Lev Nicolaevici Tolstoi — Razboi Si Pace

L. N. Tolstoi 


IL. N. Iolstoi 


RĂZBOI ŞI PACE 


Volumul 1 


Partea întâi. 

| 

— EH BIEN, MON PRINCE, Genes et Lucques ne sont plus 
que des apanages, des moşii de la familie Buonaparte. Non, 
je vous previens que şi vous ne me dites pas que nous avons 
la guerre, şi vous vous permettez encore de pallier loutes 
les infamies, toutes les atrocites de cet Antichrist (ma 
parole, j'y crois) - je ne vous connais plus, vous n'etes plus 
mon ami, vous n'etes plus robul meu credincios, comme 
vous dites.1l Dar, mai întâi, bună seara, bună seara! Je vois 
que je vous fais peur.2 Ia te rog loc şi să stăm puţin de 
vorbă. 

Cu aceste cuvinte îl întâmpina în iulie 1805, bine 
cunoscuta Anna Pavlovna Scherer, doamna de onoare şi 
confidenta împărătesei Maria Feodorovna, pe marele 
demnitar prinţul Vasili, sosit cel dintâi la serata pe care ea o 
dădea. Anna Pavlovna tuşea de câteva zile: avea gripă, după 
cum spunea ea („gripă” era pe atunci un termen nou, folosit 
numai de puţină lume). În invitaţiile trimise de dimineaţă 
printr-un lacheu în livrea roşie scrisese pentru toţi, fără 
deosebire: „Si vous n'avez rien de mieux a faire, M. le 
comte (sau mon prince), et şi la perspective de passer la 
soiree chez une pauvre malade ne vous effraye pas trop, je 
serai charmee de vous voir chez moi entre 7 et 10 heures. 
Annette Scherer.”3 

— Dieu, quelle virulente sortie! 4 exclamă prinţul intrând, 
fără să pară câtuşi de puţin intimidat de o asemenea 


primire, cu o expresie senină pe obrazul lătăreţ, sigur de 
sine în strălucitoarea lui uniformă de curtean, cu fireturi, cu 
decoraţii pe piept, pantofi şi ciorapi de mătase. 

Vorbea franceză aleasă, în care bunicii noştri nu mai că se 
exprimau, dar în care şi gândeau, şi o rostea cu acele 
intonaţii molcome, cu nuanţe de condescendenţă, 
caracteristice oamenilor cu vază, îmbătrâniţi pe lângă 
Curte şi în înalta societate. Păşi spre Anna Pavlovna îi 
sărută mâna, îşi întinse chelia parfumată şi lucioasă ca să i- 
o sărute, apoi se aşeză tacticos pe canapea. 

— Avant tout, dites-moi comment vous allez, chere amie5? 
Linişteşte-mă, rosti el fără să-şi schimbe tonul, care, sub 
etichetă şi compasiune, ascundea indiferenţă şi chiar ironie. 

— Cum poţi fi sănătos... când sufleteşte nu faci decât să te 
zbuciumi? E oare cu putinţă ca un om simţitor să rămână 
nepăsător în zilele noastre? Zise Anna Pavlovna. Rămâi, 
sper, toată seara la mine, nu? 

— Dar recepţia ambasadorului Angliei? Azi e miercuri! 
Trebuie să fac act de prezenţă, răspunse prinţul. Va trece 
fiică-mea pe-aici ca să mă ia. 

— Credeam că recepţia de astăzi s-a amânat. Je vous 
avoue que toutes ces fetes et tous ces feux d'artifice 
commencent a devenir insipides6. 

— Dacă s-ar fi ştiut că doreşti aceasta, recepţia ar fi fost 
amânată, rosti prinţul ca un automat, spunând din 
obişnuinţă lucruri pe care nici măcar n-avea pretenţia să le 
creadă cineva. 

— Ne me tourmentez pas. Eh bien, qu'a-t-on decide par 
rapport a la depeche de Novosilzoff? Vous savez tout?7. 

— Cum să-ţi spun? Răspunse prinţul pe un ton rece şi 
plictisit. Qu'a-t-on decide? On a decide que Buonaparte a 
brul€ ses vaisseaux, et je crois que nous sommes en train de 
bruler les n6tres8. 

Prinţul Vasili vorbea totdeauna alene, cum rostesc actorii 
un rol dintr-o piesă învechită. Anna Pavlovna Sherer, 


dimpotrivă, în ciuda celor patruzeci de ani ai săi, era plină 
de vioiciune şi de elan. 

De altfel, îşi datora faima ei în societate, pasiunii cu care 
discuta întotdeauna; uneori trebuia să pară entuziastă chiar 
când nu era dispusă la asta, pentru a nu înşela aşteptările 
celor care o cunoşteau. Zâmbetul reţinut ce flutura 
necontenit pe faţa Annei Pavlovna, deşi nepotrivit cu 
trăsăturile ei de femeie trecută, arăta, întocmai ca la copiii 
răsfăţaţi, conştiinţa limpede a acestui cusur plin de farmec, 
de care ea nu voia, nu putea şi nici nu găsea cu cale să se 
dezbare. 

În toiul acestei discuţii politice, Anna Pavlovna se înflăcăra. 

— Ah, nu-mi vorbi de Austria! Poate nu înţeleg eu nimica, 
dar Austria n-a dorit niciodată şi nu doreşte nici azi 
războiul. Ea ne trădează. Rusia, ea singură, trebuie să fie 
salvatoarea Europei! Binefăcătorul nostru cunoaşte înalta 
sa chemare şi-i va fi credincios. E singurul lucru în care 
cred! Bunului şi minunatului nostru suveran îi revine acest 
măreț rol în lume; şi el e aşa de virtuos şi de mărinimos, 
încât Dumnezeu nu-l va părăsi şi-l va ajuta să-şi împlinească 
menirea de a strivi hidra revoluţiei, întruchipată de acest 
ucigaş şi scelerat, şi care în clipa de faţă e şi mai 
înspăimântătoare. Noi va trebui să răscumpărăm, singuri, 
sângele celui nevinovat. În cine, mă rog, ne putem pune 
nădejdea? Anglia, cu spiritul ei negustoresc, nu va înţelege, 
şi, de altfel, nici nu e în stare să înţeleagă toată măreţia 
sufletească a împăratului Alexandru. Ea a refuzat să 
părăsească Malta. Vrea să găsească, caută, un gând ascuns 
în acţiunile noastre. Ce i-au răspuns ei lui Novosilţov? 
Nimic. N-au înţeles şi nu pot înţelege spiritul de abnegaţie 
al împăratului nostru, care nu vrea nimic pentru el însuşi şi 
vrea totul pentru binele omenirii. Şi ce-au făgăduit, mă rog? 
Nimic. Dar nici cât au făgăduit n-au să facă! lar Prusia, ea a 
şi declarat că Bonaparte e de neînvins şi că Europa 
întreagă n-are nici o putere în faţa lui... Eu nu cred nici o 
vorbă din tot ce îndrugă Hardenberg, şi nici Haugwitz. 


Cette fameuse neutralite prussienne, ce n'est qu'un pieged. 
Nu cred decât în Dumnezeu şi în destinul sublim al iubitului 
nostru împărat. El va salva Europa! 

Se opri deodată, şi pe chipul ei se ivi un zâmbet de ironie 
la adresa propriei sale înflăcărări. 

— Sunt încredinţat, zise prinţul zâmbind, că dacă în locul 
simpaticului nostru Wintzengerode ai fi fost trimisă 
dumneata, ai fi smuls consimţământul regelui prusac. Eşti 
atât de elocventă! Îmi dai un ceai? 

— Numaidecât. A propos, adăugă ea, domolindu-se iarăşi, 
voi avea astăzi la mine doi oameni deosebit de interesanţi, 
le vicomte de Mortemart, il est allie aux Montmorency par 
les Rohans10, una dintre cele mai bune familii ale Franţei. 
Este unul dintre emigranții de seamă, dintre cei autentici. 
Şi apoi, l'abbe Morio11..., îl cunoşti? E un spirit profund. 
Ştii c-a fost primit de suveran? 

— A! Voi fi foarte fericit să-l cunosc, zise prinţul. Dar 
spune-mi, adăugă el, ca şi cum şi-ar fi adus întâmplător 
aminte de un lucru fără nici o însemnătate, când de fapt 
întrebarea aceasta era principalul scop al vizitei sale, e 
adevărat că l'imperatrice-mere12 doreşte numirea 
baronului Funke în postul de prim-secretar al ambasadei 
din Viena? C'est un pauvre sire, ce baron, a ce quiil 
paraât13. 

Prinţul Vasili râvnea să-şi vadă fiul în postul acesta, în care 
alţii stăruiau, prin împărăteasa Maria Feodorovna, să-l 
numească pe baron. 

Anna Pavlovna îşi ascunse ochii sub pleoapele lăsate-n jos 
în semn că nici ea, nici altcineva, oricine ar fi, nu în măsură 
să judece un lucru care îi convine sau îi e pe plac 
împărătesei. 

— Monsieur le baron de Funke a ete recommande a 
l'imperatrice-mere par sa soeur14, atât îşi îngădui ea să 
răspundă, cu glas mohorât şi rece. 

În clipa când rosti numele împărătesei, chipul Annei 
Pavlovna căpătă o expresie de sincer şi adânc devotament şi 


respect, îmbinat cu o tristeţe care i se citea pe faţă de 
fiecare dată când aducea vorba despre înalta ei 
protectoare. Mai spuse că majestatea-sa a binevoit să arate 
beaucoup d'estime15 baronului Funke şi din nou privirea i 
se învălui într-un nour de tristeţe. 

Prinţul tăcu, nepăsător. Anna Pavlovna, cu prezenţa de 
spirit şi cu îndemânarea ei de femeie şi de curteană, care-i 
erau caracteristice, vrând să-l şi înţepe puţin pe prinţ 
pentru cutezanţa de a fi vorbit astfel pe seama unei 
persoane recomandate împărătesei şi, în acelaşi timp, să-l şi 
consoleze, schimbă vorba: 

— Mais, a propos de votre familie16, zise ea. Ştii că fiica 
dumitale, de când a început să iasă în lume, fait les delices 
de tout le monde. On la trouve belle, comme le jour17. 

Prinţul se înclină în semn de respect şi recunoştinţă. 

— Adeseori mă gândesc, continuă Anna Pavlovna după o 
clipă de tăcere, apropiindu-se cu scaunul de prinţ şi 
zâmbindu-i cu prietenie, ca şi cum prin asta ar fi vrut să 
arate că discuţia cu subiect politic şi monden era încheiată 
şi că puteau trece la chestiuni familiale, mă gândesc cât de 
nedrept e împărţit câteodată norocul în viaţă. De ce ţi-a 
dăruit soarta doi copii atât de buni (nu vorbesc de Anatol, 
fiul dumitale cel mic, pe care nu-l iubesc, hotărî ea, fără 
drept de apel, ridicând din sprâncene), doi copii atât de 
adorabili? Iar dumneata, la drept vorbind, îi preţuieşti mai 
puţin decât oricine şi de aceea nici nu eşti vrednic de ei! 

Şi pe chip îi apăru nelipsitul zâmbet entuziast. 

— Que voulez-vous? Lavater aurait dit que je n'ai pas la 
bosse de la paternite18, spuse prinţul. 

— Lasă gluma! Aveam de gând să stau de vorbă cu 
dumneata cu toată seriozitatea. Ştii, sunt nemulțumită de 
fiul dumitale cel mic. Între noi fie spus (faţa ei luă din nou o 
expresie de întristare), s-a vorbit despre dânsul la 
majestatea-sa şi ai fost compătimit... 

Prinţul Vasili nu răspunse, dar ea aştepta tăcută, privindu-l 
cu înţeles. El se posomori. 


— Ce pot să fac? Vorbi el în cele din urmă. Ştii doar, am 
făcut pentru educaţia lor tot ce poate face un tată, amândoi 
au ieşit des imbeciles19. Ippolit, la urma urmei, e un prost 
liniştit, iar Anatol un prost neastâmpărat. Asta-i toată 
deosebirea, zise el şi zâmbi mai afectat şi mai firesc ca de 
obicei, din care pricină zbârciturile adâncite din jurul gurii 
îi dădură o expresie antipatică şi neaşteptată de vulgaritate. 

— Mă întreb de ce le mai dă Dumnezeu copii unor oameni 
ca dumneata? Dacă n-ai fi tată, n-aş avea nimic să-ţi 
reproşez, zise Anna Pavlovna ridicându-şi privirea şi căzând 
pe gânduri. 

— Je suis votre20 rob credincios, et a vous seule je puis 
l'avouer21. Copiii mei, ce sont les entraves de mon 
existence22. Asta o fi crucea mea. Aşa socot eu! Que voulez- 
vous23? şi tăcu, arătându-şi printr-un gest resemnarea în 
faţa cruzimii destinului. 

Anna Pavlovna tot pe gânduri stătea. 

— Nu ţi-ai zis niciodată că trebuie să-ţi însori fiul, pe 
Anatol al dumitale? Se spune, urmă ea, că fetele bătrâne 
ont la manie des mariages24. Eu nu-mi simt această 
slăbiciune, dar am în vedere o petite personne25, care e 
tare nefericită lângă tatăl ei, une parente a nous, une 
princesse26 Bolkonskaia. 

Prinţul Vasili nu spuse nici un cuvânt, dar cu puterea de 
pătrundere a oamenilor de lume, arătă printr-o simplă 
mişcare capului că a luat cunoştinţă de aceste lămuriri. 

— Nu ştii poate că acest Anatol mă costă patruzeci de mii 
de ruble pe an? Zise el, neputând pesemne să-şi 
stăpânească şuvoiul gândurilor amare. 

Şi, după o tăcere: 

— Ce are să se întâmple peste cinci ani dacă lucrurile 
merg tot aşa? Voila l'avantage d'etre pere27. E bogată 
prinţesa dumitale? 

— Tatăl ei e straşnic de bogat şi grozav de zgârcit. Trăieşte 
la ţară. Ştii, faimosul prinţ Bolkonski, pus în retragere încă 
de pe timpul domniei răposatului împărat şi poreclit „regele 


Prusiei”. Foarte deştept om, dar plin de ciudăţenii şi cu un 
caracter nesuferit. La pauvre petite est malheureuse, 
comme les pierres28. Are şi un frate, cel care s-a însurat nu 
demult cu Lise Meinen; e aghiotantul lui Kutuzov. Vine şi el 
astă-seară aici. 

— Ecoutez, chere Annette29, spuse prinţul Vasili, apucând 
deodată mâna celei cu care vorbea şi trăgându-i-o în jos 
fără nici un rost. Arrangez-moi cette affaire et je suis votre, 
cel mai credincios rob, a tout jamais30 („rop”, comme mon 
vătaf m'ecrit des31 dări de seamă: r-o-p, cu p). Fata e de 
familie bună şi e bogată. Asta-i tot ce-mi trebuie! 

Şi cu mişcările libere, familiare şi graţioase, care-i erau 
caracteristice, luă mâna doamnei de onoare, i-o sărută, i-o 
scutură uşor şi apoi se răsturnă pe speteaza jilţului, privind 
în altă parte. 

— Attendez, spuse Anna Pavlovna, chibzuind. Chiar în 
astă-seară am să vorbesc cu Lise (la femme du jeune 
Bolkonski)32. S-ar putea să şi punem lucrul la cale! Ce sera 
dans votre famille, que je ferai mon apprentissage de vieille 
fille33. 

II. 

SALONUL ANNEI PAVLOVNA începuse încetul cu încetul 
să se umple. Venise toată protipendada Petersburgului; 
erau oameni diferiţi ca vârstă şi caracter, dar asemănători 
prin mediul social în care trăiau. Veni şi fiica prinţului Vasili, 
frumoasa Helene, grăbită să-şi ia tatăl la recepţia 
ambasadorului. Era în rochie de bal şi purta cifra imperială; 
îşi făcu intrarea şi tânăra, cunoscută drept la femme la plus 
seduisante de Petersbourg34, mica prinţesă Bolkonskaia, 
căsătorită abia de iarna trecută, care din cauza sarcinii 
numai ieşea acum în înalta societate, dar tot mai lua parte 
la unele serate în cerc restrâns. Veni şi prinţul Ippolit, fiul 
prinţului Vasili, împreună cu Mortemart, pe care îl prezentă 
celor de faţă; nu lipsea nici abatele Morio, nici mulţi alţii. 

— N-aţi văzut-o încă, sau „N-aţi cunoscut-o pe ma 
tante35?” repeta Anna Pavlovna de fiecare dată, 


întâmpinându-şi invitaţii nou sosiți, şi-i conducea cu multă 
gravitate în faţa unei bătrânele gătite cu funde înfoiate, 
care-şi făcuse apariţia dintr-o odaie alăturată de îndată ce 
începuseră să se adune oaspeţii; le rostea numele, 
plimbându-şi grăbită privirea de la musafir la ma tante şi 
apoi se depărta. 

Toţi oaspeţii îndeplineau ritualul ploconirii în faţa acestei 
mătuşi necunoscute care nu interesa pe nimeni şi nu era 
nimănui de vreun folos. Anna Pavlovna urmărea cu 
nostalgică şi solemnă participare aceste temenele, dându-le 
aprobarea ei tacită. Ma tante repeta fiecăruia tot aceleaşi şi 
aceleaşi formule despre sănătatea lor, despre sănătatea ei 
şi despre sănătatea majestăţii sale împărăteasa, care în 
seara aceea era, slavă Domnului, mai satisfăcătoare. Toţi 
acei care se apropiau de ea nu trădau, din politeţe, nici o 
grabă, dar încercau un plăcut sentiment de uşurare, ca 
după împlinirea unei grele obligaţii, atunci când se 
depărtau de bătrânică, pentru ca pe urmă toată seara să nu 
se mai întoarcă nici măcar o dată la ea. 

Tânăra prinţesă Bolkonskaia venise cu lucrul de mână, pus 
într-un săculeţ de catifea brodat cu un fir de aur. Delicioasa 
ei buză de sus, uşor umbrită de un pufuleţ brun, era cam 
scurtă, aşa că-i lăsa dinţii descoperiţi, ceea ce o făcea cu 
atât mai drăgălaşă când se ridica şi mai ales când se ţuguia, 
pentru a se lăsa pe buza de jos. Aşa cum se întâmplă 
întotdeauna cu femeile încântătoare, acest mic cusur - buza 
prea scurtă şi gura întredeschisă - părea a fi farmecul 
deosebit al frumuseţii ei. Era pentru fiecare o plăcere să 
privească această viitoare mamă, drăgălaşă, plină de viaţă 
şi de sănătate, care-şi purta cu atâta graţie sarcina. 
Bătrânilor ca şi tinerilor blazaţi şi morocănoşi, li se părea că 
încep a se molipsi de farmecul ei de îndată ce se apropiau 
de dânsa şi schimbau câteva vorbe cu ea. Oricine-i vorbea, 
şi vedea, la fiecare cuvânt ce-i adresa, zâmbetul ei luminos 
şi dinţii albi strălucitori mereu descoperiţi, îşi închipuia că 


în seara aceea fusese deosebit de amabil. Şi fiecare, la 
rândul lui, credea acelaşi lucru. 

Legănându-se, mica prinţesă ocoli cu paşi mărunți şi 
repezi masa, cu săculeţul de lucru în mână şi, potrivindu-şi 
cu voioşie rochia, se aşeză pe canapea, în preajma 
samovarului de argint, ca şi cum tot ce făcea ea n-ar fi fost 
decât o partie de plaisir36 pentru ea şi pentru toţi cei în 
mijlocul cărora se afla. 

— J'ai apporte mon ouvrage37, spuse ea, dezlegându-şi 
săculeţul şi adresându-se tuturor deodată. 

— Vezi, Annette, ne me jouez pas un mauvais tour, se 
adresă ea stăpânei casei. Vous m'avez €crit, que c'6tait une 
toute petite soiree; voyez, comme je suis attifee38. 

Şi-şi desfăcu braţele ca să-şi arate rochia elegantă gri cu 
dantelă, încinsă ceva mai jos de sâni cu o panglică lată. 

— Soyez tranquille, Lise, vous serez toujours la plus 
jolie39, îi răspunse Anna Pavlovna. 

— Vous savez, mon mari m'abandonne, continuă ea pe 
acelaşi ton, adresându-se unui general, il va se faire tuer. 
Dites moi, pourquoi cette vilaine guerre40? Întrebă ea pe 
prinţul Vasili şi, fără să mai aştepte răspuns, se întoarse 
spre fiica acestuia, frumoasa Helene. 

— Quelle delicieuse personne, que cette petite princesse! 
41 spuse prinţul Vasili încet Annei Pavlovna. 

Curând după mica prinţesă îşi făcu intrarea un tânăr 
spătos şi gras, cu părul tuns scurt şi cu ochelari. Purta 
pantaloni de culoare deschisă după moda vremii, joben înalt 
şi frac de culoare cafenie. Tânărul acesta voinic era fiul 
nelegitim al faimosului demnitar de pe vremea împărătesei 
Ecaterina, contele Bezuhov, care era acum pe moarte la 
Moscova. N-avea încă nici o funcţie; de-abia se întorsese din 
străinătate, unde fusese la studii, şi apărea pentru prima 
oară în societate. Anna Pavlovna îl salută, cu acea înclinare 
a capului, cu care avea obiceiul să salute persoanele mai 
mărunte în rang care-i veneau în casă. Dar, în pofida 
acestui salut dintre cele mai puţin condescendente, la 


vederea lui Pierre, pe chipul Annei Pavlovna se zugrăvi o 
nelinişte amestecată cu teamă, aşa cum se întâmplă la 
vederea unui lucru ieşit din măsura cuvenită şi cu totul 
nelalocul său. Deşi Pierre era ceva mai voinic decât toţi 
ceilalţi bărbaţi dintre oaspeţii ei, pricina acestei temeri nu 
putea fi decât privirea lui inteligentă şi timidă în acelaşi 
timp, scrutătoare şi dreaptă, care-l deosebea de toţi cei 
aflaţi în acest salon. 

— C'est bien aimable a vous, monsieur Pierre, d'etre venu 
voir une pauvre malade42, i se adresă Anna Pavlovna, 
schimbând priviri speriate cu mătuşa ei, către care îl 
conducea. 

Pierre îngăimă ceva neînțeles şi continuă să caute pe 
cineva cu privirea. Zâmbi bucuros, înseninat, salutând-o pe 
mica prinţesă, ca pe o cunoştinţă apropiată, şi păşi înspre 
bătrâna mătuşă. Teama Annei Pavlovna nu fusese cu totul 
lipsită de temei, căci Pierre, fără să dea ascultare până la 
capăt discursului mătuşichii despre sănătatea majestăţii 
sale, o părăsi. Anna Pavlovna, înspăimântată, îl opri cu 
vorbele: 

— Nu l-ai cunoscut pe abatele Morio? Foarte interesant 
om... 

— Da, am auzit vorbindu-se de planul lui pentru 
statornicirea păcii eterne; e foarte interesant, dar e greu de 
ştiut dacă e realizabil. 

— Credeţi? făcu Anna Pavlovna, doar ca să spună ceva şi 
să se poată întoarce din nou la îndatoririle ei de 
amfitrioană; cu aceasta Pierre săvârşise o a doua 
nepoliteţe. 

Înainte, plecase fără să dea ascultare vorbelor bătrânei lui 
interlocutoare; acum imobiliza gazda, căreia obligaţiile îi 
dictau să plece de lângă dânsul. Cu capul în piept şi 
depărtându-şi picioarele lungi, începuse să-i argumenteze 
Annei Pavlovna de ce socotea el că planul abatelui nu era 
decât o himeră. 


— Discutăm noi asta mai pe urmă, se scuză cu un surâs 
Anna Pavlovna. 

Şi, descotorosindu-se astfel de acest tânăr care nu ştia să 
se poarte în lume, se întoarse la îndatoririle ei de 
amfitrioană şi începu din nou să-şi ascută auzul şi să se uite 
în toate părţile, gata în orice clipă să intervină acolo unde 
conversaţia lâncezea. Aşa cum patronul unui atelier de 
filatură, după ce şi-a împărţit lucrătorii pe la locurile lor, se 
plimbă prin atelier şi, de îndată ce bagă de seamă că vreun 
fus nu mai merge, sau aude vreun zgomot neobişnuit, un 
scârţâit ciudat, ori un sfârâit prea puternic, dă fuga şi 
încetineşte învârtirea, sau caută să-i imprime o mişcare 
normală, tot aşa şi Anna Pavlovna, plimbându-se prin 
salonul ei, se alătura când unui grup care nu mai găsea ce 
să discute, când altuia, unde convorbirea era prea 
însufleţită şi, doar printr-un cuvânt sau printr-o uşoară 
deplasare de persoane, regla dibaci mersul, măsurat după 
cuviinţă, al complicatei maşinării a conversaţiilor. Dar şi în 
vâltoarea acestor griji tot i se mai putea citi pe chip o teamă 
grozavă faţă de purtarea lui Pierre. Îl urmări cu priviri 
îngrijorate când îl văzu că se duce să asculte ce se vorbeşte 
în grupul din jurul lui Mortemart şi că se îndreaptă apoi 
spre un alt grup, în mijlocul căruia perora abatele. Pentru 
Pierre, care-şi făcuse educaţia în străinătate, serata Annei 
Pavlovna era prima la care avea prilej să ia parte în Rusia. 
Ştia că se afla întrunită aici toată elita intelectuală a 
Petersburgului şi ochii îi fugeau de colo-colo, ca unui copil 
care intră într-un magazin de jucării. Îi era mereu teamă să 
nu-i scape cumva discuţiile pline de duh pe care le-ar fi 
putut auzi. Observa siguranţa de sine şi aerele de distincţie 
de pe figurile celor adunaţi aici, şi se tot aştepta să audă 
ceva deosebit de inteligent. În cele din urmă se apropie de 
Morio; discuţia din grupul abatelui i se părea plină de 
interes şi se opri, aşteptând prilejul să-şi spună şi el 
părerile, aşa cum le place de obicei tinerilor. 

III. 


SERATA ANNEI PAVLOVNA era în toi. Zgomotul fuselor se 
auzea din toate părţile uniform şi continuu. Afară de ma 
tante, lângă care nu mai rămăsese decât o doamnă în 
vârstă, cu faţa trasă şi plânsă, oarecum străină de această 
strălucită adunare, societatea se împărţise în trei grupuri. 
Punctul central al unui grup, alcătuit mai mult din bărbaţi, 
era abatele; altul, al tinerilor, se formase în jurul frumoasei 
prințese Helene, fiica prinţului Vasili, şi a drăgălaşei şi 
rumeioarei prințese Bolkonskaia, puţin cam prea durdulie 
pentru vârsta ei; în al treilea, tronau Mortemart şi Anna 
Pavlovna. 

Vicontele era un tânăr plăcut la vedere, cu trăsături şi 
mişcări estompate, vădit pătruns de însemnătatea şi faima 
persoanei sale, însă, ca un om bine crescut ce era, lăsând 
cu modestie societatea în care se găsea să se bucure de 
prezenţa lui. Anna Pavlovna, se vedea cât de colo, îl servea 
oaspeţilor ei ca pe o mâncare rară. Aşa cum un bun maâtre 
d'hotel îţi prezintă ca pe un lucru cu totul deosebit şi 
frumos halca de carne de vacă pe care nici n-ai fi vrut s-o 
atingi dacă ai fi văzut-o într-o bucătărie murdară, tot aşa 
Anna Pavlovna le servise în seara aceea musafirilor ei mai 
întâi pe viconte, şi după aceea pe abate, ca pe cine ştie ce 
rarităţi nemaiîntâlnite. În cercul lui Mortemart se vorbea 
acum despre asasinarea ducelui d'Enghien. Vicontele 
susţinea că ducele d'Enghien căzuse victimă propriei sale 
mărinimii şi că existaseră pricini cu totul neobişnuite ca să-l 
aducă pe Bonaparte la turbare. 

— Ah! Voyons. Contez-nous cela, vicomte43, zise Anna 
Pavlovna, simțind cu bucurie cum expresia aceasta: contez- 
nous cela, vicomte, suna întrucâtva a la Louis XV. 

Vicontele se înclină în semn de supunere şi zâmbi 
curtenitor. Anna Pavlovna îi puse să facă cerc în jurul 
vicontelui şi îi rugă pe toţi să asculte ce avea să 
povestească. 

— Le vicomte a ete personnellement connu de 
monseigneur44, îi şopti unuia dintre ei Anna Pavlovna. Le 


vicomte est un parfait conteur45, mai strecură ea altcuiva. 
Comme on voit l'homme de la bonne compagnie46, spuse 
ea unui al treilea; şi, astfel, vicontele fu prezentat societăţii 
în lumina cea mai prielnică şi mai frumoasă ce-şi putea dori, 
ca un rosbif pe un taler încălzit, şi presărat pe deasupra cu 
verdeţuri. 

Vicontele se şi pregătea să-şi înceapă povestirea şi surâse 
subtil. 

— Vino şi dumneata aici, chere Helene47, îi spuse Anna 
Pavlovna frumoasei prințese, care se afla prin preajmă, 
formând centrul unui alt grup. 

Prinţesa Helene zâmbea; se ridică, având întipărit pe chip 
acelaşi zâmbet - al femeii ce se ştie desăvârşit de frumoasă 
- zâmbetul pe care şi-l păstrase de când intrase în salon. 
Foşnindu-şi uşor mătasea rochiei albe, de bal, cu o 
garnitură în chip de frunze de iederă şi de muşchi verde, şi 
făcând să-i iasă în evidenţă strălucirea umerilor albi, a 
pletelor lucitoare şi a briliantelor pe care le purta, păşi 
dreaptă prin mijlocul bărbaţilor care-i făceau loc şi, cu toate 
că nu se uita la nimeni, surâdea necontenit tuturor; apoi, ca 
şi cum ar fi acordat tuturora cu mărinimie dreptul de a se 
bucura de frumuseţea staturii ei învoalte şi a umerilor ei 
rotunzi, de farmecul sânilor şi al spatelui său, după moda 
timpului foarte dezgolite, ca şi cum ar fi adus cu ea toată 
strălucirea balului, se apropie de Anna Pavlovna. Helene 
era atât de frumoasă, încât nu numai ca nu era în ea nici o 
umbră de cochetărie ci, dimpotrivă, parcă era puţin 
ruşinată de frumuseţea ei care îi uluia şi îi stăpânea pe toţi 
cei dimprejur. S-ar fi părut - mai mult - că ea dorea chiar să 
micşoreze efectul frumuseţii ei, dar nu izbutea. 

— Quelle belle personne! 48 exclamau toţi când o vedeau. 

Vicontele, ca surprins de ceva neobişnuit, strânse din 
umeri şi-şi plecă ochii în jos când ea se aşeză dinainte-i şi-l 
lumină şi pe el cu nelipsitul ei zâmbet. 

— Madame, je crains pour mes moyens devant un pareil 
auditoire49, zise el, înclinându-se cu un surâs. 


Prinţesa îşi sprijini de tăblia unei măsuţe braţul plin, 
dezgolit, şi nu găsi cu cale să spună ceva. Zâmbea, în 
aşteptare. Tot timpul cât ţinu povestirea stătu dreaptă, 
privind rând pe rând când la braţul ei frumos şi plin, uşor 
lăsat pe masă, când la şi mai frumosul ei piept, pe 
rotunjimea căruia îşi potrivea mereu colierul de briliante. 
Îşi îndrepta mereu cutele rochiei, iar când povestirea o 
impresiona mai mult, se uita la Anna Pavlovna şi chipul ei 
lua întocmai expresia care se citea pe chipul doamnei de 
onoare, ca să se liniştească apoi din nou, în strălucirea unui 
zâmbet. 

Pe urmele prinţesei Helene venise aici, de la masa de ceai, 
şi micuța prinţesă Liza. 

— Attendez-moi, je vais prendre mon ouvrage50, rosti ea. 
Apoi, adresându-se prinţului Ippolit: Voyons, a quoi pensez- 
vous? Apportez-moi mon ridicule51. 

Zâmbind şi vorbind cu toţi deodată, prinţesa stârnise 
brusc o mişcare generală şi, aşezându-se pe canapea, se 
cuibărise veselă, cum e mai comod. 

— Acum mă simt bine, spuse ea şi, rugându-l pe viconte să 
povestească, începu să lucreze de zor. 

Prinţul Ippolit, care îi adusese săculeţul de lucru, îşi 
împinse apoi fotoliul mai aproape de ea şi se aşeză alături. 

În pofida neobişnuitei lui asemănări cu frumoasa-i soră, le 
charmant Hippolyte52 era de o urâţenie uimitoare. 
Trăsăturile chipului său erau aceleaşi ca ale surorii sale, 
dar, pe când întreaga ei făptură era mereu luminată de un 
zâmbet tineresc, plin de bucuria vieţii, de mulţumire de sine 
şi de frumuseţea neobişnuită, clasică, a corpului ei, chipul 
lui, dimpotrivă, era întunecat de un aer tâmp şi exprima o 
blazare îngâmfată, iar trupul îi era deşirat şi fără vlagă. 
Ochii, nasul, gura, toate se strângeau parcă într-o singură 
strâmbătură, nelămurită, de plictiseală, iar mâinile şi 
picioarele lui luau întotdeauna poziţii nefireşti. 

— Ce n'est pas une histoire de revenants? 53 întrebă el, 
aşezându-se alături de prinţesă şi ducându-şi grăbit la ochi 


lornionul, ca şi cum fără de acest instrument n-ar fi putut 
începe să vorbească. 

— Mais non, mon cher54, zise povestitorul, strângând din 
umeri cu mirare. 

— C'est que je deteste les histoires de revenants55, spuse 
prinţul Ippolit cu o intonaţie din care se vedea bine că abia 
după ce rostise aceste vorbe îşi dăduse seama de înţelesul 
lor. 

După siguranţa de sine cu care vorbise, nimeni nu ştia 
dacă spusese ceva deosebit de inteligent sau o curată 
gogomănie. Purta un frac verde-închis, pantaloni de 
culoarea cuisse de nymphe effrayee56, după cum spunea 
chiar el, ciorapi lungi şi pantofi cu cataramă. 

Le Vicomte57 povesti cu mult farmec o anecdotă care 
făcuse pe atunci înconjurul saloanelor, că, anume, ducele 
d'Enghien ar fi avut obiceiul să vină în taină la Paris pentru 
a se întâlni cu mademoiselle George58, că odată s-ar fi 
întâmplat să dea la ea acasă de Bonaparte, care se bucura 
şi el de favorurile renumitei actriţe, şi că, dând cu ochii de 
duce, Napoleon ar fi căzut într-unul dintre acele leşinuri de 
care era cuprins adeseori, şi s-ar fi aflat deci în mâinile 
ducelui, prilej de care ducele însă nu profitase, iar mai 
târziu, Bonaparte s-ar fi răzbunat tocmai pentru mărinimia 
aceasta şi ar fi pus la cale omorârea ducelui. 

Felul său de a povesti era încântător şi plin de interes - 
mai ales când ajunse acolo unde rivalii se recunosc deodată 
unul pe altul - şi doamnele, după cât părea, erau foarte 
mişcate. 

— Charmant59, spuse Anna Pavlovna, uitându-se 
întrebător la mica prinţesă. 

— Charmant, şopti mica prinţesă, înfigându-şi acul în 
lucrul de mână, voind parcă să arate prin aceasta că 
povestirea îi stârnise într-atâta interesul, încât o împiedica 
să continue lucrul. 

Vicontele aprecie acest omagiu mut şi, surâzându-i 
recunoscător, îşi urmă povestirea. În acest timp însă Anna 


Pavlovna, tot uitându-se la Pierre, tânărul care o neliniştea 
mai mult, observă, că acesta vorbea cam însufleţit şi tare cu 
abatele, şi se grăbi spre locul unde se ivise primejdia, cu 
gândul să intervină. Într-adevăr, Pierre izbutise să lege cu 
abatele o discuţie asupra problemei echilibrului politic, iar 
abatele, cucerit, se vede, de înflăcărarea naivă a tânărului, 
îşi desfăşura în faţa lui ideile sale favorite. Şi unul, şi celălalt 
ascultau cu prea multă naturaleţe şi vorbeau cu prea multă 
însufleţire, şi acest lucru nu-i era pe plac Annei Pavlovna. 

— Întrebi de mijloace? Mijloacele sunt: echilibrul 
european şi le droit des gens60, spuse abatele. Ar fi de 
ajuns ca o împărăție puternică, cum este Rusia, a cărei 
barbarie o trâmbiţează toţi, să se pună dezinteresat în 
fruntea unei coaliţii având drept scop echilibrul european, 
şi pacea ar fi salvată! 

— Dar cum vreţi dumneavoastră să găsiţi formula unui 
asemenea echilibru? Îşi începuse Pierre argumentarea, 
când iată că se apropie Anna Pavlovna şi, aruncându-i o 
privire severă tânărului, îl întrebă pe italian cum suportă 
clima Rusiei. 

Faţa italianului îşi schimbă brusc expresia şi luă un aer 
respingător de ipocrizie mieroasă, obişnuită la el, se vede, 
ori de câte ori vorbea femeilor. 

— Sunt atât de încântat de strălucirea spiritului şi de 
cultura societăţii în care am avut fericirea să fiu primit, şi 
mă refer mai cu seamă la societatea femeilor, încât n-am 
avut încă vreme să mă mai gândesc şi la climă, spuse el. 

Nemai slăbindu-i din ochi, nici pe abate, nici pe Pierre, 
Anna Pavlovna, ca să-i poată supraveghea mai lesne, îi trase 
pe amândoi spre grupul comun. 

IV. 

Între timp se ivise în salon o figură nouă. Această figură 
nouă era tânărul prinţ Andrei Bolkonski, soţul micii prințese 
Liza. Prinţul Bolkonski era un tânăr nu prea înalt şi foarte 
frumos, cu trăsături bine conturate şi severe. Totul în fiinţa 
lui, începând cu privirea, obosită şi plictisită, şi până la 


pasul liniştit şi măsurat, prezenta cel mai izbitor contrast cu 
făptura micii şi vioaiei sale soţii. Se vedea bine că toţi cei 
din salon nu numai că-i erau prea bine cunoscuţi, dar îl şi 
plictiseau până-ntr-atât, încât nici să se uite la dânşii ori să-i 
asculte vorbind nu mai era în stare decât cu greu. Dintre 
toate aceste chipuri ce-i erau de nesuferit, chipul drăgălaşei 
sale soţii, pe cât se părea, îl plictisea cel mai tare. Cu o 
grimasă, care-i schimonosea obrazul frumos, el îşi întoarse 
faţa de la ea. Sărută mâna Annei Pavlovna şi, uitându-se 
printre gene, îmbrăţişă cu privirea întreaga adunare. 

— Vous vous enr6lez pour la guerre, mon prince? 61 
întrebă Anna Pavlovna. 

— Le general Koutouzoff, spuse Bolkonski, apăsând pe 
ultima silabă, zoff, aşa cum fac francezii, a bien voulu de 
moi pour aide-de-camp...02 

— Et Lise, votre femme? 63 

— Va pleca la ţară. 

— Cum de vă lasă inima să ne lipsiţi de fermecătoarea 
dumneavoastră soţie? 

— Andre, i se adresă soţia lui, cu aceeaşi cochetărie cu 
care se adresa şi celorlalţi, nu ştii ce istorie ne-a povestit 
vicontele despre mademoiselle George şi Bonaparte! 

Prinţul încruntă sprâncenele şi întoarse capul. Pierre, care 
din clipa intrării prinţului Bolkonski nu-şi mai luase de la el 
privirea prietenoasă şi plină de bucurie, se apropie şi-l 
prinse de braţ. Fără să se întoarcă, prinţul Andrei îşi 
strâmbă din nou obrazul într-o grimasă de nemulţumire şi 
dojană pentru acela care-l apuca aşa de braţ, dar, dând cu 
ochii de chipul zâmbitor al lui Pierre, îi răspunse printr-un 
surâs neaşteptat de blând şi de prietenos. 

— Ia te uită! lată-te şi pe tine păşind în înalta societate! îi 
spuse el. 

— Ştiam că ai să fii şi dumneata aici, răspunse Pierre. Vin 
astă-seară la masă la dumneata, adăugă el încet, ca să nu-l 
stingherească cumva pe vicontele care-şi continua 
povestirea. Se poate? 


— Nu, nu se poate, spuse prinţul Andrei râzând, şi-i 
strânse mâna spre a-i da lui Pierre să înţeleagă că nici nu 
trebuie să mai întrebe. 

Voi să mai spună ceva, dar în aceeaşi clipă se ridicară 
prinţul Vasili şi fiica lui, iar bărbaţii se sculară şi ei în 
picioare ca să le facă loc să treacă. 

— Pe mine vă rog să mă iertaţi, scumpul meu viconte, 
spuse prinţul Vasili franţuzului, trăgându-l îndatoritor de 
mânecă în jos, spre a-l împiedica să se ridice de pe scaun. 
Această nesuferită recepţie a ambasadorului pe mine mă 
lipseşte de o plăcere, iar pe dumneavoastră vă întrerupe. 
Îmi pare foarte rău că trebuie să părăsesc încântătoarea 
dumneavoastră serată, se adresă el Annei Pavlovna. 

Fiica lui, prinţesa Helene, ţinându-şi grațios faldurile 
rochiei de bal, îşi făcu drum printre scaune, iar zâmbetul 
strălucea şi mai luminos pe frumosul ei chip. Pierre se uita 
cu ochi plini de admiraţie, aproape speriaţi, la această 
frumuseţe, când ea-i trecu pe dinainte. 

— E foarte frumoasă! Spuse prinţul Andrei. 

— Foarte! Răspunse Pierre. 

În tăcere, prinţul Vasili îl luă pe Pierre de braţ şi se adresă 
Annei Pavlovna: 

— Domesticeşte-mi ursul acesta, spuse el. Uite-l, de o lună 
de zile stă la mine şi de-abia azi îl văd ieşind în lume pentru 
întâia dată. Nimic nu e mai necesar unui tânăr decât 
societatea femeilor inteligente. 

V, 

ANNA PAVLOVNA ZÂMBI şi făgădui să se ocupe de Pierre, 
despre care ştia că se înrudeşte după tată cu prinţul Vasili. 
Doamna în vârstă, care stătuse până atunci cu ma tante, se 
ridică grăbită şi-l ajunse pe prinţul Vasili în vestibul. De pe 
faţa ei dispăruse interesul prefăcut de până atunci. Blândă 
şi plânsă, figura ei nu mai exprima decât îngrijorare şi 
teamă. 

— Un moment, alteţă! N-ai nimic să-mi spui cu privire la 
Boris al meu? (Pronunţă numele de Boris, accentuând pe o.) 


Nu mai pot zăbovi în Petersburg. Spune-mi, te rog, ce veşti 
pot duce bietului meu băiat? 

Neluând în seamă faptul că prinţul Vasili o asculta în silă şi 
într-un chip aproape nepoliticos, dând chiar semne de 
nerăbdare, doamna în vârstă îi zâmbea blând şi mişcător şi, 
ca să nu plece, îl apucă de mână. 

— E de ajuns să spui o vorbă suveranului şi va fi mutat 
numaidecât în gardă, se rugă ea. 

— Te rog să crezi că fac tot ce-mi stă în putere, prinţesă, 
răspunse prinţul Vasili, dar îmi vine greu să-l rog pe 
suveran; eu te-aş sfătui să te adresezi lui Rumianţev, prin 
prinţul Goliţân; ar fi mai nimerit! 

Doamna în vârstă purta numele de prinţesa Drubeţkaia, 
numele uneia dintre cele mai bune familii ale Rusiei, dar 
era săracă, ieşise demult din înalta societate şi-şi pierduse 
vechile relaţii. Venise acum să ceară mutarea unicului ei fiu 
în garda imperială. Numai pentru a se putea vedea cu 
prinţul Vasili se invitase singură şi venise la serata Annei 
Pavlovna; numai pentru asta ascultase povestea vicontelui. 
Cuvintele prinţului o speriaseră. Faţa ei, frumoasă 
odinioară, căpătă o expresie de mânie, care însă nu dură 
decât câteva clipe. Ea zâmbi din nou şi strânse şi mai tare 
mâna prinţului Vasili. 

— Ascultă-mă, alteţă, rosti ea, eu nu te-am rugat niciodată 
nimic şi nici nu te voi mai ruga vreodată; niciodată nu ţi-am 
amintit de prietenia pe care tatăl meu ţi-a arătat-o. Dar 
acum, pentru numele lui Dumnezeu, fă asta pentru fiul meu 
şi vei fi salvatorul nostru, se grăbi ea să adauge. Nu, te rog 
nu te supăra, făgăduieşte-mi! L-am rugat pe Goliţân, dar m- 
a refuzat. Soyez le bon enfant que vous? Vez 6t664, spuse 
ea, străduindu-se să zâmbească, în timp ce ochii i se 
umplură de lacrimi. 

— Papa, întârziem! Spuse, întorcându-şi frumosul cap pe 
umerii ei de statuie antică, prinţesa Helene, care aştepta la 
uşă. 


Dar în lumea mare, influenţa este un capital pe care 
trebuie să ştii să-l păstrezi, ca să nu-l iroseşti. Prinţul Vasili 
ştia aceasta şi, cum înţelegea că dacă ar fi intervenit pentru 
toţi cei care veneau să-l roage ar ajunge curând să nu mai 
poată cere nimic pentru el însuşi, se folosea rareori de 
influenţa lui. În cazul prinţesei Drubeţkaia el simţi totuşi, 
după înnoirea rugăminţii ei, ceva ca o mustrare de 
conştiinţă. Îi adusese aminte un lucru adevărat: primii lui 
paşi în carieră şi-i datora tatălui ei. În afară de asta, băgase 
de seamă după purtările ei că era una dintre acele femei, şi 
mai ales dintre acele mame care, odată ce şi-au pus în gând 
ceva, nu se lasă până nu izbutesc; iar dacă nu izbutesc, sunt 
gata să recurgă în fiecare zi, în fiecare ceas, la stăruinţe şi 
chiar la scene. Această ultimă consideraţie îl înduplecă. 

— Chere Anna Mihailovna, spuse el cu obişnuita-i 
familiaritate şi plictiseală în glas, pentru mine, ceea ce mă 
rogi e aproape cu neputinţă de îndeplinit, dar, ca să-ţi arăt 
cât de mult ţin la dumneata şi cât respect memoria 
răposatului dumitale tată, voi face imposibilul: fiul dumitale 
va fi transferat în gardă, ai cuvântul meu! Dă mâna! Eşti 
mulţumită? 

— Scumpul meu, eşti un binefăcător! Nu m-am îndoit 
niciodată de dumneata; ştiam eu cât eşti de bun! 

Prinţul dădu să plece. 

— Mai stai încă puţin; două cuvinte numai. Une fois passe 
aux gardes...65 Ea ezită. Eşti în termeni buni cu Mihail 
Ilarionovici Kutuzov; recomandă.-i-l pe Boris ca aghiotant. 
Atunci aş fi liniştită şi atunci ai fi chiar... 

Prinţul Vasili zâmbi. 

— Asta nu pot promite. Dumneata nu ştii cât e de asaltat 
Kutuzov, de când a fost numit comandant suprem. Mi-a spus 
chiar el că toate cucoanele din Moscova s-au înţeles să-i dea 
lui odraslele drept aghiotanţi. 

— Nu, promite-mi, altfel nu te las, scumpul meu 
binefăcător. 

— Papa, repetă cu acelaşi ton frumoasa fată, întârziem! 


— Ei, au revoir66, iartă-mă. Vezi? Mă cheamă. 

— Atunci, mâine îi vorbeşti suveranului? 

— Negreşit; cât despre Kutuzov, nu promit nimic. 

— Nu, nu se poate, făgăduieşte-mi, Basile! Spuse Anna 
Mihailovna în urma lui, cu un surâs de tânără cochetă, care, 
de bună seamă, îi fusese cândva firesc, dar care acum nu se 
mai potrivea deloc cu faţa ei ofilită. 

Îşi uitase, se vede, vârsta, şi folosea acum, din obişnuinţă, 
armele femeieşti de odinioară. Dar, de îndată ce prinţul ieşi, 
faţa ei îşi recapătă expresia rece, studiată, pe care o 
avusese mai înainte. Se întoarse la grupul în care vicontele 
continua să povestească şi se prefăcu iarăşi că ascultă, 
aşteptând momentul potrivit ca să plece, de vreme ce 
scopul şi-l atinsese. 

— Ei, cum găsiţi această ultimă comedie du sacre de 
Milan? întrebă Anna Pavlovna. Et la nouvelle comedie des 
peuples de Genes et de Lucques, qui viennent presenter 
leurs voeux a M. Buonaparte. M. Buonaparte, assis sur un 
trOne, et exaucant les voeux des nations! Adorable! Non, 
mais c'est a en devenir folle! On dirait, que le monde entier 
a perdu la tete.67 

Prinţul Andrei zâmbi ironic, privind drept în ochii Annei 
Pavlovna. 

— Dieu me la donne, gare a qui la touche,, spuse el 
(cuvintele lui Bonaparte din clipa încoronării). On dit qu'il a 
6te tres beau en pronongant ces paroles, 68 adăugă el, şi de 
data aceasta repetă aceleaşi cuvinte în italieneşte: „Dio me 
la dona, guai a chi la tocca”. 

— J'espere enfin, urmă Anna Pavlovna, que qa a ete la 
goutte d'eau qui fera deborder le verre. Les souverains ne 
peuvent plus supporter cet homme, qui menace tout.69 

— Les souverains? Je ne parle pas de la Russie, spuse 
vicontele curtenitor şi urmă deznădăjduit: Les souverains, 
madame! Qu'ont ils fait pour Louis XVII, pour la reine, pour 
madame Elisabeth? Rien, continuă el cu însufleţire. Et 
croyez-moi, ils subissent la punition pour leur trahison de la 


cause des Bourbons. Les souverains? Ils envoient des 
ambassadeurs complimenter lusurpateur.70 

Şi-şi schimbă iar poziţia pe scaun, oftând dispreţuitor. 
Prinţul Ippolit, care până atunci îl măsurase îndelung pe 
viconte prin lornion, se întoarse deodată spre mica 
prinţesă, îi ceru un ac şi începu să-i arate, desenând cu acul 
pe masă, blazonul familiei Cond€. Îi tălmăcea acest blazon 
cu un aer atât de important, ca şi cum prinţesa l-ar fi rugat 
să i-l deseneze. 

— Bâton de gueules, engrele de gueules d'azur, maison 
Conde, 71 o lămuri el. 

Prinţesa, surâzătoare, asculta. 

— Dacă cumva Bonaparte rămâne încă un an pe tronul 
Franţei, reluă vicontele firul convorbirii, cu aerul omului 
care nu ascultă spusele altora şi, în chestiuni cunoscute de 
el, mai bine decât de oricine, îşi urmează numai şirul 
gândurilor, atunci lucrurile vor ajunge mult prea departe. 
Prin intrigi, violenţe, deportări şi execuţii, societatea 
franceză şi înţeleg prin asta buna societate - va fi nimicită 
pentru totdeauna şi atuncea... 

El strânse din umeri şi-şi desfăcu larg braţele. Pierre ar fi 
voit să spună şi el ceva: discuţia îl interesa şi pe el; dar 
Anna Pavlovna, care-l escorta ca o sentinelă, îi tăie vorba: 

— Împăratul Alexandru, spuse ea cu gravitatea cu care 
vorbea ori de câte ori pomenea de familia imperială, a 
declarat că va da francezilor putinţa de a-şi alege singuri 
forma de guvernământ. Şi eu cred că nu poate fi nici o 
îndoială că întreaga naţiune, odată eliberată de sub jugul 
acestui uzurpator, se va arunca în braţele regelui legitim, 
adăugă Anna Pavlovna, încercând să fie amabilă cu 
emigrantul regalist francez. 

— E îndoielnic, spuse prinţul Andrei. Monsieur le 
vicomte72 consideră, absolut pe bună dreptate, că lucrurile 
au fost împinse cu mult prea departe. Eu socotesc că va fi 
greu să se mai revină la vechea stare de lucruri. 


— După câte am auzit, se amestecă Pierre în discuţie, 
înroşindu-se tot, aproape întreaga nobilime a şi trecut de 
partea lui Bonaparte. 

— Asta o spun bonapartiştii, zise vicontele, fără să se uite 
la Pierre. Astăzi e greu să cunoşti opinia publică din Franţa. 
— Buonaparte l'a dit73, rosti Andrei cu un zâmbet ironic. 
(Se vedea că vicontele nu-i era pe plac şi că, deşi nici nu se 
uita la dânsul, lui îi era adresată animozitatea din vorbele 
sale.) „Je leur ai montre le chemin de la gloire”, îşi urmă el 
gândul după o scurtă tăcere, repetând iarăşi cuvintele lui 

Napoleon, „ils n'en ont pas voulu; je leur ai ouvert mes 
antichambres, ils se sont precipites en foule”... Je ne sais 
pas a quel pointila en le droit de le dire.74 

— Aucun75, ripostă vicontele. După asasinarea ducelui, 
până şi cei mai părtinitori dintre oameni au încetat de a mai 
vedea în el un erou. şi meme qa a ete un heros pour 
certaines gens, zise vicontele, adresându-se Annei Pavlovna, 
depuis l'assassinat du ducily a un martyr de plus dans le 
ciel, un heros de moins sur la terre.76 

Nici nu avuseseră timpul, Anna Pavlovna şi ceilalţi, să 
arate printr-un zâmbet că preţuiau aceste cuvinte ale 
vicontelui, şi Pierre se amestecă din nou în discuţie, iar 
Anna Pavlovna, cu toate că presimţise că avea să rostească 
iar ceva ce nu se cuvenea, nu-l mai putu împiedica. 

— Executarea ducelui d'Enghien, spuse Pierre, a fost o 
necesitate de stat; şi eu văd chiar un act de generozitate în 
faptul că Napoleon n-a pregetat să ia asupra sa 
răspunderea întreagă a acestei fapte. 

— Dieu! Mon Dieu! 77 şopti, înspăimântată, Anna 
Pavlovna. 

— Comment, M. Pierre, vous trouvez que l'assassinat est 
grandeur d'âme78, vorbi mica prinţesă, zâmbind şi 
trăgându-şi lucrul spre ea. 

— Ah! Oh! Se auziră câteva voci. 

— Capital! 79 exclamă prinţul Ippolit în englezeşte, 
lovindu-se cu palma peste genunchi. 


Vicontele ridică doar din umeri. 

Pierre măsură solemn toată societatea, privind pe 
deasupra ochelarilor. 

— Am motive să vorbesc aşa, continuă el cu înverşunare, 
pentru că Burbonii au fugit din faţa revoluţiei, lăsând 
poporul pradă anarhiei; numai Napoleon a ştiut să 
înţeleagă revoluţia, s-o biruiască, şi, de aceea, pentru binele 
obştesc, el nu putea să se oprească în faţa vieţii unui singur 
om. 

— Nu doriţi să treceţi la masa cealaltă? Interveni Anna 
Pavlovna. 

Dar Pierre, fără să-i răspundă, îşi continuă discursul. 

— Nu, rosti el cu însufleţire crescândă, Napoleon este 
mare, fiindcă el s-a ridicat deasupra revoluţiei, fiindcă eli-a 
înăbuşit abuzurile, păstrând tot ceea ce era bun în ea, 
egalitatea cetăţenilor, şi libertatea cuvântului, şi a presei, şi 
numai de aceea a dobândit puterea! 

— Da, nimic de zis, dacă el, luând puterea, nu s-ar fi folosit 
de ea pentru asasinat, ci ar fi trecut-o regelui de drept, 
spuse vicontele; atunci şi eu l-aş fi socotit un om cu 
adevărat mare. 

— Asta n-ar fi putut-o face! Poporul i-a dat lui puterea 
tocmai pentru ca să-l scape de Burboni şi fiindcă vedea în el 
un titan! Revoluţia a fost un fapt măreț, continuă monsieur 
Pierre, dându-şi pe faţă prin această frază îndrăzneață 
toată tinereţea lui clocotitoare şi dorinţa de a-şi face 
cunoscute cât mai curând ideile. 

— Revoluţia şi regicidul sunt fapte măreţe? După aceea... 
dar nu voiţi să treceţi la masa cealaltă? Repetă Anna 
Pavlovna. 

— Contrat social80, surâse blând vicontele. 

— Eu nu vorbesc de regicid. Eu vorbesc de idee! 

— Da, ideea jafului, a omorului şi a regicidului, întrerupse 
iarăşi o voce ironică. 

— Acestea au fost excese, bineînţeles, dar nu în ele stă 
adevărata însemnătate a revoluţiei; însemnătatea ei stă în 


drepturile omului, în emanciparea de prejudecăţi, în 
egalitatea cetăţenilor. Şi toate aceste idei Napoleon le-a 
păstrat neştirbite. 

— Libertatea şi egalitatea, spuse cu dispreţ vicontele, ca şi 
cum s-ar fi hotărât în sfârşit, în mod serios, să-i arate 
acestui tinerel toată prostia spuselor lui. 

— Ele nu sunt decât vorbe răsunătoare, care s-au 
compromis demult. Cui nu-i place libertatea şi egalitatea? 
Însuşi Mântuitorul ne-a propovăduit libertatea şi egalitatea. 
Oare după revoluţie oamenii au devenit mai fericiţi? 
Dimpotrivă. Noi voiam libertatea, iar Bonaparte a 
sugrumat-o. 

Prinţul Andrei se uita, cu un zâmbet pe buze, când la 
Pierre, când la viconte, când la gazdă. În primul moment, 
după izbucnirea lui Pierre, Anna Pavlovna, cu tot tactul ei 
modern, se înspăimântase; dar când văzu că, neluând în 
seamă ieşirea lui Pierre şi cuvintele lui profanatoare, 
vicontele nu-şi pierduse cumpătul, şi când îşi dădu seama că 
atenţia nu mai putea fi abătută de la vorbele acestea, ea îşi 
adună puterile şi, alăturându-se vicontelui, tăbări pe orator: 

— Mais, mon cher monsieur Pierre81, spuse ea, cum 
justifici dumneata pe un om mare, care a fost în stare să 
execute fără judecată şi fără vină un duce sau, în sfârşit, 
măcar şi un om de rând? 

— Iar eu aş întreba, zise vicontele, cum justifică monsieur 
evenimentele din 18 Brumar? Nu sunt ele o înşelătorie? 
C'est un escamotage, qui ne ressemble nullement a la 
maniere d'agir d'un grand homme82. 

— Dar prizonierii din Africa, pe care i-a ucis? Întrebă mica 
prinţesă. Ce îngrozitor! 

Şi strânse din umeri. 

— Cest un roturier, vous aurez beau dire83, intră în vorbă 
prinţul Ippolit. 

Monsieur Pierre nu ştia cui să răspundă mai întâi; se uită 
la toţi pe rând şi zâmbi. Zâmbetul la el n-avea însă aceeaşi 
semnificaţie ca la ceilalţi oameni; nu era o simplă trecere de 


la gravitate la veselie. La el, dimpotrivă, atunci când i se 
ivea zâmbetul, faţa lui, pierzându-şi deodată expresia 
serioasă şi oarecum ursuză pe care o avusese, apărea cu 
desăvârşire o alta: copilăroasă, blândă, prostuţă chiar, şi 
având acrul că cere iertare. 

Pentru viconte, care-l vedea atunci întâia dată, deveni 
limpede că acest iacobin e departe de a fi la fel de cumplit 
cum îi erau cuvintele. Tăcuseră cu toţii. 

— Cum vreţi să vă răspundă la toţi deodată? Zise prinţul 
Andrei. Şi, afară de asta, între acţiunile unui bărbat de stat 
trebuie să deosebim acţiunile omului de onoare, acelea ale 
comandantului de oşti şi acelea ale împăratului. Mie aşa mi 
se pare. 

— Da, da, se-nţelege, încuviinţă Pierre, bucuros că îi 
venise cineva în ajutor. 

— E cu neputinţă să nu recunoaştem, continuă prinţul 
Andrei, că Napoleon, ca om, e mare la podul de la Arcola 
sau în lazaretul din Jaffa unde dă mâna cu ciumaţii, dar... 
dar mai sunt şi alte fapte, care cu greu îi pot fi justificate. 

Prinţul Andrei, care era vădit că dorise să atenueze lipsa 
de abilitate din vorbele lui Pierre, se ridică să plece şi făcu 
un semn soţiei sale. 

În clipa aceea, prinţul Ippolit se ridică deodată în picioare 
şi, făcând semn cu mâinile, îi opri pe toţi şi stărui să mai 
şadă puţin, spunându-le: 

— Ah! Aujourd'hui on m'a raconte une anecdote 
moscovite, charmante: il faut que je vous en regale. Vous 
m'excusez, vicomte, il faut que je raconte en russe. 
Autrement on ne sentira pas le sel de l'histoire.84 

Şi prinţul Ippolit începu să vorbească ruseşte, în jargonul 
în care vorbesc francezii care n-au stat mai mult de un an în 
Rusia. Cu atâta însufleţire şi atât de insistent ceruse prinţul 
Ippolit să-i fie ascultată povestirea, încât toată lumea 
rămase pe loc. 

— La Moscou este o cucoană, une dame. Şi ea este foarte 
sgârcit. La ea trebuie doi valets de pied85 pentru cupeu. 


Dar să fie statur foarte înalt. Acest era gustul ei. Şi la ea 
fost une femme de chambre86 şi mai înalt de statur. Ea 
zise... 

Aci prinţul stătu să se gândească: se vedea cu câtă trudă 
îşi chibzuia cuvintele. 

— Ea zise... da, ea zise: „Fetiţo (a la femme de chambre), 
îmbracă livrea şi mergi cu mine cu cupeu fair des 
visites"87. 

Aci prinţul Ippolit pufni în râs şi râse cu hohote, luând-o cu 
mult înaintea ascultătorilor săi, ceea ce făcu o impresie cu 
totul în defavoarea povestitorului. Totuşi, mulţi zâmbiră, şi 
printre aceştia erau şi doamna în vârstă, şi Anna Pavlovna. 

— Ea a plecat. Dar brusc început mare vânt, fetiţa pierdut 
pălăria, şi părul lung despletit... 

Aici, nu se mai putu stăpâni şi izbucni deodată într-un râs 
sacadat, adăugind printre hohote: 

— Şi toată lumea aflat... 

Cu asta se sfârşea anecdota. Deşi ar fi fost greu de înţeles 
pentru ce o povestise, şi mai ales pentru ce trebuise 
neapărat să o povestească pe ruseşte, totuşi Anna Pavlovna 
şi ceilalţi apreciară iscusinţa omului de lume, a prinţului 
Ippolit, care făcuse astfel să se încheie atât de plăcut 
izbucnirea nelalocul ei şi cu totul lipsită de tact a lui 
monsieur Pierre. Discuţia care urmă după anecdotă se risipi 
în mărunţişuri fără însemnătate, în nimicuri în legătură cu 
balul viitor sau cu acela care avusese loc, ori în legătură cu 
spectacolele şi cu întrebarea: când şi unde se vor vedea 
fiecare unul cu altul. 

VI. 

MULŢ[UMIND ANNEI PAVLOVNA pentru această 
charmante soiree88, invitaţii începură să se retragă. 

Pierre se purtă stângaci. Înalt, gras, spătos, cu mâinile 
mari şi roşii, el nu se pricepea nici să intre într-un salon şi 
mai puţin încă să iasă, adică să spună şi el ceva plăcut 
înainte de plecare. Pe lângă aceasta, mai era şi distrat. 


La plecare, în locul pălăriei luă tricornul cu panaş al unui 
general şi-l ţinu în mână, trăgând mereu de pompon, până 
când generalul se văzu nevoit să i-l ceară. Dar toată această 
purtare distrată şi toată nepriceperea lui de a-şi face 
intrarea şi de a conversa într-un salon, erau compensate de 
bunătatea, de simplitatea şi de modestia lui. 

Anna Pavlovna se întoarse către el, îi făcu semn cu capul 
şi, arătându-i cu creştinească blândeţe că-i iertase 
izbucnirea de adineauri, îi spuse: 

— Nădăjduiesc să te mai văd, dar nădăjduiesc de 
asemenea că-ţi vei schimba părerile, dragul meu monsieur 
Pierre. 

Când o auzi vorbindu-i astfel, el nu-i răspunse nimic; se 
înclină doar şi-şi mai arătă încă o dată zâmbetul bun, care 
nu voia să spună decât atât: „Părerile ca părerile, dar 
vedeţi ce băiat bun şi de treabă sunt!” Şi cu toţii, chiar şi 
Anna Pavlovna, simţiră fără să vrea acest lucru. 

Prinţul Andrei ieşise în vestibul şi, lăsându-şi umerii în voia 
valetului care-i punea pelerina în spinare, asculta cu 
indiferenţă flecăreala soţiei lui cu prinţul Ippolit, care ieşise 
şi el în antreu, gata de plecare. Acesta sta în faţa drăgălaşei 
prințese însărcinate şi o privea stăruitor, prin lornion. 

— Du-te, Annette, să nu răceşti, spuse mica prinţesă, 
despărţindu-se de Anna Pavlovna. Cest arret689, adăugă ea 
încet. 

Anna Pavlovna izbutise tocmai să pună la cale împreună cu 
Liza căsătoria dintre Anatol şi cumnata micii prințese. 

— Mă bizui pe dumneata, scumpă prietenă, spuse Anna 
Pavlovna tot în şoaptă, întâi scrie-i ei şi spune-mi apoi 
comment le pere envisagera la chose. Au revoir90, şi ieşi 
din vestibul. 

Prinţul Ippolit se apropie de mica prinţesă şi, aplecându-se 
mult spre ea, începu să-i spună ceva pe şoptite. 

Doi valeţi, unul al prinţesei, celălalt al lui, unul ţinând un 
şal, celălalt un pardesiu, aşteptau sfârşitul discuţiei, şi le 
ascultau franţuzeasca pe care n-o pricepeau, având aerul 


că înţeleg, numai că nu vor să arate. Prinţesa, ca 
întotdeauna, vorbea zâmbind şi asculta râzând. 

— Sunt foarte bucuros că nu m-am dus la ambasador, 
spuse prinţul Ippolit, curată plictiseală! A fost o seară 
minunată. Nu-i aşa? Minunată! 

— Se spune că balul va fi splendid, zise prinţesa, 
ridicându-şi puţin buza umbrită de puf. Toate femeile 
frumoase din societatea bună vor fi acolo. 

— Nu toate, de vreme ce nu vei fi şi dumneata acolo; nu 
toate, spuse prinţul Ippolit, râzând încântat şi, luând şalul 
din mâna valetului pe care numai cât nu-l îmbrânci, începu 
să-l potrivească pe umerii prinţesei. Şi, din neîndemânare 
sau făcând anume (nimeni n-ar fi putut spune), el lăsă să-i 
zăbovească mâinile cam prea mult pe umerii ei, chiar după 
ce şalul era gata aşezat, dând impresia că o îmbrăţişează. 

Cu multă graţie şi zâmbind întruna, ea se desprinse, se 
întoarse şi-şi privi soţul. Prinţul Andrei stătea cu ochii 
închişi: văzându-l aşa, l-ai fi crezut obosit şi somnoros. 

— Eşti gata? O întrebă el, ocolindu-i privirile. 

Prinţul Ippolit îşi trase grăbit pe mâneci pardesiul care, la 
dânsul, aşa cum cerea ultima modă, atârna până mai jos de 
călcâie şi, împiedicându-se în el, dădu fuga la scară pe urma 
prinţesei, pe care valetul o ajuta să se urce în cupeu. 

— Princesse, au revoir91, strigă el, încurcându-se în limbă 
tot aşa cum se încurca în picioare. 

Ferindu-şi rochia, prinţesa intră în întunericul cupeului; 
bărbatul ei îşi potrivea sabia la şold; prinţul Ippolit, sub 
motiv că vrea să le ajute, îi încurca pe toţi. 

— Daţi-mi voie, stimate domn, i se adresă sec şi 
neprietenos, în ruseşte, prinţul Andrei, pe care prinţul 
Ippolit îl împiedica să treacă. 

— Te aştept, Pierre, răsună, prietenoasă şi blândă de data 
aceasta, aceeaşi voce, a prinţului Andrei. 

Vizitiul trase de hăţuri şi cupeul se urni huruind. Prinţul 
Ippolit râdea sacadat, stând pe scară şi aşteptând să vină 
vicontele, căruia îi promisese să-l conducă acasă. 


— Eh bien, mon cher, votre petite princesse est tres bien, 
tres bien, spuse vicontele, luând loc în cupeu lângă Ippolit. 
Mais tres bien, şi-şi sărută vârfurile degetelor. Et tout-a-fait 
francaise.92 

Ippolit râse pe înfundate. 

— Et savez-vous que vous etes terrible avec votre petit air 
innocent? Continuă vicontele. Je plains le pauvre mari, ce 
petit officier, qui se donne des airs de prince regnant.93 

Ippolit pufni din nou şi spuse printre hohotele de râs: 

— Et vous disiez, que les dames russes ne valaient pas les 
dames francaises. Il faut savoir s'y prendre.94 

Sosit puţin înaintea gazdei, Pierre, ca prieten al casei, 
intrase în cabinetul prinţului Andrei şi se trântise pe divan. 
Luase dintr-un raft prima carte care-i venise la îndemână 
(erau comentariile lui Caesar) şi, proptit în coate, începuse, 
deschizând-o la întâmplare, s-o citească de pe la mijloc. 

— Ce ţi-a venit să te porţi aşa cu mademoiselle Scherer? 
Să ştii că acum are să se îmbolnăvească de-a binelea, rosti, 
intrând în cabinet, prinţul Andrei, frecându-şi mâinile albe 
şi mici. 

Pierre se răsuci cu tot corpul, făcând să trosnească 
arcurile divanului sub el, îşi întoarse faţa jovială spre prinţul 
Andrei, îi zâmbi şi-i făcu un semn cu mâna. 

— Nu, fără glumă, abatele ăsta e un om foarte interesant, 
numai că înţelege lucrurile oarecum altfel... După mine, 
pacea eternă este posibilă, dar... nu ştiu cum să-ţi explic 
asta... dar nu printr-un echilibru politic. 

Pe prinţul Andrei nu-l interesau, se vede, problemele 
acestea abstracte. 

— Nu se poate, mon cher95, să spui oriunde tot ce-ţi trece 
prin cap. Ei, ai luat în sfârşit o hotărâre? Intri în cavaleria 
de gardă sau preferi diplomaţia? Întrebă prinţul Andrei 
după o scurtă tăcere. 

Pierre se ridică, aşezându-se cu picioarele strânse sub el. 

— Închipuieşte-ţi că tot nu ştiu încă! Niciuna, nici alta nu-s 
pe placul meu. 


— Dar în fine, trebuie să te hotărăşti pentru ceva! Tatăl 
tău aşteaptă. 

Pierre fusese trimis încă de la vârsta de zece ani în 
străinătate, însoţit de preceptor, un abate, şi rămăsese 
acolo până la douăzeci de ani. Când se înapoie la Moscova, 
tatăl său îl concedie pe abate şi îi spuse tânărului: „Acuma, 
du-te şi tu la Petersburg, ia aminte la ce vezi şi alege. Eu 
sunt de acord cu orice alegi. lată scrisoarea către prinţul 
Vasili, iată bani. Scrie-mi despre toate şi te voi ajuta în 
toate”. Trecuseră trei luni de când Pierre îşi tot alegea o 
carieră şi nu făcea nimic. Despre această alegere îi vorbea 
acum prinţul Andrei. Pierre îşi frecă uşor fruntea. 

— Să ştii că trebuie să fie mason, spuse el, tot cu gândul la 
abatele pe care-l întâlnise la serată. 

— 'Toate astea-s prostii, îl întrerupse prinţul Andrei din 
nou. Să vorbim mai bine despre ceea ce te interesează. Ai 
fost la regimentul de gardă-călare? 

— Nu, n-am fost, dar iată ce mi-a trecut prin cap şi voiam 
să-ţi spun şi dumitale. Suntem în plin război împotriva lui 
Napoleon. Dacă ar fi vorba de un război pentru libertate, aş 
fi înţeles şi m-aş fi dus cel dintâi să mă înrolez în armată; 
dar să ajuţi Anglia şi Austria împotriva celui mai mare om 
din lume... asta nu se cade... 

Prinţul Andrei nu putu decât să ridice din umeri la vorbele 
copilăreşti ale lui Pierre. Voia să-i dea să-nţeleagă că la 
asemenea prostii nici nu încape răspuns; şi într-adevăr, la 
această întrebare naivă cu greu ar fi putut găsi cineva alt 
răspuns decât ceea ce i se păru prinţului Andrei nimerit să 
spună: 

— Dacă toţi ar lupta numai după convingerile lor 
personale, atunci n-ar mai fi război, zise el. 

— Minunat ar fi! Zise Pierre. 

Prinţul Andrei zâmbi. 

— Se prea poate să fie minunat, dar asta nu se va întâmpla 
niciodată... 


— Uite, dumneata de pildă, pentru ce pleci în război? 
Întrebă Pierre. 

— Pentru ce? Nici eu nu ştiu! Aşa trebuie. Şi în afară de 
asta eu plec... şi se opri... eu plec pentru că viaţa asta, pe 
care o duc aici, viaţa asta nu e pentru mine! 

VII. 

DIN ODAIA ALĂTURATA se auzi foşnetul unei rochii. 
Prinţul Andrei tresări, ca şi cum s-ar fi dezmeticit, şi faţa lui 
căpătă aceeaşi expresie pe care o avusese în salonul Annei 
Pavlovna. Pierre îşi dădu jos picioarele de pe divan. Prinţesa 
intră. Avusese timpul să-şi pună altă rochie, de casă, dar tot 
atât de elegantă şi de proaspătă. Prinţul Andrei se ridică, 
oferindu-i, politicos, fotoliul. 

— Pentru ce, mă gândesc adesea, începu ea în franţuzeşte 
ca totdeauna, în timp ce se aşeza grăbită şi cu grijă în 
fotoliu, pentru ce nu s-a măritat Annette? Cât sunteţi de 
nătângi, messieurs, că nu v-aţi însurat niciunul cu ea! Vă 
rog să mă iertaţi, dar nu vă pricepeţi defel la femei. Şi 
dumneata, arţăgos mai eşti, monsieur Pierre! 

— Mă cert şi cu soţul dumneavoastră mereu; nu înţeleg 
pentru ce vrea să plece în război, spuse Pierre, adresându- 
se prinţesei fără urmă de jenă (destul de firească în relaţiile 
dintre un bărbat tânăr şi o femeie, la fel de tânără). 

Prinţesa avu o tresărire. De bună seamă, cuvintele lui 
Pierre îi scormoniseră rana. 

— Sigur, şi eu îi spun acelaşi lucru! Răspunse ea. Nu 
înţeleg, hotărât, nu sunt în stare să înţeleg pentru ce 
bărbaţii nu pot trăi fără război? Pentru ce noi, femeile, nu 
cerem nimic şi n-avem nevoie de nimic? lată, fii arbitrul 
nostru. Îi tot spun mereu: aici e aghiotantul unchiului meu, 
are cea mai strălucită situaţie. 'Toţi îl cunosc şi-l preţuiesc. 
Nu mai departe decât zilele acestea, în casa Apraxinilor, am 
auzit cu urechile mele cum întreba o doamnă: c'est ca le 
fameux prince Andre?” Ma parole d'honneur! 96 Râse. Aşa 
e primit în toate părţile! Ar putea foarte uşor să ajungă şi 
aghiotant imperial. Ştii, împăratul i-a vorbit foarte 


binevoitor. Am discutat şi cu Annette: lucrul acesta s-ar 
putea aranja foarte uşor. Dumneata ce crezi? 

Pierre se uită la prinţul Andrei şi, băgând de seamă că 
discuţia aceasta nu era pe placul prietenului său, nu 
răspunse nimic. 

— Când plecaţi? Întrebă el. 

— Ah! Ne me parlez pas de ce depart, ne m'en parlez pas. 
Je ne veux pas en entendre parler97, rosti prinţesa, cu 
tonul acela capricios şi cochet pe care-l avusese în discuţia 
din salon cu Ippolit şi care se vedea bine că nu se potrivea 
deloc aici, în cercul acesta de familie, din care Pierre părea 
că face parte. Astăzi, când m-am gândit că va trebui să mă 
lipsesc o vreme de aceste relaţii care-mi sunt dragi... Şi pe 
urmă, ştii, Andre? Şi-şi privi cu înţeles bărbatul: J'ai peur, 
j'ai peur! 98 şopti ea, înfiorându-se. 

Prinţul Andrei se uită la ea ca şi cum ar fi fost surprins că, 
în afară de el şi de Pierre, s-ar mai afla cineva în cameră; 
totuşi, cu o politeţă rece, se adresă soţiei sale: 

— De ce ţi-e frică, Liza? Nu pot înţelege de ce ţi-e frică! 
Zise el. 

— Ce egoişti sunt bărbaţii! Toţi, toţi sunt egoişti! Pentru o 
toană, un capriciu al lui, Dumnezeu ştie pentru ce, mă 
părăseşte, mă înmormântează la ţară! 

— Cu tatăl meu şi cu sora mea, nu uita, spuse liniştit 
prinţul Andrei. 

— Sunt ca şi singură fără prietenii mei... Şi-ai vrea să nu- 
mi fie frică! 

Tonul ei era acum mânios; buza i se ridicase, nemaidând 
feţei o expresie veselă, ci o înfăţişare de sălbăticiune, de 
veveriţă. Ea tăcea acum, ca şi cum ar fi găsit nepotrivit să 
vorbească de sarcină în faţa lui Pierre, când de fapt tocmai 
asta o frământa cel mai mult. 

— Totuşi n-am înţeles de quoi vous avez peur99, rosti 
prinţul Andrei răspicat, fără să-şi ia privirile de la soţia lui. 

Prinţesa se înroşi toată şi făcu un gest disperat cu mâna. 


— Non, Andre, je dis que vous avez tellement, tellement 
change€...100 

— Doctorul te-a sfătuit să te culci devreme, zise prinţul 
Andrei. Ar fi bine să te duci la culcare. 

Prinţesa nu răspunse şi deodată buza ei mică, umbrită de 
un pufuleţ, începu să-i tremure. Prinţul Andrei se ridică, 
strânse din umeri şi începu să măsoare odaia cu pasul. 

Pierre se uita prin ochelari, mirat şi naiv, când la el, când 
la prinţesă, şi schiţă o mişcare, ca şi cum ar fi vrut să se 
ridice şi el, dar se răzgândi încă o dată. 

— Ce-mi pasă că monsieur Pierre e aici! Izbucni mica 
prinţesă, şi obrazul frumos i se schimonosi deodată a plâns. 
De mult voiam să te întreb, Andre: de ce te-ai schimbat aşa 
de mult faţă de mine? Ce ţi-am făcut? Pleci la război; n-ai 
milă de mine! Pentru ce? 

— Lise! Numai atât zise prinţul Andrei, dar în cuvântul 
acesta era şi rugăminte, şi ameninţare şi, mai ales, 
siguranţa că se va căi ea singură de ce-i spusese; totuşi 
prinţesa continuă, pripindu-se: 

— "Te porţi cu mine de parc-aş fi o bolnavă, sau un copil. 
Crezi că eu nu văd? Aşa erai acum câteva luni? 

— Lise, te rog să încetezi, spuse prinţul Andrei şi mai 
semnificativ. 

Pierre, din ce în ce mai tulburat pe măsură ce înainta 
discuţia, se ridică şi se apropie de prinţesă. Se vedea că nu 
putea suporta vederea lacrimilor şi era cât pe-aci să-l apuce 
şi pe el plânsul. 

— Liniştiţi-vă, prinţesă. Vi s-a părut aşa, fiindcă, vă 
încredinţez, mi s-a întâmplat chiar mie să mă întreb... de 
ce... pentru ce... Nu, iertaţi-mă, un străin e de prisos... Nu 
se poate, liniştiţi-vă... Pe mine să mă iertaţi... 

Prinţul Andrei îl opri, apucându-l de mână. 

— Nu se poate, rămâi, Pierre! Prinţesa, care e atât de 
bună, nu va voi să mă lipsească de plăcerea de a petrece o 
seară cu tine. 


— Numai la dânsul se gândeşte! Zise prinţesa, 
nemaiputându-şi reţine lacrimile. 

— Lise, rosti sec prinţul Andrei, ridicând aşa fel tonul, 
încât să arate că era la capătul răbdării. 

Deodată aerul de veveriţă înfuriată de pe chipul frumos al 
prinţesei făcu loc unei fermecătoare expresii de teamă, ce 
nu putea trezi decât compătimire; ea îşi privi bărbatul pe 
sub sprâncene, cu ochii ei minunaţi, şi pe chipul ei se 
aşternu acea expresie de sfială şi supunere a câinelui care 
se ştie vinovat şi dă repede, dar timid, din coada lăsată în 
Jos. 

— Mon Dieu! Mon Dieu! 101 exclamă prinţesa şi, 
potrivindu-şi cu o mână cutele rochiei, se apropie de soţul ei 
şi-l sărută pe frunte. 

— Bonsoir, Lise102, spuse prinţul Andrei ridicându-se şi, 
respectuos, ca unei persoane străine, îi sărută mâna. 

VIII. 

Cei doi prieteni rămaseră tăcuţi. Niciunul, nici celălalt nu 
deschidea discuţia. Pierre se uita la prinţul Andrei; prinţul 
Andrei îşi freca uşor fruntea cu mâna lui mică. 

— Haidem să cinăm, spuse el cu un oftat, ridicându-se şi 
îndreptându-se spre uşă. 

Intrară într-o sufragerie elegantă, bogat mobilată. Totul, 
de la şervete până la argintărie, porţelanuri şi cristaluri, 
purta pecetea aceea deosebită a lucrurilor noi, 
caracteristică gospodăriilor de tineri căsătoriţi. Cina era în 
toi când prinţul Andrei se sprijini cu coatele de masă şi, ca 
un om care demult are ceva pe suflet şi se hotărăşte brusc 
să se destăinuie, într-o stare de iritare nervoasă în care 
Pierre nu-şi văzuse până atunci niciodată prietenul, începu 
să vorbească: 

— Niciodată, niciodată să nu te însori, dragă prietene; ţine 
minte sfatul meu: nu te însura până când nu-ţi vei fi spus că 
ai făcut tot ce ai putut, până când nu vei fi încetat să iubeşti 
femeia pe care ţi-ai ales-o, până când nu o vei fi cunoscut 
bine; altfel vei greşi amarnic şi fără putinţă de îndreptare. 


Însoară-te la bătrâneţe, când nu mai eşti bun de nimic... 
Altfel se prăpădeşte tot ce este în tine bun şi înălţător. Se 
iroseşte totul în nimicuri. Da, da, da! Nu te uita la mine cu 
atâta uimire. Dacă vrei să realizezi ceva în viaţă, vei simţi la 
fiecare pas că totul s-a sfârşit pentru tine, că toate 
drumurile îţi sunt închise, afară de drumul saloanelor, unde 
vei sta alături de toţi lacheii de curte şi de toţi cretinii... 
Dar, ce să-ţi mai spun! 

Făcu un gest energic cu mâna. 

Pierre îşi scoase ochelarii, ceea ce făcu să i se schimbe 
faţa, exprimând şi mai multă bunătate, şi-şi privi uluit 
prietenul. 

— Nevastă-mea, continuă prinţul Andrei, e o femeie 
minunată. E una dintre acele femei rare, cu care poţi fi 
liniştit în ce priveşte onoarea! Dar, Dumnezeule, ce n-aş da 
acum să nu fiu însurat! Tu eşti primul şi singurul om căruia 
îi destăinuiesc asta, fiindcă mi-eşti drag. 

Spunând aceasta, prinţul Andrei semăna şi mai puţin cu 
acel Bolkonski care, tolănit în fotoliul Annei Pavlovna, rostea 
printre dinţi, cu ochii pe jumătate închişi, fraze franţuzeşti. 
Pe faţa lui uscăţivă, fiecare muşchi tremura de încordare 
nervoasă; ochii lui, în care cu câteva clipe mai înainte părea 
că se stinsese focul vieţii, străluceau acum cu cea mai 
curată şi mai vie lumină. Se vedea că, pe cât de apatic se 
arăta de obicei, pe atât de însufleţit era în clipele de emoție. 

— Tu nu înţelegi pentru ce vorbesc eu aşa, urmă el. Dar 
vezi că asta-i toată istoria vieţii omeneşti. Tu vorbeşti 
întruna de Bonaparte, de cariera lui, făcu el, deşi Pierre nici 
nu-i pomenise de Bonaparte. Vorbeşti de Bonaparte, dar 
Bonaparte, când înfăptuia ceva, înainta pas cu pas spre 
ţinta lui. El era liber; nu-l preocupa nimic altceva, în afară 
de scopul urmărit şi, de aceea, şi-a ajuns scopul. Dar leagă- 
ţi viaţa de o femeie şi-ţi pierzi toată libertatea, ca un ocnaş 
pus în lanţuri. Şi tot ce e în tine nădejde şi forţă, toate nu 
vor mai însemna altceva decât apăsare şi chin al 
remuşcărilor. Saloane, bârfeli, baluri, vanităţi, nimicuri, iată 


cercul vrăjit din care nu mai poţi ieşi. Acum plec în război, 
în cel mai mare război care s-a pomenit vreodată, dar nu 
ştiu nimic şi nu sunt bun de nimic. Je suis tres aimable et 
tres caustique1 03, continuă prinţul Andrei, şi sunt foarte 
ascultat la Anna Pavlovna. Societatea asta neghioabă fără 
de care nevastă-mea nu poate trăi... femeile astea... Dacă ai 
şti ce-s aceste toutes les femmes distingues104 şi, în 
general, femeile! 'Tatăl meu are dreptate. Egoism, vanitate, 
stupiditate, micime în toate, asta sunt femeile, atunci când 
se arată aşa cum sunt. Te uiţi la ele când ies în lume şi ţi se 
pare că e ceva de capul lor; în realitate însă nu sunt bune 
de nimic, nimic, nimic! Aşa, să nu te însori, dragul meu, să 
nu te însori, sfârşi prinţul Andrei. 

— Mi se pare caraghios, zise Pierre, că tocmai dumneata, 
dumneata socoteşti că nu mai eşti capabil de nimic şi 
vorbeşti de viaţa dumitale ca de o viaţă distrusă. Ai totul în 
faţă. Şi dumneata... 

Nu-şi sfârşi gândul, dar până şi tonul cu care vorbise arăta 
cât de mult îşi preţuia prietenul şi cât aştepta de la el în 
viitor. 

„Cum poate vorbi aşa”? Gândea Pierre. Îl socotea pe 
prinţul Andrei drept întruchiparea tuturor perfecţiunilor 
tocmai din pricină că prinţul întrunea în cel mai înalt grad 
toate calităţile care-i lipseau lui şi care puteau fi exprimate 
cel mai bine prin cuvintele; puterea voinţei. Pierre admirase 
întotdeauna calmul prinţului Andrei, purtarea lui egal de 
măsurată faţă de oamenii de orice rang, memoria lui ieşită 
din comun, erudiţia lui (citise totul, ştia totul, de toate avea 
idee); şi, mai presus de orice, puterea lui de muncă şi râvna 
de a învăţa. lar adeseori, când lipsa de aptitudini pentru 
filosofia abstractă de care dădea dovadă prinţul îl 
surprindea pe Pierre (care avea o deosebită înclinare 
pentru aceasta), el nu vedea aici slăbiciune, ci forţă. 

În cele mai curate, cele mai prieteneşti relaţii, ca şi în 
legăturile obişnuite, măgulirile şi laudele sunt tot atât de 
trebuincioase ca şi unsoarea la osii pentru o căruţă. 


— Je suis un homme finil 05, zise prinţul Andrei. Ce rost 
are să mai vorbim de mine? Hai mai bine să vorbim despre 
tine. 

Tăcu apoi şi prinse a zâmbi resemnării pe care şi-o 
surprindea. Zâmbetul acesta se reflectă în aceeaşi clipă pe 
chipul lui Pierre. 

— Dar despre mine parcă are rost să vorbim? Spuse 
Pierre, lăţindu-şi gura într-un zâmbet senin şi voios. Ce sunt 
eu? Je suis un bâtard! 106 Şi se îmbujora deodată, ruşinat. 
Se vedea că făcuse mari sforţări ca să rostească aceasta. 
Sans nom, sans fortune.107 Ce e drept însă... dar nu mai 
spuse ce e drept. Deocamdată sunt liber şi mă simt bine. 
Numai că habar n-am de ce-aş putea să mă apuc! Aş fi vrut 
să mă sfătuiesc serios cu dumneata. 

Prinţul Andrei se uita la el cu ochi blânzi, dar în privirea lui 
prietenoasă, mângâietoare, se simţea totuşi conştiinţa 
superiorității sale. 

— Tu mi-eşti drag, mai cu seamă pentru faptul că eşti 
singurul om viu în toată lumea asta, a noastră. Zici că te 
simţi bine. Alege ce pofteşti; e totuna. Vei fi bun oriunde. 
Doar atâta te-aş sfătui: nu te mai duce la Kuraghinii aceia, 
termină odată cu viaţa asta! Nici nu-ţi şade bine să te tot ţii 
de chefuri, de viaţa asta de husar şi de toate celelalte... 

— Que voulez-vous, mon cher, spuse Pierre, strângând din 
umeri, les femmes, mon cher, les femmes! 108 

— Nu înţeleg, răspunse prinţul Andrei. Les femmes comme 
il faut109, asta-i altceva! Dar les femmes ale lui Kuraghin, 
les femmes et le vin110, asta nu mai înţeleg! 

Pierre locuia la prinţul Vasili Kuraghin şi lua parte la 
petrecerile dezmăţate ale fiului acestuia, Anatol, acela pe 
care, ca să-l cuminţească, voiau să-l însoare cu sora 
prinţului Andrei. 

— Ştii ce? Spuse Pierre, ca şi cum i-ar fi venit pe 
neaşteptate o idee fericită: îţi vorbesc serios; m-am gândit 
demult la asta! Cu viaţa pe care o duc, nu sunt în stare de 
nimic; nici să hotărăsc ceva, nici să mă gândesc la ceva. Mă 


doare şi capul, n-am nici bani. Sunt invitat şi astă-seară la 
Anatol, dar n-am să mă duc. 

— Îmi dai cuvântul de onoare că nu te mai duci pe-acolo? 

— Pe cuvânt de onoare! 

IX. 

Era trecut de ora unu noaptea când Pierre ieşi de la 
prietenul lui. Noaptea era luminoasă, cum sunt la 
Petersburg nopţile de iunie. Pierre se urcă într-o trăsură de 
piaţă, cu gândul să se ducă acasă. Dar cu cât se apropia de 
casă, cu atât simţea că-i va fi cu neputinţă să adoarmă în 
noaptea aceasta, asemănătoare mai degrabă cu un amurg, 
sau cu zorile. Vederea străbate departe, prin străzile pustii. 
Pe drum, Pierre îşi aduse aminte că în seara asta la Anatol 
Kuraghin trebuia să se adune societatea obişnuită a 
jucătorilor de cărţi, după care avea să înceapă, ca de obicei, 
cheful, încheiat cu una dintre distracţiile preferate ale lui 
Pierre. 

„Bine-ar fi să mă duc la Kuraghin”, se gândi el, dar îşi 
aminti numaidecât de cuvântul dat prinţului Andrei, că nu 
se va duce la Kuraghin. 

În aceeaşi clipă însă, aşa cum se întâmplă cu oamenii zişi 
fără caracter, simţi o dorinţă nebună să mai guste, o dată 
măcar, din viaţa aceea dezmăţată, atât de bine cunoscută 
lui, încât se hotări pe loc să se ducă. Şi tot în acelaşi 
moment, îi trecu prin minte că nu avea nici o valoare 
cuvântul de onoare dat, de vreme ce, înainte de a şi-l da 
prinţului Andrei, şi-l mai dăduse, tot aşa, prinţului Anatol, 
făgăduindu-i că va fi invitatul său; în sfârşit, îşi spuse că 
toate aceste cuvinte de onoare nu sunt decât nişte lucruri 
convenţionale, care nu au nici un sens prohibitiv, mai cu 
seamă dacă stai şi te gândeşti că, poate chiar mâine, poţi să 
mori, sau să ţi se întâmple ceva, atât de neobişnuit, încât 
nici vorbă n-ar mai putea fi de onoare ori de dezonoare. În 
prada acestui chip de a judeca, care îi zădărnicea toate 
planurile şi toate hotărârile, Pierre se afla adeseori. Se duse 
deci la Kuraghin. 


Ajuns în faţa portalului unei case mari, de lângă cazărmile 
regimentului de gardă-călare, unde se afla locuinţa lui 
Anatol, Pierre urcă scara luminată şi intră pe uşa deschisă. 
În antreu nu era nimeni; doar sticle goale pe jos, pelerine, 
galoşi; duhnea a vin; şi răsunau, ca din depărtare, glasuri şi 
strigăte. 

Jocul şi ospăţul se sfârşiseră, dar invitaţii încă nu 
plecaseră. Pierre îşi scoase pelerina şi intră în prima 
cameră, unde zăceau pe masă rămăşiţele supeului şi unde 
un lacheu, crezând că nimeni nu-l observă, deşerta pe furiş 
vinul nebăut din pahare. Dintr-o a treia cameră se auzeau 
hârjoneli, râsete, strigăte de voci cunoscute şi un mormăit 
de urs. Vreo opt tineri se înghesuiau foarte agitaţi lângă o 
fereastră deschisă. Alţi trei se jucau cu un pui de urs, pe 
care unul dintre ei îl ţinea de lanţ, speriindu-i pe ceilalţi. 

— Pontez o sută pe Stevens! Strigă unul. 

— la seama să nu se sprijine! Strigă altul. 

— Eu pontez pe Dolohov! Strigă al treilea. Kuraghin, taie! 

— Ia lăsaţi-l pe Martin în pace! Aici pariem! 

— S-o bei dintr-o răsuflare, altfel ai pierdut! Strigă un al 
patrulea. 

— Iakov! Dă sticla, Iakov! Strigă şi gazda, un tânăr înalt şi 
chipeş, care stătea în mijlocul grupului, numai cu o cămaşă 
subţire pe el, descheiată la piept. Staţi, domnilor! lată, a 
venit şi scumpul nostru prieten Petruşa - zise el, uitându-se 
la Pierre. 

Un alt glas, glasul unui om potrivit de statură, cu ochi 
albaştri limpezi, un glas care se distingea dintr-o dată, prin 
rezonanţa lui normală de om treaz, de toate celelalte voci 
de beţivi, se auzi strigând dinspre fereastră: 

— Vino aici, taie rămăşagul! 

Era Dolohov, un ofiţer din regimentul Semionovski, 
renumit jucător şi mare duelgiu, care locuia împreună cu 
Anatol. Pierre privi înveselit în jurul său şi zâmbi: 

— Nu pricep nimic! Despre ce-i vorba? Întrebă el. 


— Staţi, el nu e beat! Dă-ncoa sticla! Spuse Anatol şi, 
luând de pe masă un pahar, se apropie de Pierre. 

— Mai întâi şi-ntâi, bea! 

Pierre începu să golească pahar după pahar, uitându-se pe 
sub sprâncene la musafirii beţi, care se îngrămădiseră 
acum din nou la fereastră, şi ascultând la cele ce spuneau. 
Anatol îi tot turna la vin şi-i povestea că Dolohov făcuse un 
rămăşag cu Stevens, ofiţerul de marină englez care se afla 
acolo, susţinând că el, Dolohov, avea să bea o sticlă întreagă 
de rom, şezând pe fereastră la etajul al treilea, cu picioarele 
atârnându-i în afară. 

— Bea-l tot, spuse Anatol îmbiindu-l pe Pierre cu ultimul 
pahar, altfel nu te las! 

— Nu, nu mai vreau, spuse Pierre, îmbrâncindu-l pe 
Anatol, şi se apropie de fereastră. 

Dolohov ţinea mâna englezului în mâna lui şi repeta 
răspicat condiţiile rămăşagului, adresându-se în special lui 
Anatol şi lui Pierre. 

Dolohov era un om de statură mijlocie, cu păr creţ şi ochi 
albaştri, luminoşi. Să fi tot avut douăzeci şi cinci de ani. 
Mustăţi nu purta, ca toţi ofiţerii de infanterie, şi gura lui, 
cea mai caracteristică trăsătură a feţei, avea arcuiri 
delicate. Mijlocul buzei de sus cădea energic cu o 
proeminenţă ascuţită peste buza de jos, cărnoasă, iar în 
colţuri i se forma fără încetare o cută, ceva care aducea a 
zâmbet - două zâmbete deodată în amândouă colţurile 
gurii; şi totul laolaltă la acest om, dar mai ales privirea lui 
inteligentă, hotărâtă şi arogantă, făcea o atâta de puternică 
impresie, încât era cu neputinţă să nu-i remarci figura. 
Dolohov nu era bogat şi n-avea nici un fel de relaţii. Şi în 
ciuda faptului că Anatol cheltuia zeci de mii de ruble, 
Dolohov, care locuia cu el împreună, reuşise să se impună în 
aşa fel, încât toţi acei care-i cunoşteau îl stimau pe Dolohov 
mai mult decât pe Anatol. Dolohov juca toate jocurile de 
noroc şi aproape întotdeauna câştiga. Oricât de mult ar fi 
băut, el nu-şi pierdea niciodată minţile. Şi Kuraghin, şi 


Dolohov erau vestiți pe atunci în lumea feciorilor de bani 
gata şi a chefliilor din Petersburg. 

Sticla cu rom fusese adusă; în pervazul ferestrei, 
muncindu-se să scoată cercevelele, care ar fi împiedicat pe 
cineva să se aşeze, trudeau de zor doi lachei, vădit 
intimidaţi de îndemnurile şi strigătele boierilor dimprejur, 
care-i grăbeau necontenit. 

Anatol, cu aerul lui de învingător, se apropie de fereastră. 
Îi venise poftă să spargă ceva. Îmbrânci lacheii şi zgâlţâi 
cercevelele, dar cercevelele nu cedau. Sparse geamul. 

— Ei, să te vedem pe tine, atletule, se adresă el lui Pierre. 

Acesta se apucă de cercevele, trase, şi fereastra de stejar, 
trosnind, se frânse ici şi colo, sau numai plesni pe alocuri. 

— 'Toată, scoate-o toată, altfel au să creadă că mă ţin de 
ea, spuse Dolohov. 

— Englezul face pe grozavul... ai? Foarte bine! zise Anatol. 
— Foarte bine, spuse Pierre, privind la Dolohov, care luă 
sticla de rom în mână şi se apropie de fereastră, dincolo de 

care se vedea cerul de noapte în luptă cu zorile. 

Dolohov, cu sticla de rom în mână, sări pe prichiciul 
ferestrei. 

— Atenţie! strigă el, stând în picioare pe pervaz, cu faţa 
către interiorul odăii. Ioţi tăcură. Fac prinsoare (vorbea 
franţuzeşte ca să-l înţeleagă şi englezul şi nu se exprima 
tocmai bine în limba aceasta), fac prinsoare pe cincizeci de 
imperiali... poate vrei pe o sută? Adăugă el, adresându-se 
englezului. 

— Nu, pe cincizeci, zise englezul. 

— Bine! Pe cincizeci de imperiali, că voi bea toată sticla de 
rom, dintr-o răsuflare, până-n fund, stând pe partea din 
afară a ferestrei, iată aici, pe locul ăsta (se aplecă şi arătă 
ieşitura de zid povârnită, de pe marginea ferestrei) şi fără 
să mă ţin de nimic... E bine? 

— Foarte bine, făcu englezul. 

Anatol se răsuci spre englez, îl apucă de un nasture al 
fracului şi, privindu-l de sus (englezul era mărunţel), începu 


să-i repete în englezeşte condiţiile rămăşagului. 

— Stai puţin, strigă Dolohov, ciocănind cu sticla în pervazul 
ferestrei pentru a atrage atenţia asupra lui. Stai puţin, 
Kuraghin! Ascultaţi! Dacă mai face la fel cineva, eu îi dau o 
sută de imperiali! S-a-nţeles? 

Englezul dădu din cap, fără să lase să se înţeleagă dacă 
are sau nu intenţia să primească acest nou rămăşag. Anatol 
încă nu dăduse englezului drumul şi, fără să ia în seamă că 
englezul tot dădea mereu din cap pentru a-i arăta că 
înţelesese, îi traduse în englezeşte propunerea lui Dolohov. 
Un bâieţandru firav, husar din escorta imperială, care 
pierduse în seara aceea la joc, se caţără pe fereastră, 
aplecându-se să privească în jos. 

— O! ho... ho! exclamă el, uitându-se pe fereastră la 
lespezile trotuarului. 

— Linişte! Strigă Dolohov şi-l trase înapoi de la geam pe 
ofiţerul care, împiedicându-se în pinteni, făcu un salt 
stângaci în mijlocul odăii. 

Aşezând sticla pe pervaz, astfel încât să o poată ajunge 
mai uşor, Dolohov intră apoi binişor, cu toată luarea-aminte, 
în cadrul ferestrei. După ce-şi scoase picioarele pe geam, 
lăsându-le să-i atârne în afară, şi se sprijini cu mâinile de 
marginile tocului ferestrei, se cumpăni, se aşeză cum e mai 
bine, apoi îşi dete drumul mâinilor, se mişcă puţin spre 
dreapta, spre stânga, şi apucă sticla. Anatol aduse două 
lumânări aprinse şi le puse pe pervaz, cu toate că afară se 
luminase de-a binelea. Spinarea lui Dolohov, în cămaşă albă, 
şi ceafa lui cu părul creţ erau luminate din amândouă 
părţile. 'Toţi se îngrămădiseră în jurul ferestrei. Englezul se 
postase în frunte. Pierre surâdea şi nu spunea nimic. Unul 
dintre cei de faţă, mai în vârstă, cu figură de om speriat şi 
supărat, se repezi deodată drept înainte-i şi dădu să-l apuce 
pe Dolohov de cămaşă. 

— Domnilor, asta-i curată nebunie! Ar putea să-şi frângă 
gâtul, rosti acesta, un om mai cu scaun la cap. 

Anatol îl opri. 


— Nu-l atinge! Poţi să-l sperii şi-l dai gata! Cade! Şi 
atunci? Ha? 

Dolohov se întoarse puţin, se cumpăni ca să-şi menţină 
echilibrul şi se prinse iar cu mâinile de tocul ferestrei. 

— Dacă-l mai prind pe vreunul că-şi vâră nasul unde nu-i 
fierbe oala, spuse el rar, printre dinţi, îl arunc pe loc de 
aicea, jos. Uite-aşa! 

Şi, spunând „uite-aşa”, se întoarse la loc, îşi desprinse iar 
mâinile, apucă sticla, o duse la gură, îşi lăsă capul pe spate, 
şi-şi ridică în aer mâna liberă, pentru a-şi ţine echilibrul. 

Unul dintre lachei, care tocmai începuse să strângă 
cioburile geamului, rămase îndoit de mijloc, nemaiputându- 
şi lua ochii de la fereastră şi de la spinarea lui Dolohov. 
Anatol, neclintit, privea cu ochi mari. Englezul se uita 
pieziş, ţuguindu-şi buzele. Cel care voise să-l oprească 
fugise într-un colţ al camerei şi se trântise pe divan, cu faţa 
la perete. Pierre îşi acoperi faţa cu mâinile; zâmbetul abia 
schiţat îi împietrise pe faţa care exprima acum doar groază 
şi temere pentru Dolohov. Toţi tăceau. Pierre îşi luă mâinile 
de la ochi. Dolohov se afla tot în aceeaşi poziţie; numai 
capul şi-l dăduse mai pe spate, aşa încât buclele îi atingeau 
gulerul cămăşii, iar mâna cu sticla se ridica tot mai mult şi 
mai mult, tremurând din cauza sforţării. Sticla de rom 
venea văzând cu ochii mai aproape de verticală, pe măsură 
ce se golea şi, împreună cu ea, capul lui Dolohov se lăsa tot 
mai pe spate. „De ce naiba ţine atâta?” gândi Pierre. 1 se 
părea că trecuse mai bine de jumătate de oră. Dolohov, la 
un moment dat, avu o mişcare a spinării, un zvâcnet, şi 
mâna îi tremură nervos; această tresărire fu de ajuns 
pentru a deplasa întreg corpul, care sta pe ieşitura înclinată 
a ferestrei. Alunecă în jos şi se foi să revină la loc, şi tot mai 
mult îi tremurau din pricina sforţării mâna şi capul. Cealaltă 
mână se ridică să se apuce de tocul ferestrei, dar se lăsă 
iarăşi în jos. Pierre închise din nou ochii şi-şi puse hotărât în 
gând să nu-i mai deschidă cu nici un chip. Apoi, deodată, 


simţi în jur mişcare. Privi: Dolohov era în picioare pe 
pervazul ferestrei, faţa îi era palidă, dar veselă. 

— E goală! 

El aruncă sticla englezului, care o prinse îndemânatec, şi 
sări de pe fereastră. Duhnea tare a rom. 

— Minunat! Bravo! Ăsta rămăşag! Aşa mai zic şi eu! V-a 
pus în cofă pe toţi! E dat dracului! Se auzea din toate 
părţile. 

Englezul îşi scoase punga şi-i numără banii. Dolohov era 
încruntat şi tăcea. Pierre sări pe pervazul ferestrei. 

— Domnilor! Cine face rămăşag cu mine? Fac şi eu la fel, 
strigă el deodată. Dar ce zic eu, nici nu-mi trebuie mie 
rămăşag, i-auzi colo! Să mi se dea o sticlă. Fac şi eu! zi să- 
mi aducă! 

— Lăsaţi-l, lăsaţi-l! Spuse Dolohov, zâmbind. 

— Ce, ai înnebunit? Cine te lasă? Tu şi pe scări ameţeşti şi 
ţi se învârte capul, săriră toţi din toate părţile. 

— O beau, daţi-mi o sticlă de rom! Strigă Pierre, lovind în 
spătarul scaunului cu un gest hotărât, de om beat, şi dădu 
să intre în cadrul ferestrei. 

Câţiva îl apucară de mâini, dar era atât de puternic, încât 
îi îmbrânci cât colo pe toţi câţi se apropiaseră de el. 

— Nu aşa, pe ăsta nu-l îndupleci aşa, cu una, cu două, 
spuse Anatol. Staţi puţin că îl înşel eu! Ascultă, fac eu 
rămăşag cu tine, dar nu azi... mâine; fiindcă acum mergem 
cu toţii la c...! 

— Haidaa, chiui Pierre, hai, să mergem! Îl luăm şi pe Moş 
Martin cu noi... 

Şi, înşfăcând ursul, începu să se învârtească cu el în braţe 
prin odaie. 

X. 

PRINŢUL VASILI ÎŞI ÎNDEPLINI făgăduiala dată prinţesei 
Drubeţkaia la serata Annei Pavlovna cu privire la 
transferarea unicului ei fiu, Boris. În urma unui raport 
prezentat suveranului, tânărul fu mutat, în mod 
excepţional, ca stegar1 11 în regimentul de gardă 


Semionovski. Dar nu fu numit nici aghiotant şi nici în statul- 
major al lui Kutuzov, cu toate stăruinţele şi demersurile 
Annei Mihailovna. Curând după serata Annei Pavlovna, 
Anna Mihailovna se înapoie la Moscova, unde trase de-a 
dreptul la bogata familie a Rostovilor, în casa cărora locuia 
de obicei, şi unde crescuse de mic şi stătuse cu anii adoratul 
ei Borenka, abia intrat ca stegar în armată şi trecut, cu 
acelaşi grad, în regimentul de gardă. Garda nu mai era la 
Petersburg încă din 10 ale lui august, şi fiul ei, care 
întârziase la Moscova pentru echipare, trebuia să-şi ajungă 
din urmă regimentul pe drum, spre Radzivilov. 

Familia Rostovilor era în fierberea sărbătoririi onomasticii 
celor două Natalii, mama şi fiica cea mai mică. Începând de 
dimineaţă încă, trăsurile musafirilor care veneau să-şi 
prezinte felicitările nu mai conteneau să treacă într-un 
veşnic du-te-vino prin faţa casei impozante, ştiute de toată 
Moscova, a contesei Rostova, din strada Povarskaia. 
Contesa şi frumoasa ei fiică mai mare stăteau cu musafirii 
care nu mai sfârşeau să se perinde, unul după altul, în 
salon. 

Contesa era o femeie cu trăsături orientale şi faţa slabă, ca 
la vreo patruzeci şi cinci de ani, istovită pesemne de atâtea 
naşteri, ca una ce avusese doisprezece copii, încetineala 
mişcărilor şi a vorbirii ei, pricinuite de slăbirea puterilor, îi 
dădeau un aer de distincţie care impunea respect. Prinţesa 
Anna Mihailovna Drubeţkaia, în calitatea ei de om de-al 
casei, luase şi ea loc tot acolo, ajutând-o în această grea 
îndeletnicire a primirii şi întreţinerii musafirilor. Tineretul 
rămăsese în încăperile de din dos, negăsind necesar să 
asiste la primirea vizitelor. Contele îi întâmpina şi-i 
conducea pe musafiri, invitându-i pe toţi la dejun. 

— Îţi mulţumesc foarte, foarte mult, ma chere sau mon 
cher (el spunea ma chere sau mon cher tuturor fără 
excepţie, fără cea mai uşoară nuanţă de deosebire, atât 
celor superiori ca situaţie, cât şi celor inferiori), în numele 
meu şi în numele scumpelor noastre sărbătorite. Dar vă rog 


să vă consideraţi invitaţi la masă. Altfel mă jigniţi, mon 
cher! Vă rog din toată inima, în numele întregii familii, ma 
chere. Aceste cuvinte, rostite cu aceeaşi expresie pe faţa lui 
grăsună, surâzătoare şi proaspăt bărbierită, dimpreună cu 
aceeaşi puternică strângere de mână, deopotrivă pentru 
toţi, şi cu repetate înclinări, el le spunea tuturor, invariabil 
şi fără excepţie. 

După ce petrecea pe vreunul dintre musafiri, contele se 
apropia de unul sau de altul dintre cei care se aflau în 
salon; îşi trăgea un fotoliu şi, cu aerul unui om ce iubeşte 
viaţa şi ştie să trăiască, aşezându-se voiniceşte, cu 
picioarele răşchirate şi cu mâinile pe genunchi, începea să- 
şi legene cu importanţă trupul şi să emită prevestiri despre 
vreme, sau să dea sfaturi pentru sănătate, când pe ruseşte, 
când într-o franţuzească în care se exprima foarte prost, 
dar cu deplină siguranţă de sine, pentru ca mai apoi să se 
ridice din nou, cu aerul omului obosit, dar neclintit în 
împlinirea datoriei sale, să-şi potrivească firele rare de păr 
de pe chelie şi să înceapă iarăşi a-i pofti pe toţi la masă. 
Uneori, întorcându-se din vestibul, se abătea prin seră şi 
oficiu, în marea sală de marmoră, unde se pregătea o masă 
cu optzeci de tacâmuri şi - după ce arunca o privire spre 
lacheii care veneau cu argintăria şi porţelanurile, puneau 
unele lângă altele mesele şi întindeau feţele de masă 
bogate, de damasc, îl striga la el pe Dmitri Vasilievici, un 
nobil care-i administra toate afacerile, şi-i spunea: 

— Vezi, vezi, Mitenka, bagă de seamă să fie totul cum 
trebuie. Aşa, aşa, făcea el, cuprinzând dintr-o privire, cu 
satisfacţie, imensa masă întinsă. Principalul este felul cum 
se serveşte. Da, da... şi o luă iar înspre salon, oftând cu 
mulţumire de sine. 

— Maria Lvovna Karaghina cu fiica! Anunţă, cu voce de 
bas profund, uriaşul lacheu al contesei, apărând în uşa 
salonului. 

Contesa căzu pe gânduri şi luă o priză de tabac dintr-o 
tabacheră de aur emailat, cu portretul soţului ei. 


— M-au îmbolnăvit vizitele astea! Zise ea. Dar pe asta o 
mai primesc. Prea-i de tot ceremonioasă! Să poftească... 
spuse ea lacheului cu o tristeţe în glas, de parcă ar fi spus: 
„Haide, daţi-i drumul şi isprăviţi odată cu mine!” 

O doamnă înaltă, voinică şi cu înfăţişare mândră, însoţită 
de fiica ei, cu faţa rotundă şi surâzătoare, intrară, foşnindu- 
şi rochiile, în salon: 

— Chere comtesse, il y a şi longtemps... elle a ete alitee la 
pauvre enfant... au bal des Razoumowsky... et la comtesse 
Apraksine... j'ai 6te şi heureuse...112 se auziră printre 
hârşâituri de scaune mişcate din loc şi foşnete de rochii voci 
femeieşti ce se întrerupeau cu vioiciune unele pe altele. 

Începu una dintre acele conversații care se înfiripă doar 
cu scopul ca, după prima pauză, invitatele să se ridice, să-şi 
potrivească cu foşnet rochiile şi să spună: „Je suis bien 
charmee; la sante de maman... et la comtesse 
Apraksine”1 13, şi apoi din nou, cu foşnete de rochii, să 
treacă în vestibul să-şi ia blana sau pelerina şi să plece. 
Conversaţia ajunsese la evenimentul cel mai important la 
ordinea zilei în oraş: boala bătrânului conte Bezuhov, 
reprezentant al epocii împărătesei Ecaterina, vestit prin 
bogăţia şi frumuseţea lui, şi situaţia fiului său nelegitim, 
Pierre, care avusese o purtare atât de puţin cuviincioasă la 
serata Annei Pavlovna Scherer. 

— Îl compătimesc din suflet pe bietul conte, spuse Maria 
Lvovna Karaghina. După ce e şi-aşa destul de bolnav, mai 
are de suferit şi de pe urma fiului său; ăsta are să-l omoare! 

— Dar ce s-a întâmplat? Întrebă contesa, ca şi cum n-ar fi 
ştiut la ce anume face aluzie, cu toate că auzise de vreo 
cincisprezece ori vorbindu-se de necazul contelui Bezuhov. 

— Iată educaţia din ziua de azi. Odată expediat în 
străinătate, continuă Maria Lvovna, tânărul acesta a fost 
lăsat de capul lui, şi-acum, la Petersburg, se zice că atâtea 
grozăvii a făcut, încât au fost nevoiţi să-l scoată cu poliţia 
din oraş. 

— Nu mai spune! Făcu contesa. 


— N-a ştiut să-şi aleagă prietenii, se amestecă în vorbă 
prinţesa Anna Mihailovna. Fiul prinţului Vasili şi un 
oarecare Dolohov; cu ei, se zice, ar fi făcut Dumnezeu ştie 
ce. Şi amândoi au păţit-o! Dolohov a fost degradat şi făcut 
simplu soldat, iar fiul lui Bezuhov a fost surghiunit la 
Moscova. Anatol Kuraghin a scăpat mai uşor: l-a scos basma 
curată tatăl său. Totuşi, l-au îndepărtat şi pe el din 
Petersburg. 

— Dar ce să fi făcut, oare, aşa de grav? Întrebă contesa. 

— Sunt nişte bandiți, nu altceva! Mai cu seamă Dolohov, 
zise doamna venită în vizită. E fiul Mariei Ivanovna 
Dolohova, o femeie atât de onorabilă; şi, totuşi... vă puteţi 
închipui: tustrei au găsit, nu ştiu unde, un urs, l-au luat cu 
ei în trăsură şi s-au dus în vizită la nişte actriţe. A sărit 
poliţia să-i potolească. Dar ei au prins comisarul, l-au legat 
spinare la spinare cu ursul şi i-au dat drumul ursului în râu, 
în Moika; ursul înota, şi bietul comisar, pe spatele lui. 

— Nostimă mutră trebuie să fi făcut, ma chere, bietul 
comisar, izbucni contele, prăpădindu-se de râs. 

— Ah, ce grozăvie! Ce găseşti aşa de hazliu, conte? 

Dar şi doamnele, fără să vrea, începură să râdă. 

— Cu chiu, cu vai l-au putut scăpa pe nenorocitul de 
comisar, continuă Maria Lvovna. lată în ce chip inteligent îşi 
petrece fiul contelui Kirill Vladimirovici Bezuhov timpul, 
adăugă ea. Şi-i mai ieşise şi faima că-i deştept şi bine 
crescut cum nu se mai poate! lată educaţia străinătăţii 
unde te duce! Nădăjduiesc că aici, la Moscova, n-are să-i 
îngăduie nimeni să-i calce pragul, cu toată bogăţia lui. Au 
vrut să mi-l prezinte şi mie şi am refuzat categoric: am fete 
de măritat. 

— Nu înţeleg pentru ce spuneţi că e atât de bogat acest 
tânăr? Întrebă contesa, ferindu-se să nu audă fetele, care 
îşi luară pe loc un aer distrat, ca să arate că nu ascultă. 
După câte ştiu, contele are numai copii nelegitimi. Şi, pe cât 
se pare... şi Pierre e nelegitim. 

Maria Lvovna dădu din mână cu dispreţ. 


— Are vreo douăzeci de copii nelegitimi, după socoteala 
mea. 

Prinţesa Anna Mihailovna se amestecă şi ea în discuţie, 
mai mult ca să-şi arate relaţiile şi cunoştinţele precise 
asupra celor ce se petrec în lumea bună. 

— lată cum stau lucrurile, rosti ea cu înţeles şi tot cu 
jumătate de voce. Reputația contelui Kirill Vladimirovici 
este bine cunoscută... Câţi copii are, le-a pierdut şi 
socoteala, dar acest Pierre a fost copilul inimii lui. 

— Ce bine arăta bătrânul până mai anul trecut! Spuse 
contesa. Nici n-am văzut bărbat mai frumos! 

— Acum e cu totul schimbat, spuse Anna Mihailovna. Da' 
ce voiam eu să spun, continuă ea, e că prinţul Vasili, cu care 
se înrudeşte prin soţie, îi este moştenitor direct şi legatar 
universal, pe Pierre însă l-a iubit foarte mult tatăl său, care 
s-a îngrijit de educaţia lui şi i-a scris chiar împăratului... aşa 
că nimeni nu poate şti, în caz că moare (starea lui este atât 
de gravă, încât se aşteaptă lucrul acesta din moment în 
moment; l-au adus şi pe Lorrain de la Petersburg), cui îi va 
rămâne această imensă avere: lui Pierre, sau prinţului 
Vasili. E vorba de patru zeci de mii de suflete şi de mai 
multe milioane de ruble. Ştiu foarte bine lucrul acesta, 
fiindcă mi l-a spus chiar prinţul Vasili. De altfel şi Kirill 
Vladimirovici îmi este, după mamă, unchi de-al treilea grad. 
El mi l-a botezat pe Borea, adăugă ea, cu aerul că n-ar 
acorda acestei împrejurări nici un fel de importanţă. 

— Prinţul Vasili a sosit la Moscova aseară. Vine într-o 
inspecţie, după cât mi s-a spus, zise Maria Lvovna 
Karaghina. 

— Da, dar entre nous, răspunse prinţesa, acesta e numai 
un pretext; în realitate, aflând cât de rău se simte contele 
Kirill Vladimirovici, a venit să-l vadă. 

— Totuşi, ma chere, trebuie să recunoşti că isprava asta e 
straşnică! Zise contele. Şi, băgând de seamă că invitata lui 
cea vârstnică nu-i dădea nici o atenţie, se adresă fetelor: 


Nostimă mutră trebuie să mai fi făcut comisarul! Parcă-l 
văd. 

Şi, închipuindu-şi cum dădea polițistul din mâini, purtat 
înot de urs în spinare, izbucni din nou în hohote, cu un râs 
sonor de bas profund, care-i cutremura tot trupul îndesat şi 
plin, cum râd de obicei oamenii cărora le-a plăcut 
întotdeauna să mănânce bine şi, mai cu seamă, să bea bine. 

— Aşadar, vă rog să vă socotiți invitate la noi la masă, 
adăugă el. 

XI. 

SE AŞTERNU O TĂCERE stânjenitoare. Contesa se uita la 
oaspetele ei şi-i zâmbea amabil, fără a-şi da totuşi osteneala 
să-şi ascundă simţământul că n-ar fi mâhnită câtuşi de puţin 
dacă oaspetele s-ar ridica şi ar pleca. Fiica invitatei îşi tot 
potrivea cutele rochiei, uitându-se întrebător la mama ei, 
când, deodată, dinspre odăile vecine se auziră prin uşă 
fugărindu-se paşi iuți, picioruşe de copil, paşi de femei şi 
paşi bărbăteşti, zgomotul unui scaun răsturnat în drum, şi 
în încăpere intră în fugă o fetiţă de vreo treisprezece ani, 
care, ascunzând ceva în cutele rochiţei ei scurte de 
muselină, se opri în mijlocul salonului. Se vedea bine că 
numai din întâmplare nimerise atât de departe, numai 
fiindcă fugise fără să ştie încotro. În uşă se mai iviră, în 
aceeaşi clipă, un student într-o uniformă cu guler de 
culoarea zmeurei, un ofiţer de gardă, o fetiţă de vreo 
cincisprezece ani şi un băieţel voinic şi rumen, într-o 
hăinuţă cum poartă copiii. 

Contele se ridică şi, legănându-se, cuprinse larg cu braţele 
pe după mijloc pe fetiţa care venise în fugă. 

— Iat-o şi pe ea, strigă el râzând. Sărbătorita! Ma chere 
sărbătorită. 

— Ma chere, il y a un temps pour tout114, spuse contesa, 
luându-şi o înfăţişare severă. Prea o alinţi, Elie, adăugă ea, 
adresându-se bărbatului ei. 

— Bonjour, ma chere, je vous felicite, 115 îi spuse invitata; 
şi, apoi, către mamă: quelle delicieuse enfant! 116 adăugă. 


Cu ochi negri şi cu gura mare, nu prea frumoasă, dar 
vioaie, fetiţa, cu umerii ei de copil dezgoliţi, ieşiţi din corsaj 
de atâta alergătură, cu buclele-i negre încâlcite de fugă pe 
spate, cu braţele subţiratice şi goale şi cu picioruşele în 
pantalonaşi de dantelă şi în pantofiori deschişi, era tocmai 
la vârsta gingaşă când o fată nu mai e copil, iar copilul nu-i 
încă o fată. Desprinzându-se din braţele tatălui ei, alergă la 
maică-sa şi, fără să acorde vreo atenţie asprelor ei 
observaţii, îşi ascunse faţa, roşie de fugă, în şalul de dantelă 
al mamei, pufnind în râs. Râdea şi îngâna ceva privitor la 
păpuşa pe care o scosese de sub faldurile rochiţei. 

— O vezi? Păpuşa... Mimi... Uită-te! 

Mai mult de-atâta nu mai putu spune Nataşa (ei toate i se 
păreau de râs). Se azvârli în braţele mamei sale şi se porni 
pe râs, atât de tare şi de răsunător, încât toţi, fără să vrea - 
şi până şi doamna cea afectată - se molipsiră de râsul ei. 

— Hai, du-te, pleacă de-aici cu monstrul ăsta! Spuse 
mamă-sa, împingându-şi cu prefăcută supărare fiica. Este 
mezina mea, se adresă ea invitatei. 

Nataşa, ridicându-şi o clipă faţa din şalul dantelat al 
mamei, se uită de jos în sus la ea printre lacrimi de râs, dar 
îşi ascunse iar la loc faţa, numaidecât. 

Nevoită să contemple cu aer amabil această drăgălaşă 
scenă de familie, invitata găsi de cuviinţă să caute a juca şi 
ea un rol aici: 

— Spune-mi, drăguţo, zise ea, adresându-se Nataşei, ce fel 
de rudă îţi este ţie Mimi? E fetiţa ta, nu-i aşa? 

Nataşei nu-i plăcu tonul de maimuţăreală a limbajului 
copilăresc cu care i se adresase această doamnă venită în 
vizită. Nu-i răspunse nimic şi se mulţumi să se uite grav la 
ea. 

Între timp, tot tineretul acesta - Boris, ofiţerul, fiul 
prinţesei Anna Mihailovna; Nikolai, studentul, feciorul cel 
mare al contelui; Sonia, o fetişcană de vreo cincisprezece 
ani, nepoata contelui, şi micul Petruşa, fiul mezin al acestuia 
- toţi îşi făcură intrarea în salon: era vădit că se străduiau 


să se menţină în limitele cuviinţei, cu zburdălnicia şi veselia 
ce emana încă în fiecare trăsătură a chipurilor lor. Se vedea 
bine că dincolo, în încăperile de din dos, de unde veniseră 
alergând atât de năbădăios, fusese vorba de lucruri cu mult 
mai vesele, decât cele de care se vorbea aici, adică mai 
vesele decât bârfelile din oraş, decât părerile despre vreme 
şi despre comtesse Apraksine. Din când în când ei îşi 
aruncau unul altuia priviri furişe, abia stăpânindu-şi râsul. 

Doi dintre tineri, studentul şi ofiţerul, prieteni din 
copilărie, erau de aceeaşi vârstă şi amândoi frumoşi, dar 
fără să se asemene unul cu altul. Boris era un băiat înalt şi 
blond, cu trăsăturile chipului calm şi frumos desenate 
regulat şi distinse. Nikolai era un tânăr de statură potrivită, 
cu părul negru şi creţ şi cu o expresie deschisă de 
sinceritate pe faţă. Deasupra buzei de sus începuse să-i 
mijească un puf negru şi toată fiinţa lui respira numai avânt 
şi entuziasm. Cum intră în salon, Nikolai se înroşi tot. Se 
vedea că îşi frământă mintea să spună ceva, dar nu găsea 
ce; Boris, dimpotrivă, începu de îndată să vorbească, liniştit 
şi glumeţ, despre această Mimi, păpuşa pe care elo 
cunoscuse de pe când era fetiţă mică şi cu nasul încă întreg, 
şi să spună cât îmbătrânise ea de mult în cei cinci ani de 
când n-o mai văzuse şi ce rău îi şedea cu capul spart. 
Spunând toate astea, trăgea cu ochiul la Nataşa. Nataşa 
însă îi întoarse spatele, foarte atentă la fratele ei mai mic, 
care, cu ochii mijiţi, râdea pe-nfundate, şi, nemaiputându-se 
ţine de râs, fetiţa făcu un salt şi ieşi din salon în grabă, cât o 
ţineau picioarele. Boris se stăpâni şi nu râse. 

— Mi se pare că şi dumneata voiai să pleci, maman! Să-ţi 
chem cupeul? Spuse el, întorcându-se spre mama sa cu un 
surâs pe buze. 

— Da, du-te, du-te şi spune să fie gata, răspunse ea, 
zâmbind. 

Boris ieşi fără grabă din salon pe urmele Nataşei; 
grăsunul cel mititel se luă după el, morocănos, parcă 
înciudat de întreruperea ivită în ocupațiile sale. 


XII. 

DINTRE TINERI, în afară de fiica mai mare a contesei 
(care era cu patru ani mai în vârstă decât sora ei şi-şi dădea 
aere de domnişoară), şi în afară de domnişoara venită în 
vizită, în salon mai rămăsese doar Nikolai şi Sonia, nepoata 
contelui. Sonia era o brunetă zveltă, miniaturală, cu 
privirile galeşe umbrite de gene lungi, cu părul negru, 
bogat, împletit într-o coadă lungă rotită de două ori în jurul 
capului, şi cu o paloare dulce a tenului şi mai ales a pielii de 
pe gât şi de pe braţele ei slabe, dar pline de graţie. Prin 
mişcările ei line, prin mlădierile uşoare ale membrelor ei 
delicate, ca şi prin felul ei de a fi, reţinut şi puţin şiret, care- 
i erau proprii, Sonia îţi amintea de un pisoi frumos, încă nu 
de tot format, dar care făgăduia să ajungă curând o 
adorabilă pisicuţă. Ea găsea cuviincios pesemne să-şi arate 
participarea la discuţie printr-un zâmbet continuu; dar, fără 
voia ei, ochii de sub genele-i lungi şi dese nu se mai puteau 
dezlipi de chipul vărului ei, acest cousin117 care avea să 
plece nu peste multă vreme în armată, şi-l învăluiau cu o 
adoraţie atât de feciorelnic pasionată, încât zâmbetul ei nu 
putea nici pe departe înşela pe cineva şi se vedea cât de 
colo că pisicuţa rămăsese pe loc doar ca să poată face o şi 
mai energică săritură şi să-şi stârnească la joacă tânărul 
cousin, de îndată ce şi ei, aşa cum făcuseră Boris şi Nataşa, 
vor fi scăpat din salonul acesta plicticos. 

— Da, ma chere, zise bătrânul conte, adresându-se 
musafirei şi arătând spre fiul său, Nikolai. Boris, prietenul 
lui, a obţinut de curând gradul de ofiţer, iar el, din prietenie 
pentru dânsul, nu vrea să se lase mai prejos; părăseşte 
universitatea, mă părăseşte şi pe mine, bătrân cum sunt, şi 
pleacă la oaste, ma chere. Tocmai când îi aranjasem un post 
bun, la arhivele statului... Ce ziceţi de prietenia asta? Spuse 
contele, întrebător. 

— Şi tocmai acum când se spune că războiul e ca şi 
declarat! Făcu doamna. 


— De când se tot vorbeşte de asta! Răspunse contele. Şi se 
va tot vorbi şi iar se va vorbi, dar de făcut război tot n-o să 
se facă. Da, ma chere, asta-i prietenie! Repetă el. Se face 
husar! 

Doamna, care nu ştia ce să mai răspundă, clătină din cap. 

— Dar nu-i vorba de nici o prietenie, răspunse Nikolai, 
care se grăbise să intervină, ca şi cum ar fi vrut să 
risipească o învinuire ruşinoasă ce plana asupra lui. N-are 
nimic de-a face aici prietenia; pur şi simplu, îmi simt vocaţia 
pentru cariera armelor. 

Se uită la verişoara lui şi la domnişoara cea străină: 
amândouă se uitau la el cu un zâmbet de încuviinţare. 

— Astăzi ia masa la noi colonelul Schubert, comandantul 
regimentului de husari din Pavlograd. A fost aici în permisie 
şi, întorcându-se, îl va lua cu dânsul şi pe Nikolai. Ce să-i 
faci? Spuse contele, ridicând din umeri şi luând în glumă un 
lucru care, se vedea bine, îi pricinuise multă amărăciune. 

— 'Ţi-am mai spus doar, tăticule, spuse feciorul lui, că dacă 
dumneata nu vrei să mă laşi, rămân aici. Dar ştiu bine că 
nicăieri nu sunt mai la locul meu decât în armată. Nu-s bun 
de diplomat, nici de funcţionar; nu mă pricep de fel să ţin 
ascuns ceea ce simt, adăugă el, tot uitându-se lung, cu 
cochetărie de tânăr care se ştie frumos, la Sonia şi la 
domnişoara venită în vizită. 

Pisicuţa, care îl sorbea din ochi, părea că stă la pândă, 
gata în orice clipă să înceapă hârjoana şi să-şi arate 
întreaga ei fire de pisică. 

— Bine! Bine! Mormăi bătrânul conte. Aşa se înflăcărează 
toţi... La toţi le-a sucit capul Bonaparte; nu mai au toţi 
decât un gând: cum a făcut el s-ajungă din locotenent 
împărat. Ce să-i faci? Cum o vrea Dumnezeu, adăugă el, 
fără să ia în seamă surâsul ironic al musafirei. 

Cei vârstnici vorbiră mai departe despre Bonaparte. Julie, 
fiica doamnei Karaghin, se adresă tânărului Rostov: 

— Ce păcat că n-ai fost joi la Arharovi! Mi-a fost urât fără 
dumneata, spuse ea, zâmbindu-i galeş. 


Măgulit, tânărul, cu zâmbetul cochetăriei tinereşti pe faţă, 
se dădu mai aproape de ea şi, aşezându-se alături, începu 
cu surâzătoarea Julie o conversaţie în doi, fără să-i treacă 
măcar prin gând că acest zâmbet involuntar al său înfipsese 
cuțitul geloziei în inima Soniei, care se înroşise toată şi 
surâdea prefăcut. În mijlocul convorbirii cu Julie, Nikolai îi 
întâlni căutătura. Sonia îl săgeta pătimaş, cu privirea 
furioasă, abia reţinându-şi lacrimile care făceau să-i 
strălucească ochii, dar cu acelaşi surâs fals pe buze se 
ridică şi ieşi din odaie. Toată însufleţirea lui Nikolai pieri. El 
aşteptă cel dintâi moment de lâncezeală a convorbirii şi, cu 
înfăţişare de om neliniştit, se ridică şi plecă în căutarea 
Soniei. 

— Ce cusute cu aţă albă sunt secretele tinerilor ăstora! 
Zise Anna Mihailovna, arătând spre Nikolai, care tocmai 
ieşea din salon. Cousinage, dangereux voisinage1 18, 
adăugă ea. 

— Da, rosti contesa când raza de soare, pătrunsă în salon 
odată cu aceşti tineri din noua generaţie, se stinse, şi, ca şi 
cum ar fi răspuns unei întrebări pe care nu i-o pusese 
nimeni, dar care nu-i dădea pace tot timpul, adăugă: Câte 
suferinţe, câte griji până să ajung să mă bucur de ei! Dar şi 
acum, la drept vorbind, am mai multe temeri decât bucurii. 
Mi-e frică şi iar mi-e frică! E vârsta la care îi pândesc atâtea 
primejdii, şi pe fete, şi pe băieţi! 

— "Totul depinde de educaţia primită, spuse invitata. 

— Da, aveţi dreptate, urmă contesa. Până acum am fost, 
slavă Domnului, prietena copiilor mei şi mă bucur de toată 
încrederea lor, spuse contesa, repetând greşeala multor 
părinţi care cred că odraslele lor nu au nici un fel de taine 
faţă de ei. Sunt sigură că eu voi fi întotdeauna cea dintâi 
confidente a fetelor mele şi că, dacă până şi Nikolenka, cu 
temperamentul lui arzător, s-ar întâmpla să facă vreo 
năzdrăvănie (şi nu s-a pomenit băiat care să nu-şi mai dea 
în petec), nu va face, orice-ar fi, ceea ce au făcut domnii 
aceia la Petersburg. 


— Da, minunaţi, minunaţi copii, întări contele, rezolvând 
ca întotdeauna problemele de neînțeles pentru el prin 
afirmaţia că găseşte totul minunat. Acum, bunăoară, vrea să 
intre în corpul de husari! Ei, ce poţi să-i faci, ma chere! 

— Ce fiinţă drăgălaşă este fetiţa dumneavoastră cea mică! 
Zise invitata. Argint-viu, nu altceva! 

— Curat argint-viu, răspunse contele. Îmi seamănă mie! Şi 
ce voce are! E fata mea, e drept, dar cu toate astea, fără 
falsă modestie, vă spun: va fi o mare cântăreaţă, o a doua 
Salomoni. l-am luat un italian să-i dea lecţii de canto. 

— Nu e cumva prea devreme? Se zice că nu e bine pentru 
voce să-nceapă de la vârsta asta. 

— Da' de unde, ce devreme! Zise contele. Dar mamele 
noastre cum se măritau la doisprezece-treisprezece ani? 

— Ea e de pe-acum îndrăgostită de Boris. Ce zici de asta? 
Întrebă contesa, zâmbind calm şi uitându-se la mama lui 
Boris. Apoi, ca şi cum ar fi răspuns aceloraşi gânduri care o 
frământau neîncetat, urmă: Vezi, uite, dacă aş fi ţinut-o din 
scurt, dacă i-aş fi pus oprelişti... Dumnezeu ştie ce s-ar mai 
fi întâmplat între ei pe ascuns (contesa lăsa să se înţeleagă 
că ei s-ar fi sărutat), dar aşa, eu îi cunosc fiecare gând. Vine 
ea singură, seara, şi-mi spune totul. Poate că, într-adevăr, o 
cam răsfăţ, dar, ştiu eu, parcă tot mai bine-i aşa, după câte 
am auzit. Pe cea mare am ţinut-o mai din scurt. 

— Da, eu am fost cu totul altfel crescută, spuse zâmbind 
frumoasa Vera, fiica cea mai mare a contesei. 

Dar zâmbetul acesta, departe de a înfrumuseţa figura 
Verei, aşa cum se întâmpla de obicei, îi dădu, dimpotrivă, o 
expresie nefirească şi cu totul neplăcută. Fata cea mai 
mare, Vera, de frumoasă era frumoasă, inteligentă era de 
asemenea, învățase bine şi avea o educaţie aleasă; glasul îi 
era plăcut şi ceea ce spusese era absolut corect şi la locul 
său; cu toate acestea, lucru ciudat, doamna cea străină şi 
contesa se uitară la dânsa, ca şi cum s-ar fi mirat că ea 
putuse spune aşa ceva, şi se simţiră mai puţin la largul lor. 


— Întotdeauna se întâmplă să fii mai sever cu primii copii; 
am vrea să facem din ei cine ştie ce oameni extraordinari, 
spuse doamna. 

— De ce să ne ascundem greşelile, ma chere! Ce e drept, 
contesa a fost foarte severă cu Vera, zise contele. Ei, dar ce 
are a face! A ieşit cu toate astea un copil minunat, adăugă 
el, făcând cu ochiul, în semn de aprobare, către Vera. 

Oaspeţii se ridicară şi plecară, promițând să vină la masă. 

— Ce maniere! Cât au stat şi nu se mai îndurau să plece! 
Spuse contesa după ce-şi petrecu oaspeţii. 

XIII. 

CÂND NATAŞA IEŞISE în fugă din salon, ea nu fugise 
decât până-n seră. Ajunsă aici, se oprise, trăgând cu 
urechea la conversaţia din salon şi aşteptând să iasă Boris. 
Tocmai începuse să-şi piardă răbdarea şi, bătând din picior, 
era gata să plângă că nu vine şi el numaidecât, când desluşi 
paşii, nici rari, nici repeziţi - cuviincioşi - ai tânărului. 
Nataşa sări repede printre ciuberele cu flori de seră şi se 
ascunse. 

Boris se opri în mijlocul încăperii, se uită de jur împrejur, 
îşi scutură ceva de pe mâneca tunicii şi se apropie de 
oglindă, contemplându-şi chipul frumos. Nataşa, din 
ascunzătoarea ei, pândea pe furiş, ţinându-şi respiraţia, 
aşteptând să vadă ce va face. El stătu câtva timp în faţa 
oglinzii, îşi zâmbi şi se îndreptă apoi spre uşă. Nataşa voi 
mai întâi să-l strige, de pe urmă se răzgândi. 

„Lasă-l să mă caute”, îşi zise ea. Dar nici n-apucase bine 
Boris să iasă din cameră, că pe altă uşă se ivi, îmbujorată 
toată la faţă şi şoptind mânios ceva printre lacrimi, Sonia. 
Nataşa, care era gata să fugă spre ea, îşi reţinu acest prim 
impuls, se opri şi rămase în ascunzătoarea ei, uitându-se, ca 
de sub căciula fermecată care te face nevăzut, la ceea ce se 
petrece pe lume. Simţea astfel o nouă şi deosebită plăcere, 
necunoscută până atunci. Sonia tot murmura ceva, uitându- 
se spre uşa salonului. În uşă apăru Nikolai. 


— Sonia, ce-i cu tine? Se poate una ca asta? Rosti Nikolai, 
alergând spre ea. 

— Nu-mi spune nimic, n-ascult nimic, lasă-mă în pace! Şi 
începu să plângă. 

— Nu te las! Ştiu eu ceai! 

— Dacă ştii, foarte bine; du-te atunci la ea! 

— Sooonia! Un cuvânt numai! Se poate, oare, să mă 
chinuieşti tu pe mine, şi pe tine, aşa, numai din pricina unor 
închipuiri? Îi vorbi Nikolai, luiând-o de mână. 

Sonia nu-şi trase mâna din mâna lui şi conteni din plâns. 

Nataşa, din ascunzătoarea ei, fără să facă nici o mişcare şi 
oprindu-şi respiraţia, îi privea cu ochi strălucitori. „Ce-are 
să se întâmple acum?” se întreba ea. 

— Sonia, lumea întreagă de mi-ar da-o cineva, n-am nevoie 
de ea! Tu eşti totul pentru mine, spuse Nikolai. Ţi-o voi 
dovedi. 

— Nu-mi place când vorbeşti aşa. 

— N-am să mai fac. Dar iartă-mă, Sonia! 

Şi el o trase spre sine şi o sărută. 

„Ah, ce bine trebuie să fie!” gândi Nataşa şi, când Sonia şi 
Nikolai ieşiră din seră, ea se strecură pe urma lor şi-l 
chemă pe Boris. 

— Boris, vino-ncoace, zise ea cu înţeles, luându-şi o 
înfăţişare şireată. Trebuie să-ţi spun ceva. Aici, aici, spuse 
ea, şi-l conduse prin seră, printre flori, până la locul dintre 
ciubere unde stătuse ascunsă adineauri. 

Boris zâmbea şi mergea după ea. 

— Spune-mi ce-i acel ceva? O întrebă el. 

Ea deveni sfioasă, privi împrejur şi, văzându-şi păpuşa 
aruncată pe un ciubăr de flori, o luă în braţe. 

— Sărută păpuşa! Zise ea. 

Boris, atent şi plin de duioşie, se uită la faţa ei îmbujorată 
şi nu răspunse nimic. 

— Nu vrei? Atunci vino-ncoace, zise ea, afundându-se tot 
mai mult printre flori şi aruncând cât colo păpuşa. Mai 
aproape, şi mai aproape! Şopti ea. 


Îl apucă pe Boris de manşetele tunicii, şi pe chipul ei 
îmbujorat se aşternu o expresie de solemnitate şi de teamă. 
— Dar pe mine vrei să mă săruţi? Murmură ea abia auzit, 
uitându-se la el pe sub sprâncene, cu zâmbetul pe buze, dar 

gata-gata să izbucnească în plâns de emoție. 

Boris se înroşi. 

— Nostimă mai eşti! Îi zise el şi, aplecându-se spre ea, din 
ce în ce mai roşu la faţă, dar fără să facă vreun gest, 
aşteptă. 

Şi Nataşa sari deodată pe un ciubăr, aşa încât acum era 
mai înaltă decât el şi-l cuprinse cu amândouă braţele ei 
subţirele şi goale, înnodându-şi-le pe după gâtul lui şi, 
dându-şi părul pe spate cu o mişcare iute a capului, îl 
sărută drept pe buze. 

Alunecă apoi uşoară printre glastre, de cealaltă parte a 
serei, dincolo de flori, şi rămase aşa, cu capul plecat. 

— Nataşa, spuse el, ştii bine că te iubesc, dar... 

— Eşti îndrăgostit de mine? Îl întrerupse Nataşa. 

— Da, sunt îndrăgostit, dar te rog să nu mai facem ce-am 
făcut adineauri... Încă patru ani... Atunci voi veni să-ţi cer 
mâna. 

Nataşa rămase pe gânduri. 

— 'Treisprezece, paisprezece, cincisprezece, şaisprezece... 
făcu ea, socotind pe degetele-i subţiratice. Bine! Ne-am 
înţeles, nu? 

Şi un zâmbet de bucurie şi de împăcare îi lumină faţa 
înviorată. 

— Ne-am înţeles! Răspunse Boris. 

— Pentru totdeauna? Mai zise fata. Până la moarte? 

Şi, luându-l de braţ, cu faţa strălucitoare de fericire, merse 
liniştit cu el alături până în odaia cu divane turceşti. 

XIV. 

PE CONTESĂ O OBOSISERĂ atât de mult vizitele, încât 
hotări să nu mai primească pe nimeni şi trimise doar 
poruncă portarului să-i invite la masă pe toţi acei care ar 
mai fi venit de-acu-nainte s-o felicite. Contesa avea chef să 


stea de vorbă între patru ochi cu prietena ei din copilărie, 
prinţesa Anna Mihailovna, pe care nici n-apucase s-o vadă 
mai de-aproape, de la înapoierea acesteia din Petersburg. 
Anna Mihailovna, cu chipul ei plăcut şi ars de-atâtea lacrimi, 
îşi trase un scaun mai aproape de jilţul în care şedea 
contesa. 

— Cu tine voi fi absolut sinceră, zise Anna Mihailovna. 
Doar am rămas puţine dintre prietenele vechi! De aceea, îţi 
şi preţuiesc atât de mult prietenia. 

Anna Mihailovna se uită la Vera şi se opri din vorbă. 
Contesa îi strânse prietenei sale mâna. 

— Vera, spuse contesa, întorcându-şi privirile spre fiica ei 
cea mare, care, după cât se vedea, nu era copilul ei favorit. 
Se poate să n-ai nici un pic de bun-simţ? Nu-ţi dai seama că 
eşti de prisos aici? Du-te la surorile tale, sau... 

Frumoasa Vera zâmbi dispreţuitor; se vedea că nu se 
simte câtuşi de puţin jignită de vorbele mamei sale. 

— Dacă-mi spuneai mai demult, mămico, plecam 
numaidecât, spuse ea şi plecă spre odaia ei. 

Dar, trecând prin faţa încăperii cu divane, băgă de seamă 
că înăuntru se aflau două perechi simetric aşezate, fiecare 
în dreptul unei ferestre. Stătu pe loc şi zâmbi cu dispreţ. 
Sonia se aşezase foarte aproape de Nikolai, care-i transcria 
în album versuri din primele lui încercări poetice. Boris şi 
Nataşa se aşezaseră la cealaltă fereastră şi tăcură de îndată 
ce intră Vera. Sonia şi Nataşa se uitară întrebător la Vera; 
chipurile celor două fete exprimau şi fericire, şi vinovăţie. 

Era o privelişte veselă şi duioasă vederea celor două 
fetişcane îndrăgostite, dar aspectul lor nu trezi pe cât se 
pare nici un simţământ plăcut în sufletul Verei. 

— De câte ori nu v-am rugat, zise ea, să nu-mi mai luaţi 
lucrurile mele; doar aveţi fiecare camera voastră! 

Şi luă din faţa lui Nikolai călimara. 

— Un moment, un moment, spuse el şi-şi mai muie o dată 
peniţa. 


— Voi nu ştiţi să faceţi, toţi, decât lucruri nelalocul lor, zise 
Vera. Intrarea voastră, netam-nesam, din fugă, în salon, ne- 
a făcut pe toţi de râs. 

Fie că nu luau în seamă spusele Verei, sau poate tocmai 
fiindcă tot ce spunea ea erau lucruri foarte adevărate, 
nimeni nu-i răspunse şi se mulţumiră să se uite toţi patru 
unii la alţii. Vera îşi făcea de lucru prin cameră, zăbovind cu 
călimara în mână. 

— Şi ce secrete pot exista, la vârsta aceasta, între Nataşa 
şi Boris, şi chiar între voi? Numai prostii! 

— Ei, ce-i treaba ta, Vera? Interveni cu glas domol, în 
apărarea tuturora, Nataşa. 

În ziua aceea ea le apărea, tuturor celor din jurul ei, şi mai 
bună, şi mai duioasă ca de obicei. 

— Foarte urât, zise Vera, mi-e ruşine mie pentru voi! Ce 
secrete mai sunt şi astea? 

— Fiecare cu secretele lui! Noi, pe tine, nu te lăsăm în 
pace cu Berg al tău? Îi întoarse Nataşa, cu aprindere, 
vorba. 

— Cred şi eu că mă lăsaţi în pace, zise Vera, fiindcă în 
toate purtările mele n-o să puteţi găsi niciodată nimic rău. 
Dar ai să vezi tu c-am să te spun mămichii cum te porţi tu 
cu Boris. 

— Natalia Ilinişna se poartă foarte frumos faţă de mine, 
zise Boris. N-am să mă plâng de nimic! 

— Lasă, Boris, tu eşti aşa de diplomat (cuvântul diplomat, 
era foarte des folosit pe atunci la ei, într-un înţeles deosebit 
pe care ei îl dădeau acestui cuvânt), încât diplomaţia ta 
începe să mă plictisească, spuse Nataşa cu necaz şi tremur 
în glas. Ce are ea să se lege de mine? Tu n-ai să poţi 
înţelege niciodată asta, mai zise ea, adresându-se Verei, 
pentru că tu n-ai iubit niciodată pe nimeni; tu n-ai inimă, tu 
eşti madame de Genlis (această poreclă, considerată ca 
foarte jignitoare, fusese dată Verei de către Nikolai), şi 
mulţumirea ta cea mai mare este să le faci celorlalţi 


neplăceri. Dar să ştii că poţi să cochetezi cu Berg cât 
pofteşti, adăugă ea repede. 

— Da, numai că eu, vezi, n-am să m-apuc să fug nici odată, 
în faţa musafirilor, după băieţi... 

— Ei bine, acuma fii mulţumită, se amestecă Nikolai, ai 
spus tuturora lucruri neplăcute şi ai reuşit să-i indispui pe 
toţi. Haideţi să mergem în camera copiilor! 

Şi toţi patru dintr-o dată, ca un stol de păsări zburătăcite, 
se ridicară şi ieşiră din odaie. 

— Voi mi-aţi spus mie lucruri neplăcute, şi eu nu vă 
făcusem nici unuia nimic, mai apuca să zică Vera. 

— Madame de Genlis! Madame de Genlis! Se auziră voci 
batjocoritoare de dincolo de uşă. 

Frumoasa Vera, care indispunea pe toţi cei cu care avea 
de-a face şi care irita pe toată lumea, zâmbi şi, fără să se 
sinchisească de cele ce-i fuseseră zvârlite în obraz, trecu în 
faţa oglinzii şi-şi potrivi eşarfa şi pieptănătura: uitându-se la 
chipul ei frumos, deveni văzând cu ochii şi mai rece, şi mai 
liniştită. 

În salon, convorbirea îşi urma cursul. 

— Ah, chere, spuse contesa, nici în viaţa mea tout n'est pas 
rose. Crezi oare că eu nu bag de seamă, că, du train, que 
nous allons119, averea noastră n-are să ne mai ajungă 
multă vreme? Şi toate acestea, doar din pricina bunătăţii lui 
şi din pricina clubului aceluia. Locuim la ţară, dar crezi că 
ne tihneşte? Teatru, partide de vânătoare şi Dumnezeu mai 
ştie ce! Dar ce să-ţi mai vorbesc atâta tot despre mine! Ei, 
ia spune-mi mai bine cum ţi-ai aranjat lucrurile? De multe 
ori stau şi mă minunez de tine, Annette, cum de mai poţi tu, 
la vârsta ta, să călătoreşti întruna, singură prin diligenţe, 
când la Moscova, când la Petersburg, să cutreieri pe la toţi 
miniştrii şi pe la toţi demnitarii; cum ştii tu să te descurci în 
toate e uimitor, zău aşa! Spune-mi, cum ţi-ai aranjat 
lucrurile? lată, eu, de pildă, nu mă pricep de fel la treburi 
din astea... 


— Ah, draga mea! Răspunse prinţesa Anna Mihailovna. Să 
nu dea Dumnezeu să ştii şi tu ce greu e când rămâi văduvă 
şi fără nici un sprijin, cu un fiu pe care-l iubeşti până la 
adoraţie! Cu toate te-ai deprinde, continuă ea cu un fel de 
mândrie. Procesul meu m-a învăţat multe. Dacă am nevoie 
să intru la vreun demnitar, scriu un bileţel: „Princesse une 
telle120 doreşte să vadă pe cutare”, şi o pornesc. Singură, 
în trăsură de piaţă, mă duc o dată, de două ori, de trei ori, 
de patru ori, şi nu mă las până nu reuşesc să obţin ceea ce 
am nevoie. Mi-e totuna ce-ar putea gândi ei despre mine. 

— Bine, dar ce fel şi la cine ai intervenit pentru Borenka? 
Întrebă contesa. Uite, băiatul tău a şi fost primit ca ofiţer în 
gardă, pe când Nikoluşka de-abia acum intră ca iuncher. 
Cine să alerge pentru el? Tu pe cine ai rugat? 

— Pe prinţul Vasili. A fost foarte drăguţ. A fost de acord 
numaidecât cu toate şi a raportat împăratului, spuse Anna 
Mihailovna, fălindu-se, ca şi cum ar fi uitat cu desăvârşire 
toate umilinţele prin care trecuse ca să-şi poată ajunge 
scopul. 

— Cum e prinţul Vasili? A îmbătrânit mult? Întrebă 
contesa. Nu l-am mai văzut de când jucam împreună teatru, 
la Rumianţevi. Cred că m-a şi uitat. Il me faisait la cour121, 
zâmbi unei amintiri contesa. 

— E tot aşa cum îl ştii, răspunse Anna Mihailovna, 
curtenitor, serviabil. Les grandeurs ne lui ont pas touriene 
la tete du tout122. „Regret că nu pot face decât atât de 
puţin pentru dumneavoastră, scumpă prinţesă, mi-a spus el, 
porunciţi!” Nu, orice s-ar spune, e un om minunat şi o rudă 
admirabilă. Şi tu ştii, dragă Nathalie, cât de mult îmi iubesc 
eu băiatul. Nu ştiu ce n-aş face pentru fericirea lui! Dar 
situaţia mea financiară e aşa de proastă, spuse trist, cu voce 
scăzută Anna Mihailovna, aşa de mizerabilă, încât în 
momentul de faţă sunt groaznic de încurcată. Procesul 
acela nenorocit îmi înghite tot ce am şi nu înaintează defel. 
N-am, uneori, a la lettre123, nici un ban, închipuieşte-ţi! Nu 
ştiu nici cu ce-l voi echipa pe Boris. Îşi duse la ochi batista şi 


începu să plângă. Ar trebui să scot cinci sute de ruble şi eu 
n-am decât o singură hârtie de douăzeci şi cinci. Sunt într-o 
situaţie... loată nădejdea mi-e acum la prinţul Kirill 
Vladimirovici Bezuhov. Dacă nu va voi să-şi ajute finul - doar 
el l-a botezat pe Boris - şi să-i lase şi lui ceva pentru 
întreţinere, atunci toată alergătura mea rămâne zadarnică; 
nu voi avea cu ce să-l echipez. 

Contesa scăpă o lacrimă şi, tăcută, începu să se gândească 
cine ştie la ce. 

— Adeseori mă gândesc... poate că e păcat... spuse 
prinţesa, dar mă gândesc adeseori: uite, prinţul Kirill 
Vladimirovici Bezuhov! Trăieşte singur... cu averea lui 
imensă... la ce i-o mai fi folosind să trăiască? Pentru dânsul 
viaţa e o povară, iar Boris abia începe să trăiască. 

— Cu siguranţă c-are să-i lase el ceva şi lui Boris, zise 
contesa. 

— Dumnezeu ştie, chere amie! 124 Bogătaşii aceştia şi 
oamenii sus-puşi sunt atât de egoişti! Totuşi am de gând să 
mă duc chiar acum la el, împreună cu Boris, şi să-i spun 
fără înconjur despre ce este vorba! Las' să creadă lumea 
despre mine ce-o vrea, zău aşa, mi-e totuna, când soarta 
băiatului meu depinde de asta. Prinţesa se ridică. Acum e 
ora două, şi la voi masa se serveşte la patru. Până la masă, 
am timp să mă şi întorc. 

Şi, cu aerul unei femei de afaceri din Petersburg, care 
cunoaşte valoarea timpului, Anna Mihailovna trimise după 
fiul ei şi se îndreptă împreună cu el spre vestibul. 

— La revedere, draga mea, zise ea contesei, care o 
conduse până la uşă; urează-mi succes, adăugă ea în 
şoaptă, ferindu-se să n-o audă băiatul. 

— Vă duceţi la prinţul Kirill Vladimirovici, ma chere? 
Strigă contele din sufragerie, venind şi el în vestibul. Dacă 
cumva se simte mai bine, invitaţi-l pe Pierre la noi la masă. 
Doar a mai fost pe la mine, a dansat cu copiii. Cheamă-l 
negreşit, ma chere. Să vedem cu ce se laudă astăzi Taras. 


Spune că nici la contele Orlov nu s-a pomenit masă ca aceea 
pe care ne-a pregătit-o nouă astăzi. 

XV 

— MON CHER BORIS, spuse prinţesa Anna Mihailovna 
către fiul ei după ce cupeul contesei Rostov, în care se aflau, 
străbătu o stradă aşternută cu paie şi intră în curtea vastă a 
contelui Kirill Vladimirovici Bezuhov. Mon cher Boris, 
repetă ea, scoţându-şi mâna de sub haina învechită şi 
mângâind cu mişcări uşoare mâna fiului ei, fii amabil, fii 
atent. Gândegşte-te că, oricum, contele Kirill Vladimirovici îţi 
este naş şi de el atârnă soarta ta în viitor. Ţine minte asta, 
mon cher, şi fii drăguţ, aşa cum ştii tu să fii... 

— Dacă aş şti că din toate acestea ne-am alege cu altceva 
decât cu umilinţe... răspunse fiul cu răceală. Dar ţi-am 
făgăduit-o şi voi face asta pentru dumneata. 

Portarul, făcându-se a nu băga de seamă că trăsura se 
oprise la scară, se uită la mamă şi la fiul ei (care, fără să 
ceară să fie anunţaţi, intraseră de-a dreptul în vestibulul cu 
geamlăc, printre cele două rânduri de statui aşezate în 
firide), privind cu înţeles blana cam roasă a vizitatoarei, şi 
le puse întrebarea pe cine vor să vadă, pe prințese sau pe 
conte; aflând că la conte veniseră, le spuse că luminăţia-sa 
se simte azi mai rău şi că luminăţia-sa nu primeşte pe 
nimeni. 

— Atunci putem pleca, zise Boris în franţuzeşte. 

— Mon ami! 125 zise mama cu voce rugătoare, punându-şi 
din nou mâna pe mâna fiului ei, ca şi cum această atingere 
ar fi avut puterea să-l liniştească sau să-l întărite. 

Boris tăcu şi, fără să-şi scoată mantaua, privi nedumerit la 
mama sa. 

— Dragă, zise cu glasul ei cel mai dulce Anna Mihailovna, 
adresându-se portarului, ştiu că contele Kirill Vladimirovici 
e foarte bolnav... de aceea am şi venit... sunt o rudă de-a 
lui... N-am să-l supăr, drăguţule... Aş vrea numai să-l văd pe 
prinţul Vasili Sergheevici, care locuieşte tot aici. Anunţă-l, 
te rog. 


Portarul trase în silă de şnurul clopoţelului şi se întoarse 
cu spatele. 

— Prinţesa Drubeţkaia, la prinţul Vasili Sergheevici, strigă 
el unui valet, în frac, pantofi deschişi şi ciorapi lungi, care 
se ivise de-a fuga în capul scării. 

Mama îşi îndreptă cutele rochiei de mătase revopsită, se 
privi din cap până-n picioare în oglinda venețiană din 
perete şi păşi curajos, cu pantofii ei scâlciaţi, pe covorul 
scării în sus. 

— Mon cher, vous m'avez promis126, se adresă din nou 
fiului ei, dându-i curaj printr-o atingere a mâinii. 

Băiatul, cu privirile în pământ, păşi răbdător în urma ei. 

Intrară într-un salon, din care una dintre uşi ducea în 
apartamentul rezervat prinţului Vasili. 

În timp ce mama şi fiul, ajunşi în mijlocul încăperii, se 
pregăteau să întrebe pe un valet bătrân care le ieşise în 
întâmpinare, ce drum să ia, mânerul de bronz al uneia 
dintre uşi se răsuci, şi în cadrul ei, prinţul Vasili în haină de 
catifea, cu o singură stea - ţinută de casă - apăru, 
petrecând spre ieşire un bărbat chipeş, cu părul negru. 

Bărbatul acesta nu era altul decât celebrul doctor Lorrain, 
din Petersburg. 

— C'est donc positif? Întrebă prinţul. 

— Mon prince, „errare humanum est”, mais...127, 
răspunse doctorul, graseind şi pronunţând cuvintele 
latineşti cu accent francez. 

— C'est bien, c'est bien...128 

Zărind-o pe Anna Mihailovna cu fiul ei, prinţul Vasili părăsi 
cu o înclinare a capului pe doctor şi se îndreptă în tăcere, 
dar cu un aer întrebător, spre ei. Boris băgă de seamă cum, 
dintr-o dată, durerea cea mai adâncă se imprimă pe chipul 
mamei lui, şi zâmbi uşor. 

— Vai, în ce triste împrejurări ne este dat să ne întâlnim, 
prinţe... Ce face scumpul nostru bolnav? Spuse ea, ca şi 
cum n-ar fi observat privirea rece şi jignitoare a prinţului, 
aţintită asupra ei. 


Prinţul Vasili continuă să se uite întrebător, intrigat până la 
nedumerire, mai întâi la mamă, apoi la fiu. Boris se înclină 
respectuos. Prinţul Vasili, fără să-i răspundă la salut, se 
întoarse din nou spre Anna Mihailovna şi, la întrebările ei 
repetate, dădu răspuns doar prin câteva mişcări vagi din 
cap şi strâmbături din buze, ceea ce însemna că nu mai era 
nici o nădejde de însănătoşire pentru bolnav. 

— Nu mai spune! Exclamă Anna Mihailovna. Ah, asta e 
groaznic! Mi-e frică până şi să mă gândesc... Acesta e fiul 
meu, adăugă ea, arătând spre Boris. A ţinut să-ţi 
mulţumească personal. 

Boris se înclină încă o dată, cu tot respectul. 

— Crede-mă, prinţe, că inima mea de mamă nu va uita 
niciodată ce ai făcut pentru noi! 

— Mă bucur că ţi-am putut face un serviciu, scumpa mea 
Anna Mihailovna, zise prinţul Vasili, potrivindu-şi jaboul şi 
dându-şi, prin gesturile şi vocea sa gravă, în faţa protejatei 
sale Anna Mihailovna, aici la Moscova, un aer încă şi mai 
important decât acela pe care-l avusese la Petersburg, la 
serata Annettei Scherer. 

— Dă-ţi silinţa să-ţi faci datoria cum se cuvine şi să fii 
vrednic, adăugă el sever, adresându-i-se lui Boris. Mă 
bucur... Eşti aici în concediu? Scandă el pe acelaşi ton 
convenţional. 

— Aştept ordinul, excelenţă, să mă prezint la noua mea 
unitate, răspunse Boris, fără să se arate nici nemulţumit din 
pricina tonului tăios al prinţului, şi nici dornic de a mai 
continua conversaţia, ci atât de liniştit şi de cuviincios, încât 
prinţul, interesat, îl privi cu atenţie. 

— Locuieşti cu mama dumitale? 

— Locuiesc la contesa Rostov, răspunse Boris, adăugind 
iarăşi „excelenţă”. 

— E vorba de Ilia Rostov, cel care s-a căsătorit cu Nathalie 
Şinşina, spuse Anna Mihailovna. 

— Ştiu ştiu, zise prinţul Vasili cu vocea lui monotonă. Je 
n'ai jamais pu concevoir, comment Nathalieie s'est decidee 


a epouser cet ours mal-leche. Un personnage 
completement stupide et ridicule. Et joueur a ce qu'on 
dit.129 

— Mais tres brave homme, mon prince1 30, observă Anna 
Mihailovna, zâmbind cu înduioşare, ca şi cum ar fi vrut să 
spună că ştia ea destul de bine că un om cum era contele 
Rostov putea îndreptăţi asemenea păreri, dar cerea totuşi 
indulgență pentru bietul bătrân. 

— Ce spun doctorii? Reluă prinţesa după o scurtă tăcere şi 
din nou se întipări o mâhnire neţărmurită pe chipul ei 
plâns. 

— Puţine speranţe, răspunse prinţul. 

— Eu aş fi ţinut atâta să-i mai mulţumesc odată unchiului 
pentru tot binele ce ne-a făcut, mie şi lui Boris! C'est son 
filleuill 31, adăugă ea pe un ton care-ar fi avut aerul să 
spună că vestea aceasta trebuie să-l bucure extrem de mult 
pe prinţul Vasili. 

Prinţul Vasili rămase gânditor şi încruntat. Anna 
Mihailovna pricepu că el se temea să nu găsească în ea o 
concurentă la moştenirea contelui Bezuhov. Se grăbi, 
aşadar, să-l liniştească. 

— Dacă dragostea şi devotamentul meu faţă de bietul 
unchi n-ar fi sincere, zise ea, pronunţând cu multă 
siguranţă de sine şi degajare cuvântul „unchi”, eu îi cunosc 
caracterul, firea nobilă şi dreaptă... şi, apoi, lângă el sunt 
numai prinţesele... ele sunt încă tinere... Ea îşi înclină puţin 
capul şi adăugă în şoaptă: Şi-a îndeplinit oare ultima 
îndatorire, prinţe? Cât de preţioase sunt aceste ultime 
clipe! Mai rău decât atâta nu-i poate fi, trebuie să-l 
pregătim, dacă starea lui este atât de gravă! Noi, femeile, 
prinţe, zâmbi ea cu duioşie, ne pricepem mai bine, cum se 
spune, la asemenea lucruri. Trebuie să-l văd negreşit. E 
drept că îmi vine foarte greu, dar m-am obişnuit să sufăr. 

Prinţul înţelesese probabil, şi înţelesese tot aşa de bine ca 
şi la serata Annei Scherer, că de Anna Mihailovna cu greu 
te poţi descotorosi. 


— Numai să nu-i facă rău cumva această întrevedere, 
chere Anna Mihailovna, zise el. Să zăbovim până diseară. 
Doctorii se aşteaptă la o criză. 

— Dar nu e vreme de pierdut, prinţe! Pensez, il? Va du 
salut de son îme... Ah! C'est terrible, les devoirs d'un 
chretien...132 

O uşă dinspre apartamentele private ale contelui se 
deschise şi intră una dintre prințese, o nepoată a acestuia, 
cu chipul ursuz şi rece şi bustul disproporționat de lung în 
raport cu picioarele. 

Prinţul Vasili se întoarse spre ea. 

— Ei, cum îi mai este? 

— Tot aşa. Şi apoi, ce vrei, cu gălăgia asta... răspunse 
prinţesa, uitându-se la Anna Mihailovna ca la o 
necunoscută. 

— Ah, chere, je ne vous reconnaissais pas, rosti cu un 
zâmbet fericit Anna Mihailovna, apropiindu-se cu pas 
uşurel, grăbită, de nepoata contelui. Je viens d'arriver et je 
suis a vous pour vous aider a soigner mon oncle. ] imagine, 
combien vous avez souffert133, adăugă ea, închizând ochii 
cu compătimire. 

Prinţesa nu-i răspunse nici o vorbă, nici măcar nu-i zâmbi, 
şi ieşi numaidecât din cameră. Anna Mihailovna îşi scoase 
mâănuşile şi, ca să marcheze că avea o poziţie cucerită, se 
instală într-un jilţ şi-l pofti şi pe prinţul Vasili să se aşeze 
lângă dânsa. 

— Boris! Se adresă ea fiului ei zâmbindu-i. Cât stau eu în 
camera contelui, la unchiul, tu du-te şi-l vezi pe Pierre, mon 
ami, până mă-ntorc, şi nu uita să-i transmiţi invitaţia 
Rostovilor. L-au poftit la masă. Dar sper că nu se va duce? 
Se adresă ea prinţului. 

— Dimpotrivă, răspunse prinţul, care, se vedea cât de colo, 
nu mai era în apele lui. Je serais tres content şi vous me 
debarrassez de ce jeune homme...134 A venit aici, dar 
contele n-a întrebat de el nici o singură dată măcar. 


Ridică din umeri. Valetul îl conduse pe tânărul ofiţer, mai 
întâi coborând scara, apoi urcând pe alte scări, spre camera 
lui Piotr Kirillovici. 

XVI. 

PIERRE NU IZBUTISE să-şi aleagă o carieră cât timp 
stătuse la Petersburg, şi de acolo fusese într-adevăr 
surghiunit la Moscova, pentru provocare de scandal public. 
Toate câte se spuseseră despre el în casa conților Rostov 
erau adevărate. Pierre luase parte într-adevăr la isprava cu 
comisarul şi cu ursul. Sosise de câteva zile şi se stabilise, ca 
întotdeauna, în casa tatălui său. Deşi bănuia că povestea 
avusese timp să facă înconjurul Moscovei şi că femeile din 
jurul contelui, care niciodată nu-l văzuseră cu ochi buni, se 
folosiseră de acest prilej pentru a-l întărita pe tatăl său 
împotriva lui, se duse totuşi să-l vadă, chiar în ziua sosirii. 
Intrând în salon unde îşi petreceau de obicei timpul 
prinţesele, el le salută. Erau toate trei: două lucrau la 
gherghef, şi a treia le citea cu voce tare o carte. Cea mai în 
vârstă dintre ele, tocmai prinţesa cu talie lungă, cu ţinută 
îngrijită şi faţă severă, care se arătase la sosirea Annei 
Mihailovna, era cea care citea; celelalte două, mai mici, 
amândouă rumene şi frumuşele, ne deosebindu-se una de 
alta decât prin faptul că una dintre ele avea deasupra buzei 
o aluniţă, ce de altminteri o prindea de minune, brodau la 
gherghef. Pierre fu întâmpinat ca un strigoi sau ca un 
ciumat. Prinţesa mai în vârstă îşi întrerupse lectura şi-l 
privea acum tăcută, cu ochi înspăimântați; a doua, cea fără 
aluniţă, luă şi ea aceeaşi expresie de spaimă; singură cea 
mică, cea cu aluniţa, fire veselă şi şugubeaţă, se aplecă 
deasupra gherghefului ca să-şi ascundă zâmbetul, provocat, 
desigur, de scena hazlie care avea să urmeze şi a cărei 
izbucnire o prevedea. Se tot apleca spre pânza 
gherghefului, din ce în ce mai jos, şi-şi ascundea faţa, 
chipurile, chinuindu-se să descifreze modelul, şi de-abia se 
stăpânea să nu pufnească în râs. 


— Bonjour, ma cousine, zise Pierre, vous ne me 
reconnaissez pas? 135 

— 'Te recunosc prea bine, prea bine. 

— Cum mai merge cu sănătatea contelui? Îl pot vedea? 
Întrebă Pierre, stângaci ca întotdeauna, dar fără să se 
intimideze. 

— Contele suferă fiziceşte, şi moralmente; şi, pe cât se 
pare, ai avut dumneata grijă să-i pricinuieşti cât mai multe 
suferinţe morale. 

— Pot să-l văd şi eu pe conte? Repetă Pierre. 

— Hm! Dacă vrei să-l omori, să-l omori de-a binelea, poţi 
intra. Olga, du-te şi vezi dacă supa unchiului e gata; se 
apropie ora când trebuie să mănânce, adăugă ea, voind să-i 
arate prin aceasta lui Pierre că, în timp ce ele sunt ocupate 
până peste cap, şi nu ocupate cu orice, ci cu alinarea 
suferințelor tatălui său, el n-are altă treabă, pesemne, decât 
să-i sporească necazurile. 

Olga ieşi. Pierre mai zăbovi puţin, uitându-se pe rând la 
cele două surori şi, înclinându-se, rosti: 

— Mă duc atunci în apartamentul meu. Îmi veţi spune 
dumneavoastră când voi putea să-l văd. 

leşi din salon. Râsul sonor, dar înăbuşit pe jumătate, al 
verişoarei cu aluniţă, se auzi în urma lui. 

A doua zi sosi prinţul Vasili şi se instala în casa contelui. El 
îl chemă la sine pe Pierre şi îi spuse: 

— Mon cher, şi vous vous conduisez ici comme a 
Petersbourg, vous finirez tres mal; c'est tout ce que je vous 
dis.136 Contele e foarte, foarte bolnav; nu se poate să-l 
vizitezi cu nici un Chip. 

De atunci încoace, lui Pierre nu-i mai tulburase nimeni 
liniştea şi el stătea şi-şi petrecea toată ziua sus, singur în 
camera sa. 

În momentul când Boris intră la el, Pierre se plimba prin 
cameră, oprindu-se din când în când în vreun colţ şi făcând 
gesturi amenințătoare spre perete, ca şi cum ar fi străpuns 
un duşman nevăzut cu sabia; apoi, uitându-se încruntat pe 


deasupra ochelarilor, pornea din nou să-şi facă raita prin 
cameră, rostind vorbe fără nici un înţeles, ridicând din 
umeri şi gesticulând larg cu mâinile. 

— L'Angleterre a vecu, cuvânta el, încruntându-se şi 
arătând parcă spre cineva cu degetul. M. Pitt comme 
traâtre a la nation et au droit des gens est condamiene a... 
137 

Dar nu avu timpul să pronunţe condamnarea lui Pitt (se 
închipuise în clipa aceea însuşi Napoleon, după săvârşirea 
primejdioasei traversări a strâmtorii Pas-de-Calais şi după 
cucerirea Londrei), că văzu deodată intrându-i în cameră 
un ofiţer tânăr, zvelt şi frumos. Se opri. Pierre îl lăsase pe 
Boris copil de paisprezece ani şi, hotărât, nu-l mai ţinea 
minte; cu toate astea, veni spre el cu gesturile repezi şi 
joviale care-i erau caracteristice şi, luându-i mâna, îi surise 
prieteneşie. 

— Mă ţii minte? Spuse Boris cu zâmbetul lui calm şi plăcut. 
Am venit cu mama ca să-l vedem pe conte, dar, mi se pare, 
nu-i tocmai sănătos. 

— Da, se spune că nu e tocmai sănătos! Toţi cei din jurul 
lui îl indispun, răspunse Pierre, străduindu-se să-şi 
amintească cine-o fi tânărul ăsta. 

Boris simţi că Pierre nu-l mai recunoaşte, dar nu găsi de 
cuviinţă să-şi spună numele şi, fără să se simtă câtuşi de 
puţin intimidat, i se uită ţintă în ochi. 

— Contele Rostov vă roagă să veniţi astăzi la masă la el, 
zise în sfârşit după o tăcere destul de lungă şi stânjenitoare 
pentru Pierre. 

— A, contele Rostov! Repetă vesel Pierre. Aşadar, eşti fiul 
lui, Ilia? Închipuie-ţi că în primele clipe nu te mai 
recunoşteam! Îţi mai aminteşti de excursia noastră făcută 
cu Madame Jacguot pe dealurile Vorobiovi? E mult de- 
atunci. 

— 'Te înşeli, răspunse fără grabă, cu un zâmbet îndrăzneţ 
şi oarecum ironic, Boris. Eu sunt Boris, fiul prinţesei Anna 
Mihailovna Drubeţkaia. Ilia e numele lui Rostov tatăl; pe fiul 


lui îl cheamă Nikolai. Iar eu n-am cunoscut nici o Madame 
Jacquot. 

Pierre începu să dea din mâini şi din cap, de parcă l-ar fi 
năpădit un roi de țânțari sau de albine. 

— Ei, nu, asta-i! Ce-i cu mine?! M-am încurcat de tot. Aici 
la Moscova am atâtea rude! Dumneata eşti Boris, care va să 
zică... da. Bun! Acum ne-am lămurit. Ei, ce părere ai despre 
expediţia de la Boulogne? Vai de capul englejilor, dacă 
Napoleon s-apucă să traverseze canalul! Eu cred că 
expediţia aceasta e foarte posibilă. Numai Villeneuve cumva 
să n-o scrântească! 

Boris habar n-avea de expediţia de la Boulogne, căci nu 
citea gazetele; cât despre Villeneuve, era pentru prima oară 
când auzea pomenindu-i-se numele. 

— Noi, aici, la Moscova, ne ocupăm mai mult de mese şi de 
bârfeli decât de politică, zise el, fără să-şi părăsească 
obişnuitul ton, liniştit şi ironic. Eu sunt cu totul străin de 
toate acestea şi n-am nici o părere. Moscova e preocupată 
mai mult decât de orice altceva de cancanuri, continuă el. 
Acum, de pildă, dumneata şi contele sunteţi cei mai 
forfecaţi. 

Pierre prinse a zâmbi cu zâmbetul lui plin de bunătate, ca 
şi cum s-ar fi temut pentru interlocutorul său, să nu cumva 
să-i scape vreo vorbă pripită, de care să-i pară rău mai 
târziu. Dar Boris vorbea măsurat, rece şi clar, uitându-se 
drept în ochii lui Pierre. 

— Moscova nu face nimic altceva decât să colporteze 
bârfelile, continuă el. Toţi sunt preocupaţi de moştenirea 
contelui; se discută cui îşi va lăsa contele averea, cu toate 
că s-ar putea întâmpla ca el să trăiască mai mult decât noi 
toţi, ceea ce îi doresc din toată inima... 

— Da, toate astea sunt cât se poate de neplăcute, îl 
întrerupse Pierre, foarte neplăcute! 

Pierre se temea necontenit ca ofiţerul să nu se pună într-o 
situaţie delicată prin vorbele nesăbuite ce-ar fi rostit. 


— Dar dumneata trebuie să ai, de bună seamă, impresia... 
zise Boris, roşind puţin, fără însă să-şi schimbe vocea şi 
atitudinea, dumneata trebuie să ai impresia că toţi sunt 
preocupaţi doar de dorinţa de a obţine câte ceva de la 
bogătaş. 

„Chiar aşa”, gândi Pierre. 

— lar eu tocmai de acest lucru vreau să-ţi vorbesc, pentru 
a evita orice neînțelegere: vreau să-ţi spun că te înşeli dacă 
ne consideri, pe mine şi pe mama mea, din rândul acestor 
oameni. Noi suntem foarte săraci, e drept, dar - vorbesc cel 
puţin în ceea ce mă priveşte - tocmai fiindcă tatăl dumitale 
este atât de bogat, eu nici nu-l consider ca fiindu-mi rudă, şi 
te asigur că nici eu şi nici mama mea nu vom cere şi nu vom 
primi de la el nimic. 

Pierre nu reuşi mult timp să priceapă despre ce era vorba, 
dar, de îndată ce înţelese, sări în sus de pe divan şi-l apucă 
pe Boris de mână, cu repeziciunea şi neîndemânarea care-i 
erau caracteristice şi, înroşindu-se tot, cu mult mai aprins la 
faţă decât Boris, începu să-i vorbească, cu un sentiment 
tulbure, de jenă şi de părere de rău. 

— Ce ciudat! Adică eu, oare, să fi... dar cine se putea 
gândi... Ştiu prea bine că... 

Dar Boris îl întrerupse din nou: 

— Mă bucur că ţi-am spus tot ce-am avut de spus. Poate că 
n-a fost tocmai plăcut pentru dumneata, te rog să mă ierţi, 
zise el, liniştindu-l, în loc să se lase el liniştit de Pierre, dar 
sper că nu te-am jignit. Am obiceiul să spun totul fără 
înconjur... Atunci, ce răspuns să le dau? Vii la Rostovi la 
masă? 

Şi Boris, vădit uşurat de greaua lui îndatorire şi ieşit cu 
bine dintr-o situaţie stânjenitoare, după ce pusese pe altul 
în încurcătură, se arătă din nou foarte amabil. 

— Ascultă, zise Pierre, liniştindu-se. Eşti un om uimitor. 
Ceea ce mi-ai spus mie acum e foarte frumos, deosebit de 
frumos. Bineînţeles, pe mine nu mă cunoşti! De atâta timp 
nu ne-am văzut doar, de când eram copii... Aşa că poţi 


presupune că eu... Te înţeleg, te înţeleg foarte bine! Eu n-aş 
fi făcut asta, mie mi-ar fi lipsit poate tăria, dar e minunat! 
Mă bucur foarte mult că am făcut cunoştinţă cu dumneata. 
E curios, adăugă el zâmbind, după o mică pauză, că ai putut 
să mă bănuieşti! Apoi începu să râdă! Ei, dar ce-are a face! 
Vom avea timp să ne cunoaştem mai bine, noi doi. le rog. 
Şi-i strânse mâna. Ştii, n-am fost măcar o dată să-l văd pe 
conte. Nu m-a chemat... Îmi pare foarte rău de el, ca om... 
Dar ce pot face? 

— Şi dumneata crezi într-adevăr că Napoleon va izbuti să 
traverseze canalul cu toată armata? Întrebă Boris zâmbind. 

Pierre înţelese că Boris voia să schimbe vorba şi, ca să-l 
ajute, începu să expună sorții de reuşită şi obstacolele 
expediției de la Boulogne. 

Un lacheu îl anunţă pe Boris că-l aşteaptă prinţesa. 
Prinţesa era pe punctul de a pleca. Pierre îi promise că va 
veni la masă la Rostovi, mai ales pentru a-l putea cunoaşte 
mai îndeaproape pe Boris, îi strânse mâna cu căldură şi-l 
privi prin ochelari, prietenos, în ochi... După plecarea 
acestuia, Pierre se mai plimbă încă multă vreme prin 
cameră, dar fără să mai străpungă vreun duşman nevăzut 
cu spada, ci zâmbind cu plăcere la amintirea acestui 
simpatic tânăr inteligent şi dârz. 

Aşa cum se întâmplă în prima tinereţe şi mai cu seamă cu 
oamenii constrânşi la singurătate, el simţea o duioşie cu 
totul nemotivată faţă de acest tânăr şi-şi făgădui să se 
împrietenească negreşit cu el. 

Prinţul Vasili o conducea pe prinţesă până la uşă. Prinţesa 
îşi ţinea batista la ochi şi faţa îi era scăldată în lacrimi. 

— E groaznic! Groaznic! Spunea ea. Dar oricât mi-ar fi de 
greu, eu îmi voi face datoria. Voi veni să stau la noapte aici. 
Nu se poate să-l lăsăm aşa. Fiecare clipă e prețioasă! Nu 
înţeleg deloc pentru ce tărăgănează atâta prinţesele lucrul 
acesta. Poate că îmi va ajuta mie Dumnezeu să găsesc 
mijlocul să-l pregătesc... Adieu, mon prince, que le bon Dieu 
vous soutienne...138 


— Adieu, ma bonne1 39, răspunse prinţul Vasili, luându-şi 
rămas bun de la ea. 

— Ah, e într-o stare îngrozitoare, spuse mama către fiu în 
momentul când se aflară din nou unul lângă altul în cupeu. 
Aproape că nu mai cunoaşte pe nimeni. 

— Eu nu înţeleg, măicuţă, care-s relaţiile dintre el şi 
Pierre? Întrebă fiul. 

— Testamentul ne va spune totul, dragul meu; de el 
depinde şi soarta noastră... 

— Dar pentru ce crezi că ne va lăsa şi nouă ceva? 

— Ah, dragul meu! E atât de bogat, iar noi suntem atât de 
săraci! 

— Bine, dar acesta nu poate fi un motiv destul de puternic, 
mamă! 

— Ah, Doamne Dumnezeule! În ce stare e! Se tângui 
mama. 

XVII. 

DUPĂ CE PLECĂ Anna Mihailovna cu fiul ei la contele Kirill 
Vladimirovici Bezuhov, contesa Rostova rămase multă 
vreme singură, tot ştergându-se cu batista la ochi. Într-un 
târziu, sună. 

— Ce-i cu dumneata, dragă, spuse ea supărată fetei, care 
se lăsase aşteptată câteva minute. Nu vrei să mă mai 
serveşti? Atunci să-ţi găsesc alt loc! 

Contesa era necăjită de nefericirea şi înjositoarea sărăcie 
în care se zbătea prietena ei, Anna Mihailovna, şi, din 
pricina asta, nu se simţea în apele sale, ceea ce la ea se 
exprima întotdeauna în termenii cu care se adresa fetei din 
casă: „dragă” şi „dumneata”. 

— Am greşit, iertaţi-mă, apuse camerista. 

— Roagă-l pe conte să vină până la mine. 

Contele, legănându-se greoi, veni, ca de obicei, lângă soţia 
sa cu un aer de vinovăţie. 

— Ei, micuța mea contesă! Ştii ce saute de ierunci au 
madere140 vom avea la masă, ma chere! L-am gustat; n-am 
dat degeaba o mie de ruble pe Taraska. Face! 


Se aşeză lângă soţia lui, îşi sprijini tinereşte coatele pe 
genunchi şi-şi ciufuli cu o mână părul cărunt. 

— Ce porunceşti, contesina mea? 

— lată ce e, dragul meu, dar ce e pata asta de pe vesta ta? 
Zise ea, arătând spre jiletca soţului. Asta-i probabil saute-ul, 
adăugă ea, zâmbind. Iată ce e, conte: am nevoie de bani. 

Chipul ei se mohorâse dintr-o dată. 

— Ah, contesină, numai atâta? 

Şi contele îşi descheie haina, scoţându-şi portvizitul. 

— Îmi trebuie mult, conte, îmi trebuiesc cinci sute de 
ruble. 

Şi, scoțând o batistă fină de olandă, şterse cu ea pata de 
pe jiletca bărbatului. 

— Numaidecât, numaidecât! Ei, e careva pe-acolo? Strigă 
el, cu tonul pe care-l au doar oamenii obişnuiţi să strige, 
convinşi că cei la care strigă vor alerga într-un suflet la 
chemarea lor. Trimiteţi-mi-l aici pe Mitenka! 

Mitenka, feciorul de nobil scăpătat, care fusese crescut în 
casa contelui şi care-i administra acum afacerile, intră în 
salon cu paşi uşori. 

— Iată ce este, dragul meu, se adresă contele tânărului 
care intrase respectuos. Să-mi aduci... stătu să se 
gândească puţin. Da, adu-mi şapte sute de ruble, în cap. 
Dar vezi să nu-mi aduci din alea rupte şi murdare cum mi-ai 
adus atunci; să fie dintre cele noi, frumoase; ca pentru 
contesă! 

— Da, Mitenka, fii bun, te rog, să fie mai curăţele, spuse 
contesa, oftând trist. 

— Luminăţia voastră, când aveţi nevoie de ele? Întrebă 
Mitenka. Binevoiţi să luaţi la cunoştinţă că... Dar, bine voiţi 
vă rog să nu vă îngrijoraţi, adăugă el, văzându-l pe conte că 
şi începuse să sufle greu, accelerându-i-se respiraţia, ceea 
ce era întotdeauna la el un semn prevestitor al mâniei. 
Eram să uit că... Să le aduc chiar acum? 

— Da, da, chiar acum. Şi să le dai contesei. 


— Aur, nu altceva, este pentru mine Mitenka ăsta, adăugă 
contele, zâmbind, după ce tânărul ieşise. Nu există la el 
ceva care să nu fie cu putinţă. Ştie că eu nu pot admite aşa 
ceva! Totul e posibil! 

— Ah, banii, conte, banii! Câtă suferinţă din pricina lor pe 
lume! Zise contesa. Mare nevoie am de banii aceştia! 

— Contesină mea, se ştie că eşti o mare risipitoare, zise 
galant contele şi, după ce-i sărută mâna, se-ntoarse iar în 
cabinet. 

Când Anna Mihailovna reveni de la Bezuhov, banii erau 
demult la contesă, numai hârtii noi-nouţe, puşi pe măsuţă, 
sub batistă, şi Anna Mihailovna îşi dădu seama că era ceva 
care o tulbura pe contesă. 

— Ei, ce s-aude, dragă prietenă? O întrebă contesa. 

— Ah, dacă-ai şti în ce stare îngrozitoare e! Aproape de 
nerecunoscut! Îi e rău, rău de tot; l-am văzut un moment, 
dar nu i-am putut spune nici două vorbe... 

— Annette, pentru Dumnezeu, te rog să nu mă refuzi, zise 
deodată contesa, roşind, ceea ce părea destul de straniu pe 
chipul ei ruinat de vârstă şi atât de grav de obicei, şi scoase 
de sub batistă banii. 

Înţelegând fulgerător despre ce era vorba, Anna 
Mihailovna se şi aplecase puţin, pentru a fi gata la 
momentul cuvenit să o îmbrăţişeze drăgăstos pe contesă. 

— Uite, pentru Boris, de la mine, să-şi comande 
uniformele... 

Anna Mihailovna o şi îmbrăţişase şi-şi dăduse drumul 
lacrimilor. Plângea şi contesa. Plângeau amândouă pentru 
că erau prietene, plângeau pentru că aveau inimi bune şi 
mai plângeau pentru că ele, prietene din tinereţe, erau 
obligate să se ocupe de lucruri atât de mărunte ca banii; şi, 
pe deasupra, pentru că tinereţea lor trecuse... Şi lacrimile 
le făceau amândurora bine... 

XVIII. 

CONTESA ROSTOVA ÎMPREUNĂ cu fetele ei şi cu un mare 
număr de invitaţi se aflau în salon. Contele condusese 


bărbaţii în cabinetul său, punându-le la dispoziţie colecţia 
sa de pipe şi ciubuce turceşti. Din când în când, ieşea şi 
întreba: „N-a venit încă?” O aşteptau pe Maria Dmitrievna 
Ahrosimova, supranumită în societate „Le terrible 
dragon”141, femeie renumită nu prin bogăţia sau prin 
rangul ei, ci prin curajul ei de a spune adevărul în faţă şi 
prin simplitatea firească a atitudinii ei. Pe Maria Dmitrievna 
o cunoştea familia imperială, o cunoşteau toată Moscova şi 
întreg Petersburgul, şi amândouă oraşele, admirând-o, se 
distrau în ascuns pe seama manierelor ei din topor şi 
povesteau despre ea anecdote; dar aceasta nu împiedica să 
o stimeze toţi fără deosebire şi să-i ştie de frică. 

În cabinetul plin de fum se încinsese o discuţie despre 
războiul care fusese anunţat printr-o proclamaţie şi despre 
mobilizare. Proclamaţia încă n-o citise nimeni, dar toţi ştiau 
că fusese publicată. Contele sta pe un divan turcesc între 
doi fumători, aprinşi de discuţie. Contele era singurul care 
nu fuma şi nici nu vorbea, ci dădea doar din cap în semn de 
încuviinţare, când spre unul, când spre celălalt dintre 
vecinii lui, uitându-se cu vădită satisfacţie la aceşti fumători 
şi ascultând convorbirea celor doi invitaţi ai săi, pe care-i 
aţâţase să discute între ei. 

Unul dintre cei doi interlocutori era un civil, al cărui obraz 
zbârcit şi palid era slăbănog şi ras, un om îmbrăcat ca un 
tinerel care se poartă după ultima modă, deşi trecuse 
demult de floarea vârstei şi se apropia cu paşi mari de 
bătrâneţe; el şedea cu picioarele ridicate pe divan, cu aerul 
unui om de-al casei şi, lăsându-şi privirile să se strecoare 
printre gene, pufăia dintr-o pipă cu ciubuc de chihlimbar, 
adânc înfiptă în colţul gurii. Era bătrânul holtei Şinşin, vărul 
contesei; limbă veninoasă, cum era cunoscut prin saloanele 
Moscovei. Avea aerul că face o mare cinste celuilalt, 
primind să stea de vorbă cu el. Celălalt, un proaspăt şi 
rumeior ofiţer de gardă, încorsetat, spilcuit şi pieptănat 
impecabil, ţinea ciubucul pipei în mijlocul gurii şi trăgea din 
el tacticos, rotunjindu-şi frumoasele lui buze roze ca să 


scoată mici inele de fum. Era acel sublocotenent Berg, 
ofiţer al regimentului Semionovski, cu care Boris trebuia să- 
şi ajungă din urmă regimentul şi cu care Nataşa o necâjise 
pe Vera, fiica mai mare a contesei, spunând că i-ar fi 
logodnic. Contele şedea între ei şi-i asculta cu luare-aminte. 
Cea mai plăcută îndeletnicire a contelui, în afară de 
bostonul142 care-i plăcea grozav, era situaţia de simplu 
ascultător, mai cu seamă atunci când izbutea să aţâţe doi 
musafiri vorbăreţi la o discuţie. 

— Ei, va să zică aşa, neică, mon tres honorable143 Alfons 
Karlăci, zicea Şinşin, punând laolaltă şi împletind în 
conversaţie cele mai simple expresii populare ruseşti cu 
fraze alese franţuzeşti (ceea ce şi făcea caracterul ieşit din 
comun al limbajului său). Vous comptez vous faire des 
rentes sur l'6tat144, să mai pui şi câte ceva deoparte din 
soldă? 

— Nu, permiteţi-mi, Piotr Nikolaevici, vreau doar să 
dovedesc că a fi cavalerist e mult mai puţin avantajos decât 
să fii în infanterie. lată, de pildă, situaţia mea... 

Berg vorbea totdeauna foarte precis, calm şi respectuos. 
În discuţie, nu aducea decât propria sa persoană şi tăcea 
întotdeauna, fără greş, de îndată ce se discuta de orice alt 
lucru care nu avea directă legătură cu el. Putea să tacă 
astfel ore întregi, fără să se simtă stingherit şi fără să 
pricinuiască altora cel mai mărunt neajuns. Dar pe dată ce 
discuţia atingea chestiuni ce-l priveau personal, începea să- 
şi desfăşoare pe larg, şi cu o vădită plăcere, darul vorbirii. 

— Închipuiţi-vă situaţia mea, Piotr Nikolaici: dacă aş fi 
ofiţer de cavalerie, n-aş avea o soldă mai mare de două sute 
ruble trimestrial, chiar dacă aş fi avansat la gradul de 
locotenent, pe când acum primesc două sute treizeci, spuse 
el cu un zâmbet plăcut, trecându-şi vesel privirile de la 
Şinşin la conte, ca şi cum pentru el ar fi fost vădit şi 
neîndoielnic că succesele lui trebuiau să constituie 
principalul obiect al dorințelor tuturor oa menilor. 


— În afară de aceasta, Piotr Nikolaici, dacă trec la gardă, 
ies mai bine în evidenţă, continuă Berg, iar posturi vacante 
în infanteria de gardă se ivesc infinit mai des. Pe urmă, cum 
singur vă puteţi da seama, pot eu face faţă numai cu două 
sute treizeci de ruble? Eu, însă, mai pun şi ceva deoparte, 
cu toate că mai trimit şi tatii, urmă el, dând drumul unui 
inel de fum. 

— La balance y est... Neamţul îşi macină de-o turtă pe 
muchia toporului, comme dit le proverbe145, spuse Şinşin, 
mutându-şi ciubucul pipei în celălalt colţ al gurii şi făcând 
cu ochiul contelui. 

Contele izbucni în hohote de râs. Ceilalţi oaspeţi, văzând 
că Şinşin conduce discuţia, se apropiară să-l asculte. Berg, 
fără să bage de seamă nici zeflemeaua, nici indiferența lor, 
continua să explice cum, prin transferarea lui în garda 
imperială, câştigase un grad înaintea camarazilor săi de 
promoţie, cum, în timp de război, comandantul companiei 
poate fi ucis, iar el, rămânând cel mai mare în grad din 
toată compania, poate foarte uşor ajunge comandant de 
companie, şi cum, în sfârşit pe el îl iubeşte toată lumea la 
regiment, şi cât de mulţumit e tatăl lui de dânsul. Berg, se 
vedea cât colo că era atât de încântat de toate cele ce 
spunea, încât s-ar fi zis că nu putea concepe că şi alţi 
oameni ar mai putea avea, ca şi el, interese personale. 

Dar tot ce povestea era atât de minuţios şi de bine 
cumpănit, naivitatea egoismului său tineresc era atât de 
evidentă, încât dezarma pe cei ce-l ascultau. 

— Ei, nenişorule, dumneata, oriunde-ai fi, şi la infanterie, 
şi la cavalerie, tot ai să-ţi faci drum: îţi prezic eu. Mare 
lucru, spuse Şinşin, bătându-l pe umăr şi dându-şi jos 
picioarele de pe divan. 

Berg zâmbi fericit. Contele, şi după el toţi ceilalţi oaspeţi, 
trecură în salon. 

Era tocmai momentul dinainte de începutul ospăţului, 
când invitaţii, aşteptându-se din clipă în clipă să fie poftiţi la 
gustări, nu se mai angajau în discuţii de durată, ci, în loc de 


asta, socoteau de cuviinţă să se plimbe de colo-colo, fără să 
tacă totuşi, pentru a arăta că nu sunt deloc nerăbdători să 
se aşeze la masă. Amfitrionii se tot uitau către uşă şi, din 
când în când, schimbau între ei priviri. Invitaţii căutau să 
ghicească după aceste priviri cine mai e aşteptat, sau ce 
mai e de aşteptat: vreo rudă importantă şi întârziată, sau 
mâncărurile care nu-s încă gata. 

Pierre sosise chiar în preajma mesei şi se aşezase, 
neîndemânatic, în cel dintâi fotoliu care-i căzuse sub ochi, 
drept în mijlocul salonului, încurcând trecerea. Contesa 
voia să-l facă să vorbească, dar el se uita cu aer naiv, prin 
ochelarii lui, în toate părţile, ca şi cum ar fi căutat pe 
cineva, şi răspundea monosilabic la toate întrebările 
contesei. Stingherea pe toată lumea şi era singurul care nu- 
şi dădea seama de acest lucru. Cea mai mare parte dintre 
invitaţi, care ştiau istoria cu ursul, se uitau curioşi la acest 
tânăr înalt, rotofei şi foarte aşezat, fără să poată pricepe 
cum un om atât de potolit şi de greoi putuse săvârşi o 
ispravă ca aceea cu polițistul. 

— Aţi venit de curând, nu? Îl întrebă contesa. 

— Oui, madame 146, răspunse el, privind mereu în jur. 

— Pe bărbatul meu nu l-aţi văzut? 

— Non, madame147, şi zâmbi cu totul nelalocul lui. 

— Dumneavoastră v-aţi întors, pe cât se pare, nu demult 
de la Paris? Cred că e foarte interesant. 

— Foarte interesant! 

Contesa schimbă priviri cu Anna Mihailovna. Aceasta 
înţelese că era rugată să se ocupe de acest tânăr şi, 
aşezându-se lângă el, începu să-i vorbească despre tatăl lui; 
dar, ca şi contesei, el îi răspundea doar în monosilabe. 
Musafirii erau toţi ocupați între ei. 

— Les Razoumowsky... Ca a ete charmant... Vous etes bien 
bonne... La comtesse Apraksine...148 se auzea din toate 
părţile. 

Contesa se ridică şi ieşi pe sală. 

— Maria Dmitrievna? Se auzi de acolo vocea ei. 


— Chiar ea în persoană, se auzi răspunzându-i o voce 
aspră de femeie şi îndată după aceea intră în salon Maria 
Dmitrievna. 

Toate domnişoarele şi chiar doamnele, afară doar de cele 
mai bătrâne, se ridicară în picioare. Maria Dmitrievna se 
opri în uşă şi, de la înălţimea trupului ei obez, ţinându-şi sus 
capul cu buclele încărunţite de cei cincizeci de ani câţi 
număra, îşi roti privirea pe deasupra tuturor invitaţilor şi 
făcu un gest, ca şi cum ar fi vrut să-i suflece mânecile largi 
ale rochiei. Maria Dmitrievna vorbea întotdeauna numai 
ruseşte. 

— Dragă sărbătorită, să-ţi trăiască copiii, rosti ea cu vocea 
ei puternică şi gravă, al cărei sunet le acoperea pe toate 
celelalte. Dar tu ce mai faci, păcătos bătrân, se adresă ea 
contelui, care-i săruta mâna, te plictiseşti, hai, aici, la 
Moscova? Îţi lipseşte haita de câini şi vânătoarea? Ce să-i 
faci, nene; ia te uită: ca mâine păsărelele astea se fac mari 
şi... continuă ea, arătând spre fete, vrei, nu vrei, va trebui 
să le găseşti logodnici. 

— Ce mai faci, cazacule? (aşa o alinta Maria Dmitrievna pe 
Nataşa: cazac), zise ea, dându-i Nataşei, care se apropiase 
fără sfială şi cu voioşie, mâna să i-o sărute. Te ştiu eu bine: 
eşti un drăcuşor de fată, dar tot te iubesc! 

Scoase din uriaşa ei sacoşă o pereche de cercei cu safire 
în formă de pară şi, dându-i Nataşei, care se îmbujorase şi 
strălucea de bucurie ca o adevărată sărbătorită, se întoarse 
pe dată cu spatele la ea şi se adresă lui Pierre. 

— Ei, mata, drăguţule! Ia poftim oleacă-ncoace, spuse ea 
cu glas prefăcut, subţiat şi îndulcit. Vino-ncoa, drăguţule! 

Şi-şi ridică tot mai ameninţător mânecile, tot mai sus. 
Pierre se apropie, uitându-se naiv la ea, prin ochelari. 

— Apropie-te, apropie-te, drăgălaşule! I-am spus eu şi lui 
taică-tău, când făcea d-astea, tot adevărul în faţă, d-apoi ţie! 

Şi tăcu. Tăcură toţi, aşteptând ce-avea să urmeze şi 
simțind că asta nu era decât introducerea. 


— Frumos, nimic de spus! Bun băiat! Taică-său zace pe 
moarte, iar el n-are altă treabă decât să lege comisarii pe 
spinarea urşilor! Ruşine, măi băiete, ruşine! Mai bine te-ai fi 
dus şi tu la război! 

Pe urmă se întoarse şi dădu braţul contelui, care abia se 
mai putea ţine de râs... 

— Ei, ce s-aude cu masa? I-o fi timpul, hai? Zise Maria 
Dmitrievna. 

Porniră, întâi contele cu Maria Dmitrievna, apoi contesa, 
condusă de colonelul de husari, un om de care aveau 
nevoie, în tovărăşia căruia Nikolai trebuia să-şi ajungă din 
urmă regimentul; Anna Mihailovna venea cu Şinşin. Berg 
dăduse braţul Verei. Surâzătoarea Julie Karaghina, de braţ 
cu Nikolai, se îndreptau spre sufragerie. După ei se înşirau 
alte perechi, iar la urmă, unul câte unul, copiii, preceptorii 
lor şi guvernantele. Valeţii începură să forfotească, să 
hârşâie scaunele pe parchet, pe estradă orchestra începu 
să cânte şi musafirii se aşezară la locurile lor. Muzicii de 
casă a contelui îi luară locul zăngănitul cuţitelor şi 
furculiţelor, conversaţia mesenilor şi paşii uşori ai lacheilor. 
Într-un capăt al mesei, prezidând, stătea contesa. În 
dreapta ei, Maria Dmitrievna, şi în stânga, Anna Mihailovna, 
după care urmau alte invitate. La celălalt cap al mesei 
şedea contele, având în stânga pe colonelul de husari, iar în 
dreapta pe Şinşin; urmau ceilalţi oaspeţi bărbaţi. Pe una 
dintre laturile mesei acesteia lungi stătea tineretul: Vera 
lângă Berg, Pierre alături de Boris; pe cealaltă latură, copiii 
cu preceptorii şi cu guvernantele. Contele se uita printre 
cristaluri, sticle de vin şi vaze cu fructe, la soţia lui şi la 
boneta ei înaltă, cu funde albastre, şi turna sârguincios 
vecinilor săi vin, fără să uite să-şi toarne şi lui. Contesa, 
care nu-şi uita nici ea îndatoririle de gazdă, îşi săgeta cu 
priviri pline de înţeles, printre ananaşii aflaţi în faţa ei, 
bărbatul, a cărui chelie şi al cărui obraz i se părea că se 
înroşiseră prea din cale-afară şi contrastau izbitor cu părul 
lui albit. La capătul de masă unde şedeau doamnele, 


convorbirea înainta într-un zumzet reţinut şi monoton; la 
cel al bărbaţilor, vocile se auzeau tot mai tare şi mai 
zgomotos, mai ales cea a colonelului de husari, care mânca 
şi bea atât de mult, înroşindu-se din ce în ce la faţă, încât 
contele îl da drept pildă, îndemnându-i şi pe ceilalţi invitaţi. 
Berg, cu un zâmbet gingaş îi spunea Verei că dragostea nu 
este un simţământ pământesc, ci unul ceresc... Boris îi 
înşira lui Pierre, noul său prieten, numele oaspeţilor care se 
aflau la masă şi-şi încrucişa din când în când privirea cu a 
Nataşei, care stătea în faţa lui. Pierre nu prea vorbea, 
ocupat să se uite la chipurile noi pentru el, şi mânca vârtos. 
Începând cu cele două supe, din care-şi alesese supa de la 
tortue149, urmată de kulebeaka150, şi până la ierunci, nu 
lăsase să-i scape nici un fel de mâncare şi niciunul dintre 
vinurile cu care un valet, ţinând în mână sticlele înfăşurate 
în şervete, îl îmbia discret peste umărul vecinului, 
spunându-i: „Dry Madera”, sau „Ilokay”, sau „Rheinwein”. 
El punea la întâmplare mâna pe unul dintre cele patru 
pahare de cristal gravate cu blazonul contelui, care se afla 
pe fiecare tacâm, îl ţinea să i se toarne şi-l bea cu plăcere 
până la fund, uitându-se cu un aer din ce în ce mai 
satisfăcut la oaspeţi. Nataşa, care stătea în dreptul lui, se 
uita la Boris aşa cum se uită o fată de treisprezece ani la 
băiatul de care e îndrăgostită şi cu care abia a schimbat 
întâiul sărut. Aceeaşi privire şi-o îndrepta din când în când 
şi spre Pierre, căruia, simțind aţintiţi asupra lui ochii acestei 
fetiţe vioaie şi pline de haz, îi venea să râdă, fără să ştie nici 
el de ce. 

Nikolai se aşezase departe de Sonia, lângă Julie 
Karaghina, şi cu acelaşi zâmbet involuntar pe buze îi tot 
spunea nu ştiu ce. Sonia zâmbea numai de formă, dar de 
fapt era roasă de gelozie; când se făcea palidă, când se 
îmbujora toată, şi se căznea din toate puterile s-audă ce 
aveau atât de discutat între ei Nikolai şi Julie. Guvernanta 
se uita cu un aer neliniştit, gata să sară la harţă, dacă 
cumva ar fi avut careva intenţia să-i necăjească copiii. 


Preceptorul neamţ, sârguincios, se străduia să ţină minte 
toate mâncărurile, deserturile şi vinurile, pentru ca să le 
poată descrie celor rămaşi acasă, în Germania, când le va 
trimite scrisori; şi era, mai presus de orice, supărat pe 
faptul că lacheul cu sticla înfășurată în şervet îl ocolea 
mereu. Neamţul stătea încruntat, vrând să arate prin asta 
că el nici nu dorea să i se toarne şi lui din acel vin, dar că se 
simţea jignit de faptul că nimeni nu voia să înţeleagă că nu 
pur şi simplu pentru a-şi potoli setea, sau din lăcomie, avea 
nevoie de acest vin, ci doar dintr-o conştiincioasă 
curiozitate ştiinţifică. 

XIX. 

ÎN PARTEA MESEI ocupată de bărbaţi conversaţia 
devenea din ce în ce mai vie şi mai însufleţită. Colonelul 
povestea că proclamația către ţară, anunțând declararea 
războiului, era în acest moment publicată la Petersburg şi 
că un exemplar, pe care îl văzuse el cu ochii lui, îi venise 
comandantului suprem chiar în acea zi printr-un curier. 

— Şi la ce oare ne-o fi-mpingând necuratul să ne batem cu 
Bonaparte? Făcu Şinşin. Il a deja rabattu le caquet a 
I'Autriche. Je crains, que cette fois ce ne soit notre tour.151 

Colonelul era un neamţ înalt, vânjos şi sangvin; bun soldat 
şi patriot, pe câte se vedea. Se simţi jignit de vorbele lui 
Şinşin. 

— Pentru că, preastimate tomn, începu el, pronunţând cu 
un vizibil accent străin, pentru că împăratul îşi tă pine 
seama de tot ce săfârşeşte. În proclamaţie este spus că el 
nu poate vetea nepăzător primeştia care amininţe Rusia şi 
că sicuranţa imperiului, temnitatea lui şi salvgardarea cu 
zvinţenie a alianțelor... urmă el, apăsând mai cu seamă pe 
cuvântul „alianţe”, ca şi cum în el ar fi stat toată 
însemnătatea discuţiei. 

Apoi, cu acea memorie infailibilă a textelor oficiale, care-l 
caracteriza, el repetă pe de-a-ntregul cuvintele cu care 
începea proclamaţia...: „Şi dorinţa suveranului, unicul şi 
nestrămutatul său ţel, care este acela de-a instaura în 


Europa o pace pe temelii trainice, l-a hotărât să trimită 
astăzi peste hotare o parte din armată şi să facă noi sforţări 
pentru realizarea intenţiei sale”. 

— Iată pentru ce, tomnul meu, cu voia tomniei-tale, încheie 
el sentenţios, deşertându-şi paharul şi căutând din ochi un 
semn de aprobare din partea contelui. 

— Connaissez-vous le proverbe1 52: „Erioma, Erioma, mai 
bine stăteai acasă şi-ţi vedeai de lâna toarsă”, rosti Şinşin, 
încreţindu-şi fruntea şi zâmbind: Cela nous convient a 
merveille.153 Cât a fost el Suvorov de mare, tot l-au bătut a 
plate couture; 154 dar unde mai avem noi astăzi oameni ca 
Suvorov? Je vous demande un peu155, zise el, amestecând 
necontenit zicătorile ruseşti în frazele franţuzeşti. 

— Suntem tatori să ne patem până la cea din urmă 
picătură de sânge, spuse colonelul cu accentul lui nemţesc, 
bătând în masă, şi să murrrim pentru împăratul nostru; 
apia atunci, va fi pentru toţi pine. Şi să jutecăm cât se poa- 
a-ate (tărăgănă în special cuvântul „poate”), cât se poa-a- 
ate mai puţin, îşi încheie el discursul, uitându-se din nou la 
conte. Aşa zocotim noi, pătrânii huzari! Aşa, şi nu altfel! 
Tumneata cum zocoteşti, tinere, că doar eşti tânăr huzar? 
Întrebă el, întorcându-se spre Nikolai, care, auzind că se 
vorbea de război, uitase şi de Julie, numai ochi şi urechi la 
cele ce spunea colonelul. 

— Sunt cu totul de acord cu dumneavoastră, răspunse 
Nikolai, care se fâstâci de tot, răsucindu-şi farfuria dinainte 
şi mutând din loc paharele cu un gest atât de repezit şi de 
dârz, de parcă cine ştie ce mare primejdie l-ar fi ameninţat 
chiar în clipa aceea, eu sunt pătruns de adevărul că ruşii 
trebuie sau să moară, sau să învingă... zise el, simțind, ca 
toţi cei de faţă, de altfel, că fusese prea din cale-afară de 
solemn şi de patetic pentru situaţia în care se afla şi, prin 
urmare, stângaci. 

— Cest bien beau ce que vous venez de dire156, rosti 
vecina lui de masă, Julie, oftând. 


Tot timpul cât vorbise Nikolai, Sonia se înroşise până în 
vârful urechilor şi până şi umerii i se îmbujoraseră; iar 
Pierre, care ascultase vădit interesat peroraţia colonelului, 
dădu aprobator din cap. 

— Asta-i foarte frumos! Exclamă el. 

— Adevărat huzar, tinere! Strigă colonelul, lovind iar în 
masă. 

— Ce v-a apucat, de faceţi atâta gălăgie? Se auzi deodată, 
din partea cealaltă a mesei, vocea de bas a Mariei 
Dmitrievna. Ce-ţi veni să izbeşti aşa în masă? Se adresă ea 
husarului. Nu zău, la cine te răţoieşti aşa? Ori ai început să 
vezi numai franţuji în faţa ochilor. 

— Eu zpun atevărul, zise husarul, zâmbind. 

— Se discută despre război, îi strigă contele din cealaltă 
parte a mesei. Doar am şi eu un băiat care pleacă pe front, 
Maria Dmitrievna. 

— Da' eu n-am? Patru feciori am la oaste şi nu mă mai 
tânguiesc atâta! Toate-s cu voia Domnului; poţi muri tolănit 
pe cuptor acasă şi poţi scăpa teafăr din foc, cu mila lui 
Dumnezeu, rosti limpede şi fără nici o sforţare, din partea 
cealaltă a mesei, vocea groasă a Mariei Dmitrievna. 

— Ai dreptate! 

Şi conversaţia se despărţi din nou: discuţiile femeieşti la 
un capăt al mesei şi treburile bărbăteşti la celălalt. 

— Nu, nu te cred c-ai să-ntrebi, îi tot spunea fratele mai 
mic Nataşei. Să vezi că n-ai să întrebi! 

— Ba am să-ntreb! Îi răspundea Nataşa. 

Faţa i se îmbujorase deodată, înveselită, exprimând o 
hotărâre plină de cutezanţă. Se ridică şi, după ce îl rugă din 
ochi pe Pierre să fie atent, se adresă mamei ei: 

— Mamă! Răsună peste toată masa vocea ieşită din pieptul 
de copil al Nataşei. 

— Ce-i cu tine? Întrebă contesa, speriată; dar, înțelegând 
după figura ei că e vorba de o ştrengărie, îi făcu un semn 
sever din mână şi dădu dojenitor şi ameninţător din cap. 

Discuţia se opri. 


— Mamă, ce desert avem? Răsună şi mai hotărât, fără să 
se sinchisească, glăsciorul Nataşei. 

Contesa ar fi vrut să se încrunte, dar nu putu. Maria 
Dmitrievna o ameninţă cu degetul ei butucănos. 

— Cazacule! Îi spuse ea răstit. 

Cei mai mulţi dintre oaspeţi se uitau la părinţi, neştiind 
cum să interpreteze această ieşire. 

— Îţi dau eu ţie! Zise contesa. 

— Mamă! Ce desert avem? Strigă tot mai îndrăzneţ, cu un 
aer glumeţ de copil răsfăţat Nataşa, încredinţată dinainte 
că i se va face pe plac. 

Sonia şi cu Petea grăsunul râdeau pe înfundate. 

— Vezi că am întrebat? Şopti Nataşa fratelui ei mai mic, 
Petea, şi lui Pierre, căruia-i aruncă o nouă privire. 

— Avem îngheţată, numai că tu te-ai lins pe bot de ea, 
spuse Maria Dmitrievna. 

Nataşa vedea bine că n-are de ce se teme şi nici Maria 
Dmitrievna nu-i prea insufla teamă. 

— Ce fel de îngheţată, Maria Dmitrievna? Mie îngheţata de 
vanilie nu-mi place. 

— De morcovi! 

— Nu, zău, spune-mi ce fel? Spune-mi, Maria Dmitrievna, 
ce fel de îngheţată? Începu să scâncească ea. Vreau eu să 
ştiu! 

Maria Dmitrievna şi contesa începură să râdă şi, după ele, 
toţi invitaţii. Râdeau toţi, nu de răspunsul Mariei 
Dmitrievna, ci de lipsa de sfială şi de vioiciunea 
nestingherită a acestei fetiţe, care era în stare să-şi permită 
a se purta astfel cu Maria Dmitrievna. 

Nataşa n-o slăbi până ce nu i se spuse că aveau îngheţată 
de ananas. Înainte de îngheţată se servi şampanie. Muzica 
începu din nou, contele se sărută cu soţia sa, iar musafirii, 
ridicându-se, făcură urări contesei, închinând pentru ea şi 
ciocnind peste masă cu contele, cu copiii şi între ei. Lacheii 
forfotiră din nou, şi iarăşi hârşâiră pe parchet scaunele 
când se îndreptară toţi spre salon şi spre cabinetul contelui, 


în aceeaşi ordine în care veniseră, dar cu feţele ceva mai 
îmbujorate. 

XX. 

MESELE DE BOSTON fură întinse şi se formară 
numaidecât partidele, iar oaspeţii contelui se răzleţiră în 
cele două saloane, în camera cu divanuri şi în bibliotecă. 

Contele, răsfoindu-şi în evantai cărţile de joc, râdea 
mereu, abţinându-se cu greu de la obişnuita lui siestă de 
după prânz. Răspunzând îndemnului contesei, tineretul se 
adună lângă clavicord şi harpă. Rugată de toţi, Julie cea 
dintâi cântă la harpă o mică piesă cu variaţiuni şi după 
aceea, împreună cu celelalte fete, începu să se roage de 
Nataşa şi de Nikolai, cunoscuţi ca având talent la muzică, să 
cânte şi ei ceva. Nataşa, căreia i se adresau întocmai ca 
unei persoane mari, era vădit măgulită şi foarte mândră, 
dar în acelaşi timp se simţea intimidată. 

— Ce cântăm? Întrebă ea. 

— Izvorul”, răspunse Nikolai. 

— Atunci să începem mai repede. Boris, vino încoace, zise 
Nataşa. Dar unde-i Sonia? 

Îşi roti privirea de jur împrejur şi, văzând că prietena ei nu 
era în odaie, dădu fuga după ea. 

Alergă în camera Soniei, dar nu-şi găsi prietena acolo. 
Nataşa o căută şi în camera copiilor, dar nici acolo nu era. 
Înţelese atunci că Sonia trebuie să fie pe cufărul din 
coridor. Acest cufăr din coridor era zidul plângerilor pentru 
toate fetele din casa Rostov, în clipele de necaz. Într-adevăr, 
Sonia, cu vaporoasa ei rochie trandafirie, se afla acolo pe 
cufăr, întinsă cu faţa în jos pe o pernă murdară de-a dădacei 
şi, ascunzându-şi faţa în palme, după degetele ei mici, 
plângea cu sughiţuri, zgâlţâindu-şi umerii goi. Chipul 
Nataşei, însufleţit de toată bucuria zilei sale onomastice, se 
schimbă deodată: ochii îi rămaseră ficşi, gâtul părea că i se 
îngroşase de încordare, iar colţurile buzelor i se lăsară în 
Jos. 

— Sonia, ce-i cu tine? Ce-i, ce ai? U-u-u-u...! 


Şi Nataşa, cu colţurile gurii ei mari lăsate în jos, urâţită cu 
totul, începu să plângă, hăulind ca un copil, fără să ştie de 
ce, numai aşa, fiindcă plângea Sonia. Sonia voi să-şi ridice 
capul, voi să răspundă, dar nu putu şi-şi ascunse şi mai mult 
faţa. Nataşa plângea, întinsă şi ea pe perna albastră a 
dădacei şi îmbrăţişându-şi prietena. Sonia îşi adună puterile 
şi, ridicându-se, începu să-şi şteargă lacrimile şi să 
povestească: 

— Nikolenka pleacă... de azi într-o săptămână... i-a venit... 
hârtia... mi-a spus chiar el. Şi tot n-aş fi plâns... (îi arătă o 
hârtie pe care o ţinea în mână: erau versurile scrise de 
Nikolai) şi tot n-aş fi plâns, dar tu nu poţi... nimeni nu poate 
înţelege... ce suflet are el... 

Şi începu iarăşi să plângă, fiindcă Nikolenka avea un suflet 
atât de frumos. 

— De tine e bine... eu nu sunt invidioasă... eu te iubesc; îl 
iubesc şi pe Boris, zise ea, făcând sforţări să se mai 
liniştească puţin, e drăguţ... vouă nu vă stă în cale nici o 
piedică. Dar Nikolai - e văr... trebuie să... numai 
mitropolitul ar putea... şi nici aşa nu se poate. Şi apoi, dacă 
mămica... (Sonia, pe contesă o numea şi o considera drept 
mamă)... dacă are să spună că-i stric cariera lui Nikolai, că 
n-am inimă, că sunt nerecunoscătoare! Dar, uite, zău (îşi 
făcu cruce), eu o iubesc atât de mult, vă iubesc şi pe voi, pe 
toţi; numai pe Vera nu pot s-o... Pentru ce? Ce i-am făcut 
eu? Vă sunt atât de recunoscătoare tuturor, pentru tot ce- 
aţi făcut voi pentru mine, încât bucuros m-aş învoi să 
sacrific totul, dar n-am ce... 

Sonia nu mai putu spune nimic şi-şi ascunse din nou capul 
în mâini şi în pernă. Nataşa începuse să se mai liniştească, 
dar se vedea pe faţa ei că înţelesese toată grozăvia durerii 
prietenei sale. 

— Sonia! Zise ea deodată, ca şi cum ar fi ghicit adevărata 
cauză a durerii neaşteptate a verişoarei ei. Spune-mi, aşa-i 
că Vera a vorbit cu tine astăzi după ce ne-am ridicat de la 
masă? Da? 


— Da, versurile acestea mi le-a scris chiar Nikolai cu mâna 
lui, iar eu am mai copiat şi altele; ea a şi dat peste ele, 
scotocind pe masa mea, şi mi-a spus că are să le arate 
mămichii, şi mi-a mai spus că sunt o nerecunoscătoare şi că 
mămica nu-i va da lui niciodată voie să se însoare cu mine şi 
că el are să se însoare cu Julie. Ai văzut şi tu cum a stat 
toată ziua cu ea... Nataşa! Pentru ce? 

Şi iarăşi începu să plângă şi mai tare decât până atunci. 
Nataşa o ridică, o îmbrăţişă şi, zâmbind printre lacrimi, 
începu s-o liniştească. 

— Sonia, să n-o crezi, scumpa mea, n-o crede pe Vera. Nu- 
ţi aduci aminte ce-am vorbit noi toţi trei, noi şi Nikolenka, 
atunci seara, după cină, în odaia cu divane, îţi aduci 
aminte? Ştii că am hotărât ce-are să fie. Eu nu mai ţin minte 
ce-am spus, dar ţi-aduci aminte cât de bine era şi cum 
credeam cu toţii că o să se poată? Uite, fratele unchiului 
Şinşin s-a însurat cu o vară primară, iar noi, Boris şi cu 
mine, suntem veri de-al doilea. Şi Boris spunea că se poate 
foarte bine. Ştii, eu lui i-am spus tot. E aşa de înţelept şi de 
bun, zise Nataşa... Haide, Sonia, nu mai plânge, puişorule 
drag, sufleţelule, Sonia mea - şi o sărută, râzând. Da, Vera-i 
rea, dar las-o în plata Domnului! Să vezi că totul va fi bine şi 
că n-are să-i spună nimic mămichii; Nikolenka are să-i 
spună singur; şi el nici nu s-a gândit vreodată la Julie! 

Şi o sărută pe creştet. Sonia se ridică, şi pisicuţa se 
învioră; ochii începură să-i lucească, şi acum părea că iar e 
gata-gata să dea din coadă, să facă o săritură, căzând pe 
lăbuţele ei moi, şi să se joace cu ghemul, aşa cum îi şedea ei 
bine. 

— Crezi tu? E-adevărat? Zău? Zise ea, îndreptându-şi 
repede rochia şi părul. 

— Zău, e adevărat! Răspunse Nataşa în timp ce potrivea la 
loc o şuviţă de păr pe capul prietenei ei. 

Şi începură amândouă să râdă. 

— Hai acum să cântăm „Izvorul”. 

— Hai! 


— Ştii ce caraghios e Pierre, grăsunul acela care stătea în 
faţa mea! Spuse deodată Nataşa, oprindu-se în loc. Îmi vine 
mereu să râd! 

Şi Nataşa o luă la fugă pe coridor. 

Sonia, scuturându-şi scamele care i se prinseseră de 
rochie şi ascunzând versurile în sân, aproape de gât unde 
se vedeau oasele proeminente ale pieptului, fugi şi ea pe 
urma Nataşei, pe coridor, îmbujorată la faţă, cu paşi uşori şi 
voioşi, până în odaia cu divanuri. 

La rugămintea musafirilor, tinerii cântară quartetul 
„Izvorul”, care le plăcu tuturora foarte mult; pe urmă 
Nikolai cântă un cântec învăţat de curând: „În noaptea 
frumoasă cu lună, Ie simţi fericit dacă ştii. 

Că poate mai este pe lume. 

Cineva ce la tine-ar gândi. 

Că şi ea, când mâna-i frumoasă. 

Pe coardele harfei şi-o ţine, Cu flacăra ei armonioasă. 

Pe tine te cheamă, pe tine! 

O zi încă, două, şi pe-urmă. 

Deschide-şi-va porţile raiul. 

Dar, vai! Căci prietenei, traiul. 

Curând i se curmă, se curmă...” 

Şi Nikolai nu-şi sfârşise bine cântecul, când în salonul cel 
mare tineretul începu să se pregătească de dans, iar pe 
estradă prinseră să tropăie şi să tuşească, gata să-nceapă, 
muzicanţii. 

Pierre îşi găsise loc în salon, unde Şinşin, ştiindu-l abia 
venit din străinătate, începuse cu dânsul o discuţie politică, 
foarte plictisitoare pentru Pierre, în care se amestecară 
curând şi alţii. Când muzica începu să cânte, Nataşa intră în 
salon şi, ducându-se drept la Pierre, îi spuse, râzând şi 
roşindu-se toată: 

— Mama m-a trimis să vă invit la dans. 

— Mi-e frică să nu mă încurc în figuri, spuse Pierre, dar 
dacă vrei cumva să-mi fii profesoară... 


Şi, aplecându-se mult ca să fie la înălţimea ei, îşi oferi 
braţul gros delicatei fetiţe. 

Câtă vreme se formau perechile şi muzicanţii îşi acordau 
instrumentele, Pierre şi cu mica lui parteneră se aşezară pe 
câte un scaun. Nataşa era în culmea fericirii; dansa cu un 
om mare şi încă venit din străinătate! Se aşezase în aşa fel, 
încât să fie mai în văzul lumii, şi discuta cu el cu un aer de 
domnişoară. Cu un evantai în mână, pe care i-l dăduse o 
invitată, îşi luase o poză dintre cele mai mondene 
(Dumnezeu ştie de unde şi când o învățase) şi, în timp ce 
vorbea cu cavalerul ei, îşi tot agita evantaiul, zâmbindu-i 
prin penele de struţ. 

— Ei, cum vă place, mă rog! Priviţi-o! Uitaţi-vă la ea, spuse 
contesa, care tocmai trecea prin salon, arătând-o pe 
Nataşa. 

Nataşa se înroşi şi începu să râdă. 

— Ei, lasă, mamă! Ce ţi se pare aşa de neobişnuit la mine? 
De ce te miri aşa? 

Pe la jumătatea celei de-a treia ecossaise se auziră scaune 
mutate în salonaşul în care contele, Maria Dmitrievna şi cea 
mai mare parte a oaspeţilor mai de seamă jucaseră cărţi; 
cei mai în vârstă, obosiţi de joc şi de şedere, după ce se mai 
dezmorţiră şi-şi puseră la loc în buzunare portvizitele şi 
pungile, se arătară în uşa salonului mare. În fruntea 
tuturora veneau contele cu Maria Dmitrievna, amândoi bine 
dispuşi. Contele, cu un gest glumeţ şi amabil, ca de balet, îi 
oferi Mariei Dmitrievna braţul său dolofan. Călca ţanţoş, şi 
pe chipul lui strălucea un zâmbet deosebit de tânăr şi de 
ştrengăresc. Odată ajunşi în uşa salonului, cum se dansa 
tocmai sfârşitul ultimei figuri a ecossaise-ei, el strigă spre 
vioara întâi: 

— Semioane! Mai ştii Danilo Kupor? 

Era dansul favorit al contelui, care se dansa pe vremea 
când era el tânăr („Danilo Kupor” era o figură din 
l'anglaise). 


— Ia uitaţi-vă la papa, strigă Nataşa cât putu mai tare 
întregului salon, îndoindu-se de râs până-i ajunse capul 
cârlionţat la genunchi (uitase cu totul că dansa cu un om 
mare). 

Într-adevăr, toţi cei aflaţi în salon priveau cu un zâmbet de 
bucurie pe veselul bătrânel, care alături de impunătoarea 
lui parteneră, Maria Dmitrievna, cu un cap mai înaltă decât 
el, îşi rotunjea braţele, scuturându-le în tactul muzicii, şi-şi 
îndrepta umerii, răsucindu-şi picioarele şi tropăind uşor, în 
vreme ce zâmbetul tot mai deschis şi mai senin de pe faţa 
lui rotundă era menit să pregătească spectatorii pentru 
ceea ce avea să urmeze. La primele acorduri vesele şi 
îmbietoare ale dansului Danilo Kupor care aducea mult cu 
vestitul trepaciok157 rusesc, toate uşile salonului se 
umplură, de o parte cu capetele zâmbitoare ale servitorilor, 
veniţi să-şi vadă stăpânul petrecând, iar de altă parte cu 
cele ale slujnicelor. 

— Vultur, boierul nostru, nu altceva! Rosti tare dădaca din 
pragul unei uşi. 

Contele dansa frumos şi era conştient de asta; dar 
partenera lui nu era în stare şi nici nu-şi dădea osteneala să 
danseze la fel de frumos. Trupul ei uriaş rămânea ţeapăn, 
cu mâinile atârnate în jos (sacul şi-l lăsase contesei). Singur 
chipul ei sever, dar frumos, se putea spune că dansa. Ceea 
ce contele exprima cu tot trupul lui rotofei, la Maria 
Dmitrievna se vădea pe faţa-i din ce în ce mai zâmbitoare, 
cu nasul mult ridicat în sus. Dar, pe când contele se 
aprindea din ce în ce mai tare, fascinându-şi spectatorii cu 
piruetele lui îndemânatice şi neaşteptate şi cu uşoarele 
salturi ale picioarelor lui mlădioase, Maria Dmitrievna 
izbutea să producă o impresie tot atât de puternică printr-o 
abia schiţată mişcare a umerilor sau o slabă rotunjire a 
mâinilor în momentele întoarcerilor sau bătăilor pe loc, 
merit pe care toţi i-l apreciau, cu atât mai mult, cu cât 
fiecare îi ştia proverbiala ei gravitate şi-i cunoştea 
obezitatea purtată triumfal pretutindeni. Dansul se 


însufleţea din ce în ce. Perechile care le făceau vis-a-vis nu 
puteau atrage o singură clipă luarea-aminte a privitorilor 
asupra lor şi nici măcar nu-şi mai dădeau osteneala. Contele 
şi Maria Dmitrievna erau în centrul atenţiei. Nataşa îi 
trăgea de mânecă sau de rochie pe toţi cei de faţă, care şi- 
aşa nu-şi mai luau privirile de la perechea dansatoare, şi-i 
îndemna să se uite la tăticu. Contele, în scurtele pauze ale 
dansului, îşi potolea cu greu respiraţia accelerată şi cerea 
muzicanţilor, strigând la ei, să iuţească ritmul. Mai iute, mai 
iute, mai iute, piruetele contelui deveniră din ce în ce mai 
ameţitoare; contele se învârtea când pe vârfuri, când pe 
călcâie, tot mai iute şi mai iute, în jurul Mariei Dmitrievna 
şi, în sfârşit, după ce-şi conduse la locul ei partenera, mai 
făcu un ultim „pas”, ridicându-şi piciorul mlădios îndărăt şi 
înclinându-şi capul asudat, cu faţa zâmbitoare, spre 
spectatori, cu un gest larg al mâinii drepte, în mijlocul 
ropotului de aplauze şi al râsetelor, în care Nataşa îi 
întrecea pe toţi. Amândoi dansatorii abia îşi mai puteau 
trage răsuflarea şi-şi ştergeau faţa cu batistele lor fine. 

— Uite, aşa se dansa pe vremea noastră, ma chere, spuse 
contele. 

— Ah, ce mai Danilo Kupor! Exclamă Maria Dmitrievna, 
trăgându-şi cu greu răsuflarea într-un oftat lung şi 
suflecându-şi mânecile. 

XXI. 

ÎN TIMP CE LA ROSTOVI în salon se dansa a şasea 
anglaise în sunetele melodiei cântate fals de lăutari, din 
pricina oboselii, iar lacheii şi bucătarii, istoviţi şi ei, 
pregăteau cina, contele Bezuhov avu a şasea criză. Medicii 
declarau că nu mai e nici o speranţă. Primise să i se dea 
dezlegarea păcatelor şi luase împărtăşania, iar acum tocmai 
se făceau pregătirile pentru maslu şi în casă domnea 
forfoteala şi neliniştea aşteptării, obişnuite în asemenea 
împrejurări. Dincolo de zidurile casei, la porţi, se 
înghesuiau dricarii, ferindu-se de echipajele care nu mai 
conteneau să sosească, şi aşteptând o comandă importantă 


în legătură cu înmormântarea contelui. Generalul 
comandant al garnizoanei din Moscova, care până atunci îşi 
trimisese mereu aghiotanţii să se intereseze de starea 
bolnavului, veni în persoană în seara acea să-şi ia rămas 
bun de la celebrul demnitar al Ecaterinei, contele Bezuhov. 

Somptuoasa sală de festivități a palatului era plină de 
lume. Toţi se ridicară respectuoşi la apariţia comandantului 
garnizoanei, care rămăsese singur între patru ochi cu 
bolnavul timp de o jumătate de oră şi care acum ieşea, 
răspunzând din fugă temenelelor şi căutând să treacă cât 
se poate mai repede printre privirile iscoditoare, aţintite 
asupra lui, ale medicilor, feţelor bisericeşti şi rudelor. 
Prinţul Vasili, palid şi slăbit de oboseala ultimelor zile, îl 
conducea pe comandantul garnizoanei şi-i tot repeta ceva 
în şoaptă. 

După ce-l conduse pe generalul-comandant, prinţul Vasili 
se retrase într-un salon, singur, şi se aşeză pe un scaun, 
picior peste picior, cu cotul sprijinit pe genunchi şi cu faţa în 
mâini. După ce stătu aşa câtva timp, se ridică şi, aruncând 
jur împrejurul său priviri speriate, o porni cu paşi grăbiţi 
de-a lungul coridorului care nu se mai sfârşea, înspre aripa 
din dos a casei, către apartamentul prinţesei celei mai în 
vârstă. 

Cei care se găseau în semiîntunericul sălii de festivități, ce 
dădea în odaia muribundului, vorbeau între ei într-un şopot 
continuu şi nedesluşit şi, de câte ori se auzea un cât de uşor 
scârţâit al uşii, amuţeau şi, cu priviri în care se citeau 
întrebările, se uitau spre canaturile deschise o clipă înspre 
camera bolnavului, când se întâmpla să intre ori să iasă 
cineva de acolo. 

— Viaţa omenească, spunea un bătrânel, faţă bisericească, 
de altfel, către o doamnă care se aşezase lângă el şi-l 
asculta cu naivitate, viaţa omenească are un prag; dacă 
ajungi la pragul acesta, mai departe n-ai cum merge! 

— Mă gândesc, oare nu e cumva prea târziu pentru maslu, 
părinte? Întrebă doamna, având aerul că nu are nici o 


părere în această privinţă. 

— Taică, taică, este lucru mare! Răspunse duhovnicul, 
netezindu-şi cu mâna chelia pe care i se învolburaseră, 
zburlite, câteva fire de păr pe jumătate sure. 

— Cine a fost? Chiar generalul comandant? Se auziră voci 
din celălalt capăt al încăperii. Ce tânăr pare! 

— Şi totuşi se apropie de şaptezeci de ani! E adevărat ce 
se spune, că bătrânul conte n-ar mai recunoaşte pe nimeni? 
Au de gând să-i facă maslu? 

— Ştiu eu un caz când i s-a făcut unuia de şapte ori maslul. 

A doua prinţesă, cea mijlocie, ieşi din camera bolnavului cu 
ochii plânşi şi se aşeză lângă doctorul Lorrain, care, într-o 
atitudine graţioasă, îşi găsise un loc sub portretul 
împărătesei Ecaterina şi se sprijinea într-un cot de măsuţă. 

— Tres beau, zise doctorul, răspunzând la întrebarea 
prinţesei cu privire la vreme, tres beau, princesse, et puis, a 
Moscou on se croit a la campagne.158 

— N'est-ce-pas? 159 zise prinţesa, oftând. Aşadar îi pot da, 
să bea? 

Lorrain se gândi puţin. 

— A luat medicamentul? 

— Da. 

Doctorul se uită la ceas. 

— Luaţi un pahar cu apă fiartă şi puneţi în el une pincee 
(arătă cu degetele lui subţiri ce însemnează une pincee) de 
cremor tartari...160 

— Nu fost caz, spunea un doctor neamţ unuia dintre 
aghiotanţi - nu fost caz el reziste tupă trei crize atac, al 
patrulea atac gata. 

— Şi ce bărbat voinic era! Zise aghiotantul. Oare cui îi va 
rămâne atâta avere? Adăugă el în şoaptă. 

— Se găseşti amatori testul! Răspunse neamţul râzând. 

Toţi se uitară iarăşi spre uşa care scârţâise; prinţesa 
mijlocie pregătise băutura recomandată de Lorrain şi intra 
acum cu ea la bolnav. Doctorul neamţ se apropie de Lorrain. 


— Crezi că mai poate rezista până mâine dimineaţă? 
Întrebă neamţul, stâlcind cuvintele într-o franţuzească 
aspră. 

Lorrain strânse buzele şi făcu discret şi sever cu degetul în 
dreptul nasului un semn negativ. 

— Până la noapte, mai mult nu! Spuse el încet, cu un 
zâmbet de discretă mulţumire de sine, pentru că ştia să 
înţeleagă atât de bine şi să exprime atât de clar starea 
bolnavului. Apoi se îndepărtă. 

Între timp prinţul Vasili crăpă uşa care dădea în odaia 
prinţesei. 

În cameră era semiîntuneric; două candele doar ardeau în 
faţa icoanelor şi mirosea frumos a hârtie de afumat şi a 
flori. Încăperea era toată ticsită de mobile mici: dulăpioare, 
scrinuleţe, măsuţe. După un paravan se vedea aşternutul 
alb al unui pat înalt şi moale. Se auzi lătratul unui căţel. 

— A, dumneata erai, mon cousin? 

Prinţesa se ridică şi-şi îndreptă cu un gest părul care la ea 
veşnic, chiar şi acum, era atât de lins, încât părea făcut 
dintr-o bucată cu capul şi dat pe deasupra cu lac. 

— Ce este? S-a întâmplat ceva? Întrebă ea. Sunt atât de 
speriată mereu, de-o bucată de vreme! 

— Nimic nou; toate-s ca mai-nainte; venisem doar să mai 
stau de vorbă cu tine, Catiche, despre chestiunea aceea zise 
prinţul, aşezându-se obosit în fotoliul din care se ridicase 
prinţesa. Ce cald e la tine, făcu el - ia stai colea, 
causons161. 

— Mi-a fost teamă să nu se fi întâmplat ceva! Zise prinţesa 
şi se aşeză în faţa prinţului, gata să-i dea ascultare, dar tot 
cu expresia ei aspră, împietrită, pe faţă. Am încercat să 
aţipesc puţin, mon cousin, dar n-am putut. 

— Ei, ce s-aude, draga mea? Spuse prinţul Vasili, luând 
prinţesei mâna şi trăgându-i-o în jos, după obiceiul lui. 

Era evident că acest „ce s-aude” se referea la multe, pe 
care, deşi nu le numeau, le înțelegeau amândoi. 


Prinţesa, cu talia ei disproporționat de lungă, uscată şi 
dreaptă, îl privi rece pe prinţ, drept în faţă, cu ochii ei 
bulbucaţi, cenușii. Ea clătină din cap şi, oftând, se uită la 
icoane. Gestul acesta putea fi interpretat şi ca o exprimare 
a mâhnirii şi a devotamentului ei, dar putea fi şi expresia 
oboselii şi a nădejdii într-o apropiată odihnă. Prinţul Vasili 
interpretă acest gest ca pe o expresie a oboselii. 

— Dar mie, zise el, crezi oare că-mi vine mai uşor? Je suis 
ereinte, comme un cheval de poste162. Cu toate acestea 
trebuie să-ţi vorbesc, Catiche, şi încă foarte serios. 

Prinţul Vasili tăcu şi pe obrajii săi se ivi, când într-o parte, 
când în alta, un mic tremur nervos, dând chipului său o 
expresie urâcioasă, care nu i se vedea pe faţă când era în 
saloane. Ochii lui, de asemenea, nu mai erau aceiaşi ca de 
obicei: când exprimau un cinism plin de umor, când, 
dimpotrivă, priveau cu spaimă împrejur. 

