chiar puţin ridicol, iar mama şi mătuşa lui îi spuneau cu 
binevoitoare ironie: notre cher philosophel1 

; pe câtă vreme când citea romane, spunea anecdote 
piperate, se ducea la teatrul francez să vadă vodeviluri 
caraghioase, despre care povestea apoi cu mult haz, toată 
lumea îl lăuda şi îl încuraja. Pe vremea când socotea că 
trebuie să fie cumpătat, purta o manta mai veche şi nu bea 
vinaţuri, cei din jur luau asta drept o ciudăţenie de-a lui sau 
drept dorinţa de a epata prin originalitate, şi dimpotrivă, 
când cheltuia o avere pentru vânătoare sau pentru 
mobilarea unui birou luxos şi extravagant, toţi îi lăudau 
gustul şi-i dăruiau lucruri de mare preţ. Pe vremea când era 
cast şi voia să rămână astfel până la însurătoare, rudele se 
arătau îngrijorate de sănătatea lui, încât mama lui mai 
degrabă se bucură aflând că fiul său a devenit un bărbat 
adevărat şi că i-a suflat unui prieten pe o oarecare 
franţuzoaică, iar la episodul cu Katiuşa şi la eventualitatea 
că Nehliudov să fi dorit să se însoare cu ea, prinţesa-mamă 
nu se putea gândi decât cu groază. 

Tot aşa se întâmplase şi atunci când Nehliudov, ajuns la 
majorat, dăruise ţăranilor moşioara moştenită de la tată- 
său, fiindcă socotea proprietatea privată asupra pământului 
o nedreptate; fapta aceasta îi uluise pe mama lui şi pe 
neamurile sale mai apropiate şi fusese obiectul dojenilor şi 


al veşnicelor glume din partea tuturor celorlalte rubedenii. 

I se spunea întruna că ţăranii cărora le dăduse pământ nu 
numai că nu se îmbogăţiseră, ci dimpotrivă, ajunseseră şi 
mai săraci, pentru ca deschiseseră trei cârciumioare şi nu-şi 
mai vedeau deloc de treabă. În schimb, când Nehliudov 
intră în regimentul de gardă şi cheltui în petreceri şi la cărţi 
împreună cu aristocraticii lui prieteni atâţia bani încât 
Elena Ivanovna fu nevoită să-şi retragă o parte din capital, 
faptul acesta o necăji prea puţin pentru că socotea că e 
firesc şi chiar bine să se vaccineze împotriva acestor 
nebunii de tânăr într-o societate aleasă. 

La început, Nehliudov încercase să lupte, dar lupta era 
neînchipuit de grea pentru că tot ce el socotea bun, pe când 
credea încă în sine însuşi, ceilalţi socoteau că-i rău şi 
dimpotrivă tot ce el considera rău, cei din jurul lui 
considerau bun. Până la urmă, Nehliudov se dădu bătut, 
încetă să mai creadă în sine însuşi şi începu să creadă în 
ceilalţi. La început renunţarea îi provocase un sentiment de 
nemulţumire, dar această stare sufletească nu ţinu prea 
mult; foarte curând Nehliudov, care tot pe atunci începuse 
să fumeze şi să bea, încetă să se mai simtă nemulţumit, ba 
chiar dimpotrivă încerca o mare uşurare. 

Astfel Nehliudov cu firea lui pătimaşă se dădu cu totul 
acestei vieţi noi, care se bucură de aprobarea tuturor celor 
din jur şi înăbuşi în el acel glas lăuntric care cerea altceva. 
Totul începuse după mutarea lui la Petersburg, culminând 
la intrarea lui în armată. 

În general, slujba în armată îi strică pe oameni, punându-i 
în condiţiile unui huzur desăvârşit, adică ale unei lipse 
totale de muncă raţională şi folositoare, eliberându-i în 
acelaşi timp de îndatoririle comune tuturor oamenilor, în 
schimbul cărora le oferă numai onoarea convenţională a 
regimentului, a uniformei, a drapelului, şi, pe de o parte, o 
putere nelimitată asupra altor oameni, iar pe de altă parte 
o supunere de robi faţă de superiori. Dar, când la această 
pervertire a omului de către serviciul militar, cu onoarea 


uniformei şi a drapelului, cu îngăduirea siluirii şi a uciderii 
pe care le aduce cu sine, se mai adaugă şi pervertirea prin 
bogăţie şi prin înrudire cu familia imperială, aşa cum se 
întâmplă în mediul regimentelor de gardă, ai căror ofiţeri 
sunt recrutaţi numai din familiile bogate şi vestite, atunci 
oamenii care cad sub influenţa acestei pervertiri ajung într- 
o stare de egoism vecin cu nebunia. Într-o astfel de stare se 
găsea şi Nehliudov de când intrase în serviciul militar şi 
începuse să duca o viaţă similară cu a camarazilor lui. 

Tot ce avea de făcut era ca - îmbrăcat într-o uniformă 
impecabilă, bine periată, nu de el, ci de alţii, cu o casca şi cu 
arme fabricate, lustruite şi înmânate de asemenea de alţii - 
să călărească pe un armăsar falnic, crescut, dresat şi 
îngrijit tot de alţii, la instrucţie sau la paradă, laolaltă cu 
camarazii întru totul asemenea lui, să galopeze învârtind 
sabia în aer, să tragă focuri de puşca şi să-i înveţe pe alţii să 
facă acelaşi Jucru. Altă treabă nu aveau, şi oamenii cei mai 
sus-puşi, tineri său bătrâni, însuşi împăratul cu toţi cei din 
preajma lui nu numai că încuviinţau această meserie, dar 
chiar o lăudau şi le mulţumeau celor care se îndeletniceau 
cu ea. Pe lângă aceasta, ofiţerii socoteau că e corect şi chiar 
important, după instrucţie, să se adune în cluburi ofiţereşti 
sau la restaurantele cele mai de lux, ca să mănânce şi mai 
ales să bea împreună, risipind cu nemiluita banii care le 
veneau de-a gata, ca din cer; apoi urmau teatrele, balurile, 
femeile, apoi iar călăritul, învârtitul săbiilor, galopurile şi iar 
aruncatul banilor, băutura, jocul de cărţi, femeile. 

Felul acesta de viaţă îi strică în chip deosebit pe militari, 
căci, dacă un civil duce un asemenea trai, nu se poate în 
adâncul sufletului său să nu se ruşineze de ceea ce face. Pe 
când militarii socotesc că e firesc să se poarte astfel, ba 
chiar se laudă şi se mândresc cu felul lor de viaţă, mai cu 
seamă pe timp de război, ceea ce s-a întâmplat şi cu 
Nehliudov, care a intrat în armată după ce Rusia declarase 
război Turciei. „Suntem gata să ne jertfim viaţa în război şi 
prin urmare traiul vesel şi lipsit de griji pe care-l ducem nu 


numai că ni se poate ierta, dar ne este chiar neapărat 
necesar. De aceea trăim astfel.” 

Asemenea gânduri nedesluşite erau în mintea lui 
Nehliudov în această perioadă a vieţii sale; era bucuros că 
se eliberase de toate constrângerile morale cu care se 
îngrădise până atunci şi trăia într-o stare continuă de 
egoism nebunesc. 

În starea aceasta se găsea când se întoarse după trei ani 
să-şi revadă mătuşile. 

XIV. 

Nehliudov se abătu pe la mătuşi pentru că moşia lor era 
chiar în drumul lui spre regimentul pe care trebuia să-l 
ajungă din urmă, şi apoi pentru că ele îl rugaseră mult să le 
facă o vizită; dar mai ales să o revadă pe Katiuşa. Poate că 
în sufletul său se şi înfiripase un gând nesăbuit în privinţa 
fetei, sugerat de instinctul animalic care domnea acum în 
el, dar Nehliudov nu-şi dădu seama, el voia numai să mai 
ajungă o dată în locurile unde fusese cândva atât de fericit, 
să-şi revadă mătuşile un pic ridicole, dar simpatice şi 
cumsecade, care-l înconjurau întotdeauna, fără ca el să 
observe, cu dragoste şi admiraţie, şi s-o mai zărească o dată 
pe drăgălaşa Katiuşa, căreia îi păstra în suflet o amintire 
atât de plăcută. 

Sosi la mătuşile lui pe la sfârşitul lui martie, în Vinerea 
Mare, pe o ploaie torențială ce desfundase drumul; era ud 
până la piele şi îngheţat, dar voios şi exuberant, ca mai 
totdeauna în acea vreme. „Oare mai e la ele Katiuşa?” se 
întreba Nehliudov intrând cu echipajul în ograda 
străvechiului conac împrejmuită de un zid de cărămidă şi 
plină de zăpada căzută de pe acoperişuri. Se aşteptase s-o 
vadă alergând să-l întâmpine la auzul zurgălăilor, dar în 
locul ei se iviseră la intrarea de din dos două femei 
desculţe, cu poalele în brâu şi cu câte o găleată în mână, 
care spălau podelele. Katiuşa nu se arată nici la intrarea 
principală. Îi ieşi înainte numai Tihon, lacheul, cu un şorţ 
peste haină, ocupat şi el, se vede, cu curăţenia casei. În 


antreu îl primi Sofia Ivanovna, în rochie de mătase şi cu o 
bonetă pe cap. 

— Ce drăguţ din partea ta că ai venit! spuse ea, 
sărutându-l. Maşa se simte slăbită: s-a obosit la biserică. 
Ne-am împărtăşit. 

— Să vă fie de bine, tanti Sofia, răspunse Nehliudov, 
sărutând mâinile Sofiei Ivanovna. Ah, iartă-mă, te-am udat! 

— Du-te în odaia ta. Eşti ud leoarcă. Şi ce mustăţi ţi-au 
crescut!... Katiuşa, Katiuşa! Fă-i repede o cafea! 

— Numaidecât! Răspunse din coridor un glas plăcut şi 
bine cunoscut. 

Şi inima lui Nehliudov zvâcni de bucurie.,E aici!”. Parcă s- 
ar fi arătat soarele printre nori. Nehliudov, urmat de Tihon, 
se îndreptă voios spre fosta lui odaie să se schimbe. 

Îi stătea pe buze să-l întrebe pe Tihon de Katiuşa: Ce mai 
face? Cum o duce? Nu cumva se mărită? Dar Tihon era atât 
de respectuos şi de grav, stărui atât de mult să-i toarne 
chiar el apă ca să se spele pe mâini, încât Nehliudov nu se 
încumetă să-l întrebe de Katiuşa şi se mulţumi să se 
intereseze numai de nepoţii lui, de bătrânul armăsar al 
fratelui său şi de Polkan, dulăul din curte. Toţi erau bine 
sănătoşi, în afară de Polkan, care turbase anul trecut. 

Nehliudov tocmai îşi lepădase hainele ude şi începuse să 
se îmbrace, când auzi pe coridor nişte paşi repezi şi apoi o 
bătaie în uşă. Şi paşii şi bătaia în uşă îi erau cunoscute. 
Numai ea umbla şi bătea aşa. 

Nehliudov îşi aruncă repede pe umeri mantaua udă şi se 
apropie de uşă. 

— Intră! 

Era ea, Katiuşa; neschimbată, doar parca şi mai drăgălaşă. 
Ochii ei negri, nevinovaţi, plini de zâmbet şi puţin saşii, 
priveau ca înainte, de jos în sus. Şi tot ca atunci, purta un 
şorţ alb şi curat. Aducea din partea mătuşilor un săpun 
parfumat, abia despachetat, şi două prosoape: unul mare, 
rusesc, celălalt pluşat; şi săpunul neatins, cu literele lui 
frumos gravate, şi ştergarele, şi Katiuşa însăşi erau la fel de 


LLA 


curate, proaspete, neatinse şi plăcute. Buzele ei dragi, 
plinuţe şi roşii, se încreţeau într-un zâmbet reţinut de 
bucurie nemăsurată, întocmai cum se întâmpla în trecut, de 
câte ori îl întâlnea. 

— Bine aţi venit, Dmitri Ivanovici! rosti Katiuşa cu sfială şi 
se îmbujoră toată. 

— Bine te-am găsit... v-am găsit, începu el, neştiind dacă 
se cuvine s-o tutuiască, şi se îmbujoră la fel ca şi dânsa. Eşti 
bine, sănătoasă? 

— Mulţumim lui Dumnezeu!... Iaca, v-a trimis mătuşa 
dumneavoastră un săpun cu miros de trandafir, cel care vă 
place mai mult, spuse fata, aşezând săpunul pe masă şi 
prosoapele pe spetezele jilţurilor. 

— Dumnealor au tot ce le trebuie, spuse Tihon, apărând 
independenţa musafirului şi arătând cu mândrie trusa 
mare, deschisă, a Lui Nehliudov, cu capace de argint şi cu o 
sumedenie de sticluţe, perii, pomezi, parfumuri şi tot soiul 
de obiecte de toaletă. 

— Mulţumeşte-i, te rog, mătuşii din partea mea. O, ce bine- 
mi pare c-am venit! mai spuse Nehliudov, simţindu-şi 
sufletul potopit de aceeaşi lumină şi duioşie ca în trecut. 

Fata zâmbi la vorbele lui şi ieşi din odaie. 

Mătuşile, care totdeauna îl iubiseră pe Nehliudov, îl 
primiră de data aceasta cu şi mai multă dragoste ca de 
obicei. Dmitri pleca la război, unde putea fi rănit, ucis. Şi 
gândul acesta le tulbura. 

Nehliudov avusese de gând să stea la mătuşi numai o zi şi 
o noapte, dar, revăzând-o pe Katiuşa, hotări să rămână încă 
două zile, să sărbătorească Paştele împreună cu ele, şi-i 
dădu o telegramă lui Schonbock, prietenul şi camaradul său 
de regiment cu care trebuia să se întâlnească la Odesa, 
poftindu-l să vină şi el la conac. 

Din clipa când Nehliudov o revăzu pe Katiuşa, vechiul 
sentiment pe care-l avusese cândva pentru ea se redeşteptă 
în sufletul lui. Acum, ca şi odinioară, nu putea să vadă fără 
emoție şorţul alb al fetei, nici să-i audă paşii, glasul sau 


râsul, fără să tresară de bucurie; nu putea să se uite în ochii 
ei negri ca mura umedă, fără un sentiment de duioşie, mai 
cu seamă când ea zâmbea; dar mai ales nu putea să vadă 
fără tulburare cum roşea de câte ori se întâlneau. Simţea că 
este îndrăgostit, dar nu ca odinioară, când dragostea lui era 
pentru el o taină, pe care nu îndrăznea să şi-o 
mărturisească, şi când era încredinţat că nu poţi iubi decât 
o singură dată în viaţa; acum ştia că e îndrăgostit şi se 
bucura de această dragoste, presimţind nelămurit - deşi 
căuta să-şi ascundă acest lucru - ce însemna iubirea şi la ce 
anume putea să-l ducă. 

În Nehliudov, ca de altminteri în orice fiinţă umană, 
vieţuiau doi oameni: unul - spiritual, năzuind spre un bine 
care să fie şi binele celorlalţi; celalalt - animalic, căutând 
să-i fie bine numai lui personal şi care pentru asta ar fi fost 
în stare să jertfească binele întregii omeniri. În acea 
perioada de egoism vecin cu nebunia, în care ajunsese 
datorită vieţii de la Petersburg şi din armată, omul-animal 
domnea în el şi înăbuşise cu desăvârşire pe cel al spiritului. 
Dar de îndată ce o văzu pe Katiuşa şi sentimentul din trecut 
reînvie în sufletul lui, omul spiritual din el prinse viaţă şi 
începu să-şi ceară drepturile. Din clipa aceea, în fiinţa lui 
Nehliudov se porni o luptă inconştientă, care ţinu tot timpul 
celor două zile până la Paşte. 

În adâncul inimii, ştia că ar trebui să plece, că n-avea rost 
să mai zăbovească la mătuşi, ştia că nu putea să iasă nimic 
bun din asta, dar era cuprins de o bucurie şi de o plăcere 
atât de mari, că nu voia să se gândească la nimic şi rămase 
la conac. 

Sâmbătă seara, în ajunul Sfintei învieri a lui Christos, 
preotul cu diaconul şi cu dascălul parohiei veniră cu sania, 
străbătând cu greu - după chiar spusele lor - băltoacele şi 
drumul pe alocurea rămas fără zăpadă de-a lungul celor 
trei verste care despărţeau biserica de conacul mătuşilor, 
ca să slujească învierea. 


Nehliudov ascultă toată slujba, împreună cu cele două 
mătuşi şi cu slugile de la conac, tot trăgând cu coada 
ochiului la Katiuşa, care stătea lângă uşă şi aducea 
cădelniţa; apoi, după ce îi îmbrăţişă pe preot şi pe mătuşile 
sale cum cere datina, spunându-le „Christos a înviat”, se 
pregătea tocmai să meargă la culcare, când auzi pe coridor 
că Matriona Pavlovna, bătrâna cameristă a Mariei Ivanovna, 
împreună cu Katiuşa se duc la biserică pentru a sfinţi 
cozonacii şi pasca. „Merg şi eu”, îşi zise Nehliudov. 

Drumul până la biserică era atât de desfundat, că nu era 
chip să-l străbaţi nici cu carul şi nici cu sania; de aceea 
Nehliudov, care poruncea la conacul mătuşilor sale ca la el 
acasă, ceru să fie înşeuat armăsarul de călărie, poreclit 
„calul fratelui” şi, în loc să se culce, se îmbrăcă într-o tunică 
strălucitoare, cu pantaloni de călărie strâns lipiţi pe coapse, 
îşi puse mantaua, încălecă pe bătrânul armăsar prea bine 
hrănit şi greoi, care necheza întruna, şi o pomi în noapte, 
prin zăpadă şi băltoace, spre biserică. 

XV. 

Această noapte de înviere a rămas pentru Nehliudov una 
dintre cele mai luminoase şi mai vii amintiri din viaţa lui. 

Când, în bezna nopţii luminată pe alocurea de licăritul slab 
al zăpezii, ajunse la biserica şi intră în curte, plescăind prin 
băltoace cu armăsarul care îşi mişca urechile ciulite, speriat 
de opaiţele aprinse de jur împrejurul clădirii, slujba 
începuse. 

Ţăranii, de îndată ce-l recunoscură pe nepotul Mariei 
Ivanovna, îl călăuziră spre un loc mai uscat, unde să poată 
descăleca, îi luară calul ca să-l priponească şi îl conduseră 
înăuntru. Biserica gemea de enoriaşi în straie de 
sărbătoare. 

În dreapta erau ţăranii: bătrânii gătiţi cu sumane de şiac, 
cu opinci şi obiele albe, curate; cei tineri cu caftane noi de 
postav, încinşi cu brâie viu colorate, şi cu cizme. În stânga 
erau femeile cu broboade roşii de mătase, cu podiovci de 
catifea încreţite la brâu şi mâneci roşii-aprinse, cu fuste 


albastre, verzi, roşii sau pestriţe; în picioare purtau ghete 
ţintuite. În spatele lor stăteau băbuţele, modest îmbrăcate 
cu broboade albe şi caftane sure, cu catrinţe străvechi şi cu 
ghete sau cu opinci noi. Între cele tinere şi cele bătrâne 
erau rânduiţi copiii, frumos gătiţi, cu părul dat cu ulei. 
Bărbaţii îşi făceau cruce şi se înclinau, aruncându-şi apoi 
părul pe spate cu o mişcare a capului; femeile, mai cu 
seamă cele bătrâne, cu ochii spălăciţi de ani, pironiţi pe 
câte o icoană înconjurată de lumânări, îşi apăsau tare 
degetele strânse pentru închinăciune pe basmaua de pe 
frunte, pe pântece şi pe umeri, şi, şoptind vorbe neauzite, 
se plecau adânc din mijloc sau cădeau în genunchi. Luând 
pildă de la cei vârstnici, copiii se închinau şi ei de zor, mai 
ales când se simțeau priviţi. Catapeteasma aurită strălucea 
de lumina lumânărelelor ce împrejmuiau bogat lumânările 
mari împodobite cu fir daurit. Candelabrul era şi el plin de 
lumânări, iar din strană se auzeau cântările vesele ale 
corului, alcătuit de bunăvoie din enoriaşi, cu răcnetele 
asurzitoare ale başilor şi glăscioarele subţiri ale băietanilor. 

Nehliudov îşi făcu drum până în faţă. Acolo, la mijloc, 
stătea protipendada: moşierul cu nevasta şi cu fecioraşul 
îmbrăcat în costum de marinar, poliţaiul, telegrafistul, 
negustorul cu cizme cu carâmbul larg, primarul cu medalia 
în piept şi la dreapta amvonului, în spatele moşieresei, 
Matriona Pavlovna, într-o rochie liliachie cu ape, pe umeri 
cu un şal alb cu chenar colorat, şi Katiuşa, într-o rochie albă 
cu cute pe piept, încinsă cu un cordon albastru, şi cu o 
fundiţă roşie în părul ei negru. 

Toate celea aveau o înfăţişare de sărbătoare, de măreție, 
erau pătrunse de bucurie şi de încântare: preoţii în odăjdii 
strălucitoare de argint cu cruci de aur, diaconii şi dascălul 
cu stihare cusute cu fire de argint şi aur, cântăreții gătiţi şi 
cu părul uns, cântările voioase şi cadenţate, nenumăratele 
binecuvântări pe care le dădeau preoţii norodului, cu cele 
trei lumânări înmănuncheate şi împodobite cu flori, însoţite 
de cuvintele „Christos a înviat!”, „Christos a înviat!” Toate 


LLA 


erau minunate, dar cea mai minunată era Katiuşa în rochia 
ei albă, încinsă cu cordonul cel albastru, cu funda mică 
roşie în părul ei negru şi cu ochii strălucind de o încântare 
fără margini. 

Nehliudov simţea că fata l-a văzut fără să-şi fi întors capul. 
Apoi s-a încredinţat că aşa este, în clipa când trecu foarte 
aproape de ea, înaintând spre altar. N-avea nimic să-i 
spună, dar trecând pe lângă dânsa născoci ceva: 

— Mătuşă-mea a zis ca o să mănânce pască sfinţită după a 
doua liturghie. 

Sângele tânăr năvăli în obrajii drăgălaşi ai fetei, cum se 
întâmpla de câte ori îl vedea, iar ochii ei negri, sclipind de 
râs şi bucurie, îl priviră cu candoare de jos în sus şi 
rămaseră aţintiţi asupra lui Nehliudov. 

— Ştiu, răspunse Katiuşa, zâmbind. 

În clipa aceea, dascălul, care îşi făcea drum prin mulţime 
cu un ibric de aramă în mână, trecu pe lângă fată şi, fără s- 
o privească, o atinse cu poala stiharului. O atinsese cu 
siguranţă numai din stimă pentru Nehliudov, pe care 
căutase să-l ocolească. Dar lui Nehliudov i se păru ciudat că 
dascălul nu înţelege că tot ce exista acolo şi pretutindeni pe 
pământ există numai pentru Katiuşa şi că poţi trece 
nepăsător pe lângă orice, numai pe lângă ea nu, pentru că 
ea este miezul tuturor lucrurilor. Pentru ea strălucea aurul 
catapetesmei, pentru ea ardeau lumânările din policandru 
şi din sfeşnice, pentru ea răsuna cântarea cea plină de 
bucurie: „Paştele Domnului, veseliţi-vă, oameni...” Şi tot ce 
era bun pe lumea asta era pentru ea. Îi părea ca şi fata îşi 
dă seama că toate astea sunt pentru ea. Aşa i se părea lui 
Nehliudov de câte ori privea pe furiş trupul ei mlădiu, în 
rochia albă cu cute, obrazul ei plin de încântare şi de 
reculegere, pe care citea limpede că tot ce cânta în sufletul 
lui cânta şi în sufletul ei. 

În intervalul dintre prima şi a două liturghie, Nehliudov 
ieşi din biserică. Oamenii îi făceau loc şi-l salutau cu 
plecăciune. Unii îl cunoşteau, alţii întrebau: „Cine este?”. Se 


opri în pridvorul bisericii. Îl înconjurară numaidecât 
cerşetorii: le împărţi tot mărunţişul din pungă, apoi cobori 
treptele în curte. 

Se lumina de ziuă, dar soarele nu răsărise încă. Unii se 
risipeau pe lângă mormintele din jurul bisericii. Katiuşa mai 
rămăsese în biserica şi Nehliudov se opri în aşteptarea ei. 

Oamenii tot mai ieşeau în valuri din biserică, bocănind cu 
ţintele cizmelor pe dalele de piatră, coborau treptele şi se 
răspândeau prin ograda bisericii şi prin cimitir. 

Un moş împovărat de ani, cofetarul Mariei Ivanovna, 
căruia îi tremura capul de bătrâneţe, îl opri pe Nehliudov 
şi-l îmbrăţişă spunându-i „Christos a înviat!”, iar femeia lui, 
o băbuţă cu gâtul zbârcit ce i se întrezărea prin broboada 
de mătase, scoase dintr-o basma un ou galben ca şofranul 
şi-l întinse lui Nehliudov. Tot atunci se apropie de elun alt 
ţăran tânăr şi vânjos, cu faţă zâmbitoare, încins cu un brâu 
verde peste haina lunga încreţită la mijloc. 

— Christos a înviat! spuse el, cu ochii râzători şi, dându-se 
mai aproape de Nehliudov, îl învălui în mirosul lui frust, dar 
plăcut de ţăran, şi gâdilându-l cu bărbuţa cârlionţată, îl 
sărută de trei ori pe gură, cu buzele-i tari şi proaspete. 

În timp ce Nehliudov se săruta cu ţăranul cel tânăr şi 
primea de la el un ou vopsit în cafeniu, se arătară la intrare 
rochia liliachie cu ape a Matrionei Pavlovna şi căpşorul 
negru, drăgălaş, cu fundiţă roşie, al Katiuşei. 

Fata îl zări numaidecât, peste capetele celor ce mergeau 
înaintea ei, şi Nehliudov văzu cum i se luminează deodată 
faţa. 

Katiuşa şi Matriona Pavlovna ieşiră în pridvor şi se opriră 
să le împartă pomeni cerşetorilor. Unul dintre ei, cu o 
cicatrice roşie în locul nasului, se apropie de Katiuşa. Fata 
scoase ceva din băsmăluţă, îl milui pe cerşetor, apoi îşi 
apropie faţa de dânsul şi, fără să vădească cea mai mică 
silă, ci dimpotrivă, cu aceeaşi strălucire în ochi, îl sărută de 
trei ori. În timp ce-l săruta pe cerşetor, ochii fetei întâlniră 


privirea lui Nehliudov, iar lui i se păru că citeşte în ei 
întrebarea: e bine ce fac? 

„Da, da, draga mea! E bine! Totul e minunat şi te iubesc.” 

Femeile coborâră din pridvor şi Nehliudov se apropie de 
Katiuşa. Nu voia s-o sărute. Voia numai să fie mai aproape 
de dânsa. 

— Christos a înviat! spuse Matriona Pavlovna, înclinând 
puţin capul pe o parte şi zâmbind într-un fel care însemna: 
astăzi suntem toţi egali, şi, după ce-şi şterse gura cu batista 
strânsă ghem, îi întinse buzele. 

— Adevărat a înviat! îi răspunse Nehliudov şi o sărută. 
Apoi Nehliudov se uită la Katiuşa. Fata se îmbujoră şi se 
apropie îndată de dânsul. 

— Christos a înviat, Dmitri Ivanovici! 

— Adevărat a înviat! îi răspunse el. Se sărutară de două 
ori, apoi se opriră o clipă de parcă s-ar fi întrebat dacă 
trebuie să se mai sărute o dată, şi, hotărând pesemne că 
trebuie, se sărutară şi a treia oară şi zâmbiră amândoi. 

— Nu mergeţi la preot? întrebă Nehliudov. 

— Nu, Dmitri Ivanovici. O să stăm puţin aici, rosti Katiuşa 
cu o sforţare, ca după o trudă dătătoare de mulţumire, 
trăgând din plin aerul în piept şi privindu-l adânc în ochi cu 
ochii ei niţel saşii, plini de supunere, de inocenţă şi iubire. 

În dragostea dintre un bărbat şi o femeie este întotdeauna 
o clipă când iubirea ajunge la apogeul ei, când nu are în ea 
nimic conştient, nimic cugetat, şi nici senzual. O asemenea 
clipă trăi Nehliudov în acea noapte a Sfintei Învieri a lui 
Christos. Când încerca acum să şi-o reamintească pe 
Katiuşa în toate chipurile în care o văzuse vreodată, acea 
clipă le întuneca pe celelalte toate. Căpşorul negru, lucios, 
rochia albă în cute ce-i cuprindea trupul mlădiu, cu pieptul 
feciorelnic, roşeaţa obrajilor, duioşia ochilor negri, 
strălucitori, care priveau puţintel saşiu din pricina nopţii de 
veghe, şi în toată fiinţa ei două trăsături de seamă: curăţia 
iubirii ei feciorelnice nu numai pentru el - şi el ştia asta - ci 
pentru toţi şi pentru toate, şi nu numai pentru ce este bun 


şi frumos pe lume, ci chiar pentru milogul pe care-l 
sărutase. 

Nehliudov ştia că fiinţa ei purta în sine această iubire, 
fiindcă în acea noapte şi-n acea dimineaţă de Paşti o simţea 
şi el însuşi, şi înţelegea că în această iubire, ei erau una. 

O, dacă lucrurile s-ar fi oprit numai la sentimentul încercat 
de el în acea noapte! „Da, toată acea cumplită întâmplare s- 
a petrecut după noaptea aceea a Sfintei Învieri a lui 


Hristos!” gândea Nehliudov acum, stând la fereastra 
camerei juraţilor. 
XVI. 


Întors de la biserică, conform datinei, Nehliudov mâncă 
pască sfinţită împreună cu mătuşile sale şi, ca să mai prindă 
puteri, după obiceiul căpătat la armată, bău votca şi vin, 
apoi se duse în odaia sa şi adormi pe loc, aşa îmbrăcat cum 
era. Îl trezi o bătaie în uşă. După felul cum ciocănea, 
Nehliudov înţelese că era ea şi se ridică în capul oaselor, 
frecându-se la ochi, somnoros încă, şi întinzându-se. 

— Tu eşti, Katiuşa? Intră, spuse el, coborând din pat. Fata 
deschise uşa. 

— Vă pofteşte la masă, zise ea. 

Purta aceeaşi rochie albă; numai funda din păr nu o mai 
avea. Îl privi în ochi, cu faţă luminată de zâmbet, ca şi cum 
i-ar fi vestit o bucurie mare şi neaşteptată. 

— Vin îndată, răspunse Nehliudov şi luă pieptenele să-şi 
netezească părul. 

Fata mai zăbovi o clipă. El văzu asta şi, aruncând 
pieptenele din mână, se îndreptă spre dânsa. Dar chiar în 
aceeaşi clipă ea se-ntoarse în loc cu o mişcare vioaie şi 
porni cu paşii ei uşori şi iuți pe lăicerul coridorului. 

„Prost am fost, se dojeni Nehliudov, de ce n-am oprit-o?” 

Şi dintr-un salt o ajunse din urmă pe coridor. 

Ce voia de la dânsa nici el nu ştia. Dar îi părea că, atunci 
când a intrat la el în odaie, ar fi trebuit să facă un lucru pe 
care-l făceau toţi în asemenea împrejurare şi pe care el nu 
l-a făcut. 


— Aşteaptă, Katiuşa, îi spuse el. Fata întoarse capul. 

— Ce doriţi? întrebă ea apoi, oprindu-se. 

— Nimic, numai... 

Şi cu sforţare ca să-şi învingă firea, amintindu-şi ce fac 
îndeobşte toţi ceilalţi în asemenea împrejurare, o cuprinse 
pe Katiuşa de mijloc. 

Ea rămase nemişcată şi-l privi în ochi. 

— Nu trebuie, Dmitri Ivanovici, nu trebuie, spuse ea, 
înroşindu-se până la lacrimi, şi împinse cu mâna ei aspră şi 
puternică braţul ce-o strângea de talie. 

Nehliudov îi dădu drumul şi o clipă nu numai că-i fu ruşine 
şi se simţi stingherit, dar îi fu chiar scârbă de el însuşi. Ar fi 
trebuit atunci să-şi asculte glasul inimii, dar el nu înţelese 
că acea ruşine şi acea silă de el însuşi izvorau din 
sentimentele lui cele mai nobile; dimpotrivă, i se părea că 
ceea ce vorbeşte într-însul este numai prostia lui şi că 
trebuie neapărat să facă şi el ceea ce fac toţi ceilalţi. 

Atunci o mai ajunse o dată din urmă, o cuprinse iar şi o 
sărută pe gât. Şi sărutarea lui nu mai semăna cu cele dintâi: 
prima pe care i-o dăduse cândva aproape fără să-şi dea 
seama, după tufa de liliac, celelalte chiar în acea dimineaţă 
la biserică. Sărutarea de acum prevestea ceva 
înspăimântător şi fata înţelese asta. 

— Ce-aţi făcut? strigă ea, ca şi cum Nehliudov ar fi spart 
pentru totdeauna un lucru neasemuit de scump, şi se 
depărtă în fugă de el. 

Nehliudov intră în sufragerie. Mătuşile lui, îmbrăcate de 
sărbătoare, stăteau în picioare lângă masă cu gustări, 
împreună cu doctorul şi o vecină. Totul decurgea cum nu se 
poate mai obişnuit, numai în sufletul lui Nehliudov era 
furtună. Nu pricepea nimic din ce i se spunea, răspundea 
alandala şi nu se gândea decât la Katiuşa; avea încă vie în el 
senzaţia sărutului pe care i-l dăduse pe coridor şi nu se mai 
putea gândi la nimic altceva. Când intră ea în sufragerie, el 
- fără să ridice ochii - îi simţea cu toată fiinţa lui prezenţa şi 


trebuia să-şi pună toată voinţa la încercare ca să nu se uite 
la ea. 

Îndată după masă, Nehliudov se retrase în odaia lui şi 
umblă multă vreme, măsurând-o în lung şi-n lat, cuprins de 
o adâncă tulburare, şi cu urechea aţintită la zgomotele 
casei, aşteptând să audă paşii ei. Animalul din el nu numai 
că-şi ridicase capul, dar călcase cu totul în picioare fiinţa lui 
spirituală, cea care trăia în el la prima lui venire şi chiar în 
acea dimineaţa, la biserică; şi acum acest animal 
înspăimântător pusese stăpânire pe sufletul său. Dar, deşi 
Nehliudov o pândi neîncetat pe Katiuşa, nu izbuti în acea zi 
să rămână singur cu ea. Pesemne că fata îl ocolea. Pe seară 
însă Katiuşa avu treaba în odaia vecină cu a lui. Doctorul 
rămânea peste noapte la conac şi ea trebuia să-i facă patul. 
Auzindu-i paşii, Nehliudov, călcând tiptil şi ţinându-şi 
răsuflarea, de parcă s-ar fi pregătit pentru o fărădelege, 
intră după ea. 

Katiuşa, cu amândouă mâinile vârâte într-o faţă de pernă 
curată şi ţinând de colţuri perna pe care voia s-o înfeţe, 
întoarse capul şi-i zâmbi; numai ca de astă dată, zâmbetul 
ei nu era nici vesel, nici fericit ca altădată, ci plin de spaimă 
şi jalnic. Zâmbetul acesta părea să-i spună că ceea ce face 
el e urât. O clipă, Nehliudov se opri. În clipa aceea, o luptă 
în sufletul lui mai era cu putinţă. Deşi foarte slab, glasul 
iubirii adevărate pentru fată se mai auzea în el, şi acest glas 
îi vorbea de ea, de sentimentele ei, de viaţa ei. Dar un alt 
glas îi spunea: Bagă de seamă! Ai să laşi să-ţi scape 
plăcerea ta, bucuria ta. Şi glasul acesta din urmă îl 
sugrumă pe cel dintâi. Nehliudov se apropie de fată cu paşi 
hotărâți şi o patimă înspăimântătoare, nestăvilită, animalică 
puse stăpânire pe el. 

Fără să-i dea drumul din strânsoarea braţelor sale, 
Nehliudov o aşeză pe pat şi, simțind că mai e ceva de făcut, 
se aşeză şi el alături. 

— Dmitri Ivanovici, dragul meu, vă rog din suflet, lăsaţi- 
mă, se rugă fata cu glasul plin de jale. Uite, vine Matriona 


Pavlovna! strigă ea apoi, smucindu-se din îmbrăţişarea lui. 
Într-adevăr, se auzeau paşi pe coridor. 

— Atunci să ştii că la noapte vin la tine, îi spuse Nehliudov. 
Dormi singură, nu? 

— Vai, ce vă vine în minte?! Pentru nimic în lume! Nu 
trebuie! spunea fata numai cu buzele, căci toată făptura ei, 
tulburată şi ruşinată, spunea cu totul altceva. 

Cea care se apropiase de uşă era într-adevăr Matriona 
Pavlovna. Femeia intră în odaie, cu o plapumă pe braţ şi, 
după ce-i aruncă lui Nehliudov o privire plină de dojană, o 
mustră cu asprime pe Katiuşa pentru că nu luase plapuma 
care trebuia. 

Nehliudov ieşi tăcut din odaie. Nici măcar nu-i era ruşine. 
După felul cum îl privise Matriona Pavlovna, văzuse că 
femeia îl osândeşte, ştia că are dreptate, ştia că ceea ce 
face el e urât, dar patima animalică, scăpată din frâul iubirii 
adevărate pentru fată, îl luase cu totul în stăpânirea ei şi 
domnea nestingherită, neţinând seama de nimic. Acum ştia 
ce trebuie să facă pentru a-şi satisface simţurile şi căuta 
prilejul s-o facă. 

În toată seara aceea nu-şi mai găsea locul; aici intra la 
mătuşi, aici ieşea de la ele, se ducea în odaia lui sau pe 
afară, în pridvorul casei, şi n-avea decât un singur gând: 
cum s-o vadă singură. Fata însă căuta să-l ocolească şi 
Matriona Pavlovna la rândul ei n-o scăpa nici ea o clipă din 
ochi. 

XVII. 

Astfel trecu seara şi veni noaptea. Doctorul se duse să se 
culce şi mătugşile se retraseră şi ele. Nehliudov ştia că 
Matriona Pavlovna era acum în dormitorul mătuşilor şi că în 
odaia slujnicelor, Katiuşa a rămas singură. leşi iar în 
pridvor. Afară era întuneric, umed şi cald şi se lăsase acea 
pâclă lăptoasă, care primăvara goneşte ultimele zăpezi sau, 
dimpotrivă, se încheagă din topirea ultimelor zăpezi, şi care 
acum umplea tot văzduhul. Dinspre râul ce curgea în vale, 


sub coastă, la vreo sută de paşi de casă, veneau zgomote 
ciudate - se spărgea gheaţa. 

Nehliudov cobori treptele şi, călcând peste băltoace pe 
zăpada îngheţată, se apropie de fereastra camerei 
slujnicelor. Inima îi bătea aşa de tare în piept, că-i auzea 
limpede bătăile; răsuflarea ba i se tăia, ba izbucnea într-un 
oftat adânc. În camera slujnicelor ardea o lampă mică. 
Katiuşa, aşezată singură lângă masă, era dusă pe gânduri, 
cu ochii aţintiţi în gol. Nehliudov rămase mult timp 
nemişcat, uitându-se la ea, curios să vadă ce face când 
crede că n-o vede nimeni. Katiuşa şezu vreo două minute 
nemişcată, apoi ridica ochii, zâmbi şi clătină din cap, ca şi 
cum s-ar fi dojenit pe ea însăşi, apoi, schimbându-şi poziţia, 
puse cu o mişcare iute amândouă mâinile pe masă şi-şi 
aţinti iarăşi privirile în gol. 

Nehliudov stătea la fereastră şi, cu ochii la Katiuşa, asculta 
fără să vrea bătăile propriei inimi şi zgomotele ciudate ce 
veneau dinspre râu. Acolo, de vale, la râu, sub ceața 
alburie, se săvârşea o muncă lentă dar, continuă şi se auzea 
când un huruit, când o pârâitură, când clinchetul ca de 
sticlă al gheții subţiri sparte. 

Stătea neclintit, cu ochii pironiţi pe faţa Katiuşei, 
gânditoare şi chinuită de o luptă lăuntrică, şi-i era milă de 
ea, dar, lucru ciudat: mila aceasta îi stârnea şi mai mult 
patima. lar patima aceasta îl cuprinse pe de-a-ntregul. 

Ciocăni uşor în geam. Fată tresări ca atinsă de un curent 
electric şi o mare spaimă se zugrăvi pe chipul ei. Dar 
numaidecât sări de pe scaun, se apropie de fereastră şi îşi 
lipi fruntea de geam. Expresia de spaimă nu i se şterse de 
pe faţă nici când, apărându-şi ochii cu palmele streaşină, îl 
recunoscu pe Nehliudov. Faţa ei era neobişnuit de serioasă: 
niciodată n-o mai văzuse astfel. Katiuşa îi zâmbi 
răspunzându-i la zâmbet, numai în semn de supunere, căci 
în sufletul ei nu era urmă de zâmbet, ci numai teamă. El îi 
făcu semn cu mâna să iasă afară. Dar fata clătină din cap că 
Nu, şi rămase mai departe lângă fereastră. El îşi apropie din 


nou faţa de geam şi se pregătea s-o strige să vină afară, dar 
tocmai în clipa aceea fata se întoarse spre uşa, chemată 
pesemne de cineva. Nehliudov se depărtă de fereastră. 
Ceaţa era atât de deasă, că la cinci paşi de casă nu se mai 
zăreau ferestrele; clădirea părea o grămadă neagră 
dinăuntrul căreia străbătea lumina lămpii ce părea 
roşietică, uriaşă. Dinspre râu se auzea acelaşi huruit ciudat, 
acelaşi foşnet, trosnet şi clinchet de gheaţă. Undeva, nu 
departe, în ceaţă, răsună cântatul unui cocoş, la care 
răspunseră alţii, de aproape; apoi, departe de sat, se 
porniră pe întrecute alte glasuri de cocoş, care se contopiră 
într-o singură cântare prelungită. Jur-împrejur, în afara 
zgomotelor de la râu, domnea liniştea. Era al doilea cântat 
al cocoşilor din acea noapte. 

Nehliudov se plimbă încolo şi încoace pe după colţul casei, 
nimeri de câteva ori cu piciorul în băltoace şi se apropie iar 
de fereastra odăii slujnicelor. Lampa ardea încă, şi Katiuşa 
şedea iar la masă cu un aer de nehotărâre parcă. Cum se 
apropie Nehliudov de fereastră, ea îşi aţinti ochii într-acolo. 
Nehliudov bătu în geam. Fără să se mai uite cine a bătut, 
fata ieşi în fugă din odaie şi Nehliudov auzi scârţâitul uşii de 
afară. El o aştepta lângă intrare şi, fără un cuvânt, o 
cuprinse în braţe. Ea se lipi de dânsul, ridică faţa spre el şi 
îi întâmpină cu buzele sărutarea. Stăteau amândoi la colţul 
casei, pe un loc dezgolit de zăpadă şi zbicit, iar în Nehliudov 
creştea din ce în ce mai mult o dorinţă chinuitoare, 
nepotolită. Deodată uşa de la intrare plescăi şi scârţâi şi se 
auzi glasul mânios al Matrionei Pavlovna: 

— Katiuşa! 

Fata se smuci din braţele lui şi se întoarse în odaia 
slujnicelor. Nehliudov auzi clămpănitul cârligului pus. Apoi 
totul se linişti, ochiul roşu din fereastră se stinse şi nu 
rămase decât ceața din jur şi huruitul dinspre râu. 

Nehliudov se apropie de fereastră, dar nu se mai vedea 
nimic. Bătu, dar nu primi nici un răspuns. Atunci se întoarse 
în casă pe uşa mare din faţă, dar nu izbutea să adoarmă. Îşi 


scoase cizmele şi o porni desculţ de-a lungul coridorului, 
spre uşa ei, care era alături de odaia Matrionei Pavlovna. 
Mai întâi se opri să asculte sforăitul liniştit al bătrânei şi, 
tocmai când era gata să intre, Matriona Pavlovna tuşi şi se 
întoarse în patul ei scârţâitor. Nehliudov încremeni şi 
rămase locului vreo cinci minute. Când se făcu din nou 
linişte şi se auzi sforăitul paşnic al bătrânei, se furişă tiptil 
mai departe, având grijă să calce pe unde nu scârţâia 
podeaua, şi se apropie de uşa fetei. Din odaia ei nu se auzea 
nici un zgomot. Era pesemne trează, altminteri i-ar fi auzit 
răsuflarea. Dar abia apuca să şoptească „Katiuşa!”şi fata 
sări din pat, se apropie de uşă şi începu să-l roage, cu glas 
care voia să pară supărat, să plece. 

— Ce mai e şi asta? Se poate? O să audă mătuşile! şopteau 
buzele ei, pe când toată fiinţa spunea:Sunt a ta”. 

Şi numai acest lucru îl auzea Nehliudov. 

— Deschide numai o clipă! Ie implor, se ruga el, fără să 
mai ştie bine ce spune. 

Ea tăcu, dar îndată se auzi zgomotul uşor al mâinii ei, 
bâjbâind după cârlig. Apoi cârligul căzu zăngănind şi 
Nehliudov intră în odaie. Cum intră, o cuprinse aşa cum 
era, în cămaşa ei aspră de pânză, cu braţele goale, o ridică 
în braţe şi o duse pe sus. 

— Ah, ce faci! şoptea ea. 

Dar el nu-i asculta vorbele şi o ducea în odaia lui. 

— Lasă-mă, nu trebuie, se ruga fata, strângându-se tot mai 
mult la pieptul lui. 

Când Katiuşa pleca de la dânsul, tăcută şi tremurând 
toată, fără să răspundă la vorbele lui, Nehliudov ieşi iar în 
pridvorul conacului şi se opri acolo, încercând să pătrundă 
înţelesul celor întâmplate. 

Afară se luminase puţin; de din vale, dinspre râu, 
trosnetul, huruitul şi clinchetul gheții creşteau mereu, 
adăugându-li-se acum şi susurul apei. De după perdeaua de 
ceaţă ce se lăsa încet spre pământ se străvedea hârbul lunii 
ştirbite, luminând mohorât ceva negru şi înspăimântător. 


„Ce să însemne toate acestea? Mi s-a întâmplat o mare 
fericire sau o mare nenorocire?” se întrebă el. „Aşa se 
întâmplă de când lumea, toţi fac la fel”, îşi zise el şi se duse 
la culcare. 

XVIII. 

A doua zi veni să-l ia pe Nehliudov veselul şi distinsul 
Schonbock, care cuceri cu totul inima mătuşilor prin 
eleganța lui, buna-cuviinţă, veselia, generozitatea şi prin 
dragostea ce o arăta faţă de Dmitri. Dărnicia lui, deşi le 
plăcu mult mătuşilor, le lăsă totuşi oarecum nedumerite, 
într-atât era de lipsită de măsură. Cerşetorilor orbi veniţi la 
conac le dădu o rublă; servitorilor le împărţi bacşiş 
cincisprezece ruble, iar când Siuzetka, căţeluşa albă a 
Sofiei Ivanovna, îşi zdreli laba până la sânge, Schonbock 
fără să stea o clipă pe gânduri îşi rupse în fâşii batista de 
batist fin cu dunguliţe pe margine (Sofia Ivanovna ştia ca o 
duzină de batiste dintr-acestea costă cel puţin 
cincisprezece ruble) şi bandajă rana Siuzetkăi. Mătugşile nu 
mai întâlniseră în viaţa lor tineri ca dânsul şi n-aveau de 
unde să ştie că acest Schonbock avea două sute de mii de 
ruble datorii, pe care ştia bine că n-o să le poată plăti 
vreodată, aşa că douăzeci şi cinci de ruble mai mult sau mai 
puţin nu contau. 

Schonbock rămase o singură zi la conac şi în noaptea 
următoare plecă împreună cu Nehliudov. Nu mai puteau 
rămâne, căci era ultimul termen de prezentare la regiment. 

În acea zi, ultima petrecută la mătuşi, când era încă atât 
de vie amintirea nopţii trecute, în sufletul lui Nehliudov se 
înfruntau două sentimente: unul - arzător, plin de patimă la 
amintirea dragostei trupeşti (care de altfel nu-i îndreptăţise 
nici pe departe aşteptările), amestecat cu oarecare 
mulţumire a ţelului atins; celălalt - conştiinţa că a săvârşit o 
fapta urâtă, faptă ce se cuvine îndreptată, şi nu pentru 
Katiuşa, ci pentru sine. 

În acea stare de egoism vecin cu nebunia la care ajunsese, 
Nehliudov nu se gândea decât la el, întrebându-se cum ar fi 


privită de ceilalţi, în cazul când s-ar afla, purtarea lui faţă 
de Katiuşa, şi nicidecum la ceea ce putea să fie în sufletul ei 
şi nici la ce se va întâmpla cu ea în viitor. 

Se gândea cum Schonbock bănuieşte legătura lui cu 
Katiuşa şi asta îi măgulea amorul propriu. 

— Acum înţeleg dragostea ta subită pentru mătuşi, îi 
spusese Schonbock, când o zărise pe Katiuşa, acum înţeleg 
de ce ai rămas la ele o săptămână. În locul tău aş fi făcut la 
fel. E încântătoare! 

Se mai gândea că, deşi îi părea rău să plece chiar atunci, 
fără să se fi bucurat din plin de dragostea pe care i-o oferea 
fata, această plecare forţată avea şi o parte bună, punând 
brusc capăt unei legături pe care i-ar fi fost greu s-o ducă 
mai departe. Se mai gândea că trebuie să-i dea nişte bani 
fetei, nu atât pentru ea, nici pentru că i-ar putea fi de folos, 
ci pentru că aşa se obişnuieşte şi pentru că toţi l-ar socoti 
necinstit, dacă nu i-ar plăti după ce şi-a făcut cheful cu ea. 
De aceea îi şi pregăti o sumă de bani, cât socoti el că s-ar 
cuveni după treapta socială a fiecăruia dintre ei. 

În ziua plecării, după masă, o aştepta în tindă. Fata se 
aprinse toată când îl văzu şi voi să treacă mai departe, 
arătându-i din ochi uşa deschisă de la odaia slujnicelor, dar 
el o opri. 

— Vreau să-mi iau rămas-bun de la tine, îi zise el, 
mototolind în palmă plicul cu hârtia de o suta de ruble. Uite, 
eu... 

Fata ghici ce vrea să spună, se încruntă, scutură din cap şi 
îi împinse mâna în lături. 

— Ba nu, ia, îndrugă el, vârându-i plicul în sân şi, ca şi cum 
s-ar fi ars, se crispă la faţă cu un geamăt şi se întoarse fuga 
în odaia lui. 

Şi multă vreme mai umblă de colo până colo prin odaie, 
strâmbându-se şi chiar tresărind şi oftând lung, ca de o 
durere fizică, de îndată ce îşi amintea scena trăită. 

„Dar ce poţi face? Aşa se-ntâmplă totdeauna. Aşa a fost cu 
Schonbock şi cu guvernanta despre care mi-a povestit: aşa 


a fost cu unchiul Grişa; aşa a fost şi cu tatăl meu, când a 
stat la ţara şi a avut o legătură cu o ţărăncuţă de la carei s- 
a născut un fiu nelegitim, Mitenka, fiu care trăieşte şi 
astăzi. Şi dacă toţi fac aşa, pesemne că nu se poate altfel.” 
Aşa încerca Nehliudov să se liniştească, dar nu izbutea cu 
nici un chip. Amintirea celor petrecute îi ardea conştiinţa. 

În străfundul sufletului ştia că se purtase atât de urât, atât 
de josnic şi de crud, încât, cu o asemenea faptă pe 
conştiinţă, îşi pierduse nu numai dreptul de a-i judeca pe 
alţii, dar chiar şi dreptul de a se uita în ochii oamenilor, iar 
ca să mai creadă despre el că este un tânăr cu sentimente 
înalte, cu suflet mare şi generos, cum se socotise până 
atunci, despre asta nici nu mai putea fi vorba. Şi totuşi, el 
avea nevoie să se creadă astfel, ca să poată duce mai 
departe viaţa lui veselă şi senină. Pentru asta nu era decât 
un singur mijloc: să nu se mai gândească la cele întâmplate. 
Şi Nehliudov făcu întocmai. 

Viaţa în care abia îşi făcea intrarea, mediul nou, războiul, 
toate acestea îl ajutară. Cu cât treceau anii, cu atât se 
gândea mai puţin la întâmplările de atunci şi în cele din 
urmă chiar uită cu desăvârşire. 

O singură dată numai, când se opri după război la mătuşile 
lui, nădăjduind s-o mai vadă o dată pe Katiuşa, află că nu 
mai este la ele, că la scurt timp după plecarea lui a plecat şi 
ea, întrucât trebuia să nască, şi că ar fi născut pe undeva un 
copil, iar apoi, după câte auziseră mătuşile lui, s-ar fi stricat 
de tot. Inima lui Nehliudov se strânse de durere. După data 
când născuse, copilul putea fi al lui, cum de asemenea 
putea fi şi al altuia. Mătuşile spuneau ca o luase pe căi rele 
şi că era o stricată ca şi maică-sa. Şi felul acesta de a judeca 
al mătugşilor îl mulțumea, pentru că i se părea că-l absolvă 
oarecum de vină. La început, ar fi vrut totuşi să-i caute pe 
ea şi pe copil, dar pe urmă, tocmai pentru că în adâncul 
sufletului simţea o mare durere şi ruşine când se gândea la 
ea, nu-şi dădu destulă osteneală s-o găsească şi se strădui 


iarăşi să-şi uite păcatul, până încetă de a se mai gândi la el 
câtuşi de puţin. 

lar acum, această întâmplare ciudată îi reamintea totul şi 
îi cerea să-şi recunoască lipsa de omenie, cruzimea şi 
laşitatea, care-i îngăduiseră să trăiască liniştit toţi aceşti 
zece ani, cu un asemenea păcat pe conştiinţă. Numai că 
Nehliudov era încă departe de a recunoaşte toate acestea şi 
deocamdată se temea doar să nu fie dat totul în vileag, să 
nu dezvăluie ea sau apărătorul ei toată povestea, 
acoperindu-l de ruşine în faţa tuturor. 

XIX. 

Aceasta era starea sufletească a lui Nehliudov, când trecu 
din sala de judecata în camera juraţilor. Acolo, aşezat la 
fereastră, asculta tot ce se vorbea în jurul lui şi fuma fără 
încetare. 

Negustorul cel vesel în mod vădit aproba din toată inima 
felul de viaţă dus de negustorul Smelkov. 

— Tii, frate, straşnic mai petrecea! Curat ca în Siberia! Şi 
n-avea gusturi proaste! Ce fătuca şi-a ales! 

Preşedintele juraţilor îşi expunea argumentele în ideea că 
totul depindea de expertiza făcută. Piotr Gherasimovici 
glumea cu vechilul evreu şi râdeau în hohote amândoi. 
Nehliudov răspundea monosilabic la întrebările celorlalţi şi 
n-avea decât o dorinţă: să fie lăsat în pace. 

Când portărelul, care umbla aplecat într-o parte, îi pofiti 
iar pe juraţi în sala de şedinţe, Nehliudov fu cuprins de 
teamă, de parcă nu el trebuia să judece, ci dimpotrivă, 
trebuia să fie judecat. În adâncul sufletului simţea deja că e 
un nemernic căruia ar trebui să-i fie ruşine să se uite în 
ochii oamenilor, şi totuşi, în virtutea obişnuinţei, intră cu 
paşi hotărâți ca totdeauna, se urcă pe podium, se aşeză la 
locul său, al doilea după preşedinte, îşi puse picior peste 
picior, în timp ce cu o mână îşi tot răsucea ochelarii. 

Acuzaţii fuseseră şi ei scoşi din sală şi acum erau aduşi 
înapoi. 


În sală apăruseră figuri noi: martorii, şi Nehliudov băgă de 
seamă ca Maslova parcă nu-şi mai putea lua ochii de la o 
femeie planturoasă, gătită în mătăsuri şi catifele, cu o 
pălărie înaltă cu fundă mare şi cu poşeta foarte elegantă, 
atârnând de braţul gol până la cot, care şedea în rândul 
întâi, chiar în faţa grilajului de la boxa acuzaților. Femeia 
aceasta, după cum află mai târziu, era şi ea o martoră, fiind 
patroana acelui stabiliment în care locuise Maslova. 

Începu interogarea martorilor: numele, religia ş.a.în.d. 
Apoi, după ce li s-a pus părţilor întrebarea dacă vor să 
răspundă sub jurământ sau nu, intră iar, abia târându-şi 
picioarele, acelaşi preot bătrân, şi, îndreptându-şi crucea 
pe pieptul înveşmântat în mătase, luă jurământul martorilor 
şi al expertului, cu acelaşi calm şi la fel de încredinţat că 
face o treabă cât se poate de folositoare şi de însemnată. 
După depunerea jurământului, martorii fură scoşi afară. În 
sală rămase numai Kitaeva, patroana casei de tolerantă. Ea 
fu întrebată ce ştie privitor la cazul ce se judeca. Şi Kitaeva, 
cu un zâmbet făţarnic pe buze şi legănându-şi la fiece frază 
pălăria, istorisi curgător şi cu de-amănuntul întâmplarea, 
vorbind cu un pronunţat accent nemţesc. 

Mai întâi şi-ntâi, venise la dânsa Simon, servitorul de la 
hotel, pe care-l cunoştea, ca să-i ceară o fată pentru un 
negustor bogat din Siberia. Şi ea o trimisese pe Liubaşa. 
După o vreme, Liubaşa s-a întors înapoi împreună cu 
negustorul. 

— Negustorul era cam afumat, spunea Kitaeva cu un 
zâmbet uşor pe buze, iar la noi i-a dat înainte cu băutura şi 
a cinstit fetele, până ce a rămas fără bani şi a trimis-o în 
odaia lui de la hotel pe această Liubaşa, de care v-am vorbit 
şi pentru care avea o slăbiciune, adăugă ea, aruncându-i o 
privire acuzatei. 

Lui Nehliudov îi păru ca o vede pe Maslova zâmbind la 
aceste vorbe şi zâmbetul ei îl umplu de dezgust. Un 
simţământ ciudat, nedefinit, de silă, amestecat cu milă, îi 
năpădi sufletul. 


— Dar care era părerea dumneavoastră în general despre 
Maslova? o întrebă pe Kitaeva, roşind şi fâstâcindu-se, 
apărătorul Maslovei, numit din oficiu, candidat la funcţia de 
judecător. 

— A, foarte bun! răspunse femeia. O fată învăţat şi luxos. A 
crescut în familie bun şi ştie citit în franceză. Uneori bea 
peste măsură, dar niciodată pierdut capul. Foarte bun fată! 

Katiuşa era cu ochii aţintiţi la patroană, dar pe urmă şi-i 
mută brusc asupra juraţilor şi-i pironi pe faţă lui Nehliudov; 
chipul ei se făcu deodată serios, chiar aspru. Unul din ochii 
ei severi se uita saşiu, şi vreme îndelungată căutătura 
ciudată a femeii rămase aţintită asupra lui Nehliudov, care, 
cu toată groaza ce-l cuprinsese, nu-şi putea desprinde nici 
el privirea de la aceşti ochi saşii, cu albul curat şi 
scânteietor. Îşi reaminti de acea noapte înspăimântătoare, 
de ceața, de gheaţa ce se spărgea, şi mai cu seamă de luna 
ştirbă, cu coamele în sus, ce se străvedea prin văzduhul 
alburiu al dimineţii, luminând mohorât ceva negru şi 
înspăimântător. Aceşti doi ochi negri care se uitau la el şi în 
acelaşi timp pe lângă el, şi parcă dincolo de el, îi aminteau 
acel ceva negru şi înspăimântător. 

„M-a recunoscut!” îşi zise şi se închirci ca în aşteptarea 
unei lovituri. Dar Maslova nu-l recunoscuse. Pieptul ei se 
ridica într-un oftat liniştit şi femeia îşi mută iar ochii la 
preşedinte. Nehliudov oftă şi el.,Doamne, de s-ar sfârşi mai 
repede”, gândea el. Încerca acum simţământul, pe care-l 
avea la vânătoare, când trebuia să omoare o pasăre rănită: 
scârbă, milă şi ciudă. O pasăre rănită, dar încă vie, se zbate 
în tolbă şi atunci ţi-e silă şi totodată milă şi ai vrea s-o ucizi 
mai repede şi să uiţi. 

Aceleaşi sentimente amestecate îl stăpâneau şi acum pe 
Nehliudov, ascultând depoziţiile martorilor. 

XX. 

Dar, ca într-adins, procesul se lungea; după audierea 
martorilor - unul câte unul, după obişnuitele întrebări de 
prisos, puse cu cea mai mare gravitate de substitutul de 


procuror şi de apărători - preşedintele le propuse juraţilor 
să cerceteze corpurile delicte: un inel de mărime uriaşă cu 
o rozetă de briliante, meşterit pentru un deget arătător 
obez, şi un filtru, în care fusese analizată otrava. Obiectele 
erau pecetluite şi etichetate. 

Juraţii erau gata să treacă la cercetarea corpurilor delicte, 
când substitutul se ridică din nou şi ceru ca înainte de 
aceasta să fie citit raportul asupra examenului medical al 
cadavrului. 

Preşedintele, care grăbea procesul cât putea, ca să ajungă 
la vreme la elveţianca lui, ştia prea bine că citirea 
raportului nu putea avea alta urmare decât plictiseala şi 
întârzierea la masă şi că procurorul cerea acest lucru 
numai pentru că ştia că are dreptul s-o facă; dar, neavând 
încotro, îşi dădu consimţământul. Grefierul scoase hârtia şi 
se apucă iar de citit cu vocea lui plicticoasă, pronunţând cu 
intonaţie guturală literele s şir: 

— Examenul extern a arătat că: 

1) Înălţimea lui Ferapont Smelkov este de 2 arşini12 şi 12 
verşoci1l3 

— Tii, un adevărat uriaş! şopti cu interes negustorul la 
urechea lui Nehliudov. 

2) Vârstă, judecând după înfăţişarea exterioară, pare a fi 
de circa 40 de ani. 

3) Aspectul cadavrului - umflat. 

4) Culoarea mucoaselor este pretutindeni verzuie, 
împestriţată pe alocuri de pete întunecate. 

5) Pe toată suprafaţa corpului pielea prezintă băşici de 
diferite mărimi, iar pe alocuri s-a jupuit şi atârnă sub forma 
de zdrenţe. 

6) Păr blond-închis, des, care la orice atingere se 
desprinde uşor de piele. 

7) Ochii sunt ieşiţi din orbite cu corneea întunecată. 

8) Din cavitățile nasului, ale ambelor urechi şi din gură se 
scurge un lichid purulent roşietic; gura este întredeschisă. 


9) Gâtul aproape nu se vede din pricina umflăturii 
obrazului şi pieptului.” 

Ş.a.în.d. 

Pe patru pagini, în 27 de puncte, urma astfel descrierea 
tuturor amănuntelor examenului extern al cadavrului, 
groaznic la vedere, uriaş, gras şi pe deasupra şi umflat şi 
intrat în descompunere - tot ce rămăsese din negustorul 
care se veselise în oraşul lor. Acel nelămurit simţământ de 
scârbă, pe care îl încercase Nehliudov, spori la citirea 
descrierii cadavrului. Viaţa Katiuşei, scursoarea roşietică 
din nasul cadavrului, ochii lui ieşiţi din orbite, şi propria lui 
purtare din trecut faţă de fată, toate acestea îi păreau că 
fac parte din aceeaşi categorie de lucruri, care îl 
împresurau şi îl covârşeau din toate părţile. După ce 
grefierul termină în sfârşit citirea concluziilor examenului 
medical extern, preşedintele oftă din greu şi ridică fruntea, 
nădăjduind ca s-a isprăvit, dar grefierul trecu pe 
nerăsuflate la citirea concluziilor examenului intern. 

Preşedintele lăsă iar capul în jos, îşi propti fruntea în 
palmă şi închise ochii. Negustorul de lângă Nehliudov lupta 
din greu cu somnul şi uneori se legăna în scaun. Acuzaţii, ca 
şi jandarmii din spatele lor, şedeau neclintiţi: 

— Din examenul intern s-a constatat că: 

1) învelişurile de piele ale craniului se desprindeau fără 
greutate de oase şi nu prezentau echimoze. 

2) Oasele craniene - de grosime medie - sunt intacte. 

3) Pe dura water se observă două pete mici, pigmentate, 
cam de 4 mm fiecare, iar învelişul însuşi are culoarea 
albicioasă mată”. Ş.a.în.d., ş.a.în.d., pe încă 13 puncte. 

Urmau apoi numele martorilor asistenţi, iscăliturile şi la 
urmă concluzia medicului, din care reieşea ca în urmă 
modificărilor - găsite la autopsie şi trecute în procesul- 
verbal - pe care le prezentau stomacul şi, parţial, 
intestinele şi rinichii, se poate conchide că după toate 
probabilitățile moartea lui Smelkov a survenit de pe urma 
otrăvii care a pătruns în stomacul lui o dată cu vinul. Ce 


anume otravă a fost introdusă în stomacul negustorului era 
greu de precizat după modificările survenite în stomac şi 
intestine; cât despre faptul ca otrava a ajuns în stomac o 
dată cu vinul, se presupune că aşa a fost, pentru că în 
stomacul lui Smelkov s-a găsit o mare cantitate de vin. 

— Se vede că ţinea bine la băutură, şopti iar negustorul, 
trezit din toropeală. 

Totuşi, nici lectura aceasta, care ţinuse aproape un ceas, 
nu-l mulţumi deplin pe substitut. După ce grefierul termină 
de citit raportul, preşedintele i se adresă: 

— Cred că ar fi de prisos să citim raportul examenului 
viscerelor. 

— Eu aş cere să fie citit, spuse cu severitate substitutul, 
fără să se uite la preşedinte; se ridicase, puţin aplecat pe o 
parte, şi dădea a înţelege din tonul său că citirea numitelor 
hârtii este un drept al lui, la care n-are să renunţe, şi că un 
refuz ar fi un motiv de casare a sentinţei. 

Judecătorul cel cu barbă mare şi ochii blânzi cu colţurile 
trase în jos, care suferea de ulcer, simțindu-se foarte istovit, 
îi spuse preşedintelui: 

— Pentru ce să le mai citim? ca s-o lungim cât mai mult?! 
De data asta, mătura nouă nu mătură mai bine, ci mai cu 
tărăgăneală. 

Judecătorul care purta ochelari cu rame de aur nu spuse 
nimic, ci se mulţumi să privească dârz şi posomorât înainte; 
nu mai aştepta nimic bun nici de la nevastă, nici de la viaţă. 

Şi cititul actului începu: „În februarie anul 188*, în ziua de 
15, subsemnatul, primind însărcinarea secţiei medicale, 
înregistrată cu nr.638 - citi iar grefierul cu multă hotărâre 
şi cu voce mai puternică, vrând parca să risipească somnul 
ce-i copleşea pe toţi din sală - am purces la examinarea 
viscerelor, de faţă fiind şi ajutorul inspectorului medical. Am 
examinat: 

1) Plămânul drept şi inima (într-un borcan de sticlă de 6 
pfunzi). 


2) Conţinutul stomacului (într-un borcan de sticlă de 6 
pfunzi). 

3) Stomacul însuşi (într-un borcan de sticlă de 6 pfunzi). 

4) Ficatul, splina şi rinichii (într-un borcan de sticlă de 3 
pfunzi). 

5) Intestinele (într-un borcan de sticlă de 6 pfunzi). 

La începutul citirii acestui document, preşedintele se 
aplecă spre unul dintre judecători şi-i şopti ceva, apoi spre 
altul şi, după ce primi încuviințarea lor, întrerupse cititul 
din acest punct. 

— Instanţa găseşte că citirea acestui act este de prisos, 
zise el. Grefierul tăcu şi îşi strânse hârtiile, iar substitutul 
de procuror, supărat, îşi însemnă ceva într-un carnet. 

— Domnii juraţi pot examina corpurile delicte, spuse 
preşedintele. 

Preşedintele juraţilor şi câţiva juraţi se ridicară de la 
locurile lor şi, neştiind cum să-şi ţină mâinile sau ce puteau 
face cu ele, se apropiară de masă şi priviră pe rând inelul, 
sticluţa şi filtrul. Negustorul chiar încercă inelul pe degetul 
sau. 

— ii, ce deget avea! spuse el, întorcându-se la locul lui. 
Parcă ar fi fost un castravete şi încă unul zdravăn, mai 
adăugă el foarte amuzat pesemne de imaginea de voinic pe 
care şi-o făcuse în închipuirea lui despre negustorul omorât 
prin otrăvire. 

XXI. 

Când se sfârşi cercetarea corpurilor delicte, preşedintele 
declară ancheta terminată şi, fără să mai facă pauză, dorind 
să scape cât mai repede, dădu numaidecât cuvântul 
acuzatorului, cu nădejdea că, fiind şi el om, deci la fel de 
doritor ca toţi ceilalţi să fumeze şi să mănânce, se va 
milostivi de ei. Dar substitutul de procuror nu se milostivi 
nici de sine însuşi şi nici de ceilalţi. Era foarte prost din fire, 
iar pe deasupra avusese nenorocirea să termine liceul cu 
medalie de aur, iar la universitate să fie premiat pentru teza 
lui asupra servituţilor în dreptul roman, şi de aceea e ra din 


cale-afară de încrezut şi de mulţumit de sine însuşi, fapt la 
care contribuia şi succesul său la femei, astfel că toate 
acestea luate la un loc îi sporiseră prostia. Când i se dădu 
cuvântul, el se ridică fără grabă, lăsând să i se vadă silueta 
elegantă în uniforma cusută cu fir, îşi puse amândouă 
mâinile pe pupitru, înclină uşor capul pe umăr, îşi roti 
privirile asupra sălii, ocolindu-i pe acuzaţi, şi cuvântă: 

— Cazul ce vi s-a încredinţat spre judecată, domnilor 
juraţi, îşi începu el rechizitoriul pregătit în timpul citirii 
rapoartelor medicale şi a actului, este o crimă tipică, dacă 
mă pot exprima astfel. 

Rechizitoriul unui substitut de procuror trebuia - după 
părerea lui - să aibă o însemnătate socială tot aşa de mare 
ca şi cea a pledoariilor celebre rostite de avocaţii cu mare 
renume. E drept că spectatori erau numai trei femei: o 
croitoreasă, o bucătăreasă şi sora lui Simon, precum şi un 
birjar, dar asta nu avea nici o importanţă. Avocaţii cu 
renume îşi făcuseră şi ei începutul în aceleaşi condiţii. lar 
substitutul de procuror se conducea după unele principii, 
care-i cereau să fie întotdeauna la înălţimea funcţiei sale, 
adică să pătrundă până în adâncul psihologiei crimei şi să 
dea în vileag plăgile societăţii. 

— Aveţi în faţa dumneavoastră, domnilor juraţi, o crimă 
tipicădacă mă pot exprima astfel - de sfârşit de secol, care 
poartă în ea trăsăturile specifice, ca să zic aşa, ale tristului 
fenomen de descompunere morală, ce atinge în epoca 
noastră acele elemente ale societăţii, supuse iată acţiunii 
razelor puternice, ca să zic aşa, ale acestui proces... 

Substitutul de procuror vorbi la nesfârşit, căutând pe de o 
parte să-şi amintească toate lucrurile deştepte pe care le 
născocise dinainte, iar pe de altă parte şi mai cu seamă, să 
nu se oprească nici o clipă şi cuvântarea lui să curgă 
neîntrerupt nu mai puţin de un ceas şi un sfert. O singură 
dată se poticni şi îşi tot înghiţi saliva un răstimp destul de 
lung, dar până la urmă îşi reluă firul şi izbuti printr-un şuvoi 
de elocinţă şi mai înflăcărată să recâştige chiar timpul 


pierdut. Vorbea când duios şi insinuant, lăsându-se de pe un 
picior pe celălalt, cu ochii în ochii juraţilor, când pe un ton 
grav şi profesional, aruncând priviri în carneţelul său, când 
acuzator, cu glas de tunet, întorcându-se către spectatori şi 
avocaţi. Numai acuzaților, care nu-şi luau ochii de la el, nu 
le arunca nici o privire. În discursul lui mişunau ideile cele 
mai noi, care aveau căutare în cercul lui, tot ce era socotit 
pe atunci, şi mai este şi astăzi, ca fiind ultimul cuvânt al 
înţelepciunii ştiinţifice. Era vorba despre ereditate, despre 
criminalitatea înnăscută, despre Lombrosol14 şi Tarde15 , 
despre evoluţie şi lupta pentru existenţă, hipnotism şi 
sugestie, Charcot16 şi decadentism... 

Negustorul Smelkov era, după aprecierea substitutului de 
procuror, tipul omului rus puternic şi nepervertit, care, din 
pricina firii sale prea încrezătoare şi generoase, fusese 
victima unor indivizi stricaţi până în măduva oaselor, în 
ghearele cărora încăpuse. 

Simon Kartinkin era un produs atavic al iobăgiei, un om 
îndobitocit, fără carte, fără principii şi chiar fără religie. 
Evfimia îi era ibovnica şi era o victimă a eredității. Prezenta 
toate semnele personalităţii degenerate. Iar resortul 
principal al crimei era Maslova, care întrupa fenomenul 
decadentismului în tot ce avea el mai josnic. 

— Această femeie, urmă substitutul, fără s-o privească, a 
primit o educaţie! Am auzit chiar aici, la proces, depoziţia 
patroanei sale. Ştie nu numai să citească şi să scrie, dar mai 
ştie şi franţuzeşte! Ea, o orfană, purtând în ea - fără 
îndoială - germenul crimei, a fost crescută într-o familie 
nobilă de intelectuali şi ar fi putut să trăiască dintr-o muncă 
cinstită; în loc de asta, ea îşi părăseşte binefăcătorii, se 
dedă patimilor ce o stăpânesc şi, spre a le satisface în voie, 
intră într-o casă de toleranţă, unde străluceşte printre 
camaradele sale, prin ştiinţa de carte, dar mai ales - după 
cum aţi auzit aici, domnilor juraţi, de la patroana ei - printr- 
o misterioasă putere asupra vizitatorilor, putere care în 
timpul din urmă a fost studiată pe cale ştiinţifică mai ales de 


şcoala lui Charcot şi care acum e cunoscută sub numele de 
sugestie. Folosindu-se de această putere, ea a pus stăpânire 
pe acest voinic ca din basme, un preaîncrezător şi blând 
Sadko - oaspete bogat de a cărui încredere se foloseşte mai 
întâi pentru a-l jefui şi, la urmă, pentru a-i curma, fără milă, 
viaţa. 

— Ei, aici mi se pare ca a cam luat-o razna, spuse zâmbind 
preşedintele, aplecându-se către judecătorul cel grav. 

— Mare nerod, răspunse acesta. 

— Domnilor juraţi! urmă substitutul de procuror, 
mlădiindu-şi cu graţie mijlocul subţire, aveţi în mâinile 
dumneavoastră soarta acestor persoane, dar tot în mâinile 
dumneavoastră este, într-o oarecare măsură, şi soarta 
societăţii, ce va fi influenţată de sentinţa dumneavoastră. 
Pătrundeţi-vă bine de gravitatea acestei crime, de primejdia 
pe care o reprezintă pentru societate aceşti indivizi, ca să 
zic aşa, patologici, cum e Maslova, şi apăraţi societatea de 
contaminare, apăraţi elementele sănătoase şi curate ale 
acestei societăţi de infectare şi chiar de moarte deseori. 

Şi strivit parcă el însuşi de însemnătatea hotărârii ce 
trebuie luată, substitutul de procuror, încântat peste 
măsură de cuvântarea sa, se lăsă încet pe scaun. 

Înţelesul care se desprindea din rechizitoriul lui - lăsând la 
o parte floricelele retoricii - era că Maslova l-ar fi hipnotizat 
pe negustor, i-ar fi câştigat încrederea şi, pătrunzând în 
odaia lui de hotel, cu cheia pe care i-o dăduse el ca să 
scoată o sumă de bani, ar fi vrut mai întâi să pună mâna pe 
toţi banii, dar fiind prinsă asupra faptului de Simon şi 
Evfimia, ar fi fost nevoită să le dea şi lor o parte. lar după 
aceea, pentru a şterge urmele furtului, s-ar fi întors 
împreună cu negustorul şi l-ar fi otrăvit. 

După rechizitoriul substitutului de procuror, se ridica de 
pe banca avocaţilor un om de vârstă mijlocie, în frac, cu 
piepţii cămăşii bine scrobiţi, şi rosti o pledoarie bine ticluită 
în apărarea lui Kartinkin şi a Bocikovei. Era un avocat 


tocmit de ei cu trei sute de ruble; ca să-i scoată nevinovaţi 
pe cei doi, el dădea toată vina pe Maslova. 

Mai întâi, respingea depoziţia Maslovei, care susţinuse că 
Bocikova şi Kartinkin au fost împreună cu ea în clipa când a 
luat banii, stăruind asupra faptului ca depoziţia Maslovei, 
acuzată de otrăvire, nu putea fi luată în consideraţie. Iar 
banii, cele două mii cinci sute de ruble, puteau foarte uşor - 
zicea avocatul - să fie agonisiţi de doi oameni harnici şi 
cinstiţi, care primeau uneori câte trei şi chiar cinci ruble 
bacşiş pe zi de la clienţi. Cât despre banii negustorului, ei 
au fost furaţi numai de Maslova şi daţi de ea altcuiva sau 
chiar pierduţi, pentru că femeia se afla într-o stare 
anormală. lar otrăvirea a fost comisă numai de Maslova. 

De aceea, el le cerea juraţilor să-i declare pe Kartikin şi pe 
Bocikova ca nevinovaţi de furtul banilor; iar dacă îi găseau 
totuşi vinovaţi de furt să nu-i socotească părtaşi la otrăvire 
şi să ţină seama că au acţionat fără premeditare. 

În încheiere, avocatul îl cam înţepase pe substitutul de 
procuror, spunând că strălucitele consideraţii ale acestuia 
asupra eredității, deşi explică ştiinţific fapte în legătură cu 
ereditatea, nu se pot explica în cazul de faţă, pentru că 
părinţii Bocikovei sunt necunoscuţi. 

Substitutul îşi notă ceva pe hârtie cu o mină furioasă, 
sugerând parcă răspunsul lui tăios, după care ridică din 
umeri, cu o figură mirat-dispreţuitoare. 

Apoi se ridică apărătorul Maslovei şi-şi rosti pledoaria cu 
sfială şi şovăind. Fără să nege ca Maslova luase parte la 
furtul banilor, stărui numai asupra faptului ca n-avusese 
intenţia să-l otrăvească pe Smelkov, ci îi dăduse praful 
numai ca să-l adoarmă. Apoi încerca şi el, la rândul sau, să- 
şi arate elocinţa, relatând cum a fost împinsă Maslova pe 
calea pierzaniei de către un bărbat rămas nepedepsit, în 
vreme ce ea trebuia să poarte pe umeri tot greul păcatului 
său, dar această incursiune în domeniul psihologiei nu-i ieşi 
deloc şi toată lumea se simţi oarecum stânjenită. Când 
începu să îndruge ceva despre cruzimea bărbaţilor şi 


slăbiciunea femeilor, preşedintele, dorind să-l scape din 
încurcătură, îl rugă să nu se depărteze de subiect. 

După ce isprăvi apărătorul Maslovei, se ridică din nou 
substitutul de procuror şi îşi apără teoria despre ereditate, 
atacată de primul avocat, spunând că, chiar dacă Bocikova 
este fiica unor părinţi necunoscuţi, adevărul teoriei despre 
ereditate nu este deloc invalidat prin aceasta, deoarece 
legea eredității este atât de temeinic stabilită de ştiinţă, 
încât suntem în măsură să deducem nu numai crima din 
ereditate, dar şi ereditatea din crimă. Cât despre ipoteza 
propusă de apărătorul Maslovei, cum că aceasta ar fi fost 
împinsă pe calea pierzaniei de un seducător închipuit 
(apăsă cu un deosebit venin pe cuvântul: închipuit), toate 
datele dovedesc mai curând că ea însăşi a fost seducătoarea 
multor, multor victime, care au trecut prin mâinile ei. Şi 
acestea fiind spuse, se aşeză cu un aer triumfător. 

Apoi acuzaţii fură întrebaţi dacă au ceva de spus în 
apărarea lor. Evfimia Bocikova mai repetă o dată că ea nu 
ştia nimic, n-a luat parte la nimic şi susţinu cu tărie că 
numai Maslova e vinovată de toate. Simon se mulţumi să 
repete de câteva ori: 

— Faceţi cum credeţi, dar să ştiţi că n-am nici o vină şi mă 
osândiţi degeaba. 

Maslova nu spuse nimic. Când preşedintele o întrebă dacă 
n-are ceva de adăugat întru apărarea ei, ea ridica ochii la 
el, apoi îi roti asupra celor din jur ca un animal încolţit şi, 
lăsând capul în jos, izbucni într-un plâns amarnic, cu 
sughiţuri. 

— Ce ai? îl întrebă negustorul pe Nehliudov, auzind 
deodată geamătul ciudat, scăpat din pieptul vecinului sau. 
Acel geamăt era un sughiţ de plâns înăbuşit. 

Nehliudov nu-şi dădea încă seama de însemnătatea stării 
sufleteşti în care se găsea şi punea pe seamă nervilor acel 
sughiţ de plâns înăbuşit şi lacrimile ce-i împânzeau ochii. Îşi 
puse ochelarii ca să le ascundă, apoi scoase batista şi îşi 
suflă nasul. 


Teama de ruşinea ce l-ar acoperi dacă toţi cei din sală i-ar 
afla fapta, înăbuşea transformarea lăuntrică ce se săvârşea 
în sufletul lui. Şi teama aceasta era la început mai puternica 
decât orice. 

XXII. 

După cuvântul acuzaților şi după discuţiile purtate cu 
privire la formularea întrebărilor ce trebuiau puse juraţilor, 
ceea ce lua destul timp, şi, în sfârşit, după stabilirea 
definitivă a întrebărilor, preşedintele trecu la rezumarea 
dezbaterilor. 

Înainte de a începe expunerea propriu-zisă, el le explică 
pe larg juraţilor, pe un ton plăcut, familiar, că jaful este jaf, 
iar furtul este furt, că furtul prin efracţie este furt prin 
efracţie, iar furtul fără spargere este furt fără spargere. 
Explicând acestea, se uită mai mult la Nehliudov, vrând 
parca să-l convingă de însemnătatea acestor adevăruri, în 
nădejdea că le va înţelege şi va face şi pe ceilalţi colegi ai 
săi să le înţeleagă. Apoi, când socoti că juraţii s-au pătruns 
de cele rostite de el, începu să explice un alt adevăr, şi 
anume ca omor se numeşte orice acţiune ce pricinuieşte 
moartea unui om, şi deci şi otrăvirea este socotită un omor. 
Când îi păru că juraţii şi-au însuşit şi acest adevăr, începu să 
le explice că, atunci când omorul şi furtul sunt săvârşite 
împreună, crima e numită furt cu omor. 

Cu toate că preşedintele însuşi voia să scape cât mai 
repede, ştiind că elveţianca îl aştepta, el era atât de 
puternic marcat de deprinderile sale profesionale, încât o 
dată ce începea să vorbească, nu se mai putea opri; şi de 
aceea, le explică în amănunt juraţilor că, dacă aceştia îi vor 
găsi pe acuzaţi vinovaţi, au dreptul să-i declare vinovaţi; 
dacă însă îi vor găsi nevinovaţi, au dreptul să-i declare 
nevinovaţi; iar dacă îi vor găsi vinovaţi de un anumit lucru şi 
nevinovaţi de un altul, au dreptul să-i declare vinovaţi de 
acel lucru şi nevinovaţi de celalalt. Apoi le mai spuse că sunt 
datori să se folosească cu înţelepciune de acest drept care 
le este dat. Vru să le mai explice că, dacă vor da un răspuns 


afirmativ vreunei întrebări puse lor, înseamnă că ei răspund 
afirmativ la tot ce este cuprins în acea întrebare, iar dacă ei 
nu vor să afirme tot ce este cuprins în întrebare, atunci 
trebuie să specifice clar la care parte a întrebării dau 
răspuns afirmativ şi la care parte nu. 

Dar, uitându-se la ceas şi văzând că este trei fără cinci 
minute, hotărî pe loc să treacă la expunerea propriu-zisă. 

— Faptele acestui proces sunt următoarele, începu el, şi 
repetă tot ce mai fusese spus şi de apărători, şi de 
substitutul de procuror, şi de martori. 

Preşedintele vorbea, iar judecătorii din dreapta şi din 
stânga lui îl ascultau cu un aer grav şi din când în când se 
uitau la ceas, socotind cuvântarea preşedintelui, deşi 
reuşită, adică aşa cum se cuvenea să fie, totuşi puţin prea 
lungă. De aceeaşi părere era şi substitutul de procuror, 
precum şi toţi magistraţii şi toţi cei prezenţi în sală. În 
sfârşit, preşedintele îşi încheie expunerea. 

Părea că totul a fost spus. Preşedintele însă nu se îndura 
să renunţe la dreptul său de a vorbi - atât de plăcut îi era 
să-şi asculte intonaţiile convingătoare ale glasului - şi găsi 
că trebuie să mai adauge câteva cuvinte despre 
însemnătatea dreptului de care se bucură juraţii, despre 
felul cum trebuie să se folosească de acest drept, cu multă 
atenţie, prudenţă şi fără să abuzeze de el; le aminti deci 
jurământul pe care l-au depus şi faptul că ei reprezintă 
conştiinţa societăţii, că secretul deliberării este sfânt şi aşa 
mai departe. 

Din clipa când preşedintele începuse să vorbească, 
Maslova nu-şi mai luă ochii de la el, temându-se parca să 
nu-i scape vreun cuvânt, şi de aceea Nehliudov o putea privi 
în voie, fără frica de a-i întâlni privirea. În mintea lui se 
petrecea acel fenomen obişnuit, când chipul cuiva drag, pe 
care nu l-ai văzut de mult, întâi impresionează prin 
schimbările survenite, iar apoi, încetul cu încetul, redevine 
aşa cum a fost cu ani în urmă, schimbările se şterg şi în faţa 


ochilor sufletului nu mai rămâne, decât expresia unică, 
irepetabilă, a fiinţei lui spirituale. 

Aşa ceva se petrecea cu Nehliudov. 

Da, cu tot halatul de puşcăriaşă, cu toată lăbărţarea 
trupului şi a pieptului, cu toate ca obrazul era mai împlinit 
şi avea zbârcituri pe frunte şi la tâmple şi ochii îi erau 
umflaţi, femeia de pe banca acuzaților era aceeaşi Katiuşa, 
care în acea luminoasă noapte de Înviere îl privise cu atâta 
nevinovăție, de jos în sus, cu ochii plini de dragoste, de 
fericire şi de viaţă. 

„Ce coincidenţă extraordinară! A trebuit să se nimerească 
tocmai acest proces când sunt eu jurat, ca după zece ani de 
când n-am văzut-o, s-o întâlnesc aici, pe banca acuzaților! Şi 
cum se vor sfârşi toate acestea?! Cel puţin de s-ar sfârşi mai 
repede, mai repede!” 

Nehliudov nu se supunea încă sentimentului de căinţă, 
care începea să se înfiripe în sufletul lui. Îşi închipuia că 
totul nu-i decât o întâmplare, care va trece fără să-i tulbure 
viaţa. Se simţea ca un căţel, care nu s-a purtat frumos în 
odaia stăpânilor şi care este apucat de ceafă şi vârât cu 
nasul în murdăria pe care a făcut-o. Căţelul schelălăie, se 
trage îndărăt, vrând să fugă cât mai departe de urmările 
faptei sale şi s-o uite, dar stăpânul necruţător nu-l lasă din 
mână. La fel şi Nehliudov simţea acum toată mârşăvia 
săvârşită de el, simţea şi mâna puternică, invizibilă, a 
stăpânului, dar nu înţelegea încă deplin gravitatea faptei 
sale şi nu-l recunoştea pe stăpân. Nu voia încă să creadă că 
ceea ce se desfăşura în faţa sa era propria lui operă. Mâna 
necruțătoare, nevăzută, îl înşfăcase însă şi el resimțea că nu 
mai era chip să-i scape. Încerca să se îmbărbăteze, stând în 
voie, picior peste picior şi jucându-se cu pince-nez-ul în felul 
lui obişnuit, aşezat pe scaunul său, al doilea din primul 
rând. Cu toate acestea, în adâncul sufletului său începea să 
simtă toată cruzimea, mârşăvia, josnicia nu numai ale faptei 
lui, dar şi ale întregii sale vieţi crude şi egoiste, pline de 
huzur şi dezmăţ; şi acea perdea înfricoşătoare, care timp de 


doisprezece ani îi ascunsese inexplicabil acest păcat al său 
şi întreaga lui viaţă de atunci şi până acum începea să se 
clatine, lăsându-l uneori să arunce câte o privire dincolo de 
ea. 

XXIII. 

În sfârşit, preşedintele isprăvi de vorbit şi, ridicând cu o 
mişcare graţioasă foaia cu întrebările, o întinse 
preşedintelui juraţilor, care tocmai se apropiase de el. 
Juraţii se ridicară în picioare, bucuroşi că pot pleca şi, 
neştiind cum să-şi ţină mâinile şi parcă ruşinându-se de 
ceva, porniră unul după altul spre camera de deliberare. 
Cum se închise uşa în urma lor, un jandarm se apropie şi, 
scoțând sabia din teacă, rămase planton în faţa camerei. 
Judecătorii ieşiră la rândul lor şi acuzaţii fură scoşi din sală. 

Intrând în camera de deliberare, juraţii, ca şi la prima 
suspendare, mai întâi îşi aprinseră câte o ţigară. Nefirescul 
şi falsitatea situaţiilor, pe care într-o măsură mai mare sau 
mai mică le resimţiseră toţi în sală, când şedeau neclintiţi în 
jeţuri, se şterseseră de cum intrară în camera de deliberare 
şi-şi aprinseră ţigările; se aşezară în voie pe scaune, cu un 
sentiment de uşurare, şi începură să discute cu însufleţire. 

— Fata nu-i vinovată, s-a poticnit în viaţă şi asta-i tot, spuse 
negustorul cei blajin. Trebuie să fim îngăduitori cu ea. 

— "Tocmai asta trebuie să examinăm şi noi aici, le spuse 
preşedintele juraţilor. Nu trebuie să ne lăsăm furaţi de 
impresii personale. 

— Frumos rezumat a făcut preşedintele, îşi spuse părerea 
colonelul. 

— Ei, frumos! Era cât pe ce să adorm. 

— Vorba este că servitorii n-ar fi avut de unde să ştie de 
bani, dacă Maslova n-ar fi fost înţeleasă cu ei, spuse vechilul 
de tip evreiesc. 

— Şi-atunci, după părerea dumitale, ea a furat? întrebă 
unul dintre juraţi. 

— Nu pot să cred una ca asta, strigă negustorul cel blajin. 
Ticăloasa cea cu ochii roşii a pus totul la cale. 


— Toţi trei sunt poame bune, interveni colonelul. 

— Dar femeia a spus că nici n-a intrat în odaie. 

— Şi dumneata o crezi? Eu n-aş crede o boabă din tot ce 
spune zgripiuroaica asta. 

— Ce crezi dumneata nu dovedeşte nimic, spuse zapciul. 

— Cheia a avut-o ea. 

— Ei, şi ce dacă a avut-o ea? nu se lăsă negustorul. 

— Dar inelul? 

— Păi n-a spus fata, se înflăcără el din nou, că negustorul 
acela era iute din fire şi cu chef pe deasupra, şi s-a repezit 
s-o bată? Ei, pe urmă, vezi bine, i s-a făcut milă de ea: „Na, 
poftim, nu mai plânge”. Era cogeamite omul; cică avea 
doisprezece verşoci înălţime şi vreo opt puduri greutate! 

— Nu-i vorba de asta, îl întrerupse Piotr Gherasimoviei, 
întrebarea este dacă ea a pus totul la cale sau servitorii? 

— Nu puteau s-o facă servitorii singuri. Cheia era la ea. 
Discuţia continuă o bună bucată de vreme aşa fără vreun 
Şir. 

— Daţi-mi voie, domnilor, spuse preşedintele, să ne aşezăm 
mai bine la masă şi să analizăm serios lucrurile. Poftiţi, 
adaugă el, aşezându-se pe scaunul prezidenţial. 

— Şi fetele astea sunt nişte ticăloase, spuse vechilul şi, în 
sprijinul părerii sale că principala vinovată era Maslova, 
povesti cum o fată din astea, într-un parc, i-a furat ceasul 
unui prieten de-al lui. 

Colonelul, bucuros de prilej, povesti o întâmplare şi mai 
năstruşnică, despre furtul unui samovar de argint. 

— Domnilor, vă rog, să respectăm ordinea întrebărilor, 
spuse preşedintele, bătând cu creionul în masă. 

Se făcu linişte. Întrebările erau formulate în felul următor: 

1) Se face vinovat ţăranul Simon Petrov Kartinkin, de 
treizeci şi trei de ani, din satul Borki, judeţul Krapivenski, 
de faptul ca în ziua de 17 ianuarie, anul 188*, în oraşul X, ar 
fi pus otravă în băutura negustorului Smelkov, cu intenţia 
de a-i curma viaţa pentru a-l jefui, în înţelegere cu alte 


persoane, şi ar fi furat de la acesta circa două mii cinci sute 
de ruble şi un inel cu briliant? 

2) Se face vinovată de cele arătate la prima întrebare, 
târgoveaţa Evfimia Ivanovna Bocikova, de patruzeci şi trei 
de ani? 

3) Se face vinovată de cele arătate la prima întrebare, 
târgoveaţa Ekaterina Mihailova Maslova de douăzeci şi 
şapte de ani? 

4) Dacă acuzata Evfimia Bocikova se face vinovată de cele 
arătate la prima întrebare atunci se face ea vinovată de 
faptul că, în ziua de 17 ianuarie, anul 188*, în oraşul X, fiind 
de serviciu la hotelul „Mauritania”, ar fi sustras în taină 
două mii cinci sute de ruble din geamantanul încuiat al 
negustorului Smelkov, care trăgea de obicei la acel hotel, în 
care scop a descuiat geamantanul care se afla în odaia lui, 
cu o cheie potrivită şi adusă de ea? 

Preşedintele citi prima întrebare. 

— Ei, domnilor? 

La această întrebare, răspunsul nu s-a lăsat aşteptat, fiind 
cu toţii de aceeaşi părere;Da se face vinovat”, 
recunoscându-l pe Kartinkin complice şi la furt, şi la 
otrăvire. Numai un meşter bătrân, care la toate întrebările 
era pentru achitare, nu fu de aceeaşi părere. 

Preşedintele, crezând ca omul n-a înţeles, se apuca să-i 
explice cum stau lucrurile şi că Bocikova şi Kartinkin sunt 
fără îndoială vinovaţi. Meşterul însă îl asigură că ela 
înţeles, dar că totuşi ar fi bine să aibă milă de ei. „Nici noi n- 
om fi uşă de biserică”, adăugă el şi rămase la părerea lui. 

La a doua întrebare privitoare la Bocikova, după multe 
discuţii şi schimburi de păreri, răspunseră: „Nu se face 
vinovată”, întrucât nu existau probe vădite că ar fi luat 
parte la otrăvire, lucru asupra căruia stăruise şi avocatul ei. 

Negustorul, vrând s-o scoată nevinovată pe Maslova, 
susţinea că Bocikova a fost autorul principal al celor 
petrecute. Mulţi dintre juraţi erau de aceeaşi părere; 
preşedintele însă, care dorea să nu iasă din litera legii, 


susţinea că nu există dovezi pe temeiul cărora Bocikova să 
poată fi socotită complice la otrăvire. După o lungă discuţie 
în contradictoriu, părerea preşedintelui birui. 

La a patra întrebare privitoare la Bocikova răspunseră: 
„Da, este vinovată” şi la stăruinţele meşterului adăugară: 
„dar cu circumstanţe atenuante”. 

Întrebarea a treia, cu privire la Maslova, provoca 
dezbateri furtunoase. Preşedintele susţinea că e vinovată şi 
de otrăvire, şi de furt; negustorul era împotriva acestei 
păreri şi îi avea de partea lui pe colonel, pe zapciu şi pe 
meşter; părerea preşedintelui începea să se impună, mai 
ales pentru că juraţii obosiseră şi erau bucuroşi să adere la 
acea părere care i-ar fi împăcat pe toţi şi, deci, i-ar fi 
eliberat mai repede. 

După răspunsurile date la anchetă şi după cât o cunoştea 
pe Maslova, Nehliudov era convins că nu e vinovată nici de 
furt, nici de crimă şi la început credea că asta este şi 
părerea celorlalţi; când văzu însă că, în urma apărării 
inabile a negustorului, bazată evident pe faptul că Maslova 
îi plăcea ca femeie - lucru pe care de altfel nici nu-l 
ascundea, dar care stârnise împotrivirea preşedintelui - şi 
mai ales din pricina oboselii tuturor, hotărârea juraţilor 
începea să încline spre învinuire, Nehliudov ar fi vrut să ia 
cuvântul; se îngrozi însă la gândul că dacă va lua apărarea 
Maslovei, toată lumea are să ghicească relaţiile pe care le-a 
avut cu ea. Pe de altă parte, simţea că nu poate lăsa 
lucrurile aşa şi că trebuie să se opună. Făcea feţe-feţe, şi 
tocmai era gata să înceapă a vorbi, când Piotr 
Gherasimovici, tăcut până atunci, se enervă pesemne 
auzind tonul autoritar al preşedintelui şi interveni în 
dezbatere, spunând exact ce ar fi vrut să spună Nehliudov. 

— Daţi-mi voie, spuse el, dumneata susţii că ea a furat 
pentru că a avut cheia. Dar nu puteau cei doi servitori, tot 
atât de bine, după plecarea ei, să umble la geamantan cu o 
cheie potrivită? 

— Sigur că da, sigur că da, sări şi negustorul. 


— Ea nu putea să ia banii, pentru că în situaţia ei, nu ar fi 
avut ce să facă cu ei. 

— Aşa ziceam şi eu, întări negustorul. 

— După părerea mea, venirea ei la hotel a trezit în mintea 
celor doi servitori gândul rău, ei au profitat de prilej şi apoi 
au dat toată vina pe ea. 

Piotr Gherasimovici vorbea enervat. Enervarea lui se 
transmise şi preşedintelui, care-şi susţinea acum cu 
îndârjire părerea contrarie. Piotr Gherasimovici vorbea însă 
cu atâta convingere, încât majoritatea era de partea lui, 
recunoscând că Maslova n-a luat parte la furtul banilor şi că 
inelul i-a fost dăruit. Când veni vorba de participarea ei la 
otrăvire, negustorul, înflăcăratul ei apărător, spuse că 
Maslova trebuie socotită nevinovată, întrucât nu avea nici 
un motiv să-l otrăvească. Preşedintele însă susţinu că nu 
poate fi considerată nevinovată, deoarece ea însăşi a 
recunoscut că i-a dat să bea un praf negustorului. 

— I-a dat, dar a crezut că este opiu, spuse negustorul. 

— Şi cu opiu putea să-l omoare, interveni colonelul, căruia 
îi plăceau digresiunile şi, bucuros de prilej, începu să 
povestească cum soţia cumnatului sau s-a otrăvit cu opiu şi 
ar fi murit, dacă nu s-ar fi găsit un doctor în apropiere şi nu 
s-ar fi luat măsuri imediat. Colonelul povestea cu atâta 
convingere, siguranţă şi demnitate, încât nimeni nu avu 
curajul să-l întrerupă. Numai vechilul, molipsit de exemplul 
colonelului, se încumetă să-i ia vorbă din gura, ca să 
povestească şi el o întâmplare. 

— Sunt unii atât de deprinşi cu opiul, începu el, încât 
ajung să ia până la patruzeci de picături; am eu o rudă... 

Colonelul însă nu se lăsă întrerupt şi povesti mai departe 
despre urmările pe care le-a avut opiul asupra soţiei 
cumnatului său. 

— Domnilor, spuse unul dintre juraţi, gândiţi-vă că e trecut 
de ora patru. 

— Ei, cum rămâne, domnilor, întrebă preşedintele juraţilor, 
o recunoaştem vinovată, fără intenţia de a jefui, şi fără 


participare la furt. Aşa-i? 

Piotr Gherasimovici, mulţumit de victorie, aprobă. 

— Dar cu circumstanţe atenuante, adăugă negustorul. 
Toată lumea consimţi. Numai meşterul stăruia să se 
răspundă: „Nu, nu se face vinovată”. 

— Păi, e cam acelaşi lucru, îl lămuri preşedintele, o dată ce 
specificăm „fără intenţia de a jefui şi fără participare la 
furt”, înseamnă că nu e vinovată. 

— Scrie aşa, domle, şi adaugă: cu circumstanţe atenuante, 
şi asta şterge şi vina ce-i mai rămâne, spuse bucuros 
negustorul. 

Erau cu toţii atât de obosiţi şi de năuciţi de discuţii, încât 
nu-i mai dădu nici unuia prin cap să adauge la răspuns: da, 
dar fără intenţia de a omori. 

Nehliudov era atât de tulburat, că nu băgă nici el de 
seamă acest lucru. Aşa că răspunsurile fură scrise sub 
această formă şi duse în sală. 

Rabelais scrie că un jurist la o judecată, după ce enumeră 
o mulţime de articole de legi, după ce citi vreo douăzeci de 
pagini de texte latineşti ininteligibile propuse împricinaţilor 
să arunce zarurile; dacă iese un număr cu soţ, atunci 
câştigă reclamantul, dacă iese fără soţ, câştigă pârâtul. 

Aşa s-a întâmplat şi de data aceasta. S-a luat o hotărâre şi 
nu alta, nu pentru ca toată lumea a fost de aceeaşi părere, 
ci, în primul rând, pentru că preşedintele, citindu-şi 
concluziile nesfârşit de lungi, a omis să mai spună ceea ce 
se spune întotdeauna, şi anume: că răspunzând la 
întrebare, juraţii pot specifica: „Da, este vinovată, dar fără 
intenţia de a omori”; în al doilea rând, pentru ca şi colonelul 
a povestit prea pe larg şi plicticos întâmplarea cu soţia 
cumnatului său; în al treilea rând, pentru că Nehliudov era 
într-atât de tulburat, încât n-a băgat de seamă ca s-a omis 
precizarea privitoare la intenţia de a omori, crezând că 
precizarea: „fără intenţia de a jefui”' este suficientă pentru 
recunoaşterea nevinovăţiei acuzatei; în al patrulea rând, 
pentru că Piotr Gherasimovici a ieşit din odaie tocmai 


atunci când preşedintele a recitit întrebările şi 
răspunsurile, şi, mai ales, pentru că juraţii, fiind obosiţi şi 
vrând să scape cât mai repede, erau gata să aprobe orice 
hotărâre care ar încheia cât mai degrabă şedinţa. 

Juraţii sunară. Ostaşul care stătea în faţa uşii cu sabia la 
umăr o vâri în teaca şi se dădu deoparte. Judecătorii se 
aşezară la locurile lor şi juraţii intrară în sală, unul câte 
unul. 

Preşedintele juraţilor ţinea în mână cu un aer solemn foaia 
cu răspunsurile. Se apropie de preşedintele completului de 
judecată şi o întinse. Preşedintele citi răspunsurile şi, vădit 
mirat, îşi desfăcu braţele şi se apleca să se sfătuiască cu 
ceilalţi doi judecători. Era mirat de faptul că juraţii, 
menţionând „Fără intenţia de a jefui”, nu menţionaseră şi: 
„Fără intenţia de a omori”. Reieşea din hotărârea juraţilor 
că Maslova n-a furat, n-a jefuit şi totuşi, fără nici un scop, a 
omorât un om. 

— Priviţi ce prostie au scris aici, îi spuse el judecătorului 
din stânga sa. Asta înseamnă ocnă, şi femeia e nevinovată. 

— Cum aşa, nevinovată? spuse judecătorul cel aspru. 

— E fără îndoială nevinovată. După părerea mea ar fi cazul 
să aplicăm articolul 818 (articolul 818 spunea că, dacă 
instanţa va găsi hotărârea juraţilor nedreaptă, are dreptul 
s-o revoce). 

— Ce părere ai? îl întrebă preşedintele pe judecătorul cel 
blajin. 

Acesta nu-i răspunse numaidecât. Se uită la numărul de 
înregistrare al hârtiei din faţa lui şi adună cifrele - numărul 
rezultat nu era divizibil cu trei. Îşi pusese în gând că dacă 
numărul este divizibil cu trei, să sprijine părerea 
preşedintelui. Dar, cu toate că numărul nu era divizibil cu 
trei, bunătatea lui îl făcu să spună: 

— Şi eu cred c-ar trebui. 

— Dar dumneata ce crezi? făcu preşedintele către 
judecătorul cel aspru. 


— În nici un caz, răspunse acesta cu hotărâre. Şi aşa spun 
ziarele că juraţii îi achită pe criminali; ce-or să spună dacă 
începe şi instanţa să facă acelaşi lucru? Eu mă opun 
categoric. 

Preşedintele se uită la ceas. 

— Păcat, dar ce să-i faci, zise el şi-i întinse foaia cu 
întrebările preşedintelui juraţilor, pentru ca acesta să-i dea 
citire. 

Se ridicară cu toţii în picioare şi preşedintele juraţilor, 
mutându-şi greutatea trupului de pe un picior pe altul, îşi 
drese glasul şi începu să citească. Toţi cei de faţă: grefierul, 
avocaţii chiar şi procurorul se arătară foarte miraţi. 

Acuzaţii şedeau nemişcaţi, vădit fără să înţeleagă ce 
însemnau răspunsurile. Se aşezară din nou cu toţii şi 
preşedintele îl întrebă pe substitutul de procuror ce 
pedepse este de părere să se aplice acuzaților. 

Substitutul de procuror, bucuros de izbânda neaşteptată 
împotriva Maslovei şi atribuind această izbândă elocinţei 
sale, se uită prin nu ştiu ce hârtii, se ridică pe jumătate în 
picioare şi spuse: 

— Cer să fie condamnat Simon Kartinkin, pe baza 
articolului 1.452 şi articolului 1.453, punctul 4, Evfimia 
Bocikova pe baza articolului 1.659 şi Ekaterina Maslova pe 
baza articolului 1.454. 

Pedepsele erau cele mai grele ce se puteau aplica. 

— Curtea se retrage spre deliberare, spuse preşedintele, 
ridicându-se în picioare. 

Toţi ceilalţi se ridicară în urma lui, şi cu sentimentul plăcut 
de a-şi fi îndeplinit datoria până la capăt, ieşiră din sală sau 
începură să umble de colo-colo. 

— Dacă te gândeşti bine, dragul meu, am făcut o greşeală 
ruşinoasă, spuse Piotr Gherasimovici, apropiindu-se de 
Nehliudov, căruia preşedintele juraţilor tocmai îi povestea 
ceva. Am trimis-o drept la ocnă. 

— Ce-ai spus? strigă Nehliudov, fără să bage de seamă, de 
data aceasta tonul familiar al profesorului. 


— Sigur că da, răspunse el. Am omis să adăugăm în 
răspuns: „Vinovată, dar fără intenţia de a ucide”. Chiar 
acum mi-a spus grefierul că procurorul a cerut să fie 
osândită la cincisprezece ani muncă silnică. 

— Păi, aşa am hotărât cu toţii, interveni preşedintele. 

Piotr Gherasimovici începu să protesteze, spunând că-i de 
la sine înţeles că, de vreme ce nu a luat banii, nu putea avea 
intenţia de a omori. 

— Doar am citit răspunsurile înainte de a le duce, se 
dezvinovăţi preşedintele. Nimeni nu a avut nimic de 
obiectat. 

— Eu în timpul acesta tocmai ieşeam din cameră, spuse 
Piotr Gherasimovici. Dar dumitale cum de ţi-a scăpat acest 
lucru? 

— Nu mi-am dat seama, făcu Nehliudov. 

— Ei, asta-i urmarea. 

— Lucrurile se mai pot îndrepta, spuse Nehliudov. 

— Nu, acuma gata, s-a terminat. 

Nehliudov se uita la acuzaţi, cei a căror soartă tocmai 
fusese hotărâtă. Şedeau mai departe nemişcaţi după grilaj, 
străjuiţi de jandarmi. Maslova zâmbea. Un sentiment urât 
îşi făcu loc în inima lui Nehliudov. Înainte, când prevedea 
achitarea Maslovei şi rămânerea ei în oraş, se întreba ce 
purtare ar trebui să adopte faţă de ea; orice variantă i se 
părea greu de îndeplinit. Munca silnica şi Siberia înlăturau 
dintr-o dată această întrebare; pasărea rănită din tolbă 
avea să înceteze a se mai zbate şi a-i aminti de ea. 

XXIV. 

Presupunerile lui Piotr Gherasimovici se adeveriră. 

Preşedintele se întoarse din camera de deliberare şi citi 
următoarele: 

— Azi, 28 aprilie 188*. În baza decretului Maiestăţii sale 
imperiale, tribunalul districtual, secţia penală, în urmă 
verdictului dlor juraţi, în baza articolului 771, punctul 3, 
articolului 776, punctul 3, şi a articolului 777 din Codul de 
procedură penală, condamnă pe ţăranul Simon Kartinkin, 


de 33 de ani, şi pe târgoveaţa Ekaterina Maslova, de 27 de 
ani, la muncă silnică, cu pierderea tuturor drepturilor civile. 
Pe Kartinkin la 8 ani, şi pe Maslova la 4 ani, pentru amândoi 
cu consecinţele prevăzute de art. 28 din Cod. Pe Evfimia 
Bocikova, de 43 de ani, o condamnă la 3 ani închisoare, 
lipsind-o de toate drepturile personale şi privilegiile 
dobândite prin starea ei socială, cu consecinţele prevăzute 
de art. 49 din Cod. Cheltuielile de judecată vor fi plătite în 
solidar de acuzaţi, iar în caz de nesolvabilitate, vor fi 
trecute în sarcina statului. Corpurile delicte se vor vinde, 
inelul se va restitui posesoarei, iar sticluţele şi borcanele se 
vor distruge”. 

Kartinkin stătea nemişcat, în poziţie de drepţi, cu braţele 
întinse de-a lungul trupului, cu degetele răşchirate, şi îi 
zvâcneau muşchii obrajilor. Bocikova părea foarte liniştită. 
Maslova, auzind hotărârea, se făcu roşie ca focul. 

— Nu sunt vinovată, nu sunt vinovată! strigă ea deodată, 
de răsună sala. Faceţi un păcat cu mine. Nu sunt vinovată. 
N-am vrut, nici prin cap nu mi-a trecut aşa ceva. Spun 
adevărul, spun adevărul. Şi, prăbuşindu-se pe bancă, 
izbucni în hohote de plâns. 

Kartinkin şi Bocikova ieşiră din sala, iar ea rămase pe loc, 
plângând înainte. Jandarmul o trase de mâneca halatului. 

„Nu, lucrurile nu pot fi lăsate aşa”, îşi spuse Nehliudov 
uitând cu totul sentimentul acela urât care i se strecurase 
în suflet şi, fără să mai stea pe gânduri, se repezi pe 
coridor, dorind, fără să ştie de ce, să se mai uite o dată la 
ea. În uşă se înghesuiau juraţii şi avocaţii, mulţumiţi ca şi-au 
împlinitt misiunea, aşa că Nehliudov mai întârzie puţin. 
Când ieşi pe coridor, Maslova se îndepărtase mult. Mergând 
cu paşi repezi după ea, fără să-i pese că trezeşte atenţia 
celor din jur, o ajunse din urmă, o întrecu şi apoi se opri. Ea 
nu mai plângea, doar sughiţa tare în răstimpuri şi-şi ştergea 
cu capătul basmalei faţa plină de pete roşii. Trecu pe lângă 
el, fără să-l vadă. Nehliudov o lăsă să treacă şi se întoarse 


înapoi grăbit, cu gândul de a-l întâlni pe preşedinte. Acesta 
însă plecase între timp. 

Nehliudov îl ajunse abia la vestiar. 

— Domnule preşedinte, spuse Nehliudov, apropiindu-se de 
el, în timp ce acesta îşi punea paltonul de culoare deschisă 
şi îşi lua apoi din mâna portarului bastonul cu măciulie de 
argint. Aş putea să vă vorbesc câteva clipe în legătură cu 
procesul de adineauri? Sunt jurat. 

— Cum să nu. Prinţul Nehliudov, nu-i aşa? Îmi pare bine. 
De altfel ne-am mai întâlnit, spuse preşedintele, 
strângându-i mâna şi amintindu-şi cu plăcere de seara când 
îl cunoscuse pe Nehliudov şi când acesta, vesel, dansase 
mai mult şi mai bine decât toţi tinerii. Cu ce vă pot fi de 
folos? 

— S-a strecurat o confuzie în răspunsul nostru cu privire 
la Maslova. Ea nu e vinovată de otrăvire şi totuşi a fost 
condamnată la muncă silnică, spuse Nehliudov mohorât şi 
frământat. 

— Curtea a dat sentinţa pe temeiul răspunsurilor 
prezentate de juraţi, spuse preşedintele, îndreptându-se 
spre uşa de ieşire, cu toate că răspunsurile i s-au părut şi 
curţii nu tocmai corespunzătoare. 

Îşi aduse aminte cum voise să le explice juraţilor că 
răspunsul: „Da, e vinovată”, dacă nu menţiona: „fără 
intenţia de a ucide”, însemna confirmarea unei omucideri 
cu premeditare, dar, fiind grăbit, n-o mai făcuse. 

— Dar nu se poate îndrepta această greşeală? 

— Se poate totdeauna găsi un motiv pentru recurs. 
Trebuie să vorbiţi cu un avocat, spuse preşedintele, 
punându-şi pălăria puţin într-o parte şi mergând mai 
departe spre ieşire. 

— E îngrozitor! 

— Vedeţi, pentru Maslova nu erau decât două posibilităţi, 
spuse preşedintele, dorind vădit să fie cât mai amabil şi mai 
politicos cu Nehliudov. Îşi potrivi favoriţii deasupra 


gulerului şi luându-l pe Nehliudov uşor de braţ, se îndreptă 
spre uşă. Mergeţi şi dumneavoastră, nu? 

— Da, spuse Nehliudov, punându-şi în grabă paltonul, şi 
plecă împreună cu el. 

leşiră în strada animată, la lumina plăcută a soarelui. Aici 
fură nevoiţi să vorbească mai tare, din pricina zgomotului 
pe care-l făceau roţile pe caldarâm. 

— Vedeţi dumneavoastră, este o situaţie foarte stranie, 
urmă preşedintele, ridicând glasul, în cazul Maslovei nu 
erau decât două căi: aproape achitarea, adică o 
condamnare la câteva luni de închisoare, cu scăderea 
detenţiei preventive, sau chiar numai arestul, ori munca 
silnică - o cale de mijloc nu exista. Dacă aţi fi adăugat 
cuvintele: „Fără intenţia de a ucide”, ar fi fost achitată. 

— E de neiertat c-am omis asta! spuse Nehliudov. 

— Asta-i toată povestea, răspunse preşedintele, zâmbind şi 
uitându-se la ceas. 

Nu mai avea decât trei sferturi de oră ca s-o mai poată 
găsi pe Klara la locul de întâlnire. 

— Acum, dacă doriţi, adresaţi-vă unui avocat. Trebuie găsit 
un motiv de recurs şi asta se poate face oricând. În strada 
Dvoreanskaia, îi spuse el birjarului, treizeci de copeici, 
niciodată nu plătesc mai mult. 

— Poftiţi, Excelenţă! 

— La revedere. Dacă vă pot fi cu ceva de folos, mă găsiţi în 
strada Dvoreanskaia, casa Dvornikov. E uşor de ţinut minte. 

Preşedintele îl salută prietenos şi se depărtă cu trăsura. 

XXV. 

Convorbirea cu preşedintele şi aerul curat îl mai liniştiră 
întrucâtva pe Nehliudov. Se gândi că sentimentul pe care-l 
încercase fusese oarecum exagerat probabil din pricina 
împrejurărilor atât de neobişnuite în care-şi petrecuse toată 
dimineaţa. 

„Desigur, este o coincidenţă ciudată, uluitoare! Trebuie în 
orice caz să fac tot ce e cu putinţă pentru a-i uşura situaţia, 
şi asta cât mai repede. Chiar acum. Da, trebuie să aflu aici, 


la tribunal, adresa lui Fanarin sau a lui Mikişin.” Îşi aduse 
aminte de doi avocaţi cu renume. 

Nehliudov se întoarse la tribunal, îşi scoase paltonul şi 
urcă scările. Chiar în primul coridor dădu de Fanarin. Îl 
opri, spunându-i ca are treabă cu el. Fanarin îl ştia şi din 
vedere, şi după nume şi-i răspunse că e foarte bucuros să-i 
fie de ajutor. 

— Cu toate că sunt cam obosit... Dar dacă nu e prea lung, 
spuneţi-mi chiar acum despre ce-i vorba. Vreţi să trecem 
aici? 

Şi Fanarin îl duse pe Nehliudov într-o încăpere - biroul 
unui judecător probabil - unde se aşezară la o masă. 

— Vă ascult. 

— Mai înainte de toate, începu Nehliudov, aş vrea să vă 
rog să nu afle nimeni că mă ocup de chestiunea despre care 
am să vă vorbesc. 

— Asta e de la sine înţeles. Deci... 

— Am luat astăzi parte ca jurat la un proces, în care am 
condamnat la ocnă o femeie nevinovată. Lucrul acesta mă 
apasă. 

Nehliudov, spre propria lui mirare, roşi şi se tulbură. 
Fanarin îi arunca o scurtă privire, apoi îşi lăsă ochii în jos 
gata să-l asculte mai departe. 

— Şi? făcu el. 

— Am condamnat o femeie nevinovată şi aş dori să fie 
redeschis procesul şi transferat la o instanţă superioară. 

— La Senat17 , îl corectă Fanarin. 

— Aş vrea să vă rog pe dumneavoastră să vă ocupați de 
acest proces. 

Şi, voind să termine cât mai repede partea mai grea a 
cererii sale, Nehliudov adăugă: 

— Onorariul şi celelalte cheltuieli, la oricât s-ar ridica, le 
iau toate asupra mea, spuse el roşind. 

— A, în privinţa asta ne înţelegem noi, spuse avocatul şi 
zâmbi îngăduitor, văzând lipsa lui de experienţă. Spuneţi-mi 
despre ce anume e vorba? 


Nehliudov îi relată toată povestea. 

— Bun, mâine cer dosarul şi-l examinez. lar poimâine, sau 
nu, joi, veniţi la mine la ora şase şi vă dau răspunsul. 
Rămâne stabilit? Şi acum să mergem, eu mai am aici unele 
chestiuni de rezolvat. 

Nehliudov îşi luă rămas-bun şi ieşi. 

Convorbirea cu avocatul şi faptul că a şi luat unele măsuri 
ca s-o apere pe Maslova îl liniştiră şi mai mult. Cobori în 
stradă. Era o vreme minunată şi Nehliudov respira cu 
bucurie aerul de primăvară. Birjarii îşi ofereau pe întrecute 
serviciile. Nehliudov însă porni pe jos şi îndată un noian de 
gânduri şi de amintiri legate de Katiuşa şi de purtarea lui 
faţă de ea îi năvăliră în minte, făcându-l să se întristeze şi să 
vadă lucrurile în negru. „Nu, la toate astea o să mă gândesc 
mai târziu, îşi spuse el, iar acum ar fi bine să mă ocup de 
ceva care să mă facă să uit de toate aceste impresii 
neplăcute.” 

Îşi aduse aminte de invitaţia Korceaghinilor şi se uită la 
ceas. Nu era încă prea târziu, avea timp să ajungă la ei la 
masă. Un tramvai cu cai tocmai trecea pe lângă dânsul. Îl 
ajunse din fugă şi se sui în el. În piaţă cobori, luă o trăsură 
şi peste zece minute trăgea în faţa casei mari a familiei 
Korceaghin. 

XXVI 

— Poftiţi, vă rog, Excelenţă, sunteţi aşteptat, spuse 
politicos portarul cel gras al familiei Korceaghin, 
deschizând uşa mare de stejar de la intrare, care lunecă 
fără zgomot, prinsă în balamale englezeşti. S-au aşezat la 
masă, doar pe dumneavoastră mi-au poruncit să vă rog să 
poftiţi. 

Portarul se apropie de scară şi trase de clopoțel. 

— Mai e cineva străin? întrebă Nehliudov, scoţându-şi 
paltonul. 

— Domnul Kolosov şi Mihail Sergheevici, altcineva nimeni, 
răspunse portarul. 


Sus pe scară se arătă un valet chipeş în frac şi cu mănuşi 
albe. 

— Poftiţi, Excelenţă, zise el, întâmpinându-l, sunteţi rugat 
să poftiţi în sufragerie. 

Nehliudov urcă scara, trecu prin salonul mare şi 
impunător, pe care-l cunoştea atât de bine, şi intră în 
sufragerie. Toată familia era aşezată în jurul mesei, în afară 
de Sofia Vasilievna, prinţesa-mamă, care nu ieşea niciodată 
din odaia ei. În capul mesei şedea bătrânul Korceaghin. În 
stânga lui, doctorul, iar de partea cealaltă - Ivan Ivanovici 
Kolosov, fost mareşal al nobilimii, acum membru în consiliul 
de administraţie al unei bănci, om cu vederi liberale, 
prieten cu Korceaghin; mai departe, la stânga, miss Rader, 
guvernanta surorii celei mai mici a lui Missi, şi apoi chiar 
fetiţa, în vârstă de patru ani; la dreapta, în faţa ei, fratele lui 
Missi, Petea, singurul fiu al Korceaghinilor, elev în clasa VI-a 
de liceu, din pricina căruia toată familia rămăsese în oraş 
aşteptând să-şi treacă examenul, şi studentul care-l medita 
pe Petea. În partea stângă urmau Katerina Alekseevna - o 
fată bătrână de patruzeci de ani, slavofilă; vizavi de ea - 
Mihail Sergheici, sau Mişa Teleghin, vărul lui Missi, şi, în 
sfârşit, la capătul celălalt al mesei, însăşi Missi. Lângă ea se 
mai afla un tacâm neatins. 

— Ai venit foarte bine. Ia loc. Suntem abia la peşte, spuse 
bătrânul Korceaghin, mestecând greu şi cu băgare de 
seamă cu dinţii lui falşi şi ridicând spre Nehliudov ochii 
injectaţi, parcă fără pleoape. Stepan, se adresă el cu gura 
plină către bufetierul trupeş şi maiestuos, arătând din ochi 
tacâmul gol. 

Cu toate că Nehliudov îl cunoştea bine pe bătrânul 
Korceaghin şi îl văzuse de nenumărate ori la masă, de data 
aceasta îl impresionă deosebit de neplăcut faţa lui roşie, 
gura cu buze senzuale, mestecând lacom, deasupra 
şervetului cu colţul vârât în vestă, ceafa lui groasă şi tot 
trupul lui de general ghiftuit. Nehliudov îşi aminti fără să 
vrea de tot ce auzise despre cruzimea acestui om, care, 


Dumnezeu ştie pentru ce - căci era bogat şi de neam mare 
şi nu avusese nevoie să facă exces de zel - pe vremea când 
fusese guvernator, pusese să fie bătuţi cu vergile o seamă 
de oameni, iar alţii chiar să fie spânzurați. 

— Îndată, Excelenţă, spuse Stepan, scoțând un polonic 
mare din bufetul ticsit cu vase de argint şi făcându-i semn 
din ochi valetului celui chipeş, cu favoriţi. Acesta orândui 
numaidecât tacâmul neatins de lângă Missi, acoperit până 
atunci de un şervet scrobit, cu blazonul brodat aşezat cu 
măiestrie în sus. 

Nehliudov făcu înconjurul mesei şi strânse mâna fiecăruia. 
Toţi, afară de bătrânul Korceaghin şi de doamne, se ridicau 
pe rând în picioare să-l salute. Şi acest înconjur al mesei, şi 
strângerea mâinilor celor de faţă - cu cei mai mulţi dintre ei 
nu schimbase niciodată vreo vorbă - i se părură de data 
aceasta deosebit de neplăcute şi de caraghioase. Se scuză 
că a întârziat şi tocmai se pregătea să se aşeze pe scaunul 
gol dintre Missi şi Katerina Alekseevna, când bătrânul 
Korceaghin îl rugă, dacă nu vrea să bea votcă, cel puţin să 
ia o gustare la masă pe care se aflau homari, icre, 
brânzeturi, scrumbii. Nehliudov nu-şi dăduse seama cât era 
de flămând, gustând însă din brânzeturi, începu să 
mănânce cu poftă. 

— Ei, aţi subminat temeliile stalului? spuse Kolosov, 
folosind cu ironie expresia unei gazete reacționare, care se 
ridicase împotriva Curţii cu juri. l-aţi achitat pe cei vinovaţi, 
i-aţi osândit pe cei nevinovaţi, nu-i aşa? 

— Au subminat temeliile... Da, da, au subminat temeliile... 
repetă râzând prinţul, care avea o încredere fără margini în 
deşteptăciunea şi cultura prietenului şi colegului său cu 
vederi liberale. 

Nehliudov, cu riscul de a părea nepoliticos, nu-i răspunse 
lui Kolosov şi, aşezându-se la masă în faţa farfuriei cu supă 
aburindă, mâncă mai departe. 

— Lăsaţi omul să mănânce, spuse Missi zâmbind şi vrând 
prin această expresie familiară, „omul”, să arate cât erau de 


intimi. 

Kolosov începu să expună cu înflăcărare şi cu glas tare 
conţinutul articolului îndreptat împotriva Curţii cu juri şi 
care îl indignase. Mihail Sergheici, nepotul prinţului, îi ţinea 
isonul şi povesti la rândul său cuprinsul unui alt articol, 
apărut în acelaşi ziar. 

Missi, ca întotdeauna, era foarte distinguee18 şi foarte 
bine îmbrăcată, deşi discret. 

— Trebuie să fii mort de oboseală şi de foame, îi spuse ea 
lui Nehliudov, după ce îl aşteptă să termine supa. 

— Nu, nu chiar. Dar dumneata? Ai fost să vezi expoziţia? 

— Nu, am amânat pe altă dată. Am fost însă la lawn 
tennis19 la Salamalovi. Într-adevăr, mister Crooks joacă 
excepţional. 

Nehliudov venise aici să se mai distreze puţin. În casa 
aceasta se simţea totdeauna bine, nu numai din pricina 
luxului de bun-gust, care-l reconforta, dar şi din pricina 
atmosferei de afectuoasă măgulire ce-l înconjura discret. 
De data aceasta, însă, spre surprinderea lui, totul îi 
dispăcea - totul, începând cu portarul, scara cea largă, 
florile, lacheii, masa pusă cu grijă, până la Missi însăşi, care 
îi părea astăzi lipsită de farmec şi nenaturală, îi era 
neplăcut şi tonul încrezut, vulgar, liberal al lui Kolosov; 
neplăcută îi era şi înfăţişarea bătrânului Korceaghin, 
zdravăn ca un taur, senzual şi mulţumit de sine; neplăcute îi 
erau frazele franţuzeşti ale slavofilei Katerina Alekseevna, 
precum şi chipurile stânjenite ale guvernantei şi 
meditatorului, şi mai ales deosebit de neplăcut îi sunase în 
urechi expresia:Lăsaţi omul”, pe care o folosise Missi, 
referindu-se la el... Nehliudov şovăise întotdeauna între 
două sentimente faţă de Missi: ba o vedea frumoasă, suavă, 
deşteaptă şi naturală, de parcă ar fi privit-o printre gene 
sau la lumina lunii... ba o vedea dintr-o dată de parcă ar fi 
privit-o la lumina puternică a soarelui şi era cu neputinţă să 
nu-i observe toate cusururile. Astăzi o vedea în acest fel. 
Observa cele mai mici zbârcituri de pe faţa ei, îşi dădea 


seama cum şi-a potrivit pieptănătura, ca să-i pară părul cât 
mai bogat, îi vedea coatele ascuţite, şi mai cu seamă 
observa cât de lată era unghia de la degetul cel mare, 
întocmai ca a lui taică-său. 

— Plicticos e tenisul, spuse Kolosov, un joc mult mai 
amuzant era lapta20 , pe care-l jucam în copilărie. 

— Nu găsesc, dumneata nu joci tenis; e foarte antrenant, îl 
contrazise Missi, rostind într-un fel deosebit de nenatural 
cuvântul „foarte”, cel puţin aşa îi păru lui Nehliudov. 

Se încinse o discuţie aprinsă, la care luară parte şi Mihail 
Sergheici şi Katerina Alekseevna. Numai guvernanta, 
meditatorul şi copiii tăceau, vădit plictisiţi. 

— Veşnic se ceartă! spuse bătrânul Korceaghin, râzând în 
hohote, gălăgios. Îşi scoase şervetul de la gât, şi, 
împingându-şi cu zgomot scaunul, pe care se grăbi să-l 
tragă feciorul, se ridica de la masă. După el se sculară toţi 
ceilalţi şi se apropiară de o măsuţă pe care se aflau boluri 
cu apă călduţă şi parfumată. Îşi clătiră gura, continuând 
conversaţia, care, de fapt, nu interesa pe nimeni. 

— Nu-i aşa? se întoarse Missi către Nehliudov, îmbiindu-l 
să-i confirme părerea că nicăieri ca la joc nu-şi dă omul în 
vileag caracterul. Desluşea pe chipul lui expresia de 
concentrare şi parca de mustrare de care se temea şia 
cărei pricină ar fi vrut s-o afle. 

— La drept vorbind, nu ştiu, nu m-am gândit niciodată la 
asta, răspunse Nehliudov. 

— Vii la mama? întrebă Missi. 


— Da, da, făcu el, scoţându-şi o ţigară. Tonul lui arăta însă 
limpede ca n-avea nici un chef. 

Ea îl privi întrebător, fără o vorbă, şi el se simţi 
ruşinat.,Într-ade-văr, n-are nici un rost să vii la oameni ca 
să-i plictiseşti”, se gândi el şi, încercând să fie amabil, 
adăugă numaidecât că merge cu plăcere, dacă prinţesa îl 
primeşte. 

— Da, da, mama are să se bucure. De fumat, poţi să fumezi 
şi acolo. E şi Ivan Ivanovici la dânsa. 

Stăpâna casei, prinţesa Sofia Vasilievna, îşi petrecea viaţa 
în pat. De mai bine de şapte ani îşi primea oaspeţii culcată 
în pat, învăluită în dantele şi panglici, împresurată de 
catifele, de flori, de obiecte de fildeş, bronz, lac sau poleite 
cu aur. Nu se ducea niciodată nicăieri şi nu primea decât 
„prieteni”, cum îi plăcea să spună, adică numai pe acei 
oameni, care, după părerea ei, ieşeau cumva în evidenţă din 
„mulţime”. Nehliudov făcea şi el parte dintre aceştia, 
pentru că trecea drept un tânăr deştept, pentru că mama 
lui fusese o prietenă intimă a casei şi pentru că era de dorit 
ca Missi să se mărite cu el. 

Odaia prinţesei Sofia Vasilievna se afla la capătul celor 
două saloane, cel mare şi cel mic. În salonul mare, Missi, 
care mergea înainte, se opri cu hotărâre în loc şi, punându- 
şi mâinile pe speteaza aurită a unui scaun, se uită la 
Nehliudov. 

Missi voia grozav să se mărite şi Nehliudov era o partidă 
bună. Afară de aceasta, îi plăcea; se deprinsese cu gândul 
că va fi al ei (nu ea a lui, cielal ei) şi îşi urmărea țelul cu 
viclenia stăruitoare, deşi inconştientă, a maniacilor. Începu 
să-i vorbească, pentru a-l provoca să se destăinuie. 

— Văd că ţi s-a întâmplat ceva, spuse ea. Nu eşti în apele 
dumilale! 

EI îşi aminti de întâlnirea de la proces, se încruntă şi roşi. 

— Da, s-a întâmplat ceva, răspunse el, vrând să fie sincer, 
o întâmplare ciudată, şi neobişnuită, şi însemnată. 

— Ce anume? Nu poţi să-mi spui? 


— Acum nu pot. Dă-mi voie să nu-ţi spun nimic. S-a 
întâmplat ceva la care nu am avut încă răgazul să mă 
gândesc de ajuns, adăugă el şi se înroşi mai tare. 

— Şi nu vrei să-mi spui? Pe faţa ei tresări un muşchi şi 
mâinile ei se încordară pe scaun, mişcându-l puţin din loc. 

— Nu, nu pot, răspunse el, simțind că, răspunzându-i aşa, 
îşi răspundea lui însuşi, recunoscând că într-adevăr i s-a 
întâmplat ceva foarte însemnat. 

— Bine, să mergem. 

O porni înainte, scuturându-şi capul, ca şi cum ar fi vrut să 
alunge gândurile nepoftite, şi păşind mai repede ca de 
obicei. 

Lui Nehliudov i se păru c-a văzut-o strângându-şi nefiresc 
buzele, pentru a-şi reţine lacrimile. Se mâhni şi se ruşină că 
a supărat-o. Ştia însă că cea mai mică slăbiciune din partea 
lui îl va pierde, îl va încătuşa. Şi tocmai de acest lucru se 
temea el astăzi mai mult ca de orice. O însoţi în tăcere până 
la camera prinţesei. 

XXVII. 

Prinţesa Sofia Vasilievna îşi sfârşise masa, cu feluri foarte 
rafinate şi foarte hrănitoare, pe care o lua întotdeauna 
singură, ca să n-o vadă nimeni în timpul acestui ritual lipsit 
de poezie. Acum fuma, având pe o măsuţă, alături de 
canapea, cafeaua servită. Sofia Vasilievna era o femeie 
brună, slabă, cu ochi mari negri şi dinţi lungi, şi care se 
străduia să mai pară tânără. 

Se vorbea despre relaţiile ei cu doctorul. Înainte, 
Nehliudov nu lua în seamă aceste clevetiri, acum însă, 
văzându-l pe doctor, cu barba lui pomădată, despărțită în 
două, aşezat lângă canapeaua prinţesei, nu numai că-şi 
aminti de ele, dar se simţi cuprins de dezgust. Într-un 
fotoliu scund lângă Sofia Vasilievna, aproape de măsuţă 
şedea Kolosov, amestecând cu linguriţa cafeaua din ceaşcă. 

Alături de cafea se afla un păhărel cu lichior. 

Missi intră împreună cu Nehliudov, dar nu rămase în 
odaie. 


— Când mama se va simţi obosită şi sătulă de voi, veniţi la 
mine, spuse ea către Kolosov şi Nehliudov cu glasu-i 
obişnuit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, apoi, zâmbind 
vesel, ieşi din odaie, călcând neauzit pe covorul moale. 

— A, bună ziua, prietene, stai jos şi povesteşte-mi ce-ai mai 
făcut, spuse prinţesa Sofia Vasilievna cu zâmbetul ei 
prefăcut, atât de bine reuşit, că părea aproape natural, 
arătându-şi dinţii regulaţi şi lungi, admirabilă imitație a 
celor pe care-i avusese cândva. Mi s-a spus că ai venit de la 
tribunal într-o dispoziţie sumbră. Cred că pentru oamenii 
de inimă nu-i uşor a fi jurat, spuse ea în franţuzeşte. 

— Da, e drept, replică Nehliudov, uneori simţi... Simţi că 
nu ai dreptul să-i judeci pe alţii... 

— Comme c'est vrai?21 , exclamă prinţesa, parcă surprinsă 
de adevărul spuselor lui, căutând să-şi măgulească, subtil, 
ca totdeauna, interlocutorul. 

— Ei, dar ce se aude cu tabloul dumitale? Mă interesează 
nespus, adăugă ea. Să nu fi fost aşa suferindă, de mult aş fi 
venit la dumneata să-l văd. 

— L-am abandonat cu totul, răspunse cu un glas uscat 
Nehliudov, căruia astăzi îi săreau în ochi şi falsitatea 
linguşirii, şi bătrâneţea ei disimulată. Şi oricât se străduia, 
nu izbutea să fie amabil. 

— Păcat! Ştii, Repin însuşi mi-a declarat că acest prieten al 
nostru are talent, îi spuse ea lui Kolosov. 

„Cum de nu-i e ruşine să mintă aşa?” se întrebă 
Nehliudov, încruntându-se. 

Văzând că Nehliudov nu e în bună dispoziţie şi că nu-i chip 
să-l atragă într-o discuţie plăcută şi inteligentă, Sofia 
Vasilievna se întoarse către Kolosov, cerându-i părerea 
despre o nouă dramă ce se reprezenta în oraş; întrebarea 
ei era pusă cu un asemenea ton, de parcă părerea lui 
Kolosov era imbatabilă şi fiecare cuvânt al lui trebuia 
imortalizat. Kosolov critică drama şi cu acest prilej îşi 
expuse şi teoriile sale despre artă. Prinţesa Sofia Vasilievna 
se entuziasmă de dreptatea reflecţiilor lui, încercă uneori 


să-l apere timid pe autorul dramei, dar ceda îndată în faţa 
argumentelor doctorului sau căuta o cale de mijloc. 
Nehliudov se uita la ei şi-i asculta, dar vedea şi auzea cu 
totul altceva decât ceea ce se desfăşura sub ochii lui. 

Ascultându-i ba pe Sofia Vasilievna, ba pe Kolosov, 
Nehliudov îşi dădea seama, în primul rând, că Sofiei 
Vasilievna şi lui Kosolov nu le păsa câtuşi de puţin de dramă 
şi nici unuia de celălalt şi că dacă vorbeau, o făceau numai 
spre a-şi satisface nevoia fiziologica de a-şi pune în mişcare 
după masă muşchii limbii şi ai gâtului. În al doilea rând, că 
acest Kolosov, care băuse votcă, vin şi lichior, era cam 
ameţit, nu ca mujicii care beau rar, ci ca oamenii care şi-au 
făcut un obicei din a bea. Nu se clătina, nu spunea prostii, 
dar era într-o stare anormală de excitare şi încântare de 
sine. În al treilea rând, Nehliudov vedea că prinţesa Sofia 
Vasilievna, în timp ce discuta, se uita cu îngrijorare spre 
fereastră, de unde se apropia încet de ea o rază piezişă de 
soare, care i-ar fi putut lumina prea făţiş bătrâneţea. 

— Cât e de adevărat, aprobă ea o observaţie de-a lui 
Kolosov, şi apăsă pe butonul de sonerie din perete, de lângă 
canapea. 

În clipa aceea, doctorul se ridica şi, ca unul de-al casei, ieşi 
din odaie fără să spună nimic. Sofia Vasilievna îl însoţi cu 
privirea, urmând înainte conversaţia. 

— Te rog, Filipp, trage draperia peste fereastră, spuse ea, 
arătându-i din ochi draperia valetului celui chipeş, care-şi 
făcuse apariţia în odaie la chemarea ei. Misticismul fără 
poezie e o superstiție, iar poezia fără misticism - proză, 
spuse ea, zâmbind trist, fără să-şi ia ochii de la valet şi de la 
draperie. 

— Filipp, nu draperia asta, cealaltă draperie am spus, cea 
de la fereastra mare, porunci Sofia Vasilievna cu un glas 
plin de suferinţă, în mod vădit îndurerată de sforţarea pe 
care o făcea rostind aceste vorbe. Şi ca să se mai aline, 
duse la gură, cu degetele sale împodobite cu inele, ţigara 
parfumată, fumegândă. 


Chipeşul Filipp, lat în spate, musculos, se înclină uşor, 
cerându-şi iertare parcă, şi, călcând fără zgomot pe covor 
cu picioarele lui zdravene, cu pulpe vânjoase, trecu supus la 
cealaltă fereastră şi începu să tragă draperia, potrivind-o 
astfel ca nici o rază de soare să nu cuteze să cadă pe 
prinţesă. Dar nici de data aceasta nu nimeri bine ce avea de 
făcut şi iarăşi chinuita Sofia Vasilievna trebui să-şi întrerupă 
discuţia despre mistica şi să-l dojenească pe 
neîndemânaticul Filipp, care-i tulbura fără milă liniştea. O 
clipă în ochii lui Filipp scăpără o scânteie. 

„«Dracu' să te înţeleagă ce vrei», şi-o fi zicând în sinea lui 
valetul”, gândi Nehliudov, care urmărise toată scena. Dar 
chipeşul şi voinicul Filipp îşi stăpâni în aceeaşi secundă 
enervarea şi începu să facă liniştit ceea ce-i poruncea 
lânceda, lipsita de vlagă şi falsă din cap până-n picioare, 
Sofia Vasilievna. 

— Desigur că este o mare parte de adevăr în teoria lui 
Darwin, reluă Kolosov, tolănindu-se în fotoliul scund şi 
privind cu ochi somnoroşi la Sofia Vasilievna, dar uneori 
merge prea departe. Da. 

— Dar dumneata crezi în ereditate? îl întrebă prinţesa 
Sofia Vasilievna pe Nehliudov, a cărui tăcere o irita. 

— În ereditate? întrebă Nehliudov. Nu, nu cred, urmă el, 
copleşit în clipa aceea de imaginile ciudate ce-i răsăriseră 
neaşteptat în închipuire. Şi-l reprezentă pe voinicul şi 
chipeşul Filipp pozând ca model, iar alături de el pe Kolosov 
gol, cu burta ca un pepene, cu capul pleşuv şi cu braţele 
slabe, moi, atârnându-i ca două lujere de-a lungul trupului. 
Şi apoi, la fel, vedea în imaginaţia lui, ca prin ceaţă, umerii 
Sofiei Vasilievna, acoperiţi acum cu catifea şi mătase, aşa 
cum ar arăta în realitate; dar viziunea această era atât de 
hidoasă, încât se strădui s-o alunge. 

Sofia Vasilievna îl măsură cu privirea. 