Prinţesa îşi ţinea cățelul pe genunchi cu braţele ei uscate 
şi slabe şi se uita sfredelitor drept în ochii prinţului Vasili; 
era însă limpede că n-ar fi întrerupt printr-o întrebare 
tăcerea, chiar dacă ar fi trebuit să aştepte până la ziuă. 

— Uite, vezi, scumpa mea prinţesă şi verişoară, Katerina 
Semionovna, îşi prelungi prinţul Vasili introducerea, 
trecând nu fără o vădită luptă interioară la continuarea 
discursului său, în clipe cum sunt cele pe care le trăim 
astăzi, trebuie să te gândeşti la toate. Trebuie cumpănit 
bine viitorul, situaţia voastră... Eu vă iubesc pe toate trei ca 
pe copiii mei, tu ştii asta. 

Prinţesa se uita cu aceiaşi ochi nemişcaţi şi şterşi la el. 

— În sfârşit, trebuie să mă gândesc puţin şi la familia mea, 
urmă prinţul, împingând cu enervare măsuţa de lângă el, 
fără să se uite la prinţesă. Tu ştii, Catiche, că voi, cele trei 
surori Mamontov, sunteţi împreună cu soţia mea singurele 
moştenitoare directe ale contelui. Ştiu, ştiu cât de greu îţi 
vine să te gândeşti la aceste lucruri şi să vorbeşti despre 
ele. Nici mie nu-mi este mai uşor; dar, draga mea, eu merg 
cu paşi repezi spre vârsta de şaizeci de ani şi trebuie să fiu 


pregătit pentru orice întâmplare. Ai prins oare de veste că 
eu am trimis după Pierre şi că bătrânul conte a arătat 
întruna, drept la portretul lui, cerând ca el să-i fie adus la 
căpătâi? 

Prinţul Vasili o scruta întrebător pe prinţesă, dar nu putea 
să-şi dea seama dacă se gândea la cele ce-i spusese el, sau 
se uita pur şi simplu la el fără nici un gând... 

— Eu de-un lucru mă rog şitotmă rog întruna lui 
Dumnezeu, mon cousin, spuse ea; să se milostivească de el 
şi să ajute sufletului său mare să părăsească liniştit 
această... 

— Da, ai dreptate, urmă nerăâbdător prinţul Vasili, 
frecându-şi chelia şi trăgând înapoi spre el cu furie măsuţa 
împinsă înainte cu câteva clipe, dar, în sfârşit... În sfârşit, 
vorba e că tu singură ştii foarte bine că încă de iarna 
trecută contele a scris un testament prin care tot avutul lui, 
în dauna moştenitorilor direcţi, adică a noastră, rămâne lui 
Pierre. 

— Parcă n-a mai scris el atâtea testamente! Răspunse 
liniştită prinţesa. Dar lui Pierre nu-i poate lăsa nimic! Pierre 
e nelegitim! 

— Ma chere, începu brusc prinţul Vasili, trăgând tot mai 
aproape de el măsuţa, însufleţindu-se şi rostind vorbele din 
ce în ce mai precipitat, ce-ai zice dacă ai afla de o scrisoare, 
scrisă de conte împăratului, prin care contele ar cere 
înfierea lui Pierre? Înţelegi, având în vedere serviciile aduse 
în trecut de conte, cererea lui ar fi fără îndoială 
satisfăcută... 

Prinţesa zâmbi, aşa cum zâmbesc oamenii care sunt 
încredinţaţi că ei ştiu mai multe în chestiunea respectivă 
decât cei cu care vorbesc. 

— Pot să-ţi spun ceva mai mult, urmă prinţul Vasili, 
apucând-o de mână, scrisoarea a şi fost scrisă, şi, deşi n-a 
fost încă trimisă, suveranul are cunoştinţă de ea. 
Chestiunea stă doar în această întrebare: a fost sau nu 
distrusă această scrisoare? Dacă nu, atunci, de îndată ce 


totul se va sfârşi... prinţul Vasili oftă, dând de înţeles prin 
asta ce anume voia el să spună prin cuvintele: totul se va 
sfârşi. Vor scotoci prin hârtiile şi actele contelui, 
testamentul şi scrisoarea vor fi predate suveranului şi 
dorinţa lui va fi, de bunăseamă, împlinită. Pierre, ca fiu 
legitim, moşteneşte totul. 

— Dar partea noastră? Întrebă prinţesa, zâmbind ironic, 
ca şi cum ar fi vrut să spună că orice s-ar putea întâmpla, 
numai asta nu. 

— Mais, ma pauvre Catiche, c'est clair comme le jour.163 
E] va fi atunci singurul moştenitor legal, iar voi nu veţi 
rămâne nici cu atâtica. Tu trebuie să ştii, draga mea, dacă 
testamentul şi scrisoarea au fost scrise şi dacă au fost 
distruse sau nu. lar dacă cine ştie prin ce întâmplare vor fi 
fost cumva uitate pe undeva, tu trebuie să ştii unde pot fi, şi 
să le găseşti, pentru că altfel... 

— Asta ne-ar mai lipsi! Îl întrerupse prinţesa, zâmbind 
sardonic, fără să-şi schimbe defel expresia ochilor. Sunt 
femeie; după părerea voastră, a bărbaţilor, noi femeile 
suntem toate nişte proaste; dar după câte ştiu eu, un copil 
nelegitim nu are drept de moştenire... Un bâtard164, 
adăugă ea, socotind că traducerea acestui termen va dovedi 
în mod concludent prinţului netemeinicia părerii lui. 

— Cum se poate să nu pricepi, Catiche, tu care eşti aşa de 
deşteaptă, cum de nu pricepi că în cazul când contele i-a 
scris suveranului şi-l roagă să-i recunoască fiul ca legitim, 
Pierre va începe să nu mai fie Pierre, ci contele Bezuhov, şi 
atunci, după cum sună şi testamentul, va moşteni el tot? Şi, 
dacă testamentul şi scrisoarea n-au fost distruse, atunci, în 
afară de meritul şi mângâierea de a fi fost la înălţime et tout 
ce qui s'en suit165, nu-ţi va rămâne nimic altceva. Asta e 
sigur. 

— Eu ştiu bine că testamentul e scris, dar mai ştiu de 
asemenea că el n-are nici o valoare şi s-ar zice că dumneata 
mă crezi prea proastă, mon cousin, răspunse prinţesa cu 


ifosele cu care vorbesc de obicei femeile când cred că au 
spus vreo vorbă caustică şi spirituală. 

— Scumpa, draga mea prinţesă Katerina Semionovna! 
Reluă cu nerăbdare prinţul Vasili. Eu n-am venit la tine ca 
să ne înţepăm unul pe altul, ci ca să discut cu tine frumuşel, 
cu binişorul, aşa cum se discută cu o rudă bună şi dragă, cu 
o rudă adevărată, despre interesele tale proprii. Îţi repet 
pentru a zecea oară că dacă scrisoarea către suveran şi 
testamentul în favoarea lui Pierre se află printre hârtiile 
contelui, atunci tu, draga mea, împreună cu surorile tale, 
nu mai sunteţi moştenitoare. lar dacă pe mine nu mă crezi, 
atunci trebuie să-i crezi cel puţin pe cei ce se pricep în 
afaceri de acestea: chiar adineauri am vorbit cu Dmitri 
Onufriici (acesta era numele avocatului casei), şi el mi-a 
spus acelaşi lucru. 

Văzând cu ochii, ceva se schimbă deodată în mintea 
prinţesei; buzele-i subţiri se făcură albe (ochii îi rămaseră 
însă aceiaşi, tot şterşi), iar vocea ei căpătă, cât timp vorbi, 
intonaţii pe care nu şi le bănuise nici ea, se vedea bine. 

— Asta ar fi frumos! Spuse ea. Eu n-am pretins şi nici nu 
pretind ceva! 

Aruncă de pe genunchi căţeluşul şi-şi potrivi cutele 
rochiei. 

— lată care e mulţumirea, iată recunoştinţa faţă de 
oamenii care au sacrificat totul pentru el, rosti ea. Foarte 
frumos! Splendid! Eu n-am nevoie de nimic, prinţe! 

— Bine, dar tu nu eşti singură, ai şi tu surori, îi puse în 
vedere prinţul Vasili. 

Dar prinţesa nu-l mai asculta. 

— Da, ştiam eu asta de multă vreme, numai că uitasem că 
în afară de josnicie, de înşelăciune, de intrigi, în afară de 
nerecunoştinţă, de cea mai neagră nerecunoştinţă, n-avem 
nimic bun de aşteptat în casa asta... 

— Ştii sau nu ştii unde este testamentul? Întrebă iar 
prinţul Vasili, cu un tremur din ce în ce mai accentuat al 
obrajilor. 


— Da, am fost o proastă că am mai putut crede în oameni 
şi că i-am iubit şi m-am sacrificat. În viaţă reuşesc numai 
aceia care pot fi ticăloşi şi mişei. Ştiu eu ale cui sunt 
intrigile acestea. 

Încercă să se ridice, dar prinţul o ţinu de mână. Prinţesa 
avea înfăţişarea omului dezamăgit dintr-o dată de tot 
neamul omenesc: îşi privea interlocutorul cu ciudă. 

— Mai este încă timp, scumpă prietenă. Nu uita, Catiche, 
că toate acestea le-a făcut fără premeditare, într-un 
moment de furie, bolnav fiind, şi că pe urmă poate să fi şi 
uitat. Datoria noastră, draga mea, este să-i îndreptăm 
greşeala, să-i uşurăm ultimele clipe, nelăsându-l să facă o 
asemenea nedreptate şi nedându-i prilejul să moară 
nemângâiat că i-a făcut nefericiţi tocmai pe aceia care... 

— Pe aceia care au jertfit totul pentru el, întrerupse 
prinţesa şi încercă din nou să se ridice, dar prinţul n-o lăsă, 
şi pe care n-a ştiut niciodată să-i preţuiască. Nu, mon 
cousin, adăugă ea oftând, acum m-am convins şi-mi voi 
aduce totdeauna aminte că pe lumea asta nu trebuie să te 
aştepţi la nici o răsplată, că pe lumea asta nu există nici 
cinste, nici dreptate. În lumea asta trebuie să fii viclean şi 
rău. 

— Et voyons166, linişteşte-te! Ştiu ce suflet mare ai. 

— Nu-i adevărat, în adâncul inimii sunt rea. 

— Ştiu ce suflet mare ai, repetă prinţul, îţi preţuiesc 
prietenia şi aş dori să ai şi tu despre mine aceeaşi părere. 
Linişteşte-te şi parlons raison167, cât mai e timp, poate o zi, 
poate un ceas; spune-mi tot ce ştii despre testament şi, mai 
cu seamă, dacă ştii unde se află; tu trebuie să ştii. Îl vom 
arăta numaidecât contelui. El, probabil, o fi şi uitat de el şi, 
când îl va vedea, va voi să-l distrugă. Înţelegi doar că 
singura mea dorinţă este aceea de a-i împlini cu sfinţenie 
voinţa; de aceea am şi venit aici. Sunt aici numai pentru ca 
să vă fiu de ajutor lui şi vouă. 

— Acum înţeleg eu totul! Ştiu eu cine a vârât intrigi. Ştiu! 
Spuse prinţesa. 


— Dar nu despre asta-i vorba, draga mea. 

— E această protegee a dumitale, scumpa dumitale Anna 
Mihailovna, femeia aceasta scârboasă şi josnică, pe care eu 
n-aş ţine-o nici servitoare. 

— Ne perdons point de temps168. 

— Ah, nu-mi mai spune nimic! Iarna trecută şi-a vârât 
coada la noi în casă şi i-a spus contelui atâtea grozăvii, 
atâtea murdării despre noi toate, mai ales pe socoteala 
bietei Sophie (nu le pot nici reproduce), încât contele s-a 
îmbolnăvit şi vreme de două săptămâni n-a vrut să ne mai 
vadă. Atuncea, ştiu eu, atuncea a şi scris hârtia aceea 
ticăloasă, murdară; dar eu credeam că peticul acela de 
hârtie n-are nici o valoare. 

— Nous y voila169. Dar pentru ce nu mi-ai spus nimic 
până acum? 

— În geanta de piele pe care o ţine sub pernă, spuse 
prinţesa, fără să-i răspundă la întrebare. Da, dacă am vreun 
păcat, şi încă un păcat mare, este că n-o pot suferi pe 
nemernica asta! Spuse ea aproape ţipând, cu totul 
desfigurată. De ce s-o mai fi furişând ea aici şi-acuma? Dar 
are să vină şi timpul meu odată, să-i spun în faţă tot, tot! Îmi 
vine şi mie apa la moară! 

XXII. 

ÎN TIMP CE ÎN SALA de primire şi în camera prinţesei 
aveau loc aceste discuţii, cupeul care-l aducea pe Pierre 
(după care se trimisese) împreună cu Anna Mihailovna 
(care găsise necesar să-l însoţească) intra în curtea contelui 
Bezuhov. Când roţile vehiculului huruiră uşor pe paiele 
aşternute sub ferestrele casei, Anna Mihailovna, adresându- 
se tovarăşului ei de drum cu câteva bine simţite cuvinte de 
îmbărbătare, îşi dădu seama, după ce le rosti, că acesta 
dormea, cuibărit în colţul trăsurii, şi trebui să-l deştepte. 
Dezmeticindu-se, Pierre cobori din trăsură după Anna 
Mihailovna şi-abia atunci se gândi pentru prima dată la 
întrevederea cu tatăl său muribund, care-l aştepta. Observă 
mai întâi că se opriseră nu la intrarea principală, ci la o 


intrare dosnică. În clipa în care păşise pe peron de pe scara 
trăsurii, mai observase doi oameni îmbrăcaţi ca târgoveţii, 
care se îndepărtaseră în grabă de uşa de la intrare, 
ascunzându-se în umbra zidului. Apoi, privind cu luare- 
aminte, Pierre mai desluşi în umbra casei, de amândouă 
părţile uşii, alţi câţiva oameni cu aceeaşi înfăţişare. Dar nici 
Anna Mihailovna, nici lacheul, nici vizitiul, care nu se putea 
să nu-i fi văzut, nu păreau să-i bage în seamă. „Poate că aşa 
trebuie să fie”, hotări în sinea sa Pierre şi păşi pe urmele 
Annei Mihailovna. Cu paşi grăbiţi, ea urcă treptele de piatră 
slab luminate ale scării înguste de serviciu, îndemnându-l 
întruna pe Pierre, care rămânea mereu în urmă, să se 
grăbească. Pierre, cu toate că nu prea înţelegea pentru ce 
trebuia neapărat să vină să-l vadă pe conte, şi mai cu seamă 
pentru ce era nevoie să intre pe scara de din dos, judecând 
după siguranţa şi graba Annei Mihailovna, trase din nou în 
sinea lui concluzia că toate lucrurile nu se puteau petrece 
decât aşa. Pe la jumătatea scării erau cât pe-aci să se 
izbească de picioarele unor oameni care, cu cizmele lor 
grele, tropăiau, coborând aceeaşi scară de piatră, cu nişte 
căldări în mână. Aceştia se lipiră de perete ca să facă loc lui 
Pierre şi Annei Mihailovna şi nu dădură nici cel mai mic 
semn de mirare la vederea lor. 

— Aici la mezanin e apartamentul prinţeselor? Întrebă 
Anna Mihailovna pe unul dintre ei. 

— Aici, răspunse lacheul, cu voce îndrăzneață şi puternică, 
ca şi cum ar fi vrut să dea de înţeles că în asemenea clipe 
totul e permis. Uşa din stânga, măicuţă! 

— Dar poate contele nici nu m-a chemat! Spuse Pierre 
când ajunseră pe platforma de la capătul scării. Mai bine m- 
aş duce la mine în cameră. 

Anna Mihailovna se opri o clipă ca să poată fi în rând cu 
Pierre. 

— Ah, mon ami! Spuse ea, strângându-i mâna cu acelaşi 
gest pe care-l avusese în scena cu fiul ei în dimineaţa 


aceleiaşi zile; croyez que je souffre autant que vous, mais 
soyez homme170. 

— Chiar să mă duc la el? Întrebă Pierre, uitându-se prin 
ochelari la Anna Mihailovna cu un aer blajin. 

— Ah, mon ami, oubliez les torts qu'on a pu avoir envers 
vous, pensez que c'est votre pere... peut-etre a lagonie. Şi 
oftă. Je vous ai tout de suite aime comme mon fils. Fiez vous 
a moi, Pierre. Je n'oublirai pas vos interets171. 

Pierre nu înţelegea nimic, dar odată mai mult îi apăru 
limpede că toate acestea trebuiau să se întâmple aşa, că nu 
puteau fi altfel şi, supus, o urmă pe Anna Mihailovna, care şi 
ajunsese la o uşă, deschizând-o în aceeaşi clipă. 

Uşa dădea într-un hall al aripii din dos. Aici, într-un colţ, 
stătea un bătrânel, slugă de-a prinţeselor, şi împletea la 
ciorap. Pierre nu mai fusese niciodată în această jumătate a 
casei şi nici nu bănuia existenţa acestor încăperi. Anna 
Mihailovna întrebă despre sănătatea prinţeselor pe o fată 
care îi ajunsese din urmă, ţinând pe tavă o carafă (i se 
adresase cu „drăguţă” şi „scumpă”), şi-l conduse pe Pierre 
mai departe, prin coridorul pardosit cu lespezi mari de 
piatră. Din coridor, prima uşă la stânga ducea în camerele 
de locuit ale prinţeselor. Fata cu carafa de apă, în graba ei 
(cum se făceau în casă de altfel toate, în aceste clipe de 
zăpăceală), lăsase uşa deschisă, aşa că Pierre şi Anna 
Mihailovna, trecând prin dreptul ei, putură să vadă fără 
voia lor, în interiorul camerei, cum prinţesa cea mai în 
vârstă sta foarte aproape de prinţul Vasili, discutând unul 
lângă altul. Zărindu-i pe cei ce treceau, prinţul Vasili făcu 
enervat o mişcare şi se aplecă pe spate; prinţesa sări în sus, 
se repezi la uşă şi, ieşită din fire, o trânti din toate puterile. 

Gestul acesta fusese atât de neaşteptat faţă de calmul de 
totdeauna al prinţesei, iar spaima ce se citea pe chipul 
prinţului Vasili, atât de puţin obişnuită pentru mândria pe 
care-o afişa, încât Pierre, oprindu-se, se uită întrebător 
dindărătul ochelarilor la călăuza lui. Anna Mihailovna nu 


arătă nici o mirare. Zâmbi doar uşor şi oftă, ca şi cum ar fi 
vrut să arate că se aştepta la una ca asta. 

— Soyez homme, mon ami, c'est moi qui veillerai a vos 
interets172, spuse ea, răspunzând privirii lui şi iuţind şi mai 
mult pasul. 

Pierre nu înţelegea despre ce-i vorba şi cu atât mai puţin 
pricepea ce puteau însemna cuvintele veillerai a vos 
interets, dar era încredinţat că toate acestea trebuiau să se 
petreacă astfel. Prin coridor ajunseră într-un salonaş 
luminat numai pe jumătate, alături de sala de recepţie a 
contelui. Salonaşul acesta era una dintre acele încăperi reci 
şi luxoase pe care Pierre le cunoscuse cu prilejul unor 
recepții. Dar până şi în încăperea aceasta, chiar în mijloc, 
era trântită o cadă goală şi fusese vărsată apă pe covor. Din 
partea opusă îi întâmpinară, umblând în vârful picioarelor, o 
slugă şi un ţârcovnic cu o cădelniţă în mână, care trecură 
pe lângă ei, fără să-i bage în seamă. Intrată într-o sală de 
recepții bine cunoscută lui Pierre, cu două mari ferestre 
italiene ce dădeau spre seră, cu un bust imens şi cu un 
portret în mărime naturală al împărătesei Ecaterina. Găsiră 
aceleaşi persoane, aproape în aceleaşi poziţii, stând în sala 
de recepții şi vorbind în şoaptă. Toţi tăcură şi se uitară la 
Anna Mihailovna cu chipul plâns şi palid, şi la voinicul şi 
corpolentul Pierre, care o urma supus, cu capul în piept. Pe 
chipul Annei Mihailovna se citea conştiinţa deplină a 
faptului că sosise clipa hotărâtoare. Ea intră în încăpere cu 
ifosele doamnelor aferate din lumea mare a Petersburgului, 
şi mai sfruntate decât le avusese de dimineaţă. Nu-l slăbea 
nici un pas pe Pierre. Avea sentimentul că, atâta vreme cât 
ea era aceea care-l aducea pe acel aşteptat de muribund, 
dreptul ei de a intra era indiscutabil. Aruncându-şi în 
treacăt ochii la cei din încăpere şi zărindu-l printre ei pe 
duhovnicul contelui, nu numai că se înclină adânc, dar se şi 
făcu parcă mai mică, se repezi cu paşi mărunți spre el şi, cu 
toată evlavia cuvenită unei feţe bisericeşti, îi ceru întâi lui 
binecuvântarea, apoi şi celuilalt preot care se afla de faţă. 


— Slavă Domnului că am putut ajunge la timp, zise ea 
către preot. Noi, toate rudele lui, am fost foarte îngrijoraţi. 
lată, tânărul acesta este fiul contelui, adăugă ea mai încet. 
Înfricoşătoare clipe! 

Şi, spunând aceste cuvinte, se apropie de medic. 

— Cher docteur, îi zise ea, ce jeune homme est le fils du 
comte... y a-t-il de l'espoir? 173 

Doctorul, tăcut, îşi ridică printr-o mişcare iute, odată cu 
privirile, şi umerii. Anna Mihailovna, cu exact acelaşi gest, 
înălţă şi ea din umeri, ridicându-şi privirile înspre cer, încât 
nu i se mai văzu decât albul ochilor, apoi oftă şi, lăsându-l 
pe medic, se apropie de Pierre. Pe un ton deosebit de 
respectuos, de duios şi de trist, i se adresă: 

— Ayez confiance en Sa misericorde! 174 îi spuse ea şi, 
arătându-i o canapea, pe care să se aşeze şi s-o aştepte, se 
apropie singură, cu paşi uşori, de uşa spre care erau 
aţintite privirile tuturor şi, odată cu zgomotul aproape 
neauzit al uşii, dispăru îndărătul ei. 


Pierre, hotărât să se supună întru totul călăuzei şi 
sfătuitoarei sale, se îndreptă spre canapeaua pe care i-o 
arătase ea. Cum dispăru Anna Mihailovna, el băgă de 
seamă că toţi cei dimprejur îl priveau cu nişte ochi care 
spuneau ceva mai mult decât simplă curiozitate şi 
compătimire. Observă că toţi şuşoteau între ei, arătând 
spre el din ochi, cu teamă şi chiar cu linguşire parcă. 1 se 
arăta un respect pe care niciodată nu i-l arătaseră: o 
doamnă necunoscută, care şezuse de vorbă cu preoţii, se 
ridicase şi-i oferise locul; aghiotantul îi ridicase mănuşa 
scăpată jos şi i-o dăduse; doctorii tăcuseră respectuos când 
trecuse pe lângă ei şi se dăduseră la o parte ca să-i facă loc. 
Pierre avusese de gând să se aşeze în altă parte, ca să n-o 
stingherească pe doamna aceea, ar fi vrut să-şi fi ridicat 
singur mănuşa şi i-ar fi ocolit bucuros pe doctori, care, de 
altfel, nici nu-i stăteau în cale; înţelesese însă printr-o 
străfulgerare că asta ar fi fost nepoliticos din partea lui, că 
el în noaptea aceea era un personaj obligat să săvârşească 
nu ştiu ce ritual înfricoşător, aşteptat de toată lumea, şi că 
pentru acest motiv el trebuia să primească serviciile 
tuturora. Luase deci fără o vorbă mănuşa din mâinile 
aghiotantului, se aşezase în locul doamnei, punându-şi 
mâinile-i mari pe genunchii alăturaţi simetric, într-o poză 
naivă de statuie egipteană, şi trăsese în sinea lui concluzia 
că toate acestea erau absolut de neînlăturat, că în seara 
aceea, ca să nu-şi piardă cumpătul şi să nu facă vreo 
prostie, nu se cădea să se poarte aşa cum i-ar fi convenit lui, 
ci trebuia să se prezinte cu totul după voia acelora care-l 
conduceau. 

Nu trecură nici două minute şi în cameră intră maiestuos, 
cu fruntea sus, prinţul Vasili, îmbrăcat într-un caftan cu trei 
stele pe piept. Părea şi mai slăbit decât dimineaţă. Ochii lui 
se făcură mari de tot când, rotindu-şi privirea prin odaie, îl 
văzu pe Pierre. Se apropie grăbit de el, îi luă mâna (lucru 
pe care până atunci nu-l mai făcuse niciodată), şi i-o trase în 


jos cu putere, ca şi cum ar fi voit să i-o încerce dacă se ţine 
bine în încheieturi. 

— Courage, courage, mon ami. Îl a demande a vous voir. 
C'est bien...175 şi voi să plece. 

Pierre găsi de cuviinţă să-l întrebe: 

— Cum îi este... 

Se opri însă încurcat, neştiind dacă se cădea să dea titlul 
de conte muribundului; să-i spună „tată” îi era ruşine. 

— Ila eu encore un coup, ily a une demi-heure. A mai avut 
un atac. Courage, mon ami...176 

Pierre era atât de răvăşit şi de tulbure la minte, încât, 
auzind cuvântul „atac”, se gândise în primul moment la 
atacul cine ştie cărui corp de trupe. Fără să priceapă nimic, 
se uită la prinţul Vasili, şi abia în urmă îşi dădu scama că 
atacul se referea la boală. Prinţul Vasili mai spuse în treacăt 
câteva cuvinte lui Lorrain şi intră pe uşă în vârful 
picioarelor. Nedeprins să meargă în vârful picioarelor, el se 
sălta stângaci din tot corpul. Îndată după dânsul intră 
prinţesa cea mai în vârstă, apoi intrară feţele bisericeşti şi 
ţârcovnicii, în sfârşit alţii (servitorii casei) intrară şi ei pe 
uşă. Îndărătul uşii se auzi forfoteală mare şi, în cele din 
urmă, având pe chipul ei palid întipărită aceeaşi hotărâre 
neclintită în împlinirea datoriei, apăru în fugă Anna 
Mihailovna şi, atingând cu mâna ei mâna lui Pierre, îi spuse: 

— La bonte divine est inepuisable. C'est la ceremonie de 
l'extreme onction qui va commencer. Venez1 77. 

Pierre intră pe uşă şi, păşind pe covorul moale, observă că 
şi aghiotantul, şi doamna cea necunoscută, şi încă vreo 
câţiva servitori îl urmaseră, ca şi când acuma nu mai era 
nevoie să ceară cuiva îngăduinţa de a intra în această 
cameră. 

XXIII. 

PIERRE CUNOŞIEA BINE încăperea aceasta mare, 
aşternută toată cu covoare persane şi împărţită în două, 
printr-o arcadă cu coloane. Partea de dincolo de coloane a 
încăperii, în care erau aşezate de o parte un pat înalt de 


mahon cu perdele de mătase, şi de cealaltă, un imens chivot 
de icoane, era puternic luminată în roşu, aşa cum sunt 
luminate bisericile în timpul slujbelor de vecernie. Sub 
ferecăturile sclipitoare de metal ale chivotului se afla un 
fotoliu Voltaire, şi în jilţ, pe perne albe ca zăpada, neatinse, 
care se vedea că de-abia fuseseră înfăţate, era întinsă, 
învelită până la jumătate într-o plapomă de culoare verde- 
aprins, persoana impunătoare şi atât de cunoscută lui 
Pierre a contelui Bezuhov, tatăl său, cu acelaşi păr alb şi 
stufos deasupra frunţii late, aureolând-o ca o coamă de leu, 
şi cu aceleaşi cute adânci care-i brăzdau frumoasa-i faţă 
roşie-galbenă, dându-i un caracter de mare nobleţe. Zăcea 
chiar dedesubtul icoanelor, şi amândouă mâinile lui, mari şi 
puternice, îi fuseseră scoase pe deasupra plapomei şi 
odihneau, lipsite de viaţă, pe verdele ei. În mâna dreaptă, 
pe care o ţinea cu palma în jos, între degetul arătător şi 
degetul cel mare îi vârâseră o lumânare de ceară, pe care, 
aplecându-se de la locul său dindărătul fotoliului, i-o 
susţinea un bătrân servitor. În faţa jilţului se înşiraseră mai 
mulţi preoţi cu plete lungi ce le atârnau pe spate, îmbrăcaţi 
în odăjdii strălucitoare şi majestuoase, cu lumânări aprinse 
în mâini, oficiind solemn, în surdină. Ceva mai în urma lor, 
cu batiste în mâini sau la ochi, stăteau două dintre prințese, 
cele mai tinere şi, în faţa lor, cea mai în vârstă, Catiche, cu 
un aer hotărât şi răzbunător, neîngăduindu-şi să-şi 
desprindă nici măcar pentru o clipă ochii de la icoane, ca şi 
cum ar fi vrut să spună tuturor că nu răspunde de actele 
sale în cazul în care ar fi silită să arunce o privire în juru-i. 
Anna Mihailovna, cu un aer copleşit şi resemnat, stătea 
lângă uşă, alături de doamna necunoscută. Prinţul Vasili îşi 
găsise loc de cealaltă parte a uşii, mai aproape de fotoliu, în 
dosul unui scaun cu încrustături şi pernă de pluş, pe care-l 
întorsese cu spătarul spre el şi, sprijinindu-şi de scaun 
mâna stângă în care ţinea o lumânare aprinsă, se închina cu 
mâna dreaptă, ridicându-şi ochii spre cer de fiecare dată 
când îşi ducea cele trei degete la frunte. Chipul lui exprima 


numai evlavie şi calmă supunere faţă de voia Domnului. 
„Dacă voi nu puteţi pricepe aceste simţăminte, părea că 
vrea să spună chipul lui, cu atât mai rău pentru voi.” 

În spatele lui erau aghiotantul, medicii şi servitorii; ca la 
biserică: bărbaţii de o parte, şi femeile de alta. Toată lumea 
se închina, tăcută, şi nu se auzeau decât citaniile bisericeşti, 
cântarea tristă şi joasă, de bas reţinut, iar în scurtele clipe 
când se întrerupea, se auzea câte un suspin şi zgomotele 
făcute de cei ce se schimbau de pe un picior pe altul. Anna 
Mihailovna, cu aerul ei important, care voia să spună că ştie 
ea bine ce face, străbătu întreaga încăpere, până la Pierre, 
şi-i puse în mână o lumânare. El o aprinse şi, distrat de tot 
ce se petrecea în jurul lui, prinse a se închina de zor cu 
aceeaşi mână în care ţinea lumânarea. 

Prinţesa Sophie, mezina, cea cu aluniţa pe faţa rumenă, 
veşnic pusă pe râs, sta tot cu ochii pe el. Ea zâmbi, îşi 
ascunse faţa în batistă şi rămase aşa mai multă vreme; dar 
cum se uita la Pierre, iar îi venea să râdă. Nesimţindu-se 
pesemne în stare să se mai uite la el fără să pufnească în 
râs şi neputându-se stăpâni să-l privească, trecu încet, ca să 
alunge ispita aceasta, în dosul unei coloane. Pe la jumătatea 
slujbei, glasurile preoţilor tăcură deodată; feţele bisericeşti 
îşi spuseră ceva în şoaptă unul altuia; servitorul cel bătrân, 
care susţinea mâna contelui, se ridică şi spuse ceva către 
grupul doamnelor. Anna Mihailovna ieşi în faţă şi, 
aplecându-se deasupra bolnavului, chemă la sine, cu un 
semn al mâinii întinse îndărătul ei, pe doctorul Lorrain. 
Francezul, care stătea rezemat de o coloană, fără lumânare 
în mână, în atitudinea respectuoasă a străinului care vrea 
să arate că, deşi de altă credinţă, înţelege toată 
însemnătatea ceremoniei ce se săvârşeşte sub ochii săi, şi o 
aprobă chiar, se apropie de bolnav cu paşii uşori ai unui om 
în floarea vârstei, luă între degetele lui albe şi subţiri mâna 
liberă a bolnavului de pe plapoma verde şi, întorcând capul, 
îi pipăi, pe gânduri, pulsul. Bolnavului i se dădu apoi să bea 
ceva; în jurul lui, se produse oarecare forfotă, dar toţi 


trecură numaidecât la locurile lor şi slujba reîncepu. În 
timpul acestei scurte întreruperi, Pierre băgă de seamă că 
prinţul Vasili ieşise de la locul său, de după spătarul 
scaunului şi, cu acelaşi aer care voia să spună că ştie el ce 
face şi că e cu atât mai rău pentru cei ce nu-l înţeleg, se 
apropiase nu de bolnav, ci de prinţesa mai în vârstă, şi se 
îndreptaseră împreună spre partea din fund a dormitorului, 
cea cu patul înalt sub perdelele de mătase. De lângă patul 
cu polog amândoi, şi prinţul, şi prinţesa, se furişară afară 
printr-o uşă dosnică, dar înainte de sfârşitul slujbei se 
întoarseră unul după altul şi-şi ocupară iarăşi locurile. 
Pierre nu dădu nici acestui fapt mai multă atenţie decât 
dăduse altor fapte petrecute până atunci, fiindcă el 
hotărâse odată pentru totdeauna în sinea lui că tot ce avea 
să se petreacă în seara aceea sub ochii săi era neapărat 
necesar şi de neînlăturat. 

Sunetele monotone ale cântărilor bisericeşti încetară, şi 
un preot plin de respect făcu bolnavului urări pentru taina 
primită. Bolnavul, însă, continuă să rămână la fel de 
nemişcat, parcă lipsit de viaţă. Toţi din jurul lui începură să 
se mişte; se auziră paşi şi şoapte, dintre care ale Annei 
Mihailovna se desluşeau mai răspicat decât toate. 

Pierre o auzi cum spunea: 

— Trebuie dus negreşit în pat; aici nu va putea cu nici un 
Chip... 

Bolnavul era atât de înconjurat de medici, de prințese şi 
de servitori, încât Pierre nu-i mai putea vedea acum chipul 
palid cu vine roşii şi cu coamă albă, pe care, cu toate că 
urmărise ce făceau ceilalţi, nu-l pierduse nici o clipă din 
ochi în tot timpul slujbei. Pierre înţelese, după mişcările 
domoale ale celor ce înconjurau fotoliul, că muribundul era 
ridicat şi purtat pe sus. 

— "Ţine de mâna mea, dacă vrei să nu-l scapi, se auzi până 
la el vocea speriată a unuia dintre servitori. De jos. Încă 
unul! Se auziră alte voci, şi respiraţia grea a servitorilor şi 


paşii lor mărunți se îndesiră, ca şi cum povara pe care o 
purtau era mult peste puterile lor. 

Cei ce-l purtau, din rândul cărora era şi Anna Mihailovna, 
trecură pe lângă Pierre, şi el putu zări o clipă, pe deasupra 
capetelor lor aplecate, pieptul mare, puternic şi dezgolit al 
bolnavului, umerii lui muşchiuloşi puţin ridicaţi în sus de 
mâinile celor care-l ţineau de subsuori şi capul lui leonin cu 
bucle albe. Capul acesta, cu fruntea înaltă şi pomeţii 
obrajilor neobişnuit de laţi, cu gura frumoasă şi senzuală, 
cu privirea rece şi impunătoare, nu era defel desfigurat de 
apropierea morţii. Avea acelaşi chip pe care i-l ştia Pierre 
de acum trei luni, când contele îl trimisese la Petersburg. 
Numai că acum, capul acesta se clătina, fără putere, după 
pasul inegal al celor ce-l purtau, iar privirea lui, rece şi 
nepăsătoare de obicei, nu ştia pe ce să se oprească. 

După câteva momente de agitaţie în jurul patului, 
servitorii care-l purtaseră pe bolnav se retraseră. Anna 
Mihailovna îl luă pe Pierre de mână şi-i spuse: „Venez”178. 
Pierre se apropie odată cu ea de patul în care fusese aşezat 
bolnavul, într-o atitudine de zile mari, potrivită cu 
momentul solemn al tainei primite cu puţin înainte. Era 
întins în pat, cu capul sprijinit pe pernele înălțate anume. 
Mâinile îi fuseseră aşezate simetric cu palmele în jos, peste 
plapoma de mătase verde. Când Pierre se apropie, contele 
se uită drept la el, dar cu o privire al cărei rost şi tâlc nu-i e 
dat omului să-l pătrundă. Sau nu spunea nimic altceva 
privirea aceasta decât că omul, atâta timp cât are ochi, 
trebuie să se uite şi el undeva - oriunde - sau, dimpotrivă, 
spunea nespus de multe. Pierre se opri locului, neştiind ce 
se cuvenea să facă, şi întoarse întrebător capul spre 
îndrumătoarea lui, Anna Mihailovna. Ea îi făcu iute din ochi 
un semn spre mâna bolnavului şi, ţuguindu-şi buzele şi 
scrutând aerul, îi arătă că trebuie să i-o sărute. Pierre, 
întinzând anevoie gâtul, ca să ferească plapoma, îi urmă 
sfatul şi atinse cu buzele mâna cărnoasă şi cu oase 
zdravene a părintelui său. Nici mâna, şi nici măcar un 


singur muşchi de pe faţa contelui, nu se clinti. Pierre 
întoarse din nou capul, întrebător, spre Anna Mihailovna, ca 
pentru a-i cere să-i spună ce mai avea acum de făcut. Anna 
Mihailovna îi arătă din ochi un fotoliu care se afla lângă pat. 
Pierre se resemnă să ia loc în fotoliu, supus, continuând să 
întrebe din ochi, dacă nu cumva făcuse altceva decât se 
cuvenea. Anna Mihailovna dădu aprobator din cap. Pierre 
luă din nou o poză stângace, simetrică, de statuie egipteană 
şi, regretând pesemne faptul că trupul său vânjos şi greoi 
ocupa atâta loc, îşi dădea toată osteneala să pară cât mai 
mic cu putinţă. Se uită la conte. Bătrânul rămăsese tot cu 
privirile spre locul unde fusese faţa lui Pierre, câtă vreme 
stătuse în picioare lângă pat. Anna Mihailovna arăta prin 
expresia ce adoptase că avea conştiinţa însemnătăţii acestei 
ultime clipe de despărţire a părintelui de fiu. Mai trecură 
aşa două minute, care îi părură lui Pierre fără sfârşit. 
Deodată, în cutele muşchilor puternici de pe faţa contelui se 
ivi un tremur. lremurul acesta se accentuă, gura frumoasă 
a bătrânului se strâmbă - abia atunci înţelese Pierre cât de 
aproape de moarte se afla tatăl său - şi din gura lui strâmbă 
ieşi un sunet nelămurit, un horcăit. Anna Mihailovna privea 
stăruitor în ochii bolnavului, străduindu-se să-i citească în 
priviri de ce anume avea nevoie, şi arăta când la Pierre, 
când spre băutura de la căpătâiul patului, când plapoma, şi, 
abia şoptind, rostea numele prinţului Vasili. Ochii şi faţa 
bolnavului exprimau nerăbdare; el făcu o sforţare ca să se 
poată uita la servitorul ce şedea pironit la căpătâiul patului. 

— Vrea să-l întoarcem pe partea cealaltă, şopti servitorul, 
şi-l ridică, încercând să întoarcă trupul greu al contelui cu 
faţa spre perete. 

Pierre sări în picioare, să-i ajute. 

Cât timp îl întorceau ei, contelui îi alunecă, în jos, fără 
vlagă, o mână, şi făcu sforţări zadarnice să şi-o ridice. Va fi 
băgat oare bolnavul de seamă expresia de groază cu care 
Pierre se uitase la mâna lui fără viaţă, sau poate cine ştie ce 
alt gând îi străbătuse în acea clipă conştiinţa muribundă, 


căci el îşi privi mâna care nu-i mai da ascultare, apoi se uită 
la expresia de groază de pe chipul lui Pierre pe urmă din 
nou la mână, şi pe faţă i se ivi un zâmbet slab, chinuit, la fel 
de nepotrivit cu trăsăturile figurii lui, ca şi când i-ar fi 
exprimat, ironic, compătimirea faţă de propria-i neputinţă. 
Pe neaşteptate, la vederea acestui zâmbet, Pierre simţi cum 
i se zguduie pieptul, simţi ca nişte pişcături în nări, şi ochii i 
se umplură deodată de lacrimi. Bolnavul, acum întors cu 
faţa la perete, scoase un oftat. 

— Il est assoupi179, zise Anna Mihailovna, văzând pe una 
dintre prințese care venise să-i înlocuiască. Allons180. 

Pierre ieşi. 

XXIV. 

ÎN SALA DE RECEPŢII nu mai era nimeni, în afară de 
prinţul Vasili şi de prinţesa cea mai în vârstă, care, stând 
amândoi sub portretul împărătesei Ecaterina, vorbeau între 
ei cu multă însufleţire. Dar cum îl văzură pe Pierre şi pe 
sfătuitoarea lui, tăcură. Prinţesa căuta să ascundă ceva, 
după cât i se păru lui Pierre, şi spuse în şoaptă: 

— Nu pot s-o văd în ochi pe femeia asta! 

— Catiche a fait donner du the dans le petit salon, zise 
prinţul Vasili câtre Anna Mihailovna. Allez, ma pauvre? Nn? 
Mihailovna, prenez quelqgue? Hose, autrement vous ne 
suffirez pas181. 

Lui Pierre nu-i spuse nimic; se mulţumi doar să-i strângă 
cu putere braţul, sus, lângă umăr. Pierre şi Anna Mihailovna 
trecură în le petit salon. 

— Iln'ya rien qui restaure, comme une tasse de cet 
excellent the russe apres une nuit blanche1 82, spuse 
Lorrain cu un aer de măsurată însufleţire, sorbind dintr-o 
ceaşcă străvezie de porțelan chinezesc, fără toartă, în faţa 
unei măsuţe mici, pe care se găsea un serviciu de ceai şi o 
gustare rece. În jurul mesei se adunaseră, ca să mai prindă 
puteri, toţi cei rămaşi în noaptea aceea în casa contelui 
Bezuhov. Pierre îşi amintea bine de acest mic salon rotund, 
cu oglinzi şi măsuţe. În serile de bal, pe vremea când se 


dădeau baluri în casa contelui, lui Pierre, care nu ştia să 
danseze, îi plăcea să se retragă aici ca să privească 
doamnele îmbrăcate în rochii de bal, cu briliante şi coliere 
de perle pe bustul decoltat, şi să le vadă cum treceau prin 
aceasta odaie, admirându-se sub baia de lumină în oglinzile 
care le reflectau de mai multe ori imaginea. Acum 
încăperea era abia luminată de cele două făclii aprinse; în 
întuneric, pe o măsuţă, se îngrămădeau în dezordine un 
serviciu de ceai şi fel de fel de farfurii; o năpădiseră tot felul 
de oameni, care numai de sărbătoare nu erau îmbrăcaţi şi 
care discutau între ei pe şoptite, iar fiecare cuvânt, fiecare 
gest al lor, arăta că nimeni nu putea uita ceea ce se 
petrecea în acele clipe şi ceea ce avea să se mai petreacă în 
curând în dormitorul contelui. Pierre nu se atinse de nimic, 
cu toate că ar fi avut mare chef să mănânce şi el ceva. El se 
uită întrebător spre îndrumătoarea lui şi observă că ea se 
îndreptase, călcând pe vârful picioarelor spre sala de 
recepții, unde rămăseseră prinţul Vasili şi prinţesa mai 
vârstnică. Pierre socoti că şi aceasta era neapărat necesar 
şi, după puţin, o urmă. O găsi pe Anna Mihailovna alături de 
prinţesă, vorbind amândouă deodată, pe şoptite, dar foarte 
agitat. 

— Dă-mi voie să ştiu eu mai bine, prinţesă, ce trebuie şi ce 
nu trebuie, spuse prinţesa cea mare, care părea într-o stare 
de agitaţie, asemenea aceleia în care se găsise atunci când 
trântise uşa odăii sale. 

— Dar, dragă prinţesă, îi vorbea cu glas blând, însă 
convingător, Anna Mihailovna, oprindu-i trecerea spre odaia 
bolnavului, nu va fi oare prea greu acest lucru pentru 
sărmanul nostru unchi, în aceste clipe când mai mult decât 
orice are nevoie de odihnă? În clipe ca astea să discutaţi 
chestiuni lumeşti, tocmai acum, când sufletul i-a fost 
pregătit pentru... 

Prinţul Vasili rămăsese aşezat în fotolii, în atitudinea lui 
obişnuită, picior peste picior. Obrajii, scuturaţi de ticuri, îi 
tremurau nervos şi, mai laţi în partea de jos, păreau căzuţi; 


luase însă aerul unui om pe care prea puţin îl interesa 
discuţia dintre cele două femei. 

— Voyons, ma bonne Anna Mihailovna, laissez faire 
Catiche183. Ştii doar cât o iubeşte contele. 

— Nici măcar nu ştiu ce conţine hârtia asta, spuse Catiche, 
adresându-se prinţului Vasili şi arătând servieta de piele pe 
care o ţinea în mână. Eu ştiu atât: că testamentul cel 
adevărat se află la el în birou şi că asta nu poate fi altceva 
decât o hârtie uitată... 

Şi dădu s-o ocolească pe Anna Mihailovna; dar aceasta, 
dintr-o săritură, îi tăie din nou drumul. 

— Eu ştiu, scumpa şi buna mea prinţesă, zise Anna 
Mihailovna, apucând servieta cu amândouă mâinile şi încă 
cu atâta putere, încât nu mai încăpea nici o îndoială că nu 
avea deloc intenţia să-i dea drumul cu una, cu două. le rog, 
scumpa mea prinţesă, te implor, aibi milă de el. Je vous en 
conjure...1 84 

Prinţesa nu spunea nimic. Se auzeau doar zgomotele 
luptei înverşunate ce se dădea pentru servietă. Era 
neîndoielnic că dacă prinţesa ar fi rostit vreo vorbă, n-ar fi 
rostit nimic plăcut pentru Anna Mihailovna. Aceasta ţinea 
servieta cu îndârjire, dar cu toate astea, vocea ei îşi 
menținea tot calmul, toată dulceaţa şi delicateţea ei 
obişnuită. 

— Apropie-te, Pierre dragul meu. Cred că el nu poate fi de 
prisos în acest consiliu de familie: nu-i aşa, prinţe? 

— Pentru ce taci, mon cousin? Strigă deodată prinţesa, 
atât de tare, încât cei din salon tresăriră, speriaţi de glasul 
ei. Pentru ce taci atunci când o oarecare, Dumnezeu ştie ce 
va mai fi, îndrăzneşte să se amestece şi să facă asemenea 
scene, şi asta chiar în pragul camerei unui muribund? 
Intriganto! Şuieră ea cu furie şi trase din toate puterile ei 
servieta, dar Anna Mihailovna făcu grabnic câţiva paşi, ca 
să nu o scape, şi puse din nou mâna pe ea. 

— Oh! Interveni prinţul Vasili, dojenitor şi uimit. Se 
ridicase în picioare. Cest ridicule. Voyons185 lăsaţi-o! V-o 


cer eu! 

Prinţesa se supuse. 

— Şi dumneata! 

Anna Mihailovna nu-l ascultă. 

— Lăsaţi servieta, vă cer eu! lau tot asupra mea! Mă duc 
să-l întreb eu. Nu... prea departe aţi mers! 

— Mais, mon prince1 86, zise Anna Mihailovna, după o 
taină ca aceea care i s-a săvârşit, daţi-i şi lui o clipă de 
odihnă. Dumneata, Pierre, de ce nu-ţi spui părerea? Se 
adresă ea tânărului, care, apropiindu-se de ea, se uita uimit 
la chipul urâţit de furie al prinţesei, care-şi pierduse orice 
simţ al cuviinţei, şi la obrajii scuturaţi de ticuri ai prinţului 
Vasili. 

— Dar, prinţe... Gândiţi-vă că veţi avea să daţi socoteală de 
toate urmările, rosti sever prinţul Vasili. S-ar zice că nu mai 
ştiţi ce faceţi! 

— Muiere ticăloasă! Izbucni Catiche şi, repezindu-se la 
Anna Mihailovna, îi smulse servieta din mână când se 
aştepta mai puţin. 

Prinţul Vasili îşi lăsă capul în jos şi-şi resfiră braţele. 

În clipa aceasta uşa, înfricoşătoarea uşă, la care Pierre 
privise îndelung şi cu spaimă, şi care de obicei se deschidea 
atât de lin, se izbi brusc, cu zgomot, de perete, şi prinţesa 
cea mijlocie ieşi în fugă din dormitor, frângându-şi mâinile. 

— Ce faceţi? Rosti ea disperată. Il s'en va et vous me 
laissez seule1 87. 

Prinţesa mai în vârstă scăpă din mâini servieta. Anna 
Mihailovna se aplecă repede şi, luând obiectul litigios, fugi 
în odaia bolnavului. Catiche şi prinţul Vasili, revenindu-şi în 
fire, veniră după ea. Peste câteva clipe, prinţesa cea mare 
ieşi cea dintâi; avea chipul palid şi aspru şi îşi muşca buza 
de jos. La vederea lui Pierre, figura ei luă o expresie de 
furie nestăpânită. 

— Da, bucură-te acum, zise ea. Doar asta aşteptai! 

Pe urmă, izbucnind în hohote de plâns, îşi acoperi faţa cu 
batista şi ieşi în fugă din odaie. 


După prinţesă, ieşi şi prinţul Vasili. El păşi, clătinându-se, 
până la canapeaua pe care şedea Pierre şi se prăbuşi pe 
telurile ei, ascunzându-şi faţa în mâini. Pierre băgă de 
seamă că se îngălbenise peste măsură, că bărbia îi tremura 
şi dinţii îi clănţăneau ca într-un acces de friguri. 

— Ah, prietene! Zise el, luându-l pe Pierre de braţ, şi în 
glasul lui se simțeau acum sinceritatea şi slăbiciunea, stări 
pe care Pierre nu le observase niciodată până atunci la 
acest om. Cât păcătuim, cât minţim, şi toate astea pentru 
ce? În curând, împlinesc şaizeci de ani, prietene... Aşa că 
pentru mine... Cu moartea totul se sfârşeşte, totul! Moartea 
e ceva groaznic. 

Şi începu să plângă. 

Ultima ieşi Anna Mihailovna. Ea se apropie de Pierre cu 
paşi rari, domoli. 

— Pierre! zise ea. 

Pierre se uită la ea întrebător. Ea îl sărută matern pe 
frunte, stropindu-l cu lacrimi. Apoi, după o scurtă tăcere: 

— Il n'est plus...188 

Pierre o privea prin ochelarii lui. 

— Allons, je vous reconduirai. Tâchez de pleurer. Rien ne 
soulage, comme les larmes.189 

Îl conduse într-un salon întunecos, şi Pierre era foarte 
mulţumit că aici nu-i mai vedea nimeni faţa. Anna 
Mihailovna se retrase discretă şi, când se întoarse, îl găsi 
dormind adânc, cu mâinile sub cap. 

A doua zi dimineaţă, Anna Mihailovna îi spuse: 

— Oui, mon cher, c'est une grande perte pour nous tous. 
Je ne parle pas de vous. Mais Dieu vous soutiendra, vous 
etes jeune et vous voila a la tete d'une immense fortune, je 
l'espere. Le testament n'a pas 6te encore ouvert. Je vous 
connais assez pour savoir que cela ne vous tournera pas la 
tete, mais cela vous impose des devoirs, et il faut etre 
homme.190 

Pierre tăcea. 


— Peut-etre plus tard je vous dirai, mon cher, que şi je 
n'avais pas €te la, Dieu sait ce qui serait arrive. Vous savez, 
mon oncle avant-hier encore me promettait de ne pas 
oublier Boris. Mais il n'a pas eu le temps. J'espere, mon 
cher ami, que vous remplirez le desir de votre pere.191 

Pierre nu pricepea nimic şi, roşindu-se tot de sfială, se uită 
nedumerit la Anna Mihailovna. După convorbirea cu Pierre, 
Anna Mihailovna se duse la Rostovi şi se culcă. Dimineaţa, 
când se sculă, ea povesti Rostovilor şi tuturor cunoscuţilor 
amănuntele morţii contelui Bezuhov. După spusele ei, 
contele murise aşa cum şi-ar dori şi ea să moară; declară că 
sfârşitul contelui a fost nu numai deosebit de mişcător, ci şi 
foarte pilduitor; că ultima întrevedere dintre tată şi fiu 
fusese într-adevăr atât de impresionantă, încât nici nu şi-o 
putea aminti fără să-i dea lacrimile, şi că nici ea nu putea şti 
cine se purtase mai demn în clipele acelea grozave; tatăl, 
care-şi adusese aminte de toţi şi de toate în acele clipe 
grele şi care spusese fiului său cuvinte atât de mişcătoare, 
sau Pierre, care, deşi zdrobit că-ţi era jale să te uiţi la el, 
făcea sforţări să-şi ascundă durerea, pentru a nu-şi întrista 
părintele în clipa morţii. „C'est penible, mais cela fait du 
bien; ca eleve l'âme de voir des hommes, comme le vieux 
comte et son digne fils”192, spunea ea. Despre manoperele 
prinţesei şi ale prinţului Vasili, ea, care nu putea să le 
aprobe, mai spuse câte ceva pe ici, pe colo, dar numai în 
şoaptă şi sub jurământ de mare taină. 

XXV. 

LA LÂSÂE-GORI, MOŞIA prinţului Nikolai Andreevici 
Bolkonski, erau aşteptaţi să sosească din zi în zi tânărul 
prinţ Andrei şi soţia lui, dar aşteptarea nu schimbase întru 
nimic severa rânduială din casa bătrânului prinţ. De când, 
sub împăratul Pavel, fusese surghiunit la ţară, generalul en 
chef Nikolai Andreevici Bolkonski, poreclit în societate „Le 
roi de Prusse”193, locuia retras la Lâsâe-Gori împreună cu 
fiica sa, prinţesa Maria, şi cu domnişoara de companie a 
acesteia, mademoiselle Bourienne. Şi, cu toate că sub 


domnia noului ţar i se ridicase opreliştea de a intra în cele 
două capitale, el îşi ducea mai departe viaţa lui izolată, la 
ţară, declarând că dacă are cineva nevoie de el, cele o sută 
cincizeci de verste care despărţeau Moscova de Lâsâe-Gori 
puteau fi lesne străbătute şi că, în ce-l priveşte, el nu avea 
nevoie de nimeni şi de nimic. Avea obiceiul să spună că 
viciile omeneşti nu au decât două cauze: trândăvia şi 
superstiţia, şi că numai două sunt virtuțile: acţiunea şi 
raţiunea. Se ocupa personal de creşterea fiicei lui şi, pentru 
a dezvolta în ea amândouă aceste virtuţi, îi dădea lecţii de 
algebră şi geometrie şi-i organizase întreaga viaţă astfel 
încât să fie necontenit ocupată. El însuşi era necontenit 
ocupat cu redactarea memoriilor sale şi-l preocupau 
soluţiile problemelor de matematică superioară; când nu 
dădea la strung tabachere, îşi găsea de lucru în grădină sau 
supraveghea lucrările de construcţie de pe moşia lui, care 
nu mai încetau niciodată. Şi, pentru că cea mai de seamă 
condiţie a acţiunii este rânduiala, în felul lui de viaţă 
rânduiala era dusă până la cel mai înalt grad al preciziunii. 
Se aşeza la masă întotdeauna cu aceleaşi gesturi şi nu 
numai la aceeaşi oră, dar chiar în acelaşi minut al zilei. Era 
aspru şi neiertător de exigent cu toţi cei dimprejur, de la 
fiica lui şi până la servitori, şi, de aceea, fără să fie câtuşi de 
puţin crud, era temut şi respectat cum n-ar fi izbutit să fie 
nici cel mai crud om. Deşi era în retragere şi deci n-avea 
acum nici un amestec în afacerile statului, fiecare nou 
conducător al guberniei în care se afla moşia sa considera 
de datoria lui să se anunţe la el în vizită de prezentare şi să 
aştepte în antecameră aşa cum făceau arhitectul, 
grădinarul sau chiar prinţesa Maria, ca el să iasă la ora 
ştiută din birou. Toţi aceşti demnitari încercau acelaşi 
simţământ de respect şi chiar de teamă când se deschidea 
uşa neobişnuit de înaltă a cabinetului şi apărea, cu desueta 
lui perucă pudrată, bătrânelul acesta mărunt, cu mâinile 
mici şi uscate, cu sprâncenele stufoase şi încărunţite, care 


adesea, când el se încrunta, îi ascundeau cu totul 
strălucirea ochilor inteligenţi şi încă tineri. 

În ziua sosirii tinerilor, dimineaţa, ca de obicei, prinţesa 
Maria intră la ora hotărâtă în antecamera cabinetului, să-şi 
salute tatăl; în aşteptare, îşi făcea semnul crucii şi spunea în 
gând rugăciuni. În fiecare zi ea venea să-i dea bună 
dimineaţa şi în fiecare zi se ruga în gând ca această 
obligaţie zilnică a întâlnirii cu tatăl ei să se sfârşească cu 
bine. 

Un bătrân servitor pudrat se ridică de pe scaun cu mişcări 
domoale şi o anunţă în şoaptă: „Poftiţi”. 

De dincolo de uşă se auzea zgomotul monoton al unui 
strung. Prinţesa trase cu sfială uşa, care se deschidea uşor, 
fără zgomot, şi se opri în prag. Bătrânul prinţ lucra la 
strung; o zări, dar îşi văzu mai departe de treabă. 

Imensul cabinet al prinţului era plin de fel de fel de 
obiecte, după câte se vedea în permanenţă folosite. Masa, 
pe care se aflau cărţi şi planuri, rafturile bibliotecilor cu 
geamuri înalte şi cu cheile în broaşte, un pupitru înalt 
pentru scris în picioare pe care se afla un caiet deschis, 
strungul cu numeroasele lui scule răspândite şi cu talaj 
proaspăt împrăştiat de jur împrejur pe podea - toate 
acestea alcătuiau dovada unei activităţi neîntrerupte şi 
ordonate. Mişcarea piciorului mic, încălţat într-o cizmuliţă 
tătărească cusută cu fir de argint, şi încordarea mâinilor 
uscăţive, dar vânjoase, arătau că bătrânul avea încă vigoare 
şi multă putere de rezistenţă. După ce mai dădu câteva 
învârtituri roții, ridică piciorul de pe pedala strungului, 
şterse dalta şi o aruncă într-o geantă de piele agăţată de 
strung şi, apropiindu-se de masă, îşi chemă fiica. Nu-şi 
binecuvânta niciodată copiii; îi întinse doar obrazul, încă 
nebărbierit în ziua aceea, şi-i spuse rece, învăluind-o 
totodată cu priviri blânde şi atente: 

— Eşti sănătoasă? Ei, hai, şezi! 

Luă apoi un caiet de geometrie scris de mâna lui şi-şi trase 
cu piciorul, mai aproape, fotoliul. 


— Pentru mâine! Zise el, căutând grăbit pagina şi făcând 
cu unghia un semn energic, de la un paragraf la cel 
următor. 

Prinţesa se încovoie deasupra mesei, pe caiet. 

— Stai! "i-a venit o scrisoare, spuse deodată bătrânul 
scoțând dintr-o mapă de birou ce se afla pe masă un plic, cu 
adresa scrisă de o mână femeiască, şi aruncându-l pe masă. 

La vederea plicului, faţa prinţesei Maria se îmbujoră, îl luă 
grăbită şi se aplecă atentă asupra lui. 

— De la Heloise194? Întrebă prinţul cu un zâmbet rece, 
lăsând să i se vadă dinţii încă puternici, puţin îngălbeniţi. 

— Da, de la Julie, răspunse prinţesa, privindu-şi cu sfială 
părintele şi zâmbind la fel de sfios. 

— Mai las să treacă încă două scrisori, dar pe a treia o voi 
citi, spuse bătrânul prinţ cu severitate. Mă tem că vă scrieţi 
prea multe nimicuri. Pe a treia o voi citi! 

— Citeşte-o şi pe asta, mon pere195, răspunse prinţesa, 
înroşindu-se şi mai mult şi întinzându-i scrisoarea. 

— Pe a treia am spus, pe a treia, se răsti scurt prinţul, 
respingând plicul şi, sprijinindu-se în coate pe masă, trase 
spre el caietul cu figuri de geometrie. 

— Uite, domnişoară, începu bătrânul, aplecându-se mult 
spre fiică-sa deasupra caietului şi punând o mână pe 
spătarul fotoliului în care şedea prinţesa, în aşa fel încât 
aceasta se simţea asaltată din toate părţile de mirosul de 
tutun şi de mirosul acela înţepător, specific bătrânilor, pe 
care ea i-l ştia de-atâta vreme tatălui ei. Uite, domnişoară, 
triunghiurile acestea sunt asemenea; binevoieşte şi verifică: 
unghiul ABC... 

Prinţesa se uită cu teamă în ochii bătrânului, care luceau 
atât de aproape de ea; pe faţa ei apăru iar roşeaţa de 
adineauri; se vedea bine că nu înţelege nimic şi că se teme 
atât de tare, încât frica o va împiedica să priceapă ceva din 
explicaţiile cu care nu mai contenea tatăl ei, oricât de 
lămurite ar fi fost ele. Să fi fost din vina profesorului, să fi 
fost din vina ei, dar zi de zi se întâmpla la fel: prinţesei i se 


împăienjeneau ochii, şi nu mai vedea şi nu mai auzea nimic; 
simţea doar aproape de chipul său chipul uscat al asprului 
ei tată, îi simţea respiraţia şi mirosul greu şi o stăpânea un 
singur gând: cum ar face să scape cât mai repede din 
cabinetul acela şi, singură la ea în odaie, să-şi dumirească în 
tinnă problema. Bătrânul îşi ieşea din sărite, mutându-şi 
mereu din loc cu zgomot fotoliul în care şedea, făcea 
sforţări să se stăpânească şi să nu se înfurie, dar aproape 
de fiecare dată se aprindea şi spunea vorbe de ocară şi se 
întâmpla chiar să zvârle cât colo caietul. 

Prinţesa răspunse greşit. 

— Proasto! Strigă prinţul, trântind caietul şi răsucindu-se 
ca un titirez, dar se ridică pe dată, făcu câţiva paşi plin 
odaie, apoi atinse cu mâinile părul prinţesei ca pentru a o 
mângâia şi se aşeză din nou. 

Se apropie şi mai mult de ea şi-şi continuă explicaţia. 

— Nu se poate, prinţesă, nu se poate, spuse el, în timp ce 
fata, pregătindu-se să plece, îşi închidea caietul cu lecţiile 
pe care le avea de făcut, matematicile sunt un lucru mare, 
dragă domnişoară! De ce să fii şi tu la fel de proastă cum 
sunt stupidele noastre cucoane din lumea mare? Eu nu 
vreau asta. Bate-ţi capul - ai să le dai tu de gust! O mângâie 
apoi pe obraz. Să-ţi iasă prostiile din cap! 

Prinţesa vru să plece, dar bătrânul o reţinu printr-un gest 
şi luă de pe pupitrul înalt o carte nouă, cu foile încă 
netăiate. 

— Uite, Heloise îţi mai trimite şi nu ştiu ce Cheie a tainelor. 
E o carte religioasă. Ştii, eu nu mă amestec în credinţele 
nimănui... Dar am răsfoit-o puţin, aşa... la-o şi acum du-te, 
pleacă! 

O bătu uşor pe umăr şi închise uşa în urma ei. 

Prinţesa Maria se înapoie în odaia ei, cu expresia de 
tristeţe şi de teamă care rareori o părăsea şi-i urâţea şi mai 
mult faţa bolnăvicioasă, lipsită de frumuseţe. Se aşeză la 
masa de scris, pe care se învălmăşeau o grămadă de 
portrete în miniatură şi tot felul de caiete şi de cărţi. 


Prinţesa era pe atât de dezordonată, pe cât era tatăl ei de 
ordonat. Ea lăsă caietul de geometrie şi desfăcu, 
nerăbdătoare, plicul. 

Scrisoarea era de la cea mai bună prietenă a ei din 
copilărie şi care nu era alta decât acea Julie Karaghina, ce 
luase parte la sărbătorirea zilei onomastice a contesei, în 
casa Rostovilor. 

Julie scria: „Chere et excellente amie, quelle chose terrible 
et effrayante que l'absence! J'ai beau me dire que la moitie 
de mon existence et de mon bonheur est en vous, que 
malgre la distance qui nous separe, nos coeurs sont unis 
par des liens indissolubles; le mien se revolte contre la 
destinee, et je ne puis, malgre les plaisirs et les distractions 
qui m'entourent, vaincre une certaine tristesse cachee que 
je ressens au fond du coeur depuis notre separation. 
Pourguoi ne sommes-nous pas reunies, comme cet 6te dans 
votre grand cabinet sur le canape bleu, le canape a 
confidences? Pourguoi ne puis-je, comme il y a trois mois, 
puiser de nouvelles forces morales dans votre regard şi 
doux, şi calme et şi penetrant, regard que j'aimais tant et 
que je crois voir devant moi, quand je vous €cris”196 

Ajungând la acest pasaj, prinţesa Maria oftă şi se uită în 
oglinda atârnată în peretele din dreapta ei. Oglinda îi 
reflectă corpul slab, lipsit de farmec şi faţa ştearsă. Ochii ei, 
veşnic trişti, se uitau acum în oglindă, la propria ei făptură, 
cu o expresie şi mai deznădăjduită. „Vrea să mă 
măgulească”, gândi ea, apoi întoarse capul şi continuă să 
citească. Julie, însă, nu-şi linguşea prietena: ochii prinţesei 
Maria erau într-adevăr mari, adânci şi strălucitori (ca şi 
când din ei ar fi ţâşnit adeseori văpăi de lumină caldă) erau 
atât de frumoşi, încât adesea, în ciuda urâţeniei chipului ei 
în ansamblul lui, ochii aceştia făceau o impresie mai 
puternică decât frumuseţea adevărată. Ea, însă, nu-şi 
văzuse niciodată expresia aceasta splendidă a ochilor ei, 
expresie pe care ochii ei nu o aveau decât în clipele în care 
nu se mai gândea la ea însăşi. Ca la oricare alt om, faţa ei 


căpăta altă expresie, nefirească, artificială, urâtă, de îndată 
ce se privea în oglindă. Citi mai departe: „Lout Moscou ne 
parle que guerre. L'un de mes deux freres est deja a 
l'Etranger, l'autre est avec la garde, qui se met en Marieche 
vers la frontiere. Notre cher? Mpereur a quitte Petersbourg 
et, a ce qu'on pretend, compte lui-meme exposer sa 
precieuse existence aux chances de la guerre. Du veuille 
que le monstre corsicain, qui detruit le repos de l'Europe, 
soit terrasse par l'ange que le Tout-? Uissant, dans Sa 
misericorde, nous a donnee pour souverain. Sans parler de 
mes freres, cette guerre m'a privee d'une relation des plus 
cheres a mon coeur. Je parle du jeune Nicolas Rostoff, qui 
avec son enthousiasme n'a pu supporter linaction et a 
quitte l'universite pour aller s'enr6ler dans larmee. Eh 
bien, chere Marie, je vous avouerai, que, malgre son 
extreme jeunesse, son depart pour l'armee a ete un grand 
chagrin pour moi.197 

Le jeune homme, dont je vous parlais cet ete, a tant de 
noblesse, de veritable jeunesse qu'on rencontre şi rarement 
dans le siecle? U nous vivons parmi nos villards de vingt 
ans. Il a surtout tant de franchise et de coeur. [Il est 
tellement pur et poctique, que mes relations avec lui, 
quelque passageres qu'elles fussent, ont ete l'une des plus 
doues jouissances de mon pauvre coeur, qui a deja tant 
souffert. Je vous raconterai un jour nos adieux et tout ce qui 
s'est dit en partant. Tout cela est encore trop frais. Ah! 
Chere amie, vous etes heureuse de ne pas connaâtre ces 
jouissances et ces peines şi poignantes. Vous etes heureuse, 
puisque les derienieres sont ordinairement les plus fortes! 
Je sais fort bien, que le comte Nicolas est trop jeune pour 
pouvoir jamais devenir pour moi quelque chose de plus 
qu'un ami, mais cette douee amitie, ces relations şi 
poetiques et şi pures ont ete un besoin pour mon coeur.198 

Mais n'en parlons plus. La grande nouvelle du jour qui 
occupe tout Moscou est la mort du vieux comte Bezuhovet 
son heritage. Figurez-vous que les trois princesses n'ont 


recu que tres peu de chose, le prince Basile rien, est que 
c'est M. Pierre qui a tout herite, et qui par-dessus le 
Marieche a ete reconnu pour fils legitime, par consequent 
comte Bezuhov est possesseur de la plus belle fortune de la 
Russie. On pretend que le prince Basile a jou€ un tres vilain 
rOle dans toute cette histoire et qu'il est reparti tout 
penaud pour Petersbourg. 

Je vous avoue, que je comprends tres peu toutes ces 
affaires de legs et de testament; ce que je sais, c'est que 
depuis que le jeune homme que nous connaissions tous sous 
le nom de M. Pierre les tout court est devenu comte 
Bezuhov et possesseur de l'une des plus grandes fortunes 
de la Russie, je m'amuse fort a observer les changements 
de ton et des manieres des mamans accablees de filles a 
marier et des demoiselles elles-memes a l'egard de cet 
individu, qui, par parenthese, m'a paru toujours etre un 
pauvre sire. Comme on s'amuse depuis deux ansa me 
donner des promis que je ne connais pas le plus souvent, la 
chronique matrimoniale de Moscou me fait comtesse 
Bezuhov. Mais vous sentez bien que je ne me souc 
nullement de le devenir.199 

A propos de mariage, savez-vous que tout derienierement 
la tante en general Anna Mihailovna, m'a confie sous le 
sceau du plus grand secret un projet de mariage pour vous. 
Ce n'est ni plus, ni moins, que le fils du prince Basile, 
Anatole, qu'on voudrait ranger en le mariant a une 
personne riche et distinguee, et c'est sur vous qu'est tombe 
le choix des parents. Je ne sais comment vous envisagerez 
la chose, mais j'ai cru de mon devoir de vous en avertir. On 
le dit tres beau et tres mauvais sujet; c'est tout ce que jai 
pu savoir sur son compte. 

Mais, assez de bavardage comme cela. Je finis mon second 
feuillet, et maman me fait chercher pour aller dâner chez 
les Apraksines. Lisez le livre mystique que je vous envoie et 
qui fait fureur chez nous. Quoi qu'il y ait des choses dans ce 
livre difficiles a atteindre avec la faible conception humaine, 


c'est un livre admirable dont la lecture calme et €leve 
l'âme. Adieu. Mes respects a monsieur votre pere et mes 
compliments a m-elle Bourienne. Je vous embrasse comme 
je vous aime. 

Julie. 

P. S. Donnez-moi des nouvelles de votre frere et de sa 
charmante petite femme”.200 

Prinţesa rămase dusă pe gânduri şi zâmbi visătoare (din 
această pricină expresia chipului ei, luminat de ochii 
sclipitori, se schimbă cu totul), apoi, ridicându-se brusc cu o 
tresărire, se apropie cu paşi grăbiţi de masă, luă o hârtie şi 
mâna începu să-i alerge cu repeziciune pe albul ei. 

lată ce scria ea drept răspuns: „Chere et excellente ami. 
Votre lettre du 13 m'a cause une grande joie. Vous m'aimez 
donc toujours, ma postique Julie. L'absence, dont vous dites 
tant de mal, n'a donc pas eu son influen? Habituelle sur 
vous. Vous vous plaignez de l'absence - que devrai-je dire 
Moi, şi j'osais me plaindre, privee de tous ceux qui me sont 
chers? Ah, şi nous n'avions pas la religion pour nous 
consoler, la vie serait bien triste. 

Pourquoi me supposez-vous un regard severe, quand vous 
me parlez de votre affection pour le jeune homme? Sous ce 
rapport je ne suis rigide que pour moi. Je comprends ces 
sentiments chez les autres et şi je ne puis approuver ne les 
ayant jamais ressentis, je ne les condamiene pas. Me paraât 
seulement que L'amour chretien, l'amour du prochain, 
l'amour pour ses ennemis est plus meritoire, plus doux et 
plus beau, que ne le sont les sentiments que peuvent 
inspire les beaux yeux d'un jeune homme a une jeune fille 
poetique et aimante comme vous. 

La nouvelle de la mort du comte Bezuhov nous est 
parvenue avant votre lettre, et mon pere en a ete tres 
affecte. Il dit que c'etait avant-derienier representant du 
grand siecle, et qu'a present c'est son tour; mais qu'il fera 
son possible pour que son tour vienne le plus tard possible. 
Que Dieu nous garde de ce terrible malheur! Je ne puis 


partager votre opinion sur Pierre que j'ai connu enfant. Il 
me paraissait toujours avoir un coeur excellent, et c'est la 
qualite que j'estime le plus dans les gens. Quant a son 
heritage et au r6le qu'y a joue le prince Basile, c'est bien 
triste pour tous les deux. Ah! Chere amie, la parole de notre 
divin Sauveur qu'il est plus aise a un hameau de passer par 
le trou d'une aiguille, qu'il ne lest a un riche d'entrer dans 
le royaume de Dieu, cette parole est terriblement vraie; je 
plains le prince Basile et je regrette encore davantage 
Pierre. şi jeune et accable de cette richesse, que de 
tentations n'aura-t-il pas a subir! şi on me demandait ce que 
je desirerais le plus au monde, ce serait d'etre plus pauvre 
que le plus pauvre des mendiants. 

Mille grâces, chere amie, pour l'ouvrage que vous 
m'envoyez, et qui fait şi grande fureur chez vous. 
Cependant, puisque vous me dites qu'au milieu de plusurs 
bonnes choses il y en a d'autres que la faible conception 
humaine ne peut atteindre, il me paraât assez inutile de 
s'occuper d'une lecture inintelligible, qui par la meme ne 
pourrait etre d'aucun fruit. Je n'ai jamais pu comprendre la 
passion qu'ont certaines personnes de s'embrouiller 
l'entendement, en s'attachant a des livres mystiques, qui 
n'€levent que des doutes dans leurs esprits, exaltant leur 
imagination et leur donnent un caractere d'exageration 
tout-a-fait contraire a la simplicite chretiene. Lisons les 
Ap6tres et l'Evangile. Ne cherchons pas a penetrer ce que 
ceux-la renferment de mysterux, car, comment oserions- 
nous, miserables pecheurs que nous sommes, pretendre a 
nous initier dans les secrets terribles et sacres de la 
Providence, tant que nous portons cette depouille 
charienelle, qui eleve entre nous et l'Eterienel un voile 
impenetrable? Borienons-nous donc a etudr les principes 
sublimes que notre divin Sauveur nous a laisse pour notre 
conduite ici-bas; cherchons a nous y conformer et a les 
suivre, persuadons-nous que moins nous donnons d'essora 
notre faible esprit humain et plus il est agreable a Dieu, Qui 


rejette toute science ne venant pas de Lui; que moins nous 
cherchons a approfondir ce qu'il Lui a plu de derober a 
notre connaissance, et plutât il nous en accordera la 
decouverte par Son divin esprit.201 „Mon pere ne m'a pas 
parle du pretendant, mais il m'a dit seulement qu'il a requ 
une lettre et attendait une visite du prince Basile. Pour ce 
qui est du projet de mariage qui me regarde, je vous dirai, 
chere et excellente amie, que le mariage, selon moi, est une 
institution divine a laquelle il faut se conformer. Quelque 
penible que cela soit pour moi, şi le 'Tout-Puissant m'impose 
jamais les devoirs d'epouse et de mere, je tâcherai de les 
remplir aussi fidelement que je le pourrai, sans m'inquieter 
de l'examen de mes sentiments a l'egard de celui qu'il me 
donnera pour epoux. J'ai requ une lettre de mon frere, qui 
m'annonce son arrivee a Lâsâe-Gori avec sa femme. Ce sera 
une joie de courte duree, puisqu'il nous quitte pour prendre 
part a cette malheureuse guerre, a laquelle nous sommes 
entraânes Dieu sait, comment et pourquoi. Non seulement 
chez vous au centre des affaires et du monde on ne parle 
que de guerre, mais ici, au milieu de ces travaux 
champetres et de ce calme de la nature, que les citadins se 
representent ordinairement a la campagne, les bruits de la 
guerre se font entendre et sentir peniblement. Mon pere ne 
parle que marche et contremarche, choses auxquelles je ne 
comprends rien; et avant-hier en faisant ma promenade 
habituelle dans la rue du village, je fus temoin d'une scene 
dechirante... C'6tait un convoi des recrues enr6les chez 
nous et expedies pour l'armee... Îl fallait voir l'6tat dans 
lequel se trouvant les meres, les femmes, les enfants des 
hommes qui partaient et entendre les sanglots des uns et 
des autres! On dirait que l'humanite a oublie les lois de son 
divin Sauveur, Qui prechait l'amour et le pardon des 
offenses, et qu'elle fait consister son plus grand merite dans 
l'art de s'entretuer. 

Adieu, chere et bonne amie, que notre divin Sauveur et Sa 
tres Sainte Mere vous aient en Leur sainte et puissante 


garde. 

Marie'”.202 

— Ah, vous expediez le courier, princesse, moi j'ai deja 
expedie le mien. J'ai ecris? Ma pauvre mere, 203 zise 
graseind mademoiselle Bourienne, zâmbitoare şi cu voce 
limpede, voioasă şi plăcută, care aducea în atmosfera gravă, 
tristă şi mohorâtă din jurul prinţesei Maria, o lume cu totul 
deosebită, plină de veselie uşuratică şi de împăcare 
mulţumită de sine. 

— Princesse, il faut que je vous previenne, adăugă ea 
coborând tonul, le prince a eu une altercation, zise ea, 
graseind şi mai tare şi ascultându-şi cu plăcere sunetul 
vocii, une altercation avec Michel Ivanoff. Il est de tres 
mauvaise humeur, tres morose. Soyez prevenue, vous 
savez...204 

— Ah! Chere amie, răspunse prinţesa Maria, je vous ai pri€ 
de ne jamais me prevenir de l'humeur dans laquelle se 
trouve mon pere. Je ne me permets pas de le juger, et je ne 
voudrais pas que les autres le fassent.205 

Prinţesa se uită la ceasornic şi, observând că întârziase 
cinci minute peste ora când de obicei trebuia să-şi facă 
obişnuitele exerciţii zilnice la pian, alergă îngrozită în salon. 
Între orele douăsprezece şi două după-amiază, conform 
rânduielii stabilite în programul zilnic, prinţul se odihnea, 
iar prinţesa cânta la pian. 

XXVI. 

UN SERVITOR CU PĂRUL cărunt şedea şi moţăia, 
ascultând sforăiala prinţului dinlăuntrul imensului cabinet. 
Din aripa din dos a casei, cu toate că uşile erau închise, se 
auzeau, repetate de câte douăzeci de ori, pasagiile grele ale 
unei sonate de Dussek. 

În vremea asta traseră la scară un cupeu şi o brişcă; din 
cupeu cobori prinţul Andrei, care-şi ajuta micuța soţie să 
coboare, făcându-i loc să treacă înaintea lui. Bătrânul 
Tihon, cu perucă, scoțând capul pe uşa salonului, anunţă în 
şoaptă că prinţul se odihneşte şi-nchise grabnic la loc uşa. 


Tihon ştia că nici venirea acestui fecior al stăpânului său, 
nici orice altă întâmplare, nu se cădea să schimbe nimic în 
rânduiala zilei. Era vădit că prinţul Andrei ştia şi el lucrul 
acesta, tot aşa de bine ca şi Tihon; se uită însă la ceas, ca şi 
cum ar fi vrut să se încredinţeze dacă nu se schimbaseră 
cumva tabieturile tatălui său cât timp nu-l mai văzuse şi, 
convingându-se că nu se schimbaseră, se întoarse către 
soţia sa. 

— Peste douăzeci de minute are să se deştepte. Să 
mergem până atunci la prinţesa Maria, zise el. 

Micuța prinţesă se mai îngrăşase în ultima vreme, dar 
ochii şi buza ei scurtă, umbrită de pufuleţul negru ce mijea 
deasupra, şi cu nelipsitu-i zâmbet, se mişcară la fel de 
drăgălaş şi de voios când începu să vorbească... 

— Mais c'est un palais, spuse ea bărbatului său, privind în 
jur cu expresia pe care-o iei când lauzi faţă de gazdă casa în 
care eşti poftit la bal. Allons, vite, vite! 206 Se uita de jur 
împrejur, surâzându-le - şi lui Tihon, şi soţului său, şi 
valetului care-i conducea. 

— C'est Marie qui s'exerce? Allons doucement, il faut la 
surprendre.207 

Prinţul Andrei o urmă cu o expresie de gravă amabilitate. 

— Ai îmbătrânit, Tihon, îi zise el bătrânului servitor când 
acesta-i sărută mâna. 

În dreptul camerei de unde se auzea pianul, din pervazul 
uşii îi întâmpină blonda şi drăgălaşa franţuzoaică. 
Mademoiselle Bourienne părea nebună de bucurie. 

— Ah! Quel bonheur pour la princesse, zise ea. Enfin, îl 
faut que je la previenne.208 

— Non, non, de grâce... Vous etes mademoiselle 
Bourienne, je vous connais deja par l'amitie que vous? Orte 
ma belle-soeur, zise prinţesa în timp ce se sărutau. Elle ne 
nous attent pas! 209 

Se apropiară de uşa salonului, de unde se auzea iarăşi şi 
iarăşi pasajul pe care-l repeta. Prinţul Andrei rămase 


locului şi se posomori, aşteptând parcă să urmeze ceva 
neplăcut. 

Prinţesa intră. Pasajul se întrerupse la jumătate; se auzi 
apoi un strigăt, paşii lipsiţi de graţie ai prinţesei Maria şi 
zgomotul sărutărilor. Când prinţul Andrei intră, prinţesa 
Maria şi prinţesa Liza, care nu se mai văzuseră decât o 
singură dată pentru scurtă vreme, la nuntă, erau încă una 
în braţele alteia, apăsându-şi drăgăstos buzele fiecare pe 
obrajii celeilalte, în aceeaşi poziţie în care se nimeriseră din 
prima clipă. Mademoiselle Bourienne stătea lângă ele, 
apăsându-şi mâinile pe inimă, şi zâmbea foarte mişcată 
părând, după câte se vedea, gata să râdă şi totodată să 
plângă. Prinţul Andrei strânse din umeri şi încruntă din 
sprâncene aşa cum se încruntă iubitorii de muzică la auzul 
un note false. Amândouă femeile îşi desfăcură deodată 
mâinile eliberându-se una de alta; apoi, ca şi când le-ar fi 
fost teamă că pierd vremea, îşi întinseră iar mâinile una 
spre alta şi începură să se sărute şi să se strângă în braţe şi 
apoi iarăşi să se sărute pe obraz, din ce în ce mai cu foc şi, 
lucru la care prinţul Andrei nu se aştepta defel, izbucniră 
amândouă în plâns şi începură din nou să se sărute. 
Mademoiselle Bourienne plânse şi ea. Prinţul se simţea 
vădit stingherit, dar celor două femei li se părea atât de 
firesc să plângă şi dădeau impresia că nici prin gând nu le- 
ar fi trecut că această întâlnire ar fi putut să se petreacă şi 
altfel. 

— Ah! Chere... Ah! Marie... exclamară deodată cele două 
femei şi râseră. J'ai reve cette nuit... Vous ne nous attendez 
donc pas? Ah! Marie, vous avez maigri... Et vous avez 
repris...210 

— J'ai tout de suite reconnu madame la princesse211, 
mademoiselle Bourienne. 

— Et moi qui ne me doutais pas! exclamă prinţesa. Ah! 
Andre, Ah! Andre, je ne vous voyais pas212. 

Prinţul Andrei se sărută cu sora lui, ţinându-i o mână în 
mâna sa, şi-i spuse că a rămas aceeaşi pleurnicheuse213 


aşa cum fusese de când o ştia. Prinţesa Maria se întoarse 
spre fratele ei şi privirea caldă, înlăcrimată, blândă şi plină 
iubire a ochilor ei mari, strălucitori şi frumoşi în clipa aceea, 
se opri asupra chipului său. 

Prinţesa Liza vorbea fără întrerupere. Buza ei de sus, 
umbrită de pufuleţul ce mijea deasupra, se atingea în 
fiecare clipă cu buza cea rumenă de jos şi se depărta iarăşi, 
descoperindu-i şi mai expresiv dinţii, care luceau ca şi ochii 
ei. Prinţesa povesti despre un accident care li se întâmplase 
pe dealul Spasskaia şi care o îngrozise mai mult pentru 
urmările primejdioase pe care le-ar putut avea în starea în 
care se afla ea, şi îndată după va anunţă că şi-a lăsat toate 
rochiile la Petersburg şi aici Dumnezeu ştie cu ce se va 
îmbrăca, că Andrei se schimbase cu desăvârşire, că Kitty 
Odanţova şi-a luat de bărbat un bătrân şi că i-au găsit un 
candidat şi prinţesei Maria, pour tout de bon214, dar că 
despre aceasta aveau să vorbească ele mai târziu. Prinţesa 
Maria nu făcea altceva decât să tacă şi să se uite la fratele 
ei; şi în ochii minunaţi ai fetei era şi iubire, şi tristeţe. Se 
vedea că-n mintea ei îşi croiau drum acum propriile-i 
gânduri, care n-aveau nimic de-a face cu flecăreala 
cumnatei ei. Pe la mijlocul povestirii acesteia despre ultima 
serbare de la Petersburg, Maria se adresă fratelui ei: 

— Aşadar, hotărât, pleci la război, Andre? Şi oftă. 

Liza oftă şi ea. 

— Chiar mâine, îi răspunse fratele. 

— Il m'abandonne ici, et Dieu sait pourquoi, quand il aura 
pu avoir de l'avancement...215 

Fără să-i asculte vorbele, prinţesa Maria îşi depăna mai 
departe gândurile, învăluind cu privirea pântecele cumnatei 
sale. 

— Adevărat? Zise ea. 

Faţa prinţesei Liza îşi schimbă deodată expresia şi oftă. 

— Da, e adevărat, zise ea. Ah, mi-e aşa de frică... 

Buza Lizei se lăsă în jos; îşi apropie faţa de obrazul 
cumnatei şi deodată începu iarăşi să plângă. 


— Are nevoie de odihnă, spuse prinţul Andrei, 
încruntându-se. Nu-i aşa, Liza? Ia-o sus la tine, cât mă duc 
eu să-l văd pe tata. Ce mai face? Acelaşi, neschimbat? 

— Acelaşi, neschimbat; nu ştiu cum ţi se va părea ţie, 
răspunse prinţesa Maria, înveselindu-se. 

— Tot aceleaşi ore? Şi plimbările pe alei? Şi strungul? 
Întrebă prinţul Andrei, zâmbind cu oarecare ironie, ce 
arăta că, cu tot respectul şi cu toată dragostea lui faţă de 
părintele său, îşi dădea totuşi seama de slăbiciunile lui. 

— Tot aceleaşi ore, şi strungul şi pe deasupra matematica 
şi lecţiile mele de geometrie, răspunse voios prinţesa, ca şi 
cum lecţiile de geometrie ar fi fost printre cele mai mari 
bucurii ale vieţii ei. 

Când trecură cele douăzeci de minute ce trebuiau 
respectate până la sorocul deşteptării bătrânului prinţ, veni 
Tihon să-l cheme pe prinţul cel tânăr la tatăl său. Bătrânul 
făcuse o excepţie de la felul său de a-şi organiza viaţa şi 
poruncise, în cinstea sosirii fiului său, ca acesta să fie primit 
în apartamentele sale în timpul cât avea să se îmbrace el 
pentru masă. Prinţul se îmbrăca după moda veche, cu haină 
de mătase şi perucă pudrată. Şi în clipa când intră prinţul 
Andrei (care acum nu mai avea expresia şi manierele 
ursuze manifestate de el prin saloane, ci vioiciunea pe care 
o arătase cât timp stătuse de vorbă cu Pierre), bătrânul se 
afla în faţa unei mese de toaletă, stând într-un jilţ larg, 
capitonat cu marochin; avea pe umeri o mantie specială 
pentru pudrat şi-şi lăsa capul în voia mâinilor lui Tihon. 

— A! Ce faci, războinicule? Nu cumva ţi-ai pus în gând să-l 
înfrângi pe Bonaparte? Zise bătrânul, clătinându-şi 
creştetul pudrat, atâta cât i-o îngăduia împletitul cozii de la 
peruca sa, ţinută strâns de mâinile lui Tihon. Ia vezi, ia-l 
măcar tu mai binişor că, altfel, te pomeneşti că odată ne 
trece şi pe noi la catastif printre supuşii lui. Bine-ai venit! 
Şi-i întinse obrazul ca să i-l sărute. 

Bătrânul era într-o stare de spirit excelentă după somnul 
dinainte de masă. (Avea obiceiul să spună că somnul de 


după-amiază e de argint, iar cel dinainte de masă, de aur.) 
Îşi privi cu dragoste, pe sub sprâncenele-i stufoase, fiul. 
Prinţul Andrei se apropie şi-şi sărută părintele pe obraz, aşa 
cum îi indicase el. Nu dădu nici un răspuns la tema favorită 
a conversaţiei tatălui său, care de fapt era o zeflemea la 
adresa războinicilor timpului şi, mai ales, la adresa lui 
Bonaparte. 

— Da, am venit la dumneata, tată, împreună cu soţia, care 
este însărcinată, spuse Prinţul Andrei, urmărind cu ochi 
atenţi şi plini de respect mişcările fiecărei trăsături de pe 
faţa părintelui său. Cum te mai lauzi cu sănătatea? 

— Sănătatea le lipseşte, să ştii, măi băiete, numai nerozilor 
şi stricaţilor; cât despre mine, mă ştii doar; din zori şi până 
seara sunt ocupat; trăiesc cumpătat şi prin urmare sunt 
sănătos. 

— Slavă Domnului! Zise fiul, zâmbind. 

— Domnul n-are aici nici un amestec. Hai, istoriseşte-mi, 
continuă el, revenind la tema lui favorită, cum v-au învăţat 
nemţii să vă luptaţi cu Bonaparte după regulile noii voastre 
ştiinţe, numită strategie. 

Prinţul Andrei surâse: 

— Dă-mi răgaz să mă odihnesc puţin, tată, zise el cu un 
zâmbet care arăta că slăbiciunile tatălui său nu-l împiedicau 
să-l respecte şi să-l iubească. Nici nu ştiu unde avem să ne 
instalăm. 

— Aş! Ce tot îndrugi acolo, strigă bătrânul, scuturându-şi 
coada perucii, ca să încerce dacă i-o împletise destul de 
strâns şi luându-şi fiul de mână. Apartamentul nevestei tale 
e gata pregătit. Prinţesa Maria o va conduce şi n-au să se 
mai sature de vorbă. Asta-i treaba lor, femeiască. Mă bucur 
de venirea ei. Stai jos şi istoriseşte-mi. Rostul armatei lui 
Michelsohn îl înţeleg, de asemenea şi pe-al armatei lui 
Tolstoi... debarcare simultană... Dar armata din sud ce mai 
are de făcut? Prusia, cu neutralitatea ei... Asta ştiu şi eu! 
Dar ce-i cu Austria? Întrebă el, ridicându-se din fotoliu şi 
plimbându-se cu paşi repezi prin cameră în timp ce Tihon 


alerga după el, dându-i pe rând hainele. Dar cu Suedia? 
Cum vor trece prin Pomerania? 

Văzând stăruitoarele întrebări ale tatălui său, prinţul 
Andrei începu, schimbând din obişnuinţă rusa cu franceza, 
să-i explice, la început cam plictisit, apoi din ce în ce mai 
însufleţit, planul de operaţiuni al campaniei ce se pregătea. 
Îi arătă cum armata aceasta de douăzeci de mii de oameni 
avea rolul de a ameninţa Prusia, pentru ca s-o determine să 
iasă din neutralitate şi să o atragă în război, cum o parte 
din această armată trebuia să facă la Stralsund joncţiunea 
cu trupele suedeze, cum două sute două zeci de mii de 
austrieci, în alianţă cu o sută de mii de ruşi, vor avea de 
acţionat în Italia şi pe Rin, cum cincizeci de mii de ruşi şi tot 
atâţia englezi vor debarca la Neapole şi cum francezii vor fi 
astfel atacați din diferite părţi de o armată de cinci sute de 
mii de oameni. Bătrânul prinţ nu arăta nici cel mai mic 
interes pentru această expunere, ca şi cum nici n-ar fi 
ascultat-o, continuând să se plimbe prin cameră tot timpul 
cât se îmbrăca şi întrerupându-şi chiar de trei ori fiul. 
Odată îl opri ca să strige: 

— Pe cea albă! Pe cea albă! 

Asta însemna că Tihon nu nimerise vesta pe care o voia el. 
A doua oară se opri din mers şi întrebă: 

— Şi are să nască în curând? Şi, dând din cap cu 
dezaprobare, adăugă: Nu-i bine! Dar continuă, continuă... 

A treia oară, când prinţul tocmai îşi sfârşea descrierea 
planului, bătrânul începu să fredoneze fals cu o voce 
răguşită de om bătrân: „Malbrough s'en va-t-en guerre. 

Dieu sait qguand reviendra”216 

Fiul se mulţumi să zâmbească. 

— Nu spun că acesta ar fi planul pe care l-aş aproba, zise 
el, eu îţi spun doar ceea ce este. Napoleon şi-a în tocmit şi 
el planul lui, care nu e mai prejos decât al nostru. 

— Bine, dar nu mi-ai spus nici o noutate. Şi bătrânul, 
rămas pe gânduri, rosti cu vorba lui repede, ca pentru el: 
„Dieu sait quand reviendra”. Du-te în sufragerie. 


XXVII. 

LA ORA ŞTIUTĂ, PUDRAT şi bărbierit, prinţul intră în 
sufragerie, unde îl aşteptau nora lui, prinţesa Maria, 
mademyoiselle Bourienne şi arhitectul casei, admis la masă 
dintr-un ciudat capriciu, cu toate că, prin poziţia sa lipsită 
de orice însemnătate, n-ar fi putut năzui la asemenea 
cinste. Prințului, care ţinuse toată viaţa cu străşnicie la 
deosebirile de situaţie socială şi care rar admitea la masa 
lui chiar pe cei mai înalţi funcţionari din gubernie, îi trecuse 
deodată prin gând să arate, primindu-l la masă pe 
arhitectul Mihail Ivanovici, care-şi sufla acum nasul cu 
zgomot într-o batistă cadrilată, retras într-un colţ, că toţi 
oamenii sunt egali, căci nu o dată căutase el să o convingă 
pe fiica sa că Mihail Ivanovici nu este cu nimic mai prejos 
decât ei amândoi. La masă, prinţul i se adresa, mai des 
decât oricărui alt mesean, lui Mihail Ivanovici, care părea 
lipsit de darul vorbirii. 

În sufrageria vastă şi înaltă, ca, de altfel, toate încăperile 
conacului, aşteptau intrarea prinţului, deopotrivă cu cei ai 
casei, şi lacheii, câte unul în spatele fiecărui scaun; 
majordomul, cu şervetul pe braţ, supraveghea serviciul, 
făcea semne din ochi lacheilor şi-şi plimba necontenit 
privirile neliniştite de la pendula din perete la uşa pe unde 
trebuia să apară stăpânul. Prinţul Andrei se uita la o imensă 
ramă de aur, nouă pentru el, încadrând imaginea arborelui 
genealogic al familiei prinților Bolkonski, care făcea 
pereche cu o altă cadră la fel de mare, în care se vedea 
zugrăvit prost (pesemne de mâna vreunui pictor de-ai 
casei), chipul, cu coroană pe cap, al unui prinţ domnitor 
care trebuia să fie scoborâtor din neamul lui Rurik şi 
întemeietor al seminţiei prinților Bolkonski. Privind acest 
arbore genealogic, prinţul Andrei clătină din cap şi zâmbi 
cu acelaşi aer ironic cu care constaţi cât de asemănătoare 
cu originalul este o caricatură. 

— Ce bine îl recunosc întreg aici! Spuse el prinţesei Maria, 
care tocmai se apropiase de el. 


Prinţesa Maria se uită mirată la fratele său. Nu înţelegea 
ce găseşte el de râs. Orice ar fi făcut tatăl ei trezea în ea o 
venerație adâncă, pe lângă care nu mai putea încape cu nici 
un chip critica. 

— Ca fiecare om, îşi are şi el călcâiul lui Achile, continuă 
prinţul. Cu spiritul lui atât de uriaş, donner dans ce 
ridicule2 17. 

Prinţesa Maria nu putea înţelege cutezanţa acestei opinii a 
fratelui ei şi se pregătea tocmai să-l înfrunte, când din 
cabinet se auziră paşii aşteptaţi: prinţul intră repede, vioi, 
aşa cum umbla el totdeauna, dorind parcă dinadins ca 
mişcările lui grăbite să contrasteze cu rânduielile rigide ale 
casei. În aceeaşi clipă, ceasornicul cel mare bătu ora două; 
din salon se auziră, ca un ecou, alte bătăi mai delicate. 

Prinţul se opri; de sub sprâncenele-i stufoase, ochii lui vioi, 
lucitori şi severi, făcură înconjurul tuturor şi se opriră 
asupra prinţesei Liza. Tânăra soţie a prinţului Andrei trecea 
în vremea asta prin starea sufletească pe care o încearcă 
toţi curtenii la apariţia împăratului, încerca acel sentiment 
de teamă şi respect, pe care bătrânul acesta îl insufla 
tuturor celor din jurul său. El o mângâie uşor pe cap; apoi, 
cu un gest stângaci, o alintă pe ceafă. 

— Mă bucur, mă bucur, zise el, şi după ce o mai privi o 
dată ţintă în ochi, se depărtă iute şi se aşeză la locul lui. 
Poftiţi, aşezaţi-vă! Mihail Ivanovici, ia loc! 

EI îi indică nurorii sale locul de lângă el. Lacheul trase de 
spătar scaunul îndărăt, pentru ca ea să se poată aşeza. 

— 0! O! Făcu bătrânul, aruncându-şi privirea spre talia 
rotunjită a tinerei prințese. Te-ai cam grăbit, nu-mi place. 

Şi râse uscat, rece, neplăcut, aşa cum râdea el 
întotdeauna numai cu gura, nu şi cu ochii. 

— Să umbli, trebuie să umbli cât mai mult, să faci cât se 
poate mai multă mişcare, zise el. 

Mica prinţesă ori nu auzise, ori nu voise să pară că-i auzise 
cuvintele. Tăcea şi arăta foarte intimidată. Prinţul o întrebă 
de tatăl ei, şi prinţesa îngăimă ceva şi zâmbi. O mai întrebă 


şi despre unii cunoscuţi comuni, ceea ce o făcu să se mai 
învioreze; începu şi ea să vorbească, predându-i salutări din 
partea lor şi punându-l la curent cu cancanurile oraşului. 

— La comtesse Apraksine, la pauvre, a perdu son mari, et 
elle a pleure les larmes de ses yeux2 18, spuse ea, 
înviorându-se din ce în ce mai mult. 

Pe măsură ce vorbea mai însufleţit, bătrânul prinţ se uita 
la ea cu tot mai multă atenţie şi, brusc, ca şi cum i-ar fi fost 
de ajuns cât o putuse cunoaşte şi şi-ar fi făcut o părere 
limpede despre ea, se întoarse către Mihail Ivanovici. 

— Ei, Mihail Ivanovici, Bonaparte ăsta al nostru are să cam 
aibă de furcă, ce zici? După câte mi-a spus mie prinţul 
Andrei (aşa îşi numea el totdeauna feciorul, la persoana a 
treia), împotriva lui se adună laolaltă forţe uriaşe! Şi noi 
doi, care-l socoteam un om de nimic! 

Mihail Ivanovici n-avea, hotărât, nici habar când 
discutaseră „ei doi” vreodată despre Bonaparte în 
asemenea termeni, dar, pricepând că era nevoie de asta 
pentru ca să se poată trece la discuţia favorită a prinţului, 
privi cu mirare spre tânărul prinţ, neştiind singur ce-avea 
să iasă din toate astea. 

— Eu îl socot pe Mihail Ivanovici un mare tactician, spuse 
prinţul către fiul său, arătându-i-l pe arhitect. 

Şi conversaţia despre război, despre Bonaparte, despre 
generalii şi oamenii de stat ai zilei reîncepu. Bătrânul prinţ 
era, pe cât părea, convins nu numai de adevărul că toţi 
bărbaţii de stat ai timpului nu erau decât nişte copilandri 
care nu se pricepeau să silabisească nici o buche în 
abecedarul războiului şi politicii şi că Bonaparte era un 
terchea-berchea de franţuz, care avea succese numai 
pentru că în ziua de azi nu mai există oameni ca Potiomkin 
şi Suvorov, ca să i se opună; dar mai era convins şi de faptul 
că în Europa nu erau de fapt nici un fel de greutăţi politice, 
după cum nici pomeneală nu era de război adevărat, ci era 
vorba doar de un fel de joc de marionete, în care jucau 
oamenii zilei, prefăcându-se că fac şi ei ceva. Prinţul Andrei 


prindea vesel din zbor ironiile tatălui său pe seama 
oamenilor noi şi-şi aţâţa cu vădită plăcere la vorbă tatăl, 
dându-i ascultarea cuvenită. 

— Tot ce-a fost în trecut întotdeauna pare mai de preţ, zise 
el, dar oare nu acelaşi Suvorov s-a prins în cursa pe care i-a 
întins-o Moreau, de nici n-a mai fost în stare să se descurce 
din ea? 

— Cine ţi-a mai spus şi asta? Cine ţi-a spus? Strigă prinţul. 
Suvorov! Şi respinse farfuria, pe care Tihon o trase repede 
înapoi. Suvorov! Gândeşte-te, prinţe Andrei. Doi oameni: 
Frederic şi Suvorov... Moreau! Moreau ar fi căzut prizonier 
dacă Suvorov ar fi avut mâinile libere; dar a fost legat de 
mâini de acei Hofs-Kriegs-Wurstl-Schnaps-Rat. De asta nici 
dracu' nu era bucuros! lată, vă duceţi la război şi veţi vedea 
voi ce-s toţi aceşti Hofs-Kriegs-Wurstl-Rat! 219 Dacă 
Suvorov nu s-a putut înţelege cu ei, apoi Mihail Kutuzov 
crezi c-are să se înţeleagă? Nu, dragul meu, continuă el, 
voi, cu generalii voştri, nu veţi face nimic împotriva lui 
Bonaparte. Trebuie să vă folosiţi tot de franţuji, adică să 
tăiaţi copacul cu toporul pus pe-o coadă făcută chiar din 
creanga lui. De aceea l-aţi trimis pe neamţul Pohlen tocmai 
la New-York, în America, după franţuzul Moreau, zise el, 
făcând aluzie la propunerea care fusese făcută chiar în acel 
an lui Moreau de a intra în serviciul Rusiei. Ei, minune! Ce 
adică, Potiomkinii, Suvorovii, Orlovii au fost oare nemți? Nu, 
frate dragă, ori voi v-aţi ieşit din minţi cu toţii, ori nu mai 
sunt eu în stare să pricep nimic! Să dea Dumnezeu să fie 
bine, dar om trăi şi-om vedea. Le-a intrat în cap că 
Bonaparte e-un mare căpitan de oşti! Hm! 

— Eu nu spun defel că toate planurile noastre ar fi bune, 
zise prinţul Andrei, dar nu pot înţelege cum de-l judeci 
dumneata în felul ăsta pe Bonaparte. Dumneata poţi râde 
cât ai poftă, dar eu sunt dator să-ţi spun că Bonaparte este 
totuşi un mare căpitan de oşti! 

— Mihail Ivanovici! Îi strigă bătrânul prinţ arhitectului 
care, ocupat cu o bucată de friptură, nădăjduia că pe el l-au 


uitat. 'Ţi-am spus eu dumitale ori ba că Bonaparte este un 
mare tactician? lată, şi el spune acelaşi lucru. 

— Întocmai, luminăţia voastră, răspunse arhitectul. 

Prinţul râse iarăşi cu râsul lui glacial. 

— Bonaparte s-a născut cu noroc. Are soldaţi minunaţi, 
fără de seamăn. A mai avut şi avantajul să-i atace întâi pe 
nemți. Şi pe nemți numai leneşii nu i-au putut bate. De când 
e lumea lume, pe nemți i-au bătut toţi, iar ei n-au bătut încă 
pe nimeni; doar când s-au bătut între ei. Şi-a câştigat şi el 
gloria pe spinarea lor. 

Şi prinţul începu să analizeze toate greşelile pe care, după 
părerea sa, le făcuse Bonaparte în fiecare din războaiele 
lui, şi chiar şi în afacerile de stat. Fiul nu-l mai contrazicea, 
dar se vedea bine că, oricare-ar fi fost argumentele ce i s-ar 
fi adus, era tot atât de puţin dispus, ca şi bătrânul, să-şi 
schimbe părerile. Prinţul Andrei asculta, ferindu-se să-l 
contrazică şi mirându-se, fără să vrea, cum de putea acest 
bătrân, care trăia de atâţia ani izolat la conacul lui, să dea 
dovadă de o cunoaştere atât de exactă şi să analizeze cu 
atâta pricepere, toată situaţia militară şi politică a Europei 
din ultimii ani. 

— Tu crezi poate că eu, fiindcă-s bătrân, nu înţeleg starea 
actuală de lucruri? Încheie el. Dar numai eu ştiu cât mă 
costă toate astea! Nopți întregi nu dorm. Spune-mi, te rog, 
unde s-a distins marele tău comandant de oşti, unde-a 
arătat el ce poate? 

— Ar fi prea lung să discutăm acum, răspunse fiul. 

— Du-te atunci la Buonaparte al tău. Mademoiselle 
Bourienne, voila encore un admirateur de votre goujat 
d'empereur220, strigă el într-o admirabilă franţuzească. 

— Vous savez que je ne suis pas bonapartiste, mon 
prince.221 

— Dieu sait quand reviendra”222... cântă fals, prinţul râse 
şi mai fals şi se ridică de la masă. 

Mica prinţesă Liza rămăsese tăcută tot timpul acestei 
discuţii şi se uitase speriată când la cumnata, când la socrul 


ei. Când se ridicară de la masă, ea o luă de braţ pe prinţesa 
Maria şi o chemă la o parte în altă cameră. 

— Comme c'est un homme d'esprit votre pere, zise ea, 
c'est a cause de cela peut-etre qu'il me fait peur223. 

— Ah, e aşa de bun! Răspunse prinţesa. 

XXVIII. 

PRINŢUL ANDREI TREBUIA să plece a doua zi seara. 
Bătrânul, neînţelegând să se abată de la programul lui 
obişnuit, se retrase după-masă în apartamentul său. 
Prinţesa Liza era la cumnata ei. Prinţul Andrei, îmbrăcat 
într-un surtuc de drum, fără epoleţi, îşi făcea liniştit 
bagajele în apartamentul său, ajutat de valet. După ce 
inspectă trăsura şi felul în care erau puse unul peste altul 
geamantanele, el porunci să se înhame caii. În odaie nu mai 
rămăseseră decât lucrurile pe care prinţul Andrei le purta 
totdeauna cu el: o casetă, o trusă mare de argint cu 
mâncare şi băutură, două pistoale turceşti şi o sabie, 
primite în dar de la tatăl său, care le capturase la Oceakov. 
Toate aceste lucruri, pe care le lua cu sine, erau păstrate în 
cea mai perfectă ordine de prinţul Andrei: erau toate ca 
noi, curate, în învelitori de postav, legate îngrijit cu şireturi. 

În momentul plecării, sau când intervine o schimbare în 
viaţa lor, oamenii în stare să mediteze asupra pasului pe 
care-l fac sunt stăpâniţi de gânduri serioase. În asemenea 
clipe ei îşi revăd trecutul, îşi fac planuri de viitor. Chipul 
prinţului Andrei era numai îngândurare şi duioşie. Se 
plimba cu paşi repezi prin odaie, de la un colţ la altul, cu 
mâinile împreunate la spate, privind drept înaintea lui, şi-şi 
legăna gânditor capul. Să fi fost teama dinaintea plecării pe 
front ori poate părerea de rău că-şi părăseşte soţia? Poate 
să fi fost şi una, şi alta, numai că, nevoind, pesemne, să fie 
văzut în această stare, de îndată ce auzi paşi pe coridor, se 
opri lângă masă şi, cu aerul său de totdeauna, liniştit şi de 
nepătruns, se prefăcu că leagă şireturile de la învelitoarea 
unei truse. Erau paşii grei, lipsiţi de graţie, ai prinţesei 
Maria. 


— Mi s-a spus că ai dat ordin să se înhame caii, zise ea, 
suflând greu (se vedea că alergase), şi eu aş fi dorit atâta să 
stăm puţin de vorbă între patru ochi. Dumnezeu ştie pentru 
câtă vreme ne despărţim iarăşi. Nu te superi c-am venit, 
nu? Te-ai schimbat foarte mult, Andriuşa, adăugă ea, vrând 
parcă să-şi justifice întrebarea. 

Zâmbi când rosti cuvântul „Andriuşa”. Se vedea că nici ei 
nu-i venea a crede că bărbatul acesta sever şi frumos era 
acelaşi copil zburdalnic şi slăbuţ, care-i fusese ei tovarăş de 
copilărie. 

— Dar unde-i Lise? Întrebă el, răspunzându-i doar printr- 
un surâs la întrebare. 

— Era aşa de obosită, că a prins-o somnul la mine în odaie, 
pe divan. Ah, Andre! Quel tresor de femme vous avez224, 
zise ea, aşezându-se pe un divan în faţa fratelui ei. E un 
copil, un copil aşa de drăguţ şi de vesel! Mi-e tare dragă! 

Prinţul Andrei nu spuse nimic. Dar prinţesa băgă de seamă 
expresia de ironie şi de dispreţ ce i se zugrăvise pe chip. 

— Fii şi tu mai îngăduitor faţă de micile ei slăbiciuni; cine 
nu le are, Andre? Nu trebuie să uiţi că a crescut şi a trăit 
obişnuită cu viaţa de societate. Şi apoi, starea ei de acum 
nu-i dintre cele mai trandafirii. Trebuie să te pui în situaţia 
fiecăruia. Tout comprendre, c'est tout pardonner225. 
Gândeşte-te numai cât de greu trebuie să-i vină, sărăcuţa 
de ea, să părăsească viaţa cu care s-a deprins, şi se 
despartă de bărbat şi să se vadă singură, la ţară, şi încă în 
starea ei! E foarte greu. 

Prinţul Andrei zâmbea, privindu-şi sora, aşa cum zâmbim 
când ascultăm vorbele cuiva, pe care ni se pare că-l 
cunoaştem foarte bine. 

— Şi tu locuieşti tot la ţară şi nu găseşti defel că viaţa asta 
e nesuferită, spuse el. 

— Cu mine e altceva. Ce să mai vorbim de mine? Eu nu 
doresc alt fel de viaţă şi nici nu pot dori, pentru că nu 
cunosc altă viaţă. Dar gândeşte-te, Andre, e greu pentru o 
femeie de lume, tânără şi frumoasă, să vină să-şi 


înmormânteze cei mai frumoşi ani din viaţă aci, la ţară, 
singură, căci, gândeşte-te, tata e veşnic ocupat, iar eu... tu 
mă ştii cât de săracă sunt en ressources226, pentru o 
femeie deprinsă cu cea mai bună societate. Numai 
mademoiselle Bourienne... 

— Nu-mi place deloc Bourienne asta a voastră, spuse 
prinţul Andrei. 

— O, nu! E o fată foarte drăguță şi bună şi e, mai ales, tare 
nefericită. N-are pe nimeni, absolut pe nimeni. La drept 
vorbind, nu numai că n-am nevoie de ea, dar mă şi încurcă. 
Ştii tu cum am fost eu totdeauna: o sălbatică; acum m-am 
sălbăticit şi mai mult. Îmi place să fiu singură... Mon pere o 
iubeşte mult. Ea şi cu Mihail Ivanovici sunt cele două fiinţe 
faţă de care tata e întotdeauna bun şi blând şi asta pentru 
că el le este amândurora un binefăcător, în adevăratul 
înţeles al cuvântului. Ştii cum spune Sterne227: „lubim 
oamenii nu atât pentru binele pe care ni l-au făcut, cât 
pentru binele pe care noi l-am făcut lor”. „Mon pere a găsit- 
o orfană sur le pave228 şi ea e foarte drăguță. Îi citeşte de 
obicei seara cu glas tare. Citeşte minunat. 

— Dar spune-mi drept, Marie, nu-i aşa că ţi-e greu, că 
suferi uneori din cauza caracterului tatii? O întrebă deodată 
prinţul Andrei. 

Prinţesa Maria mai întâi se miră, apoi se înspăimântă de-a 
binelea de întrebarea asta: 

— Eu? Mie? Eu să sufăr?! Zise ea. 

— Totdeauna a fost el aspru, dar acum cred că începe să 
devină de nesuferit, spuse prinţul Andrei dinadins, 
încercând să-şi iscodească sau să-şi pună în încurcătură 
sora, luându-şi libertatea de a se exprima astfel despre tatăl 
lor. 

— Andrei, tu ai toate calităţile, dar îţi trec uneori prin cap 
gânduri prea îndrăzneţe, spuse ea, urmărindu-şi mai mult 
propriile gânduri decât mersul discuţiei, şi asta-i păcat 
mare. Ai dreptul oare să-ţi judeci părintele? Şi chiar dacă 
aşa ar fi cu putinţă, ce alte sentimente afară de 


veneration229 poate avea cineva faţă de un om ca mon 
pere? Eu sunt atât de mulţumită şi chiar fericită, cu el! Nu 
doresc altceva decât ca voi toţi să fiţi tot atât de fericiţi ca şi 
mine. 

Fratele ei clătină neîncrezător din cap. 

— Singurul lucru care mă apasă, ţie pot să-ţi spun, Andre, 
este felul de a gândi al tatii în legătură cu religia. Nu pot 
pricepe cum un om cu o inteligenţă atât de pătrunzătoare 
să nu poată înţelege ceea ce este limpede ca ziua şi să 
persevereze până într-atâta în eroare? Asta-i singurul lucru 
care-mi întunecă fericirea. Dar şi în privinţa aceasta, în 
ultimul timp, am putut observa o uşoară îndreptare. În 
ultimul timp, ironiile lui la adresa credinţei nu mai sunt 
chiar aşa de usturătoare cum erau şi a primit la el chiar un 
călugăr şi a stat cu dânsul de vorbă vreme îndelungată. 

— Ei, draga mea, tare mă tem că şi tu, şi călugărul tău vă 
pierdeţi vremea degeaba, spuse ironic, dar fără răutate, 
prinţul Andrei. 

— Ah, mon ami230. Nu fac altceva decât să mă rog mereu 
lui Dumnezeu şi nădăjduiesc că mă va asculta. Andre, zise 
ea cu sfială, după o clipă de tăcere. Aş avea să-ţi fac o mare 
rugăminte. 

— Ce anume, draga mea? 

— Nu, mai întâi făgăduieşte-mi că n-ai să mă refuzi! Nu-ţi 
va cere nici o osteneală şi nici nu e ceva nedemn de tine; va 
fi însă pentru mine o mare mângâiere. Făgăduieşte-mi, 
Andriuşa, se rugă ea, şi, băgând mâna în sacoşă, apucă un 
lucru pe care însă nu voi să-l arate, ca şi cum ceea ce ţinea 
în palmă ar fi constituit obiectul rugăminţii ei şi ca şi cum 
mai înainte ca fratele ei să-i dea răspuns la făgăduiala 
cerută, ea n-ar fi putut scoate din sacoşă acest ceva, îşi 
implora cu privirea ei sfioasă fratele. 

— Chiar dacă ar fi să mă coste o mare osteneală... 
răspunse prinţul Andrei, care părea că începuse să 
ghicească despre ce era vorba. 


— Poţi să crezi ce vrei! Ştiu bine că eşti şi tu la fel cu mon 
pere. Crede ce vrei, dar fă asta pentru mine. Fă-o, te rog? A 
purtat-o şi tatăl tatălui meu, bunicuţul nostru, în toate 
războaiele... Ea tot nu voia încă să arate ce scosese din 
sacoşă şi ţinea în mână. Aşadar, îmi făgăduieşti? 

— Bineînţeles, dar despre ce-i vorba? 

— Andre, îţi dăruiesc o iconiţă, dar făgăduieşte-mi că n-ai 
s-o scoţi niciodată de la gât... Îmi făgăduieşti? 

— Numai să nu cântărească două puduri şi să nu-mi 
încovoaie grumazul... Ca să-ţi fac ţie plăcere... zise prinţul 
Andrei, dar în aceeaşi clipă, văzând că faţa surorii sale se 
întristase la această glumă, se căi: 

— O primesc cu bucurie, draga mea, zău că mă bucură, 
adăugă el. 

— Împotriva voinţei tale, ea te va salva, te va ocroti şi te va 
întoarce pe drumul cel drept, pentru că numai în El se află 
şi adevărul, şi pacea sufletească, zise ea cu glas tremurător 
de emoție, ţinând în amândouă palmele, dinaintea fratelui 
ei, o iconiţă de formă ovală, veche şi cu chipul mântuitorului 
înnegrit, într-o ferecătură de argint, atârnată de un lănţişor, 
tot de argint, de lucrătură migăloasă. 

Ea se închină, sărută iconiţa şi i-o întinse lui Andrei. 

— Ia-o, Andre, de dragul meu... 

În ochii ei maţi se aprinseră raze de bunătate şi sfială. 

Ochii aceştia luminau tot chipul ei bolnăvicios şi slab, 
făcându-l minunat de frumos. Fratele voi să apuce iconiţa, 
dar ea îl opri. Andrei înţelese, făcu semnul crucii şi sărută 
iconiţa. Chipul lui era în acelaşi timp plin de duioşie (era 
vădit mişcat) şi oarecum ironic. 

— Merci, mon ami. 

Ea îl sărută pe frunte şi se aşeză din nou pe divan. Tăceau. 

— Ţi-am spus, Andr6, fii bun şi mărinimos, aşa cum ai fost 
tu totdeauna. Nu o judeca prea aspru pe Lise, începu ea. E 
aşa de drăgălaşă, aşa de bună şi, mai ales, starea în care se 
află e foarte grea acum. 


— Mi se pare că nu ţi-am spus niciodată, Maşa dragă, că aş 
avea ceva de imputat soţiei mele sau că aş fi ne mulţumit de 
ea. Atunci de ce-mi vorbeşti de toate acestea? 

Obrazul prinţesei Maria se făcu tot numai pete roşii. Ea 
tăcu, ca şi cum s-ar fi simţit vinovată. 

— Eu ştiu că nu ţi-am spus nimic; cu toate astea alţii au 
avut timp să-ţi vorbească. Asta mă întristează. 

Pe fruntea, pe gâtul şi pe obrajii prinţesei Maria petele 
roşii se făcură şi mai purpurii. Voia să spună ceva şi nu 
putea vorbi nimic. Fratele ghicise: mica prinţesă, îndată 
după masă se pusese pe plâns, spunând că presimte o 
naştere fatală şi că-i e teamă; se plânsese de soarta ei, de 
socru şi de soţ. După lacrimi, adormise. Prințului Andrei i se 
făcu milă de sora lui. 

— Să ştii un lucru, Maşa, că n-am de ce mă plânge, nu m- 
am plâns şi nu mă voi plânge niciodată de nevastă-mea; şi 
că nu am nimic să-mi reproşez eu însumi în purtarea mea 
faţă de ea; aşa va fi totdeauna, în orice situaţie m-aş putea 
găsi. Dar, de vrei să ştii adevărul... de vrei să ştii dacă sunt 
sau nu fericit, află că nu. Este ea fericită? De asemenea, nu! 
Pentru ce asta? Nu ştiu... 

Spunând acestea, el se ridică, se apropie de sora lui şi, 
aplecându-se spre ea, o sărută pe frunte. Ochii lui frumoşi 
străluceau de inteligenţă şi de o bunătate neobişnuită, dar 
privirea lui trecea dincolo, în întunericul din pervazul uşii 
deschise, peste capul surorii sale. 

— Să mergem la ea; trebuie să-mi iau rămas bun. Sau, mai 
bine, du-te tu singură întâi şi deşteapt-o; vin şi eu 
numaidecât. Petruşka! Strigă el valetului. Hai, vino şi 
strânge. Asta s-o pui sub scaunul trăsurii, iar asta în 
dreapta. 

Prinţesa Maria se ridică şi se îndreptă spre uşă. Dar se 
opri. 

— Andre, şi vous avez la foi, vous vous seriez adresse a 
Dieu, pour qu'il vous donne L'amour, que vous ne sentez pas 
et votre priere aurait 6te exaucee.231 


— O fi şi aşa cum zici tu! Zise prinţul Andrei. Du-te, Maşa, 
vin şi eu numaidecât. 

Pe coridorul care lega o aripă a casei de alta, în drum spre 
camera surorii sale, prinţul Andrei întâlni pe mademoiselle 
Bourienne, care îi zâmbea amabil: era pentru a treia oară 
în ziua aceea când îi ieşea în cale în locuri singuratice, 
zâmbindu-i cu entuziasm naiv. 

— Ah! Je vous croyais chez vous232, zise ea, înroşindu-se 
fără să ştie de ce şi lăsându-şi privirea în jos. 

Prinţul Andrei o măsură sever. Pe faţa prinţului se întipări 
deodată mânia. Nu-i răspunse nimic, dar se uită la fruntea 
şi la părul ei, fără s-o privească în ochi, cu atâta dispreţ, 
încât franţuzoaica se înroşi şi plecă fără să mai spună un 
cuvânt. Când prinţul Andrei se apropie de camera surorii 
lui, prinţesa Lise era deja trează, şi glăsciorul ei voios se 
auzea prin uşa deschisă, turuind grăbit frază după frază. 
Vorbea ca şi cum ar fi voit să câştige timpul pe care-l 
pierduse tăcând cine ştie câtă vreme. 

— Non, mais figurez-vous, la vieille comtesse Zouboft avec 
de fausses boucles et la bouche pleine de fausses dents, 
comme şi elle voulait defier les annees233. Ha, ha, ha, 
Marie. 

Aceeaşi frază despre contesa Zubova, însoţită de acelaşi 
râs, o mai auzise prinţul de vreo cinci ori prin saloane din 
gura soţiei lui. Intră încet în cameră. Durdulie şi rumenă, 
prinţesa şedea într-un jilţ cu lucrul de mână în braţe şi 
vorbea întruna, depănând amintiri de pe când era la 
Petersburg şi chiar fraze de pe atunci. Prinţul se apropie, o 
mângâie pe creştet şi o întrebă dacă s-a odihnit bine după 
oboseala drumului. Ea îi răspunse, apoi continuă vorbăria 
pe aceeaşi temă. 

Trăsura cu şase cai aştepta la scară. Afară era o noapte 
întunecoasă de toamnă. Vizitiul nu vedea nici oiştea trăsurii. 
În faţa portalului forfoteau oameni cu felinare în mână. 
Imensa clădire arunca o lumină puternică prin ferestrele ei 
mari. La intrare se înghesuiau servitorii, dornici să-şi ia 


rămas bun de la tânărul prinţ; în salon erau toţi ai casei: 
Mihail Ivanovici, mademoiselle Bourienne, prinţesa Maria şi 
prinţesa Liza. Prinţul Andrei fusese chemat în cabinetul de 
lucru al tatălui său, care voise să-şi ia rămas bun de la el 
între patru ochi. Toţi aşteptau să iasă. 

Când prinţul Andrei intră în cabinet, bătrânul prinţ, cu 
ochelarii de moşneag pe nas, îmbrăcat în halatul lui alb, în 
care nu se arăta nimănui în afara fiului său, şedea la masă 
şi scria. Îşi ridică, privirea. 

— Pleci? Şi continuă să scrie. 

— Am venit să-mi iau rămas bun! 

— Sărută-mă aici, şi-i arătă obrazul. Îţi mulţumesc, îţi 
mulţumesc! 

— Pentru ce să-mi mulţumeşti dumneata mie? 

— Pentru că nu ţi-ai amânat plecarea şi nu te ţii de fusta 
nevestei. Datoria înainte de toate! Îţi mulţumesc, îţi 
mulţumesc! Şi continuă să scrie aşa de repede, încât îi 
săreau stropii de cerneală pe vârful penei care scârţâia. 
Dacă ai ceva pe inimă, spune. Pot face lucrurile acestea în 
acelaşi timp amândouă - adăugă el. 

— Despre nevastă-mea... Mie mi-e şi-aşa ruşine că o las pe 
capul dumitale... 

— Ce baţi câmpii? Spune ce ai de spus! 

— Când o fi să-i vină timpul să nască, trimiteţi la Moscova 
după un mamoş... Aşa, să fie aici la nevoie. 

Bătrânul prinţ se opri din scris şi, ca şi când n-ar fi înţeles 
despre ce era vorba, îşi privi cu ochi severi feciorul. 

— Ştiu eu că nimeni nu-i poate ajuta, dacă nu-i ajută 
natura, zise prinţul Andrei, vădit tulburat. Sunt de acord că 
abia la un milion de cazuri se întâmplă o nenorocire, dar ia- 
o ca o fantezie a ei şi a mea. l-au mai spus unii şi alţii, a mai 
şi visat ceva, şi acum îi e frică. 

— Hm... Hm... mormăi ca pentru sine bătrânul, continuând 
să scrie. Bine, aşa am să fac! 

Semnă hârtia, apoi se întoarse repede spre fiul său şi râse. 

— Cam greu, hai? 


— Ce să fie greu, tată? 

— Cu nevasta! Spuse scurt şi cu înţeles bătrânul prinţ. 

— Nu înţeleg, zise prinţul Andrei. 

— Da' n-ai ce-i face, dragul meu, mai zise bătrânul, toate 
sunt la fel; şi când te-ai însurat, nu te mai poţi în întoarce la 
burlăcie. Nu te teme; n-am să mai spun la nimeni; ştii şi tu 
ce-ţi spun. 

Îşi luă fiul de mână, cu mâna lui osoasă şi mică, îl privi 
drept în faţă cu ochii aceia vioi, ce păreau că văd până în 
adânc, şi începu din nou să râdă, cu râsul lui rece. 

Fiul oftă, mărturisind prin oftatul acesta că tatăl său îl 
înţelesese. Bătrânul continuă să-şi închidă şi să-şi 
pecetluiască scrisorile, cu graba lui obişnuită, apucând şi 
aruncând ceara, sigiliul şi hârtia. 

— Ce să-i faci? E frumoasă! Fii liniştit, voi face totul, zise el 
în timp ce apăsa pe plicuri pecetea. 

Andrei tăcea: îi părea şi bine, îi părea şi rău că tatăl său îl 
înţelesese. Bătrânul se ridică şi-i dădu o scrisoare. 

— Ascultă, zise el, de nevastă să nu duci grijă; tot ce va fi 
cu putinţă să fie făcut se va face. Acum ascultă: dă 
scrisoarea asta lui Mihail Ilarionovici. Îi scriu aici să te 
folosească în posturi mai de seamă şi să nu te ţină multă 
vreme aghiotant; însărcinarea asta e urâcioasă! Spune-i tu 
din gură că nu l-am uitat şi că mi-i drag. Scrie-mi apoi cum 
te-a primit. Dacă se va purta frumos, rămâi în serviciul lui. 
Fiul lui Nikolai Andreevici Bolkovski nu poate sta din mila 
nimănui într-o slujbă. Şi-acum, vino-ncoace. 

Vorbea aşa de pripit, încât nici nu rostea cuvintele decât 
pe jumătate, dar fiul lui era deprins cu aceasta şi-l 
înţelegea. El îşi conduse feciorul lângă birou, trase capacul, 
deschise un sertar şi scoase un caiet umplut cu scrisul lui 
mare, alungit şi apăsat. 

— Mai mult ca sigur c-am să mor înaintea ta. Uite, ai aici 
însemnările mele; le vei înmâna împăratului după moartea 
mea. Acum, uite aici. Un bon de lombard şi o scrisoare: e un 
premiu pentru acela care va scrie istoria războaielor lui 


Suvorov. Îl vei transmite Academiei. Aici sunt nişte 
însemnări ale mele. Să le citeşti când n-am să mai fiu; îţi vor 
folosi. 

Andrei nu-i spuse tatălui său că de bună seamă mai are 
destul de trăit. El găsi de cuviinţă că nu era nimerit. 

— Voi face totul precum spui, tată, zise el. 

— Hai, acum mergi sănătos! Îi dădu fiului său mâna să i-o 
sărute şi-l îmbrăţişa. Să nu uiţi un lucru, prinţe Andrei: 
dacă vei muri, bătrânul tău tată va fi îndurerat... Aici se opri 
pe neaşteptate, apoi continuă cu glas răstit: dar dacă voi 
afla că nu te-ai purtat ca un adevărat fiu al lui Nikolai 
Bolkonski, îmi va fi... ruşine! Izbucni el. 

— Lucrul acesta puteai să nu mi-l mai spui, tată, zise 
prinţul Andrei zâmbind. 

Bătrânul tăcu. 

— Mai am o rugăminte, continuă prinţul Andrei; dacă voi fi 
ucis şi dacă mi se naşte un băiat, să nu-l dai de lângă 
dumneata; aşa cum ţi-am spus şi ieri, să-l creşti dumneata... 
te rog. 

— Să nu-l las adică nevestei? Zise bătrânul şi râse tare. 

Stăteau tăcuţi, faţă în faţă. Ochii ageri ai bătrânului 
priveau ţintă în ochii fiului. Deodată bătrânului prinţ începu 
să-i tremure bărbia. 

— Ne-am luat rămas bun... acum hai, pleacă, zise el. 
Pleacă! Mai strigă el cu glas puternic şi supărat, 
deschizându-i uşa. 

— Ce-i, ce s-a întâmplat? Întrebară, văzându-l pe Andrei 
prinţesele, care auziseră vocea mânioasă a bătrânului şi-l 
văzuseră pentru o clipă ţipând în pragul uşii, în halat alb, cu 
ochelarii lui bătrâneşti şi fără perucă. 

Prinţul Andrei oftă şi nu răspunse nimic. 

— Ei, spuse el către soţia lui şi acest „ei” suna ca o ironie 
rece, părând să spună: „acum daţi-vă şi voi drumul la 
mofturile voastre”. 

— Andre, deja? 234 întrebă mica prinţesă, îngălbenindu-se 
şi privindu-l speriată. 


EI o îmbrăţişă. Ea scoase un țipăt şi căzu fără simţire pe 
umărul lui. 

Prinţul îşi retrase binişor umărul pe care se rezemase ea, 
o privi în faţă şi o aşeză uşurel pe un fotoliu. 

— Adieu, Marie235, spuse el încet soră-sii şi o sărută, 
ţinând-o strâns de mână; apoi ieşi cu paşi grăbiţi din 
cameră. 

Prinţesa Liza zăcea în fotoliu, iar mademoiselle Bourienne 
îi freca tâmplele. Prinţesa Maria îşi susţinea cumnata, dar 
ochii ei minunat de frumoşi, şi plânşi acum, rămăseseră 
pironiţi asupra uşii pe care ieşise fratele ei, şi mâna ei îl 
binecuvântă făcând semnul crucii. Din cabinet se auzeau, ca 
nişte pocnete repetate de armă, smiorcăielile furioase ale 
bătrânului care-şi sufla nasul. De cum ieşi prinţul Andrei, 
uşa cabinetului se deschise din nou; în prag apăru chipul 
sever al bătrânului în halat alb. 

— A plecat? Foarte bine, spuse el. 

Şi, uitându-se supărat la mica prinţesă căzută în nesimţire, 
clătină nemulţumit din cap şi trânti la loc uşa. 

Partea a doua. 

| 

ÎN LUNA OCTOMBRIE 1805, trupele ruseşti ocupau satele 
şi oraşele Austriei, pe atunci arhiducat, şi alte, şi alte 
regimente soseau mereu din Rusia şi poposeau în 
împrejurimile cetăţii Braunau, împovărând pe locuitori cu 
încartiruirea. La Braunau se afla cartierul general al 
comandantului suprem Kutuzov. 

La 11 octombrie 1805, unul dintre regimentele de 
infanterie abia sosite la Braunau se afla la o jumătate milă 
de oraş, aşteptând inspecția comandantului suprem. Deşi 
peisajul, aspectul satului şi al împrejurimilor, era altul decât 
cel rusesc (livezi cu pomi fructiferi, garduri de piatră, 
acoperişuri de ţiglă, munţi ce se profilau departe în zare, 
mulţimea de alt neam, care se uita cu vie curiozitate la 
soldaţi), regimentul avea totuşi întocmai aceeaşi înfăţişare 


pe care-o are orice regiment rusesc ce s-ar pregăti pentru 
inspecţie undeva, în inima Rusiei. 

De cu seară, în cursul ultimei etape, venise un ordin de la 
comandantul suprem, care anunţa că acesta urma să 
inspecteze regimentul în marş. Cu toate că înţelesul 
ordinului i se păru cam nelămurit comandantului de 
regiment - care-şi punea problema cum trebuie să se 
prezinte trupa: în ţinută de campanie sau nu? 

— În consfătuirea comandanților de batalioane fu luată 
hotărârea ca regimentul să se prezinte în ţinută de paradă, 
pentru bunul motiv că e întotdeauna mai bine să 
prisosească decât să n-ajungă. Şi soldaţii, care nu 
apucaseră să se odihnească după un marş de treizeci de 
verste, îşi petrecură toată noaptea cârpindu-şi şi curăţindu- 
şi efectele; aghiotanţii şi comandanții de companii socotiră, 
numărară şi puseră trupa în ordine şi, în zori de zi, în locul 
gloatei de oameni în dezordine, aşa cum fusese în ajun pe 
parcursul ultimei etape, regimentul se prezenta ca o masă 
bine strunită de două mii de oameni, în care toţi îşi ştiau 
rostul şi locul lor precis şi în care fusese verificat fiecare 
nasture şi fiecare cureluşă, încât acum străluceau de 
curăţenie. Şi nu era numai un lustru de suprafaţă, ci dacă i- 
ar fi dat comandantului suprem prin gând să caute şi pe sub 
tunici, ar fi putut vedea la fiecare ostaş câte o cămaşă la fel 
de curată, iar în fiecare raniţă obiectele reglementare: 
„undreaua şi săpunul”, cum obişnuiesc să spună soldaţii. Un 
singur neajuns mai dăinuia şi nimeni n-avea linişte din 
pricina asta: încălţămintea. Mai bine de jumătate dintre 
oameni aveau cizmele rupte. Dar neajunsul acesta nu era 
atât din vina comandantului de regiment, cât din vina 
intendenţei austriece care, cu toate repetatele lui cereri, 
nu-i pusese la dispoziţie tovalul necesar pentru tălpi şi, în 
afară de aceasta, regimentul mai făcuse şi vreo mie de 
verste de marş. 

Comandantul regimentului era un general mai în vârstă, 
de temperament sangvin, cu favoriţii şi sprâncenele puţin 


încărunţite, îndesat, şi mai lat de la piept la spate decât de 
la un umăr la celălalt. Avea o tunică nouă-nouţă, cu eghileţi 
şi vipuşti, care se cam boţise în cufăr, şi cu epoleţi groşi din 
fir de aur, înălţându-i şi mai mult umerii voinici, în loc să-i 
lase în jos. Comandantul de regiment avea expresia omului 
încântat de felul cum duce la bun sfârşit una dintre cele mai 
solemne îndatoriri din viaţa tui. Se plimba prin faţa 
frontului şi, plimbându-se, zvâcnea parcă la fiecare pas, 
aplecându-se uşor înainte. Nu încăpea îndoială că acest 
comandant îşi admira regimentul, era mândru de el şi că 
toate forţele lui spirituale erau preocupate exclusiv de 
regiment. Cu toate acestea, mersul lui săltat, cu zvâcnete, 
părea să spună că, în afară de interesul pentru viaţa 
cazonă, în sufletul lui mai era încă destul loc pentru 
preocupări mondene şi femei. 

— Ei, nene Mihail Mitrici, se adresă el unuia dintre 
comandanții de batalioane (comandantul de batalion zâmbi 
şi făcu un pas înainte; se vedea bine că amândoi erau 
fericiţi), am avut de furcă în noaptea asta. Dar nu-i nimic, 
pe cât se pare, regimentul nostru nu-i chiar dintre cele mai 
de lepădat... Ce zici? 

Comandantul de batalion prinse tonul de veselă zeflemea 
şi râse. 

— Nici de pe câmpul Ţariţân236 n-am fi respinşi; 

— Nu-i aşa? Întrebă comandantul. 

În vremea asta, pe drumul dinspre oraş, pe care fuseseră 
aşezaţi vestitori, se arătară doi călăreţi. Era un aghiotant cu 
un cazac după el. 

Aghiotantul fusese trimis de la cartierul general să-i 
întărească verbal comandantului de regiment punctul care 
păruse neînțeles în ordinul dat cu o seară înainte, şi anume 
că dorinţa comandantului suprem era să vadă regimentul 
chiar în starea în care se afla în marş, cu mantale şi 
pelerine şi fără nici un fel de pregătire specială. 

Kutuzov primise în ajun pe un membru al 
Hofkriegsrat237-ului de la Viena, care venise cu 


propunerea şi pretenţia de a se face cât mai grabnic 
joncţiunea armatelor ruseşti cu acelea ale arhiducelui 
Ferdinand şi ale lui Mack, iar şeful armatei ruse, care nu 
considera prea avantajoasă joncţiunea, crezu nimerit să-i 
arate generalului austriac, în afară de alte motive invocate 
în sprijinul vederilor sale, şi starea jalnică în care soseau 
trupele venite din Rusia. De aceea, îşi pusese în gând să 
treacă regimentul în revistă, şi cu cât regimentul ar fi fost 
găsit într-o situaţie mai proastă, cu atât comandantul 
suprem ar fi avut motive să fie mai mulţumit. Cu toate că 
aghiotantul n-avea de unde cunoaşte aceste amănunte, el 
transmise comandantului de regiment ordinul categoric al 
lui Kutuzov ca oamenii să fie cu mantale şi pelerine, 
adăugind că, în caz contrar, comandantul suprem va fi 
nemulţumit. 

La aceste vorbe, comandantul de regiment îşi lăsă capul în 
piept, ridică din umeri în tăcere şi întinse braţele ca un gest 
de enervare. 

— Am făcut şi noi una...! Exclamă el. Nu ţi-am spus eu, 
Mihailo Mitrici, că în timpul marşului oamenii trebuie să fie 
aşa cum sunt, cu mantalele pe ei, se adresă el mustrător 
comandantului de batalion. Ah, Dumnezeule! Adăugă el şi, 
făcând cu hotărâre câţiva paşi înainte, strigă: Domnilor 
comandanţi de companii! Vocea lui sigură era a unui om 
deprins să comande. Adunați toţi majorii! Şi va binevoi să 
vină curând? Se adresă el aghiotantului cu o expresie de 
respect care se vedea bine că nu putea fi decât în legătură 
cu persoana despre care vorbea. 

— Peste o oră, cred. 

— Avem timp să-i schimbăm? 

— Nu ştiu, domnule general... 

Comandantul regimentului se apropie el însuşi de rânduri, 
dând personal ordinul de revenire la ţinuta de campanie. 
Comandanții de companii se împrăştiară în fugă pe la 
companiile lor, majorii începură să se agite (mantalele nu 
prea erau în stare bună) şi, în aceeaşi clipă, din careurile 


tăcute şi frumos aliniate nu mai rămaseră decât câteva 
pâlcuri gălăgioase de oameni şi un neîntrerupt du-te-vino 
de soldaţi care cu umerii aduşi înainte îşi scoteau raniţele; 
apoi trăgeau din ele mantalele şi le îmbrăcau, dând din 
mâini deasupra capului şi trăgându-le pe mâneci. 

Într-o jumătate de oră totul era din nou în orânduiala 
dinainte; doar careurile se făcuseră, din negre cum 
fuseseră, cenuşii. Comandantul trecu iarăşi prin faţa 
regimentului adunat în front, cu acelaşi mers zvâcnit, 
cercetându-l de la distanţă. 

— Dar asta ce mai este? Ce-i asta? Urlă el, oprindu-se. 
Comandantul companiei a treia! 

— Comandantul companiei a treia, la domnul general! 
Comandantul la domnul general, de la compania a treia la 
comandant! se auziră glasuri printre coloane şi aghiotantul 
alergă să caute ofiţerul care întârzia. 

Şi pe când zgomotul de glasuri depărtate, care-şi dădeau 
silinţa să repete ordinul comandantului, îl denaturau 
strigând: „domnul general la compania a treia”, ofiţerul 
căutat se ivi din spatele companiei sale şi, cu toate că era 
om mai în vârstă, nedeprins să fugă, porni, aşa stângaci şi 
împiedicat cum era, în pas alergător, spre generalul său. 
Chipul căpitanului exprima neliniştea elevului pus să spună 
o lecţie neînvăţată. Pe faţa lui roşie (care arăta lămurit că 
nu-şi refuza plăcerile vinului) se iviră pete, iar buzele nu-şi 
găseau poziţia în care să nu-i tremure. Tot timpul cât 
înaintă spre el, gâfâind şi încetinindu-şi mereu de oboseală 
pasul, generalul nu-l slăbi, măsurându-l din cap până-n 
picioare. 

— Ca mâine ai să-mi îmbraci oamenii în catrinţe! Ce-i asta? 
Strigă el, azvârlindu-şi înainte falca de jos şi arătând în 
rândurile companiei a treia un soldat îmbrăcat într-o manta 
albastră, a cărei nuanţă se deosebea de aceea a mantalelor 
celorlalţi soldaţi. Unde-ai fost până acum? Noi aşteptăm 
inspecția comandantului suprem, iar dumneata îţi părăseşti 


locul? Ai? Te-nvăţ eu minte să-ţi mai îmbraci oamenii în 
caftane căzăceşti pentru inspecţie! Ai? 

Comandantul de companie, uitându-se ţintă la superiorul 
său, îşi apăsa tot mai vârtos cele două degete la încheietura 
cozorocului, ca şi cum de această apăsare ar Îi depins acum 
scăparea. 

— Ei, ce taci, domnule? Ce-i cu soldatul acela împopoţonat 
ungureşte, poţi să-mi explici? Continuă comandantul 
regimentului pe un ton de batjocură aspră. 

— Excelenţă... 

— Ei, da, „excelenţă”, „excelenţă”! Dar ce mai vine după 
„excelenţă” nu ştie nimeni. 

— Excelenţă, acesta este Donohov, degradatul... zise încet 
căpitanul. 

— Ei, şi? A ajuns prin degradare feldmareşal sau soldat? 
Dacă-i soldat, să fie îmbrăcat reglementar, ca toţi soldaţii, în 
uniformă. 

— Excelenţa-voastră i-aţi dat voie personal ca în timpul 
marşului... 

— l-am dat eu voie? l-am dat eu voie! Uite, aşa sunteţi voi 
totdeauna, voi cei tineri, zise generalul, domolindu-se puţin. 
Am dat eu voie! E de ajuns să scapi odată cine ştie ce vorbă 
şi voi aţi şi... Generalul tăcu o clipă. Cine ştie ce v-am spus 
eu, şi voi... Ei şi? Mai zise el, înfuriindu-se din nou. Să faci 
bine să-ţi îmbraci oamenii cum se cuvine... 

Şi comandantul regimentului, aruncând o privire 
aghiotantului său, o porni mai departe cu acelaşi mers 
săltat. Se vedea cât de mulţumit fusese că putuse da 
drumul furiei şi că acum, sfredelind cu privirea coloanele 
regimentului, îşi căuta prilej nou să-şi verse mânia. Făcu 
observaţii unui ofiţer pentru o tresă nefrecată bine, altuia 
pentru proasta aliniere a coloanei şi ajunse în dreptul 
companiei a treia. 

— Asta-i po-o-zi-ţie? Aşa se stă-n front? Unde-ţi ţii piciorul? 
Piciorul! Strigă, ca şi cum ar fi suferit grozav, generalul, 


apropiindu-se de Dolohov, care era îmbrăcat într-o manta 
sinilie. 

Dolohov îşi îndreptă liniştit piciorul îndoit şi-l privi pe 
general drept în faţă, obraznic, cu ochii lui senini. 

— Ce-i cu mantaua asta albastră? Scoate-o numaidecât! 
Major! Să mi-l îmbraci pe loc... secăt... 

Dar nu apucă să sfârşească vorba. 

— Domnule general, sunt dator să execut ordinele, dar nu 
şi să suport... spuse grăbit Dolohov. 

— În front să nu vorbeşti! Să taci din gură... să taci! 

— Nu sunt dator să suport insulte, spuse Dolohov cu voce 
tare şi răsunătoare. 

Privirile generalului se încrucişară cu ale soldatului. 
Generalul tăcu şi trase supărat în jos eşarfa cu care era 
strâns încins. 

— Fă bine şi-ţi schimbă mantaua, te rog, zise el, 
îndepărtându-se. 

II 

— VINE! STRIGĂ ÎN CLIPA aceea un cercetaş. 
Comandantul de regiment, înroşindu-se, dădu să încalece; 
prinse cu mâini tremurânde scara, sări în şa, îşi îndreptă 
trupul, trase sabia din teacă şi, cu hotărârea întipărită pe 
chipu-i fericit, cu gura deschisă strâmb, se pregătea să dea 
comanda. Regimentul avu o tresărire ca de pasăre gata să- 
şi ia zborul, apoi încremeni. 

— Dre-e-epţi! Strigă din răsputeri comandantul 
regimentului, cu o voce care exprima în acelaşi timp trei 
lucruri: pentru sine, bucuria de a comanda; faţă de 
regiment, severitate; iar pentru superiorul care sosea, 
urare de bun venit. 

Pe drumul larg, nepietruit, printre două rânduri de arbori, 
venea în goana celor şase cai o trăsură albastră vieneză, pe 
roţi înalte, scârţâind uşor din arcuri. În urma ei, călări, 
veneau cei din suită şi escorta de croaţi. Alături de Kutuzov 
şedea un general austriac, într-o uniformă albă, care părea 
ciudată în mijlocul uniformelor negre ale ruşilor. Trăsura se 


opri în dreptul regimentului. Kutuzov şi generalul austriac 
discutau încet ceva, şi Kutuzov avea un uşor zâmbet în clipa 
când, păşind greoi, puse piciorul pe scara trăsurii şi cobori 
nepăsător, ca şi cum nici n-ar fi existat cei două mii de 
oameni, care se uitau cu răsuflarea tăiată la el şi la 
comandantul regimentului. 

Răsună din nou un strigăt de comandă şi din nou 
regimentul tresări zgomotos, prezentând arma pentru onor. 
Într-o linişte de mormânt se auzi vocea slabă a 
comandantului suprem. Regimentul tună: „Să trăiţi, 
domnule ge-ge-ge-neral!” Şi iarăşi se făcu linişte adâncă. 
Kutuzov rămase o clipă locului, până ce regimentul luă pe 
loc repaos; apoi, împreună cu generalul în alb, porni urmat 
de toată suita, pe jos, printre coloane. 

După felul cum comandantul regimentului îşi saluta şeful 
suprem, uitându-se ţintă la el, cu pieptul scos în afară, cu 
pântecul supt, după felul cum, aplecat înainte, se ţinea după 
cei doi generali printre rânduri, stăpânindu-şi anevoie 
mersul săltăreţ şi tresărind la fiecare cuvânt şi la fiecare 
gest al comandantului suprem, se vedea bine că-şi 
îndeplinea îndatoririle de subaltern cu şi mai multă plăcere 
decât pe acelea de superior. Regimentul, datorită sârguinţei 
şi severităţii comandantului, era într-o stare excelentă în 
comparaţie cu celelalte unităţi care soseau în acelaşi timp la 
Braunau. N-avea decât două sute şaptesprezece oameni 
bolnavi şi rămaşi în urmă şi, în afară de încălţăminte, totul 
era în bună regulă. 

Kutuzov trecu printre rânduri, oprindu-se din când în când 
ca să spună câteva cuvinte prieteneşti ofiţerilor, pe care-i 
cunoştea din războiul cu turcii, şi uneori chiar şi vreunui 
soldat. Uitându-se la încălţămintea soldaţilor, el dădu de 
câteva ori mâhnit din cap şi atrase atenţia generalului 
austriac asupra acestui neajuns, cu aerul că nu 
învinovăţeşte pe nimeni pentru asta, dar că nu poate trece 
cu vederea halul în care erau soldaţii. La fiecare observaţie 
de felul acesta, comandantul de regiment alerga câţiva paşi 


înainte, temându-se să nu-i scape cumva vreun cuvânt al 
comandantului suprem cu privire la regiment. Îndărătul lui 
Kutuzov, la o distanţă atât de mică, încât fiecare cuvânt, 
oricât de slab rostit, putea fi auzit, veneau cele vreo 
douăzeci de persoane din suită. Domnii din suită discutau 
între ei şi, uneori, râdeau. După Kutuzov, foarte aproape, 
păşea un aghiotant frumos la înfăţişare. Era prinţul 
Bolkonski. Alături de el, camaradul său Nesviţki, ofiţer de 
stat-major, înalt, din cale-afară de gras, frumos la chip, cu 
zâmbet bun şi ochi blajini. Nesviţki de-abia îşi ţinea râsul 
provocat de un ofiţer oacheş de husari, de lângă el. Fără să 
zâmbească şi fără să-şi schimbe expresia feţei, ofiţerul de 
husari îl pândea pe comandantul de regiment văzut din 
spate şi-i maimuţărea fiecare gest. De fiecare dată când 
comandantul de regiment tresărea şi se apleca înainte, 
ofiţerul de husari tresărea şi se apleca întocmai ca şi el 
înainte, imitându-l ca o umbră fidelă. Nesviţki râdea şi le 
dădea celorlalţi coate, să se uite la mucalit. 

Kutuzov trecea agale, cu un aer obosit, prin faţa miilor de 
ochi, care numai că nu ieşeau din orbite urmărindu-l. Când 
ajunse în dreptul companiei a treia, se opri brusc. Suita, 
care nu putuse prevedea această oprire, fără să vrea, fu cât 
pe-aci să dea peste ei. 

— A, Timohin! Rosti comandantul suprem, recunoscându-l 
pe căpitanul cu nasul roşu, acela care-o păţise din pricina 
mantalei albastre. 

S-ar fi spus că o mai mare încordare decât arătase 
Timohin în poziţia de drepţi, în vreme ce comandantul îi 
făcuse o observaţie, nici nu era cu putinţă. Totuşi, în clipa 
asta căpitanul îşi supse pântecele cu atâta încordare, încât 
se vedea bine că dacă l-ar mai fi țintuit puţin cu privirea 
comandantul suprem, n-ar mai fi putut rezista; de aceea şi 
Kutuzov, înțelegând pesemne situaţia căpitanului şi 
dorindu-i din suflet tot binele, se întoarse... Pe chipul lui 
Kutuzov, puhav şi desfigurat de cicatricea unei răni, se ivi 
un zâmbet abia perceptibil. 


— E un camarad de demult, de pe vremea bătăliei de la 
Ismail, spuse el. Viteaz ofiţer! Eşti mulţumit de el? Îl întrebă 
Kutuzov pe comandantul de regiment. 

Şi comandantul de regiment, fără să-şi dea seama că are 
în ofiţerul de husari o oglindă credincioasă, tresări, păşi 
înainte şi răspunse: 

— Foarte mulţumit, să trăiţi, excelenţa-voastră! 

— Suntem cu toţii departe de a fi fără slăbiciuni, zise 
Kutuzov zâmbind şi trecând mai departe. Slăbiciunea lui 
erau libaţiile în cinstea lui Bacchus. 

Comandantul de regiment se temu să nu fie cumva făcut el 
răspunzător de slăbiciunea căpitanului şi nu răspunse. 
Ofiţerul de husari scruta chipul căpitanului cu nasul roşu şi 
pântecul supt şi îi imită cu atâta măiestrie atitudinea, încât 
Nesviţki nu se mai putu stăpâni şi pufni în râs. Kutuzov 
întoarse capul. Pesemne că ofiţerul avea puterea să-şi 
schimbe înfăţişarea după plac, căci în aceeaşi clipă în care 
Kutuzov se întoarse, ofiţerul izbutise să şi facă strâmbătura 
caraghioasă şi să-şi şi schimbe la timp expresia feţei, 
luându-şi aerul cel mai serios, mai respectuos şi mai 
nevinovat din lume. 

Cum compania a treia era şi cea din urmă, şi Kutuzov stătu 
pe loc, căutând parcă să-şi aducă aminte de ceva, prinţul 
Andrei ieşi din rândurile suitei şi-i şopti încet, în 
franţuzeşte: 

— Aţi ordonat să vă amintesc despre Dolohov, ofiţerul 
degradat, care se află în acest regiment. 

— Unde-i acest Dolohov? Întrebă Kutuzov. 

Dolohov, care acum purta şi el o manta cenuşie 
soldăţească, nu mai aşteptă să fie chemat. Silueta bine 
legată a soldatului cu chip bălai şi ochi senini, albaştri se 
desprinse din front. Apropiindu-se de comandantul suprem, 
prezentă arma, luând poziţia „pentru onor”. 

— Ai ceva de raportat? Îl întrebă Kutuzov, încruntându-se 
uşor. 

— Acesta-i Dolohov, zise prinţul Andrei. 


— A! Exclamă Kutuzov. Nădăjduiesc că lecţia asta te va 
îndrepta: fă-ţi datoria cum se cuvine. Împăratul e milostiv. 
lar eu nu te voi uita dacă vei merita. 

Ochii albaştri, limpezi priviră la comandantul suprem la fel 
de dârz cum priviseră şi la comandantul regimentului, ca şi 
cum prin expresia lor ar fi sfâşiat perdeaua 
convenţionalismului, care pune o distanţă atât de mare 
între general şi soldat. 

— Un singur lucru am de cerut, excelenţă, spuse el cu 
vocea-i puternică, limpede şi domoală. Rog să mi se dea 
prilejul de a-mi spăla vina şi de a-mi arăta devotamentul 
faţă de suveran şi faţă de patrie. 

Kutuzov se întoarse. Pe chipul lui apăru acelaşi zâmbet ca 
atunci când îşi întorsese privirile de la căpitanul Timohin. 
Se întoarse şi se încruntă, ca şi cum ar fi vrut să lase să se- 
nţeleagă că tot ce-i spusese Dolohov, şi ceea ce ar mai fi 
putut să-i spună, era pentru el un lucru de multă vreme 
ştiut, că toate astea îl plictiseau şi că erau, mai ales, cu totul 
altceva decât avea rost să fie. Se întoarse şi se îndreptă 
spre trăsură. 

Regimentul se regrupă pe companii şi se îndreptă spre 
locurile ştiute ale cantonamentului, nu departe de Braunau, 
unde se putea nădăjdui că oamenii aveau să găsească 
încălţăminte şi haine şi să se mai odihnească după 
trudnicele marşuri. 

— Nu-i aşa că nu eşti supărat pe mine, Prohor Ignatievici? 
Îl întrebă comandantul regimentului pe căpitanul Timobhin, 
depăşind călare compania a treia, care tocmai se punea în 
mişcare cu comandantul ei în cap. Chipul comandantului de 
regiment exprima, după ce trecuse în mod atât de fericit 
prin examenul inspecției, o bucurie pe care nu şi-o mai 
putea stăpâni. Înţelegi... în slujba împăratului... nu se 
poate... te mai răsteşti câteodată în faţa frontului... Dar 
sunt cel dintâi care să-mi recunosc greşeala şi să cer 
iertare, doar mă ştii... M-ai mulţumit foarte mult...! 

Şi-i întinse căpitanului mâna. 


— Vai de mine, domnule general, dar cum aş îndrăzni! 
Răspunse căpitanul şi nasul i se înroşi mai tare când zâmbi, 
lăsând să se vadă odată cu zâmbetul, lipsa celor doi dinţi 
din faţă, pe care şi-i pierduse în bătălia de la Ismail. 

— Spune-i şi domnului Dolohov că n-am să-l uit, să fie 
liniştit. Dar ia spune-mi, te rog, am tot vrut să te-ntreb: ce 
face, cum se poartă? Şi restul... în general... 

— În serviciu este foarte conştiincios, excelenţă, dar are 
un caracter... zise Timohin. 

— Ei, ce-i, ce fel de caracter? Întrebă comandantul de 
regiment. 

— Îl apucă, din când în când, năbădăile, excelenţă! E el 
deştept, e înţelegător, e băiat de ispravă. Dar uneori e ca o 
fiară. În Polonia era cât pe-aci să omoare un ovrei, nu ştiu 
dacă binevoiţi a avea la cunoştinţă... 

— Da, da, e adevărat, făcu generalul. Cu toate astea, ar 
trebui să ne fie milă de tânărul acesta căzut în nenorocire. 
Are relaţii înalte... Aşadar, ţine seamă de asta... 

— Am înţeles, să trăiţi, excelenţă, zise Timohin, lăsând să 
se vadă printr-un zâmbet că înţelesese dorinţa superiorului. 

— Aşa, aşa... 

Comandantul de regiment îl căută din ochi, printre 
rânduri, pe Dolohov şi, văzându-l, îşi opri calul. 

— La cea dintâi luptă, pui la loc epoleţii, îl încuraja el. 

Dolohov îl privi, fără să spună nici un cuvânt şi fără să-şi 
schimbe expresia, cu zâmbetul ironic din colţul gurii. 

— Ei, foarte bine, continuă comandantul de regiment. Daţi 
oamenilor câte un pahar de votcă din partea mea, adăugă 
el tare, ca să-l audă soldaţii. Vă mulţumesc la toţi! Slavă 
Domnului! 

Şi, lăsând în urmă compania, trecu la alta. 

— Orice s-ar spune, e un om bun, te poţi înţelege în 
serviciu cu el, spuse Timohin, adresându-se unui ofiţer 
subaltern, cu care mergea alături. 

— Într-un cuvânt, e un adevărat rigă de cupă... (aşa-l 
porecliseră pe comandantul de regiment, „rigă de cupă”), 


spuse râzând ofiţerul subaltern. 

În urma inspecției, se molipsi şi trupa de voia bună a 
comandanților. Compania mărşăluia voios. Din toate părţile 
se auzeau glasurile soldaţilor. 

— Care dracu ziseşi că Kutuzov îi chior de-un ochi? 

— Păi, nu-i? Îi chior de-a binelea? 

— Da' de unde... frate! Are nişte ochi, mai buni decât ai tu. 
Până şi cizmele, şi obielele, toate le-a văzut... 

— Şi cum se mai uita la picioarele mele, măi frăţioare! 
Zău! Credeam că... 

— Da' celălalt, generalul austriac care era cu el, parcă-l 
văruise careva. Ca făina era de alb. Te pomeneşti că l-or fi 
curăţind ordonanţele cu cretă ca pe-o armă! 

— Tu, Pedeşov, că tu erai mai aproape, n-ai auzit cumva 
dacă a spus când or începe luptele? Tot ziceau unii că la 
Brunov s-ar afla chiar Bunăparte. 

— Bunăparte la Brunov! Ce tot îndrugi ca un nătărău? Nu 
vezi că habar n-ai! Acuma prusacul îşi face de cap. 
Austriacul, va să zică, îl muştruluieşte pe prusac şi-abia 
când l-o astâmpăra de-a binelea, atunci are să se înceapă şi 
războiul cu Bunăparte. Da' să fie el, Bunăparte, la Brunov, 
nici gând! După vorba asta se vede cât eşti de prost. Mai 
bine taci şi ascultă. 

— Vezi ce ai dracului îs ăia cu-ncartiruirea?! Compania a 
cincea, uite-o, a şi intrat în sat: pân-s-ajungem noi, ei au să- 
şi fiarbă şi mâncarea! 

— Dă-mi o bucăţică de posmag, măi, diavole. 

— Da' tu ieri tutun mi-ai dat? Vezi, măi frate? Ei, n-aţi, 
treacă de la mine. 

— Barem de-am face oleacă de popas: te pomeneşti c-o 
mai întindem iar vreo cinci verste, pe nemâncate. 

— Ei, bine mai era când ne dădea nemţii trăsuri! Ştii cum 
mergeai? Nici nu-ţi păsa! 

— Da' pe-aicea, măi frate, norodul parcă-i zăpăcit de tot la 
cap. Dincolo parcă tot erau mai altfel poleacii, tot din 


împărăţia noastră rusească, dar acum, frate, unde te- 
nvârteşti, tot de nemți dai. 

— Cei care cântă, în capul coloanei! Se auzi vocea 
căpitanului. 

Şi în fruntea companiei se grupară vreo douăzeci de 
oameni, răzleţindu-se din rânduri. Toboşarul se întoarse cu 
faţa spre cântăreţi şi, făcând un semn din mână, dădu 
prelung tonul unui cântec soldăţesc care începea cu 
cuvintele: „Nu zorile, ci răsăritul...” şi termina cu: „A 
noastră, fraţilor, e slava, şi-a tătucului Kamenski...” 
Cântecul era de pe vremea războiului din Turcia şi se cânta 
acum în Austria, cu diferenţa că în locul „tătucului 
Kamenski” fuseseră puse cuvintele: „şi-a tătucului 
Kutuzov”. 

Terminând soldăţeşte, cu un icnet, aceste ultime vorbe ale 
cântecului şi făcând cu amândouă mâinile un gest, ca şi cum 
ar fi aruncat ceva la pământ, toboşarul, un soldat uscăţiv şi 
frumos, ca la vreo patruzeci de ani, se uită la soldaţii 
cântăreţi, strângând ochii. Apoi, încredinţându-se că toţi se 
uită ţintă la el, ridică amândouă mâinile, ca şi când ar fi 
ţinut un lucru nevăzut şi de mare preţ deasupra capului, 
rămânând aşa câteva secunde, ca apoi să-l arunce deodată, 
cu un avânt disperat: „Of, tinda mea cea nouă, tindă...” 
„Linda mea cea nouă, tindă...” izbucniră voiniceşte douăzeci 
de voci, şi soldatul cu cinele în mâini, fără să ţină seama de 
greutatea echipamentului, sări voios în faţa companiei şi 
începu să ţopăie, mişcând din umeri şi amenințând cu 
talgerul un duşman închipuit. Soldaţii mergeau în pas 
întins, mişcându-şi mâinile în tactul cântecului şi ţinând fără 
să vrea cadenţa. Îndărătul companiei se auziră huruit de 
roţi, scârţâit de arcuri şi tropote de cai. Kutuzov cu suita lui 
se înapoia în oraş. Comandantul suprem făcu semn ca 
oamenii să continue mersul în voie, şi pe chipul lui, la auzul 
cântecului voios şi la vederea mersului mândru al ostaşilor 
cu soldatul care juca în fruntea companiei, se aşternu, ca şi 
pe chipurile celor din suita sa, o expresie de mulţumire. În 


al doilea rând, din flancul drept pe lângă care trecea 
trăsura, lăsând în urmă compania, îţi sărea fără să vrei în 
ochi figura soldatului cu ochi albaştri, Dolohov, care păşea 
deosebit de mândru şi grațios în tactul cântecului şi se uita 
la chipurile celor ce treceau pe lângă el în goană cu o 
expresie care părea a spune că-i compătimeşte pe toţi 
pentru că n-au bucuria de a merge şi ei cu compania 
deodată. Sublocotenentul de husari din suita lui Kutuzov, 
acela care maimuţărise pe comandantul regimentului, 
rămase ceva mai în urma trăsurii şi se apropie de Dolohov. 

Ofiţerul de husari Jerkov făcuse şi el cândva parte, la 
Petersburg, din ceata chefliilor al cărei cap era Dolohov. Îl 
mai întâlnise în câteva rânduri pe soldatul Dolohov, după 
degradare, aici, peste graniţă, dar nu găsise de cuviinţă să-l 
recunoască. Acum însă, după ce Kutuzov vorbise cu ofiţerul 
degradat, el i se adresă cu bucuria cu care te adresezi unui 
vechi prieten: 

— Ce mai faci, dragul meu prieten? Rosti el printre 
măsurile cântecului, potrivind mersul calului după pasul 
companiei. 

— Ce fac? Răspunse rece Dolohov. După cum vezi! 

Cântecul soldăţesc dădea o semnificaţie deosebită tonului 
de veselie degajată cu care vorbise Jerkov şi răcelii 
intenţionate a răspunsului lui Dolohov. 

— Ei, cum te-mpaci cu şefii? Întrebă Jerkov. 

— N-am nimic de spus, sunt oameni buni. Dar tu cum de 
te-ai strecurat la comandament? 

— Sunt ataşat aici; azi fac de serviciu. 

Tăcură. 

„lată şoimul, vânătorul, de pe mânecă-şi luă zborul”, 
glăsuia cântecul care trezea pe negândite în inimi veselie şi 
voie bună. Convorbirea lor ar fi fost de bună seamă cu totul 
alta, dacă n-ar fi vorbit printre frânturile cântecului. 

— Spune-mi, e adevărat că austriecii au fost bătuţi? 
Întrebă Dolohov. 

— Naiba ştie? Aşa se zice! 


— Mă bucur, răspunse Dolohov scurt şi lămurit, aşa cum 
cerea ritmul cântecului. 

— Ce zici, nu vii într-o seară şi pe la noi, să-i tragem un 
faraon238, spuse Jerkov. 

— Vi s-au îngreuiat cumva buzunarele? 

— Haide, vino! 

— Nu se poate! Mi-am dat cuvântul, sub jurământ. Nu mai 
beau şi nu mai joc cărţi până ce nu-mi câştig la loc gradul. 

— Bine, dar la prima luptă... 

— Vedem noi acolo! 

Tăcură iarăşi. 

— Dacă cumva ai nevoie de ceva, vino la comandament, o 
să te ajut totdeauna, zise Jerkov. 

Dolohov zâmbi ironic. 

— Mai bine nu-mi duce grija. Mie, dacă-mi trebuie ceva, n- 
am să m-apuc să cer; eu îmi iau singur. 

— Ei, ce vrei, am spus şi eu aşa... 

— Şi eu, tot aşa. 

— Cu bine. 

— Sănătate... „... Hăt, pe culmi, departe, Unde m-am 
născut...” 

Jerkov dădu pinteni calului, care sări de vreo câteva ori în 
sus, făcu nazuri şi schimbă pasul, neştiind cu ce picior să 
înceapă; apoi îşi luă de seamă şi o porni în tactul cântecului, 
lăsând în urmă compania şi ajungând din urmă trăsura 
comandantului suprem. 

III. 

ÎNTORS DIN INSPECŢIE, Kutuzov, însoţit de generalul 
austriac, trecu în cabinetul său de lucru şi, chemându-şi 
aghiotantul, porunci să i se aducă unele acte privitoare la 
starea trupelor ce soseau, precum şi scrisorile trimise de 
arhiducele Ferdinand, comandantul armatelor din prima 
linie. Prinţul Andrei Bolkonski intră cu hârtiile cerute în 
cabinetul comandantului suprem. În faţa unei hărţi întinse 
pe masă, stăteau Kutuzov şi generalul austriac, membru al 
Hofkriegsrat-ului. 


— Ah! exclamă Kutuzov, aruncându-şi privirea spre 
Bolkonski, ca un fel de rugăminte de a mai aştepta puţin, şi 
continuă în franţuzeşte convorbirea. 

— Vă spun un singur lucru, generale, spuse rar Kutuzov, 
cu intonaţii plăcute şi expresii alese, care te sileau să-i 
asculţi atent fiecare cuvânt, rostit pe îndelete. Era vădit că 
şi lui Kutuzov îi plăcea să se asculte în vreme ce vorbea. Vă 
spun un singur lucru, generale: dacă lucrul ar fi depins 
numai de propria mea voinţă, această dorinţă a majestăţii 
sale împăratul Franz ar fi fost demult împlinită. Demult aş fi 
unit armata mea cu aceea a arhiducelui. Şi vă rog să 
credeţi, vă dau cuvântul meu de onoare, că pentru mine 
personal ar fi fost foarte îmbucurător să predau comanda 
supremă unui general mai încercat şi mai iscusit decât 
mine, aşa cum Austria are atâţia, şi să trec asupra sa toată 
această grea răspundere. Dar uneori împrejurările sunt mai 
tari decât noi, domnule general. 

Şi Kutuzov zâmbi, ca şi când ar fi vrut să spună: 
„Dumneata ai tot dreptul să nu mă crezi şi, de altfel, mi-e 
absolut egal dacă mă crezi sau nu, dar nu ai nici un motiv să 
mi-o spui. Şi asta-i principalul.” 

Generalul austriac nu prea avea aerul să fie mulţumit, dar 
nu-i putea răspunde lui Kutuzov decât pe acelaşi ton. 

— Dimpotrivă, zise el morocănos şi răstit, într-un chip care 
contrasta cu sensul măgulitor al cuvintelor pe care le 
rostea, dimpotrivă, participarea excelenţei voastre la 
această acţiune comună este foarte preţuită de majestatea- 
sa, dar noi considerăm că întârzierea actuală lipseşte 
glorioasele armate ruseşti, şi pe comandanții ei supremi, de 
laurii pe care sunt deprinşi să-i culeagă în lupte, îşi sfârşi el 
fraza, pe care, fără îndoială, şi-o avea pregătită dinainte. 

Kutuzov se înclină, continuând să zâmbească. 

— Eu însă am credinţa şi chiar, întemeindu-mă pe ultima 
scrisoare cu care m-a onorat alteţa sa arhiducele 
Ferdinand, sunt convins că armatele austriece, sub 
comanda unui atât de iscusit ajutor al său cum este 


generalul Mack, au şi repurtat până în prezent victoria 
hotărâtoare şi nu mai au nevoie de-aci încolo de ajutorul 
nostru, zise Kutuzov. 

Generalul se încruntă. Cu toate că nu aveau încă informaţii 
sigure despre înfrângerea austriecilor, erau totuşi excesiv 
de multe împrejurările care puteau confirma zvonurile atât 
de neliniştitoare, răspândite pretutindeni; iată pentru ce 
afirmaţia lui Kutuzov cu privire la victoria austriecilor părea 
mai degrabă o batjocură. Dar Kutuzov surâdea blajin, cu 
aceeaşi expresie a feţei, care spunea lămurit că avea 
dreptul să presupună acest lucru. Şi, într-adevăr, ultima 
scrisoare primită de la armata lui Mack îl înştiinţa despre 
victoria şi despre deosebit de favorabila situaţie strategică 
a acestei armate. 

— Dă-mi, te rog, scrisoarea aceea, zise Kutuzov către 
prinţul Andrei. lată, vă rog să vă convingeţi, şi, cu un 
zâmbet ironic în colţul buzelor, Kutuzov citi în limba 
germană următorul pasaj din scrisoarea arhiducelui 
Ferdinand: „Wir haben vollkommen zusammengehaltene 
Krâfte, nahe an 70 000 Mann, um den Feind, wenn er den 
Lech passirte, angreifen und schlagen zu konnen. Wir 
konnen, da wir Meister von Ulm sind, den Vortheil, auch 
von beiden Uferien der Donau Meister zu bleiben, nicht 
verlieren; mithin auch jeden Augenblick, wenn der Feind 
den Lech nicht passirte, die Donau ubersetzen, uns auf 
seine Communikations-Linie werfen, die Donau unterhalb 
repassiren und dem Feinde, wenn er sich gegen unsere 
treue Allirte mit ganzer Macht wenden wollte, seine Absicht 
alabald vereitelien. Wir werden auf solche Weise den 
Zeitpunkt, wo die Kaiserlich-Ruseische Armee ausgerustet 
sein wird, muthig entgegenharren, und sodann leicht 
gemeinschaftlich die Moglichkeit finden, dem Feinde das 
Schicksal zuzubereiten, so er verdient”.239 

Sfârşind această lungă frază, Kutuzov oftă din greu şi privi 
pe reprezentantul Hofkriegsrat-ului, blând şi atent. 


— Cunoaşteţi şi dumneavoastră, excelenţă, regula 
înţeleaptă care prescrie să presupunem totdeauna cazul cel 
mai rău, spuse generalul austriac, dornic pesemne să 
sfârşească odată cu glumele şi să treacă la treabă. 

Nemulțumit, el aruncă o privire aghiotantului. 

— Scuzaţi-mă, domnule general, îl întrerupse Kutuzov, 
întorcându-se şi el spre prinţul Andrei. Uite ce te rog, 
dragul meu: ia de la Kozlovski toate rapoartele iscoadelor 
noastre. lată două scrisori de la contele Nostitz, iată şi 
scrisoarea de la alteţa-sa arhiducele Ferdinand, iată-le şi pe 
astea, zise el, dându-i câteva hârtii. Şi din toate întocmegşte- 
mi frumos, în franţuzeşte, un memorandum240, o mică 
dare de seamă, pentru evidenţa tuturor ştirilor pe care le- 
am avut noi cu privire la operaţiile armatei austriece. Aşa; 
şi-l prezinţi apoi excelenţei-sale. 

Prinţul Andrei înclină din cap, în semn că înţelesese de la 
primele cuvinte nu numai ceea ce i se spusese, ci şi ceea ce 
Kutuzov ar mai fi avut să-i spună. Strânse hârtiile şi, 
salutându-i pe amândoi, trecu în antecameră, călcând pe 
covor fără zgomot. 

Deşi nu trecuse multă vreme de când părăsise Rusia, 
prinţul Andrei se schimbase foarte mult. În expresia feţei 
sale, în mişcări şi în mers nu se mai observa nimic din 
prefăcătoria, din oboseala şi din lenea de altădată; avea 
acum înfăţişarea omului care n-are timp să se gândească la 
impresia ce-ar produce-o asupra altora şi care e ocupat cu 
lucruri plăcute şi pline de interes. Pe chipul lui se citea mai 
multă mulţumire de sine şi de ceilalţi; zâmbetul şi privirea îi 
erau mai voioase şi mai pline de farmec. 

Kutuzov, pe care îl ajunsese din urmă încă în Polonia, îl 
primise cu multă bunăvoință, îi promisese să nu-l uite, îl 
tratase mai deosebit decât pe ceilalţi aghiotanţi, îl luase cu 
el la Viena şi îi dăduse însărcinările cele mai serioase. Din 
Viena, Kutuzov îi scrisese bătrânului său prieten, tatăl 
prinţului Andrei: „Fiul dumitale, scria el, promite a fi un 
ofiţer din rândul celor excepţionali ca sârguinţă, energie şi 


conştiinciozitate. Mă consider fericit că am alături de mine 
un subaltern ca el.” 

La statul-major al lui Kutuzov, printre camarazii de 
serviciu şi în general printre militari, prinţul Andrei avea, ca 
şi în societatea petersburgheză, o îndoită reputaţie cu 
desăvârşire contradictorie. Unii, şi aceştia erau mai puţini 
la număr, simțeau în prinţul Andrei ceva deosebit de ei şi de 
toţi ceilalţi oameni şi se aşteptau ca el să ajungă foarte 
departe; îl ascultau, îl admirau şi îl imitau; cu aceştia, 
prinţul Andrei era simplu şi prietenos. Alţii, majoritatea, nu- 
l aveau deloc la inimă; îl considerau un om îngâmfat, rece şi 
antipatic. Acestora însă prinţul Andrei reuşise să li se 
impună până într-atăta, încât să-l respecte şi chiar să-i ştie 
de frică. 

Trecând din cabinetul lui Kutuzov în sala de primire, 
prinţul Andrei, cu hârtiile în mână, se apropie de camaradul 
său, aghiotantul de serviciu Kozlovski, care şedea lângă 
fereastră cu o carte în mână. 

— Ei, ce-i, prinţe? Întrebă Kozlovski. 

— Ordin să întocmim un memoriu, în care să arătăm de ce 
nu înaintăm. 

— Cu ce scop? 

Prinţul Andrei ridică din umeri. 

— Nici o veste de la Mack? Întrebă Kozlovski. 

— Nimic. 

— Dacă ar fi adevărat că a fost înfrânt, ne-ar fi venit vreo 
ştire. 

— Probabil, zise prinţul Andrei şi se îndreptă spre ieşire; 
dar în aceeaşi clipă uşa se dădu de perete şi un general 
austriac înalt, care părea a fi sosit de departe, numai în 
surtuc, legat la cap cu o batistă neagră şi cu ordinul Maria 
Tereza atârnat de gât, intră în sala de primire. Prinţul 
Andrei se opri. 

— General en chef Kutuzov? Zise repede generalul 
austriac venit de departe, cu un pronunţat accent nemţesc, 


uitându-se la dreapta şi la stânga şi, fără să se oprească, 
trecu spre uşa cabinetului. 

— Generalul en chef e ocupat, spuse Kozlovski, 
apropiindu-se în grabă de generalul necunoscut şi 
aţinându-i calea spre uşă. Pe cine ordonaţi să anunţ? 

Generalul necunoscut îl măsură dispreţuitor, de sus până 
jos, pe Kozlovski, care era de statură mică, şi părea mirat că 
e cu putinţă să nu-l cunoască cineva. 

— Generalul en chef e ocupat, repetă liniştit Kozlovski. 

Fruntea generalului se încruntă; buzele îi tresăriră şi 
începură să-i tremure. Scoase un carneţel de note, pe care 
scrise în grabă ceva cu creionul, rupse fila şi i-o întinse; se 
îndreptă apoi cu paşi repezi înspre fereastră şi se azvârli cu 
toată greutatea trupului său pe un scaun, privind la cei 
dimprejur, cu aerul că ar vrea să-i întrebe de ce s-or fi 
uitând aşa la dânsul? Apoi îşi înălţă iar fruntea şi-şi întinse 
gâtul, ca şi când s-ar fi pregătit să spună ceva; dar, în loc de 
vorbe, din gâtlejul său ieşi un sunet straniu că un început 
involuntar de fredonare, ce amuţi în aceeaşi clipă. 

Uşa cabinetului se deschise şi Kutuzov apăru în prag. 
Generalul cu capul bandajat se repezi ca urmărit de-o 
primejdie, cu paşi mari şi iuți, încovoiat. 

— Vous voyez le malheureux Mack241, spuse el cu o voce 
stinsă. 

Chipul lui Kutuzov, ce apăruse în uşa cabinetului, rămase 
câteva clipe în completă nemişcare. Cute adânci îi brăzdau 
ca nişte valuri faţa, apoi fruntea i se netezi din nou; înclină 
respectuos capul şi închise ochii, lăsându-l în tăcere pe 
Mack să treacă prin faţa lui; apoi închise chiar el după sine 
uşa. 

Zvonul, care se răspândise mai de multă vreme, despre 
înfrângerea austriecilor şi despre capitularea întregii 
armate la Ulm, se dovedea deci întemeiat. După o jumătate 
de ceas fură trimişi în toate direcţiile aghiotanţi cu ordine 
ce vesteau că armatele ruseşti, până atunci inactive, vor 
trebui curând să dea piept cu inamicul. 


Prinţul Andrei era unul dintre rarii ofiţeri ai marelui 
cartier general ale cărui principale preocupări se 
identificaseră cu mersul general al operaţiunilor de război. 
Când îl văzu pe Mack şi auzi amănuntele înfrângerii sale 
înţelese că războiul era pe jumătate pierdut; înţelese toată 
gravitatea situaţiei în care erau puse trupele ruseşti şi-şi 
reprezenta viu, într-o clipă, ce le aştepta de-aci-nainte, ca şi 
rolul pe care va trebui să-l joace el personal în cadrul 
armatei ruseşti. Fără să vrea, simţi o bucurie tulburătoare 
la gândul că încrezuta Austrie fusese umilită şi ca poate 
peste o săptămână îi va fi hărăzit să asiste, şi să ia parte 
chiar, la o ciocnire între ruşi şi francezi, cea dintâi de la 
Suvorov încoace. Se temea de geniul lui Bonaparte, care s- 
ar fi putut dovedi mai tare decât vitejia trupelor ruseşti, dar 
în acelaşi timp nu voia să admită că eroul său ar putea fi 
înfrânt. 

Tulburat şi întărâtat de aceste gânduri, prinţul Andrei o 
luă spre camera lui, cu gândul să scrie tatălui său, lucru pe 
care-l făcea zilnic. Pe coridor îl întâlni pe tovarăşul lui de 
cameră, pe Nesviţki, împreună cu glumeţul Jerkov; ca 
întotdeauna, ei găsiseră ceva de râs. 

— Ce-i cu tine de eşti atât de posomorât? Întrebă Nesviţki, 
văzând chipul palid cu ochi lucioşi ai prinţului Andrei. 

— N-am nici un motiv să fiu vesel, răspunse Bolkonski. 

Pe când prinţul Andrei se apropia de Nesviţki şi de Jerkov, 
din partea opusă a coridorului păşi înspre ei Strauch, 
delegatul de pe lângă statul-major al lui Kutuzov, însărcinat 
cu supravegherea aprovizionării armatei ruse, şi un alt 
general, membru al Hofkriegsrat-ului, sosiți în ajun. După 
cât de larg era coridorul, loc ar fi fost destul pentru ca 
amândoi generalii să poată trece în voie pe lângă cei trei 
ofiţeri ruşi; dar Jerkov, trăgându-l de mână pe Nesviţki mai 
la o parte, spuse cu răsuflarea întretăiată: 

— Iată-i, vin! Daţi-vă în lături, faceţi-le loc! Vă rog, faceţi 
loc! 


Generalii veneau cu aerul că ar fi dorit grozav să fie scutiţi 
de unele onoruri împovărătoare. Pe faţa şugubăţului Jerkov 
se zugrăvi deodată un zâmbet prostesc de bucurie, pe care, 
chipurile, nu şi-l putea stăpâni. 

— Excelenţă, spuse el în nemţeşte, făcând câţiva paşi 
înainte şi adresându-se unuia dintre generalii austrieci, am 
onoarea să vă felicit. 

Înclină capul şi începu stângaci, ca un copil care învaţă să 
danseze, să-şi mişte când un picior, când celălalt. 

Generalul, membru al Hofkriegsrat-ului, se uită încruntat 
la el; dar, observând seriozitatea zâmbetului său prostesc, 
nu putu să nu-i acorde o clipă de atenţie. Închise pe 
jumătate ochii, arătând prin asta că-l ascultă. 

— Am onoarea să vă felicit; generalul Mack a sosit absolut 
teafăr; s-a lovit numai puţin aici, spuse Jerkov, cu un zâmbet 
radios, arătându-şi capul cu mâna. 

Generalul încruntă sprâncenele, se întoarse şi trecu mai 
departe. 

— Gott, wie naiv! 242 zise el, supărat, după ce făcu câţiva 
paşi. 

Nesviţki, râzând în hohote, îl îmbrăţişă pe prinţul Andrei; 
dar Bolkonski se făcu şi mai palid şi, cu o expresie de mânie 
pe figură, îl îmbrânci şi se întoarse spre Jerkov. Starea de 
nervi în care se găsea de când îl văzuse pe Mack şi se 
încredinţase de înfrângerea acestuia, şi gândul la 
primejdiile care aşteptau armata rusă, îşi găseau acum o 
supapă în gluma prostească a lui Jerkov, care-i dădu prilej 
să izbucnească. 

— Dacă dumneata, preastimate domn, spuse el strident, cu 
un uşor tremur al bărbiei, vrei să faci pe măscăriciul, eu nu 
te pot opri de la asta; te înştiinţez, însă, că dacă vei îndrăzni 
să mai faci şi-a doua oară asemenea caraghioslăcuri în 
prezenţa mea, te voi învăţa eu minte cum să te porţi. 

Nesviţki şi Jerkov erau atât de uluiţi de ieşirea aceasta, 
încât se uitau încremeniţi, cu ochii holbaţi, la Bolkonski şi 
nu spuneau nici un cuvânt. 


— Bine, dar n-am făcut decât să-l felicit, zise Jerkov. 

— Mie nu-mi arde de glumit cu dumneata, fii bun şi taci! 
Se răsti Bolkonski. 

Apoi, luându-l de braţ pe Nesviţki, îl lăsă în urmă pe 
Jerkov, care nu ştia ce să răspundă. 

— Ce te-a apucat, frate? Încercă Nesviţki să-l potolească. 

— Cum aşa? Spuse prinţul Andrei, oprindu-se pe loc în 
prada emoţiei. Trebuie să înţelegi şi tu că ori suntem ofiţeri 
care ne slujim împăratul şi patria şi, deci, ne bucurăm de 
toate victoriile comune şi ne întristăm de toate înfrângerile 
comune, ori nu suntem decât nişte lachei, cărora puţin le 
pasă de ceea ce fac stăpânii lor. Quarante milles hommes 
massacres et l'armee de nos allies detruite, et vous trouvez 
la le mot pour rire, spuse el, vrând parcă să dea prin 
această frază franţuzească mai multă tărie părerilor sale. 
C'est bien pour un garcon de rien, comme cet individu, dont 
vous avez fait un ami, mais pas pour vous, pas pour 
vous.243 Numai băâieţandrii mai pot face astfel de glume, 
adăugă prinţul Andrei în ruseşte, dar, observând că Jerkov 
încă l-ar mai fi putut auzi, pronunţă cuvântul „băieţandrii” 
cu accent franțuzesc. 

Aşteptă să vadă dacă sublocotenentul îi va răspunde 
cumva. Dar Jerkov se răsuci pe călcâie şi ieşi din coridor. 

IV. 

REGIMENTUL DE HUSARI Pavlograd cantonase la două 
mile de Braunau. Escadronul în care servea ca iuncher 
Nikolai Rostov era încartiruit în satul german Salzeneck. 
Comandantul escadronului, căpitanul Denisov, cunoscut în 
toată divizia de cavalerie cu diminutivul lui, Vaska Denisov, 
avea drept cvartir în sat cea mai bună casă. luncherul 
Rostov, din momentul în care îşi ajunsese regimentul în 
Polonia, locuise tot timpul împreună cu comandantul lui de 
escadron. 

În ziua de 11 octombrie, ziua de pomină, când la marele 
cartier general fuseseră toate date peste cap de vestea 
înfrângerii lui Mack, la comandamentul escadronului viaţa 


de campanie îşi urma liniştită cursul, ca şi până atunci. 
Denisov, care jucase până dimineaţa cărţi, nu se înapoiase 
încă acasă când Rostov, cu noaptea în cap, se întorcea 
călare de la o rechiziţie de furaje. Rostov, în uniformă de 
iuncher, se apropie de intrarea casei şi, strunindu-şi calul, 
scoase cu o mişcare sprintenă şi tinerească un picior din 
scară, mai stătu câteva clipe aşa, ca şi cum nu i-ar fi venit să 
se despartă de cal, şi în sfârşit sări din şa şi-şi strigă 
ordonanța. 

— A, Bondarenko, dragul meu prieten, spuse el husarului 
care se şi repezise să ia calul. Plimbă-l puţin, prietene, 
continuă el cu voioşia aceea frăţească şi duioasă, pe care o 
arată faţă de toată lumea tinerii buni la suflet, când sunt 
fericiţi. 

— Am înţeles, luminăţia-voastră! Răspunse ucrainianul, 
dând din cap cu voie bună. 

— Dar vezi, plimbă-l cum trebuie! 

Se mai repezise şi un alt husar să ia calul, dar Bondarenko 
apucase să-l ia de dârlogi. Se vedea că iuncherul dădea 
bacşişuri bune şi că, prin urmare, era mai mare dragul să-l 
serveşti. Rostov mângâie calul pe gât, apoi pe crupă, şi se 
opri o clipă pe trepte. 

„Minunat cal! O mândreţe de bidiviu are să se facă!” îşi 
spuse ca pentru sine şi, zâmbind, o luă la fugă, ţinându-şi cu 
o mână sabia, în sus pe scară, cu pintenii zornăind. Gazda, 
un neamţ cu flanelă şi tichie pe cap, se arătă în uşa 
grajdului de vite, ţinând în mână o furcă cu care tocmai 
scotea băligarul. Cum îl văzu pe Rostov, chipul neamţului se 
lumină deodată. Schon, gut Morgen! Schon, gut Morgen! 
244 zâmbi el vesel, clipind din ochi, şi se vedea că-i făcea cu 
adevărat plăcere să-l salute pe tânăr. 

— Shon fleissig! 245 spuse Rostov, păstrând mereu acelaşi 
zâmbet de frăţească bunătate, care era nelipsit de pe chipul 
lui plin de viaţă. Hoch Oestreicher! Hoch Russen! Kaiser 
Alexander hoch! 246 repetă el, întorcându-se spre gazdă, 


cuvintele pe care gospodarul neamţ avea obiceiul să le 
rostească. 

Neamţul prinse a râde, ieşi cu totul din pervazul uşii 
grajdului, îşi scoase tichia şi, agitând-o pe deasupra capului, 
strigă: 

— Und die ganze Welt hoch! 247 

Rostov făcu întocmai ca neamţul, agitându-şi chipiul 
deasupra creştetului, şi strigă râzând: 

— Und vivat die ganze Welt! 

Cu toate că nici neamţul, care îşi curăța grajdul, şi nici 
Rostov, care fusese cu plutonul după fân, n-aveau nici o 
pricină deosebită de veselie, îşi aruncară amândoi priviri 
pline de voie bună şi de iubire frăţească, dădură din cap în 
semn de dragoste reciprocă şi se despărţiră, zâmbindu-şi; 
gospodarul intră în grajd, iar Rostov în casa ţărănească pe 
care o ocupa împreună cu Denisov. 

— Ce face conaşul? Îl întrebă el pe Lavruşka, ordonanța lui 
Denisov, soldat cunoscut în tot regimentul pentru ghiduşiile 
lui. 

— N-a venit de-aseară. Se vede c-a pierdut la cărţi, 
răspunse Lavruşka. Nu-l cunosc eu? Când câştigă, vine 
devreme acasă să se laude, iar când nu vine până la ziuă, 
înseamnă c-a pierdut tot şi se-ntoarce supărat. Ordonaţi o 
cafea? 

— Da, adu-mi. 

După zece minute, Lavruşka aducea cafeaua. 

— Vine! Zise el. Acu să te ţii. Vai de capul meu. 

Rostov se uită pe fereastră şi văzu cum se întorcea 
Denisov acasă. Denisov era un omuleţ scund, roşu la faţă, 
cu ochi negri sclipitori, cu părul şi mustăţile negre şi 
ciufulite. Purta un dolman descheiat, pantaloni bufanţi de 
cavalerist, largi pe coapsă, şi căciulă de husar, turtită şi 
dată pe ceafă. Posomorât, cu privirea în pământ, el se 
apropie de scară. 

— Lavruşka, strigă el, hârâind pe „r”, cu voce puternică şi 
supărată. Hai, scoate-mi cizmele, nerodule! 


— Ordonaţi! Le-am şi scos! Răspunse glasul lui Lavruşka. 

— A! Te-ai şi sculat, spuse Denisov, intrând în odaie. 

— Demult, răspunse Rostov, am fost şi după fân şi am 
văzut-o şi pe Frâulein Matilda. 

— la te uită. Şi eu care noaptea asta m-am curăţat ca un 
porc de câine! Strigă Denisov. Ce ghinion! Ce ghinion, măi... 
Cum ai plecat, a şi început. Ei, ceaiul! 

Denisov, posomorându-se, îşi descoperi dinţii scurţi şi 
puternici, ca şi cum ar fi zâmbit, şi începu să-şi zburlească 
cu amândouă palmele lui scurte şi-ndesate părul negru, 
stufos şi des. 

— Dracu m-a pus să mă duc la şobolanul ăsta (era porecla 
unuia dintre ofiţeri), spuse el, frecându-şi cu amândouă 
mâinile fruntea şi faţa. Îţi poţi închipui, nici o carte, nici o 
singură carte; nu mi-a dat niciuna măcar! 

Denisov luă pipa aprinsă pe care i-o întindea ordonanța, o 
strânse în pumn şi o dădu de pământ, împrăştiind focul şi 
continuând să ţipe: 

— Miza simplă mi-o dă, pardiul mi-lia - aşa m-a ţinut toată 
noaptea. 

Risipi tot jarul din lulea pe jos, sfărâmă apoi pipa şi o 
aruncă. După asta tăcu şi se uită deodată, vesel, cu ochii lui 
negri, sclipitori, la Rostov. 

— Cel puţin de-ar fi pe-aici femei... Dar în văgăuna asta, 
dacă nu te-apuci de băutură, n-ai nimic de făcut. De ne-ar 
vâri odată în foc... 

— Ei, cine-i acolo? Strigă el spre uşă, auzind un tropăit de 
cizme grosolane, zăngănit de pinteni şi-o tuse discretă. 

— Majorul, zise Lavruşka. 

Denisov se posomori şi mai tare. 

— Foarte prost, spuse el, azvârlind o pungă în care mai 
rămăseseră şi câteva monede de aur. Rostov, numără tu, 
dragul meu, câţi bani au mai rămas şi pune-mi punga sub 
pernă, adăugă el şi ieşi să vorbească cu majorul. 

Rostov luă banii, maşinal, îi clădi grămăjoare-grămăjoare, 
pe cei vechi de o parte, pe cei noi - de aur - de altă parte, şi 


începu să-i numere. 

— A! Telianin! Noroc! M-au pârlit rău aseară, se auzi 
glasul lui Denisov din cealaltă cameră. 

— La cine? La Bâkov, la şobolanul? Ştiam c-o să se 
întâmple aşa, spuse o altă voce, mai subţire, şi odată cu ea 
apăru în prag locotenentul Telianin, un ofiţer scund din 
acelaşi escadron. 

Rostov aruncă sub pernă punga de bani şi-i strânse mâna 
umedă şi mică pe care acesta i-o întindea. Telianin fusese 
mutat disciplinar pentru nu se ştie ce fapt, cu puţin înainte 
de începutul campaniei, de la un regiment de gardă. Aici în 
regiment avusese o foarte frumoasă ţinută, dar nimeni nu-l 
avea la inimă şi mai ales Rostov nu putea nici să-şi ascundă, 
nici să-şi înăbuşe antipatia nelămurită pe care o simţea 
pentru el. 

— Ei, tinere cavalerist, cum eşti mulţumit de Gracik al 
meu? (Gracik era calul de călărie, un armăsăraş, pe care 
Rostov îl cumpărase de la Telianin.) 

Locotenentul nu se uita niciodată în ochii omului cu care 
vorbea; îi fugeau totdeauna privirile de la un obiect la altul. 

— Te-am văzut de dimineaţă călare... 

— N-am ce spune, calu-i bun, spuse Rostov, cu toate că 
plătise pe el şapte sute de ruble, iar calul nu preţuia nici 
jumătate din suma asta. A început să şchioapete de piciorul 
stâng din faţă... adăugă el. 

— I-o fi plesnit copita! Asta-i nu-i nimic. Te învăţ eu ce fel 
de scoabă să-i pui. 

— Da, să-mi arăţi, te rog, zise Rostov. 

— Îţi arăt, îţi arăt, nu-i nici un secret. Cât despre cal, să ştii 
c-ai să-mi mulţumeşti. 

— Atunci să spun să şi vină cu calul, zise Rostov, dornic să 
scape mai curând de Telianin, şi ieşi să dea ordin să fie adus 
calul. 

În tindă, Denisov, cu luleaua între dinţi, şedea chircit pe 
prag şi asculta la majorul care-i raporta ceva. Dând cu ochii 
de Rostov, Denisov se încruntă şi, arătând cu degetul cel 


mare peste umăr, spre camera unde rămăsese Telianin, se 
strâmbă şi se scutură cu un gest de scârbă. 

— Of, nu-mi place defel băiatul ăsta, zise el, fără să se 
sinchisească de prezenţa majorului. 

Rostov ridică din umeri, ca şi cum ar fi spus: „Nici mie, dar 
ce să fac?” Şi după ce dădu ordinul cu privire la cal, se 
înapoie la Telianin. 

Telianin şedea alene în aceeaşi poziţie în care-l lăsase 
Rostov şi-şi freca mâinile mici şi albe. 

„Cum pot fi unele mutre atât de nesuferite!” gândi Rostov 
când intră în odaie. 

— Ei, ai dat ordin să vină cu calul? Întrebă Telianin, 
ridicându-se şi aruncând o privire leneşă împrejur. 

— Da. 

— Hai mai bine să ne ducem noi acolo. Eu n-am venit decât 
ca să-l întreb pe Denisov în privinţa ordinului de ieri. L-ai 
primit, Denisov? 

— Încă nu. Dar unde pleci? 

— Vreau să-i arăt tânărului cum se potcoveşte calul, 
răspunse 'lelianin. 

leşiră în cerdac şi se duseră în grajd. Locotenentul arătă 
cum trebuie pusă scoaba şi plecă acasă. 

Când Rostov se întoarse în odaie, pe masă era o sticlă cu 
votcă şi un cârnat. Denisov şedea la masă şi pana-i aluneca 
pe hârtie, scârţâind. Se uită posomorât în ochii lui Rostov. 

— Îi scriu ei, spuse el. 

Se sprijini apoi cu coatele pe masă şi, cu condeiul în mână, 
bucuros pesemne că are prilejul să spună cuiva mai repede 
ceea ce voia să scrie, încredinţă lui Rostov conţinutul 
scrisorii. 

— Vezi, dragul meu prieten, zise el, atâta vreme cât nu 
iubim, suntem ca şi adormiţi. Suntem copiii țarinei... dar în 
inima noastră încolţeşte iubirea şi suntem deodată zei, 
suntem curaţi, ca în ziua dintâi a creaţiei... Dar ăsta cine-o 
mai fi? Spune-i să se mai ducă naibii, n-am timp pentru 


nimeni! Strigă el la Lavruşka; acesta, fără să se sfiască însă 
deloc, se apropie de el. 

— Cine să fie? Doar dumneavoastră i-aţi dat ordin să vină. 
E majorul, a venit după parale. 

Denisov se încruntă; voi să strige ceva, dar îşi luă de 
seamă. 

— Urâtă afacere, murmură el ca pentru sine. Câţi bani mai 
sunt în pungă, Rostov? 

— Şapte noi şi trei vechi. 

— Of, urâtă al dracului! Ei, dar ce stai aşa, momâie ce eşti? 
Trimite-l încoace pe major! Îi strigă Denisov lui Lavruşka. 

— Te rog, Denisov, dă-mi voie să te împrumut eu; ştii doar 
că am bani, spuse Rostov, înroşindu-se. 

— Nu-mi place să mă împrumut de la ai mei, nu-mi place, 
bombăni Denisov. 

— Dacă nu primeşti bani de la mine, ca de la un prieten, 
mă jigneşti. Crede-mă, zău că am! Repetă Rostov. 

— Dar nici nu mă gândesc! 

Denisov se apropie de pat şi dădu să-şi ia punga de sub 
pernă. 

— Unde-ai pus-o, Rostov? 

— Sub perna de dedesubt. 

— Dar nu-i! 

Denisov aruncă amândouă pernele pe duşumea. Dar 
punga, nicăieri. 

— Ei, drăcie! 

— Stai puţin, nu cumva ai scăpat-o jos? Spuse Rostov şi, 
luând pernele una câte una, începu să le scuture. 

Luă apoi pătura şi o scutură, dar punga tot nu ieşi la 
iveală. 

— N-am uitat eu cumva? Nu, îmi amintesc foarte bine că 
m-am şi gândit cum îţi păstrezi tu comoara sub cap, zise 
Rostov. Am pus-o aici, sub pernă. Unde poate fi? Întrebă el 
pe Lavruşka. 

— Eu nici n-am intrat aici. Unde aţi pus-o, acolo trebuie să 
fie. 


— Dar vezi că nu-i! 

— Aşa faceţi dumneavoastră totdeauna. Aruncaţi lucrurile 
la întâmplare şi pe urmă uitaţi. Căutaţi-vă, vă rog, prin 
buzunare. 

— Nu-i; dacă-ţi spun că mi-aduc aminte că m-am gândit la 
comoară, spuse Rostov, şi de aceea ştiu că am pus-o acolo... 
Lavruşka scotoci tot aşternutul, căută sub saltea, sub pat, 

sub masă şi prin toate colţurile, şi se opri apoi în mijlocul 
camerei. Denisov se uita tăcut la toate mişcările lui 
Lavruşka, şi când acesta îşi desfăcu braţele, mirându-se că 
punga nu era nicăieri, Denisov se uită la Rostov: 

— Rostov, te rog să nu-mi faci farse de-astea... 

Rostov, simțind privirile lui Denisov aţintite asupra sa, 
ridică ochii şi în aceeaşi clipă îi şi coborî. Tot sângele-i 
zvâcni în faţă şi în ochi: respiraţia i se tăiase. 

— Şi doar n-a fost nimeni în camera asta afară de domnul 
locotenent şi de dumneavoastră. Nu se poate, trebuie să fie 
aici, pe undeva, zise Lavruşka. 

— Tu, mai bine dă-ţi osteneala şi caută, momâia dracului! 
Se răsti Denisov şi se repezi la ordonanţă cu un gest 
ameninţător. Să iasă punga, altfel te omor în bătaie! Pe toţi 
vă omor! 

Rostov, ocolindu-i privirea, începu să-şi încheie tunica; îşi 
agăţă la şold sabia şi-şi puse chipiul. 

— Să scoţi punga, îţi spun, strigă Denisov, zgâlţâindu-l pe 
Lavruşka şi izbindu-l de perete. 

— Lasă-l în pace, Denisov; ştiu eu cine a luat-o, spuse 
Rostov, îndreptându-se spre uşă, fără să-şi ridice ochii. 

Denisov se opri, stătu puţin pe gânduri şi, pricepând aluzia 
lui Rostov, îl apucă de mână. 

— Fleacuri! Strigă el atât de tare, încât vinele i se 
încordară, umflate ca nişte frânghii, pe gât şi pe frunte. 
Ascultă-mă pe mine, ţi-ai ieşit din minţi; eu, unul, nu pot 
admite aşa ceva. Punga e aici! Am să-l jupoi de viu pe 
mizerabilul ăsta şi punga va ieşi la iveală. 


— Ştiu eu cine a luat-o, repetă Rostov cu tremur în glas şi 
se îndreptă spre uşă. 

— Şi eu îţi spun să nu îndrăzneşti să faci una ca asta, 
strigă Denisov şi se repezi la iuncher să-l oprească. 

Dar Rostov îşi smulse mâna şi-l ţinti drept şi dârz în ochi, 
cu atâta răutate, de parcă Denisov i-ar fi fost cel mai mare 
duşman. 

— Îţi dai seama ce spui? Zise el cu voce tremurătoare. 
Afară de mine n-a mai fost nimeni în cameră. Asta înseamnă 
că, dacă n-a luat-o el... 

Dar nu mai putu să-şi săvârşească gândul şi fugi din odaie. 

— Of, dracu să te ia şi pe tine şi pe toţi, fură ultimele 
cuvinte pe care le mai auzi Rostov. 

Rostov se duse la casa unde era încartiruit Telianin. 

— Conaşul nu-i acasă, îi spuse ordonanța lui Telianin, a 
plecat la comandament. S-a întâmplat ceva? Adăugă curios 
ordonanța, văzând îngrijorarea care se citea pe chipul 
iuncherului. 

— Nu, nimica. 

— Adineauri era încă aicea, spuse ordonanța. 

Comandamentul se găsea la trei verste de Salzeneck; 
Rostov, fără să mai treacă pe acasă, luă un cal şi porni spre 
comandament. În satul unde se instalase comandamentul 
era o cârciumă foarte vizitată de ofiţeri. Rostov trecu pe la 
cârciumă; la scară văzu calul lui Telianin. În a doua 
încăpere, din fund, a cârciumii, locotenentul stătea la masă, 
cu o tavă de cârnăciori şi o sticlă de vin dinainte. 

— A, ai venit şi dumneata, tinerelule, exclamă el, zâmbind 
şi ridicând din sprâncene. 

— Da, răspunse Rostov în silă, ca şi cum l-ar fi costat multă 
trudă să rostească acest cuvânt, şi se aşeză la masa de 
alături. 

Tăceau amândoi; în cameră mai erau pe la mese doi nemți 
şi un ofiţer rus. Tăceau cu toţii; nu se auzeau decât 
tacâmurile izbite de farfurii şi clefăitul locotenentului. Când 
sfârşi de mâncat, Telianin scoase din buzunar o pungă 


dublă, desfăcu inelele cu degetele lui mici, albe, puţin 
încovoiate, luă din ea o monedă şi, cerând restul, o întinse 
băiatului. 

— Mai repede, te rog, spuse el. 

Galbenul era nou. Rostov se ridică şi se apropie de 
Telianin. 

— Dă-mi voie să-ţi văd punga, spuse el încet, cu o voce 
care de-abia se auzi. 

Telianin, cu ochii jucându-i în cap, dar tot ridicând din 
sprâncene, îi întinse punga. 

— Da, e o pungă frumoasă... Da... da... spuse el, şi deodată 
se îngălbeni. Priveşte-o, tinere, mai spuse el. 

Rostov luă în mâini punga şi se uită la ea, şi la banii din ea, 
şi la 'Telianin. Locotenentul căta tot într-o parte, aşa cum 
avea obiceiul, şi păru deodată foarte înveselit. 

— Când vom ajunge la Viena, îi fac eu praf pe toţi, dar 
acum, prin târguşoarele astea păcătoase, n-ai nici cum să-i 
cheltuieşti, spuse el. Ei, hai, tinere; dă-mi-o; vreau să plec. 

Rostov tăcea. 

— Dar dumneata posteşti? Nu iei masa? Se mănâncă aici 
destul de bine, continuă el. Hai, dă-mi-o odată! 

El făcu un gest şi puse mâna pe pungă. Rostov îi dădu 
drumul. Telianin băgă punga în buzunarul pantalonilor; 
sprâncenele i se ridicară iarăşi şi gura i se întredeschise, ca 
şi când ar fi spus: „Da, da îmi bag în buzunar punga mea; e 
ceva foarte firesc şi nimeni n-are de ce să se-amestece aici”. 

— Ei, ce faci, tinere, rămâi? Zise el, oftând şi uitându-se pe 
sub sprâncenele mult ridicate, drept în ochii lui Rostov. 

Un schimb de priviri scurte, cu iuţeala fulgerătoare a 
scânteii electrice, din ochii lui 'Telianin în ochii lui Rostov şi 
îndărăt, avu loc într-o singură clipă. 

— Vino încoace, zise Rostov, luându-l de mână, şi-l duse 
aproape cu forţa până la fereastră. Sunt banii lui Denisov; 
dumneata i-ai luat... îi şuieră el în ureche. 

— Ce? Cum? Cum îndrăzneşti? Ce? rosti Telianin. 


Dar cuvintele acestea sunau disperat, a, strigăt de durere 
şi a rugăminte de iertare. Cum auzi sunetul acestui glas, 
sufletul lui Rostov se uşură de povara grea a bănuielii care-l 
apăsase. Simţi o mare bucurie, dar în acelaşi timp şi milă 
pentru omul nenorocit care-i sta în faţă; trebuia totuşi să 
ducă până la capăt lucrul început. 

— Nu aici; oamenii pot să-şi închipuie cine ştie ce, 
bolborosi Telianin şi, luându-şi chipiul, se îndreptă spre o 
cameră mică unde nu era nimeni. Trebuie să ne explicăm... 

— Ştiu asta precis şi pot s-o dovedesc, spuse Rostov. 

— Eu... 

Faţa palidă şi înspăimântată a lui Telianin începu să 
tremure din toţi muşchii, ochii tot îi mai jucau în cap, dar 
priveau acum în jos, neîndrăznind să se ridice până la 
chipul lui Rostov. Şi, deodată, izbucni într-un plâns cu 
sughiţuri. 

— Conte! Nu nenoroci un biet tânăr... iată banii aceştia 
blestemaţi, ia-i... şi aruncă banii pe masă. Am şi eu un tată 
bătrân, am şi eu o mamă... 

Rostov luă banii, ferindu-se să se uite în ochii lui Telianin 
şi, fără să mai spună ceva, porni să iasă din cameră. Ajuns 
la uşă, însă, se opri şi se întoarse. 

— Dumnezeule, spuse el cu ochii în lacrimi, cum ai putut 
face una ca asta? 

— Conte, spuse Telianin, apropiindu-se de iuncher. 

— Nu te atinge de mine, spuse Rostov, dându-se iute în 
lături. Dacă ai nevoie într-adevăr de ei, ia-ţi banii ăştia. 

Îi azvârli punga şi fugi din cârciumă. 

V, 

ÎN SEARA ACELEIAŞI ZILE, în casa unde era încartiruit 
Denisov, se încinsese o discuţie însufleţită între ofiţerii 
escadronului. 

— Iar eu îţi spun, Rostov, că va trebui să-i ceri scuze 
comandantului de regiment, spuse un căpitan secund înalt, 
cu părul încărunţit, cu mustăţi uriaşe şi cu chipul brăzdat 


de cute adânci, către Rostov, care, tulburat, se înroşise ca 
focul. 

Căpitanul secund Kirsten fusese de două ori degradat 
pentru chestiuni de onoare şi de tot atâtea ori se 
reabilitase. 

— Nu permit nimănui să afirme că eu mint! Strigă Rostov. 
El mi-a spus mie că mint, şi eu i-am răspuns că el e acela 
care minte! Asta-i tot şi-aici rămânem. Poate să mă pună şi 
în fiecare zi de serviciu dacă vrea, poate să mă ţină şi sub 
arest la domiciliu, dar să-mi cer iertare, nimeni nu mă poate 
sili; fiindcă dacă el, în calitatea lui de comandant al 
regimentului, consideră că nu e de demnitatea lui să-mi dea 
satisfacţie, atunci... 

— Da' stai un pic, drăguță; ascultă-mă puţin şi pe mine, îl 
întrerupse căpitanul secund cu vocea lui de bas, 
mângâindu-şi netulburat mustăţile lungi. Dumneata, de faţă 
cu alţi ofiţeri, spui comandantului de regiment că un ofiţer a 
furat... 

— Ce sunt eu de vină că discuţia a început când se aflau şi 
alţi ofiţeri de faţă? Poate că n-ar fi trebuit, într-adevăr, să 
vorbesc faţă de ei, dar eu nu-s diplomat. De aceea am şi 
intrat într-un regiment de husari; credeam că aicea nu se 
mai umblă cu subtilităţi şi, când colo, îmi spune că mint... ei 
bine, să binevoiască să-mi dea satisfacţie... 

— Tot ce spui e foarte frumos, nimeni nu crede că eşti un 
fricos, dar nu de asta e vorba. Întreabă-l şi pe Denisov: 
unde s-a mai pomenit vreodată ca un elev să ceară 
satisfacţie comandantului de regiment? 

Denisov, muşcându-şi mustaţa, asculta posomorât 
convorbirea, şi se vedea bine că n-ar fi vrut să se amestece. 
La întrebarea căpitanului secund, el dădu din cap în semn 
de negaţie. 

— Dumneata te-apuci în faţa ofiţerilor să-i vorbeşti 
comandantului de regiment despre ticăloşia asta, continuă 
căpitanul secund. Bogdanăci (aşa îl numeau pe comandant) 
te-a pus la locul dumitale. 


— Nu m-a pus la locul meu, ci mi-a spus că vorbesc 
neadevăruri. 

— Bine, bine; dar dumneata i-ai îndrugat tot felul de 
prostii şi trebuie deci să-ţi ceri scuze. 

— Pentru nimic în lume! Strigă Rostov. 

— Nu m-am aşteptat la aşa ceva din partea dumitale, 
răspunse serios şi cu severitate căpitanul secund. Nu vrei 
să-ţi ceri scuze, dar dumneata, drăguță, eşti vinovat nu 
numai faţă de el, ci şi faţă de întregul regiment, faţă de noi 
toţi eşti vinovat. Şi iată pentru ce: în loc să te fi gândit sau 
să fi cerut cuiva vreun sfat cum să te descurci în afacerea 
asta, te-ai dus de-a dreptul şi ai trântit tot ce aveai de spus, 
de faţă cu toţi ofiţerii comandantului. Ce putea 
comandantul regimentului să facă? Să-l dea la Curtea 
marţială pe ofiţer şi să azvârle astfel cu noroi în întregul 
regiment? Din cauza unui netrebnic să fi făcut de ruşine tot 
regimentul? Aşa s-ar fi cuvenit, nu, după dumneata? După 
noi însă, nu-i deloc aşa. Şi Bogdanăâci a făcut foarte bine 
când ţi-a spus că vorbeşti neadevăruri. Nu-i deloc plăcut, 
dar ce să-i faci, drăguță, singur ţi-ai căutat-o. Şi-acuma, 
când noi vrem să restabilim lucrurile, dumneata, nu ştiu din 
ce capricii, refuzi să ceri scuze şi vrei să dai totul pe faţă. [i 
se pare nedrept că trebuie să faci de serviciu ca pedeapsă; 
dar ce te-ar costa să-ţi ceri scuze faţă de un ofiţer bătrân şi 
cinstit? Orice s-ar spune, Bogdanâci - bătrânul colonel - e 
un ofiţer viteaz şi cinstit; pe dumneata te supără asta; dar 
să terfeleşti onoarea unui regiment întreg, asta nu te 
supără? Vocea căpitanului secund începu să tremure. 
Dumneata, drăguță, eşti în regiment de ieri, de-alaltăieri; 
azi eşti aici, mâine cine ştie, te mută ca aghiotant pe 
undeva; dumitale ţi-e totuna dacă se va spune: „Printre 
ofiţerii din regimentul Pavlograd sunt hoţi!” Pentru noi însă 
nu-i totuna. Ce zici, Denisov? Aşa-i că nu-i totuna? 

Denisov tăcea întruna nemişcat şi se uita din când în când, 
cu ochii lui negri sclipitori, la Rostov. 


— 'Ţii la fandazxiile dumitale şi nu-ţi convine să ceri scuze, 
continuă căpitanul secund, însă nouă, ăstora bătrâni, care 
am crescut aici şi care, dacă o vrea Dumnezeu, avem să şi 
murim în acest regiment, onoarea lui ni-i scumpă şi 
Bogdanâci ştie lucrul acesta. Of, ce scumpă ni-i! Nu-i bine 
ce faci, nu-i bine! Te-oi supăra, nu te-oi supăra, dar la mine, 
totdeauna ce-i în guşă-i şi-n căpuşă! Eu spun adevărul 
verde-n faţă. Nu e bine ce faci! 

Şi căpitanul secund se ridică şi-şi întoarse faţa de la 
Rostov. 

— Ei drăcie, e adevărat! Strigă, sărind de la locul său, 
Denisov. Hai, Rostov, hai! 

Rostov, care schimba feţe-feţe, se uita pe rând când la unul 
din ofiţeri, când la celălalt. 

— Nu, domnilor, nu... să nu credeţi... Înţeleg foarte bine, 
în zadar mă credeţi atât de... eu... pentru mine... eu pentru 
onoarea regimentului... Dar ce să spun? Voi dovedi cu fapte 
că şi pentru mine onoarea drapelului... dar... totuna e; aveţi 
dreptate, sunt vinovat! Îi dădură lacrimile. Sunt vinovat, 
vinovat faţă de toţi! Mai vreţi ceva de la mine? 

— Aşa te vreau, conte, strigă, întorcându-se, căpitanul 
secund, şi-l bătu cu mâna lui mare pe umăr. 

— Când ţi-am spus eu că-i băiat bun, strigă Denisov. 

— Aşa-mi placi, conte, reluă căpitanul, ca şi cum din acest 
titlu de nobleţe ar fi făcut un fel de răsplată pentru faptul că 
Rostov îşi recunoştea vinovăția. Du-te acuma şi-ţi cere 
scuze, luminăţie! 

— Domnilor, tot ce vreţi fac, nimeni nu va auzi o vorbă de 
la mine, răspunse Rostov cu o voce rugătoare, dar să-mi cer 
scuze nu pot, zău nu pot, orice-aţi spune! Cum să-mi cer eu 
scuze ca un copil? Să cer iertare? 

Denisov începu să râdă. 

— Tot în capul dumitale se sparge. Bogdanâci e 
răzbunător; n-o să-ţi uite uşor încăpăţânarea, ţi-o plăteşte 
el, zise Kirsten. 


— Zău că nu-i încăpățânare! Nu vă pot descrie ce 
sentiment am... nu pot să... 

— Voia dumitale! I-o tăie căpitanul. Dar ticălosul acela 
unde a intrat? Întrebă el pe Denisov. 

— S-a prefăcut bolnav; s-a dat dispoziţie ca mâine să fie 
şters din controale prin ordin de zi, spuse Denisov. 

— Asta la el trebuie să fie un soi de boală, altfel nu se 
poate explica, zise căpitanul. 

— Boală, ne-boală, să se ferească să dea ochi cu mine, că-l 
omor! Strigă Denisov, turbat de mânie. 

În clipa aceea intră în odaie Jerkov. 

— Ce-i cu tine? Săriră ofiţerii la noul sosit. 

— Pornim în marş, domnilor. Mack s-a predat cu întreaga 
armată! 

— Minţi! 

— L-am văzut cu ochii mei. 

— Cum? L-ai văzut pe Mack? Viu? În carne şi oase?! 

— Pornim! Pornim! Să-i oferim o sticlă de vin pentru 
vestea asta! Dar tu, cum ai nimerit aici? 

— M-au trimis la loc la regiment, dracu ştie pentru ce, din 
cauza lui Mack. S-a plâns de mine un general austriac: îl 
felicitasem cu prilejul sosirii lui Mack... Dar ce-i cu tine, 
Rostov? Ce eşti aşa de plouat? 

— Noi, aici, fierbem, măi frate, de două zile, într-o 
încurcătură cumplită! 

Intră aghiotantul regimentului şi întări ştirea adusă de 
Jerkov. Se dăduse ordin de plecare, chiar pentru a doua zi. 

— Pornim, domnilor! 

— Slavă Domnului, ne şi plictisiserăm de-atâta şedere! 

VI. 

KUTUZOV SE RETRASE spre Viena, distrugând pe urma 
lui podurile de pe râurile Inn (la Braunau) şi Traun (la 
Linz). La 23 octombrie trupele ruseşti trecură râul Enns. 
Convoaiele, artileria şi coloanele de trupe ruseşti se 
scurgeau în plină zi prin oraşul Enns, şi pe o parte, şi pe 
alta a podului. 


Era o zi căâlduţă de toamnă, ploioasă. Vasta panoramă care 
se deschidea de pe înălţimea unde erau aşezate bateriile 
ruseşti ce apărau podul, când se îngusta deodată strânsă în 
pânza diafană a unei ploi piezişe, când se lărgea la fel de 
brusc în lumina soarelui care făcea să strălucească totul, 
lăsând să se vadă limpede până la mari depărtări toate 
obiectele, ca date cu lac. Sub deal se ivea la picioarele 
trupelor orăşelul cu casele lui albe şi acoperişurile roşii, cu 
catedrala şi cu podul, pe amândouă capetele căruia se 
revărsau înghesuite unităţile ruseşti. Se zăreau la un cot al 
Dunării vase, şi o insulă, şi un castel cu parc, înconjurat de 
apele Ennsului, care se vărsa în acest loc în fluviu; se zărea 
malul stâng al Dunării, stâncos, acoperit cu o pădure de 
pini, cu tainice creştete verzi şi cu defileuri albăstrind 
zarea. Se zăreau, dincolo de pădurea sălbatică de pini ce 
părea neumblată, turnurile unei mânăstiri, iar departe de 
tot, pe un deal, de cealaltă parte a Ennsului, drept înainte, 
se zăreau patrulele călări ale inamicului. 

De pe înălţime, între cuiburile de tunari, însoţit de un 
ofiţer din suita sa, generalul care comanda ariergărzile 
cerceta printr-un ochean regiunea. Ceva mai în urmă, pe o 
țeavă de tun, şedea Nesviţki, care fusese trimis la 
ariergardă într-o misiune de către comandantul suprem. 
Cazacul care-l însoțea pe Nesviţki îi dădu raniţa şi bidonul; 
şi Nesviţki trată ofiţerii cu pateuri şi cu Doppel Kilmmel 
veritabil. Ofițerii, bucuroşi, făcură roată în jurul lui, care în 
genunchi, care aşezându-se turceşte pe iarba udă. 

— Da, n-a fost prost prinţul ăsta austriac când şi-a zidit 
castelul aici. Minunată privelişte. Dar de ce nu mâncaţi, 
domnilor? Întrebă Nesviţki. 

— Vă mulţumesc respectuos, răspunse unul dintre ofiţeri, 
cu satisfacția că vorbeşte unei persoane atât de însemnate 
de la marele cartier general. Da, e un loc minunat! Noi, 
când am trecut încoace, am avut drum chiar pe lângă parc 
şi am văzut şi doi cerbi; cât despre conac, e o adevărată 
minune! 


— Uitaţi-vă, prinţe, zise un al doilea, care ar mai fi luat 
bucuros încă un pateu, dar, fiindu-i ruşine, se prefăcea că 
admiră priveliştea, uitaţi-vă, infanteriştii noştri au şi intrat 
acolo. lar mai departe, pe pajişte, dincolo de capătul satului, 
trei inşi cară ceva în spate. Au să jefuiască tot castelul, zise 
el, cu vădită aprobare în glas. 

— Văd, văd, zise Nesviţki. Dar tot ceea ce aş fi dorit eu era 
să ajung acolo, adăugă el, mestecând la pateuri cu gura lui 
frumoasă, cu buzele umezite. 

Şi arătă mânăstirea cu turnurile care se vedeau pe culme. 
Apoi zâmbi, strânse pleoapele şi ochii începură să-i 
lucească. 

— Ah, atunci să te ţii trai, domnilor! 

Ofițerii râseră. 

— Măcar să le speriem puţin pe mironosiţele astea! Cică-s 
italience şi sunt şi tinere printre ele! Drept să spun, mi-aş 
da cinci ani din viaţă! 

— Chiar că li s-o fi urât acolo, spuse râzând un ofiţer mai 
îndrăzneţ. 

În vremea asta ofiţerul din suită, care stătea în faţă, arătă 
ceva generalului; acesta duse ocheanul la ochi. 

— Da, aşa e; aşa e, spuse generalul supărat, luând 
ocheanul de la ochi şi ridicând din umeri, aşa e, au să 
înceapă să bată podul. Nu ştiu de ce-or fi zăbovind atâta ai 
noştri! 

De cealaltă parte se puteau vedea şi cu ochiul liber 
inamicul şi una dintre bateriile sale din care ieşi deodată un 
fum alb, lăptos; odată cu fumul se auzi o detunătură 
depărtată, şi jos se putea desluşi cum trupele noastre se 
grăbeau să treacă râul şi să lase podul în urmă. 

Nesviţki, răsuflând zgomotos, se ridică şi se apropie 
surâzând de general. 

— Nu binevoiţi să gustaţi ceva, excelenţă? 

— Proastă afacere, zise generalul fără să-i răspundă, prea 
au zăbovit ai noştri. 

— Să nu mă reped până acolo, excelenţă? Zise Nesviţki. 


— Da, repede-te, te rog, zise generalul, repetând ordinul 
care fusese dat cu toate amănuntele, şi spune-le husarilor 
să treacă ultimii şi să dea foc podului pe urma lor, aşa cum 
le-am dat ordin; nu uita să inspectezi materialul incendiar 
de pe pod. 

— Foarte bine! Răspunse Nesviţki. 

Îşi strigă cazacul cu calul, îi porunci să strângă raniţa şi 
bidonul şi-şi aruncă sprinten trupul greoi în şa. 

— Să ştiţi că trec pe la călugăriţe, spuse el către ofiţerii 
care se uitau zâmbind la el şi porni pe cărarea care cobora 
şerpuind. 

— Ia să vedem, căpitane, până unde bat tunurile, se 
adresă generalul unui artilerist. Trageţi! Vă mai trece de 
urât. 

— Servanţii, la tunuri! Comandă ofiţerul şi, într-o clipă, 
tunarii se repeziră voioşi din preajma focurilor şi încărcară 
tunurile. 

— Pentru-ntăia lovitură! Se-auzi comanda. 

Servantul numărul unu sări sprinten înapoi. Se auzi o 
detunătură metalică, asurzitoare; obuzul zbură şuierând pe 
deasupra ruşilor aflaţi sub poalele muntelui şi explodă cu 
mult înainte de a fi ajuns la inamic, însemnând cu un fum 
locul unde căzuse. 

Chipurile soldaţilor şi ale ofiţerilor se înveseliră la auzul 
acestei explozii. Se ridicară cu toţii să privească în jos, la 
picioarele lor, urmărind mişcările trupelor noastre ce se 
vedeau ca-n palmă, iar în faţă, mişcările inamicului care se 
tot apropia. În aceeaşi clipă soarele ieşi cu totul din nori, şi 
frumosul sunet al detunăturii stinghere şi lumina 
strălucitoare a soarelui se contopiră într-o singură impresie 
de elan şi voie bună. 

VII. 

PE DEASUPRA PODULUI zburară două ghiulele duşmane, 
iar pe pod era din ce în ce mai mare înghesuială. În mijlocul 
podului, coborât de pe cal şi înghesuindu-şi trupul masiv în 
balustradă, sta prinţul Nesviţki şi se uita râzând îndărăt 


spre cazacul lui, care, câţiva paşi mai în urmă, ţinea 
amândoi caii de dârlogi. Ori de câte ori prinţul Nesviţki 
încerca să facă un pas înainte, soldaţii şi căruțele dădeau 
peste el şi îl şi împingeau la loc în balustradă, aşa că nu 
reuşea să facă nimic altceva decât să zâmbească. 

— Om eşti tu, măi frăţioare? Spuse cazacul unui soldat 
conductor de furgon, care se vâra cu caii şi căruţa în 
grămada de infanterişti. Om eşti tu? Nu poţi să aştepţi şi tu 
puţin, să treacă generalul? 

Dar conductorul de furgon nu se sinchisi de pomenirea 
acestui grad şi strigă la soldaţii care-i încurcau trecerea: 

— Ei, măi fraţilor! 'Ţineţi mai pe stânga! Staţi pe loc! 

Dar fraţii se înghesuiau umăr la umăr, încurcându-se în 
baionete şi nu ţineau deloc pe stânga, trecând pe pod ca o 
masă compactă, neîntreruptă. Uitându-se în jos peste 
parapet, prinţul Nesviţki văzu valurile repezi, zgomotoase şi 
mărunte ale Ennsului, care se învălmăşeau, fremătând şi, 
rotindu-se în jurul pilonilor podului, năvăleau unele peste 
altele. Apoi, uitându-se pe pod, văzu aceleaşi uniforme, vii 
valuri de soldaţi, apoi panaşe, chivere cu glugi, baionete şi 
puşti lungi, iar sub chivere, chipuri cu pomeţi laţi, cu obraji 
scofâlciţi, cu o expresie de oboseală şi nepăsare, şi picioare 
care se târau prin noroiul cleios, adunat pe scândurile 
podului. Din când în când, printre valurile acestea 
monotone de soldaţi, apărea, asemeni unei coame de spumă 
deasupra valurilor Ennsului, câte un ofiţer cu pelerină şi cu 
faţa deosebită de aceea a soldaţilor; uneori ca o şipcă 
legănată de apele râului, răzbătea printre valurile de 
infanterişti câte un husar rămas fără cal, vreo ordonanţă 
sau câte-un localnic; alteori, ca o bârnă care pluteşte 
înconjurată din toate părţile de apă, înocta prin mulţimea de 
pe pod câte-o căruţă ofiţerească sau de campanie, încărcată 
cu vârf şi acoperită cu coviltir de piele. 

— Ia te uită, parcă-i potop! S-au rupt zăgazurile, spuse 
deznădăjduit cazacul, oprindu-se. Mai sunteţi mulţi, măi? 


— Fără unul, un melion, zise voios, clipind ghiduş, un 
soldat cu mantaua ruptă, care trecu chiar pe lângă dânsul 
şi dispăru o clipă mai târziu. După el trecu altul, un soldat 
bătrân. 

— Când o-ncepe el (el era duşmanul) acuşica să ne 
împroaşte aici pe pod, spuse posomorât soldatul bătrân 
către tovarăşul său, n-ai să ştii unde să te scarpini mai întâi. 

Soldatul trecu. În spatele lui trecu alt soldat, într-o căruţă: 

— Unde dracu ai vârât obielele? Îl întrebă o ordonanţă, 
alergând după căruţă şi scotocind prin ea. 

Trecu şi acesta, cu căruţă cu tot. 

După ei venea un grup de soldaţi veseli şi, pe cât se vedea, 
cam băuţi. 

— Măi, şi când mi ţi-l izbi odată cu patul puştii, drept peste 
dinţi... povestea bucuros unul, cu poalele mantalei 
suflecate, făcând un gest larg cu mâna. 

— Ce să-i faci, gustoasă-i ea şunca, numai că... se 
amestecă un alt soldat, râzând cu hohote. 

Trecură şi aceştia, aşa că Nesviţki nu putu afla pe cine l-au 
lovit peste dinţi şi mai ales ce era cu şunca. 

— Grăbit mai e, ce să zic! Dacă ne-a trimis şi el o ghiulea, 
şi-a închipuit că praf îi face pe toţi, spuse supărat şi 
dojenitor un subofiţer. 

— Şi numa' ce-a zburat odată pe deasupra mea, frăţioare, 
ghiuleaua aceea, am încremenit, nu alta... zise cu gura 
până la urechi, abia stăpânindu-şi râsul, un soldat tânăr. 
Zău aşa, să mor dacă vă mint, m-am speriat, nu glumă! Făcu 
soldatul, ca şi cum s-ar fi mândrit cu spaima lui. 

Trecu şi acesta. După el venea o căruţă care nu semăna 
deloc cu cele care trecuseră până atunci. Era un furgon 
nemţesc cu doi cai şi încărcat, pe cât părea, cu o întreagă 
gospodărie; de furgonul acesta, pe care îl conducea un 
neamţ, era legată o minunată vacă bălţată, cu un uger 
uriaş. Sus, peste nişte aşternuturi, pe perne, şedeau o 
femeie cu un copil la sân, o babă şi o fetişcană trupeşă şi 
rumeioară. Aceşti locuitori refugiaţi erau, de bună seamă, 


lăsaţi să treacă în baza unei autorizaţii speciale. Ochii 
tuturor soldaţilor se îndreptară spre femei şi, cât timp trecu 
printre ei căruţa domol, la pas, toate observaţiile soldaţilor 
se învârtiră numai în jurul celor două femei. Pe toate 
chipurile vedeai aproape unul şi acelaşi zâmbet, care trăda 
gânduri necuviincioase cu privire la fetişcana din car. 

— Ia te uită, cârnăţarii, şi-au luat şi ei tălpăşiţa! 

— Nu-ţi vinzi muierea? Spunea altul, apăsând pe ultima 
silabă, către neamţul care, supărat şi speriat, mergea cu 
paşi mari şi cu privirea în pământ. 

— Ia te uită cum s-au mai gătit! Ale dracului! 

— La ele să te fi brodit tu în cantonament, măi Fedotov! 

— Aţi văzut, fraţilor? 

— Încotro? Întrebă un ofiţer de infanterie, care muşca 
dintr-un măr şi zâmbea şi el la vederea fetei. 

Neamţul închise ochii, în semn că nu înţelege. 

— Dacă vrei, ia-ţi-l ţie, spuse ofiţerul, şi întinse fetei mărul. 

Fata zâmbi şi-l luă. Ca toţi cei de pe pod, Nesviţki nu-şi mai 
dezlipi ochii de la femei, tot timpul cât le văzu trecând. 
După ce trecură, începură să vină iarăşi aceleaşi rânduri 
nesfârşite de soldaţi, cu aceleaşi vorbe în gură, şi în sfârşit 
toţi se opriră. Aşa cum se întâmplă adesea, la ieşirea de pe 
pod caii de la căruţa unei companii se poticniseră şi toată 
gloata trebui să aştepte. 

— Dar de ce s-or fi oprind? Nu-i deloc rânduială! Spuneau 
soldaţii. Unde te bagi? Fire-ai al dracului! Nu poţi aştepta şi 
tu un pic? Dar când o să dea el foc podului, atunci ce-ai să 
te mai faci? Ia uită-te, l-au înghesuit şi pe ofiţerul de colo, se 
auzeau glasuri din toate părţile gloatei îngrămădite; şi toţi 
se îmbulzeau spre capătul podului. 

În timp ce se uita peste parapet la apele Ennsului, Nesviţki 
auzi deodată un sunet, încă nou pentru el, care se apropia 
din ce în ce... şi ceva greu căzu plescăind în apă. 

— Ia te uită până unde ajunge! Rosti necăjit un soldat 
foarte aproape de el, privind spre locul de unde se auzise 
sunetul. 


— Ne dă ghes să trecem mai iute, zise altul cu îngrijorare. 

Mulțimea se urni iarăşi din loc. Nesviţki înţelese că asta 
trebuie să fi fost o ghiulea. 

— Ei, cazacule, dă-mi calul! Spuse el. Ei, voi, de colo! Daţi- 
vă mai la o parte! La o parte! Faceţi loc! 

Cu mari sforţări, reuşi să ajungă până la cal. Fără să 
înceteze a striga, se îmbulzi înainte. Soldaţii dimprejurul lui 
se înghesuiră ca să-i facă loc, dar nu izbutiră, căci şi pe ei îi 
împingeau alţii, şi-l călcară rău pe picior. 

— Nesviţki! Nesviţki! Măi urâtule! Se auzi în timpul 
acesta, din spatele lui, o voce răguşită. 

Nesviţki se întoarse şi-l văzu, la vreo cincisprezece paşi, 
despărţit de dânsul prin această masă vie a infanteriştilor 
care se urneau cu greu, pe frumosul Vaska Denisov, cu faţa 
aprinsă, cu părul negru zburlit, cu chipiul pe ceafă şi cu 
dolmanul husăresc aruncat tinereşte pe-un umăr. 

— Dă-le tu ordin ăstora, lua-i-ar dracu, să-mi facă drum, 
strigă Denisov, pe care se vedea că-l cuprinsese un acces de 
furie, căci cu mâna-i mică, roşie ca şi faţa, îşi agita 
ameninţător sabia, cu teacă cu tot, iar ochii lui negri ca 
tăciunele îi jucau, sclipind în orbite. 

— Hei, Vasea! Răspunse cu bucurie Nesviţki. Ce mai faci? 

— Nu poate trece escadronul, strigă Vaska Denisov cu 
îndârjire, arătându-şi dinţii albi şi dând pinteni lui Beduin, 
frumosul său cal negru, care, ciulind urechile şi ferindu-şi-le 
de baionete, bătea nerăbdător cu copitele în scândurile 
podului, tot sforăind şi împroşcând necontenit cu spuma 
strânsă la zăbală pe cei dimprejur, gata parca să sară peste 
parapet, dacă l-ar fi lăsat călăreţul. 

— Ce-i asta? Oi ce sunteţi! Sunteţi mai rău ca oile! La o 
parte... Faceţi loc... Stai, n-auzi? Măi, tu cel cu căruţa, lua- 
te-ar dracu! Te fac bucăţi! Strigă el şi, într-adevăr, trase 
sabia din teacă şi începu să-l amenințe cu ea. 

Soldaţii, cu spaimă-n ochi, se înghesuiră unii într-alţii, şi 
Denisov ajunse lângă Nesviţki. 


— Cum de astăzi nu eşti beat? Îl întrebă Nesviţki pe 
Denisov, când acesta fu lângă dânsul. 

— Da' parcă mai ai vreme să te-mbeţi? Răspunse Vaska 
Denisov. Toată ziua, de colo până colo, ne mână cu 
regimentul. Dracu să mai înţeleagă! Dacă-i bătălie, atunci 
să ne batem, nu aşa. 

— Ce fercheş eşti tu azi! Zise Nesviţki, privind la dolmanul 
cel nou al lui Denisov şi la valtrapul calului. 

Denisov zâmbi, scoase din buzunar o batistă care 
răspândea miros de parfum şi o apropie de nasul lui 
Nesviţki. 

— Altfel nici nu se poate! Doar merg la luptă! M-am 
bărbierit, m-am spălat pe dinţi şi m-am parfumat. 

Datorită chipului impunător al lui Nesviţki, urmat de 
cazac, şi hotărârii lui Denisov, care-şi vântura ameninţător 
sabia şi striga necontenit, izbutiră să răzbată până la 
celălalt capăt al podului şi să oprească infanteria. Nesviţki îl 
găsi la ieşire pe colonel, căruia avea misiunea să-i transmită 
ordinul şi, de îndată ce şi-o îndeplini, porni înapoi. 

După ce-şi făcu drum, Denisov se opri la intrarea podului. 
Strunindu-şi cu nepăsare armăsarul, care bătea nerăbdător 
din picior, el se uita la escadronul din faţa lui. Scândurile 
podului începură să răsune de tropotul măsurat al copitelor, 
ca şi cum ar fi dat drumul la o herghelie; escadronul, cu 
ofiţerii în frunte, se înşiră pe pod în rânduri de câte patru şi 
începu să treacă pe lângă el de cealaltă parte. 

Infanteriştii, înghesuiți în noroiul frământat de pe 
marginea podului, se uitau la husarii fercheşi şi spălaţi, care 
treceau în ordine pe lângă ei, privindu-i zeflemitor, cu 
reavoinţă şi răceală, caracteristice întâlnirilor dintre unităţi 
de arme diferite. 

— Spilcuiţi băieţi! Îs tocmai buni pentru parada de la 
Podnovinskoie248. 

— Ce folos! Nu-s buni de nimic altceva decât de paradă, 
spuse un altul. 


— Măi pifane, nu ridica praful! Glumi un husar, al cărui 
cal, sărind, stropise cu noroi un infanterist. 

— Să te văd şi pe tine mărşăluind numai vreo două etape 
cu raniţa-n spinare, şi ţi s-ar duce dracului toate 
ceaprazurile alea, zise infanteristul, ştergându-şi cu 
mâneca noroiul de pe faţă. Când eşti călare, te crezi pasăre, 
nu om. 

— De-ai fi şi tu pe cal, măi Zikin, să mergi colea călare, ce 
mândru ai mai fi! Glumi un caporal cu un infanterist 
slăbănog, îndoit sub greutatea raniţei. 

— Încalecă pe un băț şi zi şi tu că-i cal, se amestecă în 
vorbă un husar. 

VIII. 

INFANTERIA RĂMASĂ LA urmă se grăbea să treacă podul 
înghesuindu-se, ca într-o pâlnie, la intrarea lui. În cele din 
urmă, după ce trecură toate căruțele, înghesuiala se mai 
domoli şi ultimul batalion intră pe pod. Numai husarii lui 
Denisov rămăseseră faţă în faţă cu duşmanul, de cealaltă 
parte a podului. Inamicul, care putea fi zărit de departe, de 
pe dealul din faţă, nu se zărea încă de aci de jos de lângă 
pod, fiindcă în valea prin care curgea râul, orizontul era 
închis de o culme ce se înălța la o distanţă de numai o 
jumătate de verstă. În faţă era o întindere pustie pe care se 
vedeau, mişcându-se în grupuri mici, cazaci de-ai noştri în 
patrulare. Deodată, pe drumul de pe înălţimea din faţă se 
iviră trupe în mantale albastre şi formaţii de artilerie. Erau 
francezii. Patrula de cazaci o luă la trap, devale. Toţi ofiţerii 
şi oamenii din escadronul lui Denisov, deşi îşi dădeau toată 
silinţa să se uite în altă parte şi să vorbească despre alte 
lucruri, nu conteneau să privească şi să se gândească 
tocmai la ceea ce se petrecea acolo, pe colină, şi toţi se 
uitară deodată la cele câteva pete negre care se iviseră la 
orizont şi în care ei recunoscură trupele inamice. După- 
amiază, vremea se înseninase din nou; soarele se lăsa 
luminos deasupra Dunării şi a dealurilor întunecate din 
preajma fluviului. Era linişte şi din când în când, de pe deal, 


se auzeau, aduse de vânt, trompetele şi strigătele 
duşmanului. Escadronul nu mai era acum despărţit de 
inamic decât de cele câteva patrule. Un spaţiu pustiu ca de 
vreo trei sute de stânjeni se aşternea de la ei la duşman. 
Inamicul încetase focul şi faptul acesta făcea să se simtă şi 
mai puternic prezenţa acelui strict hotar nevăzut, 
inaccesibil şi înfricoşător, care desparte două armate 
duşmane. 

„Un singur pas dincolo de linia aceasta, care aduce cu 
graniţa dintre vii şi morţi, şi dai piept cu necunoscutul, cu 
suferinţele şi cu moartea. Şi ce-i acolo? Cine-i acolo? Colo, 
peste câmp, după copacul şi după acoperişul acela luminat 
de soare? Nimeni nu ştie, dar tare-aş dori să aflu. Groaznic 
e să treci hotarul acesta, şi totuşi aş dori să-l trec; e ştiut, 
doar, că mai curând sau mai târziu tot va trebui să-l trec şi 
să aflu ce este de partea cealaltă a hotarului, aşa cum voi 
afla neapărat odată ce este dincolo de moarte. Mă simt 
puternic, voinic, voios, îndârijit şi înconjurat de oameni tot 
atât de voinici, de îndâriţi şi de plini de viaţă.” Dacă nu 
cugetă aşa, cel puţin aşa simte fiecare om care se află faţă 
în faţă cu inamicul; iar sentimentul acesta dă o strălucire 
deosebită şi o vioiciune plină de voie bună tuturor 
impresiilor din asemenea clipe. 

Pe culme, la inamic, se ivi un fum de împuşcătură şi 
ghiuleaua zbură vâjâind deasupra capetelor husarilor din 
escadron. Ofițerii care stătuseră toţi împreună se repeziră 
fiecare la locurile lor. Husarii făceau sforţări să-şi alinieze 
caii. Se făcu în tot escadronul tăcere deplină. Toţi se uitau 
drept înainte, la inamic şi la comandantul escadronului, 
aşteptând comanda. Zbură o a doua şi apoi oa treia 
ghiulea. Nu mai era nici o îndoială că duşmanul trăgea în 
escadron; dar ghiulelele zburau, toate la fel, şuierând 
repezit pe deasupra capetelor lor, şi cădeau undeva, în 
spate. Husarii nu se uitau unde, dar la fiecare nou şuier al 
zborului de ghiulea, toţi oamenii din escadron, cu feţele lor 
atât de diferite, dar devenite acum aidoma, cu răsuflarea 


oprită, se ridicau în scări, ca la comandă, de îndată ce 
auzeau proiectilul, şi se lăsau iar în şa când ghiuleaua 
trecea. Soldaţii, fără a-şi întoarce capetele, se uitau pe furiş 
unii la alţii, curioşi să observe impresiile camarazilor lor. Pe 
toate chipurile, începând de la Denisov şi sfârşind cu 
gornistul, se desenase în jurul buzelor şi în bărbie una şi 
aceeaşi trăsătură de combativitate, îndârjire şi emoție. 
Majorul se încruntase, uitându-se la soldaţi, ca şi cum i-ar fi 
ameninţat cu cine ştie ce pedeapsă. luncherul Mironov se 
apleca la fiecare nou vâjâit de ghiulea. Rostov, care se afla 
la flancul sting, călare pe Gracik al lui, cam slab de picioare, 
dar foarte arătos, avea aerul fericit al unui şcolar chemat în 
faţa unui numeros public să dea un examen, la care era 
sigur că se va distinge. Se uita cu ochi limpezi şi luminoşi la 
toţi, ca şi cum i-ar fi rugat să ia seama cât de liniştit poate 
sta el sub obuze. Dar şi pe chipul său, fără să-şi dea seama, 
se desenă în jurul gurii aceeaşi expresie nouă şi severă, 
care se întipărise şi pe chipurile celorlalţi. 

— Cine tot face plecăciuni acolo? luncher Mironov! Nu-i 
bine aşa, uită-te la mine! Strigă Denisov, care nu-şi mai 
găsea locul şi se învârtea mereu călare prin faţa 
escadronului. 

Faţa cârnă şi încadrată de un păr negru a lui Vaska 
Denisov, ca de altfel tot trupul lui mărunt şi îndesat, cu 
mâna mică, dar vânjoasă (cu degetele scurte şi păroase), 
încleştată pe sabia scoasă din teacă, era întocmai ca 
întotdeauna, şi arăta mai curând ca în serile în care băuse 
câte o sticlă-două de vin. Era doar ceva mai roşu decât de 
obicei şi, dându-şi capul mult pe spate, aşa cum fac păsările 
când beau apă, îşi înfipse nemilos pintenii în coastele 
blândului său Beduin şi, lăsat pe spate ca şi cum ar fi rămas 
în urma calului, zbură la celălalt flanc al escadronului şi 
strigă cu glas răguşit să-şi controleze toată lumea 
pistoalele. Se apropie apoi de Kirsten. Căpitanul-secund, 
călare pe iapa lui butucănoasă, cu mers aşezat, venea spre 
el la pas. Impunător, cu mustăţile sale lungi, îşi păstra 


seriozitatea de totdeauna; doar ochii îi străluceau ceva mai 
tare ca de obicei. 

— Ce crezi? Se adresă el lui Denisov. Eu zic că tot n- 
ajungem să ne încăierăm! laca, să vezi că iar vine ordin de 
retragere. 

— Dracu-i ştie, ce au de gând să facă, bombăni Denisov. A! 
Rostov! Îi strigă el iuncherului, observându-i chipul vesel. 
Ei, ţi-ai văzut visul cu ochii. 

Şi zâmbi aprobator, vădit mulţumit de ţinuta elevului. 
Rostov se simţi în culmea fericirii. În clipa aceea apăru pe 
pod comandantul regimentului. Denisov se repezi în 
întâmpinarea lui. 

— Excelenţă, daţi-mi voie să-i atac. Îi dau peste cap! 

— Ce să-i ataci, domnule! Rosti comandantul cu glas 
plictisit şi încruntându-se, de parcă l-ar fi enervat o muscă. 
Tot aici stai? Nu vezi că flancurile se retrag? Retrage-ţi 
imediat escadronul! 

Escadronul trecu podul şi ieşi de sub bătaia tunurilor, fără 
să piardă măcar un singur om. Trecu după el şi al doilea 
escadron, care rămăsese la posturile înaintate; în sfârşit, 
părăsiră malul şi ultimii cazaci. 

Cele două escadroane ale regimentului Pavlograd, odată 
ce-au trecut podul, o luară, unul îndărătul celuilalt, înapoi la 
deal. Comandantul regimentului, Karl Bogdanovici 
Schubert, se apropie de escadronul lui Denisov şi merse un 
timp la pas nu departe de Rostov, fără să-i dea nici o 
atenţie, cu toate că se vedeau acum pentru prima oară 
după incidentul cu Telianin. Rostov, simțindu-se aici, în 
front, în puterea unui om faţă de care se socotea acum 
vinovat, nu-şi mai lua ochii de la spinarea de atlet, de la 
ceafa blondă şi gâtul congestionat al comandantului de 
regiment. Deodată lui Rostov îi trecu prin minte că 
Bogdanâci se preface numai că nu-i dă atenţie şi că de fapt 
în timpul ăsta nu face decât să-l urmărească pentru ca să-i 
pună la încercare curajul; la gândul acesta, iuncherul îşi 
îndreptă ţinuta şi se uită voios în jur apoii se năzări că 


Bogdanâci merge anume alături de dânsul, pentru ca să-şi 
arate vitejia faţă de Rostov. Îşi mai spuse că şi duşmanul său 
va da acum escadronului într-adins un ordin de atac 
disperat, tocmai ca să-l pedepsească pe el, Rostov, şi se 
vedea aievea, după atac, cum vine spre el comandantul şi-i 
strânge mărinimos mâna, lui, rănitului în luptă, drept semn 
al împăcării. 

În momentul acesta, silueta unui ofiţer înalt şi cu umeri 
largi, bine cunoscut de husarii pavlogrădeni (doar făcuse 
până nu demult parte din regimentul lor), Jerkov, se apropie 
călare de comandantul regimentului. După îndepărtarea sa 
de la marele cartier general, Jerkov nu rămăsese la 
regiment - spunându-şi că nu-i el atât de prost să ducă 
greul frontului, când putea, stând cu braţele încrucişate la 
un comandament, să câştige mai multe decoraţii - şi 
izbutise astfel să fie numit ofiţer de ordonanţă pe lângă 
prinţul Bagration. Venea acum la fostul său comandant de 
regiment cu ordine din partea comandantului ariergărzii. 

— Domnule colonel, zise el, adresându-se duşmanului lui 
Rostov şi privindu-şi foştii camarazi cu aerul întunecat, pe 
care-l avea de obicei când era serios, a venit ordin să vă 
opriţi şi să daţi foc podului. 

— Cine dat ordin? Întrebă ursuz colonelul. 

— Nu pot şti, domnule colonel, cine dat ordin, răspunse cu 
toată seriozitatea sublocotenentul, ştiu doar că mie prinţul 
mi-a ordonat: „Du-te şi spune colonelului ca husarii să se 
întoarcă repede şi să dea foc podului”. 

După Jerkov mai veni la colonelul regimentului de husari şi 
un ofiţer din suită cu acelaşi ordin. După ofiţerul din suită 
ajunse şi Nesviţki, călare pe un cal mic de munte, căzăcesc, 
care de-abia-l mai putea duce în galop pe grăsan. 

— Cum se poate, domnule colonel, începu el să strige încă 
din mers, nu v-am spus odată să se dea foc podului? Cine a 
încurcat acum lucrurile? Şi-a pierdut minţile toată lumea! 
Nu te mai poţi înţelege cu nimeni. 


Colonelul îşi opri fără grabă regimentul şi se adresă lui 
Nesviţki: 

— Mi-aţi forpit tespre materialele incentiare, zise el, dar 
de tat foc nu mi-aţi spus teloc să tau foc! 

— Cum naiba, frate dragă zise, oprindu-se, Nesviţki şi, 
scoţându-şi chipiul, îşi netezi cu mâna lui grăsună părul ud 
de sudoare. Cum adică? Nu v-am spus eu să daţi foc 
podului, după ce vor fi pregătite materialele incendiare? 

— Mai întâi, tomnule ofiţer te ştat-maşor, eu pentru 
tumneata nu sunt „frate tragă” şi pe urmă nu mi-ai forpit 
teloc te tat foc potului! Eu cunosc tatoria mea şi am opiceiul 
să eczecut întocmai ortinele. Tumneata ai spus că se va ta 
foc potului, tar te către cine, eu nu sunt tuhul zvânt, ca să 
Ştiu... 

— Uite, aşa se întâmplă întotdeauna, zise Nesviţki, dând 
plictisit din mână. Dar tu, cum de eşti aici? Se adresă ellui 
Jerkov. 

— Am venit pentru acelaşi lucru. Dar eşti leoarcă, vino să 
te storc puţin. 

— Tumneata ai spus, tomnule ofiţer de ştat-maşor... 
continuă colonelul cu un ton de om ofensat. 

— Domnule colonel, îl întrerupse ofiţerul din suită, trebuie 
să vă grăbiţi, altfel inamicul va aduce tunurile la o distanţă 
de la care va putea trage cu mitralii. 

Colonelul tăcu, uitându-se pe rând la ofiţerul din suită, la 
dolofanul ofiţer de stat-major, apoi la Jerkov, şi se încruntă. 

— Voi ta foc potului, zise el pe un ton solemn, vrând parcă 
să spună că, trecând peste toate neplăcerile ce i se fac, el îşi 
va îndeplini cu toate astea datoria. 

Şi, lovindu-şi cu picioarele lungi şi muşchiuloase calul, ca şi 
cum calul ar fi fost vinovat de tot ce se întâmplase, colonelul 
se repezi la escadronul al doilea, chiar acela în care servea 
Rostov sub comanda lui Denisov, şi-i ordonă să se întoarcă 
înapoi la pod. 

„Vezi, chiar aşa şi este, gândi Rostov, vrea să mă pună la 
încercare”. Inima îi zvâcni mai tare şi sângele i se urcă în 


LLA 


obraji. „Are să vadă el cu ce fel de fricos are de-a face 

Şi din nou, pe toate chipurile, înveselite acum, ale 
oamenilor din escadron, se ivi trăsătura aceea de 
seriozitate pe care o avuseseră toţi cât timp stătuseră sub 
obuzele inamice. Rostov nu-l slăbea din ochi pe duşmanul 
său, comandantul de regiment, dornic să descopere pe 
chipul lui vreun semn care să-i confirme bănuielile; dar 
colonelul nu se uită o singură dată măcar, ci privea tot 
înainte, aşa cum făcea totdeauna când era-n front, sever şi 
plin de solemnitate. Se auzi o comandă. 

— Mai repede! Mai repede! Spuseră câteva voci de lângă 
el. 

Agăţându-şi săbiile de dârlogi, zăngănind din pinteni şi 
grăbindu-se fără să ştie singuri ce aveau anume de făcut, 
husarii descălecară. Unii prinseră să se închine. Rostov nu 
se mai uita acum la comandant; nu mai avea când. Se 
temea cumplit, se temea cu strângere de inimă, să nu 
rămână cumva în urma celorlalţi husari. Mâna îi tremură 
când trecu dârlogii calului în mâna ordonanţei şi simţi cum 
sângele îi năpădeşte inima zvâcnind năvalnic. Denisov, lăsat 
pe spate, trecu în goană şi strigă ceva când ajunse în 
dreptul lui. Rostov nu mai vedea nimic decât husari care 
alergau în jurul lui în zăngănit de săbii şi de pinteni. 

— Brancardele! Strigă o voce din spate. 

Rostov nu se gândi la înţelesul pe care putea să-l aibă 
acest cuvânt; fugea, străduindu-se doar să fie pe pod 
înaintea tuturor. Dar chiar lângă pod, cum fugea fără să 
vadă unde calcă, dădu într-o băltoacă de noroi cleios, 
alunecă şi căzu pe brânci, murdărindu-şi mâinile. Alţii i-o 
luară înainte. 

— Pe amântoi părţi, căpitane, îi ajunse lui până la ureche 
vocea comandantului de regiment, care, oprit pe undeva pe 
aproape, sta călare nu departe de pod, cu faţa triumfătoare 
şi radiind de voie bună. 

Rostov, după ce-şi şterse mâinile de pantaloni, aruncă o 
privire înspre duşmanul său şi dădu să fugă mai departe, 


socotind că, cu cât mai-departe va merge, cu atât mai bine 
va fi privit. Dar Bogdanăci, cu toate că nu se uita într-acolo 
şi deci n-avusese cum să-l recunoască pe Rostov, se răsti la 
el. 

— Cine alergi pe mişlocul potului? Pe partea treapta! Elev, 
înapoi! Strigă el supărat, apoi adresându-se lui Denisov, 
care, făcând paradă de vitejie, intrase călare pe scândurile 
podului: Pentru ce riscat, căpitane! Ar fi pine se tescalecaţi, 
spuse colonelul. 

— Ei! Pe cel vinovat îl nimereşte totdeauna ghiuleaua, 
răspunse Vaskea Denisov, întorcându-se în şa. 

În timpul acesta, Nesviţki, Jerkov şi ofiţerul din suită 
stăteau toţi împreună, dincolo de bătaia tunurilor, şi se 
uitau când la această mână de oameni cu chivere galbene, 
dolmane verzi încheiate cu găitane şi pantaloni albaştri, 
care se mişcau pe lângă pod, când la mantalele albastre şi 
la pâlcurile de oameni şi cai de dincolo de pod care se 
apropiau şi printre care se puteau uşor recunoaşte tunurile. 

„Vor reuşi sau nu vor reuşi să aprindă podul? Cine i-o va 
lua celuilalt înainte? Ajung ai noştri la timp şi-i dau foc sau 
se apropie francezii la o bătaie de mitralii şi-i seceră pe 
toţi?” Aceste întrebări şi le punea fără să vrea, cu strângere 
de inimă, fiecare om din mulţimea aceea de trupe care 
stătea în apropierea podului şi se uita la husarii de pe pod şi 
la uniformele albastre, cu baionete şi arme de foc, ce se 
apropiau de cealaltă parte, în lumina puternică a asfinţitului 
de soare. 

— Ah! Li s-a-nfundat husarilor! Spuse Nesviţki. Sunt acum 
în bătaia mitraliei! 

— A luat degeaba cu el atâţia oameni, zise ofiţerul din 
suită. 

— Aşa e! Încuviinţă Nesviţki. Să fi trimis doar doi băieţi de 
ispravă, şi ar fi fost de ajuns! 

— Ah, luminăţie, se amestecă Jerkov, fără să-şi dezlipească 
ochii de la husari, cu acelaşi veşnic aer naiv, după care nu 
puteai şti dacă ceea ce spunea era serios sau nu. Ah, 


luminăţie! De ce-i judecaţi aşa? Zici că să trimitem numai 
doi oameni; bine, dar atunci nouă cine ne mai dă ordinul 
sfântului Vladimir, cu baretă? Pe când aşa, chiar dacă va fi 
niţeluş scuturat, escadronul poate fi propus pentru 
decorare şi va primi chiar bareta. Ştie el, Bogdanăci al 
nostru, ce face. 

— Ei, exclamă ofiţerul din suită, astea-s pentru mitralii! 

Şi arătă la tunurile franţuzeşti, care fuseseră desprinse de 
antetrenuri şi trase cu iuţeală în lături. 

În rândurile francezilor, în grupele unde erau tunurile, 
apăru un nouraş de fum, apoi un al doilea, un altreilea, 
aproape în acelaşi timp, şi în clipa când vâjăi prin văzduh 
cel dintâi obuz, se văzu un al patrulea nouraş de fum. Două 
bubuituri apoi, una după alta, şi pe urmă a treia. 

— Oh! Oh! Oftă Nesviţki, ca şi cum l-ar fi ars un foc 
dureros, apucându-l de mână pe ofiţerul din suită. Uite, a 
căzut unul, a căzut, a căzut! 

— Doi, mi se pare! 

— Să fi fost eu împărat, n-aş fi făcut niciodată război, zise 
Nesviţki, întorcând capul. 

Francezii îşi încărcau iarăşi în pripă tunurile. Infanteriştii 
lor, în mantale albastre, se îndreptau în fugă spre pod. Din 
nou însă, la intervale neregulate, se iviră nouraşii de fum, şi 
mitraliile începură să trosnească şi să le plesnească pe pod. 
De data aceasta, Nesviţki nu mai putu vedea ceea ce se 
întâmpla pe pod. Un fum gros se ridicase deasupra podului. 
Husarii reuşiseră să-i dea foc, şi bateriile franceze tot îl mai 
băteau, nu pentru ca să împiedice incendierea lui, ci pentru 
că tunurile fuseseră puse în bătaie şi aveau în ce bate. 

Înainte ca husarii să se fi putut înapoia la cei ce le ţineau 
caii, francezii izbutiră să le trimită trei salve de mitralii. 
Două salve nu-şi atinseră ţinta şi mitraliile îşi trecuseră 
ploaia pe deasupra capetelor, dar a treia nimerise totuşi în 
mijlocul grupului de husari şi doborâse trei oameni. 

Rostov, preocupat de raporturile sale cu Bogdanăci, se 
oprise în mijlocul podului, neştiind ce să facă. De tăiat (aşa 


cum îşi închipuise el întotdeauna lupta) n-avea pe cine să 
taie; de ajutat la aprinderea podului de asemenea nu putea 
ajuta, căci nu-şi luase şi el, aşa cum făcuseră ceilalţi soldaţi, 
un şomoiog de paie. Stătea şi se uita, când deodată auzi o 
pârâitură pe pod, un zgomot ca de nuci ce se împrăştie şi 
văzu cum, chiar de lângă el, unul dintre husari se prăvăli 
gemând, pe parapet. Rostov alergă spre el odată cu alţii. 
Iarăşi se auzi strigătul: „Brancarda!” Patru oameni îl luară 
şi-l ridicară pe cel căzut. 

— O-o-o - of! Făceţi-vă pomană şi lăsaţi-mă, pentru 
Dumnezeu, striga rănitul, dar camarazii îl ridicară totuşi de 
jos şi-l puseră pe targă. 

Nikolai Rostov se întoarse şi, ca şi când ar fi căutat ceva 
anume, începu să se uite în depărtări, la apa Dunării, la cer 
şi la soare! Ce frumos i se părea cerul! Cât de albastru, de 
liniştit şi de adânc! Cât de puternic şi de solemn asfinţea 
soarele! Cu ce luciu dezmierdător sclipea departe Dunărea! 
Şi parcă şi mai frumoşi erau acum în zare munţii, care 
albăstreau depărtările, dincolo de Dunăre; frumoasă era 
mânăstirea, frumoase erau tainicele văgăuni şi pădurile de 
pini, cu creştetele învăluite în negură! Ce linişte e-acolo... 
ce fericire... „N-aş mai dori nimic, nimic altceva, decât să 
pot fi acolo, gândi Rostov. În mine şi-n soarele acesta e atâta 
fericire; pe când aici... geamăt, suferinţă, frică şi- 
nvălmăşeala asta, şi pripeala... lată, iarăşi nu ştiu ce 
strigăte, iarăşi o iau cu toţii la fugă înapoi, şi voi fugi şi eu 
cu ei, şi iat-o lângă mine moartea jur împrejurul meu... O 
clipă numai şi nu voi mai vedea niciodată soarele acesta, 
apa aceasta, văgăuna aceasta...” 

În clipa aceea soarele scăpată dincolo de neguri; în faţa 
ochilor, Rostov văzu altă targă. Atunci, frica de moarte şi 
frica de tărgi, dragostea de soare şi dragostea de viaţă se 
contopiră toate într-o impresie de dureroasă îngrijorare. 

„Doamne Dumnezeule! Tu, care eşti în ceruri, mântuieşte- 
mă, iartă-mă şi mă ocroteşte!” şopti pentru sine Rostov. 


Husarii alergară spre cei care le ţineau caii, glasurile 
începură să se audă mai lămurit şi mai domoale, iar tărgile 
pieriră din faţa ochilor. 

— Ei, frate, ai mirosit şi tu praful de puşcă? Îi strigă la 
ureche vocea lui Vaska Denisov. 

„Totul s-a sfârşit cu bine, dar sunt un laş, da, sunt un laş”, 
se gândi Rostov şi, oftând din greu, luă din mâna ordonanţei 
dârlogii lui Gracik, care-şi ţinea şi-acum un picior în repaus, 
şi încălecă. 

— Ce-au fost astea? Mitralii? Întrebă el pe Denisov. 

— Şi încă ce mitralii! Răspunse Denisov. Au lucrat bine 
flăcăii! Da-i lucru scârbos! Atacul - e altceva, e plăcut, tai în 
carne vie; pe când aşa, dracu să-i ştie, parcă trag la ţintă. 

Şi Denisov se depărtă, ducându-se la grupul în care se 
aflau comandantul regimentului, Nesviţki, Jerkov şi ofiţerul 
din suită, care se opriseră toţi aproape de Rostov. 

„Cel puţin, bine că n-a băgat nimeni de seamă”, se gândi 
Rostov. Şi, într-adevăr, nimeni nu observase nimic, căci 
fiecăruia dintre ei îi era cunoscut acest sentiment pe care 
iuncherul, ce nu primise până acum botezul focului, îl 
încerca pentru întâia dată. 

— Ei, acum voi avea ce raporta, zise Jerkov. Te pomeneşti 
că mă înaintează şi pe mine locotenent. 

— Raportaţi prinţului că eu tat foc potului, zise solemn şi 
vesel colonelul. 

— Şi dacă întreabă despre pierderi? 

— Nimica toată! Toi husari răniţi şi unul ucis pe loc, spuse 
el cu vădită mulţumire, fără să-şi poată stăpâni un zâmbet 
fericit, şi accentuând în chip deosebit cuvintele: ucis pe loc. 

IX. 

URMĂRITĂ DE O ARMATĂ de o sută de mii de francezi sub 
comanda lui Bonaparte, având de întâmpinat atitudinea 
duşmănoasă a localnicilor, nemaiputând avea încredere în 
aliaţii ei şi, pe deasupra, fiind nevoită din cauza 
aprovizionărilor neîndestulătoare să procedeze în afară de 
toate convențiile prescrise ale războiului, armata rusă, 


alcătuită din treizeci şi cinci de mii de oameni sub comanda 
lui Kutuzov, se retrăgea în pripă pe Dunăre în jos, fără să se 
oprească decât atunci când era ajunsă de inamic, pentru a 
se desprinde prin acţiuni de ariergardă, nu mai mult decât 
era necesar pentru o retragere fără pierderi de material 
greu. Se dădură asemenea lupte la Limbach, Amstetten şi 
Melk; dar cu toată vitejia şi dârzenia cu care se luptau ruşii, 
recunoscute chiar şi de inamic, rezultatul acestor încăierări 
fu numai aceeaşi retragere, din ce în ce mai grăbită. 

Trupele austriece, care se putuseră salva la Ulm şi se 
uniseră cu trupele lui Kutuzov la Braunau, se despărţiră 
acum de armata rusă, iar Kutuzov rămase numai cu slabele- 
i forţe istovite. Să mai apere Viena nici nu putea fi vorba. În 
locul războiului de ofensivă - studiat în amănunţime, după 
regulile noii ştiinţe, strategia - ale cărui planuri îi fuseseră 
înmânate la Viena de către Hofkriegsrat-ul austriac, singura 
ţintă, idealul aproape irealizabil al lui Kutuzov, era acum să 
nu lase să i se prăpădească oştirea, cum i se întâmplase lui 
Mack la Ulm, şi să se unească cu trupele care urmau să 
sosească din Rusia. 

La 28 octombrie, Kutuzov trecu cu armata pe malul stâng 
al Dunării şi pentru prima dată făcu un popas, având 
Dunărea între el şi principalele forţe franceze. În ziua de 
30, el atacă divizia de sub comanda lui Mortier, care se afla 
pe malul stâng al Dunării, şi o zdrobi. În această acţiune 
fură pentru prima oară luate şi trofee: un drapel, câteva 
tunuri şi doi generali inamici căzuţi prizonieri. Pentru prima 
oară, într-o retragere care dura de două săptămâni, trupele 
ruseşti poposeau, şi după luptă nu numai că-şi păstrară 
poziţiile, dar îi mai şi puseră pe fugă pe francezi. În ciuda 
faptului că armata era dezbrăcată, sleită de puteri şi 
micşorată cu o treime din cauza celor rămaşi în urmă, a 
răniților, a morţilor şi a bolnavilor; în ciuda faptului că, pe 
celălalt mal al Dunării, mulţi bolnavi şi răniţi fuseseră 
părăsiţi fără altă protecţie decât o scrisoare din partea lui 
Kutuzov, prin care el apela la sentimentele de umanitate ale 


inamicului; în ciuda faptului că spitalele şi casele mai mari 
din Krems, transformate în lazarete, nu mai pridideau să 
îngrijească pe toţi bolnavii şi răniții, în ciuda tuturor acestor 
fapte, popasul de lângă Krems şi victoria asupra lui Mortier 
ridicaseră simţitor moralul trupelor. În toată armata, chiar 
şi la cartierul general, circulau cele mai îmbucurătoare, 
deşi neîntemeiate, zvonuri despre nişte închipuite coloane 
care s-ar apropia, venind din Rusia, despre nu se ştie ce 
victorie repurtată de austrieci şi despre retragerea 
înspăimântată a lui Bonaparte. 

Prinţul Andrei se găsea în timpul bătăliei trimis cu o 
misiune pe lângă generalul austriac Schmidt, omorât în 
această acţiune. Calul prinţului fusese rănit sub el şi prinţul 
însuşi zgâriat la o mână de un glonte. În semn de mare 
încredere din partea lui Kutuzov, el fu trimis să ducă vestea 
acestei izbânzi la curtea Austriei, care acum nu mai era la 
Viena, ameninţată de forţele franceze, ci la Briinn. În 
noaptea bătăliei, emoţionat, dar defel obosit (cu toată 
constituţia lui aparent slabă, prinţul Andrei putea suporta 
oboseala fizică mai uşor decât oamenii cei mai puternici), el 
venise călare la Krems cu un raport al lui Dohturov către 
Kutuzov şi fusese trimis în aceeaşi noapte curier la Brunn. 
Însărcinarea aceasta de a duce curierul, în afara decoraţiei, 
care-i era asigurată, însemna un pas mare spre înaintarea 
în grad. 

Noaptea era întunecoasă, dar înstelată; drumul se vedea 
ca o dâră neagră prin albul zăpezii căzute în ajun, în ziua 
luptei. Aci, depănându-şi firul impresiilor din lupta ce 
avusese loc, aci, închipuindu-şi cu plăcere efectul pe care-l 
va stârni el cu vestea izbânzii, sau amintindu-şi cum fusese 
petrecut la plecare de către comandantul suprem şi de 
către camarazii lui, prinţul Andrei, legănat în trăsura de 
poştă, încerca starea sufletească a omului care a aşteptat 
mult timp şi care, în sfârşit, a atins începutul unei fericiri 
mult dorite. Îndată ce închidea ochii, în urechi îi răsunau 
salve de puşcă şi bubuituri de tun, care se topeau în 


huruitul roţilor şi în impresiile victoriei. În vis, după aceea, 
se făcea că ruşii fug şi că el însuşi e ucis; dar se trezea 
repede, fericit să-şi dea seama că nimic din toate astea nu 
fusese adevărat şi că, dimpotrivă, francezii erau cei puşi pe 
fugă. Începea din nou să-şi împrospăteze în minte toate 
amănuntele victoriei, bărbăţia lui calmă din timpul luptei şi, 
liniştindu-se, aţipea... După noaptea aceea adâncă şi 
înstelată, urmă o dimineaţă strălucitoare şi plină de voie 
bună. Zăpada se topea la soare şi caii înaintau cu iuţeală, 
lăsând în urma lor, la dreapta şi la stânga drumului, păduri, 
câmpii, cătune... 

La una dintre haltele de poştă, prinţul Andrei ajunse din 
urmă un convoi de răniţi ruşi. Ofiţerul rus care conducea 
convoiul şedea tolănit în prima căruţă şi-i tot striga ceva 
unui soldat, înjurându-l cu vorbele cele mai grosolane. În 
lungi furgoane nemţeşti, care-i duceau zdruncinându-i pe 
drumul pietros, erau înghesuiți câte şase sau chiar mai 
mulţi răniţi, palizi, murdari, bandajaţi. Unii dintre ei stăteau 
de vorbă (îi auzi vorbind ruseşte), alţii mâncau pâine, alţii, 
cei mai grav răniţi, tăceau şi se uitau cu ochi blânzi de copil 
bolnav la curierul care trecea în fuga trăsurii pe lângă ei. 

Prinţul Andrei porunci să oprească şi întrebă pe unul 
dintre soldaţi în ce luptă fuseseră răniţi. 

— Alaltăieri, la Dunăre, răspunse soldatul. 

Prinţul Andrei scoase punga şi-i dădu soldatului trei 
galbeni. 

— Pentru toţi, adăugă el, adresându-se ofițerului care se 
apropiase. Însănătoşire grabnică, băieţi! Mai avem mult de 
luptat. 

— Ce noutăţi ne aduceţi, domnule aghiotant? Întrebă 
ofiţerul, dornic, se vede, să mai stea de vorbă. 

— Bune! Mână, strigă el vizitiului şi porni mai departe. 

Se înnoptase de-a binelea, când prinţul Andrei intră în 
Brunn şi se văzu înconjurat de clădiri înalte, de prăvăliile cu 
vitrine luminate ca şi ferestrele caselor şi felinarele aprinse, 
de trăsuri frumoase huruind pe caldarâm, şi de toată 


atmosfera de oraş mare atât de îmbietoare întotdeauna 
pentru militarul abia sosit dintr-o tabără de pe front. Deşi 
călătorise numai în goana cailor şi nu dormise toată 
noaptea, prinţul Andrei, când se apropie de palat, se simţi 
mai înviorat decât în ajun. Numai ochii îi licăreau cu un 
sclipet febril, iar gândurile i se înşirau cu o limpezime şi o 
iuţeală neobişnuite. Imaginile vii ale luptei i se înfăţişară din 
nou, toate, de data aceasta nu tulburi, ci bine delimitate, 
într-o expunere concisă, pe care în închipuirea sa o făcea 
împăratului Franz. La fel de viu îşi reprezenta el 
eventualele întrebări care-i puteau fi puse şi răspunsurile 
pe care le-ar putea da. El se aştepta să fie primit îndată de 
împărat. Dar la intrarea principală a palatului îl întâmpină 
un funcţionar care, identificându-l drept curier, îl îndrumă 
spre altă intrare. 

— Din coridor pe dreapta, Euer Hochgeboren249; acolo îl 
veţi găsi pe aghiotantul imperial de serviciu, îi zise 
funcţionarul. El vă va conduce la ministrul de război. 

Aghiotantul imperial de serviciu, care-l primi pe prinţul 
Andrei, îl rugă să aştepte şi se duse să raporteze ministrului 
de război. În cinci minute se înapoie şi, înclinându-se 
deosebit de respectuos, făcu loc prinţului să treacă înainte 
şi-l conduse prin coridor în cabinetul unde se afla ministrul. 
Aghiotantul imperial, prin respectul cu totul ieşit din comun 
pe care i-l arăta, voia, după câte se părea, să se pună la 
adăpost de o eventuală familiaritate din partea 
aghiotantului rus. Când fu aproape de uşa cabinetului 
ministrului de război, voioşia prinţului Andrei pierise 
aproape cu totul. Se simţea jignit şi sentimentul jignirii se 
transformă în aceeaşi clipă, fără să-şi dea măcar seama, 
într-un dispreţ prin nimic justificat. Mintea sa ageră îi suflă, 
însă, numaidecât motivele pentru care el avea dreptul de a-i 
dispreţui şi pe aghiotant şi pe ministrul de război. „Lor, care 
nici n-au mirosit vreodată praful de puşcă, li s-o fi părând că 
nu e deloc greu să câştigi o victorie”, îşi spuse el. Ochii lui 
îşi strânseră cu dispreţ pleoapele; intră înadins foarte 


tacticos în cabinetul ministrului. Sentimentul acesta se 
întări şi mai mult când dădu cu ochii de ministrul de război, 
care, stând îndărătul unei uriaşe mese de lucru, timp de 
aproape două minute nu acordă nici o atenţie celui care 
intrase. Ministrul de război şedea cu capul lui chel şi albit la 
tâmple, aplecat între două lumânări de ceară, şi citea ceva, 
făcând însemnări cu creionul. Continuă să citească, fără să 
ridice capul, când se deschise uşa şi se auziră paşi. 

— Ia-o şi expediaz-o, îi spuse ministrul aghiotantului său, 
întinzându-i hârtia, tot fără să dea nici o atenţie curierului. 

Prinţul Andrei putea să deducă, sau că dintre toate 
acţiunile militare care-l preocupau pe ministru, acţiunile 
armatelor lui Kutuzov îl interesau mai puţin decât oricare 
altele, sau că ministrul vedea necesitatea de a-l face pe 
curierul rus să simtă acest lucru. „Mi-e absolut indiferent”, 
gândi el. Ministrul de război îşi strânse restul hârtiilor de 
pe masă, le potrivi cu grijă una peste alta şi, în cele din 
urmă, înălţă capul. Avea un cap caracteristic de om 
inteligent. Dar, în clipa când se adresă prinţului Andrei, 
această expresie inteligentă şi energică se schimbă, voit, 
din obişnuinţă: pe chipul lui apăru zâmbetul nătâng şi 
prefăcut - de o făţărnicie pe care nu-şi mai dădea măcar 
osteneala să o ascundă - al omului obligat să primească, 
unul după altul, mulţi solicitatori. 

— Din partea generalului feldmareşal Kutuzov? Întrebă el. 
Nădăjduiesc că aduceţi veşti bune! Aţi avut o ciocnire cu 
Mortier? O victorie? Era şi timpul! 

Luă adresa, care era pe numele lui, şi începu s-o citească 
cu 0 expresie gravă. 

— Ah, Dumnezeule, Dumnezeule! Schmidt! Zise el în 
nemţeşte. Ce nenorocire, ce nenorocire! 

După ce parcurse în fugă adresa, o puse pe masă şi se uită 
la prinţul Andrei, chibzuind pesemne ceva. 

— Ah, ce nenorocire! Victoria, spuneţi dumneavoastră, 
este hotărâtoare? Pe Mortier nu l-aţi prins totuşi (se gândi 
câtva timp). Sunt tare bucuros c-aţi adus veşti bune, cu 


toate că moartea lui Schmidt este un preţ foarte scump 
pentru această izbândă. Majestatea-sa va dori, presupun, să 
vă vadă, dar nu cred că astăzi. Vă mulţumesc; e timpul să vă 
odihniţi. Mâine sunteţi invitat la recepţia de după paradă. 
De altfel, vă voi înştiinţa. 

Zâmbetul prostesc, care se ştersese de pe chipul 
ministrului cât durase convorbirea, apăru acum din nou. 

— La revedere, vă mulţumesc foarte mult. Majestatea-sa 
împăratul va dori, de bună seamă, să vă vadă, repetă el şi-şi 
înclină capul. 

leşind de la palat, prinţul Andrei simţi că tot interesul şi 
fericirea, pe care i le adusese victoria, rămâneau acum 
acolo, încredințate mâinilor indiferente ale ministrului de 
război şi politicosului său aghiotant. Întregul mers al 
gândurilor sale se schimbase într-o clipă; bătălia i se părea 
acum o străveche, o foarte depărtată amintire. 

X. 

LA BRUNN, PRINŢUL Andrei fu găzduit la un cunoscut al 
său, diplomatul rus Bilibin. 

— Ah! Dragul meu prinţ, ce oaspete plăcut, zise Bilibin, 
ieşind în întâmpinarea prinţului Andrei. Franz, du bagajele 
prinţului în dormitorul meu, spuse el servitorului, care-l 
condusese pe Bolkonski. Ei, vii ca un vestitor al victoriei? 
Minunat! Eu, după cum vezi, sunt bolnav. 

După ce se spălă şi se îmbrăcă, prinţul Andrei trecu în 
luxosul cabinet al diplomatului şi se aşeză la masa care i se 
pregătise. Bilibin stătea liniştit lângă cămin. 

Prinţul Andrei, nu atât după greutăţile călătoriei, cât mai 
ales după toate marşurile, în vremea cărora fusese lipsit nu 
numai de orice lux cât de mic, dar chiar şi de cel mai 
elementar confort, încerca acum senzaţia plăcută a odihnei 
în mijlocul acestor condiţii de viaţă, în luxul rafinat cu care 
fusese obişnuit din copilărie. În afară de aceasta, îi făcea 
mare plăcere, după primirea ce-i făcuseră austriecii, să stea 
de vorbă, fie chiar şi într-o limbă străină (vorbeau 
franţuzeşte), cu un rus care, după presupunerea lui, 


împărtăşea antipatia generală a ruşilor (pe care el o simţea 
acum mai puternic decât oricând) faţă de austrieci. 

Bilibin era un om ca la vreo treizeci şi cinci de ani; era 
neînsurat şi făcea parte din aceeaşi societate ca şi prinţul 
Andrei. Se cunoşteau încă de la Petersburg, dar se 
apropiaseră şi mai mult unul de altul cu prilejul ultimei 
vizite pe care prinţul Andrei i-o făcuse când îl însoţise pe 
Kutuzov la Viena. După cum prinţul Andrei promitea să facă 
o frumoasă carieră militară, tot aşa, ba chiar şi mai mult, 
promitea Bilibin să facă o carieră diplomatică strălucită. 
Destul de tânăr, era totuşi un vechi diplomat, ca unul care-şi 
începuse cariera la şaisprezece ani; fusese la legația din 
Paris şi la Copenhaga, iar acum, la Viena, primea un post 
destul de însemnat. Atât cancelarul, cât şi ambasadorul rus 
la Viena, îl cunoşteau şi-l preţuiau. Nu făcea parte din acea 
numeroasă categorie de diplomaţi care se simt datori să 
aibă numai merite negative, să nu facă lucruri care să dea 
de vorbit şi să converseze franţuzeşte, pentru a fi buni 
diplomaţi; era unul dintre acei diplomaţi cărora le place şi 
care ştiu să muncească şi, în ciuda leneviei sale, rămânea 
uneori nopţi întregi la masa lui de scris. Se pricepea în 
orice fel de lucrări, indiferent de ce natură. Nu-şi punea 
niciodată întrebarea „pentru ce”, ci numai „cum”. În ce 
anume consta obiectul diplomatic îi era cu desăvârşire egal, 
dar găsea o mare mulţumire în a concepe iscusit, precis şi 
elegant o circulară, un memorandum sau un raport. În 
afară de meritele sale stilistice, Bilibin mai era prețuit şi 
pentru arta cu care ştia să se poarte şi să discute în 
cercurile înalte. 

Lui Bilibin îi plăcea conversaţia, aşa cum îi plăcea şi lucrul, 
doar atunci când convorbirea putea fi spirituală şi distinsă. 
În societate pândea necontenit prilejul de a spune ceva 
remarcabil şi nu intra în vorbă decât în aceste condiţii. 
Limbajul lui Bilibin era totdeauna presărat cu fraze bine 
închegate şi de interes pentru întreaga societate, originale 
şi pline de spirit. Aceste fraze erau elaborate gata în 


laboratorul interior al lui Bilibin, ca decorurile purtabile, 
după caz, anume pentru ca oamenii de nimica din lumea 
mare să le poată ţine minte uşor şi apoi să le poarte din 
salon în salon. Şi, pe drept cuvânt, les mots de Bilibine se 
colportaient dans les salons de Vienne, 250 după cum se 
spunea, şi de multe ori aveau înrâurire asupra aşa-ziselor 
chestiuni importante. 


Faţa lui slabă, scofâlcită şi gălbuie, era toată numai cute 
adânci, care păreau totdeauna atât de curate şi de 
sârguincios spălate, încât semănau cu buricele degetelor, 
stafidite după baie. Mişcările acestor cute formau jocul 
principal al fizionomiei sale. Ba ridica sprâncenele şi i se 
brăzda adânc fruntea, ba cobora sprâncenele şi i se 
brăzdau obrajii. Ochii lui mici şi înfundaţi adânc în orbite 
priveau totdeauna drept şi cu voioşie. 

— Şi-acum, povesteşte-ne şi nouă isprăvile dumitale, zise 
el. 

Bolkonski povesti cu cea mai mare modestie şi fără să 
amintească de el măcar o singură dată, despre lupta cu 
francezii şi despre vizita sa la ministrul de război. 

— Ils m'ont requ avec ma nouvelle, comme un chien dans 
un jeu de quilles251. 

Bilibin râse şi îşi destinse cutele obrazului. 

— Cependant, mon cher, spuse el, privindu-şi de la 
distanţă o unghie şi zbârcindu-şi pielea deasupra ochiului 
sting, malgre la haute estime que je professe pour le 
pravoslavnica oştire rusă, j avoue que votre victoire n'est 
pas des plus victorieuses252. 

Continuă tot aşa, în franţuzeşte, rostind în ruseşte doar 
cuvintele pe care voia să le sublinieze dispreţuitor. 

— Cum aşa? V-aţi năpustit cu întreaga masă a trupe lor 
voastre asupra nenorocitului de Mortier, care n-avea decât 
o divizie, şi acest Mortier vă scapă printre degete? Unde vă 
e victoria? 

— Totuşi, dacă stăm şi judecăm, răspunse prinţul Andrei, 
noi putem spune, fără să ne lăudăm, că am făcut ceva mai 
mult decât la Ulm... 

— Pentru ce n-aţi pus mâna măcar pe un mareşal? Unul 
măcar să ne fi adus! 

— Pentru că socoteala de acasă nu se potriveşte cu aceea 
din târg şi pentru că la război nu se petrece totul după 
regulament, ca la paradă. Noi ne propusesem, după cum v- 
am spus, să cădem în spatele frontului inamic pe la orele 


şapte dimineaţa, dar n-am ajuns nici pe la cinci după- 
amiază. 

— Şi de ce n-aţi ajuns la şapte dimineaţa? Trebuia să fi 
ajuns la şapte dimineaţa, zise zâmbind Bilibin, trebuia să 
ajungeţi cu orice preţ la şapte dimineaţa! 

— De ce nu l-ai convins dumneata pe Bonaparte, pe cale 
diplomatică, că ar fi fost mai bine să părăsească de bună 
voie Senova? Spuse pe acelaşi ton prinţul Andrei. 

— Ştiu eu, îl întrerupse Bilibin, că-ţi spui în gândul 
dumitale că-i foarte uşor să iei prizonieri mareşalii când stai 
pe divan, la gura sobei. E adevărat, dar de ce nu l-aţi prins 
totuşi? Şi să nu vă miraţi dacă nu numai ministrul de război, 
dar chiar şi augustul împărat şi rege, Franz, se vor arăta 
prea puţin fericiţi de victoria voastră; până şi eu, umilul 
secretar al ambasadei ruse, nu simt nici un fel de bucurie 
deosebită... 

Se uită ţintă la prinţul Andrei şi-şi descreţi dintr-o dată 
fruntea. 

— Acum e rândul meu să întreb „pentru ce”, dragul meu, 
zise Bolkonski. Trebuie să mărturisesc că nu înţeleg; poate 
că sunt în asta anumite subtilităţi diplomatice mai presus de 
mintea mea slabă, dar nu înţeleg: Mack pierde întreaga 
armată, arhiducele Ferdinand şi arhiducele Carol nu dau 
nici un semn de viaţă şi fac greşeli peste greşeli, iar când, în 
sfârşit, Kutuzov e singurul care repurtează o victorie 
adevărată şi nimiceşte charme253-ul francezilor, pe 
ministrul de război nici nu-l interesează măcar să ştie 
amănuntele luptei. 

— Tocmai din cauza asta, dragul meu. Voyez-vous, mon 
cher254: ura pentru ţar, pentru Rusia, pentru credinţă! 
Tout ca est bel et bon255, dar ce ne inteserează pe noi - 
vreau să spun curtea austriacă - victoria dumneavoastră? 
Aduceţi-ne ceva veşti bunişoare despre o victorie a 
arhiducelui Carol sau Ferdinand - un archiduc vaut 
l'autre256 - după cum ştii prea bine, măcar asupra unei 
companii de pompieri de-a lui Bonaparte şi atunci va fi cu 


totul altceva; o vom sărbători cu salve de tun! Dar aşa, 
vestea asta e făcută parcă într-adins numai ca să ne irite. 
Arhiducele Carol nu face nici o ispravă; arhiducele 
Ferdinand se face de ruşine. Dumneavoastră părăsiţi Viena 
şi n-o mai apăraţi, comme şi vous nous disiez257: cu noi 
este Dumnezeu, dar cât despre voi, despre capitala voastră, 
Dumnezeu să vă aibă în sfânta lui pază! Am avut un singur 
general, iubit de toţi, pe Schmidt, iar dumneavoastră mi-l 
târâţi şi pe acela sub gloanţe şi veniţi să ne felicitaţi cu 
prilejul victoriei! Trebuie să recunoşti că veste mai 
supărătoare decât asta, pe care o aduci dumneata, greu se 
putea născoci. Cest comme un fait expres, comme un fait 
expres258. Şi-apoi, în afară de asta, să zicem chiar că aţi fi 
câştigat o victorie strălucită, că ar fi câştigat-o chiar 
arhiducele Carol. Ce se schimbă oare prin asta în mersul 
general al războiului? Ar fi prea târziu acum, când Viena 
este ocupată de trupele franceze. 

— Cum ocupată? Viena a fost ocupată? 

— Nu numai că e ocupată, dar Bonaparte se află la 
Schonbrunn, iar contele, scumpul nostru conte Vrobna, 
pleacă într-acolo să primească ordine de la dânsul. 

Bolkonski, obosit de călătorie şi de impresia proastă a 
primirii ce i se făcuse, şi mai cu seamă acum, după-masă, îşi 
dădea seama că nu poate pricepe toată însemnătatea 
cuvintelor pe care le auzea. 

— Azi-dimineaţă a fost aici contele Lichtenfels, continuă 
Bilibin, şi mi-a arătat o scrisoare în care e descrisă, în toate 
amănuntele, parada francezilor la Viena. Le prince Murat et 
tout le tremblement259... Vezi dar că izbânda 
dumneavoastră nu-i atât de îmbucurătoare şi că nu te poţi 
nici dumneata aştepta să fii primit ca un salvator... 

— Drept să spun, mie mi-este indiferent, cu desăvârşire 
indiferent! Zise prinţul Andrei, începând să priceapă că 
veştile lui, despre lupta de la Krems erau, pe drept cuvânt, 
de prea mică însemnătate în lumina unui eveniment ca 
acela al ocupării capitalei Austriei. Dar cum a fost luată 


Viena? Dar podul şi vestitul tete de pont260 şi prinţul 
Auersperg? Pe la noi se zvonea că prinţul Auersperg apără 
Viena, spuse el. 

— Prinţul Auersperg e dincoace, pe malul nostru, şi ne 
apără pe noi: ne apără foarte prost, cred eu, dar ne apără 
totuşi. Viena e pe celălalt mal. Nu, podul încă n-a fost luat şi 
nădăjduiesc că nu va fi luat, pentru că a fost minat şi s-au 
dat dispoziţiuni să fie distrus. În caz contrar, noi demult am 
fi fost refugiaţi în munţii Boemiei, iar dumneata, cu armata 
dumitale cu tot, aţi fi petrecut un sfert de oră incomod, 
între două focuri. 

— Da, dar asta încă nu înseamnă că războiul s-a terminat, 
spuse prinţul Andrei. 

— Eu, însă, cred că s-a terminat. Tot aşa cred şi grangurii 
de pe-aici, dar nu îndrăznesc să o spună. Se va adeveri ceea 
ce am mai spus la începutul campaniei, că nu votre 
echauffouree de Durenstein261, şi, în general, nu praful de 
puşcă va hotări soarta războiului, ci acei care l-au pus la 
cale, zise Bilibin, repetând unul dintre acele mots262 în 
care excela şi, descreţindu-şi pielea frunţii, se opri puţin. 
Întrebarea este ce anume se va hotărî la întâlnirea de la 
Berlin între împărații Alexandru şi regele Prusiei. Dacă 
Prusia intră în coaliţie, on forcera la main a l'Autriche263, şi 
vom avea mai departe război. Dacă însă nu va intra, 
problema rămâne doar în a conveni unde să se formuleze 
principiile de bază ale noului Campo Formio. 

— Ce genialitate nemaipomenită! Strigă deodată prinţul 
Andrei, strângându-şi pumnul delicat şi izbind în masă. Şi 
ce noroc are omul acesta! 

— Buonaparte? Întrebă Bilibin, încreţindu-şi fruntea şi 
dând să se înţeleagă prin asta că acum urmează un mot. 
Buonaparte? Repetă el, apăsând cu intenţie pe u. Eu cred 
totuşi că acum, când dictează de la Schonbrunn legi pentru 
Austria, il faut lui faire grâce de l'u264. Uite, eu am hotărât 
să introduc o inovaţie şi să-l numesc Bonaparte tout 
court265. 


— Nu, fără glumă, spuse prinţul Andrei, crezi într-adevăr 
că războiul s-a încheiat? 

— lată ce cred eu: Austria a rămas păcălită şi nu-i 
deprinsă cu aşa ceva. Se va răzbuna. A rămas păcălită, întâi 
din pricină că provinciile ei sunt devastate (on dit, le 
pravoslavnic est terrible pour le pillage266), armata ei e 
distrusă, capitala ei ocupată şi toate astea pour les beaux 
yeux267 ai majestăţii sale regelui Sardiniei. De aceea, entre 
nous, mon cher268 simt că ne trag pe sfoară, simt că se duc 
tratative cu Franţa şi că se pune la cale în secret încheierea 
unei păci separate. 

— Asta nu se va întâmpla! Zise prinţul Andrei. Ar fi prea 
josnic. 

— Qui vivra verra269, spuse Bilibin, descreţindu-şi iarăşi 
faţa, în semn că discuţia se încheiase. 

Când prinţul Andrei trecu în camera care era pregătită 
anume pentru el şi se văzu îmbrăcat în rufe curate şi 
odihnindu-se pe perne moi, parfumate şi încălzite, el simţi 
că bătălia aceea, despre care adusese veşti, era departe, 
foarte departe de el. Acum îl preocupa alianţa Prusiei, 
trădarea Austriei, triumful lui Bonaparte, parada şi recepţia 
de a doua zi la împăratul Franz. 

Închise ochii, dar în aceeaşi clipă în urechi începură să-i 
vâjâie, reînviind, bubuiturile de tun, împuşcăturile, huruitul 
roţilor trăsurii de poştă, şi văzu aievea cum coborau 
muschetarii de pe un deal, în monom, ca un ghem de aţă 
care se deşiră; francezii trăgeau, iar el călărea înainte, 
scară la scară cu Schmidt, în fruntea soldaţilor; îşi auzea 
zvâcnetele inimii şi gloanţele şuierând vesele împrejur şi 
încerca din nou senzaţia aceea înzecită a bucuriei de viaţă, 
pe care n-o mai simţise din copilărie. 

Se trezi... „Da, toate acestea au fost, au trecut!”... îşi 
spuse el, zâmbindu-şi singur, fericit ca un copil, şi căzu din 
nou într-un somn adânc, tineresc. 

XI. 


A DOUA ZI SE DEŞTEPTĂ târziu. Reîmprospătându-şi în 
minte impresiile trecute, îşi aminti înainte de toate că în 
cursul zilei avea să se prezinte împăratului Franz; îşi mai 
aminti apoi de ministrul de război şi de politicosul aghiotant 
imperial austriac, de Bilibin şi de discuţia din ajun. 
Îmbrăcându-se pentru parada de la palat, în uniforma de 
mare ceremonie pe care n-o mai purtase demult, prinţul 
Andrei, împrospătat, înviorat şi chipeş cum era, cu mâna 
bandajată, intră în cabinetul lui Bilibin. În biroul acestuia se 
mai găseau patru domni, toţi din corpul diplomatic. Cu unul 
dintre ei - prinţul Ippolit Kuraghin, secretar de ambasadă - 
Bolkonski se cunoştea de la Moscova; cu ceilalţi îi făcu 
Bilibin cunoştinţă. 

Domnii aceştia care se aflau la Bilibin, mondeni, bogaţi şi 
oameni de viaţă, formau aici, ca şi la Viena, un cerc aparte, 
numit de Bilibin, care era oarecum şeful lor, ai noştri, les 
nOtres. Acest cerc, compus aproape exclusiv din diplomaţi, 
îşi avea, de bună seamă, interesele sale proprii, care nu 
aveau nimic comun cu politica şi cu războiul, ci doar cu 
viaţa din lumea mare, cu frecventarea anumitor femei şi cu 
latura de pură cancelarie a serviciului lor. Aceşti domni îl 
primiră pe prinţul Andrei cu vădită plăcere, ca pe unul 
dintre ai lor (cinste pe care n-o făceau oricui). Din politeţe 
şi ca un prilej de a intra în discuţie, îi puseră câteva 
întrebări despre armată şi despre luptă, după care 
convorbirea se risipi, din nou, în glume şi bârfeli lipsite de 
orice consecvență. 

— Dar şi mai frumos a fost, spuse unul, povestind păţania 
unui camarad al lor, diplomat, şi mai frumos a fost când 
cancelarul i-a spus în faţă că numirea lui la Londra 
înseamnă o avansare şi că în acest fel trebuie s-o şi 
privească. Vă puteţi închipui mutra lui la asemenea vorbe... 

— Şi ceea ce e culmea, domnilor, trebuie să-l daţi de gol pe 
Kuraghin: acest donjuan, acest om îngrozitor, trăgea 
foloase de pe urma nenorocirii bietului om! 


Prinţul Ippolit şedea tolănit într-un fotoliu voltaire-ian, cu 
picioarele trecute peste braţul fotoliului. Începu să râdă. 

— Parlez-moi de qa270, zise el. 

— O, donjuan! Şarpe ce eşti! Se auziră voci. 

— Dumneata n-ai cum şti, Bolkonski, se întoarse Bilibin 
către prinţul Andrei, că toate grozăviile săvârşite de armata 
franceză (eram cât pe-aci să spun - rusă), sunt o nimica 
toată în comparaţie cu ravagiile făcute printre femei de 
omul acesta. 

— La femme est la compagne de l'homme271, decretă 
prinţul Ippolit, privindu-şi prin lornion picioarele întinse pe 
braţul fotoliului. 

Bilibin şi ai noştri, uitându-se o clipă în ochii lui Ippolit, 
izbucniră în hohote de râs. Prinţul Andrei observă că acest 
Ippolit, pe care (trebuia să o recunoască) aproape că fusese 
gelos pentru că îi făcuse curte soţiei sale, făcea pe 
măscăriciul acestei societăţi. 

— Nu se poate, trebuie să-ţi fac plăcerea de a te distra 
puţin pe seama lui Kuraghin, îi şopti Bilibin lui Bolkonski. E 
încântător când face raționamente politice! Să-l vezi ce 
aere îşi dă! 

El se aşeză lângă Ippolit şi, încreţindu-şi ridurile pe frunte, 
îl atrase într-o discuţie despre politică. Prinţul Andrei şi 
ceilalţi făcură cerc în jurul amândurora. 

— Le cabinet de Berlin ne peut pas exprimer un sentiment 
d'alliance, începu cu importanţă Ippolit, privindu-i 
semnificativ pe toţi, sans exprimer... comme dans sa 
derieniere note... vous comprenez... vous comprenez... et 
puis şi sa Majeste l'Empereur ne deroge pas au principe de 
notre alliance...272 

— Attendez, je n'ai pas fini... se adresă el, prinţului Andrei, 
apucându-l de mână. Je suppose que l'intervention sera 
plus forte que la non-intervention. Et... Se opri o clipă. On 
ne pourra pas imputer a la fin de non-recevoir notre 
depeche du 28 novembre. Voila comment tout cela 
finira2 73. 


Şi dădu drumul mâinii lui Bolkonski, vrând să arate prin 
asta că acum a spus tot ce avea de spus. 

— Demosthenes, je te reconnais au caillou que tu as cache 
dans ta bouche d'or! 274 spuse Bilibin, căruia i se ridicase o 
şuviţă de păr pe cap, de satisfacţie. 

Toţi izbucniră în râs. Ippolit râdea mai tare decât toţi. Se 
vedea bine că râsul îi făcea rău şi că se-năbuşea, dar nu-şi 
mai putea reţine râsul nebun care-i destindea faţa, de 
obicei nemişcată. 

— lată ce este, domnilor, spuse Bilibin. Bolkonski este 
oaspetele casei mele, aici, la Brunn, şi vreau, pe cât îmi stă 
în putinţă, să-l fac să guste din toate plăcerile vieţii de aici. 
Dacă ne-am fi aflat la Viena, ar fi fost foarte uşor; dar aici, 
dans ce vilain trou morave275, e mai greu şi vă rog pe toţi 
să-mi daţi un ajutor. Il faut lui faire les honneurs de 
Brunn2 76. Dumneavoastră, domnilor, luaţi-vă pe seamă 
grija de a-l duce la teatru, eu, în societate, iar dumneata, 
Ippolit, se înţelege, la femei. 

— Să-l ducem la Amelie, e o bomboană de fată, spuse unul 
dintre ai noştri, sărutându-şi buricele degetelor. 

— Să facem, în general, ca acest soldat setos de sânge să 
se convertească la o mai creştinească dragoste de oameni, 
zise Bilibin. 

— Cred că nu mă voi putea bucura prea mult de 
ospitalitatea dumneavoastră, domnilor, căci e timpul să 
plec, spuse, uitându-se la ceas, Bolkonski. 

— Unde? 

— La împărat. 

—O0!0!0! 

— Atunci, la revedere, Bolkonski! La revedere! Dar vino 
cât poţi mai curând la masă, se auziră voci. Te luăm noi pe 
răspunderea noastră. 

— În timpul audienței la împărat, dă-ţi osteneala să lauzi 
cât se poate mai mult buna orânduială a aprovizionărilor şi 
planurile de marş, îi spuse Bilibin, în timp ce-l conducea 
spre ieşire. 


— Cu dragă inimă le-aş lăuda, dar, ştiind tot ce ştiu, îmi e 
cu neputinţă, răspunse zâmbind Bolkonski. 

— Şi, în general, vorbeşte cât poţi mai mult. Are mania 
audienţelor; dar nu ca să vorbească el: nu-i place şi nici nu 
se pricepe, ceea ce vei vedea. 

XII. 

ÎN TIMPUL RECEPŢIEI, împăratul Franz se uitase doar de 
câteva ori în ochii prinţului Andrei, care se afla la locul 
hotărât, printre ofiţerii austrieci, şi-i făcuse un demn uşor 
cu capul lui ţuguiat. Iar îndată după recepţie, aghiotantul 
imperial din ajun îi transmisese foarte respectuos prinţului 
Bolkonski dorinţa împăratului de a-l primi în audienţă. 
Împăratul Franz îl primi stând în picioare în mijlocul 
camerei. Înainte de a se putea hotări cu ce să înceapă, 
prinţul Andrei fu foarte uimit văzându-l pe împărat cam 
încurcat, dând impresia că nu ştie ce să apună şi înroşindu- 
se. 

— Spuneţi-mi, când a început atacul? Se grăbi el să 
întrebe. 

Prinţul Andrei răspunse. După această întrebare urmară 
altele, tot atât de neînsemnate: „Kutuzov e sănătos? De 
când a plecat din Krems?” etc. Împăratul vorbea în aşa fel 
de parcă tot ce-l preocupa era să pună un anumit număr de 
întrebări. Cât priveşte răspunsurile la aceste întrebări, se 
vedea limpede că nu-l interesau deloc. 

— La ce oră s-a început lupta? Întrebă împăratul. 

— Nu pot raporta majestăţii-voastre la ce oră s-a început 
lupta pe front, dar la Durrenstein, unde mă aflam, trupa a 
pornit atacul la ora şase seara, zise Bolkonski, înviorându- 
se şi presupunând că, în sfârşit, se ivise prilejul de a-şi 
expune descrierea exactă a tot ceea ce ştia şi văzuse, 
descriere pe care de altminteri o şi avea pregătită în minte. 

Dar împăratul zâmbi şi-l întrerupse. 

— Câte mile? 

— De unde şi până unde, majestate? 

— De la Durrenstein până la Krems. 


— Trei mile şi jumătate, maiestate. 

— Francezii au părăsit malul stâng? 

— După cum ne-au informat iscoadele noastre, au trecut în 
aceeaşi noapte cu plutele cei din urmă dintre francezi. 

— Aţi avut furaj de ajuns la Krems? 

— Furajul nu ni s-a dat chiar în cantitatea... 

Împăratul îl întrerupse. 

— La ce oră a fost ucis generalul Schmidt? 

— La ora şapte, pe cât mi-aduc aminte. 

— La ora şapte? Foarte trist! Foarte trist! 

Împăratul spuse că-i mulţumeşte şi se înclină. Prinţul 
Andrei ieşi şi în aceeaşi clipă fu înconjurat din toate părţile 
de curteni. Din toate părţile i se aruncară priviri 
binevoitoare şi i se adresară cuvinte amabile. Aghiotantul 
imperial din ajun îi făcu imputări că nu venise să locuiască 
la palat şi-i propuse să stea la dânsul. Ministrul de război se 
apropie şi-l felicită pentru ordinul Maria Tereza clasa a 
treia, cu care majestatea-sa împăratul binevoise să-l 
distingă. Un şambelan îl invită la majestatea-sa 
împărăteasa. Arhiducesa voia şi ea să-l vadă. Nu ştia cui să 
răspundă mai întâi şi stătu câteva clipe să-şi adune 
gândurile. Ambasadorul Rusiei îl luă de după umeri, îl trase 
mai spre fereastră şi începu să stea de vorbă cu el. 

În ciuda celor afirmate de Bilibin, vestea adusă de el 
fusese primită cu bucurie. Se hotărâse oficierea unui 
tedeum de mulţumire. Kutuzov fusese decorat cu ordinul 
Maria Tereza în gradul de mare cruce şi toată armata rusă 
primise decoraţii. Bolkonski primi din toate părţile invitaţii 
şi fu nevoit să facă toată dimineaţa vizite principalilor 
demnitari austrieci. Isprăvindu-şi vizitele, pe la orele cinci 
seara prinţul Andrei venea înapoi acasă, la Bilibin, 
alcătuindu-şi în minte o scrisoare către tatăl său, în care-i 
povestea lupta cu francezii şi vizita sa la Brinn. În faţa 
scărilor casei în care locuia Bilibin aştepta o trăsură pe 
jumătate încărcată cu bagaje, iar Franz, servitorul lui 
Bilibin, ducea cu greutate un geamantan. (Înainte de-a 


ajunge la Bilibin, prinţul Andrei intrase într-o librărie să-şi 
cumpere ceva cărţi pentru timpul campaniei şi zăbovise 
puţin acolo.) 

— Ce-i asta? Întrebă Bolkonski. 

— Ach, Erlaucht! Zise Franz, de-abia ridicând cu mare 
greutate geamantanul şi punându-l în trăsură. Wir ziehen 
noch weiter. Der Bosewicht ist schon wieder hinter uns her! 
277 

— Cum? Ce-ai spus? Întrebă prinţul Andrei. 

Bilibin ieşi în întâmpinarea lui Bolkonski. Pe chipul de 
obicei calm al lui Bilibin se vedea acum emoția. 

— Non, non, avouez que c'est charmant, spuse el, celle 
histoire du pont de Thabor (un pod din Viena). Ils l'ont 
passe sans coup ferir278. 

Prinţul Andrei nu înţelegea nimic. 

— Dar de unde vii, că n-ai aflat încă ceea ce ştiu până şi 
birjarii din oraş? 

— Vin de la arhiducesă. Acolo nici nu s-a pomenit nimic de 
asta! 

— Şi n-ai observat că pretutindeni lumea-şi face bagajele? 

— N-am observat... Dar care-i situaţia? Întrebă 
nerăbdător prinţul Andrei. 

— Care-i situaţia? Situaţia e că francezii au trecut podul 
pe care îl apăra Auersperg, că podul n-a fost deloc aruncat 
în aer, aşa că Murat e acum în drum spre Brunn şi azi- 
mâine vor fi aici. 

— Cum, chiar aici? Cum se poate să nu fi aruncat în aer 
podul, de vreme ce era minat? 

— Asta te-ntreb şi eu! Asta nimeni, nici chiar Bonaparte n- 
o ştie! 

Bolkonski ridică din umeri. 

— Dacă podul a fost trecut, înseamnă că armata e 
pierdută: va fi tăiată în două, spuse el. 

— "Tocmai aici e farsa, răspunse Bilibin. Ascultă. Francezii 
intră în Viena, cum ţi-am spus. Totul e bine. A doua zi, adică 
ieri, domnii mareşali Murat, Lannes şi Belliard încalecă şi 


pornesc spre pod... (Nu uita că toţi trei sunt gasconi). 
Domnilor, spune unul dintre ei, dumneavoastră ştiţi că 
podul Thabor este minat şi contraminat, că în faţa lui s-a 
pus un teribil tete de pont: cincisprezece mii de oameni îl 
păzese, cu ordin să ne ţină piept şi să nu ne lase să trecem. 
Însă suveranului nostru, împăratului Napoleon, i-ar face 
mare plăcere dacă am cuceri acest pod. Hai să mergem toţi 
trei şi să cucerim podul! Să mergem, spun ceilalţi; şi aşa, au 
pornit şi au cucerit podul, l-au trecut şi acum se îndreaptă 
cu întreaga armată, pe partea aceasta a Dunării, înspre noi, 
împotriva voastră şi a comunicaţiilor voastre. 

— Lăsaţi glumele, spuse prinţul Andrei, trist şi grav. 

Ştirea aceasta îl umpluse de amărăciune, dar în acelaşi 
timp îl şi bucură pe prinţul Andrei. De îndată ce ştiu că 
armata rusă e pusă într-o situaţie atât de disperată, îi intră 
în cap că lui, şi nu altuia, îi este dat să salveze armata rusă 
din acest impas şi văzu în această împrejurare „Ioulon-ul” 
său, care avea să-l scoată din râdurile ofiţerilor anonimi şi 
să-i deschidă primele porţi pe drumul gloriei! Ascultându-l 
pe Bilibin, el îşi şi închipui pe loc cum, sosind la cartierul 
general, îşi va da părerea în plenul consiliului de război 
(singura părere în măsură să salveze armata) şi cum i se va 
încredința lui, personal, misiunea de a duce la bun sfârşit 
acest plan. 

— Destul cu gluma! Zise el. 

— Nu glumesc, continuă Bilibin, nimic nu-i mai adevărat şi 
mai trist. Domnii aceştia vin neînsoţiţi la faţa locului, la pod, 
şi flutură batiste albe; dau asigurări că s-a încheiat un 
armistițiu şi că ei, mareşalii, vin ca să ducă tratative cu 
prinţul Auersperg. Ofiţerul de serviciu le dă drumul pe tete 
de pont. Ei încep să-i înşire o mie de palavre gascone: ba că 
războiul s-ar fi terminat, ba că împăratul Franz şi-ar fi dat 
întâlnire cu Bonaparte, ba că doresc să vadă pe prinţul 
Auersperg, şi aşa mai departe. Ofiţerul trimite după 
Auersperg; domnii aceştia se îmbrăţişează cu ofiţerii, stau 
de snoave, se aşază pe tunuri, iar între timp un batalion 


francez se furişează neobservat pe pod, aruncă sacii cu 
material incendiar în apă şi se apropie de tete de pont. În 
sfârşit, apare şi generalul-locotenent în persoană, scumpul 
nostru prinţ Auersperg von Mautern. „Scumpul nostru 
inamic! Floarea armatei austriece, erou al războaielor cu 
Turcia! S-a pus capăt vrajbei dintre noi, ne putem da 
prieteneşte mâna... Împăratul Napoleon arde de dorinţa de 
a-l cunoaşte pe prinţul Auersperg.” Într-un cuvânt, domnii 
aceştia, care nu-s degeaba gasconi, îl zăpăcesc pe 
Auersperg în aşa hal cu vorba lor dulce, îl fac să se simtă 
atât de încântat de intimitatea la care ajunsese cu maregşalii 
francezi şi atât de orbit de mantia şi de penele de struţ ale 
lui Murat, qu'il n'y voit que du feu, et oublie celui qu'il 
devait foire, faire sur lennemi279. (Deşi în plină vervă, 
Bilibin nu uită să facă o mică pauză după acest mot, pentru 
ca să-i poată fi gustat.) Batalionul francez se repede la tete 
de pont, astupă tunurile şi cucereşte podul. Dar ceea ce-i 
mai frumos din toate astea, continuă el, potolindu-şi emoția 
produsă de farmecul propriei sale povestiri, este că 
sergentul care fusese pus puşcaş la tunul ce urma să dea 
semnalul aruncării podului în aer, văzând că trupele 
franceze dau năvală pe pod, sergentul acesta a vrut să 
tragă, dar Lannes l-a apucat de mână. Sergentul, care, se 
vede, era mai deştept decât generalul său, s-a apropiat de 
Auersperg şi i-a spus: „Excelenţă, sunteţi înşelat, iată 
francezii!” Murat vede că partida este pierdută dacă-l mai 
lasă pe sergent să vorbească şi, cu o mirare prefăcută 
(adevărat gascon), se adresează lui Auersperg: „Nici nu-mi 
vine să cred că în armata austriacă, atât de renumită în 
lume pentru disciplina ei, spune el, puteţi permite unui 
grad inferior să vă vorbească astfel!” C'est genial. Le prince 
d'Auersperg se pique d'honneur et fait mettre le sergent 
aux arrets. Non, mais avouez que c'est charmant toute 
cette histoire du pont de Thabor. Ce n'est ni betise, ni 
lâchete280... 


— C'est trahison peut-etre281, spuse prinţul Andrei, 
înfăţişându-şi aievea mantale cenuşii, răni, fum de praf de 
puşcă, salve de tun şi gloria care-l aştepta. 

— Non plus. Cela met la cour dans de trop mauvais draps, 
continuă Bilibin. Ce n'est ni trahison, ni lâchete, ni betise; 
c'est comme a Ulm... se gândi puţin, ca şi cum ar fi căutat 
expresia: c'est... c'est du Mack. Nous sommes 
„mackes”2 82, încheie Bilibin, simțind că spusese un mot, şi 
încă un mot proaspăt, un mot dintre acelea care vor fi 
repetate. 

Cutele dese ce-i brăzdaseră până atunci fruntea se 
destinseră repede în semn de mulţumire de sine şi, 
zâmbind uşor, începu să-şi contemple unghiile. 

— Încotro? Îl întrebă el brusc pe prinţul Andrei, care se 
ridicase şi se îndrepta spre camera sa. 

— Plec. 

— Unde? 

— Pe front. 

— Parcă era vorba că mai rămâi încă două zile. 

— M-am răzgândit, plec chiar acum. 

Şi prinţul Andrei, dând dispoziţiuni pentru plecare, intră în 
camera sa. 

— Ştii ce, dragul meu, spuse Bilibin, intrând după el în 
cameră, mă gândesc la dumneata. Pentru ce pleci? 

Şi ca o dovadă că argumentele lui sunt indiscutabile, toate 
cutele de pe faţă îi dispărură. 

Prinţul Andrei se uită întrebător la interlocutorul său şi nu- 
i răspunse nimic. 

— De ce să pleci? Ştiu, te gândeşti că e datoria dumitale să 
pleci cât mai repede acum, când armata e în pericol. Eu te 
înţeleg, înţeleg lucrul acesta, mon cher, c'est de 
|'heroisme283. 

— Nicidecum, spuse prinţul Andrei. 

— Dar dumneata eşti un philosophe284; ei bine, fii filosof 
până la urmă, cercetează problema şi pe-o parte şi pe alta 
şi vei vedea că datoria dumitale este dimpotrivă, de a-ţi 


apăra viaţa. Lasă grija aceasta pe seama altora care nu sunt 
în stare de nimic altceva mai bun... N-ai avut ordin să te 
înapoiezi, iar de aici încă nu ţi s-a dat drumul; înseamnă, 
deci, că poţi să rămâi şi să pleci cu noi acolo unde ne va 
duce soarta noastră nenorocită. Se zice că la Olmutz vom 
pleca. Olmutz e un oraş foarte drăguţ. Vom pleca amândoi 
împreună, liniştiţi, cu trăsura mea. 

— Încetează cu gluma, Bilibin, spuse prinţul Andrei. 

— Îţi vorbesc sincer şi prieteneşte. Judecă singur, încotro 
şi la ce să te duci, când poţi să rămâi? Te aşteaptă una din 
două (pielea i se încreţi deasupra tâmplei stângi): ori se 
încheie pace înainte de-a ajunge dumneata la oaste, ori vei 
asista la distrugerea şi la ruşinea întregii armate a lui 
Kutuzov. 

Şi Bilibin, descreţindu-şi obrazul, arătă convins că la 
dilema lui era cu neputinţă să nu capituleze cineva. 

— Eu nu pot înţelege acest fel de-a judeca, rosti cu răceală 
prinţul Andrei, gândindu-se în sinea lui: „Plec să salvez 
armata”. 

— Mon cher, vous etes un heros285, spuse Bilibin. 

XIII. 

CHIAR ÎN ACEEAŞI NOAPTE, după ce făcu vizita de rămas 
bun ministrului de război, Bolkonski porni spre armata 
rusă, fără să ştie nici el unde avea s-o găsească şi 
închinându-se să nu fie prins de armatele franceze pe drum 
spre Krems. 

La Brunn, toţi demnitarii curţii îşi făceau bagajele; cele 
mai grele fuseseră trimise la Olmutz. Aproape de 
Etzelsdorf, prinţul Andrei o luă pe drumul pe care, în cea 
mai mare grabă şi în cea mai mare neorânduială, se 
scurgea armata rusă. Drumul era atât de înţesat de căruţe, 
încât părea cu neputinţă să mai treacă vreo trăsură. Luând 
de la un ofiţer superior de cazaci, un cazac şi un cal, prinţul 
Andrei, flămând şi obosit, porni în goană în căutarea 
comandantului suprem şi a trăsurii sale. Cele mai 
alarmante zvonuri, asupra situaţiei în care se aflau 


armatele ruseşti, îi ajunseră la ureche în timpul drumului, şi 
aspectul de fugă dezordonată a armatelor ruse confirma 
aceste zvonuri. 

„Cette armee russe que l'or de l'Angleterre a transportee, 
des extremites de l'univers, nous allons lui faire eprouver le 
meme sort (le sort de l'armee d'Ulm)286. Prinţul îşi aminti 
de aceste cuvinte ale lui Bonaparte din discursul rostit în 
faţa trupelor la începutul campaniei şi ele îi treziră în suflet 
în acelaşi timp admiraţia pentru eroul genial, un sentiment 
de orgoliu jignit şi speranţa gloriei. „Dar dacă nu-mi mai 
rămâne nimic altceva de făcut decât să mor? Se gândea el. 
Ce să fac? Dacă trebuie! Mă voi strădui să fac în aşa fel, 
încât să nu fiu mai prejos de ceilalţi.” 

Prinţul Andrei se uita cu dispreţ la aceste şiruri nesfârşite 
de unităţi amestecate, de căruţe, de trenuri regimentare, 
de tunuri şi iarăşi de căruţe, căruţe, mereu căruţe de toate 
tipurile posibile, care se grăbeau să se întreacă unele pe 
altele, şi în unele locuri se îngrămădeau câte trei şi patru 
deodată, blocând drumul plin de noroi. Din toate părţile, şi 
în faţă, şi îndărăt, atât cât putea prinde urechea, nu se 
auzeau decât zgomote de roţi, huruit de furgoane, trăsuri şi 
afeturi, tropote de cai, pocnete de bici, ţipete de îndemn 
pentru animale şi înjurături de-ale soldaţilor, ordonanţelor 
şi ofiţerilor. Pe marginile drumului se vedeau la fiecare pas 
ba cai morţi, jupuiţi, ori nejupuiţi, ba căruţe stricate lângă 
care aştepta nu se ştie ce câte-un soldat stingher şi, din 
când în când, soldaţi răzleţiţi de unităţile lor, care se 
îndreptau în cete spre satele vecine sau cărau de prin sate 
găini, fân ori saci plini. Pe la coborâşuri şi urcuşuri 
îmbulzeala se făcea şi mai mare, vuietul creştea şi strigătele 
se ţineau lanţ, fără întrerupere. Soldaţii, înotând în noroaie 
până la genunchi, ridicau cu braţele tunurile şi furgoanele 
înnămolite; bicele pocneau, copitele alunecau, şleaurile 
cailor se rupeau, şi oamenii strigau să-şi spargă pieptul. 
Ofițerii însărcinaţi cu conducerea convoaielor alergau 
călări, când înainte, când înapoi, printre căruţe. Vocile lor 


abia se mai puteau auzi în hărmălaia generală şi după 
chipurile lor se vedea bine că pierduseră orice nădejde de a 
mai putea stăvili vreodată această neorânduială. 

„Voila la chere287 pravoslavnica armată”, se gândi 
Bolkonski, amintindu-şi cuvintele lui Bilibin. 

Vrând să se informeze de la vreunul dintre oamenii aceştia 
despre locul unde se află comandantul suprem, prinţul 
Andrei dădu să se apropie de un convoi. Drept în calea lui 
apăru însă un vehicul cu un cal, un vehicul foarte curios, 
care fusese construit probabil de soldaţi cu mijloace proprii 
şi care nu semăna nici a trăsură, nici a cabrioletă şi nici a 
căruţă. Pe capră mâna un soldat, iar sub coviltirul de piele 
sta o femeie îmbrobodită şi înfofolită în şaluri. Prinţul 
Andrei tocmai se apropiase de soldat şi începuse să-l 
întrebe ceva, când atenţia îi fu atrasă deodată de ţipetele 
disperate ale femeii din fundul briştii. Ofiţerul care 
conducea convoiul lovea cu biciul în soldatul de pe capra 
acestei teleguţe, pentru că voise să treacă înaintea altei 
căruţe, şi loviturile de bici plesneau în coviltirul trăsurii. 
Femeia ţipa cu glas strident. Văzându-l pe prinţul Andrei, 
ea scoase capul de sub coviltir şi, făcând semne disperate 
cu mâinile ei slabe pe care le scosese de sub şaluri, strigă: 

— Domnule aghiotant! Domnule aghiotant! Pentru numele 
lui Dumnezeu... Apără-ne... Ce înseamnă asta? Sunt 
nevasta doctorului din regimentul 7 vânători... nu vor să ne 
lase să trecem; am rămas în urmă, ne-am rătăcit printre ai 
noştri... 

— Întoarce-te, că de nu, piftie te fac! Striga înfuriat 
ofiţerul. Întoarce, când îţi spun, cu târfa ta cu tot! 

— Domnule aghiotant, apără-ne! Ce înseamnă asta? Strigă 
nevasta doctorului. 

— Vă rog să daţi drumul căruţei acesteia să treacă. Nu 
vedeţi că e o femeie înăuntru? Spuse prinţul Andrei, 
apropiindu-se de ofiţer. 

Ofiţerul se uită la el şi, fără să-i răspundă, tăbări şi asupra 
soldatului: Îţi arăt eu ţie, să te mai vâri... Fă 'napoi! 


— Las-o să treacă, îţi spun, repetă, strângându-şi buzele, 
prinţul Andrei. 

— Dar tu cine-mi eşti? Se repezi deodată ofiţerul, turbat 
de băutură. Tu cine-mi eşti? Ce, tu (şi apăsă cu deosebire 
pe cuvântul tu) eşti comandantul aici? Aici eu comand! 
Înapoi, repetă el, că de nu, te fac chisăliţă. 

Se vede că expresia aceasta îi făcu plăcere ofițerului. 

— Straşnică săpuneală i-a mai tras aghiotănţelului, se se 
auzi o voce din urmă. 

Prinţul Andrei văzu că ofiţerul se afla într-un hal de beţie 
în care turbarea vine din senin şi în care oamenii nici nu-şi 
mai dau seama ce vorbesc. Mai văzu că, apărând-o pe 
femeia doctorului din trăsurică, săvârşise un lucru de care 
se temuse mai mult decât de orice altceva în viaţă, de ceea 
ce se numeşte a fi ridicule288; dar instinctul îl sfătui cu 
totul altfel. Nici nu-şi sfârşi bine ofiţerul vorba, că prinţul se 
şi repezi la el, cu chipul desfigurat de mânie şi cu cravaşa 
ridicată. 

— Te pof-tesc să-i dai i-me-diat dru-mul! 

Ofiţerul făcu un gest cu mâna şi se grăbi să se dea la o 
parte. 

— 'Toate de la voi ăştia, de la ştabi vin... toate aiurelile, 
bombăni el. Faceţi cum ştiţi! 

Fără să-şi mai ridice ochii, prinţul Andrei se îndepărtă 
grăbit de femeia doctorului, care nu înceta să-l numească 
salvatorul ei şi, cu gândul la această înjositoare scenă, de 
care îşi amintea cu dezgust în cele mai mici amănunte, o luă 
la galop mai departe, spre satul unde i se spusese că se afla 
comandantul suprem. 

Ajuns în sat, sări de pe cal şi intră în cea dintâi curte, cu 
gândul să se odihnească măcar o clipă, să ia ceva în gură şi 
să-şi mai limpezească gândurile acestea contradictorii, 
chinuitoare. „Asta-i o gloată de ticăloşi, nu armată!”, 
gândea el în timp ce se apropia de fereastra primei case, 
când auzi o voce cunoscută care-l striga pe nume. 


Întoarse capul. De la o ferestruică se plecă în afară 
chipeşul Nesviţki. Nesviţki, molfăind ceva, clefăia cu buzele 
lui groase şi-i făcea semne cu mâna, strigând la el: 

— Bolkonski, Bolkonski! N-auzi? Vino mai repede! 

Intrând în casă, prinţul Andrei îl găsi pe Nesviţki cu un alt 
aghiotant, la o gustare. Se grăbiră să-l întâmpine pe 
Bolkonski cu întrebarea dacă nu ştie ceva noutăţi. Pe 
chipurile lor atât de cunoscute, prinţul Andrei citi nelinişte 
şi îngrijorare. Neliniştea sărea în ochi mai cu seamă pe 
chipul totdeauna zâmbitor al lui Nesviţki. 

— Unde-i comandantul suprem? Întrebă Bolkonski. 

— Aici, în casa de alături, răspunse unul dintre aghiotanţi. 

— Ei, e adevărat că am capitulat şi se face pace? Întrebă 
Nesviţki. 

— Vă întreb şi eu, la rându-mi. Nu ştiu nimic altceva decât 
că de-abia am putut ajunge până la voi. 

— Păi, să vezi la noi ce-i, frate! Grozăvie! Îmi recunosc 
vina: am râs eu, frate, de Mack, dar noi am păţit-o şi mai 
rău, zise Nesviţki. Da' şezi mai bine şi mănâncă şi tu ceva. 

— Acum nici căruţă nu mai găseşti, nici nimic; iar Piotr al 
dumitale, Dumnezeu ştie unde o mai fi, spuse celălalt 
aghiotant. 

— Unde-i stabilit marele cartier? 

— Înnoptăm la Zneim. 

— Eu mi-am încărcat toate cele trebuincioase numai pe doi 
cai şi am pus să-mi facă nişte coburi minunaţi, spuse 
Nesviţki. Aş putea fugi chiar şi prin munţii Boemiei. Stăm 
prost, măi frate! Dar ce ai, nu cumva eşti bolnav, de tremuri 
aşa? Întrebă el, băgând de seamă că prinţul Andrei se 
cutremură, ca şi cum ar fi fost pus în contact cu o butelie de 
Leyda. 

— N-am nimic, răspunse prinţul Andrei. 

În clipa aceea îşi adusese aminte de întâmplarea cu 
nevasta doctorului şi cu ofiţerul coloanei de furgoane. 

— Ce face comandantul suprem aici? Întrebă el. 

— Zău dacă pricep, răspunse Nesviţki. 


— Eu una pricep: că totul e numai ticăloşie, ticăloşie şi iar 
ticăloşie, zise prinţul Andrei şi plecă spre casa vecină, unde 
se afla comandantul suprem. 

După ce trecu prin faţa trăsurii lui Kutuzov, pe lângă caii 
istoviţi ai suitei şi pe lângă cazacii care vorbeau tare între 
ei, prinţul Andrei intră în tinda casei. Kutuzov însuşi, după 
cum i se spusese, se afla în casă împreună cu prinţul 
Bagration şi cu Weyroter. Weyroter era generalul austriac 
trimis să-l înlocuiască pe Schmidt, cel care fusese ucis. În 
tindă, mărunţelul Kozlovski sta cinchit în faţa unui furier 
care, cu mânecile surtucului sumese, scria de zor ceva pe 
fundul unui butoiaş. Figura lui Kozlovski era stoarsă de 
vlagă. Nici el, pesemne, nu dormise în noaptea aceea. 
Aruncă o privire spre prinţul Andrei, dar nu-i făcu nici 
măcar un semn din cap. 

— În linia a doua... Ai scris? Continuă el să dicteze 
furierului. Regimentul de grenadieri Kievski, regimentul 
Podolski... 

— Nu te grăbi aşa, luminăţie, spuse furierul, privindu-l pe 
Kozlovski supărat, fără nici un pic de respect. 

Din odaia alăturată se auzea prin uşă glasul nemulţumit, 
pe ton ridicat, al lui Kutuzov, întrerupt de altă voce, pe care 
prinţul Andrei n-o cunoştea. După tonul acestor voci, după 
privirea neatentă pe care i-o aruncase Kozlovski, după lipsa 
de respect a furierului sleit de oboseală, după faptul că 
furierul şi Kozlovski scriau atât de aproape de comandantul 
suprem, stând la pământ lângă un butoiaş, precum şi după 
râsetele grăjdarilor cazaci care hohoteau răsunător chiar 
sub ferestrele casei, după toate aceste semne prinţul 
Andrei simţi că trebuie să se fi întâmplat ceva deosebit de 
grav. 

Prinţul Andrei îi puse stăruitor lui Kozlovski câteva 
întrebări. 

— Numaidecât, spuse Kozlovski. Acestea sunt dispoziţiile 
lui Bagration. 

— Dar ce-i cu capitularea? 


— Nici vorbă de capitulare; s-au dat dispoziţiuni pentru 
luptă. 

Prinţul Andrei se îndreptă spre uşa dindărătul căreia se 
auzeau vocile. Dar chiar în clipa când dădu să deschidă, 
vocile din odaie tăcură, uşa se dădu singură de perete şi 
Kutuzov, cu nasul lui acvilin şi faţa puhavă, apăru în prag. 
Prinţul Andrei se găsi faţă în faţă cu el; însă, după expresia 
singurului ochi teafăr al comandantului suprem, se vedea 
că gândurile şi grijile îl frământau atât de adânc, încât 
parcă îi puseseră un văl pe ochi. Se uita drept la 
aghiotantul său şi nu-l recunoştea. 

— Ei, ai isprăvit? Se adresă el lui Kozlovski. 

— Imediat, excelenţă. 

Bagration, om între două vârste, de statură potrivită, tip 
oriental, cu trăsături hotărâte şi rigide, ieşi în urma 
comandantului suprem. 

— Am onoarea să mă prezint, fu nevoit să repete destul de 
tare prinţul Andrei, când îi înmână plicul. 

— A, vii de la Viena? Bine. Mai târziu, mai târziu! 

Kutuzov ieşi cu Bagration în cerdac. 

— Ei, cu bine, îi spuse el lui Bagration. Christos să te aibă 
în paza lui. Eu te binecuvântez, să faci fapte mari de vitejie. 

Pe chipul lui Kutuzov se văzu o neaşteptată înduioşare şi în 
ochi i se iviră lacrimi. Cu mâna stângă el îl trase pe 
Bagration spre dânsul, iar cu dreapta, în care avea inelul, 
făcu deasupra lui, cu o mişcare care îi era se vede, 
obişnuită, semnul crucii, îi întinse apoi obrazul puhav, în 
locul căruia Bagration îi sărută gâtul. 

— Christos să te aibă în paza lui! Repetă Kutuzov şi se 
apropie de trăsură. Urcă-te cu mine, îi spuse el lui 
Bolkonski. 

— Excelenţă, aş dori să fiu de folos aici. Îngăduiţi-mi să 
rămân cu detaşamentul prinţului Bagration. 

— Urcă-te, spuse Kutuzov şi, observând că Bolkonski 
şovăie, adăugă: Am şi eu nevoie de ofiţeri buni; da, am şi eu 
nevoie! 


Se urcară în trăsură şi merseră câteva minute în tăcere. 

— Vom mai avea încă multe, multe de întâmpinat de aci- 
nainte, spuse el cu o expresie de bătrânească, ca şi cum ar 
fi înţeles tot ce se petrecea în sufletul lui Bolkonski. Dacă 
mâine s-ar înapoia a zecea parte din detaşamentul lui, aş 
mulţumi lui Dumnezeu, strigă Kutuzov, vorbind ca pentru 
sine. 

Prinţul Andrei se uită la Kutuzov şi privirea i se opri fără să 
vrea la cicatricea bine spălată de la tâmplă, pe unde 
pătrunsese glontele în lupta de la Ismail, şi la ochiul lui cel 
pierdut. „Da, are tot dreptul să vorbească atât de liniştit 
despre pieirea acestor oameni!” gândi Bolkonski. 

— De aceea vă şi rog să mă lăsaţi în acest detaşament, zise 
el. 

Kutuzov nu răspunse. Părea că şi uitase ce spusese şi 
stătea dus pe gânduri. După vreo cinci minute de tăcere, 
timp în care se lăsă legănat lin de arcurile moi ale trăsurii, 
Kutuzov se întoarse spre prinţul Andrei. Nu i se mai citea 
pe chip nici urmă de tulburare. Îl descusu cu fină ironie 
asupra amănuntelor întâlnirii cu împăratul, asupra 
informaţiilor culese la curte cu privire la bătălia de la 
Krems şi despre câteva dintre cunoştinţele lor feminine 
comune. 

XIV. 

KUTUZOV PRIMI ÎN ZIUA de 1 noiembrie, printr-un 
informator al său, o veste care punea armata comandată de 
el într-o situaţie aproape fără scăpare. Iscoada raporta că 
uriaşe forţe franceze, după ce trecuseră podul de la Viena, 
se îndreptau spre drumul pe care Kutuzov trebuia să facă 
legătura cu trupele ce soseau din Rusia. În cazul în care 
Kutuzov s-ar fi hotărât să rămână la Krems, armata lui 
Napoleon, în număr de o sută cincizeci de mii de oameni, i- 
ar fi tăiat toate legăturile i-ar fi înconjurat armata de numai 
patruzeci de mii de oameni istoviţi şi l-ar fi pus în situaţia în 
care se afla Mack la Ulm. Dacă s-ar fi hotărât să părăsească 
drumul care făcea legătura cu trupele sosite din Rusia, ar fi 


trebuit să ajungă în munţii fără drumuri ai Boemiei, şi 
acolo, pe meleaguri necunoscute, să se apere împotriva 
forţelor mult superioare ale duşmanului şi să-şi ia orice 
nădejde de la ideea de a mai face vreodată legătura cu 
Buxhowden. Dacă, însă se hotăra să se retragă pe drumul 
de la Krems la Olmutz, pentru a se putea uni cu trupele 
care soseau din Rusia, risca să fie interceptat pe drumul 
acesta de francezii care trecuseră podul la Viena şi în felul 
acesta să fie nevoit să primească o luptă în timpul marşului, 
în învălmăşeala convoaielor şi poverilor de tot soiul, cu un 
inamic de trei ori mai numeros şi care l-ar fi învăluit din 
două părţi. 

Kutuzov alese această ultimă ieşire. 

Francezii, cum raportase informatorul, după ce trecuseră 
podul de la Viena, se îndreptau în marş forţat spre Zneim, 
care se afla în drumul retragerii lui Kutuzov, la o sută şi 
ceva de verste. A ajunge la Zneim înaintea francezilor 
însemna o mare speranţă de salvare pentru armata sa; a-i 
lăsa pe francezi să i-o ia înainte însemna să-şi expună cu 
siguranţă întreaga armată la un dezastru ca cel de la Ulm, 
sau chiar la un măcel general. Dar a ajunge la Zneim 
înaintea francezilor cu întreaga armată era cu neputinţă. 
Calea pe care o aveau de străbătut francezii de la Viena 
până la Zneim era mai scurtă şi mai uşoară decât calea 
ruşilor de la Krems la Zneim. 

În noaptea când primi vestea, Kutuzov trimise o avangardă 
de patru mii de oameni, sub comanda lui Bagration, să 
treacă prin munţi, de pe şoseaua Krems-Zneim spre 
şoseaua Viena-Zneim. Bagration trebuia să parcurgă 
această etapă fără nici un popas, să se oprească cu faţa 
spre Viena şi spatele spre Zneim şi, dacă i-ar fi reuşit să le-o 
ia înainte francezilor, trebuia să-i şi ţină pe loc cât mai mult 
cu putinţă. Kutuzov o porni şi el, cu toate convoaiele, spre 
Zneim. 

Străbătând cu soldaţii săi nemâncaţi şi desculți munţii 
lipsiţi de drumuri, cale de patruzeci şi cinci de verste, pe o 


noapte vijelioasă, Bagration izbuti, după ce-şi pierduse o 
treime dintre oameni, să răzbească până la Hollabrunn, pe 
şoseaua Viena-Zneim, cu câteva ore înaintea francezilor, 
care se apropiau de Hollabrunn venind dinspre Viena. 
Kutuzov mai avea de mers cu convoaiele sale încă o zi şi o 
noapte până să ajungă la Zneim şi de aceea pentru a-şi 
putea salva armata, Bagration, numai cu patru mii de 
oameni flămânzi şi istoviţi, trebuia să ţină piept o zi şi o 
noapte întregii armate franceze, aici la Hollabriinn, ceea ce 
ar fi fost, fără doar şi poate, cu neputinţă. Dar ciudăţenia 
soartei făcu posibil ceea ce era imposibil. Reuşita 
şiretlicului prin care podul de la Viena căzuse fără luptă în 
mâinile francezilor îl îndemnă pe Murat să încerce să-l 
înşele cu acelaşi tertip şi pe Kutuzov. Întâlnind slabele forţe 
ale lui Bagration pe drumul spre Zneim, Murat crezu că 
asta era toată armata lui Kutuzov. Pentru a zdrobi definitiv 
această oştire, el aşteptă sosirea trupelor rămase în urmă şi 
în acest scop propuse un armistițiu de trei zile, cu condiţia 
ca aceste trupe ale adversarilor, cât şi restul armatei lor, să 
nu-şi schimbe poziţiile şi să nu se clintească din loc. Murat 
da asigurări că tratativele de pace au şi început şi că, din 
pricina aceasta, pentru a înlătura o vărsare de sânge fără 
de nici un folos, propunea un armistițiu. Contele Nostitz, 
generalul austriac care se afla în avanposturi, se încrezu în 
vorbele parlamentarului lui Murat şi se retrase, 
descoperind detaşamentul lui Bagration. Alt parlamentar al 
lui Murat trecu în liniile ruşilor, ca să le aducă aceeaşi veste 
despre tratativele de pace şi să propună trupelor ruseşti un 
armistițiu de trei zile. Bagration răspunse că el nu este în 
măsură să accepte sau să nu accepte armistițiul, şi-şi 
trimise aghiotantul, cu un raport despre propunerea ce i se 
făcuse, la Kutuzov. 

Armistițiul era pentru Kutuzov singurul mijloc de a câştiga 
timp şi de a da posibilitate oamenilor din detaşamentul 
istovit al lui Bagration să se mai odihnească, iar el să-şi 
poată împinge convoaiele şi artileria (mişcare ascunsă 


francezilor) măcar cu o etapă mai departe spre Zneim. 
Propunerea de armistițiu îi dădea unica şi neaşteptata 
posibilitate de a-şi salva armata. Primind vestea, Kutuzov 
trimise fără întârziere pe generalul-adjutant 
Wintzengerode în liniile inamicului. Wintzengerode avea 
misiunea nu numai să primească armistițiul, dar să propună 
şi condiţiile capitulării, iar între timp Kutuzov îşi trimitea 
aghiotanţii înapoi, să grăbească cât mai mult cu putinţă 
marşul convoaielor întregii armate pe drumul de la Krems 
la Zneim. Istovit şi flămând, detaşamentul 1 lui Bagration 
trebuia, pentru a acoperi această mişcare a convoaielor şi a 
întregii oştiri, să stea singur, neclintit, în faţa unui inamic de 
opt ori mai puternic. 

Aşteptările lui Kutuzov se îndepliniră, atât în ceea ce 
priveşte propunerile sale de capitulare, care nu-l angajau 
cu nimic şi-i dădeau posibilitatea să-şi strecoare o parte din 
coloane, cât şi în ceea ce priveşte faptul că greşeala lui 
Murat avea să fie descoperită foarte curând. Bonaparte, 
care se afla la Schonbrunn, la numai douăzeci şi cinci de 
verste de Hollabrunn, îndată ce primi raportul lui Murat şi 
proiectul de armistițiu şi capitulare, înţelese înşelăciunea şi- 
i scrise lui Murat următoarea scrisoare: „Au prince Murat. 
Schonbrunn, 25 brumaire en 1805 a huit heures du matin. 

Il m'est impossible de trouver des termes pour vous 
exprimer mon mecontentement. Vous ne commandez que 
mon avant-garde et vous n'avez pas le droit de faire 
d'armistice sans mon ordre. Vous me faites perdre le fruit 
d'une campagne. Rompez l'armistice sur-le-champ et 
marrchez a lennemi. Vous lui ferez declarer, que le general 
qui a signe cette capitulation, n'avait pas le droit de le faire, 
qu'il n'y a que l'!Empereur de Russie qui ait ce droit. 

Toutes les fois cependant que lEmpereur de Russie 
ratifierait la dite convention, je la ratifierai; mais ce n'est 
qu'une ruse. Marrchez, detruisez larmee russe... vous etes 
en position de prendre son bagage et son artillerie. 


L'aide-de-camp de lEmpereur de Russie est un... Les 
officiers ne sont rien quand ils n'ont pas de pouvoirs: celui- 
ci n'en avait point... Les Autrichiens se sont laisse jouer 
pour le passage du pont de Vienne, vous vous laissez jouer 
par un aide-de-camp de lEmpereur. 

Napoleon”289 

Un aghiotant al lui Bonaparte zbură în goana calului spre 
Murat cu această scrisoare mânioasă. Bonaparte, 
nemaiavând destulă încredere în generalii săi, porni el 
însuşi cu garda lui spre câmpul de luptă, temându-se să nu-i 
scape o victimă sigură, iar cei patru mii de oameni ai lui 
Bagration se uscau în vremea asta şi se încălzeau la focuri, 
fierbându-şi, pentru întâia oară după trei zile, mâncarea, şi 
niciunul dintre oamenii detaşamentului nu ştia şi nici nu 
putea bănui măcar ce-i aşteaptă. 

XV. 

PE LA PATRU DUPĂ-AMIAZĂ, prinţul Andrei, care stăruise 
pe lângă Kutuzov până când acesta îi împlinise dorinţa, sosi 
la Grund şi se prezentă lui Bagration. Aghiotantul trimis de 
Bonaparte nu ajunsese încă la detaşamentul lui Murat şi 
lupta nu începuse încă. Cei din detaşamentul lui Bagration 
nu ştiau nimic despre mersul general al lucrurilor; vorbeau 
şi ei de pace, dar nu le venea să creadă că lucrul acesta va 
fi cu putinţă. Vorbeau şi despre o încăierare, dar nu le 
venea să creadă nici în apropierea clipei când se va da 
semnalul de luptă. 

Bagration, care-l ştia pe Bolkonski ca pe un aghiotant iubit 
şi de încredere al lui Kutuzov, îl primi cu deosebită atenţie şi 
condescendenţă, atâta cât un comandant îşi poate permite 
să acorde unui subaltern; îi dezvălui că de la o zi la alta 
putea începe lupta şi-i lăsă toată libertatea să aleagă dacă 
în timpul luptei vrea să se afle alături de el sau preferă să 
rămână în ariergardă, pentru a supraveghea ca retragerea 
să aibă loc în ordine, „ceea ce era, de asemeni, foarte 
important”. 


— De altfel, cred că astăzi nu vom trece la acţiune, spuse 
Bagration, liniştindu-l oarecum. 

„Dacă cumva acesta-i vreunul dintre filfizonii obişnuiţi de 
pe la comandamente, trimis aici ca să câştige şi el o 
cruciuliţă, poate fi tot aşa de uşor decorat şi la ariergardă; 
iar dacă vrea să fie lângă mine, n-are decât... O să-mi fie de 
folos dacă-i un ofiţer viteaz”, gândi Bagration. Prinţul 
Andrei, fără să răspundă, ceru învoire să facă ocolul 
poziţiilor şi să cunoască dispozitivul trupelor pentru ca, în 
cazul când i s-ar da cumva vreo misiune, să poată şti încotro 
să apuce. Ofiţerul de serviciu al detaşamentului, un bărbat 
frumos, elegant îmbrăcat, cu un inel cu diamant pe degetul 
arătător şi vorbind destul de prost, dar cu multă plăcere, 
franţuzeşte, se oferi să-l conducă. 

Pretutindeni vedeai ofiţeri uzi până la piele, cu chipurile 
posomorâte, parcă tot căutând ceva, şi soldaţi care cărau 
de prin sate uşi, laviţe şi garduri. 

— Vedeţi, de apucăturile astea nu-i putem dezbăra pe 
oamenii din popor, spuse ofiţerul de serviciu, arătând înspre 
soldaţi. Şi comandanții prea îi lasă-n voie. Iată-i, şi arătă 
baracamentul de pânză de cort al unui cantinier, aici se 
adună şi stau degeaba. Azi-dimineaţă i-am alungat: uitaţi- 
vă, acum e plin din nou! Trebuie să ne abatem pe acolo, să 
le mai vârâm frica-n oase. Numai un minut să trecem. Îmi 
iau şi eu pâine şi nişte brânză, spuse prinţul Andrei, care nu 
avusese încă timp să mănânce. 

— De ce n-aţi spus nimic? V-aş fi primit eu cu modesta mea 
pâine şi sare... 

Săriră de pe cai şi intrară sub cortul cantinierului. Câţiva 
ofiţeri cu feţele roşii şi obosite stăteau pe la mese, mâncau 
şi beau. 

— Ce-i asta, domnilor? Spuse ofiţerul de stat-major pe ton 
de dojană, ca omul care s-a săturat să tot repete de-atâtea 
ori unul şi acelaşi lucru. Nu se poate să vă depărtaţi aşa de 
unităţile dumneavoastră. Prinţul a ordonat să nu mai fie 
nimeni aici. Ei, iată-te şi pe dumneata, domnule căpitan- 


secund, se adresă el unui artilerist, un ofiţer mărunt, 
murdar şi firav, care era numai în ciorapi (dăduse 
cantinierului cizmele să i le usuce) şi care, la intrarea lor, 
sărise în picioare şi zâmbea încurcat. 

— Cum de nu ţi-e ruşine, căpitane Tuşin? Continuă ofiţerul 
de serviciu. Dumneata ar fi trebuit, cum s-ar zice, ca 
artilerist, să dai un exemplu, şi când colo, tocmai dumneata 
umbli fără cizme! Dacă se dă acum o alarmă? Aşa, fără 
cizme cum eşti, tare frumos ţi-ar mai sta! (Ofiţerul de stat- 
major zâmbi.) Vă rog să plecaţi fiecare la postul 
dumneavoastră, domnilor. Toţi, toţi! Adăugă el autoritar. 

Prinţul Andrei zâmbi fără voie când se uită la căpitanul- 
secund 'Tuşin. Zâmbea şi Tuşin fără să spună o vorbă şi-şi 
lăsa greutatea corpului de pe un picior pe celălalt, privind 
întrebător cu ochi mari, inteligenţi şi buni, când la prinţul 
Andrei, când la ofiţerul de stat-major. 

— Este o vorbă soldăţească: desculţ, te simţi mai uşor, zise 
căpitanul Tuşin, zâmbind timid şi vrând, pesemne, cu tonul 
acesta glumeţ, să găsească o ieşire din situaţia neplăcută în 
care se afla. 

Dar nici nu apucă bine să-şi termine vorba şi, băgând de 
seamă că dăduse greş cu gluma lui, se fâstăci de tot. 

— Vă rog să vă întoarceţi la posturi, zise ofiţerul de stat- 
major, făcând sforţări ca să-şi păstreze seriozitatea. 

Prinţul Andrei se mai uită o dată la făptura scundă a 
artileristului. Era în el ceva deosebit, cu desăvârşire ne- 
milităresc, ceva comic întrucâtva, dar nespus de rugător. 

Ofiţerul de stat-major şi prinţul Andrei încălecară şi 
porniră mai departe. 

Ileşind din, sat, ba ajungând din urmă, ba încrucişându-se 
cu alţi soldaţi şi ofiţeri din diferite unităţi, văzură în stânga 
drumului noi întărituri de pământ, un fel de lut care, de 
proaspăt săpat ce era, părea roşiatic. Câteva batalioane de 
soldaţi, numai în cămaşă, cu tot vântul rece, mişunau ca 
nişte furnici albe pe aceste întărituri. De dincolo de valul de 
pământ veneau în zbor lopeţi de lut roşu, fără întrerupere, 


aruncate de mâini nevăzute. Vizitară şi inspectară 
întăriturile, apoi porniră mai departe. Dar ceva mai încolo, 
chiar în dosul fortificaţiei, dădură peste câteva zeci de 
soldaţi care se urcau rând pe rând şi coborau întruna pe 
valul de pământ. Fură nevoiţi să-şi ţină nasul în batiste şi să 
dea pinteni cailor, ca să iasă mai repede din această 
atmosferă otrăvită. 

— Voila l'agrement des camps, monsieur le prince290, zise 
ofiţerul de serviciu. 

Ajunseră pe înălţimea din faţă care le închisese 
perspectiva. De aici se puteau vedea francezii. Prinţul 
Andrei se opri şi începu să cerceteze poziţia. 

— lată, acolo e o baterie de-a noastră, zise ofiţerul de stat- 
major, arătând spre punctul cel mai înalt; este chiar bateria 
caraghiosului aceluia pe care l-aţi văzut fără cizme; de 
acolo se vede bine tot; să mergem, prinţe. 

— Vă foarte mulţumesc, acum mă orientez şi singur, spuse 
prinţul Andrei, vrând să se descotorosească de ofiţer. Vă 
rog, nu vă mai osteniţi. 

Ofiţerul de serviciu rămase locului, iar prinţul Andrei porni 
mai departe singur. 

Cu cât înainta mai mult, cu cât se apropia de poziţiile 
inamice, cu atât aspectul general al oştirii era mai ordonat 
şi voia bună părea că domneşte iar. Cea mai mare 
dezordine şi demoralizare o observase prinţul Andrei în faţa 
Zneimului, la zece verste depărtare de francezi, la un 
convoi depăşit de el în goana calului, de dimineaţă. La 
Grund se simţea de asemenea oarecare nelinişte şi o teamă 
nelămurită. Dar cu cât călărea mai adânc spre poziţiile 
înaintate ale francezilor, cu atât moralul trupelor noastre 
părea mai ridicat. Îmbrăcaţi în mantale, soldaţii, stăteau 
aliniaţi în front, iar majorii şi comandanții de companie îşi 
numărau oamenii, atingând cu degetele pieptul capilor de 
flancuri şi punându-i să ridice mâna; presăraţi pe toată 
întinderea muntelui, se vedeau soldaţi cărând lemne şi 
vreascuri şi construindu-şi bordeie, râzând veseli şi vorbind 


între ei; pe lângă focuri, îmbrăcaţi sau goi, unii îşi uscau 
cămăşile şi obielele, sau îşi cârpeau cizmele şi mantalele, iar 
alţii se înghesuiau în jurul cazanelor de la bucătării. La una 
dintre companii, mâncarea era gata şi soldaţii se uitau cu 
ochi lacomi la cazanele care scoteau aburi şi abia aşteptau 
să ia sergentul proba de mâncare într-o strachină de lemn 
şi s-o ducă spre gustare ofițerului, aşezat pe o buturugă în 
faţa bordeiului său. 

La altă companie, mai fericită, pentru că nu toate 
companiile aveau votcă, soldaţii se înghesuiau cu capacele 
gamelelor în jurul unui plutonier ciupit de vărsat şi spătos 
care, aplecând o balercă, îi turna fiecăruia pe rând porţia 
de băutură. De îndată ce-şi primeau tainul, soldaţii, cu o 
expresie de evlavie pe faţă, dădeau de duşcă votca, îşi 
clăteau cu ea gura şi, ştergându-se cu mâneca mantalei, se 
retrăgeau din faţa majorului cu chipul înveselit. Chipurile 
tuturor erau liniştite, ca şi când toate acestea nu s-ar fi 
petrecut sub ochii inamicului în preajma unei acţiuni, unde 
cel puţin jumătate dintre ei n-aveau să se mai ridice de jos, 
ci ca şi când ar fi fost în patrie, undeva, unde i-ar fi aşteptat 
un popas tihnit. După ce străbătu poziţiile unui regiment de 
vânători şi ajunse la grenadierii din Kiev - băieţi tineri toţi, 
îndeletnicindu-se cu aceleaşi treburi paşnice, nu departe de 
cortul comandantului de regiment, deosebit de celelalte 
corturi prin faptul că era mai înalt, prinţul Andrei văzu, 
întins în faţa frontului unui pluton de grenadieri, un om 
dezbrăcat. Doi soldaţi îl ţineau, iar alţi doi, care mânuiau 
nişte nuiele mlădioase, îl loveau vârtos pe spinarea goală. 
Ţipetele pedepsitului răsunau nefiresc. Un maior gras 
păşea în sus şi în jos prin faţa frontului şi, fără să se 
înduioşeze de ţipete ori să le dea vreo atenţie, spunea: 

— A fura e un lucru ruşinos pentru un soldat; soldatul 
trebuie să fie cinstit, nobil şi viteaz; iar cel ce fură pe un 
frate al său numai cinstit nu poate fi; e un ticălos. Dă-i 
înainte! Mai dă-i! 


Şi plesnetele nuielelor continuau să se audă, ca şi ţipetele 
de prefăcută disperare. 

— Dă-i! Trage-i! Încă! Spunea maiorul. 

Un ofiţer tânăr, cu o expresie de suferinţă şi nedumerire 
pe faţă, se îndepărtă de scena supliciului, privind întrebător 
spre aghiotantul care trecea călare. 

Ajungând în prima linie, prinţul Andrei o luă de-a lungul 
frontului. Posturile noastre înaintate şi cele ale duşmanului 
erau, la flancul stâng, ca şi la dreptul, depărtate unele de 
altele, dar la mijloc, pe acolo pe unde trecuseră de 
dimineaţă parlamentarii, posturile înaintau atât de aproape 
de ale inamicului, încât oamenii din ambele tabere îşi 
puteau desluşi unii altora faţa şi puteau chiar sta de vorbă 
între ei. În afară de soldaţii care ocupau aceste poziţii, mai 
veniseră aici şi o mulţime de curioşi, şi din tabăra rusească, 
şi din liniile francezilor care, râzând, îşi cercetau cu privirea 
inamicii, atât de străini şi de ciudaţi pentru ei. 

De cum se făcuse ziuă, cu toate opreliştile, comandanții 
nu-i mai putuseră struni pe cei ce ardeau de curiozitate să 
se apropie de posturile înaintate. Sentinelele din aceste 
posturi înaintate, întocmai ca oamenii care au însărcinarea 
să arate publicului cine ştie ce ciudăţenii, nici nu se mai 
uitau la francezi, ci-şi supravegheau doar camarazii mai 
curioşi şi, plictisiţi, îşi aşteptau cu nerăbdare schimbul. 
Prinţul Andrei se opri să privească în rândurile francezilor. 

— lan te uită, iote-ia, spunea un soldat tovarăşului său, 
arătându-i un muschetar rus, care se dusese cu un ofiţer 
lângă sârmele ghimpate şi vorbea repede, aprins, cu un 
grenadier francez. I-auzi cum îi mai turuie gura. Nici 
franţuzul nu-l poate pune-n cofă! Ei, acu-i rândul tău, măi 
Sidorov! 

— Mai stai oleacă ş-ascultă! Măi, da bine-i mai zice! 
Răspunse Sidorov, care se dădea drept meşter mare în 
franţuzească. 

Soldatul de care-şi râdea această ceată veselă nu era altul 
decât Dolohov. Prinţul Andrei îl recunoscu şi trase cu 


urechea la ce spunea. Dolohov, împreună cu comandantul 
său de companie, venise la posturile înaintate tocmai din 
flancul stâng, unde se afla cu regimentul. 

— Hai, mai zi, mai zi! Îl îndemna comandantul de 
companie, aplecându-şi corpul înainte, ca să fie mai 
aproape şi să nu-i scape niciunul dintre cuvintele al căror 
tâlc, de altfel, nu-l pricepea. Te rog, mai repede. Ce tot 
vrea? 

Dolohov nu-i răspunse; era cufundat într-o discuţie aprinsă 
cu grenadierul francez. Discutau, bineînţeles, despre 
război. Francezul susţinea, confundându-i pe austrieci cu 
ruşii, că armatele ruseşti se predaseră şi că veniseră fugind 
tocmai de la Ulm. Dolohov se străduia să-l convingă că ruşii 
nu s-au predat, ci că, dimpotrivă, ei i-au bătut pe francezi. 

— Avem ordin să vă alungăm de aici şi o să vă alungăm, 
spunea Dolohov. 

— Numai să băgaţi de seamă, să nu vă prindem noi pe voi 
cu cazacii voştri cu tot, spuse grenadierul francez. 

Francezii, care priveau şi ascultau, începură să râdă. 

— O să vă facem să dansaţi, cum aţi mai dansat voi, pe 
vremea lui Suvorov (on vous fera danser), spuse Dolohov. 

— Qu'est-ce qu'il chante291? Întrebă un francez. 

— De l'histoire ancienne292, răspunse altul, înțelegând că 
era vorba de ceva din războaiele de altădată. L'Empereur 
va lui faire voir a votre Souvara, comme aux autres...293 

— Bonaparte... dădu să înceapă Dolohov, dar francezul îl 
întrerupse: 

— Nici un Bonaparte. Nu există Bonaparte. Există numai 
împăratul! Sacre nom294!... strigă el supărat. 

— Dracu să-l ia pe împăratul vostru! 

Şi Dolohov, după ce înjură grosolan, ca la cazarmă, pe 
ruseşte, îşi aruncă arma pe umăr şi se retrase. 

— Să mergem, Ivan Lukici, spuse el comandantului de 
companie. 

— laca, aşa se vorbeşte franţuzeşte! Spuseră soldaţii din 
prima linie. Ei, acu, Sidorov, ia să te-auzim şi pe tine! 


Sidorov făcu cu ochiul şi, adresându-se francezilor, începu 
să bolborosească repede-repede cuvinte neînţelese: 

— Cari, mala tafa, safi, muter, cască... îndruga el, 
încercând să dea intonaţii expresive vocii sale. 

— Ho, ho, ho! Ha, ha, ha, ha! Hu! Hu! Se întinse printre 
rândurile soldaţilor hohotul de râs, atât de sănătos şi de 
plin de voie bună, încât îi molipsi fără voia lor şi pe francezi; 
ai fi zis că după asemenea veselie nu le mai rămânea 
altceva de făcut decât să-şi descarce cu toţii armele, să-şi 
distrugă muniţiile şi să se împrăştie toţi, cât mai repede, pe 
la vetrele lor. 

Dar armele rămaseră încărcate, meterezele caselor şi 
fortificațiilor priveau drept înainte tot atât de ameninţător, 
iar tunurile, desprinse de antetrenuri, rămaseră în bătaie, 
îndreptate unele împotriva altora, ca şi până atunci. 

XVI. 

DUPĂ CE STRĂBĂTU TOATE poziţiile trupelor, de la 
flancul drept până la cel stâng, prinţul Andrei să urcă la 
baterie, de la care, după cum spusese ofiţerul de serviciu de 
la comandament, aveai tot câmpul sub ochi. Aici descălecă 
şi se opri lângă ultimul dintre cele patru tunuri desprinse 
de antetrenuri. Prin faţa tunului făcea de sentinelă, 
plimbându-se, un tunar, care luă poziţia de drepţi când zări 
ofiţerul; dar la un semn al prinţului, îşi reluă monotona şi 
pictisitoarea lui plimbare. În spatele tunurilor erau 
antetrenurile, şi ceva mai în urmă, conoveţele cailor şi 
focurile artileriştilor. La stânga, nu departe de ultimul tun, 
se afla un bordei de nuiele împletite, din dreptul căruia 
veneau glasuri de ofiţeri, vorbind cu însufleţire. 

Într-adevăr, de la bateria aceasta se deschidea aproape 
întreaga perspectivă a dispozitivului armatei ruseşti şi mare 
parte din cel al inamicului. Drept în faţa bateriei, la orizont, 
pe dealul de peste drum, se vedea satul Schongraben. Ceva 
mai la stânga şi la dreapta se puteau distinge în trei locuri, 
prin fumul bivuacurilor, mase de trupe franceze; grosul 
acestora se afla, de bună seamă, chiar în sat ori îndărătul 


dealului. Mai la stânga de sat, se zărea prin fum ceva care- 
ar fi putut fi luat drept o baterie, dar cu ochiul liber nu se 
putea vedea prea bine. Flancul nostru drept se desfăşura 
pe o pantă destul de abruptă, care domina poziţiile 
francezilor. Pe panta aceasta era dispusă infanteria noastră 
şi chiar la capătul ei se vedeau nişte dragoni. În centru, 
unde se afla şi bateria aceasta a lui Tuşin, de la care prinţul 
Andrei făcea recunoaşterea poziţiilor, era chiar punctul de 
unde se putea face scoborâşul şi urcuşul în pantă lină, fără 
ocol, spre pârâul care ne despărţea de Schongraben. La 
stânga trupelor noastre începea pădurea, de unde se 
înălţau fumurile bivuacurilor infanteriei noastre, care tăia 
lemne. Linia francezilor era mai întinsă decât a noastră; era 
limpede că francezii ne puteau împresura cu uşurinţă, din 
amândouă părţile. În spatele poziţiilor noastre se afla o 
râpă adâncă şi abruptă, prin care artileria şi cavaleria 
noastră nu s-ar fi putut retrage decât cu mare greutate. 
Prinţul Andrei, sprijinindu-se în coate de ţeava unui tun, 
scoase din buzunar portvizitul şi-şi schiţă dispozitivul 
trupelor. În două locuri făcu semne cu creionul, cu gândul 
să-i vorbească despre ele lui Bagration. Propunerea lui era 
mai întâi ca artileria să fie toată adunată la centru, iar, în al 
doilea rând, să fie mutată cavaleria mai îndărăt, de cealaltă 
parte a râpei. Prinţul Andrei, aflându-se tot timpul pe lângă 
comandantul suprem, se familiarizase cu mişcările de trupe 
şi cu dispozitivul lor de ansamblu şi citise fără întrerupere 
atâtea tratate de istorie a războaielor, încât, fără voia lui, îşi 
închipuia de la prima ochire desfăşurarea viitoare a acestei 
acţiuni militare, în linii generale. În mare, el nu întrevedea 
decât aceste două eventualităţi: „Dacă inamicul dă atacul 
pe flancul drept, îşi zicea el, regimentul de grenadieri 
Kiovski şi regimentul de vânători Podolski vor trebui să-şi 
menţină poziţiile până în momentul în care le vor sosi 
rezervele de la centru. În acest caz dragonii îi pot lovi prin 
flanc şi respinge. În cazul când ne-ar ataca centrul, vom 
pune pe înălţimea aceasta bateria centrală şi, acoperiţi de 


ea, vom degaja flancul stâng şi ne vom retrage pe eşaloane 
până în vale”. 

Tot timpul cât zăbovise în baterie, lângă tun, deşi se 
auzeau întruna vocile ofiţerilor din bordei care discutau, 
prinţul Andrei, aşa cum se întâmplă adesea, nu înţelese nici 
un cuvânt din tot ce spuneau ei. Deodată însă zgomotul 
glasurilor din bordei îl izbi prin tonul cald şi prietenos ce 
luase, încât, fără să vrea, stătu s-asculte ce spuneau ofiţerii. 

— Nu, dragul meu, spunea o voce plăcută şi cunoscută 
parcă prinţului Andrei, eu susţin că, dacă ne-ar fi cu putinţă 
să ştim ce va fi după moarte, e sigur că nimănui dintre noi 
nu i-ar mai fi frică de ea. Aşa-i, dragul meu! 

Un altul, o voce care părea să fie a unuia mai tânăr, îi 
întrerupse: 

— Te temi, nu te temi, totuna e; ce ţi-e scris în frunte ţi-e 
pus. 

— Şi cu toate astea te temi! Ei, voi ăştia, învățații! Îi 
întrerupse pe amândoi o a treia voce, mai bărbătească. D- 
aia sunteţi voi, artileriştii, aşa de grozav de savanţi, pentru 
că puteţi căra cu voi totul, şi băuturica, şi gustărica. 

Cel cu vocea bărbătească, un ofiţer de infanterie, 
pesemne, începu să râdă. 

— Şi totuşi ţi-e frică, continuă întâia voce, cea cunoscută. 
Ţi-e frică de necunoscut, asta e! Oricât ţi-ai repeta că 
sufletul merge în cer... ştim doar cu toţii că nu există cer, că 
nu-i decât atmosferă. 

Din nou, vocea bărbătească îl întrerupse pe artilerist. 

— Hai, tratează-ne cu un pic de secărică, din aceea de-a 
dumitale, căpitane Tugşin, rosti glasul viril. 

„A, e tot căpitanul acela de la cantină, care umbla fără 
cizme”, gândi prinţul Andrei cu satisfacția că recunoscuse 
vocea plăcută a celui care filosofa. 

— Puţină secărică, sigur, cum să nu, zise Tugşin, şi, totuşi, 
ca să poţi cuprinde cu mintea viaţa viitoare... Dar nu mai 
sfârşi. 


Un şuierat sfâşie văzduhul; aproape, mai aproape, mai iute 
şi mai tare, mai tare şi mai iute, şi obuzul, ca şi când n-ar fi 
sfârşit să spună ceea ce avea de spus, izbi cu o putere 
supraomenească pământul, explodând nu departe de 
bordei. Pământul gemu, parcă, de străşnicia loviturii. 

În aceeaşi clipă, din bordei ţâşni, înaintea tuturor 
celorlalţi, 'Tuşin cel mărunţel, cu luleaua între dinţi; faţa lui 
blândă şi inteligentă se cam îngălbenise. După el ieşi cel cu 
glas viril, un ofiţeraş tinerel de infanterie, care o luă la fugă 
spre compania sa, încingându-se din mers. 

XVII. 

PRINŢUL ANDREI, CĂLARE, rămăsese lângă baterie, 
uitându-se la fumul tunului din care ieşise ghiuleaua. 
Privirile îi alergau pe întinderea vastă. Observă numai că 
masa de francezi, care până atunci stătuse în nemişcare, 
începuse să freamăte şi că în stânga ei se află într-adevăr o 
baterie. Încă nu se împrăştiase de deasupra ei fumul. Doi 
călăreţi francezi, aghiotanţi, de bună seamă, galopau pe 
coama dealului. La poalele dealului, pentru a întări 
pesemne primele linii, se pusese în mişcare o coloană 
redusă, foarte vizibilă, de-a inamicului. Fumul primei 
ghiulele nici nu se împrăştiase încă bine când se iscă alt fum 
şi ţâşni a doua detunătură. Lupta începuse. Prinţul Andrei 
îşi întoarse calul şi o porni în goană îndărăt spre Grund, să-l 
caute pe prinţul Bagration. În urma lui auzi cum se înteţea, 
mereu mai deasă şi mai zgomotoasă, canonada. Se vedea că 
ai noştri începuseră şi ei să răspundă. De vale, pe acolo pe 
unde trecuseră parlamentarii, se auzeau împuşcături. 

Nici nu sosise bine Lemarrois cu mânioasa scrisoare a lui 
Bonaparte, că Murat, ruşinat, vrând să-şi repare greşeala 
pe loc, îşi şi împinsese trupele pe la centru şi pe la capetele 
ambelor noastre flancuri, nădăjduind ca până seara, înainte 
de sosirea împăratului, să poată zdrobi neînsemnatul 
detaşament care-i sta în faţă. 

„lată! A început! Gândi prinţul Andrei, simțind cum 
sângele începea să-i năvălească în inimă, zvâcnind tot mai 


tare. Dar unde oare şi cum va fi „loulon,-ul meu?” 

Trecând prin mijlocul aceloraşi companii, care cu un sfert 
de oră înainte îşi mâncau liniştit caşa şi-şi beau votca, văzu 
pretutindeni aceleaşi, şi aceleaşi mişcări grăbite ale 
soldaţilor ce-şi luau armele şi se aşezau în front, şi pe toate 
chipurile recunoscu acelaşi simţământ de înviorare de care 
era plină şi inima lui. „A început! lată! E un lucru groaznic 
şi totuşi vesel!” spunea chipul fiecărui soldat şi al fiecărui 
ofiţer. 

Nu apucase încă să ajungă la fortificația în construcţie 
când, în lumina acestui posomorât amurg de toamnă, văzu 
venind spre el câţiva călăreţi. Primul, cu pelerină şi căciulă 
caucaziană îmblănită pe margini, călărea pe un cal alb. Era 
prinţul Bagration. Prinţul Andrei se opri şi-l aşteptă. 
Bagration îşi opri calul şi, recunoscându-l pe prinţul Andrei, 
îi făcu un semn cu capul. Cât timp Bolkonski îi vorbi despre 
cele văzute, el continuă să privească drept în faţa lui. 

Până şi pe chipul dur şi oacheş al prinţului Bagration, cu 
ochii lui pe jumătate închişi şi tulburi, de parcă veşnic ar fi 
fost nedormit, se citea expresia: „A început! lată!” Prinţul 
Andrei se uita plin de neastâmpăr şi curiozitate la chipul 
acesta încremenit şi grozav ar mai fi voit să ştie: gândeşte 
oare şi simte el ceva? Şi ce anume gândeşte, ce poate simţi 
acest om în clipa de faţă? „Este ceva oare dincolo de masca 
asta neclintită?” se întreba, privindu-l, prinţul Andrei. 
Bagration dădea din cap în semn că e de acord cu cele ce-i 
spunea Bolkonski şi rosti chiar: „Bine”, având aerul să 
spună că tot ce se întâmpla şi tot ce i se aducea la 
cunoştinţă era exact ceea ce prevăzuse el demult. Din 
cauza iuţelii cu care mersese, prinţul Andrei gâfâia şi 
vorbea pripit. Cu accentul lui oriental, prinţul Bagration 
pronunţa cuvintele rar de tot, ca şi când ar fi vrut să spună 
că nu-i nici o grabă. Porni totuşi, în trapul calului, în direcţia 
bateriei lui Tuşin. Prinţul Andrei, intrând şi el în suită, îl 
urmă. După Bagration veneau călări un ofiţer din suită - 
aghiotantul personal al prinţului - Jerkov, o ordonanţă, un 


ofiţer de serviciu din statul-major, călare pe un frumos cal 
englezesc, şi un funcţionar civil din justiţia militară, care 
ceruse din curiozitate să meargă şi el la locul bătăliei. 
Civilul, un bărbat gras şi cu faţa rotundă, care se uita naiv, 
cu o bucurie copilăroasă, în juru-i, zgâlţăit de trapul calului, 
era, cu paltonul lui de camelot în şaua militară, o apariţie cu 
totul neaşteptată în mijlocul husarilor, cazacilor şi 
aghiotanţilor. 

— Uită-te la el, vrea să vadă cum e aia să te lupţi la război! 
Spuse Jerkov către Bolkonski, arătându-i-l pe magistrat, şi i- 
a şi venit rău numai cât a dat de zgâlţăială. 

— Ei, destul cu gluma, spuse civilul cu un zâmbet naiv şi 
luminos, dar totodată şiret, ca şi cum ar fi fost măgulit de a 
fi obiectul glumelor lui Jerkov, străduindu-se anume să pară 
mai prost decât e în realitate. 

— Tres dr6le, mon monsieur prince295, zise ofiţerul de 
serviciu. (Îşi aducea aminte că, în franţuzeşte, parcă altfel 
trebuia să te adresezi unui prinţ, dar nu putea cu nici un 
chip găsi expresia potrivită.) 

Între timp, se apropiau cu toţii de bateria lui Tuşin. O 
ghiulea răbufni deodată în faţa lor, izbind pământul. 

— Ce-a căzut? Întrebă, zâmbind naiv, magistratul. 

— Plăcinte franţuzeşti, glumi Jerkov. 

— Va să zică, cu de-astea bat? Întrebă iar magistratul. Oh, 
ce interesant! 

Părea că nu-şi mai găseşte locul de plăcere. Nici nu-şi 
sfârşise bine vorba, când din nou o şuierătură groaznică se 
porni pe neaşteptate, curmată brusc de o izbitură în ceva 
moale şi p-p-pleosc! unul dintre cazacii care călăreau ceva 
mai spre dreapta şi în spatele magistratului se prăvăli cu 
cal cu tot la pământ. Jerkov şi ofiţerul de serviciu de la 
comandament se lipiră de oblânc şi-şi întoarseră scurt caii. 
Judecătorul rămase tot lângă cazac, privindu-l cu atentă 
curiozitate. Cazacul era mort, dar calul încă se mai zbătea. 

Prinţul Bagration privi printre gene în jurul său şi, văzând 
că pricina spaimei trecuse, se întoarse nepăsător spre suită, 


voind parcă să spună: „Face oare să te ocupi de asemenea 
fleacuri?” Îşi opri calul cu îndemânarea unui bun călăreț, se 
aplecă puţin şi-şi potrivi sabia, care i se agăţase de pelerina 
caucaziană. Era o sabie străveche, altfel decât cele care se 
purtau pe atunci. Prinţul Andrei îşi aminti că se povestea 
cum în Italia, Suvorov îi dăruise lui Bagration sabia lui; şi 
amintirea acestui fapt îi produse în acea clipă o deosebită 
bucurie. Ajunseră la bateria unde stătuse Bolkonski când 
făcuse recunoaşterea câmpului de luptă. 

— A cui e compania asta? Întrebă prinţul Bagration pe un 
artificier, care făcea de planton lângă lăzile cu muniții. 

Întrebarea sunase: „A cui e compania asta?”, dar în 
realitate el voise să întrebe: „Nu vă e frică?” Şi artificierul 
înţelese sensul ei. 

— A căpitanului Tuşin, excelenţă! Răspunse vesel, cu glas 
puternic, artificierul, un roşcovan cu faţa plină de pistrui, 
luând poziţia de drepţi. 

— Bine, bine, rosti Bagration, vădit preocupat de ceva, şi 
se îndreptă spre tunul din margine, trecând pe lângă 
antetrenuri... 

În timp ce el se apropia, din tun porni o bubuitură care-l 
asurzi şi pe Bagration, şi pe cei din suită, iar prin fumul 
care învăluia tunul se zăriră tunarii apucând cu toate 
puterile piesa şi readucând-o grabnic în poziţia iniţială. 
Servantul numărul 1, un soldat uriaş, spătos, cu o vergea în 
mână, se repezi la roată, depărtându-şi mult picioarele; 
numărul 2 introduse încărcătura în ţeavă cu mâna 
tremurândă. Căpitanul Tuşin, scund şi cam adus de spate, 
se repezi în faţă, poticnindu-se de plugul tunului şi, 
ducându-şi mâna mică streaşină la ochi, cerceta acum 
zarea, fără să-l bage de seamă pe general. 

— Încă două linii şi de data asta suntem la ţintă, strigă el 
cu voce subţire, pe care se străduia să şi-o întinerească 
anume şi care nu i se potrivea defel. Pentru a doua lovitură, 
strigă el. Trage, Medvedev! 


Bagration chemă la el pe ofiţer, şi Tuşin, venind spre 
general cu mişcările lui sfioase şi neîndemânatice, îşi duse 
două degete la cozoroc cu totul altfel de cum cere salutul 
militar, amintind mai degrabă gestul prin care preoţii 
binecuvântează. Cu toate că bateriei lui Tuşin i se 
încredinţase misiunea de a ţine sub foc valea, ea trăgea cu 
obuze incendiare asupra satului Schongraben, din faţă, 
dinspre care se vedeau înaintând coloanele masive ale 
francezilor. 

Tuşin nu primise de la nimeni ordine care să-i spună spre 
ce obiectiv şi cu ce proiectile să tragă, dar, sfătuindu-se cu 
majorul său, Zaharcenko, pentru care avea multă 
consideraţie, hotărâse că n-ar fi rău să dea foc satului. 
„Bine!” spuse Bagration, primind raportul ofițerului, şi 
începu să privească, chibzuind parcă ceva, la câmpul de 
bătaie ce se întindea cât vedeai cu ochii în faţa lui. În 
dreapta se aflau coloanele franceze, care se apropiaseră cel 
mai mult de ale noastre. Ceva mai jos de înălţimea ocupată 
de regimentul Kievski, în valea râului, se auzeau rafale 
îngrozitoare de focuri de puşcă şi, mult mai spre dreapta, în 
spatele dragonilor, un ofiţer din suită îi arătă prinţului 
Bagration cum înainta o coloană de francezi, învăluindu-ne 
flancul. La stânga, orizontul se limita prin imediata 
vecinătate a pădurii. Prinţul Bagration ordonă celor două 
batalioane din centru să pornească în flancul drept ca 
întărituri. Ofiţerul din suită îşi îngădui să-i atragă prinţului 
atenţia că, prin plecarea acestor batalioane, tunurile aveau 
să fie lăsate fără acoperire. Prinţul Bagration se întoarse 
spre ofiţerul din suită şi-i aruncă, tăcut, o privire 
posomorâtă. Prințului Andrei, observaţia ofițerului îi păru 
foarte îndreptăţită şi-i spuse că pe drept cuvânt generalul 
nu avusese ce obiecta. În clipa aceea sosi în galop un 
aghiotant din partea comandantului regimentului, care se 
afla în vâlcea, cu vestea că uriaşe mase de francezi veneau 
din vale, că regimentul se retrage în dezordine înspre 
poziţiile regimentului de grenadieri Kievski. Bagration 


înclină iar capul, în semn de acord şi de aprobare. Porni la 
pas spre dreapta şi trimise un aghiotant la dragoni, cu 
ordinul să dezlănţuie atacul asupra francezilor. Dar peste o 
jumătate de oră, aghiotantul trimis într-acolo se înapoie cu 
ştirea că şi comandantul regimentului de dragoni se afla tot 
în retragere, dincolo de râpă, forţat de focul puternic 
îndreptat asupra lui şi că, văzând cum îşi pierdea zadarnic 
oamenii, dăduse ordin de descălecare şi de retragere în 
pădure. 

— Bine, spuse Bagration. 

În timp ce el se depărta de baterie, se auziră împuşcături 
şi în pădure, dinspre stânga şi, cum era prea departe de 
flancul stâng ca să poată ajunge el însuşi la vreme, 
Bagration îl trimise într-acolo pe Jerkov, să spună 
bătrânului general - aceluia care-i prezentase lui Kutuzov 
regimentul său la Braunau - să se retragă cât se poate mai 
repede îndărătul râpei, căci, după cum se vede, flancul 
drept nu va fi în stare să mai ţină multă vreme inamicul pe 
loc. De bateria lui Tuşin şi de batalionul care trebuia s-o 
acopere uitase cu totul. Prinţul Andrei urmărea cu atenţie 
discuţiile dintre Bagration şi comandanții de unităţi, ca şi 
ordinele lui, şi băgă de seamă cu uimire că, de fapt, 
Bagration nu avea nici un fel de ordine de dat şi că îşi 
dădea doar osteneala să facă să se creadă că tot ceea ce se 
făcea sub presiunea necesităţii, din întâmplare sau de cele 
mai multe ori din iniţiativa comandanților de unităţi, că 
toate acestea, deşi se făceau în afară de ordinele lui, erau 
totuşi conforme intenţiilor sale. Prinţul Andrei mai putu 
observa că, în ciuda mulţimii de împrejurări întâmplătoare 
şi independente de voinţa comandantului, prezenţa lui 
avusese, datorită tactului arătat de prinţul Bagration, o 
foarte mare înrâurire asupra mersului luptei. Comandanții 
care i se înfăţişau la raport, cu deprimarea pe faţă, se 
linişteau; soldaţii şi ofiţerii îl salutau cu voioşie, deveneau 
mai vioi în prezenţa lui şi, de bună seamă, erau dornici să-şi 
arate în faţa lui vitejia. 


XVIII. 

AJUNGÂND LA CEL MAI ÎNALT punct al flancului nostru 
drept, prinţul Bagration începu să coboare spre valea unde 
se auzeau bubuituri răzlețe şi unde, din cauza fumului, nu 
se putea vedea nimic. Cu cât se afundau mai mult în 
văioagă, cu atât puteau vedea mai puţin limpede şi cu atât 
apropierea adevăratului câmp de luptă se simţea mai mult. 
Începură să întâlnească răniţi. Pe unul, cu capul însângerat 
şi fără căciulă, îl duceau doi soldaţi de subţiori; rănitul 
horcăia şi scuipa. Glonţul îl lovise, pesemne, în gură sau în 
gât. Un altul, care se încrucişa cu ei, venea de unul singur, 
fără armă, văitându-se tare şi făcându-şi vânt, de focul 
durerii, la mâna din care sângele-i curgea pe manta ca 
dintr-o sticlă. Pe chip i se putea citi mai mult spaimă decât 
suferinţă. Fusese rănit de-abia de-o clipă. După ce trecură 
un drum, începură să coboare brusc şi, pe panta foarte 
înclinată, văzură câţiva inşi lungiţi la pământ; întâlniră şi o 
ceată de soldaţi în rândurile căreia se aflau şi oameni teferi. 
Soldaţii urcau dealul, suflând din greu şi, cu toate că-l 
văzuseră pe general, vorbeau tare şi gesticulau. Prin fum, 
dinaintea lor, începuseră să se şi vadă rânduri de mantale 
cenuşii, şi un ofiţer, văzându-l pe Bagration, o porni în fugă 
după ceata de soldaţi, strigând la ei să se întoarcă. 
Bagration se apropie de rânduri printre care, când ici, când 
colo, se auzeau împuşcături, acoperind cu zgomotele lor 
glasurile şi strigătele de comenzi. Aerul era îmbâcsit de 
fumul prafului de puşcă. Chipurile însufleţite ale soldaţilor 
erau negre de funingine. Unii îşi îndopau armele cu 
vergeaua, alţii scoteau gloanţele din traiste, alţii turnau 
pulberea în tigăiţele puştilor, alţii trăgeau. Dar în cine 
trăgeau, nu-şi puteau da seama din pricina fumului de praf 
de puşcă, pe care vântul nu-l mai împrăştia. Se auzeau 
destul de des vâjâituri şi şuierături, zgomotele plăcute ale 
luptei. „Ce-i asta? Gândi prinţul Andrei, apropiindu-se de 
acest grup de soldaţi. Un lanţ de trăgători? Nu poate fi, 
deoarece stau toţi grămadă. Nu poate fi nici atac, fiindcă nu 


se mişcă din loc; şi nici careu nu e, că nu-s grupaţi cum ar 
trebui.” 

Cel care-i conducea - un bătrânel firav la înfăţişare, cu 
zâmbet plăcut şi cu pleoape care-i ascundeau mai mult de 
jumătate ochii îmbătrâniţi, dându-i o expresie de blândeţe - 
se apropie de prinţul Bagration, primindu-l aşa cum o 
gazdă-şi primeşte oaspetele scump. El raportă prinţului 
Bagration că regimentul său fusese atacat de cavaleria 
franceză şi că atacul fusese respins, regimentul pierzând, 
însă, mai mult de jumătate din oameni. Comandantul 
regimentului spunea că atacul fusese respins, cuprinzând în 
această expresie militară ceea ce se petrecuse cu 
regimentul său; de fapt, însă, nu ştia nici el ce se întâmplase 
în această jumătate de oră cu ostaşii încredinţaţi lui şi n-ar 
fi putut spune cu siguranţă dacă în realitate, atacul fusese 
respins, sau regimentul sau fusese zdrobit. Ştia doar atât 
că, din clipa când s-a dezlănţuit atacul, ghiulelele şi 
grenadele începuseră să plouă peste regimentul său şi să-i 
omoare oamenii, şi că pe urmă cineva strigase: „Cavaleria”, 
iar ai noştri prinseră să tragă. Mai trăgeau şi-acum, dar nu 
asupra cavaleriei, care dispăruse, ci asupra infanteriei 
franceze, care se ivise în vâlcea şi care trăgea asupra alor 
noştri. Prinţul Bagration înclină capul în semn că totul se 
petrecuse întocmai aşa cum dorise şi cum presupusese el că 
se va petrece. Se întoarse spre aghiotant şi-i ordonă să 
aducă de pe deal cele două batalioane din Regimentul 6 
vânători, prin faţa cărora trecuseră chiar atunci. Prinţul 
Andrei fu izbit în clipa aceea de schimbarea ce se petrecuse 
pe chipul lui Bagration. Faţa lui exprima acea hotărâre 
concentrată şi plină de satisfacţie a unui om care se 
pregăteşte să se arunce în apă într-o zi de arşiţă şi-şi face 
vânt să sară. Nu-i mai recunoştea acum nici ochii nedormiţi 
şi posomorâţi şi nici expresia aceea voită de adâncă 
îngândurare: ochii lui rotunzi, duri, de erete, priveau acum 
entuziast şi uşor dispreţuitor drept înainte, fără să se 
oprească la nimic. Doar în mişcările sale se mai păstra ceva 


din încetineala de mai înainte şi din cumpătul obişnuit al 
unui general. 

Comandantul de regiment se întoarse spre prinţul 
Bagration şi-l rugă să se îndepărteze, întrucât aici 
primejdia era prea mare. „Fiţi bun, excelenţă, pentru 
Dumnezeu! Spuse el, cerând cu privirea un sprijin vorbelor 
lui de la un ofiţer din suită, care se întoarse însă într-o 
direcţie opusă. Vă rog, binevoiţi să priviţi!” spuse el. Voia 
să-i atragă atenţia asupra gloanţelor care le vâjâiau, Le 
şuierau şi le ţiuiau necontenit pe la urechi. Vorbea cu tonul 
de rugăminte şi de reproş cu care dulgherul se adresează 
boierului care s-a apucat să cioplească cu barda de lemn: 
„Pentru noi, e o treabă de fiecare zi, suntem deprinşi, dar 
dumneata ai să-ţi faci bătături în palmă”. Vorbea aşa, ca şi 
cum gloanţele acestea n-ar fi putut să-l doboare şi pe el, şi 
ochii lui pe jumătate ascunşi sub pleoape dădeau cuvintelor 
sale o expresie şi mai convingătoare. Un ofiţer de stat-major 
se alătură şi el la rugăminţile comandantului de regiment; 
dar prinţul Bagration nu găsi cu cale să răspundă şi dădu 
doar ordin să se înceteze focul şi să se facă o regrupare a 
regimentului, în aşa fel, încât să aibă loc şi cele două 
batalioane care se apropiau. În timp ce vorbea, vântul 
începuse să bată, şi perdeaua de fum care acoperea valea 
fu trasă ca de o mână nevăzută de la dreapta spre stânga, 
descoperind înălţimea din partea opusă şi mişcările 
francezilor de pe ea. Toate privirile se aţintiră fără voie 
asupra acestei coloane de francezi care înainta spre ei, 
ocolind şerpuit neregularităţile terenului. Se puteau vedea 
acum bine căciulile miţoase ale soldaţilor; se puteau 
distinge ofiţerii de soldaţi şi se vedea cum flutură, lovindu- 
se de prăjină, drapelul lor. 

— Frumos mai merg! Rosti cineva din suita lui Bagration. 

Capul coloanei ajunsese acum în fundul văii. Ciocnirea 
avea să se producă pe panta dinspre noi... 

Rămăşiţele regimentului nostru care fusese în foc se 
regrupau în pripă şi se retrăgeau spre dreapta; îndărătul 


lor înaintau în rânduri ordonate cele două batalioane ale 
Regimentului 6 vânători. Nu ajunseseră încă în dreptul lui 
Bagration când cadenţa paşilor lor apăsaţi şi grei se făcu 
auzită; toată masa aceasta de oameni trântea, ca la paradă, 
pasul. În flancul stâng, mai aproape de Bagration decât toţi 
ceilalţi, trecea un comandant de companie cu faţa rotundă, 
un bărbat chipeş, cu o expresie de fericire şi simplitate pe 
chip; era acela care ieşise în fugă din bordei. În clipa aceea 
se vedea că nu-l preocupă nimic altceva decât dorinţa de a 
defila voiniceşte prin faţa şefilor săi. 

Cu o neştirbită mulţumire de sine, umbla atât de uşor, 
bătând talpa cu picioarele-i musculoase, încât, când 
întindea piciorul, părea că pluteşte fără cea mai mică 
sforţare, deosebindu-se prin aceasta de mersul greoi al 
soldaţilor care-l urmau în acelaşi pas. La şold avea o sabie 
subţirică şi îngustă (o săbiuţă îndoită, care nu aducea deloc 
a armă) şi-şi întorcea sprinten tot trupul puternic, privind 
când spre şefi, când înapoi, fără să-şi piardă pasul. Ai fi 
putut jura că toate puterile sufletului său erau îndreptate 
spe țelul de a ieşi cel mai strălucit la defilare şi, simțind că- 
şi face treaba cum se cuvine, era fericit. „Stâng... stâng... 
stângul...” părea că-şi spunea el la fiecare doi paşi şi, în 
această cadență, se mişca după dânsul zidul de soldaţi cu 
chipuri diferite şi aspre, împovăraţi de raniţe şi arme, ca şi 
cum fiecare din cele câteva sute de soldaţi şi-ar fi spus în 
gând, la fiecare doi paşi „Stâng... stâng... stângul...” Un 
maior gras, gâfâind şi întinzând pasul, dădu să ocolească o 
tufă din drum; un soldat rămas în urmă, gâfâind şi cu chipul 
speriat de urmările abaterii sale, alerga să-şi ajungă 
compania; spintecând văzduhul, o ghiulea zbură pe 
deasupra capului lui Bagration şi a celor din suită şi, în 
tactul „Stâng... stângul!” izbi în coloană... „Strângeţi 
rândurile!” se auzi mândru glasul comandantului de 
companie. Soldaţii ocoleau ceva din mers în locul unde 
căzuse ghiuleaua, iar un subofițer din flanc, cu o decorație 
pe piept, care se oprise lângă cei ucişi, ajungându-şi din 


fugă coloana, schimbă pasul şi, după ce intră în cadență, 
privi înapoi încruntat. „Stâng... stâng... stângul...” părea că 
se aude răsunând de dincolo de această tăcere 
înfricoşătoare şi de zgomotul uniform al paşilor care izbeau, 
în acelaşi tempo, pământul. 

— Bravo, băieţi! Spuse prinţul Bagration. 

— Să trăiţi... iţi-iţi-iţi...” răsunară rândurile. 

Un soldat cu chip posac din stânga coloanei îşi întoarse, în 
timp ce striga, privirea către Bagration, având aerul că vrea 
să spună: „Asta o ştim noi şi fără să ne-o spui tu”; un altul, 
pironindu-şi privirea înainte, de parcă i-ar fi fost teamă să 
nu se piardă, strigă fără să se uite la ei salutul în gura mare 
şi trecu mai departe. 

Li se dădu ordin să se oprească şi să-şi scoată raniţele. 

Bagration ocoli rândurile care-i trecuseră în faţă şi sări jos 
de pe cal. Aruncă unui cazac dârlogii, îşi scoase şi-i dădu şi 
pelerina, îşi dezmorţi picioarele şi-şi îndreptă pe cap 
chipiul. Capul coloanei franceze, cu ofiţerii în frunte, se ivi 
de sub poalele dealului. 

— Cu Dumnezeu înainte! Rosti cu glas tare şi răspicat 
Bagration, întorcându-se o clipă spre front şi pornind greoi, 
cu paşi stângaci de cavalerist, ca şi cum s-ar fi trudit să 
umble prin hârtoapele platoului, cu mâinile uşor legănate 
pe lângă trup. Prinţul Andrei simţea că o putere de neînvins 
îl împinge înainte şi era cuprins de o atare fericire296. 

Francezii se vedeau tot mai aproape; prinţul Andrei, care 
păşea alături de Bagration, le putea desluşi acum 
francezilor diagonalele, epoleţii roşii şi chiar figurile. (Văzu 
limpede cum un bătrân ofiţer francez, cu picioare strâmbe 
în bocanci, urca anevoie la deal, agăţându-se de tufe.) 
Prinţul Bagration nu da nici un alt ordin, ci continua să 
meargă la fel de tăcut în fruntea rândurilor. Deodată, din 
rândurile francezilor trosni o împuşcătură, apoi o a doua, a 
treia... şi, în sfârşit, asupra rândurilor intrate în dezordine 
şi învăluite de fum ale inamicului începu să plouă cu 
gloanţe. Câţiva dintre oamenii noştri căzură; printre ei şi 


ofiţerul cu faţa rotundă, care defilase aşa de frumos. Dar în 
clipa când se auzi prima împuşcătură, Bagration privi 
înapoi şi strigă: „Ura!” „U-ra-a-a-a!” răsună prelung 
strigătul rândurilor noastre, şi soldaţii, trecându-i înainte 
lui Bagration şi întrecându-se între ei, îşi dădură drumul la 
vale, ca o ceată dezordonată, dar plină de voioşie şi avânt, 
fugind după francezii care se împrăştiau. 

XIX. 

ATACUL REGIMENTULUI 6 vânători asigură retragerea 
flancului drept. În centru, acţiunea bateriei uitate a lui 
Tuşin, care reuşise să dea foc satului Schongraben, oprea 
înaintarea francezilor. Francezii stăteau să stingă focul, pe 
care vântul îl întindea, dând astfel ruşilor timp să se 
retragă. Retragerea centrului de partea cealaltă a râpei se 
desfăşura în grabă şi cu multă larmă; totuşi, în retragerea 
lor, trupele nu se amestecau între ele. Flancul stâng, însă, 
care fusese exact în acelaşi timp atacat şi învăluit de trupe 
franceze mult superioare ca număr, sub comanda lui 
Lannes (şi care era format din regimentele de infanterie 
Azovski şi Podolski şi din regimentul de husari 
Pavlogradski), fu cu totul dezorganizat. Bagration îl trimise 
pe Jerkov la generalul care comanda flancul stâng, cu 
ordinul de a-şi retrage imediat trupele. 

Jerkov salută ager şi, fără să-şi ia mâna de la cozoroc, 
întoarse calul şi porni în galop. Dar nu se depărtase decât 
cu câţiva paşi şi puterile îl părăsiră... O frică disperată îl 
cuprinse şi nu mai putu face nici un pas înainte spre locul 
unde-l pândea primejdia. 

Mergând către trupele flancului stâng, el nu ţinu drept 
înainte spre locul de unde se auzeau împuşcături, ci începu 
să-l caute pe general şi pe comandanţi tocmai pe unde nu 
puteau fi şi, de aceea, ordinul rămase netransmis. 

Comanda flancului stâng îi căzuse, după vechime, chiar 
comandantului acelui regiment pe care-l inspectase 
Kutuzov în apropiere de Braunau şi în care-şi făcea 
serviciul, ca soldat, Dolohov. Comanda extremei stângi a 


flancului fusese încredinţată comandantului regimentului 
Pavlogradski, în care se afla Rostov, fapt în urma căruia se 
iscaseră unele neînţelegeri. Comandanții se duşmăneau 
între ei, aşa că, în timp ce în flancul drept începuse demult 
acţiunea şi francezii atacau din plin, aici amândoi 
comandanții erau ocupați să ducă între ei discuţii, prin care 
nu urmăreau altceva decât să se jignească unul pe altul. 
Regimentele, atât cel de cavalerie, cât şi cel de infanterie, 
erau foarte puţin pregătite pentru o acţiune imedială. 
Oamenii, de la soldat până la general, nu se aşteptau deloc 
la bătălie şi se îndeletniceau liniştiţi cu treburi paşnice: 
cavaleriştii dădeau de mâncare cailor, iar infanteriştii 
adunau lemne prin pădure. 

— Tacă este el mai mare în grat, spunea, înroşindu-se 
colonelul neamţ care comanda regimentul de husari, către 
aghiotantul venit la el, atunci las pe el face cum el frea. Eu 
nu pot şertfesc husari ai mei. Gornist! Sună retracerea! 

Dar cuțitul ajunsese la os. Tirul de artilerie şi ploaia de 
goanţe se înteţeau asupra centrului şi a aripei drepte şi 
uniformele puşcaşilor lui Lannes se vedeau acum, trecute 
de stăvilarul morii din faţă, şi se aliniau dincoace de stăvilar, 
la o distanţă de numai două bătăi de puşcă de ruşi. 
Comandantul regimentului de infanterie se apropie de cal, 
cu mersul lui zvâcnit, încalecă şi, după ce se înfipse băţos în 
şa şi se înălţă, drept şi trufaş în scări, porni spre 
comandantul regimentului Pavlogradski. Cei doi 
comandanţi se întâmpinară cu cuvinte amabile, dar cu 
duşmănie ascunsă în inimi. 

— Cu toate acestea, domnule colonel, spuse generalul, nu- 
mi pot lăsa jumătate din oamenii mei în pădure. Vă rog, vă 
TOg, repetă el, să vă ocupați imediat poziţia şi nu vă 
pregătiţi de atac. 

— lar eu roc pe tumnefoastră să nu amestecați unde nu fă 
prifeşte, răspunse înfierbântându-se colonelul. Tacă 
tumneafoastră ar fi fost cafalerist... 


— Eu nu-s cavalerist, colonele, dar sunt general rus iar 
dacă dumneata n-ai aflat cumva până acum acest lucru... 

— Ştiu prea bine, excelenţă, strigă deodată colonelul, dând 
pinteni calului şi făcându-se roşu-vânăt la faţă. Ia pinefoiţi 
mergeţi în linia te tregători, se feteţi că poziţia nu este pun? 
Eu nu freu tistrug recimentul meu pentru plăcere al 
tumneafoastra... 

— Uiţi cu cine vorbeşti, domnule colonel. Nu pentru 
plăcerea mea fac ceea ce fac şi nu-ţi permit să spui aşa 
ceva. 

Primind provocarea colonelului la o întrecere vitejească, 
generalul îşi umflă pieptul, se încruntă şi porni împreună cu 
colonelul în direcţia lanţului de trăgători, ca şi când toate 
divergenţele lor nu s-ar fi putut rezolva decât acolo, în 
bătaia gloanţelor. Ajunseră în prima linie câteva gloanţe le 
şuierară pe lângă urechi, şi ofiţerii tăcuţi, se opriră. N- 
aveau ce privi, fiindcă şi de acolo de unde plecaseră, se 
vedea tot aşa de limpede că prin tufe şi văgăune cavaleria 
nu putea opera, şi că trupele franceze le învăluiau aripa 
stângă. Generalul şi colonelul se priviră unul pe altul sever 
şi cu înţeles, ca doi cocoşi gata de luptă, aşteptând fiecare, 
deşi zadarnic, să dea celălalt semne de laşitate. Dar 
niciunul nu se dădu bătut. Cum n-aveau ce-şi spune şi cum 
niciunul, nici celălalt n-ar fi vrut să dea motiv să se spună că 
el a fugit cel dintâi de sub gloanţe, ar mai fi stat încă mult 
timp acolo, încercându-şi reciproc curajul, dacă în clipa 
aceea, dinspre pădure, aproape de tot, în spatele lor, n-ar fi 
izbucnit împuşcături şi nu s-ar fi auzit strigăte înfundate. 
Francezii atacaseră soldaţii aflaţi în pădure, după lemne. 
Husarilor le era deci tăiată retragerea cu infanteria 
deodată. Spre stânga retragerea le era de asemenea tăiată 
de linia franceză de trăgători. Acum, oricât de neprielnic ar 
fi fost terenul, n-aveau altceva de făcut decât să atace, ca 
să-şi croiască drum. 

Escadronul în care-şi făcea Rostov serviciul nici nu 
apucase bine să încalece şi fu oprit cu faţa la duşman. Din 


nou, ca şi la podul de pe Enns, între escadron şi inamic nu 
mai era nimeni, şi între ei, despărţindu-i, fusese tras acelaşi 
hotar înspăimântător al necunoscutului şi al fricii, hotarul 
ce desparte pe cei vii de cei morţi, parcă. Toţi oamenii 
simțeau acest hotar şi întrebarea dacă îl vor trece sau nu, şi 
cum anume îl vor trece, îi frământa deopotrivă pe toţi. 

Colonelul se apropie de regimentul strâns în front, 
răspunzând morocănos la întrebările ofiţerilor şi, ca omul 
care ţine morţiş la părerile sale, dădu un ordin. Nimeni nu 
spusese nimic precis, dar în escadron se răspândise vestea 
atacului. Se dădu comanda pentru dispozitivul de atac, apoi 
săbiile trase din teacă fâşâiră. Dar tot nu se mişca nimeni 
încă. Trupele flancului stâng, atât infanteriştii cât şi husarii, 
simțeau că nici comandanții nu ştiau ce să facă, iar 
nehotărârea comandanților se răsfrânse şi asupra trupei. 

„De-am începe mai curând, cât mai curând”, se gândi 
Rostov, simțind că în sfârşit sosise momentul să cunoască 
senzațiile atacului, despre care-i auzise pe camarazii lui 
husari vorbind atâtea. 

— Cu Dumnezeu înainte, băieţi, răsună vocea lui Denisov, 
trap, înainte marş! 

În rândul întâi, crupele cailor se legănară. Gracik smuci 
dârlogii şi o porni singur. 

În dreapta, Rostov vedea primele rânduri ale husarilor lui, 
iar ceva mai departe, în faţă, o fâşie de culoare închisă pe 
care el n-o putea desluşi bine, dar care i se păru c-ar fi 
inamicul. Se auzeau împuşcături, dar foarte îndepărtate. 

— Întinde trapul! Se auzi comanda, şi Rostov simţi cum 
Gracik porni să salte, în galop. 

Ghicind dinainte mişcările calului, începu să se simtă din 
ce în ce mai vesel. Zări în faţa lui un copac singuratic. 
Copacul era la început înaintea lui, în mijlocul acelui liniar 
care i se păruse atât de înspăimântător. Şi iată că trecuseră 
hotarul şi nu numai că nu se întâmpla nimic înspăimântător, 
iar tot mai înviorat şi mai vesel se simţea. „Oh, cum am să-i 


mai spintec”, gândea Rostov, strângând în pumn mânerul 
săbiei. 

— Ur-r-a-a! Se porniră valuri de strigăte. 

„Ei, acum să-mi stea în cale cineva, oricine-ar fi”, gândi 
Rostov şi, înfigând pintenii în coastele lui Gracik, îi dădu 
drumul în plin galop, luându-le înainte celorlalţi. În faţă, 
inamicul se vedea acum desluşit. Deodată, ceva ca o vargă 
imensă şfichiui escadronul. Rostov ridică sabia, gata să 
lovească, dar în aceeaşi clipă Nikitenko, husarul, care 
galopa în faţa lui, se depărtă, şi el simţi, ca prin vis, că 
goneşte neîncetat înainte cu o iuţeală nefirească şi că totuşi 
rămâne pe loc. Un alt husar pe care-l cunoştea, Bandarciuk, 
care galopa în urma lui, dădu peste el şi îl privi supărat. 
Calul lui Bandarciuk se poticni şi îl ocoli în goană. 

„Ce-i asta? Nu mă mai mişc? Am căzut, sunt mort”... se 
întreba şi-şi răspundea în aceeaşi clipă Rostov. Se şi vedea 
singur în mijlocul câmpului. În locul goanei cailor şi 
spinărilor de husari săltând în şa, nu mai vedea în jurul său 
decât pământul nemişcat şi miriştea. Sânge se prelingea 
sub el, cald. „Nu, sunt rănit şi calul e mort.” Gracik se 
ridicase pe picioarele de dinainte, dar căzuse iarăşi, 
prinzând piciorul călăreţului sub el. Din capul calului 
curgea sânge; se zbătea şi nu putea să se scoale în picioare. 
Rostov voi să se ridice, dar căzu şi el. Ledunca i se agăţase 
de şa. Unde erau ai noştri, unde erau francezii nu mai ştia. 
Jur împrejur - nimeni. 

După ce-şi scoase piciorul de sub cal, se ridică. „Unde, în 
ce parte era acum hotarul care despărţise atât de precis 
două armate?” se întreba el şi nu-şi putea răspunde. „Nu 
cumva mi s-a întâmplat altceva mai rău? Se întâmplă oare şi 
astfel de cazuri? Şi ce-i de făcut în asemenea împrejurări?” 
se întreba el în timp ce se ridica; şi tot atunci simţi că îi 
atârnă ceva de prisos de braţul lui stâng, amorţit. Mâna şi-o 
simţea ca şi cum n-ar fi fost a lui, străină. Şi-o cercetă, 
căutând atent dacă se vede pe ea sânge. „Ei uite, şi nişte 
oameni, gândi el, bucuros, dând cu ochii de câţiva inşi care 


LLA 


se apropiau în fugă. Au să mă ajute!” În fruntea acestor 
oameni alerga unul cu o chivără ciudată şi o manta 
albastră, cu faţa neagră arsă de soare şi cu nasul coroiat. 
Alţi doi, şi mulţi alţii încă, alergau în urma lui. Unul dintre ei 
spunea ceva într-o limbă ciudată, care nu era rusească. 
Printre cei din urmă cu aceleaşi chipuri şi cu aceleaşi 
chivăre, văzu un husar rus. Îl ţineau de mâini, şi îndărătul 
lui veneau cei care îi duceau calul. 

„Desigur, e unul de-al nostru, prizonier... Da. Nu cumva 
mă vor lua şi pe mine? Ce fel de oameni sunt aceştia?” se 
gândea mereu Rostov, necrezându-şi ochilor. „N-or fi cumva 
francezi?” Se uita la francezii care se apropiau şi, în ciuda 
faptului că numai cu câteva secunde înainte, călare, gonise 
după ei doar ca să-i spintece, apropierea lor i se părea 
acum atât de îngrozitoare, încât nici nu-şi putea crede 
ochilor. „Cine sunt? De ce-or fi fugind aşa? Nu cumva spre 
mine? Nu cumva spre mine fug? Şi pentru ce? Ca să mă 
omoare? Pe mine, care sunt atât de iubit de toţi?” Îşi aminti 
de dragostea pentru ela mamei lui, a familiei, a prietenilor, 
şi presupusa intenţie a inamicilor de a-l omori i se păru 
absurdă. „S-ar putea totuşi că vor să mă omoare!” Stătu 
mai bine de zece secunde, fără să se mişte din loc şi fără să 
înţeleagă siuaţia în care se afla. Francezul care fugea în 
faţă, cel cu nasul coroiat, ajunsese aşa de aproape de el, 
încât i se vedea expresia feţei. Chipul înfierbântat şi străin, 
al acestui om, care cu arma în cumpănire alerga spre el 
abia trăgându-şi suflarea, îl îngrozi. Scoase pistolul şi, 
începu să tragă, îl azvârli în francez, alergând spre un tufiş 
cât îl ţineau picioarele. Fugea acum, nu cu sentimentul 
acela de îndoială şi de combativitate cu care fugise pe podul 
de pe Enns, ci cu sentimentul că e un iepure încolţit de 
câini. Întreaga-i fiinţă era stăpânită acum de un singur 
sentiment - frica pentru viaţa sa tânără şi fericită. Trecând 
în goană peste haturi, cu sprinteneala cu care alerga 
odinioară la jocul de-a v-aţi ascunselea, zbura pe câmp şi-şi 
întorcea din când în când spre cei din urma lui faţa palidă, 


blajină şi tânără; fiori reci de groază îl furnicau prin şira 
spinării. „Nu, mai bine să nu mă uit”, gândi el, dar, 
ajungând aproape de un tufiş, mai aruncă încă o privire 
înapoi. Îi lăsase mult în urmă pe francezi şi chiar în clipa 
când cel din frunte trecuse la pas şi spunea ceva cu voce 
tare tovarăşului său din urmă, Rostov se opri. „Cine ştie 
dacă-i aşa, îşi spuse el, nu se poate să fivrut să mă 
omoare.” Dar mâna stângă i se îngreuiase între timp atât de 
mult, ca şi cum i-ar fi atârnat de ea o greutate de două 
puduri. Mai departe nu mai putea fugi. Francezul se opri şi 
el şi-şi duse arma la ochi. Rostov strânse pleoapele şi se 
aplecă. Un glonte, apoi încă unul, zburară vâjâind pe lângă 
el. Îşi adună ultimele puteri, îşi luă cu mâna dreaptă stânga 
rănită şi-şi făcu vânt până într-un tufiş. În tufişuri dădu 
peste puşcaşi ruşi. 

XX. 

REGIMENTELE DE INFANTERIE, luate prin surprindere 
în pădure, părăseau în fugă pădurea, iar companiile, 
amestecându-se unele cu altele, se retrăgeau în dezordine. 
Un soldat, în prada panicii, rostise cele mai groaznice şi mai 
nesocotite cuvinte care se pot rosti în război: „Ne-au tăiat 
retragerea!” Şi vorba asta, împletindu-se cu spaima, se 
răspândise în toată mulţimea soldaţilor. 

— Ne-au încercuit! Ne-au tăiat retragerea! Suntem 
pierduţi! Strigau cei ce dădeau bir cu fugiţii. 

Comandantul regimentului, în clipa în care auzise 
împuşcăturile şi strigătele din spatele lui, pricepuse că se 
întâmplase o nenorocire cu regimentul lui, şi gândul că, 
ofiţer vechi şi fără nici o pată în toată cariera sa, ar putut fi 
învinuit de către şefii săi de neglijenţă sau de lipsă de 
iniţiativă, îl impresiona atât de tare, încât, cât ai bate din 
palme, uitând de nesupunerea colonelului de cavalerie şi de 
importanţa gradului său de general, dar, mai cu seamă, 
uitând cu totul de pericol şi de instinctul de conservare, se 
înclină spre oblâncul şeii şi, dând pinteni calului, zbură spre 
regimentul său prin ploaia de gloanţe care cădea din toate 


părţile, dar din fericire fără să-l nimerească. Dorea un 
singur lucru: să afle despre ce-i vorba şi, pe cât îi va fi cu 
putinţă, să-şi îndrepte greşeala dacă era a lui, pentru a nu fi 
învinuit el, ofiţer exemplar şi fără nici o pată, cu vechime de 
douăzeci şi doi de ani, în armată. 

După ce se strecură cu bine printre francezi, se repezi pe 
câmpul din spatele pădurii, prin care ostaşii ruşi, fără să 
mai asculte de comenzi, fugeau la vale. Bătuse clipa de 
îndoială morală, cumpăna care hotărăşte soarta bătăliilor: 
vor asculta oare aceste gloate dezorganizate de soldaţi, 
glasul comandantului lor sau, mulţumindu-se să se uite la 
el, îşi vor continua fuga? Fără să ţină seamă de strigătul 
disperat, altădată atât de temut, al comandantului, nici de 
chipul său roşu de furie şi desfigurat şi nici de mişcările 
amenințătoare ale săbiei sale, soldaţii fugeau cu toţii, 
vorbeau între ei, trăgeau în aer şi nu luau în seamă 
comanda. Clipa de îndoială, cumpăna care hotărăşte soarta 
bătăliilor, înclina vădit spre propagarea panicii. 

Generalul, sufocându-se de-atâta strigăt şi de fum, începu 
să tuşească şi se opri disperat. Totul părea pierdut; dar în 
clipa aceea francezii, care până atunci năvăliseră asupra 
alor noştri, se retraseră deodată de la liziera pădurii, fără 
nici o pricină vădită, iar din pădure îşi făcură apariţia nişte 
puşcaşi ruşi. Era compania lui Timohin, sigura care 
rămăsese în ordine şi care, pitulată într-un şanţ la liziera 
pădurii, îi atacase prin surprindere pe francezi. Timohin, cu 
sabia goală în mână, se aruncase asupra inamicului, 
scoțând strigăte atât de îngrozitoare, cu o îndârjire atât de 
nebunească, de om beat, încât francezii aruncaseră armele 
şi o luaseră la fugă înainte de a-şi fi dat seama de ceea ce se 
întâmplă cu ei. Dolohov, mergea în pas alergător alături de 
Timohin, trase fără să mai ia puşca la ochi şi ucise un 
francez, iar apoi luă de guler un ofiţer, care se predă. 
Fugarii se înapoiară, batalioanele se refăcură, iar armata 
franceză, care tăiase flancul stâng în două, fu pentru o clipă 
respinsă. Unităţile de rezervă reuşiseră să se unească, şi 


fugarii se opriră. Comandantul de regiment se oprise 
împreună cu maiorul Ekonomov lângă pod, pentru a 
supraveghea retragerea companiilor, când un soldat se 
apropie de el şi i se agăţă de scară, aproape rezemându-se 
de cal. Soldatul purta o manta albăstruie de postav din 
comerţ şi n-avea nici raniţă, nici chivără; capul îi era 
bandajat, iar pe umeri îşi înfăşurase o cartuşieră franceză. 
În mână ţinea o sabie. Era palid; frumoşii lui ochi albaştri 
priveau uluiţi, drept în faţa comandantului de regiment, iar 
gura lui zâmbea. Cu toate că era ocupat să dea tocmai un 
ordin maiorului Ekonomov, comandantul regimentului nu 
putu să nu acorde atenţie acestui soldat. 

— Excelenţă, iată două trofee, spuse Dolohov, arătând 
sabia franţuzească şi cartuşiera. Am făcut prizonier un 
ofiţer francez. Am oprit compania. Dolohov sufla greu de 
oboseală; vorbea cu întreruperi. Întreaga companie poate 
confirma acest lucru. Rog pe excelenţa-voastră să-şi noteze! 

— Bine, bine, zise comandantul de regiment şi se întoarse 
spre maiorul Ekonomov. 

Dar Dolohov nu se depărta cu una, cu două; el îşi desfăcu 
bandajul de la cap şi-şi arătă sângele închegat din păr... 

— O rană de baionetă şi totuşi am rămas în front. Vă rog 
să nu uitaţi acest lucru, excelenţă. 

De bateria lui Tuşin uitase toată lumea şi de-abia pe la 
sfârşitul luptei prinţul Bagration, auzind că nu mai 
contenea în centru canonada, trimise într-acolo pe ofiţerul 
de serviciu din statul său major, şi apoi pe prinţul Andrei, să 
ordone bateriei să se retragă cât mai grabnic. Trupele de 
acoperire ale bateriei lui Tuşin se retrăseseră, nu se ştie din 
al cui ordin, chiar în toiul luptei; dar bateria continuase să 
tragă şi nu fusese luată de francezi tocmai din pricina că 
inamicul nu putuse bănui că dârzenia acestei îndrăzneţe 
canonade se întemeia doar pe cele patru tunuri, fără de nici 
o acoperire. Dimpotrivă, judecând după energica acţiune a 
acestei baterii, inamicul presupusese că ruşii şi-au 
concentrat aici, în centru, grosul forţelor, şi cele două 


atacuri încercate de francezi asupra acestui punct fuseseră 
respinse de fiecare dată de salvele cu mitralii ale celor 
patru tunuri stinghere, izolate pe înălţime. 

Îndată după plecarea prinţului Bagration, Tuşin reuşise să 
dea foc satului Schongraben. 

— Vezi, i-am zăpăcit! Arde! Iată, iese fum! Bine i-am mai 
nimerit! Straşnic! Iese fum, iese fum! Spuneau, înviorându- 
se, servanţii. 

Toate tunurile trăgeau fără nici o comandă în satul care 
ardea. După fiecare lovitură de tun, soldaţii strigau, parcă 
îndemnând ghiuleaua. „Bine-i mai trage! lac-aşa! Hei, ia te 
uită ce mai arde!”... Focul, purtat de vânt, se răspândise 
repede. Coloanele franceze, care se arătaseră dincolo de 
sat, făcuseră calea-ntoarsă; în schimb, ca şi cum ar fi vrut 
să-i pedepsească pe cei care-i zădărniciseră planurile, 
inamicul aşeză ceva mai la dreapta satului zece tunuri şi 
începu să tragă cu ele asupra lui Tuşin. 

În prada bucuriei copilăreşti stârnite de incendiul satului 
şi în furia înverşunării cu care trăgeau, tunarii noştri nu 
observară această baterie decât atunci când două, şi apoi 
încă patru ghiulele nimeriră între tunuri, şi una dintre ele 
dobori doi cai, iar alta reteză piciorul unui conductor de 
cheson. Cu toate acestea, odată statornicită, însufleţirea 
oamenilor nu slăbise, ci luase doar alt aspect. Caii morţi 
fură schimbaţi cu alţii de la atelajul de rezervă, răniții fură 
ridicaţi, iar cele patru ţevi fură îndreptate spre bateria cu 
zece tunuri a inamicului. Un ofiţer, ajutorul lui Tuşin, fusese 
ucis încă de la începutul luptei şi, în decurs de o oră, din 
patruzeci de servanţi căzuseră şaptesprezece; cu toate 
acestea, artileriştii erau la fel de voioşi şi plini de avânt. În 
două rânduri băgaseră de seamă cum de jos, din vale, 
foarte aproape de ei, se arătaseră soldaţi francezi, şi-atunci 
trăseseră în ei cu mitralii. 

Omuleţul plăpând, cu mişcări anemice şi stângace, cerea 
necontenit ordonanţei încă o lulea şi pentru asta, cum se 
exprima el, şi, risipind jarul din ea la fiecare nouă 


bubuitură, dădea buzna înainte şi-şi făcea din mâna-i mică 
streaşină, ca să se uite la francezi. 

— Foc băieţi! Îi îndemna el întruna şi se repezea singur la 
tun, potrivindu-l de la roată şi înclinând cătarea. 

Prin fum, asurzit de necontenitele bubuituri care-l făceau 
de fiecare dată să tresară, Tuşin, fără să se despartă de 
luleaua lui, alerga de la un tun la altul, ochind, numărând 
încărcăturile, dând ordine să se schimbe caii căzuţi şi răniţi 
şi strigând întruna cu vocea lui slabă, subţirică şi 
nehotărâtă. Faţa îi devenea tot mai vie şi mai plină de 
mişcare. Numai când îi răneau vreun om sau îl omorau, se 
posomora şi, întorcându-şi privirea de la cel căzut, se răstea 
crunt la oamenii care, aşa cum se întâmplă totdeauna în 
asemenea împrejurări, se codeau să pună mâna pe răniţi 
sau pe cadavre. Soldaţii, în cea mai mare parte tineri, 
voinici şi frumoşi (aşa cum se întâmplă de obicei într-o 
baterie, cu două capete mai înalţi decât ofiţerul lor şi de 
două ori mai laţi în umeri decât el) se uitau toţi la 
comandant, întocmai ca nişte copii aflaţi într-o încurcătură 
care le dădea de furcă, iar expresia care se citea pe faţa lui 
Tuşin se reflecta aidoma, fără nici o schimbare, şi pe faţa 
lor. 

Din pricina vuietului îngrozitor, a alarmei şi a nevoii de a fi 
atent şi activ, Iluşin nu resimțea nici măcar cea mai 
neînsemnată senzaţie de frică, şi gândul că ar fi putut fi ucis 
sau rănit de moarte nu-i intra deloc în cap. Dimpotrivă, se 
înveselea din ce în ce mai mult. I se părea că trecuse foarte 
multă vreme - cam ca o zi şi o noapte - din clipa când 
dăduse ochii cu inamicul şi dăduse prima lovitură, şi că 
peticul acesta de pământ, pe care-şi stabilise bateria, îi era 
la fel de demult cunoscut ca şi locurile pe unde copilărise. 
În ciuda împrejurării că ţinea minte tot, că putea chibzui şi 
că făcea tot ce ar fi putut face cel mai bun ofiţer în situaţia 
lui, el se afla într-o stare asemănătoare delirului sau beţiei. 

Din bubuitul asurzitor al tunurilor sale care-l împrejmuiau 
din toate părţile, din şuierăturile şi pocnetele ghiulelelor 


inamice, din chipurile asudate şi îmbujorate ale servanţilor 
alergând pe lângă tunuri, din vederea sângelui oamenilor şi 
cailor căzuţi, din ţâşnirea palelor de fum ale inamicului din 
faţa lui (după care, de fiecare dată, se auzea cum zboară 
ghiuleaua şi cum loveşte pământul - dacă nu vreun om, un 
tun ori un cal), din perceperea tuturor acestor lucruri, 
mintea lui plăsmuise o lume fantastică ce-l desfăta în clipa 
aceea. Tunurile inamicului, în închipuirea lui, nu mai erau 
tunuri, ci nişte narghilele din care un fumător nevăzut 
scotea arareori, leneş, rotocoale de fum. 

— Uite, iar a pufăit, îşi spuse el în şoaptă, în timp ce de pe 
muntele din faţă se iscase un nouraş de fum, pe care vântul 
îl şi luă şi-l duse în şuviţe spre stânga. Acum să le trimitem 
şi noi mingea înapoi. 

— Aţi ordonat ceva, domnule căpitan? Îl întrebă 
artificierul, care se afla chiar lângă el şi-l auzise tot 
bombănind ceva. 

— Nimic, dă-mi o grenadă... răspunse Tuşin. 

„Ei, acum s-o auzim pe Matveevna noastră”, îşi spuse el ca 
pentru sine. În închipuirea lui. Matveevna era uriaşul tun 
străvechi din marginea bateriei. Francezii, care mişunau pe 
lângă tunurile lor, i se păreau nişte furnici. Servantul 
numărul 1 de la tunul al doilea, un bărbat voinic, frumos şi 
beţiv, în lumea închipuirilor lui era „moşul”. 'Tuşin se uita la 
el mai des decât la toţi ceilalţi şi se bucura de fiecare 
mişcare a lui. Focurile de armă din vale, care când amuţeau 
cu totul, când se înteţeau iar, el le asemuia cu respiraţia 
omenească. Asculta cu atenţie cum zgomotele se făceau mai 
domoale şi cum se aprindeau iar. 

„L-auzi, a început iar să gâfâie; gâfâie iar”, îşi spunea el. 

Pe sine se închipuia ca pe un bărbat puternic, de statură 
ciclopeană, care azvârlea cu amândouă mâinile ghiulele 
asupra francezilor. 

— Hai, Matveevna, hai, măicuţă, nu mă face de ruşine! 
Spunea el tocmai când, deodată, în spatele lui se auzi o 
voce străină, necunoscută: 


— Căpitane Tuşin! Căpitane! 

Tuşin se întoarse speriat. Era acelaşi ofiţer de stat-major 
care-l alungase din cortul cantinierului, la Grund. Îi striga 
cu glas gâfâit: 

— Ce, ţi-ai pierdut minţile, căpitane? De două ori ţi s-a dat 
ordin de retragere, iar dumneata... „Ce-or fi având cu 
mine?” gândea Tuşin, privind speriat la superior. 

— Eu... nimic... spuse el, ducând două degete la cozorocul 
chipiului. Eu... 

Dar colonelul nu apucă să spună ce avea de spus. O 
ghiulea, trecând pe aproape, îl întrerupse şi-l făcu să se 
ghemuiască pe cal. Amuţise. Şi chiar în clipa când voi mai 
spună ceva, altă ghiulea îi tăie vorba. Atunci îşi întoarse 
calul şi o rupse de fugă înapoi. 

— Să vă retrageţi! Să vă retrageţi cu toţii! Le mai strigă el 
de departe. 

Soldaţii se puseră pe râs. Dar peste un minut sosi un 
aghiotant cu aceeaşi dispoziţie. 

Era prinţul Andrei. Primul lucru pe care-l văzu când 
ajunse la locul unde erau puse în bătaie tunurile lui Tuşin, 
fu un cal deshămat, cu piciorul zdrobit, care necheza, căzut 
lângă caii înhămaţi. Din piciorul calului curgea sângele ca 
dintr-un izvor. Printre antetrenuri zăceau câteva cadavre. 
Câtă vreme urcă, zburau pe deasupra lui ghiulele, una după 
alta, şi simţi ca un tremur nervos trecându-i prin şira 
spinării. Dar numai gândul că s-ar putea teme fu de ajuns 
să-i dea din nou curaj. „Nu mă pot teme”, îşi spuse el şi 
descălecă încet, între tunuri. 

Comunică ordinul şi rămase în baterie. Se hotărâse să 
asiste la ridicarea tunurilor de pe poziţie şi să vadă cum 
sunt puse la adăpost. Păşea împreună cu Tuşin printre 
cadavre, sub focul îngrozitor al francezilor, şi-l ajuta la 
pregătirea tunurilor pentru retragere. 

— Chiar adineauri a fost pe-aici un şef, dar a şters-o, îi 
spuse artificierul prinţului Andrei, nu ca dumneavoastră. 


Prinţul Andrei nu vorbi nimic cu 'Tuşin. Erau amândoi atât 
de ocupați, încât parcă nici nu se vedeau. Abia după ce 
amândouă tunurile, care mai rămăseseră în funcţiune din 
patru, fură prinse de antetrenurile lor şi împinse la deal (un 
tun stricat şi un obuzier fură părăsite), prinţul Andrei se 
apropie de Tuşin. 

— Ei, la revedere, spuse prinţul Andrei, întinzându-i nuna. 

— La revedere, drăguță, la revedere! Mergi cu bine, 
prietene, spuse Tuşin, căruia, nu se ştie de ce, îi dădură pe 
neaşteptate lacrimile. 

XXI. 

VÂNTUL SE LINIŞTISE. Nori negri pluteau jos, deasupra 
câmpului de luptă, amestecându-se la orizont cu fumul de 
pulbere. În întunericul ce se aşternea, vâlvătaia roşie a 
celor două incendii izbucnite în locuri diferite se profila cu 
atât mai clar. Canonada slăbise, dar focurile de armă din 
spate şi din dreapta poziţiei bateriei se auzeau tot mai dese 
şi mai apropiate. Îndată ce Tuşin cu tunurile lui ieşi din 
bătaia artileriei inamice şi cobori în râpă, trecând pe lângă 
răniţi şi chiar peste ei, el fu întâmpinat de câţiva ofiţeri 
superiori şi aghiotanţi, printre, care şi Jerkov, trimis de 
două ori cu ordine la bateria lui Tuşin, dar fără să ajungă 
măcar o dată până acolo. Cu toţii, întrerupându-se unii pe 
alţii, se întreceau să-i dea ordine şi para-ordine, arătându-i 
cum şi încotro să meargă şi făcându-i observaţii şi mustrări. 
Tuşin, care tăcea şi nu pricepea nimica, temându-se să le 
răspundă, căci simţea că la orice cuvânt - nici el nu ştia 
pentru ce - ar fi izbucnit în plâns, mergea în urma bateriei, 
călare pe gloaba lui de artilerist. Deşi se dăduseră 
dispoziţiuni ca răniții să fie părăsiţi, mulţi dintre ei se târau 
pe urma trupelor şi se rugau să fie luaţi pe tunuri. Ofiţerul 
cel voinicos din infanterie, acela care înainte de luptă ieşise 
în fugă din bordeiul lui Tuşin, fusese luat din drum cu 
abdomenul sfârtecat de un glonte şi aşezat pe afetul 
„Matveevnei”. La poalele dealului, un iuncher de husari, 


palid, susţinându-şi cu o mână mâna cealaltă, se apropie de 
Tuşin şi-l rugă, să-i îngăduie să se urce pe untun. 

— Domnule căpitan, pentru Dumnezeu, sunt lovit la mână, 
spuse el cu sfială. Pentru Dumnezeu, nu pot merge. Pentru 
Dumnezeu! 

Se vedea bine că nu era pentru prima dată că acest 
iuncher se ruga de cineva să-l lase să se aşeze pe tun şică 
peste tot întâmpinase numai refuzuri. Se ruga cu o voce 
tremurătoare şi deznădăjduită. 

— Daţi ordin să fiu luat, pentru Dumnezeu! 

— Urcaţi-l, urcaţi-l, zise Tuşin. Aşterne-i tu o manta, 
moşule, se adresă el celui mai iubit dintre soldaţii lui. Dar 
unde-i ofiţerul rănit? 

— L-am lăsat jos; şi-a dat sfârşitul, răspunse un soldat. 

— Urcaţi-l! Urcă-te, dragul meu, urcă-te! Aşterne 
mantaua, Antonov. 

Iuncherul era Rostov. Îşi ţinea un braţ cu mâna sănătoasă, 
era palid şi falca de jos îi tremura ca de friguri. Soldaţii îl 
aşezară pe „Matveevna”, chiar tunul de pe care dăduseră 
jos trupul ofițerului mort. Mantaua aşternută pe tun era 
plină de sânge şi Rostov se murdări de sânge pe mâini şi pe 
pantalon. 

— Ce-i? Eşti rănit, drăguță? Întrebă Tuşin, apropiindu-se 
de tunul pe care stătea Rostov. 

— Nu, sunt numai lovit. 

— Dar de unde-i sângele ăsta pe afet? 

— De la ofiţerul acela, domnule căpitan, răspunse un 
soldat, ştergând cu mâneca mantalei sângele de pe tun, 
supărat parcă de faptul că tunul lui fusese găsit în stare de 
necurăţenie. 

Cu chiu, cu vai, cu ajutorul infanteriştilor, tunurile fură 
trase la deal până în satul Gunthersdorf, unde se opriră. Se 
întunecase atât de tare, încât de la zece paşi nu se mai 
puteau distinge tunicile soldaţilor, şi împuşcăturile 
începuseră să se mai rărească. Deodată, însă, se auziră 
strigăte şi rafale de gloanţe de undeva din apropiere, din 


partea dreaptă. Împuşcăturile scăpărau în întuneric. Era 
ultimul atac al francezilor, la care răspundeau soldaţii 
noştri, răspândiţi prin casele din sat. Se repeziră iarăşi 
soldaţii afară din sat, dar tunurile lui Tuşin nu mai putură fi 
urnite; tunarii, luşin şi iuncherul tăceau şi se uitau unii la 
alţii, aşteptându-şi soarta. De la un timp, împuşcăturile 
începură să se liniştească şi dintr-o uliţă laterală a satului se 
auziră soldaţi discutând cu însufleţire. 

— Eşti întreg, măi Petrov? Întrebă unul. 

— Le-am dat noi lor foc; cu vârf şi îndesat le-am dat focul, 
măi frate! Acu n-au să se mai bage, spunea un altul. 

— Nu se vede nimic. Ai văzut cum începuseră să tragă 
într-ai lor? Nimica nu se vede de beznă ce-i, măi fraţilor! N- 
om găsi oare ceva de băut? 

Francezii fuseseră respinşi pentru ultima oară. Şi iarăşi, 
într-o beznă deplină, tunurile lui Tuşin, încadrate ca într-o 
ramă de infanterişti gălăgioşi, o porniră undeva înainte, la 
drum. 

Prin beznă, părea că se scurge nevăzut, tot într-o direcţie, 
un fluviu sumbru, ce topeşte în el şoapte, vorbe, tropot de 
copite şi scârţâit de roţi. În vuietul general, gemetele şi 
vocile răniților se desluşeau cel mai limpede. Gemetele 
acestea umpleau parcă tot întunericul care învăluia trupele. 
Gemetele şi bezna nopţii se contopeau într-un singur tot. La 
un moment dat, o agitaţie se stârni în mijlocul acestei 
mulţimi în mişcare. Cineva, călare pe un cal alb şi urmat de 
suită, trecuse şi spusese ceva din fuga calului. 

— Ce-a spus? Încotro mergem acuma? Cum adică, să 
stăm? Ne-a mulţumit sau ce spunea? Se auziră de peste tot 
întrebări lacome, şi toată masa aceasta mişcătoare începu 
să se înghesuie, intrând parcă în ea însăşi (cei din faţă se 
opriseră, se vede) şi răspândind zvonul că s-ar fi dat un 
ordin de oprire. Se opriră cu toţii, care pe unde se aflau, în 
mijlocul drumului plin de noroi. 

Cum se aprinseră focurile, se înteţi şi sfătoşenia soldaţilor. 
Căpitanul Tuşin, după ce dădu ordinele de cuviinţă bateriei, 


trimise pe unul dintre soldaţi să caute un post de prim- 
ajutor sau un medic pentru iuncher şi se aşeză şi el lângă 
focul aprins de soldaţi în mijlocul drumului. Rostov se târi şi 
el lângă foc. Un tremur febril, provocat de durere, de frig şi 
de umezeală, îi scutura tot trupul. Îl dobora somnul, dar nu 
putea dormi. Îl durea mâna şi nu-i găsea loc. Când închidea 
ochii, când şi-i deschidea iar şi se uita ba la focul care i se 
părea de un roşu-aprins, ba la trupul adus de spate şi firav 
al lui Tuşin, care se aşezase turceşte alături de el. Ochii 
mari, blânzi şi inteligenţi ai lui Tuşin îl priveau cu milă şi 
compătimire. El văzu bine că Tugşin ar fi voit din tot sufletul 
să-l ajute, dar n-avea cum. 

Din toate părţile se auzeau paşii şi vorbele infanteriştilor, 
care treceau sau îşi făceau culcuşuri prin apropiere. 
Vorbele, zgomotele de paşi şi de copite ce frământau 
noroiul şi trosnetul mai apropiat sau mai îndepărtat al 
vreascurilor rupte se contopeau într-un singur vuiet 
şovăitor. 

Nu mai era acum vorba de un fluviu care curgea nevăzut 
în beznă, ci parcă ar fi fost o mare întunecată, fremătând şi 
potolindu-şi valurile după furtună. Rostov privea şi asculta 
tot ce se petrecea în faţa şi în jurul lui, fără să ne gândească 
la ceva. Un infanterist se apropie de focul lor şi, lăsat pe 
vine, întinse mâinile spre flăcări şi-şi întoarse faţa. 

— Nu vă supăraţi, domnule căpitan? Zise el, adresându-se 
întrebător lui Tuşin. lacă, m-am rătăcit de companie, nici nu 
mai ştiu unde. Vai de capul meu! Prăpăd nu alta! 

Odată cu soldatul acesta se apropie de foc un ofiţer de 
infanterie cu falca legată şi, adresându-se lui Tuşin, îi ceru 
să dea ordin să urnească puţin tunurile, pentru ca să poată 
trece cu căruţa. După comandantul de companie veneau în 
fugă spre foc doi soldaţi, care se certau şi se suduiau la 
disperare pentru o cizmă, pe care şi-o tot smulseseră unul 
altuia din mână. 

— Cum adică? Tu ai ridicat-o! la te uită la el! Strigă unul 
dintre ei cu o voce răguşită. 


Apoi veni un soldat slab şi palid, bandajat la gât cu o eşarfă 
plină de sânge şi, cu glas răstit, le ceru tunarilor nişte apă. 

— Ce vreţi, să mor, hai? Ca un câine? Spuse el. 

Tuşin ordonă să i se dea apă. Pe urmă veni în fugă un 
soldat vesel, care ceru voie să ia puţin foc pentru infanterie. 

— Un foculeţ fierbinţel pentru infanterişti! Rămâneţi cu 
bine, fraţilor, mulţumim pentru foc; vi-l dăm noi cu 
dobândă, spuse el şi se pierdu în întuneric, luând cu elun 
tăciune roşu la un capăt. 

După soldatul acesta, alţi patru trecură pe lângă foc, 
ducând ceva greu într-o manta. Unul dintre ei se împiedică. 

— Măi, cine dracu a pus lemnele astea chiar în mijlocul 
drumului? Bombăni el. 

— Şi-a dat sfârşitul, ce să-l mai ducem! Spuse unul. 

— Lăsaţi vorba! Şi se pierdură în noapte, cu povara lor. 

— Ce-i, te doare? Îl întrebă Tuşin în şoaptă pe Rostov. 

— Mă doare. 

— Domnule căpitan, poftiţi la domnul general. E aici, în 
casa de alături, spuse artificierul, apropiindu-se de Tuşin. 

— Numaidecât, drăguță! 

Tuşin se ridică şi se depărtă de foc, încheindu-şi mantaua 
şi potrivindu-şi ţinuta... 

Nu departe de focul tunarilor, într-o casă ţărănească 
pregătită pentru el, prinţul Bagration sta la masă şi discuta 
cu câţiva comandanţi de unităţi care se adunaseră la el. Era 
aici bătrânelul cu ochii pe jumătate închişi, ca sta şi rodea 
locom un os de berbec, şi generalul cu douăzeci şi cinci de 
ani de serviciu nepătat, încins la faţă de votcă şi de 
mâncare, şi ofiţerul de stat-major (cel cu inelul gravat cu 
iniţiale), şi Jerkov, care se tot uita neliniştit împrejur, şi 
prinţul Andrei, palid, cu buzele strânse şi ochii care-i 
sticleau febril. 

Într-un colţ al odăii sta rezemat un steag luat de la 
francezi, iar magistratul cu faţa naivă îi pipăia pânza şi 
dădea nedumerit din cap, fie că-l interesa în adevăr steagul, 
fie că-i venea greu să stea deoparte flămând şi să se uite la 


masa unde nu i se pusese şi lui un tacâm. În camera vecină 
se afla un colonel francez, luat prizonier de dragonii ruşi. În 
jurul lui se înghesuiau să-l vadă ofiţeri de noştri. Prinţul 
Bagration mulţumi comandanților de oşti şi le ceru 
amănunte cu privire la luptă şi la pierderi. 

Comandantul regimentului, care primise inspecția lui 
Kutuzov lângă Braunau, raportă prinţului că îndată după 
începerea luptei, el se retrăsese din pădure, îşi adunase toţi 
oamenii care erau la tăiat lemne şi că, lăsându-i înainte, 
pornise numai cu două batalioane atacul la baionetă şi-i 
respinsese pe francezi. 

— Când am văzut, luminăţie, că primul batalion e 
dezorganizat, m-am oprit din drum şi mi-am spus: îi las pe 
ăştia să treacă şi-i primesc cu o ploaie de gloanţe. Zis şi 
făcut. 

De fapt, comandantului de regiment tare i-ar mai plăcut să 
fi putut face aşa, şi-i părea atât de rău că nu izbutise s-o 
facă, încât ajunse să i se pară că tot ce le povestea se 
petrecuseră aidoma. Dar la urma urmei poate că aşa s-a şi 
întâmplat? Parcă îţi mai poţi da seama în asemenea 
învălmăşeală, de ce a fost şi de ce n-a fost! 

— Trebuie să vă pun în vedere între altele, luminăţie 
continuă el, amintindu-şi de convorbirea dintre Dolohov şi 
Kutuzov şi de ultima sa întâlnire cu degradatul, soldatul 
Dolohov, ofiţerul acela degradat, a luat prizonier un ofiţer 
francez chiar sub ochii mei şi că s-a distins cu deosebire în 
luptă. 

— Cu prilejul acesta am văzut şi eu, luminăţia-voastră, 
atacul regimentului Pavlogradski, se amestecă în vorbă 
Jerkov, care avea mereu un aer îngrijorat şi care nici nu-i 
văzuse în ziua aceea pe husari, ci doar auzise ceva despre 
ei de la un ofiţer de infanterie. Au zdrobit două careuri, 
luminăţie. 

Când începu să vorbească Jerkov, câţiva dintre cei din jur 
zâmbiră, aşteptându-se de la el, ca întotdeauna, la o glumă; 
dar, văzând că ceea ce spunea el se referea tot la gloria 


armelor noastre din ziua aceea, luară o înfăţişare serioasă, 
deşi mulţi dintre ei ştiau prea bine că tot ceea ce spusese 
Jerkov nu erau decât minciuni fără nici un temei. Prinţul 
Bagration se întoarse cu faţa spre bătrânul colonel. 

— Vă mulţumesc tuturor, domnilor; toate trupele s-au 
luptat eroic: infanteria, cavaleria şi artileria. Dar cum 
întâmplat că în sectorul central au fost părăsite două 
tunuri? Întrebă el, căutând din ochi pe cineva. (Prinţul 
Bagration nu întreba de tunurile din flancul stâng; ştia el că 
acolo fuseseră părăsite încă de la începutul luptei toate 
tunurile.) Mi se pare că te-am rugat pe dumneata, se 
adresă el ofițerului de stat-major care era de serviciu. 

— Unul era lovit, răspunse ofiţerul de stat-major, dar 
celălalt, nici eu nu pot înţelege de ce a fost părăsit; eu, 
personal, am fost tot timpul la faţa locului şi am dat 
dispoziţiuni, dar îndată ce am plecat... Ce-i drept, se cam 
înfierbântaseră lucrurile acolo, adăugă el cu modestie. 

Cineva spuse că Tuşin, comandantul bateriei, se afla în sat, 
pe aproape, şi că s-a trimis după el. 

— Şi dumneata ai fost pe-acolo, parcă? Spuse prinţul 
Bagration prinţului Andrei. 

— Cum să nu! Am fost amândoi, era cât pe ce să ne 
întâlnim, interveni ofiţerul de stat-major, care fusese de 
serviciu, zâmbindu-i amabil lui Bolkonski. 

— Eu n-am avut plăcerea să vă văd, spuse rece şi tăios 
prinţul Andrei. 

Toţi tăcură. 

În prag se ivise Tuşin, care se strecură sfios prin spatele 
generalilor. Făcând ocolul generalilor în strâmtoarea odăii, 
Tuşin, timid, ca întotdeauna în faţa superiorilor, nu băgă de 
seamă prăjina steagului şi se împiedică de ea. Câţiva 
pufniră în râs. 

— Cum a fost părăsit tunul? Întrebă Bagration, 
încruntându-se nu atât la Tuşin, cât la cei care râdeau, 
printre care, mai tare decât al tuturor, se auzea râsul lui 
Jerkov. 


Abia acum, în faţa severului şef, Tuşin îşi dădu seama, în 
toată grozăvia ei, de ruşinoasa greşeală pe care o săvârşise, 
prin faptul că pierduse două tunuri şi mai rămăsese încă în 
viaţă. Fusese până acum atât de tulburat, încât nici nu 
avusese timpul să se gândească la acest lucru... Râsetele 
ofiţerilor îl zăpăciră şi mai tare. Stătea în faţa lui Bagration 
şi falca de jos îi tremura; de-abia putu îngăima: 

— Nu ştiu... luminăţie... n-am avut oameni... luminăţie... 

— Puteai lua din trupele de acoperire. 

Că n-avusese nici o acoperire, asta Tuşin n-o mai spuse, 
deşi era adevărul curat. Se temea ca nu cumva să târască în 
această afacere pe vreun alt comandant şi tăcea, privind 
drept în ochii lui Bagration, aşa cum se uită la profesorul 
examinator un elev care s-a încurcat. 

Tăcerea se prelungi destul de mult. Prinţul Bagration, 
nevrând, se vede, să fie sever, nu găsea ce să spună; ceilalţi 
nu îndrăzneau să se amestece în discuţie. Prinţul Andrei se 
uita pe sub sprâncene la Tugşin şi-şi mişca nervos degetele. 

— Excelenţă, rupse prinţul Andrei tăcerea, cu vocea lui 
tăioasă, aţi binevoit să mă trimiteţi la bateria căpitanului 
Tuşin. Am fost acolo şi am găsit două treimi din oameni şi 
din cai scoşi din luptă, două tunuri stricate şi nici un fel de 
acoperire. 

Şi prinţul Bagration şi Tuşin se uitau, fiecare în felul lui, cu 
toată atenţia, la Bolkonski, care vorbea cu o emoție 
reţinută. 

— Şi dacă, excelenţă, îmi daţi voie să-mi spun părerea, 
continuă el, victoria zilei acesteia o datorăm mai mult decât 
oricui altcuiva, tocmai acestei baterii şi dârzeniei eroice a 
căpitanului Tuşin şi a soldaţilor din bateria sa, spuse prinţul 
Andrei şi, fără să mai aştepte răspuns, se ridică de la masă 
şi se dădu la o parte. 

Prinţul Bagration se uită la Tuşin şi, nevoind, se vede, să 
arate că se-ndoieşte de judecata prea categorică a lui 
Bolkonski, dar în acelaşi timp neputând să-i dea pe deplin 


crezare, înclină din cap şi-i spuse lui Tuşin că poate pleca. 
Prinţul Andrei ieşi după el. 

— Îţi mulţumesc, drăguță, m-ai scăpat, îi spuse Tuşin. 

Prinţul Andrei se uită la Tugşin şi, fără să-i spună o vorbă, 
se depărta. Era trist şi-şi simţea inima grea. Toate astea 
erau atât de ciudate, atât de departe de ceea ce aşteptase 
el... „Cine sunt ei? La ce-au venit? Ce vor? Şi când au să se 
sfârşescă toate acestea?” gândea Rostov, privind la umbrele 
care se perindau pe dinaintea lui. Durerea mâinii se făcea 
din ce în ce mai chinuitoare. Somnul îl dobora, în ochi îi 
jucau rotocoale roşii, iar impresiile glasurilor şi chipurilor 
din jurul său, ca şi sentimentul singurătăţii, se amestecau 
cu senzaţia de durere. Ei, soldaţii aceştia, răniţi şi nerăniţi, 
ei îl înăbuşeau, îl chinuiau, îi răsuceau vinele şi îi ardeau 
carnea din umărul şi braţul lui sfărâmat. Ca să scape de ei, 
închise ochii. 

Aţipi pentru câteva clipe, dar în timpul acesta scurt văzu în 
vis nenumărate lucruri: o văzu pe mamă-sa cu mâna ei albă 
şi mare, văzu umerii slăbuţi ai Soniei, ochii şi râsul Nataşei, 
visă pe Denisov cu vocea şi mustăţile lui, pe Telianin şi toată 
povestea lui cu Telianin şi Bogdanăci. Şi toată această 
poveste era unul şi acelaşi lucru cu soldatul cu voce tăioasă. 
Şi tot aceeaşi poveste, şi tot acelaşi soldat erau cei care-l 
chinuiau, îl apăsau şi-i răsuceau mâna, lovindu-i-o mereu în 
acelaşi loc. Se zbătea să scape din mâinile lor, şi ei nu-i 
slăbeau umărul nici o clipă. Nu l-ar mai fi durut, n-ar mai fi 
fost bolnav, dacă l-ar fi lăsat în pace; dar nu putea scăpa de 
ei. 

Deschise ochii şi privi în sus. Pânza neagră a nopţii atârna 
la un arşin deasupra jăraticului aprins. În lumina focului 
zburau fulgi de zăpadă. Tuşin nu se înapoiase încă, şi 
medicul nu mai venea. Era singur; doar un soldat şedea 
acum gol, de partea cealaltă a focului, şi-şi încălzea trupul 
slab şi galben. 

„Nu mai sunt nimănui de nici un folos! Gândea Rostov. Nu- 
mi vine nimeni în ajutor, nimănui nu-i e milă de mine. Şi 


doar am fost şi eu cândva acasă voinic, vesel şi iubit.” Privi 
şi, fără să vrea, gemu. 

— 'Te doare ceva? Întrebă soldatul, scuturându-şi cămaşa 
deasupra focului şi, fără să mai aştepte vreun răspuns, 
tuşind, adăugă: Cât norod s-a prăpădit azi, vai de noi! 

Rostov nu-l asculta. Se uita la fulgii de zăpadă care se 
jucau deasupra focului şi-şi aminti de iarna rusească cu 
casa caldă şi plină de lumină, de şubele moi şi săniile iuți 
care zboară, de oamenii sănătoşi şi de toată iubirea şi 
îngrijirea de acasă. „Ce-am căutat eu aici?” se gândi el. 

A doua zi francezii nu mai reluară atacul, aşa că 
rămăşiţele detaşamentului lui Bagration se uniră cu armata 
lui Kutuzov. 

Partea a treia. 

I 

PRINŢUL VASILI NU-ŞI chibzuia planurile. Şi mai puţin se 
gândea să facă rău cuiva ca să tragă el foloase; nu era 
decât un om din înalta societate, care avusese succes în 
lume şi pentru care aceste succese deveniseră o obişnuinţă. 
Cu privire la împrejurările şi oamenii de care se lovea în 
viaţă, el îşi făcea necontenit tot soiul de calcule şi planuri, 
de care nu-şi dădea prea bine seama, dar care alcătuiau tot 
interesul vieţii lui. Nu avea niciodată în vedere numai unul 
sau două, ci zeci de astfel de planuri minuscule, dintre care 
unele abia începeau să i se contureze în minte, altele-şi 
ajungeau ţinta, şi altele, o a treia categorie, se întorceau în 
neant. Nu-şi spunea niciodată, bunăoară: „Omul acesta 
poate multe în ziua de azi, trebuie să-i câştig încrederea şi 
prietenia şi prin el să-mi realizez cel puţin pentru o vreme 
un avantaj oarecare”, şi nici nu-şi spunea: „lată, Pierre e 
bogat, trebuie să-l ademenim se să se însoare cu fiică-mea 
şi să-mi împrumute cele patruzeci de mii de ruble de care 
am nevoie”; dar cum se pretindea un om puternic, în 
aceeaşi clipă instinctul îi spunea că omul acesta îi poate fi 
folositor, şi prinţul Vasili se apropia de el şi, cu cel dintâi 


prilej, pe nepregătite, îl linguşea, devenea intim cu el şi-i 
spunea la momentul potrivit ceea ce trebuia să-i spună. 

La Moscova, prinţul Vasili îl avusese pe Pierre în mână şi 
stăruise ca Pierre să fie numit Kammerjunker, care pe 
atunci era deopotrivă, ca rang, cu un consilier de stat, şi tot 
el stăruise ca tânărul să vină cu el împreună la Petersburg 
şi să fie găzduit în casa lui. Cu aparentă nepăsare, dar în 
acelaşi timp cu cea mai deplină siguranţă că ceva va trebui 
să se întâmple, prinţul Vasili făcea tot ce îi sta în putinţă ca 
să-l însoare pe Pierre cu fiică-sa. Dacă prinţul Vasili şi-ar fi 
chibzuit planurile, n-ar mai fi putut avea atâta sinceritate în 
purtare şi atâta simplitate şi familiaritate în raporturile cu 
toţi oamenii, fie ei mai sus-puşi, fie mai modeşti decât el. 
Ceva îl împingea necontenit spre cei mai puternici sau mai 
bogaţi decât dânsul şi poseda arta rară de a prinde 
momentul potrivit când trebuia să se folosească de oamenii 
respectivi. 

Pierre, ajuns pe neaşteptate bogătaş şi conte Bezuhov, cu 
amintirea proaspătă a vieţii de burlac, lipsită de griji, pe 
care o dusese, era atât de ocupat şi atât de înconjurat de 
lume, încât doar în pat dacă mai putea rămâne singur cu 
sine însuşi. Era nevoit să iscălească hârtii, să aibă de-a face 
cu autorităţi de al căror rost n-avea o idee prea clară, să se 
informeze la administratorul său general despre tot felul de 
lucruri, să-şi inspecteze moşia din împrejurimile Moscovei şi 
să primească o mulţime de persoane, care altădată nici nu 
voiseră măcar să ştie de existenţa lui, dar care acum s-ar fi 
simţit jignite şi îndurerate dacă el n-ar fi dorit să le vadă. 
Toate aceste persoane de tot soiul - oameni de afaceri, 
rude, cunoştinţe erau la fel de prietenoşi şi de atenţi cu 
tânărul moştenitor. Toţi erau în chip vădit şi fără pic de 
îndoială, încredinţaţi de nobilele calităţi ale lui Pierre. De 
dimineaţă până seara el nu mai auzea decât: „Cu 
neobişnuita dumneavoastră bunătate”, sau: „Cu inima 
dumneavoastră atât de mare”, sau „Sunteţi atât de curat la 
suflet, conte”, sau: „Dacă el fi fost tot aşa de plin de spirit ca 


dumneavoastră” etc., aşa că începuse să creadă şi el, sincer, 
în neobişnuita lui bunătate, şi în inteligenţa lui ieşită din 
comun, cu atât mai mult cu cât, întotdeauna, în adâncul 
cugetului săi, nutrise despre el părerea că era într-adevăr 
foarte bun şi deosebit de deştept. Chiar acei care odinioară 
fuseseră cu el şi-i arătaseră o duşmănie făţişă, deveniseră 
deodată duioşi şi amabili. Până şi cea mai vârstnică dintre 
prințese, cea cu talia lungă, care avea părul lipit de cap ca o 
păpuşă, şi care înainte îi fusese atât de răuvoitoare, îndată 
după înmormântare îl vizitase pe Pierre în camera lui. Cu 
ochii în pământ şi îmbujorată tot timpul, ea îi spuse că îi 
părea foarte rău de neînțelegerile ce avuseseră loc între ei 
şi că acum nu se mai crede îndreptăţită să ceară altceva... 
după lovitura ce i se dăduse... decât îngăduinţa de a mai 
rămâne doar câteva săptămâni în casa pe care o iubise atât 
de mult şi în care făcuse atâtea sacrificii. Şi, ne mai 
putându-se stăpâni, la aceste cuvinte începu să plângă. 
Impresionat de faptul că prinţesa aceasta cu chip de statuie 
se putuse schimba până într-atâta, Pierre îi luă de mână şi-i 
ceru iertare, fără să ştie nici el pentru ce. Din ziua aceea, 
prinţesa începu să croşeteze un fular vărgat pentru Pierre 
şi-şi schimbă cu totul purtarea faţă de dânsul. 

— Fă asta pentru ea, mon cher; a avut mult de suferit cât a 
trăit răposatul, îi spuse odată prinţul Vasili, punându-l să 
iscălească o hârtie în favoarea prinţesei. 

Prinţul Vasili găsise de cuviinţă că osul acesta - o poliţă de 
treizeci de mii de ruble - trebuia totuşi azvârlit acestei 
prințese sărace, pentru ca nu cumva să-i dea vreodată prin 
cap să flecărească despre rolul jucat de el în afacerea cu 
servieta. Pierre iscălise poliţa şi de atunci încoace prinţesa 
se îmblânzise şi mai mult. Surorile ei mai mici se purtau şi 
ele tot atât de atent; mai ales cea mică, drăguță cum era, cu 
aluniţa ei, reuşea să-l intimideze adesea pe Pierre cu 
zâmbetele ei şi cu sfiala de care era cuprinsă când îl zărea. 

Lui Pierre i se părea atât de firesc să-l iubească toată 
lumea şi atât de nenatural i s-ar fi părut dacă ar fi existat 


cineva care să nu-l iubească, încât nu putea să nu creadă în 
sinceritatea oamenilor care-l înconjurau. Pe lângă asta, n- 
avea nici timp să-şi pună întrebarea dacă oamenii aceştia 
erau sau nu sinceri. N-avea timp de nimic; se simţea 
necontenit într-o stare de uşoară şi plăcută beţie. Avea 
senzaţia că era centrul unei importante agitaţii generale; 
simţea că de la el se aşteaptă veşnic ceva; că dacă n-ar face 
acest „ceva”, ar mâhni pe mulţi şi i-ar dezamăgi în 
aşteptările lor; că, dimpotrivă, făcând cutare ori cutare 
lucru, toate-ar fi la locul lor; de aceea şi făcea tot ce i se 
cerea; dar acel „ceva” mai bun rămânea mereu de făcut. 

La început, mai mult decât toţi ceilalţi, reuşise prinţul 
Vasili să se facă stăpân atât pe faptele lui Pierre, cât şi pe 
însuşi persoana lui. De la moartea contelui Bezuhov nu-l 
mai scăpase din mână. Îşi dădea aerul unui om împovărat 
de afaceri, obosit şi hărțuit, dar care din compătimire nu-l 
putea lăsa în voia soartei şi a escrocilor pe tânărul acesta 
fără de nici un sprijin, care era fiul prietenului său, apres 
tout297, mai cu seamă că avea o avere atât de imensă. 

În cele câteva zile cât mai zăbovi la Moscova după moartea 
contelui Bezuhov, prinţul Vasili îl tot chemă la el pe Pierre, 
sau se ducea el însuşi la dânsul şi-i dicta ce avea de făcut pe 
un ton de om obosit şi sigur pe acţiunile sale, ca şi cum i-ar 
fi spus de fiecare dată: „Vous savez, que je suis accable 
d'affaires et que ce n'est que par pure charite, que je 
m'occupe de vous, et puis vous savez bien, que ce que je 
vous propose est la seule chose faisable298”. 

— Ei, dragul meu, mâine plecăm, în sfârşit, îi spuse el într- 
O zi, închizând ochii şi strângându-i cotul tare cu degetele, 
cu tonul că spunea un lucru hotărât demult între ei şi că nu 
mai putea fi luată altă hotărâre. Mâine plecăm; îţi fac loc în 
trăsura mea. Sunt foarte mulţumit. Tot ce ne rămăsese mai 
important de făcut s-a făcut. Şi eu demult ar fi trebuit să 
pun capăt şederii mele aici. lată ce am primit de la cancelar. 
L-am rugat să te aibă în vedere şi ai fost numit în corpul 


diplomatic cu rangul de Kammerjunker. Acum, calea în 
diplomaţie ţi-e deschisă. 

Trecând peste tonul blazat, de neclintită încredere în sine 
cu care fuseseră pronunţate aceste cuvinte impunătoare, 
Pierre, care fusese atâta vreme preocupat de cariera lui, ar 
fi vrut să se poată opune. Dar prinţul Vasili îi tăie vorba cu 
timbrul acela de bas mormăit, care-l excludea orice 
posibilitate de a-l mai întrerupe şi pe care-l folosea numai 
ca un ultim argument de convingere. 

— Mais, mon cher299, am făcut lucrul acesta pentru mine, 
pentru conştiinţa mea, şi n-ai de ce să-mi mulţumeşti. 
Niciodată nu am pomenit să se plângă cineva că e prea mult 
iubit; şi-apoi, eşti liber să demisionezi începând mâine. Iată, 
la Petersburg, le vei putea cumpăni singur pe toate. Era de 
mult timpul să te eliberezi odată de toate aceste amintiri 
îngrozitoare. Prinţul Vasili oftă. Aşa, aşa, dragul meu! În 
trăsura ta, poate să meargă valetul meu. A, da, voiam să-ţi 
spun ceva şi uitasem adăugă prinţul Vasili. Ştii, mon 
cher300, aveam nişte socoteli cu răposatul, aşa că am luat 
ceva de la moşia din Riazan, şi-ţi ţiu eu banii; tu tot n-ai 
nevoie acum; ne socotim noi... 

Ceea ce prinţul Vasili numea „ceva de la moşia din Riazan” 
era obrocul301 - câteva mii de ruble - pe care îl păstrase. 

La Petersburg, ca şi la Moscova, se formă numaidecât în 
jurul lui Pierre o atmosferă de oameni duioşi şi amabili. La 
postul, sau mai curând la titlul (căci nu avea nimic de făcut) 
care îi fusese acordat prin influenţa prinţului Vasili, nu 
putea renunţa, iar cunoştinţele sale, invitaţiile şi obligaţiile 
sociale de tot felul erau atât de numeroase, încât Pierre 
încerca acum, chiar mai mult decât la Moscova, o senzaţie 
de tulbure nerăbdare, ca în aşteptarea continuă a unei 
bucurii, care însă nu se mai ivea. 

Dintre tovarăşii vieţii lui de holtei, cei mai mulţi nu mai 
erau în Petersburg. Garda imperială se afla în marş spre 
front. Dolohov fusese degradat, Anatol era la regiment, în 
provincie, prinţul Andrei, peste graniţă, iar Pierre nu mai 


avea prilej nici să mai petreacă nopţile, aşa cum îi plăcuse 
altădată, şi nici să-şi uşureze din când în când inima în 
discuţii prieteneşti cu amicul lui mai mare pe care-l 
respecta. Tot timpul şi-l pierdea pe la prânzuri şi baluri şi, 
mai cu seamă, în casa prinţului Vasili, alături de dolofana lui 
soţie şi de frumoasa Helene. 

Ca şi ceilalţi, Anna Pavlovna Scherer, prin purtarea ei, îl 
făcu şi ea pe Pierre să-şi dea seama de schimbarea 
intervenită în părerile societăţii despre el. 

Înainte, în prezenţa Annei Pavlovna, Pierre simţea tot 
timpul că spusele lui erau necuviincioase, lipsite de tact şi 
nelalocul lor, că vorbele care i se păruseră pline de duh, în 
timp ce şi le pregătea în minte, deveneau stupide de îndată 
ce le dădea glas şi că, dimpotrivă, orice lucru cât de stupid, 
spus de Ippolit, trecea drept spiritual şi plăcut. Acum însă 
tot ce spunea el, totul era charmant302. Şi chiar dacă Anna 
Pavlovna nu spunea întotdeauna acest lucru, el vedea bine 
că asta ar fi vrut ea să spună şi că numai din consideraţie 
pentru modestia lui nu o făcea. 

Pe la începutul iernii anului 1805-1806, Pierre primi de la 
Anna Pavlovna obişnuitul bileţel roz, prin care-şi invita ea 
musafirii şi în care adăugase: „Vous trouverez, chez moi la 
belle Helene, qu'on ne şi lasse jamais voir”303. 

Citind acest pasaj, Pierre simţi pentru întâia oară că între 
el şi Helene se formase o legătură care era departe de a fi 
necunoscută celorlalţi oameni şi această descoperire îl şi 
înspăimântă, ca şi când i s-ar fi pus în spinare o obligaţie pe 
care nu se simţea în stare s-o ducă la bun sfârşit, dar în 
acelaşi timp îi şi surâdea, ca o eventualitate nostimă. 

Serata Annei Pavlovna era la fel cu cea dintâi, numai că 
noutatea cu care ea îşi trata de data asta musafirii nu mai 
era Mortemart, ci un diplomat de curând sosit de la Berlin, 
care aducea cele mai recente ştiri despre vizita împăratului 
Alexandru la Potsdam şi despre felul cum cei doi auguşti 
prieteni îşi juraseră acolo să apere printr-o alianţă 
indisolubilă cauza dreptăţii împotriva duşmanului omenirii. 


Pierre fu primit de Anna Pavlovna cu o nuanţă de tristeţe, 
care se referea fără doar şi poate la cruda pierdere pe care 
tânărul o suferise de curând prin moartea contelui Bezuhov 
(toţi găseau mereu de datoria lor să-l încredinţeze pe Pierre 
că el e tare îndurerat de moartea unui tată pe care aproape 
că nici nu-l cunoscuse), tristeţe aidoma cu majestuoasa 
gravitate pe care o exprima chipul ei ori de câte ori venea 
vorba de augusta împărăteasă Maria Feodorovna. Pierre se 
simţi măgulit. Anna Pavlovna îşi aranjă grupurile în salon cu 
obişnuita ei artă. Grupul principal, în care se afla prinţul 
Vasili şi câţiva generali, i-l servi pe tavă pe diplomat. Alt 
grup era la măsuţa de ceai. Pierre voi să se alăture primului 
grup, dar Anna Pavlovna - cuprinsă de starea de agitaţie a 
unui comandant pe câmpul de luptă, căruia ideile strălucite 
îi vin în minte cu miile şi nu mai ştie pe care să le realizeze 
mai întâi, văzându-l pe Pierre, îi atinse cu degetele mâneca: 

— Attendez, j'ai des vues sur vous pour ce soir304. 

Se uită la Helene şi-i zâmbi. 

— Ma bonne Helene, il faut, que vous soyez charitable 
pour ma? Auvre tante, qui a une adoration pour vous. Allez 
lui tenir compagnie pour 10 minutes305. Şi, ca să nu-ţi fie 
prea urât, ţi-l dau pe scumpul nostru conte, care nu va 
refuza să te urmeze. 

Frumoasa Helene se îndreptă spre bătrână, dar pe Pierre, 
Anna Pavlovna îl mai ţinu puţin lângă ea, având aerul că ar 
vrea să-i dea o ultimă, neapărat necesară dispoziţie. 

— Nu-i aşa că e încântătoare? Îi spuse ea lui Pierre, 
arătând spre frumuseţea majestuoasă, care se îndepărta cu 
paşi uşori. Et quelle tenue! 306 Pentru o fată atât de 
tânără, atâta tact şi atâta artă în felul de a se comporta! 
Asta nu poate izvori decât din inimă! Fericit omul care va 
avea parte de ea! Alături de ea, până şi cel mai stângaci 
bărbat va ocupa vrând, nevrând, cel mai strălucit loc în 
societate. Nu-i aşa? Am vrut numai să aflu părerea 
dumitale. 

Şi îl lăsă să plece. 


Pierre răspunsese cu sinceritate afirmativ la întrebarea 
Annei Pavlovna, cu privire la arta de a se comporta a 
Helenei. Dacă i se întâmplase vreodată să se gândească la 
Helene, tocmai la frumuseţea ei se gândea şi la calmul 
extraordinar cu care ştia să-şi păstreze o atitudine tăcută şi 
demnă în societate. 

Mătuşica îi primi în colţişorul ei pe cei doi tineri, dar, 
parcă, dorea să-şi ascundă sentimentele de adoraţie faţă de 
Helene şi, mai ales, dorea să-şi arate frica faţă de Anna 
Pavlovna. Ea se uită la nepoată-sa, ca şi când ar fi întrebat-o 
ce trebuie să facă cu aceşti oameni. Când plecă de lângă ei, 
Anna Pavlovna atinse încă odată cu degetul mâneca lui 
Pierre şi-i spuse: 

— J'espere, que vous ne direz plus qu'on s'ennuie chez 
mMo0i307, şi se uită la Helene. 

Helene zâmbi, vrând parcă să spună că nici nu-şi închipuie 
că ar putea cineva s-o privească fără să se simtă încântat. 
Mătuşica îşi drese tuşind glasul, îşi înghiţi saliva şi spuse în 
franţuzeşte că e foarte fericită să o vadă pe Helene; se 
adresă apoi lui Pierre cu acelaşi compliment şi cu aceeaşi 
mimă. În mijlocul acestei discuţii plictisitoare şi fără noimă, 
Helene se uită la Pierre şi-i zâmbi cu zâmbetul acela 
limpede şi frumos, cu care le zâmbea tuturor. Pierre era 
atât de deprins să-i vadă zâmbetul acesta pe faţă, atât de 
puţin exprima zâmbetul acesta pentru el, încât nu-i dădu 
nici o importanţă. Mătuşica le vorbea în vremea asta despre 
colecţia de tabachere pe care o avusese răposatul tată al lui 
Pierre, contele Bezuhov, şi le arătă tabachera ei. Prinţesa 
Helene o ceru să vadă portretul pictat pe tabacheră al 
soţului mătuşichii. 

— Trebuie să fie pictată de Wines, spuse Pierre, numind pe 
faimosul miniaturist şi, aplecându-se pe deasupra mesei ca 
să apuce tabachera în mână, căuta să tragă în acelaşi timp 
cu urechea la masa vecină. 

Se ridicase şi voia să treacă de cealaltă parte a mesei, dar 
mătuşica îi întinse tabachera pe la spatele Helenei. Helene 


se aplecă înainte ca să-i facă loc şi, zâmbind, întoarse capul. 
Era îmbrăcată, ca întotdeauna la seratei într-o rochie foarte 
decoltată atât în faţă, cât şi la spate, după moda timpului. 
Bustul ei, care lui Pierre i se păruse totdeauna de marmură, 
era atât de aproape de ochii lui, încât, cu toată miopia, 
putea desluşi fără să vrea farmecul gâtului şi al umerilor ei 
vii şi atât de apropiaţi de buzele lui, încât, dacă s-ar fi 
aplecat cât de puţin, i-ar fi atins. El simţi căldura trupului, 
parfumul ce se desprindea din el, şi-i auzi scârţâitul 
corsetului când se mişca. Îi văzu, de data aceasta, nu 
frumuseţea marmoreană, formând un tot unitar cu 
îmbrăcămintea, ci-i văzu şi-i simţi tot farmecul trupului, pe 
care nu-l acoperea decât o rochie. 

Şi, odată ce descoperi lucrul acesta, el nu o mai putu 
vedea în alt chip, tot aşa cum nu ne mai putem întoarce la 
ceva care s-a dovedit a fi o amăgire. 

„Aşadar, n-ai observat până acum cât sunt de 
fermecătoare? Părea că spune Helene. N-ai observat că 
sunt femeie? Da, sunt femeie, şi pot aparţine oricui, şi 
dumitale!” spuneau privirile ei. Şi, în aceeaşi clipă, Pierre 
simţi că Helene nu numai că ar fi putut fia lui, dar că 
trebuia, nu se putea, să nu-i fie soţie. 

Ştia asta tot atât de sigur în minutul acela, ca şi cum el ar 
fi stat alături de ea în faţa altarului. Cum se va întâmpla 
asta şi când, nu ştia; nu ştia nici măcar dacă era bine s-o 
facă (i se părea chiar, fără să ştie de ce, că n-ar face bine); 
dar ştia că lucrul acesta avea să se întâmple. 

Pierre lăsă privirea în jos, apoi o ridică iarăşi. Ar fi vrut s-o 
privească iar ca alte daţi, ca pe o frumuseţe depărtată, 
străină de el; dar nu mai putea. Nu mai putea, aşa cum 
cineva care a văzut de departe prin ceaţă o buruiană şi a 
luat-o drept copac, nu mai poate spune că e copac atunci 
când s-a apropiat de ea. Era cumplit de aproape de dânsul. 
Căpătase puteri asupra lui. Şi între el, şi ea nu mai era nici 
un fel de obstacol, afară de obstacolul propriei sale voințe. 


— Bon, je vous laisse dans votre petit coin. Je vois, que 
vous y etes tres bien308, se auzi vocea Annei Pavlovna. 

Şi Pierre, întrebându-se cu teamă dacă nu cumva a făcut 
ceva nepermis, roşu tot, privi în jurul lui. I se părea că toţi 
ştiau tot aşa de bine ca şi el ce i se întâmplase. 

Nu mult după aceea, când încercă să se alipească de 
grupul principal, Anna Pavlovna îi spuse: 

— On dit que vous embellissez votre maison de 
Petersbourg309. 


(Era adevărat: arhitectul îi spusese că este neapărat 
necesar s-o facă, şi Pierre, fără să ştie pentru ce, îşi renova 
imensa casă din Petersburg.) 

— C'est bien, mais ne demenagez pas de chez le prince? 
Sile. Il est bon d'avoir un ami comme le prince, spuse ea, 
zâmbind prinţului Vasili. J'en sais quelque chose. N'est-ce 
pas310? Iar dumneata eşti încă aşa de tânăr! Ai încă mare 
nevoie de sfaturi. Te rog să nu te superi pe mine dacă mă 
folosesc de drepturile bătrâneţii. Şi tăcu, aşa cum tac 
întotdeauna femeile, aşteptând parcă ceva, după ce fac vreo 
aluzie la vârsta lor. Dacă te însori, atunci, e altceva. Şi-i uni 
într-o singură privire. Pierre nu se uita la Helene şi nici ea 
la dânsul. Cu toate acestea, femeia îi era tot atât de cumplit 
de aproape. El îngână ceva şi se înroşi. 

Ajuns acasă, Pierre nu putu multă vreme să doarmă, 
gândindu-se la ceea ce se întâmplase cu el. Dar ce se 
întâmplase cu el? Nimic. Înţelesese doar atât: că femeia pe 
care o ştia de când era mică şi despre care spunea distrat: 
„Da, e frumoasă”, când i se vorbea de frumuseţea ei, îi 
putea aparţine. 

„Dar e proastă, spuneam chiar eu că e proastă, gândea el. 
E ceva murdar în simţămintele pe care mi le-a răscolit ea, 
ceva oprit. Mi s-a spus că fratele ei, Anatol, e îndrăgostit de 
ea şi ea de el: că a fost o istorie întreagă şi că de aceea 
Anatol fusese îndepărtat. Cât despre celălalt frate al ei, 
Ippolit... iar tatăl ei e prinţul Vasili... Asta nu-mi place”, 


gândi el; şi, chiar în timp ce judeca aşa (până şi gândurile 
acestea îi rămaseră neisprăvite), se şi prinse surâzând şi-şi 
dădu seama că alt şir de gânduri plutea peste cele dintâi că 
el, în acelaşi moment în cărei se gândea cât de neînsemnată 
este, amesteca în gândul acesta vise despre cum îi va fi ea 
soţie, cum îl va iubi, cum va şti să devină cu totul altfel şi 
cum tot ceea ce gândise şi auzise despre ea putea fi 
neadevărat. Şi iarăşi o văzu, nu ca pe o fiică oarecare a 
prinţului Vasili, ci ca pe o femeie cu trupul acoperit doar de 
o rochie gri. „Dar pentru ce înainte nu mi-au trecut prin cap 
astfel de gânduri?” Şi iarăşi îşi spunea că asta e cu 
neputinţă, că această căsătorie ar fi ceva urât, nefiresc şi, 
cum i se părea lui, incorect. Îşi aduse aminte de cuvintele şi 
privirile ei de mai înainte şi de cuvintele şi privirile celor 
care-i văzură împreună. Îşi aduse aminte de cuvintele şi 
privirile Annei Pavlovna, când îi vorbise despre renovarea 
clădirii, îşi aduse aminte de mii de astfel de aluzii din partea 
prinţului Vasili şi a altora, şi-l cuprinse groaza: nu s-o fi 
legat oare cu ceva care să-l oblige să facă acest lucru care, 
după toate probabilitățile, nu poate fi decât rău şi care n-ar 
trebui să-l facă? Dar în acelaşi timp în care exprima el 
însuşi această hotărâre, dintr-un alt ungher al sufletului îi 
apărea imaginea ei, cu toată frumuseţea de femeie. 

II. 

ÎN LUNA NOIEMBRIE, 1805, prinţul Vasili trebuia plece 
într-o inspecţie prin patru gubernii. Îşi aranjase această 
delegaţie, cu gândul să se abată în acelaşi zi pe la nişte 
moşii de-ale sale, la care treburile nu mergeau cum trebuie, 
şi apoi, luându-l cu sine pe Anatol din localitatea unde 
acesta se afla cu regimentul, să meargă cu el împreună la 
prinţul Nikolai Andreevici Bolkonski, ca să-şi însoare 
feciorul cu fiica bătrânului bogătaş. Însă, înainte de a pleca 
spre atâtea noi obligaţii, prinţul Vasili simţea nevoia să ştie 
isprăvită povestea cu Pierre, care, ce e drept, în ultimul 
timp îşi petrecea zile acasă, adică la prinţul Vasili unde 
locuia, se arăta destul de tulburat şi prostit (aşa cum 


trebuie să fie un îndrăgostit), de câte ori se afla de faţă şi 
Helene, şi totuşi nu se grăbea s-o ceară în căsătorie. 

„Tout ca est bel et bon, mais il faut que ca finisse311”, îşi 
spusese într-o bună dimineaţă prinţul Vasili, oftând cu 
înţeles la gândul că Pierre, care-i era atât de obligat, nu se 
purta aşa cum trebuie în această chestiune. „Linereţe... 
uşurinţă... E, să-i ajute Dumnezeu” gândi prinţul, băgând 
cu încântare de seamă cât e de mare bunătatea lui, mais il 
faut, que ca finisse312. 

„Poimâine e ziua Lioliei, am să-mi chem câţiva prieteni şi 
dacă văd cumva că el tot nu înţelege ce trebuie să facă, apoi 
intru eu în scenă. Da, intru în scenă. Îi sunt doar tată!” 

O lună şi jumătate de la serata Annei Pavlovna şi la 
noaptea frământată de nesomn ce-i urmase, în care 
hotărâse că însurătoarea cu Helene ar fi o nenorocire şi că 
trebuie să se ferească de acest lucru şi să plece, Pierre cu 
toată hotărârea lui, încă nu se mutase de la prinţul Vasili; 
simţea cu groază că pe zi ce trecea se lega şi mai mult de 
ea în ochii lumii şi că n-o mai putea cu nici un chip privi ca 
altădată; simţea că nu s-ar putea nici despărţi de ea şi că, 
deşi era îngrozitor, trebuia să-şi lege soarta de a ei. Poate 
că s-ar mai fi putut stăpâni, dar nu trecea zi în care să nu 
fie în casa prinţului Vasili (care de obicei nu avea decât 
rareori recepții) vreo serată, la care Pierre trebuia să ia 
parte pentru ca să nu strice buna dispoziţie generală şi să 
nu înşele aşteptările tuturor. Prinţul Vasili, în puţinele clipe 
în care îşi putea îngădui să stea acasă, când se întâmpla să 
treacă pe lângă Pierre îi lua mâna, i-o smucea în jos, îi 
întindea distrat obrazul bărbierit şi plin de riduri să i-l 
sărute şi-i spunea sec: „Pe mâine”, sau „La amiază! Până 
atunci nu te mai văd” sau „Pentru tine rămân” ş.a.m.d. Dar 
cu toate că prinţul Vasili, atunci când rămânea (după cum 
spunea el) pentru Pierre, nu schimba nici două vorbe cu el, 
Pierre nu se simţea în stare să-i înşele aşteptările. În fiecare 
zi îşi spunea acelaşi lucru: „Trebuie la urma urmei să încerc 
s-o înţeleg şi să-mi dau seama: Ce este? Să mă fi înşelat eu 


altădată, sau acum mă înşel? Nu, ea nu-i defel proastă; nu, 
e o fată minunată! Îşi spunea el uneori. Nu greşeşte 
niciodată, în nici o privinţă, n-a spus niciodată vreo prostie. 
Vorbeşte puţin, dar tot ceea ce spune e simplu şi limpede. 
Deci, nu-i proastă. Nu s-a intimidat şi nu se intimidează 
niciodată. Deci, nu-i o femeie prefăcută!” De multe ori i se 
întâmpla să înceapă să discute cu ea, să gândească cu glas 
tare şi, de fiecare dată, ea îi răspundea ori cu o scurtă, dar 
foarte nimerită observaţie, care arăta că subiectul n-o 
interesează, ori numai cu o privire tăcută şi cu un zâmbet, 
care era mai mult decât orice dovada vie a superiorității ei. 
Avea dreptate Helene când presimţea că orice raţionament 
rămânea de ruşine pus alături de un zâmbet al ei. 

I se adresa întotdeauna cu un zâmbet de bucurie şi 
încredere, pe care-l păstra numai pentru el şi care avea 
într-însul ceva plin de înţeles, deosebit de zâmbetul ce-i 
înfrumuseţa chipul în mod obişnuit. Pierre ştia că toţi nu 
aşteptau decât să spună el o vorbă, ca să treacă peste un 
hotar, şi mai ştia că, mai devreme sau mai târziu, avea să-l 
treacă; dar o groază de neînțeles îl cuprindea numai când 
se gândea să facă acest pas înfricoşător. De o mie de ori, în 
decurs de o lună şi jumătate, se simţise din ce în ce mai 
adânc atras de o prăpastie care-i dădea fiori de groază. 
Pierre îşi spunea: „Ce înseamnă asta? E nevoie numai de 
hotărâre! Să n-am eu atâta voinţă?” 

Ar fi vrut să se poată hotărî, dar constată cu groază că în 
clipa de faţă nu mai exista în sufletul lui acea putere pe care 
şi-o ştia şi pe care într-adevăr o avea. Făcea parte din 
rândul acelor oameni care se simt puternici numai atunci 
când se simt pe de-a-ntregul nevinovaţi. Însă din ziua când 
pusese stăpânire pe el dorinţa, pe care o surprinsese 
atunci, la serata Annei Pavlovna când se uitase la 
tabacheră, avea un sentiment ascuns, de vinovăţie a acestui 
impuls, care îi paraliza orice putere. 