— Ei, dar Missi te aşteaptă, spuse ea. Du-te la ea, ştiu că 
voia să-ţi cânte o piesă noua de Schumann... Foarte 
frumoasă. 


„Nu vrea să-mi cânte nimic. Toate astea-s minciuni. Mă 
întreb ce rost au?” gândi Nehliudov, ridicându-se în picioare 
şi strângând mâna osoasă, transparentă şi împodobită cu 
inele a Sofiei Vasilievna. 

În salon o întâlni pe Katerina Alekseevna, care se opri să-i 
vorbească. 

— Văd că îndatoririle de jurat au o influenţă deprimantă 
asupra dumitale, spuse ea în franţuzeşte, ca de obicei. 

— Da, iertaţi-mă, sunt cam deprimat astăzi şi nu am 
dreptul să-i indispun şi pe alţii, răspunse Nehliudov. 

— Şi de ce eşti deprimat? 

— Daţi-mi voie să nu vă răspund la această întrebare, 
spuse el, căutându-şi pălăria. 

— Ai uitat când susţineai ca omul trebuie totdeauna să 
spună adevărul şi când chiar ne-ai spus şi nouă o seamă de 
adevăruri destul de brutale. Atunci de ce nu vrei să ne spui 
adevărul acum? Îţi aminteşti, Missi? întrebă Katerina 
Alekseevna, cu ochii la Missi, care tocmai intra în odaie. 

— Atunci era un joc, răspunse Nehliudov cu seriozitate. La 
joc e mai uşor. În realitate însă suntem atât de păcătoşi... 
Adică eu sunt atât de păcătos... încât... Eu cel puţin nu pot 
spune adevărul. 

— N-o mai drege, mai bine spune-ne prin ce suntem noi 
atât de păcătoşi, insistă Katerina Alekseevna, jucându-se cu 
vorbele rostite de el şi prefăcându-se că nu bagă de seamă 
aerul grav al lui Nehliudov. 

— Nimic nu este mai rău decât să recunoşti că nu eşti bine 
dispus, intră în vorbă Missi. Eu niciodată nu recunosc aşa 
ceva faţă de mine însămi şi de aceea sunt totdeauna bine 
dispusă. Ei, haidem la mine. O să încercăm să-ţi risipim 
această mauvaise humeur22 

Nehliudov simţea ceea ce simte probabil un cal când este 
dezmierdat ca să i se pună căpăstrul pentru a fi dus la 
înhămat. Şi parcă niciodată nu-i fusese mai neplăcut ca azi 
gândul de a se lăsa înhămat. Se scuză spunând că trebuie 


neapărat să fie acasă şi-şi luă rămas-bun. Missi îi reţinu 
mâna într-a ei mai mult ca de obicei. 

— Nu uita că ceea ce este însemnat pentru dumneata este 
însemnat şi pentru prietenii dumitale, spuse ea. Mâine vii? 

— Nu cred, răspunse Nehliudov şi, cuprins de ruşine, fără 
să ştie dacă pentru sine sau pentru ea, roşi şi ieşi în grabă. 

— Ce să fie oare? Comme cela m' intrigue23 , spuse 
Katerina Alekseevna, după plecarea lui Nehliudov. Trebuie 
să aflu neapărat. Vreo chestiune d' amour-propre: il est tres 
susceptible, notre cher Miţea24 

„Plutot une affaire d'amour sale25 „, era să spună Missi, 
dar se stăpâni, privind în gol cu faţa sumbră, cu totul 
diferită de cea pe care o avusese în prezenţa lui Nehliudov. 
Dar nici faţă de Katerina Alekseevna nu-şi îngădui să spună 
acest calambur de prost gust, ci spuse numai atât: 

— Fiecare dintre noi avem zilele noastre bune şi zilele 
noastre proaste. 

„Oare şi ăsta o să mă înşele? gândi ea. După tot ce a fost 
între noi, ar fi prea urât din partea lui.” 

Dacă ar fi trebuit să explice ce înţelege prin vorbele „tot 
ce a fost între noi”, Missi n-ar fi putut spune nimic precis, şi 
totuşi ştia foarte bine că Nehliudov n-o îndemnase numai să 
spere, dar aproape că-i făgăduise să se însoare cu ea. Nu se 
rostiseră vorbe limpezi, dar se schimbaseră priviri, 
zâmbete, aluzii, tăceri. Şi toate acestea o îndreptăţeau, 
credea ea, să-l socotească al ei şi i-ar fi venit foarte greu să- 
l piardă. 

XXVIII 

„Ruşinos şi dezgustător, dezgustător şi ruşinos”, gândea 
Nehliudov, mergând pe jos spre casa de-a lungul străzilor 
bine cunoscute. Sentimentul apăsător, trezit în el de 
convorbirea cu Missi, nu-l părăsea. Îşi spunea că, formal, 
dacă se poate spune aşa, n-avea nici o vină faţă de ea: nu-i 
spusese nimic care să-l lege, nu-i propusese s-o ia în 
căsătorie; de fapt însă, îşi dădea seama că era legat de ea, 
că-i făgăduise tacit, şi cu toate acestea simţea acum cu 


toată fiinţa lui că nu se poate căsători cu ea. „Ruşinos şi 
dezgustător, dezgustător şi ruşinos”, repeta întruna în sinea 
lui, gândindu-se nu numai la relaţiile lui cu Missi, ci la toate, 
în general. „lotul e ruşinos şi dezgustător”, repeta el, 
urcând treptele casei sale. 

— Nu cinez, îi spuse el lui Kornei, care intrase după el în 
sufragerie, unde îl aştepta masa pusă şi ceaiul. Poţi pleca. 

— Am înţeles, răspunse Kornei, dar nu plecă, ci se apuca 
să strângă masa. Nehliudov se uita la Kornei cu ciudă. Ar fi 
vrut ca toată lumea să-l lase în pace şi îi părea că toată 
lumea dinadins îl sâcâie. După ce ieşi Kornei din odaie, 
Nehliudov se apropie de samovar, cu gândul să-şi 
pregătească un ceai. Auzind însă paşii Agrafenei Petrovna, 
trecu repede în salon, ca să nu se întâlnească cu ea, şi 
închise uşa după el. În camera aceasta murise maică-sa cu 
trei luni în urmă. Acum, intrând în salonul unde ardeau 
două lămpi cu reflectoare, care luminau portretul tatălui şi 
al mamei sale, îşi aminti de purtarea lui din ultima vreme 
faţă de maică-sa şi această purtare îi păru falsă şi 
dezgustătoare. Iarăşi un lucru ruşinos şi urât. Îşi aminti 
cum în ultima perioada a bolii ei chiar îi dorise moartea. Îşi 
spunea atunci ca o doreşte pentru ea, ca să o scape de 
chinuri, în realitate însă o dorea ca să scape el de vederea 
chinurilor ei. 

Din dorinţa de a trezi în suflet amintiri frumoase despre 
ea, se uită la portretul ei, făcut de un pictor vestit şi plătit 
cu cinci mii de ruble. Era înfăţişată într-o rochie neagră de 
catifea, cu un decolteu foarte mare, care lăsa să i se 
întrezărească pieptul. Se vedea că pictorul îi pictase cu 
deosebită grijă bustul, despărţitura dintre sâni, gâtul şi 
umerii minunat de frumoşi. Ceea ce i se păru din cale-afară 
de ruşinos şi de dezgustător. Era ceva respingător, de 
sacrilegiu în acest portret al mamei sale, prezentată în chip 
de femeie atrăgătoare, pe jumătate dezgolită. Şi cu atât mai 
respingător, cu cât tocmai în camera asta, cu trei luni în 
urmă, zăcuse aceeaşi femeie, uscată ca o mumie, dar care 


răspândea un miros cumplit de greu, ce nu putea fi 
îndepărtat cu nimic, şi care stăruia nu numai în cameră, ci 
în toată casa. 1 se părea ca şi acum mai simte acel miros. Îşi 
aminti apoi cum, cu o zi înainte de a muri, ea îi luase mâna 
lui albă şi zdravănă în mânuţa ei mică, negricioasă, numai 
piele şi os, şi-i spusese: „Nu mă judeca, Miţea, dacă nu m- 
am purtat aşa cum ar fi trebuit”, şi ochii ei, decoloraţi de 
suferinţă, se umpluseră de lacrimi. „ Ce dezgustător!” îşi 
spuse încă o dată, privind femeia din portret, pe jumătate 
dezgolită, cu umeri şi braţe minunate, ca de marmură, şi cu 
un zâmbet biruitor pe buze. Pieptul dezgolit din portret îi 
aduse aminte de o altă femeie tânără, pe care o văzuse cu 
câteva zile în urmă la fel de dezgolită. Era Missi, care 
scornise un pretext oarecare ca să-l cheme seara la ea, s-o 
admire în rochia ei elegantă, înainte să plece la un bal. Îşi 
aduse aminte cu dezgust de umerii şi braţele ei frumoase. 
Şi de aceltată al ei, grosolan, bestial, cu trecutul lui 
încărcat şi plin de cruzime, şi de mama ei cu reputaţie 
îndoielnica şi faimă de bel esprit26 

Toate acestea erau respingătoare şi în acelaşi timp 
ruşinoase. „Ruşinos şi dezgustător, dezgustător şi ruşinos.” 
„Nu, nu, nu se mai poate aşa, îşi spunea el, trebuie să mă 
eliberez, să rup toate aceste legături false cu familia 
Korceaghin, cu Maria Vasilievna, cu moştenirea, cu toate 
celelalte... Da, să răsuflu uşurat, liber. Să plec în 
străinătate, la Roma, să lucrez la tabloul meu...” Îşi aduse 
aminte de îndoielile lui asupra talentului său. „N-are a face, 
numai să răsuflu liber. Întâi la Consta-tinopol, apoi la Roma; 
plec cum scap de îndatoririle mele de jurat, cum pun la 
punct chestiunea aceea cu avocatul.” 

Şi deodată îi răsări în închipuire cu o limpezime uimitoare 
puşcăriaşa cu ochii negri şi puţin saşii. Şi cum a plâns la 
ultimul cuvânt al acuzaților! Nehliudov îşi strivi brusc în 
scrumieră ţigara, aprinse alta şi începu să umble de colo 
până colo prin odaie. Şi, una după alta, începură să-i învie 
în minte clipele trăite alături de ea. Îşi aminti de ultima lor 


întâlnire, de patima aceea animalică, care-l cuprinsese 
atunci, şi de dezamăgirea care-i urmase după îndestularea 
simţurilor. Îşi aminti de rochia ei albă cu cingătoare 
albastră, de slujba de înviere. „Doar am iubit-o, am iubit-o 
cu adevărat, cu o dragoste curată, în noaptea aceea, şi 
înainte chiar, o, cât am iubit-o când am locuit prima oară la 
mătuşile mele, pe când îmi scriam lucrarea!”. Îşi aduse 
aminte cum era el pe vremea aceea şi un val de prospeţime, 
de tinereţe, de bucurie de a trăi îl învălui şi-l întristă şi mai 
tare. 

Deosebirea dintre el, cel de atunci, şi cel de acum era 
enormă, aceeaşi, dacă nu şi mai mare, ca dintre Katiuşa din 
biserica şi prostituata judecată astăzi dimineaţă, care 
chefuise cu negustorul. Atunci era un om plin de avânt, 
liber, în faţa căruia se deschideau posibilităţi nemăsurate - 
acum se simţea încleştat din toate părţile de ghearele unei 
vieţi neroade, serbede, josnice, din care nu mai vedea nici o 
ieşire şi, cel mai ades, chiar se complăcea în ea. Îşi aduse 
aminte cât de mândru fusese cândva de sinceritatea şi de 
corectitudinea lui, de legământul pe care îl făcuse cu sine 
însuşi de a spune totdeauna adevărul şi pe care îl respecta 
cu sfinţenie, iar acum era cufundat în minciună - în cea mai 
înspăimântătoare minciună, pe care cei din jurul lui o luau 
drept adevăr. Şi nu era nici o ieşire din această minciună, 
cel puţin el nu vedea niciuna. Se împotmolise în ea, se 
deprinsese cu ea, se lăfăia în ea. 

Cum să rupă legăturile cu Maria Vasilievna, cu bărbatul ei, 
astfel încât să nu-i fie ruşine să se uite în ochii bărbatului şi 
ai copiilor lui? Cum să se elibereze fără minciună de 
legăturile lui cu Missi? Cum să rezolve contradicţia dintre a 
recunoaşte nedreptatea proprietăţii private asupra 
pământului şi a păstra mai departe averea moştenită de la 
maică-sa? Cum să-şi răscumpere păcatul faţa de Katiuşa? 
Acest lucru cel puţin nu putea fi lăsat aşa. „Nu pot să 
părăsesc o femeie pe care am iubit-o, mulţumindu-mă să 
plătesc un avocat ca s-o scape de ocnă, la care merge 


nevinovată, adică să-mi răscumpăr păcatul cu bani, ca 
atunci, demult, când socoteam că am făcut tot ce trebuie 
dându-i bani.” 

Retrăia în minte clipa când o oprise pe coridor, îi vârâse în 
sân banii şi fugise. „Ah, banii aceia! spuse el cu groaza şi 
dezgustul pe care le simţise şi atunci. Ah, ah! Ce 
dezgustător! rosti el cu glas tare, ca şi atunci. Numai un 
netrebnic, un ticălos putea să se poarte astfel. lar 
netrebnicul şi ticălosul acela sunt chiar eu! spuse el tot cu 
glas tare. Dar să fie oare cu putinţă, se opri el din mers, 
sunt cu adevărat un ticălos? Dar cine altul decât eu? îşi 
răspunse tot el. Şi apoi, asta nu e încă tot, urmă el să se 
învinovăţească mai departe. Nu este o josnicie, o ticăloşie, 
purtarea ta faţă de Maria Vasilievna şi de bărbatul ei? Dar 
atitudinea ta faţă de avere? Sub pretext că banii sunt de la 
mama, te foloseşti de o avere, pe care altminteri o socoteşti 
ilegitimă. Şi toată viaţa ta desfrânată şi trândavă. Şi ca o 
încununare a tuturor acestora - purtarea ta faţă de Katiuşa. 
Ticălosule, netrebnicule! Oamenii n-au decât să creadă ce 
vor despre mine, pe ei pot să-i înşel, dar nu mă pot înşela pe 
mine însumi.” 

Şi deodată înţelese că tot dezgustul acela, pe care-l simţise 
în ultimul timp, şi mai ales astăzi, faţă de oameni, faţă de 
bătrânul prinţ, de Sofia Vasilievna, de Missi, de Kornei, nu 
era decât dezgustul pe care-l simţea faţă de sine însuşi. Şi 
lucru de mirare: această recunoaştere a propriei ticăloşii, 
deşi dureroasă, avea totuşi în ea ceva liniştitor şi dătător de 
bucurie. 

De mai multe ori se petrecuse în viaţa lui Nehliudov ceea 
ce el numea o „curăţare sufletească”. Era acea stare de 
spirit în care, după un lung răstimp, dându-şi deodată 
seama de încetinirea şi uneori chiar de stagnarea vieţii sale 
lăuntrice, începea să măture tot gunoiul ce se adunase în 
sufletul său şi pricinuise această stagnare. 

Întotdeauna după asemenea treziri la realitate, Nehliudov 
îşi statornicea unele reguli de purtare, pe care îşi propunea 


să le respecte toată viaţa: îşi scria jurnalul, reîncepea o 
nouă viaţă, pe care nădăjduia să n-o mai schimbe niciodată 
- turning a new leaf27 , cum spunea el. De fiecare dată 
însă, ispitele lumeşti îl prindeau iar în mrejele lor şi pe 
nesimţite cădea iarăşi, uneori chiar mai jos decât înainte. 

Astfel se curăţase el şi se ridicase de câteva ori; prima 
oară se întâmplase în acea vară pe care o petrecuse la 
mătuşile sale. A fost trezirea lui cea mai puternica şi mai 
înflăcărată. Şi urmările ei au ţinut destul de multă vreme. A 
doua trezire de acest fel a fost atunci când, doritor să-şi 
jertfească viaţa, şi-a părăsit slujba civilă şi a intrat în armată 
în timp de război. De data aceea însă, reîmbâcsirea 
sufletului urmase cu paşi repezi. Apoi a mai fost o altă 
trezire, atunci când şi-a dat demisia din armată şi a plecat 
în străinătate pentru a se apuca de pictură. 

De atunci şi până în această zi trecuse o perioada lungă 
fără nici o curăţare şi de aceea se îmbâcsise sufleteşte mai 
tare ca oricând, ajunsese la o nepotrivire atât de izbitoare 
între ceea ce-i cerea conştiinţa şi viaţa pe care o ducea, 
încât, dându-şi deodată seama de ea, se îngrozi. 

Prăpastia ce se căscase era atât de mare şi îmbăcsirea 
sufletească atât de cumplită, încât în prima clipă gândi că 
nu mai e nici o cale de purificare. „Doar ai mai încercat să 
te îndrepţi, să fii mai bun, şi n-ai izbutit, spunea glasul 
ispitei în sufletul lui, ce rost are să mai încerci? Nu eşti 
singurul, toţi sunt la fel, aşa e viaţa”, îi spunea acelaşi glas. 
Dar în Nehliudov se trezise de astă dată acea fiinţă liberă, 
spirituală, singura adevărată, singura puternica şi veşnică, 
şi el nu putea să nu-i dea crezare. Şi oricât de enormă era 
deosebirea între ceea ce era el şi ceea ce ar fi vrut să fie, 
pentru fiinţa spirituală trezită în el totul era cu putinţă. 

„Am să dau în vileag cu orice preţ toată minciuna, care m- 
a legat de mâini şi de picioare, voi mărturisi totul, voi spune 
adevărul tuturor şi voi făptui numai ce este drept, îşi spuse 
el cu glas tare şi hotărât. Am să-i spun lui Missi adevărul, că 
sunt un desfrânat şi nu mă pot căsători cu ea, ca degeaba 


am tulburat-o; am să-i spun Mariei Vasilievna (soţia 
mareşalului nobilimii)... De altfel, ei n-am ce-i spune, am să- 
i spun bărbatului ei că sunt un ticălos, că l-am înşelat. Cu 
moştenirea am să fac aşa cum cere dreptatea. Am să-i spun 
ei, Katiuşei, că sunt un ticălos, că sunt vinovat faţă de ea şi 
am să fac tot ce pot ca să-i uşurez soarta. Da, am s-o văd şi 
am s-o rog să mă ierte. Da, am să cer iertare, cum cer 
copiii. Se opri o clipă. Am să mă căsătoresc cu ea, la 
nevoie.” 

Se opri, îşi împreună palmele a rugă, aşa cum făcea când 
era mic, îşi ridica ochii în sus şi spuse către o fiinţă 
nevăzută: 

— Doamne, ajută-mă, învaţă-mă ce trebuie să fac, vino şi te 
sălăşluieşte în sufletul meu şi mă curăţeşte pre mine de 
toată spurcăciunea! 

Se rugă lui Dumnezeu. Îi cerea să-l ajute, să pogoare în el, 
să se sălăşluiască în el şi să-l curețe, fără să-şi dea seama că 
ceea ce-l ruga el se şi împlinise. Dumnezeu, care sălăşluia în 
el, se şi trezise în conştiinţa lui. Se simţea una cu el şi de 
aceea simţea nu numai libertatea, avântul şi bucuria vieţii, 
dar şi toată puterea binelui. Tot binele pe care-l poate face 
un om se simţea acum în stare să-l facă. 

În timp ce-şi spunea aceasta, ochii i se umplură de lacrimi; 
bune şi rele lacrimi; bune, întrucât erau lacrimi de bucurie 
pentru trezirea fiinţei spirituale din el, care în toţi aceşti ani 
fusese adormită, şi rele, întrucât erau lacrimi de înduioşare 
faţă de el însuşi şi faţă de virtutea sa. 

I se făcuse cald. Se apropie de ferestră şi o deschise. 
Fereastra dădea în grădină. Era o noapte liniştită, 
răcoroasă, luminată de lună. În depărtare se auzi un duruit 
de roţi, apoi totul se cufundă în tăcere. Umbra unui plop 
înalt cădea chiar sub fereastră şi cele mai mici amănunte 
ale crengilor sale dezgolite se vedeau pe nisipul greblat al 
grădinii. În stânga, acoperişul unei magazii părea alb în 
lumina puternică a lunii. Drept înainte se aşternea printre 
ramurile împletite ale copacilor umbra neagră a gardului. 


Nehliudov se uita în grădina scăldată în lumina lunii, la 
acoperişul magaziei, la umbra plopului, şi trăgea adânc în 
piept aerul curat, înviorător. 

„Ce bine el Ce bine, Doamne, ce bine el”, îşi spunea el, cu 
gândul la ceea ce se petrecea în sufletul său. 

XXIX. 

Maslova se înapoie în celula ei abia la şase seara, obosită şi 
bolnavă, cu picioarele umflate, după cele cincisprezece 
verste de mers pe piatra caldarâmului cu care nu era 
obişnuită; era copleşită de condamnarea neaşteptat de grea 
şi, pe deasupra, sfârşită de foame. 

La tribunal, în timpul unei pauze, când gardienii 
mâncaseră lângă ea pâine cu ouă răscoapte, simţise cum îi 
lasă gura apă şi că-i este tare foame, dar îi păruse umilitor 
pentru ea să le ceară de mâncare. După vreo trei ceasuri, 
nu mai simţea foame, ci doar o mare slăbiciune. În starea 
aceasta se afla când se pronunţase sentinţa atât de 
neaşteptată pentru ea. În prima clipă i se păruse că n-a 
auzit bine, nu-şi credea urechilor, atât de greu îi venea să 
se socoată ocnaşă. Văzând însă feţele liniştite, profesionale, 
ale judecătorilor şi juraţilor, care primeau acest lucru ca pe 
ceva foarte firesc, se revoltase şi strigase din toate puterile 
că nu e vinovată. Văzând însă că strigătul ei este primit ca 
un lucru foarte firesc, obişnuit, care nu putea schimba 
nimic, izbucnise în plâns, înțelegând că trebuie să se 
supună acestei nedreptăţi crunte şi neaşteptate, care 
fusese săvârşită asupra ei. O mira mai ales faptul ca o 
osândiseră atât de aspru nişte bărbaţi - bărbaţi tineri, 
aceiaşi care se uitau totdeauna drăgăstos la ea. Numai pe 
substitutul de procuror îl simţise că e pornit împotriva ei. În 
timpul cât aşteptase în camera arestaţilor să fie chemată la 
judecată şi în pauzele procesului îi văzuse pe aceşti bărbaţi 
trecând sub diferite pretexte prin faţa uşii ei sau chiar 
intrând în odaie, numai ca să se uite mai îndeaproape la ea. 
Şi deodată aceşti bărbaţi o condamnaseră fără nici un rost 
la ocnă, cu toate că era nevinovată. La început plânse, apoi 


se potoli şi, buimăcită cu totul, aşteptă în camera arestaţilor 
să fie trimisă înapoi la închisoare. Nu mai avea decât o 
singură dorinţă: să fumeze. În această stare o găsiră 
Bocikova şi Kartinkin, aduşi în aceeaşi odaie după citirea 
sentinţei. Bocikova începu de îndată s-o ocărască pe 
Maslova şi s-o numească ocnaşă. 

— Ei, ce-ai câştigat? Credeai că scapi aşa? Nu ţi-a mers, 
târfă afurisită. După faptă şi răsplată. La ocnă n-o să-ţi mai 
ardă de ferchezuială. 

Maslova şedea cu mâinile vârâte în mânecile halatului şi, 
cu capul lăsat în piept, se uita la podeaua murdară de sub 
picioare. La ocările Bocikovei nu răspunse decât atât: 

— Eu nu mă leg de voi, nu vă legaţi nici voi de mine. Eu nu 
mă leg de voi, nu-i aşa? repetă ea de câteva ori, după care 
tăcu. 

Se învioră puţin numai după ce Kartinkin şi Bocikova fură 
scoşi din odaie şi un gardian intră, întinzându-i trei ruble. 

— Tu eşti Maslova? întrebă el. Uite, ţi i-a trimis o cucoană. 

— Care cucoană? 

— Ia banii şi nu mai tot întreba atâta. 

Banii îi trimisese Kitaeva, patroana casei de toleranța. 
După proces, îl întrebase pe portărel dacă s-ar putea să-i 
dea ceva bani Maslovei. Aflând de la acesta că se poate, ea 
îşi trăsese de pe mâna albă, plină, mănuşa de antilopă cu 
trei nasturi, scosese dintr-un buzunar ascuns în cutele de la 
spate ale fustei sale de mătase un portofel modern şi, 
scotocind printre cupoanele abia tăiate de la titlurile de 
rentă pe care le câştigase în întreprinderea ei, alesese unul 
în valoare de 2 ruble şi 50 copeici, adăugase la aceasta 
două monede de 20 de copeici şi una de 10, apoi îi 
înmânase toată suma portărelului. Acesta chemase 
gardianul şi-i întinse banii în faţa donatoarei. 

— 'Te rog să-i dai pe toţi, îi spuse Karolina Albertovna 
gardianului. 

Gardianul se simţise jignit de această neîncredere şi de 
aceea fusese atât de ursuz cu Maslova. 


Maslova se bucură de bani, fiindcă datorită lor îşi putea 
satisface singura dorinţă din clipa aceea. 

„De-aş putea să-mi fac repede rost de ţigări şi să trag un 
fum”, îşi zise ea; toate gândurile îi erau concentrate asupra 
fumatului. Dorea atât de mult o ţigară, încât inspiră cu 
lăcomie aerul îmbâcsit cu miros de tutun ce ieşea prin uşa 
biroului. Fu nevoită însă să mai aştepte destul de mult, căci 
grefierul care urma să facă formele de plecare ale 
condamnaților uitase de ei, tot discutând în contradictoriu 
cu unul dintre avocaţi despre articolul interzis. Câţiva tineri 
şi chiar câţiva mai în vârstă intrară şi după proces în odaia 
în care se afla Maslova, ca să se uite la ea, şuşotind între ei. 
Acum însă Maslova nici nu-i băgă în seamă. 

În sfârşit, spre ceasurile cinci, i se dădu drumul să plece. 
Însoţită de gardieni - cel din Nijni-Novgorod şi ciuvaşul - 
Maslova părăsi tribunalul, ieşind pe uşa de din dos. Încă pe 
coridorul tribunalului le dădu 20 de copeici, rugându-i să-i 
cumpere două pâini albe şi ţigări. Ciuvaşul începu să râdă, 
luă banii şi-i spuse: 

— Bine, cumperi noi. 

Şi în adevăr se ţinuse de cuvânt - îi cumpără pâine şi ţigări 
şi-i dădu şi restul. 

Nu era voie de fumat pe drum, aşa că Maslova ajunsese la 
închisoare cu aceeaşi dorinţă neîmplinită. În clipa sosirii 
sale, fură aduşi la închisoare vreo sută de puşcăriaşi, veniţi 
cu trenul, cu care se întâlni în gangul închisorii. 

Puşcăriaşii, care bărboşi, care raşi, bătrâni, tineri, ruşi şi 
de alte naţionalităţi, unii cu capul ras pe jumătate, 
zăngănind din cătuşele de la picioare, umplură coridorul de 
praf, larmă de glasuri, tropăit de paşi şi miros iute de 
sudoare. Trecând pe lângă Maslova, o priveau cu ochi 
lacomi, iar unii, cu feţele aprinse de poftă, se apropiau şi se 
legau de ea. 

— Uu-u, ce fătucă frumoasă spuse unul. 

— Respectele mele, domnişoară, sări un altul, făcându-i cu 
ochiul. 


Unul dintre ei, negricios şi mustăcios, cu faţa bărbierită şi 
ceafa rasă, vineţie, sări spre ea, încurcându-se în lanţurile 
de la picioare şi-o apuca de mijloc. 

— Ce, nu mă mai cunoşti, ai? Lasă nazurile! strigă el, 
rânjind şi fulgerând-o cu privirea, când ea îl împinse în 
lături. 

— Ce faci, nemernicule? strigă subdirectorul închisorii, 
apropiindu-se din urmă. 

Puşcăriaşul se ghemui şi se dădu înapoi. Subdirectorul se 
răsti la Maslova: 

— Tu ce cauţi aici? 

Maslova vru să-i spună că fusese adusă de la tribunal, dar 
era atât de obosită, că-i fu lene să vorbească. 

— De la tribunal, înălţimea voastră, răspunse unul dintre 
însoțitorii ei, făcându-şi loc prin mulţime şi ducându-şi mâna 
la cozoroc. 

— Predă-o imediat gardianului-şef. Ce-i porcăria asta! 

— Am înţeles, înălţimea voastră. 

— Sokolov, ia-o în primire, strigă subdirectorul. 

Gardianul-şef se apropie de ea, o împinse supărat de umăr 
şi, făcându-i semn cu capul, o duse în culoarul secţiei de 
femei. Aici fu percheziţionată în amănunt şi, negăsindu-se 
nimic la ea (cutia cu ţigări era vârâtă în pâine), fu dusă în 
aceeaşi celulă din care plecase dimineaţă. 

XXX. 

Celula în care era întemniţată Maslova era o odaie mare, 
lungă cam de nouă arşini şi lată de şapte, cu două ferestre, 
o sobă scorojită şi un prici de scânduri grosolan înjghebat, 
care ocupa cam două treimi din încăpere. La mijlocul 
peretelui din faţa uşii atârna o icoană întunecată, cu o 
lumânare de ceară lipită pe ea şi sub care spânzura un 
bucheţel de imortele prăfuite. În partea stângă, după uşă, 
se afla un hârdău puturos, în jurul căruia podeaua se făcuse 
neagră. Inspecţia de seară trecuse de curând şi femeile 
fuseseră încuiate pentru noapte. 


Cincisprezece suflete locuiau în această cameră: 
douăsprezece femei şi trei copii. 

Era încă lumină şi numai două femei se culcaseră pe prici: 
una cu halatul tras peste cap - o fată săracă cu duhul, 
arestata pentru că n-avea acte - care dormea mai tot 
timpul, şi cealaltă, o ofticoasă, condamnată pentru furt. 
Aceasta din urmă nu dormea; sta întinsă, cu halatul sub 
cap, cu ochii larg deschişi, luptându-se din greu cu tuşea 
care-i hârâia tot timpul în piept şi-i zgâria gâtlejul. Celelalte 
femei - toate numai în cămăşi groase de pânză şi cu capul 
gol - unele şedeau pe pat şi coseau, altele stăteau la 
fereastră şi se uitau la deţinuţii care treceau prin curte. 
Una dintre cele trei femei care coseau era bătrâna 
Korabliova - ea o petrecuse dimineaţă pe Maslova până la 
uşa celulei - femeie înaltă, trupeşă, cu o faţă zbârcită, 
încruntată şi posomorâtă, şi cu o guşă atârnându-i sub 
bărbie. Avea părul bălai, cărunt la tâmple, împletit într-o 
cosiţă scurtă, iar pe obraz un neg mare, păros. Fusese 
condamnată la ocnă pentru că-şi omorâse bărbatul cu 
toporul. ÎI omorâse pentru că acesta se legase de fiică-sa. 
Ea era şefa camerei şi tot ea făcea negoţ cu băutură. Cosea 
cu ochelarii pe nas şi ţinea acul în mâna ei mare, muncită, 
aşa cum îl ţin ţărăncile, cu trei degete şi cu vârful spre ea. 
Lângă dânsa şedea o femeie scundă, oacheşă, cu nasul cârn 
şi ochi mici, negri, blândă din fire şi foarte guralivă. Cosea 
şi ea saci din foaie de cort. Fusese paznică la un canton de 
cale ferată şi era condamnală la trei luni de închisoare, 
pentru că uitase să întâmpine un tren cu fanionul în mână şi 
se produsese un accident. A treia femeie care cosea era 
Fedosia - Fenicika, cum îi spuneau suratele - foarte tânără 
şi frumuşică, albă, rumenă, cu ochi albaştri de copil şi două 
cozi lungi, blonde, puse cunună în jurul capului. Era închisă 
pentru tentativa de a-şi otrăvi bărbatul. Încercase să-l 
otrăvească îndată după cununie, la care fusese silită la 
vârsta de şaisprezece ani. În cele opt luni în care fusese 
eliberată pe cauţiune, în aşteptarea judecății, nu numai că 


se împăcase cu bărbatul ei, dar îl şi îndrăgise din toată 
inima, aşa că judecata o găsise trăind în cea mai deplină 
înţelegere cu bărbatul-său. Şi cu toate că bărbatu-său şi 
socru-său şi mai ales soacră-sa care prinsese drag de ea se 
străduiseră din răsputeri s-o scape de judecată, fusese 
condamnată la muncă silnica şi deportare în Siberia. 
Fedosia cea bună, veselă şi zâmbitoare îşi avea locul pe 
prici alături de Maslova şi o îndrăgise aşa de tare, încât îşi 
luase răspunderea să-i poarte de grijă. Pe prici mai şedeau, 
fără nici o treabă, încă două femei. Una de vreo patruzeci 
de ani, cu faţa trasă şi palidă, care trebuie să fi fost cândva 
foarte frumoasă, acum însă slabă şi ofilită, ţinea la sân un 
prunc şi-i dădea să sugă din pieptul ei alb şi veşted. Crima 
săvârşită de ea era aceea că, în ziua când în satul lor fusese 
luat ca recrut, pe nedrept, după părerea ţăranilor, un nepot 
de-al ei, şi ţăranii îl opriseră din drum pe zapciu şi-l luaseră 
pe băiat înapoi, ea, mătuşa, fusese cea dintâi care apucase 
de căpăstru calul pe care era dus recrutul. Între ea şi sobă 
stătea aşezată o bătrânică blajină, gârbovită, cu faţă 
zbârcită şi părul alb, care se prefăcea că vrea să prindă un 
băieţel dolofan, de vreo patru ani, tuns scurt, care alerga 
prin faţa ei şi râdea din toată inima. Copilul, numai în 
cămăşuţă, alerga strigând:laca nu m-ai prins!” Bătrânica, 
învinuită împreună cu fiul său de incendiere, îşi ispăşea 
pedeapsa cu inima uşoară; îi era jale numai pentru fiul ei 
care trebuia să stea şi el în temniţă, şi mai cu osebire încă 
pentru moşul de acasă, căci se temea c-or să-l năpădească 
păduchii, fiindcă noră-sa îl părăsise şi n-avea cine-l îngriji. 
Pe lângă aceste şapte femei, alte patru stăteau la una 
dintre ferestrele deschise şi, ţinându-se cu mâinile de gratii, 
vorbeau prin semne şi strigăte cu deţinuţii care treceau 
prin curte, aceiaşi cu care se întâlnise Maslova la intrare. 
Una dintre aceste femei, o roşcovană mare şi greoaie, cu 
trupul puhav şi moleşit, plină de pistrui pe faţa albă-gălbuie, 
pe mâinile şi pe gâtul gras, revărsat peste gulerul desfăcut 
al cămăşii, era condamnată pentru furt. Striga pe fereastră 


cu glas tare şi răguşit vorbe deşucheate. Alături de ea 
stătea o femeie puţintică la trup cât o fetiţă de zece ani, 
disproporţionată, cu spinarea lungă şi picioarele scurte de 
lot. Avea faţa roşie, pătată, ochi negri, foarte depărtaţi, şi 
nişte buze scurte şi groase, care-i descopereau dinţii albi, 
ieşiţi în afară. Privea la cele ce se petreceau în curte şi 
chicotea piţigăiat. Această puşcăriaşă, poreclită Cilibia din 
pricina cochetăriei sale, fusese condamnată pentru furt şi 
incendiere. În spatele lor se afla o femeie însărcinată, cu o 
burtă enormă, îmbrăcată într-o cămaşă murdară, aproape 
cenuşie; era slabă, vânoasă şi avea o înfăţişare jalnică. 
Fusese condamnată ca tăinuitoare la un furt. Tăcea şi 
zâmbea cu o expresie îngăduitoare, privind la cele ce se 
petreceau în curte. Cea de-a patra femeie de la fereastră 
era o ţărăncuţă scundă şi îndesată, cu ochii bulbucaţi şi faţa 
blajină, condamnată pentru negoţ clandestin cu băuturi 
spirtoase. Aceasta era mama băieţelului de patru ani, care 
se juca cu bătrânica, şi a unei fetiţe de şapte ani, pe care-i 
luase cu ea la închisoare, neavând cu cine-i lăsa acasă. Se 
uita şi ea pe fereastră, împletind însă fără oprire la un 
ciorap, şi uneori se încrunta şi închidea ochii, vădit 
nemulțumită de ceea ce auzea vorbindu-se în curte. Fiică- 
sa, fetiţa de şapte ani, numai în cămăşuţă şi cu părul bălai 
despletit, se ţinea cu mânuţa slabă de fusta roşcovanei şi, 
cu ochii larg deschişi, asculta cu luare-aminte vorbele 
triviale pe care le schimbau femeile cu puşcăriaşii din curte 
şi le repeta în şoaptă, vrând parca să le înveţe pe de rost. 
Cea de-a douăsprezecea deţinută era fiica de paracliser; îşi 
înecase în fântână copilul din flori, abia născut. Era o fată 
înaltă, frumos clădită, cu părul bălai încâlcit, împletit 
neglijent într-o coadă groasă, şi cu ochi bulbucaţi, privind 
ţinta în gol. Fără să ia seama la cele ce se petreceau în jurul 
ei, desculţă şi îmbrăcată într-o cămaşă murdară, pământie, 
umbla neîncetat încolo şi încoace, în spaţiul liber al odăii, şi 
se întorcea repede şi brusc când ajungea la perete. 

XXXI. 


Când zăngăni lacătul şi Maslova intră în odaie, toate 
femeile întoarseră capul spre ea. Până şi fata de paracliser 
se opri o clipă din mers, ridică din sprâncene şi se uită la 
cea care intrase, apoi, fără să scoată o vorbă, începu iar să 
umble cu paşi mari, apăsaţi. Korabliova înfipse acul în 
pânza aspră şi privi întrebător peste ochelari la Maslova. 

— Na! Te-ai întors. Şi eu care credeam c-o să scapi, spuse 
ea cu glasul ei răguşit, de bas, aproape bărbătesc. Vasăzică 
te-au înfundat?! 

Îşi scoase ochelarii şi-şi puse lucrul alături pe prici. 

— Şi eu, drăguță, tocmai vorbeam cu mătuşa, ziceam că 
poate ţi-or da drumul pe loc. Se întâmplă, cică, şi aşa ceva 
uneori. Îţi mai dau şi bani - după cum ţi-e norocul - prinse a 
vorbi cu glas cântat cantoniera. Şi, când colo, a ieşit pe dos. 
N-a fost voia lui Dumnezeu, se vede, draga mea, adăugă ea 
cu glas blând şi melodios. 

— Cum se poate? Te-au condamnat? întrebă Fedosia, 
uitându-se cu duioşie şi compătimire la Maslova, cu ochii ei 
albaştri de copil. Faţa ei tânără şi veselă se schimbă dintr-o 
dată şi părea gata să plângă. 

Maslova nu răspunse, trecu tăcută la locul ei, al doilea de 
la capăt, alături de Korabliova, şi se aşeză pe priciul de 
scânduri. 

— Te pomeneşti că nici n-ai mâncat, spuse Fedosia, 
ridicându-se în picioare şi apropiindu-se de Maslova. 

Maslova, fără să răspundă, puse pâinea la căpătâiul 
priciului şi începu să se dezbrace: îşi scoase halatul plin de 
praf, apoi basmaua ce-i acoperea părul negru, inelat, şi se 
aşeză. 

Bătrânica gârbovită, care se hârjonise cu copilul la celălalt 
capăt al patului, se apropie şi ea şi se opri în faţa Maslovei. 

— T$, ti, ti! făcu ea, clătinând din cap cu milă. 

Băiatul se apropie şi el o dată cu bătrâna, îşi holbă ochii şi 
rămase cu gura căscată şi privirile aţintite la pâinea adusă 
de Maslova. Văzând toate aceste chipuri pline de 
compătimire, după tot ce i se întâmplase, Maslovei îi veni să 


plângă; buzele începură să-i tremure, dar izbuti să se 
stăpânească până în clipa când se apropiară de ea 
bătrânica şi băieţaşul. Când auzi însă exclamaţia blajină şi 
plină de milă a bătrânei şi, mai ales, când întâlni ochii gravi 
ai băieţelului, ridicaţi acum spre ea, nu se mai putu abţine. 
Faţa începu să-i tremure şi izbucni în hohote de plâns. 

— 'Ţi-am spus eu să-ţi iei un apărător ca lumea, interveni 
Korabliova. La ce te-au condamnat? La deportare? întrebă 
ea. 

Maslova vru să răspundă, dar nu izbuti. Plângând, scoase 
din pâine şi îi întinse Korabliovei o cutie de ţigări, pe care 
era zugrăvită o cucoană rumenă, cu părul înfoiat şi cu un 
decolteu mare, adânc răscroit. Femeia se uită la poza de pe 
cutie, clătină dojenitor din cap la gândul că Maslova 
cheltuieşte banii cu atâta uşurinţă, apoi luă o ţigară, o 
aprinse la lampă, trase un fum în piept şi trecu ţigara 
Maslovei, care, tot plângând, începu să tragă cu lăcomie din 
ea. 

— La ocnă, spuse ea printre sughiţurile de plâns. 

— Cum de nu li-e frica de Dumnezeu, hapsâni afurisiţi, 
căpcăuni! mormăi Korabliova. Au osândit fata pe degeaba. 

Femeile care stăteau la fereastră izbucniră deodată într- 
un râs grosolan. Râdea şi fetiţa. Glasul ei subţirel se 
contopea cu râsul răguşit şi strident al celorlalte trei femei. 
Un deţinut din curte făcuse se vede vreo şotie, stârnindu-le 
râsul. 

— Ia te uită, harmăsarul! Ce-i dă prin minte să facă, spuse 
roşcovana, cu trupul mare şi gras scuturat de râs şi, 
lipindu-şi faţa de gratii, începu să strige măscări fără şir. 

— Uf, moara asta stricată. l-auzi-o cum duruie! apuse 
Korabliova, arătând din cap spre roşcovană, şi se întoarse 
iar spre Maslova: Pe mulţi ani? 

— Patru, răspunse Maslova şi o podidiră şi mai tare 
lacrimile, încât una îi căzu pe ţigară. 

Maslova o strivi supărată între degete, o zvârili şi-şi aprinse 
alta. 


Cantoniera, deşi nu era fumătoare, ridică mucul de ţigară 
şi-l netezi, vorbind mai departe. 

— Nu degeaba se zice, draga mea, că dreptatea au 
mâncat-o porcii. Fac ce vor. Matveevna spunea: o să-i dea 
drumul, da' eu ziceam, nu cred, drăguţa mea, îmi spune mie 
inima c-au s-o înfunde, amărâta de ea, şi iacătă că n-am 
greşit, încheie ea, şi se vedea că-i plăcea să se asculte 
vorbind. 

Între timp, deţinuţii străbătuseră curtea şi femeile, 
părăsind fereastra, se apropiară şi ele de Maslova. Cea 
dintâi veni cârciumăreasa cu ochii bulbucaţi, împreună cu 
fetiţa ei. 

— De ce aşa de aspră osânda? întrebă ea, aşezându-se 
lângă Maslova şi împletind de zor la ciorap. 

— Pentru că n-a avut bani, de aceea-i aspră. Să fi avut 
bănişori, şi-ar fi luat un apărător bun de gură şi ar fi 
achitat-o, spuse Korabliova. E unu' pletos şi cu nasu' mare, 
cum naiba-i zice, ăla, draga mea, te scoate basma curată 
din orice încurcătură. Să-l fi luat pe el. 

— Auzi vorbă, spuse Cilibia, hlizindu-se şi aşezându-se 
lângă ele. Ăla fără o mie de ruble nici nu se uită la tine. 

— Aşa i-a fost scris, spuse bătrânica condamnată pentru 
incendiere. Glumă-i asta: să-i iei flăcăului nevasta şi plodul, 
apoi să-l zvârli în temniţă să-l mănânce păduchii, şi pe mine 
tot aşa la bătrâneţe, începu ea pentru a suta oară să-şi 
spună povestea. Adevărată-i vorbă poporului: de puşcărie şi 
de cerşetorie nu-i chip să scapi. Dacă nu-i una - e alta. 

— Aşa merge la ăştia, spuse cârciumăreasa şi, uitându-se 
cu luare-aminte la capul fetiţei, îşi puse ciorapul deoparte, 
trase copila spre ea, o aşeză între genunchi şi începu s-o 
caute cu îndemânare în cap: 

— cică „de ce faci negoţ cu spirtoase?” Da' din ce să-mi 
hrănesc copiii? urmă ea, văzându-şi liniştită de treaba 
începută. 

Cuvintele cârciumăresei îi amintiră Maslovei de băutură. 


— Nişte rachiu ar fi bun, îi spuse ea Korabliovei, 
ştergându-şi lacrimile cu mâneca şi sughiţând în răstimpuri. 

— Basamac? Bine, fie, încuviinţă Korabliova. 

XXXII. 

Maslova scoase banii ascunşi în pâine şi îi întinse o hârtie 
Korabliovei. Korabliova luă hârtia, o cercetă din ochi şi, cu 
toate că nu ştia carte, se încrezu în atotştiutoarea Cilibia, 
care o asigură că hârtia valora două ruble şi cincizeci de 
copeici, şi se îndreptă spre răsuflătoarea sobei, unde avea 
ascunsă o sticlă cu rachiu. Femeile care nu erau vecine de 
prici cu Maslova plecară la locurile lor. Maslova îşi scutură 
de praf halatul şi basmaua, îşi trase picioarele pe pat şi se 
apuca să mănânce din pâine. 

— 'Ţi-am păstrat ceaiul, da' s-o fi răcit, spuse Fedosia, 
luând de pe poliţă ceainicul de tablă, acoperit cu o cârpă, şi 
o cană tot de tablă. 

Ceaiul era rece şi avea gust de cocleală, totuşi Maslova îşi 
umplu cana şi începu să soarbă după fiecare îmbucătură de 
pâine. 

— Finaşka, na, ţine, spuse Maslova, rupând o bucată de 
pâine şi întinzând-o băiatului care nu-şi lua ochii de la gura 
ei. 

Korabliova îi aduse sticlă cu rachiu şi o cană. Maslova le 
cinsti pe Korabliova şi pe Cilibia. Aceste trei deţinute 
alcătuiau elita celulei, fiindcă erau singurele care aveau 
uneori bani şi împărțeau totul între ele. 

După câtva timp, Maslova se învioră şi începu să 
povestească plină de înflăcărare cele petrecute la tribunal, 
maimuţărindu-l pe procuror şi amintindu-şi despre tot ce o 
impresionase mai tare, şi anume că toţi bărbaţii se uitau la 
ea şi-şi făceau tot timpul de lucru prin camera acuzaților. 

— Până şi jandarmul din escortă mi-a spus: „Ăştia vin 
anume să te vadă pe tine”. Venea câte unul să caute, cică, 
vreo hârtie, sau altceva, dar eu vedeam bine că n-are 
nevoie de nici o hârtie, ci mă sorbea din ochi, spunea, 


zâmbind şi clătinând din cap, nedumerită parcă. Ia, se 
prefăceau! 

— Ştiut lucru! îi ţinu isonul cantoniera, cu glas cântat. Se 
înghesuie ca muştele la miere. Dacă-i vorba de altceva, nu-i 
găseşti, dar la aşa ceva se înghesuie. E bucuria lor... 

— Şi aici nu-i la fel? îi tăie vorba Maslova. Nici aici n-am 
scăpat. Abia mă aduseseră la închisoare, că a şi picat o 
ceată de puşcăriaşi de la gară. Au dat buzna peste mine, că 
nu mai ştiam cum să scap de ei. Noroc de subdirector c-a 
sosit tocmai atunci şi i-a alungat. Unul s-a ţinut scai de 
mine, abia m-am putut descotorosi de el. 

— Cum arăta? întrebă Cilibia. 

— Oacheş, cu mustăţi. 

— El trebuie să fie. 

— Care el? 

— D-apăi, Şceglov. Care a trecut adineauri pe-aici. 

— Care Şceglov? 

— Na-ţi-o bună! Nu-l cunoşti pe Şceglov? A fugit de două 
ori de la ocnă. Acum l-au prins, da” las” că le scapă eliarăşi. 
Până şi gardienii se tem de el, spuse Cilibia, care schimba 
biletele cu deţinuţii şi ştia tot ce se petrece în închisoare. 
Nici vorbă c-o-ntinde. 

— Şi daca o-ntinde? Noi tot aici rămânem, se amestecă în 
vorbă Korabliova. Mai bine zi, spuse ea câtre Maslova, ce ţi- 
a spus avucatul despre recurs; ar fi să-l înaintezi acum? 

Maslova îi răspunse că nu ştie nimic. 

În clipa aceea, roşcovana, cu mâinile ei pistruiate înfipte în 
păr şi scărpinându-se de zor cu unghiile, se apropie de cele 
trei deţinute, care beau rachiu. 

— Las” că te învăţ eu, Katerina, ce trebuie să faci, începu 
ea vorba. Întâi şi-ntâi trebuie să scrii că nu eşti mulţumită 
de judecată, iar după aceea să faci o declaraţie către 
procuror. 

— Da' tu ce te bagi? o repezi cu glasul ei de bas 
Korabliova. Ai simţit miros de rachiu şi d-aia ne dai târcoale. 
Ştie ea şi fără tine ce-are de făcut, n-o mai învăţa tu. 


— Nu vorbesc cu tine, ce te bagi? 

— 'Ţi s-a deschis pofta de rachiu şi te dai bine pe lângă noi. 

— Dă-i şi ei un pahar, spuse Maslova, totdeauna gata să 
împartă cu oricine tot ce avea. 

— Las” că-i dau eu acuşi, să mă ţină minte... 

— Nu zău! răspunse roşcovana, venind spre Korabliova. 
Nu mi-e frica de tine! 

— Puşcăriaşă nenorocită! 

— Tu eşti aia. 

— Târâtură! 

— Eu târâtură? Ocnaşo! Ucigaşo! strigă roşcovana. 

— Pleacă de-aici, îţi spun, mârâi, încruntată, Korabliova. 
Roşcovana însă se apropie şi mai mult şi Korabliova o 
îmbrânci în pieptul ei gras, dezgolit. Roşcovana parcă atâta 
aştepta. Cu o mişcare iute îşi înfipse o mâna în părul 
Korabliovei, iar cu cealaltă se pregătea s-o lovească peste 
faţă, când Korabliova i-o prinse din zbor. Maslova şi Cilibia o 
înşfăcară de mâini pe roşcovană, încercând s-o tragă 
deoparte, degetele ei însă rămaseră încleştate în părul 
adversarei. Le slobozi o clipă, dar numai pentru a răsuci 
coada în jurul mâinii. Korabliova, cu capul lăsat într-o parte, 
o izbea cu pumnul pe roşcovană şi încerca să-i prindă mâna 
cu dinţii. Femeile se îngrămădiră în jurul celor două 
bătăuşe, încercând să le despartă şi răcnind. Până şi 
ofticoasa, tuşind, se apropie de ele să privească încăierarea. 
Copiii se înghesuiau unul într-altul şi urlau cât îi ţinea gura. 
La auzul tărăboiului, veniră supraveghetoarea şi gardianul. 
Bătăuşele fură despărțite: Korabliova îşi despleti coada 
căruntă, scoțând din păr ghemotoace smulse; roşcovana îşi 
strângea pe pieptul galben cămaşa sfâşiată, amândouă 
răcneau, lămurind cum s-au petrecut lucrurile şi dând vina 
una pe alta. 

— Las” că ştiu eu, toată pricina e rachiul; chiar mâine am 
să raportez totul directorului şi vă scutură el cum trebuie. 
Simt eu că miroase a rachiu aici. Băgaţi de seamă, faceţi 


rânduiala pe aici, c-o păţiţi cu toatele. N-avem vreme de 
pierdut cu voi. Haide, fiecare la locul ei şi linişte! 

Linişte se făcu însă greu. Femeile se certară încă multă 
vreme, povestindu-şi una alteia cum a început cearta şi cine 
era vinovată. În cele din urmă, gardianul şi 
supraveghetoarea plecară şi femeile începură să se 
potolească şi să se pregătească de culcare. Bătrânica se 
aşeză în faţă icoanei şi începu să se roage. 

— S-au adunat două lepădături de ocnaşe, se auzi deodată 
de la capătul celălalt al sălii glasul răguşit al roşcovanei, 
apoi urmară câteva înjurături neobişnuit de rafinate. 

— Ia vezi să nu te cotonogesc, îi răspunse fără întârziere 
Korabliova, însoţindu-şi vorbele cu înjurături tot atât de 
sofisticate. Apoi se făcu iar linişte. 

— Mare noroc ai avut că nu ţi-am scos ochii, de nu venea 
gardiana... strigă iar roşcovana şi numaidecât urmă 
răspunsul iute şi muşcător al Korabliovei. 

Urmă un răstimp de tăcere, iarăşi întrerupt de ocări. Dar 
ocările răbufneau tot mai rar şi în sfârşit se făcu linişte. 

Toate femeile erau culcate; unele dintre ele începuseră să 
sforăie, şi numai bătrâna, care întotdeauna se ruga 
îndelung, tot mai bătea mătănii în faţa icoanei, iar fata 
paracliserului, de cum plecă supraveghetoarea, se sculă din 
pat şi începu să umble de la un capăt la altul al odăii. 

Maslova nu dormea nici ea, gândindu-se neîncetat ca de 
acum încolo e o ocnaşă, cum de două ori i-au zvârlit 
cuvântul în obraz: o dată Bocikova şi o dată roşcovana, şi nu 
se putea obişnui cu gândul acesta. Korabliova se întoarse cu 
faţa spre ea. 

— Cine-ar fi crezut să pice aşa năpastă pe capul meu, 
spuse încet Maslova. Alţii câte nu fac şi nu păţesc nimic, iar 
eu trebuie să sufăr pe degeaba. 

— Nu te amări, fetiţo, şi-n Siberia trăiesc oameni. Las” că 
te descurci tu şi acolo, o mângâie Korabliova. 

— Ştiu eu că am să mă descurc, dar mă doare. Nu mă 
aşteptam la soarta asta, cum sunt eu deprinsă cu o viaţă 


mai uşoară. 

— Nu poţi să te pui împotriva voinţei lui Dumnezeu, spuse, 
oftând, Korabliova. Împotriva lui nu poţi să te pui. 

— Ştiu, mătugşico, totuşi mi-e tare greu. Tăcură amândouă 
un timp. 

— Auzi? Păcătoasa! îi atrase deodată Korabliova luarea- 
aminte Maslovei asupra sunetelor ciudate ce răzbăteau 
dinspre capătul celălalt al odăii. 

Erau sughiţuri de plâns ale roşcovanei. Roşcovana plângea 
pentru că fusese înjurată, bătută, şi nu i se dăduse rachiu, 
de care-i era atât de poftă. Plângea şi la gândul că în toată 
viaţa ei nu avusese parte decât de înjurături, batjocuri, 
umiliri şi bătăi. Vrând să se mângâie, îşi aminti de prima ei 
dragoste cu lucrătorul de la fabrică, Fedka Molodionkov, 
dar, amintindu-şi de începutul acestei dragoste, îşi aminti şi 
de sfârşitul ei. Molodionkov, beat fiind şi ca să facă haz, o 
stropise cu piatră vânătă la locul cel mai gingaş şi apoi se 
prăpădise de râs împreună cu prietenii lui, privind-o cum se 
tăvăleşte de durere. Îşi aduse aminte de toate acestea şi i se 
făcu milă de ea însăşi şi, crezând că n-o aude nimeni, începu 
să plângă, cum plâng copiii, sughiţând, gemând şi 
înghiţindu-şi lacrimile sărate. 

— Mi-e milă de ea, spuse Maslova. 

— Nici vorbă că ţi-e milă, dar n-avea decât să nu se bage. 

XXXIII. 

A doua zi dimineaţă, Nehliudov se trezi cu sentimentul că 
s-a întâmplat ceva cu el şi, înainte chiar de a-şi aduce 
aminte ce anume s-a întâmplat, ştiu că era ceva foarte 
însemnat şi bun. „Katiuşa, tribunalul!” Da, îşi făgăduise să 
înceteze de a mai minţi şi să spună tot adevărul. Printr-o 
ciudată coincidenţă, în aceeaşi dimineaţă veni, în sfârşit, şi 
mult aşteptata scrisoare de la Maria Vasilievna, soţia 
mareşalului, scrisoare de care avea acum deosebită nevoie. 
Ea îi dădea libertatea deplină şi îi ura fericire în căsătoria 
pe care plănuia s-o facă. 


„Căsătorie! gândi el cu ironie. Ce departe sunt de asta 
acum!” 

Îşi aduse aminte de gândul lui din ajun de a-i mărturisi 
totul bărbatului ei, de a-i cere iertare şi de a se arăta gata 
să-i dea orice satisfacţie ar fi dorit. Astăzi însă lucrul acesta 
nu i se mai părea aşa de uşor ca ieri. „Şi apoi, de ce aş face 
nefericit un om, o dată ce elnu ştie nimic? Dacă m-o 
întreba, da, am să-i spun adevărul. Altfel n-are rost s-o fac. 
Nu e nici o nevoie.” 

Tot atât de greu îi părea acum şi să-i mărturisească lui 
Missi adevărul. larăşi, socotea că n-ar avea sens să-i 
vorbească, căci ar fi jignit-o. Era inevitabil să rămână între 
ei unele lucruri subînţelese, aşa cum se întâmplă deseori în 
relaţiile dintre oameni. O singură hotărâre luă în această 
dimineaţă: să nu mai meargă pe la ei şi să le spună adevărul 
numai dacă va fi întrebat. 

În schimb, în relaţiile cu Katiuşa nimic nu trebuia să 
rămână nelimpezit. 

„O să mă duc la închisoare, o să vorbesc cu ea, os-orogsă 
mă ierte. Şi la nevoie, da, la nevoie, o să mă însor cu ea”, îşi 
spunea el. 

Gândul de a jertfi tot şi de a se căsători cu ea, de dragul 
satisfacţiei morale, îl înduioşa în chip deosebit în clipa 
aceasta. 

De mult nu mai începuse o zi cu atâta avânt. Când 
Agrafena Petrovna intră în odaie, o anunţă pe un ton 
hotărât, de care se miră el însuşi, că nu mai are nevoie de 
această locuinţă şi nici de serviciile ei. Printr-o înţelegere 
tacită se ştia că el întreținea această locuinţă mare şi 
scumpă pentru că avea de gând să se căsătorească. 
Renunţarea la casă, avea deci o deosebită semnificaţie. 
Agrafena Petrovna îl privi mirată. 

— Îţi mulţumesc foarte mult, Agrafena Petrovna, pentru 
grija pe care mi-ai purtat-o, dar de acum înainte nu mai am 
nevoie de o casă aşa de mare şi de atâţia servitori. Dacă 
vrei însă să-mi dai o mână de ajutor, am să te rog să fii aşa 


de bună şi să porunceşti să se strângă toate lucrurile, aşa 
cum se făcea pe vremea mamei. Când o să vină Nataşa, o să 
facă cum crede ea că-i mai bine. (Nataşa era sora lui 
Nehliudov). 

Agrafena Petrovna clătină din cap. 

— Cum aşa? Doar o să mai aveţi nevoie de lucrurile astea, 
spuse ea. 

— Nu, Agrafena Petrovna, n-o să mai am nevoie de ele, 
sigur n-o să am nevoie, zise Nehliudov, răspunzând prin 
aceasta la ceea ce voise să spună femeia, când clătinase din 
cap. Spune-i, te rog, şi lui Kornei că am să-i plătesc leafa pe 
două luni înainte, dar ca de acum încolo nu mai am nevoie 
de el. 

— De pomană faci asta, Dmitri Ivanovici, spuse ea. Chiar 
dacă pleci în străinătate, tot o să-ţi trebuiască o casă când 
te întorci. 

— E vorba de cu totul altceva, Agrafena Petrovna. Nu plec 
în străinătate; iar daca o fi să plec cumva, o să plec în cu 
totul altă parte. 

Nehliudov se înroşi deodată ca focul. „Da, trebuie să-i 
spun, gândi el, nu are rost să mai ascund nimic, trebuie să 
le spun tuturor adevărul.” 

— Ieri mi s-a întâmplat un lucru ciudat şi de mare 
însemnătate. O ţii minte pe Katiuşa de la mătuşa Maria 
Ivanovna'? 

— Cum să nu. Eu am învăţat-o să coasă. 

— Ieri la tribunal a fost judecată Katiuşa şi eu am fost jurat 
la procesul ei. 

— Ah, Dumnezeule, ce păcat! spuse Agrafena Petrovna. Şi 
pentru ce a fost judecată? 

— Pentru omor. Şi numai eu sunt de vină de toate acestea. 

— Cum aşa? E foarte ciudat tot ce-mi spui, zise Agrafena 
Petrovna şi o flacără se aprinse în ochii ei bătrâni. 

Ea cunoştea toată povestea cu Katiuşa. 

— Da, numai eu sunt de vină. Şi faptul acesta mi-a 
schimbat toate planurile. 


— Nu văd ce schimbare poate aduce acest lucru în viaţa 
dumitale? spuse Agrafena Petrovna, stăpânindu-şi un 
zâmbet. 

— Dacă eu sunt vinovat că a apucat-o pe drumul ăsta, tot 
eu trebuie să fac acum tot ce pot ca s-o ajut. 

— Asta-i după bunăvoința dumitale, căci vină prea mare eu 
nu văd să ai. Nu eşti singurul căruia i se întâmplă aşa ceva 
şi dacă eşti om cu judecată, toate astea se dreg ele, se uită, 
şi viaţa merge mai departe, spuse Agrafena Petrovna pe un 
ton grav şi serios, şi nu ai de ce să te omori cu firea. Am 
auzit mai demult despre fata asta că a luat-o pe un drum 
greşit. Ei, şi cine-i de vină? 

— Eu sunt de vină. Şi de aceea vreau să-mi îndrept 
greşeala. 

— Ei, asta-i cam greu s-o mai îndrepţi. 

— Asta e treaba mea. Iar dacă te gândeşti la dumneata, să 
ştii că dorinţa mamei... 

— Nu mă gândesc la mine. Răposata dumitale mamă a 
avut atâta grijă de mine, că nu am nevoie de nimic. Lizanka 
mă cheamă la ea (o nepoată de-a ei, măritată), aşa că atunci 
când n-o să mai fie nevoie de mine, mă duc la ea. Numai că 
e păcat să pui toate astea la inimă, se întâmplă asemenea 
lucruri în viaţă. 

— Vezi, eu gândesc altfel. Şi te rog totuşi să-mi dai o mână 
de ajutor pentru închiriatul locuinţei şi împachetatul 
lucrurilor. Şi să nu fii supărată pe mine. Îţi sunt foarte, 
foarte recunoscător pentru toate. 

Ciudat era că din clipa când Nehliudov recunoscuse că e 
un păcătos şi că i se făcuse silă de el însuşi, începu să nu-i 
mai fie silă de ceilalţi. Dimpotrivă, acum avea chiar pentru 
Agrafena Petrovna şi pentru Kornei un sentiment de 
respect afectuos. Ar fi dorit să se căiasca şi în faţa lui 
Kornei, dar acesta îi purta un respect atât de impunător, 
încât nu îndrăzni s-o facă. 

În drum spre tribunal, trecând de-a lungul aceloraşi străzi, 
în aceeaşi birjă, Nehliudov se mira el însuşi de schimbarea 


petrecută în el care-l făcea să se simtă cu totul alt om. 

Căsătoria cu Missi, care-i păruse ieri încă atât de 
apropiată, îi apărea acum ca un lucru imposibil. Ieri încă se 
vedea pe el însuşi într-o lumină aşa de favorabilă, încât nu 
se îndoia că Missi ar fi fericită să-l ia de bărbat, astăzi 
simţea că un om ca el nu numai că nu merită să se 
căsătorească cu ea, dar nici măcar să o frecventeze. „Dacă 
ar şti cine sunt cu adevărat, nu m-ar primi pentru nimic în 
lume în casa ei. Şi când mă gândesc că îndrăzneam să-i 
reproşez micile cochetării cu domnul acela! Şi chiar dacă ar 
accepta ea acum să se mărite cu mine, oare aş putea eu să 
fiu nu zic fericit, dar cel puţin liniştit, ştiind că cealaltă e în 
temniţă, iar mâine-poimâine va porni cu convoiul la ocnă? 
Femeia aceea, împinsă de mine la pierzanie, să se ducă la 
ocnă, iar eu rămân aici, să primesc felicitări şi să fac vizite 
cu tânăra mea soţie? Sau, împreună cu mareşalul nobilimii, 
pe care l-am trădat în chip ruşinos, să număr la adunare 
voturile pentru şi contra propunerii de inspectare a şcolilor 
din partea zemstvei şi alte asemenea lucruri, iar după 
aceea să-i fixez o întâlnire nevesti-sii (ce ticăloşie!); sau să 
lucrez mai departe la tabloul meu, pe care sunt sigur că nu- 
| voi termina niciodată, pentru că nu se cade să mă ţin de 
asemenea fleacuri; de acum înainte n-aş mai putea face aşa 
ceva”, îşi spunea Nehliudov, bucurându-se necontenit de 
schimbarea lăuntrică petrecută în el. 

„Întâi de toate, gândea el, trebuie să-l văd pe avocat şi să 
aflu ce a hotărât, iar apoi... Apoi s-o văd la închisoare pe 
puşcăriaşa de ieri şi să-i spun torul.” 

Şi când încerca să-şi închipuie cum o să decurgă 
întrevederea cu ea, cum o să-i spună totul, cum o să-şi 
recunoască vina faţă de ea, cum o să-i făgăduiască să facă 
tot ce-i stă în putere, s-o ia de nevastă chiar, ca să-şi 
răscumpere vina, îl cuprindea o adevărată exaltare şi ochii i 
se umpleau de lacrimi. 

XXXIV. 


Intrând la tribunal, Nehliudov îl întâlni în coridor pe 
portărelul de la procesul din ajun şi-l întrebă unde se aflau 
închişi condamnaţii judecaţi ieri şi cine îi poate da 
autorizaţia să-i vadă. Portărelul îi spuse că aceştia erau 
repartizaţi în diferite locuri şi că, până la pronunţarea 
sentinţei definitive, numai procurorul poate da o asemenea 
autorizaţie. 

— Vă conduc eu personal la dumnealui, după proces. 
Procurorul nici n-a venit încă. După proces. Acum poftiţi în 
sala de şedinţe. Începe îndată. 

Nehliudov îi mulţumi pentru bunăvoință portărelului, care- 
i păru astăzi deosebit de prăpădit, şi se îndreptă spre 
camera juraţilor. 

Între timp, juraţii tocmai începuseră să iasă din cameră, 
trecând spre sala de şedinţe. Negustorul, care luase iar o 
gustărica şi băuse un păhărel, era la fel de vesel ca în ajun 
şi-l întâmpină pe Nehliudov ca pe un vechi prieten. Astăzi, 
nici Piotr Gherasimovici nu-l mai irita pe Nehliudov cu râsul 
şi cu familiaritatea lui. 

Nehliudov ar fi vrut să le spună tuturor juraţilor despre 
legăturile lui cu acuzata de ieri. „De fapt, îşi zicea el în 
gând, ieri, în timpul procesului, ar fi trebuit să mă ridic şi să 
îmi mărturisesc în public vina.” Când intră însă împreună cu 
ceilalţi juraţi în sala de şedinţe şi începu iar procedura din 
ajun, când se anunţă din nou: „Curtea!” şi cei trei 
judecători în uniforme urcară pe podium şi se făcu linişte 
înjur, iar juraţii se aşezară pe scaunele cu spetezele înalte, 
şi când văzu aceiaşi jandarmi, acelaşi portret, acelaşi preot, 
Nehliudov îşi dădu limpede seama ca deşi ar fi trebuit s-o 
facă, n-ar fi fost în stare ieri, precum nici azi nu era în stare, 
să tulbure toată această solemnitate. 

Pregătirile fură aceleaşi ca şi cele din ajun (afară de 
jurământul juraţilor şi cuvântul preşedintelui adresat lor). 

De data aceasta se judeca un furt cu spargere. Acuzatul, 
păzit de doi jandarmi cu săbiile scoase, era un băiat de 
douăzeci de ani, slab, firav, îmbrăcat într-un halat cenuşiu şi 


cu o faţă palidă, cenuşie şi ea. Şedea singur pe banca 
acuzaților şi se uita pe sub sprâncene la cei care intrau în 
sală. Era învinuit că spărsese, împreună cu un prieten, 
lacătul unei magazii şi furase de acolo nişte preşuri vechi, în 
valoare de trei ruble şi şaizeci şi şapte de copeici. Din actul 
de acuzare reieşea că un vardist îl prinsese în timp ce 
mergea pe stradă împreună cu prietenul său, care ducea 
preşurile pe umăr. Băiatul şi prietenul său şi-au recunoscut 
numaidecât vina şi amândoi au fost închişi. Prietenul 
acuzatului, un lăcătuş, murise în închisoare, aşa că băiatul 
era acum judecat singur. Preşurile cu pricina se aflau pe 
masa unde se depuneau de obicei corpurile delicte. 

Procesul se desfăşură întocmai ca şi cel din ajun, cu tot 
arsenalul de dovezi, corpuri delicte, martori, jurământul 
acestora, interogatorii, expertize şi contrainterogatorii. 
Vardistul, în calitate de martor, răspundea scurt şi automat 
la întrebările preşedintelui, ale acuzatului şi ale 
apărătorului: „Aşa-i, să trăâiţi!”, „Nu pot să ştiu” şi 
iarăşi:Aşa-i, să trăiţi!”, dar cu toată îndobitocirea lui cazonă 
şi felul automat de a vorbi, se vedea că-i era milă de băiat şi 
că relata în silă cum l-a prins. 

Al doilea martor, un bătrânel, proprietarul casei în care se 
petrecuse furtul şi posesorul preşurilor, un om ursuz, la 
întrebarea dacă îşi recunoaşte preşurile, răspunse cu o 
vădită silă că preşurile cu pricina îi aparţin; când însă 
substitutul de procuror îl întrebă la ce avea de gând să le 
folosească şi dacă avea într-adevăr nevoie de ele, bătrânelul 
răspunse supărat: 

— Dracu” să le ia de preşuri, că n-am nici o trebuinţă de 
ele. Să fi ştiut c-o să am atâta bătaie de cap de pe urma lor, 
nu numai că nu le-aş fi căutat, dar aş mai fi dat şi o hârtie 
de 10 ruble, ba chiar două, numai să nu fiu târât pe la 
tribunal. Numai pe trăsuri am cheltuit cinci ruble până 
acum. Şi sunt şi bolnav - de surpătură şi reumatism. 

Acestea fură depoziţiile martorilor. Cât despre acuzat, el 
îşi recunoştea toată vina, se uita speriat în jur, ca un animal 


prins în capcană, şi cu glas întretăiat povestea cum se 
petrecuse totul. 

Chestiunea era foarte limpede, substitutul de procuror 
însă, ca şi în ajun, ridicând din umeri, punea întrebări 
subtile, menite să-l înfunde pe vicleanul infractor. 

În rechizitoriul său dovedea că furtul fusese săvârşit într-o 
locuinţă, prin efracţie, şi deci tânărul trebuie să primească 
pedeapsa cea mai grea. 

Apărătorul numit din oficiu căuta să demonstreze că furtul 
nu fusese săvârşit într-o casă locuită şi deci, cu toate ca 
delictul nu putea fi tăgăduit, făptaşul nu era totuşi chiar 
atât de primejdios pentru societate cum afirma substitutul 
de procuror. 

Preşedintele, întocmai ca în ajun, se strădui să se arate 
drept şi nepărtinitor şi le explică în amănunt juraţilor ceea 
ce aceştia ştiau foarte bine şi nici nu se putea să nu ştie. 
Întocmai ca în ajun se făcură pauze, se fumă. Iar portărelul 
anunţă: „Curtea!”; şi ca şi în ajun, cei doi jandarmi şedeau 
smirnă lângă acuzat, cu săbiile scoase ameninţător, 
trudindu-se să nu adoarmă. 

Din dezbaterile procesului reieşea că băiatul fusese dat de 
taică-său încă de copil la o fabrica de tutun, unde lucrase 
cinci ani. Anul acesta fusese dat afară de patron, în urma 
unor neînţelegeri ale acestuia cu lucrătorii. Rămas fără 
lucru, băiatul umblase teleleu prin oraş şi băuse tot ce mai 
avusese. Într-o cârciuma se înhăitase cu un lăcătuş aflat în 
aceeaşi situaţie, rămas încă mai de mult fără lucru, şi 
amândoi, într-o noapte, beţi fiind, spărseseră lacătul unei 
magazii şi luaseră ce le căzuse sub mână. Fuseseră prinşi şi 
îşi recunoscuseră vina. Urmase închisoarea, unde lăcătuşul, 
în aşteptarea judecății, murise. Iar băiatul fusese acum 
adus la proces, fiind socotit un element primejdios de care 
societatea trebuia ferită. 

„Un element tot atât de periculos ca şi criminala de ieri, 
gândi Nehliudov, ascultând cele ce se desfăşurau în faţa lui. 
Ei sunt primejdioşi, dar noi care-i judecăm nu suntem 


primejdioşi oare? Eu, de pildă, un păcătos, un desfrânat, un 
mincinos, şi noi toţi, toţi cei care ştiu ce sunt şi nu numai că 
nu mă dispreţuiesc, dar chiar mă stimează. Şi chiar dacă 
acest băiat ar fi omul cel mai primejdios din câţi se află aici 
în sală, ce ar fi trebuit să facem cu el, în numele bunului- 
simţ, în clipa când a fost prins? 

E limpede doar că băiatul ăsta nu e vreun răufăcător 
deosebit, ci omul cel mai obişnuit - oricine vede asta - care 
a ajuns ceea ce este numai pentru că a nimerit în condiţii 
care creează astfel de oameni. Şi de aceea, ca să-i 
împiedicăm pe aceşti tineri să cadă în asemenea greşeli, e 
limpede că trebuie să ne străduim să înlăturăm condiţiile 
respective. 

Iar noi ce facem? Prindem un tânăr dintre aceştia, 
întâmplător căzut în mâinile noastre, ştiind foarte bine că 
alte mii la fel ca el rămân în libertate, şi-l zvârlim în temniţă, 
în condiţiile unei totale trândăvii sau ale unei munci cum nu 
se poate mai nesănătoase şi fără folos, alături de alţi indivizi 
slabi şi decăzuţi, iar apoi îl trimitem pe cheltuiala statului 
din gubernia Moscova în gubernia Irkutsk, în societatea 
unor oameni dintre cei mai pervertiţi moraliceşte. 

Pentru a înlătura însă condiţiile care dau naştere unor 
astfel de oameni nu numai că nu facem nimic, dar 
dimpotrivă, încurajăm stabilimentele care le produc. 
Acestea sunt prea bine cunoscute: fabricile, uzinele, 
atelierele, birturile, cârciumile, casele de toleranţă. Iar noi 
nu numai că nu le desfiinţăm, ci, socotindu-le necesare, le 
încurajăm şi le reglementam. 

Şi educăm în aceste condiţii nu un singur om, ci milioane 
de oameni, iar apoi punem mâna pe unul dintre ei şi ni se 
pare că am făcut o mare ispravă dacă l-am îndepărtat de 
noi şi l-am trimis din gubernia Moscova în gubernia Irkutsk, 
altceva nici nu ni se mai poate cere, gândea Nehliudov cu o 
neobişnuita limpezime şi agerime a minţii, şezând pe 
scaunul său, alături de colonel, ascultând intonaţiile 
glasurilor apărătorului, procurorului şi preşedintelui şi 


privindu-le gesturile pline de îngâmfare. Şi când te gândeşti 
câtă osteneală cere această prefăcătorie, gândea mai 
departe Nehliudov, cercetând cu privirea sala imensă, 
portretele, lămpile, fotoliile, uniformele, zidurile groase, 
ferestrele, dându-şi seama de imensitatea clădirii 
respective şi a instituţiei pe care o adăpostea, cu toată 
armata ei de funcţionari, conţopişti, paznici, aprozi, nu 
numai de aici, ci din întreaga Rusie, cu toţi cei care primesc 
simbrie ca să joace această comedie netrebuitoare nimănui. 
Ce s-ar întâmpla dacă măcar a suta parte din toate 
eforturile risipite pentru aceasta le-am depune pentru a le 
ajuta pe fiinţele acestea aruncate la marginea societăţii, pe 
care le privim numai ca pe nişte trupuri şi braţe necesare 
pentru huzurul şi liniştea noastră? Şi când te gândeşti c-ar 
fi fost destul să se fi găsit un om care să fi avut milă de el pe 
vremea când din pricina mizeriei a fost trimis de la ţară la 
oraş, gândea Nehliudov, uitându-se la faţa trasă şi speriată 
a băiatului, şi să-i fi întins o mână de ajutor; sau chiar mai 
târziu, la oraş, când băiatul, după douăsprezece ore de 
lucru la fabrică, se ducea la cârciumă cu tovarăşii lui mai în 
vârstă, dacă s-ar fi găsit unul care să-i fi spus: «Nu te duce, 
Vanea, nu-i bine», băiatul nu s-ar fi dus, nu şi-ar fi pierdut 
capul şi n-ar fi făcut mai târziu nimic rău. 

Dar nu s-a găsit nici un om căruia să-i fi fost milă de elpe 
vremea când era ucenic la oraş şi când, tuns perie, ca să nu 
facă păduchi, alerga după târguieli pentru meşteri şi trăia 
ca un pui de animal hăituit; dimpotrivă, tot ce-a auzit de la 
meşteri şi de la colegi, de când lucra la oraş, era că bărbat 
adevărat e cel care înşală, bea, înjură, are pumnul tare şi 
nu se dă în lături de la dezmăţ. 

Iar când, bolnav şi vlăguit de o munca nesănătoasă, de 
beţie şi dezmăţ, hoinărind prin oraş, îndobitocit şi năuc, a 
intrat într-o magazie ca să fure nişte preşuri fără nici o 
valoare, noi toţi, oameni înstăriți, cu minţile luminate, în loc 
să luăm masuri ca să înlăturăm cauzele care l-au adus în 
starea de astăzi, credem ca îndreptăm răul osândindu-l. 


E îngrozitor! Nici nu ştii ce primează aici: cruzimea sau 
neghiobia. S-ar părea ca şi una, şi alta, ajunse la limită.” 

Nehliudov se gândea la toate acestea, fără să mai asculte 
ceea ce se petrecea în jurul lui. Şi se îngrozea de cele cei 
se dezvăluiau cugetului. Nu pricepea cum de nu văzuse 
toate acestea mai înainte, cum de nu le vedeau ceilalţi. 

XXXV, 

În prima pauză, Nehliudov se ridica şi ieşi pe culoar cu 
gândul de a nu se mai întoarce în sală. N-aveau decât să 
facă ce-or vrea, el nu mai putea să ia parte la această 
îngrozitoare şi josnică maimuţăreală. 

Aflând unde-i biroul procurorului, Nehliudov porni într- 
acolo. Aprodul nu voi să-i dea drumul, sub cuvânt că 
procurorul e ocupat. Nehliudov însă nu-l luă în seamă, trecu 
pragul uşii şi-i spuse funcţionarului care-l întâmpină că-l 
roagă să-l înştiinţeze pe procuror că un jurat vrea să-l vadă 
neapărat într-o chestiune foarte importantă. Titlul de prinţ 
şi înfăţişarea lui elegantă îi fură de ajutor. Funcţionarul îi 
raportă procurorului şi Nehliudov fu poftit să intre. 
Procurorul, vădit nemulţumit de stăruința lui Nehliudov, îl 
primi în picioare. 

— Ce doriţi? îl întrebă el cu severitate. 

— Sunt jurat, numele meu e Nehliudov şi am neapărată 
nevoie s-o văd pe acuzata Maslova, spuse el repede şi cu 
hotărâre în glas, roşind şi simțind că face un pas care urma 
să-i influenţeze hotărâtor întreaga viaţă. 

Procurorul era un om de statură potrivită, negricios, cu 
părul cărunt, tăiat scurt, cu ochi vioi şi strălucitori şi cu o 
barbă deasă, tunsă în jurul bărbiei proeminente. 

— Pe Maslova? Da, o ştiu. A fost acuzată de otrăvire, spuse 
procurorul liniştit. Şi pentru ce vă trebuie s-o vedeţi? Apoi, 
vrând parca să-şi îndulcească întrebarea, adăugă: Nu vă 
pot autoriza s-o vedeţi fără să ştiu care este motivul acestei 
cereri. 

— Trebuie s-o văd într-o chestiune foarte importantă 
pentru mine, răspunse Nehliudov, aprinzându-se la faţă. 


— Aşa-a, făcu procurorul şi, ridicându-şi ochii, îl cercetă cu 
atenţie pe Nehliudov. Procesul ei s-a judecat sau încă nu? 

— S-a judecat ieri şi a fost condamnată la patru ani de 
ocnă, pe nedrept. E nevinovată. 

— Aşa-a. Dacă a fost condamnată abia ieri, spuse 
procurorul, fără să ia în seamă afirmaţia lui Nehliudov 
despre nevinovăția Maslovei, înseamnă că până la 
pronunţarea hotărârii definitive se află în arest preventiv. 
La ei vizitele sunt îngăduite numai în anumite zile. V-aş 
sfătui să vă adresaţi acolo. 

— Trebuie s-o văd însă cât mai repede, spuse Nehliudov cu 
bărbia tremurând, simțind că se apropie clipa hotărâtoare. 

— Şi pentru ce, vă rog? întrebă procurorul, ridicând din 
sprâncene cu oarecare enervare. 

— Pentru că este nevinovată şi a fost condamnată la ocnă. 
Şi toate sunt din vina mea, spuse Nehliudov cu glas 
tremurând, simțind că spune ceea ce n-ar trebui să spună. 

— Cum aşa? întrebă procurorul. 

— Eu am sedus-o şi am adus-o în situaţia în care se află 
astăzi. Dacă n-aş fi împins-o pe drumul pe care a apucat, n- 
ar fi căzut asupra ei o asemenea învinuire. 

— Totuşi nu văd ce legătură are asta cu întrevederea pe 
care mi-o solicitaţi. 

— Are, pentru că vreau s-o urmez... şi să mă căsătoresc cu 
ea, izbuti să spună Nehliudov. Şi ca totdeauna când se 
gândea la această hotărâre, ochii i se umplură de lacrimi. 

— A? Aşa! făcu procurorul. Da, într-adevăr, este un caz cu 
totul excepţional. Nu sunteţi dumneavoastră delegatul 
zemstvei din Krasnopiorsk? întrebă procurorul, amintindu- 
şi c-a mai auzit vorbindu-se despre acest Nehliudov, care-i 
făcea acum o declaraţie atât de ciudată. 

— Mă iertaţi, dar nu cred ca aceasta să aibă vreo legătura 
cu rugămintea mea, răspunse Nehliudov, înroşindu-se de 
mânie. 

— Sigur că nu, răspunse procurorul deloc tulburat şi cu un 
zâmbet imperceptibil pe chip, dorinţa dumneavoastră este 


însă atât de ciudată şi iese atât de mult din tiparele 
obişnuite... 

— Deci, aş putea să capăt autorizaţia? 

— Autorizaţia? Da, v-o dau numaidecât. Luaţi loc, vă rog. 
Se apropie de masă, se aşeză şi începu să scrie. 

— Vă rog, luaţi loc pe scaun. Nehliudov rămase mai 
departe în picioare. 

După ce scrise autorizaţia, procurorul i-o dădu lui 
Nehliudov, privindu-l cu curiozitate. 

— Vreau să vă mai anunţ, spuse Nehliudov, ca nu mai pot 
continua să fiu jurat în această sesiune. 

— Pentru aceasta trebuie, după cum ştiţi, să prezentaţi 
tribunalului motive serioase. 

— Motivul este că eu găsesc orice judecată nu numai 
inutilă, dar şi imorală. 

— Aşa, spuse procurorul cu acelaşi zâmbet imperceptibil, 
ca unul care a auzit multe asemenea declaraţii amuzante. 
Cred însă că vă daţi seama că eu ca procuror nu pot să 
împărtăşesc părerea dumneavoastră. Şi de aceea vă 
sfătuiesc să comunicaţi cele ce mi-aţi spus tribunalului, care 
va hotări dacă motivele dumneavoastră sunt valabile sau nu 
şi, în acest din urmă caz, vă va supune la o amendă. 
Adresaţi-vă tribunalului. 

— Eu v-am comunicat dumneavoastră ce-am avut de 
comunicat şi nu mă mai adresez nimănui, spuse supărat 
Nehliudov. 

— Bine, vă salut, spuse procurorul, înclinând capul, vădit 
grăbit să scape de acest vizitator ciudat. 

— Cine a fost la dumneata? întrebă unul dintre membrii 
completului de judecată, intrat în biroul procurorului îndată 
după plecarea lui Nehliudov. 

— Nehliudov, ţii minte, acela care în zemstva din 
Krasnopiorsk făcea fel de fel de propuneri extravagante. 
Închipuieşte-ţi, e jurat şi a regăsit printre acuzaţi o fată sau 
o femeie, condamnată la muncă silnică, pe care, cică, a 
sedus-o cândva şi pe care vrea acum s-o ia de nevastă. 


— Nu se poate! 

— Aşa mi-a spus... Şi era într-o stare ciudată de exaltare. 

— S-ar părea că există ceva în neregulă cu tineretul de 
astăzi. 

— Numai că el nu mai e chiar aşa de tânăr. 

— Uf, da' plicticos mai e faimosul dumitale Ivaşenkov. Te 
ameţeşte cu poliloghia lui fără sfârşit. 

— Ăstora ar trebui să li se ia cuvântul, nici mai mult, nici 
mai puţin, altminteri ajung adevăraţi obstrucţionişti... 

XXXVI. 

De la procuror, Nehliudov se duse de-a dreptul la 
închisoarea preventivă. Aici însă n-o găsi pe Maslova şi 
directorul îl informă că trebuie să fie la vechea închisoare 
de tranzit. Nehliudov porni într-acolo. 

Într-adevăr, Ekaterina Maslova se afla acolo. Procurorul 
uitase că în urmă cu vreo şase luni jandarmii stârniseră un 
proces politic, dându-i nişte proporţii exagerate, şi acum 
închisoarea preventivă era înţesată de studenţi, medici, 
muncitori, studente şi felceriţe. 

Distanţa de la închisoarea preventivă până la cea de 
tranzit era foarte mare, aşa că Nehliudov ajunse acolo abia 
pe seară. Apropiindu-se de poarta clădirii uriaşe, o 
santinelă îl opri şi apoi sună în locul lui. La chemarea 
soneriei, ieşi un gardian. Nehliudov îi arătă biletul de 
intrare, acesta îi răspunse însă că nu-l poate lăsa să intre 
fără încuviințarea directorului. Nehliudov porni la director. 
Urcând scara locuinţei acestuia, auzi răzbătând prin uşă 
sunete de pian: se cânta o bucată complicată, cu caracter 
triumfal. Când o slujnică ursuză, legată la un ochi, îi 
deschise uşa, sunerele râăbufniră din odaie, izbindu-i auzul. 
Era o rapsodie de Liszt, ultracunoscută. Cel ce cânta la pian 
o executa fără greş numai până la un punct, unde se oprea, 
reluând totul de la capăt. Nehliudov întrebă fata legată la 
ochi dacă directorul este acasă. 

Fata îi răspunse că nu este acasă. 

— Se întoarce repede? 


Rapsodia se opri iarăşi, apoi reîncepu cu brio şi vioiciune, 
pentru a se poticni din nou la locul buclucaş. 

— Mă duc să întreb. Slujnica dispăru în casă. 

Rapsodia, care între timp îşi luase iarăşi avânt, se opri 
înainte de locul cu pricina şi se auzi un glas rostind: 

— Spune-i că nu-i aici şi că nici n-o să fie astăzi. E într-o 
vizită. Ce tot vor de la el, răsună un glas de fată îndărătul 
uşii. Rapsodia porni din nou, dar încetă îndată şi se auzi 
zgomotul unui scaun mişcat din loc. 

Fără îndoială, pianista, iritată, avea de gând să-l 
dojenească personal pe vizitatorul picat la ceas nepotrivit. 
— Tatăl meu nu-i acasă, spuse cu glas supărat, ieşind în 
prag, o fată palidă, cu o înfăţişare bolnăvicioasă, cu părul 

ciufulit şi cu cearcăne la ochi. Văzând însă un tânăr 
îmbrăcat elegant, se mai îmbună: Poftiţi înăuntru, vă rog... 
Ce doriţi? 

— Doresc să văd o deţinută, închisă aici. 

— O deţinută politică probabil?! 

— Nu, nu este o deţinută politică. Am autorizaţie de la 
procuror. 

— Nu ştiu nimic, iar tata nu-i aici. Intraţi, vă rog, îl pofti ea 
din nou într-un mic antreu. Sau vorbiţi cu subdirectorul. El 
e la birou acum. Cum vă numiţi? 

— Vă mulţumesc, spuse Nehliudov, fără să-i răspundă la 
întrebare şi porni în jos pe scări. 

Abia se închise uşa în urma lui, că se şi auziră aceleaşi 
sunete vesele, avântate, atât de nepotrivite cu locul în care 
răsunau, şi cu faţă bolnavicioasă a fetei care le exersa cu 
atâta osârdie. În curte, Nehliudov întâlni un tânăr ofiţer, cu 
mustaţa răsucită şi cănită, şi-l întrebă unde-l poate găsi pe 
subdirector. Subdirectorul era chiar el. Luă din mâna lui 
Nehliudov biletul de intrare, îl cercetă şi-i spuse că nu ştie 
dacă-l poate lăsa să intre cu un bilet eliberat pentru arest 
preventiv. De altfel e şi târziu... 

— Veniţi mâine. Mâine e chiar zi de vizite, începând de la 
ora zece. O să fie şi directorul aici. Atunci puteţi să o vedeţi 


pe deţinută în vorbitorul comun sau, cu aprobarea 
directorului, şi în birou. 

Nehliudov se întoarse acasă fără nici un rezultat. Tulburat 
la gândul întâlnirii cu ea, mergea pe stradă, gândindu-se nu 
la tribunal, ci la discuţia lui cu procurorul şi cu directorii 
închisorilor. Faptul că făcuse demersuri ca să se întâlnească 
cu ea, că-şi mărturisise intenţiile procurorului şi că fusese la 
două închisori s-o caute, îl tulburase atât de tare, încât 
multă vreme nu se putu linişti. Sosind acasă, îşi luă 
numaidecât jurnalul uitat de mult în sertar, reciti unele 
pagini şi notă următoarele: „De doi ani n-am mai însemnat 
nimic şi credeam că nici n-am să mă mai întorc vreodată la 
asemenea copilării. Dar cum să numeşti copilărie această 
convorbire cu mine însumi, cu sinele autentic, de esenţă 
divină, care trăieşte în fiecare om? În tot acest răstimp, eul 
meu a dormit şi n-am avut cu cine sta de vorbă. L-a trezit 
neobişnuita întâmplare din 28 aprilie petrecută la un 
proces la care am luat parte ca jurat. Am văzut-o pe banca 
acuzaților, în halat de puşcăriaşă, pe Katiuşa, fata pe care 
am sedus-o cândva. Dintr-o stranie nebăgare de seamă, 
datorată şi mie, a fost condamnată la muncă silnică. Chiar 
acum am fost la procuror şi apoi la închisoare, dar nu mi-au 
dat voie s-o văd. Sunt hotărât însă să fac totul ca s-o revăd, 
să-i cer iertare şi să-mi îndrept greşeala fie şi luând-o în 
căsătorie. 

Doamne ajută-mă! Îmi simt sufletul uşor şi plin de 
bucurie.” 

XXXVII. 

Multă vreme, Maslova nu putu să adoarmă în noaptea 
aceea; stătea întinsă, cu ochii deschişi şi se tot gândea, 
privind uşa prin faţa căreia trecea încolo şi încoace fata 
dascălului şi ascultând sforăitul roşcatei. 

Se gândea că pentru nimic în lume n-are să se mărite cu 
vreun ocnaş la Sahalin, ci o să se descurce altcumva - cu 
vreunul din şefi, cu vreun funcţionar, gardian sau chiar cu 
subdirectorul. Ei sunt oricând gata de aşa ceva. „Numai de 


n-aş slăbi, că atunci m-am dus pe copcă.” Îşi aminti cum se 
uitaseră la ea şi apărătorul, şi preşedintele, şi bărbaţii care 
treceau pe lângă ea la tribunal, întâmplător sau dinadins. 
Îşi aminti de Berta, care o vizitase la închisoare şi care îi 
povestise că studentul acela, pe care-l iubise pe când se afla 
în casa Kitaevei, trecuse pe la ele ca să întrebe de ea şi-i 
spusese că e foarte mâhnit. Îşi aduse aminte de încăierarea 
cu roşcovana şi-i fu milă de ea. Îşi mai aduse aminte de 
brutarul care îi trimisese o pâine de la el. Îşi aduse aminte 
de mulţi, numai de Nehliudov nu. Nu se gândea niciodată la 
copilăria şi tinereţea ei, şi mai cu seamă la dragostea ei 
pentru Nehliudov. O dureau prea tare aceste amintiri; ele 
sălăşluiau neatinse în străfundul sufletului ei. Nici în vis nu-l 
vedea niciodată pe Nehliudov. Astăzi, la tribunal, nu-l 
recunoscuse nu atât pentru că ultima oară când îl văzuse el 
era în uniformă militară, fără barbă, cu o mustăcioară mică, 
cu părul inelat şi scurt, iar acum era un om îmbătrânit, cu 
barbă, ci mai mult pentru că nu se gândea niciodată la el. 
Înmormântase toate amintirile legate de el în acea noapte 
cumplită şi neagră, când el, întorcându-se de la război, 
trecuse fără să se oprească la mătuşile lui. 

Până în acea noapte, cât timp nădăjduise să-l revadă, nu se 
gândise la copilul pe care-l purta în pântece ca la o povară, 
ci adeseori chiar se înduioşase, surprinsă, simţindu-i 
mişcările câteodată uşoare, alteori energice, înăuntrul ei. 
Din acea noapte însă totul se schimbase şi viitorul prunc nu 
mai fu decât o făptură nedorită, care o încurca. 

Mătuşile îl aşteptau pe Nehliudov, îi scriseseră, poftindu-l 
să se oprească la ele, el însă le telegrafiase că nu poate 
veni, având ordin să se prezinte în cel mai scurt timp la 
Petersburg. Aflând aceasta, Katiuşa se hotărâse să se ducă 
la gară, să-l vadă. Trenul trebuia să treacă pe la ceasurile 
două din noapte. După ce se culcară domnişoarele, Katiuşa 
o convinsese pe Maşka, fiica bucătăresei, să vină cu ea. Îşi 
trase în picioare nişte ghete vechi, îşi puse pe cap un şal şi 
fugi la gară. 


Era o noapte întunecată de toamnă, cu ploaie şi vânt. 
Ploaia ba cădea în picături mări, calde, ba se oprea un 
răstimp. Pe câmp nu se desluşea cărarea, iar în pădure era 
întuneric beznă, ca într-un mormânt. Katiuşa, cu toate că 
ştia bine drumul, se cam rătăci prin pădure şi ajunse în 
gara micuță, unde trenul nu se oprea decât trei minute, nu 
din timp, aşa cum dorise, ci numai cu o clipă înainte de 
pornirea trenului, după ce se dăduse al doilea semnal de 
plecare. Alergând pe peron, Katiuşa îl zări îndată la 
fereastra unui vagon de clasa întâi. Vagonul era viu luminat. 
Pe banchetele de catifea şedeau faţă în faţă doi ofiţeri fără 
tunici şi jucau cărţi. Pe măsuţa de lângă fereastră ardeau 
nişte lumânări groase, aprinse de mult. Nehliudov, în 
cămaşă albă şi pantaloni de uniformă strânşi pe pulpe, 
şedea pe braţul fotoliului, sprijinindu-se de spetează, şi 
râdea. De cum îl recunoscu, Katiuşa bătu cu mâna 
îngheţată în geam. În acelaşi timp însă sună clopotul pentru 
a treia oară şi trenul se urni încet. Întâi se dădu scurt 
înapoi, apoi vagoanele, smucindu-se, începură să înainteze 
unul după altul. Unul dintre jucători se ridică în picioare, cu 
cărţile în mână, şi se uită pe fereastră. Katiuşa mai bătu o 
dată şi îşi lipi obrazul de geam. Tocmai atunci se smuci şi 
vagonul lângă care stătea ea şi se urni din loc. Porni şi ea, 
privind mai departe pe fereastră. Ofiţerul vru să lase 
geamul, dar nu izbuti. Nehliudov se ridică în picioare şi, 
dând ofiţerul la o parte, se apucă el să coboare geamul. 
Trenul îşi acceleră mersul. Ea se ţinea în pas iute după el. 
Trenul însă îşi tot sporea viteza şi în clipa când geamul se 
lăsă în jos, conductorul trenului o împinse la o parte şi sări 
în vagon. Katiuşa rămase în urmă, dar continuă să alerge 
pe scândurile ude ale peronului. Când ajunse la capătul 
peronului fu cât pe ce să cadă coborând treptele, dar nu se 
opri din fugă, deşi vagonul de clasa întâi se depărtase mult. 
Acum treceau pe lângă ea vagoanele de clasa a doua, apoi 
trecură şi mai repede cele de clasa a treia, Katiuşa însă 
alerga mereu înainte. Când trecu şi ultimul vagon cu 


felinarul la spate, Katiuşa se trezi dincolo de castelul de 
apă, în plină bătaie a vântului, care se năpusti asupra ei, 
smulgându-i şalul de pe cap şi lipindu-i rochia de picioare. 
Şalul îi lunecase de pe umeri, dar ea tot mai fugea după 
tren. 

— Tuşică Mihailovna! strigă fetiţa, abia izbutind să se ţină 
după ea. Ţi-a căzut şalul. 

„El şade într-un jeţ de catifea în vagonul luminat, petrece 
şi bea, iar eu, aici în noroi, în întuneric, în ploaie şi vânt, 
stau şi plâng”, îşi spuse Katiuşa; se opri şi, dându-şi capul 
pe spate, şi-l prinse cu amândouă mâinile şi izbucni în 
hohote de plâns. 

— A plecat! strigă ea. 

Fetiţa se sperie şi o îmbrăţişă peste rochia udă. 

— Tuşică, să mergem acasă. 

„La primul tren - sub vagon, şi s-a isprăvit cu toate”, îşi 
spunea Katiuşa, fără să-i răspundă fetiţei. 

Şi avea de gând să îndeplinească ceea ce îşi pusese în 
minte. Dar, cum se întâmplă totdeauna în clipa de acalmie 
ce urmează marilor emoţii, el, copilul din ea, copilul lui, 
tresăltă deodată, o lovi, apoi se întinse încet şi o lovi din nou 
gingaş, cu ceva plăpând şi ascuţit şi deodată tot ceea ce cu 
o clipă mai înainte o chinuise atât, încât viaţa îi păruse de 
neîndurat, toată amărăciunea împotriva lui Nehliudov şi 
dorinţa de a se răzbuna pe el fie şi prin moartea ei - toate 
se risipiră pe loc ca prin farmec. Katiuşa se linişti, îşi potrivi 
rochia, se îmbrobodi cu şalul şi porni cu pas grăbit spre 
casă. 

Ajunsese acasă istovită, udă, murdară, şi din ziua aceea 
începuse în ea acea schimbare sufletească, în urma căreia 
devenise ceea ce era acum. Din acea noapte îngrozitoare 
încetase să mai creadă în bine. Înainte crezuse şi ea că 
binele există pe lume, ca oamenii cred în el, din acea noapte 
se convinse însă că nimeni nu crede aceasta şi că tot ce se 
spune despre bine şi despre Dumnezeu e numai minciună şi 
înşelătorie. El, pe care ea îl iubea şi care o iubise - ştia asta 


- o părăsise, după ce se desfătase cu trupul ei şi îi 
batjocorise simţămintele. Şi el era cel mai bun dintre toţi 
oamenii pe care-i cunoştea ea. Toţi ceilalţi erau şi mai răi. Şi 
tot ce se întâmplă după aceea cu ea îi întări pas cu pas 
această convingere. Mătuşile lui, acele bătrânele 
bisericoase, o dădură afară de îndată ce nu mai fu în stare 
să le slujească la fel ca înainte. Femeile cu care avusese de- 
a face nu vedeau în ea decât un mijloc de a câştiga bani, iar 
bărbaţii, începând cu bătrânul zapciu şi până la gardienii 
din închisoare, un mijloc de desfătare. Şi nimeni pe lume nu 
ţinea la nimic altceva decât la desfătare, numai la această 
desfătare. De asta o încredinţase şi mai mult bătrânul 
scriitor cu care se încurcase în al doilea an de viaţa liberă. 
EI îi spunea de-a dreptul că în desfătare - el o numea poezie 
şi estetică - stă toată fericirea omului. 

Toţi trăiau numai pentru ei, pentru plăcerea lor, iar toate 
vorbele despre bine şi despre Dumnezeu erau o înşelătorie. 
Şi de câte ori se ridica în mintea ei întrebarea: de ce în 
lumea asta totul este atât de prost orânduit şi de ce oamenii 
nu contenesc a-şi face rău unul altuia şi a suferi, era mai 
bine să alunge asemenea gânduri. O ţigară, un păhărel de 
vin, un ceas de dragoste cu un bărbat, şi totul se risipea. 

XXXVIII. 

În ziua următoare, o duminică, pe la ceasurile cinci 
dimineaţa, când răsună pe coridorul secţiei de femei 
fluieratul obişnuit, Korabliova, care nu mai dormea, o trezi 
pe Maslova. „Ocnaşa”, gândi cu groază Maslova, frecându- 
se la ochi şi trăgând în piept, fără să vrea, aerul din odaie, 
care puţea îngrozitor spre ziuă; vru să adoarmă din nou, să 
se cufunde în neştire, teama obişnuită însă învinse somnul, 
încât se ridică în capul oaselor, se aşeză pe pat trăgându-şi 
picioarele sub ea şi începu să privească în jur. Femeile se 
sculaseră, numai copiii mai dormeau încă. Cârciumăreasa 
cu ochii holbaţi trăgea halatul de sub copii, cu grijă, să nu-i 
trezească. Puşcăriaşa osândită pentru răzvrătire punea la 
uscat în jurul sobei nişte cârpe, care slujeau de pelinci 


pruncului ei. Acesta, în braţele Fedosiei cea cu ochii 
albaştri, care îl legăna, dezmierdându-l cu glas dulce, urlă 
ca din gură de şarpe. Ofticoasa, cu faţa congestionată, 
tuşea, ţinându-se cu mâinile de piept, şi, în răstimpuri, 
trăgea aerul în piept, scoțând nişte sunete aproape ca nişte 
țţipete. Roşcovana, trezită şi ea, stătea culcată pe spate, cu 
picioarele groase îndoite şi povestea cu glas tare şi vesel 
visul pe care-l visase noaptea. Bătrâna incendiatoare era 
iarăşi în faţa icoanei şi, şoptind mereu aceleaşi cuvinte, îşi 
făcea cruce şi bătea mătănii. Fata de paracliser şedea 
nemişcată pe pat şi, cu o privire adormită, pierdută, se uita 
într-un punct fix. Cilibia îşi învârtea pe deget şuviţe din 
păru-i nespălat, aspru şi negru. 

Pe coridor se auziră nişte paşi târşiţi, zăngănitul lacătului 
şi imediat în cameră intrară doi puşcăriaşi în scurte şi în 
pantaloni cenuşii mult deasupra gleznei, care, cu feţe 
serioase şi ursuze, ridicară cu o cobiliţă hârdăul puturos şi 
îl scoaseră din încăpere. Femeile ieşiră pe coridor să se 
spele la robinete. Acolo roşcovana se luă la harţă cu o 
femeie dintr-o celulă vecină. Şi iar răsunară înjurături, 
strigăte, văicăreli... 

— Vi s-a făcut cumva dor de carceră? strigă gardianul şi o 
plesni cu palma pe roşcovană peste spinarea grasă şi goală, 
de răsună în tot coridorul. Să nu-ţi mai aud gura. 

— Ia te uită la moşu, îi arde de joacă, spuse roşcovana, 
luând gestul drept o dezmierdare. 

— Haide, repede! Pregătiţi-vă de liturghie. 

Nu apucă Maslova să se pieptene, ca şi veni gardianul cu 
suita. 

— La control! strigă gardianul. 

Din cealaltă celulă ieşiră puşcăriaşele şi se aşezară pe 
două rânduri în coridor; fiecare puşcăriaşă din spate 
trebuia să pună mâinile pe umerii celei din faţa ei. Se făcu 
numărătoarea. 

După numărătoare, veni supraveghetoarea şi duse 
puşcăriaşele la biserică. Maslova şi Fedosia se aflau pe la 


jumătatea coloanei, alcătuită din peste o sută de femei 
ieşite de prin toate celulele. Toate erau în bluze şi fuste 
albe, cu basmale albe pe cap şi numai pe ici, pe colo, 
întâlneai câte o femeie în rochie colorată. Erau nevestele 
puşcăriaşilor, unele cu copii, venite să-şi însoţească bărbaţii. 
Procesiunea umplea întreagă scară. Se auzea un tropăit 
uşor de picioare încălţate în cipici, larmă de glasuri, uneori 
râsete. La o cotitură, Maslova zări mai în faţă chipul 
răutăcios al Bocikovei, duşmanca ei, şi i-o arătă Fedosiei. 
Ajunse în josul scărilor, femeile tăcură şi, făcând cruci şi 
plecăciuni, începură să intre rând pe rând în biserica goală 
încă şi strălucind de aurării. Locul lor era în partea dreaptă 
a bisericii; înghesuindu-se una în alta, prinseră a se 
orândui. 

În urma femeilor intrară puşcăriaşii, în halate cenuşii, unii 
numai în trecere aici, în drum spre locul de deportare, alţii 
condamnaţi la închisoare sau la ocnă de obştile săteşti, şi, 
tuşind şi dregându-şi glasul, se orânduiră în grup compact 
în partea stângă şi în mijlocul bisericii. În galeria de sus se 
găseau deja de o parte ocnaşii, cu capetele rase pe 
jumătate, zăngănind din lanţuri, de cealaltă parte cei aflaţi 
în arest preventiv, fără cătuşe şi neraşi pe cap. 

Biserica închisorii, reclădită şi împodobită pe dinăuntru de 
un negustor bogat, care cheltuise în acest scop câteva zeci 
de mii de ruble, strălucea îmbrăcată toată în aur şi 
zugrăvită în culori vii. Un timp, liniştea din biserică fu 
aproape desăvârşită - nu se mai auzeau decât smiorcăieli, 
tuse, câte un zăngănit de lanţuri sau țipăt de copil. Apoi, 
deodată, puşcăriaşii din mijlocul bisericii se mişcară, 
înghesuindu-se unii într-alţii, făcându-i loc de trecere 
directorului, care înaintă până în faţă şi se opri în fruntea 
mulţimii. 

XXXIX. 

Începu slujba. 

Slujba se oficia astfel: preotul, îmbrăcat în nişte odăjdii de 
brocart, de o croială mai ciudată şi incomodă, tăia pâine în 


cuburi mici, pe care le punea pe o farfurioară şi apoi într-o 
cupă cu vin, şoptind diferite nume şi rugăciuni. În timpul 
acesta, dascălul citea fără întrerupere, apoi cânta când 
singur, când împreună cu corul alcătuit din puşcăriaşi, 
diferite rugăciuni în limba slavonă, oricum greu de înţeles, 
iar din pricina repeziciunii cu care se citea şi cânta, 
aproape de nepriceput. Rugăciunile cuprindeau mai cu 
seamă urări de propăşire pentru ţar şi familia lui. Oamenii, 
stând în genunchi, rosteau de mai multe ori aceste 
rugăciuni pentru ţar, împreună cu alte rugăciuni. Dascălul 
citi câteva versete din Faptele Apostolilor, cu un glas atât de 
straniu şi de încordat, încât nu se putea desluşi nici un 
cuvânt. Apoi preotul citi foarte limpede un capitol din 
Evanghelia lui Marcu, care spunea că după ce Christos a 
înviat, înainte de a se sui la cer, pentru a sta de-a dreapta 
Tatălui, i s-a arătat Mariei Magdalena, din care izgonise 
şapte diavoli, apoi celor unsprezece ucenici ai săi, cărora le- 
a poruncit să propovăduiască Evanghelia tuturor făpturilor, 
vestindu-le că cel ce nu va crede va pieri, iar cel ce va crede 
şi se va boteza se va mântui şi pe lângă asta va putea să 
izgonească diavolii, să tămăduiască bolnavii, atingându-i cu 
mâna, va şti să vorbească limbi noi, să îmblânzească şerpii, 
iar dacă va bea venin, nu va muri, ci va rămâne nevătămat. 

Semnificaţia slujbei consta în presupunerea că bucăţelele 
de pâine puse în vin se preschimbă, prin anumite mişcări 
ale mâinilor şi prin rugăciuni, în trupul şi sângele Domnului. 
Preotul ridica mereu braţele sus, cu toate că-l stânjenea 
sacul de brocart cu care era înveşmântat, apoi se lăsa pe 
genunchi şi săruta masa şi tot ce se afla pe ea. Clipa cea 
mai însemnată era aceea când preotul, apucând şervetul cu 
amândouă mâinile, îl mişca lin încolo şi încoace, deasupra 
farfurioarei şi a cupei cu vin. Se presupunea că în timpul 
acesta pâinea şi vinul se preschimbă în trup şi sânge, şi de 
aceea partea aceasta a slujbei era săvârşită cu o deosebită 
selemnitate. 


— Cu înţelepciune, pentru preasfânta, preacurata şi 
preabinecuvântata Fecioară Maria”, vesti cu glas tare 
preotul din altar, şi corul începu să cânte solemn că e drept 
să preaslăvim pe Fecioara Maria, care l-a născut pe 
Christos, rămânând pururea fecioară, şi e vrednică din 
pricina aceasta de mai multă cinste decât heruvimii şi de 
mai multă slavă decât serafimii. După acestea, 
preschimbarea se socotea săvârşită şi preotul, ridicând 
şervetul de pe farfurioară, tăie bucăţica de pâine din mijloc 
în patru, o muie în vin şi-o puse în gură. Se presupunea că a 
mâncat o fărâmă din trupul Domnului şi a băut o înghiţitură 
din sângele lui. Preotul trase apoi perdeaua la o parte, 
deschise uşile împărăteşti şi ieşi în prag cu potirul de aur în 
mână, poftind pe cei ce vor să mănânce şi ei din trupul şi 
sângele Domnului. 

Se apropiară de el câţiva copii. 

După ce-i întrebă cum îi cheamă, preotul luă pe rând cu 
linguriţa din cupă vin şi câte o bucăţica de pâine şi le vâri 
adânc în gura fiecărui copil, în timp ce dascălul le ştergea 
buzele şi cânta cu glas voios că ei mâncaseră din trupul şi 
sângele Domnului. Apoi preotul duse potirul în altar, bău 
acolo tot sângele ce mai rămăsese şi înghiţi toate bucăţelele 
din trupul Domnului, îşi supse mustăţile cu sârguinţă, îşi 
şterse gura şi potirul şi ieşi înviorat din altar, cu paşi 
hotărâți, scârţâind din pingelele subţiri ale cizmelor sale de 
iu ft. 

Cu aceasta luă sfârşit slujba principală. Preotul însă, vrând 
să aducă o mângâiere amanţilor de puşcăriaşi, adăugă la 
slujba obişnuită încă una deosebită. Această slujbă se 
mărginea la atât: preotul, aşezându-se înaintea unei icoane 
ferecate în metal aurit (cu faţa şi mâinile negre), luminată 
de vreo zece lumânări de ceară, care îl înfăţişa pe Cel din 
trupul şi sângele căruia mâncase, începu să cânte, sau mai 
curând să spună, cu glas ciudat şi nefiresc, următoarele: 
„Lisuse, preabunule, slava apostolilor, lisuse al meu, lauda 
mucenicilor, stăpâne atotputernic, lisuse, mântuieşte-mă 


pre mine, cel ce alerg la tine; lisuse, mântuitorul meu, 
Iisuse al meu preaminunat, mântuitorule, miluieşte-mă, 
pentru rugăciunile Celei ce te-a născut şi ale tuturor 
sfinţilor tăi, lisuse, şi ale tuturor prorocilor, lisuse 
mântuitorule, şi mă învredniceşte desfătării raiului, lisuse, 
iubitorule de oameni!” 

Preotul se opri, trase aer în piept, îşi făcu cruce, se închină 
până la pământ şi toţi făcură la fel. Directorul, gardienii, 
puşcăriaşii, toţi bătură câte o mătanie; şi sus se auziră 
zăngănind lanţurile. 

— Făcătorul îngerilor şi Dumnezeu atotputernic, urmă 
preotul, lisuse preaminunate, mirarea îngerilor, Lisuse 
preaputernice, izbăvirea strămoşilor, lisuse preablânde, 
slăvirea patriarhilor, Lisuse preaslăvite, tăria împăraţilor, 
lisuse preaiubite, împlinirea prorocilor, lisuse 
preaminunate, întărirea mucenicilor, lisuse preasupuse, 
bucuria călugărilor, lisuse preamilostive, mângâierea 
preoţilor, lisuse preaîndurate, înfrânarea postitorilor, Lisuse 
preablânde, bucuria preacuvioşilor, lisuse preacurate, 
neprihănirea fecioarelor, lisuse cel mai înainte de veci, 
mântuirea păcătoşilor, Lisuse, fiul lui Dumnezeu, miluieşte- 
ne pre noi”, se opri el în sfârşit, rostind „Lisuse” cu glas din 
ce în ce mai şuierător; apoi îşi ridică cu o mână odăjdiile 
căptuşite cu mătase, se aşeză într-un genunchi şi se înclină 
până la pământ, în timp ce corul cânta ultimele 
cuvinte:lisuse, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pre noi”. 
Puşcăriaşii se lăsau în genunchi şi se ridicau, scuturându-şi 
părul rămas netuns pe jumătate de cap şi zăngănind 
lanţurile ce le rodeau picioarele slabe. 

Şi aceasta ţinu vreme îndelungată. Întâi lăudară pe 
Domnul, încheind cu vorbele: „Miluieşte-ne pre noi”, apoi 
urmară alte laude, care se încheiau cu: „Aleluia”. Iar 
puşcăriaşii îşi făceau cruce, se închinau până la pământ şi 
băteau o mătanie. La început, făceau câte o mătanie după 
fiecare laudă, apoi din două în două şi mai apoi din trei în 
trei, şi toţi fură foarte bucuroşi când laudele luară sfârşit şi 


preotul, răsuflând uşurat, închise cartea de rugăciuni şi 
intră în altar. Mai rămânea cea din urmă solemnitate: 
preotul luă de pe masă o cruce mare de aur, cu medalioane 
smălţuite la capete, şi ieşi cu ea în mijlocul bisericii. Cel 
dintâi se apropie de preot directorul şi sărută crucea, apoi 
subdirectorul, apoi gardienii, apoi începură să se apropie 
puşcăriaşii, îmbulzindu-se şi ocărându-se în şoaptă. Preotul, 
stând de vorbă cu directorul, întindea mâna cu crucea când 
la gura, când la nasul puşcăriaşilor, care se străduiau să 
sărute mâna şi crucea preotului. Cu această luă sfârşit 
slujba creştinească, care se săvârşea întru mângâierea şi 
îndreptarea fraţilor rătăciţi. 

XL. 

Nici unuia dintre cei de faţă, începând cu preotul şi 
directorul şi sfârşind cu Maslova, nu-i trecuse prin minte că 
acel lisus, al cărui nume îl pomenise preotul de atâtea ori 
cu glas şuierător, preaslăvindu-l prin tot felul de cuvinte 
ciudate, era împotriva a tot ceea ce se petrecea aici: 
interzisese nu numai această vorbărie fără rost şi vrăjitoria 
pângăritoare pe care o făceau preoţii-învăţători cu vinul şi 
cu pâinea, dar în chipul cel mai hotărât nu îngăduia 
oamenilor să numească învăţători pe alţi semeni de-ai lor; îi 
oprise să se roage în biserici, poruncind să se roage fiecare 
în singurătate; interzisese înseşi bisericile, spunând că ela 
venit să le dărâme, şi că trebuie să te închini nu în biserică, 
ci întru spirit şi adevăr; şi mai ales, oprise nu numai 
judecarea oamenilor şi întemnițarea lor în închisori, 
chinuirea, înjosirea şi canonirea lor, aşa cum se făcea aici, 
dar şi orice silnicie asupra lor, spunând că ela venit să dea 
celor înrobiţi libertate. 

Niciunul dintre cei de faţă nu-şi dăduse seama că tot ceea 
ce se petrecea aici era cea mai mare pângărire şi 
batjocorire a lui Christos însuşi, în numele căruia se făceau 
toate acestea. Nimănui nu-i dăduse prin gând că acea cruce 
aurită, cu medalioane smălţuite la capete, cu care ieşise 
preotul şi pe care o dădea tuturor s-o sărute, nu era altceva 


decât simbolul uneltei de tortură pe care pătimise lisus, 
tocmai pentru că interzisese ceea ce se făcea acum, aici, în 
numele lui. Nimănui nu-i trecuse prin cap că toţi acei 
preoţi, care îşi închipuie că, mâncând pâine şi vin, mănâncă 
şi beau din trupul şi din sângele lui Christos, într-adevăr fac 
asta, dar nu prin bucăţelele de pâine muiate în vin, ci prin 
faptul că nu doar îi ademenesc pe „cei umili”, cu fiinţa 
cărora s-a identificat Christos, dar îi lipsesc de cel mai mare 
bine şi-i aruncă în chinurile cele mai crunte, ascunzând 
oamenilor acel adevăr pe care l-a adus el pe pământ. 
Preotul săvârşea slujba cu conştiinţă împăcată, pentru că 
din copilărie încă i se insuflase convingerea că aceasta este 
singura credinţă adevărată, împărtăşită de toţi sfinţii din 
timpurile vechi, iar acum de conducătorii clerului şi ai 
statului. El credea nu în schimbarea pâinii în trup, nici în 
folosul sufletesc al atâtor cuvinte, nici că a mâncat într- 
adevăr o fărâmă din trupul lui Dumnezeu - în acestea era 
cu neputinţă să creadă - dar credea că trebuie să crezi în 
acestea; şi ceea ce îl întărea în această credinţă era faptul 
că, îndeplinind cele cerute de ea în cei optspreceze ani de 
slujbă preoțească, putuse agonisi un venit care-i îngăduia 
să-şi întreţină familia, pe fiul său la liceu şi pe fiică-sa într-o 
şcoală pentru fetele de preoţi. Tot astfel credea şi dascălul, 
ba încă mai cu tărie decât preotul, pentru că el uitase cu 
desăvârşire înţelesul dogmelor acestei credinţe şi nu ţinea 
minte decât că pentru împărtăşanie, pomelnic, ceaslov, 
pentru sfeştanie şi sfeştanie cu acatist era un preţ hotărât, 
pe care adevărații creştini îl plăteau cu dragă inimă şi de 
aceea striga acel „Doamne miluieşte, Doamne miluieşte”, şi 
cânta, şi citea tot ce se cerea, cu aceeaşi senină încredere 
în necesitatea acestor lucruri, cu care alţi oameni vând 
lemne, făină ori cartofi. Directorul închisorii şi gardienii, 
deşi habar n-aveau şi nici nu căutaseră vreodată să afle ce 
cuprind în esenţa dogmele acestei credinţe şi ce înseamnă 
slujbele bisericeşti, credeau că trebuie să creadă în această 
credinţă, de vreme ce superiorii lor şi chiar însuşi ţarul cred 


în ea. În afară de aceasta, ei simțeau nelămurit (n-ar fi fost 
în stare să-şi explice de ce) că această credinţă 
îndreptăţeşte crudele lor îndatoriri. Să nu fi fost această 
credinţă, le-ar fi fost greu şi poate chiar cu neputinţă să-şi 
pună în joc toate puterile ca să chinuiască oamenii, aşa cum 
făceau acum, cu conştiinţa pe deplin împăcată. Directorul 
închisorii era un om atât de bun la suflet, că n-ar fi putut 
trăi astfel, dacă n-ar fi găsit un sprijin în această credinţă. 
De aceea stătea nemişcat şi drept, se închina şi bătea 
sârguincios mătănii, căuta să se înduioşeze când se cânta 
„Heruvimii”, iar când începuse împărtăşania copiilor, ieşise 
în faţă de tot, îl ridicase pe unul dintre băieţi şi-l ţinuse în 
braţe cât timp se împărtăşise. 

Cât despre puşcăriaşi, afară de câţiva dintre ei, care-şi 
dădeau limpede seama de toată înşelătoria şi-şi băteau joc 
în sufletul lor de această credinţă, cei mai mulţi credeau că 
în aceste icoane aurite, lumânări, cupe, cruci, ca şi în 
cuvintele fără înţeles „Lisuse preablânde”, „Miluieşte-ne pre 
noi”, sălăşluieşte o putere tainică, prin care se pot căpăta 
multe înlesniri în viaţa aceasta şi în cea viitoare. Cu toate că 
cei mai mulţi dintre ei încercaseră în zadar să capete 
înlesniri în viaţa aceasta prin rugăciuni, sfeştanii, lumânări, 
căci rugile lor rămăseseră neîmplinite, erau deplin 
încredinţaţi că e vorba numai de o întâmplare şi că biserica, 
încuviinţată de oameni învăţaţi şi de mitropoliți, este totuşi 
o instituţie foarte însemnată şi necesară, dacă nu pentru 
viaţa aceasta, cel puţin pentru cea viitoare. 

Tot astfel credea şi Maslova. Ca şi ceilalţi, încerca în timpul 
slujbei un sentiment amestecat de pietate şi de plictiseală. 
La început, stătuse în mijlocul mulţimii, în dosul unui perete 
despărțitor, şi nu putuse vedea pe nimeni, afară de 
tovarăşele ei, când însă cele ce urmau să se împărtăşească 
trecură înainte, îşi făcu şi ea loc, împreună cu Fedosia, şi îl 
zări pe director, iar în spatele lui, printre gardieni, pe un 
ţăran cu barba şi cu părul bălai - era bărbatul Fedosiei, 
care se uita ţintă la nevastă-sa. În tot timpul citirii 


acatistului, Maslova, închinându-se şi bătând mătănii numai 
când o făceau toţi ceilalţi, vorbi în şoaptă cu Fedosia şi-i 
cercetă din ochi bărbatul. 

XLI. 

Nehliudov ieşi de acasă devreme. Pe ulicioară întâlni un 
ţăran într-o cotiugă, care striga cu un glas nefiresc:Liapte, 
lapte, lapte!” 

În ajun căzuse cea dintâi ploaie caldă de primăvară. Peste 
tot unde era pământ nepavat răsăriseră firicele de iarbă; 
mestecenii din grădini se îmbrăcaseră în puf verde, mălinii 
şi plopii îşi deschideau mugurii, slobozind frunzuliţe lungi şi 
înmiresmate, iar în case şi în prăvălii se scotea rândul al 
doilea de geamuri şi se curăţau ferestrele. În piaţa de 
vechituri din drumul lui Nehliudov mişuna o mulţime de 
oameni în jurul tarabelor; nişte bărbaţi zdrenţăroşi umblau 
încolo şi încoace cu cizme la subsuoară sau cu veste şi 
pantaloni călcaţi, aruncaţi pe umăr. 

În jurul cârciumilor se îmbulzeau lucrători ieşiţi de la 
fabrici, îmbrăcaţi în podiovci curate şi cu cizme lustruite în 
picioare, şi femei cu basmale de mătase viu colorate pe cap, 
şi în haine împodobite cu mărgele. Vardiştii, cu pistoale la 
brâu, legate cu găitane galbene, stăteau la posturile lor, 
pândind vreo neregulă, care să-i mai scoată din amorţeală 
şi plictiseală. Pe trotuarele bulevardelor şi pe gazonul abia 
înverzit, alergau şi se jucau copii şi căţei, iar dădacele 
guralive şedeau pe bănci şi vorbeau între ele. 

Pe străzile încă răcoroase şi umede pe partea umbrită şi 
uscate pe mijloc, treceau huruind neîncetat căruţe grele, 
alergau trăsuri uşoare, duruind pe caldarâm, şi tramvaie cu 
cai, sunând din clopoțel. Văzduhul răsuna de dangătul 
clopotelor, care chemau pe felurite glasuri norodul la 
biserică, la slujbe la fel cu cea care se oficia acum în capela 
închisorii. Oameni gătiţi în haine de duminică se îndreptau 
fiecare spre parohia lui. 

Trăsura care-l ducea pe Nehliudov nu se opri chiar în faţa 
închisorii, ci la colţul din preajma intrării. 


Acolo, la vreo sută de paşi de închisoare, aştepta un grup 
de bărbaţi şi de femei, mai toţi cu legături în mână. În 
dreapta se întindeau câteva clădiri joase de lemn, iar în 
stânga era o casă cu etaj şi cu o firmă pe faţadă. Clădirea 
uriaşă de piatră a închisorii se înălța în faţă şi nimeni nu era 
lăsat să se apropie de ea. Santinela cu arma la umăr umbla 
încolo şi încoace prin faţa clădirii, strigând sever la cei care 
încercau să vină mai aproape. 

La poarta clădirilor de lemn, pe partea dreapta, în faţă 
santinelei, şedea pe o bancă un gardian în uniformă cu 
galoane, ţinând în mână un caieţel. De el se apropiau 
vizitatorii, îi spuneau numele persoanei pe care doreau s-o 
vadă, iar el îi înscria în caieţel. Nehliudov se apropie şi el şi 
o numi pe Katerina Maslova. Gardianul cu galoane o 
înscrise pe listă. 

— De ce nu ne dă voie să intrăm? întrebă Nehliudov. 

— Nu s-a sfârşit încă liturghia. Îndată ce e gata, o să se 
dea drumul. 

Nehliudov se întoarse la grupul celor ce aşteptau. Un om 
zdrenţăros, cu faţa brăzdată de dungi roşii, cu o pălărie 
boţită pe cap şi cu picioarele goale în nişte ghete rupte şi 
scâlciate, se desprinse din mulţime şi se îndreptă spre 
închisoare. 

— Unde te bagi? strigă santinela. 

— Ce zbieri aşa? răspunse zdrenţărosul, fără să se tulbure 
câtuşi de puţin şi făcu cale întoarsă. Nu se poate, foarte 
bine, oi aştepta. Nu-i nevoie să răcneşti aşa, de parcă-ai fi 
vreun ghinărar. 

Mulțimea râse aprobator. Cei mai mulţi dintre vizitatori 
erau foarte sărăcăcios îmbrăcaţi, unii chiar în zdrenţe. 
Numai câţiva bărbaţi şi câteva femei aveau o înfăţişare mai 
respectabilă. Lângă Nehliudov stătea un om bine îmbrăcat, 
cu faţă rasă, gras, rumen, ţinând în mână o legătură - cu 
rufe pesemne. Nehliudov îl întrebă dacă vine pentru întâia 
oară. Omul îi răspunse că vine în fiecare duminica şi astfel 
intrară în vorbă. Era portar la o banca şi venea să-şi vadă 


fratele, osândit pentru fals. Bărbatul acesta prietenos îi 
istorisi lui Nehliudov toată povestea lui şi era gata să-l 
întrebe la rândul său, când atenţia le fu atrasă de o trăsură 
cu roţi de cauciuc, trasă de un cal voinic de rasă, negru 
corb. Din trăsură coborâră o doamnă cu voaletă şi un 
student. Acesta ţinea în mână o legătură voluminoasă. Se 
apropie de Nehliudov şi-l întrebă ce trebuie să facă pentru 
a putea împărţi deţinuţilor colacii pe care i-a adus. 

— E dorinţa logodnicei mele. Ea e logodnica mea. Părinţii 
ei ne-au sfătuit să împărţim colaci deţinuţilor. 

— Şi eu vin pentru întâia oară aici şi nu v-aş putea 
îndruma, cred însă c-ar trebui să-l întrebaţi pe omul acela, 
spuse Nehliudov, arătând spre gardianul cu galoane, care 
şedea pe bancă cu caieţelul în mână. 

În timp ce Nehliudov stătea de vorbă cu studentul, porţile 
mari de fier, cu o ferestruică la mijloc, se dădură în lături şi 
se iviră în prag un ofiţer în uniformă şi un gardian. lar 
gardianul cel cu caieţelul în mână vesti că a început 
primirea vizitatorilor. Santinela se dădu la o parte şi toţi 
vizitatorii, temându-se parca să nu întârzie, se repeziră 
spre poartă, care mergând, care alergând chiar. La poartă 
stătea un gardian, care, pe măsură ce treceau oamenii, îi 
număra cu glas tare: „Şaisprezece, şaptesprezece” etc. Un 
alt gardian, în curtea clădirii, îi mai numără o dată 
atingându-i cu mâna, înainte să-i lase să intre pe o altă uşă, 
cu scopul de a putea astfel controla la plecare dacă n-a 
rămas cumva vreun vizitator în temniţă sau n-a ieşit vreun 
deţinut pe poarta închisorii. Gardianul care îi număra fără 
să se uite la cel care trecea plesni cu palma peste spinarea 
lui Nehliudov şi această atingere aspră îl jigni în prima clipă 
pe Nehliudov, dar amintindu-şi îndată pentru ce a venit aici 
se ruşină de sentimentul său de nemulţumire şi jignire. 

Uşa dădea într-o încăpere mare, boltită, cu gratii la 
ferestrele înguste. În această odaie, numită sala de 
adunare, Nehliudov zări, spre surprinderea lui, într-o firidă, 
un tablou mare, înfăţişându-l pe lisus răstignit pe cruce. 


„Ce sens are?” se gândi el, asociind fără să vrea imaginea 
lui lisus cu oamenii eliberaţi, nicidecum întemnițați. 

Nehliudov mergea încet, lăsându-i pe cei grăbiţi să treacă 
înaintea lui. Simţea un fel de groază faţă de răufăcătorii 
închişi aici, milă faţă de cei nevinovaţi, întemnițați pe 
nedrept, ca tânărul acuzat de ieri şi Katiuşa, amestecate cu 
un sentiment de sfială şi de înduioşare la gândul întâlnirii 
care-l aştepta. La capătul celălalt al odăii, un gardian 
spusese ceva, în timp ce ieşeau din prima încăpere, 
Nehliudov însă, cufundat în gânduri, nu-l băgă în seamă şi 
merse înainte, urmându-i pe cei mai mulţi dintre vizitatori, 
îndreptându-se astfel spre vorbitorul bărbaţilor, în loc de al 
femeilor, unde voia să ajungă. 

Lăsându-i pe cei mai grăbiţi să treacă înaintea lui, intră cel 
din urmă în vorbitor. Ceea ce-l izbi în clipa când deschise 
uşa fu vuietul asurzitor a sute de glasuri strigând laolaltă. 
Abia când se apropie mai mult de oamenii care stăteau lipiţi 
ca muştele pe o bucată de zahăr de reţeaua de sârmă ce 
despărţea odaia în două, Nehliudov se dumiri de ce făceau 
atâta larmă. Camera aceasta cu ferestrele spre curtea 
interioară era împărţită prin două rânduri de reţele de 
sârmă, din tavan până în podea; de o parte stăteau 
deţinuţii, în spaţiul dintre reţele se plimbau gardienii, iar de 
partea cealaltă stăteau vizitatorii. Între unii şi ceilalţi era un 
interval de vreo trei arşini, aşa încât oamenii nu numai că 
nu-şi puteau înmâna câte ceva, dar nici nu se puteau vedea 
ca lumea la faţă. 

Ca să fii auzit, trebuia să răcneşti. De ambele părţi ale 
reţelelor stăteau oamenii cu feţele lipite de plasa de sârmă: 
soţi, taţi, mame şi copii, străduindu-se să se audă unii pe 
alţii şi să-şi spună ce aveau de spus. Fiind mulţi însă şi 
fiecare căznindu-se să fie auzit, strigau din răsputeri, 
încercând să acopere unul glasul celuilalt. Toate aceste voci 
se contopeau în acel vuiet asurzitor, care-l izbise pe 
Nehliudov în clipa când deschisese uşa. Era cu neputinţă să 
desluşeşti ceva din larma generală. Cel mult puteai ghici 


după feţe cam ce spuneau şi ce legături erau între cei ce-şi 
vorbeau. Alături de Nehliudov se afla o bătrână cu o basma 
pe cap, care, lipindu-se de reţeaua de sârmă, cu bărbia 
tremurândă, striga ceva unui flăcău palid, cu capul ras pe 
jumătate. Puşcăriaşul, cu sprâncenele ridicate şi cu fruntea 
încreţită, o asculta cu atenţie. Lângă bătrână stătea un 
tânăr îmbrăcat în podiovcă, care asculta cu mâinile pâlnie la 
urechi şi clătinând din cap la ceea ce-i spunea un deţinut cu 
barba căruntă şi cu faţa brăzdată, care-i semăna la 
trăsături. Puțin mai departe, zdrenţărosul pe care-l văzuse 
Nehliudov la poartă râdea şi dădea din mâini, strigând din 
răsputeri ca să se facă auzit. Alături de el şedea pe jos o 
femeie, cu o broboadă de lână pe cap şi cu un copil în braţe, 
şi plângea în hohote. Pesemne că-l văzuse pentru întâia 
oară pe omul cărunt de dincolo de plasa de sârmă în halat 
de puşcăriaş, cu capul ras şi cu lanţuri la picioare. Portarul 
cu care vorbise Nehliudov stătea lângă femeie şi-i răcnea 
ceva unui deţinut chel şi cu ochii scăpărători. Când 
Nehliudov îşi dădu seamă în ce condiţii va trebui să 
vorbească, îl cuprinse un sentiment de revoltă împotriva 
celor care orânduiseră astfel lucrurile. Îl uimea faptul ca o 
situaţie atât de îngrozitoare, o asemenea batjocorire a 
sentimentelor omeneşti nu părea să jignească pe nimeni. Şi 
soldaţii, şi gardienii, şi vizitatorii, şi deţinuţii se supuneau 
fără a crâcni acestei rânduieli, ca şi cum ar fi fost un lucru 
firesc şi nici nu s-ar putea să fie altfel. 

Nehliudov rămase în această încăpere vreo cinci minute, 
copleşit de un sentiment ciudat şi apăsător, dându-şi seama 
de neputinţa lui şi de prăpastia dintre el şi ceilalţi oameni. Îl 
cuprinse un straniu dezgust moral, asemănător cu senzaţia 
răului de mare. 

XLII 

„Irebuie totuşi să fac acel lucru pentru care am venit aici, 
îşi zise el, îmbărbătându-se. Dar cum să ajung să-l fac?” 

Căuta din ochi vreun şef. Văzând un bărbat scund şi slab, 
cu mustăţi şi cu epoleţi de ofiţer, care se tot plimba în 


spatele vizitatorilor, Nehliudov se apropie de el: 

— N-aţi putea să-mi spuneţi, stimate domn, zise el, cu o 
sforţare şi cu o deosebită politeţe, unde se află deţinute 
femeile şi unde este vorbitorul lor? 

— Căutaţi secţia de femei? 

— Da, aş vrea să văd o deţinută, răspunse Nehliudov cu 
aceeaşi politeţe forţată. 

— Trebuia s-o spuneţi când eraţi în odaia cea mare. Pe 
cine vreţi să vedeţi? 

— Pe Ekalerina Maslova. 

— E deţinută politică? întrebă subdirectorul. 

— Nu, e... 

— Ce-i cu ea, e condamnată? 

— Da, de trei zile, răspunse Nehliudov, smerit, temându-se 
să nu-l supere cumva pe subdirectorul care părea să-i arate 
oarecare bunăvoință. 

— Atunci poftim pe aici, spuse subdirectorul, socotind 
după înfăţişarea lui Nehliudov că acesta merită 
consideraţie. Sidorov, îl chemă el pe un subofițer mustăcios, 
cu decoraţii pe piept, condu-l pe domnul la secţia de femei. 

— Da, să trăiţi. 

În clipa aceea, cineva de lângă plasa de sârmă izbucni într- 
un plâns sfâşietor. 

Totul îi părea ciudat lui Nehliudov, şi cel mai ciudat dintre 
toate îi părea faptul că era nevoit să-i mulţumească 
subdirectorului şi gardianului-şef, să se simtă îndatorat faţă 
de oamenii care erau răspunzători de toate cruzimile ce se 
petreceau în clădirea aceasta. 

Gardianul îl conduse pe Nehliudov din vorbitorul 
bărbaţilor într-un coridor şi, deschizând o uşa chiar din faţa 
lor, îl conduse în vorbitorul femeilor. 

Odaia, ca şi cealaltă, era împărţită în trei prin două reţele 
de sârma; era însă mult mai mică. Deşi aici erau mult mai 
puţini vizitatori şi deţinute, larma era tot atât de mare ca 
dincolo. Şi aici se plimbau între reţele supraveghetori şi o 
gardiană-şefă, într-o uniformă cu galoane la mâneci şi cu 


vipuşca albastră, încinsă cu o centură la fel cu cea a 
gardienilor. La fel ca în vorbitorul bărbaţilor, oamenii 
stăteau cu feţele lipite de sârmă. De o parte vizitatorii 
îmbrăcaţi felurit, de cealaltă - puşcăriaşele, unele în hainele 
albe ale închisorii, altele în rochiile lor colorate. De-a lungul 
reţelelor nu se mai găsea nici un loc liber. Unii erau nevoiţi 
să se ridice în vârfurile picioarelor, ca să poată striga peste 
capetele celorlalţi, alţii se aşezaseră pe jos, ca să se poată 
auzi cât de cât unii pe alţii. 

Dintre deţinute atrăgea atenţia prin înfăţişarea şi prin 
strigătele ei o ţigancă slabă, lăţoasă, cu o basma care-i 
alunecase de pe părul cârlionţat; stătea cam în mijlocul 
odăii, lângă un stâlp, de partea cealaltă a reţelei de sârmă, 
şi striga ceva, dând iute din mâini, către un ţigan în surtuc 
albastru, încins strâns cu un brâu. Lângă ţigan şedea chircit 
un ostaş şi vorbea cu o puşcăriaşă, apoi după el, lipit de 
sârmă, un ţărănuş cu o barbă bălaie, în opinci şi aprins la 
faţă, stăpânindu-şi cu greu lacrimile. Vorbea cu o 
puşcăriaşă frumuşică, blondă, care-l privea cu ochii ei 
albaştri-deschis. Erau Fedosia cu bărbatul ei. Mai încolo, un 
om în zdrenţe vorbea cu o femeie ciufulită, cu faţa 
lătăreaţă; urmau două femei, un bărbat, şi iarăşi o femeie. 
În dreptul fiecăruia era câte o puşcăriaşă. Maslova nu era 
printre acestea. În spatele lor însă, stătea în picioare o 
femeie, şi Nehliudov îşi dădu numaidecât seama că era ea şi 
inima începu să-i bată cu putere şi i se tăie răsuflarea. Se 
apropia clipa hotărâtoare. Înaintă până la plasă şi îndată o 
recunoscu. Stătea în spatele Fedosiei, cea cu ochi albaştri, 
şi asculta, zâmbind, la cele ce vorbea aceasta cu bărbatul 
său. Nu era în halat ca alaltăieri, ci într-o bluză albă, 
strânsă cu un cordon şi bine întinsă pe pieptul plin. De sub 
basma, ca şi la tribunal, îi ieşeau cârlionţii negri. 

„Acum se va hotări totul, îşi spuse el. Dar cum s-o chem? 
Sau poate se va apropia ea singură?” 

Ea însă nu se apropia; o aştepta pe Klara şi nu-i trecea 
prin cap că acest bărbat venise pentru ea. 


— Dumneata pe cine doreşti să vezi? îl întrebă 
supraveghetoarea pe Nehliudov, apropiindu-se de el. 

— Pe Ekaterina Maslova, îngăimă cu greu Nehliudov. 

— Maslova, e cineva pentru tine! strigă supraveghetoarea. 

XLIII. 

Maslova îşi roti ochii în jur şi cu capul ridicat, cu pieptul 
scos înainte şi cu acea expresie de parcă era gata pentru 
orice, pe care Nehliudov i-o cunoştea atât de bine, se 
apropie de reţeaua de sârmă, îşi făcu loc printre două 
deţinute şi se uită cu o privire mirată şi întrebătoare la 
Nehliudov, fără să-l recunoască. 

Văzând însă după îmbrăcămintea lui că-i un om bogat, îi 
zâmbi. 

— Pe mine mă căutaţi? întrebă ea, lipindu-şi de reţea 
obrazul cu ochi zâmbitori şi puţin saşii. 

— Am venit să... Nehliudov nu ştia daca să-i spună „tu” sau 
„dumneata” şi se hotărî pentru „dumneata”. Nu vorbea mai 
tare ca de obicei. Am venit la dumneata... să... 

— Nu-mi spune mie moşi-pe-groşi, strigă zdrenţărosul de 
lângă el, mie să-mi spui: ai luat sau n-ai luat? 

— Ţi-am spus că e pe moarte, ce mai vrei? strigă cineva de 
partea cealaltă. 

Maslova nu izbuti să audă vorbele lui Nehliudov, dar 
expresia feţei lui în timp ce vorbea o făcu deodată să-şi 
reamintească de el. Deşi i se părea cu neputinţă să fie el, 
zâmbetul de pe faţă i se şterse şi o cută adânca de suferinţă 
îi brăzdă fruntea. 

— Nu vă aud, strigă ea, micşorându-şi ochii, cu fruntea tot 
mai încreţită. 

— Am venit să... 

„Da, îmi fac datoria, ispăşesc, îşi spuse Nehliudov.” La 
gândul acesta ochii i se umplură de lacrimi. Se agăţă cu 
degetele de reţeaua de sârmă şi tăcu, stăpânindu-şi plânsul. 

— Ţi-am spus, de ce te bagi unde nu-ţi fierbe oala... strigă 
cineva. 