De ziua numelui Helenei, la prinţul Vasili, se afla o mână 
de invitaţi din cei mai apropiaţi, cum le spunea el: prieteni 


şi rude. Tuturor acestor rude şi prieteni li se dăduse a 
înţelege că în ziua aceea avea să se hotărască fericirea 
Helenei. Musafirii erau la masă. Prinţesa Kuraghina, o 
femeie masivă, care fusese cândva frumoasă şi rămăsese 
prezentabilă, prezida ca stăpână în capul mesei. De-a 
dreapta şi de-a stânga ei şedeau invitaţii cei mai de seamă: 
un general bătrân, soţia lui şi Anna Pavlovna Scherer; spre 
capătul mesei erau musafirii tineri şi de mai mică 
importanţă, şi tot acolo îşi aveau locurile cei ai casei, apoi 
Helene şi Pierre - alături. Vasili nu mânca; se plimba în jurul 
mesei, foarte dispus, şi se aşeza când lângă un musafir, 
când lângă altul. Fiecăruia, el îi spunea câte un cuvânt 
plăcut, lăsându-i deoparte pe Pierre şi Helene, a căror 
prezenţă s-ar zis că nici n-o observă. Prinţul Vasili era 
sufletul petrecerii. Lumânările de ceară ardeau cu flăcări 
vii, argintăria şi serviciile de cristal de pe masă străluceau, 
ca toaletele doamnelor şi epoleţii cu fir de aur şi de argint 
în jurul mesei forfoteau lacheii în livrele roşii; se auzea 
zgomot de cuțite, pahare, farfurii, şi discuţiile însufleţite ale 
celor câteva grupuri formate în jurul mesei. Auzeai la un 
capăt al mesei un bătrân şambelan căutând să încredinţeze 
pe o bătrână baroneasă de dragostea lui înflăcărată, şi pe 
ea o auzeai râzând; la celălalt capăt se povestea despre 
insuccesul unei oarecare Maria Viktorovna iar în partea de 
mijloc a mesei, prinţul Vasili adunase jurul său un mic 
public. El le povestea doamnelor, cu zâmbet glumeţ pe 
buze, despre ultima şedinţă - miercuri - a Consiliului de 
stat, în care Serghei Kuzmi Viazmitinov, noul guvernator 
general militar al Petersburgului, adusese şi începuse să 
citească vestitul mesaj al împăratului Alexandru trimis de 
pe front, în care împăratul, adresându-se lui Serghei 
Kuzmici, spunea că din toate părţile primeşte declaraţii de 
devotament din partea poporului, dar că declaraţia trimisă 
de oraşul Petersburg i-a făcut o plăcere deosebită, că se 
simte mândru de a fi în fruntea unei asemenea naţiuni şi că 
va face tot ce-i va sta în putinţă să fie vrednic de ea. Mesajul 


începea astfel: „Serghei Kuzmici! Din toate părţile ajunge 
până la mine zvonul...” ş.a.m.d. 

— Şi cum, n-a putut citi mai departe de Serghei Kuzmici? 
Întrebă una dintre doamne. 

— Nici o iotă, n-a mai putut citi nici o iotă, zise prinţul 
Vasili, râzând. „Serghei Kuzmici... din toate părţile... din 
toate părţile... Serghei Kuzmici...” Şi bietul Viazmitinov n-a 
putut cu nici un chip trece mai departe. De câteva ori a 
încercat el s-o ia iar de la capăt, dar abia apuca să spună 
Serghei... şi suspina... Kuz... mici - îi dădeau lacrimile... din 
toate părţile - izbucnea în hohote de plâns, şi mai departe 
nu mergea. Şi iarăşi batista, şi iarăşi Serghei Kuzmici, din 
toate părţile şi iar lacrimi... aşa că până la urmă a fost rugat 
altul să citească. 

— Kuzmici... din toate părţile... şi lacrimi... repetă cineva 
râzând. 

— Nu fiţi răutăcioşi, spuse Anna Pavlovna de la celălalt 
capăt al mesei, ameninţându-i cu degetul, c'est un şi brave 
et excellent homme notre bon Viasmitinoff...313 

Toţi râdeau tare. La capătul de onoare al mesei toată 
lumea era, pe cât se părea, veselă şi însufleţită de cele mai 
variate forme ale bunei dispoziţii, numai Pierre şi Helene 
stăteau tăcuţi alături, aproape de celălalt capăt al mesei; 
amândoi îşi stăpâneau cu greu un zâmbet radios, fără nici o 
legătură cu anecdota despre Serghei Kuzmici - zâmbetul de 
jenă faţă de propriile lor simţiri. Orice ar fi spus, orice ar fi 
glumit şi râs ceilalţi, cu oricâtă poftă ar fi mâncat şi băut, şi 
vin de Rin, şi saute, şi îngheţată, oricât ar fi ocolit privirile 
acestei adunări şi oricât s-ar fi arătat toţi indiferenți şi 
neatenţi faţă de ei, se simţea, în căutăturile rare ce li se 
aruncau pe furiş, că şi povestea cu Serghei Kuzmici, şi 
hazul, şi degustarea mâncărurilor, nu erau toate decât 
prefăcătorie şi că toată lipsa de concentrare a atenţiei 
acestei societăţi era îndreptată numai spre ei doi - spre 
Pierre şi Helene. Prinţul Vasili imita sughiţurile de plâns ale 
lui Serghei Kuzmici, dar în acelaşi timp îşi arunca privirile 


spre fiica sa, şi, în timp ce râdea, expresia feţei sale spunea: 
„Aşa... totul merge bine; azi se va hotări totul”. Când Anna 
Pavlovna îl mustrase că-şi râdea de notre bon Viasmitinoff, 
în ochii ei, care sclipeau în clipa aceea alunecând spre 
Pierre, prinţul Vasili citi felicitări pentru viitor şi urări 
pentru fericirea fiicei lui. Bătrâna prinţesă, aruncând în 
treacăt o privire înciudată fiicei sale şi îndemnându-şi 
vecina cu un pahar de vin, ofta trist, ca şi cum ar fi spus: 
„Da, tot ce ne-a mai rămas nouă mai bun de făcut de-aici- 
nainte e să bem vin dulce, draga mea. E rândul tineretului, 
e vremea lui să fie atât de fericit!”... „Ce prostii sunt toate 
fleacurile astea, pe care stau să vi le povestesc, ca şi cum pe 
mine m-ar interesa, îşi spunea diplomatul, uitându-se la 
chipurile fericite ale îndrăgostiţilor; iată, asta se cheamă 
fericire.” 

În mijlocul intereselor meschine şi artificiale care legau 
această societate, se ivise un sentiment firesc: dorinţa care 
împinge unul către altul o femeie şi un bărbat amândoi 
tineri, frumoşi şi sănătoşi. Şi acest sentiment omenesc 
inundă brusc totul şi pluti pe deasupra tuturor vorbăriilor 
convenţionale. Glumele erau fără haz, noutăţile - lipsite de 
interes, voia bună - prefăcătorie vădită. Şi nu numai ei, ci şi 
lacheii care serveau la masă pe cât se părea, simțeau 
acelaşi lucru şi-şi uitau îndatoririle slujbei lor când se uitau 
la frumoasa Helene, la faţa strălucitoare şi la chipul rumen 
şi plin al lui Pierre, pe care se citea fericirea şi frământarea 
lui lăuntrică. Până şi luminile lumânărilor părea că se 
concentraseră numai asupra acestor două chipuri fericite. 

Pierre simţea că el era centrul preocupărilor tuturor şi 
lucrul acesta îl bucura, dar îl şi stingherea. Se afla în 
situaţia omului absorbit cu totul de o îndeletnicire. Nu 
vedea, nu înţelegea şi nu auzea nimic clar. Doar din când în 
când îl fulgerau frânturi de gânduri şi impresii, care-l 
aduceau la realitate. 

„Aşadar, s-a sfârşit! Gândea el. Şi cum se face că s-au 
împlinit toate acestea? Aşa de repede! Acum ştiu că nu 


numai pentru ea, nu numai pentru mine, dar şi pentru toţi 
ceilalţi trebuia să se împlinească negreşit acest lucru. Şi toţi 
numai asta aşteaptă, sunt atât de siguri toţi că se va 
întâmpla, încât nu pot, nu pot să-i înşel. Cum va fi? Nu ştiu; 
dar ceva va fi, va fi negreşit”, îşi spunea Pierre uitându-se la 
umerii aceia care străluceau chiar sub ochii lui. 

Uneori începea să se simtă deodată ruşinat. Nu-i aşa deloc 
la îndemână că atenţia tuturor se îndrepta asupra lui, că el, 
în ochii celorlalţi, era un om fericit, şi că aşa, lipsit de 
frumuseţe cum era, era ca un Paris, stăpân pe Helene. „Dar 
se vede că aşa se întâmpla întotdeauna în asemenea 
împrejurări şi aşa şi trebuie să fie, se consolă. Şi la urma 
urmei, ce am făcut eu ca să ajung aici? De unde a început? 
Am plecat din Moscova împreună cu prinţul Vasili. Pe-atunci 
încă nu era nimic. Şi-apoi, adică, să nu mă fi dus să stau la 
el? Mai departe, am jucat cărţi, i-am ridicat sacoşa, ne-am 
plimbat cu trăsura. Unde au început oare toate astea?” Şi 
iată-l stând mut alături de ea, în chip de logodnic; îi ascultă, 
îi vede, îi simte apropierea, respiraţia, mişcările, 
frumuseţea. Şi dintr-odată i se pare că el, şi nu ea, este atât 
de neobişnuit de frumos şi că de aceea îl şi privesc aşa toţi, 
iar el, fericit de fi obiectul admiraţiei generale, îşi umflă 
pieptul, îşi ridică fruntea şi-şi gustă din plin fericirea. 
Deodată un nu ştiu ce glas cunoscut parcă, răsună, 
întrebându-l pentru a doua oară ceva. Însă Pierre e aşa de 
preocupat, că nu înţelege nimic din ce i se spune. 

— Te întreb când ai primit scrisoarea de la Bolkonski, 
spuse a treia oară prinţul Vasili. Cât eşti de distrat, dragul 
meu! 

Prinţul Vasili zâmbeşte, şi Pierre vede că toţi, toţi îi 
zâmbesc lui şi H6lenei. „Ei, şi ce-i dacă ştiţi cu toţii? Îşi 
spuse Pierre în gând. Ce-i? Aşa e, e adevărat şi gata!” şi îşi 
zâmbegşte cu zâmbetul lui blajin, de copil, iar Helene 
zâmbeşte şi ea. 

— De când ai primit-o? Era din Olmutz? Repetă prinţul 
Vasili întrebarea, ca şi cum ar fi avut mare nevoie lucrul 


acesta, ca să pună capăt cine ştie cărei discuţii. 

„Este oare cu putinţă să vorbeşti şi să gândeşti asemenea 
nimicuri?” îşi spunea Pierre. 

— Da, din Olmutz, răspunde el, oftând. 

După cină, Pierre îşi conduse partenera în salon, unde se 
strângea lumea. Musafirii începură să plece, şi unii ieşiră 
fără să-şi mai ia rămas bun de la Helene. Ca şi cum ar fi 
avut grijă să nu o întrerupă dintr-o ocupaţie importantă, iar 
câţiva o salutară în grabă şi refuzară să se lase conduşi de 
ea. Diplomatul tăcea întristat când ieşi din salon. În faţa 
ochilor i se zugrăvea acum limpede vanitatea carierii lui 
diplomatice, în cumpănă cu fericirea lui Pierre. Bătrânul 
general care îşi cicălea supărat soţia care îl întrebase dacă-l 
mai doare piciorul. „Ia te uită bătrână proastă ce eşti, îşi 
zicea el. Uită-te la Elena Vasilievna, tot aşa de frumoasă are 
să fie şi la cincizeci de ani!”... 

— Mi se pare că pot să te felicit, îi şopti Anna Pavlovna 
prinţesei, şi o sărută drăgăstos. Dacă n-ar fi fost migrena 
asta, aş mai fi rămas. 

Prinţesa nu-i răspunse nimic; o rodea invidia; fericirea 
fiică-si o chinuia. 

O vreme destul de îndelungată, cât cei ai casei erau 
ocupați să-şi petreacă musafirii care plecau, Pierre rămase 
numai cu Helene, în salonul cel mic, în care-şi găsiseră loc. 
Mai rămăsese el de multe ori singur cu Helene, de şase 
săptămâni încoace, de când stătea la ei, dar nu-i vorbise 
niciodată de iubire. Acum însă simţea că lucrul e neapărat 
necesar, dar nu se putea cu nici un chip hotări să facă 
ultimul pas. Îi era ruşine; i se părea că ocupă locul altcuiva, 
al unui străin, alături de Helene. „Nu-i pentru tine fericirea 
asta, îi spunea ceva, ca o voce lăuntrică. Fericirea asta e 
hărăzită acelora care n-au ceea ce ai tu.” Totuşi, trebuia să 
spună ceva şi începu să vorbească. O întrebă dacă era 
mulţumită de ziua ce trecuse. Ea răspunse, ca întotdeauna, 
cu simplitatea ce-i era obişnuită, că onomastica aceasta 
fusese pentru ea una dintre cele mai plăcute din viaţă. 


Mai rămăseseră doar câteva dintre rudele cele mai 
apropiate şi şedeau în salonul cel mare. Prinţul Vasili trecu 
prin salonaş şi se apropie cu paşi leneşi de Pierre. Pierre se 
ridică şi spuse că e târziu. Prinţul Vasili îl privi aspru 
întrebător, ca şi cum ceea ce spusese era aşa de ciudat, 
încât nici nu merita să fie auzit măcar. Dar după o clipă 
expresia de asprime dispăru; prinţul Vasili îl apucă pe 
Pierre de-o mână, trăgându-i-o în jos, îl sili să se aşeze şi 
zâmbi duios. 

— Ei, ce-i, Liolia? Se adresă el, fără nici o tranziţie fiicei 
lui, cu tonul de duioşie caracteristic părinţilor deprinşi să-şi 
mângâie din copilărie odraslele, ton care la prinţul Vasili 
era dobândit prin imitarea altor părinţi. 

Şi, adresându-se iarăşi lui Pierre: 

— Serghei Kuzmici, din toate părţile... spuse el, 
descheindu-şi nasturele de sus de la vestă. 

Pierre zâmbi, dar se putea cunoaşte după zâmbetul lui, cât 
de bine înţelegea că nu de Serghei Kuzmici îi ardea 
prinţului Vasili în seara aceea; iar prinţul Vasili pricepu la 
rândul lui că şi Pierre înţelesese despre ce era vorba. 

Prinţul Vasili murmură deodată ceva şi ieşi. Lui Pierre i se 
păru că până şi prinţul Vasili era intimidat. Văzând postura 
în care era pus acest bătrân om de lume, Pierre fu mişcat; 
el aruncă o privire Helenei; era şi ea, la rândul ei, 
dezorientată, iar ochii ei păreau că spun: „Ce să fac, numai 
dumneata eşti de vină”. 

„Trebuie negreşit să fac pasul acesta, dar nu pot”, gândi 
Pierre şi ceea ce spuse fu iarăşi ceva lăturalnic. Vorbi 
despre Serghei Kuzmici, rugând-o să-i spună în ce consta 
anecdota, căci el n-o auzise. Helene îi răspunse zâmbind, că 
nici ea n-o ştia. 

Prinţul Vasili, care trecuse în salon, o găsise pe prinţesă, 
soţia sa, vorbind cu glas scăzut unei doamne mai în vârstă, 
despre Pierre: 

— Se-nţelege, c'est un parti tres brillant, mais le bonheur, 
ma chere... 


— Les Mariages se font dans les cieux314, răspunse 
doamna mai în vârstă. 

Prinţul Vasili se îndreptă spre ungherul cel mai depărtat şi 
se aşeză pe o canapea, ca şi cum n-ar fi luat seama se 
convorbire. Închise ochii şi-şi lăsă capul în piept, ca şi cum 
ar fi moţăit; capul îi căzu şi el se scutură. 

— Aline, îi spuse el soţiei sale, allez voir ce qu'ils font.315 
Prinţesa îşi făcu de lucru prin faţa salonaşului, trecând pe 
lângă uşă cu un aer semnificativ de indiferenţă, şi îşi aruncă 
o privire înăuntru. Pierre şi Helene stăteau, ca şi înainte, de 

vorbă. 

— "Tot aşa, răspunse ea bărbatului. 

Prinţul Vasili se încruntă, îşi strâmbă într-o parte gura, iar 
trăsăturile începură să-i tremure cu acea expresie 
neplăcută şi brutală care-i era caracteristică; scuturându-şi 
tot trupul, el se ridică, apoi îşi aruncă capul pe spate şi cu 
paşi hotărâți, trecu pe lângă doamne spre salonul cel mic, 
apoi cu paşi repezi, el se apropie voios de Pierre. Chipul 
prinţului era atât de solemn, încât, văzându-l, Pierre se 
ridică înspăimântat de pe scaun. 

— Slavă Domnului! Spuse el. Mi-a spus nevastă-mea tot! 
Cu o mână îl prinse pe Pierre şi cu cealaltă pe fiica sa. 
Draga mea Liolia! Sunt foarte, foarte fericit. Vocea îi 
tremura când se întoarse spre el: L-am iubit mult pe tatăl 
tău... şi ea îţi va fi soţie bună... Dumnezeu să vă 
binecuvânteze! 

Îşi îmbrăţişă fiica, apoi îl îmbrăţişă din nou pe Pierre şi-şi 
lipi gura de obrazul lui, într-o sărutare părintească. Lacrimi 
adevărate îi scăldau obrajii. 

— Prinţesă, vino puţin încoace, o strigă el. 

Intră prinţesa şi începu şi ea să plângă. Până şi doamna în 
vârstă îşi ştergea ochii cu batista. Îl sărutară pe Pierre, iar 
el sărută de câteva ori mâna frumoasei Helene. După 
câteva clipe, îi lăsară iarăşi singuri. 

„loate acestea aşa trebuiau să se întâmple şi nu altfel se 
putea - gândi Pierre - de aceea n-am la ce să mă mai întreb 


dacă-i bine ce s-a întâmplat sau e rău. E bine, pentru că 
acum lucrurile sunt clare şi s-a isprăvit cu îndoiala aceasta 
chinuitoare.” Îşi ţinea tăcut logodnica de mână şi se uita la 
pieptul ei superb, pe care răsuflarea i-l ridica şi cobora în 
cadență. 

— Helene, zise el cu voce tare şi se opri. 

„În împrejurări de acestea se spune ceva deosebit”, gândi 
el, dar nu-şi putea cu nici un preţ aminti ce se spune în 
asemenea împrejurări. O privi în ochi. Ea se dădu mai 
aproape de el. Chipul ei se îmbujoră. 

— Ah, scoate-ţi aceşti... uite cum îţi... scoate-i... spuse ea, 
arătând la ochelarii lui. 

Pierre îşi scoase repede ochelarii şi privirile lui, pe lângă 
că aveau căutătura ciudată pe care o au toţi miopii rămaşi 
fără ochelari, mai erau pe deasupra şi nedumerite. El dădu 
să se aplece să-i sărute mâna, dar ea, cu o mişcare repezită 
şi brutală a capului, îşi apropie buzele de-ale lui şi-şi lipi 
gura de ele. Faţa ei îl surprise prin expresia schimbată, 
neplăcută, de zăpăceală pe care şi-o luase brusc. 

„Acum e prea târziu; totul s-a sfârşit; de altfel, eu o 
iubesc...” gândi Pierre. 

— Je vous aime! 316 spuse el, amintindu-şi, în sfârşit, ce 
era neapărat necesar să fie spus în asemenea ocazii; dar 
cuvintele acestea sunară atât de lamentabil, încât îi fu 
ruşine de el însuşi. 

O lună şi jumătate mai târziu, Pierre era însurat şi - cum 
spunea lumea - era fericitul posesor al unei soţii frumoase 
şi al câtorva milioane, în enorma casă din Petersburg a 
conților Bezuhov, proaspăt renovată. 

III. 

BĂTRÂNUL PRINŢ Nikolai Andreici Bolkonski primi în 
noiembrie 1805 de la prinţul Vasili o scrisoare, prin acesta îl 
înştiinţa că soseşte împreună cu fiul său. („Am de făcut o 
inspecţie şi, bineînţeles, cu prilejul ăsta, ocolul de o sută de 
verste nu mă va împiedica să te vizitez pe dumneata, mult 
stimatul meu binefăcător”, scria el. Mă va însoţi Anatol al 


meu, care e în drum spre regimentul lui, şi cred că îi vei 
îngădui să-şi exprime personal adâncul respect pe care, 
după exemplul tatălui său, îl are pentru dumneata.”) 

— Se pare că, nici nu-i nevoie s-o mai scoateţi pe Marie în 
lume, peţitorii vin singuri în casă, fu reflecţia pe care avu 
îndrăzneala s-o facă mica prinţesă, aflând vestea. 

Prinţul Nikolai Andreici se încruntă şi nu spuse nimic. 

Peste două săptămâni de la primirea scrisorii, într-o seară 
sosiră oamenii prinţului Vasili trimişi înainte, iar a doua zi 
veni şi el cu fiul său. Bătrânul Bolkonski nu avusese 
niciodată o părere prea bună cu privire la caracterul 
prinţului Vasili; cu atât mai mult cu cât, de puţină vreme, 
odată cu noile domnii, sub țarii Paul şi Alexandru, ajunsese 
la mari demnități şi onoruri. 

Acum însă, înțelegând din aluziile scrisorii şi ale micii 
prințese despre ce este vorba, părerea proastă despre 
prinţul Vasili făcuse loc, în sufletul prinţului Nikolai 
Andreici, unui sentiment de dispreţ răuvoitor. Bătrânul 
strâmba mereu din nas de câte ori venea vorba de el. 

Când veni ziua sosirii prinţului Vasili, prinţul Nikolai 
Andreici era în toane rele şi-l nemulţumeau toate. Era în 
toane rele pentru că sosea prinţul Vasili, sau era deosebit 
nemulţumit de sosirea prinţului Vasili tocmai pentru că era 
în toane rele, ar fi fost greu de ştiut, dar nu încăpea nici o 
îndoială că era în toane rele, şi Tihon îl sfătuia de dimineaţă 
pe arhitect să renunţe de a mai intra la prinţ să-i dea 
raportul. 

— Ascultaţi cum se mai frământă prin odaie, spunea Tihon, 
atrăgând atenţia arhitectului la zgomotul paşilor prinţului. 
Calcă apăsat, parcă nu-l ştim noi? 

Cu toate acestea, către ora nouă prinţul ieşi că obicei să-şi 
facă plimbarea, îmbrăcat în şuba sa de catifea cu guler din 
blană de sobol şi căciulă tot din aceeaşi blană. În ajun 
ninsese. Poteca, pe care prinţul Nikolai Andrei mergea spre 
grădina de iarnă, era curăţită; urmele măturii se mai 
puteau încă vedea pe zăpada rânită, iar lopata rămasă 


înfiptă într-una dintre grămezile de zăpadă proaspătă, 
ridicate pe de-o parte şi de-a alta a potecii. Prinţul trecu 
prin grădina de iarnă, prin locuinţele slugilor şi prin 
acareturi, tăcut şi posomorât. 

— Dar cu sania se poate trece? Îşi întrebă el 
administratorul, un bărbat respectabil, întru totul 
asemănător chip, şi în felul lui de a fi, cu stăpânul. 

— E zăpadă groasă, luminăţie. Am dat ordin să curețe 
aleea. 

Prinţul înclină din cap şi se apropie de scara casei „Slavă 
ţie, Doamne, gândi administratorul, a trecut norul...” 

— Era greu de trecut, luminăţie, adăugă administratorul. 
Aşa-i cum se-aude, luminăţie, că ar veni la alteţa voastră un 
ministru? 

Prinţul se întoarse către administrator şi-l aţinti cu priviri 
înfuriate. 

— Ce-ai spus? Ministru? Ce fel de ministru? Cine a spus? 
Zise el, cu vocea lui stridentă şi aspră. Pentru fiica mea, 
prinţesa, n-aţi fi curăţat, hai? Numai pentru ministru? La 
mine nu se-ncape nici un ministru! 

— Luminăţie, socoteam şi eu că... 

— Socoteşti tu! Zbieră prinţul, din ce în ce mai repede, 
mai fără legătură între cuvinte. Socoteai tu... Tâlharilor... 
Secăturilor! 'Te învăţ eu să mai socoţi, şi, ridicând băţul, se 
repezi cu el la Alpatăci şi l-ar fi lovit dacă administratorul 
nu s-ar fi ferit fără voia lui. Socoteai tu... Lichelelor! 

Dar deşi Alpatâci - speriat el singur că avusese 
îndrăzneala să se ferească de lovituri - se apropie şi plecă 
supus capul pleşuv în faţa stăpmului, sau poate tocmai din 
cauza aceasta, prinţul continuă să strige: „Secăturilor! Să 
daţi numaidecât zăpada la loc, în drum!”, dar nu mai ridică 
a doua oară braţul şi intră ca furtună în odaie. 

Pe la vremea prânzului, prinţesa şi mademoiselle 
Bourienne, care aflaseră că prinţul nu era în toane bune, îl 
aşteptau în picioare; mademoiselle Bourienne, cu chipul 
luminos, care părea că spune: „Mie nu-mi pasă, eu sunt aşa 


cum sunt întotdeauna”, iar prinţesa Maria, palidă, umilă, cu 
ochii în pământ. Mai greu în toate astea, pentru prinţesa 
Maria era faptul că ştia şi ea prea bine că în asemenea 
cazuri trebuia să procedeze întocmai ca mademoiselle 
Bourienne, dar nu era în stare. Îşi spunea: „Dacă mă fac că 
nu bag de seamă, poate spune că n-am nici o înţelegere 
pentru el; dacă mă arăt şi eu tristă şi prost dispusă, îmi va 
spune, cum s-a mai întâmplat, că sunt o curcă plouată, etc.” 

Prinţul se uită la chipul înspăimântat al fiicei sale şi 
mormâăi supărat: 

— Pr... proasto! Rosti el. 

„Şi cealaltă nu-i aici! Se vede că i-au împuiat şi ei capul cu 
prostii”, gândi el, văzând că mica prinţesă lipsea de la masă. 

— Dar prinţesa unde-i? Întrebă el. Se ascunde? 

— Nu-i este prea bine, spuse mademoiselle Bourienne cu 
un zâmbet voios, nu poate veni. E atât de firesc, în starea 
ei... 

— Hm! Hm! Ch! Ch! Făcu prinţul şi se aşeză la masă. 

I se păru că farfuria din faţa lui nu-i curată; arătă o pată 
pe ea şi o aruncă. Tihon o prinse şi o trecu bufetierul lui. 
Mica prinţesă nu era bolnavă, însă se temea până-ntr-atâta 
de prinţul cel bătrân încât, auzind că iar era în toane rele, 
se hotărâse să nu iasă din odaia ei. 

— Mă tem pentru copil, spusese ea către mademoiselle 
Bourienne, Dumnezeu ştie câte se mai pot întâmpla dintr- 
atâta spaimă. 

În general, mica prinţesă trăia la Lâsâe-Gort veşnic sub 
apăsarea unui sentiment de frică şi de antipatie faţă 
bătrânul prinţ, antipatie de care ea nu-şi dădea seama 
pentru că frica ei era aşa de puternică, încât altceva nu mai 
putea simţi. La rândul lui, prinţul avea şi el o antipatie 
pentru noră-sa, dar antipatia lui era înnăbuşită de dispreţ. 
Prinţesa Liza, de când trăia la Lâsâe-Gori legase o prietenie 
strânsă cu mademoiselle Bourienne şi petrecea cu ea zile 
întregi, o ruga să doarmă noaptea la ea în cameră şi vorbea 
adeseori cu ea despre socru-său criticându-l. 


— Il nous arrive du monde, mon prince317, spuse 
mademyoiselle Bourienne, desfăcând şervetul alb cu mâinile 
ei trandafirii. Son excellence le? Rince Kouraguine avec son 
fils, a ce que j'ai entendu dire318? Rosti ea, cu un aer 
întrebător. 

— Hm! Excelenţa asta a dumitale e un fleac... eu l-am 
recomandat la minister, spuse prinţul, care era foarte puţin 
încântat. Şi fecioru-său, ce mai caută şi el aici? Nu pricep 
deloc. Poate-or fi ştiind ele, prinţesele Lizaveta Karlovna şi 
prinţesa Maria; eu nu ştiu de ce mi-l aduce şi pe fecioru-său 
plocon. Mă pot lipsi de el! Şi se uită la prinţesa Maria, care 
se înroşise toată. 

— Nu te simţi bine, ce-i cu tine? De frica „miniştrului”, 
poate, cum spunea azi dobitocul acela de Alpatâci? 

— Nu, mon pere319. 

Deşi turnase gaz peste foc cu subiectul acesta de discuţie, 
mademoiselle Bourienne nu-şi puse frâu vorbelor şi 
continuă să flecărească întruna, ba despre grădină, ba 
despre frumuseţea unei flori care tocmai înflorise. 

Prinţul se mai domoli după primul fel. După prânz trecu 
să-şi vadă nora. Mica prinţesă şedea la măsuţă şi-şi 
petrecea timpul vorbind cu Maşa, o cameristă. Cum îşi văzu 
socrul, păli deodată la faţă. Mica prinţesă era foarte 
schimbată. Era acum mai mult urâtă decât frumoasă. 
Obrajii i se scofâlciseră, buza de sus i se ridicase şi mai 
mult, şi ochii îi erau tare încercănaţi. 

— Da, simt parcă o greutate, răspunse ea prinţului, care o 
întrebase ce simte. 

— Ai nevoie de ceva? 

— Nu, merci, mon pere320. 

— Bine, bine. 

Prinţul ieşi şi se abătu pe la odăile servitorilor. Alpatâci, cu 
capul plecat, îl întâmpină în prag. 

— Ai astupat la loc drumul? 

— L-am astupat, excelenţă. lertaţi-mă, pentru numele lui 
Dumnezeu, numai din prostia mea... 


Prinţul îl întrerupse şi începu să râdă, cu râsul lui nefiresc. 

— Bine, bine! 

Îi întinse o mână, pe care Alpatâci i-o sărută, şi trecu în 
cabinetul lui. 

Seara, prinţul Vasili sosi. Întru întâmpinarea lui ieşiră, în 
faţa perspectivei (aşa-i spuneau ei aleii principale), câţiva 
vizitii şi lachei, care împinseră chiuind săniile convoiului pe 
drumul troienit înadins spre aripa destinată invitaţilor. 

Prințului Vasili şi lui Anatol le fuseseră rezervate camere 
separate. 

Anatol se aşeză pe un scaun, îşi scoase haina şi, punându- 
şi mâinile în şolduri, îşi aţinti surâzând privirea ochilor mari 
şi frumoşi asupra colţului de masă, în faţa căreia şedea. El 
îşi privea totdeauna viaţa ca pe un neîntrerupt şir de 
plăceri, pe care cineva, nu se ştie de ce, se îngrijea să i le 
pregătească. Tot aşa privea şi-acum vizita la bătrânul acesta 
răutăcios şi la această slută, dar bogată moştenitoare. Toată 
povestea aceasta trebuia să decurgă, după părerea lui, într- 
un chip foarte distractiv şi trebuia să se sfârşească cu bine. 
„Şi de ce, mă rog, să nu mă-nsor cu ea dacă-i aşa de 
bogată? Asta nu poate strica niciodată”, gândea Anatol. 

Se bărbieri, se parfumă, cu meticulozitatea şi cochetăria 
care se transformaseră la el în obicei şi, cu capul său 
frumos cum era, cu expresia lui înnăscută de învingător 
mărinimos, trecu în odaia tatălui său. În jurul prinţului Vasili 
se învârteau de zor doi valeţi de-ai lui, care-l ajutau să se 
îmbrace; vioiciunea lor îl molipsise şi prinţul se uita cu viu 
interes în jurul său şi-i făcu un semn voios din cap fiului său, 
care intra, ca şi cum i-ar fi spus: „Bun, aşa te vreau!” 

— Nu, fără glumă, tată, e tare slută? Ce zici? Îl întrebă el 
în franţuzeşte, parcă în continuarea unei discuţii care nu 
odată revenise între ei doi, cât timp călătoriseră. 

— Prostii! Principalul este să-ţi dai toată osteneala să fii 
cât mai respectuos şi mai prudent cu prinţul cel bătrân. 

— Dacă cumva mă ceartă, plec, spuse Anatol. Nu-i pot 
suporta pe bătrânii ăştia! Ei? 


— "Ţine minte că totul, pentru tine, depinde doar de asta. 

În vremea asta, în camera slujnicelor nu numai că se ştia 
de sosirea ministrului şi a fiului său dar până şi înfăţişarea 
lor fusese descrisă în amănunţime. Prinţesa Maria şedea 
singură în camera ei şi se străduia în zadar să-şi 
stăpânească tulburarea lăuntrică. 

„De ce ne-au scris ei, de ce mi-a vorbit Liza despre el? Căci 
asta nu se poate întâmpla! Îşi spunea ea, privindu-se în 
oglindă. Cum să intru eu în salon? Chiar dacă mi-ar plăcea, 
acum tot nu m-aş putea simţi cu el în largul meu, liberă.” 
Numai gândindu-se la privirea tatălui ei şi o cuprindea 
frica. 

Mica prinţesă şi mademoiselle Bourienne apucaseră să fie 
puse la curent cu tot ce trebuiau să ştie prin Maşa, fata din 
casa, şi ştiau tot: ştiau ce băiat frumos, oacheş şi rumen e 
fiul ministrului şi că tată-său de-abia îşi putuse pune 
picioarele pe treptele scării, pe când feciorul, ca un vultur, îl 
ajunsese din urmă sărind câte trei trepte deodată. În 
posesia acestor informaţii, mica prinţesă şi mademoiselle 
Bourienne, ale căror glasuri răsunau încă în sală cu 
însufleţire, intrară în odaia prinţesei Maria. 

— Ştii, ils sont arrives321, Marie, spuse mica prinţesă, 
îndreptându-şi pântecul şi lăsându-se greoaie într-un 
fotoliu. 

Nu mai purta bluza în care fusese îmbrăcată de dimineaţă 
şi îşi pusese una dintre cele mai frumoase rochii pe care 
avea; era pieptănată cu îngrijire şi cochetărie, iar pe chip se 
ivise o înviorare, care nu-i putea totuşi ascunde ridurile 
obosite şi ofilite ale feţei. Gătită, aşa cum era obicei în 
societate la Petersburg, sărea şi mai mult în ochi cât se 
urâţise. Şi la mademoiselle Bourienne se putea băga de 
seamă o oarecare grijă în desăvârşirea toaletei, care dădea 
şi mai mult farmec chipului ei drăgălaş şi plăcut. 

— Eh bien, et vous restez comme vous etes, chere 
princesse? Începu ea. On va venir annoncer, que ces 


messieurs sont au salon; il faudra descendre, et vous ne 
faites pas un petit brin de toilette! 322 

Mica prinţesă se ridică din fotoliu, sună camerista şi îi 
ceru, foarte voioasă, să-şi dea păreri asupra toaletei 
prinţesei Maria şi să şi le pună în aplicare. Mândria 
prinţesei Maria suferea din pricina faptului că sosirea 
logodnicului promis o tulburase şi se simţea mai cu seamă 
jignită de faptul că niciuna dintre cele două prietene nu-şi 
puteau închipui că lucrurile s-ar fi putut petrece altfel. Să le 
fi spus cât de ruşine îi era de ea însăşi şi de ele, ar fi 
însemnat să-şi dea pe faţă tulburarea; în afară de aceasta, 
să se gătească ar fi însemnat să se expună glumelor şi 
stăruinţelor acestora. Se aprinse la faţă; strălucirea ochilor 
frumoşi se mohori, faţa i se acoperi de pete şi, cu expresia 
neplăcută de resemnare, de acceptare a sacrificiului, care 
apărea atât de des pe chipul ei, se lăsă în voia domnişoarei 
Bourienne şi a Lizei. Amândouă femeile îşi dădeau, cu toată 
sinceritatea, osteneala s-o facă frumoasă. Era atât de urâtă, 
încât nici uneia dintre ele nu-i putea încolţi în inimă teama 
de rivalitate; de aceea, cu desăvârşită sinceritate şi cu acea 
puternică şi naivă convingere a femeilor că îmbrăcămintea 
poate înfrumuseţa chipul cuiva, se şi apucară s-o gătească. 

— Nu, zău, ma bonne amie, rochia asta nu-ţi şade bine, 
zise Liza, privind-o de la distanţă şi pieziş. Spune să-ţi 
aducă una mai închisă. Zău! Ce vrei, acuma poate că ţi se 
hotărăşte şi ţie soarta vieţii întregi. Asta-i mult prea 
deschisă, nu-i frumoasă, nu, e chiar urâtă. 

Nu rochia era urâtă, ci faţa şi întreaga făptură a prinţesei; 
dar lucrul acesta nu-l simţea nici mademoiselle Bourienne, 
nici mica prinţesă; lor tot li se mai părea că dacă i-ar fi pus 
o fundă albastră în părul care trebuia pieptănat în sus şi 
dacă i-ar fi scos cordonul alibastru de la rochia cafenie etc... 
totul ar fi fost cum nu se poate mai bine. Uitau că nici 
chipul, nici atitudinea, care exprimau spaima, nu puteau fi 
schimbate şi că, de aceea, orice ar fi schimbat cadrul şi 
podoabele acestui chip, chipul însuşi rămânea jalnic şi urât. 


După ce de două sau de trei ori se răzgândiră asupra 
schimbărilor pe care prinţesa Maria le suportă cu 
supunere, când, în sfârşit, fu gata pieptănată cu părul în sus 
(pieptănătură care-i schimba cu totul înfăţişarea şi o sluţea 
şi mai rău) şi îmbrăcată cu o rochie elegantă de culoare 
închisă, cu cordon albastru, Liza se învârti în jurul ei o dată, 
de două ori şi mai trase cu mâna ei micuță, ici o cută, 
dincolo un capăt de cordon, apoi începură să o privească, 
cu capul aplecat, când dintr-o parte, când din cealaltă. 

— Nu, aşa nu merge, spuse ea cu hotărâre, lovindu-şi 
palmele una de alta. Non, Marie, decidement ca ne vous va 
pas. Je vous aime mieux dans votre petite robe grise de tous 
les jours. Non, de grâce, faites cela pour moi323. 

— Katia, spuse ea cameristei, adu prinţesei rochia aceea 
gri; şi să vezi, mademoiselle Bourienne, ce frumos am s-o 
gătesc, adăugă ea cu un zâmbet, gustând parcă dinainte 
plăcerea artistică. 

Dar când Katia îi aduse rochia cerută, prinţesa Maria 
stătea tot nemişcată, în faţa oglinzii, privindu-şi chipul. În 
oglindă se vedea cu ochii plini de lacrimi, cu buzele palide, 
gata să izbucnească în hohote de plâns. 

— Voyons, chere princesse, spuse mademoiselle 
Bourienne, encore un petit effort324. 

Mica prinţesă, luând rochia din mâna cameristei, se duse 
la cumnata ei. 

— Aşa, cu asta te facem iar simplă şi drăgălaşă, spuse ea. 

Vocea domnişoarei Bourienne şi a Katiei, care începuseră, 
cine ştie de ce, să râdă, se contopeau într-un ciripit de 
păsărele vesele. 

— Non, laissez-moi325, zise prinţesa Maria; şi în vocea ei 
răsună atâta seriozitate şi durere, încât ciripitul de păsărele 
amuţi pe loc. Femeile se uitară la ochii ei mari şi frumoşi, 
plini de lacrimi şi de gânduri, care cereau limpede îndurare 
privindu-le, şi înţeleseră orice stăruinţă era zadarnică, şi că 
ar fi fost inutil şi chiar o cruzime să mai stăruie. 


— Au moins changez de coiffure, spuse mica prinţesă. Je 
vous disais, continuă ea, adresându-se cu ton de reproş 
domnişoarei Bourienne, Marie a une de ces figures, 
auxquelles ce genre de coiffure ne va pas du tout. Mais du 
tout, du tout. Changez de grâce! 326 

— Laissez-moi, laissez-moi, tout ca m'est parfaitement 
6€gal327, răspunse prinţesa Maria, din glasul căreia se 
vedea că abia îşi stăpânea lacrimile. 

Mademoiselle Bourienne şi mica prinţesă trebuiră să 
recunoască în sinea lor că prinţesa Maria, aşa cum era 
acum, era foarte urâtă, mult mai urâtă ca de obicei; dar 
acum era prea târziu. Se uita la ele cu aerul acela pe care i- 
| cunoşteau atât de bine, un aer de tristeţe şi de 
îngândurare. Expresia aceasta nu le făcu să se teamă de 
prinţesa Maria (ea nu inspira niciodată teamă), dar ştiau 
bine că atunci când chipul ei căpăta această înfăţişare, ea 
se închidea întotdeauna într-o tăcere încăpăţânată şi era 
nestrămutată în hotărârile sale. 

— Vous changerez, n'est-ce-pas? 328 întrebă Liza. Şi cum 
prinţesa Maria nu-i răspunse nimic, ieşi din cameră. 

Prinţesa Maria rămase singură. Nu îndeplini dorinţa Lizei 
şi nu numai că nu-şi schimbă pieptănătura, dar nici măcar 
nu se privi în oglindă. Cu ochii în jos, cu mâinile atârnându-i 
fără vlagă, rămase aşa, pe gânduri. Îşi văzu în faţa ochilor 
soţul, bărbat puternic, dominator, cu ceva neînțeles de 
fermecător în el, ducând-o fără veste cu dânsul într-o lume 
a lui, cu totul alta, mai fericită. Se văzu ţinându-şi copilul la 
piept; copilul ei, întocmai ca acela pe care-l văzuse în ajun 
la sânul fetei bătrânei ei doici. Se văzu alături de bărbatul 
ei, care se uita cu duioşie la ea şi la copil. „Dar nu, nu-i cu 
putinţă, prea sunt urâtă”, îşi spuse ea. 

— Poftiţi la ceai! Vine numaidecât şi prinţul, se auzi de 
dincolo de uşă vocea cameristei. 

Îşi veni în fire şi se îngrozi de cele ce-i trecură prin gând. 
Înainte de-a cobori, se ridică şi intră în odaia cu icoane, 
unde, îndreptându-şi privirile spre chipul înnegrit al 


Mântuitorului de pe o icoană mare luminată de o candelă, 
stătu dinaintea ei câteva minute, cu mâinile împreunate. În 
sufletul prinţesei Maria era o îndoială chinuitoare. Era oare 
cu putinţă să-i fie ei hărăzită bucuria iubirii, a iubirii 
pământeşti, pentru un bărbat? 

În visurile despre căsnicie ale prinţesei Maria se 
amestecau şi fericirea vieţii de familie, şi dorinţa de a avea 
copii, dar visul ei de căpetenie, cel mai puternic şi mai 
tainic, era tot iubirea pământească. Sentimentul acesta era 
cu atât mai puternic, cu cât făcea toate sforţările să-l 
ascundă celorlalţi, şi chiar ei însăşi. „Dumnezeule, îşi spuse 
ea, cum să alung din inima mea aceste gânduri trimise de 
diavol? Cum să fac să mă mântui pe vecie de aceste gânduri 
rele, pentru a îndeplini în linişte voia Ta?” Şi nici nu-şi puse 
bine întrebarea că răspunsul lui Dumnezeu se şi făcu auzit 
adânc în inima ei. „Nu dori nimic pentru tine însăţi; nu 
căuta, nu te tulbura şi nu pizmui. Viitorul oamenilor, şi 
destinul tău trebuie să-ţi rămână necunoscute; dar fă-le în 
aşa chip, încât să fii oricând gata pentru orice. Şi când va fi 
voia lui Dumnezeu să te încerce cu îndatoririle căsniciei, fii 
gata să împlineşti voinţa Lui.” Cu acest gând înălţător (şi 
nutrind cu toate astea nădejdea că neîngăduitul ei vis 
pământesc se va împlini), prinţesa Maria, oftând şi făcându- 
şi semnul crucii, cobori, fără să se mai gândească nici la 
rochie, nici la pieptănătură şi nici la felul cum va fi în salon, 
ori la ce va spune. Ce mai puteau însemna toate acestea 
faţă de ceea ce hotărâse de mai înainte Dumnezeu, fără de 
voia căruia nici un fir de păr din capul omului nu se 
clinteşte? 

IV. 

CÂND PRINȚESA MARIA îşi făcu intrarea în salon, prinţul 
Vasili şi fiu-său se aflau demult acolo, în conversaţie cu mica 
prinţesă şi cu mademoiselle Bourienne. În clipa când intră 
ea, cu mersul ei greoi şi apăsat, bărbaţii şi mademoiselle 
Bourienne se ridicară, iar mica prinţesă, prezentând-o 
bărbaţilor, spuse: 


— Voila Marie329! 

Prinţesa Maria îi văzu pe toţi şi-i observă în toate 
amănuntele. 

Văzu faţa prinţului Vasili, care în momentul intrării îi 
venise deodată serioasă şi apoi numaidecât surâzătoare şi 
faţa micii prințese, care, îmboldită de curiozitate, cerceta 
pe chipurile musafirilor impresia ce le-o făcea. O văzu şi pe 
mademoiselle Bourienne, cu funda şi faţa ei frumoasă, a 
cărei privire, mai vioaie ca de obicei, era îndreptată spre el; 
numai pe el nu-l putu zări; văzu doar ceva măreț, luminos şi 
minunat, care făcu spre ea câţiva paşi de cum păşi în odaie. 
Întâi se apropie prinţul Vasili, şi ea îi sărută creştetul pleşuv, 
aplecat deasupra mâinii ei, şi-i răspunse la întrebarea dacă 
l-a uitat - că, dimpotrivă, şi-l amintea cum nu se poate mai 
bine. 

Apoi se apropie de ea Anatol. Prinţesa Maria tot nu-l 
vedea. Doar cât îi simţi mâna delicată cuprinzându-i-o 
energic pe a ei, şi abia îşi atinse buzele de fruntea lui albă, 
încadrată de un minunat păr castaniu, bine pomădat. Când 
se uită, în sfârşit, la el, frumuseţea lui o uimi. Cu degetul cel 
mare al mâinii drepte pe după nasturele încheiat al tunicii, 
ţanţoş şi cu pieptul scos în afară, legănându-şi un picior şi 
aplecându-şi uşor capul, Anatol, fără să spună o vorbă, se 
uita voios la prinţesă, dar era vădit că numai la ea nu se 
gândea. Anatol nu era de fel ingenios în discuţii, nu era 
prompt şi nu strălucea prin vorbe de spirit, dar avea în 
schimb calităţile cele mai preţuite de societate: mult calm şi 
desăvârşită stăpânire de sine. Când cineva nesigur de sine 
tace în faţa unei cunoştinţe noi şi se arată conştient de 
necuviinţa acestei tăceri şi dornic s-o repare, oricine-ar fi, 
se pune într-o situaţie neplăcută; dar Anatol tăcea, 
legănându-şi piciorul, şi se uita înveselit la pieptănătura 
prinţesei Maria. Se vedea că era în stare să tacă, aşa liniştit, 
mult şi bine. „Dacă tăcerea asta stinghereşte pe cineva, n- 
aveţi decât să vorbiţi; eu însă nu sunt dispus”, avea el aerul 
că spune. În afară de asta, în raporturile lui cu femeile, 


Anatol avea acel fel de-a fi care inspiră în cel mai înalt grad 
femeilor curiozitate, teamă şi chiar iubire - purtarea omului 
cu conştiinţa dispreţuitoare a superiorității sale. Parcă prin 
întreaga lui făptură le-ar fi spus: „Vă cunosc, vă ştiu eu prea 
bine. Ce să-mi mai bat capul cu voi? Ce bucuroase-aţi fi! 
Poate că nici nu gândea aşa în prezenţa femeilor (şi e chiar 
foarte probabil că nu, pentru că în genere gândea prea 
puţin), dar aşa îi era înfăţişarea şi asta spunea purtarea lui. 
Prinţesa Maria simţi aceasta şi, dorind parcă să-i arate că 
nici nu cutează să-şi închipuie că l-ar putea cumva interesa, 
intră în vorbă cu bătrânul prinţ. Conversaţia deveni 
generală şi plină de însufleţire, mulţumită glăsciorului Lizei 
şi buzei ei cu mustăcioară, care se ridica şi-i descoperea 
dinţii albi. Ea îl întâmpinase pe prinţul Vasili cu tonul 
glumeţ atât de adeseori folosit de persoanele vorbăreţe şi 
vesele şi care se întemeiază pe faptul că între tine şi cel 
căruia îi vorbeşti pe acest ton se presupune că ar exista 
relaţii demult statornicite şi amintiri comune, un fel de a 
glumi şi vorbe de duh necunoscute în bună parte de ceilalţi, 
când de fapt nici un soi de asemenea amintiri nu existau şi 
nici nu existaseră vreodată între mica prinţesă şi prinţul 
Vasili. Prinţul Vasili se preta cu plăcere la acest ton; mica 
prinţesă îl atrase în depănarea acestor întâmplări vesele, 
care de fapt nu avuseseră loc niciodată, şi pe Anatol, pe 
care ea aproape că nu-l cunoştea. Mademoiselle Bourienne 
luă parte de asemenea la povestirea acestor amintiri 
comune şi până şi prinţesa Maria se simţi cu plăcere 
antrenată de aceste vesele aduceri-aminte. 

— lată, cel puţin acum vei fi cu totul al nostru, scumpul 
nostru prinţ, îi spuse mica prinţesă prinţului Vasili, 
bineînţeles în franţuzeşte, nu ca la seratele noastre, de la 
care fugeai întotdeauna. Îţi aminteşti de cette chere 
Annette? 330 

— Ah, cred că dumneata n-ai să-mi vorbeşti de politică aşa 
cum făcea Annette. 

— Dar măsuţa noastră de ceai? 


— O, da! 

— De ce n-aţi fost niciodată la Annette? Îl întrebă micuța 
prinţesă pe Anatol. A! Ştiu acum, ştiu, spuse ea, clipind din 
gene: fratele dumitale, Ippolit, mi-a povestit un pic isprăvile 
dumitale. O! Îl ameninţă ea cu degetul, ştiu şi despre 
ştrengăriile dumitale de la Paris! 

— Dar el, Ippolit, nu ţi-a spus? Interveni prinţul 
(adresându-se fiului său şi apucând-o pe prinţesă de mână, 
ca şi cum ea ar fi vrut să fugă, iar el abia reuşea s-o reţină), 
nu ţi-a spus şi ţie cum el, Ippolit, o adora pe mica noastră 
prinţesă şi cum era ea le mettait a la porte331? 

— Oh! Cest la perle des femmes, princesse! 332 adăugă el, 
adresându-se prinţesei Maria. 

La rândul ei, mademoiselle Bourienne, cum auzi rostindu- 
se cuvântul Paris, nu scăpă prilejul să intre în depănarea 
amintirilor comune. 

Ea îşi îngădui să întrebe dacă Anatol părăsise demult 
Parisul şi cum îi plăcuse oraşul. Anatol îi răspunse cu multă 
plăcere franţuzoaicei şi, zâmbind şi privind-o ţintă, începu 
cu ea o conversaţie despre patria ei. De cum o văzuse pe 
drăgălaşa Bourienne, Anatol hotărâse că nici aici, la Lâsâe- 
Gori, n-avea să se plictisească. „Nu-i deloc urâtă! Îşi spunea 
el în gând, măsurând-o. Nu-i deloc urâtă această demoiselle 
de compagnie333. Nădăjduiesc că o va lua cu dânsa când 
se va mărita cu mine, gândi el, la petite est gentille334.” 

Bătrânul prinţ se îmbrăca fără grabă în cabinet, 
încruntându-se şi cugetând la ceea ce avea de făcut. 
Sosirea acestor musafiri îl supăra. „Ce am eu cu prinţul 
Vasili şi fecioraşul lui? Prinţul Vasili e un sec lăudăros, aşa 
că şi fiu-său trebuie să fie tot o poamă”, bombănea el 
pentru sine. Pe el îl supăra mai mult că sosirea acestor 
musafiri, prezenţa lor, ridica din nou în conştiinţa lui 
problema rămasă nerezolvată, pe care şi-o înnăbuşise tot 
timpul până atunci, înşelându-se mereu pe sine însuşi. 
Problema era dacă se va putea hotări vreodată să se 
despartă de prinţesa Maria şi s-o dea după un bărbat. 


Prinţul nu îndrăznise niciodată să-şi pună deschis această 
problemă, ştiind dinainte că răspunsul lui ar fi fost aşa cum 
era drept, iar dreptatea venea în contradicţie nu numai cu 
simţămintele sale, ci cu însăşi putinţa de a-şi duce mai 
departe viaţa. Viaţa, fără prinţesa Maria, ar fi fost pentru 
prinţul Nikolai Andreici lipsită de sens, oricât de puţin 
părea că-şi preţuieşte fiica. „La ce să se mărite? Gândea el. 
Desigur, pentru a fi nefericită. lată, Liza e cu Andrei (un soţ 
bun, cu greu cred că s-ar mai găsi în ziua de azi), dar este 
ea mulţumită oare cu soarta ei? Şi-apoi, cine are s-o ia pe 
ea din dragoste? Urâtă e, neîndemânatică e. O va lua 
pentru numele, pentru relaţiile şi averea ei. Nu trăiesc oare 
tot aşa de bine şi cele nemăritate? Şi încă au o viaţă mai 
fericită!” Aşa gândea, în timp ce se îmbrăca, prinţul Nikolai 
Andreici, şi cu toate acestea problema ce fusese mereu 
amânată cerea o rezolvare imediată. Prinţul Vasili şi-a adus 
feciorul, fără doar şi poate, cu intenţia de-a cere mâna 
Mariei şi probabil azi-mâine va cere un răspuns fără 
înconjur. Numele şi poziţia ei în societate îi convin. „Dar eu 
nu-s împotrivă, îşi spunea prinţul singur sieşi, numai să fie 
el vrednic de ea. Acesta-i şi lucrul pe care va trebui să-l 
cântărim! 

— Acesta-i şi lucrul pe care va trebui să-l cântărim, rosti el 
cu voce tare. Acesta-i şi lucrul pe care va trebui să-l 
cântărim. 

Şi intră în salon cu paşi vioi ca întotdeauna, cuprinzându-i 
pe toţi dintr-o ochire; observă schimbarea rochiei la mica 
prinţesă, şi funda domnişoarei Bourienne, şi pieptănătura 
urâtă a prinţesei Maria, şi schimbul de zâmbete dintre 
domnişoara Bourienne şi Anatol, şi izolarea prinţesei Maria 
în conversaţia comună. „S-a împopoţonat ca o proastă! Îşi 
spuse el, aruncând o privire furioasă către fiică-sa. Fără 
ruşine! Şi el nici nu o bagă în seamă.” 

Se apropie de prinţul Vasili. 

— Să trăieşti, să trăieşti, bucuros că te văd. 


— Când e vorba de un prieten drag, o sută de verste nu-i 
un ocol prea mare, începu prinţul Vasili ca întotdeauna, 
repede, sigur de sine şi familiar. lată-l pe cel de al doilea fiu 
al meu. Arată-i, rogu-te, dragoste şi bunăvoință. 

Prinţul Nikolai Andreici îl cercetă pe Anatol cu privirea. 

— Bravo, bravo! Zise el. Ei, vino de mă sărută, şi-i întinse 
obrazul. 

Anatol îl sărută pe bătrân şi-acum îl privea curios şi cu un 
calm desăvârşit, aşteptându-se din clipă în clipă să-l 
surprindă, aşa cum îl prevenise tată-său, făcând vreo 
ciudăţenie. 

Prinţul Nikolai Andreici se aşeză la locul lui obişnuit, pe un 
colţ al canapelei, trase alături un jilţ pentru prinţul Vasili, îi 
făcu semn să se aşeze şi începu să-l întrebe despre 
treburile politice şi celelalte noutăţi. Părea că ascultă cu 
toată atenţia vorbele prinţului Vasili, dar în realitate, nu 
contenea să se uite la prinţesa Maria. 

— Aşa; ţi s-a scris de Potsdam? Repetă el ultimele vorbe 
ale prinţului Vasili şi, deodată, ridicându-se de pe canapea, 
se apropie de fiica sa. 

— Pentru musafiri mi te-ai gătit aşa? Zise el. Frumoasă 
toaletă, tare frumoasă! Tu ţi-ai făcut pieptănătura asta ca să 
apari în faţa musafirilor, iar eu, în faţa musafirilor îţi spun... 
să nu mai îndrăzneşti de azi înainte să-ţi schimbi toaleta 
fără învoirea mea. 

— Eu sunt de vină, mon pere, o apără mica prinţesă, 
roşind. 

— Dumneata ai toată libertatea să faci ce-ţi place, spuse 
prinţul Nikolai Andreevici, făcând o temenea nurorii sale, 
dar ea n-are de ce să se mai sluţească - e destul de urâtă şi- 
aşa. 

Şi se aşeză din nou la locul lui, fără să mai dea vreo atenţie 
fiicei sale, căreia îi dăduseră lacrimile. 

— Dimpotrivă, pieptănătura asta îi şade foarte bine 
prinţesei, interveni prinţul Vasili. 


— Ei, tinere, cum îţi zice? Spuse prinţul Nikolai Andreici, 
adresându-i-se lui Anatol, vino-ncoace să stăm un pic de 
vorbă, să ne cunoaştem. 

„Ei, acum începe distracţia”, gândi Anatol şi se aşeză 
surâzând lângă bătrânul prinţ. 

— Ei, uite ce-i, dragul meu; am auzit că dumneata, ţi-ai 
făcut studiile în străinătate, nu aşa ca noi - ca mine şi ca 
tatăl dumitale - care am învăţat az-buchea de la nişte bieţi 
dascăli de strană! Ia spune-mi, dragul meu, faci acum 
serviciul în garda călare? Întrebă bătrânul, privindu-l de 
aproape şi cu atenţie. 

— Nu, am trecut în armata combatantă, răspunse Anatol, 
abia ţinându-se de râs. 

— Aha! Bună treabă. Vrei să-ţi slujeşti ţarul şi patria, 
dragul meu, nu-i aşa? Suntem în război. Un flăcău ca 
dumneata trebuie să-şi facă datoria; zici că eşti ofiţer de 
front? 

— Nu, regimentul nostru a şi plecat. Eu contez încă... 
Unde contez eu, papa? Se întoarse Anatol, râzând, spre 
tatăl său. 

— Frumos îţi faci serviciul, n-am ce zice, frumos! Unde 
contez eu? Ha-ha-ha! Râse prinţul Nikolai Andreici. 

Râse şi Anatol încă şi mai tare. Deodată prinţul Nikolai 
Andreici se posomori. 

— Ei, acum du-te, îi zise el lui Anatol. 

Anatol se apropie, cu acelaşi surâs pe buze, de cercul 
femeilor. 

— Şi zici că i-ai educat acolo, în străinătate, prinţe Vasili? 
Hai? Se întoarse bătrânul spre prinţul Vasili. 

— Am făcut tot ce-am putut; şi vă pot spune că educaţia de 
acolo e cu mult mai bună decât a noastră de-aici. 

— Da, da, astăzi totul e altfel, totul e nou. Halal băiat! 
Halal! Ei, să trecem la mine. 

Îl luă pe prinţul Vasili de braţ şi îl conduse în cabinet. 

Rămas între patru ochi cu bătrânul prinţ, prinţul Vasili se 
şi grăbi să-i comunice pe loc dorinţa şi speranţa lui. 


— Dar ce crezi, se răsti bătrânul prinţ, crezi că eu o ţin, că 
nu pot să mă despart de ea? I-auzi ce-şi închipuie! Mormăi 
el, supărat. Din parte-mi, chiar mâine! Atâta-ţi spun doar că 
vreau să-mi cunosc ginerele mai bine. Tu-mi ştii obiceiul: 
totul pe faţă! Mâine o voi întreba în prezenţa ta dacă ea 
vrea, atunci va trebui să-mi laşi băiatul să rămână aici. Să 
mai stea puţin aici, să văd. Prinţul continuă: N-are decât să 
se mărite, mie mi-e totuna, strigă el aceeaşi voce răstită, cu 
care strigase când se despărţise de fiul său. 

— Să-ţi spun drept, făcu prinţul Vasili cu un ton de om 
şiret care vede că şiretenia nu-i mai foloseşte la nimic în 
faţa unui interlocutor pătrunzător. Pentru dumneata, 
oamenii sunt străvezii: vezi prin ei. Anatol nu e un geniu, 
dar e băiat cinstit şi bun, admirabil ca fiu şi credincios 
rudelor lui. 

— Bine, bine, vedem noi! 

Aşa cum se întâmplă de obicei cu femeile care au stat 
singure mult timp, fără societatea bărbaţilor, la apariţia lui 
Anatol toate cele trei femei din casa prinţului Nikolai 
Andreici simţiră deopotrivă că viaţa lor de până atunci nu 
fusese viaţă. Puterea lor de gândire, de simţire şi de 
pătrundere a vieţii se înzeci într-o clipă la toate trei, ca şi 
cum viaţa dusă până atunci în întuneric s-ar fi luminat 
deodată de o lumină nouă, plină de noi înţelesuri. 

Prinţesa Maria nici nu se mai gândea şi uitase cu totul de 
chipul ei şi de pieptănătura cea nouă. Faţa frumoasă, lină, a 
omului care avea să-i fie poate bărbat, îi absorbi toată 
atenţia. Îi apărea şi bun, şi viteaz, şi hotărât şi mărinimos. 
Era încredinţată că aşa şi e. Mii de iluzii despre viitoarea ei 
viaţă conjugală îi încolţeau mereu în imaginaţie. Dar le 
îndepărta şi încerca să le ascundă. 

„Nu sunt oare prea rece cu el? Se întreba prinţesa Maria. 
Caut cât pot să mă stăpânesc, pentru că în adâncul 
sufletului mă simt acum prea aproape de el; dar n-are de 
unde să ştie tot ce gândesc eu despre el şi poate să-şi 
închipuie că nu-mi e pe plac.” 


Şi prinţesa Maria se silea, dar nu izbutea să fie amabilă cu 
noul musafir. 

„La pauvre fille! Elle est diablement laide”335, gândea 
Anatol, privind-o. 


Mademoiselle Bourienne, adânc tulburată şi ea de sosirea 
lui Anatol, cugeta în alt chip. E de la sine înţeles că această 
fată tânără, frumoasă, fără situaţie precisă în societate, fără 
rude şi prieteni şi fără patrie chiar, nu se gândea să-şi 
dedice viaţa serviciilor prinţului Nikolai Andreevici, lecturii 
cărţilor sale sau prieteniei cu prinţesei Maria. Mademoiselle 
Bourienne îşi aştepta demult prinţul rus, pe acela care va 
şti să preţuiască dintr-o dată superioritatea ei asupra 
prinţeselor ruse - urâte, îmbrăcate fără gust şi 
neîndemânatice - care se va îndrăgosti de ea şi o va răpi; şi 
iată că acest prinţ rus în sfârşit se ivise. Mademoiselle 
Bourienne ştia o istorie auzită de la o mătuşă de-a ei şi 
completată de ea însăşi, pe care şi-o repeta cu plăcere în 
imaginaţie. Era povestea unei fete seduse pe care biata ei 
mamă, sa pauvre mere, o dojenea pentru faptul că se 
dăduse fără căsătorie unui bărbat. Mademoiselle Bourienne 
se simţea adeseori mişcată până la lacrimii istorisindu-i, în 
imaginaţia ei, lui, seducătorului, această poveste. Acum, 
acest el, autenticul prinţ rus, apăruse. O va răpi, apoi se va 
arăta ma pauvre mere336, şi el se va căsători cu ea. Aşa se 
înfiripase în închipuirea domnişoarei Bourienne, chiar de pe 
când discuta cu el despre Paris toată istoria viitoare a vieţii 
ei. Nu era călăuzită de vreun calcul (nici un moment nu se 
gândise la ceea ce avea făcut), dar în sufletul ei totul era 
demult gata şi toate aceste vise dinainte făurite nu făcură 
acum decât să se plieze în jurul lui Anatol, căruia ea dorea 
şi se străduia să-i placă cât mai mult cu putinţă. 

Mica prinţesă, asemenea unui cal bătrân de regiment 
auzind sunetul goarnei, uitând de starea ei, se pregătea, 
fără să-şi dea seama acum, să înceapă obişnuitul galop al 
cochetăriei, fără cel mai mic gând ascuns, dar cu o voie 
bună naivă şi uşuratică. 

Cu toate că, de obicei, în societatea femeilor, Anatol lua 
atitudinea omului pe care-l plictiseşte goana femeilor după 
dânsul, el simţi totuşi o vanitoasă plăcere atunci când băgă 
de seamă câtă influenţă are asupra acestor femei. Pe lângă 


aceasta, începu să simtă pentru frumuşica şi aţâţătoarea 
Bourienne acel simţământ pătimaş, animalic, care punea 
stăpânire pe el cu o repeziciune neobişnuită şi-l împingea la 
cele mai grosolane şi cutezătoare fapte. 

După ceai, societatea trecu în odaia cu divane, şi prinţesa 
fu rugată să cânte la clavicord. Anatol se rezemă de 
clavicord în faţa ei, lângă mademoiselle Bourienne şi ochii 
săi, în care râdea bucuria, priveau ţintă, la prinţesa Maria. 
La rândul său, prinţesa Maria, cu o emoție uimitor de 
fericită, îi simţea privirea aţintită asupra ei. Sonata ei 
preferată o ducea în cea mai poetică şi mai intimă lume a ei, 
iar privirea pe care-o simţea aţintită asupra ei, dădea 
acestei lumi şi mai multă poezie. În realitate privirea lui 
Anatol, deşi îndreptată spre ea, nu era pentru dânsa, ci 
pentru mişcarea picioruşului domnişoarei Bourienne, pe 
care în vremea asta i-l atingea cu piciorul sub pian. 
Mademoiselle Bourienne se uita şi ea la prinţesă şi în ochii 
ei frumoşi se citea o expresie, nouă pentru Maria, de 
temere în faţa nădejdii de fericire. 

„Cât de mult mă iubeşte!” gândea prinţesa Maria. „Ce 
fericită sunt acum, şi ce fericită pot fi, cu asemenea 
prietenă şi cu un asemenea soţ! E cu putinţă oare să-mi fie 
soţ?” gândi ea, fără să cuteze să-l privească în faţă, 
simţindu-i aceeaşi privire îndreptată asupră-i. 

Seara când, după cină, îşi spuseră noapte bună, Anatol 
sărută mâna prinţesei. Prinţesa Maria, fără să-şi poată 
explica singură de unde-a găsit atâta curaj, i se uită drept în 
faţă; faţa aceea frumoasă, care se apropiase de ochii ei 
miopi. După ce sărută mâna prinţesei, el se apropie şi 
sărută mâna domnişoarei Bourienne (gestul nu era 
cuviincios, dar el le făcea pe toate aşa de sigur de sine şi de 
simplu!), iar mademoiselle Bourienne se înroşi şi se uită 
înspăimântată la prinţesă. 

„Quelle delicatesse”337, îşi spuse prinţesa Maria. „Oare ce 
crede Amelie (aşa se numea mademoiselle Bourienne) că eu 
pot fi geloasă şi că nu preţuiesc gingăşia curată şi 


devotamentul ei faţă de mine?” Se apropie de mademoiselle 
Bourienne şi o sărută, strângând-o în braţe. Anatol se 
apropie să sărute mâna micii prințese. 

— Non, non, non! Quand votre pere m'ecrira, que vous 
vous conduisez bien, je vous donnerai ma main a baiser. Pas 
avant.338 

Apoi, ridicându-şi degetele mici şi surâzându-i, ieşi 
cameră. 

V, 

SE DUSERĂ FIECARE să se culce şi, în afară de Anatol 
care adormise de îndată ce-şi pusese capul pe pernă, 
nimeni dintre ceilalţi nu putu închide ochii multă vreme 
noaptea aceea. 

„Oare într-adevăr acest străin, bărbat frumos şi bun, mai 
ales bun, să fie soţul meu?” gândea prinţesa Maria şi, lucru 
care i se întâmpla arareori, o cuprinse frica. Îi era teamă să 
se uite împrejurul ei; i se tot părea că stă cineva după 
paravan, în colţul acela întunecat. Şi acest cineva era el, 
diavolul, şi tot el era bărbatul acesta cu frunte albă, 
sprâncene negre şi buze purpurii. 

Sună camerista şi o rugă să doarmă cu ea în camera, 
Mademoiselle Bourienne se plimbă în seara aceea multă 
vreme prin grădina de iarnă, aşteptând zadarnic pe cineva, 
când surâzătoare, când înduioşându-se până lacrimi de 
cuvintele închipuite spuse de pauvre mere pe care şi-o 
înfăţişa dojenind-o pentru căderea aceasta. 

Mica prinţesă îşi certă camerista pentru că nu-i făcuse 
bine patul. Nu putea sta culcată nici pe o parte. Toate i se 
păreau incomode şi împovărătoare, iar sarcina o 
stingherea. O stingherea mai mult ca orieând, căci prezenţa 
lui Anatol o purtase aievea în alte timpuri, când nu era în 
starea aceasta şi când toate îi apăreau în viaţă vesele şi 
lesnicioase. Îmbrăcată într-un halat, cu bonetă în cap, şedea 
într-un fotoliu. Katia, somnoroasă, cu părul în dezordine, 
întorcea şi bătea pentru ea salteaua groasă de puf, 
bolborosind ceva neînțeles. 


— 'Ţi-am spus doar că sunt numai ghemotoace şi gropi în 
aşternutul ăsta, se văita mica prinţesă. Mi-ar fi plăcut mult 
să pot dormi; nu-s eu de vină că n-am putut. 

Şi glasul prinţesei tremură ca vocea unui copil care stă să 
plângă. 

Bătrânul prinţ nu dormea nici el. Tihon, pe jumătate 
adormit, îl auzea prin uşă cum se plimba supărat şi pufnea 
tare pe nas. I se părea bătrânului că fusese jignit în 
persoana fiică-si. Jignirea era cu atât mai mare, cu cât nu-i 
era adresată lui, ci tocmai fiicei lui, pe care o iubea mai 
mult decât pe el însuşi. Îşi puse în gând să chibzuiască toată 
afacerea şi să hotărască ce e drept şi necesar să facă, dar în 
loc de asta, nu reuşi decât să se irite şi mai tare. 

„Cum s-a arătat primul venit, şi-a şi uitat de taică-său şi de 
toate, şi a dat fuga de s-a pieptănat cu părul în sus, 
maimuţărindu-se, de parcă nici n-ar mai fi fost ea! E 
bucuroasă să-şi părăsească tatăl! Şi doar ştia c-am observ! 
Pf... Pf... Pf... Parcă n-am văzut eu că prostul ăla e cu ochii 
numai la Burienka? (trebuie s-o alung!) Şi cum îi lipseşte 
până într-atâta mândria, ca să nu înţeleagă? Dacă nu 
pentru ea, dacă n-are nici pic de mândrie, cel puţin pentru 
mine. Trebuie să-i deschid ochii că neghiobul ăla nici nu se 
sinchiseşte de ea şi n-are ochi decât pentru Bourienne. N-o 
fi având ea pic de mândrie, dar o voi învăţa eu să aibă...” 

Spunând fiicei sale că se lasă furată de iluzii şi că el are de 
gând să se agaţe de domnişoara Bourienne, bătrânul prinţ 
ştia că-i va trezi amorul propriu şi în felul acesta dorinţa lui 
(de a nu se despărţi de ea) va fi satisfăcută. Gândind astfel, 
bătrânul se linişti. Îl strigă pe Tihon şi începu să se 
dezbrace. 

„Dracu i-a adus! Îşi zicea el în sine, în vreme ce Tihon îi 
trăgea cămaşa de noapte pe trupul uscat, bătrân şi cu păr 
cărunt pe piept. Nu i-am chemat eu. Au venit aşa, să-mi 
strice mie viaţa. Şi doar nu mai am mult de trăit.” 

— La dracu! Rosti el tare, până nu apucase încă să-şi 
scoată capul din cămaşa de noapte. 


Tihon se deprinsese cu obiceiul stăpânului, care-şi exprima 
câteodată gândurile cu glas tare, şi de aceea nu arătă nici o 
mirare dând cu ochii de privirea iritată, întrebătoare 
totodată a chipului ivit din cămaşă. 

— S-au culcat? Întrebă prinţul. 

Ca toţi lacheii stilaţi, Tihon avea darul deosebit de ghici 
cam la ce se gândea stăpânul său. El înţelese că întreba de 
prinţul Vasili şi de fiul său. 

— Au binevoit să se culce şi să stingă şi lumina, înălţimea- 
voastră. 

— Nu era cazul... nu era cazul, mai rosti repede prinţul şi, 
vârându-şi picioarele în papuci şi mâinile în mânecile 
halatului, se îndreptă spre divanul pe care dormea. 

Cu toate că între Anatol şi mademoiselle Bourienne nu 
avusese loc vreo explicaţie prin cuvinte, se înţeleseră unul 
pe altul în cel mai desăvârşit chip în ceea priveşte prima 
parte a romanului, adică până acolo trebuia să apară 
pauvre mere, înţeleseseră că aveau neapărată nevoie să-şi 
spună multe taine unul altuia, dis-de-dimineaţă căutară 
prilejul să se întâlnească numai ei doi şi în timp ce prinţesa 
o porni la ora obişnuită către odaia tatălui ei, mademoiselle 
Bourienne se întâlni cu Anatol în grădina de iarnă. 

În ziua aceea prinţesa Maria se apropie de uşa cabinetului 
tremurând mai tare ca de obicei. 1 se părea nu numai că toţi 
ştiau că avea să i se hotărască soarta, dar şi că toţi ştiau ce 
gândeşte ea despre acest lucru. Citise asta pe chipul lui 
Tihon şi pe faţa cameristului prinţului Vasili, pe care-l 
întâlnise în coridor ducând apă fierbinte şi care-i făcuse o 
plecăciune adâncă. 

Bătrânul prinţ se arătă în dimineaţa aceea deosebit de 
delicat şi de atent faţă de fiică-sa. Prinţesa Maria ştia bine 
ce înseamnă această dovadă de atenţie. Expresia de acum a 
prinţului era întocmai aceea pe care o lua în clipele când, 
de necaz că prinţesa nu se putea descurca la lecţia de 
aritmetică, el îşi strângea pumnii descărnaţi, se ridica în 
picioare, se depărta de ea şi-i repeta de mai multe ori, 


aceleaşi şi aceleaşi cuvinte. Începu fără nici un ocol 
discuţia, adresându-i-se ceremonios: 

— Mi s-a făcut o propunere cu privire la dumneata, spuse 
cu un zâmbet silit. Cred că dumneata ai şi ghicit, urmă el, 
că prinţul Vasili n-a venit până aici şi nu şi-a luat pupilul (nu 
se ştie de ce prinţul Bolkonski îl numea pe Anatol pupil), 
numai pentru ochii mei frumoşi. Aseară mi-a făcut o 
propunere care te priveşte dumneata. Şi, cum îmi cunoşti 
principiile, vreau să mă sfătuiesc cu dumneata. 

— Cum trebuie să înţeleg asta, mon pere? Îndrăzni 
prinţesa, schimbând feţe-feţe. 

— Cum s-o înţelegi! Răcni supărat tatăl. Prinţul găseşte că 
tu eşti o noră pe gustul lui şi-ţi face din partea pupilului său 
propunerea asta. lată cum s-o înţelegi! Ce-i de neînțeles? 
Iar eu te întreb pe tine. 

— Eu nu ştiu; ce crezi dumneata, mon pere, spuse ea abia 
şoptit. 

— Eu? Eu? Ce mă tot amesteci pe mine aici? Pe mine să 
mă lăsaţi deoparte! Nu eu mă mărit! Ce spui dumneata, 
asta aş dori să ştiu. 

Prinţesa vedea bine că tatăl ei nu priveşte cu ochi buni 
această căsătorie, dar o străbătu în aceeaşi clipă gândul că 
acum ori niciodată i se hotăra soarta. Lăsă ochii în jos, ca să 
nu mai vadă privirea sub influenţa căreia simţea că nu mai 
era în stare să gândească şi că nu putea să nu i se supună 
după cum se obişnuise, şi răspunse: 

— Eu nu doresc decât un singur lucru: să îndeplinesc voia 
dumitale, spuse ea, dar dacă ar trebui să-mi exprim ce aş 
dori... 

Nu izbuti să sfârşească. Prinţul o întrerupse. 

— Aşa, admirabil! Strigă el. Te ia pe tine cu zestrea ta. 
Între altele şi pe mademoiselle Bourienne. Ea are să fie 
nevastă, iar tu... 

Prinţul se opri. Observase impresia produsă de aceste 
cuvinte asupra fiicei sale. Prinţesa îşi lăsă capul în gata să 
plângă. 


— Ei, ei, glumesc, glumesc, spuse el. Să ţii minte un lucru, 
prinţesă; eu mă conduc după principiul că o fată are 
drepturi depline de a alege singură. Şi-ţi dau toată 
libertatea. Ţine minte doar atât: de hotărârea ta atârnă 
toată fericirea vieţii tale. De mine nu-i vorba de fel! 

— Dar eu nu ştiu... mon pere. 

— De mine nu-i vorba de fel! Luii se porunceşte, gata să 
se însoare nu numai cu tine, dar şi cu oricare alta i s-ar 
porunci. Tu, însă, eşti liberă să alegi... Du-te la tine, mai 
gândeşte-te şi peste un ceas să vii şi să-mi spui în faţa lui: 
da sau nu. Ştiu eu c-ai să-ncepi să te-nchini. N-ai decât să te 
şi rogi, dacă vrei. Dar mai bine stai şi chibzuieşte. Du-te! Da 
sau nu, da sau nu, da sau nu! Maistrigă el, după ce 
prinţesa, umblând ca prin ceaţă, ieşise din cabinet, 
clătinându-se. 

Soarta i se hotărâse şi se hotărâse în chip fericit. Ceea ce 
spusese tatăl ei despre mademoiselle Bourienne, aluzia 
făcută, era un lucru îngrozitor. Chiar dacă nu era adevărat, 
şi desigur nu era, era groaznic totuşi şi nu putea să-şi mai ia 
gândul de la asta. Mergea aşa, drept înainte, prin grădina 
de iarnă, şi n-auzea şi nu vedea nimic când, deodată, şoapta 
bine cunoscută a domnişoarei Bourienne o făcu să se 
trezească. Ridică ochii şi, la doi paşi de ea, îl văzu pe Anatol, 
care-o strângea pe franţuzoaică în braţe şi-i şoptea ceva. 

Anatol se uită, cu o expresie înspăimântătoare pe faţa lui 
chipeşă, drept la prinţesa Maria, fără să dea drumul în 
prima clipă domnişoarei Bourienne, care n-o băgase încă de 
seamă. 

„Cine-i acolo? Ce doriţi? Aşteptaţi!” parc-ar fi spus chipul 
lui Anatol. Prinţesa Maria se uita, tăcută, la ei. Nu putea 
pricepe despre ce era vorba. În cele din urmă, 
mademoiselle Bourienne scoase un țipăt şi fugi. Anatol cu 
un zâmbet vesel pe faţă, se înclină în faţa prinţesei Maria, 
având aerul că o pofteşte să facă haz împreună cu el deo 
întâmplare atât de nostimă; apoi, ridicând din umeri, se 
apropie de uşa care ducea spre odaia lui şi intră. 


LIA 


Peste un ceas veni Tihon s-o cheme pe prinţesa Maria la 
prinţ, anunţând-o că şi prinţul Vasili Sergheici se află acolo. 
În clipa când intră Tihon, prinţesa Maria şedea pe 
canapeaua din odaia ei, ţinând-o în braţe pe mademoiselle 
Bourienne care plângea. Prinţesa Maria o alinta uşor pe 
cap. Frumoşii ochi ai prinţesei priveau cu strălucirea şi 
calmul lor de totdeauna, cu dragoste duioasă şi 
compătimitoare, la obrăjorul drăgălaş şi plâns al 
domnişoarei Bourienne. 

— Non, princesse, je suis perdue pour toujours dans votre 
coeur339, spunea mademoiselle Bourienne. 

— Pourquoi? Je vous aime plus que jamais, o linişti 
prinţesa Maria, et je tâcherai de faire tout ce qui est en 
mon pouvoir pour votre bonheur.340 

— Mais vous me meprisez, vous şi pure, vous ne 
comprendrez jamais cet egarement de la passion. Ah, ce 
n'est que ma pauvre mere341... 

— Je comprends tout342, îi răspunse prinţesa Maria, cu un 
zâmbet trist. Linişteşte-te, draga mea. Trebuie să mă duc la 
tatăl meu, mai zise ea şi ieşi. 

Prinţul Vasili - stând picior peste picior, cu tabachera în 
mână, având aerul că ar fi grozav de tulburat, în mintea sa 
zeflemisindu-se şi dojenindu-se parcă de propria lui 
slăbiciune - zâmbea duios în clipa când intră prinţesa. Priză 
cu grabă tabac pe nas. 

— Ah, ma bonne, ma bonne343, făcu el, ridicându-se şi 
luându-i amândouă mâinile. Oftă apoi şi adăugă: Le sort de 
mon fils est en vos mains. Decidez, ma bonne, ma chere, ma 
douce Marie qui j'ai toujours aimee, comme ma fille344. 

Şi se îndepărtă. În ochi i se ivi o lacrimă adevărată. 

— Fr... fr... fornăia prinţul Nikolai Andreici. Prinţul, în 
numele pupilului... fiului său, îţi face o propunere. Vrei sau 
nu să fii nevasta prinţului Anatol Kuraghin? Întâi spune tu: 
da sau nu! Strigă el, iar după aceea îmi rezerv dreptul de a- 
mi spune şi eu părerea. Da, părerea mea şi numai a mea, 
adăugă prinţul Nikolai Andreici, întorcându-se către prinţul 


Vasili, ca şi cum ar fi dat un răspuns expresiei sale 
rugătoare. Da sau nu? 

— Dorinţa mea, mon pere, este să nu te părăsesc 
niciodată, să nu-mi duc niciodată viaţa despărțită de 
dumneata. Nu vreau să mă mărit, spuse prinţesa cu glas 
hotărât, uitându-se cu ochii ei minunaţi, când la prinţul 
Vasili, când la tatăl ei. 

— Fleacuri! Prostii! Fleacuri! Fleacuri! Fleacuri! Strigă 
prinţul Nikolai Andreici, încruntându-se. Luându-şi fiica de- 
o mână, o trase spre el şi, fără s-o sărute, se aplecă şi îşi 
rezemă doar fruntea de fruntea ei, strângându-i atât de 
tare mâna, încât prinţesa se strâmbă de durere şi scoase un 
țipăt. 

Prinţul Vasili se ridică. 

— Ma chere, je vous dirai, que c'est un moment que je 
n'oublirai jamais, jamais; mais, ma bonne, est-ce que vous 
ne nous donnerez pas un peu d'esperance de toucher ce 
coeur şi bon, şi genereux. Dites, que peut-etre... Liavenir 
est şi grand. Dites: peut-etre! 345 

— Prinţe, ceea ce am spus este tot ce-mi porunceşte inima. 
Vă mulţumesc pentru cinstea ce-mi faceţi, dar nu voi fi 
niciodată soţia fiului dumneavoastră. 

— Ei, asta-i! Gata, dragul meu. Sunt foarte fericit că am 
avut prilejul să te mai văd, foarte fericit! Du-te la tine, 
prinţesă, du-te, spuse bătrânul prinţ. Foarte, foarte fericit 
că te-am văzut, repetă el, îmbrăţişându-l pe prinţul Vasili. 

„Chemarea mea e alta, îşi zicea în sinea ei prinţesa Maria, 
chemarea mea e să fiu fericită de fericirea altora, rostul 
meu pe lume e ca prin dragoste de oameni şi sacrificiul de 
sine să-i fac pe alţii fericiţi. Şi, oricât de greu ar fi să-mi fie, 
eu voi face fericirea bietei Amâlie. Îl iubeşte, cu atâta 
ardoare! Cu atâta ardoare se căieşte! Voi face totul pentru 
a pune la cale căsătoria ei cu dânsul. Dacă nu e destul de 
bogat, o voi înzestra pe ea, îl voi ruga pe tata, îl voi ruga şi 
pe Andrei. Voi fi atât de fericită când îi va fi soţie! E atât de 
nenorocită, străină, singură, lipsită de orice ajutor! Şi, 


Doamne, cât de mult trebuie să-l iubească dacă a putut să-şi 
piardă până într-atâta minţile. Poate că şi eu aş fi făcut la 
fel!”... 

VI. 

MULTĂ VREME ROSTOVII nu mai avură nici o ştire de la 
Nikoluşka; de-abia pe la mijlocul iernii îi sosise contelui o 
scrisoare, pe plicul căreia recunoscu scrisul fiului său. Cu 
scrisoarea în mână, grăbit şi temător, temându-se să nu-l 
observe cineva, contele alergă în vârful picioarelor până în 
biroul lui unde se închise singur şi începu să citească. Anna 
Mihailovna, aflând de primirea scrisorii (cum afla de tot ce 
se petrecea în casă), se strecură cu paşi furişi în birou şi-l 
găsi pe conte cu scrisoarea în mâna, plângând cu hohote şi 
râzând în acelaşi timp. 

Anna Mihailovna, cu toate că starea ei materială se 
îmbunătăţise, stătea tot la Rostovi. 

— Mon bon ami346, zise Anna Mihailovna pe un ton 
rugător şi trist, gata să compătimească oricând i se ivea 
ocazia. 

Contele hohoti şi mai tare de plâns. 

— Nikoluşka... scrisoare... e rănit... a fo... fost... ma 
chere... rănit... sufleţelul meu... contesa... avansat ofiţer... 
slavă Domnului... Contesei, cum să-i spun? 

Anna Mihailovna se aşeză alături de el, îi şterse cu batista 
lacrimile din ochi şi de pe scrisoare, îşi şterse şi ea 
lacrimile, citi scrisoarea, îl linişti pe conte şi hotări ca până 
la ora mesei şi a ceaiului să o pregătească ea pe contesă, iar 
după ceai să-i spună totul, dacă-i va ajuta Dumnezeu. 

Tot timpul mesei Anna Mihailovna nu vorbi decât de 
zvonurile privitoare la război şi de Nikoluşka; de două ori 
întrebă când s-a primit ultima lui scrisoare, cu toate că şi 
fără să întrebe ştia asta, şi făcu observaţia că foarte curând, 
poate chiar în ziua aceea, era de aşteptat o nouă scrisoare. 
De fiecare dată când făcea aceste aluzii, contesa dădea 
semne de nelinişte şi începea să se uite alarmată ba la 
conte, ba la Anna Mihailovna. Aceasta schimba pe nesimţite 


discuţia, aducând vorba tot de lucruri lipsite de 
însemnătate. Nataşa, care avea, din toată familia, mai mult 
decât toţi ceilalţi darul de a prinde nuanțele intonaţiilor, 
privirilor şi expresiilor feţei, îşi ciuli de la începutul mesei 
urechile, dându-şi seama că între Anna Mihailovna şi tatăl ei 
este o taină, că s-a întâmplat ceva cu fratele ei şi că Anna 
Mihailovna pregăteşte acum terenul. Cu toată îndrăzneala 
ei (Nataşa ştia cât de sensibilă e mama sa când e vorba de 
veşti care-l privesc pe Nikoluşka), nu cuteză să pună nici o 
întrebare cât ţinu masa şi, de nerăbdare, nu mâncă nimic, 
tot răsucindu-se pe scaun şi nesocotind observaţiile 
guvernantei. După-masă, se repezi ca o săgeată după Anna 
Mihailovna, o ajunse în camera cu divanuri şi o cuprinse, 
răsfăţându-se, pe după găt. 

— Mătuşica scumpă, spune-mi, ce s-a întâmplat? 

— Nimic, dragă. 

— Nu-i adevărat, mătuşica mea scumpă şi dragă, 
sufleţelule, îngerul meu, nu-i adevărat. Nu te las; ştiu eu că 
ne ascunzi ceva. 

Anna Mihailovna clătină din cap. 

— Vous etes une fine mouche, mon enfant347, spuse ea. 

— De la Nikolenka, o scrisoare? Asta e! Strigă Nataşa, 
citind răspunsul afirmativ pe faţa Annei Mihailovna. 

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, fii mai prudentă: ştii 
doar că asta poate s-o doboare pe maman. 

— Am să fiu, am să fiu, dar povesteşte-mi şi mie. Nu-mi 
povesteşti? Dacă nu, mă duc chiar acuma şi îi spun tot. 

Anna Mihailovna povesti pe scurt Nataşei conţinutul 
scrisorii, cu condiţia să nu spună nimănui nimic. 

— Pe cinstea mea, pe cuvântul meu de onoare, spuse 
Nataşa, făcându-şi cruce. Nu spun o vorbă, nimănui, şi pe 
loc alergă la Sonia. 

— Nikolenka... rănit... scrisoare... azvârli ea solemn, 
bucuroasă de cele ce ştia. 

— Nicolas! Putut doar să rostească Sonia, pălind odată. 


Nataşa, abia când văzu impresia produsă asupra Soniei 
vestea rănirii fratelui ei, simţi pentru prima dată partea 
tristă a acestei veşti. Se aruncă în braţele Soniei şi începu 
să plângă. 

— E uşor rănit, dar a fost înaintat ofiţer; acum e bine, scrie 
chiar el, spunea ea printre lacrimi. 

— Se cunoaşte cât de colo că sunteţi femei, sclifosite ca 
toate femeile, interveni Petea, plimbându-se prin cameră cu 
paşi mari şi hotărâți. Eu, dimpotrivă, sunt foarte bucuros 
zău, foarte bucuros că fratele meu s-a distins astfel. Voi 
toate sunteţi nişte proaste. Nimic nu pricepeţi! 

Nataşa zâmbi printre lacrimi. 

— Tu n-ai citit scrisoarea? Întrebă Sonia. 

— N-am citit-o, dar mi-a spus ea că totula trecut şi acum e 
ofiţer... 

— Slavă Domnului, spuse Sonia, făcându-şi cruce. Dar nu 
cumva te-o fi păcălit ea aşa pe tine? Să mergem la 
mamman. 

Petea măsura în lung şi-n lat camera, tăcut. 

— Să fi fost eu în locul lui Nikoluşka, aş fi ucis cât mai 
mulţi franţuji, spuse el. Ticăloşii! Aş fi omorât atâţia, că aş 
făcut un morman, urmă el. 

— Taci din gură, Petea, prost mai eşti! 

— Nu sunt eu prost; prost e cine plânge pentru orice, zise 
Petea. 

— Îl mai ţii minte? Întrebă Nataşa după o clipă de linişte şi 
zâmbi. 

— Dacă-l mai ţin minte? Pe Nicolas? 

— Nu, Sonia, te întreb dacă-l mai ţii minte aşa încât să-ţi 
poţi aminti tot, zise Nataşa cu un gest de stăruinţă, vrând 
pesemne să dea cuvintelor sale un înţeles de adâncă 
seriozitate. 

— ÎL ţin şi eu minte pe Nikolenka, sigur că-l ţin minte. Dar 
pe Boris nu mi-l pot aminti. Nu mi-l pot aminti deloc... 

— Cum? Nu-l mai ţii minte pe Boris? Întrebă Sonia, 
cuprinsă de mirare. 


— Nu că nu-l ţin minte; îmi dau seama cum era, dar nu-l 
ţin minte ca pe Nikolenka. De el, numai cât închid ochii şi- 
mi aduc aminte, dar de Boris, nu... (ea închise ochii)... nu, 
uite-aşa! Nimic! 

— Ah, Nataşa! Exclamă Sonia, uitându-se grav, ca în extaz, 
la prietena ei, ca şi cum ar fi socotit-o prea puţin vrednică 
să audă ceea ce avea ea de gând să spună şi ca şi cum ar fi 
vorbit altcuiva, unei persoane cu care nu-i de glumit. Eu 
ştiu că m-am îndrăgostit de fratele tău şi că, orice s-ar 
întâmpla cu el sau cu mine, niciodată, cât oi trăi, n-am să 
încetez să-l iubesc. 

Nataşa se uita mirată, cu priviri iscoditoare, la Sonia, şi 
tacea. Simţea că tot ce spunea Sonia era adevărat, că sunt 
pe lume sentimente de felul dragostei de care vorbea 
Sonia; dar Nataşa nu simţise încă, până atunci, nimic 
asemănător. Ea nu se îndoia că lucrul e cu putinţă, dar nu-l 
înţelegea. 

— Ai să-i scrii? 

Sonia rămase pe gânduri. Problema felului în care se 
cădea să-i scrie lui Nicolas şi, mai ales, dacă se cădea să-i 
scrie, era problema care-o chinuia. Tocmai acum, când 
devenise ofiţer şi erou, ar fi fost oare frumos din partea ei 
să-i aducă aminte de ea şi prin aceasta parcă şi de obligaţia 
pe care şi-o luase? 

— Nu ştiu; cred că, dacă-mi scrie el, am să-i scriu şi eu, 
spuse ea înroşindu-se. 

— Şi n-are să-ţi fie ruşine să-i scrii? 

Sonia surâse: 

— Nu. 

— Mie mi-ar fi ruşine să-i scriu lui Boris. Eu nu-i scriu. 

— De ce să-ţi fie ruşine? 

— Aşa, nu ştiu. Îmi vine greu, mi-e ruşine. 

— Ştiu eu de ce i-ar fi ruşine, se amestecă Petea, încă se 
simţea încă jignit de prima observaţie a Nataşei; asta 
fiindcă a fost amorezată de grasul cela cu ochelari (aşa îl 
numea Petea pe tizul lui, noul conte Bezuhov); iar acum e 


îndrăgostită de cântăreţul acela (vorbea de italianul care îi 
da lecţii de canto Nataşei); iacă de ce-i e ruşine. 

— Petea, eşti un prost, spuse Nataşa. 

— Nu sunt mai prost decât tine, fetiţo, spuse Petea, care n- 
avea decât nouă ani, cu un aer de bătrân brigadier. 

Aluziile făcute de Anna Mihailovna în timpul mesei avură 
darul s-o pregătească pe contesă. Acum, stând într-un 
fotoliu în camera ei, nu-şi mai lua ochii de la portretul în 
miniatură al fiului ei, gravat pe tabacheră, şi lacrimile-i 
năpădeau obrajii. Anna Mihailovna, în vârful picioarelor, cu 
scrisoarea în mână, se apropie de odaia contesei şi, ajunsă 
la uşă, se opri. 

— Nu intra, spuse ea bătrânului conte care o urma. Mai pe 
urmă! Şi, intrând, închise uşa după ea. 

Contele îşi potrivi urechea la gaura cheii şi rămase să 
asculte. 

La început auzi doar o conversaţie monotonă, pe urmă o 
auzi pe Annei Mihailovna, care ţinea un lung discurs, pe 
urmă un strigăt, apoi o tăcere, apoi iarăşi două glasuri. 
Ţipete de bucurie, în sfârşit nişte paşi şi Anna Palovna îi 
deschise uşa. Pe faţa Annei Mihailovna se ivi expresia de 
mândrie a chirurgului care a dus la bun sfârşit o anevoioasă 
amputare şi care introduce acum publicul ca să-i poată 
admira arta. 

— Cest fait348, spuse ea contelui, arătând cu un gest 
triumfător spre contesă, care, cu tabachera într-o mână şi 
cu miniatura în cealaltă, nu mai contenea să le sărute, când 
pe una, când pe cealaltă. 

Dând cu ochii de conte, ea întinse mâinile spre el, 
cuprinzându-i capul pleşuv; pe deasupra cheliei lui privirile- 
i alergară din nou de la scrisoare la tabacheră şi, vrând din 
nou să-şi lipească de ele buzele, clătina uşor încoace şi 
încolo ţeasta lui cheală. 

Intrară în odaie Vera, Nataşa, Sonia şi Petea, şi citirea 
scrisorii începu. În scrisoare era descris pe scurt marşul, 
cele două lupte la care luase parte Nikoluşka, solemnitatea 


înălţării lui la rangul de ofiţer, şi spunea că sărută mâinile 
lui maman şi lui papa, cerându-le binecuvântarea, că-i 
sărută pe Vera, pe Nataşa, şi pe Petea. În afară de asta, îl 
salută pe monsieur Schelling, pe madame Schoss şi pe 
dădacă, şi pe deasupra, roagă părinţii s-o sărute din parte-i 
pe scumpa lui Sonia, pe care o iubeşte tot atât de mult şi de 
care-şi aduce mereu aminte. Auzind acestea, Sonia se înroşi 
până-ntr-atâta, încât o podidiră lacrimile şi, nemaiavând 
puterea să susţină privirile tuturor îndreptate spre ea, fugi 
în salon; aici făcu o glisadă, apoi o piruetă şi, cu rochia 
umflată ca un balon, surâzătoare şi îmbujorată, se aşeză jos 
pe covor. 

Contesa plângea. 

— De ce plângi, maman? Spuse Vera. După toate câte 
scrie, trebuie să ne bucurăm, nu să plângem. 

Ceea ce spusese era întru totul adevărat, dar cu toate 
astea şi contele, şi contesa, şi Nataşa - toţi o ţintuiră din 
ochi cu priviri dojenitoare. „Cui o fi semănând?” se gândea 
contesa. 

Scrisoarea lui Nikoluşka fu citită de o sută de ori; cei care 
se considerau vrednici s-o asculte trebuiau să vină la 
contesă, care nu o lăsa din mână. Veniră profesorii, 
dădacele, Mitenka, câţiva cunoscuţi, şi contesa recitea de 
fiecare dată scrisoarea cu o plăcere reînnoită şi de fiecare 
dată îi descoperea noi calităţi lui Nikoluşka al ei. Cât de 
ciudat, de neobişnuit şi de îmbucurător i se părea gândul că 
feciorul ei, acelaşi care, cu douăzeci de ani în urmă, îşi 
mişcase abia perceptibil trupul plăpând în pântecele ei, 
acelaşi fecior pentru care ea se certase deseori cu contele, 
care-l răsfăţa, feciorul acesta al ei, pe care îl învățase ea cea 
dintâi să spună „o-i, oi” şi „a-c, ac”, feciorul acesta e acum 
departe, pe pământ străin, printre oameni străini, soldat 
viteaz, singur, fără de ajutor şi fără de călăuză şi săvârşeşte 
fapte de bărbăţie. Toată experienţa de veacuri a întregii 
omeniri, care arată că din leagăn copiii ajung fără să-ţi dai 
seama bărbaţi în toată puterea cuvântului, nu exista pentru 


contesă. Maturitatea fiului ei, venită la sorocul oricărei 
maturității, i se părea ceva atât de neobişnuit, ca şi cum n-ar 
mai fi fost niciodată milioane şi milioane de oameni ajunşi, 
întocmai ca şi el, la maturitate. Aşa cum nu-i venea să 
creadă, cu douăzeci de ani în urmă, că mica fiinţă care 
vieţuia undeva, sub inima ei, va ţipa şi va începe să sugă la 
sânul ei şi să vorbească, tot aşa şi acum nu-i venea să 
creadă că aceeaşi fiinţă putea fi bărbatul acesta puternic şi 
viteaz, fiul acesta model, soldatul exemplar care era, 
judecând după scrisoarea primită. 

— Şi ce stil, cât de frumos ştie să descrie! Spunea ea, 
lăudând partea descriptivă a scrisorii. Şi ce suflet! Despre 
sine nimic... nimic! Doar despre un oarecare Denisov; dar 
desigur, el e cel mai viteaz dintre toţi. Nu scrie o vorbă 
despre ce-a suferit. Ce inimă! Cât de bine îl recunosc! 

— Şi şi-a amintit de toţi! Pe nimeni n-a uitat. Am spus 
întotdeauna, am spus-o de când nu era decât de-o şchioapă, 
totdeauna am spus că... 

Mai bine de o săptămână toată casa ticsi de ciorne peste 
ciorne şi se copiară pe curat scrisori peste scrisori pentru 
Nikoluşka; sub supravegherea contesei şi cu sârguinţa 
contelui, se adunară lucrurile trebuincioase şi banii 
destinaţi echipării şi înzestrării proaspătului ofiţer. Anna 
Mihailovna, femeie practică, izbutise să câştige pentru ea şi 
pentru Boris, fiul ei, un adevărat regim de favoare din 
partea oficialilor armatei, până şi în privinţa 
corespondenţei. Îşi trimitea scrisorile prin arhiducele 
Konstantin Pavlovici, care comanda garda. 

Rostovii socoteau că indicaţia „Garda rusă de peste 
hotare” era o adresă cât se poate de precisă şi că dacă 
scrisoarea ajungea la marele duce, comandantul gărzii, nu 
avea nici un motiv s-o împiedice să ajungă la regimentul 
Pavlovski, care nu se putea să nu fie pe aproape; de aceea 
rămăsese bine stabilit ca scrisorile şi banii să-i fie trimişi lui 
Boris prin curierul marelui duce, şi Boris avea să le trimită 
mai departe, lui Nikoluşka. Scrisorile erau de la conte, de la 


contesă, de la Vera, de la Nataşa, de la Petea, Sonia şi, în 
sfârşit, mai erau şase mii de ruble pentru cumpărarea de 
echipament şi fel de fel de lucruri, pe care contele urma să 
le trimită fiului său. 

VII. 

ÎN ZIUA DE 12 NOIEMBRIE, trupele de front ale lui 
Kutuzov, cantonate într-o tabără de pe lângă Olmutz, se 
pregăteau pentru parada în cinstea celor doi împărați, al 
Rusiei şi al Austriei, care urma să aibă loc a doua zi. Garda, 
abia sosită din Rusia, înnoptase la cincisprezece verste de 
Olmutz şi ajunsese a doua zi pe la ceasurile zece de-a 
dreptul în plină desfăşurare a revistei militare, pe câmpul 
de la Olmutz. 

Nikolai Rostov primise în ziua aceea de la Boris un bileţel, 
prin care era înştiinţat că regimentul Izmailovski 
înnoptează la cincisprezece verste de Olmutz şi că el, Boris, 
îl aşteaptă pentru a-i preda scrisoarea şi banii. De bani avea 
mare nevoie Rostov acum, mai ales când, întorcându-se din 
campanie, armatele se opriseră lângă Olmutz, unde ovrei 
austrieci şi cantinieri bine aprovizionaţi, desfăşurând tot 
felul de mărfuri ispititoare, invadaseră tabăra. În 
regimentul Pavlogradski chefurile se ţineau lanţ: se 
sărbătoreau distincţiile primite în timpul campaniei şi se 
făceau dese escapade la Olmutz, unde Carolina-unguroaica 
tocmai deschisese un tractir cu personal de serviciu 
feminin. Rostov, care-şi sărbătorise nu demult înălţarea la 
gradul de sublocotenent şi-şi cumpărase calul lui Denisov, 
pe Beduin, era dator în toate părţile, şi la prieteni, şi la 
negustori. Primind biletul lui Boris, Rostov plecă în pripă la 
Olmutz, însoţit de un prieten, şi, după ce luă aici masa şi 
bău şi-o sticlă de vin, o porni singur prin tabăra 
regimentului de gardă să-şi caute prietenul din copilărie. 
Nu reuşise încă să se echipeze. Era îmbrăcat într-un veston 
de iuncher uzat până la urzeală, cu o cruce de soldat pe 
piept, cu pantaloni la fel, bazonaţi cu piele roasă, şi purta 
sabie ofiţerească, cu dragon. Calul pe care călărea era un 


cal de Don, cumpărat în timpul marşului de la un cazac; 
căciula turtită de husar, dată mai pe ceafă, îi şedea 
voiniceşte pe-o ureche. Pe măsură ce se apropia de tabăra 
regimentului Izmailovski, se gândea tot mai intens la 
impresia pe care avea s-o facă lui Boris şi tuturor 
camarazilor săi din gardă, cu înfăţişarea lui de husar 
războinic, călit în luptă. 

Garda făcuse tot marşul ca pe-o plimbare, mândrindu-se 
cu disciplina şi curăţenia trupei. Distanţele între ele erau 
mici, raniţele erau purtate în căruţă, iar ofiţerilor, 
autorităţile austriece le orânduiseră la toate etapele mese 
straşnice. Regimentele intrau în oraşe şi ieşeau în sunetele 
fanfarei, şi cât durase marşul (cu asta se mândreau mai ales 
cei din gardă), din ordinul marelui duce, trupa mersese 
mereu în cadență, iar ofiţerii pe jos, la flancurile lor. Tot 
timpul marşului Boris mersese împreună cu Berg, ajuns 
acum comandant de companie. Căpătând comanda 
companiei în timpul marşului, Berg reuşise, datorită 
spiritului său ordonat şi promptitudinii în a executa 
ordinele, să-şi câştige încrederea superiorilor, şi-şi aranjase 
foarte avantajos chestiunile financiare. În timpul marşului, 
Boris îşi făcuse o mulţime de cunoştinţe printre oamenii 
care i-ar fi putut fi de folos. Datorită scrisorii de 
recomandaţie pe care i-o dăduse Pierre făcuse cunoştinţă şi 
cu prinţul Andrei Bolkonski, prin mijlocirea căruia 
nădăjduia să obţină un post în statul-major al 
comandantului suprem. Berg şi Boris, îmbrăcaţi curat şi 
îngrijit, odihniţi după ultima etapă parcursă, şedeau în 
încăperea curăţică în care fuseseră încartiruiţi, la o masă 
rotundă, şi jucau şah. Berg ţinea între genunchi un ciubuc 
aprins. Boris, cu preciziunea care îi era caracteristică, 
construia cu mâinile lui albe şi delicate, o piramidă din 
piesele de şah scoase din joc, aşteptând ca Berg să se 
hotărască ce mişcare face, şi scruta la partenerului său, 
vădit preocupat de partidă, aşa cum era el întotdeauna 
preocupat exclusiv de ceea ce făcea în momentul respectiv. 


— Ei, ia să te văd, cum ai să ieşi de-aici! Spuse el. 

— Să încercăm, răspunse Berg, atingând câte-o piesă, apoi 
trăgându-şi iar mâna îndărăt. 

În vremea asta uşa se deschise. 

— În sfârşit, iată-l! Strigă Rostov. E şi Berg aici! Ei tu, 
„petizanfan, ale cuşe dormir!”349 exclamă el, repetând 
vorbele dădacei, de care făcuseră odinioară haz el şi Boris. 

— Vai, cum te-ai schimbat, măi băiete! 

Boris sări să-l întâmpine pe Rostov şi, ridicându-se, nu uită 
să prindă şi să aşeze la loc câteva piese de şah răsturnate, 
şi voi să-şi îmbrăţişeze prietenul. Dar Nikolai se feri. Cu 
sentimentul acela specific tinereţii, care se teme de 
drumuri bătătorite şi doreşte, nu să imite pe alţii, ci să-şi 
manifeste sentimentele într-un chip nou şi personal, nu aşa 
cum le exprimă adesea în chip ipocrit cei în vârstă. 

Nikolai voia să săvârşească ceva deosebit cu prilejul 
revederii prietenului său: voia să-l ciupească sau 
ghiontească într-un fel pe Boris, numai să nu-l sărute cum 
fac toţi oamenii de obicei. Boris, însă, dimpotrivă, îi 
îmbrăţişa liniştit şi prietenos şi-l sărută de trei ori. 

Era aproape o jumătate de an de când nu se văzuseră şi la 
vârsta asta, când tinerii fac cei dintâi paşi pe calea vieţii, 
fiecare dintre ei găsi la celălalt schimbări la care nu se 
aşteptase - reflectarea mediului diferit în care-şi făcuseră 
fiecare aceşti primi paşi. Amândoi ardeau de nerăbdare să- 
şi povestească mai curând unul altuia câte li se întâmplase 
şi schimbările prin care trecuseră, căci amândoi se 
schimbaseră mult de la ultima lor întâlnire. 

— Of, voi, filfizoni afurisiţi ce sunteţi! Curăţei, fercheşi, 
parc-aţi veni de la plimbare, nu ca noi, păcătoşii, din armata 
de linie, rosti Rostov cu sonorități de bariton în voce şi 
apucături marţiale necunoscute încă lui Boris, arătând la 
pantalonii lui plini de stropi de noroi. 

Gazda, o nemţoaică, auzind vocea sonoră a lui Rostov, 
crăpă uşa şi-şi vâri capul o clipă în odaie. 

— Cum e, drăguță? Întrebă el, făcând din ochi. 


— Ce strigi aşa? Îi sperii, zise Boris. Nu mă aşteptam să te 
văd azi, adăugă el. Abia ieri seară ţi-am putut trimite 
bileţelul printr-un cunoscut - un aghiotant al lui Kutuzov - 
prinţul Bolkonski. Credeam că n-o să-ţi parvină aşa de 
curând. Ei, ia spune-mi, ai primit botezul focului? Întrebă 
Boris. 

Rostov, fără să răspundă, îşi flutură pe piept cruce 
sfântului Gheorghe în grad de soldat, arătând la mâna 
bandajată, şi se uită zâmbitor la Berg. 

— După cum vezi, spuse el. 

— Da, da! Bravo! Spuse Boris, surâzând. Şi noi am avut 
parte de o campanie frumoasă! Ştii că marele duce a mers 
tot timpul marşului cu regimentul nostru, aşa că am avut tot 
confortul şi toate avantajele. Ce de recepții a dat în Polonia, 
ce de mese şi de baluri, nici nu îţi mai povestesc! Şi marele 
duce s-a arătat foarte binevoitor faţă de toţi ofiţerii noştri. 

Şi amândoi prietenii începură a-şi povesti reciproc, 
amănunte despre chefurile lui de husar şi despre viaţa dusă 
pe front, celălalt despre plăcerea şi avantajele de a face 
serviciul sub comanda persoanelor sus-puse ş.a.m.d. 

— Ei, voi, garda! Ce să mai vorbim? Spuse Rostov. Ştii ce? 
Trimite după vin. 

Boris încruntă sprâncenele. 

— Dacă ţii numaidecât, spuse el. 

Se ridică, apropiindu-se de pat, îşi scoase de sub pernele 
curate punga şi porunci să li se aducă vin. 

— Să-ţi dau şi ţie banii şi scrisoarea, adăugă el. 

Rostov luă scrisoarea, aruncă banii pe canapea şi, cu 
amândouă coatele pe masă, începu s-o citească. Parcurse 
câteva rânduri şi se uită chiorâş la Berg; dar, întâlnindu-i 
privirea, îşi ascunse faţa îndărătul scrisorii. 

— Prea mulţi bani ţi s-au mai trimis, spuse Berg, uitându- 
se la punga grea ce se afunda în puful canapelei. Noi ştii, 
doar aşa, cu solda ne mai ţinem, conte. Să-ţi spun bunăoară 
cum o duceu... 


— Uite ce, dragă Berg, spuse Rostov... Dacă s-ar întâmpla 
să primeşti dumneata de acasă o scrisoare şi să te afli cu un 
om la care ţii, de la care ai fi dornic să afli tot felul de 
noutăţi, şi aş fi şi eu de faţă, eu aş pleca imediat ca să nu te 
stingheresc. Ascultă-mă, fii bun şi pleacă, rogu-te, undeva, 
oriunde ai chef... la dracu! Strigă el, dar în aceeaşi clipă, 
apucându-l de umeri şi uitându-se duioşie la el, vrând să 
atenueze pesemne ceva din grozăvia celor rostite, adăugă: 
Ştii, nu te supăra, dragul meu, ţi-am vorbit din inimă, ca 
unui vechi cunoscut al meu. 

— Ah, te rog, conte, înţeleg prea bine, spuse Berg, 
ridicându-se şi vorbind mai mult ca pentru sine, cu voce 
înceată. 

— Poţi să le faci o vizită gazdelor noastre, tot te-au invitat, 
adăugă şi Boris. 

Berg îşi puse vestonul cel mai curat, fără fir de prafpe el 
şi fără pată, se aşeză în faţa oglinzii, îşi răsuci în sus părul 
de la tâmple după moda lui Alexandr Pavlovici350 şi, când 
se încredinţă după expresia de pe chipul lui Rostov, că 
vestonul lui fusese remarcat, ieşi din cameră cu un zâmbet 
de satisfacţie. 

— Ah, animal mai sunt! Vorbi Rostov, continuând să 
citească scrisoarea. 

— Dar ce este? 

— Ah, porc sunt că nu le-am scris măcar o dată şi i-am 
lăsat să se sperie aşa de grozav. Porc ce sunt, repetă el, 
înroşindu-se tot. Ei, ce mai aştepţi, nu-l trimiţi pe Gavrilo 
după vin? Să bem! 

În scrisoarea de-acasă fusese introdusă şi o scrisoare de 
recomandaţie către prinţul Bagration, pe care bătrâna 
contesă, după sfatul Annei Mihailovna, o obținuse prin nişte 
cunoştinţe şi pe care ea o trimitea fiului său, rugându-l s-o 
ducă la destinaţie şi să încerce a profita de conţinutul ei. 

— Ce prostie! Ce nevoie am de ea? Spuse Rostov, 
aruncând scrisoarea sub masă. 

— De ce ai aruncat-o? Întrebă Boris. 


— E o scrisoare de recomandaţie; nu ştiu ce dracu! Ce 
naiba să fac eu cu ea? 

— Cum aşa, ce naiba să faci? Zise Boris, ridicând-o de jos 
şi citind adresa. Scrisoarea aceasta îţi poate fi de mare 
folos. 

— N-am nevoie de nimic; şi să fiu aghiotantul cuiva nici 
prin gând nu-mi trece! 

— Dar de ce? Întrebă Boris. 

— Slujbă de lacheu! 

— Eşti tot acelaşi visător pe care-l ştiu, văd eu, spuse 
Boris, dând din cap. 

— lar tu, tot acelaşi diplomat. Ei, dar nu-i vorba de asta... 
Tu cum o mai duci? Întrebă Rostov. 

— Păi, aşa cum vezi. Până acum, toate bune. Recunosc însă 
că mi-aş fi dorit, şi încă fierbinte, să fi putut deveni 
aghiotant, şi nu să rămân la trupă. 

— De ce? 

— Fiindcă odată ce am îmbrăţişat cariera armelor, o să mă 
silesc să fac, pe cât posibil, o carieră cât mai strălucită. 

— Da, aşa-i! Spuse Rostov, care se vedea că e cu totul în 
altă parte. Se uită fix şi întrebător în ochii prietenului său, 
căutând probabil zadarnic să-şi lămurească o întrebare. 

Bătrânul Gavrilo veni cu vinul. 

— Ce zici? Să trimit după Alfons Karlâci? Întrebă el. Are să 
bea el cu tine; eu nu pot. 

— Trimite! Trimite! la spune-mi, ce crezi despre neamţul 
ăsta? Întrebă Rostov cu un zâmbet dispreţuitor. 

— E un om foarte, foarte cumsecade, cinstit şi plăcut. 

Rostov se mai uită o dată ţintă în ochii lui Boris şi oftă. 
Berg se întoarse şi, în jurul sticlei, conversaţia între ofiţeri 
prinse viaţă. Ofițerii din gardă îi povestiră lui Rostov despre 
marşul lor şi despre felul în care fuseseră primiţi cu onoruri 
în Rusia, în Polonia şi peste tot. Povestiră lucruri tot în 
legătură cu vorbe şi întâmplări de-ale comandantului lor, 
marele duce, anecdote despre bunătatea şi nervozitatea lui. 
Berg, ca de obicei când nu era vorba despre el, tăcea, dar 


când se povestiră despre nervozitatea marelui duce, profită 
de prilej şi istorisi şi el cu multă plăcere cum, odată în 
Galiţia, îi fusese dat să stea de vorbă cu marele duce, care 
inspectând regimentele, se înfuriase foc pentru o mişcare 
executată nereglementar. Cu un surâs de plăcere, Berg, 
povesti cum marele duce, care era foarte aproape de el, le 
strigase, nemulţumit şi înfuriat: „Arnăuţilor” („Arnăut” era 
insulta de predilecție pe care marele duce o rostea, de câte 
ori se înfuria) şi ceruse să vină la raport comandantul 
companiei. 

— Nu ştiu dacă mă crezi, conte, dar nu m-am speriat 
pentru că eram încredinţat că dreptatea e de partea 
ducelui; conte, fără să mă laud, pot să spun că ţin minte pe 
de rost toate ordinele de zi pe regiment, iar regulamentul îl 
ştiu ca pe Tatăl nostru. De aceea la mine, din vina mea, n-ai 
să găseşti nici o abatere. În privinţa asta am conştiinţa 
împăcată. M-am prezentat. (Berg făcu „drepţi” şi arătă cum 
se prezentase cu mâna la cozoroc. Într-adevăr, era greu să- 
şi poată cineva imagina o figură mai respectuoasă şi mai 
plină de sine.) M-a beştelit, cum s-ar spune, m-a beştelit, m- 
a beştelit, făcut cu ou şi cu oţet, cum s-ar spune, şi dă-i la 
„Arnăuţilor” la „draci” şi trage-i la „în Siberia cu voi!” spuse 
Berg zâmbind cu înţeles. Eu, ştiind că dreptatea e de 
partea mea, tăceam mâlc, mă înţelegi, conte? „Ce, eşti 
surd?” striga el. Eu tăceam chitic. Şi ce să-vezi, conte? În 
zilele următoare, ordinul de zi nici măcar n-a pomenit de 
asta. lată ce înseamnă să nu-ţi pierzi capul. Asta-i, conte, 
spuse Berg, aprinzându-şi ciubucul şi scoțând inele de pe 
gură. 

— Ce să spun? Foarte frumos! Zise zâmbind Rostov. 

Dar Boris, dându-şi seama că Rostov se pregăteşte să-l 
zeflemisească pe Berg, schimbă abil vorba, îl rugă pe 
Rostov să le povestească ceva despre locul şi împrejurările 
în care fusese rănit. Lui Rostov îi făcea plăcere povestească 
şi-şi începu istorisirea cu însufleţire crescândă pe măsură 
ce înainta în desfăşurarea ei. Povesti bătălia de la 


Schângraben, întocmai aşa cum povestesc de despre lupte 
cei care au luat parte la ele, adică aşa le-ar fi plăcut lor să 
fie, aşa cum au auzit de pe la povestitori sau aşa cum e mai 
frumos de povestit, nici într-un caz aşa cum s-a întâmplat cu 
adevărat, era un om drept şi sincer şi pentru nimic în lume 
n-ar spus cu tot dinadinsul un neadevăr. Îşi începuse 
povestirea cu gândul să le înşire toate, tocmai aşa cum se 
petrecuseră, dar, fără să vrea şi pe nesimţite, trecuse de 
partea neadevărului. Să fi spus numai adevărul, cei doi 
tineri - care ca şi el auziseră până atunci o grămadă de 
povestiri în legătură cu atacurile şi-şi formaseră deci părere 
precisă despre ceea ce înseamnă un atac - ori l-ar fi crezut, 
ori, ceea ce ar fi fost şi mai rău, ar fi crezut că Rostov singur 
era vinovat că nu se întâmplase şi cu el ceea ce se întâmplă 
de obicei cu toţi cei care spun istorii despre atacurile de 
cavalerie. Nu putea să le spună niciuna, nici două, că 
porniseră toţi la trap, că el căzu de pe cal şi-şi scrântise 
mâna şi că scăpase de francezi fugind cât îl ţineau 
picioarele şi adăpostindu-se în pădure. Pe lângă aceasta, 
pentru a putea povesti totul aşa cum se petrecuse, ar fi 
trebuit să facă o uriaşă sforţare să spună numai ce se 
întâmplase cu adevărat. A povesti adevărul nu e deloc uşor, 
iar oamenii tineri, mai ales, rareori sunt în stare de aşa 
ceva. Cei doi se aşteptau de la el o poveste în care să se 
spună cum se înfierbântase şi cum nu mai ştiuse ce se 
întâmplă cu el, cum se năpustise ca o furtună asupra 
careului inamic, cum îşi croise drum tăind în dreapta şi-n 
stânga, cum simţea că sabia taie în carne vie, cum căzuse 
istovit de puteri şi altele de acest fel. Aşa că Rostov le 
îndrugă verzi şi uscate. 

Pe la mijlocul povestirii, în timp ce rostea: „Nu poţi să-ţi 
închipui ce sentiment ciudat de furie oarbă încerci în timpul 
atacului”, în odaie îşi făcu intrarea prinţul Bolkonski, pe 
care Boris îl aştepta. Prinţul Andrei, căruia îi făcea plăcere 
să arate o atitudine ocrotitoare faţă de cei tineri şi se 
simţea măgulit de faptul că eii se adresau pentru a-i ocroti, 


era plin de bune intenţii faţă de cei care izbutise să-i intre 
în graţie. Venind la marele duce cu nişte hârtii din partea 
lui Kutuzov, intrase pe la Boris, nădăjduind că-l va găsi 
singur. Dând în cameră de un husar din trupele de front, 
care povestea isprăvile războiului (categorie de oameni pe 
care prinţul Andrei nu o suferea), el îi zâmbi cu bunăvoință, 
se încruntă şi-l privi pe Rostov printre gene, se înclină uşor, 
se aşeză alene, cu un aer obosit, apatic. Nimerise într-o 
societate de oameni antipatici şi nu se simţea bine. Când 
înţelese aceasta, Rostov se opri. Îi era însă indiferent: noul- 
venit nu era pentru el decât un străin. Dar, uitându-se cu 
coada ochiului la Boris, băgă de seamă că şi el se simţea 
parcă stingherit de impertinenţa unui husar din armata 
combatantă. Cu tot tonul neprietenos, ironic, al prinţului 
Andrei, şi cu tot disprețul pe care-l avea în genere Rostov, 
din punctul vedere al unui combatant, faţă de toţi aceşti 
aghiotanţi ai marelui stat-major, din rândul cărora nu mai 
încăpea îndoială că făcea parte şi noul-venit, Rostov se simţi 
confuz, se înroşi şi tăcu. Boris se informă ce noutăţi mai 
sunt pe la statul-major, dorind, dacă e posibil fără a fi 
indiscret, să afle ce aveau de gând cu armatele noastre. 

— Probabil, vom merge înainte, răspunse Bolkonski 
nevoind pesemne să spună mai mult în prezenţa unei 
persoane străine. 

Berg folosi prilejul ca să întrebe, cu o politeţe deosebită, 
dacă e adevărat că alocaţiile de furaj aveau să se plătească 
dublate comandanților de companie, aşa cum se auzise. La 
aceasta prinţul îi răspunse surâzând că nu poate da în 
vileag chestiuni de stat atât de importante şi Berg făcu 
mare haz. 

— Despre chestiunea dumitale, se adresă din nou prinţul 
Andrei lui Boris, vorbim noi mai târziu, şi se uită pieziş la 
Rostov. Treci pe la mine după revistă; voi face tot ce va fi cu 
putinţă. 

Şi, rotindu-şi privirile prin odaie, el se adresă lui Rostov, a 
cărui supărare copilărească, până atunci stăpânită, era pe 


cale să se transforme acum într-o adevărată furie, pe care 
prinţul nu găsi totuşi necesar să o ia în seamă, şi-i zise: 

— Dumneata povesteai, mi se pare, despre lupta la 
Schongraben. Ai fost şi dumneata acolo? 

— Da, am fost şi eu acolo, răspunse cu ciudă Rostov, ca şi 
cum prin asta ar fi vrut să-l jignească pe aghiotant. 

Bolkonski îşi dădu seama de starea sufletească a husarului 
şi i se păru ridicolă. Zâmbi uşor, dispreţuitor. 

— Da, circulă multe poveşti despre această luptă, în ultima 
vreme. 

— Da, poveşti! Rosti, ridicând vocea Rostov, uitându-se 
deodată furios, cu ochi mari, când la Boris, când la 
Bolkonski. Da, multe poveşti, dar numai poveştile astea au 
preţ, poveştile acelora care am stat sub focul inamicului, şi 
nu poveştile voinicoşilor de pe lângă statul major, care 
primesc decoraţii peste decoraţii fără să facă nimic! 

— Din rândul cărora presupui dumneata că aş face eu 
parte? Spuse calm prinţul Andrei, zâmbind deosebit de 
binevoitor. 

Un sentiment ciudat de mânie, dar şi de stimă odată faţă 
de liniştea acestui om, se împletea în vremea asta în sufletul 
lui Rostov. 

— Eu nu vorbesc de dumneata, spuse el. Pe dumneata eu 
nu te cunosc şi, ca să fiu sincer, nici nu doresc să te cunosc. 
Vorbesc în general despre cei de la statul-major. 

— Iar eu, iată ce am să-ţi spun, îl întrerupse prinţul cu 
voce calmă, autoritară. Vrei să mă jigneşti şi o să fiu de 
acord cu dumneata că nu e greu deloc lucrul acesta, dacă 
nu ai destulă stimă pentru tine însuţi. Trebuie să recunoşti 
însă că nu e nici timpul, nici locul pentru asemenea 
izbucniri. Zilele acestea ni se va cere tuturora să luăm parte 
la un mare duel cu mult mai serios şi, în afară de asta, 
Drubeţkoi, care spune că îţi este prieten vechi, nu e cu 
nimic vinovat că fizionomia mea a avut nefericirea să-ţi 
displacă. De altfel, spuse el ridicându-se, îmi ştii numele şi 
ştii unde să mă găseşti. Nu uita însă - adăugă el - că în 


conversaţia avută nu mă socotesc deloc jignit, după cum nu 
te socot jignit nici pe dumneata; şi sfatul meu, ca al unui om 
mai în vârstă, este să laşi chestiunea fără urmări. 
Drubeţkoi, te aştept vineri după revistă. La revedere, 
încheie prinţul Andrei şi ieşi, salutându-i pe toţi. 

Rostov îşi aduse aminte că s-ar fi cuvenit să dea un 
răspuns, de-abia după ce prinţul Andrei ieşise. De aceea, 
era şi mai supărat ca înainte, pentru că uitase să-i 
răspundă. Dădu ordin să i se aducă imediat calul, îşi luă 
rămas-bun de la Boris şi plecă. Ce-i rămânea de făcut: să se 
ducă la marele cartier a doua zi şi să-l provoace la duel pe 
acest aghiotant înfumurat, sau, la urma urmei mai bine, să 
lase chestiunea aşa, baltă? Era întrebarea care îl frământă 
tot drumul. Se gândea cu ură la satisfacția pe care ar avea- 
o să vadă ce frică i-ar fi acestui om mic dar mândru, luat la 
ochi de pistolul lui, dar în acelaşi timp simţea cu 
surprindere că dintre toţi oamenii pe care îi cunoştea, pe 
niciunul n-ar fi ţinut atât de mult să îl aibă prieten, ca pe 
acest detestat aghiotănţel. 

VIII. 

A DOUA ZI DUPĂ ÎNTÂLNIREA lui Rostov cu Boris, avu loc 
revista trupelor austriece şi ruseşti, atât a trupelor sosite 
din Rusia, cât şi a acelora care se întorceau cu Kutuzov din 
campanie. Cei doi împărați, al Rusiei, cu prinţul moştenitor, 
şi cel al Austriei cu arhiducele - treceau în revistă armata 
unificată, numărând optzeci de mii de oameni. 

Dis-de-dimineaţă, adunate pe câmpul din faţa fortăreței, 
începură să forfotească trupe ferchezuite, în ţinută de 
paradă. Aici, mii de picioare şi de baionete, cu drapeluri 
fâlfâind deasupra, se mişcau după comenzile ofiţerilor, se 
opreau, sau se întorceau pe loc şi, după ce ocoleau alte 
mase de infanterişti cu alte uniforme, se aşezau în front la 
intervale regulate. Dincolo, în tropăitul ritmic al cailor 
negri, roibi şi suri, şi în zăngănit de săbii, veneau fercheşii 
cavalerişti, cu uniforme albastre, roşii şi având în frunte 
muzicanți împodobiţi cu găetane şi fireturi. Apoi, printre 


rândurile de infanterişti şi cavalerişti desfăşurându-se în 
şiruri lungi, cu zgomot metalic, tunurile bine curăţite şi 
strălucitoare, care se clătinau pe afetele lor, răspândind un 
miros de fitil aprins; artileria începu să-şi ocupe locurile 
ştiute dinainte. Nu numai generalii în uniformele de mare 
ceremonie, cu taliile groase ori subţiri strânse până la refuz 
în corsete, cu feţele congestionate de gulerele care-i 
sugrumau, copleşiţi de eşarfe şi de decoraţii, nu numai 
ofiţerii pomădaţi şi spilcuiţi dar şi fiecare soldat, până la 
ultimul, proaspăt bărbierit şi spălat, caii cu echipamentul 
strălucind de curăţenie, şi fiecare gătit cu atâta grijă, încât 
părul îi lucea ca atlazul şi fiecare firişor din coama udată 
stătea la locul lui - simțeau că se petrece ceva serios, 
important şi solemn. Fiecare, general ori soldat, era 
conştient de misiunea lui şi-şi dădea seama că, luat în parte, 
fiecare dintre ei nu era decât un fir de nisip în marea 
aceasta de oameni; şi totodată îşi simţea forţa pe care o 
aveau laolaltă, ca părţi ale acestui uriaş tot. 

De cum se crăpase de ziuă începuse forfota şi activitatea şi 
la ora zece totul era orânduit după regulament. Pe întinsa 
câmpie erau numai eşaloane de trupe. Întreaga armată 
fusese dispusă în trei mari linii. Întâi cavaleria, apoi artileria 
şi, la urmă, infanteria. 

Între liniile de trupe fuseseră lăsate intervaluri cât o 
stradă de largi. Erau delimitate precis una de alta, trei mari 
grupe ale acestei oştiri: armata combatantă a lui Kutuzov 
(în al cărei flanc drept, în prima linie, se afla regimentul 
Pavlogradski), regimentele de gardă şi trupele proaspăt 
sosite din Rusia şi armata austriacă. Şi toate aceste oşti 
stăteau în acelaşi front, sub aceeaşi comandant şi în aceeaşi 
ordine. 

Ca vântul printre frunze se răspândi şoapta plină de 
emoție: „Sosesc! Sosesc!”... Se auziră voci înspăimântate şi 
valurile ultimelor pregătiri cuprinseră toate coloanele de 
trupe. 


Drept înainte, dinspre Olmutz, se zări venind un grup şi în 
aceeaşi clipă, deşi era o zi cu atmosferă foarte liniştită, pe 
deasupra trupelor trecu o uşoară adiere ce făcu să se 
legene uşor vârfurile lăncilor şi steagurile desfăşurate. 
Părea că prin această mişcare lină, întreaga armată îşi 
manifesta bucuria la apropierea suveranilor. Se auzi o voce: 
„Drepţi!” Pe urmă, asemeni cântecului cocoşilor în zori, 
comanda se repetă până în cele mai îndepărtate colţuri. 
Apoi totul amuţi. 

În liniştea de mormânt se auzea doar un tropot de cai, al 
suitei celor doi împărați. Suveranii se apropiară de flancuri; 
gorniştii primului regiment de cavalerie dădură „onorul la 
general”. Părea că nu alămurile cântau, ci armata însăşi, 
bucuroasă de apropierea suveranilor. 

Printre sunetele trompetelor se auzi lămurit o voce tânără 
şi domoală, vocea împăratului Alexandru. La salutul lui, 
primul regiment tună un „Urra!” atât de asurzitor, prelung 
şi de plin de bucurie, încât oamenii înşişi se speriară de 
numărul lor şi de forţa mulţimii. 

Rostov care era în primele rânduri ale armatei lui Kutuzov, 
de care se apropiase întâi suveranul, trecea prin aceleaşi 
senzaţii prin care trecea fiecare om din oaste; un sentiment 
de abnegaţie, o conştiinţă mândră şi o pasionată atracţie 
pentru acel căruia i se închinase această solemnitate. El ştia 
că de un singur cuvânt al acestui om depindea ca toată 
această mulţime (şi împreună cu ea şi el - un nevolnic fir de 
nisip) să se arunce în fum, în apă, ori în vâltoarea măcelului, 
mergând până la cea mai slăvită faptă de eroism; şi, de 
aceea, nu putea să nu tremure sau să nu fie cu răsuflarea 
tăiată, văzând cum se apropie valul aclamaţiilor. 

— Urra! Urra! Urra! Tuna din toate părţile; şi regimentele 
îşi întâmpinau, unul după altul, suveranul cu sunetele 
„onorului la general”; şi iară „Ura! Ura!”... „onorului la 
general”, şi din nou „Ura!” şi iar „Ura!”, care se făceau tot 
mai puternice, creşteau şi se apropiau într-un vuiet 
asurzitor. 


Până se apropie suveranul de el, fiecare regiment, în 
muţenia şi nemişcarea lui, părea un trup lipsit de viaţă; 
îndată însă ce împăratul ajungea în dreptul său, regimentul 
căpăta viaţă şi tuna, asociindu-se la vuietul întregului front, 
pe lângă care suveranul trecuse. Prin tunetul asurzitor, 
înfricoşător, al acestor glasuri, mijlocul maselor de trupe 
nemişcate, ca împietrite în careurile lor, se mişcau alene, 
dar simetric şi mai în voie, sutele de călăreţi ai suitei; iar în 
fruntea tuturor doi oameni - împărații. Asupra lor era 
concentrată atenţia unanimă, reţinută şi pasionată, a 
întregii mase de oameni. 

Frumosul şi tânărul împărat Alexandru, în uniforma gărzii- 
călare, cu tricornul pus puţin pe-o ureche, cu faţa lui 
plăcută şi vocea sonoră, dar nu prea puternică, atrăgea 
asupra sa toată forţa de concentrare a oamenilor. 

Rostov se afla destul de aproape de trompeţi şi departe, 
ochii lui ageri îl desluşiră pe împărat şi-l urmăriră cât timp 
se apropia. Când împăratul fu la o distanţă de douăzeci de 
paşi şi Nikolai Rostov putu să-i vadă limpede, în toate 
amănuntele, faţa frumoasă, tânără şi plină de fericire, 
tânărul ofiţer fu cuprins de un sentiment de duioşie şi de 
entuziasm, cum nu mai simţise niciodată. Totul - fiecare 
trăsătură, fiecare mişcare a împăratului - i se păru 
încântătoare. 

Oprindu-se în faţa regimentului Pavlogradski, împăratul 
spuse ceva în franţuzeşte împăratului Austriei şi surâse. 

Văzându-i zâmbetul, Rostov începu şi el, fără să vrea să 
zâmbească şi simţi cum e cuprins de-o dragoste şi mai 
puternică pentru suveranul lui. Simţea nevoia să-şi 
manifeste prin ceva dragostea lui pentru împărat. Simţi că 
acesta nu era cu putinţă, şi-i venea să plângă. Împăratul îl 
chemă pe comandantul regimentului şi-i spuse câteva 
cuvinte. 

„Doamne! Ce s-ar fi întâmplat oare cu mine, dacă mi s-ar fi 
adresat mie suveranul! Gândi Rostov. Aş fi murit de 
fericire!” 


Împăratul se adresă şi ofiţerilor: 

— Domnilor, vă mulţumesc la toţi (lui Rostov, fiecare 
cuvânt i se părea un glas din cer), vă mulţumesc din inimă! 

Cât de fericit s-ar fi simţit Rostov dacă ar fi putut muri 
acum, pe loc, pentru ţarul lui! 

— Aţi binemeritat drapelele sfântului Gheorghe şi veţi fi 
mândri de ele. 

„Să mor! Aş vrea să mor pentru el!” gândi Rostov. 

Împăratul mai spuse ceva, ce Rostov nu mai putu auzi iar 
soldaţii, umflându-şi piepturile, strigară din toată puterea 
„Urra!” 

Rostov, aplecat în şa, strigă şi el cât îl ţineau puterile. Ar fi 
fost în stare să strige, să-şi rupă gâtlejul, numai să-şi 
exprime pe deplin entuziasmul faţă de împărat. 

Împăratul rămase câteva clipe în faţa husarilor, ca şi cum 
ar fi fost nehotărât şi n-ar fi ştiut ce să facă. „Cum poate fi 
împăratul nehotărât?” se gândi Rostov. Până la urmă şi 
această nehotărâre i se păru lui Rostov măreaţă şi 
fermecătoare, ca tot ceea ce făcea suveranul. 

Nehotărârea împăratului nu dură decât o clipă. Piciorul cu 
cizma îngustă şi ascuţită, cum se purta pe atunci, atinse 
pielea iepei roaibe, jumătate pur-sânge englez, pe care o 
călărea; mâna suveranului, în mănuşă albă, strânse frâul, şi 
el porni, urmat de ceata numeroasă a aghiotanţilor. Tot mai 
mult se îndepărta de el, tot mai mult şi mai mult, oprindu-se 
în dreptul altor regimente, până în cele din urmă, Rostov nu 
mai zări decât penajul alb al grupului ofiţerilor din suita 
care îi înconjura pe cei doi împărați. 

Printre ceilalţi domni din suită, Rostov îl observase pe 
Bolkonski, care se ţinea leneş şi neglijent în şa. Îşi aduse 
aminte de conflictul lui din ajun cu acesta şi-şi puse din nou 
întrebarea dacă trebuie sau nu să-l provoace la duel. 
„Bineînţeles că nu, se gândi acum Rostov... se cuvine oare 
să te gândeşti sau să vorbeşti de asemenea lucruri într-o 
clipă ca asta? Ce înseamnă toate certurile şi supărările 
astea ale noastre în clipa în care te simţi pradă acestor 


sentimente de dragoste, entuziasm şi abnegaţie? Mi-e 
dragă toată lumea şi-i iert pe toţi”, gândea el. 

După ce împăratul trecu în revistă aproape toate 
regimentele, trupele îşi începură defilarea prin faţa lui: 
marşul ceremonial. Rostov, călare pe Beduin, pe care şi-l 
cumpărase de curând de la Denisov, era încheietor de front, 
adică mergea singur în văzul împăratului. 

Înainte de a ajunge în dreptul suveranului, Rostov care era 
un călăreț excelent, îşi înfipse de două ori pintenii în 
coastele lui Beduin al său şi, ca prin minune îl făcu să 
meargă într-un trap furios, aşa cum merge când era 
înfierbântat. Arcuindu-şi gâtul, cu botul înspumat în piept şi 
cu coada fluturând în vânt, el păşea grav călcând de sus, ca- 
n zbor. Simţise şi Beduin, parcă, privirea suveranului 
îndreptată asupra sa şi trecu prin faţa lui într-o atitudine 
splendidă. 

Rostov, cu picioarele trase înapoi, cu burta suptă şi 
simțindu-se una cu calul, trecu prin faţa împăratului ca un 
diavol, cum spunea Denisov, cu faţa încruntată, dar în 
culmea fericirii. 

— Bravo, pavlogrădenii! Exclamă împăratul. 

„Doamne, ce fericit aş fi dacă mi-ar porunci în clipa asta să 
mă arunc în foc”, gândi Rostov. 

Când se termină defilarea, ofiţerii din trupele sosite şi cei 
din armata lui Kutuzov se strânseră în grupuri şi se 
înfiripară discuţii despre distincţiile militare, despre 
austrieci şi uniformele lor, despre front, de Bonaparte, şi 
despre ce-i aştepta acum, mai ales după ce avea să mai 
sosească şi corpul de armată al lui Essen, iar Prusia avea să 
treacă şi ea de partea noastră. 

Dar cel mai mult se vorbea în toate cercurile de împăratul 
Alexandru; fiecare cuvânt, fiecare gest al lui era reprodus şi 
admirat. Singura dorinţă a tuturor nu decât să pornească 
cât mai curând, sub comanda împăratului însuşi, împotriva 
inamicului. „Când eşti sub comanda împăratului, nu se 


poate să nu învingi pe oricine ţi-ar împotrivă”, gândea 
Rostov după defilare, şi ca el gândeau mulţi ofiţeri. 

După ce parada luă sfârşit, toţi erau încredinţaţi de 
victorie, mai mult decât ar fi putut să fie după două bătălii 
câştigate. 

IX. 

A DOUA ZI DUPĂ REVISTĂ, Boris, îmbrăcat cu cea bună 
uniformă a lui şi petrecut cu urări de succes de la 
camaradul său Berg, porni spre Olmutz, la Bolkonski, cu 
gândul de a se folosi de influenţa acestuia pentru a câştiga 
o poziţie deosebită, asigurându-şi un post de aghiotant pe 
lângă o persoană importantă, lucru care îi părea peste 
măsură de ademenitor în armată. „Uşor îi vine lui Rostov, 
căruia tată-său îi trimite cu zecile de mii, să facă teorii că nu 
vrea să se ploconească în nimănui şi nici să fie lacheul 
cuiva; eu, însă, care nu am nimic afară de capul meu, 
trebuie să fac carieră şi să nu pierd ocaziile, ci să mă 
folosesc de ele.” 

La Olmutz, el nu-l găsi în ziua aceea pe prinţul Andrei. Dar 
aspectul acestei localităţi, unde se afla cartierul general şi 
corpul diplomatic şi unde îşi aveau reşedinţa cei doi 
împărați cu suitele lor, curtenii şi intimii, îi aţâţă şi mai mult 
dorinţa de a face parte din această lume aleasă. 

Nu cunoştea pe nimeni şi, cu toată eleganta sa uniformă 
de ofiţer de gardă, toate persoanele acestea sus-puse care 
forfoteau pe străzile oraşului în faetoane elegante, toţi 
aceşti demnitari şi ofiţeri, împodobiţi cu eşarfe şi decoraţii, i 
se păreau până într-atâta de diferiţi lui, un biet ofiţeraş de 
gardă, încât nu numai că nu-şi doreau, dar nici n-aveau 
pentru ce dori să ia act de prezenţa lui. La cartierul general 
al lui Kutuzov, întrebase de Bolkonski, dar toţi aceşti 
aghiotanţi, şi ordonanţele lor, îl priviră într-un mod care 
parcă ar fi vrut să spună că ofiţeri ca el se perindă foarte 
mulţi şi că sunt plictisiţi toţi până-n gât de categoria asta. 
Fără să ţină seamă sau, mai degrabă, din pricina asta, a 
doua zi, pe data de 15, după-amiază, el veni din nou la 


Olmutz şi, intrând la cartierul lui Kutuzov, întrebă de 
Bolkonski. Prinţul Andrei era acasă şi Boris fu condus într-o 
încăpere mare, care vede că fusese cândva sală de dans, 
dar în care acum se aflau cinci paturi şi un mobilier de 
adunătură: o masă, câteva scaune şi un clavicord. Aproape 
de uşă, un aghiotant, înfăşurat într-un halat persian, şedea 
la masă scria. Un altul - grăsanul roşcovan Nesviţki - sta 
tolănit în pat cu mâinile sub cap şi râdea cu un alt ofiţer 
aşezat lângă el pe marginea patului. Al treilea aghiotant 
cânta la clavicord un vals vienez, iar al patrulea sta aşezat 
sus pe clavicord şi-l acompania din gură. Bolkonski era aici. 

Niciunul dintre aceşti domni nu-şi schimbă poziţia când 
intră Boris. Cel care scria şi căruia i se adresă Boris se 
întoarse plictisit şi-i spuse că Bolkonski e de serviciu şi că, 
dacă are treabă cu el, să intre pe uşa din spate în camera 
de primire. Boris îi mulţumi şi trecu în camera de primire. 
Erau acolo vreo zece oameni, tot ofiţeri sau generali. 

În momentul intrării lui Boris, prinţul Andrei stătea privind 
dispreţuitor printre gene (cu acea expresie mută, de 
plictiseală, caracteristică omului binecrescut, expresie care 
spunea limpede parcă: dacă n-ar fi obligaţiunea mea, n-aş 
sta o clipă de vorbă cu dumneata), pe un bătrân general rus 
cu pieptul plin de decoraţii care-i raporta ceva, aproape 
înlemnit pe vârful picioarelor, în cea mai încordată şi 
respectuoasă poziţie soldăţească şi cu o expresie servilă pe 
faţa de culoare stacojie. 

— Foarte bine, vă rog să aşteptaţi, îi răspunse el 
generalului în ruseşte, cu accentul franțuzesc cu care 
pronunţa cuvintele ori de câte ori voia să-i arate cuiva 
disprețul. Observându-l pe Boris, fără să mai dea vreo 
atenţie generalului (care încă se ţinea după el, implorându-l 
să mai asculte puţin), prinţul Andrei îi făcu lui Boris semn 
din cap, zâmbind vesel, şi se întoarse spre el. 

Boris înţelese în clipa aceea pe deplin ceea ce până atunci 
numai bănuia, anume că, în armată, pe lângă ierararhia şi 
disciplina înscrise în regulament, de care se lovea la 


regiment şi pe care le cunoştea şi el, mai exista altă 
ierarhie, mai importantă, şi anume aceea în virtutea căreia 
acest general, strâns încins şi cu faţa stacojie aştepta 
deoparte respectuos, în timp ce căpitanul - prinţul Andrei - 
găsea mai nimerit să stea pentru plăcerea să de vorbă cu 
sublocotenentul Drubeţkoi. Acum mai mult decât oricând, 
Boris se hotări să se conducă de aici înainte nu după 
ierarhia înscrisă în regulament, ci după aceasta, nescrisă. 
Vedea cu ochii lui cum, numai pentru că fusese recomandat 
prinţului Andrei, ajunsese dintr-o dată mai important decât 
generalul, care în front, în alte împrejurări, l-ar fi putut 
nimici, pe el sublocotenentul de gardă. Prinţul Andrei se 
apropie de el şi-l luă de braţ. 

— Îmi pare foarte rău că ieri nu m-ai putut găsi. Toată ziua 
m-am zbătut cu nemţii. Am fost cu Weyrother să inspecteze 
dispozitivul. Când se apucă nemţii să-şi arate pasiunea 
pentru ordine, nu mai ajungi niciodată la capăt! 

Boris zâmbi, ca şi când lucrurile la care se referea prinţul 
Andrei, ca la nişte lucruri bine cunoscute, nu i-ar fi fost 
străine. El auzea însă pentru prima oară până şi numele de 
Weyrother, până şi cuvântul „dispozitiv”. 

— Ei, dragul meu, tot mai vrei să te faci aghiotant? M-am 
gândit la dorinţa dumitale în ultima vreme. 

— Da, aş fi vrut, răspunse Boris, înroşindu-se fără să vrea, 
să îl rog pe comandantul suprem; i-a scris prinţul Kuraghin 
despre mine. Voiam să-l rog numai pentru că, adăugă el, ca 
şi cum s-ar fi scuzat, numai pentru că mă tem că garda nu 
va avea prilej să intre în foc. 

— Bine, bine! Vorbim noi de toate astea, zise prinţul 
Andrei, numai dă-mi voie să-l anunţ ceva pe acest domn, şi 
pe urmă sunt cu totul al dumitale. 

În timp ce prinţul Andrei intră să anunţe pe generalul cu 
faţa stacojie, generalul acesta, neîmpărtăşind, se vede, 
concepţia lui Boris asupra avantajelor disciplinei nescrise, îl 
ţintui pe îndrăzneţul sublocotenent care se amesteca în 
conversaţia lui cu aghiotantul, cu o privire care-l făcu pe 


Boris să nu se simtă prea la largul lui. El îşi întoarse 
privirea de la general şi aşteptă cu nerăbdare înapoierea 
prinţului Andrei din cabinetul comandantului suprem. 

— Iată la ce m-am gândit, dragul meu, spuse prinţul când 
trecură în sala cea mare unde era clavicordul. La 
comandantul suprem n-ai ce căuta; îţi va spune o grămadă 
de amabilităţi, te va invita la el la masă („aceasta n-ar fi 
tocmai aşa de rău din punctul de vedere al serviciului, după 
noua ierarhie”, se gândi Boris), dar la atât se va reduce 
totul; aici, suntem atât de mulţi aghiotanţi şi ofiţeri de 
ordonanţă, încât în curând vom forma un batalion. Dar iată 
ce vom face: am un bun prieten general-adjutant, un om 
minunat, prinţul Dolgorukov şi - deşi poate că nu ştii lucrul 
acesta - Kutuzov împreună cu statul lui major şi cu noi toţi 
nu mai însemnăm absolut nimic; totul se concentrează 
acum în mâinile suveranului; aşa că, iată, să mergem la 
Dolgorukov; eu trebuia să mă întâlnesc cu el, mai ales că i- 
am şi vorbit de dumneata; vom vedea, poate găseşte el vreo 
posibilitate să te plaseze pe lângă el, sau pe acolo, pe 
undeva, aproape de soare. 

Prinţul Andrei arăta întotdeauna deosebit de însufleţit de 
câte ori avea prilejul să îndrume vreun tânăr şi ajute a-şi 
crea o situaţie în societate. Sub pretextul acestui ajutor dat 
altuia - lucru pe care din mândrie n-a primit niciodată să-l 
facă pentru el însuşi - prinţul Andrei îşi găsea prilej să se 
afle mai aproape de cercurile înalte de care depindea 
succesul şi care aveau pentru el atâta atracţie. Aşa că îl luă 
cu multă plăcere pe Boris să-l ducă la prinţul Dolgorukov. 

Se înserase de-a binelea când ajunseră la palatul Olmutz, 
ocupat de cei doi împărați şi de anturajul lor. 

Chiar în ziua aceea se ţinuse un consiliu de război, la care 
luaseră parte toţi membrii Hofkriegsarth-ului şi cei doi 
împărați. La consiliu, împotriva părerii bătrânilor - Kutuzov 
şi prinţul Schwartzenberg - se hotărâseră să pornească 
imediat la un atac general împotriva lui Bonaparte. 
Consiliul de război abia se terminase când prinţul Andrei, 


însoţit de Boris, sosi la palat în căutarea prinţului 
Dolgorukov. Toţi cei de la cartierul general se aflau încă sub 
impresia consiliului din ziua aceea, care însemnase o 
victorie pentru partida celor tineri. Glasurile zăbavnicilor, 
ale cunctatorilor351 care erau împotriva lor şi care 
recomandau să nu se treacă la atac, fiind de părere că mai 
e vreme de aşteptat, fuseseră atât de unanim înăbuşite şi 
combătute cu argumente atât de neîndoielnice despre 
avantajele atacului, încât ceea ce se discutase în consiliu, 
viitorul atac şi victoria, care fără îndoială trebuia să-i 
urmeze, păreau să ţină mai degrabă de trecut şi nu de 
viitor. Ioate condiţiunile erau prielnice pentru tabăra 
noastră. Forțe uriaşe, care fără îndoială întreceau pe cele 
ale lui Napoleon, fuseseră concentrate într-un singur loc; 
armatele erau însufleţite de prezenţa celor doi împărați şi 
dornice să intre în luptă; punctul strategic, unde trebuia să 
se înceapă acţiunea, era cunoscut în cele mai mici 
amănunte de generalul austriac Weyrother, căruia i se 
încredinţase conducerea armatelor aliate (ca printr-o 
fericită întâmplare, armatele austriece făcuseră cu un an 
înainte manevrele chiar pe terenul pe care urma să se 
desfăşoare acum atacul împotriva francezilor). Amănuntele 
terenului, până la cele mai mărunte, erau ştiute şi 
însemnate pe hărţile topografice ale ținutului, şi Bonaparte, 
slăbit pesemne, nu întreprindea nimic. Dolgorukov, unul 
dintre cei mai înflăcăraţi partizani ai atacului, abia se 
înapoiase de la consiliu, obosit şi preocupat dar însufleţit şi 
mândru de victoria câştigată. Prinţul Andrei îl prezentă pe 
protejatul său; Dolgorukov, care-i strânse curtenitor şi 
puternic mâna, nu-i spuse nimic lui Boris. Dar, de bună 
seamă, nemaiputându-şi stăpâni dorinţa de a-şi da în vileag 
gândurile care-l preocupau mai mult în acea clipă, se 
adresă în franţuzeşte prinţului: 

— Ei, dragul meu, ce luptă am dat! Să dea Dumnezeu ca 
lupta care va fi urmarea celei de azi să fie tot atât de 
victorioasă. Numai că, dragul meu, spuse el sacadat şi plin 


de însufleţire, sunt dator să-mi recunosc vinovăția faţă de 
austrieci, şi în special, faţă de Weyrother. Câtă exactitudine, 
ce minuţiozitate, ce perfectă cunoaştere a terenului, o 
subtilă prevedere a tuturor eventualităţilor, a condiţiunilor, 
a celor mai mici amănunte! Nu, dragul meu, alte condițiuni 
mai prielnice decât acestea nu se pot închipui. Alianţa 
dintre preciziunea austriacă şi vitejia rusească - ce vrei mai 
mult? 

— Aşadar, ofensiva este definitiv hotărâtă? Întrebă 
Bolkonski. 

— Şi ştii, dragul meu, părerea mea este că, hotărât, 
Bonaparte şi-a pierdut latineasca352. Ştii că azi s-a primit 
scrisoare din partea lui, adresată împăratului. 

Dolgorukov zâmbi semnificativ. 

— Ei, asta-i! Şi ce scrie? Întrebă Bolkonski. 

— Ce poate să scrie? Tra-diri-di-ra şi aşa mai departe, totul 
numai cu intenţia de a mai câştiga timp. Îţi spun victoria e 
în mâinile noastre, nu mai încape îndoială. Dar ce-i mai 
nostim decât toate, spuse el, râzând cu voie bună, este 
faptul că oricât ne trudeam, nu puteam găsi defel termenii 
cu care să-i adresăm răspunsul. Dacă titlul de consul 
merge, e de la sine înţeles că nici vorbă nu poate fi titlul de 
împărat. După părerea mea, trebuie să ne adresăm 
generalului Bonaparte, pur şi simplu. 

— Totuşi, între a nu-l recunoaşte ca împărat şi a-l numi 
generalul Bonaparte este o deosebire, spuse Bolkonski. 

— Tocmai asta e, îl întrerupse Dolgorukov, râzând vorbind 
repede. Îl ştii pe Bibilin; e un om plin de idei. Ela propus 
următorii termeni: „uzurpatorului şi vrăjmaşului neamului 
omenesc”. 

Şi Dolgorukov râse cu hohote, înveselit. 

— Nici mai mult, nici mai puţin? Observă Bolkonski. 

— Ei, tot Bilibin a găsit un titlu bun pentru adresare. Omul 
acesta e şi ager la minte şi spiritual... 

— Ce titlu? 


— Căpeteniei guvernului francez, au chef du 
gouvernement francais, spuse cu seriozitate, satisfăcut, 
prinţul Dolgorukov. Nu-i aşa că-i bine? 

— De bine e bine, dar n-are să-i fie deloc pe placul lui 
Napoleon, observă Bolkonski. 

— O, deloc! Fratele meu îl cunoaşte. A stat nu o dată la 
masă cu actualul împărat, la Paris, şi-mi spunea că l-a văzut 
încă diplomat, mai fin şi mai viclean; ştii, îmbinarea abilității 
franţuzeşti cu cabotinismul italianului. Cunoşti anecdota 
despre el şi contele Markov? Contele Markov era singurul 
om care ştia cum să se poarte cu el. Ştii istoria cu batista? E 
de toată frumuseţea! 

Şi vorbăreţul Dolgorukov, adresându-se când prinţului 
Andrei, când lui Boris, povesti cum Bonaparte, vrând să-l 
încerce pe Markov, ambasadorul nostru, îşi lăsase dinadins 
să-i cadă batista în faţa lui şi se oprise, uitându-se la el şi 
aşteptând, de bună seamă, serviciile lui Markov; şi povesti 
mai departe cum, atunci, Markov îşi lăsase şi el batista să 
cadă în aceeaşi clipă şi şi-o ridicase numai pe lui, fără să o 
ridice şi pe a lui Bonaparte. 

— Charmant353! Spuse Bolkonski. Dar iată ce e, am venit 
la dumneata ca solicitant în numele acestui tânăr. Ştii 
despre ce e vorba... 

Dar prinţul Andrei nu izbuti să-şi încheie fraza, căci în 
clipa aceea intră în cameră un aghiotant, care-l chemă pe 
prinţul Dolgorukov la împărat. 

— Ah, ce rău îmi pare! Spuse Dolgorukov, ridicându-se 
grăbit şi strângându-le mâinile prinţului Andrei şi lui Boris. 
Ştiţi foarte bine că eu sunt foarte bucuros să fac ce depinde 
de mine, atât pentru dumneata, cât şi pentru simpaticul 
tânăr. Strânse încă odată mâna lui Boris, cu o expresie de 
amabilitate superficială, sinceră şi entuziastă. Dar vedeţi şi 
dumneavoastră... pe altă dată! 

Pe Boris îl emoţiona gândul că se află atât de aproape de 
cei sus-puşi şi puternici, din rândul cărora se simţea şi el 
făcând parte în clipa aceea. Se simţea aici în contact cu 


acele resorturi care dirijau toate uriaşele mişcări de mase 
ale căror părţi mici, nevolnice şi neînsemnate, erau şi el, şi 
regimentul lui. leşind după prinţul Dolgorukov, se întâlniră 
pe coridor cu un bărbat care ieşise dinspre camera 
suveranului, pe unde trebuia să intre prinţul Dolgorukov. 
De statură mijlocie, într-un costum civil, cu figura 
inteligentă şi cu bărbia mult ieşită afară, trăsătură care, în 
loc să-l urâţească, îi dădea o înfăţişare de deosebită 
vioiciune şi agerime, acest bărbat mărunţel îi făcu lui 
Dolgorukov un semn cu capul ca unui bun prieten; îl fixă pe 
Bolkonski cu o privire stăruitoare şi rece, păşi drept spre 
Andrei, aşteptând pesemne ca acesta să-l salute şi să-i facă 
loc să treacă. Prinţul Andrei, însă, nu făcu niciuna, nici alta; 
pe chipul lui, se ivi o expresie de nervozitate la vederea 
bărbatul cel tânăr şi mutându-şi de la el privirile, se 
îndreptă spre o latură a coridorului. 

— Cine-i? Întrebă Boris. 

— Este unul dintre oamenii cei mai remarcabili, dintre cei 
mai nesuferiţi pentru mine. Ministrul afacerilor externe, 
prinţul Adam Czartoryski. lată, oamenii aceştia, rosti 
Bolkonski cu un oftat pe care nu şi-l putu opri, în timp ce 
ieşeau din palat, oamenii aceştia hotărăsc soarta 
popoarelor. 

A doua zi trupele primiră ordin de marş, şi Boris, după 
lupta de la Austerlitz, nu se mai putu duce nici la Bolkonski, 
nici la Dolgorukov, şi fu nevoit să mai rămână o vreme în 
regimentul Izmailovski. 

X. 

ÎN ZORII ZILEI DE 16, escadronul lui Denisov, în care-şi 
făcea Nikolai Rostov serviciul, şi care, la rândul lui, făcea 
parte din detaşamentul prinţului Bagration, porni din 
cantonament de-a dreptul la atac, după cum era obiceiul să 
se spună, şi după ce merse aproape o verstă în urma altor 
coloane, fu oprit în mijlocul drumului. Rostov văzu cum trec 
pe lângă el cazacii, întâiul şi doilea escadron de husari, 
batalioanele de infanterişti cu artileria după ele, şi cum trec 


generalii Bagration şi Dolgorukov, cu aghiotanţii lor. Toată 
frica pe care, ca şi prima oară, o simţise în preajma bătăliei, 
toată lupta interioară prin care îşi înfrânsese temerile 
acestea, toate visurile lui privitoare la felul cum se va 
distinge în această luptă ca un adevărat husar, rămaseră 
zadarnice. Escadronul lui fusese lăsat în rezervă şi Nikolai 
Rostov petrecu o zi de plictiseală şi de mâhnire. Pe la 
ceasurile nouă dimineaţa, auzi în faţa lui o rafală de 
împuşcături, strigăte de „ura” văzu apoi răniții aduşi 
îndărătul frontului (nu erau mulţi) şi în sfârşit văzu trecând 
un întreg detaşament de cavalerişti francezi înconjurați de 
vreo sută de cazaci. După câte se părea, acţiunea se 
terminase şi fusese lipsită de amploare, dar norocoasă. 
Soldaţii şi ofiţerii care treceau înapoi povesteau despre o 
victorie strălucită, despre ocuparea oraşului Wischau şi 
despre capturarea unui întreg escadron de francezi. Ziua 
era senină şi soarele strălucea după îngheţul de peste 
noapte, iar strălucirea veselă a zilei de toamnă era în 
armonie cu vestea victoriei, pe care o aduceau nu numai 
povestirile celor ce luaseră parte la ea, ci şi chipurile 
bucuroase ale soldaţilor, ofiţerilor, generalilor şi 
aghiotanţilor, care tot treceau încoace şi-n colo pe lângă 
Rostov. Cu atât mai amarnic îl durea pe Rostov, pe care-l 
încercase de-a surda toţi fiorii premergătoari atacului şi 
fusese nevoit să-şi petreacă ziua asta splendidă cu mâinile 
încrucişate. 

— Rostov, vino încoace să bem de necaz! Strigă Denisov, 
aşezându-se la marginea drumului, în faţa unui bidon şi a 
merindelor. 

Ofițerii făcură roată în jurul mâncării şi a băuturii lui 
Denisov, gustând câte ceva şi stând de vorbă. 

— Uite, iar mai aduc unul! Spuse unul dintre ofiţeri, 
arătând spre un dragon francez făcut prizonier şi dus pe jos 
de doi cazaci. 

Unul dintre cazaci ducea de frâu un splendid cal 
franțuzesc de talie mare, luat de la prizonier. 


— Vinde-mi mie calul! Îi strigă Denisov cazacului. 

— Bucuros, domnule căpitan... 

Ofițerii se ridicară şi se strânseră în jurul cazacilor şi a 
prizonierului. Dragonul era un tânăr alsacian şi vorbea 
fraţuzeşte cu accent nemţesc. Se îneca de emoție, faţa-i era 
roşie şi, de îndată ce auzi vorbindu-se franţuzeşte, se grăbi 
să intre în vorbă cu ofiţerii, adresându-se când unuia, când 
altuia. Spunea că dac-ar fi fost după el, n-ar fi fost prins, că 
el nu e vinovat că l-au prins şi că vinovat este un caporal, 
care-l trimisese după nişte pături, deşi el îi spusese că ruşii 
ajunseseră demult acolo! Şi la fiecare cuvânt mai adăuga: 
„Mais qu'on ne fasse pas de mal a mon petit cheval”354, şi- 
şi mângâia calul. Se vedea că nu-şi dă bine seama de 
situaţia în care se afla. Ba se scuza fusese prins, ba ca şi 
când ar fi avut de-a face cu superiorii lui, se grăbea să-şi 
arate destoinicia în îndeplinirea serviciului şi disciplina lui 
de soldat. Adusese cu el în ariergarda noastră, în toată 
prospeţimea ei, atmosfera aceea proprie armatei franceze 
şi atât de străină pentru noi. 

Cazacii cerură pe cal doi galbeni, şi Rostov, care, acum că 
primise bani, era cel mai bogat dintre ofiţeri, îl cumpără. 

— Mais qu'on ne fasse pas de mal a mon petit cheval, îi 
spuse blând lui Rostov alsacianul, când calul fu predat 
husarului. 

Zâmbind, Rostov îl linişti şi-i dădu ceva bani. 

— Aleo, aleo!”355 spuse cazacul, trăgându-l de mână cel 
prins şi îndemnându-l să meargă mai departe. 

— Împăratul! Împăratul! Se auzi deodată printre husari. 
Se stârni mare zarvă, se grăbeau care-ncotro, şi Rostov 
văzu venind pe drum un grup de călăreţi cu penaje albe la 

chipiuri. Într-o clipă toţi erau la locurile lor, aşteptare. 

Rostov nici nu-şi mai dădea seama cum alergase la locul 
său şi cum sărise în şa. Într-o clipă uită şi de regretul de a 
nu fi luat parte la luptă, şi de plictiseala care îl stăpânea 
fiind tot în cercul aceloraşi persoane, şi uită deodată toate 
preocupările în legătură cu propria-i persoană. Îl copleşea 


un simţământ învăluitor de bucurie şi de fericire, ce 
decurgea din faptul că era aproape de suveranul său. 
Apropierea aceasta, ea singură, îl făcea să se simtă răsplătit 
de necazul zilei pierdute. Era în culmea fericirii, ca un 
îndrăgostit care a obţinut întâlnirea mult jinduită. Cum era 
în front, nu îndrăznea să se uite înspre partea de unde 
venea împăratul, dar îi simţea apropiere. Şi simţea aceasta 
nu numai după tropotul de copite al cailor ce se apropiau 
într-o cavalcadă majestuoasă, ci după lumina 
sărbătorească, veselă, care asemenea soarelui creştea în 
jurul lui pe măsură ce grupul călăreţilor se apropia. Tot mai 
aproape şi mai aproape simţea radierea acestui soare care 
creştea şi răspândea blând în jur raze de majestuoasă 
lumină, şi iată că Rostov se simţea năpădit de lumina 
aceasta, iată-l auzind vocea aceea plină de calm, 
impunătoare şi totuşi atât de prietenoasă. Cum era şi de 
aşteptat, se făcu o linişte de mormânt şi, în mijlocul acestei 
tăceri, răsună vocea împăratului: 

— Les huzards de Pavlogradski?356 

— La reserve, sire! 357 îi răspunse un glas ce păru atât 
pământesc, după vocea atât de nepământească de 
adineaori care întrebase: „Les huzards de Pavlogradski?” 

Împăratul ajunse în dreptul lui Rostov şi se opri. Chipul lui 
Alexandru era şi mai frumos decât la revista ce avusese loc 
cu trei zile înainte. Faţa lui radia atâta veselie şi tinereţe, o 
tinereţe atât de neprihănită, încât îţi amintea, fără să vrei, 
de voioşia unui adolescent de patrusprezece ani; şi totuşi 
faţa aceasta era a preamăritului împărat. Din întâmplare, în 
timp ce privea escadronul, privirea împăratului întâlniră 
ochii lui Rostov şi nu mai mult decât două secunde se opriră 
asupra lor. Va fi înţeles oare împăratul ce se petrecea în 
sufletul lui Rostov? (lui Rostov i se păru că înţelesese totul). 
Fapt este că ochii lui albaştri se uitară în ochii lui Rostov 
două secunde. O lumină blândă şi lină izvora din ei. Pe urmă 
îşi înălţă sprâncenele, piciorul lui stâng lovi calul cu o 
lovitură scurtă şi porni mai departe în galop. Tânărul 


împărat nu-şi putuse stăpâni dorinţa de a fi de faţă la atac 
şi, pe la ceasurile douăsprezece, fără mai ţină seama de 
sfaturile curtenilor, se despărţise de coloana a treia, pe care 
o urma, şi se repezise spre ariergardă. Până a apuca să 
ajungă în dreptul husarilor câţiva aghiotanţi îl 
întâmpinaseră cu veşti despre desfăşurarea fericită a luptei. 

Lupta, care în realitate consista doar în capturarea unui 
escadron de francezi, fusese înfăţişată ca o strălucită 
victorie asupra francezilor, şi de aceea împăratul, şi cu el 
întreaga armată, credea, mai cu seamă înainte de a se fi 
ridicat fumul de pe câmpul de luptă, că francezii fuseseră 
învinşi şi că se retrăgeau acum împotriva voinţei lor. 

Câteva minute după ce trecuse împăratul, divizionul 
husarilor din Pavlograd primi ordin să înainteze. La 
Wischau, în micul orăşel german, Rostov îl mai văzu odată 
pe împărat. În piaţa oraşului, unde înainte de sosirea 
împăratului avusese loc un schimb de focuri de armă destul 
de violent, zăceau acum pe jos câţiva morţi şi răniţi, care nu 
putuseră fi încă ridicaţi. Suveranul, înconjurat de o suită 
compusă din militari şi civili, călare pe o iapă roaibă pur 
sânge englez, alta decât aceea pe care călărise la paradă, 
se uita aplecat într-o parte, printr-un lornion de aur, pe 
care şi-l ţinea la ochi cu un gest grațios, la un soldat întins 
cu faţa în jos, fără chivără şi cu capul plin de sânge. Rănitul 
era atât de murdar, de respingător şi de hidos, încât Rostov 
se simţi jignit văzându-l atât de aproape de împărat. Văzu 
cum umerii puţin aduşi ai împăratului se cutremură ca de 
un fior de frig, piciorul lui începe să dea nervos pinteni 
calului şi calul, bine dresat, se uita nepăsător şi nu se urnea 
loc. Un aghiotant descălecă, prinse rănitul de subsuori şi 
încercă să-l întindă pe o brancardă care fusese adusă 
tocmai atunci. Soldatul gemu. 

— Mai uşor, mai uşor, nu se poate mai uşor? Spuse 
împăratul, care se vedea că suferă mai mult decât soldatul 
muribund, şi trecu mai departe. 


Rostov văzu ochii împăratului năpădiţi de lacrimi auzi cum, 
depărtându-se, îi spunea în franţuzeşte lui Czartoryski: 

— Ce lucru groaznic războiul, ce lucru groaznic! Quelle 
terrible chose que la guerre! 

Trupele de avangardă ocupaseră poziţia din faţa oraşului 
Wischau, sub ochii primelor linii ale inamicului care toată 
ziua cedase teren la cele mai slabe salve ale noastre. 
Avangarda luă cunoştinţă de mulţumirile pe care i le aducea 
împăratul, ca şi de faptul că fusese propusă pentru 
decorare, şi oamenii îşi primiră îndoit porţia de votcă. Şi 
mai voios decât noaptea trecută pâlpâiau focurile 
bivuacurilor şi răsunau cântecele vesele soldăţeşti. În 
noaptea aceasta, Denisov îşi sărbătorea înaintarea la gradul 
maior, şi Rostov, care băuse destul, ţinu la sfârşitul chefului 
un toast în sănătatea suveranului, dar „nu pentru 
suveranul-împărat, cum se spune la banchetele oficiale, 
zicea el, ci în sănătatea suveranului care este bunul, 
fermecătorul şi marele om; bem în sănătatea lui şi 
neîndoielnica biruinţă asupra francezilor!” 

— Dacă ne-am luptat noi până acuma, zicea el, şi n-am dat 
defel răgaz francezilor, aşa ca la Schongrabern, ce-or să 
păţească ei acum, când se află el în fruntea noastră? Vom 
muri cu toţii, vom muri cu plăcere pentru el. Nu-i aşa, 
domnilor? Poate că n-am spus eu destul de bine, e drept că 
am băut cam mult, dar eu gândesc aşa şi dumneavoastră la 
fel. În sănătatea lui Alexandru I! Urra! 

— Urra! Răsunară pline de însufleţire vocile ofiţerilor. 

Până şi bătrânul căpitan Kirsten strigă cu acelaşi 
entuziasm nu mai puţin sincer decât tânărul Rostov, care 
împlinise douăzeci de ani. 

După ce ofiţerii băură şi sparseră paharele, Kirsten cel cu 
sprâncenele lungi, cărunte, umplu altele şi, cu paharul în 
mână se apropie de un foc soldăţesc; numai în pantaloni şi 
cu cămaşa descheiată, lăsând să i se vadă pieptul alb; el luă 
o poză majestuoasă, ridicând sus de tot paharul din mână. 


— Băieţii, în sănătatea majestăţii-sale împăratul, pentru 
biruinţa lui asupra vrăjmaşilor. Urra! Striga el voios cu voce 
baritonală de husar bătrân. 

Husarii se îngrămădiră în jurul lui şi-i răspunseră cu 
strigăt puternic. 

Noaptea târziu, după ce toţi se împrăştiară, Denisov puse 
blând mâna lui mică pe umărul dragului său Rostov. 

— Ia te uită... neavând de cine se îndrăgosti pe aici, în 
campanie, s-a îndrăgostit de împărat, spuse el. 

— Denisov, cu lucrurile astea să nu glumeşti, strigă el, e un 
sentiment atât de înalt, un sentiment atât de... 

— Te cred, te cred prietene, şi-ţi împărtăşesc părerea şi 
aprob... 

— Nu-i adevărat, nu mă înţelegi! 

Rostov se ridică şi porni să rătăcească printre focuri şi să 
viseze la fericirea de a muri, de a muri fără să-ţi pese de 
viaţă, pur şi simplu de a muri sub ochii împăratului. Era 
într-adevăr îndrăgostit şi de ţar, şi de gloria armatei ruse, şi 
de nădejdea lui în victoria care va să vină. 

Şi nu încerca numai el sentimentul acesta în zilele de 
dinaintea bătăliei de la Austerlitz; în armata rusă, nouă din 
zece oameni erau îndrăgostiţi pe vremea aceea, deşi poate 
mai puţin nebuneşte decât Rostov, de ţarul lor şi de gloria 
armelor ruse. 

XI. 

ÎN ZIUA URMĂTOARE, suveranul se opri la Wischau. 
Medicul curţii, Villiers, fu chemat de mai multe ori la sediul 
cartierul general şi printre armatele din apropiere se 
răspândise zvonul că împăratul era bolnav. Nu era nimic şi 
doar dormise prost în noaptea aceea, spuneau cei din jurul 
lui. Pricina acestei boli stătea în impresia puternică pe care 
vederea morţilor şi a răniților o făcuse aspra firii sensibile a 
suveranului. 

În zorii zilei de 17, la Wischau, fu condus până la 
avanposturile noastre un ofiţer francez, venit cu un steag 
alb, care ceru să fie dus în faţa împăratului tuturor ruşilor. 


Ofiţerul acesta era Savary. Împăratul abia adormise, aşa că 
Savary fu nevoit să aştepte. La amiază i se îngădui intre la 
împărat şi, după o oră, pleca împreună cu prinţul 
Dolgorukov spre avanposturile armatelor franceze. 

După cum se zvonea, misiunea lui Savary fusese să 
propună o întâlnire între împăratul Alexandru şi Napoleon. 
Această întâlnire fusese refuzată, spre marea bucurie şi 
mândrie a întregii armate şi, în locul împăratului, prinţul 
Dolgorukov, învingătorul de la Wischau, fu trimis împreună 
ca Savary pentru a trata cu Napoleon, ca şi când, împotriva 
tuturor aşteptărilor, tratativele cu acesta ar fi avut drept 
temei o dorinţă reală de pace. 

Spre seară Dolgorukov, înapoindu-se, intră numaidecât la 
împărat şi rămase mult timp cu el între patru ochi. 

La 18 şi 19 noiembrie, trupele mai făcură încă de etape 
înainte, iar avanposturile inamice, după un scurt schimb de 
focuri, începură să se retragă. Pe la zilei de 19, la înaltul 
comandament al armatei ruse începu o mişcare vie, o 
forfotă de pregătiri înfrigurate, care ţinuară până în 
dimineaţa zilei următoare, de 20 noiembrie, ziua în care s-a 
desfăşurat atât de memorabila bătălie de la Austerlitz358. 

Până la amiaza zilei de 19, tot freamătul acesta - discuţiile 
însufleţite, alergăturile, ştafetele prin aghiotanţi - se 
limitase la marele cartier general al celor doi împărați; în 
după-amiaza aceleiaşi zile, acest freamăt se transmise 
cartierului general al lui Kutuzov, şi comandamentelor 
fiecărei coloane în parte. Seara, acelaşi freamăt pătrunse 
prin aghiotanţi până în cele mai depărtate unităţi ale oştirii, 
iar în noaptea de 19 spre 20, uriaşa masă de optzeci de mii 
de oameni ai armatelor aliate, a cărei coloană ocupa o 
întindere de nouă verste, ieşi din tabere, se cutremutră de 
sunetul comenzilor şi, legănându-se, se puse mişcare. 

Mişcarea de bază, care pornise în zorii zilei de la cartierul 
celor doi împărați şi dăduse impulsul iniţial tuturor 
celorlalte mişcări ce urmară, era asemenea mişcării iniţiale 
a roții principale dintr-un imens orologiu. Se mişcă întâi 


domol o roată, pe urmă începe a se învârti o a doua; apoi 
încă una, şi astfel, din ce în ce mai iute, pornesc să se 
rotească toate rotiţele, scripeţii, fusele; prinde să se audă o 
melodie de dans şi să joace figurinele, pe când arătătoarele 
parcurg cu o iuţeală măsurată cadranul arătând rezultatele 
tuturor acestor mişcări. 

Întocmai ca şi mecanismul orologiului, mecanismul 
războiului, odată pus în mişcare, se mişcă la fel de 
nestăpânit până la rezultatul final şi la fel rămân pentru un 
timp inactive numai acele piese până la care nu s-a transmis 
încă mişcarea. Scârţâie pe osii roţile, se îmbucă în zimţi, 
şuieră scripetele de iuţeala învârtiturilor, şi în vremea asta 
o rotiţă imediat vecină rămâne atât de liniştită şi 
nepăsătoare, de parc-ar fi în stare să mai stea aşa, în 
aceeaşi nemişcare, încă sute de ani de aci încolo; dar vine şi 
momentul ei; un zimţ o atinge şi, supunându-se mişcării 
generale, rotiţa trosneşte, se învârteşte şi se contopeşte în 
acţiunea comună, al cărei scop şi rezultat scapă înţelegerii 
sale. 

Aşa cum, la ceasornic, complicata mişcare comună a 
nenumăratelor rotiţe răzlețe şi a scripetelor nu are alt scop 
decât înceata şi monotona învârtire a acelor ce arată orele, 
tot aşa rezultatul complicatelor mişcări ale armatei de o 
sută şaizeci de mii de ruşi şi francezi - rezultatul tuturor 
temerilor, dorințelor, regretelor, umilinţelor, suferințelor, 
râvnelor şi ambițiilor, al fricii şi al entuziasmului acestor 
oameni - s-a redus doar la pierderea bătăliei de la 
Austerlitz, aşa numita bătălie a celor trei împărați, adică o 
uşoră mişcare a minutarului istoriei universale pe cadranul 
destinului umanităţii. 

Prinţul Andrei era în ziua aceea de serviciu şi se putea 
mişca de lângă comandantul suprem. 

La ora 6 seara, Kutuzov se duse la marele cartier general 
al împăraţilor şi, după ce rămase puţin la împărat, intră la 
mareşalul suprem al curţii, Tolstoi. 


Bolkonski se folosi de acest răgaz şi se duse la Dolgorukov, 
ca să afle amănunte cu privire la bătălie. Andrei simţise că 
pe Kutuzov îl supăra şi-l nemulţumea ceva, că toţi cei de la 
marele cartier al împăraţilor au ceva împotriva lui şi că-i 
vorbeau pe un ton de oameni care ştiu ce nu ştiu ceilalţi; de 
aceea, îi venise ideea stea de vorbă cu Dolgorukov. 

— Ei, noroc, mon cher, îi spuse Dolgorukov, care stătea cu 
Bilibin la ceai. Sărbătoarea, pe mâine. Ce face moşneagul 
vostru? Nu-i în apele lui? 

— N-aş putea spune că nu-i în apele lui, dar mi se pare că 
ar dori să-şi poată spune şi el cuvântul. 

— Dar şi l-a spus la consiliului de război şi are să şi-l spună 
şi de acum înainte, dacă vrea să dea sfaturi pentru acţiune; 
dar să tărăgănezi şi să mai aştepţi acuma, când lui 
Bonaparte-i e frică, mai mult deci orice, de o ofensivă 
generală, asta nu-i cu putinţă. 

— L-ai văzut? Întrebă prinţul Andrei. Ei, ce spunea 
Bonaparte? Aş vrea să ştiu impresia pe care ţi-a făcut-o. 

— Da, l-am văzut şi m-am convins că se teme de o ofensivă 
generală mai mult decât de orice pe lume, răspunse 
Dolgorukov, care ţinea foarte mult, se vede, la concluzia 
generală trasă de el din întâlnirea lui cu Napoleon. Dacă nu 
i-ar fi frică de ofensivă, de ce-ar mai fi cerut întâlnirea 
aceasta, de ce-ar dori să ducă tratative şi, mai ales, de ce s- 
ar retrage, când se ştie că retragerea este atât contrară 
metodelor sale de luptă? Crede-mă: tare se teme deo 
ofensivă generală; i-a sunat ceasul, ţi-o spun eu. 

— Dar spune-mi cum e, cum arată? Întrebă prinţul Andrei. 

— E un om cu surtuc cenuşiu, căruia grozav i-ar fi plăcut 
să-i spun „majestatea-voastră”, dar care, spre marea lui 
amărăciune, n-a primit de la mine nici un fel titlu. lată ce fel 
de om este, şi mai mult nimic, răspunse Dolgorukov, 
uitându-se surâzător la Bilibin. 

— Cu toată neştirbita consideraţie pe care o am pentru 
bătrânul Kutuzov, continuă el, proşti am mai fi cu toţii dacă 
am mai sta să aşteptăm ceva şi i-am da prin asta răgaz lui 


Bonaparte să fugă sau să ne înşele, câtă vreme acum îl 
avem în mâinile noastre. Nu, să nu-l uităm pe Suvorov şi 
principiile lui: să nu ajungi niciodată în situaţia de a fi 
atacat, ci să ataci tu însuţi. Crede-mă, în energia celor tineri 
se arată mai adeseori adevărata cale de urmat decât în 
toată experienţa bătrânilor cunctatori. 

— Bine, dar care-i poziţia unde să-l atacăm? Am fost în 
avanposturi astăzi şi-am văzut că nu se poate determina 
locul unde anume se află Napoleon cu grosul armatei lui, 
spuse prinţul Andrei. 

I-ar fi plăcut să-şi expună faţă de Dolgorukov planul pe 
care-l concepuse el. 

— Ah, asta-i absolut indiferent, se grăbi să răspundă 
Dolgorukov, ridicându-se şi desfăcând o hartă pe tăblia 
mesei. Sunt prevăzute toate ipotezele: în cazul că se află 
lângă Brunn... 

Şi prinţul Dolgorukov expuse încurcat şi pripit planul de 
atac de flanc conceput de Weyrother. Prinţul Andrei începu 
să-i ţină calea şi să expună planul lui, care putea fi tot aşa 
de bun ca şi planul lui Weyrother, dar avea un neajuns: 
acela că planul lui Weyrother era şi aprobat. Când prinţul 
Andrei începu să arate lipsurile acelui plan şi avantajele 
planului său, Dolgorukov încetă să-l mai asculte şi, distrat, 
începu să se uite nu la hartă, ci la chipul prinţului Andrei. 

— De altfel, la Kutuzov se va ţine azi un consiliu de război, 
ai acolo prilejul de a-ţi expune planul, spuse Dolgorukov. 

— Asta şi am de gând, spuse prinţul Andrei, depărtându-se 
de hartă. 

— De ce vă faceţi griji zadarnic, domnilor? Intră în vorbă 
Bilibin, care până atunci le ascultase schimbul de păreri, 
zâmbind voios, şi care se pregătea pesemne facă o glumă. 
Ce-o fi să fie mâine, izbândă sau înfrângere, gloria armelor 
ruseşti ne este asigurată! Afară de Kutuzov al vostru, nu se 
mai află nici un rus comandant coloană. Comandanții sunt:? 
Rr general Wimpfen, le comte de Langeron, le prince de 


Lichtenstein, le prince de Hohenloe et enfin Prsch... prsch... 
et ainsi de suite, comme tous les noms polonais359. 

— Taisez-vous, mauvaise langue360, zise Dolgorukov. Nu e 
adevărat, avem acum doi comandanţi ruşi: pe Miloradovici 
şi pe Dohturov şi ar mai fi fost şi un al treilea contele 
Arakceev, dar are nervii slabi. 

— Mi se pare că Mihail Ilarionovici a ieşit, spuse prinţul 
Andrei. Vă doresc noroc şi izbândă, domnilor, adăugă şi ieşi 
după ce strânse mâna lui Dolgorukov şi lui Bilibin. 

Întorcându-se acasă cu trăsura, prinţul Andrei nu se putu 
stăpâni să nu-l întrebe pe Kutuzov, care şedea, tăcut alături 
de el, ce părere are despre ofensiva de mâine. 

Kutuzov se uită aspru la aghiotantul său şi, după timp, 
răspunse: 

— Cred că lupta va fi pierdută. l-am spus-o şi contelui 
Tolstoi şi l-am rugat să transmită asta suveranului. Şi ce 
crezi ca mi-a răspuns? Eh, mon cher general, je me mele de 
riz et des et câtelettes, melez vous des affaires de la 
guerre.361 Da... lată ce mi s-a răspuns! 

XII. 

LA 10 SEARA, WEYROTHER sosi cu planurile lui la 
cartierul lui Kutuzov, unde se anunţase şedinţa consiliului 
de război. 'Ioţi comandanții de coloane fuseseră convocați la 
comandantul suprem şi, în afară de prinţul Bagration, care 
refuzase să ia parte, toţi îşi făcură apariţia la ora stabilită. 

Weyrother, organizatorul bătăliei care se plănuia, cu 
înflăcărarea şi cu firea sa repezită, oferea un contrast 
izbitor cu nemulţumitul şi parcă adormitul Kutuzov, care 
avea, fără voie, rolul de preşedinte şi conducător al 
consiliului de război. Weyrother, se vedea bine, se simţea în 
fruntea mişcării care nu mai putea fi oprită. Era ca un cal 
care şi-ar fi dat drumul la vale, cu carul greu după el... El 
trăgea carul sau carul îl împingea pe el, nu ştia; în fuga lui 
dezlănţuită, nu putea, n-avea timp să mai judece la ce-l va 
duce iureşul acesta. În seara aceea Weyrother fusese de 
două ori, personal, să inspecteze frontul până la posturile 


înaintate ale liniilor inamice şi de două ori se dusese la cei 
doi împărați, cel rus şi cel austriac, ca să le dea raportul şi 
să le explice situaţia; pe urmă lucrase în cancelaria lui, 
unde dictase ordine în limba germană. Venise acum, stors 
de puteri, la Kutuzov. Se vedea că era atât de preocupat, 
încât uita până şi să fie politicos cu comandantul suprem: îl 
întrerupea, vorbea grăbit, neclar, fără să se uite în ochii 
interlocutorului, şi să răspundă la întrebările puse de el; 
era stropit de noroi pe haine şi avea un aspect de om 
distrat, obosit şi lihnit, dar totodată mândru şi încrezut. 

Kutuzov ocupa un mic castel al unui nobil austriac, în 
împrejurimile Ostralitz-ului. În salonul cel mare, 
transformat în cabinet al comandantului-şef, se adunaseră, 
pe lângă Kutuzov însuşi, Weyrother şi membrii consiliului 
de război. Beau cu toţii ceai. Nu-l mai aşteptau decât pe 
prinţul Bagration ca să intre în ordinea de zi a consiliului de 
război. La orele opt sosi un ofiţer de ordonanţă al lui 
Bagration cu ştirea că prinţul nu putea veni. Prinţul Andrei 
veni să raporteze faptul lui Kutuzov şi, folosindu-se de 
aprobarea dată în prealabil de comandantul lui, nu mai 
părăsi încăperea. 

— Întrucât prinţul Bagration nu vine, cred că putem 
începe, spuse Weyrother, ridicându-se grăbit de la locul lui 
şi apropiindu-se de masa pe care era desfăşurată o hartă 
imensă a împrejurimilor oraşului Brinn. 

Kutuzov, cu tunica descheiată, de sub al cărei guler se 
revărsa, ca şi cum abia ar fi aşteptat să evadeze, ceafa lui 
grasă, şedea ca adormit într-un fotoliu Voltaire, cu mâinile 
lui moi şi bătrâneşti simetric sprijinite pe braţ fotoliului. La 
auzul vocii lui Weyrother, îşi deschise cu greutate ochiul 
teafăr. 

— Da, da, vă rog chiar, că e târziu, spuse el şi, moţăind îşi 
puse capul în piept şi-şi închise iar unicul ochi. 

Dacă la început membrii consiliului de război crezuseră că 
se preface numai adormit, curând însă zgomotele pe care 
Kutuzov le scotea pe nas cât timp se dădu citire planului, 


demonstrară că în momentul acela, pentru comandantul 
suprem grija cea mare - mai importantă decât dorinţa de a- 
şi arăta disprețul faţă de dispozitivele, de ordinele lor de 
bătaie sau de orice altceva - era grija de a-şi satisface o 
omenească şi imperioasă nevoie - somnul. Într-adevăr, el 
dormea. Weyrother, cu mişcare caracteristică omului peste 
măsură de ocupat ca să poată pierde fie şi numai un minut, 
aruncă o privire spre Kutuzov şi, încredinţându-se că 
doarme, luă hârtia şi începu să citească tare, cu voce 
monotonă, dispozitivul viitoarelor ofensive, începând de la 
titlu: „Dispozitivul atacului împotriva poziţiilor inamice din 
faţa localităţilor Kobelnitz şi Sokolnitz, în ziua de 20 
noiembrie 1805”. 

Planul era foarte complicat şi greoi. În original se spunea: 

Da der Feind mit seinerien linken Fluegel an die mit Wald 
bedeckten Berge lehnt und sich mit seinerien rechten 
Fluegel laengs Kobelnitz und Sokolienitz hinter die dort 
befindlichen 'Teiche zieht, wir im Gegentheil mit unserem 
linken Fluegel seinen rechten sehr debordiren, so ist es 
vortheilhaft letzteren Fluegel des Feindes zu attakiren, 
besondere wenn wir die Doerfer Sokolienitz und Kobelnitz 
im Besitze haben, wodurch wir dem Feind zugleich în die 
Flanke fallen und ihn aut der Flaeche zwischen Schlapanitz 
und dem Thuerassa-Walde verfolgen konnen, indem wir 
dem Defileen von Schlapanitz und Bellowitz ausweichen, 
welche die feindliche Front decken. Zu dieserien 
Endzwecke ist es noethig... Die erste Kolonne marschiert... 
die zweite Kolonne marschiert... die dritte Kolonne 
marschiert...362 şi aşa mai departe. 

Generalii ascultau, pe cât se părea, fără nici o plăcere 
acest plan greoi. Buxhoewden, un general blond şi înalt, 
stătea în picioare rezemat de perete, avea privirile aţintite 
asupra unei lumânări care ardea; nu asculta şi, după toate 
aparențele, nici nu voia să se creadă măcar că ascultă. 

Chiar în faţa lui Weyrother, şedea rumenul Miloradovici, 
lat în umeri şi cu mustăţile răsucite în sus, uitându-se ţintă, 


cu ochii strălucitori, într-o atitudine marţială, cu mâinile 
proptite pe genunchi şi cu coatele scoase în afară. Tăcea cu 
încăpățânare, uitându-se drept la Weyrother, şi nu-şi lua 
ochii de la el decât atunci când şeful statului-major austriac 
se oprea. În clipele acelea Miloradovici se uita cu înţeles la 
ceilalţi generali. Dar din aceste priviri semnificative nu se 
putea pricepe dacă era sau nu de acord, dacă era mulţumit 
sau nemulţumit de dispozitiul ofensivei. Cel mai aproape de 
Weyrother, se aşezase contele Langeron, care, cu surâsul 
fin al francezului meridional - surâs care nu-l părăsise tot 
timpul lecturii - îşi contempla degetele subţiri care 
învârteau cu iuţeală, ca pe o sfârlează, o tabacheră de aur 
cu portret pe capac. În mijlocul uneia dintre cele mai lungi 
fraze, el opri mişcarea giratorie a tabacherei, îşi înălţă 
capul şi, cu un zâmbet rece de politeţe în colţul buzelor lui 
subţiri, îl întrerupse pe Weyrother şi voi să spună ceva; dar 
generalul austriac, fără să-şi întrerupă cititul, se încruntă 
supărat, dând din coate, părând că spune: „pe urmă, pe 
urmă, îmi veţi spune ce gândiţi; acum binevoiţi, vă rog, să 
vă uitaţi şi să urmăriţi pe hartă”. Langeron ridică ochii spre 
cer cu o expresie de nedumerire, apoi se uită la 
Miloradovici, cerându-i parcă o explicaţie dar, întâlni 
privirea semnificativă, care nu spunea nimic, a acestuia şi 
îşi lăsă mâhnit ochii în jos şi începu din nou să-şi facă din 
tabacheră sfârlează. 

— Une lecon de geographie363, rosti el, aşa, ca pentru 
sine, destul de tare ca să poată fi auzit. 

Przebyszewski, cu o solicitudine plină de politeţe şi în 
acelaşi timp demnă, cu mâna pâlnie la urechea dinspre 
Weyrother, avea aerul unui om absorbit de atenţia acordată 
acestuia. Aşezat chiar în faţa lui Weyrother, scundul 
Dohturov stătea cu un aer de bunăvoință şi seriozitate, 
aplecat asupra hârtiei şi învăţa conştiincios dispozitivul 
odată cu localităţile necunoscute. De câteva ori îl rugase 
chiar pe Weyrother să repete cuvintele pe care nu le auzise 


sau denumirile greu de desluşit ale localităţilor. Weyrother 
îi îndeplinea dorinţa şi Dohturov îşi lua notițe. 

Când lectura, care se prelungi mai bine de o oră, luă 
sfârşit, Langeron opri iarăşi tabachera şi, fără să se uite nici 
la Weyrother, nici la altcineva, începu să vorbească despre 
greutatea de a executa acest plan, chiar în care situaţia în 
care poziţia inamicului era presupus cunoscută, când, de 
fapt, această situaţie putea fi pentru noi, după toate 
probabilitățile, necunoscută, de vreme ce inamicul se afla în 
mişcare. Obiecţiunile lui Langeron erau întemeiate, dar era 
vădit că scopul cu care făcuse el obiecţiunea era de a-i da 
să înţeleagă atât de înfumuratului general Weyrother, care- 
şi citise planul ca în faţa unor şcolari, că nu avea de-a face 
cu nişte proşti, ci cu oameni de la care ar fi putut şi învăţa 
câte ceva în ceea ce priveşte meseria armelor. 

Cum amuţi vocea monotonă a lui Weyrother, Kutuzov îşi 
deschise ochiul, întocmai ca morarul care se trezeşte atunci 
când se întrerupe zgomotul adormitor al roții moară şi, 
ascultând acum la cele spuse de Langeron, părea că-şi zice: 
„A, tot de prostiile astea vă ocupați!” aşa că-şi închise în 
grabă ochiul şi-şi lăsă capul şi mai jos pe piept. 

Înverşunându-se să-l lovească pe Weyrother, înveninându-i 
cât mai adânc amorul său propriu de strateg şi autor al 
planului militar, Langeron demonstra că Bonaparte putea 
foarte bine să atace, în loc să se lase atacat şi, ca urmare, să 
facă întreg planul cu desăvârşire inoperant. La toate aceste 
critici, Weyrother răspunse cu un zâmbet dârz şi 
dispreţuitor, pe care era vădit că şi-l pregătise dinainte 
drept răspuns la orice obiecţiune, indiferent de ceea ce s-ar 
fi spus. 

— Dacă ne-ar fi putut ataca, ar fi făcut-o el chiar, zise el. 

— Aşadar, credeţi că e lipsit de forţe? Spuse Langeron. 

— Cel mult patruzeci de mii de oameni dacă o fi având, 
răspunse Weyrother, cu zâmbetul doctorului pe care 
infirmiera vrea să-l înveţe medicina. 


— În cazul acesta, merge la pieire sigură, dacă stă şi 
aşteaptă să-l atacăm noi, spuse Langeron, zâmbind ironic şi 
căutând din ochi aprobarea vecinului său, Miloradovici. 

Dar se vede că în clipa aceea Miloradovici numai la ce 
spuneau generalii nu se gândea. 

— Ma foi364, spuse el, mâine se va vedea totul pe câmpul 
de luptă. 

Weyrother surâse iarăşi, cu acelaşi zâmbet cu care voia să 
spună că lui i se părea curios şi caraghios să mai aibă 
asemenea obiecţii din partea generalilor ruşi, la un plan de 
atac de care nu numai că era încredinţat el însuşi că nu se 
poate mai mult, dar de care îi convinsese şi pe cei doi 
împărați. 

— Inamicul a stins focurile şi în lagărul lui se aude un 
zgomot, neîntrerupt, spuse el. Ce însemnează aceasta? 

— Ori se retrage - singurul lucru de care nu trebuie să ne 
temem - ori îşi schimbă poziţia (şi râse). Însă, chiar dacă a 
ocupat poziţii în Turas, nu face decât să ne scutească o 
mare parte din alergătură, iar planul rămâne în întregime 
acelaşi până în cele mai mici amănunte. 

— În ce mod? interveni prinţul Andrei, care de-abia 
aştepta un prilej de a-şi exprima îndoielile. 

Kutuzov se deşteptă, tuşi greu şi se uită la generali. 

— Domnilor, planul de atac pentru mâine, adică pentru azi 
(căci e aproape ora unu), nu mai poate fi schimbat, spuse el. 
L-aţi ascultat şi ne vom face cu toţii datoria; însă, înainte de 
bătălie, nimic nu-i mai important... (tăcu o clipă) decât să 
tragi un pui de somn. 

Şi dădu semn că vrea să se ridice. Generalii se ridicară şi 
se retraseră. Era trecut de miezul nopţii. Prinţul Andrei ieşi. 

Consiliul de război, la care prinţul Andrei nu reuşi să-şi 
spună părerea aşa cum nădăjduise, îi lăsă în suflet o 
senzaţie de nelămurire şi de îngrijorare. Cine avea 
dreptate? Dolgorukov şi Weyrother, sau Kutuzov, Langeron 
şi ceilalţi, care nu aprobau planul atacului? Nu ştia! „Dar să 
nu fi putut oare Kutuzov să-şi spună părerea de-a dreptul în 


faţa împăratului? Să fie adevărat că nu se poate altfel? Este 
oare cu putinţă ca, din cauza unor considerente personale 
şi a unor chestiuni de curte, să fie pusă pericol, odată cu 
viaţa câtorva zeci de mii de oameni, propria mea viaţă, viaţa 
mea?” îşi zicea el. 

„Da, se prea poate să fiu ucis mâine.” Şi, deodată, gândul 
acesta, un şir întreg de amintiri, cele mai îndepărtate şi mai 
intime, se redeşteptară în mintea lui; îşi amintea cum îşi 
luase rămas bun de la tatăl său şi de la nevastă, îşi aminti 
de începuturile dragostei lui pentru ea, amintindu-şi de 
sarcina ei, şi i se făcu milă de el şi de dânsa. Tulburat şi cu 
nervii slăbiţi, ieşi din casa ţărănească care locuia împreună 
cu Nesviţki şi începu să se plimbe prin faţa cerdacului. 

Noaptea era ceţoasă şi prin negură, tainic, străbătea 
lumina lunii. „Da, mâine, mâine! Se gândea el. Mâine totul 
se va sfârşi pentru mine, toate aceste amintiri nu vor mai fi, 
toate aceste amintiri nu vor mai avea pentru mine nici un 
sens. Chiar mâine poate, ba chiar fără îndoială că mâine - 
presimt lucrul acesta - voi avea pentru prima oară prilejul 
să arăt, în sfârşit, ce pot”, şi îşi închipui lupta aproape 
pierdută, încăierările concentrându-se într-un singur punct 
şi încurcătura tuturor comandanților. Şi iată clipa aceea 
fericită, acel Toulon, pe care-l aştepta de atâta vreme, 
prezentându-i-se în sfârşit. El îşi spunea, ferm şi răspicat, 
părerea lui faţă de Kutuzov, şi de Weyrother, şi de cei doi 
împărați. Toţi sunt uimiţi de justeţea planului, dar nimeni nu 
se încumetă să-l ducă la îndeplinire; aşa că ia elun 
regiment, o divizie, pune condiţia să nu se amestece nimeni 
în dispoziţiunile pe care le va da, conduce divizia la punctul 
hotărâtor şi câştigă singur bătălia. „Dar moartea şi 
suferinţele?” îi spuse o altă voce. Prinţul Andrei nu 
răspunse însă acestei voci şi-şi continuă şirul izbânzilor. 
Planul atacului următor este întocmit de el singur. Are titlul 
de aghiotant de serviciu pe întreaga armată, ataşat pe 
lângă Kutuzov, dar toate sunt făcute numai de către el, 
personal. Lupta următoare este câştigată numai de el. 


Kutuzov este înlăturat şi în locul lui este numit el... „Ei, şi pe 
urmă?”, intervine din nou cealaltă voce. „Şi pe urmă - dacă 
nu cumva înainte de asta, ai putea fi de zece ori rănit, 
omorât sau atras în cursă - şi pe urmă, ce va fi?” „Pe 
urmă..., îşi răspunde singur prinţul Andrei, eu nu ştiu ce va 
fi pe urmă, nu vreau să ştiu şi nici nu pot şti, dar dacă vreau 
lucrul acesta - dacă vreau glorie, dacă vreau să fiu cunoscut 
de oameni, dacă vreau să fiu iubit de ei - eu nu sunt vinovat 
că vreau asta, că nu vreau nimic decât asta, că numai 
pentru asta trăiesc. Da! Numai pentru asta! Nu voi 
destăinui nimănui niciodată lucrul acesta, dar, Doamne, ce 
pot să fac, dacă nu-mi este nimic mai drag pe lume decât 
gloria, dragostea mulțimilor. Moartea, rănile, pierderea 
familiei, nimic nu mi se pare prea înspăimântător, şi oricât 
de scumpi şi de dragi mi-ar fi mulţi - tata, sora, nevasta - 
cei mai nepreţuiţi oameni pe lume... oricât de groaznic şi de 
nefiresc ar părea, i-aş da pe loc pentru o clipă de glorie, de 
triumf asupra oamenilor, de dragoste faţă de mine a celor 
mulţi, pe care nu-i cunosc şi nici nu-i voi cunoaşte 
vreodată”, gândea el, ascultând glasurile ce se auzeau din 
curtea lui Kutuzov. Erau glasurile ordonanţelor care făceau 
bagajele, o voce, care părea să fie a vizitiului, îl necăjea pe 
bunul bucătar al lui Kutuzov, pe care prinţul Andrei îl ştia şi 
pe care îl chema Tit. Vizitiul spunea: 

— Tit, hei, Tit! 

— Ce-i? Răspundea bătrânul. 

— Tit, hai la îmblătit, spunea şolticul. 

— Ptiu, duceţi-vă la dracu! Se necăjea vocea şi îndată 
începeau hohotele de râs ale ordonanţelor şi slugilor. 

„Şi totuşi ceea ce îndrăgesc, ceea ce doresc eu, e numai 
triumful asupra lor, a tuturor; mi-e dragă tainica putere, 
gloria, care pluteşte în jurul meu, iată, aici, în ceața 
aceasta!” 

XIII. 

ROSTOV, ÎN NOAPTEA aceea, se afla cu plutonul lui la 
posturile înaintate de flancare, în faţa armatei lui 


Bagration. Husarii lui erau răspândiţi doi câte doi în posturi 
avansate: el călărea de-a lungul acestei linii şi se sforţa să-şi 
alunge somnul, care-l dobora. Îndărătul lui se întindea un 
spaţiu vast, pe care abia se zăreau, pâlpâind prin ceaţă, 
focurile trupelor ruseşti; în faţa lui nu era decât întunericul 
şi ceața. Oricât ar fi scrutat Rostov aceste zări întunecate, 
nu putea desluşi nimic; când i se părea că vede ceva 
cenuşiu, când ceva smolit, ca noaptea; când vedea licărind 
ca nişte focuri mici, pe acolo pe unde trebuia să fi fost 
inamicul, când toate i se întunecau iar şi-i venea în minte că 
licăririle acestea n-aveau temei real, ci erau doar înlăuntrul 
ochiului. Ochii i se închideau şi-şi închipuia aievea când pe 
împărat, când pe Denisov, când amintiri de la Moscova. Şi 
iarăşi se grăbea să-i deschidă şi vedea la o palmă dinaintea 
lui capul şi urechile calului pe care călărea, sau câteodată 
silueta neagră a vreunui husar, atunci când se apropia la 
şase paşi de el; iar în depărtare, beznele aceloraşi neguri. 
„Şi de ce nu? Se prea poate, gândi Rostov, ca împăratul să 
mă întâlnească, să-mi dea o însărcinare aşa cum ar da 
oricărui ofiţer şi să-mi spună: „Du-te şi află ce este acolo,,. 
Doar nu o dată am auzit povestindu-se cum, absolut din 
întâmplare, întâlnind ofiţeri, i-a recunoscut şi i-a ataşat pe 
lângă el. Ce-ar fi dacă m-ar ataşa şi pe mine pe lângă 
persoana lui? O, cum l-aş apăra, cum i-aş spune tot 
adevărul, cum l-aş descotorosi eu de mincinoşi!” Rostov, 
pentru a-şi dovedi cât mai viu dragostea şi devotamentul 
faţă de împărat, îşi închipui că are în faţă un duşman sau un 
neamţ trădător, pe care nu numai că-l omora cu voluptate, 
dar îl şi pălmuia pe amândoi obraji în văzul împăratului. 
Deodată un strigăt îndepărtat îl trezi pe Rostov. El tresări şi 
deschise ochii. 

„Unde mă aflu? Da, în avanpost. Lozinca şi parola o ştiu: 
Olmiutz. Păcat doar că escadronul nostru va rămâne în 
rezervă... îşi zise el. Voi cere să intru în luptă. Acuma-i, 
poate, singurul prilej să-l văd pe împărat. Da, mai am mult 
până să-mi vină schimbul. Mai dau o raită şi cum mă-ntorc, 


mă duc la general şi-l rog.” Se îndreptă în şa, dădu pinteni 
calului şi porni să-şi inspecteze încă o dată husarii în 
posturile lor. I se părea că se mai luminase, în stânga se 
vedea un povârniş mai puţin întunecat, iar în partea opusă, 
un deal negru de tot, ce părea drept ca un zid. Pe coama 
dealului se vedea o pată albă şi Rostov nu putea cu nici un 
chip să-şi dea seama ce era; o poiană în mijlocul pădurii 
poate, luminată de lună, sau poate zăpada netopită, ori un 
grup alb de case? I se păru chiar că pe pata aceea albă se 
clintise ceva. „lrebuie să fie zăpadă pata aceea; pată - une 
tâche, gândi Rostov. Aşa-i, une tâche... taş... taş... 

Nataşa, sora mea, ochi negri. Na... taşka. (Ce-o să se mai 
mire când am să-i spun cum l-am văzut eu pe împărat) 
Nataşka... Na-taşca - Na-taşca.” 

— Mai pe dreapta, domnule sublocotenent, că pe aici 
intraţi în tufiş, auzi vocea husarului lângă care călărea, 
moţăind. Rostov îşi înălţă capul, care-i căzuse pe coama 
calului şi se opri lângă husar. Îl dobora un somn tânăr, un 
somn de copil, căruia nu i se putea împotrivi. „Da, aşa, la ce 
mă gândeam? Să nu uit. Cum am să vorbesc cu împăratul? 
Nu, nu la asta - asta mâine. Da, da! La taşca... să calce... 
pa-taşcă... pataşca... pe cine să calce pataşca? Nu, la 
husari. Da, pe husari... sari... sari pe cal... husar pe cal; 
husarul ăsta mustăcios, l-am văzut pe stradă, călare, în 
dreptul casei lui Guriev. M-am şi gândit la asta... Bătrânul 
Guriev! Eh, ce om, Denisov! Da, aşa-i, toate astea-s 
nimicuri. Tot ce importă e că împăratul este aici. Cum se 
mai uita la mine... şi-ar fi vrut să spună ceva, dar nu 
îndrăznea... Nu el, eu n-am îndrăznit! Dar toate acestea 
sunt nimicuri, principalul e să nu uit la ce anume lucru 
important mă gândeam, dar tocmai mă gândeam la... nu 
taşca, la taşca, pe taşcă, să calce pe... da, da. „E bine,, şi 
iarăşi i se prăvăli capul pe coama calului. Deodată i se păru 
că trag asupra lui. „Ce? Ce-i? Ce este? Trage! Cine trage? 
„... bâigui Rostov, trezindu-se. În clipa în care deschise 
ochii, Rostov auzi strigăte prelungi, ca de mii şi mii glasuri, 


venind dinspre inamic. Caii, al lui şi al husarului de lângă el, 
ciuliră urechile la aceste strigăte. În partea de unde se 
auzeau strigătele, licări şi se stinse repede un foc mic; apoi 
altul şi altul şi după ele se aprinseră liniile franceze, pe 
deal, o mulţime de focuri, iar strigătele se făceau tot mai 
tari şi mai desluşite. Rostov auzea frânturi de cuvinte 
franţuzeşti, dar nu le putea distinge. Prea era mare larma! 
Acum se auzea doar „a-h-a-a!, „r-r-r!”. 

— Ce să fie asta? Tu ce crezi? Se adresă Rostov husarului 
de lângă el. Aşa-i că asta-i la inamic? 

Husarul nu răspunse. 

— Ce-i cu tine, n-auzi ce-ţi spun? Întrebă iar Rostov, după 
ce-i aşteptase îndelung răspunsul. 

— Cine să-i mai ştie, domnule sublocotenent, răspuns 
plictisit husarul. 

— După loc, nu poate fi decât la inamic, repetă Rostov. 

— Poate fi, dar poate că nu-i nimic, poate că-s numai aşa, 
spuse husarul, năluciri de-ale nopţii. Ho, neastâmpăratule! 
Strigă el la calul care începuse să tresalte sub el. 

Calul lui Rostov începu şi el să dea semne de nerăbdare; 
bătea cu piciorul în pământul îngheţat, ciulea urechile la 
zgomote şi se uita lung spre focuri. Strigătele se făceau tot 
mai puternice şi se contopeau într-un vuiet general, cum n- 
ar fi putut produce decât o armată de câteva mii de oameni. 
Din ce în ce mai multe focuri vedeau de-a lungul liniilor 
franceze. Lui Rostov îi pierise somnul. Strigătele de bucurie 
şi entuziasm avură darul să-l trezească de-a binelea. „Vive 
l'empereur, l'empereur!”365 auzea acum desluşit Rostov. 

— Şi nu-s departe, trebuie să fie dincolo de râuleţul ăsta, 
spuse el husarului, care se oprise lângă el. 

Husarul oftă, fără să răspundă nimic şi tuşi, necăjit. Din 
dreptul husarului se auzi galopul unui cal care se apropia 
şi, din ceața nopţii, răsări deodată, mare cât un elefant, 
silueta unui subofițer de husari. 

— Domnule sublocotenent, vin generalii, spuse sub-ofiţerul 
când ajunse lângă Rostov. 


Rostov, fără să-şi ia ochii din partea unde ardeau focurile şi 
se auzeau strigătele, porni cu subofiţerul în întâmpinarea 
celor câţiva călăreţi care veneau printre linii. Unul era pe 
un cal alb. Prinţul Bagration, cu prinţul Dolgorukov şi cu 
aghiotanţii, veneau să vadă mai de-aproape apariţia aceasta 
ciudată de focuri şi strigăte. Rostov, după ce se apropie de 
Bagration şi-i dădu raportul, se alătură grupului de 
aghiotanţi, trăgând cu urechea la ce vorbeau generalii. 

— Credeţi-mă, îi spunea lui Bagration prinţul Dolgorukov, 
nu-i nimic altceva decât un şiretlic. Bonaparte s-a retras şi a 
dat ordin ariergărzilor să aprindă focuri şi să facă zgomot, 
ca să ne înşele. 

— Mă îndoiesc, spuse Bagration. De-aseară încă, i-am 
văzut tot pe dealul acela: dacă s-ar fi retras, l-ar fi luat. 
Domnule ofiţer, se adresă prinţul Bagration lui Rostov, 
avanposturile lor mai sunt încă acolo? 

— Aseară mai erau încă, dar acum nu pot ştii, excelenţă. 
Dacă ordonaţi, mă duc în recunoaştere cu husarii mei, 
spuse Rostov. 

Bagration se opri şi, fără să răspundă, încercă să distingă, 
prin negură, chipul lui Rostov. 

— N-ar fi râu, duceţi-vă, zise el după o scurtă tăcere. 

— Am înţeles. 

Rostov dădu pinteni calului, strigă pe subofiţerul Fedcenko 
şi încă pe doi husari, le ordonă să-l urmeze, şi-şi dădu 
drumul în galop la vale, în direcţia de unde continuau să 
vină strigătele. 

Îi era şi teamă, dar se simţea şi încântat că merge singur, 
numai cu trei husari, într-acolo, prin întinderea aceea 
tainică, neguroasă şi plină de primejdii, unde nimeni nu mai 
fusese înainte de dânsul. Bagration îi mai strigase în urmă 
de pe culmea dealului, să nu se avânte mai departe de 
pârâu, dar Rostov se făcu că nu-l aude şi, fără să-i treacă 
măcar prin gând să se oprească, merse mai departe, tot mai 
departe, înşelându-se întruna, luând tufele drept copaci şi 
hârtoapele drept oameni şi dându-şi mereu seama că iar se 


înşelase. Ajuns în galopul calului la poalele dealului, nu mai 
putu vedea nici focurile taberei ruseşti şi nici pe cele de la 
inamic, dar auzea din ce în ce mai tare şi mai desluşit 
strigătele francezilor. În fundul văii i se păru că vede un 
pârâu, dar, apropiindu-se, îşi dădu seama că e un drum 
bătut. leşind la drum, smuci frâul calului, nehotărât dacă să 
apuce pe drum sau s-o ia de-a dreptul pe câmpul negru 
până pe deal. Să meargă pe drumul luminat prin ceaţă era 
mai puţin primejdios, căci putea vedea mai uşor oamenii. 
„După mine!” rosti el. Tăie drumul şi începu să urce dealul 
la galop, spre locul unde de cu seară se aflase pichetul 
francezilor. 

— Ia uite-l, domnule sublocotenent! Îi strigă din urmă unul 
dintre husari. 

Şi, înainte să fi avut Rostov vreme să desluşească altceva 
decât un sâmbure mai negru de ceaţă care-i apăruse 
deodată în faţă, văzu o scăpărare, auzi un pocnet şi un 
glonte vâjâi jalnic, ca şi cum s-ar fi tânguit, şi se pierdu în 
ceaţă. A doua armă nu luă foc, doar o lumină se văzu 
scăpărând din cocoşul ei. 

Rostov îşi întoarse capul pe loc şi porni îndărăt, la galop. 
Se mai auziră, la intervale regulate, încă patru împuşcături 
şi vaietele diferite ale gloanţelor care se rătăciră undeva, 
prin ceaţă. Rostov struni calul, care se molipsise şi el de 
ciudata lui voie bună la auzul împuşcăturilor, şi porni la pas. 
„Hai, înc-o dată, hai, înc-o dată!” îi răsuna în suflet un glas 
voios. Dar nu se mai auzi nici o împuşcătură. 

De-abia când ajunse în apropiere de Bagration, Rostov îşi 
lăsă calul iarăşi la galop şi, cu mâna la chipiu, se apropie de 
general. 

Dolgorukov rămăsese tot la părerea lui: că francezii se 
retrăgeau şi că făcuseră focurile numai ca să ne înşele. 

— Şi ce dovedeşte asta? Spunea el în clipa când Rostov se 
apropie. Au putut foarte bine să se retragă şi să lase nişte 
pichete. 


— Se vede că nu s-or fi retras încă toţi, spuse Bagration. 
Lăsăm pe mâine dimineaţă. Mâine vom şti tot. 

— Pichetul este pe deal, excelenţă, în acelaşi loc unde 
fusese şi aseară, raportă Rostov, aplecat înainte cu mâna la 
cozoroc şi neputându-şi stăpâni un zâmbet la amintirea 
voioşiei care-l cuprmsese cât timp fusese în cercetarea 
poziţiilor inamice şi, mai ales, la auzul gloanţelor duşmane. 

— Bine, bine, spuse Bagration. Vă mulţumesc, domnule 
ofiţer. 

— Excelenţă, spuse Rostov, permiteţi-mi să vă rog... 

— Ce anume? 

— Mâine escadronul nostru este în rezervă; permiteţi-mi a 
vă ruga să mă repartizaţi la escadronul întâi. 

— Cum te numeşti? 

— Contele Rostov. 

— A, bine! Rămâi ofiţer de ordonanţă pe lângă mine. 

— Fiul lui Ilia Adreici? Întrebă Dolgorukov. 

Dar Rostov nu-i răspunse. 

— Atunci pot nădăjdui, excelenţă... 

— Voi da ordine... „Mâine se prea poate să fiu trimis cu 
vreun raport la împărat, îşi spuse el. Slavă Domnului!” 

Strigătele şi focurile din tabăra inamică se datorau 
faptului că, în timp ce se citea trupelor pe toată armata 
ordinul de zi al lui Napoleon, împăratul însuşi inspecta 
călare bivuacurile. Soldaţii, văzându-şi împăratul, 
aprindeau şomoioage de paie şi, în strigăte de „Vive 
l'empereur!” îi urmau în fugă calul. Ordinul lui Napoleon 
suna precum urmează: „Soldaţi! Armata rusă se ridică 
împotriva voastră ca să răzbune înfrângerea armatei 
austriece de la Ulm. Sunt aceleaşi batalioane pe care le-aţi 
zdrobit la Hollabriunn şi pe care de-atunci şi până astăzi le- 
aţi urmărit necontenit până pe aceste plaiuri. Poziţiile pe 
care le ocupăm noi sunt însă foarte puternice şi ruşii vor 
ocoli ca să mă înconjoare prin dreapta şi-şi vor expune în 
timpul acesta flancul. Soldaţi! Eu însumi vă voi conduce 
batalioanele! Mă voi ţine departe de foc dacă voi, cu vitejia 


voastră de totdeauna, veţi provoca în rândurile inamicului 
dezordine şi învălmăşeală; dacă însă victoria va fi măcar o 
singură clipă îndoielnică, îl veţi vedea pe împăratul vostru 
expunându-se cel dintâi loviturilor inamicului, pentru că nu 
poate fi pusă în joc victoria, mai cu seamă într-o zi în care e 
în joc onoarea infanteriei franceze, atât de necesară 
onoarei întregii noastre naţiuni. 

Să nu părăsiţi rândurile sub motiv că vreţi să evacuaţi 
răniții! Fiecare să fie pe deplin pătruns de ideea că 
trebuiesc înfrânți aceşti mercenari ai Angliei, care nutresc 
atâta ură împotriva naţiunii noastre. Această victorie va 
aduce sfârşitul campaniei noastre şi ne vom putea înapoia 
la cantonamentele de iarnă, unde oştiri noi, care se 
alcătuiesc acum în Franţa, vor veni să ne întâmpine; şi 
atunci pacea pe care o voi încheia va fi vrednică de poporul 
meu, de voi şi de mine. 

Napoleon.” 

XIV. 

LA CINCI DIMINEAŢA era încă întuneric beznă, Armatele 
de centru, rezervele şi flancul drept al lui Bagration nu se 
mişcară încă din loc; însă la aripa stângă coloanele 
infanteriei, ale cavaleriei şi ale artileriei, a căror misiune 
era, conform planului, să coboare cele dintâi de pe înălţime 
pentru a ataca flancul drept al francezilor şi a-i respinge 
până în munţii Boemiei, începuseră să forfotească, 
părăsindu-şi taberele unde înnoptaseră. Fumul, din focurile 
în care se mistuiau toate lucrurile socotite de prisos şi 
aruncate, ustura ochii. Era frig şi întuneric. Ofițerii îşi beau 
grăbiţi ceaiul îmbucând câte ceva, iar soldaţii rodeau 
pesmeţi, băteau cu foc din picioare ca să se mai încălzească 
şi, strecurându-se pe lângă vâlvătăi, aruncau în flăcări 
drept lemne rămăşiţele de barăci, scaune, mese, roţi, 
ciubere, tot ce era de prisos şi nu puteau lua cu ei. 
Călăuzele austriece mişunau printre trupele ruseşti şi erau 
socotite drept prevestitori ai atacului. Cum apărea câte-un 
ofiţer austriac pe lângă cortul vreunui comandant de 


regiment, acesta începea să se pună în mişcare: soldaţii 
părăseau focurile, îşi puneau lulelele în carâmbi şi sacii în 
căruţe, îşi cercetau armele şi intrau în coloană. Ofițerii se 
încingeau, îşi agăţau la şold săbiile şi inspectau, strigând, 
rândurile. Cei care conduceau carele, împreună cu 
ordonanţele, înhămau, încărcau şi legau pe deasupra 
căruțele. Aghiotanţii, comandanții de batalioane şi 
regimente săreau pe cai, îşi făceau semnul crucii, dădeau 
ultimele dispoziţiuni, sfaturi şi însărcinări celor care 
conduceau convoaiele, şi tropotul monoton al miilor de paşi 
începea. Coloanele se mişcau fără să ştie încotro se 
îndreptă şi fără să vadă nimic, din pricina mulţimii 
oamenilor, a fumului şi a negurii care se îngroşase. 

Soldatul în marş este la fel de îngrădit şi de subjugat de 
regimentul său, cât e şi marinarul de corabia pe care 
pluteşte. Oricât de departe ar merge, oricât de străine, 
necunoscute şi periculoase ţinuturi ar străbate, în jurul lui - 
întocmai ca şi marinarul care are în faţă, pretutindeni şi 
întotdeauna, mereu aceeaşi punte, aceleaşi catarge, 
aceleaşi frânghii ale corăbiei lui - tot aşa, oriunde şi 
oricând, soldatul nu vede decât aceiaşi camarazi, aceleaşi 
chipuri, acelaşi Ivan Mitrici, plutonierul, acelaşi Jucika, 
câinele companiei, aceiaşi comandanţi. Rareori doreşte 
soldatul să cunoască punctul de pe glob în care se află în 
clipa aceea „corabia” lui, însă în ziua luptei, Dumnezeu ştie 
cum şi de unde, în această lume concretă a oştirii, apare ca 
o notă comună tuturor, o notă gravă, care le anunţă 
apropierea unui fapt hotărâtor şi solemn şi le trezeşte un fel 
de curiozitate inexistentă până atunci. În ziua atacului, 
soldaţii încearcă stăruitor să se descătuşeze de interesele 
regimentului lor, ascultând la ce se petrece împrejur, 
uitându-se iscoditor şi informându-se cu lăcomie de tot ce 
se întâmplă în jurul lor. 

Negura se făcuse atât de groasă, încât, cu toate că se 
crăpa de ziuă, nu vedeai nici la zece paşi înainte. Tufele 
păreau nişte copaci uriaşi, locurile drepte - văgăuni şi 


dealuri. Peste tot, din orice parte, te puteai ciocni cu 
duşmanul, ascuns la zece paşi, ca la depărtări de leghe. 
Coloanele înaintaseră însă mult timp tot aşa, prin ceaţă, 
coborând şi urcând panta colinelor, ocolind grădini şi 
ogrăzi, trecând prin locuri noi şi necunoscute, şi nu dădură 
de duşman nicăieri. Dimpotrivă, soldaţii văzură că peste tot, 
în toate părţile - şi în faţa, şi în spatele lor - mai erau alte 
coloane de-ale noastre, ruseşti, care mergeau şi ele în 
aceeaşi direcţie. Fiecărui soldat i se lua parcă o greutate de 
pe inimă când afla că în aceeaşi direcţie în care mergea şi 
el, adică nu se ştie încotro, mai mergeau încă mulţi, mulţi 
de-ai lui. 

— Ai văzut? Trecură şi ăi din Kursk, se auzi dintre rânduri. 

— Grozăvie, măi frăţioare, câtă oştire de-a noastră, s-a 
strâns! Aseară să fi văzut ce de-a focuri; nu le mai dădeai de 
capăt. Moscova, nu altceva! 

Deşi niciunul dintre comandanții coloanelor nu se apropia 
de rânduri ca să le vorbească soldaţilor (comandanții de 
coloane, după cum am văzut la consiliul de război, 
rămăseseră nemulţumiţi de acţiunea hotărâtă şi nu erau în 
apele lor, aşa că din pricina aceasta executau doar ordinele, 
dar nu-şi băteau capul deloc să ridice moralul trupelor), 
oamenii mergeau voioşi, aşa cum pornesc ei totdeauna la 
luptă, mai ales când e vorba de ofensivă, însă după ce 
merseră aproape un ceas prin pâcla deasă mare parte din 
trupe fură nevoite să se oprească şi printre şirurile de 
ostaşi începu să-şi facă loc impresia neplăcută că este ceva 
care nu e la locul său, că trebuie să fie undeva o greşeală. E 
foarte greu de precizat cum se propagă o asemenea 
impresie. Dar este neîndoielnic că se propagase într-adevăr, 
revărsându-se cu o neobişnuită repeziciune, şi cu neputinţă 
de oprit, pe nesimţite, ca o apă în albia ei. Dacă armatele 
ruseşti s-ar fi aflat aici singure, fără aliaţi, atunci ar fi trecut 
poate încă multă vreme până când aceasta impresie vagă 
de dezorganizare să devină o convingere generală dar 
acum, aruncând cu o deosebită satisfacţie vina acestei 


dezordini, cum era şi foarte firesc, de altfel, în spinarea 
nechibzuiţilor de nemți, toţi erau încredinţaţi că numai de 
la „cârnăţari” li se trăgea toată încurcătura asta. 

— Ce stăturăţi pe loc, măi? Ori ne-au tăiat drumul? Sau 
poate ne-om fi împiedicat de franţuji? 

— Nu-i nici picior de franţuz pe-aici. Altfel ar fi început 
demult să tragă. 

— Ne-au tot dat zor să atacăm şi când colo iaca atacul: 
stăm fără nici un rost în mijlocul câmpului. Numai 
blestemaţii de nemți ne-ncurcă întotdeauna. Nişte 
nechibzuiţi, lua-i-ar dracu! 

— Aşa-i, eu i-aş fi pus să treacă ei înainte. Aşa n-avea grijă, 
se îndeasă tot pe la spatele nostru. Ilac-aşa, toţi stăm acuma 
şi nemâncaţi. 

— Da' ce-i? Oare mai avem mult? Cavaleria cică ne-a 
blocat drumul, spunea un ofiţer. 

— Fir-ar să fie ei de nemți, afurisiţii! Nici ţara lor nu şi-o 
cunosc! Spunea altul. 

— Ce divizie sunteţi? Strigă un aghiotant, care venea 
călare. 

— A optşpcea! 

— Păi, ce căutaţi atunci aicea? Voi demult ar fi trebuit să 
fiţi hăt, înainte; de-acuma până diseară nu mai aveţi pe 
unde trece. 

— Ale naibii dispoziţii! Nici ei nu ştiu ce fac! Spuse un 
ofiţer şi-şi văzu de drum. 

Pe urmă trecu un general, care părea foarte supărat şi 
striga ceva, dar nu pe ruseşte. 

— Tafa-lafa, dar ce-o fi bolborosind acolo, nimic nu poţi 
pricepe, spunea un soldat, maimuţărindu-l pe general. lar 
pe ticăloşii ăştia i-aş împuşca pe toţi! 

— Aveam ordin să ajungem la nouă, şi noi n-am făcut decât 
jumătate de drum. Halal dispoziţii! Se auzea din toate 
părţile. 

Şi energia cu care porniseră trupele la luptă începu să se 
schimbe în ciudă împotriva dispoziţiunilor nechibzuite şi în 


ură faţă de nemți. 

Cauza încurcăturii stătea în faptul că, în timp ce cavaleria 
austriacă, aflată la flancul stâng, se pusese în mişcare, 
comandantului suprem i se păruse că trupele noastre din 
centru sunt prea depărtate de aripa dreaptă, şi toate liniile 
de cavalerie primiseră ordin să treacă în partea dreaptă. 
Câteva mii de cavalerişti treceau acum prin faţa infanteriei, 
iar infanteria n-avea altceva de făcut decât să aştepte. 

În faţă se iscase un conflict între un cap de coloană 
austriac şi un general rus. Generalul rus striga cât putea, 
trebuie să fie oprită cavaleria; austriacul demonstra că vina 
nu-i a lui, ci a comandamentului suprem. Trupele în timpul 
asta stăteau pe loc, plictisindu-se şi pierzându-şi 
entuziasmul. După o zăbavă de ceasuri întregi, coloanele 
începură în sfârşit, să înainteze şi prinseră să coboare 
coasta. Ceaţa, care pe deal se împrăştiase, se aşternea 
acum cu atât mai deasă în vale, unde trupele coborau. Din 
faţă, prin negură, se auzi mai întâi o împuşcătură, apoi alta, 
la început la intervale neregulate: trat-ta... tat, apoi din ce 
mai dese şi mai ritmice, şi lupta de la râuleţul Goldbac 
începu. 

Neaşteptându-se să dea de inamic în fundul văii, lângă 
pârâu, şi izbindu-se de el din întâmplare prin ceaţă, lipsiţi 
de orice cuvânt de îmbărbătare din partea comandanților, 
lăsaţi în prada zvonului care se răspândise pe toată armata 
despre întârzierea suferită şi, mai ales, neputând să 
desluşească prin ceața deasă nimic din ceea ce se petrecea 
în faţa şi împrejurul lor, ruşii trăgeau într-o doară în inamic, 
fără nici un avânt. Înaintau puţin şi iarăşi se opreau pentru 
că nu primeau la timp ordinele de la comandanții şi 
aghiotanţii care orbecăiau prin ceaţă într-un teren 
necunoscut şi nu-şi mai găseau unităţile. 

Astfel începu acţiunea pentru întâia, a doua şi cea de treia 
coloană care coborâseră în vale. Coloana a patra, în fruntea 
căreia se afla însuşi Kutuzov, rămăsese pe înălțimile 
Pratzenului. 


În vale, unde începuse acţiunea, tot mai era încă ceaţă 
deasă; pe deal se mai luminase, dar tot nu se putea vedea 
nimic din ceea ce se petrecea în faţă. Dacă forţele inamice 
lui se aflau la zece verste, aşa cum presupusesem noi, dacă 
se găseau chiar aici, în această fâşie de ceaţă, nimeni n-a 
putut să-şi dea seama până pe la ceasurile nouă. 

Era nouă dimineaţa. Ceaţa se aşternuse ca o masă 
compactă peste toată valea, dar satul Sohlapanitz, pe 
înălţimea pe care se afla Napoleon înconjurat de mareşalii 
lui, era acum în plină lumină. Deasupra lor cerul era un 
albastru senin, şi imensul glob al soarelui se legăna 
deasupra mării de ceaţă lăptoasă, asemeni luminii unei 
geamanduri purpurii. Nu numai toate trupele franceze dar 
însuşi Napoleon cu întregul lui stat-major se afla aci, şi nu 
erau dincolo de pâraiele şi văile satelor Sokolnitz şi 
Schlapanitz, unde plănuiserăm noi să ne ocupăm poziţiile şi 
să începem lupta, ci dincoace de ele, şi atât aproape de 
armatele noastre, încât Napoleon putea desluşească chiar 
şi cu ochiul liber, un călăreț de un pedestraş, în rândurile 
noastre. Napoleon stătea puţin mai înaintea mareşalilor săi, 
călare pe un căluţ sur, arăbesc; purta o manta albastră, 
aceeaşi cu care făcuse campania din Italia. Privea tăcut 
spre colinele, asemeni unor insule ieşite din marea de 
ceaţă, pe care se mişcau în depărtare trupele ruseşti, şi 
asculta împuşcăturile din vale. Nici un muşchi nu se mişca 
pe faţa lui, încă slabă pe atunci; ochii sclipitori rămăseseră 
aţintiţi asupra unui singur punct. Presupunerile sale se 
dovedeau întemeiate. Trupele ruseşti coborâseră, o parte la 
vale spre heleştee şi iezere, iar altă parte începuse să 
părăsească înălțimile Pratzenului, pe care avusese de gând 
să le atace şi pe care le considera drept cheia poziţiei. 
Vedea prin ceaţă cum, în adâncitura formată de cele două 
dealuri, de lângă satul Pratzen, se mişcau trupele ruseşti, 
scurgându-se toate de-a lungul văii, cu baionetele sclipind 
în soare, şi dispărând apoi în marea de ceaţă. După ştirile 
primite de el de cu seară, după zgomotul roţilor şi al paşilor 


care se auziseră în noaptea aceea din avanposturi, după 
dezordinea mişcărilor executate de coloanele ruseşti şi 
după tot ce putea presupune, vedea că aliaţii îi socoteau 
mult mai departe de ei decât erau în realitate şi că aceste 
coloane în mişcare din apropierea Pratzenului formau 
centrul armatei ruseşti şi că acest centru era pe acum 
îndeajuns de slăbit, ca el să-l poată ataca fără teamă de 
înfrângere. Dar tot nu se hotăra să înceapă lupta. 

Ziua aceea era o zi mare pentru el: era aniversarea 
încoronării sale. Înainte de a se lumina, dormise câteva ore 
şi pe urmă, sănătos, vesel, înviorat, în acea stare de spirit 
fericită în care totul îţi pare cu putinţă şi toate îţi merg din 
plin, încălecase şi pornise pe câmpul de luptă. Sta nemişcat, 
uitându-se la înălțimile ce se iveau din marea de ceaţă, şi pe 
chipul lui rece se citea expresia-i caracteristică, de fericire 
binemeritată, plină de încredere în sine, pe care o poţi 
vedea adesea pe chipul unui tânăr îndrăgostit şi fericit. 
Mareşalii se ţineau puţin în urma lui şi nu îndrăzneau să-l 
tulbure abătându-i atenţia. Se uita când la înălțimile 
Pratzenului, când la soarele care plutea domol, luptându-se 
să iasă din ceaţă. 

Când soarele ieşi cu totul din neguri şi-şi împrăştie lumina 
orbitoare deasupra câmpurilor şi a pâclei, Napoleon (ca şi 
cum n-ar fi aşteptat decât asta ca să înceapă lupta) îşi 
scoase mănuşa de pe mâna albă şi frumoasă, făcu un semn 
cu ea mareşalilor şi dădu ordinul de începere a luptei. 
Maregşalii, însoţiţi de aghiotanţi, o luară în galop în direcţii 
diferite şi, după câteva minute, forţele principale ale 
armatei franceze porniră repede spre înălţimi, acelea ale 
Pratzenului, pe care trupele ruseşti, coborând spre stânga 
în vâlcea, se răreau din ce în ce mai mult. 

XV. 

LA ORELE OPT, KUTUZOV porni călare spre Pratzen, în 
fruntea coloanei a patra, aceea a lui Miloradovici, care 
urma să ocupe locul coloanelor lui Przebyszewski şi 
Langeron, care se coborâseră în vale. Le ură bună 


dimineaţa soldaţilor regimentului din frunte şi dădu ordin 
de marş, arătând prin aceasta că avea de gând să comande 
el însuşi această coloană. Ajungând la satul Pratzen, opri. 
Prinţul Andrei era chiar în spatele lui, printre numeroasele 
persoane care formau suita comandantului suprem. Se 
simţea tulburat şi iritat, dar totodată stăpânit şi cu calmul 
omului care se găseşte în preajma unei clipe demult 
aşteptate. Era absolut încredinţat că aceasta avea să fie 
pentru el un Toulon sau un Arcole. Cum avea să se întâmple 
lucrul acesta, nu ştia, dar era încredinţat că avea să se 
întâmple. Terenul şi dispozitivul trupelor noastre îi erau 
cunoscute, atât cât puteau fi cunoscute pentru cineva din 
armata rusă. De propriul său plan strategic, la a cărui 
aplicare era de la sine înţeles că nici nu se mai putea gândi 
acum, uitase cu totul. Aprofundând acum planul lui 
Weyrother, prinţul Andrei căuta să-şi prezinte surprizele 
care se puteau ivi şi-şi făurea planuri noi, pentru care avea 
poate să fie nevoie de iscusinţa, iuţeala şi hotărârea sa. 

În vale, la stânga, prin ceaţă, se auzea un schimb de focuri 
între trupe nevăzute. Acolo i se părea prinţului Andrei că se 
va încinge lupta, acolo va avea loc ciocnirea cu duşmanul şi 
„acolo voi fi trimis eu, gândi el, cu o brigadă sau cu o 
divizie; acolo, cu drapelul în mână, voi merge în fruntea 
trupelor şi voi zdrobi tot ce-mi va în cale”. 

Prinţul Andrei nu se putea uita nepăsător la drapelele 
batalioanelor care treceau. Cum vedea un drapel, îşi 
spunea: „Poate că acesta va fi drapelul cu care mi-e dat să 
merg în fruntea trupelor”. 

Odată cu dimineaţa, ceața din timpul nopţii lăsase pe 
înălţimi doar o brumă, care se prefăcea acum în rouă; prin 
vâlcele şi văioage însă, ceața tot se mai întindea ca o mare 
alb-lăptoasă. În valea din stânga, în care se lăsaseră trupele 
noastre şi unde se auzea zgomotul împuşcăturilor, nu se 
vedea nimic. Deasupra înălțimilor era cer senin, de un 
albastru închis, iar mai la dreapta, imensul glob al soarelui. 
În faţă, departe, pe celălalt ţărm al mării de ceaţă, se 


zăreau colinele împădurite, unde se afla de bună seamă 
inamicul, şi părea că se şi vede ceva. La dreapta, unde 
vâlceaua răsuna de tropote şi huruit de roţi şi unde se 
vedeau din când în când sclipind baionete, Garda intra în 
ceaţă; dincolo de sat, spre stânga, aceleaşi mase de 
cavalerişti se iveau ici-colo şi dispăreau apoi în marea de 
pâclă. În faţa lor şi în spate mărşăluia infanteria. 
Comandantul suprem stătea la ieşirea din sat, lăsând să-i 
treacă trupele prin faţă. În dimineaţa aceea, Kutuzov arăta 
istovit şi pus pe harţă. Infanteria care trecea pe dinaintea 
sa, se opri fără nici un ordin, pesemne pentru că din faţă o 
ţinu în loc ceva. 

— Dar daţi-le odată ordin să se încoloneze pe batalioane şi 
să pornească ocolind satul, spuse năcăjit Kutuzov către un 
general care tocmai se apropiase de el. Cum de nu înţelegi 
dumneata, domnule general, că nu-i cu putinţă să-ţi 
desfăşori trupa prin defileul acestei uliţe din sat, acum când 
mergem spre inamic, păcatele mele! 

— Intenţionam să mă regrupez dincolo de sat, cu voia 
excelenţei voastre, răspunse generalul. 

Kutuzov râse cu necaz. 

— Frumos ar fi să-ţi desfăşori frontul în văzul inamicului, 
tare frumos! 

— Inamicul e încă departe, excelenţa-voastră. După plan... 

— Planul! Ţipă înveninat Kutuzov. Cine v-a băgat asta în 
cap? Fii bun, te rog, şi execută ce ţi-am ordonat! 

— Am înţeles! 

— Mon cher, îi şopti Nesviţki prinţului Andrei, le vieux est 
d'une humeur de chien366. 

Un ofiţer austriac în uniformă albă, cu penaj verde la 
chipiu, veni galopând până în faţa lui Kutuzov şi întrebă, în 
numele împăratului, dacă a intrat în luptă coloana a patra. 

Kutuzov nu-i răspunse; se întoarse şi, fără să vrea privirea 
îi căzu asupra prinţului Andrei, care se afla lângă el. 
Văzându-l pe Bolkonski, Kutuzov îşi mai îndulci puţin 
expresia răutăcioasă şi caustică a ochilor; era un fel de a 


recunoaşte că aghiotantul lui nu era cu nimic vinovat de 
ceea ce se întâmpla. Şi, tot fără să răspundă aghiotantului 
austriac, se adresă lui Bolkonski: 

— Allez voir, mon cher, şi la troisieme division a depasse le 
village. Dites-lui de s'arreter et d'attendre mes ordres367. 

Dar nu plecă bine prinţul Andrei, că-l şi opri: 

— Et demandez-lui, şi les tirailleurs sont postes, adăugă el. 
Ce qu'ils font, ce qu'ils font! 368 mai spuse ca pentru el, şi 
tot nu-i răspunse încă austriacului. 

Prinţul Andrei porni în galop să execute ordinul. 

Trecând înaintea tuturor batalioanelor din frunte, opri la 
divizia a treia şi se încredinţă că într-adevăr nu era aşezată 
linia de puşcaşi în faţa coloanelor noastre. Comandantul 
regimentului din frunte rămase foarte mirat când i se 
comunică din partea comandantului suprem ordinul de a-şi 
aşeza puşcaşii în linie de tragere. Era încredinţat că în faţa 
lui mai sunt trupe şi că inamicul nu putea fi mai aproape de 
cel puţin zece verste. Într-adevăr, în faţa lor nu se zărea 
nimic altceva decât un teren înclinat, pustiu, învăluit în 
ceaţă groasă. După ce ordonă în numele comandantului 
suprem să se împlinească această lipsă, prinţul Andrei o luă 
la galop înapoi. Kutuzov era tot în acelaşi loc, cu trupul lui 
greoi ghemuit bătrâneşte în şa şi căscând adânc, cu ochii 
închişi. Trupele încă nu porniseră şi stăteau aşa, cu arma la 
picior. 