— Dumnezeu mi-e martor că nu ştiu nimic, strigă o 
deţinută de partea cealaltă. 

Tulburarea lui Nehliudov o ajută pe Maslova să-l 
recunoască. 

— Parcă semânaţi cu... dar nu, nu-mi amintesc cine 
sunteţi, strigă ea fără să-l privească; roşi dintr-o dată şi faţa 
i se posomori şi mai tare. 

— Am venit să-ţi cer iertare, strigă el tare, fără nici o 
inflexiune în glas, ca pe o lecţie învățată pe de rost. 

După ce spuse vorbele acestea, i se făcu ruşine şi se uită în 
jurul lui. Îndată însă îi veni în minte gândul că e cu atât mai 
bine dacă îi este ruşine, pentru că merită să îndure ruşinea. 
Şi el urmă cu glas tare: 

— Iartă-mă, sunt foarte vinovat faţă de tine... 

Ea stătea neclintită şi-l privea ţintă cu ochii ei saşii. El nu 
mai fu în stare să mai spună ceva şi, luptând să-şi 
stăpânească plânsul care-i zguduia pieptul, se îndepărtă de 
reţea. 

Subdirectorul care îl îndrumase spre secţia de femei şi a 
cărui curiozitate fusese pesemne stârnită, intră în vorbitor. 
Văzându-l pe Nehliudov că se depărtează de reţea, îl 
întrebă de ce nu stă de vorbă cu femeia pe care voise s-o 
vadă. Nehliudov îşi suflă nasul şi, încercând să-şi ascundă 
emoția, îi răspunse: 

— Nu se poale vorbi prin plasă, nu se aude nimic. 
Subdirectorul se gândi o clipă. 

— Ei, am putea s-o aducem aici pentru câteva clipe. 

— Maria Karlovna! spuse el către supraveghetoare. 
Trimite-o pe Maslova aici. 

Peste un minut Maslova intră pe o uşă laterală. Se apropie 
cu paşi uşori de Nehliudov şi se opri, privindu-l pe sub 
sprâncene. Cârlionţii negri îi ieşeau de sub basma, ca la 
tribunal; faţa ei albă, puhavă, totuşi drăgălaşă, era foarte 
liniştită. Numai ochii negri, strălucitori, aveau o lucire 
deosebită pe sub pleoapele umflate. 


— Puteţi sta de vorbă aici, spuse subdirectorul şi se 
îndepărtă. Nehliudov făcu câţiva paşi spre banca de lângă 
perete. Maslova se uită cu o privire întrebătoare la 
subdirector, apoi, strângând din umeri, mirată, se îndreptă 
şi ea spre banca şi se aşeză alături de Nehliudov, 
potrivindu-şi fusta. 

— Ştiu că-ţi vine greu să mă ierţi, începu el, şi îndată se 
opri iar, simțind un nod în gât, dar dacă trecutul nu mai 
poate fi îndreptat, vreau cel puţin acum să fac tot ce se 
poate... Spune-mi... 

— Cum de m-aţi găsit? întrebă ea, fără să se refere la 
spusele lui, privindu-l mai mult pieziş, cu ochii ei uşor saşii. 

„Doamne! Ajută-mă! Învaţă-mă ce să fac!” se rugă în sinea 
lui Nehliudov, cu ochii la faţa ei schimbată, urâţită. 

— Am fost jurat alaltăieri, spuse el, la procesul dumitale. 
Nu m-ai recunoscut? 

— Nu, nu v-am recunoscut. N-am avut vreme de aşa ceva. 
Şi-apoi, nici nu m-am uitat, răspunse ea. 

— Ai avut un copil, nu-i aşa? întrebă el şi simţi că roşeşte. 

— A murit chiar atunci, slavă Domnului, răspunse ea scurt 
şi cu răutate, întorcându-şi privirea de la el. 

— Cum, din ce? 

— Am fost rău bolnavă şi eu, cât pe ce să mor, adăugă ea, 
fără să-şi ridice ochii. 

— Cum de ţi-au dat drumul mătuşile mele? 

— Cine ţine o servitoare cu copil? Cum şi-au dat seama că 
sunt însărcinată, m-au şi alungat. Dar ce rost are să mai 
vorbim despre asta? Am uitat totul de mult. Ce-a fost s-a 
isprăvit. 

— Nu, nu s-a isprăvit. Nu pot lăsa lucrurile aşa. Vreau cel 
puţin acum să-mi răscumpăr vina. 

— Nu-i nimic de răscumpărat. Ce-a fost s-a dus, urmă ea, 
apoi, spre surprinderea lui, se uită la el cu un zâmbet 
neplăcut, ademenitor şi jalnic totodată. 

Maslova nu se aşteptase să-l mai revadă vreodată, şi mai 
ales acum şi aici, şi de aceea venirea lui o uimise la început, 


silind-o să-şi aducă aminte de lucruri uitate pentru 
totdeauna. În primele clipe îşi reaminti nedesluşit acel 
univers nou şi minunat de sentimente şi gânduri pe care i-l 
deschisese tânărul fermecător care o iubise şi pe care-l 
iubise; apoi îşi aduse aminte de cruzimea lui de neînțeles şi 
de tot şirul de suferinţe şi de umilinţe care urmaseră după 
acea fericire plină de vrajă. Şi simţi o mare durere în suflet. 
Nefiind în stare să-şi lămurească toate acestea, făcu şi 
acum aşa cum făcea de obicei: alungă noianul de amintiri, 
căutând să le înăbuşe în negura deasă a vieţii ei desfrânate. 
În primele clipe îl asemui pe domnul din faţa ei cu acel 
tânăr pe care-l iubise odinioară, dar, cum lucrul acesta era 
prea dureros pentru ea, renunţă să-i suprapună în mintea 
ei. Domnul acestă bine îmbrăcat, îngrijit, cu barba 
parfumată, nu mai era pentru ea acel Nehliudov pe care-l 
iubise, ci unul dintre bărbaţii care, când au chef, se folosesc 
de fiinţe ca ea şi de pe urma cărora fiinţele ca ea trebuie să 
tragă cât mai multe foloase. De aceea îi zâmbi ademenitor 
şi tăcu un răstimp, gândindu-se cu ce foloase s-ar putea 
alege de pe urma lui. 

— Ce-a fost s-a dus, repeta ea. Acum, iacătă, sunt 
condamnată la ocnă. 

Buzele ei tremurară rostind aceste vorbe cumplite. 

— Am ştiut, am fost convins că nu eşti vinovată, spuse 
Nehliudov. 

— Sigur că nu-s vinovată. Ce-s eu, hoaţă, tâlhăroaică? Mi- 
au tot spus că totul atârnă de avocat, urmă ea. Şi că ar 
trebui să fac recurs, dar, după cum se aude, costă foarte 
scump... 

— Da, nici vorbă... spuse Nehliudov. Am şi vorbit cu un 
avocat. 

— Nu trebuie să vă zgârciţi la bani... Trebuie luat unul 
bun. 

— Am să fac tot ce-i cu putinţă... Tăcură amândoi. 

Katiuşa zâmbi iarăşi ca mai înainte. 


— Aş vrea să vă mai rog... De ceva bani, dacă se poate. 
Vreo zece ruble mi-e destul, zise ea deodată. 

— Da, da, spuse Nehliudov încurcat, ducându-şi mâna la 
portofel. 

Ea îi arunca o privire subdirectorului, care umbla încolo şi 
încoace. 

— Să nu mi-i daţi faţă de el, că mi-i ia. Când o fi mai încolo. 
Nehliudov scoase portofelul din buzunar, de cum se 
întoarse subdirectorul cu spatele, dar n-apuca să-i dea 
bancnota Katiuşei, căci subdirectorul se întoarse iarăşi spre 
ei, aşa că ascunse hârtia în pumn. 

„Dar e o femeie moartă”, îşi spuse el, uitându-se la faţa ei 
atât de drăgălaşă odinioară, acum buhăită şi vulgară, la 
ochii ei negri, cu o strălucire neplăcută în privire, care 
urmăreau mişcările subdirectorului şi mâna ce ţinea strâns 
banii. Nehliudov avu o clipă de şovăială. 

Acelaşi glas al ispitei, care vorbise şi noaptea trecută în 
sufletul lui, se făcu iarăşi auzit, încercând să-i mute 
gândurile de la ceea ce trebuia să facă la întrebarea: ce va 
ieşi din tot ce vrea să facă şi cui îi va fi de folos. 

„N-ai să poţi face nimic din această femeie, şoptea glasul, 
îţi atârni doar o piatră de gât, care te va trage la fund şi te 
va împiedica să fii de folos altora. Dă-i bani, dă-i tot ce vrea, 
şi ia-ţi rămas-bun de la ea o dată pentru totdeauna.” 

Dar îndată îşi dădu seama că în clipa aceea chiar se 
petrecea ceva nespus de însemnat în sufletul lui, că viaţa lui 
lăuntrică sta parcă într-o cumpănă şi că cea mai mică 
atingere, cea mai mică sforţare putea s-o facă să se aplece 
într-o parte sau în cealaltă. Şi el făcu această sforţare, 
invocând pe Dumnezeul pe care-l simţise în ajun sălăşluind 
în sufletul său şi care nu întârzie să-i răspundă. Nehliudov 
hotări să-i spună pe loc totul: 

— Katiuşa! Am venit la tine să-ţi cer iertare şi tu nu mi-ai 
răspuns dacă m-ai iertat, daca o să mă ierţi vreodată, spuse 
el repede, trecând dintr-o dată la „tu”. 


Ea nu-l asculta, ci se uita când la subdirector, când la 
mâna lui. Când subdirectorul se întoarse cu spatele, ea 
întinse repede mâna spre Nehliudov, luă bancnota şi şi-o 
vâri în cordon. 

— E ciudat ce spuneţi, îi răspunse apoi, zâmbind cu 
dispreţ, după cât i se păru lui. 

Nehliudov simţea în toată fiinţa ei ceva duşmănos faţă de 
el, ceva care o apăra pe ea, cea de acum, şi care-l împiedica 
pe el să pătrundă până la inima ei. 

Dar, ciudat, faptul acesta nu numai că nu-l îndepărta de 
ea, dar parcă-l atrăgea şi mai mult, cu o putere neobişnuită. 
El simţea că e dator să-i trezească sufletul şi că acest lucru 
va fi foarte greu; dar tocmai această greutate îl atrăgea. 
Avea pentru ea acum un sentiment pe care nu-l încercase 
niciodată nici pentru ea, nici pentru nimeni, un sentiment în 
care nu era nimic egoist; el nu dorea nimic de la ea, voia 
numai un singur lucru: să nu rămână cum este acum, să se 
trezească, să redevină cea de altădată. 

— Katiuşa, de ce vorbeşti aşa? Eu te cunosc doar bine, îmi 
amintesc de tine cum erai atunci, la Panovo... 

— N-are rost să ne amintim de trecut, răspunse ea cu 
răceală. 

— Mi-l amintesc, Katiuşa, ca să pot îndrepta, ispăşi vina 
mea, începu el, vrând să spună mai departe că e gata s-o ia 
de nevastă, dar îi întâlni privirea, în care citi ceva atât de 
groaznic, de trivial şi de respingător, încât îi fu cu neputinţă 
să meargă până la capăt. 

Vizitatorii începură să plece. Subdirectorul se apropie de 
Nehliudov şi-i spuse ca ora de vizită s-a sfârşit. Maslova se 
ridică, aşteptând supusă să i se dea drumul. 

— Rămâi cu bine. Aş mai avea multe să-ţi spun, dar, după 
cum vezi, acum nu se poate, spuse Nehliudov şi-i întinse 
mâna. Am să mai vin. 

— Cred că mi-aţi spus tot... 

— Nu, am să caut să te mai văd într-un loc unde să putem 
vorbi mai bine şi atunci am să-ţi vorbesc despre un lucru 


foarte însemnat, pe care trebuie să ţi-l spun neapărat. 

— Bine, atunci veniţi, răspunse ea, zâmbindu-i aşa cum le 
zâmbea bărbaţilor cărora voia să le placă. 

— Îmi eşti mai apropiată ca o soră, spuse Nehliudov. 

— Ciudat, repetă ea şi, clătinând din cap, trecu dincolo de 
plasa de sârmă. 

XLIV. 

Nehliudov îşi închipuise ca de la prima întâlnire, văzându-l 
că se căieşte şi că vrea să o ajute, Katiuşa se va bucura, se 
va înduioşa, va redeveni Katiuşa cea de altădată; dar 
constată cu groază că ea nu mai exista, că exista numai 
Maslova, şi asta îl surprinse şi-l îngrozi. 

Îl mira mai ales faptul că Maslova nu numai că nu se 
ruşina de situaţia ei - nu de puşcăriaşă (de asta îi era 
ruşine), ci de situaţia ei de prostituată, de care părea 
mulţumită şi aproape mândră chiar. Dar de fapt, nici nu 
putea fi altfel. Fiecare om, pentru a-şi vedea de 
îndeletnicirea sa, trebuie neapărat să o socotească 
însemnată şi bună. Şi de aceea, oricare ar fi situaţia unui 
om, el îşi va dezvolta în chip firesc o concepţie despre viaţă 
în care propria îndeletnicire să apară însemnată şi bună. 

Se crede îndeobşte că hoţul, ucigaşul, spionul, prostituata, 
recunoscând că profesia lor este rea, ticăloasă, trebuie să 
se ruşineze de ea. Se întâmplă însă exact invers. Oamenii 
puşi de soartă şi de păcatele lor într-o anumită situaţie, 
oricât de imorală ar fi ea, dezvoltă o concepţie generală 
despre viaţă în care situaţia lor le apare bună şi demnă de 
respect. Pentru a-şi putea menţine o asemenea privire 
asupra lucrurilor, ei se alătură instinctiv acelui mediu care 
are aceeaşi concepţie despre viaţa şi despre locul pe care îl 
ocupă ei în societate. Lucrul acesta ne miră când e vorbă de 
hoţi care se laudă cu dibăcia lor, de prostituate care se 
fălesc cu viaţa dezmăţată pe care o duc sau de ucigaşi 
mândri de cruzimea lor. Dar ne mira numai pentru că 
cercul lor este restrâns şi noi ne găsim în afara lui. Şi totuşi 
nu se întâmplă oare acelaşi fenomen printre bogătaşii care 


se laudă cu bogăţia lor, de fapt cu jaful la care se dedau, 
printre comandanții mândri de victoriile - de fapt, de 
omorurile lor, printre stăpânitorii care se fălesc cu puterea 
lor, adică de fapt cu silnicia pe care o practică? În cazul 
acestora, nu vedem cât de denaturată e concepţia despre 
viaţă, despre bine şi rău, pentru justificarea propriei 
situaţii, decât pentru că grupul acestor oameni e mai larg şi 
noi înşine facem parte din el. 

O astfel de părere despre viaţa sa şi despre locul său în 
societate îşi făcuse şi Maslova. Era prostituată, condamnată 
la ocnă, şi totuşi îşi formase un fel de a privi lucrurile prin 
care îşi putea justifica situaţia, ba chiar se putea mândri cu 
ea în faţa celorlalţi. 

După concepţia ei, singura fericire a bărbaţilor, a tuturor 
bărbaţilor, fără excepţie, bătrâni, tineri, liceeni, generali, 
culţi şi inculţi, consta în raporturile fizice cu femei 
atrăgătoare; aşa încât toţi bărbaţii, chiar dacă se prefăceau 
a avea alte preocupări, nu doreau, de fapt, decât acest 
lucru. Ea fiind o femeie atrăgătoare, care putea satisface 
sau nu, după voie, această dorinţă, era deci o persoană 
însemnată şi necesară. Toată viaţa ei din trecut, ca şi cea de 
acum, confirma temeinicia acestei păreri. 

De zece ani încoace, oriunde s-ar fi aflat, văzuse că toţi 
bărbaţii, începând cu Nehliudov şi cu bătrânul zapciu şi 
isprăvind cu gardienii de la închisoare, aveau nevoie de ea; 
pe cei care nu aveau nevoie de ea nu-i băga în seamă şi nu-i 
vedea. Şi astfel, lumea întreagă îi apărea ca o adunare de 
bărbaţi roşi de pofte trupeşti, care o pândeau de 
pretutindeni şi căutau prin toate mijloacele - amăgire, 
forţă, bani sau şiretenie - s-o aibă. 

În felul acesta înţelegea Maslova viaţa şi de aceea nu 
numai că nu se socotea cea din urmă fiinţa, ci, dimpotrivă, 
una foarte importantă. [inea nespus la acest fel de a privi 
lucrurile, şi nici nu se putea să nu ţină, căci, schimbându-l, 
ar fi pierdut însemnătatea socială pe care acest fel de a 
vedea i-o dăduse. Şi tocmai ca să nu-şi piardă stima faţă de 


situaţia ei în societate, Maslova se alăturase instinctiv unui 
cerc de oameni care priveau viaţa la fel ca ea. Simţind că 
Nehliudov vrea s-o atragă într-o altă lume, ea se împotrivea, 
presimţind că în acea lume îşi va pierde locul privilegiat 
care îi dădea încredere şi respect faţă de sine însăşi. Din 
aceeaşi pricină alungă şi amintirile primei tinereţi şi 
primelor legături cu Nehliudov. Aceste amintiri nu se 
împăcau cu concepţia ei de acum despre viaţă şi de aceea le 
şterse cu totul din minte sau, mai curând, le păstră 
neatinse, ascunse undeva în cugetul ei, zăvorâte şi astupate 
cu grijă, aşa cum albinele astupă cuiburile viermilor 
pătrunşi în stup care ar putea să le nimicească toată truda. 
De aceea Maslova nu voia să vadă în Nehliudov pe tânărul 
pe care-l iubise cândva cu o dragoste curată, ci doar pe un 
domn bogat, de la care putea şi trebuia să tragă foloase şi 
cu care nu ar fi putut avea alte relaţii decât cele pe care le 
avea cu ceilalţi bărbaţi. 

„Da, n-am putut să-i spun ce era mai însemnat, se gândea 
Nehliudov, îndreptându-se o dată cu ceilalţi spre ieşire. Nu 
i-am spus că vreau să mă căsătoresc cu ea. Nu i-am spus-o, 
dar am s-o fac”, gândea el. 

Gardienii de la uşă, dând drumul vizitatorilor, îi numărau 
iarăşi, atingându-i cu mâinile pe fiecare, nu cumva să 
rămână vreun vizitator înăuntru sau să iasă vreunul dintre 
deţinuţi din închisoare. De data aceasta, Nehliudov nu 
numai că nu se mai simţi jignit când fu atins cu palma pe 
spinare, dar nici nu băgă de seamă. 

XIV. 

Nehliudov hotărâse să-şi schimbe în general felul de viaţă: 
să închirieze locuinţa prea mare pentru el, să le dea drumul 
servitorilor şi să se mute la hotel. Dar Agrafena Petrovna îi 
demonstră că nu are rost să facă vreo schimbare până la 
iarnă, căci vara nimeni n-o să-i închirieze casa, iar el oricum 
trebuie să locuiască undeva şi să-şi ţină mobila. Aşa că toate 
sforţările lui de a-şi schimba felul de viaţa (ar fi vrut să duca 
o viaţa simplă, de student) nu duseră la nimic. Nu numai că 


totul rămăsese ca înainte, dar casa se umplu deodată de o 
intensă activitate: aerisitul şi scuturatul lucrurilor de lână şi 
al blănurilor, treaba la care luau parte şi portarul, şi 
ajutorul lui, şi bucătăreasa, şi însuşi Kornei. Mai întâi fură 
scoase afară şi atârnate pe frânghie tot felul de tunici şi de 
haine de blană, pe care nu le folosise nimeni niciodată; apoi 
începură să scoată covoarele şi mobila, iar portarul, 
împreună cu ajutorul său, cu mânecile suflecate şi cu 
braţele vânjoase dezgolite, le băteau de zor, ţinând ritmul. 
Şi prin toate odăile se răspândi mirosul de naftalină. 
Trecând prin curte sau uitându-se pe fereastra, Nehliudov 
se mira cât de multe lucruri erau în casa lui, de care nu 
avea trebuinţă. „Singură menire a acestor lucruri era de a 
da prilej de exerciţii fizice Agrafenei Petrovna, lui Kornei, 
portarului, ajutorului său şi bucătăresei”, gândea 
Nehliudov. 

„De fapt, n-are rost să fac vreo schimbare până nu se 
rejudecă procesul Maslovei, îşi spunea el. E şi prea 
complicat. Când au s-o elibereze ori au s-o deporteze şi am 
să plec cu ea totul o să se schimbe de la sine.” 

În ziua hotărâtă, Nehliudov se duse la avocatul Fanarin. 
Acesta avea în proprietate o locuinţă impunătoare, 
împodobită cu plante uriaşe, cu perdele somptuoase la 
ferestre şi în general cu mobilă scumpă, care dovedeau cât 
de uşor câştigă banii stăpânul lor, îmbogăţit peste noapte. 
Nehliudov găsi în sala de aşteptare o sumedenie de clienţi, 
ca la medic, care îşi aşteptau rândul, şezând plictisiţi în 
jurul unor măsuţe şi răsfoind revistele ilustrate menite să-i 
distreze. Secretarul avocatului, aşezat la un birou în sala de 
aşteptare, îl recunoscu numaidecât pe Nehliudov, se 
apropie de el să-l salute şi-i spuse că se duce să-l anunţe pe 
acesta şefului său. Dar până să ajungă secretarul la uşă, 
aceasta se dădu în lături şi în prag se ivi un bărbat trecut 
de tinereţe, îndesat, roşu la faţă şi cu mustăţi groase, 
îmbrăcat în haine noi, însoţit de însuşi Fanarin. Vorbeau 
însufleţit, tare, având pe faţă acea expresie pe care o 


întâlneşti la oamenii care de abia au încheiat o afacere 
mănoasă, dar nu tocmai curată. 

— Numai dumneata eşti vinovat, frate, spunea Fanarin, 
zâmbind. 

— Bucuros m-aş duce în rai, dar nu-i chip de păcate. 

— Da, da, ştim noi asta. Şi amândoi râseră forţat. 

— A, prinţul Nehliudov, poftiţi, vă rog, spuse Fanarin, 
văzându-l pe Nehliudov. Apoi, salutându-l încă o dată pe 
negustor, îl pofti pe Nehliudov în biroul său, sobru mobilat. 

— Nu doriţi să fumaţi? întrebă avocatul, aşezându-se în 
faţa lui Nehliudov şi stăpânindu-şi zâmbetul care îi venea pe 
buze la gândul afacerii strălucite pe care tocmai o 
încheiase. 

— Mulţumesc, am venit pentru procesul Maslovei. 

— Da, da, numaidecât. Ah, dar ce pungaşi mai sunt şi 
bogătaşii ăştia plini de bani! spuse el. L-aţi văzut pe flăcăul 
asta? Are vreo douăsprezece milioane avere mobiliară şi l- 
aţi auzit cum vorbeşte:păcate”. Dar dacă poate să-ţi ia o 
bancnotă de douăzeci şi cinci de ruble, cu dinţii ţi-o smulge 
din buzunar. 

„El spune: păcate, iar tu spui: avere mobiliară”, se gândea 
Nehliudov, simțind o antipatie de neînvins faţă de omul 
acesta plin de el care dorea să arate prin tonul lui ironic că 
el şi Nehliudov fac parte din aceeaşi lume, pe când ceilalţi 
clienţi ai săi şi restul lumii erau cu totul pe altă treaptă. 

— Mi-a scos sufletul pungaşul ăsta şi simţeam nevoia să-mi 
vărs focul, spuse avocatul, vrând parca să se scuze pentru 
digresiunea făcută. Ei, şi acum să trecem la problema care 
vă interesează... Am studiat dosarul cu atenţie, dar, cum 
spune Turgheniev: „împotrivitu-m-am cuprinsului său”, cu 
alte cuvinte avocăţaşul a fost slăbuţ şi a omis toate motivele 
de redeschidere a procesului. 

— Şi atunci, ce-i de făcut după părerea dumneavoastră? 

— O clipă. Spune-i, se întoarse el către secretarul său, 
care tocmai intrase pe uşă, că rămâne aşa după cum am 
vorbit. Dacă poate - bine, dacă nu - îl priveşte! 


— El nu se învoieşte. 

— Ei, n-are decât, spuse avocatul şi faţa lui zâmbitoare şi 
veselă se făcu dintr-o dată morocănoasă şi rea. 

— Ei, poftim, şi se spune că avocaţii iau bani pe degeaba, 
zise el, încercând să dea feţei sale expresia plăcută de mai 
înainte. L-am scos pe un datornic vândut dintr-o 
încurcătură şi acum toţi cei ca el aleargă la mine. Iar o 
treabă ca asta cere o muncă uriaşă. Da, şi noi lăsăm câte o 
bucăţică din carnea noastră în călimară, cum a spus nu mai 
ştiu ce scriitor. Aşadar, după cum ziceam, procesul 
dumneavoastră sau, mai bine zis, procesul care vă 
interesează, urmă el, a fost dus cum nu se poate mai prost, 
motive temeinice pentru recurs nu sunt, totuşi ceva am 
putea încerca şi de aceea am scris următoarele... 

Luă de pe birou o foaie de hârtie scrisă şi începu să 
citească, trecând repede peste formulele de procedură 
juridica şi rostind într-un fel insinuant cuvintele care îi 
păreau importante: 

— Plângere către Departamentul penal al casaţiei şi aşa 
mai departe, şi aşa mai departe. Prin sentinţa pronunţată în 
ş.a.în.d., ş.a.în.d., prin verdictul ş.a.în.d... Acuzata Maslova a 
fost găsită vinovată de ucidere prin otrăvire a negustorului 
Smelkov şi pe baza articolului 1.454 din Cod, condamnată 
la ş.a.în.d... munca silnică ş.a.în.d.” 

Avocatul se opri. Era vădit că îşi citea opera cu deosebită 
plăcere, cu toate că era obişnuit cu asemenea hârtii. 

— Această sentinţă este rezultatul unor încălcări de 
procedură şi greşeli atât de grave, urmă el pe un ton 
impunător, încât este pasibilă de casare. În primul rând, 
încă de la început, preşedintele a întrerupt în timpul 
şedinţei citirea procesului-verbal de analiză a viscerelor lui 
Smelkov - punctul întâi.” 

— Bine, dar acuzatorul a fost cel care a cerut această 
citire, spuse Nehliudov mirat. 

— N-are importanţă. Apărarea putea să aibă şi ea motivele 
ei pentru a cere acelaşi lucru. 


— Bine, dar asta n-ar fi folosit la nimic. 

— Totuşi, în cazul nostru este un motiv. Mai departe: „În al 
doilea rând, apărătorul Maslovei, urmă el să citească, a fost 
oprit în timpul prelegerii de către preşedinte, tocmai când 
voia să caracterizeze personalitatea acuzatei, referindu-se 
la pricinile ascunse ale decăderii ei. Preşedintele l-a oprit, 
susţinând că s-ar îndepărta de la obiectul procesului. În 
procesele penale însă, după cum s-a arătat de nenumărate 
ori de către Senat, descrierea caracterului şi în general a 
profilului moral al acuzatului are o însemnătate primordială 
pentru justă soluţionare cel puţin a chestiunii 
responsabilităţii”, spuse avocatul, uitându-se la Nehliudov. 

— Bine, dar apărătorul vorbea aşa de prost şi de încurcat, 
încât nu se putea înţelege nimic din ceea ce spunea, 
observă Nehliudov din ce în ce mai mirat. 

— Nici vorbă, flăcăul e un prostănac şi sigur că n-a putut 
spune nici un lucru mai de Doamne-ajută, răspunse 
Fanarin, zâmbind, totuşi pentru noi este un motiv. Mai 
departe: „În al treilea rând, preşedintele, contrar 
prevederilor categorice din paragraful I, articolul 801 din 
Codul de procedură penală, n-a explicat juraţilor, în 
cuvântul său de încheiere, din ce elemente juridice se 
compune noţiunea de culpabilitate şi nu le-a spus că au 
dreptul, recunoscând că Maslova este vinovată de a-i fi dat 
otravă lui Smelkov, să declare totuşi lipsa ei de intenţie de a 
omori, găsind-o astfel vinovată nu de crimă, ci de un simplu 
delict, de o imprudenţă, căreia i-a urmat moartea 
negustorului, cu totul neaşteptată pentru ea”. Acesta este, 
de fapt, motivul principal. 

— Noi ar fi trebuit să ne dăm seama de acest lucru. Este 
greşeala noastră. 

— Şi, în sfârşit, în al patrulea rând, urmă avocatul, la 
întrebarea Curţii dacă Maslova e vinovată, juraţii au dat un 
răspuns care conţinea o vădită contrazicere. Maslova era 
învinuită de otrăvirea lui Smelkov numai din lăcomie de 
bani, acesta fiind singurul mobil al crimei. Or, juraţii în 


răspunsul lor au respins mobilul de furt şi participarea 
Maslovei la sustragerea valorilor, cu alte cuvinte au vrut să 
nege intenţia acuzatei de a omori, şi numai din cauza unei 
neînţelegeri, pricinuite de cuvântul de încheiere incomplet 
al preşedintelui, nu s-au exprimat suficient de limpede. Prin 
urmare, acest răspuns al juraţilor cerea neapărat aplicarea 
articolelor 816 şi 808 din Codul de procedură penală, adică 
preşedintele ar fi trebuit să le atragă atenţia juraţilor 
asupra greşelii de care s-au făcut vinovaţi şi să-i invite la o 
nouă deliberare, pentru a da un nou răspuns la întrebarea 
cu privire la vinovăția acuzatei”, citi Fanarin. 

— Şi de ce n-a făcut preşedintele acest lucru? 

— Asta aş vrea să ştiu şi eu, răspunse Fanarin, râzând. 

— Deci, credeţi că Senatul va îndrepta această greşeală? 

— Asta depinde de zaharisiţii care vor fi atunci în şedinţă. 

— Cum adică zaharisiţi? 

— Adică ramoliţi. Şi acum, mai departe: „Un astfel de 
verdict nu dădea dreptul Curţii, urmă avocatul repede, s-o 
supună pe Maslova unei pedepse penale, iar aplicarea 
paragrafului 3, articolul 771 din Codul de procedură penală 
constituie o gravă şi flagrantă violare a principiilor de bază 
ale procedurii noastre penale. Pe temeiul celor de mai sus, 
am onoarea a solicita... ş.a.md., ş.a.în.d., casarea verdictului 
conform articolului 909, 910, paragraful 2 din articolul 912, 
928 din Codul de procedură penală ş.a.în.d., ş.a.în.d., şi 
trimiterea procesului la o altă secţie din acelaşi tribunal, 
spre rejudecare”. Aşadar, tot ce se putea face s-a făcut. Ca 
să fiu sincer, însă, n-am mari speranţe de succes. De altfel, 
totul depinde de cine va intra în componenţa completului în 
şedinţa respectivă. Dacă aveţi oarecare trecere pe lângă cei 
de la Senat, ar fi bine să vă folosiţi de ea. 

— Da, îi cunosc pe unii dintre ei. 

— Şi s-o faceţi cât mai repede, pentru că în curând au să 
plece cu toţii să-şi îngrijească hemoroizii şi atunci trebuie să 
mai aşteptăm vreo trei luni... În sfârşit, în caz de nereuşită, 
ne mai rămâne să facem o cerere către Maiestatea sa. Şi 


asta depinde tot de lucrătura din culise. Şi în cazul acesta 
sunt gata să vă servesc, nu în ce priveşte lucrătura din 
culise, ci la alcătuirea cererii de grațiere. 

— Vă mulţumesc. Onorariul dumneavoastră...? 

— Secretarul meu o să vă dea cererea de recurs bătută la 
maşină şi o să vă comunice şi onorariul. 

— Aş vrea să vă mai întreb ceva: procurorul mi-a dat o 
autorizaţie de intrare în închisoare, ca s-o pot vedea pe 
acuzată, dar mi s-a spus acolo că pentru a o vedea şi în alte 
zile decât cele reglementare şi în alt loc decât în vorbitorul 
comun ar mai fi nevoie şi de o autorizaţie de la guvernator. 
Nu ştiţi, este într-adevăr nevoie de această autorizaţie? 

— Da, cred că da. Numai că acum guvernatorul lipseşte şi- 
i ţine locul viceguvernatorul, care e prost ca noaptea, aşa că 
are să fie greu să obţineţi ceva de la el. 

— Nu e cumva Mastennikov? 

— Ba da. 

— Îl cunosc, spuse Nehliudov şi se ridică în picioare să 
plece. În clipa aceea, o femeie mica şi foarte urâtă, cârnă, 
osoasă şi gălbejită la faţă, intră valvârtej în cameră. Era 
soţia avocatului şi nu părea deloc afectată de urâţenia ei. 
Nu numai că te izbea cu eleganța ei din cale-afară de 
originală - purta ceva combinat din catifea şi mătase în 
culori vii, de un galben şi un verde ţipător - dar chiar şi 
părul ei rar avea o pieptănătură cât se poate de complicată. 
Se năpustise cu un aer triumfător în cabinetul avocatului, 
însoţită de un domn înalt, zâmbitor, cu faţă pământie, 
îmbrăcat într-o haină cu revere de mătase şi cu cravată 
albă la gât. Era un scriitor, pe care Nehliudov îl cunoştea 
din vedere. 

— Anatol, spuse femeia deschizând o alta uşă. Vino, te rog, 
aici la mine. Semion Ivanovici ne-a făgăduit să ne citească o 
poezie de-a lui şi trebuie neapărat să ne citeşti şi tu ce-ai 
scris despre Garşin. 

Nehliudov vru să plece, dar soţia avocatului, după ce îi 
şopti ceva la ureche bărbatului său, se întoarse către 


Nehliudov. 

— Vă rog, prinţe - vă cunosc şi găsesc că prezentările sunt 
de prisos - vă rog să luaţi parte la matineul nostru literar. O 
să fie foarte interesant. Anatol citeşte minunat. 

— Vedeţi ce variate ocupaţii am? spuse, zâmbind, Anatol 
desfăcând braţele şi arătând spre nevasta sa, vrând să-şi 
exprime astfel neputinţa de a se împotrivi unei persoane 
atât de fermecătoare. 

Nehliudov, cu o faţă tristă şi severă, îi mulţumi extrem de 
politicos soţiei avocatului pentru onoarea ce i-o făcea 
invitându-l, dar se scuză că nu putea lua parte, fiind foarte 
ocupat, şi ieşi din birou. 

— Ce fandosit! spuse soţia avocatului după plecarea lui 
Nehliudov. 

În sala de aşteptare, secretarul îi dădu lui Nehliudov 
cererea de recurs, iar în privinţa onorariului îi spuse că 
Anatoli Petrovici l-a fixat la o mie de ruble, explicându-i 
totodată că, de fapt, Anatoli Petrovici nu se ocupă de 
chestiuni de acest fel şi o face numai ca să-l servească. 

— Dar cine trebuie să semneze cererea? întrebă 
Nehliudov. 

— Chiar acuzata, dacă sunt însă probleme, atunci o poate 
semna şi Anatoli Petrovici, prin procură. 

— Nu, am să mă duc la închisoare şi am să-i dau să 
iscălească cererea, spuse Nehliudov, bucuros de prilejul de 
a o vedea pe Maslova înainte de ziua hotărâtă prin 
regulamentul închisorii. 

XIVI. 

La ora obişnuită, răsunară pe coridorul închisorii 
fluierăturile gardienilor; uşile camerelor se deschiseră cu 
zăngănit de fiare, se auzi lipăit de picioare goale şi târşâit 
de cipici şi de-a lungul coridoarelor trecură cei care vărsau 
hârdaiele cu murdarii, umplând aerul de o putoare grea: 
deţinuţii se spălară, se îmbrăcară şi ieşiră pe coridor la 
apel, apoi porniră după ceai. 


La ora ceaiului, în toate camerele închisorii se comenta cu 
aprindere faptul că în acea zi urmau să fie bătuţi cu nuiele 
doi dintre puşcăriaşi. Unul dintre ei era un tânăr vânzător, 
Vasiliev, om cu carte, care îşi omorâse iubita într-un acces 
de gelozie. 'Tovarăşii lui de cameră îl iubeau pentru că era 
un om vesel, darnic şi dârz în relaţiile lui cu şefii. Cunoştea 
bine legile şi cerea ca ele să fie respectate, lucru pentru 
care şefii nu-l aveau la inimă. Cu trei săptămâni în urmă, un 
gardian lovise un deţinut, pentru că acesta îi pătase 
uniforma nouă cu ciorba. Vasiliev îi luase apărarea 
deţinutului, spunând că legea nu permite bătăia.„Îţi arăt eu 
ţie lege”, spuse gardianul şi-l înjurase pe Vasiliev. Acesta îi 
răspunse cu aceeaşi monedă. Gardianul voise să-l lovească, 
dar Vasiliev îl apucase de mâini, îl ţinuse aşa vreo trei 
minute, îl întorsese cu faţa spre ieşire şi-l împinsese afară. 
Gardianul se plânsese directorului şi acesta poruncise ca 
Vasiliev să fie băgat la carceră. 

Carcerele erau nişte cămăruţe întunecoase, închise pe din 
afară cu zăvoare. În aceste chilii reci şi fără lumină nu era 
nici pat, nici masă, nici scaun, aşa încât deţinutul pus acolo 
trebuia să stea aşezat sau culcat pe podeaua murdară; şi 
erau aşa de mulţi şobolani şi atât de îndrăzneţi, încât nu 
numai că alergau în jurul lui şi călcau peste el, dar pe 
întuneric îi mâncau pâinea din mână; uneori îl atacau chiar 
pe deţinut, dacă acesta nu se mişca. Vasiliev declarase că 
nu se duce la carceră, pentru că nu era vinovat. Fu luat cu 
forţa. Atunci el se zbătu şi, ajutat de doi puşcăriaşi, izbuti să 
scape din mâinile gardienilor. Se adunară îndată mai mulţi 
gardieni, printre care şi Petrov, vestit pentru purtarea lui. 
Puşcăriaşii fură bătuţi măr şi aruncaţi în carcere. 1 se aduse 
îndată la cunoştinţă guvernatorului că la închisoare ar fi 
avut loc un fel de răzmeriţă. Acesta porunci ca cei doi 
vinovaţi principali - Vasiliev şi vagabondul Nepomniaşci - să 
fie pedepsiţi cu câte treizeci de lovituri de nuiele. Pedeapsa 
urma să fie executată în vorbitorul femeilor. 


De cu seară vestea se răspândise în toată închisoarea şi 
prin toate camerele se discuta cu însufleţire despre 
pedeapsa care urma să se aplice. 

Korabliova, Cilibia, Fedosia şi Maslova şedeau în colţul lor 
obişnuit, stârnite la vorbă şi roşii la faţă de votca cu care 
Maslova îşi cinstea acum mereu cu dărnicie prietenele; 
beau ceai şi vorbeau şi ele despre acelaşi lucru. 

— Măcar să fi făcut omul scandal, spunea Korabliova 
despre Vasiliev, muşcând cu dinţii ei zdraveni dintr-o 
bucăţica de zahăr. N-a făcut nimic altceva decât ca şi-a 
aparat tovarăşul, pentru că acum, vezi bine, n-ai voie să 
loveşti puşcăriaşii. 

— Cică-i un om tare de treabă, adaugă Fedosia, şezând pe 
o buturugă lângă priciul pe care se afla ceainicul. 

Era cu capul gol şi cu cozile ei lungi atârnându-i pe piept. 

— Ar fi bine să-i spui şi lui, Mihailovna, zise cantoniera 
către Maslova, înțelegând prin „lui” pe Nehliudov. 

— Am să-i spun. El face orice pentru mine, răspunse 
Maslova cu un zâmbet şi scuturându-şi capul. 

— Dar cine ştie când o să mai vină, iar pe ăştia doi o să-i 
aducă chiar acuşi, spuse Fedosia. E îngrozitor, adăugă ea, 
oftând. 

— Eu am văzut odată la pretură cum îl băteau pe un mujic. 
Mă trimisese, ţin minte, tătuca-socru la staroste şi când am 
venit, l-am văzut cum... începu cantoniera o poveste lungă. 

Istorisirea îi fu întreruptă de un zgomot de glasuri şi de 
paşi care răzbăteau din coridorul de sus. Femeile tăcură, 
ciulind urechile. 

— I-au luat, afurisiţii, spuse Cilibia. Să vezi acum bătaie! 
Sunt tare înfuriaţi pe ei gardienii pentru că nu le iartă 
NIMIC. 

Sus se făcu linişte şi cantoniera îşi istorisi până la capăt 
povestea cu mujicul bătut cu biciul la pretură, cu spaima pe 
care a tras-o ea, mai-mai să-i vină rău. Cilibia povesti cum l- 
au bătut cu nuiele pe Şceglov şi cum acesta n-a scos un 
vaiet. Apoi Fedosia strânse cănile de ceai; Korabliova şi 


cantoniera se apucară de cusut, iar Maslova se aşeză pe 
pat, cu picioarele îndoite, şi-şi cuprinse genunchii cu 
braţele, tânjind de atâta plictiseală. Tocmai era pe cale să 
tragă un pui de somn, când supraveghetoarea o strigă să 
vină la birou, fiindcă o caută cineva. 

— Neapărat să-i spui şi despre noi, o rugă bătrâna 
Menşova, în timp ce Maslova îşi potrivea basmaua în faţa 
unei oglinzi pe jumătate scorojite. Spune-i că nu noi am dat 
foc, ci chiar el, ticălosul; a văzut şi argatul. Fiu-meu nu e în 
stare să omoare nici o muscă. Spune-i să-l cheme pe Mitri. 
Mitri o să-i povestească de-a fir-a-păr totul. Ne-au închis 
aici, oameni nevinovaţi, iar tâlharul ala îşi face de cap cu 
nevasta altuia şi nu iese din cârciumă. 

— Asta nu-i după lege! întări Korabliova. 

— Îi spun, îi spun neapărat, răspunse Maslova. Să mai trag 
o duşcă, ca să mai prind niţel curaj, adăugă ea, făcând cu 
ochiul. 

Korabliova îi turnă o jumătate de ceaşcă. Maslova o dădu 
pe gât, îşi şterse buzele şi zâmbind vesel mai spuse încă o 
dată, clătinând din cap: „Ca să mai prind niţel curaj”. 

XILVII. 

Nehliudov aştepta de multă vreme în vestibul. Sosind la 
închisoare, sunase la intrare şi-i întinsese gardianului 
autorizaţia primită de la procuror. 

— Ce doriţi? 

— S-o văd pe deţinuta Maslova. 

— Acum nu se poate; directorul e ocupat. 

— E la birou? întreabă Nehliudov. 

— Nu, e aici în vorbitor, răspunse gardianul cam încurcat, 
după cum îi păru lui Nehliudov. 

— E zi de primire astăzi? 

— Nu, are o altă chestiune, spuse el. 

— Cum aş putea totuşi să-l vad? 

— Când o să iasă, o să vorbiţi cu el. Trebuie să aşteptaţi 
puţin. În timpul acesta, un plutonier cu galoane 
strălucitoare şi cu faţa veselă şi lucioasă, cu mustăţile 


îmbâcsite de fum de mahorcă, intră pe o uşă laterală şi, 
văzându-l pe Nehliudov, îi spuse cu asprime gardianului: 

— De ce l-ai lăsat să intre aici?... La cancelarie... 

— Mi s-a spus că directorul ar fi aici, interveni Nehliudov, 
mirat de neliniştea care se oglindea pe faţa plutonierului. 

În clipa aceea se deschise uşa din spate şi în prag se ivi 
Petrov, aprins la faţă şi gâfâind. 

— O să mă ţină minte, făcu el către plutonier. 

Acesta i-l arătă din ochi pe Nehliudov; Petrov amuţi şi, 
încruntându-se, ieşi pe o alta uşă. 

„Cine o să ţină minte? De ce par aşa de încurcaţi? De ce i-a 
făcut semn plutonierul?” se întrebă Nehliudov. 

— Nu puteţi aştepta aici, pofitiţi, vă rog, în cancelarie, îi 
spuse din nou plutonierul lui Nehliudov. Acesta se pregătea 
să plece, când intră pe uşă directorul, parca şi mai stânjenit 
decât subalternii lui şi oftând întruna. Văzându-l pe 
Nehliudov, îi spuse gardianului: 

— Fedorov, cheam-o pe Maslova din a cincea de femei. 
Cheam-o în cancelarie. Poftiţi, vă rog, spuse el către 
Nehliudov. 

Suiră amândoi o scară abruptă şi ajunseră într-o odăiţă, 
luminată de o singură fereastră, cu un birou şi cu câteva 
scaune. Directorul se aşeză. 

— Grele îndatoriri, foarte grele, spuse el către Nehliudov, 
scoțând din buzunar o ţigară groasă. 

— Păreţi obosit, spuse Nehliudov. 

— M-a obosit slujba asta, am îndatoriri foarte dificile. Ai 
vrea să le mai uşurezi soartă nenorociţilor ăstora, şi când 
colo iese pe dos; tot timpul mă gândesc cum să fac să plec 
de aici... Grele îndatoriri, foarte grele. 

Nehliudov nu ştia de ce anume îi păreau directorului 
îndatoririle lui atât de grele, dar, văzându-l aşa de trist şi de 
deznădăjduit, i se făcu milă de el. 

— Da, cred că aveţi o slujbă foarte grea, spuse el. Dar de 
ce nu renunţaţi la ea? 

— Am familie şi alte mijloace de existenţă n-am. 


— Bine, dar dacă vă e aşa de greu... 

— De, totuşi, să vă spun, eu caut pe cât pot să le fiu de 
folos, să le mai îndulcesc soarta. Un altul în locul meu s-ar 
purta altfel cu ei. Gândiţi-vă numai: două mii de oameni şi 
mai bine - şi ce fel de oameni! Trebuie să ştii cum să te 
porţi cu ei. Au şi ei suflet, ţi se face milă, dar nici să le dai 
frâu liber nu se poate. 

Directorul începu să-i povestească o întâmplare petrecută 
nu de mult în închisoare, despre o încăierare între deţinuţi, 
care se sfârşise cu un omor. Povestea lui fu întreruptă de 
intrarea unui gardian, urmat de Maslova. 

Nehliudov o văzu prin uşa deschisă, înainte să-l fi putut 
vedea ea pe director. Avea faţa roşie şi mergea cu pas 
apăsat după gardian, zâmbind şi clătinând din cap. Zărindu- 
| pe director, îl privi ţintă cu ochii speriaţi, dar îşi reveni 
repede şi, întorcându-se veselă către Nehliudov, îi spuse 
bună ziua. Glasul ei era tărăgănat şi, tot zâmbind, îi strânse 
de data asta mâna cu putere. 

— 'Ţi-am adus cererea de recurs ca s-o iscăleşti, spuse 
Nehliudov, mirat oarecum de vioiciunea cu care-l primea 
Maslova. Avocatul a făcut cererea, trebuie numai s-o 
semnezi şi o vom trimite la Petersburg. 

— Da, desigur, pot s-o iscălesc. Orice se poate, spuse 
Maslova, mijind un ochi şi zâmbind. 

Nehliudov scoase din buzunar o foaie împăturită şi se 
apropie de birou. 

— Se poate scrie aici? îl întrebă Nehliudov pe director. 

— Vino încoace, aşază-te, îi spuse directorul Maslovei, uite 
şi un toc. Ştii carte? 

— Am ştiut cândva, spuse ea şi zâmbind şi, potrivindu-şi 
fusta şi mâneca bluzei, se aşeză la birou, luă cu 
neîndemânare tocul cu mâna ei mica şi hotărâtă şi se 
întoarse, râzând, spre Nehliudov. El îi arătă unde trebuie să 
iscălească. 

Femeia muie cu grija peniţa în călimară, o scutură de 
cerneală şi îşi scrise numele. 


— Altceva nu mai trebuie? întrebă ea, uitându-se când la 
Nehliudov, când la director şi punând tocul ba pe călimară, 
ba pe hârtiile de pe birou. 

— Vreau să-ţi spun ceva, spuse Nehliudov, luându-i tocul 
din mână. 

— Bine, spuneţi-mi, răspunse ea şi deodată, ca şi cum ar fi 
căzut pe gânduri sau ar fi fost deodată cuprinsă de somn, 
faţa ei deveni serioasă. 

Directorul se ridica şi ieşi din odaie şi Nehliudov rămase 
singur cu Maslova. 

XLVIII. 

Gardianul care o adusese pe Maslova se aşeză pe pervazul 
ferestrei la o oarecare depărtare de birou. Pentru 
Nehliudov sosise acum clipa hotărâtoare. Avusese tot timpul 
remuşcări fiindcă nu-i spusese la prima întâlnire lucrul cel 
mai important, şi anume că are de gând s-o ia de nevastă. 
Acum era hotărât să-i spună. Maslova şedea de o parte a 
biroului, iar Nehliudov se aşeză în faţa ei. În odaie era 
lumină şi Nehliudov putu pentru prima oară să-i vadă de 
aproape faţa - creţurile din jurul ochilor şi al gurii şi 
pungile de sub ochi. 1 se făcu şi mai milă de ea. 

Aplecându-se peste birou, în aşa fel ca să nu fie auzit de 
gardian - un bărbat cu înfăţişare de evreu şi cu favoriţii 
cărunţi - Nehliudov îi spuse Maslovei: 

— Dacă cererea noastră de recurs este respinsă, vom face 
o altă cerere către Maiestatea sa. Vom face tot ce este cu 
putinţă. 

— Să fi avut un avocat bun de la început... îl întrerupse ea. 
Avocatul meu a fost chiar un prostănac. Nu ştia decât să-mi 
facă tot felul de complimente, adăugă ea şi începu să râdă. 
Să se fi ştiut atunci că mă cunoaşteţi, ar fi fost altceva. Dar 
aşa? Toată lumea credea că-s o hoatţă. 

„Ce ciudată e astăzi”, gândi Nehliudov şi vru să-i spună 
gândul său, dar ea urmă: 

— Aş vrea să vă spun ceva: avem noi aici o bătrânică, ştiţi, 
o femeie tare de treabă, închisă împreună cu feciorul-sau, 


fără să aibă nici o vină. Ioată lumea se miră, toţi ştiu că sunt 
nevinovaţi, şi cu toate astea au fost învinuiți că ar fi pus foc. 
Ea, ştiţi, a auzit că vă cunosc, spuse Maslova, clătinând din 
cap şi privindu-l în ochi, şi m-a rugat: „Spune-i şi 
dumnealui, spune-i să-l cheme pe fecioru-meu, el o să-i 
povestească tot cum a fost”. Menşov îl cheamă. O să faceţi 
ceva pentru ei? E o bătrânică aşa de bună, ştiţi; se vede cât 
de colo că e nevinovată. Fiţi bun şi stăruiţi pentru ei, spuse 
ea, privindu-l, apoi îşi lăsă ochii în jos, zâmbind. 

— Bine, am să cercetez, spuse Nehliudov, din ce în ce mai 
mirat de dezinvoltura ei. Eu însă aş fi vrut să vorbesc cu 
dumneata despre noi. Îţi aminteşti ce ţi-am spus data 
trecută? 

— Mi-aţi spus multe. La ce anume vă gândiţi? zise ea, fără 
să înceteze de a-şi întoarce mereu capul ba într-o parte, ba 
în cealaltă. 

— Ţi-am spus că am venit să-ţi cer iertare. 

— Ce rost are? Să vă iert, să vă iert... Şi ce-i cu asta?... 
Mai bine aţi... 

— Am venit să-ţi spun că vreau să-mi îndrept greşeala, 
urmă Nehliudov, şi nu prin vorbe, ci prin fapte. Sunt hotărât 
să mă căsătoresc cu dumneata. 

Pe faţa ei trecu deodată o expresie de spaimă. Ochii ei saşii 
se opriră asupra lui, fără să-l vadă parcă. 

— Şi pentru ce asta? întrebă ea, încruntându-se cu mânie. 

— Simt că am datoria faţă de Dumnezeu să fac asta. 

— Dumnezeu? De unde l-aţi scos? Vorbiţi fără noimă. 
Dumnezeu? Care Dumnezeu? Atunci să vă fi gândit la 
Dumnezeu, spuse ea şi se opri cu gură întredeschisă. 

Abia acum simţi Nehliudov mirosul puternic de votcă ce-i 
ieşea din gură şi înţelese pricină vioiciunii ei. 

— Linişteşte-te, spuse el. 

— N-am să mă liniştesc. Crezi că sunt beată? Şi chiar 
dacă-s beată, eu ştiu ce vorbesc, spuse ea repede şi se 
înroşi ca focul: eu sunt o ocnaşă, o târfă... lar tu eşti un 


boier, un prinţ, şi n-ai de ce să te murdăreşti cu mine. Du-te 
la prinţesele tale; preţul meu e o hârtie de zece ruble. 

— Oricât de crude sunt vorbele tale, ele sunt încă prea 
puţin faţă de ce simt eu, spuse încet Nehliudov, tremurând 
tot. Nici nu-ţi poţi închipui cât mă simt de vinovat faţă de 
tine...! 

— Mă simt vinovat... îl îngână ea cu răutate. Nu te-ai simţit 
vinovat atunci, n-ai ştiut decât să-mi vâri în sân o hârtie de o 
sută de ruble? La atâta m-ai prețuit... 

— Ştiu, ştiu, dar ce e de făcut acum? spuse Nehliudov. Am 
luat hotărârea să nu te mai las, urmă el, şi ceea ce am spus 
am să fac. 

— Şi eu îţi spun că n-ai s-o faci! ăi răspunse ea şi râse tare. 

— Katiuşa! spuse el, punându-şi mâna pe mâna ei. 

— Pleacă! Eu sunt o ocnaşă, iar tu eşti un prinţ şi n-ai ce 
căuta aici, strigă ea, schimbată la faţă de mânie, şi-şi smulse 
mâna din mâna lui. Vrei să-ţi izbăveşti sufletul prin mine, 
urmă ea, grăbindu-se să-i spună tot ce avea pe inimă. [i-ai 
făcut plăcerea cu mine în viaţa asta şi acum ai vrea tot prin 
mine să-ţi izbăveşti sufletul pentru lumea cealaltă! Mi-e 
scârbă de tine, de ochelarii tăi, de toată mutra ta grasă şi 
nesuferită. Pleacă, pleacă de aici, strigă ea, sărind în 
picioare. Gardianul se apropie de ei. 

— Ce faci scandal?! Ce-i asta? 

— Las-o, te rog, spuse Nehliudov. 

— Să nu-şi ia nasul la purtare, spuse gardianul. 

— Nu, nu, lasă, te rog, spuse Nehliudov. Gardianul se 
retrase iarăşi la fereastră. 

Maslova se aşeză iar, îşi lăsă ochii în jos şi-şi încrucişă 
strâns degetele mâinilor ei mici. 

Nehliudov sta în picioare lângă ea, fără să ştie ce să facă. 

— Nu mă crezi, spuse. 

— Că vrei să te însori cu mine? Asta niciodată! Mai bine 
mă spânzur, să ştii. 

— Şi totuşi, am să am grijă de tine mai departe. 


— Asta te priveşte. Numai să ştii că eu n-am nevoie de 
nimic de la dumneata. Ăsta-i adevărul adevărat. Of, de ce n- 
am murit atunci? adăugă ea şi izbucni într-un plâns jalnic. 

Nehliudov nu mai era în stare să vorbească. Văzând-o că 
plânge, îl înecară şi pe el lacrimile. Maslova îşi ridica ochii, 
se uită la el cu mirare şi începu să-şi şteargă cu colţul 
basmalei lacrimile ce-i curgeau pe obraji. 

Gardianul se apropie iarăşi de ei şi le aminti că e vremea 
să se despartă. Maslova se ridică în picioare. 

— Eşti prea tulburată acum. Am să vin mâine dacă e cu 
putinţă. Gândeşte-te până atunci, spuse Nehliudov. 

Ea nu-i răspunse nimic şi, fără să-l privească, ieşi din odaie 
în urma gardianului. 

— Ehei, fato, să vezi acum trai pe tine, îi spuse Korabliova 
Maslovei, când aceasta se întoarse în cameră. După cum se 
vede, e îndrăgostit lulea de tine. Vezi, nu fi proastă. Ăsta 
poate să te scape. Oamenii bogaţi pot orice. 

— Asta aşa-i, spuse cu glas cântat cantoniera. La omul 
sărac nici boii nu trag, la al bogat toate-i ies după pofta 
inimii. La noi, drăguță, era unul bogat, să vezi numai... 

— Ia zi, despre mine i-ai vorbit? întrebă Menşova. 

Dar Maslova nu răspunse nimic; se întinse tăcută pe pat şi 
rămase aşa până seara, cu ochii ei saşii aţintiţi în gol. O 
dureroasă luptă lăuntrică se petrecea în ea. Ceea ce-i 
spusese Nehliudov redeştepta în ea o lume în care ea 
suferise şi pe care o părăsise, fără s-o înţeleagă şi urând-o. 
Acum se spulberase acea uitare în care trăise atâta vreme, 
iar a trăi cu amintirea limpede a tot ce fusese cândva era 
prea chinuitor pentru ea. Seara îşi cumpără iar băutură şi 
se îmbătă cu tovarăşele ei. 

XLIX 

„Da, vasăzică aşa stau lucrurile. Aşa...” îşi spunea 
Nehliudov, ieşind din închisoare şi înţelegându-şi abia acum 
pe deplin vina. Să nu fi încercat să-şi îndrepte, să-şi 
răscumpere greşeala, nu şi-ar fi dat niciodată seama cât de 
mare îi era vina; şi nici Katiuşa n-ar fi simţit tot răul pe care 


i-l pricinuise el. Abia acum ieşea la iveală toată grozăvia 
celor întâmplate. Abia acum vedea el limpede ce făcuse cu 
sufletul acestei femei şi îşi dădea şi ea seama ce făcuse el 
din ea. La început, Nehliudov se jucase numai, 
autoadmirându-se pentru pocăinţa sa; acum însă îl 
cuprindea groaza. S-o părăsească acum simţea că nu-i cu 
putinţă, iar pe de altă parte nu izbutea să întrevadă unde 
vor duce relaţiile lui cu ea. 

La ieşire, se apropie de Nehliudov un gardian cu pieptul 
plin de medalii şi decoraţii, cu o faţă neplăcută şi vicleană, 
care cu un aer foarte misterios îi întinse un bileţel. 

— Un bilet pentru Excelenţa voastră, de la o persoană... 

— Ce persoană? 

— Citiţi-l şi o să vedeţi. O deţinută politică. Eu lucrez la 
secţia lor. Dânsa m-a rugat. Cu toate că este oprit, dar, de, 
oameni suntem... adăugă gardianul cu glas prefăcut. 

Pe Nehliudov îl miră faptul că un gardian de la secţia de 
deţinute politice poate să transmită bileţele, chiar în incinta 
închisorii, şi aproape în văzul tuturor; nu ştia pe atunci ca 
omul acesta era şi gardian, şi spion. Cu toate acestea, luă 
bileţelul şi, după ce ieşi din închisoare, îl citi. Biletul era 
scris cu creionul de o mâna energică, după noua ortografie, 
şi conţinea următoarele:Am aflat că veniţi la închisoare şi vă 
interesaţi de o deţinută de drept comun şi aş vrea să stau 
de vorbă cu dumneavoastră. Cereţi autorizaţia să mă 
vedeţi. Am să vă spun multe lucruri, importante şi pentru 
protejata dumneavoastră şi pentru grupa noastră. Cu 
mulţumiri, Vera Bogoduhovskaia”. 

Vera Bogoduhovskaia fusese învăţătoare în gubernia 
Novgorod, într-un sat uitat de Dumnezeu, prin care 
Nehliudov şi cu nişte prieteni ai săi trecuseră cândva, 
mergând la o vânătoare de urşi. Această învăţătoare îl 
rugase pe Nehliudov să-i dea nişte bani pentru a-şi putea 
urma studiile. Nehliudov îi îndeplinise rugămintea, şi apoi o 
uitase cu totul. Şi iată, acum se dovedea că această 
persoană era o deţinută politică, întemniţată în această 


închisoare, unde, pesemne, aflase povestea lui, şi îşi oferea 
serviciile. Cât de simplu şi de uşor era totul pe atunci şi cât 
de greu şi de complicat e totul acum! Nehliudov îşi aduse 
aminte cu plăcere de vremurile de atunci şi de cunoştinţa 
lui cu Bogoduhovskaia. Era înainte de Lăsata secului, într- 
un sat îndepărtat, la vreo şaizeci de verste de cea mai 
apropiată gară. Vânătoarea fusese izbutită, doborâseră doi 
urşi, şi tocmai cinau înainte de plecare, când intră în odaie 
gazda lor, un ţăran, ca să le spună că a venit fiica 
dascălului, care doreşte să-l vadă pe prinţul Nehliudov. 

— E frumuşică? întrebase careva. 

— Lăsaţi, lăsaţi astea! spusese Nehliudov şi, cu o faţă 
serioasă, se ridicase de la masă, îşi ştersese buzele şi ieşise, 
întrebându-se mirat ce-o fi vrând de la el fata dascălului. 

Alături îl aştepta o fată îmbrăcată într-o şubă şi cu o 
pălărie de pâslă pe cap; slabă, urâtă la faţă, numai ochii şi 
sprâncenele înalt arcuite erau de toată frumuseţea. 

— Uite, Vera Efremovna, vorbeşte cu dumnealui, spuse 
bătrâna gazdă, e chiar prinţul. Eu mă duc. 

— Cu ce vă pot fi de folos? întrebase Nehliudov. 

— Eu... Eu... Vedeţi, dumneavoastră sunteţi un om bogat, 
zvârliţi banii pe tot felul de nimicuri, cu vânătoarea... 
începuse fata, foarte ruşinată, ştiu asta, iar eu aş vrea un 
singur lucru: să fiu de folos oamenilor, şi nu pot nimic 
pentru că nu am destule cunoştinţe. 

Ochii ei erau plini de sinceritate, de bunătate şi expresia 
hotărâtă şi totodată sfioasă a feţei sale era atât de 
mişcătoare, încât Nehliudov, cum i se întâmpla deseori, se 
puse în situaţia ei, o înţelese şi se înduioşase. 

— Ce-aş putea să fac pentru dumneata? 

— Sunt învăţătoare, aş vrea să urmez la Universitate şi nu 
mi se dă voie. Adică mi s-ar da voie, dar îmi trebuie bani. 
Dacă m-aţi ajuta, aş putea să-mi termin studiile şi atunci să- 
mi şi plătesc datoria. M-am gândit ca oamenii bogaţi 
omoară urşi, îi îmbată pe mujici, lucruri fără nici un rost. Şi 
mi-am zis: de ce n-ar face ei o faptă bună? N-aş avea nevoie 


decât de optzeci de ruble. Dacă nu vreţi să mi le daţi, cum 
credeţi, mi-e totuna, adăugase ea cu ciudă. 

— Dimpotrivă, îţi sunt foarte recunoscător că mi-ai dat 
prilejul... Am să ţi-i aduc îndată, răspunse Nehliudov. 

leşise în săliţă, unde dăduse peste unul dintre prietenii lui, 
care trăgea cu urechea la convorbirea lor. Fără să răspundă 
la glumele tovarăşilor, scosese din geantă banii şi-i dădu 
fetei. 

— Te rog, te rog să nu-mi mulţumeşti. Eu sunt cel care ar 
trebui să-ţi mulţumească, îi spuse Nehliudov. 

Acum îi făcea plăcere să-şi aducă aminte de toate acestea; 
îi făcea plăcere să-şi amintească cum fusese cât pe ce să se 
certe cu un ofiţer, care voise să facă din toată povestea asta 
o glumă proastă, cum un alt prieten îl susţinuse, lucru care 
i-a apropiat unul de altul după aceea; cât de veselă şi de 
izbutită fusese vânătoarea şi cât de voios se simţise în timp 
ce se întorceau noaptea spre gară! Săniile, două câte două, 
lunecau fără zgomot pe cărarea îngustă a pădurii de brazi, 
când înalţi, când scunzi, îngreuiaţi de zăpadă. Prin întuneric 
pâlpâia câte o ţigară parfumată, aprinsă de vreun vânător. 
Osip, hăitaşul, alerga de la o sanie la alta prin zăpada până 
la genunchi, potrivea şleaurile şi povestea despre elanii 
care rătăcesc prin zăpezile adânci şi rod scoarţa plopilor de 
munte, şi despre urşii care zac în vizuini, încălzindu-se cu 
propria lor răsuflare. 

Nehliudov îşi aduse aminte de toate acestea şi mai ales de 
acel sentiment de fericire al omului sănătos, puternic şi fără 
griji. Plămânii respiră aerul îngheţat, făcând să-i salte 
cojocul, pe faţă se scutură zăpada de pe crengile atinse de 
acoperământul saniei, trupul îi e cald, faţa simte gerul 
înviorător, iar sufletul e uşor, senin, fără remuşcări, fără 
teamă, fără dorinţe. Ce bine era! Şi acum? Doamne, totul e 
atât de dureros şi de greu...! 

Fără îndoială, Vera Efremovna ajunsese o revoluţionară şi 
acum era întemniţată pentru asta. Trebuia neapărat s-o 


vadă, mai ales că-i promisese să-l sfătuiască despre cum 
putea îmbunătăţi situaţia Maslovei. 

A doua zi, de cum se deşteptă, Nehliudov îşi aduse aminte 
de tot ce se petrecuse în ajun şi se îngrozi. 

Dar, cu toată frica aceasta, era mai hotărât ca oricând să 
ducă până la capăt ceea ce începuse. 

Cu acest sentiment al datoriei de îndeplinit pleca de acasă 
la Mastennikov, să-l roage să-i dea autorizaţia de a vizita la 
închisoare nu numai pe Maslova, ci şi pe bătrânica Menşova 
cu fiul ei. Afară de aceasta, voia să-i ceară şi autorizaţia s-o 
vadă pe Bogoduhovskaia, care-i putea fi de folos Maslovei. 

Nehliudov îl cunoştea de mult pe Mastennikov, încă de la 
regiment. Mastennikov era pe vremea aceea casierul 
regimentului. Era un ofiţer foarte de treabă şi conştiincios, 
care nu ştia şi nici nu voia să ştie nimic în afară de regiment 
şi de familia imperială. Mastennikov înlocuise între timp 
regimentul cu gubernia şi se ocupa acum cu administrarea 
ei. Era căsătorit cu o femeie bogată şi energică, care îl silise 
să părăsească serviciul militar şi să-şi ia o slujbă civilă. 

Ea râdea de el şi-l dezmierda ca pe un căţeluş dresat. În 
iarna trecută, Nehliudov fusese o dată în vizită la ei, dar 
societatea lor îi păruse atât de puţin interesantă, încât nu 
se mai dusese niciodată să-i vadă. 

Văzându-l pe Nehliudov, Mastennikov se lumină la faţă. 
Avea aceeaşi faţă grasă şi roşie şi era tot aşa de voinic şi de 
bine îmbrăcat ca şi în armată. Acolo purta întodeauna o 
uniformă impecabilă, croită după ultima modă, care îi 
îmbrăca impecabil umerii şi pieptul. Acum era într-un 
costum civil, obişnuitul frac de uniformă al funcţionarilor 
civili, tot după ultima modă, care îi venea turnat pe trupul 
bine hrănit, pe pieptul lat, proeminent. Cu toată diferenţa 
de vârstă (Mastennikov avea vreo patruzeci de ani), cei doi 
se tutuiau. 

— Ei, bravo, ce bine îmi pare că ai venit! Să mergem la 
nevastă-mea. Am zece minute libere înainte de şedinţă. 


Şeful meu e plecat. Eu îi ţin locul, spuse el fără să-şi poată 
ascunde mulţumirea. 

— Am venit la tine pentru nişte treburi. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Mastennikov deodată mai 
rezervat, pe un ton speriat şi oarecum sever. 

— O persoană de care mă interesez îndeaproape se află în 
închisoare (la cuvântul închisoare, faţa lui Mastennikov se 
făcu parca şi mai severă) şi aş vrea să capăt o autorizaţie să 
pot vorbi cu ea nu în vorbitorul comun, ci în birou, şi nu 
numai în zilele de vizită, ci mai des. Mi s-a spus ca depinde 
de tine. 

— Desigur, mon cher, sunt gata să fac orice pentru tine, 
răspunse Mastennikov, atingându-l cu amândouă mâinile pe 
genunchi, vrând parca să-i arate cât mai multă solicitudine, 
se poate, dar, vezi, eu sunt calif numai pentru un ceas. 

— Aşadar, poţi să-mi dai un permis că s-o pot vedea când 
vreau? 

— E o femeie, deci? 

— Da. 

— Şi pentru ce este închisă? 

— Pentru otrăvire, dar a fost condamnată pe nedrept. 

— Da, asta-i dreptatea judecătorilor voştri, ils n' en font 
point d'autres28 , spuse el, nu se ştie de ce pe franţuzeşte. 
Ştiu că nu eşti de aceeaşi părere cu mine în privinţa asta, 
dar n-am ce face, c' est mon opinion bien arrefee29 , 
adăugă el, spunându-şi părerea, pe care de un anotot 
pescuia sub diferite forme dintr-o gazetă reacționară şi 
conservatoare. Ştiu că tu eşti liberal. 

— Nu ştiu dacă sunt liberal sau altceva, răspunse 
Nehliudov, zâmbind, mirat ca întodeauna când se vedea 
rânduit de ceilalţi în vreun partid şi era socotit liberal 
numai pentru că susţinea că, înainte de a condamna un om, 
trebuie să-l laşi să vorbească, să-l asculţi, că în faţa judecății 
toţi oamenii sunt egali şi că nu trebuie să chinuieşti, nici să 
baţi oamenii în general, şi mai ales pe cei care nu sunt 
condamnaţi încă. Nu ştiu dacă sunt liberal sau nu, cred însă 


că tribunalele de astăzi, oricât de proaste ar fi ele, sunt 
totuşi mai bune decât cele de altădată. 

— Pe cine ai luat ca avocat? 

— Pe Fanarin. 

— A, Fanarin! spuse Mastennikov, şi făcu o schimă, 
amintindu-şi cum anul trecut acest Fanarin îl interogase ca 
martor la un proces şi timp de o jumătate de oră, cu tonul 
cel mai politicos, îşi bătuse joc de el. Eu nu te-aş sfătui să ai 
de-a face cu el. Fanarin ăsta est un honnne tare30 

— Şi mai am o rugăminte, spuse Nehliudov, fără să-i 
răspundă. Este o fată, o învăţătoare, pe care am cunoscut-o 
demult, o fiinţă amărâtă, care este şi ea acum la închisoare, 
şi ar vrea să mă vadă. Poţi să-mi dai un permis s-o văd şi pe 
ea'? 

Mastennikov îşi plecă uşor capul pe o parte şi rămase 
îngândurat. 

— E deţinută politică? 

— Da, mi s-a spus că ar fi politică. 

— Vezi, întrevederile cu deţinuţii politici se dau numai 
rudelor. Ţie însă am să-ţi dau o autorizaţie generală, je sais 
que vous n' abuserez pas3l 

— Cum zici ca o cheamă pe această protegee a ta? 
Bogoduhovskaia? Elle est jolie32 

— Hideuse33 

Mastennikov clătină din cap dezaprobator, se apropie de 
masă, luă o hârtie cu antet şi începu să scrie apăsat: 
„Aducătorul prezentei, prinţul Dmitri Ivanovici Nehliudov, 
este autorizat să viziteze în cancelaria închisorii pe 
târgoveaţa Maşlova şi pe felceriţa Bogoduhovskaia”, încheie 
el, punându-şi semnătura înflorată. 

— Ai să vezi ce ordine domneşte acolo. Şi nu-i prea uşor s- 
o păstrezi, când închisoarea geme de oameni şi e plină mai 
ales de deţinuţi care vor fi deportaţi; dar supraveghez totul 
cu severitate. Îmi place treaba asta. Ai să vezi, deţinuţii o 
duc foarte bine şi sunt foarte mulţumiţi. Trebuie numai să 
ştii să te porţi cu ei. Uite de pildă, zilele trecute s-a 


întâmplat acolo o mică neplăcere - un caz de nesupunere. 
Un altul ar fi luat acest lucru drept o răzvrătire şi ar fi făcut 
pe mulţi să pătimească. La noi însă lucrurile au trecut 
foarte liniştit. Pe de o parte, trebuie să dai dovadă de multă 
grijă pentru ei, pe de altă parte - de autoritate, spuse el, 
strângându-şi pumnul alb şi grăsuliu, cu un inel cu peruzea 
pe deget, care ieşea de sub manşeta albă şi scrobită a 
cămăşii - grijă şi autoritate. 

— Nu ştiu, spuse Nehliudov, am fost de două ori acolo şi 
am plecat cu o impresie foarte apăsătoare. 

— Ştii ce? Ar trebui să iei legătura cu contesa Passek, 
urmă Maste-nnikov însufleţit, s-a devotat treburilor ăstora. 
Elle fait beaucoup de bien34 

Mulțumită ei, şi poate ca şi mie, o spun fără falsă modestie, 
am reuşit să schimbam radical viaţa închisorilor, aşa încât 
astăzi nu se mai petrec lucrurile îngrozitoare care se 
petreceau înainte şi deţinuţilor le este într-adevăr foarte 
bine. Ai să vezi tu. Cât despre Fanarin, nu-l cunosc 
personal, iar situaţiile noastre sociale nu ne apropie, dar e 
în adevăr un om necinstit şi afară de aceasta îşi permite să 
spună în instanţă nişte lucruri, nişte lucruri... 

— Ei, îţi mulţumesc, spuse Nehliudov, luând autorizaţia şi, 
fără să-l mai asculte până la capăt, îşi luă rămas-bun de la 
fostul său camarad. 

— Nu intri puţin la nevastă-mea? 

— Nu, iartă-mă, nu am timp astăzi. 

— Nu se poate, n-o să mi-o ierte niciodată, spuse 
Mastennikov, însoţindu-şi prietenul până la capul scărilor, 
aşa cum făcea de obicei cu vizitatorii nu cei mai importanţi, 
ci de-o importanţă ceva mai mică, după cum îl socotea 
pesemne pe Nehliudov. Zău, te rog, intră măcar pentru 
câteva clipe. 

Nehliudov însă nu se lăsă înduplecat şi, în timp ce lacheul 
şi por-tarul se grăbeau să-i întindă paltonul şi bastonul şi îi 
deschideau uşa, lângă care stătea de planton în stradă un 
sergent, repetă că îi este cu neputinţă astăzi. 


— Ei, atunci te aşteptăm joi. E ziua de primire a nevestei 
mele. Am s-o anunţ că vii, îi strigă Mastennikov din capul 
scărilor. 

De la Mastennikov, Nehliudov porni de-a dreptul la 
închisoare, unde se duse la locuinţa directorului, pe care o 
cunoştea bine acum. Şi de dată aceasta se auzeau sunetele 
unui pian dezacordat, dar în locul rapsodiei se cântau nişte 
studii de Clemenţi, cu aceeaşi repeziciune, energie şi 
claritate. Servitoarea, cea cu ochiul legat, care-i deschise 
uşa, spuse că directorul este acasă şi-l pofti pe Nehliudov 
într-un salonaş, în care se aflau o canapea, o masă şi o 
lampă mare pusă pe un şerveţel croşetat din fire de lână şi 
cu un abajur de hârtie roz, ars într-o parte. Îndată intră în 
salonaş şi directorul închisorii, cu o faţă obosită şi tristă. 

— Spuneţi-mi, vă rog, cu ce vă pot fi de folos? întrebă el, 
încheindu-şi nasturele de la talia tunicii. 

— Am fost la viceguvernator şi mi-a dat această 
autorizaţie, spuse Nehliudov, întinzându-i hârtia. Aş vrea s-o 
văd pe Maslova. 

— Markova? întrebă directorul care nu auzise bine din 
pricina pianului. 

— Maslova. 

— Aha! 

Directorul se ridică în picioare şi se apropie de uşa prin 
care răzbătea muzica lui Clemenţi. 

— Marusia, opreşte-te măcar o clipă, spuse el cu un glas 
după care se vedea că această muzica era calvarul vieţii lui, 
nu se aude nimic. 

Pianul tăcu, se auziră nişte paşi nervoşi şi cineva îşi bagă 
capul pe uşă. 

Directorul, vădit uşurat de întreruperea muzicii, îşi 
aprinse o ţiga-ră groasă de tutun slab şi-i oferi şi lui 
Nehliudov. Nehliudov mulţumi şi refuză. 

— Aşadar, aş dori s-o văd pe Maslova. 

— Pe Maslova nu-i tocmai potrivit s-o vedeţi astăzi, 
răspunse directorul. 


— De ce? 

— Aşa. E numai din vina dumneavoastră, răspunse 
directorul, zâmbind uşor. Prinţe Nehliudov, să nu-i mai daţi 
bani pe mână. Dacă doriţi, daţi-mi-i mie. Am să-i păstrez 
pentru ea. Ieri i-aţi dat ceva bani, pesemne, şi ea şi-a făcut 
rost de băutură - e un rău de care nu izbutesc să-i dezbar - 
şi astăzi s-a îmbătat într-un hal, că nu-i chip să te apropii de 
ea, e dezlănţuită. 

— Cum se poate? 

— Da, aşa este, şi chiar a trebuit să iau măsuri şi s-o mut 
într-o altă celulă. Altminteri, e o femeie liniştită... Dar vă 
rog să nu-i mai daţi bani. Aşa-s astea... 

Nehliudov îşi reaminti într-o clipă toate cele întâmplate în 
ajun şi îl apucă din nou frica. 

— Dar pe Bogoduhovskaia, deţinuta politică, aş putea s-o 
văd? întrebă Nehliudov, după un răstimp de tăcere. 

— De ce nu, se poate, spuse directorul. Ce-i cu tine? făcu 
el către o fetiţă de cinci sau şase anişori, care intrase în 
odaie şi, fără să-şi ia ochii de la Nehliudov, se apropie de 
tatăl sau. Vezi c-ai să cazi, spuse directorul, zâmbind către 
fetiţă, care fără să se uite unde calcă, se îm-piedica de 
covoraş, alergând spre taică-său. 

— Dacă se poate, aş vrea s-o văd. 

— Puteţi s-o vedeţi, spuse directorul, strângând în braţe 
fetiţa care se uita mereu la Nehliudov, apoi se ridică în 
picioare şi, dând-o cu blândeţe la o parte, îl însoţi pe 
Nehliudov în antreu. 

Nici nu apucă directorul să-şi îmbrace paltonul, pe care i-l 
ţinea slujnica cea legată la ochi, când se auziră din nou 
acordurile studiilor lui Clemenţi. 

— A studiat la conservator, dar a avut nişte neplăceri pe 
acolo. Are însă mult talent, spuse directorul, coborând 
scara. l-ar plăcea să dea concerte. 

Directorul şi Nehliudov ajunseră la închisoare. Poarta se 
deschise numaidecât şi gardienii îl salutară pe director, 


urmărindu-l cu privirea. Pe coridor se încrucişară cu patru 
bărbaţi cu capetele pe jumătate rase; duceau nişte hârdaie. 

Văzându-l pe director, se dădură la o parte, iar unul dintre 
ei îşi lăsă capul în jos şi, încruntat, se uită pe sub sprâncene 
cu ochi negri, scânteietori. 

— Nici vorbă, un talent trebuie perfecţionat. E păcat să-l 
laşi să se piardă, numai că, ştiţi, într-o locuinţă mică e 
uneori cam greu, urmă directorul fără să ia seamă la cei 
patru puşcăriaşi. Târându-şi picioarele obosite, trecu în 
vorbitor, însoţit de Nehliudov. 

— Pe cine doriţi să vedeţi? întrebă directorul. 

— Pe Bogoduhovskaia. 

— E închisă în celulă. Va trebui să aşteptaţi puţin, spuse el. 

— N-aş putea, până una-alta, să-i văd pe deţinuţii Menşov, 
mamă şi fiu, învinuiți de a fi pus foc? 

— Ba da. Celula douăzeci şi unu. Da, ei pot fi chemaţi. 

— Nu s-ar putea să-l văd pe Menşov chiar în celula lui? 

— Aici aţi avea mai multă linişte. 

— Da, dar m-ar interesa aşa ceva! 

— Aţi şi găsit ce să vă intereseze. 

În timpul acesta intră pe o uşă laterală subdirectorul, un 
ofiţer ferchezuit. 

— Condu-l, te rog, pe prinţ în celula lui Menşov. Celula 
douăzeci şi unu, îi spuse directorul adjunctului sau, apoi vă 
întoarceţi în cancelarie. Între timp, eu am s-o chem aici pe 
deţinuta aceea. Cum ziceţi ca o cheamă? 

— Vera Bogoduhovskaia, spuse Nehliudov. Subdirectorul 
era un ofiţer tânăr, blond, cu mustăţi pomădate, care 
răspândea în jurul lui miros de apă de colonie florală. 

— Poftiţi, vă rog, îi spuse el lui Nehliudov cu un zâmbet 
plăcut. Vă interesează instituţia noastră? 

— Da, şi mă interesează şi omul acesta, care, după câte mi 
s-a spus, e închis aici fără a fi vinovat. 

Subdirectorul strânse din umeri. 

— Da, se întâmplă uneori, răspunse el liniştit, lăsându-l pe 
vizitator să treacă înainte într-un coridor larg şi urât 


mirositor. Dar se întâm-plă să şi mintă ăştia. Poftiţi, vă rog. 

Uşile camerelor erau descuiate şi câţiva dintre deţinuţi se 
aflau pe coridor. Subdirectorul răspunse dând uşor din cap 
la salutul gardianului şi, uitându-se chiorâş la deţinuţii care 
treceau pe lângă zid spre camerele lor sau stăteau smirnă 
ca soldaţii în faţă şefului, îl conduse pe Nehliudov spre 
stânga, într-un coridor, despărţit de primul printr-o uşă de 
fier. 

Acest coridor era mai îngust, mai întunecat mai puturos 
decât cel dintâi. De-o parte şi de alta a coridorului erau uşi 
ferecate cu lacăte. Fiecare uşă avea o gaură mică - aşa- 
numitul „ochiuleţ”, cu un diametru cam de o jumătate de 
verşoc. În coridorul acesta nu era nimeni, afară de un 
gardian bătrân cu o faţă zbârcită şi tristă. 

— În care celulă se află Menşov? întrebă subdirectorul. 

— A opta pe stânga. 

LII 

— Aş putea să mă uit niţel? întrebă Nehliudov. 

— Vă rog, cum să nu, răspunse subdirectorul, zâmbind 
politicos, şi se întoarse să-l întrebe ceva pe gardian. 
Nehliudov se uită prin vizetă şi zări un bărbat tânăr şi înalt, 
numai în cămaşă şi în izmene, cu bărbuţă mică, neagră, 
care umbla încolo şi încoace prin celulă; auzind zgomot la 
uşă, arunca o privire într-acolo, se încruntă şi începu iar să 
umble dintr-un capăt într-altul al celulei. 

Nehliudov se uită apoi printr-o altă vizetă. Privirea sa, se 
întâlni în dosul ei, cu un ochi mare şi speriat, care se uita 
din partea cealaltă. Nehliudov se dădu repede în lături. 
Privind printr-al treilea ochiuleţ, văzu dormind pe pat un 
om mic, făcut covrig, cu halatul tras peste cap. În celula a 
patra se afla un bărbat cu o faţă lată, palidă, care şedea cu 
coatele sprijinite pe genunchi şi cu capul lăsat în piept. 
Auzind paşi, înălţă privirea şi se uită spre uşă. Pe chip, şi 
mai ales în ochii mari, i se citea o tristeţe deznădăjduită. 
Era vădit că nu-l mai interesa cine se uită în celula lui. 
Oricine ar fi fost, nu mai aştepta de la nimeni nici un bine. 


Nehliudov simţi că îl cuprinde spaima. Renunţă să se mai 
uite prin vizete şi porni de-a dreptul spre celula do-uăzeci şi 
unu în care se afla Menşov. Gardianul descuie lacătul şi 
deschise uşa. Un bărbat tânăr, cu un gât lung, vânjos, cu o 
bărbuţă mica şi cu nişte ochi rotunzi şi blânzi, stătea în 
picioare lângă pat, trăgându-şi grăbit halatul pe el, şi 
uitându-se cu o faţă speriată la cei care intrau. Pe 
Nehliudov îl impresionară mai ales ochii aceia blânzi, plini 
de mirare şi de spaimă, care se uitau când la gardian, când 
la Nehliudov, când la subdirector. 

— Uite, domnul vrea să te întrebe despre procesul tău. 

— Vă mulţumesc frumos. 

— Da, mi s-a vorbit despre procesul dumitale, spuse 
Nehliudov, trecând în fundul celulei şi oprindu-se lângă 
fereastra murdară, zăbrelită, şi aş vrea să-mi povesteşti 
dumneata cum s-au petrecut lucrurile. 

Menşov se apropie şi el de fereastră şi începu îndată să 
povestească, întâi uitându-se mereu cu sfială la subdirector, 
apoi cu tot mai multă îndrăzneală. lar când subdirectorul 
ieşi din celulă pe coridor, să dea nişte ordine, omul prinse şi 
mai multă inimă. Vorba şi gesturile lui erau ale unui ţăran 
simplu, cumsecade, şi-i părea ciudat lui Nehliudov să-l vadă 
în straie ruşinoase de puşcăriaş, întemnițat între zidurile 
unei celule. Nehliudov asculta, cercetând în timpul acesta 
patul jos, cu mindir de paie, fereastra cu zăbrele groase, 
zidurile igrasioase şi murdare, şi faţa trasă şi nenorocită a 
acestui ţăran îmbrăcat în halat de puşcăriaş şi cu cipici în 
picioare, şi simţea că-l învăluie tot mai apăsător tristeţea. 
Nu-i venea să creadă că poate fi adevărat ceea ce-i 
povestea acest om blajin, atât era de îngrozitor să crezi ca 
oamenii erau în stare să pună mâna pe un semen de-al lor, 
să-l îmbrace în haine de puşcăriaş şi să-l închidă fără nici un 
fel de vină într-un loc atât de îngrozitor, ba încă după ce tot 
el fusese obidit. Dar şi mai groaznic era să crezi că această 
poveste atât de verosimilă, spusă de un om atât de blajin, ar 
putea fi o minciună şi o născocire. Omul istorisea că, la 


scurt timp după însurătoare, un cârciumar din sat îi luase 
nevasta. El ceruse să i se facă dreptate, cârciumarul însă 
mituia autorităţile şi dreptatea era de partea lui. Odată, 
omul şi-a luat singur nevasta, dar ea a fugit a doua zi. 
Atunci flăcăul s-a dus la cârciumar să-şi ceară femeia. 
Acesta i-a spus că nevastă-sa nu e la el (deşi flăcăul o 
văzuse chiar în clipa când intra pe uşă) şi i-a poruncit să-şi 
vadă de drum. Flăcăul n-a vrut şi atunci cârciumarul 
împreună cu un băiat de prăvălie de-al lui l-au bătut până la 
sânge. A doua zi a izbucnit un incendiu în curtea 
cârciumarului. Vina a căzut pe capul flăcăului şi al maică-sii, 
cu toate că ei se aflau la un cumătru şi nici nu se gândiseră 
să pună foc. 

— Şi chiar într-adevăr n-ai dat tu foc? 

— Nici prin gând nu mi-a trecut, boierule. EI, tâlharul, şi-o 
fi aprins cu mâna lui casa. Lumea spunea ca şi-o asigurase 
de curând. lar el zicea că eu şi cu maică-mea fuseserăm pe 
la el să-l ameninţăm. Asta e adevărat. L-am ocărât în ziua 
aceea, n-am mai putut răbda, dar de pus foc n-am pus. Nici 
n-am fost acolo când a izbucnit focul. El a ales dinadins 
taman ziua când am fost cu maică-mea la el; şi-a dat singur 
foc la casă, pentru că era asigurat, iar după aceea a aruncat 
vina pe noi. 

— E cu putinţă? 

— Da, boierule, Dumnezeu mi-e martor că spun adevărul. 
Ajutaţimă ca un părinte! spuse el şi vru să facă o plecăciune 
până la pământ în faţa lui Nehliudov; acesta abia izbuti să-l 
împiedice. 

— Scăpaţi-mă, mă prăpădesc aici degeaba, urmă el. 

Faţa începu să-i tremure şi izbucni în plâns. Suflecându-şi 
mâneca halatului, începu să-şi şteargă ochii cu mâneca 
murdară a câmâăşii. 

— Aţi isprăvit? întrebă subdirectorul. 

— Da. Nu-ţi pierde cumpătul, vom face tot ce este cu 
putinţă, spuse Nehliudov şi ieşi din celulă. Menşov rămase 
în prag, aşa că gardianul îl împinse înăuntru când închise 


uşa. Cât timp gardianul încuie lacătul, Menşov se uită pe 
ochiuleţul uşii. 

LII. 

Întorcându-se de-a lungul coridorului lat (era timpul mesei 
şi uşile celulelor erau date în lături) printre oamenii 
îmbrăcaţi în halate galbene, pantaloni largi şi scurţi şi cu 
cipici în picioare, oameni care nu-şi luau ochii de la el, 
Nehliudov încerca un sentiment ciudat - de compătimire 
faţă de puşcăriaşii închişi aici, şi totodată de nedumerire şi 
groază faţă de cei care i-au întemnițat şi-i ţin între aceste 
ziduri, şi parca şi de ruşine pentru el însuşi, care privea 
toate acestea atât de liniştit. 

Pe un alt coridor trecu în goană cineva, lipăind din cipici, şi 
intră într-o celulă, de unde ieşiră îndată câţiva bărbaţi, care 
îi tăiară drumul lui Nehliudov, ploconindu-se în faţa lui. 

— Daţi poruncă, înălţimea voastră, nu ştim cum vă numiţi, 
să se hotărască odată într-un fel cu noi. 

— Eu nu am cădere să mă amestec şi nu pot face nimic. 

— N-are a face, spuneţi şi dumneavoastră cuiva, mai- 
marilor de aici, la nevoie, se auzi un glas revoltat. Nu 
suntem vinovaţi cu nimic şi ne chinuim de două luni aici. 

— Cum aşa? Pentru ce? întrebă Nehliudov. 

— Iaca, ne-au aruncat în temniţă. Stăm aici de două luni şi 
nu ştim nici noi pentru ce. 

— E adevărat, au nimerit din întâmplare aici, spuse 
subdirectorul, au fost găsiţi fără acte, şi trebuiau să fie 
trimişi în gubernia lor, acolo însă a ars închisoarea şi 
administraţia locală ne-a cerut să-i ţinem la noi. Pe cei care 
au fost din alte gubernii i-am trimis acasă, dar pe ăştia i-am 
oprit. 

— Cum aşa, numai pentru atâta lucru? întrebă Nehliudov, 
oprinduse în uşă. 

Vreo patruzeci de oameni în halate de puşcăriaşi îi 
înconjurară pe Nehliudov şi pe subdirector. Mulţi dintre ei 
începură să vorbească toţi odată. Subdirectorul îi opri. 

— Unul singur să spună ce aveţi de spus. 


Un ţăran înalt, chipeş, de vreo cincizeci de ani, ieşi din 
mulţime, şi explică lui Nehliudov că au fost întemnițați 
pentru că la un control i-au găsit fără acte. De fapt, acte au 
avut, dar le expirase termenul de vreo două săptămâni. 
Întârzieri de felul acesta li se mai întâmplaseră şi în alţi ani, 
şi totuşi nu păţiseră niciodată nimic, de data asta însă au 
fost trimişi la închisoare şi stau aici de două luni, ca nişte 
criminali. 

— Noi toţi suntem pietrari, muncim laolaltă. Ni s-a spus că 
în gubernia noastră ar fi ars închisoarea, dar ce vină avem 
noi? Faceţi-vă pomană cu bieţii de noi. 

Nehliudov asculta, aproape fără să înţeleagă, ce spunea 
ţăranul cel chipeş, pentru că toată atenţia lui era atrasă de 
un păduche mare, cenuşiu, cu multe picioare, care se 
plimba pe obrazul păros al pietra-rului. 

— Se poate? Numai pentru atâta lucru? spuse Nehliudov 
către subdirector. 

— Da, se vede că i-au uitat cei de sus, oamenii ar trebui 
trimişi la urma lor, spuse subdirectorul. 

Abia isprăvi subdirectorul de vorbit, că-şi făcu loc din 
mulţime un bărbat mititel, îmbrăcat şi el în halat de 
puşcăriaş, şi, strâmbându-şi caraghios gura, începu să 
povestească cât sunt de chinuiţi aici pe degeaba. 

— Mai rău ca nişte câini... făcu el. 

— Ia vezi, nu îndruga prea multe, mai ţine-ţi gura, că 
altfel... 

— Că altfel ce? răspunse cu deznădejde bărbatul cel 
mititel. Ce vină avem noi? 

— Gura! strigă subdirectorul şi omuleţul nu mai spuse 
nimic. „Dar ce înseamnă toate acestea?” se întrebă 
Nehliudov, mergând de-a lungul coridorului, urmărit de 
sute de ochi, care-l priveau din uşile camerelor, şi de 
privirile puşcăriaşilor pe care-i întâlnea în cale. 

— Cum se poate să fie închişi oameni cu totul nevinovaţi? 
spuse Nehliudov în clipa când ieşiră din coridor. 


— Ce poţi face? Da' şi ei le mai înfloresc. Dacă e să te iei 
după gura lor, niciunul nu-i vinovat, răspunse subdirectorul. 

— Bine, bine, dar ăştia sunt chiar nevinovaţi. 

— Ăştia, să zicem, dar încolo toţi sunt foarte afurisiţi, şi 
fără severitate nu faci nimic. Sunt unii aşa de îndrăciţi, că 
ţi-e şi frica de ei. De pildă, nu mai departe decât ieri a 
trebuit să-i pedepsim pe doi. 

— Cum să-i pedepsiţi? întrebă Nehliudov. 

— Cu nuiele, conform ordinului. 

— Bine, dar pedeapsa corporală a fost oprită. 

— Nu şi pentru cei care şi-au pierdut drepturile. Legea nu- 
i priveşte şi pe ei. 

Nehliudov îşi aduse deodată aminte de tot ce văzuse în 
ajun aici, când aşteptase în vestibul şi înţelese că pedeapsa 
avusese loc chiar atunci. Şi acel sentiment de curiozitate, 
tristeţe, nedumerire şi dezgust moral, dus aproape până la 
greață fizică, îl năpădi din nou, şi mai puternic. 

Fără să-l mai asculte pe subdirector, şi fără să se uite în 
jurul său, ieşi repede din coridor şi se îndreptă spre 
cancelarie. Directorul era acolo, dar, luându-se cu alte 
treburi, uitase să trimită s-o cheme pe Bogoduhovskaia. Îşi 
aduse aminte abia când îl zări pe Nehliudov. 

— Luaţi loc, vă rog, trimit îndată după ea, spuse el. 

LIV. 

Cancelaria era alcătuită din două odăi. În cea dintâi, cu 
două ferestre murdare şi o sobă mare, coşcovită pe alocuri, 
se afla într-un colţ un aparat de măsurat înălţimea 
deţinuţilor, iar într-un alt colţ atârna pe perete o icoană 
mare a lui Christos, nelipsită din locurile de schingiuire, 
pusă parcă anume pentru a-şi bate joc de învăţătura lui. În 
această odaie stăteau în picioare câţiva gardieni. În odaia 
cealaltă, pe bănci, de-a lungul pereţilor, se înşirau, în 
grupuri mici sau câte doi, vreo douăzeci de bărbaţi şi femei 
care vorbeau încet între ei. Lângă fereastră se afla o masă 
de scris. 


Subdirectorul se aşeză la masă şi-i oferi un scaun lui 
Nehliudov. Nehliudov se aşeză şi el şi începu să cerceteze 
oamenii din odaie. 

Atenţia îi fu atrasă mai întâi de un tânăr cu faţă plăcută, 
îmbrăcat într-o haină scurtă, care stătea lângă o femeie nu 
prea tânără, cu sprâncenele negre şi căreia îi povestea ceva 
cu însufleţire, dând mereu din mâini. Alături de el era 
aşezat un bătrân cu ochelari albaştri pe nas care asculta ce- 
i povestea o puşcăriaşă tânără, pe care o ţinea de mână. Un 
licean cu faţa speriată, imobilă, nu-şi lua ochii de la bătrân. 
În apropierea lor, în colţ, şedea o pereche de îndrăgostiţi: 
fata, foarte tânără, bălaie şi frumuşică, avea o expresie 
energică, părul tuns scurt şi era îmbrăcată după ultima 
modă, iar băiatul, chipeş, cu părul creţ şi trăsături delicate, 
purta o haină de ploaie. Şuşoteau între ei, vădit topiţi de 
amor. Cel mai aproape de masă sta aşezată o femeie 
căruntă, îmbrăcată în negru, o mamă, se vedea bine, care 
sorbea din ochi un băiat cu o înfăţişare de ftizie; purta şi el 
haină de ploaie; ea voia să-i spună ceva, dar o înecau 
lacrimile şi nu izbutea să scoată o vorbă. Băiatul ţinea în 
mână o hârtiuţă, şi, neştiind pesemne ce să facă, o 
mototolea în palmă, încruntându-se, nemulţumit. Lângă ei 
mai era o tânără fată, voinică, rumenă şi frumuşică, cu ochii 
uşor bulbucaţi, îmbrăcată într-o rochie cenugşie şi cu o 
pelerină pe umeri. Şedea lângă mamă şi o mângâia pe 
umăr, încercând să-i potolească lacrimile. 'Totul era frumos 
la această fată: şi mâinile mari şi albe, şi părul ondulat, tuns 
scurt, şi nasul energic, şi gura; dar mai ales erau plini de 
farmec ochii ei căprui mari, blânzi şi sinceri. Ochii ei 
frumoşi se desprinseră de pe chipul mamei în clipa când 
intră Nehliudov pe uşă şi-i întâlniră privirea. În aceeaşi 
clipă însă şi-i întoarse de la el şi începu să-i spună ceva 
mamei. În apropierea perechii de îndrăgostiţi, şedea un 
bărbat negricios, cu plete; avea o înfăţişare posomorâtă şi-i 
vorbea mânios unui vizitator spân, cu mutră de scapet. 
Nehliudov, aşezat lângă subdirector, se uita cu o încordată 


curiozitate în jurul său. Îl întrerupse un băieţel tuns până la 
piele care se apro-pie de el şi-l întrebă cu glas subţirel: 

— Dumneata pe cine aştepţi? 

Nehliudov se miră de întrebarea lui, dar văzând faţă 
serioasă a băiatului, ochii lui inteligenţi, vii şi atenţi, îi 
răspunse foarte serios că aşteaptă o doamnă, o cunoscută 
de-a lui. 

— Ce-ţi e, soră? întrebă băiatul. 

— Nu, nu mi-e soră, răspunse mirat Nehliudov. Dar tu cu 
cine eşti aici? 

— Cu mama. E deţinută politică, răspunse băiatul cu 
mândrie. 

— Maria Pavlovna, ia-l pe Kolea de aici, spuse 
subdirectorul, găsind pesemne convorbirea dintre 
Nehliudov şi băiat împotriva regulamentului. 

Maria Pavlovna, acea tânără frumoasă cu ochi căprui, care 
îi atrăsese atenţia lui Nehliudov, se ridică în picioare şi, cu 
mers hotărât, aproape bărbătesc, se apropie de Nehliudov 
şi de băiat. 

— V-a întrebat cine sunteţi, nu-i aşa? spuse ea, zâmbind 
către Nehliudov şi privindu-l în ochi cu atâta încredere şi 
simplitate, încât fu clar numaidecât că relaţiile ei cu 
oamenii nu puteau fi decât simple, afectuoase şi frăţeşti. Pe 
toate vrea să le ştie, urmă femeia şi-i zâmbi copilului cu un 
zâmbet atât de duios şi de blând, încât şi băiatul şi 
Nehliudov, fără să vrea, îi răspunseră tot cu un zâmbet. 

— Da, m-a întrebat pentru cine am venit. 

— Maria Pavlovna, nu e voie să vorbiţi cu străinii. Doar 
ştiţi, spuse subdirectorul. 

— Bine, bine, spuse ea şi, luând în mâna ei mare şi albă 
mânuţa lui Kolea, care nu-şi mai dezlipea ochii de la ea, se 
întoarse la mama tânărului celui ftizic. 

— Al cui e băieţelul ăsta? îl întrebă Nehliudov pe 
subdirector, de data aceasta. 

— Al unei deţinute politice; s-a născut aici în temniţă, 
răspunse subdirectorul mulţumit, bucuros parca să poată 


dovedi cât de excepţională este instituţia pe care o conduce. 

— Cum se poate? 

— Da, şi uite acum pleacă în Siberia împreună cu maică- 
sa. 

— Dar fata aceasta? 

— Nu vă pot răspunde, spuse subdirectorul, ridicând din 
umeri. De altminteri, iat-o pe Bogoduhovskaia. 

LV, 

Pe o uşă din fund intră cu mers repezit Vera Efremovna, 
mica şi slabă, tunsă scurt, cu faţa galbenă şi cu nişte ochi 
mari şi blânzi. 

— Vă mulţumesc că aţi venit, spuse ea, strângându-i mâna 
lui Nehliudov. Vă mai aduceţi aminte de mine? Să ne 
aşezăm. 

— Nu mă aşteptam să vă găsesc aici. 

— O, mă simt minunat aici! Mi-e atât de bine, atât de bine, 
încât nu-mi doresc altceva, spuse Vera Efremovna, uitându- 
se, speriată ca totdeauna, cu ochii ei mari, rotunzi şi blânzi 
la Nehliudov şi tot răsucindu-şi gâtul subţire, galben şi 
vânos, care îi ieşea din gulerul murdar şi mototolit al bluzei. 

Nehliudov o întrebă cum se face că era închisă. Ea se 
grăbi să-i povestească, foarte însufleţită, toată istoria ei. 
Spusele ei erau presărate cu tot felul de cuvinte 
neobişnuite, ca: propagandă, dezorganizare, grupe, secţii şi 
subsecţii, pe care ea credea că toată lumea le cunoaşte, dar 
pe care Nehliudov nu le auzise niciodată. 

Vorbea, încredinţată fiind că Nehliudov e foarte încântat şi 
foarte interesat să afle toate tainele asociaţiei „Narodnaia 
volia”. Nehliudov însă se uita la gâtul ei alb, la părul ei rar şi 
încâlcit şi se mira de ce fata aceasta se ocupa cu asemenea 
lucruri şi de ce i le spunea lui. Îi era milă de ea, dar o altfel 
de milă decât cea pe care o simţise pentru ţăranul Menşov, 
închis fără nici o vină în această temniţă pestilenţială. O 
compătimea mai ales pentru încurcătura vădită ce domnea 
în mintea ei. Era limpede că se credea o eroină, gata să-şi 
jertfească viaţa pentru izbânda cauzei sale, cu toate că i-ar 


fi fost greu să explice în ce consta această cauză şi cum îşi 
închipuia izbânda ei. 

Chestiunea despre care dorea să-i vorbească lui Nehliudov 
era următoarea: o tovarăşă a ei, Şustova, care de fapt nici 
nu făcea parte din subgrupa ei, după cum se exprima ea, 
fusese arestată cu cinci luni în urmă şi închisă în fortăreaţa 
Petropavlovsk numai pentru că fuseseră găsite la ea nişte 
cărţi şi hârtii care îi fuseseră date în păstrare. Vera 
Efremovna se considera în parte vinovată de arestarea 
Şustovei şi-l imploră pe Nehliudov, om cu relaţii, să facă tot 
ce-i stă în putinţă ca s-o elibereze. O a doua chestiune pe 
care Bogoduhovskaia voia să-l roage pe Nehliudov era să-i 
facă rost unui oarecare Gurkievici, deţinut şi el la fortăreaţa 
Petropavlovsk, de o autorizaţie pentru a-şi putea vedea 
părinţii şi pentru a putea primi cărţi ştiinţifice, de care avea 
nevoie pentru studiile lui. 

Nehliudov îi promisese să facă tot ce-i va sta în putere 
îndată ce se va întoarce la Petersburg. 

Vera Efremovna îi povesti că, după ce şi-a absolvit 
cursurile de moagşe, a intrat în partidul narodovolţilor. La 
început totul a mers foarte bine - scriau proclamaţii, făceau 
propagandă prin fabrici - mai apoi însă a fost arestat un 
membru important al partidului, au pus mâna pe 
documentele lor şi au început să-i ridice şi pe ceilalţi. 

— M-au ridicat şi pe mine şi uite acum aştept să mă 
deporteze... îşi încheie ea povestirea. Dar nu face nimic. Mă 
simt foarte bine, am o linişte olimpiană, adăugă ea şi zâmbi 
cu un zâmbet jalnic. 

Nehliudov o întrebă cine era fata cu ochii căprui. Vera 
Efremovna îi răspunse că era fiica unui general, că făcea 
parte de mult din partidul revoluţionar şi fusese arestată 
pentru că luase asupra ei vina de a fi împuşcat un jandarm. 
Locuise împreună cu nişte conspiratori într-o casă în care 
se găsea şi o tiparniţă. Într-o noapte, la o percheziţie, 
locatarii, hotărâți să se apere, au stins lumina şi au început 
să distrugă hârtiile compromiţătoare. Poliţiştii au intrat cu 


forţa şi unul dintre conspiratori a tras un foc de armă 
rănind mortal un jandarm. La anchetă, ea a luat vina asupra 
ei, cu toate că în viaţa ei nu ţinuse un revolver în mână şi nu 
era în stare să omoare nici o muscă. A fost însă crezută şi 
acum urma să fie trimisă la ocnă. 

— E o altruistă, un om minunat... spuse aprobativ Vera 
Efremovna. 

A treia chestiune despre care voia să-i vorbească Vera 
Efremovna era în legătură cu Maslova. Cunoştea povestea 
Maslovei şi relaţiile ei cu Nehliudov - lucrurile astea se află 
foarte repede în închisoare - şi îl sfătui să ceară să fie 
mutată la deţinuţii politici ori cel puţin la infirmerie, ca 
îngrijitoare, căci în clipa de faţă erau foarte mulţi bol-navi şi 
aveau nevoie de personal. Nehliudov îi mulţumi, spunându-i 
că va căuta să se folosească de sfatul ei. 

IVI. 

Convorbirea lor fu întreruptă de director, care se sculă în 
picioare şi spuse că s-a împlinit ceasul îngăduit vizitelor şi 
că trebuie să se despartă. Nehliudov se ridică, îşi luă rămas- 
bun de la Vera Efremovna şi se apropie de uşă, în pragul 
căreia se opri, privind la cele ce se petreceau în odaie. 


— Domnilor, e timpul, spunea directorul, ba ridicându-se 
în picioa-re, ba aşezându-se iarăşi pe scaun. 

Cuvintele directorului stârniră printre deţinuţii şi 
vizitatorii din odaie o oarecare forfotă, nimeni însă nu se 
hotăra să plece. Unii se ridicaseră în picioare şi vorbeau 
mai departe. Alţii rămâneau aşezaţi, vorbind între ei. Câţiva 
începură să-şi ia rămas-bun şi să plângă. Deosebit de 
mişcătoare era scena dintre mamă şi fiul ei ofticos. Tânărul 
tot învârtea hârtiuţa între degete, iar faţa lui căpătă o 
expresie din ce în ce mai răutăcioasă, din pricina sforţării 
pe care o făcea de a nu se lăsa înduioşat de maică-sa şi de a 
nu izbucni şi el în lacrimi. Maică-sa însă, auzind că trebuie 
să plece, îşi puse capul pe umărul lui şi începu să plângă cu 
sughiţuri. Fata cu ochii căprui - Nehliudov fără să vrea o 
urmărea - stătea în faţa bătrânei care plângea şi încerca să 
O liniştească. Bătrânul cu ochelari albaştri, în picioare lângă 
fiică-sa, o ţinea de mână şi dădea din cap la vorbele ei. 
Tinerii îndrăgostiţi se ridicară şi ei şi, strângându-şi mâinile, 
se uitau în tăcere unul în ochii celuilalt. 

— Numai ăştia doi sunt fericiţi, spuse arătând spre 
perechea de îndrăgostiţi, tânărul îmbrăcat în scurtă, care 
stătea alături de Nehliudov şi se uita şi el la cei care îşi luau 
rămas-bun. 

Simţind privirile lui Nehliudov şi ale tânărului aţintite 
asupra lor, perechea de îndrăgostiţi - flăcăul în haină de 
ploaie şi fata cea bălaie şi drăgălaşă - izbucniră în râs, îşi 
întinseră braţele şi ţinându-se de mână începură să se 
învârtească. 

— Se căsătoresc astă-seară, aici în închisoare, şi ea o să 
plece cu el în Siberia, spuse tânărul. 

— El ce e? 

— Un puşcăriaş osândit la ocnă. Bine că sunt măcar ei 
veseli, altminteri e prea îngrozitor, adăugă tânărul, 
ascultând hohotele de plâns ale bătrânei mame. 

— Domnilor! Vă rog, vă rog! Nu mă siliţi să trec la măsuri 
mai aspre, spuse directorul, repetând de câteva ori aceleaşi 


vorbe. Vă rog foarte mult, vă rog! urmă el, cu glas stins şi 
nehotărât. Ce înseamnă asta? Ora de vizită a trecut de 
mult. Aşa nu se poate. V-o spun pentru ultima oară, repetă 
el fără vlagă, ba aprinzându-şi, ba stingându-şi ţigara 
Maryland. 

Era limpede ca oricât de iscusite, de vechi şi obişnuite ar fi 
fost argumentele care le îngăduie oamenilor să facă rău 
celorlalţi fără a se simţi răspunzători, directorul nu putea să 
nu-şi dea seama ca şi el era unul dintre cei vinovaţi de 
tragedia care se desfăşura în odaie şi fără îndoială că-i 
venea foarte greu. 

În sfârşit, deţinuţii şi vizitatorii începură să se despartă: 
unii îndreptându-se spre uşa care ducea înăuntrul 
închisorii, ceilalţi spre cea care ducea afară. Plecară 
bărbaţii - cel cu haină de ploaie, şi cel ofticos, şi cel oacheş 
şi cu plete; se retrase şi Maria Pavlovna cu băiatul care se 
născuse în închisoare. 

Începură să plece şi vizitatorii. Trecu cu pas apăsat 
bătrânul cu ochelari albaştri, iar în urma lui, Nehliudov. 

— Da, ciudată rânduială, spuse tânărul cu scurtă, urmând 
parca o discuţie întreruptă, în timp ce cobora scările alături 
de Nehliudov. Noroc de căpitan că-i om cumsecade şi nu 
respectă întocmai regulamentul! Oricum, mai stau şi ei niţel 
de vorbă, îşi mai uşurează sufletul. 

— Oare în alte închisori nu sunt asemenea întrevederi? 

— Aş, nici gând. Numai câte unul singur şi numai după 
gratii. 

Când Nehliudov, tot discutând cu Medântev - aşa se 
recomandase tânărul cel vorbăreţ - ajunse în vestibul, se 
apropie de ei directorul, care părea foarte obosit. 

— Dacă vreţi să o vedeţi pe Maslova, treceţi mâine, spuse 
el, vrând să fie amabil cu Nehliudov. 

— Foarte bine, răspunse Nehliudov şi se grăbi să plece. 
Groaznică îi părea suferinţă nemeritată a lui Menşov - şi nu 
atât suferinţa fizică, cât mai ales cea morală, acea 
nedumerire, acea neîncredere în bine şi în Dumnezeu, pe 


care trebuie să le fi încercat ţăranul acesta, văzând 
cruzimea oamenilor care-l chinuiau fără nici o vină; 
groaznice erau chinurile şi ruşinea acelor oameni, închişi 
numai pentru faptul că nu le erau hârtiile în perfectă 
regulă; groaznica era mentalitatea acestor gardieni 
îndobitociţi, care nu aveau altă ocupaţie decât aceea de a-i 
chinui pe semenii lor, convinşi fiind că fac un lucru bun şi de 
seamă. Dar cel mai groaznic îi părea rolul acestui director 
în vârstă, cu sănătatea şubredă şi cu suflet bun, care era 
nevoit să despartă pe mamă de fiu, pe tată de fiică - oameni 
la fel ca el şi copiii lui. 

„Şi pentru ce toate acestea?” se întreba Nehliudov, simțind 
mai tare ca oricând acel dezgust moral, care se preschimba 
într-un fel de greață fizică, ce-l cuprindea totdeauna în 
închisoare; şi nu găsea nici un răspuns. 

A doua zi, Nehliudov se prezentă la avocat şi-i aduse la 
cunoştinţă cazul lui Menşov şi al mamei sale, rugându-l să-şi 
ia însărcinarea să-i apere. Avocatul îl ascultă cu atenţie şi îi 
spuse că va studia dosarul şi dacă totul este aşa cum îi 
relatase Nehliudov, ceea ce e foarte probabil, el se obligă 
să-i apere fără nici un fel de plată. Nehliudov îi povesti 
avocatului şi despre cei o sută treizeci de deţinuţi închişi 
dintr-o simplă întâmplare, întrebându-l de cine depindea 
eliberarea lor şi cine este vinovat de această greşeală. 
Avocatul tăcu un răstimp, pe gânduri, vrând pesemne să-i 
dea un răspuns exact. 

— Cine este vinovat? Nimeni, spuse el hotărât. Dacă îl 
întrebaţi pe procuror, el are să arunce totul în spinarea 
guvernatorului, iar dacă-l întrebaţi pe guvernator, acesta 
are să spună că procurorul e răspunzător. Nimeni nu-i 
vinovat. 

— Mă duc chiar acum la Mastennikov, să-i aduc la 
cunoştinţă acest caz. 

— Cred ca degeaba vă duceţi, îi răspunse avocatul, 
zâmbind. Este un - sper că nu vă e rudă, nici prieten? - este 


un cap de lemn, să-mi fie cu iertare, şi pe deasupra mai e şi 
un viclean afurisit. 

Nehliudov îşi aduse aminte în ce termeni îi vorbise 
Mastennikov despre avocat şi fără să răspundă îşi luă 
rămas-bun şi porni la vice-guvernator. 

Două lucruri voia să-i ceară acestuia: s-o mute pe Maslova 
la infir-merie şi să rezolve situaţia celor o sută treizeci de 
deţinuţi găsiţi fără acte şi închişi în temniţă fără vină. Cu 
toate că-i era foarte greu să-i ceară ceva unui om pe care 
nu-l respecta, nu avea încotro, căci era singurul mijloc de a- 
şi atinge scopul. 

LVII. 

Apropiindu-se de casa lui Mastennikov, Nehliudov văzu la 
intrare câteva trăsuri, caleşti, şi-şi aduse aminte că era 
tocmai ziua de primire a doamnei, la care-l invitase 
Mastennikov. Înaintea lui Nehliudov, o trăsură trase la scară 
şi un lacheu cu pălărie cu cocardă şi cu pelerină pe umeri 
tocmai ajuta o doamnă să urce treptele de la intrare, a cărei 
trenă ridicată îi dezvelea glezna subţire şi piciorul în ciorap 
şi pantof negru. Printre trăsurile care aşteptau, Nehliudov 
recunoscu careta familiei Korceaghin. Vizitiul cărunt şi cu 
obraz rumen îşi scoase respectuos pălăria şi-l salută pe 
Nehliudov, ca pe un boier pe care-l cunoştea bine. Nici n- 
apucă Nehliudov să-l întrebe pe portar unde se afla Mihail 
Ivanovici (Mastennikov), când acesta se şi ivi în capul scării 
acoperite cu un covor, însoţind un oaspete de mare vază 
pesemne, căci cobori cu el scara până jos. În timp ce cobora 
scara, musafirul, un militar, povestea în franţuzeşte despre 
o loterie cu toate numerele câştigătoare, organizată în oraş 
în folosul orfelinate-lor, exprimându-şi părerea că era o 
ocupaţie foarte bună pentru doamne: „Şi pentru ele e 
distractiv, şi se adună şi bani mulţi”. 

— Qu' elles s' amusent et que le bon Dieu les benisse35 

A, Nehliudov, bună ziua! De mult nu te-am mai văzut, îl 
salută el pe Nehliudov. Allez presenter vos devoirs a 
madame36 


Şi Korceaghinii sunt aici. Et Nadine Bukshevden. 'Toutes 
les jolies femmes de la ville37 , spuse el, ridicând uşor 
umerii cu epoleţi ca să-i pună feciorul impunător şi plin de 
galoane de aur, mantaua. Au revoir, mon cher! Apoi îi mai 
strânse o dată mâna lui Mastennikov. 

— Ei, să mergem sus, mă bucur că te văd! spuse 
Mastennikov cu însufleţire, luându-l de braţ pe Nehliudov şi 
trăgându-l în sus cu iuţeală mai mare decât s-ar fi putut 
bănui la un om aşa de trupeş. 

Mastennikov era foarte bine dispus, din pricina atenţiei pe 
care i-o arătase oaspetele de vază. S-ar fi cuvenit că după 
un îndelungat serviciu militar într-un regiment de gardă 
imperială, în preajma familiei ţarului, să fie deprins să aibă 
relaţii cu înalta aristocrație. Dar se vede că slugărnicia nu 
face decât să sporească pe măsură ce se repetă şi orice 
atenţie de felul acesta îi provoca lui Mastennikov o bucurie 
asemănătoare cu cea pe care o simte un căţeluş afectuos 
când e mângâiat şi scărpinat între urechi de stăpân. Potaia 
dă din coadă, se gudură, se învârteşte şi aleargă nebuneşte 
în jurul stăpânului. Asta era gata să facă şi Mastennikov. 
Nici nu băgă de seamă expresia de seriozitate de pe faţă lui 
Nehliudov, nu-l asculta, şi-l trăgea de-a dreptul în salon, aşa 
încât Nehliudov, vrând-nevrând, nu putu decât să-l urmeze. 

— Treburile le amânăm pe mai târziu; am să fac tot ce-mi 
ceri, spuse Mastennikov, străbătând cu Nehliudov salonul. 
Anunţ-o pe doamna general că a venit prinţul Nehliudov, îi 
spuse el din mers unui lacheu. Acesta trecu înaintea lor cu 
pas iute, grăbindu-se să ducă vestea. Vous n' avez qu'a 
ordonner38 

Dar mai întâi trebuie să o vezi pe nevastă-mea. Data 
trecută a fost supărată foc pe mine că nu te-am dus la ea. 

Lacheul îl anunţase. Când intrară în salon, Anna 
Ignatievna, soţia viceguvernatorului, doamna general, cum 
îşi spune ea, îl salută c-un zâmbet pe Nehliudov, peste 
cercul capetelor şi al pălăriilor ce-i înconjurau canapeaua. 
La celălalt capăt al salonului, erau aşezate mai multe 


doamne în jurul mesei de ceai, iar bărbaţii - militari şi civili 
- stăteau în picioare lângă ele; glasurile lor amestecate 
făceau o larmă continua. 

— Enfin39 

! Ne-aţi dat cu totul uitării. V-am supărat oare cu ceva? 

Cu toate aceste vorbe, care lăsau să se presupună o 
intimitate, care, de fapt, nu existase niciodată între ei, îl 
întâmpină Anna Ignatievna pe Nehliudov. 

— Vă cunoaşteţi? Madame Beleavskaia, Mihail Ivanovici 
Cernov. Aşezaţi-vă mai aproape de noi. 

— Missi, venez donc a notre table. On vous apportera 
votre the40 

? Şi dumneata... spuse ea către ofiţerul care stătea de 
vorbă cu Missi şi căruia îi uitase numele, poftim încoace. Un 
ceai, prinţe? 

— Nu, niciodată, niciodată n-am să fiu de părerea 
dumitale. Ea nu-l iubea, asta este, se auzi un glas de femeie. 

— În schimb, se prăpădea după colţunaşi. 

— Totdeauna faci glume proaste, se amestecă în vorbă, 
râzând, o doamnă cu pălărie mare pe cap şi strălucind toată 
în mătăsuri, aur şi nestemate. 

— C' est excellent41 , sunt minunate prăjiturile astea, şi 
aşa de uşoare. Am să mai iau una. 

— Şi vrasăzică, plecaţi în curând? 

— Da, azi e ultima zi când mai stăm aici. De aceea am 
venit. Primăvara e atât de frumoasă, trebuie să fie plăcut 
acum la ţară! 

Missi, cu pălărie şi într-o rochie de culoare închisă, 
vărgată, care-i venea ca turnată, vădindu-i mijlocul subţire, 
era foarte frumoasă. Văzându-l pe Nehliudov, roşi. 

— Credeam că ai plecat, îi spuse ea. 

— Sunt ca şi plecat, răspunse Nehliudov. M-au copleşit 
treburile. Şi am venit tot cu o treabă. 

— Când vii s-o vizitezi pe mama? Ar vrea mult să te vadă, 
spuse ea, şi, ştiind că minte şi că el îşi dă seama de asta, se 
înroşi şi mai tare. 


— Nu cred să am timp, răspunse Nehliudov, posomorât, 
prefăcându-se că nu bagă de seamă roşeaţa de pe chipul ei. 

Missi se încruntă, supărată, strânse din umeri şi se 
întoarse către ofiţerul cel elegant, care-i luă ceaşca goală 
din mână şi, pocnindu-se cu sabia de scaune, o duse 
mândru la masa cealaltă. 

— Şi dumneata trebuie să donezi ceva pentru orfelinatul 
nostru. 

— Nu mă dau în lături, vreau însă să-mi păstrez dărnicia 
pentru loteria cu numerele câştigătoare. Acolo am să-mi 
demonstrez tot entuziasmul. 

— Bine, bine, o să te vedem! se auzi un râs vădit prefăcut. 
Ziua ei de primire era dintre cele mai strălucite şi Anna 
Ignatievna era încântată. 

— Mika mi-a spus că vă interesaţi de închisorile noastre. 
Eu vă înţeleg aşa de bine, îi spuse ea lui Nehliudov. Mika 
(Mika era Mastennikov cel trupeş) poate să aibă şi el 
cusururile lui, dar are o inimă de aur. Ioţi nenorociţii ăştia 
de deţinuţi sunt ca şi copiii lui. El nu-i poate socoti altfel. C' 
est d' une bonte...42 

Se opri, negăsind cuvinte care să exprime destul de bine 
acea „bonte” a bărbatului său, din ordinul căruia erau 
bătuţi oamenii, şi în aceeaşi clipă se întoarse, zâmbind, spre 
o doamnă în vârstă, zbârcită şi împodobită cu panglici 
violete, care tocmai intra în salon. 

După ce stătu de vorbă numai atât, cât să salveze 
aparențele, şi suficient de superficial pentru a nu încălca 
regulile de bună purtare, Nehliudov se ridica şi se apropie 
de Mastennikov. 

— 'Te rog, poţi să-mi acorzi câteva minute'? 

— Da, desigur! Despre ce este vorba? Hai să trecem 
dincoace. 

Intrară amândoi într-un mic salon japonez şi se aşezară 
lângă fereastră. 

LVIII 

— Ei, je suis a vous43 


Vrei să fumezi? Stai numai niţel, să nu facem dezordine 
aici, spuse el şi aduse o scrumieră. Ei, te ascult. 

— Am două chestiuni de discutat cu tine. 

— Aşa! 

Chipul lui Mastennikov se întuneca şi se întristă. Bucuria 
aceea de căţeluş scărpinat după urechi de stăpânul său 
pieri fără urmă. Din salon se auzeau glasuri. O voce de 
femeie spunea:Jamais, jamais, je ne croirais”44 „iar o altă 
voce de bărbat istorisea ceva, menţionând mereu două 
nume:La comtesse Voronzoff et Victor Apraxine”. Din 
partea cealaltă a salonului nu se auzea decât un vuiet de 
glasuri şi râsete. Mastennikov trăgea cu urechea la ce se 
petrecea în salon şi totodată asculta ce-i spunea Nehliudov. 

— Am venit să-ţi vorbesc iar despre aceeaşi femeie, îi 
spuse Nehliudov. 

— Da, condamnată pe nedrept, ştiu, ştiu. 

— Aş vrea să te rog să o treci la infirmerie că îngrijitoare. 
Mi s-a spus că se poate face. 

Mastennikov strânse din buze şi căzu pe gânduri. 

— Cred că e cam greu, făcu el. Am să mă interesez şi am 
să-ţi telegrafiez mâine. 

— Mi s-a spus că sunt foarte mulţi bolnavi şi că ar fi nevoie 
de ajutoare. 

— Bun, bun. În orice caz, am să-ţi dau de ştire. 

— Te rog, spuse Nehliudov. 

Din salon se auzi un hohot general de râs, de dată asta 
chiar natural. 

— Viktor trebuie să fie, spuse Mastennikov zâmbind, când 
e în vervă e foarte spiritual. 

— Şi acum, a doua chestiune, urmă Nehliudov: în 
închisoare se află o sută treizeci de oameni închişi numai 
pentru vina că le-au expirat actele de identitate. Stau acolo 
de mai bine de o lună. 

Şi îi relată cauzele pentru care aceşti oameni erau ţinuţi în 
temniţă. 


— Şi cum ai aflat acest lucru? întrebă Mastennikov şi pe 
faţa lui se citiră deodată îngrijorarea şi nemulţumirea. 

— Mă duceam să văd un acuzat şi pe coridor m-au 
înconjurat aceşti oameni şi m-au rugat... 

— Şi la ce acuzat te duceai? 

— La un ţăran, acuzat pe nedrept, căruia i-am luat un 
avocat ca să-l apere. Dar nu despre asta e vorba. Mă întreb 
cum se poate ca oamenii aceştia fără vină să fie ţinuţi atâta 
vreme în închisoare, numai pentru că le-au expirat actele. 

— Asta-i treaba procurorului, îl întrerupse Mastennikov cu 
ciudă. Vezi, tu spuneai că justiţia e dreaptă şi rapidă! E 
obligaţia substitutului de procuror să viziteze închisorile şi 
să vadă daca deţinuţii sunt închişi în mod legal. Dar el ce 
face. Stă şi joacă vânt. 

— Atunci, tu nu poţi face nimic? întrebă posomorât 
Nehliudov, amintindu-şi de cuvintele avocatului, care 
spusese că guvernatorul are să arunce vina pe procuror. 

— Ba da, am să fac eu ceva, am să mă interesez 
numaidecât. 

— Cu atât mai rău pentru ea. Cest un souffre-douleur45 , 
se auzi din salon o voce de femeie, vădit indiferentă faţă de 
ceea ce spunea. 

— Cu atât mai bine, am s-o iau şi pe asta, se auzi de partea 
cealaltă un glas vesel de bărbat şi râsul jucăuş al unei 
femei, care pesemne se împotrivea să-i dea ceva. 

— Nu, nu, pentru nimic în lume, spunea glasul de femeie. 
— Bun, am să fac eu tot ce trebuie, repetă Mastennikov, 
stingându-şi ţigara cu mâna lui albă împodobită cu un inel 

cu peruzea, iar acum să ne întoarcem la doamne. 

— Da, şi încă ceva, spuse Nehliudov, oprindu-se în pragul 
uşii, fără să intre în salon. Mi s-a spus că ieri la închisoare s- 
a aplicat unor deţinuţi pedeapsa corporală. E adevărat? 

Mastennikov roşi. 

— Ah, ce tot spui! Nu, mon cher, hotărât lucru, nu mai 
trebuie să fii lăsat să intri acolo, prea te amesteci în toate. 
Haidem, haidem, ne cheamă Annette, spuse el, luându-l de 


braţ pe Nehliudov. Se arăta iarăşi însufleţit, ca după vizita 
personajului de vază, numai ca de data aceasta nu mai era 
vesel, ci neliniştit. 

Nehliudov îşi trase mâna dintr-a lui şi, fără să-şi ia rămas- 
bun de la nimeni, fără să spună un cuvânt, străbătu cu o 
faţă posomorâtă salonul, vestibulul, trecu pe lângă lachei şi 
ieşi în stradă. 

— Ce-i cu el? Ce i-ai făcut? îl întrebă Annette pe bărbatul 
ei. 

— Asta-i o a la francaise46 , spuse cineva. 

— Nici un a la francaise, asta e a la zoulou47 

— Ei, dar ela fost întotdeauna aşa. 

Cineva se ridică, altcineva intră în salon şi flecăreala urmă 
mai departe. Întreaga societate găsi în incidentul cu 
Nehliudov un subiect de conversaţie potrivit pentru un jour 
fixe48. 

A doua zi după vizita lui la Mastennikov, Nehliudov primi 
de la acesta o scrisoare, cu un scris frumos şi energic, pe o 
hârtie groasă, lucioasă, cu blazon şi sigilii. Mastennikov îl 
înştiinţa că i-a transmis medicului închisorii rugămintea de 
a o transfera pe Maslova la infirmerie şi că, după toate 
posibilităţile, lucrul se va face. Scrisoarea se încheia cu: 
„Bătrânul şi devotatul tău prieten”, apoi urma iscălitura cu 
o parafă foarte energica şi înflorită. 

— Idiotul! spuse Nehliudov fără să vrea, mai ales din 
pricină că simţea în cuvântul „prieten” o oarecare 
condescendenţă din partea lui Mastennikov, care, 
îndeplinind funcţia cea mai ruşinoasă şi mai josnică din 
punct de vedere moral, se considera totuşi un om foarte 
important şi voia, dacă nu să-l măgulească, cel puţin să-i 
arate că nu se mândreşte prea mult de mărirea la care a 
ajuns, de vreme ce îl numeşte prieten. 

LIX. 

Una dintre cele mai obişnuite şi răspândite prejudecăţi 
este credinţa că fiecare om are însuşirile lui proprii foarte 
bine determinate; cu alte cuvinte, că sunt oameni buni sau 


răi, deştepţi sau proşti, energici, molâi ş.a.în.d. În realitate, 
oamenii nu sunt aşa. Am putea spune despre un om că este 
adeseori mai bun decât rău, adeseori mai mult deştept 
decât prost, de cele mai multe ori energic şi nu molâu, sau 
invers; am susţine însă un neadevăr dacă am spune despre 
un om că este bun sau deştept, iar despre un altul că este 
rău sau prost. Şi totuşi, noi împărţim întotdeauna oamenii 
în felul acesta, ceea ce este o greşeală. Oamenii sunt 
asemenea râurilor; apa în toate râurile este la fel, una şi 
aceeaşi, dar fiecare râu este aici îngust, colo repede, 
dincolo lat, acum liniştit, apoi curat, când rece, când 
tulbure, când cald. La fel şi oamenii. Fiecare om poartă în el 
în embrion toate însuşirile omeneşti, dar câteodată 
manifestă unele din ele, iar altă dată altele şi se întâmplă 
deseori să nu semene cu el însuşi, cu toate că rămâne 
mereu una şi aceeaşi fiinţă. La unii oameni aceste schimbări 
sunt foarte accentuate. Nehliudov făcea parte din această 
categorie. Cauze atât morale, cât şi fizice, determinau 
uneori mari schimbări în fiinţa lui. O asemenea schimbare 
se produsese în el acum. 

Acel sentiment al propriei reînnoiri sufleteşti care-l 
umplea de fericire şi pe care-l încercase după judecată şi 
după prima întâlnire cu Maslova trecuse cu totul şi, după 
ultima lor întâlnire, lăsase locul unui soi de spaimă, aproape 
de repulsie faţă de ea. Era hotărât să n-o părăsească, să nu 
renunţe la hotărârea lui de a se căsători cu ea, bine-înţeles, 
dacă ea va consimţi; dar acest lucru îi părea acum dureros 
şi apăsător. 

A doua zi după vizita lui la Mastennikov, se duse din nou la 
închisoare s-o vadă. 

Directorul îi îngădui întrevederea, dar nu în cancelarie şi 
nici în odaia avocaţilor, ci în vorbitorul femeilor. Cu toată 
bunătatea lui, directorul era acum mai rezervat decât 
înainte cu Nehliudov; pesemne că, în urmă discuţiilor cu 
Mastennikov, acesta ordonase mai multă precauţie faţă de 
vizitator. 


— Da, puteţi s-o vedeţi, spuse el, numai în privinţa banilor 
vă rog să nu uitaţi ce v-am rugat... Cât despre mutarea ei la 
infirmerie, după cum ne-a scris Excelenţa sa guvernatorul, 
asta se poate şi medicul este de acord. Dar nu vrea ea, zice: 
„Mare nevoie am eu să strâng oa-lele de noapte după toţi 
nespălaţii...” Nu-i cunoaşteţi pe oamenii ăştia, prinţe, 
adăugă el. 

Nehliudov nu-i răspunse nimic, îi ceru numai s-o vadă. 
Directorul chemă un gardian şi Nehliudov îl urmă în 
vorbitorul femeilor, gol la acea oră. 

Maslova, care se şi afla acolo, ieşi de după reţeaua de 
sârmă, liniştită şi sfioasă. Se apropie de Nehliudov şi, fără 
să-l privească în ochi, spuse încet: 

— lertaţi-mă, Dmitri Ivanovici, pentru tot ce v-am spus 
alaltăieri. 

— Nu eu sunt cel îndreptăţit să te ierte... începu 
Nehliudov. 

— N-are a face, şi apoi vă rog să nu mai aveţi grijă de 
mine, adăugă ea şi în privirea ochilor ei mai saşii ca oricând 
Nehliudov citi iarăşi o expresie de încordare şi de răutate. 

— Şi pentru ce să nu mai am grijă de dumneata? 

— Aşa. 

— De ce aşa? 

Şi din nou îi păru că-l priveşte cu aceiaşi ochi răi. 

— Ce să vă spun, zise ea. Lăsaţi-mă în plata Domnului, v-o 
spun cu toată sinceritatea. Nu mai pot. Lăsaţi-mă şi nu mai 
veniţi pe aici, adăugă ea cu buzele tremurânde, apoi tăcu. 
Vă spun cinstit. Mai bine mă spânzur. 

Nehliudov simţea în acest refuz ura ei împotriva lui, 
jignirea pe care nu i-o putea ierta, dar mai era şi altceva - 
ceva bun şi nobil. Acest refuz repetat astăzi, când era cu 
totul liniştită, înlătură dintr-o dată orice îndoială din sufletul 
lui Nehliudov şi-l readuse în acea stare de entuziasm, 
gravitate şi înduioşare faţă de ea. 

— Katiuşa, îţi repet ceea ce ţi-am mai spus, rosti el grav. Te 
rog să te căsătoreşti cu mine. Dacă însă nu vrei, şi câtă 


vreme n-ai să vrei, eu doar am să fiu lângă tine şi am să te 
urmez oriunde vei fi dusă. 

— Asta vă priveşte, dar eu n-am să mai spun nici un 
cuvânt, îi replică ea şi din nou îi tremurară buzele. 

Tăcea şi el, simțind că nu e în stare să vorbească. 

— Am să plec acum la ţară, iar apoi la Petersburg, spuse 
într-un târziu, venindu-şi în fire. Voi face demersuri pentru 
chestiunea dumitale, pentru chestiunea noastră, şi, cu 
ajutorul lui Dumnezeu, poate se va anula sentinţa. 

— Totuna mi-e dacă se anulează ori nu. O merit, dacă nu 
pentru ce ma învinuiesc ei, atunci pentru altele... spuse ea 
şi el îşi dădu seama că face un efort ca să nu izbucnească în 
plâns. L-aţi văzut cumva pe Menşov? întrebă ea deodată, ca 
să-şi ascundă tulburarea. E adevărat, nu-i aşa, că sunt 
nevinovaţi? 

— Da, cred că da. 

— E o bătrânică atât de cumsecade, adăugă ea. 

EI îi povesti tot ce aflase de la Menşov şi-o întrebă dacă nu 
are nevoie de ceva. Ea îi răspunse că nu are nevoie de 
nimic. Urmă iar un răstimp de tăcere. 

— În privinţa infirmeriei, spuse ea deodată, privindu-l cu 
ochii ei saşii, dacă vreţi, mă duc acolo; şi nici de băut n-am 
să mai beau... 

Nehliudov, tăcut, o privi în ochi. Ochii ei zâmbeau. 

— Asta-i foarte bine, atâta putu să spună el şi-şi luă rămas- 
bun. „Da, da. Acum e un alt om”, se gândea Nehliudov, 
încercând după îndoielile de altădată un sentiment cu totul 
nou, pe care nu-l mai simţise niciodată, de încredere în 
puterea de neînvins a dragostei. 

Întorcându-se după această întâlnire în celula ei urât 
mirositoare, Maslova îşi scoase halatul şi se aşeză pe pat, cu 
mâinile pe genunchi. În odaie mai erau ofticoasa din 
Vladimir, cu pruncul ei, bătrâna Menşova şi cantoniera cu 
cei doi copii. Pe fata paracliserului o trimiseseră la spital, 
fiindcă se constatase în ajun că e nebună. Celelalte femei 
erau la spălat rufe. Bătrâna dormea pe prici, copiii se jucau 


pe coridor, spre care dădea uşa deschisă. Ofticoasa cu 
copilul în braţe şi cantoniera, ţinând în mână ciorapul la 
care împletea cu repeziciune, se apropiară de Maslova. 

— Ei, aţi vorbit? 

Maslova, fără să răspundă, şedea pe patul înalt, bâţâind 
din picioare. 

— De ce să te amărăşti? spuse cantoniera. lotule sănu te 
laşi doborâtă. Haide, Katiuşa, haide! spuse ea, împletind de 
ZO. 

Maslova nu răspunse nimic. 

— Femeile nostre s-au dus să spele rufe. Se zice că s-ar fi 
adus astăzi multe daruri. A fost pomană frumoasă, spuse 
femeia din Vladimir. 

— Finaşka! strigă cantoniera spre uşă. Încotro te-ai dus, 
neastâmpăratule? Vâri la repezeală una dintre igliţe în 
ghemul de lână şi ieşi pe coridor. 

În aceeaşi clipă se auzi un zgomot de paşi şi de glasuri de 
femei; locatarele camerei, cu picioarele goale în cipici, 
intrară înăuntru, ducând fiecare în mână câte o pâine, iar 
unele chiar câte două. Fedosia se apropie îndată de 
Maslova. 

— Ce-i cu tine, s-a întâmplat ceva? întrebă Fedosia, 
uitându-se la Maslova cu ochii ei albaştri, plini de duioşie. 
Uite ce-am adus pentru ceai, spuse ea şi începu să aşeze 
pâinile pe raft. 

— Ce, s-a răzgândit, nu mai vrea să se însoare? întrebă 
Korabliova. 

— Nu, nu s-a răzgândit, dar nu vreau eu. Chiar aşa i-am şi 
spus. 

— Mare proastă! exclamă cu vocea ei de bas Korabliova. 

— Dacă nu pot trăi împreună, la ce naiba să se însoare? 
spuse Fedosia. 

— Dar tu, uite că bărbat-tu merge cu tine la ocnă, se 
amestecă în vorbă cantoniera. 

— Păi da, noi suntem căsătoriţi după lege, spuse Fedosia. 
Dar el de ce să se însoare, dacă nu pot trăi împreună? 


— Proastă eşti! De ce? Păi dacă se însoară cu ea, i-a pus 
Dumnezeu mâna în cap femeii. 

— El mi-a spus: „Oriunde au să te trimeată, merg cu tine”, 
zise Maslova. Vine - bine, nu vine - iarăşi bine. De rugat eu 
n-am să-l rog. Acum pleacă la Petersburg să stăruie pentru 
mine. Acolo toţi miniştrii îs neam cu el, numai că eu, oricum, 
tot n-am nevoie de el. 

— Cred şi eu! încuviinţă dintr-o dată Korabliova, 
cotrobăind prin sacul ei şi gândindu-se desigur la altceva. 
Ei, tragem o duşca de rachiu? 

— Eu nu, răspunse Maslova. Beţi fără mine. 

Sfârşitul părţii întâi PARTEA A DOUA. 

Il 

Peste două săptămâni, recursul putea fi audiat în Senat şi 
Nehliudov voia să fie atunci la Petersburg ca, în caz de 
nereuşită, să înainteze o cerere de grațiere Maiestăţii sale, 
după cum îl sfătuise avocatul care-i făcuse recursul. Dacă 
recursul era respins, lucru la care se putea aştepta, după 
părerea avocatului, motivele de casare fiind foarte slabe, 
grupul de ocnaşi din care făcea parte Maslova urma să 
plece la începutul lunii iunie. Deci, ca să poată fi gata s-o 
urmeze în Siberia, hotărâre la care Nehliudov nu voia să 
renunţe, trebuia să meargă neîntârziat la moşiile lui, să-şi 
orânduiască treburile. 

Înainte de toate, Nehliudov se duse la Kuzminskoie, cea 
mai apropiată moşie, care-i aducea venitul cel mai 
însemnat. Petrecuse la această moşie multe veri în copilărie 
şi în tinereţe. Apoi, mai târziu, fusese de vreo două ori, iar o 
dată, la rugămintea mamei sale, venise întovărăşit de un 
administrator neamţ, cu care controlase toată gospodăria, 
aşadar cunoştea bine starea moşiei şi relaţiile ţăranilor cu 
administraţia, adică cu proprietarul pământului. Aceste 
raporturi erau, vorbind delicat, de totală dependenţă a 
ţăranilor faţa de moşier, iar vorbind pe şleau - de robie. Nu 
era o robie precum cea care fusese desfiinţată în 1861, 
robia individuală faţă de proprietar, ci robia în genere a 


tuturor ţăranilor fără pământ sau cu pământ puţin faţă de 
marii latifundiari şi, mai cu seamă, iar uneori exclusiv, faţă 
de aceia în mijlocul cărora trăiau. Nehliudov ştia lucrul 
acesta, nu putea să nu-l ştie, de vreme ce pe această robie 
se întemeia gospodăria lui. Şi el îngăduia această rânduială. 
Nu numai că ştia faptul acesta, dar mai ştia că este un lucru 
nedrept şi crud, o ştia încă din timpul studenţiei, când 
împărtăşea şi propovăduia învăţătura lui Henry George, în 
numele căreia îşi împărţise pământul moştenit de la taică- 
său ţăranilor, socotind că a fi proprietar de pământ în 
vremurile noastre este un păcat tot atât de mare cât era şi 
cel de a fi proprietar de iobagi în urmă cu cincizeci de ani. 
E adevărat că după ce ieşise din armată, când luase obiceiul 
să cheltuiască aproape douăzeci de mii de ruble pe an, 
toate aceste lucruri încetaseră să mai fie pentru el principii 
ferme de viaţă; le-a dat uitării; nu numai că nu s-a mai 
întrebat niciodată de unde-i veneau banii pe care-i dădea 
maică-sa, dar chiar evita să se gândească la asta. Moartea 
mamei lui însă, moştenirea lăsată de ea şi nevoia de a se 
îngriji de moşiile sale, adică de pământ, ridicaseră din nou 
în conştiinţa lui problema atitudinii faţă de proprietatea 
funciară. Cu o lună în urmă, Nehliudov şi-ar fi spus că nu 
stă în puterea lui să schimbe ordinea existentă, că nu 
conduce el moşia şi, mai mult sau mai puţin, s-ar fi liniştit, 
trăind departe de moşie şi primind doar veniturile. Acum 
însă, deşi îl aşteptau plecarea în Siberia şi relaţiile grele şi 
complicate cu lumea închisorilor, pentru care îi trebuiau 
bani, hotări totuşi că nu poate lăsa lucrurile aşa cum erau, 
şi că trebuie să le schimbe, chiar dacă asta ar fi în paguba 
lui. De aceea hotări să nu mai lucreze el pământul, ci să-l 
dea cu preţ mic ţăranilor, oferindu-le astfel posibilitatea să 
ajungă independenţi faţă de latifundiari în general. Şi 
înainte vreme, de multe ori, comparând situaţia 
proprietarului de pământ cu cea a proprietarului de iobagi, 
Nehliudov socotea că darea pământului în folosinţa 
ţăranilor, în loc să i-l lucreze oamenii lui, era la fel cu ceea 


ce făceau proprietarii de iobagi, trecându-i pe ţărani de la 
clacă la dijmă în bani sau în produse. Această nu era o 
rezolvare a problemei, ci numai un pas spre rezolvare; era 
trecerea de la o formă aspră de silnicie la una ceva mai 
blândă. Ceea ce intenţiona să facă şi el. 

Nehliudov sosi la Kuzminskoie aproape de amiază. 
Căutând să-şi simplifice viaţa în toate, nu mai telegrafiase la 
moşie, ci luase de la gară o trăsură cu doi cai. Vizitiul, un 
flăcău îmbrăcat într-o podiovca de nanchin, strânsă cu un 
chimir, mai jos de mijloc, şedea într-o parte pe capră, cum 
obişnuiesc îndeobşte birjarii, şi vorbea cu boierul cu atât 
mai bucuros, cu cât mijlocaşul bălan, beteag de un picior, şi 
lăturaşul slab şi cu tignafes puteau merge la pas, după 
puterile şi voia lor. 

Vizitiul îi povesti despre administratorul din Kuzminskoie, 
neştiind că stă de vorbă chiar cu stăpânul acestuia. 
Nehliudov nu-i spuse-se dinadins nimic. 

— E un neamţ fercheş, spunea vizitiul, care locuise o 
vreme la oraş şi citise romane. Şedea pe jumătate întors 
către boier, netezându-şi biciul lung de la vârf la coadă, 
vădit bucuros să-şi arate cunoştinţele în faţă boierului. Şi-a 
cumpărat o troică cu trei cai şargi şi, când iese la plimbare 
cu nevastă-sa, cine mai e că el! larna, de sărbători, au făcut 
pom de Crăciun la conac; eu i-am adus musafirii cu trăsura. 
Ce frumos mai era pomul! Cu becuri electrice. Mai ceva ca 
la oraş. A furat la bani, mamă Doamne! Că, de, toate-s pe 
mâna lui. Se spune ca şi-ar fi cumpărat o moşie frumuşică. 

Nehliudov îşi închipuise până atunci că nu-i pasă deloc de 
felul cum îi administrează neamţul moşia. Cu toate acestea, 
povestea vizitiului nu-i făcea plăcere. Admira frumuseţea 
zilei, norii întunecaţi care acopereau din când în când 
soarele, ogoarele de grâne de primăvară prin care mergeau 
ţăranii în urma plugului, ieşiţi la a doua arătură, întinderile 
semănate cu ovăz, lanurile înverzite deasupra cărora se 
înălţau ciocârliile, pădurile, ale căror copaci se şi 
îmbrăcaseră în verdeață proaspătă, afară de stejarul cel 


întârziat, şi fânețele împestriţate cu cirezi de vite şi 
herghelii de cai. Totuşi, din când în când simţea că-l tulbură 
ceva neplăcut parca şi, întrebându-se ce-ar putea să fie, îi 
veneau în minte spusele vizitiului despre administratorul 
neamţ, care gospodărea cum poftea la Kuzminskoie. 

Ajungând la Kuzminskoie şi luându-se cu treaba, 
Nehliudov uită de toate acestea. 

Controlând registrele şi stând de vorbă cu administratorul, 
care-i arăta cu naivitate foloasele pe care le trăgea din 
faptul că ţăranii aveau pământ puţin, şi acela înconjurat din 
toate părţile de pământ boieresc, Nehliudov se întărea în 
hotărârea de a-şi da tot pământul ţăranilor şi de a renunţa 
să mai fie proprietar. Din registre şi de la administrator află 
că două treimi din cel mai bun pământ arabil al moşiei era 
lucrat de lucrătorii moşiei cu unelte perfecţionate, iar 
cealaltă treime de către ţărani, pe cinci ruble de fiecare 
deseatină, cu alte cuvinte pentru cinci ruble ţăranul se 
obliga să are de trei ori, să grape de trei ori şi să 
însămânţeze deseatina respectivă, apoi s-o cosească sau s-o 
secere, să lege snopii, să-i care la arie, lucru care la o 
tocmeala liberă ar fi costat cel puţin zece ruble de 
deseatină. În schimbul a tot ce căpătau însă de la 
administraţie pentru nevoile lor, ţăranii plăteau preţurile 
cele mai ridicate. Mai plăteau cu munca pentru păşune, 
pentru lemne, pentru frunze de cartofi, şi mai toţi erau 
datori la administraţie. Astfel, pentru o deseatină de 
pământ de cea mai proastă calitate arendat ţăranilor se lua 
de patru ori mai mult decât putea să aducă venit valoarea 
lui, socotit cu cinci la sută. 

Toate acestea Nehliudov le ştia şi înainte. Acum însă i se 
părea că le afla pentru prima oară şi se tot mira cum de a 
putut el şi cum de pot ceilalţi oameni aflaţi în aceeaşi 
situaţie să nu-şi dea seamă de anormalitatea acestei stări 
de lucruri. Argumentele administratorului cum că a da 
pământul ţăranilor înseamnă a pierde tot inventarul, pe 
care nu-l va putea vinde nici la a patra parte din valoarea 


lui, cum că ţăranii vor secătui pământul şi că proprietarul 
va pierde mult din această învoire nu făceau decât să-l 
întărească pe Nehliudov în convingerea că, dând pământ 
ţăranilor şi lipsindu-se astfel de o mare parte din venitul 
său, face o faptă bună. Hotări s-o facă chiar acum, cât era la 
moşie, rămânând ca după plecarea lui, administratorul să 
adune grânele, să le vândă, să vândă şi inventarul şi 
acareturile de care nu mai era nevoie. Îl rugă pe 
administrator să-i convoace la o adunare chiar a doua zi pe 
toţi ţăranii din cele trei sate cuprinse în moşia Kuzminskoie 
ca să le anunţe hotărârea sa şi să cadă la învoială cu ei 
asupra preţului. 

Nehliudov ieşi din birou, mulţumit de tăria cu care se 
opusese tuturor argumentelor administratorului şi de 
hotărârea sa de a face o jertfă în favoarea ţăranilor. 
Gândindu-se la toate câte avea de făcut, Nehliudov se 
plimbă în jurul casei şi a straturilor de flori, neîngrijite anul 
acesta (acum era o grădiniţă de flori numai în faţa casei 
administratorului), trecu la terenul de tenis, năpădit de 
cicoare, şi pe aleea de tei, unde îşi fuma de obicei ţigara de 
foi şi unde cochetase cu el acum trei ani drăgălaşa 
Kirimova, aflată în vizită la maică-sa. După ce îşi făcu în 
minte planul cuvântării pe care avea s-o ţină a doua zi 
mujicilor, Nehliudov se întoarse la administrator, unde mai 
discutară încă o dată la ceai despre felul în care aveau să 
desfacă gospodăria, apoi, liniştit şi mulţumit, se retrase în 
odaia de musafiri pregătită pentru el la conac. 

În odaia aceasta curată şi nu prea mare, împodobită cu 
vederi din Veneţia şi cu o oglindă mare, aşezată între cele 
două ferestre, se aflau un pat cu somieră, o măsuţă cu o 
carafă de apă, chibrituri şi o stingătoare de lumânări. Pe 
masa mare din faţa oglinzii era pus geamantanul lui 
deschis, în care se zăreau trusa de toaletă şi câteva cărţi: 
una ruseasca despre cercetarea legilor criminalităţii, una în 
limba germană şi alta în limba engleză despre acelaşi 
subiect, pe care le luase cu el cu gândul să le citească în 


clipele de răgaz ale călătoriei pe la proprietăţile sale. Acum 
însă era târziu şi Nehliudov hotări să se culce, ca să se 
poată scula a doua zi devreme şi să fie gata pentru 
întâlnirea cu ţăranii. 

Într-un colţ al odăii era un fotoliu vechi de mahon cu 
încrustaţii. Şi acest fotoliu, pe care şi-l amintea în iatacul 
mamei sale, îi trezi în suflet un sentiment neaşteptat. I se 
făcu deodată milă de casa aceasta, care se va dărăpăna, şi 
de grădina care se va părăgini, şi de pădurile care vor fi 
tăiate, şi de toate acareturile, de grajduri, de staul, de 
şoproane, de unelte, de cai şi de vite, de toate câte fuseseră 
cumpărate şi păstrate cu trudă, dacă nu de el, de înaintaşii 
lui. Mai adineauri i se păruse uşor să renunţe la toate 
acestea, dar acum îi părea rău nu numai de ele, dar şi de 
pământ, şi de jumătatea de venituri, care i-ar fi prins acum 
atât de bine. Şi, deodată, îi trecu prin minte că e un 
nechibzuit şi că nu e bine să-şi desființeze gospodăria şi să 
dea pământul ţăranilor. 

„Nu trebuie să stăpânesc pământ. Nemaiavând însă 
pământ, nu pot să mai întreţin toată această gospodărie. 
Afară de asta, plec acum în Siberia şi deci nu mai am nevoie 
nici de casă, nici de moşie”, îi spunea un glas lăuntric. „Asta 
aşa-i, şoptea un alt glas, dar, în primul rând n-ai să rămâi 
toată viaţa în Siberia, iar dacă te însori, s-ar putea să ai 
copii şi, aşa cum ai moştenit tu moşiile în bună rânduială, 
tot aşa trebuie, la rândul tău, să le transmiţi şi lor. Omul are 
îndatoriri faţă de pământ. Să dai, să risipeşti totul este 
foarte uşor. Să dobândeşti însă este foarte greu. Mai înainte 
de toate trebuie să te gândeşti la viitor, la viaţa pe care vrei 
s-o duci şi în vederea aceasta să-ţi orânduieşti averea. Oare 
e destul de tare hotărârea pe care ai luat-o? Apoi - faci tu 
ceea ce faci cu toată sinceritatea sau o faci numai de ochii 
lumii, ca să te făleşti în faţa oamenilor?” se întreba 
Nehliudov şi era nevoit să-şi mărturisească că părerea pe 
care şi-o vor face oamenii despre el influenţa în bună parte 
hotărârea lui actuală. Şi cu cât se gândea mai mult, cu atât 


îi veneau în minte mai multe întrebări la care nu mai găsea 
răspuns. Ca să scape de aceste gânduri, se întinse în 
aşternutul proaspăt, căutând să adoarmă, în nădejdea că a 
doua zi, cu mintea limpede, o să rezolve toate problemele în 
care se încurcase acum. Dar multă vreme nu putu să 
adoarmă. Prin fereastra deschisă năvălea în odaie aerul 
proaspăt de afară, lumina lunii, se auzeau orăcăitul 
broaştelor, trilurile privighetorilor din fundul parcului - 
numai una cântă aproape de tot, lângă geam, într-o tufă de 
liliac. Ascultând privighetorile şi broaştele, Nehliudov îşi 
aduse aminte de pianul fiicei directorului închisorii şi de 
însuşi directorul închisorii, ceea ce îi aminti de Maslova şi 
de cum îi tremurau buzele, ca ale broaştelor orăcăind, când 
i-a spus: „Nu vă mai îngrijiţi de mine”. Apoi administratorul 
neamţ începu parca să coboare spre broaşte. Nehliudov vru 
să-l reţină, dar el se preschimbă dintr-o dată în Maslova, 
care striga cu mânie: „Eu sunt o ocnaşă, iar dumneata eşti 
prinţ”. „Nu, n-am să mă las”, gândi Nehliudov şi se trezi 
întrebându-se: „Fac bine sau nu fac bine? Nu ştiu şi mi-e 
totuna, mi-e totuna. Acuma trebuie să dorm”. Şi simţi cum 
şi el coboară acolo unde coborâseră administratorul şi 
Maslova, apoi deodată totul se destrămă. 

ÎI. 

A doua zi, Nehliudov se deşteptă la ora nouă dimineaţa. 
Tânărul slujbaş, pus să aibă grijă de boier, auzind că acesta 
s-a trezit, îi aduse ghetele, strălucind de lustru ca niciodată, 
şi apă rece de izvor, anunţându-l că ţăranii au început să se 
adune. Nehliudov sări din pat şi-şi recapitulă gândurile din 
ajun. Sentimentul de părere de rău că dă pământul 
ţăranilor şi că distruge gospodăria pierise cu desăvârşire, 
se mira chiar că-i trecuse aşa ceva prin gând. Acum se 
bucura că îşi poate înfăptui hotărârea şi era mândru de ea. 
De la fereastra odăii lui se vedea terenul de lawn-tenis, 
năpădit de cicoare, unde, din porunca administratorului, 
urmau să se adune ţăranii. Nu degeaba orăcăiseră în ajun 
fără istov broaştele, era o vreme închisă; de dimineaţă se 


pornise o ploicică caldă, fără vânt, care tremura în picături 
ca de rouă pe frunze, ramuri şi iarbă. Pe lângă mirosul de 
verdeață proaspătă, mirosul de pământ ud, dornic încă de 
ploaie, năvălea în odaie. Nehliudov, în timp ce se îmbrăca, 
se uită de mai multe ori pe fereastră la ţăranii care se 
adunau pe terenul de tenis. Unul câte unul se apropiau de 
cei veniţi mai înainte, îşi scoteau căciulile sau şepcile şi se 
aşezau roată, sprijinindu-se în toiege. Administratorul, un 
tânăr voinic, bine hrănit, vânjos, îmbrăcat într-un surtuc 
scurt, cu un guler verde, drept, şi cu nişte nasturi enormi, 
veni să-i spună lui Nehliudov că s-au adunat ţăranii, dar că 
nu e nici o grabă, c-au să aştepte până ce Nehliudov îşi va 
bea cafeaua sau ceaiul - după dorinţă, ambele fiind 
pregătite. 

— Nu, mai bine mă duc întâi la ei, spuse Nehliudov, 
simțind un neaşteptat sentiment de sfială şi de ruşine la 
gândul convorbirii pe care avea s-o aibă cu ţăranii. 

Se ducea să împlinească o dorinţă a ţăranilor, la a cărei 
împlinire nici nu îndrăzneau să nădăjduiască, şi anume: să 
le dea pământul în folosinţă la un preţ mic, cu alte cuvinte 
se ducea în chip de binefăcător, şi totuşi, nu se ştie de ce, îi 
era ruşine. Când ajunse lângă ţăranii adunaţi roată şi ei îşi 
descoperiră capetele bălaie, cârlionţate, chele sau cărunte, 
Nehliudov se tulbură atât de tare, încât multă vreme nu 
putu să vorbească. Ploaia cădea mai departe în picături 
mici, care rămâneau agăţate în părul, în bărbile oamenilor 
sau pe puful sumanelor lor de postav. Ţăranii, cu ochii 
aţintiţi la boier, aşteptau să audă ce are să le spună, iar el, 
tulburat şi stânjenit, nu era deocamdată în stare să scoată 
un cuvânt. Llăcerea apăsătoare fu curmată de 
administratorul neamţ - om calm, sigur de el, care se 
socotea un bun cunoscător al mujicului rus şi care vorbea 
foarte bine ruseşte. Acest bărbat voinic, bine hrănit, 
împreună cu Nehliudov contrastau izbitor cu ţăranii slabi, 
cu feţele zbârcite şi cu sumanele atârnând pe trupuri. 


— lată, boierul vrea să vă facă un mare bine, să vă dea 
pământul, lucru pe care, de altfel, nu-l meritaţi, spuse 
administratorul. 

— Cum nu merităm, Vasili Karlici, n-am lucrat noi pentru 
tine? Noi am fost mulţumiţi de răposata cucoană, 
Dumnezeu s-o ierte, şi-i mulţumim şi tânărului prinţ că nu 
uită de noi, începu un mujic roşcovan, meşter la vorbă. 

— De aceea v-am chemat, pentru că vreau, dacă vă învoiţi 
şi voi, să vă dau tot părnântul, spuse Nehliudov. 

Mujicii tăceau de parcă n-ar fi înţeles ce li se spune sau nu 
le venea să-şi creadă urechilor. 

— Cum, adică, să ne daţi pământul? spuse unul de vârstă 
mijlocie, îmbrăcat în podiovcă. 

— Adică să vi-l dau în folosinţa voastră la un preţ mic. 

— Straşnic lucru, spuse un bătrân. 

— Numai să fie plată pe măsura pungii noastre, spuse un 
altul. 

— De ce să nu luăm pământul, îl luăm, cum să nu! 

— Pe noi pământul ne hrăneşte! 

— Şi dumneavoastră o să fiţi mai liniştit, o să primiţi banii 
şi gata, fără multă bătaie de cap! se auziră câteva glasuri. 

— Bătaia de cap e de la voi, spuse neamţul, că dacă aţi 
munci şi aţi ţine orânduială bună... 

— Ce să-i faci, Vasili Karlici? spuse un bătrân sjab, cu nas 
ascuţit. Tu zici, de-o pildă, de ce ai lăsat calul în grâne, da” 
parcă eu l-am lăsat: cât îi ziulica de lungă - şi-i lungă, cât un 
an - trag la coasă şi noaptea adorm pe păşune, şi calul - 
ţuşt în grânele tale, iar tu îmi iei pielea de pe mine după aia. 

— Dacă nu ştiţi să ţineţi orânduială. 

— Uşor de spus orânduială, dar pe noi nu ne ţin puterile să 
orânduim toate alea, sări cu vorba un ţăran destul de tânăr, 
înalt, cu părul negru şi cu barba la fel. 

— Nu v-am spus să vă faceţi garduri? 

— Păi dă-ne scânduri, se auzi din mulţime glasul unui 
ţăran scund, nearătos. Vara trecută am vrut să ridic gard şi 
am tăiat un pom, iar dumneata ce-ai făcut? M-ai vârât la 


închisoare pe trei luni, să hrănesc păduchii. Mai fă gard 
dacă poţi. 

— Despre ce vorbeşte? îl întrebă Nehliudov pe 
administrator. 

— Der erste Dieb im Dorfe49, spuse administratorul pe 
nemţeşte. În fiecare an l-am prins în pădure. Să înveţi întâi 
să respecţi bunul altuia, îi spuse administratorul. 

— Da” parcă noi nu te respectăm? spuse bătrânul. N-avem 
cum să nu te respectăm, că doar suntem în mâinile tale, ce 
vrei aia faci din noi. 

— Las” că nu rămâneţi voi obidiţi, mai curând îl obidiţi voi 
pe altul. 

— D-apăi, cum de nu! Astă-vară mi-ai făcut mutra chiseliţă 
şi cine te-a tras la răspundere? Se vede că-i pierdere de 
vreme să te judeci cu cei bogaţi. 

— N-ai decât să te porţi după lege. 

Se pornise un adevărat duel de cuvinte, al cărui rost însă 
nu-l ştiau prea bine nici cei care participau la el. Se vedeau 
numai, de o par-te, ura stăpânită de teamă, iar de partea 
cealaltă - conştiinţa puterii şi a superiorității. Lui Nehliudov 
îi venea greu să-i asculte şi încerca să se întoarcă la miezul 
chestiunii: stabilirea preţului şi a soroacelor de plată. 

— Ei, cum rămâne cu pământul? Vreţi să-l luaţi? Şi dacă vă 
dau tot pământul, ce preţ îmi daţi? 

— Marfa e a dumneavoastră, aşa că dumneavoastră 
trebuie să spuneţi şi preţul. 

Nehliudov le spuse preţul. Ca întotdeauna, cu toate că 
preţul fixat de Nehliudov era cu mult mai mic decât 
preţurile care se plăteau în alte părţi, ţăranii începură să se 
tocmească, părându-li-se totuşi scump. Nehliudov se 
aşteptase ca propunerea lui să fie primită cu bucurie, dar 
nu văzu la ei nimic asemănător. Abia atunci când se puse 
problema dacă pământul să fie dat întregii obşti sau numai 
unei tovărăşii de ţărani, Nehliudov înţelese că le făcuse o 
propunere avantajoasă. O discuţie aprigă se încinse între 
ţăranii care voiau să-i scoată din învoială pe cei mai săraci 


sau pe rău platnici, şi între aceş-tia din urmă, care nu se 
lăsau. În cele din urmă, mulţumită administratorului, fixară 
preţul şi soroacele de plată. Ţăranii, vorbind între ei cu 
însufleţire, începură să coboare dealul spre sat, iar 
Nehliudov împreună cu administratorul se duseră la birou, 
pentru a întocmi proiectul de contract. 

Totul se făcuse aşa cum voise şi cum nădăjduise 
Nehliudov; ţăranii primeau pământul cu vreo treizeci la 
sută mai ieftin decât în altă parte, iar venitul lui se micşora 
aproape la jumătate, ajungându-i totuşi cu prisosinţă, mai 
ales că la acest venit se mai adăuga şi suma pe care urma s- 
o ia din tăierea pădurii şi din vânzarea inventarului. Totul 
părea să decurgă cum nu se poate mai bine, totuşi 
Nehliudov se simţea oarecum stânjenit şi ruşinat, îşi dădea 
seama că ţăranii, cu toate că unii îi spuseseră cuvinte de 
mulţumire, nu erau satisfăcuţi şi se aşteptau la mai mult. 
Rezultatul era că el se lipsea de foarte mult, fără să le dea 
ţăranilor ceea ce aşteptau de la el. 

A doua zi, contractul a fost semnat şi Nehliudov, petrecut 
de bătrânii care făceau parte din sfatul obştii, se urcă în 
trăsura cea luxoasă a administratorului, cum se exprimase 
vizitiul de la gară, trasă de trei cai şi, după ce îşi luă rămas- 
bun de la mujicii nedumeriţi, care clătinau din cap a 
nemulţumire, plecă la gară cu senzaţia neplăcută de a fi 
lăsat ceva neisprăvit în urma lui. Nehliudov era nemulţumit 
de el însuşi. De ce era astfel nu ştia nici el, dar se simţi tot 
timpul mâhnit şi ruşinat. 

III. 

De la Kuzminskoie, Nehliudov se duse la moşia moştenită 
de la cele două mătuşi ale sale - moşia la care o cunoscuse 
pe Katiuşa. Voia să facă şi aici cu pământul acelaşi lucru ca 
şi la Kuzminskoie; afară de aceasta, dorea să afle tot ce se 
putea despre Katiuşa şi despre copilul ei şi al lui; dacă e 
adevărat că a murit şi de ce anume a murit. Sosi la Panovo 
în zorii zilei şi primul lucru care-l izbi când intră în curte fu 
aspectul de paragină şi dărăpănare în care se găseau toate 


acareturile şi mai ales conacul. Acoperişul de tablă, cândva 
verde, nevopsit de mult, era acum roşu de rugină şi câteva 
foi de tablă stăteau ridicate în sus, pe jumătate smulse de 
vânt, pesemne. Tăbliile de lemn care îmbrăcau casa 
fuseseră smulse de oameni, acolo unde le venise mai uşor 
să scoată cuiele ruginite. Scările - şi cele de la intrarea 
principală, şi cele de la intrarea din dos, pe care le ţinea cu 
deosebire minte - erau putrezite şi nu se mai vedeau decât 
parmalâcurile; unele dintre ferestre aveau în locul 
geamurilor scânduri bătute în cuie; şi pavilionul în care 
locuia administratorul, şi grajdul, şi bucătăria - totul era 
dărăpăânat şi cenuşiu. 

Numai grădina crescuse şi se îndesise şi era toată 
înflorită; în dosul gardului se vedeau, ca nişte nori albi, 
vişinii, merii şi prunii în floare. Tufele de liliac înfloreau ca şi 
acum paisprezece ani, când se jucase de-a „vrabia” cu 
Katiuşa, căzuse şi se urzicase. Lariţa pe care o sădise Sofia 
Ivanovna lângă casă şi care nu era pe atunci mai mare 
decât un ţăruş se făcuse acum un ditamai copac, îmbrăcat 
tot în gin-gaşe şi mătăsoase ace verzi-gălbui. Râul vuia şi 
acum în jgheaburile morii. Pe izlaz, dincolo de râu, păştea o 
cireada pestriță a ţăranilor din sat. Administratorul, un 
seminarist care părăsise şcoala fără să-şi fi terminat 
studiile, îl întâmpină zâmbind pe Nehliudov în curte şi, tot 
zâmbind, îl pofti în birou, apoi, cu acelaşi zâmbet care 
părea să-i făgăduiască lui Nehliudov ceva deosebit, trecu în 
dosul unui perete despărțitor, de unde se auziră nişte 
şoapte, apoi se făcu tăcere. Birjarul îşi primi bacşişul şi-şi 
văzu de drum. Se auziră câteva clipe zurgălăii trăsurii, apoi 
se făcu linişte deplină. O fată desculţă, cu o cămaşă cusută 
cu arnici şi cu cercei în urechi, trecu în fugă pe lângă 
fereastră, iar după ea un ţăran, bocănind cu cuiele cizmelor 
pe pământul bătătorit. 

Nehliudov se aşeză la fereastra, privind în grădină şi 
ascultând. Aerul curat de primăvară îi flutura uşor părul de 
pe fruntea transpirată şi ridica foile de hârtie de pe 


pervazul zgâriat ici-colo cu cuțitul, adiind cu miros de 
pământ reavăn, răscolit de sapă. Pe râu se auzeau maiurile 
femeilor: „trap-trap-tap, trap-tap-tap”, şi sunetele lor se 
răspândeau peste apa zăgăzuită, lucind în soare, şi se 
îmbinau cu vuietul ritmic al morii. Pe lângă urechea lui 
zbură o muscă, bâzâind speriată. 

Nehliudov îşi aminti deodată cum demult, când era tânăr 
şi cu sufletul curat, auzise, ca şi acum, venind de pe râu 
bătăile maiurilor pe rufele ude, împletite cu vuietul ritmic al 
morii; ca şi acum, vântul de primăvară îi fluturase părul pe 
fruntea năduşită şi ridicase foile de hârtie de pe pervazul 
zgâriat al ferestrei, şi tot aşa o muscă speriată zburase pe 
lângă urechea lui. Îşi aduse aminte de băiatul de 
optsprezece ani, care era atunci, ba chiar mai mult, se simţi 
şi acum la fel de proaspăt şi cu sufletul curat, ca pe vremea 
aceea, plin de aceleaşi năzuinţe spre fapte mari în viitor, 
deşi, aşa cum se întâmplă în vis, ştia că asta nu mai poate fi. 
Se simţi năpădit de tristeţe. 

— Când doriţi să luaţi masa? întrebă administratorul, 
zâmbind. 

— Când vrei, nu mi-e foame. Mă duc să fac o plimbare prin 
sat. 

— N-aţi vrea să intraţi în casă? Înăuntru totul este în 
rânduială, chiar dacă pe din afară... 

— Nu, mai târziu. Deocamdată spune-mi, te rog, dacă mai 
este pe aici o femeie cu numele de Matriona Harina. 

Aceasta era mătuşa Katiuşei. 

— Este, cum de nu. În sat. Am mare bătaie de cap cu ea. 
Ţine o cârciumă. Ştiu toate câte le face şi-i spun mereu, şi o 
cert, dar s-o dau în judecată parcă nu mă îndur; e bătrână, 
are nepoţei, spuse administratorul cu acelaşi zâmbet pe 
buze, care arăta dorinţa de a fi cât mai plăcut stăpânului şi 
convingerea că Nehliudov priveşte lucrurile la fel ca el. 

— Unde locuieşte? M-aş duce până la ea. 

— Cam spre capătul satului, a treia casă de la drum. Pe 
mâna stângă e o casă de cărămidă şi după ea o să vedeţi 


cocioaba Matrionei. Dar mai bine să vă petrec eu până 
acolo, spuse administratorul, zâmbind voios. 

— Nu, mulţumesc, mă descurc eu şi singur, iar dumneata 
spune, te rog, mujicilor să se adune aici, vreau să vorbesc 
cu ei în privinţa pământului, spuse Nehliudov hotărât să 
facă aceeaşi învoială cu ei ca şi cu cei de la Kuzminskoie, şi, 
dacă se poate, să stabilească totul chiar în seara aceea. 

IV. 

leşind din grădină, Nehliudov întâlni pe cărarea bine 
bătătorită, care se întindea peste păşunea cu pătlagină şi 
păduchelniţă, o ţărancă tânără cu cercei din puf de veveriţă 
în urechi şi cu şorţ pestriţ, care se întorcea pesemne spre 
casă, călcând iute cu picioarele-i durdulii şi desculţe. Îşi 
mişca repede mâna stângă în mers, iar cu cea dreapta ţinea 
un cocoş roşu, strângându-l la piept. Cocoşul cu creasta lui 
roşie fluturând în mers părea foarte liniştit, numai din când 
în când îşi dădea ochii peste cap şi ba îşi lăsa, ba îşi ridica 
piciorul negricios, agăţându-se cu ghearele de şorţul fetei. 
Când se apropie de boier, fata îşi încetini pasul, iar când 
ajunse în dreptul lui se opri şi, lăsându-şi uşor capul pe 
spate, îl salută apoi cu o plecăciune şi, numai după ce se 
depărtă Nehliudov, porni şi ea mai departe cu cocoşul ei. 
Coborând spre fântână, Nehliudov întâlni o bătrână, 
îmbrăcată cu o cămaşă de pânză murdară, ducând în 
spinarea-i gheboasă două căldări grele, pline cu apă. 
Bătrâna îşi puse încet căldările jos şi, lăsându-şi capul pe 
spate, ca şi tânăra ţărancă, îl salută. 

Dincolo de fântână începea satul. Era o zi senină şi caldă 
şi, cu toate că nu trecuse încă de ceasurile zece, era mare 
zăpuşeală. Pe cer pluteau nori, care acopereau din când în 
când soarele. Pe uliţă stăruia un miros tare şi înţepător, nu 
tocmai neplăcut, de bălegar, venind de la şirul de căruţe 
care urcau la deal, de-a lungul drumului bătătorit şi 
strălucitor, şi mai ales de la bălegarul răscolit prin curţile cu 
porţile deschise, pe lângă care trecea Nehliudov. Mujicii 
desculți, în cămăşi şi nădragi stropiţi de bălegar, mergeau 


în urma căruţelor şi se uitau la boierul înalt şi voinic, cu 
pălărie cenuşie, cu panglica de mătase lucind la soare, care 
suia şi el dealul, izbind pământul cu bastonul lui noduros cu 
măciulie strălucitoare de metal. Mujicii care se întorceau de 
la câmp, zguduiţi pe scândura căruţelor goale, îşi scoteau 
căciulile şi se uitau cu mirare la omul neobişnuit pentru ei 
care mergea pe uliţă; muierile ieşeau în cerdacuri şi la 
porţi, arătându-şi-l una alteia şi petrecându-l din urmă cu 
privirea. 

Când trecu pe lângă a patra poartă, Nehliudov fu oprit de 
o căruţă, care tocmai ieşea scârţâind din curte, plină vârf cu 
bălegar îndesat, deasupra căruia fusese aşternută o 
rogojină de stat pe ea. În urma căruţei venea un băieţaş 
desculţ, de vreo şase anişori, stârnit de plimbarea care-l 
aştepta. Un mujic tânăr cu opinci în picioare mergea cu paşi 
mari, mânând calul pe poartă. Un mânz negru-vineţiu cu 
picioare lungi sări pe poartă în urmă carului, dar se sperie 
de Nehliudov şi se dădu mai aproape de căruţă, lovindu-şe 
cu picioarele de roţi, apoi o zbughi spre mamă-sa, o iapă 
roşcată, înhămată la carul cel greu, care necheza, 
îngrijorată. Un mujic mai în vârstă, slab, sprinten încă, 
desculţ şi el, cu nădragi vărgaţi şi o cămaşă lungă în poale 
şi murdară, scotea un cal din curte. 

După ce ieşiră caii pe drumul bătătorit, presărat cu 
grămăjoare cenuşii de bălegar uscat, bătrânul se întoarse 
spre poartă şi-l salută pe Nehliudov. 

— Nu-i aşa, boierule, că eşti nepotul domnişoarelor 
noastre? 

— Da, sunt nepotul lor. 

— Bine ai venit. Ai venit să vezi cum o mai ducem? spuse 
bătrânul cu chef de vorbă. 

— Da, da. Ia spune-mi, cum o mai duceţi? întrebă 
Nehliudov, neştiind ce altceva să-i spună. 

— Ca vai de noi! Viaţă amărâtă, răspunse cu un soi de 
satisfacţie bătrânul vorbăreţ, lungind cuvintele. 

— De ce amărâtă? întrebă Nehliudov, intrând pe poartă. 


— D-apăi cum, mai amărâtă nici că se poate, întări 
bătrânul, păşind în urma lui Nehliudov şi trecând pe partea 
de pământ curățată de sub şopron. Nehliudov intră şi el sub 
şopron. 

— Uite, de pildă, eu am de hrănit douăsprezece guri, urmă 
bătrânul, arătând spre două femei care stăteau proptite în 
furci pe o grămadă de bălegar încă neadunat; erau 
năduşite, cu basmalele căzute de pe cap, cu poalele sumese 
şi cu picioarele goale mânjite cu bălegar. Îmi trebuie şase 
puduri de făină pe lună. Da' de unde să le iau? 

— Dar grâul dumitale nu-ţi ajunge? 

— Al meu?! întrebă bătrânul cu un zâmbet de dispreţ pe 
buze. Am pământ numai pentru trei suflete. Am adunat vreo 
opt căpiţe şi nu mi-au ajuns nici până la Crăciun. 

— Şi atunci cum te descurci? 

— Cum să mă descurc? Pe un fecior l-am dat argat şi am 
luat ceva bani înainte de la domnia ta. Am şi luat toţi banii 
până la lăsata secului, iar birurile au rămas neplătite. 

— Şi ce biruri plăteşti? 

— D-apăi din curtea mea ies cam de trei ori pe an câte 
şaptesprezece ruble. Uf, ferească Dumnezeu de aşa viaţă, 
nici nu mai ştii cum s-o scoţi la capăt. 

— Aş putea să intru în casă? întrebă Nehliudov, pornind 
înainte prin curte de pe locul curăţat pe straturile de 
bălegar încă neatinse de furcă, galbene ca şofranul şi cu 
miros pătrunzător. 

— Se poate, de ce nu, spuse bătrânul şi cu paşi iuți, 
strivind cu picioarele desculţe bălegarul care-i mustea 
printre degete, trecu repede înaintea lui Nehliudov, ca să-i 
deschidă uşa. 

Femeile îşi potriviră basmalele pe cap, privindu-l cu 
spaimă şi curiozitate pe boierul dichisit, cu bumbi de aur la 
mâneci, care intra în casa lor. 

Din casă o zbughiră în curte două fetiţe numai în 
cămăşuţe. Nehliudov îşi scoase pălăria şi intră în tindă, 
aplecându-se în pragul uşii. În odaia murdară şi strimtă, cu 


miros de mâncare înăcrită, se aflau două războaie. Lângă 
cuptor stătea o bătrână cu mânecile suflecate pe braţele 
slabe, vânoase şi arse de soare. 

— lată, a venit boierul nostru la noi să ne vadă, spuse 
bătrânul. 

— Poftim înăuntru, poftim înăuntru, fii binevenit, boierule, 
spuse bătrâna cu blândeţe, trăgându-şi în jos mânecile 
suflecate. 

— Am vrut să văd cum trăiţi, spuse Nehliudov. 

— Trăim şi noi, după cum vezi. Casa stă gata să se năruie 
de pe o zi pe alta poate să cadă şi să mai omoare pe careva 
dintre noi. Bătrânul zice că-i bine ca o avem şi pe asta. Şi 
iacă aşa ne ducem traiul, spuse bătrâna dând cu vioiciune 
din cap. Uite, acuşi îi adun pe toţi la masă. Oamenii 
muncesc şi trebuie să mănânce. 

— Şi ce-o să mâncaţi azi? 

— Ce-o să prânzim? Mâncare bună. Felul întâi pâine cu 
cvas50, felul al doilea cvas cu pâine, răspunse bătrâna, 
dezvelindu-şi dinţii pe jumătate mâncaţi. 

— Spune, fără glumă, vreau să ştiu ce-o să mâncaţi astăzi? 

— Ce-o să mâncăm? întrebă bătrânul, râzând. Mâncarea 
noastră nu-i lucru mare. Arată-i, băbuţo. 

Bătrână clătină din cap. 

— Vrei să vezi mâncarea noastră ţărănească? Ce boier 
iscoditor eşti, toate alea vrei să le ştii. Ţi-am spus doar, 
pâine cu cvas, apoi o ciorbă - mi-au adus femeile niscai 
peştişori ieri şi am încropit o ciorbă - câţiva cartofi şi asta-i 
toată masa noastră. 

— Altceva nimic? 

— D-apăi ce alta? Oleacă de lapte, cine-o vrea, şi gata, făcu 
bătrâna, râzând şi uitându-se spre uşă. 

Uşa era deschisă şi tinda se umpluse de lume: băieţi, fete, 
femei cu prunci la sân, se uitau cu toţii la ciudatul boier, 
care voia să ştie ce mănâncă mujicul. Bătrâna era mândră, 
de bună seamă, că ştie cum trebuie să se poarte cu un 
boier. 


— Da, amărâtă, amărâtă viaţă, boierule. Ce să mai vorbim, 
spuse bătrânul. Unde vă băgaţi? strigă el la cei din uşă. 

— Ei, rămâneţi cu bine, spuse Nehliudov, simțindu-se, fără 
să-şi dea seamă de ce, stânjenit şi ruşinat. 

— Mulţumim cu plecăciune că ai venit să ne vezi, spuse 
bătrânul. 

Cei din tindă se înghesuiră unul într-altul, ca să-i facă loc 
să treacă. El ieşi în uliţă şi o porni la deal. În urma lui o 
zbughiră din tindă doi băieţi desculți. Unul mai măricel, 
îmbrăcat cu o cămaşă murda-ră, albă cândva, iar celălalt 
într-o cămaşă veche, rozalie, decolorată de soare. 
Nehliudov se întoarse să-i privească. 

— Acum unde te duci? întrebă băiatul cu cămaşa albă. 

— La Matriona Harina. O cunoşti? 

Băiatul cel mai mic în cămăşuţa roz pufni în râs, dar cel 
mare întrebă serios: 

— Care Matriona? Una bătrână? 

— Da, bătrână. 

— A-a, făcu el. Semeniha adică, aia care stă tocmai la 
capătul satului. Te ducem noi până acolo. Haide, Fedka, să-l 
ducem până la ea. 

— Dar caii noştri? 

— Las” că ne-aşteaptă ei. 

Fedka fiind de aceeaşi părere, o porniră toţi trei în sus, de- 
a lungul satului. 

V, 

Nehliudov se simţea mai în largul lui cu copiii decât cu 
oamenii vârstnici şi pe drum începu să discute cu ei. Băiatul 
cel mic cu cămaşă roz încetă să mai ridă şi vorbea acum tot 
atât de serios şi de cuminte ca şi cel mare. 

— Spuneţi-mi, cine-i cel mai sărac la voi în sat? întrebă 
Nehliudov. 

— Cine-i cel mai sărac? Mihailo e sărac, Semion Makarov e 
sărac şi Marfa-i tare săracă. 

— Dar Anisia? Aia-i şi mai săracă. N-are nici vacă măcar şi 
umblă cu cerşitul, zise micul Fedka. 


— N-are vacă, dar în schimb sunt numai trei, pe când la 
Marfa sunt cinci cu ea cu tot, răspunse băiatul cel mare. 

— Da, da” aia-i văduvă, o apără băieţelul în roz pe Anisia. 

— Zici că Anisia e văduvă, da' Marfa e ca şi văduvă, nu se 
lăsă băiatul cel mare. Nici ea n-are bărbat. 

— Dar unde e bărbatul ei? întrebă Nehliudov. 

— La puşcărie, hrăneşte păduchii, spuse băiatul cel mare, 
întrebuinţând expresia pe care obişnuiau s-o folosească cei 
mari. 

— Vara trecută a tăiat şi el în pădurea boierului doi 
mesteceni şi l-au băgat în temniţă, se grăbi să lămurească 
băieţelul în roz. De şase luni stă acolo, iar femeia umbla cu 
cerşitul. Are trei copii şi o bătrână, spunea el ca un om 
mare. 

— Unde locuieşte? întrebă Nehliudov. 

— Uite, chiar aici, în curtea asta, zise băiatul, arătându-i o 
casă la marginea cărăruii pe care mergea Nehliudov, în faţa 
căreia stătea un copilaş bălai, ţinându-se pe picioruşele 
strâmbe, îndoite de la genunchi. 

— Vaska, încotro, ştrengarule? strigă o femeie, ieşind în 
fugă din casă, cu o cămaşă atât de murdară pe ea, că părea 
presărată cu cenuşă. Speriată, se repezi, apucă plodul şi-l 
trase în casă, parcă temându-se că Nehliudov să nu-i facă 
vreun rău. 

Era nevasta ţăranului închis în temniţă pentru mestecenii 
din pădurea lui Nehliudov. 

— Ei, dar Matriona e săraca şi ea? întrebă Nehliudov, când 
se apropie de izbuşka ei. 

— Ce săracă, ea face negoţ cu băutură! răspunse cu 
hotărâre în glas băieţelul cel cu cămaşa roz. 

În faţă izbei, Nehliudov se despărţi de băieţi, intră în tindă 
apoi în casă. Căsuţa bătrânei Matriona era cam de vreo 
şase arşini, aşa că pe patul de lângă sobă n-ar fi putut să 
încapă un om mai voinic.,Pe patul ăsta, se gândi Nehliudov, 
a născut şi a zăcut bolnavă Katiuşa.” Mai toată casa era 
ocupată de un război, pe care bătrâna împreună cu 


nepoată-sa cea mai mare tocmai puneau urzeala în clipa în 
care Nehliudov intra, izbindu-se cu capul de tocul uşii. Alţi 
doi nepoţei intrară într-un suflet în urma lui Nehliudov şi se 
opriră în spatele lui la uşă, ţinându-se cu mâinile de uscior. 

— Pe cine cauţi? întrebă supărată bătrâna, mânioasă că nu 
izbutea să aşeze războiul. Pe deasupra, vânzând băutură pe 
ascuns, femeia se temea de oameni necunoscuţi. 

— Eu sunt moşierul. Aş vrea să stau de vorbă cu 
dumneata. Bătrâna tăcu, se uită lung la el, apoi se schimbă 
dintr-o dată la faţă. 

— Vai, drăguţule, dumneata eşti! Şi eu, proasta de mine, 
nici nu te-am cunoscut. Mă gândeam - o fi vreun drumeţ, 
spuse ea cu o bucurie prefăcută. Vai, drăguţul de el... 

— Aş vrea să vorbim între patru ochi, spuse Nehliudov, 
uitându-se la uşa deschisă, în pragul căreia stăteau copiii, 
iar în spatele lor o fe-meie slabă cu un copil mic în braţe, 
palid şi cu un zâmbet bolnăvicios, cu o scufiţă din petice pe 
cap. 

— Ce staţi şi căscaţi gura! Acuşi pun mâna pe cârjă! strigă 
bătrâna la cei din uşă. Închideţi uşa! Copiii o luară la goană, 
iar femeia cu pruncul în braţe închise uşa după ea. Şi eu 
care mă gândeam cine să fie, şi când colo e chiar stăpânul. 
Scumpul de el, frumosul de el! spuse bătrâna. A venit la 
mine aici, nu i-a fost silă, comoara mea! Stai aici, Luminăţia 
ta, uite, aici pe laviţă, spuse ea, ştergând laviţa cu şor-ţul. Şi 
eu mă gândeam cine dracu' să fie ăsta care a venit şi când 
colo era chiar Luminăţia ta, chiar boierul nostru cel bun, 
părintele şi binefăcătorul nostru. lartă pe proasta de mine: 
am început să nu mai văd aşa bine. 

Nehliudov se aşeză, iar bătrâna stătu în picioare în faţa lui, 
cu obrazul rezemat în palma dreaptă, sprijinindu-şi cotul 
slab cu mâna stângă şi spunându-i: 

— Ai îmbătrânit, Luminăţia ta. Erai ca o floare, şi acum... 
Grijile, se vede. 

— Am venit să te întreb ceva: o mai ţii minte pe Katiuşa 
Maslova? 


— Pe Katerina? Păi cum să n-o ţin minte, că doar îmi e 
nepoată... Cum să n-o ţin minte; câte lacrimi, câte lacrimi n- 
am vărsat pentru ea, că doar am ştiut toată povestea ei, 
maică. Ce vrei, fiecare om cu păcatele lui. Altfel nu se poate. 
Tinereţea-i tinereţe. Azi ceai, mâine cafea, pân” şi-a băgat 
necuratu' coada şi gata. Ce să-i faci?! Da' parcă ai lăsat-o 
aşa, parcă n-ai răsplătit-o? 

O sută de ruble i-ai dat. Dar ea ce-a făcut? N-a vrut să m- 
asculte, n-a vrut să-şi bage minţile în cap, ar fi putut să 
trăiască bine. Cu toate că mi-e nepoată, ţi-o spun deschis, e 
o destrăbălată. I-am făcut după aia un rost într-o casă 
foarte bună, dar n-a vrut să se supună, şi-a batjocorit 
stăpânul. Parcă putem noi să-i batjocorim şi să-i înjurăm pe 
boieri? Sigur c-au dat-o afară. După aia putea să stea 
liniştită la şeful ocolului silvic, dar nici acolo nu i-a plăcut. 

— Vreau să te întreb de copil. A născut la dumneata, nu-i 
aşa? Unde-i copilul? 

— Cu copilul, maică dragă, am chibzuit eu bine atunci. Ea 
a fost tare bolnavă, nici nu credeam să scape, iar eu i-am 
botezat băiatul, după rânduială, şi l-am dat la un orfelinat. 
La ce să mai chinui un prunc nevinovat, când mă-sa e pe 
moarte? Altele îşi lasă copiii la voia întâmplării, nu-i mai 
hrănesc şi ei îşi dau sufletul, mititeii; m-am gândit că aşa nu 
se face, mai bine mă ostenesc şi-l duc la orfelinat. Bani am 
avut şi a fost dus. 

— Ai păstrat numărul cu care a fost înregistrat, nu? 

— Număr i-au dat ei, numai că copilul a murit chiar atunci. 
Ea mi-a spus că a murit chiar când a ajuns acolo. 

— Cine ea? 

— Femeia aceea, care locuia la Skorodnoie şi care se 
îndeletnicea cu de-astea. Malania o chemă, a murit şi ea. 
Deşteaptă femeie a fost, făcea treabă bună, nu glumă! 1 se 
aducea câte un copil, îl lua la ea în casă şi-l hrănea, frate 
dragă, până când venea sorocul să-l ducă. Cum aduna trei- 
patru copii, îi ducea pe toţi deodată. Avea tot ce-i trebuie 
pentru treaba asta: un leagăn mare, cât un pat aproape, că 


puteai să culci câte doi-trei în el. Îi făcuse şi un mâner. Îi 
culca acolo, unul cu capul într-o parte, celălalt cu capul în 
partea cealaltă, ca să nu se izbească între ei, şi-i ducea câte 
trei-patru deodată. Le punea biberonul în gură şi ei, 
sărăcuţii, tăceau chitic. 

— Ei, şi pe urmă cum a fost? 

— Aşa l-a dus şi pe copilul Katerinei. L-a ţinut întâi vreo 
două săptămâni la ea. Acolo încă începuse mititelul să 
tânjească. 

— Era un copil frumos? întrebă Nehliudov. 

— Ce copil, mai frumos copil nici nu se poate visa. Semăna 
ca două picături de apă cu Luminăţia ta, adăugă bătrâna, 
făcându-i cu ochiul. 

— Şi de ce s-a îmbolnăvit? Poate nu l-au hrănit cum 
trebuie?! 

— Păi, ce hrană a avut el? Numai aşa, de ochii lumii, că la 
un copil străin, ce vrei. Numai cât să-l ducă acolo viu. Ne-a 
spus că, îndată ce a ajuns la Moscova, s-a şi stins, mititelul. 
Ne-a adus şi un certificat, cum scrie la carte. Deşteaptă 
femeie era. 

Atâta izbuti să afle Nehliudov despre copilul lui. 

VI. 

Izbindu-se din nou de pragurile uşilor, Nehliudov trecu din 
odaie în tindă, din tindă în curte şi ieşi în uliţă, unde îl 
aşteptau băiatul în alb şi cel în roz. Se mai alăturară câţiva 
copii la grupul lor. În uliţă mai erau şi câteva femei cu 
prunci la sân - printre ele şi femeia aceea slabă cu pruncul 
palid în braţe, care purta pe cap o scufiţă făcută din petice. 
Pe feţişoara lui zbârcită ca de bătrân stăruia mereu acelaşi 
zâmbet ciudat, iar degeţelele lui strâmbe se mişcau 
neîncetat. Nehliudov îşi dădu seama că zâmbetul acesta era 
al suferinţei. Întrebă cine este femeia. 

— E chiar Anisia, de care ţi-am vorbit, spuse băiatul mai 
măricel. 

Nehliudov se întoarse către Anisia şi o întrebă: 

— Cum o duci? Din ce trăieşti? 


— Cum o duc? Cu cerşitul, răspunse Anisia şi izbucni în 
plâns. 

Copilaşul cu faţă de bătrân zâmbi cu tot obrazul, îndoindu- 
şi picioruşele subţiri ca nişte viermi. 

Nehliudov scoase din buzunar portofelul şi-i întinse femeii 
zece ruble. Dar nu apuca să facă doi paşi că se apropie o 
altă femeie cu un copil în braţe, apoi o bătrână, apoi încă 
una tânără. Toate îi vorbeau despre sărăcia lor şi-l rugau să 
le ajute. Nehliudov împărţi cele şaizeci de ruble pe care le 
avea asupra lui şi, copleşit de tristeţe, se înapoie acasă, 
adică la locuinţa administratorului. Acesta îl întâmpină, 
zâmbind, pe Nehliudov şi-l anunţă că ţăranii se vor aduna în 
seara aceea la conac. Nehliudov îi mulţumi şi, fără să intre 
în casă, se duse să se plimbe prin livadă, de-a lungul 
cărăruilor năpădite de buruieni şi presărate cu petale albe 
de flori de măr, gândindu-se la tot ceea ce văzuse în sat. 

La început era linişte, după un timp oarecare însă 
Nehliudov auzi răzbătând dinspre locuinţa 
administratorului două glasuri mânioase de femeie, care se 
întrerupeau unul pe altul, şi numai din când în când glasul 
calm al administratorului celui zâmbăreţ. Nehliudov ascultă 
mai cu luare-aminte. 

— Nu mai am putere! Şi crucea de la gât vrei să mi-o iei? 
spunea un glas mânios de femeie. 

— Abia a intrat o clipă, spunea celălalt glas de femeie, dă- 
mi-o înapoi, îţi spun. Chinui de pomană şi vita, şi-mi laşi 
copiii fără lapte. 

— Atunci plăteşte sau munceşte pentru banii ăştia, se auzi 
glasul liniştit al administratorului. 

Nehliudov ieşi din livadă şi se apropie de uşa casei, lângă 
care stăteau două femei cu părul ciufulit. Una dintre ele era 
însărcinată, aproape să nască. Pe treptele de la intrare 
stătea administratorul cu mâinile în buzunarele halatului 
său de doc. Văzându-l pe boier, femeile tăcură din gură şi 
începură să-şi potrivească basmalele pe cap, iar 


administratorul îşi scoase mâinile din buzunar şi începu să 
zâmbească. 

După spusele administratorului, ţăranii îşi lăsau dinadins 
vitele, viţeii şi chiar vacile, să intre pe păşunea boierească. 
Astăzi două vaci, aparţinând acestor femei, fuseseră prinse 
pe izlaz şi mânate la curtea boierească. Administratorul le 
cerea femeilor câte treizeci de copeici de vaca ori câte două 
zile de lucru. Femeile însă susțineau, în primul rând, că 
vacile abia dac-au intrat pe izlazul boieresc, iar în al doilea 
rând, că nu au bani şi, chiar dacă ar urma să muncească ele 
pentru banii ăştia mai târziu, cereau să li se dea înapoi 
vacile, care stăteau de dimineaţă nemâncate şi mugeau 
jalnic în ţarcul conacului. 

— De câte ori v-am rugat omeneşte, spuse zâmbind 
administratorul şi se uită la Nehliudov, cerând parcă 
încuviințarea lui. Când mânaţi vitele acasă la amiază, să 
aveţi grijă de ele. 

— Numai cât am tras o fugă până la copil, şi ele au şi 
zbughit-o. 

— Când eşti cu vitele la păşune, nu mai fugi de lângă ele. 

— Da” pe copil cine să-l hrănească? Vii tu să-i dai ţâţă? 

— Înţeleg să fi făcut vreo pagubă, dar aşa, abia de-a 
apucat să intre pe izlaz, spuse cealaltă. 

— Ne-au stricat toate fânețele, spuse administratorul către 
Nehliudov. Dacă nu le ţin din scurt, rămânem fără fân. 

— Vorbeşti cu păcat, striga femeia cea însărcinată. Pe ale 
mele le-ai prins pentru întâia oară! 

— O dată ce le-am prins, plăteşte ori munceşte pentru 
banii cuveniţi. 

— Bine, bine, ţi-oi munci, da' fă bine şi dă drumul vacii, n-o 
mai chinui de pomană, că-i flămândă, striga mânioasă 
femeia. Şi aşa muncesc zi şi noapte. Soacra mi-i bolnavă. 
Bărbatu-meu bea, şi tot greul îi pe capul meu, abia de mă 
mai ţin puterile. Sta-ţi-ar în gât munca mea! 

Nehliudov îl rugă pe administrator să dea drumul vacilor, 
iar el se duse mai departe în livadă să se gândească la ale 


lui. De fapt, nu mai avea nevoie să se gândească - totul era 
acum atât de limpede pentru el, încât se mira grozav cum 
nu-şi dădeau seama oamenii şi cum i-a trebuit şi lui atâta 
timp să vadă ceea ce era atât de evident. 

„Poporul merge spre pieire şi s-a obişnuit cu starea asta: 
mortalitate mare printre copii, femeile surmenate de 
muncă, hrană insuficientă, mai ales pentru bătrâni. Şi aşa, 
încet-încet, oamenii au ajuns în starea în care nu mai văd 
grozăvia situaţiei lor şi nu se plâng de ea. De aceea şi noi 
considerăm ca o asemenea situaţie e fireasca şi că aşa şi 
trebuie să fie.” Acum îi era limpede ca lumina zilei că 
principala cauză a mizeriei poporului, lucru pe care ţăranii 
îl ştiu şi de care s-au plâns întotdeauna, este că pământul, 
singurul care-i poate hrăni, le-a fost luat de moşieri. Tot atât 
de evident era că bătrânii şi copii mureau pentru că nu 
aveau lapte şi nu aveau lapte pentru că nu a-veau pământ 
unde să pască vitele, pământ care să le dea grâne şi fân. 
Era cât se poate de limpede că toată mizeria poporului, sau 
cel puţin cauza principală a mizeriei lui, consta în faptul că 
pământul care-l hrănea nu era în mâinile lui, ci în mâinile 
unor oameni care, folosindu-se de dreptul lor de 
proprietate asupra pământului, trăiau din munca poporului. 
lar pământul, atât de necesar oamenilor, încât mureau dacă 
erau lipsiţi de el, îl lucra tot poporul, poporul acesta adus la 
sapă de lemn, pentru că grânele rodite de pământ să se 
vândă peste graniţă, iar moşierii să-şi poată cumpăra 
pălării, bastoane, trăsuri, statuete de bronz ete. Lucrul 
acesta era tot atât de limpede acum pentru Nehliudov ca şi, 
de pildă, faptul că nişte cai, ţinuţi într-un ceair unde au 
mâncat şi ultimul firicel de iarbă, au să slăbească şi au să 
moară de foame, dacă nu sunt lăsaţi pe o întindere mai 
mare de pământ, pe care să-şi găsească hrana... Era un 
lucru îngrozitor care nu mai trebuia să dăinuiască. Trebuia 
găsit un mijloc pentru ca asemenea lucruri să nu se mai 
întâmple, sau, cel puţin, pentru ca el, Nehliudov, să nu mai 
ia parte la ele. „Şi am să găsesc neapărat acest mijloc, se 


gândea el, umblând încolo şi încoace pe o alee de 
mesteceni. În cercurile ştiinţifice, în instituţiile de stat şi în 
ziare vorbim despre cauzele mizeriei poporului şi despre 
mijloacele de a o înlătura; numai despre un singur mijloc nu 
vorbim, care ar putea într-adevăr să îmbunătăţească starea 
poporului, şi anume: a-i da înapoi pământul de care are 
atâta nevoie. Îşi aduse deodată aminte de principiile 
fundamentale ale lui Henry George şi de cât de mult îl 
pasionaseră pe vremuri, şi-l cuprinse mirarea cum de a 
putut să le uite. „Pământul nu poate fi proprietatea privată 
a cuiva: nu poate fi vândut, nici cumpărat, cum nu poate fi 
apa, aerul sau razele de soare. Toţi oamenii au aceleaşi 
drepturi asupra pământului şi asupra tuturor foloaselor pe 
care le dă.” Acum înţelegea el de ce îi era ruşine să-şi aducă 
aminte de contractul încheiat la Kuzminskoie. Se amăgise 
pe el însuşi. Ştiind că nici un om nu are dreptul să 
stăpânească pământul, îşi făcuse totuşi lui personal această 
favoare şi le dăruise ţăranilor o parte din ceea ce stăpânea, 
ştiind în fundul sufletului său că nu avea nici un drept 
asupra acestui avut. Dar aici nu va mai repeta acest lucru şi 
va schimba şi ceea ce a făcut la Kuzminskoie. Îşi alcătui în 
minte un plan de a da pământul ţăranilor în schimbul unui 
venit anual, iar acest venit să-l socotească proprietatea 
ţăranilor, din care să-şi plătească birurile şi să-şi 
împlinească nevoile lor obşteşti. Acesta nu era încă un 
single-tax51 , dar era forma cea mai apropiată care se 
putea găsi în împrejurările de faţă. Principalul era că el nu 
se mai folosea de dreptul de proprietate asupra pământului. 

Când se întoarse în casă, administratorul, zâmbind mai 
vesel ca oricând, îl pofti la masă, exprimându-şi temerea că 
mâncarea pregătită de nevastă-sa, cu ajutorul ţărăncuţei cu 
cercei, să nu se fi trecut cu fiertul şi coptul şi să-şi fi pierdut 
din savoare. 

Masă era pusă. Pe o faţă de pânză groasă, peste care era 
aşternut un ştergar brodat ce ţinea locul şerveţelelor 
elegante, fumega într-un castron de vieux-saxe52 , cu o 


toartă ştirbită, o supă de cartofi, pregătită din cocoşul acela 
pe care-l întâlnise în drum şi care-şi întindea pe rând 
picioarele negre, dar care acum era tăiat şi împărţit în 
bucăţi, acoperite pe alocuri cu tuleie. După supă se servi o 
friptură din acelaşi cocoş cu tuleie, apoi colţunaşi cu brânză 
de vaci, cu mult unt şi zahăr. Cu toate că mâncarea nu era 
deloc gustoasă, Nehliudov mâncă, fără să-şi dea seama ce 
înghite: capul îi era plin de gândurile care izbutiseră să-i 
risipească tristeţea cu care venise din sat. 

Nevasta administratorului îşi scotea mereu capul pe uşă, 
în timp ce ţărăncuţa speriată servea masa, iar 
administratorul, mândru de arta culinară a soţiei sale, 
zâmbea, din ce în ce mai fericit. 

După masă, Nehliudov îl convinse cu mare greutate pe 
administrator să se aşeze lângă el şi să-l asculte - simţea 
nevoia în primul rând să-şi verifice părerea, şi în al doilea 
rând să împărtăşească altcuiva gândul care îl preocupa 
atât. Îi explică proiectul său de a da pământul ţăranilor, 
cerându-i să-şi spună şi el părerea. Administratorul 
zâmbea, lăsând să se înţeleagă că el însuşi se gândise de 
mult la aşa ceva şi era bucuros să audă acelaşi lucru acum 
din gura lui Nehliudov. În realitate însă, nu înţelegea nimic 
din ceea ce i se spunea, nu atât pentru că Nehliudov nu s-ar 
fi exprimat destul de clar, cât pentru că din vorbele lui 
reieşea că ar vrea să se lipsească de profiturile lui 
personale în folosul altora. În mintea administratorului însă 
era atât de înrădăcinată credinţa că fiecare om se îngrijeşte 
numai şi numai de profiturile proprii, în dauna altora, încât 
îşi zicea ca desigur îi scapă ceva din explicaţiile lui 
Nehliudov, când spune că tot venitul pământului va trebui 
să intre în fondul obştesc al ţăranilor. 

— Am înţeles. Vasăzică veţi primi dobândă de la acest 
capital? zise el, luminându-se la faţă. 

— Da' de unde. Dumneata nu înţelegi că pământul nu 
poate fi stăpânit de persoane particulare? 

— Asta-i adevărat! 


— Şi, de aceea, tot ce produce pământul aparţine tuturor. 

— Cu alte cuvinte, n-o să mai aveţi nici un fel de venit? 
întrebă administratorul, încetând de a mai zâmbi. 

— Da, renunţ la el. 

Administratorul oftă din greu, apoi începu să zâmbească 
din nou. De data aceasta înţelesese. Înţelesese că 
Nehliudov nu este în toate minţile şi începu îndată să caute 
în proiectul lui Nehliudov, care renunţa la pământ, o cale de 
a trage un folos personal. Căuta cu orice preţ să 
interpreteze proiectul în aşa fel, încât să se aleagă el cu 
vreun câştig. 

Când înţelese însă că nici asta nu era cu putinţă, se întristă 
şi încetă de a se mai interesa de proiect; continuă să 
zâmbească numai pentru a-i face plăcere stăpânului. 
Văzând că administratorul nu-l înţelege, Nehliudov renunţă 
să mai discute cu el; se aşeză la masa scrijelită cu cuțitul şi 
pătată cu cerneală şi începu să-şi aştearnă proiectul pe 
hârtie. 

Soarele coborâse după teii abia înfrunziţi şi ţânţarii intrau 
în roiuri în odaie şi-l pişcau pe Nehliudov. Tocmai îşi 
isprăvise de scris proiectul, când auzi mugetul cirezii de 
vite, scârţâitul portiţelor ce se deschideau în ogrăzile din 
sat şi glasurile mujicilor care începuseră să se adune după 
porunca lui. Nehliudov îi spuse administratorului să nu-i 
cheme pe mujici în birou, fiindcă avea de gând să se ducă el 
acolo unde se adună ei. Apoi îşi bău la repezeală paharul de 
ceai care i se adusese şi porni spre sat. 

VII. 

Curtea primarului răsuna de glasurile mulţimii. De cum se 
apropie Nehliudov, ţăranii tăcură şi se descoperiră unul 
după altul, întocmai ca la Kuzminskoie. Ţăranii de aici 
arătau mult mai şterşi decât cei de acolo. Fetele şi femeile 
purtau în urechi cercei din păr de veveriţă, iar bărbaţii erau 
aproape toţi în opinci şi în cămăşi şi suma-ne ţesute în casă. 
Unii erau desculți şi numai în cămaşă, aşa cum veniseră de 
la muncă. 


Nehliudov îşi luă inima în dinţi şi îşi începu cuvântarea 
spunându-le ţăranilor că are de gând să le dea lor pământul 
pentru totdeauna. Mujicii tăceau şi pe feţele lor nu se vedea 
nici o schimbare. 

— Deoarece eu socotesc, spunea Nehliudov, roşind, că cel 
care nu lucrează pământul nu are dreptul să-l stăpâneasca 
şi că fiecare om are acelaşi drept de a se folosi de pământ. 

— Adevărat, aşa e, se auziră glasurile mujicilor. Nehliudov 
le spuse mai departe că venitul pe care-l aduce pământul se 
cuvine a fi împărţit între toţi şi de aceea el le propune să ia 
ei pământul şi să plătească pentru el cât vor găsi ei de 
cuviinţă, bani care vor intra în fondul obştesc şi de care se 
vor folosi tot ei. Se auziră în continuare vorbe de aprobare, 
dar feţele grave ale ţăranilor se făceau tot mai grave, iar 
ochii care înainte îl priveau pe boier drept în faţă se lăsară 
în jos, nevrând parca să-l ruşineze pentru faptul că 
şmecheria lui a fost pricepută de toţi şi că nu va izbuti să 
păcălească pe niciunul dintre ei. 

Nehliudov vorbea destul de limpede şi ţăranii erau oameni 
cu mintea ageră, totuşi nu-l înțelegeau pe Nehliudov şi nu 
puteau să-l înţeleagă din aceeaşi pricină din care nu-l 
înţelesese multă vreme nici administratorul. Şi ei erau 
convinşi că fiecare om se îngrijeşte numai de propriul său 
folos. lar din experienţa câtorva generaţii ştiau că moşierul 
îşi urmăreşte întotdeauna interesele în dauna ţăranilor. Şi 
de aceea, dacă moşierul îi cheamă şi le propune ceva nou, 
asta nu poate fi decât ca să-i înşele cu şi mai mare vicleşug. 

— Ei, atunci spuneţi cu cât vreţi să plătiţi pământul? 
întrebă Nehliudov. 

— Ce să spunem? N-avem ce să spunem. Pământul e al 
boierului, boierul trebuie să hotărască, răspunseră câteva 
glasuri din mulţime. 

— Nu-i deloc aşa, pentru că tot voi o să vă folosiţi de aceşti 
bani pentru nevoile voastre, ale obştii. 

— Noi nu ştim să spunem. Obştea-i una şi asta-i alta. 


— Trebuie să înţelegeţi, spuse zâmbind administratorul în 
dorinţa de a lămuri lucrurile, că prinţul vă dă pământul pe 
bani, iar banii vi-i dă tot vouă pentru fondul obştii. 

— Noi înţelegem foarte bine, zise un ţăran ştirb şi posac, 
fără să-şi ridice ochii. Cum ar fi la bancă, numai că noi 
trebuie să plătim la soroc. Noi nu vrem treaba asta, pentru 
ca şi aşa ne e destul de greu şi asta ar însemna să ne ducem 
cu totul de râpă. 

— N-are rost treaba asta. Mai bine să rămână că înainte, 
se auziră glasuri nemulţumite, mânioase chiar. 

Cu şi mai multă îndârjire se împotriviră când Nehliudov le 
spuse că va întocmi un contract în lege, pe care îl vor iscăli 
şi el, şi ei. 

— De ce să iscălim? Aşa cum am muncit până acum, o să 
muncim şi de acum înainte. Ce-s toate astea? Noi suntem 
oameni fără carte. 

— Nu putem să primim, pentru că nu suntem deprinşi cu 
aşa ceva. Mai bine să rămână cum a fost până acum. Numai 
cu sămânţa dacă s-ar putea să schimbăm învoiala, se auziră 
câteva glasuri. 

Până acum învoiala prevedea că la pământul luat în 
arenda, pentru care ţăranul plătea boierului cu jumătate 
din recolta, sămânţa trebuie s-o dea ţăranul, iar ei cereau 
ca sămânţa s-o dea boierul. 

— Aşadar, nu vreţi să primiţi pământul? îl întrebă 
Nehliudov pe un ţăran în puterea vârstei, cu o faţă lucioasă, 
desculţ, îmbrăcat într-un suman zdrenţuit şi care îşi ţinea 
căciula ponosită în mâna stângă îndoită din cot, aşa cum îşi 
ţin soldaţii şepcile când şi le scot la comandă. 

— Aşa-i, să trăiţi, răspunse ţăranul, care pesemne nu 
scăpase încă de sub puterea hipnotică a milităriei. 

— Vasăzică, aveţi destul pământ? spuse Nehliudov, 

— Ba deloc, răspunse fostul soldat cu un zâmbet de 
comandă, ţinându-şi cu grijă căciula ponosită, gata parcă s- 
o ofere oricui ar fi vrut s-o ia. 


— Totuşi, gândiţi-vă bine la ceea ce v-am spus, zise cu 
mirare Nehliudov şi le repetă propunerea sa. 

— N-avem la ce să ne gândim; rămâne aşa cum am spus, 
răspunse mânios ţăranul cel bătrân, ştirb şi posac. 

— Mai stau şi mâine aici, aşa că, dacă vă răzgândiţi, 
trimiteţi să mă înştiinţeze. 

Mujicii nu răspunseră nimic. 

— Dacă-mi îngăduiţi, o să vă spun, prinţe, zise 
administratorul, după ce se întoarseră acasă, că n-o să 
puteţi să vă înţelegeţi cu ei; sunt oameni încăpăţânaţi. Când 
se adună toţi la un loc, nu e chip să lupţi cu îndărătnicia lor. 
Astă pentru că se tem de toate. Şi totuşi, printre mujicii 
ăştia, cel cărunt, sau cel oacheş, de pildă, care n-au vrut să 
se învoiască, sunt mujici deştepţi. Când vin la birou, îi 
poftesc uneori să stea jos şi să bea un ceai, zise, zâmbind, 
administratorul, şi, când încep să vorbesc cu ei, îmi dau 
seamă că-s deştepţi foc, minte de ministru, nu altceva, aşa ţi 
le judeca şi ţi le chibzuiesc pe toate. La adunare însă parcă- 
s alţi oameni; când le intră ceva în cap, nu e chip să le mai 
scoţi... 

— Nu s-ar putea să-i chemăm aici pe câţiva dintre ei, pe 
cei mai deştepţi? întrebă Nehliudov. Aş sta şi le-aş explica 
mai pe îndelete. 

— Asta se poate, spuse administratorul, zâmbind. 

— Atunci, foarte bine, te rog să-i chemi mâine. 

— Se poate, am să-i adun mâine aici, răspunse 
administratorul, zâmbind şi mai vesel. 

— Ia te uită, ce isteţ! zise un mujic negricios, cu barba 
zbârlită, nepieptănată de cine ştie când, legănându-se pe o 
iapă bine hrănită, către un alt mujic, slab, bătrân, îmbrăcat 
cu un caftan zdrenţuit, care călărea alături de el, zâăngănind 
din opritoarele de fier ale calului. 

Se duceau să-şi pască noaptea caii pe drumul cel mare şi, 
în taină, în pădurea boierească. 

— Cică vă dau pământul pe degeaba, numai să iscăliţi. Pe 
câţi dintre ai noştri nu i-au tras ei aşa pe sfoară! Nu, frate, 


nu-ţi merge, astăzi nici noi nu mai suntem aşa de proşti, 
adăugă el şi începu să strige mânzul care rămăsese în 
urmă. Mânzule, mânzule! strigă el, oprind calul şi uitându- 
se înapoi. Mânzul însă o luase razna peste luncă. 

— Ia te uită, afurisitul, s-a învăţat în lunca boierească, 
spuse mujicul cel negricios, cu barba zbărlită, auzind 
foşnetul măcrişului sub copitele mânzului care alerga şi 
necheza pe pajiştea plină de rouă şi mirosind a baltă. 

— Mare a mai crescut iarba în luncă, ar trebui să trimitem 
muierile într-o zi de sărbătoare să plivească buruienile pe 
luncile luate cu arendă, că altfel se duc dracului coasele, 
spuse mujicul cel slab, îmbrăcat în caftanul zdrenţuit. 

— Iscăleşte, cică, urmă mujicul cel zbârlit, tot cu gândul la 
spusele boierului. Atâta îţi trebuie să iscăleşti, că pe urmă 
te-nghite el de viu. 

— D-apăi, răspunse bătrânul. 

Cu această se curmă vorba lor şi nu se mai auzi decât 
tropotul copitelor pe drumul pietros. 

VIII. 

Când se întoarse în casă, Nehliudov găsi în birou patul 
pregătit - o saltea de puf, două perne şi o plapumă de 
mătase roşie-bordo, frumos tighelită şi groasă de nu se 
îndoia, pesemne din zestrea nevestei administratorului. 
Această îi oferi lui Nehliudov să mănânce ceea ce mai 
rămăsese de la prânz, dar, cum el refuză, administratorul îşi 
mai ceru o dată iertare pentru mâncarea şi găzduirea 
modeste şi plecă, lăsându-l singur. 

Refuzul ţăranilor nu-l tulbură deloc pe Nehliudov. Deşi la 
Kuzminskoie propunerea lui fusese primită şi oamenii chiar 
îi mulţumiseră, pe când aici îi arătaseră neîncredere şi 
chiar duşmănie, el se simţea liniştit şi mulţumit. În birou nu 
era prea curat şi aerul era înăbuşitor. Nehliudov ieşi în 
curte cu gândul să meargă în grădină, dar îşi aminti 
deodată de noaptea aceea de odinioară cu fereastra 
luminată de la odaia servitorilor, cu intrarea din dos şi simţi 
că i-ar fi neplăcut să treacă prin acele locuri pângărite de 


amintiri pline de păcate. Se aşeză din nou pe trepte şi, 
respirând adânc aerul cald şi aromit de frunza crudă de 
mesteacăn, privi multă vreme grădina întunecată, ascultând 
moara, privighetorile şi încă o pasăre neştiută care ciripea 
într-o tufă de lângă cerdac. La fereastra administratorului 
se stinse lumina; dinspre răsărit, de după şopron, se ridica 
luna; scăpărări de fulgere tot mai dese luminau casa 
dărăpănata şi grădina înflorită şi năpădită de verdeață; 
apoi, în depărtare, se auzi tunetul, şi o treime din cer fu 
acoperită de un nor negru. Privighetorile şi păsările tăcură. 
Prin vuietul apei de la moară se auzea gâgâitul unor gâşte, 
iar apoi din sat şi în curtea administratorului răsunară 
trâmbiţele cocoşilor, care în nopţile calde din preajma 
furtunilor cântă cu mult înaintea zorilor. O zicătoare spune 
că e semn de noapte veselă când cântă cocoşii mai 
devreme. Pentru Nehliudov această noapte era mai mult 
decât veselă, era o noapte fericită, plină de bucurie. În 
mintea lui se trezi amintirea acelei veri fericite, pe care o 
petrecuse aici, când era foarte tânăr şi cu sufletul curat, şi 
se simţi şi acum aşa cum fusese atunci, ba mai mult chiar, 
ca în clipele cele mai bune ale vieţii sale. Nu numai că-şi 
amintea de acele vremuri, dar se simţea ca atunci, ca la 
vârsta de paisprezece ani, când se ruga lui Dumnezeu să-i 
arate adevărul sau când, copil fiind, plângea pe genunchii 
mamei sale pentru că trebuia să se despartă de ea şi-i 
făgăduia să fie întotdeauna bun şi să n-o supere niciodată; 
se simţea aşa cum fusese atunci când el şi Nikolenka 
Irteniev se legaseră să se ajute întotdeauna unul pe altul, să 
duca o viaţă cinstită şi să încerce să-i facă pe toţi oamenii 
fericiţi. 

Îşi aduse aminte cum îl încercase ispita la Kuzminskoie, 
cum îi păruse rău de casă, de pădure, de gospodărie şi de 
pământ. Îşi puse şi acum întrebarea dacă îi pare rău sau nu. 
Şi i se păru ciudat gândul că ar putea să-i pară rău. Îşi 
aminti de tot ce văzuse în cursul zilei, de femeia cea cu 
copii, al cărei bărbat fusese aruncat în temniţă pentru că 


tăiase nişte copaci în pădurea boierească, îşi aminti de 
oribila Matriona, care socotea, sau cel puţin spunea, că 
femeile de seama lor trebuie să se supună, să primescă să 
fie ibovnice ale boierilor; îşi aminti de spusele ei despre 
copii, de trimiterea acestor copii la orfelinat şi de pruncul 
nenorocit, cu faţă zbârcită de bătrân, care zâmbea mereu, 
deşi era gata să moară de inaniţie; îşi aminti de femeia 
aceea slabă, însărcinată, care trebuia să muncească pentru 
boier din pricină că, istovită de oboseală, nu-şi păzise destul 
de bine vaca flămândă şi această scăpase în lunca 
boierească. Îşi aduse aminte şi de închisoare, de capetele 
rase ale puşcăriaşilor, de celule, de mirosul dezgustător de 
acolo, de lanţurile de la picioarele deţinuţilor şi, pe lângă 
asta, de luxul nemăsurat al vieţii sale de boier, de viaţa 
celorlalţi boieri din capitală. 'Totul era acum pentru el cât se 
poate de limpede. 

Luna strălucitoare, aproape plină, se ridica deasupra 
şopronului, şi umbre negre se întinseră peste curte. Tabla 
de pe acoperişul casei gata să se năruie, sclipi în bătaia 
lunii. 

Privighetoarea, tăcută până atunci, începu să cânte iar, 
nevrând parca să lase să se piardă în zadar lumina această 
frumoasă. 

Nehliudov îşi aminti cum la Kuzminskoie cugetase asupra 
vieţii lui, căutând să înţeleagă ce şi cum trebuie să facă; şi 
cum se încurcase în hăţişul încâlcit al acestor probleme, 
una mai grea decât alta, neizbutind să le dea de capăt. Îşi 
puse şi acum aceleaşi întrebări şi se mi-ra el însuşi cât de 
simple i se păreau răspunsurile. Era simplu, pentru că 
acum nu se mai gândea la ceea ce se va întâmpla cu el - 
aproape că nici nu-l mai interesa lucrul acesta; nu se mai 
gândea decât la ceea ce trebuia să facă. Şi, ciudat lucru, cu 
cât îi venea mai greu să hotărască ce trebuie să facă pentru 
el personal, cu atât ştia mai bine ce trebuie să facă pentru 
alţii. Nu se mai îndoia acum că trebuie să dea pământul 
ţăranilor, că nu e bine să-l stăpânească mai departe. Nu se 


mai îndoia că nu trebuie s-o lase pe Katiuşa, ci trebuie s-o 
ajute şi să fie gata să facă orice, ca să-şi răscumpere vina 
faţă de ea. Nu se mai îndoia că trebuie să studieze, să 
cerceteze, să descurce şi să înţeleagă toate chestiunile de la 
tribunal în legătură cu judecata şi pedeapsa, pe care el 
simţea că le vede altfel decât le văd ceilalţi. Ce va ieşi din 
toate acestea, el nu ştia. Ştia însă sigur că trebuie neapărat 
să facă astfel. Şi această credinţă neclintită îl umplea de 
fericire. 

Norul cel negru cuprindea acum tot cerul; fulgerele 
luminau tot mai puternic grădina şi casa dărăpănată, cu 
scările putrezite; tunetul bubui chiar deasupra capului său. 
Toate păsările tăcură, în schimb începură a foşni frunzele şi 
vântul năvăli până la scara pe care şedea Nehliudov, 
fluturându-i părul. Căzu o picătură de ploaie, îi urmară 
altele, lovind foile de brusture şi acoperişul de tablă; 
văzduhul se lumină dintr-o dată, ca şi cum ar fi luat foc, apoi 
totul se linişti, pentru ca, în aceeaşi clipă, să se audă un 
trosnet grozav pe bolta tăriei, urmat de bubuituri prelungi. 
Nehliudov intră în casă. 

„Da, da, se gândea el, tot ce se întâmpla în viaţă, sensul 
acestei vieţi este de neînțeles pentru mine şi aşa va şi 
rămâne: de ce au existat mătuşile mele, de ce Nikolenka 
Irteniev a murit, iar eu trăiesc? De ce am cunoscut-o pe 
Katiuşa? De ce a fost toată nebunia mea de până acum? De 
ce a fost războiul trecut? Ce rost a avut toată viaţa mea 
desfrânată din urmă? Să înţeleg toate acestea, să înţeleg 
lucrarea Domnului nu e în puterea mea. Dar să împlinesc 
voia Lui, pe care o port în conştiinţă, aceasta este în 
puterea mea, o ştiu prea bine, şi, când o împlinesc, sunt pe 
deplin liniştit.” 

Între timp, începuse să toarne cu găleata; apa se scurgea 
de pe acoperiş şi cădea şiroind în butoaie; fulgerele 
luminau tot mai rar curtea şi casa. Nehliudov se întoarse în 
odaie, se dezbrăca şi se întinse în pat, cu o oarecare teamă 


de ploşniţe, bănuindu-le prezente după aspectul tapetului 
rupt şi murdar de pe pereți. 

„Da, să te simţi nu stăpân, ci servitor”, se gândea 
Nehliudov şi acest gând îl umplea de bucurie. 

Teama lui fusese îndreptăţită. Abia stinse lumina, că 
începu să simtă nenumărate pişcături. 

„Să dau pământul. Să plec în Siberia: purici, ploşniţe, 
murdărie! Ş-apoi? Fie! Dacă trebuie, am să le îndur pe 
toate.” Dar cu toată bună-voinţa lui, nu putu să le mai rabde 
şi se aşeză lângă fereastra deschisă, uitându-se la norul 
care se îndepărta şi la luna care se arătă iarăşi pe cer. 

IX. 

A doua zi, Nehliudov se sculă târziu, căci adormise abia 
către ziuă. 

La amiază, şapte mujici aleşi şi poftiţi de administrator 
veniră în livadă sub meri, unde acesta înjghebase o masă şi 
câteva bănci, aşezate pe pari bătuţi în pământ. Multă vreme 
trebuiră să-i roage pe ţărani să-şi pună căciulile şi să se 
aşeze pe bănci. Mai ales fostul soldat, încălţat acum în 
opinci şi cu obiele curate, se încăpăţâna să stea în picioare, 
ţeapăn ca la o înmormântare, cu căciula lui ponosită în 
mână. Numai când unul dintre ei, un ţăran bătrân, cu o 
înfăţişare venerabilă, cu o barbă albă inelată ca a lui Moise 
sculptat de Michelangelo, şi cu părul alb, des şi cârlionţat în 
jurul frunţii arse de soare, îşi puse căciula lui mare pe cap 
şi, încrucişându-şi poalele sumanului ţesut în casă, se aşeză 
pe bancă, ceilalţi se aşezară şi ei. 

După ce luară loc cu toţii, Nehliudov se aşeză în faţa lor, 
rezemându-se cu coatele de masă, peste hârtia cu ciorna 
proiectului, şi începu să explice rostul lui. 

De data aceasta, Nehliudov nu se mai simţea deloc 
stânjenit, fie pentru că erau ţărani mai puţini, fie pentru că 
nu se mai gândea la el însuşi, ci numai la proiectul său. Fără 
să vrea, vorbea mai ales către moşneagul cel spătos cu 
barba albă inelată, aşteptând de la el o încuviinţare sau 
împotrivire. Nehliudov se înşelase însă asupra lui. 


Moşneagul cel venerabil, deşi clătina încuviinţând din capul 
său frumos de patriarh sau îl scutura uneori, încruntându- 
se, când ceilalţi mârâiau nemulţumiţi, înţelegea foarte greu 
ceea ce spunea Nehliudov şi asta abia după ce-i repetau 
ceilalţi ţărani cele spuse de prinţ, mai pe limba lor. Mai 
curând îl înţelegea un moşneguţ, care şedea alături de 
bătrânul cu înfăţişarea de patriarh, un ţăran aproape spân, 
chior, îmbrăcat într-o podiovca de nanchin peticită şi nişte 
cizme scâlciate. Nehliudov află mai târziu că moşneguţul 
era sobar. Omul acesta îşi mişca cu repeziciune sprâncenele 
în sforţarea de a fi atent şi îndată repetă cu vorbele lui cele 
spuse de Nehliudov. Tot atât de uşor îl înţelegea şi un 
bătrân bine clădit, scund şi îndesat, cu barba albă şi cu 
ochii sticlind de inteligenţă, care, în timp ce vorbea 
Nehliudov, nu scăpa nici un prilej de a strecura câte o 
observaţie ironică sau glumeaţă, vrând să-şi arate 
isteţimea. Fostul soldat era destul de deştept şi el şi l-ar fi 
putut înţelege pe Nehliudov, dacă n-ar fi fost îndobitocit de 
militărie şi s-ar fi putut dezbăra de tipicul soldăţesc de a 
vorbi, care îl încurca vădit. Cu mai multă seriozitate decât 
toţi ceilalţi privea chestiunea un ţăran înalt, cu nasul lung şi 
cu o barbă mică, îmbrăcat curat cu haine ţesute în casă, 
încălţat cu opinci noi, şi care vorbea cu un glas gros. Omul 
acesta înţelegea tot şi vorbea numai când era nevoie. 
Ceilalţi doi bătrâni, cel ştirb, care fusese la adunare şi care 
respinsese cu hotărâre toate propunerile lui Nehliudov, şi 
un altul, şchiop, înalt, cu părul cărunt şi cu o faţă blajină, cu 
opinci în picioarele slabe, învelite cu obiele albe, tăceau 
aproape tot timpul, cu toate că ascultau cu multă atenţie. 

Mai înainte de toate, Nehliudov le vorbi despre vederile lui 
cu privire la proprietatea asupra pământului. 

— După părerea mea, zise el, pământul nu se poate nici 
vinde, nici cumpăra, pentru că, o dată ce poate fi vândut, 
cei care au bani îl pot cumpăra tot şi atunci vor lua de la cei 
ce nu au pământ câţi bani poftesc, în schimbul dreptului de 
a se folosi de acest pământ. Vor putea lua bani şi pentru 


dreptul de a umbla pe acel pământ, adăugă el, folosind 
argumentul lui Spencer. 

— Îţi leagă aripile şi apoi te trimite să zbori, spuse 
bătrânul cu barba albă şi cu ochi zâmbitori. 

— Aşa e, zise cu glas gros ţăranul cu nasul lung. 

— Întocmai, spuse fostul soldat. 

— E destul să smulgă muierea o mână de iarbă pentru 
vaca şi, daca o prinde, ţi-a şi băgat-o în temniţă, spuse 
ţăranul cel blajin şi şchiop. 

— La cinci verste de sat e pământ, dar nu-i chip să-l poţi 
lua în arendă. Au urcat preţul că nu te poţi apropia de el, 
adăugă ţăranul cel ştirb şi posomorât. Fac din noi ce vor, e 
mai rău ca pe vremea şerbiei. 

— Şi eu gândesc la fel cu voi, zise Nehliudov, socotesc că a 
stăpâni pământul este un păcat, şi de aceea vreau să vi-l 
dau vouă. 

— Da, ar fi un lucru bun, spuse bătrânul cu barba inelară 
ca a lui Moise, înțelegând pesemne că Nehliudov vrea să-l 
dea în arendă. 

— De aceea am venit: nu vreau să mai stăpânesc 
pământul, numai că trebuie să ne gândim bine cum să 
rânduim lucrurile. 

— Dă-l mujicilor şi pace bună, spuse ţăranul cel ştirb şi 
posomorât. 

Nehliudov se tulbură în prima clipă, simțind în aceste 
cuvinte îndoiala în privinţa intenţiilor lui. Îşi veni repede în 
fire şi se folosi de această observaţie, pentru a le expune 
ceea ce avea de gând să le spună. 

— Bucuros l-aş da, dar cui şi în ce fel? Căror mujici? De ce 
să-l dau obştii voastre şi nu celei din Deminskoie? (Satul 
vecin, care avea în stăpânire loturi foarte proaste.) 

Toţi tăceau şi doar fostul soldat spuse: 

— Întocmai. 

— Ei, vedeţi, spuse Nehliudov, v-aş ruga acum să-mi 
spuneţi ce-aţi face dacă ţarul ar spune că pământul trebuie 
luat de la moşieri şi împărţit ţăranilor? 


— Se aude despre aşa ceva? întrebă acelaşi bătrân. 

— Nu, ţarul n-a spus nimic de felul ăsta. Eu vorbesc de la 
mine. Ce s-ar întâmpla dacă ţarul ar spune să se ia 
pământul de la moşieri şi să se împartă ţăranilor - cum aţi 
face voi treaba asta? 

— L-am împărţi tot, pe suflet de om, în părţi egale, cât 
ţăranului, atât şi boierului, spuse sobarul, ridicându-şi şi 
coborându-şi cu repeziciune sprâncenele. 

— D-apăi cum altfel? De bună seamă l-am împărţi pe suflet 
de om, întări spusele celuilalt bătrânul cel blajin şi şchiop, 
cu picioarele înve-lite în obiele albe. 

Toţi ceilalţi încuviinţară acest răspuns, socotindu-l foarte 
potrivit. 

— Cum aşa, pe suflet de om? întrebă Nehliudov. Atunci vor 
căpăta pământ şi oameni de la curtea moşiei. 

— Nu, să trăiţi, spuse fostul soldat, căutând să pară isteţ şi 
vesel. 

Țăranul cel înalt însă, care părea a fi mai chibzuit, era de 
altă părere. 

— Dacă e să împărţim, apoi să-l împărţim tuturor în părţi 
egale, spuse el cu glasul lui de bas, după un răstimp de 
gândire. 

— Asta nu se poate, spuse Nehliudov, care-şi pregătise din 
timp răspunsul. Dacă-l împărţim tuturor în părţi egale, apoi 
toţi aceia care nu lucrează singuri pământul, care nu-l ară, 
nu-l seamănă - boierii, slugile, bucătarii, funcţionarii, 
pisarii, toţi orăşenii - au să-şi ia partea lor şi au s-o vândă 
celor bogaţi, şi iarăşi la aceştia se va aduna pământul. Iar 
cei care vor rămâne cu partea lor or să se înmulțească şi 
copiii lor iar n-au să aibă destul pământ, şi atunci cine o să 
le mai dea pământ, dacă acesta va fi gata împărţit? Şi iarăşi 
bogaţii or să-i aibă în mână pe cei care vor avea nevoie de 
pământ. 

— Întocmai, întări grabnic soldatul. 

— Să fie oprită vânzarea pământului, fără decât numai 
acelora care-l ară singuri, spuse sobarul, întrerupându-l 


supărat pe soldat. 

La aceasta Nehliudov răspunse că e greu de controlat cine 
dintre oameni îl ară pentru el şi cine pentru altul. 

Atunci ţăranul cel înalt şi chibzuit propuse să se facă o 
rânduială, ca să se are în tovărăşie. 

— Cine-l ară, acela să primească pământ, iar cine nu, acela 
să nu capete nimic, spuse el cu glas hotărât de bas. 

Şi împotriva acestui proiect comunist Nehliudov îşi 
pregătise din timp argumentele şi le răspunse că pentru 
aceasta toţi ţăranii ar trebui să aibă pluguri şi cai la fel de 
buni, aşa încât unii să nu rămână în urma celorlalţi cu 
lucrul, sau ar trebui ca plugurile şi caii şi treierătoarele, 
adică toată gospodăria, să fie proprietate comună, lucru pe 
care nu-l poţi face decât dacă toţi oamenii vor aceasta şi se 
înţeleg între ei. 

— Oamenii noştri n-or să vrea niciodată treaba asta, spuse 
ţăranul cel încruntat. 

— S-ar lua la bătaie, spuse ţăranul cel cu barba albă şi 
ochi zâmbitori. Muierile şi-ar scoate ochii una alteia. 

— Apoi, trebuie să mai ţii seamă şi de calitatea pământului, 
spuse Nehliudov. De ce unii să capete cernoziom, iar ceilalţi 
lut şi nisip? 

— Ar trebui să fie împărţit pământul în parcele de aceeaşi 
calitate şi fiecare să capete pământ de acelaşi fel, făcu 
sobarul. 

La aceasta Nehliudov îi răspunse că nu e vorba numai de 
împărţeală într-o anumită obşte, ci e vorba de împărţirea 
pământului în general, în toate guberniile. Dacă e vorba să 
dai pământul ţăranilor pe degeaba, atunci de ce unora să le 
dai pământ bun, iar altora pământ sărac? Toţi or să vrea să 
aibă pământ bun. 

— Întocmai, spuse soldatul. Ceilalţi tăceau. 

— Aşadar, nu e chiar atât de simplu cum pare, spuse 
Nehliudov. La treaba asta se gândesc şi alţii, afară de noi. 
Uite, există, de pildă, un american, George îi spune, care să 
vedeţi ce s-a gândit, şi eu sunt de aceeaşi părere cu el... 


— Dumneata eşti stăpânul şi dumneata n-ai decât să-ţi dai 
pământul, dacă asta e voinţa dumitale. Ce-ţi pasă ce-o să fie 
după aceea? spuse ţăranul cel încruntat. 

Întreruperea aceasta îl cam puse în încurcătură pe 
Nehliudov, dar spre satisfacția lui băgă de seamă ca şi 
ceilalţi erau nemulţumiţi de ea. 

— Stai puţin, nene Semion, lasă-l să vorbească mai 
departe, spuse ţăranul cel chibzuit, cu glasul său impunător 
de bas. 

Această îl îmbărbătă pe Nehliudov şi el începu să le 
vorbească despre teoria lui Henry George cu privire la birul 
unic. 

— Pământul nu este al nimănui, este al lui Dumnezeu, 
începu el. 

— Asta aşa e. l-adevărat, se auziră câteva glasuri. 

— Tot pământul e comun, toţi au acelaşi drept asupra lui. 
Este însă pământ mai bun şi pământ mai prost. Fiecare 
râvneşte la cel bun, bineînţeles. Şi atunci ce trebuie să 
facem că nimeni să nu fie în pagubă? Trebuie ca acela care 
are pământul bun să plătească celor care n-au pământ atât 
cât valorează pământul lor, îşi răspundea lui însuşi 
Nehliudov. Dar pentru că este greu să hotărăşti cine şi cui 
se cuvine să plătească şi pentru că e nevoie de bani şi 
pentru nevoile obşteşti ale ţăranului, atunci se poate face 
aşa, ca acela care are pământ să plătească obştii pentru 
nevoile obşteşti, ale tuturor ţăranilor, atât cât valorează 
pământul lui. În felul acesta nimeni n-o să fie păcălit. Vrei să 
ai pământ - plăteşte pentru pământ bun mai mult, pentru 
cel prost mai puţin. lar dacă nu vrei să ai pământ, nu vei 
plăti nimic, iar birul tău pentru nevoile obşteşti îl vor plăti 
numai cei care stăpânesc pământul. 

— Aşa e foarte drept, spuse sobarul, mişcându-şi 
sprâncenele. Cine are pământ mai bun să plătească mai 
mult. 

— Mintos a mai fost şi Jorj ăsta, spuse ţăranul cel 
venerabil, cu păr cârlionţat. 


— Numai să fie plata după puterile tale, spuse ţăranul cel 
înalt cu glas de bas, simțind pesemne cam unde bate 
Nehliudov. 

— Preţul nu trebuie să fie nici prea mare, nici prea mic... 
Dacă e prea mare, ţăranii nu-l vor putea plăti şi-au să iasă 
pierderi, iar dacă-i prea mic or să înceapă să cumpere unii 
de la ceilalţi şi or să facă negoţ cu pământul. Tocmai asta 
vreau să hotărăsc cu voi. 

— Asta e drept. Aşa e cinstit. Asta nu-i rău, răspunseră 
ţăranii. 

— Ce cap la Jorj ăsta! repetă ţăranul cel venerabil, cu 
părul cârlionţat. Ce i-a dat prin minte! 

— Ei, dar dacă, de pildă, aş vrea să iau şi eu ceva pământ? 
spuse, zâmbind, administratorul. 

— Dacă rămâne un lot de prisos, poţi să-l iei şi să-l lucrezi, 
spuse Nehliudov. 

— Ce-ţi trebuie? Dumneata şi aşa eşti sătul, spuse ţăranul 
cel cu ochi zâmbitori. 

Cu aceasta se încheie consfătuirea. 

Nehliudov îşi repetă din nou propunerea, fără să le ceară 
un răspuns imediat, sfătuindu-i să stea de vorbă cu obştea 
şi abia după aceea să-i dea de ştire ce au hotărât. 

Mujicii spuseră că se vor sfătui cu obştea şi-i vor da 
răspunsul, apoi îşi luară rămas-bun şi, plini de însufleţire, îşi 
văzură de drum. Multă vreme se mai auzi pe drum vorba 
lor aprinsă. Şi până seara târziu mai răzbătură dinspre sat, 
aduse de apele râului, glasurile lor. 

A doua zi, mujicii n-au lucrat şi au dezbătut propunerea 
boierului. Obştea era împărţită în două tabere; una găsea 
că propunerea boierului era avantajoasă şi fără nici o 
primejdie, cealaltă vedea în ea o capcană, al cărei scop nu-l 
putea descoperi, şi tocmai de aceea se temea mai mult de 
ea. Totuşi, a treia zi, mujicii se învoiră cu condiţiile propuse 
de Nehliudov şi veniră la el să-i anunţe hotărârea luată de 
obşte. Hotărârea această fusese influenţată de explicaţia pe 
care le-o dăduse o bătrânică, primită în sfatul moşnegilor, şi 


care le risipise orice bănuială şi orice frică. Ea le spusese că 
boierul a început să se gândească la ale sufletului şi ca de 
aceea se poartă aşa, întru mântuirea sa. Explicaţia era 
întărită şi de marile pomeni pe care le împărţise Nehliudov 
de când era la Panovo. De fapt, el împărţise aceşti bani 
pentru că vedea pentru întâia oară de aproape halul de 
sărăcie în care ajunseseră ţăranii şi viaţa aspră pe care o 
duceau. Impresionat de această mizerie, cu toate că ştia că 
ceea ce face nu e un lucru prea chibzuit, nu se putea 
împiedica să împartă bani, mai ales că primise de curând o 
sumă mare pentru pădurea de la Kuzminskoie, vândută cu 
un an în urmă, şi luase aconturi pentru inventar. 

De cum aflaseră că boierul împarte bani celor care-i cer, o 
mulţime de oameni, mai cu seamă femei, de prin toate 
împrejurimile, începură să vină la el să-i ceară ajutor. 
Nehliudov nu ştia cum să se descurce cu ei, după ce să se 
călăuzească, cât şi cui să dea. Simţea că nu putea să nu dea 
celor care-l rugau şi care erau vădit oameni săraci. 
Totodată, îşi dădea seama că n-are nici un rost să dea aşa, 
la întâmplare, oricui i-ar cere. Singurul mijloc de a ieşi din 
această situaţie era să plece de acolo, lucru pe care se 
grăbi să-l facă. 

În ultima zi de şedere la Panovo, Nehliudov făcu o 
oarecare rânduială printre lucrurile din casă. Scotocind 
prin sertarele unui scrin vechi de mahon, pântecos, cu 
sculpturi şi inele de bronz, cu capete de lei, Nehliudov găsi 
numeroase scrisori şi printre ele o fotografie care 
reprezenta un grup: Sofia Ivanovna, Maria Ivanovna, el 
însuşi ca student şi Katiuşa - neprihănită, proaspătă, 
frumoasă şi plină de viaţă. Din toate lucrurile din casă 
Nehliudov nu luă decât scrisorile şi această fotografie. Tot 
restul lucrurilor cu casă cu tot le vându morarului pe a 
zecea parte din valoarea lor, la stăruința zâmbitorului 
administrator. 

Amintindu-şi de părerea de rău care-l cuprinsese la 
Kuzminskoie la gândul pierderii bunurilor sale, Nehliudov 


era mirat acum că putuse să încerce un asemenea 
sentiment. Acum se simţea eliberat şi plin de o bucurie 
anume în faţa noului, asemănătoare cu cea pe care o 
încearcă, fără doar şi poate, un explorator când descoperă 
pământuri noi. 

X. 

La întoarcerea sa, oraşul îl izbi de astă dată într-un chip 
nou şi ciudat. Sosi seara şi parcurse drumul de la gară spre 
casă pe străzile luminate de felinare. Casa mirosea încă 
toată a naftalină şi Agrafena Petrovna şi cu Kornei erau 
amândoi obosiţi şi în toane rele, ba chiar se certaseră cu 
prilejul aranjării lucrurilor, care păreau a nu avea alt rost 
decât acela de a fi scuturate, aerisite şi puse iarăşi la loc. 
Odaia lui Nehliudov era liberă, fără să fi fost curățată încă, 
şi abia de puteai ajunge la ea din pricina cuferelor aşezate 
în drum. Se vedea limpede că sosirea lui Nehliudov 
stingherea toată activitatea care se desfăşura în casă în 
virtutea unei ciudate inerţii. După mizeria de la ţară, ceea 
ce vedea aici îi părea o curată nebunie, la care luase şi el 
odată parte, şi-l impresionă atât de neplăcut, încât 
Nehliudov hotări să se mute la hotel chiar de a doua zi, 
lăsând-o pe Agrafena Petrovna să se descurce cum se va 
pricepe, până la venirea surorii lui, care urma să dispună 
de toate lucrurile din casă aşa cum ar fi găsit ea de cuviinţă. 

A doua zi, Nehliudov ieşi devreme în oraş, intră în cea 
dintâi casă care închiria camere mobilate şi era mai 
aproape de închisoare, îşi alese două odăiţe foarte modeste, 
nu tocmai curate, şi luă măsuri să-i fie aduse unele lucruri 
de acasă, pe care şi le pregătise în ajun. Apoi se duse la 
avocat. 

Era frig afară. După furtuni şi ploi, veni o vreme rece, aşa 
cum se întâmplă primăvara. Sufla un vânt atât de tăios, 
încât Nehliudov rebegise în paltonul lui subţire şi mergea 
foarte iute ca să se mai încălzească niţel. 

Se gândea mereu la oamenii de la ţară: femei, copii, 
bătrâni, la mizeria şi viaţa grea de acolo, pe care acum le 


văzuse pentru întâia oară parcă, la copilaşul acela cu 
feţişoară de bătrân care zâmbea mereu, mişcându-şi 
picioruşele din cale-afară de slabe. Fără să vrea, compara 
toate acestea cu ceea ce vedea în oraş. Trecând pe lângă 
măcelării, pescării şi prăvălii de îmbrăcăminte, se mira - de 
parcă vedea pentru prima oară - de marele număr de 
negustori, îmbuibaţi, curaţi şi graşi, cum nu era nici un om 
la ţară. Fără îndoială că aceşti oameni erau convinşi că 
străduinţele lor de a-şi înşela clienţii nepricepuţi la marfa 
pe care o vindeau nu însemnau trândăvie şi pierdere de 
vreme, ci o ocupaţie dintre cele mai folositoare. 'Tot atât de 
îmbuibaţi erau şi vizitiii cu spinările late, cu bumbi la gaică, 
portarii cu şepci balonate, precum şi jupânesele cu şorţ şi 
cu părul drotat, şi mai ales birjarii de pe trăsurile de lux, cu 
cefele lor rase, stând boiereşte pe capră şi privind cu 
dispreţ şi neruşinare la trecători. Nehliudov vedea în 
aceştia pe oamenii de la ţară care, neavând pământ, 
veniseră la oraş să-şi caute un rost. Unii dintre ei ştiuseră 
să se adapteze la condiţiile de viaţă de la oraş şi, ajungând 
la fel ca şi stăpânii lor, se bucurau de situaţia pe care şi-o 
făcuseră, alţii însă ajunseseră la oraş într-o stare şi mai rea 
decât cea de la ţară şi erau şi mai nenorociţi ca înainte. Aşa, 
de pildă, îi părură lui Nehliudov cizmarii pe care îi văzu 
lucrând la o fereastră de subsol; aşa îi păreau şi 
spălătoresele slabe, palide, ciufulite, pe care le vedea 
călcând de zor în faţa ferestrelor deschise ale spălătoriilor, 
într-o atmosferă încărcată de aburi, şi cei doi vopsitori pe 
care îi întâlni pe stradă, cu şorţuri, cu ghete scâlciate, 
încălţate de-a dreptul pe piciorul gol, mânjiţi de vopsea din 
creştet până la călcâie. Duceau câte o căldare cu vopsea în 
mâinile lor slabe, vânoase, arse de soare, şi se certau 
întruna. Aveau feţele obosite şi încruntate. Aşa arătau şi 
căruţaşii cu obrajii negri, plini de praf, zdruncinaţi pe 
telegile lor, şi femeile cu câte un copil în braţe, sau bărbaţii 
zdrenţăroşi şi buhăiţi, care cerşeau la câte un colţ de 
stradă. Aceleaşi feţe se zăreau şi prin fereastra deschisă a 


unei cârciumi pe lângă care trecu Nehliudov. În jurul 
meselor murdare, încărcate cu sticle, ceainice şi ceşti, 
printre care umblau, legănându-se, chelnerii cu şorţuri 
albe, şedeau oameni năduşiţi, cu feţele roşii şi îndobitocite, 
care vorbeau, strigau sau cântau. Unul dintre ei, cu 
sprâncenele ridicate şi cu buzele ţuguiate, şedea chiar la 
fereastră, uitându-se ţintă într-un punct, de parcă ar fi vrut 
să-şi amintească ceva. 

„De ce s-or fi adunat cu toţii aici?” se întreba Nehliudov, 
trăgând în piept, fără să vrea, praful adus de vântul rece, 
amestecat cu un miros de vopsea proaspătă preparată cu 
ulei rânced. 

Pe o stradă se întâlni cu un şir de căruţe încărcate cu nişte 
fiare, care făceau un zgomot atât de asurzitor pe 
caldarâmul plin de gropi, încât pe Nehliudov începură să-l 
doară urechile şi capul. Îşi iuți pasul ca să întreacă şirul de 
căruţe, când deodată se auzi strigat de cineva. Se opri şi 
văzu nu departe de el un militar cu mustăţile răsucite şi 
pomădate, cu faţă strălucitoare şi veselă, care şedea într-o 
trăsură elegantă şi-i făcea semn cu mâna, zâmbind şi 
arătându-şi dinţii de o albeaţă izbitoare. 

— Nebhliudov! Tu eşti? 

În prima clipă, Nehliudov se bucură. 

— A-a, Schonbock! strigă el bucuros, dar îndată îşi dădu 
seama că, de fapt, n-avea de ce să se bucure atât. 

Era acelaşi Schonbock care venise odinioară la mătuşile 
lui. Nehliudov nu-l mai văzuse de mult, auzise însă despre el 
că, deşi părăsise regimentul din pricina datoriilor, rămăsese 
totuşi în cavalerie şi se învârtea şi acum în cercul oamenilor 
bogaţi. Înfăţişarea lui veselă şi mulţumită confirma cele 
auzite de Nehliudov. 

— Ce bine îmi pare că am dat de tine! Nu mai e nimeni în 
oraş. Ei, dar cam ai îmbătrânit, iubite prietene, spuse el, 
coborând din trăsură şi dezmorţindu-şi mădularele. Te-am 
recunoscut numai după mers. Ei, ce zici, prânzim 


împreună? Unde se mănâncă mai binişor aici pe la voi? 
întrebă el. 

— Nu ştiu daca o să am timp, răspunse Nehliudov, 
gândindu-se cum să scape de prietenul său fără să-l 
jignească. De fapt ce vânt te aduce pe aici? îl întrebă. 

— Treburile, dragul meu, treburi de curatelă. Căci sunt 
curator. Administrez bunurile lui Samanov. Ştii, bogătaşul 
acela. E cam ramolit, dar are cincizeci şi patru de mii de 
deseatine de pământ, spuse ofiţerul cu deosebită mândrie, 
de parcă el ar fi câştigat aceste deseatine. Treburile îi erau 
grozav de încurcate şi mai tot pământul era dat la ţărani, 
care nu-i plăteau nimic, ba îi mai şi datorau pentru impozite 
peste optzeci de mii de ruble. Într-un singur an am 
schimbat totul şi am mărit venitul curatelei cu şaptezeci la 
sută. Frumos, nu? întrebă el cu mândrie. 

Nehliudov îşi aminti că auzise vorbindu-se că acest 
Schonbock, care-şi mâncase toată averea şi era plin de 
datorii pe care nu le mai putea plăti, fusese numit, printr-o 
înaltă protecţie, curatorul averii unui bogătaş bătrân, care 
îşi risipise cea mai mare parte din avuţie şi din al cărui venit 
pesemne că trăia astăzi Schonbock. 

„Cum să scap de el fără să-l jignesc?” se gândea 
Nehliudov, privindu-i faţă plină, lucioasă, cu mustăţi 
pomădate, şi ascultându-l cum vorbea prietenos şi bine 
dispus despre localurile unde se mănâncă bine şi cum se 
laudă cu priceperea cu care a rânduit treburile curatelei. 

— Ei, ia zi, unde prânzim? 

— Eu sunt foarte prins, spuse Nehliudov, uitându-se la 
ceas. 

— Atunci, ştii ce, vrei să vii diseară la curse? 

— Nu, nu pot să vin. 

— Haide, vino. Eu nu mai am cai, dar joc pe caii lui Grişa. Îl 
ţii minte? Are un grajd straşnic. Aşa că vino la curse şi după 
aceea cinăm împreună. 

— Nici să cinez nu pot, răspunse Nehliudov, zâmbind. 


— Cum aşa? Ce treburi ai? Unde te duci acum? Dacă vrei 
te conduc eu cu trăsura. 

— Mă duc la un avocat, chiar aici după colţ, spuse 
Nehliudov. 

— A, da, am auzit că ai avea nu ştiu ce treburi pe la 
închisori. Te ocupi de deţinuţi? Am auzit despre asta la 
familia Korceaghin, spuse Schonbock, râzând. Ei au plecat 
la ţară. la povesteşte-mi şi mie despre ce-i vorba. 

— Da, da, e adevărat, spuse Nehliudov, dar nu pot să-ţi 
povestesc în stradă. 

— Bine, bine. Tu ai fost întotdeauna un original. Ei, ce zici, 
vii la curse? 

— Nu, nu pot şi drept să-ţi spun nici nu vreau. le rogsănu 
te superi. 

— De ce să mă supăr? Spune, unde locuieşti? întrebă el şi 
deodată faţă i se făcu serioasă. Încruntând din sprâncene, 
se uită ţintă la Nehliudov, vrând, fără îndoială, să-şi 
amintească despre ceva. Nehliudov descoperi în el aceeaşi 
înfăţişare tâmpă ca la omul acela cu sprâncenele ridicate şi 
cu buzele ţuguiate, pe care îl văzuse la fereastra cârciumii. 

— U-u, ce frigel 

— Da, da. 

— Pachetele sunt în trăsură? îl întrebă el pe birjar. Ei, la 
revedere; mă bucur că te-am întâlnit, spuse Schonbock, 
strângându-i mâna lui Nehliudov, apoi sări în trăsură, 
fluturându-şi în faţa obrazului său lucios mâna mare, 
strânsă într-o mănuşă albă, din piele de căprioară, şi 
arătându-şi dinţii strălucitor de albi într-un zâmbet larg. 

„Oare am fost şi eu aşa? se întreba Nehliudov, mergând 
spre avocat. Chiar dacă n-am fost aşa, mă străduiam să 
ajung ca el, şi aveam de gând să trăiesc toată viaţa în felul 
acesta.” 

XI. 

Avocatul îl luă pe Nehliudov peste rând şi începu să-i 
vorbească despre chestiunea Mengşovilor, pe care o studiase 


cu de-amănuntul; era indignat de învinuirea nedreapta ce li 
se adusese. 

— E o chestiune revoltătoare, spuse el. E foarte probabil 
ca focul să fi fost pus chiar de proprietar, pentru a-şi încasa 
prima de asigurare. În orice caz vinovăția Menşovilor nu 
este deloc dovedită; nu este nici o dovadă. Condamnarea se 
datoreşte numai excesului de zel al judecătorului de 
instrucţie şi indiferenţei substitutului de procuror. Dacă 
procesul se judecă aici şi nu la instanţa judeţeană, garantez 
achitarea şi nu pretind nici un fel de onorariu. În privinţa 
celeilalte chestiuni - am scris petiția Fedosiei Biriukova 
către Maiestatea sa. Dacă vă duceţi la Petersburg, luaţi 
cererea cu dumneavoastră, şi înaintaţi-o personal, altfel va 
trece la Ministerul de Justiţie, unde după o sumară anchetă 
se va respinge cererea şi n-o să iasă nimic. Ar trebui să 
încercaţi dumneavoastră personal să ajungeţi la cei de sus. 

— La ţar? întrebă Nehliudov. Avocatul râse. 

— Asta ar fi instanţa supremă. Cei de sus înseamnă 
secretarul comisiei de graţieri sau preşedintele. Mi se pare 
că asta-i tot, nu-i aşa? 

— Nu, am mai primit o scrisoare de la nişte sectanţi, spuse 
Nehliudov. E un caz foarte ciudat, dacă-i adevărat ceea ce 
scriu ei. Am să caut să-i văd chiar azi şi să aflu mai exact 
despre ce este vorba. 

— Văd că aţi devenit pâlnia prin care se varsă toate 
plângerile din închisoare, spuse avocatul, zâmbind. Să ştiţi 
însă că sunt cam multe şi s-ar putea să vă copleşească. 

— Nu, dar acesta este un caz într-adevăr uluitor, repetă 
Nehliudov şi povesti pe scurt miezul chestiunii: într-un sat, 
se adunaseră nişte oameni să citească Evanghelia, dar au 
venit autorităţile şi i-au împrăştiat. A doua duminică s-au 
adunat iarăşi. Atunci a fost chemat ureadnicul53 , acesta a 
făcut un proces-verbal şi i-a trimis în judecată. Judecătorul 
de instrucţie i-a interogat, substitutul de procuror a 
întocmit actul de acuzare, camera de punere sub acuzare l- 
a aprobat şi oamenii au fost deferiţi Justiţiei. Substitutul de 


procuror şi-a citit rechizitoriul, au fost expuse pe masă 
corpurile delicte, adică Evanghelia, şi oamenii au fost 
condamnaţi la deportare. E ceva îngrozitor, zise Nehliudov. 
Se poate oare să fie adevărat? 

— Nu înţeleg ce vă miră atât? 

— Totul mă miră. Bine, îl înţeleg pe ureadnic, căruia i s-a 
ordonat s-o facă, dar substitutul de procuror care a întocmit 
actul de acuzare doar e un om cu mintea luminată... 

— Asta e greşeala noastră: ne-am obişnuit să credem că 
procuratura şi oamenii justiţiei în general ar fi nişte oameni 
cu vederi noi, liberale. Da, poate au fost cândva aşa, acum 
însă lucrurile s-au schimbat. Astăzi nu mai sunt decât nişte 
funcţionari, care nu se gândesc decât la ziua lefii. Îşi 
încasează leafa, pe care o visează cât mai mare, şi la atât se 
mărginesc principiile lor. Sunt în stare să acuze, să judece 
şi să condamne pe oricine vrei. 

— Mă întreb însă dacă există într-adevăr legi după care un 
om poate fi deportat pentru faptul că a citit Evanghelia 
împreună cu alţi oameni. 

— Pot nu numai să fie deportaţi cu toţii, dar chiar să fie 
trimişi la ocnă, dacă se dovedeşte că citind Evanghelia şi-au 
îngăduit s-o tălmăcească altora altfel decât o face biserica. 
Defăimarea credinţei ortodoxe în fata poporului se 
pedepseşte, conform articolului 196, cu deportare. 

— Nu se poate! 

— Vă spun eu că se poate. Eu întotdeauna le spun 
domnilor judecători, urmă avocatul, că nu pot să-i privesc 
fără recunoştinţă la gândul că numai datorită bunăvoinţei 
lor atât eu, cât şi dumneavoastră, cât şi mulţi alţii nu 
suntem astăzi la închisoare. Pentru ei e cel mai uşor lucru 
să găsească un text de lege, care să ne facă să ne pierdem 
drepturile şi să fim deportaţi unde or vrea. 

— Bine, dar dacă totul atârnă numai de bunul-plac al 
procurorului şi al celor care pot sau nu să aplice legea, 
atunci pentru ce mai există justiţia? 

Avocatul râse cu poftă. 


— Ciudate întrebări puneţi! Asta se numeşte filosofie, 
iubite domn. Dacă doriţi, putem vorbi despre asta. Poftiţi, 
de pildă, la mine într-o sâmbătă, o să întâlniți acolo oameni 
de ştiinţă, literați şi artişti şi o să discutăm împreună despre 
aceste probleme generale, spuse avocatul, accentuând cu 
ironie cuvintele „probleme generale”. Pe soţia mea o 
cunoaşteţi, nu? M-aş bucura să veniţi. 

— Da, am să caut să vin, răspunse Nehliudov, ştiind că 
minte, că va căuta dimpotrivă să facă orice ca să nu meargă 
în acea seară la avocat, ca să scape de acei oameni de 
ştiinţă, literați şi artişti, care se adunau la el. 

Râsul cu care îi răspunse avocatul la întrebarea lui cu 
privire la rostul justiţiei şi la surprinderea lui că judecătorii 
pot după bunul lor plac să aplice sau nu legea, cât şi tonul 
cu care rostise avocatul cuvintele „filosofie” şi „probleme 
generale” îi arătau lui Nehliudov că era o mare deosebire 
între felul lui de a privi lucrurile şi felul avocatului şi 
probabil şi al prietenilor acestuia. Şi simţea ca oricât de 
mare era acum distanţa între el şi vechii lui prieteni, 
precum Schonbock, şi mai mare era încă distanţa între el şi 
avocat şi cercul acestuia de prieteni. 

XII. 

Cum se făcuse târziu şi închisoarea era departe, 
Nehliudov luă o trăsură. Pe una dintre străzi, birjarul, un 
om de vârstă mijlocie, cu o faţă inteligentă şi blajină, se 
întoarse spre Nehliudov şi-i arătă o casă mare în 
construcţie. 

— la uitaţi-vă ce mai căsoi se clădeşte aici, spuse el 
mândru, de parcă construcţia i s-ar fi datorat chiar lui. 

Într-adevăr, se construia o casă uriaşă, într-un stil foarte 
complicat şi neobişnuit. Schele trainice, din bârne groase 
de brad, prinse între ele cu scoabe de fier, se înălţau în 
jurul casei, despărțită de stradă printr-un gard de scânduri. 
Pe schele mişunau, ca nişte furnici, lucrătorii stropiţi cu var. 
Unii aşezau pietrele, alţii le ciopleau, alţii le cărau, ducând 


sus tărgi grele şi hârdaie pline cu var sau coborându-le 
înapoi goale. 

Un domn gras şi foarte elegant, arhitectul probabil, sta 
lângă o schelă, arătând ceva sus şi vorbind către 
antreprenor, vladimirean după port, care îl asculta cu 
respect. Pe lângă ei treceau mereu căruțele goale, care 
ieşeau pe poartă, şi cele pline, care intrau în curte. 

„Cât de convinşi sunt şi cei care lucrează, şi cei care îi 
silesc să lucreze, că aşa trebuie să stea lucrurile: că trebuie 
să clădească acest palat fără noimă şi de prisos pentru 
vreun om tot atât de de prisos, unul dintre cei care-i 
jefuiesc şi-i sărăcesc, în timp ce acasă la ei, la ţară, 
nevestele lor însărcinate sunt nevoite să muncească peste 
puterile lor, iar copilaşii cu scufiţe peticite pe cap zâmbesc 
cu un zâmbet de bătrân, aşteptându-şi moartea timpurie, şi 
mişcându-şi picioruşele fără vlagă”, îşi spunea Nehliudov, 
privind clădirea. 

— Da, casă fără noimă, spuse el, exprimându-şi gândul cu 
glas tare. 

— Cum aşa, fără noimă? făcu birjarul, parcă jignit. 
Datorită ei au oamenii de lucru. Aşa că nu-i deloc fără 
noimă. 

— Da, dar e o muncă fără rost. 

— Ba-i cu rost, o dată ce se construieşte, îl contrazise 
birjarul. Din munca asta mănâncă poporul. 

Nehliudov tăcu, mai ales că se desluşeau greu vorbele prin 
duruitul roţilor. În apropierea închisorii, trăsura trecu de pe 
stradă pietruită pe drum, aşa că nu mai făcea atâta zgomot, 
şi birjarul dădu iar glas câtre Nehliudov. 

— Ce de-a oameni mai vin de la ţară la oraş, spuse el, 
întorcându-se pe capră şi arătându-i lui Nehliudov un grup 
de lucrători de la ţară, care se apropiau de ei, cu topoare şi 
ferăstraie în mâini, îmbrăcaţi cu scurte îmblănite şi cu saci 
în spinare. 

— Vin mai mulţi decât în alţi ani? întrebă Nehliudov. 


— Nici vorbă că da! Vin cu duiumul şi-i tot mai greu să-şi 
mai găsească loc. Jale mare - patronii îi joacă după placul 
lor, că-i plin pretutindeni. 

— Şi de ce asta? 

— S-au înmulţit prea tare şi n-au ce face. 

— Şi ce dacă s-au înmulţit? De ce nu rămân la ţară? 

— Ce să facă la ţară fără pământ? 

Nehliudov simţea ceea ce simte de obicei un om rănit, 
căruia i se pare că se tot izbeşte tocmai peste locul bolnav, 
când, de fapt, este doar o impresie şi asta numai pentru că 
locul e mai sensibil la lovituri. 

„Oare peste tot e la fel?” îşi spuse el şi începu să-l 
descoasă pe birjar cât pământ este în satul lor, cât pământ 
are el însuşi şi de ce a venit la oraş. 

— Noi, boierule, avem câte o deseatină de cap de om. 
Familia mea are trei deseatine, începu să-i povestească 
bucuros, birjarul. Acasă stau tata şi un frate, că celălalt 
frate e soldat. Ei singuri muncesc şi văd de pământ. Se 
descurcă. De altminteri, nici nu-i mult de făcut. Şi frate-meu 
a vrut să plece la Moscova. 

— Dar să luaţi pământ în arendă nu se poate? 

— De unde? Boierii noştri de pe acolo şi-au irosit tot ce-au 
avut şi a încăput tot pământul pe mâna negustorilor, iar de 
la ăştia nu-i chip să arendezi, îl lucrează ei singuri. La noi 
un franţuz a cumpărat moşia fostului proprietar şi nu vrea 
să dea în arendă nimic. 

— Ce franţuz? 

— Unul, Diufar, poate aţi auzit de el? Face de-alea, cum le 
zice, peruci pentru artişti la Bolşoi Teatr. E o treabă 
bănoasă, aşa că s-a îmbogăţit omul şi a cumpărat toată 
moşia de la domnişoara noastră, şi acum ele stăpânul 
nostru. Ce vrea, aia face cu noi. Noroc că nu-i om rău. 
Nevastă-sa, în schimb, măcar că e rusoaică - e o viperă, să 
te ferească Dumnezeu. Jefuieşte poporul. O nenorocire... Ei, 
iacătă şi închisoarea. Unde să trag, la intrare? Mi-e că nu-i 
voie. 


XIII. 

Nehliudov sună la poarta principală şi-l întrebă pe 
gardianul care se arătă în prag despre Maslova. I se 
strângea inima de frică, gândindu-se în ce stare o va găsi 
astăzi şi la misterul ce-l simţea ascuns în ea şi în toţi ceilalţi 
din închisoare. Gardianul se informă şi îl anunţă că Maslova 
este la infirmerie. Nehliudov porni într-acolo. Paznicul 
infirmeriei, un bătrânel blajin, îi dădu drumul numaidecât 
şi, aflând pe cine anume căuta Nehliudov, se îndreptă spre 
secţia de copii. 

Un doctor tânăr, mirosind puternic a fenol, ieşi în coridor 
şi, pe un ton sever, îl întrebă pe Nehliudov ce doreşte. 
Doctorul acesta le făcea tot felul de înlesniri deţinuţilor, 
lucru pentru care avea mereu ciocniri cu şefii închisorii, ba 
şi cu medicul-şef. De teama că nu cumva Nehliudov să-i 
ceară ceva nereglementar, îşi luase un aer supărat, vrând 
să-i arate că nu face nici o favoare nimănui. 

— Aici nu sunt femei, aici sunt saloanele de copii, spuse el. 

— Ştiu, dar cea pe care o caut a fost transferată aici de la 
închisoare, ca îngrijitoare. 

— Da, sunt două; şi ce doriţi dumneavoastră? 

— Mi-e foarte apropiată una dintre ele, Maslova, pe care 
aş vrea s-o văd, spuse Nehliudov. Plec la Petersburg pentru 
a înainta cererea de recurs în procesul ei şi aş fi vrut să-i 
dau asta, spuse Nehliudov, scoțând din buzunar un plic. Nu 
e decât o fotografie. 

— Mă rog, asta se poate, spuse doctorul, îmbunându-se, 
apoi se întoarse către o bătrână cu şorţ alb şi-i porunci s-o 
cheme pe îngrijitoarea-deţinută Maslova. Nu vreţi să staţi 
jos sau să treceţi în sala de primire? 

— Mulţumesc, spuse Nehliudov şi, văzându-l pe doctor mai 
binevoitor, îl întrebă dacă e satisfăcut de Maslova. 

— Da, lucrează destul de bine, mai ales ţinând seamă de 
împrejurările în care a trăit până acum. De altfel, iat-o şi pe 
ea. 


În încăpere intră bătrânica, urmată de Maslova. Katiuşa 
era îmbrăcată într-o rochie în dungi, cu şorţ alb, iar părul îi 
era acoperit cu o basma albă. Văzându-l pe Nehliudov, se 
opri locului, nehotărâtă parcă, apoi, încruntându-se şi 
lăsându-şi ochii în jos, porni cu paşi repezi spre el de-a 
lungul preşului din coridor. Ajungând în faţa lui Nehliudov, 
şovăi daca să-i dea sau nu mâna, apoi i-o întinse şi se înroşi 
şi mai tare. Din ziua în care ea îşi ceruse iertare pentru că 
se înfuriase în ajun, Nehliudov n-o mai văzuse şi credea c-o 
va găsi în aceeaşi dispoziţie. Katiuşa era însă cu totul alta, 
în expresia feţei sale era ceva cu totul nou, stăpânit şi sfios 
şi, după cum îi păru lui Nehliudov, ceva duşmănos faţă de el. 
Îi spuse şi ei acelaşi lucru pe care i-l spusese doctorului - că 
pleacă la Petersburg, şi-i dădu plicul cu fotografia adusă de 
la Panovo. 

— Am găsit asta la Panovo, o fotografie din tinereţe. 
Poftim, poate c-are să-ţi facă plăcere. 

Ridicându-şi sprâncenele negre, ea se uită, mirată, la 
Nehliudov cu ochii ei puţin saşii, întrebându-l parca de ce 
face asta. Luă apoi în tăcere plicul şi-l bagă sub şorţ. 

— Am văzut-o acolo pe mătuşa dumitale, spuse Nehliudov. 

— Da, aţi văzut-o? întrebă Katiuşa cu indiferenţă. 

— Cum te simţi aici? 

— Mulţumesc, destul de bine, spuse ea. 

— Nu e prea greu? 

— Nu, merge. dar nu m-am obişnuit încă. 

— Sunt foarte bucuros. Oricum, e mai bine aici decât 
acolo. 

— Unde acolo? întrebă ea şi se îmbujoră la faţă. 

— Acolo, la închisoare, se grăbi să completeze Nehliudov. 

— În ce fel e mai bine? Întrebă ea. 

— Cred că aici sunt oameni mai cumsecade decât acolo. 

— Şi acolo sunt destui oameni cumsecade. 

— M-am interesat de Mengşov şi sper c-o să li se dea 
drumul, spuse Nehliudov. 


— Dar-ar Dumnezeu, că-i o bătrânică tare cumsecade, tare 
de treabă, zise ea, repetând ceea ce spunea întotdeauna 
despre bătrânica aceasta, şi zâmbi uşor. 

— Plec la Petersburg. Procesul dumitale va fi rejudecat în 
curând şi sper că se va casa sentinţa. 

— Acuma-i totuna, spuse ea. 

— De ce: acuma? 

— Aşa, spuse ea, aruncându-i în treacăt o căutătură 
întrebătoare. Din această privire şi din spusele ei, 
Nehliudov înţelese că ea vrea să ştie dacă el şi-a schimbat 
sau nu gândul. 

— Nu ştiu de ce este pentru dumneata totuna, spuse el. 
Pentru mine într-adevăr este totuna dacă te achită sau nu, 
fiindcă, orice s-ar întâmpla, eu sunt gata să fac ceea ce ţi- 
am spus, adăugă el cu hotărâre. 

Ea ridică fruntea, îl privi cu ochii ei negri, uşor saşii şi faţa 
i se lumină de bucurie. Dar buzele ei rostiră cu totul altceva 
decât spuneau ochii. 

— Degeaba vorbiţi aşa, spuse ea. 

— Vorbesc aşa, ca să ştii ce gândesc. 

— În privinţa aceasta am spus tot ce era de spus şi nu mai 
avem ce vorbi, răspunse ea, stăpânindu-şi cu greu un 
zâmbet. 

În clipa aceea se auzi un fel de forfotă parcă în salonul 
bolnavilor şi un plâns de copil. 

— Mă cheamă, cred, spuse ea, uitându-se neliniştită spre 
salon. 

— Atunci, la revedere. 

Ea se prefăcu că nu vede mâna pe care i-o întindea 
Nehliudov şi, încercând să-şi ascundă satisfacția, porni cu 
paşi repezi pe preşul coridorului. 

„Oare ce se petrece în sufletul ei? Ce gânduri o frământă? 
Ce simte? Vrea oare să mă încerce sau într-adevăr nu mă 
poate ierta? Nu poate să spună tot ce gândeşte şi simte sau 
nu vrea'? S-a mai îmbunat sau s-a înrăit şi mai tare?” se 
întreba Nehliudov, fără să-şi poată răspunde. Ştia un singur 


lucru, că acum Katiuşa era cu totul alta, că-n ea se petrecea 
o schimbare adânca şi de seamă pentru sufletul ei şi că 
aceasta schimbare îl apropia nu numai de ea, dar şi de cel 
în numele căruia se săvârşea această schimbare. Şi această 
apropiere îi dădea un sentiment de bucurie, de înviorare şi 
de duioşie. 

Întorcându-se în salon, unde se aflau opt pătuţuri de copii, 
Maslova, la porunca infirmierei, începu să facă paturile. 
Aplecându-se prea mult ca să aşeze un cearşaf, aluneca şi 
fu cât pe ce să cadă. Un băieţel convalescent, cu gâtul încă 
bandajat, izbucni în râs. Maslova, nemaiputându-se stăpâni, 
se lasă pe pătuţul lui şi izbucni şi ea într-un hohot de râs 
molipsitor, care stârni şi râsul celorlalţi copii. Infirmiera 
strigă la ea supărată: 

— Ce te-a apucat? Crezi că eşti tot acolo de unde ai venit? 
Du-te şi adă mâncarea. 

Maslova tăcu, luă vasele şi porni spre uşa salonului. În 
drum, îi arunca o privire băieţelului cu gâtul bandajat, care 
n-avea voie să râdă, şi pufni iar în râs. În ziua aceea, 
Maslova, cum rămânea singură, trăgea niţel fotografia din 
plic şi se uita la repezeală la ea. Dar abia seara, după ce se 
isprăvi ziua de munca şi rămase singură în odăiţa în care 
dormea cu o altă îngrijitoare, o scoase cu totul din plic şi 
multă vreme o cercetă, mângâind cu privirea fiecare 
amănunt al feţelor, al îmbrăcămintei, al treptelor de la 
intrare şi al tufişurilor, pe fondul cărora se desprindeau cele 
patru chipuri: al ei, al lui şi al mătuşilor sale. Katiuşa se tot 
uita la fotografia veche, îngălbenită şi nu se mai sătura să 
admire mai ales faţa ei tânără, frumoasă, cu păr cârlionţat 
în jurul frunţii. 

Absorbită de fotografie, nici nu băgă de seamă când 
tovarăşa ei de cameră intră pe uşă. 

— Asta ce e? El ţi-a dat-o? o întrebă cu blândeţe femeia 
cea grasă şi blajină, aplecându-se deasupra fotografiei. Tu 
eşti asta? 


— D-apăi cine? spuse Maslova, uitându-se, cu un zâmbet, 
la ea. 

— Dar ăsta cine e? El? lar asta-i maică-sa? 

— Mătuşă-sa. Spune-mi, nu m-ai fi recunoscut? întrebă 
Maslova. 

— Niciodată. Te-ai schimbat foarte mult. Păi, cât să fie de 
atunci, vreo zece ani, ai? 

— Nu zece ani, ci o viaţă întreagă, spuse Maslova şi se 
întristă deodată. Faţă i se întuneca şi cuta dintre sprâncene 
se adânci şi mai mult. 

— De ce vorbeşti aşa? Viaţa de acolo trebuie să fi fost 
uşoară. 

— Da, uşoară, repetă Maslova, închizând ochii şi clătinând 
din cap. Mai rău ca la ocnă. 

— De ce aşa? 

— Uite aşa. De la opt seara şi până la patru dimineaţa, şi 
asta zi de zi. 

— Şi atunci de ce nu te-ai lăsat de treaba asta? 

— Să vrei şi nu te poţi lăsa. Ce să mai vorbim, spuse 
Maslova, şi se ridica de pe pat, zvârli fotografia în sertarul 
mesei şi, abia stăpânindu-şi lacrimile de necaz, o zbughi pe 
coridor, trântind uşa. Cât timp privise fotografia, se simţise 
aşa cum era acolo, se visase fericită aşa cum fusese atunci 
şi cum ar putea să mai fie şi de acum înainte alături de el. 
Vorbele tovarăşei sale îi amintiseră de ceea era acum şi de 
ceea ce fusese cu câtva timp în urmă, de toată grozăvia 
acelei vieţi, de care îşi dădea oarecum seama şi pe atunci, 
dar la care refuza să se gândească. Abia acum îşi amintea 
de toate acele nopţi îngrozitoare şi mai ales de o noapte de 
lăsata secului, în care-l aştepta pe studentul care-i 
făgăduise s-o scoată de acolo. Îşi aduse aminte cum, 
îmbrăcată într-o rochie decoltată de mătase roşie, pătată cu 
vin, şi cu o fundă roşie în părul ciufulit, obosită, vlăguită şi 
beată, pe la două noaptea, după ce petrecuse nişte oaspeţi, 
se aşezase între două dansuri lângă pianista slabă, osoasă şi 
plină de bube, care acompania violonistul, şi începuse să se 


plângă de viaţa ei grea. Pianista îi spusese şi ea că e sătulă 
de viaţa pe care o duce şi că ar vrea să o schimbe. Klara se 
apropiase de ele şi toate trei hotărâseră atunci să înceapă o 
altă viaţă. Credeau că noaptea se isprăvise şi erau gata să 
se ducă pe la odăile lor, când se auziră deodată în antreu 
glasurile zgomotoase ale unor oaspeţi beţi. Violonistul 
începuse să cânte o arie vioaie, iar pianista să acompanieze 
melodia rusească, veselă, de început de cadril. Un bărbat 
mic de stat, transpirat, duhnind a vin şi sughiţând, îmbrăcat 
în frac şi cu o cravată albă la gât, pe care şi le scosese în 
timpul dansului, o luase pe Maslova la dans, iar altul gras şi 
bărbos, în frac şi el (se întorceau de la un bal), o luase pe 
Klara şi multă vreme se învârtiseră în sunetele muzicii, 
strigaseră, băuseră... Şi aşa au mai trecut un an, doi, trei. 
Cum să nu te schimbi ducând asemenea viaţă?! Şi numai el 
era vinovat de toate acestea. Şi iarăşi se aprinse în sufletul 
ei vechea ură împotriva lui; ar fi vrut să-l ocărască, să-l 
copleşească de mustrări, şi-i părea rău că scăpase prilejul 
de a-i fi spus chiar astăzi, încă o dată, că acum îl cunoaşte 
ea bine şi nu vrea să se mai lase la cheremul lui, că nu-i va 
îngădui să se folosească acum de sufletul ei, aşa cum s-a 
folosit cândva de trupul ei, că nu-i va îngădui să facă acum 
pe seama ei pe mărinimosul. Şi ca să scape de acest 
sentiment chinuitor de milă faţă de ea însăşi şi de furie 
neputincioasă împotriva lui, simţi deodată nevoia să bea. Să 
fi fost la închisoare, şi-ar fi călcat cuvântul şi ar fi băut 
rachiu. Aici însă nu putea să facă rost de rachiu decât prin 
felcer, iar de felcer îi era teamă, pentru că acesta încercase 
să se lege de ea şi fiindcă aceste relaţii cu bărbaţii, o 
scârbeau. Şezu un timp pe banca de pe coridor, apoi se 
înapoie în odăiţa ei, şi, fără să-i răspundă tovarăşei sale, îşi 
plânse îndelung viaţa irosită. 

XIV. 

La Petersburg, Nehliudov avea de făcut trei lucruri: să 
vadă la Senat de recursul Maslovei, să urmărească cererea 
Fedosiei Biriukova la Comisia de graţieri şi să facă o 


intervenţie la Direcţia jandarmeriei sau la secţia a treia 
pentru eliberarea Şustovei, pentru care îl rugase Vera 
Bogoduhovskaia, precum şi pentru obţinerea unei 
întrevederi între o mamă şi fiul ei, deţinut în fortăreață, 
lucru de care îl rugase printr-un bileţel aceeaşi Vera 
Bogoduhovskaia. Aceste două chestiuni din urmă el le 
contopea, socotindu-le drept al treilea lucru pe care-l avea 
de făcut. Mai era şi o a patra chestiune, a sectanţilor, care 
urmau să fie deportaţi în Caucaz, fiindcă citiseră şi 
tălmăciseră în grup Evanghelia. Mai mult sieşi decât lor 
făgăduise el să facă tot ce-i va sta în putere ca să 
limpezească această situaţie. 

De când fusese ultima oară la Mastennikov, şi mai ales 
după ultima lui vizita la ţară, Nehliudov simţea în toată 
fiinţa sa o adâncă repulsie faţă de mediul în care trăise 
până atunci şi care ascundea cu atâta grijă suferinţele a 
milioane de oameni, îndurate numai pentru a asigura unei 
minorităţi un trai comod şi de plăceri, în timp ce aceasta nu 
vedea şi nu putea să vadă toată această suferinţă şi deci 
cruzimea şi păcatul vieţii pe care o ducea. Acum Nehliudov 
nu-şi mai putea păstra relaţiile cu acest mediu, fără să se 
simtă stingherit şi cuprins de mustrări. Pe de altă parte, 
obiceiurile vieţii lui din trecut, legăturile lui de rudenie şi de 
prietenie îl mai trăgeau încă spre această lume, dar mai 
ales, dorinţa lui de a veni în ajutorul Maslovei şi al celor 
care se chinuiau în închisoare. Aşadar singurul lucru care-l 
preocupa acum îl silea să ceară sprijinul şi serviciile 
oamenilor din acest mediu, pe care nu numai că nu-i stima, 
dar care deseori trezeau în el revoltă şi dispreţ. 

Sosind la Petersburg, Nehliudov se opri la mătuşa lui din 
partea mamei, contesa Cearskaia, soţia unui fost ministru. 
Nimeri astfel chiar în inima societăţii aristocratice de care 
se înstrăinase atât în ultimul timp. Nu-i făcea deloc plăcere, 
dar nu se putea altfel. Să tragă la un hotel în loc să stea la 
mătuşă-sa însemna s-o jignească, iar mătuşa avea multe 


relaţii care-i puteau fi de mare folos în toate chestiunile de 
care se ocupa. 

— Am auzit despre tine fel de fel de minunăţii, îi spuse 
contesa Katerina Ivanovna la cafea, îndată după sosirea lui. 
Vous posez comme un Howard54 

! Îi ajuţi pe criminali, umbli pe la închisori, încerci să 
îndrepţi oamenii. 

— Nu-i adevărat, nici nu mă gândesc. 

— De ce nu? Nu-i nimic rău în toate acestea. Numai că 
trebuie să fie vreo istorie romanescă la mijloc. Haide, 
povesteşte-mi şi mie. 

Nehliudov îi spuse tot adevărul despre relaţiile lui cu 
Maslova. 

— Da, da, îmi amintesc. Biata Elen mi-a povestit câte ceva 
pe atunci, după ce ai locuit la domnişoarele acelea bătrâne. 
Mi se pare că au vrut să te însoare cu pupila lor. (Contesa 
Katerina Ivanovna le dispreţuise întotdeauna pe mătuşile 
după tată ale lui Nehliudov...) Vasăzică despre ea e vorbă? 
Elle est encore jolie55 

e, 

Mătuşa Katerina Ivanovna era o femeie de şaizeci de ani, 
sănătoasă, veselă, energica şi guralivă. Era înaltă, grasă şi 
avea o umbră de mustaţa neagră deasupra gurii. Nehliudov 
o iubea şi încă din copilărie era obişnuit să găsească în ea 
un izvor de energie şi de veselie. 

— Nu, ma tante. Povestea aceasta s-a sfârşit. Aş vrea 
numai s-o ajut, în primul rând pentru că e condamnată pe 
nedrept, lucru de care eu sunt vinovat, cum sunt vinovat de 
toată soarta ei. Mă simt obligat să fac tot ce pot pentru ea. 

— Mi s-a spus însă că vrei să te căsătoreşti cu ea. 

— Da, am vrut, dar nu vrea ea. 

Ridicându-şi fruntea a uimire, Katerina Ivanovna îşi privi 
nepotul de sus în jos, în tăcere. Apoi faţa i se schimba 
deodată, luminându-se de mulţumire. 