— Bine, bine, spuse el prinţului Andrei, şi se întoarse către 
generalul care, cu ceasul în mână, spunea că-i timpul să 
pornească, de vreme ce toate coloanele flancului stâng 
coborâseră. 

— Mai avem vreme, domnule general, spuse Kutuzov, 
căscând. Mai avem vreme! Repetă el. 

În timpul acesta, în spatele lui Kutuzov se auziră în 
depărtare nişte regimente răspunzând în cor la salut, apoi 
vocile răsunară tot mai aproape de linia coloanelor ruseşti 
care înaintau. De-aici se putea deduce că acela, pe care-l 
salutau trupele, trecea repede. Când uralele ajunseră la 


soldaţii regimentului în faţa căruia se afla Kutuzov, acesta 
se dădu puţin mai la o parte şi, încruntându-se, se uită în 
direcţia lor. Pe drumul dinspre Pratzen veneau în trap nişte 
călăreţi în uniforme de diferite culori, cam cât un escadron. 
Doi dintre ei galopau întins în fruntea grupului, unul era în 
uniformă neagră, cu panaş alb la chipiu, călare pe un cal 
roib, jumătate pur-sânge englez, celălalt în uniformă albă, 
pe un cal negru. Erau cei doi împărați cu suitele lor. 
Kutuzov, afectând atitudinea unui militar subaltern aflat în 
front, comandă „drepţi” trupelor şi, ridicându-se, se apropie 
de împărat. Întreaga sa făptură, tot felul său de a fi, se 
schimbase deodată. Luase înfăţişarea subalternului care nu 
gândeşte şi nu are păreri. Pătruns de respect afectat - care, 
se vedea bine, îi era neplăcut împăratului Alexandru - 
Kutuzov se apropie şi-l salută. 

Impresia neplăcută, întocmai ca o urmă de ceaţă pe un cer 
senin, se şterse însă de pe chipul tânăr şi fericit al 
împăratului. Arăta azi, după boală, puţin mai slăbit decât pe 
câmpul de la Olmutz, când îl văzuse pentru întâia oară în 
străinătate Bolkonski, dar frumoşii lui ochi cenuşii exprimau 
aceeaşi măreție blândă, iar buzele lui fine aveau aceeaşi 
infinită şi multilaterală expresivitate, în care prevalau 
bunătatea şi puritatea tinereţii. 

Dacă la revista militară de la Olmutz fusese mai majestuos, 
aici era mai vesel şi mai energic. Se îmbujorase întrucâtva 
din pricina celor trei verste parcurse în galop şi, oprindu-şi 
calul, respira acum adânc, odihnitor, uitându-se la chipurile 
celor din suită, tot atât de tinere şi pline de viaţă ca şi al lui. 
Czartoryski, Novosilţev, prinţul Volkonski, Slroganov şi alţii 
- toţi oameni tineri, luxos îmbrăcaţi şi călărind nişte cai 
minunaţi - odihniţi, bine îngrijiţi doar uşor asudaţi în 
dreptul chingii de la şa - discutau între ei şi, zâmbind, se 
opriră în urma suveranului. Împăratul Franz, tânăr, rumen 
la faţă, cu capul lunguieţ, se ţinea băţos în şa, pe un frumos 
armăsar negru, privind îngrijorat împrejurul lui, fără a da 
însă semne de grabă. El chemă pe unul dintre aghiotanţii 


îmbrăcaţi în alb, şi-l întrebă ceva. „Desigur... La ce oră au 
pornit”, îşi zise prinţul Andrei, uitându-se la vechea lui 
cunoştinţă, şi, amintindu-şi de audienţă, nu-şi putu stăpâni 
un zâmbet. În suita împăraţilor erau aleşi numai ofiţeri de 
ordonanţă chipeşi, din regimentele de gardă ruse şi 
austriece sau din restul armatei. Printre ei, rândaşii 
plimbau frumoşii cai de schimb ai împăraţilor, acoperiţi cu 
şabrace brodate cu ceaprazuri. 

După cum prin fereastra deschisă a unei case ne aerisite 
năvăleşte dintr-o dată aerul proaspăt al câmpului, tot aşa, 
peste posomorâtul stat-major al lui Kutuzov, trecu un suflu 
de tinereţe, de energie şi de încredere în victorie răspândit 
de acest strălucit grup de tineri călări. 

— De ce nu începi, Mihail Ilarionovici? Îl întrebă grăbit 
împăratul Alexandru pe Kutuzov, uitându-se în acelaşi timp 
curtenitor la împăratul Franz. 

— Mai aştept, majestate, răspunse Kutuzov, aplecându-se 
respectuos înainte. 

Împăratul plecă urechea şi se încruntă uşor, dând semne 
că nu auzise bine. 

— Mai aştept, majestate, repetă Kutuzov. (Prinții Andrei 
observă că, pronunţând cuvintele „mai aştept”, Kutuzov îi 
tremurase în chip nefiresc buza de jos.) Nu s-au adunat 
încă toate coloanele, majestate. 

Împăratul auzise bine de data aceasta, însă răspunsul nu-i 
plăcu; strânse din umerii lui puţin încovoiaţi şi se uită la 
Novosilţev, care se afla lângă el, ca şi cum prin privirea asta 
ar fi vrut să i se plângă de Kutuzov. 

— Doar nu suntem la Ţariţân, Mihail Ilarionovici, unde 
parada nu începe până nu se adună toate regimentele, 
spuse suveranul, privind din nou în ochii împăratului Franz, 
ca şi cum l-ar fi invitat, dacă nu să ia parte, cel puţin să 
audă ceea ce spunea el; însă împăratul Franz continua să 
privească în jurul său şi nu asculta. 

— De aceea nici nu-ncep, majestate, spuse cu voce tare 
Kutuzov, înlăturând parcă posibilitatea de a nu fi auzit, în 


timp ce pe faţa lui apăru din nou tremurul nervos. Tocmai 
de aceea nici nu încep, majestate, pentru că nu suntem la 
paradă şi nici pe câmpul Ţariţân, pronunţă el desluşit şi 
răspicat. 

Pe chipurile celor din suita împăratului, care se uitară o 
clipă unii la alţii, se aşternu o expresie de dezaprobare şi se 
stârni un murmur. „Oricât de bătrân ar fi, n-ar trebui, nu, n- 
ar trebui defel să vorbească aşa”, păreau a spune aceste 
chipuri. 

Suveranul se uită ţintă, cu atenţie, în ochii lui Kutuzov, 
aşteptând să vadă dacă va mai spune ceva. Kutuzov, însă, 
înclinându-şi respectuos capul, rămase şi el, pe cât părea, în 
aşteptare. Tăcerea se prelungi aproape un minut. 

— De altfel, dacă majestatea voastră ordonă... spuse 
Kutuzov, ridicând capul şi revenind la tonul dinainte, al 
militarului cu spirit mărginit care nu discută, ci se supune. 

Dădu pinteni calului şi, chemându-l la sine pe Miloradovici, 
comandantul coloanei, îi transmise ordinul de înaintare. 

Trupele se puseră iarăşi în mişcare, şi două batalioane ale 
regimentului Novgorodski, precum şi un batalion al 
regimentului Apşeronski, trecură prin dreptul împăratului. 

Şi în timp ce batalionul regimentului Apşeronski trecea 
prin faţa împăratului, rumenul Miloradovici, fără manta, 
numai în veston, cu decoraţii pe piept şi cu un imens panaş 
la pălăria cu margini îndoite şi pusă puţin într-o parte, 
galopă săltat în şa înainte şi, salutând voiniceşte, opri calul 
în faţa împăratului. 

— Cu Dumnezeu înainte, generale, îi spuse împăratul. 

— Ma foi, sire, nous ferons ce que qui sera dans notre 
possibilite, sire! 369, răspunse el voios, fără ca prin aceasta 
să stârnească mai puţin, cu franţuzeasca lui stricată, 
zâmbetele ironice ale domnilor din suita suveranului. 

Miloradovici îşi întoarse pe loc calul şi se aşeză ceva mai în 
urma împăratului. Însufleţiţi de prezenţa suveranului, 
apşeronienii trecură prin faţa celor doi împărați şi a suitelor 
lor în pas voinicesc şi sprinten, bătând cadenţa. 


— Băieți, strigă cu voce puternică, veselă şi plină de 
încredere în sine Miloradovici, vădit aţâţat de zgomotul 
împuşcăturilor, de aşteptarea luptei, şi, mai ales, de 
vederea bravilor apşeronieni, tovarăşii săi de luptă de pe 
vremea lui Suvorov, care defilau acum sprinteni prin faţa 
celor doi împărați, încât şi uitase de prezenţa suveranului. 
Băieți, nu e prima oară când aveţi de cucerit un sat, strigă 
el. 

— Să trăiţi! Strigară soldaţii. 

Calul împăratului se smuci în frâu la strigătul acesta 
neaşteptat. Calul acesta, care-l purtase pe împărat şi la 
parăzile din Rusia, îşi purta acum călăreţul aici, pe câmpia 
Austerlitz-ului, răbdând loviturile pe care piciorul lui stâng i 
le dădea din când în când distrat, şi-şi ciulea urechile la 
zgomotul împuşcăturilor, tot aşa cum făcea pe câmpul lui 
Marte, fără să înţeleagă nici rostul împuşcăturilor care se 
auzeau, nici de ce se afla în vecinătatea armăsarului negru 
al împăratului Franz, nici ce vorbea, gândea şi simţea, în 
acea zi, acela care-l călărea. 

Împăratul se întoarse zâmbind spre cineva din preajma lui 
şi, arătând spre bravii apşeroneni, îi spuse ceva. 

XVI. 

KUTUZOV, ÎNSOŢIT DE aghiotanţii săi, porni la pas în 
urma carabinierilor. 

După ce merse cam o jumătate de verstă în coada 
coloanei, se opri lângă o casă părăsită (care părea a fi un 
fost han), la o răspântie de drumuri. Amândouă drumurile 
se lăsau de vale şi pe amândouă se scurgeau trupele. 

Ceaţa începuse să se împrăştie şi, pe înălțimile opuse, la o 
depărtare ca de două verste, începuseră a se vedea, 
nelămurit încă, trupele inamice. În vale, spre stânga, 
împuşcăturile se făceau mereu mai puternice. Kutuzov 
stătea locului şi discuta cu un general austriac. Prinţul 
Andrei se uita la ei şi, vrând să ceară ocheanul unui 
aghiotant, se întoarse puţin mai la o parte, spre dânsul. 


— Priviţi, priviţi, spuse acest aghiotant, arătând nu la 
trupele care se zăreau în depărtare, ci drept în jos, sub 
deal, în faţa lor. Francezii! 

Cei doi generali şi aghiotanţii începură să-şi dispute 
ocheanul, smulgându-şi-l unul altuia. Toţi se schimbară la 
faţă şi chipurile lor exprimară groaza. Francezii, pe care-i 
credeau la două verste de trupele ruseşti, se iviseră pe 
neaşteptate în faţa lor. 

— Inamicul? Nu se poate! Uitaţi-vă, el e... nu mai încape 
îndoială. Ce-i asta? Se auziră voci. 

Prinţul Andrei văzu cu ochiul liber cum jos, spre dreapta, 
nu mai departe de cinci sute de paşi de locul unde se afla 
Kutuzov, o coloană compactă de francezi se îndrepta 
împotriva apşeronenilor. 

„lată, a sosit clipa hotărâtoare! Mi-a venit rândul”, îşi 
spuse prinţul Andrei şi, dând pinteni calului, se apropie de 
Kutuzov. 

— Trebuie să oprim regimentul Apşeronski, excelenţă! 
Strigă el. 

Dar, în aceeaşi clipă, toate fură învăluite de fum, 
împuşcăturile se auziră foarte aproape şi, la doi paşi de 
prinţul Andrei, un glas înspăimântat strigă naiv: „E prăpăd, 
fraţilor!” şi glasul acesta parcă ar fi fost o comandă. Toţi, 
auzindu-l, se îmbulziră să o ia la fugă. 

Gloate învălmăşite, sporind din ce în ce, fugeau acum 
îndărăt, spre locul unde, cu cinci minute înainte, trupele 
trecuseră pe dinaintea împăraţilor. Şi gloatele acestea erau 
nu numai greu de oprit, dar ar fi fost cu neputinţă aflându- 
te în calea lor, să nu fii luat de şuvoiul lor, îndărăt. Bolkonski 
se căznea doar să nu le stea împotrivă; se uită împrejurul 
său, nedumerit, şi nu era în stare să-şi dea seama ce se 
întâmplă. Nesviţki, cu înfăţişare mânioasă, roşu la faţă şi 
scos din fire, îi striga lui Kutuzov că, dacă nu se 
îndepărtează imediat, va fi luat prizonier cu siguranţă. 
Kutuzov rămase locului şi, fără să răspundă, îşi scoase 


batista. Îi curgea sânge pe obraz. Prinţul Andrei îşi făcu 
drum până la el. 

— Sunteţi rănit? Întrebă el, abia stăpânindu-şi tremurul 
bărbiei. 

— Nu-i aici rana; iată unde e! Spuse Kutuzov, arătând 
înspre fugari, în timp ce-şi apăsa batista pe obrazul rănit. 

— Opriţi-i! Strigă el şi, în acelaşi timp, dându-şi seama 
pesemne că nu mai pot fi opriţi, lovi calul şi porni spre 
dreapta. 

Dar năvala, mereu împrospătată, a gloatei de fugari, îl 
prinse în mijlocul ei şi-l împinse înapoi. 

Atât era de compactă grămada trupelor fugare că odată 
prins în mijlocul învălmăşelii, greu te-ai mai fi putut smulge 
din ea. Care strigau „Umblă! Ce te-ai oprit?”, care trăgeau 
în aer, care loveau în calul călărit de însuşi Kutuzov. 
Smulgându-se cu sforţări uriaşe din înghesuiala trupelor 
fugare, Kutuzov, cu suita lui rămasă nici jumătate din cât 
fusese, o luă la stânga, spre locul unde auzeau, foarte 
aproape, bubuiturile de tun. Prinţul Andrei, care se 
desprinsese şi el dintre fugarii învălmăşiţi şi dădea toate 
silinţele să se ţină de Kutuzov, văzu pe coasta dealului, prin 
fum, o baterie rusească ce trăgea încă, în vreme ce 
francezii veneau în pas alergător spre ea. Ceva mai sus se 
afla o trupă rusească de infanterişti care stăteau pe loc: nici 
nu veneau în ajutorul bateriei şi nici nu se retrăgeau în 
direcţia fugarilor. Un general călare se desprinse din 
rândurile unităţii de infanterie şi se apropie de Kutuzov. În 
suita lui Kutuzov mai rămăseseră doar patru oameni. Erau 
palizi toţi şi se priveau între ei în tăcere. 

— Opriţi-i pe mişeii aceia! Strigă înăbuşindu-se Kutuzov 
către comandantul de regiment, arătând înspre fugari; dar 
în aceeaşi clipă, ca şi cum ar fi vrut să-l pedepsească pentru 
aceste cuvinte, gloanţele începură să zboare şuierând, ca 
un stol de păsări, pe deasupra regimentului şi a suitei lui 
Kutuzov. 


Francezii atacau acum bateria şi, văzându-l pe Kutuzov, 
începură să tragă în el. La această salvă, comandantul de 
regiment duse mâna la un picior, căzură câţiva soldaţi, iar 
ajutorul de stegar, care purta drapelul, îl scăpă din mână; 
drapelul se clătină şi căzu, agăţându-se de armele soldaţilor 
din jur. Soldaţii începură să tragă fără comandă. 

— O-oof! Exclamă cu disperare Kutuzov şi se uită-mprejur. 
Bolkonski, şopti el cu un tremur în glas, conştient de 
bătrâneţea sa neputincioasă. Bolkonski, şopti el, arătând 
spre batalionul în dezordine şi spre inamic, ce-i asta? 

Dar înainte de a-şi fi sfârşit Kutuzov bine vorba, prinţul 
Andrei, simțind că-l îneacă lacrimi de ruşine şi de furie, 
sărise de pe cal şi se repezise în fugă spre drapel. 

— Înainte, băieţi! Strigă el cât putu, cu o voce ascuţită de 
copil. 

„lată-l, ăsta e!” îşi zise prinţul Andrei, apucând lemnul 
drapelului şi ascultând cu plăcere şuieratul gloanţelor care, 
nu mai încăpea îndoială, îl ţinteau pe el. Câţiva soldaţi 
căzură. 

— Ura! Strigă prinţul Andrei, abia ţinând în mâini drapelul 
greu şi repezindu-se înainte cu convingerea nestrămutată 
că întreg batalionul îl va urma. 

Într-adevăr, nu făcu singur decât câţiva paşi. Întâi un 
soldat, apoi altul şi, în cele din urmă întreg batalionul, cu 
strigăte de „ura!”, se avântă înainte şi-l întrecu. Un 
subofițer din acelaşi batalion îi luă din fugă drapelul, care 
se clătina de greutate în mâinile prinţului Andrei, dar în 
aceeaşi clipă căzu fulgerat. Prinţul Andrei luă iar în mâini 
drapelul şi, trăgându-l cu greu de lemn, alergă înainte cu 
tot batalionul. Văzu în faţa lui tunarii ruşi, dintre care unii 
luptau, iar alţii, lăsându-şi tunurile, veneau în fugă spre el; 
văzu şi infanterişti francezi, care luau de hăţuri caii 
artileriei şi întorceau tunurile. Prinţul Andrei cu batalionul 
lui era la douăzeci de paşi de tunuri. Auzea şuieratul 
neîntrerupt al gloanţelor deasupra capului, iar împrejur, la 
dreapta şi la stânga lui, soldaţii scoteau strigăte şi cădeau 


în şir, unul după altul. Dar el nu se uita la ei; nu se uita 
decât la ceea ce se petrecea înaintea ochilor lui, la bateria 
tunarilor. Văzu desluşit cum un tunar roşcovan, cu căciula 
turtită şi lăsată pe-o ureche, trăgea zdravăn de-un capăt al 
vergelei de şters ţeava tunurilor, în vreme ce un soldat 
francez trăgea vergeaua spre el, de celălalt capăt. Prinţul 
Andrei putu desluşi chiar expresia de furie şi de năuceală 
de pe chipurile celor doi oameni care se vedea că-şi 
pierduseră capul şi nu mai ştiau ce fac. 

„Ce-i cu ei? Gândi, uitându-se la dânşii prinţul Andrei, de 
ce nu fuge tunarul ăsta roşcovan, când n-are la el nici o 
armă? Şi de ce nu-l străpunge francezul? N-are să mai aibă 
cum fugi, când şi-o aduce francezul aminte că are baionetă 
şi are să-l înjunghie” 

Într-adevăr, un alt francez, cu arma în cumpănă se repezi 
la tunarul roşcovan şi bătăios, care ţinea acum de capătul 
vergelei, fără să fi înţeles încă ce-l aştepta. Acum soarta 
tunarului urma să se hotărască. Prinţul Andrei nu mai 
apucă să vadă sfârşitul. Un soldat din apropiere - aşa i se 
păru lui - îl lovise parcă din toate puterea cu un ciomag în 
cap. Îl şi durea puţin, dar neajunsul principal era faptul că 
durerea aceasta îl ameţise şi-l împiedica să mai vadă scena 
la care fusese spectator. 

„Ce-i asta? Cad? Mi se taie picioarele”, îşi spuse el şi se 
prăbuşi pe spate. Deschise ochii; nădăjduia să poată vedea 
cum se isprăvise lupta dintre francezi şi tunari, căci i-ar fi 
plăcut să ştie dacă tunarul cel roşcovan a fost sau nu ucis, 
dacă tunurile au fost capturate sau salvate. Dar nu văzu 
nimic. Deasupra lui nu mai era acum nimic altceva decât 
cerul, înaltul cerului, înnourat şi totuşi nesfârşit de adânc, 
mişcându-şi domol pe boltă nourii suri... „Ce linişte, ce pace 
solemnă, cu totul altfel decât atunci când mă sileam să fug, 
gândi prinţul Andrei, altfel decât atunci când alergam cu 
toţii, strigam şi luptam, altfel decât atunci când franţuzul şi 
tunarul îşi smulgeau unul altuia, cu furie şi cu spaimă, 
vergeaua din mână, cu totul altfel lunecă acum, pe înaltul 


nemărginit al cerului, nourii. Cum de n-am văzut eu până 
acum înaltul acesta al cerului? Cât sunt de fericit că l-am 
putut cunoaşte în sfârşit! Da! Totul nu-i decât zădărnicie, 
totul nu-i decât iluzie, afară de cerul acesta fără de margini. 
Nimic nu există, nimic în afară de asta. Dar nici asta nu 
există, nu există nimic în afară de tăcere şi de linişte. Slavă 
Domnului că este aşa!” 

XVII. 

ÎN FLANCUL DREPT, LA coloana lui Bagration, pe la ora 9 
dimineaţa încă nu începuse acţiunea. Nevrând să accepte 
cererea lui Dolgorukov de a începe lupta şi dorind să-şi 
decline răspunderea, prinţul Bagration îi propuse acestuia 
să trimită pe cineva la comandantul suprem spre a-i cere 
părerea. După distanţa de aproape zece verste, cât era de 
la un flanc la celălalt, prinţul Bagration ştia că, dacă nu 
cumva se întâmplă ca trimisul să fie ucis - ceea ce era 
foarte probabil - şi admițând chiar că-l găseşte pe 
comandantul suprem - ceea ce era foarte greu - trimisul nu 
s-ar fi putut înapoia mai devreme decât pe seară. 

Bagration îşi privi suita, şi ochii săi mari şi nedormiţi, care 
nu spuneau nimic, zăboviră fără voia lui asupra chipului 
copilăresc al lui Rostov, tulburat de nădejdea că elva fi 
trimisul. Şi-l alese pe el. 

— Excelenţă, dar dacă cumva l-aş întâlni pe majestatea-sa 
împăratul, în loc să-l întâlnesc pe comandantul suprem? 
Spuse Rostov cu mâna la cozoroc. 

— Îi poţi comunica majestăţii sale, se grăbi să spună 
Dolgorukov, luându-i lui Bagration vorba din gură. 

După ce-i venise schimbul în posturile înaintate, Rostov 
apucase să aţipească spre ziuă câteva ore şi acum se simţea 
vesel, curajos, hotărât, sprinten în mişcări şi cu încredere în 
norocul lui; era în acea stare de spirit în care totul pare 
uşor, plăcut şi cu putinţă. 

Toate dorinţele i se împlineau în dimineaţa aceasta: se va 
da bătălia generală şi el lua parte la această bătălie; mai 
mult, era aghiotant al unuia dintre cei mai viteji generali; şi 


pe deasupra, era trimis în misiune la Kutuzov sau poate, 
cine ştie, chiar la împărat. Dimineaţa era senină, şi calul de 
sub el, minunat. În suflet îi cântau numai voioşia şi fericirea. 
Îndată ce primi ordinul, dădu drumul calului în galop şi 
porni de-a lungul liniei. La început trecuse prin dreptul 
trupelor lui Bagration care nu intraseră încă în acţiune şi 
stăteau pe loc; intră apoi în spaţiul ocupat de cavaleria lui 
Uvarov şi observă aici mişcări ce puteau fi luate drept 
semne de pregătire a atacului; când trecu de cavaleria lui 
Uvarov, începu să audă desluşit bătaia tunurilor şi a puştilor 
în faţa sa. Canonada se înteţea. 

Prin aerul rece al dimineţii, detunăturile începură să audă 
la intervale regulate - nu răzlețe cum se auzeau înainte, 
când după fiecare două sau trei împuşcături urma o 
bubuitură-două de tun pe coastele dealurilor, în faţa 
Pratzenului, se auzeau acum rafale întrerupte atât de des 
de bubuituri de tun, încât nu se mai deosebeau unele de 
altele şi se contopeau într-un singur vuiet general. 

Pe costişe se vedeau fumurile puştilor, fugărindu-se parcă 
între ele şi luându-se la întrecere, şi se vedea şi cum 
fumurile tunurilor se învolburau, se destrămau şi se 
contopeau. După sclipirile baionetelor, prin fum se puteau 
vedea de asemenea mişcările infanteriei şi siluetele 
prelungi ale tunurilor şi chesoanelor vopsite în verde. 

Rostov îşi opri o clipă calul pe culmea dealului ca observe 
ce se întâmpla; dar oricât îşi încorda atenţia, nu putea nici 
deosebi, nici pricepe ceva din tot ce se petrecea: se mişcau 
parcă prin fum nişte oameni venind şi din faţă, şi din spate - 
fâşii de trupe nedesluşite. Dar pentru ce? Cine erau? 
Încotro se duceau? Era de neînțeles. Priveliştea aceasta şi 
zgomotele, nu numai că nu deşteptau în el nici un sentiment 
de tristeţe sau de teamă, ci, dimpotrivă, îi dădeau mai multă 
energie şi hotărâre. 

„Hai, încă o dată, încă o dată!” le spunea el în gând 
acestor sunete şi se avânta iarăşi în goana calului de-a 
lungul liniei, până ce ajunse în raza trupelor intrate în foc. 


„Cum o fi pe-acolo nu ştiu, dar totul o să fie bine!” gândi 
Rostov. 

După ce trecu şi prin rândurile unor trupe austriece, 
Rostov observă că linia de unităţi care urma (erau unităţile 
de gardă) intrase în plină acţiune. 

„Cu atât mai bine. Voi putea vedea totul mai îndeaproape”, 
îşi spuse el. 

Acum nu mai avea mult până în prima linie. Câţiva călăreţi 
galopau spre el. Erau ulanii de gardă, care se întorceau cu 
rândurile împrăştiate de la atac. Trecând pe lângă ei, 
Rostov observă fără voia lui pe unul plin de sânge şi galopă 
mai departe. 

„Nu-i treaba mea!” se gândi el. Dar nu apucă să mai 
străbată decât câteva sute de paşi, că dinspre stânga lui, pe 
toată întinderea câmpiei, văzu venind întins spre dânsul la 
trap o masă uriaşă de cavalerişti, toţi pe cai negri, în 
uniforme albe strălucitoare. Rostov dădu frâu liber calului, 
care o luă la galop forţat, pentru ca să se abată din drumul 
lor, şi ar fi izbutit, dacă ei şi-ar fi păstrat aceeaşi alură în 
mers, dar începură să-şi iuţească trapul, aşa încât unii 
dintre cai chiar începuseră să galopeze. Din ce în ce mai 
mult răsuna în urechile lui Rostov tropotul lor şi zăngănitul 
armelor şi începu să distingă din ce în ce mai desluşit 
făpturile şi chiar chipurile lor. Era garda noastră, pornită la 
atac împotriva cavaleriei franceze care se îndrepta spre ea. 

Cavaleriştii gărzilor ruseşti, oricât de avântat ar fi mers, îşi 
mai frânau puţin caii. Rostov le vedea acum figurile şi auzea 
comanda ofițerului, „Marş, marş!”, când îşi îmboldi calul de 
rasă la galop forţat, ca să nu fie strivit şi târât şi el în acest 
atac împotriva francezilor, Rostov porni, cât de iute stătea-n 
puterea calului său, de-a lungul frontului, dar nu reuşi să 
iasă din calea lor. 

Călărețul din flanc, un uriaş ciupit de vărsat, se uită, fioros 
şi crunt văzându-l în calea lui pe Rostov, cu care urma 
inevitabil că o să se ciocnească. Cavaleristul acesta l-ar 
călcat fără doar şi poate în picioare pe Rostov cu Beduin cu 


VW 


tot (Rostov se simţea atât de mic şi slab în comparaţie cu 
oamenii şi cu caii aceştia uriaşi), dacă n-ar fi avut prezenţa 
de spirit să lovească peste ochi cu cravaşa calul 
cavaleristului. Calul acesta negru, greu, înalt de doi metri, 
cabră şi îşi ciuli urechile; dar cavaleristul ciupit de vărsat îi 
înfipse nemilos pintenii uriaşi în coaste şi calul, lovindu-şi 
coastele cu coada, întinse gâtul şi porni încă mai iute. Nici 
nu-i trecu bine garda călare prin faţă, că Rostov auzi 
strigăte de „Ura!” şi, privind în urma lui, văzu cum primele 
ei rânduri se amestecară cu ceilalţi cavalerişti, cei străini, 
cu epoleţi roşii, de bună seamă cavaleria franceză. Mai mult 
nu-i mai fu dat să vadă nimic, căci îndată după asta, undeva, 
tunurile începură să bată şi totul se învălui în fum. În clipa 
când garda călare îl depăşise şi dispăruse în fum, Rostov 
stătuse la îndoială, chibzuind dacă trebuie să-i urmeze sau 
să meargă mai departe, într-acolo unde îl mâna misiunea. 
Acesta a fost vestitul atac al gărzii imperiale, de care chiar 
şi francezii au pomenit cu admiraţie. Lui Rostov i se făcea 
groază să asculte mai târziu povestindu-se cum, din toată 
mulţimea aceasta de voinici uriaşi şi frumoşi, dintre toţi 
aceşti tineri eleganţi, în uniforme strălucitoare, călări pe cai 
de mii de ruble, ofiţeri şi iuncheri, câţi trecuseră prin faţa 
lui, nu mai rămăseseră, după atac decât optsprezece 
supraviețuitori. 

„De ce să-i invidiez, îmi vine şi mie timpul şi, cine ştie, 
poate chiar acum mă voi întâlni cu împăratul” îşi zise Rostov 
şi goni mai departe. 

Ajuns în dreptul infanteriei de gardă, observă că ghiulelele 
zburau şi în preajma ei, ba chiar şi prin rândurile ei, şi 
observă acest lucru nu atât după zgomotul pe care-l făceau 
ghiulelele, cât mai ales după chipurile soldaţilor care nu-şi 
ascundeau neliniştea, şi ale ofiţerilor, care-şi luaseră un aer 
marţial, solemn şi nefiresc. 

Trecând prin spatele unuia dintre aceste regimente ale 
infanteriei de gardă, el auzi o voce care-l striga pe nume. 

— Rostov! 


— Ce-i? Răspunse el, nerecunoscându-l pe Boris. 

— Ei, ce zici? lată-ne şi-n linia întâi. Regimentul nostru a 
luat parte la atac! Spuse Boris, zâmbind fericit aşa cum 
zâmbesc tinerii care au primit botezul focului. 

Rostov se opri. 

— Aşa! Făcu el. Şi cum a ieşit? 

— I-am respins, răspunse, însufleţit, Boris. Îţi poţi închipui. 

Şi Boris începu să povestească cum se întâmplase că cei 
din gardă, care stăteau pe loc, văzând în faţă nişte trupe, 
crezuseră că sunt austrieci, dar după ghiulelele care 
începuseră să le vină în zbor dinspre ele, înţeleseseră 
deodată că se aflau în prima linie şi fuseseră nevoiţi să 
atace pe neaşteptate. Rostov îşi îmboldi la drum calul, fără 
să-i dea lui Boris timpul să sfârşească. 

— Dar tu, încotro? Întrebă Boris. 

— La majestatea-sa, cu o misiune. 

— lată-l! Zise Boris, care pricepuse că Rostov avea nevoie 
de „excelenţa-sa”, şi nu de „majestatea-sa”. 

Şi-i arătă cu mâna spre marele duce, care se afla la o sută 
de paşi de ei, îmbrăcat în uniforma gărzii, călare şi cu 
umerii ridicaţi ca de obicei, cu sprâncenele încruntate, 
strigând tocmai la un ofiţer austriac, alb la faţă ca propria 
lui uniformă. 

— Dar ăsta-i marele duce, şi eu am de vorbit cu 
comandantul suprem sau cu majestatea-sa, spuse Rostov şi 
dădu pinteni calului. 

— Conte, conte! Strigă după el Berg, care apăruse în faţă 
din cealaltă parte, tot atât de plin de însufleţire ca şi Boris, 
conte, sunt rănit la mâna dreaptă, spunea el, arătându-şi 
palma însângerată legată cu o batistă - şi am rămas în 
front. Am apucat cu mâna stângă, sabia, conte; ştii, neamul 
nostru, al von Bergilor (mă asculţi, conte?) toţi au fost 
cavaleri. 

Berg mai spuse ceva, dar Rostov, fără să-l mai asculte, era 
acum departe. 


După ce depăşi garda şi trecu peste un teren gol, Rostov, 
ca să nu mai nimerească o dată în prima linie, aşa cum 
picase chiar în şarja gărzii călare, o luă printre liniile de 
rezervişti, ocolind de departe locurile de unde se auzeau 
salvele de foc ale luptei şi bubuit de tun. Dar, deodată, în 
faţa lui şi în spatele trupelor ruseşti, într-un loc unde nici 
prin gând nu i-ar fi trecut că poate fi întâlnit inamicul, auzi 
aproape de tot împuşcături. 

„Ce să fie, oare? Se întrebă Rostov. Inamicul în spatele 
trupelor noastre? Nu se poate, îşi zise el în sine, şi îl 
cuprinse deodată o teamă groaznică de soarta lui şi de 
rezultatul întregii bătălii. Orice ar fi să fie, gândi el acum. 
Nu mai pot da înapoi. Trebuie să-l caut pe comandantul 
suprem şi dacă totul e pierdut, atunci se cuvine să pier 
laolaltă cu toţi ceilalţi.” 

Sinistra presimţire, care-l năpădise deodată pe Rostov, se 
adeveri din ce în ce mai crud, pe măsură ce înainta în 
spaţiul acesta de dincolo de satul Pratzen, înţesat de linii 
masive de trupe de diferite arme. 

— Ce-i asta? Ce se întâmplă? În cine trag? Cine trage? 
Întreba el când ajungea în dreptul vreunor soldaţi ruşi ori 
austrieci, care fugeau în cete învălmăşite prin faţa lui. 

— Dracu mai ştie! Ne-au bătut de ne-au zvântat! Totul e 
pierdut, îi răspundeau pe ruseşte, pe nemţeşte sau în limba 
cehă, fugarii, care, ca şi el, nu înțelegeau nimic din ce se 
petrecea. 

— Trageţi în nemți! Strigă unul. 

— Dracu să-i ia de trădători! 

— Zum Henker diese Russen!370 mormăi supărat un 
neamţ. 

Câţiva răniţi trecură pe drum. Înjurăturile, ţipetele şi 
vaietele se contopeau într-un singur vuiet. Împuşcăturile 
încetaseră; cum află mai târziu Rostov, soldaţii ruşi şi cei 
austrieci trăseseră unii într-alţii. 

„Dumnezeule. Ce-i asta? Se întrebă Rostov. Şi asta aici, 
unde împăratul îi poate vedea în fiecare clipă! Dar nu, nu se 


poate, sigur că n-au fost decât câţiva ticăloşi. Nu-i adevărat, 
nu poate fi aşa, lucrul acesta nici nu se poate întâmpla, 
gândi el. Numai să trec mai repede de dânşii, cât mai 
repede!” 

Gândul că armatele fuseseră înfrânte şi puse pe fugă, nu 
putea încăpea în mintea lui Rostov. Deşi văzuse tunurile şi 
trupele franceze tocmai pe dealul Pratzenului, chiar la cota 
unde avea ordin să-l caute anume pe comandantul suprem, 
el nu putea şi nici nu voia să creadă lucrul acesta. 

XVIII. 

PRIN JURUL SATULUI Pratzen primise Rostov ordin să-l 
caute pe Kutuzov sau pe împărat. Aici însă nu nici că nu 
găsi pe niciunul dintre ei, dar nici măcar pe vreun alt 
comandant; dădu doar peste cete de soldaţi în dezordine, 
îşi îmboldi calul, şi-aşa destul de obosit, ca să iasă mai 
curând din această învălmăşeală, dar cu cât înainta, cu atât 
dezordinea gloatelor era mai cumplită. Pe drumul mare la 
care ieşise se înghesuiau trăsuri şi echipaje de toate 
felurile, soldaţi ruşi şi austrieci din toate armele, răniţi şi 
nerâniţi. Toată această hărmălaie şi amestecătură mişuna 
sub vuietul sinistru al ghiulelelor scuipate de bateriile 
franceze de pe înălțimile Pratzenului. 

— Unde e împăratul? Unde e Kutuzov? Îi întreba Rostov pe 
toţi cei pe care putea să-i mai oprească, dar nimeni nu ştia 
să-i dea vreun răspuns. 

În cele din urmă, apucând de guler un soldat, îl sili să 
răspundă. 

— Hei, frăţioare! Să fii tu sănătos de când au zbughit-o cu 
toţii încolo, cât vezi cu ochii! Îi răspunse soldatul, râzând 
fără rost şi smulgându-se din mâinile lui. 

După întâlnirea cu soldatul acesta, care, după câte se 
părea, nu era treaz, Rostov opri calul ordonanţei sau 
slujitorului unui personaj important. Ordonanţa îl informă 
că nu era nici măcar un ceas de când împăratul trecuse 
într-un cupeu pe-acolo, pe drumul acela, în goana mare, iar 
majestatea-sa era grav rănit. 


— Nu se poate, spuse Rostov, o fi fost altcineva. 

— L-am văzut cu ochii mei! zise ordonanța, sigur pe sine, 
zâmbind. Aş vrea să-l văd pe ăla care-l cunoaşte pe împărat 
mai bine decât mine; de câte ori nu l-am văzut eu la 
Petersburg, uite, aşa cum vă văd. Alb ca varul, alb la faţă... 
a trecut pe lângă noi în cupeul cu patru cai negri. Caii şi-au 
dat drumul trapului de se cutremura pământul, nu altceva. 
Şi-apoi, cine să cunoască mai bine decât mine însemnele 
împărăteşti şi pe Ilia Ivanovici, vizitiul, că doar Ilia cică nu 
merge decât cu ţarul. 

Rostov lăsă frâu liber calului şi dădu să pornească mai 
departe. Un ofiţer rănit care stătea la pământ, destul de 
aproape, i se adresă: 

— Da' pe cine căutaţi? Pe comandantul suprem? Întrebă 
ofiţerul. A fost ucis de o ghilea; lovit în piept, chiar în faţa 
regimentului nostru. 

— N-a fost ucis, e numai rănit, corectă un alt ofiţer. 

— Cine? Kutuzov? Întrebă Rostov. 

— Nu, nu-i Kutuzov, e altul, cum naiba îi zice, ei, da' 
oricum; n-au mai rămas în viaţă decât foarte puţini, să 
mergeţi într-acolo, vedeţi, spre satul acela, acolo s-au dus 
toţi comandaţii, spuse ofiţerul, arătând spre satul 
Hostieradek şi trecu mai departe. 

Rostov mergea acum la pas, nemaiştiind la cine şi pentru 
ce se mai ducea. Împăratul era rănit şi bătălia pierdută. Nu 
mai putea să nu creadă, de data asta. Mergea în direcţia 
care-i fusese indicată, în dreptul unui turn şi-al unei biserici 
ce se vedeau în depărtare. La ce-avea să se mai ducă? Ce 
mai era acum de vorbit cu împăratul sau cu Kutuzov, chiar 
dacă ei ar mai fi fost în viaţă, teferi şi nu ar fi fost răniţi? 

— Luaţi-o pe drumul acesta, domnule sublocotenent pe- 
aicea, fiindcă pe-acolo mergeţi drept la moarte, strigă un 
soldat. Pe acolo vă omoară! 

— Ho! Ce spui, măi! Zise altul. Da' pe unde meargă? Pe- 
aici e mai aproape. 


Rostov stătu puţin pe gânduri şi porni anume pe drumul 
pe care i se spusese că va fi ucis. 

„Acum mi-e totuna! Dacă şi împăratul e rănit, ce rost mai 
are să mă feresc?” îşi spuse el. Şi intră în spaţiul în care-şi 
găsiseră moartea cei mai mulţi dintre fugarii de pe Pratzen. 
Francezii încă nu ocupaseră acest spaţiu, iar ruşii - e vorba 
de cei care erau încă vii sau numai răniţi - îl părăsiseră 
demult. Pe câmp, asemenea stogurilor de pe un ogor bogat, 
zăceau câte zece-cincisprezece morţi şi răniţi grav pe 
fiecare deseatină. Răniţii se văitau câte doi - câte trei, şi li 
se auzeau strigătele triste şi gemetele, care lui Rostov i se 
păreau câteodată prefăcute. Îl cuprinse groaza şi dădu 
drumul calului la trap, ca să nu mai vadă atâta amar de 
oameni care se chinuiesc. Nu pentru viaţa lui se temea el, ci 
pentru bărbăţia pe care trebuia să şi-o păstreze şi care ştia 
că-l va părăsi la vederea atâtor suferinţe. 

Francezii, care încetaseră să mai tragă în câmpul acesta 
presărat cu morţi şi răniţi, de vreme ce nu mai era nimeni 
viu pe tot întinsul lui, văzând acum un aghiotant care-l 
străbătea, îndreptară spre dânsul un tun şi traseră câteva 
obuze. Senzaţia şuierăturilor acestora înfiorătoare şi 
vecinătatea cadavrelor, se contopiră pentru Rostov într-o 
impresie de groază şi de compătimire pentru sine însuşi. Îşi 
aduse aminte de ultima scrisoare a mamei sale. „Ce-ar simţi 
ea, se gândi tânărul, dacă m-ar vedea acum, aici, pe câmpul 
acesta, în bătaia tunurilor îndreptate spre mine?” 

În satul Hostieradek erau trupe ruseşti amestecate, dar 
mai puţin dezordonate, venite de-a dreptul de pe câmpul de 
luptă. Aici în sat, ghiulelele francezilor nu mai ajungeau, iar 
canonada se auzea ca din depărtări. Acum vedeau toţi 
limpede şi nu se sfiau să-şi spună că lupta e pierdută. La 
întrebarea lui Rostov, nimeni nu-i putu răspunde nici unde 
era împăratul, nici unde era Kutuzov. Unii spuneau că 
zvonul despre rănirea împăratului era adevărat, alţii că nu, 
şi îşi explicau acest zvon fals care făcuse înconjurul 
frontului prin faptul că, în adevăr, cupeul împăratului 


trecuse în goana cailor, venind dinspre front îndărăt, dar că 
acel care fusese văzut în trăsură palid şi speriat era contele 
Tolstoi, mareşalul suprem al curţii, aflat împreună cu alţii în 
suita împăratului pe câmpul de luptă. Un ofiţer îi spuse lui 
Rostov că dincolo de sat, mai spre stânga, văzuse pe unul 
dintre comandanții superiori, nu ştia care anume, şi Rostov, 
deşi pierduse nădejdea să mai găsească pe cineva, porni 
într-acolo, numai ca să fie cu conştiinţa împăcată. După ce 
parcursese vreo trei verste şi trecuse de ultimele trupe 
ruseşti, Rostov văzu lângă o grădină împrejmuită cu un 
şanţ, doi călăreţi iviţi în faţa şanţului. Unul, cu panaş alb la 
pălărie, i se păru lui Rostov cunoscut, nu-şi putea da seama 
bine de unde anume; celălalt - necunoscut - călare pe un 
cal minunat (de data asta i se păru cunoscut calul), se 
apropie de şanţ, dădu pinteni calului şi, slăbind dârlogii, 
sări cu uşurinţă. Pământul se fărâmiţă sub copitele dinapoi 
ale calului. Întorcându-şi calul pe loc, călăreţul sări iarăşi 
şanţul şi spuse respectuos ceva celuilalt călăreț cu panaş 
alb, vreun îndemn pesemne de a face şi el la fel. Călărețul, a 
cărui siluetă i se păruse cunoscută şi-i atrăsese fără voia lui 
atenţia, răspunse cu un gest negativ al mâinii şi al capului, 
şi după acest gest Rostov îşi recunoscu suveranul pe care-l 
plângea, idolatrizatul său suveran. 

„Dar nu se poate să fie el, singur în mijlocul acestui câmp 
pustiu”, gândi Rostov. În clipa aceea, Alexandru întoarse 
capul, şi Rostov văzu trăsăturile chipului iubit, care se 
încrustaseră atât de vii în amintirea lui. Împăratul era palid, 
cu obrajii traşi şi ochii adânciţi în orbite; dar prin asta 
chipul său căpătase şi mai mult farmec, şi mai multă 
blândeţe. Rostov era fericit văzând că zvonul despre 
rănirea împăratului fusese neîntemeiat. Era fericit că-l 
vede. Ştia că acum poate şi chiar trebuie să vorbească de-a 
dreptul cu el şi să-i comunice ceea ce îi ordonase 
Dolgorukov să-i transmită. 

Dar întocmai ca un tânăr îndrăgostit, care tremură, se 
pierde şi nu îndrăzneşte să-şi spună gândurile ce l-au 


chinuit nopţi de-a rândul, privind în jurul lui speriat şi 
căutând un sprijin sau o posibilitate de amânare ori de fugă, 
atunci când clipa dorită a sosit şi e singur cu iubita, tot 
astfel şi Rostov, acum când ajunsese în pragul unei clipe 
rare pe care şi-o dorise mai mult decât orice pe lume, nu 
mai ştia cum să se apropie de împărat şi începură să-i 
treacă prin cap mii de idei contradictorii, care-l convingeau 
că faptul era nelalocul lui, necuviincios şi cu neputinţă. 

„Cum să fac una ca asta? S-ar crede că m-aş bucura să 
prind prilejul într-o clipă ca aceasta, în care „el, e părăsit şi 
în prada gândurilor negre. Poate să i se pară nelalocul lui şi 
să-i vină greu să fie văzut de un străin, în clipa aceasta de 
mâhnire; şi pe urmă, ce i-aş putea eu spune acum când, 
numai privindu-l, mie îmi îngheaţă inima şi mi se usucă 
gura?” Niciuna dintre cuvântările fără de număr, pe care şi 
le pregătise în minte pentru împrejurarea în care ar avea să 
se adreseze suveranului, nu-i mai venea acum în cap. Cea 
mai mare parte dintre aceste cuvântări trebuiau rostite în 
cu totul alte împrejurări; trebuiau rostite cele mai multe în 
cazul unei victorii sau al unei solemnităţi sau, şi mai bine, 
pe patul morţii, după rănile grele primite pe câmpul de 
luptă atunci când împăratul i-ar mulţumi pentru faptele sale 
eroice, iar el, dându-şi sufletul, i-ar mărturisi toată 
dragostea lui, pentru care vorbesc faptele sale. 

„Şi apoi, cum i-aş mai putea eu cere suveranului ordine 
pentru flancul drept, acum când s-a făcut aproape patru 
după-amiază şi când bătălia este pierdută? Nu, hotărât, nu 
se cuvine să mă apropii de el, nu se cuvine să-l tulbur acum 
când e pe gânduri. Mai bine mor de o mii de ori decât să 
ştiu că-mi aruncă o privire supărată, că-şi face o părere 
proastă despre mine”, hotări Rostov şi se depărtă abătut, cu 
deznădejdea în suflet, întorcând tot mereu capul spre 
împăratul care sta tot în aceeaşi atitudine, fără să se poată 
hotări la ceva. 

În timp ce Rostov îşi făcea astfel de gânduri şi se depărta 
mâhnit de suveran, căpitanul von Toll trecu din întâmplare 


pe acolo şi, văzându-şi împăratul, se îndreptă spre el, îi oferi 
serviciile sale şi-l ajută să treacă şanţul pe jos. Dorind să se 
odihnească şi nesimţindu-se prea bine, împăratul se aşeză 
sub un măr, iar von Toll rămase lângă dânsul. Rostov putu 
vedea de departe, cu regret şi cu invidie, cum von 'Toll îi tot 
spunea ceva, îndelung şi cu căldură, şi cum împăratul, 
căruia îi dăduseră pesemne lacrimile, îşi acoperise ochii cu 
o mână şi cu cealaltă strângea mâna lui Toll. 

„Şi când te gândeşti că aş fi putut fi eu în locul lui 
pentru sine Rostov şi, de-abia putând să-şi oprească 
lacrimile de jalea împăratului, porni mai departe în culmea 
deznădejdii, fără să ştie unde şi pentru ce mai merge. 

Deznădejdea lui era cu atât mai grea, cu cât simţea că 
nimic altceva decât propria lui slăbiciune era pricina acestei 
amare dureri. 

Ar fi putut... nu numai că ar fi putut, dar ar fitrebuit să se 
apropie de suveran. Ar fi fost singurul prilej să-i arate 
împăratului cât de devotat îi este. Dar scăpase prilejul 
acesta unic. „Ce-am făcut?” strigau gândurile lui. Îşi 
întoarse iute calul şi porni în galop înapoi spre locul unde-l 
lăsase pe împărat; dar lângă şanţ nu mai văzu pe nimeni. 
Doar câteva căruţe şi trăsuri care treceau. De la un 
conductor de furgon află că statul-major al lui Kutuzov se 
afla nu departe, în satul spre care se îndrepta convoiul de 
care. Rostov porni după ele. 

În drum se întâlni cu gromul lui Kutuzov, care ducea caii 
cu şabracele pe ei. După grom venea o căruţă, iar în urma 
căruţei, păşea un bătrân servitor cu cartuz caucazian, într-o 
scurtă îmblănită, şi cu picioarele strâmbe. 

— Tit, măi Tit! Spunea gromul. 

— Ce-i? Răspunse plictisit bătrânul. 

— Tit! Hai la îmblătit! 

— Măi prostule! Ptiu! scuipă bătrânul supărat. 

Mai trecu o bucată de vreme, cât merseră în tăcere, şi 
apoi vecinul mai repetă o dată gluma cu Tit. 


LLA 


zise ca 


Pe la orele cinci seara lupta era pierdută în toate 
sectoarele. Mai bine de o sută de tunuri căzuseră până 
acum în mâinile francezilor. 

Przebyszewski, împreună cu întregul său corp de armată, 
depusese armele. Celelalte coloane, care-şi pierduseră 
aproape jumătate din efectivul trupelor, se retrăgeau în 
pâlcuri dezordonate şi încurcate. 

Rămăşiţele trupelor lui Langeron şi Dohturov, amestecate, 
se înghesuiau pe lângă stăvilarele iazurilor şi heleşteielor 
din preajma satului Aujezd. 

Către orele şase, numai dinspre zăgazul de la Aujezd se 
mai auzea canonada puternică a francezilor, care postaseră 
pe taluzul înălţimii de la Pratzen numeroase baterii şi 
trăgeau de zor în trupele ruseşti aflate în retragere. 

La ariergardă, Dohturov şi ceilalţi, strângându-şi 
batalioanele şi acoperindu-şi retragerea, trăgeau în 
cavaleria franceză care îi urmărea pe ai noştri. Începuse a 
se întuneca. Pe stăvilarul îngust de la Aujezd, pe care atâţia 
ani de-a rândul stătuse liniştit, cu scufia pe cap, bătrânul 
morar cu undiţele lui, în timp ce nepoţelul, cu mânecile 
cămăşii suflecate, alegea într-o stropitoare peştii argint şi 
tremurători - pe stăvilarul acesta, pe care atâţia de-a 
rândul morari liniştiţi, cu căciuli miţoase şi bluze sinilii, 
trecuseră cocoţaţi deasupra încărcăturilor de grâu ale 
căruţelor, ca să se înapoieze albiţi de făină, pe acest stăvilar 
îngust se înghesuiau acum, printre furgoane şi tunuri, pe 
sub cai şi printre roţi, oameni desfiguraţi de frica morţii, 
strivindu-se unii pe alţii, murind, călcând peste muribunzi, 
şi omorându-se între ei - şi asta numai pentru a mai putea 
face câţiva paşi şi a fi, la rândul lor omorâţi. 

La fiecare zece secunde, spintecând văzduhul, exploda un 
obuz sau se spărgea o grenadă în mijlocul acestei mulţimi 
înghesuite, omorând pe unii şi stropind cu sânge pe cei care 
se aflau prin preajma lor. Dolohov, rănit o mână şi fără cal, 
împreună numai cu zece soldaţi din compania lui 
(redevenise de-un timp ofiţer), şi cu comandantul lui de 


regiment - acesta călare - reprezentau tot ce mai rămăsese 
dintr-un regiment întreg. Târâţi de mulţime, se 
înghesuiseră la ieşirea de pe stăvilar şi, împinşi din toate 
părţile, rămăseseră pe loc, pentru că în faţa lor, unde un cal 
căzuse sub roţile tunului şi oamenii îl trăgeau la o parte, 
drumul era blocat. O ghiulea omori pe cineva în spatele lor, 
alta le căzu în faţă şi Dolohov se văzu împroşcat cu sânge. 
Valul de oameni se clătină înspăimântat, se adună, se urni 
câţiva paşi şi se opri din nou. 

„Numai suta asta de paşi să răzbesc şi sunt salvat cu 
siguranţă; dar dacă mai stau două minute sunt cu siguranţă 
pierdut.” 

Dolohov, care se afla în mijlocul pâlcului, se repezi pe 
marginea stăvilarului, dobori doi soldaţi şi se avântă pe 
lunecuşul gheții care acoperea iazul. 

— Întoarceţi! Strigă el, sărind pe gheaţa care trosnea sub 
picioarele lui. Întoarceţi! Strigă el tunarilor. N-aveţi teamă, 
că ţine! 

Gheaţa îl ţinea, dar trosnea şi se mişca; se vedea că era 
gata să se rupă chiar şi sub greutatea lui, aşa că nu mai 
putea fi vorba de tunuri şi de grupul său. Soldaţii îl priveau 
cu jale de pe mal, neîndrăznind să se pornească a călca pe 
gheaţă. Comandantul regimentului, stătea călare la 
intrarea pe stăvilar, ridică mâna şi deschise gura, gata să-i 
spună ceva lui Dolohov. Deodată şuieră atât de jos, 
deasupra mulţimii, o ghiulea, încât toţi se aplecară. Se auzi 
plescăind izbitura în ceva umed şi generalul căzu cu cal cu 
tot într-un lac de sânge. Nimeni nu se mai uită la el şi nici 
nu se gândi să-l ridice. 

— Treceţi pe gheaţă! Treceţi! Întoarceţi! Ce, n-auziţi? 
Treceţi! Se auziră, îndată după căderea generalului 
doborât de ghiulea, nenumărate voci, strigând fără rost, 
fără să ştie nici cui, nici pentru ce. 

Unul dintre tunuri, cel mai din urmă de pe stăvilar, fu tras 
pe gheaţă. Pâlcuri de soldaţi se repeziră de pe stăvilar în 
iazul îngheţat. Sub picioarele unuia dintre soldaţii care 


mergeau înainte, gheaţa crăpă şi un picior i se afundă în 
apă; soldatul încercă să se dea îndărăt, dar se afundă până 
la brâu. Soldaţii cei mai apropiaţi de el se traseră înapoi, 
conductorul atelajului îşi opri calul, dar dindărătul lor 
strigătele se auzeau mereu: „Lreceţi pe gheaţă! De ce aţi 
oprit? Treceţi pe gheaţă! Treceţi!” În învălmăşeală se 
auziră strigăte de groază. Soldaţii, care înconjurau tunul, 
îndemnau caii şi-i băteau să se întoarcă pe mal şi să tragă. 
Caii se urniră de pe mal. Gheaţa, care existase sub 
picioarele oamenilor, se rupse pe o întindere mare, iar vreo 
patruzeci de soldaţi, care se aflau pe ea, se îmbulziră care 
încotro, înainte şi înapoi, înecându-se unul pe altul. 

Ghiulelele continuau cu aceeaşi regularitate să şuiere şi să 
izbească gheaţa, apa, şi mai ales mulţimea care împânzise 
stăvilarul, iazul şi malurile lui. 

XIX. 

PE DEALUL PRAIZENULUI, chiar pe locul unde căzuse cu 
lemnul drapelului în mână, zăcea prinţul Andrei Bolkonski; 
pierdea sânge şi, fără să-şi dea seama, gemea încet, jalnic şi 
plângător, ca un copil. 

Spre seară încetă să mai geamă şi se linişti cu totul. Nu 
ştia cât durase această uitare de sine. Deodată simţi iar că 
trăieşte şi că-l chinuiesc dureri arzătoare şi sfâşietoare la 
cap. 

„Unde, unde este înaltul acela al cerului pe care nu l-am 
ştiut până acum şi pe care l-am descoperit astăzi, fu primul 
lui gând. Şi nici suferinţa n-am cunoscut-o, gândi el. Da, n- 
am ştiut nimic, n-am ştiut nimic, până acum. Dar unde 
sunt?” 

Începu să asculte la cele ce se petreceau în jur şi auzi 
tropote de cai, care se apropiau, şi voci de oameni vorbind 
franţuzeşte. Deschise ochii. Deasupra lui era din nou acelaşi 
cer înalt, cu aceiaşi nori care pluteau acum şi mai sus, prin 
luminişurile cărora se vedea nemărginirea azurie. Nu-şi 
întoarse capul şi nu-i vedea pe cei care, judecând după 


tropotul de copite şi după voci, se apropiaseră de el şi se 
opriseră. 

Călăreţii nou-veniţi erau Napoleon şi doi aghiotanţi care-l 
însoțeau. Bonaparte, inspectând câmpul de luptă, dădea 
ultimele dispoziţiuni pentru întărirea bateriilor, care 
trăgeau în stăvilarul de la Aujezd şi cerceta morţii şi răniții 
rămaşi pe câmpul de bătaie. 

— De beaux hommes! 371 exclamă Napoleon, uitându-se 
la un grenadier rus, care zăcea mort, lungit pe burtă, cu 
faţa la pământ, cu ceafa de culoarea neagră a leşurilor şi cu 
o mână largă desfăcută de corp, înţepenită. 

— Les munitions des pieces de position sont epuisees, sire! 
372 spuse un aghiotant care se întorcea de la bateriile ce 
trăgeau asupra Aujezd-ului. 

— Faites avancer celles de la reserve373, ordonă 
Napoleon şi, înaintând cu câţiva paşi, se opri lângă prinţul 
Andrei, care zăcea lungit pe spate cu lemnul drapelului în 
mână (pânza drapelului fusese luată de francezi ca trofeu). 

— Voila une belle mort374, spuse Napoleon, privindu-l pe 
Bolkonski. 

Prinţul Andrei înţelese că de el era vorba şi că cel care 
vorbea era Napoleon. Auzise cum îl numiseră „sire” cel care 
rostise aceste cuvinte. Dar cuvintele îi ajungeau ureche 
doar ca un bâzâit de muscă. Nu numai că restul cuvintelor 
nu-l interesase, dar nici măcar nu le dădea vreo atenţie şi 
chiar le şi uitase în aceeaşi clipă. Capul îi ardea; simţea că i 
se scurge tot sângele şi vedea deasupra lui, depărtat, cerul 
înalt şi veşnic. Ştia că lângă el era Napoleon, eroul său, dar 
în comparaţie cu ceea ce petrecea atunci între sufletul lui şi 
înaltul nesfârşit al acelui cer pe care alergau nourii, 
Napoleon i se părea ceva mic şi neînsemnat. Îi era totuna în 
clipa aceea cine se afla lângă el şi ce spunea despre el; era 
doar bucuros că se apropiaseră de el oameni şi nu dorea 
decât ca aceştia să-l ajute şi să-l readucă la viaţă, viaţa care 
i se părea atât de minunată, acum, când o înţelegea atât de 
bine. Îşi adună toate puterile ca să poată face o mişcare, 


scoată un sunet oarecare. Izbuti să mişte de-abia dintr-un 
picior şi să scoată un geamăt slab de durere, de care se 
înduioşa singur. 

— A! Trăieşte, spuse Napoleon. Ridicaţi-l pe acest jeune 
homme şi duce-ţi-l la postul de prim-ajutor. 

Spunând acestea, Napoleon se depărtă, pentru a-l 
întâmpina pe mareşalul Lannes, care, cu pălăria în mână, 
venea către el zâmbind, spre a-şi felicita împăratul pentru 
victorie. 

Prinţul Andrei nu-şi mai aminti nimic de-aici încolo: îşi 
pierdu cunoştinţa din cauza durerilor stârnite de ridicarea 
lui pe brancardă, a zdruncinăturilor suferite pe drum şi a 
introducerii fitilurilor în rană la postul de prim-ajutor. Îşi 
reveni abia seara, pe când îl duceau pe targă la spital, 
împreună cu alţi răniţi ruşi, ofiţeri luaţi prizonieri. De data 
aceasta, cât ţinu drumul, se simţi ceva mai înviorat şi fu în 
stare să se uite împrejur şi chiar să vorbească. 

Primele cuvinte pe care le auzi, când îşi veni în fire, fură 
acelea ale ofițerului francez care conducea convoiul acesta 
spunea grăbit: 

— Aici trebuie să ne oprim: împăratul va trece chiar acum; 
îi va face plăcere să-i vadă pe aceşti domni prizonieri. 

— Atâţia prizonieri au fost luaţi azi, aproape toată armata 
rusă, încât cred că s-a plictisit să-i mai vadă, zise alt ofiţer. 

— Ei, dar nu-i totuna! Ăsta se zice c-ar fi comandantul 
întregii gărzi a împăratului Alexandru, spuse cel dintâi, 
arătând spre un ofiţer rănit, îmbrăcat în uniforma albă a 
gărzii călare. 

Bolkonski îl recunoscu pe prinţul Repnin, pe care îl 
întâlnea la Petersburg în societate. Alături de el era un 
altul, un băieţandru de vreo nouăsprezece ani, rănit şi el, 
ofiţer din garda călare. 

Bonaparte veni în galopul calului şi opri în dreptul lor. 

— Cine e mai mare în grad? Întrebă el, văzând prizonierii. 

Fu pronunţat numele colonelului prinţ Repnin. 


— Sunteţi comandantul regimentului de cavalerie din 
garda împăratului Alexandru? Întrebă Napoleon. 

— Am comandat un escadron, răspunse Repnin. 

— Regimentul dumneavoastră şi-a îndeplinit cu cinste 
datoria, spuse Napoleon. 

— Lauda unui mare comandant de armate este răsplata 
cea mai vrednică de dorit pentru un soldat, răspunse 
Repnin. 

— V-o acord cu plăcere, mai zise Napoleon. Cine-i tânărul 
de lângă dumneavoastră? 

Prinţul Repnin rosti numele locotenentului Suhtelen. 
Napoleon îl privi şi spuse zâmbind: 

— Il est venu bien jeune se frotter a nous375. 

— Tinereţea nu te poate împiedica să fii viteaz, răspunse 
Suhtelen cu glas întretăiat. 

— Splendid răspuns, exclamă Napoleon. Vei ajunge 
departe, tinere! 

Aşezat şi el în rândul întâi, în văzul împăratului, ca rândul 
să fie mai bogat, prinţul Andrei nu se putea să nu atragă 
atenţia lui Napoleon. Acesta îşi aminti pesemne că îl mai 
văzuse şi pe câmpul de luptă, căci, adresându-i-se cu 
aceeaşi expresie de „tinere”, jeune homme, cu care trupul 
lui Bolkonski i se asociase de la început în memorie. 

— Et vous, jeune homme? Dar dumneata, tinere? 1 se 
adresă el. Cum te simţi, mon brave? 

Cu toate că, doar cu cinci minute mai înainte, prinţul 
Andrei fusese în stare să spună câteva cuvinte soldaţilor 
duceau, acum, cu ochii aţintiţi asupra lui Napoleon, tăcu. 
Atât de meschine i se păreau în clipa aceea toate vorbele lui 
Napoleon, atât de mic i se părea însuşi eroul său, cu 
vanitatea lui măruntă şi stăpânit de bucuria victoriei, în 
comparaţie cu cerul acela înalt, drept şi blând, care-l 
văzuse şi-l înţelesese în sfârşit, încât nu mai putu răspunde. 

De altfel, vedea în toate atâta nimicnicie şi deşertăciune 
acum, când le compara cu severa şi măreaţa sferă a 
gândurilor pe care i le stârnise secătuirea puterilor datorită 


pierderii de sânge, suferinţa şi aşteptarea morţii apropiate. 
Uitându-se în ochii lui Napoleon, prinţul Andrei gândea la 
nimicnicia măririi, la nimicnicia vieţii, căreia nimeni nu i-a 
putut înţelege rostul, şi la nimicnicia încă şi mai mare a 
morţii, al cărei sens nimeni dintre cei ce viețuiesc n-a fost în 
stare să-o înţeleagă şi să-o explice. 

Împăratul, fără să mai aştepte răspunsul, se întoarse porni 
mai departe, spunând unuia dintre comandanţi: 

— Să li se poarte de grijă acestor domni şi să fie 
transportaţi în bivuacul meu; doctorul meu, Larrey, să le 
îngrijească rănile. La revedere, prinţe Repnin! 

Îşi îndemnă apoi calul şi porni în galop mai departe. Pe 
chipul lui strălucea lumina mulţumirii de sine. 

Soldaţii care-l duceau pe prinţul Andrei şi care-i luaseră 
iconiţa de aur atârnată la gât de sora sa, prinţesa Maria, 
văzând cât de blând vorbise împăratul cu prizonierii, se 
grăbiră să i-o dea înapoi. 

Prinţul Andrei nu văzu cine şi cum îi pusese la gât iconiţa, 
dar se trezi cu ea din nou atârnată pe piept deasupra 
tunicii, cu lănţişorul ei fin de aur. 

„Ce bine ar fi, se gândi prinţul Andrei, uitându-se iconiţa 
aceasta, pe care cu atâta dragoste şi evlavie i-o atârnase la 
gât sora lui, ce bine ar fi dacă totul s-ar înfăţişa atât de clar 
şi de simplu cum i se pare prinţesei Maria. Ce bine ar fi să 
ştim unde să ne căutăm ajutor în viaţa aceasta, şi la ce să ne 
aşteptăm, trecând pragul ei, acolo dincolo de mormânt. Cât 
de liniştit şi de fericit aş fi dac-aş putea spune acum: 
Doamne, miluieşte-mă! Dar cui, cui să-i spun asta? Oare 
puterea aceea nedefinită necuprinsă de mintea noastră, 
căreia nu numai că nu-i pot adresa rugăciuni, dar pe care 
nici măcar nu o pot exprima prin cuvinte, acel mare tot sau 
nimic, îşi spunea el singur sieşi, oare acesta să fie 
Dumnezeu din talismanul pe care mi l-a atârnat la gât 
prinţesa Maria? Nimic, nimic nu e sigur, afară de nimicnicia 
tuturor lucrurilor pe care le pot cuprinde cu mintea şi de 


măreţia tuturor celor pe care nu le cuprind, dar care sunt 
singurele de mare însemnătate!” 

Brancardele se puseră în mişcare. La fiecare 
zdruncinătură simţea iarăşi dureri insuportabile; febra 
crescu şi prinţul Andrei începu să aiureze. Gândurile acelea 
pioase despre tatăl lui, despre nevasta şi sora lui, despre 
viitorul lui fiu şi dorul care-l frământase în noaptea ajunului 
luptei, făptura lui Napoleon, mărunt şi neînsemnat şi pe 
deasupra tuturor acestora, înaltul cerului, toate acestea 
alcătuiau țesătura de bază a nălucirilor lui febrile. 

Tihna şi calma fericire a vieţii de familie de la Lâsâe Gori, îi 
apăru aievea în delirul său. Tocmai începea să simtă gustul 
fericirii acesteia, când apărea deodată măruntul Napoleon, 
cu privirea lui nepăsătoare, mărginită şi fericită de 
nenorocirea altora: şi pe loc îndoielile şi suferinţa lui 
reîncepeau şi numai cerul îi făgăduia pacea mult dorită. 

Spre ziuă, toate gândurile i se învălmăşiră şi se topiră în 
haosul şi bezna nesimţirii şi uitării, stare care, după 
părerile lui Larrey însuşi, doctorul lui Napoleon, trebuia să 
se sfârşească mai degrabă cu moartea decât cu 
însănătoşirea. 

— Cest un sujet nerveux et bilieux, spusese Larrey, il n'en 
rechappera pas376. 

Şi prinţul Andrei, la rând cu ceilalţi răniţi, în a căror 
însănătoşire nimeni nu mai îndreptăţea speranţe, fu lăsat în 
grija locuitorilor. 

SFÂRŞITUL VOLUMULUI 1 


Volumul 2 
Partea întâi. 

I 

LA ÎNCEPUTUL ANULUI 1806, Nikolai Rostov pleca în 
concediu. Denisov se ducea şi el acasă, la Voronej şi Rostov 
îl convinsese să facă drumul împreună până la Moscova şi 


să rămână câteva zile la dânsul. La penultima staţie, 
Denisov se întâlnise cu un prieten şi băuse cu el trei sticle 
de vin, şi acum, înaintând spre Moscova, cu toate 
hurducăturile drumului, dormea dus, în fundul saniei de 
poştă, alături de Rostov, care, pe măsură ce se apropia de 
Moscova, îşi pierdea văzând cu ochii răbdarea. 

„Dar nu mai ajungem odată? Vai, străzile astea nesuferite, 
prăvăliile, colacii de tablă de la intrarea brutăriilor, 
felinarele, birjarii!” se gândea Rostov, după ce arătaseră la 
barieră biletele de voie şi intraseră în Moscova. 

— Denisov, am ajuns! Doarme! Vorbi el singur, aplecându- 
se cu tot corpul înainte, ca şi cum prin poziţia asta ar fi tras 
nădejde să mărească viteza săniei. 

Denisov nu răspunse. 

— lată şi colţul străzii de la răscrucea unde stătea birjarul 
Zahar; uite-l şi pe Zahar, şi tot cu acelaşi cal, uite şi prăvălia 
de unde cumpăram turtă dulce. Da' nu mai ajungem odată? 
Mână! Ei! 

— La ce casă? Întrebă surugiul. 

— Colo, la casa cea mare din capăt! Ce, n-o vezi? Aceea, 
aceea-i casa noastră! Spuse Rostov. 

— Denisov, Denisov, ajungem! 

Denisov înălţă capul, tuşi, ca şi cum şi-ar fi dres glasul, şi 
nu răspunse nimic. 

— Dmitri, îi strigă Rostov valetului său de pe capră, lumina 
ceea e la noi? 

— Chiar aşa! E lumină şi în cabinetul tatălui 
dumneavoastră! 

— Nu s-or fi culcat încă? Ai? Tu ce crezi? Vezi să nu uiţi să- 
mi scoţi, cum ajungem, dolmanul cel nou, adăugă Rostov, 
ciupindu-şi mustăcioara ce abia-i mijea. Mai repede! ii 
strigă iar surugiului. Dar trezeşte-te odată, Vasea, se 
întoarse el către Denisov, care moţăia din nou cu capul în 
piept. Hai, mână mai repede! Ai de la mine trei ruble de-o 
votcă, dă-i zor! Strigă iar Rostov, când sania nu mai era 
decât la trei case de poarta lor. 


Dar lui i se părea că nu trag deloc caii. În sfârşit, sania o 
luă la dreapta, spre portal; Rostov văzu iarăşi deasupra 
capului cornişa bine cunoscută, cu ciubucele de ştuc căzute 
şi, lângă scară, stâlpul de la marginea trotuarului. Sări din 
mersul saniei şi se repezi în antreu. Casa rămase rece şi 
neprimitoare, ca şi cum nici nu i-ar fi păsat de cel care-i 
călca pragul. În antreu nu era nimeni. „Doamne! Oare or fi 
toţi sănătoşi?” se gândi Rostov, oprindu-se o clipă cu 
strângere de inimă, şi o luă îndată la fugă mai departe, prin 
antreu şi pe treptele roase ale scării, pe care le ştia atât de 
bine. Aceeaşi clanţă care stârnea mereu supărarea 
contesei, pentru că nu era niciodată frecată cum trebuie, se 
deschidea cu aceeaşi uşurinţă ca de obicei. În vestibul 
ardea o singură lumânare de seu. 

Moş Mihailo dormea la locul lui, pe ladă. Prokofi - valetul 
care-şi întovărăşea stăpânul în oraş, cel care era atât de 
voinic, încât putea întoarce trăsura, ridicând-o de dinapoi - 
stătea şi-şi împletea nişte încălțări din acelea ţărăneşti. 
Ridică ochii la uşa care se deschisese şi chipul lui somnoros 
şi nepăsător se lumină deodată de încântare şi surprindere. 

— Maică Precistă! Tânărul conte! Strigă el, recunoscându- 
şi coconaşul. Ce-mi văd ochii, sufleţelule? 

Şi Prokofi, tremurând de emoție, se repezi înspre uşa 
salonului, cu gândul să dea de veste; dar se răzgândi, 
pesemne; se întoarse de la uşă şi se grăbi să sărute umărul 
tânărului său stăpân. 

— Sănătoşi toţi? Întrebă Rostov, retrăgându-şi mâna dintr- 
a lui. 

— Slavă Domnului! Toţi, slavă Domnului! Chiar acum s-au 
ridicat de la masă! Lasă-mă să te văd şi eu un pic, 
luminăţie! 

— Toate-s bune? 

— Slavă Domnului, slavă Domnului! 

Rostov, uitându-l cu desăvârşire pe Denisov şi nevoind să 
dea timp nimănui să-i anunţe venirea, aruncă de pe el şuba 
şi intră repede, în vârful picioarelor, în salonul cel mare, 


întunecos. Totul era ca altădată; aceleaşi mese de joc, 
acelaşi policandru în învelitoarea lui de tifon; se şi prinsese 
însă de veste de venirea tânărului boier, care n-apucă s- 
ajungă bine la uşa salonului cel mic, când cineva, năvalnic 
ca o furtună, se năpusti pe una dintre uşile laterale, îl 
îmbrăţişă şi începu să-l sărute; apoi o altă făptură şi încă 
una năvăliră pe celelalte uşi; alte îmbrăţişări, alte sărutări, 
alte strigăte şi lacrimi de bucurie. Nu mai ştia care era 
taică-său, care Nataşa, care Petea. Toţi ţipau, vorbeau şi-l 
sărutau de-a valma, în acelaşi timp. Doar maică-sa nu era 
printre ei - de asta-şi putu da numaidecât seama. 

— Şi eu să nu ştiu nimic... Nikoluşka... dragul meu! 

— Uite-l, el e. Kolea al nostru! Dragul meu... Cum te-ai 
schimbat! 

— Nu-s destule lumânări aicea! Aduceţi ceai! Repede! 

— Pe mine nu mă săruţi? 

— Şi pe mine, dragule! 

Sonia, Nataşa, Petea, Anna Mihailovna, Vera, bătrânul 
conte, toţi îl îmbrăţişau; iar servitorii şi slujnicele care 
umpluseră casa nu mai conteneau să şuşotească între ei şi 
să se minuneze. 

Petea se anină de picioarele lui, strigând: 

— Şi pe mine! 

Nataşa, după ce-l aplecă spre ea şi-l sărută pe toată faţa, 
se depărtă puţin, dar îi rămase tot agăţată de poala 
dolmanului, ţopăind pe loc ca o căpriţă şi ţipând piţigăiat. 

Din toate părţile-l înconjurau numai ochi înlăcrimaţi de 
bucurie şi priviri drăgăstoase, din toate părţile se întindeau 
spre el buze care cereau sărutări. 

Sonia, roşie ca para focului, îl apucase şi ea de o mână şi 
strălucea toată de fericire, iar ochii ei blânzi se uitau cu 
nerăbdare în ochii lui să-i prindă privirea pe care o 
aştepta... Abia împlinise şaisprezece ani şi era tare 
frumoasă, mai ales în clipa aceea de entuziastă şi fericită 
însufleţire. Nu-şi mai lua ochii de la el şi-i surâdea, abia 


ţinându-şi răsuflarea. El se uita la ea plin de recunoştinţă, 
dar tot mai căuta din ochi pe cineva aşteptat. 

Bătrâna contesă tot nu-şi făcea apariţia. Dar iată că la uşă 
se auziră paşi. Paşi aşa de grăbiţi, că nu se putea să fi fost 
paşii mamei lui. 

Ea era totuşi; îmbrăcată într-o rochie nouă, pe care 
Nikolai nu i-o ştia încă, făcută în lipsa lui. Se dădură toţi la o 
parte şi el alergă să-şi întâmpine mama. Când se 
îmbrăţişară, ea îi căzu la piept, plângând în hohote. N-avea 
putere să-şi ridice capul şi-şi lipise strâns faţa de 
brandenburgurile reci ale tunicii lui. Denisov, care intrase 
în odaie, nebăgat în seamă de nimeni, stătea locului, 
uitându-se la ei, şi-şi ştergea ochii. 

— Vasili Denisov, prietenul fiului dumneavoastră, rosti el, 
recomandându-se contelui, care se uita la el, întrebător. 

— Poftiţi, poftiţi! Ştiu, ştiu, îi răspunse contele, sărutându-l 
şi îmbrăţişându-l. Nikoluşka ne-a scris... Nataşa, Vera, iată- 
Il, dumnealui e Denisov. 

Aceleaşi feţe strălucind de bucurie se întoarseră spre 
ciufulitul Denisov, făcând cerc în jurul lui. 

— Denisov, dragă! Izbucni Nataşa, care, nemaiputându-şi 
stăpâni bucuria, îi sări de gât şi-l sărută. 

Toţi se simţiră stânjeniţi de izbucnirea Nataşei. Denisov se 
făcu şi el roşu la faţă, apoi, zâmbind, luă mâna Natagşei şi i-o 
sărută. 

După ce-l conduseră pe Denisov în odaia pregătită pentru 
el, toţi Rostovii se strânseră roată în jurul lui Nikoluşka, în 
camera cu divane. 

Bătrâna contesă, fără să-i lase mâna pe care i-o tot săruta, 
se aşeză lângă el; ceilalţi, înghesuiți în jurul lui, îi sorbeau 
fiece mişcare, fiece cuvânt, fiece privire, fericiţi şi plini de 
dragoste pentru el, şi nu-l pierdeau o clipă din ochi. 
Frăţiorul şi surorile lui se certau între ei care să stea cât 
mai aproape de Nikoluşka şi-şi tot schimbau locul, 
grăbindu-se care mai de care să-i aducă, el înaintea 
celorlalţi, ceaiul, tutunul, o batistă. 


Rostov era fericit de dragostea pe care i-o arătau, dar 
primele clipe ale revederii fuseseră aşa de minunate, încât 
fericirea de acum li părea neîndestulătoare şi aştepta 
mereu tot altceva... mai mult... şi mai mult. 

A doua zi, Rostov şi Denisov, osteniţi de drum, dormiră 
până pe la zece. 

În camera vecină cu a lor zăceau claie peste grămadă 
săbii, genţi, ledunci, geamantane deschise, cizme pline de 
noroi. Două perechi lustruite oglindă, cu pinteni, erau 
rezemate de perete. Servitorii le aduseră hainele curâţite, 
apă caldă pentru bărbierit şi lighene în care să se spele. 
Mirosea a tutun şi a bărbaţi. 

— Ei, Grişka! Luleaua! Se auzi vocea răguşită a lui Vaska 
Denisov. Rostov, scoală! 

Rostov se frecă la ochi somnoros şi-şi ridică de pe perna 
caldă capul zburlit. 

— Dar ce-i, e târziu? 

— Târziu, aproape zece, îi răspunse vocea Nataşei, şi din 
odaia vecină se auziră foşnete de rochii scrobite, şopotit de 
glasuri şi râsete tinere femeieşti, iar prin uşa întredeschisă 
se zări o clipă ceva albastru, nişte funde, bucle negre şi feţe 
vesele. Erau Nataşa cu Sonia şi Petea, care veniseră să 
vadă dacă nu cumva fratele lor se trezise. 

— Nikolenka, scoală-te! Se auzi iar vocea Nataşei de 
dincolo de uşă. 

— Îndată! 

Între timp Petea, din cealaltă odaie, zărind săbiile şi 
punând mâna pe una dintre ele, cu admiraţia de care sunt 
cuprinşi de obicei băieţii în faţa fratelui mai mare venit de 
la oaste, uită că nu se cuvine ca surorile sale să vadă 
bărbaţi dezbrăcaţi şi deschise brusc uşa. 

— Asta e sabia ta? Strigă el. 

Obrazul fetelor dispăru repede îndărătul uşii. Denisov, 
rotind speriat ochii, îşi acoperi picioarele păroase cu 
plapoma, uitându-se la Rostov, ca şi cum i-ar fi cerut ajutor. 


Uşa dădu drumul lui Petea în odaie şi se închise la loc. De 
dincolo de uşă, se auziră râsete. 

— Nikolenka, pune-ţi halatul şi vino, îl rugă glasul Nataşei. 

— Asta-i sabia ta, îl întrebă Petea, sau e a dumneavoastră? 
Se adresă Petea oacheşului şi mustăciosului Denisov, cu 
glas înfricoşat de prea mult respect. 

Rostov se încălţă în grabă, îşi puse halatul şi ieşi. Nataşa 
îşi pusese o cizmă pintenată şi încerca să şi-o tragă şi pe 
cealaltă în picior. Sonia se învârti pe călcâie şi rochia i se 
umflă ca un balon; vroia tocmai să se aşeze când intră el. 
Amândouă aveau rochii noi, la fel, de un albastru-deschis; 
erau voioase, cu feţele rumene şi proaspete. 


Sonia fugi, iar Nataşa, luându-şi fratele de braţ, îl duse în 
odaia cu divane şi se puseră acolo pe vorbă, în voie. Nu mai 
pridideau întrebându-se unul pe altul tot soiul de nimicuri, 
ce nu-i puteau interesa decât pe ei. Nataşa îşi găsea de râs 
la fiecare vorbă spusă fie de el, fie de ea şi nu atât de hazul 
celor ce-şi povesteau, cât pentru că era veselă şi nu se 
putea opri să-şi exprime prin râs bucuria ce-i umplea 
sufletul. 

— Ah, ce frumos, ce minunat! Repeta ea întruna. 

Şi Rostov simţea cum, sub caldele raze ale dragostei, îi 
înflorea pentru întâia dată după un an şi jumătate, în suflet 
şi pe faţă, zâmbetul acela de copil, pe care nu şi-l mai ştiuse 
o clipă măcar, de când plecase de acasă. 

— Nu, zău, ştii că te-ai făcut un bărbat în toată firea? Zise 
ea. Sunt grozav de fericită că-mi eşti frate şi, cu degetele, îi 
atinse mustăţile. Tare-aş vrea să ştiu cum sunteţi voi, 
bărbaţii. Tot aşa ca şi noi? Nu? 

— De ce-a fugit Sonia? Întrebă Rostov. 

— Ei, asta-i o poveste întreagă! Spune-mi, te rog, cum ai 
să-i spui? „lu” sau „dumneata”? 

— Cum s-o nimeri, zise Rostov. 

— Să-i spui „dumneata”, te rog; îţi spun eu pe urmă de ce. 

— De ce nu acum? 

— Ei, dacă vrei, îţi spun şi-acum. Tu ştii că Sonia e 
prietena mea; atât de bună prietenă, încât mi-am ars braţul 
pentru ea. Uită-te, vezi şi tu! Şi, ridicându-şi mâneca rochiei 
de muselină de pe braţul ei lung, slab şi gingaş, ceva mai jos 
de umăr (în partea care rămâne de obicei acoperită şi de 
rochiile de bal), îi arătă o pată roşie. 

— M-am fript eu singură pentru ea ca să-i arăt că o iubesc. 
Am înfierbântat rigla în foc şi mi-am lipit-o de piele. 

Stând în fosta lui cameră de studii, pe canapeaua cu cele 
două braţe tapisate şi privind în ochii strălucitori şi vioi ai 
Nataşei, Rostov se regăsi din nou în lumea copilăriei lui, în 
lumea familiei, care n-avea pentru nimeni în afară de el 
vreun înţeles, dar care îi dăduse cele mai mari desfătări în 


viaţă; şi arsura braţului cu rigla, ca dovadă de dragoste, nu 
i se păru deloc nefirească; o înţelegea şi nu-l mira defel. 

— Ei, şi numai atât? Întrebă Nikolai. 

— Aşa. Suntem atât de prietene, atât de bune prietene! 
Povestea cu rigla ce-i? Nu-i nimic... e o copilărie... dar noi 
ne-am legat să fim prietene pe vecie. Ea, când iubeşte pe 
cineva, iubeşte pe vecie; eu asta n-o pot înţelege; mie mi-ar 
trece repede. 

— Ei, şi pe urmă? 

— Da, aşa ne iubeşte, şi pe mine, şi pe tine. Nataşa roşi 
deodată. Nu-ţi aminteşti, înainte de a pleca? Mi-a spus: lasă 
să uite el totul... Mi-a spus: eu am să-l iubesc totdeauna; el 
e liber să facă ce vrea! Nu-i aşa că e frumos, că e nobil? Da, 
da, foarte nobil, nu-i aşa? Nu? Rosti Nataşa cu atâta 
seriozitate şi atât de tulburată, încât se vedea bine că 
lucrurile pe care le spunea acum le mai spusese şi altă dată, 
înduioşată până la lacrimi. 

Rostov rămase pe gânduri. 

— Nu-mi iau cuvântul înapoi pentru nimic în lume, zise el. 
Şi, pe urmă, Sonia e atât de fermecătoare, încât doar 
nătărău să fiu să mă dau în lături de la propria mea fericire. 

— Nu, nu! Izbucni Nataşa. Noi de asta am şi vorbit între 
noi. Eram sigure că ai să răspunzi aşa! Dar asta nu se 
poate, fiindcă, înţelegi, dacă tu vorbeşti aşa, dacă te 
socoteşti legat de cuvântul dat, atunci înseamnă că ea ţi-a 
amintit înadins de asta. Înseamnă că te-ai căsători cu ea din 
obligaţie, şi asta nu trebuie. 

Rostov îşi dădu seama că totul fusese bine chibzuit între 
ele. Sonia îl impresionase şi în ajun cu frumuseţea ei. De 
dimineaţă, zărind-o în treacăt, i se păruse şi mai frumoasă. 
Era o fată fermecătoare de şaisprezece ani şi se vedea 
limpede că-liubea la nebunie (de asta nu se îndoise nici o 
clipă). Atunci de ce n-ar iubi-o şi de ce nu s-ar căsători cu 
ea, se gândea Rostov; dar... pentru moment, îl aşteptau 
atâtea alte bucurii şi plăceri! „Da, au chibzuit ele foarte 
bine, îşi zise el, trebuie să rămân liber.” 


— Minunat, răspunse Nikolai, vorbim noi mai târziu. Ah, ce 
bucuros sunt că te revăd! Adăugă el. Apoi o întrebă: Ia 
spune-mi, nu cumva l-ai trădat pe Boris? 

— Astea-s fleacuri! Exclamă Nataşa râzând. Nu mă 
gândesc nici la el, nici la nimeni altul, şi nici nu vreau să ştiu 
de dragoste. 

— Asta-i bună! Şi ce faci tu? 

— Eu? Îi întoarse Nataşa întrebarea, şi un zâmbet de 
fericire îi lumină faţa. Îl ştii pe Duport? 

— Nu. 

— Nu-l ştii tu pe Duport, faimosul dansator? Atunci, n-ai 
cum să mă-nţelegi. lată ce fac. Şi, arcuindu-şi braţele, 
Nataşa, cu un gest de dansatoare, îşi apucă poalele rochiei, 
se depărtă câţiva paşi, se întoarse, făcu un entrechat377 şi, 
după ce-şi ciocni uşor picioarele unul de altul, se ridică pe 
vârfuri şi mai făcu aşa câţiva paşi. Vezi cum stau? Uită-te, 
spuse ea, dar nu reuşi să se menţină pe vârful picioarelor. 
lată ce fac. N-am să mă mărit niciodată, cu nimeni; mă fac 
dansatoare! Numai să nu spui nimic nimănui! 

Rostov izbucni în râs atât de tare şi plin de voioşie, încât 
Denisov, din odaia lui, îl invidie, iar Nataşa, nemaiputându- 
se stăpâni, începu să râdă şi ea cu fratele ei. 

— Ce, nu fac bine? Repeta ea mereu. 

— Foarte bine. Va să zică, nu mai vrei să te măriţi cu 
Boris? 

Nataşa se aprinse la faţă. 

— Nu mai vreau să mă mărit cu nimeni. Am să i-o spun şi 
lui când am să-l văd. 

— la te uită! Făcu Rostov. 

— Ei da, toate astea-s nimicuri, continuă Nataşa să 
flecărească. Dar Denisov e cumsecade? Întrebă ea. 

— Cumsecade! 

— Ei, te las, du-te de te-mbracă. Dar, ia spune-mi, Denisov 
nu-i urâcios? 

— De ce să fie urâcios? Întrebă Nikolai. Nu, Vaska e un 
băiat bun. 


— Vaska îi spui tu? Curios! Şi zici că e băiat bun? 

— Da, foarte bun. 

— Hai, veniţi mai repede la ceai. Amândoi! 

Şi Nataşa, ridicându-se pe vârful picioarelor, ieşi din odaie 
ca dansatoarele, dar zâmbind fericită, aşa cum nu zâmbesc 
decât fetiţele de cincisprezece ani. Întâlnindu-se în salon cu 
Sonia, Rostov se înroşi tot. Nu ştia cum să se poarte cu ea. 
În ajun, se sărutaseră în prima clipă a bucuriei de a se 
revedea, dar acum simțeau amândoi că asta nu trebuie să 
se mai întâmple; el îşi dădea seama că toţi, şi mama, şi 
surorile, îl urmăresc cu ochi întrebători şi că aşteaptă de la 
el să vadă cum are să se poarte cu Sonia. 

Îi sărută mâna şi îi spuse „dumneata, Sonia”. Dar ochii lor, 
întâlnindu-se, îşi spuseră „tu”, şi se sărutară duios. Sonia îi 
ceru din ochi iertare pentru că-i amintise prin Nataşa de 
făgăduinţa dată şi-i mulţumi pentru dragostea ce-i păstra. 
La rândul său, el îi mulţumi printr-o privire pentru că-i reda 
libertatea şi o încredința că, orice-ar fi, orice s-ar întâmpla, 
nu va înceta niciodată s-o iubească, fiindcă pe o făptură ca 
ea nu se poate să n-o iubeşti. 

— Ce ciudat e, totuşi, spuse deodată Vera, rupând un 
moment tăcerea, ce ciudat e că Sonia şi Nikolenka îşi spun 
acum „dumneata”, ca doi străini! 

Observaţia Verei era întemeiată, ca toate observaţiile ei; 
dar aşa cum se întâmpla de cele mai multe ori cu ceea ce 
spunea ea, şi de data aceasta, vorbind, îi puse pe toţi în 
încurcătură; şi nu numai Sonia, Nikolai, Nataşa, dar până şi 
bătrâna contesă, care se temea că dragostea asta a fiului ei 
pentru Sonia l-ar putea împiedica să facă o partidă 
strălucită, se înroşi toată, ca o fetişcană. 

Denisov, spre mirarea lui Rostov, apăru în salon în 
uniformă nouă, parfumat şi pomădat, tot aşa de fercheş 
cum obişnuia să se arate pe câmpul de luptă şi se purtă faţă 
de doamne şi de bărbaţi cu o amabilitate la care Rostov nu 
s-ar fi aşteptat niciodată din partea lui. 

II. 


ÎNTORCÂNDU-SE LA MOSCOVA de pe front, Nikolai 
Rostov fu primit de toţi ai casei ca un fiu cum nu există altul 
mai bun pe lume, ca un erou, Nikoluşka, mult iubitul lor; 
rudele îl primiră ca pe un tânăr fermecător, simpatic şi 
respectuos; cunoscuţii, ca pe un chipeş locotenent de 
husari, bun dansator şi unul dintre cei mai de dorit gineri 
din Moscova. 

Toată Moscova se cunoştea cu Rostovii; bătrânul conte, 
care îşi ipotecase din nou toate moşiile, avea în anul acela 
bani din belşug, aşa că Nikoluşka putu să-şi cumpere un cal 
de curse şi cei mai moderni pantaloni de călărie, cum n- 
avea încă nimeni în toată Moscova, şi cizme după ultima 
modă, cu vârfurile ascuţite şi cu pinteni mici de argint, şi-şi 
petrecea timpul cât se poate de vesel. Întors acum acasă, 
Rostov încercă un sentiment plăcut când îşi reluă felul de 
viaţă de altădată, pe care de atâta vreme aproape că-l 
uitase. Se simţea mai matur şi cu forţe sporite. Disperarea 
care-l cuprinsese când căzuse la examenul de religie, 
împrumuturile de bani de la Gavrilo pentru cursele cu birja, 
sărutările furişe cu Sonia - de toate-şi amintea acum ca de 
nişte copilării, de care era astăzi nemăsurat de departe. 
Acum era locotenent de husari, purta dolman cu fireturi 
argintate şi pe piept ordinul sfântul Gheorghe în grad de 
soldat, îşi antrena calul pentru curse la un loc cu cei mai 
faimoşi amatori de cai, oameni respectabili, în vârstă. Avea 
printre cunoştinţele lui o doamnă, care locuia pe bulevard şi 
la care îşi petrecea serile. El deschidea balul la Arharovi, 
discuta despre război cu feldmareşalul Kamenski, frecventa 
Clubul englez şi se tutuia cu un colonel în vârstă de 
patruzeci de ani, pe care i-l prezentase Denisov. 

Pasiunea lui pentru împărat, cum nu-l mai văzuse demult, 
se mai potolise de când venise la Moscova. Îi plăcea cu toate 
astea să vorbească deseori despre suveran, despre 
dragostea ce-i purta, lăsând să se înţeleagă că nu spunea 
tot ce simte, că în inima lui vibra un sentiment pe care nu-l 
putea înţelege oricine; împărtăşea din tot sufletul adoraţia 


idolatră a locuitorilor Moscovei pentru împăratul Alexandr 
Pavlovici, căruia i se dăduse în vremea aceea numele de 
„arhanghelul de pe pământ”. 

În răstimpul scurt cât stătu la Moscova, până să plece la 
regiment, Rostov, în loc să se apropie şi mai mult de Sonia, 
se îndepărtă, dimpotrivă, de ea. Era foarte frumoasă, 
atrăgătoare şi, se vedea cât de colo, tare îndrăgostită de el; 
dar Rostov trecea prin acea perioadă a tinereţii în care 
atâtea îl asaltează în fiecare clipă pe un tânăr, încât n-are 
când să se mai gândească şi la dragoste, şi în care se teme 
să nu se lege cumva, preţuindu-şi mai presus de orice 
libertatea, care-i e necesară pentru atâtea altele. Când se 
gândea la Sonia, în timpul şederii sale la Moscova, el îşi 
zicea: „Ei! Câte, câte fete ca ea n-or fi şi câte n-am să 
cunosc pe unde mă voi duce! O să găsesc eu timp de 
dragoste şi mai târziu, dacă mi-o arde de aşa ceva! Acum 
însă n-am timp.” Pe lângă asta, societatea femeilor i se 
părea ceva umilitor pentru demnitatea lui de bărbat. Se 
ducea la bal şi se arăta în societatea femeilor cu aerul că o 
face împotriva voinţei sale. Cursele, Clubul englez, chefurile 
cu Denisov şi anumite vizite, asta era cu totul altceva: astea 
erau treburi vrednice de un husar viteaz. 

La începutul lui martie, bătrânul conte Ilia Andreici Rostov 
era ocupat până peste cap cu organizarea unui banchet, 
care urma să aibă loc la Clubul englez în cinstea prinţului 
Bagration. 

Contele, în halat, umbla de colo până colo prin salon şi 
împărțea ordine peste ordine, atât intendentului cât şi 
faimosului Feoktist, bătrânul bucătar-şef al Clubului englez, 
să aibă grijă să nu lipsească sparanghelul, castraveţii, 
fragii, friptura de vițel şi peştele pentru banchetul prinţului 
Bagration. Contele era membru şi decan al clubului, chiar 
din ziua înfiinţării lui. 1 se dăduse de către plenul clubului 
însărcinarea organizării acestei recepții în cinstea lui 
Bagration, fiindcă rar se mai putea găsi un om ca el, larg la 
mână în pregătirea unui mare ospăț şi, mai ales, fiindcă 


greu putea fi găsit altul care să aibă nu numai atâta 
pricepere, dar şi atâta bunăvoință de a contribui cu banii 
săi, dacă era nevoie, la reuşita unui banchet. Bucătarul şi 
intendentul clubului ascultau cu plăcere de ordinele 
contelui, fiindcă ştiau că, dacă de la el nu le pica şi lor câte 
ceva din prânzul al cărui cost se ridica la câteva mii de 
ruble, atunci nu le mai pica de la nimeni. 

— Vezi să nu uiţi să pui creste, creste de cocoş, în supa „a 
la tortue”! Înţelegi? 

— Feluri reci, va să zică, trei? Întrebă bucătarul. 

Contele căzu pe gânduri. 

— Mai puţin nu se poate; trei: maioneză, unul, spuse el, 
îndoind un deget... 

— Aşadar, porunciţi să cumpăr cegă, din cea mare? 
Întrebă intendentul. 

— Cumpără, ce să facem, dacă nu vor să lase mai ieftin. 
Aoleo, uitasem, bată-te norocul, moşule: ne mai trebuie încă 
un „entree”. Ah, sfinte Dumnezeule! Îşi luă el capul între 
mâini. Dar flori cine o să-mi aducă? Mitenka, Mitenka! 
Repede-te călare, Mitenka, la conacul din preajma 
Moscovei, se adresă el administratorului său care, auzindu- 
se chemat, se şi înființase. Spune-i lui Maximko - 
grădinarul, să-şi pună toţi oamenii la treabă şi să se 
prezinte aici cu toată sera, buluc, dar să le învelească bine 
cu pâslă! Până vineri să am aici două sute de ghivece. 

După ce dădu încă multe alte ordine, vru să plece să se 
odihnească o clipă lângă scumpa lui contesă, dar, 
amintindu-şi încă de ceva important, se întoarse, îi întoarse 
şi pe bucătar şi pe intendent din drum şi o luă de la capăt 
cu dispoziţiile. Dinspre uşă se auzi un pas uşor de bărbat, 
un zăngănit de pinteni şi tânărul conte Rostov, frumos, 
îmbujorat, cu mustăcioara neagră, îşi făcu intrarea. Avea 
înfăţişare odihnită şi se vedea că viaţa tihnită a Moscovei îi 
prieşte. 

— Ah, frate dragă! Mi-au făcut capul calendar, spuse 
bătrânul, zâmbindu-i, parcă puţin ruşinat. De ce nu-mi dai 


şi tu o mână de ajutor? Ne mai trebuiesc şi cântăreţi. 
Muzică, o am pe a mea, dar ce zici: să aduc şi un taraf de 
ţigani? Vouă, militarilor ăstora, vă cam place, după câte 
ştiu. 

— Zău, tăticule, eu cred că prinţul Bagration, când se 
pregătea să dea lupta la Schongraben, nu era aşa de 
preocupat ca dumneata acum, spuse fiul zâmbind. 

Bătrânul conte se prefăcu supărat. 

— Uşor de spus, dar să te văd la treabă! 

Şi contele se adresă din nou bucătarului, care, isteţ şi 
respectuos cum era, se uita cu luare-aminte şi cu drag la 
tată şi la fiu. 

— Ce ţi-e şi cu tineretul de azi, măi Feoktist! Spuse el. 
Râde de-alde noi, bătrânii. 

— Ce să faci, luminăţia-voastră; le place numai să mănânce 
bine, dar cum se agonisesc şi cum se amenajează toate - 
puţin le pasă. 

— Aşa-i, aşa-i! Încuviinţă contele şi, apucându-şi voios fiul 
de amândouă mâinile, strigă: Şi acum, fiindcă mi-ai căzut în 
mână, ia repede o sanie cu doi cai, du-te la Bezuhov şi 
spune-i aşa: „Contele vă roagă - contele Ilia Andreevici - să- 
i trimiteţi, dacă vreţi, fragi şi ananas proaspăt. Nu-s de găsit 
nicăieri în altă parte.” Dacă cumva nu-i el acasă, roagă-le 
din parte-mi pe prințese şi, de acolo, iată, mai treci şi prin 
Razguleai378 - Ipatka, vizitiul, ştie drumul - şi caută-mi-l 
acolo pe Iliuşka ţiganul, ştii, cel care a dansat atunci, la 
contele Orlov, în cazacă albă, ţi-aduci aminte? Adu-mi-l aici, 
cu tine, pe loc. 

— Să-l aduc cu ţigănci cu tot? Întrebă Nikolai râzând. 

— Haide-hai! 

În acea clipă, cu paşi neauziţi, intră în cameră Anna 
Mihailovna, cu aerul ei aferat şi iscoditor şi, în acelaşi timp, 
pe faţă cu acea smerenie creştină, care n-o părăsea 
niciodată. Cu toate că nu era zi în care Anna Mihailovna să 
nu-l vadă în halat, contele se simţea stânjenit de fiecare 
dată în faţa ei şi-i cerea scuze pentru ţinuta în care-l găsea. 


— Nu face nimic, dragul meu conte, zise ea, închizând 
ochii cu aer de mironosiţă. Ştii ce? La Bezuhov mă duc eu! 
S-a întors de curând tânărul conte şi putem acum obţine 
din serele lui orişice. De altfel, trebuie să-l şi văd. Mi-a 
trimis o scrisoare de la Boris. Slavă Domnului! Borea e 
acum pe lângă statul-major. 

Contele se arătă bucuros că Anna Mihailovna binevoia să 
ia asupră-şi o parte din griji şi porunci să se înhame pentru 
ea caii la cupeul cel mic. 

— Spune-i lui Bezuhov să vină şi el. Îl trec pe lista 
invitaţilor. Cum o duce cu căsnicia? Întrebă el. 

Anna Mihailovna ridică ochii spre cer, şi chipul ei exprimă 
o adâncă mâhnire... 

— Ah, dragul meu, e foarte nenorocit, răspunse ea. Dacă e 
adevărat ce se spune, e îngrozitor! Ne puteam noi gândi la 
una ca asta atunci când ne-am bucurat atâta de fericirea 
lui? Şi ce suflet mare, nobil, are acest tânăr Bezuhov! Da, îl 
plâng din toată inima şi mă voi strădui să fac tot ce-mi stă în 
putinţă ca să-i mai alin durerea. 

— Dar ce s-a întâmplat, întrebară în acelaşi timp amândoi 
Rostovii, şi bătrânul, şi tânărul. 

Anna Mihailovna oftă adânc. 

— Dolohov, fiul Mariei Ivanovna, spuse ea pe şoptite, 
misterios, se zice că a compromis-o, rău de tot. Pierre l-a 
sprijinit, l-a primit în casa lui la Petersburg, şi el, iată ce-i 
face... Ea a venit aici, la Moscova, şi ştrengarul tot pe 
urmele ei, adăugă Anna Mihailovna, voind să-şi arate 
compătimirea faţa de Pierre, dar intonaţiile involuntare ale 
vocii ei şi zâmbetul abia schiţat lăsau să i se vadă simpatia 
faţă de ştrengar, cum îl numea ea pe Dolohov. Se zice că 
Pierre e doborât de durere! 

— Ei, spune-i totuşi să vină la club, are să-şi mai uite de 
necazuri! O să fie un banchet cum nu s-a pomenit! 

A doua zi, 3 martie, la ora două după-amiază, două sute 
cincizeci de membri ai Clubului englez şi cincizeci de 
invitaţi aşteptau la masă pe ilustrul oaspe, prinţul 


Bagration, erou al campaniei din Austria. La început, când 
se răspândi vestea despre bătălia de la Austerlitz, Moscova 
fu cuprinsă de nedumerire. Pe atunci ruşii erau atât de 
obişnuiţi cu victoriile, încât, primind ştirea înfrângerii, unii 
pur şi simplu nici nu o credeau, iar alţii căutau explicaţia 
acestui eveniment atât de ciudat în cine ştie ce cauze 
extraordinare. La Clubul englez, unde se aduna de obicei 
tot ce se cheamă lume bună, având surse de informaţie 
demne de încredere, părea că se dăduse cuvânt de ordine 
în luna decembrie când începură să sosească veştile de pe 
frontul înfrângerii, să nu se facă nici un fel de aluzie la 
război sau la ultima bătălie. Oamenii ca prinţul luri 
Vladimirovici Dolgoruki, contele Rastopcin, Valuev, contele 
Markov, prinţul Viazemski, care dădeau de obicei tonul 
discuţiilor, nu se mai arătau pe la club, dar se adunau prin 
casele lor, în cerc intim, iar aceia dintre locuitorii Moscovei 
care vorbeau totdeauna din auzite (din rândul cărora făcea 
parte şi Ilia Andreici Rostov) rămaseră o vreme lipsiţi de 
îndrumători şi fără putinţă de a-şi face o părere temeinică 
asupra mersului războiului. Simţeau toţi că e ceva care nu 
merge cum trebuie, că era greu să judeci ştirile proaste, şi 
că, prin urmare, mai bine era să le treacă sub tăcere. Dar 
nu după multă vreme, membrii cu greutate ai clubului, cei 
care dădeau tonul discuţiilor, reveniră, întocmai ca juraţii 
ce ies din camera de deliberare, la locul lor printre membrii 
clubului, şi începură să discute totul pe faţă, şi fără nici un 
ocol. Fuseseră găsite pricinile acestei noutăţi, socotite de 
necrezut şi de neadmis, că ruşii fuseseră înfrânți. Din acel 
moment, totul se lămurise şi în toată Moscova nu se mai 
vorbi de nimic altceva. Aceste cauze erau: trădarea 
austriecilor, proasta aprovizionare a armatei, trădarea 
polonezului Przebyszewski şi a francezului Langeron, 
nedestoinicia lui Kutuzov, precum şi (adăugate în şoaptă) 
tinereţea şi lipsa de experienţă a împăratului, care 
acordase încredere unor oameni răi şi incapabili. În schimb 
armata, armata rusă, erau toţi de acord că se dovedise 


extraordinară şi făcuse minuni de vitejie. Soldaţii, ofiţerii, 
generalii, toţi erau nişte adevăraţi eroi. Dar erou între eroi 
era prinţul Bagration, care se acoperise de glorie în lupta 
de la Schângraben şi în retragerea de la Austerlitz, unde 
fusese singurul comandant care reuşise să-şi menţină 
coloana în ordine, ţinând o zi întreagă piept unui inamic de 
două ori mai puternic. Faptul că la Moscova Bagration era 
eroul preferat îşi avea originea şi în împrejurarea că el nu 
avea legături de rudenie în oraş, fiind de prin alte părţi. În 
persoana lui, locuitorii Moscovei cinsteau pe simplul ostaş 
rus, viteaz, fără protectori şi în afară de orice intrigi, al 
cărui nume mai era pe deasupra legat, prin amintirile 
campaniei din Italia, şi de numele lui Suvorov. Pe lângă asta, 
prin asemenea onoruri date lui Bagration, se exprima mai 
bine decât prin orice altceva nemulţumirea şi dezaprobarea 
faţă de Kutuzov. 

— Dacă Bagration n-ar fi existat, il faudrait linventer379, 
spuse şugubăţul Şinşin, parodiind vorbele lui Voltaire. 

De Kutuzov nu pomenea nimeni, şi unii îl bârfeau chiar în 
şoaptă, numindu-l curtean linguşitor şi satir bătrân. 

Toată Moscova repeta cuvintele prinţului Dolgoruki: 
„Numai cine nu face nimic nu greşeşte”, consolându-se de 
înfrângerea aceasta a noastră cu amintirea victoriilor 
trecute şi repetând cuvintele lui Rastopcin că pe soldaţii 
francezi trebuie să-i îndemni la luptă cu fraze sforăitoare, 
că nemților trebuie să le înşiri argumente logice, 
convingându-i că e mai primejdios să fugi decât să înaintezi, 
dar că, în schimb, pe soldaţii ruşi trebuie doar să-i înfrânezi 
şi să-i rogi s-o lase mai încet! Din toate părţile nu se auzeau 
decât noi şi noi exemple de acte eroice săvârşite la 
Austerlitz de către soldaţii şi ofiţerii noştri. Cutare salvase 
drapelul, cutare ucisese cinci francezi, un al treilea avusese 
în foc, singur, o baterie de cinci tunuri. Se vorbea şi despre 
Berg; oameni care nu-l cunoşteau spuneau că, rănit la 
mâna dreaptă, prinsese sabia cu stânga şi mersese înainte. 
Doar despre Bolkonski nu se vorbea nimic; şi numai câţiva 


prieteni apropiaţi îi regretau moartea prematură, căci lăsa 
în urmă o soţie însărcinată şi un părinte sucit. 

III. 

ÎN ZIUA DE 3 MARTIE, toate încăperile Clubului englez 
răsunau de zumzetul glasurilor celor invitaţi şi, ca albinele 
în roiuri primăvara, membrii şi oaspeţii clubului, unii în 
uniforme, alţii în fracuri, alţii cu peruci pudrate şi haine de 
mătase, umblau de colo-colo, se aşezau pe scaune, se 
ridicau în picioare, formau grupuri, se împrăştiau. Lachei în 
livrele, pudraţi, cu ciorapi lungi de mătase şi pantofi cu 
cataramă, erau postați câte doi la fiecare uşă, şi de acolo se 
străduiau să pândească fiece mişcare a invitaţilor şi 
membrilor clubului, pentru a le oferi serviciile lor. 
Majoritatea celor de faţă erau bătrâni, oameni respectabili 
şi siguri de sine, cu degete noduroase, cu mişcări grave şi 
voci de bas. Această categorie de membri ai clubului şi de 
invitaţi îşi aveau locurile lor bine ştiute şi alcătuiau, ca de 
obicei, grupul lor, bine ştiut. Minoritatea o constituiau 
oaspeţii invitaţi ocazional, mai cu seamă tineretul, din 
rândul cărora făceau parte Denisov, Rostov şi Dolohov, care 
îşi redobândise gradul de ofiţer al regimentului 
Semionovski. De pe chipurile acestor tineri, în cea mai mare 
parte militari, se desprindea îndeosebi acea expresie de 
respect amestecat cu oarecare dispreţ faţă de bătrâni, 
expresie care parcă le spunea mereu celor din vechea 
generaţie: „Da, suntem gata să vă păstrăm tot respectul şi 
toată consideraţiunea, dar nu uitaţi cu toate astea că 
viitorul e al nostru”. 

Nesviţki era şi el acolo, ca vechi membru al clubului. 
Pierre - care după sfatul nevestei îşi lăsase păr mare, 
renunţase la ochelari şi purta haine la modă - se plimba 
dintr-o sală în alta cu un aer plictisit şi trist. Era, ca de 
obicei, înconjurat numai de oameni care se închinau în faţa 
bogăției lui şi pe care el, obişnuit să domine, îi trata cu 
dispreţ şi indiferenţă. 


După vârstă, Pierre se cuvenea să stea cu cei tineri, dar, 
prin avere şi relaţii, făcea şi el parte din cercul oaspeţilor 
bătrâni şi respectabili, aşa că trecea mereu de la un grup la 
altul. Centrul de atracţie al tuturor grupurilor îl forma o 
mână de bătrâni dintre cei mai cu vază, de care se apropiau 
şi cei care nu-i cunoşteau, ascultându-i cu religiozitate. 
Grupuri mai mari se formaseră în jurul contelui Rastopcin, 
al lui Valuev şi Narâşkin. Rastopcin istorisea cum ruşii 
fuseseră năpădiţi de austriecii care o luaseră la fugă şi cum 
fuseseră nevoiţi să-şi croiască drum cu baioneta printre 
fugari. 

Valuev le povestea confidenţial celor din jurul lui că 
Uvarov fusese trimis aici de la Petersburg, anume ca să afle 
atitudinea celor din Moscova faţă de evenimentele de la 
Austerlitz. 

Într-un al treilea grup, Narâşkin povestea despre o şedinţă 
a consiliului de război austriac, în care Suvorov începuse să 
cânte cocoşeşte drept răspuns la prostiile înşirate de 
generalii austrieci. Şinşin, care se afla şi el în grup, ca să-şi 
plaseze o glumă, adăugă că, de bună seamă, Kutuzov n-a 
fost în stare să înveţe de la Suvorov nici măcar arta uşoară 
de a cânta cocoşeşte. Dar bătrânii îi aruncară glumeţului 
priviri încruntate, dându-i a înţelege că aici şi într-o zi ca 
asta nu era nici locul şi nici timpul să vorbească 
necuviincios de Kutuzov. 

Contele Ilia Andreici Rostov, preocupat la culme, trecea 
repejor, cu cizmele lui moi, din sala de banchete în salon şi 
înapoi, salutând grăbit şi cu acelaşi gest toate persoanele 
importante sau mai puţin importante pe care le cunoştea. 
Din când în când, îşi căuta din ochi chipeşul şi falnicul 
fecioraş, uitându-se bucuros la el şi făcându-i semn cu 
ochiul. Tânărul Rostov stătea de vorbă lângă o fereastră cu 
Dolohov, cu care făcuse nu demult cunoştinţă şi pe care-l 
preţuia. Bătrânul conte se apropie de ei şi-i strânse lui 
Dolohov mâna. 


— Poftim pe la noi. Acum că îmi cunoşti băiatul... aţi fost 
împreună în lupte, aţi săvârşit împreună acte de eroism... 
A! Vasili Ignatici... noroc, prietene, se adresă el unui 
bătrânel care tocmai trecea pe lângă ei. 

Dar nici n-apucă să termine bine cuvintele de bun venit, că 
se şi iscă o forfotă generală, şi un lacheu, venind în fugă, 
anunţă speriat: „A binevoit să sosească!” 

Se auzi un clinchet de clopoțel. Decanii clubului se 
repeziră spre intrare. Invitaţii, împrăştiaţi prin toate 
colţurile, ca boabele de secară vânturate de lopată, se 
strânseră grămadă şi se opriră în dreptul uşii salonului. 

În uşa vestibulului apăru Bagration, fără chipiu şi sabie, pe 
care, potrivit tradiţiei clubului, le lăsase portarului. Nu mai 
purta căciula de astrahan şi nagaică de-a curmezişul 
pieptului, aşa cum avea când îl văzuse Rostov, în noaptea 
din ajunul bătăliei de la Austerlitz, ci purta o tunică nouă, 
strânsă pe corp, cu decoraţii ruseşti şi străine, printre care, 
în partea stângă a pieptului, lucea crucea sfântului 
Gheorghe. Se vedea că se tunsese de curând şi îşi aranjase 
favoriţii înainte de banchet, ceea ce îi schimba înfăţişarea, 
şi nu tocmai avantajos. Faţa lui avea o expresie naiv 
sărbătorească ceea ce, asociat cu trăsăturile sale energice 
şi bărbăteşti, îi dădea un aer întrucâtva comic. Bekleşov şi 
Feodor Petrovici Uvarov, cu care venise împreună, se opriră 
puţin în prag ca să-l lase să treacă pe el, oaspetele 
principal, înaintea lor. Bagration, încurcat, nu voia să 
profite de amabilitatea lor. La uşă se produse o uşoară 
învălmăşeală până când, în cele din urmă, Bagration se 
supuse şi intră cel dintâi. Păşea, timid şi stângaci, pe 
parchetul sălii de recepţie şi nu ştia ce să facă cu mâinile: îi 
era mai uşor şi se simţea mai la largul său pe câmpul de 
luptă, sub ploaia de gloanţe, aşa cum înaintase la 
Schângraben, în fruntea regimentului din Kursk. Decanii 
clubului îi ieşiră întru întâmpinare la prima uşă şi, 
exprimându-şi prin câteva cuvinte bucuria pe care o 
resimţeau de a avea în mijlocul lor un oaspe atât de scump, 


îl înconjurară fără a-i da răgaz să răspundă şi, punând 
parcă stăpânire pe el, îl conduseră în salon. Spre salonul de 
primire nu se putea însă trece, din pricină că în uşă se 
înghesuiseră membri şi invitaţi care, înălțându-se pe vârful 
picioarelor, împingându-se unul în celălalt şi uitându-se 
unul peste umărul altuia, căutau să-l vadă cât mai bine, ca 
pe o sălbăticiune curioasă. Contele Ilia Andreici, mai 
energic decât toţi, râdea amabil şi spunea: „Faceţi loc, mon 
cher, faceţi loc, faceţi loc”, croindu-şi drum prin mulţime, şi 
astfel îşi conduse oaspetele la canapeaua din mijlocul 
salonului. Înalţii demnitari, membrii cei mai de seamă ai 
clubului, se repeziră spre nou-veniţi. Contele Ilia Andreici 
îşi croi din nou drum prin mulţime ca să iasă din salon, şi, în 
scurt timp, se ivi iarăşi, împreună cu un alt decan al 
clubului, ducând o tavă mare de argint, pe care o prezentă 
prinţului Bagration. Pe tavă se afla o foaie scrisă, cu versuri 
compuse şi tipărite în cinstea eroului. Văzând tava, 
Bagration se uită de jur împrejur speriat, ca şi cum ar fi 
cerut ajutor. Dar toţi ochii aţintiţi asupra lui îi cereau să se 
supună ritualului. Neavând încotro, simțindu-se în puterea 
lor, Bagration apucă hotărât tava cu amândouă mâinile şi se 
uită necăjit şi dojenitor la contele Rostov. Cineva îi veni 
serviabil în ajutor şi-i luă tava din mâini (căci Bagration 
părea că ar fi ţinut-o aşa până seara şi tot cu ea în mână s- 
ar fi dus şi la masă), atrăgându-i totodată atenţia asupra 
versurilor. „Bine, să le citesc”, părea să spună Bagration şi, 
aţintindu-şi privirea plictisită asupra hârtiei, începu să o 
citească în gând, cu un aer serios şi concentrat. Atunci 
autorul însuşi luă hârtia cu versurile şi începu să le citească 
tare. Prinţul Bagration lăsă capul în jos şi ascultă cu 
resemnare. 

Lui Alexandru, veacul, slăveşte-i-l cu noi. 

Pe Titus, pe-al său tron, să-l aperi cu tărie. 

În patrie Tezeu şi Cezar în război, Fii aprig comandant, 
dar om de omenie. 

Iar fericitul care-l numim Napoleon. 


Va şti de azi ce poate-n război Bagration. 

Pe-Alcizii ruşi, zadarnic să nu îi mai mânie... 

Dar nici nu-şi terminase de citit versurile, când 
majordomul clubului anunţă cu voce răsunătoare: „Masa e 
servită!” Se deschiseră uşile. Din sufragerie, muzica intona 
poloneza: „Cânt al biruinţei, răsună, veseleşte-te viteaz 
popor rus”, iar contele Ilia Andreici, uitându-se încruntat la 
autorul care tot nu contenea să-şi citească mai departe 
versurile, se apropie de Bagration şi-i făcu o adâncă 
plecăciune. Toţi se ridicară, simțind că ospăţul era mai 
important decât versurile, şi, cu sărbătoritul în frunte, se 
îndreptară spre sufragerie. La locul de cinste - între doi 
Alexandr, Bekleşov şi Narâşkin, ceea ce îşi avea de 
asemenea importanţa sa, dacă ne gândim la numele 
împăratului - îl aşezară pe Bagration. Mai departe, cele trei 
sute de persoane se aşezară la masă, ocupând locuri după 
rang şi demnități: cei mai de vază îşi luară locurile mai 
aproape de sărbătorit, tot atât de firesc cum o apă se 
scurge spre locul cel mai povârnit. 

Înainte de a se servi masa, contele Ilia Andreici îşi 
prezentă prinţului fiul. Bagration, recunoscându-l, rosti 
stingherit câteva cuvinte stângace, ca toate câte le rostise 
în ziua aceea. Şi, în timp ce Bagration vorbea cu fiul său, 
contele Ilia Andreici se uita la toată lumea fericit şi mândru. 

Nikolai Rostov cu Denisov şi proaspăta lui cunoştinţă, 
Dolohov, se aşezară alături, cam spre mijlocul mesei, în faţa 
lor luă loc Pierre, alături de prinţul Nesviţki. Contele Ilia 
Andreici şedea, împreună cu decanii şi membrii de frunte ai 
clubului, în faţa lui Bagration, şi îl îmbia pe oaspete să se 
servească, luând asupră-şi tradiţia ospitalităţii moscovite. 

Munca lui nu fusese zadarnică. Mâncărurile, şi cele de 
post, şi cele de frupt, erau mai mult decât minunate; cu 
toate acestea, de grijă, nu-şi mai găsea locul şi nu se putu 
linişti până la sfârşitul mesei. Dădea indicaţii din ochi 
chelnerului-şef, poruncea în şoaptă lacheilor şi aştepta, nu 
fără oarecare emoție, fiecare fel nou, deşi le gustase cu 


grijă pe toate din timp. Totul mergea de minune. La felul al 
doilea, odată cu ivirea unei cegi uriaşe (la vederea căreia 
faţa lui Ilia Andreici se făcu roşie de o modestă mândrie), 
începură să pocnească dopurile sticlelor şi lacheii umplură 
cu şampanie cupele. După peşte, care făcuse impresie, 
contele Ilia Andreici schimbă priviri cu ceilalţi decani. „Vor 
fi toasturi multe, e timpul să începem!” şopti el şi, luându-şi 
paharul în mână, se ridică. Toţi tăcură în aşteptarea 
spuselor lui. 

— În sănătatea majestăţii-sale împăratul! Strigă el cu voce 
puternică şi pe dată ochii lui blânzi se umplură de lacrimi 
de bucurie şi entuziasm. 

Muzica intonă în aceeaşi clipă: „Cântec al biruinţei, 
răsună”. Toţi se ridicară şi strigară: „ura!” Strigă şi 
Bagration „ura”, cu aceeaşi voce cu care strigase pe câmpul 
de la Schongraben. Vocea înflăcărată a lui Rostov se făcea 
auzită dintre toate cele trei sute de voci. Îi venea să plângă 
de emoție. „În sănătatea suveranului, împăratul nostru! 
Strigă el, ura!” După ce bău dintr-o dată până la fund tot 
paharul, îl trânti de podea. Mulţi îi urmară pilda. Şi 
strigătele tot mai însufleţite răsunară multă vreme. Când 
vocile se potoliră, lacheii adunară cioburile de pe jos şi toţi 
comesenii se aşezară la loc pe scaune şi-şi zâmbiră, 
schimbând între ei priviri, înveseliţi de propriile lor strigăte. 
Contele Ilia Andreici se ridică din nou şi, aruncându-şi ochii 
pe fila de carnet de lângă farfuria lui, rosti cu voce 
puternică toastul în sănătatea eroului ultimei campanii a 
armatei noastre, prinţul Piotr Ivanovici Bagration, în timp 
ce ochii albaştri i se umplură iarăşi de lacrimi. „Ura!” 
strigară din nou cele trei sute de glasuri ale invitaţilor şi în 
locul muzicii răsună de data aceasta corul, care intona 
cantata compusă de Pavel Ivanovici Kutuzov. 

Stavilă pe-acest pământ. 

Nu-i pe ruşi să îi oprească, Cât Bagrationi mai sunt. 

Ruşii au să biruiască ş.a.m.d. 


Cum isprăviră cântăreții, începură numaidecât alte şi alte 
toasturi, şi după fiecare înduioşarea părea să-l copleşească 
tot mai mult pe contele Ilia Andreici; tot mai des se 
spărgeau pahare şi strigătele de „ura” se înteţeau. Băură şi 
în sănătatea lui Bekleşov, Narâşkin, Uvarov, Dolgoruki, 
Apraksin, Valuev, în sănătatea preşedintelui, a decanilor şi 
membrilor din Comitetul clubului, în sănătatea tuturor 
membrilor clubului, a tuturor oaspeţilor şi, în cele din urmă, 
în special, în sănătatea celui care organizase masa, contele 
Ilia Andreici. Cum auzi acest toast, contele îşi scoase batista 
şi, ascunzându-şi faţa în ea, izbucni de-a binelea în plâns. 

IV. 

PIERRE ŞEDEA ÎN FAŢA lui Dolohov şi a lui Nikolai Rostov. 
Mânca mult şi lacom şi bea zdravăn, ca de obicei. Dar cei 
care-l cunoşteau mai de aproape băgară de seamă că în 
ziua aceea era foarte schimbat. Tăcuse tot timpul mesei şi, 
clipind din ochi şi încruntându-şi sprâncenele, nu făcuse 
decât să se uite jur împrejurul său, ori să stea cu privirea 
fixă şi să se frece cu degetul la rădăcina nasului, cu aerul 
unui om cu totul absent. Era întunecat la faţă şi posac. 
Părea că nu vede şi n-aude nimic din cele ce se petreceau în 
jurul lui şi se gândea mereu la acelaşi lucru, apăsător şi 
greu de descurcat. 

Problema care-l chinuia şi i se părea de nerezolvat erau 
aluziile recente ale prinţesei Katerina, vara sa din Moscova, 
cu privire la legăturile lui Dolohov cu soţia lui şi scrisoarea 
anonimă, primită chiar în cursul dimineţii, în care, pe tonul 
de glumă trivială caracteristic scrisorilor anonime, i se 
spunea că nu prea vede bine cu toate că poartă ochelari şi 
că legăturile nevestei lui cu Dolohov au rămas numai pentru 
dânsul o taină. Pierre era decis să nu dea crezare nici 
aluziilor prinţesei, nici anonimei, dar îi venea deosebit de 
greu să-l privească acum în ochi pe Dolohov, care-i şedea în 
faţă. De fiecare dată când, fără voie, privirea lui întâlnea 
ochii frumoşi şi neruşinaţi ai lui Dolohov, Pierre simţea că se 
răscolea ceva groaznic şi monstruos în sufletul lui şi se uita 


repede în altă parte. Fără să vrea, îşi aduse aminte de 
trecutul soţiei sale şi de raporturile dintre ea şi Dolohov şi- 
şi dădu seama limpede că toate cele scrise în anonimă 
puteau să fie adevărate, sau puteau, la urma urmei, să pară 
adevărate, dacă n-ar fi fost vorba de nevasta lui. Îşi mai 
aminti, tot fără să vrea, că Dolohov, care îşi recăpătase şi 
grad şi tot la sfârşitul campaniei, întorcându-se la 
Petersburg, venise la el. Bazându-se pe legăturile lor de 
prietenie de odinioară, din viaţa lor de chefuri, Dolohov 
trăsese de-a dreptul la el acasă, iar Pierre îl găzduise şi-i şi 
împrumutase bani. Îşi mai aduse aminte cum Helene, 
zâmbind ca totdeauna, îşi exprimase nemulţumirea pentru 
faptul că Dolohov locuieşte în casa lor, şi cum Dolohov, cinic, 
lăudase chiar în faţa lui frumuseţea nevestei sale, şi cum, în 
sfârşit, de atunci şi până la sosirea lor la Moscova, nu se mai 
dezlipise nici măcar o clipă de ei. 

„Da, e un bărbat foarte frumos, e adevărat, îşi spunea 
Pierre, şi-l cunosc eu. Pentru el ar însemna o satisfacţie 
deosebită să-mi necinstească numele şi să-şi bată joc de 
mine, tocmai fiindcă m-am zbătut pentru el, i-am purtat de 
grijă, L-am protejat şi l-am ajutat. Ştiu şi înţeleg ce picantă 
trebuie să fie, în ochii lui, această aventură, dacă cumva o fi 
adevărat. Da, dacă e adevărat. Dar nu cred. N-am dreptul şi 
nu pot s-o cred!” îşi amintea expresia aceea pe care o lua 
chipul lui Dolohov în clipele când i se stârnea cruzimea; ca 
atunci când legase comisarul pe spinarea ursului şi-i dăduse 
drumul în apă, sau când, fără cea mai mică pricină, provoca 
pe cineva la duel, sau când ucidea dintr-un foc de pistol 
calul unui birjar. Expresia asta se regăsea adesea pe faţa lui 
Dolohov când îl privea. „Da, un duelgiu, îşi zise Pierre; 
ucide un om şi nici capul nu-l doare; simte nevoia să-şi 
închipuie că toţi se tem de el şi asta trebuie să-i fie foarte 
plăcut. O fi crezând că şi eu mă tem de el. Şi, de fapt, mă 
tem de el.” Şi iarăşi, la gândurile astea, simţi cum se 
răscoleşte ceva groaznic şi monstruos în sufletul lui. 
Dolohov, Denisov şi Rostov erau aşezaţi în faţa lui Pierre şi 


păreau foarte veseli. Rostov discuta voios cu cei doi prieteni 
ai săi, dintre care unul era un brav husar, celălalt un faimos 
duelgiu şi un crai cu renume, şi din când în când se uita 
batjocoritor la Pierre, care, la prânzul acesta atrăgea 
atenţia tuturor prin expresia încordată, absentă, 
împovărată de gânduri a chipului său masiv. Rostov se uita 
fără pic de bunăvoință la Pierre, mai întâi fiindcă, în ochii lui 
de husar, el nu era decât un bogătaş civil, bărbatul unei 
femei frumoase, într-un cuvânt, un papă-lapte, şi în al doilea 
rând, fiindcă Pierre, preocupat şi împrăştiat cum era astăzi, 
nu-l recunoscuse şi nu-i răspunsese la salut. Când începură 
să bea în sănătatea împăratului, Pierre, care era adâncit în 
gânduri, nu se ridică în picioare şi nu-şi luă în mână 
paharul. 

— Dar dumneata ce stai? Îl apostrofă Rostov, privindu-l 
plin de înflăcărare şi supărat. N-auzi? În sănătatea 
împăratului! 

Pierre, oftând, se ridică supus, îşi goli paharul şi, după ce 
se aşezară toţi, se adresă lui Rostov cu surâsul lui blajin. 

— Ca să vezi, nici nu te-am recunoscut, se scuză el. 

Dar nu de asta îi ardea lui Rostov; el îşi spărgea acum 
pieptul strigând „ura!” 

— De ce nu reînnoiţi cunoştinţa? Îl sfătui Dolohov pe 
Rostov. 

— Lasă-l în plata Domnului. Un prostănac! Răspunse 
Rostov. 

— Trebuie să te pui bine cu bărbaţii femeilor frumoase, 
observă Denisov. 

Pierre nu auzi ce spuneau, dar simţi că despre el vorbesc. 
Se înroşi şi-şi întoarse capul. 

— Ei, să bem acum în sănătatea femeilor frumoase, spuse 
Dolohov şi, cu o expresie serioasă, dar cu un zâmbet ironic 
în colţul gurii, întinse paharul spre Pierre. 

— În sănătatea femeilor frumoase, Petruşa, şi a ibovnicilor 
lor, mai spuse. 


Pierre, lăsând ochii în jos, îşi sorbi paharul, fără să-l 
privească pe Dolohov şi fără să-i răspundă. Lacheul care 
distribuia cantata lui Kutuzov puse o foaie dinaintea lui 
Pierre, ca în faţa unuia care făcea parte dintre oaspeţii cu 
vază. Pierre n-apucă s-o ia, că Dolohov se şi întinse peste 
masă, îi smulse foaia din mână şi începu să citească. Pierre 
se uită la Dolohov. Pupilele i se dilatară; acel ceva groaznic 
şi monstruos care îl tulburase tot timpul cât durase ospăţul 
se răscoli în el şi puse stăpânire pe toată fiinţa lui. Se aplecă 
greoi, cu tot trupul, peste masă. 

— Cum îndrăzneşti să pui mâna? Strigă el. 

Auzindu-i strigătul şi văzând la cine se răstise, Nesviţki şi 
vecinul din dreapta al lui Pierre se întoarseră speriaţi spre 
Bezuhov. 

— Linişteşte-te, fii calm! Ce-i cu tine? Şoptiră ei cu glasuri 
înspăimântate. 

Dolohov se uită la Pierre cu ochii lui strălucitori şi cruzi, 
care zâmbeau - un zâmbet ce-ar fi vrut parcă să spună: 
„Aşa da, asta-mi place”. 

— Nu ţi-o dau, răspunse el răspicat. 

Palid, cu buzele tremurându-i, Pierre îi smulse hârtia. 

— Dumneata... dumneata... eşti o canalie! Ai să-mi dai 
socoteală, spuse el, împingându-şi scaunul şi ridicându-se 
de la masă. 

În clipa când făcu gestul şi rosti cuvintele acestea, Pierre 
simţi că problema vinovăţiei soţiei sale, care-l chinuise în 
ultimele douăzeci şi patru de ore, îşi căpătase, în sfârşit, o 
dezlegare afirmativă. Simţise ca e vinovată. O ura acum şi 
sfârşise cu ea pentru totdeauna. Rostov, cu toate 
rugăminţile ce-i făcu Denisov să nu se amestece în această 
afacere, se declară de acord să-l asiste ca martor pe 
Dolohov şi, la sfârşitul mesei, discută cu Nesviţki, martorul 
lui Bezuhov, condiţiile în care urma sa aibă loc duelul. 
Pierre plecă acasă, iar Rostov cu Dolohov şi Denisov 
rămaseră la club până noaptea târziu să mai asculte taraful 
de ţigani şi cântăreții. 


— Aşadar, pe mâine, la Sokolniki, spuse Dolohov, luându-şi 
rămas bun de la Rostov, pe treptele clubului. 

— Eşti liniştit? Îl întrebă Rostov. 

Dolohov se opri. 

— Uite, am să-ţi destăinuiesc în două cuvinte tot secretul 
duelului. Dacă, ştiind că trebuie să ieşi pe teren, îţi faci 
testamentul şi scrii scrisori duioase părinţilor, dacă nu te 
gândeşti decât că s-ar putea să te omoare, atunci eşti un 
prost şi eşti sigur pierdut. Dar du-te cu intenţia neclintită 
să-l ucizi, cât mai repede şi mai sigur, şi atunci totul îţi va 
merge din plin. Cum îmi spunea vânătorul nostru de urşi 
din Kostroma: de urs - zicea - cum să nu-ţi fie frică? Dar 
cum îl vezi, îţi trece toată frica şi nu te mai temi decât să 
nu-ţi scape! Aşa şi cu mine acum. A demain, mon cher! 380 

A doua zi, la ceasurile opt de dimineaţă, când Pierre şi 
Nesviţki ajunseră în pădurea Sokolniki, pe Dolohov, Denisov 
şi Rostov îi găsiră la locul hotărât. Pierre avea înfăţişarea 
unui om preocupat de cu totul alte lucruri, fără nici o 
legătură cu duelul. Era palid şi tras la faţă; se vedea că nu 
dormise toată noaptea. Privea distrat împrejur, 
încruntându-şi sprâncenele, ca şi cum lumina prea 
puternică a soarelui l-ar fi supărat. Două idei puseseră 
stăpânire pe cugetul lui; vinovăția soţiei sale, de care după 
noaptea asta de nesomn nu se mai îndoia nici o clipă, şi 
nevinovăția lui Dolohov, care n-avea nici un motiv să 
respecte onoarea unui om care-i era străin. „Poate că dac- 
aş fi fost eu în locul lui, făceam şi eu la fel, îşi zicea Pierre. E 
chiar sigur că făceam şi eu la fel; la ce atunci acest duel, 
acest omor? Sau îl ucid eu, sau mă nimereşte el pe mine în 
cap, în cot, în genunchi, cine ştie. Să plec, să fug de aici, să 
mă ascund oriunde-o fi”, îi trecu prin cap. Dar în aceeaşi 
clipă în care îl măcinau asemenea gânduri, întrebă cu un 
aer deosebit de liniştit şi preocupat, care-i atrase respectul 
celor care-l priveau: „Mai avem mult? Nu sunt gata?” 

După ce toate pregătirile fură puse la punct şi săbiile, 
marcând bariera, înfipte în zăpadă, şi pistoalele încărcate, 


Nesviţki se apropie de Pierre: 

— Nu mi-aş socoti toate obligaţiile îndeplinite, conte, zise 
el cu voce scăzută, şi nu m-aş arăta vrednic de încrederea 
dumitale şi de cinstea ce mi-ai făcut, alegându-mă pe mine 
martor, dacă, într-o clipă gravă, atât de neobişnuit de 
gravă, nu ţi-aş spune tot adevărul. Eu cred că afacerea asta 
nu are temeiuri suficient de serioase şi că nu e cazul să se 
verse sânge... N-ai avut dreptate, ţi-ai ieşit din fire... 

— Da, da, e îngrozitor de stupid... spuse Pierre. 

— Aşa că dă-mi voie să le transmit regretele dumitale şi 
sunt convins că adversarii noştri vor consimţi să primească 
scuzele dumitale, spuse Nesviţki (care şi el, ca toţi ceilalţi 
ce luau parte la afacerea aceasta, şi ca toţi cei amestecați în 
asemenea afaceri, nu credea că se va ajunge la vărsare de 
sânge). Ştii, conte, e mult mai nobil să-ţi recunoşti greşeala 
decât să împingi lucrurile până la ireparabil. Jignire gravă 
n-a existat, nici de o parte, nici de cealaltă; dă-mi voie să 
aranjez... 

— Da' de unde! Ce vorbeşti? Zise Pierre. Mi-e indiferent... 
Aşadar, suntem gata? Adăugă el. Dumneata să-mi spui cât, 
cum şi încotro să merg şi cum să trag, rosti el cu un zâmbet 
nefiresc de blajin. 

Apucă pistolul şi începu să întrebe cum să tragă, ca unul 
care până atunci nu mai ţinuse în mână un pistol, lucru pe 
care nu voise să-l mărturisească. 

— Ah, da, asta e, ştiu, uitasem, zise el. 

— Nici o scuză, absolut nimic, îi răspunse Dolohov lui 
Denisov, care, la rândul lui, încercase şi el să-i împace; şi se 
îndreptară apoi spre locul indicat. 

Locul hărăzit duelului fusese ales la optzeci de paşi de 
drumul mare, unde-şi lăsaseră săniile, într-o mică poiană a 
pădurii de pini, acoperită de zăpadă, care începuse să se 
topească din pricina dezgheţului din ultimele zile. 
Potrivnicii se postară la patruzeci de paşi unul de altul, la 
marginile poienii. Martorii, măsurând paşii, lăsară urme 
adânci în zăpada groasă şi muiată, de la punctele unde se 


aflau cei doi adversari şi până la săbiile lui Nesviţki şi 
Denisov, înfipte la zece paşi una de alta, ca să marcheze 
limita până la care rivalii se puteau apropia. Dezgheţul şi 
ceața făceau ca la patruzeci de paşi să nu se vadă nimic 
înaintea ochilor. De vreo trei minute era totul gata, dar cu 
toate astea niciuna dintre părţi nu se grăbea să dea 
semnalul. Toţi tăceau. 

V 

— EI, SĂ ÎNCEPEM! Zise Dolohov. 

— Hai, zise Pierre, zâmbind mereu. 

Îi cuprinsese pe toţi teama. Era limpede că nimic din ceea 
ce se începuse cu atâta uşurinţă nu mai putea fi oprit, că 
lucrurile îşi urmau acum calea de la sine, independent de 
voinţa oamenilor, şi că trebuiau să fie duse la capăt. Denisov 
păşi cel dintâi înainte, până la barieră, şi rosti: 

— Întrucât adversarii refuză reconcilierea, trebuie să 
începem: luaţi-vă pistoalele şi, la comanda trei, începeţi a vă 
apropia unul de altul. 

— U... nu! Doi! Trei! strigă Denisov furios, dându-se în 
lături. 

Cei doi păşiră pe cărăruia proaspăt bătătorită, tot mai 
aproape unul de altul şi începură să-şi desluşească prin 
ceaţă siluetele. În drum spre barieră, adversarii aveau 
dreptul să tragă, fiecare când voia. Dolohov păşea domol, 
fără să ridice pistolul, şi-şi fixa adversarul în faţă, cu ochii 
săi luminoşi, strălucitori şi albaştri. La colţurile gurii avea, 
ca de obicei, o umbră de zâmbet. 

La comanda trei, Pierre o luă cu paşi repezi înainte, 
abătându-se de pe cărarea bătătorită şi călcând prin 
zăpada neumblată. 'Ţinea pistolul, întinzând mâna dreaptă 
înainte, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu se împuşte singur cu 
el. Mâna stângă şi-o ţinea cu greu la spate, fiindcă simţea 
instinctiv nevoia să-şi sprijine cu ea mâna dreaptă şi ştia că 
nu era îngăduit. După ce făcu şase paşi, abătându-se de pe 
cărare în zăpada neumblată, Pierre se uită în jos la picioare, 
aruncă apoi din nou o privire grăbită spre Dolohov şi, 


îndoindu-şi degetul cum îl învăţaseră, trase. Cum nu se 
aşteptase defel la o detunătură aşa de puternică, Pierre 
tresări, speriat de propria-i împuşcătură, apoi zâmbi singur 
de teama lui şi stătu locului. Fumul foarte des, din pricina 
ceţei, îl împiedică să vadă ceva în prima clipă, dar o a doua 
detunătură, aşa cum se aştepta, nu se auzi. Nu se auziră 
decât paşii precipitaţi ai lui Dolohov şi prin norii de fum îi 
apăru chipul lui. Cu o mână îşi strângea pieptul în partea 
stângă, iar cealaltă i se încleştase pe pistolul plecat în jos. 
Se făcuse alb ca varul. Rostov alergă spre el şi-i spuse ceva. 

— Nu... nu, şuieră Dolohov printre dinţi, nu, nu s-a sfârşit. 

Şi, după ce mai făcu câţiva paşi, târându-şi picioarele şi 
clătinându-se până la sabia înfiptă în zăpadă, căzu lângă ea. 
Mâna stângă îi era plină de sânge. Şi-o şterse de tunică şi 
se sprijini în ea. Era palid, încruntat, şi tremura. 

— Tre... treci... începu Dolohov, dar nu putu rosti tot ce 
voia... treci la loc, izbuti el să îngâne anevoie. Pierre, abia 
stăpânindu-şi hohotele de plâns, dădu să se repeadă în fugă 
spre Dolohov, străbătând spaţiul limitat de cele două săbii, 
dar adversarul îi strigă: La limită! Şi Pierre, înțelegând 
despre ce era vorba, se opri lângă sabia din dreptul lui. 
Doar zece paşi îi despărţeau. Lui Dolohov îi căzu capul în 
zăpadă; muşcă lacom din ea, apoi ridică iar capul, se 
îndreptă, îşi trase picioarele şi se aşeză, căutându-şi un 
centru de greutate mai apropiat. Înfuleca din zăpada rece 
şi o sugea; buzele îi tremurau, dar tot mai surâdea; ochii îi 
străluceau din cauza sforţării şi a furiei cu care-şi aduna 
ultimele puteri. Ridică pistolul şi ochi. 

— Stai, apără-te cu pistolul din flanc, îi strigă Nesviţki lui 
Pierre. 

— Apără-te! Nu se putu nici Denisov abţine să nu-i strige 
adversarului. 

Cu un zâmbet blând, de milă şi părere de rău, Pierre, 
scoţându-şi pieptul lat înainte, cu picioarele răşchirate şi 
braţele deschise larg şi fără nici o putere, aştepta drept în 
faţa lui Dolohov şi se uita trist la el. Denisov, Rostov şi 


Nesviţki închiseră ochii în aceeaşi clipă în care răsună 
detunătura se auzi şi strigătul mânios al lui Dolohov. 

— Pe alături! Strigă el şi se lungi sleit de puteri în zăpadă, 
cu faţa în jos. 

Pierre se apucă cu mâinile de cap şi, răsucindu-se în loc, o 
porni prin pădure, călcând de-a dreptul prin nămeţii de 
zăpadă şi vorbind singur cu glas tare vorbe fără şir: 

— Stupid... stupid! Moarte... minciună... repeta ei, făcând 
o strâmbătură de scârbă. 

Nesviţki îl ajunse din urmă, îl opri şi-l duse acasă. 

Rostov şi Denisov îşi ridicară prietenul rănit. 

Dolohov, tăcut, cu ochii închişi, sta lungit în sanie şi nu 
răspundea nici o vorbă la întrebările pe care i le puneau. 
Dar, la intrarea în Moscova, îşi veni deodată în fire şi, 
înălţându-şi cu greutate capul, luă mâna lui Rostov, care 
şedea lângă el. Pe Rostov îl uimi expresia schimbată cu 
desăvârşire şi neaşteptat de duioasă şi de senină de pe faţa 
lui Dolohov. 

— Ei? Ce-i? Cum te simţi? Îl întrebă Rostov. 

— Rău! Dar nu despre asta-i vorba. Prietene, spuse 
Dolohov, cu voce întretăiată, unde suntem? Da, suntem în 
Moscova, ştiu. De mine nu-i nici o pagubă, dar ştiu că o 
omor pe ea; pe ea o omor! N-are să poată suporta lovitura 
asta... N-are să poată suporta... 

— Cine? Întreabă Rostov. 

— Mama. Mama mea, îngerul meu, îngerul meu iubit, 
mama... şi Dolohov începu să plângă, strângând mâna lui 
Rostov. 

După ce se mai linişti, îl lămuri că locuieşte împreună cu 
mama lui şi că dacă ea l-ar vedea, neprevenită, în starea 
asta, ar muri pe loc. Îl rugă fierbinte pe Rostov să se ducă la 
ea şi s-o pregătească. 

Rostov se duse numaidecât să-i îndeplinească dorinţa şi, 
spre marea lui mirare, află că Dolohov, acest mare crai, 
faimosul duelgiu Dolohov, trăia laolaltă cu bătrâna sa mamă 


şi cu o soră cocoşată, la Moscova, şi că era cel mai duios fiu 
şi cel mai bun frate. 

VI. 

PIERRE, IN ULIIMA VREME, se văzuse rareori cu 
nevastă-sa între patru ochi. Şi la Petersburg, şi la Moscova, 
casa le era plină totdeauna de musafiri. În noaptea ce urmă 
duelului, cum făcea adeseori de altminteri, în loc să se ducă 
în dormitorul conjugal, se culcă în biroul cel mare al tatălui 
său, acelaşi în care murise bătrânul conte Bezuhov. 

Se întinse pe canapea şi încercă să adoarmă, ca să-şi uite 
toată frământarea şi tot ce se petrecuse cu el, dar nu izbuti. 
O furtună de simţăminte, gânduri şi amintiri i se dezlănţuise 
deodată în suflet şi nu numai că nu putu închide ochii, dar 
nu reuşi nici să stea locului şi sări de pe divan ca să se 
plimbe cu paşi mari prin odaie. I se arătară în faţa ochilor 
primele lui zile de după căsătorie, ea, cu umerii goi, cu 
privirea obosită şi pătimaşă, şi pe dată, alături de ea răsări 
frumosul, impertinentul chip al lui Dolohov, batjocoritor şi 
crud, aşa cum îl văzuse la banchet, sau acelaşi chip al lui 
Dolohov, palid şi tremurând, chinuit de suferinţă, cum era 
când se întorsese pe loc şi căzuse în zăpadă. 

„Ce-a fost asta? Se întreba el singur. I-am ucis ibovnicul. 
Da, l-am ucis pe ibovnicul nevestei mele. Da, asta a fost. De 
ce? Cum de-am ajuns la asta?” „Fiindcă te-ai însurat cu ea”, 
îi răspundea o voce lăuntrică. 

„Dar cu ce sunt eu vinovat?” se întreba el iar. „Eşti vinovat 
că te-ai însurat cu ea, fără s-o iubeşti, fiindcă te-ai lăsat 
înşelat şi pe tine, şi pe ea!” Şi îi apăru vie în minte seara 
aceea când, după masa de la prinţul Vasili, îi spusese 
cuvintele ce i se dezlipiseră atât de greu de pe limbă: „Je 
vous aime”381 „De aici veneau toate, din cuvintele astea s- 
au tras toate! Simţeam eu, da, de atunci am simţit, gândea 
el, am simţit că nu era bine, că nu aveam dreptul la asta. Şi 
acum, iată, se adevereşte!” Îşi aminti luna de miere şi roşi 
la această amintire. Deosebit de chinuitor, de jignitor şi de 
ruşinos era pentru el să-şi amintească un fapt petrecut la 


scurt timp după nuntă. Odată pe la amiază, el, într-un halat 
de mătase, trecuse din dormitor în cabinet, unde îl aştepta 
administratorul principal al moşiilor sale, care îl salutase, 
ploconindu-se respectuos şi, uitându-se la chipul şi pe urmă 
la halatul lui, zâmbise uşor, ca şi cum ar fivrut să deaa 
înţelege prin acest zâmbet că-şi permitea respectuos să 
împărtăşească fericirea stăpânului său. 

„Şi de câte ori nu m-am mândrit cu ea! Eram mândru de 
frumuseţea ei impunătoare, de tactul ei când era în lume, 
se gândi el, eram mândru şi de casa mea, în care ea primea 
toată societatea Petersburgului, eram mândru de felul cum 
ţinea ea la distanţă pe oricine era atras de frumuseţea ei. Şi 
uite de ce eram mândru! Pe atunci îmi spuneam că nu sunt 
în stare s-o înţeleg. De câte ori, când mă gândeam la firea 
ei, nu mi-am spus că numai eu sunt vinovat că n-o înţeleg, 
că nu-i pot înţelege răceala asta neclintită, mulţumirea asta 
de sine şi lipsa oricărei pasiuni şi a oricărei dorinţi; dar 
toată enigma era cuprinsă în cuvintele astea îngrozitoare: 
„e o desfrânată”. Mi-am spus cuvintele astea îngrozitoare şi 
totul mi-a apărut deodată limpede! 

Anatol venea la ea să-i ceară bani cu împrumut şi-i săruta 
umerii goi. Ea bani nu-i dădea, dar îi dădea voie s-o sărute. 
Când tată-său încerca, în glumă, s-o facă geloasă, ea, cu un 
zâmbet liniştit, răspundea că nu-i aşa de proastă să fie 
geloasă: „N-are decât să facă ce vrea”, spunea ea despre 
mine. Odată, când am întrebat-o dacă nu-i însărcinată, a râs 
cu dispreţ şi mi-a răspuns că ar trebui să fie nătângă ca să 
vrea să aibă copii şi că de la mine nu va avea copii 
niciodată.” 

Îşi aminti apoi de grosolănia, vulgaritatea fără ocol a 
expresiilor ei, în ciuda faptului că fusese crescută în 
cercurile cele mai aristocrate. „Nu-s aşa de proastă... n-ai 
decât să te arzi... allez vous promener”382, avea ea obicei 
să spună. Adesea, citind în ochii bărbaţilor ca şi în ai 
femeilor, fie mai vârstnici, fie mai tineri, ce efect producea 
ea, Pierre nu putea pricepe de ce numai el n-o iubea. „Dar 


n-am iubit-o niciodată, îşi spunea, ştiam că nu-i decât o 
desfrânată, îşi repeta el, dar nu îndrăzneam să mi-o 
mărturisesc. 

Şi-acum şi Dolohov, iată-l, căzut în zăpadă, cum face 
sforţări să mai zâmbească încă şi moare poate, răspunzând 
căinţei mele printr-o vitejie prefăcută!” 

Pierre era unul dintre oamenii care, cu tot evidentul lor 
caracter aşa-zis slab, nu-şi caută confidenţi pentru durerea 
lor. El se zbătea de unul singur, înecându-şi amărăciunea în 
inima lui, fără cuvinte. 

„Ea, numai ea, ea e singura vinovată de tot ce s-a 
întâmplat, îşi spunea el. Ei şi? De ce mi-am legat viaţa de a 
ei, de ce i-am spus acel: „Je vous aime”, care era o minciună 
şi chiar mai rău decât o minciună. Sunt vinovat şi trebuie să 
sufăr... Ce? Ruşinea numelui, nefericirea vieţii mele? Ei, 
toate-s mofturi, se gândi el, şi dezonoarea, şi onoarea, 
toate-s convenţionalisme, nu depinde nimic de mine. 

Pe Ludovic al XVI-lea l-au executat fiindcă ei îl considerau 
necinstit şi ucigaş (îi veni deodată în minte lui Pierre), şi 
aveau dreptate din punctul lor de vedere, tot aşa cum 
aveau dreptate şi cei care mureau pentru el ca nişte 
mucenici şi cei care îl socoteau din tagma sfinţilor. L-au 
executat apoi pe Robespierre, fiindcă era un tiran. Care-i 
cel drept? Şi cine-i cel care greşeşte? Nimeni! Dacă trăieşti, 
bucură-te de viaţă: ca mâine mori, aşa cum puteam muri şi 
eu acum câteva ceasuri. Face oare să te mai chinui când n- 
ai trăit decât doar o clipită în comparaţie cu veşnicia?, Dar 
chiar în momentul în care-şi socotea cugetul împăcat cu 
acest soi de gânduri, îi apăru deodată iar în minte ea şi, 
retrăind clipele în care îi declarase cu atâta pasiune 
dragostea lui nesinceră, simţi că sângele îi năvăleşte în 
inimă şi se văzu nevoit din nou să umble, să se agite, în 
prada impulsului de a rupe, de a sparge tot ce-i ieşea în 
cale. „De ce i-am spus: „Je vous aime”?, îşi imputa singur, 
mereu. Şi, tot punându-şi pentru a zecea oară această 
întrebare, îi veniră în minte vorbele lui Moliere: „mais que 


diable allait-il faire dans cette galere?!”383 şi începu să 
râdă de el însuşi. 

În toiul nopţii, îşi sună valetul şi-i porunci să-i facă bagajele 
ca să plece la Petersburg. Nu se mai vedea rămânând sub 
acelaşi acoperământ cu ea. Nu-şi mai putea închipui ce ar 
mai avea de vorbit acum cu ea. Hotări să plece a doua zi şi 
să-i lase o scrisoare, în care să-i anunţe intenţia lui de a se 
despărţi pentru totdeauna de dânsa. 

Dimineaţa, când intră în birou valetul, care-i aducea 
cafeaua, îl găsi întins pe canapea, dormind, cu o carte 
deschisă în mână. 

Pierre se trezi şi privi lung în jur, speriat, fără să-şi poată 
da seama unde se află. 

— Doamna contesă m-a trimis să întreb dacă luminăţia- 
voastră e acasă, spuse valetul. 

Dar până să se hotărască Pierre ce răspuns să-i dea, 
contesa însăşi apăru în cabinet, calmă şi impunătoare, într- 
un capot alb de atlaz brodat cu fir de argint, pieptănată 
simplu (cu două cozi groase care îi încadrau en diademe384 
capul superb); doar pe fruntea ei marmoreană, uşor boltită, 
o cută aspră îi trăda mânia. Cu calmul ei, care rezista la 
orice încercare, nu scoase o vorbă faţă de valet. Aflase de 
duel şi venise să discute despre asta cu Pierre. Dar aşteptă 
ca valetul să aşeze mai întâi pe masă cafeaua şi să iasă. 
Pierre se uită intimidat la ea de după ochelari şi, ca un 
iepure încolţit de câini, care, lăsându-şi urechile pe spate, 
stă nemişcat la pământ în văzul duşmanilor săi, încercă să-şi 
continue lectura; dar simţi numaidecât că gestul era absurd 
şi nefiresc şi o privi iarăşi, cu sfială. Helene rămase în 
picioare şi, uitându-se de sus la Pierre cu un zâmbet de 
dispreţ, aşteptă până ieşi valetul. 

— Asta ce mai e? Ce ispravă ai mai făcut, mă rog, aş vrea 
să ştiu! Începu ea pe un ton sever. 

— Eu? Ce-am făcut? Întrebă Pierre. 

— Mai faci şi pe viteazul! De ce nu-mi răspunzi, ce-i cu 
duelul ăla? Ce-ai vrut să arăţi prin asta? Ce? Te rog să-mi 


spui! 

Pierre se răsuci greoi pe canapea, deschise gura, dar nu 
putu răspunde nimic. 

— Dacă nu vrei să-mi spui dumneata, îţi voi spune eu... 
continuă Helene. Dumneata crezi tot ce ţi se spune. i s-a 
spus... (Helene începu să râdă) că Dolohov e amantul meu, 
rosti ea în franţuzeşte, cu precizia grosolană şi vulgară a 
termenilor, care o caracteriza, pronunţând cuvântul 
„amant” ca şi cum ar fi fost orice alt cuvânt, şi dumneata ai 
crezut! Ei şi ce-ai dovedit prin asta? Ce-ai dovedit prin acest 
duel? Că eşti un prost, que vous etes un soţ. Asta o ştia 
toată lumea! Şi la ce ţi-a folosit? Doar ca să mă faci pe mine 
de râsul Moscovei! Ce-ai câştigat cu asta? Toată lumea va 
spune că te-ai îmbătat şi, fără să mai ştii ce faci, ai provocat 
la duel un om pe care eşti gelos fără nici un motiv. Vorbea 
pe un ton din ce în ce mai ridicat şi-şi ieşea din fire pe minut 
ce trecea. Şi care-ţi este superior în toate privinţele... 

— Hm... hm... mormăi Pierre, încruntându-se, fără să se 
uite la ea şi fără să facă cea mai mică mişcare. 

— Şi ce te-a făcut, mă rog, să crezi că era amantul meu? 
Ce? Fiindcă-mi place societatea lui? Dacă ai fi mai inteligent 
şi mai simpatic, aş fi preferat-o pe a dumitale. 

— Nu-mi mai vorbi... te rog, şopti răguşit Pierre. 

— De ce să nu vorbesc? Am tot dreptul să-ţi vorbesc şi-ţi 
voi spune deschis că greu s-ar găsi femeia care, cu un 
bărbat ca dumneata, să nu-şi ia ibovnici (des amants); 
numai eu n-am făcut-o! Adăugă ea. 

Pierre voi să-i răspundă ceva şi ochii lui îi aruncară o 
privire ciudată, pe care ea nu i-o înţelese, şi se întinse din 
nou pe canapea. În clipa aceea suferea fiziceşte; pe piept 
simţea ca o greutate şi nu putea răsufla; se înăbuşea. Îşi 
dădea seama că trebuia să facă ceva care să pună capăt 
acestei suferinţe, dar îşi dădea seama că ceea ce voia să 
facă era ceva groaznic. 

— Mai bine să ne despărţim, spuse el cu glas întretăiat. 


— Să ne despărţim, n-ai decât, dar numai dacă-mi asiguri 
întreţinerea, îi răspunse Helene. Să ne despărţim, crezi că 
cu asta mă sperii! 

Pierre sări de pe canapea şi, clătinându-se, se repezi la ea. 

— Te omor! Strigă el şi, apucând placa de marmoră a 
mesei cu o forţă pe care nu şi-o bănuise niciodată, făcu un 
pas spre femeie, cu mişcări amenințătoare. 

Chipul Helenei se schimonosi de groază; scoase un țipăt şi 
se feri din calea lui. Se deşteptase întrânsul firea aprigă a 
tatălui său. Simţea acum plăcerea şi farmecul furiei. Aruncă 
de pământ placa de marmoră şi o sparse; apoi, repezindu- 
se la Helene cu braţele încordate, îi strigă: „Afară!” cu un 
glas aşa de fioros, că toată casa îi auzi strigătul, îngrozindu- 
se. Dumnezeu ştie ce ar fi fost în stare să facă Pierre în 
clipa aceea, dacă Helene nu fugea din odaie. 

Chiar săptămâna următoare, Pierre îi lăsă nevestei sale 
procură pentru administrarea tuturor proprietăţilor lui din 
Velikorosia, ceea ce însemna mai bine de jumătate din 
avere, şi plecă singur la Petersburg. 

VII. 

TRECUSERĂ DOUĂ LUNI de când se ştia la Lâsâe Gorî de 
rezultatul bătăliei de la Austerlitz şi de moartea prinţului 
Andrei şi, cu toate scrisorile trimise prin ambasadă şi cu 
toate cercetările făcute, trupul lui nu putuse fi găsit şi, pe 
lângă asta, numele nu-i figura pe lista prizonierilor. Mai 
greu de suportat era pentru rudele lui nădejdea care le 
rămăsese că prinţul va fi fost ridicat de pe câmpul de luptă 
de către oamenii de prin partea locului şi că poate acum ar 
zăcea pe undeva, muribund sau în convalescenţă, singur, 
printre străini, fără să aibă putinţa să dea vreun semn de 
viaţă familiei. Ziarele, din care aflase întâi bătrânul prinţ 
vestea înfrângerii de la Austerlitz, relatau, ca de obicei în 
asemenea împrejurări, foarte vag şi în puţine cuvinte, că 
trupele ruseşti, după bătălii cu rezultate strălucite, fuseseră 
nevoite să se retragă şi că retragerea se îndeplinise în cea 
mai desăvârşită ordine. Din această ştire oficială, bătrânul 


prinţ înţelesese că ai noştri fuseseră înfrânți. La o 
săptămână după ziarul care adusese vestea bătăliei de la 
Austerlitz, sosi o scrisoare de la Kutuzov, care-l înştiinţa pe 
prinţ despre soarta fiului său. 

„Fiul dumitale, scria Kutuzov, a căzut sub ochii mei, cu 
drapelul în mână, în fruntea regimentului, ca un erou, 
vrednic de părintele şi de patria sa. Spre părerea de rău a 
mea şi a întregii armate, până acum nu se poate şti dacă 
mai e sau nu viu. Trag şi eu nădejde, ca şi dumneata, că fiul 
dumitale trăieşte, căci în caz contrar, în rândul ofiţerilor 
ridicaţi de pe câmpul de luptă, a căror listă mi-a fost 
transmisă prin parlamentari, ar figura şi numele lui!” 

Primind vestea aceasta seara târziu, pe când se afla singur 
în cabinetul său, bătrânul prinţ ieşi a doua zi, ca de obicei, 
să-şi facă plimbarea de dimineaţă; dar era tăcut şi, deşi 
părea după chip furios, nu schimbă nici o vorbă, nici cu 
administratorul, nici cu grădinarul, nici cu arhitectul. 

Când, la ora ştiută, prinţesa Maria intră în cabinetul său, 
el lucra la strung şi şlefuia ceva, şi nu se întoarse spre ea, 
aşa cum îi era obiceiul. 

— A! Prinţesa Maria! Zise el deodată, pe un ton silit şi 
aruncă dalta. (Roata continua să se învârtească în virtutea 
inerţiei. Prinţesa Maria îşi aminti multă vreme scârţâitul 
acestei roţi, ce se stingea pe încetul, legându-se în 
amintirea ei de toate cele ce urmară.) 

Se apropie de tatăl ei şi, văzându-l cum arată, simţi 
deodată că se prăbuşeşte în ea ceva. Ochii i se 
împăienjeniră. După chipul tatălui, nici trist, nici 
deznădăjduit, ci mai mult rău şi nefiresc în sforţările ce 
făcea ca să se stăpânească, înţelese că în clipa aceea o 
nenorocire cumplită îi atârna deasupra capului, cea mai 
groaznică nenorocire din toată viaţa ei, aşa cum nu mai 
încercase alta până atunci, o nenorocire ireparabilă, 
adâncă, moartea aceluia pe care-l iubeşti. 

— Mon pere! Andre? 385 


Şi biata prinţesă, stângace, lipsită de graţie, spusese 
aceste cuvinte cu atâta farmec plin de o tristeţe de nespus 
şi cu atâta uitare de sine, încât tatăl ei nu mai avu tăria să-i 
înfrunte privirea şi, suspinând, întoarse capul. 

— Am primit veşti! Nu-l pot găsi nicăieri: pe listele de 
prizonieri nu-i, pe listele de morţi nu-i. Mi-a scris Kutuzov, 
strigă el cu voce tăioasă, de parcă ar fi vrut s-o gonească cu 
țţipătul acesta. A fost ucis! 

Prinţesa nu leşină şi nu i se făcu rău. Era palidă dinainte; 
dar, la auzul acestor cuvinte, faţa i se schimbă şi ochii 
frumoşi i se luminară dintr-o dată, ca şi cum o bucurie, o 
bucurie de esenţă superioară, fără nici o legătură cu 
tristeţile şi bucuriile acestei lumi, s-ar fi revărsat ca un 
balsam peste durerea profundă ce o lovise. Uită de toată 
frica pe care i-o inspira tatăl ei, se apropie de el, îi luă 
mâna, îl trase spre dânsa şi-l cuprinse cu braţele pe după 
gâtul uscat, vânos. 

— Mon pere, zise ea. Nu te îndepărta de mine, să plângem 
împreună! 

— Ticăloşii, nemernicii! Strigă bătrânul, ferindu-şi capul. 
Să distrugă armata, să distrugă oamenii! Şi pentru ce? Du- 
te, du-te şi-i spune Lizei. 

Prinţesa, sleită, căzu într-un fotoliu, lângă tatăl ei, şi 
începu să plângă. Îşi revedea acum fratele în clipa când îşi 
luase rămas bun de la dânsa şi de la Liza, cu aerul lui duios 
şi mândru în acelaşi timp. Îl revedea înduioşat, dar privind- 
O cu o uşoară ironie, când îşi agăţase la gât iconiţa. 
„Începuse oare a crede? Se căise oare de necredinţa lui? S- 
o fi aflând acum, colo-sus? Colo-sus, în lăcaşul păcii de veci 
şi al fericirii?” se gândea ea. 

— Mon pere, spune-mi cum s-a întâmplat? Întreba ea 
printre lacrimi. 

— Du-te, du-te! A fost ucis în lupta în care-au fost trimişi la 
moarte cei mai buni fii ai Rusiei, toată gloria Rusiei. Du-te, 
prinţesă Maria, du-te şi du-i vestea Lizei. Vin şi eu. 


Când prinţesa Maria se întoarse din cabinetul tatălui ei, o 
găsi pe mica prinţesă cu lucrul în mână; cu expresia aceea 
caracteristică de calmă fericire interioară, pe care o au de 
obicei numai femeile însărcinate, ea se uită la prinţesa 
Maria. Era limpede că ochii ei priveau fără s-o vadă pe 
prinţesa Maria şi că, adânc în sine, era atentă la acel ceva 
misterios care se săvârşea înlăuntrul ei. 

— Marie, spuse ea dând la o parte ghergheful şi lăsându- 
se pe spate, ia dă-mi mâna. Îi luă mâna şi şi-o puse pe 
pântec. 

Ochii îi râdeau, buza ei mică, umbrită de un puf abia 
mijind, se ridică şi rămase aşa, aşteptând, cu un surâs de 
copil fericit. 

Prinţesa Maria se lăsă în genunchi în faţa ei şi-şi ascunse 
faţa în cutele rochiei cumnatei sale. 

— Uite... uite... îl auzi? Mi se pare atât de ciudat! Să ştii, 
Marie, o să-mi fie tare drag, spuse Liza, şi ochii ei 
strălucitori de fericire se îndreptară asupra prinţesei, care 
nu putea să-şi ridice capul din poala ei şi plângea. 

— Ce-i cu tine, Masa? 

— Nimic... mi s-a făcut dor... dor de Andrei, zise ea, 
ştergându-şi lacrimile de genunchii cumnatei sale. 

În cursul dimineţii, prinţesa Maria mai încercă de câteva 
ori s-o pregătească pe cumnata ei, dar de fiecare dată o 
podideau lacrimile. Aceste lacrimi, a căror cauză mica 
prinţesă n-o înţelegea, o tulburară, cu toate că nu prea avea 
spirit de observaţie. Ea nu spuse nimic, dar se uita 
îngrijorată în jurul ei, ca şi cum ar fi căutat ceva. Înainte de 
prânz, intră în camera ei bătrânul prinţ, de care ea se 
temuse totdeauna şi căruia acum i se încrâncenase şi mai 
rău faţa, adânc tulburată. leşi fără să-i fi spus nici o vorbă. 
Liza se uită la prinţesa Maria, apoi rămase puţin pe 
gânduri, cu acea expresie de concentrare lăuntrică, pe care 
o au femeile însărcinate, şi deodată izbucni în plâns. 

— Aţi primit ceva de la Andrei? Zise ea. 


— Nu, ştii doar că n-am avut când să primim ceva, dar 
mon pere e neliniştit şi mie mi-e teamă. 

— Aşadar, nimic? 

— Nimic, răspunse prinţesa Maria, înfruntând cu ochii ei 
luminoşi privirea cumnatei sale. 

Se hotărâse să nu-i spună nimic şi-l convinse şi pe tatăl ei 
să-i ascundă primirea groaznicei veşti până după naştere, 
care trebuia să se întâmple în câteva zile. Bătrânul prinţ şi 
prinţesa Maria, fiecare în felul lui, îşi purtau şi-şi ascundeau 
durerea cum puteau mai bine. Bătrânul nu mai vroia să 
spere: el hotărâse că prinţul Andrei e mort şi, cu toate că 
trimisese un funcţionar în Austria ca să dea de urma fiului 
său, îi comandase la Moscova un monument, pe care avea 
de gând să şi-l pună în grădina casei, şi spunea la toată 
lumea că fiul lui fusese omorât. Făcea toate sforţările să-şi 
ducă mai departe, fără nici o schimbare, viaţa dinainte, dar 
nu-l ţineau puterile: nu mai putea umbla ca înainte, mânca 
mai puţin, dormea prost şi slăbea pe zi ce trecea. Prinţesa 
Maria tot mai nădăjduia. Se ruga pentru fratele ei ca 
pentru un om în viaţă şi se aştepta din clipă în clipă la 
vestea întoarcerii lui. 

VIII 

— MA BONNE AMIE386, zise tânăra prinţesă în ziua de 
19 martie, după gustarea de dimineaţă, şi buza ei 
drăgălaşă, umbrită uşor de un puf brun, se ridică într-un 
surâs, ca de obicei; dar cum de la primirea groaznicei ştiri 
în toată casa nu numai zâmbetele, ci şi sunetul vocilor şi 
chiar mersul fiecăruia erau toate pline de tristeţe, şi surâsul 
acesta al prinţesei Liza, înrâurită şi ea de atmosfera 
generală fără să-i ştie cauza, era de aşa natură, încât 
amintea într-o măsură şi mai mare tristeţea generală. 

— Ma bonne amie, je crains que le fruschtique (comme dit 
Foka, bucătarul) de ce matin, ne m'ait pas fait du mal.387 

— Dar ce ai, draga mea? Eşti palidă. Ah, eşti palidă de tot, 
îi răspunse prinţesa Maria şi veni repede cu paşii ei greoi şi 
molatici spre cumnată-sa. 


— Luminăţie, să nu trimit după Maria Bogdanovna? 
Întrebă una dintre slujnice, care era în odaie. (Maria 
Bogdanovna era o moaşă din capitala judeţului şi era de 
mai bine de o săptămână la Lâsâe Gori.) 

— Da, într-adevăr, zise prinţesa Maria, asta trebuie fie. 
Exact! Mă duc. Courage, mon ange388 - o sărută pe Liza şi 
dădu să iasă din cameră. 

— Ah, nu, nu! 

Şi pe lângă paloare, pe faţa micii prințese se întipări o 
teamă copilărească la gândul atâtor dureri fizice de 
neînlăturat. 

— Non, c'est l'estomac... dites que c'est l'estomac, dites, 
Marie, dites...389 şi prinţesa începu să plângă, cum plâng 
copiii capricioşi şi puţin prefăcuţi când sunt bolnavi şi-şi 
frâng întruna mânuţele. 

Prinţesa Maria ieşi în grabă s-o caute pe Maria 
Bogdanovna. 

— Oh! Mon Dieu! Mon Dieu! 390 auzi în urma ei. 

Dar moaşa, frecându-şi mâinile grăsulii, nu prea mari, cu o 
expresie de gravitate, sigură de importanţa ei, îi şi ieşise 
înainte. 

— Maria Bogdanovna! Pare c-a-nceput, spuse prinţesa 
Maria, uitându-se la moaşă cu ochi măriţi de spaimă. 

— Cu atât mai bine, prinţesă, răspunse Maria Bogdanovna, 
fără să grăbească pasul. Dumneavoastră, fată tânără, nu se 
cuvine să ştiţi de lucruri de astea. 

— Dar ce ne facem că doctorul de la Moscova încă n-a 
sosit! Observă îngrijată prinţesa. (După dorinţa Lizei şi a 
prinţului Andrei, la apropierea sorocului se trimisese la 
Moscova după un mamoş şi îl aşteptau dintr-o clipă într- 
alta.) 

— Nu-i nimic, prinţesă, n-aveţi nici o grijă, o linişti Maria 
Bogdanovna, au să meargă toate bine şi fără doctor. 

După cinci minute, prinţesa Maria, din odaia ei, auzi cum 
duceau valeţii ceva greu; se uită: servitorii duceau, nu ştia 
de ce, canapeaua de piele din cabinetul prinţului Andrei, în 


dormitor. Pe feţele oamenilor care o purtau se citea o 
expresie solemnă şi liniştită. 

Singură în odaie, prinţesa Maria asculta atentă zgomotele 
casei. Din când în când, auzind paşi în dreptul uşii, o 
deschidea şi se uita să vadă ce se petrece pe coridor. 
Câteva femei de-ale casei umblau încolo şi încoace cu paşi 
domoli, o cercetau pe prinţesă din ochi şi-şi întorceau capul 
în altă parte. Ea nu îndrăznea să le întrebe nimic, închidea 
uşa la loc, întorcându-se la ea în odaie; nu-şi mai găsea 
astâmpăr: ba se aşeza în fotoliu, ba lua în mâini cartea de 
rugăciuni, ba cădea în genunchi dinaintea icoanelor. Dar, 
spre mirarea şi durerea ei, simţea că rugăciunea nu-i putea 
linişti tulburarea. Deodată, uşa camerei se deschise şi în 
prag se ivi, legată la cap cu o basma, bătrâna ei dădacă, 
Praskovia Savişna, care n-avea aproape niciodată voie, din 
ordinul prinţului, să intre la ea în cameră. 

— Am venit, Maşenka, să stau puţin lângă ţine, spuse 
dădaca, şi uite, am adus şi lumânările de cununie ale 
prinţesei, ca să le aprindem în faţa chivotului, îngeraşule! Şi 
ofta spunând asta. 

— Ah, ce bine-mi pare, dădacă! 

— Milostiv e Dumnezeu, puişorule. 

Şi bătrâna dădacă aprinse în faţa chivotului lumânările 
aurite şi se aşeză la uşă, lucrând la un ciorap. Prinţesa 
Maria îşi luă o carte şi încercă să citească. Dar de îndată ce 
se auzeau prin preajmă paşi sau glasuri, prinţesa se uita 
speriată şi întrebătoare, şi dădaca îi făcea din ochi semn să 
se liniştească. Acelaşi sentiment pe care-l încerca prinţesa 
în camera ei îi stăpânea pe toţi şi se revărsase în toată casa, 
până în cele mai îndepărtate unghere. După vechea 
superstiție, care sună că cu cât mai puţini sunt cei care ştiu 
de femeia aflată în durerile facerii, cu atât mai slabe sunt 
acestea, toţi se făceau că nu ştiu nimic, nimeni nu vorbea de 
asta, dar, la toţi oamenii casei, pe lângă politeţea gravă şi 
respectul cuvenit rangului fiecăruia, ce domnea în casa 
prinţului, se observa un soi de îngrijorare generală, ceva 


care le muia tuturor inima, dându-le conştiinţa că în aceste 
clipe se săvârşea ceva măreț şi de necuprins cu mintea. 

În odaia cea mare a slujnicelor nu se mai auzeau râsete. În 
odaia lor, lacheii şedeau tăcuţi, gata la orice chemare. La 
argaţii din curte ardeau focul şi lămpile; nimeni nu dormea. 
Bătrânul prinţ se plimba prin cabinetul său, călcând apăsat, 
şi-l trimitea pe Tihon s-o întrebe pe Maria Bogdanovna ce 
se mai aude. 

— Spune-i numai atât: prinţul m-a trimis să întreb ce se 
mai aude? Şi vino de-mi spune ce ţi-a răspuns. 

— Anunţă-l pe prinţ că naşterea a pornit, spuse Maria 
Bogdanovna, privind sigură de sine la cel trimis. 

Tihon se întoarse şi aduse stăpânului său răspunsul. 

— Bine, zise prinţul, închizând uşa după el, şi din cabinet 
Tihon nu mai auzi de atunci nici cel mai mic zgomot. 

Puțin mai încolo, Tihon intră din nou în cabinet, ca şi cum 
ar fi vrut să curețe mucul lumânărilor. Găsindu-l pe prinţ 
culcat pe divan, Tihon se uită la el şi, văzându-l tras la faţă, 
clătină din cap, fără să spună o vorbă, se apropie şi-l sărută 
pe umăr, apoi ieşi, fără să curețe mucurile şi fără să mai 
arate pentru ce venise. Taina cea mai solemnă din lume 
urma să se săvârşească. Trecu şi seara; se înnopta. Şi 
sentimentul de aşteptare şi de smerenie în faţa a ceea ce 
era de nepătruns nu scădea, ci, dimpotrivă, sporea. Toată 
lumea veghea. 

Era una din acele nopţi de martie, în care iarna pare că 
vrea să se răzbune şi-şi dezlănţuie cu deznădăjduită 
înverşunare cele din urmă zăpezi şi viscole. În întâmpinarea 
doctorului neamţ de la Moscova, pe care-l aşteptau să 
sosească din clipă în clipă, trimiseseră cai de schimb şi 
călăreţi cu torţe, pentru a-l conduce prin hârtoapele şi 
băltoacele acoperite de zăpadă de pe drumeagul ce 
porneşte din drumul mare şi duce până în cătunul Lâsâe 
Gori. 

Prinţesa Maria lăsase demult cartea din mână; şedea 
tăcută, cu ochii luminoşi aţintiţi la faţa stafidită a dădacei, 


căreia îi cunoştea bine fiecare trăsătură, până la cel mai 
neînsemnat amănunt, până la şuviţele de păr alb ce-i ieşeau 
de sub basma şi pielea zbârcită ce-i atârna sub bărbie. 

Dădaca Savişna, lucrând la ciorap, povestea ceva cu glasul 
stins; parcă nu-şi mai auzea nici ea vorbele şi nici nu şi le 
mai înţelegea; povestea, pentru a suta oară, cum răposata 
prinţesă, mama prinţesei Maria, o născuse pe prinţesa 
Maria la Chişinău, având drept moaşă doar o bătrână 
țaărancă moldoveancă. 

— Dacă pune Dumnezeu mila, n-ai nevoie de nici un doftor, 
spuse ea. 

Dintr-o dată, o trâmbă puternică de vânt lovi în singura 
cercevea rămasă la fereastră (după dorinţa prinţului, 
întotdeauna, odată cu sosirea ciocârliilor, se scotea la toate 
odăile al doilea rând de cercevele), o desfăcu din cârligul 
care nu era bine prins, flutură cu putere draperia de stofă 
şi, răbufnind în cameră cu un val de ger şi de zăpadă, stinse 
lumânarea. Prinţesa Maria tresări; dădaca lepădă ciorapul 
din mână, se apropie de fereastră şi, aplecându-se în afară, 
încercă să prindă la loc cerceveaua. Vântul rece îl umflă 
colţurile basmalei şi-i răvăşi şuviţele cărunte. 

— Prinţesa maică, umblă careva pe şuşea! Spuse ea, 
ţinând cu o mână fereastra, fără s-o închidă. Cu felinare! 
Trebuie să fie doftorul... 

— Ah, Doamne! În sfârşit! Slavă ţie! Exclamă prinţesa 
Maria. Trebuie să ies să-l primesc: nu ştie ruseşte. 

Îşi aruncă un şal pe umeri şi dădu fuga în întâmpinarea 
noului sosit. Când trecu prin vestibul, văzu pe fereastră că 
trăsura şi felinarele ajunseseră la treptele portalului. leşi pe 
scara interioară. În vârful unui stâlp al balustradei, o 
lumânare de seu, bătută de vânt, ardea strâmb şi se topea. 
Mai jos, pe altă platformă a scării, cu o mutră speriată 
stătea valetul Filipp, ţinând în mână o lumânare. Şi mai jos, 
la cotitura scării, se auzeau pe trepte paşi şi picioare 
încălţate în pâslari, şi un glas, care i se păru bine cunoscut 
prinţesei Maria, spunea ceva. 


— Slavă Domnului! Auzi ea. Dar tata? 

— A binevoit să se culce, răspunse vocea majordomului 
Demian, care avusese timpul să ajungă jos. 

Pe urmă vocea cunoscută mai întrebă ceva, la care Demian 
îi răspunse, şi paşii moi începură să urce în grabă treptele, 
pe palierul care zăcea în întuneric. „E Andrei! Îşi zise 
prinţesa Maria. Nu, nu, nu se poate, ar fi într-adevăr ceva 
cu totul extraordinar!” Şi, în aceeaşi clipă, la cotitura scării 
unde stătea valetul cu lumânarea, se ivi capul şi apăru tot 
trupul prinţului Andrei, îmbrăcat într-o şubă, cu guler înalt 
de blană, alb de ninsoare. Da, era el, dar palid, slăbit, 
schimbat, cu o expresie neobişnuită de blândeţe, dar şi de 
îngrijorare pe faţă. Ajuns în capul scării, îşi îmbrăţişă sora. 

— N-aţi primit scrisoarea mea? Întrebă el şi, fără să mai 
aştepte răspunsul, pe care, de altfel, nici nu l-ar fi primit, 
fiindcă prinţesei îi pierise graiul, se întoarse, cobori scara şi 
reveni urcând cu paşi repezi treptele, urmat de medic (se 
întâlnise cu el la ultima staţie de poştă) şi, când fu iarăşi 
sus, îşi îmbrăţişă încă o dată sora. 

— Ce-i şi soarta asta, dragă Maşa! Spuse el. 

Şi, scoţându-şi şuba şi pâslarii, trecu înspre apartamentul 
soţiei sale. 

IX. 

MICA PRINŢESĂ ZĂCEA între perne cu o bonetă albă în 
cap. (Durerile o lăsaseră o clipă.) Şuviţele părului negru şi 
lung îi încadrau obrajii aprinşi şi jilavi. Drăgălaşa ei gură 
mică, rumenă, cu buza de sus umbrită de un puf negricios, 
era deschisă şi surâdea veselă. Prinţul Andrei intră în odaie 
şi se opri dinaintea ei, la picioarele canapelei pe care era 
culcată. Ochii strălucitori ai soţiei sale, cu priviri de copil 
speriat şi tulburat, se opriră asupra lui, fără să-şi schimbe 
expresia. „Vă iubesc pe toţi şi n-am făcut nimănui nici un 
rău, atunci de ce sufăr? Ajutaţi-mă!” părea că spune 
expresia ei. Îşi vedea bărbatul, dar nu-şi dădea seama ce 
însemnătate are faptul că-l avea acum în faţa ei. Prinţul 
Andrei ocoli canapeaua şi o sărută pe frunte. 


— Scumpa mea! Îi spuse el, o vorbă pe care nu i-o spusese 
niciodată. Bun e Dumnezeu... 

Dar ea se uita la el întrebător, cu un soi de copilărească 
uimire şi dojană, şi nu zicea nimic. 

„Mă aşteptam la un ajutor din partea ta, dar nici tu nu mă 
ajuţi, nici tu...” spuneau ochii ei. Nu se mira deloc că sosise. 
Nu-şi da seama de ceea ce se întâmplase, nici acum nu 
înţelesese că venise. Prezenţa lui n-avea nici un fel de 
legătură cu suferinţele ei şi cu alinarea lor. O apucaseră iar 
durerile, şi Maria Bogdanovna îl sfătui pe prinţul Andrei să 
iasă din odaie. 

Intră doctorul. Prinţul Andrei părăsi camera şi, întâlnindu- 
şi sora, se apropie iarăşi de ea. Începură să vorbească în 
şoaptă, dar convorbirea se întrerupea în fiecare clipă. Erau 
în aşteptare şi stăteau mereu s-asculte. 

— Allez, mon ami391, spuse prinţesa Maria, şi prinţul 
Andrei se îndreptă din nou spre apartamentul soţiei sale şi, 
intrând într-o odăiţă alăturată, se aşeză pe un scaun şi 
aşteptă. Din camera soţiei lui ieşi o femeie de serviciu cu 
înfăţişare speriată, care, zărindu-l pe prinţul Andrei, se 
fâstâci. El îşi ascunse faţa în mâini şi rămase aşa câtăva 
vreme. Gemete sfâşietoare, ca de animal deznădăjduit, se 
auzeau prin uşă. Prinţul Andrei se ridică, se apropie de uşă 
şi încercă s-o deschidă. Dar ţinea cineva de uşă. 

— Nu se poate, nu se poate! Auzi el dinăuntru o voce 
speriată. 

Începu să se plimbe prin odaie. Gemetele încetară şi mai 
trecură câteva secunde. Deodată, un țipăt înfiorător, nu 
țţipătul ei, nu se putea să ţipe ea aşa, răsună din odaia 
vecină. Prinţul Andrei dădu fuga la uşă; ţipătul se stinsese, 
dar se auzea un scâncet de copil. 

„La ce-au adus acolo un copil? Se gândi în prima clipă 
prinţul Andrei. Copil? Ce copil? Ce caută acolo copilul? N-o 
fi cel care s-a născut acum?” 

Când, dintr-o dată, înţelese câtă fericire însemna pentru el 
acest scâncet, îl podidiră lacrimile şi, sprijinindu-se în coate 


de pervazul ferestrei, plânse cu sughiţuri, cum plâng copiii. 
Uşa se deschise. Doctorul, cu mânecile cămăşii suflecate, 
fără haină, palid, cu bărbia tremurând, ieşi din odaie. 
Prinţul Andrei îi vorbi, dar doctorul se uită la el cu priviri 
rătăcite şi, fără să scoată un cuvânt, trecu mai departe. O 
femeie ieşi pe urma lui în fugă şi, dând cu ochii de prinţul 
Andrei, încremeni în prag. Prinţul intră în odaia soţiei sale. 
Moartă, ea zăcea în aceeaşi poziţie în care o văzuse el cu 
cinci minute înainte, şi drăgălaşul ei chip copilăresc, cu 
buza de sus umbrită de un puf negricios, avea aceeaşi 
expresie, cu toate că ochii îi rămăseseră ficşi şi sângele-i 
fugise din obraz. 

„Vă iubesc pe toţi şi n-am făcut nimănui nici un rău; şi voi, 
ce-aţi făcut din mine?” părea că spune chipul ei drăgălaş, 
trist şi fără viaţă. Într-un colţ al odăii, chiţăia şi scâncea 
ceva mic şi roşu în braţele albe ale Mariei Bogdanovna, 
care tremura toată. 

Două ceasuri după aceea, prinţul Andrei intră cu paşi 
înceţi în cabinetul tatălui său. Bătrânul aflase totul. Era 
chiar lângă uşă şi, cum se deschise, îşi cuprinse feciorul de 
după gât cu mâinile lui aspre, bătrâneşti, şi izbucni în plâns, 
ca un copil. 

După trei zile, micii prințese i se cântă prohodul, şi prinţul 
Andrei urcă treptele catafalcului, ca să-şi ia rămas bun de la 
soţia sa. În coşciug faţa ei era aceeaşi, cu toate că ochii îi 
erau închişi. „Ce aţi făcut voi din mine?” spunea parcă 
întruna, şi prinţul Andrei simţi că în inima lui ceva se rupe şi 
că-l apasă o vină pe care n-o mai poate nici îndrepta, nici 
uita. Nu putea plânge. Bătrânul se apropie şi el de moartă 
şi-i sărută mânuţele de ceară, încrucişate liniştit pe piept: 
faţa ei părea că-i spune şi lui: „Ah, ce-aţi făcut voi din mine? 
Pentru ce mi-aţi făcut asta?” Şi, văzându-i chipul, bătrânul 
îşi întoarse încruntat privirea. 

După alte cinci zile avu loc botezul nou-născutului, prinţul 
Nikolai Andreici. Doica ţinea scutecele cu bărbia, în timp ce 


preotul ungea cu mir, cu o pană de gâscă, palmele şi tălpile 
roşii şi zbârcite ale micuţului. 

Naşul, bunicul lui, de frică să nu-l scape din braţe tremura 
tot şi, după ce-l plimbă jur împrejurul cristelniţei de 
tinichea poşită, îl trecu în mâinile naşei, prinţesa Maria. 
Prinţul Andrei, în odaia de alături, aştepta să se săvârşească 
taina botezului, tremurând de frică să nu-i înece copilul. 
Doica i-l aduse, şi el se uită fericit la prunc şi clătină din cap 
în semn de mulţumire, când ea îi împărtăşi vestea 
îmbucurătoare că boţul de ceară, în care amestecase 
firişoare din părul pruncului, aruncat în cristelniţă, nu 
căzuse la fund, ci plutise la suprafaţa apei. 

X. 

AMESTECUL LUI ROSTOV în duelul dintre Dolohov şi 
Bezuhov fu dat repede uitării, graţie stăruinţelor bătrânului 
conte, iar Rostov, în loc să fie degradat, cum se aştepta, fu 
numit aghiotant pe lângă generalul guvernator al Moscovei. 
Ca urmare, el nu mai putu să plece la ţară cu toată familia, 
fiind obligat să rămână la noul său post, în Moscova, toată 
vara. Dolohov se însănătoşise şi, cât timp fu în 
convalescenţă, Rostov legă o şi mai strânsă prietenie cu el. 
Bolnavul fusese îngrijit de mama sa, care-l iubea duios, cu 
patimă. Bătrâna Maria Ivanova îl îndrăgi pe Rostov pentru 
prietenia lui cu Fedea şi-i vorbea adesea despre fiul ei. 

— Da, conte, îi spunea ea, Fedea e prea nobil şi curat la 
suflet pentru lumea noastră de astăzi, lume stricată, care 
nu preţuieşte bunătatea nici cât negru sub unghie, şi 
virtutea îi stă ca un ghimpe în ochi. Ia spune-mi dumneata, 
conte, drept a fost, cinstit a fost asta din partea lui 
Bezuhov? Şi Fedea, cu inima lui nobilă, l-a iubit şi nici acum 
nu vorbeşte niciodată nimic rău despre el. Ştrengăriile 
acelea ale lor de la Petersburg şi pozna cu comisarul nu le- 
au făcut amândoi împreună? De ce atunci pe Bezuhov nici 
capul nu l-a durut şi toate i-au căzut numai lui Fedea în 
spinare? Şi ce belea! Să zicem că l-au reabilitat, dar, la 
urma urmei, cum să nu-l fi reabilitat? Nu cred să fi fost pe 


acolo mulţi ca el, aşa viteji şi buni fii ai ţării! Şi acuma, ce le- 
o fi venit şi cu duelul ăsta? Ştiu oamenii ăştia ce-i simţul 
onoarei? Să ştii că-i singurul fiu la părinţi, să-l provoci la 
duel şi să tragi aşa, de-a dreptul în el! Bine că ne-a purtat 
Dumnezeu de grijă! Şi, la o adică, pentru ce? Câte nu se 
vorbesc pe socoteala oamenilor în zilele noastre? Şi ce-i el 
de vină dacă celălalt e atât de gelos? Aş fi înţeles să-l fi 
provocat mai demult, căci asta durează cam de un an! Dar 
şi acuma, când l-a provocat la duel, ce şi-a zis? Că Fedea n-o 
să se bată, fiindcă îi datorează bani. Ce mârşăvie! Ce 
mişelie! Ştiu că-l preţuieşti pe Fedea, dragul meu conte, şi 
de aceea te şi iubesc, din inimă, crede-mă! Puţini îl înţeleg 
pe Fedea. Are un suflet aşa de nobil, aşa de îngeresc! 

Dar şi Dolohov îi spunea adeseori lui Rostov în timpul 
convalescenţei lucruri la care nu te-ai fi aşteptat cu nici un 
chip din partea lui. 

— Lumea zice despre mine că sunt om rău, ştiu, spunea el. 
Nu-mi pasă, nu vreau să ştiu de nimeni şi de nimic, în afară 
de aceia pe care-i iubesc; dar pe cei pe care-i iubesc, îi 
iubesc atât de mult, încât mi-aş da şi viaţa pentru ei; pe 
ceilalţi, pe toţi îi strivesc dacă-mi stau în cale. O am pe 
mama, nepreţuita mea mamă, pe care o ador ca pe 
Dumnezeu, şi încă doi-trei prieteni, printre care eşti şi tu. 
Restul oamenilor nu mă interesează decât în măsura în care 
pot să-mi fie ori folositori, ori vrăjmaşi. Şi aproape toţi îmi 
sunt vrăjmaşi, mai cu seamă femeile. Da, dragul meu, 
continuă el, am întâlnit în viaţă bărbaţi care pot iubi cu 
adevărat, oameni cu suflet nobil, avântat; dar femei, care să 
nu fie marfă de cumpărat, indiferent dacă sunt contese sau 
bucătărese, n-am întâlnit încă. N-am întâlnit încă 
nevinovăția aceea cerească, devotamentul pe care-l caut în 
orice femeie. Dacă aş fi găsit-o - femeia asta - mi-aş fi dat 
viaţa pentru ea. Dar astea... făcu un gest de dispreţ. Şi, mă 
crezi? Dacă mai ţin la viaţă, e pentru că tot mai nădăjduiesc 
să întâlnesc într-o bună zi fiinţa aceea ideală, care să mă 


facă să renasc, să mă pot purifica şi înălța. Dar tu n-ai cum 
să înţelegi toate astea... 

— Dimpotrivă, te înţeleg foarte bine, răspunse Rostov, care 
se afla sub înrâurirea noului său prieten. 

Toamna, familia Rostov se înapoie la Moscova. Pe la 
începutul iernii se întoarse şi Denisov, care trase la ei. 
Primele luni ale iernii anului 1806, petrecute de Nikolai 
Rostov la Moscova, au fost pentru el şi familia lui dintre cele 
mai fericite şi mai pline de voie bună. Nikolai aducea în casa 
părintească o mulţime de tineri. Vera avea douăzeci de ani 
şi se putea socoti o fată frumoasă. Sonia, o fetişcană 
fermecătoare la cei şaisprezece ani ai ei, era ca o floare 
care abia se deschide; Nataşa, pe jumătate domnişoară, pe 
jumătate fetiţă, când îi făcea pe cei din jur să râdă de 
năzdrăvăniile ei copilăreşti, când îi fermeca cu graţia ei 
feciorelnică. 

Aşa cum se întâmplă în casele în care sunt fete foarte 
tinere şi foarte drăguţe, în casa Rostovilor era în epoca 
aceea o atmosferă care te îmbia la dragoste. Fiecare tânăr 
care păşea pragul casei Rostov, privind chipurile tinereşti şi 
voioase ale fetelor, care zâmbeau veşnic (poate fericirii lor), 
câştigat de freamătul voioşiei lor, ascultându-le ciripitul 
zglobiu, gingaş, cu care se avântau pline de speranţă la tot 
ce le surâdea, ascultând acest iureş necontenit de voci, 
cântece şi muzică, se simţea pătruns de acelaşi sentiment al 
setei de dragoste, al dorului de fericirea mult aşteptată, pe 
care-l încerca şi tineretul casei. 

Din rândul tinerilor prieteni aduşi de Rostov făcea parte în 
primul rând Dolohov, care le era pe plac tuturor celor ai 
casei, în afară de Nataşa. Din cauza lui Dolohov, ea fu cât 
pe-aci să se certe cu fratele ei. Nataşa susţinea că Dolohov 
e om rău şi că, în duelul lui cu Bezuhov, Pierre avusese 
dreptate, iar Dolohov era vinovat, că e nesuferit şi afectat. 

— Ce să înţeleg! Nu-i nimic de înţeles! Striga cu îndârjire 
încăpăţânată Nataşa, e rău şi fără inimă! Uite, vezi, Denisov 
al tău îmi place, e şi chefliu şi tot ce vrei, dar tot mi-e drag; 


vezi, va să zică pot să înţeleg. Nu ştiu cum să-ţi spun: la 
Dolohov totul e socotit dinainte, şi asta nu-mi place. Uite, 
Denisov... 

— Ei, Denisov e cu totul altceva, răspunse Nikolai, lăsând 
să se înţeleagă că, în comparaţie cu Dolohov, Denisov nu e 
mare lucru; şi ca să înţelegi ce suflet are Dolohov, trebuie să 
vezi cum se poartă cu mamă-sa. Ce inimă! 

— Eu asta nu ştiu! Dar ştiu că lângă el nu mă simt bine. Şi 
ştiai că s-a îndrăgostit de Sonia? 

— Ce prostii spui... 

— Sunt sigură, ai să vezi. 

Prezicerea Nataşei se împlini. Dolohov, căruia nu-i plăcea 
societatea doamnelor, începu să viziteze mai des casa 
Rostovilor şi toţi, punându-şi întrebarea pentru cine venea, 
foarte curând se dumiriră (deşi nimeni nu sufla nici o vorbă) 
că venea pentru Sonia. lar Sonia, cu toate că n-ar fi 
îndrăznit niciodată să o recunoască, îşi dăduse seama de 
asta şi se făcea roşie ca focul ori de câte ori apărea Dolohov. 

Dolohov rămânea adeseori la Rostovi la masă, nu pierdea 
niciunul dintre spectacolele la care se duceau ei şi lua parte 
la balurile des adolescentes392, organizate de către vestitul 
profesor de dans Jogel, pe care Rostovii le frecventau 
regulat. Arăta o deosebită atenţie Soniei şi se uita cu aşa 
ochi la ea, încât nu numai că fata nu-i putea înfrunta 
privirea fără să roşească, dar până şi bătrâna contesă, şi 
Nataşa se făceau ca para focului ori de câte ori îi 
surprindeau căutătura asta. 

Era vădit că acest bărbat puternic şi ciudat se afla sub 
vraja acestei graţioase fetiţe oacheşe, care iubea pe altul. 

Rostov băgase şi el de seamă că era ceva nou în 
raporturile dintre Dolohov şi Sonia, dar nu-şi putea lămuri 
anume ce fel de raporturi noi se stabiliseră. „Ioţi se 
îndrăgostesc de câte una dintre ele”, îşi spuse el, gândindu- 
se la Sonia şi la Nataşa. Dar nu se mai simţea, ca înainte, cu 
inima uşoară alături de Sonia şi de Dolohov şi începu să dea 
cât mai rar pe acasă. 


Odată cu toamna anului 1806, toţi începură să vorbească 
numai despre războiul cu Napoleon, ba încă mult mai cu foc 
decât cu un an înainte. Legea prevedea nu numai un număr 
de zece recruți la fiecare mie de locuitori: trebuiau să mai 
dea şi nouă milițieni pe deasupra. Toată lumea azvârlea 
anatema pe capul lui Bonaparte şi în toată Moscova nu se 
mai vorbea decât de războiul care bate la uşă. Pentru 
familia Rostov, tot interesul acestor pregătiri de război se 
reducea la faptul că Nikoluşka nu se îndupleca pentru nimic 
în lume să rămână la Moscova şi nu aştepta decât sfârşitul 
concediului lui Denisov pentru ca, după sărbători, să plece 
împreună la regiment. Apropiata despărţire de ai lui nu 
numai că nu-i strica voia bună ci, dimpotrivă, i-o sporea. 
Cea mai mare parte a timpului nu şi-o petrecea acasă, ci pe 
la mese, serate şi baluri. 

XI. 

A TREIA ZI DE CRĂCIUN, Nikolai luă masa acasă, ceea ce 
în ultima vreme i se întâmpla destul de rar. Era o masă cu 
invitaţi, masă de rămas bun, întrucât, îndată după 
bobotează, urma să plece împreună cu Denisov la regiment. 
Erau la masă vreo douăzeci de invitaţi, printre care Dolohov 
şi Denisov. 

Niciodată atmosfera care te îmbia la dragoste, suflul 
dragostei, nu pusese stăpânire pe casa Rostovilor cu atâta 
putere ca în zilele acestea de sărbătoare. „Culege clipele de 
fericire, lasă-te iubit, iubeşte! Era singura realitate a vieţii; 
restul e nerozie. De aceea noi, cei de aici, nici n-avem altă 
preocupare”, părea că spune atmosfera asta. Nikolai, care, 
ca totdeauna, deşi vlăguise două perechi de cai zdraveni, 
tot nu izbutise să treacă pe la toţi cei faţă de care avea 
obligaţii şi care-l invitaseră, ajunse acasă chiar la ora mesei. 
De cum intră, observă şi simţi atmosfera îmbibată de 
dragoste din casă şi, pe lângă asta, îşi dădu seama de 
ciudata stinghereală ce domnea între cei de faţă. Deosebit 
de tulburaţi păreau Sonia, Dolohov, bătrâna contesă şi, ceva 
mai puţin, Nataşa. Nikolai îşi dădu seama că înainte de 


masă trebuia să se fi petrecut ceva între Dolohov şi Sonia şi, 
de aceea, cu delicateţea ce-l caracteriza, fu foarte duios şi 
atent cu amândoi tot timpul mesei. În aceeaşi seară a celei 
de a treia zile de Crăciun trebuia să aibă loc unul dintre 
acele baluri pe care Jogel, profesorul de dans, le organiza în 
timpul sărbătorilor pentru toţi elevii şi elevele sale. 

— Nikolenka, tu vii la bal? Vino, te rog, îi spuse Nataşa. 
Jogel te-a invitat în chip special; şi Vasili Dmitrici (era vorba 
de Denisov) vine. 

— Unde nu m-aş duce eu, când e vorba să dau ascultare 
poruncilor contesei! Răspunse Denisov, luându-şi, mai în 
glumă, mai în serios, rolul de paj al Nataşei. Sunt gata să 
dansez chiar şi pas de châle393. 

— Numai să pot! Am promis Arharovilor să mă duc la 
serata lor, răspunse Nikolai. 

— Dar tu? se adresă el lui Dolohov. 

Dar nu-i pusese bine întrebarea, că-şi dădu numaidecât 
seama că n-ar fi trebuit să-l întrebe. 

— Da, poate... răspunse rece şi răstit Dolohov, cu ochii la 
Sonia şi, încruntându-se, îl privi pe Nikolai cu aceeaşi 
expresie pe care o avusese la Clubul englez, când se uitase 
la Pierre. 

„E ceva la mijloc”, îşi spuse Nikolai, şi plecarea lui Dolohov 
îndată după masă îi întări şi mai mult bănuiala. O chemă pe 
Nataşa şi o întrebă ce însemnau toate astea. 

— Tocmai te căutam, spuse Nataşa, alergând spre el. Ţi- 
am spus eu şi tot n-ai vrut să mă crezi! Adăugă ea cu un aer 
triumfător. A cerut-o pe Sonia! 

Cu toate că prea puţin îl preocupase Sonia în ultimul timp, 
Nikolai simţi un gol în inimă, auzind de propunerea asta. 
Pentru Sonia, orfană fără zestre, Dolohov era o partidă 
convenabilă şi, în unele privinţe, strălucită. Din punctul de 
vedere al bătrânei contese şi al întregii societăţi, 
propunerea nu putea fi respinsă. De aceea, primul 
simţământ al lui Nikolai când auzi de cererea în căsătorie fu 
un simţământ de ciudă împotriva Soniei. Se pregătea 


tocmai să-i spună: „Foarte frumos, ştiu, se-nţelege, trebuie 
să uiţi făgăduiala copilărească ce mi-ai făcut şi să primeşti 
propunerea”. Dar n-avu timpul să spună ce avea de gând... 

— Închipuieşte-ţi! L-a refuzat, l-a refuzat categoric! Spuse 
Nataşa, fără să-i dea răgaz. I-a spus că iubeşte pe altul, 
adăugă ea după o clipă de tăcere. 

„O, altfel nici nu se putea să facă Sonia mea!” gândi 
Nikolai. 

— Cât n-a rugat-o mama! Dar n-a vrut. Şi eu ştiu că ea nu- 
şi schimbă părerea. Când a spus odată... 

— A rugat-o mama! Exclamă Nikolai pe un ton de dojană. 

— Da, răspunse Nataşa. Nikolenka, ştii, nu te supăra, dar 
eu sunt sigură că tu n-ai să te însori cu ea niciodată. N-aş 
putea spune de unde, dar ştiu bine că n-ai să te însori cu ea. 

— Ei, asta n-ai cum s-o ştii tu, îi replică Nikolai, dar trebuie 
să-i vorbesc. Ce minunată fată, Sonia! Adăugă el, surâzător. 

— Minunată, într-adevăr. Ţi-o trimit. 

Şi, după ce îşi sărută fratele, Nataşa fugi. 

După o clipă intră Sonia; era speriată, încurcată, ca şi cum 
s-ar fi simţit vinovată. Nikolai se apropie de ea şi-i sărută 
mâna. De când se întorsese, era întâia dată când stătea cu 
ea între patru ochi şi putea să-i vorbească de dragostea lui. 

— Sophie, începu el, timid, şi continuă din ce în ce mai 
hotărât, dacă ai de gând să te dai în lături de la o partidă nu 
numai strălucită şi avantajoasă, dar de la o propunere 
venită din partea unui om minunat, cu suflet nobil... care 
mi-e prieten... 

Sonia îl întrerupse. 

— L-am şi refuzat, spuse ea repede. 

— Dacă-l refuzi din cauza mea, mă tem că... mie... 

Sonia îl întrerupse din nou. Îl privea cu ochi rugători şi 
speriaţi. 

— Nicolas, nu-mi spune asta, zise ea. 

— Ba da, trebuie să ţi-o spun. Poate că asta înseamnă din 
partea mea suffisance394, dar tot e mai bine s-o spun. Dacă 


refuzi din cauza mea, sunt dator să-ţi spun tot adevărul. le 
iubesc, cred, mai mult decât pe oricine... 

— Îmi ajunge, zise, îmbujorându-se, Sonia. 

— Da, dar m-am îndrăgostit de o mie de ori şi mă voi mai 
îndrăgosti, cu toate că pentru nimeni altcineva n-am un 
sentiment de prietenie, de încredere, de iubire, cum am 
pentru dumneata. Dar sunt prea tânăr. Maman nu vrea să 
ne luăm. Aşa că, pur şi simplu, nu-ţi pot promite nimic. Şi 
te-aş ruga să te mai gândeşti la propunerea lui Dolohov, 
încheie el, rostind cu greu numele prietenului său. 

— Nu-mi spune asta. N-am nevoie de nimic. Te iubesc ca 
pe un frate şi te voi iubi mereu; mai mult decât atâta nu-mi 
trebuie nimic. 

— Eşti un înger şi nu te merit; mă tem numai să nu-ţi înşel 
aşteptările. 

Şi Nikolai îi mai sărută odată mâna. 

XII. 

LA JOGEL SE DĂDEAU cele mai vesele baluri ale 
Moscovei. Asta era părerea mamelor când îşi vedeau leurs 
adolescentes schiţând „primii paşi” de-abia învăţaţi; aceasta 
era şi părerea des adolescentes et adolescents, care dansau 
până nu mai puteau; aceasta era şi părerea tinerilor băieţi 
şi fete, care veneau la balurile lui cu ifose de superioritate 
şi-şi găseau aici până la urmă prilej minunat de petrecere. 
În cursul anului se încheiaseră, datorită acestor baluri, 
două căsătorii; cele, două drăgălaşe prințese Gorceakov îşi 
găsiseră logodnici şi se căsătoriseră, ceea ce făcu să 
crească şi mai mult faima acestor baluri. Marea lor atracţie 
se datora faptului că nu exista nici stăpân, nici stăpână a 
casei; drept gazdă nu era decât bunul Jogel, care, uşor ca 
fulgul, le făcea la toţi, după toate regulile artei, reverenţe 
şi-şi primea discret biletele de bancă, pentru lecţiile lui de 
dans, de la toţi musafirii; mai era apoi şi faptul că la aceste 
baluri venea numai tineretul care nu voia decât să danseze 
şi să petreacă, aşa cum vor de obicei fetiţele pe la 
treisprezece-paisprezece ani, când îşi pun pentru prima 


dată rochie lungă. Toate, cu rare excepţii, erau sau păreau 
drăgălaşe, atâta fericire le lumina zâmbetul şi atâta viaţă le 
ardea în priviri. Câteodată cele mai bune dintre eleve - şi 
cea mai eminentă elevă era Nataşa, distinsă şi prin graţia ei 
- dansau până şi pas de châle, dar, la acest din urmă bal 
dansară numai l'anglaise, l'ecossaise şi, cel mai la modă 
dans, mazurca. Jogel obținuse salonul caselor Bezuhov şi 
toţi erau de acord că balul e foarte reuşit. Fete drăguţe 
erau cu duiumul şi printre ele se remarcau domnişoarele 
Rostov. Amândouă radiau de fericire şi voie bună. La serată, 
Sonia, mândră de propunerea lui Dolohov, de refuzul ei şi 
de explicaţia pe care o avusese cu Nikolai, nu-şi mai găsea 
astâmpăr; începuse încă de acasă să ţopăie şi abia putuse 
fata din casă să-i pieptene cozile, iar acum, în sala balului, 
părea iluminată de o bucurie ce-o transfigura. 

Nataşa, care nu era mai puţin mândră de rochia ei lungă, 
pe care o îmbrăca pentru prima dată în viaţă, ca la un bal 
adevărat, era şi mai fericită. Amândouă purtau rochii albe 
de muselină, cu panglici roz. 

Nataşa simţi că e îndrăgostită chiar din clipa în care intră 
în salon. Nu de cineva anume era îndrăgostită, ci se 
îndrăgostise de toată lumea. Asupra oricui îşi oprea 
privirea, de îndată ce-l privea, se şi îndrăgostea de el. 

— Ah, ce frumos! Repeta ea mereu, de câte ori se apropia 
de Sonia. 

Nikolai şi Denisov se plimbau prin saloane, urmărind 
protector, cu simpatie, perechile de dansatori. 

— Ce drăguță e! O să fie o frumuseţe, observă Denisov. 

— Cine? 

— Contesa Nataşa, răspunse Denisov. 

— Şi cum dansează, câtă graţie! Mai spuse el după o clipă 
de tăcere. 

— Dar nu ştiu de cine vorbeşti! 

— De sora ta, ce naiba! Se răsti supărat Denisov. 

Pe Rostov îl apucă râsul. 


— Mon cher comte, vous etes l'un de mes meilleurs 
ecoliers, il faut que vous dansiez, i se adresă lui Nikolai 
mărunţelul Jogel, care se apropiase de ei. Voyez combien de 
jolies demoiselles395. Apoi i se adresă cu aceeaşi invitaţie 
lui Denisov, tot un fost elev de-al lui. 

— Non, mon cher, je ferai tapisserie396, răspunse Denisov. 
Ai uitat cumva ce prost elev ţi-am fost şi că nu profit deloc 
de lecţiile dumitale? 

— Da de unde! Se grăbi să-l liniştească profesorul. Erai 
numai neatent, dar aptitudini aveai, da, da, aveai aptitudini. 
Răsunară primele măsuri ale mazurcii celei mai la modă. 

Nikolai nu-şi mai putu refuza profesorul şi-o invită la dans 
pe Sonia. Denisov îşi găsi un scaun lângă nişte doamne mai 
în vârstă şi, sprijinit în sabie, începu să bată involuntar 
măsura, uitându-se la tineretul care dansa şi povestind 
totodată ceva care stârnea râsul răscoaptelor sale vecine. 
Jogel deschise dansul cu Nataşa, mândria şcolii lui, cea mai 
bună elevă. Cu paşii mărunți, mişcându-şi cu graţie 
picioruşele strânse în pantofi cu cataramă, Jogel începu să 
zboare în elanul dansului prin sală, împreună cu sfioasa 
Nataşa, care însă făcea sârguincioasă paşii în chip corect. 
Denisov nu-şi mai lua ochii de la ei şi bătea măsura cu sabia, 
cu un aer care spunea limpede că dacă el nu dansează e 
numai fiindcă nu vrea şi nicidecum fiindcă nu poate. Pe la 
mijlocul dansului, cum Rostov îi trecea tocmai pe dinainte, îl 
opri: 

— Asta se dansează cu totul altfel, îi zise el. Asta-i mazurcă 
poloneză la tine? Ai noroc că partenera ta dansează 
splendid! 

Cunoscând faima pe care şi-o făcuse Denisov chiar şi în 
Polonia prin măiestria lui de a dansa mazurca poloneză, 
Nikolai fugi repede la Nataşa: 

— Du-te şi-l angajează pe Denisov. Ştii cum dansează? 
Minunat! Îi spuse el. 

Când veni iar rândul Nataşei, ea se ridică şi, sfioasă, 
păşind grăbit cu pantofiorii ei cu funde la catarame, 


traversă în fugă sala până la colţul unde stătea Denisov. 
Simţea că toţi o privesc şi aşteaptă. De departe, Nikolai 
văzu că Denisov şi Nataşa discutau râzând şi că Denisov o 
refuza, dar zâmbea bucuros. Dădu fuga la ei. 

— Te rog, Vasili Dmitrici, spunea Nataşa, hai, te rog! 

— Îngăduie-mi, contesă, nu pot, răspunse Denisov. 

— Ei, hai, Vasea, interveni Nikolai. 

— Parcă l-aţi pofti pe motanul Vaska, răspunse Denisov 
glumind. 

— Am să-ţi cânt o seară-ntreagă, îi făgădui Nataşa. 

— Face tot ce vrea din mine, zâna! Spuse Denisov şi-şi 
descinse sabia. 

leşi apoi dintre scaune, ţinând strâns în mâna lui mâna 
partenerei, ridică puţin capul şi se lăsă pe un picior, 
aşteptând să intre în tact. Numai pe cal şi la mazurcă 
trecea neobservată statura mică a lui Denisov, şi-n ochii 
tuturor el apărea deodată plin de bărbăţia pe care şi-o 
simţea el însuşi. Prinzând tactul, îşi privi dintr-o parte cu un 
surâs curtenitor, ţanţoş, partenera, bătu brusc din picioare, 
apoi, elastic ca o minge, făcu un salt şi se avântă în zbor jur 
împrejurul salonului, purtând-o ca pe un fulg. Dintr-un 
singur salt ajunsese la jumătatea salonului, fără nici un 
zgomot, şi-n zborul lui ai fi crezut că nu vede scaunele care- 
i stau în faţă şi că se va izbi drept de ele când, dintr-o dată, 
bătând din pinteni şi depărtându-şi picioarele, se opri pe 
călcâie, rămase o clipă aşa, marcând cu zgomot pasul şi 
zornăindu-şi pintenii pe loc, apoi se răsuci repede şi, lovind 
cu piciorul stâng în dreptul, se avântă din nou de-a 
curmezişul salonului; acum Nataşa ghicea ce mişcare avea 
de gând să facă şi, fără să ştie nici ea cum, îl urma, lăsându- 
se în voia lui. El o învârtea, ba pe dreapta, ba pe stânga; 
când, lăsându-se într-un genunchi, o rotea împrejurul său 
ca să sară apoi în sus şi să se avânte cu atâta repeziciune, 
încât părea că avea intenţia să străbată dintr-o suflare toate 
încăperile, când se oprea iarăşi brusc şi făcea fel de fel de 
figuri noi şi neaşteptate. După ce-şi învârti partenera cu 


elegantă uşurinţă până în dreptul locului pe care-l ocupase, 
se opri şi se înclină cu zăngănit de pinteni în faţa ei. Nataşa, 
tulburată, uită să-i răspundă cu tradiționala reverență. Ea 
stătu şi-l privi ţintă, nedumerită, zâmbindu-i ca şi cum nu l- 
ar mai fi recunoscut. 

— Ce-i cu el? Se întrebă ea. 

În ciuda faptului că profesorul Jogel nu recunoştea acest 
fel de a dansa mazurca drept cel adevărat, toată lumea era 
în admiraţie faţă de măiestria lui Denisov; îl asaltau mereu 
din toate părţile invitaţiile la dans din partea fetelor, în timp 
ce bătrânii, zâmbind, îşi depanau aducerile-aminte în 
legătură cu Polonia şi cu vremurile fericite de altădată. 
Denisov, înfierbântat de dans, tamponându-şi mereu faţa cu 
batista, se aşeză lângă Nataşa şi nu se mai dezlipi de ea 
până la sfârşitul balului. 

XIII. 

ÎN CELE DOUĂ ZILE CE urmară, Rostov nu-l mai văzu pe 
Dolohov în vizită la ai săi şi nici la el acasă nu dădu de 
dânsul. A treia zi primi de la el un bilet. 

„Întrucât, din motive pe care le cunoşti, sunt hotărât să nu 
mai trec pe la voi şi să plec la regiment, vino astăzi, pe 
seară, la Restaurantul englez, unde ofer prietenilor mei o 
mică petrecere de adio.” În ziua hotărâtă, Rostov, ieşind la 
nouă seara de la teatru, unde fusese împreună cu ai săi şi 
cu Denisov, se duse la Restaurantul englez. Fu condus 
îndată în cel mai frumos separeu al restaurantului, reţinut 
de Dolohov pentru noaptea aceea. 

Ca la vreo douăzeci de inşi se înghesuiau în jurul unei 
mese, în capul căreia, între două lumânări aprinse, şedea 
Dolohov. Pe masă, se aflau monede de aur şi bancnote. 
Dolohov ţinea banca. Din ziua când acesta o ceruse în 
căsătorie pe Sonia şi ea îl refuzase, Nikolai nu se mai 
văzuse cu el şi se simţea oarecum stingherit la gândul că 
aveau să se revadă. 

Privirea senină şi rece a lui Dolohov îl întâmpină chiar din 
uşă, ca şi cum l-ar fi aşteptat demult. 


— Nu ne-am mai văzut de atâta vreme, spuse el, îţi 
mulţumesc c-ai venit. Terminăm îndată jocul. Între timp vine 
şi Iliuşka, cu corul. 

— Am trecut pe la tine, spuse Rostov, înroşindu-se. 

Dolohov nu-i răspunse. 

— Poţi miza, spuse el. 

Rostov îşi aminti în clipa aceea de convorbirea ciudata pe 
care o avusese odată cu Dolohov. „La noroc joacă numai 
proştii”, îi spusese atunci Dolohov. 

— Sau ţi-e frică să joci cu mine? Îl întrebă acum Dolohov, 
ca şi cum i-ar fi ghicit gândul, şi zâmbi. 

După zâmbet, Rostov recunoscu starea de spirit a 
prietenului său; era în aceeaşi dispoziţie ca la banchetul de 
la Clubul englez şi, îndeobşte, ca de fiecare dată când, 
plictisit de monotonia vieţii cotidiene, simţea nevoia 
imperioasă de a evada din ea printr-o acţiune ciudată, de 
cele mai multe ori printr-o cruzime. 

Rostov nu prea era la largul lui şi-şi bătea capul zadarnic 
să găsească vreo vorbă în doi peri cu care să-i răspundă, 
dar Dolohov i-o luă înainte şi, privindu-l ţintă în ochi, îi 
spuse rar, răspicat, ca să-l poată auzi toată lumea: 

— Îţi mai aminteşti că, vorbind odată despre joc, îţi 
spuneam: „E un prost cine joacă la noroc; trebuie să joci la 
sigur.” Asta vreau eu să încerc acuma. 

„Să încerc la noroc sau la sigur?” se gândea Rostov. 

— Sau, mai bine, nu juca deloc, adăugă Dolohov şi, bătând 
pachetul de cărţi abia desfăcut, strigă: Banca, domnilor! 

Împingând banii înainte, Dolohov se pregătea să dea 
cărţile. Rostov se aşeză lângă el, fără să joace la început. 
Dolohov trăgea din când în când cu coada ochiului la el. 

— De ce nu joci? Îl întrebă Dolohov. 

Şi, lucru ciudat, Nikolai simţi deodată nevoia de a cere o 
carte, mizând pe o sumă mică, şi în felul ăsta să joace. 

— N-am bani la mine, spuse Rostov. 

— Te creditez! 


Rostov miză cinci ruble pe o carte şi pierdu; mai miză o 
dată şi iar pierdu. Dolohov bătu, deci câştigă, de zece ori la 
rând, cartea lui Rostov. 

— Domnilor, vorbi el, după ce amestecă un timp cărţile, vă 
rog să puneţi banii chiar pe cărţi, altfel mă încurc în 
socoteli. 

Unul dintre jucători ripostă că lui, pe câte speră, i se poate 
acorda încredere... 

— Încredere am, dar mă tem să nu mă încurc; pune, te 
TOg, banii pe cărţi, repetă Dolohov. Tu, n-avea nici o grijă, 
ne socotim noi mai târziu, îl linişti el pe Rostov. 

Jocul continuă. Lacheul le turna necontenit şampanie în 
pahare. 

Rostov pierdu tot ce mizase şi contul lui se ridica acum la 
opt sute de ruble. O clipă se îndârji şi scrise o miză de opt 
sute de ruble, ca s-o pună pe cartea următoare, dar, cât 
timp i se turnă şampanie, se răzgândi brusc şi scrise iarăşi 
miza lui obişnuită de douăzeci de ruble. 

— Las-o cum era, îi spuse Dolohov, cu toate că, după câte 
dădea impresia, nici nu se uita la el. le poţi reface mai 
repede. Curios: ceilalţi mă bat, dar la tine câştig mereu. 
Sau mi-ai prins cumva frica? Mai spuse el o dată. 

Rostov se supuse şi lăsă biletul pe care scrisese opt sute, 
mizând pe un şapte de cupă cu colţul rupt, pe care îl 
ridicase de pe jos. Cartea asta şi-o aminti el bine multă 
vreme. Miză pe şaptele de cupă, scriind pe el cu o fărâmă 
de cretă cifre rotunde şi drepte. Goli paharul de şampanie, 
care se încălzise, zâmbi drept răspuns la vorbele lui 
Dolohov şi, cu strângere de inimă, cu ochii ţintă la pachetul 
de cărţi din mâinile lui, aştepta să-i apară şaptele. Câştigul 
sau pierderea mizei puse pe acest şapte de cupă însemna 
mult pentru Rostov. Duminica trecută, contele Ilia Andreici 
îi dăduse fiului său două mii de ruble, şi ajunsese el, căruia 
niciodată nu-i plăcuse să vorbească de greutăţile sale 
băneşti, să-l prevină că banii aceştia sunt ultimii până în 
luna mai şi, de aceea, îşi ruga fiul să fie de data asta mai 


chibzuit. Nikolai îi răspunsese că pentru el şi suma asta era 
prea mare şi că-i dă cuvântul său de onoare că nu-i va mai 
cere alţi bani până la primăvară. Şi acuma din suma aceea îi 
mai rămăseseră o mie două sute de ruble. Aşadar, şaptele 
de cupă însemna pentru dânsul nu numai pierderea a o mie 
şase sute de ruble, ci şi necesitatea de a-şi călca cuvântul 
dat. Privea, deci, cu strângere de inimă la mâinile lui 
Dolohov şi se gândea: „Hai, mai repede, dă-mi mai repede 
cartea, ca să-mi iau chipiul şi să plec acasă, să mă văd iar la 
masă cu Denisov, Nataşa şi Sonia, şi jur să nu mai pun cât oi 
trăi mâna pe o carte de joc!” În clipa aceea viaţa lui de 
acasă, glumele lui Petea, convorbirile cu Sonia, duetele cu 
Nataşa, partidele de pichet cu tatăl său, până şi patul lui 
comod din casa părintească de pe strada Povarskaia îi 
apărură înaintea ochilor cu atâta limpezime, cu atâta forţă 
şi atâta farmec, ca şi cum toate astea ar fi fost o fericire 
nepreţuită, demult pierdută. Nu putea admite ca hazardul 
orb, mutând şaptele de cupă mai la dreapta sau mai la 
stânga, să-l poată lipsi de fericirea asta, pe care acum o 
înţelegea într-un chip nou şi o vedea într-o nouă lumină, şi 
să-l azvârle în prăpastia unei nefericiri fără margini, 
nemaiincercate până atunci! Nu, asta nu se putea întâmpla! 
Cu toate astea urmărea cu o nelinişte mereu sporită 
mişcarea mâinilor lui Dolohov. Mâinile lui osoase, mari şi 
roşietice, cu peri care se vedeau pe sub mânecile cămăşii, 
puseră pachetul de cărţi pe masă şi apucară paharul şi pipa 
de alăturea. 

— Aşadar, nu ţi-e frică să joci cu mine? Repetă Dolohov şi, 
ca şi cum ar fi avut de gând să istorisească o întâmplare 
hazlie, lăsă cărţile pe masă, se răsturnă pe speteaza 
scaunului şi începu să vorbească rar, păstrându-şi nelipsitul 
zâmbet în colţurile gurii: Da, domnilor, am auzit că a făcut 
înconjurul Moscovei zvonul că aş fi trişor, aşa că v-aş sfătui, 
fiţi cu ochii-n patru când jucaţi cu mine. 

— Hai, dă odată cărţile! Zise Rostov. 


— Of! Cumetrele astea ale Moscovei! Spuse Dolohov şi, 
zâmbind, apucă din nou pachetul de cărţi. 

— Aaah! Era cât pe ce să strige Rostov şi se luă cu 
amândouă mâinile de cap. Şaptele de cupă de care avea 
nevoie era chiar deasupra, prima carte din pachet. Pierdea 
mai mult decât putea plăti. 

— Vezi să nu întreci măsura, îi zise Dolohov, uitându-se în 
treacăt la el, şi dădu mai departe cărţile. 

XIV. 

DUPĂ O ORA ŞI JUMĂTATE de joc, cei mai mulţi dintre 
parteneri ajunseră să nu mai privească propriul lor joc 
decât ca pe o glumă. 

Tot jocul se concentrase la ceea ce făcea Rostov. În locul 
celor o mie şase sute de ruble de adineauri, contul lui 
înfăţişa acum o lungă coloană de cifre, căreia el îi ţinuse 
socoteala numai până la zece mii, şi care acum se ridica, 
aşa cum presupunea după vagi impresii, la vreo 
cincisprezece mii. În realitate, contul trecuse de douăzeci 
de mii de ruble. Dolohov nu mai asculta nimic şi nici nu mai 
povestea anecdote. Urmărea la fiecare mişcare mâinile lui 
Rostov şi arunca în răstimpuri priviri furişe la contul 
acestuia. Hotărâse să joace înainte până în momentul când 
suma înscrisă avea să se ridice la patruzeci şi trei de mii de 
ruble. Alesese această cifră pentru că patruzeci şi trei 
reprezenta suma anilor lui şi ai Soniei, adunaţi laolaltă. 
Rostov, cu capul sprijinit în mâini, şedea lângă masa 
murdărită de însemnări, de vin vărsat, cu cărţi de joc 
răvăşite pe ea. Îl chinuia o impresie care nu-i dădea răgaz 
defel: mâinile acestea osoase şi late, roşietice şi cu păr 
ieşind de sub manşetele cămăşii, mâinile acestea, pe care le 
iubise şi la ura, îl ţineau în puterea lor. 

„Şase sute de ruble, as, chenar, novar... nu-mi mai pot 
scoate pierderea! Şi ce plăcut era să fi stat acasă... Să 
mizez pe valet... nu se poate! De ce s-o fi purtând aşa cu 
mine?”... amesteca Rostov gânduri cu amintiri. Câteodată 
punea pe o carte mize mari, dar Dolohov refuza să bată din 


mână şi fixa el însuşi suma. Nikolai i se supunea şi se ruga 
lui Dumnezeu - aşa cum făcuse în lupta de la podul de pe 
Amstetten - sau începea să tragă nădejde că prima carte 
ce-i va cădea în mână din grămada de cărţi îndoite aruncate 
sub masă, aceea şi nu alta avea să-l salveze. Câteodată se 
apuca să-şi numere brandenburgurile de pe surtuc şi câte 
găsea, atâtea puncte trebuia să aibă cartea pe care să 
mizeze toată suma pierdută până atunci; uneori cerea 
ajutor din priviri celorlalţi jucători, alteori se uita la faţa 
împietrită a lui Dolohov şi se străduia să înţeleagă ce se 
petrece în sufletul omului acestuia. 

„Ştie prea bine doar ce înseamnă pentru mine pierderea 
asta. Îmi poate el dori pieirea? Mi-a fost doar prieten. Doar 
l-am iubit! Dar nu-i nici el vinovat; ce să-i faci dacă are 
noroc? Are noroc şi pace! Nici eu nu-s de vină, îşi spunea el 
singur. N-am făcut nimica rău. Am ucis eu? Am insultat pe 
cineva? Am dorit cuiva răul? De ce, dar, nenorocul ăsta 
groaznic? Şi când a început? Parcă adineauri m-am 
apropiat de masa asta fără alt gând decât să câştig o sută 
de ruble, cu care să-i cumpăr mamei de ziua ei caseta 
aceea, şi să mă duc liniştit acasă. Eram atât de fericit, atât 
de liber, de vesel! Atunci nu-mi dădeam seama ce fericit 
eram! Unde-i hotarul clipei când s-a curmat fericirea şi de 
când a început starea asta nouă, îngrozitoare? Prin ce mi s- 
a vădit mie schimbarea asta? Tot la această masă eram, în 
acelaşi loc şi tot aşa alegeam şi scoteam cărţi, uitându-mă la 
mâinile acestea osoase îndemânatice. Când s-a întâmplat şi 
ce anume s-a întâmplat? Sunt sănătos, zdravăn, tot acelaşi 
om sunt şi stau tot unde stăteam adineauri. Nu, nu-i cu 
putinţă! Până la sfârşit, toate au să se aranjeze cu bine!” 

Era roşu tot şi curgeau sudorile de pe el, deşi în cameră 
nu era cald deloc. Chipul lui trezea şi groază, şi milă, mai cu 
seamă datorită sforţării neputincioase de a părea liniştit. 

Contul lui atinsese cifra fatală de patruzeci şi trei de mii de 
ruble. Rostov se pregătea să mai ceară o carte, cu care 
spera să recâştige miza de trei mii de ruble, pierdută cu 


câteva clipe înainte, când Dolohov, izbind pachetul de cărţi 
în masă, îl puse deoparte şi, luând creta, începu să-şi facă 
repede socotelile, cu scrisul lui citeţ şi atât de apăsat, încât 
creta i se sfărâma în mână. 

— Ei, e vremea să cinăm! La masă! lată, au apărut şi 
ţiganii! 

Într-adevăr, cu vorba lor tărăgănată, începură să dea 
bineţe, intrând pe uşă bărbaţi şi femei tuciurii, aducând cu 
ei ceva din frigul de afară. Nikolai înţelese că pentru el totul 
s-a sfârşit; dar, cu o voce cât putu mai nepăsătoare, rosti: 

— Ce e, nu mai joci? Şi eu care tocmai pregăteam o 
cărticică grozavă! 

S-ar fi zis că, mai mult decât orice, îl interesa partea 
distractivă a jocului. 

„Totul s-a sfârşit, sunt pierdut! Îşi zicea el. Un glonţ în 
tâmplă, atât îmi mai rămâne”, dar, în acelaşi timp, spuse cu 
glas vesel: 

— Hai, încă o cărticică! 

— Bine, răspunse Dolohov, încheindu-şi socotelile, bine! 
Merg pe douăzeci şi una de ruble, zise el, arătând spre cifra 
douăzeci şi unu, care rotunjea suma, urcând-o la patruzeci 
şi trei de mii în cap; apoi, luând cărţile, se pregăti să ţină 
banca. 

Resemnat, Rostov luă cu supunere creta şi, în loc de cele 
şase mii de ruble pe care le pusese drept miză, însemnă cu 
îngrijire cifra douăzeci şi unu. 

— Mi-e totuna, zise el, sunt curios doar să văd dacă mă 
baţi, sau îmi dai zecele ăsta. 

Dolohov amestecă acum cu toată seriozitatea cărţile. Vai! 
Cât le ura în clipa aceea Rostov, aceste mâini roşietice, cu 
degetele scurte şi cu păr ieşind de dedesubtul mânecii 
cămăşii, care-l ţineau în puterea lor... Pierdu şi pe zece. 

— Am la dumneata patruzeci şi trei de mii, conte, i se 
adresă Dolohov şi, întinzându-se, se ridică de la masă. 
Oboseşti când stai mult timp pe scaun. 

— Da, şi eu sunt obosit, zise Rostov. 


Dolohov, ca şi când ar fi voit să-i atragă atenţia că nu era 
cazul să glumească, îl întrerupse. 

— Pe când îmi poţi făgădui banii, conte? 

Aprins la faţă, Rostov îl chemă pe Dolohov într-o încăpere 
alăturată. 

— Nu-ţi pot plăti totul deodată; îţi semnez o poliţă, spuse 
el. 

— Ascultă, Rostov, zise Dolohov, zâmbind senin şi uitându- 
se ţintă în ochii lui Nikolai, ştii proverbul: „Cine are noroc în 
dragoste, n-are noroc la joc”. Verişoara ta e amorezată de 
tine, ştiu. 

„O! Ce groaznic e să te simţi aşa, în mâinile unui om ca el”, 
îşi zise Rostov. Îşi dădea seama ce lovitură grea le va da el 
tatălui şi mamei sale când le va anunţa cât pierduse la cărţi; 
se gândea ce imensă fericire ar fi fost să nu fi ajuns într-o 
asemenea situaţie; mai înţelegea că Dolohov ştie că l-ar 
putea izbăvi de toată ruşinea şi durerea asta, dar că acum 
ţinea să se mai joace un pic cu el, de-a pisica cu şoarecele. 

— Verişoara ta... vru să spună Dolohov; dar Nikolai i-o tăie 
scurt: 

— Verişoara mea n-are nici un amestec aici şi n-avem ce 
vorbi de ea! Îi strigă el, cuprins de furie. 

— Aşadar, pe când am banii? 

— Mâine, răspunse Rostov şi ieşi din sală. 

XV. 

SA SPUNĂ „MÂINE” şi să rămână în tonul bunei-cuviinţe 
era uşor; dar să ajungă să-şi privească în ochi, acasă, 
surorile, fratele, mama, tatăl, să-şi mărturisească greşeala 
şi să le ceară banii, la care n-avea nici un drept în urma 
cuvântului dat - era ceva îngrozitor. 

Acasă nu se culcase încă nimeni. După ce se întorsese de 
la teatru şi cinase, tineretul casei Rostov se strânse în jurul 
clavicordului. De cum intră în salonul cel mare, Nikolai se 
simţi învăluit de atmosfera aceea de poezie şi de dragoste, 
ce domnea în iarna aceea la ei în casă şi care acum, după 
cererea în căsătorie a lui Dolohov şi după balul lui Jogel, 


părea că se condensează şi mai tare în jurul Soniei şi 
Nataşei, ca văzduhul greu înaintea furtunii. Şi una, şi alta, 
în rochiile albastre cu care fuseseră la teatru, foarte 
drăguţe şi conştiente de asta, zâmbeau fericite, stând lângă 
clavicord. Vera era cu Şinşin în salonul cel mic şi juca şah. 
Contesa, aşteptându-şi bărbatul şi fiul, făcea pasienţe lângă 
o bătrânică, o femeie de familie mare, de nobili curteni, 
care, însă, scăpătată, trăia la ei în casă. Denisov, cu ochii 
scânteind şi cu părul vâlvoi, cu un picior îndoit şi dat puţin 
înapoi, şedea la clavicord şi, lovind cu degetele lui scurte 
clapele, cu privirile în tavan, încerca unele acorduri şi cânta 
cu vocea lui slabă, răguşită, dar corect, compoziţia lui, după 
o poezie proprie, Zâna vrăjitoare, la care încerca să 
potrivească muzica: 

O! Zână vrăjitoare, spune. 

Ce foc în mine-ai aţâţat, Ce dor m-atrage lângă strune, Ce 
viaţă-n degete mi-ai dat? 

Cânta cu glas pătimaş, aţintindu-şi asupra Nataşei, care-l 
privea emoţionată şi fericită, ochii lui lucitori ca agatele 
negre. 

— Minunat! Splendid! striga Nataşa, încă un cuplet, 
spunea ea, fără să bage de seamă că fratele ei intrase în 
odaie. 

„Pentru ei, toate-s ca-nainte”, îşi spunea Nikolai, aruncând 
o privire în salonul în care şedeau Vera, mama lui şi 
bătrânică. 

— A! lată-l şi pe Nikolenka! 

Nataşa veni în fugă spre el. 

— Tata e acasă? Întrebă Nikolai. 

— Ce bine îmi pare că ai venit! Zise Nataşa, fără să-i 
răspundă. Petrecem aşa de bine! Vasili Dmitrici a mai rămas 
o zi pentru mine, ştii? 

— Nu, tata n-a venit încă, interveni Sonia. 

— Coco, te-ai întors? Vino-ncoace, dragul mamei, se auzi 
vorba contesei din salonul cel mic. 


Nikolai se apropie de mamă-sa, îi sărută mâna, se aşeză 
lângă ea şi, tăcut, se uită la mâinile ei, care întindeau 
cărţile. Din salonul cel mare se auzeau tot râsete şi glasuri 
voioase, care o îndemnau pe Nataşa să cânte. 

— Bine, bine, spunea tare Denisov, acum nu mai ai încotro, 
trebuie să te ţii de cuvânt şi să ne cânţi barcarola, te rog! 

Contesa întoarse capul spre taciturnul ei fiu. 

— Ce-i cu tine? 

— Ah, nimic, răspunse el, ca şi cum ar fi fost o întrebare pe 
care s-ar fi plictisit s-o tot audă. Tata se în toarce curând? 

— Aşa cred! 

„La ei, toate-s ca-nainte. Ei nu ştiu nimic! Unde să mă 
duc?” gândi Nikolai şi intră iar în salonul în care se găseau 
cântăreții. 

Sonia era acum la clavicord şi executa preludiul 
barcarolei, care-i plăcea atât de mult lui Denisov. Nataşa se 
pregătea să cânte din gură. Denisov se uită la ea cu ochi 
admirativi. 

Nikolai începu să se plimbe încoace şi-ncolo prin odaie. 

„Ce atâta stăruinţă ca s-o înduplece să cânte! Ce poate ea 
să cânte? Şi apoi, ce plăcere o fi găsind în asta?” îşi zicea. 

Sonia atacă primele acorduri ale preludiului. 

„Doamne, sunt un om pierdut, dezonorat! Să-mi zbor 
creierii, e tot ce mi-a mai rămas de făcut, nu să cânt. Să 
plec de aici? Dar unde? E totuna, lasă-i să cânte!” 

Nikolai se plimbă înainte întunecat prin odaie: se uita la 
Denisov şi la fete, dar fugea de privirile lor. 

„Nikolenka, ce-i cu dumneata?” îl întrebă din ochi Sonia, 
care nu-şi mai dezlipea privirile de la el. Ea băgase 
numaidecât de seamă că se întâmpla ceva cu el. 

Nikolai întoarse capul. Nataşa, cu sensibilitatea ei, 
observase şi ea în ce stare-i era fratele, dar se simţea atât 
de bine în clipa aceea, atât de departe erau de ea şi dureri, 
şi tristeţe, şi dojeni, încât (aşa cum se întâmpla de multe ori 
cu cei tineri) căuta să se înşele cu bună ştiinţă. „Nu, prea 
sunt fericită acum şi e păcat să-mi stric voia bună, ca să 


compătimesc pe cineva”, îi spunea ei inima, şi-şi zise: „Nu, 
nu, mă înşel eu, desigur, şi el trebuie să fie tot atât de fericit 
ca şi mine”. 

— Hai, Sonia, spuse Nataşa şi se îndreptă spre mijlocul 
salonului unde, după cât i se părea ei, rezonanţa era mai 
prielnică. 

Ridicând capul, cu mâinile lăsate în voie, cum fac 
dansatoarele, Nataşa, apăsând tare pe vârful piciorului şi 
pe toc, păşi către centrul sălii unde se opri. 

„lată-mă!” părea că spune, răspunzând privirii aprinse a 
lui Denisov, care o urmărea cu admiraţie. 