— Ei, e mai deşteaptă decât tine. Mare prostănac eşti! 
Chiar te-ai fi căsătorit cu ea? 


— Nici vorbă că da. 

— Ştiind chiar ce a fost ea? 

— Cu atât mai mult. Gândeşte-te că numai eu port toată 
vina. 

— Nu, tu nu eşti decât un netot, spuse mătuşa, 
stăpânindu-şi un zâmbet. Mare netot, dar tocmai de aceea 
te iubesc, pentru că eşti aşa de netot, repetă ea, încântată 
pesemne de epitetul pe care-l găsise şi care i se părea că 
exprimă foarte bine starea morală şi mentală în care se 
găsea nepotul său. Nici nu ştii ce bine s-au potrivit lucrurile, 
urmă ea. Aline a organizat un minunat azil pentru aceste 
Magdalene. Am fost şi eu o dată pe acolo. Sunt din cale- 
afară de dezgustătoare. În ziua aceea m-am spălat nu ştiu 
de câte ori. Aline însă s-a devotat corps et ame56 operei 
sale. Aşa ca o vom trimite acolo şi pe protejata ta. Dacă 
cineva poate s-o îndrepte, apoi numai Aline e în stare s-o 
facă. 

— Dar ea e condamnată la ocnă. Tocmai de aceea am 
venit: ca să intervin să se schimbe sentinţa. Aceasta este 
prima mea rugăminte la dumneata. 

— Aşa! Unde a ajuns procesul ei? 

— La Senat. 

— La Senat? Da, scumpul meu cousin Levuşka e la Senat. 
Numai că el e la departamentul nătărăilor, adică la cel 
heraldic, iar dintre cei de astăzi nu cunosc pe niciunul. 
Dumnezeu ştie de unde au fost adunaţi... Nişte nemți: Ghe, 
Fe, De - tout l'alphabet57 , sau fel de fel de Ivanovi, 
Semionovi, Nikitini, sau Ivanenko, Simonenko, Nikitenko 
pour varier. Des gens de l'autre monde58 

Totuşi am să-i spun bărbatului meu. El îi ştie. Cunoaşte fel 
de fel de oameni. Eu am să-i spun, iar tu ai să-i explici 
miezul chestiunii, pentru că pe mine nu mă înţelege 
niciodată. Orice i-aş spune eu, el susţine totdeauna că nu 
înţelege nimic. C'est un idee fausse59 

Toţi mă înţeleg, numai el nu. 


În clipa aceea, un lacheu cu ciorapi lungi aduse o scrisoare 
pe o tavă de argint. 

— E chiar de la Aline. lacătă, ai să ai ocazia să-l auzi şi pe 
Kieseweter. 

— Cine e acest Kieseweter? 

— Kieseweter? Vino deseară şi ai să afli cine e. Are un fel 
de a vorbi, că până şi criminalii cei mai înrăiţi cad în 
genunchi, plâng şi se căiesc. 

Contesa Katerina Ivanovna, oricât de ciudat şi de 
nepotrivit era aceasta cu firea ei, era o adeptă înflăcărată a 
învăţăturii care socotea că esenţa creştinismului stă în 
pocăință. Se ducea pe la întrunirile unde se propovăduia 
aceasta învăţătură, la modă pe atunci, şi-i aduna pe adepţii 
ei acasă la ea. Cu toate că aceasta învăţătură nu recunoştea 
nici un fel de rit, nici icoanele şi nici chiar sfintele taine, în 
casă la Ekaterina Ivanovna în fiecare odaie era câte o 
icoană şi una atârna chiar deasupra patului ei. Contesa 
îndeplinea toate cele cerute de biserică, nevăzând nici o 
contradicţie între acestea şi doctrina ei favorită. 

— Uite, dacă l-ar auzi Magdalena ta, îndată s-ar pocăi, 
spuse contesa. Neapărat să rămâi acasă astă-seară, să-l 
auzi. Este un om extraordinar. 

— Nu mă interesează, ma tante. 

— Eu te asigur că e foarte interesant şi te rog să vii 
neapărat. Ei, spune mai departe, ce mai vrei de la mine? 
Videz votre sac60 

— Mai am o chestiune la fortăreață. 

— Fortăreaţă? Acolo pot să-ţi dau un bileţel pentru 
baronul Kriegsmuth. C'est un tres brave hommeb6l 

De altfel, îl cunoşti şi tu. A fost prieten cu taică-tu. Il donne 
dans le spiritisme62 

Dar asta n-are importanţă. E un om bun. Şice treabă ai 
acolo? 

— Aş vrea să capăt o autorizaţie pentru o mamă, ca să-şi 
poată vedea fiul închis acolo. Numai că mi s-a spus că 
aceasta n-ar depinde de Kriegsmuth, ci de Cerveanski. 


— Nu-mi place Cerveanski, însă el e bărbatul Mariettei, 
aşa că avem s-o rugăm pe ea. Face ea asta pentru mine. 
Elle est tres gentile. 

— Trebuie să mai intervin şi pentru o femeie care e închisă 
de câteva luni fără să ştie nimeni pentru ce. 

— Nu te teme, ştie ea foarte bine. Toate ştiu perfect; 
tunsele astea îşi merită soarta. 

— Nu se ştie daca şi-o merită sau nu. Ele însă pătimesc. 
Dumneata, care eşti creştină şi crezi în Evanghelie, poţi fi 
totuşi atât de crudă...? 

— N-are nici o legătură una cu alta. Evanghelia e 
Evanghelie, iar lucrurile dezgustătoare sunt lucruri 
dezgustătoare. N-ar fi mai rău dacă m-aş preface că îi 
iubesc pe nihilişti, şi mai ales pe nihilistele astea tunse, pe 
care nu pot să le sufăr? 

— Şi de ce nu poţi să le suferi? 

— Mă mai întrebi de ce, după acel 1 martie63 

— Doar n-au luat parte toate la 1 martie. 

— Totuna, de ce se amestecă unde nu e treaba lor? Asta 
nu-i treabă de femei. 

— Totuşi, uite, de pildă, Mariette, găseşti că poate să se 
ocupe de unele chestiuni, îi răspunse Nehliudov. 

— Mariette?Mariette e Mariette, astea-s Dumnezeu ştie 
cine. Vine câte o Haltiupkina şi vrea să fie mai deşteaptă 
decât toată lumea şi să-i înveţe pe ceilalţi. 

— Nu să înveţe, ci să ajute poporul. 

— Las” că ştiu cei mari pe cine trebuie să ajute şi pe cine 
nu. 

— Gândeşte-te că poporul trăieşte în mizerie. Chiar acum 
mă întorc de la ţară. E bine oare ca ţăranii să muncească 
din răsputeri şi să n-aibă ce mânca, iar noi să trăim într-un 
lux nebun? întrebă Nehliudov, îndemnat fără voie de 
bunăvoința mătuşii sale să-i spună tot ce avea pe suflet. 

— Şi tu ce-ai vrea, să muncesc eu şi să nu mănânc? 

— Nu, eu nu vreau să nu mănânci dumneata, răspunse 
Nehliudov, zâmbind fără să vrea, vreau numai să muncim cu 


toţii şi să mâncăm cu toţii. 

Mătuşa îşi privi iar nepotul pe sub sprâncene, curioasă. 

— Mon cher, vous finirez mal64 

— De ce? 

În clipa aceea intră în odaie un general înalt, lat în umeri. 
Era bărbatul contesei, fostul ministru. 

— A, Dmitri, bună ziua, zise el, întinzându-şi obrazul 
proaspăt ras. Când ai venit? 

Îşi sărută în tăcere soţia pe frunte. 

— Non, il est impayable65 , spuse contesa Katerina 
Ivanovna soţului sau. Mă trimite la râu să spăl rufe şi să 
mănânc numai cartofi. E un prost fără pereche. Cu toate 
astea, fă, te rog, ce ţi-o cere. Un netot fără pereche, se 
corectă ea. Ai auzit, se zice că doamna Kamenskaia e atât 
de desperată, încât lumea se teme pentru viaţa ei, îi spuse 
contesa soţului său, ar fi bine să te duci s-o vezi. 

— Da, e îngrozitor, spuse generalul. 

— Ei, acum du-te şi vorbeşte cu el, iar eu m-apuc să-mi fac 
corespondenţa. 

Abia intră Nehliudov în odaia de lângă salon, că ea îi şi 
strigă de dincolo: 

— Atunci să-i scriu Mariettei? 

— Te rog, ma tante. 

— Am să las atunci en blanc66 ce vrei să adaugi tu despre 
tunsa ta, iar ea o să-i transmită bărbatului său şi el o să 
facă. Să nu crezi că sunt rea. Sunt cam dezgustătoare 
aceste protegees ale tale, dar je ne leur veux pas de mal67 

Dumnezeu cu ele! Ei, haide, du-te, iar diseară să fii 
neapărat acasă. Ai să-l auzi pe Kieseweter şi-o să ne rugăm 
şi noi. Şi dacă nu te împotriveşti, ca vous fera beaucoup de 
bien68 

Ştiu eu ca şi Elen, şi tu aţi rămas în urmă cu lucrurile 
astea. Şi acum, la revedere. 

XV. 

Contele Ivan Mihailovici, fost ministru, era un om cu 
convingeri ferme. 


Încă din tinereţe, contele avea convingerea că, după cum 
este firesc ca păsările să mănânce viermi, să fie îmbrăcate 
în pene şi puf şi să zboare în văzduh, tot astfel era foarte 
natural ca el însuşi să mănânce bucate alese, pregătite de 
bucătari scump plătiţi, să poarte hainele cele mai scumpe şi 
mai comode, să fie tras de caii cei mai blânzi şi mai iuți 
totodată şi, prin urmare, toate acestea să fie puse la 
dispoziţia lui. Pe lângă acestea, socotea contele Ivan 
Mihailovici, cu cât va primi mai mulţi bani din vistieria 
statului, cu cât va avea mai multe decoraţii, până la insigne 
cu diamante, şi cu cât va avea mai multe legături cu 
persoane sus-puse de ambe sexe, cu atât va fi mai bine. Tot 
ce era în afară de aceste principii fundamentale îi părea 
contelui Ivan Mihailovici neînsemnat şi lipsit de interes. Îi 
era perfect indiferent dacă lucrurile mergeau aşa ori 
altminterea. Conformându-se acestor principii, contele Ivan 
Mihailovici trăise şi ocupase diferite funcţii la Petersburg 
timp de patruzeci de ani, după care fusese numit ministru. 

Calitățile principale ale contelui Ivan Mihailovici, datorită 
cărora ajunsese la acest înalt post, erau următoarele: mai 
întâi, ştia să priceapă rostul diferitelor hârtii şi legi, ştia să 
întocmească hârtii şi documente, într-un stil dacă nu prea 
frumos, cel puţin limpede şi fără greşeli de ortografie; în al 
doilea rând, avea o înfăţişare foarte prezentabilă şi putea să 
se arate, după împrejurări, când mândru, când măreț şi 
distant, ba chiar inaccesibil şi impunător, iar la nevoie 
slugarnic şi supus. În al treilea rând, era lipsit de orice 
principii de moralitate atât personală, cât şi socială, şi drept 
urmare putea foarte uşor să cadă la învoială cu oricine sau, 
dimpotrivă, să se opună tuturor, după cerința momentului. 
Lucrând astfel, singura lui grijă era de a păstra cea mai 
perfectă politeţe şi de a nu fi în prea vădită contrazicere cu 
el însuşi; iar dacă faptele lui erau sau nu morale, dacă 
aveau să pricinuiască un bine sau cel mai mare rău 
imperiului rus, sau chiar întregii omeniri, de asta prea puţin 
îi păsa. 


Când ajunsese ministru, nu numai cei care depindeau de 
el - şi erau foarte mulţi - dar toate cunoştinţele lui, chiar 
oamenii străini, precum şi el însuşi erau încredinţaţi că este 
un om de stat dintre cei mai deştepţi. După un timp însă, în 
care el nu făcu absolut nimic şi în care, în baza legii luptei 
pentru existenţă, alţi oameni care ştiau să înţeleagă şi să 
întocmească hârtii şi documente oficiale, funcţionari tot atât 
de prezentabili şi de lipsiţi de principii ca şi el, îi luară locul, 
atunci deveni limpede pentru toată lumea, nu numai că nu 
era un om deosebit de inteligent, dar că era chiar foarte 
mărginit şi incult, deşi peste măsură de încrezut, şi că 
părerile lui nu depăşeau nivelul articolelor de fond ale 
ziarelor conservatoare celor mai mediocre. Se văzu că n- 
avea nimic care să-l deosebească de funcţionarii inculţi şi 
încrezuţi care îl înlăturaseră, şi până şi el însuşi îşi dăduse 
seama de aceasta, ceea ce nu-i zdruncina câtuşi de puţin 
convingerea că are dreptul să primească mai departe sume 
mari din vistieria statului şi noi decoraţii, pentru a-şi 
împodobi uniforma de gală. Această convingere era atât de 
puternică, încât nimeni nu îndrăznea să-i stea împotrivă, şi 
el primea câteva zeci de mii de ruble pe an, parte sub formă 
de pensie, parte ca membru al unei instituţii superioare de 
stat şi fiindcă prezida diferite comisii şi comitete. Pe 
deasupra, mai primea în fiecare an şi dreptul, foarte prețuit 
de el, de a-şi adăuga noi galoane pe umeri sau la pantaloni 
sau de a-şi agăța pe frac mereu alte panglici şi alte stele 
smălţuite. Drept urmare, contele Ivan Mihailovici avea 
relaţii în sferele cele mai înalte. 

Contele îl ascultă pe Nehliudov, aşa cum asculta altădată 
rapoartele şefului său de cabinet, apoi îi spuse că are să-i 
dea două bileţele: unul către senatorul Wolf de la 
Departamentul de casaţie. 

— Multe se spun despre el, dar dans tous les cas, c'estun 
homme tres comme il faut69 , adăugă el. Îmi este obligat şi 
o să facă tot ce o să poată. 


Celălalt bileţel era adresat unui om cu trecere de la 
Comisia de graţieri. Chestiunea Fedosiei Biriukova, aşa cum 
i-o povesti Nehliudov, îl interesa foarte mult. Când 
Nehliudov îi spuse că are de gând să-i scrie o scrisoare 
împărătesei, acesta îi răspunse că într-adevăr este o 
poveste foarte înduioşătoare şi cu vreun prilej s-ar putea să 
vorbească despre ea la curte; dar că nu poate să-i 
făgăduiască nimic, aşa că e bine că petiția să meargă pe 
calea ei obişnuită. Dacă se iveşte însă vreo ocazie, dacă este 
chemat joi en petit comite70, poate că va povesti el cazul. 

Înarmat cu cele două bileţele de la conte şi cu un bileţel 
către Mariette de la mătuşă-sa, Nehliudov porni îndată la 
adresele respective. 

Întâi se duse la Mariette. O cunoştea de copilă, era dintr-o 
familie aristocratică nu prea bogată şi ştia că între timp se 
măritase cu un om care făcuse carieră şi despre care se 
spuneau lucruri nu prea măgulitoare; auzise în special că 
era lipsit de orice milă faţă de sutele şi miile de deţinuţi 
politici, pe care era de datoria lui să-i chinuiască. Lui 
Nehliudov, ca întotdeauna, îi venea greu şi i se părea 
cumplit de apăsător gândul că, pentru a-i ajuta pe cei 
oprimaţi, era nevoit să treacă de partea celor care oprimă, 
părând că recunoaşte astfel legitimitatea activităţii lor, prin 
faptul că le cerea să-şi mai domolească niţel, măcar faţă de 
unele persoane, cruzimea obişnuită pentru ei şi de care, 
poate, nici nu-şi dădeau seama. În asemenea împrejurări 
simţea întotdeauna o frământare lăuntrică, o nemulţumire 
de sine, şi se întreba dacă trebuie sau nu să stăruie pe 
lângă ei, şi până la urmă hotăra întotdeauna că trebuie s-o 
facă. Ştia că-i va fi neplăcut, că se va simţi ruşinat şi 
stânjenit la această Mariette şi la soţul ei, dar în schimb 
poate că femeia aceea nenorocită din temniţă şi rudele ei 
vor înceta să sufere. În afară de faptul că simţea cât de falsă 
era situaţia lui când căuta sprijinul acestor oameni, pe care 
nu-i mai socotea de-ai lui, dar care îl socoteau pe el ca 
făcând parte din cercul lor, fără să vrea, reintra în 


societatea lor pe făgaşul vechi, luând acel ton uşuratic şi 
imoral, caracteristic cercului său. Lucrul acesta îl simţise 
chiar şi faţă de mătuşă-sa, Ekaterina Ivanovna. Chiar în 
dimineaţa aceasta, vorbise cu ea despre lucrurile cele mai 
serioase pe un ton de glumă şi zeflemea. 

Petersburgul, unde nu mai fusese de multă vreme, îi 
dădea, ca de obicei, pe de o parte o înviorare fizică, pe de 
alta, o tocire a simțului moral; totul era atât de curat, de 
comod, de bine organizat, şi oamenii erau atât de lipsiţi de 
exigenţe morale, încât viaţa părea deosebit de uşoară. 

Un birjar curat şi respectuos îl duse până la locuinţa 
Mariettei, a cărei faţadă dădea spre chei, trecând prin faţa 
sergenţilor la fel de curaţi şi de respectuoşi, pe o stradă 
curată şi ea şi bine stropită, prin faţa caselor curate şi 
impunătoare. 

La intrare aştepta o trăsură cu doi cai englezeşti, cu 
obraze la ochi şi hamuri englezeşti, şi un vizitiu în livrea, 
care semăna şi el cu un englez, cu favoriţi până la 
jumătatea feţei, stând mândru pe capră cu un bici în mână. 

Portarul, într-o uniformă sclipitor de curată, îi deschise uşa 
vestibulului, unde aştepta un lacheu cu favoriţi frumos 
pieptănaţi, îmbrăcat într-o livrea galonată, şi mai 
strălucitoare, apoi o ordonanţă într-o uniformă nouă, 
neatinsă, cu baioneta la armă. 

— Domnul general nu primeşte şi nici doamna. les chiar 
acum în oraş. 

Nehliudov îi dădu lacheului scrisoarea contesei Ekaterina 
Ivanovna, apoi scoase din buzunar o carte de vizită, se 
apropie de măsuţa pe care era registrul de înscriere a 
vizitatorilor şi tocmai se pregătea să scrie că-i pare foarte 
rău că n-a găsit pe nimeni acasă, când lacheul se apropie de 
scară, portarul se repezi spre treptele de la intrare, 
strigând: „Trăsura!”, iar ordonanța, în poziţie de drepţi, 
încremenit cu braţele întinse de-a lungul trupului, îşi aţinti 
privirea asupra unei doamne nu prea înalte şi subţiri care 


tocmai cobora scara cu paşi iuți, nepotriviţi cu demnitatea 
rangului ei. 

Mariette, cu o pălărie mare cu pene şi o pelerină neagră 
pe umeri, purta o rochie neagră şi mănuşi noi, tot negre; 
faţa îi era acoperită cu o voaletă. 

Văzându-l pe Nehliudov, ea îşi ridică voaleta, lăsând să i se 
vadă faţă drăgălaşă şi ochii strălucitori cu privirea 
întrebătoare. 

— A-a, prinţul Dmitri Ivanovici! spuse ea cu un glas vesel şi 
plăcut. Te-aş fi recunoscut... 

— Cum, vă mai amintiţi de numele meu? 

— Cum să nu. Soră mea şi cu mine am fost chiar 
îndrăgostite de dumneata, spuse ea pe franţuzeşte. Dar 
cum te-ai schimbat! Ah, ce rău îmi pare că trebuie să plec 
de acasă! Ce-ar fi să ne întoarcem puţin înăuntru, spuse ea, 
oprindu-se nehotărâtă şi uitându-se la ceasul din perete, 
dar nu, nu se poate! Mă duc la slujba pentru mort, la 
doamna Kamenskaia. E desperată săraca. 

— Dar ce i s-a întâmplat? 

— Cum, n-ai auzit? Fiul ei a fost ucis în duel. S-a bătut cu 
Posen. Singurul ei fiu. E îngrozitor. Mama e desperată. 

— Da, am auzit. 

— Aşa că trebuie să mă duc. lar dumneata vino mâine, sau 
chiar astă-seară, spuse ea şi cu paşi iuți şi uşori se îndreptă 
spre ieşire. 

— Astă-seară nu pot, spuse el, ieşind împreună cu ea din 
casă. Venisem cu o rugăminte, adăugă el, uitându-se la 
perechea de roibi, care tocmai trăgeau la scară. 

— Despre ce anume? 

— Bileţelul acesta din partea mătuşii mele vă va lamuri, 
spuse Nehliudov, întinzându-i un plic îngust cu blazon. 

— Contesa Katerina Ivanovna îşi închipuie că am trecere la 
soţul meu în chestiuni de afaceri, dar se înşală. N-am nici o 
influenţă asupra lui şi nici nu vreau să mă amestec. 
Bineînţeles, însă, că pentru contesă şi pentru dumneata am 


să fac o excepţie. Despre ce este vorba? întrebă ea, 
căutându-şi cu mâna mică, înmănuşată, buzunarul. 

— O tânără fată, bolnavă şi fără nici o vină, este închisă în 
fortăreață. 

— Cum o cheamă? 

— Şustova, Lidia Şustova. Numele ei e trecut în bileţel. 

— Bine, am să încerc să fac tot ce pot, spuse ea şi se sui 
sprinten în trăsura capitonată, moale, ale cărei aripi lăcuite 
străluceau în soare. Se aşeză, îşi deschise umbreluţa, iar 
lacheul se urcă pe capră şi făcu semn vizitiului să 
pornească. Trăsura se puse în mişcare, dar în aceeaşi clipă 
ea atinse umărul vizitiului cu vârful umbreluţei şi iepele 
zvelte şi frumoase, pursânge, se opriră încovoindu-şi 
capetele, scurt strunite, jucând în loc cu picioarele lor 
subțiri. 

— Te rog să mai vii să ne vezi, de data asta fără nici un 
interes, spuse ea cu un zâmbet al cărui farmec îl cunoştea 
prea bine şi, ca şi cum ar fi socotit că s-a sfârşit 
reprezentaţia, lăsă în jos cortina, îşi cobori voaleta pe faţă. 
Să mergem, spuse ea, atingând din nou vizitiul cu vârful 
umbreluţei. 

Nehliudov îşi scoase pălăria, iepele pursânge porniră 
fornăind, lovind caldarâmul cu potcoavele, şi trăsura lunecă 
iute cu roţile ei moi de cauciuc, săltând din când în când 
uşurel pe câte o denivelare a străzii pietruite. 

XVI. 

Nehliudov, aducându-şi aminte de zâmbetul pe care-l 
schimbase cu Mariette, clătină din cap, dojenindu-se. 

„Nici n-ai să apuci să-ţi dai seama şi iar ai să te întorci la 
deprinderile vieţii acesteia”, se gândi el, cuprins de îndoieli 
şi de acea dedublare lăuntrică, pe care o simţea de câte ori 
era nevoit să măgulească oameni pe care nu-i stima. 
Chibzuind cum să-şi organizeze drumurile, ca să 
economisească timp, Nehliudov se îndreptă spre Senat. 
Acolo fu pofitit într-un birou, în care lucrau o mulţime de 
funcţionari cât se poate de respectuoşi şi de spilcuiţi. 


Aceştia îl informară că cererea Maslovei fusese primită şi 
înaintată spre cercetare senatorului Wolf, cel către care îi 
dăduse unchiu-său un bilet. 

— Senatul va ţine şedinţă chiar în cursul săptămânii, dar 
nu se ştie dacă dosarul Maslovei se va pune în discuţie în 
această şedinţă. Dacă veţi stărui însă, s-ar putea să aveţi 
norocul să intre chiar miercurea asta, îi spuse unul dintre 
funcţionari. 

În timpul cât aştepta în biroul Senatului, Nehliudov auzi 
vorbindu-se iarăşi despre duel. Astfel află cum fusese ucis 
tânărul Kamenski şi toate amănuntele acestei nefericite 
întâmplări, despre care vuia Petersburgul. Lucrurile se 
petrecuseră cam aşa: într-un local, mai mulţi ofiţeri mâncau 
stridii şi beau vârtos, după cum le era obiceiul. Unul dintre 
ei a spus ceva jignitor despre regimentul din care făcea 
parte Kamenski. Kamenski l-a făcut mincinos. Ofiţerul l-a 
pălmuit pe Kamenski. A doua zi a avut loc duelul şi 
Kamenski, lovit de un glonţ în pântece, a murit după două 
ceasuri. Posen şi martorii au fost prinşi, dar, cu toate că se 
mai aflau încă la arest, circula zvonul că urmează să li se 
dea drumul peste două săptămâni. 

De la Senat, Nehliudov se duse la Comisia de graţieri, la 
un înalt funcţionar cu mare trecere, baronul Vorobiov, care 
locuia într-un apartament luxos dintr-o clădire a statului. 
Portarul şi lacheul îl înştiinţară cu un aer sever că baronul 
nu acceptă vizitatori în afara zilelor sale de audienţă, că 
acum e la împărat şi mâine se va duce iarăşi acolo la raport. 
Nehliudov îi lăsă scrisoarea şi plecă spre senatorul Wolf. 

Wolf de abia mâncase şi tocmai îşi făcea tabietul, fumând o 
ţigară de foi şi plimbându-se prin cameră, când îl primi pe 
Nehliudov. Acest Vladimir Vasilievici Wolf era desigur un 
homme tres comme il faut. Şi această însuşire şi-o preţuia 
mai mult ca orice şi de la înălţimea ei îi privea pe toţi 
ceilalţi. Şi cum ar fi putut să nu şi-o preţuiască când numai 
datorită ei izbutise să facă o carieră strălucită, tocmai cea 
pe care şi-o dorise, intrase adică prin căsătorie în posesia 


unei averi care-i aducea optsprezece mii venit anual, iar 
prin munca sa dobândise un post de senator. Wolf nu numai 
că se socotea un homme tres comme il faut, dar şi un om de 
o cinste exemplară. Înţelegea prin aceasta meritul de a nu 
lua mită în taină de la persoane particulare. Dar să 
cerşească de la stat tot felul de cheltuieli de deplasare, de 
diurne, să se folosească de o moşie a statului luată în 
arendă, îndeplinind în schimb, slugarnic, tot ceea ce îi cerea 
guvernul, nu socotea că ar fi necinstit. Pentru el, să ruineze, 
să deporteze, să tină întemnițați sute de oameni nevinovaţi 
numai pentru că îşi preţuiau neamul şi doar credinţa 
strămoşească - aşa cum făcuse cândva, ca guvernator al 
unei gubernii din regatul polon - nu numai că nu era 
necinstit, dar era, dimpotrivă, o dovadă de nobleţe, bărbăţie 
şi patriotism. 'Tot astfel, nu-i părea deloc necinstit faptul că- 
şi însuşise toată averea nevestei sale, foarte îndrăgostită de 
el, precum şi averea cumnatei sale. Dimpotrivă, socotea că 
a găsit cea mai cuminte cale de a orândui treburile familiei. 

Familia lui Vladimir Vasilievici era alcătuită din soţia lui, 
lipsită de orice personalitate, cumnată sa, pe a cărei avere 
pusese mâna, vânzându-i moşia şi depunând banii pe 
numele său, şi o fiică, urâţică, sfioasă şi blajină, care ducea 
o viaţă singuratica şi tristă şi care îşi găsise în ultima vreme 
o mângâiere în evanghelism - la adunările de la Aline şi de 
la contesa Ekaterina Ivanovna. 

Vladimir Vasilievici mai avea şi un fiu, blajin şi el, căruia la 
cincisprezece ani începuse să-i crească barbă şi care tot pe 
atunci se apucase să bea şi să duca o viaţă dezmăţată, şi o 
dusese aşa până la douăzeci de ani când fusese izgonit de 
acasă, pentru că nu-şi terminase studiile, se înhăitase cu 
nişte neisprăviţi şi făcea datorii peste datorii, 
compromiţându-şi părintele. Tată-său plătise o dată pentru 
el o datorie de două sute treizeci de ruble, apoi altă dată o 
datorie de şase sute de ruble, punându-i însă în vedere că e 
ultima oară când mai plăteşte şi că, dacă nu se îndreaptă, îl 
alungă de acasă şi nu vrea să mai ştie de el. Fiul nu numai 


că nu s-a îndreptat, dar a mai făcut încă o datorie, de o mie 
de ruble, şi şi-a permis să-i spună tatălui său că pentru ele 
un Chin să trăiască acasă. Ca răspuns, Vladimir Vasilievici îi 
declară feciorului său că poate să se ducă unde vrea şi că se 
leapădă de el. De atunci, Vladiniir Vasilievici se purta ca şi 
cum ar fi uitat că a avut vreodată un fiu, cei de acasă nu 
îndrăzneau să-i pomenească despre el, iar senatorul era 
încredinţat că a ştiut să-şi orânduiască viaţa de familie cât 
se poate de bine. 

Wolf îl primi pe Nehliudov, oprindu-se o clipă din 
plimbarea sa prin cameră şi salutându-l cu zâmbetul său 
obişnuit, binevoitor şi puţin ironic prin care-şi exprima 
involuntar superioritatea de om comme il faut faţă de 
ceilalţi muritori. Apoi luă biletul de la Nehliudov şi îl citi. 

— Vă rog să luaţi loc, iar pe mine să mă iertaţi: am să 
continuu să umblu, dacă-mi permiteţi, spuse el, vârându-şi o 
mână în buzunarul vestonului şi călcând cu paşi mărunți şi 
uşori prin odaia mare, mobilată sobru. Sunt foarte bucuros 
să fac cunoştinţă cu dumneavoastră şi, bineînţeles, să-i fac 
un serviciu contelui Ivan Mihailovici, adăugă el, scoțând pe 
gură rotocoale de fum parfumat şi albăstrui şi ţinând cu 
multă grijă trabucul între degete, ca să nu pice pe jos 
scrumul. 

— Aş vrea să vă rog, dacă se poate, să se judece procesul 
cât mai curând, aşa încât, dacă acuzata rămâne 
condamnată la deportare în Siberia, să nu se întârzie prea 
mult plecarea, zise Nehliudov. 

— Da, da. Cu primele vapoare de la Nijni, ştiu, răspunse 
Wolf cu zâmbetul lui condescendent pe buze, ca unul care 
ştie întotdeauna dinainte ceea ce vor ceilalţi să-i spună. 
Cum o cheamă pe condamnată? 

— Maslova. 

Wolf se apropie de masă şi se uită la foaia de hârtie care se 
afla pe un dosar cu acte. 

— Da, da, Maslova. Bine, am să vorbesc cu ceilalţi colegi ai 
mei. Se va judeca procesul miercuri. 


— Pot să-i telegrafiez avocatului meu acest termen? 

— Aveţi un avocat? Ce nevoie? Dar, în sfârşit, faceţi cum 
credeţi. 

— Motivele de recurs s-ar putea să fie insuficiente, spuse 
Nehliudov, din dosar însă cred că reiese clar că sentinţa se 
datorează unei scăpări din vedere. 

— Da, da, se poate. Senatul însă nu are cum să cerceteze 
fondul procesului, spuse Vladimir Vasilievici cu severitate, 
privind scrumul ţigării sale. Senatul nu face decât să 
urmărească aplicarea dreaptă a legii şi interpretarea ei 
corectă. 

— Dar cazul acesta mi se pare că este un caz cu totul 
excepţional. 

— Ştiu, ştiu, toate cazurile sunt excepţionale. Ne vom face 
datoria, şi atâta tot. Scrumul se mai ţinea încă pe ţigară, 
dar avea o mică fisură şi era în primejdie să cadă. Veniţi rar 
pe la Petersburg? întrebă Wolf, ţinând ţigara în aşa fel încât 
să nu cadă scrumul. Acesta prinse totuşi a se clătina şi Wolf 
duse cu grijă ţigara la scrumieră, scuturând-o acolo. Ce 
întâmplare îngrozitoare cu Kamenski, urmă el. Un tânăr 
plin de calităţi. Singurul fiu. Mama lui era desperată, spuse 
el, repetând aproape cuvânt cu cuvânt ceea ce spunea 
fiecare la Petersburg în acel moment despre Kamenski. 

Mai vorbiră un timp despre contesa Ekaterina Ivanovna şi 
despre entuziasmul ei pentru nouă doctrină religioasă, pe 
care Vladimir Vasilievici nici n-o aproba şi nici n-o 
dezaproba, dar care pentru el, omul comme il faut, era 
desigur ceva cu totul de prisos. Apoi Vladimir Vasilievici 
sună şi Nehliudov îşi luă rămas-bun. 

— Dacă vă face plăcere, poftiţi la noi la masă, miercuri 
bunăoară, spuse Wolf, strângându-i mâna. Am să vă dau 
totodată şi răspunsul definitiv. 

Era târziu şi Nehliudov se întoarse acasă, adică la mătuşa 
lui. 

XVII. 


La contesa Katerina Ivanovna se lua masa la şapte şi 
jumătate, într-un fel cu totul nou, necunoscut încă de 
Nehliudov. Lacheii puneau bucatele pe masă, apoi se 
retrăgeau, aşa că mesenii trebuiau să se servească singuri. 
Bărbaţii nu le îngăduiau doamnelor să se obosească şi, ca 
reprezentanţi ai sexului tare, luau cu bărbăţie asupra lor 
sarcina de a le servi pe doamne cu bucate şi băuturi. Când 
un fel era terminat, contesa apăsa pe butonul unei sonerii 
electrice ce se afla pe masă şi lacheii intrau fără zgomot, 
schimbau tacâmurile şi aduceau felul următor. Mâncărurile 
ca şi băuturile erau dintre cele mai alese. În bucătăria mare 
şi luminoasă lucrau un şef-bucătar franţuz şi două ajutoare, 
îmbrăcate în alb. Fură şase persoane la masă: contele şi 
contesa, fiul lor, un tânăr ofiţer din garda imperială, cu o 
mutră ursuză, care-şi ţinea coatele pe masă, Nehliudov, o 
damă de companie franţuzoaica şi administratorul-şef al 
contelui, care sosise de la ţară. 

Şi aici se vorbea despre duel. Se comenta atitudinea 
suveranului în aceasta chestiune. Se ştia că împăratului îi 
era foarte milă de mama defunctului şi de aceea toată 
lumea era plină de milă pentru ea. Cum se ştia însă că 
împăratul, cu toate că împărtăşea durerea familiei 
Kamenski, nu voia totuşi să se arate prea sever cu ucigaşul, 
care apărase onoarea uniformei, toată lumea era de 
asemenea îngăduitoare faţă de acesta. Numai contesa 
Katerina Ivanovna, cu felul ei liber şi uşuratic de a privi 
lucrurile, se exprimă foarte aspru cu privire la ucigaş. 

— Se îmbată şi ucid oameni tineri şi cumsecade - eu n-aş 
ierta asta pentru nimic în lume, spuse ea. 

— Nu te înţeleg, interveni contele. 

— Tu nu înţelegi niciodată ce spun eu, zise contesa, şi, 
întorcându-se către Nehliudov, urmă: Toată lumea mă 
înţelege, numai bărbatul meu nu. Eu spun că mi-e milă de 
mamă şi nu înţeleg ca un om care a ucis să-şi vadă de viaţă 
mai departe, mulţumit şi nestingherit de nimeni. 


Atunci fiul contesei, care tăcuse până în clipa aceea, îi luă 
apărarea ucigaşului, răspunzându-i maică-sii într-un chip 
destul de grosolan că un ofiţer nu putea să procedeze altfel, 
căci altminteri l-ar fi judecat ceilalţi ofiţeri şi ar fi fost dat 
afară din regiment. Nehliudov asculta fără să se amestece 
în vorbă. Ca fost ofiţer înţelegea, deşi nu le admitea, 
argumentele tânărului Cearski, dar pe de altă parte acest 
tânăr ofiţer care-şi omorâse un camarad îi amintea, fără să 
vrea, de un tânăr puşcăriaş, un flăcău chipeş pe care-l 
văzuse la închisoare şi care fusese condamnat la muncă 
silnică, pentru ca omorâse un om în cursul unei bătăi. 
Amândoi ajunseseră ucigaşi din pricina beţiei. Țăranul 
ucisese într-o clipă când îşi pierduse minţile şi acum era 
despărţit de nevastă, de familie, de rude, şi, cu cătuşe la 
picioare şi cu capul ras, avea să fie trimis la ocnă; iar 
celălalt, ofiţerul, sta la arest într-o cameră frumoasă, mânca 
bucate alese, bea vin de soi, citea cărţi şi de la o zi la alta 
avea să fie eliberat şi avea să-şi ducă viaţa ca şi mai înainte, 
devenind prin fapta sa chiar mai interesant pentru ceilalţi. 

Nehliudov spuse cu glas tare ceea ce gândea. La început, 
contesa Katerina Ivanovna încuviinţase spusele nepotului 
său, apoi însă tăcu şi ea ca şi ceilalţi şi Nehliudov înţelese că 
prin cele spuse făcuse un fel de necuviinţă. 

Seara, curând după masă, în salonul cel mare unde 
fuseseră aşezate ca pentru o conferinţă mai multe rânduri 
de scaune cu speteze înalte, sculptate, şi o măsuţă cu o 
carafă de apă şi cu un fotoliu pentru predicator, lumea 
începu să se adune pentru întrunirea la care trebuia să 
predice Kieseweter, de curând sosit din străinătate. 

În faţa intrării principale se opreau tot mai multe trăsuri 
elegante. În salonul bogat mobilat stăteau aşezate doamne 
îmbrăcate în rochii cu turnură de mătase, catifea, dantele, 
cu bucle false pe cap şi cu mijlocul strâns în corset. Printre 
ele luaseră loc şi o seamă de bărbaţi, militari şi civili, şi vreo 
cinci oameni de rând; doi rândaşi, un băcan, un lacheu şi un 
vizitiu. 


Kieseweter, un bărbat voinic, cu părul uşor încărunţit, 
vorbea pe englezeşte, iar o fată tânără, slabă, cu pince-nez, 
traducea predica repede şi curgător. 

El spunea că păcatele noastre sunt atât de mari şi 
pedeapsa pe care o merităm atât de cumplită şi de 
neînlăturat, încât e cu neputinţă să mai trăim în aşteptarea 
ei. 

— Iubite surori şi iubiţi fraţi, gândiţi-vă numai la viaţa 
noastră, la faptele noastre, la felul în care trăim şi-l mâniem 
pe bunul şi milostivul Dumnezeu şi-l facem să sufere pe 
Christos şi veţi înţelege că nu poate fi iertare pentru noi, că 
nu este nici o scăpare şi că suntem cu toţii sortiţi pieirii. Ne 
aşteaptă pieirea cea mai îngrozitoare şi chinurile veşnice, 
spunea el cu glas tremurător şi înlăcrimat. Cum să ne 
salvăm, fraţilor? Cum să scăpăm din acest foc 
înspăimântător? El ne-a şi cuprins casa şi nu mai avem nici 
O ieşire. 

Predicatorul tăcu o clipă şi lacrimi adevărate i se 
prelinseră pe obraji. De opt ani de când predica, ori de câte 
ori ajungea la punctul acesta, care îi plăcea în chip 
deosebit, simţea un nod în gât, o gâdilare în nas şi lacrimile 
începeau să-i curgă şiroaie din ochi, şi aceste lacrimi îl 
înduioşau şi mai mult. În odaie se auzeau suspine şi hohote 
de plâns. Contesa Ekaterina Ivanovna, aşezată în faţa unei 
măsuţe de lemn încrustat, sta cu coatele rezemate de ea şi 
cu capul în palme şi umerii ei graşi erau scuturaţi de un 
tremur uşor. Vizitiul se uita la neamţ cu uimire şi groază, ca 
şi cum ar fi fost cât pe ce să-l calce cu trăsura şi acesta nu s- 
ar fi ferit. Cei mai mulţi şedeau cam în aceeaşi atitudine ca 
şi contesa Ekaterina Ivanovna. Fiica lui Wolf, care semăna 
leit cu tatăl său, îmbrăcată într-o rochie elegantă, la modă, 
stătea în genunchi, cu obrazul ascuns în palme. 

Dar deodată oratorul îşi descoperi faţa şi un zâmbet, 
asemenea zâmbetului prin care actorii îşi exprimă bucuria, 
îi înflori pe buze şi el urmă cu glas dulce şi duios: 


— Totuşi, există mântuire. E şi uşoară, şi aducătoare de 
bucurie. Această mântuire este sângele vărsat pentru noi 
de unicul Fiu al lui Dumnezeu, care s-a jertfit pentru noi. 
Chinurile şi sângele Lui sunt mântuirea noastră. Fraţi şi 
surori, spuse el iarăşi cu lacrimi în ochi, să-i mulţumim lui 
Dumnezeu care şi-a jertfit unicul Fiu spre mântuirea 
omenirii. Sângele Lui sfânt... 

Nehliudov se simţi cuprins de un dezgust de neînvins. Se 
ridică încetişor şi, încruntându-se şi stăpânindu-şi un icnet 
de ruşine, ieşi în vârful picioarelor şi se duse în odaia lui. 

XVIII. 

A doua zi, Nehliudov, gata îmbrăcat, se pregătea să 
coboare, când feciorul îi aduse cartea de vizită a avocatului 
său de la Moscova. Acesta venise pentru nişte treburi de-ale 
lui şi totodată să ia parte şi la procesul Maslovei, dacă s-ar fi 
judecat curând în Senat. Telegrama trimisă de Nehliudov se 
încrucişase cu el pe drum. Aflând de la Nehliudov când se 
va judeca procesul şi cine vor fi senatorii, avocatul zâmbi. 

— Cele trei tipuri de senatori! spuse el. Wolf e funcţionarul 
petersburghez, Skovorodnikov - juristul savant şi Be - 
juristul practic, adică cel mai vioi dintre ei. În el trebuie să 
ne punem toată nădejdea. Ei, dar ce se aude cu Comisia de 
graţieri? 

— Chiar astăzi mă duc la baronul Vorobiov, ieri n-am putut 
obţine audiența. 

— Ştiţi cum a ajuns Vorobiov baron? spuse avocatul, care 
prinsese tonul niţel ironic cu care Nehliudov rostise titlul 
acesta străin alături de un nume neaoş rusesc. Titlul i-a fost 
acordat bunicului său de către ţarul Pavel, căruia-i fusese, 
pare-mi-se, valet, sau aşa ceva. Îi făcuse pesemne unele 
servicii deosebite, pentru care împăratul l-a răsplătit cu 
titlul de baron, după bunul său plac. Şi de atunci Vorobiovii 
sunt baroni şi-s foarte mândri de acest lucru. De altfel, 
Vorobiov ăsta e un mare şmecher. 

— Chiar la el mă duc acum, spuse Nehliudov. 


— Foarte bine. Mergem împreună, vă duc cu trăsura mea. 
În vestibul, feciorul îi aduse lui Nehliudov un bileţel de la 
Mariette: „Pour vous faire plaisir, j'ai agi tout a fait contre 
mes principes, et j'ai intercede aupres de mon mari pour 
votre protegee. Il se irouve que cette personne peut etre 
relachee immediatement. Mon mari a ecrit au commandant. 
Venez donc nous voir de data asta dezinteresat. Je vous 
attend. M.71 

— Ce spui de asta? îl întrebă Nehliudov pe avocat. Nu-i 
îngrozitor? O femeie pe care o ţin de şapte luni închisă într- 
o celulă acum se dovedeşte a fi cu totul nevinovată şi a fost 
de ajuns un singur cuvânt ca să fie eliberată! 

— Aşa se întâmplă întotdeauna. E bine cel puţin că aţi 
reuşit. 

— Da, numai că succesul acesta mă mâhneşte. Îţi dai 
seama cum se petrec lucrurile acolo? De ce au ţinut femeia 
închisă atâta vreme? 

— E mai bine să nu cercetaţi prea mult aceste chestiuni. 
Aşadar, vă duc cu trăsura mea, zise avocatul când ieşiră din 
casă. 

Un cupeu elegant trase la scară. 

— Vă duceţi la baronul Vorobiov, nu? 

Avocatul îi spuse vizitiului unde să meargă şi caii iuți îl 
duseră repede pe Nehliudov la locuinţa baronului. Acesta 
era acasă. Un tânăr funcţionar în uniformă, cu un gât foarte 
lung, cu mărul lui Adam ieşit în afară şi cu un mers 
neobişnuit de uşor, se afla în prima cameră, împreună cu 
două doamne. 

— Numele dumneavoastră? întrebă tânărul funcţionar cu 
mărul lui Adam ieşit în afară, lăsând doamnele şi înaintând 
cu paşi uşori şi graţioşi spre Nehliudov. 

Nehliudov îşi spuse numele. 

— Baronul mi-a vorbit despre dumneavoastră. Îndată! 
Tânărul funcţionar trecu în odaia de alături, de unde ieşi 
după câteva clipe, însoţind o doamnă în doliu cu ochii 


plânşi. Doamna îşi trăgea în jos cu degetele slabe vălul, ca 
să-şi ascundă faţa înlăcrimată. 

— Poftiţi, îi spuse tânărul funcţionar lui Nehliudov şi 
înaintă cu paşi uşori spre uşa biroului, în pragul căreia se 
opri, lăsându-l să treacă. 

Intrând în birou, Nehliudov dădu cu ochii de un bărbat de 
statură mijlocie, îndesat, cu părul tuns scurt, îmbrăcat într- 
o redingotă, care şedea într-un fotoliu la o masă mare de 
scris şi se uita vesel spre uşă. Faţa lui blândă, cu obrajii 
foarte rumeni contrastând cu mustaţa şi barba lui albe, se 
lumină de un zâmbet prietenos la vederea lui Nehliudov. 

— Mă bucur să vă văd. Am fost bun prieten cu mama 
dumneavoastră. Vă ştiu de când eraţi copil şi apoi tânăr 
ofiţer. Ei, luaţi loc şi spuneţi-mi cu ce vă pot fi de folos. Da, 
da, spunea el, clătinând din capul său cărunt, în timp ce 
Nehliudov îi povestea istoria Fedosiei. Spuneţi, spuneţi, am 
înţeles tot. Da, da, într-adevăr e o poveste foarte 
înduioşătoare. Şi ce-aţi făcut? Aţi înaintat o cerere de 
grațiere? 

— O am la mine, răspunse Nehliudov, scoțând cererea din 
buzunar. Dar aş fi vrut să vă rog s-o înaintați 
dumneavoastră. Sper că aşa i se va acorda mai mare 
atenţie. 

— Foarte bine aţi făcut. Am să fac personal raportul, spuse 
baronul, încercând zadarnic să dea feţei sale joviale o 
expresie de compătimire. E foarte înduioşător. Se vede bine 
că era un copil, brutalitatea bărbatului ei a speriat-o, 
pesemne, a scos-o din minţi, iar după ce a maitrecut un 
timp, a început şi ea să-l iubească... Da, da, voi face eu 
raportul. 

— Contele Ivan Mihailovici mi-a spus ca o va ruga personal 
pe împărăteasă... 

Cum rosti Nehliudov aceste cuvinte, expresia feţei 
baronului se schimbă. 

— De altfel, depuneţi cererea la cancelarie, iar eu am să 
fac tot ce am să pot, îi spuse el lui Nehliudov. 


În clipa aceea intră în odaie funcţionarul cel tânăr, vădit 
mândru de mersul său grațios. 

— Doamna de adineauri vă roagă să-i îngăduiţi să vă mai 
spună două cuvinte. 

— Bine, pofteşte-o înăuntru. Ah, mon cher, câte lacrimi 
vezi aici. De am putea să le ştergem pe toate! Facem şi noi 
ce putem. 

Intră doamna. 

— Am uitat să vă rog să nu permiteţi să dea faţă, că altfel 
el e în stare... 

— Doar v-am spus că am să fac tot ce-i cu putinţă. 

— Baroane, pentru numele lui Dumnezeu, veţi salva o 
mamă. Doamna luă mâna baronului şi o sărută. 

— Totul se va face. 

După ce ieşi doamna, se ridica şi Nehliudov să-şi ia rămas- 
bun. 

— Vom face tot ce se va putea. Vom lua legătura cu 
Ministerul Justiţiei. Ministerul ne va răspunde şi atunci vom 
face tot ce se va putea. 

Nehliudov ieşi şi se îndreptă spre cancelarie. Ca şi la 
Senat, găsi într-o încăpere foarte impunătoare funcţionari 
eleganţi, curaţi, Politicoşi, corecţi la îmbrăcăminte şi la 
vorbă, importanţi şi distinşi. 

„Cât de mulţi sunt, Doamne, cât de mulţi şi ce bine hrăniţi 
sunt, ce curat îmbrăcaţi, cu cămăşile şi mâinile albe, cu 
cizmele strălucitoare! Cine face toate acestea pentru ei? Ce 
bine le merge la toţi, nu numai în comparaţie cu cei de la 
închisoare, dar chiar şi cu cei de la ţară!” gândea iarăşi 
Nehliudov, fără să vrea. 

XIX. 

Omul de care depindea îmbunătăţirea situaţiei deţinuţilor 
din Petersburg era un bătrân general care se trăgea dintr-o 
familie de baroni germani, plin de merite, dar, după spusele 
oamenilor, cam ramolit. Primise o sumedenie de decoraţii, 
nu purta însă decât o cruce albă la butonieră. Căpătase 
aceasta decorație, care-l măgulea în chip deosebit, pe 


timpul când făcea serviciul în Caucaz, unde sub comanda lui 
nişte ţărani ruşi, tunşi, îmbrăcaţi în uniforme şi înarmaţi cu 
puşti şi baionete, uciseseră peste o mie de locuitori, care-şi 
apărau libertatea, căminul şi familia. Apoi făcuse serviciul în 
Polonia, unde la fel îi silise pe ţăranii ruşi să săvârşească 
multe şi felurite crime, pentru care primise noi ordine şi 
decoraţii; după aceea, fusese trimis şi în alte părţi, iar 
acum, bătrân, neputincios, primise postul în care se afla 
astăzi şi care îi dădea dreptul la o locuinţă frumoasă, la un 
salariu bun şi la onoruri. Îndeplinea cu stricteţe ordinele 
primite de sus, lucru de care era foarte mândru, căci le 
acorda o însemnătate deosebită şi credea ca orice se poate 
schimba pe lume, afară de ordinele cu pricina. Datoria lui 
era să ţină în cazemate şi în celule de o singură persoană, 
deţinuţi şi deţinute politice. Aceştia trăiau în nişte condiţii 
atât de îngrozitoare, încât, în decurs de zece ani, jumătate 
din ei mureau, parte înnebuneau, parte se stingeau de 
oftică sau se sinucideau, fie prin foame, fie tăindu-şi venele 
cu cioburi de sticlă, fie spânzurindu-se ori dându-şi foc de 
vii. 

Bătrânul general ştia toate acestea, dat fiind că se 
petreceau chiar sub ochii lui, dar ele nu-l mişcau şi nu-i 
tulburau conştiinţa cum nu-i tulburau conştiinţa accidentele 
pricinuite de furtuni, de inundaţii şi aşa mai departe. Toate 
acestea se întâmplau în urma executării ordinelor primite 
de sus, în numele suveranului. Aceste ordine trebuiau 
îndeplinite fără şovăire, aşa că n-avea nici un rost să te mai 
gândeşti la urmările lor. De aceea bătrânul general nici nu- 
şi îngăduia să-şi bată capul cu asemenea griji, socotind că 
datoria lui de ostaş şi patriot era de a nu se gândi la 
asemenea lucruri, pentru a nu şovăi în îndeplinirea 
îndatoririlor sale, care îi păreau atât de importante. 

O dată pe săptămână, bătrânul general avea obligaţia să 
inspecteze toate cazematele şi să-i întrebe pe deţinuţi dacă 
nu au vreo rugăminte de făcut. Aceştia aveau multe şi 
felurite rugăminţi. Generalul le asculta liniştit, fără să 


scoată o vorbă, dar niciodată nu le îndeplinea, socotindu-le 
neconforme cu regulamentul. 

Pe când Nehliudov se apropia de clădirea în care locuia 
bătrânul general, se auzi răsunând la ceasul din turn 
melodia imnului „Slavă ţie, Doamne”, apoi bătură orele 
două. Aceste sunete îi amintiră deodată lui Nehliudov de 
ceea ce citise cândva în însemnările decembriştilor despre 
impresia pe care o făcea aceasta muzică dulce care răsuna 
ceas de ceas în sufletele celor osândiţi pe viaţă. În timp ce 
Nehliudov trăgea la scara locuinţei bătrânului general, 
acesta şedea aproape pe întuneric în salon, în faţă unei 
măsuţe cu incrustaţii şi, împreună cu un pictor tânăr, 
fratele unui subaltern al său, învârtea pe o foaie de hârtie 
un păhăruţ răsturnat. Degetele subţiri, slabe şi umede ale 
pictorului atingeau degetele aspre, zbârcite şi noduroase 
ale bătrânului general şi mâinile lor astfel împreunate se 
mişcau o dată cu păhăruţul răsturnat pe foaia de hârtie, pe 
care erau scrise toate literele alfabetului. Păhăruţul tocmai 
răspundea la întrebarea pe care o pusese generalul 
spiritului, şi anume: cum se vor recunoaşte sufletele unele 
pe altele după moarte. 

Când ordonanța, care îndeplinea serviciul de valet în casa 
generalului, intră în odaie cu cartea de vizită a lui 
Nehliudov, spiritul Ioanei d'Arc vorbea prin intermediul 
păhăruţului. Spiritul spusese litera cu litera: „Se vor 
recunoaşte unul pe altul”, lucru care fusese însemnat pe 
hârtie. În clipa în care intra ordonanța, păhăruţul se oprise 
pe litera,d”, apoi pe litera „u”, după aceea pe litera,p”, iar 
când ajunse la litera „a” începu să se mişte smucit când la 
dreapta, când la stânga. După părerea generalului, litera 
următoare trebuia să fie „p” adică spiritul loanei d'Arc voia 
să spună că sufletele se vor recunoaşte unul pe altul numai 
după purificarea lor de tot ce este pământesc său ceva 
asemănător, şi de aceea litera următoare trebuia să fie „p”. 
Pictorul însă pretindea că litera următoare trebuia să fie „I” 
şi că spiritul vrea să spună că sufletele se vor recunoaşte 


după lumina ce se va răspândi din trupul lor eteric. 
Generalul, întunecat la faţă, cu sprâncenele cărunte şi 
stufoase, încreţite şi ochii aţintiţi la mâna lui, convins că 
păhăruţul se mişca singur, îl împingea el însuşi spre litera 
„p”. Tânărul pictor, pe de altă parte, palid la faţă şi cu părul 
rar, pieptănat pe după urechi, se uita cu ochii lui albaştri 
fără vlagă într-un colţ al salonului şi, mişcându-şi nervos 
buzele, trăgea păhăruţul spre litera „I”. Generalul se 
încruntă, nemulţumit de faptul că fusese întrerupt, luă 
cartea de vizită, îşi puse ochelarii, şi, mormăind împotriva 
durerii lui de şale, se ridică cât era de lung, frecându-şi 
degetele amorţite. 

— Pofteşte-l în birou. 

— Dacă îmi îngăduiţi, Excelenţă, am să isprăvesc singur, 
zise pictorul, ridicându-se. Simt prezenţa spiritului. 

— Bine, isprăveşte, răspunse cu asprime generalul şi se 
îndreptă cu paşi mari, măsuraţi şi siguri spre biroul său. 

— Îmi pare bine că vă văd, rosti generalul, cu glas brutal, 
câteva cuvinte prietenoase, arătându-i lui Nehliudov un 
fotoliu lângă biroul său. Sunteţi de mult la Pelersburg? 

Nehliudov îi răspunse că abia a sosit. 

— Prinţesa, mama dumneavoastră, e sănătoasă”? 

— Mama a murit. 

— Iertaţi-mă, îmi pare foarte rău. Fiul meu mi-a spus că v- 
a întâlnit în oraş. 

Fiul generalului urma aceeaşi carieră ca şi tatăl său. După 
ce isprăvise Academia Militară, intrase în slujbă la 
departamentul de informaţii şi era foarte mândru de 
atribuţiile pe care le îndeplinea acolo: conducerea 
serviciului de spionaj. 

— Da, da... Am fost coleg cu tatăl dumitale. Am fost 
prieteni şi camarazi. Şi dumneata eşti ofiţer, nu? 

— Nu, nu sunt. 

Generalul îşi plecă nemulţumit capul într-o parte. 

— Domnule general, am venit cu o rugăminte la 
dumneavoastră, zise Nehliudov. 


— Bucuros să te pot servi. 

— Dacă rugămintea mea nu e tocmai la locul ei, am să vă 
rog să mă iertaţi - îndrăznesc totuşi s-o fac. 

— Despre ce este vorba? 

— La dumneavoastră în fortăreață este deţinut un 
oarecare Gurkevici. Mama lui vă roagă să-i îngăduiţi să-l 
vadă sau cel puţin să-i trimită nişte cărţi. 

Generalul nu arătă nici mulţumire, nici nemulţumire faţă 
de aceasta rugăminte a lui Nehliudov; îşi plecă numai capul 
într-o parte şi strânse din ochi, ca şi cum ar fi cumpănit 
lucrul în gând. De fapt, nu se gândea la nimic şi nici nu-l 
interesa rugămintea lui Nehliudov, ştiind foarte bine că n- 
avea să-i răspundă decât conform regulamentului. Nu făcea 
decât să-şi odihnească mintea, fără să se gândească la 
NIMIC. 

— Vedeţi, lucrul acesta nu depinde de mine, spuse el, după 
un răstimp de tăcere. Este un regulament ratificat de 
împărat cu privire la întrevederi şi noi nu putem trece peste 
acest regulament. Iar în ce priveşte cărţile, avem o 
bibliotecă aici la noi în fortăreață şi deţinuţilor li se dau 
acelea care sunt permise. 

— Da, dar el are nevoie de cărţi de ştiinţă, vrea să 
studieze. 

— Nu-l crede. N-are el chef de studii. Vrea numai să 
necăjească oamenii degeaba. 

— Totuşi, gândiţi-vă, oamenii aceştia trebuie să-şi treacă şi 
ei timpul cu ceva, în situaţia grea în care se află, zise 
Nehliudov. 

— Ăştia se plâng întotdeauna, răspunse generalul. Îi ştim 
noi. Vorbea întotdeauna despre ei ca despre un soi de 
oameni aparte şi răi. Aici la noi au condiţii atât de bune, 
cum rar întâlneşti în închisori, urmă generalul. 

Şi, dezvinovăţându-se parcă, începu să descrie condiţiile 
minunate în care trăiau deţinuţii, de parcă scopul acestei 
instituţii ar fi fost să le ofere acestora o reşedinţă plăcută. 


— Înainte vreme, într-adevăr, ne purtam cu ei destul de 
aspru, acum însă o duc minunat. Au la masă trei feluri de 
mâncare, dintre care unul întotdeauna cu carne - chiftele 
sau antricoate. Duminica au şi desert. Să dea Dumnezeu să 
poată mânca orice rus aşa bine ca ei. 

Generalul, ca orice om bătrân, repeta de nenumărate ori 
fiecare vorbă, ca să arate cât de pretenţioşi şi 
nerecunoscători sunt deţinuţii. 

— Au la dispoziţie cărţi religioase şi tot felul de reviste 
vechi. Avem o bibliotecă specială, cu cărţi potrivite pentru 
ei, numai că ei nu le prea citesc. La început se prefac că îi 
interesează, dar după aceea cărţile noi rămân cu paginile 
tăiate numai până la jumătate, iar cele vechi nu sunt nici 
măcar răsfoite. Am încercat chiar să punem câte o hârtie 
între pagini. O găseam acolo neatinsă, spuse generalul cu o 
părere de zâmbet pe buze. Li se dă voie să şi scrie. Li se 
dau câte o tăbliță şi câte un condei şi pot scrie cât vor, ca să 
se distreze. Să scrie şi iar să şteargă. Dar credeţi că scriu? 
Nu. De altfel, se liniştesc în scurt timp. La început se 
zbuciumă ei cât se zbuciumă, iar după aceea încep să se 
îngraşe şi sunt din ce în ce mai liniştiţi, spuse generalul, 
fără să-şi dea seama de groaznicul înţeles al vorbelor sale. 

Nehliudov asculta glasul acesta răguşit de bătrân, se uita 
la membrele lui ţepene, la ochii stinşi, care-l priveau de sub 
sprâncenele cărunte, la obrajii fleşcăiţi şi raşi, care atârnau 
peste gulerul tunicii, la crucea albă cu care se mândrea 
omul acesta şi pe care o primise fiindcă măcelărise cu 
cruzime atâtea suflete, şi-şi dădea seama că era de prisos 
să încerce să-l contrazică sau să-i explice ceva. Totuşi, îşi 
călcă pe inimă şi-l mai întrebă şi despre arestata Şustova, 
despre care aflase chiar în ziua aceea că urma să fie 
eliberată. 

— Şustova? Şustova... Nu-i ţin minte pe toţi după nume. 
Sunt aşa de mulţi, zise el, nemulţumit, se vede treaba că 
erau atâţia oameni în închisoare. Apoi sună şi porunci să fie 
chemat şeful său de cabinet. Până să vină acesta, îl îndemna 


pe Nehliudov să intre iar în armată, spunându-i ca de 
oameni cinstiţi şi nobili (printre care se număra şi el, 
bineînţeles) avea nevoie în chip deosebit împăratul şi... 
„patria”, adăugă pentru a-şi rotunji fraza. 

— Iaca, eu sunt bătrân şi tot mai caut să fiu de folos, atât 
cât mă mai ajută puterile. 

Şeful de cabinet, un om slab, uscăţiv, cu ochi iscoditori şi 
vii, veni să aducă la cunoştinţă că Şustova era deţinută într- 
una dintre fortărețe şi că nu se primise nici o hârtie cu 
privire la ea. 

— Când o să primim ordinul, îi dăm drumul, chiar în 
aceeaşi zi. Nu avem de ce să-i oprim, nu ţinem chiar atât de 
mult să-i avem aici, spuse generalul, încercând iar să 
zâmbească glumeţ, neizbutind însă decât să-şi 
schimonosească faţa bătrână. 

Nehliudov se ridică în picioare, stăpânindu-şi cu greu 
sentimentul de dezgust şi de milă pe care i-l trezea acest 
bătrân îngrozitor. Generalul găsi de cuviinţă că trebuie să 
fie ceva mai îngăduitor cu uşuraticul şi rătăcitul fiu al 
prietenului său şi că ar fi bine să-i dea unele poveţe. 

— La revedere, dragul meu, şi să nu-mi iei în nume de rău 
cele ce-ţi spun. O fac numai din dragoste. Să nu ai de-a face 
cu oamenii ăştia, care sunt deţinuţi la noi. Să ştii că nu este 
unul care să nu fie vinovat. Toţi oamenii ăştia sunt dintre cei 
mai ticăloşi. Noi îi cunoaştem foarte bine, spuse el cu un ton 
în care nu încăpea cea mai mică îndoială. Şi cu adevărat nu 
se îndoia de spusele sale, căci, dacă ar fi făcut-o, nu s-ar fi 
putut socoti un erou respectat şi onorat, care-şi încheie cu 
demnitate o viaţă cinstită, ci un ticălos care şi-a vândut 
conştiinţa toată viaţa şi încă şi-o mai vinde şi la bătrâneţe. 
Cel mai bun lucru e să intri iar în armată. Ţarul are nevoie 
de oameni cinstiţi... Şi patria, adăugă el. la spune-mi, ce s- 
ar întâmpla dacă toţi, eu şi alţii, ar face ca dumneata şi n-ar 
mai vrea să servească interesele patriei? Cine ar rămâne 
atunci? Condamnăm cu toţii rânduielile de astăzi, dar nu 
vrem să ajutăm guvernul. 


Nehliudov oftă din fundul sufletului, se înclină adânc, 
strânse palma mare şi osoasă, întinsă cu condescendenţă 
spre el, şi ieşi din birou. 

Generalul clătină din cap, nemulţumit şi, frecându-şi 
şalele, se întoarse în salon, unde îl aştepta pictorul, care 
însemnase pe hârtie răspunsul primit de la spiritul Ioanei 
d'Arc. Generalul îşi puse ochelarii şi citi: „Se vor recunoaşte 
unul pe altul prin lumina pe care o vor răspândi trupurile 
lor eterice”. 

— Aha, aproba generalul, strângându-şi pleoapele. Dar 
cum să le recunoşti, dacă toate răspândesc aceeaşi lumină? 
întrebă el şi, încrucişându-şi iar degetele cu ale pictorului, 
se aşeză în faţa măsuţei. 

Trăsura lui Nehliudov ieşi pe poartă. 

— Da' zău că te-apucă urâtul aici, boierule, îi zise birjarul 
lui Nehliudov. Era cât p-aci să plec, fără să vă mai aştept. 

— Aşa e, te-apucă urâtul, încuviinţă Nehliudov, trăgând 
adânc aerul în piept şi aţintindu-şi uşurat privirea spre norii 
fumurii ce pluteau pe cer şi spre suprafaţa încreţită a 
Nevei, pe care lunecau bărci şi vapoare. 

XX. 

A doua zi trebuia să se judece procesul Maslovei şi 
Nehliudov se duse la Senat. În faţa intrării impunătoare a 
clădirii, unde aşteptau câteva trăsuri, se întâlni cu avocatul 
său. Urcară scara superbă şi maiestuoasă până la etaj, unde 
avocatul, care cunoştea toate intrările, se îndreptă spre 
stânga, către o uşă pe care era scrisă data când au fost 
promulgate codurile judiciare. Îşi scoaseră paltoanele în 
prima odaie şi aflară acolo de la uşier că senatorii s-au şi 
adunat, până la ultimul. Fanarin, în frac şi cravată albă, cu 
un aer vesel şi sigur pe el, intră în camera de alături, unde 
la dreapta se afla un dulap şi o masă, iar în partea stângă o 
scară în spirală, pe care tocmai cobora un funcţionar 
elegant în uniformă, cu servieta sub braţ. În această odaie 
îţi atrăgea luarea-aminte un bătrânel cu înfăţişare 
patriarhală, cu părul lung şi alb, cu haină şi cu pantaloni 


cenuşii, pe lângă care stăteau doi funcţionari într-o 
atitudine deosebit de respectuoasă. Bătrânul cu părul alb 
trecu spre dulap şi nu se mai văzu, de parcă ar fi intrat 
înăuntru. Fanarin, zărind un coleg, în frac şi cravată albă ca 
şi dânsul, începu îndată o discuţie însufleţită. Nehliudov îi 
cercetă din ochi pe cei care se aflau în încăpere. Erau în 
totul vreo cincisprezece persoane, printre care două 
doamne, una tânără cu pince-nez şi alta mai în vârstă, cu 
părul cărunt. locmai se judeca un proces de calomniere 
prin presă, la care se adunase mai multă lume ca de obicei 
şi mai cu seamă ziarişti. 

Potărelul, un bărbat chipeş, rumen la faţă, îmbrăcat într-o 
uniformă superbă, se apropie cu o hârtie în mână de 
Fanarin să-l întrebe în ce proces va pleda; aflând că în 
procesul Maslovei, îşi notă numele şi se îndepărtă. În clipa 
aceea uşa dulapului se deschise şi se ivi din el bătrânelul cu 
înfăţişare patriarhală, îmbrăcat de data aceasta într-o 
uniformă cu galoane şi decoraţii pe piept, în care arăta ca o 
pasăre. Această îmbrăcăminte caraghioasă parcă îl făcea şi 
pe bătrânel să se ruşineze, deoarece, cu pas mult mai iute 
ca de obicei, grăbi spre uşa opusă celei de la intrare şi 
trecu dincolo. 

— Acesta este Be, un om foarte respectabil, îl informă 
Fanarin pe Nehliudov. Apoi i-l prezentă pe colegul său şi 
vorbi despre procesul, foarte interesant după părerea lui, 
care tocmai urma să se judece. 

Procesul începu şi Nehliudov, împreună cu ceilalţi, intră pe 
uşa din stânga în sala de şedinţe. Trecură cu toţii, şi Fanarin 
dimpreună cu ei, după balustrada care împărțea încăperea 
în două, spre locurile rezervate publicului. Numai avocatul 
petersburghez trecu în faţă şi se aşeză la un pupitru de 
partea cealaltă a balustradei. 

Sala de şedinţe a Senatului era mai mică şi mai simplu 
împodobită decât sala tribunalului. Doar masa la care 
stăteau senatorii, în loc de postav verde, era acoperită cu 
catifea purpurie, tivită cu un galon de aur. Nu-i lipsea însă 


niciunul dintre atributele obişnuite locurilor de judecată: o 
piramidă pe care se afla prins ucazul cu privire la instanţele 
judecătoreşti, o icoană şi portretul împăratului. La fel de 
solemn anunţă grefierul: „Curtea!”, la fel se ridică lumea în 
picioare, la fel intrară în sală senatorii îmbrăcaţi în 
uniformă, la fel se aşezară în jilţuri cu speteze înalte şi la fel 
se rezemară cu coatele pe masă, căutând să pară cât mai 
naturali. 

Erau patru senatori: preşedintele Nikitin, ras în cap, cu o 
faţă prelungă şi ochi ca oţelul; Wolf, cu buzele strânse şi cu 
mâini mici şi albe, cu care răsfoia dosarul procesului, apoi 
Skovorodnikov, gras şi greoi, ciupit de vărsat, jurist-savant, 
şi Be, acel bătrânel cu înfăţişare patriarhală, care venise cel 
din urmă la Senat. O dată cu senatorii intrară în sala de 
şedinţe şi secretarul general şi substitutul procurorului 
general, un om tânăr, de statura mijlocie, uscăţiv, ras şi 
smead la faţă, cu nişte ochi negri şi trişti. Cu toate că acesta 
purta o uniformă ciudată şi cu toate că nu-l mai văzuse de 
vreo şase ani, Nehliudov îl recunoscu numaidecât: era unul 
dintre cei mai buni prieteni ai lui de pe vremea studenţiei. 

— Substitutul procurorului general e Selenin, nu? îl 
întreba el pe Fanarin. 

— Da, de ce? 

— Îl cunosc foarte bine, e un om minunat... 

— E şi un bun procuror, un om foarte priceput. Cu el ar fi 
bine să vorbiţi. 

— În orice caz el, nu va face decât ce-i dictează conştiinţa, 
spuse Nehliudov, amintindu-şi de strânsa lor prietenie şi de 
corectitudinea, cinstea şi loialitatea de care dăduse dovadă 
de pe vremea aceea Selenin. 

— Da, de altminteri, acum e prea târziu să mai vorbiţi cu 
el, spuse Fanarin, ascultând raportul care se citea. Era 
vorba de o plângere împotriva Curţii de Apel, care 
confirmase o sentinţă dată de tribunal. 

Nehliudov asculta şi se străduia să pătrundă înţelesul 
celor ce se petreceau înaintea lui, dar, ca şi la tribunal, ceea 


ce îl împiedica să înţeleagă era faptul că nu se vorbea 
despre fondul chestiunii, adică despre lucrul cel mai 
însemnat, ci despre amănunte cu totul secundare. Era 
vorba despre un articol de ziar care dăduse în vileag 
escrocheriile preşedintelui consiliului de administraţie al 
unei societăţi pe acţiuni. Era de aşteptat ca singurul lucru 
important să fie: dacă e adevărat că preşedintele îi fură pe 
acţionari şi în cazul acesta ce anume trebuie făcut ca el să 
nu-i mai fure. Dar despre aceasta nici un cuvânt. Se punea 
în discuţie numai dacă directorul ziarului avea sau nu 
dreptul să publice un asemenea articol, scris de un 
redactor, şi ce anume delict săvârşise prin publicarea lui - 
defăimare sau calomnie - şi în ce măsură defăimarea 
cuprinde în ea calomnie, iar calomnia defăimare şi multe 
altele greu de înţeles pentru profani, despre tot felul de 
articole şi hotărâri ale unui oarecare departament general. 
Singurul lucru pe care îl înţelegea Nehliudov era că Wolf, 
care citea raportul şi care în ajun îi spusese cu atâta 
severitate că Senatul nu poate să judece fondul unui 
proces, prezentă acum raportul cu vădită părtinire, 
străduindu-se să obţină casarea sentinţei Curţii de Apel, iar 
Selenin, îndeobşte atât de stăpânit, izbucnea cu patimă 
împotriva părerii lui Wolf. Înfierbântarea lui Selenin, 
uimitoare pentru Nehliudov, care îl cunoştea drept un om 
cu mult sânge rece, se datora faptului că acesta ştia că 
preşedintele consiliului de administraţie al societăţii cu 
pricina este un om necinstit în chestiuni băneşti, şi, pe 
deasupra, aflase întâmplător că Wolf fusese invitat cu 
câteva zile înainte de proces la o masă mare oferită de 
acest escroc. Văzând că Wolf a pregătit raportul cu vădită 
părtinire, deşi cu multă prudenţă, Selenin se aprinse şi-şi 
spuse şi el părerea cu mai multă înflăcărare decât s-ar fi 
cuvenit într-un proces fără prea mare importanţă. 
Rechizitoriul lui îl jigni pe Wolf: acesta roşi, faţa începu să-i 
tremure nervos, şi, fără să spună un cuvânt, exprimându-şi 
surprinderea numai prin câteva gesturi elocvente, se 


retrase cu un aer foarte demn şi jignit, împreună cu ceilalţi 
senatori, în camera de deliberare. 

— Pentru care proces aţi venit? îl întrebă din nou 
portărelul pe Fanarin după plecarea senatorilor. 

— V-am mai spus că pentru procesul Maslovei, răspunse 
Fanarin. 

— Da. Procesul se va judeca astăzi, dar... 

— Dar ce? întrebă avocatul. 

— Vedeţi, se presupunea că la procesul acesta nu se va 
prezenta niciuna dintre părţi, de aceea nu cred că domnii 
senatori să mai iasă după pronunţarea acestei sentinţe. Am 
să-i anunţ, totuşi... 

— Cum aşa? 

— Am să-i anunţ eu, am să-i anunţ. Şi portărelul însemnă 
ceva pe foaia de hârtie pe care o ţinea în mână. 

În adevăr, senatorii aveau de gând, după pronunţarea 
sentinţei în procesul de calomniere, să lichideze şi celelalte 
procese, printre care şi al Maslovei, bând ceai şi fumând, 
fără să mai iasă din camera de deliberare. 

XXI. 

De cum se aşezară senatorii în jurul mesei în camera de 
deliberare, Wolf începu să expună cu multă însufleţire 
motivele pentru care procesul respectiv trebuia să fie casat. 

Preşedintele, un om puţin binevoitor de felul lui, era în 
ziua aceea mai rău dispus ca oricând. În timpul procesului, 
el îşi făcuse deja o părere, aşa că nu-l mai asculta pe Wolf, ci 
se gândea la ale lui. Se străduia să-şi amintească tot ce 
scrisese în ajun în memoriile sale cu privire la numirea lui 
Vileanov într-un post foarte important, pe care-l râvnea de 
multă vreme pentru el însuşi. Preşedintele Nikitin era 
sincer convins că părerea lui despre înalții funcţionarii 
publici, cu care avea relaţii de serviciu, putea alcătui un 
document istoric foarte important. Scrisese în ajun un 
capitol în care ataca câţiva astfel de înalţi funcţionari, 
pentru că îl împiedicaseră la vremea potrivită, după spusele 
lui, să scape Rusia de la pieirea spre care o duceau actualii 


ei cârmuitori - de fapt, îl împiedicaseră numai să capete o 
leafă mai mare de la stat. Şi acum se gândea ce lumină 
nouă pentru posteritate va arunca acest capitol asupra 
evenimentului. 

— Da, bineînţeles, răspunse el la întrebarea lui Wolf, pe 
care, de fapt, n-o auzise. 

Be îl asculta pe Wolf cu o figură tristă, desenând ghirlande 
de flori pe o hârtie din faţă lui. Be avea convingeri sincer 
liberale. Păstra cu sfinţenie tradiţiile deceniului al şaptelea 
şi, dacă se abătea cumva de la principiile lui de severă 
obiectivitate, n-o făcea decât de hatârul liberalismului. L.a 
fel şi în cazul de faţă, pe lângă faptul că magnatul care 
făcuse plângerea de calomniere era un om necinstit, 
urmărirea în defăimare a unui ziarist însemna pentru el un 
atentat la libertatea presei şi de aceea Be era împotriva 
casării sentinţei. Când Wolf isprăvi cu expunerea 
argumentelor, Be, lăsându-şi ghirlanda de flori neterminată, 
începu să vorbească plin de tristeţe - tristeţea de a fi nevoit 
să demonstreze lucruri atât de evidente. Cu glas blând şi 
plăcut arătă lipsa de temei a plângerii; iar după ce-şi isprăvi 
argumentarea concisă, simplă şi convingătoare, îşi lăsă 
capul cărunt în jos şi desenă mai departe ghirlanda lui de 
flori. 

Skovorodnikov, care şedea în faţa lui Wolf şi îşi tot vâra cu 
degetele lui groase, barba şi mustăţile în gură, încetă să le 
mai morfolească de îndată ce sfârşi Be de vorbit şi cu glas 
ascuţit şi sfredelitor spuse că, deşi preşedintele consiliului 
de administraţie al societăţii pe acţiuni este o mare canalie, 
el ar fi fost totuşi pentru casarea sentinţei, dacă ar fi existat 
motive legale, dar întrucât asemenea motive nu există, el se 
alătura părerii lui Ivan Semionovici Be. Şi era bucuros c-a 
izbutit să-i pună bețe în roate lui Wolf. Preşedintele se 
alătură şi el părerii lui Skovorodnikov şi astfel recursul fu 
respins. 

Wolf era foarte nemulţumit, mai ales din pricină că părea 
să fie bănuit de părtinire şi rea-credinţă; de aceea, cu 


prefăcută nepăsare, deschise dosarul următor, cel care 
cuprindea procesul Maslovei, şi se adânci în el. Între timp, 
senatorii sunară să li se aducă ceaiul şi începură să 
vorbească despre evenimentul care, ca şi duelul lui 
Kamenski, preocupa la vremea aceea tot Petersburgul. 

Era cazul unui director de departament, care fusese 
dovedit vinovat de un delict prevăzut în articolul 995. 

— Ce murdărie, spuse Be cu dezgust. 

— Ce rău aşa de mare vedeţi în asta? Pot să vă arăt chiar 
în literatura noastră proiectul unui scriitor neamţ, care 
propune în mod deschis ca aceasta să nu mai fie socotită o 
crimă împotriva moralității şi chiar să se legifereze 
căsătoria între bărbaţi, spuse Skovorodnikov, izbucnind în 
hohote de râs şi trăgând cu lăcomie în piept fumul ţigării 
mototolite pe care o tot strivea între degete. 

— Nu se poate, sări Be. 

— Pot să vă arăt unde scrie, răspunse Skovorodnikov, şi le 
cită titlul lucrării şi chiar anul şi locul apariţiei. 

— Am auzit că va fi numit guvernator al unui oraş din 
Siberia, spuse Nikitin. 

— Foarte bine. Arhiereul o să-l înlâmpine cu crucea. Ar 
trebui găsit un arhiereu de acelaşi fel cu el. Aş putea să le 
recomand eu unul, spuse Skovorodnikov, zvârlind mucul de 
ţigară pe o farfurioară; apoi îşi vâri iarăşi în gură cât putu 
mai mult din barbă şi mustață şi începu să le morfolească. 

În clipa aceea intră portărelul şi le anunţă senatorilor 
dorinţa avocatului şi a lui Nehliudov de a asista la 
dezbaterile procesului Maslovei. 

— Mare dandana şi cu procesul ăsta, spuse Wolf, un 
adevărat roman, şi începu să le istorisească tot ce ştia 
despre relaţiile dintre Nehliudov şi Maslova. 

Senatorii comentară un timp cele auzite, şi, îndată ce-şi 
isprăviră ceaiul şi ţigările, trecură în sala de şedinţe, unde 
se pronunţă hotărârea în procesul precedent, apoi se trecu 
la procesul Maslovei. 


Wolf cu glasul lui subţirel expuse în amănunt cererea de 
recurs depusă de Maslova, trădându-şi şi de data aceasta 
dorinţa că Senatul să caseze hotărârea tribunalului. 

— Aveţi ceva de adăugat? întrebă preşedintele adresându- 
i-se lui Fanarin. 


Fanarin se ridică în picioare şi, scoţându-şi înainte pieptul 
lat, în cămaşa albă bine scrobită, începu să demonstreze, 
punct cu punct, în cuvinte deosebit de convingătoare şi 
precise, că tribunalul s-a abătut în şase puncte de la 
înţelesul exact al legii; apoi îşi îngădui să atingă pe scurt şi 
fondul procesului şi să amintească sentinţa revoltător de 
nedreaptă a curţii cu juri. Fanarin îşi rostea pledoaria, 
scurtă, dar convingătoare, pe un ton de scuză parcă, fiindcă 
era nevoit să stăruiască asupra unor fapte pe care domnii 
senatori cu înţelepciunea şi pregătirea lor juridică le 
înțelegeau mult mai bine decât el, dar dacă o făcea era 
numai pentru că aşa i-o impune datoria lui. După pledoaria 
lui Fanarin, părea neîndoielnic că Senatul va casa hotărârea 
dată de tribunal. Încheindu-şi pledoaria, Fanarin se uită în 
jurul lui cu un zâmbet biruitor. Nehliudov, privindu-şi 
avocatul şi surprinzând acest zâmbet, era sigur că procesul 
e câştigat. Dar de îndată ce-şi întoarse privirea la senatori, 
îşi dădu seama că Fanarin era singurul care zâmbea şi 
triumfa. Senatorii şi substitutul procurorului general nu 
zâmbeau, nici nu triumfau, ci dimpotrivă, aveau înfăţişarea 
unor oameni plictisiţi, care păreau să spună: „Am mai auzit 
noi şi pe alţii că ţine, degeaba te osteneşti”. Se arătară 
mulţumiţi numai când avocatul îşi sfârşi cuvântarea, 
încetând să le mai răpească timpul în zadar. Îndată ce tăcu 
avocatul, preşedintele dădu cuvântul substitutului 
procurorului general. Selenin, în cuvinte puţine, dar 
limpezi, ceru menţinerea sentinţei tribunalului, întrucât 
toate motivele de casare erau neîntemeiate. Apoi senatorii 
se ridicară în picioare şi se retraseră în camera de 
deliberare. Aici părerile erau împărţite. Wolf era pentru 
casare, Be, înțelegând bine cazul, stăruia şi el cu căldură 
pentru casarea sentinţei, arătându-le cu înflăcărare felul în 
care s-a desfăşurat judecata şi greşeala pe care au făcut-o 
juraţii; Nikitin, totdeauna de partea severităţii şi formalist 
de felul lui, se opunea casării. 


Totul depindea de părerea lui Skovorodnikov. Acesta fu 
împotriva casării, mai ales pentru că hotărârea lui 
Nehliudov de a se căsători cu această femeie în numele 
unor principii morale i se părea deosebit de respingătoare. 

Skovorodnikov era un materialist, un darwinist şi socotea 
orice manifestare de morală, abstractă sau, şi mai rău, de 
religiozitate nu numai ca pe o nebunie demnă de dispreţ, 
dar ca pe o jignire personală. Toată povestea asta cu o 
prostituată şi prezenţa aici la Senat a unui avocat celebru şi 
a lui Nehliudov însuşi îl dezgustau în cel mai înalt grad. 
Morfolindu-şi mai departe barba şi strâimbându-se, 
Skovorodnikov, cu un aer cât se poate de firesc şi 
prefăcându-se că nu ştie nimic despre acest proces în afară 
de faptul că motivele de casare sunt insuficiente, declară că 
este de părerea preşedintelui ca recursul să fie respins. 

Astfel, cererea Maslovei fu respinsă. 

XXII 

— Îngrozitor! spuse Nehliudov, ieşind în sala de aşteptare 
împreună cu avocatul care îşi aşeza hârtiile în geantă. Într- 
o chestiune atât de limpede ei se leagă de formă şi resping 
o cerere dreaptă. Îngrozitor! 

— Procesul a fost greşit condus la tribunal, zise avocatul. 

— Şi Selenin a fost împotrivă! E îngrozitor, îngrozitor! 
repetă el. Şi ce-i de făcut acum? 

— Să facem o cerere către Maiestatea sa, cât sunteţi încă 
aici, s-o prezentaţi personal. Am să vă întocmesc eu 
cererea. 

În clipa aceea, micul Wolf, în uniforma lui strălucind de 
stele şi de decoraţii, intră în sala de aşteptare şi se apropie 
de Nehliudov. 

— N-avem ce face, dragă prinţe! Motivele au fost 
insuficiente, spuse el şi, închizând ochii şi ridicându-şi 
umerii înguşti, trecu mai departe. 

După Wolf intră Selenin, care aflase de la senatori că 
Nehliudov, vechiul lui prieten, se afla aici. 


— Nu mă aşteptam să te întâlnesc aici, spuse Selenin, 
apropiindu-se de Nehliudov şi zâmbind numai din buze, în 
timp ce ochii îi rămâneau mai departe trişti. N-am ştiut că 
eşti la Petersburg. 

— lar eu n-am ştiut că eşti procuror general. 

— Substitut, adică, îl corectă Selenin. Ce cauţi aici la 
Senat? întrebă el, privindu-l abătut pe Nehliudov. Am aflat 
că eşti la Petersburg, dar mă întreb ce vânt te-a adus la 
Senat. 

— Am venit aici, nădăjduind să găsesc dreptate şi să pot 
salva o femeie condamnată pe nedrept. 

— Care femeie? 

— Cea în al cărei proces s-a dat chiar acum sentinţa. 

— A, procesul Maslovei, făcu Selenin. Cererea ei era cu 
totul neîntemeiată. 

— Nu-i vorba de cerere, ci de femeia care trebuie să 
ispăşească o pedeapsă grea, fără să aibă nici o vină. 

Selenin scoase un oftat. 

— Se prea poate, dar... 

— Nu se poate, ci sigur... 

— De unde ştii? 

— Ştiu pentru că am fost jurat la procesul ei şi ştiu foarte 
bine greşeala pe care am făcut-o noi, juraţii. 

— Trebuia să declari chiar atunci pe loc. 

— Am declarat. 

— Trebuia să consemnați faptul acesta într-un proces- 
verbal. Dacă ar fi fost anexat la cererea de recurs ar fi 
ajutat mult... 

Era vădit că Selenin, fiind foarte ocupat şi ieşind prea 
puţin în lume, nu auzise nimic despre romanul lui 
Nehliudov. Acesta îşi dădu seama şi socoti că n-are rost să-i 
povestească despre relaţiile lui personale cu Maslova. 

— Dar şi fără asta era evident că sentinţa tribunalului a 
fost absurdă. 

— Senatul nu are dreptul să susţină aşa ceva, spuse 
Selenin. Dacă Senatul şi-ar îngădui să caseze sentinţele 


date de tribunal, întemeindu-se pe punctul său de vedere 
cu privire la corectitudinea acestor sentinţe, continuă el, 
gândindu-se la procesul de mai înainte, nu numai ca şi-ar 
pierde orice punct de sprijin, dar ar risca chiar să calce 
dreptatea, în loc s-o restabilească. Nu mai vorbesc de faptul 
că hotărârile juraţilor nu ar mai avea nici o valoare. 

— Eu nu ştiu decât un lucru: că femeia aceasta este cu 
totul nevinovată şi că cea din urmă nădejde de a o scăpa de 
la o pedeapsă nemeritată s-a spulberat. Instanţa supremă a 
confirmat nedreptatea care i s-a făcut. 

— Nu se poate spune că „a confirmat-o”, deoarece aceasta 
instanţă n-a dezbătut şi nici nu poate dezbate fondul 
procesului, spuse Selenin, strângând din ochi. Probabil că ai 
tras la mătuşa ta, adăugă el, vrând să schimbe vorba. Am 
aflat ieri de la ea că eşti aici. Contesa mă invitase să asist 
împreună cu tine la conferinţa unui predicator venit de 
curând în oraş, spuse Selenin, zâmbind iarăşi numai din 
buze. 

— Da, am fost acolo, dar am plecat dezgustat, răspunse pe 
un ton ursuz Nehliudov, supărat că Selenin schimbase 
vorba. 

— De ce dezgustat? La urma urmei, este manifestarea 
unui sentiment religios, deşi unilateral, sectar, spuse 
Selenin. 

— Nu-i decât o inepţie absurdă, făcu Nehliudov. 

— Nu găsesc. Ciudat este numai că noi cunoaştem atât de 
puţin învăţătura bisericii noastre, încât luăm drept ceva nou 
până şi dogmele noastre de bază, spuse Selenin, grăbit 
parca să-i expună prietenului său de altădată ideile sale noi, 
pe care acesta nu i le cunoştea încă. 

Nehliudov se uită la Selenin cu atenţie şi mirare. lar 
acesta îl privi drept în faţă, cu ochi în care se citea tristeţe 
şi chiar animozitate. 

— Şi tu crezi în dogmele bisericii? îl întrebă Nehliudov. 

— Desigur, răspunse Selenin, uitându-se în ochii lui 
Nehliudov cu o privire stinsă. 


Nehliudov oftă. 

— Ciudat. 

— De altfel, o să mai vorbim despre asta altă dată, adăugă 
Selenin. Vin, îi spuse el portărelului, care tocmai se 
apropiase de el respectuos, şi urmă, oftând: Trebuie să ne 
vedem neapărat. Numai nu ştiu când te pot întâlni. Pe mine 
mă găseşti întotdeauna la ora şapte acasă. Strada 
Nadejdinskaia, şi îi spuse şi numărul. Multă apă a curs pe 
gârlă de când ne-am văzut ultima oară, spuse el, 
îndepărtându-se şi zâmbind iarăşi numai din buze. 

— Am să trec, dacă am timp, răspunse Nehliudov, simțind 
ca omul apropiat şi drag de altădată, în urmă acestei scurte 
convorbiri, ajunsese să-i fie străin, de neînțeles, dacă nu 
chiar vrăjmaş. 

XXIII. 

Pe vremea studenţiei, când Nehliudov îl cunoscuse pe 
Selenin, acesta era un bun fiu, un prieten credincios şi la 
anii lui un om de lume, cult, cu mult tact, întotdeauna 
elegant şi frumos, şi, pe lângă asta, foarte sincer şi cinstit. 
Învăţa foarte bine, fără multă trudă şi fără pic de 
pedanterie, şi lua întotdeauna medalii de aur pentru tezele 
sale. 

De tânăr încă, îşi propusese că scop în viaţă să fie de folos 
oamenilor, şi asta nu doar în vorbe, ci cu fapte. Şi nu vedea 
altă cale de a fi folositor oamenilor decât luându-şi o slujbă 
la stat; de aceea, îndată ce-şi termină studiile, începu să 
cerceteze cu multă atenţie toate ramurile de activitate 
cărora ar fi putut să se consacre, şi hotărî că ar putea fi mai 
de folos ca oriunde la secţia a Il-a a cancelariei personale 
imperiale, unde se întocmeau legile. Intră deci acolo. Dar, 
cu toate că-şi îndeplinea slujba cu multă conştiinciozitate şi 
grijă, nu simţea mulţumirea de a fi folositor oamenilor, aşa 
cum dorise, şi nici nu izbutea să se convingă că face ceea ce 
trebuie să facă. Această nemulţumire sporise şi mai mult cu 
timpul din pricina deselor ciocniri cu şeful său direct, un om 


meschin şi înfumurat, încât până la urmă Selenin îşi dădu 
demisia şi intră la Senat. 

La Senat se simţi mai bine. Totuşi, sentimentul de 
nemulţumire nu-l părăsi nici aici. 

Simţea mereu că face cu totul altceva decât ceea ce se 
aşteptase să facă, decât ceea ce trebuia să facă. În timp ce 
era la Senat, rudele sale obţinură pentru el rangul de 
kammerjunker, lucru pentru care se văzu nevoit să meargă, 
într-o uniformă cusută cu fir, în cupeu, cu învelitoare din 
pânza albă pentru picioare, să le mulţumească celor care îl 
sprijiniseră şi îl ridicaseră la rangul de „lacheu”. Oricât se 
strădui, nu fu în stare să găsească o explicaţie logică a 
acestei funcţii, simțind de data aceasta, şi mai mult decât 
până acum, că nu este „ceea ce ar fi trebuit să fie”. Cu toate 
acestea, nu se putea să nu primească numirea, pe de o 
parte ca să nu-i jignească pe cei care erau convinşi că-i 
făcuseră o deosebită plăcere numindu-l, iar pe de altă parte 
pentru că această numire îi măgulea instinctele inferioare - 
îi făcea plăcere să se vadă în oglindă într-o uniformă cusută 
cu fir şi să se bucure de respectul pe care-l trezea în unii 
oameni funcţia lui. 

Cam acelaşi lucru i se întâmplă şi cu căsătoria. 1 se oferi o 
partidă strălucită şi el se căsători mai ales ca să n-o 
jignească şi să n-o supere pe tânăra fată care dorea această 
căsătorie şi pe cei care o puseseră la cale, şi apoi pentru că 
a se însura cu o fată tânără, frumuşica şi de neam bun îi 
măgulea vanitatea şi-i făcea plăcere. În curând însă, 
căsătoria lui, şi mai mult poate decât slujba, se dovedi a nu 
fi „ceea ce ar fi trebuit să fie”. După primul copil, soţia lui 
nu mai vru nici să audă de alţii şi se aruncă într-o viaţă 
mondenă de mare lux, la care, vrând-nevrând, trebui şi el 
să ia parte. Nefiind deosebit de frumoasă şi fiind şi 
credincioasă soţului său, viaţa aceasta nu-i aducea decât o 
mare oboseală şi mari cheltuieli, pe lângă faptul că otrăvea 
zilele bărbatului ei, şi totuşi ea nu înceta să o ducă. Orice 
încercări din partea lui de a schimba acest fel de viaţă se 


izbeau ca de un zid de piatră de convingerea ei - care era 
de altfel şi a tuturor rudelor şi cunoştinţelor sale - că aşa se 
cuvine. 

Copilul lor, o fetiţă cu zulufi de aur şi cu pulpele goale, era 
o fiinţă cu totul străină de tatăl său, mai ales pentru că 
fusese crescută altfel decât ar fi vrut el. Între cei doi soţi se 
stabili obişnuita lipsă de înţelegere şi chiar lipsa dorinţei de 
a se înţelege unul pe altul şi stăruia o luptă tăcută, ascunsă 
de ochi străini şi temperată de buna-cuviinţă, care făcea 
viaţa căminului lor foarte apăsătoare. Astfel că viaţa de 
familie pentru Selenin era şi mai puţin decât „ceea ce ar fi 
trebuit să fie”, chiar decât slujba şi numirea lui la curte. 

Dar mai cu seamă atitudinea lui faţă de religie nu era 
„ceea ce ar fi trebuit să fie”. Ca toţi oamenii din societatea 
lui şi din vremea aceea, rupsese şi el, fără cel mai mic efort, 
pe măsura evoluţiei intelectuale, cătuşele superstiţiilor 
religioase în care fusese crescut. Se eliberase de ele fără să 
ştie nici el prea bine când şi cum. Când era tânăr, pe 
vremea studenţiei şi a prieteniei sale cu Nehliudov, fiind un 
om serios şi cinstit, nu ascunsese aceasta eliberare de 
superstiţiile religiei oficiale. Pe măsură însă ce treceau anii 
şi el înainta în grad în slujbă, dar mai ales din pricina 
ofensivei conservatorismului în societate, această libertate 
spirituală începuse să-l cam încurce. Pe de o parte, acasă 
trebuia să asiste la slujba de înmormântare şi la parastasele 
făcute la moartea tatălui său şi să postească după dorinţa 
mamei sale, iar pe de altă parte, la serviciu era nevoit să ia 
parte la tedeumuri, sfeştanii şi diferite alte slujbe - rar 
trecea o zi fără să vină în contact cu manifestările 
exterioare ale religiei, pe care nu avea cum să le ocolească. 
Aşa că ar fi trebuit să aleagă una din două: ori să se prefacă 
a crede în ceea ce nu credea - iar el fiind un om cinstit, nu 
putea s-o facă - ori, socotind toate aceste manifestări drept 
minciună, să-şi organizeze viaţa în aşa fel, încât să nu fie 
nevoit să participe la aceasta minciună. Dar pentru a face 
un asemenea lucru atât de uşor la prima vedere, i se cerea 


foarte mult: nu doar ar fi avut mereu de înfruntat 
împotrivirea celor apropiaţi, ar fi trebuit să renunţe la 
întreaga lui situaţie, să demisioneze din slujbă şi să sacrifice 
acel folos pe care credea că-l aducea oamenilor prin 
serviciul său şi pe care nădăjduia să-l sporească în viitor. Ca 
să se hotărască la asta, ar fi trebuit să fie adânc convins de 
dreptatea sa. Convins era, cum nu se poate să nu fie 
convins orice om cu bun-simţ din vremea noastră, care are 
unele noţiuni de istorie, care cunoaşte originea religiilor, în 
genere, şi originea şi scindarea bisericii creştine îndeosebi. 
El nu putea să nu ştie că are dreptate în a nu recunoaşte 
doctrina bisericească oficială. 

Dar sub presiunea condiţiilor de viaţă, acest om cinstit îşi 
îngăduise numai o mică minciună. Îşi spusese că, pentru a 
susţine că ceea ce este lipsit de logică, este într-adevăr aşa, 
trebuie mai întâi să studieze acest ilogic. Era o mică 
minciună, care-l târâse însă până la marea minciună în care 
se vedea împotmolit acum. 

Punându-şi întrebarea dacă ortodoxia, credinţa în care se 
născuse şi crescuse, în care toţi cei din jurul lui îi cereau să 
creadă şi fără de care nu şi-ar fi putut îndeplini mai departe 
slujba prin care se simţea folositor oamenilor, dacă deci 
această credinţă era sau nu dreaptă, Selenin hotărâse 
dinainte răspunsul. De aceea, pentru a-şi lămuri problema, 
nu se îndreptase spre Voltaire, Schopenhauer, Spencer sau 
Comte72 , ci spre cărţile de filosofie ale lui Hegel şi spre 
operele religioase ale lui Vinet73 şi Homiakov74 

— şi, fireşte, găsise în ele răspunsul de care avea nevoie. 
Un răspuns care-l liniştea şi care justifica doctrina 
religioasă în care fusese crescut, pe care mintea lui n-o mai 
recunoştea de mult ca adevărată, dar fără de care toată 
viaţa lui ar fi fost un şir de neplăceri, ce puteau fi înlăturate 
toate în cazul când o accepta. Îşi însuşise toate sofismele 
obişnuite, care susțineau că raţiunea unui singur om nu 
poate pătrunde adevărul, că adevărul nu poate fi descoperit 
decât totalităţii oamenilor, că singurul mijloc al cunoaşterii 


lui este revelaţia, care revelaţie este păstrată de biserică şi 
aşa mai departe. Astfel putu să ia parte liniştit, fără să 
conştientizeze propria minciună, la tedeumuri, parastase, 
liturghii, să postească, să se închine la icoane şi să-şi vadă 
mai departe de serviciul care-i dădea iluzia că este de folos 
omenirii şi-i aducea o mângâiere în viaţa de familie, lipsită 
de bucurii. Se socotea credincios şi totuşi simţea cu toată 
fiinţa că aceasta credinţă, mai mult decât orice altceva, nu 
era „ceea ce ar fi trebuit să fie”. 

De aceea ochii îi erau totdeauna trişti. De aceea, văzându-l 
pe Nehliudov, pe care-l cunoscuse pe vremea când toate 
minciunile acestea nu se cuibăriseră încă în el, îşi aminti 
cum fusese cândva şi simţi, mai mult decât oricând - mai 
ales după acea aluzie la convingerile sale religioase - că 
toate acestea nu erau „ceea ce ar fi trebuit să fie” şi îl 
cuprinse o chinuitoare tristeţe. 

Acelaşi lucru îl simţi şi Nehliudov, după ce se risipi cea 
dintâi impresie de bucurie la revederea unui vechi prieten. 
De aceea, cu toate că-şi făgăduiseră să se vadă, niciunul, 
nici celălalt nu făcură nici o încercare să se întâlnească şi 
nici nu se mai revăzură în tot timpul şederii lui Nehliudov la 
Petersburg. 

XXIV. 

leşind de la Senat, Nehliudov porni pe jos împreună cu 
avocatul de-a lungul străzii. Avocatul îi porunci vizitiului său 
să meargă cu trăsura în urma lor şi începu să-i povestească 
lui Nehliudov istoria acelui director de departament, prins 
în flagrant delict, despre care vorbiseră senatorii şi care, în 
loc să fie trimis la ocnă, cum se cuvenea după lege, era 
numit guvernator în Siberia. După ce isprăvi de povestit 
această întâmplare murdară, mai istorisi, cu vădită plăcere, 
cum diferite persoane de vază furaseră fondul adunat 
pentru ridicarea unui monument, rămas neterminat, pe 
lângă care trecuseră în dimineaţa aceea; apoi cum amanta 
cutăruia a câştigat milioane la bursă; cum cutare şi-a 
vândut nevasta, iar altul a cumpărat-o; şi încă multe alte 


escrocherii şi crime, săvârşite de diferiţi înalţi demnitari ai 
statului, care nu numai că nu se găseau la închisoare, dar 
şedeau în fotoliile prezidenţiale ale diferitelor instituţii. 
Aceste istorioare, din care părea să ştie un număr nesfârşit, 
îi făceau multă plăcere avocatului, fiindcă arătau limpede că 
mijlocul pe care-l folosea el însuşi pentru a câştiga bani era 
drept şi nevinovat, faţă de mijloacele pe care le foloseau în 
acelaşi scop persoanele cele mai de vază din Petersburg. 
Tocmai de aceea fu foarte mirat când Nehliudov, fără să mai 
asculte până la capăt istoria matrapazlăâcurilor unor 
persoane sus-puse, îşi luă rămas-bun de la el şi, urcându-se 
într-o birjă, porni spre casă. 

Nehliudov se simţea foarte mâhnit. Era mâhnit mai ales 
pentru că Senatul respinsese recursul şi confirmase chinul 
fără noimă al nevinovatei Maslova, şi pentru că această 
respingere îngreuia îndeplinirea hotărârii sale neclintite de 
a-şi uni soarta cu a ei. Îi sporeau mâhnirea şi îngrozitoarele 
povestiri despre răul care domnea pretutindeni, pe care le 
istorisea avocatul cu atâta plăcere, precum şi privirea rece 
şi chiar ostilă a lui Selenin, altădată atât de apropiat, atât 
de sincer şi de nobil. 

Când Nehliudov se întoarse acasă, portarul îi întinse cu o 
mutră parcă dispreţuitoare un bilet, pe care o femeie 
oarecare, după expresia lui, îl scrisese în antreu. Era un 
bilet de la mama Şustovei. Îi scria că venise să-i 
mulţumească binefăcătorului, salvatorului fiicei sale şi să-l 
roage, să-l implore să vină la ele pe ostrovul Vasilievski, 
strada a cincea, locuinţa cutare. Îi scria că trebuie să-l vadă 
neapărat în interesul Verei Efremovna. Şi să nu se teamă 
că-l vor copleşi cu recunoştinţa lor - ele ar fi bucuroase 
numai să-l vadă şi atât. Îl ruga să vină, dacă se poate, a 
doua zi dimineaţă. 

Îl mai aştepta un bilet de la un fost camarad al său, 
Bogatâriov, aghiotant imperial, pe care Nehliudov îl rugase 
să-i înmâneze personal împăratului cererea din partea 
sectanţilor. Acesta îi scria, cu scrisul lui mare şi energic, că 


va da cererea în mâna împăratului, după cum i-a făgăduit, 
dar că s-a gândit între timp că poate ar fi mai bine ca 
Nehliudov să se ducă întâi să vorbească chiar cu persoana 
de care depindea această chestiune. 

După impresiile din ultimele zile, Nehliudov pierduse orice 
nădejde de a izbuti să realizeze ceva la Petersburg. 
Planurile pe care şi le făcuse la Moscova i se păreau acum 
asemenea visurilor din tinereţe - totdeauna urmate de 
deziluzii, când oamenii dau piept cu viaţa. Cu toate acestea, 
socotea de datoria lui, cât timp mai stă la Petersburg, să 
facă tot ceea ce îşi pusese în gând să facă şi hotări să se 
ducă chiar a două zi la Bogatâriov, apoi, după sfatul lui, la 
persoana de care depindea chestiunea sectanţilor. 

Tocmai scosese din geantă cererea sectanţilor şi o recitea, 
când auzi o bătaie la uşă şi un fecior intră în odaie, 
anunţându-l că mătuşa sa îl pofteşte sus la ceai. 

Nehliudov îi spuse că va veni îndată şi, după ce-şi adună 
toate hârtiile în geantă, porni spre mătuşa sa. Când să urce 
scara, zări pe fereastră, în stradă, perechea de cai roibi ai 
Mariettei şi deodată îşi simţi inima plină de bucurie şi îi veni 
să zâmbească. 

Mariette, cu pălăria pe cap, îmbrăcată de data aceasta nu 
în negru, ci într-o rochie de culoare deschisă, era aşezată 
cu o ceaşcă în mână lângă fotoliul contesei; povestea ceva 
şi-i străluceau de veselie ochii frumoşi. În clipa în care 
Nehliudov intră în odaie, Mariette tocmai spusese ceva 
foarte comic şi nu prea cuviincios - Nehliudov ghici aceasta 
după felul în care râdea buna şi mustăcioasa contesă 
Katerina Ivanovna, cu tot trupul mare şi gras scuturat de 
râs, în timp ce Mariette, cu o expresie mischievous75 pe 
faţă, cu gura-i zâmbitoare puţin strâmbată şi chipul energic 
şi vesel uşor aplecat într-o parte, îşi privea în tăcere 
prietena. 

Nehliudov înţelese din cele câteva cuvinte prinse de elcă 
vorbeau despre cea de-a doua noutate a Petersburgului, 
despre păţania noului guvernator din Siberia, şi că Mariette 


spusese în legătură cu aceasta ceva atât de hazliu, încât 
contesa nu izbutea să-şi stăpânească râsul. 

— Ai să mă faci să mor de râs, spuse ea şi începu să 
tuşească. Nehliudov le dădu buna ziua şi se aşeza alături de 
ele. Se şi pregătea s-o judece în gând pe Mariette pentru 
superficialitatea ei, când aceasta, băgând de seamă privirea 
lui serioasă şi oarecum nemulțumită, îşi schimbă 
numaidecât nu numai expresia de pe chip, dar chiar şi 
dispoziţia sufletească; o făcea anume ca să-i placă - lucru 
pe care-l dorise din prima clipă când îl revăzuse. Fu dintr-o 
dată serioasă, nemulțumită de viaţa ei, căutând parcă şi 
năzuind spre ceva nelămurit, şi asta cu toată sinceritatea, 
fără să se prefacă; intrase cu totul în starea sufletească a lui 
Nehliudov, pe care, de altminteri, n-ar fi putut s-o 
definească prin cuvinte. 

Îl întrebă ce rezultate a obţinut prin demersurile lui. 
Nehliudov îi vorbi despre insuccesul de la Senat şi despre 
întâlnirea cu Selenin. 

— O, ce suflet curat! Un adevărat chevalier sans peur et 
sans reproche76 

Ce suflet curat! - exclamară cele două doamne, repetând 
epitetul sub care era cunoscut Selenin în societate. 

— Cum e nevasta lui? întrebă Nehliudov. 

— Nevasta? N-aş vrea s-o vorbesc de râu, dar ea nu-l 
înţelege deloc. Şi, cum se poate? Până şi el a fost pentru 
respingerea recursului? întrebă Mariette cu sinceră 
compătimire în glas. E îngrozitor! Îmi pare foarte rău 
pentru dânsa! adăugă ea, oftând. 

Nehliudov se încruntă şi, vrând să schimbe vorba, începu 
să-i povestească despre Şustova, care, datorită Mariettei, 
fusese eliberată din fortăreață. Îi mulţumi pentru 
intervenţia ei pe lângă bărbatul său şi se pregătea să-i 
spună cât de îngrozitor este să te gândeşti că această 
femeie şi toată familia ei au suferit atât, numai pentru că nu 
s-a găsit nimeni care să se intereseze de ea, când Mariette 
îl întrerupse, exprimându-şi toată indignarea: 


— Te rog nici nu-mi vorbi de asta, spuse ea. Cum mi-a spus 
bărbatul meu că poate fi eliberată, tocmai asta m-a izbit: de 
ce au ţinut-o întemniţată, dacă e nevinovată? spuse ea, 
ghicând parcă gândul lui Nehliudov. E revoltător, 
revoltător! 

Contesa Katerina Ivanovna îşi dădea seama că Mariette 
cochetează cu nepotul ei şi asta o amuza. 

— Ştii ce? spuse ea, profitând de o pauză în discuţie. Vino 
mâine seară la Aline. Vine şi Kieseweter. Vino şi tu, se 
întoarse ea spre Mariette. Il vous a remarque77 , îi spuse 
ea nepotului. El spune că ceea ce spui tu (i-am povestit tot) 
e un semn bun şi că ai să revii neapărat la Chrâstos. Vino 
negreşit. Mariette, spune-i să vină, şi vino şi tu. 

— Mai întâi, contesă, n-am nici un drept să-i dau prinţului 
sfaturi, spuse Mariette, schimbând cu Nehliudov o privire 
care stabilea o deplină înţelegere între ei amândoi în 
privinţa felului cum trebuiau interpretate vorbele contesei 
şi evanghelismul în genere, şi apoi, ştiţi că eu nu prea ţin... 

— Tu întotdeauna faci totul pe dos şi după capul tău. 

— Cum aşa, după capul meu? Eu cred în Dumnezeu ca şi 
cea mai simplă femeie de la ţară, spuse ea, zâmbind. Iar în 
al treilea rând, urmă ea, mâine mă duc la Teatrul Francez. 

— Aa! Ai văzut-o pe... Ah, cum îi zice? îl întrebă pe 
Nehliudov contesa Katerina Ivanovna. 

Mariette rosti numele unei celebre artiste franceze. 

— Să te duci neapărat s-o vezi, e extraordinară! 

— La cine să mă duc mai întâi, ma tante, la actriţă sau la 
predicator? întrebă Nehliudov, surâzând. 

— Te rog foarte mult să nu mă necăjeşti! 

— Eu aş zice: mai întâi la predicator, şi apoi la actriţă, ca 
să nu-mi piară chiar tot gustul pentru predică, adaugă 
Nehliudov. 

— După părerea mea, e mai bine să începi cu Teatrul 
Francez şi apoi să te pocăieşti, spuse Mariette. 

— Ia, vă rog, să nu mă luaţi în râs. Predicatorul e 
predicator şi teatrul e teatru. Ca să-ţi mântuieşti sufletul 


nu-i deloc nevoie să-ţi iei o mutră spăşită şi să plângi 
întruna. E destul să crezi, şi atunci totul e numai bucurie. 

— Ma tante, văd că propovăduieşti mai bine decât orice 
predicator. 

— Ştii ce, spuse Mariette, după ce se gândi puţin, vino 
mâine în loja mea. 

— Mi-e teama că n-am să pot... 

Conversaţia fu întreruptă de un lacheu, care anunţă 
sosirea unui musafir; era secretarul unei societăţi de 
binefacere a cărei preşedintă era contesa. 

— O, este omul cel mai plicticos din lume! Mai bine îl 
primesc dincolo şi apoi mă întorc la voi. Toarnă-i un ceai, 
Mariette, spuse contesa, ieşind în camera de alături cu 
mersul ei iute şi legănat. 

Mariette îşi scoase mănuşa, dezvelindu-şi mâna mică, 
energică, destul de plată, cu degetul inelar încărcat de 
inele: 

— Vrei un ceai? întrebă ea, apucând ceainicul de argint 
sub care ardea o lampă cu spirt. Îl ţinea cu degetul cel mic 
ridicat în sus. 

Faţa ei luă o expresie serioasă şi tristă. 

— E foarte dureros pentru mine, foarte dureros, să mă 
gândesc că unii oameni la a căror părere ţin foarte mult mă 
judecă după situaţia pe care o am. 

Ai fi zis că era gata să plângă, rostind ultimele cuvinte. Cu 
toate că, analizându-le mai îndeaproape, aceste cuvinte nu 
aveau nici o semnificaţie sau una foarte nelămurită, ele îi 
părură lui Nehliudov deosebit de profunde, sincere şi pline 
de bunătate, atât de tare îl atrăgea privirea ochilor 
strălucitori care însoțea cuvintele acestei tinere, frumoase 
şi elegante femei. 

Nehliudov o privea în tăcere, fără să-şi poată lua ochii de 
la faţa ei. 

— Poate îţi închipui că nu te înţeleg, că nu înţeleg tot ce se 
petrece în dumneata? Gândeşte-te că ceea ce ai făcut e 
ştiut de toată lumea. C' est le secret de Polichinelle?78 


lar eu te admir şi te aprob. 

— Nu ai de ce să mă admiri. Am făcut încă atât de puţin. 

— Asta nu are importanţă. Eu înţeleg ce-i în sufletul 
dumitale şi o înţeleg şi pe ea. Ei, bine, bine, n-am să mai 
vorbesc despre asta, spuse ea, văzând o oarecare 
nemulţumire pe faţa lui. Mai înţeleg şi că, văzând de 
aproape toate chinurile şi toată grozăviile ce se petrec în 
închisori - adăugă Mariette, dorind un singur lucru: să-l 
atragă spre ea, ghicând cu intuiţia ei de femeie tot ce era 
însemnat şi de preţ pentru el - vrei să-i ajuţi pe cei care 
suferă din pricina nepăsării şi a cruzimii oamenilor... 
Înţeleg că pentru asta poţi să-ţi dai şi viaţa, şi mi-aş da-o şi 
eu. Numai că fiecare îşi are soarta lui... 

— Şi nu eşti mulţumită de soarta dumitale? 

— Eu? întrebă ea, speriată parcă de o asemenea 
întrebare. Eu trebuie să fiu mulţumită şi sunt mulţumită. 
Este însă un glăscior care se trezeşte din când în când... 

— Şi acest glas nu trebuie lăsat să adoarmă, trebuie să-l 
asculţi, spuse Nehliudov, căzând în capcană. 

De multe ori după aceea Nehliudov îşi amintea cu ruşine 
de această conversaţie cu Mariette; îşi aducea aminte de 
vorbele ei nu atât mincinoase, cât alese anume pentru el, 
precum şi de faţa ei - numai luare-aminte şi înduioşare cu 
care asculta ceea ce-i povestea el despre grozăviile de la 
închisoare şi despre impresiile culese la ţară. 

Când se întoarse contesa, ei vorbeau nu numai ca doi 
prieteni vechi, dar ca prietenii cei mai intimi, care se 
înțelegeau de minune unul pe altul, în mijlocul oamenilor 
care nu izbuteau să-i înţeleagă. 

Vorbeau despre nedreptatea celor puternici, despre 
chinurile celor slabi, despre mizeria poporului, în realitate 
însă ochii lor, cu privirile aţintite unul la altul, se întrebau: 
„Ai putea să mă iubeşti?” şi răspundeau: „Da”, şi dorinţa 
sexuală, înveşmântându-se în formele cele mai neaşteptate 
şi ademenitoare, îi atrăgea unul spre celălalt. 


La plecare, ea îi spuse că va fi fericită ori de câte ori îi va 
putea fi de folos şi că îl roagă să vină neapărat mâine seară 
la teatru, măcar pentru o clipă, căci avea să-i spună ceva 
foarte însemnat. 

— Cine ştie când am să te mai văd? adăugă ea, oftând, şi 
începu să-şi tragă mănuşa pe mâna plină de inele. Aşadar, 
spune-mi că ai să vii. 

Nehliudov îi făgădui. 

În noaptea aceea, rămas singur în odaia sa, Nehliudov se 
întinse pe pat, stinse lumina şi multă vreme nu putu să 
adoarmă. Se gândea la Maslova, la sentinţa Senatului, la 
hotărârea lui de a o urma orice s-ar întâmpla, la renunţarea 
la proprietăţile sale şi, drept răspuns la toate aceste 
probleme, îi răsări în minte chipul Mariettei. Revăzu atât de 
limpede privirea şi zâmbetul ei, când îi spusese oftând:Cine 
ştie când am să te mai văd”, încât îi zâmbi şi el, ca şi cum ar 
fi avut-o alături de el. „Oare fac bine că plec în Siberia? 
Oare am făcut bine, renunțând la toată averea mea?” 

Dar la aceste întrebări nu-i veneau în minte decât 
răspunsuri nelămurite, în această noapte luminoasă de 
Petersburg, care pătrundea prin fereastra deschisă, cu 
storul tras pe jumătate. Toate se încurcau în capul lui. 
Căută să reînvie în sufletul său sentimentele de mai înainte 
şi să-şi amintească de gândurile care-l frământaseră mai 
deunăzi; aceste gânduri însă nu mai aveau puterea de 
convingere de altădată. 

„Dar dacă toate acestea nu sunt decât nişte născociri de- 
ale închipuirii mele şi în realitate n-am să fiu în stare să 
trăiesc noua viaţă care mă aşteaptă, dacă am să mă câiesc 
de ce am făcut?” se întrebă el şi, neizbutind să-şi dea un 
răspuns, îl cuprinse un sentiment de groază şi de 
deznădejde atât de mare, cum nu mai simţise de mult. 
Încurcându-se tot mai tare în hăţişul acestor gânduri, căzu 
într-un somn greu, cum i se întâmpla să doarmă pe vremuri, 
când pierdea sume mari la cărţi. 

XXV. 


Nehliudov se trezi a doua zi dimineaţă cu impresia că 
făcuse în ajun ceva josnic. 

Căută să-şi reamintească toate întâmplările zilei trecute. 
Nu-şi amintea să fi făcut nimic rău, nimic josnic, dar îl 
încercaseră gânduri rele în legătură cu hotărârile lui cele 
noi: căsătoria cu Katiuşa, împărţirea pământului la ţărani - 
îşi spusese că toate acestea nu sunt decât visuri irealizabile, 
că n-o să poată îndura tot ce-l aşteaptă, că planurile lui nu 
sunt în firea lucrurilor şi că trebuie să trăiască aşa cum a 
trăit până acum. 

Nu făcuse nici o faptă urâtă, ci un lucru şi mai rău: se 
lăsase stăpânit de gândurile din care se nasc faptele urâte. 
De o faptă rea te poţi lepăda şi căi, pe când gândurile rele 
generează întotdeauna fapte urâte. 

Fapta rea nu face decât să deschidă calea spre alte fapte 
rele, gândurile rele însă te trag pe această cale cu o putere 
căreia nu i te poţi împotrivi. 

Aducându-şi aminte de gândurile sale din ajun, Nehliudov 
se miră cum de putuse măcar o clipă să le dea crezare. 
Oricât de nou şi de greu era ceea ce se pregătea să facă, 
ştia că acesta era singurul fel de viaţă cu putinţă de acum 
înainte pentru el şi că oricât de uşor şi de firesc i s-ar fi 
părut să se întoarcă la viaţa de odinioară, aceasta ar fi 
însemnat pentru el moartea. Ispita de ieri o asemăna cu 
ceea ce se întâmplă unui om care a dormit bine, dar care, 
trezindu-se, ar vrea să mai lenevească niţel în pat, deşi ştie 
că-l aşteaptă o treabă însemnată şi plăcută şi că e timpul să 
se scoale. 

Fiind ultima lui zi de şedere la Petersburg, se duse de 
dimineaţă pe ostrovul Vasilievski s-o vadă pe Şustova. 

Aceasta locuia la etajul întâi. Nehliudov, după indicaţiile 
portarului, nimeri la intrarea de serviciu, urcă o scară 
abruptă şi intră de-a dreptul într-o bucătărie, unde mirosea 
puternic a mâncare. O femeie în vârstă, cu mânecile 
suflecate, cu şorţ şi cu ochelari pe nas, stătea în faţa plitei şi 
amesteca ceva într-o cratiţă aburindă. 


— Pe cine căutaţi? întrebă ea cu glas aspru, privindu-l 
peste ochelari pe vizitator. 

Cum îşi spuse Nehliudov numele, faţa femeii luă o expresie 
de spaimă şi de bucurie totodată. 

— Aa, prinţul! exclamă ea, ştergându-şi mâinile de şorţ. De 
ce aţi venit pe scara din dos? Binefăcătorul nostru! Eu sunt 
mama Şustovei. Era să piară fetiţa mea. Ne-aţi salvat, 
spunea ea, încercând să ia mâna lui Nehliudov s-o sărute. 
Ieri am fost la dumneavoastră. M-a rugat sora mea mult. E 
şi ea la noi. Pe aici, pe aici, poftiţi după mine, spuse mama 
Şustovei, conducându-l pe Nehliudov printr-o uşă strimtă 
într-o săliţă întunecoasă şi tot potrivindu-şi din mers când 
rochia, când părul. Sora mea, Kornilova, aţi auzit poate de 
ea, a fost amestecată în nişte chestiuni politice, adăugă ea 
în şoaptă, oprindu-se în faţă unei uşi închise. E o femeie 
foarte deşteaptă. 

Deschise uşa şi-l pofti pe Nehliudov într-o odaie mică, 
unde stătea aşezată pe un divan, lângă o masă, o fată 
scundă, grăsuţă, cu păr blond cârlionţat, îmbrăcată într-o 
bluză de stambă în dungi. Obrazul ei rotund şi palid semăna 
cu al maică-sii. În faţa ei, într-un fotoliu, şedea încovoiat un 
tânăr, îmbrăcat într-o cămaşă rusească cu gulerul brodat. 
Purta o mustăcioară mică, neagră, şi barbă. Erau atât de 
cufundaţi în discuţia lor, încât întoarseră capul spre uşă 
abia după ce intră Nehliudov în odaie. 

— Lidia, e prinţul Nehliudov, acela care... 

Fata cea palidă sări nervos în picioare, îşi potrivi şuviţa de 
păr căzută peste ureche şi îşi aţinti, speriată, ochii ei mari, 
cenuşii asupra celui care intrase. 

— Vasazică, dumneata eşti femeia aceea periculoasă, 
pentru care m-a rugat Vera Efremovna să intervin? spuse 
Nehliudov, zâmbind şi întinzându-i mâna. 

— Da, chiar eu, răspunse Lidia şi zâmbi larg, dezvelind un 
şir de dinţi minunaţi. Era un zâmbet blând, ca de copil. 

— Mătuşa mea a ţinut mult să vă vadă. Mătuşică, strigă ea 
din uşă cu glas dulce şi plăcut. 


— Vera Efremovna era foarte mâhnită de arestarea 
dumitale, spuse Nehliudov. 

— Aşezaţi-vă aici, sau mai bine aici, spuse Lidia, arătând 
spre fotoliul cam şubred, de pe care se ridicase tânărul. 
Vărul meu, Zaharov, spuse ea, observând privirea cu care îl 
cerceta Nehliudov. 

Tânărul, zâmbind tot aşa de blând ca şi Lidia, îi dădu buna 
ziua oaspetelui şi, după ce Nehliudov se aşeză în fotoliu, îşi 
luă un scaun de lângă fereastră şi se aşeză alături de el. Din 
odaia vecina intră un licean de vreo şaisprezece ani, cu 
părul bălai şi, fără să spună o vorbă, se aşeză pe pervazul 
ferestrei. 

— Vera Efremovna e bună prietenă cu mătuşa mea, eu 
aproape nu o cunosc, spuse Lidia. 

În clipa aceea o femeie cu o faţă foarte plăcută şi 
inteligentă, îmbrăcată cu o bluză albă şi încinsă cu un 
cordon de piele, intră din odaia vecină. 

— Buna ziua, vă mulţumim că aţi venit, spuse ea, 
aşezându-se pe divan alături de Lidia. Ce face Verocika? Aţi 
văzut-o? Cu soarta ei cum se împacă? 

— Nu se plânge de nimic, răspunse Nehliudov, susţine că e 
de un calm olimpian. 

— Da, asta e Verocika, spuse mătuşa zâmbind, şi clătinând 
din cap. Trebuie să o cunoşti, pentru ca să-ţi dai seama ce 
om minunat este. Totul pentru alţii, nimic pentru ea. 

— Da, pentru ea nu mi-a cerut nimic, singura ei grijă era 
pentru situaţia nepoatei dumitale. O durea mai ales faptul 
că a fost închisă fără să fie vinovată. 

— Asta e adevărat, zise mătuşa. E un lucru îngrozitor! La 
drept vorbind, a suferit din pricina mea. 

— Nu-i adevărat, mătuşă! spuse Lidia. Aş fi luat hârtiile şi 
fără dumneata. 

— Ştiu eu mai bine decât tine cum s-au petrecut lucrurile, 
răspunse mătuşa. Vedeţi, urmă ea câtre Nehliudov, totul s-a 
întâmplat numai pentru că cineva m-a rugat să-i păstrez 
câtva timp nişte acte, iar eu, neavând o locuinţă, i le-am 


încredinţat nepoatei mele. Chiar în aceeaşi noapte s-a făcut 
aici o percheziţie, au găsit hârtiile, au ridicat fata şi au 
ţinut-o până acum la închisoare, cerându-i să le spună de la 
cine le-a primit. 

— Eu însă nu le-am spus, vorbi repede Lidia, tot 
potrivindu-şi nervos o şuviţă de păr, care, de fapt, n-o 
supăra deloc. 

— Nici n-am spus asta, răspunse mătuşa. 

— Dacă l-au ridicat pe Mitin, nu-i deloc vina mea, urmă 
Lidia, roşind şi uitându-se neliniştit în jur. 

— Nu mai vorbi despre asta, Lidocika, spuse maică-sa. 

— De ce? Tocmai despre asta vreau să vorbesc, spuse 
Lidia, fără să mai zâmbească de data asta, înroşindu-se, 
învârtindu-şi pe deget şuviţa de păr şi uitându-se în jur. 

— Ai uitat ce a fost ieri când ai început să vorbeşti despre 
asta? 

— N-am uitat... Lasă, mamă. Eu n-am spus acolo nimic, am 
tăcut şi atâta tot. Când m-au întrebat în două rânduri 
despre mătuşa şi despre Mitin, le-am răspuns că nu ştiu 
nimic. Atunci ăla... Petrov... 

— Petrov e un agent, un jandarm şi un mare ticălos, o 
întrerupse mătuşa, ca să-i explice lui Nehliudov vorbele 
nepoatei sale. 

— Atunci el, urmă Lidia grăbită şi tulburată, a încercat să 
mă convingă: „lot ce ai să-mi spui n-o să facă nimănui nici 
un rău, ci dimpotrivă... Dacă ai să mărturiseşti adevărul, o 
să eliberez nişte nevinovaţi, pe care poate îi chinuim 
degeaba”. Eu totuşi i-am răspuns că nu ştiu nimic. Atunci el 
a urmat: „Bine, nu-mi spune nimic, dar măcar nu tăgădui 
ceea ce am să-ţi spun eu”. Şi atunci a început să înşire mai 
multe nume, printre care şi numele lui Mitin. 

— Lasă mai bine asta, o întrerupse iar mătuşa. 

— Ah, mătuşă, lasă-mă să vorbesc... urmă fata, tot uitându- 
se împrejur şi trăgându-se de şuviţa de păr. Şi închipuiţi-vă 
că a doua zi am aflat - mi s-a transmis prin bătăi în zid - că 
Mitin a fost arestat. M-am gândit numaidecât că eu l-am dat 


în vileag şi lucrul acesta a început să mă chinuie atât de 
cumplit, încât era cât pe ce să-mi pierd minţile. 

— S-a dovedit doar că a fost ridicat din cu totul altă 
pricină, spuse mătuşa. 

— Da, dar eu n-am avut de unde s-o ştiu. Credeam că eu l- 
am trădat. Umblam de colo-colo în celula mea şi nu mă 
gândeam decât la asta. Mă culcam, mă acopeream şi atunci 
parcă auzeam cum îmi şopteşte cineva la ureche: l-ai 
trădat, l-ai trădat pe Mitin, l-ai trădat pe Mitin. Ştiam că era 
o halucinație, totuşi glasul acela îmi răsuna mai departe în 
urechi. Nu puteam să adorm, nu puteam să nu mă gândesc 
mereu la asta. A fost îngrozitor! povestea Lidia tot mai 
tulburată, învârtind mereu pe deget şuviţa ei de păr. 

— Lidocika, linişteşte-te, îi şopti maică-sa, punându-i mâna 
pe umăr. 

Dar Lidocika nu se putea opri. 

— Şi era cu atât mai îngrozitor, cu cât... începu ea, dar 
deodată izbucni în plâns, sări de pe divan şi fugi din odaie, 
izbindu-se în treacăt de fotoliu. 

Maică-sa se duse după ea. 

— Ar trebui spânzurați, ticăloşii, spuse liceanul, care şedea 
pe pervazul ferestrei. 

— Ce te apucă? îl întrebă maică-sa. 

— Nimic... Am spus şi eu aşa, răspunse liceanul, apoi luă 
de pe masă o ţigară şi o aprinse. 

XXVI 

— Da, pentru tineri celula e un lucru îngrozitor, spuse 
mătuşa, clătinând din cap şi aprinzându-şi şi ea o ţigară. 

— Cred că pentru toţi, spuse Nehliudov. 

— Nu, nu pentru toţi, răspunse mătuşa. Pentru adevărații 
revoluționari mi s-a povestit că ar fi un prilej de odihnă, de 
liniştire. Un om urmărit o duce într-un zbucium neîncetat, 
fără să mai vorbim de lipsurile materiale, temându-se 
mereu pentru el şi pentru alţii, pentru cauza în numele 
căreia luptă, iar când într-o bună zi este arestat, atunci 
scapă de orice răspundere, poate să stea jos şi să se 


odihnescă. Mi s-a spus că unii se bucură chiar când sunt 
arestaţi. Ei, dar pentru cei tineri, nevinovaţi - şi de multe 
ori se întâmplă să ridice oameni nevinovaţi ca Lidocika - 
pentru ei primul şoc este îngrozitor. Şi nu atât pentru că li 
se răpeşte libertatea, se poartă grosolan cu ei, îi hrănesc 
prost, îi ţin într-un aer viciat şi-i fac să îndure tot felul de 
lipsuri. Asta n-ar fi nimic. Chiar dacă ar fi de trei ori mai 
multe lipsuri, ei le-ar răbda destul de uşor, dacă n-ar fi acea 
lovitura morală pe care o primeşti când eşti arestat pentru 
prima oară. 

— Ai încercat-o şi dumneata? 

— Eu? Am fost închisă de două ori, răspunse mătuşa cu un 
zâmbet trist şi blând. Când m-au închis pentru întâia oară, 
fără să am vreo vină, urmă ea, eram de douăzeci şi doi de 
ani, aveam un copil şi eram însărcinată cu al doilea. Şi 
oricât de greu mi-a fost să-mi pierd libertatea, să mă 
despart de copil, de bărbat, toate acestea n-au fost nimic 
faţă de ceea ce am simţit când am înţeles că am încetat de a 
mai fi un om şi am devenit un simplu obiect. Am vrut să-mi 
iau rămas-bun de la fetiţa mea, dar mi s-a spus să urc 
imediat în trăsură. Am întrebat unde sunt dusă şi mi s-a 
răspuns că am să aflu când o să ajung. Am întrebat de ce 
anume sunt învinuită şi nu mi s-a răspuns nimic. Când după 
interogatoriu m-au dezbrăcat de hainele mele şi m-au 
îmbrăcat în haine de puşcăriaşă, m-au dus pe sub nişte 
bolți, au deschis o uşă, m-au împins într-o chilie şi apoi m-au 
încuiat şi m-au lăsat singură, numai cu santinela cu arma la 
umăr, care se plimba în tăcere prin faţa uşii şi se uita din 
când în când prin ferestruica zăbrelită în celula mea, m-a 
copleşit deodată tot amarul de pe lume. Ţin minte că ceea 
ce m-a izbit în chip deosebit a fost faptul că ofiţerul de 
jandarmi care m-a interogat mi-a oferit o ţigară. Deci, m-am 
gândit, ştie că le place oamenilor să fumeze şi trebuie să 
ştie şi că le plac libertatea, lumina, că mamele îşi adoră 
copiii şi copiii mama. Atunci cum de-au fost în stare să mă 
rupă fără milă de tot ce mi-era drag şi să mă închidă ca pe o 


sălbăticiune? Asemenea lucruri nu se pot trăi fără să lase 
urme. Dacă ai crezut în Dumnezeu şi în oameni, dacă ai 
crezut în dragostea oamenilor faţă de semenii lor, după o 
întâmplare ca asta, încetezi să mai crezi. Eu de atunci nu 
mai cred în oameni şi m-am înrăit, încheie ea cu un zâmbet. 

În odaie, pe aceeaşi uşă pe care ieşise Lidia, intra mama 
ei, care îşi anunţă oaspeţii că fata e prea tulburată şi nu mai 
poate veni. 

— Te întrebi pentru ce au distrus o viaţa tânără, fără nici o 
vină? spuse mătuşa. Mă doare îngrozitor faptul acesta, 
pentru că s-a întâmplat, fără să vreau, din pricina mea. 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, la aer, la ţară, o să se 
îndrepte ea, zise mama, o s-o trimitem la taică-său. 

— Să nu fi fost dumneavoastră, se prăpădea, adăugă 
mătuşa. Vă mulţumim. Doream să vă întâlnesc ca să vă rog 
să-i transmiteţi o scrisoare Verei Efremovna, spuse ea, 
scoțând un plic din buzunar. Nu-i închisă, puteţi s-o citiţi şi 
apoi s-o rupeţi sau să i-o înmânaţi, după cum vă îndeamnă 
convingerile dumneavoatră. Nu conţine nimic 
compromiţător. 

Nehliudov luă scrisoarea, îi făgădui s-o transmită, apoi se 
ridică în picioare, îşi lua rămas-bun şi plecă. 

Lipi plicul fără să citească scrisoarea, hotărât s-o 
transmită persoanei căreia îi era adresat. 

XXVII. 

Ultima chestiune care îl mai reţinea pe Nehliudov la 
Petersburg era cea a sectanţilor, a căror cerere către 
împărat avea de gând s-o înainteze prin fostul său camarad 
de regiment, aghiotantul Bogatâriov. Dimineaţa se duse la 
Bogatâriov acasă şi-l găsi luându-şi gustarea de dimineaţă, 
gata de plecare. Bogatâriov era un bărbat de statură 
mijlocie, îndesat, înzestrat cu o putere fizică neobişnuită - 
putea îndoi cu mâinile o potcoavă - om bun, cinstit, sincer şi 
chiar cu vederi liberale. Cu toate aceste calităţi ale sale, 
avea trecere la curte, îl iubea pe împărat şi toată familia 
imperială şi izbutea, trăind în aceste înalte sfere, să nu vadă 


decât părţile bune şi să nu ia parte la nimic rău sau 
necinstit. Niciodată nu critica pe nimeni, nici oamenii, nici 
măsurile luate de ei, tăcea sau spunea cu glas tare şi 
îndrăzneţ, aproape strigând, ceea ce simţea nevoia să 
spună, însoţindu-şi adesea vorbele cu un râs tot atât de tare 
şi de zgomotos. Şi nu făcea aceasta din diplomaţie, ci 
pentru că aşa îi era firea. 

— Bine ai făcut că ai venit. Nu vrei să iei o gustare? Ia loc. 
Să ştii că biftecul e minunat. Întotdeauna îmi place să încep 
cu ceva substanţial şi să sfârşesc tot aşa! Ha! Ha! Ha! 
Atunci toarnă-ţi un păhărel de vin, spuse el arătând spre 
carafa cu vin roşu. Tocmai mă gândeam la tine. Cererea ta 
am s-o dau eu, am s-o dau chiar în mâna împăratului, poţi 
să te bizui pe mine, m-am gândit numai că n-ar fi rău să 
treci mai întâi pe la Toporov. 

La auzul acestui nume, Nehliudov se încruntă. 

— Totul depinde de el. Oricum i se va cere să-şi dea 
părerea. Şi, cine ştie, s-ar putea să-ţi aprobe cererea chiar 
el personal. 

— Dacă mă sfătuieşti tu, o să mă duc. 

— Foarte bine. Ei, ia zi, ce efect are vinul asupra ta? 
întrebă cu acelaşi glas tare Bogatâriov. 

— Mă simt hipnotizat, răspunse Nehliudov. 

— Hipnotizat? repetă Bogatâriov şi râse cu poftă. Vasăzică, 
nu vrei să guşti nimic? Bine, cum vrei. Îşi şterse mustăţile 
cu şervetul. Aşadar, te duci? Dacă el nu-ţi face treaba, să-mi 
aduci înapoi cererea mie şi o dau eu chiar mâine, adăugă el, 
apoi se ridică de la masă, făcu cu un gest larg semnul crucii, 
şi începu să se încingă cu centironul şi cu sabia. Şi acum la 
revedere, trebuie s-o iau din loc. 

— Ieşim împreună, spuse Nehliudov, strângând cu plăcere 
mâna lată şi puternică a lui Bogatâriov şi se despărţi de el 
pe treptele casei, rămânând ca întotdeauna cu impresia 
plăcută de ceva sănătos, sincer şi plin de prospeţime. 

Cu toate că nu se aştepta la vreun rezultat bun, Nehliudov, 
urmând sfatul lui Bogatâriov, se duse la Toporov, de care 


depindea chestiunea sectanţilor. 

Funcţia pe care o ocupa Toporov cuprindea în însăşi 
menirea ei o contradicţie, pe care putea să n-o vadă doar 
un om mărginit la minte şi lipsit de orice simţ moral. 
Toporov avea amândouă aceste însuşiri negative. 
Contradicţia pe care o cuprindea funcţia lui Toporov era 
următoarea: menirea ei era să susţină şi să apere prin 
mijloace din afară, inclusiv prin silnicie, instituţia bisericii, 
care pretinde că este întemeiată de însuşi Dumnezeu şi deci 
nu poate fi subminată nici de puterile iadului şi de nici o 
putere omenească. Aceasta instituţie sfântă, dumnezeiască 
şi cu neputinţă de clintit trebuia să fie susţinută şi apărată 
de acea instituţie omenească în fruntea căreia se afla 
Toporov împreună cu funcţionarii săi. Toporov nu-şi dădea 
seama de această contradicţie sau nu voia să-şi dea seama 
şi de aceea era foarte îngrijorat ca nu cumva vreun preot 
catolic, vreun pastor sau vreun sectant să distrugă această 
biserică, pe care n-o puteau clinti nici puterile iadului. 
Toporov, ca toţi oamenii lipsiţi de adevăratul sentiment 
religios, întemeiat pe conştiinţa egalităţii şi a frăţiei între 
oameni, era foarte convins că poporul e alcătuit din fiinţe cu 
totul diferite de el însuşi şi că are neapărat nevoie de lucrul 
de care el se poate foarte bine lipsi. În fundul sufletului său 
nu credea în nimic şi găsea acest fapt foarte comod şi 
plăcut, dar se temea ca nu cumva poporul să ajungă în 
aceeaşi stare de spirit şi socotea ca pe o datorie sfântă - 
după expresia lui - să păzească poporul de una ca asta. 

După cum în cărţile de bucate se spune că racilor le place 
să fie fierţi de vii, el era deplin convins că poporului îi place 
- nu la figurat, ca în cărţile de bucate, ci la propriu - să fie 
superstiţios. 

Poziţia lui faţă de religia pe care o sprijinea era aidoma cu 
a unui crescător de găini faţă de mortăciunile cu care-şi 
hrăneşte păsările: mortăciunile sunt dezgustătoare, dar 
găinilor le plac şi de aceea trebuie hrănite cu mortăciuni. 


Toţi sfinţii aceştia din Iver, din Kazan şi din Smolensk nu 
sunt bineînţeles decât dovezi de grosolană idolatrie, dar 
poporul îi iubeşte şi crede în ei şi de aceea aceste superstiții 
trebuie întreţinute. Astfel gândea Toporov, fără să-şi dea 
seamă că, dacă poporului îi plac superstiţiile, este numai 
fiindcă s-au găsit întotdeauna şi se găsesc şi acum oameni 
cruzi ca el, care nu-şi folosesc cultura dobândită cum ar 
trebui, adică ajutând poporul să iasă din bezna ignoranței, 
ci, dimpotrivă, îl înfundă şi mai tare în ea. 

Când Nehliudov intră în sala de aşteptare a lui Toporov, 
acesta stătea de vorbă în biroul său cu o stareță de 
mănăstire, o aristocrată, femeie foarte energică, care 
răspândea şi susţinea ortodoxia în ţinuturile de vest, printre 
uniaţii readuşi cu forţa la credinţa pravoslavnică. 

Funcţionarul pe care Nehliudov îl găsi în sala de aşteptare 
îl întrebă în ce chestiune a venit şi, aflând că acesta avea de 
gând să înmâneze cererea sectanţilor împăratului, îi ceru 
voie s-o vadă şi el. Nehliudov i-o întinse şi funcţionarul intră 
cu cererea în mână în biroul lui Toporov. Călugăriţa cu 
comănac, văl lung şi trenă neagră fluturând în urma ei, ieşi 
din cabinet ţinând în mâinile ei albe cu unghii îngrijite nişte 
mătănii de topaz şi se îndreptă spre ieşire. Nehliudov avu 
de aşteptat până să fie poftit înăuntru. Toporov citea 
cererea, şi clătina din cap, neplăcut surprins de cele scrise 
atât de limpede şi hotărât. 

„Dacă această cerere cade în mâinile împăratului, ar putea 
să ridice unele probleme neplăcute şi să dea naştere la 
încurcături”, îşi spuse el după ce termina de citit. Puse 
cererea pe masă, sună şi dădu ordin să fie poftit Nehliudov. 

Îşi amintea de povestea acestor sectanţi - îi mai trecuse 
prin mână o cerere de-a lor. Cu aceşti creştini care se 
depărtaseră de la ortodoxie se făcuse mai întâi o încercare 
de a-i readuce în sânul ei, apoi fuseseră judecaţi, dar 
tribunalul îi achitase. Atunci arhiereul şi guvernatorul, sub 
cuvânt că toate căsătoriile încheiate după ritul lor ar fi 
ilegitime, hotărâseră să-i deporteze în locuri diferite, 


despărţindu-i pe soţi de soţii şi pe părinţi de copii. Aceşti 
soţi şi părinţi cereau acum să nu fie despărțiți. 'loporov îşi 
aminti când anume îi căzuse în mână pentru prima oară 
această chestiune. Şi atunci şovăise dacă nu-i mai bine să 
închidă dosarul. Dar nu văzuse nici un rău în a confirma 
ordinul de deportare în diferite ţinuturi a membrilor 
acestor familii de ţărani, pe când a-i lăsa pe loc putea să 
aibă o înrâurire rea asupra restului populaţiei, îndemnând- 
o la îndepărtarea de ortodoxie. Şi cum, pe lângă asta, 
chestiunea vădea râvna arhiereului, Toporov o lăsase să-şi 
urmeze cursul. 

Acum însă, cu un apărător ca Nehliudov, care avea relaţii 
la Petersburg, afacerea putea fi înfăţişată suveranului ca un 
act de cruzime sau putea ajunge în paginile ziarelor 
străine; de aceea 'Toporov luă o hotărâre neaşteptată. 

— Bună ziua, spuse el, cu aerul unui om foarte ocupat, 
întâmpinându-l pe Nehliudov în picioare şi trecând de-a 
dreptul la miezul chestiunii. Cunosc această afacere. Îndată 
ce mi-am aruncat o privire asupra numelor, mi-am şi adus 
aminte de această poveste nenorocită, spuse el, luând în 
mână cererea de pe masă. Vă sunt foarte recunoscător că 
mi-aţi reamintit de ea. Autorităţile guberniale au fost prea 
zeloase... 

Nehliudov tăcea, privind cu un sentiment de duşmănie faţa 
palidă şi neclintită ca o mască a lui Toporov. 

— Am să dau ordin ca această măsură să fie anulată, iar 
oamenii să se întoarcă la casele lor. 

— Atunci nu mai e nevoie să înaintez cererea mai departe? 
întrebă Nehliudov. 

— Sigur că nu. Vă făgăduiesc s-o rezolv eu, spuse el 
apăsând pe acel eu, pe deplin convins că cinstea, cuvântul 
lui sunt cea mai bună chezăşie. De altfel, cel mai bun lucru 
ar fi să scriu chiar acum. Luaţi loc, vă rog. 

Toporov se aşeză la masă şi începu să scrie. Nehliudov, 
rămas în picioare, se uita de sus la ţeasta aceea pleşuvă, la 
mâna cu vene groase şi albastre care mânuia cu 


repeziciune condeiul şi se mira de ce omul acesta nepăsător 
faţă de tot şi de toate s-a apucat cu atâta râvnă să scrie 
dispoziţia. Oare de ce...? 

— Aşa! spuse Toporov, lipind plicul, puteţi să-i înştiinţaţi de 
aceasta pe clienţii dumneavoastră, adăugă el, strimbându- 
şi buzele într-un fel de zâmbet. 

— Mă întreb atunci pentru ce au suferit oamenii aceştia? 
întrebă Nehliudov, luând plicul. 

Toporov îşi ridică, zâmbind, capul, ca şi cum întrebarea i- 
ar fi făcut o deosebită plăcere. 

— La asta nu vă pot răspunde. Pot să vă spun că interesele 
poporului, pe care noi le ocrotim, sunt atât de însemnate, 
încât zelul exagerat uneori în problemele credinţei e mai 
puţin grav şi primejdios decât nepăsarea exagerată, care 
domneşte astăzi, faţă de ele. 

— Dar cum se poate să calci în numele religiei cele mai de 
seamă principii ale binelui şi să desparţi membrii unei 
familii...? 

Toporov zâmbea cu aceeaşi îngăduinţă, găsind pesemne 
drăguţ ceea ce-i spunea Nehliudov, dar orice ar fi spus 
Nehliudov i-ar fi părut lui Toporov, care-l privea de la 
înălţimea situaţiei sale de om de stat, capabil să cuprindă 
lucrurile în ansamblu, că are haz, deşi cam mărginit. 

— Din punctul de vedere al unui individ particular, ar 
putea să pară aşa, din punctul de vedere al statului însă, 
lucrurile stau oarecum altfel; dar respectele mele, adăugă 
Toporov, plecându-şi capul şi întinzându-i mâna. 

Nehliudov i-o strânse în tăcere şi ieşi repede, cu părerea 
de rău că fusese nevoit să strângă acea mână. 

„Interesele poporului, repetă el în gând cuvintele lui 
Toporov, interesele tale, numai ale tale”, îşi spunea 
Nehliudov, ieşind din birou. 

Îi trecură o clipă prin minte toate acele persoane asupra 
cărora se exercita activitatea instituţiilor care restabilesc 
dreptatea, apără credinţa şi educă poporul: ţăranca 
pedepsită pentru că a vândut fără autorizaţie rachiu, flăcăul 


pedepsit pentru furt, vagabondul pentru vagabondaj, 
incendiatorul pentru că a pus foc, bancherul pentru 
delapidare, nenorocita aceea de Lidia, arestată numai 
pentru a-i smulge informaţii folositoare, sectanţii închişi 
pentru încălcarea dogmelor ortodoxiei, Gurkievici, care-şi 
dorise o constituţie - şi Nehliudov îşi dădu seama într-un 
chip deosebit de limpede că toţi oamenii aceştia erau 
ridicaţi, închişi sau deportaţi nu pentru că ar fi încălcat 
legea, săvârşind delicte grave, ci numai pentru că îi 
împiedicau pe funcţionari şi pe bogătaşi să se bucure în 
tihnă de bogăţiile pe care le adunau în dauna poporului. 

Atât ţăranca aceea care făcea negoţ cu băuturi spirtoase 
fără autorizaţie, cât şi hoţul care colinda oraşul, precum şi 
Lidia cu manifestele ei, şi sectanţii care luptau împotriva 
superstiţiilor, şi Gurkievici cu constituţia lui, toţi îi 
stânjeneau pe aceşti funcţionari sau bogătaşi. Nehliudov 
vedea cât se poate de limpede că toţi aceşti funcţionari, 
începând cu bărbatul mătuşii lui, cu senatorii şi cu Toporov, 
până la acei domni curăţei şi cuviincioşi de la birourile din 
ministere nu se gândeau câtuşi de puţin că suferă nişte 
oameni care nu au nici o vină pentru starea de lucruri 
existentă, ci erau preocupaţi numai cum să-i îndepărteze pe 
cei care le păreau primejdioşi. 

Aşadar, nu numai că nu se respecta principiul care spune 
că-i mai bine să ierţi zece vinovaţi, decât să osândeşti un 
singur nevinovat, ci dimpotrivă - se pedepseau zece oameni 
paşnici, pentru unul singur cu adevărat primejdios, 
întocmai cum pentru a îndepărta o cangrenă, e nevoie să tai 
şi ţesut sănătos. 

Această explicaţie îi părea lui Nehliudov foarte simplă şi 
clară, dar tocmai simplitatea şi claritatea îl făceau să se 
îndoiască de corectitudinea ei. Nu era cu putinţă ca un 
fenomen atât de complicat să aibă o explicaţie atât de 
simplă şi de înspăimântătoare; era cu neputinţă ca toate 
vorbele acelea despre dreptate, bunătate, despre lege, 


credinţa, Dumnezeu etc., să nu fie decât vorbe, care să 
ascundă cea mai grosolană cupiditate şi cruzime. 

XXVIII. 

Nehliudov ar fi plecat chiar în seara aceea, dacă nu i-ar fi 
făgăduit Mariettei să treacă pe la teatru. Deşi îşi dădea 
seama că n-ar fi trebuit să meargă, se duse, înşelându-se pe 
sine însuşi că e dator să-şi respecte cuvântul. 

„Pot să mă împotrivesc acestei ispite? se întrebă el, fără a 
fi prea sincer. Am să încerc să văd pentru ultimă oară.” 

Îşi puse fracul şi ajunse la teatru la actul al doilea al 
veşnicei Dame aux camelias79 , în care o actriţă venită 
dintr-o altă ţară arăta încă o dată publicului într-un chip 
nou cum mor femeile tuberculoase. Teatrul era ticsit de 
lume. Nehliudov fu îndreptat numaidecât, cu deosebit 
respect, spre loja de rangul întâi a Mariettei. 

Pe culoar stătea un lacheu în livrea, care îl salută pe 
Nehliudov ca pe o persoană cunoscută şi-i deschise uşa 
lojei. 

Spectatorii din lojile de vis-a-vis, cei de la parter, aşezaţi 
sau în picioare, toate acele capete cărunte, abia surite, 
chele, pomădate sau ondulate - toţi erau cu ochii aţintiţi 
asupra unei actriţe slabe, numai piele şi os, foarte elegant 
îmbrăcată în mătăsuri şi dantele, care rostea un monolog cu 
glas şi gesturi nefireşti. Când se deschise uşa lojii, se auzi în 
sală un ssst! Un curent de aer rece şi altul de aer cald îl 
izbiră în faţă pe Nehliudov. 

În lojă se aflau Mariette, o doamnă necunoscută, cu o 
pelerină roşie pe umeri şi cu o pieptănătură înaltă şi 
complicată, şi doi bărbaţi: un general, bărbatul Mariettei, 
înalt şi arătos, cu faţă severă şi neclintită, cu nas acvilin, cu 
pieptul scos în afară, bine căptuşit cu vată, ca la militari, şi 
un domn blond, chel, cu gropiţa în bărbia rasă, între 
favoriţii lungi şi impunători. Mariette, graţioasă, zveltă, 
elegantă, într-o rochie decoltată care lăsa să i se vadă 
umerii plini şi frumos modelaţi, coborând lin de la gât la 
braţe şi cu o aluniţă la ceafă, îşi întoarse numaidecât capul 


spre Nehliudov, îi arătă cu evantaiul scaunul din spatele ei, 
şi îl salută recunoscătoare cu un zâmbet care lui îi păru plin 
de subînţelesuri. Bărbatul ei, cu calmu-i obişnuit, se uită la 
Nehliudov, salutându-l cu o uşoară înclinare a capului. Din 
privirea pe care o schimbă cu nevastă-sa, din întreaga lui 
ţinută, se vedea numaidecât că era stăpânul şi mândrul 
posesor al unei femei frumoase. 

Cum se sfârşi monologul, teatrul răsună de un ropot de 
aplauze. Mariette se sculă în picioare şi, ridicându-şi uşor 
cu mâna fusta foşnitoare de mătase, trecu în fundul lojii şi i- 
l prezentă pe Nehliudov bărbatului ei. Generalul spuse, 
zâmbind din ochi, că e bucuros de cunoştinţă, apoi, calm şi 
nepătruns, se cufundă în tăcere. 

— Trebuia să plec astă-seară, dar v-am făgăduit că vin... 
spuse Nehliudov, uitându-se la Mariette. 

— Dacă nu ţii să mă vezi pe mine, ai să vezi cel puţin o 
artistă deosebită, răspunse ea la subînţelesul vorbelor lui. 
Nu-i aşa că a fost minunată în ultimă scenă? se întoarse ea 
către bărbatul său. 

Acesta încuviinţă din cap. 

— Pe mine nu mă mai mişcă, spuse Nehliudov. Am văzut în 
ultimul timp atâtea suferinţe reale, încât... 

— Dar ia loc şi povesteşte-ne. 

Generalul asculta şi ochii îi zâmbeau din ce în ce mai 
ironic. 

— Am fost s-o văd pe femeia aceea, căreia după atâta amar 
de vreme i s-a dat drumul din temniţă; e o fiinţă distrusă. 

— E femeia despre care ţi-am vorbit, îi spuse Mariette 
soţului ei. 

— Da, sunt foarte bucuros că a putut fi eliberată, spuse el 
liniştit, clătinând din cap şi zâmbind pe sub mustață, de-a 
dreptul ironic, după cum îi păru lui Nehliudov. Mă duc să 
fumez. 

Nehliudov aşteptă ca Mariette să-i spună acel ceva pe care 
avea să i-l spună, dar ea nu făcea decât să glumească şi să 


vorbească despre piesa care, după părerea ei, ar fi trebuit 
să-l impresioneze în chip deosebit pe Nehliudov. 

Nehliudov înţelese repede că Mariette nu avea să-i spună 
nimic, că voise numai să i se arate în toată splendoarea 
toaletei de seară, cu umerii goi şi cu aluniţa de pe ceafă, 
lucru care îi făcea plăcere şi-l dezgusta totodată. 

Valul acela de vrajă care acoperea toate acestea nu 
dispăruse cu totul pentru Nehliudov, dar el începuse să 
întrezărească tot ceea ce se ascundea sub acest văl. Se uită 
la Mariette şi o admiră, dar ştia că era o mincinoasă, că 
trăieşte cu un bărbat care-şi face carieră cu preţul 
lacrimilor şi al vieţii a sute şi sute de oameni şi că ea nu se 
sinchisea de asta; că tot ce îi spusese ieri nu era decât o 
minciună, că ea dorea numai, fără să ştie prea bine de ce, 
să-l facă s-o iubească, ceea ce îl atrăgea şi-l degusta 
totodată. De câteva ori vru să plece, puse mâna pe pălărie 
şi totuşi n-o făcu. În sfârşit, când bărbatul ei se înapoie în 
lojă, cu mustăţile lui dese îmbăcsite cu miros de tutun, şi se 
uită cu un dispreţ ocrotitor la Nehliudov, 
nemairecunoscându-l parcă, Nehliudov se grăbi să iasă pe 
uşă, pe culoar, îşi luă paltonul şi părăsi teatrul. 

În drum spre casă, pe Nevski Prospekt, Nehliudov observă 
fără să vrea o femeie înaltă, foarte bine făcută, excentric şi 
elegant îmbrăcată, care mergea cu pas măsurat pe trotuar 
înaintea lui. Toţi trecătorii se întorceau spre ea şi o priveau. 
Din expresia feţei şi din întreaga ei înfăţişare se vedea că e 
perfect conştientă de nefasta ei putere. Nehliudov, care 
mergea mai repede, o ajunse şi fără să vrea o privi şi el în 
faţă. Obrazul ei, uşor fardat, probabil era frumos şi femeia îl 
străfulgeră cu ochii ei strălucitori şi îi zâmbi. Şi, ciudat 
lucru, Nehliudov îşi aminti numaidecât de Mariette, fiindcă 
şi de data aceasta încercase acel sentiment de atracţie şi de 
dezgust pe care-l simţise la teatru. Trecu repede înainte, 
furios pe el însuşi, coti pe Morskaia şi ieşi pe chei, unde 
începu să se plimbe încolo şi încoace, spre mirarea 
gardianului. 


„La fel mi-a zâmbit şi cea de la teatru în clipa când am 
intrat în lojă. Şi amândouă zâmbetele au acelaşi înţeles. 
Singura diferenţa este că aceasta spune de-a dreptul şi 
deschis: «Dacă ai nevoie de mine, ia-mă, iar dacă nu, vezi-ţi 
de drum», iar cealaltă se preface că se gândeşte la cu totul 
altceva, că e frământată de sentimente înalte şi alese, când, 
de fapt, nu urmăreşte decât acelaşi lucru. Cea dintâi măcar 
e sinceră, pe când cealaltă minte. Ba mai mult, pe prima 
nevoia a împins-o să facă ceea ce face, pe când cealaltă se 
joacă, se distrează cu această minunată, dezgustătoare şi 
înspăimântătoare patimă. Asta e o femeie de stradă - o apă 
murdară, urât mirositoare, care se oferă acelora a căror 
sete întrece dezgustul; cealaltă, de la teatru, e otrava care 
înveninează pe nesimţite tot ce atinge.” 

Îşi aduse aminte de legătura lui cu soţia mareşalului 
nobilimii şi-l năpădiră amintiri ruşinoase. „Dezgustător este 
animalul din om! se gândi el, dar cât timp cel puţin se arată 
pe faţă aşa cum este, poţi de la înălţimea vieţii tale 
spirituale să-l vezi şi să-l dispreţuieşti; dacă îi rezişti sau nu, 
rămâi totuşi ceea ce ai fost. Când însă animalul acesta se 
ascunde sub o mască pseudoestetică şi aparent poetică şi-ţi 
câştigă admiraţia, divinizând animalul, atunci nu mai eşti în 
stare să deosebeşti binele de rău. Atunci este într-adevăr 
îngrozitor.” 

Nehliudov vedea acum aceasta tot atât de limpede cum 
vedea în faţa lui palatele, santinelele, fortăreaţa, fluviul, 
bărcile, bursa. 

Şi aşa cum în noaptea aceea nu domnea întunericul 
odihnitor, aducător de linişte, ci stăruia o lumină tulbure, 
stranie, tristă, al cărei izvor nu se vedea, tot astfel în 
sufletul lui Nehliudov nu mai era acel odihnitor întuneric al 
necunoaşterii. lotul ieşise la lumină. Era limpede că tot ce 
este superficial socotit însemnat şi bun nu are nici o valoare 
sau e dezgustător şi că toată strălucirea aceasta, tot luxul 
acesta acoperă crime străvechi, intrate în obişnuinţă, care 


nu numai că nu sunt pedepsite, dar care triumfă, poleite cu 
tot farmecul pe care sunt în stare să-l născocească oamenii. 

Nehliudov ar fi vrut să uite toate acestea, să nu le vadă, 
dar nu mai era cu putinţă. Cu toate că nu vedea izvorul de 
lumină care-i dezvăluia totul în minte, aşa cum nu vedea 
nici izvorul luminii răspândite asupra Petersburgului, şi deşi 
lumina aceasta îi părea tulbure, tristă şi stranie, nu putea 
să nu vadă ceea ce i se dezvăluise în această lumină şi se 
simţea bucuros şi neliniştit în acelaşi timp. 

XXIX. 

Cum se întoarse la Moscova, Nehliudov se duse 
numaidecât la spitalul închisorii să-i dea Maslovei trista 
veste că Senatul a confirmat sentinţa tribunalului şi că 
trebuie deci să se pregătească să plece în Siberia. 

Avea foarte puţină nădejde în cererea către împărat, pe 
care i-o făcuse avocatul şi pe care o ducea acum la 
închisoare, s-o semneze Maslova. De fapt, oricât de ciudat s- 
ar părea, nici nu mai dorea să izbutească. Se obişnuise cu 
gândul plecării în Siberia, al traiului printre deportaţi şi 
ocnaşi şi-i era greu să-şi închipuie cum ar fi orânduit viaţa 
lui şi a Maslovei în cazul unei achitări. Îşi aminti de 
cuvintele scriitorului american Thoreau care, pe vremea 
când în America exista încă sclavia, susţinea că într-un stat 
în care sclavia este admisă de lege şi chiar ocrotită, 
singurul loc potrivit pentru un cetăţean cinstit este 
închisoarea. La fel gândea şi Nehliudov, mai ales după vizita 
lui la Petersburg, după tot ce văzuse şi descoperise acolo. 

„Da, astăzi în Rusia singurul loc potrivit pentru un om 
cinstit este închisoarea!” îşi spunea el şi chiar simţea lucrul 
acesta în timp ce se apropia de închisoare. Portarul 
infirmeriei, recunoscându-l pe Nehliudov, îi spuse că 
Maslova nu se mai află acolo. 

— Dar unde e? 

— Iar la închisoare. 

— De ce au mutat-o? întrebă Nehliudov. 


— Nu ştiţi ce soi de oameni îs femeile astea, Excelenţă? 
spuse portarul zâmbind dispreţuitor. S-a încurcat cu 
felcerul, şi doctorul-şef a trimis-o înapoi. 

Niciodată n-ar fi crezut Nehliudov că Maslova şi 
sentimentele ei ar putea să însemne atât de mult pentru el. 
Această veste îl ului. Simţi ceea ce simte un om când afla de 
o mare şi neaşteptată nenorocire. Inima i se strânse de 
durere. Primul sentiment pe care îl încercă la această veste 
fu ruşinea. Mai înainte de toate se socoti un caraghios, 
fiindcă fusese în stare să-şi închipuie şi să se bucure că s-a 
petrecut o schimbare în starea sufletească a Maslovei. 
Toate vorbele ei că n-ar vrea să-i primească jertfa, toate 
lacrimile şi mustrările ei, se gândi el, nu erau decât 
vicleniile unei femei stricate, care nu dorea decât să scoată 
cât mai mult de la el. I se părea acum că la ultima vizită 
chiar întrevăzuse în ea unele semne, care arătau limpede 
neputinţa unei schimbări şi care acum se adevereau. Toate 
aceste îi trecură fulgerător prin minte, în timp ce maşinal îşi 
puse pălăria pe cap şi părăsi infirmeria. 

„Ce să fac acum? se întrebă el. Sunt oare legat de ea? Nu 
m-a eliberat această purtare a ei?” 

Dar cum îşi puse această întrebare, îşi dădu numaidecât 
seama că, părăsind-o pe Maslova şi socotindu-se liber, n-ar 
pedepsi-o pe ea, lucru pe care îl dorea, ci pe el însuşi şi 
simţi că-l cuprinde frica. 

„Nu! Ceea ce s-a întâmplat nu poate să schimbe, ci doar 
să-mi întărească hotărârea. N-are decât să facă ce vrea - să 
se încurce cu felcerul dacă vrea - o priveşte... Eu sunt dator 
să fac ceea ce îmi cere conştiinţa, îşi spuse el. Iar conştiinţa 
mea cere să-mi sacrific libertatea pentru ispăşirea păcatului 
meu şi hotărârea mea de a mă căsători cu ea, fie şi numai 
de formă, şi de a pleca cu ea acolo unde va fi trimisă 
rămâne neschimbată”, îşi spuse el cu îndârjită 
încăpățânare, părăsind infirmeria şi pornind cu pas hotărât 
spre porţile mari ale închisorii. La poartă îl ruga pe 
gardianul de serviciu să-i comunice directorului că ar vrea 


s-o vadă pe Maslova. Gardianul îl ştia pe Nehliudov şi, ca 
unei cunoştinţe, îi spuse noutatea cea mare a închisorii: 
căpitanul îşi dăduse demisia şi în locul lui venise un alt 
director, foarte aspru. 

— Acum e mare severitate la noi! E jale! spuse gardianul. 
Directorul e aici. O să i se raporteze imediat. 

Într-adevăr, directorul era în închisoare şi după scurt timp 
ieşi să-l întâlnească pe Nehliudov. Noul comandant era un 
bărbat înalt, slab, cu umerii obrajilor ieşiţi, posac şi încet în 
mişcări. 

— Întrevederile cu deţinuţii nu sunt îngăduite decât în 
anumite zile, în vorbitor, spuse el, fără să se uite la 
Nehliudov. 

— Da, dar deţinuta pe care vreau s-o văd trebuie să 
iscălească o cerere către împărat. 

— Puteţi să mi-o daţi mie. 

— Trebuie s-o văd personal. Mi se dădea întotdeauna voie 
înainte. 

— Asta a fost înainte, spuse directorul, aruncându-i o 
privire iute lui Nehliudov. 

— Am o autorizaţie de la guvernator, stărui Nehliudov 
scoțând portofelul din buzunar. 

— Să văd, făcu directorul, tot fără să-l privească în faţă şi, 
luând hârtia cu degetele lui lungi, albe şi osoase, cu 
arătătorul împodobit cu un inel de aur, începu s-o citească. 
Poftiţi în cancelarie, spuse el. 

De data aceasta nu era nimeni în cancelarie. Directorul se 
aşeză la o masă şi începu să răsfoiască nişte hârtii, cu vădita 
intenţie de a fi de faţă la întâlnire. Când Nehliudov îl 
întrebă dacă n-o poate vedea şi pe deţinuta politică 
Bogoduhovskaia, directorul îi răspunse scurt că asta nu se 
poate. 

— Întrevederile cu deţinuţii politici sunt interzise, spuse el 
şi iar se adânci în citirea hârtiilor. 

Nehliudov, având în buzunar scrisoarea adresată 
Bogoduhovskăi, se simţi ca un făcător de rele, ale cărui 


planuri sunt descoperite şi zădărnicite. 

Când Maslova intră în cancelarie, directorul îşi ridică 
capul şi, fără să se uite nici la Maslova, nici la Nehliudov, 
rosti: 

— Puteţi sta de vorbă! şi iar se cufundă în cercetarea 
hârliilor. 

Maslova era iarăşi îmbrăcată în fustă şi bluză albă, cu 
basma pe cap, ca celelalte deţinute. Apropiindu-se de 
Nehliudov şi văzându-i faţa rece, supărată, se înroşi toată 
şi, răsucându-şi marginea bluzei, îşi plecă ochii în pământ. 
Tulburarea ei era pentru Nehliudov, confirmarea celor 
spuse de portarul infirmeriei. 

Nehliudov ar fi vrut să se poarte cu ea ca şi înainte, dar nu 
fu în stare să-i întindă mâna: atât îi era acum de silă de ea. 

— Ţi-am adus o veste proastă, spuse el cu un glas rece, 
fără s-o privească şi fără să-i dea mâna. Senatul a respins 
cererea. 

— M-am aşteptat la asta, răspunse ea cu un glas ciudat, 
sufocându-se parcă. 

Înainte, Nehliudov ar fi întrebat-o de ce vorbeşte aşa, 
acum însă îi aruncă doar o privire. Ochii ei erau plini de 
lacrimi. Lucrul acesta însă nu numai că nu-l înduioşă, ci 
dimpotrivă îl îndăriji şi mai mult împotriva ei. 

Directorul se ridică în picioare şi începu să se plimbe prin 
odaie. 

Cu tot dezgustul pe care-l simţea acum pentru Maslova, 
Nehliudov găsi de cuviinţă să-şi arate părerea de rău faţă 
de hotărârea Senatului. 

— Nu trebuie să-ţi pierzi nădejdea, spuse el. Cererea către 
Maiestatea sa s-ar putea să... 

— Nu mă gândeam la asta... spuse ea, privindu-l trist cu 
ochii ei saşii, înlăcrimaţi. 

— Dar la ce? 

— Ai fost pesemne la infirmerie şi ţi s-a spus despre mine... 

— Mă rog, asta-i treabă dumitale, răspunse Nehliudov, 
rece, încruntându-se. 


Sentimentul mândriei jignite, care se liniştise oarecum în 
el, se redeşteptă cu şi mai multă putere, când o auzi 
vorbindu-i despre infirmerie. 

„Eu, un om din înalta societate, cu care orice fată de 
familie bună ar fi fost fericită să se mărite, m-am oferit ca 
soţ acestei femei şi ea n-a fost în stare să mă aştepte şi s-a 
încurcat cu un felcer”, se gândea el, privind-o cu ură. 

— Semnează, te rog, cererea asta, spuse el şi scoțând din 
buzunar un plic mare îl puse pe masă. 

Ea îşi şterse lacrimile cu capătul basmalei, se aşeză la 
masă şi întrebă ce anume trebuie să scrie şi unde. 

El îi arătă şi ea se aplecă deasupra mesei, şi-şi sumese 
mâneca dreaptă cu mâna stângă. El stătea în picioare şi se 
uita în tăcere la spinarea ei îndoită, care tresărea din când 
în când în hohote de plâns stăpânite şi în sufletul lui se 
dădea o luptă între două sentimente - unul bun şi unul rău: 
cel al mândriei jignite şi cel de milă pentru ea, care suferea, 
şi acest din urmă sentiment, birui. 

Nu putea să-şi dea seama dacă mai întâi îl cuprinsese mila, 
sau dacă îşi adusese aminte de propriile lui păcate, de 
ticăloşiile sale de altădată, aceleaşi pe care i le reproşa ei 
acum, dar dintr-o dată se simţi vinovat şi plin de 
compătimire faţă de ea. 

După ce iscăli cererea, ea îşi şterse degetul murdar de 
cerneală pe fustă, apoi se ridică în picioare şi se uită la el. 

— Orice s-ar întâmpla, nimic nu-mi va schimba hotărârea, 
spuse Nehliudov. 

Gândul că a iertat-o spori în el sentimentul de milă şi 
duioşie pentru ea şi simţi nevoia s-o mângâie. 

— Voi face aşa cum am spus. Te voi urma, oriunde te-ar 
trimite, spuse Nehliudov. 

— Ce rost are? îl întrerupse ea grăbit şi se lumină toată la 
faţă. 

— Să te gândeşti la cele ce-ţi vor trebui pentru drum. 

— Nu cred să am nevoie de ceva deosebit. Mulţumesc. 
Directorul se apropie de ei şi Nehliudov, fără să mai aştepte 


să-l poftească, îşi luă rămas-bun şi ieşi cu inima plină de un 
sentiment de linişte, de bucurie şi de dragoste pentru toţi 
oamenii, cum nu mai avusese niciodată. Conştiinţa faptului 
că nici o faptă de-a Maslovei nu putea să-i schimbe 
dragostea pentru ea îl bucura, şi-l ridică pe Nehliudov la o 
înălţime neatinsă până acum. N-avea decât să se încurce cu 
felcerul, dacă voia, era treaba ei. El o iubeşte nu pentru 
sine, ci pentru ea şi pentru Dumnezeu. 

De fapt, relaţiile Maslovei cu felcerul, pentru care fusese 
izgonită de la infirmerie şi în care crezuse Nehliudov, se 
mărgineau numai la atât: ducându-se din ordinul felceriţei 
după un sirop de tuse la farmacia aflată în fundul 
culoarului, Maslova dăduse acolo peste felcerul Ustinov, un 
bărbat înalt, cu faţa plină de coşuri, care de multă vreme se 
tot lega de ea. Felcerul încercase s-o strângă în braţe, 
Maslova se smulsese din mâinile lui şi-l împinsese atât de 
tare, încât el căzuse peste un raft de pe care se 
răsturnaseră două flacoane, făcându-se ţăndări. 

Medicul-şef, care tocmai trecea pe coridor, auzi zgomotul 
de sticlă spartă şi, văzând-o pe Maslova, care, roşie la faţă, 
ieşea în fugă din farmacie, strigă supărat la ea: 

— Ei, fato, dacă începi şi aici să te ţii de prostii, te trimit 
înapoi. Ce s-a întâmplat? îl întrebă pe felcer, privindu-l cu 
severitate pe deasupra ochelarilor. 

Felcerul zâmbi şi începu să se dezvinovăţească. Doctorul, 
fără să-l mai asculte până la capăt, îşi ridică sever capul, îl 
privi de data asta prin ochelari, apoi se depărtă, dar în 
aceeaşi zi îi spuse directorului să-i trimită în locul Maslovei 
o altă îngrijitoare, o fată mai potolită. Astea erau „relaţiile” 
Maslovei cu felcerul. Izgonirea aceasta de la infirmerie, sub 
pretextul unei legături amoroase, o mâhnea grozav pe 
Maslova, mai ales fiindcă, după ce-l regăsise pe Nehliudov, 
legăturile cu bărbaţii, care de altfel începuseră s-o 
scârbească mai de mult, ajunseră pentru ea de nesuferit. 
Faptul că bărbaţii, printre care şi felcerul cel bubos, se 
simțeau în drept s-o jignească din pricina trecutului ei şi a 


situaţiei sale de acum şi erau foarte miraţi de împotrivirea 
ei o durea grozav şi o făcea să-i fie milă de ea însăşi şi să 
plângă. De aceea, acum, când venise Nehliudov s-o vadă, ea 
voise să se dezvinovăţească în faţa lui de acuzaţia 
nedreaptă ce i se aducea şi despre care desigur avea să 
aibă şi el cunoştinţă, dar de la primele cuvinte simţise că el 
n-o crede şi că toate dezvinovăţirile ei n-ar face decât să-i 
întărească bănuielile, şi atunci i se pusese un nod în gât şi 
nu mai spusese nimic. 

Maslova credea şi ea şi căuta să se convingă că nu l-a 
iertat pe Nehliudov şi că-l urăşte, aşa cum îi spusese la a 
doua lor întrevedere; de fapt, însă, începuse de mult să-l 
iubească iarăşi şi cu o dragoste atât de puternică, încât, 
fără să vrea, făcea tot ce dorea el: se lăsase de băutură, de 
fumat, se dezbărase de cochetărie şi intrase ca îngrijitoare 
la infirmerie, numai pentru că ştia că e dorinţa lui. Şi dacă 
nu înceta totuşi să-i spună că nu va primi jertfa lui, ori de 
câte ori el îi amintea că vrea să se căsătorească cu ea, o 
făcea numai pentru că-i plăcea să repete vorbele acelea 
pline de mândrie pe care i le spusese odată, şi mai ales 
pentru că ştia că aceasta căsătorie ar fi fost o nenorocire 
pentru el. Hotărâse cu tărie să nu primească jertfa lui, dar o 
chinuia gândul că el o dispreţuieşte, crede că ea este în 
continuare ceee ce a fost şi nu-şi da seama de schimbarea 
care s-a petrecut în ea. Gândul că el o credea în stare să se 
fi purtat urât la spital o durea cu mult mai mult decât 
vestea condamnării definitive la munca silnică. 

XXX. 

Maslova putea să fie trimisă cu primul convoi care pornea 
spre Siberia şi de aceea Nehliudov se pregătea de plecare. 
Avea însă de pus la punct atâtea treburi, încât i se părea că, 
oricât timp ar mai avea, îi va fi cu neputinţă să le 
isprăvească pe toate. Acum viaţa lui era cu totul alta decât 
înainte vreme. Înainte trebuia să născocească mereu câte o 
ocupaţie, al cărei fel era întotdeauna unul şi acelaşi - 
interesul lui Dmitri Ivanovici Nehliudov. Şi cu toate astea, 


cu toate că sensul vieţii se reducea atunci numai la Dmitri 
Ivanovici, tot ce făcea era nespus de plicticos. Acum toate 
treburile lui îi priveau pe alţi oameni şi toate îl interesau şi-l 
pasionau, şi erau atâtea, de nu se mai sfârşeau. 

Ba mai mult, înainte vreme ocupațiile şi treburile lui 
Dmitri Ivanovici îl iritau şi-l enervau; acum, dimpotrivă, 
treburile lui, care nu-l priveau de cele mai multe ori pe el, îi 
dădeau o stare de mulţumire lăuntrică. 

Treburile din această perioadă se putea împărţi în trei 
categorii. El însuşi le împărţi astfel, cu pedanteria-i 
obişnuită, şi le aşezase în trei dosare diferite. 

Prima chestiune o privea pe Maslova şi mijloacele de a-i 
veni în ajutor. În clipă de faţă avea de făcut demersuri 
pentru susţinerea cererii de grațiere către ţar şi pregătiri 
pentru plecarea în Siberia. 

A doua chestiune era noua orânduire a moşiilor sale. La 
Panovo pământul fusese dat ţăranilor în schimbul unei 
rente plătibile la comun. Dar, pentru a desăvârşi această 
tranzacţie, trebuia să conceapă şi să semneze contractul şi 
actul de donaţie. La Kuzminskoie lucrurile rămăseseră aşa 
cum le rânduise el când fusese acolo, adică venitul 
pământului trebuia să i se plătească lui personal. Urma însă 
să stabilească termenele şi să decidă cât să-şi oprească din 
banii aceştia pentru el şi cât să lase în folosul ţăranilor. 
Neştiind încă ce cheltuieli îi cerea călătoria în Siberia, nu 
putea să se lipsească deocamdată de acest venit, şi aşa 
redus la jumătate. 

A treia chestiune era ajutorarea deţinuţilor, care acum îi 
cereau sprijinul tot mai des. 

La început, de îndată ce deţinuţii îi solicitau sprijinul, se 
grăbea să facă demersurile trebuitoare pentru a le uşura 
situaţia; mai târziu însă, solicitatorii se înmulţiseră aşa de 
mult, încât îşi dădu seama că i-ar fi peste puteri să-i ajute 
pe toţi şi, fără să vrea, ajunsese la o a patra chestiune care 
îl pasiona mai tare decât toate celelalte. 


Această a patra chestiune era răspunsul la întrebarea: ce 
este anume şi cum de a luat fiinţă această stranie instituţie, 
denumită judecătorie, ale cărei urmări directe erau 
închisoarea, cu locatarii căreia se familiarizase oarecum, şi 
toate celelalte locuri de detenţie, începând cu fortăreaţa 
Petropavlovsk, până la insula Sahalin, în care lâncezeau 
sute şi mii de victime ale legii penale atât de uluitoare 
pentru el. 

Din relaţiile sale personale cu deţinuţii, din întrebările 
puse avocatului, preotului închisorii, directorului, şi din lista 
deţinuţilor, Nehliudov ajunsese la concluzia că aceşti aşa- 
zişi criminali se împart în cinci categorii. 

Primă categorie era alcătuită din oameni cu totul 
nevinovaţi, victimele erorilor judiciare, ca bunăoară 
Menşov, învinuit de incendiere, ca Maslova şi alţii. Din 
această categorie nu făceau parte prea mulţi oameni, după 
părerea preotului, cam şapte la sută, dar situaţia lor 
stârnea un interes deosebit. 

A doua categorie o alcătuiau oamenii condamnaţi pentru 
fapte săvârşite în împrejurări neobişnuite, ca: furie, gelozie, 
beţie etc, fapte pe care le-ar fi săvârşit desigur şi 
judecătorii lor, dacă s-ar fi aflat în aceleaşi circumstanţe. În 
această categorie intrau, după socoteala lui Nehliudov, 
aproape jumătate din totalul deţinuţilor. 

A treia categorie o alcătuiau oamenii condamnaţi pentru 
că săvârşiseră faptele cele mai obişnuite şi chiar bune, după 
părerea lor, dar care, în opinia celor care scriau legile 
constituiau, de fapt, crime. Din această categorie făceau 
parte cei care vindeau băuturi fără autorizaţie, 
contrabandiştii, cei care rupeau iarba sau adunau lemne în 
pădurile marilor latifundiari sau ale statului. Tot din această 
categorie mai făceau parte unii munteni deprinşi cu hoţia la 
drumul mare şi necredincioşii care prădau bisericile. 

A patra categorie îi cuprindea pe cei socotiți răufăcători 
numai din pricină că valoarea lor morală era superioară 
faţă de majoritatea celorlalţi oameni. Astfel erau sectanţii, 


polonezii şi cerchezii răzvrătiți, care luptau să-şi apere 
independenţa, astfel erau şi deţinuţii politici, socialiştii sau 
greviştii, condamnaţi pentru vina de a se fi împotrivit 
autorităţilor. După observaţiile lui Nehliudov, numărul 
acestor oameni, cei mai buni membri ai societăţii, era foarte 
mare. 

În a cincea categorie intrau oamenii faţă de care 
societatea era cu mult mai vinovată decât ei faţă de 
societate. Erau oameni părăsiţi, buimăciţi de o neîncetată 
oprimare, şi supuşi mereu la tot felul de ispite, ca flăcăul 
acela care furase preşurile şi ca alte sute, pe care 
Nehliudov îi văzuse în închisoare şi în afara ei, şi pe care 
condiţiile de viaţă aproape îi silesc să săvârşească acele 
fapte numite crime. Din această categorie, după 
constatările lui Nehliudov, făceau parte foarte mulţi hoţi şi 
ucigaşi. Pe câţiva îi cunoscuse în ultima vreme. Venind în 
contact mai de-aproape cu ei, Nehliudov ajunsese să-i 
treacă în această categorie şi pe cei desfrânaţi şi stricaţi, pe 
care şcoala nouă îi dă drept exemple ale tipului criminal şi a 
căror existenţă în societate serveşte de argument principal 
în favoarea necesităţii legilor penale şi a pedepselor. După 
părerea lui Nehliudov, aceste aşa-zise tipuri de perverşi, de 
criminali, de anormali nu erau decât oameni de felul celor 
faţă de care societatea era mai vinovată decât ei faţă de ea, 
numai că de data asta, societatea se făcuse vinovată faţă de 
ei nu atât acum, cât de mult, faţă de părinţii şi străbunii lor. 

Nehliudov îl cunoscuse pe unul dintre aceştia, care-l 
impresionase în chip deosebit; era un hoţ recidivist, Ohotin, 
fiul nelegitim al unei prostituate, crescut într-un azil de 
noapte, care în mod sigur nu întâlnise până la vârsta de 
treizeci de ani oameni de o moralitate mai înaltă decât a 
sergenţilor de stradă şi care intrase de tânăr într-o bandă 
de hoţi; era totodată înzestrat cu un mare talent comic, prin 
care îşi câştiga simpatia tuturor. În timp ce-i cerea lui 
Nehliudov sprijinul, nu se putea opri de a-şi bate joc de el 
însuşi, de judecători, de închisoare, de toate legile, nu 


numai penale, dar şi divine. Un altul era chipeşul Fiodorov, 
care, fiind capul unei bande de tâlhari, jefuise şi ucisese un 
bătrân funcţionar. Era fiul unui ţăran, căruia i se luase 
nelegal casa, iar el făcându-şi serviciul militar ca soldat, 
avusese mult de pătimit, fiindcă se îndrăgostise de ibovnica 
unui ofiţer. Era un om cu o fire pătimaşă, dar plăcută, 
lacomă de plăceri; niciodată nu întâlnise în viaţă oameni 
care să-şi stăpânească poftele şi niciodată nu auzise pe 
nimeni spunând că viaţa ar avea şi alt scop decât plăcerea. 
Nehliudov îşi dădea foarte bine seama că amândoi erau 
oameni înzestrați de natură, dar care au crescut că nişte 
bălării, neîngrijiţi de nimeni, şi s-au schilodit sufleteşte. 
Nehliudov mai întâlnise şi un vagabond şi o femeie, 
respingători prin prostie şi printr-o anume cruzime, dar în 
care nu izbutea să vadă tipul acela de criminal despre care 
vorbeşte şcoala italiană. Nu vedea în ei decât oameni de 
care îi era silă lui personal, în aceeaşi măsură ca şi de alţii, 
pe care îi vedea liberi, purtând frac, epoleţi sau dantele. 

Tocmai această problemă: cauzele pentru care unii stau 
zăvorâţi în închisoare, iar alţii, întru totul asemănători 
acestora, sunt liberi, ba chiar îi judecă pe primii, alcătuia 
cea de-a patra chestiune, care-l preocupa atât de mult în 
ultima vreme pe Nehliudov. 

La început, Nehliudov nădăjduise să găsească un răspuns 
la această întrebare în cărţi şi îşi cumpărase operele lui 
Lombroso, Harofalo, Ferry, Liszt, Maudsley şi Tarde şi le 
citise cu foarte multă atenţie. Dar pe măsură ce le citea, îi 
sporea dezamăgirea. Se întâmpla cu el ceea ce li se 
întâmplă întotdeauna celor care se adresează ştiinţei nu 
pentru a juca un rol în ea, a căpăta un titlu de savant, a 
scrie, a discuta în contradictoriu, a-i învăţa pe alţii, ci 
pentru a găsi în ea răspuns la unele probleme simple, pe 
care le ridică viaţa. Ştiinţa îi răspundea la mii de probleme 
subtile şi încâlcite, în legătură cu legea penală, dar la 
întrebarea care îl interesa nu avea răspuns. El voia să afle 
un lucru foarte simplu: de ce şi în virtutea cărui drept unii 


oameni închid, chinuiesc, deportează, bat şi ucid pe alţii, 
când ei înşişi sunt la fel cu cei pe care-i chinuiesc, îi bat şi-i 
omoară. I se răspundea cu raționamente lungi în jurul 
problemei dacă omul are liber-arbitru; dacă poate fi 
recunoscut un criminal după forma craniului; ce roljoacă 
ereditatea în crimă; dacă există o imoralitate înnăscută; ce 
este moralitatea; ce este nebunia; ce este degenerarea; ce 
este temperamentul; ce influenţă au asupra crimei clima, 
hrana, ignoranţa, spiritul de imitație, sugestia, patimile; ce 
este societatea; care sunt îndatoririle ei etc, etc. 

Toate aceste raționamente îi aminteau lui Nehliudov 
răspunsul pe care i-l dăduse odată un băieţel care se 
întorcea de la şcoală. Nehliudov îl întrebase dacă a învăţat 
să silabisească. „Am învăţat”, îi răspunsese băiatul. „Bine, 
atunci silabiseşte-mi cuvântul «labă».” „Ce fel de labă, labă 
de câine?” întrebase cu şiretenie băieţelul. Tot astfel, în 
cărţile de ştiinţă, Nehliudov nu găsea drept răspuns la 
întrebarea care-l preocupa, decât alte întrebări. 

Erau multă înţelepciune, ştiinţă, lucruri interesante, în 
cărţile acelea, dar nici urmă de răspuns la întrebarea de 
căpetenie: în virtutea cărui drept unii îi pedepsesc pe 
ceilalţi? Nu numai că nu găsea răspuns, dar toate 
raţionamentele tindeau să explice şi să justifice pedeapsa, a 
cărei necesitate era privită ca o axiomă. Nehliudov citea 
mult, dar pe apucate, şi socotea că nu izbuteşte să afle un 
răspuns tocmai din pricina acestui studiu superficial, 
sperând totuşi să-l găsească în viitor. De aceea nu voia încă 
să creadă în adevărul răspunsului care îi venea în minte în 
ultimul timp tot mai des. 

XXXI. 

Pornirea convoiului din care trebuia să facă parte Maslova 
era fixată pentru cinci iulie. Nehliudov hotări s-o urmeze, 
plecând în aceeaşi zi. În ajunul plecării lui, sora sa 
împreună cu bărbatul ei veniră la oraş să-l vadă. 

Sora lui Nehliudov, Natalia Ivanovna Ragojinskaia, era mai 
mare decât fratele ei cu zece ani. Nehliudov crescuse în 


parte sub influenţa ei. Ea îl iubise foarte mult pe când era 
copil, iar cu câtva timp înainte de căsătoria ei începuseră să 
se înţeleagă ca doi buni prieteni de aceeeaşi vârstă, cu 
toate că ea avea douăzeci şi cinci de ani şi el numai 
cincisprezece. Pe atunci fusese îndrăgostită de prietenul lui, 
Nikolenka Irteniev, care mai târziu murise. Amândoi îl 
iubeau pe Nikolenka, iubeau în el şi în ei înşişi tot ce este 
bun şi-i uneşte pe oameni. 

De atunci se stricaseră amândoi, el la militărie şi ducând o 
viaţă dezmăţată, ea prin căsătoria cu un om pentru care 
avea o atracţie senzuală şi care nu numai că nu iubea tot 
ceea ce pentru ea şi pentru Dmitri fusese odinioară scump 
şi sfânt, dar nici măcar nu era în stare să înţeleagă aspiraţia 
spre desăvârşirea morală pusă în slujba aproapelui; toate 
acestea Ragojinski le punea pe seama vanităţii şi a dorinţei 
de a atrage atenţia oamenilor, singura explicaţie de înţeles 
pentru el. 

Ragojinski n-avea nici nume, nici avere, dar era un slujbaş 
foarte dibaci, care ştia să se strecoare între liberalism şi 
conservatorism, folosind când unul, când celălalt curent, 
după împrejurări, având întotdeauna în vedere foloasele pe 
care le putea trage. Datorită acestor însuşiri şi mai ales 
datorită unui farmec personal care atrăgea femeile, făcuse 
o carieră de magistrat, relativ strălucită. Nu mai era foarte 
tânăr când făcuse cunoştinţă în străinătate cu familia 
Nehliudov şi izbutise să se facă iubit de Nataşa, care nici ea 
nu mai era chiar aşa de tânără, şi chiar s-o hotărască să se 
mărite cu el, oarecum împotriva dorinţei mamei sale, care 
privea această căsătorie ca pe o mesalliance. Nehliudov nu 
putea să-l sufere pe cumnatul său, cu toate că nu şi-o 
mărturisea nici lui însuşi şi încerca din toate puterile să 
lupte împotriva acestui sentiment. Cumnatul său îi era 
antipatic din pricina vulgarităţii sufleteşti şi a obtuzităţii 
înfumurate, dar mai ales fiindcă sora lui îi putea purta unui 
om atât de sărac spiritual o dragoste pătimaşă, egoistă şi 
senzuală, în numele căreia înăbuşea în ea tot ce era mai 


bun. Lui Nehliudov i se strângea întotdeauna inima la 
gândul că Nataşa e nevasta acestui om îngâmfat, păros ca o 
maimuţă şi cu ţeasta pleşuvă. Îi era silă până şi de copiii lui. 
De fiecare dată când afla că Nataşa aşteaptă un copil, 
simţea un fel de compătimire faţă de ea, ca şi cum s-ar fi 
molipsit încă o dată de ceva rău de la acest om, atât de 
străin de ei toţi. 

Sora şi cumnatul său veniseră singuri, fără copii - aveau 
un băiat şi o fetiţă - şi trăseseră la cel mai bun hotel, unde li 
se dădu cea mai bună cameră. Cum sosi în oraş, Natalia 
Ivanovna se duse la locuinţa mamei sale, dar nu-şi găsi 
acolo fratele. Agrafena Petrovna îi spuse că acesta s-a mutat 
într-o cameră mobilată şi Natalia porni la adresa primită, 
unde, într-un coridor întunecos, cu miros greu, luminat de 
un bec care ardea şi ziua, o întâmpină un servitor murdar, 
care-i spuse că prinţul nu este acasă. 

Natalia Ivanovna dori să intre în apartamentul fratelui ei, 
să-i lase câteva rânduri scrise şi servitorul îi dădu drumul 
înăuntru. 

Intrând în cele două odăiţe, Natalia Ivanovna le cercetă cu 
luare-aminte. Regăsi în ele şi curăţenia şi ordinea 
amănunţită care ştia că-i plac lui Nehliudov, dar o izbi 
mobila neaşteptat de modestă pentru el. Pe masa de scris a 
lui Nehliudov văzu presse-papiers-ul lui împodobit cu un 
câine de bronz, pe care-l cunoştea bine, nişte dosare 
aşezate cu grijă, hârtie de scris, câteva volume ale Codului 
penal, o carte în limba engleză de Henry George, una în 
limba franceză de Tarde şi între foile ei un cuţit mare de 
fildeş puţin curbat, care îi era şi el binecunoscut. 

Se aşeză la masă şi îi scrise un bileţel, în care îl ruga să 
vină chiar în ziua aceea la ei şi, clătinând din cap plină de 
mirare în faţa celor văzute, ieşi din odaie şi se îndreptă spre 
hotel. 

În privinţa fratelui său, două chestiuni o interesau în chip 
deosebit pe Natalia Ivanovna: căsătoria lui cu Katiuşa, 
despre care vorbea toată lumea în oraşul în care locuia şi 


împărţirea pământului lui la ţărani, lucru de asemenea 
cunoscut tuturor şi privit de mulţi ca un act politic, şi chiar 
unul foarte primejdios. Căsătoria cu Katiuşa îi plăcea pe de 
o parte Nataliei Ivanovna. Admira hotărârea lui Nehliudov, 
regăsind în aceasta pe fratele ei întreg şi pe ea însăşi, aşa 
cum fuseseră amândoi odinioară, în vremurile acelea 
frumoase dinaintea căsătoriei ei; pe de altă parte, o 
îngrozea gândul căsătoriei fratelui ei cu o femeie atât de 
decăzută. Cel de-al doilea sentiment fiind mai tare decât cel 
dintâi, hotări să facă tot ce va putea pentru a-l convinge să- 
şi schimbe gândul, cu toate că ştia că va fi foarte greu. 

Cealaltă chestiune, împărţirea pământului la ţărani, o 
impresiona mai puţin; bărbatul ei însă era foarte indignat şi 
îi ceruse stăruitor să se folosească de toată influenţa ei 
împotriva acestui lucru. Ignati Nikiforovici spunea că o 
asemenea hotărâre este culmea neseriozităţii, şi a 
supertficialităţii, şi a trufiei şi că singura explicaţie a unei 
asemenea fapte - dacă se poate găsi vreo explicaţie - nu e 
decât dorinţa de a părea original, de a se grozăvi şi de a 
face să se vorbească despre el. 

— Ce rost are să dai pământ ţăranilor, silindu-i să 
plătească pentru ei înşişi? spunea el. Dacă tot voia s-o facă, 
putea să le vândă pământul prin banca ţărănească. Asta ar 
fi avut măcar un sens. Întru totul, e o faptă vecină cu 
nebunia, spunea Ignati Nikiforovici, gândindu-se de pe 
acum la o tutelă, şi-i cerea nevestei sale să discute cu 
fratele ei cât se poate de serios despre ciudata lui hotărâre. 

XXXII. 

Întorcându-se acasă şi găsind pe masă biletul surorii sale, 
Nehliudov se duse numaidecât la ea. Era seară. Ignati 
Nikiforovici se odihnea în odaia de alături şi Natalia 
Ivanovna îşi primi singură fratele. Purta o rochie de mătase 
neagră, strânsă în talie, cu o fundă roşie pe piept, iar părul 
ei negru era pieptănat după ultima modă. Se vedea bine că 
se străduia să pară cât mai tânără ca să-i placă bărbatului 
ei, care era de aceeaşi vârstă cu ea. Când intră Nehliudov, 


sări de pe divan şi cu paşi grăbiţi veni în întâmpinarea lui, 
foşnind din fusta de mătase. Cei doi fraţi se sărutară şi, 
zâmbind, se uitară unul la celălalt. Era un schimb de priviri 
tainice, pline de înţelesuri şi de adevăruri, pe care nu le 
puteau exprima prin cuvinte; trecură apoi la vorbe, care 
însă nu mai cuprindeau aceleaşi adevăruri. Nu se mai 
văzuseră de la moartea mamei lor. 

— Te-ai îngrăşat şi ai întinerit, îi spuse el. Buzele ei se 
strânseră de plăcere. 

— lar tu ai slăbit. 

— Ce mai face Ignati Nikiforovici? întrebă Nehliudov. 

— Se odihneşte puţin, n-a dormit toată noaptea. 

Aveau multe să-şi spună, dar nu-şi spuseră prin vorbe; 
numai în priviri li se putea citi cum ceea ce ar fi trebuit spus 
a rămas neexprimat. 

— Am fost la tine. 

— Da, ştiu. Am plecat din casa părintească, pentru că era 
prea mare locuinţa pentru mine, mă simţeam prea singur şi 
mă plictiseam în ea. Nu am nevoie de nimic de acolo, aşa că 
mai bine ia tu tot ce este, adică mobila şi toate lucrurile din 
casă. 

— Da, mi-a spus Agrafena Petrovna. Am fost acolo. Îţi 
mulţumesc foarte mult, dar... 

În clipa aceea, un lacheu al hotelului aduse ceaiul şi un 
serviciu de argint. 

Cât timp feciorul aşeză serviciul pe masă, tăcură amândoi. 
Natalia Ivanovna se aşeză în fotoliul din faţa măsuţei, şi în 
tăcere pregăti ceaiul. Nehliudov o urmărea, fără să 
rostească nici el o vorbă. 

— Ei, Dmitri, ştiu tot, îi spuse cu hotărâre în glas Nataşa, 
uitându-se la el. 

— Foarte bine. Sunt bucuros că ştii. 

— Mai poţi spera s-o îndrepţi pe femeia aceea, după viaţa 
pe care a dus-o? întrebă Natalia Ivanovna. 

EI stătea aşezat foarte drept pe scaun şi o ascultă cu 
atenţie, căutând s-o înţeleagă bine şi să-i răspundă cum 


trebuie. Bucuria liniştită pe care o încercase după ultimă 
întrevedere cu Maslova îi umplea încă sufletul, şi făcea să 
fie binevoitor cu toţi oamenii. 

— Nu pe ea vreau s-o îndrept, ci pe mine însumi. Natalia 
Ivanovna oftă. 

— Mai sunt şi alte mijloace în afara căsătoriei. 

— Eu cred că acesta e cel mai bun; şi în plus, mă ajută să 
pătrund într-o lume în care pot fi de folos. 

— Nu cred să poţi fi fericit, spuse Natalia Ivanovna. 

— Nu-i vorbă de fericirea mea. 

— Desigur, dar dacă ea este o femeie cu inimă, nu poate să 
fie fericită, nu poate măcar să dorească această căsătorie. 

— Ea nici n-o doreşte. 

— Înţeleg, viaţa însă... 

— Ce-i cu viaţa? 

— Cere altceva. 

— Nu cere nimic altceva decât să ne facem datoria, 
răspunse Nehliudov, uitându-se la faţa ei frumoasă încă, 
deşi cu uşoare creţuri în jurul ochilor şi gurii. 

— Nu te înţeleg, zise ea oftând. 

„Draga de ea, sărăcuţa de ea! Cum de a putut să se 
schimbe într-atât?” se gândea Nehliudov, amintindu-şi de 
Nataşa cea de odinioară, când era nemăritată, şi simțind 
pentru ea o mare duioşie, împletită dintr-o sumedenie de 
amintiri din copilărie. 

În clipa aceea intra în odaie Ignati Nikiforovici, ţinându-şi 
ca de obicei capul sus şi scoţându-şi pieptul mult în afară, 
călcând uşor şi zâmbind; ochelarii, chelia şi barba lui 
neagră străluceau toate deopotrivă. 

— Bună ziua, bună ziua! Ce mai faci dumneata? zise el pe 
un ton forţat. (Cu toate că după căsătoria Nataşei 
încercaseră să-şi spună,tu” rămăseseră în cele din urmă la 
„dumneata”.) 

Îşi strânseră mâna şi Ignati Nikiforovici se lăsă încet într- 
un fotoliu. 

— Sper că prezenţa mea nu vă deranjează? 


— Nu, nu am de gând să ascund de nimeni ceea ce spun şi 
ce fac. 

De cum îi revăzu faţa, mâinile păroase şi-i auzi glasul 
încrezut şi îngăduitor, dispoziţia binevoitoare a lui 
Nehliudov pieri ca prin farmec. 

— Da, vorbeam despre intenţiile lui, spuse Natalia 
Ivanovna. Vrei un ceai? întrebă ea cu mâna pe ceainic. 

— Da, mulţumesc. Şi ce intenţii are? 

— De a pleca în Siberia cu acel convoi de deţinuţi în care 
se află şi femeia faţă de care mă socotesc vinovat, spuse 
Nehliudov. 

— Am auzit că n-ai de gând numai s-o însoţeşti, ci că ar fi 
vorba de ceva mai mult. 

— Da, să mă căsătoresc cu ea, bineînţeles, dacă ea îşi 
doreşte asta. 

— Aşa! Te-aş ruga, dacă nu-ţi este neplăcut, să-mi explici şi 
mie motivele dumitale. Eu unul nu le înţeleg. 

— Motivele mele sunt că femeia aceasta... că primul ei pas 
pe calea desfrâului... Nehliudov se înfurie că nu-şi găsea 
cuvintele potrivite. Motivele sunt acestea: că eu sunt 
vinovat, iar ea e cea pedepsită. 

— Dacă e pedepsită, probabil că este şi ea vinovată. 

— Este cu totul nevinovată. 

Nehliudov, înfierbântându-se prea tare, le povesti toată 
istoria. 

— Senatul a respins recursul. 

— Dacă l-a respins, înseamnă că nu au fost motive 
întemeiate pentru un recurs, spuse Ignati Nikiforovici, fiind 
pe deplin convins, ca mulţi alţii, că adevărul este un rezultat 
al dezbaterilor judiciare. Senatul nu poate cerceta fondul 
unui proces, dar, dacă a fost totuşi o greşeală a tribunalului, 
trebuia făcută o cerere de grațiere către Maiestatea sa. 

— S-a făcut cererea. Dar nu prea sunt sorţi de izbândă. Se 
vor cere informaţii de la minister, ministerul va întreba 
Senatul, Senatul îşi va repeta hotărârea dată şi, cum se 
întâmplă de obicei, nevinovatul va fi pedepsit. 


— În primul rând, ministerul nu va întreba Senatul, spuse 
Ignati Nikiforovici, zâmbind cu condescendenţă, ci va cere 
dosarul procesului de la tribunal şi, dacă va găsi că s-a făcut 
o greşeală, va face un referat în acest sens, iar în al doilea 
rând, nevinovaţii nu se pedepsesc niciodată sau în orice caz 
foarte rar. Numai cei vinovaţi sunt pedepsiţi, spuse Ignati 
Nikiforovici, rostind rar cuvintele şi zâmbind mulţumit de 
sine. 

— lar eu m-am convins de contrariul, spuse Nehliudov cu 
un sentiment de vrăjmăşie împotriva cumnatului său, m-am 
convins că mai mult de jumătate din cei condamnaţi de 
justiţie sunt nevinovaţi. 

— Cum aşa? 

— Nevinovaţi în sensul cel mai adevărat îl cuvântului, aşa 
cum femeia aceasta e nevinovată de otrăvire, aşa cum un 
ţăran pe care l-am cunoscut de curând e nevinovat de crima 
pentru care este condamnat şi pe care n-a săvârşit-o, aşa 
cum un fiu şi mama sa erau cât pe ce să fie condamnaţi 
pentru vina de a fi pus pe foc, vină pe care, de fapt, o purta 
însuşi omul a cărui gospodărie arsese. 

— Da, nici vorbă, întotdeauna au fost şi vor exista erori 
judiciare. Nici o instituţie omenească nu poate fi 
desăvârşită. 

— În afară de aceasta, cea mai mare parte dintre cei 
condamnaţi sunt nevinovaţi, deoarece, crescuţi într-un 
anumit mediu, nu socotesc că faptele săvârşite de ei ar fi 
crime. 

— lartă-mă, dar nu ai dreptate; fiecare hoţ ştie că hoţia e 
un rău şi că nu trebuie să fure, că hoţia nu este un lucru 
moral, spuse Ignati Nikiforovici, cu acelaşi zâmbet liniştit, 
încrezut şi oarecum dispreţuitor, care-l enerva în mod 
deosebit pe Nehliudov. 

— Nu, nu ştie; i se spune: nu fura, dar el vede şi ştie că 
fabricantul îi fură munca, oprindu-i din leafă, că guvernul, 
împreună cu toţi funcţionarii lui, îl fură neîncetat sub formă 
de impozite. 


— Asta e deja anarhism, hotări liniştit Ignati Nikiforovici, 
referindu-se la vorbele cumnatului său. 

— Nu ştiu ce este asta. Spun numai cum se petrec 
lucrurile în realitate, urmă Nehliudov; deci, el ştie că 
guvernul îl fură, ştie că noi, moşierii, l-am furat încă de 
mult, luându-i pământul care trebuie să fie un drept comun; 
iar când omul acesta adună de pe pământul furat de la el 
câteva vreascuri să-şi facă focul, noi îl băgăm la temniţă şi 
vrem să-l convingem că e hoţ. El ştie însă bine că nuele 
hoţul, ci acela care i-a furat pământul, şi că e de datoria lui 
faţă de propria familie să-şi ia orice restitution80 din ce i s-a 
luat. 

— Nu înţeleg, iar dacă înţeleg, nu sunt de acord cu 
dumneata. Pământul nu poate să nu fie proprietatea cuiva. 
Dacă ai să-l împarţi, începu Ignati Nikiforovici liniştit şi pe 
deplin convins că Nehliudov este socialist, că teoriile 
socialiste susţin că pământul trebuie să fie împărţit în mod 
egal şi că această împărţire este o absurditate, pe care o 
poate combate cu multă uşurinţă, dacă ai să-l împarţi în 
mod egal astăzi, mâine elo să treacă din nou în mâinile 
celor mai harnici şi mai pricepuţi. 

— Nimeni nu are de gând să împartă pământul în mod 
egal; pământul nu trebuie să fie proprietatea nimănui, nu 
trebuie să fie un lucru care se vinde, se cumpără sau se 
arendează. 

— Dreptul de proprietate este înnăscut în om. Dacă n-ar 
exista, n-ar mai avea nimeni nici un fel de interes pentru 
cultivarea pământului. A desfiinţa acest drept înseamnă să 
ne întoarcem iarăşi la starea de sălbăticie, spuse Ignati 
Nikiforovici cu autoritate, repetând obişnuitul argument, 
socotit imbatabil, în favoarea dreptului de proprietate 
asupra pământului şi care consta în afirmaţia că lăcomia 
faţă de proprietatea agrară este o dovadă a necesităţii 
acesteia din urmă. 

— Dimpotrivă, numai când pământul nu va mai fi 
proprietatea nimănui, numai atunci va înceta de a mai fi 


nelucrat, cum se vede acum, când proprietarul de pământ, 
ca un câine sătul care-şi păzeşte osul, nefiind în stare să-l 
lucreze el însuşi cum trebuie, nu lasă nici pe cei care se 
pricep la asta să-l lucreze. 

— Ascultă, Dmitri Ivanovici, ceea ce susţii dumneata e o 
adevărată nebunie! E cu putinţă în zilele noastre să se 
desființeze dreptul de proprietate asupra pământului? Ştiu 
că asta este vechea dumitale monomanie81 , dă-mi totuşi 
voie să-ţi spun deschis... Ignati Nikiforovici păli şi glasul 
începu să-i tremure; se vedea bine că chestiunea asta îl 
interesa îndeaproape. Eu te-aş sfătui să te gândeşti bine la 
problema aceasta înainte de a o pune în practică. 

— Vorbeşti despre treburile mele personale? 

— Da. După părerea mea, noi toţi cei care avem o 
oarecare situaţie suntem datori să luăm asupra noastră şi 
îndatoririle care decurg din aceasta; trebuie să păstrăm 
aceleaşi condiţii de viaţă în care ne-am născut, pe care le- 
am moştenit de la strămoşii noştri şi pe care la rândul 
nostru trebuie să le transmitem urmaşilor noştri. 

— Eu socot însă că datoria mea este... 

— Dă-mi voie, urmă Ignati Nikiforovici, nelăsându-se 
întrerupt, eu nu vorbesc pentru mine, nici pentru copiii mei. 
Averea copiilor mei este asigurată, iar eu câştig destul ca să 
trăiesc în belşug şi cred că şi copiii mei vor trăi altfel, de 
aceea protestul meu faţă de faptele dumitale, nu destul de 
bine gândite - permite-mi să ţi-o spun - nu se întemeiază pe 
motive personale, şi din principiu nu pot fi de acord cu 
dumneata. Sfatul meu ar fi să te gândeşti mai bine, să 
citeşti... 

— 'Te-aş ruga să-mi laşi libertatea să hotărăsc eu singur în 
privinţa treburilor mele personale şi să aleg singur ce 
anume trebuie să citesc şi ce nu, spuse Nehliudov, pălind. 
Şi, simțind că i se răcesc mâinile şi că îşi pierde stăpânirea 
de sine, tăcu şi începu să bea ceai. 

XXXIII 


— Ce-ţi mai fac copiii? o întrebă Nehliudov pe Nataşa, 
după ce se mai linişti puţin. Sora lui îi spusese că au rămas 
cu bunica lor, mama soţului ei, şi, bucuroasă că discuţia în 
contradictoriu se sfârşise, începu să povestească despre cât 
de mult le place copiilor ei să se joace de-a călătoria, aşa 
cum îi plăcea şi lui când era mic să se joace cu cele două 
păpuşi ale lui: Arapul şi Franţuzoaica. 

— Mai ţii minte şi acum? spuse Nehliudov, zâmbind. 

— Da, şi închipuie-ţi că şi ei se joacă exact la fel. Discuţia 
neplăcută luase sfârşit. Nataşa se liniştise, dar, nevrând să 
vorbească în faţa bărbatului ei despre lucruri pe care nu le 
puteau înţelege decât ea şi fratele ei şi ca să înjghebe o 
conversaţie generală, aduse vorba despre noutatea venită 
de la Petersburg, despre nenorocirea care o lovise pe 
doamna Kamenskaia prin pierderea unicului ei fiu, ucis în 
duel. 

Ignati Nikiforovici se declară împotriva rânduielilor care 
exclud duelul din rândul crimelor de drept comun. 

Această observaţie a lui fu contrazisă de Nehliudov şi 
iarăşi se încinse o discuţie, în care cei doi adversari nu-şi 
puteau spune tot ce gândeau, rămânând fiecare la părerile 
lui. 

Ignati Nikiforovici simţea că Nehliudov îl dezaprobă şi 
dispreţuieşte întreaga lui activitate şi ar fi vrut să-i arate 
cât de greşit îl judecă. Nehliudov însă, pe lângă ciuda pe 
care o simţea împotriva cumnatului său pentru că se 
amesteca în treburile lui personale, privitoare la pământ (în 
adâncul sufletului îşi dădea seama că şi cumnatul şi sora lui 
cu copiii lor, ca moştenitori ai săi, aveau dreptul s-o facă), 
era mai ales indignat de calmul şi convingerea cu care acest 
om mărginit şi încrezut susţinea unele principii, pe care el 
le socotea acum absurde şi criminale. Această încredere în 
sine a cumnatului său îl scotea din sărite. 

— Şi atunci, după părerea dumitale, ce ar fi trebuit să facă 
tribunalul? întrebă Nehliudov. 


— Să-l condamne pe unul dintre cei doi participanţi la duel 
la ocnă, ca pe un ucigaş de rând. 

Nehliudov simţi iarăşi că i se răcesc mâinile şi-i răspunse 
cu patimă: 

— Ei, şi la ce s-ar fi ajuns atunci? 

— S-ar fi făcut dreptate. 

— Vorbeşti aşa ca şi cum dreptatea ar fi scopul justiţiei, 
spuse Nehliudov. 

— Dar ce alt scop urmăreşte ea? 

— Susținerea intereselor de castă. Justiţia este, după 
părerea mea, o unealtă administrativă, care sprijină 
rânduielile existente ce convin clasei noastre sociale. 

— E un punct de vedere cu totul nou, răspunse Ignati 
Nikiforovici, zâmbind liniştit. Îndeobşte ştiu că justiţiei i se 
atribuie un alt rol. 

— Da, în teorie, dar am constatat că nu şi în practică. 
Justiţia nu urmăreşte decât să păstreze societatea în forma 
ei de astăzi şi de aceea îi persecută şi îi pedepseşte atât pe 
cei care depăşesc nivelul superior celui obişnuit şi vor să 
ridice nivelul mediu - aşa-zişii criminali politici - cât şi pe 
cei care se află sub acest nivel, aşa-zisele tipuri criminale. 

— Nu pot fi de părerea dumitale că aşa-numiţii criminali 
politici sunt condamnaţi pentru că s-ar afla deasupra 
nivelului obişnuit. De cele mai multe ori sunt nişte 
lepădături, indivizi tot atât de pervertiţi, cu toate că în alt 
sens, ca şi acele tipuri criminale pe care dumneata le 
socoteşti sub nivel mijlociu. 

— Eu cunosc totuşi oameni care sunt cu mult superiori 
celor care i-au judecat. De pildă, toţi sectanţii sunt oameni 
profund morali, tari... 

Ignati Nikiforovici, obişnuit să nu fie întrerupt când 
vorbeşte, nu-l asculta pe Nehliudov, ci continua să 
vorbească în acelaşi timp cu el, enervându-l prin aceasta şi 
mai tare. 

— Nu pot să admit nici părerea că rolul sau scopul justiţiei 
este să menţină rânduiala existentă. Justiţia îşi are scopurile 


ei, sau să îndrepte... 

— Frumoasă îndreptare se face prin închisori, interveni 
Nehliudov. 

— Sau să-i îndepărteze, urmă cu încăpățânare Ignati 
Nikiforovici, pe cei pervertiţi şi pe bestiile care ameninţă 
existenţa societăţii. 

— Tocmai asta-i chestiunea: justiţia nu face niciuna, nici 
alta. Societatea nu are mijloacele trebuitoare ca s-o poată 
face. 

— Cum aşa? Nu înţeleg, întrebă Ignati Nikiforovici, 
zâmbind în silă. 

— Vreau să spun că numai două pedepse ar fi, de fapt, 
înțelepte şi anume acelea care se foloseau în vechime: 
pedeapsa corporală şi pedeapsa cu moartea. Din pricina 
îndulcirii moravurilor însă, şi una, şi cealaltă sunt tot mai 
puţin folosite, spuse Nehliudov. 

— E un lucru cu totul nou şi mă miră să-l aud de la 
dumneata. 

— Da, e foarte logic să-i produci unui om durere, pentru ca 
pe viitor să nu mai facă ceea ce i-a adus această pedeapsă, 
şi tot atât de logic este să tai capul unui membru al 
societăţii primejdios pentru obşte. Ambele pedepse au un 
sens foarte logic. Ce sens are însă să arunci în temniţă un 
om pervertit de trândăvie şi de exemplele rele din jurul lui, 
să-l ţii în condiţii de inactivitate forţată şi în societatea unor 
oameni dintre cei mai pervertiţi? Sau să-l duci pe cheltuiala 
statului, fără nici un rost - pentru fiecare ins se cheltuiesc 
peste cinci sute de ruble - din gubernia Tuia în gubernia 
Irkutsk sau din gubernia Kursk... 

— Numai că oamenii se tem de aceste călătorii pe 
cheltuiala statului, şi, dacă n-ar fi aceste călătorii şi 
închisorile, noi doi n-am sta acum liniştiţi aici, aşa cum 
stăm. 

— Nu pot închisorile să ne asigure securitatea, deoarece 
oamenii nu stau veşnic acolo, la un moment dat li se dă 
totuşi drumul. Dimpotrivă, tocmai în aceste instituţii 


oamenii ajung până la treapta cea mai de jos a viciului şi a 
desfrâului, adică devin şi mai primejdioşi. 

— Vrei să spui că sistemul penitenciarelor ar trebui să fie 
perfecţionat? 

— Nu poate fi perfecţionat. Închisorile perfecţionate ar 
costa mai mult decât ceea ce se cheltuieşte cu instrucţiunea 
publică şi ar deveni o noua povară pe spinarea poporului. 

— Neajunsurile sistemului penitenciar nu invalidează 
totuşi justiţia, spuse mai departe Ignati Nikiforovici, fără să- 
şi asculte cumnatul. 

— Aceste neajunsuri nu pot fi îndreptate, îşi urmă gândul 
Nehliudov pe un ton ridicat. 

— Şi atunci? Ce să facem, să-i omorâm? Sau, cum a propus 
un om de stat, să le scoatem ochii? întrebă Ignati 
Nikiforovici cu un zâmbet biruitor pe buze. 

— Da, ar fi crud, dar cel puţin potrivit scopului. Pe când 
ceea ce se face acum nu e numai crud şi cu totul nepotrivit 
scopului urmărit, dar e atât de absurd, încât nici nu poţi 
pricepe cum pot oamenii cu mintea sănătoasă să facă parte 
dintr-o instituţie atât de barbară şi de stupidă ca o instanţă 
corecțională. 

— Uite că eu fac parte, spuse Ignati Nikiforovici pălind. 

— Te priveşte. Eu însă nu pot înţelege lucrul acesta. 

— Cred că multe lucruri nu înţelegi dumneata, spuse 
Ignati Nikiforovici cu glas tremurător. 

— Am văzut la tribunal cum un substitut de procuror caută 
din răsputeri să acuze un flăcău nenorocit, care oricărui om 
nepervertit nu i-ar fi inspirat decât milă. Iar un alt procuror 
interoga un sectant şi se străduia să încadreze citirea 
Evangheliei în legea penală; de altfel, toată activitatea 
justiţiei se reduce la asemenea acte stupide şi pline de 
cruzime. 

— Dacă aş gândi ca dumneata, mi-aş da demisia, spuse 
Ignati Nikiforovici şi se ridică în picioare. 

Nehliudov zări ceva ciudat strălucind sub ochelarii 
cumnatului său. „Să fie lacrimi?” se întrebă el. Da, într- 


adevăr erau lacrimi, lacrimi de jignire. Ignati Nikiforovici se 
duse la fereastră, îşi scoase batista din buzunar şi, tuşind 
uşor, începu să-şi şteargă cu ea ochelarii, apoi şi ochii; după 
aceea se aşeză pe divan, îşi aprinse o ţigară de foi şi nu mai 
scoase o vorbă. 

Nehliudov se simţi mâhnit şi ruşinat de a-şi fi jignit atât de 
tare cumnatul şi sora, mai ales că avea să plece a doua zi 
pentru cine ştie cât timp. Tulburat şi stânjenit, îşi luă 
rămas-bun de la ei şi se duse acasă. 

„Toi ce i-am spus poate să fie adevărat - în orice caz el n-a 
avut ce să-mi răspundă - dar nu trebuia să-i vorbesc astfel. 
Se vede că m-am schimbat foarte puţin, dacă am fost în 
stare să mă las îndemnat de un sentiment urât, şi să-l 
jignesc în halul acesta pe cumnatul meu şi s-o mâhnesc atât 
de tare pe sărmana Nalaşa”, se gândi Nehliudov. 

XXXIV. 

Convoiul cu care trebuia să plece Maslova urma să 
pornească din gară la ora trei, şi de aceea, ca să-l poată 
prinde când iese din închisoare şi să-l poată însoţi până la 
gară, Nehliudov avea de gând să fie la închisoare înainte de 
oră douăsprezece. 

Strângându-şi lucrurile şi hârtiile, Nehliudov se opri 
asupra jurnalului său intim, reciti unele pasaje, printre care 
şi ultimele note scrise înainte de plecarea lui la Petersburg. 
Scria: „Katiuşa nu vrea să primească sacrificiul meu, ci vrea 
să se jertfească ea. A învins ea, dar am învins şi eu. Mă 
bucur de schimbarea lăuntrică, care-mi pare (mi-e şi frică s- 
o cred) că se petrece în ea. Mi-e frică să cred, dar mi se 
pare că ea renaşte!” Imediat după acestea urmă: „Am trăit 
clipe foarte grele, dar şi foarte fericite. Am aflat că ar fi avut 
purtări rele la infirmerie, lucru care m-a îndurerat nespus. 
Nici nu m-am aşteptat să sufăr atât. I-am vorbit cu dezgust 
şi ură, apoi, deodată mi-am amintit de câte ori m-am făcut 
eu însumi vinovat, fie şi numai cu gândul, chiar şi acum de 
curând, de acelaşi lucru pentru care o uram pe ea şi am 
simţit că mi-e silă de mine şi totodată milă de ea, şi mi s-a 


uşurat sufletul. De-am putea vedea întotdeauna la timp 
bârna din ochiul nostru, am fi cu siguranăa mai buni”. În 
acea zi Nehliudov notă: „Am fost la Nataşa şi, tocmai fiindcă 
eram prea mulţumit de mine, m-am purtat ca un om rău, 
ceea ce mi-a lăsat o greutate pe suflet. Dar ce pot să fac? 
De mâine încep o viaţa nouă. Adio, viaţa mea de până acum 
şi pentru totdeauna. S-au adunat în mine în ultimul timp o 
sumedenie de impresii, dar n-am izbutit încă să le încheg 
într-un singur tot”. 

A doua zi de dimineaţă, la sculare, cel dintâi sentiment pe 
care-l încercă Nehliudov fu o vie părere de rău pentru ceea 
ce se petrecuse între el şi cumnatul său. 

„Nu pot să plec aşa, gândi el, trebuie să mă duc la ei şi să 
caut să-mi îndrept greşeala.” 

Uitându-se însă la ceas, văzu că e târziu şi trebuie să se 
grăbească spre a nu întârzia la închisoare. Îşi împachetă 
lucrurile în grabă, trimise tot bagajul de-a dreptul la gară 
cu portarul şi cu Târâş, bărbatul Fedosiei, care pleca 
împreună cu dânsul, iar el se urcă în primă birja care-i ieşi 
în cale şi porni către închisoare. Trenul deţinuţilor pornea 
cu două ceasuri înaintea celui de pasageri cu care urma să 
plece Nehliudov, aşa că el achita tot ce avea de plătit la 
pensiune, nemaiavând de gând să se întoarcă acolo. 

Veniseră căldurile mari de iulie. Pietrele caldarâmului, 
zidurile caselor şi acoperişurile de tablă, care nu mai 
apucau să se răcească peste noapte, îşi răspândeau căldura 
în văzduhul încins şi nemişcat. Nu era pic de vânt, iar dacă 
venea o adiere fierbinte când şi când, aducea praf şi miros 
greu de vopsea de ulei. Pe străzi erau oameni puţini şi acei 
rari trecători se strecurau pe sub umbra caselor. Numai 
ţăranii care lucrau la pavarea străzilor stăteau în mijlocul 
drumului, arşi de soare, încălţaţi cu opinci, şi izbeau cu 
ciocanele în bolovanii pe care îi aşezau în nisipul fierbinte; 
în mijlocul uliţei, sergenţii, posomorâţi, în vestoane albe, 
murdare, cu revolverul în buzunar prins de un şnur 
portocaliu, se lăsau plictisiţi când pe un picior, când pe 


celălalt; tramvaiele cu cai - cu perdelele trase în partea 
unde bătea soarele şi caii purtând glugi de pânză albă pe 
cap, găurită astfel încât le ieşeau afară urechile - 
străbăteau străzile în sus şi în jos, sunând din clopot. 

Când sosi Nehliudov la închisoare, convoiul era încă în 
curte. De la patru dimineaţa între zidurile temniţei se 
desfăşura o activitate febrilă în legătură cu predarea şi 
luarea în primire a deţinuţilor care urmau să plece. 
Convoiul era format din şase sute douăzeci şi trei de bărbaţi 
şi şaizeci şi patru de femei: toţi aceşti oameni trebuiau 
controlaţi după numărul matricol, cei bolnavi urmau să fie 
aleşi la o parte de cei sănătoşi, şi apoi cu toţii predaţi 
escortei. Noul director al închisorii cu două ajutoare, 
doctorul, felcerul, comandantul escortei şi pisarul şedeau la 
o masă încărcată cu hârtii şi cu cele trebuincioase pentru 
scris, aşezate afară, în umbra zidului, şi strigau pe nume, 
examinau, interogau şi înscriau deţinuţii, care se apropiau 
unul câte unul. 

Razele soarelui ajunseseră treptat să acopere cam 
jumătate din masă. Se făcea tot mai cald şi aerul era tot mai 
înăbuşitor din pricina lipsei de vânt şi a respirației mulţimii 
de deţinuţi adunaţi în curte. 

— Nu se mai isprăveşte odată? vorbi comandantul 
escortei, un bărbat înalt, voinic, roşu la faţă, cu umerii 
drepţi şi braţele scurte, care fuma întruna pe sub mustaţa 
ce-i acoperea buzele. M-au dat gata. De unde naiba aţi 
adunat atâţia? Mai sunt mulţi? 

Pisarul cerceta lista. 

— Încă douăzeci şi patru de bărbaţi şi femeile. 

— Ei, ce v-aţi oprit, apropiaţi-vă!... strigă şeful escortei, 
către deţinuţii care, înghesuiți unii în alţii, aşteptau să 
treacă la control. 

Deţinuţii stăteau în curte de mai bine de trei ceasuri, 
aşteptându-şi rândul nu la umbră, ci în plin soare. 

În timp ce în curtea închisorii erau examinaţi deţinuţii, 
afară, la poartă, stătea ca de obicei o santinelă cu anna la 


umăr şi vreo douăzeci de căruţe pentru transportul 
lucrurilor acestora şi pentru cei mai slabi dintre ei, care nu 
puteau merge pe jos, iar într-un colţ un grup de rude şi 
prieteni aşteptau să iasă puşcăriaşii care plecau, să-i vadă, 
dacă s-o putea, să schimbe cu ei câteva vorbe şi să le dea 
câte ceva drum. Nehliudov se alătură acestui grup. 

Trecu aproape un ceas. În cele din urmă, se auzi în dosul 
porţii un zăngănit de lanţuri, zgomot de paşi, glasurile 
şefilor şi murmurul nedesluşit al unei mulţimi de oameni. 
Asta ţinu vreo cinci minute, în care vreme intrau şi ieşeau 
tot timpul pe poartă diferiţi gardieni. În sfârşit, se auzi 
răsunând o comandă. 

Porţile se dădură în lături cu zgomot, zăngănitul de lanţuri 
se auzi mai puternic şi soldaţii din escortă, îmbrăcaţi cu 
vestoane albe şi cu arma la umăr, ieşiră în stradă şi se 
aşezară în cerc în faţa porţii - era o manevră desigur 
obişnuită, pe care o cunoşteau cu toţii. Urmă apoio altă 
comandă şi deţinuţii, cu nişte şepci turtite pe capetele rase, 
cu câte un sac pe umeri, târându-şi picioarele încătuşate şi 
legănându-şi în mers braţul liber, începură să iasă doi câte 
doi. Întâi veneau bărbaţii ocnaşi, toţi îmbrăcaţi la fel, în 
pantaloni cenuşii şi halate cu un anumit semn pe spate. Toţi 
- tineri, bătrâni, slabi, graşi, palizi, roşii, negricioşi, cu 
barbă sau fără, ruşi, tătari, evrei - ieşeau pe poartă, 
zăngănind din lanţuri şi mişcându-şi cu vioiciune braţul 
liber, de parcă s-ar fi pregătit să meargă undeva departe, 
dar, după vreo zece paşi se opreau locului şi se aşezau 
supuşi în rânduri de câte patru, unii în spatele celorlalţi. 
După ei începură să iasă pe poartă alţii, doi câte doi, şi 
aceştia la fel îmbrăcaţi şi la fel raşi pe cap, dar fără lanţuri 
la picioare, ci cu mâinile prinse în cătuşe. Erau deportații... 
leşeau cu aceeaşi vioiciune, apoi se opreau şi se aşezau şi ei 
în rând, câte patru. După ei urmau deţinuţii politici, apoi 
femeile în aceeaşi ordine: întâi ocnaşele în halate cenuşii de 
închisoare şi cu basmale pe cap, apoi deportatele şi la urmă 
de tot cele care urmau convoiul de bunăvoie, îmbrăcate în 


hainele lor de oraş sau de ţară. Unele dintre femei îşi 
duceau sugarii la sân, vârâţi pe sub halat. 

Alături de femei mergeau copiii lor, băieţi şi fete, care, ca 
nişte mânji într-o herghelie, se înghesuiau printre deţinute. 
Bărbaţii se așezau în ordine, tăcuţi, tuşind din când în când 
sau făcând câte o scurtă observaţie. Femeile însă vorbeau 
întruna. Lui Nehliudov i se păru că o recunoaşte pe 
Maslova, dar apoi o pierdu din vedere în mulţimea de femei 
în cenuşiu, toate la fel, despuiate parcă de chip omenesc şi 
mai ales de orice feminitate - nu mai erau decât o gloată de 
fiinţe cu copii în braţe şi cu saci pe umăr, care se rânduiau 
în urma bărbaţilor. 

Cu toate că toţi deţinuţii fuseseră numărați în curtea 
închisorii, soldaţii din escortă începură să-i numere din nou, 
verificând lista. Operația aceasta ţinu mult, mai ales pentru 
că unii dintre deţinuţi se tot foiau, trecând dintr-un loc în 
altul şi-i încurcau în felul acesta pe soldaţi. Aceştia îi înjurau 
şi-i îmbrânceau pe deţinuţi, care se supuneau înciudaţi, şi îi 
numărau din nou. După ce se isprăvi numărătoarea, 
comandantul de escortă dădu o comandă, şi mulţimea 
începu să se îmbulzească. Bărbaţii mai slabi, femeile şi 
copiii se repeziră întrecându-se unii pe alţii spre căruţe, 
unde începură să-şi aşeze sacii, iar apoi să se caţere şi ei. 
Se urcau femei, ţinând în braţe copii mici care ţipau ca din 
gură de şarpe, copii mai mari, veseli, care se certau pentru 
locuri, şi puşcăriaşi trişti şi posomorâţi. 

Câţiva deţinuţi îşi scoaseră şepcile şi se apropiară de 
comandantul de escortă, rugându-l pesemne ceva. 
Nehliudov află mai târziu că îl rugau să-i lase şi pe ei să se 
urce în căruţă. Ofiţerul tăcea, fără să ridice ochii la cei ce-i 
vorbeau, trăgea în piept din ţigară, apoi dintr-o dată îşi 
ridică braţul scurt asupra unui deţinut, care, ferindu-se de 
lovitură, îşi trase capul între umeri şi sări în lături. 

— 'Ţi-arăt eu ţie boierie, de o să mă ţii minte toată viaţa! Pe 
jos ai s-ajungi! strigă ofiţerul. 


Îi fu permis să meargă în căruţă numai unui bătrân înalt, 
care abia se ţinea pe picioarele lui cu cătuşe. Nehliudov îl 
văzu cum îşi scoase şapca turtită şi, făcându-şi cruce, se 
îndreptă spre căruţe, cum multă vreme lanţurile îl 
împiedicară să-şi ridice piciorul bătrân, fără vlagă, şi cum îl 
ajută o femeie cocoţată sus, trăgându-l de mână. 

Când toate căruțele se umplură cu saci şi se aşezară pe 
saci cei cărora le fusese îngăduit să se suie, comandantul de 
escortă îşi scoase chipiul, îşi şterse cu batista fruntea, chelia 
şi gâtul gros şi roşu, şi îşi făcu semnul crucii. 

— Convoi, înainte marş! dădu el comanda. 

Soldaţii zăngăniră din arme, deţinuţii se descoperiră şi-şi 
făcură cruce, unii cu mâna stângă, cei care veniseră să-i 
conducă le strigară ceva, la care deţinuţii răspunseră şi ei 
strigând, femeile începură să bocească şi convoiul 
înconjurat de soldaţi în vestoane albe se puse în mişcare, 
stârnind un nor de praf. În frunte mergeau soldaţii, după ei 
ocnaşii cu picioarele în lanţuri, în rânduri de câte patru, 
apoi deportații, apoi deţinuţii politici cu mâinile încătuşate, 
prinşi doi câte doi, şi la urmă de tot femeile. După convoi, 
urmau căruțele încărcate cu saci şi cu cei socotiți mai slabi. 
Într-una dintre căruţe şedea cocoţată o femeie înfofolită, 
care hohotea de plâns şi scotea fără încetare ţipete scurte 
şi ascuţite. 

XXXV. 

Convoiul era atât de lung, încât când se puseră în mişcare 
căruțele, capul coloanei dispăruse din văz. După ce se 
urniră şi carele, Nehliudov se urcă în trăsura care-l aştepta 
şi-i porunci birjarului să treacă înaintea convoiului, voind să 
vadă dacă printre bărbaţi este vreun deţinut pe care-l 
cunoaşte, şi s-o descopere pe Maslova printre femei, s-o 
întrebe dacă a primit lucrurile pe care i le trimisese. Se 
făcuse foarte cald. Nu era pic de vânt şi praful stârnit de o 
mie de picioare plutea ca un nor deasupra deţinuţilor, care 
înaintau pe mijlocul străzii. Deţinuţii mergeau repede şi 
căluţul care trăgea trăsura lui Nehliudov izbutea cu greu 


să-i întreacă. Treceau, rânduri-rânduri, tot oameni 
necunoscuţi, cu înfăţişare ciudată şi fioroasă, încălţaţi şi 
îmbrăcaţi la fel, legănându-şi în ritmul paşilor braţele 
rămase libere, de parcă voiau să se mai îmbărbăteze. Erau 
atât de mulţi, semănau atât de tare unul cu altul şi se aflau 
cu toţii într-o situaţie atât de stranie, încât lui Nehliudov i se 
părea că nu sunt oameni, ci nişte făpturi ciudate, 
înfricoşătoare. Această impresie nu se şterse decât când îl 
recunoscu în mulţimea de puşcăriaşi pe ucigaşul Fiodorov, 
iar printre deportaţi pe comediantul Ohotin şi pe încă un 
vagabond, care-l rugase cândva să-i facă nu ştiu ce serviciu. 
Aproape toţi deţinuţii întorceau pe rând capul spre trăsura 
care trecea pe lângă ei, uitându-se pieziş la domnul aşezat 
în ea şi care-i cerceta cu luare-aminte. Fiodorov dădu din 
cap în semn că l-a recunoscut, iar Ohotin îi făcu cu ochiul. 
Niciunul şi nici altul nu-l salutară însă, socotind că ar fiun 
lucru neîngăduit. Cum ajunse în dreptul femeilor, Nehliudov 
o zări pe Maslova. Era în rândul al doilea din faţă. În 
marginea convoiului, mergea o femeie urâtă, roşie la faţă, 
cu ochi negri şi picioarele scurte, cu poalele halatului prinse 
în brâu; era Cilibia. Apoi venea o femeie însărcinată, abia 
târându-şi picioarele, şi lângă ea Maslova. Îşi ducea sacul în 
spinare şi se uita drept înainte. Faţa îi era liniştită şi 
hotărâtă. A patra femeie din rând, una tânără şi frumoasă, 
care mergea cu pas vioi, îmbrăcată într-un halat scurt şi cu 
basmaua legată ţărăneşte pe sub bărbie, era Fedosia. 
Nehliudov cobori din trăsură şi se apropie de convoi, vrând 
s-o întrebe pe Maslova despre lucruri şi despre cum se 
simte, dar plutonierul din escortă, care mergea pe partea 
aceea a convoiului, îl observă numaidecât şi veni fuga spre 
el. 

— Nu se poate, domnule, să vă apropiaţi de convoi, nu este 
voie, strigă el încă din mers. 

Venind mai aproape şi recunoscându-l pe Nehliudov 
(aproape toţi îl ştiau la închisoare), plutonierul îşi duse 
mâna la şapcă şi, oprându-se lângă el, spuse: 


— Acum nu se poate. La gară puteţi vorbi cu ele, aici însă 
nu e voie. Hei, nu rămâneţi în urmă, înainte marş! strigă el 
către deţinuţi, şi, luându-şi un aer semeţ, porni în pas 
alergător, cu toată arşiţa de afară, în cizmele-i noi şi 
elegante. 

Nehliudov se sui pe trotuar, îi porunci birjarului să vină în 
urma lui şi începu să meargă şi el pe lângă convoi. Trecerea 
convoiului stârnea curiozitatea trecătorilor, care-l priveau 
cu o compătimire amestecată cu groază. Cei care mergeau 
cu trăsura îşi scoteau capul afară şi-i petreceau cu privirea 
pe deţinuţi, până ce se depărtau. Trecătorii se opreau şi se 
uitau miraţi şi speriaţi la priveliştea aceasta cumplită. Câte 
unii se apropiau şi le dădeau deţinuţilor câţiva bani de 
pomană. Îi luau soldaţii din escortă. Alţii, ca hipnotizaţi, se 
luau după convoi, dar după un timp se opreau şi-l petreceau 
numai cu ochii, clătinând din cap. Oamenii ieşeau în pragul 
uşilor şi al porţilor, chemându-se unii pe alţii, suu se 
aplecau la fereastră şi, încremeniţi, se uitau în tăcere la 
convoiul acela înspăimântător. La o răscruce de drumuri, 
coloana opri o trăsură elegantă. Pe capră şedea un vizitiu 
cu faţa lucioasă şi dinapoiul mare şi cu rânduri de nasturi la 
spate. În trăsură se aflau un domn cu soţia lui: ea, slabă şi 
palidă, cu o pălărioară de culoare deschisă pe cap şi cu o 
umbrelă pestriță la umăr, iar el cu joben şi pardesiu 
elegant, tot de culoare deschisă. Pe banchetă şedeau copiii 
lor, o fetiţă cu părul lung şi bălai, frumos îmbrăcată şi 
proaspătă ca o floare, care ţinea şi ea în mână o umbreluţă 
de culoare aprinsă, şi un băieţel de vreo opt ani, cu un gât 
slab şi lung şi claviculele ieşite în afară, purtând o beretă de 
marinar pe cap, împodobită cu două panglici lungi. Domnul 
îl dojenea, supărat, pe vizitiu că n-a ocolit la vreme convoiul, 
iar doamna se strâmba cu dezgust, închizându-şi pe 
jumătate ochii şi ascunzându-şi obrazul după umbrela ei de 
mătase, ca să se ferească de praf şi de soare. Vizitiul cu 
dinapoiul mare se încruntă, supărat, ascultând mustrările 
nedrepte ale stăpânului său, care-i poruncise chiar el s-o ia 


pe strada asta, şi abia izbutea să-i ţină în frâu pe cei doi 
armăsari, negri pana-corbului, plini de spume, care jucau în 
loc, nerăbdători să pornească din nou. 

Gardianul ar fi vrut bucuros să-i facă pe plac 
proprietarului elegantei trăsuri şi să-l lase să treacă, oprind 
deţinuţii; simţea însă că acest convoi era ceva solemn şi 
trist, ce nu putea fi tulburat nici chiar pentru un domn atât 
de bogat. El se mulţumi să ducă mâna la cozoroc în semn de 
respect faţă de bogăţie, şi să privească sever spre deţinuţi, 
făgăduindu-le parcă celor din trăsură să-i apere la nevoie. 
Aşa că trăsura trebui să aştepte să treacă tot convoiul şi se 
urni din loc abia după ce trecu ultima căruţă încărcată cu 
saci şi cu deţinute, printre care şi femeia cea plângăreaţă, 
care se mai liniştise, dar care, văzând trăsura bogată, 
începuse iar să plângă şi să ţipe. Abia atunci vizitiul trase 
uşor hăţurile şi cei doi trăpaşi negri, pocnind din potcoave 
pe caldarâm, porniră cu trăsura, care sălta uşor pe roţile ei 
de cauciuc, spre conacul de la ţară, unde soţul, soţia, fetiţa 
şi băiatul cel cu gâtul slab şi claviculele ieşite în afară 
mergeau să petreacă. 

Nici tatăl, nici mama nu le dădură copiilor vreo explicaţie 
despre acest convoi, aşa că ei fură nevoiţi să desluşească 
singuri semnificaţia acestei stranii privelişti. Fetiţa, 
judecând după expresia feţelor părinţilor ei, pricepu că 
aceşti oameni erau cu totul diferiţi de tatăl şi de mama ei şi 
de toţi cunoscuţii lor şi că trebuiau să fie nişte oameni răi, 
de aceea era bine ca ceilalţi să se poarte cu ei astfel. O 
apucase frica de ei şi era foarte mulţumită că nu-i mai vede. 

Băieţelul însă, cel cu gâtul lung şi slab, care nu-şi luase 
ochii de la convoi, îşi explică lucrurile cu totul altfel. El ştia 
sigur, fără cea mai mică îndoială, de la însuşi Dumnezeu, că 
oamenii aceştia erau întru totul la fel cu el şi cu ceilalţi 
oameni; prin urmare, li se făcuse un rău, care nu trebuia să 
li se facă, şi îi era milă de ei şi totodată teamă şi de aceşti 
oameni încătuşaţi şi raşi, şi de cei care i-au încătuşat şi i-au 
ras. De aceea buzele băiatului tremurau din ce în ce mai 


tare şi el făcea mari sforţări să nu izbucnească în plâns, 
gândind că e ruşinos să plângi pentru asemenea lucru. 

XXXVI. 

Nehliudov mergea în acelaşi pas iute cu deţinuţii şi, deşi 
era îmbrăcat uşor, îi era îngrozitor de cald, simţea mai ales 
că-l înăbuşă aerul fierbinte, imobil, încărcat de praf, care 
umplea străzile. După vreun sfert de verstă se urcă în birjă, 
dar în mijlocul străzii, în trăsură, i se păru că e şi mai cald. 
Încercă să-şi reamintească discuţia avută în ajun cu 
cumnatul său, dar ea nu-l mai tulbură ca de dimineaţă. 
Impresiile ieşirii din închisoare şi ale marşului convoiului îi 
umbriseră aceste gânduri. Ceea ce era mai supărător acum 
era căldura înăbuşitoare. Lângă un gard, la umbra pomilor, 
stăteau doi liceeni cu capul gol şi un negustor de îngheţată 
aşezat pe vine în faţa lor. Unul dintre ei se desfăta lingând 
de zor corneţelul de îngheţată, celălalt aştepta să i se 
adauge garnitura galbenă din vârf. 

— Unde aş putea să beau ceva pe aici? îl întrebă 
Nehliudov pe birjar, simțind o nevoie irezistibilă de a se 
răcori. 

— Chiar aici e o cârciumă bună, spuse birjarul, şi, cotind 
după colţ, trase în faţa intrării, deasupra căreia atârna o 
firmă mare. 

Patronul gras, în cămaşă, în picioare după tejghea, şi doi 
chelneri, în halate cândva albe, care din lipsă de muşterii 
şedeau la o masă, îl cercetară cu curiozitate pe clientul 
neobişnuit şi se ridicară să-l servească. Nehliudov ceru 
sifon şi se aşeză ceva mai departe de fereastră, la o măsuţă 
acoperită cu o faţă de masă murdară. 

La o altă masă şedeau doi bărbaţi în faţa unui serviciu de 
ceai şi a unei sticle albe; îşi ştergeau mereu năduşeala de 
pe frunte şi îşi făceau liniştit nişte socoteli. Unul dintre ei 
era oacheş şi chel, cu o cunună de păr negru deasupra 
cefei, cum avea şi Ignati Nikiforovici. Această asemănare îi 
aminti din nou lui Nehliudov de discuţia avută cu cumnatul 
său şi de dorinţa de a-i revedea, pe el şi pe sora sa, înainte 


de plecare. „Nu mai am timp până la plecarea trenului, se 
gândi el. Mai bine să le scriu o scrisoare.” Ceru hârtie, plic 
şi un timbru şi, sorbind din apa gazoasă rece, se gândea ce 
să le scrie. Dar gândurile nu se lăsau adunate şi nu izbutea 
deloc să le aştearnă pe hârtie. 

„Dragă Nataşa, nu pot să plec cu impresia apăsătoare a 
convorbirii pe care am avut-o aseară cu Ignati 
Nikiforovici...” începu el. „Şi mai departe? Să le cer iertare 
pentru ceea ce le-am spus ieri? Nu le-am spus decât ceea 
ce gândeam. Or să creadă că-mi retrag cuvintele. Şi apoi, el 
a fost acela care s-a amestecat în treburile mele... Nu, nu 
sunt în stare.” Şi simțind că se redeşteaptă în el ura faţă de 
acest om încrezut, străin de el şi care nu putea să-l 
înţeleagă, Nehliudov puse scrisoarea neterminată în 
buzunar, plăti, ieşi în stradă şi se urcă în trăsură, ca să 
ajungă din urmă convoiul. 

Afară căldura sporise parcă. Caldarâmul şi zidurile caselor 
răspândeau şi ele aerul dogoritor. Ţi se părea că pietrele 
caldarâmului îţi frig tălpile, iar când Nehliudov atinse cu 
mâna aripa lăcuită a trăsurii, avu senzaţia unei adevărate 
arsuri. 

Calul mergea alene, ţăcănind cu copitele pe pietrele 
neregulate şi prăfoase ale caldarâmului, iar birjarul moţăia 
pe capră; Nehliudov se uită drept înainte, nepăsător, fără să 
se gândească la nimic. La un povârniş al străzii, în faţa 
porţii unei case mari, se adunase o grămadă de oameni, 
printre care se zărea un soldat înarmat din escorta. 
Nehliudov opri trăsura. 

— Ce este? îl întrebă el pe portar. 

— S-a întâmplat ceva cu un deţinut. 

Nehliudov cobori din trăsura şi se apropie de mulţime. Pe 
caldarâm, aproape de trotuar, zăcea cu capul mai jos decât 
picioarele un deţinut în vârstă, lat în umeri, cu o barbă 
roşcată, faţă stacojie, nasul turtit, îmbrăcat în halat şi 
pantaloni cenuşii. Întins pe spate, cu palmele mâinilor sale 
pistruiate lipite de pământ, cu ochii injectaţi aţintiţi la cer, 


încremeniţi parcă, sughiţa de plâns în răstimpuri şi răsufla 
sacadat din pieptul său larg şi puternic. Un sergent cu 
sprâncenele încreţite, un negustor ambulant, un poştaş, un 
băiat de prăvălie, o femeie bătrână cu o umbrelă şi un 
băieţandru cu părul tuns, cu un paneraş gol în mână, 
stăteau roată în jurul lui. 

— Sunt slăbiţi de atâta stat la închisoare, vlăguiţi, şi-i mai 
şi poartă acum pe zăpuşeala asta, zise băiatul de prăvălie 
cu mustrare în glas, adresându-se lui Nehliudov, care 
tocmai se apropiase. 

— Te pomeneşti că moare, zise plângăreţ femeia cu 
umbrela. 

— Desfaceţi-i cămaşa, spuse poştaşul. 

Sergentul se apucă să dezlege cu degetele lui groase şi 
tremurătoare şireturile de la gâtul vânos şi roşu al 
deţinutului. Deşi era tulburat şi stânjenit, găsi totuşi de 
cuviinţă că trebuie să strige la mulţime: 

— Ce v-aţi adunat în jurul lui? Şi aşa e destul de cald. Nu 
lăsaţi să-i vină pic de aer. 

— Ar fi trebuit să-i vadă înainte un doctor şi să-i oprească 
pe cei slabi. Omul abia mai suflă şi ei îl târăsc cine ştie 
unde, spuse iarăşi băiatul de prăvălie, vădit încântat de cât 
de bine cunoaşte regulamentul. 

După ce-i desfăcu şireturile cămăşii, sergentul se îndreptă 
din şale şi privi în jurul lui. 

— Plecaţi de aici, v-am spus. Vedeţi-vă de treburile voastre, 
ce căscaţi gura? spuse el, căutând cu ochii o expresie de 
aprobare pe figura lui Nehliudov. Fiindcă n-o găsi, îşi mută 
privirea asupra soldatului din escortă. Acesta însă stătea 
deoparte şi-şi cerceta tocul scâlciat de la cizmă, cu totul 
nepăsător faţă de îngrijorarea sergentului. 

— Celor care ar trebui să ducă grija, puţin le pasă. Drept e 
să omori oamenii cu zile? 

— Puşcăriaş, puşcăriaş, dar tot om e, se auziră glasuri în 
mulţime. 


— Culcaţi-l cu capul mai sus şi daţi-i puţină apă, se 
amestecă Nehliudov. 

— S-a dus careva după apă, răspunse sergentul şi, 
apucându-l pe deţinut de subsuori, îi trase cu greu trupul 
mai sus. 

— Ce-i gloata asta? răsună deodată un glas autoritar de 
şef şi de mulţimea adunată se apropie cu paşi repezi un 
subcomisar, îmbrăcat cu un veston strălucind de albeaţă şi 
cu cizme şi mai strălucitoare încă. La o parte! N-aveţi ce 
căuta aici! strigă el, fără să ştie măcar despre ce era vorba. 

Apropiindu-se mai mult şi văzându-l pe deţinutul care 
trăgea să moară, încuviinţă din cap, de parcă s-ar fi 
aşteptat la asta, şi-i spuse sergentului: 

— Cum de s-a întâmplat? 

Sergentul îi raportă că a trecut un convoi de deţinuţi şi că 
acest puşcăriaş a căzut, iar soldatul din escortă a poruncit 
să fie lăsat acolo. 

— Bine! Atunci trebuie dus la secţie. Să vină o trăsură. 

— S-a dus portarul după trăsură, răspunse sergentul cu 
mâna la cozoroc. 

Băiatul de prăvălie începu să spună ceva despre căldură. 

— Astă nu-i treaba ta, ai auzit? Vezi-ţi de drum, îl repezi 
subcomisarul şi-l privi atât de sever, încât băiatul nu mai 
scoase o vorbă. 

— Trebuie să-i daţi puţină apă, interveni iarăşi Nehliudov. 
Subcomisarul îl privi şi pe Nehliudov cu severitate, dar nu 
spuse nimic, iar când portarul aduse o cană cu apă, îi 
porunci sergentului să-i dea să bea deţinutului. Sergentul îi 
ridică niţel capul şi încercă să-i dea apă în gură. Deţinutul 
nu putea însă înghiţi şi apa i se prelingea pe barbă, pe 
haină şi pe cămaşa de pânză, plină de praf. 

— 'Toarnă-i-o pe cap! porunci subcomisarul şi sergentul îi 
scoase şapca turtită şi-i turnă apă pe părul cârlionţat şi pe 
creştetul gol. 

Deţinutul deschise ochii mari, speriaţi parcă, dar nu făcu 
nici o mişcare. Pe faţa lui se prelingea apă amestecată cu 


praf şi el sughiţa mai departe şi se cutremura. 

— Ce-i cu ăsta? Să-l ducă el la secţie, îi spuse subcomisarul 
sergentului, arătând spre birjarul cu care venise Nehliudov. 
Trage încoa'! Măi, tu! 

— Sunt ocupat, răspunse ursuz birjarul, fără să-şi ridice 
ochii. 

— E trăsura mea, spuse Nehliudov, dar puteţi s-o luaţi. Am 
să-ţi plătesc, adăugă el câtre birjar. 

— Ei, ce staţi cu gura căscată? strigă subcomisarul. Puneţi 
mâna! Sergentul, portarul şi soldatul din escortă ridicară 
muribundul, îl duseră la trăsură şi-l aşezară pe pernele din 
fund. Acesta însă nu se putea ţine, capul îi cădea pe spate şi 
trupul îi luneca în jos. 

— Culcă-l! porunci subcomisarul. 

— Lăsaţi, domnule comisar, îl duc eu şi aşa, răspunse 
sergentul, aşezându-se alături de muribund şi cuprinzându- 
| de subsuori cu braţul drept, vânjos. 

Soldatul din escortă ridică picioarele cu cipici ale 
deţinutului şi le întinse pe banchetă. Subcomisarul se uită 
în jur şi, zărind pe caldarâm şapca turtită a deţinutului, o 
ridică şi o puse pe capul ud şi prăvălit al acestuia. 

— Înainte marş! Porunci el. 

Birjarul se uită supărat înapoi, clătinând din cap şi, însoţit 
de soldatul din escortă, porni la pas spre secţie. 

Sergentul, aşezat alături de deţinut, ridica mereu trupul 
acestuia, care luneca de pe canapea, în timp ce capul i se 
bălăbănea în toate părţile. Soldatul din escortă mergea 
alături de trăsură şi îi tot îndrepta picioarele. Nehliudov 
porni în urma lor. 

XXXVII. 

Ajungând la secţie, în faţa căreia era de gardă un pompier, 
trăsura intră în curte şi se opri la una dintre intrări. 

În curte, nişte pompieri cu mânecile suflecate, vorbind şi 
râzând tare, spălau un fel de căruţă. 

Cum se opri trăsura, câţiva sergenţi o înconjurară, luară 
pe sus trupul fără viaţă al deţinutului şi-l traseră din trăsura 


care scârţâia sub greutatea lor. 

Sergentul care-l adusese cobori şi el, îşi scutură de câteva 
ori braţul amorţit, îşi scoase şapca şi îşi făcu semnul crucii. 
Mortul fu dus înăuntru, la etaj. Nehliudov îl urmă. În odaia 
mică şi murdară, unde duseră cadavrul, erau patru paturi. 
Pe două dintre ele şedeau doi bolnavi în halate, unul cu 
gura strâmbă şi cu gâtul oblojit, altul ofticos. Celelalte două 
paturi erau libere. Pe unul dintre ele îl puseseră pe deţinut. 
Un omuleţ cu ochi sticloşi şi cu nişte sprâncene care se 
mişcau întruna, numai în cămaşă, izmene şi ciorapi, se 
apropie grăbit, cu paşi uşori, de deţinut, se uită la el, apoi la 
Nehliudov şi izbucni în hohote de râs. Era un nebun ţinut la 
dispensarul secţiei. 

— Vor să mă sperie, spuse el. Dar n-o să le meargă. 

În urma sergenţilor care aduseseră trupul neînsufleţit 
intrară subcomisarul şi un felcer. 

Acesta, apropiindu-se de deţinut, îi pipăi mâna rece, 
îngălbenită, pistruiată, moale încă, dar care căpătase deja o 
paloare cadaverică, o ridică puţin, apoi îi dădu drumul; 
mâna căzu ţeapănă pe burta mortului. 

— S-a sfârşit cu el, spuse felcerul, dând din cap, dar, ca să 
fie toate după regulament, desfăcu cămaşa udă, din pânză 
groasă, a mortului şi, dându-şi la o parte părul creţ de pe 
ureche, îşi lipi capul de pieptul lui galben şi nemişcat. Toată 
lumea tăcea. Felcerul se ridică, clătină încă o dată din cap şi 
cobori cu degetul, pe rând, pleoapele peste ochii albaştri 
încremeniţi. 

— Nu mă puteţi speria, nu mă puteţi speria, striga mereu 
nebunul, scuipând înspre felcer. 

— Ei? întrebă subcomisarul. 

— Ei? repetă felcerul. Trebuie dus la camera mortuară. 

— Sunteţi sigur că-i mort? întrebă subcomisarul. 

— Atâta lucru oi şti şi eu, făcu felcerul, acoperând la loc 
pieptul mortului. În orice caz, trimit după Matei Ivanovici, 
să constate şi el. Petrov, ia da o fugă, spuse felcerul şi se 
depărtă de cadavru. 


— Să fie dus la camera mortuară, porunci subcomisarul. 
lar tu să vii la cancelarie, să semnezi, adăugă el către 
soldatul din escortă, care rămăsese toată vremea în 
picioare lângă deţinut. 

— Am înţeles, să trăiţi, răspunse soldatul. 

Sergenţii ridicară cadavrul şi-l coborâră iarăşi pe scară. 
Nehliudov vru să-i urmeze, dar nebunul îl opri. 

— Dumneată nu faci parte din complot, aşa că dă-mi o 
ţigară, spuse el. 

Nehliudov îşi scoase tabachera şi îi oferi o ţigară. Nebunul, 
mişcând iute din sprâncene şi vorbind cu repeziciune, 
începu să-i povestească cum îi chinuiesc aici cu şedinţele de 
sugestie. 

— Toţi sunt împotriva mea şi mă chinuie, mă canonesc cu 
mediumurile astea ale lor... 

— lartă-mă, te rog, spuse Nehliudov şi, fără să-l mai 
asculte până la capăt, ieşi în curte, vrând să ştie unde or să 
depună cadavrul. 

Sergenţii cu povara lor, străbătuseră curtea şi treceau 
tocmai pe uşa care ducea spre subsol. Nehliudov vru să se 
apropie de ei, însă subcomisarul îl opri. 

— Dumneavoastră ce doriţi? 

— Nimic, spuse Nehliudov. 

— Dacă nimic, atunci vedeţi-vă de drum. 

Nehliudov se supuse şi porni spre trăsura lui. Birjarul 
moţăia. Nehliudov îl trezi şi-i spuse să-l ducă la gară. 

Nu făcuseră nici o sută de paşi, când se întâlniră cu o 
căruţă, însoţită de un alt soldat din escortă cu arma la 
umăr. În căruţă se afla un alt deţinut, care se vedea 
numaidecât că era mort. Zăcea pe spate, şapca turtită îi 
alunecase pe faţă până peste nas şi capul ras i se clătina la 
fiecare zdruncinătură a căruţei. Căruţaşul mâna calul, 
mergând alături de căruţă, cu cizmele lui butucănoase. În 
urma lor venea un sergent. Nehliudov atinse pe umăr 
birjarul. 

— lacătă-i ce fac! spuse birjarul, oprind calul. 


Nehliudov cobori din trăsură şi, trecând iarăşi pe lângă 
pompierul de serviciu, intră în curtea secţiei. Pompierii 
isprăviseră de spălat căruţa şi acum în acelaşi loc stătea 
şeful lor, un maior înalt, osos, cu o banda albastră la şapcă, 
care-şi ţinea mâinile în buzunare şi se uita sever la un 
armăsar şarg, cu gâtul ros, pe care-l plimba un pompier 
prin faţa lui. Armăsarul şchiopăta cu unul dintre picioarele 
dinainte şi maiorul vorbea, supărat, cu veterinarul de lângă 
el. 

Comisarul era şi el acolo. Văzând un alt mort, se apropie 
de căruţă. 

— Unde l-aţi găsit? întrebă el, dând nemulţumit din cap. 

— Pe Staraia Gorbatovskaia, răspunse sergentul. 

— Deţinut? întrebă maiorul. 

— Da, să trăiţi. 

— Al doilea pe ziua de azi, spuse subcomisarul. 

— Ei, poftim! Bună rânduială! Şi-i o căldură! făcu maiorul, 
apoi, întorcându-se către pompierul care ducea armăsarul 
şarg, îi strigă: Să-l duci în boxa din colţ! Te învăţ eu minte, 
netrebnicule, să mai schilodeşti caii, care fac mai multe 
parale decât tine, ticălosule! 

Sergenţii ridicară mortul din căruţă şi, ca şi pe cel dintâi, îl 
duseră la infirmerie. Nehliudov, ca hipnotizat, îi urmă. 

— Dumneavoastră ce doriţi? îl întrebă un sergent. Fără să 
răspundă, Nehliudov merse înainte după mort. 

Nebunul, aşezat pe pat, fuma cu lăcomie ţigara căpătată 
de la Nehliudov. 

— Aa, v-aţi înlors! spuse el şi izbucni în râs. Văzând mortul, 
se strâmbă. Iarăşi! M-aţi plictisit. Ce-s eu, copil? spuse el 
către Nehliudov, zâmbind. 

Nehliudov se uita în timpul acesta la cadavrul pe care-l 
putea vedea acum bine şi a cărui faţă, acoperită înainte de 
şapcă, era acum vizibilă în întregime. Pe cât de urât fusese 
celălalt deţinut, pe atât de frumos era acesta, atât la faţă, 
cât şi la trup. Era un bărbat în toată puterea şi, cu toate că 
avea capul urâţit, ras pe jumătate, fruntea lui dreaptă nu 


prea înaltă şi boltită deasupra ochilor negri, fără viaţă 
acum, şi nasul mic, uşor acvilin, deasupra mustăţilor subţiri 
şi negre erau foarte frumoase. Buzele-i învineţite zâmbeau; 
o bărbuţă scurtă abia îi umbrea bărbia, iar pe partea rasă a 
capului se zărea o ureche frumos modelată şi nu prea mare. 
Faţa lui era liniştită, austeră şi blânda totodată. Nu doar 
privind această faţă îţi dădeai seama ce potenţial spiritual 
se pierdea o dată cu acest om, dar încheieturile subţiri ale 
mâinilor şi picioarelor încătuşate, muşchii tari ai trupului 
bine proporţionat arătau ce exemplar uman frumos, 
puternic şi îndemânatic fusese, mai desăvârşit, în felul lui, 
decât armăsarul şarg, pentru a cărui meteahnă se necăjise 
aşa de tare şeful pompierilor. Şi totuşi, acest om fusese 
chinuit până la moarte şi nu numai că nu-i părea nimănui 
rău de el ca om, dar nici ca de un bun animal de muncă, 
pierdut în zadar. Singurul sentiment pe care-l trezea 
moartea lui în toţi aceşti oameni era ciuda pentru grijile 
pricinuite de cadavrul său, care ameninţa să se 
descompună şi trebuia îndepărtat. 

Doctorul, însoţit de felcer şi de comisarul-şef, intră în 
odaie. Doctorul era un bărbat voinic, îmbrăcat într-o haină 
de vară de şantung, cu pantalonii din acelaşi material, 
strimţi pe picior, care se lipeau ca turnaţi pe coapsele lui 
musculoase. Comisarul-şef era mic şi gras, cu o faţă roşie şi 
bucălată care se rotunjea şi mai tare, datorită obiceiului de 
a-şi umfla obrajii cu aer şi de a-i da apoi drumul încetişor. 
Doctorul se aşeză pe marginea patului pe care era întins 
mortul, şi, ca şi felcerul, îi pipăi mâinije, îi ascultă inima, 
apoi se ridică, îndreptându-şi pantalonii. 

— Mai mort decât atât nici că se poate, spuse el. 
Comisarul-şef îşi umplu obrajii cu aer, apoi începu să-i dea 
drumul încetişor. 

— De la ce închisoare? îl întrebă el pe soldatul din escortă. 
Soldatul îi răspunse şi-i atrase atenţia asupra cătuşelor de 
la picioarele mortului. 


— Am să dau ordin să i le scoată; slavă Domnului, avem 
fierari destui, zise comisarul-şef şi, după ce îşi umflă iarăşi 
obrajii, se îndreptă spre uşă dând drumul aerului încetişor. 

— De ce s-a întâmplat asta? îl întrebă Nehliudov pe medic. 
Doctorul îl privi prin ochelari. 

— Ce anume? De ce mor de insolaţie? Foarte simplu: toată 
iarna stau închişi fără mişcare, fără lumină, şi deodată sunt 
scoşi la soare, şi încă pe o zi ca asta, şi merg şi îngrămădiţi, 
fără pic de aer. Gata insolaţia! 

— Atunci de ce sunt trimişi în asemenea condiţii? 

— Asta întrebaţi-i pe ei. Dar dumnevoastră de fapt cine 
sunteţi? 

— Sunt un străin... 

— A-a! Respectele mele, n-am vreme de pierdut, făcu 
doctorul, potrivindu-şi, înciudat, pantalonii şi porni spre 
paturile bolnavilor. 

— Ei, cum merge? îl întrebă el pe bolnavul cel galben la 
faţă, cu gura strâmbă şi gâtul oblojit. 

Nebunul şedea pe patul lui, încetase de a mai fuma şi tot 
scuipa în direcţia doctorului. Nehliudov cobori în curte, 
trecu pe lângă caii pompierilor, pe lângă nişte orătănii şi pe 
lângă santinela cu casca de alamă pe cap şi ieşi pe poartă. 
Se urcă în trăsură, trezi birjarul care moţăia pe capră şi 
porni spre gară. 

XXXVIII. 

Când sosi Nehliudov la gară, deţinuţii erau toţi instalaţi în 
vagoanele cu ferestre zăbrelite. Pe peron se mai vedeau 
câteva persoane care veniseră să-i conducă. Nu li se 
îngăduia să se apropie de tren. Soldaţii escortei erau destul 
de îngrijoraţi: pe drumul de la închisoare până la gară 
muriseră de insolaţie, în afară de cei doi pe care-i văzuse 
Nehliudov, încă trei oameni; unul fusese dus la secţia cea 
mai apropiată, iar ceilalţi doi se prăbuşiră chiar în gară82 

Ceea ce-i îngrijora pe soldaţii din escortă nu era faptul că 
muriseră cinci oameni care ar fi putut să mai trăiască. Asta 
nu-i preocupa. Aveau numai grijă să nu le scape ceva din 


formalităţile pe care trebuiau să le îndeplinească într-un 
asemenea caz: să predea morţii în seama autorităţilor 
cuvenite, împreună cu hârtiile şi lucrurile lor şi să-i şteargă 
de pe lista celor care trebuiau duşi la Nijni, lucru care 
cerea destulă bătaie de cap, mai ales pe o asemenea 
căldură. 

Aceasta îi preocupa pe soldaţi şi, până să îndeplinească tot 
ce aveau de făcut, nu voiau să-i lase pe Nehliudov şi pe 
ceilalţi care-i rugau să se apropie de vagoane. Nehliudov fu 
totuşi lăsat până la urmă, pentru că dăduse bani unui 
subofițer din escortă. Acesta îi dădu voie să treacă rugându- 
| să spună cât mai repede ce avea de spus, ca să nu-l 
observe şeful. Erau în totul optsprezece vagoane şi, afară 
de vagonul rezervat pentru şefi, toate erau ticsite de 
oameni. Trecând prin faţa ferestrelor, Nehliudov căuta să 
prindă cu urechea ce se petrecea înăuntru. Peste tot se 
auzeau zăngănit de lanţuri, larmă, forfotă, înjurături 
aruncate la întâmplare, dar împotriva aşteptărilor lui 
Nehliudov, nicăieri nici o vorbă despre tovarăşii morţi pe 
drum. Uitându-se pe o fereastră, Nehliudov văzu cum, în 
locul de trecere din mijlocul vagonului, soldaţii le scoteau 
cătuşele deţinuţilor. Aceştia îşi întindeau pe rând mâinile şi 
un soldat descuia cu o cheie cătuşele şi le scotea, iar un alt 
soldat le aduna. Nehliudov trecu de vagoanele bărbaţilor şi 
ajunse în dreptul celor în care se aflau femeile. Din cel de-al 
doilea vagon se auzeu un glas de femeie, gemând şi 
văitându-se: „O-o-o! Doamne! O-o-o! Doamne!” 

Nehliudov trecu mai departe şi după îndrumarea unui 
soldat din escortă se apropie de fereastra celui de-al treilea 
vagon. Îl izbi în faţă o duhoare fierbinte de transpiraţie şi-i 
sună în urechi larma glasurilor ascuţite de femei. Roşii la 
faţă, năduşite, în halate şi în bluze, femeile şedeau pe bănci 
şi vorbeau tare între ele. Nehliudov, apropiindu-se de 
zăbrelele ferestrei, stârni atenţia deţinutelor. Cele de lângă 
fereastră tăcură şi se apropiară şi mai mult de geam. 
Maslova, numai în bluză şi cu capul gol, şedea la fereastra 


din capătul celălalt; mai aproape era Fedosia, cu faţa albă şi 
zâmbitoare. Recunoscându-l pe Nehliudov, îi dădu un ghiont 
Maslovei, arătându-i cu mâna spre fereastră. Maslova se 
ridică repede în picioare, îşi arunca basmaua pe părul 
negru şi, cu un zâmbet pe faţa roşie, transpirată şi brusc 
înviorată, se apropie de fereastră şi se apucă cu degetele de 
gratii. 

— Ce căldură! spuse ea, zâmbind bucuroasă. 

— Ai primit lucrurile? 

— Le-am primit, mulţumesc. 

— Nu mai ai nevoie de nimic? întrebă Nehliudov, simțind 
căldura care venea din vagon ca de la o sobă încinsă. 

— Nu mai am nevoie de nimic, mulţumesc. 

— Dacă ar fi ceva de băut, spuse Fedosia. 

— Da, dacă s-ar putea ceva de băut, repetă Maslova. 

— Cum, n-aveţi apă? 

— Ni s-a adus, dar s-a băut toată. 

— Îndată, spuse Nehliudov, am să-l rog pe un soldat din 
escortă. N-o să ne mai vedem până la Nijni. 

— Vii şi dumneata? îl întrebă Maslova, privindu-l, fericită, 
ca şi cum n-ar fi ştiut până acum. 

— Plec cu trenul următor. 

Maslova nu răspunse nimic şi numai după un scurt răstimp 
oftă din fundul inimii. 

— E adevărat, boierule, că au murit pe drum doisprezece 
deţinuţi? întrebă cu glas gros de bărbat o bătrână. Era 
Korabliova. 

— N-am auzit de doisprezece. Eu am văzut doi, răspunse 
Nehliudov. 

— Se zice că au fost doisprezece. Oare n-are să le facă 
nimic pentru asta? Afurisiţii! 

— Dintre femei nu s-a îmbolnăvit nimeni? întrebă 
Nehliudov. 

— Femeile sunt mai tari, zise, râzând, o altă deţinută, mică 
de stat, numai că, uite, s-a găsit una să nască tocmai acum. 


I-auzi-o cum ţipă, urmă ea, arătând spre vagonul de alături, 
de unde se auzeau mereu aceleaşi gemete. 

— Ai întrebat dacă n-am nevoie de ceva, spuse Maslova, 
căutând să-şi stăpânească zâmbetul de bucurie. Nu s-ar 
putea să fie oprită aici nenorocita asta, că prea se 
chinuieşte? Poate că ai putea vorbi cu şefii? 

— Da, am să încerc. 

— Şi încă ceva. N-ar putea să-şi vadă bărbatul, pe Târâş? 
adăugă Maslova, arătând spre Fedosia şi zâmbind. Că vine 
şi el cu dumneata, nu-i aşa? 

— Domnule, n-aveţi voie să vorbiţi cu deţinuţii, se auzi 
glasul unui plutonier din escortă. Nu era cel care-l lăsase pe 
Nehliudov să se apropie de vagoane. 

Nehliudov se îndepărtă şi se duse să-l caute pe 
comandant, să intervină pentru femeia care năştea şi 
pentru Târâş, dar multă vreme nu putu să-l găsească şi nici 
să capete vreo îndrumare de la soldaţii escortei. Erau toţi în 
mare zarvă - unii duceau cine ştie unde un deţinut, alţii 
alergau să-şi cumpere alimente şi să-şi aşeze lucrurile în 
vagoane, alţii se învârteau în jurul unei doamne care-l 
însoțea pe comandantul escortei, aşa că abia îi răspundeau 
lui Nehliudov. Acesta îl descoperi pe comandantul escortei 
abia după ce clopotul sună a doua oară. Ofiţerul îşi ştergea 
cu mâna mustăţile care-i acopereau gura şi, ridicând din 
umeri, îl dojenea pe unul dintre plutonieri. 

— Ce doriţi dumneavoastră? îl întrebă el pe Nehliudov. 

— Într-unul dintre vagoane e o femeie care naşte şi mă 
gândeam că ar fi bine... 

— N-are decât să nască. Om vedea noi după aceea, 
răspunse ofiţerul, pornind repede spre vagonul lui şi dând 
vioi din braţele scurte. 

În clipa aceea, trecu pe lângă el conductorul cu fluierul în 
mână; se auzi ultimă bătaie de clopot, un fluierat, şi din 
grupul celor care aşteptau pe peron, şi din vagoanele 
femeilor se ridicară plânsete şi vaiete. Nehliudov stătea pe 
peron cu Taraş lângă el şi se uită la vagoanele zăbrelite, 


care treceau prin faţa lui unul după altul, şi la capetele rase 
ale bărbaţilor ce se zăreau printre gratii. Apoi trecu primul 
vagon al femeilor, la fereastra căruia se vedeau câteva 
femei, unele cu capul gol, altele legate cu basmale, apoi 
urmă al doilea vagon din care răzbăteau aceleaşi vaiete 
stridente, apoi cel de-al treilea, în care era Maslova. Stătea 
şi ea la fereastră, împreună cu alte câteva femei, şi se uită 
la Nehliudov, zâmbindu-i trist. 

XXXIX. 

Mai erau două ceasuri până la plecarea trenului de 
pasageri, pe care-l aştepta Nehliudov. La început, se 
gândise că ar mai avea timp să treacă pe la sora lui, dar 
toate impresiile din dimineaţa aceasta îl tulburaseră şi-l 
obosiseră într-atât, încât, aşezându-se pe o canapeluţă în 
sala de aşteptare clasa întâi, se simţi dintr-o dată toropit de 
somn - se răsuci pe o parte, îşi puse palma sub obraz şi 
adormi îndată. 

Fu deşteptat de un chelner în frac cu număr la butonieră 
şi cu şervet pe braţ. 

— Domnule, domnule, nu sunteţi cumva dumneavoastră 
prinţul Nehliudov? Vă caută o doamnă. 

Nehjiudov sări în sus, se frecă la ochi şi-şi aminti 
numaidecât unde se afla şi tot ce s-a petrecut în dimineaţa 
aceea. 

Revedea în minte convoiul deţinuţilor, morţii, vagoanele 
zăbrelite, ticsite de femei, dintre care una se chinuia să 
nască fără nici un ajutor, iar alta îi zâmbea trist de după 
gratiile de fier ale ferestrei. Realitatea pe care o avea în 
faţa ochilor era însă cu totul altă: o masă încărcată de 
tacâmuri, sticle, vase şi candelabre, în jurul căreia se 
învârteau zoriţi chelneri. În fundul sălii se zărea bufetierul, 
în dosul tejghelei încărcate cu sticle şi vase cu fructe, şi 
spinările călătorilor care se apropiau de bufet. 

În timp ce Nehliudov, se ridică şi se aşeză, trezindu-se 
treptat, îşi dădu seama că toţi cei din sală se uitau cu 
curiozitate la ceea ce se petrecea pe peron. Aruncă şi el o 


privire într-acolo şi văzu câţiva oameni care purtau pe braţe 
un fotoliu în care şedea o doamnă cu un voal subţire pe cap. 
În faţă mergea un fecior care i se părea cunoscut lui 
Nehliudov, iar în spate un portar cu galoane la chipiu, tot o 
figură familiară. În urma fotoliului păşea o camerista 
dichisită, cu părul cârlionţat şi cu şorţ, ducând o valiză, un 
obiect rotund într-un toc de piele şi nişte umbrele. În urma 
ei venea prinţul Korceaghin, cu o şapcă de călătorie pe cap, 
cu buzele lui groase, gâtul apoplectic şi cu pieptul scos în 
afară, iar la urmă de tot - Missi, Mişa, vărul ei, şi diplomatul 
Osten, pe care Nehliudov îl cunoştea, un bărbat cu gâtul 
lung şi cu mărul lui Adam ieşit mult în afară, totdeauna 
vesel şi bine dispus. Cu un aer foarte serios, dar evident 
prefăcut, îi povestea în mers ceva lui Missi, care îl asculta, 
zâmbind. Doctorul, morocănos şi cu ţigara în gură, încheia 
procesiunea. 

Korceaghinii plecau de la moşia lor de lângă oraş la moşia 
surorii prinţesei, care se afla pe drumul spre Nijni- 
Novgorod. 

Tot alaiul cu cei care purtau fotoliul, cu jupâneasa şi cu 
doctorul, trecu în salonul doamnelor, stârnind curiozitatea 
şi respectul celor din local. Bătrânul prinţ însă se aşeză la o 
masă, chemă un chelner şi comandă ceva. Missi şi Osten se 
opriră şi ei şi voiau tocmai să se aşeze, când zăriră la 
intrare o cunoştinţă şi se îndreptară către ea. Era Natalia 
Ivanovna. Însoţită de Agrafena Petrovna, ea intră în 
restaurant, căutând din ochi pe cineva în toată sala. 
Aproape în acelaşi timp o zări şi pe Missi şi îşi văzu şi 
fratele. Se apropie întâi de Missi, abia salutându-l din cap 
pe Nehliudov, dar, după ce o sărută, se îndreptă îndată 
către fratele său. 

— În sfârşit, te-am găsit, spuse ea. 

Nehliudov se ridică în picioare, îi salută pe Missi, pe Mişa 
şi pe Osten şi schimbă câteva vorbe cu ei. Missi îi povesti 
cum a ars casa lor de la ţară, din care pricină erau nevoiţi 


să se mute acum la mătuşa ei. Osten, bucuros de prilej, 
povesti o anecdotă despre un incendiu. 

Nehliudov, fără să-l asculte, se întoarse către sora lui: 

— Grozav mă bucur că ai venit. 

— Am venit de mult, răspunse ea. Împreună cu Agrafena 
Petrovna, adăugă ea, arătând spre însoţitoarea ei. Aceasta, 
îmbrăcată cu o manta de ploaie şi cu o pălărie pe cap, cu un 
aer demn, prietenos şi timid totodată, îl salută de departe 
pe Nehliudov, nevrând să-l stingherească. 

— Te-am căutat peste tot, spuse Natalia Ivanovna. 

— lar eu dormeam aici. Mă bucur grozav că ai venit, 
repetă Nehliudov. Începusem să-ţi scriu o scrisoare, adăugă 
el. 

— Da? făcu ea speriată. Despre ce? 

Missi şi însoțitorii ei, văzând că fratele şi sora începuseră o 
convorbire intimă, se depărtară. Nehliudov se aşeză cu sora 
lui pe o canapeluţă de catifea de lângă fereastră, alături de 
bagajele cuiva - un pled şi nişte cutii de carton. 

— Ieri, după ce am plecat de la voi, voiam să mă întorc şi 
să-mi cer scuze, dar nu ştiam cum o să le primească 
bărbatul tău. N-am vorbit frumos cu el şi asta mă frământa, 
spuse Nehliudov. 

— Ştiam eu, eram sigură de asta, spuse sora lui, ştiam că 
n-ai făcut-o cu gând rău. Tu ştii că... 

Ochii i se umplură de lacrimi şi ea îi atinse mâna. Cuvintele 
ei erau cam nedesluşite, el însă le pricepu pe de-a-ntregul şi 
fu mişcat de înţelesul lor. Aceste cuvinte ale ei voiau să 
spună că, în afară de dragostea pe care o purta bărbatului 
ei, era tot atât de importantă şi scumpă pentru ea 
dragostea pe care i-o purta lui, fratelui ei, şi că orice 
neînțelegere între ei o făcea să sufere. 

— Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc... Ah, de-ai şti ce-am văzut 
astăzi, adăugă el, amintindu-şi deodată de al doilea deţinut, 
pe care îl văzuse mort. Doi dintre deţinuţi au fost omorâţi. 

— Cum aşa? 


— Uite aşa. Au fost scoşi în căldura asta şi doi s-au 
prăpădit de insolaţie. 

— Nu se poate! Cum? Astăzi, adineauri? 

— Da, astăzi. Le-am văzut cadavrele. 

— Cum omorâţi? Cine i-a omorât? întrebă Natalia 
Ivanovna. 

— Cei care i-au silit să facă acest drum pe jos, spuse 
Nehliudov enervat, simțind că ea priveşte aceste lucruri cu 
aceeaşi ochi ca şi bărbatul ei. 

— O, Doamne! spuse Agrafena Petrovna, care se apropiase 
de ei. 

— Da, noi habar n-avem de ceea ce se petrece cu 
nenorociţii ăştia. Şi totuşi, ar trebui s-o ştim, adăugă 
Nehliudov, uitându-se la bătrânul prinţ care, cu şervetul la 
gât, sta la masă în faţa unui pahar de cruşon şi care în clipa 
aceea îl zări pe Nehliudov. 

— Nehliudov! strigă el, nu vrei să te răcoreşti? Nu-i rău 
înainte de drum. 

Nehliudov îl refuză şi îşi întoarse capul. 

— Ei, şi ce ai să faci acum? întrebă Natalia Ivanovna. 

— Ce voi putea. Nu ştiu nici eu încă, simt însă că trebuie să 
fac ceva. Şi am să fac tot ce voi putea. 

— Da, da, înţeleg. Ei, dar cu ei, adăugă ea, zâmbind şi 
arătând cu ochii spre Korceaghin, totul s-a sfârşit cu 
adevărat? 

— Pentru totdeauna, şi cred că şi de o parte, şi de alta fără 
păreri de rău. 

— Păcat. Mie uneia îmi pare rău. Mi-e dragă Missi. Dar, să 
zicem că ai dreptate. Mă întreb totuşi pentru ce vrei să te 
legi iar? De ce pleci? adăugă ea cu sfială. 

— Plec pentru că aşa trebuie, răspunse Nehliudov grav şi 
scurt, vrând parcă să curme această discuţie. 

Dar numaidecât îi păru rău că fusese rece cu soră sa. „De 
ce nu i-aş spune tot ce gândesc? se gândi Nehliudov. Să 
audă şi Agrafena Petrovna”, îşi spuse el, uitându-se la 


bătrâna menajeră. Prezenţa Agrafenei Petrovna îl îndemna 
să-şi spună încă o dată hotărârea în faţa surorii sale. 

— Vorbeşti despre intenţia mea de a mă căsători cu 
Katiuşa? E adevărat, sunt hotărât s-o iau de nevastă, ea 
însă m-a refuzat cu toată tăria, spuse el cu un tremur în 
glas, ca întotdeauna când vorbea despre asta. Ea nu vrea să 
primească sacrificiul meu, jertfindu-se ea însăşi, ceea ce în 
situaţia ei înseamnă foarte mult, şi eu nu pot să primesc 
acest sacrificiu, dacă el e făcut numai sub impresia 
momentului. De aceea plec cu ea, voi fi acolo unde va fi şi ea 
şi voi căuta din toate puterile mele să-i uşurez soarta pe cât 
voi putea. 

Natalia Ivanovna nu spuse nimic. Agrafena Petrovna o 
privea întrebător, clătinând din cap. În clipa aceea, din 
salonul doamnelor ieşi aceeaşi procesiune: Filipp, feciorul 
cel chipeş, şi portarul duceau fotoliul în care era aşezată 
prinţesa. Ea îi opri, îl chemă pe Nehliudov şi cu un aer 
suferind îi întinse mâna ei albă, acoperită de inele, 
îngrozindu-se că ar putea fi strânsă prea tare. 

— Epouvantable83 

! spuse ea, referindu-se la căldură. Nu pot s-o suport. Ce 
climat me tue84 

Mai rosti câteva vorbe despre clima rusească, îl pofti pe 
Nehliudov să treacă pe la ei, apoi le făcu semn celor care o 
purtau. Să vii neapărat, adăugă ea din mers, întorcându-şi 
faţa prelungă spre el. 

Nehliudov ieşi pe peron. Alaiul prinţesei o luă la dreapta, 
spre clasa întâi. Nehliudov, urmat de hamalul care-i ducea 
bagajele şi de Taraş cu sacul pe umăr, se îndreptă spre 
stânga. 

— Acesta-i tovarăşul meu de drum, îl spuse Nehliudov 
surorii sale, arătându-i-l pe 'Târâş, a cărui poveste i-o 
istorisise cândva. 

— Mergi cu clasa a treia? întrebă Natalia Ivanovna, când 
Nehliudov se opri în faţa unui vagon de a treia, iar hamalul 
şi Taraş se urcară cu bagajele înăuntru. 


— Da, mi-e mai comod, am să fiu împreună cu Târâş, 
răspunse el. Şi încă ceva: până acum n-am dat încă 
ţăranilor pământul de la Kuzminskoie, aşa că, dacă mor 
cumva, o să-l moştenească copiii tăi. 

— Dmitri, încetează... spuse Natalia Ivanovna. 

— Şi chiar dacă am să-l dau ţăranilor, pot să-ţi spun un 
singur lucru: tot ce mai rămâne va fi al copiilor tăi, pentru 
că nu cred să mă însor, iar dacă mă însor, n-o să am copii... 
Deci... 

— Dmitri, te rog, nu vorbi aşa, spuse Natalia Ivanovna. 
Nehliudov simţea însă că era mulţumită de ceea ce-i 
spusese. 

Mai încolo, în faţa clasei întâi, se adunase un mic grup de 
curioşi, care se uitau la vagonul în care fusese urcată 
prinţesa Korceaghina. Călătorii se aşezaseră toţi la locurile 
lor şi numai câţiva, care întârziaseră, alergau grăbiţi, 
tropăind pe scândurile peronului. Conductorii închideau 
uşile, invitându-i pe cei care plecau să se urce, iar pe cei 
veniţi să-i petreacă, să coboare din vagoane. 

Nehliudov se urcă în vagonul încins de soare şi urât 
mirositor, dar ieşi numaidecât pe platformă. 