„De ce o fi oare atât de fericită? Se întrebă Nikolai, 
privindu-şi sora. Cum o fi răbdând-o inima! Cum de nu-i e 
ruşine!” Nataşa intonă prima notă. Gătlejul i se umflă uşor, 
pieptul îi săltă şi privirea-i deveni pe dată serioasă. Nu se 
gândea la nimeni şi la nimic în clipa aceea; din gura ei, 
înflorită de un surâs, se revărsau numai sunete, aceleaşi 
care pot fi scoase de orişicine, cu aceleaşi inflexiuni şi în 
acelaşi ritm, dar care, dacă auzindu-le de o mie de ori te pot 
lăsa rece, abia la a mia şi una oară te tulbură şi-ţi storc 
lacrimi de emoție. 

Nataşa începuse în iarna aceea să se ocupe pentru prima 
dată în chip serios de canto, mai ales pentru că Denisov era 
entuziasmat de vocea ei. Nu mai cânta acum ca un copil şi 
în cântecul ei nu mai era acum acea comică sforţare 
copilărească, pe care o trăda glasul ei dinainte, deşi, cum 
spuneau toţi cunoscătorii care o auziseră, nu cânta încă 
bine de tot. „Nu e cultivată vocea, dar e splendidă; trebuie 
să şi-o cultive”, spuneau cu toţii. Dar spuneau asta, de 
obicei, abia după ce ea tăcea. În timp ce răsuna încă vocea 
ei, aşa necultivată cum era, cu respiraţia incorect dozată şi 
cu treceri forţate, nici măcar cunoscătorii nu se mai 
gândeau să critice nimic şi se delectau cu glasul ei 
necultivat şi nu doreau decât să o mai asculte o dată. În 
glasul ei se simţea neîntinarea aceea feciorelnică, 
necunoaşterea aceea plină de farmec a propriilor forţe şi 


catifelarea încă necultivată, care se îmbinau în aşa chip cu 
stângăciile vocii ei, încât părea cu neputinţă să schimbi ceva 
în glasul acesta, fără a-i strica, mai curând, decât a-i veni 
într-ajutor. „Ce-i asta? Se miră Nikolai, auzind vocea surorii 
sale, şi-şi deschise larg ochii. Ce s-o fi întâmplat cu ea? 
Astăzi cântă cu totul altfel!” Şi, dintr-o dată, lumea întreagă 
se reduse pentru el la aşteptarea emoţionantă a notei 
următoare, a frazei muzicale care se desfăşura, şi totul în 
lumea asta se mărgini la ritmul de trei timpi al cântecului 
Oh, mio crudele affetto...397 Un, doi, trei... un, doi... trei... 
un... Oh, mio crudele affetto... Un, doi, trei... un... of, ce 
viaţă stupidă ducem! Îşi spuse Nikolai. Toate acestea - şi 
nenorocul, şi banii, şi Dolohov, şi furia, şi onoarea, toate nu- 
s decât fleacuri... iată, aici e viaţa adevărată! Hai, Nataşa, 
hai, mititico! Hai, fetiţo! Să te văd cum iei acest si! L-ai luat! 
Slavă Domnului! Şi, fără să bage de seamă nici elcă a- 
nceput să cânte, pentru a întări acest si, se pomeni 
secondând în terță nota aceasta acută. „Doamne, ce 
frumos! Eu sunt oare cel care a cântat-o aşa de bine? Ce 
fericire!” 

O, cât de puternic a vibrat această terță şi cât de adânca 
răscolit ea tot ce era mai bun în sufletul lui Rostov. Şi acest 
ceva, care era în el tot ce-i mai bun, era cu totul 
independent de lumea întreagă şi era mai presus de orice 
pe lume: ce sunt toate pierderile la cărţi şi toţi Dolohovii, şi 
toate obligaţiile astea pe cuvânt de onoare! Zădărnicii! Poţi 
să ucizi, poţi să furi, şi totuşi să fii fericit... 

XVI. 

DE MULTI NU MAI ÎNCERCASE Rostov atâta desfătare 
câtă i-a dat muzica în ziua aceea. Dar nu-şi sfârşi bine 
Nataşa barcarola, că realitatea şi puse din nou stăpânire pe 
el. Fără să spună nici un cuvânt, ieşi şi cobori în camera lui. 
Un sfert de oră mai târziu sosi şi bătrânul conte, vesel şi 
mulţumit, de la club. Nikolai, auzind că venise, intră în 
cabinetul lui. 


— Ei, te-ai distrat bine? Îl întrebă vesel Ilia Andreici, 
zâmbind mândru de fiul său. 

Nikolai voia să spună „da”, dar nu fu în stare: era gata să 
izbucnească în plâns. Contele, care-şi aprindea tacticos 
luleaua, nu băgă de seamă starea fiului său. 

„Ei, n-am încotro!” îşi zise Nikolai, pentru a-şi face curaj şi, 
brusc, cu atâta nepăsare în glas, încât îi fu silă şi lui singur, 
ca şi cum i-ar fi cerut trăsura să iasă în oraş, îi vorbi tatălui 
său în chipul următor: 

— Tată, am venit cu o treabă la dumneata. Era să şi uit. Mi- 
ar trebui ceva bani. 

— Aşa, răspunse bătrânul, pe care-l prinsese într-un 
moment de bună dispoziţie. Îţi spuneam eu că n-o să-ţi 
ajungă! Câţi îţi trebuiesc? Mulţi? 

— Foarte mulţi, spuse, înroşindu-se, Nikolai, cu un zâmbet 
nepăsător şi stupid, pe care nu şi l-a putut ierta multă 
vreme... Am o mică datorie făcută la cărţi, adică nu mică, 
mare, chiar foarte mare, patruzeci şi trei de mii... 

— Cum? La cine? Glumeşti! Strigă contele, căruia deodată 
i se înroşiseră apoplectic gâtul şi ceafa, cum se înroşesc la 
bătrâni. 

— Am făgăduit să-i achit mâine, preciza Nikolai. 

— Ei, nu mai spune! Exclamă bătrânul conte, desfăcându- 
şi braţele şi căzând pe canapea. 

— Ce să-i faci? Cine n-a trecut prin asta? Vorbi iar fiul, pe 
acelaşi ton nepăsător şi îndrăzneţ, când, de fapt, în sinea lui 
se socotea un nemernic, un ticălos, care nu-şi va putea 
răscumpăra o viaţă întreagă crima asta. 

Ar fi vrut să-i sărute tatălui său mâinile, să-i cadă în 
genunchi şi să-i ceară iertare, dar, în loc de asta, cu glas 
nepăsător, chiar brutal, spusese că lucrul acesta se putea 
întâmpla oricui. 

La auzul vorbelor acestora, contele Ilia Andreici îşi lăsă 
ochii în pământ, de parcă ar fi căutat ceva, şi se grăbi să 
spună: 


— Da, da, va fi greu, mă tem că va fi greu să-i găsim... Cine 
n-a trecut prin asta? Da, cine n-a trecut prin asta? 

Şi, aruncând în treacăt o privire spre fiul său, contele dădu 
să iasă din odaie... Nikolai se pregătise să-l înfrunte pe tatăl 
său şi nu se aşteptase defel la una ca asta. 

— Tăticule! Tă... ticule! îi strigă el din urmă, suspinând, 
iartă-mă! 

Şi, luându-i mâna, îşi apăsă de ea buzele şi izbucni în 
plâns. 

În timp ce tatăl avea această explicaţie cu fiul, mama şi 
fiica duceau o discuţie nu mai puţin importantă. Nataşa, 
tulburată, venise în fugă în camera contesei: 

— Mamă! Mamă! Mi-a făcut propunerea! 

— Ce propunere? 

— Mi-a făcut propunerea de căsătorie! Auzi? Mamă! 
Repeta ea tot mai tare. 

Contesa nu-şi putea crede urechilor. Denisov să-i facă 
propuneri de căsătorie! Cui? Nataşei, fetiţei acesteia, care 
până mai ieri încă se juca cu păpuşile şi care mai lua şi azi 
lecţii. 

— Nataşa, fii serioasă, spui prostii! Zise contesa, care tot 
mai nădăjduia că nu e vorba decât de o glumă. 

— Ei, asta-i, prostii! Îţi vorbesc serios, zise Nataşa, 
supărată. Eu viu să te-ntreb ce să fac, şi dumneata-mi 
răspunzi: „prostii”... 

Contesa strânse din umeri. 

— Dacă e adevărat că monsieur Denisov ţi-a făcut o 
propunere de căsătorie, n-ai decât să-i spui că-i un prost, 
asta-i tot! 

— Nu, nu-i un prost, răspunse Nataşa jignită, pe un ton 
grav. 

— Ei, atunci, ce pretenţii ai la mine? Astăzi toţi sunteţi 
îndrăgostiţi pe câte văd. Bine, îndrăgostito, n-ai decât să te 
măriţi cu el, râse contesa supărată, mărită-te şi adio! 

— Nu, mamă, eu nu-s îndrăgostită de el; am credinţa că 
nu-s îndrăgostită de el. 


— Atunci, ce mai aştepţi? Spune-i-o! 

— Mamă, văd că te superi. Nu te supăra, măicuţo, ce sunt 
eu de vină? 

— Nu, cum o să mă supăr, draga mamei? Dacă vrei, mă 
duc să-i spun eu, îi propuse contesa, surâzând. 

— Nu, îi spun eu singură, numai învaţă-mă cum. Dumitale 
ţi s-o fi părând uşor, adăugă ea, răspunzând la zâmbetul 
mamei sale. Dar dac-ai fi văzut cum mi-a vorbit! Ştiu bine că 
n-a avut intenţia asta, dar mi-a spus-o fără să vrea! 

— Ei, trebuie totuşi să-l refuzi. 

— Nu, nu trebuie! Mi-e aşa de milă de el! E aşa de drăguţ! 

— Ei, atunci primeşte-i propunerea. Tot ţi-a venit ţie timpul 
de măritiş, urmă contesa în zeflemea, nu fără supărare. 

— Nu, mamă, mi-e tare milă de el. Nu ştiu cum aş putea să 
I-o spun. 

— Tu nici n-ai ce să-i spui; îi voi spune eu, zise contesa, 
revoltată de faptul că îndrăznise cineva s-o trateze ca pe o 
domnişoară pe fetiţa asta, pe Nataşa. 

— Nu, pentru nimic în lume! Îi spun eu singură. Te rog 
numai să asculţi la uşă, şi Nataşa trecu repede prin salonaş 
în salonul cel mare, unde Denisov rămăsese pe acelaşi 
scaun în faţa clavicordului, cu obrazul ascuns în mâini. 

La auzul paşilor ei uşori, tresări. 

— Nathalie, îi spuse el, păşind grăbit înspre ea, hotărăşte- 
mi soarta. Soarta mea e în mâinile dumitale. 

— Vasili Dmitrici, îmi pare aşa de rău de dumneata! Eşti 
aşa de bun... dar nu trebuie... asta... eu aşa, am să te iubesc 
totdeauna... 

Denisov se aplecă deasupra mâinii Nataşei şi ea auzi nişte 
sunete ciudate, neînţelese pentru ea. Îl sărută şi ea, pe 
părul negru, în creştet. În clipa aceea se auzi foşnetul 
rochiei contesei. Se apropie de ei. 

— Vasili Dmitrici, îţi mulţumesc pentru cinstea ce ne-o faci, 
spuse contesa cu o voce nesigură, care lui Denisov i se păru 
severă, dar fiica mea este atât de tânără! Şi eu eram 
încredinţată ca dumneata, ca prieten al fiului meu, mi te vei 


adresa mai întâi mie. În cazul acesta nu m-ai fi pus în 
situaţia de a-ţi refuza categoric propunerea. 

— Contesă... zise Denisov, lăsându-şi ochii în jos cu un aer 
vinovat; voi să mai spună ceva, dar amuţi. 

Nataşa nu putea suporta să-l vadă pe Denisov atât de trist. 
Începu să plângă tare cu sughiţuri. 

— Contesă, sunt vinovat faţă de dumneavoastră, continuă 
Denisov cu vocea întretăiată, dar vreau să ştiţi că o ador pe 
fiica dumneavoastră, şi iubesc toată familia dumneavoastră, 
încât mi-aş da şi două vieţi... Se uită la chipul contesei şi, 
văzându-l sever, spuse: Rămâneţi cu bine, contesă. Şi, 
sărutându-i mâna, ieşi din salon cu paşi repezi şi hotărâți, 
fără să se mai uite la Nataşa. 

A doua zi Rostov îl însoţi pe Denisov, care pleca, nevrând 
să mai rămână nici o singură zi la Moscova. Prietenii lui din 
Moscova îl cărară cu toţii la o petrecere de rămas-bun cu 
țigani, aşa că Denisov nu-şi mai putu aduce aminte a doua zi 
cum îl urcaseră în sanie şi în ce chip călătorise cale de trei 
staţii. 

După plecarea lui Denisov, Rostov, în aşteptarea banilor pe 
care bătrânul conte nu-i putuse strânge aşa de repede, mai 
rămase încă două săptămâni la Moscova, şi în tot acest timp 
nu ieşi defel din casă, petrecându-şi vremea mai mult în 
camera fetelor. 

Sonia era şi mai duioasă, şi mai îndrăgostită de el ca 
înainte. Ţinea parcă să-i arate că pierderea lui la cărţi era 
un act de eroism, pentru care-l iubea şi mai mult; dar 
Nikolai se socotea acum nevrednic de dânsa. 

Umplu albumele fetelor cu versuri şi cu fraze muzicale şi, 
după ce reuşi, în sfârşit, să-i trimită cele patruzeci şi trei de 
mii de ruble şi să primească chitanţă din partea lui Dolohov, 
plecă pe la sfârşitul lui noiembrie, fără să-şi mai ia rămas- 
bun de la nici un cunoscut, ca să-şi ajungă din urmă 
regimentul, ce trecuse demult în Polonia. 

Partea a doua. 

| 


DUPĂ EXPLICAȚIA PE CARE o avusese cu soţia sa, Pierre 
plecă la Petersburg. La Torjok nu erau la staţie cai de 
schimb, sau poate nu voia să-i dea lui căpitanul de poştă. 
Pierre fu nevoit să aştepte. Se întinse, aşa îmbrăcat cum 
era, pe o canapea de piele, lângă o masă rotundă, şi-şi 
ridică sus, pe tăblia ei, picioarele uriaşe, încălţate cu 
pâslari, cufundându-se apoi în gândurile lui. 

— Doriţi să desfac geamantanele? Să vă fac patul, să vă 
aduc un ceai? Îl întrebă valetul. 

Pierre nu răspunse, fiindcă nici n-auzea, nici nu vedea 
nimic. Căzuse pe gânduri încă de la ultima staţie de poştă şi 
se gândea mereu la unul şi acelaşi lucru care i se părea atât 
de important, încât nu mai dădea nici o atenţie la cele ce se 
petreceau în jurul său. Nu numai că puţin îi păsa dacă va 
ajunge cu o zi sau cu un ceas mai devreme sau mai târziu la 
Petersburg ori dacă va avea sau nu loc unde să se 
odihnească la staţia asta, dar, mai mult, îi era totuna, 
absorbit de gândurile care-l frământau acum, dacă avea să 
rămână câteva ore sau o viaţă întreagă aici, în staţie. 

Căpitanul de poştă, nevasta acestuia, valetul, şi o bătrână 
care avea de vânzare cusături ţărăneşti din ţinutul 'Torjok 
intrară pe rând să-şi ofere serviciile. Pierre, fără să-şi 
schimbe poziţia picioarelor, se uita prin ochelari la ei şi nu 
pricepea la ce-ar putea avea nevoie de el şi cum pot toţi 
oamenii aceştia să trăiască, fără să fi găsit răspuns la 
problemele ce-l frământau pe dânsul. lar pe el îl preocupa 
tot unul şi acelaşi lucru chiar din ziua duelului, de îndată ce 
se întorsese de la Sokolniki şi-şi petrecuse în birou prima lui 
noapte de chin şi nesomn; numai că acum, în singurătatea 
la care-l silea călătoria, gândurile acestea puseseră cu 
deosebită putere stăpânire pe el. La orice s-ar fi străduit să 
se gândească, revenea mereu tot la aceleaşi întrebări, la 
care nu-şi putea răspunde şi pe care nu se putea totuşi opri 
să şi le pună. Era ca şi cum în cap i s-ar fi tocit filetul 
şurubului principal, de care depindea toată viaţa lui. 
Şurubul se învârtea mai departe, nu ieşea, dar se răsucea 


pe loc, în aceeaşi tăietură, fără să se poată fixa, şi nu era 
chip să-l opreşti. 

Intră căpitanul de poştă şi-l rugă umil pe luminăţia-sa să 
mai aibă răbdare numai două ore, după care îi va da 
luminăţiei-sale (fie ce-o fi) caii de schimb destinaţii 
curierilor. Era vădit că şeful staţiei de poştă minţea şi că nu 
urmărea decât să mai scoată şi de la călătorul acesta ceva 
bani peste tarif. „E rău, sau e bine? Se întreba Pierre. 
Pentru mine e bine, pentru alt călător e rău, iar pentru el 
neapărat necesar, fiindcă n-are ce mânca. Mi s-a plâns că l- 
a bătut un ofiţer pentru asta; dar ofiţerul nu l-a bătut decât 
pentru că avea nevoie să plece cât mai repede. Eu am tras 
în Dolohov fiindcă m-am socotit jignit... lar pe Ludovic al 
XVI-lea l-au executat fiindcă l-au considerat criminal şi, 
după un an, cei care l-au trimis la moarte au fost şi ei 
executaţi pentru o pricină oarecare. Ce e rău? Ce e bine? 
Ce trebuie să iubim şi ce să urâm? De ce trăim şi ce sunt 
eu? Ce este viaţa, ce este moartea? Care-i puterea care le 
dirijează pe toate?” se întreba el şi nu găsea la niciuna 
dintre aceste întrebări alt răspuns decât unul, nelogic şi cu 
totul fără legătură cu preocupările sale. Răspunsul acesta 
suna: „Când mori, totul s-a sfârşit. Mori şi vei afla totul, sau 
vei înceta să te mai întrebi.” Dar şi moartea îl înfricoşa. 

Vânzătoarea din 'Torjok îşi întindea marfa înaintea lui, 
lăudându-şi-o cu voce ţipătoare, mai ales nişte papuci din 
piele de capră. „Eu am sute de ruble cu care n-am ce face, 
iar femeia asta cu şuba ruptă stă şi se uită cu sfială la mine, 
îşi zise Pierre. Şi la ce i-ar fi de folos banii? l-ar putea spori 
oare fericirea şi liniştea sufletească, măcar cât negru sub 
unghie? Există oare ceva pe lume care să ne facă, pe ea şi 
pe mine, mai puţin supuşi răului şi morţii? Moartea, care le 
pune capăt la toate şi care tot vine până la urmă - dacă nu 
azi, mâine - deci într-o clipă în faţa veşniciei.” Şi apăsă 
iarăşi pe şurubul nestăvilit al gândirii sale, şi şurubul se 
învârtea în loc fără istov. 


Valetul îi aduse o carte cu filele gata tăiate până pe la 
jumătate; era romanul epistolar al doamnei de Souza. 
Începu să citească povestea suferințelor şi a luptei unei 
oarecare Amelie de Mansfeld pentru păstrarea virtuţii ei. 
„Dar de ce o mai fi luptat împotriva seducătorului ei, se 
gândi Pierre, dacă-l iubea? Dumnezeu nu i-a putut sădi în 
suflet o dorinţă potrivnică voinţei lui. Fosta mea nevastă n-a 
combătut-o, şi poate că ea avea dreptate. Nu s-a descoperit 
Nimic, îşi zise iarăşi Pierre, nu s-a născocit nimic nou. Tot ce 
putem şti noi e doar că nu ştim nimic. Şi asta-i încă treapta 
cea mai înaltă la care a ajuns înţelepciunea omenească.” 

Totul, în sufletul lui şi împrejur, îi părea încurcat, fără rost, 
dezgustător. Şi tocmai în acest dezgust de tot ce-l 
înconjura, Pierre îşi găsea un soi de satisfacţie răscolitoare. 

— Îndrăznesc să rog pe luminăţia-voastră să faceţi un pic 
de loc pentru dumnealui, spuse căpitanul de poştă, intrând 
în odaie cu un călător, nevoit şi el să rămână acolo din lipsă 
de cai. Călătorul era un bătrân scund, lat în spate, galben şi 
zbârcit tare la faţă, cu sprâncene albe străjuind doi ochi 
pătrunzători, de un cenuşiu spălăcit. 

Pierre îşi dădu jos picioarele de pe masă, se ridică şi se 
întinse pe patul ce i se pregătise, azvârlind din când în când 
o privire spre noul-venit, care, posomorât şi obosit, fără să 
se uite la Pierre, se dezbrăcă anevoie, ajutat de servitorul 
lui. După ce rămase într-un cojocel ponosit cu faţa de 
nanchin şi-şi vâri picioarele slabe şi osoase în nişte şoşoni 
groşi de casă, din pâslă, noul-venit se aşeză pe canapea, 
sprijinindu-şi de spătar capul neobişnuit de mare şi lat în 
tâmple, cu părul tuns scurt, şi se uită la Bezuhov. Expresia 
severă, inteligentă şi pătrunzătoare a acestei priviri îl izbi 
pe Pierre. Grozav ar fi vrut să intre în vorbă cu el, dar, în 
clipa în care se pregătea să i se adreseze, întrebându-l ceva 
în legătură cu drumul, noul-venit închise ochii şi-şi încrucişă 
mâinile bătrâne zbârcite - la una purta pe un deget un inel 
mare de fier forjat cu cap de mort - şi rămase neclintit, fie 
odihnindu-se, fie meditând adânc, în tăcere, cum i se păru 


lui Pierre. Servitorul călătorului era şi el un bătrânel la fel 
de galben ca şi stăpânul său; tot numai zbârcituri, fără 
mustăţi, fără barbă, de bună seamă nu fiindcă le rădea, ci 
fiindcă nu-i crescuseră niciodată. Acest bătrânel desfăcu 
îndemânatec cufăraşul cu merinde şi veselă de drum, 
pregăti masa de ceai şi aduse un samovar în clocot. Când 
totul fu gata, călătorul deschise ochii, se apropie de masă şi, 
după ce-şi umplu un pahar cu ceai, mai umplu unul şi 
pentru bătrânelul spân şi i-l dădu. Pierre începu să simtă o 
nelinişte ciudată şi un îndemn căruia nu i se putea 
împotrivi, de a intra în vorbă cu noul-venit. 

Servitorul se întoarse, aducând îndărăt paharul gol cu 
fundul în sus şi cu o bucăţică de zahăr ştirbită şi-şi întrebă 
stăpânul dacă mai porunceşte ceva. 

— Nimic. Adu-mi cartea, spuse călătorul. 

Servitorul îi aduse o carte, care lui Pierre i se păru 
bisericească, şi bătrânul se cufundă în lectură. Pierre îl 
privea. Dintr-o dată, călătorul lăsă deoparte cartea, puse 
între filele ei un semn şi o închise, apoi închise iar ochii şi se 
lăsă pe spate, sprijinit pe coate, aşa cum stătuse la început. 
Pierre îl privea şi nu izbuti să-şi întoarcă ochii de la dânsul, 
atunci când bătrânul făcu deodată ochi mari şi-şi, aţinti 
căutătura tăioasă şi severă asupra lui. 

Pierre se simţi tulburat şi voi să-i evite privirea, dar ochii 
scânteietori ai bătrânului îl atrăgeau spre ei cu o putere 
căreia nu-i putea rezista. 

II 

— AM PLĂCEREA SĂ VORBESC, dacă nu mă-nşel, cu 
contele Bezuhov, spuse călătorul cu glas domol, dar 
puternic. 

Pierre rămase tăcut şi-şi privi întrebător, prin ochelari, 
interlocutorul. 

— Am auzit de dumneata, domnul meu, continuă bătrânul, 
şi de nenorocirea care te-a lovit. Rosti ultimele cuvinte, 
subliniindu-le, ca şi cum ar fi spus: „Da, nenorocire, oricum 
ai vrea să o numeşti; ştiu că ceea ce ţi s-a întâmplat la 


Moscova a fost pentru dumneata o nenorocire.” le 
compătimesc mult pentru asta, domnul meu. 

Pierre se înroşi tot, îşi dădu grăbit picioarele jos din pat şi, 
aşezându-se pe margine, zâmbi cu sfială, în silă. 

— Nu din simplă curiozitate ţi-am amintit de asta, domnul 
meu, ci din motive mult mai întemeiate. 

Tăcu o clipă, fără să-şi ia ochii de la Pierre, şi se retrase la 
un capăt al canapelei, dându-i a înţelege lui Pierre, prin 
asta, că-i face loc lângă el. Lui Pierre nu-i era prea plăcut să 
intre în vorbă cu acest bătrân, dar i se supuse fără voie, se 
apropie şi se aşeză alături de el. 

— Eşti nefericit, domnul meu, continuă el. Dumneata eşti 
tânăr, iar eu sunt bătrân. Aş vrea să-ţi vin, pe cât îmi stă în 
putere, într-ajutor. 

— Ah, da! Exclamă Pierre, cu acelaşi zâmbet silit. Vă sunt 
foarte recunoscător... De unde veniţi, mă rog? 

Faţa călătorului nu exprima defel bunăvoință, era rece şi 
severă; dar, cu toate astea, atât figura cât şi vorba noii lui 
cunoştinţe exercitau asupra lui Pierre o atracţie căreia nu-i 
putea rezista. 

— Dar dacă, pentru vreun motiv oarecare, convorbirea cu 
mine vă este neplăcută, zise bătrânul, spuneţi-mi sincer, 
domnul meu. 

Şi zâmbi deodată neaşteptat de blând şi de părinteşte. 

— Ah, nu, deloc, dimpotrivă, sunt foarte bucuros să vă 
cunosc, răspunse Pierre şi, lăsându-şi ochii în jos la mâinile 
noului cunoscut, se uită îndeaproape, la inel. 

Văzu pe el capul de mort, semnul masoneriei. 

— Îmi îngăduiţi să vă întreb, zise el: sunteţi mason? 

— Da, aparţin frăţiei liberilor constructori, răspunse 
călătorul, adâncindu-şi tot mai mult privirea în ochii lui 
Pierre. Şi în numele lor şi al meu personal, îţi întind o mână 
frăţească. 

— Mi-e teamă, zise Pierre, zâmbind şi şovăind între 
încrederea ce i-o inspira personalitatea masonului şi 
obişnuinţa pe care şi-o făcuse de a-şi bate joc de credinţele 


masonice, mi-e teamă că sunt foarte departe de a înţelege... 
cum aş putea spune? Mă tem că întregul meu fel de a 
gândi, toată concepţia mea despre lume şi viaţă este atât de 
contrarie celei pe care o aveţi dumneavoastră, încât între 
noi doi nu va putea exista înţelegerea dorită. 

— Mi-e cunoscut felul dumitale de a gândi, zise masonul, şi 
acest fel de a gândi, al dumitale, despre care-mi vorbeşti, şi 
care ţi se pare că e rezultatul unei trudnice meditații 
personale, este de fapt modul de a gândi al majorităţii 
oamenilor, este fructul caracteristic al semeţiei, al lenei şi al 
ignoranței. lartă-mă, domnul meu, dar dacă nu ţi-l ştiam 
nici nu intram în vorbă cu dumneata. Modul dumitale de a 
gândi este o jalnică rătăcire. 

— Întocmai cum pot şi eu presupune despre 
dumneavoastră că mergeţi pe un drum greşit, observă 
Pierre, schiţând un zâmbet. 

— Nu m-aş încumeta niciodată să afirm că aş cunoaşte 
adevărul, răspunse masonul, uimindu-l din ce în ce mai mult 
pe Pierre prin precizia şi proprietatea termenilor lui. 
Nimeni nu poate ajunge singur la adevăr; numai punând 
piatră peste piatră, cu participarea tuturor, a milioanelor de 
generaţii, de la strămoşul Adam şi până în zilele noastre, se 
poate înălța templul care să fie lăcaş vrednic de Marele 
Arhitect al universului, spuse masonul şi închise ochii. 

— Trebuie să vă mărturisesc că nu cred... nu cred în... în 
Dumnezeu, spuse cu părere de rău în glas Pierre, făcând o 
sforţare; dar simţea neapărată nevoie de a spune tot 
adevărul. 

Masonul îl măsură atent şi-i zâmbi, cum ar zâmbi un nabab 
cu milioane de ruble unui calic care i-ar mărturisi că lui, 
sărmanului, îi lipsesc cele cinci ruble care ar putea să-l facă 
fericit. 

— Da, dumneata nu-l ştii, domnul meu, continuă masonul. 
Dumneata nu-l poţi şti. Nu l-ai aflat şi de aceea şi eşti 
nefericit. 

— Da, sunt nefericit, încuviinţă Pierre, dar ce pot face? 


— Nu l-ai aflat, domnul meu, de aceea eşti aşa de nefericit. 
Nu l-ai aflat, dar el e aici, e şi în mine, în cuvintele mele, e şi 
în tine, chiar şi în vorbele nesăbuite pe care gura ta le-a 
rostit acum o clipă, spuse masonul sever, cu vocea 
tremurătoare de emoție. 

Tăcu o clipă şi oftă, făcând sforţări vizibile ca să-şi 
astâmpere tulburarea. 

— Dacă n-ar exista, reluă el încet, noi doi n-am vorbi acum 
despre el, domnul meu. Despre ce, despre cine am vorbit? 
Pe cine ai tăgăduit? Spuse el deodată cu solemnă şi 
impunătoare severitate. Cine l-a născocit, dacă nu există? 
Cum de s-a născut în tine presupunerea că există o 
asemenea fiinţă neînţeleasă? De ce şi tu şi lumea întreagă 
presupuneţi existenţa unei asemenea fiinţe de necuprins, a 
unei fiinţe care să fie atotputernică, şi veşnică, şi infinită în 
toate atributele ei? 

Se opri şi rămase mult timp fără să spună o vorbă. 

Pierre nu putea şi nu voia să întrerupă tăcerea. 

— Există, dar e greu să-l cuprindem cu mintea, vorbi din 
nou masonul, uitându-se de data asta nu la Pierre, ci drept 
înainte, în timp ce mâinile sale de om bătrân care, din 
pricina tulburării lăuntrice, nu puteau sta locului, răsfoiau 
nervos filele cărţii. Dacă ar fi un om de a cărui existenţă te- 
ai îndoi, te-aş pune faţă în faţă cu omul acesta: l-aş lua de 
mână şi ţi l-aş aduce. Dar cum pot arăta eu, muritor 
nevolnic, toată atotputernicia, toată veşnicia, toată 
bunătatea lui, unui orb sau unuia care închide ochii ca să 
nu-l vadă, ca să nu-l înţeleagă şi să nu-şi vadă totodată, să 
nu-şi înţeleagă toată ticăloşia şi toată nemernicia sa? Tăcu. 
Cine eşti tu? Ce eşti tu? Îţi închipui că eşti înţelept numai 
fiindcă poţi rosti câteva cuvinte nelegiuite, continuă el, 
zâmbind întunecat şi dispreţuitor, când de fapt tu eşti mai 
prost şi mai fără minte decât un copil care, jucându-se cu 
piesele unui ceasornic măiestrit lucrat, ar îndrăzni să spună 
că, întrucât nu înţelege rostul acestui ceasornic, nu poate 
crede nici în meşterul care l-a făcut. E şi greu să-l cunoşti. 


De veacuri, de la Adam şi până în zilele noastre, lucrăm 

pentru a-l cunoaşte şi suntem încă departe, foarte departe 
de atingerea acestui ţel, dar în incapacitatea noastră de a-l 
cuprinde, noi vedem doar bicisnicia noastră şi măreţia lui... 

Pierre asculta cu strângere de inimă, uitându-se cu ochi 
strălucitori la chipul masonului, fără să-l întrerupă şi fără 
să-l întrebe ceva, şi credea din adâncul sufletului tot ce-i 
spunea omul acesta străin. Îl convingeau oare argumentele 
raţionale pe care le găsea în vorbele masonului, sau se lăsa, 
asemenea copiilor, furat de mlădierile vocii, de hotărârea şi 
de sinceritatea cu care îi vorbea, de tremurul care-i 
întretăia adeseori glasul, sau de privirile acestea 
scânteietoare, îmbătrânite într-una şi aceeaşi credinţă, ori, 
în sfârşit, îl cucereau liniştea, dârzenia acestui om şi 
conştiinţa menirii sale, radiind din întreaga fiinţă a 
masonului, care-l izbeau cu atât mai puternic, cu cât 
contrastau mai vădit cu delăsarea şi deznădejdea în care se 
afla el. Sigur e doar că vroia din toată inima să creadă, şi 
credea chiar; încerca un sentiment îmbucurător de linişte, 
de înnoire şi de întoarcere la viaţă. 

— Nu poate fi cuprins cu mintea, dar îl cuprinzi trăind, 
adăugă masonul. 

— Nu înţeleg, zise Pierre, simțind cu groază cum îndoiala 
îi încolţea în suflet. 

Se temea să nu descopere slăbiciuni şi confuzii în 
argumentele interlocutorului său, se temea să nu ajungă 
cumva să nu-l mai creadă. Nu înţeleg, zise el, cum se face 
că mintea omenească nu poate cuprinde cunoaşterea de 
care îmi vorbiţi. 

Masonul zâmbi, cu zâmbetul său blajin, părintesc. 

— Suprema înţelepciune şi supremul adevăr sunt 
asemenea unei cuminecături pe care am vroi să o sorbim. 
Pot oare eu primi, vas pângărit ce sunt licoarea asta curată 
şi pot eu oare preţui puritatea ei? Numai purificându-mi 
sufletul de orice urmă de necurăţenie aş fi vrednic să mă 


împărtăşesc cât de cât din limpezimea acestei 
cuminecături. 

— Da, da, aşa e! Exclamă Pierre cu bucurie. 

— Suprema înţelepciune nu se întemeiază exclusiv pe 
rațiune, nu se bizuie pe ştiinţe laice ca fizica, istoria, chimia 
şi celelalte în câte se divide cunoaşterea raţională. Suprema 
înţelepciune cunoaşte o singură ştiinţă, ştiinţa universală, 
ştiinţa care explică întreaga creaţie şi locul pe care îl ocupă 
omul în această creaţie. Pentru a-i putea face loc în noi 
acestei ştiinţe, trebuie neapărat să ne purificăm şi să ne 
înnoim fiinţa lăuntrică şi, de aceea, înainte le a dori să 
cunoaştem, trebuie să credem şi să ne desăvârşim. Şi 
pentru a atinge ţelurile acestea înalte, în sufletele noastre 
este sădită lumina divină, pe care noi o numim conştiinţă. 

— Da, da, încuviinţă Pierre. 

— Priveşte cu ochii sufletului la fiinţa ta lăuntrică şi 
întreabă-te singur dacă eşti mulţumit de tine însuţi. La ce-ai 
ajuns, călăuzindu-te exclusiv după rațiune? Ce eşti? Eşti 
tânăr, eşti bogat, eşti inteligent şi cultivat, domnul meu. Ce- 
ai făcut din toate aceste binecuvântate daruri hărăzite ţie? 
Eşti mulţumit de tine şi de viaţa pe care o duci? 

— Nu. Dimpotrivă, urăsc viaţa pe care o duc, răspunse 
Pierre, încruntându-se. 

— Dacă o urăşti, schimb-o, purifică-te şi, pe măsură ce te 
vei purifica, vei cunoaşte înţelepciunea. Cercetează-ţi viaţa, 
domnul meu. Cum ai trăit-o? În orgii sălbatice şi în desfrâu, 
primind din partea societăţii totul şi nedându-i în schimb 
nimic. i-au fost hărăzite bogății. Cum le-ai folosit? Ce-ai 
făcut pentru aproapele tău? Te-ai gândit cumva la zecile de 
mii de robi pe care-i ai, ai căutat vreodată să-i ajuţi fiziceşte 
şi moralmente? Nu. Te-ai folosit de truda lor, ca să duci o 
viaţă desfrânată. Iată ce-ai făcut. Ţi-ai ales cumva o 
îndeletnicire care să-ţi fi îngăduit a veni în ajutorul 
aproapelui? Nu! i-ai dus viaţa numai în deşertăciuni. Apoi 
te-ai însurat, domnul meu, ţi-ai luat asupra dumitale 
răspunderea îndrumării unei femei tinere, şi ce-ai făcut? În 


loc s-o ajuţi, domnul meu, să găsească drumul adevărului, ai 
aruncat-o în viitoarea minciunii şi a nefericirii. Un om te-a 
jignit, şi dumneata l-ai lovit de moarte; şi pe urmă vii şi-mi 
spui că nu l-ai aflat pe Dumnezeu şi că urăşti viaţa pe care o 
duci. Nu-i de mirare, domnul meu, nici nu se putea altfel! 

După ce rosti cuvintele acestea, masonul, ca şi cum ar fi 
obosit de discuţia aceasta prelungită, se sprijini din nou de 
speteaza canapelei şi închise ochii. Pierre îi privea faţa 
bătrână, severă, neclintită ca moartă, şi-şi muşca buzele 
fără să scoată nici un sunet. Ar fi vrut să spună: da, e 
adevărat, am dus o viaţă ticăloasă, netrebnică, desfrânată, 
dar nu îndrăzni să curme tăcerea. 

Masonul tuşi, hârâind răguşit, ca bătrânii, şi-şi strigă 
sluga. 

— Ce-i cu caii? Întrebă el, fără să se uite la Pierre. 

— Au sosit caii de schimb, răspunse servitorul. Nu vă mai 
odihniţi? 

— Nu, spune să înhame. 

„Va pleca oare şi mă va lăsa singur, fără să-mi spună tot ce 
are de spus şi fără să-mi făgăduiască sprijinul său? Se gândi 
Pierre, ridicându-se în picioare, şi începu să se plimbe prin 
odaie, cu capul plecat, uitându-se din când în când la chipul 
masonului. Da, nu m-am gândit la asta, da, am dus o viaţă 
vrednică de dispreţ, desfrânată, care însă nu mi-a plăcut şi 
pe care n-am voit-o, gândea Pierre, iar omul acesta 
cunoaşte adevărul şi, dacă ar vrea, mi l-ar putea dezvălui.” 
Asta ar fi voit Pierre să-i spună masonului, dar nu 
îndrăznea. Călătorul îşi strânse, cu gesturi tacticoase de 
bătrân, lucrurile, şi-şi încheie cojocelul. Sfârşind ce avea de 
făcut, se adresă lui Bezuhov şi, pe un ton de politicoasă 
nepăsare, îi zise: 

— Şi unde pleci acum, mă rog, domnul meu? 

— Eu? La Petersburg, îi răspunse Pierre cu nehotărâre 
copilărească în glas. Vă sunt recunoscător pentru cele ce 
mi-aţi spus. Sunt întru totul de părerea dumneavoastră. Să 
nu credeţi însă că aş fi atât de păcătos. De când mă ştiu, mi- 


am dorit din toată inima să fiu aşa cum aţi voi 
dumneavoastră să fiu; dar n-am găsit niciodată, nicăieri, 
sprijin... De altminteri, eu sunt cel mai vinovat. Ajutaţi-mă, 
învăţaţi-mă şi, poate am să... 

Pierre nu mai putu continua, respiră adânc şi se întoarse 
cu spatele. 

Masonul tăcu îndelung; se vedea că-l frământa un gând. 

— Ajutor nu-i de aşteptat decât de la Dumnezeu, vorbi el, 
dar atâta cât e în puterea ordinului nostru, ordinul nostru 
ţi-l va dărui, domnul meu. Tot te duci la Petersburg: predă 
asta contelui Willarsky (îşi scoase portvizitul, luă o hârtie 
mare, împăturită în patru, şi scrise pe ea câteva cuvinte). 
Un sfat, dacă-mi dai voie să-ţi dau: odată ajuns în capitală, 
închină-ţi cele dintâi zile singurătăţii, judecă-te singur şi 
părăseşte căile pe care ai mers până acum. Îţi doresc drum 
bun, domnul meu, încheie el, băgând de seamă că servitorul 
intrase în odaie, şi succes! 

Călătorul era Osip Alexeevici Bazdeev, după cum află 
Pierre din registrul căpitanului de poştă. Bazdeev era unul 
dintre cei mai cunoscuţi masoni şi martinişti398, încă din 
epoca lui Novikov. Mult timp după plecarea lui, Pierre nu se 
mai culcă să se odihnească şi nici nu mai ceru caii de 
schimb, ci se plimbă întruna prin încăperea staţiei de poştă, 
gândindu-se la trecutul lui de desfrânat şi reprezentându-şi, 
cu bucuria omului renăscut, un viitor fericit, curat şi plin de 
binefaceri, care i se părea atât de uşor de atins. Fusese 
păcătos, aşa i se părea acum, numai pentru că uitase 
întâmplător ce bine este să fii virtuos. În suflet nu-i mai 
rămăsese nici urmă din vechile îndoieli. Credea cu toată 
tăria în putinţa frăţiei dintre oameni, uniţi în scopul de a se 
sprijini unul pe altul în drumul spre virtute, şi asta-şi 
închipuia el că e masoneria. 

III. 

AJUNS LA PETERSBURG, Pierre nu înştiinţă pe nimeni că 
venise, nu se duse nicăieri şi-şi petrecu tot timpul citind pe 
Thomas Kempis399, a cărui carte nu ştia cine i-o adusese. 


Citind această carte, Pierre încerca mereu unul şi acelaşi 
sentiment: simţea desfătarea pe care n-o cunoscuse până 
atunci de a crede că desăvârşirea poate fi atinsă, că e cu 
putinţă dragostea frăţească şi constructivă dintre oameni, 
credinţă pe care i-o dezvâăluise Osip Alexeevici. La o 
săptămână după sosirea sa, Pierre primi într-o seară vizita 
tânărului conte polonez Willarsky, pe care avusese prilejul 
să-l cunoască în treacăt în societatea înaltă petersburgheză. 
Acesta intră în camera lui cu acelaşi aer oficial şi solemn cu 
care-i călcase pragul martorul lui Dolohov şi, după ce trase 
uşa după sine şi se convinse că nu se mai află nimeni în 
odaie, afară de Pierre, îi vorbi: 

— Am venit la dumneavoastră, conte, cu o misiune şi o 
propunere, zise el, fără să ia loc pe scaun. O persoană sus- 
pusă, om de foarte mare grad în frăţia noastră, a intervenit 
ca dumneavoastră să fiţi primit în rândurile frăţiei noastre, 
înainte de termen, şi m-a însărcinat să vă fiu îndrumător. 
Consider împlinirea voinţei acestei persoane ca pe o datorie 
sfântă pentru mine. Voiţi să intraţi, sub îndrumarea mea, în 
frăţia liberilor constructori? 

Vocea rece şi severă a acestui om, pe care Pierre îl văzuse 
aproape totdeauna zâmbind curtenitor la baluri, în 
societatea celor mai strălucite femei, îl izbi. 

— Da, vreau, răspunse Pierre. 

Willarsky înclină capul. 

— Încă o întrebare, conte, zise el, la care vă rog să-mi 
răspundeţi cu toată sinceritatea, nu de viitor mason, ci de 
om de onoare (galant homme): aţi renunţat la convingerile 
dumneavoastră anterioare? Credeţi acum în Dumnezeu? 

Pierre stătu să se gândească. 

— Da... da, cred în Dumnezeu, spuse el. 

— În cazul acesta... începu Willarsky, dar Pierre îl 
întrerupse: 

— Da, cred în Dumnezeu, mai spuse el o dată. 

— În cazul acesta putem pleca, zise Willarsky. Trăsura mea 
vă stă la dispoziţie. 


Tot timpul drumului, Willarsky tăcu. La întrebarea lui 
Pierre, ce anume trebuie să facă şi cum să răspundă, 
Willarsky nu-i dezvălui decât că fraţi mai vrednici decât el îi 
vor pune întrebări şi că Pierre n-are nimic altceva de făcut 
decât să spună adevărul. 

Cupeul intră pe poarta clădirii impozante în care se afla 
sediul lojii şi, urcând o scară întunecoasă, ei pătrunseră 
într-un vestibul nu prea spaţios, dar bine luminat, unde îşi 
scoaseră singuri şubele, neajutaţi de nici un lacheu. Din 
vestibul trecură într-o altă încăpere. Un om îmbrăcat într- 
un chip ciudat se arătă în uşă. Willarsky se apropie de el, îi 
şopti ceva în franţuzeşte, şi se îndreptă spre un dulăpior, în 
care Pierre observă nişte veşminte cum nu mai văzuse 
niciodată. Scoţând din dulap o basma, Willarsky i-o trecu 
peste ochi şi i-o înnodă la ceafă, prinzându-i din greşeală în 
nod o şuviţă de păr, ceea ce-i pricinui o senzaţie de durere. 
Îl trase apoi spre sine, îl sărută şi, luându-l de mână, îl duse 
într-o direcţie necunoscută. Pierre, pe care-l sâcâiau firele 
de păr prinse în nod, se strâmba de durere şi în acelaşi timp 
zâmbea, ca şi cum s-ar fi ruşinat de ceva. Uriaş, cu mâinile 
lăsate în jos, cu figura încreţită de un zâmbet, îl urma pe 
Willarsky cu paşi nesiguri şi supuşi. 

După ce făcu vreo zece paşi cu el, Willarsky se opri. 

— Orice ar fi să se întâmple cu dumneata, zise el, trebuie 
să înduri totul cu bărbăţie, dacă eşti ferm hotărât să intri în 
frăţia noastră. (Pierre răspunse afirmativ printr-o înclinare 
a capului.) Când vei auzi o bătaie în uşă, te vei dezlega la 
ochi, adăugă Willarsky. Îţi urez curaj şi succes. Şi, 
strângându-i mâna, ieşi. 

Rămas singur, Pierre continuă să zâmbească. Ridică o 
dată, de două ori din umeri şi duse mâna la basma, ca şi 
cum ar fi vrut să şi-o dezlege, dar se răzgândi şi-şi lăsă iar 
în jos mâna. Cele cinci minute cât stătu cu ochii legaţi i se 
părură un ceas. Mâinile îi amorţiseră, picioarele i se 
muiaseră. 1 se părea că e obosit de tot. Încerca tot felul de 
simţăminte necunoscute. Îi era teamă şi de ceea ce urma să 


i se întâmple, şi îi era încă şi mai teamă să nu lase să i se 
ghicească teama. Era curios să ştie ce mai avea de făcut şi 
ce va mai afla; dar, mai presus de orice, era bucuros că 
venise clipa în care, în sfârşit, avea să păşească pe drumul 
acela al reînnoirii şi al unei vieţi de virtute şi binefacere, pe 
care o dorea din ziua întâlnirii cu Osip Alexeevici. În uşă 
răsunară bătăi puternice. Pierre îşi scoase legătura de la 
ochi şi privi în jur. În încăpere era întuneric beznă, doar 
într-un colţ ardea o candelă, pusă în ceva alb. Pierre se 
apropie şi văzu că lângă candelă, pe masa neagră, se mai 
afla şi o carte deschisă. Cartea era Evanghelia, iar obiectul 
alb în care ardea candela era un craniu omenesc, cu 
orbitele şi găurile dinţilor luminate. După ce citi primele 
cuvinte ale Evangheliei: „La început era cuvântul, şi 
cuvântul era Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul”, Pierre 
făcu ocolul mesei şi dădu peste o ladă mare deschisă, plină 
cu ceva nedesluşit. Era o raclă cu oseminte. Nimic nu-l mai 
uimea din tot ce vedea. Nădăjduind să intre într-o viaţă cu 
desăvârşire nouă, cu desăvârşire alta decât cea de până 
atunci, se aştepta tot la lucruri neobişnuite, chiar mult mai 
neobişnuite decât acelea pe care le vedea. Craniul, racla, 
Evanghelia - i se părea că se aşteptase la toate astea, că 
aşteptase ceva şi mai neobişnuit. Străduindu-se să-şi 
deştepte în suflet un sentiment de pietate, el se uită în jurul 
său. „Dumnezeu, moartea, dragostea, frăţia umană”, îşi zise 
ca pentru sine, legând aceste cuvinte de imagini 
nelămurite, dar dătătoare de bucurie. O uşă se deschise şi 
cineva intră. 

În lumina slabă, cu care totuşi Pierre izbutise să se 
obişnuiască, se ivi un om mai mult mărunt decât înalt. Omul 
se opri o clipă: venea de bună seamă de la lumină; se 
apropie apoi de masă, păşind cu băgare de seamă, şi-şi 
puse pe tăblia ei mâinile mici, cu mănuşi de piele. 

Omul acesta scund era îmbrăcat cu un şorţ alb de piele, 
care-i acoperea pieptul şi în parte picioarele; de gât îi 


atârna un fel de salbă, iar de sub salbă ieşea un jabou alb, 
ce-i încadra faţa lunguiaţă, luminată de jos în sus. 

— De ce-ai venit aici? Întrebă omul, îndreptându-şi 
privirea spre locul unde era Pierre, pe care îl ghici după 
mişcări. De ce-ai venit, dumneata, care nu crezi în lumina 
adevărului şi nici nu vezi lumina, de ce-ai venit aici şi ce 
doreşti de la noi? Înţelepciune, virtute, învăţătură? 

În clipa în care se deschise uşa şi apăru necunoscutul, 
Pierre încercă sentimentul de teamă şi de evlavie pe care-l 
simţea în copilărie, la spovedanie: se vedea între patru ochi 
cu un om cu totul străin, de care nu-l lega nimic în viaţa de 
toate zilele, şi totuşi atât de apropiat sub raportul frăţiei 
dintre oameni. Cu respiraţia întretăiată de bătăile repezi 
ale inimii, Pierre se îndreptă spre ritor (aşa se numea în 
masonerie fratele care pregăteşte pe cel ce caută să intre 
în frăţie) şi, apropiindu-se de el, recunoscu pe unul dintre 
cunoscuţii săi, Smolianinov; dar gândul că omul care intrase 
era un cunoscut îl supăra; ar fi vrut să vadă în noul-venit 
doar un frate şi un îndrumător pe căile virtuţii. O bucată de 
vreme, Pierre nu putu scoate nici o vorbă, aşa că ritorul fu 
nevoit să-şi repete întrebarea. 

— Da, vreau... vreau înnoirea, izbuti Pierre să îngaime. 

— Bine, încuviinţă Smolianinov şi numaidecât adăugă: Ai 
vreo idee de mijloacele prin care sacrul nostru ordin te va 
putea ajuta să-ţi ajungi scopul? 

Spusese asta repede, dar calm. 

— Nădăjduiesc... îndrumare... şi ajutor... în vederea 
înnoirii, rosti anevoie Pierre, al cărui glas tremura, atât de 
emoție, cât şi din pricină că nu era obişnuit să formuleze în 
ruseşte lucruri atât de abstracte. 

— Care sunt noţiunile dumitale despre francmasonerie? 

— După cât înţeleg eu, francmasoneria este fraternite400 
şi egalitatea oamenilor pentru binele omenirii, răspunse el, 
şi pe măsură ce vorbea, se simţea din ce în ce mai stingherit 
de faptul că vorbele sale erau nepotrivite cu solemnitatea 
clipei. După părerea mea... 


— Bine, se grăbi să-l încurajeze ritorul, pe deplin 
satisfăcut pesemne de acest răspuns. Ţi-ai căutat cumva 
mijloacele pentru atingerea ţelului dumitale în religie? 

— Nu, am socotit-o ca inechitabilă şi nu i-am urmat 
preceptele, mărturisi Pierre cu glas atât de scăzut, încât 
ritorul nu-l auzi şi-l întrebă ce-a spus. Am fost ateu, 
răspunse Pierre. 

— Dumneata cauţi adevărul în scopul de a-i urma legile în 
viaţă: prin urmare, cauţi înţelepciunea şi virtutea, nu-i aşa? 
Îl întrebă ritorul după o clipă de tăcere. 

— Da, exact, întări Pierre. 

Ritorul îşi drese glasul, îşi încrucişă pe piept mâinile 
înmănuşate şi începu: 

— Trebuie să-ţi dezvălui acum țelul principal al ordinului 
nostru - zise el. Dacă țelul acesta este întru totul 
corespunzător cu al dumitale, înseamnă că nu va fi fără 
folos să intri în frăţia noastră. Cea dintâi şi cea mai în 
semnată ţintă a noastră, piatra de temelie, pe care se 
sprijină ordinul nostru şi pe care nici o putere omenească 
nu o poate dobori, este păstrarea şi transmiterea către 
posteritate a unei taine de seamă... ajunsă până la noi încă 
din erele preistoriei şi chiar de la cel dintâi om, taină de 
care depinde, poate, soarta întregului neam omenesc. Cum 
însă această taină are însuşirea de a nu putea fi nici 
cunoscută şi nici folositoare nimănui, dacă nu s-a pregătit şi 
purificat îndelung şi cu stăruinţă pe sine însuşi, e limpede 
că nu oricine poate nădăjdui să-i afle dezlegarea. De aceea, 
cel de-al doilea ţel al nostru constă în a-i pregăti, pe cât e cu 
putinţă, pe membrii ordinului nostru să-şi însănătoşească 
sufletul, să-şi purifice şi să-şi cultive raţiunea prin mijloacele 
transmise nouă de către aceia care s-au ostenit să 
cerceteze taina şi, prin aceasta, a-i face vrednici de ao 
prelua. Purificându-i şi îndreptându-i pe membrii ordinului 
nostru, noi ne străduim, în al treilea rând, să îndreptăm 
totodată întreg neamul omenesc, dându-i pe membrii noştri 
drept pildă de pietate şi virtute, şi astfel, ne străduim în 


acelaşi timp să luptăm din răsputeri împotriva răului ce 
domneşte în lume. Gândeşte-te la asta; mă întorc îndată la 
dumneata, îi spuse el, ieşind din cameră. 

„Să luptăm împotriva răului ce domneşte în lume...” 
repetă Pierre şi-şi închipui numaidecât activitatea lui pe 
acest tărâm în viitor. Se gândea la categoria oamenilor din 
rândul cărora fusese şi el nu mai departe decât cu două 
săptămâni în urmă şi în gând le adresă cuvinte de povaţă şi 
de îndrumare, văzându-i, în închipuirea lui, pe aceşti 
oameni păcătoşi şi nefericiţi, ajutaţi de el cu vorba şi cu 
fapta. Se vedea smulgând din mâinile asupritorilor 
victimele. Din cele trei țeluri pomenite de ritor, ultimul - 
îndreptarea neamului omenesc - îi stătea cel mai la inimă. 
Taina aceea atât de importantă, de care amintise ritorul, 
deşi-i aţâţase întrucâtva curiozitatea, nu i se părea lucrul 
cel mai de căpetenie; iar cel de-al doilea ţel, purificarea de 
sine şi îndreptarea fiinţei lăuntrice, nu-l prea preocupa, 
fiindcă în aceste clipe se simţea cu încântare gata izbăvit de 
viaţa păcătoasă pe care o dusese şi hotărâse să facă numai 
binele. 

După vreo jumătate de oră, ritorul se întoarse, ca să 
transmită candidatului cele şapte virtuţi, corespunzând 
celor şapte trepte ale templului lui Solomon, virtuţi pe care 
trebuie să le cultive fiecare mason în sufletul lui. Aceste 
virtuţi erau: 1) tăcerea, păstrarea secretelor ordinului, 2) 
supunerea faţă de gradele superioare ale ordinului, 3) 
bunele moravuri, 4) iubirea de oameni, 5) bărbăţia, 6) 
generozitatea şi 7) dragostea de moarte. 

— În ce priveşte aceasta a şaptea virtute, stărui ritorul, dă- 
ţi osteneala să ajungi, prin repetate meditații asupra morţii, 
să nu mai vezi în ea un duşman îngrozitor, ci un prieten... 
care-ţi izbăveşte de suferinţele acestei vieţi sufletul ce tinde 
spre virtute, pentru a-l conduce la loc de răsplată şi de 
împăcare. 

„Da, aşa trebuie să fie, îşi zise Pierre când, după cuvintele 
acestea, ritorul plecă din nou, lăsându-l să mediteze în 


singurătate. Aşa trebuie să fie, dar eu sunt prea slab şi-mi 
iubesc încă viaţa, al cărei rost abia acum începe sa mi se 
dezvăluie.” Dar celelalte cinci virtuţi pe care, numărându-le 
pe degete, şi le aminti una câte una, Pierre le simţea în 
sufletul său; şi bărbăţia, şi generozitatea, şi bunele 
moravuri, şi iubirea de oameni şi mai ales supunerea, care i 
se prezenta chiar ca o adevărată fericire şi nu ca o virtute. 
(Cu dragă inimă se lepăda acum de liberul arbitru şi era 
fericit să-şi supună voinţa aceluia sau acelora care cunosc 
adevărul cel neîndoielnic.) Uitase însă a şaptea virtute şi nu 
izbutea cu nici un chip să şi-o amintească. 

A treia oară, ritorul se întoarse mai curând şi-l întrebă 
dacă e tot ferm în intenţiile sale şi dacă e hotărât să se 
supună la tot ce i s-ar cere. 

— Sunt gata la orice, răspunse Pierre. 

— Trebuie să-ţi mai împărtăşesc, adăugă ritorul, că ordinul 
nostru îşi propovăduieşte învăţătura nu numai prin cuvinte, 
ci şi prin alte mijloace, care pot avea asupra adevăratului 
căutător al înţelepciunii şi al virtuţii o înrâurire poate mai 
mare decât orice lămurire prin cuvânt. Acest templu, cu tot 
ce vezi în el, trebuie să vorbească inimii dumitale, dacă e 
sinceră, mai mult decât cuvintele; vei mai vedea poate în 
decursul acestui ritual al iniţierii dumitale şi alte asemenea 
feluri de a lămuri înţelesuri ascunse. Ordinul nostru merge 
pe urmele asociaţiilor din vechime, care-şi dezvăluiau 
învăţăturile prin hieroglife; hieroglifa, continuă ritorul, este 
un semn a ceva ce nu poate fi supus simţurilor şi care 
cuprinde în sine însuşirile proprii unei imagini simbolice. 

Pierre ştia foarte bine ce este o hieroglifă, dar nu 
îndrăznise să spună. Asculta, fără să rostească o vorbă, 
spusele ritorului, simțind după toate semnele acestea că în 
curând avea să fie supus la încercări. 

— Dacă-ţi menţii hotărârea, va trebui să trec la călăuzirea 
dumitale spre iniţiere, spuse ritorul, apropiindu-se mai mult 
de Pierre. Ca semn al generozităţii, îţi cer să-mi predai 
toate lucrurile dumitale de preţ. 


— Dar nu le am la mine, zise Pierre, înțelegând că i se cere 
să dea tot ce posedă. 

— Predă ce ai asupra dumitale: ceas, bani, inele... 

Pierre se grăbi să dea portofelul, ceasul şi se căzni mult 
până să-şi scoată din degetul gros inelul de logodnă. Când 
punctul acesta din ritual fu îndeplinit, masonul rosti: 

— Ca semn al supunerii, îţi cer să te dezbraci. 

Pierre îşi scoase fracul, vesta şi gheata din piciorul stâng, 
după indicaţiile ritorului. Masonul îi desfăcu cămaşa în 
partea stângă a pieptului şi, aplecându-se, îi suflecă 
pantalonul stâng, până mai sus de genunchi. Pierre, pripit, 
vru să-şi scoată şi cealaltă gheată şi să-şi suflece şi 
pantalonul drept, pentru a-l scuti de osteneală pe acest om 
aproape necunoscut, dar masonul spuse că nu e nevoie de 
asta şi-i dădu un papuc de stofă pentru piciorul stâng. Cu 
un surâs copilăresc de sfială, de îndoială şi de ironie faţă de 
sine însuşi, surâs care, fără voia lui, i se întipărise pe figură, 
Pierre stătea în faţa fratelui-ritor cu mâinile lăsate în jos şi 
cu picioarele depărtate, aşteptând şi alte indicaţii. 

— Şi, în sfârşit, ca semn al sincerităţii, îţi cer să-mi 
destăinuieşti viciul dumitale de căpetenie, mai zise acesta. 

— Viciul meu! Am avut atât de multe, zise Pierre. 

— Viciul care, mai mult decât celelalte, te-a făcut să şovăi 
pe drumul virtuţii, preciză masonul. 

Pierre se gândi în tăcere. 

„Vinul? Lăcomia? Huzurul? Lenea? Violenţa? Ura? 
Femeile?” îşi cercetă el viciile, cântărindu-le în gând şi 
neştiind pe care să-l dea drept viciu de căpetenie. 

— Femeile, rosti el cu voce înceată, de-abia auzită. 
Masonul nu făcu nici o mişcare şi nu spuse o vorbă mult 
timp după răspunsul acesta. În cele din urmă se apropie de 

Pierre, luă de pe masă basmaua şi-l legă din nou la ochi. 

— Îţi spun pentru cea din urmă oară; îndreaptă-ţi toată 
atenţia asupra ta însuţi, înfrânează-ţi simţurile şi caută-ţi 
fericirea nu în patimi, ci în inima ta. Izvorul fericirii nu este 
în afara noastră, ci în noi, în lumea lăuntrică... 


Pierre se şi simţea inundat de izvorul înviorător al fericirii, 
care-i umplea sufletul de o duioasă bucurie. 

IV. 

NU TRECU MULTI ŞI ÎN întunericul camerei de chibzuinţă 
mai intră la Pierre o persoană, nu ritorul, ci Willarsky, pe 
care el îl recunoscu după voce. La noile lui întrebări asupra 
hotărârii lui Pierre, acesta îi răspunse: 

— Da, da, consimt, şi, cu un zâmbet luminos ca de copil, cu 
paşi inegali şi sfioşi, înaintă cu un picior încălţat şi celălalt 
desculţ, condus de sabia lui Willarsky, pe care acesta i-o 
ţinea întinsă spre pieptul gras şi dezgolit. 

Din camera de chibzuinţă îl purtară prin diferite 
coridoare, întorcându-l când într-o direcţie, când într-alta, 
până ajunseră în sfârşit dinaintea uşii lojii. Willarsky tuşi. 1 
se răspunse cu bătăi masonice de ciocan şi uşa lojii se 
deschise. O voce de bas (Pierre tot legat la ochi era) îi puse 
întrebări: cine este, unde şi când s-a născut etc. După aceea 
îl conduseră undeva, fără să-l dezlege la ochi, şi tot timpul 
drumului i se vorbi în chip alegoric de obstacolele ce avea 
de întâmpinat în călătoria sa, de sfinţenia legăturilor 
prieteniei, de Marele Arhitect al universului, cel dinainte de 
toţi vecii, de bărbăţia cu care se cuvenea să ia asupră-şi 
greutăţile şi primejdiile muncii ce avea de îndeplinit. Cât 
timp fu purtat aşa, Pierre reţinu că era numit când cel ce 
caută, când cel ce suferă, când cel care cere, şi că din 
vreme-n vreme se mai auzeau şi lovituri de ciocan şi 
zăngănit de săbii. În clipa când ajunse în faţa unui anume 
obiect, îşi dădu seama că se iscase un freamăt şi oarecare 
învălmăşeală printre călăuzele lui. Auzi cum discutau în 
şoaptă între ei cei care-l înconjurau şi cum unul stăruia să 
fie condus pe un anumit covor. Cineva îi luă după asta mâna 
dreaptă, i-o puse pe un obiect, iar pe cea stângă îi 
porunciră să şi-o ţină în echer pe sânul stâng şi să repete, 
după cineva care i-o citea, formula jurământului de credinţă 
faţă de legile ordinului. Apoi lumânările fură stinse şi cineva 
aprinse puţin spirt, cum simţi Pierre după miros. 1 se spuse 


că va vedea acum lumina cea mică. Îi dezlegară ochii şi, la 
lumina palidă a flăcării spirtului, Pierre văzu ca prin vis 
câţiva oameni cu şorţuri la fel ca acela al ritorului, stând 
drept în faţă şi ţinându-şi săbiile îndreptate spre pieptul lui. 
Între ei, ţineau un om a cărui cămaşă albă era pătată de 
sânge. Văzând asta, Pierre se repezi cu pieptul deschis 
înspre săbii, dornic să le înfrunte cu trupul lui. Dar săbiile 
se feriră din calea sa, şi în aceeaşi clipă, fu legat iar la ochi. 

— Acum ai văzut lumina cea mică, rosti o voce. 

După asta, aprinzându-se din nou lumânările, i se spuse că 
va avea parte de lumina deplină; şi din nou îi scoaseră 
legătura de pe ochi. Mai bine de zece voci spuseră deodată: 
sic transit gloria mundi. 

Pierre începu să-şi vină treptat în fire şi să cerceteze din 
ochi încăperea în care se găsea şi persoanele care se aflau 
înăuntru. În jurul unei mese lungi, îmbrăcată în negru, 
şedeau doisprezece oameni, în aceleaşi veşminte ca şi cei 
pe care-i văzuse până atunci. Pe câţiva îi cunoştea din 
societatea petersburgheză. Locul prezidenţial îl ocupa un 
tânăr necunoscut, pe pieptul căruia era o cruce de formă 
ciudată. La dreapta lui şedea abatele italian, pe care Pierre 
îl văzuse cu doi ani în urmă la serata Annei Pavlovna. Mai 
erau acolo un foarte important demnitar şi un elveţian, fost 
preceptor în casa Kuraghin. Toţi tăceau şi ascultau solemn 
cuvintele venerabilului lojii, care ţinea în mână un ciocan. 
Sus, pe zid, era înfăţişată steaua înflăcărată; de o parte a 
mesei, spre încăpere, era întins un mic covor, cu diferite 
imagini, iar de cealaltă parte a mesei, spre perete, era un 
fel de altar, pe care se vedeau o Evanghelie şi un craniu. Jur 
împrejurul mesei ardeau şapte sfeşnice mari, de felul celor 
bisericeşti. Doi dintre fraţi îl conduseră pe Pierre către 
altar, îl aşezară cu călcâiele în unghi drept şi-i ordonară 
apoi să se prosterneze, în semn de închinare a fiinţei sale la 
porţile templului. 

— Ar trebui să i se dea mai întâi mistria, spuse şoptit unul 
dintre fraţi. 


— Ah, nu-i nevoie, iartă-mă, răspunse altul. 

Pierre, puţin zăpăcit, îşi plimbă o clipă în jurul lui privirea 
tulbure de miop şi nu se înclină, cuprins deodată de o 
îndoială: „Unde mă aflu? Ce m-am apucat să fac? Nu cumva 
îşi râd de mine oamenii aceştia? N-are să-mi fie ruşine când 
mi-oi aminti de toate acestea?” Dar îndoiala asta nu ţinu 
decât o clipă. Uitându-se la chipurile grave ale celor 
dimprejur şi gândindu-se la toate prin câte trecuse, Pierre 
înţelese că nu mai e cu putinţă să se oprească la jumătatea 
drumului. Se îngrozi de îndoielile ce-l cuprinseseră şi, 
căutând să-şi trezească din nou în suflet sentimentul de 
pietate de mai înainte, se prosternă la porţile templului şi, 
într-adevăr, sentimentul evlaviei puse şi mai puternic 
stăpânire pe el. După ce zăcu o vreme cu faţa în jos, i se 
ordonă să se ridice şi-i puseră un şorţ alb de piele la fel cu 
şorţurile celorlalţi, îi dădură o mistrie şi trei perechi de 
mănuşi, iar marele maestru de ceremonii începu să-i 
vorbească. Îi spuse să-şi dea silinţa să nu întineze prin nimic 
albeaţa imaculată a şorţului, care întruchipează tăria şi 
nevinovăția; în ceea ce priveşte mistria cu pricina, ea avea 
să-i servească pentru a-şi curăţi inima de patimi şi pentru a 
netezi cu blândeţe inima aproapelui. Despre prima pereche 
de mănuşi bărbăteşti îi spuse că trebuie să le păstreze, cu 
toate că, nu-i e încă dat să le cunoască rostul; a doua 
pereche de mănuși, tot bărbăteşti, trebuie să le poarte în 
timpul adunărilor; în sfârşit, cât priveşte a treia pereche, 
cele de femeie, marele maestru îi spuse: 

— Iubite frate şi aceste mănuşi femeieşti îţi sunt hărăzite. 
Le vei da acelei femei, pe care o vei stima mai mult decât pe 
toate celelalte. Prin acest dar vei convinge de neprihănirea 
inimii tale pe aceea pe care ţi-o vei alege de vrednică 
cioplitoare a pietrei brute. După o tăcere de câteva clipe, 
adăugă: Dar bagă de seamă, iubite frate, ca aceste mănuşi 
să nu împodobească mâini întinate. 

Lui Pierre i se păru că venerabilul se tulburase când 
marele maestru rostise aceste din urmă cuvinte. Se tulbură 


şi el însuşi şi mai tare; roşind până la lacrimi, aşa cum 
roşesc de obicei copiii, privi neliniştit împrejur şi o tăcere 
apăsătoare se aşternu. 

O întrerupse unul dintre fraţii care, conducându-l pe 
Pierre lângă covor, începu să-i citească dintr-un caiet 
explicaţia tuturor figurilor de pe el: soarele, luna, ciocanul, 
firul cu plumb, mistria, piatra brută şi piatra cubică, 
coloanele, cele trei ferestre, şi altele. Apoi i se indică locul 
rezervat lui, i se arătară semnele de recunoaştere ale lojii, i 
se dădu cuvântul de ordine care se spune la intrare şi, în 
sfârşit, i se îngădui să stea jos. Marele maestru începu să 
citească statutul. Era foarte lung, şi Pierre, tulburat de 
bucuria şi sfiala iniţierii, nu fu în stare să urmărească nimic 
din ceea ce i se citea şi nu ascultă decât ultimele cuvinte ale 
statutului, pe care şi le putu aminti mai târziu. 

„În templele noastre, citea marele maestru, noi nu 
cunoaştem alte ranguri decât acelea ce despart virtuțile de 
viciu. Fereşte-te să faci vreo deosebire, care ne-ar putea 
ştirbi egalitatea. Sări în ajutorul fratelui, oricine ar fi să fie, 
povâăţuieşte pe cel rătăcit, ridică pe cel căzut şi nu nutri 
niciodată faţă de un frate ură sau duşmănie. Fii prietenos şi 
binevoitor, trezeşte în inimile tuturora flacăra virtuţii. 
Împarte-ţi fericirea cu aproapele, iar pizma să nu-ţi tulbure 
niciodată această bucurie curată. 

lartă duşmanului tău şi nu te răzbuna decât făcându-i 
bine. Împlinind în felul acesta legea supremă, îţi vei regăsi 
calea trecutei tale măreţii, pierdute din vechime”, încheie 
marele maestru şi, ridicându-se, îl îmbrăţişa pe Pierre şi-l 
sărută. 

Pierre, cu lacrimi de bucurie în ochi, se uita în jurul lui şi 
nu ştia ce să răspundă la felicitările şi la reînnoirea 
cunoştinţei cu cei care-l înconjurau. Nu mai ştia pe cine 
cunoscuse şi pe cine nu. Dar în toţi oamenii aceştia el vedea 
doar nişte fraţi, cu care ardea de nerăbdare să pornească la 
lucru. 


Marele maestru bătu cu ciocanul; se aşezară cu toţii la 
locurile lor, şi un frate citi un îndemn la smerenie. 

După asta, marele maestru dispuse să se împlinească 
ultimul ritual, şi înaltul demnitar, care purta denumirea de 
paznic al trunchiului de caritate, trecu pe la fiecare dintre 
fraţi. Pierre ar fi voit să subscrie la trunchiul de caritate toţi 
banii pe care îi avea la el, dar, de teamă să nu se creadă că 
o face din trufie, subscrise o sumă la fel cu ceilalţi. 

Şedinţa luase sfârşit. Ajuns acasă, lui Pierre i se păru că se 
întorcea dintr-o călătorie lungă, care durase zeci de ani, în 
timpul căreia se preschimbase cu totul, uitându-şi vechile 
obiceiuri de viaţă şi vechile preocupări. 

V, 

A DOUA ZI DUPĂ PRIMIREA sa în lojă, Pierre, singur 
acasă, citea o carte şi se străduia să pătrundă înţelesul unui 
pătrat, ale cărui laturi simbolizau una pe Dumnezeu, alta 
lumea psihică, a treia lumea fizică, iar a patra lumea psiho- 
fizico-divină. Din când în când îşi ridica ochii de pe carte şi 
de pe pătrat şi închipuirea lui făurea un plan de viaţă nouă. 
În ajun, la lojă, i se spusese că împăratului îi ajunsese la 
ureche un zvon despre afacerea cu duelul şi că ar fi mai 
cuminte din partea lui să se ţină departe de Petersburg o 
vreme. Pierre plănuia să plece la moşiile lui din sud, să-şi 
vadă acolo de ţăranii săi. Se gândea cu bucurie la această 
viaţă nouă când, pe neaşteptate, se pomeni că intră în 
cameră prinţul Vasili. 

— Dragul meu, ce te-ai apucat să faci la Moscova? De ce 
te-ai certat cu Liolia, mon cher? Ai fost indus în eroare, îi 
spuse prinţul Vasili, de cum păşi pragul. Sunt la curent cu 
tot ce te pot încredința că Helene e nevinovată faţă de tine 
ca Christos faţă de iudei. 

Pierre voi să răspundă, dar prinţul Vasili îl întrerupse. 

— Şi de ce nu mi te-ai adresat de-a dreptul mie, ca unui 
prieten? Ştiu tot, te înţeleg, zise el. Te-ai purtat aşa cum se 
poartă un om care ţine la onoarea lui; te-ai cam pripit, 
poate, dar să trecem peste asta. Nu uita, însă, în ce situaţie 


o pui pe Helene şi pe mine faţă de o lume-ntreagă, şi faţă de 
curte chiar, spuse el, coborând vocea. Ea la Moscova, tu 
aici! Nu uita, dragul meu, adăugă el, apucându-i mâna şi 
trăgându-i-o în jos, nu poate fi la mijloc decât o 
neînțelegere; cred că-ţi dai singur seama de asta. Hai, 
scrie-i chiar acum, cu mine, o scrisoare; ea va veni 
numaidecât aici şi totul se va lămuri; altminteri, ţi-o spun 
limpede, dragul meu, s-ar putea foarte uşor să ai neplăceri! 

Prinţul Vasili se uită cu înţeles la Pierre. 

— Mi s-a spus din sursă vrednică de încredere că 
împărăteasa mamă se interesează în chipul cel mai viu de 
toată această afacere. Ştii că e foarte binevoitoare faţă de 
Helene. 

Pierre era pe cale să spună şi el ceva, dar, pe de o parte, 
prinţul Vasili nu-i dădea răgaz, pe de altă parte îi venea 
greu să-i răspundă socrului său pe tonul categoric de refuz 
şi de frondă, la care era hotărât în primul moment. În afară 
de aceasta îi stăruiau în minte cuvintele din statutul 
masonic: „Fii prietenos şi binevoitor”. Se încrunta, roşea, se 
ridica şi se lăsa din nou pe scaun, căznindu-se să se 
hotărască a face lucrul cel mai greu din viaţa lui şi care-l 
costa totdeauna mari sforţări: să spună cuiva în faţă lucruri 
neplăcute şi, în special, să-i spună acelui om, oricine ar fi el, 
altceva decât ceea ce aştepta acesta de la dânsul. Era atât 
de deprins să se supună tonului de sfidătoare încredere în 
sine al prinţului Vasili, încât simţea că nici de această dată 
nu va avea tăria să i se împotrivească; dar mai simţea că de 
ceea ce avea să spună în clipa asta atârna toată soarta lui 
viitoare: va continua să meargă pe drumul cel vechi, bătut 
până atunci, sau va apuca altă cale, aceea pe care i-o 
înfăţişaseră atât de atrăgător masonii şi prin care era pe 
deplin încredinţat că va renaşte la o viaţă nouă. 

— Hai, dragul meu, rosti cu ton glumeţ prinţul Vasili, 
spune-mi „da” şi o să-i scriu eu; pe urmă vom tăia viţelul cel 
mai gras. 


Dar n-apucă prinţul Vasili să-şi sfârşească gluma, că 
Pierre, cu o expresie de furie pe faţă, care-l făcea să 
semene cu tatăl său, rosti aproape şoptit, fără să se uite în 
ochii celui cu care vorbea: 

— Prinţe, nu v-am chemat; plecaţi, vă rog, de aici, plecaţi! 
Se repezi şi-i deschise uşa. Plecaţi! Repetă el, fără să-şi 
creadă singur urechilor, bucuros de zăpăceala şi teama ce 
se întipăriseră pe faţa prinţului Vasili. 

— Ce-i cu tine? Eşti bolnav? 

— Plecaţi! Mai repetă o dată Pierre şi glasul îi tremură. 

Prinţul Vasili n-avu încotro şi trebui să plece fără altă 
explicaţie. 

După o săptămână, Pierre, luându-şi rămas-bun de la noii 
săi prieteni masoni, cărora le lăsă sume mari de bani pentru 
trunchiul de caritate, plecă la moşiile lui. Noii săi fraţi îi 
dădură pentru Kiev şi Odesa scrisori către masonii de acolo 
şi-i făgăduiră să-i scrie şi să-l îndrume prin scris pe noua lui 
cale. 

VI. 

AFACEREA PIERRE-DOLOHOV fu muşamalizată şi, cu 
toată severitatea ţarului faţă de dueluri, nu avu de suferit 
niciunul dintre cei doi adversari şi nici martorii lor. Dar 
istoria cu duelul, confirmată prin despărţirea lui Pierre de 
soţie, se răspândi în societate. Pierre, care fusese privit cu 
indulgență şi binevoitoare îngăduinţă când nu era decât un 
fiu nelegitim, pe care-l linguşeau şi-l proslăveau toţi când 
devenise cea mai strălucită „partidă” din întreg imperiul 
rus, scăzuse foarte mult în ochii societăţii când, după 
căsătoria sa, fetele de măritat şi mamele lor nu mai aveau 
ce aştepta de la el, cu atât mai mult, cu cât el nu se 
pricepea şi nici nu ţinea să-şi câştige bunăvoința societăţii. 
Acum toţi îl socoteau singurul vinovat de ceea ce se 
întâmplase şi-l vorbeau de rău ca pe un om nebun de 
gelozie, stăpânit de aceleaşi accese de furie sângeroasă ca 
şi tatăl său. Şi când, după plecarea lui Pierre, Helene se 
înapoie la Petersburg, toţi cunoscuţii o primiră nu numai cu 


toată dragostea, ci şi cu o consideraţie plină de respect 
pentru nefericirea ei. Ori de câte ori venea vorba de 
bărbatul ei, Helene îşi lua un aer demn, pe care ea, cu 
tactul ce o caracteriza, şi-l însuşise, cu toate că nu-i 
pătrundea înţelesul. Acest aer demn ţinea să exprime 
hotărârea ei de a suporta, fără a se plânge, nefericirea ce o 
lovise şi să arate că bărbatul ei nu era decât crucea pe care 
i-o sortise Dumnezeu s-o poarte. Prinţul Vasili îşi arăta mai 
deschis părerea. Când aducea vorba cineva de Pierre, 
ridica din umeri şi, arătând cu mâna la frunte, spunea: 

— Un cerveau fele, je le disais toujours401. 

— Am susţinut cea dintâi, zicea Anna Pavlovna, am spus-o 
numaidecât, de atunci şi înaintea tuturor (ţinea mult la 
această întâietate), că Pierre e un tânăr fără minte, 
pervertit de ideile deşănţate ale veacului. Am spus-o încă de 
atunci când, abia sosit din străinătate, îi cucerise pe toţi; vă 
amintiţi, desigur, de seara aceea când făcea pe Marat la 
mine în casă? lată unde a ajuns! Eu de pe atunci am fost 
împotriva căsătoriei acesteia şi am prorocit tot ce avea să se 
întâmple... 

Anna Pavlovna continua, după obiceiul de altădată, să dea 
în zilele ei libere seratele acelea, pe care numai ea avea 
darul să le organizeze ca şi înainte, serate la care lua parte 
„la creme de la veritable bonne societe, la fine fleur de 
l'essence intellectuelle de la societe de Petersbourg”402, 
cum se exprima ea însăşi. În afară de precizia măiastră cu 
care-şi alegea invitaţii, seratele Annei Pavlovna se mai 
distingeau şi prin grija ce o avea de fiecare dată de a 
prezenta invitaţilor ei câte o figură nouă, interesantă şi, în 
afară de asta, prin faptul că nicăieri ca la aceste serate nu 
se înregistra mai clar şi mai hotărât temperatura politică la 
care se ridica starea de spirit a legitimiştilor de la curtea 
din Petersburg. 

Spre sfârşitul anului 1806, când ajunseseră la Petersburg 
tristele veşti despre nimicirea armatelor prusace la Jena şi 
Auerstadt de către Napoleon şi despre capitularea celor 


mai multe dintre cetăţile germane, când trupele ruseşti 
intraseră în Prusia şi începuse cel de-al doilea război cu 
Napoleon, Anna Pavlovna organiză din nou la ea acasă o 
serată. „La creme de la veritable bonne societe”403 erau în 
acea seară încântătoarea şi nefericita Helene, părăsită de 
bărbatul ei, Mortemart şi încântătorul prinţ Ippolit, abia 
sosit de la Viena, precum şi doi diplomaţi, mătuşica, şi un 
tânăr care fusese prezentat în salon sub simpla denumire 
de un homme de beaucoup de merite404, o domnişoară de 
onoare de curând numită, împreună cu mama ei, şi alte 
câteva persoane mai puţin importante. 

Persoana pe care Anna Pavlovna o servea în seara aceea 
drept trufanda musafirilor ei era Boris Drubeţkoi, care 
tocmai venise în calitate de curier de la armatele din Prusia 
şi era aghiotantul unui personagiu foarte sus-pus. 

Termometrul politic arăta societăţii aflate la această serată 
următoarele: oricât s-ar strădui suveranii şi comandanții de 
armate din Europa să-l încurajeze pe Bonaparte, pentru ca 
să-mi creeze mie, şi în general nouă, neplăceri şi supărări, 
părerea noastră asupra lui Bonaparte nu se va schimba. Nu 
vom înceta să arătăm pe faţă felul nostru de a vedea 
lucrurile şi vom spune regelui Prusiei şi celorlalţi: „Cu atât 
mai rău pentru voi. Tu l'as voulu, Georges Dandin405. Asta- 
i tot ce vă putem spune”. lată ce arăta termometrul politic 
la serata Annei Pavlovna. Când Boris, care trebuia servit 
musafirilor, îşi făcu intrarea în salon, aproape toţi invitaţii 
erau adunaţi şi discuţia, sub îndrumarea Annei Pavlovna, 
ajunsese la relaţiile diplomatice cu Austria şi la speranţele 
ce se puteau pune într-o asemenea alianţă. 

Boris, maturizat, proaspăt şi rumen, îmbrăcat într-o 
elegantă uniformă de aghiotant, intră cu dezinvoltură în 
salon şi fu condus, aşa cum se cuvenea, s-o salute întâi pe 
mătuşica, apoi adus la loc în cercul celorlalţi invitaţi. 

Anna Pavlovna îi întinse mâna ei uscăţivă ca să i-o sărute 
şi-i prezentă apoi persoanele pe care nu le cunoştea, 
caracterizându-i-le pe fiecare în şoaptă. 


— Le prince Hyppolite Kouraguine - charmant jeune 
homme. M-r. Kroug, charge d'affaires de Copenhague - un 
esprit profond, apoi pur şi simplu: M-r. Shittoff, un homme 
de beaucoup de merite406 - pentru cel cunoscut numai sub 
această formulă. 

Boris izbutise, datorită grijii Annei Mihailovna, propriilor 
sale gusturi şi caracterului său tenace, să-şi creeze o poziţie 
cât se poate de avantajoasă în această perioadă a 
serviciului său. Era aghiotantul unei persoane foarte sus- 
puse, avea o foarte importantă misiune în Prusia, de unde 
tocmai sosea în calitate de curier. Îşi însuşise pe deplin 
disciplina, neprevăzută de regulamente, care îi plăcuse 
atunci la Olmutz, după care un sublocotenent poate avea o 
situaţie incomparabil superioară unui general, şi după care, 
pentru a face carieră, nu se cereau eforturi, muncă, acte de 
vitejie sau de străduinţă, ci numai arta de a şti să câştigi 
favoarea acelora care împart recompensele. Şi adesea se 
mira el însuşi de succesele sale rapide şi de faptul că alţii nu 
puteau înţelege acest lucru. Ca urmare a acestei 
descoperiri, întregul său fel de viaţă, toate legăturile cu 
cunoscuţii de până atunci, toate planurile lui de viitor se 
schimbară cu desăvârşire. Nu era defel bogat, dar îşi 
cheltuia ultimii bani ca să se îmbrace mai bine decât toţi 
ceilalţi; s-ar fi lipsit mai curând de orice plăceri decât să-şi 
permită să se urce într-o trăsură urâtă, sau să se arate într- 
o uniformă învechită pe străzile Petersburgului. Nu intra în 
legături şi nu-şi căuta cunoştinţe decât printre persoanele 
mai sus-puse decât el, şi care-i puteau fi deci de folos. Îi 
plăcea Petersburgul şi dispreţuia Moscova. Amintirea casei 
contelui Rostov şi a dragostei lui copilăreşti pentru Nataşa 
îi era neplăcută şi, de la plecarea lui în armată, nu mai 
dăduse o dată măcar pe la Rostovi. În salonul Annei 
Pavlovna, a cărui frecventare echivala în mintea lui cu o 
importantă avansare în grad, îşi înţelese numaidecât rolul 
şi-i lăsă Annei Pavlovna grija de a se folosi pe deplin de ceea 
ce-i părea ei vrednic de interes în persoana lui, mărginindu- 


se să observe cu atenţie fiecare figură nouă şi să 
cântărească foloasele ce le-ar putea trage şi posibilităţile de 
a se apropia de fiecare. Se aşeză la locul ce i se indică, 
lângă frumoasa Helene, şi urmări conversaţia celorlalţi. 

— Vienne trouve les bases du traite propose tellement 
hors d'atteinte, qu'on ne saurait y parvenir meme par une 
continuite de succes les plus brillants, et elle met en doute 
les moyens qui pourraient nous les procurer.” C'est la 
phrase authentique du cabinet de Vienne407, spuse 
însărcinatul cu afaceri danez. 

— C'est le doute qui est flatteur! Obiectă cu un zâmbet fin 
l'homme a l'esprit profond408. 

— Il faut distinguer entre le cabinet de Vienne et 
|'Empereur d'Austriche, interveni Mortemart. L'Empereur 
d'Autriche n'a jamais pu penser a une chose pareille, ce 
n'est que le cabinet qui le dit409. 

— Eh, mon cher vicomte, observă Anna Pavlovna, l'Urope 
(nu se ştia de ce ea pronunţa lUrope, ca o subtilitate 
deosebită a limbii franceze, pe care şi-o putea, în sfârşit, 
permite atunci când vorbea cu un francez), l!'Urope ne sera 
jamais notre allice sincere.410 

După asta, pentru a-i da lui Boris prilej să intervină în 
discuţie, Anna, Pavlovna aduse vorba de vitejia şi tăria de 
caracter a regelui Prusiei. 

Boris, aşteptând momentul să-şi spună şi el părerea, 
asculta cu atenţie ce spunea fiecare, dar, totodată, îşi 
aruncă în câteva rânduri ochii spre frumoasa lui vecină, 
Helene, care, zâmbitoare, îşi încrucişă de mai multe ori 
privirile cu ale frumosului şi tânărului aghiotant. 

În chipul cel mai firesc, cum se discuta poziţia Prusiei, 
Anna Pavlovna îl rugă pe Boris să istorisească peripeţiile 
călătoriei sale la Glogau şi starea în care găsise el armata 
prusacă. Boris povesti pe îndelete, într-o franceză curată şi 
curgătoare, câteva episoade deosebit de interesante cu 
privire la armată şi la curte, străduindu-se cu multă grijă, 
tot timpul cât povesti, să lase deoparte orice părere 


personală asupra faptelor înfăţişate. Un timp, Boris izbutise 
să fixeze atenţia întregii societăţi, şi Anna Pavlovna simţea 
că trufandaua pe care le-o oferise în seara aceea invitaţilor 
săi fusese pe placul tuturor. Dintre toţi, Helene arăta cel 
mai viu interes pentru cele povestite de Boris. De câteva ori 
îi ceru amănunte în legătură cu călătoria lui şi părea că e 
foarte curioasă să se edifice asupra armatei prusiene. Cum 
încheie Boris, ea îi şi adresă cuvântul, cu obişnuitul zâmbet 
pe buze: 

— Il faut absolument que vous veniez me voir411, îi spuse 
ea pe un ton care dădea a înţelege că, din anumite motive 
care lui nu-i puteau fi cunoscute, vizita aceasta era absolut 
necesară. Mardi entre les 8 et 9 heures. Vous me ferez 
grand plaisir.412 

Boris făgădui să răspundă invitaţiei şi era pe cale să 
înceapă o conversaţie numai cu Helene, când Anna 
Pavlovna îl chemă, sub pretext că mătuşica vrea să-i asculte 
povestirea. 

— Îl cunoşti, cred, pe bărbatul ei? Întrebă Anna Pavlovna, 
închizând ochii şi arătând spre Helene cu un gest de 
compătimire. Ah, e o femeie atât de nefericită şi atât de 
încântătoare! Să nu-i pomeneşti de el, te rog, să nu-i 
pomeneşti. Suferă mult, mult de tot! 

VII. 

CÂND BORIS ŞI ANNA PAVLOVNA se întoarseră în cercul 
invitaţilor, prinţul Ippolit dădea tonul discuţiei. Afundat într- 
un fotoliu, el se săltă puţin, ca să spună: 

— Le Roi de Prusse! 413 şi, spunând asta, râse. Toţi îşi 
îndreptară privirile spre el: Le Roi de Prusse? Întrebă 
Ippolit, râzând iar, şi se afundă din nou grav şi calm, în 
fotoliu. 

Anna Pavlovna aşteptă câteva clipe, dar cum Ippolit, 
hotărât, părea că nu mai vrea să continue, începu ea să 
povestească cum sceleratul de Bonaparte răpise la Potsdam 
sabia lui Frederic cel Mare. 


— Cest l'epee de Frederic le Grand, que je...414 începuse 
ea, dar Ippolit îi tăie vorba: 

— Le Roi de Prusse... şi, iarăşi, de îndată ce simţi aţintite 
asupră-şi privirile tuturor, se scuză şi tăcu. 

Anna Pavlovna se încruntă. Mortemart, prietenul lui 
Ippolit, se întoarse deodată spre el: 

— Vayons, a qui en avez vous avec votre Roi de Prusse? 
415 

Ippolit râse şi parcă se ruşina de râsul lui. 

— Non, ce n'est rien, je voulais dire seulement...416 (ţinea 
să repete o glumă auzită la Viena şi pe care se pregătise 
toată seara s-o plaseze). Je voulais dire seulement que nous 
avons tort de faire la guerre pour le Roi de Prusse.417 

Boris râse prudent, în aşa fel, încât zâmbetul să poată fi 
interpretat şi ca zeflemisire şi ca efect al reuşitei glumei, 
după chipul în care avea să fie primită. Toţi râseră. 

— Il est tres mauvais votre jeu de mots, tres spirituel, mais 
injuste, observă Anna Pavlovna, ameninţându-l cu degetul ei 
zbârcit. Nous ne faisons pas la guerre pour le Roi de 
Prusse, mais pour les bons principes. Ah, le mechant, ce 
prince Hyppolite! 418 

Discuţia nu se mai potoli toată seara, învârtindu-se cu 
predilecție în jurul chestiunilor politice, şi se însufleţi şi mai 
mult spre sfârşit, când veni vorba de decoraţiile acordate 
de suveran. 

— Dacă anul trecut N. N. a primit tabachera cu portret, 
întrebă l!homme a l'esprit profond, de ce nu ar putea primi 
şi S. S. aceeaşi distincţie? 

— Je vous demande pardon, une tabatiere avec le portrait 
de l'Empereur est une recompense, mais point une 
distinction, preciză diplomatul, un cadeau plut6t.419 

— Il y eut plutot des antecedents, je vous citerai 
Schwarzenberg.420 

— C'est impossible421, interveni un altul. 

— Pariem. Le grand cordon, c'est different...422 


Când toţi se ridicară să plece, Helene, care vorbise foarte 
puţin toată seara, îi aminti din nou lui Boris pe un ton uşor, 
amabil, dar stăruitor, că-l aşteaptă marţi la ea. 

— "Ţin foarte mult să vii, spuse ea zâmbind şi se uită la 
Anna Pavlovna, care-i încuviinţă dorinţa, schiţând zâmbetul 
acela trist ce-i însoțea cuvintele de câte ori vorbea de 
augusta ei protectoare. 

S-ar fi putut crede că în seara aceea anumite amănunte 
din povestirea lui Boris în legătură cu armata prusacă îi 
stârniseră Helenei dorinţa de a-l vedea şi că ea îi promitea 
să-i lămurească motivele acestei dorinţi, la vizita pe care 
avea să i-o facă marţi. 

Prezentându-se marţi seara în somptuosul salon al 
Helenei, Boris nu primi nici un fel de lămurire asupra 
motivului pentru care fusese atât de stăruitor invitat. Erau 
acolo şi alţi oaspeţi, şi contesa vorbi destul de puţin cu 
dânsul; abia la plecare, când el îi sărută mâna, ea, drept 
răspuns, îi spuse pe neaşteptate, mai mult în şoaptă, fără să 
mai zâmbească după obicei, ceea ce la ea părea ciudat: 

— Venez demain dâner... le soir. Il faut que vous veninez... 
Venez.423 

În cursul şederii sale la Petersburg, Boris ajunse un 
obişnuit al casei contesei Bezuhov. 

VIII. 

RĂZBOIUL SE ÎNTEȚŢEA şi teatrul luptelor se apropia de 
graniţele Rusiei. Pretutindeni nu se auzeau decât blesteme 
la adresa lui Bonaparte, duşmanul neamului omenesc, în 
sate se mobilizau ostaşii şi se făceau recrutări noi, iar de pe 
teatrul de război soseau tot felul de ştiri, ca de obicei, 
mincinoase şi, în consecinţă, interpretate în fel şi chip. 

Viaţa bătrânului prinţ Bolkonski, a prinţului Andrei şi a 
prinţesei Maria se schimbase mult de la 1805 încoace. 

În 1806, bătrânul prinţ fusese numit printre cei opt 
comandanţi teritoriali ai miliției populare, însărcinaţi cu 
operaţiile de încorporare pe tot cuprinsul Rusiei. Bătrânul 
prinţ, deşi slăbit de vârstă, slăbiciune ce se făcuse simțită 


cu deosebire în vremea cât îşi crezuse fiul mort, socotise că 
n-are dreptul să se dea în lături de la o slujbă în care îl 
numise însuşi împăratul şi acest nou tărâm de activitate 
care i se deschidea îl însufleţea şi-i dădea puteri noi. Se 
ducea mereu în inspecţie în cele trei gubernii ce-i fuseseră 
încredințate, îşi îndeplinea îndatoririle cu o exactitate 
riguroasă, până la pedanterie, se purta sever până la 
cruzime cu subalternii şi se amesteca în cele mai mici 
amănunte ale serviciului. Prinţesa Maria încetase de a mai 
lua lecţii de matematici cu tatăl ei şi numai dimineaţa mai 
intra în cabinetul tatălui însoţită de doică, împreună cu 
micuțul prinţ Nikolai (cum îi spunea bunicul), când bătrânul 
prinţ se întâmpla să fie acasă. Micul prinţ Nikolai locuia 
împreună cu doica sa şi cu Savişna - dădaca - în 
apartamentul defunctei prințese, iar prinţesa Maria îşi 
petrecea cea mai mare parte din zi lângă copil, ţinându.-i, 
pe cât era în stare, loc de mamă. Mademoiselle Bourienne 
părea şi ea că iubeşte cu pasiune băieţelul, şi prinţesa 
Maria îi lăsa adeseori prietenei sale plăcerea de a dădăci 
îngeraşul (cum îşi numea ea nepotul) şi de a se juca cu el. 

Lângă altarul bisericii din Lâsâe Gori, deasupra 
mormântului prinţesei Liza, era acum o capelă, şi în capelă 
familia pusese un monument de marmoră, adus din Italia, 
care înfăţişa un înger cu aripile desfăcute, gata să se înalțe 
la cer. Îngerul avea buza de sus puţin ridicată, ca şi cum ar 
fi fost gata să zâmbească şi, într-un rând, ieşind din capelă, 
prinţul Andrei şi prinţesa Maria îşi împărtăşiră impresia că 
faţa îngerului acestuia amintea de chipul răposatei. Dar, 
ceea ce era şi mai ciudat, lucru pe care prinţul Andrei nu-l 
mărturisi surorii sale, era că în expresia pe care artistul o 
dăduse întâmplător îngerului, el citea aceleaşi cuvinte de 
blândă dojană, pe care le citise atunci pe faţa soţiei sale 
moarte: „Ah, de ce mi-aţi făcut asta?”... 

Curând după întoarcerea prinţului Andrei, bătrânul prinţ îi 
făcu fiului său parte de averea ce i se cuvenea, şi-i dădu 
marea moşie Bogucearovo, aflată la patruzeci de verste de 


Lâsâe Gori. Parte din pricina amintirilor triste legate pentru 
el de Lâsâe Gori, parte pentru că nu totdeauna era în stare 
să suporte caracterul tatălui său, parte şi pentru că simţea 
nevoia de singurătate, prinţul Andrei se mută la 
Bogucearovo, începu să-şi clădească acolo o locuinţă şi să-şi 
petreacă în ea cea mai mare parte din vreme. 

După bătălia de la Austerlitz, prinţul Andrei hotărâse cu 
toată tăria să renunţe la cariera armelor, şi când războiul 
reîncepu şi toţi fură obligaţi să se înroleze, el nu mai intră 
în serviciul activ, ci primi un post sub ordinele tatălui său, 
ajutându-l la încorporarea rezerviştilor. Tatăl şi fiul păreau 
că-şi schimbaseră rolurile după campania din 1805. 
Bătrânul prinţ, însufleţit de activitatea sa, nu aştepta decât 
bine de la campania ce începuse; prinţul Andrei, 
dimpotrivă, neluând parte la război şi ascunzând în suflet 
regretul că nu ia parte, nu prevedea decât înfrângeri. 

În ziua de 26 februarie 1807, bătrânul prinţ plecă în 
inspecţie, în district. Prinţul Andrei, aşa cum se întâmpla de 
cele mai multe ori când tatăl său lipsea, rămase la Lâsâe 
Gori. Era a patra zi de când micului Nikoluşka nu-i mergea 
bine cu sănătatea. Vizitiii, care-l duseseră pe bătrânul prinţ 
în oraş, aduseseră de acolo prinţului Andrei hârtii şi diferite 
scrisori. 

Valetul, cu scrisorile în mână, negăsindu-l pe tânărul prinţ 
în biroul lui, îl căută în apartamentul prinţesei Maria, dar 
nici acolo nu era. I se spuse că se află în odaia copilului. 

— Luminăţie, vă caută Petruşa cu nişte hârtii, îi spuse una 
dintre fetele din casă prinţului Andrei, care şedea pe un 
scăunel de copil şi, încruntat, cu mâini tremurătoare, turna 
dintr-o sticluţă picături într-un păhărel umplut până la 
jumătate cu apă. 

— Ce este? Întrebă el supărat şi, mâna cu sticluţa 
tremurându-i mai tare, turnă în păhărel picături mai multe 
decât era doza. 

Vărsă doctoria pe jos şi mai ceru o dată apă. O slujnică îi 
turnă din nou în păhărel. 


În odaie erau un pătuţ, două cufere, două fotolii, o masă şi 
o măsuţă de copil cu un scăunel, cel pe care şedea prinţul 
Andrei. Ferestrele erau acoperite cu perdele grele, iar pe 
masă ardea o lumânare pusă după un caiet de note 
muzicale cu scoarţe tari, ca lumina ei să nu ajungă la 
pătuţul copilului. 

— Dragul meu, spuse către fratele ei prinţesa Maria, care 
stătea lângă pat, mai bine aşteptăm... mai târziu... 

— Te rog lasă-mă-n pace, spui numai prostii; ai tot aşteptat 
şi iată unde-am ajuns, răspunse prinţul Andrei mânios, dar 
pe şoptite, vizibil pornit să-şi înţepe sora. 

— Dragul meu, zău, mai bine să nu-l trezeşti; abia a 
adormit, spuse cu glas rugător prinţesa. 

Prinţul Andrei se ridică şi se apropie de pătuţ în vârful 
picioarelor, cu păhărelul în mână. 

— Zici să nu-l mai trezim? Întrebă el, nehotărât. 

— Cum crezi! Adică... asta e părerea mea... dar cum crezi 
tu, răspunse prinţesa Maria, care părea că se sfieşte şi că-i 
e ruşine de părerea ei care triumfase. 

Arătă apoi spre fata care-i chema în şoaptă fratele. 

Era a doua noapte de când nu dormeau, nici ea, nici el, 
veghindu-l pe micuțul care avea fierbinţeli şi ardea ca jarul. 
În tot acest timp, neîncrezându-se de ajuns în medicul casei 
şi aşteptând altul, după care trimiseseră la oraş, 
încercaseră când un leac, când altul. Istoviţi de nesomn şi 
îngrijoraţi, îşi vărsau necazul unul asupra celuilalt, se 
învinovăţeau reciproc şi se certau. 

— A sosit Petruşa cu hârtii de la tatăl dumneavoastră, şopti 
slujnica. 

Prinţul Andrei ieşi. 

— Ei, ce vrei? Întrebă el supărat şi, după ce ascultă ceea 
ce îi comunica tatăl său prin vizitiu, luă plicurile şi 
scrisoarea pe care i le întindea acesta şi se înapoie în odaia 
copilului. 

— Ei, cum îi mai este? Întrebă el. 


— "Tot aşa; dar mai aşteaptă, pentru Dumnezeu. Karl 
Ivanâci spune totdeauna că somnul e leacul cel mai de preţ, 
şopti prinţesa Maria, oftând. 

Prinţul Andrei se apropie de copil şi-i puse mâna pe 
căpşor. Ardea. 

— Mai slăbiţi-mă cu Karl Ivanâci al vostru! 

Luă păhărelul cu picăturile diluate în apă şi se apropie iar 
de pătuţ. 

— Andre, nu face asta! Se rugă prinţesa Maria. 

Dar el se încruntă la ea, mânios şi îndurerat, şi se aplecă 
asupra copilului cu paharul în mână. 

— Eu vreau să i-o dăm! Spuse el. Dă-i-o tu, te rog. 

Prinţesa Maria ridică din umeri, dar luă resemnată 
păhărelul şi, chemând dădaca, încercă să dea copilului 
doctoria. Micuţul începu să scâncească şi să se înece. 
Prinţul Andrei se încruntă, se luă cu mâinile de cap şi ieşi 
din odaie ca să se aşeze pe canapea, în odaia vecină. 

Avea în mână scrisorile. Le desfăcu maşinal şi începu să le 
citească. Hârtia albastră, cu scrisul mare, prelung, al 
bătrânului prinţ, care folosea pe alocuri prescurtări, îi 
vestea următoarele: „Chiar în clipa de faţă, am primit 
printr-un curier o ştire cu totul îmbucurătoare, numai de-ar 
fi adevărat! Benigsen a repurtat o victorie, deplină, se pare, 
asupra lui Napoleon, la Eylau. La Petersburg se umflă toţi în 
pene, iar decoraţiile curg, cu nemiluita, în armată. Cu toate 
că e neamţ, îl felicit. Comandantul de la Korcevo, un 
oarecare Handrikov, nu pot pricepe ce face: nici până acum 
nu mi-a trimis suplimentul de proviant şi de oameni. 
Repede-te îndată până la el şi spune-i că-i tai capul dacă 
într-o săptămână nu am totul aici. Despre bătălia de la 
Preussisch-Eylau am mai primit veşti şi de la Petenka, mi-a 
scris, a luat şi el parte - totul este adevărat. Când nu-şi vâră 
nasul cine nu se cade să-şi vâre nasul, până şi un neamţ îl 
bate pe Buonaparte. Se spune că fuge în mare dezordine. 
Vezi, repede-te fără zăbavă la Korcevo şi execută-mi 
ordinele!” 


Prinţul Andrei oftă şi desfăcu alt plic. Erau două foiţe 
acoperite cu scrisul mărunt al lui Bilibin. Le împături fără să 
le citească şi străbătu din nou cu ochii scrisoarea tatălui 
său, care se încheia cu cuvintele: „Vezi, repede-te fără 
zăbavă la Korcevo şi execută-mi ordinele!” „Ba, să am 
iertare, nu mă duc până nu se îndreaptă copilul”, îşi spuse 
el şi, apropiindu-se de uşă, aruncă o privire înăuntru. 
Prinţesa Maria era tot lângă pătuţ şi legăna încet copilul. 

„Ce lucru neplăcut îmi mai scrie?” căuta să-şi amintească 
prinţul Andrei conţinutul scrisorii tatălui său. Da, victoria 
alor noştri asupra lui Bonaparte, care se-ntâmplă tocmai 
acum, când eu nu-s în armată. Da, da, soarta îşi bate joc de 
mine... ei, n-au decât, să le fie într-un ceas bun!”... şi începu 
să citească scrisoarea lui Bilibin, scrisă în limba franceză. O 
citea fără să reţină nici jumătate din ce citea, dar o citea, 
numai ca să pună capăt măcar câteva clipe gândurilor care 
de atâta vreme îl frământau, chinuindu-l, tot aceleaşi şi iar 
aceleaşi. 

IX. 

BILIBIN SE GĂSEA ACUM în calitate de membru al 
corpului diplomatic la cartierul general al armatei şi, deşi 
scria în limba franceză, cu glume şi întorsături de frază 
franţuzeşti, descria campania cu acea îndrăzneală proprie 
numai ruşilor de a se autojudeca şi autoironiza. Se plângea 
că faimoasa „discreţie” diplomatică îl chinuia şi spunea că 
era fericit să ştie că are în prinţul Andrei un corespondent 
de nădejde, faţă de care putea să-şi verse tot năduful ce i se 
adunase în suflet picătură cu picătură, câtă vreme fusese 
martor la cele ce se petreceau în armată. Scrisoarea era 
veche, dinaintea bătăliei de la Preussisch-Eylau. 

„Depuis nos grands succes d'Austerlitz vous savez, mon 
cher prince, scria Bilibin, que je ne quitte plus les quartiers 
generaux. Decidement, j'ai pris le gout de la guerre, et bien 
m'en a pris. Ce que j'ai vu ces trois mois est incroyable. 

Je commence ab ovo. L'ennemi du genre humain, comme 
vous savez, s'attaque aux Prussiens. Les Prussiens sont nos 


fideles allies, qui ne nous ont trompes que trois fois depuis 
trois ans. Nous prenons fait et cause pour eux. Mais il se 
trouve que l'ennemi du genre humain ne fait nulle attention 
a nos beaux discours, et, avec sa maniere impolie et 
sauvage, se jette sur les Prussiens sans leur donner le 
temps de finir la parade commence, en deux tours de main 
les rosse a plate couture et va s'installer au palais de 
Potsdam. 

„] ai le plus vif desir, ecrit le Roi de Prusse a Bonaparte, 
que V. M. soit accueillie et traitee dan mons palais d'une 
maniere qui lui soit agreable, et c'est avec empressement 
que j'ai pris a cet effet toutes les mesures que les 
circonstances me permettaient. Puisse-je avoir reussi 
generaux prussiens se piquent de politesse envers les 
Francais et mettent bas les armes aux premieres 
sommations. 

Le chef de la garnison de Glogau, avec dix mille hommes, 
demande au Roi de Prusse ce qu'il doit faire s'il est somme 
de se rendre?... Tout cela est positif. 

Bref, esperant en imposer seulement par notre attitude 
militaire, il se trouve que nous voila en guerre pour tout de 
bon, et ce qui est plus, en guerre sur nos frontieres avec et 
pour le Roi de Prusse. Tout est au grand complet, il ne nous 
manque qu'une petite chose, c'est le general en chef. 
Comme il s'est trouve que les succes d'Austerlitz auraient 
pu etre plus decisifs, şi le general en chef eut ete moins 
jeune, on fait la revue des octogenaires et, entre 
Prosorofsky et Kamensky, on donne la preference au 
dernier. Le general nous arrive en kibik a la maniere de 
Souvoroff, et est accueilli avec des acclamations de joie et 
de triomphe. 

Le 4 arrive le premier courrier de Petersbourg. On 
apporte les malles dans le cabinet du marechal qui aime a 
faire tout par lui-meme. On m'appelle pour aider a faire le 
triage des lettres et prendre celles qui nous sont destinees. 
Le marechal nous regarde faire et attend les paquets qui lui 


LLA 


Les 


sont adresses. Nous cherchons - il n'y en a point. Le 
marechal devient impatient, se met lui-meme, a la besogne 
et trouve les lettres de l!Empereur pour le comte T., pour le 
prince V. et autres. Alors le voila qui se met dans une de ses 
coleres bleues. Il jette feu et flamme contre tout le monde, 
s'empare des lettres, les decachete et lit celles de 
I'Empereur adressees a d'autres. „A, aşa se poartă cu mine! 
N-are încredere! Aha, a pus să fiu urmărit! Bine! Ieşiţi 
afară!” Et il ecrit le fameux ordre du jour au general 
Benigsen.424 „Sunt rănit şi nu pot să încalec, prin urmare 
nu pot nici să comand armata. Dumneata ţi-ai adus corpul 
de armată înfrânt, ce-a mai rămas din el adică, la Pultusk: 
aici el este descoperit, fără lemne şi fără furaje, aşa că 
trebuie să ne îngrijim de toate acestea şi, după cum aţi 
raportat ieri chiar dumneavoastră contelui Bukshoewden, 
trebuie să ne gândim la o retragere spre graniţa noastră, 
ceea ce veţi executa chiar astăzi.” „După atâtea drumuri 
câte am bătut, ecrit-il a |!'Empereur425, m-am ales cu o 
nouă rosătură de şa care, pe lângă cele vechi, mă împiedică 
cu desăvârşire să încalec şi să comand o armată atât de 
importantă, din care cauză am predat comanda generalului 
imediat inferior mie, contele Bukshoewden, încredinţându-i 
serviciile respective şi tot ce ţine de ele şi sfâtuindu-l, dacă 
rămâne fără hrană, să se retragă cât poate mai mult 
înăuntrul Prusiei, căci hrană nu mai e decât pentru o zi, şi 
în unele regimente nu mai e deloc, după cum m-au informat 
comandanții de divizie Ostermann şi Sedmoreţki, iar 
mujicilor li s-a luat tot ce aveau. Cât despre mine, până la 
însănătoşire voi rămâne în spitalul din Ostrolenka. În 
privinţa numărului celor care zac acolo, aduc la augusta 
voastră cunoştinţă, printr-un raport special, că dacă armata 
mai zăboveşte în condiţiile actuale de bivuacare încă 
cincisprezece zile, până la primăvară nu ne va mai rămâne 
nici un om sănătos. 

Îngăduiţi să se retragă la ţară bătrânul care, oricum, şi-a 
pierdut gloria, fiindcă n-a putut împlini marele şi slăvitul 


destin pentru care a fost ales. Preamilostiva învoire o voi 
aştepta aici, la spital, ca să nu joc rolul de furier în loc de 
comandant în faţa armatei. Plecarea mea din armată nu va 
pricinui nici cea mai mică vâlvă, căci doar nu pleacă decât 
un orb din armată. Oameni ca mine sunt mii şi mii în Rusia.” 

Le marechal se fâche contre l'Empereur et nous punit 
tous; n'est-ce pas que c'est logique! 

Voila le premier acte. Aux suivants, l'interet et le ridicule 
montent, comme de raison. Apres le depart du marechal, il 
se trouve que nous sommes en vue de l'ennemi, et qu'il faut 
livrer bataille. Boukshoewden est general en chef par droit 
d'anciennete mais le general Benigsen n'est pas de cet avis; 
d'autant plus qu'il est lui, avec son corps, en vue de 
l'ennemi, et qu'il veut profiter de l'occasion d'une bataille, 
„aus eigener Hand”, comme disent les Allemands. Il la 
donne. C'est la bataille de Poultouske, qui est censee etre 
une grande victoire, mais qui, a mon avis, ne lest pas du 
tout. Nous autres pekins avons, comme vous savez, une tres 
villaine habitude de decider du gain ou de la perte d'une 
bataille. Celui qui s'est retire apres la bataille, l'a perdue, 
voila ce que nous disons, eta ce titre nous avons perdu la 
bataille de Poultousk. Bref, nous nous retirons apres la 
bataille, mais nous envoyons un courier a Petersbourg, qui 
porte les nouvelles d'une victoire et le general ne cede pas 
le commandement en chef a Boukshoewden, esperant 
recevoir de Petersbourg, en reconnaissance de sa victoire, 
le titre de general en chef. Pendant cet interregne, nous 
commenqons un plan de manoeuvres excessivement 
interessant et original. Notre but ne consiste pas, comme il 
devrait l'etre, a eviter ou a attaquer lennemi; mais 
uniguement a €&viter le general Boukshoewden, qui, par 
droit d'anciennete, serait notre chef. Nous poursuivons ce 
but avec tant d'energie, que meme en passant une riviere 
qui n'est pas gueable, nous brulons les ponts pour nous 
separer de notre ennemi, qui, pour le moment n'est pas 
Bonaparte, mais Boukshoewden. Le general Boukshoewden 


a manque d'etre attaque et pris par des forces ennemies 
superieures, a cause d'une de nos belles manoeuvres qui 
nous sauvait de lui. Boukshoewden nous poursuit - nous 
filons. A peine passe-t-il de notre câte de la riviere, que 
nous repassons de l'autre. A la fin, notre ennemi 
Boukshoewden nous attrappe et s'attaque a nous. Les deux 
generaux se fâchent. Il y a meme une provocation en duel 
de la part de Boukshoewden et une attaque d'epilepsie de 
la part de Benigsen. Mais, au moment critique, le courrier, 
qui porte la nouvelle de notre victoire de Poultousk, nous 
apporte de Petersbourg notre nomination de general en 
chef, et le premier ennemi, Boukshoewden, est enfonce: 
nous pouvons penser au second, a Bonaparte. Mais ne voila- 
t-il pas qu'a ce moment se leve devant nous un troisieme 
ennemi, c'est la pravoslavnica oştire qui demande a grands 
cris du pain, de la viande, des souchary, du foin - que sais- 
je! Les magasins sont vides, les chemins impracticables. La 
pravoslavnica se met a la maraude, et d'une maniere dont 
la derniere campagne ne peut vous donner la moindre idee. 
La moitie des regiments forme des troupes libres, qui 
parcourent la contree en mettant tout a feu et a sang. Les 
habitants sont ruines de fond en comble, les h6pitaux 
regorgent de malades, et la disette est partout. Deus fois le 
quartier general a 6te attaque par des troupes de 
maraudeurs et le general en chef a ete oblige lui-meme de 
demander un bataillon pour les chasser. Dans une de ces 
attagues on m'a emporte ma malle vide et ma robe de 
chambre. L'Empereur veut donner le droit a tous les chefs 
de divisions de fusiller les maraudeurs, mais je crains fort 
que cela n'oblige une moitie de larmee de fusiller 
l'autre."426 

Prinţul Andrei parcurse la început scrisoarea doar din 
ochi, dar în curând, pe măsură ce citea, cele ce-i comunica 
Bilibin (deşi ştia în ce măsură putea să-l creadă) îl interesau 
din ce în ce mai mult. Ajuns la pasajul acesta, mototoli 
scrisoarea şi o aruncă. Nu ceea ce citise în ea îl supărase, ci 


faptul că viaţa de acolo, străină de el, putea să-l tulbure. 
Închise ochii, se frecă pe frunte cu mâna, ca şi cum ar fi 
vrut să îndepărteze orice preocupare în legătură cu cele 
citite, şi trase cu urechea la ce se petrecea în odaia 
copilului. Deodată, i se păru că de dincolo de uşă se aude un 
zgomot ciudat. Frica puse stăpânire pe el; se temu să nui 
se fi întâmplat ceva copilului în timpul cât citise scrisoarea. 
Se apropie în vârful picioarelor de uşa odăii şi o deschise. 

În clipa când intră, văzu că dădaca, speriată, ascundea 
ceva de el şi că prinţesa Maria nu mai era lângă pătuţ. 

— Dragul meu, i se păru că aude din spatele lui şoapta 
deznădăjduită a prinţesei Maria. 

Aşa cum se întâmplă adesea după nopţi lungi de veghe şi 
emoţii prelungite, o teamă nebună îl cuprinse; îi trecu prin 
cap că micuțul murise. Tot ce vedea şi auzea i se părea doar 
o confirmare a acestei temeri. 

„Totul s-a sfârşit”, îşi zise el, şi o sudoare rece îi îmbroboni 
fruntea. Se apropie de pătuţ disperat, încredinţat că-l va 
găsi gol şi că dădaca ascunsese trupul mort al copilului. 
Trase perdelele şi mult timp ochii săi speriaţi, rătăciţi, nu 
putură distinge copilul. În sfârşit, îl văzu. Băieţaşul, rumen, 
cu braţele şi picioarele desfăcute, se întinsese de-a 
curmezişul pătucului, lăsându-şi capul jos, lângă pernă, şi în 
somn buzele lui mici parcă sugeau; respira regulat. 

Văzându-şi băiatul, prinţul Andrei se bucură atâta, de 
parcă l-ar fi pierdut şi-l regăsea. Se aplecă şi, aşa cum îl 
învățase soră-sa, încercă să constate, lipindu-şi buzele de 
faţa lui, dacă are sau nu febră. Fruntea gingaşă a micuţului 
era jilavă; îi puse mâna pe cap: şi părul îi era ud, atât de 
tare asudase. Nu numai că nu murise, dar se vedea acum 
limpede că şi criza trecuse şi că era pe cale de vindecare. Îi 
venea să îmbrăţişeze, să strângă la piept, sa sărute făptura 
asta mică, plăpândă dar nu îndrăznea s-o facă. Stătea 
aplecat asupra copilului şi nu-şi lua ochii de la capul, 
mânuţele şi picioruşele, ale căror forme se ghiceau prin 
învelitoare. În preajmă-i se auzi un foşnet şi sub pologul 


pătuţului se arătă o umbră. El nu se uită cine era şi nu-şi 
dezlipi ochii de pe chipul copilului, lacom să-i audă 
respiraţia regulată. Umbra era a prinţesei Maria, care se 
apropiase cu paşi neauziţi de pătuţ, ridicase pologul şi îl 
lăsase la loc în urma ei. Fratele ei, fără să o vadă, o ghici şi-i 
întinse mâna. Ea i-o luă şi i-o strânse. 

— E asudat, spuse prinţul Andrei. 

— Veneam să ţi-o spun. 

Copilul se mişcă uşor în somn; zâmbi şi-şi freca lin fruntea 
de pernă. 

Prinţul Andrei se uită la sora sa. În semiîntunericul de sub 
polog, ochii ei strălucitori sclipeau şi mai tare decât de 
obicei, scăldaţi în lacrimi de bucurie. Prinţesa Maria se 
întinse spre fratele ei şi-l sărută, ţinându-se cu mâinile 
uşurel de pologul pătucului. Îşi făcură unul altuia semn să 
tacă şi mai rămaseră un timp în lumina slabă de sub polog, 
ca şi cum n-ar fi vrut să se despartă de lumea asta mică, 
înăuntrul căreia ei trei se simțeau izolaţi de tot restul 
universului. Prinţul Andrei fu cel dintâi care se smulse de 
lângă pătuţ, zburlindu-şi părul de perdeaua pologului: „Da, 
numai el mi-a mai rămas!” îşi spuse în gând şi oftă. 

X. 

CURÂND DUPĂ INTRAREA SA în frăţia masonilor, Pierre 
plecă în gubernia Kiev, unde avea cei mai mulţi iobagi, 
ducând cu sine îndrumări scrise cu privire la felul cum 
trebuia să-şi desfăşoare acţiunile de binefacere pe moşiile 
sale. 

Ajuns la Kiev, chemă la administraţia domeniilor lui pe toţi 
vătafii şi le explică intenţiile şi dorinţele sale. Le spuse că se 
vor lua nemijlocit măsuri pentru eliberarea tuturor 
ţăranilor iobagi şi că, până atunci, ţăranii să nu mai fie 
împovăraţi de munci, că femeile şi copiii nu trebuie să mai 
fie scoşi la lucru, că ţăranilor trebuie să li se dea ajutoare, 
că pedepsele trebuiesc folosite cu scopul de a îndrepta pe 
om şi în nici un caz nu sunt admise cele corporale şi că pe 
fiecare moşie trebuiesc înfiinţate spitale, aziluri şi şcoli. O 


parte dintre vătafi (erau acolo şi simpli logofeţi care abia 
dacă-şi puteau scrie numele) ascultau înspăimântați, 
crezând că înţelesul vorbelor acestora nu putea fi altul 
decât că tânărul conte îşi arăta astfel nemulţumirea faţă de 
proasta lor administraţie şi de furtişagurile lor; alţii, după 
ce le trecu frica dintâi, făcură haz pe seama cuvintelor sale 
rostite cu stângăcie, cum nu mai auziseră până atunci; mai 
erau şi unii, a treia categorie, care găsiră o mulţumire în a 
asculta cum le vorbeşte stăpânul; iar alţii câţiva, a patra 
categorie, cei mai isteţi, printre care şi administratorul 
principal, înţeleseră după discursul acesta cam cum vor 
trebui să se poarte pe viitor cu stăpânul lor, ca să-şi poată 
atinge scopul. 

Administratorul principal se arătă însufleţit de o mare 
înţelegere pentru aceste intenţii ale lui Pierre, dar îi atrase 
atenţia că, pe lângă aceste mari reforme, ar fi neapărat 
nevoie să se mai ocupe îndeobşte şi de treburile moşiilor, 
care nu prea mergeau strălucit. 

Cu toată averea sa imensă de conte Bezuhov, care de când 
intrase pe mâna lui îi aducea, pe cât se spunea, un venit 
anual de cinci sute de mii de ruble, Pierre se simţea mult 
mai puţin bogat decât pe vremea când îşi primea regulat 
cele zece mii de ruble ale lui de la răposatul conte. În linii 
generale, el îşi făcea despre buget cam următoarea 
imagine: circa optzeci de mii de ruble se plăteau, pentru 
toate proprietăţile, Consiliului tutelar; întreţinerea 
proprietăţii de lângă Moscova, a casei de la Moscova şi a 
prinţeselor costa cam treizeci de mii de ruble; vreo 
cincisprezece mii se duceau pentru pensii şi tot atât pentru 
instituţii de binefacere; pentru întreţinerea contesei se 
trimiteau o sută cincizeci de mii; procente la datorii se 
plăteau vreo şaptezeci de mii; aproximativ zece mii costase 
în ultimii doi ani construcţia unei biserici începute; restul, 
cam o sută de mii de ruble, se cheltuiau nici el singur nu 
ştia cum, şi nu era an aproape în care să nu fie nevoit a se 
împrumuta. Pe lângă acestea, în fiecare an, administratorul 


principal îi scria, ba de vreun incendiu, ba de o secetă, ba 
de nevoile de reparaţii la ateliere şi fabrici. Astfel că prima 
sarcină care îi revenea lui Pierre era tocmai aceea pentru 
care avea mai puţin decât pentru orice altceva pe lume 
aplicaţie şi pregătire: grija afacerilor. 

Pierre lucra zilnic cu administratorul principal. Îşi dădea 
seama însă că ceea ce lucra el nu ducea mai departe nici cu 
un pas treburile. Simţea că aşa-zisul lui lucru n-avea nici o 
legătură cu gospodărirea propriu-zisă, că treburile tot 
încurcate rămâneau şi că nu depindea de el să le facă să 
meargă mai bine. Pe de o parte, administratorul principal îi 
înfăţişa situaţia sub cea mai neprielnică lumină, arătându-i 
lui Pierre necesitatea de a plăti înainte de toate datoriile şi 
de a spori numărul braţelor de muncă din pricina noilor 
lucrări, ceea ce Pierre nu admitea; pe de altă parte, Pierre 
cerea să se treacă numaidecât la eliberarea iobagilor, la 
care administratorul opunea necesitatea de a plăti mai întâi 
datoria către Consiliul tutelar, aşa că îndeplinirea grabnică 
a dorinţei contelui nu era cu putinţă. 

Administratorul nu spunea că eliberarea iobagilor e un 
lucru cu totul imposibil; ca să poată fi însă îndeplinit, el 
propunea vânzarea pădurilor din gubernia Kostroma, 
vânzarea pământurilor din sud şi din Crimeea. Dar toate 
aceste operaţii administratorul avea grijă să le prezinte ca 
fiind legate de procese atât de complicate, de ridicări de 
sechestre, de petiţii, rezoluţii ş.a.m.d., încât Pierre se 
zăpăcea şi nu mai putea răspunde decât: „Da, da, aşa să 
faci!” 

Nu avea hotărârea omului practic, care să-i dea putinţa să 
se apuce fără zăbavă de lucru, şi de aceea nu-i plăcea să se 
ocupe de gospodărie, ci se străduia doar să se prefacă, de 
ochii administratorului, preocupat de toate treburile 
acestea. Administratorul îşi dădea la rândul său toată 
osteneala să treacă în faţa contelui drept un om conştient 
că treburile acestea, care stăpânului îi vor aduce numai 
foloase, lui îi vor căşuna numai bătaie de cap. 


În Kiev, oraş mare, Pierre îşi găsi cunoscuţi; cei care nu-l 
cunoşteau se grăbiră să-i facă cunoştinţă şi să salute 
cordial, în noul-sosit, pe marele bogătaş şi pe cel mai de 
vază proprietar din toată gubernia. Ispitele, legate de 
slăbiciunea pe care şi-o recunoscuse şi la primirea sa în lojă 
ca fiind cea mai de căpetenie, începură să-l hărţuiască atât 
de nemilos, încât Pierre nu li se mai putu împotrivi. Din nou, 
zile după zile, săptămâni şi luni din viaţă, Pierre şi le pierdu 
ocupat numai cu serate, mese, zaiafeturi şi baluri, care nu-i 
mai dădeau răgaz să se dezmeticească, întocmai ca pe 
vremuri la Petersburg. În locul vieţii noi pe care nădăjduise 
s-o ducă, Pierre îşi petrecea viaţa ca şi până atunci, numai 
că în alt decor. 

Din cele trei prescripţii masonice, îşi dădea seama bine că 
pe aceea care recomanda masonului să fie o pildă ele viaţă 
morală n-o putuse îndeplini şi că, dintre cele şapte virtuţi, îi 
lipseau cu desăvârşire două: bunele moravuri şi dragostea 
de moarte. Se mângâia însă cu faptul că împlinea altă 
prescripţie: însănătoşirea neamului omenesc şi că putea 
dovedi alte virtuţi: iubirea aproapelui, şi mai ales, dărnicia. 

În primăvara anului 1807, Pierre hotărî să se întoarcă la 
Petersburg. În drum avea de gând să treacă pe la toate 
proprietăţile sale şi să se convingă personal ce anume se 
îndeplinise din tot ce poruncise el şi să vadă în ce stare se 
aflau acum oamenii pe care Dumnezeu i-i încredinţase şi pe 
care se străduia să-i fericească. 

Administratorul principal, care vedea toate reformele 
tânărului conte ca pe nişte aiureli păgubitoare nu numai 
pentru el şi pentru conte, dar chiar şi pentru ţărani, era 
destul de viclean ca să facă unele concesii. Continuând să 
prezinte acţiunea de eliberare a ţăranilor ca fiind cu 
neputinţă de dus la capăt, dispusese construirea de mari 
clădiri pentru şcoli, spitale şi azile pe fiecare moşie, şi 
organizase, pretutindeni pe unde urma să treacă stăpânul 
său, primiri, nu dintr-acelea solemne şi pompoase, care să 
nu-i placă lui Pierre, ci cu caracter religios, procesiuni de 


recunoştinţă, cu icoane, cu pâine şi sare, adică tocmai aşa 
cum - pe cât îşi cunoştea el stăpânul - trebuiau să fie ca să-l 
impresioneze şi să-l amăgească. 

Primăvara din părţile de miazăzi ale ţării, călătoria tihnită 
şi singurătatea zilelor când străbătea iute drumuri în 
trăsura sa vieneză, avură o înrâurire binefăcătoare asupra 
lui Pierre. Moşiile, pe la care până atunci nici nu dăduse, 
erau una mai frumoasă decât cealaltă; ţăranii păreau 
pretutindeni trăiţi în belşug şi arătau o recunoştinţă 
mişcătoare faţă de toate binefacerile de care aveau parte. 
Pretutindeni i se făceau primiri care, deşi îl puneau în 
încurcătură, îl bucurau totuşi în adâncul sufletului. Într-un 
loc, mujicii îi ieşiră înainte cu pâine şi sare şi cu icoana 
sfinţilor Petru şi Pavel, cerându-i îngăduinţa ca, în cinstea 
sfinţilor hramului său şi în semn de dragoste şi de 
mulţumire pentru binefacerile ce-i covârşeau, să ridice pe 
socoteala lor un nou altar bisericii. În altă parte îl 
întâmpinară femei cu prunci la sân, mulţumindu-i pentru că 
le scutise de munci grele. Pe a treia moşie îl primi preotul 
cu crucea în mână, înconjurat de copiii pe care, din 
bunătatea contelui, îi învăţa azbuchea şi religia. Pe toate 
proprietăţile sale, Pierre văzu cu ochii ridicându-se clădiri 
de piatră, unele gata, altele încă în lucru, toate după acelaşi 
plan şi destinate spitalelor, şcolilor, azilelor, care în scurtă 
vreme trebuiau să se deschidă. Pretutindeni, Pierre nu avu 
de citit din partea administratorilor decât condici cu 
numărul zilelor de clacă reduse faţă de trecut şi ascultă 
mişcătoarele vorbe de recunoştinţă ale delegaţiilor de 
ţărani, gătiţi cu caftane albastre. 

Numai că Pierre nu ştia că, acolo unde-i ieşiseră înainte cu 
pâine şi sare şi-i ceruseră voie să ridice un altar sfinţilor 
Petru şi Pavel, era în fiecare an un târg de vară, un 
iarmaroc, tocmai de sfântul Petru; că la altar se începuse 
demult lucrul, pe cheltuiala mujicilor bogaţi din sat, aceiaşi 
care îl întâmpinaseră, şi că nouă zecimi dintre mujicii 
localnici erau săraci lipiţi pământului. Nu ştia că scutirea de 


corvezi a femeilor cu copii sugaci, poruncită de el, nu le 
folosea, fiindcă munceau acum mult mai greu la ele acasă. 
Nu ştia nici că preotul, care-i ieşise întru întâmpinare cu 
crucea în mână, îi împovăra pe mujici cu dări în folosul său, 
că părinţii îşi dăduseră plângând copiii la învăţătură şi că şi- 
i răscumpăraseră pe urmă pe bani grei. Nu ştia că acele 
clădiri de piatră, prevăzute în plan, erau ridicate cu braţele 
oamenilor săi şi nu făceau decât să sporească numărul 
zilelor de clacă ale ţăranilor, reduse numai pe hârtie. Nu 
ştia că acolo unde administratorul, potrivit dorinţei sale, îi 
arătase în condici micşorarea cu o treime a obrocului, 
boierescul sporise cu jumătate. De asta şi rămase Pierre 
încântat de călătoria pe moşiile sale, de asta reveni la 
dispoziţia filantropică cu care plecase din Petersburg şi de 
asta îi scria fratelui său îndrumător, cum îl numea el pe 
marele maestru, scrisori entuziaste. 

„Ce uşor e, ce puţine sforţări ne trebuiesc pentru a face 
atât de mult bine, îşi zicea Pierre, şi cât de puţin ne îngrijim 
de acest lucru!” 

Era fericit de recunoştinţa ce i se arăta, dar se simţea 
stânjenit atunci când devenea obiectul ei. Această 
recunoştinţă îi aducea aminte cât ar fi el în stare să facă 
mai mult pentru aceşti oameni simpli şi de omenie. 

Administratorul principal, un om destul de mărginit, dar 
tare şiret, îl înţelegea foarte bine pe conte, om inteligent, 
dar naiv, şi-l juca pe degete; ajunsese să facă din el jucăria 
lui şi, dându-şi repede seama de efectul ce-l aveau asupra 
lui Pierre primirile dibaci puse la cale, începu cu şi mai 
multă tărie să-l convingă de imposibilitatea şi, mai ales, de 
inutilitatea eliberării ţăranilor, care şi aşa erau pe deplin 
fericiţi. 

În străfundul tainic al sufletului său, Pierre era de acord 
cu administratorul că era greu să-şi închipuie cineva 
oameni mai fericiţi decât ţăranii de pe moşiile sale şi că, 
odată liberaţi, Dumnezeu ştie ce avea să-i mai aştepte; dar 
rămânea totuşi, deşi nu din toată inima, la ideea lui pe care 


o socotea justă. Administratorul făgădui să depună toate 
sforţările pentru îndeplinirea voinţei contelui, fiind 
încredinţat că acesta nu numai că nu va putea niciodată 
controla dacă se iau toate măsurile pentru vânzarea 
pădurilor şi a proprietăţilor în vederea achitării datoriei 
către Consiliul tutelar, dar că, de bună seamă, nici nu se va 
interesa vreodată şi nici prin gând nu-i va trece că toate 
clădirile ridicate stau goale şi că ţăranii dau şi acuma 
muncă şi bani, tot ceea ce dădeau şi altor stăpâni, adică tot 
ceea ce puteau ei da. 

XI. 

ÎNTORCÂNDU-SE DIN CĂLĂTORIA lui în sud, în cea mai 
fericită dispoziţie sufletească, Pierre îşi împlini vechea 
dorinţă de a-l vizita pe prietenul său Bolkonski, pe care nu-l 
mai văzuse de doi ani. 

Moşia Bogucearovo era situată într-o regiune de şes, puţin 
atrăgătoare, cu câmpuri întinse şi cu păduri de molifţi şi de 
mesteceni, tăiate pe alocuri şi pe alocuri netăiate. Curtea 
boierească se afla la capătul satului, întins de-a lungul 
drumului mare, într-un crâng de pini înalţi şi tineri, dincolo 
de heleşteul săpat de curând şi umplut cu apă, pe marginile 
căruia iarba nu avusese încă timpul să crească. 

Curtea boierească era alcătuită dintr-o ogradă cu diferite 
acareturi, grajduri, baie, un pavilion şi un conac boieresc de 
piatră, cu frontonul semicircular, încă în construcţie. În 
jurul casei era o grădină proaspăt răsădită. Gardul şi poarta 
erau noi şi trainice; sub un şopron se vedeau două pompe 
de incendiu şi o saca vopsită în verde; aleile erau drepte, 
podeţele trainice şi cu parmaclăcuri solide. Pecetea bunei 
orânduieli şi a spiritului gospodăresc era întipărită peste 
tot. Argaţii întâlniți, întrebaţi de Pierre unde locuieşte 
prinţul, îi arătară un mic pavilion nou, chiar pe malul 
iazului. Bătrânul Anton, fostul diadka427 al prinţului 
Andrei, îi dădu lui Pierre ajutor să coboare din trăsură şi-i 
spuse că prinţul e acasă, după care-l petrecu într-o mică 
săliţă curată. 


Pe Pierre îl surprinse modestia casei mici, dar curate, 
după strălucitorul lux în care-şi văzuse ultima dată 
prietenul, la Petersburg. Se grăbi să intre în salonaş, în 
care lucrările de stuc nu erau încă gata şi mirosea a lemn 
de brad, şi voi să treacă mai departe, dar Anton, mergând 
în vârful picioarelor, i-o luă repede înainte şi ciocăni la o 
uşă. 

— Cine-i? Răsună 0 voce aspră, neprietenoasă. 

— Avem un musafir, răspunse Anton. 

— Roagă-l să aştepte! Se auzi zgomotul unui scaun dat la o 
parte. 

Pierre se apropie cu paşi repezi de uşă şi în prag se întâlni 
piept în piept cu prinţul Andrei, care-i ieşea înainte şi care-i 
păru posomorât şi îmbătrânit. Pierre îl îmbrăţişă, îşi scoase 
ochelarii, îl sărută pe amândoi obrajii şi-l măsură de 
aproape. 

— La asta nu mă aşteptam! Sunt foarte bucuros, zise 
prinţul Andrei. 

Pierre nu zise nimic; se uită cu mirare la prietenul său, 
fără să-şi poată lua ochii de la el. Era surprins de 
schimbarea pe care o vedea la prinţul Andrei. Îi vorbise, ce- 
i drept, prieteneşte, cu zâmbetul pe buze şi pe chip, dar 
privirea îi era stinsă şi lipsită de viaţă şi, cu toată sforţarea 
lui vădită, prinţul Andrei nu-i putea reda strălucirea de voie 
bună şi de bucurie. Nu faptul că-şi găsi prietenul slăbit, 
palid şi maturizat îl uimi pe Pierre şi-l făcu să se simtă la 
început oarecum înstrăinat, până se mai obişnui, cu privirea 
asta, ci mai ales cuta de pe frunte, ce spunea limpede că 
era frământat de unul şi acelaşi gând. 

Aşa cum se întâmplă totdeauna când se revăd prietenii 
după un timp îndelungat, Pierre şi Andrei aveau să-şi spună 
fel de fel de lucruri, şi convorbirea mult timp nu putu ieşi 
din faza întrebărilor şi răspunsurilor scurte în legătură cu 
fapte, asupra cărora fiecare dintre ei ştia că mai aveau 
multe de adăugat. În sfârşit, convorbirea începu să mai 
zăbovească puţin la chestiunile mai importante atinse 


înainte, la evenimentele ultimilor ani, la planurile lor de 
viitor, la călătoria lui Pierre şi la preocupările sale, la război 
şi la celelalte. Deprimarea şi frământarea, surprinse de 
Pierre de la început în privirea prinţului Andrei, se 
manifestau acum şi mai puternic în zâmbetul cu care-i 
asculta cuvintele, mai cu seamă atunci când Pierre aduse cu 
însufleţire şi voioşie vorba de cele petrecute şi de planurile 
lui de viitor. Era ca şi cum prinţul Andrei ar fi dorit, dar nu-i 
stătea în putinţă, să ia parte la ele. Pierre începu să-şi dea 
seama că nu erau la locul lor în faţa prinţului Andrei nici 
entuziasmul, nici visurile, nici nădejdile de fericire şi de 
bine. Se simţi stingherit să-i împărtăşească ideile sale noi, 
masonice, îndeosebi acelea care-i fuseseră confirmate şi 
reînnoite în cuget de ultima lui călătorie. Se reţinu, de 
teamă să nu pară naiv; dar în acelaşi timp îl cuprinse o 
dorinţă nestăvilită de a-i arăta cât mai curând prietenului 
său că era acum cu totul alt om, cu totul alt Pierre, mai bun 
decât acela pe care prinţul îl cunoscuse la Petersburg. 

— Nu pot să-ţi spun prin câte am trecut de când nu ne-am 
văzut. Nici eu singur nu m-aş putea recunoaşte. 

— Da, ne-am schimbat mult, mult de tot, de atunci, 
răspunse prinţul Andrei. 

— Dar dumneata, întrebă Pierre, ce planuri ai? 

— Planuri? Repetă ironic prinţul Andrei. Planurile mele? 
Făcu el, mirat parcă de înţelesul unui asemenea cuvânt. 
Cum vezi, mă instalez, clădesc, vreau să mă mut aici cu 
totul, până la anul... 

Pierre se uită, tăcut şi atent, la chipul îmbătrânit al lui 
Andrei. 

— Nu, eu te întrebam... urmă Pierre, dar prinţul Andrei îl 
întrerupse: 

— Dar ce să vorbim de mine..., mai bine spune-mi tu, 
povesteşte-mi călătoria ta şi tot ce ai făcut tu pe moşiile 
tale! 

Şi Pierre începu să-i vorbească de tot ce realizase pe 
moşiile sale, silindu-se cât putu mai bine să ascundă 


contribuţia sa personală la îmbunătățirile acestea. Prinţul 
Andrei i-o luă de câteva ori înainte, ca şi cum tot ce spunea 
Pierre că făcuse ar fi fost o poveste veche, demult ştiută, şi 
de aceea nu numai că nici nu-l urmărea cu interes, dar 
parcă îl asculta chiar oarecum stingherit. 

Pierre nu se simţea prea la largul lui şi chiar începu să-l 
apese societatea prietenului său. Tăcu. 

— Ştii ce, dragul meu, spuse prinţul Andrei, care se vedea 
că e şi el încurcat şi stânjenit faţă de musafirul său, eu aici 
sunt numai în trecere, am venit doar ca să supra veghez 
lucrările. Astăzi mă întorc la soră-mea. Am să-ţi fac 
cunoştinţă cu ea. Dar parcă o cunoşti, zise el, cu gândul 
vădit de a-şi întreţine musafirul, cu care nu se mai vedea 
având ceva comun. Plecăm după-prânz. Şi acum, ce zici? 
Vrei să-mi vezi conacul? 

leşiră şi-şi trecură vremea vorbind până la prânz despre 
noutăţile politice şi despre cunoştinţele lor comune, ca nişte 
oameni prea puţin apropiaţi unul de altul. Oarecare 
însufleţire şi interes arătă prinţul Andrei numai atunci când 
fu vorba de noul lui conac şi de clădirile pe care şi le ridica, 
dar şi aici, în mijlocul discuţiei, în timp ce-i descria lui Pierre 
de pe schele viitoarea împărţire a casei, se opri deodată: 

— De altfel, nu-i nimic interesant în toate astea; hai să 
stăm la masă şi s-o pornim apoi la drum. 

În timpul mesei, veni vorba de căsătoria lui Pierre. 

— Am fost foarte mirat când am auzit, mărturisi prinţul 
Andrei. 

Pierre roşi, aşa cum roşea ori de câte ori se pomenea de 
căsnicia lui, şi spuse grăbit: 

— Am să-ţi spun eu odată cum s-a întâmplat. Dar să ştii că 
totul s-a sfârşit, şi pentru totdeauna. 

— Pentru totdeauna? Se miră prinţul Andrei. Nimic nu-i 
pentru totdeauna. 

— Dar nu ştii poate cum s-a sfârşit! De duel ai auzit? 

— Da, ai trecut şi prin asta. 


— De un singur lucru mulţumesc lui Dumnezeu: că nu l-am 
omorât pe omul acela, mai zise Pierre. 

— De ce? Întrebă prinţul Andrei. A ucide un câine turbat e 
chiar o faptă bună. 

— Nu, nu e bine să ucizi un om, nu e drept... 

— De ce nu e drept? Repetă prinţul Andrei. Ce e drept şi 
ce nu e drept nu-i e dat omului să judece. Oamenii s-au 
înşelat de când e lumea şi se vor înşela veşnic; şi nu se 
înşală niciodată mai rău decât atunci când au de cântărit ce 
este drept şi ce nu este. 

— Nedrept este ceea ce face altuia râu, afirmă Pierre, 
simțind cu bucurie că, pentru întâia oară de la venirea sa, 
prinţul Andrei se însufleţea şi începea să vorbească, ceea 
ce-l făcu şi mai dornic să-i împărtăşească pricina care-l 
făcea să fie aşa cum era acum. 

— Dar cine-ţi spune ţie ce anume e rău pentru altul? 
Întrebă el. 

— Ce e rău? Ce e rău? Zise Pierre. Ştim doar cu toţii ce e 
rău pentru fiecare dintre noi. 

— Da, ştim, dar răul acesta, pe care-l ştiu ca fiind rău 
pentru mine, eu nu-l pot face altui om, spuse prinţul Andrei, 
însufleţindu-se tot mai mult şi încercând să-i arate, 
pesemne, lui Pierre noul său fel de a vedea lucrurile. Mai 
departe spuse în franţuzeşte: Je ne connais dans la vie que 
deux mausx bien reels: c'est le remords et la maladie. Il n'est 
de bien que l'absence de ces maux.428 A trăi pentru sine, 
evitând doar aceste două rele: iată toată înţelepciunea mea 
de astăzi. 

— Dar iubirea aproapelui, dar jertfa de sine? Spuse Pierre. 
Nu, nu pot fi de acord cu dumneata! A trăi numai pentru a 
nu face rău, pentru a nu avea remuşcări, e prea puţin. Am 
dus şi eu o viaţă ca asta, am trăit numai pentru mine şi mi- 
am irosit viaţa. De-abia acum, când trăiesc, sau cel puţin îmi 
dau osteneala (se corectă Pierre, din modestie) să trăiesc 
pentru alţii, de-abia acum înţeleg fericirea de a trăi. Nu, nu 


sunt de acord cu dumneata şi, de altfel, nici dumneata nu 
crezi ceea ce spui. 

Prinţul Andrei se uita la Pierre tăcut şi zâmbea ironic. 

— Bine, ai s-o cunoşti pe sora mea, prinţesa Maria. O să vă 
potriviţi de minune, spuse el. Poate că în ce te priveşte ai 
dreptate, continuă el după o scurtă tăcere, dar fiecare 
trăieşte în felul său; tu ai trăit numai pentru tine şi zici că în 
felul acesta erai cât p-aci să-ţi prăpădeşti viaţa şi că n-ai 
aflat fericirea decât atunci când ai început să trăieşti pentru 
alţii. lar eu am făcut experienţa contrarie. Am trăit pentru 
glorie. (Şi, ce e gloria? Tot dragoste de alţii, dorinţa de a 
face ceva pentru ei, dorinţa de a fi lăudat de ei.) Aşadar, am 
trăit şi eu pentru alţii, şi nu numai că era să-mi pierd viaţa, 
dar chiar mi-am pierdut-o cu totul. De când trăiesc însă 
numai pentru mine, sunt mai liniştit. 

— Cum aşa, cum trăieşti numai pentru tine? Întrebă 
Pierre, aprinzându-se. Dar fiul tău, dar sora ta, dar tatăl 
tău? 

— Ei sunt tot eu, nu alţii, spuse Andrei, dar ceilalţi, 
aproapele, le prochain429 cum spuneţi voi, tu şi cu prinţesa 
Maria, sunt izvorul principal al tuturor rătăcirilor şi relelor. 
Le prochain, asta-nseamnă mujicii tăi din ţinutul Kiev, 
cărora vrei să le faci bine. 

EI se uită la Pierre ironic şi sfidător. Era limpede că-l 
zădăra. 

— Glumeşti, răspunse Pierre, însufleţindu-se din ce în ce 
mai tare. Ce rătăcire, ce rău poate fi în faptul că am dorit 
(deşi n-am îndeplinit decât prea puţin şi destul de prost), că 
am dorit să fac bine şi am mai şi făcut câte ceva? Ce rău 
poate aduce faptul că nişte oameni nefericiţi, mujicii noştri, 
oameni la fel ca şi noi, trăind şi murind fără altă idee despre 
Dumnezeu şi despre adevăr decât slujbele şi rugăciunile pe 
care nu le înţeleg, vor învăţa să-şi însuşească 
mângâietoarele credinţe în viaţa de apoi, în răsplata 
faptelor bune şi rele, în pacea sufletului? Ce rău, şi ce 
rătăcire găseşti în faptul că, fiindu-mi atât de uşor să le dau 


ajutor, pun doctori şi spitale la îndemâna celor care, lipsiţi 
îndeobşte de ajutor, mor cu zile, şi că înfiinţez aziluri de 
bătrâni? Şi nu-i oare o adevărată fericire, o fericire 
neîndoielnică, să dai dreptul la odihnă unui mujic sau unei 
femei împovărate de copii - oameni care n-au nici zi, nici 
noapte răgaz să-şi tragă sufletul? Continuă Pierre, grăbit şi 
încurcându-se puţin în vorbă. Asta am făcut eu, deşi modest 
şi în măsură neîndestulătoare; şi nu numai că n-ai să mă 
poţi convinge că tot ce-am făcut nu-i bine, dar n-ai să mă 
poţi face să cred nici măcar că ai putea fi de altă părere. 
Dar, ceea ce e mai important, întări Pierre, este că eu ştiu, 
şi o ştiu foarte sigur, că bucuria de a face binele e singura 
adevărată fericire a vieţii. 

— Da, dacă aşa pui problema, atunci e altceva, replică 
prinţul Andrei. Eu îmi construiesc o casă, sădesc o grădină, 
iar tu întemeiezi spitale. Şi într-un fel, şi într-altul îţi poţi 
găsi un mijloc de a-ţi trece timpul. Cât despre ce e drept şi 
ce e bine, să lăsăm să judece asta acela care ştie să judece 
totul, nu noi. Tu, cum văd eu, ai însă poftă de discuţii, 
adăugă el. Bine, fie! Se ridicară de la masă şi ieşiră în 
cerdac, care ţinea loc de balcon. 

— Fie, să discutăm atunci, îşi urmă prinţul Andrei gândul. 
Vorbeşti de şcoli, continuă el, îndoind un deget în palmă, de 
poveţe şi de atâtea altele, cu alte cuvinte vrei să-l ridici, zise 
el, arătând pe un mujic care, trecând prin faţa lor, îşi 
scosese căciula, vrei să-l ridici din starea lui animalică şi să-i 
insufli cerinţe de ordin moral, dar credinţa mea este că 
singura fericire posibilă este fericirea animalică, de care tu 
vrei să-l lipseşti. Eu îl invidiez, iar tu vrei să-l aduci la starea 
mea, fără să-i dai mijloacele mele. În al doilea rând, tu mai 
spui: să-i uşurăm munca. După mine însă, munca fizică e 
pentru el o necesitate, o condiţie de existenţă tot atât de 
imperioasă cum este pentru mine sau pentru tine munca 
intelectuală. Tu nu poţi să nu gândeşti. Eu mă culc pe la trei 
noaptea; mă năpădesc gândurile şi nu pot adormi; mă 
răsucesc în aşternut şi nu aţipesc până a doua zi dimineaţa, 


şi asta numai pentru că gândesc şi nu pot face altfel, aşa 
cum el nu poate să nu grape ori să nu cosească; altminteri, 
se duce la cârciumă, sau se îmbolnăveşte. După cum eu n-aş 
putea suporta groaznica lui muncă fizică şi aş muri într-o 
săptămână, tot aşa el n-ar putea suporta inactivitatea mea 
fizică, s-ar îngrăşa şi ar muri. Al treilea... ce naiba mai 
spuneai? 

Prinţul Andrei îşi îndoi şi al treilea deget. 

— A, da, spitalele, medicamentele. Să zicem că-l loveşte 
damblaua şi trage să moară; dar tu vii, îi iei sânge şi-l scapi. 
Va mai trăi, calicit, încă zece ani şi va fi o povară pentru toţi. 
Mult mai bine şi mai simplu s-ar fi încheiat pentru el totul 
dacă murea. Se nasc alţii; şi-aşa sunt prea mulţi! Cel puţin, 
dacă ţi-ar părea rău că pierzi în el un muncitor, aşa cum 
privesc eu lucrurile, dar tu vrei să-l lecuieşti doar din 
dragoste pentru el. Şi lui numai de asta nu-i arde. Şi apoi, 
ce idee să crezi că medicina a putut vreodată vindeca pe 
cineva! De omorât, asta da! Rosti el, încruntându-se mânios 
şi întorcându-şi faţa de la Pierre. 

Prinţul Andrei îşi exprima gândurile atât de tăios şi cu 
atâta precizie, încât se vedea limpede că nu o dată se 
gândise la asta; vorbea repede şi cu vădită plăcere, ca un 
om care nu mai avusese demult prilej să stea cu cineva de 
vorbă şi privirea i se aprindea tot mai mult, pe măsură ce 
ideile lui dădeau pe faţă mai multă deznădejde. 

— Ah, e îngrozitor, îngrozitor! Exclamă Pierre. Nu pricep 
însă cum se mai poate trăi cu asemenea idei. Am trecut şi 
eu prin clipe ca astea; nu e mult de atunci, la Moscova şi în 
drum spre moşii; dar pe atuncea mă simţeam în aşa hal de 
abătut, încât parcă nici nu mai trăiam; totul mă dezgusta... 
în primul rând eram dezgustat de mine însumi. Când sunt 
aşa, nici nu-mi vine să mănânc, sau să mă spăl... Nu tot aşa- 
i şi cu dumneata? 

— Cum să nu te speli? E nehigienic, îi răspunse prinţul 
Andrei. Dimpotrivă, trebuie să cauţi să-ţi faci viaţa cât mai 
plăcută cu putinţă. Trăiesc şi nu sunt eu de vină că trăiesc; 


aşa că ar trebui să căutăm a trăi cât mai bine cu putinţă, 
până la moarte, fără să facem nimănui vreun rău... 

— Dar ce te face să ai asemeneai gânduri? Ai să 
înţepeneşti, n-ai să mai mişti un deget n-ai să mai 
întreprinzi nimic... 

— Şi aşa nu ne lasă în pace viaţa! Aş fi foarte bucuros să 
pot să nu fac nimic; dar iată, pe de o parte îţi cade pe cap 
câte o însărcinare: nobilimea de aici mă-nvredniceşte cu 
titlul de mareşal al ei, cinste de care abia cu mare greutate 
m-am putut scutura. Nu-i puteam face să înţeleagă că nu-i 
în firea mea să fiu blajin şi şters cum se cere unui om în 
situaţia asta. Pe urmă mai e şi casa, pe care trebuie să mi-o 
construiesc ca să-mi am şi eu un colţ al meu unde sămă 
simt liniştit! Şi acuma, ca să le pună vârf la toate, 
rechiziţiile. 

— De ce nu te întorci în armată? 

— După Austerlitz! Rosti prinţul Andrei posomorât. Nu, 
foarte mulţumesc! Mi-am dat cuvântul să nu mai rămân în 
rândurile armatei ruse operative, şi nu mai intru. Nici dacă 
ar ajunge Bonaparte aici, la Smolensk şi ar ameninţa Lâsâe 
Gori, nici atunci n-aş mai intra în armata rusă. Aşadar, cum 
îţi spuneam! Continuă prinţul Andrei, potolindu-se. Acuma, 
cu rechiziţiile: tata e comandantul suprem al districtului al 
treilea teritorial şi singurul mijloc de a scăpa de armată 
este pentru mine să rămân pe lângă dânsul. 

— Aşadar, eşti în serviciu? 

— În serviciu. 

Şi tăcu o clipă. 

— Atunci, de ce eşti în serviciu? 

— lată de ce. Tatăl meu e unul dintre cei mai de seamă 
oameni ai veacului său. Îmbătrâneşte, însă, şi n-aş putea 
spune că e crud, dar are un temperament mult prea 
energic. E de speriat cât de adânc i-a intrat în obişnuinţă să 
aibă puteri nelimitate, şi aceste puteri nelimitate i-au şi fost 
date acum de suveran în calitate de comandant suprem al 
rechiziţiilor. Acum două săptămâni, dacă soseam eu cu două 


ore mai târziu la luhnov, ar fi spânzurat un funcţionar, 
povesti prinţul Andrei, zâmbind. Mă aflu deci în armată 
fiindcă nimeni, afară de mine, n-are nici o influenţă asupra 
tatălui meu şi fiindcă pot, în felul acesta, să-l împiedic din 
când în când de la fapte de care mai târziu s-ar căi. 

— Ei, vezi?! 

— Da, mais ce n'est pas comme vous l'entendez430, 
continuă prinţul Andrei. N-am avut şi n-am nici acum urmă 
de milă pentru tâlharul acela de conţopist, care şterpelise 
nişte cizme de la mobilizați; aş fi fost chiar foarte mulţumit 
să-l văd spânzurat, dar mi-a fost milă de tata - adică tot de 
mine însumi. 

Prinţul Andrei se însufleţea din ce în ce mai mult. Ochii îi 
ardeau febril, cât timp îşi dădu osteneala să-i dovedească 
lui Pierre că în acţiunea lui nu fusese nici un fel de dorinţă 
de a face bine aproapelui. 

— lată, tu vrei să dai libertate ţăranilor, continuă el. Asta-i 
foarte bine, dar nu pentru tine (tu, mi-nchipui că n-ai ucis în 
bătaie oameni şi n-ai trimis pe nimeni în Siberia), şi cu atât 
mai puţin e bine pentru ţărani. Pe ei poţi să-i şi stâlceşti în 
bătăi, poţi să-i calci în picioare, sau să-i trimiţi în Siberia, 
cred că e totuna pentru dânşii. În Siberia, ţăranul continuă 
să-şi ducă viaţa de vită cu care s-a deprins, rănile i se-nchid 
de la sine şi e tot atât de fericit cum era şi-nainte. Dar e 
nevoie de eliberarea ţăranilor pentru cei care se prăbuşesc 
moralmente, care adună remuşcări peste remuşcări şi, 
căutând să-şi înnăbuşe aceste remuşcări, sfârşesc prin a-şi 
înăspri sufletul şi ajung la prăbuşire morală, din pricină că 
au puterea de a pedepsi pe drept şi pe nedrept. Iată de cine 
mi-e milă şi pentru cine aş dori eu eliberarea ţăranilor. 
Poate că tu n-ai avut prilejul să vezi, dar eu am văzut 
oameni de treabă care, crescuţi în această tradiţie a puterii 
nelimitate, odată cu vârsta - când devin mai irascibili - se 
fac cruzi şi brutali, îşi dau seama de meteahna lor, dar, 
neputându-se stăpâni, se simt din ce în ce mai nenorociţi. 


Prinţul Andrei spuse toate acestea cu atâta însufleţire, 
încât Pierre îşi zise, fără să vrea, că gândurile acestea îi 
veneau fără doar şi poate de la tatăl său. Nu-i răspunse 
NIMIC. 

— Aşadar, iată de ce-mi pare mie rău: de demnitatea 
omenească, de linştea conştiinţei, de puritatea ei, şi nu de 
spinările şi scăfârliile ţăranilor, pe care oricât le-ai stâlci în 
bătaie şi le-ai rade, tot spinări vor rămâne şi tot ţeste. 

— Nu, nu, de o mie de ori nu! Niciodată nu voi putea fi de 
părerea dumitale, spuse Pierre. 

XII. 

SEARA, PRINŢUL Andrei şi Pierre se urcară în trăsură şi 
porniră spre Lâsâe Gori. Prinţul Andrei, uitându-se la 
Pierre, întrerupea din când în când tăcerea, manifestându- 
şi buna dispoziţie. 

Arătându-i ogoarele, îi vorbea de îmbunătățirile aduse pe 
moşia lui. 

Pierre tăcea, posomorât, răspundea monosilabic şi părea 
cufundat în gânduri. 

Îl frământa gândul că prietenul său e nefericit, că e pe o 
cale greşită, că nu cunoaşte adevărata lumină şi că el, 
Pierre, trebuie să-i vină într-ajutor, să-l îndrume şi să-l pună 
iar pe picioare. Dar, de îndată ce-şi formula cum şi ce 
anume să-i vorbească, presimţea că prinţul Andrei îi va 
răsturna toată doctrina cu un singur cuvânt, cu un singur 
argument, şi se temea să înceapă, se temea să nu supună 
zeflemelei ceea ce avea el mai sfânt şi mai scump pe lume. 

— Cum poţi gândi aşa cum gândeşti? Începu deodată 
Pierre, lăsând capul în piept ca un taur gata să împungă. De 
ce gândeşti aşa? Dumneata n-ar trebui să gândeşti aşa! 

— Despre ce anume? Întrebă prinţul Andrei cu mirare. 

— Despre viaţă, despre rosturile omului pe lume. Nu se 
poate! Şi eu am gândit tot aşa şi m-a salvat ştii ce? 
Masoneria! Nu, nu zâmbi! Masoneria nu este, aşa cum am 
crezut şi eu, o sectă religioasă, bazată pe un ritual, 
masoneria e ceva cu mult mai desăvârşit: este expresia 


unică şi cea mai înaltă a tot ce e mai bun în umanitate, a 
ceea ce e veşnic în om. 

Şi începu să-i explice prinţului Andrei masoneria, aşa cum 
o înţelegea el. 

Îi spuse că masoneria este învăţătura creştinismului, 
eliberat de cătuşele statului şi ale bisericii, doctrina 
egalităţii, a fraternității şi a iubirii dintre oameni. 

— Numai venerabila noastră fraternitate masonică are un 
sens real în viaţă, tot restul nu e decât vis, spuse Pierre. 
Trebuie să-nţelegi, dragă prietene, că în afară de această 
uniune, tot restul lumii e plin de minciună şi nedreptate, şi 
admit că pentru un om inteligent şi bun nu mai e nimic 
altceva de făcut decât să-şi ducă viaţa aşa ca dumneata, 
dându-şi doar osteneala să nu dăuneze celorlalţi. Dar 
însuşeşte-ţi principiile noastre de bază, intră în frăţia 
noastră, încredinţează-mi-te şi lasă-te condus de noi, şi te 
vei simţi numaidecât, aşa cum m-am simţit şi eu, o verigă 
din marele lanţ nevăzut, al cărui început se pierde în înaltul 
cerului, încheie Pierre. 

Prinţul Andrei tăcea, uitându-se drept înaintea lui, şi 
asculta cele ce-i spunea Pierre. În câteva rânduri, cum 
huruitul trăsurii îl împiedica să audă, el îi ceru lui Pierre să 
repete cuvintele care îi scăpaseră. După licărirea deosebită 
ce i se aprinsese în ochi şi după tăcerea prinţului Andrei, 
Pierre înţelesese că vorbele nu-i fuseseră zadarnice, că 
prinţul Andrei n-avea de gând să-l întrerupă şi nici să râdă 
de cuvintele lui. 

Ajunseră la un râu revărsat, pe care nu puteau să-ltreacă 
decât pe un pod plutitor. Până să se pregătească trăsura şi 
caii pentru trecere, ei păşiră pe bac. 

Prinţul Andrei, sprijinit în coate de parapetul bacului, 
privea tăcut în jos la apa care strălucea până departe, în 
razele apusului de soare. 

— Ei, ce crezi despre toate astea? Întrebă Pierre. De ce 
taci? 


— Ce cred eu? Te-am ascultat. Toate bune, zise prinţul 
Andrei. Dar tu zici: intră în frăţia noastră, şi noi îţi vom 
arăta scopul vieţii, şi rostul omului, şi legile ce conduc 
lumea. Care noi? Nişte simpli oameni. Cum puteţi voi şti 
totul? De ce numai eu singur nu pot vedea ce vedeţi voi? Voi 
vedeţi cu putinţă domnia binelui şi a adevărului pe pământ; 
eu n-o văd. 

Pierre îl întrerupse. 

— Crezi în viaţa viitoare? Întrebă el. 

— În viaţa viitoare? Repetă prinţul Andrei, dar Pierre nu-i 
dădu răgaz să răspundă şi luă repetarea cuvintelor lui 
drept un răspuns negativ, mai ales că-i cunoştea prinţului 
Andrei convingerile de ateu, de altădată. 

— Spui că nu poţi vedea domnia binelui şi a adevărului pe 
pământ. Nici eu n-am văzut-o şi nici nu poate fi văzută, dacă 
socotim că odată cu viaţa noastră totul se sfârşeşte. Pe 
pământ, tocmai pe acest pământ (Pierre arătă spre câmp) 
nu există adevăr, totul e minciună şi răutate; dar în univers, 
în întregul univers, împărăţia adevărului e o realitate; noi, 
acum, suntem copiii pământului, dar în veşnicie suntem 
odrasle ale universului întreg. Nu simt eu, oare, în adâncul 
sufletului meu, că sunt o părticică din acest imens tot 
armonios? Oare în această uriaşă, fără de număr, mulţime 
de făpturi, în care se face simțită dumnezeirea - sau forţa 
supremă - cum vrei să-i spui, nu simt eu că nu sunt decât o 
verigă, o treaptă între fiinţele inferioare şi cele superioare? 
Şi dacă văd, dacă văd limpede această scară care duce de la 
plantă la om, atunci pentru ce-aş presupune că scara asta 
se sfârşeşte cu mine şi nu duce mai departe, tot mai 
departe? Simt nu numai că nu pot să dispar, aşa cum nimic 
nu dispare în univers, dar şi că voi exista întotdeauna, şi că 
am existat de-a pururi. Simt că în afară de mine şi deasupra 
mea trăiesc spirite şi că nu se poate să nu existe în astă 
lume un adevăr. 

— Da, asta-i doctrina lui Herder, spuse prinţul Andrei, dar 
nu asta mă poate convinge, dragul meu. Viaţa şi moartea, 


iată ce mă convinge! 'Te convinge faptul că vezi legată o 
fiinţă scumpă de tine, faţă de care te-ai făcut vinovat de 
ceva şi nădăjduiai să te justifici (vocea începu să-i tremure 
şi-ntoarse capul); şi, dintr-o dată, făptura asta începe să 
sufere, se chinuieşte şi încetează de a mai exista... De ce? 
Nu se poate să nu existe un răspuns! Şi eucredcă 
răspunsul există! lată ce convinge, iată ce m-a convins, 
spuse prinţul Andrei. 

— Ei da... ei da, desigur, încuviinţă Pierre, nu susţin şi eu 
acelaşi lucru? 

— Nu. Eu spun numai că de necesitatea vieţii viitoare ne 
conving nu argumentele, ci împrejurarea că fiinţa 
omenească, cu care mergi în viaţă mână în mână, dispare 
dintr-o dată acolo în neant, iar tu rămâi singur în faţa 
acestui abis şi-ţi aţinteşti ochii în străfundurile lui. Şi eu mi- 
am aţintit privirile-n abis... 

— E totuna! Atunci ştii că este un acolo şi că acolo este 
cineva! Acolo e viaţa viitoare, şi acel cineva e Dumnezeu. 

Prinţul Andrei nu răspunse. Trăsura şi caii erau trecuţi 
demult pe malul celălalt şi înhămaţi la loc, iar la orizont 
soarele asfinţise pe jumătate. Îngheţul serii aşternea 
pojghiţe pe apa băltoacelor înstelate, dar, spre uimirea 
lacheilor, a vizitiilor şi a păzitorilor podului, Pierre şi Andrei 
tot mai stăteau pe bac şi discutau. 

— Dacă există Dumnezeu şi există viaţa viitoare, atunci 
există şi adevăr, şi virtute; iar fericirea supremă a omului 
constă în silinţa de a le atinge. Trebuie să trăim, spuse 
Pierre, trebuie să iubim, trebuie să credem că trăim nu 
numai acum şi nu numai pe acest petec de pământ, dar că 
am trăit şi că vom trăi de-a pururi, acolo, în acest tot (şi 
Pierre arătă spre cer). 

Prinţul Andrei continua să stea sprijinit cu coatele de 
balustrada bacului şi, ascultând la spusele lui Pierre, nu-şi 
lua ochii de la sclipirile roşietice ale soarelui răsfrânt în 
apele albăstrii ale râului ieşit din matcă. Pierre tăcu. 
Liniştea era desăvârşită. Bacul trăsese demult la mal doar 


valurile râului îi loveau cu zgomot slab fundul, şi prinţului 
Andrei i se păru că plescăitul lor acompania ca un refren 
vorbele lui Pierre: „E adevărat, crede”. 

Prinţul Andrei oftă şi se uită duios, cu ochi strălucitori, de 
copil, la chipul îmbujorat al lui Pierre, care stătea timid în 
faţa prietenului său şi-l privea cu respect. 

— Ei, dacă ar fi aşa! Spuse el. Dar hai să ne urcăm în 
trăsură, adăugă prinţul Andrei şi, trecând de pe bac pe mal, 
îşi ridică ochii la cerul spre care îi arătase Pierre; şi, pentru 
întâia dată după Austerlitz, văzu iar înaltul cerului veşnic, 
pe care-l văzuse odinioară, pe când zăcea întins pe câmpia 
de la Austerlitz, şi simţi, cu bucurie dureroasă, că în suflet i 
se trezeşte ceva de multă vreme adormit, ceva frumos, care 
era tot ce avea mai bun în el. Sentimentul acesta se topi de 
îndată ce prinţul Andrei păşi din nou pe făgaşul vieţii lui de 
fiecare zi; dar acum ştia că sentimentul acesta, pe care nu 
era în stare să-l dezvolte, era în el viu. Întâlnirea cu Pierre a 
însemnat pentru prinţul Andrei o epocă în care-şi începea o 
nouă existenţă lăuntrică, deşi viaţa exterioară pe care o 
ducea era aceeaşi. 

XIII. 

SE ÎNNOPTA CÂND PRINŢUL Andrei şi Pierre ajunseră la 
intrarea principală a casei din Lâsâe-Gori. Pe când trăsura 
se apropia de casă, prinţul Andrei, zâmbind, îi atrase lui 
Pierre atenţia asupra forfotei ce se iscase la poarta de din 
dos. O bătrână încovoiată, cu nişte desagi în spinare, şi un 
bărbat de statură mijlocie, îmbrăcat în negru şi cu plete 
lungi, văzând trăsura care intra în curte, o zbughiră înapoi 
spre poartă. Două femei se luară după ei şi, toţi patru, 
speriaţi, întorcând mereu capul spre trăsură, alergară spre 
intrarea laterală. 

— Sunt „oamenii lui Dumnezeu”, protejaţii Maşei, îl lămuri 
prinţul Andrei. Ne-au luat drept tata. Ăsta e singurul lucru 
în care ea-şi îngăduie să nu i se supună; ela dat ordin să-i 
gonească, dar ea îi primeşte iar pe oamenii ăştia ciudaţi. 


— Dar ce sunt aceşti „oameni ai lui Dumnezeu”? Întrebă 
Pierre. 

Prinţul Andrei nu mai apucă să-l lămurească. Le ieşiră 
înainte servitorii şi el îi întrebă unde era tatăl său şi dacă 
avea să vie curând. 

Bătrânul prinţ era dus la oraş şi-l aşteptau să se întoarcă 
din clipă în clipă. 

Prinţul Andrei, după ce-l conduse pe Pierre în 
apartamentul totdeauna pregătit pentru el în casa 
bătrânului său tată, trecu singur în odaia copilului. 

— Să mergem la sora mea, spuse prinţul Andrei, venind 
înapoi la Pierre. N-am văzut-o încă nici eu; se ascunde 
acum, căci stă cu „oamenii lui Dumnezeu”. Treaba ei! Are 
să se simtă stingherită, dar ai să-i poţi vedea în sfârşit, pe 
aceşti „oameni ai lui Dumnezeu”. Cest curieux, ma 
parole.431 

— Qu'est-ce que c'est que432 „oamenii lui Dumnezeu”? 
Întrebă Pierre. 

— Ai să vezi numaidecât... 

Prinţesa Maria se ruşină într-adevăr când intrară ei şi 
obrajii i se acoperiră de pete roşii. În odaia ei plăcută, cu 
icoane şi candele, şedea în rând cu ea, pe canapea, în faţa 
unui samovar, un tinerel cu nas lung şi cu plete, îmbrăcat în 
rasă călugărească. 

În fotoliu lângă ea şedea o bătrânică slabă şi zbârcită, cu o 
expresie blândă ca de copil. 

— Andre, pourquoi ne pas m'avoir prevenue? 433 spuse 
prinţesa Maria cu o dojană blândă în glas, aşezându-se în 
faţa pelerinilor, ca o cloşcă în faţa puilor. 

— Charmee de vous voir. Je suis tres contente de vous 
voir434 îi spuse ea lui Pierre, în timp ce el îi săruta mâna. Îl 
cunoştea de copil, şi prietenia lui cu Andrei ca şi nefericirea 
încercată în căsătorie, şi mai ales înfăţişarea lui blândă şi 
deschisă, o făceau să-l simpatizeze. Îşi aţintise asupra lui 
minunaţii ei ochi luminoşi şi părea că-i spune: „[in mult la 


dumneata, dar, te rog, să nu râzi de ai mei”. După cuvintele 
de bun venit, luară toţi loc pe scaune. 

— A, şi Ivanuşka e aici, spuse prinţul Andrei, şi arătă 
zâmbind spre tânărul pelerin. 

— Andre! Spuse rugător prinţesa Maria. 

— Il faut que vous sachiez que c'est une femme435, îi 
destăinui Andrei lui Pierre. 

— Andre, au nom de Dieu436, repetă prinţesa Maria. 

Se vedea că atitudinea ironică a prinţului Andrei faţă de 
pelerini şi apărarea pe care le-o lua zadarnic prinţesa 
Maria erau lucruri obişnuite, demult statornicite în relaţiile 
dintre frate şi soră. 

— Mais, ma bonne amie, spuse prinţul Andrei, vous 
devriez au contraire m'etre reconnaissante de ce que 
j'expligue a Pierre votre intimite avec ce jeune homme437. 

— Vraiment? 438 spuse Pierre, îmboldit de curiozitate, 
uitându-se prin ochelari, cu interes şi fără urmă de 
zeflemea (fapt pentru care prinţesa Maria fu deosebit de 
recunoscătoare) la Ivanuşka; acesta, înţelegmd de cine era 
vorba, se uita cu ochi şireţi când la unul, când la altul. 

Prinţesa Maria se îngrijorase cu totul fără temei pentru 
oamenii ei. Aceştia nu se sfiiră câtuşi de puţin. Bătrâna, 
stând liniştită în fotoliul ei, cu privirea în pământ, trăgea 
totuşi cu coada ochiului la noii-veniţi şi-şi răsturnase 
paharul cu fundul în sus pe farfurioară, cu bucăţica de 
zahăr începută lângă el, aşteptând să i se mai dea ceai. 
Ivanuşka, sorbind din farfurioară, se uita pe sub sprâncene 
la cei doi bărbaţi, cu ochi de femeie vicleană. 

— Unde-ai fost? La Kiev? O întrebă prinţul Andrei pe 
bătrână. 

— Fost, maică, răspunse bătrâna care avea mare chef de 
vorbă. M-am învrednicit, chiar de ziua naşterii Domnului să 
mă împărtăşesc din mâna cuvioşilor părinţi cu sfintele şi 
cereştile taine. Acum vin de la Koliazino, maică. Mare 
minune s-a săvârşit acolo... 

— Şi Ivanuşka e cu dumneata? 


— Eu de unul singur umblu, milostivule, îi răspunse 
Ivanuşka, dându-şi osteneala să vorbească cu glas gros. Cu 
Pelagheiuşka m-am întâlnit numai în luhnov... 

Pelagheiuşka îşi întrerupse tovarăşul. Avea poftă să 
povestească ea cele văzute. 

— La Koliazino, maică, s-a săvârşit o minune mare! 

— Niscaiva moaşte noi? Întrebă prinţul Andrei. 

— Ajunge, Andrei, interveni prinţesa Maria. Nu mai 
povesti, Pelagheiuşko. 

— Da' de ce, maică, de ce să nu povestesc? Mi-e drag, că e 
om bun. Alesul lui Dumnezeu! S-a milostivit de mine, mi-a 
dat zece ruble şi-l ţin minte. Cum m-am văzut la Kiev, numa' 
ce-mi spuse Kiriuşa, blajinul, adevărat om al lui Dumnezeu 
umblă desculţ şi iarna, şi vara: ce umbli, zice, după 
potcoave de cai morţi, du-te la Koliazino, că acolo s-a ivit o 
icoană făcătoare de minuni, a Preasfintei născătoare de 
Dumnezeu. Şi cum aud eu de una ca asta, îmi şi iau rămas- 
bun de la cuvioşi şi pe-aici ţi-e drumul... 

Toţi tăceau. Numai femeia întoarsă din hagialâc vorbea 
domol, trăgând cu zgomot aer în piept. 

— Şi n-apuc bine s-ajung, maică, că tot norodul, care 
dincotro-mi spunea: s-a săvârşit minune mare. Preasfintei 
născătoare de Dumnezeu îi picură stropi de mir din 
obrăjori... 

— Bine, bine, ai să povesteşti mai pe urmă, o întrerupse 
prinţesa Maria, roşind. 

— Daţi-mi voie s-o întreb, interveni Pierre. Ai văzut cu 
ochii dumitale? O întrebă el. 

— Cum nu, maică, cu ochii mei, m-am învrednicit. Aşa 
lucire era pe faţa ei, ca o lumină din cer, şi din obrăjorul ei, 
al Maicii Domnului, uite-aşa picură, picură întruna stropi... 

— Păi asta-i curată înşelătorie! Observă cu naivitate 
Pierre, care ascultase cu atenţie vorbele bătrânei. 

— Ah, maică, auzi-l ce-a putut rosti! Se îngrozi 
Pelagheiuşka, uitându-se la prinţesa Maria, ca şi cum ar fi 
aşteptat de la ea un ajutor. 


— Aşa păcălesc ei poporul, repetă Pierre. 

— Doamne Isuse Christoase, făcu, închinându-se, baba. 
Vai, nu mai vorbi aşa, măicuţă! Tot aşa, iaca, era un 
ghinărar; n-a crezut şi a spus: „Călugării vă-nşală”. Şi cum 
a rostit asta, pe loc a şi orbit. Şi-n somn i s-a arătat Maica 
Domnului din Peciora şi i-a spus: „Crede în mine şi eu te voi 
tămădui”. Şi numai iaca prinde ela se ruga: „Duceţi-mă, 
făceţi-vă pomană şi duceţi-mă la ea!” Ce-ţi spun eu e 
adevărul adevărat; am văzut cu ochii mei. L-au adus pe el, 
pe orb, drept la sfânta icoană; s-a apropiat de ea, a căzut în 
genunchi şi a zis: „Dezleagă-mă, că-ţi dau, zice, tot, cu ce 
m-a miluit ţarul”. Am văzut cu ochii mei, maică, iaca-aşa 
ardea o stea pe icoană. Şi ce să-ţi spun, i-a venit la loc 
vederea! Nu vorbi aşa, că-i păcat! Te bate Dumnezeu, îi 
spuse ea cu dojană în glas lui Pierre. 

— Dar cum de-a nimerit steaua pe icoană? Întrebă Pierre. 

— Cum adică, au avansat-o pe Maica Domnului la gradul 
de general? Se amestecă prinţul Andrei, zâmbind. 

Pelagheiuşka păli deodată şi-şi lovi palmele una de alta. 

— Maică, maică, vorbeşti cu păcat, doar ai copil! Se văicări 
ea, şi faţa ei, din galbenă cum era, se făcu roşie-aprins. 
Maică, ce-ţi ieşi din gură. lartă-l, Doamne! Şi-şi făcu semnul 
crucii. Doamne, iartă-l! Măicuţă, ce-i asta? o întrebă ea pe 
prinţesa Maria. 

Se ridică şi, aproape plângând, începu să-şi strângă 
desaga. Îi era, se vede, şi groază, şi ruşine că putuse primi 
milă de la o casă în care se puteau rosti astfel de vorbe, şi-i 
părea rău că trebuia să renunţe acum la binefacerile 
acestei case. 

— Ce plăcere găsiţi în asta? Întrebă prinţesa Maria. De ce 
aţi mai venit la mine? 

— Nu, Pelagheiuşka, am glumit, căuta s-o liniştească 
Pierre. Princesse, ma parole, je n-ai pas voulu l'offenser439, 
am spus şi eu numai aşa. Să nu crezi, am spus-o în glumă, îi 
vorbi el, zâmbindu-i cu blândeţe, şi dorind să-şi îndrepte 
greşeala. 


Pelagheiuşka se opri neîncrezătoare, dar pe chipul lui 
Pierre era atâta sinceră căinţă, iar prinţul Andrei se uita 
atât de blând când la Pelagheiuşka, când la Pierre, încât 
bătrâna, încet-încet, se linişti. 

XIV. 

BĂTRÂNEI ÎNTOARSE DIN hagialâk îi trecu supărarea şi, 
îndemnându-se iarăşi la vorbă, le povesti pe îndelete despre 
părintele Amfilohie, căruia, de sfânt ce era, îi miroseau 
mâinile a tămâie, şi despre felul cum nişte călugări, pe care- 
i cunoştea, i-au dat ei, ultima dată când a fost la Kiev, cheile 
de la peşteri, şi cum, numai cu câţiva pesmeciori ce şi-a 
luat, a petrecut două zile şi două nopţi în peşterile 
cuvioşilor. „M-am mai rugat la unul, am mai zis câte o 
rugăciune, am trecut pe urmă la altul, am mai adormit 
puţin şi iar m-am închinat; şi era atâta linişte, măicuţă, 
atâta har, că nu-ţi mai venea să ieşi de acolo, să vezi soarele 
lui Dumnezeu.” 

Pierre o asculta serios, cu atenţie. Prinţul Andrei ieşi din 
odaie. În urma lui, lăsându-şi oamenii să bea mai departe 
ceai, ieşi şi prinţesa Maria, care-l conduse pe Pierre în 
salon. 

— Eşti foarte bun, îi spuse ea. 

— Uite, zău că n-am avut de gând s-o jignesc, eu înţeleg 
prea bine şi preţuiesc foarte mult aceste sentimente. 

Prinţesa Maria se uită la el şi-i zâmbi blând, fără să spună 
NIMIC. 

— 'Te cunosc demult şi te iubesc ca pe fratele meu, spuse 
ea. Cum îl găseşti pe Andrei? Se grăbi ea să-l întrebe, ca să 
nu-i dea timp să răspundă ceva la cuvintele ei prieteneşti. 
Mă nelinişteşte foarte mult. larna o duce mai bine cu 
sănătatea, dar primăvara trecută i s-a redeschis rana, şi 
doctorul l-a sfătuit să plece undeva să se caute. Şi starea lui 
sufletească mă îngrijorează. El nu-i ca noi, femeile, nu e-n 
caracterul lui să-şi spună durerea şi să plângă; o-nchide-n 
suflet. Astăzi e vesel şi entuziast. Dar asta din pricina vizitei 
dumitale; rareori i se întâmplă să fie aşa. Dacă l-ai putea 


cumva convinge să plece în străinătate! E un om care simte 
nevoia să fie activ: viaţa asta monotonă şi tihnită îl distruge. 
Ceilalţi nu bagă de seamă, dar eu văd. 

Cam prin preajma orei zece, valeţii se repeziră la scară, 
căci se auzeau zurgălăii de la trăsura bătrânului prinţ. 
Prinţul Andrei şi Pierre îi ieşiră şi ei întru întâmpinare. 

— Cine-i? Întrebă bătrânul prinţ când cobori din trăsură şi 
dădu cu ochii de Pierre. 

— A! Sunt foarte bucuros! Sărută-mă, spuse el, aflând cine 
e tânărul necunoscut. 

Era bine dispus, aşa că se purtă prietenos cu Pierre. 

Înainte de cină, prinţul Andrei, intrând din nou în 
cabinetul tatălui său, îl găsi pe bătrân discutând aprins cu 
Pierre. Acesta îi demonstra că va veni o vreme în care nu 
vor mai fi războaie. Bătrânul îl contrazicea, zeflemisindu-l, 
dar fără să se supere. 

— Când n-o mai fi în vinele oamenilor pic de sânge şi li se 
va turna apă în loc, numai atunci nu vor mai fi războaie. 
Prostii, prostii băbeşti, îi spuse el lui Pierre, bătându-l cu 
toate astea prietenos pe umăr, şi se apropie de masa la care 
prinţul Andrei, nevoind, pesemne, să se amestece în 
discuţie, punea în ordine hârtiile aduse de tatăl său din 
oraş. 

Bătrânul se apropie de el şi începu să-i vorbească despre 
serviciul său. 

— Mareşalul nobilimii, contele Rostov, mi-a adus numai 
jumătate din câţi oameni trebuia să dea. Ba, i-a mai trecut 
prin cap, ieşind din oraş, să mă şi invite la masă; i-am arătat 
eu invitaţie! Ia vezi, ce-i cu asta... Ei, frate, îi spuse prinţul 
Nikolai Andreici fiului său, bătându-l pe Pierre pe umăr, bun 
băiat e prietenul tău, mi-e drag! Are darul de a mă stârni. 
Sunt alţii care-ţi îndrugă lucruri inteligente şi nu-i poţi 
asculta, iar el, cu scornelile lui, izbuteşte să mă stârnească 
până şi pe mine, un moşneag. Ei hai, duceţi-vă, duceţi-vă, 
spuse el. Poate vin şi eu să mai stau cu voi în timpul cinei. 


Mai vorbim câte ceva. Vezi, fii drăguţ şi cu prostuţa mea de 
prinţesă Maria, îi mai strigă el lui Pierre din uşă. 

Abia aici, la Lâsâe Gori, putu Pierre să preţuiască toată 
trăinicia şi tot farmecul prieteniei lui cu prinţul Andrei. 
Farmecul acesta se arăta nu atât în raporturile dintre ei doi, 
cât în cele ale lui Pierre cu familia prinţului Andrei şi cu toţi 
ai casei. Deşi nu-i cunoştea mai deloc, Pierre se simţi dintr-o 
dată prieten vechi, atât cu bătrânul şi aprigul prinţ, cât şi 
cu blânda şi sfioasa prinţesă Maria. Îl şi îndrăgiseră toţi. Nu 
numai prinţesa Maria, câştigată de purtarea lui blândă faţă 
de „oamenii lui Dumnezeu”, îl privea cu ochi deosebit de 
luminoşi, dar şi micuțul numai de un an - prinţul Nikolai, 
cum îl numea bunicul său - îi surâdea şi venea la el în braţe. 
Iar Mihail Ivanâci şi mademoiselle Bourienne zâmbeau 
fericiţi când Pierre discuta cu bătrânul. 

Prinţul Nikolai Andreici veni la cină; făcea asta, de bună 
seamă, pentru Pierre. Fu deosebit de prietenos cu el în cele 
două zile cât stătu Pierre la Lâsâe Gori şi-l pofti să mai vină 
pe la dânsul. 

După plecarea lui Pierre, când se aflară iar împreună toţi 
membrii familiei singuri între ei, îl judecară - aşa cum se 
întâmplă totdeauna după vizita unui oaspete - şi toţi îl 
vorbiră cu acel prilej numai de bine, ceea ce se întâmpla 
destul de rar. 

XV. 

ÎNTORCÂNDU-SE DE DATA asta din concediu, Rostov îşi 
dădu seama pentru prima oară în viaţă ce puternic se 
simţea el legat de Denisov şi de regiment. 

Pe când se apropia de regiment, Rostov încercă un 
sentiment asemănător cu acela care-l cuprinsese atunci 
când se apropiase de casa din strada Povarskaia. Când 
dădu cu ochii de cel dintâi husar din regimentul său, cu 
tunica descheiată, când îl văzu pe roşcovanul Dementiev, şi 
conoveţele cu caii roibi, când îl auzi pe Lavruşka, strigând 
bucuros către stăpânul său: „A venit contele!” şi mai cu 
seamă când Denisov, ciufulit, sări din bordeiul unde 


dormea, ca să-l îmbrăţişeze, iar ofiţerii se strânseră în jurul 
lui, Rostov simţi acelaşi lucru ca odinioară, când îl 
îmbrăţişaseră părinţii şi surorile sale şi când lacrimile de 
bucurie, punându-i-se nod în gât, îl împiedicaseră să scoată 
o vorbă. Regimentul era pentru el tot un cămin, la fel de 
drag şi de scump ca şi casa părintească. 

După ce se prezentă comandantului de regiment şi-şi luă 
repartizarea la vechiul său escadron, după ce făcu de 
serviciu şi se ocupă de aprovizionarea cu furaje, punându- 
se la curent cu nevoile mărunte ale regimentului, Rostov se 
simţi din nou ostaşul disciplinat, îngrădit de un cadru îngust 
şi neschimbător, şi încercă aceeaşi siguranţă, aceeaşi linişte 
şi acelaşi sentiment că e acum acasă, la locul lui, simţăminte 
pe care le avea şi sub acoperământul căminului părintesc. 
Aici nu mai era forfota din lumea celor ce se învârtesc fără 
rost, lume în care el nu-şi putea găsi locul şi unde se înşela 
adesea în alegerile ce făcea; nu mai era nici Sonia, cu care 
trebuia sau nu trebuia să aibă o explicaţie. Nu i se mai 
punea problema dacă să se ducă sau să nu se ducă undeva 
şi nu-şi mai bătea capul cum să-şi întrebuinţeze cele 
douăzeci şi patru de ore ale zilei, care puteau fi petrecute 
în atâtea feluri; nu se mai lovea de mulţimea aceea de 
oameni cărora le pierdea şirul şi dintre care niciunul nu-i 
era aproape şi niciunul departe; nu mai erau acele 
încurcate şi nelămurite relaţii băneşti cu tatăl său, nu mai 
era amintirea groaznică a pierderii la jocul de cărţi cu 
Dolohov! Aici, în regiment, totul era simplu şi limpede. 
Întreg universul era împărţit în două părţi inegale: una, 
regimentul Pavlogradski, iar cealaltă, tot restul lumii. Şi de 
restul acesta, lui îi păsa prea puţin. În regiment toate erau 
ştiute: cine era locotenent, cine căpitan, cine era bun, cine 
era rău, ca om şi, mai presus de toate, ca tovarăş de arme. 
Cantinierul îţi face credit pe termen lung, solda vine din 
patru în patru luni; n-ai de ce-ţi bate capul, nici ce alege; să 
te fereşti doar să faci ceva ce-ar putea fi socotit rău în 
regimentul Pavlogradski; iar dacă primeşti vreo însărcinare, 


dă-ţi silinţa să faci ceea ce ţi s-a ordonat atât de limpede şi 
de precis - şi totul va fi bine. 

Intrând din nou în aceste condiţii bine determinate ale 
vieţii de regiment, Rostov simţi bucuria şi liniştea 
sufletească pe care o simte omul obosit când se culcă să 
doarmă. Îl bucura cu atât mai mult viaţa de soldat, pe care 
avea s-o ducă în această campanie, cu cât, după pierderea 
suferită la cărţi (faptă pe care, cu toate mângâierile 
părinţilor, nu şi-o putea ierta), se hotărâse, pentru a-şi 
îndrepta greşeala, să-şi facă serviciul nu ca înainte, ci ca un 
militar bun, şi să fie un camarad şi un ofiţer excepţional, cu 
alte cuvinte un om desăvârşit, ceea ce părea un lucru atât 
de greu de realizat în lume, şi atât de uşor la regiment. 

După pierderea la cărţi, Rostov îşi mai pusese în gând să 
se achite în cinci ani de datoria faţă de părinţi. Din cele 
zece mii de ruble ce i se trimiteau anual, se hotări să nu ia 
decât două mii şi să lase la dispoziţia părinţilor restul de opt 
mii, pentru stingerea datoriei. 

După repetate retrageri, ofensive şi lupte, la Pultusk şi la 
Preussisch-Eylau, armata noastră se concentra în apropiere 
de Bartenstein. Se aştepta sosirea suveranului şi începutul 
unei noi campanii. 

Regimentul Pavlogradski, făcând parte dintre unităţile 
armatei care făcuse campania din 1805, fusese adus înapoi 
în Rusia pentru refacere şi, din această pricină, nu ajunsese 
la timp ca să poată participa la prima fază a campaniei. Nu 
luptă nici la Pultusk, nici la Preussisch-Eylau, dar în a doua 
parte a campaniei fu încadrat în armata operativă, în 
detaşamentul lui Platov. 

Acest detaşament acţiona independent de restul armatei. 
Formaţii de pavlogrădeni avuseseră în câteva rânduri 
schimb de focuri cu inamicul, luaseră prizonieri şi, într-un 
rând, capturaseră chiar şi trăsurile mareşalului Oudinot. În 
luna aprilie, pavlogrădenii stătură câteva săptămâni 
inactivi, în apropierea unui sat german părăsit şi distrus 
până-n temelii, fără să se urnească din loc. 


Era moină, noroi şi frig; dezgheţul revărsase apele şi 
drumurile se desfundaseră rău de tot: treceau zile de-a 
rândul fără să se împartă provizii, nici pentru cai, nici 
pentru oameni. Cum nu se mai puteau face transporturi, 
oştenii se răspândeau prin satele părăsite şi pustii, în 
căutare de cartofi; dar şi cartofii începură să se găsească 
tot mai rar. 

Nu mai era nimic de-ale mâncării, şi locuitorii fugiseră 
care încotro; cei care rămăseseră pe loc erau mai rău decât 
cerşetorii şi de luat ceva de la ei nici nu mai putea fi vorba; 
Chiar şi cei mai puţin miloşi dintre soldaţi le dădeau din 
bruma de provizii rămase, în loc să se îndestuleze ei, 
luându-le ceva. 

Regimentul Pavlogradski nu avusese în lupte alte pierderi 
decât doi răniţi, dar pierduse aproape jumătate din efectiv 
de pe urma foametei şi a boliştelor. Prin spitale mureau atât 
de mulţi, încât soldaţii - suferind de friguri, sau cu umflături 
pricinuite de hrana proastă - îşi târau şi ei picioarele cum 
puteau în front, la rând cu camarazii lor sănătoşi, numai să 
nu fie duşi la spital. Odată cu venirea primăverii soldaţii 
dădură peste o plantă ieşită din pământ fără să fi fost 
semănată şi aducâd cu sparanghelul, pe care o botezaseră, 
nu se ştie de ce, „rădăcina dulce a Maşei”, şi numai ce-i 
vedeai că se împrăştie prin lunci şi pe ogoare, căutând de 
zor rădăcina asta dulce a Maşei (care era foarte amară), 
dezgropând-o cu săbiile şi mâncând-o, fără să ţină seamă că 
li se ordonase să nu se atingă de buruiana asta dăunătoare. 
Odată cu venirea primăverii, printre soldaţi se ivi o nouă 
bolişte - li se umflau mâinile, picioarele şi faţa. Pricina, 
medicii presupuneau că este rădăcina aceasta. Dar, cu toată 
opreliştea, soldaţii pavlogrădeni din escadronul lui Denisov 
mâncau întruna „rădăcina dulce a Maşei”, fiindcă era a 
doua săptămână de când o întindeau cu ultimii pesmeţi, 
care nu li se mai distribuiseră decât câte o jumătate de funt 
de om, iar cartofii din ultimul transport ajunseseră degeraţi 
şi încolţiţi. 


De o săptămână şi mai bine hrăneau caii cu paie de pe 
acoperişurile caselor; aceştia erau slabi din cale-afară şi, de 
slăbiciune, nici nu le năpârlise părul cel vechi de iarnă, tot 
numai smocuri încâlcite. 

Cu toată mizeria asta, soldaţii şi ofiţerii trăiau la fel ca- 
ntotdeauna. Ca-ntotdeauna, deşi palizi şi buhavi la faţă, cu 
vestoanele rupte pe ei, husarii se adunau regulat în front la 
apel, se îngrijeau de curăţenia lor şi a cailor, a 
echipamentului şi a armelor, cărau, în loc de furaje, paiele 
de pe acoperişuri, şi se strângeau la prânz pe lângă cazane, 
de care se depărtau apoi flămânzi, făcându-şi de glumă pe 
seama hranei proaste şi a foamei lor. Ca întotdeauna, în 
orele în care n-aveau program, soldaţii aprindeau focuri, la 
care se pârleau stând goi şi fumau sau alegeau câţiva 
cartofi încolţiţi şi mucegăiţi pe care îi coceau, istorisind sau 
stând şi ascultând întâmplări din campaniile lui Potiomkin şi 
Suvorov, sau poveşti cu Alioşa-cel-isteţ şi cu Mikolka, 
argatul popii. 

Ofițerii locuiau ca întotdeauna câte doi şi trei la un loc, în 
case fără acoperişuri şi pe jumătate dărâmate. Comandanții 
se frământau să găsească paie de nutreţ pentru cai şi 
cartofi sau orice alt mijloc de a-şi hrăni oamenii. Ofițerii 
subalterni îşi treceau timpul, ca de obicei, care cu jocul de 
cărţi (bani erau berechet, cu toate că duceau lipsă de 
provizii), care cu jocuri nevinovate, ca svaika440 şi 
gorodki441. De mersul general al operaţiunilor militare nu 
se prea vorbea, parte pentru că nu aveau nici un fel de ştiri 
sigure, parte pentru că toţi simțeau vag că mersul 
războiului îndeobşte nu era strălucit. 

Rostov locuia, ca şi înainte, cu Denisov, şi legătura de 
prietenie din vremea concediului se făcuse şi mai puternică. 
Denisov nu-i vorbea lui Rostov niciodată despre cei de 
acasă, dar, după prietenia duioasă pe care comandantul o 
avea faţă de subaltern, Rostov simţea că dragostea 
nefericită a acestui vechi husar pentru Nataşa îşi avea şi ea 
partea ei la întărirea acestei prietenii. Se vedea că Denisov 


îşi dădea cât putea osteneala să-l ferească pe Rostov de 
primejdii şi să-l pună la adăpost şi, după lupte, când îl vedea 
întreg şi nevătămat, îl întâmpina cu deosebită bucurie. Cu 
prilejul uneia dintre misiunile sale, Rostov găsi într-un sat 
părăsit şi devastat, unde plecase după provizii, familia unui 
bătrân polonez, care avea o fată cu un copil la piept. Erau 
aproape goi, flămânzi, şi nu puteau pleca fiindcă n-aveau cu 
ce. Rostov îi aduse cu ella cantonament, îi adăposti la 
gazda lui şi, în timp de câteva săptămâni, până ce bătrânul 
se înzdrăveni, le purtă de grijă. Un camarad al lui Rostov, 
odată când era vorba de femei, începu să glumească pe 
socoteala lui, spunând că fusese mai şiret decât ei toţi şi că 
n-ar face rău dacă le-ar face şi lor cunoştinţă cu drăguţa 
poloneză pe care o salvase. Rostov luă gluma drept jignire 
şi, aprinzându-se, îi spuse în faţă ofițerului lucruri atât de 
neplăcute, încât Denisov cu mare greutate izbuti să-i 
împiedice a se bate în duel. Când, după plecarea ofițerului, 
Denisov, care nu ştia nici el ce să creadă despre legăturile 
lui Rostov cu poloneza, îl mustră pentru violenţa lui, Nikolai 
îi răspunse: 

— Ce vrei... Mi-e ca o soră şi nu pot să-ţi spun cât de rău 
m-a jignit... pentru că... ei, fiindcă... 

Denisov îl bătu pe umăr şi începu să se plimbe repede prin 
odaie, fără să se uite la Rostov, aşa cum făcea de câte ori 
era prada unei frământări lăuntrice. 

— Ce fire păcătoasă mai aveţi voi, neamul ăsta al 
Rostovilor, spuse el, şi Rostov văzu în ochii lui Denisov 
lacrimi. 

XVI. 

PRIN LUNA APRILIE, trupele se mai înviorară la vestea 
vizitei împăratului. Rostov n-avu parte să fie de faţă la 
revista militară pe care suveranul o fixase la Bartenstein: 
pavlogrădenii se aflau pe vremea aceea în avanposturi, mult 
mai departe de Bartenstein. 

Stăteau în bivuacuri. Denisov şi Rostov locuiau într-un 
bordei săpat pentru ei de soldaţi, acoperit cu crengi de 


copac şi cu muşchi. Bordeiul era construit după un nou 
sistem, la modă pe atunci: se săpa un şanţ lat de un arşin şi 
jumătate, adânc de doi şi lung de trei şi jumătate. La unul 
dintre capetele şanţului făceau câteva trepte, şi asta era 
scara de la intrare; şanţul propriu-zis servea de încăpere de 
locuit, în care, la cei mai privilegiați cum era comandantul 
de escadron, se mai găsea la celălalt capăt, opus intrării, o 
scândură pusă pe nişte pari. Asta închipuia masa. De-a 
lungul şanţului, pe amândouă părţile, pământul era săpat 
pe o lăţime de un arşin, închipuind două paturi sau divane. 
Acoperişul era astfel construit că se putea sta în picioare 
numai la mijloc, iar pe paturi te puteai aşeza doar dacă te 
apropiai mai mult de masă. Denisov, care trăia pe picior 
mare, mai avea în frontonul acoperişului o scândură, în 
care, pentru că soldaţii îl iubeau, îi puseseră şi un geam, 
crăpat, e drept, dar lipit. Când era foarte frig soldaţii 
aduceau de la focurile lor, pe o tinichea îndoită, jăratic, pe 
care-l puneau pe trepte (în vestibul, cum numea Denisov 
această parte a bordeiului) şi se făcea atât de cald, încât 
ofiţerii, care umpleau întotdeauna locuinţa lui Denisov şi a 
lui Rostov, puteau sta numai în cămaşă. 

Într-una dintre zilele lunii aprilie, Rostov fusese de serviciu 
şi se înapoiase la bordei pe la orele opt dimineaţa, după o 
noapte de veghe, ud leoarcă de ploaie; ceru să i se aducă 
jăratic, îşi schimbă rufăria udată de ploaie, se închină şi, 
după ce-şi bău ceaiul şi se mai încălzi, îşi strânse lucrurile în 
ordine în ungherul său şi pe masă, şi se întinse apoi pe 
spate, punându-şi mâinile căpătâi, fără altceva pe el decât 
cămaşa. Simţea cum îi dogoresc obrajii arşi de vânt. Se 
gândea cu plăcere că într-o zi-două avea să-i vină avansarea 
în grad, ca urmare a ultimei lui recunoaşteri la inamic, şi-l 
aştepta aşa pe Denisov, care era desigur plecat pe undeva, 
prin apropiere. Avea chef să mai stea cu el de vorbă. 

De afară se auzi vocea întărâtată a lui Denisov, care se 
înfuriase, pesemne. Rostov se apropie de geam să vadă cine 


era cel pe care-l luase la rost şi văzu că era vagmistrul 
Topceenko. 

— Nu ţi-am dat ordin să nu-i mai laşi să roadă rădăcina 
asta afurisită, a Magşei ori a cui o mai fi? Se răstea Denisov. 
L-am văzut cu ochii mei pe Lazarciuk cum venea de la 
câmp, încărcat. 

— Le-am ordonat, domnule căpitan, dar nu ascultă, 
răspunse vagmistrul. 

Rostov se întinse la loc pe pat, gândindu-se cu satisfacţie: 
„Lasă-l să se mai dea şi el peste cap, să se frământe; e 
rândul lui; eu mi-am isprăvit treaba şi acum stau liniştit. Ce 
bine!” Prin pereţii bordeiului mai auzi că, în afară de 
vagmistru, intrase în vorbă şi Lavruşka, îndrăzneţul şi 
hâtrul valet al lui Denisov. Lavruşka îi raporta ceva despre 
un convoi de vite şi de căruţe cu pesmeţi pe care-l văzuse 
când se dusese să caute de-ale îi mâncării. 

De afară se auziră din nou ţipetele lui Denisov, 
îndepărtându-se, şi cuvintele: „Plutonul doi! Şeile pe cai!” 
„Unde s-or fi ducând?” se întreba Rostov. 

După vreo cinci minute, Denisov intră în bordei şi se trânti 
cu picioarele murdare pe pat, tot trăgând mânios din lulea, 
apoi îşi răvăşi lucrurile, îşi scoase sabia şi cravaşa şi dădu să 
iasă. Întrebat de Rostov unde se duce, îi răspunse vag, 
supărat, că are treabă. 

— Să mă judece Dumnezeu din cer şi marele nostru 
împărat! Rosti Denisov, ieşind. 

Şi Rostov auzi cum tropăiau îndărătul bordeiului, 
frământând noroiul cleios, câţiva cai. N-avu nici măcar 
curiozitatea să afle încotro o luase Denisov. Toropit de 
căldură în culcuşul lui, adormi şi de-abia spre seară ieşi din 
bordei. Denisov încă nu se înapoiase. Seara era minunată; 
lângă bordeiul vecin, doi ofiţeri şi un iuncher jucau svaika şi 
înfigeau, făcând haz mare, cuie în pământul moale şi 
lipicios. Rostov se vâri şi el între ei. În toiul jocului, ofiţerii 
văzură venind spre ei câteva căruţe şi, în urma lor, vreo 
cincisprezece husari, călări pe cai costelivi. Căruţele 


escortate de husari fură trase la conoveţe şi pe loc 
mulţimea de husari le înconjură. 

— Ei, vezi, degeaba se tot văieta Denisov, zise Rostov, iată 
că ne-au sosit şi proviziile! 

— În sfârşit! Exclamară ofiţerii. Acum să vezi ce bucurie o 
să fie pe soldaţi! 

Puțin mai în urma husarilor venea Denisov, însoţit de doi 
ofiţeri de infanterie, cu care nu mai sfârşea tot discutând 
ceva, pe un ton aprins. Rostov îi ieşi înainte. 

— Vă previn... domnule căpitan, spunea unul dintre ofiţeri, 
slab şi mărunţel, care părea furios. 

— Am spus odată că nu le las, răspunse Denisov. 

— Veţi răspunde, domnule căpitan; ceea ce faceţi este un 
act de violenţă! Să pui mâna pe un transport care nu-ţi 
aparţine! Ai noştri n-au mâncat de două zile. 

— Ai mei n-au mâncat de două săptămâni! Îi întoarse 
vorba Denisov. 

— Asta-i tâlhărie! Veţi răspunde, domnul meu! Repetă 
ofiţerul de infanterie, ridicând vocea. 

— Dar ce vă tot ţineţi după mine? Ai? Strigă la ei Denisov, 
înfierbântându-se deodată. Răspund eu, nu voi! Şisănuvă 
mai văd mult că-mi bâzâiţi pe aici; căraţi-vă cât mai sunteţi 
întregi! Marş! Răcni el la ofiţeri. 

— Bine, bine! Strigă fără teamă şi fără să se mişte din loc 
ofiţerul cel mărunt. Dacă vă apucaţi de tâlhărit, vă arăt eu... 

— Marş dracului, în pas alergător, până mai eşti teafăr! Şi 
Denisov îşi întoarse capul spre el. 

— Bine, bine! Îl ameninţă ofiţerul şi, întorcând, o porni în 
trapul calului, săltându-se în şa. 

— Câine în vârful gardului, câine cocoţat pe gard, strigă 
după el Denisov, repetând cea mai usturătoare zeflemea a 
cavaleriştilor la adresa infanteriştilor care călăreau, şi se 
apropie apoi de Rostov, râzând cu hohote. 

— Le-am smuls infanteriştilor, le-am smuls cu forţa un 
transport! Îl lămuri el. Ce vrei, n-o să-mi las oamenii să 
moară de foame! 


Căruţele venite husarilor fuseseră destinate unui regiment 
de infanterie, dar, aflând de la Lavruşka de transport, care 
n-avea gardă, Denisov pusese stăpânire pe el, cu husarii lui, 
luându-l cu de-a sila. Li se distribuiră soldaţilor pesmeţi pe 
săturate şi mai rămase destul ca să se împartă şi altor 
escadroane. 

A doua zi, comandantul de regiment îl chemă la el pe 
Denisov şi-i spuse, acoperindu-şi ochii cu degetele 
răşchirate: „lată cum mă uit eu la afacerea asta; nu ştiu 
nimic, nu mă vâr; dar te sfătuiesc să te duci la 
comandament, şi acolo, la serviciul de intendenţă, să 
lămureşti afacerea şi, dacă e cu putinţă, să dai iscălitură că 
ai primit atâta şi atâta cantitate de provizii; în caz contrar, 
cererea fiind înscrisă la rubrica regimentului de infanterie, 
treaba se-ncurcă şi poate să se sfârşească urât”. 

De la comandantul de regiment, Denisov se duse direct la 
comandament cu dorinţa sinceră de a-i împlini sfatul. Spre 
seară se înapoie la bordeiul lui, într-o stare cum Rostov nu- 
şi mai văzuse niciodată prietenul. Nu putea vorbi, se 
înăbuşea. Când Rostov îl întrebă ce-i cu el, vocea lui 
răguşită şi stinsă nu putu lega decât vorbe neînţelese, 
sudălmi şi ameninţări. 

Speriat, de starea lui Denisov, Rostov îl făcu să se 
dezbrace, îi dădu să bea apă şi trimise după medic. 

— Vor să mă judece pentru tâlhărie! Of! Mai dă-mi apă... 
Las-să mă judece, eu tot n-am să-i cruţ, niciodată n-am să-i 
cruţ pe ticăloşi! Spun asta şi împăratului! Aduceţi-mi 
gheaţă! Îngăimă el. 

Medicul regimentului veni şi spuse că trebuie să-i ia 
numaidecât sânge. O farfurie adâncă de sânge negru i se 
scoase din braţul păros, şi abia atunci Denisov fu în stare să 
istorisească tot ce i se întâmplase. 

— Ajung la comandament, începu Denisov, şi întreb: „Ei, 
unde vi-i comandantul?” Mi-arată unde-i. „Fiţi bun şi 
aşteptaţi.” „Am şi eu slujba mea, am venit de la treizeci de 
verste, n-am timp să aştept, anunţă-mă”. Bun, iată că iese 


căpetenia hoţilor; şi lui tot să mă dăscălească îi ardea: 
„Asta-i tâlhărie!” „Tâlhar, îi spun eu, nu este acela oare ia 
provizii ca să-şi hrănească soldaţii, ci acela care le ia pentru 
a le băga în buzunar!” Bun. „Semnează, zice el, în faţa 
gestionarului. Afacerea dumitale va fi înaintată şefilor 
ierarhici.” Mă duc la gestionar. Intru... şi, la masă... pe cine 
văd?! Nu, ghiceşte! Cine crezi că e cel care ne lasă să 
murim de foame, strigă Denisov şi trânti un pumn atât de 
puternic în masă cu braţul cel bolnav încât masa fu cât pe- 
aci să se răstoarne şi paharele căzură. Teleanin! „A, va să 
zică tu-mi eşti ăl de ne lasă să crăpăm de foame?!” şi poc- 
poc, peste bot! Îmi căzuse cum nu se poate mai bine... „Ah! 
Aşa şi pe dincolo...” şi-am început să-i car! Pot să spun că m- 
am uşurat de năduf, strigă Denisov, arătându-şi cu un rânjet 
de bucurie răutăcioasă dinţii albi, sub mustăţile negre. Îl 
omoram dacă nu-l scăpau din mâinile mele. 

— Dar de ce strigi, linişteşte-te, îl rugă Rostov. Poftim, a 
început iar sângele. Stai, să-ţi punem alt pansament. 

I se făcu pansamentul şi fu culcat. A doua zi, Denisov se 
sculă vesel şi liniştit. 

Dar, către amiază, adjutantul regimentului, grav şi abătut 
intră în bordeiul lui Denisov şi al lui Rostov şi le arătă o 
hârtie oficială, adresată maiorului Denisov de comandantul 
regimentului, prin care i se cereau informaţiuni asupra 
celor petrecute în ajun. Adjutantul îl anunţă că afacerea va 
lua o întorsătură extrem de neplăcută, că fusese instituită o 
comisie de anchetă şi că, având în vedere severitatea 
măsurilor luate în ultima vreme împotriva jafurilor şi actelor 
de samavolnicie ale trupelor, afacerea putea să aibă drept 
sfârşit, în cazul cel mai fericit, doar degradarea. 

Din partea reclamanţilor, lucrurile erau prezentate în aşa 
chip, încât reieşea că, după luarea cu forţa a transportului, 
maiorul Denisov, fără să fie chemat, se prezentase în stare 
de ebrietate la şeful serviciului de intendenţă, numindu-l 
hoţ, îl ameninţase cu bătaia şi, când fusese scos afară, se 


repezise în cancelarie, unde snopise în bătaie doi 
funcţionari şi-i scrântise unuia dintre ei mâna. 

Denisov, la întrebările repetate ale lui Rostov, îi răspunse 
râzând că, pesemne, l-o mai fi nimerit atunci şi pe vreun 
altul de pe acolo, dar că nu fusese cine ştie ce, un fleac de 
nimica, şi că n-are nici pic de teamă de vreo judecată şi, 
dacă ticăloşii au să-ncerce să-l atace, are să le răspundă el, 
să-l pomenească toată viaţa! 

Denisov vorbea nepăsător de toată această afacere, dar 
Rostov îl cunoştea prea bine ca să nu observe că în sufletul 
lui (pe ascuns de ceilalţi) era tare îngrijorat de această 
anchetă şi-l chinuia afacerea asta, care avea să aibă, fără 
îndoială, urmări proaste pentru el. Zilnic îi soseau fel de fel 
de hârtii, adrese prin care i se cereau informaţii în vederea 
anchetei, iar în ziua de 1 mai, Denisov primi ordin să 
predea comanda escadronului ofițerului celui mai mare în 
grad îndată după el şi să se prezinte la comandamentul 
diviziei pentru a da explicaţii cu privire la actele de violenţă 
de care se făcuse vinovat la comisia pentru aprovizionarea 
armatei. În ajunul acelei zile, Platov făcuse o recunoaştere 
la inamic cu două regimente de cazaci şi două escadroane 
de husari. Ca întotdeauna, Denisov fusese în frunte, 
dovedindu-şi odată mai mult bravura. Un glonte al unui 
puşcaş francez îl nimerise în pulpă. Poate că, în altă 
împrejurare, cu o rană atât de uşoară Denisov nici nu ar fi 
părăsit regimentul; de astă dată se folosi de acest prilej, 
refuză să se prezinte la divizie şi se internă în spital. 

XVII. 

ÎN LUNA IUNIE SE DĂDU lupta de la Friedland, la care 
pavlogrădenii nu luară parte şi în urma ei se încheie un 
armistițiu. Rostov, care simţea mult lipsa prietenului său şi 
care nu mai avusese de la plecarea lui Denisov nici o ştire 
despre el, nerăbdător să afle cum stătea cu procesul şi cum 
îi mergea rana, se folosi de armistițiu şi-şi luă permisie ca să 
se ducă la spital, să-l vadă. 


Spitalul se afla într-un mic târguşor prusac ce fusese 
distrus de două ori: o dată de ruşi şi altă dată de francezi. 
Tocmai pentru că era vară şi câmpia se-ntindea atât de 
frumoasă, târguşorul, cu acoperişurile şi gardurile lui parte, 
cu ulițele lui murdare roind de mulţimea locuitori lor 
zdrenţăroşi şi a soldaţilor beţi sau bolnavi care-l înţesau, 
prezenta o privelişte şi mai mohorâtă. 

Într-o casă de piatră, în mijlocul unei curţi cu rămăşiţe de 
gard, se instalase spitalul; cercevelele şi geamurile erau în 
parte distruse. Câţiva soldaţi bandajaţi, cu feţele palide şi 
umflate, umblau prin curte sau şedeau la soare. 

Cum intră pe uşă, pe Rostov îl izbi duhoarea de cadavru şi 
mirosul de spital. Pe scară se întâlni cu un medic militar rus, 
cu o ţigară de foi în gură. După doctor venea un felcer, tot 
rus. 

— Nu pot să mă rup în două, spunea doctorul; vino diseară 
la Makar Alexeevici, voi fi acolo. 

Felcerul îl mai întrebă ceva. 

— Ei, fă cum ştii! Nu-i totuna? 

Doctorul dădu cu ochii de Rostov, care urca scările. 

— Ce cauţi aici, domnule? Îl întrebă doctorul. La ce ai 
venit? Te-a cruțat glonţul şi vrei să te cureţi de tifos? Aici, 
mă nene, e leprozerie, nu alta! 

— De ce? Întrebă Rostov. 

— 'Tifos, nene! Care cum intră e mort! Numai noi doi, eu şi 
cu Makeev (arătă la felcer), ne mai ducem zilele pe aici. Ne- 
au murit şi vreo cinci confraţi, doctori de-ai noştri, Cum vine 
unul nou, într-o săptămână-l dă gata, zise medicul cu vădită 
satisfacţie. Am chemat şi doctori prusaci, dar nu se prea 
simt bine aici aliaţii noştri! 

Rostov îl lămuri că dorea să-l vadă pe maiorul de husari 
Denisov, care se afla acolo în spital. 

— Nu ştiu, nenişorule, habar n-am! Gândegşte-te şi 
dumneata, sunt singur şi am pe capul meu trei spitale, mai 
bine de patru sute de bolnavi! Bine că „doamnele- 
filantroape” prusace ne trimit câte două funturi de cafea şi 


de scamă pe lună! Altfel, ne prăpădeam! Începu să râdă. 
Patru sute, nenişorule, şi-mi tot vin mereu, alţii noi. Ce zici, 
sunt patru sute, ha? Îl întrebă el pe felcer. 

Felcerul părea istovit. Se vedea că aşteaptă înciudat să 
plece mai repede doctorul, care avea chef de vorbă. 

— Maiorul Denisov, repetă Rostov, a fost rănit la Molitten. 

— Mi se pare că a murit. Ha? Makeev? Se adresă doctorul 
cu nepăsare infirmierului. 

Acesta, însă, nu confirmă cele spuse de doctor. 

— Cum e? Unul aşa, lung şi roşcovan? Întrebă doctorul. 

Rostov îi descrise înfăţişarea lui Denisov. 

— Da, da, a fost unul aşa, încuviinţă doctorul, parcă 
bucurându-se că şi-l amintise, trebuie să fi murit; de altfel, 
stai să ţi-l caut, aveam nişte tabele. Nu-s la tine, Makeev? 

— Tabelele sunt la Makar Alexeici, răspunse felcerul. Dar 
poftiţi în saloanele ofiţerilor, îl puteţi vedea şi singur, 
adăugă el, adresându-se lui Rostov. 

— Of, mai bine nu te duce, nenişorule! Interveni doctorul, 
să nu cumva să rămâi şi dumneata pe aici. 

Dar Rostov se înclină în faţa doctorului şi-l rugă pe felcer 
să-l conducă. 

— Să nu zici mâine-poimâine că-i vina mea! Îi strigă 
doctorul din josul scării. 

Rostov, însoţit de felcer, pătrunse într-un coridor. De tare 
ce mirosea a spital în coridorul întunecos, îşi astupă nasul şi 
simţi nevoia să se oprească locului ca să-şi mai revină şi să 
poată merge mai departe. În dreapta i se deschise o uşă şi 
în prag se ivi un om slab, galben, în cârji, desculţ şi numai în 
cămaşă şi izmene. Sprijinit de uşorul uşii, se uită cu ochii 
arşi de febră, pizmaş, la cei care treceau. Prin uşa deschisă, 
Rostov văzu că bolnavii şi răniții zăceau pe jos, pe paie şi pe 
mantalele lor întinse pe duşumea. 

— Pot să intru să-i văd? 

— Dar n-aveţi ce vedea! Se miră felcerul. 

Însă tocmai pentru că acesta n-avea, după cum bănuia el, 
nici un chef să-l lase înăuntru, Rostov intră în saloanele 


soldaţilor. Duhoarea, cu care începuse să se mai 
obişnuiască pe coridor, se simţea şi mai tare aici. Miasmele 
erau întrucâtva diferite aici; erau mai înţepătoare; şi nu era 
greu să-ţi dai seama că veneau chiar de la bolnavii din 
această încăpere. 

Într-o sală lungă, în care soarele răzbea cu putere prin 
ferestrele mari, zăceau pe două şiruri bolnavii şi răniții, cu 
capul spre perete şi lăsând prin mijloc o cărare. Cei mai 
mulţi zăceau fără cunoştinţă şi nu dădură nici o atenţie 
vizitatorilor. Ceilalţi, cei care-şi dădeau seama de ce se 
petrece, se opintiră să se ridice sau să-şi întoarcă numai 
feţele galbene şi slabe spre cei care intraseră, şi toţi, cu 
aceeaşi expresie de nădejde într-un ajutor salvator, dar şi 
de dojană şi invidie faţă de acest străin sănătos, se uitau la 
Rostov, fără să-l slăbească din ochi. Ajuns în mijlocul 
salonului, Rostov privi pe uşile deschise în încăperile vecine 
şi văzu în amândouă părţile acelaşi lucru. Se opri şi se uită 
tăcut în jurul său. Nu-şi putuse închipui aşa ceva. Chiar în 
faţa lui, aproape de-a curmezişul cărării de la mijloc, pe 
duşumeaua goală, zăcea un bolnav, de bună seamă cazac, 
judecând după faptul că era tuns căzăceşte. Cazacul zăcea 
pe spate, cu picioarele şi mâinile lui uriaşe răşchirate. Faţa 
îi era roşie-vânătă, ochii daţi peste cap, şi nu li se mai vedea 
decât albul, iar vinele de la picioarele desculţe şi de la 
mâinile lui, încă roşii, erau groase şi răsucite ca nişte funii. 
Bolnavul se izbea cu capul de podele şi repeta întruna, cu 
voce răguşită, acelaşi cuvânt. Rostov ascultă ce spunea şi 
înţelese cuvântul pe care-l tot repeta: apă, apă, apă! Se uită 
împrejur, căutând pe cel care-ar fi putut să-l aşeze pe 
bolnav la loc şi să-i dea apă. 

— Cine îngrijeşte aici de bolnavi? Întrebă el pe felcer. 

Şi de îndată ieşi din salonul vecin un soldat din serviciul 
auxiliar, servitor al spitalului, care, lovind călcâiele, luă 
poziţia de drepţi în faţa lui Rostov. 

— S-trăiţi, domnule locotenent! Rosti tare soldatul, 
holbând ochii la Rostov, pe care se vedea că-l luase drept 


vreun superior din serviciul sanitar. 

— Ridică-l şi dă-i apă, spuse Rostov, arătând spre cazac. 

— Am înţeles, domnule locotenent, răspunse, fără 
întârziere, binevoitor, soldatul, holbând şi mai tare ochii şi 
înţepenind în poziţia de drepţi; dar nu se mişcă din loc. 

„Nu, nu-i nimic de făcut aici”, îşi zise Rostov în gând, 
lăsându-şi ochii în jos, şi dădu să plece, dar dinspre dreapta 
simţi o privire semnificativă aţintită asupra sa şi se întoarse 
într-acolo. Chiar în colţul salonului, stând pe o manta, un 
soldat galben şi slab ca un schelet, cu faţa aspră acoperită 
de o barbă sură şi nerasă de multă vreme, îl privea 
stăruitor; de alături, vecinul bătrânului soldat îi tot şoptea 
ceva arătând spre Rostov. Înţelegând că bătrânul voia să-l 
roage ceva, se apropie de el şi băgă de seamă că numai un 
picior era îndoit sub el şi că al doilea îi lipsea cu totul, până 
mai sus de genunchi. Celălalt vecin al bătrânului zăcea 
nemişcat, cu capul dat pe spate, ceva mai departe de el, şi 
era un soldat tânăr, cârn şi cu faţa galbenă ca ceara, pe 
care se vedeau încă pistrui; dăduse ochii peste cap. Rostov 
se uită la soldatul cel cârn şi un fior rece îi trecu prin şira 
spinării. 

— Dar ăsta, mi se pare că... se adresă el felcerului. 

— Cât nu ne-am rugat să-l ia, domnule locotenent, spuse 
soldatul cel bătrân, a cărui falcă de jos tremura, încă de azi 
dimineaţă s-a stins. Suntem şi noi oameni, nu suntem 
câini... 

— Trimit îndată să-l ia. O să-lia, o să-l ia numaidecât, 
spuse pripit felcerul. Poftiţi, domnule locotenent. 

— Să mergem, să mergem, spuse repede Rostov şi, silindu- 
se să treacă neobservat, cu privirile-n pământ şi capul între 
umeri, printre şirurile de ochi ce-l urmăreau mustrător şi 
plini de invidie, ieşi din salon. 

XVIII. 

DUPĂ CE STRĂBĂTURĂ coridorul, felcerul îl introduse pe 
Rostov în secţia ofiţerilor, compusă din trei încăperi, cu 
uşile deschise între ele. În camerele acestea erau paturi, pe 


care şedeau sau zăceau ofiţerii răniţi ori bolnavi. Câţiva 
ofiţeri, în halate de spital, se plimbau de colo până colo. Cea 
dintâi figură ce-i sări în ochi lui Rostov fu un omuleţ mărunt 
şi slab, fără o mână, în halat şi cu tichie pe cap, care, cu o 
lulea între dinţi, se plimba prin încăperea din faţă. Rostov 
se uită la el, încercând să-şi amintească unde-l mai văzuse. 

— lată unde a vrut Dumnezeu să ne revedem, i se adresă 
omuleţul. Tuşin, Tuşin, nu-ţi aminteşti? Cel care te-a dus la 
Schongraben?! Uite, mie mi-au tăiat o bucăţică...! Zise el, 
zâmbind şi arătându-i mâneca goală a halatului: îl cauţi pe 
Vasili Dmitrievici Denisov? E cu mine-n cameră! Îl lămuri el, 
când află pe cine căuta Rostov. Aici, aici! 

Şi Tuşin îl conduse într-o altă sală, din care se auzeau 
râsetele cu hohote ale mai multor glasuri. 

„Cum de le mai vine să şi râdă; nu le ajunge că trebuie să 
trăiască aici?” gândi Rostov, care tot mai simţea încă în nări 
mirosul de cadavru, pe care-l adusese cu sine din saloanele 
soldaţilor, şi parcă tot mai vedea în jurul lui privirile acelea 
pizmaşe, care-l urmăreau dintr-amândouă părţile, precum 
şi faţa tânărului soldat, cu ochii daţi peste cap. 

Denisov, cu pătura trasă peste cap, dormea, cu toate că 
era ziua în amiaza mare. 

— A, Rostov? Noroc, noroc! Strigă el, tot cu vocea lui de la 
regiment. 

Rostov simţi însă cu mâhnire că în repeziciunea şi 
vioiciunea cu care vorbea se ascundea ceva ca un sentiment 
nou şi rău, ce mocnea adânc şi care răzbătea în expresia 
feţei, în intonaţiile vocii şi chiar în vorbele lui Denisov. 

Rana lui, care nu păruse gravă, nu se cicatrizase încă, deşi 
trecuseră şase săptămâni de când fusese rănit. Pe fata lui 
era aceeaşi paloare lâncedă, care se aşternuse pe feţele 
tuturor celor din spital. Dar nu asta îl surprinse pe Rostov, 
ci faptul că Denisov parcă nu se prea bucura de venirea lui 
şi-i zâmbea silit. Nu se interesă nici de regiment, nici de 
mersul lucrurilor îndeobşte şi, când Rostov îi vorbi de unele 
şi altele, nu-l ascultă. 


Rostov băgă chiar de seamă că prietenului său nu-i făcea 
plăcere să i se vorbească de regiment şi, în genere, de 
întâmplările vieţii celeilalte, din afara spitalului. Părea că-şi 
dă osteneala să-şi uite cu totul viaţa de până atunci şi nu se 
mai interesa decât de chestiunea lui, cu funcţionarii 
aprovizionării. La întrebarea lui Rostov, care vroia să ştie în 
ce stadiu se găseşte această afacere, Denisov scoase de sub 
pernă hârtia primită din partea comisiei de anchetă şi 
ciorna răspunsului său. Când începu să citească, se însufleţi 
şi-i atrase în special atenţia lui Rostov asupra bobârnacelor 
pe care le trăgea el reclamanţilor în scrisoarea aceea. 
Camarazii de spital ai lui Denisov, care făcuseră cerc în 
jurul lui Rostov, ca în jurul unui om venit din lumea liberă, 
începură a se îndepărta unul câte unul de îndată ce Denisov 
prinse să-şi citească memoriul. După feţele lor, Rostov 
înţelese că fiecare dintre aceşti domni ascultase nu o dată 
toată istoria, care sfârşise prin a-i plictisi. Doar vecinul lui 
de pat, un ulan mătăhălos, sta între perne şi-l urmărea 
încruntat şi posomorât, trăgând din lulea, pe când Tuşin, 
mărunţel şi ciung de o mână, stătea şi-l asculta mai departe, 
clătinând din cap în semn că nu-i de aceeaşi părere. Pe la 
mijlocul lecturii, ulanul îl întrerupse pe Denisov. 

— După mine, îi spuse el lui Rostov, trebuie să-i ceară pur 
şi simplu împăratului să-l graţieze. Se zice că acum se vor 
acorda multe decoraţii şi va fi iertat, de bună seamă... 

— Eu să-l rog pe împărat! Exclamă Denisov cu o voce 
căreia vroia să-i imprime energia şi dârzenia lui de altă 
dată, dar care acum suna cam fals. Ce să-l rog? l-aş cere 
iertare dac-aş fi un tâlhar; dar aşa, m-au trimis în faţa 
judecății fiindcă i-am dat pe hoţi în vileag! N-au decât să mă 
judece, nu mi-i frică de nimeni; mi-am servit cu cinste ţarul 
şi patria şi n-am furat! Să mă degradeze şi... Ascultă, le-o 
spun în faţă, iată ce le scriu: „dacă aş fi un delapidator...” 

— E bine scris, n-am ce spune, interveni Tuşin. Dar nu 
despre asta e vorba, Vasili Dmitrici. Apoi, întorcându-se 


către Rostov: Trebuie să se supună, şi, uite, Vasili Dmitrici 
nu vrea. Procurorul ţi-a spus doar că afacerea stă prost. 

— Ei şi? N-are decât să stea prost! Răspunse Denisov. 

— Procurorul ţi-a lăsat spre semnare o petiție scrisă de el. 
Trebuie s-o iscăleşti şi s-o trimiţi, iată, prin dumnealui! 
Dumnealui (şi arătă spre Rostov) are, fără îndoială, legături 
pe la comandament. Mai bun prilej ca ăsta n-ai să găseşti. 

— V-am spus doar că n-am de gând să mă înjosesc, îl 
întrerupse Denisov şi începu să citească din nou hârtia. 

Rostov nu îndrăzni să stăruie ca să-l convingă pe Denisov, 
deşi prin instinct simţea că drumul propus de Tuşin şi de 
ceilalţi ofiţeri era cel mai bun şi cu toate că s-ar fi socot 
fericit dacă i-ar fi putut veni în ajutor; dar cunoştea 
încăpăţânarea prietenului său şi dorul lui aprins de 
dreptate, aşa că nici nu încercă să-l convingă. 

Când citirea înveninatelor hârtii ale lui Denisov, care 
durase mai bine de o oră, luă sfârşit, Rostov nu spuse nimic 
şi, abătut peste măsură, cum camarazii de spital ai lui 
Denisov se adunaseră din nou în jurul lui, îşi petrecu restul 
zilei povestindu-le cele ce ştia şi ascultând cele ce 
povesteau ceilalţi. Denisov, posomorât, tăcu toată seara. 
Târziu, când se-ntunecase de tot, Rostov se pregăti de 
plecare şi-şi întrebă prietenul dacă n-are cumva vreo 
însărcinare să-i dea. 

— Da, stai puţin, răspunse Denisov, trăgând cu ochiul la 
ceilalţi ofiţeri şi, după ce-şi scoase de sub pernă hârtiile, se 
apropie de fereastra unde îşi ţinea călimara şi se apucă de 
scris. 

— Se vede că „nu dobori cu praştia luna de pe cer”, zise el, 
depărtându-se de geam, şi-i înmână lui Rostov un plic mare. 
Era petiția adresată împăratului, pe care i-o întocmise 
procurorul şi în care Denisov, fără să pomenească nimic de 
vinovăția serviciului de intendenţă, cerea doar să fie grațiat. 

— Dă-i drumul tu, vezi că... 

Dar nu-şi sfârşi gândul şi zâmbi chinuit, în silă. 

XIX. 


DUPĂ CE SE ÎNAPOIE la regiment şi raportă 
comandantului care era situaţia în afacerea Denisov, Rostov 
luă cererea adresată împăratului şi plecă la Tilsit. 

La 13 iunie, împăratul Franţei şi împăratul Rusiei se 
întâlneau la Tilsit. Boris Drubeţkoi se rugase de personajul 
important pe lângă care era ataşat să-l treacă şi pe el în 
suita ce urma să ia parte la întâlnirea de la Tilsit. 

— Je voudrais voir le grand homme442, spuse el, vorbind 
de Napoleon, pe care totdeauna îl numise până atunci, ca 
toţi ceilalţi, Buonaparte. 

— Vous parlez de Buonaparte? 443 îl întrebă zâmbind 
generalul. 

Boris se uită întrebător la generalul lui şi înţelese îndată 
că era un fel glumeţ de a-l pune la încercare. 

— Mon prince, je parle de l!'Empereur Napoleon444, 
răspunse el. 

Generalul îl bătu pe umăr, zâmbitor. 

— Ai să ajungi departe, îi spuse şi-l luă cu dânsul. 

Boris fu astfel din rândul celor puţini care se aflară pe 
malul Niemenului în ziua întrevederii dintre cei doi 
împărați. Văzu bacurile cu cifra imperială şi avu prilejul să-l 
vadă pe malul opus pe Napoleon trecând în revistă garda 
franceză; îl văzu şi pe împăratul Alexandru în clipele când 
aştepta, tăcut şi îngândurat, într-o cârciumă de pe malul 
Niemenului, sosirea lui Napoleon. Văzu apoi cum cei doi 
împărați se urcară în bărci şi cum Napoleon ajuns primul la 
bac, se îndreptă cu paşi grăbiţi înspre Alexandru şi-i întinse 
mâna şi cum se retraseră amândoi în pavilion. De când 
pătrunsese în sferele cele mai înalte, Boris îşi făcuse 
obiceiul să observe cu atenţie ceea ce se petrecea în jurul 
lui şi să-şi facă însemnări. În cursul întrevederii de la Tilsit, 
el se interesă de numele celor ce-l însoțeau pe Napoleon, de 
uniformele pe care le purtau, şi ascultă cu interes tot ce 
spuneau persoanelor cu vază. În momentul intrării celor doi 
împărați în pavilion îşi notă ora şi nu pierdu din vedere să 
se uite din nou la ceas în clipa când Alexandru părăsi 


pavilionul. Întrevederea durase o oră şi cincizeci şi trei de 
minute. Seara chiar îşi notă acest amănunt împreună cu 
alte fapte care, după părerea lui, aveau o însemnătate 
istorică. Întrucât suita împăratului era foarte puţin 
numeroasă, era de mare importanţă pentru un om, care 
ţinea să avanseze cât mai repede în carieră, să se găsească 
la Tilsit în zilele întrevederii dintre cei doi împărați, şi Boris, 
fiind printre cei care asistaseră la evenimentul de la Tilsit, 
îşi dădea seama că din acel moment situaţia i se consolidase 
pe de-a-ntregul. Nu numai că era cunoscut de toţi, dar era 
bine văzut şi devenise una dintre figurile obişnuite ale 
acestui cerc. În două rânduri avusese misiuni la împărat, 
aşa că împăratul îl cunoştea după înfăţişare, iar toţi cei din 
jurul lui nu numai că nu-l mai ocoleau ca înainte şi nu-l 
tratau ca pe un nou-venit, dar, dimpotrivă, s-ar fi mirat 
chiar dacă nu l-ar mai fi văzut pe acolo. 

Boris locuia împreună cu un alt aghiotant, bogatul conte 
polonez Zylinski, care, ca toţi polonezii crescuţi la Paris, 
murea după francezi şi n-a fost zi, cât au stat la Tilsit, în 
care Zylinski şi Boris să nu aibă la masă ofiţeri francezi din 
gardă şi de la marele cartier general francez. 

În seara zilei de 24 iunie, contele Zylinski, colegul de 
apartament al lui Boris, organizase un dineu pentru câţiva 
cunoscuţi de-ai lor, dintre francezi. Printre invitaţii la acest 
dineu se afla un oaspete de seamă, unul dintre aghiotanţii 
lui Napoleon, câţiva ofiţeri din garda franceză şi un tânăr, 
dintr-o veche familie de aristocrați francezi, pajul lui 
Napoleon. În aceeaşi seară, Rostov, folosindu-se de 
întuneric ca să nu fie recunoscut, în haine civile, intră în 
Tilsit şi se îndreptă spre locuinţa lui Boris şi a lui Zylinski. 

Rostov, ca de altfel întreaga armată din rândurile căreia 
venea, era încă departe de a-şi fi impus în sentimentele faţă 
de Napoleon şi de francezii, deveniți din vrăjmaşi prieteni, 
acea schimbare care se petrecuse în conştiinţa celor de la 
cartierul general şi în conştiinţa lui Boris. În armată, toţi, ca 
şi înainte, nutreau faţă de Bonaparte şi de francezi aceeaşi 


ură, îmbinată cu dispreţ şi cu teamă. Nu era mult de când, 
vorbind cu un ofiţer cazac din grupul lui Platov, Rostov îşi 
exprimase gândul că dacă Napoleon ar cădea prizonier, ar 
fi tratat nu ca un suveran, ci ca un răufăcător. Şi nu era 
mult de când, întâlnindu-se pe şosea cu un colonel francez 
rănit şi vorbind cu el, Rostov se aprinsese şi-i spusese că nu 
se putea concepe o pace între un suveran legitim şi 
criminalul Bonaparte. Din pricina asta, lui Rostov i se păru 
ciudat să găsească ofiţeri francezi la Boris acasă, cu 
aceleaşi uniforme pe care se obişnuise să le privească cu 
alţi ochi din avanposturile înaintate, şi-i fu de ajuns să dea 
cu ochii de un ofiţer francez ivit în prag, ca să se trezească 
din nou în el sentimentul acela de necruțătoare duşmănie, 
care, în faţa inamicului, punea întotdeauna stăpânire pe el. 
Se opri în prag şi întrebă în ruseşte dacă acolo locuia 
Drubeţkoi. Boris, auzind o voce străină în antecameră, ieşi 
să vadă cine e. De îndată ce-l recunoscu pe Rostov, pe faţa 
lui se aşternu o expresie de plictiseală, care dură o clipă. 

— Ah, tu eşti! Sunt foarte, foarte bucuros să te văd, spuse 
Boris, zâmbind totuşi şi apropiindu-se de el. 

Dar Rostov îi observase prima reacţie. 

— Sunt inoportun, pe cât s-ar părea, zise el. N-aş fi venit, 
dar am treabă, adăugă el rece... 

— Nu, mă mir numai cum de-ai putut scăpa de la 
regiment. Dans un moment je suis a vous, 445 răspunse el 
glasului care-l chema. 

— Văd că sunt inoportun, repetă Rostov. 

Expresia de neplăcere se ştersese de pe faţa lui Boris; 
gândindu-se, de bună seamă, cum să iasă din încurcătura şi 
găsind soluţia, îl luă cu un calm desăvârşit de braţ şi-l 
conduse într-o odaie alăturată. Ochii lui Boris, care priveau 
cu linişte şi siguranţă la Rostov, erau ca acoperiţii de un văl, 
ascunşi ca sub o mască - sub ochelarii albaştrii ai 
convenţionalismului - pe care o purta deasupra adevăratei 
lui feţe. Aşa cel puţin i se păru lui Rostov. 


— Ah, încetează, te rog. Cum ai putea fi tu inoportun 
protestă Boris. 

Intră apoi cu el în camera în care fusese întinsă masa şi-l 
prezentă invitaţilor, spunându-i numele şi explicându-le că 
nu era civil, ci ofiţer de husari, vechi prieten de-al său. 
Contele Zylinski, le comte N. N., le capitaine Z. Z., sunau 
prezentările. Rostov se uita posomorât la francezi, îşi călca 
pe inimă înclinându-se şi nu spunea o vorbă. 

Zylinski, se vedea bine, nu era defel bucuros de acest nou 
musafir rus, care-i strica cercul, şi nu-i adresă nici un 
cuvânt. Cât despre Boris, s-ar fi zis că nu observă 
stinghereala provocată de noul-venit şi-şi dădea osteneala 
să animeze conversaţia cu acelaşi calm plin de graţie şi cu 
aceeaşi mască de convenţionalism cu care-l întâmpinase pe 
Rostov. Unul dintre oaspeţii francezi se întoarse cu 
obişnuita politeţe franceză către Rostov, care tăcea îndâriit, 
şi-şi exprimă părerea că, desigur, pentru a-l vedea pe 
împărat venise la Tilsit. 

— Nu, am treabă, răspunse scurt Rostov. 