Natalia Ivanovna, cu pălăria ei la modă şi cu pelerina pe 
umeri, stătea în faţa vagonului, alături de Agrafena 
Petrovna, şi, cu toată strădania ei, nu găsea ce să-i spună lui 
Nehliudov. Nu-i putea spune fratelui său nici 
măcar:Ecrivez”, pentru că de multă vreme îşi băteau joc 
amândoi de această vorbă banală, pe care şi-o spun de 
obicei cei ce se despart. Cele câteva cuvinte rostite 
adineauri despre bani şi despre moştenire spulberaseră 
dintr-o dată atmosfera aceea duioasă care se înfiripase 
între fraţi; acum se simțeau străini unul de altul şi Natalia 
Ivanovna fu mulţumită când trenul se puse în mişcare şi ea 
putu să-i facă doar un semn din cap şi să-i spună cu o 
privire tristă şi prietenoasă: „Cu bine, cu bine, Dmitri!” însă 
îndată ce vagonul se îndepărtă, ea se gândi cum să-i 


istorisească bărbatului său convorbirea avută cu fratele ei 
la gară, şi faţa îi căpătă o expresie serioasă şi îngrijorată. 

Nehliudov, la rândul lui, cu toate că nu avea pentru sora 
lui decât sentimentele cele mai frumoase şi nu-i ascundea 
nimic, se simţise şi el adineauri stânjenit şi grăbit să se 
despartă de ea. Simţea că din Nataşa aceea, atât de 
apropiată sufleteşte de el cândva, nu mai rămăsese nimic şi 
că acum nu mai era decât roaba unui soţ negricios şi păros, 
atât de străin şi de antipatic lui. Înţelesese foarte limpede 
acest lucru, când îi văzuse faţa înviorându-se în chip 
deosebit numai în clipa când el îi vorbise despre ceea ce-l 
interesa pe bărbatul ei - despre împărţirea pământului la 
ţărani şi despre moştenire. Şi faptul acesta îl întristă. 

XL. 

Căldura era atât de înăbuşitoare în vagonul de clasa a 
treia, încins de soare şi ticsit de lume, încât Nehliudov 
ramase pe platformă. Dar nici acolo nu era pic de aer şi, 
abia după ce trenul depăşi toate casele şi se simţi puţin 
curent, Nehliudov putu să sufle mai în voie. „Da, i-au 
omorât”, repetă el cuvintele pe care i le spusese surorii. 

În închipuirea lui se ivi, umbrind parcă toate celelalte 
impresii din acea zi, frumosul chip al celui de-al doilea 
deţinut mort, cu zâmbetul lui pe buze, cu expresia severă a 
frunţii, cu urechea mică pe craniul ras, vineţiu. „Şi ceea ce-i 
mai groaznic e că l-au omorât şi că nimeni nu ştie cine l-a 
omorât. Şi cu toate astea a fost omorât. A fost purtat pe 
străzi, împreună cu ceilalţi deţinuţi, din ordinul lui 
Mastennikov. Fără îndoială că Mastennikov a dat un ordin, 
ca de obicei, a semnat cu parafa lui caraghioasă o hârtie cu 
antet şi sigur că nici nu-i trece prin minte să se socotească 
vinovat. Şi mai puţin se poate socoti vinovat doctorul 
închisorii, care i-a examinat pe deţinuţi. El şi-a făcut datoria 
cu multă grijă, i-a dat deoparte pe cei mai slabi, fără să 
poată prevedea nici căldura toridă, nici că oamenii vor fi 
duşi atât de târziu şi aşa mulţi deodată. Directorul?... El n-a 
făcut decât să execute ordinul de a trimite în cutare zi 


atâţia ocnaşi şi deportaţi, bărbaţi şi femei. Nu poate fi 
învinuit nici comandantul escortei, a cărui îndatorire era să 
primească aici atâţia deţinuţi şi să predea tot atâţia dincolo. 
EI şi-a condus convoiul ca de obicei, după cum e rânduiala, 
şi nu putea să-i dea prin cap că nişte oameni atât de vânjoşi 
ca cei doi pe care-i văzuse Nehliudov n-or să reziste şi or să 
moară. Nimeni nu-i vinovat, şi cu toate astea ei au fost 
omorâţi, ucişi chiar de aceşti oameni care nu sunt vinovaţi 
de moartea lor. 

„loate acestea s-au întâmplat - îşi spunea Nehliudov - 
pentru că toţi oamenii aceştia: guvernatori, directori, 
subcomisari, gardieni, socotesc că există în viaţă 
împrejurări în care omul nu este dator să se poarte 
omeneşte cu semenii lui. Toţi aceşti oameni - şi 
Mastennikov, şi directorul, şi comandantul escortei - dacă n- 
ar fi fost guvernatori, directori sau comandanţi de escortă, 
s-ar fi gândit de douăzeci de ori dacă se pot trimite oamenii 
pe o asemenea căldură şi într-o înghesuială aşa de mare, s- 
ar fi oprit de douăzeci de ori pe drum şi, văzând că unul se 
simte moleşit şi se înăbuşă, l-ar fi scos din mulţime, l-ar fi 
dus la umbră, i-ar fi dat apă şi l-ar fi lăsat să se odihnească, 
iar dacă s-ar fi întâmplat vreo nenorocire cu vreunul dintre 
ei, le-ar fi fost milă de el. Dar n-au făcut nimic din toate 
acestea, ba chiar i-au împiedicat pe alţii s-o facă, numai 
pentru că nu vedeau în faţa lor oameni şi obligaţiile lor faţă 
de dânşii, ci slujba cu îndatoririle ei, pe care le puneau mai 
presus de cele pe care le are un om faţă de un semen de-al 
lui. Aici stă tot răul, îşi spunea Nehliudov. Dacă măcar 
pentru un ceas şi chiar numai o dată, într-un caz 
excepţional, admitem că există ceva mai important decât 
sentimentul de iubire faţă de oameni, atunci nu există crimă 
care să nu poată fi săvârşită împotriva lor, fără că nimeni să 
se socotească vinovat de ea.” 

Nehliudov era atât de cufundat în gândurile lui, încât nici 
nu-şi dădu seama că s-a schimbat vremea: soarele fusese 
acoperit de un nor zdrenţuit, care coborâse foarte jos, iar 


dinspre apus se apropia un alt nor cenuşiu-deschis, care se 
revărsa deja pe undeva, departe, desupra câmpiilor şi 
pădurilor într-o ploaie piezişă şi repede. O dată cu venirea 
norului, se simţi în aer o răcoare umedă. Din când în când 
norul era străpuns de fulgere şi huruitul trenului era tot 
mai des acoperit de bubuiturile tunetelor. Norul se apropia 
din ce în ce mai mult şi picături mari, piezişe, de ploaie, 
bătute de vânt, începură să păteze platforma şi pardesiul lui 
Nehliudov. Acesta trecu în partea cealaltă, trase adânc în 
piept răcoarea umedă, mirosul de grâne al pământului 
însetat de ploaie de atâta vreme, şi privirea îi alerga peste 
grădinile şi pădurile care se perindau prin faţa lui, peste 
holdele galbene de secară, peste fâşiile verzi de ovăz şi 
peste brazdele negre, acoperite cu tufe de cartofi de un 
verde-închis şi stropite cu flori albe. Părea că totul fusese 
deodată acoperit cu lac - verdele se făcuse mai verde, 
galbenul mai galben şi negrul mai negru. 

— Mai multă, mai multă ploaie! şoptea Nehliudov, uitându- 
se cu bucurie la câmpiile, livezile şi grădinile de zarzavat, 
înviorate sub ploaia binefăcătoare. 

Şuvoiul de ploaie nu ţinu mult. Norul se scutură în parte 
de apă, în parte se risipi şi în curând căzură ultimele 
picături mici, rare şi drepte pe pământul umed. Soarele se 
ivi iarăşi, totul începu să strălucească, iar la răsărit, puţin 
deasupra orizontului, se arătă pe cer un curcubeu luminos, 
frânt la unul din capete, în care predomina violetul. 

„Da, la ce mă gândeam? se întrebă Nehliudov când toate 
aceste schimbări din natură luară sfârşit şi când trenul 
cobori într-un defileu străjuit de coaste înalte, pietruite. Da, 
mă gândeam că toţi oameni aceştia: directorul, soldaţii din 
escortă, toţi slujbaşii aceştia, în cea mai mare parte oameni 
buni şi cumsecade, s-au făcut răi numai din pricina slujbei 
lor.” 

Îşi aminti de nepăsarea lui Mastennikov, când îi vorbise 
despre ce se petrece în închisoare; de severitatea 
directorului, de cruzimea comandantului de escortă, care îi 


respinsese pe cei ce-l rugaseră să-i lase în căruţă şi care nu 
dăduse nici o atenţie faptului că în tren o femeie năştea în 
chinuri. „loţi oameni aceştia erau impermeabili la cel mai 
elementar sentiment de milă numai pentru că erau slujbaşi. 
Ca slujbaşi, ei nu lăsau să pătrundă în sufletul lor iubirea 
faţă de oameni, aşa cum nu lăsa acest pământ pietros al 
defileului să pătrundă în el ploaia, se gândea Nehliudov, 
privind coastele pietruite cu bolovani de toate culorile, 
peste care apa se prelingea în pârâiaşe mici. Poate e nevoie 
ca povârnişurile defileului să fie acoperite cu pietre, e trist 
însă să vezi acest pământ lipsit de vegetaţie, care ar putea 
să rodească grâne, iarbă, pomi şi tufişuri, precum cele care 
se văd acolo, sus, pe culme. Acelaşi lucru şi cu oamenii, îşi 
spunea Nehliudov. Poate o fi nevoie de aceşti guvernatori, 
directori, gardieni, dar e îngrozitor să vezi oameni lipsiţi de 
cea mai de seamă însuşire umană: iubirea şi compasiunea 
pentru semenii lor. 

Fapt este, îşi spunea Nehliudov, că aceşti oameni recunosc 
drept lege ceea ce nu este lege, şi nu recunosc legea 
eternă, ce nu se poate schimba, înscrisă de Dumnezeu 
însuşi în inima omului. De aceea îmi şi vine atât de greu să 
stau printre ei, îşi urmă Nehliudov firul gândurilor. Mi-e pur 
şi simplu teamă de ei. Şi, într-adevăr, oamenii aceştia sunt 
înspăimântători. Mai înspăimântători decât tâlharii. 
Tâlharului i se face uneori milă, lor însă niciodată. Sunt 
feriţi de milă, ca aceste pietre de vegetaţie. Tocmai de 
aceea sunt atât de înspăimântători. Se spune că Pugaciov şi 
Razin au fost cumpliţi, dar aceştilalţi sunt de o mie de ori 
mai cumpliţi. Dacă s-ar pune vreodată următoarea 
problemă psihologică: ce ar trebui făcut, pentru ca oamenii 
din vremea noastră, omenoşi, cu frica lui Dumnezeu, pur şi 
simplu oameni buni la suflet, să săvârşească cele mai 
îngrozitoare fărădelegi, fără să se simtă vinovaţi, n-ar fi 
decât o singură soluţie - să se instaureze tocmai ceea ce 
există acum, adică să se creeze funcţii de guvernatori, 
directori, ofiţeri, poliţişti; iar aceştia să fie în primul rând 


convinşi că exista ceva, numit slujbă de stat, care le dă 
dreptul să se poarte cu oamenii precum cu nişte lucruri, 
fără sentimente omeneşti sau frăţeşti; în al doilea rând, să 
se facă în aşa fel ca legăturile dintre slujbaşi să fie astfel 
alcătuite, încât răspunderea pentru urmările faptelor lor să 
nu poată cădea pe niciunul dintre ei separat. În afara 
acestor condiţii, în vremea noastră n-ar fi cu putinţă 
săvârşirea unor fapte atât de înspăimântătoare, ca acelea 
pe care le-am văzut astăzi. Tot răul vine de acolo că oamenii 
îşi închipuie că sunt împrejurări în care se pot purta cu 
semenii lor fără iubire, în timp ce asemenea împrejurări de 
fapt nu există. Cu lucrurile te poţi purta fără iubire, poţi să 
tai copaci, să faci cărămizi, să baţi fierul fără iubire, faţă de 
oameni însă nu se poate, aşa cum nu se poate să te porţi 
fără fereală cu albinele. Dacă te porţi cu ele neglijent, le 
faci rău şi lor, şi ţie însuşi. La fel se întâmplă şi cu oamenii. 
Şi nici nu poate fi altfel, deoarece iubirea reciprocă dintre 
oameni este legea fundamentală a vieţii omeneşti. E 
adevărat că omul nu poate să se constrângă să iubească, 
aşa cum se constrânge să muncească, de aici însă nu 
urmează că poate să se poarte cu ceilalţi oameni fără 
iubire, mai ales dacă cere ceva de la ei. Dacă n-ai iubire faţă 
de oameni, stai liniştit, gândea Nehliudov, vorbind cu el 
însuşi, ocupă-te de tine, de lucruri, de ce vrei, numai de 
oameni nu. După cum nu poţi mânca cu folos şi fără să-ţi 
faci rău decât atunci când ţi-e foame, tot aşa şi cu oamenii 
nu te poţi purta cu folos şi fără să le faci rău decât numai 
dacă-i iubeşti. Dacă îţi îngădui să te porţi cu ei fără iubire, 
aşa cum am făcut eu ieri cu cumnatul meu, cruzimea şi 
sălbăticia ta nu vor avea margini, aşa cum am văzut eu 
astăzi, iar suferinţa îţi va fi nesfârşită, aşa cum am aflat eu 
din toată viaţa mea de până acum. Da, da, aşa-i, se gândea 
Nehliudov. E adevărat, e adevărat!” repeta el, simțind o 
îndoită plăcere, a răcorii care se lăsase după căldura 
copleşitoare, şi a limpezimii de vedere, la care ajunsese în 
problema ce-l frământă de atâta vreme. 


XLI. 

Vagonul în care se afla Nehliudov era pe jumătate plin cu 
călători: servitori, meşteşugari, muncitori de la fabrici, 
măcelari, evrei, băieţi de prăvălie, femei, neveste de 
muncitori; mai erau un soldat, două cucoane, una tânără şi 
alta în vârstă, cu brățări pe braţul gol, şi un domn cu 
înfăţişare severă, cu o cocardă la şapca neagră. Toţi 
oamenii aceştia şedeau liniştiţi la locurile lor, care mâncând 
seminţe, care fumând, care vorbind cu însufleţire cu vecinii. 

Târâş, cu un aer fericit, şedea pe banca din dreapta, 
păzind locul lui Nehliudov, şi vorbea plin de însufleţire cu un 
bărbat voinic, vânjos, îmbrăcat într-o podiovcă de postav, 
descheiată, aşezat în faţa lui; era un grădinar, după cum 
află Nehliudov mai târziu, care mergea să-şi ia în primire 
slujba în care se tocmise de curând. În drum spre Târâş, 
Nehliudov se opri pe locul de trecere dintre bănci, lângă un 
bătrân cu barba albă, cu înfăţişare respectabilă, în podiovcă 
de nanchin, care stătea de vorbă cu o femeie tânără în 
straie ţărăneşti. Alături de femeie şedea o fetiţă de vreo 
şapte ani, cu picioarele atârnându-i în aer, îmbrăcată cu un 
sarafan nou; avea o cosiţă bălaie, aproape albă, pe piept şi 
ronţăia întruna seminţe. Văzându-l pe Nehliudov, bătrânul 
îşi strânse poalele podiovcii de pe banca lucioasă pe care 
şedea singur şi îi spuse cu blândeţe: 

— Poftiţi, luaţi loc. 

Nehliudov îi mulţumi şi se aşeză lângă el. Femeia îşi urmă 
mai departe povestirea din care se oprise. Istorisea cum o 
întâmpinase la oraş bărbatul ei, de la care se întorcea 
acum. 

— Am mai fost la el de câşlegi şi cu ajutorul lui Dumnezeu 
m-am mai dus şi acum, spuse ea. Dacă mi-o ajuta Domnul, 
m-oi mai duce şi de Crăciun. 

— Foarte bine, spuse bătrânul, cătând spre Nehliudov, să 
te mai duci pe la el, altminteri, un bărbat tânăr mai uşor se 
strică la oraş. 


— Nu, nene, bărbatul meu nu-i din aceia. E ca o fată mare. 
Toţi bănişorii îi trimite acasă. Ce s-a mai bucurat când şi-a 
văzut fata. Nici nu pot să-ţi spun, povestea zâmbind femeia. 

Fetiţa, care asculta, tot ronţăind la seminţe, îşi ridică ochii 
liniştiţi şi inteligenţi spre bătrân şi spre Nehliudov, întărind 
parcă vorbele maică-sii. 

— Dacă-i om cu scaun la cap, cu atât mai bine, urmă 
bătrânul, dar de treburi d-astea nu se ţine? întrebă el, 
arătând din ochi spre o pereche, soţ şi soţie, lucrători 
pesemne, care şedeau de partea cealaltă a trecerii. 

Lucrătorul dusese la gură o sticlă cu votcă şi, cu capul 
lăsat pe spate, trăgea din ea, iar nevastă-sa, ţinând în mână 
sacul din care scosese sticla, nu-l slăbea din ochi. 

— Nu, omul meu nici nu bea, nici nu fumează, răspunse 
femeia, bucuroasă că are prilejul să-şi mai laude o dată 
bărbatul. Oameni ca el, nene, nu sunt mulţi pe pământul 
ăsta. Da, da, adăugă ea, uitându-se la Nehliudov. 

— Cu atât mai bine, repetă bătrânul, uitându-se la 
lucrătorul cu sticla la gură. 

După ce bău, lucrătorul îi dădu sticla nevesti-sii. Femeia o 
luă, râzând, clătină din cap şi o duse şi ea la gură. 
Observând privirea lui Nehliudov şi a moşului, lucrătorul 
spuse către ei: 

— Ce-i, boierule? Te uiţi că bem? Când muncim, nimeni nu 
ne vede, da' când bem, toată lumea-i cu ochii pe noi. Am 
câştigat şi acum beau şi-o cinstesc pe nevastă-mea, şi asta-i. 

— Da, da, făcu Nehliudov, neştiind ce să-i răspundă. 

— Nu-i drept, boierule? Nevastă-mea e o femeie dârză! Eu 
îs mulţumit de ea, pentru că are grija de mine. Aşa e, 
Mavra? 

— Ei, haide, ia-o, nu-mi trebuie mai mult, spuse nevastă-sa, 
dându-i sticla. Şi ce tot trăncăneşti acolo? adăugă ea. 

— Aşa e ea, urmă lucrătorul. Bună, bună, da' când se 
porneşte, scârţâie ca o căruţă neunsă. Aşa-i, Mavra? 

Mavra râse şi dădu din mână a lehamite. Se vedea că-i 
ameţită. 


— Ei, haide, haide... 

— Iaca aşa-i. Bună, bună, până-i sare ţandăra, iar dacă 
ferească sfântul o calci pe coadă, apăi atunci ţin” te, frate... 
Aşa e cum spun. Să mă ierţi, boierule. Am băut şi eu şi acum 
ce să fac... spuse lucrătorul şi se întinse să doarmă, 
punându-şi capul în poala nevesti-sii, care râdea. 

Nehliudov mai şezu puţin cu bătrânul, care-i povesti că 
este sobar şi munceşte de cincizeci şi trei de ani, că a făcut 
atâtea sobe la viaţa lui, de nici nu le mai ştie socoteala, şi ar 
vrea să se odihnească acum, dar tot n-are vreme. Deunăzi 
fusese la oraş să-şi bage flăcăii la muncă, iar acum se duce 
la ţară să-i vadă pe cei de acasă. După ce isprăvi de vorbit 
bătrânul, Nehliudov se ridică şi se duse la locul pe care i-l 
păstrase Târâş. 

— Stai jos, boierule, uite că punem sacul în partea 
astalaltă, zise prietenos grădinarul, care şedea în faţa lui 
Târâş, uitându-se în ochii lui Nehliudov. 

— Unde-i loc pentru unul, e loc şi pentru doi, spuse cu glas 
cântat Taraş şi zâmbi, apoi cu mâinile lui vânjoase ridică ca 
pe un fulg sacul cam de vreo două puduri şi-l mută la 
fereastră. E loc destul, şi în picioare, şi sub bancă, acolo-i 
mai linişte ca oriunde. N-avem de ce ne certa, spuse el cu 
faţă plină de blândeţe şi prietenie. 

Târâş spunea despre el însuşi că, dacă nu bea, nu ştie să 
vorbească şi că nu i se dezleagă limba decât după un 
păhărel. Într-adevăr, îndeobşte Taraş mai mult tăcea, dar 
când bea ceva, lucru care i se întâmpla rar şi numai cu 
prilejuri neobişnuite, era foarte guraliv. Atunci vorbea mult 
şi frumos, simplu şi sincer, şi mai ales cu o blândeţe care se 
răsfrângea din privirea ochilor lui albaştri şi buni şi din 
zâmbetul prietenos, care-i stăruia pe buze. 

Într-o astfel de stare era şi astăzi. La apropierea lui 
Nehliudov, el tăcu o clipă, dar, cum găsi un loc potrivit 
pentru sac, se aşeză din nou cât mai comod şi, punându-şi 
braţele vânjoase pe genunchi, îşi urmă vorba, uitându-se 
drept în ochii grădinarului. Îi povestea noii sale cunoştinţe, 


de-a fir a păr, istoria soţiei sale, de ce era deportată şi de ce 
o urma şi el acum în Siberia. 

Nehliudov nu auzise niciodată toate amănuntele acestei 
întâmplări şi de aceea, asculta cu multă luare-aminte. Târâş 
ajunsese cu povestirea la clipa când familia aflase că 
Fedosia a fost aceea care a încercat să-l otrăvească. 

— Îmi povestesc necazurile, îi spuse Taraş cu glas 
prietenos lui Nehliudov. Am întâlnit un om cu suflet, am 
intrat în vorbă şi acum îi povestesc ce mă doare. 

— Da, da, spuse Nehliudov. 

— Vasăzică, cum îţi spuneam, frate dragă, aşa au ieşit 
lucrurile în vileag. Maică-mea a luat lipia aceea şi mi-a zis: 
„Mă duc, maică, la ureadnic”. Taică-meu, om bătrân şi 
drept, zice: „Stai, muierea asta e încă o copilă, nici ea 
singură n-a ştiut ce face, ar trebui să ne fie milă de ea. 
Poate că or să-i vină minţile la cap”. Maică-mea nici n-a vrut 
să audă. „Cât o ţinem aici în casă, zice ea, ne omoară pe toţi 
ca pe gândaci.” Şi, frăţioare, a fugit la ureadnic. Iar el, cât 
ai zice peste, s-a şi înfiinţat la noi... A adus şi martori. 

— Şi tu ce-ai făcut? Întrebă grădinarul. 

— Eu, frate dragă, mă tăvăleam de durere de burtă şi 
vărsam întruna. Mi se întorceau măruntaiele pe dos, de nu 
eram în stare să scot nici o vorbă. Taică-meu a înhămat caii 
la căruţă, au suit-o în ea pe Fedosia, au dus-o la pretură şi 
de acolo la judecătorul de instrucţie. Ea, frăţioare, i-a 
mărturisit judecătorului tot ce a făcut. A spus şi de unde a 
luat şoricioaică şi cum a copt lipiile. „Şi de ce ai făcut asta, 
fată?”,De-aia am făcut-o, că nu pot să-l sufăr. Mai bine mă 
duc în Siberia decât să trăiesc cu el”, cu mine adică, spuse, 
zâmbind, Târâş. Şi, cum zic, a mărturisit totul. Sigur că au 
dus-o la închisoare. Taică-meu s-a întors singur acasă. 
Tocmai era vremea muncilor de câmp şi maică-mea era 
singura muiere din casă, slăbită şi ea de bătrâneţe. Ne 
gândeam noi cum să facem s-o scoatem pe cauţiune pe 
Fedosia din închisoare. S-a dus taică-meu la unul dintre şefi, 
s-a dus la altul, apoi la încă unul, pe la vreo cinci a fost, dar 


n-a făcut nimic. Voiam chiar să ne lăsăm păgubaşi, când am 
dat de unul, un cinovnic, mare şmecher: „Daţi-mi, zice, cinci 
ruble şi v-o scot”. Până la urmă, ne-am înţeles cu trei. Ce să 
zic, frăţioare, am dat zălog pânzeturile ei de zestre şi am 
făcut rost de bani. Cum ne-a ticluit el hârtia cu pricina, 
spuse 'Târâş, lungând vorbele, am şi mers la ţintă. Mă 
făcusem şi eu bine între timp, aşa că m-am dus chiar eu la 
oraş s-o duc. Cum zic, frăţioare, am sosit la oraş. Am tras la 
un han, unde am lăsat iapa, şi cu hârtia ceea în buzunar m- 
am dus la închisoare.,Ce vrei?” m-au întrebat. lacă aşa şi 
aşa, zic, nevastă-mea e aici închisă la voi. „Hârtie la mână 
ai?” zice. Am scos hârtia din buzunar şi i-am dat-o. S-a uităt 
omul şi mi-a zis să aştept. M-am aşezat şi eu pe o bancă. 
Soarele trecuse de amiază. Când văd că vine unul dintre 
şefi: „Tu eşti Varguşov?” mă întrebă el. „Chiar eu.” „Ei, ia-ţi 
femeia în primire”, zice el. Mă uit, au deschis poarta şi mi- 
au adus-o afară, îmbrăcată cu straiele ei, aşa cum se 
cuvenea. „Ei, hai să mergem.” „Ai venit pe jos?” „Nu, sunt 
cu căruţa.” Ne-am dus la han, am plătit ce trebuia să 
plătesc, am înhămat iapa, am pus fânul ce mi-a mai rămas 
sub rogojină. S-a aşezat femeia mea şi s-a înfăşurat în 
broboadă şi am pornit la drum. Ea tăcea, tăceam şi eu. 
Când am început să ne apropiem de casă, mi-a spus: „Ce 
face mama, trăieşte?” „lrăieşte”, zic. „Da' tata trăieşte?” 
„Irăieşte.” „lartă-mă, zice, Târâş, pentru prostia mea. N-am 
ştiut eu singură ce fac.” Eu i-am răspuns: „Să nu mai 
vorbim despre asta - te-am iertat de mult”. Şi cu asta am 
isprăvit. De cum am venit acasă, s-a aruncat la picioarele 
maică-mii. „Dumnezeu să te ierte”, i-a spus maică-mea. lar 
tata îi dă bună ziua şi-i zice: „Ce a fost a trecut, trăieşte 
sănătoasă şi să ne vedem de treabă. E vremea să adunam 
recolta. Pe câmp, pe unde a fost gunoiat şi grăpat, a dat 
Domnul-Dumnezeu de s-a făcut o secară că nici nu intră 
secera în ea. S-a culcat la pământ de mare ce-i. E vremea s- 
o secerăm. Vă duceţi voi doi mâine, tu şi cu Târâş”. Şi s-a 
pus femeia mea, frăţioare, pe muncă şi a muncit de-ţi era 


mai mare dragul. Luasem atunci trei deseatine în arendă şi, 
slavă Domnului, rodiseră şi secara, şi ovăzul, ca niciodată. 
Eu coseam, ea lega snopii, sau seceram amândoi. Eu îs 
îndemânatic la treabă. Dar ea era şi mai şi. Pe ce punea 
mâna mergea strună. O femeiuşcă tânără, aprigă şi plină de 
vlagă. Când o vedeam aşa de inimoasă la treabă, măi, frate 
dragă, mai că n-o dojeneam. Când veneam acasă, aveam 
degetele amorţite şi mâinile ne tremurau de durere, dar ea, 
în loc să se odihnească, alerga la şopron şi pregătea 
legăturile de tei pentru a doua zi. Mă uitam la ea şi mă 
minunam. 

— Ei, da! cu tine se arăta mai prietenoasă? întrebă 
grădinarul. 

— Ce să-ţi spun, se lipise de mine, de parcă aveam un 
singur suflet. Era destul să mă gândesc la ceva, că ea mă şi 
ghicea. Până şi maică-mea, care fusese aşa de supărată, mi- 
a spus: „Parcă-i alta Fedosia noastră, parcă ne-au dat alta în 
loc”. Într-o zi, când ne duceam după snopi şi stăteam 
amândoi în faţă în căruţă, i-am spus: „Cum de ţi-a dat prin 
minte să faci o treabă ca aceea?” „Iaca aşa, mi-a dat prin 
minte, pentru că nu voiam să trăiesc cu tine. M-am gândit 
că mai bine mor, decât să te am de bărbat.”,Ei, şi acum?” 
zic eu. „Acum, zice, eşti în inima mea.” 'Târâş se opri din 
povestit şi, zâmbind vesel, clătină a mirare din cap. Într-o zi, 
după ce strânsesem de pe câmp, m-am dus să moi cânepa la 
râu. Şi când mă întorc acasă... Tăcu un răstimp, apoi urmă 
mai departe: găsesc o citaţie pentru judecată. Noi şi 
uitaserăm cu toţii c-o aşteaptă aşa ceva. 

— Chiar că dracul şi-a vârât coada, spuse grădinarul. Fără 
el i-ar fi dat omului prin cap să omoare? Aşa era şi la noi 
unul... Grădinarul dădu să povestească o întâmplare de la el 
din sat, când trenul tocmai îşi încetini mersul. 

— Pare-mi-se că e o staţie, spuse el, ar li bine să bem 
oleacă de apă. 

Convorbirea se întrerupse şi Nehliudov cobori în urma 
grădinarului pe scândurile ude ale peronului. 


XLII. 

Încă înainte de a cobori din vagon, Nehliudov zări în faţa 
gării câteva trăsuri elegante, la care erau înhămaţi câte trei 
sau patru cai bine hrăniţi, cu zurgălăi la hamuri. Când 
cobori pe peronul ud de ploaie, văzu în faţa vagoanelor de 
clasa întâi un grup de oameni, printre care atrăgeau atenţia 
o doamnă grasă şi înaltă, în mantă de ploaie, cu o pălărie cu 
pene scumpe pe cap şi un tânăr înalt, cu nişte picioare 
subţiri, îmbrăcat într-un costum de biciclist, care ducea 
după el un câine mare şi gras, cu o zgardă de preţ la gât. În 
spatele lor stăteau câţiva lachei cu mantale de ploaie şi cu 
umbrele şi vizitiul, aşteptând cu toţii să primească pe 
cineva. Tot grupul acesta, începând cu doamna cea grasă şi 
până la vizitiul care-şi ţinea cu mâna poalele caftanului, 
dădea o impresie de mulţumire de sine, de belşug şi de 
lipsă de griji. În jurul lor se adunară numaidecât roată mai 
mulţi curioşi şi câţiva dintre cei cărora le place să-i 
linguşească pe bogătaşi: şeful gării cu şapca lui roşie, 
jandarmul, o fată slabă, în costum naţional rusesc, cu 
mărgele la gât, care în timpul verii venea întotdeauna la 
gară când sosea trenul, telegrafistul şi nişte călători, 
bărbaţi şi femei. 

În tânărul însoţit de câine, Nehliudov îl recunoscu îndată 
pe liceanul Korceaghin. Doamna cea grasă era sora 
prinţesei, la moşia căreia trebuiau să ajungă Korceaghinii. 
Conductorul-şef al trenului, cu galoane şi cizme 
strălucitoare, deschise uşa vagonului şi în semn de respect 
o ţinu cu mâna, în timp ce Filipp şi un hamal cu şorţ alb 
coborâră cu băgare de seamă jilţul în care şedea prinţesa 
cu faţa prelungă. Surorile îşi dădură bună ziua, urmă o 
mică discuţie în franţuzeşte, despre cum va merge prinţesa, 
în cupeu sau în trăsură, şi alaiul pe care-l încheia jupâneasa 
cu cârlionţi, încărcată cu umbrele şi cu un toc de piele, se 
puse în mişcare spre ieşirea din gară. 

Nehliudov, nedorind să se mai întâlnească cu ei, ca să nu 
fie nevoit să-şi mai ia încă o dată rămas-bun, se opri ceva 


mai departe de intrarea gării, aşteptând trecerea alaiului. 
Prinţesa cu fiul ei, Missi, doctorul şi jupâneasa trecură 
înainte, în timp ce bătrânul prinţ mai rămase în urmă cu 
cumnata lui. Nehliudov se ţinea deoparte, dar răzbătură 
până la el câteva frânturi de frază în limba franceză. Şi cum 
se întâmplă deseori, fără să-ţi poţi explica de ce, una dintre 
aceste fraze rostite de prinţ se întipări în mintea lui 
Nehliudov, cu toate intonaţiile şi cu timbrul glasului său: 

— Oh! Il est du vrai grand monde, du vrai grand monde85 
„zicea prinţul despre cineva cu glasul său puternic şi plin 
de încredere de sine, trecând mai departe împreună cu 
cumnata lui, urmat de conductorii respectuoşi şi de hamali. 

În aceeaşi clipă, de după colţul gării se iviră pe peron un 
grup de lucrători cu bundiţe şi opinci şi cu saci în spinare. 
Călcând fără zgomot, cu pas hotărât, lucrătorii se 
îndreptară spre cel dintâi vagon, vrând să se urce în el. Dar 
conductorul se grăbi să-i îndepărteze. Fără să se oprească, 
muncitorii porniră grăbiţi, călcându-se unii pe alţii pe 
picioare, mai departe, spre vagonul următor. Începuseră 
deja să se urce în el, lovându-se cu sacii de uşa vagonului, 
când un alt conductor de pe peron îi zări şi începu să strige 
cu asprime la ei. Lucrătorii se grăbiră să coboare şi cu 
acelaşi pas uşor şi hotărât porniră mai departe către 
vagonul următor, acela în care îşi avea locul Nehliudov. 
Conductorul îi opri şi de data aceasta. Ei porniseră deja mai 
departe, când Nehliudov le spusese că mai sunt locuri 
libere în vagon, aşa că se pot urca. Supuşi, oamenii intrară 
în vagon şi în urma lor urcă şi Nehliudov. Lucrătorii voiau 
tocmai să se aşeze, când domnul cu cocardă şi cele două 
doamne, luând aceasta ca pe o insultă personală, se 
împotriviră cu hotărâre şi începură să-i gonească. 
Lucrătorii - erau vreo douăzeci de oameni, unii bătrânii, 
alţii foarte tineri, cu feţele arse de soare şi obosite, - se 
grăbiră, izbindu-se cu sacii lor de bănci, de uşi şi de pereţi, 
ca şi cum s-ar fi simţit vinovaţi, să treacă în partea cealaltă 


a vagonului, gata să meargă până la capătul lumii şi să se 
aşeze oriunde li s-ar porunci, chiar şi pe cuie. 

— Unde vă băgaţi, diavolilor! Aşezaţi-vă aici, le strigă 
conductorul, care le ieşise înainte. 

— Voila encore des nouvelles86 

! spuse doamna cea tânără, convinsă că prin franţuzeasca 
ei corectă îi va atrage atenţia lui Nehliudov. Doamna cu 
brățări tot strâmba din nas, spunând ceva despre plăcerea 
de a sta la un loc cu nişte ţărani împuţiţi. 

Muncitorii, fericiţi şi liniştiţi, ca oamenii care scapă de o 
mare primejdie, se opriră şi începură să se aşeze, coborând 
cu o mişcare a umărului sacii grei din spinare şi băgându-i 
pe sub bănci. 

Grădinarul, care şezuse în faţa lui Târâş ca să stea cu el de 
vorbă, se ridică să meargă la locul lui. Aşa că rămaseră 
lângă Taraş şi în faţa lui trei locuri libere. Trei dintre 
lucrători se aşezară pe aceste locuri. Însă când Nebhliudov 
se apropie de ei, înfăţişarea lui de boier îi tulbură atât de 
tare, încât se ridicară în picioare să plece. Nehliudov îi rugă 
să rămână, iar el se aşeză pe braţul unei bănci, la capătul 
dinspre culoar. 

Unul dintre lucrători, în vârstă de vreo cincizeci de ani, 
schimbă o privire de nedumerire şi chiar de teamă cu altul 
mai tânăr. Faptul că Nehliudov, în loc să-i repeadă şi să-i 
gonească, cum obişnuiau să facă boierii, le făcuse loc îi mira 
şi le dădea de gândit. Le era teamă chiar să nu li se tragă 
vreun rău din treaba asta. Încredinţându-se însă că nu e la 
mijloc nici o viclenie şi că Nehliudov sta paşnic de vorbă cu 
Târâş, cei doi muncitori se liniştiră; îi porunci celui mai 
tânăr să se aşeze pe sac, rugându-l pe Nehliudov să ia loc 
pe bancă. La început, lucrătorul cel în vârstă, care şedea în 
faţa lui Nehliudov, se tot zgribulea, ţinându-şi capul vârât 
între umeri şi strângându-şi cu grijă sub el picioarele 
încălţate cu opinci, nu cumva să-l atingă pe boier. Dar în 
curând prinse inimă şi începu să vorbească atât de 
prietenos cu Taraş şi cu Nehliudov, încât îl bătu de câteva 


ori cu dosul palmei pe Nehliudov pe genunchi, subliniind 
anumite pasaje din istorisirea lui, asupra cărora voia să-i 
atragă în chip deosebit atenţia. Le povesti despre toate 
treburile lui, despre turbăria unde lucrau şi de unde se 
întorceau acum după două luni şi jumătate, aducând fiecare 
acasă vreo zece ruble de om, căci o parte din câştig o 
primiseră la început. Munceau, după cum povestea el, în 
apă până la genunchi, din zori şi până în noapte, cu o 
întrerupere de două ceasuri la prânz. 

— Pentru cei care nu-s deprinşi e greu, nici vorbă, spunea 
el, dar dacă te înveţi, merge. Numai să ai hrană bună. La 
început nu prea era, dar oamenii s-au burzuluit şi atunci au 
început să ne hrănească mai ca lumea. Şi treabă a mers mai 
cu spor. 

Apoi le povesti cum de douăzeci şi opt de ani tot pleacă şi 
se tocmeşte la lucru, iar câştigul îl trimite totdeauna acasă - 
la început îl trimitea lui taică-său, apoi lui frate-său mai 
mare, iar acum nepotului, care vede de gospodărie. Pentru 
el, din cele cincizeci sau şaizeci de ruble pe care le câştigă 
într-un an, îşi opreşte numai vreo două-trei ruble pentru 
plăcerile lui: ţigări şi chibrituri. 

— Mai păcătuieşti din când în când şi cu un păhărel de 
votcă, dacă-ţi mai rămâne vreun ban, adăugă el, zâmbind 
vinovat. 

Le mai povesti cum gospodăresc singure femeile în lipsa 
bărbaţilor, cum i-a cinstit antreprenorul înainte de plecare 
cu o jumătate de vadră de vodcă, cum unul dintre eia 
murit, iar altul s-a îmbolnăvit şi e dus acum acasă. Bolnavul 
despre care vorbea şedea într-un colţ, în acelaşi vagon. Era 
un flăcău palid la faţă, pământiu, cu buzele vinete. Suferea, 
se vede, de friguri. Nehliudov se apropie de el, flăcăul însă 
îl privi cu o căutătură atât de severă şi de plină de suferinţă, 
încât Nehliudov nu îndrăzni să-l tulbure cu întrebările lui şi- 
| sfătui numai pe lucrătorul cel bătrân să-i cumpere chinină 
şi scrise pe un bileţel numele medicamentului. Vru să-i dea 


şi bani. Lucrătorul cel bătrân nu primi însă, spunând că-i dă 
de la el. 

— Cât n-am umblat în lumea asta, dar asemenea boier n- 
am mai întâlnit. Nu numai că nu te zvârle afară, dar îţi mai 
face şi loc. Se vede că sunt pe lume boieri şi boieri, încheie 
el, vorbind către Târâş. 

„Da, o lume nouă, cu totul nouă”, gândi Nehliudov, privind 
mâinile şi picioarele uscate şi vânjoase ale lucrătorilor, 
îmbrăcămintea lor grosolană, ţesută în casă, şi feţele lor 
obosite, prietenoase, arse de soare. Se simţea înconjurat de 
oameni noi, cu preocupări serioase, cu bucuriile şi durerile 
unei vieţi de muncă. 

„Iată le vrai grand monde”, se gândi Nehliudov, aducându- 
şi aminte de fraza spusă de prinţul Korceaghin şi de lumea 
lor trândavă, cu traiul de lux şi interesele ei josnice şi 
meschine. Şi simţea în sufletul lui, bucuria călătorului care 
descoperă o lume nouă, necunoscută şi minunată. 

Sfârşitul părţii a doua PARTEA A TREIA. 

I 

Convoiul în care se afla şi Maslova străbătuse aproape 
cinci mii de verste. Până la Perm, Maslova călători cu trenul 
şi cu vaporul împreună cu deţinuţii de drept comun şi abia 
la Perm, Nehliudov izbuti să obţină mutarea ei în grupul 
deţinuţilor politici, după cum îl sfătuise Bogoduhovskaia, 
care venea cu acelaşi convoi. 

Călătoria până la Perm fusese foarte grea pentru Maslova, 
atât fiziceşte, cât şi moraliceşte. Fiziceşte - din pricina 
înghesuielii, a murdăriei şi a insectelor dezgustătoare, care 
nu-i dădeau răgaz, iar moraliceşte - din pricina bărbaţilor 
la fel de dezgustători, care, ca şi insectele, erau sâcâitori, 
plicticoşi şi nu-i dădeau pace, cu toate că la fiecare etapă se 
schimbau cu alţii noi. Printre deţinuţi, deţinute, gardieni şi 
soldaţii din escortă se dezlănţuise dezmâăţul cel mai cinic, 
aşa încât orice femeie, mai ales tânără, dacă nu voia să ia 
parte la el, trebuia să fie tot timpul cu ochii în patru. lar 
Maslova era mai urmărită decât orice altă femeie din 


pricina înfăţişării sale atrăgătoare şi a trecutului ei, pe 
care-l ştia toată lumea. Împotrivirea ei îndârjită acum faţă 
de bărbaţii care se legau de ea li se părea acestora o jignire 
şi-i întărâta şi mai mult. Îi uşura niţel situaţia prietenia cu 
Fedosia şi cu Târâş, care, aflând de atacurile la care era 
supusă nevastă-sa, ceruse să fie arestat ca s-o poată apăra, 
şi de la Nijni călătorea împreună cu deţinuţii. 

Trecerea Maslovei în secţia deţinutelor politice îi 
îmbunătăţi situaţia în toate privinţele. Deţinuţii politici erau 
mai bine cazaţi, li se dădea o hrană mai bună şi erau trataţi 
mai puţin grosolan; în mijlocul lor, Maslova nu mai era 
urmărită de bărbaţi şi putea trăi fără să i se mai amintească 
clipă de clipă de trecutul ei, pe care ar fi vrut acum atât de 
mult să-l uite. Apoi, acolo i se ivi prilejul să cunoască oameni 
care avură asupra ei o influenţă hotărâtoare şi benefică. 

La etape, Maslova avea voie să locuiască împreună cu 
deţinuţii politici. Când pornea convoiul la drum însă, fiind o 
femeie sănătoasă, trebuia să meargă cu cei de drept 
comun. Aşa a mers începând de la Tomsk. Împreună cu ea 
mai mergeau pe jos încă o deţinută şi un deţinut politic: 
Maria Pavlovna Şcetinina, fata aceea frumoasă cu ochii 
puţin bulbucaţi, care îi atrăsese atenţia lui Nehliudov când 
venise s-o vadă pe Bogoduhovskaia, şi un oarecare 
Simonson, care urma să fie deportat în regiunea Iakuţiei, 
un bărbat negricios, cu plete şi cu ochii adânciţi sub frunte, 
pe care Nehliudov îl observase de asemenea la întâlnirea 
aceea cu Bogoduhovskaia. Maria Pavlovna mergea pe jos, 
pentru că îşi cedase locul din căruţă unei deţinute de drept 
comun, care era însărcinată, iar Simonson pentru că 
socotea că ar fi nedrept să se bucure de unele privilegii de 
clasă. Aceştia trei, spre deosebire de ceilalţi deţinuţi politici, 
care plecau mai târziu cu căruțele, porneau în zori de zi cu 
deţinuţii de drept comun. Aşa se întâmplă şi în cea din urmă 
etapă, înainte de a ajunge la un oraş mare, unde convoiul 
trebuia să fie luat în primire de un nou comandant de 
escortă. 


Era o dimineaţa posomorâtă de septembrie, când ba 
ploua, ba ningea şi bătea un vânt rece. Deţinuţii, vreo patru 
sute de bărbaţi şi vreo cincizeci de femei, se aflau în curtea 
etapei; o parte dintre ei se înghesuiau în jurul şefului 
convoiului, care le împărțea şefilor de grupe bani de hrană 
pentru patruzeci şi opt de ore. Unii deţinuţi cumpărau de- 
ale gurii chiar de la precupeţele lăsate să intre în curte. 
Răsunau glasurile deţinuţilor, care-şi numărau banii sau îşi 
cumpărau merinde, şi glasurile stridente ale 
negustoreselor. 

Katiuşa şi Maria Pavlovna, amândouă în scurte îmblănite şi 
cu cizme în picioare, legate cu broboade la cap, ieşiră din 
clădirea etapei în curte şi se îndreptară spre precupeţele 
care se aşezaseră lângă zidul de miazănoapte al clădirii, ca 
să fie mai apărate de vânt; îşi ademeneau clienţii strigându- 
şi în gura mare mărfurile de vândut: pâine proaspătă, 
plăcinte, peşte, tăiţei, caşă de hrişcă, ficat, carne, ouă, 
lapte; una dintre ele avea chiar un purcel fript. 

Simonson, cu o scurtă de ploaie şi cu galoşi în picioare, 
traşi peste nişte ciorapi de lână şi legaţi cu sfoară (era 
vegetarian şi nu suferea să poarte piei de animale), era şi el 
în curte, aşteptând plecarea convoiului. Stătea în faţa scării 
şi-şi nota în carnet un gând care-i venise în minte: „Dacă 
microbul ar putea studia şi cerceta unghia omului, scria el, 
ar trage concluzia că unghia face parte din lumea 
anorganică. Noi am făcut acelaşi lucru, studiind numai 
scoarţa pământului: susţinem că globul pământesc face 
parte din lumea anorganică, ceea ce este inexact”. 

Maslova târguise ouă, o legătură de covrigi, peşte şi pâine 
proaspătă de grâu, şi acum aşeza toate acestea în desagă, 
iar Maria Pavlovna îi plătea precupeţei, când deodată 
printre deţinuţi se iscă forfotă. Se făcu linişte şi oamenii 
începură să se aşeze în rând. leşi comandantul, dând cele 
din urmă instrucţiuni înainte de plecare. 

Totul se petrecea ca de obicei: se făcea numărătoarea, se 
cercetau lanţurile de la picioare, iar cei care aveau câtuşe 


la mâini erau prinşi doi câte doi. Deodată se auziră glasul 
mânios şi autoritar al comandantului, sunetul unei lovituri 
pe un trup de om şi scâncetul unui copil. Într-o clipă se făcu 
iarăşi linişte, apoi se stârni un murmur înăbuşit în mulţime. 
Maslova şi Maria Pavlovna se îndreptară spre locul de unde 
venea zarva. 

ÎL. 

Apropiindu-se de locul cu pricina, Maria Pavlovna şi 
Katiuşa văzură cum comandantul, un bărbat voinic, cu nişte 
mustăţi lungi şi blonde, încruntat, îşi freca îndesat, cu mâna 
stângă, mâna dreaptă, care-l durea din pricina palmei 
grozave pe care o dăduse unui deţinut, şi înjura grosolan, 
fără încetare. În faţa lui stătea un deţinut slab şi lung, cu 
jumătate de cap ras, îmbrăcat într-un halat de puşcăriaş 
prea scurt şi cu nişte pantaloni şi mai scurţi, care-şi ştergea 
cu o mână faţa plină de sânge, iar cu cealaltă ţinea o fetiţă 
înfăşurată într-un şal; fetiţa plângea în hohote. 

— Las că te învăţ eu (0 înjurătură grosolană) s-o faci pe 
deşteptul (iarăşi înjurătură grosolană). S-o dai numaidecât 
femeilor! Pune-i-le, striga comandantul. 

Comandantul ţinea morţiş să i se pună cătuşe la mâini unui 
deţinut politic, osândit la deportare, care de la Tomsk, unde 
îi murise nevasta de tifos, îşi ducea fetiţa în braţe. Motivul 
invocat de omul acesta, cum că, dacă i se pun căâtuşele, nu 
va putea ţine în braţe fetiţa, îl înfuriase pe comandantul 
prost dispus, care-l lovise sălbatic pe deţinut, fiindcă 
îndrăznise să se împotrivească.87 

În faţa deţinutului bătut stăteau un soldat şi un alt deţinut 
voinic, cu barbă neagră, cu o mână prinsă în cătuşe, care, 
posac, se uita pe sub sprâncene când la ofiţer, când la 
deţinutul pălmuit şi la fetiţă. Ofiţerul îi repetă soldatului 
porunca de a lua fetiţa. În mulţime murmurul creştea din ce 
în ce. 

— De la Tomsk nu i s-au mai pus cătuşe, spuse cineva cu 
glas răguşit din rândurile din spate. 

— E copil, nu câine. 


— Şi cu fetiţa ce să facă? 

— Asta nu-i după lege, se auzi un alt glas. 

— Cine a spus asta? sări ofiţerul ca ars, aruncându-se în 
mijlocul mulţimii. Îţi dau eu ţie lege. Cine a spus asta? Tu? 
Tu? 

— Toţi spun asta, pentru că... dădu glas un deţinut scund 
şi cu faţa lată. 

Nu apucă omul să-şi isprăvească vorba, că ofiţerul îl şi 
pălmui cu amândouă mâinile. 

— Vi s-a făcut de răzvrătire? Vă arăt eu răzvrătire. Vă 
împuşc ca pe nişte câini. Şi-o să primesc şi mulţumiri de la 
şefi. la fata! 

Mulțimea tăcu. Un soldat luă fata care ţipa cu deznădejde, 
iar altul începu să-i pună cătuşele deţinutului, care-şi 
întinse supus mâna. 

— Du-o femeilor, strigă ofiţerul soldatului, îndreptându-şi 
centironul la care purta sabia. 

Fetiţa, cu faţa aprinsă şi roşie, încerca să-şi scoată 
mânuţele din broboadă şi plângea sfâşietor. Maria Pavlovna 
ieşi din mulţime şi se apropie de soldat. 

— Domnule ofiţer, dacă-mi daţi voie, duc eu fetiţa. Soldatul 
cu fetiţa în braţe se opri. 

— Tu cine eşti? întrebă ofiţerul. 

— Sunt deţinută politică. 

Se vede că faţa frumoasă a Mariei Pavlovna cu ochii ei 
mari, uşor bulbucaţi (care-l impresionaseră încă din clipa 
când luase convoiul în primire), îl mişcă pe ofiţer. O privi în 
tăcere, cântărind parcă un gând. 

— Mi-e totuna. Dacă vrei, n-ai decât s-o duci. Dumitale îţi 
dă mâna să faci pe miloasa, dar dacă fuge vreunul, cine 
răspunde? 

— Cum să fugă cu copilul în braţe? spuse Maria Pavlovna. 

— N-am eu timp de vorbă. la-o dacă vrei. 

— Ordonaţi să i-o dau? întrebă soldatul. 

— Dă-i-o. 


— Vino la mine, spuse Maria Pavlovna, încercând s-o 
atragă pe fetiţă. 

Fetiţa se împotrivea însă şi, ţipând mai departe, se trăgea 
din braţele soldatului spre taică-său. 

— Aşteaptă puţin, Maria Pavlovna, la mine are să vină, 
spuse Maslova, scoțând un covrig din sac. 

Fetiţa o ştia pe Maslova şi, văzând şi covrigul, se întinse 
către ea. 

Mulțimea se linişti. Se deschiseră porţile şi convoiul ieşi 
afară, unde se încolonă. Soldaţii mai numărară încă o dată 
deţinuţii, legară sacii şi-i aşezară în căruţe, o dată cu cei 
mai slabi dintre deţinuţi. Maslova se aşeză printre femei, cu 
fetiţa în braţe, lângă Fedosia. Simonson, care urmărise tot 
timpul cele petrecute, se îndreptă cu paşi mari şi hotărâți 
spre comandantul care isprăvise de dat ordine şi tocmai se 
pregătea să se suie în trăsură. 

— N-aţi făcut bine, domnule ofiţer, îi spuse Simonson. 

— Şterge-o la locul tău. Nu-i treaba ta. 

— Ba e treaba mea să vă spun că n-aţi procedat bine, 
spuse Simonson, privindu-l ţintă pe ofiţer, pe sub 
sprâncenele sale stufoase. 

— Gata convoiul? Înainte marş! strigă ofiţerul, fără să-l 
mai bage în seamă pe Simonson şi, sprijinindu-se de umărul 
soldatului care mâna caii, se urca în trăsură. 

Convoiul porni de-a lungul drumului noroios, mărginit de 
două şanţuri înguste, care trecea printr-o pădure deasă. 

III. 

Katiuşa Maslova, după şase ani de viaţă destrăbălată, de 
lux şi trândăvie la oraş, şi după două luni de închisoare în 
mijlocul deţinuţilor de drept comun, găsea că viaţa ei de 
acum, printre deţinuţii politici, cu toate condiţiile ei grele, 
era foarte bună. Drumurile de douăzeci până la treizeci de 
verste pe zi, cu hrană bună şi cu o zi de odihnă după două 
zile de mers, o întăriră fiziceşte, iar legăturile cu noii ei 
tovarăşi treziră în ea interese, cărora nici nu le bănuise 
existenţa. Oameni atât de minunaţi, cum spunea ea, precum 


cei cu care era acum, nu numai că nu cunoscuse, dar nici 
măcar nu-şi putuse închipui că există pe lume. 

— Am plâns că m-au condamnat, spuse ea, dar ar trebui 
să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta toată viaţa, căci 
am învăţat lucruri pe care nu le-aş fi învăţat altfel niciodată. 

Înţelesese uşor, fără nici o sforţare, ce principii îi 
călăuzeau pe oamenii aceştia în viaţă şi, fiind şi ea din 
popor, era de partea lor cu tot sufletul. Înţelesese că ei 
luptă pentru popor, împotriva boierilor, iar faptul că oamenii 
aceştia erau ei înşişi boieri, care îşi jertfeau privilegiile, 
libertatea şi chiar viaţa pentru popor, o făcea să-i 
preţuiască şi să-i admire şi mai mult. 


Îi admira pe toţi noii săi tovarăşi, dar mai ales pe Maria 
Pavlovna, pe care nu numai că o admira, dar începuse chiar 
s-o iubescă cu o dragoste plină de respect şi entuziasm. Se 
mira nespus că fata aceasta frumoasă, născută într-o casă 
bogată de general, care vorbea trei limbi, le împărțea 
celorlalţi tot ceea ce îi trimitea fratele ei bogat, se comporta 
ca cea mai simplă lucrătoare, purta haine şi încălţăminte nu 
numai simple, dar chiar sărăcăcioase, fără să dea nici o 
însemnătate înfăţişării sale. Mai ales această trăsătură - 
lipsa totală de orice cochetărie - o mira pe Maslova şi o 
atrăgea. Katiuşa îşi dădea seama că Maria Pavlovna ştie că 
e frumoasă şi că îi face plăcere, însă nu numai că nu se 
bucura de impresia pe care o face asupra bărbaţilor, dar 
chiar se teme de ea şi pare să-i fie frică şi se fereşte să nu 
se îndrăgostească careva de ea. Tovarăşii ei, ştiind lucrul 
acesta, chiar dacă se simțeau atraşi de ea, nu-şi îngăduiau 
să i-o arate şi se purtau cu ea ca şi cum ar fi fost un 
camarad-bărbat. Ceilalţi, care n-o cunoşteau, se legau 
deseori de ea şi, după cum povestea chiar ea, scăpa de ei 
numai mulţumită forţei sale fizice, de care era foarte 
mândră.,Odată, povestea ea râzând, un domn s-a legat de 
mine pe stradă şi nu voia cu nici un chip să mă lase în pace. 
Atunci l-am scuturat aşa de zdravăn, că s-a speriat şi-a luat- 
o la fugă.” 

Spunea că se făcuse revoluţionară pentru că din copilărie 
încă, simţise o repulsie pentru viaţa boierească şi-i iubea pe 
oamenii din popor: era totdeauna certată pentru că îşi 
petrecea timpul în odaia servitorilor, la bucătărie, în grajd, 
numai în salon nu. 

— Mă simţeam mai veselă cu bucătăresele şi cu vizitiii, pe 
când cu doamnele şi cu domnii noştri mă plictiseam 
groaznic, povestea ea. Mai târziu, când am început să 
înţeleg, mi-am dat seama că viaţa noastră nu are nimic bun. 
Nu aveam mamă, iar pe tată nu l-am iubit, aşa că la vârsta 
de nouăsprezece ani am plecat de acasă, împreună cu o 
prietenă, şi m-am tocmit lucrătoare într-o fabrică. 


După fabrică, locuise la ţară, apoi se întorsese iar la oraş şi 
stătuse într-o casă unde se găsea o tiparniţă clandestină; 
fusese arestată şi condamnată la ocnă. Maria Pavlovna nu 
vorbea niciodată despre asta. Katiuşa aflase însă de la alţii 
că fusese condamnată la ocnă pentru că luase asupra sa 
vina de a fi tras într-un poliţist - pe întuneric, în timpul unei 
percheziţii la tipografie - lucru pe care-l făcuse, de fapt, 
unul dintre revoluționari. 

De când Katiuşa o cunoştea mai îndeaproape, îşi dădu 
seama că Maria Pavlovna, oriunde şi în orice împrejurare se 
găsea, nu se gândea niciodată la ea, ci se îngrijea numai 
cum să-i ajute pe alţii în lucruri mari sau mici. Unul dintre 
tovarăşii ei de acum, Novodvorov, spunea în glumă că se 
consacră sportului binefacerilor. Şi era adevărat. Aşa cum 
vânătorul caută să găsească vânat, preocuparea vieţii ei era 
să găsească un prilej de a servi pe cineva. Sportul acesta 
ajunsese o deprindere şi era țelul vieţii ei. Şi făcea atât de 
firesc lucrul acesta, încât toţi cei care o cunoşteau nici nu-i 
mai preţuiau serviciile, primindu-le ca şi cum ar fi fost de 
datoria ei să le facă. 

Când Maslova fusese mutată la ei, la început ea îi inspirase 
Mariei Pavlovna, scârbă şi dezgust. Katiuşa simţise lucrul 
acesta. Mai târziu însă băgase de seamă că Maria Pavlovna, 
călcându-şi pe inimă, se arătă faţă de ea deosebit de bună şi 
de binevoitoare. Această bunătate şi bunăvoință din partea 
unei fiinţe excepţionale o mişcară pe Maslova într-atât, 
încât i se dărui cu toată inima, însuşindu-şi inconştient toate 
ideile ei şi imitând-o în toate. Această dragoste devotată o 
înduioşase pe Maria Pavlovna care, la rândul ei, începu s-o 
iubească pe Katiuşa. Le mai apropie şi dezgustul pe care-l 
simțeau amândouă pentru dragostea trupească. Una ura 
această dragoste pentru că o gustase în toată urâciunea ei, 
cealaltă pentru că, necunoscând-o, o privea ca pe ceva de 
neînțeles şi în acelaşi timp dezgustător şi jignitor pentru 
demnitatea umană. 

IV. 


Una dintre influenţele cărora i se supusese Maslova era 
cea a Mariei Pavlovna, şi aceasta fiindcă Maslova o iubea. 
Iar alta era influenţa lui Simonson, care se datora faptului 
că Simonson o iubea pe Maslova. 

Toţi oamenii trăiesc şi se poartă în parte după propriile lor 
idei, în parte după ideile altora. Măsura în care oamenii 
trăiesc după ideile lor sau, dimpotrivă, după ideile altora, e 
o deosebire de căpetenie dintre ei. Unii oameni se folosesc, 
în majoritatea cazurilor, de ideile lor ca de un joc 
intelectual, pentru ei propria lor rațiune este asemeni unei 
roţi motrice fără curea de transmisie, iar faptele lor se 
supun ideilor altora, obiceiurilor, tradiţiilor, legilor; alţii, 
dimpotrivă, socotesc ideile proprii ca fiind motoarele 
principale ale întregii lor activităţi: ei ascultă aproape 
întotdeauna de cerinţele raţiunii lor şi i se supun, şi numai 
rareori şi după o atentă cercetare critică îi urmează pe alţii. 
Un astfel de om era Simonson. El lua şi verifica toate 
deciziile pe calea raţiunii şi făcea numai ceea ce îi dicta ea. 

Socotind încă de pe vremea când era elev de liceu că 
averea agonisită de tatăl său, funcţionar de intendenţă, a 
fost câştigată pe căi necinstite, îi ceru acestuia într-o bună 
zi să restituie toată averea poporului. lar când taică-său nu 
numai că nu-l ascultă, dar îl mai şi ocări, plecă de acasă şi 
începu să trăiască din propriile sale mijloace. Socotind că 
tot răul existent se trage din lipsă de cultura a poporului, 
îndată ce absolvi universitatea, intră în legătură cu 
narodnicii şi se făcu învăţător într-un sat, unde propovădui 
cu îndrăzneală elevilor săi şi ţăranilor tot ceea ce considera 
drept, osândind pe faţă tot ceea ce-i părea greşit. Fusese 
arestat şi judecat. 

În timpul procesului, socotind că judecătorii nu au dreptul 
să-l judece, le spusese ritos acest lucru. Magistraţii, 
neţinând seamă de părerea lui, îl judecară mai departe; 
atunci el hotări să nu le mai răspundă la toate întrebările 
lor şi rămase mut. Fu condamnat la deportare în gubernia 
Arhanghelsk. Acolo îşi închegă o concepţie religioasă, care 


avea să-i călăuzească întreaga activitate. Această concepţie 
prezumă că tot ce există pe lume este viu, că nimic nu este 
mort şi că toate lucrurile pe care noi le credem moarte, 
anorganice, nu sunt decât părţile unui corp organic uriaş, 
pe care nu-l putem cuprinde; prin urmare, misiunea omului, 
care este şi el o părticică din marele organism, este de a 
păstra viaţa acestui organism şi a tuturor părţilor lui vii. De 
aceea socotea drept crimă nimicirea oricărei fiinţe vii: era 
împotriva războiului, a pedepsei capitale şi a oricărui fel de 
omorâre, nu numai a oamenilor, dar şi a animalelor. Avea şi 
o teorie a lui cu privire la căsătorie, care vedea în procreare 
o funcţiune inferioară a omului, cea superioară fiind aceea 
de a sluji fiinţele vii deja existente pe pământ. Găsea 
confirmarea acestei idei în existenţa fagocitelor în sânge. 
Celibatarii, după părerea lui, se puteau asemui cu aceste 
fagocite, a căror menire e să ajute părţile slabe sau bolnave 
ale organismului. Şi din clipa când se convinsese de 
adevărul teoriei sale, începu să trăiască în conformitate cu 
principiile ei, deşi în tinereţe dusese o viaţă desfrânată. 
Acum credea că el şi Maria Pavlovna sunt un soi de fagocite 
sociale. 

Dragostea lui pentru Katiuşa nu venea în contradicţie cu 
teoria sa, deoarece el o iubea platonic şi socotea că o 
asemenea dragoste nu numai că nu slăbeşte activitatea 
fagocitară, a sprijinirii celor slabi, ci, dimpotrivă, o 
stimulează. 

Pe lângă faptul că rezolva problemele morale într-un mod 
personal, Simonson soluţiona în felul său propriu şi 
majoritatea chestiunilor practice. Avea pentru toate teorii 
personale: câte ore trebuie să lucreze, câte să se 
odihnească, cum să se hrănească, cum să se îmbrace, cum 
să facă focul în sobă, cum să lumineze casa. 

Cu toate acestea, Simonson era foarte sfios cu oamenii şi 
modest. Când lua însă o hotărâre, nimic nu-l mai putea opri. 

Omul acesta avea o influenţă hotărâtoare asupra Maslovei, 
prin dragostea faţă de ea. Maslova, cu intuiţia ei de femeie, 


înţelesese repede lucrul acesta şi gândul că putuse inspira 
dragoste unui om atât de neobişnuit o ridică în propriii săi 
ochi. Nehliudov îi propunea s-o ia în căsătorie din mărinimie 
şi pentru ceea ce fusese în trecut între ei; Simonson o iubea 
aşa cum era ea astăzi şi numai pentru faptul că îi era dragă. 
În afară de asta, ea simţea că Simonson o socoteşte o 
femeie extraordinară, deosebită de toate celelate femei, 
înzestrată cu înalte şi neobişnuite calităţi morale. Nu-şi 
dădea prea bine seama ce anume calităţi îi atribuie el, dar, 
ca să nu-l dezamăgească, se străduia din răsputeri să 
trezească în ea cele mai nobile însuşiri pe care şi le putea 
închipui. Şi asta o făcea să devină cu încetul bună aşa cum 
numai ea putea fi. Totul începuse la închisoare, într-o zi de 
vizită, în vorbitorul comun, când Maslova zărise sub fruntea 
boltită şi sprâncenele stufoase ale lui Simonson ochii lui de 
un albastru-închis, buni şi nevinovaţi, care o priveau ţintă. 
Încă de atunci îşi dăduse seama că este un om neobişnuit şi 
că se uită la ea în chip deosebit; o izbise contrastul dintre 
severitatea feţei, pe care o sporeau părul stufos şi 
sprâncenele încruntate, şi bunătatea din privirea lui 
nevinovată, ca de copil. Îl revăzuse apoi, mai târziu, la 
Tomsk, când fusese mutată la deţinuţii politici. Cu toate că 
nu-şi spuseseră niciodată vreun cuvânt, privirile pe care şi 
le-au schimbat atunci mărturiseau că se ţin minte şi se 
preţuiesc reciproc. Nici mai târziu nu vorbiseră prea mult, 
dar Maslova îşi dădea seama că de câte ori el vorbea de faţă 
cu ea, i se adresa de fapt ei, căutând să se exprime cât mai 
limpede. Se apropiaseră şi mai mult unul de altul de când 
mergeau împreună pe jos cu delincvenţii de drept comun. 

V, 

De la Nijni până la Perm, Nehliudov nu izbutise s-o vadă 
pe Katiuşa decât de două ori; o dată la Nijni, înainte de 
îmbarcarea deţinuţilor pe un şlep împrejmuit cu o plasă de 
sârmă, şi a doua oară la Perm, în cancelaria închisorii. La 
fiecare dintre aceste întâlniri o găsise închisă şi mohorâtă. 
La întrebările lui dacă se simte bine şi dacă nu are nevoie 


de ceva, ea îi răspundea în doi peri, stânjenită şi cu acelaşi 
sentiment ostil de mustrare pe care şi-l manifestase şi altă 
dată. Aceasta dispoziţie mohorâtă, pricinuită de fapt numai 
de stăruinţele bărbaţilor care se legau atunci de ea, îl 
frământa pe Nehliudov. Îi era teamă ca sub influenta 
condiţiilor grele şi nesănătoase ale acestei călătorii ea să nu 
recadă din nou în acea stare de neîmpăcare cu sine şi de 
deznădejde, care o făceau să se înfurie pe el sau să bea şi 
să fumeze cu patimă, ca să uite. lar el nu putea s-o ajute 
prin nimic, deoarece în prima parte a călătoriei era cu 
neputinţă s-o vadă. Abia după mutarea ei la deţinuţii 
politici, Nehliudov se încredinţă că temerile lui erau 
nefondate; ba mai mult, la fiecare întrevedere cu ea 
observa afirmându-se din ce în ce mai mult acea schimbare 
lăuntrică ce se petrecea în sufletul ei şi pe care el o dorise 
atât de mult. Chiar de la prima lor întâlnire la 'Tomsk, 
Katiuşa fusese iar ca înainte de plecare. Nu se încruntase, 
nici nu se simţise tulburată văzându-l, ci dimpotrivă, îl 
întâmpinase foarte firesc şi cu bucurie, mulţumindu-i 
pentru tot ce a făcut în ajutorul ei, şi mai ales pentru faptul 
că a mutat-o printre oamenii cu care era acum. 
Schimbarea petrecută în ea în cele două luni de mers din 
post în post se vedea şi în înfăţişarea ei. Slăbise, prinsese 
culoare şi parcă îmbătrânise puţin. I se iviseră mici cute la 
tâmple şi în jurul gurii; nu-şi mai trăgea părul pe frunte, ci 
şi-l acoperea cu o basma şi nu se mai vedea nici urmă din 
cochetăria ei de altădată nici în îmbrăcăminte, nici în 
pieptănătură şi nici în purtarea ei. Această schimbare, încă 
în curs de înfăptuire, trezea în Nehliudov o bucurie aparte. 
Nutrea pentru Katiuşa un sentiment pe care nu-l mai 
încercase niciodată. Acest sentiment n-avea nimic comun 
nici cu acea încântare romantică de la începutul cunoştinţei 
lor, nici cu atracţia senzuală care-l chinuise mai târziu şi 
nici chiar cu conştiinţa datoriei îndeplinite, îmbinată cu 
admiraţie faţă de sine însuşi, fiindcă luase după proces 
hotărârea de a se căsători cu ea. Acest sentiment era cât se 


poate de simplu, împletit din milă şi duioşie. Îl încercase la 
prima lor întâlnire în închisoare şi îl simţise mai târziu cu şi 
mai multă putere, când, învingându-şi dezgustul, o iertase 
pentru acea aventură imaginară, avută cu felcerul la 
infirmerie (a cărei netemeinicie se dovedise mai târziu); 
acum încerca acelaşi sentiment, cu singura deosebire că 
atunci fusese vremelnic, iar acum se statornicise definitiv în 
inima lui. La orice s-ar fi gândit şi orice ar fi făcut, 
sentimentul acesta de milă şi de duioşie, nu numai pentru 
ea, dar pentru toţi oamenii, nu-l mai părăsea. 

Sentimentul acesta deschisese parcă în sufletul lui 
Nehliudov un izvor de iubire, zăgăzuit până atunci, şi care 
acum se revărsa asupra tuturor oamenilor pe care-i 
întâlnea. 

În tot timpul călătoriei se simţi într-o stare de surescitare, 
care-l făcea să fie atent, fără să vrea, faţă de toţi oamenii, 
de la surugiii şi soldaţii din escortă, până la directorul 
închisorii şi guvernatorul cu care avea de-a face. 

În perioada aceasta, în urma mutării Maslovei la deţinuţii 
politici, Nehliudov avusese prilejul să facă cunoştinţă mai 
îndeaproape cu mulţi dintre ei; la început la Ekaterinburg, 
unde erau toţi cazaţi într-o cameră mare, încăpătoare, şi 
apoi pe drum, cu cei cinci bărbaţi şi cu cele patru femei, în 
grupul cărora se afla Maslova. Această apropiere a lui 
Nehliudov de deţinuţii politici îi schimbă cu totul părerea 
despre ei. 

Încă de la începutul mişcării revoluţionare în Rusia şi mai 
ales după acel 1 martie, Nehliudov îi privise cu dispreţ şi 
dezaprobare pe revoluționari. Îi repugnau în primul rând 
cruzimea şi urzelile lor misterioase, folosite în lupta 
împotriva guvernului, şi mai ales ferocitatea omorurilor pe 
care le săvârşeau; apoi, îl mai dezgustau şi aerele de 
importanţă exagerată pe care şi le dădeau. Cunoscându-i 
însă mai îndeaproape şi aflând de câte ori suferiseră pe 
nedrept din partea guvernului, pricepuse că nu puteau să 
fie altfel decât erau. 


Oricât de îngrozitoare şi lipsite de noimă ar fi fost 
chinurile la care erau supuşi delincvenţii de drept comun, 
totuşi, înainte şi după condamnare, exista în purtarea faţă 
de ei un oarecare simulacru de legalitate; în purtarea faţă 
de deţinuţii politici însă nu exista nici urmă de aşa ceva, 
după cum putuse să-şi dea seama Nehliudov, în cazul 
Şustovei, de pildă, şi în cazul multora dintre noii lui 
cunoscuţi. Cu aceştia se petrecea ceea ce se petrece la 
pescuitul peştilor cu năvodul: se trage la mal tot ce 
nimereşte în năvod, apoi se aleg peştii mari, prada propriu- 
zisă, iar cei mărunți sunt lăsaţi să piară, uscându-se pe mal. 
Tot aşa, sute de oameni, nu numai nevinovaţi, dar care nu 
puteau fi în nici un fel periculoşi pentru stat, erau ţinuţi 
uneori ani întregi în închisoare, unde se oftigeau, 
înnebuneau ori se sinucideau; şi asta numai pentru că nu 
exista nici un motiv urgent să li se dea drumul, pe când 
avându-i la îndemână în închisoare puteau prinde bine 
uneori la câte o anchetă, pentru lămurirea vreunei 
chestiuni. Soarta tuturor acestor oameni, nevinovaţi chiar şi 
din punctul de vedere al guvernului, atârna deseori de 
bunul-plac, de timpul liber sau de dispoziţia ofițerului de 
jandarmi, de poliţie sau a spionului, a procurorului, a 
judecătorului de instrucţie, a guvernatorului ori a 
ministrului. Dacă vreun asemenea funcţionar al statului se 
plictisea sau voia să se arate zelos, făcea arestări şi, după 
dispoziţa sa sau a şefilor săi, îi ţinea pe aceşti nenorociţi în 
temniţă sau le dădea drumul. Apoi, şeful ierarhic superior, 
doritor şi el să se distingă sau aflat în cine ştie ce relaţii cu 
ministrul, îi deporta la capătul lumii, îi ţinea în temniţă sau 
îi condamna la ocnă ori la moarte, dacă nu cumva le dădea 
drumul la rugămintea vreunei doamne. 

Se purtau cu ei ca la război, şi atunci fireşte şi ei foloseau 
aceleaşi mijloace. Şi aşa cum militarii trăiesc în atmosfera 
creată de opinia publică, care nu numai că ascunde crimele 
săvârşite de ei, dar le înfăţişează ca pe nişte acte de vitejie, 
tot astfel şi deţinuţii politici trăiau în atmosfera creată de 


grupul din care făceau parte, datorită căreia faptele crude, 
săvârşite de ei cu riscul de a-şi pierde libertatea, chiar viaţa 
şi tot ce este scump omului, erau privite ca nişte acte de 
eroism, şi nicidecum ca nişte fapte rele. Aşa îşi explică 
Nehliudov fenomenul uimitor care făcea ca oamenii cei mai 
blânzi, care nu numai că n-ar fi fost în stare să facă un rău 
cuiva, dar nici măcar să vadă suferind o fiinţă vie, se 
pregăteau în linişte să ucidă semeni de-ai lor şi socoteau 
aproape toţi că în anumite cazuri omorul este drept şi 
legitim, fie ca armă de apărare, fie ca mijloc de atingere a 
ţelului celui mai înalt - binele obştesc. Cât despre înalta 
părere pe care o aveau despre cauza lor şi, ca urmare, şi 
despre ei înşişi, ea se trăgea în chip firesc din importanţa 
pe care le-o atribuia guvernul şi din cruzimea pedepselor la 
care îi supunea. Ca să poată îndura ceea ce îndurau, aveau 
neapărat nevoie să aibă această foarte bună părere despre 
ei înşişi. 

Cunoscându-i mai îndeaproape, Nehliudov se convinse că 
nu erau toţi nişte răufăcători, după cum îşi închipuiau unii, 
dar nici toţi eroi, după cum îi socoteau alţii, ci erau nişte 
oameni obişnuiţi, printre care, ca pretutindeni, se aflau şi 
oameni buni, şi oameni răi, şi oameni de mijloc. Erau 
printre ei unii care se făcuseră revoluționari pentru că 
socoteau foarte sincer că sunt datori să lupte împotriva 
răului existent, dar mai erau şi alţii care îşi aleseseră 
această activitate din egoism şi mândrie deşartă. Cei mai 
mulţi însă erau atraşi spre revoluţie de dorinţa, pe care o 
încercase şi Nehliudov în timpul războiului, de a înfrunta 
primejdia şi riscurile, de a-şi pune viaţa în joc, dorinţa 
caracteristică oamenilor tineri şi plini de energie. Îi 
depăşeau pe ceilalţi oameni însă prin concepţia lor morală 
superioară. La ei erau lege nu numai stăpânirea de sine, 
traiul simplu, sinceritatea şi altruismul, dar chiar şi jertfirea 
vieţii pentru cauza comună. Din această pricină, aceia 
dintre ei care erau peste nivelul mijlociu păreau a fi cu mult 
superiori şi constituiau o pildă de înălţime morală; şi 


dimpotrivă, cei care erau sub nivelul mijlociu se arătau cu 
mult inferiori şi păreau nesinceri, făţarnici şi, în acelaşi 
timp, încrezuţi şi lăudăroşi. Aşa că Nehliudov pe unii dintre 
noii lui cunoscuţi îi stima, ba chiar îi iubea din tot sufletul, 
iar faţă de alţii era mai mult decât indiferent. 

VI. 

Nehliudov îl îndrăgise mai ales pe Krâlţov, un tânăr 
tuberculos, condamnat la ocnă, care mergea în acelaşi 
convoi cu Katiuşa. Îl cunoscuse încă de la Ekaterinburg, 
apoi în timpul drumului îl văzuse de mai multe ori şi vorbise 
cu el. Vara, la un popas, Nehliudov petrecuse cu el aproape 
o zi întreagă şi Krâlţov îi povestise toată viaţa lui şi cum 
ajunsese revoluţionar. Până să intre la închisoare, povestea 
lui era foarte scurtă. De copil îi murise tatăl, un moşier 
bogat dintr-o gubernie din sudul ţării. Era singurul fiu şi-l 
crescuse maică-sa. Învăţase cu multă uşurinţă, atât în liceu, 
cât şi la universitate, şi absolvise facultatea de matematici 
primul în seria lui. I se propusese să rămână pe lângă 
facultate şi să plece în străinătate pentru studii. El însă 
şovăia. Era îndrăgostit de o fată şi se gândea să se însoare 
şi să lucreze la zemstvă. Multe ar fi vrut să facă, dar nu se 
putea hotărt la nimic. Între timp, nişte colegi de la 
universitate îi cerură bani cu împrumut pentru o treabă în 
comun. El ştia că e vorba o acţiune revoluţionară, care pe 
atunci nu-l interesa deloc, dar dintr-un sentiment de 
camaraderie şi de amor propriu, ca să nu se creadă cumva 
că se teme, le dădu banii. Cei care luaseră banii fură prinşi 
şi se găsise la ei un bileţel, prin care se dovedi că banii au 
fost daţi de Krâlţov; aşa l-au arestat; l-au luat întâi la secţie, 
iar apoi l-au dus la închisoare. 

— În închisoarea în care m-au dus, îi povestea Krâlţov lui 
Nehliudov (şedea pe un pat de scânduri, cu pieptul scobit şi 
cu coatele sprijinite de genunchi şi ridica din când în când 
spre Nehliudov ochii lui frumoşi, inteligenţi şi buni, 
strălucind de febră), în această închisoare nu era prea mare 
severitate; nu numai că puteam să comunicăm între noi 


bătând în perete, dar chiar să ieşim pe coridor, să stăm de 
vorbă, să ne împărţim proviziile şi tutunul, iar seara să 
cântăm în cor. Eu am avut glas frumos. Da. Să nu fi fost 
maică-mea, care suferea mult din pricina mea, m-aş fi simţit 
bine Ia închisoare; chiar îmi plăcea şi mă interesa; acolo |- 
am cunoscut pe vestitul Petrov (care s-a omorât mai târziu, 
tăindu-şi venele cu un ciob de sticlă) şi pe încă alţii. Eu însă 
nu eram revoluţionar. lot acolo am făcut cunoştinţă cu doi 
vecini de celulă, care fuseseră amândoi arestaţi în legătură 
cu nişte proclamaţii poloneze şi fuseseră judecaţi pentru 
încercarea de a evada de sub escortă în timp ce-i duceau la 
gară. Unul era polonez, L.ozinski, iar altul evreu, îl chema 
Rozovski. Da. Acest Rozovski era aproape un copil. Spunea 
că are şaptesprezece ani, dar nu-i dădeai mai mult de 
cincisprezece. Era mic, subţirel, cu ochi negri strălucitori, 
plini de viaţă şi, ca mai toţi evreii, foarte muzical. Cânta 
minunat, cu toate că vocea îi era încă în schimbare. Da. 
Eram încă la închisoare, când au fost duşi amândoi la 
proces. I-au luat într-o dimineaţă. S-au întors seara şi mi-au 
povestit că au fost condamnaţi la moarte. Nimeni nu se 
aşteptase la asta. Nu se făcuseră vinovaţi de un lucru prea 
grav - încercaseră numai să fugă de sub escortă, fără să 
rănească pe nimeni. Şi apoi, părea atât de nefiresc să 
condamni la moarte un copil ca Rozovski. Noi, toţi cei din 
închisoare, ne-am gândit că au vrut numai să-i sperie şi că 
sentinţa nu va fi confirmată. De aceea, după un timp, ne-am 
liniştit şi viaţa îşi urma cursul ei normal. Da. Într-o seară, un 
gardian s-a apropiat de uşa mea şi mi-a spus în taină că au 
venit tâmplarii să ridice o spânzurătoare. La început n-am 
înţeles despre ce spânzurătoare poate fi vorba. Dar văzând 
tulburarea bătrânului paznic, am înţeles că trebuie să fie 
pentru cei doi tovarăşi ai noştri. Am vrut să ciocănesc în zid, 
să le spun şi celorlalţi ştirea, dar mi-era teamă să nu mă 
audă cei doi. Ceilalţi tăceau şi ei. Pesemne că aflaseră. În 
seara aceea pe coridor şi în celule a domnit o tăcere 
mormântală. Nici n-am cântat, nici nu ne-am bătut în 


perete. Pe la nouă seara iar s-a apropiat de mine paznicul şi 
mi-a spus că s-a adus un călău de la Moscova. Mi-a spus 
doar şi s-a îndepărtat. L-am chemat să vină înapoi. În 
aceeaşi clipă îl aud pe Rozovski strigând din celula lui: „Ce 
s-a întâmplat? De ce îl chemi?” Am răspuns ceva într-o 
doară, că mi-ar fi cerut tutun, dar el presimţind parcă, a 
început să mă întrebe pentru ce n-am cântat şi n-am 
ciocănit în perete. Nu mai ţin minte ce i-am răspuns şi m- 
am îndepărtat repede, ca să nu stau de vorbă cu el. Da. A 
fost o noapte îngrozitoare! Toată noaptea am stat la pândă, 
trăgând cu urechea la cel mai mic zgomot. Spre dimineaţă 
am auzit deschizându-se uşa din coridor şi răsunând nişte 
paşi - erau mulţi. M-am apropiat de ferestruica din uşa 
celulei. O lampă ardea pe coridor. Primul care a trecuta 
fost directorul. Era un om gras şi părea întotdeauna foarte 
hotărât şi dârz. Nu l-am recunoscut, era alb ca varul, cu 
capul plecat, înspăimântat parcă. În urma lui venea 
subdirectorul, posomorât, cu o expresie hotărâtă. În spatele 
lor venea garda. Au trecut pe lângă celula mea şi s-au oprit 
în faţa uşii vecine. L-am auzit apoi pe subdirector strigând 
cu glas ciudat: „Lozinski, scoală-te şi pune-ţi rufe curate”. 
Da. Apoi am auzit scârţâind uşa şi pe ei intrând în celulă, iar 
puţin mai târziu am auzit paşii lui Lozinski - trecuse în 
celălalt capăt al coridorului. Prin ferestruică nu-l puteam 
vedea decât pe director; palid şi strângând din umeri, îşi tot 
descheia şi încheia un nasture de la vestonul de uniformă. 
Apoi deodată, ca speriat de ceva, s-a dat în lături: Lozinski a 
trecut pe lângă el şi s-a apropiat de uşa mea. Era un băiat 
frumos, un tip de polonez cu fruntea înaltă, dreaptă, o claie 
de păr bălai, cârlionţat, şi nişte ochi albaştri, minunaţi. Un 
tânăr plin de viaţă, sănătos, în floare. S-a oprit în faţă 
ferestruicii mele, aşa că-i vedeam toată faţa - avea o faţă 
trasă, cenuşie, înspăimântătoare. „Krâlţov, ai ţigări?” 
Tocmai voiam să-i dau, când subdirectorul, parcă temându- 
se să nu întârzie, şi-a scos tabachera şi i-a întins-o. Băiatul a 
luat o ţigară, iar subdirectorul i-a aprins şi un chibrit. 


Lozinski a început să fumeze, îngândurat parcă, apoi, ca şi 
cum şi-ar fi amintit ceea ce voia să spună, a zis: „E crud şi 
nedrept. N-am făcut nici o crimă. Am... „ şi pe gâtul lui alb, 
de la care nu-mi puteam lua ochii, am văzut trecând un 
tremur şi a tăcut. Da. În clipa aceea, Rozovski a strigat ceva 
pe coridor cu glasul lui subţire de evreu. Lozinski şi-a 
aruncat mucul de ţigară şi s-a îndepărtat de uşa mea. Prin 
ferestruică l-am zărit pe Rozovski. Chipul lui de copil, cu 
ochi negri şi umezi, era roşu şi transpirat. Era şi el îmbrăcat 
cu rufe curate şi îşi tot trăgea în sus cu amândouă mâinile 
pantalonii prea largi şi tremura ca varga. Şi-a apropiat faţa 
nenorocită de ferestruica mea şi mi-a spus: „Anatoli 
Petrovici, nu-i aşa că doctorul mi-a spus să beau ceai de 
tuse, nu-i aşa? Sunt bolnav şi aş vrea să mai beau un ceai de 
tuse”. Nimeni nu i-a răspuns şi el se uita întrebător când la 
mine, când la director. N-am priceput niciodată ce a vrut să 
spună cu vorbele astea. Da. Deodată subdirectorul şi-a luat 
un aer sever şi a strigat cu glas ascuţit: „Ce fel de glume 
sunt astea? Să mergem”. Rozovski, se vedea bine, nu era în 
stare să priceapă ce-l aştepta şi s-a repezit aproape 
alergând înaintea tuturor spre capătul coridorului. Şi 
deodată s-a dat înapoi şi n-a vrut să se mai urnească din loc. 
I-am auzit glasul piţigăiat şi plânsul, un tropăit de paşi şi o 
luptă. El striga şi plângea. Apoi zgomotele s-au îndepărtat, 
stingându-se încet, s-a auzit pocnind uşa coridorului şi s-a 
făcut linişte. Da. Şi i-au spânzurat. I-au sugrumat pe 
amândoi cu frânghiile. Paznicul, un alt paznic, a văzut şi mi- 
a povestit că Lozinski nu s-a împotrivit, dar că Rozovski 
multă vreme s-a zbătut şi l-au tras cu forţa pe eşafod şi i-au 
băgat capul în laţ. Da. Paznicul acela era cam prostălău. 
Zicea: „Mie-mi spuneau, boierule, că-i înspăimântător. Da' 
nici vorbă să fie aşa groaznic. Numai de două ori au dat din 
umeri - şi-mi arătă cum le tresăriseră umerii - apoi călăul a 
tras niţel de ei, ca să se strângă mai bine laţul, şi gata, n-au 
mai mişcat deloc”. „Nici vorbă să fie aşa groaznic”, repeta 


Krâlţov cuvintele paznicului şi vru să zâmbească, dar, în loc 
să zâmbească, izbucni într-un hohot de plâns. 

Multă vreme după aceea tăcu, gâfiind şi stăpânindu-şi 
plânsul care-l sugruma. 

— De atunci m-am făcut revoluţionar. Da, spuse el şi, 
liniştindu-se, isprăvi pe scurt istoria vieţii lui. 

Făcuse parte din „Narodnaia volia” şi fusese chiar şeful 
unui grup de dezorganizare, a cărui misiune era să 
terorizeze guvernul, până ce acesta va renunţa de bunăvoie 
la putere şi va apela la popor. În scopul acesta, pleca mereu 
când la Petersburg, când la Kiev, când la Odesa, şi 
pretutindeni izbutea să-şi ducă treburile la bun sfârşit. Îl 
trădase un om în care avea cea mai deplină încredere. 
Fusese arestat, judecat, ţinut apoi doi ani în închisoare şi 
condamnat la moarte, sentinţă care i se schimbase apoi în 
muncă silnică pe viaţă. 

La închisoare se îmbolnăvise de tuberculoză şi, în 
condiţiile de viaţă în care se afla, mai avea vreo câteva luni 
de trăit; ştia lucrul acesta, totuşi nu-i părea deloc rău de 
ceea ce făcuse, ba chiar spunea că, dacă ar mai avea o 
viaţă, şi-ar închina-o aceluiaşi scop - nimicirea rânduielii 
care îngăduia să se petreacă ceea ce văzuse. 

Povestea acestui om şi apropierea de el îi lămuriră lui 
Nehliudov multe lucruri pe care nu le înţelesese până 
atunci. 

VII. 

În ziua când avusese loc ciocnirea dintre comandantul 
escortei şi deţinutul cu fetiţa, Nehliudov, care trăsese la un 
han, se trezise târziu, pierduse mult timp scriind scrisorile 
pe care trebuia să le trimită în următoarea capitală de 
gubernie, aşa că, pornind din curtea hanului mai târziu ca 
de obicei, nu mai putuse ajunge convoiul pe drum, ca 
altădată, ci sosise abia spre seară în satul unde urma să se 
facă popasul. Nehliudov trase la un han ţinut de o văduvă în 
vârstă, grasă, cu un gât alb, neobişnuit de gros, unde, într-o 
odăiţă curată, împodobită cu multe icoane şi tablouri, îşi 


bău ceaiul, îşi uscă hainele, apoi se grăbi să meargă să-i 
ceară comandantului o autorizaţie de întrevedere cu 
Maslova. 

La ultimele şase etape, comandanții de escortă, cu toate că 
se schimbau mereu, nu-i dăduseră voie lui Nehliudov să 
intre în localul etapei, aşa că n-o mai văzuse pe Katiuşa de 
mai bine de o săptămână. Se purtau atât de sever din 
pricină că aşteptau sosirea unui şef al închisorilor. Dar acest 
şef trecuse pe acolo fără să se oprească să viziteze etapele, 
aşa că Nehliudov spera să obţină - de la ofiţerul care în 
dimineaţa aceea luase în primire convoiul - permisiunea de 
a-i vedea pe deţinuţi, cum i-o dăduseră mai înainte alţi 
ofiţeri. 

Hangiţa îl îndemnă pe Nehliudov să ia o brişcă până la 
locul popasului, care era tocmai la capătul satului. 
Nehliudov însă preferă să meargă pe jos. Un flăcău voinic, 
lat în umeri, argat la han, cu nişte cizme uriaşe în picioare, 
proaspăt unse cu catran, îi propuse să-l călăuzească. Se 
lăsase o ceaţă deasă şi se făcuse atât de întuneric, încât 
Nehliudov nu-şi mai vedea însoţitorul la trei paşi de el - în 
locurile unde nu venea nici o lumină de la ferestre îi auzea 
numai lipăitul cizmelor prin noroiul adânc şi clisos. 
Nehliudov, urmărindu-şi călăuza, trecu prin piaţa bisericii, 
străbătu o uliţă lungă cu ferestrele caselor luminate şi 
ajunse la capătul satului, cufundat în beznă. În curând însă 
zări răsărind din întuneric luminile felinarelor de la locul 
popasului. Petele roşietice ale luminilor se făceau tot mai 
mari şi mai strălucitoare; începură să se întrezărească parii 
gardului, umbra neagră a santinelei care se plimba de colo- 
colo, stâlpul vărgat şi ghereta de la intrare. Santinela strigă 
spre cei care se apropiau obişnuitul: „Cine-i?” şi aflând că-s 
oameni străini, nu vru să-i lase nici măcar să aştepte lângă 
gard. Călăuza lui Nehliudov însă nu se tulbură de 
severitatea soldatului. 

— Ia te uită, că iute mai eşti, nene! îi spuse el santinelei. 
Cheamă mai bine plutonierul de serviciu, iar noi om aştepta 


aici. 

Soldatul, fără să răspundă, strigă ceva prin portiţă, apoi 
rămase cu ochii la flăcăul cel voinic care, cu un bâţ, curăța 
de noroi cizmele lui Nehliudov, la lumina unui felinar. 
Dincolo de gard se auzea larmă de glasuri de bărbaţi şi de 
femei. Peste câteva clipe se auzi un zăngănit de fiare, 
portiţa se dădu în lături şi din întuneric răsări la lumina 
felinarului plutonierul cu mantaua pe umeri, care-i întrebă 
pe cei doi vizitători ce doresc. Nehliudov îi întinse cartea de 
vizită pregătită din vreme, împreună cu un bilet, în care 
ruga să fie primit într-o chestiune personală, şi ceru să-i fie 
înmânate comandantului. Plutonierul de serviciu era mai 
puţin sever decât santinela, în schimb era grozav de curios. 
Voia să ştie cu orice preţ cine e Nehliudov şi de ce avea 
nevoie să-l vadă pe ofiţer, simțind pesemne că-i căzuse o 
pradă bună în mână şi nevrând s-o scape. Nehliudov îi 
spuse că are o chestiune importantă, că are să-i 
mulţumească, şi-l roagă să transmită biletul. Plutonierul luă 
biletul şi plecă, dând aprobator din cap. După câtva timp se 
auzi din nou zăngănind portiţa şi din curte începură să iasă 
femei cu coşuleţe, străchini, saci şi doniţe din coajă de 
mesteacăn, sporovăind voios într-un dialect siberian. Erau 
îmbrăcate nu ţărăneşte, ci ca la oraş, cu paltoane şi scurte 
îmblănite; aveau fustele suflecate şi basmale pe cap. Se 
uitau curioase la Nehliudov şi la călăuza lui, cercetându-i la 
lumina felinarelor. Una dintre ele, vădit bucuroasă că-l 
întâlneşte pe flăcăul cel voinic, îi aruncă cu glas prietenos o 
sudalmă siberiană. 

— Ce faci, diavole, pe aici? îl întrebă ea. 

— Uite, însoțesc un călător, răspunse flăcăul. Dar tu, cu ce 
ai fost pe aici? 

— Cu de-ale gurii. Mi-au cerut să vin şi mâine. 

— Da' să-nnoptezi aici nu ţi-au cerut? întrebă flăcăul. 

— Puşchea pe limbă-ţi, flecarule! strigă ea, râzând. Hai şi 
vino cu noi până în sat. 


Călăuza le mai strigă o năzbâtie, de pufniră în râs nu 
numai femeile, dar şi santinela, apoi se întoarse către 
Nehliudov: 

— Credeţi că o să vă puteţi întoarce singur? Nu vă 
rătăciţi? 

— Nu, nu. 

— Cum treceţi de biserică, după casa cu două caturi, a 
doua la dreapta. Luaţi şi bâta, spuse el, întinzându-i băţul 
cu care venise, mare cât omul, apoi se mistui în întuneric 
împreună cu femeile, lipăind cu cizmele lui uriaşe prin 
noroi. 

Glasul lui, amestecat cu al femeilor se mai auzea încă prin 
ceaţă, când poarta zăngăni din nou şi plutonierul de 
serviciu se arătă şi-l pofti pe Nehliudov să-l urmeze la ofiţer. 

VIII. 

Clădirea semietapei era la fel cu toate celelalte etape şi 
semietape de pe drumul Siberiei: într-o curte împrejmuită 
cu uluci ascuţite la vârf se vedeau trei clădiri mari, cu un 
singur cat. Într-una dintre ele, în cea mai mare, cu ferestre 
zăbrelite, se aflau deţinuţii, în a doua, escorta şi în cea de-a 
treia comandantul şi birourile. Cele trei clădiri aveau acum 
ferestrele luminate, care, amăgitoare ca întotdeauna 
noaptea şi mai ales aici, între asemenea ziduri, păreau să 
făgăduiască un adăpost plăcut şi comod. În faţa uşilor de la 
intrare erau aprinse nişte felinare şi alte cinci se înşirau de- 
a lungul zidului, luminând curtea. Plutonierul îl duse pe 
Nehliudov pe o punte de scânduri la intrarea clădirii celei 
mai mici. Urcă trei trepte, apoi îi făcu loc lui Nehliudov să 
treacă înaintea lui într-o sală mică, îmbâcsită şi mirosind 
înăbuşitor a fum. Lângă sobă, un soldat, îmbrăcat într-o 
cămaşă groasă, cu cravată şi în pantaloni negri, încălţat cu 
o singură cizmă cu carâmbul galben, stătea chircit şi făcea 
vânt cu cealaltă cizmă deasupra unui samovar, străduindu- 
se să aţâţe focul. Zărându-l pe Nehliudov, lăsă samovarul, îl 
ajută să-şi scoată scurta de piele, apoi intră în odaia de 
alături. 


— A sosit, înălţimea voastră. 

— Să vină încoa', se auzi un glas supărat. 

— Intraţi, spuse soldatul şi se întoarse iarăşi la samovar. 

În odăiţa în care intră Nehliudov, luminată de o lampă 
agăţată de tavan, la o masă pe care se vedeau resturile unui 
prânz şi două sticle, şedea un ofiţer roşu la faţă, cu mustăţi 
mari şi blonde, îmbrăcat într-o tunică austriacă, strâns lipită 
de pieptu-i lat. În odaia prea încălzită, în afară de tutun, 
mirosea foarte tare şi a parfum de proastă calitate. 
Văzându-l pe Nehliudov, ofiţerul se ridică puţin de pe scaun 
şi-şi aţinti asupra vizitatorului o privire ironică şi bănuitoare 
totodată. 

— Ce doriţi? întrebă el şi, fără să aştepte răspunsul, strigă 
spre uşă: Bernov! Ce-i cu samovarul ăla? E gata ori ba? 

— Acugşica. 

— Îţi dau eu un acuşica, de-o să mă ţii minte! strigă 
ofiţerul, scăpărând din ochi. 

— Îl aduc îndată! răspunse soldatul şi intră pe uşă cu 
samovarul în braţe. 

Nehliudov aşteptă până ce soldatul aşeză samovarul 
(ofiţerul îl urmărea cu ochii lui mici şi răi, ţintind parcă 
unde să-l lovească). Când samovarul fu aşezat pe masă, 
ofiţerul opări ceaiul, scoase din dulăpior o carafă cu coniac 
şi nişte biscuiţi Albert. 

După ce le puse pe faţa de masă, spuse către Nehliudov: 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

— Aş vrea să-mi daţi voie să văd o deţinută, răspunse 
Nehliudov, stând tot în picioare. 

— Deţinută politică? E oprit prin lege, spuse ofiţerul. 
Nehliudov se aşeză. 

— Nu-i deţinută politică, repetă el, dar la cererea mea i s-a 
îngăduit să facă drumul împreună cu deţinuţii politici... 

— Aa, ştiu, îl întrerupse ofiţerul. Una mică, oacheşă? Da, 
asta se poate. Nu doriţi o ţigară? 

Întinse cutia de ţigări spre Nehliudov, umplu două pahare 
cu ceai şi pe unul îl împinse mai aproape de vizitator. 


— Vă rog, spuse el. 

— Vă mulţumesc, aş fi vrut s-o văd... 

— Seara e lungă. Aveţi tot timpul. Am să poruncesc să fie 
chemată. 

— Nu s-ar putea să mă duc eu la ea? întrebă Nehliudov. 

— La deţinuţii politici legea nu îngăduie aşa ceva. 

— Am mai fost de câteva ori. Gândiţi-vă că, dacă aş vrea să 
transmit ceva, aş putea s-o fac şi prin ea. 

— Asta nu, deoarece ea va fi percheziţionată, spuse 
ofiţerul şi râse cu un râs neplăcut. 

— Bine, atunci percheziţionaţi-mă pe mine. 

— Nu-i nevoie, răspunse ofiţerul, apropiind carafa 
destupată de paharul lui Nehliudov. Îmi daţi voie? Mă rog, 
cum doriţi. Aici, în Siberia asta, eşti bucuros când întâlneşti 
un om mai subţire. Ştiţi şi dumneavoastră că slujba noastră 
e dintre cele mai triste; mai ales dacă eşti deprins cu 
altceva, îţi vine greu de tot. 'Toţi îşi închipuie că un 
comandant de escortă trebuie să fie neapărat un necioplit, 
un neşcolit şi nu-i trece prin cap nimănui că poate s-a 
născut şi el pentru altceva în viaţa asta. 

Faţa roşie, parfumul, inelul şi mai ales râsul neplăcut al 
ofițerului îl dezgustau pe musafir. Dar şi acum, ca în tot 
timpul călătoriei, el se găsea în acea stare de seriozitate şi 
atenţie în care nu-şi îngăduia să se poarte uşuratic sau 
dispreţuitor cu nimeni, oricine ar fi fost. Socotea că se cade 
să vorbească cu fiecare „din tot sufletul”, cum numea el 
acest nou fel de a fi. După ce-l ascultă pe ofiţer până la 
capăt, luând starea lui sufletească drept un sentiment de 
apăsare din pricina faptului că ia parte la chinuirea unor 
oameni aflaţi în puterea lui, Nehliudov îi spuse grav: 

— Eu cred că şi într-o slujbă ca a dumitale poţi găsi o 
mângâiere, alinând suferinţele oamenilor. 

— Ce fel de suferinţe? Ăştia-s nişte oameni... 

— Ce fel de oameni? întrebă Nehliudov. Sunt oameni la fel 
ca toţi ceilalţi, iar unii dintre ei sunt chiar nevinovaţi. 


— Nici vorbă, sunt şi din ăştia, nici vorbă că ţi-e milă de ei. 
Eu, unul, spre deosebire de alţii, caut să le uşurez soarta pe 
cât pot. Mai bine să sufăr eu decât ei. Alţii se ţin numai de 
litera legii, iar dacă cumva se întâmplă cea mai mică 
neorânduială, sunt gata să şi tragă în ei. Mie însă mi-e milă. 
Mai doriţi? Mai luaţi, vă rog, spuse el, turnându-i încă un 
pahar cu ceai. De fapt, cine e femeia pe care doriţi să o 
vedeţi? 

— E o femeie nenorocită, care a ajuns într-o casă de 
toleranţă şi acolo a fost învinovăţita pe nedrept de otrăvire. 
Deşi, de fapt, ea este o femeie foarte cumsecade, răspunse 
Nehliudov. 

Ofiţerul clătină din cap. 

— Da, se întâmplă. Să vă povestesc, era una la Kazan, o 
chema Emma. Era unguroaică de felul ei, dar avea nişte 
ochi de persană, nu altceva, urmă el, zâmbind fără voie la 
această amintire. Avea atâta şic, o adevărată contesă... 

Nehliudov îl întrerupse pe ofiţer şi reveni la discuţia 
dinainte. 

— Eu cred că le puteţi uşura mult soarta acestor oameni, 
atâta timp cât se află sub conducerea dumneavoastră. Şi 
sunt sigur că, făcând lucrul acesta, aţi simţi o mare bucurie, 
spuse Nehliudov, căutând să rostească fiecare vorbă cât mai 
limpede, aşa cum vorbeşti cu copiii sau cu străinii, care nu 
cunosc bine limba. 

Ofiţerul se uită la Nehliudov cu ochi strălucitori şi aşteptă 
cu nerăbdare să isprăvească de vorbit, ca să-şi poată urma 
el povestirea cu unguroaica Emma, cea cu ochii de persană, 
care reînviase în amintirea lui şi-i stăpânea toată 
închipuirea. 

— Da, asta aşa e, cred că aveţi dreptate, spuse el. Mie 
chiar mi-e milă de ei. Voiam însă să vă povestesc de Emma. 
Să vedeţi numai ce făcea... 

— Asta nu mă interesează, spuse Nehliudov, şi-am să vă 
spun sincer că, deşi înainte am fost cu totul altul, astăzi nu 
mai pot suferi acest fel de a privi femeile. 


Ofiţerul, nedumerit, se uită la Nehliudov. 

— Nu mai doriţi un păhărel de ceai? 

— Nu, mulţumesc. 

— Bernov! strigă ofiţerul, du-l pe dumnealui până la 
Vakulov şi spune-i să-l lase în odaia politicilor. Poate să 
rămână acolo până la apel. 

IX. 

Nehliudov, însoţit de ordonanţă, ieşi iarăşi în curtea 
întunecată, slab luminată de razele roşietice ale felinarelor. 
— Încotro? îl întrebă un soldat din escortă pe însoţitorul 

lui Nehliudov. 

— La camera nr. 5. 

— Pe aici nu poţi trece, că-i încuiat. Du-te prin intrarea 
cealaltă. 

— Cine a încuiat? 

— Do' n plutonier a încuiat şi a plecat în sat. 

— Ei, atunci haidem pe aici. 

Soldatul îl călăuzi pe Nehliudov spre cealaltă intrare în 
faţa căreia erau aşternute nişte scânduri. Dinăuntru 
răzbătea până în curte larma glasurilor şi forfota din 
încăpere, ca dintr-un stup care se pregăteşte să roiască. 
Când Nehliudov se apropie mai mult şi se deschise uşa, 
zgomotul spori, preschimbându-se într-un vuiet de glasuri 
care se strigau, se înjurau şi râdeau. Auzi zăngănitul 
lanțurilor şi simţi binecunoscutul miros greu de catran şi de 
murdărie. 

Larma glasurilor, zăngănitul lanțurilor şi acest miros 
îngrozitor se îmbinau întotdeauna pentru Nehliudov într-un 
fel de dezgust moral, care mergea până la greață fizică. Şi 
toate aceste senzaţii se împleteau, sporindu-se una pe alta. 

Intrând în tindă, unde se afla un hârdău mare şi puturos, 
primul lucru pe care-l văzu Nehliudov fu o femeie care 
şedea pe marginea lui. În faţa ei stătea un bărbat, cu o 
şapcă turtită, pusă cam pe-o ureche pe capul lui ras, şi 
vorbea cu ea. Zărindu-l pe Nehliudov, deţinutul îi făcu cu 
ochiul şi îi spuse: 


— Nici ţarul nu-şi poate ţine burta. 

Femeia îşi cobori poalele halatului şi-şi plecă ochii. 

Din tindă trecură într-un coridor, în care dădeau uşile 
camerelor-celule. Prima încăpere era destinată familiştilor, 
după ea urma o altă sală mare pentru cei necăsătoriți, iar la 
capăt erau două odăi mai mici pentru deţinuţii politici. 
Clădirea aceasta, construită pentru o sută cincizeci de 
oameni, cuprindea acum patru sute cincizeci, şi era atât de 
ticsită, încât deţinuţii care nu mai încăpeau în săli stăteau 
pe coridor. Unii erau aşezaţi sau culcaţi pe jos, alţii treceau 
încolo şi încoace, cu ceainicele goale sau pline cu apă 
clocotită. Printre aceştia din urmă era şi Târâş, care îl 
ajunse pe Nehliudov şi-i dădu prietenos bună seara. Faţa 
blândă a lui Taraş era plină de vânătăi pe nas şi pe sub ochi. 

— Ce-ai păţit? întrebă Nehliudov. 

— S-a iscat o dandana, răspunse Târâş, zâmbind. 

— Toată ziua se bat, interveni cu dispreţ soldatul. 

— Din pricina femeii, adăugă un deţinut, care tocmai 
venea în urma lor. S-a încăierat cu Fedka Chiorul. 

— Dar Fedosia ce face? întrebă Nehliudov. 

— Mulţumesc, e sănătoasă, uite, îi duc nişte apă clocotită 
pentru ceai, spuse Târâş, intrând în sala pentru familişti. 

Nehliudov aruncă o privire prin uşa deschisă. Sala era 
ticsită de femei şi bărbaţi, aşezaţi pe paturi sau pe jos. În 
aer pluteau aburi de la hainele ude care se uscau şi stăruia 
o larmă de glasuri femeieşti. Uşa următoare dădea în sala 
celor neînsuraţi. Aici era o înghesuială şi mai mare. În uşă şi 
pe coridor se îmbulzeau o mulţime de deţinuţi în haine încă 
ude, care vorbeau aprins între ei. Soldatul îi explică lui 
Nehliudov că şeful camerei împărțea banii de merinde, 
ţinuţi în păstrare de el, posesorilor sau celor care îi 
câştigaseră la cărţi, în schimbul unor bileţele anume făcute 
de ei din nişte cărţi de joc. Deţinuţii, văzându-l pe soldat şi 
pe vizitatorul străin, tăcură, cercetându-i cu o privire 
neprietenoasă. Printre cei care luau parte la împărţeală, 
Nehliudov îl zări pe Fiodorov, un ocnaş pe care-l ştia şi care 


avea întotdeauna în preajma lui un flăcău tinerel, cu o 
înfăţişare jalnică, palid la faţă şi cu sprâncenele ridicate, şi 
pe un vagabond respingător, ciupit de vărsat şi fără nas, 
despre care toată lumea spunea că în timpul unei evadări, 
şi-ar fi omorât în taiga tovarăşul şi s-ar fi hrănit cu carnea 
lui. Vagabondul stătea pe coridor, cu halatul ud aruncat pe 
un umăr, şi se uită batjocoritor şi cu obrăznicie la 
Nehliudov, fără să se dea la o parte din drum. Nehliudov îl 
ocoli. 

Oricât de cunoscut îi era lui Nehliudov acest spectacol, de 
trei luni de zile de când îi vedea pe cei patru sute de 
delincvenţi de drept comun în cele mai felurite împrejurări: 
pe arşiţă, în norul de praf stârnit de picioarele încătuşate în 
lanţuri, la popasurile de-a lungul drumului, la etapele din 
zilele calde, sub cerul liber, unde se petreceau fără ruşine 
cele mai îngrozitoare scene de desfrâu, totuşi, de fiecare 
dată când se vedea printre ei, simțind ca acum atenţia lor 
îndreptată asupra lui, încercă un sentiment chinuitor de 
ruşine şi de vinovăţie faţă de ei. Şi acest sentiment de 
ruşine şi de vinovăţie era cu atât mai chinuitor pentru el, cu 
cât i se adăuga şi un sentiment de groază şi dezgust de 
neînvins. Ştia că în situaţia lor nu puteau fi altfel decât erau 
şi totuşi nu-şi putea înăbuşi dezgustul faţă de ei. 

— Lor ce le pasă, trântorilor, auzi Nehliudov, în clipa când 
se apropia de uşa deţinuţilor politici, n-au nici pe dracu”, pe 
ei nu-i doare niciodată burta, urmă acelaşi glas răguşit, 
adăugând şi o înjurătură murdară. Apoi se auzi un hohot de 
râs batjocoritor. 

X. 

După ce trecură de camera burlacilor, soldatul care-l 
însoțea pe Nehliudov se despărţi de el, spunându-i că va 
veni să-l ia înainte de apel. Cum se îndepărtă soldatul, se 
apropie de Nehliudov, cu paşi repezi şi târşiţi, un deţinut cu 
picioarele goale, care-şi ţinea cu mână lanţurile, ca să nu 
facă prea mult zgomot, şi, răspândind o duhoare grea şi 
acră de sudoare, îi spuse în şoaptă: 


— Luaţi-i apărarea, boierule! L-au dat gata pe flăcău. L-au 
îndobitocit cu băutură. Astăzi la apel zicea că-l cheamă 
Karmanov. Luaţi-i apărarea, că noi nu putem, ne omoară, 
spuse deţinutul, uitându-se neliniştit în jur, apoi se 
îndepărtă repede de Nehliudov. 

lată despre ce era vorba: ocnaşul Karmanov îl convinsese 
pe un flăcău, care semăna cu el la chip şi care era 
condamnat numai la deportare, să-şi schimbe numele cu el 
- să meargă în locul lui la ocnă, iar ocnaşul să fie numai 
deportat. 

Nehliudov mai auzise despre această chestiune de la 
acelaşi deţinut. Îi făcu un semn din cap că a înţeles şi că o 
să facă tot ce va putea şi trecu mai departe, fără să se mai 
uite înapoi. 

Nehliudov îl ştia pe deţinutul acesta încă de la 
Ekaterinburg, unde fusese rugat de el să intervină pentru a 
i se îngădui nevestei sale să-l urmeze. Fapta lui îl miră. Era 
un bărbat de vreo treizeci de ani, de statură potrivită, cu 
cea mai comună înfăţişare de ţăran, condamnat la ocnă 
pentru tentativă de omor cu tâlhărie. Îl chema Makar 
Devkin. Crima lui era foarte ciudată - chiar el îi povestise lui 
Nehliudov că nu dânsul a fost cel care a săvârşit fapta, ci 
necuratul, care sălăşluia în el. Un călător, povestea 
deţinutul, trecuse pe la tatăl lui şi închiriase de la acesta cu 
două ruble o căruţă, care să-l ducă într-un alt sat, la 
patruzeci de verste depărtare. Taică-său îi poruncise lui 
Makar să-l ducă pe călător până acolo. Makar înhămase 
calul, se îmbrăcase şi împreună cu călătorul se aşezase să 
bea ceai. Omul îi povestise că merge să se însoare şi că are 
la el cinci sute de ruble, câştigate la Moscova. Auzind 
acestea, Makar ieşise în curte şi pusese în sanie, sub paie, 
un topor. 

— Nici eu nu ştiu de ce am luat toporul, spunea el. „la 
toporul”, mi-a spus, şi eu l-am luat. Ne-am aşezat şi am 
pornit la drum. Mergeam liniştiţi şi eu uitasem cu totul de 
topor. locmai începuserăm să ne apropiem de sat - mai 


aveam vreo şase verste. Am cotit de pe drumeag pe şleaul 
cel mare şi am început să urcăm la deal. Eu m-am dat jos şi 
mergeam după sanie, iar el îmi şoptea: „Ce ai de gând? 
Dacă ajungeţi sus, pe drumul mare forfoteşte lumea, iar 
apoi începe satul şi-ţi scapă omul cu banii lui; dacă vrei s-o 
faci, apăi trebuie s-o faci acum, n-ai timp să te codeşti”. M- 
am aplecat deasupra saniei, chipurile, să potrivesc paiele, şi 
toporul mi-a sărit parcă singur în mână. S-a uitat omul la 
mine. „Ce faci?” zice el. Am avântat toporul să-l lovesc, dar 
el, om iute, a sărit din sanie şi m-a apucat de mâini. „Ce vrei 
să faci, tâlharule?” M-a trântit în zăpadă şi eu m-am lăsat 
fără să mă împotrivesc. Mi-a legat mâinile cu cureaua şi m-a 
aruncat în sanie. M-a dus de-a dreptul la post. M-au 
întemnițat, m-au judecat. Obştea a pus mărturie că-s om 
bun şi că n-am dat niciodată dovadă de purtare rea. 
Stăpânii la care lucrasem au spus şi ei vorbe bune despre 
mine. N-am avut însă bani să tocmesc un avocat, spunea 
Makar, aşa că m-au osândit la patru ani de ocnă. Şi iată că 
acum omul acesta, ca să scape pe un consătean, îşi punea 
viaţa în primejdie, spunându-i lui Nehliudov un secret al 
deţinuţilor, căci, dacă s-ar fi aflat ce a făcut, ceilalţi cu 
siguranţă l-ar fi gâtuit. 

XI. 

Deţinuţii politici ocupau două încăperi mici, ale căror uşi 
dădeau pe o parte din coridor, despărțită printr-un paravan 
de lemn. Intrând în această săliţă, primul om pe care-l 
întâlni Nehliudov fu Simonson; stătea chircit în faţa sobei 
care duduia de căldură, îmbrăcat într-o bluză şi ţinând în 
mână o scurtătură de brad. 

Văzându-l pe Nehliudov, îi întinse mâna fără să se ridice în 
picioare şi-l privi de jos în sus pe sub sprâncenele lui 
stufoase. 

— Mă bucur că aţi venit. Am nevoie de dumneavoastră, 
spuse el cu tâlc, privindu-l drept în ochi pe Nehliudov. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Nehliudov. 

— Am să vă spun mai târziu. Acum sunt ocupat. 


Şi Simonson îşi văzu mai departe de sobă, în care făcea 
focul după metoda lui personală, în aşa fel ca să se piardă 
cât mai puţină energie calorică. 

Nehliudov se pregătea să intre pe prima uşă, când pe uşa 
cealaltă apăru Maslova, cu o mătură în mână, cu care 
împingea spre sobă o grămadă mare de gunoi şi de praf. 
Era îmbrăcată cu o bluză albă, o fustă cu poalele suflecate 
şi avea ciorapi în picioare. Ca să se apere de praf se legase 
cu o basma albă până aproape de sprâncene. Văzându-l pe 
Nehliudov, se îndreptă din şale, roşie şi înviorată, puse 
mătura jos, îşi şterse mâinile de fustă şi se opri în faţa lui. 

— Deretici? întrebă Nehliudov, dându-i mâna. 

— Da, vechea mea ocupaţie, spuse ea şi-i zâmbi. E o 
murdărie aici de neînchipuit. Nu mai sfârşim de curăţat. Ce- 
i cu pătura, s-a zvântat? îl întrebă ea pe Simonson. 

— Aproape, răspunse Simonson, aruncându-i o privire 
deosebită, care-l miră pe Nehliudov. 

— Atunci vin s-o iau şi am să aduc şubele la uscat. Toţi ai 
noştri sunt aici, îi spuse ea lui Nehliudov, arătându-i prima 
uşă, în timp ce ea se îndreptă spre cea de-a doua. 

Nehliudov deschise uşa şi intră într-o încăpere nu prea 
mare, zgârcit luminată de o lampă mică de metal, aşezată 
pe unul dintre paturi. Era frig în odaie şi mirosea a praf 
ridicat, a umezeală şi tutun. Lampa de tablă arunca o 
lumină puternică pe cei din jurul ei, paturile însă rămâneau 
în întuneric, iar pe pereţi se legănau umbre negre. 

Erau toţi adunaţi în micuța încăpere, afară de doi bărbaţi 
însărcinaţi cu aprovizionarea, care se duseseră după ceai şi 
alimente. Aici era şi Vera Efremovna, vechea cunoştinţă a 
lui Nehliudov, mai slabă şi mai palidă ca oricând, cu ochii ei 
imenşi, speriaţi, cu o vână îngroşată pe frunte, cu părul 
tuns scurt şi îmbrăcată într-o bluză cenuşie. Şedea în faţa 
unui ziar desfăcut, pe care era întins nişte tutun, şi cu 
mişcări sacadate umplea tuburi goale de ţigări. 

Tot aici se afla şi deţinuta politică Emilia Ranţeva, pentru 
care Nehliudov avea o deosebită simpatie. Avea ca 


îndatorire îngrijirea gospodăriei şi chiar în condiţiile cele 
mai grele izbutea să dea locului în care se aflau o înfăţişare 
plăcută şi familiară. Şedea lângă lampă cu mânecile 
suflecate pe braţele ei frumoase, arse de soare, şi cu 
mişcări îndemânatice, ştergea şi aşeza cănile pe un şervet 
întins pe patul de scânduri. Ranţeva era o femeie tânără, cu 
o faţă inteligentă şi blândă, care, fără să fie frumoasă, avea 
darul de a se transfigura când zâmbea şi atunci era deodată 
veselă, însufleţită şi fermecătoare. Cu un astfel de zâmbet îl 
întâmpină acum pe Nehliudov. 

— Credeam că v-aţi întors înapoi în Rusia, spuse ea. Într- 
un colţ mai îndepărtat şi mai întunecos se afla şi Maria 
Pavlovna, ocupată cu fetiţa cea cu părul bălai, care ciripea 
întruna cu glăsciorul ei plăcut de copil. 

— Ce bine că aţi venit! Aţi văzut-o pe Katia? îl întrebă ea 
pe Nehliudov. Uitaţi ce oaspete avem noi! adăugă ea, 
arătând spre fetiţă. 

Anatoli Krâlţov era şi el acolo. Şedea pe pat, în colţul cel 
mai îndepărtat al odăii, slab, palid, cu picioarele încălţate în 
pâslari, vârâte sub el; gârbovit, cu mâinile băgate în 
mânecile cojocului, tremura din tot trupul şi-l privea pe 
Nehliudov cu ochi înfriguraţi. Nehliudov voi să se apropie 
de el, când îl zări în dreapta uşii pe vestitul revoluţionar 
Novodvorov, un bărbat roşcovan, cu părul creţ, cu o haină 
de ploaie pe el, care scotocea într-un sac şi vorbea cu 
drăgălaşa şi zâmbitoarea Grabeţ. Nehliudov se grăbi să-i 
dea bună seara, mai cu seamă pentru că din tot grupul 
deţinuţilor politici acesta era singurul om care nu-i era 
simpatic. Novodvorov îi aruncă peste ochelari lui Nehliudov 
o căutătură din ochii săi albaştri şi, încruntându-se, îi 
întinse mâna. 

— Ei, cum găsiţi călătoria, plăcută? întrebă el, cu vădită 
ironie în glas. 

— Da, sunt multe lucruri interesante, răspunse Nehliudov, 
prefăcându-se că n-a simţit ironia şi că ia întrebarea drept o 
amabilitate, apoi se apropie de Krâlţov. 


Nehliudov se arătase indiferent faţă de vorbele lui 
Novodvorov. În fundul sufletului însă nu era deloc astfel. 
Dorinţa vădită a lui Novodvorov de a-l înţepa îi tulburase 
buna dispoziţie şi Nehliudov se întristă şi se simţi mâhnit. 

— Cum îţi merge cu sănătatea? întrebă el, strângând 
mâna rece şi tremurândă a lui Krâlţov. 

— Ar merge ea, numai că nu mă pot încălzi deloc, sunt ud 
tot, răspunse Krâlţov, băgând înapoi mâna în mâneca 
cojocului. E un frig aici, cu geamurile astea sparte, adăugă 
el, arătând spre geamurile ciocnite în două locuri dincolo de 
zăbrelele de fier. Ce-i cu dumneata? De ce n-ai mai dat pe la 
noi? 

— Nu m-au lăsat şefii, s-au făcut foarte severi. Abia astăzi 
am dat de un ofiţer mai cumsecade. 

— Da, foarte cumsecade! spuse Krâlţov. Întreab-o pe Maşa 
ce-a făcut azi de dimineaţă. 

Maria Pavlovna, fără să se ridice de la locul ei, îi povesti lui 
Nehliudov cele ce se întâmplaseră în dimineaţa aceea cu 
fetiţa, la plecare. 

— După părerea mea, ar trebui să facem un protest 
colectiv, spuse cu glas hotărât Vera Efremovna, mutându-şi 
însă privirea speriată şi şovăielnică de la unul la altul. 
Vladimir a protestat, dar e prea puţin. 

— Ce fel de protest? spuse Krâlţov, strâmbându-se 
înciudat. Se vedea că îl enervează de mult tonul nefiresc şi 
nervozitatea Verei Efremovna. O căutaţi pe Katia? îl întrebă 
apoi pe Nehliudov. Tot deretică şi nu mai pridideşte. A 
curăţat odaia noastră, a bărbaţilor, şi acum o curăţă pe 
cealaltă, a femeilor. Numai că de purici tot nu-i chip să 
scapi, ne mănâncă de vii. Dar Maşa ce tot face acolo? 
întrebă el, arătând cu capul spre ungherul în care se afla 
Maria Pavlovna. 

— Îşi piaptănă fiica adoptivă, răspunse Ranţeva. 

— Numai de n-ar veni păduchii până la noi, făcu Krâlţov. 

— Nu, nu, am eu grijă. E curată fetiţa acum, spuse Maria 
Pavlovna. Ia-o, te rog, îi spuse ea Ranţevei, iar eu mă duc s- 


o ajut pe Katia. Îi aduc şi lui o pătură. 

Ranţeva luă fetiţa şi, strângându-i cu dragoste maternă 
mânuţele goale şi plinuţe, o aşeză pe genunchii ei şi-i dădu 
o bucată de zahăr. 

Maria Pavlovna ieşi din odaie şi tot atunci intrară pe uşă 
doi bărbaţi cu ceainice şi alimente. 

XII. 

Unul dintre cei doi nou-veniţi era un tânăr scund, uscăţiv, 
îmbrăcat cu un cojoc scurt şi cu cizme înalte în picioare. 
Mergea cu paşi repezi şi uşori, ducând două ceainice mari, 
aburinde şi o pâine învelită într-un şervet la subsuoară. 

— Uite c-a venit şi prinţul nostru, spuse el, punând 
ceainicul pe pat, printre căni, şi întinzând pâinea Maslovei. 
Am cumpărat nişte bunătăţi grozave, adăugă el, scoţându-şi 
cojocul şi aruncându-l într-un colţ pe un pat. Markel a făcut 
rost de lapte şi ouă. O să avem un adevărat ospăț. Şi 
Kirilovna care toate le rânduieşte cu curăţenia ei estetică, 
spuse el, zâmbind şi uitându-se la Ranţeva. Lasă acum asta 
şi fă bine de ne pregăteşte ceaiul. 

Toată fiinţa acestui om, mişcările, glasul şi privirea lui 
emanau veselie şi energie. Celălalt bărbat, mic şi el de stat 
şi slab, cu faţa trasă şi palidă, cu umerii obrajilor ieşiţi în 
afară, cu ochi minunaţi, verzi, cam depărtaţi de nas şi cu 
nişte buze subţiri, avea dimpotrivă o înfăţişare întunecată şi 
tristă. Purta un palton vechi, iar în picioare ghete cu galoşi. 
Aducea două oale şi două coşuri. Le puse în faţa Ranţevei, 
apoi îl salută din cap pe Nehliudov, fără să-şi ia ochii de la el 
şi, după ce-i întinse, parcă în silă mâna asudată, începu să 
scoată încet merindele din coş. 

Aceşti doi deţinuţi politici erau oameni din popor. Primul, 
Nabatov, era ţăran, iar cel de-al doilea, Markel Kondratiev, 
muncitor într-o fabrică. Markel intrase în mişcarea 
revoluţionară la vârsta de treizeci şi cinci de ani, iar 
Nabatov la optsprezece. Acest Nabatov, băiat înzestrat, 
după ce terminase şcoala din sat, trecuse la liceu, 
întreţinându-se tot timpul singur, din lecţii, şi absolvise 


liceul cu medalie de aur. La universitate nu intrase însă, 
deoarece încă din clasa a şaptea se hotărâse să se întoarcă 
în popor, din rândurile căruia ieşise, ca să-şi lumineze fraţii 
uitaţi de toţi. Şi aşa şi făcuse: îşi luase la început o slujbă de 
pisar într-un sat mai mare, dar nu trecuse mult şi fusese 
arestat pentru că le citea ţăranilor diferite cărţi şi 
organizase în sat o tovărăşie de consum şi de producţie. 
Prima oară fusese ţinut opt luni la închisoare, apoi i se 
dăduse drumul, fiind mai departe supravegheat de poliţie. 
Cum se văzuse liber, Nabatov plecase într-un sat dintr-o 
altă gubernie, ca învăţător, şi începuse să facă şi acolo 
acelaşi lucru. Fusese iarăşi arestat şi de data aceasta ţinut 
în temniţă un an şi două luni, în care timp convingerile lui 
de până atunci se întăriseră şi mai mult. 

După cea de-a doua arestare, fusese deportat în gubernia 
Perm, de unde evadase. Îl arestaseră din nou şi după şapte 
luni de temniţă îl deportaseră în gubernia Arhanghelsk. De 
acolo, pentru că refuzase să depună jurământ de credinţă 
noului ţar, fusese deportat în lakuţia. Astfel că îşi petrecuse 
jumătate din viaţa de om matur în închisori şi în deportări. 
Lucrul acesta însă nici nu-l înrăise, nici nu-i slăbise energia, 
ci mai curând i-o călise. Era un om iute, sănătos, activ, vesel 
şi plin de viaţă. Niciodată nu-i părea râu de nimic, nu-şi 
făcea planuri prea îndepărtate, ci-şi punea toate forţele, 
toată dibăcia, mintea şi simţul practic în slujba clipei 
prezente. În libertate lucra pentru țelul pe care şi-l 
propusese, adică pentru instruirea poporului, pentru unirea 
muncitorilor şi mai ales a ţăranilor. În închisoare lucra cu 
aceeaşi energie şi cu acelaşi simţ practic pentru păstrarea 
legăturii cu lumea din afară şi pentru orânduirea unei vieţi 
cât mai bune în condiţiile în care se aflau, nu doar pentru 
el, ci şi pentru cei care-l înconjurau. Era mai presus de 
toate un membru al comunităţii. Pentru el însuşi nu avea 
nevoie mai de nimic, se mulțumea cu puţin, pentru tovarăşii 
lui însă cerea mult şi la nevoie era în stare să muncească 
pentru asta, fie cu braţele, fie cu mintea, zi şi noapte, fără 


să doarmă şi fără să mănânce, ca un adevărat ţăran, era 
harnic, îndemânatic, cu mintea ageră, cumpătat din fire, 
politicos şi atent nu numai faţă de sentimentele altora, dar 
şi faţă de părerile lor. Bătrâna lui mamă, ţărancă şi ea, fără 
carte, cu capul îmbuibat de superstiții, era văduvă, şi 
Nabatov, când era în libertate, o ajuta şi se ducea mereu s-o 
vadă. De câte ori mergea acasă, se interesa îndeaproape de 
viaţa ei, o ajuta la gospodărie şi păstra legătura cu foştii săi 
tovarăşi, fii de ţărani, fuma cu ei mahorcă în foaie de ziar, se 
lua cu ei la trântă şi le explica, de câte ori avea prilejul că 
sunt înşelaţi de cei care-i cârmuiesc şi ce trebuie să facă ca 
să scape din mânciuna în care erau ţinuţi. Când vorbea şi se 
gândea la ce va aduce oamenilor revoluţia, îşi închipuia 
întotdeauna că poporul din rândurile căruia ieşise va 
rămâne să trăiască aproape în aceleaşi condiţii de viaţă, 
numai că va avea pământ şi va scăpa de boieri şi 
funcţionari. Revoluţia, după părerea lui, nu trebuia să 
schimbe formele fundamentale ale vieţii poporului - acesta 
era un punct în care nu se putea înţelege cu Novodvorov şi 
cu adeptul acestuia, Markel Kondratiev; după el, revoluţia 
nu trebuia să dărâme din temelii, ci doar să schimbe 
rânduiala internă a acestui edificiu vechi, trainic, uriaş şi 
minunat, pe care-l iubea cu înflăcărare. 

Şi în privinţa religiei era un adevărat ţăran: nu-şi punea 
niciodată probleme metafizice, despre începutul tuturor 
începuturilor şi despre viaţa de apoi. Dumnezeu era pentru 
el, ca şi pentru Arago, o ipoteză de care nu i se întâmplase 
încă să aibă nevoie. Puțin îi păsa dacă lumea s-a format 
după cum spune Moise sau după cum spune Darwin, iar 
darwinismul, care avea o însemnătate atât de mare pentru 
tovarăşii lui, pentru el era un joc al închipuirii, ca şi facerea 
lumii în şase zile. 

Nu-l preocupa întrebarea cum s-a creat lumea, tocmai 
pentru că era mereu preocupat de cum se poate trăi cât 
mai bine în această lume. Nici la viaţa viitoare nu se gândea 
niciodată, pentru că în fundul sufletului lui păstra credinţa 


nestrămutată, moştenită de la strămoşi şi comună tuturor 
lucrătorilor pământului, că, după cum în lumea animalelor 
şi a plantelor nimic nu se pierde, ci totul se preface, trecând 
mereu dintr-o formă într-alta - bălegarul în grâne, grânele 
în găină, mormolocul în broască, viermele în fluture, ghinda 
în stejar - tot aşa şi omul nu piere, ci numai se preschimbă. 
Era convins de aceasta şi de aceea privea totdeauna 
moartea în faţă cu bărbăţie, ba chiar cu veselie şi îndura 
fără să crâcnească suferinţele care-l duc spre ea. Nu-i 
plăcea însă şi nici nu se pricepea să vorbească despre acest 
lucru. Îi plăcea să muncească, să se ocupe de lucruri 
practice, şi-i îndemna şi pe tovarăşii lui să facă la fel. 
Celălalt deţinut din acest grup, ieşit şi el din popor, Markel 
Kondratiev, avea cu totul altă structură sufletească. De la 
cincisprezece ani se angajase şi tot atunci începuse să bea 
şi să fumeze, ca să-şi înăbuşe sentimentul nelămurit de 
obidă. Avusese prima oară acest sentiment la un pom de 
Crăciun, în casa fabricantului, unde fusese adus cu alţi 
câţiva copii de muncitori, şi unde el şi cu tovarăşii săi 
căpătaseră câte un fluier de o copeică, câte o smochină, un 
măr şi o nucă poleită, iar copiii fabricantului - nişte jucării 
ca din basme, care costaseră, după cum aflase el mai târziu, 
peste cincizeci de ruble. Era în vârstă de douăzeci de ani, 
când în fabrica lor intrase ca muncitoare o vestită 
revoluţionară, care, dându-şi seama de însuşirile lui 
Kondratiev, începuse să-i dea cărţi şi broşuri, să-i explice 
situaţia lui şi cauzele acestei situaţii, să-i vorbească despre 
mijloacele prin care ar fi putut-o îmbunătăţi. Când 
Kondratiev îşi dădu limpede seama că ar putea să se 
elibereze pe el şi pe alţii din starea de asuprire în care se 
aflau, nedreptatea din jurul lui i se păru şi mai crudă, şi mai 
îngrozitoare şi începu să dorească aprig nu numai 
eliberarea, dar şi pedepsirea celor care săvârşeau şi 
sprijineau această nedreptate. 1 se explică atunci că 
posibilitatea aceasta ţi-o pune la îndemână cultura şi 
Kondratiev începu să înveţe cu pasiune. Nu-şi dădea seama 


prea limpede cum s-ar putea realiza idealul socialist prin 
cultură, credea însă că, aşa cum noile cunoştinţe căpătate îi 
dezvăluiseră nedreptatea situaţiei în care se afla, tot astfel 
aceste cunoştinţe vor putea să înlăture şi nedreptatea. 
Afară de aceasta, cultura, după părerea lui, îl ridica 
deasupra celorlalţi oameni. De aceea, lăsându-se de fumat 
şi de băut îşi dedică tot timpul liber (avea mai mult de când 
fusese numit magaziner) studiilor. 

Revoluţionara aceea îl ajuta să înveţe şi se mira de 
uimitoarea uşurinţă cu care îşi însuşea orice cunoştinţă. În 
doi ani învățase algebra, geometria, istoria, care-i plăcea în 
chip deosebit, şi citise nenumărate cărţi de literatură, de 
critică şi mai ales cărţi cu conţinut socialist. 

Revoluţionara şi Kondratiev fuseseră arestaţi pentru că la 
el se găsiseră cărţi interzise. Fuseseră închişi în temniţă, iar 
apoi deportaţi în gubernia Vologda. Acolo el îl cunoscuse pe 
Novodvorov, mai citise o sumedenie de cărţi revoluţionare, 
pe care le ţinuse bine minte, şi-şi întărise convingerile 
socialiste. După ce fusese eliberat, condusese o mare grevă 
a muncitorilor, încheiată cu devastarea fabricii şi uciderea 
directorului. Fusese din nou arestat şi condamnat la 
pierderea drepturilor şi iarăşi la deportare. 

Atitudinea pe care o avea faţă de orânduirea economică 
existentă o avea şi faţă de religie. Înţelegând absurditatea 
credinţei în care fusese crescut şi eliberându-se de ea, la 
început cu greu şi cu teamă, iar apoi cu înflăcărare, vrând 
parcă să se răzbune pentru minciuna în care fuseseră ţinuţi 
el şi strămoşii lui, îşi bătea joc cu răutate şi venin de popi şi 
de dogmele religioase, ori de câte ori avea prilejul. 

Avea deprinderi de ascet, se mulțumea cu foarte puţin şi, 
ca orice om obişnuit din copilărie cu munca, înzestrat cu 
putere fizică, putea cu uşurinţă şi îndemânare să 
muncească oricât de mult. Preţuia totuşi în chip deosebit 
timpul liber, pe care îl închina studiilor, atât în închisoare, 
cât şi pe drumul din post în post. Studia acum volumul întâi 
din operele lui Marx, pe care-l păstra cu multă grijă în sacul 


lui, ca pe o comoară de preţ. Cu ceilalţi tovarăşi se purta 
rezervat şi cu indiferenţă, cu excepţia lui Novodvorov, 
căruia îi era deosebit de devotat şi ale cărui păreri în orice 
problemă le privea ca pe nişte adevăruri de netăgăduit. 

Pentru femei, pe care le socotea o piedică în orice, avea un 
mare dispreţ. De Maslova însă îi era milă şi se purta 
întotdeauna blând cu ea, văzând în femeia aceasta un 
exemplu de exploatare a clasei de jos de către cea de sus. 
Din acelaşi motiv nu-l putea suferi pe Nehliudov, vorbea 
foarte puţin cu el şi, când acesta îi întindea mâna, i-o 
întindea pe a lui mai mult în silă, fără să i-o strângă. 

XIII. 

Lemnele arseseră în sobă, soba se încălzise, ceaiul 
pregătit era turnat în ceşti, în pahare, şi dres cu lapte; pe 
un ştergar, pe pat, erau puşi covrigii, pâinea proaspătă de 
grâu şi de secară, ouăle răscoapte, untul, un cap şi nişte 
picioare de vițel. 'Toţi se apropiaseră de patul care înlocuia 
masa şi beau, mâncau şi vorbeau între ei. Ranţeva stătea pe 
o ladă şi turna ceaiul. Toţi se adunaseră în jurul ei, în afară 
de Krâlţov, care îşi scosese cojocul ud, se învelise într-o 
pătură uscată şi, întins pe pat, vorbea cu Nehliudov. 

După frigul şi umezeala din timpul drumului, după 
murdăria şi dezordinea pe care o găsiseră aici, după 
osteneala pe care şi-o dăduseră ca să curețe şi să deretice 
locul, după mâncarea şi ceaiul cald, toţi se simțeau veseli şi 
bine dispuşi. 

Faptul că din odaia vecină răzbăteau prin perete, ţipetele 
şi înjurăturile deţinuţilor de drept comun, vrând parcă să le 
amintească de tot ce-i înconjoară, nu făcea decât să 
sporească şi mai mult acel sentiment de intimitate. Ca pe o 
insulă în mijlocul mării, oamenii aceştia se simțeau la 
adăpost de umilinţele şi suferinţele ce-i înconjurau de obicei 
şi asta le ridica moralul şi îi stimula. Vorbeau despre orice, 
fără să pomenească însă despre situaţia lor şi despre ceea 
ce îi aştepta în viitor. Afară de aceasta, cum se întâmpla 
întotdeauna între bărbaţi şi femei tinere, siliţi să stea la un 


loc, între ei se năşteau diferite simpatii, sentimente şi 
legături sufleteşti. Aproape toţi erau îndrăgostiţi. De pildă, 
Novodvorov era îndrăgostit de drăgălaşa şi mereu 
zâmbitoarea Grabeţ. Această Grabeţ era o studentă 
tinerică, care nu-şi muncea prea mult mintea şi era cu totul 
nepăsătoare la problemele revoluţiei. Suferise de fapt 
influenţa timpului în care trăia, se compromisese într-un fel 
oarecare şi fusese deportată. Şi precum în libertate 
preocuparea de căpetenie a vieţii ei fusese de a plăcea 
bărbaţilor, tot aşa rămăsese şi mai târziu, la interogatorii, în 
închisoare şi deportare. Acum, pe drum, se mângăâia cu 
faptul că Novodvorov era îndrăgostit de ea şi că ea la 
rândul ei se îndrăgostise de el. Vera Efremovna, care se 
aprindea foarte repede, dar care nu inspira dragoste 
nimănui, nădăjduia mereu o iubire împărtăşită şi se 
îndrăgostea când de Nabatov, când de Novodvorov. Krâlţov, 
la rândul lui, era într-un fel îndrăgostit de Maria Pavlovna. 
O iubea aşa cum iubesc bărbaţii femeile, dar, ştiind cum 
privea ea această dragoste, îşi ascundea sentimentul sub 
masca prieteniei şi a recunoştinţei pentru deosebita duioşie 
cu care îl îngrijea. Nabatov şi Ranţeva erau şi ei legaţi 
printr-un sentiment de dragoste cât se poate de complicat. 
Aşa cum Maria Pavlovna era o fată de o castitate 
desăvârşită, tot astfel, Ranţeva, ca soţie, era de-o virtute 
desăvârşită. 

De la şaisprezece ani, fiind încă la liceu, se îndrăgostise de 
Ranţev, student la universitatea din Petersburg, şi la 
nouăsprezece ani se căsătorise cu el, înainte ca acesta să-şi 
fi terminat studiile. În anul al patrulea, bărbatul ei, 
amestecat într-o mişcare studenţească, fusese surghiunit 
din Petersburg şi se făcuse revoluţionar. Ea părăsise 
cursurile facultăţii de medicină pe care le urma, plecase 
după el şi devenise şi ea revoluţionară. Dacă nu şi-ar fi 
socotit bărbatul ca fiind cel mai bun şi cel mai deştept om 
din lume, nu s-ar fi îndrăgostit de el, iar dacă nu s-ar fi 
îndrăgostit de el, nu l-ar fi luat de bărbat. Dar, odată 


îndrăgostită şi căsătorită cu cel mai bun şi cel mai deştept 
om din lume, după părerea ei, era foarte firesc să privească 
viaţa şi scopul ei, întocmai cum le privea omul cel mai bun şi 
cel mai deştept din lume. La început, el credea că scopul 
vieţii este studiul, deci aşa crezuse şi ea. Când el se făcuse 
revoluţionar, se făcu şi ea îndată revoluţionară. Ar fi putut 
oricând să argumenteze că rânduiala existentă este de 
neîndurat şi că datoria fiecărui om este să lupte împotriva 
acestei rânduieli şi să caute s-o înlocuiască cu altă 
rânduială, atât politică, cât şi economică, în care omul să se 
poată dezvolta în voie şi libertate, etc. Îşi închipuia că într- 
adevăr gândeşte şi simte aşa, în realitate însă ea credea 
numai că ceea ce gândeşte bărbatul ei este adevărul curat 
şi căuta un singur lucru - desăvârşită înţelegere sufletească 
cu soţul ei, singurul lucru care îi dădea o deplină satisfacţie 
morală. 