Lui Rostov îi pierise tot cheful, de îndată ce băgase de 
seamă stinghereala de pe faţa lui Boris şi, aşa cum se 
întâmplă întotdeauna cu oamenii care nu-s în apele lor, i se 
părea că toată lumea se uită duşmănos la el şi că-i 
stânjeneşte pe toţi. Şi într-adevăr, îi stânjenea pe toţi şi era 
singurul care rămânea deoparte de conversaţia ce fusese 
reluată. „Ce-o fi căutând şi ăsta aici?” spuneau parcă 
privirile pe care i le aruncau invitaţii. Se ridică şi se apropie 
de Boris. 

— Totuşi, te stingheresc, îi zise el încet. Vino să-ţi spun ce 
am de spus şi pe urmă plec. 

— Da de unde, nu mă stinghereşti deloc! Răspunse Boris. 
Dar dacă eşti obosit, hai în odaia mea să te odihneşti. 

— Bună idee... 

Intrară în odăiţa unde dormea Boris. Pe loc, Rostov, fără să 
se aşeze şi enervat, ca şi cum Boris s-ar fi făcut vinovat cu 
ceva faţă de el, începu să-i istorisească povestea cu Denisov, 


întrebându-l dacă vrea şi dacă poate cumva interveni 
pentru Denisov pe lângă împărat prin generalul sau şi dac- 
ar putea să trimită scrisoarea prin acesta. Abia acum, 
rămânând între patru ochi, Rostov îşi dădu seama pentru 
prima dată cât de greu îi venea să-şi privească prietenul în 
faţă. Boris stătea picior peste picior, îşi mângâia cu stânga 
degetele subţiri de la mâna dreaptă, ascultând ce-i spunea 
Rostov aşa cum ascultă un general raportul unui subaltern, 
când uitându-se în lături, când, cu aceeaşi privire distrată, 
uitându-se drept în ochii lui Rostov. De câte ori îi întâlnea 
privirea, Rostov se simţea stingherit şi-şi lăsa ochii în jos. 

— Am mai auzit despre asemenea afaceri şi ştiu că în 
cazuri de felul acesta împăratul e foarte sever. Cred că nu 
trebuie să ajungem până la majestatea-sa. Ar fi mai bine, 
după mine, să se adreseze direct comandantului de corp... 
Dar, în general, eu cred... 

— Zi mai bine că nu vrei să faci nimic! Îi spuse Rostov, 
aproape strigând, fără să-l privească în ochi. 

Boris zâmbi: 

— Dimpotrivă, voi face tot ce pot, numai că eu cred... 

În clipa aceea, de dincolo de uşă se auzi vocea lui Zylinski, 
care-l chema pe Boris. 

— Ei, du-te, du-te, du-te, îl îndemnă Rostov şi, refuzând să 
vină şi el la masă, se plimbă îndelung, rămas singur în 
odăiţă, de-a lungul şi de-a latul ei, şi ascultă larma veselă a 
vorbăriei franţuzeşti din camera vecină. 

XX. 

ROSTOV NIMERISE LA TILSIT în ziua cea mai puţin 
potrivită pentru o intervenţie în favoarea lui Denisov. Să se 
prezinte personal la generalul de serviciu, aşa cum era 
îmbrăcat, în frac, mai ales că venise la Tilsit fără învoirea 
superiorilor, nu putea, iar Boris, chiar de-ar fi vrut, n-ar fi 
putut face nimic a doua zi după sosirea lui Rostov, fiindcă la 
27 iunie se semnau condiţiile preliminare ale păcii. Cei doi 
împărați se decorară reciproc: Alexandru primi Legiunea 
de Onoare, iar Napoleon Ordinul Sfântului Andrei clasa I, şi 


în aceeaşi zi se anunţă banchetul oferit de un batalion din 
garda franceză unui batalion din regimentul de gardă 
Preobrajenski. Cei doi suverani urmau să fie de faţă la acest 
banchet. 

Rostov se simţea atât de prost în prezenţa lui Boris, care-l 
indispunea, încât, după cină, când Boris intră să vadă ce-i 
cu el, se prefăcu adormit, iar a doua zi dis-de-dimineaţă, 
făcând tot posibilul ca să evite a-l mai vedea, plecă. În frac 
şi cu pălărie tare, Nikolai hoinări prin oraş, uitându-se la 
francezi şi la uniformele lor, cercetând străzile şi clădirile 
ocupate de suveranul rus şi de cel francez. Într-o piaţă văzu 
nişte mese şi alte pregătiri în vederea banchetului: iar 
străzile erau pavoazate cu steaguri ruseşti şi franceze şi cu 
uriaşele iniţiale A. şi N. La ferestrele caselor erau de 
asemeni scoase drapele cu iniţiale. 

„Boris nu vrea să-mi dea o mână de ajutor, dar nici eu nu 
vreau să mă mai rog de el. Hotărât lucru, îşi spunea Nikolai, 
între noi totul s-a sfârşit, dar nu plec de aici până ce nu fac 
tot ce-mi stă în putinţă pentru Denisov şi, mai cu seamă, 
până ce nu mă-ncredinţez că scrisoarea va ajunge în 
mâinile împăratului. Împăratul?! E aici, el!” se gândi Rostov, 
apropiindu-se iar, fără voie, de casa ocupată de Alexandru. 

În faţa casei aşteptau mai mulţi cai înşeuaţi şi se aduna 
suita, care se pregătea, pesemne, să-l escorteze pe suveran. 

„Mă pot aştepta să-l văd din clipă în clipă, îşi spuse Rostov. 
Numai de-aş putea să-i înmânez scrisoarea şi să-i spun tot... 
nu m-or aresta cumva fiindcă-s îmbrăcat civil? Nu se poate! 
El ar înţelege de partea cui e dreptatea. El înţelege tot, ştie 
tot. Cine poate fi mai drept şi mai mărinimos decât el? Şi 
chiar dacă m-ar aresta fiindcă mă aflu aici, ce mare 
nenorocire ar fi? Îşi spuse el, zărind un ofiţer care intra în 
casa ocupată de împărat. lată cum se intră. Simplu de tot. 
Mă duc şi-i înmânez chiar eu împăratului scrisoarea: cu atât 
mai rău pentru Drubeţkoi, care m-a silit să fac asta.” Şi, cu 
o hotărâre de care nu s-ar fi crezut niciodată în stare, 


Rostov, pipăindu-şi buzunarul cu scrisoarea, se îndreptă 
spre casa ocupată de împărat. 

„Nu, de data aceasta nu mai scap prilejul, ca după 
Austerlitz”, se gândi el, aşteptându-se din clipă în clipă să-l 
vadă pe împărat şi simțind cum îi năvăleşte sângele în inimă 
numai la gândul acesta. Voi cădea la picioarele lui şi-l voi 
ruga. El are să mă ridice, are să mă asculte şi-mi va mai şi 
mulţumi pentru asta., „Sunt fericit de câte ori pot face un 
bine, şi repararea unei nedreptăţi este cea mai mare 
fericire!” aşa îşi închipuia Rostov că va suna răspunsul pe 
care avea să i-l dea împăratul. Şi păşi drept spre intrarea 
casei, trecând pe lângă un şir de oameni care-l priviră 
Curioşi. 

De la intrare, o scară largă ducea de-a dreptul spre etajul 
de sus: în dreapta, era o uşă închisă. Sub scară era o uşă 
care dădea în apartamentul de jos. 

— Pe cine căutaţi? Fu întrebat. 

— Vreau să dau o scrisoare, o cerere către majestatea-sa, 
răspunse Nikolai cu glas tremurat. 

— Cererile, la aghiotantul de serviciu, pe aici, vă rog (şi-i 
arătă în jos). Dar nu va fi primită. 

Auzind tonul acesta nepăsător, Rostov se înspăimântă de 
ceea ce făcuse; gândul că l-ar putea vedea din clipă în clipă 
pe împărat era pentru el atât de ispititor şi tocmai, de 
aceea, atât de înfricoşător, încât fu cât pe-aci să o ia la fugă, 
dar furierul care-l întâlnise îi deschisese uşa de la camera 
aghiotantului de serviciu, aşa că Rostov n-avu încotro şi 
intră. 

Un om de vreo treizeci de ani, de statură potrivită, plin la 
trup, în botfori şi cu pantaloni albi, cu o cămaşă proaspătă 
de batist, pe care se vedea că de-abia şi-o pusese, se afla în 
cameră, şi un lacheu îi prindea la spate bretelele noi, 
brodate cu mătase, pe care Rostov, nu se ştie de ce, le privi 
cu luare-aminte. Omul acesta vorbea cu cineva dintr-o 
cameră vecină. 


— Bien faite et la beaute du diable446, spuse el. Dar, 
văzându-l pe Rostov, se opri şi se încruntă. 

— Ce doriţi? O cerere? 

— Qu'est ce que c'est? 447 întrebă cineva din altă cameră. 

— Encore un petitionnaire448, răspunse omul cu 
bretelele. 

— Spune-i că, poate, mai târziu. Acuma iese, trebuie să 
plecăm. 

— Mai târziu, mai târziu, mâine. Acuma nu se poate... 

Rostov se întoarse şi dădu să plece, dar omul cu bretele îl 
opri. 

— Din partea cui? Cine eşti dumneata? 

— Din partea maiorului Denisov, răspunse Rostov. 

— Dumneata cine eşti? Eşti ofiţer? 

— Locotenent, contele Rostov. 

— Ce îndrăzneală! Trimite-o pe cale ierarhică. lar 
dumneata poţi pleca, pleacă... Şi-şi vâri o mână pe mâneca 
tunicii pe care i-o întindea valetul. 

Rostov se găsi iarăşi în antecameră şi observă că pe scară 
se aflau o mulţime de ofiţeri şi de generali în mare ţinută, 
prin faţa cărora era nevoit să treacă. 

Îşi blestema îndrăzneala şi tremura la gândul că s-ar putea 
să dea din clipă în clipă ochi cu împăratul, să fie făcut de 
ruşine şi trimis la urmă sub stare de arest, chiar în faţa lui; 
îşi înţelese, în sfârşit, prea bine fapta necugetată şi se căi de 
ea, lăsându-şi privirile în jos şi căutând să-şi facă drum prin 
mijlocul strălucitei suite, când se auzi deodată strigat de o 
voce cunoscută şi simţi că-l opreşte în loc mâna cuiva. 

— Ce faci aici, nenişorule, aşa, pus la frac? Îl întrebă vocea 
groasă de bas. 

Era un general de cavalerie, care-şi câştigase în această 
campanie deosebita favoare a împăratului, fostul 
comandant de divizie al lui Rostov. 

Rostov începu să se justifice speriat, dar, văzând figura 
blajină şi glumeaţă a generalului, îl rugă să vină mai la o 
parte şi-i istorisi cu emoție în glas tot ce i se întâmplase lui 


Denisov, pe care generalul îl cunoştea, şi-l imploră să 
intervină în favoarea lui. După ce-l ascultă, generalul clătină 
din cap cu un aer îngrijorat. 

— Păcat, păcat de băiatul ăsta! Dă-mi scrisoarea. 

Abia avusese Rostov timp să-i expună cazul lui Denisov şi 
să-i înmâneze petiția, că se şi auziră pe scări paşi repezi cu 
zăngănit de pinteni, şi generalul, depărtându-se de el, îşi 
luă locul pe scară. Domnii din suita suveranului se repeziră 
în jos pe scări şi dădură să-şi încalece caii. Maestrul de 
călărie, acelaşi Aine de la Austerlitz, aduse de frâu calul 
împăratului, şi pe scări se auzi un scârţâit uşor de paşi, pe 
care Rostov îl recunoscu de îndată. Uitând de pericolul de a 
fi recunoscut, Rostov îşi făcu loc printre câţiva localnici 
curioşi de la intrare şi revăzu, după doi ani, acelaşi trăsături 
pe care le adora, acelaşi chip, aceeaşi privire, acelaşi mers, 
aceeaşi îmbinare de măreție şi blândeţe... Şi entuziasmul şi 
dragostea lui de altădată pentru împărat îi reînviară în 
suflet. Împăratul, în uniforma regimentului Preobrajenski, 
cu botfori înalţi, pantaloni albi din piele de ren, cu o stea pe 
piept necunoscută lui Rostov (era La Legion 
d'Honneur449), se ivi pe trepte, ţinându-şi bicornul sub 
braţ şi trăgându-şi o mănuşă. Se opri, se uită împrejur, şi 
totul păru că se luminează în preajmă sub privirea lui. 
Spuse unora dintre generali câteva cuvinte şi, 
recunoscându-l pe fostul comandant de divizie al lui Rostov, 
îi zâmbi şi-l chemă la el. 

Întreaga suită se dădu câţiva paşi îndărăt şi Rostov văzu 
cum generalul îi spune ceva împăratului, destul de multă 
vreme. 

Împăratul îi răspunse câteva cuvinte şi făcu un pas spre 
cal. Şi din nou suita şi mulţimea curioşilor, printre care şi 
Rostov, se apropie de împărat. Oprindu-se lângă cal şi 
punându-şi o mână pe oblâncul şeii, suveranul se adresă 
generalului de cavalerie cu voce tare, cu intenţia vădită ca 
toţi cei de faţă să-l audă: 


— Nu pot, generale, şi nu pot fiindcă legea e mai puternică 
decât mine, rosti împăratul, punând piciorul în scară. 

Generalul înclină respectuos capul, împăratul încălecă şi 
porni la galop în josul străzii. Rostov, nemaiştiind ce face de 
entuziasm, alergă după el, împreună cu mulţimea. 

XXI. 

ÎN PIAŢA SPRE CARE SE îndrepta împăratul, stăteau faţă- 
n faţă, pe dreapta un batalion din regimentul Preobrajenski, 
pe stânga un batalion din garda franceză, cu căciuli de 
blană de urs. 

Şi, în vreme ce împăratul se apropia de unul dintre 
flancurile batalioanelor, care luaseră poziţia pentru onor, 
spre flancul opus venea în galop un alt grup de călăreţi, în 
fruntea cărora Rostov recunoscu pe Napoleon. Nu putea fi 
confundat cu altcineva. Venea în galop, cu pălăria lui mică, 
cu o tunică albastră peste o veste albă şi cu lenta sfântului 
Andrei pe umăr, călare pe un cal arab sur, de rasă pură, cu 
şabrac de culoarea zmeurei, cusut cu fir de aur. Ajungând 
în faţa lui Alexandru, îşi ridică în aer pălăria, şi la gestul 
acesta, ochiul de cavalerist al lui Rostov nu se putu opri să 
nu observe că ţinuta lui Napoleon pe cal nu era nici 
frumoasă şi nici prea sigură. Batalioanele strigară: „Ura!” şi 
„Vive l'Empereur!”450 Napoleon îi spuse ceva lui 
Alexandru. Cei doi împărați descălecară şi-şi strânseră unul 
altuia mâna. Pe chipul lui Napoleon se zugrăvise un zâmbet 
antipatic şi prefăcut. Alexandru îi spunea ceva cu o expresie 
prietenoasă. 

Deşi o grămadă de jandarmi francezi călări căutau să 
îndepărteze mulţimea, Rostov nu-şi lua ochii de la 
Alexandru şi Bonaparte şi le urmărea fiecare mişcare. Îl 
surprinse ca un lucru cu totul neaşteptat faptul că 
Alexandru se comporta ca de la egal la egal cu Bonaparte şi 
că Bonaparte avea un fel de a se purta foarte degajat, ca şi 
cum apropierea de suveran ar fi fost pentru el un lucru cât 
poate de natural şi obişnuit, şi i se adresa, ca unui egal, 
ţarului Rusiei. 


Alexandru şi Napoleon se îndreptară cu suita lor 
numeroasă, care se lungea ca o coadă, spre flancul drept al 
batalionului Preobrajenski, drept în faţa mulţimii, care se 
pomeni pe neaşteptate atât de aproape de ei, încât lui 
Rostov, aflat în primele rânduri, îi fu teamă să nu-l 
recunoască cineva. 

— Sire, je vous demande la permission de donner La 
Legion d'Honneur au plus brave de vos soldats451, rosti 
aspru şi precis un glas, apăsând pe fiecare sunet. 

Vorbise mărunţelul Bonaparte, privind de jos în sus spre 
Alexandru. Ţarul, care asculta cu atenţie ceea ce i se 
spunea, înclină capul, zâmbind plăcut. 

— A celui qui s'est le plus vaillamment conduit dans cette 
derniere guerre452, adăugă Napoleon, accentuând fiecare 
silabă şi privind, cu o linişte şi o siguranţă de sine ce-l 
revolta pe Rostov, rândurile soldaţilor ruşi, rămaşi în poziţie 
de drepţi, cu arma pentru onor şi cu ochii aţintiţi spre 
împăratul lor. 

— Votre majeste me permettra-t-elle de demander l'avis 
du colonel453, răspunse Alexandru şi făcu grăbit câţiva paşi 
spre prinţul Kozlovski, comandantul batalionului. 

Între timp Bonaparte vroi să-şi scoată mănuşa de pe mâna 
lui mică şi albă, dar, rupându-şi-o, o aruncă. Un aghiotant, 
care-i călca aproape pe urmele paşilor, se repezi şi i-o 
ridică. 

— Cui să-i dăm decorația? Întrebă împăratul, cu glas 
scăzut, în ruseşte, pe Kozlovski. 

— Cui veţi ordona, majestate. 

Împăratul se încruntă nemulţumit şi, rotindu-şi ochii 
împrejur, zise: 

— Trebuie totuşi să-i dau un răspuns. 

Kozlovski, cu un aer hotărât, aruncă o privire printre 
rânduri, şi privirea lui îl întâlni şi pe Rostov. 

„Nu cumva, pe mine?” îşi zise Rostov. 

— Lazarev! Ordonă colonelul, încruntându-se; şi Lazarev, 
primul din flanc după înălţime, ieşi ager în faţa frontului. 


— Unde te duci? Stai pe loc! Îi şoptiră câteva glasuri lui 
Lazarev, care nu ştia încotro să apuce. Soldatul se opri, 
trase speriat cu coada ochiului la colonel şi se schimbă la 
faţă, aşa cum se întâmplă de obicei cu soldaţii scoşi în faţa 
frontului. 

Napoleon întoarse uşor capul îndărăt şi-şi întinse peste 
umăr mâna mică şi grasă în semn că dorea să apuce ceva. 
Persoanele din suită, ghicind în aceeaşi clipă ce doreşte, 
începură să se frământe şi să şoptească între ele, şi-şi 
trecură ceva din mână în mână, în vreme ce un paj, acelaşi 
pe care Rostov îl văzuse în ajun la Boris, dădu fuga în faţă 
şi, aplecându-se respectuos asupra mâinii întinse, fără să o 
lase să aştepte nici o clipă, depuse în ea o decorație cu 
panglică roşie. Napoleon o apucă, fără să se uite la ea, cu 
două degete. Decorația licări între ele. Apropiindu-se apoi 
de Lazarev, care cu ochii holbaţi nu se uita decât spre ţar, 
Napoleon îşi întoarse privirea spre Alexandru, ţinând să-i 
arate prin aceasta că gestul pe care-l făcea acum era 
adresat aliatului său. Mâna mică şi albă cu decorația atinse 
un nasture de la tunica ostaşului Lazarev. Napoleon părea 
convins că era de ajuns numai o atingere a mâinii lui pe 
pieptul acestui soldat, pentru ca acesta să se socotească pe 
vecie fericit de a fi fost decorat şi distins pentru toţi ceilalţi 
oameni de pe lume. Napoleon doar cât lipi crucea de haina 
lui Lazarev şi-şi şi retrase mâna, întorcându-se spre 
Alexandru, ca şi cum ar fi fost sigur că decorația nu se 
putea să nu rămână lipită de pieptul soldatului. Şi crucea, 
într-adevăr, rămăsese lipită. 

Mâini grijulii de ruşi şi francezi se repeziseră să o prindă 
în aceeaşi clipă de tunica ostaşului. Lazarev se uită 
posomorât la omul scund cu mâini albe ce-i făcuse nu ştiu 
ce la pieptul tunicii şi, stând tot în poziţia pentru onor, se 
uită apoi din nou drept în ochii lui Alexandru, ca şi cum l-ar 
fi întrebat dacă să mai rămână mult aşa, ori îi ordonă să 
plece, sau, poate, mai are ceva, cine ştie ce, de făcut? Dar 


nu i se ordonă nimic şi el mai ramase încă multă vreme 
ţeapăn, în această poziţie. 

Cei doi suverani se urcară pe cai şi plecară. Soldaţii 
regimentului Preobrajenski rupseră rândurile, 
amestecându-se cu francezii din garda imperială, şi se 
aşezară la mesele pregătite pentru ei. 

Lazarev şedea la locul de cinste; toţi îi îmbrăţişau şi-l 
felicitau, iar ofiţerii ruşi şi francezi din cele două batalioane 
îi strângeau mâna. O mulţime de curioşi dintre ofiţeri şi din 
popor se apropiau de el numai ca să-l vadă. Larma 
convorbirilor în ruseşte şi franţuzeşte, învălmăşite, umplea, 
deopotrivă cu hohotele de râs, toată piaţa jur împrejurul 
meselor. Doi ofiţeri, aprinşi amândoi la faţă, trecură pe 
lângă Rostov, veseli şi mulţumiţi. 

— Ce mai trataţie, măi frate! Numai talere de argint, zise 
unul. Lai văzut pe Lazarev? 

— L-am văzut. 

— Mâine, cică franţujii vor fi oaspeţii husarilor de la 
Preobraienski. 

— Are un noroc Lazarev ăsta! O mie două sute de franci 
pensie viageră. 

— Ian uitaţi-vă câta mai căciula, băieţi! Striga unul de la 
Preobrajenski, gătindu-se cu căciula înfoiată a unui francez. 

— Grozav îţi stă de bine; minunat! 

— Cunoşti parola? Întrebă un ofiţer din gardă pe un altul. 
Alaltăieri a fost Napoleon, France, bravoure454; ieri 
Alexandre, Russie, grandeur455; o zi dă împăratul nostru 
parola, altă zi Napoleon. Mâine împăratul va decora cu 
Ordinul Sfântul Gheorghe pe cel mai viteaz ostaş din garda 
franceză. N-are încotro! Trebuie să răspundă cu aceeaşi 
monedă. 

Boris şi camaradul său Zylinski erau şi ei printre cei veniţi 
să vadă ospăţul. La întoarcere, Boris îl zări pe Rostov, care 
stătea la colţul unei case. 

— Noroc, Rostov! Nici n-am mai avut timp să ne vedem, îi 
spuse el şi nu se putu abţine să nu-l întrebe ce i se 


întâmplase, atât de ciudat, de posomorât şi de necăjit arăta 
Rostov. 

— Nimic, nimic, răspunse Rostov. 

— Mai treci pe la mine? 

— Am să trec. 

Rostov rămase multă vreme lângă colţul casei, uitându-se 
de departe la ospăț. În mintea lui începură să se frământe 
gânduri chinuitoare, cărora în zadar căuta să le dea de 
capăt. Îndoieli înfricoşătoare i se trezeau în suflet. Când îi 
venea în minte Denisov, cu expresia feţei atât de schimbată, 
cu înfăţişarea de om resemnat, sau întreg spitalul, plin de 
mutilaţi fără mâini şi fără picioare, cu murdăria lui şi bolile 
de tot soiul, şi i se părea că simte mirosul de spital şi de 
cadavru atât de viu, încât se uita de jur împrejur ca să vadă 
de unde-ar putea veni miasma asta; când îi răsărea în faţa 
ochilor Bonaparte cel încântat de sine, cu mâna lui albă, 
Bonaparte care era acum împărat şi care ajunsese să fie 
iubit şi stimat de către însuşi ţarul Alexandru. La ce, aşadar, 
atâtea mâini şi picioare amputate, la ce atâţia oameni 
morţi? Îi răsărea în faţa ochilor când soldatul Lazarev, 
decoratul, când Denisov cel pedepsit, fără speranţă de a fi 
iertat. Şi-l năpădiră gânduri pe cât de ciudate, pe atât de 
înfricoşătoare. 

Mirosul îmbietor al mâncărurilor, din care se ospătau 
soldaţii regimentului Preobrajenski, şi foamea care-i da 
ghes îl treziră din starea aceasta: simţea nevoia să mănânce 
ceva înainte de a pleca la drum. Se îndreptă spre un birt pe 
care îl văzuse de dimineaţă. În birt era atâta lume, şi mai 
ales ofiţeri veniţi ca şi el în haine civile, încât cu mare 
greutate putu căpăta ceva de mâncare. Doi ofiţeri din 
divizia lui se aşezară alături. Fireşte, toţi discutau numai 
despre pace. Camarazii săi ofiţeri erau, ca de altfel cea mai 
mare parte a armatei, nemulţumiţi de pacea aceasta 
încheiată după lupta de la Friedland. Susţineau că, dacă ar 
mai fi rezistat, Napoleon ar fi putut fi nimicit, fiindcă nu mai 
avea pesmeţi şi nici muniții. Nikolai tăcea, mânca şi, mai cu 


seamă, bea. Bău singur două sticle de vin. Îl chinuia mereu 
acea frământare interioară căreia nu-i găsise dezlegare. Se 
temea să se lase în voia gândurilor, dar nici nu putea scăpa 
de ele. Dar, dintr-o dată, la observaţia unuia dintre ofiţeri că 
simplul fapt de a te uita la francezi e înjositor, Rostov începu 
să strige, aprinzându-se din senin, ceea ce-i miră din cale- 
afară pe ofiţeri. 

— Şi cum puteţi dumneavoastră judeca ce ar fi fost mai 
bine! Se răsti el, şi sângele îi năvăli în obraz. Cum puteţi 
dumneavoastră judeca faptele suveranului? Ce drept avem 
noi să le judecăm?! Noi nu putem înţelege nici ce 
urmăreşte, nici ce face împăratul! 

— Dar n-am pomenit o vorba despre împărat, se justifică 
ofiţerul, care nu-şi putea explica ieşirea asta violentă altfel 
decât prin faptul că Rostov băuse cam mult. 

Dar Rostov nu-i dădu ascultare. 

— Noi nu suntem funcţionari de ambasadă, suntem soldaţi 
şi nimic altceva, urmă el. Dacă ni se ordonă să murim, 
murim. Dacă ni se dau pedepse, înseamnă că suntem 
vinovaţi; nu e treaba noastră sa judecăm. Dacă împăratului, 
suveranul nostru, i se pare nimerit să-l recunoască pe 
Bonaparte împărat şi să încheie pace cu el, însemnează că 
aşa trebuie! Altminteri, dacă ne-am apuca să le judecăm şi 
să le discutăm pe toate, ar însemna să nu ne mai rămână 
nimic sfânt. Atunci am fi în stare să spunem ca nu există nici 
Dumnezeu, că nu există nimic, striga Rostov, bătând cu 
pumnul în masă, cu totul nelalocul său după părerea 
comesenilor, dar întrutotul consecvent cu mersul gândurilor 
sale. 

— Ceea ce avem noi de făcut este să ne îndeplinim datoria, 
să luptăm şi nu să discutăm; asta-i tot, încheie el. 

— Şi să bem, interveni unul dintre ofiţeri, care n-avea nici 
un chef de ceartă. 

— Da, şi să bem, repetă Nikolai. Ei, tu, ascultă! Maiadă o 
sticlă! Strigă el. 

Partea a treia. 


| 

ÎN ANUL 1808, ÎMPĂRATUL Alexandru plecă la Erfurt în 
vederea unei noi întâlniri cu împăratul Napoleon, şi în înalta 
societate petersburgheză se vorbi mult despre măreţia 
acestei întrevederi solemne. 

În 1809, alianţa dintre cei doi stăpâni ai lumii, cum erau 
numiţi Napoleon şi Alexandru, mersese atât de departe, 
încât atunci când Napoleon declară în acel an război 
Austriei, un corp de armată rus trecu graniţa ca să lupte de 
partea inamicului de altădată al Rusiei, Bonaparte, 
împotriva fostului ei aliat, împăratul Austriei; atât de 
departe mersese alianţa, încât cercurile sus-puse vorbeau 
despre posibilitatea unei căsătorii între Napoleon şi una 
dintre surorile împăratului Alexandru. Dar, în afară de 
aceste consideraţii de politică externă, societatea rusă a 
vremii dădea o mare atenţie reformelor interne care 
cuprinseseră în această epocă toate ramurile administraţiei 
de stat. 

În tot acest timp, viaţa de toate zilele, viaţa cea adevărată 
a oamenilor, cu grijile lor reale - sănătatea şi boala, munca 
şi odihna - cu aspiraţiile lor spre gândire, ştiinţă, poezie, ori 
muzică, şi cu iubirile, prieteniile, aversiunile şi pasiunile lor, 
îşi urma ca întotdeauna drumul, independent şi în afară de 
orice preocupări privind alianţa sau inimiciţia politică a lui 
Napoleon Bonaparte cu Rusia şi în afară de orice reformă 
posibilă. 

Prinţul Andrei stătuse la ţară doi ani în şir. Toate reformele 
pe care le încercase Pierre pe moşiile sale şi nu obținuse 
nici un rezultat - grăbit cum era să treacă mereu de la o 
treabă la alta - toate aceste reforme le dusese la bun sfârşit 
prinţul Andrei pe moşia lui, fără să bată toba faţă de nimeni 
şi fără vreo sforţare deosebită. 

Posedând în cel mai înalt grad spiritul întreprinzător al 
omului practic, însuşire ce-i lipsea lui Pierre, ştia să pună în 
mişcare lucrurile, fără să fie nevoie de gesturi şi eforturi 
prea mari din partea lui. 


Pe una dintre moşiile lui organiză trei sute de ţărani într-o 
obşte de plugari liberi (era unul dintre primele exemple de 
acest fel în Rusia); pe alte moşii desfiinţă boierescul, 
înlocuindu-l cu obrocul. La Bogucearovo era înscrisă pe 
statele lui de plată o moaşă cu diplomă, care îngrijea 
femeile lehuze, şi un preot avea leafă ca să-i înveţe carte pe 
copiii ţăranilor şi ai argaţilor. 

Prinţul îşi petrecea o parte din timp la Lâsâe Gori, cu tatăl 
său şi cu copilul, care mai avea încă nevoie să fie dădăcit; 
restul timpului şi-l trecea în sihăstria de la Bogucearovo, 
cum numea tatăl său această proprietate. Cu toată 
indiferența pe care şi-o arătase în faţa lui Pierre în legătură 
cu tot ceea ce se petrece în lumea din afară, el urmărea 
totuşi stăruitor evenimentele, primea nenumărate cărţi şi, 
spre uimirea lui, băga de seamă, de câte ori îi veneau lui 
sau tatălui său oaspeţi noi de la Petersburg, de-a dreptul 
din vâltoarea vieţii, că, asupra chestiunilor politice externe 
şi interne, el, care nu ieşea din satul lui, era mult mai bine 
informat decât persoanele acestea. 

Pe lângă ocupațiile legate de gospodărirea proprietăţilor 
sale şi în afara lecturii celor mai variate cărţi, prinţul Andrei 
se mai îndeletnicea în perioada aceea cu redactarea unui 
studiu critic asupra ultimelor două nenorocoase campanii 
ale armatei ruse şi cu elaborarea unui proiect de reformă a 
codurilor şi regulamentelor militare. 

În primăvara anului 1809, prinţul Andrei plecă la 
proprietăţile din Riazan ale fiului său, pe care le îngrijea în 
calitatea lui de tutore. 

Încălzit de soarele primăvăratic, şedea în fundul trăsurii, 
privind firele crude de iarbă odată cu cele dintâi frunze de 
mesteacăn şi urmărind norii de primăvară, cei dintâi care 
alunecau în rotocoale pe albastrul siniliu al bolţii. Nu se 
gândea la nimic şi se mulțumea să se uite voios şi visător jur 
împrejurul său, în toate părţile. 

Trecuseră de podul plutitor unde, cu un an în urmă, 
stătuse de vorbă cu Pierre. Trecură şi printr-un sat noroios 


de-a lungul unor arii şi al unor semănături de toamnă 
înverzite, peste o râpă care mai păstra pe fundul ei zăpadă 
şi care cobora spre un pod, apoi pe o coastă de deal cu lutul 
spălat de ape, peste mirişti şi prin tufişuri ici-colo înverzite, 
şi intrară într-o pădure de mesteceni, ce se întindea de o 
parte şi de alta a drumului. În pădure vântul nu sufla deloc, 
aşa că era aproape cald. Mestecenilor, numai frunze verzi, 
cleioase de sevă, nu li se clintea o ramură, iar jos, de sub 
frunzele veştede, de anul trecut, se opinteau spre soare, 
săltându-le, primele fire de verdeață, iarbă şi flori viorii. 
Verdele adânc al brazilor mărunți ce nu-şi leapădă cetina 
niciodată, strecurat printre mesteceni, era ca o amintire 
neplăcută a iernii. Adâncindu-se în pădure, caii începură să 
fornăie şi să asude tot mai tare. Piotr, lacheul, îi şopti ceva 
vizitiului, şi vizitiul îi răspunse afirmativ. Dar lacheului i se 
păru pesemne prea puţin numai părerea vizitiului; se 
întoarse pe capră către stăpân. 

— Luminăţie, ce uşurare! Spuse el, zâmbind respectuos. 

— Cum? 

— "Te simţi mai uşor, luminăţie! 

„Ce-o fi spunând? Se gândi prinţul Andrei. Ceva în 
legătură cu primăvara, desigur”, îşi zise el, uitându-se în 
toate părţile. „Ia uite! A înverzit totul... ce repede! Şi 
mestecenii, şi mălinii, până şi arinii au început... Numai 
stejarii nu se văd. Ba da, uite, ăsta e stejar.” 

La marginea drumului străjuia un stejar. Cu zeci de ani 
mai bătrân decât mestecenii ce alcătuiau pădurea, era de 
zece ori mai gros şi de două ori mai înalt decât oricare 
dintre ei. Era un stejar uriaş, abia l-ar fi putut cuprinde doi 
oameni, cu o parte dintre crăci rupte de multă vreme, cum 
se vedea, şi cu trunchiul cojit, crestat de cicatrici vechi. Cu 
uriaşele lui braţe şi cu degete noduroase, nesimetric 
răşchirate - monstru bătrân şi dispreţuitor - sta supărat 
între mestecenii zâmbitori. El singur se împotrivea şi nu 
voia să se lase cuprins de farmecul primăverii şi nu voia să 
ştie nici de primăvară, nici de soare. 


„Primăvară, şi dragoste, şi fericire! Părea să spună stejarul 
acesta, cum de nu vi se urăşte tot cu aceeaşi şi iar aceeaşi 
minciună neroadă şi fără rost? Mereu acelaşi lucru şi nimic 
altceva decât minciună! Nu există nici primăvară, nici 
soare, nici fericire. Uitaţi-vă la molifţi cum se înăbuşă unii 
pe alţii de moarte; sunt veşnic aceiaşi. Priviţi-mă şi pe mine 
cum mi-am mai întins braţele şi degetele noduroase şi 
umflate; unde nu mi-au crescut? Şi din spinare şi din părţi... 
Cum, mi-au crescut, aşa am rămas şi nu cred în nădejdile şi 
în minciunile voastre. 

Trecând prin pădure, prinţul Andrei întoarse capul să se 
uite de câteva ori la acest stejar, ca şi cum ar fi aşteptat 
ceva din partea lui. Flori şi iarbă creşteau şi pe sub stejar, 
dar el rămânea în mijlocul lor mereu acelaşi - ursuz, 
neclintit, monstruos şi dârz. 

„Da, are dreptate, are de o mie de ori dreptate acest 
stejar, îşi zise prinţul Andrei. Lasă-i pe ceilalţi, pe cei tineri 
să cadă din nou pradă acestei minciuni; noi, însă, ştim ce e 
viaţa; cu viaţa noastră s-a sfârşit!” Un şuvoi de gânduri 
deznădăjduite, dar dureros de dulci îi năpădiră sufletul, 
stârnite de vederea stejarului. În timpul acestei călătorii, 
prinţului Andrei îi trecu parcă din nou prin faţa ochilor 
întreaga-i viaţă şi iarăşi ajunse la concluzia aceea 
deznădăjduită, dar oarecum liniştitoare pentru el, pe care o 
mai formulase şi alte dăţi, că nu trebuie să se apuce de 
nimic, că trebuie să-şi trăiască mai departe viaţa, ferindu-se 
doar de a face rău cuiva, departe de orice frământări şi de 
orice dorinţe. 

II. 

ÎN CALITATE DE TUTORE AL fiului său, pentru 
proprietăţile acestuia din Riazan, prinţul Andrei era nevoit 
să se vadă cu mareşalul nobilimii din judeţ. Mareşal al 
nobilimii era contele Ilia Andreevici Rostov, şi prinţul, pe la 
mijlocul lunii mai, se duse să-i facă o vizită. 

Era cald: primăvară în toi. Pădurea se îmbrăcase toată cu 
frunziş, pe drum era atâta praf şi aşa de cald, încât, trecând 


pe lângă o apă, îţi venea să te scalzi. 

Prinţul Andrei, necăjit, preocupat să-şi repete în gând 
toate câte avea să le discute cu mareşalul nobilimii, intră pe 
una dintre aleile parcului din jurul conacului Rostovilor, din 
Otradnoe. Din dreapta, dintre copaci, îi ajunseră la ureche 
strigăte vesele şi glasuri femeieşti şi văzu un grup de fete 
care îi tăie drumul, trecându-i în fugă înaintea trăsurii. În 
fruntea tuturor, cea mai aproape de el, alerga spre trăsură 
o fată cu părul negru şi foarte zveltă, neobişnuit de zveltă, 
cu ochii mari, negri, îmbrăcată într-o rochie galbenă de 
stambă şi legată la cap cu o basma albă, de sub care îi 
cădeau, răsfirându-se pe umeri, şuviţe buclate de păr. Fata 
striga din fugă ceva, dar văzând un străin, nu se mai uită la 
el, ci se întoarse şi se depărtă râzând. 

Prinţul Andrei simţi, deodată, ceva ca o durere. Ziua era 
aşa de frumoasă, soarele strălucea atât de puternic; 
pretutindeni în jurul lui era atâta voie bună; dar fata asta 
zveltă şi drăguță nici nu ştia şi nici nu voia să ştie de 
existenţa lui, mulţumită şi fericită cum era de viaţa ei, care 
putea fi şi stupidă, dar care-i apărea voioasă şi senină. „De 
ce-o fi oare atât de veselă? La ce s-o fi gândind? Desigur, nu 
la regulamente militare, nici la organizarea dijmaşilor de pe 
moşia din Riazan. La ce s-o fi gândind? De ce-o fi oare atât 
de fericită?” se întrebă fără să vrea, cu un sentiment de 
curiozitate, prinţul Andrei. 

Contele Ilia Andreici îşi trăia la Otradnoe, în 1809, viaţa lui 
de totdeauna, adică primea ca şi altădată aproape toată 
gubernia şi le oferea tuturor vânători, spectacole de teatru, 
ospeţe cu muzicanți. Se bucură de vizita prinţului Andrei, 
aşa cum se bucura de orice oaspe nou, şi îl opri, aproape cu 
de-a sila, să rămână la el peste noapte. 

În cursul acelei zile plicticoase, cât timp trebui să stea cu 
stăpânii casei şi cu cei mai respectabili dintre oaspeţii care, 
cum se întâmplase să fie în preajma unei onomastici, 
umpluseră casa bătrânului conte, Bolkonski îşi aruncă de 
câteva ori ochii spre Nataşa, care-şi găsea necontenit de 


râs şi se distra în tovărăşia celeilalte jumătăţi a societăţii, 
compusă din tineret. Prinţul Andrei se tot întreba: „La ce s- 
o fi gândind? De ce o fi atât de veselă?” 

Noaptea, rămas singur şi neobişnuit să schimbe patul, 
multă vreme nu izbuti să adoarmă. Mai întâi citi, apoi stinse 
lumânarea, dar o aprinse curând la loc. În camera cu 
obloanele trase era zăpuşeală. Îi era ciudă pe acest bătrân 
netot (cum îl socotea el pe contele Rostov), care-l reţinuse 
sub cuvânt că hârtiile de care avea nevoie nu i-ar fi venit 
încă de la oraş; şi-i era nu mai puţin necaz pe el însuşi, că 
rămăsese. 

Se sculă şi se îndreptă spre fereastră, cu gândul s-o 
deschidă. Cum dădu la o parte obloanele, lumina lunii năvăli 
în cameră ca şi cum ar fi stat la pândă îndărătul ferestrei, 
aşteptând demult clipa asta. Deschise fereastra. Noaptea 
era răcoroasă şi foarte senină. Chiar în dreptul ferestrei se 
înşira un rând de copaci tunşi, ale căror coroane erau 
întunecate de o parte şi numai argint de cealaltă. 
Dedesubtul lor, străluceau pe alocuri, tot ca de argint, 
frunzele şi tulpinile unor plante pline de sevă, stufoase şi 
jilave. Dincolo de linia întunecată a copacilor se vedea un 
acoperiş lucind de rouă; mai la dreapta străjuia un copac 
mare şi umbros, cu trunchiul şi ramurile albicioase, sclipind 
în razele lunii aproape pline de pe cerul primăvăratic, atât 
de luminos, încât stelele abia se mai vedeau. Prinţul Andrei 
se rezemă în coate de fereastră şi-şi aţinti ochii la bolta 
cerului. 

Odaia prinţului Andrei se afla la etajul din mijloc; 
încăperile de deasupra erau de asemenea locuite, dar nici 
cei de acolo nu dormeau. Auzi sus voci femeieşti. 

— Hai, o singură dată numai, se ruga sus un glas de 
femeie, pe care prinţul Andrei îl recunoscu numaidecât. 

— Dar când ai să mai adormi? Îi răspunse a doua voce. 

— N-am să dorm deloc; nu pot să dorm, ce să fac! Hai, te 
TOg, ultima oară... 


Două glasuri femeieşti intonară o frază muzicală, care 
părea să fie un sfârşit de cântec. 

— Ah, ce minune! Ei, şi acuma, la culcare, gata! 

— Dormi tu, eu nu pot, răspunse vocea dintâi, apropiindu- 
se de fereastră. 

Se aplecase pesemne mult în afară, pe fereastră, de vreme 
ce i se auzea şi foşnetul rochiei, şi până şi respiraţia. Toate 
tăcuseră împietrite, ca şi luna, ca şi lumina ei, ca şi 
umbrele. Şi prinţul Andrei se temea să se mişte, ca să nu-şi 
dea pe faţă prezenţa nedorită. 

— Sonia! Sonia! Se auzi din nou vocea celei dintâi. Cum 
poţi să dormi? la te uită ce minune! Ah, ce minune! 
Trezeşte-te odată, Sonia, o rugă ea, aproape cu lacrimi în 
glas. Niciodată, niciodată nu mi-a fost dat să văd o noapte 
atât de minunată. 

Sonia răspunse ceva în silă. 

— Nu, uită-te, te rog, ce lună! Ah, ce frumuseţe! Hai, vino- 
ncoace. Draga mea, sufletul meu, vino! Ei vezi? Uite aşa, să- 
ţi îndoi uşor picioarele, să-ţi cuprinzi uite aşa genunchii, 
strâns, cât mai strâns, să te încordezi tare şi să-ţi iei zborul. 
Uite aşa! 

— Ajunge, ai să cazi! 

Se auzi ceva ca un soi de luptă; pe urmă răsună vocea 
plictisită a Soniei: 

— E târziu; e aproape două. 

— Ah, nu ştii decât să-mi strici toată plăcerea. Bine, du-te, 
du-te! 

Şi iarăşi tăcură toate, dar prinţul Andrei ştia că ea e tot 
acolo; o auzea din când în când mişcându-se încet şi din 
când în când oftând. 

— Ah, doamne, doamne! Ce-i cu mine? Exclamă ea 
deodată. Hai, la culcare, dacă-i vorba aşa! Şi închise cu 
zgomot fereastra. 

„De existenţa mea nici nu-i pasă!” îşi spunea prinţul 
Andrei în timp ce o asculta vorbind şi, fără să ştie de ce, 
aştepta şi totodată se temea să n-o audă spunând ceva 


LIA 


despre el. „Iarăşi ea! Parcă e un făcut!” gândi el. În suflet i 
se trezi deodată un amestec aşa de neaşteptat de gânduri, 
de senzaţii şi speranţe tinereşti ce contrastau până-ntr- 
atâta cu întreaga lui viaţa, încât, simțind că nu e-n stare să 
şi le lămurească nici pentru sine însuşi, se culcă şi adormi 
numaidecât. 

III. 

A DOUA ZI, LUÂNDU-ȘI rămas-bun numai de la bătrânul 
conte, fără să mai vadă doamnele, prinţul Andrei plecă 
acasă. 

Era pe la începutul lui iunie, când prinţul Andrei, 
întorcându-se la moşie, trecu din nou prin crângul de 
mesteceni în care văzuse stejarul acela bătrân şi noduros 
care-l impresionase atât de ciudat, încât nu-l mai putea uita. 
Zurgălăii cailor răsunau acum mai înăbuşit decât cu o lună 
şi jumătate înainte; pădurea se împlinise, era mai umbroasă 
şi mai deasă, iar brazii tineri presăraţi prin pădure, cu 
vlăstarii lor proaspeţi, pufoşi, de un verde gingaş, nu mai 
stricau frumuseţea priveliştii, ci se îmbinau armonios în tot. 

Toată ziua fusese cald; se adunau ici şi colo nori ca de 
furtună, dar numai un nouraş trecător stropi praful 
drumului şi frunzele îmbibate de sevă. De-a stânga 
drumului pădurea era întunecată, în umbră; în dreapta ea 
scânteia udă în razele soarelui, abia legănată de vânt. Erau 
numai flori peste tot şi privighetorile-şi îngânau trilurile şi 
se-ntreceau, care mai aproape, care mai de departe. „Da, 
aici, în pădurea asta, era stejarul acela cu care mă simţeam 
atât de asemenea, îşi zise prinţul Andrei. Dar unde o fi?” se 
întrebă el din nou, uitându-se tot în stânga drumului şi, fără 
să ştie cum şi fără să-şi dea seama că e acelaşi, se surprinse 
admirând stejarul, acelaşi pe care-l căutase. Bătrânul stejar 
era de nerecunoscut; frunzişul lui verde-închis şi doldora de 
sevă, întins ca o boltă de cort, fremăta uşor în razele 
asfinţitului de soare. Nici degetele noduroase, nici 
cicatricele, nici îndoiala şi nici suferinţa lui de odinioară, 
nimic dintre toate acestea nu se mai vedea. Prin scoarţa lui 


aspră, de veacuri, răsăriseră de-a dreptul frunze tinere şi 
pline de suc, încât cu greu s-ar fi putut crede că moşneagul 
acesta le putuse da la lumină. „Da, e chiar el, e acelaşi 
stejar!” îşi zise prinţul Andrei şi, fără veste, îl învălui un 
sentiment inexplicabil de primăvăratecă bucurie şi de viaţă 
nouă. Toate clipele frumoase ale vieţii lui îi năvăliră 
deodată, de-a valma, în minte. Austerlitzul cu cerul înalt, şi 
chipul dojenitor al soţiei sale moarte, şi silueta lui Pierre 
stând pe podul plutitor, şi fata tulburată de frumuseţea 
nopţii, şi noaptea aceea, şi luna, şi toate laolaltă îi 
reapărură înaintea ochilor. 

„Nu, viaţa nu se sfârşeşte la treizeci şi unu de ani, hotări 
deodată, nestrămutat, în chip de încheiere, prinţul Andrei. 
Nu e destul să ştiu eu ce am în suflet; trebuie s-o afle cu 
toţi: şi Pierre, şi fata aceea care voia să-şi ia zborul spre 
cer; trebuie să ştie, ca să mă cunoască toţi, ca viaţa să nu 
mi se mai scurgă aşa, numai pentru mine, ca ei să nu mai 
trăiască aşa, fără nici o legătură cu viaţa mea, şi pentru ca 
viaţa mea să se reflecte în toţi şi toţi să trăiască laolaltă cu 
mine!” 

După ce se întoarse din călătorie, prinţul Andrei se hotări 
ca în toamnă să plece la Petersburg, găsind fel de fel de 
justificări pentru această hotărâre. Un şir întreg de 
argumente, pe cât de temeinice, pe atât de logice, care îl 
îndreptăţeau să plece la Petersburg şi chiar să-şi caute 
acolo o slujbă, era pregătit să-l servească. Ajunsese să nu 
mai priceapă cum de i-a putut trece vreodată prin gând să 
se sustragă necesităţii de a lua parte la viaţa activă, 
întocmai aşa cum, cu o lună înainte, n-ar fi conceput că ar 
putea să se gândească măcar a părăsi viaţa de la ţară. Îi 
apărea acum lămurit că tot ce adunase ca experienţă de 
viaţă avea să se irosească în zadar şi să se dovedească 
simplă absurditate, dacă n-ar pune-o în practică şi dacă n- 
ar lua din nou parte activă la viaţă. Nu putea înţelege nici 
cum, întemeiat pe argumente raţionale, i se păruse altădată 
atât de vădit că s-ar fi înjosit dacă acum, după toată 


experienţa sa de viaţă, ar mai fi crezut că poate fi de folos 
cuiva şi că există pe lume putinţa de a fi fericit şi iubit. 
Rațiunea îi şoptea acum cu totul altceva. După această 
călătorie, prinţul Andrei începu să se plictisească la ţară; 
vechile sale ocupaţii nu-l mai interesau şi adesea, când era 
singur în cabinetul lui, se ridica de pe scaun, se apropia de 
oglindă şi-şi privea îndelung chipul. Se întorcea apoi şi se 
uita la portretul răposatei sale soţii, care, înfăţişată cu bucle 
a la grecqgue, îl privea duios, cu ochi veseli, din rama aurită. 
Nu-l mai mustra, ca înainte, cu cuvintele acelea groaznice, 
ci-l privea simplu, cu voie bună şi curiozitate. Şi prinţul 
Andrei se plimba îndelung prin odaie cu mâinile la spate, 
când posomorât, când zâmbitor, după firul gândurilor sale, 
care frământau deopotrivă ideile acelea nesăbuite pe care 
nu le împărtăşise niciodată nimănui şi pe care le ţinuse 
tăinuite ca pe o crimă - cele vorbite atunci cu Pierre, cele în 
legătură cu gloria, cu fata din fereastră, cu stejarul, cu 
frumuseţea femeiască şi cu dragostea, idei care-i 
schimbaseră tot cursul vieţii. Dacă în asemenea momente 
intra cumva la dânsul cineva, se arăta deosebit de rece, de 
ferm şi de aspru, dar mai ales de o logică supărătoare. 

— Mon cher, i se întâmpla să-i spună prinţesa Maria, când 
îl nimerea în asemenea clipe de zbucium, Nikoluşka n-ar 
trebui să iasă azi la plimbare: e prea frig. 

— Dacă ar fi cald, îi răspundea prinţul Andrei surorii sale 
în asemenea momente pe un ton rece, ar ieşi numai în 
cămaşă; dar aşa, cum azi e frig, trebuie îmbrăcat cu haine 
călduroase, care tocmai de asta au şi fost născocite. lată, 
aşadar, ce rezultă din faptul că e frig şi nicidecum că 
trebuie să rămână în casă, când e ştiut că un copilare 
nevoie de aer, spunea el cu logică riguroasă, ca şi cum ar fi 
vrut să pedepsească pe cineva pentru misterioasa şi ilogica 
activitate lăuntrică ce se desfăşura întrânsul. 

În împrejurări de acestea, prinţesa Maria se gândea cât 
înăspresc preocupările intelectuale inima bărbaţilor. 

IV. 


PRINŢUL. ANDREI SOSI LA Petersburg în luna august a 
anului 1809. Era epoca în care tânărul Speranski îşi 
atinsese apogeul gloriei şi când se puneau cu deosebită 
energie în aplicare reformele sale. În aceeaşi lună august, 
împăratul, care, ieşind odată cu trăsura, fusese accidentat, 
frângându-şi un picior, se văzuse nevoit să rămână la 
Peterhof timp de trei săptămâni şi lucra zilnic numai cu 
Speranski. În acea epocă se pregătiră nu numai cele două 
decrete faimoase şi atât de alarmante pentru întreaga 
societate - cel pentru desfiinţarea rangurilor de la curte şi 
cel prin care se instituiau examene pentru obţinerea 
gradului de asesor de colegiu şi de consilier de stat - ci 
însăşi Constituţia statului, care trebuia să reformeze toată 
rânduiala existentă în justiţia, administraţia şi finanţele 
Rusiei, de la Consiliul de Stat până la administraţia de 
plasă. Acum se traduceau în fapt şi se împlineau acele 
nelămurite visuri de liberalism cu care se urcase pe tron 
împăratul Alexandru şi pe care năzuise să le realizeze cu 
ajutorul sfetnicilor săi: Czartoryski, Novosilţev, Kociubei şi 
Stroganov, pe care chiar el îi numea în glumă comite du 
salut public.456 

Acum toţi aceştia laolaltă fuseseră înlocuiţi cu Speranski, 
pentru problemele civile, şi cu Arakceev, pentru cele 
militare. Curând după sosirea sa, prinţul Andrei apăru, în 
calitate de şambelan, la curte şi la toate prilejurile în care 
împăratul se arăta. Împăratul, în cele două rânduri când îl 
întâlni, nu-l învrednici nici cu un cuvânt măcar. Şi înainte 
prinţului Andrei i se păruse mereu că nu se bucură de 
simpatia suveranului, că suveranului nu-i plac ochii lui şi nu- 
] prea agreează. În privirea rece şi distantă pe care i-o 
aruncase acum suveranul, prinţul Andrei văzu o nouă şi 
puternică confirmare a acestei vechi bănuieli. Cei de la 
curte îi lămuriră prinţului Andrei lipsa de atenţie a 
împăratului faţă de el prin faptul că Bolkonski părăsise din 
1805 armata. 


„Îmi dau seama cât de puţin stăpâni suntem pe simpatiile 
şi antipatiile noastre, îşi spuse prinţul Andrei, şi de aceea 
nici prin gând nu-mi trece să prezint personal împăratului 
memoriul meu asupra regulamentului militar, care, de 
altfel, va pleda singur în favoarea sa.” Îi vorbi despre 
memoriu unui bătrân feldmareşal, prieten al tatălui său, 
care îi şi fixă o întrevedere, i-l primi călduros şi-i promise 
să-l transmită împăratului. După câteva zile, i se anunţă că 
urmează să se prezinte ministrului de război, contele 
Arakceev. 

La ceasurile nouă dimineaţa, în ziua hotărâtă, prinţul 
Andrei se înfiinţa în antecamera contelui Arakceev. 

Personal nu-l cunoştea pe Arakceev şi nu-l văzuse 
niciodată, dar tot ce ştia despre dânsul îi inspira prea 
puţină consideraţie pentru acest om. 

„E ministru de război şi om de încredere al suveranului; 
nu-i nevoie să-l judece nimeni după însuşirile sale 
personale; i s-a dat însărcinarea să examineze memoriul 
meu şi, prin urmare, el singur poate să-i şi dea curs”, se 
gândea prinţul Andrei, în timp ce aştepta, la rând cu o 
mulţime de persoane importante şi neimportante, în 
antecamera contelui Arakceev. 

Prinţul Andrei, care îşi făcuse mai tot serviciul în armată 
ca aghiotant, avusese prilejul să vadă antecamerele multor 
personaje importante, şi caracteristicile diferite ale acestor 
antecamere îi erau foarte familiare. Dar antecamera 
contelui Arakceev avea un caracter cu totul aparte. 
Persoanele de mai mică însemnătate, care-şi aşteptau 
rândul la audienţă în antecamera contelui Arakceev, aveau 
întipărită pe faţă o expresie de timiditate şi supunere; feţele 
persoanelor mai cu vază exprimau unul şi acelaşi sentiment 
de stinghereală, ascuns sub un aer degajat şi de autoironie, 
glumind pe socoteala lor şi a situaţiei în care se aflau, ca şi 
a persoanei aşteptate. Unii se plimbau gânditori de colo- 
colo, alţii îşi vorbeau în şoaptă şi râdeau, şi prinţul Andrei 
putu surprinde sobriquet457-ul de „Sila Andreici”458, şi 


LIA 


cuvintele: „Ne arată el, nenea!” care se refereau la contele 
Arakceev. Un general (persoană cu vază), vădit jignit de 
faptul că trebuia să aştepte atâta vreme, stătea picior peste 
picior şi zâmbea dispreţuitor, de unul singur. 

Dar cum se deschidea uşa cabinetului, pe toate feţele se 
zugrăvea, în aceeaşi clipă, acelaşi sentiment: teama. Prinţul 
Andrei îl rugă pentru a doua oară pe ofiţerul de serviciu să-l 
anunţe, dar toţi întoarseră spre el priviri ironice, spunându- 
i că-i va veni şi lui timpul să intre, la rând. După ce 
aghiotantul introduse şi petrecu apoi câteva persoane afară 
din cabinetul ministrului, îi veni rândul să intre, pe uşa ce 
inspira atâta groază, unui ofiţer care-l impresionase pe 
prinţul Andrei prin înfăţişarea sa umilă şi speriată. Audienţa 
ofițerului se prelungi neaşteptat de mult. Deodată, prin uşă 
se auziră strigătele unei voci neplăcute, şi ofiţerul palid şi 
cu buzele tremurând ieşi din cabinet şi trecu prin 
antecameră, ţinându-se cu mâinile de cap. 

După el fu introdus prinţul Andrei, şi aghiotantul îi spuse 
pe şoptite: „În dreapta, la fereastră”. 

Prinţul Andrei intră într-un cabinet îngrijit, dar lipsit de 
orice lux, şi văzu la birou un om de vreo patruzeci de ani, cu 
talie lungă şi cap lunguieţ, dar cu părul tuns scurt, cu faţa 
brăzdată de cute largi, cu sprâncenele stufoase, încruntate 
deasupra unor ochi şterşi, verzi-căprui, şi cu un nas roşu, 
coroiat. Arakceev îşi întoarse capul spre prinţul Andrei fără 
să-l privească. 

— Dumneata ce doreşti? Întrebă Arakceev. 

— Eu nu... doresc nimic, excelenţă, răspunse încet prinţul 
Andrei. 

Privirile lui Arakceev se îndreptară spre el. 

— Ia loc, spuse ministrul. Prinţul Bolkonski? 

— Nu doresc nimic; suveranul a binevoit să trimită 
excelenţei-voastre memoriul pe care... 

— Stai să vezi, dragul meu; ţi-am citit memoriul, îl 
întrerupse Arakceev, dar nu rosti cu blândeţe decât primele 
vorbe, şi din nou, uitându-se în altă parte, vocea îi reveni 


din ce în ce mai limpede la tonul ursuz şi dispreţuitor 
dinainte. Propui noi legiuiri militare? Legi avem destule, dar 
n-are cine să le pună în aplicare nici pe cele vechi! Azi toată 
lumea scrie legi: să scrii e mai uşor decât să le înfăptuieşti. 

— Am venit, potrivit voinţei suveranului, să aflu de la 
excelenţa-voastră ce urmare credeţi că trebuie să se dea 
memoriului meu. Spuse politicos prinţul Andrei. 

— Memoriul dumitale a fost trimis comitetului cu rezoluţia 
mea. Eu nu-l aprob, adăugă Arakceev, ridicându-se şi luând 
de pe masa de scris o hârtie. Iată, şi o întinse prinţului 
Andrei. 

Pe marginea hârtiei, cu creionul şi de-a curmezişul, era 
scrisă fără majuscule, fără nici o ortografie şi fără 
punctuație, rezoluţia următoare: „alcătuit fără nici un temei 
nefiind altceva decât o imitație copiată după regulamentul 
militar francez şi se îndepărtează în chip arbitrar de orice 
regulamente militare”. 

— La ce comitet a fost trimis memoriul? Întrebă prinţul 
Andrei. 

— La comitetul regulamentului militar, şi cu recomandaţia 
mea ca de aci înainte domnia-voastră să fiţi socotit printre 
membri. Însă fără leafă. 

Prinţul Andrei zâmbi. 

— Nici nu pretind. 

— Membru onorific, repetă Arakceev. Am onoarea. Ei! 
Pofteşte! Cine mai e? Strigă el, salutându-l pe prinţul 
Andrei. 

V, 

AŞTEPTÂND SĂ-I VINĂ înştiinţarea oficială a înscrierii sale 
ca membru în comitet, prinţul Andrei îşi reînnoi vechile 
cunoştinţe, îndeosebi cu persoanele de care ştia că sunt 
influente şi care-i puteau fi deci de folos. Încerca acum, la 
Petersburg, un sentiment asemănător aceluia pe care-l avea 
întotdeauna în ajunul unei bătălii, când îl frământa dorinţa 
neastâmpărată de a şti ce se pune la cale de către 
conducători, dorinţa care-l împingea spre sferele înalte, 


acolo unde se pregătea viitorul ce avea să decidă soarta 
câtorva milioane de oameni. Judecând situaţia după 
izbucnirile de mânie ale bătrânilor, după curiozitatea celor 
neiniţiaţi şi aerul rezervat al celor iniţiaţi, ca şi după graba 
şi îngrijorarea tuturor, după numărul nesfârşit de comitete 
şi comisii de existenţa cărora afla pentru întâia oară, în 
fiecare zi îşi dădea seama că acum, în anul 1809, se 
pregătea aici, la Petersburg, un fel de uriaşă bătălie, al 
cărei comandant suprem era o persoană misterioasă, pe 
care n-o cunoştea şi care i se părea o figură genială: 
Speranski. Atât problema reformelor, pe care o cunoştea 
destul de vag, cât şi marele lor iniţiator - Speranski - 
începură să-l pasioneze într-atât, încât chestiunea 
regulamentului militar trecu foarte curând, în preocupările 
sale, pe al doilea plan. 

Prinţul Andrei avea o poziţie din cele mai favorabile pentru 
a fi bine primit în cercurile cele mai diferite şi mai înalte ale 
societăţii petersburgheze de pe atunci. Partidul 
reformatorilor îl privea cu ochi buni şi căuta să-l atragă, în 
primul rând pentru faptul că avea o reputaţie de om 
inteligent şi foarte citit, în al doilea rând pentru că, prin 
eliberarea ţăranilor, îşi făcuse şi o reputaţie de liberal. 
Partidul bătrânilor nemulţumiţi i se adresa de-a dreptul, ca 
unui fiu al prinţului Bolkonski, aşteptând din partea lui să le 
împărtăşească nemulţumirea faţă de nedreptatea ce li se 
făcea prin reforme. Societatea femeilor şi, în genere, lumea 
bună, îl primea bucuros, socotindu-l o „partidă” bogată şi 
de neam, o figură aproape nouă, cu aureola romanticei 
istorii a bănuitei sale morţi în război şi a tragicului sfârşit al 
soţiei sale. Pe lângă asta, părerea despre ela tuturor 
acelora care-l cunoşteau mai demult era că se schimbase 
mult în bine în aceşti cinci ani, că se mai îmblânzise şi se 
maturizase, că nu mai era în el nimic din afectarea, trufia şi 
tendinţa spre zeflemea din trecut şi că-şi câştigase calmul 
acela care nu se dobândeşte decât odată cu anii. Se vorbea 
de el, se interesa lumea de el, şi toţi doreau să-l vadă. 


A doua zi după audiența la contele Arakceev, prinţul 
Andrei îl vizită spre seară pe contele Kociubei. Îi relată 
contelui întrevederea sa cu Sila Andreici (aşa îl numea şi 
Kociubei pe Arakceev, cu aceeaşi ironie vagă, nedesluşită, 
pe care prinţul Andrei o constatase la cei din antecamera 
ministrului de război). 

— Mon cher, nici în această chestiune nu trebuie să-l 
nesocoteşti pe Mihail Mihailovici. Cest le grand faiseur459. 
Am să-i vorbesc. Mi-a promis că vine să mă vadă astă- 
seară... 

— Dar ce are de-a face Speranski cu regulamentele 
militare? Întrebă prinţul Andrei. 

Kociubei zâmbi şi dădu din cap, ca şi cum s-ar fi mirat de 
naivitatea lui Bolkonski. 

— Am vorbit cu el, zilele acestea, despre dumneata, 
continuă Kociubei, despre organizaţia dumitale de plugari 
liberi... 

— A, dumneata eşti prinţul Bolkonski, cel care şi-a eliberat 
mujicii? Se amestecă în vorbă un bătrân de pe vremea 
Ecaterinei, întorcându-se cu dispreţ spre Bolkonski. 

— Era o proprietate mică, nu-mi aducea nici un venit, 
răspunse Bolkonski, dându-şi osteneală, pentru a nu-l 
supăra zadarnic pe bătrân, să reducă în ochii lui din 
importanţa faptei sale. 

— Vous craignez di'etre en retard! 460 zise bătrânul, 
uitându-se la Kociubei. Un singur lucru nu înţeleg eu, 
continuă bătrânul, cine o să mai are pământul, dacă lor li se 
dă libertatea? E lesne să întocmeşti legi, dar e greu să 
conduci. La fel cum, de azi înainte te mai întreb, conte, cine 
va putea fi numit director în administraţie, dacă toţi vor 
trebui să dea examene? 

— Cred că acei care vor reuşi la examene, răspunse 
Kociubei, punând picior peste picior şi susţinându-i privirea. 

— Iată, eu am în slujba mea pe unul Prianicinikov, un om 
minunat, să-l plăteşti cu aur; şi are şaizeci de ani; va trebui 
şi el să vină la examen? 


— Da, va fi cam greu, instrucţiunea e destul de puţin 
răspândită, dar... 

Contele Kociubei nu-şi sfârşi gândul. Se ridică, îl luă de 
mână pe prinţul Andrei şi ieşiră să întâmpine un bărbat 
înalt, blond, puţin chel, ca de vreo patruzeci de ani, cu 
fruntea înaltă şi largă şi cu o faţă ciudată, prelungă, 
neobişnuit de albă. Noul-venit purta un frac albastru cu o 
cruce la gât şi o stea în partea stângă a pieptului. Era 
Speranski. Prinţul Andrei îl recunoscu numaidecât şi în 
sufletul lui vibră ceva, aşa cum se întâmplă în momentele 
însemnate ale vieţii. Să fi fost stimă, invidie, curiozitate, nu 
ştia nici el. Toată făptura lui Speranski avea o înfăţişare atât 
de caracteristică, încât putea fi uşor recunoscut. La 
nimenea, în societatea în mijlocul căreia trăia, prinţul 
Andrei n-avusese prilejul să vadă atâta calm şi încredere în 
sine, îmbinate cu mişcări atât de stângace şi greoaie, la 
nimeni nu văzuse asemenea ochi, uşor umeziţi şi numai pe 
jumătate deschişi, care să privească cu atâta hotărâre şi 
blândeţe totodată, un zâmbet atât de lipsit de expresie, 
care să arate însă atâta fermitate, o voce atât de subţire, de 
egală şi de domoală, şi nici o faţă atât de albă şi de delicată, 
şi mai ales asemenea mâini, cam late, ce e drept, dar atât 
de moi, de catifelate şi de albe. Feţe atât de albe şi de 
delicate mai văzuse prinţul Andrei numai la soldaţii care 
zăcuseră mult prin spitale. Aşa arăta Speranski, secretarul 
de stat, sfetnicul suveranului şi însoţitorul acestuia la 
Erfurt, unde nu o dată se întâlnise şi vorbise cu Napoleon. 

Speranski nu-şi muta privirea de la o persoană la alta, aşa 
cum faci fără să vrei când intri într-o societate numeroasă, 
şi nici nu se grăbea să vorbească. Vorbea fără să ridice 
glasul, sigur că va fi ascultat, şi nu se uita decât la persoana 
cu care se întreținea. 

Prinţul Andrei urmărea deosebit de atent fiecare vorbă şi 
fiecare mişcare a lui Speranski. Aşa cum se întâmplă cu unii 
oameni, şi mai cu seamă cu cei obişnuiţi să-şi judece sever 
semenii, prinţul Andrei, când întâlnea întâia oară un om şi 


mai ales unul ca Speranski, a cărui reputaţie îi era 
cunoscută, se aştepta întotdeauna să găsească în el toate 
perfecţiunile de care se poate învrednici neamul omenesc. 

Speranski îi declară lui Kociubei că-i pare rău de 
întârziere, dar că nu putuse veni mai devreme pentru că 
fusese reţinut la palat. Nu spuse că-l reţinuse însuşi 
suveranul, şi această afectare a modestiei nu scăpă 
neobservată de prinţul Andrei. Când Kociubei rosti numele 
prinţului Andrei, Speranski îşi întoarse încet privirile către 
Bolkonski, fără să înceteze a zâmbi, şi începu să-l fixeze, 
tăcut. 

— Sunt foarte bucuros că vă fac cunoştinţă; am auzit şi eu, 
ca toată lumea, vorbindu-se despre dumneavoastră, zise el. 

Kociubei îi spuse în câteva cuvinte cum fusese primit 
Bolkonski de Arakceev. Zâmbetul lui Speranski se adânci. 

— Directorul comisiei regulamentelor militare, domnul 
Magniţki, mi-e bun prieten, zise el, pronunţând răspicat 
fiecare silabă şi fiece cuvânt în parte, şi, dacă doriţi, vă pot 
pune în legătură cu el. (La punct, făcu o pauză.) 
Nădăjduiesc că veţi găsi la el simpatie şi dorinţa de a 
promova tot ce e rezonabil. 

În jurul lui Speranski se făcu numaidecât un cerc; până şi 
bătrânul, care pomenise de slujbaşul său Prianicinikov, găsi 
ceva să-l întrebe. 

Prinţul Andrei, care nu lua parte la discuţie, observa fiece 
mişcare a lui Speranski, a acestui om care nu demult era 
doar un obscur seminarist şi care astăzi, după cum credea 
Bolkonski, avea în mâini - în mâinile acestea albe şi 
catifelate - soarta întregii Rusii. Prinţul Andrei fu surprins 
de calmul neobişnuit, dispreţuitor, cu care îi răspunse 
Speranski bătrânului. S-ar fi zis că-i adresa de la înălţimi 
ameţitoare cuvintele acestea, ce se înjoseau să ajungă până 
la el. Când bătrânul începu să ridice prea mult tonul, 
Speranski zâmbi şi-i spuse că nu e în măsură să judece dacă 
e folositor sau nu ceea ce găseşte cu cale suveranul să facă. 


După ce mai stătu câtva timp de vorbă cu cei din jurul lui, 
Speranski se ridică şi, venind spre prinţul Andrei îl luă cu 
dânsul în capătul celălalt al salonului. Era vădit că socotise 
necesar să se întreţină cu el. 

— N-am reuşit să vorbesc cu dumneata, prins cum eram în 
această discuţie însufleţită, în care am fost atras de acel 
bătrân venerabil, zise el, zâmbind blând şi totodată 
dispreţuitor, dând a înţelege prin acest zâmbet că numai el 
şi prinţul îşi pot da seama de nimicnicia oamenilor cu care 
abia terminase de vorbit. Această atenţie îl măguli pe 
prinţul Andrei. 'Te ştiu demult: în primul rând pentru fapta 
dumitale - primul exemplu la noi în ţară, care ar fi atât de 
preţios dacă ar fi urmat de cât mai mulţi - cu eliberarea 
ţăranilor dumitale, continuă Speranski, şi în al doilea rând 
pentru că eşti unul dintre şambelanii care nu s-au 
considerat jigniţi de noul decret cu privire la rangurile 
curtenilor, decret care a stârnit atâtea discuţii şi bârfeli. 

— Da, zise prinţul Andrei, tatăl meu n-a vrut să mă 
folosesc de acest drept; eu mi-am început cariera de la cele 
mai mărunte funcţii. 

— Tatăl dumitale, deşi om al veacului trecut, stă fără doar 
şi poate mult mai presus decât contemporanii noştri, care 
nu ştiu cum să mai condamne reforma asta, ce nu face 
decât să restabilească dreptatea pe bazele ei fireşti. 

— Cred cu toate astea că au şi aceste critici un temei, 
spuse prinţul Andrei, căutând să se sustragă influenţei 
acestui om pe care începea să o simtă. 

Îi era neplăcut să primească orice fără contrazicere; ar fi 
vrut să-i poată riposta. Prinţul Andrei, care vorbea de obicei 
uşor şi elegant, simţea acum, vorbind cu Speranski, 
oarecare greutate în exprimare. Prea îl absorbea dorinţa de 
a pătrunde cât mai adânc în analiza personalităţii acestui 
om celebru. 

— Un temei, poate, din punctul de vedere al ambiţiei 
personale, îşi exprimă Speranski părerea, cu voce înceată. 

— În parte, şi pentru stat, replică prinţul Andrei. 


— Cum înţelegi asta? întrebă Speranski şi-şi lăsă domol 
ochii în jos. 

— Sunt un admirator al lui Montesquieu, zise prinţul 
Andrei, şi părerea sa, că le principe des monarchies est 
l'honneur, me paraât incontestable. Certains droits et 
privileges de la noblesse me paraissent etre des moyens de 
soutenir ce sentiment.461 

Zâmbetul de pe faţa prea albă a lui Speranski dispăru şi 
înfăţişarea sa avu de câştigat din asta. Pesemne că părerea 
prinţului Andrei i se păru vrednică de reţinut. 

— şi vous envisagez la question sous ce point de vue...462 
începu el, exprimându-se cu vădită greutate în franţuzeşte, 
ceea ce-l făcea să vorbească mai rar decât în ruseşte, dar 
cu un calm desăvârşit. 

El spuse că onoarea, lhonneur, nu se poate menţine prin 
privilegii dăunătoare bunului mers al serviciului; că 
onoarea, l'honneur, este: sau un concept negativ - a nu 
comite fapte condamnabile - sau un binecunoscut izvor de 
emulaţie la câştigarea laudelor şi recompenselor menite să 
concretizeze elogii. 

Argumentele lui erau concise, simple şi clare. 

— Instituţia care susţine această onoare - izvor al 
emulaţiei - este o instituţie asemănătoare Legiunii de 
Onoare a marelui împărat Napoleon, care nu numai că nu 
dăunează, dar chiar încurajează succesele în serviciu, şi 
nicidecum nu e un privilegiu de castă sau de curte. 

— Nu contest faptul, dar nu se poate nega că privilegiile 
de curte au dus la acelaşi rezultat, zise prinţul Andrei. 
Fiecare curtean se consideră obligat să fie vrednic de 
situaţia sa. 

— Dar dumneata, prinţe Bolkonski, n-ai vrut să te 
prevalezi totuşi de această situaţie, spuse Speranski, 
arătând printr-un zâmbet că voia să încheie printr-o 
amabilitate această discuţie care nu-i convenea 
interlocutorului său. Dacă îmi vei face onoarea să pofteşti la 
mine pe miercuri, adăugă el, îţi voi comunica ceea ce te 


interesează, după ce voi fi stat de vorbă între timp cu 
Magniţki şi, pe lângă aceasta, voi avea plăcerea să pot 
discuta mai pe îndelete cu dumneata. 

Închizând apoi ochii, îl salută şi, fără să-şi mai ia ziua bună, 
ieşi din salon a la franqaise463, căutând să se strecoare 
neobservat. 

VI. 

DIN PRIMELE ZILE ALE şederii sale la Petersburg prinţul 
Andrei simţi cum întregul său fel de a gândi, pe care şi-l 
formase cât timp dusese o viaţă singuratică, pălea acum cu 
totul sub valul grijilor mărunte ce-l absorbeau în capitală. 

Când se înapoia acasă seara, îşi însemna în agendă patru- 
cinci vizite sau vreun rendez-vous neapărat necesar pe a 
doua zi, cu orele respective. Mecanismul acestei vieţi, 
orânduite astfel, încât să ajungă la timp peste tot, îi irosea 
cea mai mare parte din energie. Nu mai putea face nimic, 
nu gândea şi nici n-ar fi reuşit să gândească, ci se mulțumea 
să vorbească şi avea succes spunând lucruri la care se 
gândise cât timp stătuse singur la ţară. 

Câteodată se surprindea cu nemulţumire repetând în 
aceeaşi zi, în cercuri diferite, unul şi acelaşi lucru. Dar era 
atât de prins de vârtejul vieţii pe care o ducea zi de zi, încât 
nici nu mai avea răgaz să se gândească la faptul că n-avea 
timp să se mai gândească deloc. 

Speranski, ca şi la prima lor întrevedere de la Kociubei, 
făcu asupra prinţului Andrei o impresie tot atât de 
puternică şi a doua oară când îl primi acasă la dânsul, unde 
vorbiră îndelung între patru ochi. Prinţul Andrei considera 
atât de mulţi oameni ca pe nişte fiinţe de nimic, vrednice de 
dispreţ, şi atât de mult dorea să găsească în altul idealul 
acelei desăvârşiri spre care năzuia el, încât îi fu uşor să se 
încredinţeze că găsise în Speranski întruparea omului 
inteligent şi virtuos. 

Dacă Speranski ar fi fost din aceeaşi lume din care făcea 
parte prinţul Andrei, dacă ar fi avut educaţia şi moravurile 
obişnuite, de bună seamă că Bolkonski i-ar fi găsit repede 


părţile slabe, omeneşti, cu totul lipsite de eroism; dar aşa, 
structura acestui spirit logic, ciudat pentru el, se impunea 
cu atât mai mult preţuirii sale cu cât nu putea spune că-l 
înţelege pe deplin. Pe lângă asta şi Speranski, fie pentru că 
preţuia într-adevăr însuşirile prinţului Andrei, fie numai 
pentru că găsea necesar să-l câştige de partea lui, căuta să- 
| impresioneze, dând frâu liber de faţă cu el raţiunii sale 
calme şi de înaltă ţinută şi flatându-l printr-un soi de 
consideraţie ce mergea uneori până la acea uşoară 
linguşire îmbinată cu desăvârşita încredere în sine, care 
consta în a da de înţeles fără s-o spui că, în afară de tine 
însuţi, singur interlocutorul tău ar fi un om capabil să 
înţeleagă cât de mare e prostia tuturor celorlalţi şi cât de 
puternice şi de adânci sunt propriile tale idei. 

În timpul îndelungatei lor convorbiri de miercuri seara, 
Speranski spusese nu o dată: „lot ce iese la noi din nivelul 
comun al obiceiurilor înrădăcinate atrage atenţia...” sau, 
zâmbind: „Dar noi vrem să fie, în acelaşi timp, şi lupii sătui, 
şi oile întregi...” sau: „Ei, asta n-or să o poată pricepe...” şi 
toate acestea, rostite cu aerul de a spune: „Noi, adică | 
dumneata şi cu mine, noi doi pricepem ce sunt ei şi cine 
suntem noi”. 

Această primă convorbire de lungă durată cu Speranski 
nu făcu decât să-i întărească şi mai mult prinţului Andrei 
impresia pe care i-o făcuse ministrul chiar de la prima lor 
întrevedere. Vedea în el înțeleptul, gânditorul profund şi 
sever, omul de spirit, care, ajungând la putere prin energie 
şi stăruinţă, folosea puterea numai spre binele Rusiei. 
Speranski întruchipa în ochii prinţului Andrei tocmai omul 
care ar fi vrut el să fie, filosoful care explica toate 
fenomenele vieţii pe cale raţională, recunoscând ca 
adevărat numai ceea ce este raţional şi supunând totul 
examenului logic al raţiunii. Totul se prezenta atât de 
simplu şi de lămurit în expunerile lui Speranski, încât 
prinţul Andrei era, fără să vrea, în toate de acord cu el. 
Dacă totuşi îl combătea, o făcea numai pentru că voia să se 


dovedească independent şi să nu se lase dominat cu totul 
de părerile lui Speranski. Totul, aşa cum era, era cum 
trebuie şi cum e bine; un singur lucru îl neliniştea însă: 
privirea rece şi sticloasă care nu-ţi dădea voie să-i pătrunzi 
în suflet, şi mâna lui albă, delicată, la care prinţul Andrei se 
uita fără să vrea, aşa cum te uiţi de obicei la mâinile celor 
care deţin puterea. Privirea lui sticloasă şi mâna asta 
delicată îl enervau, fără să ştie de ce. Îl mai impresiona 
neplăcut pe prinţul Andrei disprețul din cale-afară de vădit 
faţă de oameni, pe care îl simţea la Speranski, precum şi 
felul lui de a jongla cu tot soiul de argumente în sprijinul 
părerilor ce susţinea. Folosea toate modurile posibile de 
argumentare, în afară de comparaţie, şi trecea, după 
părerea prinţului Andrei, cu prea mare îndrăzneală de la 
una la alta. Se situa când pe poziţia omului de acţiune 
practică şi condamna pe visători, când pe poziţia satiricului 
şi-şi ironiza crunt adversarii, când dintr-un punct de vedere 
strict logic, când înălțându-se brusc până în norii 
metafizicii. (Această ultimă armă de pledoarie o întrebuința 
deosebit de des.) Ridicând problema la înălțimile metafizicii, 
purcedea la definirea conceptelor de spaţiu, de timp şi de 
gândire, pentru ca, extrăgându-şi de aici argumentele 
necesare, să coboare, odată mai mult, la atacul polemic. În 
general, trăsătura principală a spiritului lui Speranski, cea 
care îl impresionase pe prinţul Andrei, era credinţa sa 
absolută şi nezdruncinată în puterea şi legitimitatea 
raţiunii. Era vădit că lui Speranski nu putuse nicicând să-i 
treacă prin cap gândul, atât de obişnuit pentru prinţul 
Andrei, că nu poţi exprima niciodată tot ce gândeşti, şi 
niciodată nu-l cuprinsese îndoiala dacă nu cumva sunt 
deşertăciuni toate câte le gândeşti şi toate în câte crezi. Şi 
tocmai această structură caracteristică a spiritului lui 
Speranski îl atrăgea mai mult decât orice pe prinţul Andrei. 
La începutul legăturilor sale cu Speranski, prinţul Andrei 
avu pentru el un sentiment de înflăcărată admiraţie, 
asemănător aceluia pe care-l avusese cândva pentru 


Bonaparte. Împrejurarea că Speranski era fiu de preot - 
ceea ce putea fi pentru proşti un motiv să-l dispreţuiască, 
aşa cum şi făceau mulţi care-l tratau ca pe un neam de 
popă, un ţârcovnic - îl influenţă oarecum pe prinţul Andrei, 
care, fără să vrea, căuta să nu se lase furat de prea marele 
său entuziasm pentru Speranski, dar nu izbutea decât să şi- 
l întărească, inconştient, în sinea lui. 

În seara aceea în care Bolkonski se întâlnise pentru prima 
dată cu Speranski la el acasă, vorbind printre altele de 
comisia legislativă, Speranski povestise cu ironie prinţului 
Andrei că această comisie, care exista de cincizeci de ani, 
costase milioane şi nu făcuse nimic, că Rosenkampf nu 
făcuse altceva decât să lipească etichete tuturor articolelor 
legislaţiei comparate. 

— lată pentru ce a plătit statul milioane! Noi vrem să dăm 
senatului noi puteri judecătoreşti464, dar ne lipsesc legile. 
De aceea, e păcat ca oameni ca dumneata, prinţe, să nu 
ocupe acum funcţii. 

Prinţul Andrei îi răspunse că pentru asta i-ar fi trebuit 
studii juridice, pe care nu le avea. 

— Parcă le are cineva! Atunci, ce-i de făcut? E un circulus 
viciosus465, din care trebuie să ieşim printr-o sforţare. 

În răstimp de o săptămână, prinţul Andrei se văzu 
membru al comisiei pentru întocmirea codului militar şi, 
lucru la care nu se aşteptase defel, şi director al comisiei 
legislative. La cererea lui Speranski, îşi luă asupră-şi 
elaborarea primei părţi a codului civil şi, cu ajutorul codului 
lui Napoleon şi al codului lui Justinian, începu să lucreze la 
întocmirea capitolului despre: Drepturile personale. 

VII. 

CU DOI ANI ÎN URMĂ, în 1808, înapoindu-se la 
Petersburg după ce-şi vizitase proprietăţile, Pierre se 
trezise ajuns în fruntea masoneriei petersburgheze. 
Organiza lojile Marelui Orient şi pe cele ce fuseseră în 
adormire, recruta membri noi, se preocupa de fuzionarea 
diferitelor loji şi de dotarea lor cu charte de fondare şi 


titluri. Dădea din banii lui pentru construirea de temple şi 
rotunjea cât putea trunchiurile de caritate, cu prilejul 
umplerii cărora cea mai mare parte a membrilor se arătau 
strânşi la mână şi nu prea punctuali. Susţinea aproape 
singur, cu banii săi, azilul pentru săraci, întemeiat de 
ordinul masonic la Petersburg. 

Viaţa lui în tot acest timp se scurgea ca şi odinioară, în 
desfătare şi desfrâu. Îi plăcea să mănânce bine şi să bea, şi, 
cu toate că le considera imorale şi degradante, nu se putea 
abţine să tragă chefuri în societatea burlacilor. 

În vârtejul atâtor ocupaţii şi petreceri, către sfârşitul 
anului Pierre îşi putu da seama totuşi că poziţia aceea a 
masoneriei, pe care se situase, i se clătina cu atât mai mult 
sub picioare, cu cât se străduia mai îndârijit să se menţină în 
ea. Iotodată simţea că, pe măsură ce terenul pe care şi-l 
alesese îi fugea de sub tălpi, el era, fără să vrea, tot mai 
legat de masonerie. Când intrase în masonerie, se simţise 
ca un om care păşeşte în mocirlă încredinţat că e loc neted. 
Punând un picior, simte că se scufundă. Ca să se 
încredinţeze de tăria poziţiei pe care s-a situat, el pune şi 
celălalt picior, se înfundă şi mai mult în mocirlă, se zbate şi, 
în loc să iasă, vede că se înnămoleşte fără să vrea până la 
genunchi în mocirlă. 

De Iosif Alexeevici nu mai dădu la Petersburg. (În ultima 
vreme el se ţinuse deoparte de activitatea lojilor din 
Petersburg şi trăia retras la Moscova.) Toţi fraţii, membri ai 
lojilor, îi erau lui Pierre cunoscuţi din viaţa lor socială şi-i 
era greu să vadă în ei doar nişte fraţi întru cioplirea pietrei 
brute, şi nu pe prinţul B., sau pe Ivan Vasilievici D., oameni 
ştiuţi din relaţiile lor de fiece zi ca nişte fiinţe şterse şi bune 
de nimic. Sub şorţurile lor masonice şi sub bijuteriile 
simbolice întrezărea acum uniformele şi decoraţiile pe care 
le vânau ei în viaţă. Adesea, când aduna în trunchiul de 
caritate cele douăzeci-treizeci de ruble subscrise la plecare, 
în cea mai mare parte pe datorie, de zece membri, dintre 
care jumătate erau tot atât de bogaţi ca şi el, Pierre îşi 


amintea de jurământul masonic prin care fiecare frate se 
obliga să-şi dea tot avutul pentru aproapele său, şi în suflet i 
se trezeau îndoieli asupra cărora se străduia să nu se 
oprească. 

Împărţise toţi fraţii pe care-i cunoştea în patru categorii, 
în prima categorie se numărau acei fraţi care nu luau parte 
nici la activitatea lojii, nici la acţiunile cu caracter umanitar, 
ci erau preocupaţi exclusiv cu aprofundarea misterelor 
ştiinţei ordinului, preocupaţi de problema întreitei denumiri 
a lui Dumnezeu, sau de cele trei principii din care purced 
toate lucrurile, şi anume: sulful, mercurul şi sarea, sau de 
semnificaţia pătratului şi a tuturor figurilor din templul lui 
Solomon. Pierre stima această categorie de masoni, căreia 
îi aparţineau mai cu seamă fraţii bătrâni şi, după părerea 
lui Pierre, însuşi Iosif Alexeevici; dar nu împărtăşea 
interesul lor pentru aceste studii. Inima lui nu simţea 
înclinare spre latura mistică a masoneriei. 

În cea de a doua categorie, Pierre se trecea pe el însuşi şi 
pe fraţii care, ca şi el, şovăitori, căutau şi nu găsiseră încă 
drumul cel adevărat şi drept, dar nădăjduiau mereu să-l 
găsească. 

În categoria a treia îi cuprindea pe acei fraţi care (şi 
aceştia erau cei mai mulţi), nevăzând în masonerie nimic 
altceva decât formele exterioare şi ritualul, ţineau la 
respectarea severă a acestor forme, fără să-şi bată capul cu 
conţinutul şi înţelesul lor. Aşa erau Willarsky şi chiar marele 
maestru al marii loji. 

Categoria a patra, în sfârşit, număra de asemenea o 
mulţime de fraţi, mai ales dintre aceia care intraseră de 
curând în frăţie. Erau oameni care, după cum observase 
Pierre, nu credeau în nimic, nu doreau nimic şi se 
înscriseseră în masonerie numai pentru a se putea apropia 
de oamenii puternici prin numele, situaţia şi relaţiile lor, 
foarte numeroşi în lojă. 

Pierre începu să se simtă nemulţumit de activitatea ce 
depunea. Masoneria, cel puţin acea masonerie pe care o 


cunoştea el aici, i se părea câteodată întemeiată numai pe 
forme exterioare. Nici nu se gândea să pună la îndoială 
temeinicia însăşi a masoneriei, dar bănuia că masoneria 
rusă mergea pe o cale falsă şi că se abătuse de la matca şi 
izvoarele ei. De aceea, către sfârşitul anului, Pierre plecă în 
străinătate pentru a se iniţia acolo în cele mai înalte taine 
ale ordinului. 

Încă în vara anului 1809, Pierre era îndărăt, la Petersburg. 
Din corespondenţa masonilor ruşi cu cei de peste graniţă se 
ştia că Bezuhov izbutise să câştige în străinătate încrederea 
multor persoane suspuse şi intrase în secretele ordinului 
prin iniţieri de grad foarte înalt, şi că acum aducea cu sine o 
grămadă de proiecte pentru binele comun al operei 
masonilor din toată Rusia. Masonii din Petersburg veniră cu 
toţii să-l vadă, căutând să-şi atragă bunăvoința lui, şi 
tuturor li se păru că el ascunde cine ştie ce planuri secrete. 

Se fixă o şedinţă solemnă a lojii de gradul al doilea, unde 
Pierre urma să aducă la cunoştinţa fraţilor din Petersburg 
ceea ce avea de transmis din partea conducătorilor 
superiori ai ordinului. Asistenţa era foarte numeroasă. 
După îndeplinirea ritualului obişnuit, Pierre se ridică şi-şi 
începu cuvântarea: 

— Fraţi iubiţi, începu el, roşind şi bâlbâindu-se de îndată 
ce luă în mână foile pe care-şi scrisese cuvântarea. Nu e de 
ajuns să ne îndeplinim în liniştea lojii misterele noastre; mai 
trebuie să şi acţionăm... să acţionăm. Ne găsim în adormire 
şi se cuvine să pornim la lucru. 

Îşi luă apoi caietul şi începu să citească: „Pentru 
răspândirea luminii curate a adevărului şi pentru 
întronarea virtuţii, trebuie să liberăm lumea de prejudecăţi, 
să răspândim principiile corespunzătoare spiritului vremii, 
să luăm asupra noastră sarcina educării tineretului, să ne 
unim cu oamenii cei mai înţelepţi prin legături ce nu se pot 
desface, să biruim împreună, cu prudenţă şi curaj, 
superstiţia, necredinţa şi prostia, să facem din oamenii care 
ne sunt devotați oameni strâns legaţi între ei, printr-un 


acelaşi scop şi prin puterea ce deţin. Pentru a atinge acest 
ţel trebuie să facem ca virtutea să precumpănească asupra 
păcatului; trebuie să ne dăm osteneala ca omul cinstit să-şi 
aibă încă din lumea aceasta răsplata virtuţilor. Dar, în 
urmărirea acestor mari țeluri, ne pun obstacole uriaşe 
orânduirile politice actuale. Ce avem de făcut dacă aşa stau 
lucrurile? Să favorizăm revoluțiile, să răsturnăm totul, să 
înlăturăm forţa prin forţă? Nu, departe de noi gândul 
acesta! Orice reformă obţinută prin violenţă trebuie 
dezaprobată, pentru că ea nu poate îndrepta răul atâta 
vreme cât oamenii rămân aşa cum sunt, şi pentru că 
înţelepciunea n-are nevoie de violenţă. 

La baza întregului plan al ordinului nostru trebuie să se 
afle formarea de oameni puternici, virtuoşi şi legaţi între ei 
prin aceeaşi convingere, convingerea că pretutindeni, şi din 
toate puterile păcatul şi prostia trebuie combătute, şi că 
talentul şi virtutea trebuie ocrotite; trebuie ridicaţi din 
ţărână oameni vrednici de a fi alăturaţi frăţiei noastre. 
Numai atunci ordinul nostru va avea puterea să-i lege pe 
nesimţite de mâini şi de picioare pe aceia care sprijină 
dezordinea şi să-i îndrumeze către ţinta urmărită, în aşa 
chip, încât ei să nici nu prindă de veste. Într-un cuvânt, 
trebuie să instaurăm o formă generală de conducere 
autoritară, care să se întindă asupra întregii lumi, fără să 
anuleze drepturile cetăţeneşti, pe lângă care toate celelalte 
instituţii în uz să-şi poată duce mai departe rânduiala lor 
obişnuită: o autoritate care să vegheze să nu se întreprindă 
decât ceea ce nu s-ar opune marelui scop al ordinului 
nostru, adică întronarea unei ere în care virtutea să 
domnească asupra păcatului. '[elul acesta şi l-a propus şi 
creştinismul. El i-a învăţat pe oameni să fie înţelegători şi 
buni şi, în propriul lor interes, să urmeze pilda şi 
învăţăturile celor mai buni şi mai înţelepţi dintre oameni. 

Pe atunci, pe vremea când lumea zăcea încă în întuneric, 
era de ajuns, fireşte, să propovăduieşti: noutatea adevărului 
propovăduit împrumuta creştinismului o forţă 


nemaiîntâlnită. Astăzi însă ne trebuiesc mijloace mult mai 
puternice. Acum e nevoie ca omul, condus încă de simţurile 
sale, să găsească în practica virtuţii o satisfacţie tot atât de 
senzuală. Pasiunile nu se pot dezrădăcina; trebuie doar să 
ne dăm osteneala a le îndrepta spre scopuri nobile, şi 
pentru asta e nevoie ca fiecare dintre noi să-şi poată 
satisface pasiunile în limitele virtuţii şi ca ordinul nostru să-i 
procure mijloacele necesare în acest scop. 

De îndată ce vom avea în fiecare stat un număr oarecare 
de oameni vrednici, când fiecare dintre ei va putea forma la 
rândul său alţi doi, şi când toţi aceştia vor fi strâns uniţi 
între ei, atunci nimic nu va mai fi cu neputinţă pentru 
ordinul nostru care, în taină, a izbutit şi până acum să facă 
mult pentru binele omenirii.” 

Această cuvântare produse nu numai o puternică 
impresie, ci şi mare agitaţie în lojă. Cea mai mare parte 
dintre fraţi nu văzură însă în această cuvântare decât o 
periculoasă concepţie iluministă şi, spre uimirea lui Pierre, 
primiră spusele lui cu răceală. Marele maestru fu cel care-i 
dădu răspunsul. Pierre începu să-şi susţină ideile cu o 
înflăcărare din ce în ce mai mare. Demult nu mai avusese 
loc o şedinţă atât de furtunoasă. Se formară grupuri: unii îl 
acuzau pe Pierre şi socoteau că lunecase spre iluminism; 
alţii îl susțineau. Pentru întâia oară în viaţă, Pierre se izbi la 
această adunare de nesfârşita varietate a minţilor omeneşti, 
care face ca nici un adevăr să nu se prezinte în acelaşi chip 
pentru doi oameni. Chiar şi membrii care, pe cât păreau, îi 
ţineau parte, îl înţeleseseră în felul lor, cu rezerve şi cu 
modificări la care el nu putea consimţi, de vreme ce simţea 
tocmai nevoia de a transmite altora ideile sale exact aşa 
cum le înţelegea el. 

La sfârşitul şedinţei, marele maestru îi atrase lui Bezuhov 
atenţia, ironic şi fără bunăvoință, asupra patimii cu care 
discutase şi asupra faptului că nu dragostea de virtute, ci 
pasiunea luptei îl condusese în timpul discuţiei. Pierre nu-i 
răspunse şi întrebă scurt dacă propunerea lui avea să fie 


primită. 1 se răspunse că nu; şi Pierre, fără să mai aştepte 
formalităţile obişnuite ale ceremonialului, părăsi loja şi se 
întoarse acasă. 

VIII. 

PE PIERRE ÎL NĂPĂDI IARĂŞI melancolia aceea de care 
se temea atât. Trei zile încheiate, după cuvântarea sa din 
lojă, stătu acasă întins pe canapea, fără să primească pe 
nimeni şi fără să se ducă nicăieri. 

În vremea asta îi veni o scrisoare din partea soţiei, care-l 
implora să-i acorde o întrevedere, îi scria despre dorul ce-o 
cuprinsese de el şi de dorinţa de a-i consacra lui întreaga ei 
viaţă. 

La sfârşitul scrisorii îl înştiinţa că soseşte în curând la 
Petersburg, venind din străinătate. 

După scrisoare, singurătatea lui Pierre mai fu tulburată şi 
de unul dintre fraţii săi masoni, dintre cei mai puţin 
respectaţi de el şi, venind vorba de căsnicia lui Pierre, el îi 
spuse în chip de frăţească povăţuire că severitatea faţă de 
nevastă nu-i defel întemeiată şi că, neiertând pe cel care se 
căieşte, se abate de la cea dintâi regulă a bunului mason. 

Tot în acelaşi timp şi soacra lui, soţia prinţului Vasili, stărui 
pe lângă el cu rugămintea să vie să o vadă măcar pentru 
câteva minute, având să-i vorbească într-o afacere foarte 
însemnată. Pierre înţelese că se urzise un complot 
împotriva lui, că voiau toţi să-l împace cu nevasta, fapt care, 
în starea în care se afla, nici măcar nu-i era neplăcut. Îi era 
totuna: nimic în viaţă nu i se mai părea de mare 
însemnătate şi, sub înrâurirea tristeţii care-l stăpânea în 
clipele acelea, nu mai punea preţ nici pe libertatea lui, nici 
pe dârzenia sa în pedepsirea nevestei. 

„Nimeni n-are dreptate şi nimeni nu e vinovat; aşadar, nici 
ea nu e vinovată”, îşi zicea el; şi dacă nu-şi făcu pe loc 
cunoscută încuviințarea în privinţa împăcării cu nevastă-sa, 
fu numai datorită faptului că în starea de adâncă mâhnire 
ce-l cuprinsese nu era capabil să ia nici o hotărâre. Dacă 
nevasta lui i-ar fi venit în casă acum, n-ar mai fi izgonit-o. 


Oare nu era totuna, faţă de preocupările lui actuale, dacă 
trăia ori nu lângă ea? 

Fără să răspundă nici nevestei, nici soacrei, el plecă în 
aceeaşi noapte la Moscova ca să se vadă cu Iosif Alexeevici. 
lată ce-şi însemnă Pierre în jurnalul său. 

„Moscova, 17 noiembrie. 

Chiar în momentul acesta mă întorc de la binefăcătorul 
meu şi mă grăbesc să notez tot ce am simţit cu acest prilej: 
Iosif Alexeevici trăieşte în sărăcie şi suferă de trei ani de o 
chinuitoare boală a băşicii. Nimeni n-a auzit vreodată din 
partea lui vreun geamăt sau vreo cârteală. De dimineaţă şi 
până noaptea târziu, cu excepţia celor câtorva momente 
rezervate meselor sale frugale, se consacră muncii 
ştiinţifice. M-a primit cu bunătate şi m-a poftit să iau loc pe 
patul pe care zăcea; i-am făcut salutul cavalerilor Marelui 
Orient şi ai Ierusalimului; mi-a răspuns în acelaşi chip şi m-a 
întrebat, zâmbindu-mi blând, ce-am învăţat şi ce-am aflat 
prin lojile din Prusia şi din Scoţia. I-am istorisit totul cum m- 
am priceput mai bine, i-am vorbit de ideile pe care le-am 
expus în loja noastră de la Petersburg şi i-am adus la 
cunoştinţă primirea proastă ce mi s-a făcut, ca şi ruptura 
intervenită între mine şi ceilalţi. Iosif Alexeevici, după ce 
tăcu îndelung şi se gândi, îmi spuse la toate acestea 
părerea sa, care-mi lumină într-o clipă tot trecutul şi tot 
drumul de viitor. M-a luat prin surprindere, întrebându-mă 
dacă-mi amintesc în ce constă întreitul ţel al ordinului: 1)... 
în păstrarea şi cunoaşterea tainei; 2)... în purificarea şi 
îndreptarea noastră proprie pentru primirea acestei taine 
şi 3) în însănătoşirea omenirii prin năzuinţa către o 
asemenea purificare. Care dintre aceste trei țeluri este 
primul şi cel mai de seamă? Desigur, propria noastră 
îndreptare şi purificare. Numai către acest ţel putem 
întotdeauna năzui, independent de împrejurări. Dar, 
totodată, țelul acesta este şi cel care cere din partea 
noastră cea mai mare sforţare; şi numai copleşiţi de 
îngâmfare, lăsând deoparte țelul principal, ne încumetăm a 


ne ocupa fie de cercetarea tainei pe care, în necurăţenia 
noastră, nu suntem încă vrednici s-o preluăm, fie de 
îndreptarea omenirii, cât timp noi înşine suntem o pildă de 
mârşăvie şi de desfrânare. Iluminismul nu este o doctrină 
pură, tocmai pentru că a prins patima vieţii publice, 
pătându-se de îngâmfare. Pe baza asta, Iosif Alexeevici mi-a 
dezaprobat şi cuvântarea, şi întreaga mea activitate. În 
adâncul sufletului, eram şi eu de acord cu el. Când a venit 
vorba de chestiunile mele familiale, mi-a spus: „Principala 
îndatorire a unui adevărat mason este, cum ţi-am mai spus, 
propria lui desăvârşire. Dar adesea noi credem că, 
îndepărtând din calea noastră greutăţile vieţii, ne putem 
mai curând ajunge scopul acesta; dimpotrivă, domnul meu, 
mi-a spus, numai în vâltoarea vieţii putem fi în măsură a 
atinge cele trei țeluri principale: 1) cunoaşterea de sine, 
căci numai prin comparaţie omul se poate cunoaşte pe sine 
însuşi; 2) desăvârşirea, căci numai prin luptă ajungi la ea şi 
3) atingerea principalei virtuţi - dragostea de moarte. 
Numai vicisitudinile vieţii ne pot arăta deşertăciunea ei şi 
pot întări în noi iubirea de moarte, care ne e înnăscută, sau 
dorinţa de a renaşte la o nouă viaţă.” Aceste cuvinte îmi 
apăreau de o însemnătate cu atât mai mare, cu cât pe Losif 
Alexeevici, deşi suferind greu trupeşte, nu l-a copleşit 
niciodată jugul vieţii, dar a-ndrăgit moartea, pentru care nu 
se socoteşte încă destul de pregătit, cu toată curăţenia şi 
înălţimea vieţii sale lăuntrice. Pe urmă, binefăcătorul meu 
mi-a explicat înţelesul deplin al marelui pătrat al creaţiunii 
şi mi-a atras atenţia asupra faptului că trei şi şapte sunt 
numerele ce stau la baza tuturor lucrurilor. M-a sfătuit să 
nu mă îndepărtez de comunitatea fraţilor din Petersburg, să 
ocup în lojă numai oficii de rangul al doilea şi să-mi dau 
osteneală să dezvăţ pe fraţi de înfumurare, ca să-i aduc pe 
calea cea adevărată, a cunoaşterii de sine şi a desăvârşirii. 
Pe lângă asta, m-a mai sfătuit ca, în ce mă priveşte, să mă 
supraveghez înainte de orice altceva, şi mi-a dat în acest 


scop un caiet, acesta în care scriu, şi în care-mi voi însemna 
de acum înainte tot ce fac., „Petersburg, 23 noiembrie. 

Trăiesc din nou cu soţia mea. Soacra mea a venit la mine 
cu lacrimi în ochi şi mi-a spus că Helene e în Petersburg şi 
că mă roagă s-o ascult, că e nevinovată, că e nefericită fără 
mine şi câte şi mai câte. Ştiam eu că dacă-mi îngădui doar s- 
o văd, nu voi mai avea puterea să-i nesocotesc cererea. În 
îndoiala mea, nu ştiam la cine să cer sfat şi ajutor. Dacă 
binefăcătorul ar fi fost aici, mi-ar fi spus ce am de făcut. M- 
am retras la mine, am recitit scrisorile lui Iosif Alexeevici, 
mi-am amintit de discuţiile cu el şi din toate am văzut că nu 
trebuie să refuz pe cel ce mă roagă, că trebuie să întind 
mâna oricui îmi cere ajutorul şi cu atât mai mult unei fiinţe 
omeneşti atât de legate de mine, că trebuie să-mi duc mai 
departe crucea. Dar dacă am iertat-o, de dragul 
binefăcătorului meu, fie ca legătura mea cu ea să n-aibă 
decât o ţintă spirituală. Aşa am hotărât şi am scris asta lui 
Iosif Alexeevici. I-am spus soţiei mele că o rog să uite tot ce- 
a fost, că o rog să-mi ierte greşelile de care m-am putut face 
vinovat faţă de ea; şi am adăugat că eu nu aveam ce să-i 
iert. M-am bucurat să-i spun toate acestea. Mai bine să nu 
afle ce greu mi-a venit s-o revăd. M-am instalat în camerele 
de sus ale clădirii principale şi încerc un fericit sentiment 
de reînnoire.” 

IX. 

CA ÎNTOTDEAUNA, ÎNALTA societate, când se aduna la 
curte sau la marile baluri, se împărțea şi pe atunci în câteva 
cercuri, avându-şi fiecare nuanţa sa. Cel mai numeros era 
cercul francez, al uniunii pronapoleoniene dintre contele 
Rumianţev şi Caulaincourt. În cercul acesta, unul dintre 
locurile cele mai de frunte îl ocupa Helene îndată după 
împăcarea ei cu Pierre şi stabilirea lor la Petersburg. 
Salonul ei era frecventat de membrii ambasadei franceze şi 
de multe alte persoane, remarcabile prin inteligenţa şi 
curtoazia lor, dintre cele care aparţineau acestui curent. 


Helene fusese la Erfurt în timpul memorabilei întrevederi 
a celor doi împărați, şi acolo-şi făcuse aceste legături cu 
toate notabilităţile napoleoniene ale Europei. La Erfurt, ea 
avusese un succes strălucit. Însuşi Napoleon, zărind-o la 
teatru, îi lăudase frumuseţea şi ţinuse să ştie cine e. 
Succesele ei de femeie frumoasă şi elegantă nu-l mirau pe 
Pierre pentru că Helene, cu trecerea anilor, se făcuse şi mai 
frumoasă. Dar ceea ce-l mira era că, în aceşti doi ani, soţia 
sa reuşise să-şi câştige reputaţia „d'une femme charmante, 
aussi spirituelle que belle”466. Renumitul prince de Ligne îi 
scria scrisori de câte opt pagini; Bilibin îşi păstra noile sale 
mots467, spre a le plasa mai întâi în prezenţa contesei 
Bezuhova. A fi primit în salonul contesei Bezuhova echivala 
cu o diplomă de inteligenţă; cei tineri citeau cărţi după cărţi 
în aşteptarea seratelor Helenei, pentru a avea ce discuta în 
salonul ei, iar secretarii de ambasadă şi chiar miniştrii 
străini îi încredinţau secrete diplomatice; aşa că Helene 
reprezenta în felul ei o autoritate. Pierre, care ştia cât e de 
proastă, lua parte câteodată la seratele şi dineurile ei - la 
care se discuta politică, poezie, filosofie - cu un sentiment 
straniu de nedumerire şi teamă. La seratele acestea el 
încerca o stare sufletească asemănătoare celei pe care 
trebuie să o simtă un scamator chinuit de fiecare dată de 
teamă că trucul îi va fi descoperit din clipă în clipă. Dar, fie 
că la prezidarea unui astfel de salon tocmai prostia e mai 
necesară, fie că păcăliţii găseau o plăcere în această 
păcăleală, fapt e că înşelăciunea nu era dată pe faţă şi 
reputaţia d'une femme charmante et spirituelle468 a Elenei 
Vasilievna Bezuhova se întărea până într-atât, încât ea 
putea debita cele mai mari platitudini şi prostii, căci în orice 
caz fiece cuvânt ce-i ieşea din gură era primit de toţi ca o 
încântare şi toată lumea căuta în el un înţeles adânc, la care 
ea nici nu visa. 

Pierre era tocmai soţul care-i trebuia acestei fermecătoare 
femei de lume. Era omul original, mereu distrat, soţul 
grand seigneur469, care nu încurca pe nimeni şi care nu 


numai că nu aducea vreo ştirbire tonului înalt al salonului, 
ci, prin contrast, făcea să se evidenţieze şi mai mult graţia 
şi tactul soţiei sale. 

În aceşti doi ani din urmă, ca o consecinţă a continuei şi 
stăruitoarei sale preocupări de problemele spirituale şi a 
dispreţului sincer faţă de tot restul, Pierre îşi permitea în 
societatea, neinteresantă pentru el, din salonul soţiei sale, 
acel ton de indiferenţă, de neglijenţă şi de largă îngăduinţă 
faţă de toată lumea, nuanţă care nu se poate obţine pe cale 
artificială şi care, din pricina asta, îi şi obliga pe toţi la un 
involuntar respect. Intra în salonul soţiei lui ca la teatru; cu 
fiecare dintre invitaţi se cunoştea şi era la fel de bucuros de 
fiecare, fiecare-l lăsa la fel de indiferent. Câteodată lua 
parte la discuţii, când subiectul îl interesa, şi atunci, fără să 
ţină seama dacă erau sau nu de faţă les messieurs de 
l'ambasade470, îşi spunea, zâzâind, părerile, care nu erau 
de multe ori potrivite defel cu tonul momentului. Dar opinia 
despre ciudăţenia bărbatului de la femme la plus distinguee 
de Petersbourg471 era atât de bine stabilită, încât nimeni 
nu-i mai lua au serieux472 ieşirile. 

Printre numeroşii tineri care veneau zilnic în casa Helenei, 
după înapoierea ei de la Erfurt, Boris Drubeţkoi, care 
avusese timpul să obţină mari succese în carieră, era omul 
de casă al Bezuhovilor. Helene îl numea mon page473 şi-l 
trata ca pe un copil; zâmbetul pe care-l avea pentru el era 
la fel cu cel destinat celorlalţi, dar câteodată zâmbetul 
acesta îi sărea în ochi lui Pierre şi nu-i plăcea deloc. Boris îi 
arăta contelui Bezuhov un deosebit respect, plin de 
demnitate şi de duioşie, şi această nuanţă de duioşie îl 
neliniştea de asemenea pe Pierre. Prea suferise dureros cu 
trei ani înainte, de pe urma jignirii ce-i adusese nevasta, ca 
să nu se ferească acum de eventualitatea unei noi jigniri de 
acelaşi fel, mai întâi pentru că nu mai era bărbatul soţiei 
sale şi, în al doilea rând, pentru că nu-şi mai permitea s-o 
bănuiască. 


„Nu, acum, când a ajuns o bas-bleu474, a renunţat pentru 
totdeauna la înclinările ei de altădată, îşi spunea el. Unde s- 
a mai pomenit ca o bas-bleu să aibă aventuri sentimentale?” 
îşi repeta el singur sieşi o regulă scoasă nu mai ştia nici el 
de unde şi în care credea cu tărie. Dar, lucru ciudat, 
prezenţa lui Boris în salonul soţiei lui (şi el era aproape 
necontenit acolo) avea asupră-i un efect de-a dreptul fizic: îi 
încătuşa mâinile şi picioarele, îi paraliza libertatea şi 
spontaneitatea mişcărilor. 

„Ce stranie antipatie, se gândea Pierre, şi altădată ce 
simpatic mi-era!” 

În ochii lumii, Pierre era marele boier, bărbatul puţintel 
miop şi cam caraghios al unei femei celebre, original, plin 
de ciudăţenii, care nu făcea nici o ispravă, dar care nici nu 
pricinuia vreun rău cuiva, om bun şi de treabă cum era. Dar 
în adâncul sufletului său, Pierre trecea în vremea asta 
printr-un greu şi complicat proces de transformare 
sufletească, care-i deschidea căi noi spre mari bucurii 
spirituale, dar care nu-l cruța de îndoieli. 

X. 

ÎŞI CONTINUĂ CU REGULARITATE jurnalul şi iată ce 
însemna în el pe atunci: „24 noiembrie. 

M-am sculat la ora opt, am citit din Sfânta Scriptură, apoi 
am plecat la slujbă (după sfatul binefăcătorului său, Pierre 
îşi luase o slujbă într-unul din comitete); m-am întors la 
prânz şi-am mâncat singur (contesa avea o mulţime de 
invitaţi din cei care nu-mi plac); am mâncat şi-am băut 
cumpătat, iar după-prânz am transcris articole pentru fraţi. 
Seara m-am arătat în salonul contesei şi am istorisit o 
snoavă nostimă cu privire la B., şi abia când toţi au început 
să râdă tare, mi-am dat seama că nu se cădea s-o povestesc. 

Mă pregătesc să mă culc, fericit şi cu sufletul împăcat. 
Dumnezeule mare, ajută-mi să umblu pe urmele tale: 1) să 
înving puterea mâniei prin stăpânire de sine şi măsură; 2) 
să înăbuş senzualitatea, prin abţinere şi deturnări; 3) să fug 
de deşertăciune, dar să nu mă sustrag de la: a) îndatoririle 


serviciului; b) grija familiei; c) legăturile de prietenie şi d) 
preocupările de ordin economic., „27 noiembrie. 

M-am sculat târziu şi, după ce m-am trezit, am trândăvit 
mult în pat, lăsându-mă în voia leneviei. Doamne! Ajută-mi 
şi întăreşte-mă ca să pot umbla pe căile tale. Am citit din 
Sfânta Scriptură, dar fără reculegerea cuvenită. M-a vizitat 
fratele Urusov şi am discutat împreună despre 
deşertăciunile lumii. Mi-a vorbit de noile prescripţii ale 
împăratului. Pornisem să le critic, dar mi-am reamintit de 
regulile noastre şi de cuvintele binefăcătorului, care spunea 
că adevăratul mason trebuie să fie un om activ în stat, când 
i se cere colaborarea, şi un spectator calm al treburilor în 
care n-are nici o chemare. Limba mea îmi e duşmanul. M-au 
vizitat fraţii G. V. şi O., cu care am pregătit ceremonia 
primirii printre noi a unui nou frate. Mi-au propus mie 
sarcina de ritor. Mă simt slab şi nevrednic. Pe urmă a venit 
vorba de explicarea celor şapte stâlpi şi şapte trepte ale 
templului: şapte ştiinţe, şapte virtuţi, şapte vicii, şapte 
daruri ale Sfântului Duh. Fratele O. a fost foarte elocvent. 
Seara s-a oficiat iniţierea. Noul aranjament al locaşului a 
contribuit mult la frumuseţea ceremonialului. Iniţiatul era 
Boris Drubeţkoi. Eu l-am propus şi tot eu i-am fost ritor. 
Ciudat sentiment m-a tulburat tot timpul cât am stat cu el în 
bezna camerei de chibzuinţă! Mi s-a răscolit în adâncul 
sufletului o ură împotriva lui, pe care zadarnic mă osteneam 
s-o birui. Tocmai de asta aş fi dorit să-l izbăvesc cu adevărat 
de rău şi să-l îndrumez pe căile adevărului, dar gândurile 
urâte faţă de el nu mă slăbeau. Mi-a trecut prin cap că 
scopul pentru care ţine el să intre în frăţie nu e decât 
dorinţa de a se apropia de unii oameni, de a câştiga 
favoarea celor din loja noastră. Dar, în afară de faptul că în 
câteva rânduri m-a întrebat dacă N. sau S. nu sunt în loja 
noastră (întrebări la care nu-i puteam răspunde), în afară 
de faptul că el, atâta cât îl cunosc, nu e în stare să 
nutrească respectul cuvenit pentru venerabilul nostru 
ordin, fiind prea prins şi încântat de persoana lui fizică 


pentru a putea dori progresul fiinţei sale spirituale, nu 
aveam alte motive să mă îndoiesc de el; totuşi, îmi părea 
nesincer şi, tot timpul cât am stat cu el între patru ochi, pe 
întuneric, în camera de chibzuinţă, mi se părea mereu că 
zâmbeşte dispreţuitor la fiecare cuvânt al meu şi-mi venea 
să-l înjunghii de-a binelea cu spada pe care i-o ţineam lipită 
de pieptul dezgolit. N-am putut fi deloc elocvent şi nici nu 
mi-am putut împărtăşi cu sinceritate, nici fraţilor şi nici 
marelui maestru, îndoiala mea. Tu, Mare Arhitect al 
universului, ajută-mă să găsesc căile adevărului, care te 
scot din labirintul minciunii!” 

După aceste însemnări, în jurnal erau lăsate albe trei foi şi 
apoi era scris ceea ce urmează: „Am avut o lungă şi 
instructivă convorbire între patru ochi cu fratele V, care m- 
a sfătuit să mă ţin de fratele A. Multe, deşi nu sunt vrednic, 
multe mi-au fost până acum dezvăluite. Adonai este numele 
creatorului lumii. Elohim este denumirea celui prin care 
toate se săvârşesc. Prin al treilea nume, care nu se poate 
rosti, se înţelege Totul. Convorbirile cu fratele V. mă 
întăresc, mă împrospătează şi mă susţin pe drumul virtuţii. 
Alături de el îndoiala nu-şi mai are locul. E limpede acum 
pentru mine cât de sărace sunt toate ştiinţele sociale pe 
lângă atotcuprinzătoarea şi sfânta noastră învăţătură. 
Ştiinţele omeneşti împart totul în crâmpeie, ca să-l poată 
pricepe, omoară totul spre a putea cerceta crâmpeiele. În 
sfânta ştiinţă a ordinului totul este unitar, totul se poate 
recunoaşte în multilateralitatea lui organică, în vieţuirea lui. 
Treimea - cele trei principii ale tuturor lucrurilor - o 
constituie sulful, mercurul şi sarea. Sulful e onctuos şi 
inflamabil; în unire cu sarea şi datorită inflamabilităţii sale, 
el trezeşte în ea aviditatea, prin care atrage mercurul, îl 
prinde, îl reţine, şi toate laolaltă produc corpurile 
individuale. Mercurul este o esenţă spirituală lichidă şi 
volatilă - Christos, Duhul Sfânt, el.” „3 decembrie. 

M-am trezit târziu, am citit din Sfânta Scriptură, dar fără 
smerenie. Pe urmă am ieşit din cameră şi m-am plimbat 


prin salon. Voiam să-mi adun gândurile, dar în loc de asta 
închipuirea îmi aducea mereu în faţa ochilor o întâmplare 
de acum patru ani. Domnul Dolohov, întâlnindu-mă la 
Moscova după duel, mi-a spus că speră că mă bucur acum 
de toată liniştea sufletească, cu toată absenţa soţiei mele. 
Atunci nu i-am răspuns nimic. Acum însă îmi amintesc de 
toate câte m-au frământat la acea întâlnire: i-am adresat în 
gând cele mai răutăcioase cuvinte şi cele mai usturătoare 
răspunsuri. M-am dezmeticit şi m-am silit să alung aceste 
gânduri numai când m-am văzut pe cale de a mă aprinde 
iar de furie; dar nu m-am căit îndeajuns. După asta iată că 
vine Boris Drubeţkoi, care începe să-mi istorisească tot felul 
de păţanii; eu, chiar din clipa în care a apărut, m-am arătat 
că sunt nemulţumit de vizita lui şi i-am spus ceva 
nepoliticos. Mi-a ripostat. M-am aprins şi i-am zvârlit în 
obraz o grămadă de vorbe neplăcute şi chiar grosolănii. El 
tăcea, şi eu nu mi-am dat seama ce-am făcut decât atunci 
când era prea târziu. Doamne, nu ştiu deloc să mă port cu 
el! Pricina e orgoliul meu. Mă consider mai presus de el şi 
de aceea devin mult mai rău decât el, căci pe când el îmi 
primeşte cu indulgență grosolăniile, eu, dimpotrivă, îl 
dispreţuiesc. Doamne, ajută-mi să ajung ca lângă el să-mi 
simt şi mai mult ticăloşia şi să fac în aşa fel ca şi lui să-i fie 
de folos purtarea mea. După-prânz am aţipit şi, adormind, 
am auzit lămurit un glas care-mi spunea în urechea stângă: 
„E ziua ta”. 


Am visat că umblu prin întuneric şi deodată mă văd 
înconjurat de câini; dar merg fără nici o frică; deodată, un 
câine nu prea mare mă apucă cu dinţii de şoldul stâng şi nu- 
mi mai dă drumul. Încerc să-l strâng de gât. Şi nu izbutesc 
bine să scap de el, când un alt câine, mai mare de data asta, 
se repede la mine. Dau să-l ridic, dar cu cât îl ridic mai sus, 
cu atât se face mai mare şi mai greu. Şi deodată iată că vine 
fratele A. care, luându-mă de braţ, mă duce cu elcătre o 
clădire, unde, ca să intru, trebuia să trec pe o scândură 
îngustă. Calc pe ea. Scândura se încovoaie şi cade, iar eu 
încep să mă agăţ de un gard la care de-abia mi-ajung 
mâinile. După mari sforţări, îmi trag trupul pe muchea 
gardului astfel încât picioarele îmi atârnă de o parte, iar 
trupul de cealaltă parte. Mă uit înapoi şi-l vad pe fratele A. 
stând pe gard şi arătându-mi o alee largă şi o grădină, iar în 
grădină e o clădire mare şi minunată. Aici m-am trezit. 
Dumnezeule, Mare Arhitect al universului, ajută-mi să mă 
mântui de câini - pasiunile mele - şi de ultima dintre ele, 
aceea care cuprinde în ea forţele tuturor celor dinainte, şi 
ajută-mă să pătrund în templul virtuţii, a cărui vedenie am 
avut-o în vis.,, „7 decembrie. 

Am avut un vis. Se făcea că Iosif Alexeevici era în casa mea 
şi că mă bucuram mult şi voiam să-l ospătez cu ceva. Parcă 
eu tot vorbesc ceva cu nişte oameni străini şi, dintr-o dată- 
mi dau seama că lui asta nu poate să-i placă şi simt dorinţa 
să mă apropii de dânsul şi să-l îmbrăţişez. Dar când mă 
apropii, văd că faţa i se schimbase; întinerise şi îmi spunea 
încet ceva din învăţătura ordinului, dar atât de încet că nu-l 
puteam auzi. Apoi parcă ieşisem cu toţii din odaie şi atunci 
s-a întâmplat un lucru ciudat. Stăteam jos, culcaţi pe podea, 
el îmi spunea mereu ceva. Voiam parcă să-i arăt ce adâncă 
sensibilitate dobândisem şi nu-l mai ascultam ce spunea, 
preocupat doar să-mi desluşesc starea sufletească, asupra 
căreia simţeam că se revărsase harul dumnezeiesc. Îmi 
dăduseră lacrimile şi eram mulţumit că observase asta. Dar 
el se uită supărat la mine şi se ridică deodată, încetând de 


a-mi mai vorbi. M-am fâstâcit şi l-am întrebat dacă cele ce 
ţinea să-mi spună mă priveau pe mine; dar nu mi-a răspuns 
nimic, cu toate că s-a uitat duios la mine. Apoi ne 
pomenirăm deodată în dormitorul meu, în care se află un 
pat dublu. El s-a culcat la marginea patului, iar eu parcă 
ardeam de dorul alintărilor lui şi de dorinţa să mă culc 
alături de el. Se făcea că mă întreba: „Spune adevărat, 
care-ţi este principala slăbiciune? Ai dibuit-o? Cred că ai 
izbutit s-o afli.” Eu, tulburat de această întrebare, i-am 
răspuns că lenea e principala mea slăbiciune. El a dat 
neîncrezător din cap. Atunci eu, şi mai intimidat, i-am 
răspuns că deşi locuiesc după sfatul său cu nevasta mea, 
nu-i sunt bărbat. La asta mi-a răspuns că nu trebuie să-mi 
lipsesc nevasta de dezmierdări şi mi-a dat să înţeleg că în 
asta şi consta îndatorirea mea. l-am răspuns că mi-e ruşine. 
Şi, dintr-o dată totul dispăru. M-am deşteptat şi mi-am adus 
aminte de textul Sf. Scripturi: Viaţa este lumina omului şi 
lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. 
Faţa lui Iosif Alexeevici era tinerească şi luminoasă. În ziua 
aceea am primit de la binefăcător o scrisoare, în care îmi 
scria despre îndatoririle conjugale., „9 decembrie. 

Am visat un vis din care m-am deşteptat cu inima bătând 
să-mi spargă pieptul. Visam că eram la Moscova, în casa 
mea, în odaia turcească şi că din salon ieşea Iosif Alexeevici. 
Parcă eu mi-am dat seama numaidecât că şi cu el se 
petrecuse un proces de reînnoire, şi-i ieşii în întâmpinare. Îi 
sărutam faţa şi mâinile, iar el îmi spunea: „Ai observat că 
am altă înfăţişare?” Mă uitam la el şi-l ţineam mereu în 
braţe şi parcă vedeam că faţa lui era tot tânără, dar nu mai 
avea nici un fir de păr pe cap, iar trăsăturile îi erau cu totul 
altele. I-am răspuns: „le recunoşteam şi dacă te întâlneam 
din întâmplare” şi, vorbind astfel, mă gândeam: „Oare i-am 
spus adevărul?” Şi, deodată, văd că rămâne întins ca un 
trup neînsufleţit, apoi încetul cu încetul îşi revine şi intră cu 
mine în cabinetul cel mare, ţinând în mână o carte groasă, 
manuscript, pe hârtie de Alexandria. I-am spus: „Asta eu am 


scris-o”. Mi-a răspuns printr-un semn din cap. Am deschis 
cartea şi în ea, pe toate paginile, erau desene minunate. Şi 
eu parcă ştiam că aceste tablouri reprezintă aventurile 
sufletului îndrăgostit de sufletul iubitei. Şi din paginile ei se 
desprindea parcă pentru mine imaginea minunată a unei 
fete cu veşminte străvezii ca şi corpul ei, ce se avânta spre 
norii cerului. Ştiam în vis că fata nu este alta decât 
imaginea Cântării Cântărilor şi parcă simţeam că fac rău 
privind desenele acestea, dar nu mă puteam desprinde de 
ele. Doamne, Dumnezeule, ajută-mi! Dacă părăsirea în care 
m-ai lăsat este voinţa ta, atunci facă-se voia ta; dar dacă 
sunt eu pricina că m-ai lăsat singur, învaţă-mă ce să fac. Voi 
pieri în desfrâu, dacă mă părăseşti cu desăvârşire.” 

XI. 

SITUAŢIA MATERIALA A Rostovilor nu se îndreptase în 
cursul celor doi ani cât ei stătuseră la ţară. 

În ciuda faptului că Nikolai Rostov, ţinându-se cu hotărâre 
de ceea ce-şi pusese în gând, continua să-şi facă obscur 
serviciul într-un regiment de rând, cheltuind relativ puţini 
bani, viaţa la Otradnoe era totuşi de aşa natură şi mai ales 
Mitenka conducea în aşa chip afacerile, încât datoriile 
sporeau cu fiecare an ce trecea. Singurul fel de a se mai 
înlesni pe care-l putea avea în vedere bătrânul conte era, 
după toate probabilitățile, o slujbă, şi el se hotărî să-şi caute 
un post la Petersburg; să-şi caute post şi, totodată, cum 
zicea el, să-şi mai distreze fetele pentru ultima oară. 

Curând după venirea Rostovilor la Petersburg, Berg o ceru 
pe Vera în căsătorie şi propunerea lui fu primită. 

Cu toate că la Moscova Rostovii se numărau printre 
familiile din cea mai înaltă societate, fără a fi conştienţi de 
lucrul acesta şi fără a se întreba măcar cărei societăţi 
aparţineau, la Petersburg, ei trăiau în cercuri foarte 
amestecate şi nedefinite din punct de vedere social. În 
capitală, ei nu erau decât nişte provinciali, şi din cauza asta 
nu catadicseau să se coboare până la ei tocmai oamenii pe 


care la Moscova ei îi hrăneau fără să-i întrebe cărei 
societăţi aparţineau. 

Rămăseseră totuşi, şi la Petersburg, aceiaşi oameni 
primitori de la Moscova, şi la mesele lor erau întrunite cele 
mai felurite persoane: vecini de la Otradnoe, bătrâni 
moşieri de mâna a doua, cu fetele lor, şi Peronskaia, 
doamna de onoare a împărătesei, Pierre Bezuhov şi fiul 
dirigintelui unui oficiu poştal judeţean, intrat într-o slujbă la 
Petersburg. Printre bărbaţii deveniți foarte curând de-ai 
casei în familia Rostovilor, la Petersburg, se numărau şi 
Boris, şi Pierre, pe care întâlnindu-l pe stradă, îl adusese 
într-o zi cu forţa bătrânul conte, şi Berg, care îşi petrecea 
zile întregi în casa Rostovilor şi se purta faţă de Vera, cea 
mai mare dintre contese, cu toată atenţia pe care o poate 
arăta unei fete un tânăr hotărât să-i facă o propunere de 
căsătorie. 

Nu în zadar îşi arăta Berg la toată lumea mâna dreaptă, 
rănită în lupta de la Austerlitz, şi ţinea cu stânga o sabie cu 
totul nefolositoare. Povestise toată întâmplarea asta atât de 
des şi cu atâta stăruinţă, încât până la urmă toată lumea 
sfârşi prin a crede că fusese o faptă cum nu se poate mai 
vitejească şi mai plină de urmări, iar Berg primi pentru 
participarea sa la Austerlitz două decoraţii. 

În războiul din Finlanda reuşise de asemenea să se 
distingă. Ridicase o schijă din grenada care omorâse pe 
adjutantul comandantului suprem şi o dusese superiorului 
său. Întocmai ca şi după Austerlitz, istorisise apoi tot ce se 
putea spune despre evenimentul acesta, cu atâta stăruinţă 
şi de atâtea ori, încât până la urmă toată lumea fu iarăşi 
încredinţată că altminteri nici nu se putea, şi Berg mai 
primi două decoraţii pentru campania din Finlanda. În 1809 
era căpitan de gardă, decorat de mai multe ori, şi ocupa la 
Petersburg numai posturi avantajoase şi ieşite din comun. 

Cu toate că unii sceptici zâmbeau când auzeau vorbindu-li- 
se de meritele lui Berg, era cu neputinţă să nu fi de acord 
că era un ofiţer corect şi viteaz, foarte bine văzut de 


superiori, şi că era un tânăr cu moravuri frumoase, având o 
carieră strălucită înaintea lui, şi chiar o situaţie bine 
stabilită în societate. 

Cu patru ani înainte, întâlnindu-se la Moscova, la teatru, 
cu un camarad, un neamţ, Berg i-o arătase pe Vera Rostov 
şi-i spusese în nemţeşte: „Dass soll mein Weib werden”475, 
şi din clipa aceea hotărâse să se însoare cu ea. Acum, la 
Petersburg, luând în consideraţie situaţia sa şi a Rostovilor, 
decise că venise ceasul hotărâtor şi-şi făcu propunerea. 

La început, propunerea lui Berg fu primită cu o 
nedumerire foarte puţin măgulitoare pentru el. Păruse 
curios, la început, ca fiul unui obscur boiernaş litvan să facă 
propuneri de căsătorie unei contese Rostov; dar principala 
însuşire a caracterului lui Berg era un egoism atât de naiv 
şi de blajin, încât, fără să vrea, Rostovii ajunseră şi ei să 
creadă că totul va fi bine, de vreme ce el era atât de ferm 
convins că e bine, şi chiar că e foarte bine. Pe lângă asta, 
afacerile Rostovilor erau foarte încurcate, fapt pe care nu 
putea să nu-l ştie tânărul pretendent şi, ceea ce era foarte 
important, Vera împlinise douăzeci şi patru de ani, ieşea 
pretutindeni în lume şi, cu toate că era fără îndoială 
drăguță şi deşteaptă, până atunci încă n-o ceruse nimeni în 
căsătorie. Consimţământul fu dat. 

— Iată, vezi, îi spuse Berg camaradului său, căruia îi zicea 
prieten numai pentru că ştia că nu există om să n-aibă 
prieteni. lată, vezi, am prevăzut totul şi nu m-aş fi însurat 
dacă n-aş fi chibzuit bine acest lucru şi dacă, dintr-un motiv 
oarecare, n-ar fi fost convenabil. Dar, tocmai dimpotrivă, 
tataia şi mamaia sunt acum asiguraţi; le-am aranjat o 
arendă în "Ţările Baltice şi-mi pot permite să locuiesc la 
Petersburg. Cu solda, cu ce mai aduce ea şi cu cumpătarea 
mea, pot să trăiesc bine. Nu mă însor pentru bani, căci 
consider lucrul acesta lipsit de nobleţă, dar trebuie să 
aducă şi nevasta ceva, cum aduce şi bărbatul. Eu am slujbă, 
ea are legături şi ceva mijloace, nu cine ştie ce. Asta, în ziua 


de azi, înseamnă ceva, nu? Şi ceea ce-i mai important, e o 
fată foarte bună, onorabilă şi mă iubeşte... 

Berg roşi tot şi zâmbi. 

— Şi eu o iubesc fiindcă e fată cu scaun la cap şi are un 
caracter foarte frumos. Iat-o pe cealaltă, pe soră-sa: sunt 
din aceeaşi familie, dar e cu totul altfel: are şi un caracter 
antipatic şi n-are pic de minte, şi, în sfârşit, mă-nţelegi? Nu- 
i deloc plăcut... Pe când logodnica mea... Dar uite, ai să vii 
la noi... era să spună: „la masă”, dar se răzgândi şi spuse: 
„la ceai” şi, lungindu-şi îndată după asta limba, dădu 
drumul unui rotocol mic de fum, care putea cuprinde pe 
deplin toate visurile sale de fericire. 

După nedumerirea pe care propunerea lui Berg o trezise 
la început în sufletul părinţilor, familia arboră un aer de 
sărbătoare şi de bucurie, obişnuit în asemenea ocazii, dar 
bucuria asta nu era sinceră, ci numai aparentă. În inima 
părinţilor îşi făcuse loc, în legătură cu această căsătorie, 
oarecare confuzie şi chiar jenă. Ca şi cum le-ar fi fost ruşine 
că au iubit-o prea puţin pe Vera şi că sunt acum atât de 
dornici să n-o mai aibă pe cap. Cel mai încurcat era 
bătrânul conte. Nici el probabil n-ar fi putut spune exact 
pricina acestei stări sufleteşti, dar pricina erau tot 
problemele băneşti. Habar n-avea ce bani are, la cât se 
ridică datoriile şi ce zestre va fi în stare să-i dea Verei. La 
naşterea fetelor, fiecăreia dintre ele îi fusese pus deoparte 
ca zestre câte un lot de trei sute de suflete; dar unul dintre 
aceste sate fusese vândut demult, altul fusese ipotecat şi 
poliţa ajunsese la scadenţă, deci trebuia vândut şi acesta, 
aşa că moşie nu putea să-i dea. Bani n-avea nici atât. 

Berg era de mai bine de o lună considerat ginere şi mai 
era o săptămână doar până la nuntă, iar contele încă nu 
rezolvase cu sine însuşi problema zestrei şi nu vorbise nimic 
despre asta nici cu contesa. Când vroia să-i dea Verei 
proprietatea din Riazan, când să vândă o pădure, când să ia 
bani cu împrumut, semnând o poliţă. Câteva zile înainte de 
nuntă, Berg intră de dimineaţă, foarte devreme, în 


cabinetul contelui, şi-l rugă respectuos, cu un zâmbet 
amabil, pe viitorul lui socru, să-i spună ce zestre va avea 
contesa Vera. Contele se fâstâci atât de tare în faţa acestei 
întrebări demult prevăzute, încât spuse fără să se mai 
gândească ce-i trecu întâi prin minte: 

— Îmi place că te-ngrijeşti, îmi place; ai să rămâi 
mulţumit... 

Şi, bătându-l pe Berg pe umăr, se ridică cu intenţia vădită 
de a întrerupe discuţia. Dar Berg îl lămuri, cu un zâmbet 
amabil, că dacă nu va şti precis ce zestre i se dă Verei şi nu 
va primi înainte măcar o parte din ceea ce îi este destinat, 
se va vedea nevoit să renunţe. 

— Pentru că, judecaţi şi dumneavoastră, conte, dacă mi-aş 
permite să mă însor acum, fără să am mijloace bine 
delimitate pentru întreţinerea soţiei mele, ar însemna să 
comit o ticăloşie... 

Convorbirea se încheie prin gestul contelui, care, voind să 
fie mărinimos şi mai ales să nu se expună la noi cereri, îi 
promise o poliţă de optzeci de mii de ruble. Berg zâmbi 
blând, îi sărută umărul şi-i spuse că e foarte mulţumit, dar 
că nu-şi poate cu nici un chip orândui noua lui viaţă fără să 
primească în mână treizeci de mii de ruble, bani gheaţă. 

— Fie şi douăzeci de mii măcar, conte, adăugă el, poliţa 
poate fi, în acest caz numai de şaizeci de mii. 

— Da, da, bine, spuse repede contele, numai scuză-mă, 
dragul meu, îţi dau douăzeci de mii şi, pe deasupra, îţi mai 
dau poliţa, dar de optzeci de mii. Şi acum, sărută-mă. 

XII. 

NATAŞA ÎMPLINISE ŞAISPREZECE ani şi venise şi anul 
1809, anul până la care numărase ea pe degete cu patru 
ani înainte, împreună cu Boris, după ce se sărutase cu el. 
De atunci nu-l mai văzuse nici măcar o dată. În faţa mamei 
ei şi a Soniei, când venea vorba de Boris, ea spunea fără 
nici un înconjur că tot ce a fost odinioară era o copilărie 
despre care nici nu merită să se vorbească şi de care uitase 
demult. Dar în fundul sufletului ei, chestiunea dacă 


promisiunea dată lui Boris era o glumă sau o obligaţie 
serioasă capabilă să o lege o chinuia încă. 

De când plecase la armată, chiar din anul 1805, Boris nu-i 
mai văzuse pe Rostovi. Fusese de câteva ori la Moscova şi 
trecuse prin apropiere de Otradnoe, dar nu dăduse 
niciodată pe la ei. 

Nataşei îi trecea uneori prin cap că el nu voia să vie ca să 
nu dea ochi cu ea, şi bănuielile acestea erau confirmate de 
tonul melancolic cu care bătrânii vorbeau despre el: 

— În ziua de azi oamenii nu-şi mai amintesc de prietenii 
vechi, spunea contesa când se vorbea de Boris. 

Anna Mihailovna, care în ultimul timp venea mai rar pe la 
Rostovi, avea de asemenea o ţinută deosebit de distantă şi 
de fiecare dată vorbea cu entuziasm şi satisfacţie despre 
meritele băiatului ei şi despre strălucita carieră la care 
avea dreptul să se aştepte. Când Rostovii veniră la 
Petersburg, Boris se duse la ei în vizită. 

Se ducea la ei nu fără tulburare. Amintirea Nataşei era 
cea mai poetică amintire a lui. Se ducea totuşi cu intenţia 
fermă de a-i da să înţeleagă limpede, atăt ei, cât şi 
părinţilor ei, că legăturile din copilărie nu puteau fi, nici 
pentru ea, nici pentru el, o obligaţie. Situaţia lui în societate 
era strălucită graţie intimităţii cu contesa Bezuhova, avea o 
situaţie la fel de strălucită şi în armată, datorită protecţiei 
pe care i-o acorda o persoană importantă de a cărei 
încredere se bucura din plin, şi mai avea şi unele planuri, 
abia încolţite, dar care puteau foarte uşor deveni realitate, 
vizând o căsătorie cu una dintre cele mai bogate fete din 
Petersburg. Când Boris intră în salonul Rostovilor, Nataşa 
era în odaia ei. Aflând de venirea lui, ea, înroşindu-se toată, 
intră aproape în fugă în salon, cu faţa luminată de un 
zâmbet mai mult decât prietenos. 

Boris îşi amintea de o Nataşă cu rochiţa scurtă, cu ochi 
negri strălucitori de sub bucle şi cu un râs răsunător de 
copil, Nataşa pe care o cunoscuse cu patru ani înainte şi, 
din pricina asta, atunci când în salon apăru o cu totul altă 


Nataşă, fu foarte încurcat şi pe faţa lui se aşternu o 
surprindere plină de entuziasm. Expresia feţei lui făcu 
bucurie Nataşei. 

— Ei, îţi mai recunoşti mica prietenă zburdalnică? Spuse 
contesa. 

Boris sărută mâna Nataşei şi spuse că e cum nu se poate 
mai mirat de schimbarea ce se petrecuse cu ea. 

— Ce frumoasă te-ai făcut! 

„Nici vorbă!” răspundeau ochii surâzători ai Nataşei. 

— Dar pe tata cum îl găseşti? A mai îmbătrânit? Întrebă 
ea. 

Nataşa luă loc pe un scaun şi, fără să ia parte la discuţia 
dintre Boris şi contesă, îşi cercetă tăcută cu privirea 
prietenul din copilărie. El simţea aţintită asupra lui 
căutătura ochilor ei, grea, stăruitoare şi duioasă, şi se uita 
din când în când la ea. 

Tunica, pintenii, cravata, pieptănătura lui Boris, totul era 
foarte la modă şi comme il faut476. Nataşa băgă de seamă 
numaidecât acest lucru. El şedea cam într-o rână, într-un 
fotoliu, alături de contesă, şi-şi îndrepta cu dreapta mănuşa 
impecabil de curată şi de întinsă de pe stânga, vorbea cu o 
strângere distinsă, rafinată, a buzelor, despre 
amuzamentele înaltei societăţi petersburgheze şi-şi amintea 
cu blândă ironie de viaţa de altădată de la Moscova şi de 
cunoştinţele de pe atunci. Apoi, nu fără premeditare, cum 
simţi numaidecât Nataşa, pomeni câteva nume din cea mai 
înaltă aristocrație, de balul dat de un ambasador, la care 
luase parte, şi de nişte invitaţii la X şi la Y. Nataşa stătea tot 
timpul tăcută şi-l privea pe sub sprâncene. Privirea asta îl 
neliniştea şi-l tulbura din ce în ce mai mult pe Boris, care 
întorcea tot mai des capul spre Nataşa şi-şi întrerupea 
vorba. Stătu câtva timp, nu mai mult de zece minute, apoi 
se ridică şi se înclină. Aceiaşi ochi curioşi, provocatori şi 
oarecum batjocoritori erau aţintiţi asupra lui. După această 
primă vizită, Boris îşi zise că, pentru el, Nataşa a rămas la 
fel de atrăgătoare ca şi odinioară, dar că nu trebuie să se 


lase în voia acestui sentiment, fiindcă o căsătorie cu ea - 
fată aproape fără avere cum era - ar fi însemnat să-şi 
distrugă cariera, iar reînnoirea vechilor legături, fără 
gânduri de căsătorie, ar fi fost un gest cu totul lipsit de 
nobleţă. Boris hotări în sinea lui să fugă de orice prilej de a 
se întâlni cu Nataşa, dar, cu toată hotărârea lui, după 
câteva zile veni din nou în casa Rostovilor şi începu să-i 
viziteze des şi să-şi petreacă zile întregi la ei. | se părea că 
trebuie să aibă neapărat o explicaţie cu Nataşa, să-i spună 
că tot ce a fost altădată trebuie dat uitării, că oricum ar fi... 
ea nu-i poate fi soţie, căci el n-are avere, şi că părinţii ei nu 
vor consimţi niciodată să o dea după el. Dar tot nu izbutea 
şi-i era greu să ajungă la această explicaţie. Cu fiecare zi, 
încurcătura lui creştea. Nataşa, cum observase mama ei şi 
Sonia, părea ca şi odinioară îndrăgostită de Boris. Îi cânta 
cântecele care-i plăceau lui, îi arăta albumul, îl punea să 
scrie în el, nu-l lăsa nici măcar să-i pomenească de trecut, 
dându-i să înţeleagă ce minunat era prezentul, şi el de 
fiecare dată pleca zăpăcit, fără să fi spus ce avea de gând să 
spună, fără să ştie nici el ce face, pentru ce vine şi cum 
aveau să se sfârşească toate acestea. Boris încetase de a se 
mai duce pe la Helene, de la care primea zilnic bileţele cu 
reproşuri, şi petrecea zile întregi la Rostovi. 

XIII. 

O DATĂ, ÎNTR-O SEARĂ, pe când bătrâna contesă, cu 
scufie de noapte şi în camizol, fără bucle false şi numai cu 
un smoc sărac de păr ce-i ieşea de sub scufia albă de 
percal, îşi făcea mătăniile dinainte de culcare, pe un preş, 
uşa scârţâi, şi intră în fugă Nataşa, tot în camizol, cu 
picioarele goale în papuci şi cu părul pe moaţe. Contesa se 
uită la ea şi se încruntă. Îşi sfârşea tocmai ultima rugăciune: 
„Fi-va, oare patul acesta mormântul meu?” Dar evlavia îi 
pierise din suflet. Nataşa, roşie la faţă şi foarte agitată, 
văzându-şi mama în rugăciune, se opri brusc din fugă, se 
făcu mică şi, înspăimântată de fapta ei, scoase fără să vrea 
limba, ocărându-se ea singură, în gând. Băgând însă de 


seamă că maică-sa îşi continuă rugăciunea, ea se apropie 
de pat în vârful picioarelor, îşi aruncă papucii, scoţându-şi 
din ei cu repeziciune un picior după altul, şi sări în patul de 
care contesa se temea să nu cumva să-i fie mormântul. 
Patul era înalt, cu saltea de puf şi cu cinci perne clădite în 
chip de piramidă. Nataşa se vâri în el, se afundă în salteaua 
de puf, se rostogoli spre perete şi începu să se mişte sub 
plapomă, cuibărindu-se, să-şi adune genunchii până sub 
bărbie, să dea din picioare şi să râdă înfundat, când 
acoperită până peste cap, când ieşind şi uitându-se la 
maică-sa. Contesa îşi sfârşi rugăciunea şi, cu o înfăţişare 
severă, se apropie de pat; dar, văzând că Nataşa îşi trăsese 
plapoma pe deasupra capului, zâmbi, cu zâmbetul ei blând 
şi moale. 

— Ei, ei, ei, zise contesa. 

— Mamă, putem sta de vorbă, da? Zise Nataşa. Hai! Un 
pupic, încă unul, şi gata! 

Şi, luându-şi mama cu braţele pe după gât, Nataşa o 
sărută sub bărbie, în felul ei de a se purta cu maică-sa, 
Nataşa avea, în aparenţă, oarecare asprime, dar atât de 
delicată şi de îndemânatică era, încât ştia să facă în aşa 
chip, ca să nu-i producă nici odată durere sau neplăcere. 

— Ei, azi ce-mi mai spui? O întrebă maică-sa, făcându-şi 
loc între perne şi aşteptând ca Nataşa, care se mai răsuci 
de câteva ori ca o zvârlugă, să se potolească, stând cu ea 
binişor sub aceeaşi plapomă, să-şi elibereze mâinile şi să-şi 
ia o mutră serioasă. 

Aceste vizite nocturne ale Nataşei, făcute înainte de 
înapoierea contelui de la club, erau una dintre desfătările 
cele mai gustate ale mamei şi ale fetei. 

— Despre ce-i vorba azi? Trebuie să-ţi vorbesc mai întâi... 

Nataşa îi închise gura cu mâna. 

— De Boris... Ştiu, zise ea cu seriozitate. Şi eu am venit 
pentru asta. Nu-mi mai spune nimic, ştiu. Ba nu, spune! Şi- 
şi luă mâna de pe gura ei. Spune, mamă. Nu-i aşa că-i 
drăguţ? 


— Nataşa, ai şaisprezece ani; la vârsta ta eu eram 
măritată. Spui că Boris e drăguţ. E foarte drăguţ şi ţin la el 
ca la copilul meu, dar ce vrei? Ce intenţii ai? I-ai sucit capul 
de tot, cum văd... 

Spunând acestea, contesa îşi privi fata. Nataşa stătea 
culcată, uitându-se nemişcată drept înainte la unul dintre 
sfincşii de mahon sculptați la colţurile patului, aşa că mama 
ei n-o vedea decât din profil. O surprinse expresia deosebit 
de serioasă şi de concentrată de pe obrazul fetei. 

Nataşa asculta şi se gândea. 

— Ei, şi ce-i? Zise ea. 

— I-ai sucit de tot capul; pentru ce? Ce vrei de la dânsul? 
Ştii bine că nu poţi să te măriţi cu el. 

— De ce? Întrebă Nataşa, fără să-şi schimbe poziţia. 

— Aşa, pentru ca e tânăr, pentru că e sărac, pentru că ţi-e 
rudă... pentru că nici nu-l iubeşti. 

— De unde ştii? 

— Ştiu. Nu faci bine, draga mamei. 

— Dar dacă vreau eu... spuse Nataşa. 

— Nu mai vorbi prostii, zise contesa. 

— Dar dacă vreau eu... 

— Nataşa, eu nu glumesc... 

Nataşa, însă, nu-i dădu răgaz să-şi termine vorba şi, luând 
mâna mare a contesei, îi sărută podul palmei, apoi dosul 
mâinii, pe urmă i-o răsuci iar şi începu să-i sărute, rând pe 
rând, rădăcinile degetelor, apoi golurile dintre ele, spunând 
încet la fiecare: „ianuar, februar, mart, april, mai”. 

— Vorbeşte, mamă, de ce taci? Vorbeşte, spuse ea, 
întorcându-se spre mamă-sa, care o privea cu duioşie şi 
care, din cauza acestei contemplaţii, părea să fi uitat tot ce 
avusese de gând să spună. 

— Nu se cade, fetiţa mamei. Nu toată lumea are să 
înţeleagă legătura asta a voastră din copilărie, şi dacă e 
văzut mereu tot lângă tine, asta poate să-ţi strice în ochii 
celorlalţi tineri care ne vin în casă, şi ceea ce e mai 
important, îl chinuieşti zadarnic pe el. Poate că el şi-o fi 


găsit chiar vreo partidă pe măsura lui, o fată bogată; iar 
acum tu-l scoţi din minţi. 

— L-am scos din minţi? Repetă Nataşa. 

— Să-ţi spun ce mi s-a întâmplat mie. Aveam un cousin... 

— Îl ştiu: Kiril Matveici, dar e bătrân! 

— N-a fost întotdeauna bătrân. Dar uite ce-i, Nataşa, am 
să vorbesc eu cu Borea. Nu trebuie să mai vină pe la noi 
atât de des... 

— De ce nu trebuie, dacă-i place lui? 

— Pentru că ştiu că asta n-are să ducă la nimic. 

— De unde ştii? Nu, mamă, nu-i vorbi. Ce prostie! Rosti 
Nataşa, pe tonul omului căruia cineva vrea să-i ia ceva ce-i 
aparţine. Bine, nu mă mărit cu el, dar lasă-l să vină numai 
aşa, dacă-i face plăcere lui şi-mi face şi mie plăcere. 

Şi Nataşa se uită la maică-sa, zâmbind. 

— Nu pentru măritat, numai aşa, repetă ea. 

— Cum asta, draga mea? 

— Păi, aşa. Şi apoi, mare lucru dacă n-am să mă mărit; 
lasă, numai... aşa. 

— Numai aşa, numai aşa, repetă contesa şi râse de odată 
cu neaşteptată bunătate bătrânească, cutremurându-şi tot 
trupul. 

— De-ajuns, nu mai râde, opreşte-te, strigă Nataşa, râzi de 
se zguduie tot patul. Grozav mai semeni cu mine; tot aşa, 
când începi să râzi... opreşte-te... Şi, apucându-i amândouă 
mâinile, sărută la una rădăcina degetului mic, pe iunie, şi 
continuă cu iulie şi august la cealaltă. Mamă, e amorezat 
tare, nu-i aşa? Cum ţi se pare? Tot aşa se îndrăgosteau şi de 
mata? E foarte drăguţ, foarte, foarte drăguţ! Numai că nu e 
chiar pe gustul meu; e subţirel, ca un piedestal de 
pendulă... Nu-nţelegi? Subţirel, ştii, cenuşiu-deschis... 

— Ce tot îndrugi acolo? Zise contesa. 

Nataşa continuă: 

— Cum de nu mă-nţelegi? Nikolenka m-ar fi înţeles... Uite, 
Bezuhov, de pildă, e albastru-închis, cu roşu şi în patru 
colţuri. 


— Şi cu el cochetezi, zise contesa râzând. 

— Nu, el e francmason, am aflat. E un băiat minunat, 
albastru-închis cu roşu, cum să-ţi explic. 

— Contesina mea, se auzi vocea contelui dindărătul uşii. 
Nu dormi? 

Nataşa sări cu picioarele goale pe podea, îşi luă papucii în 
mână şi fugi în odaia ei. 

Mult timp nu putu să adoarmă. Se gândea mereu la faptul 
că nimeni nu putea cu nici un chip înţelege tot ce înţelegea 
ea şi tot ce era în inima ei. 

„Sonia? Se gândi ea, uitându-se la pisicuţa care dormea, 
făcută ghem şi încolăcită cu coada ei imensă. Da de unde! 
Ea e o virtuoasă! E îndrăgostită de Nikolenka şi nu vrea să 
mai ştie de nimic altceva. Mama, nici ea nu pricepe. Minune 
mare cât sunt de deşteaptă şi cât... cât e ea de drăguță”, 
continuă Nataşa să-şi vorbească despre ea însăşi la 
persoana a treia, închipuindu-şi că tot ce spunea erau 
păreri despre ea, spuse de un bărbat foarte inteligent - cel 
mai inteligent şi cel mai frumos dintre bărbaţi... „lot, tot ce 
vrei găseşti la ea, continuă acest bărbat, e neobişnuit de 
inteligentă, drăgălaşă şi, mai ales, frumoasă, neobişnuit de 
frumoasă şi sprintenă; înoată, călăreşte minunat, iar 
vocea... Ce voce! Pot să spun că vocea e ceva nemaiauzit!” 
Nataşa cântă fragmentul ei preferat al ariei de soprană 
dintr-o operă de Cherubini, se aruncă în aşternut, râse de 
bucurie la gândul că va adormi îndată, strigă Duniaşei să 
stingă lumânarea şi, înainte ca Duniaşa să fi apucat a ieşi 
din odaie, ea şi trecuse în lumea, încă şi mai fericită, a 
visului, unde toate erau la fel de uşoare şi de minunat de 
frumoase ca şi în realitate, dar era mai frumos, pentru că 
era totuşi altfel. 

A doua zi, contesa, luându-l pe Boris deoparte, stătu de 
vorbă cu dânsul, şi din ziua aceea el nu mai veni la Rostovi. 

XIV. 

LA 31 DECEMBRIE, ÎN ajunul noului an 1810, de revelion, 
dădea un bal un demnitar din epoca Ecaterinei. La bal 


urmau să ia parte corpul diplomatic şi împăratul. 

Cheiul Englez strălucea tot de lumina nenumăratelor făclii 
ale faimoasei case a dregătorului. La intrarea luminată şi 
aşternută cu un covor roşu, păzea poliţia, şi nu doar 
jandarmi, ci însuşi şeful poliţiei capitalei şi zeci de ofiţeri de 
poliţie. 

Trăsuri după trăsuri plecau şi soseau, tot altele, cu lachei 
în livrele roşii şi cu pene la pălării. Din cupeuri coborau 
bărbaţi în uniforme, cu ledunci şi decoraţii; doamne în atlaz 
şi hermină coborau cu băgare de seamă pe scările, 
desfăcute cu zgomot, ale cupeurilor şi, cu paşi grăbiţi, 
călcau neauzite pe covorul de la intrare. 

De fiecare dată când sosea un cupeu, prin mulţime se 
răspândea un murmur şi oamenii îşi descopereau capetele. 

— Împăratul? Nu, ministrul... prinţul... ambasadorul... Nu 
vezi penele? se auzea din mulţime. Unul din grup, mai bine 
îmbrăcat decât ceilalţi, părea să-i cunoască pe toţi şi rostea 
numele tuturor celebrităților atotputernice ale vremii. 

Mai bine de o treime dintre invitaţi sosiseră, pe când 
Rostovii - invitaţi şi ei - încă mai erau în frigurile 
pregătirilor de bal. 

Câte comentarii şi câte pregătiri nu avuseseră loc în 
familia Rostovilor, în legătură cu acest bal; câte griji că nu 
vor primi invitaţiile, că rochiile nu vor fi gata, că lucrurile 
nu vor ieşi aşa cum trebuia. 

Cea care-i introducea pe provincialii Rostovi în înalta 
societate a Petersburgului era Maria Ignatievna Peronskaia, 
o femeie slabă şi gălbejită, fostă doamnă de onoare la 
vechea curte, prietenă şi rudă a contesei. Urma să meargă 
la bal împreună cu Rostovii. 

La zece seara, Rostovii mai trebuiau deci să treacă şi pe la 
doamna de onoare, care locuia pe lângă parcul Tauridei; 
dar era ora zece fără cinci şi domnişoarele încă nu erau 
îmbrăcate de bal. 

Nataşa era la primul mare bal din viaţa ei. În ziua aceea se 
sculase la opt dimineaţa şi fusese toată ziua în fierbere şi-n 


plină activitate. Din primele ceasuri ale dimineţii, făcuse tot 
ce-i stătuse în puteri pentru ca ea, mama ei şi Sonia să fie 
toate îmbrăcate cum nu se poate mai frumos. Sonia şi 
contesa i se supuseră în totul. Contesa avea să se îmbrace 
în rochia de catifea roşie-închis, iar ele două în rochii albe 
de voal, străvezii ca aburul deasupra combinezoanelor de 
mătase roz, cu trandafiri în corsaj. Părul aveau să şi-l 
pieptene a la grecque. 

Tot ce era mai important fusese făcut: picioarele, mâinile, 
gâtul, urechile fuseseră spălate cu deosebită grijă, 
parfumate şi pudrate, ca pentru bal; îşi puseseră ciorapi de 
mătase ajuraţi şi pantofi de atlaz cu funde; cu pieptănătura 
erau aproape gata. Sonia era pe sfârşite cu îmbrăcatul, 
contesa la fel, dar Nataşa, care le purtase tuturor de grijă, 
rămăsese în urmă: încă mai stătea în faţa oglinzii, cu 
peignoir-ul aruncat pe umerii slăbuţi. Gata îmbrăcată, 
Sonia stătea în mijlocul odăii şi, apăsându-şi până la durere 
degetul delicat pe acul ultimei funde, şi-o prindea sub 
cordon. 

— Nu aşa, nu aşa, Sonia, zise Nataşa, întorcându-se brusc 
şi prinzându-şi capul cu mâinile, căci fata care o pieptăna 
nu avusese timp să dea drumul părului. Nu ţi-ai prins bine 
funda, vino-ncoace. 

Sonia veni şi se aplecă. Nataşa îi prinse funda altfel. 

— Vă rog, domnişoară, nu daţi aşa din cap, spuse 
camerista care o pieptăna pe Nataşa. 

— Ah, Doamne, lasă; pe urmă! Uite aşa, Sonia. 

— Mai aveţi mult? Se auzi vocea contesei. S-a făcut zece. 

— Numaidecât, numaidecât. Da' dumneata eşti gata, 
mamă? 

— Numai toca să mi-o mai prind. 

— Nu ţi-o prinde fără mine, mamă, strigă Nataşa. N-ai să 
ştii cum. 

— Dar e ceasul zece! 

Era hotărât să fie la bal la ora zece şi jumătate, dar mai 
trebuia să se îmbrace şi Nataşa, şi mai aveau să treacă şi pe 


la parcul Tauridei. 

Când fu gata pieptănată, Nataşa, într-un camizol de-al 
contesei şi o fustă prea scurtă de sub care i se vedeau 
pantofii albi, alergă la Sonia, o cercetă, apoi alergă iar la 
maică-sa. Îi întoarse capul, îi prinse toca şi după ce-i sărută 
în fugă părul cărunt, alergă iar la fetele care lucrau la 
rochia ei. 

Tot buclucul era fusta Nataşei, care nu-i venea bine: era 
prea lungă. Două fete i-o scurtau, rupând grăbite aţa cu 
dinţii. O a treia, cu ace de gămălie între buze, alerga de la 
contesă la Sonia, iar o a patra ţinea cu mâna în sus rochia 
de voal întreagă. 

— Mavruşa, mai repede, dragă! 

— Daţi-mi degetarul de colo, domnişoară. 

— Sunteţi odată gata? Spuse contele, arătându-se în uşa 
întredeschisă. Poftim parfumul! Peronskaia s-o fi săturat de 
atâta aşteptare. 

— Gata, domnişoară, spuse camerista, ţinând cu două 
degete rochia vaporoasă şi suflând ceva de pe ea pentru a 
arăta, scuturând-o, cât de conştientă e de fineţea şi de 
curăţenia lucrului care-i fusese dat pe mână. 

Nataşa începu să-şi tragă rochia pe cap. 

— Un moment, un moment, nu intra, papa, strigă Nataşa 
de sub voalul fustei care-i acoperea faţa, către tatăl ei care 
deschisese uşa. 

Sonia trânti uşa. După un minut, i se dădu contelui 
drumul. Era îmbrăcat în frac albastru, cu ciorapi lungi şi 
pantofi, parfumat şi pomădat. 

— Ah, tată, ce frumos eşti, o minune! Spuse Nataşa, stând 
în mijlocul odăii şi îndreptându-şi cutele rochiei. 

— Vă rog, domnişoară, fiţi bună, se ruga fata care, stând în 
genunchi şi mutându-şi cu limba acele dintr-o parte în 
cealaltă a gurii, îi ajusta rochia. 

— Degeaba, degeaba! Exclamă cu voce deznădăjduită 
Sonia, uitându-se la rochia Nataşei. Degeaba, tot lungă e. 


Nataşa se dădu mai departe de oglindă ca să se vadă în 
întregime. Rochia era lungă. 

— Doamne, domnişoară, nu-i lungă deloc, zău, spuse 
Mavruşa, târându-se pe duşumea după ea. 

— Ei, dacă-i lungă, o scurtăm noi numaidecât, într-o 
minută o scurtăm, zise Duniaşa hotărâtă, scoţându-şi acele 
din capătul basmalei de pe piept, aşezându-se iar jos şi 
punându-se pe treabă. 

În vremea asta, cu paşi înceţi, sfioasă, intră în odaie 
contesa, gătită cu tocă şi cu rochie de catifea. 

— Oo, frumoasa mea! Exclamă contele. Mai frumoasă 
decât voi toate! 

Voi s-o îmbrăţişeze, dar ea, roşind, se feri, de teamă să nu-i 
şifoneze rochia. 

— Mamă, apleacă-ţi mai mult toca pe-o ureche, zise 
Nataşa. Stai să ţi-o pun eu, şi se repezi spre maică-sa, iar 
fetele care-i coseau rochia, neavând vreme să se repeadă şi 
ele, rămaseră cu o bucăţică de voal în mână. 

— Doamne! Ce-am făcut! Zău, nu-s eu de vină... 

— Nu-i nimic, îndoim şi nu se vede, zise Duniaşa. 

— Frumoasa din poveşti, crăiasă nu altceva, zâna mea, se 
auzi din uşă vocea dădacei. Dar tu, Soniuşka! Ah, frumoase 
mai sunteţi! 

La unsprezece fără un sfert, în sfârşit, se urcară în cupeu 
şi porniră. Dar trebuiau să mai treacă şi pe la parcul 
Tauridei. 

Peronskaia era gata demult. Bătrână şi urâtă cum era, se 
pregătise şi ea de bal cum se pregătiseră şi Rostovii, deşi nu 
cu aceeaşi înfrigurare (pentru ea, astea erau lucruri 
obişnuite); dar se parfumase şi ea, era curată şi-şi pudrase 
corpul bătrân şi urât, şi cu aceeaşi grijă se spălase pe după 
urechi şi, întocmai aşa cum se întâmplase la Rostovi, 
bătrâna cameristă admirase cu entuziasm gătelile stăpânei, 
când aceasta intrase în salon, cu rochia ei galbenă cu cifra 
imperială pe piept. Peronskaia lăudă toaletele Rostovilor. 


Rostovii îi lăudară gustul şi toaleta şi, păzindu-şi cu grijă 
coafurile şi rochiile, se împărţiră în cele două cupeuri şi 
plecară la ora unsprezece. 

XV. 

TOATĂ ZIUA, NATAŞA n-avusese o clipă de răgaz ca să se 
poată gândi măcar o dată la ceea ce o aştepta seara. 

În aerul umed şi rece de afară, în înghesuiala şi 
semiîntunericul cupeului care o legăna, ea avu pentru 
prima dată imaginea vie a tuturor celor ce-o aşteptau acolo 
la bal, în saloanele luminate, cu muzică, flori, dansuri, în 
prezenţa împăratului şi a florii tineretului din Petersburg. 
Cele ce o aşteptau erau atât de minunate, încât nici nu-i 
venea a crede că se vor îndeplini, atât erau de puţin în 
concordanţă cu senzaţia de frig, de înghesuială şi de 
întuneric din cupeu. Înţelese tot ce-o aştepta abia atunci 
când, păşind pe covorul roşu de la intrare, pătrunse în 
vestibul şi, după ce-şi lăsă blana, urcă alături de Sonia, 
înaintea mamei sale, printre flori, pe scara scăldată în 
lumină. Abia atunci îşi aminti ce ţinută se cuvenea să aibă la 
un bal şi se strădui să-şi ia atitudinea majestuoasă pe care o 
socotea neapărat necesară pentru o fată care ia parte la un 
bal. Dar din fericire ea simţi că toate i se învârtesc înaintea 
ochilor: nu vedea nimic lămurit, pulsul i se ridicase la o sută 
de bătăi pe minut şi sângele începuse să-i năvălească 
zvâcnind în inimă. Nu izbuti să-şi ia atitudinea voită, care ar 
fi făcut-o ridicolă, şi păşea aşa, cu respiraţia tăiată de 
emoție, dându-şi toată osteneala doar să şi-o ascundă. Şi 
asta era tocmai ţinuta care-i şedea mai bine decât oricare 
alta. Înaintea şi în urma lor, printre aceleaşi convorbiri în 
şoaptă, şi tot în toalete de bal, urcau alţi invitaţi. Oglinzile 
reflectau de-a lungul scării rochii albe, albastre, roze, cu 
briliante şi alte pietre scumpe pe gât şi pe braţele goale. 

Nataşa se uita în oglinzi şi, în şiragul invitaţilor, nu izbutea 
să-şi distingă imaginea dintre ale celorlalţi. Toate se 
învălmăşeau într-o procesiune strălucitoare. La intrarea în 
primul salon o asurzi vuietul monoton al vocilor, al paşilor şi 


al cuvintelor de bun venit, iar lumina şi strălucirea sălii o 
orbiră şi mai tare. Amfitrionul şi amfitrioana, care stăteau 
de o jumătate de oră la uşa de intrare şi spuneau invitaţilor 
tot aceleaşi şi aceleaşi cuvinte: „Charmes de vous voir”477, 
îi întâmpinară la fel şi pe Rostovi şi pe Peronskaia. 

Cele două fete, îmbrăcate la fel în rochii albe şi cu 
trandafiri în părul negru, se înclinară în acelaşi timp în faţa 
amfitrioanei, care-şi opri fără să vrea privirile mai îndelung 
asupra zveltei Nataşa. Se uită la ea, şi numai ei îi dărui un 
zâmbet deosebit, pe lângă cel la care o obliga calitatea ei de 
gazdă. Uitându-se la ea, îşi amintise poate vremurile de aur 
ale tinereţii sale, care n-avea să se mai întoarcă, şi întâiul ei 
bal. Amfitrionul de asemenea o petrecu cu privirile pe 
Nataşa şi-l întrebă pe conte care-i e fiica. 

— Charmante478, zise el, sărutându-şi buricele degetelor 
împreunate. 

În salonul cel mare, invitaţii, înghesuiți la intrare, erau în 
aşteptarea suveranului. Contesa îşi găsi loc în primele 
rânduri ale grupului. Nataşa auzea şi simţea multe voci 
care se interesau de ea şi mulţi ochi care o priveau. Înţelese 
că plăcuse şi constatarea asta o linişti întrucâtva. 

„Sunt şi unii ca noi printre cei de faţă, sunt şi alţii care se 
prezintă mai prost decât noi”, îşi spuse Nataşa. 

Peronskaia îi înşira contesei toate persoanele mai de 
seamă de la bal. 

— Iată-l pe ambasadorul Olandei, îl vezi? Acela cărunt, 
spuse Peronskaia, arătând spre un bătrânel cu păr bogat, 
creţ şi sur, înconjurat de un grup de doamne, pe care le 
făcea să râdă povestind ceva. 

— Iat-o şi pe regina Petersburgului, contesa Bezuhova, 
continuă ea, arătând-o pe Helene, care tocmai intra. 

— Frumoasă e! O ia cu mult înaintea Mariei Antonovna; ia 
te uită cum roiesc împrejurul ei şi tineri, şi bătrâni! Şi 
frumoasă, şi inteligentă... Se spune că prinţul... e nebun 
după ea. Dar iată-le şi pe acestea două; deşi nu-s frumoase, 
sunt şi mai anturate. 


Arătase o doamnă care străbătea salonul împreună cu fata 
ei, urâtă foc. 

— Este o partidă de milioane, spuse Peronskaia. lată şi 
pretendenţii. Acesta e fratele Bezuhovei, Anatol Kuraghin, 
continuă ea, arătând un chipeş ofiţer de cavalerie de gardă, 
care tocmai trecea pe lângă ele, cu capul sus, printre 
cucoane, şi căuta ceva din ochi. Ce frumos e! Nu-i aşa? Se 
spune că-l însoară cu bogătaşa aceea. Şi vărul acela al 
vostru, Drubeţkoi, se dă-n vânt după ea. Milioane, zice 
lumea! Ba da, e chiar ambasadorul francez, răspunse ea la 
o întrebare a contesei despre Caulaincourt. Ia te uită, parc- 
ar fi cine ştie ce ţar! Şi totuşi sunt simpatici, foarte 
simpatici, franţujii ăştia. Nu există oameni mai simpatici în 
societate! Dar iat-o şi pe ea! Nu, tot ea e mai bine decât 
toate, Maria Antonovna a noastră! Şi ce simplu e îmbrăcată. 
E delicioasă! 

— Şi ăsta grasul, cu ochelari, farmazonul mondial, zise 
Peronskaia, arătând spre Bezuhov. Pune-l alături de 
nevastă-sa: e ridicol, parc-ar fi un bufon! 

Pierre îşi tăia drum prin mulţimea invitaţilor, cu mersul lui 
legănat şi greoi, salutând în dreapta şi în stânga, cu aceeaşi 
indiferenţă binevoitoare cu care ar fi trecut prin îmbulzeala 
unui iarmaroc. Se uita scrutător prin mulţime, căutând 
pesemne pe cineva. 

Nataşa văzu cu bucurie chipul bine cunoscut al lui Pierre, 
acest bufon ridicol, cum îi zicea Peronskaia, ştiind că pe ei îi 
caută şi mai cu seamă pe ea. Pierre îi promisese că va veni 
la bal şi că îi va prezenta cavaleri. 

Dar, până să ajungă la ele, se opri lângă un tânăr brun, de 
statură potrivită, foarte frumos, cu tunică albă, care, stând 
lângă fereastră, discuta cu un alt bărbat, înalt, cu decoraţii 
şi lentă pe piept. Nataşa îl recunoscu numaidecât pe 
tânărul brun cu tunică albă: era Bolkonski, care însă i se 
părea acum mult întinerit, mai vesel şi mai frumos. 

— Iată încă un cunoscut, Bolkonski. Îl vezi, mamă? Spuse 
Nataşa, arătându-l pe prinţul Andrei. Îţi aminteşti, acela pe 


care l-am găzduit noi o noapte la Otradnoe. 

— Îl cunoaşteţi şi voi? Întrebă Peronskaia. Nu pot să-l 
sufăr. Il fait a present la pluie et le beau temps.479 E de o 
mândrie fără margini! Calcă pe urmele lui tătâne-său. Acum 
e bine cu Speranski, nu ştiu ce proiecte de legi scriu 
împreună. Uitaţi-vă cum ştie să se poarte cu doamnele! 
Vorbeşte o doamnă cu el, şi el se uită în altă parte, zise ea, 
arătând spre prinţul Andrei. Să fi fost în locul ei, îi arătam 
eu cum se vorbeşte cu doamnele! 

XVI. 

DEODATĂ SE PRODUSE O mişcare generală; mulţimea 
începu să murmure, se îngrămădiră toţi, apoi se retraseră 
iar, despărţindu-se, şi printre cele două rânduri de invitaţi, 
în sunetele muzicii, păşi împăratul, urmat de amfitrion şi de 
amfitrioane. Suveranul mergea grăbit, salutând în dreapta 
şi-n stânga, ca şi cum ar fi vrut să scape mai curând de 
această primă clipă a luării de contact. Muzicanţii cântau o 
poloneză, cunoscută atunci prin cuvintele puse pe melodia 
ei: „Alexandru, Elizabeta, suntem fermecaţi de voi”. 
Suveranul intră într-alt salon, şi mulţimea invitaţilor se 
îmbulzi în uşă; câteva persoane, schimbate la faţă, trecură 
grabnic într-acolo şi îndărăt. Mulțimea invitaţilor se retrase 
iarăşi din uşa salonului, unde împăratul putea fi văzut 
vorbind ceva cu stăpâna casei. Un tânăr cu faţa 
înspăimântată se repezi spre doamnele de la uşă, rugându- 
le să se retragă. Câteva dintre aceste doamne, pe ale căror 
figuri se citea uitarea tuturor convenienţelor înaltei 
societăţi, se îmbulzeau înainte, mototolindu-şi toaletele. 
Bărbaţii începură să se încline în faţa doamnelor şi în 
curând se formară perechile pentru poloneză. 

Dar se dădură toţi în lături, şi împăratul, zâmbind şi 
conducând de mână pe stăpâna casei, fără să păşească în 
tactul muzicii, apăru în uşa salonului. În urma lor venea 
stăpânul casei cu M. A. Narâşkina, apoi ambasadorii şi 
miniştrii, diferiţi generali, ale căror nume Peronskaia le 
rostea unul după altul, fără întrerupere. Mai mult de 


jumătate dintre doamnele de faţă îşi aveau cavalerii lor şi 
intrau sau se pregăteau să intre în dans. Nataşa presimţea 
că ea, cu mamă-sa şi cu Sonia, aveau să fie din rândul celor 
puţine care vor rămâne neluate la dans, înghesuite pe lângă 
pereţi. Stătea aşa, cu mâinile subţiratice atârnate, abia 
ţinându-şi respiraţia, pieptul timid conturat îi sălta ritmic, şi 
se uita drept înainte cu ochi strălucitori, speriaţi, având 
aerul că e gata să întâmpine deopotrivă o mare bucurie sau 
o mare durere. Pe ea n-o preocupa nici împăratul, nici toate 
personalităţile marcante la care tot arăta Peronskaia, şi n- 
avea decât un singur gând: „Să nu vină, aşadar, nimeni la 
mine, să nu dansez eu printre cele dintâi, să nu mă bage-n 
seamă bărbaţii aceştia care acum parcă nici nu m-ar vedea, 
sau, dacă se uită la mine, se uită ca şi cum ar spune: A! Nu 
e ea, n-am de ce să mă uit. Nu, asta nu-i cu putinţă! Îşi 
spunea ea. Dar ei nu se poate să nu ştie cât de mult doresc 
eu să dansez, cât de minunat dansez şi cât de plăcut e să 
danseze cineva cu mine”. 

Sunetele polonezei începute de o bună bucată de vreme 
prinseră să sune trist, ca o amintire, în urechile Nataşei. Îi 
venea să plângă. Peronskaia se depărtase de grupul lor. 
Contele era în celălalt capăt al salonului, iar contesa, Sonia 
şi cu ea se simțeau părăsite şi singure, ca într-o pădure, în 
mijlocul acestei mulţimi de străini care nu se interesau şi n- 
aveau nevoie de ele. Prinţul Andrei trecuse cu o doamnă pe 
lângă ele, fără să le recunoască, probabil. Chipeşul Anatol, 
zâmbind, spunea ceva doamnei pe care o ducea de braţ şi 
se uita la Nataşa cum s-ar fi uitat la un perete. Boris 
trecuse de două ori pe lângă ele şi tot de atâtea ori se 
uitase în altă parte. Berg cu nevastă-sa, care nu dansau, se 
apropiară de ele. 

Nataşei i se păru jignitoare adunarea asta a întregii 
familii, aici la bal, ca şi cum n-ar mai fi fost alt loc pe lume 
pentru discuţiile de familie, în afară de sălile de bal. De 
aceea nu-i dădu ascultare Verei şi nici nu se uită la ea când 
Vera-i spuse ceva despre rochia ei verde. 


În cele din urmă, împăratul se opri lângă ultima sa 
parteneră (dansase cu trei) şi muzica tăcu; un aghiotant 
aferat alergă spre grupul familiei Rostov şi rugă doamnele 
să se dea ceva mai la o parte, deşi stăteau chiar la perete, 
iar dinspre orchestră veniră sunetele clare, insinuante, 
cadenţate şi antrenante ale unui vals. Împăratul aruncă, 
zâmbind, o privire prin toată sala. Trecuse un minut şi 
nimeni nu începea dansul. Aghiotantul cel cu ordinea se 
apropie de contesa Bezuhova şi o invită. Contesa, zâmbind, 
îşi ridică un braţ şi-l sprijini de umărul aghiotantului, fără 
să-l privească. Stăpân pe meşteşugul său, aghiotantul îşi 
cuprinse cu putere partenera şi se avântă cu ea, încrezător, 
fără grabă şi în ritm, mai întâi într-o glisadă pe marginea 
cercului, apoi, când ajunse în colţul sălii, îi prinse mâna 
stângă, îşi învârti dansatoarea şi, în curând, în afară de 
sunetele tot mai repezi ale muzicii, nu se mai auzi decât 
zăngănitul cadenţat al pintenilor de la picioarele iuți şi 
sprintene ale aghiotantului, şi la fiecare trei măsuri, la- 
nvârtitură, rochia de catifea a partenerei lui sălta, 
învolburându-se, în aer. Nataşa se uita la ei şi-i venea mai- 
mai să plângă că nu era ea cea care să danseze întâiul rond 
al valsului. 

Prinţul Andrei în tunica lui de colonel, albă (cum e 
uniforma cavaleriei), cu ciorapi lungi şi pantofi, voios şi plin 
de însufleţire, se afla în primele rânduri ale cercului, nu 
departe de Rostovi. Baronul Vierhoff discuta cu el despre 
şedinţa ce se punea la cale, cea dintâi şedinţă a Consiliului 
de Stat, hotărâtă pentru a doua zi. Prinţul Andrei, ca unul 
ce era în intimitatea lui Speranski şi lua parte la lucrările 
comisiei legislative, putea să-i dea informaţii precise despre 
şedinţa de a doua zi, cu privire la care circulau tot felul de 
zvonuri. Dar el nu asculta ce-i spunea Vierhoff, şi se uita 
când la împărat, când la cavalerii care se pregăteau să 
danseze, fără să se hotărască să intre şi ei în cerc. 

Se uita la aceşti cavaleri, pe care prezenţa împăratului îi 
făcea sfioşi, şi la domnişoarele care ardeau de dorinţa de a 


fi invitate la dans. 

Pierre se apropie de prinţul Andrei şi-l luă de mână. 

— Dumneata dansezi întotdeauna. Se află aici o protegee a 
mea, tânăra Rostova. Invit-o, îi zise el. 

— Unde-i? Întrebă Bolkonski. lartă-mă, spuse el, 
întorcându-se spre baron, ne vom continua convorbirea în 
altă parte, aici e bal şi trebuie să dansăm. 

Se îndreptă în direcţia indicată de Pierre. Figura 
disperată, pierdută, a Nataşei îi sări în ochi. O recunoscu, îi 
ghici frământarea, înţelese că era o începătoare; îşi aminti 
convorbirea de la fereastră şi, cu chip voios, se apropie de 
contesa Rostova. 

— Permiteţi-mi să vă prezint pe fiica mea, spuse contesa, 
înroşindu-se. 

— Am plăcerea să-i fiu cunoscut mai demult, dacă şi 
contesa îşi mai aminteşte de mine, spuse prinţul Andrei, 
înclinându-se adânc, cu o politeţe care contrazicea cu 
desăvârşire ce spusese Peronskaia despre grosolănia lui; se 
apropie de Nataşa şi întinse mâna să-i cuprindă talia înainte 
de a-şi rosti toată invitaţia la dans. 

Îi propuse un rond de vals. La aceasta, expresia 
încremenită a chipului Nataşei, gata deopotrivă şi de 
deznădejde şi de extaz, se lumină dintr-o dată de un zâmbet 
copilăresc, fericit şi plin de recunoştinţă. 

„De când te aşteptam”, spunea parcă fata, speriată şi 
fericită, prin zâmbetul ce se ivise în locul lacrimilor ce 
fuseseră gata să o podidească, şi-şi sprijini mâna de umărul 
prinţului Andrei. Erau cea de a doua pereche intrată în 
cerc. Prinţul Andrei era unul dintre cei mai buni dansatori 
ai timpului său. Nataşa dansa desăvârşit. Picioruşele ei în 
pantofiori de atlaz îşi îndeplineau iscusite rolul, cu iuţeală şi 
independent de voinţa ei, iar faţa ei strălucea de fericirea 
triumfului. Gâtul şi braţele ei goale erau slabe şi urâte. Puşi 
alături de umerii Helenei, umerii ei erau slabi, pieptul 
neformat încă, braţele subţiri; dar Helene apărea ca 
lustruită de lacul atâtor mii de ochi care-i alunecaseră pe 


trup, în timp ce Nataşa părea o fetiţă pe care privirile o 
dezgolesc pentru întâia oară şi pe care acest fapt ar fi 
ruşinat-o mult, dacă nu ar fi fost încredinţată că aşa trebuie 
să se petreacă neapărat lucrurile. 

Prințului Andrei îi plăcea să danseze şi, voind să scape câţ 
mai curând de discuţiile politice şi spirituale în care căutau 
să-l atragă care mai de care, voind să rupă cât mai curând 
cercul acesta de stinghereală ce-l plictisea şi care se 
formase din pricina prezenţei împăratului, se pornise pe 
dans şi-şi alesese ca parteneră pe Nataşa numai pentru că 
pe ea i-o recomandase Pierre şi pentru ca era prima dintre 
femeile drăguţe care-i căzuse sub ochi; dar, de îndată ce-i 
cuprinse talia subţire şi mlădioasă şi îndată ce ea începu să 
freamăte lângă el şi să-i zâmbească atât de cald, licoarea 
farmecului ei îl îmbătă; se simţi înviorat şi întinerit când, 
abia trăgându-şi respiraţia, se opri, îşi lăsă partenera şi 
începu să se uite la cei care dansau. 

XVII. 

DUPĂ PRINŢUL Andrei, se apropie de Nataşa Boris, 
invitând-o la dans, apoi se apropie şi aghiotantul care 
deschisese balul şi alţi tineri, încât Nataşa, care în curând 
începu să-i treacă Soniei cavalerii ce-i prisoseau, fericită şi 
îmbujorată, dansă fără întrerupere toată seara. Nu 
remarcase şi nici nu văzuse nimic din ceea ce-i preocupa pe 
toţi ceilalţi la balul acesta. Nu numai că nu observase cât de 
mult timp vorbise împăratul cu ambasadorul francez, nici 
câtă bunăvoință arătase împăratul cutărei doamne, nici că 
prinții cutare şi cutare făcuseră şi spuseseră cutase şi 
cutare lucru, nici că Helene avea mare succes ori că se 
învrednicise de atenţia deosebită a cutărui personaj, dar 
Nataşa rămăsese străină chiar şi de prezenţa împăratului şi 
băgă de seamă că plecase abia atunci când, după plecarea 
lui, balul se învioră mai mult. Înainte de masă, prinţul 
Andrei mai dansă un cotilion vesel cu Nataşa. El îi aminti de 
prima oară când se întâlniseră pe aleea din Otradnoe, şi de 
noaptea aceea cu lună când ea nu putuse dormi şi când îi 


auzise fără voia lui gândurile. Nataşa roşi când îşi aduse 
aminte şi-şi dădu osteneala să se justifice, ca şi cum ar fi 
fost ceva ruşinos în sentimentele pe care prinţul Andrei i le 
surprinsese fără să vrea. 

Ca tuturor celor crescuţi în înalta societate, prinţului 
Andrei îi plăcea să întâlnească în lumea bună oameni care 
nu purtau pecetea comună a acestei lumi. Şi Nataşa, cu 
capacitatea ei de a se minuna, cu voioşia şi sfiala ei, chiar şi 
cu greşelile de limbă pe care le mai făcea câteodată vorbind 
franţuzeşte, era tocmai dintre aceştia. Prinţul îi vorbea cu 
deosebită gingăşie şi se purta foarte atent cu ea. Stând 
lângă ea şi discutând cele mai simple şi neînsemnate 
lucruri, prinţul Andrei admira strălucirea bucuriei din ochii 
ei şi zâmbetul care, dincolo de orice referire la ceea ce 
spuneau, îi exprima fericirea lăuntrică. 

Atunci când Nataşa era invitată la dans şi se ridica 
zâmbind, ca să alunece în ritm prin sală, prinţul Andrei îi 
admira graţia plină de sfiiciune. În mijlocul cotilionului, 
Nataşa, respirând încă greu, se opri la locul ei cum isprăvi o 
figură. Dar o invită alt cavaler. Ea rămase pe loc, abia 
trăgându-şi de oboseală răsuflarea şi se gândea să-l refuze, 
dar îşi ridică îndată mâna din nou pe umărul cavalerului şi-i 
zâmbi prinţului Andrei. 

„Aş fi bucuroasă să mă odihnesc şi să mai stau puţin lângă 
dumneata, obosită cum sunt; dar vezi cât sunt de căutată şi 
cât sunt de bucuroasă şi de fericită, vezi cât mi-e de dragă 
toată lumea şi cât de bine ne-nţelegem noi amândoi”, şi 
multe altele îi spunea zâmbetul acesta. Când cavalerul o 
lăsă, Nataşa traversă în fugă sala ca să-şi ia două partenere 
pentru o figură de cotilion. 

„Dacă se duce mai întâi la verişoara ei şi abia pe urmă la 
altă parteneră, va fi nevasta mea”, îşi spuse cu totul pe 
neaşteptate prinţul Andrei, uitându-se după ea. Şi Nataşa 
se duse mai întâi spre verişoara ei. 

„Ce fleacuri ne mai vin în cap câteodată! Se gândi prinţul 
Andrei. Dar adevărul e că fata asta e atât de drăguță, atât 


de deosebită de celelalte, încât nu va mai dansa pe aici 
decât vreo lună şi se va mărita... Aşa ceva e o raritate la 
noi”, se gândea el când Nataşa, îndreptându-şi trandafirul 
din corsaj, se aşeză lângă el. 

La sfârşitul cotilionului, bătrânul conte Rostov, în fracul lui 
albastru, veni spre dansatori. El îl invită pe prinţul Andrei 
să-i viziteze şi-şi întrebă fiica dacă se distrează bine. Nataşa 
nu răspunse numaidecât şi-i zâmbi numai, un zâmbet de 
reproş care voia să spună: „Mai încape vorbă? Cum poţi să- 
ntrebi una ca asta?” 

— Bine, cum nu m-am distrat în viaţa mea! Spuse ea, şi 
prinţul Andrei băgă de seamă cum braţele ei slabe se 
ridicaseră iute ca să-l îmbrăţişeze pe bătrân, dar în aceeaşi 
clipă renunţaseră. 

Niciodată în viaţă Nataşa nu fusese atât de fericită. 
Ajunsese la acel grad suprem de fericire, când omul devine 
pe deplin bun şi blând şi nu mai crede în posibilitatea 
răului, a nefericirii şi a durerii. 

La balul acesta, Pierre se simţi pentru întâia oară jignit de 
situaţia pe care o ocupa nevastă-sa în înalta societate. Era 
posomorât şi absent. O cută groasă îi brăzda fruntea de-a 
curmezişul şi, stând lângă o fereastră, se uita în gol prin 
ochelari, fără să vadă pe nimeni. 

Nataşa, ducându-se la masă, trecu pe lângă el. 

Chipul nefericit şi posomorât al lui Pierre o impresionă. Se 
opri în faţa lui. Ar fi voit să-i vină în ajutor, să-i dea din 
prisosul fericirii sale. 

— Ce bine te distrezi aici, conte, spuse ea. Nu-i aşa? 

Pierre zâmbi distrat; se vedea bine că nu înţelesese ceea 
ce i se spusese. 

— Da, îmi pare bine, zise el. 

„Cum poţi fi oare nemulţumit de ceva? Se întrebă Nataşa. 
Şi mai cu seamă când e vorba de un om atât de bun cume 
acest Bezuhov?” în ochii Nataşei, toţi cei care erau la balul 
acesta erau la fel de buni, de simpatici şi de desăvârşiţi şi se 


iubeau unul pe altul; nimeni nu putea jigni pe altcineva şi, 
de aceea, nu puteau să nu fie toţi fericiţi. 

XVIII. 

A DOUA ZI PRINŢUL Andrei îşi aminti de balul din ajun, 
dar nu-şi opri gândul prea mult asupra lui. „Da, balul a fost 
strălucit. Şi, încă... da, Rostova e foarte drăguță. Este în ea 
ceva aparte, o frăgezime care o deosebeşte de tipul 
petersburghez.” Iată tot ce gândi despre balul din ajun şi, 
după ce-şi bău ceaiul, se aşeză la lucru. 

Dar, din cauza oboselii sau a nesomnului, ziua era 
neprielnică pentru ocupațiile serioase şi prinţul Andrei nu 
putu face nimic; îşi critica mereu opera, aşa cum i se 
întâmpla adeseori, şi fu bucuros auzind că a venit cineva să- 
l vadă. 

Cel care-l vizita era Biţki, membru în fel de fel de comisii, 
om care frecventa toate cercurile din Petersburg, admirator 
pasionat al ideilor noi şi al lui Speranski şi colportor zelos al 
noutăţilor Petersburgului: făcea parte din categoria 
oamenilor care-şi aleg tendinţele aşa cum se aleg rochiile — 
după modă - dar care, tocmai din această cauză, se arată 
cei mai înfocaţi partizani ai curentelor respective. Nici nu-şi 
scosese bine pălăria că se şi repezi îngrijorat la prinţul 
Andrei şi începu pe loc să vorbească. Tocmai aflase 
amănunte de la şedinţa Consiliului de Stat, deschisă în 
dimineaţa acelei zile de însuşi împăratul, şi le povestea cu 
entuziasm. Cuvântarea împăratului fusese cu totul 
extraordinară. Era una dintre acele cuvântări pe care 
numai monarhii constituţionali le puteau rosti. „Împăratul a 
spus de-a dreptul că atât Consiliul de Stat, cât şi Senatul 
sunt aşezăminte de stat, a spus că ocârmuirea trebuie să 
aibă la bază nu bunul plac, ci principii solide. Împăratul a 
spus că finanţele trebuiesc reformate, iar conturile trebuie 
să fie publice”, povestea Biţki, accentuând pe anumite 
cuvinte şi căscând în chip semnificativ ochii ca să dea 
importanţă celor ce spunea. 


— Da, evenimentele de azi deschid o eră, cea mai măreaţă 
eră a istoriei noastre, încheie el. 

Prinţul Andrei asculta ce i se povestea despre deschiderea 
sesiunii Consiliului de Stat, pe care o aşteptase cu atâta 
nerăbdare şi căreia îi atribuise atâta importanţă, şi se mira 
că evenimentul, acum când se produsese, nu numai că nu-l 
impresiona, dar i se înfăţişa drept un lucru mai mult decât 
neînsemnat. Cu liniştită ironie ascultă istorisirea entuziastă 
a lui Biţki şi un gând simplu de tot îi veni în minte: „Ce ne 
pasă nouă, mie şi lui Biţki, ce ne pasă ce-a binevoit să spună 
suveranul în Consiliul de Stat? Mă poate oare face lucrul 
ăsta mai fericit şi mai bun?” 

Şi această judecată simplă nimici dintr-o dată pentru 
prinţul Andrei tot interesul pe care-l avusese pentru 
reformele în curs de înfăptuire. În aceeaşi zi trebuia să ia 
masa cu Speranski, „en petit comite”480, cum îi spusese 
însuşi amfitrionul când îl invitase. Masa aceasta, în cercul 
familiei şi prietenilor omului pe care-l admirase atât, îl 
interesase profund până acum pe prinţul Andrei, cu atât 
mai mult, cu cât el nu avusese prilejul să-l cunoască încă pe 
Speranski în viaţa intimă; dar acum nu mai avea nici un 
chef să se ducă. 

La ora fixată, prinţul Andrei intra totuşi în modesta 
proprietate a lui Speranski, casa lui de lângă parcul 
Tauridei. În sufrageria cu parchet, nu prea mare, dar de o 
curăţenie neobişnuită (ce amintea de curăţenia proverbială, 
a mânăstirilor), prinţul Andrei, venind cu oarecare 
întârziere, găsi la ceasurile cinci pe toţi cei adunaţi, în petit 
comite, prietenii intimi ai lui Speranski. Nu era nici o 
femeie, afară de fiica lui Speranski (care semăna cu tatăl ei, 
fiind prelungă la faţă) şi de guvernanta ei. Invitaţii erau 
Gervais, Magniţki şi Stolâpin. Încă din vestibul, prinţul 
Andrei auzi voci puternice şi un râs limpede şi sonor, un 
hohot aidoma unui râs de actor pe scenă. O voce care 
semăna cu vocea lui Speranski scanda cu claritate: ha... 
ha... ha... Nu-l auzise niciodată pe Speranski râzând, şi 


râsul acesta răsunător şi subţire al omului de stat îi făcu o 
ciudată impresie. 

Prinţul Andrei intră în sufragerie. Toată societatea stătea 
în jurul unei mici mese cu gustări, între două ferestre. 
Speranski, în frac gri cu o stea pe piept, dar probabil cu 
aceeaşi vestă albă şi cu acelaşi guler înalt şi alb cu care 
fusese la celebra şedinţă a Consiliului de Stat, cu faţa 
radiind de voie bună, stătea şi el la masă. Magniţki, 
adresându-i-se lui Mihail Mihailovici, istorisi o anecdotă. 
Speranski asculta şi râdea dinainte de ce avea să spună 
Magniţki. Când prinţul Andrei intră în odaie, cuvintele lui 
Magniţki fură iarăşi înăbuşite de râsete. Cel mai gros şi mai 
tare râdea Stolâpin, cu vocea lui de bas, mestecându-şi 
bucata de pâine cu brânză. Gervais chicotea încetişor, iar 
Speranski râdea subţire şi tăios. 

Tot râzând, Speranski îi întinse prinţului Andrei o mână 
albă şi delicată. 

— Mă bucur mult că te văd, prinţe, zise el. O clipă... se 
adresă el lui Magniţki, întrerupându-i istorisirea. Ne-am 
vorbit între noi: azi e agapa bucuriei; deci, nici un cuvânt 
despre treburi. 

Şi se întoarse din nou spre povestitor şi din nou începu să 
râdă. 

Prinţul Andrei ascultă râsul lui Speranski şi-l privi cum 
râde, cu mirarea şi tristeţea pe care o dă deziluzia. Nu mai 
era Speranski, ci cu totul alt om, i se părea prinţului Andrei. 
Tot ce i se păruse odinioară tainic şi atrăgător în el îi apăru 
deodată clar şi lipsit de orice farmec. 

La masă, discuţia nu se întrerupse nici o clipă; parcă ar fi 
fost o culegere de snoave hazlii... Magniţki încă nu-şi 
isprăvise povestirea, că un altul se şi arăta gata să spună 
una şi mai nostimă. Anecdotele, cea mai mare parte, 
priveau, dacă nu chiar lumea slujbaşilor în genere, cel puţin 
figurile câte unora dintre aceşti slujbaşi. Părea că în cercul 
celor de faţă fusese atât de categoric decisă nimicnicia 
acestor personaje, încât singura relaţie cu ei mai putea fi 


doar zeflemeaua blajină, binevoitoare, lipsită de răutate. 
Speranski povesti cum la şedinţa de dimineaţă a Consiliului, 
un demnitar surd, întrebat care este părerea sa, 
răspunsese că e şi el de aceeaşi părere. Gervais istorisi o 
poveste întreagă în legătură cu inspecţiile, remarcabilă prin 
stupiditatea tuturor personajelor. Stolâpin, bâlbâindu-se, se 
amestecă în discuţie şi începu să vorbească aprins despre 
proasta folosire a orânduielilor din trecut, amenințând să 
dea discuţiei un caracter serios. Magniţki începu atunci să 
râdă de înflăcărarea lui Stolâpin, Gervais plasă o glumă şi 
discuţia reveni la nota veselă dinainte. 

Pe câte se vedea, lui Speranski îi plăcea, după muncă 
îndelungată, să se odihnească şi să petreacă într-un cerc de 
prieteni; şi toţi oaspeţii săi, înţelegându-i dorinţa foarte 
legitimă, îşi dădeau toată osteneala să-l înveselească şi să se 
înveselească şi pe ei în acelaşi timp. Dar Prințului Andrei 
veselia asta i se părea greoaie şi fără nici un haz. Sunetul 
ascuţit al vocii lui Speranski îl izbea neplăcut, iar râsul lui 
neîncetat, cu nota aceea falsă, îi zgâria nervii, fără să ştie 
de ce. Prinţul Andrei nu râdea şi-i era teamă să nu fie o 
povară pentru societatea de faţă. Dar nimeni nu-i băgase de 
seamă dezacordul faţă de dispoziţia comună. Toţi păreau că 
se distrează foarte bine. 

De câteva ori încercase să intre şi el în vorbă, dar de 
fiecare dată cuvântul său fusese aruncat afară, ca un dop la 
suprafaţa apei; şi nu izbuti defel să glumească laolaltă cu ei. 

Nu era nimic urât sau nelalocul lui în ceea ce spuneau; 
erau numai lucruri inteligente şi ar fi putut fi nostime; 
totuşi, parcă ceva care era tocmai sarea din bucate, esenţa 
veseliei, nu numai că lipsea, dar ei păreau chiar să nici nu 
ştie că există aşa ceva. 

După masă, fetiţa lui Speranski şi guvernanta ei se 
ridicară. Speranski îşi mângâie cu mâna lui albă fiica şi o 
sărută. Şi gestul acesta i se păru prinţului Andrei lipsit de 
naturaleţe. 


Bărbaţii, după obiceiul englez, rămaseră la masă, cu vinul 
de Porto în faţă. Pe la mijlocul unei discuţii asupra acţiunii 
lui Napoleon în Spania, în aprobarea căreia se întâlniră cu 
toţii în acelaşi gând, prinţul Andrei începu să-i contrazică. 
Speranski zâmbi şi, voind probabil să ocolească direcţia 
neplăcută pe care ameninţa să o ia discuţia, povesti o 
anecdotă fără nici o legătură cu ce se spusese până atunci. 
Câteva clipe tăcură toţi. 

De pe scaun, Speranski astupă la loc sticla de vin şi, 
spunând: „În ziua de azi, vinişorul cel bun se ţine fudul”, o 
dădu servitorului şi se ridică. Toţi se ridicară şi, continuând 
să discute la fel de zgomotos, trecură în salon. I se aduseră 
lui Speranski două plicuri venite printr-un curier. Elle luă şi 
trecu în biroul său. De îndată ce ieşi, voioşia generală încetă 
şi invitaţii începură să discute, încet şi grav, unul cu altul. 

— Ei, acum trecem la recitări! Spuse Speranski, revenind 
din birou. Un talent uimitor! Se adresă el prinţului Andrei. 

Magnikţi, luându-şi pe loc o poză declamatorie, începu să 
recite versuri franţuzeşti glumeţe, compuse de el pe seama 
câtorva personalităţi ilustre ale Petersburgului, şi fu 
întrerupt în câteva rânduri de aplauze. Cum se sfârşi cu 
versurile, prinţul Andrei se apropie de Speranski, pentru a- 
şi lua rămas-bun. 

— Încotro aşa devreme? Întrebă Speranski. 

— Seara asta am promis-o... 

Tăcură. Prinţul Andrei privi de aproape în aceşti ochi de 
nepătruns, cu luciri de oglindă, şi i se păru caraghios că 
putuse aştepta ceva de la Speranski şi de la toată 
activitatea lui legată de acesta şi că putuse să atribuie vreo 
valoare la tot ceea ce făcea Speranski. Râsul corect şi lipsit 
de voie bună al lui Speranski nu încetă să-i sune mult timp 
în urechi după ce plecă din casa acestuia. 

Întorcându-se acasă, prinţul Andrei începu să se 
gândească la viaţa sa din aceste patru luni din urmă 
petrecute la Petersburg, ca la ceva nou. Îşi retrăi grijile, 
căutările, istoria proiectului său de regulament militar, care 


fusese luat în consideraţie şi asupra căruia toţi îşi dădeau 
osteneala să tacă, fiindcă un alt proiect, foarte prost, fusese 
între timp alcătuit şi prezentat suveranului; îşi aminti 
şedinţele comitetului, în care era şi Berg membru; îşi aminti 
cum se discutaseră acolo, stăruitor şi îndelung, toate 
formele procedurale ale şedinţelor comitetului şi cât de 
stăruitor era ocolit şi ce repede se trecea peste tot ce 
privea fondul chestiunilor. Îşi aminti de toată munca pe care 
o depusese în domeniul legiferării, de zelul cu care 
tradusese în limba rusă articolele codului roman şi ale celui 
francez, şi i se făcu ruşine de el însuşi. Apoi îşi aminti clar 
de Bogucearovo, de ocupațiile lui de la ţară, de călătoria lui 
la Riazan, îşi aminti de ţăranii lui şi de Dron-starostele şi, 
aplicându-le lor în gând drepturile persoanelor, pe care le 
împărţise în paragrafe, începu să i se pară de mirare cum 
putuse să se îndeletnicească atâta vreme cu o muncă atât 
de fără rost. 

XIX. 

A DOUA ZI PRINŢUL Andrei se duse la câteva familii 
cărora nu le făcuse încă vizită şi între acestea şi la Rostovi, 
cu care-şi reînnoise cunoştinţa cu prilejul ultimului bal. În 
afară de datoria de politeţe, care-l ducea neapărat la 
Rostovi, la prinţul Andrei mai era şi dorinţa de a o vedea 
acasă la ea pe fata aceea atât de vioaie şi de deosebită de 
celelalte, care-i lăsase o amintire plăcuta. 

Nataşa fu printre cei dintâi care-l întâmpinară. Era într-o 
rochie de casă albastră, în care prinţului Andrei i se păru 
că-i stă şi mai bine decât în rochie de bal. Atât ea, cât şi 
întreaga familie a Rostovilor îi făcură o primire simplă şi 
prietenoasă, ca unui vechi prieten. Toată familia, pe care o 
judecase cu severitate odinioară, i se părea acum compusă 
din oameni minunaţi, buni şi simpli. Ospitalitatea şi 
bunăvoința bătrânului conte, care la Petersburg 
impresionau şi mai plăcut, se manifestară cu atâta căldură, 
încât prinţul Andrei nu putu refuza invitaţia la masă. „Da, 
minunaţi şi cumsecade oameni sunt, îşi spuse Bolkonski, şi 


nici nu-şi pot da seama, fireşte, nici nu visează ce comoară 
au în Nataşa; dar, oameni cumsecade cum sunt, fac cel mai 
nimerit cadru pentru fata asta fermecătoare, plină de viaţă 
şi de o poezie cu totul ieşită din comun!” 

Prinţul Andrei simţea în Nataşa prezenţa unei lumi aparte, 
cu desăvârşire străină pentru el şi plină de satisfacţii 
neştiute; a lumii aceleia străine care avusese atâta atracţie 
pentru el chiar de atunci, de când o întâlnise pe aleea din 
Otradnoe şi din noaptea cu lună. Acum, lumea asta nu-i mai 
stârnea curiozitatea, nu-i mai era străină; dar, intrând el 
însuşi în mijlocul ei, găsea aici un izvor nou de desfătare 
pentru dânsul. 

După masă Nataşa, la rugămintea prinţului Andrei, se 
aşeză la clavicord şi începu să cânte. Prinţul Andrei, stând 
de vorbă cu doamnele lângă fereastră şi ascultând-o, tăcu la 
mijlocul unei fraze şi simţi pe neaşteptate că-l îneacă 
lacrimile, lucru pe care nu l-ar fi crezut niciodată cu 
putinţă. Se uită la Nataşa cum cânta şi în sufletul lui încolţi 
ceva nou şi fericit. Era fericit şi în acelaşi timp se întristase. 
N-avea desigur nici un motiv, să plângă, dar îi venea să 
plângă. Pentru ce? Pentru iubirea lui de demult? Pentru 
mica prinţesă? Pentru deziluziile încercate? Pentru 
speranţele lui de viitor? Da şi nu. Ceea ce îl făcea să plângă 
era conştiinţa brusc reînviată a groaznicei contradicții 
dintre acel ceva nesfârşit de mareei fără de margini care se 
afla în el, şi acel ceva strâmt şi trupesc care era el însuşi, şi 
chiar şi ea. Contradicţia asta îl chinuia şi-l umplea totodată 
de bucurie în timp ce-i asculta cântecul. 

Cum sfârşi de cântat, Nataşa veni spre el şi-l întrebă dacă-i 
place vocea ei. Dar cum îl întrebă, se zăpăci numaidecât, 
înțelegând că n-ar fi trebuit să-i pună întrebarea asta. El 
zâmbi, se uită la ea şi-i spuse că-i place cum cântă, aşa cum 
îi place tot ce face ea. 

Prinţul Andrei nu plecă de la Rostovi decât seara târziu. Se 
duse din obişnuinţă la culcare, dar văzu curând că nu poate 
dormi. Când aprindea lumânarea şi rămânea în pat în capul 


oaselor, când se scula, când se culca la loc. Însă insomnia 
nu-l obosea defel: în sufleul lui era o bucurie atât de mare şi 
de nouă, încât i se părea că ieşise dintr-o odaie cu aerul 
închis afară la lumina zilei, sub cerul liber. Nici prin minte 
nu-i trecea c-ar fi îndrăgostit de Rostova; nici nu se gândea 
la ea; o vedea doar în faţa ochilor şi asta era destul ca viaţa 
să-i apară într-o lumină nouă. „Pentru ce mă zbat, pentru ce 
mă ostenesc în cadrul îngust şi mărginit al preocupărilor 
mele, când viaţa, viaţa întreagă, cu toate bucuriile ei, îmi 
stă înainte?” îşi spunea el. Şi, pentru întâia oară după atâta 
vreme, începu să-şi facă planuri fericite de viitor. Luă 
hotărârea să se ocupe de educaţia fiului său, căutându-i un 
preceptor şi dându-l în grija acestuia; apoi trebuia să-şi dea 
demisia şi să plece în străinătate, să viziteze Anglia, Elveţia, 
Italia. „Trebuie să mă folosesc de libertate, cât timp mai 
simt forţa asta şi tinereţea clocotitoare în mine, îşi spuse el. 
Pierre avea dreptate când spunea că, pentru a fi fericit, 
trebuie să crezi că fericirea e cu putinţă, şi eu acum cred cu 
putere lucrul acesta. Să lăsăm morţii cu morţii şi, cât 
suntem vii, să trăim şi să fim fericiţi”, îşi zicea el. 

XX. 

ÎNTR-O DIMINEAŢĂ, COLONELUL. Adolf Berg, pe care 
Pierre îl ştia aşa cum ştia toată Moscova şi tot Petersburgul, 
veni la el, îmbrăcat într-o uniformă nou-nouţă, cu părul de 
la tâmple pomădat şi pieptănat spre coada ochilor, aşa cum 
îl purta împăratul Alexandr Pavlovici. 

— Vin chiar acum de la contesă, soţia dumneavoastră, şi 
sunt tare nefericit că rugămintea mea n-a putut fi luată în 
seamă. Sper că la dumneavoastră, conte, voi avea mai mult 
noroc, spuse el zâmbind. 

— Cu ce te pot servi, colonele? Sunt la dispoziţia dumitale. 

— Eu, conte, m-am aranjat definitiv în locuinţa mea cea 
nouă, anunţă Berg, vădit convins că această veste nu poate 
să nu facă oricui plăcere, şi de aceea voiam să dau, aşa, o 
mică serată pentru prietenii mei şi ai soţiei mele. (Aici el 
zâmbi şi mai amabil). Voiam să vă rog, pe contesă şi pe 


dumneavoastră, să-mi faceţi cinstea de a pofti la noi la o 
ceaşcă de ceai şi... la masă. 

Numai contesa Elena Vasilievna, care considera înjositoare 
pentru ea societatea unor Bergi oarecare, putea avea 
cruzimea să refuze asemenea invitaţie. Berg explică atât de 
lămurit de ce dorea să reunească la el un grup mic de 
persoane din lumea bună, de ce lucrul acesta avea să-i facă 
plăcere şi de ce el, la cărţi sau la alte prostii nu se îndură să 
cheltuiască, dar pentru a întruni la el acasă o societate 
aleasă, e gata să intre şi la cheltuieli, încât Pierre nu-i putu 
refuza invitaţia şi promise că va veni la masă. 

— Numai dacă pot îndrăzni să vă rog, conte, să nu veniţi 
târziu; aşa, pe la ora opt fără vreo zece minute, îndrăznesc 
să vă rog. Facem o partidă de cărţi, vine şi generalul meu. E 
foarte bun cu mine. Avem să şi gustăm câte ceva, conte. 
Faceţi-mi favoarea asta. 

Contrar obiceiului său de a întârzia întotdeauna, în ziua 
hotărâtă, Pierre, în loc să ajungă la Berg la ora opt fără 
zece, veni la opt fără un sfert. 

Soții Berg, după ce sfârşiseră de pregătit ce era necesar 
pentru serată, erau acum, gata să-şi primească musafirii. 

În biroul nou, curat şi luminos, împodobit cu mici busturi, 
cu tablouri şi mobile noi, Berg, în uniformă nouă, strânsă pe 
Corp, şedea alături de nevastă-sa şi o lămurea că poţi şi 
trebuie să ai întotdeauna relaţii cu persoane sus-puse, 
fiindcă numai atunci poţi găsi o plăcere în relaţiile 
mondene. 

— Mai înveţi câte ceva, le mai poţi cere câte ceva. lată, 
vezi şi tu cum am trăit eu încă de pe când eram mic de tot 
în grad. (Berg îşi măsura viaţa nu cu anii, ci cu înaintările în 
grad.) Camarazii mei tot nimic sunt şi până azi, pe când eu, 
la primul loc liber ce se iveşte, sunt comandant de regiment 
şi am fericirea să fiu bărbatul dumitale (se ridică şi sărută 
mâna Verei, dar, în drum, mai îndreptă şi un colţ de covor 
îndoit). Şi, cum am ajuns eu la toate acestea? Mai cu seamă 


prin ştiinţa de a-mi alege cunoştinţele. Se înţelege de la 
sine că trebuie să fii virtuos şi corect. 

Berg zâmbi, conştient de superioritatea sa faţă de 
slăbiciunea femeiască, şi tăcu, gândindu-se că totuşi 
drăgălaşa lui soţie nu e decât o femeie slabă, care nu poate 
pricepe pe de-a-ntregul în ce constă a fi bărbat vrednic de 
numele de bărbat - ein Mann zu sein481. În acelaşi timp 
zâmbi şi Vera, având de asemenea conştiinţa superiorității 
sale asupra bărbatului ei, care, oricât de bun şi plin de 
virtuţi era, înţelegea în mod greşit viaţa, ca toţi bărbaţii, de 
altfel, după părerea Verei. Judecând după nevastă-sa, Berg 
socotea că toate femeile sunt slabe şi proaste; Vera, 
judecând numai după bărbatul ei şi generalizându-şi 
constatările, presupunea că toţi bărbaţii îşi atribuie numai 
lor raţiunea, când, de fapt, nu-s în stare să priceapă nimic, 
mândri şi egoişti cum sunt. 

Berg se ridică şi, îmbrăţişându-şi nevasta cu băgare de 
seamă ca să nu-i şifoneze pelerina de dantelă pentru care 
dăduse o groază de bani, o sărută drept pe gură. 

— Numai de n-am avea aşa curând copii, spuse el, printr-o 
asociaţie de idei de care nu-şi dădea seama. 

— Da, răspunse Vera, n-aş vrea deloc asta. Trebuie să 
trăim pentru societate. 

— Exact aşa era cea pe care o avea prinţesa lusupova, 
spuse Berg, arătând cu un zâmbet fericit şi blajin spre 
pelerina soţiei sale. 

Atunci se anunţă sosirea contelui Bezuhov. Soții se uitară 
unul la altul, zâmbind amândoi cu mulţumire de sine, 
fiecare dintre ei atribuindu-şi onoarea acestei vizite. 

„lată ce însemnează să ştii să-ţi faci relaţii, îşi zise Berg, 
iată ce însemnează să ştii să te porţi!” 

— 'Te rog numai, zise Vera, ca atunci când mă ocup eu de 
invitaţi, să nu te amesteci, fiindcă eu ştiu foarte bine ce-l 
interesează pe fiecare şi ce se spune în orice fel de 
societate. 

Berg zâmbi iar. 


— Dar nu se poate: cu bărbaţii trebuie să discuţi uneori 
chestiuni bărbăteşti, spuse el. 

Pierre fu primit într-un salon nou, în care n-aveai cum să 
te aşezi nicăieri fără să contravii la simetria, ordinea şi 
curăţenia încăperii, aşa că era foarte de înţeles şi nu părea 
defel ciudat ca Berg să propună mărinimos scumpului său 
oaspe să strice simetria fotoliului sau a canapelei şi, 
găsindu-se pesemne el însuşi în împrejurarea asta într-o 
ezitare dureroasă, rezolvă problema lăsându-i oaspetelui 
alegerea. Pierre anulă simetria trăgându-şi un scaun şi, 
astfel, Berg şi Vera îşi începură serata, întrerupându-se 
unul pe altul ca să-şi întreţină invitatul. 

Vera, care-şi pusese în gând să-l întreţină pe Pierre 
vorbind despre ambasada franceză, aduse numaidecât 
vorba de asta. Berg însă hotărâse că e necesară şi o 
discuţie cu caracter mai bărbătesc, aşa că-şi întrerupse 
nevasta şi puse problema războiului cu Austria; fără să 
vrea, sări de la chestiunile generale la chestiuni personale, 
vorbind de propunerile ce i se făcuseră să ia şi el parte la 
campania din Austria şi de motivele pentru care nu le 
primise. Cu toate că discuţia era foarte dezlânată şi că Vera 
era contrariată de amestecul elementului bărbătesc, 
amândoi soţii simțeau cu satisfacţie că, deşi n-aveau decât 
un singur oaspe, serata lor avea un foarte fericit început şi 
că semăna ca două picături de apă cu orice altă serată, cu 
discuţii, ceai şi multe lumânări aprinse. 

Curând după Pierre veni şi Boris, fostul camarad al lui 
Berg. Felul în care se purta Boris cu Berg şi Vera avea o 
nuanţă de ocrotitoare superioritate. După Boris veni o 
doamnă cu un colonel; apoi generalul în persoană, pe urmă 
Rostovii şi, fără îndoială, reuniunea începu să semene în 
totul, cu toate seratele. Berg şi Vera nu-şi puteau reţine un 
zâmbet de bucurie la vederea acestei animații în salon, la 
auzul crâmpeielor de discuţii fără nici o legătură între ele, 
şi la foşnetul rochiilor în timpul plecăciunilor. Totul era ca la 
toată lumea; deosebit de prietenos fu mai cu seamă 


generalul care lăudă casa, îl bătu pe Berg pe umăr şi luă 
asupră-şi, cu autoritate părintească, aranjarea unei mese 
de boston. Generalul luă loc lângă contele Ilia Andreici, ca 
lângă cel mai de seamă dintre oaspeţi. Bătrânii cu bătrânii, 
tinerii cu tinerii; amfitrioana luă loc la masa de ceai, pe care 
se aflau, întocmai ca la serata Paninilor, fursecuri puse într- 
un coş de argint: totul era cu desăvârşire întocmai ca la 
restul lumii. 

XXI. 

PIERRE, CA UNUL DIN oaspeţii cei mai de seamă, trebui 
să se aşeze la boston cu Ilia Andreici, cu generalul şi cu 
colonelul. Se întâmplă ca Nataşa să se aşeze în dreptul lui şi 
ciudata schimbare care avusese loc în fiinţa ei din seara 
balului îi sări în ochi. Nataşa devenise tăcută. Şi nu numai 
că nu mai era la fel de drăgălaşă ca în seara balului, dar ar 
fi fost chiar urâtă dacă n-ar fi avut un aer aşa de blând şi de 
indiferent faţă de toate. 

„Ce-o fi cu ea?” se întreba Pierre, privind-o. Nataşa şedea 
alături de sora ei, la masa de ceai, şi-i răspundea ceva în 
silă lui Boris, care se aşezase lângă ea. Scoţând o culoare 
completă şi, spre bucuria partenerului său, luând cinci 
levate, Pierre ascultă şi saluturile de bun venit însoţite de 
paşii unor persoane ce intrau în salon în timp ce lua el 
levatele, şi se uită iar la Nataşa. 

„Ce s-o fi întâmplat cu ea?” se întrebă el şi mai mirat. 
Prinţul Andrei stătea în faţa ei şi-i spunea ceva, cu o 
expresie de delicată atenţie. Ea, ridicându-şi capul, se 
îmbujora şi, străduindu-se vădit să-şi reţină respiraţia 
sacadată, se uită la el. Lumina puternică a unui foc lăuntric, 
până atunci stins, se aprinsese iar pe chipul ei: se 
transfigurase din nou. Dintr-o fiinţă mai curând urâtă se 
făcuse aşa cum fusese la bal. 

Prinţul Andrei veni lângă Pierre, şi Pierre remarcă o 
expresie nouă şi tinerească pe faţa prietenului său. 

Pierre, care se mută de câteva ori de la locul lui în cursul 
jocului, avu tot timpul să-i observe, cât durară cele şase 


robere, când din faţă, când din profil, şi pe Nataşa, şi pe 
prietenul său. 

„Ceva de foarte mare importanţă se întâmplă între ei”, îşi 
spuse Pierre şi un sentiment de bucurie şi de amărăciune 
totodată îl tulbură şi-l făcu să uite de joc. 

După şase robere, generalul se ridică, declarând că aşa 
nu-i cu putinţă să mai joci, şi Pierre îşi recâştigă libertatea. 
Nataşa şedea mai la o parte de vorbă cu Sonia şi Boris. Vera 
vorbea ceva cu prinţul Andrei, zâmbind subtil. Pierre se 
apropie de prietenul lui, întrebând dacă ceea ce se discută 
nu e cumva secret, şi se aşeză lângă el. Vera, observând 
câtă atenţie dădea prinţul Andrei Nataşei, găsi că la o 
serată, la o adevărată serată, e neapărată nevoie să se facă 
aluzii fine la sentimente şi, prinzând momentul potrivit când 
îl văzu pe prinţul Andrei singur, începu cu el o discuţie 
asupra sentimentelor în general, şi asupra surorii ei. Cu un 
musafir atât de inteligent (cum îl considera ea pe prinţul 
Andrei) era nevoie să întrebuinţeze toată arta diplomatică 
de care dispunea. 

Când Pierre se apropie de ei, observă că pe Vera discuţia 
pe care o susţinea o adusese în culmea autoadmiraţiei şi că 
prinţul Andrei părea încurcat (ceea ce i se întâmpla foarte 
rar). 

— Dumneata ce crezi? Îi spunea Vera, cu un zâmbet fin. 
Dumneata, prinţe, care eşti aşa de pătrunzător şi intuieşti 
dintr-o dată atât de exact caracterul oamenilor! Ce crezi de 
Nathalie? Poate fi ea statornică în ataşamentele ei, poate ea 
iubi un om, ca alte femei (Vera se gândea la ea însăşi), şi 
odată ce-l iubeşte să-i rămână credincioasă pe veci? Aşa văd 
eu adevărata dragoste. Ce crezi, prinţe? 

— O cunosc prea puţin pe sora dumneavoastră, răspunse 
prinţul Andrei cu un zâmbet ironic, sub care voia să-şi 
ascundă încurcătura în care fusese pus, o cunosc prea puţin 
ca să pot decide într-o chestiune atât de delicată; şi, de 
altfel, am remarcat că, cu cât o femeie place mai puţin, cu 


atât e mai constantă, adăugă el, şi se uită la Pierre, care 
tocmai se apropiase. 

— Da, ai dreptate: în zilele noastre, continuă Vera 
(pomenind de zilele noastre aşa cum pomenesc îndeobşte 
oamenii mărginiţi, care cred că au descoperit şi au ştiut să 
aprecieze caracteristicile vremii lor şi-şi închipuie că 
oamenii se schimbă odată cu vremurile), în zilele noastre, o 
fată are atâta libertate, încât le plaisir d'etre courtisee482 
înăbuşă adesea în ea adevăratele sentimente. Et Nathalie, il 
faut l'avouer, y est tres sensible.483 

Revenirea la Nathalie îl făcu pe prinţul Andrei să se 
încrunte iarăşi cu neplăcere; voi să se ridice, dar Vera îşi 
continuă ideea, accentuându-şi şi mai mult subtilitatea 
zâmbetului. 

— Cred că nimeni n-a fost aşa de courtisee ca ea, zise 
Vera, dar niciodată, până acum de curând, nimeni nu i-a 
plăcut în chip serios. lată, ştii şi dumneata, conte, se adresă 
ea lui Pierre, că şi simpaticul nostru văr, Boris, care entre 
nous a fost foarte, foarte dans le pays du tendre...484 spuse 
ea, făcând aluzie la o hartă a dragostei care era pe atunci 
foarte la modă. 

Prinţul Andrei, încruntat, tăcea. 

— Eşti, mi se pare, prieten cu Boris? Îi spuse Vera. 

— Da, îl cunosc... 

— Ţi-a vorbit de bună seamă, de dragostea lui din copilărie 
pentru Nataşa? 

— A, e vorba de o iubire din copilărie? Întrebă prinţul 
Andrei, înroşindu-se pe neaşteptate. 

— Da. Vous savez, entre cousin et cousine cette intimite 
mene quelquefois a l'amour: le cousinage est un dangereux 
voisinage. N'est-ce pas? 485 

— O, fără îndoială, zise prinţul Andrei şi începu dintr-o 
dată, afectând o neaşteptată expansiune, să glumească pe 
socoteala lui Pierre, dându-i sfaturi să fie serios în 
raporturile cu verişoarele sale de cincizeci de ani, din 
Moscova. 


Şi, în toiul acestei conversații vesele, se ridică şi, luându-l 
de braţ pe Bezuhov, îl duse la o parte. 

— Ei, ce este? Spuse Pierre, care asistase uimit la bizara 
înviorare a prietenului său şi observase privirea pe care 
acesta o aruncase Nataşei, în timp ce se ridicase de pe 
scaun. 

— Trebuie, trebuie să vorbesc cu tine, spuse prinţul 
Andrei. Ştii perechea noastră de mănuşi femeieşti (vorbea 
de mănuşile masonice care se dădeau fiecărui frate nou 
iniţiat spre a fi oferite femeii iubite). Eu... Dar nu, vorbim 
noi pe urmă... 

Şi, cu o stranie lumină în priviri şi cu mişcări agitate, 
prinţul Andrei se apropie de Nataşa şi se aşeză lângă ea. 
Pierre văzu cum prinţul Andrei o întreabă ceva şi cum ea, 
îmbujorându-se, îi răspunde. 

Dar în timpul acesta Berg veni lângă Pierre şi-l rugă 
insistent să ia parte la discuţia dintre general şi colonel, 
asupra chestiunii spaniole. 

Berg era satisfăcut şi fericit. Zâmbetul voioşiei nu i se mai 
ştergea de pe faţă. Serata oferită invitaţilor săi era foarte 
reuşită şi absolut la fel cu toate celelalte serate pe care le 
văzuse. Toate erau cum trebuie să fie. Şi discuţiile subtile 
ale doamnelor, şi masa de joc, şi, la jocul de cărţi, generalul 
care ridica vocea, şi samovarul, şi prăjiturile. Un singur 
lucru mai lipsea, ceva ce văzuse întotdeauna pe la seratele 
pe care voia să le imite. Lipsea o discuţie cu voce tare între 
bărbaţi, o dispută asupra unui subiect important şi adânc. 
Generalul tocmai începuse o asemenea dispută, şi Berg îl 
atrase şi pe Pierre în ea. 

XXII. 

A DOUA ZI, PRINŢUL Andrei se duse la Rostovi la masă, 
invitat de contele Ilia Andreici, şi-şi petrecu la ei toată ziua. 

Toţi cei din casă ştiau pentru cine venea prinţul Andrei, şi 
el, fără să ascundă nimic, căuta să fie lângă Nataşa. Nu 
numai sufletul Nataşei, înspăimântată, dar fericită şi 
entuziasmată, ci toată casa era stăpânită de teama 


aşteptării evenimentului important care urma să aibă loc. 
Contesa se uita cu ochii trişti, serioşi şi severi, la prinţul 
Andrei când îl vedea vorbind cu Nataşa, şi începea, sfioasă 
şi prefăcută, cine ştie ce discuţie fără importanţă, de câte 
ori acesta întorcea capul spre ea. Sonia se temea să se 
îndepărteze de Nataşa şi, când era lângă ea, se temea ca nu 
cumva s-o stingherească. În clipa când rămânea singură, 
între patru ochi, cu prinţul Andrei, Nataşa îngălbenea de 
teama aşteptării. O uimea prin sfiala lui. Simţea că şi el ar 
avea să-i spună ceva, dar că nu se putea hotări. 

Seara, când plecă prinţul Andrei, contesa veni lângă 
Nataşa şi o întrebă în şoaptă: 

— Ei, ce e? 

— Mamă, pentru Dumnezeu, să nu mă întrebi nimic acum. 
Asta nu se spune, răspunse Nataşa. 

Dar cu toate astea, în seara aceea Nataşa stătu multă 
vreme în patul mamei ei, cu privirea pierdută-n gol, când 
tulburată, când înfricoşată. Îi spuse ba că el o lăudase, ba 
că-i vorbise de călătoria lui peste graniţă, ba că o întrebase 
unde aveau să petreacă Rostovii vara, ba că o descususe în 
legătură cu Boris. 

— Dar o asemenea, o asemenea... n-am simţit nici odată! 
Spuse ea. Numai că, lângă el mi-e frică, lângă el mi-e 
totdeauna frică, ce însemnează asta? Însemnează că e ceva 
serios, nu-i aşa? Mamă, dormi? 

— Nu, draga mamei, mi-e frică şi mie, răspunse mama. Du- 
te. 

— 'Totuna, n-am să pot dormi. Ce prostie, să dormi! 
Măicuţo, măicuţo, niciodată n-am simţit aşa ceva! Spuse ea, 
mirată şi înfricoşată în faţa sentimentului acestuia pe care 
şi-l descoperi în suflet. Cine s-ar fi putut gândi! 

Nataşei i se părea că era îndrăgostită de prinţul Andrei 
încă de când îl văzuse întâia oară la Otradnoe. Parcă o şi 
înspăimânta norocul acesta ciudat şi neaşteptat de a-l fi 
întâlnit şi de a-l fi putut interesa, pe cât părea, tocmai pe 
acela pe care şi-l alesese încă de pe atunci (era ferm 


convinsă de acest lucru). „Şi tocmai acum a trebuit să vină 
la Petersburg, când suntem noi aici. Şi a trebuit să ne 
întâlnim la bal. Asta-i ursita! E limpede că asta ne e ursita, 
dacă toate au dus aici. Chiar de atunci, de cum l-am văzut, 
am simţit ceva deosebit.” 

— Şi ce ţi-a mai spus? Ce versuri ţi-a scris acolo? Citeşte- 
mi-le... o invită gânditoare contesa, întrebând de versurile 
pe care prinţul Andrei i le scrisese Nataşei în album. 

— Mamă, nu e ruşine că e văduv? 

— Ce prostii spui, Nataşa! Închină-te mai bine! Les 
mariages se font dans les cieux.486 

— Mămicuţo dragă, cât te iubesc, cât de fericită sunt! 
Strigă Nataşa, plângând lacrimi de bucurie şi de tulburare, 
şi-şi îmbrăţişă mama. 

La aceeaşi oră chiar, prinţul Andrei era la Pierre şi-i 
vorbea de dragostea lui pentru Nataşa şi de hotărârea 
fermă pe care o luase de a se însura cu ea. 

În aceeaşi zi, contesa Elena Vasilievna dădea o recepţie la 
care venise ambasadorul francez, pe lângă un prinţ străin, 
devenit nu demult vizitator asiduu al casei contesei, şi multe 
alte strălucite figuri feminine şi masculine. Pierre coborâse 
şi el şi se plimba de colo până colo prin salon, atrăgându-le 
tuturor invitaţilor atenţia prin încordarea de pe figura lui 
absentă şi posomorâtă. 

De la ultimul bal încoace, Pierre simţea în el apropierea 
unor accese de ipohondrie şi se străduia să lupte împotriva 
lor cu puterea disperării. De când cu prietenia dintre prinţ 
şi soţia lui, Pierre fusese numit fără de veste şambelan şi, de 
atunci, începuse să se simtă stingher şi ruşinat în marea 
societate şi tot mai des începură să-i revină vechile lui 
gânduri negre despre zădărnicia vieţii omeneşti. În acelaşi 
timp, sentimentele dintre prinţul Andrei şi protejata sa, 
Nataşa, de care prinsese de veste, ca şi contrastul dintre 
starea în care era el şi starea prietenului său, îl făceau să se 
cufunde şi mai mult în melancolie. Îşi dădea deopotrivă 
osteneala să nu se gândească nici la soţia sa, nici la Nataşa 


şi la prinţul Andrei. Toate i se păreau iarăşi lipsite de 
însemnătate în faţa veşniciei şi iarăşi îşi punea întrebarea: 
„La ce bun?”... Şi-şi impunea, nădăjduind să-şi izgonească 
duhul cel rău, atât ziua cât şi nopţile, tot felul de osteneli în 
legătură cu treburile masonice. După ora unsprezece 
noaptea, ieşind din apartamentele contesei, se duse sus la 
el, într-o odaie scundă, îmbâcsită de fum de ţigară; 
îmbrăcat într-un halat uzat, se aşeză la o măsuţă şi începu 
să copieze documente scoțiene originale, când intră cineva 
în cameră. Era prinţul Andrei. 

— A, dumneata erai, zise Pierre, cu înfăţişare distrată şi 
nemulțumită. Eu, după cum vezi, lucrez, zise el, arătând 
spre un caiet, cu aerul că scapă de necazurile vieţii, pe 
care-l iau oamenii nefericiţi atunci când au în faţa ochilor 
opera lor. 

Prinţul Andrei, cu faţa strălucitoare de entuziasmul 
reîntoarcerii la viaţă se opri în dreptul lui Pierre şi, 
neobservându-i chipul mohorât, îi zâmbi, cu egoismul 
inconştient al fericirii. 

— Ei, dragul meu, zise el, de ieri am vrut să-ţi spun, dar 
am venit astăzi anume pentru asta. N-am simţit nimic 
asemănător cu ce simt acum, niciodată. Sunt îndrăgostit, 
prietene dragă! 

Pierre oftă deodată adânc şi se lăsă cu toată greutatea 
corpului pe canapea, lângă prinţul Andrei. 

— De Nataşa Rostova, da? Întrebă el. 

— Da, da, de cine altcineva? N-aş fi crezut niciodată, dar 
sentimentul acesta e mai puternic decât mine. leri m-am 
chinuit, am suferit, dar nici chinurile acestea nu le-aş da 
pentru nimic în lume. Până acum n-am trăit. Abia acum 
trăiesc, dar nu pot trăi fără ea. Dar mă poate ea iubi pe 
mine oare? Sunt prea bătrân pentru ea... De ce nu spui 
Nimic? 

— Eu? Eu? Ce-ţi spuneam eu, zise Pierre brusc, ridicându- 
se şi începând să umble prin odaie. Totdeauna mi-am spus... 
Fata asta e o comoară, e... E o fată rară... Dragă prietene, 


te rog, nu mai raţiona atâta, nu mai sta la îndoială, însoară- 
te, însoară-te şi iar însoară-te... Şi sunt convins că nu va fi 
om mai fericit decât dumneata. 

— Dar ea? 

— Ea te iubeşte. 

— Nu spune fleacuri... zise prinţul Andrei, zâmbind şi 
uitându-se în ochii lui Fierre. 

— 'Te iubeşte, ştiu eu, se răsti supărat Pierre. 

— Nu, ascultă, zise prinţul Andrei, apucându-l de mână şi 
oprindu-l. Ştii în ce stare sunt eu? Simt nevoia să spun totul 
cuiva. 

— Ei bine, vorbeşte; mă bucur mult de tot, zise Pierre şi, 
(într-adevăr, faţa lui îşi schimbă expresia, fruntea i se netezi 
şi-şi ascultă, cu bucurie prietenul. 

Prinţul Andrei părea, şi chiar era, cu totul alt om, un om 
nou. Unde-i erau tristeţea, disprețul lui de viaţă, 
pesimismul, dezamăgirile? Pierre era singurul om în faţa 
căruia se putea hotări să spună tot ce-l apăsa şi, de aceea, 
spuse tot ce avea pe suflet. Îşi aşternu cu uşurinţă şi curaj 
planurile de viitor pe un timp îndelungat, îi vorbi de faptul 
că nu putea să-şi jertfească fericirea pentru un capriciu al 
tatălui său, de modul cum avea să-şi facă tatăl să-i dea 
consimţământul la căsătoria lor şi să-şi iubească nora, sau 
cum avea să se lipsească de consimţământul lui, apoi se 
miră de sentimentul care pusese stăpânire pe el, ca de ceva 
bizar şi străin, independent de voinţa sa. 

— Nu l-aş fi crezut pe cel care mi-ar fi spus că pot iubi aşa, 
zise prinţul Andrei. Nu e defel acelaşi sentiment pe care l- 
am mai simţit şi altădată. Lumea întreagă e împărţită acum 
pentru mine în două părţi: pe de o parte - ea, şi cu ea toată 
fericirea, nădejdea, şi lumina; de cealaltă parte - tot ce nu e 
ea, cu toată tristeţea şi întunericul... 

— Întunericul şi bezna, repetă Pierre, da, da, te înţeleg. 

— Nu pot să nu iubesc lumina şi nu-i vina mea dac-o iubesc 
şi sunt peste măsură de fericit. Mă-nţelegi? Ştiu că te 
bucuri pentru mine. 


— Da, da, întări Pierre, uitându-se la prietenul său cu 
duioşie şi tristeţe în priviri. 

Şi cu cât destinul prinţului Andrei îi apărea mai luminos, 
cu atât propria lui soartă i se înfăţişa mai întunecoasă. 

XXIII. 

PENTRU CĂSĂTORIE ERA nevoie de consimţământul 
tatălui, şi prinţul Andrei plecă, a doua zi chiar, spre Lâsâe 
Gori, să-l obţină. 

Bătrânul primi vestea adusă de fiul său cu linişte aparentă, 
dar în adâncul sufletului îşi făcu mult sânge rău. El nu 
putea înţelege cum poate cineva dori să-şi schimbe viaţa, să 
introducă în ea ceva nou, atunci când pentru el viaţa era 
încheiată. „Să mă lase să-mi sfârşesc viaţa aşa cum vreau 
eu, şi pe urmă n-au decât să facă ce vor”, îşi spunea 
bătrânul. Cu fiul său, el întrebuința însă diplomaţia pe care 
o întrebuința în împrejurări importante. Luând un ton 
liniştit, examină problema pe toate feţele. 

În primul rând, căsătoria nu era deloc strălucită în ceea ce 
priveşte neamul, averea şi rangul. În al doilea rând, prinţul 
Andrei nu mai era la prima tinereţe şi avea sănătatea 
şubredă (bătrânul punea un deosebit accent pe lucrul 
acesta), iar ea era foarte tânără. În al treilea rând, mai era 
şi copilul, căruia n-avea să-i meargă bine dat pe mâna unei 
fetişcane. În al patrulea rând, în sfârşit, enumera bătrânul, 
privindu-şi batjocoritor fiul „eu te rog să amâni treaba asta 
cu un an, să te duci în străinătate, să te cauţi, să tocmeşti, 
cum zici că vrei să faci, un neamţ pentru prinţul Nikolai, şi 
pe urmă, dacă dragostea, sau pasiunea, sau încăpăţânarea, 
sau cum vrei să-i spui, îţi e aşa de mare, atunci însoară-te. 
Acesta e ultimul meu cuvânt, să ştii, ultimul...” sfârşi prinţul 
pe un ton care nu mai lăsa nici o îndoială că nimic nu-l mai 
putea face să-şi schimbe hotărârea. 

Prinţul Andrei văzu limpede că bătrânul trăgea nădejde 
ca, fie sentimentele lui, fie acelea ale viitoarei lui logodnice, 
să nu reziste la încercarea unui an, sau că între timp chiar 
el, bătrânul prinţ, să moară, aşa că se hotări să împlinească 


voia părintelui său: să-şi facă propunerea de căsătorie şi să 
amâne nunta cu un an. 

Trei săptămâni de la ultima seară petrecută în casa 
Rostovilor, prinţul Andrei se înapoie la Petersburg. 

În ziua următoare explicaţiei cu maică-sa, Nataşa îl 
aşteptase toată ziua pe Bolkonski, dar el nu venise. A doua 
şi a treia zi fu la fel. Pierre nu veni nici el, şi Nataşa, 
neştiind de plecarea prinţului Andrei la tatăl său, nu-şi 
putea explica de ce lipseşte. 

Aşa trecură trei săptămâni. Nataşa nu voia să iasă nicăieri 
şi trecea ca o umbră, deşartă şi jalnică, dintr-o odaie într- 
alta; noaptea plângea pe furiş neştiută de nimeni, iar serile 
nu se mai arăta la patul mamei sale. Se înroşea din nimica 
toată şi-şi ieşea din sărite. 1 se părea că toată lumea îi ştie 
dezamăgirea, că-şi râd toţi de ea şi o compătimesc. Pe lângă 
toată grozava durere din sufletul ei, amorul propriu jignit îi 
sporea nenorocirea. 

Într-o zi, veni lângă contesă, voi să-i spună ceva şi începu 
să plângă. Lacrimile ei erau lacrimi de copil necăjit, care nu 
ştie nici el pentru ce e pedepsit. 

Contesa încercă s-o consoleze; Nataşa, care la început 
ascultase cu băgare de seamă cuvintele mamei sale, o 
întrerupse deodată: 

— Isprăveşte, mamă; nu mă gândesc la el şi nici nu vreau 
să mă gândesc! Asta e: a venit şi, deodată, deodată n-a mai 
venit... 