Îi fusese foarte greu să se despartă de bărbatul şi de 
copilul ei, pe care-l luase maică-sa. Iotuşi suporta această 
despărţire cu tărie şi cu calm, ştiind că suferă pentru 
bărbatul ei şi pentru o cauză fără îndoială dreaptă, de 
vreme ce el luptă pentru ea. Tot timpul se gândea numai la 
el şi, cum înaintea lui nu iubise pe nimeni, nici acum n-ar fi 
fost în stare să se îndrăgostească de altcineva. Totuşi, 
dragostea curată şi plină de devotament pe care i-o purta 
Nabatov o mişca şi o tulbura. Acest om moral şi ferm, 
prieten cu bărbatul ei, căuta să se poarte cu ea aşa cum s- 
ar fi purtat cu o soră, dar în gesturile lui se simţea ceva mai 
mult, şi acest ceva îi speria pe amândoi şi în acelaşi timp 
înfrumuseţa viaţa atât de grea. 

Aşa că în grupul lor numai Maria Pavlovna şi Kondratiev 
erau liberi cu totul de orice gând de dragoste. 

XIV. 

Aşteptând să poată sta de vorbă cu Katiuşa între patru 
ochi, ca de obicei, după ceai, Nehliudov stătea aşezat lângă 
Krâlţov şi vorbea cu el. 


Îi povesti printre altele ceea ce îi comunicase Makar şi 
istoria omorului pe care-l săvârşise acesta. Krâlţov îl asculta 
cu luare-aminte, ţintindu-l cu ochii lui înfriguraţi. 

— Da, spuse el deodată. Deseori mă frământă gândul că 
mergem împreună cu ei, alături de ei, şi cine sunt aceşti 
„ei”? Sunt tocmai oamenii pentru care noi mergem acolo 
unde mergem, şi totuşi, nu numai că nu-i cunoaştem, dar 
nici nu căutăm să-i cunoaştem; iar ei, ceea ce este şi mai 
rău, ne urăsc şi ne socotesc duşmani. E îngrozitor! 

— Nu-i nimic îngrozitor spuse, spuse Novodvorov, care 
fusese atent la discuţia lor. Masele se ploconesc întotdeauna 
numai în faţa puterii, spuse el cu glasul lui sonor. Guvernul 
este la putere şi i se închină lui, iar pe noi ne urăsc; dacă 
mâine vom fi noi la putere, se vor ploconi în faţa noastră... 

În clipa aceea, dincolo de perete se auziră nişte înjurături, 
izbituri în perete, zăngănit de lanţuri, strigăte şi ţipete. 
Cineva era bătut şi striga: „Ajutor!”. 

— Îi auzi, bestiile! Ce fel de legătură poate exista între ei şi 
noi? spuse liniştit Novodvorov. 

— Bestii, spui tu? Şi totuşi, uite, Nehliudov mi-a povestit 
chiar acum despre o întâmplare, răspunse Krâlţov, iritat, şi 
povesti cum Makar şi-a pus viaţa în primejdie ca să-şi scape 
un consătean. Asta nu mai este bestialitate, ci, dimpotrivă, 
eroism. 

— Sentimentalism! spuse cu ironie Novodvorov. Este greu 
pentru noi să înţelegem gândurile acestor oameni şi mobilul 
faptelor lor. Tu vezi în asta mărinimie, dar s-ar putea să nu 
fie decât invidie faţă de acel ocnaş. 

— De ce nu vrei tu să vezi în altul nimic bun? spuse dintr-o 
dată Maria Pavlovna (ea le spunea tuturor „tu”). 

— Nu pot să văd ceva ce nu există. 

— Cum nu există, când omul riscă să aibă parte de o 
moarte îngrozitoare? 

— Părerea mea este, zise Novodvorov, că, dacă vrem să 
luptăm pentru cauza noastră, primă condiţie este 
(Kondratiev lăsă din mână cartea, pe care o citea la lampă 


şi începu să-şi asculte cu atenţie magistrul) să nu lăsăm 
fantezia să lucreze, ci să privim lucrurile aşa cum sunt. 
Trebuie să facem totul pentru masele populare şi să nu 
aşteptăm nimic de la ele; masele sunt obiectivul activităţii 
noastre, ele însă nu pot merge alături de noi atâta vreme 
cât sunt inerte ca acum, începu el sentenţios, de parcă ar fi 
rostit o conferinţă. De aceea, este cu totul iluzoriu să 
aşteptăm vreun ajutor din partea maselor, atâta timp cât nu 
se produce acel proces de dezvoltare, pentru care le 
pregătim noi. 

— Ce fel de proces de dezvoltare? sări Krâlţov, 
aprinzându-se la faţă. Noi susţinem că suntem împotriva 
samavolniciei şi a despotismului, dar nu e asta oare cel mai 
îngrozitor despotism? 

— Nu văd nici un despotism în asta, răspunse liniştit 
Novodvorov. Eu spun numai că ştiu drumul pe care trebuie 
să meargă poporul şi pot să i-l arăt. 

— Dar de unde ştii aşa de sigur că drumul pe care i-l arăţi 
tu este cel adevărat? Nu-i ăsta acelaşi despotism care a dus 
la Inchiziţie şi la execuțiile marii revoluţii? Aveau şi ei 
învăţătura lor, care le arăta singurul drum adevărat. 

— Faptul că ei s-au înşelat nu-i o dovadă că trebuie să mă 
înşel şi eu. Şi apoi, e o mare deosebire între fanteziile 
ideologilor şi datele ştiinţei economice pozitive. 

Glasul lui Novodvorov răsuna în toată odăia. El era 
singurul care vorbea, iar toţi ceilalţi ascultau. 

— Totdeauna se dondănesc aşa, spuse Maria Pavlovna, 
când fuse o clipă de tăcere. 

— Dar dumneata ce părere ai în privinţa asta? o întrebă 
Nehliudov pe Maria Pavlovna. 

— Cred că Anatoli are dreptate când susţine că n-avem 
dreptul să impunem părerile noastre poporului. 

— Dar dumneata, Katiuşa, ce crezi? întrebă Nehliudov, 
zâmbind cu sfială, temându-se ca ea să nu răspundă ceva 
nepotrivit. 


— Eu cred că poporul de rând este obidit, spuse ea, 
aprinzându-se la faţă, e tare obidit poporul de rând. 

— Aşa e, Mihailovna, aşa-i, strigă Nabatov, tare-i obidit 
poporul. Asta n-ar trebui să se mai întâmple şi asta e 
misiunea noastră. 

— Stranie concepţie despre sarcinile revoluţiei, spuse 
Novodvorov şi, supărat, începu să fumeze în tăcere. 

— Nu pot sta de vorbă cu el, spuse în şoaptă Krâlţov şi 
tăcu şi el. 

— E mai bine să nici nu staţi de vorbă, spuse Nehliudov. 

XV. 

Cu toate că Novodvorov era foarte stimat de toţi 
revoluționarii, cu toate că era învăţat şi socotit foarte 
inteligent, Nehliudov îl punea printre revoluționarii care, 
fiind din punct de vedere moral sub nivelul mediu, erau 
mult sub el. Puterile intelectuale ale acestui om - 
numărătorul lui - erau mari, dar părerea lui despre el însuşi 
- numitorul lui - era incomparabil mai mare, încât de multă 
vreme îi depăşise posibilităţile intelectuale. 

Era un om de o cu totulaltă structură spirituală decât 
Simonson. Acesta din urmă era unul dintre oamenii, 
preponderent de gen masculin, ale căror fapte decurg în 
mod firesc din procesul raţional şi sunt determinate de el. 
Novodvorov, însă, făcea parte dintre cei preponderent de 
gen feminin, la care activitatea este îndreptată, pe de o 
parte, spre îndeplinirea ţelurilor cerute de sentiment, pe de 
alta, spre justificarea actelor săvârşite sub imperiul 
sentimentelor. 

Toată activitatea revoluţionară a lui Novodvorov, în ciuda 
faptului că se pricepea s-o explice cu multă elocinţă şi cu 
argumente foarte convingătoare, i se părea lui Nehliudov 
întemeiată doar pe ambiţie şi pe dorinţa de a se ridica 
deasupra celorlalţi. Mulțumită capacităţii de a-şi însuşi 
ideile altora şi de a le reda întocmai, la început, în timpul 
studiilor, în rândul profesorilor şi studenţilor, unde această 
capacitate este foarte preţuită (liceu, universitate, perioada 


doctoratului), Novodvorov era socotit printre primii şi se 
simţea satisfăcut. După ce-şi terminase însă studiile şi-şi 
primise diploma, această întâietate luase sfârşit, şi atunci, 
precum îi povestea lui Nehliudov, Krâlţov, căruia 
Novodvorov îi era antipatic, ca să fie iarăşi primul într-o 
nouă sferă de activitate, dintr-o dată îşi schimbase cu totul 
opiniile şi din liberal, adept al schimbărilor lente, devenise 
roşu, membru al mişcării „Narodnaia volia”. Datorită 
caracterului lipsit de calităţi morale şi estetice, din care se 
nasc de obicei îndoielile şi şovăielile, el dobândi în foarte 
scurt timp în lumea revoluţionară rolul de conducător de 
partid, situaţie care-i satisfăcea amorul propriu. O dată ce- 
şi alegea o cale, nu se mai îndoia de ea şi nu mai şovăia şi 
de aceea era convins că nu greşeşte niciodată. Totul îi părea 
foarte simplu, limpede şi indiscutabil. Privit din unghiul său 
de vedere îngust şi unilateral, totul era într-adevăr foarte 
simplu şi limpede şi nu mai era nevoie decât să fii logic, 
după cum spunea chiar el. Încrederea lui în sine era atât de 
mare, încât ori respingea oamenii, ori îi supunea. Cum 
activitatea lui se desfăşura între oameni foarte tineri, care 
luau siguranţa lui drept înţelepciune şi profunzime de 
gândire, majoritatea i se supuneau şi el se bucura de mult 
succes în cercurile revoluţionare. Activitatea lui consta în 
pregătirea insurecției, prin care el trebuia să preia puterea 
şi să convoace adunarea populară; acestei adunări populare 
urma să i se propună planul alcătuit de el şi el era deplin 
convins că acest program soluţiona toate problemele şi că 
nu exista nici un motiv ca să nu fie realizat. 

Tovarăşii îl stimau pentru curajul şi dârzenia lui, dar nu-l 
iubeau. lar el nu iubea pe nimeni; pe toţi oamenii deosebiți 
îi socotea drept rivali şi, dacă ar fi putut, s-ar fi purtat 
bucuros cu ei aşa cum se poartă maimuţoii bătrâni cu cei 
tineri. Ar fi fost în stare să anihileze toată inteligenţa şi 
toate calităţile celorlalţi oameni, numai ca să nu-l 
stânjenească în manifestarea însuşirilor lui personale. Avea 
sentimente bune numai faţă de oamenii care i se închinau. 


Astfel erau acum muncitorul Kondratiev, aflat sub influenţa 
ideilor sale, Vera Efremovna şi drăgălaşa Grabeţ, care erau 
amândouă îndrăgostite de el. Cu toate că, în principiu, 
apăra mişcarea femeilor, în fundul sufletului le socotea pe 
toate nişte fiinţe proaste şi de nimic, afară de cele de care 
se îndrăgostea (ceea ce i se întâmpla destul de des), aşa 
cum se îndrăgostise acum de Grabeţ. Atunci le socotea 
femei superioare, ale căror însuşiri numai el ştia să le vadă. 

Problema relaţiilor dintre sexe i se părea, ca şi toate 
celelalte probleme, foarte simplă, limpede şi deplin 
rezolvată prin recunoaşterea amorului liber. 

Avusese o nevastă fictivă şi una legitimă, de care se 
despărţise, ajungând la concluzia că între ei nu există 
dragoste adevărată, şi acum avea de gând să înceapă o 
convieţuire liberă cu Grabeţ. 

Pe Nehliudov îl dispreţuia pentru că se „fandosea” în 
problema Maslovei, după expresia lui, şi mai ales pentru că 
îşi permitea să se gândească la neajunsurile orânduirii 
sociale existente şi la mijloacele de a o îndrepta, nu numai 
altfel decât gândea el, Novodvorov, ci într-un fel al lui 
personal, „boieresc”, adică prostesc. Nehliudov cunoştea 
sentimentele lui Novodvorov faţă de el, şi, cu părere de rău, 
îşi dădea seama că, în ciuda bunăvoinţei lui din ultima 
vreme şi mai ales din timpul călătoriei, îi plăteşte cu aceeaşi 
monedă, nefiind în stare să-şi învingă puternica antipatie 
faţă de acest om. 

XVI. 

În sala de alături se auziră glasurile şefilor. Apoi se făcu 
linişte şi plutonierul cu doi soldaţi din escortă îşi făcură 
apariţia în odaie. Urma să se facă apelul. Plutonierul îi 
numără pe toţi, arătându-i pe fiecare cu degetul. Când 
ajunse la Nehliudov, îi spuse pe un ton prietenos şi familiar: 

— Nu mai puteţi rămâne după apel, prinţe. Trebuie să 
plecaţi. 

Nehliudov, ştiind ce înseamnă asta, se apropie de el şi-i 
strecură trei ruble, pregătite dinainte. 


— Ce să mă fac cu dumneavoastră? Fie, mai rămâneţi 
puţin. 

Plutonierul tocmai voia să plece, când intră în odaie alt 
plutonier, urmat de un deţinut înalt şi slab, cu un ochi 
învineţit şi cu barbă rară. 

— Am venit pentru fetiţa mea, spuse deţinutul. 

— Uite, a venit tătuca, se auzi un glăscior subţirel şi 
căpşorul bălai al fetiţei se ivi în spatele Ranţevei, care 
împreună cu Maria Pavlovna şi cu Katiuşa îi coseau o 
rochiţă nouă dintr-o fustă a Ranţevei. 

— Eu sunt, fata tatii, eu, spuse cu duioşie Buzovkin. 

— Copila se simte bine aici, zise Maria Pavlovna, uitându- 
se cu milă la faţa plină de vânătăi a lui Buzovkin. Las-o la 
noi. 

— Tanti îmi coase o lopoti88 nouă, spuse fetiţa, arătând 
spre lucrul din mâna Ranţevei. Frumoasă, ro-o-şie, ciripi 
fetiţa. 

— Vrei să dormi la noi? întrebă Ranţeva, mângâind fetiţa. 

— Vreau, şi cu tătuca. 

Faţa Ranţevei se lumină de un zâmbet. 

— Tătuca nu poate rămâne aici, spuse ea. Apoi, 
întorcându-se către el, adăugă: aşa că las-o la noi. 

— Cred că poţi s-o laşi, interveni majurul, oprindu-se în 
prag, apoi ieşi cu celălalt majur. 

Cum ieşiră cei doi ostaşi din escortă, Nabatov se apropie 
de Buzovkin şi, atingându-l pe umăr, îl întrebă: 

— Ce-i, frate, e adevărat că la voi Karmanov vrea să se 
schimbe cu altul? 

Faţa bună şi blândă a lui Buzovkin se întristă deodată şi 
ochii i se întunecară. 

— Noi n-am auzit nimic despre aşa ceva. Nu cred, 
răspunse el cu aceiaşi ochi întunecaţi, apoi adăugă: Ei, 
Aksiutka, te las cu cucoanele, că după cum văd te simţi aici 
ca o prinţesă, şi se grăbi să plece. 

— Ştia şi el. Şi e adevărat că s-au schimbat între ei, spuse 
Nabatov. Ce aveţi de gând să faceţi? 


— Am să înştiinţez autorităţile de la oraş. Îi cunosc pe 
amândoi din vedere, răspunse Nehliudov. 

Toată lumea tăcea, temându-se pesemne să nu reînceapă 
discuţia în contradictoriu. 

Simonson, care stătuse tot timpul culcat, cu mâinile sub 
cap şi nu scosese nici un cuvânt, se ridică deodată hotărât 
şi, ocolindu-i pe ceilalţi, se apropie de Nehliudov. 

— Aş putea să stau acum de vorbă cu dumneata? 

— Sigur că da, spuse Nehliudov şi se ridică să-l urmeze. 

Katiuşa se uită la Nehliudov care se ridicase în picioare şi, 
întâlnindu-i privirea, se aprinse la faţă şi clătină din cap cu 
nedumerire. 

— Uite despre ce am vrut să-ţi vorbesc, începu Simonson, 
după ce ieşiră împreună pe coridor. Aici se auzea şi mai 
tare larma de glasuri din sala deţinuţilor de drept comun. 
Nehliudov se încruntă la acest zgomot, pe Simonson însă 
păru să nu-l tulbure deloc. Cunoscând sentimentele 
dumitale faţă de Katerina Mihailova, începu el din nou, 
privindu-l cu ochii săi buni, drept în faţă pe Nehliudov, mă 
socot dator, urmă el, dar fu nevoit să se oprească, deoarece 
chiar lângă ei, în spatele uşii, se auziră deodată răcnind 
mânios două glasuri bărbăteşti, a ceartă pesemne: 

— Ţi-am spus, nătărăule, că nu-s ai mei! strigă un glas. 

— Să-ţi stea în gât, diavole! hârâi celălalt glas. 

În clipa aceea ieşi pe coridor şi Maria Pavlovna. 

— Nu se poate vorbi aici, spuse ea. Duceţi-vă mai bine 
dincolo, nu-i decât Verocika, şi trecu înainte, spre uşa 
vecină, care dădea într-o odăiţă mică, o celuţă de o 
persoană, pusă acum la dispoziţia deţinutelor politice. Pe 
priciul de scânduri era culcată Vera Efremovna cu pătura 
trasă peste cap. 

— Are o migrenă, aşa că doarme şi nu aude nimic, iar eu 
vă las! spuse Maria Pavlovna. 

— Ba ar fi foarte bine să rămâi, spuse Simonson, nu am 
secrete faţă de nimeni, mai ales faţă de tine. 


— Bine, rămân, spuse Maria Pavlovna, şi se săltă pe prici, 
încercând să se tragă cât mai în fundul lui, cum fac copiii 
când vor să se aşeze cât mai bine, gata să asculte, cu ochii 
săi frumoşi, uşor bulbucaţi, aţintiţi undeva în gol. 

— Aşadar, voiam să-ţi spun, repetă Simonson, că, ştiind ce 
sentimente ai faţă de Katerina Mihailova, socot de datoria 
mea să-ţi vorbesc de sentimentele mele faţă de ea. 

— Adică, nu înţeleg? întrebă Nehliudov, admirând fără să 
vrea simplitatea şi sinceritatea cu care-i vorbea Simonson. 

— Adică, să-ţi spun că aş vrea să mă căsătoresc cu 
Katerina Mihailova. 

— Extraordinar! spuse Maria Pavlovna, pironindu-şi ochii 
asupra lui Simonson. 

—. şi m-am hotărât s-o rog să fie nevasta mea, urmă 
Simonson. 

— Şi ce pot face eu? Asta nu depinde decât de ea, 
răspunse Nehliudov. 

— Da, numai că ea n-o să hotărască nimic fără dumneata. 

— De ce? 

— Pentru că, atâta timp cât legăturile dintre ea şi 
dumneata nu sunt definitiv lămurite, ea nu poate să facă 
nici o alegere. 

— În ceea ce mă priveşte, lucrurile sunt hotărâte. Am vrut 
să fac ceea ce socot că e de datoria mea şi afară de aceasta 
să-i uşurez situaţia. Dar în nici un caz n-aş vrea s-o încurc. 

— Da, numai că ea nu vrea să primească sacrificiul 
dumitale. 

— Nu-i vorba de nici un sacrificiu. 

— Şi eu ştiu că hotărârea ei e categorică. 

— Atunci ce rost mai are să vorbeşti cu mine? întrebă 
Nehliudov. 

— Ea vrea să încuviinţezi şi dumneata hotărârea ei. 

— Cum pot să admit să nu fac un lucru pe care-l socotesc o 
datorie a mea? Ceea ce pot să-ţi spun estecăeunumă 
consider liber, pe când ea se poate considera liberă. 

Simonson tăcu un timp şi se gândi. 


— Bine, am să-i spun asta şi ei. Să nu crezi că sunt 
îndrăgostit de ea, urmă el. O iubesc ca pe o fiinţă minunată, 
rară, şi care a suferit mult în viaţa ei. Nu cer nimic de la ea. 
Doresc un singur lucru: s-o ajut, să-i uşurez situa... 

Nehliudov observă cu mirare tremurul din glasul lui 
Simonson. 

—, să-i uşurez situaţia, urmă Simonson. Dacă nu vrea să 
primească ajutorul dumitale, să-l primească cel puţin pe-al 
meu. Dacă ea s-ar învoi, aş cere să fiu trimis şi eu în acelaşi 
loc cu ea. Patru ani nu-s o veşnicie. Aş trăi pe lângă ea şi 
poate i-aş mai uşura viaţa... spuse el şi iarăşi emoția îi 
curmă glasul. 

— Ce-aş putea să-ţi spun? răspunse Nehliudov. Sunt 
mulţumit că şi-a găsit un protector ca dumneata... 

— 'Tocmai asta am vrut să ştiu, urmă Simonson. Am vrut să 
ştiu dacă dumneata, care o iubeşti şi-i doreşti binele, 
socoteşti căsătoria ei cu mine un bine pentru ea. 

— Fără îndoială că da! răspunse hotărât Nehliudov. 

— E vorba numai şi numai despre ea. Vreau ca fiinţa 
aceasta, care a suferit atât, să-şi găsească puţină odihnă, 
spuse Simonson, uitându-se la Nehliudov cu o duioşie de 
copil, la care nu te-ai fi aşteptat de la un om atât de posac 
ca el. 

Simonson se ridică în picioare, luă mâna lui Nehliudov, îşi 
ridică faţa spre el şi, zâmbind sfios, îl sărută. 

— Am să-i spun toate acestea şi ei, spuse el şi ieşi din 
odaie. 

XVII. 

Maria Pavlovna, se dădu jos de pe prici, şi-i spuse lui 
Nehliudov: 

— Simonson s-a purtat ca un adolescent. E uluitor! Şi, 
drept să-ţi spun, mă şi întristează, încheie ea oftând. 

— Dar ea, Katia? Cum crezi că-i răspunde ea la această 
dragoste? întrebă Nehliudov. 

— Ea? întrebă Maria Pavlovna şi se opri puţin, vrând 
pesemne să răspundă cât mai exact lui Nehliudov. Ea? Vezi, 


ea, cu tot trecutul ei, este din fire una dintre fiinţele cele 
mai morale... Şi cu sentimentele cele mai delicate... Te 
iubeşte pe dumneata cu o dragoste frumoasă şi e fericită că 
poate să-ţi facă un bine, fie şi în maniera aceasta negativă, 
împiedicându-te să te însori cu ea. Pentru ea, căsătoria cu 
dumneata ar fi un dezastru; ar fi mai rău decât tot ce a fost 
în trecut şi de aceea n-o să primească niciodată. Şi totuşi, 
prezenţa dumitale o tulbură. 

— Şi atunci ce să fac, să dispar? întrebă Nehliudov. Maria 
Pavlovna zâmbi cu zâmbetul ei plăcut, copilăresc. 

— Da, în parte. 

— Cum să dispar în parte? 

— Nu m-am exprimat bine... Despre ea însă am vrut să-ţi 
spun că sunt convinsă că-şi dă seamă de absurditatea iubirii 
exaltate a lui Simonson (deşi el nu i-a spus încă nimic), şi că 
este şi măgulită, şi speriată. Dumneată ştii că eu nu sunt 
prea competentă în astfel de lucruri, dar cred că în ceea ce 
îl priveşte pe Simonson este vorba de cel mai firesc 
sentiment de bărbat, deşi bine mascat. El pretinde că 
dragostea lui e platonică şi că ea îi stimulează energia. Eu 
ştiu însă că, oricât de neobişnuită ar fi dragostea, la baza ei 
stă totuşi o murdărie... Cum e şi la Novodvorov cu 
Liubocika. 

Maria Pavlovna se depărta de subiect, lunecând spre tema 
ei favorită. 

— Şi ce crezi că ar trebui să fac? întrebă Nehliudov. 

— Cred că ar trebui să vorbeşti cu ea. Totdeauna e bine că 
lucrurile să fie limpezite. Explică-te cu ea. Am s-o chem, 
vrei? spuse Maria Pavlovna. 

— Te rog, răspunse Nehliudov. Maria Pavlovna ieşi din 
odaie. 

Nehliudov se simţi cuprins de un sentiment ciudat când 
rămase singur în odaie, ascultând răsuflarea liniştită, 
întretăiată uneori de gemete, a Verei Efremovna, şi vuietul 
care răzbătea din sala delincvenţilor de drept comun. 


Ceea ce îi spusese Simonson îl dezlega de obligaţia pe 
care şi-o luase asupra lui şi care în clipele de slăbiciune îi 
părea stranie şi grea, şi totuşi, ceea ce aflase acum îi era nu 
numai neplăcut, dar, într-un fel, şi dureros. Simţea că 
propunerea lui Simonson nimiceşte caracterul excepţional 
al purtării lui şi coboară în ochii lui şi în ai celorlalţi preţul 
sacrificiului pe care era gata să-l facă. Dacă un om atât de 
bun şi care nu e prin nimic legat de ea vrea să-şi unească 
soarta cu a ei înseamnă că sacrificiul lui, al lui Nehliudov, nu 
era aşa de mare. Afară de aceasta, încerca poate şi un 
simplu sentiment de gelozie: se obişnuise atât de mult cu 
dragostea ei pentru el, încât nu putea să admită ca ea să se 
îndrăgostească de un altul. Apoi, i se năruia şi planul pe 
care şi-l făcuse de a trăi pe lângă ea până ce-şi va ispăşi 
pedeapsa. Acum, dacă ea s-ar căsători cu Simonson, 
prezenţa lui ar fi de prisos şi s-ar vedea nevoit să-şi facă un 
alt plan de viitor. Nu apucă să se descurce în sentimentele 
lui, când pe uşa care se deschise năvăli în cameră vuietul 
glasurilor ocnaşilor, şi mai puternic acum (se petrecea la ei 
ceva neobişnuit), şi în odaie intră Katiuşa. 

Se apropie de el cu paşi repezi. 

— M-a trimis Maria Pavlovna, spuse ea, oprindu-se în faţa 
lui. 

— Da, vreau să vorbesc cu dumneata. Ia loc. Am vorbit cu 
Vladimir Ivanovici. 

Ea se aşeză şi îşi puse mâinile pe genunchi, părând foarte 
liniştită. Când auzi însă numele lui Simonson, se aprinse la 
faţă. 

— Şi ce v-a spus? întrebă ea. 

— Mi-a spus că vrea să se însoare cu dumneata. 

Faţa ei se strânse deodată, ca de o suferinţă, dar nu spuse 
nimic şi-şi lăsă ochii în jos. 

— Mi-a cerut consimţământul sau mai bine zis sfatul. I-am 
răspuns că totul depinde de dumneata şi că dumneata 
singură poţi hotări. 


— O, Doamne, pentru ce toate astea? întrebă ea, fixându-l 
pe Nehliudov cu privirea aceea ciudată a ochilor ei puţin 
saşii, care-l tulbura întotdeauna pe Nehliudov. 

Tăcură câteva clipe, uitându-se unul în ochii celuilalt. Şi 
privirea lor spunea multe. 

— Dumneata trebuie să hotărăşti, repetă Nehliudov. 

— Ce să hotărăsc? spuse ea. Toate au fost hotărâte de 
mult. 

— Nu, trebuie să hotărăşti dacă primeşti sau nu 
propunerea lui Vladimir Ivanovici, spuse Nehliudov. 

— Ce fel de nevastă pot fi eu, o ocnaşă? De ce să-l mai 
nenorocesc şi pe Vladimir Ivanovici? spuse ea, încruntându- 
se. 

— Da, dar dacă s-ar obţine graţierea dumitale? întrebă 
Nehliudov. 

— Ah, lasă-mă. Nu mai am nimic de spus, răspunse ea, 
ridicându-se în picioare, şi ieşi din odaie. 

XVIII. 

Când Nehliudov se întoarse după Katiuşa în camera 
bărbaţilor, îi găsi pe toţi foarte tulburaţi. Nabatov, care 
umbla peste tot, observa totul şi intra în legătură cu toţi, 
adusese o veste neaşteptată, şi anume că pe un perete se 
găsiseră câteva vorbe scrise de revoluţionarul Petlin, 
condamnat la muncă silnică. Ioţi credeau că Petlin se află 
de mult la Kara şi se descoperi deodată că trecuse de 
curând pe drumul acesta, singur printre deţinuţii de drept 
comun. 

„La şaptesprezece august, era scris, am fost trimis singur 
cu deţinuţii de drept comun. A fost şi Neverov cu mine şi s-a 
spânzurat la Kazan, într-un ospiciu. Sunt sănătos, optimist 
şi sper într-un viitor mai bun.” 

Toţi discutau despre situaţia lui Petlin şi despre cauzele 
sinuciderii lui Neverov. Krâlţov tăcea, îngândurat, cu ochii 
lui strălucind de febră aţintiţi în gol. 

— Mi-a spus bărbatul meu că Neverov încă la 
Petropavlovka89 începuse să aibă halucinaţii, spuse 


Ranţeva. 

— Da, un poet, un trăsnit; asemenea oameni îndură greu 
singurătatea, interveni Novodvorov. lată, eu, când eram 
închis în celulă separată, nu-mi lăsam imaginaţia să lucreze 
şi îmi împărţeam timpul în modul cel mai sistematic posibil; 
de aceea am îndurat singurătatea destul de bine. 

— Cum să n-o înduri? De multe ori eu chiar mă bucuram 
când mă închideau, spuse Nabatov cu glas vioi, vrând vădit 
să alunge tristeţea apăsătoare din odaie. Când eşti liber, 
mereu ţi-e teamă de ceva: să nu fii prins cumva, să nu-i 
tragi şi pe ceilalţi după tine, să nu faci vreo prostie, iar când 
eşti închis - s-a isprăvit cu orice răspundere, nu mai ai altă 
grijă decât să le odihneşti. Stai şi fumezi. 

— Îl cunoşteai mai îndeaproape? întrebă Maria Pavlovna, 
uitându-se, îngrijorată, la faţa dintr-o dată schimbată, 
răvăşită, a lui Krâlţov. 

— Neverov, un trăsnit? spuse deodată Krâlţov, înăbuşindu- 
se, de parcă ar fi cântat prea mult sau ar fi răcnit prea tare. 
Neverov a fost un om cum puţini se nasc pe pământ, cum 
spunea un portar de-al nostru... Da... A fost un om limpede 
ca şi cleştarul, puteai să vezi prin el... Da... Nu numai că nu 
era în stare să mintă, dar nu ştia nici măcar să se prefacă. 
Puțin spus un om sensibil, cu pielea subţire, mai curând ai fi 
zis că era jupuit de piele şi cu toţi nervii pe din afară. Da... 
O natură complicată, bogată, nu ca... Ei, dar ce să mai 
vorbim!... Tăcu un răstimp. Noi tot discutăm ce-i mai bine 
să facem, urmă el, încruntându-se supărat, dacă-i mai bine 
să învăţăm întâi poporul şi numai după aceea să-i schimbăm 
felul de viaţă, sau invers, iar apoi ne întrebăm cum să 
luptăm: printr-o propagandă paşnică, prin teroare? Da, 
discutăm mereu. Pe când ei nu discută atât pentru că ştiu 
ce au de făcut şi le este totuna dacă o să piară zeci şi sute 
de oameni, şi ce oameni! Dimpotrivă, ei au nevoie ca cei mai 
buni să piară. Da, Herzen spunea că, atunci când 
decembriştii au fost scoşi din circulaţie, a scăzut şi nivelul 
general. Cred şi eu! Pe urmă l-au scos din circulaţie pe 


însuşi Herzen şi pe cei din aceeaşi generaţie cu el. Acum pe 
Neverov.... 

— N-au să-i nimicească pe toţi! spuse Nabatov cu glasul lui 
energic. Tot au să mai rămână de sămânță. 

— Nu, n-or să mai rămână dacă o să ne fie milă de ăia, 
spuse Krâlţov pe un ton ridicat, nelăsându-se întrerupt. Dă- 
mi o ţigară. 

— Anatoli, interveni Maria Pavlovna, nu fuma, nu-ţi face 
bine. 

— Ah, lasă-mă, spuse el mânios şi-şi aprinse ţigara, dar 
îndată începu să tuşească. Îi venea parcă să şi verse; scuipă 
şi vorbi mai departe: Nu, n-am făcut ceea ce trebuia. Nu, 
nu. Nu e nevoie să discutăm, ci să ne unim cu toţii... Şi să-i 
distrugem. Asta-i. 

— Gândeşte-te că şi ei sunt oameni, spuse Nehliudov. 

— Nu, nu sunt oameni - cei care pot face ceea ce fac ei... 
Uite, se vorbeşte că au născocit bombe şi baloane. Da, ar 
trebui să te ridici cu balonul şi să-i toci cu bombele, ca pe 
nişte ploşniţe, până îi stârpeşti pe toţi... Da, pentru că... 
începuse el, dar deodată se înroşi, izbucni într-o tuse şi mai 
rea şi un val se sânge îi ţâşni pe gură. 

Nabatov alergă după zăpadă. Maria Pavlovna scoase 
picături de valeriană şi vru să-i dea să bea, dar el, închizând 
ochii, o îndepărtă cu mâna lui slabă şi albă, răsuflând greu 
şi des. După ce zăpada şi apa rece îl mai liniştiră puţin şi se 
lasă culcat pentru noapte, Nehliudov îşi luă rămas-bun de la 
toată lumea şi porni spre ieşire împreună cu majurul care 
venise după el şi-l aştepta de multă vreme. 

Deţinuţii de drept comun se liniştiseră şi ei între timp şi cei 
mai mulţi dormeau. Cu toate că mulţi erau culcaţi şi pe sub 
paturi, şi pe locurile dintre ele, nu încăpuseră toţi în sală, 
aşa că unii erau nevoiţi să se întindă pe jos în coridor - 
stăteau tolăniţi cu capul pe saci, acoperiţi cu halatele 
umede. 

Prin săli şi pe coridor se auzeau sforăituri, gemete şi 
glasuri vorbind prin somn. Peste tot se zăreau trupuri 


acoperite cu halate. Numai în odaia burlacilor nu dormeau 
încă toţi - câţiva erau adunaţi într-un colţ, în jurul unui muc 
de lumânare, pe care-l stinseseră, zărindu-l pe majur; în 
coridor, sub lampă, stătea aşezat un bătrân gol şi-şi curăța 
cămaşa de păduchi. În comparaţie cu duhoarea irespirabilă 
de aici, aerul destul de stricat din odăile deţinuţilor politici 
părea curat şi proaspăt. Lampa fumegândă se zărea ca prin 
ceața. Ca să poţi trece prin coridor fără să atingi sau să 
calci pe cineva trebuia să dibui cu piciorul un spaţiu gol, iar 
apoi cu celălalt să-ţi cauţi alt locşor pentru pasul următor. 
Trei oameni, care nu găsiseră nici pe coridor un loc unde să 
se aciuiască, se culcaseră în tindă lângă hârdăul cel 
puturos, al cărui conţinut se prelingea printre doage. Unul 
dintre cei trei era un bătrân cam ţicnit, pe care Nehliudov îl 
văzuse deseori pe drum. Al doilea era un băieţaş de vreo 
zece ani, care se strecurase între ceilalţi doi deţinuţi şi 
dormea pe piciorul unuia dintre ei şi cu mâna sub cap. 

După ce ieşi pe poartă, Nehliudov se opri şi trase adânc în 
piept, cu lăcomie, aerul geros de afară. 

XIX. 

Pe cerul limpezit se aprinseseră stelele. Nehliudov 
străbătu drumul îngheţat, noroios numai pe alocuri şi, ajuns 
la han, bătu într-o ferestruică întunecată. Argatul cel lat în 
umeri ieşi afară desculţ, îi deschise uşa şi-l lăsă să intre în 
tindă. La dreapta era sala comună, din care răzbătea 
sforăitul surugiilor. În faţă, prin uşa ce dădea în curte, se 
auzea ronţăitul cailor mestecând ovăzul. La stânga era uşa 
odăii mari unde erau găzduiţi călătorii, înăuntru mirosea a 
pelin şi a transpiraţie, sub icoane ardea o candelă roşie, iar 
de după o despărţitură se auzea un sforăâit puternic şi 
regulat al cuiva cu plămâni zdraveni. Nehliudov se 
dezbrăcă, îşi întinse pătura peste divanul îmbrăcat cu 
muşama, îşi luă perna de piele şi se întinse, rememorând 
impresiile culese peste zi. Dintre toate, cel mai îngrozitor 
lucru îi părea băiatul culcat pe zeama ce se scurgea din 
hârdăul puturos. 


Deşi convorbirile din seara aceea cu Simonson şi cu 
Katiuşa fuseseră atât de neaşteptate şi de importante, nu-şi 
opri totuşi gândul asupra lor. Poziţia lui faţă de această 
chestiune era atât de complicată şi de nelămurită încă, 
încât căuta să-şi alunge din cap orice gând despre ea. Cu 
atât mai vie îi stăruia însă în minte priveliştea din casa 
etapei, cu acei nenorociţi care se înăbuşeau în aerul greu, 
cu cei trei deţinuţi culcaţi lângă hârdăul puturos, şi-l obseda 
mai ales imaginea băieţelului cu faţă nevinovată, care 
dormea cu capul pe piciorul unuia dintre deţinuţi. 

Una este să ştii că undeva, departe, unii oameni îi 
chinuiesc pe alţii, supunându-i la tot soiul de degradări, 
umilinţe şi suferinţe neomeneşti, şi cu totul altceva este să 
vezi zi de zi, timp de trei luni, această degradare şi chinuire 
a unora de către alţii. Nehliudov îşi dădea seama de asta 
acum. Nu o dată în decursul acestor trei luni se întrebase: 
„Oare eu sunt nebun de văd ceea ce nu văd alţii sau nebuni 
sunt cei care fac ceea ce văd eu?”. Dar aceşti oameni (şi 
erau mulţi) săvârşeau fapte atât de uluitoare şi de 
groaznice cu atâta siguranţă şi linişte, cu atâta convingere 
că nu se poate altfel, ba chiar cu convingerea că fac un 
lucru foarte important şi folositor, încât era greu să-i 
socoteşti pe toţi nebuni. Pe de altă parte, nici pe el însuşi nu 
se putea socoti nebun, căci îşi dădea seama că avea mintea 
limpede. De aceea era mereu într-o stare de nedumerire. 

Tot ceea ce văzuse Nehliudov în decursul acestor trei lunii 
se înfăţişa cam aşa: dintre oamenii care trăiesc în libertate, 
se aleg cu ajutorul tribunalelor şi al serviciilor 
administrative cei mai nervoşi, cei mai înflăcăraţi, cei mai 
simţitori, mai înzestrați şi mai puternici, mai puţin şmecheri 
şi prudenţi decât alţii, şi aceşti oameni, cu toate că nu sunt 
întru nimic mai vinovaţi sau mai primejdioşi pentru 
societate decât cei care rămân mai departe liberi, sunt 
închişi în temnițe, deportaţi sau trimişi la ocnă şi ţinuţi 
acolo luni şi ani de zile într-o deplină trândăvie, departe de 
grijile materiale, de natură, de familie, de muncă, cu alte 


cuvinte în afara oricăror condiţii normale şi morale de viaţă. 
Asta în primul rând. În al doilea rând, oamenii aceştia sunt 
supuşi la tot felul de umilinţe fără rost: cătuşe, lanţuri, rasul 
capului, îmbrăcăminte înjositoare, cu alte cuvinte sunt 
lipsiţi de principalul mobil care-i îndeamnă pe cei slabi din 
fire la o viaţă cumsecade: grija de părerea oamenilor, 
ruşinea, conştiinţa demnităţii omeneşti. În al treilea rând, 
viaţa lor fiind mereu în primejdie - fără să mai vorbim de 
cazurile excepţionale, de insolaţie, înec, incendiu - din 
pricina bolilor molipsitoare, a bătăilor, a inaniţiei, lucruri 
atât de obişnuite în locurile de detenţie, oamenii aceştia se 
găsesc tot timpul într-o stare în care omul cel mai bun, cel 
mai moral poate săvârşi, din instinct de conservare, faptele 
cele mai crude şi îngrozitoare şi acceptă ca şi ceilalţi să facă 
acelaşi lucru. În al patrulea rând, oamenii aceştia sunt siliţi 
să trăiască printre indivizi deosebit de pervertiţi de viaţă (şi 
mai ales de către înseşi instituţiile statului), printre 
desfrânaţi, ucigaşi şi mişei, care acţionează asupra celor 
încă nu pe deplin pervertiţi de mijloacele de silnicie folosite 
împotriva lor întocmai cum lucrează drojdia de bere într-un 
aluat. În sfârşit, în al cincilea rând, tuturor oamenilor, 
supuşi influențelor anterioare, li se vâră în cap prin 
mijloacele cele mai convingătoare, adică prin faptele cele 
mai neomenoase: prin chinuirea copiilor, a femeilor, a 
bătrânilor; prin bătăi cu ciomege şi biciuiri cu nuiele; prin 
premiile date celor care aduc un evadat viu sau mort; prin 
despărţirea soţilor de soţii, şi traiul forţat cu bărbaţii sau cu 
nevestele altora; prin împuşcare şi spânzurare - li se vâră 
deci în cap prin mijloacele cele mai convingătoare că 
silnicia de orice fel, cruzimea, bestialitatea nu numai că nu 
sunt oprite, dar sunt chiar permise de guvern atunci când îi 
convin şi prin urmare sunt cu atât mai mult permise celor 
care se află în stare de robie, de mizerie şi suferinţă. 

Ai fi zis că toate aceste instituţii fuseseră anume născocite 
ca să poată cultiva desfrâul şi viciul la culme, ceea ce nu s- 
ar fi putut întâmpla în alte condiţii, şi pentru a le răspândi 


apoi cât se poate mai mult, în rândurile întregului popor. 
„Întocmai ca şi cum s-ar fi pus problema găsirii mijlocului 
celui mai bun şi celui mai sigur de a perverti cât mai mulţi 
oameni”, gândea Nehliudov, analizând ceea ce se petrecea 
în închisori şi etape. Sute de mii de oameni erau aduşi în 
fiecare an la cel mai înalt grad de depravare, iar când 
ajungeau pe deplin pervertiţi, erau eliberaţi, pentru a 
răspândi în tot poporul depravarea de care se molipsiseră 
în închisori. 

În închisorile de la Tiumen, Ekaterinburg, Tomsk şi la 
etape, Nehliudov văzuse cum scopul acesta, pe care părea 
să şi-l fi propus societatea, era îndeplinit cu succes. Oameni 
simpli, de rând, pătrunşi de morala socială rusească 
obişnuită, ţărănească, creştină, părăseau aceste principii şi 
îşi însuşeau în închisoare altele noi, care prevedeau în 
esenţă că orice batjocorire sau silnicie a fiinţei omeneşti 
este îngăduită, dacă îţi foloseşte. Oamenii care-şi petreceau 
un timp în închisoare se încredinţau cu toată fiinţa lor, 
judecând după câte pătimeau, că toate legile morale ale 
respectului şi milei faţă de om, propovăduite de biserică şi 
de moralişti, sunt în realitate abrogate şi că, prin urmare, n- 
au de ce să le respecte nici ei. Nehliudov văzuse lucrul 
acesta la toţi deţinuţii pe care-i cunoştea, la Fiodorov, la 
Makar şi chiar la Târâş, care, după două luni de stat prin 
etape, îl uimise prin imoralitatea părerilor lui. În timpul 
călătoriei, Nehliudov aflase cum unii vagabonzi fug în taiga, 
îi momesc şi pe alţi tovarăşi de-ai lor să-i urmeze, apoi îi 
omoară şi se hrănesc cu carnea lor. Văzuse cu ochii lui un 
om învinuit de acest lucru şi care îşi mărturisise vina. Şi cel 
mai îngrozitor era că aceste cazuri de canibalism nu erau 
singulare, ci se repetau mereu. 

Numai o deosebită cultivare a viciului, aşa cum se practica 
în aceste instituţii, putea să aducă un rus în starea în care 
ajunseseră vagabonzii, precursori ai învăţăturii celei mai 
noi a lui Nietzsche, care socoteau că totul este îngăduit, că 


nimic nu este interzis şi care răspândeau această învăţătură 
întâi printre deţinuţi, iar mai apoi în popor. 

Singura explicaţie a tot ceea ce se petrecea era dorinţa de 
a curma crimele, de a-i speria, de a îndrepta oamenii sau de 
a răzbuna legal, după cum scrie în cărţi. De fapt însă, nimic 
din toate acestea nu exista. În loc de a se curma crimele, ele 
se răspândeau. În loc de a-i speria pe criminali, aceştia erau 
încurajați - mulţi dintre ei, vagabonzii, de pildă, se duceau 
de bunăvoie la închisoare. În loc ca oamenii să se îndrepte, 
ei erau sistematic molipsiţi de tot felul de vicii. lar nevoia de 
răzbunare nu numai că nu slăbea prin pedepsele aplicate 
de guvern, ci se năştea în popor chiar şi acolo unde nu 
existase niciodată. 

„Atunci de ce se fac toate astea?” se întreba Nehliudov, 
fără să-şi poată răspunde. 

Ceea ce-l mira cel mai tare era că lucrurile acestea nu se 
petreceau întâmplător, dintr-o neînțelegere, o dată, ci de 
totdeauna, de sute de ani încoace, cu singura deosebire că 
altădată celor vinovaţi li se tăiau nasul şi urechile, erau 
stigmatizaţi cu fierul roşu şi târâţi pe grape de fier, iar 
acum erau puşi în lanţuri şi cătuşe şi duşi cu maşini cu 
aburi, iar nu în căruţe. 

Argumentul funcţionarilor de stat, care spuneau că ceea 
ce-l revoltă pe Nehliudov se datoreşte faptului că locurile 
de detenţie şi de deportare nu sunt încă perfect organizate 
şi că totul se poate îndrepta prin construirea de închisori de 
tip nou, nu-l putea satisface pe Nehliudov, deoarece el 
simţea că ceea ce îl revoltă nu ţine de organizarea mai mult 
sau mai puţin perfectă a locurilor de detenţie. Citise şi el 
despre închisorile moderne, cu sonerii electrice, şi despre 
electrocutarea recomandată de Iarde; dar toată această 
silnicie perfecționată îl indigna şi mai mult. 

Ce îl indigna mai ales pe Nehliudov era faptul că în 
tribunale şi la ministere erau oameni care primeau o leafă 
mare, stoarsă de la popor, numai pentru că cercetau 
diferite texte scrise de nişte funcţionari ca şi ei, încadrau în 


anumite articole unele fapte care încălcau acele legi scrise 
tot de ei şi în virtutea acestor articole trimiteau oamenii în 
locuri unde nu mai puteau să-i vadă vreodată şi unde 
oamenii aceştia, lăsaţi cu totul la bunul-plac al unor 
directori, gardieni şi soldaţi din escortă cruzi şi îndobitociţi, 
piereau cu milioanele trupeşte şi sufleteşte. 

Cunoscând mai îndeaproape închisorile şi etapele, 
Nehliudov înţelese că toate viciile care se dezvoltă printre 
deţinuţi: beţia, jocurile de noroc, cruzimea, ca şi toate 
crimele îngrozitoare săvârşite de ocnaşi, şi chiar 
canibalismul, nu sunt o întâmplare sau o manifestare a 
degenerării de tip criminal, a unei monstruozităţi, aşa cum 
pretindeau unii savanţi mărginiţi, făcând jocul guvernelor, 
ci sunt urmările fatale ale credinţei cu totul de neînțeles că 
oamenii se pot pedepsi unii pe alţii. Nehliudov înţelese că 
nu în taiga lua naştere canibalismul, ci în ministere, 
comitete şi departamente, iar în taiga el numai se încheia 
ca proces; înţelese că, de pildă cumnatului său, ca de altfel 
tuturor magistraţilor şi funcţionarilor, începând de la 
comisari şi până la ministru, puţin le păsa de dreptate sau 
de binele poporului, despre care vorbeau mereu, şi că în 
realitate nu urmăreau decât rublele care le erau plătite 
tocmai pentru a face acel lucru care pricinuieşte atâta 
pervertire şi suferinţă. Aceasta era cât se poate de limpede. 

„E cu putinţă oare ca toate astea să se petreacă din 
pricina unei neînţelegeri? Cum li s-ar putea oare asigura 
tuturor acestor funcţionari leafa şi chiar unele premii, 
pentru ca ei să nu mai facă ceea ce fac?” se întreba 
Nehliudov. Cu aceste gânduri în minte, în ciuda puricilor 
care ţâşneau în jurul lui la cea mai mică mişcare ca stropii 
unei fântâni arteziene, Nehliudov adormi adânc, după cel 
de-al doilea cântat al cocoşilor. 

XX. 

Când se deşteptă, surugiii plecaseră de mult, hangiţa îşi 
băuse ceaiul şi, ştergându-şi cu batista sudoarea de pe 
gâtul gros, veni să-l anunţe că un soldat din escortă i-a adus 


un bilet. Biletul era de la Maria Pavlovna, care-i scria că, din 
nefericire, criza lui Krâlţov era mai serioasă decât 
crezuseră. „Am vrut la început să-l lăsăm aici şi să rămânem 
şi noi cu el, însă nu ni s-a dat voie, aşa că o să trebuiască să- 
| luăm cu noi, dar ne este frică să nu se întâmple ceva rău. 
Când ajungem la oraş, caută să obţii permisiunea ca, dacă 
va fi lăsat acolo, să rămână cu el una dintre noi. Dacă e 
nevoie pentru asta să mă căsătoresc cu el, bineînţeles că 
sunt gata s-o fac.” 

Nehliudov trimise flăcăul de la han după cai, la staţia de 
poştă, şi începu să-şi strângă repede bagajele. Era la al 
doilea pahar de ceai când troica, în clinchet de clopoței şi 
duruit de roţi pe noroiul îngheţat ca piatră, se opri la scară. 
Nehliudov îi plăti hangiţei cu gâtul gros, ieşi în curte, se sui 
în căruţă şi-i porunci surugiului să mâne cât mai repede, ca 
să ajungă din urmă convoiul. Cum trecură de poarta 
izlazului, îndată ajunseră carele încărcate cu saci şi cu 
bolnavi, care huruiau pe noroiul îngheţat al drumului ce 
începea să se bătătorească. Comandantul însă plecase 
înainte. Soldaţii din escortă, care băuseră pesemne, 
mergeau în urmă căruţelor, vorbind vesel între ei. Erau 
multe căruţe. În cele din faţă şedeau înghesuiți câte şase 
deţinuţi de drept comun, iar în ultimele trei câte trei 
deţinuţi politici. În cea din urmă erau Novodvorov, Grabeţ şi 
Kondratiev; în a doua Ranţeva, Nabatov şi o femeie slabă, 
bolnavă de reumatism, căreia Maria Pavlovna îi cedase locul 
ei. În a treia căruţă era culcat pe paie şi între perne 
Krâlţov; lângă el şedea Maria Pavlovna. Nehliudov îşi opri 
vizitiul şi se duse la Krâlţov. Unul dintre soldaţii din escortă, 
beat, îi făcu semn cu mâna, Nehliudov însă nu-l luă în 
seamă şi se apropie de căruţă; mergea lângă ea, ţinându-se 
de margine. Krâlţov, în cojoc şi căciulă de miel, legat la gură 
cu o batistă, era mai slab şi mai palid ca de obicei. Ochii lui 
frumoşi păreau nespus de mari şi strălucitori. Scuturat de 
car, nu-şi dezlipea privirea de Nehliudov şi la întrebarea 
acestuia despre sănătate nu făcu decât să închidă ochii şi să 


clatine supărat din cap. Se vedea că toată energia şi-o 
cheltuia în efortul de a îndura zguduiturile căruţei. Maria 
Pavlovna, care şedea în cealaltă parte a căruţei, schimbă cu 
Nehliudov o privire plină de înţeles, care-i vădea toată 
îngrijorarea pentru starea lui Krâlţov, dar spuse tare, cu 
glas vesel: 

— Se vede că ofițerului i s-a făcut ruşine, strigă ea ca să 
acopere duruitul roţilor, i-au scos cătuşele lui Buzovkin. Îşi 
duce singur acum fetiţa şi cu el merg Katia, Simonson şi 
Verocika, în locul meu. 

Krâlţov spuse ceva, arătând spre Maria Pavlovna, apoi, 
încruntându-se şi stăpânindu-şi se vede un acces de tuse, 
clătină din cap. Nehliudov îşi apropie urechea de el ca să-l 
poată auzi. Krâlţov îşi dădu la o parte batista de la gură şi 
îi.şopti: 

— Acum mă simt mult mai bine, numai de n-aş răci. 
Nehliudov îl aprobă din cap şi schimbă iarăşi o privire cu 
Maria Pavlovna. 

— Ce-i cu problema celor trei corpuri? adăugă Krâlţov în 
şoaptă şi, făcând o sforţare, zâmbi. E greu de dezlegat? 

Nehliudov nu înţelese ce voia să spună, Maria Pavlovna îi 
explică însă că era vorba de vestită problemă de 
matematică cu privire la raporturile dintre cele trei corpuri: 
soarele, luna şi pământul, şi că Krâlţov comparase în glumă 
cu această problemă raporturile dintre Nehliudov, Katiuşa 
şi Simonson. Krâlţov încuviinţă din cap explicaţia dată de 
Maria Pavlovna. 

— Soluţionarea problemei nu depinde de mine, spuse 
Nehliudov. 

— Ai primit biletul meu? Ai să încerci să faci ceva? întrebă 
Maria Pavlovna. 

— Neapărat, spuse Nehliudov şi, observând expresia de 
nemulţumire de pe chipul lui Krâlţov, se îndepărtă. Se urcă 
în căruţa sa, uşor aplecată într-o parte, şi, ţinându-se de 
amândouă marginile ei, din pricina zdruncinăturilor 
groaznice ale drumului nebătătorit, căută să întreacă 


convoiul deţinuţilor, îmbrăcaţi în halate cenuşii şi în cojoace, 
cu lanţuri la picioare sau cu cătuşe la mâini, legaţi doi câte 
doi, convoi care se întindea pe o lungime de o verstă. De 
partea cealaltă a drumului, Nehliudov recunoscu basmaua 
albastră a Katiuşei, paltonul negru al Verei Efremovna, 
haina, căciula tricotată, precum şi ciorapii albi de lână, 
legaţi cu curele ca nişte sandale ai lui Simonson. Mergea 
alături de femei şi le vorbea ceva cu înflăcărare. 

Zărindu-l pe Nehliudov, femeile îl salutară, iar Simonson îşi 
ridică solemn căciula. Cum Nehliudov nu avea să le spună 
nimic, trecu mai departe. leşind iarăşi în mijlocul drumului 
bătătorit, surugiul o luă mai repede, dar fu mereu nevoit să 
ocolească convoaiele de căruţe, care se întindeau pe 
amândouă părţile drumului, şi să o ia cu căruţa lui pe 
partea nebătătorită. 

Drumul, brăzdat de făgaşuri adânci, trecea printr-o 
pădure întunecoasă de brazi - de o parte şi de alta pe 
margini creşteau zadă şi mesteceni, ale căror frunze 
galbene ca nisipul nu căzuseră încă. Cam pe la jumătatea 
drumului, pădurea se sfârşi şi de o parte şi de cealaltă se 
desfăşurară câmpii întinse, deasupra cărora străjuiau 
crucile de aur şi turlele unei mănăstiri. Ziua se înseninase 
de tot, norii se împrăştiaseră, soarele se înălța deasupra 
pădurii şi frunzele umede, băltoacele de pe drum, cupolele 
şi crucile bisericii străluceau în bătaia soarelui. În 
depărtare, mai spre dreapta, într-o pâclă fumurie se zăreau 
munţii ca nişte pete albe. Troica intră într-un sat mare, de 
la marginea oraşului. Uliţa satului era ticsită de oameni, 
ruşi şi alte neamuri îmbrăcaţi în caftane şi căciuli ciudate. 
Bărbaţi şi femei, între care şi unii beţi, vociferau în faţa 
dughenelor, birturilor, a cârciumilor şi pe lângă care. Se 
simţea apropierea oraşului. 

Surugiul dădu bici şi strânse cu hăţurile lăturaşul din 
dreapta, apoi se aşeză pe capră într-o parte, ca să-i atârne 
hăţurile în partea aceea şi, vrând să facă pesemne pe 
grozavul, porni în goană pe uliţa mare şi nu-şi încetini 


mersul decât când ajunse la râul pe care urmau să-l treacă 
cu podul plutitor. Podul plutitor se afla în mijlocul râului cu 
apă repede şi venea spre mal, unde îl aşteptau vreo 
douăzeci de care. Nu trecu mult şi podul, care luptase 
împotriva curentului şi era adus acum repede de apă, 
ajunse la debarcader. 

Podarii, nişte bărbaţi voinici, vânjoşi, îmbrăcaţi în bunde şi 
cu cizme în picioare, aruncară în tăcere şi cu dibăcie 
odgonul şi-l prinseră de stâlp; ridicară drugul şi dădură 
drumul spre mal căruţelor de pe pod, apoi începură să 
primească pe pod căruțele de pe mal, ale căror cai fornăiau, 
speriaţi de apă. Apa repede a râului bătea în luntrele 
podului, întinzând odgonul. Când podul se umplu - căruţa 
lui Nehliudov, cu caii deshămaţi, se afla spre o margine, 
strânsă de jur împrejur de celelalte căruţe - podarii 
coborâră drugul, fără să ţină seama de mârâielile celor care 
nu mai avuseseră loc, dezlegară odgonul şi porniră în larg. 
Pe pod se făcu linişte şi nu se auzeau decât tropăitul 
podarilor şi copitele cailor lovind în scândurile podului. 

XXI. 

Nehliudov stătea la marginea podului, privind apele iuți 
ale râului mare. În mintea lui două imagini se perindau pe 
rând: capul hurducat al lui Krâlţov, mereu neîmpăcat, care 
se lupta cu moartea, şi chipul Katiuşei, mergând vioi la 
marginea drumului, alături de Simonson. Imaginea lui 
Krâlţov, pe moarte şi nepregătit să moară, era tristă şi grea. 
Cealaltă, a Katiuşei, care câştigase dragostea unui om ca 
Simonson şi care acum păşea fără şovăire pe calea dreaptă 
a binelui, ar fi trebuit să-l bucure pe Nehliudov, şi cu toate 
astea îl apăsa aşa de tare, încât nu putea să-şi învingă 
amărăciunea. 

Dinspre oraş veni peste apă dangătul unui clopot de 
aramă. Surugiul de lângă Nehliudov şi toţi ceilalţi căruţaşi 
îşi descoperiră capetele şi-şi făcură cruce. Numai un bătrân 
pletos, scund, care stătea lângă balustradă şi pe care 
Nehliudov nu-l observase până atunci, nu-şi făcu semnul 


crucii şi, ridicându-şi capul, se uită ţintă la Nehliudov. 
Bătrânul purta un caftan larg, pantaloni de postav, iar în 
picioare avea nişte cizme siberiene, scâlciate şi peticite. Îi 
atârna o traistă pe umeri, iar pe cap avea o căciulă înaltă şi 
ponosită. 

— De ce nu te închini, moşule? îl întrebă surugiul lui 
Nehliudov, punându-şi căciula pe cap. Ce, eşti păgân? 

— La cine să mă închin? răspunse bătrânul pletos, vorbind 
repede şi parcă ameninţător. 

— La Dumnezeu, la cine altul? spuse pe un ton ironic 
surugiul. 

— Ai putea să-mi arăţi unde este acel Dumnezeu? 

În înfăţişarea bătrânului era ceva atât de serios şi de 
sever, încât surugiul, dându-şi seama că are de-a face cu un 
om dârz, se simţi oarecum stânjenit, dar, nevrând să se dea 
de gol, ca să nu se facă de râs faţă de ceilalţi care-l ascultau 
cu luare-aminte, răspunse repede: 

— Un să fie? În cer. 

— Ai fost tu în cer? 

— Am fost, n-am fost, dar toată lumea ştie că omul trebuie 
să se închine lui Dumnezeu. 

— Pe Dumnezeu nu l-a văzut încă nimeni nicăieri. El s-a 
arătat pe pământ întrupat în fiul său, unul născut, care se 
cuprinde în fiinţa tatălui, spuse bătrânul cu acelaşi fel 
repede de a vorbi şi încruntându-se supărat. 

— Se vede treaba că eşti păgân, dintre „găurari”. Te 
închini la o gaură, spuse surugiul, băgându-şi biciul pe după 
brâu şi aşezând hamurile pe lăturaş. 

Cineva râse. 

— Da” tu de ce credinţă ţii, moşule? întrebă un om de 
vârstă mijlocie, care stătea cu căruţa lui spre marginea 
podului. 

— Nu ţin de nici o credinţă pentru că nu cred în nimeni, 
afară de mine însumi, răspunse bătrânul cu aceeaşi vorbă 
iute şi hotărâtă. 


— Cum aşa, în tine însuţi? întrebă Nehliudov, intrând în 
vorbă. Să nu greşeşti. 

— Asta niciodată, răspunse bătrânul, scuturând din cap. 

— Atunci de ce sunt pe lume atâtea feluri de credinţe? 
întrebă Nehliudov. 

— De aceea sunt multe credinţe, pentru că oamenii cred în 
alţii şi nu în ei înşişi. Şi eu am crezut în alţii şi m-am rătăcit 
mai rău ca în taiga şi aproape că-mi pierdusem nădejdea să 
mai ies la liman. Câţi nu sunt - şi staroveri, şi cei de 
credinţă nouă, şi subotnici, şi hlişti, şi cei cu popi, şi cei fără 
de popi, şi lipoveni, şi molocani, şi scapeţi, şi fiecare religie 
nu se laudă decât pe ea; şi uite aşa s-au împrăştiat oamenii 
care încotro, ca nişte ţânci fără vedere. Credinţe-s multe, 
dar duhul este numai unul singur. Şi în tine, şi în mine, şi în 
el. Aşadar, mai bine să creadă fiecare în duhul care-i în el şi 
aşa o să fie uniţi cu toţii. Fiecare să creadă în sine, şi toţi 
vor fi ca unul singur. 

Bătrânul vorbea tare, rotindu-şi privirea în jur, vrând 
pesemne să-l audă cât mai mulţi. 

— De multă vreme propovăduieşti credinţa asta? întrebă 
Nehliudov. 

— Eu? De multă vreme. De douăzeci şi trei de ani mă 
prigonesc. 

— Cum aşa, te prigonesc? 

— Cum l-au prigonit şi pe Christos. Mă poartă pe la 
judecată, pe la popi, pe la cărturari, pe la farisei; m-au 
închis şi în casa de nebuni, dar n-au ce-mi face, pentru că-s 
slobod. „Cum te cheamă?” mă întreabă ei. Îşi închipuie că 
mi-am luat vreun nume. Eu însă n-am nici un nume. M-am 
lepădat de toate alea: n-am nici nume, n-am nici casă, n-am 
nici patrie, n-am nimic. Sunt numai eu însumi. Cum mă 
cheamă? Om. Câţi ani am? Nu i-am numărat şi nici n-am 
cum să-i număr, pentru că întotdeauna am fost şi voi fi 
întotdeauna. „Cine ţi-e tată, zic ei, cine ţi-e mamă?” „N-am, 
zic eu, nici tată, nici mamă, afară de Dumnezeu şi de 
pământ. Dumnezeu mi-i tată, pământul mi-e mamă.” „Dar 


pe ţar îl recunoşti?” „De ce să nu-l recunosc? Ele ţar 
pentru el şi eu mi-s ţar pentru mine.” „Nu-i chip de vorbit 
cu tine, zic ei, curată pierdere de vreme.” „Nici nu v-am 
rugat să vorbiţi cu mine”, zic eu. Şi uite aşa mă tot 
chinuiesc. 

— Şi încotro te duci acum? întrebă Nehliudov. 

— Mă duc şi eu unde o da Dumnezeu. Când găsesc de 
lucru, lucrez, când nu, cerşesc, sfârşi bătrânul, privind cum 
podul trage la mal, apoi se uită biruitor la cei din jur. 

Podul trase la mal. Nehliudov îşi scoase portofelul şi-i 
întinse nişte bani bătrânului, dar acesta nu-i primi. 

— Aşa ceva nu iau. Pâine iau, spuse el. 

— Ei, rămâi cu bine, şi iartă-mă. 

— N-am ce să te iert, nu m-ai jignit cu nimic, pe mine 
nimeni nu mă poate jigni, spuse bătrânul, luându-şi traista 
de pe jos şi săltându-şi-o pe umăr. Între timp, căruţa lui 
Nehliudov fu coborâtă pe țărm şi caii înhămaţi. 

— Ce rost are, boierule, să staţi de vorbă cu el? spuse 
surugiul către Nehliudov când acesta se sui în căruţă, după 
ce dădu câte un bacşiş podarilor. E un hoinar fără căpătâi. 

XXII. 

După ce urcară dealul, surugiul se întoarse către 
Nehliudov. 

— La care hotel să vă duc? 

— Care e cel mai bun? 

— Care să fie? „Sibirskaia”. Nici la Diukov nu-i rău. 

— Du-mă unde vrei. 

Surugiul se aşeză iarăşi într-o parte pe capră şi porni mai 
repejor. Oraşul era la fel ca toate oraşele din acele ţinuturi: 
aceleaşi case cu foişor şi cu acoperiş verde, aceeaşi 
catedrală, aceleaşi prăvălii, iar pe strada principală aceleaşi 
magazine şi chiar aceiaşi sergenţi. Numai atât că toate 
casele erau de lemn şi străzile nepavate. Pe una dintre 
străzile cele mai forfotitoare, surugiul opri calul în faţa unui 
hotel. Dar nu era nici o cameră liberă, aşa că trebuiră să se 
ducă la un altul. Acolo găsiră o odaie liberă şi Nehliudov, 


pentru întâia oară după două luni, se afla din nou în 
condiţiile obişnuite de relativă curăţenie şi confort. Oricât 
de modestă era camera în care fusese dus Nehliudov, după 
drumul în căruţă, după hanurile şi etapele prin care 
trecuse, simţi o mare uşurare. Mai înainte de toate, voia să 
scape de păduchi, de care nu se putuse descotorosi de tot 
după vizitarea etapelor. Îşi desfăcu bagajul şi se duse îndată 
la baie, apoi, după ce se schimbă, îmbrăcându-se ca la oraş, 
cu cămaşă scrobită, pantaloni cam boţiţi din pricina 
zăcutului în geamantane, cu haină şi palton, porni spre 
guvernator. Birjarul pe care i-l adusese portarul hotelului îl 
duse cu trăsura lui hurducată, trasă de un cal kirghiz, 
vânjos şi bine hrănit, la o clădire mare şi frumoasă, în faţa 
căreia stăteau două santinele şi un sergent. În faţa casei şi 
în spatele ei se întindea o grădină, în care, printre ramurile 
desfrunzite ale plopilor şi mestecenilor, se zărea ici-colo 
verdele întunecat al brazilor, pinilor şi al molizilor. 

Generalul era bolnav şi nu primea. Nehliudov îi întinse 
totuşi lacheului cartea sa de vizită şi după un răstimp 
acesta se întoarse cu un răspuns favorabil: 

— A poruncit să vă poftesc înăuntru. 

Sala de intrare, lacheul, ordonanța, scara, salonul cu 
parchetul lustruit aminteau de casele din Petersburg, deşi 
aceasta era mai impunătoare şi mai puţin curată. Nehliudov 
fu poftit în cabinetul de lucru. Generalul, un bărbat trupeş, 
de tip sanguin, cu un nas ca un cartof şi cu fruntea brăzdată 
de nişte vene groase, chel şi cu pungi sub ochi, îmbrăcat 
într-un halat tătăresc de mătase şi cu o ţigară în mână, 
şedea şi bea ceai dintr-un pahar cu suport de argint. 

— Bună ziua. le rog să mă ierţi că te primesc în halat, dar 
tot e mai bine decât să nu te primesc deloc, spuse el, 
acoperindu-şi cu halatul gâtul gros, cu cute la ceafă. Nu 
prea mă simt bine şi nu ies din casă. Ce vânt te aduce în 
împărăţia noastră de peste nouă mări şi nouă ţări? 

— Am însoţit un convoi de deţinuţi, în care se află o 
persoană care mă interesează de aproape, spuse Nehliudov, 


şi am venit la Excelenţa voastră cu o rugăminte în legătură 
cu această persoană şi cu încă un caz. 

Generalul trase în piept un fum de ţigară, sorbi din 
paharul cu ceai, apoi îşi stinse ţigara într-o scrumieră de 
malahit şi, privindu-l ţintă pe Nehliudov cu ochii săi umflaţi, 
strălucitori şi oblici, îl ascultă cu atenţie. Nu-l întrerupse 
decât o singură dată, ca să-l întrebe dacă nu vrea să 
fumeze. 

Generalul făcea parte dintre militarii culţi, care-şi 
închipuie că profesia lor se poate armoniza cu vederile 
liberale şi cu umanitarismul. Fiind însă un om inteligent din 
fire şi bun, îşi dăduse foarte repede seama că aceste două 
lucruri nu se pot împăca între ele şi, ca să nu mai vadă 
contradicţia lăuntrică în care trăia, începuse să bea din ce 
în ce mai mult, obicei atât de răspândit printre militari. Şi 
deprinderea aceasta pusese atât de tare stăpânire pe el, 
încât, după treizeci şi cinci de ani de serviciu militar, 
ajunsese să fie ceea ce medicii denumesc un alcoolic. Era 
îmbibat tot de alcool. Era destul să bea un păhărel ca să se 
simtă ameţit, iar a bea era pentru el o nevoie imperioasă, 
fără satisfacerea căreia n-ar fi putut trăi, şi de aceea, în 
fiecare zi, spre seară, era cu totul beat, stare cu care de 
altfel se obişnuise atât de bine, încât nici nu se mai clătina 
pe picioare şi nici nu vorbea aiurea. lar dacă se întâmpla, 
ocupa o funcţie atât de însemnată şi de înaltă, încât orice 
prostie spusă de el era luată drept vorbă de duh. Numai 
dimineaţa, tocmai la ora când îl găsi Nehliudov, mai semăna 
cu un om cu scaun la cap şi pricepea ceea ce i se spunea, 
îndreptăţind cu mai mult sau mai puţin succes proverbul pe 
care îl repeta cu plăcere: „Beat, beat, dar cu capul pe 
umeri”. Forurile superioare ştiau că-i un beţiv, îl numiseră 
totuşi şi îl mențineau în postul de răspundere pe care-l 
ocupa acum pentru că era mai instruit decât alţii - deşi 
instruirea lui rămăsese la nivelul la care era când se 
apucase de beţie - era curajos, dibaci, cu prestanţă şi ştia, 
chiar şi beat fiind, să se poarte cu tact. 


Nehliudov îi povesti că persoana de care se interesează 
este o femeie condamnată pe nedrept şi pentru care 
înaintase chiar o petiție către Maiestatea sa. 

— Da, şi? 

— Mi s-a promis la Petersburg că hotărârea privitoare la 
soarta acestei femei mi se va trimite aici, chiar în luna 
aceasta. 

Fără să-şi ia ochii de la Nehliudov, generalul întinse mâna 
cu degetele lui scurte pe masă şi sună, ascultându-l înainte 
în tăcere, pufăind din ţigară şi tuşind deosebit de zgomotos. 

— Deci, v-aş ruga, dacă se poate, să o opriţi aici pe această 
femeie, până se va primi un răspuns la cererea ei. 

Un fecior-ordonanţă, în uniformă, intră în odaie. 

— Întreabă dacă s-a sculat Anna Vasilievna, îi spuse 
generalul ordonanţei, şi mai adu ceai. Altceva? îl întrebă el 
pe Nehliudov. 

— A doua mea rugăminte este în legătură cu un deţinut 
politic, care merge cu acelaşi convoi. 

— Aşa! făcu generalul, dând semnificativ din cap. 

— Acest om e foarte grav bolnav - e chiar pe moarte. E 
foarte probabil să fie lăsat aici la spital. Una dintre 
deţinutele politice ar vrea să rămână cu el. 

— Sunt neamuri? 

— Nu, dar ea e gata să se căsătorească cu el, dacă asta 
înlesneşte acordarea permisiunii de a rămâne bolnavul. 

Generalul se uita cu ochii lui strălucitori ţintă la Nehliudov 
şi-l asculta în tăcere, fumând, vrând pesemne să-şi 
intimideze interlocutorul cu privirea. 

Când Nehliudov isprăvi ce avea de spus, el luă o carte de 
pe masă şi, muindu-şi degetul în gură, întoarse repede foile, 
găsi articolul referitor la căsătorie şi-l citi: 

— La ce e condamnată această femeie? întrebă el, ridicând 
ochii de pe carte. 

— La ocnă. 

— În cazul ăsta, situaţia acestor condamnaţi nu poate fi 
întru nimic îmbunătăţită prin căsătorie. 


— Da, dar... 

— Dă-mi voie. Dacă s-ar căsători cu ea un om liber, ea ar 
trebui totuşi să-şi ispăşească pedeapsa. Aici se pune 
întrebarea care dintre ei are o pedeapsa mai grea: ea sau 
el? 

— Amândoi sunt condamnaţi la ocnă. 

— Aşadar, sunt chit, spuse generalul, râzând. Amândoi au 
aceeaşi soartă. El fiind bolnav, urmă generalul, poate fi lăsat 
aici şi sigur că o să se facă totul pentru a i se uşura situaţia; 
ea însă, chiar dacă s-ar căsători cu el, nu poate rămâne 
aici... 

— Doamna îşi bea cafeaua, raportă feciorul. Generalul 
dădu din cap şi urmă: 

— De altfel, am să mă mai gândesc. Cum se numesc ei? 
Scrie aici. 

Nehliudov notă cele două nume. 

— Nici asta nu se poate, răspunse generalul la rugămintea 
lui Nehliudov de a-l vizita pe bolnav. Sigur că nu te 
bănuiesc, dar vorba e că te interesezi de el şi de alţii şi ai şi 
bani, iar la noi aici orice se poate cumpăra. Ni se tot spune 
că mita trebuie eradicată, dar cum aş putea s-o fac când toţi 
sunt venali? Şi cu cât sunt mai mici în grad, cu atât iau mai 
mult. Cum să supraveghez oamenii la o depărtare de cinci 
mii de verste? Fiecare dintre ei este un mic ţar acolo la el, 
aşa cum sunt şi eu aici, adăugă generalul, râzând. Sunt 
sigur că până acum i-ai putut vedea pe deţinuţii politici - ai 
dat bani şi ai fost lăsat să intri la ei - spuse el şi zâmbi, nu-i 
aşa? 

— Da, e adevărat. 

— Înţeleg că ai fost nevoit să te porţi aşa. Vrei să vezi un 
deţinut politic, ţi-e milă de el, iar directorul sau soldatul din 
escortă ia banul pentru că are o leafă de patruzeci de 
copeici şi are şi familie, aşa că nu se poate să nu ia. Şi eu, în 
locul dumitale şi în locul lor, aş fi făcut la fel. Fiind însă în 
locul meu, nu-mi pot îngădui să mă abat de la litera legii, 
tocmai pentru că sunt om şi mă pot lăsa înduplecat. Nu sunt 


decât un executor, căruia i s-a încredinţat o însărcinare, în 
anumite condiţii, şi sunt dator să nu înşel încrederea ce mi 
s-a acordat. Aşadar, am încheiat această chestiune. Acum 
povesteşte-mi şi mie, ce se mai înlâmplă pe la voi prin 
capitală? 

Generalul începu să pună întrebări şi să povestească la 
rândul lui, vrând să afle noutăţi şi totodată să-i arate lui 
Nehliudov importanţa şi omenia sa. 

XXIII 

— Dar unde ai tras? La Diuk? Aa, şi acolo e destul de prost. 
Vino la noi la masă, spuse generalul, luându-şi rămas-bun 
de la Nehliudov, la ora cinci. Vorbeşti englezeşte? 

— Da, vorbesc. 

— Foarte bine. A venit la noi în oraş un călător englez. 
Studiază locurile de deportare şi temniţele din Siberia. O să 
ia şi el masa la noi. Vino şi dumneata. Mâncăm la ora cinci şi 
soţia mea ţine foarte mult la punctualitate. Tot atunci am să- 
ţi dau şi răspunsul în privinţa femeii aceleia şi a bolnavului. 
Poate se va putea să rămână cineva cu el. 

Nehliudov îşi luă rămas-bun de la general şi, simțindu-se 
deosebit de înviorat şi plin de energie, se duse la poştă. 

Oficiul poştal se afla într-o odaie joasă, boltită; în dosul 
ghişeelor şedeau funcţionarii şi serveau publicul foarte 
numeros. Un funcţionar, cu capul plecat pe un umăr, 
ştampila cu repeziciune plicurile care i se întindeau. 
Nehliudov nu fu lăsat să aştepte prea mult - după ce îşi 
spusese numele, i se dădu numaidecât corespondenţa care-l 
aştepta. Erau bani, câteva scrisori şi cărţi,.şi ultimul număr 
din „Otecestvennie zapiski90 „. Luându-şi scrisorile, 
Nehliudov se îndreptă spre o bancă de lemn, pe care şedea 
un soldat cu o cărţulie în mână, aşteptând ceva, şi se aşeză 
alături de el, cercetându-şi corespondenţa. Printre scrisori 
era şi una recomandată, un plic mare, cu un sigiliu de ceară 
de un roşu-aprins. Desfăcu plicul şi, văzând o scrisoare de 
la Selenin, însoţită de o hârtie oficială, simţi cum îi 
năvăleşte sângele în obraz şi i se strânge inima. Era 


răspunsul la cererea de grațiere a Katiuşei. Ce fel de 
răspuns? Poate o respingere? Nehliudov parcurse repede 
cu privirea scrisul mărunt, încâlcit şi energic şi răsuflă 
uşurat. Răspunsul era favorabil. 

„Dragă prietene! scria Selenin. Ultimă convorbire dintre 
noi m-a impresionat adânc. Ai avut dreptate în privinţa 
Maslovei. Am cercetat cu atenţie dosarul şi am constatat că 
i s-a făcut o nedreptate revoltătoare. Această nedreptate nu 
mai putea fi îndreptată însă decât de comisia de graţieri, 
unde ai depus cererea. Am izbutit să ajut la soluţionarea 
cazului şi acum îţi trimit copia graţierii pe adresa pe care 
mi-a dat-o Ekaterina Ivanovna. Originalul s-a trimis acolo 
unde a fost deţinută Maslova în timpul procesului şi cu 
siguranţă că va fi îndată expediat la direcţia generală din 
Siberia. Mă grăbesc să-ţi comunic această veste 
îmbucurătoare. Îţi strâng mâna prieteneşte. Al tău, 
Selenin.” 

Cuprinsul hârtiei era următorul: „Cancelaria Maiestăţii 
sale pentru primirea cererilor adresate suveranului. 
Dosarul cutare, biroul cutare, data cutare din anul cutare. 
Din ordinul directorului general al Cancelariei Maiestăţii 
sale pentru primirea cererilor adresate suveranului, se 
comunică prin prezenta târgoveţei Ekaterina Maslova că 
Maiestatea sa, în urma unui raport primit, ţinând seama de 
cererea Maslovei, a binevoit să dea augustul ordin pentru 
comutarea condamnării la muncă silnică în deportare în 
locuri mai puţin îndepărtate din Siberia”. 

Era o veste îmbucurătoare şi de mare însemnătate - 
îndeplinea pe deplin tot ce Nehliudov îşi putea dori atât 
pentru Katiuşa, cât şi pentru el însuşi. E adevărat că 
schimbarea aceasta aducea noi complicaţii în legăturile 
dintre Nehliudov şi ea. Cât timp ea era ocnaşă, căsătoria pe 
care i-o propunea el rămânea fictivă şi singurul ei scop era 
să-i uşureze situaţia. Acum însă, nimic nu mai împiedica 
convieţuirea lor împreună, lucru pentru care Nehliudov nu 
se simţea pregătit. Afară de aceasta, mai erau şi relaţiile ei 


cu Simonson. Ce însemnau oare cuvintele ei din ajun? Şi 
dacă ea ar primi să se mărite cu Simonson, ar fi spre binele 
ei sau nu? Neputând răspunde la aceste întrebări, şi le 
alungă din minte. „Toate se vor lămuri mai târziu, îşi spuse 
el, acum însă trebuie s-o văd cât mai repede, să-i comunic 
vestea cea bună şi să-i grăbesc eliberarea.” Îşi închipuia că 
această copie pe care o avea la el era suficientă. Cum ieşi 
din oficiul poştal, îi porunci birjarului să-l ducă la 
închisoare. 

Cu toate că generalul nu-i dăduse autorizaţia să viziteze 
închisoarea în acea dimineaţă, Nehliudov, ştiind din 
experienţa că deseori obţii foarte uşor de la cei mici ceea ce 
nu poţi obţine de la şefii mari, se hotări să încerce să 
pătrundă acum la închisoare, ca să-i comunice Katiuşei 
vestea cea bună, poate chiar s-o elibereze, şi totodată să se 
intereseze de sănătatea lui Krâlţov şi să le transmită, lui şi 
Mariei Pavlovna, ceea ce îi spusese generalul. 

Directorul închisorii era un om foarte înalt şi trupeş, 
impunător, cu mustăţi şi favoriţi, care-i acopereau colţurile 
gurii. El îl primi cu severitate pe Nehliudov şi-i spuse fără 
ocol că nu poate îngădui o întrevedere fără aprobarea 
şefului. La observaţia lui Nehliudov că până şi în capitală 
fusese lăsat să intre la deţinuţi, directorul îi răspunse: 

— Se prea poate, eu însă nu permit aşa ceva. 

Şi tonul său voia să spună: „Voi, domnii din capitală, vă 
închipuiţi că ne puteţi speria cu aerele voastre; dar noi, 
ăştia din Siberia răsăriteană, cunoaştem bine regulile şi la 
nevoie vă putem învăţa şi pe dumneavoastră”. 

Nici copia actului de la Cancelaria Maiestăţii sale nu 
produse nici o impresie asupra directorului. El refuză 
categoric să-l lase pe Nehliudov în închisoare. La 
propunerea naivă a lui Nehliudov ca Maslova să fie 
eliberată pe baza acestei copii, directorul zâmbi cu dispreţ 
şi declară că nu poate elibera pe nimeni dacă nu are 
dispoziţii de la şeful lui direct. Tot ce-i putea făgădui era să-i 


comunice Maslovei graţierea ei şi să nu o reţină nici un ceas 
mai mult după ce va primi ordinul şefului. 

Refuză de asemenea să-i dea vreo informaţie cu privire la 
sănătatea lui Krâlţov, spunând că n-are dreptul nici măcar 
să-i comunice dacă are vreun deţinut cu acest nume. Aşa că 
Nehliudov, fără fi obţinut nimic, se urcă în trăsură şi se duse 
la hotel. 

Severitatea directorului se datora mai ales faptului că în 
închisoarea în care erau întemnițați de două ori mai mulţi 
deţinuţi decât putea cuprinde localul în mod normal, 
bântuia tifosul. Birjarul care-l ducea pe Nehliudov îi povesti 
pe drum că „în închisoare mor oamenii pe capete. Nu ştiu 
ce molimă a dat peste ei. Îngroapă câte douăzeci pe zi”. 

XXIV, 

Cu tot insuccesul de la închisoare, Nehliudov, în aceeaşi 
stare energică şi febrilă, se duse la cancelaria 
guvernatorului, să vadă dacă nu s-a primit acolo vreo 
hotărâre cu privire la graţierea Maslovei. Nu venise nici o 
hotărâre, aşa încât Nehliudov se întoarse la hotel şi le scrise 
numaidecât acest lucru lui Selenin şi avocatului. După ce-şi 
isprăvi corespondenţa, se uită la ceas şi văzu că era vremea 
să se ducă la masă la general. 

Pe drum îl urmări iarăşi gândul cum va primi Katiuşa 
graţierea ei. Unde i se va stabili domiciliul? Cum o să 
trăiască împreună? Ce o să facă Simonson? Ce simte ea 
pentru el? Îşi aduse aminte de schimbarea petrecută în ea, 
îşi aduse aminte de asemenea de trecutul ei. 

„Trecutul trebuie uitat, trebuie şters”, gândi el şi încercă 
iarăşi să alunge asemenea gânduri. „O să vedem atunci”, îşi 
spuse el şi încercă să se gândească la cele ce urma să-i 
spună generalului. 

Masa generalului, servită cu tot luxul obişnuit oamenilor 
bogaţi şi funcţionarilor superiori, îi făcu o deosebită plăcere 
lui Nehliudov, învăţat şi el cu acelaşi fel de viaţă, după atâta 
amar de vreme de când era lipsit nu numai de lux, dar chiar 
şi de cel mai elementar confort. 


Stăpâna casei, fostă domnişoară de onoare la curtea 
ţarului Nicolae şi o „grande dame” de modă veche din 
Petersburg, vorbea perfect franţuzeşte şi mai puţin bine 
ruseşte. Se ţinea neobişnuit de dreaptă şi, când făcea vreun 
gest cu mâna, nu-şi dezlipea coatele de talie. Soţului ei îi 
acorda o consideraţie temperată şi oarecum melancolică, 
iar faţă de oaspeţi, se arăta deosebit de amabilă, cu mici 
nuanţe după importanţa pe care o aveau. Pe Nehliudov îl 
primi ca pe unul din cercul ei, măgulindu-l cu foarte multă 
subtilitate, aproape pe nesimţite, făcându-l să-şi amintească 
din nou de toate calităţile sale şi să se simtă satisfăcut. Îi 
dădu a înţelege că este la curent cu motivul lui - deşi 
original, dar foarte cinstit - care l-a adus în Siberia, şi că îl 
socoteşte un om excepţional. Această măgulire delicată şi 
atmosfera de eleganţă şi lux din casa generalului îl făcură 
pe Nehliudov să se lase furat cu totul de plăcerea de a se 
afla într-o ambianţă comodă, de a mânca bucate alese, în 
societatea unor oameni bine crescuţi, din cercul lui 
obişnuit, printre care se simţea în largul lui, ca şi cum tot ce 
trăise în ultimele luni n-ar fi fost decât un vis din care se 
trezea acum. 

La masă, afară de cei ai casei - fiica generalului, bărbatul 
ei şi aghiotantul - mai erau englezul, un negustor, 
proprietar de mine de aur, şi guvernatorul unui oraş 
îndepărtat din Siberia. 'Ioate aceste persoane îi părură 
foarte plăcute lui Nehliudov. 

Englezul era un bărbat sănătos, rumen la faţă, care 
vorbea foarte prost franţuzeşte, dar foarte frumos, şi chiar 
cu elocinţă, englezeşte, şi care văzuse multe în viaţa lui şi 
povestea lucruri foarte interesante despre America, India, 
Japonia şi Siberia. 

Tânărul negustor, proprietar de mine de aur, era fiu de 
ţăran, purta un frac croit la Londra şi butoni cu briliante la 
cămaşă; avea o bibliotecă mare, dona foarte mulţi bani 
pentru operele de binefacere şi avea păreri liberale, 
europene. Nehliudov îl găsea foarte plăcut şi interesant, un 


tip nou şi reuşit, produsul altoiului de cultură europeană pe 
o mlădiţă sălbatică, vânjoasă, ţărănească. 

Guvernatorul oraşului îndepărtat din Siberia era chiar 
acel director de departament despre care se vorbise atât de 
mult la Petersburg. Era un om gras, cu părul rar şi ondulat, 
cu ochi blânzi albaştri, lat în şolduri, cu mâini albe, foarte 
îngrijite, încărcate de inele şi cu un zâmbet ce-i lumina 
obrazul. Acest guvernator era foarte prețuit de stăpânul 
casei pentru că, printre toţi ceilalţi şperţari, era singurul 
om care nu lua mită. Stăpâna casei, mare amatoare de 
muzică, ea însăşi o pianistă foarte bună, îl preţuia pentru că 
era un bun muzicant şi cânta cu ea la patru mâini. 
Nehliudov era într-o dispoziţie atât de binevoitoare faţă de 
toată lumea, încât până şi omul acesta nu-i păru neplăcut. 

Aghiotantul, vesel, energic, cu bărbia rasă, vineţie, gata 
să-şi ofere serviciile tuturor, îi fu şi el simpatic. 

Cel mai mult îi plăcea însă lui Nehliudov tânăra pereche - 
fiica generalului şi bărbatul ei. Tânăra femeie nu era 
frumoasă, dar avea ceva gingaş şi naiv şi părea absorbită cu 
totul de cei doi copii ai săi. Bărbatul ei, cu care se măritase 
din dragoste, după o lungă împotrivire a părinţilor săi, era 
un liberal, doctorand al Universităţii din Moscova, un tânăr 
modest şi inteligent, care lucra la statistică şi se ocupa mai 
ales de cei de alt neam din Rusia, pe care îi studia, îi preţuia 
şi căuta să-i scape de la pieire. 

Toată lumea era nu numai binevoitoare şi prietenoasă faţă 
de Nehliudov, dar erau cu toţii vădit bucuroşi să aibă 
printre ei un om nou şi interesant. Generalul veni la masă în 
uniformă militară, cu crucea albă la gât, îi dădu bună ziua 
lui Nehliudov ca unei vechi cunoştinţe şi numaidecât îi pofti 
pe musafiri la gustare şi la un păhărel de votcă. La 
întrebarea generalului ce a mai făcut după plecarea de la 
el, Nehliudov îi povesti că a fost la poştă şi a aflat de 
graţierea persoanei despre care îi vorbise dimineaţă şi îi 
ceru iarăşi autorizaţia de a o vizita la închisoare. Generalul, 


nemulţumit pesemne că i se vorbeşte la masă despre 
chestiuni de serviciu, se încruntă şi nu-i răspunse nimic. 

— Un păhărel de votcă? îl întrebă el în franţuzeşte pe 
englez, care tocmai se apropiase de ei. Englezul îşi bău 
votca şi povesti că vizitase în ziua aceea catedrala şi uzina, 
dar că ar mai vrea să vadă şi închisoarea cea mare de 
tranzit. 

— Uite, s-a potrivit foarte bine, spuse generalul, 
întorcându-se către Nehliudov. Puteţi merge împreună. Să 
le dai o autorizaţie, îi spuse aghiotantului. 

— Când aţi vrea să mergeţi? îl întrebă Nehliudov pe 
englez. 

— Eu prefer să vizitez închisorile seara, răspunse 
englezul. Toţi deţinuţii sunt la locurile lor, nu sunt pregătiţi 
pentru vizită, aşa că poţi vedea toate celea în adevărata lor 
lumină. 

— Aa, vrea s-o vadă în toată splendoarea ei? S-o vadă, îl 
priveşte. Eu am tot raportat, dar nimeni nu m-a luat în 
seamă. Lasă mai bine să le afle din presa străină, spuse 
generalul, apropiindu-se de masă, unde stăpâna casei le 
arătă musafirilor locurile lor. 

Nehliudov fu aşezat între amfitrioană şi englez. În faţa lui 
şedeau fiica generalului şi fostul director de departament. 
În timpul mesei se vorbi când despre India, despre care 
povestea englezul, când despre expediţia din Tonkin91 , pe 
care generalul o condamna cu asprime, când despre 
venalitatea şi corupţia care domnesc în Siberia. Toate 

acestea îl interesau însă prea puţin pe Nehliudov. 

Dar, când terminară de mâncat şi trecură în salon, la 
cafea, se porni o discuţie foarte interesantă între stăpâna 
casei şi englez despre Gladstone92 , la care luă parte şi 
Nehliudov şi în care îi păru că a spus multe lucruri 
inteligente care nu trecuseră neobservate de ceilalţi 
interlocutori. Nehliudov, după masa copioasă, cu vin bun, 
aşezat într-un fotoliu moale, în faţa cafelei, printre oameni 
prietenoşi şi binecrescuţi, se simţea din ce în ce mai bine 


dispus. lar când, la rugămintea englezului, stăpâna casei se 
aşeză la pian împreună cu fostul director de departament şi 
începură să cânte Simfonia a cincea de Beethoven, pe care 
o ştiau foarte bine, Nehliudov încercă de mult uitatul 
sentiment al deplinei mulţumiri de sine, ca şi cum abia 
atunci ar fi aflat despre el însuşi ce om de treabă este. 

Pianul era excelent şi interpretarea fu de asemenea la 
înălţime. Cel puţin aşa îi păru lui Nehliudov, care cunoştea 
şi iubea această simfonie. Ascultând admirabilul andante, 
simţi o uşoară gâdilare în nas şi fu cât pe ce să-i dea 
lacrimile, într-atât se înduioşase gândindu-se la el şi la toate 
virtuțile sale. 

După ce-i mulţumi stăpânei casei pentru clipele deosebit 
de plăcute petrecute în casa ei, ceea ce de mult nu i se mai 
întâmplase, Nehliudov se pregătea să-şi ia rămas-bun şi să 
plece, când fiica generalului se apropie hotărâtă de el şi, 
roşind, îi spuse: 

— M-aţi întrebat de copii. Vreţi să-i vedeţi? 

— Îşi închipuie că toată lumea doreşte să-i vadă copiii, 
spuse soţia generalului, zâmbind la înduioşătoarea lipsă de 
tact a fiicei sale. Nu cred să-l intereseze pe prinţ. 

— Dimpotrivă, mă interesează foarte, foarte mult, 
răspunse Nehliudov, mişcat de acest exces de dragoste 
maternă. Vă rog să mi-i arătaţi. 

— Îl duce pe prinţ să-i vadă copiii, strigă râzând generalul 
de la masa de joc, la care se aşezase cu ginerele, cu 
proprietarul de mine de aur şi cu aghiotantul. Du-te, 
îndeplineşte-ţi corvoada, n-ai ce-i face. 

Tânăra femeie, emoţionată la gândul de cum îi va judeca el 
copiii, mergea înaintea lui Nehliudov cu paşi repezi. În a 
treia odaie, înaltă, cu tapet alb, luminată de o lampă nu 
prea mare, cu un abajur întunecat, se vedeau două pătuţuri 
alăturate şi lângă ele o dădacă într-o pelerină albă, o 
siberiană cu faţa blândă şi cu umerii obrajilor ieşiţi în afară. 
Dădaca se ridică în picioare şi-i salută. Mama se aplecă 
deasupra primului pătuţ în care dormea liniştită, cu guriţa 


întredeschisă, o fetiţă de doi ani, cu părul lung inelat, 
răsfirat pe pernă. 

— Asta-i Katia, spuse mama, potrivind plăpumioara 
împletită, cu dungi albastre, de sub care se zărea un 
picioruş mic, alb. Cum vi se pare? Nu are decât doi ani. 

— E adorabilă! 

— lar ăsta-i Vasiuk, cum l-a poreclit bunicu-său. E cu totul 
alt gen. Un adevărat siberian, nu-i aşa? 

— Straşnic băiat, spuse Nehliudov, uitându-se la grăsunul 
care dormea pe burtă. 

— Adevărat? întrebă mama, zâmbind fericită. Nehliudov îşi 
aminti de lanţuri, de capete rase, de bătăi şi de desfrâu, de 
Krâlţov pe moarte, de Katiuşa cu tot trecutul ei şi în clipa 
aceea, cu invidie, îşi dori şi lui o viaţă fericită ca aceasta, 
atât de curată şi frumoasă. 

După ce-i mai laudă de câteva ori copiii, încântând-o pe 
mamă, care sorbea cu lăcomie aceste laude, o urmă în 
salon, unde englezul îl aştepta ca să meargă împreună la 
închisoare, după cum se înţeleseseră. Luându-şi rămas-bun 
de la gazde, de la cele în vârstă şi de la cele tinere, 
Nehliudov ieşi cu englezul pe treptele casei generalului. 

Vremea se schimbase. Ningea cu fulgi mari şi deşi - 
zăpada acoperise drumul, casa, copacii grădinii, treptele de 
la intrare, poclitul trăsurii şi spinările cailor. Englezul îşi 
avea trăsura lui şi Nehliudov îi porunci vizitiului acestuia să 
meargă la închisoare, apoi se aşeza singur în birjă şi, cu 
simţământul apăsător că îndeplineşte o datorie neplăcută, 
urmă trăsură englezului, înaintând cu greu prin zăpada 
moale. 

XXV. 

Clădirea mohorâtă a închisorii, cu santinelă şi cu felinar la 
poartă, părea în ciuda stratului alb de zăpadă care 
acoperea acum totul - şi treptele, şi acoperişul, şi zidurile, 
cu ferestrele de la faţadă luminate - şi mai mohorâtă decât 
dimineaţă. 


Impunătorul director ieşi la poartă, citi la lumina 
felinarului autorizaţia eliberată lui Nehliudov şi englezului, 
ridică, nedumerit, din umerii săi laţi, dar, dând ascultare 
ordinului şefului, pofti oaspeţii să-l urmeze. Îi conduse întâi 
în curte, apoi la dreapta până la o uşă şi o scară care 
duceau la cancelarie. Acolo îi rugă să ia loc şi îi întrebă cu 
ce le poate fi de folos; aflând despre dorinţa lui Nehliudov 
de a o vedea pe Maslova, trimise un gardian după ea şi se 
pregăti să răspundă la întrebările pe care englezul se 
grăbea să i le pună, prin intermediul lui Nehliudov. 

— Pentru câţi oameni e prevăzută închisoarea? întrebă 
englezul. Câţi deţinuţi aveţi? Câţi bărbaţi, câte femei, câţi 
copii? Câţi ocnaşi, câţi deportaţi şi câţi veniţi de bunăvoie? 
Câţi bolnavi? 

Nehliudov traducea cuvintele englezului şi ale directorului 
fără să le pătrundă înţelesul, tulburat, spre marea lui 
mirare, de întâlnirea care-l aştepta. Când, în timpul unei 
fraze pe care o traducea englezului, auzi nişte paşi ce se 
apropiau şi uşa se deschise, aşa cum se mai întâmplase de 
atâtea ori, şi gardianul intră în odaie urmat de Katiuşa, în 
bluza ei de puşcăriaşă, legată cu basma la cap, Nehliudov fu 
cuprins de un sentiment apăsător. 

„Vreau să trăiesc, vreau să am şi eu o familie, copii, vreau 
o viaţă de om”, îi fulgeră prin minte în clipa când o văzu 
intrând în odaie cu paşi repezi şi cu ochii lăsaţi în pământ. 
Nehliudov se ridică în picioare, făcând câţiva paşi în 
întâmpinarea ei. Faţa Katiuşei i se păru aspră şi neplăcută, 
ca în zilele când îi făcea imputări. Se înroşea şi pălea 
succesiv, degetele ei răsuceau întruna marginile bluzei şi ba 
se uita la el, ba îşi lăsa privirea în pământ. 

— Ştii că ţi s-a aprobat graţierea? spuse Nehliudov. 

— Da, mi-a spus gardianul. 

— Aşa că, îndată ce se va primi hârtia oficială, vei fi liberă 
şi te vei putea stabili unde vrei. O să ne gândim noi la asta... 

Ea îl întrerupse grăbită. 


— Ce să ne mai gândim? Unde se va duce Vladimir 
Ivanovici, acolo mă voi duce şi eu. 

Cu toată tulburarea ei, spuse aceste vorbe repede şi 
răspicat, ca pe o lecţie învățată dinainte, cu ochii ridicaţi 
spre Nehliudov. 

— Aşa! făcu Nehliudov. 

— Ce să fac, Dmitri Ivanovici, dacă vrea să trăiesc cu el, ea 
se opri, speriată, şi se corectă, să fiu lângă el. Ce mi-aş 
putea dori mai bun? Trebuie să socotesc asta o fericire. La 
ce alt' aş putea năzui...? 

„Una din două: ori s-a îndrăgostit de Simonson şi nu are 
nevoie de sacrificiul pe care îmi închipuiam că-l fac pentru 
ea, ori mă iubeşte încă şi pentru binele meu renunţă la 
mine şi se căsătoreşte cu Simonson, tâindu-şi pentru 
totdeauna orice cale de întoarcere”, gândi Nehliudov şi i se 
făcu ruşine. Simţi că roşeşte. 

— Dacă îl iubeşti... spuse el. 

— Dacă-l iubesc sau nu-l iubesc, n-are a face. Eu am 
renunţat de mult la asta, şi apoi, Vladimir Ivanovici este un 
om atât de deosebit... 

— Da, desigur, începu Nehliudov. E un om minunat şi 
cred... Ea îl întrerupse iarăşi, temându-se parcă să nu-l 
audă spunând ceva de prisos sau să nu poată spune ea tot 
ce avea de spus. 

— Să mă ierţi, Dmitri Ivanovici, dacă nu fac ce ai dorit 
dumneata, spuse ea, uitându-se în ochii lui cu acea privire a 
ei, puţin saşie şi plină de taină. Se vede că aşa a fost să fie. 
Şi dumneata ai dreptul la viaţă. 

Ea îi spunea ceea ce-şi spusese şi el mai adineauri, acum 
însă Nehliudov gândea şi simţea cu totul altceva. Nu numai 
că-i era ruşine, dar îi părea rău de tot ceea ce pierdea o 
dată cu ea. 

— Nu m-am aşteptat la asta, spuse el. 

— De ce să trăieşti aici şi să te chinuieşti? Te-ai chinuit 
destul, spuse ea şi zâmbi ciudat. 


— Nu m-am chinuit deloc, m-am simţit chiar foarte bine şi 
aş vrea să-ţi fiu şi mai departe de folos, dacă s-ar putea. 

— Noi - şi spunând „noi”, se uită la Nehliudov, nu avem 
nevoie de nimic. Şi aşa ai făcut prea mult pentru mine. Dacă 
n-ai fi fost dumneata... Vru să mai spună ceva, dar glasul i 
se frânse. 

— Nu dumneata trebuie să-mi mulţumeşti. 

— Să lăsăm socotelile astea. Socotelile noastre o să le facă 
Dumnezeu, spuse ea şi ochii ei negri străluciră de lacrimi. 

— Cât de bună eşti! spuse el. 

— Eu, bună? întrebă ea printre lacrimi şi un zâmbet 
sfâşietor îi lumină faţa. 

— Are you ready93 

? întrebă în clipa aceea englezul. 

— Directly94 , răspunse Nehliudov şi o întrebă pe Katiuşa 
de Krâlţov. 

Ea îşi reveni din emoția de mai înainte şi-i povesti liniştit 
tot ceea ce ştia: drumul îl slăbise de tot pe Krâlţov şi fusese 
dus numaidecât la spital. Maria Pavlovna, foarte neliniştită, 
se rugase să fie lăsată să-l îngrijească la spital, dar fără 
succes. 

— Atunci să plec? întrebă ea, băgând de seamă că englezul 
îl aşteaptă pe Nehliudov. 

— Nu-mi iau rămas-bun, pentru că o să ne mai vedem, 
spuse Nehliudov. 

— Iartă-mă, mai spuse ea abia auzit. Ochii lor se întâlniră 
şi din privirea ei ciudată, puţin saşie, şi din zâmbetul 
sfâşietor, cu care spusese „iartă-mă” în loc de „rămâi cu 
bine”, Nehliudov înţelesese că din cele două presupuneri 
ale sale cu privire la hotărârea ei, a doua era cea 
adevărată: ea îl iubea şi credea că, legându-l de ea, îi strică 
viaţa, pe când dacă pleca alături de Simonson, îl elibera; şi 
acum era fericită că a făcut ceea ce şi-a pus în gând şi 
totodată suferea că trebuie să se despartă de el. 

Ea îi strânse mâna, se întoarse repede şi ieşi. 


Nehliudov îşi îndreptă privirea spre englez, gata să-l 
urmeze, dar acesta tocmai îşi nota ceva în carnet. Nevrând 
să-l întrerupă, Nehliudov se aşeză pe o bancă de lemn de 
lângă zid şi simţi deodată o grozavă oboseală. Era obosit nu 
din pricina nopţii nedormite, nici a călătoriei şi nici a 
emoţiilor prin care trecuse în ultimul timp, ci se simţi obosit 
de viaţă. Se rezemă de speteaza băncii, închise ochii şi căzu 
pentru o clipă într-un somn adânc ca moartea. 

— Doriţi să vizitaţi acum celulele? întrebă directorul. 

Nehliudov se trezi, mirat că se găseşte acolo. Englezul 
terminase de notat în carneţel şi voia acum să viziteze 
celulele. Nehliudov, obosit şi nepăsător la toate, îl urmă. 

XXVI. 

Directorul, englezul şi cu Nehliudov, urmaţi de gardieni, 
trecură printr-o sală, prin coridorul cu duhoare grea până 
la greață, unde, spre marea lor mirare, văzură doi deţinuţi 
urinând de-a dreptul pe podea, şi intrară apoi în prima 
cameră. Deţinuţii se şi culcaseră pe priciul de scânduri din 
mijlocul odăii. Erau vreo şaptezeci de oameni, întinşi unul 
lângă altul. La intrarea vizitatorilor săriră cu toţii în 
picioare, zăngănind din lanţuri, şi se aşezară lângă paturi, 
cu capetele lor proaspăt rase pe jumătate strălucind în 
semiîntuneric. Numai doi rămaseră culcaţi: un tânăr cu faţa 
aprinsă de friguri şi un bătrân care gemea întruna. 

Englezul se interesă dacă deţinutul cel tânăr e bolnav de 
multă vreme. Directorul îi răspunse că numai din dimineaţa 
aceea, cât despre bătrân, el suferea de mult de stomac, dar 
n-aveau unde să-l ducă, infirmeria fiind plină până la refuz. 
Englezul clătină din cap, nemulţumit, şi-şi exprimă dorinţa 
de a spune câteva cuvinte acestor oameni, rugându-l pe 
Nehliudov să le traducă. Se lămuri că englezul venise în 
Rusia pe de o parte pentru a cunoaşte locurile de deportare 
şi de detenţie din Siberia, iar pe de alta, ca să 
propovăduiască mântuirea prin credinţă şi prin ispăşire. 

— Spune-le că lui Christos i-a fost milă de ei şi i-a iubit, 
spuse el, şi a murit pentru ei. Dacă vor crede, se vor 


mântui. Cât timp vorbi englezul, deţinuţii rămaseră lângă 
paturi în tăcere, în poziţie de drepţi. Spune-le că în această 
carte sunt scrise toate acestea. Ştie cineva carte dintre ei? 

Mai mult de douăzeci de inşi ştiau carte. Englezul scoase 
dintr-un rucsac pe care-l avea la el câteva volume legate din 
Noul Testament. Nenumărate mâini vânjoase, cu unghii tari 
şi negre, se întinseră din mânecile cămăşilor de pânză 
aspră spre el. Lăsă în camera aceasta două Evanghelii şi 
trecu în cealaltă. 

În camera următoare găsiră acelaşi lucru. Domneau 
aceeaşi zăpuşeală şi duhoare grea. Tot aşa atârna între 
ferestre o icoană, iar în stânga uşii se afla hârdăul şi tot aşa 
stăteau culcaţi deţinuţii unul lângă altul, tot aşa săriră în 
picioare şi se aşezară în poziţie de drepţi, iar trei dintre ei 
rămaseră culcaţi - doi se ridicară în capul oaselor, iar unul 
zăcea, fără să se uite măcar la cei intraţi. Erau bolnavi. 
Englezul spuse acelaşi lucru şi aici şi le lăsă două 
Evanghelii. 

În a treia cameră era forfotă şi zgomot. Directorul bătu în 
uşă şi strigă: „Linişte!”. Când se dădu uşa în laturi, deţinuţii 
se ridicară în picioare lângă pat, afară de câţiva bolnavi. Doi 
bărbaţi, cu feţele schimonosite de ură, se luaseră la bătaie, 
îşi încleştaseră mâinile, unul în părul, iar altul în barba 
celuilalt, şi nu-şi dădură drumul decât când se repezi un 
gardian la ei. Unul avea nasul zdrobit până la sânge şi îşi tot 
ştergea, cu o mânecă a caftanului, mucii, saliva şi sângele. 
Celălalt îşi aduna firele de păr smulse din barbă. 

— Şeful camerei! strigă cu severitate directorul. Un 
bărbat chipeş şi puternic ieşi dintre ceilalţi. 

— Nu-i chip să-i desparţi, înălţimea voastră, spuse acesta, 
zâmbind vesel din ochi. 

— Lasă că-i despart eu, spuse directorul, încruntându-se. 

— What did they fight for95 

? întrebă englezul. Nehliudov îl întrebă pe şeful camerei 
care este pricina bătăii. 


— Pentru furtişag, a şterpelit ceva, răspunse acesta tot 
zâmbind. Ăsta l-a împins, ălălalt i-a răspuns, şi gata bătăia. 

Nehliudov îi traduse englezului răspunsul. 

— Aş dori să le spun câteva cuvinte, spuse englezul către 
director. 

Nehliudov traduse. Directorul îi răspunse: „Se poate” şi 
atunci englezul îşi scoase din sac Evanghelia. 

— Te rog, tradu următoarele: voi v-aţi certat şi v-aţi bătut, 
iar Christos care a murit pentru noi ne-a învăţat să 
rezolvăm altfel neînțelegerile dintre noi. Întreabă-i dacă 
ştiu cum trebuie, după învăţătura lui Christos, să-i 
răspundem unui om care ne-a jignit. 

Nehliudov traduse cele spuse de englez. 

— Să ne plângem şefilor şi să descurce ei lucrurile? spuse 
unul cu glas întrebător, uitându-se pieziş la impunătorul 
director. 

— Să-i dai una la cap şi se învaţă el minte să nu te mai 
jignească a două oară, sări un altul. 

Se auziră câteva râsete aprobative. Nehliudov îi traduse 
englezului răspunsurile deţinuţilor. 

— Spune-le că, după învăţătura lui Christos, trebuie să se 
poarte exact invers: dacă ai primit o palmă în obraz, să-l 
întorci şi pe celălalt, spuse englezul cu un gest de parcă era 
gata să-şi întindă el obrazul. 

Nehliudov traduse. 

— Să facă el aşa, se auzi un glas. 

— Iar când ţi-atinge una şi pe celălalt, care obraz îl mai 
întinzi? întrebă unul dintre bolnavi. 

— Aşa te face chiseliţă. 

— Ia să încerce pe pielea lui, spuse cineva mai din spate şi 
râse vesel. 

Un hohot de râs răsună în odaie: până şi deţinutul cu nasul 
zdrobit râdea cu sângele şiroindu-i mai departe. Râdeau şi 
cei bolnavi. 

Englezul nu se tulbură deloc şi-l rugă pe Nehliudov să le 
transmită că ceea ce pare cu neputinţă devine posibil şi 


uşor de făcut pentru cei cu credinţă în suflet. 

— Întreabă-i, te rog, dacă le place să bea. 

— Cum să nu! se auzi un glas, urmat îndată de chicoteli şi 
de râsete. 

În această cameră erau patru bolnavi. La întrebarea 
englezului de ce bolnavii nu sunt puşi cu toţii într-o 
încăpere separată, directorul răspunse că ei înşişi nu voiau, 
că de altminteri aceşti bolnavi nu erau molipsitori şi că îi 
supraveghea şi îi îngrijea felcerul. 

— De două săptămâni nu l-am mai văzut la faţă, spuse 
cineva. 

Directorul nu răspunse nimic şi-i conduse pe cei doi 
vizitatori în camera următoare. larăşi deschiseră uşa, iarăşi 
săriră în picioare toţi deţinuţii şi iarăşi englezul împărţi 
Evanghelii. Acelaşi lucru se petrecu în a cincea şi în a şasea 
cameră, şi tot aşa la dreapta şi la stânga coridorului, pe 
amândouă părţile. 

De la ocnaşi trecură la deportaţi, de la deportaţi la cei 
politici şi la cei care-i urmau de bunăvoie pe deţinuţi. Peste 
tot văzură acelaşi lucru: aceiaşi oameni îngheţaţi, flămânzi, 
trândavi, bolnavi, umiliţi, închişi ca nişte fiare sălbatice. 

Englezul, care împărţise cantitatea cuvenită de Evanghelii, 
se liniştise, nu mai împărțea nimic şi încetase chiar să le mai 
ţină cuvântări deţinuţilor. Pesemne că priveliştea 
apăsătoare şi mai ales aerul puturos şi greu îi domoliseră 
energia; mergea acum prin camere, spunând doar din când 
în când,All right96 „la explicaţiile directorului cu privire la 
deţinuţii din fiecare încăpere. Nehliudov îi urma ca prin vis, 
neavând puterea să-i părăsească, copleşit de aceeaşi 
oboseală şi deznădejde. 

XXVII. 

Într-una dintre camerele deportaților Nehliudov îl zări, 
spre mirarea lui, pe bătrânul cel ciudat pe care-l întâlnise în 
aceeaşi dimineaţă pe podul plutitor. Bătrânul, pletos şi 
zbârcit, îmbrăcat cu o cămaşă murdară, cenuşie, ruptă la 
umăr şi cu nişte pantaloni tot cenuşii, desculţ, şedea pe jos 


lângă pat şi se uita aspru şi întrebător totodată la cei care 
intraseră. Trupul lui îmbătrânit, aşa cum se zărea prin 
găurile cămăşii murdare, era slab şi jalnic, faţa însă era 
acum mai severă şi mai concentrată decât pe podul plutitor. 
Şi aici deţinuţii săriră în picioare şi luară poziţie de drepţi la 
intrarea directorului. Bătrânul însă nu se urni din loc. Îi 
străluceau ochii şi sprâncenele îi erau mânios încruntate. 

— În picioare! strigă directorul către el. 

Bătrânul nu se mişcă din loc şi zâmbi numai cu dispreţ. 

— Slugile tale să se ridice în faţa ta, eu însă nu ţi-s slugă. 
Tu porţi pecetea... spuse bătrânul, arătând spre fruntea 
directorului. 

— Cu-u-u-m? întrebă ameninţător directorul, apropiindu- 
se de el. 

— Îl cunosc pe omul acesta, se grăbi să spună Nehliudov. 
Pentru ce a fost arestat? 

— Ni l-a trimis poliţia pentru că nu are acte. l-am tot rugat 
să nu ne mai trimită de ăştia, dar degeaba, spuse 
directorul, uitându-se pieziş şi supărat la bătrân. 

— Se vede că şi tu eşti din oastea lui Antichrist? îi spuse 
bătrânul lui Nehliudov. 

— Nu, eu sunt vizitator, răspunse Nehliudov. 

— Atunci ai venit să vezi cum îi chinuie Antichrist pe 
oameni? Uită-te, uită-te. O oaste întreagă de oameni i-a 
închis într-o colivie. Oamenii trebuie să muncească cu 
sudoarea frunţii, să-şi mănânce pâinea, iar el i-a încuiat aici 
şi îi hrăneşte ca pe nişte porci, ţinându-i fără muncă, ca să 
se sălbăticească. 

— Ce spune? întrebă englezul. 

Nehliudov îi răspunse că bătrânul îl dojeneşte pe director 
că ţine oamenii închişi. 

— Întreabă-l cum ar trebui, după părerea lui, să te porţi cu 
cei care nu respectă legea? întrebă englezul. 

Nehliudov traduse. 

— Legea! repetă el cu dispreţ. Întâi i-a jefuit pe toţi, a luat 
pământul, a strâns toată bogăţia în mâna lui, s-a aşezat pe 


avutul oamenilor, i-a bătut pe toţi cei care i s-au împotrivit, 
apoi a scris legea care spune să nu jefuieşti şi să nu omori. 
Să fi scris întâi legea. 

Nehliudov traduse. Englezul zâmbi. 

— Totuşi, întreabă-l cum trebuie să ne purtăm cu hoţii şi 
cu ucigaşii. 

Nehliudov îi traduse din nou întrebarea. Bătrânul se 
încruntă supărat. 

— Spune-i să-şi scoată de pe frunte pecetea lui Antichrist 
şi atunci n-au să mai fie nici hoţi, nici ucigaşi. Aşa să-i spui. 

— He is crazy97 , făcu englezul, după ce Nehliudov îi 
traduse cuvintele bătrânului, şi, strângând din umeri, ieşi 
din odaie. 

— Tu vezi-ţi de treaba ta, iar pe ei lasă-i în pace. Fiecare 
pentru sine. Dumnezeu ştie pe cine trebuie să pedepsească 
şi pe cine să ierte, nu noi, spuse bătrânul. Fii stăpânul tău şi 
atunci n-are să mai fie nevoie de stăpâni. Du-te, du-te, 
adăugă el, încruntându-se supărat şi străfulgerându-l cu 
privirea pe Nehliudov, care mai întârzia în odaie. Ai privit 
destul cum slugile lui Antichrist hrănesc păduchii cu 
sângele oamenilor. Du-te, du-te! 

Când Nehliudov ieşi pe coridor, englezul şi directorul se 
opriseră în faţa unei uşi deschise ce dădea într-o încăpere, 
despre al cărei rost englezul tocmai se interesa. Directorul 
îl lamuri că era o cameră mortuară. 

— Oo, făcu englezul, după ce Nehliudov îi traduse 
răspunsul directorului, şi ceru să intre înăuntru. 

Camera mortuară era o odaie obişnuită. Pe un perete 
ardea o lampă mică, luminând slab câţiva saci şi lemne 
adunate într-un colţ, iar în dreapta, pe paturi de scânduri, 
patru cadavre. Primul dintre ele, îmbrăcat cu o cămaşă de 
pânză groasă şi cu pantaloni, era un bărbat voinic, cu o 
barbă mică şi ascuţită şi cu capul pe jumătate ras. Trupul îi 
era ţeapăn. Mâinile vinete, care-i fuseseră, pesemne, 
împreunate, îi zăceau acum desfăcute pe piept. Picioarele 
desculţe îi stăteau şi ele desfăcute, cu tălpile cu degetele 


răşchirate. Alături de el era culcată o femeie bătrână, 
desculţă şi ea şi cu capul gol, îmbrăcată cu fustă şi bluză 
albă, cu o faţă mică, galbenă şi zbârcită, nasul ascuţit şi o 
codiţă scurtă şi subţire de păr. Dincolo de bătrână mai era 
un cadavru al unui bărbat îmbrăcat în ceva violet. Culoarea 
aceasta îi aminti ceva lui Nehliudov. 

Se apropie şi se uită la cadavru. 

O barbă mică, ascuţită, ridicată în sus, un nas bărbătesc 
frumos, o frunte albă, înaltă, un păr rar şi ondulat; încetul 
cu încetul, Nehliudov recunoştea aceste trăsături fără să-şi 
creadă ochilor. leri încă văzuse această faţă însufleţită de 
revoltă şi suferinţă. Acum era liniştită, nemişcată şi cumplit 
de frumoasă. 

Da, era Krâlţov, sau cel puţin urma pe care o lăsase 
existenţa lui trupească. 

„Pentru ce a suferit? Pentru ce a trăit? Oare a înţeles 
acum?” se gândea Nehliudov şi îi părea că nu există 
răspuns la această întrebare, că nu există nimic afară de 
moarte. Simţi că i se face rău. 

Fără să-şi ia rămas-bun de la englez, Nehliudov îl rugă pe 
unul dintre gardieni să-l ducă în curte, şi, simțind nevoia să 
rămână singur ca să cugete la tot ce trăise în acea zi, se 
întoarse la hotel. 

XXVIII. 

Nehliudov nu se culcă, ci, până târziu, umblă dintr-un colţ 
în altul al odăii. Povestea lui cu Katiuşa luase sfârşit. Ea nu 
mai avea nevoie de el, ceea ce îl făcea să se simtă trist şi 
ruşinat. Nu asta îl chinuia însă acum, o altă problemă, care, 
departe de a fi fost soluţionată, îl frământa mai tare ca 
oricând şi-i cerea să acţioneze. 

Tot răul cumplit, pe care-l văzuse şi-l aflase în ultimul timp 
şi mai ales aici, în această închisoare îngrozitoare, tot răul 
acesta, care îl distrusese şi pe bunul Krâlţov, triumfa, 
domnea în voie şi nu se întrezărea nici o posibilitate nu 
numai de a-l învinge, dar măcar de a înţelege cum ar putea 
fi învins. 


În mintea lui se iviră din nou sutele şi miile de oameni 
umiliţi, închişi în locuri îmbâcsite de duhoare de către 
generali, procurori şi directori nepăsători; îl văzu din nou 
pe bătrânul acela ciudat, întemnițat şi totuşi liber, care îl 
înfiera cu îndrăzneală pe conducător şi era socotit de toţi 
nebun; apoi, printre cadavre, chipul frumos, ca de ceară, al 
lui Krâlţov, care murise neîmpăcat. Şi vechea întrebare, 
dacă el, Nehliudov, este nebun sau nebuni sunt cei care se 
socot înţelepţi şi fac toate lucrurile acestea, se ridică iarăşi 
înaintea lui cu o putere nouă, cerând răspuns. 

Obosit de atâta umblat şi cugetat, Nehliudov se aşeză pe 
divan, în faţa lămpii şi deschise maşinal Evanghelia primită 
ca amintire de la englez, pe care o pusese pe masă o dată 
cu toate celelalte lucruri din buzunar. „Se spune că aici se 
află dezlegarea tuturor lucrurilor”, gândi el şi, deschizând 
Evanghelia la întâmplare, începu să citească: 

Matei, cap. XVIII 

1. În ceasul acela, au venit ucenicii la Iisus şi I-au zis: cine, 
oare, este mai mare în împărăţia cerurilor? 

2. Atunci lisus a chemat la sine un prunc şi l-a pus pe el în 
mijlocul lor. 

3. Şi le-a zis: Adevăr grăiesc vouă, de nu vă veţi întoarce 
ca să fiţi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. 

4. Deci, cel ce se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela 
este mai mare în împărăţia cerurilor. 

„Da, da, aşa-i”, se gândi Nehliudov, aducându-şi aminte de 
liniştea şi de bucuria de a trăi pe care le simţise numai în 
măsura în care se smerise. 

5. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele meu, pe 
mine mă va primi. 

6. lar cine va sminti pe unul dintre aceştia mici, care cred 
în mine, mai bine ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de 
moară şi să fie afundat în adâncul mării. 

„Ce înseamnă aceea va primi? Unde să primească? Şi ce 
înseamnă: în numele meu? se întreba Nehliudov, simțind că 
aceste vorbe nu-i spun nimic. Şi de ce această piatră de 


moară şi adâncul mării? Nu, nu înţeleg, e nebulos, neclar”, 
îşi spuse el, aducându-şi aminte cum de câteva ori în viaţă 
se apucase să citească Evanghelia şi cum neclaritatea unor 
asemenea pasaje îl făcuse să renunţe. Mai citi versetele 7,8, 
9 şi 10 despre smintelile care vor veni asupra oamenilor, 
despre pedeapsa în focul gheenei unde vor fi aruncaţi 
oamenii şi despre îngerii-păzitori ai copiilor, care văd chipul 
Tatălui ceresc.,Ce păcat că sunt atât de confuze, gândi el, se 
simte totuşi că e un sâmbure bun aici.” 

11. Căci Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască pe 
cel pierdut. 

12. Cum vi se pare? Dacă un om ar avea o sută de oi şi una 
dintre ele s-ar rătăci în munţi, nu va lăsa oare pe cele 
nouăzeci şi nouă ducându-se s-o caute pe cea rătăcită? 

13. Şi, dacă s-ar întâmpla s-o găsească, adevăr grăiesc 
vouă că se va bucura de ea mai mult decât de cele nouăzeci 
şi nouă ce nu s-au rătăcit. 

14. Astfel, nu este vrere înaintea Tatălui vostru Celui din 
ceruri ca să piară vreunul din aceştia mici. 

„Da, n-a fost vrerea tatălui ca ei să piară şi, totuşi, pier cu 
sutele, cu miile. Şi nu există nici un mijloc să-i salvezi”, se 
gândi Nehliudov. 

21. Atunci a venit Petru şi I-a zis: Doamne, de câte ori va 
greşi faţă de mine fratele meu şi eu ierta-voi lui? Oare până 
de şapte ori? 

22. Îi răspunde lisus: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până 
de şaptezeci de ori câte şapte. 

23. De aceea, asemenea este împărăţia cerurilor cu un 
împărat care a voit să facă socoteală cu servitorii săi. 

24. Şi începând să facă socoteală, au adus la el un datornic 
cu zece mii de talanţi. 

25. Ci neavând cu ce să plătească, porunci domnul său să-l 
vândă pe el, şi pe femeia lui, şi pe copiii lui, şi tot avutul lui 
ca să se plătească de datorie. 

26. Atunci sluga aceea, căzând în genunchi, i se închină lui 
şi-i zise: Doamne, îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti ţie tot. 


27. lar domnul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat 
drumul şi i-a iertat datoria. 

28. Dar când sluga aceea ieşi de acolo, găsi pe unul dintre 
cei ce slujeau cu el şi care îi datora o sută de dinari. Şi, 
punând mâna pe el, îl strângea de gât şi-i zicea: Plăteşte-mi 
dacă eşti dator. 

29. Atunci cel slugă ca şi el, căzând în genunchi, îl ruga şi 
zicea: îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. 

30. EI, însă, nu voia, ci, mergând, l-a aruncat la închisoare, 
până ce va plăti datoria. 

31. Atunci soţii lui de slujbă, văzând cele petrecute, s-au 
întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele ce s- 
au făcut. 

32. Atunci, chemându-l pe el, Domnul său îi zise: Slugă 
vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai 
rugat. 

33. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de soţul tău, 
precum şi eu am avut milă de tine? 

— Să fie oare numai asta? strigă deodată Nehliudov, după 
ce citi aceste cuvinte. Şi vocea lăuntrică a întregii lui fiinţe 
spunea: „Da, numai asta”. 

Şi se întâmplă cu Nehliudov ceea ce se întâmplă deseori 
cu oamenii care duc o viaţă spirituală. Gândul care i se 
păruse la început ciudat, paradoxal, o glumă chiar, găsindu- 
şi din ce în ce mai des confirmare în viaţă, i se înfăţişă 
deodată ca adevărul cel mai simplu şi neîndoielnic. Astfel i 
se limpezi dintr-o dată gândul că singurul şi cel mai sigur 
mijloc de a scăpa de răul cumplit de care suferă oamenii 
este ca oamenii să se recunoască întotdeauna vinovaţi 
înaintea lui Dumnezeu şi prin urmare nevrednici să-i 
pedepsească şi să-i îndrepte pe alţii. 1 se păru limpede 
acum că tot răul acela îngrozitor, pe care-l văzuse cu ochii 
lui în temnițe şi închisori, şi liniştita încredere în sine a celor 
care săvârşeau acel rău se datora numai faptului că oamenii 
voiau să facă un lucru imposibil: fiind ei înşişi răi, voiau să 
îndrepte răul. Nişte oameni păcătoşi voiau să-i îndrepte pe 


alţi oameni păcătoşi pe cale mecanică. Şi rezultatul era că 
unii dintre ei, mânaţi de nevoie şi de lăcomie, făcându-şi o 
profesie din pedepsirea şi îndreptarea iluzorie a altora, s-au 
pervertit ei în ultimul grad şi-i pervertesc neîncetat pe cei 
pe care-i chinuiesc. Acum i se păru că vede limpede de 
unde veneau toate grozăviile pe care le văzuse şi ce trebuie 
făcut pentru a le înlătura. Răspunsul pe care nu-l putuse 
găsi până acum era acelaşi pe care i l-a dat Christos lui 
Petru: trebuie să-i ierţi întotdeauna pe toţi, să-i ierţi de 
nenumărate ori, pentru că nu este om care să fie fără de 
păcat şi prin urmare nimeni nu are dreptul să-i 
pedepsească sau să-i îndrepte pe alţii. 

„Dar nu se poate să fie chiar atât de simplu!” îşi spunea 
Nehliudov şi totuşi îşi dădea limpede seama, oricât de 
ciudat i se păruse acest lucru la început, fiindcă era obişnuit 
cu contrariul, că aceasta era adevărata soluţie nu numai 
teoretică dar şi practică, a problemei. Veşnica obiecţie: ce-i 
de făcut cu răufăcătorii - să fie lăsaţi nepedepsiţi? nu-l mai 
punea acum în încurcătură. Această obiecţie ar fi avut 
greutate dacă s-ar fi putut dovedi că pedepsirea micşorează 
numărul fărădelegilor, că-i îndreaptă pe răufăcători; când 
însă se dovedeşte cu totul contrariul şi se vede limpede că 
nu este în puterea unora să-i îndrepte pe alţii, atunci 
singurul lucru cuminte care se poate face este de a înceta 
săvârşirea a ceea ce este nu numai fără de folos, dar chiar 
dăunător şi, pe deasupra, crud şi imoral. „De câteva veacuri 
îi tot pedepsiţi pe oamenii pe care-i socotiți răufăcători. Ei 
şi, au dispărut răufăcătorii? Departe de a dispărea, numărul 
lor s-a înmulţit, adăugându-li-se şi cei pervertiţi prin 
pedepsire, şi răufăcătorii-judecători, procurori, judecători 
de instrucţie, temniceri, care se ocupă cu pedepsirea 
oamenilor.” Nehliudov înţelegea acum că societatea şi 
ordinea în general există nu datorită acestor răufăcători 
legali, care judecă şi pedepsesc alţi oameni, ci pentru că, în 
ciuda depravării, oamenii se iubesc între ei şi simt milă unii 
faţă de alţii. 


LLA 


Sperând să găsească confirmarea acestor gânduri în 
Evanghelie, Nehliudov se apucă s-o citească. Şi după ce citi 
Predica de pe Munte, care-l mişca întotdeauna, văzu în ea 
pentru prima oară nu frumoase idei abstracte, cuprinzând 
în cea mai mare parte cerinţe prea grele şi cu neputinţă de 
împlinit, ci porunci simple, limpezi şi uşor de urmat şi care, 
dacă ar fi respectate (lucru întru totul posibil), ar statornici 
o rânduială cu totul nouă a societăţii omeneşti, în care nu 
numai că silnicia care-l revolta atât pe Nehliudov s-ar 
desfiinţa de la sine, dar s-ar ajunge la cea mai înalţă fericire 
pe care o poate atinge omenirea - la împărăţia lui 
Dumnezeu pe pământ. 

Aceste porunci erau cinci: 

Prima poruncă (Matei, V, 21-26) spunea că omul nu numai 
că nu trebuie să ucidă, dar nici să se mânie pe fratele său, 
nici să socoată pe nimeni „râca”, adică netrebnic, iar dacă 
se ceartă cu cineva, trebuie să se împace înainte de a aduce 
vreun dar Domnului, adică de a se ruga. 

A doua poruncă (Matei, V, 27-32) spunea că omul nu numai 
că nu trebuie să preacurvească, dar trebuie să se ferească 
de a râvni la frumuseţea femeii, iar o dată ce s-a unit cu o 
femeie, să n-o înşele niciodată. 

A treia poruncă (Matei, V, 33-37) spunea că omul nu 
trebuie să se lege prin jurământ. 

A patra poruncă (Matei, V, 38-42) spunea că omul nu 
numai că nu trebuie să plătească ochi pentru ochi, ci 
dimpotrivă, dacă e lovit pe un obraz, trebuie să-l întoarcă şi 
pe celălalt, trebuie să ierte jignirile şi să le îndure cu 
smerenie şi să dea semenilor săi tot ce-i cer. 

A cincea poruncă (Matei, V, 43-48) spunea că omul nu 
numai că nu trebuie să-i urască pe vrăjmaşii săi, să lupte 
împotriva lor, ci, dimpotrivă, trebuie să-i iubească, să-i ajute 
şi să-i slujească. 

Nehliudov încremeni cu ochii ţintă la lumina lămpii. 
Amintindu-şi de toată urâciunea vieţii noastre, îşi închipui 
cum ar putea să fie această viaţă dacă oamenii ar fi educați 


să respecte aceste porunci. Un entuziasm nemaiincercat de 
mult îi cuprinse sufletul, ca şi cum după o lungă tânjire şi 
suferinţă şi-ar fi găsit deodată liniştea şi libertatea. 

Nu dormi toată noaptea şi, aşa cum li se întâmplă foarte 
multor oameni care citesc Evanghelia, pe măsură ce citea, 
înţelegea pentru întâia oară tâlcul cuvintelor pe care le 
citise de multe ori înainte, fără să le ia în seamă. Aşa cum 
un burete absoarbe apa, la fel absorbea el ideile atât de 
însemnate, necesare şi mângâietoare pentru el ce i se 
dezvăluiau în acestă carte. Tot ceea ce citea i se părea 
cunoscut, părea să-i confirme şi să-i limpezească adevăruri 
pe care le ştia de mult, fără să-şi dea seama, şi în care nu 
crezuse până atunci. 

Şi nu numai că îşi dădea seama şi credea că oamenii, 
îndeplinind aceste porunci, vor ajunge la cea mai înaltă 
treaptă de fericire, dar înţelegea şi credea că datoria 
fiecărui om este de a îndeplini aceste porunci, fiindcă în ele 
este cuprins singurul sens al vieţii, şi că orice abatere de la 
ele este o greşeală care aduce numaidecât după ea 
pedeapsa. Concluziile acestea decurgeau din toată 
învăţătura Mântuitorului şi erau exprimate deosebit de 
limpede şi de expresiv în parabola lucrătorilor din vie. 
Lucrătorii şi-au închipuit că via în care au fost tocmiţi să 
lucreze era proprietatea lor, că tot ce se afla în vie era 
pentru ei şi că n-aveau altceva de făcut decât să se bucure 
de viaţă, uitând cu totul de stăpân şi omorându-i pe toţi cei 
care le aminteau de acesta şi de îndatoririle lor faţă de el. 

„Acelaşi lucru facem şi noi, îşi spuse Nehliudov, trăim cu 
convingerea absurdă că suntem noi înşine stăpâni pe viaţa 
noastră şi că ne este dată ca să ne desfătăm. Ceea ce este 
vădit o prostie. Noi am fost trimişi aici din voinţa cuiva şi cu 
un rost anume. lar noi ne-am închipuit că trăim numai 
pentru plăcerea noastră şi este de la sine înţeles că de aici 
ni se trage tot răul, ca şi lucrătorilor care n-au îndeplinit 
voinţa stăpânului. Or, voinţa Domnului nostru este cuprinsă 
în aceste porunci. E destul ca oamenii să le îndeplinească şi 


împărăţia lui Dumnezeu se va înscăuna pe pământ şi 
oamenii vor atinge cea mai înaltă treaptă de fericire la care 
pot năzui. 

Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi adevărul Lui, 
iar toate celelalte se vor adăuga vouă. Noi însă le căutăm pe 
celelalte şi fireşte că nu le aflăm. 

Aşadar, aceasta este chemarea vieţii mele. Abia am dus la 
capăt un lucru şi începe altul.” 

Din acea noapte începu pentru Nehliudov o viaţă cu totul 
nouă, nu atât din pricina noilor condiţii de viaţă, cât pentru 
că tot ce i se întâmplă de atunci căpătă pentru el cu totul alt 
înţeles decât înainte. Cum se va încheia această nouă 
perioadă a vieţii lui o va dovedi viitorul. 


SFÂRŞIT 


1 Dacă nu cumva ai de gînd să plăteşti Curţii cu juri 
amenda de 300 de ruble, bani pe care nu te înduri să-i dai 
pentru cumpărarea calului (fr.). 

2 Mama îţi transmite că tacimul dumitale te va aştepta 
pînă seara tîrziu. Să vii neapărat, la orice oră scapi (fr.). 

3 Să pună umărul (fr.). 

4 Spencer Herbert (1820-1903), filosof, sociolog şi 
psiholog englez, fondator al aşa-numitei „şcoli organice” în 
sociologie. 

5 Statica socială (engl.). 

6 George Henry (1839-1897), economist american; 
adversar al marii proprietăţi funciare particulare. 

7 Un fel de scurtă, încreţită în talie. 

8 Pupitru pe care se pun cărţile bisericeşti. 

9 O deseatină = 1,092 ha. 

10 Se aşezau perechi, una după alta şi, pe rînd, cîte o 
pereche o lua la fugă cu un,prinzător” pe urmele ei, care 


aştepta momentul stînd în fruntea şirului. 

11 Dragul nostru filosof (fr.) 

12 Unitate de măsură pentru lungime, egală cu 71,1 cm. 

13 Unitate de măsură egală cu 4,4 cm. 

14 Cesare Lombroso (1836-1909), medic antropolog şi 
criminalist italian ale cărui lucrări de psihanaliză au stat la 
baza teoriilor rasiste ale fascismului. 

15 Gabriel Tarde (1843-1904), sociolog şi jurist francez. 

16 Jean-Martin Charcot (1825-1893), neurolog francez ale 
cărui cercetări în domeniul psihiatriei se bazează pe teoriile 
lui Sigmund Freud. 

17 În Rusia ţaristă, Senatul avea în competenţa sa 
controlul justiţiei, al finanţelor şi administraţiei; în justiţie, 
Senatul avea rolul de instanţă superioară. 

18 Distinsă.(fr.) 

19 Tenis de cîmp.(en.) 

20 Joc cu mingea, asemănător cu oina. 

21 Cît e de adevărat (fr.). 

22 Proastă dispoziţie (fr.). 

23 Cum mă intrigă asta (fr.). 

24 De amor propriu: e prea susceptibil scumpul nostru 
Mitea (fr.). 

25 Mai curînd o chestiune de amor murdar (fr.). 

26 Persoană de duh (fr.). 

27 Să întoarca o filă nouă (engl.). 

28 Altceva nu fac (fr.). 

29 E părerea mea neclintită (fr.). 

30 Un om cu reputaţie pătată (fr.). 

31 Ştiu că n-ai să abuzezi (fr.). 

32 Protejată. E frumuşică? (fr.). 

33 Slută (fr.). 

34 Face mult bine (fr). 

35 Să se distreze şi să le binecuvînteze Dumnezeu (fr.). 

36 Du-te şi prezintă-ţi omagiile doamnei (fr.). 

37 'Toate femeile frumoase din oraş (fr.). 

38 Nu ai decit să-mi ordoni (fr.). 


39 În sfîrşit! (fr.). 

40 Missi, vino la masa noastră. O să ţi se servească ceaiul 
aici. 

41 Sînt delicioase (fr.). 

42 E de o bunătate. (fr.). 

43 Îţi stau la dispoziţie (fr.). 

44 Niciodată, niciodată n-am s-o cred (fr.). 

45 E o mucenică (fr.). 

46 Pe franţuzeşte (fr.). 

47 Asta-i ca la zuluşi, nicidecum pe franţuzeşte (fr.). 

48 Zi stabilită. 

49 Este primul hoţ în sat. 

50 Băutură răcoritoare, slab alcoolizată, foarte populară la 
ruşi. 

51 Impozit unic. 

52 Vechi porțelan de Saxa. 

53 Subofiţer de poliţie. 

54 Îl faci pe Howard! (fr.). Howard John (1726-1790), 
filantrop englez, care a încercat să uşureze situaţia 
deţinuţilor din închisori. În acest scop, a întreprins şi o 
călătorie în Rusia. 

55 Mai este încă drăguță? (fr.) 

56 Cu trup şi suflet (fr.). 

57 'Tot alfabetul (fr.). 

58 Pentru variaţie. Tot oameni din altă lume (fr.). 

59 Este o idee preconcepută (fr.). 

60 Goleşte-ţi sacul (fr.). 

61 E un om foarte cumsecade (fr.). 

62 A căzut în mania spiritismului (fr.). 

63 La 1 martie 1881 a fost ucis de narodovolţi, ţarul 
Alexandru al II-lea. 

64 Dragul meu, ai să termini prost (fr.). 

65 Nu, e grozav (fr.). 

66 În alb (fr.). 

67 Nu le vreau râul (fr.). 

68 Are să-ţi facă mult bine (fr.). 


69 În orice caz, este un om foarte cumsecade. 

70 În comisii mici 

71 Pentru a vă face plăcere, mi-am călcat principiile şi am 
intervenit pe lîngă bărbatul meu pentru protejata dumitale. 
S-a lămurit că persoana poate fi eliberată imediat. Bărbatul 
meu i-a scris comandantului. Aşadar, veniţi să ne vedeţi. Vă 
aştept (fr.). 

72 Comte, Auguste (1798-1857), filosof şi sociolog francez, 
întemeietorul pozitivismului şi unul dintre fondatorii 
sociologiei. 

73 Vinet, Alexandre Rodolphe (1797-1847), teolog 
elveţian. 

74 Homiakov, Alexei Stepanovici (1804-1860), scriitor şi 
filosof rus, unul dintre întemeietorii slavofilismului. 

75 Poznaşă (engl.). 

76 Cavaler fără de frică şi prihană (fr.). 

77 'le-a remarcat (fr.). 

78 Secretul lui Polichinelle (fr.). 

79 Dama cu camelii (fr.). 

80 Despăgubire (fr.). 

81 Idee fixă (fr.). 

82 La începutul deceniului al nouălea al secolului al XIX- 
lea cinci deţinuţi au murit de insolaţie într-o singură zi, pe 
cînd erau transportaţi de la închisoarea Butîrskaia la gara 
Nijni-Novgorod (n.a.). 

83 Îngrozitor! (fr.). 

84 Clima asta mă omoară (fr.). 

85 O, face parte din adevărata lume bună, din adevărata 
lume bună (fr.). 

86 Ce mai noutăţi! (fr.). 

87 Întîmplare reală descrisă în cartea lui D. A. Linev, Din 
post în post (n.a.). 

88 Lopoti, în dialect siberian = îmbrăcăminte (n.a.). 

89 Fortăreaţa Petropavlovsk. 

90 Otecestvennie zapiski (Analele patriei), revistă 
ştiinţifică, literară şi politică, fondată în 1839, la care au 


colaborat literaţii cei mai înaintați ai vremii, în frunte cu V. 
G. Belinski. După o perioadă de orientare ostilă mişcării 
democrat-revoluţionare (1846-1868), revista trece sub 
conducerea scriitorilor Nekrasov şi Saltikov-Şcedrin, 
redevenind un organ al democraţiei. Revista a fost 
suspendată de cenzura ţaristă. 

91 Aventură militară întreprinsă în 1883 de burghezia 
franceză pentru cucerirea provinciei lonkin din Indochina. 

92 Willkun Gladstone (1809-1898), politician englez, şeful 
partidului liberal. 

93 Sînteţi gata? (engl.). 

94 Îndată (engl.). 

95 Pentru ce s-au bătut? (engl.). 

96 Foarte bine (engl.). 

97 E nebun (engl.).