Vocea îi tremura şi numai cât nu plângea, dar se reţinu şi 
continuă liniştită: 

— Şi, pe urmă, nici nu vreau să mă mărit. Mă şi tem de el; 
acum m-am liniştit de tot, de tot... 

A doua zi după această convorbire, Nataşa se îmbrăcă cu o 
rochie veche, care era ştiut că-i dădea întotdeauna, 
dimineaţa, voie bună, şi-şi începu iar, de dimineaţă, vechiul 
ei fel de viaţă, de la care se abătuse de când cu balul. După 
ce-şi bău ceaiul, trecu în salonul pe care-l prefera pentru 
rezonanţa lui puternică şi-şi reîncepu solfegiile. După ce-şi 


termină prima lecţie, se opri în mijlocul salonului şi repetă o 
frază muzicală ce-i plăcuse în mod deosebit. Ascultă cu 
bucurie minunata revărsare (ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la 
ea) a sunetelor ce umpleau tot spaţiul salonului, ca sa se 
stingă încet, şi, dintr-o dată îi reveni voia bună. „Ce să mă 
tot gândesc atâta la chestiunea aceea, e bine şi aşa”, îşi zise 
ea, şi începu să se plimbe încoace şi încolo prin salon, pe 
parchetul răsunător, nu cu paşi obişnuiţi, ci călcând la 
fiecare pas întâi pe toc şi apoi pe vârf (era încălţată cu 
pantofii cei noi, la care ţinea mai mult); şi, cu aceeaşi 
bucurie pe care i-o dăduseră sunetele glasului ei, asculta 
zgomotul ritmic al tropotului de tocuri, urmat de scârţâitul 
vârfurilor, iar când trecu prin faţa oglinzii, îşi aruncă ochii 
în ea. „lată asta sunt eu! Părea să spună expresia feţei ei 
când se văzu în oglindă. Ei şi? Foarte bine. N-am nevoie de 
nimeni.” 

Un lacheu voi să intre ca să aranjeze ceva în salon, dar ea 
nu-i dădu voie şi, închizând uşa după el, îşi continuă 
plimbarea. Revenise în dimineaţa asta la starea ei preferată 
dinainte, dragostea de sine însăşi şi autoadmiraţia. „Ce 
minune e Nataşa asta! Spuse ea iarăşi despre sine însăşi, cu 
vorbele unei presupuse a treia persoane, reprezentant al 
sexului masculin. E frumuşică, are voce, e tânără şi nu face 
rău la nimeni, numai s-o lăsaţi în pace.” Dar, oricât ar fi 
lăsat-o lumea în pace, ea nu-şi mai putea găsi linişte şi simţi 
fără întârziere lucrul acesta. 

În vestibul se deschise o uşă şi cineva întrebă: „E acasă?” 
apoi se auziră paşi. Nataşa se uita încă în oglindă, dar nu se 
mai putea vedea. Asculta zgomotele din vestibul. Când, în 
sfârşit, văzu iar, îngălbenise cu totul la faţă. El era. Ştia asta 
sigur, deşi abia îi putuse auzi vocea prin uşa închisă. 

Palidă şi speriată alergă în salonul de primire. 

— Mamă, a venit Bolkonski! Zise ea. E îngrozitor, mamă, e 
insuportabil! Nu vreau să... să mă chinuiesc! Ce să fac? 

Contesa nici n-avu timpul să-i răspundă, şi prinţul Andrei, 
cu faţa gravă şi îngrijorată, intră în salon. Cum dădu cu 


ochii de Nataşa, chipul i se lumină. Sărută mâna contesei şi 
pe a Nataşei şi se aşeză pe un scaun lângă canapea... 

— Demult n-am mai avut plăcerea să vă... începu contesa, 
când, prinţul Andrei o întrerupse, dându-i răspuns la 
întrebare şi, pesemne, grăbindu-se să-i spună mai curând 
ceea ce avea de spus. 

— Nu am mai dat pe la dumneavoastră tot timpul acesta, 
fiindcă m-am dus să-mi văd tatăl; aveam să-i vorbesc într-o 
chestiune foarte importantă. M-am înapoiat abia ieri 
noaptea, zise el, uitându-se la Nataşa. Aş vrea să vă vorbesc 
dumneavoastră, contesă, adăugă el după o scurtă tăcere. 

Contesa oftă din greu şi-şi lăsă ochii în jos. 

— Sunt la dispoziţia dumitale, răspunse ea. 

Nataşa ştia că trebuie să plece, dar n-o putea face: i se 
pusese un nod în gât şi se uită drept la prinţul Andrei, cu 
ochii larg deschişi, aşa cum nu se cade. 

„Chiar acum? În clipa asta? Nu, nu e cu putinţă 
ea. 

EI se uită iarăşi la ea şi privirea lui o convinse că nu se 
înşelase. Da, chiar acum, în clipa asta, i se hotăra destinul. 

— Du-te, Nataşa, te voi chema, îi şopti contesa. 

Nataşa se uită cu ochi speriaţi şi rugători la prinţul Andrei 
şi la mamă-sa şi ieşi. 

— Am venit, contesă, să cer mâna fiicei dumneavoastră, 
zise prinţul Andrei. 

Contesa se înroşi la faţă, dar nu scoase nici o vorbă. 

— Propunerea dumitale... începu grav contesa. El tăcea şi 
o privea în ochi. Propunerea dumitale... (se încurcă) ne 
bucură şi... îţi primesc propunerea, sunt bucuroasă. Şi 
bărbatul meu... nădăjduiesc... dar va depinde de ea însăşi... 

— Ei am să-i vorbesc atunci când voi avea consimţământul 
dumneavoastră... mi-l daţi? Întrebă prinţul Andrei. 

— Da, spuse contesa şi-i întinse mâna. Apoi, când prinţul 
Andrei se aplecă deasupra mâinii ei, ea îi atinse fruntea cu 
buzele cu un amestec de sentimente în care intra şi duioşie, 


LIA 


îşi spuse 


şi înstrăinare. Ar fi vrut să-l iubească întocmai ca pe un fiu, 
dar îl simţea străin şi ştia c-avea motive să se teamă de el. 

— Sunt convinsă că bărbatul meu va consimţi, spuse 
contesa, dar tatăl dumitale... 

— Tatăl meu, căruia i-am împărtăşit planurile mele, mi-a 
impus, ca o condiţie indiscutabilă a consimţământului său, 
obligaţia, de a nu face nunta mai devreme de un an. Şi 
voiam să vă fac cunoscut acest lucru. 

— E drept că Nataşa e încă la o vârstă prea fragedă, dar 
chiar atâta timp? 

— Nu s-a putut altfel, spuse prinţul Andrei oftând. 

— V-o trimit acum, zise contesa, şi ieşi din odaie. 

— Doamne, ai milă de noi, repetă ea tot timpul cât îşi căută 
fata. 

Sonia îi spuse că Nataşa e în dormitor. O găsi stând pe 
patul ei, palidă, cu ochii uscați, uitându-se la icoană şi 
închinându-se cu mişcări repezi, şoptind mereu ceva. Când 
îşi văzu mama, sări de unde era şi veni în fugă spre ea. 

— Ce-i, mamă? Ce-i? 

— Du-te, du-te la el. Îţi cere mâna, spuse contesa cu 
răceală, pe cât i se păru Nataşei... Du-te, du-te, continuă ea 
cu tristeţe şi mustrare în glas, în urma fetei care pornise 
alergând, şi oftă din greu. 

Nataşa nu-şi mai amintea cum intrase în salon. În pervazul 
uşii, când îl văzu pe prinţul Andrei, se opri. „Oare omul 
acesta străin a devenit totul acum pentru mine?” se întrebă 
ea şi, într-o clipă, îşi răspunse: „Da, totul: el singur mi-e mai 
scump decât orice pe lume”. Prinţul Andrei se apropie de 
ea, cu privirile în jos. 

— Te-am îndrăgit din clipa când te-am văzut. Pot nădăjdui? 

Se uită la ea şi-l surprinse pasiunea concentrată pe care o 
exprima faţa ei. Chipul ei părea că spune: „De ce mai 
întrebi? De ce să te mai îndoieşti de ceea ce nu se poate să 
nu ştii? De ce să mai vorbeşti, când cuvintelor nu le e dat să 
exprime ceea ce simţi?” 

Ea se apropie de el şi se opri. Elîi luă mâna şi i-o sărută. 


— Mă iubeşti? 

— Da, da, spuse, cu ciudă parcă, Nataşa, şi oftă tare; oftă 
şi a doua oară, apoi din ce în ce mai des, până izbucni în 
plâns. 

— Ce este? Ce-i cu dumneata? 

— Ah, sunt atât de fericită, răspunse ea, zâmbind printre 
lacrimi, apoi se aplecă spre el şi, după ce se gândi o clipă, 
ca şi cum s-ar fi întrebat dacă lucrul era permis, îl sărută. 

Prinţul Andrei îi ţinea mâinile într-ale lui, o privea în 
lumina ochilor, şi în sufletul său nu mai găsea iubirea pe 
care o avusese pentru ea până atunci. Ceva i se răsucise 
brusc în suflet: nu mai era farmecul acela poetic şi misterios 
al dorinţei, dar era compasiunea faţă de slăbiciunea ei de 
femeie şi de copil, era teama în faţa devotamentului şi a 
încrederii ei, era apăsătoarea, şi totodată dătătoarea de 
bucurie, conştiinţă a datoriei care-l lega pe veci de ea. 
Sentimentul de acum, deşi nu mai era la fel de luminos şi de 
liric ca înainte, era mai serios şi mai puternic. 

— "Ţi-a spus maman că nu se poate mai curând de un an? 
Zise prinţul Andrei, uitându-se în ochii ei. 

„Oare asta să fiu eu, fata-copil (cum spuneau toţi, vorbind 
despre mine), se întreba Nataşa, oare să fiu eu aceea care 
în clipa asta a devenit nevasta, egala acestui bărbat străin, 
delicat, inteligent şi stimat chiar şi de tatăl meu? Oare să fie 
adevărat? Să fie adevărat că de aci-nainte nu mai pot glumi 
cu viaţa, că de acum sunt mare, că de acum am 
răspunderea fiecărei fapte şi a fiecărui cuvânt? Dar ce m-a 
întrebat?” 

— Nu, răspunse ea, dar fără să înţeleagă ce o întrebase. 
— lartă-mă, spuse prinţul Andrei, dar dumneata eşti aşa 
de tânără, iar eu am trăit atâta până acum! Mă tem pentru 

dumneata. Dumneata nu te cunoşti. 

Nataşa asculta cu atenţie concentrată, dându-şi osteneala 
să priceapă sensul cuvintelor lui, dar nu pricepea. 

— Oricât de greu ar fi pentru mine acest an care-mi 
amână fericirea, continuă prinţul Andrei, în acest răstimp 


încredinţează-te de ceea ce simţi. Te rog să primeşti ca 
după un an să-mi faci fericirea; dar eşti liberă; logodna 
noastră va rămâne secretă şi, dacă te vei fi convins că nu 
mă iubeşti, sau te vei fi îndrăgostit... spuse prinţul Andrei 
cu un zâmbet silit. 

— Pentru ce vorbeşti aşa? Îl întrerupse Nataşa. Ştii că te- 
am iubit din prima zi când ai venit la Otradnoe? Spuse ea, 
ferm convinsă că acesta era adevărul. 

— Într-un an te vei cunoaşte... 

— Un an întreg! Exclamă Nataşa, înțelegând abia acum că 
nunta era amânată cu un an. Şi de ce un an? Dece un an? 

Prinţul Andrei începu să-i explice motivele acestei 
amânări... Nataşa nu-l asculta. 

— Şi altfel nu se poate? Întrebă ea. 

Prinţul Andrei nu răspunse nimic, dar faţa lui exprima 
imposibilitatea schimbării acestei hotărâri. 

— E îngrozitor! Nu, asta-i îngrozitor, îngrozitor! Exclamă 
brusc Nataşa şi izbucni iar în plâns. Am să mor aşteptând 
un an: asta nu se poate, e îngrozitor! 

Se uită la chipul logodnicului ei şi citi pe el expresia 
compătimirii şi a nedumeririi. 

— Nu, nu, fac tot ce vrei, spuse ea, oprindu-şi deodată 
lacrimile; sunt atât de fericită! 

Tatăl şi mama ei intrară în salon şi-i binecuvântară pe 
logodnici. 

Din ziua aceea, prinţul Andrei veni la Rostovi ca logodnic. 

XXIV. 

LOGODNA NU SE CELEBRĂ, şi despre faptul că Bolkonski 
ceruse mâna Nataşei nu se vorbi nimic faţă de nimeni; la 
asta ţinea prinţul Andrei. El spunea că, întrucât el era 
pricina amânării, el trebuia să-i şi suporte toată greutatea. 
Cuvântul dat, spunea el, îl lega pentru totdeauna, dar nu 
voia s-o lege şi pe Natagşa şi-i lăsa toată libertatea. Dacă ea, 
după o jumătate de an, va simţi că nu-l iubeşte, va fi cu totul 
în dreptul său să-l refuze. E de la sine înţeles că nici 
părinţii, nici Nataşa nu voiau să audă de una ca asta; dar 


prinţul Andrei rămase la părerea lui. Venea zilnic în casa 
Rostovilor, dar nu se purta ca un logodnic cu Nataşa: i se 
adresa cu dumneata şi nu-i săruta decât mâna. Între prinţul 
Andrei şi Nataşa se stabiliră din ziua cererii în căsătorie cu 
totul alte relaţii decât până atunci, mai apropiate, mai 
simple. Parcă nici nu se cunoscuseră unul pe altul până 
atunci. Le plăcea, şi ei, şi lui, să-şi aducă aminte cu ce ochi 
se priveau atunci când nu era nimic unul pentru altul; acum 
se simțeau amândoi alte fiinţe: atunci erau falşi, acum erau 
simpli şi sinceri. La început se simţea oarecare stinghereală 
în raporturile familiei cu prinţul Andrei acesta le apărea ca 
un om din altă lume, şi Nataşa îşi dădea multă osteneală să- 
i deprindă pe ai casei cu el, încredinţându-i pe toţi cu 
mândrie că nu e deosebit decât în aparenţă, dar că de fapt 
e la fel cu toţi ceilalţi oameni, că ea nu se teme şi că nimeni 
nu trebuie să se teamă de el. După câteva zile se obişnuiră 
cu el în familie şi, nemaisfiindu-se, îşi continuară faţă de el 
vechiul lor fel de viaţă, la care luă şi el parte. Ştia să discute 
despre treburile gospodăreşti cu contele, despre toalete cu 
contesa şi Nataşa, şi despre albume şi broderii cu Sonia. 
Câteodată Rostovii îşi arătau între ei mirarea, în faţa 
prinţului Andrei, pentru felul cum se întâmplaseră toate 
acestea şi cât de bine se putuse prevedea tot ce avea să se 
petreacă: şi venirea prinţului Andrei la Otradnoe, şi venirea 
lor la Petersburg, şi asemănarea dintre Nataşa şi prinţul 
Andrei, pe care o remarcase dădaca cu prilejul primei vizite 
a prinţului, şi ciocnirea dintre Andrei şi Nikolai în anul 
1805, şi multe alte semne, prevestitoare ale celor ce se 
întâmplaseră mai apoi, erau luate acum în seamă de ai 
casei. 

În casa Rostovilor domnea plictiseala aceea poetică şi 
tăcerea care însoţeşte întotdeauna prezenţa a doi logodnici. 
Adesea, strânşi toţi la un loc, tăceau. Uneori, când cei din 
jur se ridicau şi plecau, logodnicii, rămaşi singuri, continuau 
să tacă. Rar li se întâmpla să vorbească ceva de viitorul lor. 
Prințului Andrei îi era teamă să vorbească despre asta şi-şi 


făcea o problemă de conştiinţă. Nataşa împărtăşea acest 
sentiment al lui, ca, de altfel, toate sentimentele lui, pe care 
nu înceta să i le ghicească. Odată Nataşa aduse vorba 
despre copilul lui. Prinţul Andrei se înroşi - ceea ce i se 
întâmpla acum deseori şi ceea ce Nataşei îi plăcea în mod 
deosebit - şi spuse că copilul nu va locui cu dânşii. 

— De ce? Întrebă speriată Nataşa. 

— Nu pot să-l despart de bunicul său şi, pe urmă... 

— Cum l-aş mai iubi! Spuse Nataşa, ghicindu-i numaidecât 
gândul. Dar ştiu, vrei să nu dăm prilej să ni se reproşeze 
ceva, dumitale sau mie. 

Bătrânul conte se apropia uneori de prinţul Andrei, îl 
săruta şi-i cerea sfaturi cu privire la educaţia lui Petea sau 
la cariera lui Nikolai. Contesa, de câte ori se uita la 
logodnici, ofta. Sonia se temea în fiecare clipă să nu fie de 
prisos şi-şi dădea osteneala să găsească motive să-i lase 
singuri, chiar şi atunci când nu era nevoie. Când vorbea 
prinţul Andrei (care avea darul de a povesti foarte frumos), 
Nataşa îl asculta cu mândrie; când vorbea ea, băga de 
seamă cu spaimă, dar bucuroasă, că el o priveşte cu atenţie, 
scrutător. Se întreba nedumerită „Ce-o fi căutând în mine? 
Ce o fi vrând să afle de se uită aşa? Şi dacă cumva în mine 
nu există ceea ce caută el cu privirile?” Câteodată, ea 
revenea la dispoziţia sufletească de veselie nestăpânită ce îi 
era caracteristică şi atunci îi plăcea cu deosebire să vadă şi 
să audă cum râdea prinţul Andrei din pricina asta. El râdea 
rar, dar când râdea, se lăsa cu totul furat de veselie, şi de 
fiecare dată, după asemenea clipe de haz, Nataşa se simţea 
mai aproape de dânsul. Dacă gândul despărțirii, ce trebuia 
să aibă loc şi care se apropia, n-ar fi înspăimântat-o, Nataşa 
ar fi fost pe deplin fericită. 

Când nu mai era decât o zi până să părăsească 
Petersburgul, prinţul Andrei îl aduse cu el şi pe Pierre, care 
din vremea balului nu mai fusese în casa Rostovilor. Pierre 
părea distrat şi tulburat. Stătu de vorbă cu contesa. Nataşa 


se aşeză cu Sonia la măsuţa de şah, îmbiindu-l prin asta pe 
prinţul Andrei să se apropie de ele. 

— Îl cunoşti demult pe Bezuhov? Întrebă el. Ţii la el? 

— Da. E un om minunat, dar e foarte caraghios. 

Şi, ca întotdeauna când vorbea de Pierre, începu să 
povestească anecdote pe seama zăpăcelii lui, anecdote care 
în bună parte erau simple născociri. 

— Ştii, i-am încredinţat secretul nostru, spuse prinţul 
Andrei. Îl cunosc din copilărie. E o inimă de aur. Te rog, 
Nathalie, spuse el deodată cu seriozitate, eu plec, 
Dumnezeu ştie ce se poate întâmpla. Poate n-ai să mă mai 
iu... Da, ştiu, n-ar trebui nici să vorbesc aşa ceva. Un singur 
lucru: orice ar fi să ţi se întâmple în lipsa mea... 

— Ce mi se poate întâmpla? 

— Orice nenorocire ar fi să se întâmple, continuă prinţul 
Andrei, vă rog, mademoiselle Sophie, orice s-ar întâmpla, 
nu vă adresaţi altcuiva decât lui pentru sfat şi sprijin. E 
omul cel mai distrat şi mai ridicol, dar nu-i altul care să aibă 
inimă ca a lui pe lume... 

Nici tatăl, nici mama ei şi nici Sonia sau însuşi prinţul 
Andrei n-aveau cum prevedea ce efect avea să facă asupra 
Nataşei despărţirea de logodnicul ei. Roşie şi tulburată, dar 
fără să verse o lacrimă, ea umblă toată ziua aceea prin 
casă, văzându-şi de treburile ei mărunte, ca şi cum n-ar fi 
înţeles ce o aştepta. Nu plânse nici în clipa când el, luându- 
şi rămas-bun, îi sărută pentru ultima oară mâna. 

— Nu pleca! Doar atât îi putu ea spune, cu o voce care-l 
făcu să se gândească dacă nu cumva era cazul să rămână 
într-adevăr şi care nu-i mai ieşi multă vreme din minte. 

Nici după ce-l văzu plecând nu plânse; dar rămase câteva 
zile în odaia ei, tot fără să plângă, şi nu se interesă de 
nimic; spunea din când în când doar: „Ah, pentru ce-a 
plecat?” 

Dar după două săptămâni de la plecarea lui, Nataşa îşi 
învinse într-un chip la fel de neaşteptat pentru cei din jurul 
ei durerea morală şi începu să fie ca şi înainte; doar 


fizionomia morală îi era schimbată, aşa cum se ridică după 
o boală îndelungată copiii, cu altă înfăţişare. 

XXV. 

SĂNĂTATEA CA ŞI CARACTERUL îi slăbiseră mult 
prinţului Nikolai Andreevici Bolkonski în ultimul an, de când 
îi plecase fiul. Se făcuse şi mai arţăgos ca înainte şi 
izbucnirile de furie care-l apucau din senin se spărgeau cele 
mai multe în capul prinţesei Maria. Parcă-şi dădea anume 
osteneala să-i scormonească rănile cele mai dureroase din 
inimă, ca s-o poată chinui cu mai multă cruzime morală. 
Două pasiuni avea prinţesa Maria şi prin urmare două 
bucurii: nepoţelul ei Nikoluşka şi religia; şi amândouă 
deveniseră temele preferate ale atacurilor şi zeflemelei 
bătrânului. Oricare ar fi fost subiectul discuţiei, el aducea 
vorba fie de eresurile fetelor bătrâne, fie de răsfăţul şi 
râzgâierea copiilor. „[i-ar plăcea să fie şi el (Nikolenka) o 
fată bătrână cum eşti tu, dar degeaba! Prinţul Andrei vrea 
să aibă băiat, nu fată!” spunea el. Sau, adresându-se 
domnişoarei Bourienne, o întreba în faţa prinţesei Maria 
cum îi plac popii şi icoanele noastre, şi făcea haz... 

Bătrânul o jignea adânc, fără încetare, dar prinţesa Maria 
n-avea nevoie nici măcar să-şi calce pe inimă ca să-l ierte. 
Putea el oare fi vinovat faţă de ea şi putea oare să n-aibă 
dreptate tatăl ei, care - ştia ea prea bine - o iubea totuşi? Şi 
apoi, ce însemnează „a avea dreptate”? Prinţesa nu se 
gândise niciodată la acest cuvânt trufaş „dreptate”. Toate 
complicatele legi ale oamenilor se concentrau pentru ea 
într-o singură lege, simplă şi clară - legea iubirii şi a jertfei 
de sine, dată oamenilor de către acela care, deşi el însuşi 
Dumnezeu, a suferit pentru ei. Ce-i păsa ei dacă ceilalţi 
oameni aveau sau n-aveau dreptate? Ei îi era sortit doar să 
sufere şi să iubească, ceea ce şi făcea. 

Iarna, când veni la Lâsâe Gori, prinţul Andrei era plin de 
voie bună, blând şi duios, cum nu-l mai văzuse demult 
prinţesa Maria. Simţea ea că se întâmplase ceva cu fratele 
ei, dar lui nu-i scăpă nici o vorbă despre dragostea sa. 


Înainte de plecare, prinţul Andrei stătu îndelung de vorbă 
cu tatăl său şi prinţesa Maria băgă de seamă că, înainte de 
plecare, şi tatăl, şi fiul erau amândoi nemulţumiţi unul de 
altul. 

La scurtă vreme după plecarea prinţului Andrei, prinţesa 
Maria scrise din Lâsâe Gori prietenei sale de la Petersburg, 
Julie Karaghina, pe care ea-şi pusese în gând - aşa cum îşi 
pun totdeauna în gând fetele - să o vadă măritată cu Andrei 
şi care era pe atunci în doliu după fratele ei, ucis în Turcia. 

„Durerile, se pare, sunt singurele de care avem parte în 
viaţă, bună şi duioasă prietenă Julie. 

Pierderea pe care o suferi este atât de îngrozitoare, încât 
nu mi-o pot explica altfel decât ca un semn de deosebită 
îndurare din partea lui Dumnezeu care, iubindu-te, vrea să 
te încerce, pe tine şi făptura aleasă care ţi-e mamă. Ah, 
prietenă, religia şi numai religia poate să ne izbăvească, să 
ne consoleze de deznădejde; numai religia singură ne poate 
explica ceea ce fără ajutorul ei omul nu poate pricepe: 
pentru ce, în ce scop, fiinţele bune, superioare, care ştiu să 
găsească în viaţă fericirea şi care nu numai că nu fac 
nimănui vreun rău, ci sunt neapărat necesare fericirii 
celorlalţi, sunt chemate de Dumnezeu la el, pe când cei răi, 
nefolositori, vătămători, sau cei ce-şi sunt şi lor, şi celor din 
jurul lor povară, rămân să-şi ducă mai departe viaţa. Cea 
dintâi moarte la care am fost de faţă şi pe care n-am s-o pot 
uita niciodată - moartea dragei mele cumnate - mi-a produs 
o impresie de felul acesta. Întocmai aşa cum întrebi tu 
soarta, pentru ce a trebuit să moară minunatul tău frate, tot 
aşa am întrebat şi eu: la ce-a fost nevoie să moară acest 
înger, Liza, care nu numai că n-a făcut vreun rău cuiva, dar 
n-a nutrit măcar o dată în suflet altceva decât gânduri 
bune. Şi ce-mi dau acum seama, dragă prietenă? lată, au 
trecut de atunci cinci ani, şi eu, cu mintea mea 
neputincioasă, încep abia să-mi lămuresc la ce-a trebuit ea 
să moară şi în ce mod această moarte n-a fost altceva decât 
expresia nesfârşitei mile a creatorului, ale cărui fapte, cu 


toate că în cea mai mare parte nu le înţelegem, nu sunt 
decât manifestări ale iubirii sale fără de margini pentru 
creaturile sale. Poate că, aşa cum îmi spun eu adesea, era 
prea îngereşte nevinovată pentru a avea puterea să ia 
asupră-şi toate îndatoririle de mamă. Era nepreţuită ca 
tânără soţie, poate că n-ar fi putut fi la fel ca mamă. Acum, 
pe lângă faptul că ne-a lăsat nouă tuturor, şi mai ales 
prinţului Andrei, cele mai curate regrete şi amintiri, acolo 
ea va fi, de bună seamă, primită în locul pe care nu 
îndrăznesc să-l nădăjduiesc pentru mine. Dar - ca să nu 
vorbim numai de dânsa - moartea ei timpurie şi năprasnică 
a avut cea mai binefăcătoare înrâurire asupra mea şi a 
fratelui meu. Atunci, în clipa durerii de a o fi pierdut, nu mi- 
au putut trece prin cap gânduri ca acestea; atunci le-aş fi 
îndepărtat cu groază, dar acum totul îmi pare aşa de clar şi 
de neîndoielnic! Îţi scriu toate acestea, dragă prietenă, 
numai pentru a te convinge de adevărul Evangheliei, 
devenit pentru mine regulă de viaţă: nici un fir de păr de pe 
creştetul nostru nu se va clinti fără voia lui. lar voia lui nu 
se călăuzeşte decât de iubirea sa fără de margini faţă de noi 
şi, de aceea, tot ce se întâmplă cu fiinţa noastră este numai 
spre fericirea noastră. Întrebi dacă ne vom petrece iarna 
viitoare la Moscova. Cu toată dorinţa de a te vedea, nu cred 
şi nici nu doresc aceasta. Ai să te miri aflând că pricina este 
Buonaparte. Şi iată pentru ce: puterile tatălui meu slăbesc 
văzând cu ochii; nu mai poate suporta să fie contrazis şi 
devine irascibil. Irascibilitatea aceasta este, cum ştii, 
cauzată mai ales de chestiunile politice. Nu poate suporta 
gândul că Buonaparte tratează de la egal la egal cu toţi 
suveranii Europei şi mai cu seamă cu suveranul nostru, 
nepotul marei Ecaterina. După cum ştii, sunt cu desăvârşire 
indiferentă la chestiunile politice, dar din cuvintele tatălui 
meu şi din discuţiile lui cu Mihail Ivanovici aflu de tot ce se 
petrece în lume şi, mai ales, de toate onorurile cu care este 
covârşit Buonaparte pe care, după cât se pare, din tot 
globul pământesc numai Lâsâe Gori nu-l recunoaşte ca pe 


un mare om, şi încă şi mai puţin ca pe împăratul francezilor. 
Şi tatăl meu nu poate suporta lucrul acesta. Mi se pare că 
tatăl meu, prevăzând urmările vederilor sale politice şi 
ciocnirile de idei pe care le-ar avea acolo datorită modului 
său de a-şi spune pe faţă, fără nici un fel de înconjur, 
părerile, vorbeşte cu neplăcere, în silă, despre plecarea la 
Moscova. Tot ce ar câştiga printr-un tratament medical mai 
bun ar pierde în urma certurilor inevitabile cu privire la 
Buonaparte. Dar, în orice caz, lucrul acesta se va hotări 
foarte curând. Viaţa noastră de familie se scurge ca 
întotdeauna, cu excepţia prezenţei fratelui meu Andrei, 
care, după cum ţi-am mai scris, s-a schimbat foarte mult în 
ultimul timp. După nenorocirea avută, abia acum, anul 
acesta, şi-a vindecat cu totul sufletul. Este iar aşa cum îl 
ştiam de copil: bun, duios, cu acea inimă de aur căreia nu-i 
găsesc egal. Mi se pare c-a înţeles, în sfârşit, că viaţa e 
departe de a fi sfârşită pentru el. Dar, odată cu această 
schimbare morală, a slăbit foarte mult fiziceşte. E mai slab 
decât înainte şi mai nervos. Mă tem pentru el şi mă bucur 
că s-a hotărât să facă această călătorie în străinătate, pe 
care doctorii i-au prescris-o demult. Nădăjduiesc că asta îl 
va însănătoşi. Îmi scrii că la Petersburg se vorbeşte despre 
el ca despre unul dintre cei mai activi, mai culţi şi mai 
inteligenţi tineri. lartă-mi amorul propriu de familie, dar nu 
m-am îndoit niciodată de asta. Binele pe care l-a făcut 
tuturor celor de aici, începând cu mujicii lui şi sfârşind cu 
nobilii, nu se poate măsura. Ajuns la Petersburg şi-a luat 
doar ceea ce i se cuvenea. Mă mir de felul cum ajung în 
general zvonurile de la Petersburg la Moscova, şi mai ales 
zvonuri atât de neadevărate ca acela despre care-mi scrii, 
zvonul despre pretinsa căsătorie a fratelui meu cu Rostova 
cea mică. Nu cred ca Andrei să se căsătorească vreodată cu 
cineva şi, mai ales, cu ea. Şi iată pentru ce: întâi, fiindcă ştiu 
că, deşi vorbeşte rar de soţia lui moartă, durerea acestei 
pierderi s-a înrădăcinat prea adânc în inima lui pentru a se 
putea vreodată hotări să-i dea o urmaşă şi o mamă vitregă 


îngeraşului nostru; al doilea, fiindcă, după câte ştiu, fata 
aceasta nu este din categoria femeilor care ar putea să 
placă prinţului Andrei. Nu cred ca prinţul Andrei să şi-o fi 
ales de nevastă şi o spun deschis: eu nu doresc acest lucru. 
Dar am flecărit destul şi-mi închei a doua foaie. Rămâi cu 
bine, dragă prietenă; Dumnezeu să te aibă în sfânta şi 
puternica sa ocrotire. Simpatica mea prietenă, 
mademoiselle Bourienne, te sărută. 

Marie.” 

XXVI. 

PE LA MIJLOCUL VERII, prinţesa Maria primi din Elveţia, 
de la prinţul Andrei, o scrisoare la care nu se aştepta, prin 
care el îi comunica o veste ciudată şi surprinzătoare. Prinţul 
Andrei o înştiinţa de logodna lui cu Rostova. Toată 
scrisoarea lui respira entuziasmul dragostei pentru cea 
care-i era logodnică, precum şi prietenia duioasă şi plină de 
încredere faţă de sora lui. Scria că niciodată n-a iubit aşa 
cum iubeşte acum, şi că acum abia înţelegea şi cunoştea 
viaţa; apoi îşi ruga sora să-l ierte că nu-i spusese nimic de 
hotărârea asta cu prilejul venirii lui la Lâsâe Gori, deşi 
vorbise despre asta cu tatăl lor. Nu-i spusese, fiindcă ea ar 
fi intervenit cu rugăminţi pe lângă tatăl lor să-şi dea 
consimţământul şi, fără să-şi ajungă scopul, l-ar fi supărat şi 
şi-ar fi atras asupra ei toată povara nemulțumirii 
bătrânului. De altfel, scria el, pe atunci lucrurile nu erau 
atât de definitiv hotărâte ca acum. „Atunci tata mi-a impus 
un termen de un an, şi iată, acum, după ce-au trecut şase 
luni, jumătate din termen, sunt mai ferm ca oricând în 
hotărârea luată. Dacă nu m-ar fi reţinut doctorii aici la băi, 
aş fi fost demult în Rusia; dar aşa, sunt obligat să-mi amân 
venirea cu încă trei luni. Tu mă ştii şi pe mine şi relaţiile 
dintre mine şi tata. Nu-mi trebuie nimic de la el; am fost şi 
voi rămâne întotdeauna independent; dar să fac ceva 
împotriva voinţei lui şi să-i stârnesc mânia, acum, când 
poate mai are atât de puţin de stat printre noi, ar însemna 
să-mi distrug pe jumătate fericirea. Tot acum îi scriu şi lui 


despre acelaşi lucru, şi te rog să găseşti minutul potrivit să-i 
predai scrisoarea şi să mă înştiinţezi de felul cum a primit 
toate astea şi dacă este vreo speranţă să-şi dea 
consimţământul pentru scurtarea termenului cu trei luni.” 

După îndelungi şovăieli, îndoieli şi rugăciuni la icoane, 
prinţesa Maria se hotări să predea tatălui ei scrisoarea. A 
doua zi, bătrânul prinţ îi spuse liniştit: 

— Scrie-i fratelui tău să aştepte pân-oi muri... Nu mai am 
mult de trăit; îl dezleg în curând... 

Prinţesa voi să-i răspundă ceva, dar bătrânul nu-i dădu 
răgaz şi începu să ridice din ce în ce mai mult glasul: 

— Însoară-te, însoară-te, puiule... De neam bun este, 
inteligenţi sunt, bogaţi sunt... Nu? Sigur! Straşnică mamă 
vitregă are să mă aibă Nikoluşka! Scrie-i tu că n-are decât 
să se însoare şi mâine. Mama vitregă a lui Nikoluşka să fie 
aia, iar eu mă însor cu Bourienne! Ha, ha, să nu rămâie nici 
el fără mamă vitregă! Atâta doar: în casa mea nu mai am 
nevoie de alte muieri! N-are decât să se însoare şi să 
trăiască de capul lui. Poate că te muţi şi tu la ei? Îi aruncă el 
prinţesei Maria. Drum bun, călătorie sprâncenată, călătorie 
sprâncenată... sprâncenată! 

După izbucnirea asta, prinţul nu mai vorbi, o dată măcar, 
de chestiunea aceasta. Dar, necazul înăbuşit al prinţului 
pentru slăbiciunea de caracter a fiului său răbufnea în 
relaţiile dintre tată şi fiică. La vechile pricini de zeflemea se 
adăugau acum altele noi: discuţiile cu privire la mama 
vitregă şi amabilitatea bătrânului faţă de mademoiselle 
Bourienne. 

— Adică de ce nu m-aş însura cu ea? Îi spunea el fiică-si. 
Să vezi ce prinţesă are să mai fie! 

Şi, spre nedumerirea şi mirarea ei, prinţesa Maria începu 
să bage de seamă că, în ultimul timp, tatăl său începuse 
într-adevăr să-şi apropie tot mai mult de suflet franţuzoaica. 
Prinţesa Maria scrise prinţului Andrei cum primise tatăl său 
scrisoarea, dar căută să-şi liniştească fratele, dându-i 
speranţa c-o să-l împace pe bătrân cu gândul căsătoriei. 


Nikoluşka şi educaţia lui, Andre şi religia, acestea erau 
mângâierile şi bucuriile prinţesei Maria; dar, pe lângă 
acestea, cum fiecare simte nevoia să nădăjduiască ceva în 
legătură cu propria lui persoană, şi prinţesa Maria avea în 
fundul inimii ei o dorinţă şi o speranţă tăinuită, care-i 
aduceau cea mai mare mângâiere în viaţă. Această 
mângâietoare dorinţă şi speranţă i-o dădeau „oamenii lui 
Dumnezeu”, săracii cu duhul şi pelerinii ei, care o vizitau pe 
furiş, fără ştirea prinţului. Cu cât trăia, cu cât cunoştea şi 
observa mai mult viaţa, cu atât mai de neînțeles îi apărea 
miopia celor ce-şi caută aici, pe pământ, desfătările şi 
fericirea, miopia celor ce muncesc, suferă, luptă şi-şi fac rău 
unii altora, pentru a atinge această imposibilă, fantomatică 
şi păcătoasă fericire. „Prinţul Andrei şi-a iubit nevasta; ea a 
murit, şi lui nu-i e de ajuns, vrea să-şi lege fericirea de o 
femeie. Tatei nu-i e pe plac, fiindcă doreşte pentru Andrei o 
partidă mai aleasă şi mai bogată. Şi aşa luptă, suferă, se 
chinuiesc şi-şi prăpădesc toţi sufletul - sufletul lor veşnic - 
pentru atingerea unei fericiri a cărei durată este o clipă. Şi 
cu toate că ştim bine asta - Christos, fiul lui Dumnezeu, a 
pogorât pe pământ şi ne-a spus că viaţa asta e o viaţă 
vremelnică, că e doar o încercare - noi tot ne încleştăm de 
ea şi credem că putem găsi în ea fericirea. Cum de n-a 
înţeles nimeni acest lucru? Se întreba prinţesa Maria. 
Nimeni, afară de aceşti dispreţuiţi „oameni ai lui 
Dumnezeu, care vin la mine cu traistele la spinare pe uşa 
de din dos şi care se feresc să nu-i vadă tata, nu fiindcă ar 
vrea să n-aibă de suferit ceva din partea lui, ci pentru a nu-l 
duce în ispită şi a nu-l face să păcătuiască! Să-ţi laşi familia, 
patria şi toate grijile de cele lumeşti, pentru ca, nelegându- 
te de nimic, să umbli îmbrăcat într-o cămaşă de pânză 
aspră, sub nume străin, din loc în loc, fără să faci nici un rău 
oamenilor şi rugându-te pentru ei, rugându-te şi pentru cei 
care te izgonesc, ca şi pentru cei care te ocrotesc: mai 
presus de acest adevăr şi de acest fel de viaţă nu există 
adevar şi viaţă!” 


Pe una dintre aceste femei plecate să se închine la locurile 
sfinte, Fedosiuşka, femeie ca la vreo cincizeci de ani, 
mărunţică, domoală şi ciupită de vărsat, care umbla de 
treizeci de ani desculţă şi cu lanţuri atârnate de gât sub 
cămaşă, o îndrăgise cu deosebire prinţesa Maria. Într-un 
rând, în timp ce Fedosiuşka îşi povestea, la lumina unei 
candele, viaţa, prinţesei Maria îi veni dintr-odată cu atâta 
putere gândul că numai Fedosiuşka găsise drumul cel 
adevărat, încât se hotări să plece şi ea în pelerinaj. După ce 
Fedosiuşka se duse la culcare, prinţesa Maria se gândi mult 
la asta şi în cele din urmă hotărî că, oricât ar părea de 
neobişnuit, ea trebuia neapărat să plece în pelerinaj. Ea nu- 
şi împărtăşi planul decât călugărului duhovnic, părintelui 
Akinfie, şi duhovnicul îi aprobă intenţia. Sub pretextul unor 
daruri pentru Fedosiuşka, prinţesa Maria îşi pregăti toate 
veşmintele de pelerin: cămaşă, opinci, caftan şi basma 
neagră. Adeseori, apropiindu-se de scrinul în care îşi păstra 
lucrurile acestea, prinţesa Maria se oprea în loc, 
întrebându-se dacă n-a venit cumva timpul să-şi aducă la 
îndeplinire planul. 

Adeseori, ascultând povestirile pelerinilor, se simţea atât 
de tulburată de cuvintele lor simple, care pentru ei erau 
aproape o obişnuinţă mecanică, dar pentru ea aveau 
înţelesuri adânci, încât fu gata de câteva ori să se lepede de 
orice şi să fugă. În închipuirea ei, se vedea mergând în 
straie aspre alături de Fedosiuşka, se vedea rătăcind cu 
traista-n băț, departe de dragostea lumească, fără pizmă şi 
fără dorinţi, cutreierând dintr-unul într-altul lăcaşurile 
sfinte şi, în cele din urmă, ajungând la locul de veşnică 
bucurie şi fericire, unde nu este durere nici întristare. 

„Ajung într-un loc, se gândea prinţesa Maria, şi mă rog! 
Nu-mi voi da răgaz însă să mă obişnuiesc cu locul şi să-mi 
fie drag, ci am să plec mai departe. Şi-am să tot umblu 
mereu, până când mi se vor tăia picioarele şi-am să mă 
întind şi-am să mor pe undeva, şi-am să ajung, în sfârşit, la 
limanul păcii veşnice, unde nu este tristeţe, nici suspin!” 


Dar pe urmă, când îşi vedea tatăl şi mai ales când îl vedea 
pe micul Coco, slăbea în hotărârea ei şi începea să plângă 
încet, simțind că e o păcătoasă: îşi iubea tatăl şi nepoţelul 
mai mult decât pe Dumnezeu. 

Partea a patra. 

! 

TRADIŢIA BIBLICĂ SPUNE că lipsa oricărei munci - 
trândăvia - a fost condiţia fericirii întâiului om până la 
căderea lui în păcat. Dragostea de trândăvie a rămas însă 
aceeaşi şi în omul căzut în păcat, dar blestemul mai apasă 
asupra omului şi nu numai prin faptul că suntem obligaţi să 
ne câştigăm pâinea cu sudoarea frunţii, ci şi prin faptul că, 
potrivit însuşirilor noastre morale, nu putem fi inactivi şi 
liniştiţi. Un glas lăuntric ne spune că nu se poate să nu fim 
vinovaţi dacă suntem trândavi. Dacă omul ar fi putut găsi 
situaţia în care, rămânând inactiv, să se simtă totuşi 
folositor şi cu datoria împlinită, ar fi descoperit astfel una 
dintre laturile fericirii din vârsta de aur. De o asemenea 
inactivitate obligatorie şi neculpabilă se bucură o întreagă 
categorie umană - casta militară. În această trândăvie 
obligatorie şi neculpabilă a constat şi va consta întotdeauna 
principalul farmec al serviciului militar. 

Nikolai Rostov trăia din plin această fericire, continuând 
să-şi facă serviciul în regimentul Pavlogradski şi după anul 
1807, în care preluase comanda escadronului de la Denisov. 

Rostov se făcuse băiat bun şi cam grosolan. Cunoscuţii săi 
din Moscova l-ar fi găsit oarecum mauvais genre487, dar cu 
toate astea era iubit şi respectat de camarazi, de subalterni 
şi de superiori, şi destul de mulţumit de viaţa pe care o 
ducea. În ultimul timp, prin 1809, scrisorile de acasă îi 
aduceau tot mai des văicărelile mamei, care îl înştiinţa că 
afacerile le mergeau din rău în mai rău şi că era timpul să 
vină el acasă pentru a-i bucura şi linişti şi pe ei, bătrânii lui 
părinţi. 

Citind aceste scrisori, pe Nikolai îl cuprindea teama că vor 
să-l scoată din mediul acesta în care, izolându-se de toate 


rătăcirile vieţii, trăia aşa de liniştit şi fără griji. Simţea că 
mai devreme sau mai târziu va trebui să intre din nou în 
vâltoarea vieţii, cu afaceri care nu merg şi care trebuiesc 
îndreptate, cu socoteli de-ale administratorilor, cu certuri, 
cu intrigi, cu relaţii, cu societatea ei înaltă, cu dragostea 
Soniei şi cu făgăduielile ce-i făcuse. Toate acestea erau 
lucruri îngrozitor de grele şi de încurcate şi, de aceea, la 
toate scrisorile mamei sale, el răspundea cu scrisori reci, 
clasice, începând cu Ma chere maman şi terminând cu votre 
obeissant fils488, dar fără să spună când avea de gând să 
se înapoieze acasă. În anul 1810 primi de la părinţi scrisori 
prin care aceştia îl înştiinţau de logodna Nataşei cu 
Bolkonski şi de nunta care avea să aibă loc peste un an, din 
pricină că bătrânul prinţ nu-şi dădea consimţământul. 
Scrisoarea asta îl întristă şi-l jigni totodată pe Nikolai. Mai 
întâi îi părea rău s-o piardă din casa părintească pe Nataşa, 
la care ţinea mai mult decât la oricare altul din familie; în al 
doilea rând, el, din punctul lui de vedere de husar, regreta 
că nu fusese de faţă ca să-i fi arătat acestui Bolkonski că 
înrudirea cu el nu era deloc cine ştie ce mare cinste şi că, 
dacă o iubeşte pe Nataşa, se poate căsători şi fără învoirea 
smintitului său tată. O clipă stătu să se gândească dacă să 
nu-şi ceară cumva un concediu, ca s-o vadă pe Nataşa în 
chip de logodnică, dar tocmai atunci trebuiau să aibă loc 
manevrele, şi apoi mai erau şi consideraţii în legătură cu 
Sonia şi cu situaţia încurcată dintre ei, aşa că-şi amână din 
nou plecarea. Dar în primăvara aceluiaşi an primi o 
scrisoare de la mamă-sa, care-i scria fără ştirea contelui, şi 
scrisoarea asta îl convinse să plece. Mamă-sa îi scria că 
dacă el nu vine şi nu ia în mâini treburile, tot ce au eiare să 
se vândă la mezat şi vor rămânea pe drumuri. Contele era 
atât de puţin energic, se încrezuse atât de mult în Mitenka, 
era atât de bun şi aşa de uşoriîl trăgea pe sfoară toată 
lumea, încât toate mergeau din rău în mai rău. „Le implor, 
pentru Dumnezeu, vino imediat dacă nu vrei să-ţi 
nenoroceşti mama şi toată familia”, scria contesa. 


Scrisoarea aceasta avu efect asupra lui Nikolai. Era în el 
un bun-simţ sănătos, de om mediocru, care-i arăta ce 
trebuia să facă. 

Acuma trebuia să plece din armată; dacă nu să 
demisioneze, cel puţin să-şi ia un concediu. Pentru ce 
trebuia să plece, nu ştia; dar îndată ce-şi făcu siesta după- 
prânz, dădu ordin să se pună şaua pe Mars cel sur, 
armăsarul nărăvaş pe care nu-l mai călărise de mult şi, 
după ce se întoarse cu armăsarul numai spume, anunţă lui 
Lavruşka (ordonanța ce-i rămăsese de la Denisov) şi 
ofiţerilor veniţi seara la el, că vrea să ceară o permisie şi să 
plece acasă. Oricât de greu de conceput şi de nefiresc i se 
părea gândul că pleca fără să afle de la comandament (fapt 
ce-l interesa în mod cu totul deosebit) dacă avea să fie făcut 
căpitan sau avea să i se dea ordinul sfânta Anna pentru 
ultimele manevre, oricât de absurd i se părea gândul că 
pleca aşa, fără să vândă contelui Goluchowski cei trei cai 
şargi pe care acest conte polonez se oferise să-i cumpere şi 
pe care Rostov pariase că i-i va vinde cu două mii de ruble, 
oricât de neînțeles i se părea faptul că se va ţine şi fără el 
balul, pe care husarii urmau să-l dea în cinstea pannei 
Przazdecka, pentru a face în ciudă ulanilor care dăduseră 
un bal pannei Borzozowska - ştia că trebuie să părăsească 
lumea asta senină şi frumoasă, ca s-o apuce încotrova unde 
totul era aiureală şi încurcătură. După o săptămână îi veni 
aprobarea concediului. Husarii, camarazii lui, nu numai cei 
din regiment, ci toţi, din toată brigada, dădură în cinstea lui 
Rostov un banchet, care costă câte cincisprezece ruble de 
cap şi la care cântară două muzici şi două coruri; Rostov 
dansă cu maiorul Basov trepakul, iar ofiţerii, beţi, îl ridicară 
pe braţe, îl îmbrăţişară şi-l scăpară jos; soldaţii 
escadronului trei îl ridicară şi ei pe braţe, în strigăte de 
„ura”. După aceea îl puseră pe Rostov într-o sanie şi-l 
conduseră până la prima staţie de poştă. 

Până la jumătatea drumului de la Kremenciug la Kiev, aşa 
cum se întâmplă de obicei, gândurile lui Rostov erau tot în 


urmă, la escadron; dar când trecu de jumătate, începu să-şi 
mai uite de cei trei şargi şi de vagmistrul Dojoveika şi să se 
întrebe cu nelinişte ce şi cum va găsi acasă la Otradnoe. Cu 
cât era mai aproape de casă, cu atât se întărea (ca şi cum 
sentimentele morale ar fi şi ele supuse aceleiaşi legi a 
atracției universale, în raport invers proporţional cu 
pătratul distanțelor) gândul la ai săi; la ultima staţie înainte 
de Otradnoe, dădu vizitiului trei ruble, şi, ca un copil, urcă 
în fugă, gâfâind, treptele casei. 

După bucuria revederii şi după ce încercă un sentiment 
straniu de dezamăgire faţă de ceea ce găsise în comparaţie 
cu ceea ce se aşteptase să găsească - nimic deosebit; 
pentru ce m-am grăbit eu aşa! 

— Nikolai începu să-şi ducă iar vechiul său fel de viaţă de 
acasă. Tatăl şi mama lui erau aceiaşi, doar că mai 
îmbătrâniseră puţin. Nu era nimic nou la ei, afară de 
oarecare îngrijorare şi, din când în când, unele 
neînţelegeri, care nu se pomeniseră altădată şi care, cum 
descoperi curând Nikolai, veneau din prostul mers al 
treburilor. Sonia împlinise nouăsprezece ani. Se făcuse 
până la o vreme din ce în ce mai frumoasă, dar acum 
frumuseţea ei se statornicise şi nu promitea nimic mai mult 
decât arăta; dar asta era de ajuns. Respira toată numai 
fericire şi dragoste din clipa venirii lui Nikolai, şi dragostea 
credincioasă şi neclintită a fetei acesteia îl influenţa în chip 
îmbucurător. Dar Petea şi Nataşa îl uimiră pe Nikolai mai 
mult decât toţi ceilalţi. Petea era acum un băiat mare şi 
frumos, un ştrengar isteţ ele treisprezece ani, căruia tocmai 
i se schimba vocea. De Nataşa el se minună îndelung 
privind-o şi râse. 

— Parcă eşti alta, spuse el. 

— Cum adică, m-am făcut mai urâtă? 

— Dimpotrivă! Dar ce aer! Prinţesă, nu alta, îi spuse el în 
şoaptă. 

— Da, da, da, răspunse ea bucuroasă. 


Apoi îi istorisi tot romanul ei de dragoste cu prinţul Andrei 
şi vizita acestuia la Otradnoe şi-i arătă ultima lui scrisoare. 
— Ei, îţi pare bine? Îl întrebă Nataşa. Eu sunt acum atât 

de liniştită, atât de fericită! 

— Mă bucur mult, îi răspunse Nikolai. E un om admirabil. 
Şi tu, cum eşti, tare îndrăgostită? 

— Cum să-ţi spun, răspunse Nataşa, am mai fost 
îndrăgostită de Boris, de profesorul meu, de Denisov, dar 
asta e cu totul altceva. Mă simt liniştită şi sigură de mine. 
Ştiu că nu există oameni superiori lui şi mi-e atât de bine şi 
sunt atât de liniştită acum! E ceva cu totul deosebit de ceea 
ce simţeam odinioară... 

Nikolai îşi exprimă faţă de Nataşa nemulţumirea pentru 
faptul că nunta fusese amânată cu un an; dar Nataşa se 
năpusti cu îndârjire asupra fratelui ei, căutând să-i 
dovedească cum că altfel nu se putea, că ar fi fost un 
procedeu greşit să intre în familie împotriva voinţei tatălui 
lui şi că ea fusese cea care dorise amânarea. 

— Tu nu-nţelegi deloc, absolut deloc, spuse ea. 

Nikolai tăcu şi-i dădu dreptate. 

Adeseori, când se uita la ea, rămânea mirat. N-avea nimic 
dintr-o logodnică îndrăgostită, despărțită de logodnicul ei. 
Era supusă, liniştită şi veselă, întocmai ca odinioară. Asta îl 
mira pe Nikolai şi-l făcea chiar să privească cu neîncredere 
căsătoria cu Bolkonski. Lui nu-i venea a crede că soarta 
surorii lui era hotărâtă, cu atât mai mult cu cât nu-l văzuse 
pe prinţul Andrei lângă ea. I se tot părea că este ceva care 
nu e la locul său în căsătoria proiectată. 

„Pentru ce această amânare? Pentru ce nu s-a făcut nici o 
logodnă?” se întrebă el. Vorbind odată cu contesa despre 
sora lui, spre marea mirare şi chiar spre mulţumirea lui, 
află că şi mama lor în fundul sufletului ei, privea uneori cu 
aceeaşi neîncredere această căsătorie. 

— Iată ce scrie! Spuse contesa, arătându-i fiului scrisoarea 
prinţului Andrei, cu acel sentiment ascuns de rea-voinţă pe 
care-l au totdeauna mamele împotriva viitoarei fericiri 


conjugale a fetelor lor. Scrie că nu vine înainte de 
decembrie. Ce treabă l-o fi reţinând acolo? Desigur, vreo 
boală! Are sănătatea foarte şubredă. Dar să nu-i spui 
Nataşei. Nu te uita că-i veselă; îşi trăieşte ultimele zile de 
fată, dar eu ştiu bine prin ce trece ea la fiecare scrisoare 
de-a lui. Dar, să dea Dumnezeu să fie toate bune, isprăvea 
ea de fiecare dată: e un om admirabil. 

II. 

ÎN PRIMELE ZILE DUPĂ sosirea lui, Nikolai se arătă 
serios şi chiar plictisit. Îl chinuia perspectiva amestecului 
inevitabil în treburile stupide ale gospodăriei, pentru care îl 
chemase mamă-sa. Spre a-şi scutura mai curând de pe 
umeri povara asta, a treia zi de la sosire el porni supărat, cu 
sprâncenele încruntate şi fără să le răspundă celor ce-l 
întrebau încotro se duce, spre aripa în care locuia Mitenka 
şi-i ceru acestuia toate socotelile. Ce însemnau toate 
socotelile, Nikolai ştia şi mai puţin decât Mitenka, pe care-l 
cuprinsese spaima şi-şi pierduse capul. Discuţia şi socotelile 
cu Mitenka nu durară mult. Starostele, delegatul ţăranilor 
şi delegatul zemstvei, care aşteptau în tindă, ascultară la 
început cu teamă, dar şi cu mulţumire, vocea din ce în ce 
mai ridicată şi mai răstită a tânărului conte, apoi 
înjurăturile şi amenințările care curgeau cu nemiluita. 

— Tâlharule! Bestie nerecunoscătoare! Te omor ca pe un 
câine... Nu mai ai de-a face cu tata... ne-ai furat... ş.a.m.d. 

Apoi oamenii aceştia văzură cu spaimă şi cu nu mai puţină 
satisfacţie cum tânărul conte, roşu de mânie şi cu ochii 
injectaţi, îl luă pe Mitenka de guler şi, în răgazul pe care i-l 
lăsau cuvintele, îi arse cu multă îndemânare, mai jos de 
spate, câteva picioare şi genunchi, strigând: „Afară! Să nu 
te mai prind pe aici, ticălosule!” 

Mitenka zbură peste cele şase trepte şi, într-un suflet, se 
ascunse în seră. (Sera era ştiută ca loc de scăpare al 
tuturor celor ce se făceau vinovaţi cu câte ceva la Otradnoe. 
Mitenka însuşi, când venea beat de la oraş, se ascundea 
aici, şi mulţi locuitori din Otradnoe, care trebuiseră să se 


ascundă de Mitenka, făcuseră cunoştinţă cu puterea 
salvatoare a acestei sere.) 

În tindă, nevasta şi cumnatele lui Mitenka scoseseră 
capetele cu mutre speriate pe uşa camerei lor, unde fierbea 
un samovar bine frecat şi strălucea de alb aşternutul înalt 
de pe patul administratorului, sub plapoma făcută din 
bucăţi de stofă cusute laolaltă. 

Tânărul conte, răsuflând din greu, trecu pe lângă ele cu 
pas hotărât, fără să le dea nici o atenţie, şi se îndreptă spre 
casă. 

Contesa, care aflase numaidecât, prin fetele din casă, de 
cele întâmplate în aripa locuită de Mitenka, se liniştise pe 
de o parte în privinţa îndreptării situaţiei lor materiale şi se 
neliniştise pe de altă parte de starea fiului ei. Se apropie de 
câteva ori în vârful picioarelor de uşa camerei lui şi ascultă 
cum aprinde pipă după pipă. 

A doua zi, contele cel bătrân îşi chemă deoparte fiul şi îi 
spuse cu un zâmbet sfios: 

— Ştii, dragul meu, te-ai supărat degeaba. Mitenka mi-a 
explicat tot. 

„Ştiam eu, se gândi Nikolai, că nu voi putea pricepe 
niciodată nimic din lumea asta tâmpită!” 

— Te-ai supărat că nu trecuse cele şapte sute de ruble, dar 
el le avea scrise la raport, numai că erau pe pagina 
următoare, unde tu nu te-ai uitat. 

— Tată, e un ticălos şi un hoţ! Ce mai vorbă multă? Ce-am 
făcut e bun făcut. Dar dacă vrei dumneata aşa, nu-i mai 
spun nimic. 

— Nu, dragul tatii. (Contele era şi el încurcat. Simţea că 
era vinovat faţă de copii de proasta administrare a averii 
soţiei lui, dar nu ştia cum să îndrepte lucrurile.) Nu, eu te 
rog să te ocupi tu de afaceri; eu sunt bătrân, cu nu mai... 

— Nu, tată, iartă-mă dacă am făcut ceva ce nu ţi-e pe plac. 
Eu mă pricep şi mai puţin decât dumneata. 

„La dracu şi cu mujicii, şi cu banii, şi cu reporturile astea 
pe altă pagină, îşi zise el. Dacă, pe vremuri, mă mai 


pricepeam şi eu la unele combinaţii de şase mize de la 
deschidere, ce să spun, report pe pagina următoare n-am 
auzit de când sunt”, îşi zise el şi de atunci nu se mai 
amestecă în treburile acestea. O dată doar, când contesa îi 
chema la ea şi-a arătă o poliţă de două mii de ruble a Annei 
Mihailovna, întrebându-l ce crede că trebuie făcut cu ea, 
Nikolai zise: 

— Uite ce trebuie făcut. Mi-ai spus că depinde de mine. 
Mie nu-mi sunt dragi, nici Anna Mihailovna şi nici Boris, dar 
ne-au fost prieteni şi sunt săraci. Prin urmare, iată ce 
trebuie! 

Şi rupse poliţa, făcând-o, prin isprava asta, pe bătrâna 
contesă să plângă de bucurie. De atunci tânărul Rostov nu 
se mai amestecă niciodată în nici un fel de afaceri băneşti şi 
se consacră cu toată pasiunea unei ocupaţii încă noi pentru 
el, vânătoarea cu câini, care se făcea în stil mare şi la moşia 
bătrânului conte. 

III. 

VENISE VREMEA RECE. Îngheţurile dimineţii încleştau 
pământul umezit de ploile de toamnă, verdele începuse să 
rămână numai ostroave, despărțite de negrul pământului, 
iar flacăra verde a ierbii contrasta cu ruginiul bătătorit de 
vite al ogoarelor de toamnă şi cu galbenul palid al miriştilor 
de primăvară, străbătute de dungi roşii de hrişcă. Măgurile 
şi pădurile, care pe la sfârşitul lui august fuseseră încă 
insule verzi între negrele ogoare de toamnă şi mirişti, 
păreau acum ostroave aurii şi însângerate în mijlocul 
câmpurilor de un verde crud, verdele grâului de toamnă. 
lepurii năpârliseră pe jumătate, puii de vulpe începuseră să 
se împrăştie, iar lupii de un an ajunseseră mai mari decât 
câinii. Era vremea cea mai bună pentru vânat. Câinii 
tânărului şi pasionatului vânător Rostov nu numai că 
începuseră vânătorile, dar se şi obosiseră până-ntr-atât, 
încât, la sfatul general al vânătorilor, fusese hotărât să li se 
lase trei zile de odihnă, iar în ziua de 16 septembrie să 


înceapă o goană, pornind de la Dubrava, unde se găsea o 
familie de lupi, nestingherită până atunci de nimeni. 

Aşa stăteau lucrurile la 14 septembrie. 

Ziua, vânătorii şi câinii şi-o petrecură toată stând acasă; 
era îngheţ şi ger; dar spre seară, vremea începu să se 
înmoaie şi se mai încălzi. La 15 septembrie, când tânărul 
Rostov, în halat încă, se uită dimineaţa pe fereastră, văzu că 
e o zi cum nu se putea mai potrivită pentru vânătoare: cerul 
parcă se topea şi se scurgea pe pământ. Singura mişcare 
din văzduh era căderea lină a picăturilor microscopice de 
negură sau ceaţă. Pe crengile despuiate ale copacilor din 
grădină atârnau picături străvezii, care cădeau jos pe 
frunzele abia desprinse de pe ramuri. În grădina de 
zarzavat, pământul, sclipind de umezeală, era negru ca 
sămânţa de mac şi se contopea cu vălul mat şi umed al ceţii, 
în zarea apropiată. Nikolai ieşi pe treptele casei, umede şi 
pline de noroi; mirosea a pădure veştedă şi a câini. Căţeaua 
lui tărcată, cu spinarea lată şi cu ochii negri bulbucaţi, 
Milka, văzându-şi stăpânul, se sculă, se întinse la loc şi se 
piti iepureşte, apoi, pe neaşteptate, sări şi-l linse drept pe 
nas şi pe mustăţi. Un alt câine, un ogar, văzându-şi şi el 
stăpânul, alergă într-un suflet, încovoindu-şi spinarea, pe 
cărăruile dintre flori şi, ridicând coada ca un drapel, începu 
să se gudure la picioarele lui Nikolai. 

— Aho! Se auzi în acest timp strigătul vânătoresc ce nu se 
poate imita, care uneşte în el şi basul cel mai profund, şi 
tenorul cel mai ascuţit; şi, de după colţ, ieşi bătăiaşul 
Danilo, cu părul alb, tuns după obiceiul ucrainean, şi cu 
obrazul zbârcit; avea harapnicul îndoit în mână, şi pe faţă 
expresia aceea pe care n-o găseşti decât pe chipul 
vânătorilor, expresie de independenţă şi de dispreţ pentru 
toată lumea înconjurătoare. 

EI îşi scoase căciula cercheză de pe cap dinaintea 
stăpânului şi se uită dispreţuitor la el. Dar disprețul acesta 
nu-l jignea pe Nikolai; el ştia că Danilo, omul acesta care 


dispreţuia totul şi se socotea mai presus de toate, era omul 
său, gonaciul său. 

— Danilo, spuse Nikolai, simțind cu sfială cum, la vederea 
timpului prielnic, la vederea câinilor şi a gonaciului, îl 
cuprinsese îndată bucuria de ne zăgăzuit a vânătorii, sub 
imperiul căreia omul uită tot ce avusese de gând să facă, ca 
îndrăgostitul în faţa iubitei. 

— Ce porunceşte luminăţia-voastră? Întrebă o voce de bas, 
bună pentru un protodiacon şi cam răguşită de atâta 
strigăt. 

Şi doi ochi negri strălucitori se uitară pe sub sprâncene la 
stăpânul care tăcuse. „Ce-i, nu mai ai răbdare?” părea că 
spun ochii aceştia. 

— Frumoasă zi, hai, ce zici? Şi pentru câini, şi pentru 
călăreţi, hai? Spuse Nikolai, scărpinând-o pe Milka după 
urechi. 

Danilo nu răspunse; clipi din ochi. 

— Am trimis din zori pe Uvarka să adulmece, rosti vocea 
lui de bas, după câteva clipe de tăcere; cum s-ar zice, s-a 
dus în braniştea din Otradnoe, acolo-s. (Asta însemna că 
lupoaica ştiută de ei amândoi se mutase cu puii în pădurea 
din Otradnoe - care nu era mai departe de două verste de 
casă - într-un desiş nu prea adânc.) 

— Păi, trebuie să mergem acolo? Spuse Nikolai. Vino la 
mine cu Uvarka. 

— Cum doriţi! 

— Atunci, mai aşteaptă cu hrana. 

— Înţeles. 

După cinci minute, Danilo cu Uvarka se aflau în cabinetul 
vast al lui Nikolai. Deşi nu era mare de stat, când îl vedeai 
pe Danilo în cameră ţi se părea că vezi un cal sau un urs pe 
podele, printre mobilele şi obiectele vieţii de toate zilele ale 
oamenilor. Danilo simţea el însuşi acest lucru şi, ca de 
obicei, stătea chiar în uşă, dându-şi osteneala să vorbească 
încet, să nu se mişte, ca să nu dărâme cumva 
apartamentele boierilor, şi se străduia să spună mai repede 


ce avea de spus, ca să poată ieşi mai curând de sub 
acoperiş sub cerul liber, la aer şi la spaţiul larg. 

După ce-şi începu şirul întrebărilor şi află de la Danilo că 
toţi câinii sunt în formă (şi lui Danilo îi ardea de vânat), 
Nikolai porunci să se pună şeile pe cai. Dar până nu apucă 
Danilo să iasă, intră în fugă Nataşa, încă nepieptănată şi 
neîmbrăcată, cu o broboadă mare de-a dădacei pe umeri. 
Veni cu ea în fugă şi Petea. 

— Te duci? Întrebă Nataşa. Ştiam eu! Sonia spunea că nu 
vă duceţi. Dar eu ştiam că pe o vreme ca asta nu se poate să 
nu vă duceţi. 

— Ne ducem, spuse fără chef Nikolai, care, voind să facă 
în ziua aceea o vânătoare serioasă, n-ar fi dorit să-şi ia 
fratele şi pe Nataşa. Ne ducem, dar numai la lupi; ai să te 
plictiseşti. 

— Ştii că asta mi-e cea mai mare plăcere, spuse Nataşa. 
Urât din partea ta; pleci singur, dai ordin să se pună şeile 
pe cai, şi nouă nu ne spui nimic. 

— Zadarnic piedici ruşilor veţi pune, mergem şi noi! 
Declamă Petea. 

— Dar pe tine nu se poate să te luăm; mămica a spus că tu 
n-ai voie, spuse Nikolai, adresându-i-se Nataşei. 

— Ba da, vin şi eu, vin negreşit, spuse Nataşa cu hotărâre. 
Danilo, porunceşte să pună şeile şi pe caii noştri, şi Mihailo 
să iasă şi el cu haita mea, îi spuse ea gonaciului. 

Numai faptul de a fi în odăile stăpânilor era şi aşa pentru 
Danilo destul de greu de admis şi de necuviincios, dar să 
mai şi aibă de-a face cu domnişoara, în orice fel, i se părea o 
imposibilitate. Îşi lăsă ochii în jos şi, ca şi cum cele ce auzea 
nu l-ar fi privit, se grăbi să iasă, dându-şi osteneala să n-o 
atingă cumva pe domnişoara, cum nu se cădea. 

IV. 

CONTELE CEL BĂTRÂN, CARE întreținea, de când se 
pomenise, o mare suită de vânătoare - deşi acum şi-o lăsase 
întreagă în seama fiului său - fiind bine dispus în ziua aceea 
de 15 septembrie, se hotări să meargă şi el la vânătoare. 


Până într-o oră, toată suita era în faţa cerdacului: Nikolai, 
trecând pe lângă Nataşa şi Petea, care îi spuseseră ceva, îşi 
luă un aer grav şi sever, dându-le să înţeleagă că acum nu 
era timpul să se ţină de fleacuri. Trecu în revistă toate 
grupurile expediției, trimise înainte un grup de vânători cu 
câini, îşi încalecă roibul de Don şi, după ce-şi fluieră câinii 
din haita sa, dând semnalul de plecare, o porni peste arie, 
pe câmpul ce ducea spre lunca Otradnoe. Calul de culoarea 
ciocolatei al bătrânului conte, pe nume Viflianka, era dus de 
căpăstru de grăjdarul său; contele avea să se ducă de-a 
dreptul cu droşca la locul ce-i fusese destinat. 

Copoiii scoşi la câmp erau de toţi cincizeci şi patru, însoţiţi 
de şase oameni, pândari şi hăitaşi. În afară de boieri, mai 
erau alţi opt oameni, după care alergau mai bine de 
patruzeci de ogari, aşa că, dacă socotim şi haitele boiereşti, 
ieşiseră la vânătoare cam vreo sută treizeci de câini şi 
aproape douăzeci de oameni călări. 

Fiecare câine îşi cunoştea stăpânul şi numele. Fiecare 
vânător îşi ştia locul şi misiunea. De îndată ce fură afară din 
ogradă, toţi se aşternură la drum fără zgomot şi vorbărie, 
liniştit şi în ordine, pe şoseaua şi câmpul dinspre pădurea 
Otradnoe. 

Ca pe un covor moale mergeau pe câmp caii, pleoscăind 
din când în când prin băltoace, când aveau de trecut 
drumuri de ţară. Negura se scurgea mereu, pe nesimţite, 
pe pământ; văzduhul era liniştit, călduţ şi tăcut. Din când în 
când se auzea ori fluierătura vreunuia dintre vânători, ori 
sforăitul vreunui cal, ori pocnetul unui harapnic sau 
scheunatul vreunui câine care nu mergea la locul său. 

Când bătură o verstă de drum, văzură venind întru 
întâmpinarea expediției Rostovilor, prin ceaţă, alţi cinci 
călăreţi cu câini. În frunte călărea un bătrân chipeş şi bine 
trăit, cu mustăţi mari, cărunte. 

— Bună ziua, unchiule, zise Nikolai bătrânului, când 
acesta se apropie de el. 


— Scurt şi cuprinzător! Ştiam eu, îi răspunse unchiul (era 
un vecin nu tocmai bogat al Rostovilor, rudă îndepărtată cu 
ei), ştiam eu că n-o să te rabde inima, şi bine faci c-ai pornit- 
o. Scurt şi cuprinzător! (Era expresia lui preferată.) Du-te 
mai repede în pădure, căci Ghircik al meu mi-a dat 
adineauri vestea că Ilaghinii vânează în Korniki şi - scurt şi 
cuprinzător - îţi iau lupoaica cu pui cu tot de sub nas. 

— Într-acolo mă şi duc. Ce zici, să punem câinii împreună? 
Întrebă Nikolai. Să-i punem pe toţi... 

Copoii fură întruniţi într-o singură haită şi unchiul în rând 
cu Nikolai. Nataşa, înfofolită cu atâtea basmale că de sub 
ele abia i se vedea faţa, vioaie, cu ochii strălucitori, galopa 
spre ei, urmată de Petea, care nu se dezlipea de lângă ea, şi 
de Mihailo, gonaciul, maestrul de călărie, care fusese ataşat 
ca dădacă pe lângă ea. Petea îşi tot găsea câte ceva de râs 
şi-şi smucea mereu calul de dârlogi. Nataşa se ţinea de 
nădejde, cu îndemânare, pe calul ei negru, Arabcik, pe care 
şi-l strunea fără greutate, cu mâna stângă. 

Unchiul se uita nemulţumit la Petea şi Nataşa. Lui nu-i 
plăcea să amestece năzdrăvăniile copilăreşti cu o treabă 
atât de serioasă ca vânătoarea. 

— Bună ziua, unchiule, mergem şi noi la vânătoare, strigă 
Petea. 

— Bună ziua, bună ziua, numai să nu-mi călcaţi vreun 
câine, răspunse bătrânul răstit. 

— Nikolenka, ce minunat câine e Trunila! M-a recunoscut, 
zise Nataşa, vorbind de ogarul la care ţinea ea cel mai mult. 

„Mai întâi, Trunila nu e câine, ci copoi”, se gândi Nikolai şi 
se uită sever la soră-sa, căutând să-i dea a înţelege distanţa 
care se cuvenea să-i despartă în clipa aceea. Nataşa 
înţelese. 

— Mata, unchiule, să nu crezi că o să vă încurcăm, zise 
Nataşa. Rămânem la locul nostru şi nici nu ne mişcăm. 

— Aşa şi trebuie, contesă mică, răspunse unchiul. Numai 
vezi să nu cazi de pe cal, adăugă el, fiindcă - scurt şi 
cuprinzător - n-ai să ai de ce te ţine. 


Ostrovul împădurit - codrul Otradnoe - se vedea acum la 
vreo sută de stânjeni înaintea lor, şi cei din capul coloanei 
se apropiau de el. Rostov, care hotărâse în cele din urmă, 
împreună cu unchiul, din ce parte aveau să se azvârle 
gonacii, îi arătă Nataşei un loc unde trebuia să stea şi pe 
unde nu putea trece în nici un caz nici o sălbătăciune, iar el 
se îndreptă spre dâmbul unei râpe. 

— Ei, să te ţii, nepoţele, să n-o scapi, zise unchiul, că e o 
lupoaică mare. 

— Cum mi-o ieşi-nainte, răspunse Rostov. Karai, fiuit! 
Strigă el, răspunzând prin această chemare la cuvintele 
unchiului. 

Karai era un câine bătrân, bărbos şi defel chipeş, dar 
renumit pentru felul cum prindea el singur namila de lup. 
Toţi îşi luară în primire locurile. 

Contele cel bătrân, cunoscând patima de vânător a fiului 
său, se grăbise să nu cumva să întârzie, şi nici n-ajunseseră 
ceilalţi să sosească, că Ilia Andreici, vesel şi rumen la faţă, 
cu obrajii tremurând de hurducăturile droştii trase de doi 
cai negri, străbătu verdele câmpului şi se opri la locul ce-i 
fusese indicat lui. Îşi potrivi pe el scurta de blană, îşi încinse 
cartuşiera şi-şi trecu arma pe umăr, apoi încalecă pe 
rotofeiul său Viflianka, bine hrănit, cuminte şi bun, dar 
încărunţit ca şi stăpânul său. Caii de la droşcă porniră 
înapoi, acasă. Contele Ilia Andreici, deşi n-avea fire de 
vânător, cunoscând totuşi bine regulile vânătorii, intră în 
liziera de tufişuri a pădurii lângă care se afla, apucă 
dârlogii bine în mâini, se îndreptă în şa şi, simțindu-se gata, 
se uită împrejur zâmbitor. 

Lângă el era valetul lui, Semion Cekmar, un vechi călăreț, 
cam greoi în timpul din urmă. Cekmar ţinea de curea trei 
câini lupi, iuți din fire, dar care se cam îngrăşaseră şi ei ca 
şi stăpânul şi ca şi calul lui. Doi dintre câini, inteligenţi, 
bătrâni, se culcară fără nici o curea. La vreo sută de paşi 
mai departe pe lizieră, mai era un grăjdar al contelui, 
Mitka, un călăreț pătimaş şi un straşnic vânător. După un 


obicei vechi al său, contele, înainte de a se începe 
vânătoarea, deşertă un pahar de argint plin cu rachiu fiert, 
dres cu miere şi mirodenii, gustă ceva şi bău o sticlă de o 
jumătate de litru de Bordeaux, vinul lui preferat. 

De vin şi călărie, Ilia Andreici se cam înroşise puţin; ochii 
blânzi şi uşor umeziţi îi erau acum neobişnuit de lucitori şi, 
cocoţat în şa, strâns cum era în scurta de blană, semăna cu 
un copil pregătit de plimbare. 

Cekmar cel slab şi cu obrajii supţi, după ce-şi isprăvise 
treburile, stătea şi se uita la stăpânul lângă inima căruia 
bătuse inima lui timp de treizeci de ani şi, pricepându-i 
buna dispoziţie, se aştepta la o discuţie plăcută. Un al 
treilea personaj se apropie cu băgare de seamă dinspre 
pădure (se vede că era obişnuit cu aceste treburi) şi se opri 
la spatele contelui. Acest al treilea personaj era un bătrân 
cu barbă sură, îmbrăcat într-un capot femeiesc şi cu o 
scufie înaltă pe cap. Era măscăriciul Nastasia Ivanovna. 

— Ei, Nastasia Ivanovna, îi făcu din ochi contele, vorbindu- 
i în şoaptă, vezi de sperie vânatul, că-ţi dă el, Danilo. 

— Am şi eu cioc, spuse Nastasia Ivanovna. 

— Sşşş! Făcu contele şi se întoarse la Semion. 

— Ai văzut-o pe Natalia Ilinicina? Întrebă el pe Semion. 
Unde-i? 

— S-a oprit cu Piotr Ilici în bălăriile de la Jarovo, răspunse 
Semion, zâmbind. Cucoane, cucoane, dar se dau şi ele în 
vânt după vânătoare, cum văd eu! 

— Dar cum călăreşte, măi Semion, nu te prinde mirarea? 
Hai? Zise contele. Parc-ar fi bărbat! 

— Da cum să nu mă mir? Ce îndrăzneală, ce dibăcie! 

— Dar Nikolaşa unde-i? Întrebă contele tot în şoaptă. 
Trebuie să fie pe la Liadovo, călare. 

— Chiar acolo-i. Ştie dumnealui pe unde s-o ia. Ştie al 
naibii de bine să călărească, de ne minunăm şi eu, şi Danilo, 
zise Semion, care se pricepea cum să-şi bucure stăpânul. 

— Straşnic călăreşte, hai? Dar pe cal cum îi stă, ce zici? 


— Parcă-i pictat, nu altceva! Zilele trecute se apucase să 
urmărească o vulpe în hăţişul de la Zavarzino. Când a 
pornit-o în goană mare dinspre pădure, era o grozăvie; 
calul face şi o mie de ruble, da călăreţul n-are preţ pe lume! 
Hei, unde mai găseşti aşa flăcău mândru! Să-l cauţi cu 
lumânarea... 

— Cu lumânarea... repetă contele, căruia se vedea că-i 
pare rău că Semion sfârşise atât de repede. Da, cu 
lumânarea, zise el, dându-şi deoparte pulpanele hainei ca 
să-şi caute tabachera. 

— Mai ieri, când ieşea de la liturghie, îmbrăcat în mare 
ţinută, Mihail Sidorâci... 

Dar Semion nu isprăvi, căci se auziră răsunând clar în 
liniştea dimprejur chiotele gonacilor şi lătratul a cel mult 
doi sau trei copoi care se apropiau repede. El, lăsându-şi 
capul în jos, ascultă şi-şi ţistui tăcut stăpânul. 

— Au dat de vizuină... spuse el în şoaptă. I-a dus chiar la 
Liadovo. 

Contele, uitând să-şi alunge de pe faţă zâmbetul, privea 
înaintea lui în depărtare, fără să mai prizeze, cu tabachera 
în mână. După lătratul câinilor se auzi semnalul pentru lup, 
sunat de cornul cu timbru de bas al lui Danilo: haita se 
alătură celor trei copoi dintâi şi se auzi îndată cum urlă, cu 
urletul lor prelung, copoii, în felul acela deosebit care arăta 
că sunt în urmărirea lupului. Călăreţii nu-i mai asmuţeau, ci 
hăuleau, şi dintre toate glasurile se distingea glasul, când 
profund, când asurzitor de ascuţit, al lui Danilo: glasul 
acesta părea că umple toată pădurea, străbătându-i 
marginile şi răsunând departe, peste câmp. 

După ce ascultară câteva clipe în tăcere, contele şi 
grăjdarul său îşi dădură seama că haita copoilor se rupsese 
în două: o parte, cea mai mare, urlând cu îndârjire, 
începuse să se îndepărteze; cealaltă parte a haitei îşi 
dăduse drumul în jos prin pădure, de-a lungul lizierei, spre 
conte, şi pe lângă haita asta se auza hăulitul lui Danilo. 
Lătrăturile celor două grupuri se contopiră apoi într-un 


urlet prelung şi amândouă se depărtară. Semion scoase un 
oftat şi se aplecă să îndrepte lesa în care se încurcase 
câinele cel mai tânăr; contele oftă şi el, apoi, văzându-şi în 
mână tabachera, o deschise şi luă o priză. 

— Înapoi! Se răsti Semion la copoiul care ieşise dintre 
tufe. 

Contele tresări şi-şi scăpă tabachera. Nastasia Ivanovna 
descălecă s-o ridice. 

Contele şi Semion se uitau la el. Dar, dintr-o dată, aşa cum 
se întâmplă adesea în asemenea ocazii, larma gonacilor se 
auzi într-o clipă atât de aproape, încât parcă dintr-un 
moment într-altul se puteau aştepta să vadă ivindu-li-se 
înaintea ochilor boturile căscate ale câinilor şi pe Danilo 
hăulind. 

Contele întoarse capul şi-l văzu în dreapta lui pe Mitka, cu 
ochii ieşiţi din orbite; se uita la conte şi, scoţându-şi căciula, 
îi arăta ceva înaintea sa. 

— Păzea! Strigă el cu un glas care arăta limpede că de 
multă vreme-l chinuia nevoia să strige vorba care-i stătea în 
gât. 

Şi galopă în direcţia contelui, lăsându-şi câinii în voia lor. 
Contele şi Semion săriră dintre tufe şi văzură în stânga lor 
un lup care, legănându-se uşor în salturi liniştite, se apropia 
chiar de liziera unde se aflau ei. Câinii, întărâtaţi, 
scheunară şi, rupându-şi curelele, se repeziră după lup pe 
lângă picioarele cailor. 

Lupul se opri din fugă şi, cu mişcări greoaie, ca un bolnav 
de angină, îşi întoarse greoi capul cu fruntea lată, spre 
câini; apoi, legănându-se la fel de uşor, făcu un salt, două, 
şi, fluturându-şi coada, se pierdu în desiş. În aceeaşi clipă, 
dinspre marginea opusă a pădurii, se iviră zăpăciţi, ţâşnind 
dintre tufe, unul câte unul, cu scheunături ce semănau a 
plâns, un copoi, al doilea, al treilea, şi toată haita o luă peste 
câmp, spre locul unde dispăruse lupul. În urma copoilor, 
tufele de alun se desfăcură şi murgul lui Danilo se ivi atât 
de asudat, încât părea aproape negru, ca un ghem. 


Rostogolit înainte pe spinarea lui lungă, stătea însuşi 
Danilo, fără căciulă, cu părul sur zburlit şi cu faţa asudată. 

— Uliuliuliu, uliuliu! striga el. Când îl văzu pe conte, în ochi 
i se iviră fulgere. Ce e! se răsti el la conte, ameninţându-l cu 
harapnicul ridicat. S-a dus în... lupul! Halal vânători! 

Şi, ca şi când n-ar mai fi avut poftă să multă vorbă cu 
contele, care era ruşinat şi speriat, lovi cu toată furia (care, 
de fapt, era îndreptată împotriva contelui) coastele asudate 
şi supte ale murgului şi-şi văzu de goana lui pe urmele 
câinilor. Contele, ca un pedepsit, se uita în jurul său, părând 
să ceară prin zâmbetul lui compătimirea lui Semion pentru 
situaţia în care era pus. Dar Semion nu mai era acolo: el 
galopa prin tufe; sărise să taie drumul lupului. Dintr- 
amândouă părţile săriră însoțitorii ogarilor, dar lupului i se 
pierduse urma în desiş şi nici un vânător nu izbuti să-i taie 
calea. 

V, 

ÎN VREMEA ASTA NIKOLAI ROSTOV stătea la locul său, 
aşteptând fiara. Din apropierea şi îndepărtarea gonacilor, 
din larma câinilor pe care-i distingea după lătrat, din 
apropierea, îndepărtarea şi sunetul înalt ori jos al vocilor 
vânătorilor, el simţea tot ce se petrece în pădure. Ştia că în 
pădure se află lupi, pui şi lupi bătrâni; ştia că haita copoilor 
se rupsese în două, că undeva câinii erau în urmărirea 
lupilor şi că trebuie să se fi întâmplat ceva neplăcut. Aştepta 
la locul lui, din clipă în clipă, fiara. Făcea mii de presupuneri 
felurite asupra direcţiei de unde putea să apară, şi a 
chipului în care avea s-o urmărească. De la speranţă trecea 
la deznădejde. De câteva ori se rugă lui Dumnezeu ca lupul 
să-i vină lui în faţă şi se rugă cu pasiunea şi sfiala cu care se 
roagă oamenii în clipele de adâncă tulburare, pricinuită de 
lucruri fără importanţă. „Ei, ce te-ar costa pe tine, vorbea el 
cu Dumnezeu, să faci asta pentru mine. Ştiu că eşti mare şi 
că e păcat să-ţi cer aşa ceva; dar, pentru Dumnezeu, fă să- 
mi iasă în cale un lup bătrân şi Karai al meu să-şi încleşteze 
colții în gâtul lui chiar sub ochii unchiului, care mă priveşte 


acum de colo.” De mii de ori în această jumătate de ceas îşi 
plimbă Rostov privirea stăruitoare, încordată şi neliniştită, 
de la liziera pădurii cu doi stejari săraci în crengi, deasupra 
unor plopi tremurători, la o râpă cu marginile roase de ploi 
şi la căciula unchiului care abia se zărea după tufa din 
dreapta. 

„Nu, nu am eu atâta noroc, îşi spuse Rostov. Şi ce uşor ar 
fi! Dar n-are să vie. Niciodată n-am noroc; nici la cărţi, nici 
la război, la nimic.” Austerlitzul şi Dolohov începură să se 
perinde în imaginaţia lui, alternând repede. „Numai o dată 
în viaţă să pot ucide un lup bătrân, şi nu mai doresc nimic!” 
îşi zicea el, încordându-şi auzul şi privirea, uitându-se în 
dreapta şi în stânga şi tresărind la cea mai mică schimbare 
de nuanţă a zgomotelor pe care le făceau gonacii. Se uită 
iar în dreapta şi văzu alergând ceva spre el, peste câmpul 
pustiu. „Nu, nu se poate să fie!” gândi Rostov, oftând adânc, 
aşa cum oftează oamenii când văd împlinindu-li-se un vis 
mult aşteptat. 1 se realiza cel mai mare vis, şi aşa de simplu, 
fără zgomot, fără strălucire, fără nici un semn. Rostov nu-şi 
credea ochilor, şi îndoiala asta dură câteva secunde în şir. 
Lupul fugea înainte şi sări greoi peste o groapă ce-i era în 
drum. Era o fiară bătrână, cu spinarea sură şi cu pântecele 
roşcat, umflat de mâncare. Alerga liniştit, încredinţat, 
pesemne, că nu-l vede nimeni. Rostov, cu respiraţia oprită, 
se uită la câini. Şedeau tolăniţi, fără grijă; nici nu văzuseră 
lupul, nici nu simţiseră nimic. Bătrânul Karai, cu capul 
întors spre coadă, îşi purica ursuz, rânjindu-şi dinţii galbeni, 
pulpele dinapoi. 

— Uliuliuliu! Mormăi pe şoptite printre buze Rostov. 

Câinii, zăngănind din catarame, îşi ciuliră urechile şi săriră 
în picioare. Karai îşi mai scarpină puţin laba, se sculă apoi 
şi-şi ciuli urechile, fâlfâindu-şi încetişor coada de care 
atârnau smocuri de blană. 

„Să le dau drumul? Să nu le dau?” se întreba Nikolai, în 
vreme ce lupul, îndreptându-se spre el, ieşise din pădure. 
Dintr-o dată, lupul îşi schimbă căutătura; tresări, văzând 


poate pentru întâia oară ochi cum nu mai văzuse, omeneşti, 
aţintiţi asupra lui, şi, întorcându-şi uşor capul spre vânător, 

se opri; înapoi sau înainte? „Ei - tot-una-i, înainte!”... parcă- 
şi spuse el şi se aruncă înainte, fără să se mai uite împrejur, 
în salturi line, rare, nesilite, dar pline de hotărâre. 

— Uliuliuliu! strigă Nikolai, cu o voce care nu maiera a lui 
şi dădu drumul în voie calului său vrednic, într-un suflet, la 
vale, sărind peste şanţurile săpate de ploi, calea lupului. 

Câinii, însă, mai iuți, îl întrecură. Nikolai nu-şi mai auzea 
nici strigătele, nu mai simţea nici măcar că aleargă, nu mai 
vedea nici câinii şi nici locurile pe unde galopa; nu vedea 
decât lupul, care, grăbind pasul, alerga în vâlcea, fără să-şi 
schimbe direcţia. Milka cea tărcată cu spinarea lată se 
arătă cea dintâi şi se apropie de sălbăticiune. Încă puţin, 
încă... iată, l-a ajuns! Dar lupul doar cât se uită cu coada 
ochiului la ea şi Milka, în loc să atace cum făcea 
întotdeauna, ridică deodată coada şi se propti pe picioarele 
de dinainte. 

— Uliuliuliu! Strigă Nikolai. 

Liubim cel roşcat ţâşni din spatele Milkăi, se repezi vijelios 
la lup şi-l apucă de gleznele picioarelor de dinapoi, dar în 
aceeaşi clipă sări speriat în partea cealaltă. Lupul se tupilă 
la pământ, îşi clănţăni dinţii, apoi se ridică din nou şi porni 
înainte, înconjurat de un alai compus din toţi câinii, care nu- 
şi îngăduiau să se apropie la mai puţin e un arşin de el. 

„Îl pierd! Nu, nu se poate”, se gândi Nikolai, continuând să 
strige cu vocea răguşită: 

— Karai! Uliuliu! strigă el, căutându-şi din ochi dulăul 
bătrân, singura lui nădejde. Fără să scape fiara din ochi, 
Karai îşi încordase trupul şi alerga, atât cât îl mai lăsau 
puterile lui slăbite de vârstă, ţinându-se în pas cu lupul, 
alături de el, cu intenţia să-i taie drumul. Dar, judecând 
după iuţeala cu care fugea lupul şi după fuga greoaie a 
câinelui, era vădit că planul lui Karai era greşit. Nikolai 
vedea nu departe de el pădurea, în care, dacă ajungea, 
lupul avea să dispară de-a binelea. Dar din faţă ie văzu 


venind înspre el, la galop, un vânător cu o haită de câini. 
Mai era speranţă. Un copoi tânăr, lung, de culoare castanie, 
pe care Nikolai nu-l ştia, dintr-o haită străină, se repezi atât 
de fulgerător în faţa lupului, încât era cât pe-aci să-l dea 
peste cap. Lupul se ridică cu o iuţeală la care nu te-ai fi 
putut aştepta din partea lui şi se repezi la copoiul castaniu, 
clănţănind din dinţi; în clipa următoare, dulăul, însângerat, 
cu burta spintecată, schelălăi strident şi căzu cu capul la 
pământ: 

— Karaiuşka! Tată! se tânguia Nikolai. 

Mulțumită celor întâmplate, bătrânul copoi, cu smocurile 
de blană bătându-i şoldurile, tăiase drumul fiarei şi era 
acum numai la cinci paşi de ea. Ca şi cum ar fi simţit 
primejdia, lupul se uită chiorâş la Karai, îşi băgă şi mai bine 
coada între picioare şi-şi mări salturile. În secunda 
următoare, Nikolai nu văzu decât că se întâmpla ceva cu 
Karai. Câinele încălecase o clipă pe spinarea lupului şi se 
prăvălise împreună cu el de-a berbeleacul, într-un şanţ 
săpat de ape, de lângă ei. 

Minutul cât Nikolai îşi putu vedea câinii vânzolindu-se în 
şanţ cu lupul, a cărui blană sură o zări dedesubtul lor 
dimpreună cu un picior de dinapoi întins şi cu capul cu 
urechile pleoştite, în spaima sufocării (Karai îl ţinea de 
beregată), minutul cât Nikolai putu vedea asta fu pentru el 
cel mai fericit minut din viaţă. Dar, tocmai când se apucase 
cu mâna de oblânc ca să descalece şi să-şi înjunghie 
vânatul, văzu deodată ieşind deasupra grămezii de câini 
capul lupului, şi apoi picioarele de dinainte aburcându-se pe 
marginea şanţului. Lupul îşi clănţăni dinţii (Karai nu-l mai 
ţinea de beregată), îşi făcu vânt din şanţ cu picioarele de 
dinapoi şi, scăpând iar de câini, o luă înainte, ca din puşcă, 
drept, cu coada între picioare. Karai ieşi anevoie din şanţ, 
lovit greu sau rănit, pesemne; blana i se făcuse perie pe 
spinare. 

— Doamne! Pentru ce? strigă deznădăjduit Nikolai. 


Unul dintre gonacii unchiului venea în galop din partea 
cealaltă, tăind calea fiarei. Câinii lui opriră lupul, care în 
curând fu din nou împresurat. 

Nikolai, grăjdarul lui, unchiul şi gonaciul acestuia dădeau 
târcoale fiarei, strigau şi hăuleau, gata în fiecare clipă să 
descalece ori de câte ori lupul se aşeza jos, şi pornind iar 
înainte ori de câte ori lupul se scutura şi mai făceau un salt 
spre desişul care trebuia să-l salveze. 

Danilo, care auzise hăulitul chiar de la începutul goanei, 
alergase spre liziera pădurii. Văzuse cum luase Karai de gât 
lupul şi-şi oprise calul, crezând că treaba era săvârşită. Dar 
când observă că vânătorii nu descălecă şi că lupul se 
scutură şi o ia iar la fugă, Danilo, întocmai cum făcuse şi 
Karai, se îndreptă nu spre lup, ci spre desişul pădurii, 
pentru a-i tăia calea. Datorită direcţiei pe care o luase, el se 
apropie de lup tocmai în momentul când îl opriseră pentru 
a doua oară câinii unchiului. 

Danilo galopa tăcut, ţinând pumnalul gol în mâna stângă şi 
lovind ca apucat cu harapnicul în coastele ieşite ale 
murgului. 

Nikolai nu-l văzu şi nu-l auzi pe Danilo până în clipa când 
murgul lui, respirând greu, trecu ca vântul pe lângă el. Apoi 
auzi zgomotul căderii unui trup şi văzu cum Danilo, culcat 
în mijlocul haitei de câini, la pământ, îndărătul lupului, 
căuta să-l apuce de urechi. Era neîndoielnic acum, şi pentru 
câini, şi pentru vânător, şi pentru lup, că totul se sfârşise. 
Fiara, pleoştind urechile, înspăimântată, încerca să se 
ridice, dar câinii o ţintuiau locului. Danilo, ridicându-se, 
făcu saltul atacului, se prăvăli cu toată greutatea peste lup, 
de parc-ar fi vrut să se culce ca să se odihnească şi-l apucă 
de urechi. Nikolai voi să-l înjunghie, dar Danilo îi şopti: „Nu- 
i nevoie, îl legăm”, şi schimbându-şi poziţia, puse un picior 
pe grumazul lupului. Îi băgară apoi un ţăruş în gură, îl 
legară cu curele, ca şi cum i-ar fi pus un căpăstru, îi legară 
burduf şi picioarele, şi Danilo rostogoli de două-trei ori fiara 
cu piciorul, de pe o parte pe cealaltă. 


Apoi, cu fericirea întipărită pe chipurile lor obosite, 
oamenii ridicară uriaşul lup viu pe spinarea unui cal care 
sforăia şi se dădea mereu în lături, iar câinii îl însoţiră, 
urlând, până la locul unde era hotărât să se adune toată 
lumea. Copoii prinseseră doi pui, iar ogarii, trei. Vânătorii 
se adunau, fiecare cu prăzile şi poveştile isprăvilor lui şi toţi 
se apropiau să vadă lupul cel bătrân, care, cu capul lui, lat 
în frunte, atârnat, şi cu ţăruşul în gură, se uita cu ochi mari, 
sticloşi, la mulţimea de câini şi de oameni ce-l înconjurau. 
Când îl atingea cineva, lupul îşi smuncea picioarele legate şi 
se uita sălbatic şi în acelaşi timp simplu la toată lumea. 
Contele Ilia Andreici se apropie şi el să pună mâna pe lup. 

— O, ce namilă de lup, zise el. E un lup bătrân, hai? Îl 
întrebă pe Danilo, care stătea lângă el. 

— Bătrân, luminăţie, răspunse Danilo, scoţându-şi cu 
grabă căciula. 

Contele îşi aminti de lupul lui, pe care-l scăpase, şi de 
ciocnirea cu Danilo. 

— Numai că prea eşti supărăcios, măi frate, îi zise contele. 

Danilo nu spuse nimic, ci zâmbi doar cu un zâmbet sfios şi 
plăcut, de copil blând. 

VI. 

CONTELE CEL BĂTRÂN PLECĂ spre casă. Nataşa şi Petea 
făgăduiră să plece şi ei numaidecât. Vânătoarea îşi urma 
cursul, căci era încă devreme. Pe la amiază se dădu drumul 
copoilor într-un crâng de pe marginea unei râpe. Nikolai, 
de pe miriştea în care se afla, îşi vedea toţi vânătorii. 

În dreptul lui Nikolai erau nişte semănături de toamnă; 
acolo, într-o groapă, după o tufă de alun, şedea un vânător 
de-al său. Îndată ce li se dădu drumul câinilor, Nikolai auzi 
lătratul rar şi cunoscut al lui Voltorn; alţi câini i se 
alăturară, fie lătrând, fie reluând urmărirea. După câteva 
minute, cei din pădure dădură semnalul de urmărirea 
vulpii, şi atunci întreaga haită de câini o luă în goană pe 
coama unui deal, înspre semănăturile de toamnă din 
apropierea lui Nikolai. 


Vedea căciulile roşii ale vânătorilor ce galopau pe malul 
împădurit al râpei, vedea până şi câinii, şi aştepta din clipă 
în clipă să vadă cum din partea cealaltă, din semănături, 
apare vulpea. 

Vânătorul din şanţ se mişcă de la locul său, dădu drumul 
câinilor şi, în clipa următoare, Nikolai văzu o vulpe roşcată, 
scundă şi ciudată, care, ridicându-şi coada stufoasă, se 
furişa cu iuţeală peste câmp. Câinii se repeziră la ea. lată-i 
acum lângă ea. Vulpea începe să facă ocoluri printre ei, din 
ce în ce mai dese ocoluri, şi să-şi încolăcească în jurul 
trupului coada ei stufoasă; şi iată că zboară spre ea un 
câine alb, străin, şi după el unul negru. Totul începe să se 
învălmăşească, până ce câinii, cu capetele spre vulpe şi 
partea de dindărăt a corpului depărtată, alcătuiesc o stea, 
uşor legănată. Doi vânători, unul cu căciula roşie, altul 
străin, îmbrăcat într-un caftan verde, vin spre câini. 

„Asta ce mai e? Se întrebă Nikolai. De unde o fi ieşit 
vânătorul ăsta? Nu-i de-al unchiului!” 

Vânătorii uciseră vulpea şi rămaseră îndelung în picioare, 
fără să se grăbească s-o ia. În preajma lor, duşi de căpăstru, 
se vedeau caii cu şeile înalte, şi câinii care se întinseseră la 
pământ. Vânătorii tot dădeau din mâini şi trebăluiau ceva cu 
vulpea. La un moment dat, tot dintr-acolo se auzi un sunet 
de corn, semnalul stabilit pentru cazuri de încăierare. 

— E un vânător de-al lui Ilaghin; s-a luat la ceartă cu Ivan 
al nostru, zise grăjdarul lui Nikolai. 

Nikolai îşi trimise grăjdarul să-i cheme pe Nataşa şi Petea 
şi o luară la pas spre locul unde gonacii îşi adunau câinii. 
Câţiva vânători o porniră în galop spre locul încăierării. 

Nikolai sări de pe cal şi se opri lângă copoi, împreună cu 
Nataşa şi Petea care sosiseră şi ei; aştepta să afle cum avea 
să se încheie cearta. De după liziera pădurii apăru călare, 
cu vulpea atârnată la oblânc, vânătorul care se încăierase şi 
se apropie de tânărul boier. Îşi scoase de departe căciula, 
dându-şi osteneala să vorbească respectuos; dar era palid, 


gâfâia şi pe chip i se citea mânia. Un ochi îi era învineţit, 
dar el pesemne nici nu prinsese de veste. 

— Ce-a fost acolo cu voi? Întrebă Nikolai. 

— Auzi colo, vine să-njunghie vânatul de sub ogarii noştri! 
Păi o prinsese căţeaua mea cea sură. Dar pas' de te-nţelege 
cu ei! Hop, pune mâna pe vulpe! Ei, atunci, i-am arătat eu 
vulpe! Uite-o colea, la oblânc. Dar pe ăsta nu-l vrei? Se răsti 
vânătorul, arătând cu mâna la cuțitul din brâu şi 
închipuindu-şi pesemne că-l are în faţa ochilor tot pe 
vrăjmaş. 

Nikolai, fără să mai lungească vorba cu vânătorul, îşi rugă 
sora şi fratele să-l aştepte şi plecă spre locul unde se afla 
grosul vânătorilor duşmani, ai lui Ilaghin. 

Vânătorul învingător intră în ceata vânătorilor şi începu să- 
şi povestească şi acolo isprăvile, pe când tovarăşii făcuseră 
curioşi cerc în jurul lui. 

Cauza era că Ilaghin, cu care Rostovii erau în ceartă şi 
proces, vâna pe terenurile care, în virtutea dreptului 
cutumiar, le reveneau Rostovilor, şi că acum poruncise, 
înadins se pare, unui vânător al său, să se apropie de 
pădurea în care vânau Rostovii, şi-i dăduse astfel prilej 
gonaciului său să ia vânatul de sub câinii străini, Nikolai nu- 
| văzuse niciodată pe Ilaghin, dar, cum de obicei în 
judecăţile şi sentimentele sale el nu cunoştea cumpătul, îl 
ura din toată inima şi-l socotea cel mai înrăit vrăjmaş al său, 
numai din cele auzite despre tâlhăriile şi samavolniciile 
puse pe seama acestui moşier. Aşa că porni acum turbat de 
mânie spre el, strângând cu putere în mână harapnicul, 
gata să treacă la orice acţiune, oricât de hotărâtă şi 
primejdioasă, împotriva duşmanului său. 

De-abia ieşise în marginea pădurii, când şi văzu venind 
spre el, însoţit de doi gromi, un boier gras, cu căciulă de 
blană de castor, călărind un splendid cal negru. 

În loc de duşman, Nikolai găsi în Ilaghin un moşier 
prezentabil şi manierat, care dorea mult să-i facă tânărului 
conte cunoştinţa. Apropiindu-se de Rostov, Ilaghin îşi ridică 


puţin de pe cap cartuzul îmblănit şi-i spuse că-i pare foarte 
rău de cele întâmplate şi că va da ordin să fie pedepsit 
vânătorul care-şi permisese să culeagă vânatul de sub câinii 
străini. Îl rugă apoi pe conte să-i dea voie să se prezinte şi-i 
propuse să vâneze pe terenurile lui. 

Nataşa, temându-se de cine ştie ce faptă îngrozitoare din 
partea fratelui ei, se ţinea emoţionată după el, la distanţă 
mică. Văzând însă că adversarii se salută prieteneşte, se 
apropie de ei. Ilaghin îşi ridică şi mai respectuos cartuzul 
îmblănit în faţa Nataşei şi, zâmbind amabil, spuse contesei 
că e o adevărată întruchipare a Dianei, atât prin pasiunea ei 
pentru vânătoare, cât şi prin frumuseţea ei, despre care 
auzise atâtea. 

Ilaghin, spre a repara greşeala vânătorului său, îl invită 
stăruitor pe Rostov să vină să vâneze pe un loc al lui, aflat la 
depărtare de o verstă, pe care şi-l păstrase numai pentru 
sine şi care, după spusele lui, mişuna de iepuri. Nikolai 
consimţi şi ceata vânătorilor, acum de două ori mai 
numeroasă, porni mai departe. 

Până la terenul de vânătoare al lui Ilaghin, drumul trecea 
pe câmpuri. Boierii călăreau împreună. Unchiul, Rostov şi 
Ilaghin se uitau pe furiş la câinii străini, străduindu-se să nu 
prindă nimeni de veste cu câtă înfrigurare caută ei, în 
mijlocul acestor copoi, pe rivalii câinilor lor. 

Pe Rostov îl izbi mai cu seamă frumuseţea unei căţele de 
rasă pură din haita lui Ilaghin, nu prea înaltă, zveltă, cu 
muşchii ca de oţel, cu botul ascuţit, cu ochii negri bulbucaţi 
şi cu pete roşii pe corp. Auzise şi el de câinii iuți ai lui 
Ilaghin şi în frumuseţea asta de căţea văzu o rivală a Milkăi. 

În mijlocul unei discuţii serioase, începută de Ilaghin cu 
privire la recolta anului, Nikolai arătă spre căţeaua cu pete 
roşii. 

— Frumoasă e căţeaua asta a dumitale! Spuse el pe un ton 
nepăsător. E iute? 

— Asta? Da, e bună căţea, prinde, răspunse Ilaghin cu un 
aer indiferent, deşi vorbea de Erza lui cea tărcată cu roşu, 


pentru care dăduse cu un an înainte unui vecin al lui trei 
familii de ţărani. Aşadar, nici dumneavoastră, conte, nu vă 
prea lăudaţi cu recolta de anul acesta? Continuă el 
convorbirea întreruptă. 

Apoi, socotind politicos să răspundă la amabilitatea 
contelui în acelaşi chip, Ilaghin se uită la câinii lui Rostov şi 
se opri asupra Milkăi, care-i sărise în ochi prin spinarea ei 
lată. 

— Frumoasă e căţeaua aceea cu pete negre a dumitale, 
trupeşă! Zise el. 

— Da, nimic de zis, aleargă bine, răspunse Nikolai. „De ne- 
ar ieşi acum în câmp un şoldan gras, ţi-aş arăta eu cine-i 
Milka!” gândi Nikolai şi, întorcându-se spre grăjdarul lui, 
anunţă că dă o rublă aceluia care dă cel dintâi de urma unui 
iepure. 

— Eu nu înţeleg, continuă Ilaghin, cum pot fi alţii invidioşi 
pentru vânat şi pentru câini; vorbesc de mine, conte. Pe 
mine, ştiţi, mă distrează plimbarea; iată, mai întâlneşti o 
societate ca asta... ce poate fi mai plăcut? (Şi-şi scoase iar 
cartuzul de castor în faţa Nataşei.) Cât despre grija de a 
aduce piei, şi câte aduc, mi-e absolut indiferent! 

— Aşa-i. 

— Sau să mă simt jignit pentru că vreun câine al altui 
vânător prinde şi nu al meu! Eu nu-s îndrăgostit decât de 
vânătoare, de goana în sine. Nu-i aşa, conte? Pe urmă, socot 
că... 

— Pe el! Pe el! Se auzi în vremea asta strigătul pre lung al 
unuia dintre gonacii rămaşi în urmă. Acesta se oprise în loc 
pe o movilită, în mijlocul miriştii, ridicând harapnicul şi 
repetând din nou, prelung: Pe el! (Strigătul acesta şi 
harapnicul ridicat dădeau de veste că vede un iepure 
pitulat.) 

— Aha, l-a zărit, mi se pare, spuse cu un aer nepăsător 
Ilaghin. Ce zici, să-l gonim, conte? 

— Da, să ne apropiem, întâi... dar ce, împreună? Răspunse 
Nikolai, uitându-se la Erza şi la Rugai cel roşu al unchiului, 


cei doi rivali pe care nu avusese niciodată prilejul să-i pună 
la întrecere cu câinii lui. „Şi dacă o face de ruşine pe Milka 
mea?” îşi zise el, în timp ce înainta alături de unchi şi de 
Ilaghin, spre iepure. 

— E iepure bătrân? Întrebă Ilaghin, apropiindu-se de 
vânătorul care dăduse semnalul şi, uitându-se la Erza, o 
fluieră nu fără emoție... 

— Dar dumneata, Mihail Nikanorâci? Se adresă el 
unchiului. 

Bătrânul călărea încruntat. 

— Ce să mă mai bag şi eu! Ai dumneavoastră, scurt şi 
cuprinzător! Aţi dat câte un sat de oameni pe un câine, vă 
costă mii de ruble. Încercaţi-i pe-ai dumneavoastră, eu am 
să stau să mă uit. 

— Rugai! Na, na! Strigă el. Rugaiuşka! Repetă el, 
exprimându-şi fără să vrea, prin diminutivul întrebuințat, 
toată duioşia şi nădejdea pusă în câinele acesta roşcat. 

Nataşa văzu şi simţi emoția tainică a celor doi bătrâni şi a 
fratelui ei şi-şi dădu seama că şi ea era emoţionată. 

Vânătorul şedea pe moviliţă tot cu harapnicul ridicat, în 
timp ce boierii se apropiau de el, la pas; mişcarea copoilor 
se zărea chiar pe linia orizontului, şi închidea iepurelui 
trecerea; vânătorii ceilalţi, care nu erau boieri, făceau 
acelaşi lucru. Totul avea o mişcare înceată şi gravă. 

— În ce parte stă cu capul? Întrebă Nikolai când fu la o 
sută de paşi de vânătorul de pe moviliţă. 

Dar vânătorul n-apucă să-i răspundă că iepurele, 
presimţind ger la noapte, sări din culcuş. Haita de copoi se 
azvârli la vale, după iepure; din toate părţile ogarii, 
dezlegaţi din lese, se repeziră înspre copoi şi înspre iepure. 
Toţi vânătorii aceştia care se mişcaseră aşa de încet până 
acum - gonacii strigând „stai!” ca să-şi adune copoii, iar 
paznicii ogarilor hăulind „pe el” ca să şi-i adune pe ai lor 
unde trebuia - începură să galopeze pe câmp. Ilaghin cel 
calm, Nikolai, Nataşa şi unchiul zburau călare, fără să ştie 
cum şi încotro, având în ochi numai câinii şi iepurele şi 


temându-se doar să nu scape o clipă din priviri goana. 
lepurele se întâmplase să fie bătrân şi iute. În clipa când 
sărise, n-o luase numaidecât la fugă, ci-şi ciulise urechile şi 
stătuse să asculte strigătele şi tropotele care veneau dintr-o 
dată din toate părţile; apoi făcuse vreo zece sărituri rare, 
lăsând câinii să se apropie şi, în cele din urmă, alegând 
direcţia şi dându-şi seama de primejdie, îşi lăsase urechile 
pe spate şi se aşternuse pe fugă cât îl ţineau picioarele. 
Fugea peste mirişti, dar în faţa lui se vedeau nişte 
semănături de toamnă, pe unde pământul era noroios. Cei 
doi câini ai vânătorului de pe moviliţă, fiind mai aproape, 
zăriră cei dintâi iepurele şi se luară după el; dar erau 
departe de a-l ajunge, când, din urma lor, Erza cea cu pete 
roşii a lui Ilaghin îi întrecu în zbor, se apropie de iepure la o 
lungime de câine şi se repezi cu iuţeală înfricoşătoare drept 
la coada lui, dar, crezând că l-a şi apucat, se dădu peste 
cap. lepurele îşi încovoie spinarea şi-şi înteţi fuga. După 
Erza fu rândul Milkăi, cea tărcată cu negru şi lată-n 
spinare, să se apropie fulgerător de iepure. 

— Miluşka, mamă! Se auzi atunci strigătul de triumf al lui 
Nikolai. 

Părea că acuşi-acuşi se azvârle pe iepure şi-l prinde, dar 
căţeaua îl ajunse şi trecu de el. Iepurele scăpă de primejdie, 
rămânând în urmă. Atunci se repezi din nou frumoasa Erza 
şi ajunse chiar în coada iepurelui, gata-gata să-l apuce de 
picior. 

— Erzânka, fetiţo! Răsună un glas plângăreţ, ce nu mai 
părea să fie al lui Ilaghin. 

Dar Erza nu-i ascultă ruga. Chiar în clipa când trebuia să 
fie înhăţat, iepurele sări şi o luă iepureşte pe hatul de lângă 
verdeaţa vecină cu miriştea. Şi din nou Erza şi Milka se 
alăturară, ca o pereche de cai înhămaţi la aceeaşi oişte, şi 
începură să gonească împreună după iepure. Dar hatul era 
pentru iepure un teren mai uşor de străbătut şi câinii nu se 
putură apropia de el atât de repede. 


— Rugai! Rugaiuşka! Scurt şi cuprinzător! Se auzi atunci 
strigând altă voce, şi Rugai, roşcatul şi ghebosul copoi al 
unchiului, repezindu-se şi întinzându-şi spinarea, ajunse 
repede în rând cu ceilalţi doi câini, îi întrecu şi, năpustindu- 
se cu şi mai mare avânt asupra iepurelui, îl împinse din hat 
în semănăturile-nverzite, intră şi el până la genunchi în 
iarba murdară, apoi încă un salt, şi nu se mai văzu nimic 
decât cum Rugai se dădea peste cap, cu iepure cu tot, şi 
apărea, murdar de noroi pe spinare. 

Câinii formară iarăşi o stea din trupurile lor în jurul lui 
Rugai. După un minut, toţi vânătorii fură lângă hărmălaia 
câinilor care se înghesuiau. Unchiul singur, fericit, 
descălecă şi înjunghie iepurele. Cât timp îl scutura, ca să-i 
scurgă sângele, privea agitat cu ochii măriţi în jurul lui şi 
nu-şi găsea mâinilor şi picioarelor loc, vorbind întruna, fără 
să ştie nici el cu cine şi ce. „Bună treabă, scurt şi 
cuprinzător... e un câine... i-a-ntrecut pe toţi, chiar şi pe cei 
de mii de ruble - scurt şi cuprinzător!” spunea el, gâfâind şi 
uitându-se morocănos împrejur, ca şi cum ar fi ocărât pe 
cineva, ca şi cum toţi i-ar fi fost duşmani, toţi l-ar fi 
persecutat şi abia acum, în sfârşit, avea şi el prilej să-şi ia 
revanşa. „lată, ăştia vi-s câinii de mii de ruble, scurt şi 
cuprinzător!” 

— Rugai, na-ţi lăbuţa! Spuse el, aruncându-i câinelui laba 
de iepure murdară de noroi. O meriţi, scurt şi cuprinzător! 

— E obosită, a dat trei goane singură astăzi, vorbi Nikolai 
tot fără să-l audă nimeni şi fără să-şi bată capul să vadă 
dacă-l ascultă cineva sau nu. 

— Ei, dacă a luat-o de-a curmezişul! Spuse grăjdarul lui 
Ilaghin. 

— Dar ce avânt luase! Un iepure fugărit aşa îl prinde orice 
javră, spuse deodată cu el şi Ilaghin, roşu şi abia mai 
răsuflând de goana calului şi de emoție. 

Şi-n acelaşi timp Nataşa, fără să-şi tragă răsuflarea, chiuia 
vesel, triumfător, atât de strident că-ţi ţiuiau urechile. Prin 
chiotul acesta, ea spunea tot ce spuneau şi vorbele 


încurcate ale celorlalţi vânători. Şi chiotul ei suna atât de 
ciudat, atât de sălbatic, încât, dacă ar fi fost în altă 
împrejurare, ar fi trebuit să se ruşineze ea singură de 
sălbatica lui sonoritate, iar ceilalţi s-ar fi mirat. Unchiul îşi 
legă singur iepurele, îl aruncă ager, voiniceşte, pe spinarea 
calului, ca şi cum i-ar fi sfidat pe toţi prin gesturile acestea, 
cu aerul că nici măcar să vorbească n-are chef, atât îi 
dispreţuieşte; apoi sări în şa şi porni. Toţi, în afară de el, 
păreau trişti şi jigniţi; se răzleţiră şi abia târziu îşi putură 
reveni la nepăsarea prefăcută dinainte. Multă vreme încă 
tot traseră cu ochiul spre Rugai cel roşu care, murdar de 
noroi pe spinarea curbată, îşi vedea de drum cu un aer 
calm, de învingător, zăngănindu-şi lanţul la picioarele 
calului stăpânului său. 

„Ce vreţi, sunt şi eu un câine ca toţi câinii, cât nu e vorba 
de goană; dar la goană, să te ţii!” i se părea lui Nikolai că 
spune câinele cu mersul lui. 

Târziu, când unchiul se apropie de Nikolai şi îi spuse ceva, 
Rostov se simţi măgulit că, după toate cele întâmplate, 
unchiul îl mai învredniceşte cu o vorbă. 

VII. 

CÂND, PE SEARĂ, ILAGHIN se despărţi de Nikolai, acesta 
îşi dădu seama că e la atâta depărtare de casă, încât primi 
bucuros propunerea unchiului de a îngădui întregii lui suite 
de vânătoare masul peste noapte în satul acestuia, la 
Mihailovka. 

— Dacă aţi trece pe la mine, scurt şi cuprinzător! Zise 
unchiul, ar fi şi mai bine; uitaţi-vă, e umezeală afară, aţi 
putea să vă mai odihniţi, iar duducăi i-am putea înhăma caii 
la trăsurică. 

Propunerea unchiului fu primită; trimiseră un vânător la 
Otradnoe după trăsură, iar Nikolai, Nataşa şi Petea îşi 
îndreptară caii spre casa unchiului. 

Vreo cinci oameni din curte, şi mai bătrâni, şi mai tineri, 
ieşiră în întâmpinarea stăpânului lor la intrarea principală. 
Câteva zeci de femei, bătrâne, tinere şi copile, se iviră 


dinspre curtea de din dos ca să se uite la vânătorii care se 
apropiau călări. Prezenţa Nataşei - o femeie, o doamnă 
călare - stârni curiozitatea servitorilor de la curtea 
unchiului, până într-atâta, încât mulţi dintre ei, lăsând la o 
parte orice sfială, se apropiau de ea, o priveau în ochi şi-şi 
făceau în faţa ei observaţiile despre ea, ca despre o minune 
expusă în public, care nu-i om şi nu poate auzi şi pricepe 
ceea ce se spune despre ea. 

— Arinka, ia te uită cum şade, pe o parte! Se ţine singură 
şi cum i se mai bălăbănesc poalele! Uite, are şi un corn 
mititel! 

— Doamne, iartă-mă, uite şi un cutit! 

— Halal tătăroaică! 

— Cum de nu mi te-ai dat peste cap? Spuse cea mai 
îndrăzneață dintre femei, adresându-se de-a dreptul 
Nataşei. 

Unchiul descălecă la intrarea căsuţei lui de lemn, în 
mijlocul unei grădini cu arbori deşi şi, rotindu-şi privirea pe 
deasupra servitorilor, strigă poruncitor ca toţi cei de prisos 
să plece şi să se facă toate pregătirile pentru primirea 
oaspeţilor şi a suitei lor de vânătoare. 

Toţi se împrăştiară în fugă. Unchiul o ajută pe Nataşa să 
coboare de pe cal şi o conduse de mână pe treptele şubrede 
de scânduri. Casa, netencuită, cu bârnele vizibile, nu era 
curată-pahar; nu s-ar fi putut spune că scopul vieţii celor ce 
o locuiau consta în a înlătura cea mai mică pată, dar nici de 
delăsare nu putea fi vorba. În tindă mirosea a mere 
proaspete şi pe pereţi atârnau piei de lup şi de vulpe. 

Printr-un antreu, unchiul îşi petrecu oaspeţii într-un mic 
salon, cu o masă pliantă şi scaune roşii, iar de aici, într-o 
odaie de primire, mobilată cu o masă de mesteacăn rotundă 
şi cu o canapea, şi, în sfârşit, în cabinetul unchiului, unde 
era o canapea cam desfundată, un covor uzat şi portretele 
lui Suvorov, ale părinţilor gazdei şi al gazdei însăşi, în 
uniformă militară. În cabinet plutea un miros tare de tutun 
şi de câine. 


Unchiul îşi rugă oaspeţii să ia loc şi să se simtă ca la ei 
acasă, apoi ieşi. Rugai, murdar de noroi pe spinare cum era, 
intră în cabinet şi se culcă pe canapea, curăţindu-şi blana 
cu limba şi cu dinţii. De lângă cabinet pornea un coridor în 
care se zăreau nişte draperii rupte pe alocuri. De după 
draperii se auzeau râs şi vorbă de femeie. Nataşa, Nikolai şi 
Petea îşi scoaseră hainele groase şi se aşezară pe canapea. 
Petea îşi sprijini capul într-o mână şi adormi pe dată. 
Nikolai şi Nataşa tăceau. Le ardeau feţele ca focul; erau 
flămânzi morţi, dar foarte voioşi. Se uitară unul la altul 
(după vânătoare, aici în casă, Nikolai nu mai socotea 
necesar să-şi arate superioritatea bărbătească asupra 
surorii sale). Nataşa îi făcu fratelui ei semn cu ochiul şi, 
după ce se sforţară amândoi câtăva vreme să se abţină, 
izbucniră într-un râs zgomotos, înainte de a fi avut timpul 
să găsească motiv. 

Nu după multă vreme, unchiul se întoarse îmbrăcat într-o 
cazacă, pantaloni albaştri şi cizme mici de casă. Şi Nataşa 
îşi dădu seama că acest costum, în care ea-l văzuse odată la 
Otradnoe şi-l privise cu mirare batjocoritoare, era un 
costum adevărat, cu nimic mai urât decât redingotele sau 
fracurile. Unchiul era şi el voios; nu numai că nu fu jignit de 
râsul celor doi fraţi (nici prin gând nu-i trecea că ar putea 
râde cineva de felul lui de viaţă), dar se asocie şi el la râsul 
lor fără motiv. 

— Şi uite aşa, tânără contesă, scurt şi cuprinzător! N-am 
mai văzut alta ca dumneata! Zise el, dându-i lui Rostov o 
pipă cu ciubuc lung şi luându-şi pentru sine una scurtă, pe 
care o prinse, cu un gest care se vedea că-i intrase în 
obicei, între cele trei degete cu care scrii. 

— Ziua întreagă ai stat tot în şa, ca un bărbat, şi parcă nici 
nu-ţi pasă! 

Curând după unchi, se auzi cum deschidea uşa o 
servitoare - după lipăitul paşilor era desculţă - şi în 
pervazul uşii se ivi o femeie rumenă, grasă şi frumoasă, de 
vreo patruzeci de ani, cu bărbie dublă şi cu buze cărnoase 


şi roşii, pe braţe cu o tavă mare, încărcată. Cu priviri 
ospitaliere şi pline de farmec, ca şi mişcările ei, stătu să se 
uite la oaspeţi şi, cu un surâs grațios, se înclină după 
cuviinţă în faţa lor. Cu toate că era mai mult decât obişnuit 
de grasă, fapt care o silea să-şi ţină pieptul şi pântecele 
scoase înainte şi capul puţin pe spate, femeia aceasta 
(menajera unchiului) păşea extraordinar de uşor. Se 
apropie, puse tava pe masă şi, cu mâinile ei albe şi moi, 
orândui cu dibăcie sticlele, gustările şi dulciurile. Când 
sfârşi treaba, se retrase lângă uşă şi rămase acolo în 
picioare, cu zâmbetul pe buze. „lată-mă, asta-s eu! Acum îl 
înţelegi pe unchiul?” îi spunea lui Rostov făptura ei. Cum să 
nu-l înţeleagă! Nu numai Rostov, dar şi Nataşa îl înţelegea 
pe unchi, înţelegea tâlcul sprâncenelor uşor încruntate şi al 
zâmbetului fericit şi mulţumit de sine, care-i încreţise uşor 
buzele de cum intrase Anisia Feodorovna. Pe tavă, ea 
adusese rachiuri drese cu felurite ierburi, lichioruri de 
casă, ciuperci murate, alivenci de făină neagră în unt topit, 
miere de fagure, miere fiartă şi spumoasă, şi fructe: mere, 
alune proaspete, alune prăjite şi nuci zaharisite în miere. 
După asta, Anisia Feodorovna mai aduse dulceţuri, făcute 
care cu miere, care cu zahăr, şi şuncă şi găină proaspăt 
friptă. 

Toate acestea erau din gospodăria, din cămara şi din 
bucătăria Anisiei Feodorovna; toate aveau izul şi gustul 
Anisiei Feodorovna. Toate aminteau de sănătatea, 
curăţenia, albul obrajilor şi zâmbetul ei prietenos. 

— Mâncaţi, drăguță domnişoară contesă, spunea ea, 
îmbiind-o pe Nataşa când cu una, când cu alta dintre 
bunătăţile acestea. 

lar Nataşa mânca din toate şi i se părea că asemenea 
alivenci în unt topit nu mai mâncase nicăieri, de când era pe 
lume, nici dulceţuri atât de aromate şi nici găină atât de 
gustoasă. Anisia Feodorovna ieşi. Rostov şi unchiul stropiră 
cina cu vişinată şi vorbiră de vânătoarea trecută, de 
vânătoarea viitoare, de Rugai şi de câinii lui Ilaghin. Nataşa 


şedea dreaptă pe canapea, ascultându-i, şi ochii îi 
străluceau. De câteva ori încercă să-l trezească pe Petea ca 
să-i dea ceva de mâncare, dar el bolborosea ceva de 
neînțeles, pesemne fără să se trezească. 

Nataşei îi era inima aşa de uşoară, atât de fericită, aşa de 
bine se simţea în mediul acesta nou pentru ea, încât nu mai 
avea decât teama ca nu cumva să vină prea curând trăsura 
după ea. După o scurtă tăcere, aşa cum se întâmplă 
aproape totdeauna cu oamenii care-şi primesc întâia oară-n 
casă musafirii, unchiul vorbi ca pentru sine, răspunzând 
unui gând, pe care-l simţea stăruind în mintea oaspeţilor 
săi. 

— Uite, aşa-mi închei eu zilele... Murim, scurt şi 
cuprinzător! Şi nu mai rămâne nimic din viaţa noastră. La 
ce să mai păcătuim?! 

Chipul unchiului era deosebit de expresiv, şi chiar frumos, 
când spunea asta. Ascultându-l, Rostov îşi aduse, fără să 
vrea, aminte de tot ce auzise de la tatăl său şi de la alţi 
vecini, care-l vorbeau de bine pe unchi. 1 se dusese vestea 
de-a lungul şi de-a latul guberniei, pentru noblețea lui 
sufletească, dezinteresarea şi ciudăţeniile lui. Îl chemau 
oamenii la consiliile de familie ca arbitru, îl numeau 
executor testamentar, îşi dădeau toate secretele pe mâna 
lui şi-l alegeau fie judecător, fie în alte slujbe, dar el fugea 
cu încăpățânare de toate serviciile publice, petrecându-şi 
toamna şi primăvara pe câmpuri, călare pe roibul lui, iarna 
la gura sobei şi vara lungit în parcul lui cu arbori stufoşi. 

— De ce nu-ţi iei o slujbă, unchiule? 

— Am fost slujbaş, dar m-am lepădat. Nu-s bun de nimic, 
scurt şi cuprinzător! Nu mă pricep la nici o treabă. Asta-i de 
voi, pe mine nu mă prea ajută mintea. laca, dacă-i vorba de 
vânătoare, e altceva, atunci, zis şi făcut! Ia deschideţi uşa 
aici, strigă el, ce mi-aţi închis-o! 

Uşa din fundul coridorului (pe care unchiul îl numea 
colidor) ducea la odaia vânătorilor - a burlacilor, aşa se 
zicea odăii din apartamentul bărbaţilor destinată 


vânătorilor. Picioare goale lipăiră iute din nou şi o mână 
nevăzută deschise uşa dinspre odaia vânătorilor. Din 
coridor se auzi limpede cântecul unei balalaici, ajunsă de 
bună seamă pe mâini meştere. Nataşa, care trăsese de 
multă vreme cu urechea la aceste sunete, ieşi acum pe 
coridor ca să audă mai bine. 

— Asta-i Mitka al meu, vizitiul... l-am cumpărat o balalaică 
bună, îmi place, spuse unchiul. 

Stabilise regula ca, de câte ori vine de la vânătoare, Mitka 
să-i cânte din balalaică, în odaia burlacilor-vânători. Mult îi 
plăcea unchiului să asculte muzica asta! 

— Ce frumos! Zău, e splendid, zise Nikolai, cu oarecare 
dispreţ involuntar, ca şi cum i-ar fi fost ruşine să recunoască 
faţă de ceilalţi cât îi plăceau de mult sunetele muzicii 
acesteia. 

— Cum splendid? Repetă cu reproş Nataşa, simțind tonul 
cu care se exprimase fratele ei. Nu splendid, e o minune! 
Întocmai cum ciupercile, mierea şi lichiorurile unchiului i se 
păruseră cele mai gustoase din lume, tot aşa şi cântecul 
balalaicii i se păru în clipa aceea culmea desfătării 
muzicale. 

— Mai cântă, te rog, mai cântă, zicea Nataşa din uşă, cum 
înceta cântecul de balalaică. 

Mitka îşi acordă instrumentul şi melodia Barânea489 
răsună din nou, cu variaţii când pe o coardă, când pe toate 
coardele. Unchiul asculta, cu capul aplecat pe un umăr şi cu 
un zâmbet abia perceptibil. Melodia Barânea fu repetată de 
o sută de ori. În câteva rânduri, melodia trebui să fie 
întreruptă pentru acordarea instrumentului, dar de fiecare 
dată ţâşneau din ea aceleaşi sunete care, departe de a 
plictisi pe ascultători, le dădeau cheful să le audă iară şi 
iară. Anisia Feodorovna intră şi se sprijini, cu trupul ei plin, 
de uşorii uşii. 

— Vă place să ascultați, contesă? Se întoarse ea spre 
Nataşa şi-i zâmbi într-un chip care semăna surprinzător de 
mult cu zâmbetul unchiului. Bine-i mai zice! 


— Ei, uite, aici nu face cum trebuie, vorbi dintr-o dată 
unchiul, dând din mână cu un gest energic. Aici trebuie să 
se piardă în triluri - scurt şi cuprinzător! Triluri! 

— Ştii şi dumneata să cânţi, unchiule? Întrebă Nataşa. 

Unchiul nu răspunse şi zâmbi. 

— Ia uită-te, Anisiuşka, vezi: sunt întregi strunele ghitarei, 
hai? N-am mai pus de mult mâna pe ea - scurt şi 
cuprinzător! M-am lăsat de cântat! 

Cu mersul ei uşor, Anisia Feodorovna ieşi să împlinească 
dorinţa stăpânului şi aduse plină de voie bună ghitara. 

Unchiul, fără să se uite la nimeni, suflă praful de pe 
ghitară, bătu cu degetele lui ciolănoase în cutia 
instrumentului, îl acordă şi se îndreptă în jilţ. Apoi apucă 
partea de sus a gâtului ghitarei (îndepărtându-şi puţin cotul 
stâng, cu un gest teatral), făcu cu ochiul Anisiei Feodorovna 
şi începu, nu motivul Barânea, ci un acord sonor şi curat, 
după care, liniştit, măsurat, dar sigur, începu într-un tempo 
foarte potolit cunoscutul cântec: Pe u-li-i-ţa târgului. 
Motivul cântecului îşi găsi treptat, odată cu voioşia lui 
cuviincioasă (întocmai aceeaşi voioşie care se răspândea din 
întreaga fiinţă a Anisiei Feodorovna), ecou în sufletul lui 
Nikolai şi al Nataşei. Anisia Feodorovna se înroşi, îşi 
ascunse faţa în basma şi ieşi râzând din odaie. Unchiul îşi 
înfrumuseţa mai departe, curat, meticulos, stăruitor şi 
energic, cântecul, cu privirea transfigurată şi plină de focul 
inspiraţiei, aţintită tot spre locul de unde plecase Anisia 
Feodorovna. Sub mustaţa-i căruntă, cam într-o parte, era 
ceva care cam aducea a râs, abia perceptibil, şi aducea a 
râs mai cu seamă atunci când, pe măsură ce cântecul se 
desfăşura, iuţea tactul, sau locurile unde sfârşea o variaţie 
pentru a începe alta. 

— Minunat, minunat, unchiule! Mai cântă-ne, mai cântă- 
ne! Strigă Nataşa în clipa când el sfârşi cântecul şi, sărind 
de la locul ei, îl îmbrăţişă şi îl sărută. Nikolenka, Nikolenka, 
exclamă ea, privindu-şi fratele, ca şi cum l-ar fi întrebat: ce- 
o mai fi şi asta? 


Şi lui Nikolai îi plăcuse foarte mult cântecul unchiului. 
Acesta mai cântă o dată acelaşi cântec. Chipul zâmbitor al 
Anisiei Feodorovna se ivi din nou în uşă, iar după ea, şi alte 
chipuri... „La umbra din aluniş, vine mândra pe furiş!” 
cânta unchiul, apoi execută iar o cadență măiestrită, o 
curmă pe loc şi scutură din umeri. 

— Mai zi, mai zi, unchiule dragă, gemu Nataşa cu o voce 
atât de rugătoare, ca şi cum viaţa ei de asta ar fi atârnat. 

Unchiul se sculă în picioare şi păru că în el sunt doi 
oameni - unul dintre ei zâmbi grav celuilalt, un ghiduş, iar 
ghiduşul intonă o naivă şi foarte curat cântată introducere 
la dans. 

— Hai, nepoată! Strigă unchiul, făcând înspre Nataşa un 
gest larg cu mâna care tocmai întrerupsese un acord. 

Nataşa îşi aruncă de pe umeri basmaua în care fusese 
înfăşurată, veni de-a fuga în faţa unchiului şi, punându-şi 
mâinile în şolduri, îşi săltă umerii şi se opri locului. 

Unde, cum şi când sorbise din aerul rusesc pe care-l 
respira - fata asta de conte, crescută sub supravegherea 
unei emigrante franceze - când sorbise acest duh, de la 
cine luase ea aceste gesturi, pe care savantlăcul acelor pas- 
de-châle ar fi trebuit demult să le înăbuşe? Căci duhul 
acesta şi gesturile care-l exprimau erau tocmai acel 
inimitabil şi cu neputinţă de însuşit suflet rusesc, pe care-l 
aşteptase unchiul de la ea. De cum se oprise în faţa lor fata, 
zâmbindu-le cu un aer ceremonios, mândru, dar hâtru şi 
vesel, teama de la început, care-i cuprinsese atât pe Nikolai, 
cât şi pe ceilalţi, la gândul că Nataşa nu va izbuti să 
danseze aşa cum trebuie, se spulberă şi toată lumea începu 
s-o admire. 

Nataşa dansă atât de bine şi atât de exact şi le împlini cu 
atâta artă aşteptările, încât Anisia Feodorovna, care-i 
dăduse la timp batista, fără de care nu se poate, râdea 
printre lacrimi, privind-o pe această contesă subţirică şi 
graţioasă, atât de străină de ea, crescută în mătase şi 


catifea, care putea simţi tot ceea ce simţea şi Anisia, şi tatăl 
Anisiei, şi mătuşa, şi mama ei, şi fiecare rus în parte. 

— Ei, contesă mică, scurt şi cuprinzător! Spuse vesel 
unchiul când ea sfârşi jocul. Aşa nepoată zic şi eu! Acum, 
doar să-ţi alegi şi un bărbăţel bun, scurt şi cuprinzător! 

— Şi-a ales, spuse Nikolai zâmbind. 

— Da? Se miră unchiul, uitându-se întrebător la Nataşa, 
care-i răspunse printr-o aplecare a capului şi zâmbi fericită. 

— Şi încă ce bărbat! Zise ea. 

Dar, nu rosti bine vorba asta şi un nou torent de gânduri şi 
simţiri i se trezi în suflet. Ce-o fi vrut să spună zâmbetul lui 
Nikolai, atunci când a zis: „Şi-a ales”? Era bucuros sau nu? 
Parc-ar crede că Bolkonski al meu nu ar aproba, n-ar 
înţelege bucuria noastră de acum. Dar nu; el ar înţelege 
totul. „Unde o fi el acum?” se gândi Nataşa şi chipul i se 
făcu dintr-o dată grav. Dar asta nu dură decât o clipă. „Nu, 
nu trebuie să mă mai gândesc la asta”, îşi spuse ea şi, 
zâmbind, se aşeză din nou lângă unchi, rugându-l să mai 
cânte ceva. 

Unchiul mai cântă un cântec şi apoi o dădu într-un vals; pe 
urmă, după ce tăcu o vreme, îşi drese glasul tuşind şi prinse 
a-şi zice cântecul lui favorit, un cântec de vânătoare: 

Neaua se-aşterne domoală, Albă pe țarina goală... 

Unchiul cânta aşa cum cântă poporul, cu convingerea 
naivă şi deplină că toată însemnătatea cântecului stă în 
cuvinte, că melodia vine de la sine şi că muzică de sine 
stătătoare nu există, ci e, numai aşa, o haină pentru vorbe. 
Aşa se face că această melodie, inconştientă ca şi cântecul 
păsărilor, sună neobişnuit de frumos în gura unchiului. Pe 
Nataşa, cântecul unchiului o transportase. Era în extaz. 
Hotări chiar să nu mai ia lecţii de harfă şi să cânte de aci 
încolo numai la ghitară. Rugă pe unchi să-i dea ghitara şi 
nimeri numaidecât acordurile cântecului. 

Către ora zece sosiră lineika490, droşca şi trei oameni 
călări trimişi după Nataşa şi Petea. Contele şi contesa nu 
ştiau unde or fi şi erau tare îngrijoraţi din pricina lor. 


Petea fu luat pe braţe şi dus, ca un mort, în lineikă; Nataşa 
şi Nikolai luară loc în droşcă. Unchiul o înveli cu grijă pe 
Nataşa şi-şi luă rămas bun de la ea, cu o duioşie cu totul 
nouă la el. Îi conduse apoi pe jos până la un pod rupt, unde 
trăsurile trebuiau să treacă prin vad, şi dădu ordin câtorva 
călăreţi de-ai lui să meargă cu fanarele înaintea vânătorilor. 

— Cu bine, scumpă nepoţică! Îi strigă Nataşei din 
întuneric vocea unchiului, şi vocea aceasta nu mai era cea 
pe care i-o cunoscuse mai demult Nataşa; avea timbrul vocii 
care cântase adineaurea: „Neaua se-aşterne domoală...” 

În satul prin care treceau pâlpâiau luminiţe roşii şi 
mirosea plăcut a fum. 

— E o comoară unchiul! Zise Nataşa, când ieşiră la drumul 
mare. 

— Da, spuse Nikolai, dar nu ţi-e frig? 

— Nu, mă simt cum e mai bine. Foarte, foarte bine, 
răspunse Nataşa, cu nedumerire chiar. 

Tăcură apoi îndelung. 

Noaptea era întunecoasă şi umedă. Nu puteai vedea nici 
până la cai; li se auzea doar lipăitul prin noroiul nevăzut. 

Ce se petrecea oare în acest suflet de copil atât de 
receptiv, care vâna atât de lacom şi-şi însuşea toate 
impresiile, cele mai felurite, ale vieţii? Cum se orânduiau 
aceste impresii înăuntrul ei? Era nespus de fericită. Când fu 
aproape de casă, izbuti deodată să cânte cântecul 
vânătoresc: „Neaua se-aşterne domoală...”, a cărui melodie 
o bâjbâise tot drumul şi acum, în sfârşit, şi-o amintea. 

— Ai prins-o? Întrebă Nikolai. 

— Tu la ce te gândeai acum, Nikolenka? Întrebă Nataşa. 

Le plăcea să se întrebe adesea unul pe altul la ce se 
gândesc. 

— Eu? Zise Nikolai şi se gândi puţin: Iată, vezi, la început 
m-am gândit că Rugai, copoiul cel roşcat seamănă cu 
unchiul şi că dacă ar fi om, l-ar ţine pe unchiul la casa lui, 
dacă nu pentru vânători, măcar pentru cântece şi tot l-ar 


ţine. Ce om de treabă e unchiul! Nu-iaşa? Dartu? Lacete 
gândeai? 

— Eu? Stai, stai puţin! Da: mă gândeam la început: că aşa 
cum mergem noi acuma şi credem că ne ducem acasă, de 
fapt, numai Dumnezeu ştie încotro ne ducem prin bezna 
asta şi că, poate, avem să ne trezim deodată, şi să ne vedem 
ajunşi în vreo împărăție a vrăjii, în loc să ajungem la 
Otradnoe. Şi, mă mai gândeam... Nu, nu mă mai gândeam 
la nimic. 

— Ştiu, te gândeai, desigur, la el, zise Nikolai, zâmbind, 
cum ghici Nataşa după sunetul vocii. 

— Nu, răspunse Nataşa, deşi într-adevăr ea se gândise 
totodată şi la prinţul Andrei şi-şi pusese întrebarea cum i-ar 
fi plăcut unchiul. Dar m-am mai gândit, şi m-am gândit tot 
drumul, nu o dată, la Anisiuşka; ce drăguță apariţie, ce 
drăgălaşă a fost... 

Aici, Nikolai îi auzi râsul fără motiv, sonor şi fericit. 

— Dar ştii, zise ea deodată, eu presimt că niciodată n-am 
să mai fiu atât de fericită şi de liniştită ca acum. 

— Fleacuri, prostii, închipuiri, spuse Nikolai şi se gândi: 
„Ce fermecătoare e Nataşa mea! Prieten ca ea n-am şi nu 
voi avea niciodată. De ce să se mărite? Nu m-aş săâtura să 
hoinărim împreună!” „Ce băiat fermecător e Nikolai!” îşi 
spunea şi Nataşa. 

— A! E încă lumină în salon, zise ea, arătând ferestrele 
casei care luceau frumos în întunericul umed, catifelat, al 
nopții. 

VIII. 


CONTELE ILIA ANDREICI părăsise mareşalatul nobilimii, 
această demnitate cerându-i prea mari cheltuieli. Dar 
treburile tot nu-i mergeau mai bine. Adeseori, Nataşa şi 
Nikolai îşi surprindeau părinţii discutând nervoşi, pe furiş, 
şi auzeau schimburi de păreri cu privire la vânzarea 
bogatei lor case părinteşti şi a proprietăţii de lângă 
Moscova. Renunţând la mareşalatul nobilimii, Rostovii nu 
mai erau obligaţi să primească atâta lume, şi viaţa la 
Otradnoe se scurgea mai tihnit decât în anii trecuţi; dar, cu 
toate astea, vasta lor casă şi pavilioanele din curte erau la 
fel de pline de lume, iar la masă tot aşa se strângeau mai 
bine de douăzeci de persoane. Erau toţi de-ai casei, oameni 
socotiți aproape ca făcând parte din familie, sau persoane 
care, pe cât părea, nu puteau lipsi din casa contelui. Aşa 
erau muzicantul Dimmler cu soţia lui, profesorul de dans 
Vogel cu familia, bătrâna domnişoară Belova, care se 
pomenise în casa lor de când trăia, şi mulţi alţii încă: 
profesorii lui Petea, fosta guvernantă a domnişoarelor şi 
oameni care, pur şi simplu, se simțeau mai bine şi mai la 
largul lor în casa contelui decât la ei acasă. Nu mai aveau 
atâţia musafiri ca înainte, dar traiul Rostovilor continua să 
se desfăşoare în aceleaşi condițiuni, fără de care contele şi 
contesa nu-şi puteau închipui viaţa. Aceeaşi suită de 
vânătoare, pe care Nikolai o mai şi sporise încă, acelaşi 
grajd cu cincizeci de cai şi cincisprezece vizitii; aceleaşi 
cadouri scumpe la onomastice şi aceleaşi mese fastuoase 
oferite întregului judeţ; aceleaşi whist-uri, şi boston-uri, la 
care contele, jucând cu cărţile deschise, la vedere, permitea 
partenerilor să-i ia zilnic sute de ruble, din care cauză ei 
considerau dreptul de a juca o partidă cu contele Ilia 
Andreici ca pe cea mai avantajoasă arendă. 

Contele se încurca în afacerile sale ca într-o plasă uriaşă 
şi-şi dădea toate silinţele să nu-şi îngăduie a crede că se 
încurca, deşi cu fiecare pas se înfunda mai mult şi se simţea 
din ce în ce mai puţin în stare atât să rupă mrejele care-l 
paralizau, cât şi să-şi adune forţele şi să purceadă stăruitor 


şi cu răbdare la descurcarea lor. Contesa, cu inima ei 
iubitoare, simţea că-i sunt ruinaţi copiii, că bărbatul ei nu-i 
de vină, că el nu putea fi altfel decât era, că şi el suferă 
(deşi nu arată), având conştiinţa ruinei sale şi a copiilor, şi 
de aceea căuta mijlocul să-i dea o mână de ajutor. Cu felul 
ei femeiesc de a vedea lucrurile nu-şi putea închipui decât 
un singur mijloc: căsătoria lui Nikolai cu o fată bogată. 
Simţea că asta era ultima speranţă şi că, dacă Nikolai 
refuză partida pe care i-o găsise, trebuia să-şi ia gândul pe 
vecie de la orice nădejde de îndreptare a situaţiei. Partida 
aceasta era Julie Karaghina, fată de oameni foarte buni şi 
de treabă, cunoscută Rostovilor de copilă şi devenită, prin 
moartea celui din urmă dintre fraţii ei, o partidă bogată. 

Contesa îi scrisese de-a dreptul Karaghinei la Moscova, 
propunându-i căsătoria fiicei acesteia cu fiul său, şi primise 
din partea ei răspuns favorabil. Karaghina îi scria că, în 
ceea ce o priveşte, este de acord, că totul depinde de ceea 
ce avea să hotărască fiica ei, şi-l invita pe Nikolai la ele, la 
Moscova. 

În câteva rânduri, cu lacrimi în ochi, contesa îi spusese 
fiului ei că acum, când amândouă fetele lor şi-au găsit un 
rost, unica ei dorinţă în viaţă este să-l mai vadă pe el 
însurat. Spunea că ar putea muri liniştită, dacă şi-ar vedea 
visul împlinit. Pe urmă-i destăinui că are ea în vedere o fată 
minunată şi-l întrebă ce părere avea despre însurătoare. 

Vorbindu-i odată cu alt prilej, ea i-o lăudă pe Julie şi-l 
povăţui să plece de sărbători la Moscova, să se mai distreze. 
Nikolai îşi dădu seama unde băteau vorbele maică-si şi în 
cursul uneia dintre aceste conversații o rugă să vorbească 
deschis. Ea îi arătă atunci că singura nădejde ce le mai 
rămăsese într-o îndreptare a situaţiei era acum căsătoria lui 
cu Julie Karaghina. 

— Cum adică, dacă eu aş iubi o fată fără avere, nu cumva 
mi-ai cere să-mi jertfesc, de dragul situaţiei materiale, 
sentimentele şi onoarea, maman? Îşi întrebă el mama, fără 


să-şi dea seama de cruzimea întrebării acesteia şi dorind 
doar să-şi arate noblețea sufletească. 

— Nu, nu m-ai înţeles, îi răspunse mamă-sa, neştiind cum 
să se justifice. Nu m-ai înţeles, Nikolenka. Eu nu-ţi doresc 
decât fericirea, adăugă ea şi, simțind că nu spunea 
adevărul, se încurcă şi începu să plângă. 

— Mămică, nu plânge, spune-mi doar că vrei asta; ştii că- 
mi dau şi viaţa şi tot, ca să fii tu liniştită. Îmi jertfesc pentru 
tine orice, chiar şi sentimentele. 

Dar contesa nu voia să se pună astfel problema: ea nu 
dorea sacrificii din partea fiului ei; s-ar fi jertfit ea, bucuros, 
pentru el. 

— Nu, nu m-ai înţeles; să nu mai vorbim de asta, spuse ea, 
ştergându-şi lacrimile. 

„Da, poate că şi iubesc o fată săracă, îşi zise Nikolai, 
înseamnă asta că trebuie să-mi jertfesc sentimentele şi 
onoarea pentru avere? Mă mir cum de mi-a putut spune 
mama aşa ceva! Fiindcă Sonia e săracă, înseamnă că eu nu 
o pot iubi, nu pot răspunde dragostei ei adevărate şi 
devotate? Şi cu ea aş fi de bună seamă mai fericit decât cu 
cine ştie ce păpuşă de Julie. Nu pot să poruncesc inimii, îşi 
spuse el. Dacă o iubesc pe Sonia, sentimentele sunt pentru 
mine mai puternice şi mai presus de orice.” 

Nikolai nu se duse la Moscova, iar contesa nu mai reînnoi 
niciodată faţă de el aluziile la însurătoare, şi vedea cu 
tristeţe, şi adesea chiar cu necaz, semnele din ce în ce mai 
puternice ale apropierii fiului ei de Sonia, fata fără zestre. 
Îşi făcea imputări pentru asta, dar nu se putea stăpâni să n- 
o certe şi să nu-i poarte sâmbetele, repezind-o câteodată 
fără pricină, şi vorbindu-i cu „dumneata” şi cu „draga mea”. 
Mai mult ca orice, pe buna contesă o supăra faptul că 
Sonia, această nepoată sărmană cu ochi negri, era atât de 
blândă, atât de bună, atât de devotată şi de recunoscătoare 
faţă de binefăcătorii ei, şi atât de sincer, de statornic 
îndrăgostită de Nikolai, cu atâta abnegaţie, încât nu-i dădea 
nici un motiv s-o dojenească. 


Concediul lui Nikolai petrecut cu părinţii era pe sfârşite. 
De la viitorul lor ginere, prinţul Andrei, primiseră o a patra 
scrisoare, trimisă de la Roma, în care le scria că ar fi fost 
demult în drum spre Rusia dacă din cauza climei calde nui 
s-ar fi redeschis într-un chip neaşteptat rana, ceea ce îl 
făcuse să-şi amâne plecarea pentru începutul anului 
următor. Nataşa era tot atât de îndrăgostită de logodnicul 
ei, se simţea tot atât de împăcată şi tot atât de receptivă 
pentru toate bucuriile vieţii, cu dragostea asta a ei; dar, pe 
la sfârşitul celei de-a patra luni de când se despărţise de el, 
începură să o covârşească momentele de tristeţe, împotriva 
cărora nu putea lupta. Îi era milă de ea însăşi şi-i părea rău 
că-şi pierdea, aşa degeaba, fără nici un rost, tot timpul 
acesta în care se simţea în stare să iubească atâta şi să fie 
atât de iubită. Din casa Rostovilor dispăruse voia bună. 

IX. 

SOSIRĂ SĂRBĂTORILE CRĂCIUNULUI şi, afară de 
liturghia solemnă şi de urările ceremonioase şi plictisitoare 
ale vecinilor şi ale slugilor, afară de faptul că se 
îmbrăcaseră toţi cu haine noi, nimic nu era deosebit, nimic 
care să le spună că era vorba de sărbători. Doar în gerul 
sec de douăzeci de grade al zilelor fără vânt, cu soare 
orbitor, şi în nopţile înstelate de iarnă, se simţea sforţarea 
de a da o semnificaţie deosebită vremii. 

A treia zi de Crăciun, după-masă, toţi ai casei se 
răspândiră prin odăile lor. Era momentul cel mai plictisitor 
al zilei. Nikolai, care înainte de masă făcuse vizite pe la 
vecini, adormise în camera cu divane. Contele se odihnea în 
cabinetul său. În salonul de primire, Sonia şedea la masa 
rotundă şi copia un desen. Contesa făcea pasienţe. 
Măscăriciul Nastasia Ivanovna, trist ca după mort, şedea la 
fereastră între două băbuţe. Nataşa intră în odaie, se 
apropie de Sonia, se uită la ceea ce lucra, apoi se duse 
lângă mamă-sa şi rămase pe loc tăcută. 

— Ce umbli aşa, fără rost? O întrebă maică-sa. Ce-ţi 
lipseşte? 


— EL îmi lipseşte... acum, chiar în clipa asta, îmi lipseşte el, 
răspunse Nataşa cu ochii strălucitori, fără să zâmbească. 

Contesa îşi ridică ochii de pe cărţi şi se uită stăruitor la 
fiica ei. 

— Nu te uita la mine, mamă, nu te uita aşa, că-mi vine să 
plâng. 

— Stai jos, să stăm puţin de vorbă, zise contesa. 

— Mamă, pe el îl vreau. De ce mă ucide aşa dorul, mamă? 

Vocea i se curmă şi o podidiră lacrimile; ca să şi le 
ascundă, ea se întoarse repede şi ieşi din odaie. Se duse în 
camera cu divane, se opri câtva timp gânditoare, apoi plecă 
în camera slujnicelor. Aici, o bătrână servitoare bodogănea 
la cap o fată tânără, care venise tocmai atunci, aducând cu 
ea de afară frigul şi gâfâind. 

— Ţi-ajunge atâta joacă, o dojenea bătrâna. 'Toate se fac la 
vremea lor. 

— Las-o, Kondratievna, îi spuse Nataşa. Du-te, Mavruşa, 
du-te. 

Şi, după ce-i dădu Mavruşei învoirea sa plece, Nataşa 
trecu, prin salon, în vestibul. Aici, trei lachei, unul bătrân şi 
doi tineri, jucau cărţi. La intrarea domnişoarei, ei îşi 
întrerupseră jocul şi se ridicară în picioare. „Ce să-i pun să 
facă?” se gândi Nataşa. 

— Da! Nikita, du-te, te rog... „unde să-l trimit”? Da, 
coboară în curte şi adu-mi, te rog, un cocoş; aşa şi tu, Mişa, 
adu-mi un pic de ovăz. 

— Un pic de ovăz, aţi spus, domnişoară? Întrebă Misa 
înveselit, cu bunăvoință. 

— Du-te, du-te mai repede, întări bătrânul. 

— Şi tu, Feodor, fă-mi rost de nişte cretă. 

Trecând pe lângă bufet, ea porunci să se aducă sus 
samovarul, deşi nu era încă ora ceaiului. 

Lacheul Foka de la oficiu era omul cel mai posac din tot 
personalul casei. Nataşei îi plăcea să-şi încerce autoritatea 
asupra lui. El n-o crezu şi se duse să întrebe dacă într- 
adevăr voiau ceaiul. 


— Ah, domnişoara asta! Se încruntă Foka cu prefăcută 
supărare către Nataşa. 

Nimeni în toată casa nu trimitea în toate părţile servitorii 
şi nu le dădea atâta de lucru ca Nataşa. Nu putea vedea 
nepăsătoare vreunul, fără să-l trimeată cine ştie după ce. 
Părea că-i încearcă anume să vadă dacă nu cumva se 
supără pe ea sau se bosumflă vreunul dintre ei. Dar 
poruncile nimănui nu le îndeplineau oamenii cu atâta drag 
ca pe ale Nataşei. „Ce să fac? Unde să mă duc?” se întreba 
Nataşa, în timp ce străbătea cu paşi rari coridorul. 

— Nastasia Ivanovna, ce fel de copii o să am eu? Îl întrebă 
ea pe măscăriciul care-i ieşise în faţă îmbrăcat într-o 
caţaveică femeiască. 

— Purici, ai să ai, calul dracului şi greieri, răspunse 
măscăriciul. 

„Doamne, Doamne, tot aceea şi iar aceea. Unde să mă 
duc? Ce să mă fac?” Şi urcă de-a fuga scara, tropăind, până 
la etajul de sus, unde locuia Vogel cu nevasta. La Vogel se 
aflau în vizită două guvernante. Pe o masă erau farfurii cu 
stafide, nuci şi migdale. Guvernantele discutau dacă era 
mai ieftină viaţa la Moscova sau la Odesa. Nataşa se aşeză 
pe scaun, ascultă puţin din convorbirea lor cu un aer serios 
şi preocupat, şi se ridică. 

— Insula Madagascar, spuse ea. Ma-da-gas-car, repetă 
răspicat fiecare silabă şi, fără să răspundă doamnei Schoss, 
care o întrebase ce vrea să spună, ieşi din odaie. 

Petea, fratele ei, era şi el la etajul de sus. Împreună cu 
diadka al său, fabrica o petardă pentru un foc de artificii ca 
să-i dea drumul cum s-o însera. 

— Petea! Petea! Strigă ea. Du-mă până jos! Petea veni în 
fugă şi-şi aplecă spinarea în faţa ei. Ea-i sări în spate, îl 
cuprinse cu braţele pe după gât, şi Petea, ţopăind cu ea în 
cârcă, o porni de-a fuga. Destul, nu mai trebuie... insula 
Madagascar! Pronunţă ea şi, sărindu-i din cârcă, o luă 
singură în jos pe scări. 


Ca şi cum şi-ar fi străbătut regatul, încercându-şi 
autoritatea, şi s-ar fi convins că toţi i se supun şi că de 
plictiseală tot nu scapă nici aşa, Nataşa intră în salon, luă 
din cui ghitara, se aşeză într-un colţ întunecos, după un 
dulăpior, şi începu să încerce, pe coardele de bas, o frază pe 
care şi-o amintea dintr-o operă auzită la Petersburg odată, 
când fusese cu prinţul Andrei. Pentru cei dimprejur, ceea ce 
cânta ea la ghitară nu avea nici un înţeles, dar pentru 
imaginaţia ei, din sunetele acestea învia un şir de amintiri. 
Şedea lângă dulăpior cu ochii aţintiţi asupra unei fâşii de 
lumină ce se strecura pe sub uşa oficiului, îşi asculta 
cântecul şi-şi depăna amintirile. Acum era sub vraja 
aducerilor-aminte. 

Prin salon trecu spre oficiu Sonia, cu un pahar în mână. 
Nataşa se uită la ea, la crăpătura de sub uşa oficiului, şi i se 
păru că fâşia de lumină ce străbătea prin crăpătură şi 
trecerea Soniei cu paharul în mână prin salon nu sunt decât 
amintiri. „Şi acelea erau întocmai la fel”, se gândi Nataşa. 

— Sonia, ce-i asta? Întrebă cu glas tare Nataşa, pişcând o 
coardă groasă. 

— Ah, aici erai! Exclamă Sonia, tresărind, şi se apropie ca 
să audă mai bine. Nu ştiu. Furtuna? Întrebă ea sfios, 
temându-se să nu greşească. 

„Da, uite, tot aşa a tresărit, tot aşa sfioasă s-a apropiat şi a 
zâmbit şi atunci când s-au petrecut toate astea, îşi zicea 
Nataşa, şi tot aşa... mi-am zis atunci că e ceva ce-i lipseşte.” 

— Nu, e corul din Sacagiul, asculţi? 

Şi Nataşa îi cântă toată melodia, corului, ca să-şi poată da 
Sonia seama cum e. 

— Tu unde-ai fost? Întrebă Nataşa. 

— Am schimbat apa din păhăruţ. Îmi termin tocmai 
desenul. 

— Tu eşti veşnic ocupată, dar eu, uite, nu sunt în stare, 
zise Nataşa... Dar Nikolenka unde-i? 

— Mi se pare că doarme. 


— Sonia, du-te şi-l trezeşte, o rugă Nataşa. Spune-i că-l 
chem eu, să vie să cânte. 

Mai stătu puţin să se gândească ce sens aveau şi ce-au fost 
toate acestea, dar, neputându-se descurca în atâtea 
probleme, trecu iar, fără pic de părere de rău, în lumea 
închipuirilor ei, la vremea aceea când era cu el împreună şi 
când el o privea cu ochi de îndrăgostit. 

„Ah, de-ar veni mai curând. Mi-e aşa de teamă că n-are să 
mai vină niciodată. Şi, ceea ce e mai grav, îmbătrânesc, 
uite! În sufletul meu nu va mai fi ceea ce este acum. Dar 
poate că se-ntoarce astăzi, poate se întoarce chiar acum. 
Poate că a şi venit şi aşteaptă dincolo, în salonaş. Poate că a 
sosit încă de ieri şi nu-mi aduc eu aminte!” Se ridică, îşi lăsă 
ghitara şi intră în salon. Toţi ai casei, profesorii, 
guvernantele şi musafirii erau la ceai. În jurul mesei era o 
mulţime de lume, dar prinţul Andrei nu era, şi viaţa era tot 
cea de până atunci. 

— Iat-o, exclamă Ilia Andreici, când o văzu pe Nataşa. Hai, 
aşază-te lângă mine. 

Dar Nataşa se opri lângă mama ei şi se uită împrejur, ca şi 
când ar fi căutat pe cineva. 

— Mamă! Zise ea. Dă-mi-l, dă-mi-l, mamă, dă-mi-l mai 
repede, mai repede, şi iarăşi abia se stăpâni să nu 
izbucnească în plâns. 

Se aşeză la masă şi ascultă discuţiile dintre cei mai 
vârstnici şi Nikolai, care venise şi el la masă. „Doamne, 
Doamne, mereu aceleaşi feţe, aceleaşi discuţii, acelaşi papa, 
care-şi ţine ceaşca şi suflă în ea, ca de obicei, aceleaşi şi 
aceleaşi lucruri!” îşi spunea Nataşa, simțind cu groază cum 
în suflet i se iscă repulsia faţă de toţi ai casei, numai pentru 
că erau aceiaşi, mereu aceiaşi. 

După ceai, Nikolai, Sonia şi Nataşa se retraseră în odaia 
cu divane şi se aşezară în colţul lor preferat, unde 
încingeau totdeauna discuţiile lor cele mai aprinse. 

X 


— ŢI SE ÎNTÂMPLĂ, ÎŞI întrebă Nataşa fratele, după ce se 
aşezară în odaia cu divane, ţi se întâmplă vreodată să ţi se 
pară că nu mai ai de aşteptat nimic, nimic, că tot ce a fost 
frumos în viaţă s-a dus? Şi să-ţi fie nu numai urât, dar jale 
chiar? 

— Şi încă cum! Zise el. Mi s-a întâmplat odată, când totul 
era frumos, toţi erau veseli, să-mi dau seama că toate astea 
mă plictisesc şi că tot au să moară toţi cândva. Altă dată, la 
regiment, nu m-am dus la un chef de-al camarazilor şi 
auzeam cum cântă acolo muzica... şi m-a apucat, aşa, ca din 
senin, urâtul... 

— Ah, ştiu şi eu cum e asta, ştiu, ştiu! Îl întrerupse Nataşa. 
Eram încă mică, atunci când mi s-a întâmplat prima dată 
asta. 'Ţi-aduci aminte? Fusesem odată pedepsită pentru 
nişte prune şi voi toţi dansaţi, iar eu şedeam în camera de 
studiu şi plângeam în hohote; n-am să pot uita niciodată; 
eram şi tristă şi mi-era şi milă, şi de mine, şi de toţi - de toţi 
mi-era milă. Mai cu seamă că nu eram vinovată! Zise 
Nataşa. Îţi aduci aminte? 

— Da, mi-aduc aminte, zise Nikolai. Mi-aduc aminte cum 
am venit pe urmă la tine şi cum aş fi vrut să te mângâi, dar 
ştii, mi-era ruşine. Eram îngrozitor de caraghioşi amândoi! 
Aveam o jucărie, un „Vasilache”, şi voiam să ţi-l dau ţie. Ţi- 
aduci aminte? 

— Dar tu ţi-aduci aminte, întrebă Nataşa surâzând, dusă 
pe gânduri, cum odată demult, demult de tot, eram încă 
micuţi şi unchiul ne-a chemat în cabinet - stăteam pe atunci 
în casa cea veche şi era întuneric; am venit şi acolo am 
văzut deodată un... 

— Harap, îi sfârşi Nikolai gândul cu un zâmbet fericit; cum 
să nu-mi amintesc? Nici astăzi nu ştiu ce-a fost: harap 
adevărat, sau am visat, sau ne-a povestit cineva... 

— Era tuciuriu, ţii minte, şi avea dinţi albi; stătea în 
picioare şi se uita la noi... 

— Dumneata ţi-aduci aminte, Sonia? Întrebă Nikolai. 


— Da, da, mi-aduc aminte şi eu ceva, răspunse sfios 
Sonia... 

— Eu i-am întrebat doar de harap şi pe tata, şi pe mama, 
zise Nataşa. Ei spun că nici vorbă n-a fost de vreun harap. 
Şi, iată, tu ţi-aminteşti! 

— Cum nu, ţin minte ca acuma ce dinţi avea! 

— Ce ciudat, parc-a fost într-adevăr un vis. Îmi plac 
lucrurile astea! 

— Dar ţi-aminteşti, odată, când rostogoleam ouă roşii în 
salon, şi fără veste ne-am pomenit cu două babe care au 
început să se învârtă pe covor. A fost asta vreodată, sau nu? 
Ţi-aminteşti ce frumos era? 

— Da. Dar mai ţii minte când tăticu sta pe ceardac 
îmbrăcat în şuba cea albastră şi trăgea cu arma? Răscoleau 
surâzători, cu desfătare, amintiri după amintiri, nu cu 
tristeţea cu care o fac bătrânii, ci tinereşte, cu toată poezia 
tinereţii, impresiile acelea ale trecutului îndepărtat, în care 
visurile se întrepătrund cu realitatea, şi râdeau fără griji, 
fericiţi, fără să ştie nici ei de ce. 

Sonia, ca întotdeauna, rămăsese deoparte, cu toate că 
amintirile lor erau comune. 

Sonia nu numai că pierduse firul multora dintre lucrurile 
pe care ceilalţi şi le aminteau, dar până şi ceea ce ţinea 
minte nu-i trezea în suflet poezia pe care o trăiau fratele şi 
sora. Se desfăta doar de bucuria lor şi se străduia să se lase 
cuprinsă de ea. 

Ea începu să ia parte la distracţia lor abia când ajunseră 
să-şi depene amintirile în legătură cu venirea Soniei în casa 
lor. Sonia povesti cât de frică-i fusese atunci de Nikolai, 
fiindcă el purta o scurtă cu găitane şi dădaca îi spusese că o 
vor îmbrăca şi pe ea tot aşa, cu găitane. 

— Şi eu mi-aduc aminte: mi-au spus că te-ai născut dintr-o 
varză, zise Nataşa, şi-mi aduc aminte că eu pe atunci nu 
îndrăzneam să nu dau crezare povegştii ăsteia, dar ştiam că 
e o minciună şi mă simţeam atât de stingherită! 


Cum vorbeau ei aşa, pe uşa dindărătul lor îşi vâri capul în 
salonaş o slujnică. 

— Domnişoară, v-a adus cocoşul, o anunţă în şoaptă fata. 

— Nu-mi mai trebuie, Polia, spune să-l ducă afară, îi 
porunci Nataşa. 

În mijlocul acestor convorbiri ce aveau loc între cei din 
odaie, intră Dimmler, care se duse la harfa din colţul 
camerei şi începu să-i scoată husa de postav. Harfa scoase o 
notă falsă. 

— Eduard Karlâci, cântă-mi, te rog, nocturna mea 
preferată, cea de monsieur Field, se auzi vocea bătrânei 
contese din salonul de primire. 

Dimmler încercă un acord şi, adresându-se Nataşei, lui 
Nikolai şi Soniei, zise: 

— Ce cuminte şade tineretul! 

— Da, noi filosofăm, spuse Nataşa, aruncându-şi o clipă 
ochii la el şi continuându-şi discuţia. Vorbeau acum despre 
vise. 

Dimmler începu să cânte. Nataşa se apropie cu paşi uşori, 
neauziţi, în vârful picioarelor, de masă, luă lumânarea, o 
scoase din odaie şi, întorcându-se la locul ei, se aşeză iar pe 
divan. În odaie, mai ales lângă divanul pe care şedeau ei, 
era întuneric, dar prin ferestrele mari cădea pe duşumea 
lumina argintie a lunii pline. 

— Ştii, eu cred, spuse Nataşa în şoaptă, apropiindu-se şi 
mai mult de Nikolai şi Sonia, când Dimmler îşi termină 
nocturna, continuând să gâdile încă uşor strunele, 
nehotărât, pesemne, dacă să înceteze sau să înceapă 
altceva nou, cred că atunci când începi să-ţi aduci aminte şi 
mergi din amintire în amintire, poţi ajunge la un moment 
dat atât de departe cu aducerea-aminte, încât să-ţi 
aminteşti de ceea ce s-a întâmplat mai înainte de a fi venit 
pe lume... 

— Asta-i metempsihoză, interveni Sonia, care fusese 
totdeauna o elevă model şi ţinea minte tot ce învățase. 


Egiptenii credeau că sufletele noastre au trăit mai întâi în 
animale şi că se vor întoarce iarăşi în trupurile animale lor. 

— Nu, ştii ce, eu nu cred în asta, nu cred că noi am fost 
mai întâi în animale, spuse Nataşa tot în şoaptă, deşi muzica 
încetase demult, dar ştiu sigur că noi am fost întâi îngeri, 
acolo, undeva, că am mai fost şi pe aici, şi de aceea ne 
aducem aminte totul... 

— Pot să stau şi eu lângă dumneavoastră? Întrebă domol 
Dimmler, care se apropiase şi se aşezase lângă ei. 

— Dacă am fost îngeri, pentru ce-am căzut mai jos? 
Întrebă Nikolai. Nu, asta nu se poate! 

— De ce mai jos? Cine-ţi spune că suntem mai jos? După ce 
pot şti eu că am existat înainte? Reluă Nataşa cu 
convingere. Sufletul e doar nemuritor... va să zică, dacă voi 
trăi veşnic de acum încolo, înseamnă că am trăit şi pân- 
acuma, că am trăit o veşnicie întreagă. 

— Ei, e foarte greu să ne închipuim veşnicia, spuse 
Dimmler, care când venise lângă tineri avea un uşor zâmbet 
dispreţuitor pe buze, şi acum vorbea la fel de încet şi de 
grav ca şi ei. 

— De ce să fie greu să ne închipuim veşnicia? Zise Nataşa. 
Este azi, va fi mâine, va fi totdeauna, cum a fost şi ieri, şi 
alaltăieri... 

— Nataşa, acum e rândul tău! Cântă-mi ceva, se auzi 
vocea contesei, ce v-aţi adunat acolo de parc-aţi fi nişte 
conspiratori? 

— Mamă, n-am deloc chef, răspunse Nataşa, dar se ridică 
totuşi în picioare. 

Deşi niciunul dintre ei, nici chiar Dimmler, care nu mai era 
tânăr, nu se arăta dispus să întrerupă discuţia şi să 
părăsească colţul acesta al camerei cu divane, Nataşa 
rămase în picioare, şi Nikolai se aşeză la clavicord. Ca 
întotdeauna, oprindu-se în mijlocul salonului şi alegându-şi 
locul cel mai avantajos pentru rezonanţă, Nataşa începu 
bucata preferată a mamei sale. 


Spusese că nu are chef să cânte, dar demult nu mai 
cântase cum cântă în seara aceea, şi nu mai cântă aşa nici 
după asta, mult timp. 

Contele Ilia Andreici, din cabinetul unde stătea de vorbă 
cu Mitenka, trase cu urechea la cântecul ei şi, întocmai ca 
un elev care e grăbit să plece la joacă când e pe sfârşite cu 
lecţiile, începu să se încurce în cuvinte, uitând de ordinele 
pe care le avea de dat administratorului, şi în cele din urmă 
tăcu, iar Mitenka, ascultând şi el, rămase la fel de tăcut în 
faţa contelui, surâzând. Nikolai nu-şi mai lua ochii de la sora 
lui şi-şi potrivi respiraţia după a ei. Sonia, ascultând-o, se 
gândea ce mare deosebire era între ea şi prietena ei şi cât 
de puţin i-ar fi ei cu putinţă să fie măcar o clipă atât de 
încântătoare ca verişoara ei. Bătrâna contesă îşi legăna rar 
capul, cu un zâmbet fericit şi melancolic, şi-i dăduseră 
lacrimile. Se gândea în acelaşi timp la Nataşa şi la 
tinereţele ei, la impresia că era ceva nefiresc şi înfricoşător 
în căsătoria proiectată cu prinţul Andrei. 

Dimmler, aşezat lângă contesă, cu ochii închişi, asculta. 

— Da, contesă, zise el, în sfârşit, e un talent de valoare 
europeană şi nici nu mai are ce învăţa; o unduire, o 
distincţie, o forţă... 

— Ah, cât de mult mă tem pentru soarta ei, zise contesa 
uitând cu cine vorbea. 

Instinctul ei de mamă îi spunea că este ceva care-i 
prisoseşte prea din cale-afară Nataşei şi că asta o va face 
nefericită. Nataşa încă mai cânta, când Petea, cu toată 
vioiciunea lui de băiat de paisprezece ani, intră fuga în 
salon şi anunţă, în culmea bucuriei, că veniseră mascaţi. 

Nataşa se opri deodată. 

— Prostule! Se răsti ea la frate-său şi, dând fuga până la 
un scaun, căzu pe el şi izbucni într-aşa plâns, că nu e putu 
opri multă vreme. 

— N-am nimic, mămico, zău, n-am nimic; mi-a venit, aşa: 
m-a speriat Petea, spuse ea, dându-şi osteneala să 


zâmbească; dar lacrimile nu încetau să-i curgă şi 
sughiţurile îi sugrumau gâtlejul. 

Argaţi travestiţi în urşi, turci, hagii şi cucoane, care fioroşi, 
care cu mutre caraghioase, se îngrămădiră mai întâi sfioşi, 
în vestibul, aducând cu ei frigul de afară şi o undă de 
veselie; pe urmă, pitindu-se unul îndărătul altuia, se 
înghesuiră în salon şi începură să execute, mai întâi cu 
sfială, apoi tot mai vioi, cântece, dansuri, hore şi jocuri de 
Crăciun. Contesa, după ce le recunoscu figurile şi râse cu 
poftă de mascaţi, trecu în salonaş. Contele Ilia Andreici, cu 
un zâmbet luminos, urmărea în salon jocul măştilor, 
privindu-i aprobator. Tineretul dispăruse. 

După vreo jumătate de oră, printre ceilalţi mascaţi mai 
apărură în salon: o doamnă bătrână, strânsă în talie - era 
Nikolai; o turcoaică - Petea; o paiaţă - Dimmler; un husar - 
Nataşa, şi un cerchez - Sonia, cu mustăţile şi sprâncenele 
desenate cu dop ars. 

După surpriza pe care cei nemascaţi şi-o arătară cu toată 
indulgenţa faţă de tinerii travestiţi, făcându-se că nu-i pot 
recunoaşte şi lăudându-le deghizarea, aceştia găsiră că 
sunt atât de bine costumaţi, încât trebuia neapărat să-i mai 
vadă şi altcineva decât ai casei. 

Nikolai, care ar fi avut chef să-i plimbe pe toţi în troica lui 
pe drumul care era neobişnuit de bun, propuse să-i facă o 
vizită unchiului, mai luând cu ei şi vreo zece inşi dintre 
argaţii travestiţi. 

— Nu, asta-i, vreţi să-i întoarceţi casa pe dos bietului 
bătrân, interveni contesa. N-aveţi loc nici să vă răsuciţi la el 
în casă. Mai bine duceţi-vă, aşa cum sunteţi, la Meliukovi! 

Meliukova era o văduvă care locuia, împreună cu copiii ei 
de diferite vârste, crescuţi tot aşa cu guvernante şi 
profesori, la patru verste departe de Rostovi. 

— Bună idee, ma chere, se amestecă contele, înviorat 
dintr-o dată. Hai! Mă travestesc şi eu şi merg cu voi. Vreau 
s-o mai înveselesc un pic pe Paşeta491. 


Dar contesa nu se învoi să-l lase pe conte: în ultimele zile îl 
duruse piciorul. Hotărâră deci ca Ilia Andreevici să nu se 
ducă la Meliukovi, dar să se ducă domnişoarele, dacă merge 
şi Luiza Ivanova (madame Shoss); Sonia, întotdeauna 
sfioasă şi ruşinoasă, începu s-o roage de data asta mai 
insistent decât toţi pe Luiza Ivanovna să nu-i refuze. 

Travestiul Soniei era cel mai reuşit. Mustăţile şi 
sprâncenele o prindeau de minune. Toţi îi spuneau că e 
foarte frumoasă, iar ea se simţea însufleţită de o energie 
neobişnuită. Ceva ca o voce lăuntrică îi spunea că acum ori 
niciodată avea să i se hotărască soarta şi, pe lângă asta, în 
costumul ei bărbătesc părea cu totul altă fiinţă. Luiza 
Ivanovna consimţi şi, după o jumătate de oră, patru troici cu 
zurgălăi şi clopoței traseră la scară, şuierând şi scrâşnindu- 
şi tălpile de oţel pe zăpada îngheţată. 

Nataşa dădu cea dintâi tonul veseliei sărbătoreşti şi, 
această veselie, propagându-se de la unul la altul, spori tot 
mai mult şi atinse culmea atunci când, în larma discuţiilor, 
chemărilor reciproce, râsetelor şi strigătelor, ieşiră toţi în 
ger şi se împărţiră prin sănii. 

Erau două troici de serviciu ale curţii; troica cea de a treia 
era a contelui, cu trăpaş de Oriol la mijloc; a patra era 
troica personală a lui Nikolai, cu calul lui negru, mărunţel şi 
păros, înhămat între hulube. Nikolai, cu mantaua lui de 
husar peste costumul de babă, încins cu o curea, stătea în 
picioare în mijlocul săniei şi ţinea hăţurile. 

Noaptea era atât de luminoasă, încât se vedeau sclipind în 
razele lunii ornamentele de metal de la hamuri şi ochii 
cailor, care priveau speriaţi la ceata gălăgioasă, strânsă în 
întunericul marchizei de la intrare. 

În sania lui Nikolai luară loc Nataşa, Sonia, madame 
Schoss şi două slujnice; în sania contelui se urcară Dimmler 
cu nevasta şi Petea, iar în celelalte două se împărţiră 
oamenii de casă deghizați. 

— Dă-i drumul tu întâi, Zahar! Îi strigă Nikolai vizitiului de 
la troica tatălui său, ca să aibă prilej să-i ia înainte, pe 


drum. 

Scârţâind ascuţit cu tălpile metalice, ca şi cum gerul le-ar 
fi înţepenit în zăpadă, troica bătrânului conte, în care 
şedeau Dimmlerii şi câţiva mascaţi, porni la drum în sunete 
de clopoțel. Lăturaşii se propteau în hulube şi trăgeau, 
pisând cu copitele zăpada lucioasă, întărită ca zahărul. 

După prima troică porni şi Nikolai, şi în urma lui tropotiră, 
scârţâindu-şi tălpicele, celelalte două. Cât timp merseră de- 
a lungul parcului, umbra ramurilor despuiate ale copacilor 
cădea adeseori de-a curmezişul drumului, ascunzându-le pe 
alocuri lumina albă a lunii; dar, cum ieşiră dincolo de 
îngrăditura parcului, întinderea câmpiei nemişcate, 
acoperită de zăpadă şi inundată de lumina lunii cu străluciri 
de diamant şi sclipiri albăstrii, li se deschise din toate 
părţile. O dată şi încă o dată săltă sania printr-un şir de 
hârtoape; întâi prima, apoi următoarea, cea care venea 
după ea, şi ultima în fine, săltară rând pe rând şi se înşirară 
unele după altele, tulburând tăcerea ce încătuşa totul în jur. 

— Urme de iepure, ia uite ce de urme! Răsună în aerul 
tăios de ger glasul Nataşei. 

— Ce lumină, Nicolas! Se auzi vocea Soniei. 

Nikolai întoarse capul spre Sonia şi se aplecă să-i vadă faţa 
mai de aproape. O figură cu totul nouă şi dragă, 
sprâncenată şi cu mustăţi negre, îl privi de sub gluga de 
zibelină, apropiată şi totuşi foarte departe, în lumina lunii. 

„E Sonia cea de odinioară”, gândi Nikolai, se uită mai 
aproape la ea şi zâmbi. 

— Ce este, Nicolas? 

— Nimic, răspunse el şi se întoarse iar spre cai. 

leşind la drumul mare, luciu ca gheaţa, bătătorit de 
tălpicele săniilor şi plin tot de urme adâncite de potcoave, 
ce se zăreau în lumina lunii, caii începură de la sine să 
întindă hăţurile şi să lungească pasul. Lăturaşul din stânga 
îşi încordă gâtul şi şleaurile începură să vibreze la 
smucituri. Cel dintre hulube începu un trap legănat, ciulind 
urechile, ca şi cum ar fi întrebat: „Să-ncep sau e prea 


devreme?” Departe, în faţă, pe zăpada albă se distingea 
clar o mogâldeaţă neagră ce-şi vedea de drum în clinchete 
de zurgălăi - troica lui Zahar, iar din urmă se auzea larma 
chiuiturilor şi râsetelor celor mascaţi. 

— Ei, acum să vă văd, drăguţii mei! Strigă Nikolai, 
smucind cu o mână hăţurile şi ridicând-o pe cealaltă, cu 
biciul, în aer. 

Şi numai după felul cum se-nteţea vântul ce le sufla din 
faţă, după şleaurile ce tremurau de-ntinse şi după trapul 
din ce în ce mai lin al lăturaşilor, îşi mai puteau da seama 
cât de iute zbura troica, Nikolai întoarse capul şi se uită 
îndărăt. Cu strigăte şi chiote, rotindu-şi bicele în aer şi dând 
drumul la galop cailor mijlocaşi, îşi iuţiră mersul şi troicile 
din urmă. Mijlocaşul sălta necontenit sub jugul arcuit ca un 
curcubeu şi nici nu se gândea să-şi micşoreze pasul; ba, 
părea că ar promite să-l mai şi lungească, la nevoie. 

Nikolai ajunse din urmă, prima troică. După ce coborâră 
împreună un deal, ieşiră la drumul larg ce străbătea lunca 
unui râu. 

„Unde suntem aicea? Se întrebă Nikolai. Trebuie să fim în 
lunca de la Kosoi. Dar nu, e un loc necunoscut, pe aici n-am 
mai fost niciodată. Nu e nici pajiştea luncii Kosoi, nici dealul 
Diomkin. Dumnezeu ştie pe unde-om fi! E un loc necunoscut 
şi fermecat. Dar, fie ce-o fi!” Şi, îndemnându-şi cu un chiot 
caii, încercă să ocolească troica din faţă. 

Zahar îşi struni caii şi-şi întoarse faţa, plină de promoroacă 
până-n sprâncene. 

Nikolai dădu drumul cailor; Zahar, întinzând şi el mâinile 
drept înainte, dădu şi el frâu liber cailor săi, îndemnându-i. 

— Acum să te ţii, boierule! Zise el. 

Cele două troici zburară şi mai repede una lângă alta, iar 
picioarele cailor trepădau ameţitor de iute. Nikolai începu 
să i-o ia înainte lui Zahar, care nu-şi schimba poziţia şi sta 
cu mâinile întinse. În sfârşit, ridică o mână de pe hăţuri. 

— Nu merge, boierule! Îi strigă el lui Nikolai, care-şi lăsă 
în voie caii, la galop, şi-i trecu înainte lui Zahar. 


De sub copitele cailor, pe feţele celor din sanie veni o 
pulbere fină şi aspră de zăpadă; iar de alături răsunau 
tropotele dese ale cailor troicii pe care o întreceau şi căreia 
caii păreau că-i calcă umbrele în picioare. Şuierul ascuţit al 
tălpicelor lunecând pe zăpadă şi ţipete de voci femeieşti se 
auzeau din toate părţile. 

Nikolai îşi domoli goana şi se uită jur împrejurul său. 
Pretutindeni acelaşi potop de lumină de lună pe câmpia 
care părea vrăjită şi, deasupra ei, bolta presărată cu stele. 

„Zahar îmi strigă s-o iau la stânga; dar de ce s-o iau 
stânga? Se gândea Nikolai. Parcă noi la Meliukovi ne 
ducem? Parcă mai e pe aici vreo Meliukova? Noi, numai 
Dumnezeu ştie încotro am pornit-o şi Dumnezeu ştie ce se- 
ntâmplă cu noi; şi, de altfel, ceea ce se-ntâmplă cu noi este 
foarte ciudat şi foarte frumos.” Se uită la cei din sanie. 

— Ia te uită, i-au albit şi mustăţile, şi genele, e alb tot, 
vorbi unul dintre străinii ciudaţi şi frumoşi din fundul saniei; 
cel care vorbise avea mustăţi şi sprâncene subţiri. 

„Omul acesta, mi se pare, este Nataşa, reflectă Nikolai, iar 
celălalt e madame Schoss; dar, poate să nu fie ea! lar 
cerchezul cu mustăţi habar n-am cine e! O iubesc, totuşi 

— Nu vi-i frig? Întrebă el. 

Dar cei din sanie, în loc să răspundă, pufniră de râs. Din 
sania din urmă, Dimmler strigă ceva, pesemne ceva de haz, 
dar nu se putea înţelege ce striga. 

— Da, da, răspunseră voci râzând. 

lată şi o pădure fermecată, cu umbre întunecate, ce se 
aştern prelung pe drum, smălţate de sclipiri diamante, şi un 
şir întreg de scări mari de marmoră, şi acoperişurile de 
argint ale palatelor fermecate, şi urletele asurzitoare ale 
cine ştie căror fiare sălbatice. „lar dacă satul ăsta o fi chiar 
Meliukovka, atunci e şi mai ciudat, căci noi am bătut 
Dumnezeu ştie ce coclauri şi-am ajuns tot la Meliukovka”, 
îşi spunea Nikolai. 

Chiar aşa şi era: ajunseră la Meliukovka şi la scară îi 
întâmpinară lachei cu lumânări în mână şi feţe voioase. 


VW 


— Cine sunteţi? Întrebară voci de pe scară. 

— Mascaţii contelui, îi cunosc după cai, se auziră alte voci 
răspunzându-le. 

XI. 

PELAGHEIA DANILOVNA MELIUKOVA, o femeie grasă şi 
energică, şedea, într-un capot larg şi cu ochelari pe nas, în 
salon printre fetele ei şi-şi dădea osteneala să le alunge 
plictiseala. Turnaseră în apă ceară topită şi se uitau acum la 
umbrele pe care le făcea pe perete ceara întărită, când se 
auziră în vestibul paşii şi glasurile vizitatorilor. 

După ce-şi dreseră tuşind glasurile şi-şi şterseră de 
chiciură feţele în tindă, husarii, cucoanele, vrăjitoarele, 
paiaţele şi urşii intrară în salonul în care lacheii se grăbeau 
să aprindă lumânări. Paiaţa-Dimmler şi cucoana-Nikolai 
deschiseră dansul. Înconjuraţi de copiii gălăgioşi, mascaţii, 
acoperindu-şi faţa şi schimbându-şi vocea, se înclinară în 
faţa gazdei şi se împrăştiară prin odaie. 

— Ah, sunt de nerecunoscut! la uitaţi-vă la Nataşa! Ia 
uitaţi-vă, cui îi seamănă? Zău, seamănă cu cineva. Dar 
Eduard Karlâci? Ce bine-i stă! Nu-l recunoşteam! Şi cum 
dansează! Ah, Doamne, uite şi un cerchez! Ce bine-i stă 
Soniuşkăi! Dar ăsta cine mai e? Ei, dar nostim mai sunteţi! 
Nikita, Vania, daţi mesele în lături! Şi noi, care mocneam 
aicea singuri! 

— Ha-ha-ha! Uite husarul, uite-l! Juri că-i băiat, uite ce 
picioare are! Lasă-mă să văd şi eu... se auzeau voci. 

Nataşa, favorita fetelor Meliukovei, dispăru împreună cu 
ele în odăile de din dos, unde trebuiră să le ducă apoi fel de 
fel de halate, haine bărbăteşti şi dop ars, pe care braţe 
goale de domnişoare le luau din mâinile lacheului, prin uşa 
abia crăpată. După zece minute, tot tineretul din familia 
Meliukovilor îngroşa rândurile mascaţilor. 

Pelagheia Danilovna, cu ochelarii pe nas, dădea ordine să 
li se facă loc musafirilor şi să se pregătească trataţiile 
pentru boieri şi cele pentru slugi. Şi, zâmbind reţinut, se tot 
învârtea printre ei şi li se uita foarte de aproape drept în 


faţă, fără să izbutească să recunoască pe vreunul. Şi nu 
numai pe Rostovi şi pe Dimmler nu izbutea să-i recunoască, 
dar nu-şi putu nici în ruptul capului recunoaşte nici măcar 
fetele, cu toate că purtau halatele şi uniformele bărbatului 
ei. 

— Dar asta a cui este? Îşi întrebă ea guvernanta, uitându- 
se drept în ochii fetei ei, costumată în tătar de pe la Kazan. 
Parc-ar fi cineva dintre Rostovi. Dar dumneata, domnule 
husar, în ce regiment îţi faci serviciul? Se adresă ea 
Nataşei. Turcului ăstuia, dă-i turcului pistil, îi spuse ea 
lacheului care servea, că nu-i oprit de legea lor să mănânce 
pistil. 

Din când în când, uitându-se la mişcările ciudate şi 
caraghioase pe care le făceau dansatorii, ce pricepuseră 
odată pentru totdeauna că sunt deghizați şi că nimeni nu-i 
poate recunoaşte, şi de aceea nu se sfiau să facă orice, 
Pelagheia Danilovna îşi acoperea faţa cu batista, toată 
grăsimea trupului ei mare i se cutremura de un râs blajin 
bătrânesc, pe care nu şi-l mai putea stăpâni. 

— Ia te uită, asta-i Sachinette492 a mea, e Sachinette! 
Spunea ea. 

După dansurile şi horele ruseşti, Pelagheia Danilovna 
întruni pe toţi mascaţii, boieri şi oameni de-ai casei, într-un 
singur mare cerc, şi se puseră pe jocuri de societate: inelul, 
sfoara cu rublă şi celelalte. 

Un ceas mai târziu, costumele erau toate mototolite într- 
un hal fără de hal. Mustăţile şi sprâncenele desenate cu dop 
ars se prelingeau pe feţele aprinse, asudate vesele ale 
mascaţilor. Pelagheia Danilovna începu să-i recunoască, 
minunându-se de reuşita costumelor, de chipul în care le 
veneau tuturor, şi în special domnişoarelor, şi mulţumind la 
toată lumea pentru că-i distraseră aşa de bine. Musafirii 
fură apoi chemaţi la masă în salonaş, iar pentru slugi se 
orândui o masă în sala cea mare. 

— Nu, ghicitul în baie e ceva îngrozitor! Spuse în timpul 
mesei o domnişoară bătrână, care locuia în casa 


Meliukovilor. 

— Dar de ce? Întrebă cea mai mare dintre domnişoarele 
Meliukov. 

— N-o să îndrăzniţi, pentru asta trebuie curaj, nu glumă. 

— Eu îndrăznesc, spuse Sonia. 

— Povesteşte-ne cum a fost cu domnişoara aceea, spuse a 
doua dintre fetele Meliukov. 

— Iată cum a fost, începu domnişoara bătrână. O 
domnişoară s-a dus odată, a luat un cocoş şi două tacâmuri 
- aşa cum trebuie - şi s-a pus pe aşteptat. Stă ce stă şi 
deodată aude... clopoţeii şi zurgălăii de la o sanie care se 
apropia; stă s-asculte - şi intră cineva cu chip de om: părea 
să fie un ofiţer - se apropie de masă şi se aşază în faţa ei. 

— A! A! ţipă Nataşa, făcând ochii mari de groază. 

— Şi cum adică? Vorbea, aşa ca noi? 

— Da, ca orice om - toate erau aşa cum trebuie; şi dă elsă 
intre în vorbă; ea ar fi trebuit să stea de vorbă cu dânsul 
până la cântatul cocoşilor; dar, de speriată ce era, şi-a 
acoperit fata cu mâinile. Nu şi-a acoperit bine faţa cu 
mâinile, că el a şi cuprins-o în braţe. Noroc că tocmai atunci 
au venit în fugă fetele... 

— Ei, nu le mai speria! Spuse Pelagheia Danilovna. 

— Mămico, şi tu ai încercat să ghiceşti aşa, doar... spuse 
una dintre fiicele ei. 

— Dar cu ghicitul în hambar cum e? Întrebă Sonia. 

— Păi, uite, chiar şi acum te poţi duce până la hambar şi să 
stai s-asculţi ce auzi. Dacă auzi bătăi, ciocânituri, e rău, iar 
dacă auzi aşa ca şi cum ar turna cineva nişte grăunţe, e 
bine şi ţi se împlineşte... 

— Mamă, povesteşte cum a fost cu dumneata când ai 
ghicit în hambar. 

Pelagheia Danilovna zâmbi. 

— Ei, eu am cam uitat... zise ea. Dar voi nu vă duceţi 
niciuna? 

— Ba mă duc eu, Pelagheia Danilovna, dă-mi voie să mă 
duc eu, zise Sonia. 


— Bine, de ce nu, du-te dacă nu ţi-e frică. 

— Luiza Ivanovna, îmi dai voie? Întrebă Sonia. 

Fie că jucau inelul, sau sfoara cu banul, fie că stăteau de 
vorbă ca acum, Nikolai nu se mai dădea dus de lângă Sonia 
şi se uita la ea într-un fel cu totul nou. I se părea că acum 
era prima dată când o cunoscuse cu adevărat şi asta 
datorită mustăţilor desenate cu dop ars. Într-adevăr, în 
seara aceea Sonia era atât de veselă şi de drăgălaşă, cum n- 
o mai văzuse niciodată Nikolai. 

„Ce mai fată! Şi eu, ce gogoman!” îşi zise Nikolai, uitându- 
se la ochii ei strălucitori, la zâmbetul ei fericit şi entuziast, 
care-i făcea gropiţe în obraji, pe sub mustăţi, şi pe care nici 
nu-l văzuse până atunci. 

— Nu mi-e frică de nimic, spuse Sonia. Pot să mă duc chiar 
acum? 

Şi se ridică de pe scaun. Îi spuseră unde-i hambarul, cum 
trebuie să şadă şi să asculte şi i se dădu o şubă îmblănită. 
Şi-o puse peste cap şi-i aruncă lui Nikolai o privire. 

„Ce minune de fată e asta! Se gândi el. Unde mi-o fi fost 
capul până acum?” 

Sonia pornise prin coridor, cu gândul să se ducă la 
hambar. Nikolai spuse că-i e cald şi se grăbi să iasă pe 
scările de la intrarea principală. Într-adevăr, de atâta lume 
câtă era în casă, aerul se îmbâcsise. 

Afară tot ger uscat era şi aceeaşi lună plină, dar şi mai 
luminoasă. Lumina era atât de puternică şi pe zăpada 
luceau atâtea stele, încât nu mai aveai de ce să te uiţi la cer, 
unde, de altfel, adevăratele stele nici nu se mai vedeau. 
Cerul era întunecat şi mohorât, în timp ce pe pământ era 
numai voie bună. 

„Prostul de mine! Gogoman ce sunt! Ce-am aşteptat până 
acum?” îşi zise Nikolai şi, luând-o pe scări în jos de-a fuga, 
coti pe după colţul casei, pe cărăruia ce ducea spre scara 
de din dos. Ştia că pe acolo va trece Sonia. Pe la jumătatea 
drumului erau nişte stive de lemne, acoperite cu zăpadă, 
care aruncau umbră; printre stive şi alături de ele se 


împleteau pe zăpadă şi pe cărare umbrele unor bătrâni tei 
desfrunziţi. Cărarea ducea la hambar. Peretele de bârne 
cioplite al hambarului şi acoperişul ascuns sub zăpadă 
sclipeau ca tăiate în cine ştie ce piatră de preţ, în lumina 
razelor de lună. În grădină trosni un vreasc, apoi totul intră 
din nou în liniştea netulburată de nimic. Părea că pieptul în 
loc de aer trage în plămâni elixirul tinereţii veşnice şi al 
fericirii. 

Pe scara de la odăile slujnicelor răsunară pe trepte paşi şi, 
după ce scârţâi sub tălpi zăpada adunată pe cea mai de jos 
treaptă, vocea unei bătrâne slujnice se auzi spunând: 

— Drept înainte, înainte, pe cărare, domnişoară. Dar să nu 
te uiţi în lături! 

— Nu mi-e frică, răspunse vocea Soniei şi, pe cărare, în 
direcţia lui Nikolai, prinseră să scârţâie pe zăpadă 
pantofiorii subţiri din picioarele Soniei. 

Sonia înainta, înfăşurată în blană. Era la doi paşi de 
Nikolai, când îl văzu; îl vedea şi ea tot altfel de cum îl 
văzuse până atunci şi nu mai era nici umbra de teamă pe 
care i-o inspirase el întotdeauna. El purta rochie de femeie, 
era ciufulit şi avea pe faţă un zâmbet de fericire, pe care 
Sonia i-l vedea întâia oară. Alergă repede spre el. 

„E cu totul alta şi totuşi aceeaşi”, îşi spuse Nikolai, 
privindu-i faţa în bătaia puternică a luminii de lună. Mâinile 
lui îşi făcură loc sub blana care-i acoperea capul, şi el o 
îmbrăţişa, o strânse la piept şi o sărută pe buzele cu mustăţi 
desenate, care miroseau a dop ars. Sonia îl sărută drept pe 
gură şi-i cuprinse cu amândouă mâinile ei mici obrajii. 

— Sonia! Nicolas! atât îşi spuseră şi fugiră îndată spre 
hambar, de unde se înapoiară în casă, fiecare pe unde 
venise. 

XII. 

CÂND TOŢI SE URCARĂ în sănii ca să se întoarcă de la 
Pelagheia Danilovna acasă, Nataşa, care întotdeauna vedea 
şi-şi nota orice, orândui în aşa fel lucrurile, încât Luiza 


Ivanovna să fie în aceeaşi sanie cu ea şi cu Dimmler, iar 
Nikolai să stea cu Sonia şi slujnicele. 

Cât ţinu drumul la întoarcere, Nikolai mână liniştit şi nu se 
mai luă la întrecere, uitându-se tot mereu la Sonia sub 
strania lumină a lunii şi căutând să descopere, dincolo de 
strălucirea ei schimbătoare pe dedesubtul mustăţilor şi 
sprâncenelor cănite, pe Sonia lui cea de odinioară şi de 
acum, de care era hotărât să nu se mai despartă niciodată. 
Se uita la ea şi, când îşi dădu seama că e tot aceea, şi nu 
alta, şi-şi aminti apoi mirosul de dop ars, amestecat cu 
senzaţia sărutului, trase cu putere în piept aerul gros şi, 
uitându-se la pământul ce fugea sub el şi la cerul strălucitor 
de lumină, se simţi iarăşi în împărăţia vrăjii. 

— Sonia, tu te simţi bine? Întreba el din când în când. 

— Bine, răspundea ea. Dar tu? 

La jumătatea drumului, Nikolai trecu vizitiului hăţurile, 
alergă pentru o clipă până la sania Nataşei şi sări pe scară. 
— Nataşa, îi spuse el pe şoptite în franţuzeşte, ştii, m-am 

hotărât în privinţa Soniei. 

— I-ai spus ceva? Întrebă Nataşa, strălucitoare deodată de 
bucurie. 

— Vai, ce ciudat arăţi, Nataşa, cu sprâncenele şi cu 
mustăţile astea! Îţi pare bine? 

— Îmi pare atât de bine, atât de bine! Mă şi supărasem pe 
tine! Nu ţi-am spus nimic, dar te-ai purtat urât cu ea. Nu 
ştii ce inimă are, Nicolas! Ce fericită sunt! Sunt rea cu ea 
câteodată, mi se întâmplă, dar mi-ar fi părut rău de tot să 
fiu numai eu fericită, fără Sonia, continuă Nataşa. Acum 
sunt aşa de fericită! Dar du-te mai repede la ea. 

— Nu, stai puţin! Vai, caraghioasă mai eşti! Îi spuse Nikolai 
şi, uitându-se mereu la sora lui, descoperi şi în ea ceva nou, 
neobişnuit şi fermecător de gingaş, ceva ce nu mai văzuse 
la ea. Nataşa, e ca o vrajă. Ce crezi? 

— Da, răspunse ea, ai făcut cât se poate de bine. „Dacă aş 
fi văzut-o mai demult, aşa cum am văzut-o acum, se gândi 


Nikolai, aş fi întrebat-o de atunci ce trebuie să fac şi aş fi 
făcut orice mi-ar fi poruncit ea şi totul ar fi ieşit bine,” 

— Aşadar, te bucuri şi crezi că am făcut bine? 

— Ah, mai mult decât bine! Nu demult m-am certat pentru 
asta cu mămica. Mama îmi spunea că Sonia vrea să te 
prindă în mreje. Cum se poate să vorbeşti aşa! Numai cât 
nu ne-am aruncat insulte, eu şi mama. Şi nu voi permite 
niciodată cuiva să o vorbească de rău sau să gândească rău 
despre ea, fiindcă e o fată fără cusur. 

— Aşadar, fac bine? Întrebă Nikolai, mai cercetând o dată 
expresia de pe faţa surorii sale, ca să se convingă dacă-i 
vorbeşte aşa de-adevărat, apoi sări din mers de pe 
marginea săniei, scârţâind cu tălpile pâslarilor pe gheaţă, şi 
alergă spre sania lui. 

Găsi acelaşi cerchez cu mustăcioară, surâzător şi fericit, 
privindu-l de sub gluga de zibelină, şezând în fundul săniei, 
şi cerchezul acesta era Sonia, iar Sonia era cu siguranţă 
viitoarea lui nevastă, fericită şi iubitoare. 

Ajungând acasă, domnişoarele îi povestiră bătrânei 
contese cum petrecuseră la Meliukovi, apoi se duseră în 
camera lor la culcare. Înainte de a se culca, stătură încă 
mult timp dezbrăcate, dar fără să-şi şteargă mustăţile, şi-şi 
vorbiră, fiecare despre fericirea ei. Vorbiră despre multe; 
cum au să se mărite, cum bărbaţii lor vor fi buni prieteni şi 
cât vor fi de fericite. Pe masa Nataşei era oglinda pe care i- 
o pregătise de cu seară Duniaşa. 

— Atâta doar, când au să se întâmple toate astea? Mi-e 
teamă că niciodată... Ar însemna să fie prea frumos! Spuse 
Nataşa, ridicându-se şi se apropie de oglindă. 

— Stai jos, Nataşa, poate că ai să-l vezi, spuse Sonia. 

Nataşa aprinse lumânările şi se aşeză pe scaun. 

— Văd pe cineva cu mustăţi, zise Nataşa, văzându-şi 
propria ei faţă în oglindă. 

— Nu trebuie să râzi, domnişoară, interveni Duniaşa. 

Cu ajutorul Soniei şi al slujnicei, Nataşa găsi poziţia 
potrivită pentru oglindă; îşi luă apoi o expresie serioasă şi 


tăcu. Rămase îndelung pe loc, privind la şirul lung de 
lumânări din oglindă şi părându-i-se (aşa cum auzise că se 
spunea) când că vede în acest pătrat - confuz, îndepărtat şi 
tulbure - un coşciug, când că vede chipul lui, al prinţului 
Andrei. Dar, oricât era ea de gata să ia cea mai mică pată 
drept chip omenesc sau drept coşciug, nu vedea nimic. 
Începu să clipească des din ochi şi plecă din faţa oglinzii. 

— De ce or fi văzând unii, şi eu nu? Întrebă ea. Acum, 
aşează-te tu, Sonia; azi ţie nu ţi se poate întâmpla să nu 
vezi. Uită-te şi pentru mine... Mi-e aşa de frică, astăzi! 

Sonia se aşeză în faţa oglinzii, o potrivi în poziţia prielnică 
şi începu să privească. 

— Iaca, Sofia Alexandrovna are să vadă negreşit, îi spuse 
pe şoptite Duniaşa. Dumneata prea râzi tot timpul. 

Sonia prinse cuvintele acestea şi mai auzi cum Nataşa îi 
spunea în şoaptă: 

— Ştiu bine şi eu că ea are să vadă; şi anul trecut a văzut. 

Vreo trei minute tăcură toate. „Negregşit!” şopti Nataşa, 
dar nu apucă să sfârşească fraza, că Sonia lăsă deodată 
oglinda pe care o ţinea şi-şi acoperi ochii cu mâna. 

— Ah, Nataşa! Exclamă ea. 

— Ai văzut, ai văzut? Ce-ai văzut? 'Ţipă Nataşa, susţinându- 
i oglinda. 

Sonia nu văzuse nimic: tocmai voise să se ridice şi să 
clipească, când o auzise pe Nataşa spunând „Negreşit 
N-ar fi vrut s-o înşele nici pe Duniaşa, nici pe Nataşa, dar 
nu mai putea sta. Nu ştia nici ea cum şi pentru ce se trezise 
strigând, când îşi acoperise ochii cu mâna. 

— Pe el l-ai văzut? O întrebă Nataşa, apucând-o de mână. 

— Da. Stai puţin... l-am... l-am văzut... pe el, zise Sonia 
fără să vrea şi fără să ştie de care el vorbea: de Nikolai sau 
de Andrei. 

„De ce adică n-aş spune că am văzut? Unii, doar, văd! Apoi, 
cine poate să controleze dacă am văzut sau nu?” îi trecu 
Soniei prin cap. 

— Da, l-am văzut pe el, spuse Sonia. 


V 


— Cum? Spune, cum l-ai văzut? În picioare sau culcat? 

— Nu, am văzut aşa... Nu era nimic, când, deodată, îl văd 
culcat. 

— Andrei, culcat? E bolnav? Întrebă speriată Nataşa, cu 
ochii pironiţi asupra prietenei ei. 

— Nu, dimpotrivă, dimpotrivă, avea chipul vesel şi s-a 
întors spre mine şi, în clipa când rosti aceste cuvinte, i se 
păru şi ei că văzuse într-adevăr ceea ce spunea. 

— Şi pe urmă, Sonia? 

— N-am mai văzut bine, ceva albastru şi roşu... 

— Sonia, când vine? Când îl văd? Doamne, cât de mult mă 
tem pentru el; şi pentru mine mă tem şi totul mă- 
ngrozeşte... spuse Nataşa şi, fără să răspundă cuvintelor de 
încurajare ale Soniei, se băgă în aşternut. 

Mult timp după ce stinse lumânarea, rămase nemişcată, cu 
ochii mari deschişi, uitându-se la geamurile îngheţate, prin 
care pătrundea lumina rece a lunii. 

XIII. 

CURÂND DUPĂ SĂRBĂTORI, Nikolai îi vorbi mamei de 
dragostea lui pentru Sonia şi de hotărârea fermă pe care o 
luase de a se însura cu ea. Contesa, care prinsese de veste 
demult ceea ce se petrecea între Sonia şi Nikolai şi se 
aştepta la această explicaţie, îi ascultă tăcută vorbele şi-şi 
anunţă fiul că poate să se însoare cu cine vrea, dar că nici 
ea, nici tatăl lui, nu-i vor da binecuvântarea pentru o 
asemenea căsătorie. Pentru prima oara în viaţă, Nikolai 
simţi că mama lui era nemulțumită de el şi că, oricât l-ar fi 
iubit, n-avea de gând să cedeze. Rece şi fără să-şi privească 
fiul, ea trimise după soţul ei. Când acesta veni, ea voi să-i 
aducă în prezenţa fiului lor la cunoştinţă, pe scurt, cu calm, 
despre ce era vorba, dar nu se mai putu opri: izbucni în 
lacrimi de necaz şi ieşi din odaie. Bătrânul conte încercă să- 
| sfătuiască fără convingere pe Nikolai, rugându-l să 
renunţe la proiectul său. 

Nikolai îi răspunse că nu-şi poate călca cuvântul, iar tatăl, 
oftând vădit încurcat, îşi întrerupse scurt discursul şi se 


duse la contesă. Ori de câte ari avea ciocniri cu fiu-său, 
conştiinţa că e vinovat, faţă de el, de prostul mers al 
afacerilor, nu-l mai părăsea pe bătrânului conte şi, de 
aceea, nu putea să se supere pe el din pricină că refuza să 
se însoare cu o fată bogată şi şi-o alesese pe Sonia, care n- 
avea zestre; de-abia cu prilejul acesta îşi dădu el seama că, 
dacă afacerile nu i-ar fi mers prost, cu greu i-ar fi putut dori 
lui Nikolai o soţie mai bună decât Sonia şi că singurul 
vinovat de mersul prost al treburilor era numai el, cu 
Mitenka al lui şi cu năravurile lui de nelecuit. 

Nici tatăl şi nici mama nu mai deschiseră discuţia cu fiul 
lor despre problema aceasta, dar, câteva zile de la 
explicaţia cu el, contesa o chemă pe Sonia la ea şi, cu o 
cruzime la care nu se aşteptase niciuna, nici cealaltă, îşi 
învinovăţi nepoata că i-a ademenit băiatul şi că e 
nerecunoscătoare. Sonia, tăcută, cu ochii în pământ, asculta 
crudele cuvinte ale contesei şi nu înţelegea ce vrea de la ea. 
Era veşnic gata să jertfească orice pentru binefăcătorii ei. 
Gândul jertfei de sine era gândul ei favorit; dar în cazul de 
faţă nu putea înţelege nici cui, nici ce i se cerea să 
jertfească. Nu putea să n-o iubească pe contesă şi-i era 
dragă întreaga familie a Rostovilor, dar nu putea nici să 
înceteze de a-l iubi pe Nikolai şi să uite că fericirea lui 
atârna de această dragoste. Stătea aşa şi nu răspundea 
nimic. Nikolai nu mai putea suporta - aşa cel puţin i se păru 
lui - această situaţie şi-i ceru numaidecât mamei sale 
explicaţii. Când îşi ruga mama să-l ierte pe el şi pe Sonia şi 
să le dea consimţământul pentru căsătoria lor, când o 
ameninţa că se va căsători cu ea pe ascuns, fără întârziere, 
dacă cumva o va mai persecuta. 

Contesa, cu o răceală pe care Nikolai nu i-o cunoscuse 
până atunci, îi răspunse că e major, că prinţul Andrei se 
căsătoreşte fără consimţământul tatălui său, şi că poate 
face şi el la fel, dar că ea nu va recunoaşte niciodată pe 
această intrigantă ca fiică a ei. 


Înfuriat de cuvântul intrigantă, Nikolai ridică glasul şi-i 
spuse mamei sale că n-ar fi crezut niciodată că îi va putea 
cere să-şi vândă sentimentele şi că, dacă-i vorba aşa, e 
ultima dată când vorbeşte... Dar nu apucă să rostească 
vorbele hotărâtoare, pe care mama lui, judecând după 
expresia feţei, le aştepta cu groază şi care ar fi rămas între 
ei amândoi, poate pentru totdeauna, o amintire crudă, nu 
apucă să le pronunţe, căci Nataşa, cu faţa palidă şi gravă, 
intră în cameră, deschizând brusc uşa de după care 
ascultase. 

— Nikolenka, spui prostii! Taci! Taci! Îţi spun să taci odată! 
zise Nataşa aproape strigând ca să-i acopere vocea. 

— Mămică dragă, nu-i deloc ceea ce crezi tu... draga mea, 
biata mea mămică, se adresă ea mamei sale, care, simţindu- 
se pe pragul unei rupturi, se uită cu spaimă la fiul ei, dar, 
din încăpățânare şi aprinsă de luptă, nu voia şi nu putea să 
se lase învinsă. 

— Nikolenka, te lămuresc eu mai târziu; acum pleacă! 
Ascultă-mă puţin, mămică scumpă... 

Cuvintele Nataşei n-aveau nici un sens, dar îşi făcură 
efectul la care se străduise ea să ajungă. 

Contesa începu să plângă cu sughiţuri şi-şi ascunse faţa la 
pieptul fetei, iar Nikolai se sculă şi, luându-şi capul în 
palme, ieşi din odaie. 

Nataşa îşi luă asupră-şi sarcina de a face pace şi duse 
lucrurile până la a obţine pentru Nikolai din partea mamei 
lor promisiunea că nu o va mai persecuta pe Sonia, el 
făgăduind în schimb să nu întreprindă nimic fără ştirea 
părinţilor. 

Trist şi grav, în raporturi rele cu părinţii, dar, după cât i se 
părea, foarte îndrăgostit, Nikolai plecă la regiment pe la 
începutul lui ianuarie, hotărât să-şi aranjeze situaţia în 
armată, să obţină trecerea în rezervă şi să se însoare cu 
Sonia. 

După plecarea lui Nikolai, casa Rostovilor deveni mai tristă 
ca niciodată. De inimă rea, contesa se îmbolnăvi. 


Sonia era mâhnită şi de plecarea lui Nikolai, şi de tonul 
duşmănos cu care contesa nu se putea să nu-i vorbească. 
Contele era mai îngrijorat decât oricând de prostul mers al 
afacerilor, care cerea măsuri decisive. Era neapărată nevoie 
să scoată în vânzare casa de la Moscova şi proprietatea din 
apropierea oraşului, şi pentru vânzarea casei trebuia să 
plece la Moscova. Starea sănătăţii contesei îl silea, însă, să 
amâne de pe o zi pe alta plecarea. 

Nataşa, care la început suportase uşor şi chiar cu voioşie 
despărţirea de logodnicul ei, era acum pe zi ce trecea mai 
tulburată şi mai nerăbdătoare. Gândul că anii ei cei mai 
frumoşi, care-ar fi putut însemna mult pentru dragostea lor, 
i se pierdeau în zadar, fără să facă nimic, o chinuia tot 
timpul. Scrisorile lui, cele mai multe, o supărau. Era jignitor 
pentru ea să se gândească la faptul că, în timp ce ea trăia 
numai prin iubirea ei, iubitul ei ducea o viaţă adevărată, 
vedea mereu tot alte locuri şi alţi oameni care-l interesau. 
Cu cât scrisorile lui erau mai captivante, cu atât o supărau 
mai mult. Cât despre scrisorile pe care i le trimetea lui, nu 
numai că n-o linişteau, dar începuseră să-i apară ca o 
obligaţie plicticoasă şi falsă. Nu-i plăcea să scrie, fiindcă nu 
putuse ajunge să exprime veridic prin scris nici a mia parte 
din ceea ce ştia să spună atât de bine prin viu grai, prin 
zâmbet şi priviri. Îi scria clasicele scrisori-şablon, seci, pe 
acelaşi calapod, cărora nici ea nu le dădea vreo importanţă 
şi a căror ortografie i-o corecta în ciornă contesa. 

Starea contesei însă nu se îmbunătăţea deloc, iar călătoria 
la Moscova nu mai putea fi amânată. Trebuia pregătit 
trusoul miresei, trebuia vândută casa şi mai era pe 
deasupra şi venirea prinţului Andrei, care era aşteptat mai 
întâi la Moscova, unde locuia în iarna aceea prinţul Nikolai 
Andreici; Nataşa era încredinţată, de altfel, că logodnicul ei 
se şi întorsese. 

Lăsând-o pe contesă la ţară, pe la sfârşitul lui ianuarie, 
contele cu Nataşa şi cu Sonia plecară la Moscova. 

Partea a cincea. 


| 

DUPĂ LOGODNA PRINȚULUI Andrei cu Nataşa, Pierre 
simţi dintr-o dată, fără nici o pricină aparentă, că nu mai 
poate duce viaţa de până atunci. Oricât de puternic crezuse 
în adevărurile pe care binefăcătorul lui i le dezvăluise, 
oricâte bucurii încercase la începutul uceniciei sale în 
munca pentru desăvârşirea morală, căreia i se dăruise cu 
atâta suflet, tot farmecul vieţii acesteia de până atunci 
pierise deodată pentru el, îndată după logodna prinţului 
Andrei cu Nataşa şi după moartea lui losif Alexeevici, 
despre care aflase aproape în acelaşi timp. Doar scheletul 
vieţii trecute îi mai rămăsese: casa lui, strălucitoarea lui 
soţie, care se bucura acum de favoarea unui personaj 
însemnat, relaţiile cu tot Petersburgul, şi slujba, cu 
formalităţile ei plictisitoare. Şi viaţa dusă până atunci îi 
apăru deodată de o nebănuită urâţenie. Se lăsă de obiceiul 
de a-şi scrie jurnalul şi, fugind de societatea fraţilor masoni, 
începu să se ducă iar pe la club, să bea iarăşi peste măsură, 
să caute din nou tovărăşia burlacilor, să ducă asemenea 
viaţă, încât contesa Elena Vasilievna găsi necesar să-i facă 
uşoare observaţii. Pierre, dându-şi seama că soţia sa avea 
dreptate, plecă la Moscova ca să n-o compromită. 

La Moscova, de cum intră în imensa lui casă, cu prinţesele 
sfrijite şi uscate şi cu o groază de servitori, de cum văzu, pe 
când trecea prin oraş, paraclisul de la biserica Iverskaia cu 
lumânări fără număr aprinse dinaintea icoanelor suflate cu 
aur, de cum străbătu piaţa Kremlinului cu zăpada ei 
neatinsă, de cum întâlni birjele şi bordeiele din Sâvţev 
Vrajok şi pensionarii Moscovei, care nu mai cereau de la 
viaţă nimic şi-şi făceau veacul feriţi de orice grabă, de cum 
revăzu edecurile coconetului moscovit, balurile Moscovei şi 
Clubul englez, se simţi numaidecât la el acasă, ajuns la 
limanul tihnit. În Moscova îi era cald şi bine; se simţea în 
largul său, ca într-un halat vechi, cu care te-ai obişnuit. 

Întreaga societate moscovită, de la bătrâni şi până la copii, 
îi făcu lui Pierre o primire ca unui oaspete mult aşteptat, 


căruia nimeni nu-i putuse lua vreodată locul. Pentru înalta 
societate moscovită, Pierre era cel mai plăcut, cel mai bun, 
mai spiritual, mai vesel şi mai mărinimos tip de om sucit, 
dintre zăpăciţii cu inimă de aur care erau boierii ruşi de 
altădată, fără leţcaie în pungă, pentru că prea şi-o 
deschideau pentru toată lumea. 

Spectacolele în beneficiul artiştilor, tablouri proaste, 
statui, societăţi de binefacere, ţigani, şcoli, mese prin 
subscripţii, petreceri, francmasoni, biserici, cărţi - nu 
refuza nimic şi pe nimeni, şi dacă n-ar fi avut doi prieteni, 
care împrumutaseră de la el o mulţime de bani şi care-l 
luaseră sub tutelă, şi-ar fi irosit toată averea. La club, nu 
era masă ori serată fără el. De îndată ce, după două sticle 
de Margaux, se tolănea la locul lui obişnuit pe canapea, îl şi 
înconjurau prietenii şi prindeau să se-nfiripe comentarii, 
discuţii, glume. Se isca pe undeva vreo ceartă? Era destul 
zâmbetul lui bun şi o glumă spusă la locul ei, ca să împace 
lucrurile. Agapele lojii francmasonice erau plicticoase şi 
lipsite de orice viaţă, dacă nu era şi el de faţă. 

Când, după vreo masă de burlaci, cedând rugăminţilor 
veselilor lui comeseni, se ridica să plece cu ei, chiote de 
bucurie şi entuziasm izbucneau printre cei tineri. La baluri 
dacă nu erau destui cavaleri, dansa el. Cucoanele tinere şi 
domnişoarele ţineau la dânsul fiindcă, fără să facă vreuneia 
curte, era cu toate la fel de amabil, mai ales după ce mânca 
bine. „Il est charmant, il n'a pas de sexe”493, spuneau ele. 

Era şi Pierre unul dintre acei şambelani în retragere, cum 
erau cu sutele la Moscova, care-şi făceau acolo veacul, în 
pace şi voie bună. 

Cum s-ar mai fi îngrozit el, cu şapte ani în urmă, când abia 
venise din străinătate, dacă i-ar fi spus cineva că nu avea de 
ce să caute atâta şi să se frământe cu gândul, că drumul îi 
era demult hotărât, statornicit, mai înainte de toţi vecii şi 
că, oricât s-ar zbate, va fi tot ce au fost toţi cei din situaţia 
lui. În ruptul capului, n-ar fi putut-o crede! Oare nu tot el 
dorise cândva, în adâncul sufletului, ba să facă din Rusia o 


republică, ba să devină Napoleon, ba filosof, ba strateg şi 
învingător al lui Napoleon? Oare nu el întrevăzuse şi dorise 
cu patimă să aducă neamului omenesc, cel păcătos, 
renaşterea şi să atingă el însuşi cea mai înaltă treaptă a 
desăvârşirii? Oare nu el întemeiase şcoli şi spitale şi dăduse 
ţaranilor libertatea? 

Şi, în loc de toate acestea, iată-l ajuns un bogătaş, soţ al 
unei femei care-l înşală, şambelan în retragere; fără alte 
plăceri decât să mănânce şi să bea, ca apoi să-şi dea drumul 
nasturilor la vestă şi să înjure un pic ocârmuirea; iată-l 
membru al Clubului englez din Moscova şi membru al 
societăţii moscovite, iubit de toată lumea. Multă vreme, 
Pierre nu se putuse împăca cu gândul că e chiarel 
şambelanul acesta în retragere la Moscova, al cărui tip îl 
dispreţuise atât de adânc cu şapte ani în urmă. 

Uneori se mângâia cu gândul că viaţa pe care o duce e 
numai aşa, un provizorat; dar pe urmă îl îngrozea alt gând: 
că tot aşa, provizoriu, intraseră şi alţi oameni, cu dinţi 
sănătoşi şi păr bogat, în viaţa şi în clubul acesta, şi nu le mai 
rămăsese la ieşire nici un dinte şi nici un fir de păr. 

În clipele de orgoliu, când se gândea la situaţia lui, i se 
părea că el e cu totul altfel, deosebit de aceşti şambelani în 
retragere, pe care îi dispreţuise odinioară; i se părea acum 
că erau nişte oameni vulgari şi proşti, mulţumiţi de sine şi 
împăcaţi cu starea în care se aflau, „pe când eu şi acum 
sunt nemulţumit întruna şi tot aş vrea mereu să fac ceva 
pentru omenire, îşi spunea el, în clipele acestea de orgoliu. 
Dar, poate că şi toţi aceşti colegi ai mei s-au zbătut ca şi 
mine şi au căutat un drum nou, al lor, în viaţă, şi poate că, 
tot ca şi mine, au fost şi ei împinşi pe drumul acesta de 
împrejurări cărora nu li s-au putut împotrivi: de societate, 
de natură, de forţa aceea elementară împotriva căreia omul 
nu poate face nimic”, îşi zicea el, în clipe de smerenie; şi, 
după ce mai trăi o vreme tot aşa la Moscova, nu-i mai 
dispreţui, ci începu să-i iubească, să-i stimeze şi să-i 


deplângă, întocmai ca pe sine însuşi, pe aceşti tovarăşi pe 
care i-i dăduse soarta. 

Nu-l mai năpădeau ca înainte clipele de disperare, de urât 
şi de dezgust de viaţă; dar aceeaşi boală, care altădată se 
manifestase prin crize acute, era acum înăbuşită în el şi nu-i 
dădea o clipă măcar pace. „În ce scop? Pentru ce? Ce se 
petrece în lume?” se întreba el cu nedumerire de mai multe 
ori pe zi, începând fără voia lui să se gândească la sensul 
fenomenelor vieţii; dar, ştiind din experienţă că nu există 
răspuns la asemenea probleme, se grăbea să-şi abată 
gândul de la ele, punea mâna pe o carte sau pleca fie la 
club, fie la un anume Apollon Nikolaevici, ca să mai 
flecărească despre bârfelile oraşului. 

„Elena Vasilievna, care n-a iubit niciodată nimic, afară de 
trupul ei, şi care e una dintre cele mai proaste femei de pe 
pământ, gândea Pierre, trece în ochii lumii drept o culme a 
inteligenţei şi a rafinamentului, şi toţi se închină în faţa ei. 
Napoleon Bonaparte a fost disprețuit de toţi, atâta timp cât 
a fost un om mare, dar de îndată ce a ajuns un jalnic 
comediant, împăratul Franz îşi bate capul cum să-i dea fata 
de soţie, şi încă nelegitim! Spaniolii înalţă rugăciuni la 
Dumnezeu prin mijlocirea clerului catolic, drept 
recunoştinţă că în ziua de 14 iunie i-au învins pe francezi, 
iar francezii înalţă rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu, 
prin acelaşi cler catolic, pentru că i-au învins pe spanioli în 
ziua de 14 iunie. Fraţii mei francmasoni fac jurământul 
sângelui că sunt gata să jertfească totul pentru aproapele 
lor, dar nu scot din buzunar o rublă măcar pentru trunchiul 
de caritate şi uneltesc, cei din „Astreea, împotriva 
„Căutătorilor de Mană,„494, făcând zarvă mare în legătură 
cu autenticitatea covorului scoţian şi cu un document, al 
cărui sens nu-l ştie nici cel care l-a scris şi care nu-i e 
nimănui de vreun folos. Noi, cu toţii, mărturisim acelaşi 
principiu creştin al iertării greşelilor şi al iubirii de 
aproapele - datorită căruia noi am şi înălţat în Moscova de 
patruzeci de ori patruzeci de biserici - dar ieri a fost 


omorât în bătaie cu cnutul un om, un soldat dezertor, şi un 
slujitor al aceluiaşi principiu al dragostei şi al iertării, un 
preot, i-a dat să sărute crucea înainte de execuţie.” Aşa se 
gândea Pierre, şi minciuna asta universală, acceptată de 
toţi, oricât se obişnuise de mult cu ea, îl zguduia de fiecare 
dată, ca şi cum ar fi fost ceva nou. „Înţeleg toată minciuna şi 
toată confuzia asta, îşi spunea el, dar cum le-aş putea arăta 
tuturora ceea ce înţeleg eu? Am încercat şi-am constatat 
întotdeauna că şi ei, în adâncul sufletului lor, înţeleg tocmai 
ceea ce înţeleg şi eu, dar că-şi dau numai osteneala să nu 
vadă asta. Prin urmare, aşa trebuie să fie! Dar eu, eu ce să 
fac?” se întreba Pierre. Avea şi el acea însuşire pe care o au 
mulţi, dar mai cu seamă ruşii, însuşirea de a întrevedea 
binele şi adevărul ca posibile, de a crede în ele, văzând 
totodată cât se poate mai limpede răul şi minciuna vieţii, 
prea limpede ca să mai fie în stare a mai lua în serios viaţa. 
În orice domeniu de activitate se îmbinau, după vederile lui, 
răul şi înţelepciunea, orice ar fi încercat să facă, oricâte 
sforţări ar fi depus, răutatea şi minciuna îl respingeau şi-i 
tăiau toate căile spre acţiune. Cu toate astea, trebuia să 
trăiască, trebuia să-şi umple cu ceva timpul. Era un chin 
prea groaznic să mai îndure şi jugul acestor probleme de 
nedezlegat, pe care i le punea viaţa, şi se deda primei 
plăceri ce-i sta la îndemână, numai să le uite. leşea în lume 
în tot felul de cercuri, bea mult, cumpăra tablouri şi 
construia, dar mai cu seamă citea. 

Citea şi iar citea tot ce-i cădea în mână, şi citea cu atâta 
patimă, încât atunci când se întorcea acasă, şi lacheii încă 
nu apucau să-l dezbrace, el şi lua cartea în mână şi începea 
să citească. Citea, şi de la citit trecea la somn, şi de la somn 
la flecăreală prin saloane şi la club, de la flecăreală la 
chefuri şi la femei, de la chefuri iar la flecăreală, la citit şi la 
vin. Vinul ajunsese pentru el o necesitate fizică şi morală 
totodată, din ce în ce mai stăruitoare. Cu toate că doctorii îi 
spuseseră că, pentru un om de constituţia lui, vinul e 
vătămător, tot peste măsură bea. Nu se simţea bine de tot 


decât atunci când, fără să-şi dea nici el seama cum, 
deşertând în gura lui mare câteva pahare de vin, încerca o 
senzaţie de căldură plăcută, strecurată prin tot trupul, o 
duioşie faţă de orice semen şi o predispoziţie a minţii de a 
reacţiona superficial la orice gând, fără să-i adâncească 
esenţa, De-abia după ce bea o sticlă-două de vin, începea 
să-şi dea vag seama că nodul acela încâlcit al vieţii, care-l 
îngrozise altădată, nu era chiar atât de înspăimântător cum 
şi-l închipuise. Uşor ameţit, flecărind sau ascultând 
flecăreala altora, ori citind după masa de prânz şi după cea 
de seară, vedea fără încetare nodul acesta, sub un aspect 
sau sub altul. Dar numai sub înrâurirea vinului îşi putea 
spune: „Nu-i mare lucru. Îi dau eu de capăt, iată, am şi 
răspunsul gata, la-ndemână. Dar acum, n-am când... văd eu, 
pe urmă!”. Dar acest pe urmă nu mai venea niciodată. 

Dimineaţa, pe nemâncate, toate problemele de altădată i 
se înfăţişau din nou, la fel de insolubile şi de înfricoşătoare, 
şi atunci Pierre se înfunda repede în câte o carte şi se 
bucura când venea cineva la el. 

Câteodată Pierre îşi aducea aminte cum într-o povestire de 
război, pe care o auzise cândva, soldaţii pe front, când stau 
sub gloanţele duşmane în adăposturi, îşi caută stăruitor 
ocupaţii, ca să suporte mai uşor primejdia. Şi i se păru 
deodată că toţi oamenii erau tot soldaţi din aceştia, ce caută 
să se apere de viaţă, care prin ambiţie, care prin patima 
jocului de cărţi, care întocmind legi, care petrecând cu 
femei, care făcându-şi jucărele din cai, din politică, din 
vânătoare, din vin, din treburi de stat. „Nu există nici 
lucruri de nimic, nici lucruri importante; toate-s totuna: 
numai să mă apăr de viaţă cum pot! Îşi spunea Pierre. 
Numai să nu o văd, să nu văd viaţa asta îngrozitoare! 

II, 

PE LA ÎNCEPUTUL IERNII, prinţul Nikolai Andreici 
Bolkonski sosi la Moscova cu fiica sa. Datorită trecutului 
său, datorită inteligenţei şi originalității sale - şi mai ales 
datorită scăderii entuziasmului faţă de domnia împăratului 


Alexandru şi acelui curent patriotic şi antifrancez, care 
domnea pe atunci la Moscova - prinţul Nikolai Andreici 
deveni imediat obiectul unei deosebite stime din partea 
locuitorilor Moscovei şi centru al opoziţiei moscovite 
împotriva ocârmuirii. 

Prinţul îmbătrânise mult în anul acesta din urmă. Dădea 
semne grave de bătrâneţe: aţipea pe neaşteptate, uita 
evenimentele apropiate şi le ţinea minte bine pe cele 
îndepărtate, şi primise cu o vanitate copilărească rolul de 
cap al opoziţiei moscovite. Cu toate acestea, atunci când, 
seara mai ales, apărea la ceai îmbrăcat în scurta lui de 
blană, cu perucă pudrată pe cap şi, întărâtat de cineva, îşi 
începea lapidarele, tăioasele lui povestiri despre lucruri de 
demult sau şi mai lapidarele şi tăioasele lui aprecieri asupra 
prezentului, bătrânul trezea în inimile tuturor oaspeţilor săi 
un sentiment de politicoasă preţuire. Pentru vizitatori, casa 
asta bătrânească, cu mobilă dinainte de revoluţie şi oglinzi 
enorme, cu lacheii aceştia purtând peruci pudrate şi însuşi 
acest bătrân din secolul trecut, ţeapăn, şi plin de duh, cu 
blajina lui fiică şi franţuzoaica cea drăguță, care, 
amândouă, se uitau la el cu venerație, prezentau o 
privelişte plină de o plăcută măreție. Dar vizitatorii nu se 
gândeau că, pe lângă aceste două-trei ceasuri în care îi 
vedeau ei pe amfitrioni, mai erau alte douăzeci şi două de 
ore, în cursul cărora viaţa de interior, tainică, a casei, îşi 
urma firul ei neştiut. 

În ultima vreme, la Moscova, această viaţă de interior se 
făcuse foarte grea pentru prinţesa Maria. Era lipsită aici de 
bucuriile ei cele mai de seamă: întrevederile cu „oamenii lui 
Dumnezeu” şi însingurarea care o înviora la Lâsâe Gori, şi 
nu se bucura de niciunul dintre avantajele şi plăcerile vieţii 
de capitală. În lume nu ieşea fiindcă, aşa cum ştiau toţi, 
tatăl ei nu-i dădea voie să iasă fără dânsul, iar el, cu 
sănătatea lui şubredă, nu prea ieşea, aşa că, de la un timp, 
n-o mai invita nimeni pe la mese şi nici la serate. lar să tot 
tragă nădejdea unei căsătorii, prinţesa Maria renunţase cu 


desăvârşire. Ea vedea cu ce răceală şi adversitate primea şi 
expedia prinţul Nikolai Andreici pe toţi tinerii care i-ar fi 
putut fi logodnici şi care îi vizitau din când în când. Prietene 
prinţesa Maria nu avea: cu prilejul acestei şederi la 
Moscova, se deziluzionase de cele două persoane care-i 
erau mai apropiate: mademoiselle Bourienne, cu care nici 
până atunci nu putuse fi cu totul sinceră, îi devenise acum 
antipatică, iar franţuzoaica, la rândul ei, din anumite 
motive, se îndepărtase de dânsa; cât despre Julie, care era 
la Moscova, şi căreia prinţesa Maria îi scrisese cinci ani la 
rând, aceasta se arătase cu totul străină de dânsa, acum 
când reluase personal legătura cu ea. Julie, pe atunci, în 
urma morţii fraţilor ei, ajunsese una dintre cele mai bogate 
fete de măritat din Moscova şi se azvârlise în vârtejul 
plăcerilor mondene. Era înconjurată de tineri care, cum 
credea ea, începuseră dintr-o dată să-i preţuiască însuşirile. 
Julie se afla în acea perioadă a vieţii domnişoarelor din 
lumea bună care, îmbătrânind, simt că-şi joacă ultima şansă 
de măritiş şi că, acum ori niciodată, trebuie să li se 
hotărască soarta. Prinţesa Maria îşi aducea aminte, cu un 
zâmbet melancolic, în fiecare joi, că nu mai avea cui scrie, 
întrucât Julie - Julie, de a cărei prezenţă ea nu se mai putea 
bucura - se afla aici la Moscova şi se vedeau în fiecare 
săptămână. Întocmai ca un bătrân emigrant care a renunţat 
să se mai însoare cu doamna la care şi-a petrecut ani de-a 
rândul serile, prinţesa Maria regreta faptul că Julie se afla 
aici şi că nu mai avea cui scrie. La Moscova n-avea cu cine 
vorbi, n-avea cui să-şi încredinţeze durerea, şi durerea se 
îngrămădise copleşitor de multă de la o vreme. Sorocul 
întoarcerii prinţului Andrei şi al căsătoriei sale se apropia, 
dar recomandarea ce-i făcuse el, să-l pregătească pe bătrân 
în acest scop, nu numai că nu fusese îndeplinită, ci 
dimpotrivă, părea că lucrurile erau compromise definitiv, şi 
numai să fi pomenit numele contesei Rostova însemna să-l 
scoţi din sărite pe bătrânul prinţ, care şi aşa era cea mai 
mare parte din timp pus pe ceartă. O suferinţă nouă, care 


se adăugase de la o vreme la suferinţele prinţesei Maria, o 
constituiau lecţiile pe care le dădea nepotului ei, în vârstă 
de şase ani. În raporturile ei cu Nikoluşka, băgase de seamă 
cu groază că şi ea era tot aşa de iritabilă ca şi bătrânul ei 
tată. De câte ori nu-şi spusese ea că nu trebuie să-şi 
îngăduie a-şi pierde cumpătul în timpul lecţiilor cu 
nepoţelul şi, totuşi, aproape de fiecare dată, cum începea 
să-i arate cu beţişorul alfabetul francez, era atât de 
nerăbdătoare să-i transmită mai repede şi mai uşor 
cunoştinţele, copilului, gata înfricoşat ca nu cumva acuşi- 
acuşi să i se înfurie mătuşa, încât la cea mai mică neatenţie 
a mititelului ea tremura, se pripea, se enerva, ridica vocea 
şi-l smucea chiar de mână câteodată, sau îl punea la colţ. 
După ce-l trimitea la colţ, începea şi ea să plângă de ciudă 
că-i era atât de răutăcioasă şi urâtă firea, iar Nikoluşka, 
acompaniindu-i hohotele de plâns, pleca de la colţ fără voie, 
venea în fugă spre ea, îi smulgea de la ochi mâinile ude de 
lacrimi şi o mângâia. Dar mai mult, decât orice alte dureri o 
năpădea pe prinţesa Maria jalea de mânia tatălui, care era 
veşnic îndreptată împotrivă-i şi care ajunsese de un timp 
până la cruzime. Dacă ar fi silit-o să bată nopţi întregi 
mătănii, dacă ar fi lovit-o, dacă ar fi pus-o să care lemne şi 
apă, ei nici prin cap nu i-ar fi trecut măcar că e grea viaţa; 
dar acest călău, care o iubea, era cum nu se poate mai 
crud, tocmai pentru că o iubea, şi pentru asta o chinuia pe 
ea şi se chinuia şi pe el însuşi, punând la cale cu stăruinţă 
nu numai chipul cum să o jignească şi să o înjosească, dar şi 
să-i arate că ea era întotdeauna cea vinovată pentru toate. 
În ultimul timp, lui, i se dăduse pe faţă o nouă trăsătură, 
care o chinuia în chipul cel mai dureros pe prinţesa Maria: 
şi asta era apropierea lui de mademoiselle Bourienne. îi 
trecuse prin cap, în prima clipă când aflase de intenţiile 
fiului său, gândul glumeţ, că, dacă Andrei se însoară, o ia şi 
el pe Bourienne de nevastă, şi ideea poznaşă îi plăcuse 
pesemne, căci în ultimul timp se purta deosebit de duios cu 
franţuzoaica, arătându-şi prin aceasta nemulţumirea faţă 


de fiica sa, şi asta numai pentru a o jigni, cum i se părea 
prinţesei Maria. 

Odată, la Moscova, în prezenţa fiicei sale (căreia i se păru 
că tatăl ei făcea asta înadins), bătrânul prinţ sărută mâna 
domnişoarei Bourienne şi, trăgând-o spre el, o îmbrăţişă şi 
o mângâie. Prinţesa Maria roşi la faţă şi fugi din odaie. 
Peste câteva minute, mademoiselle Bourienne intră la ea 
zâmbind voios şi povestindu-i ceva cu vocea ei plăcută. 
Prinţesa Maria îşi şterse în grabă lacrimile, se apropie cu 
paşi hotărâți de Bourienne şi, vădit fără să-şi mai dea seama 
ce face, începu, cuprinsă de furie, precipitându-se şi cu 
stridenţe în voce, să ţipe la franţuzoaică. 

— E urât, josnic, lipsit de omenie, să profiţi de 
slăbiciunea... şi nu-şi sfârşi gândul. leşi afară din odaia 
mea! Îi strigă ea şi izbucni în hohote de plâns. 

A doua zi prinţul nu-i spuse o vorbă fiicei sale, dar ea băgă 
de seamă că la masă tatăl ei porunci să fie servită întâi 
mademyoiselle Bourienne. La sfârşitul mesei, când lacheul 
de la bufet servi după obicei cafeaua, începând iar cu 
prinţesa, pe bătrân îl apucă deodată furia, zvârli cu cârja 
lupă Filipp şi dădu imediat poruncă să-l trimită la oaste. 

— N-ascultă... am spus doar de două ori! N-ascultă! Ea are 
întâietate în casa asta; e cea mai apropiată prietenă a mea, 
ţipa prinţul. Şi dacă îţi mai permiţi, îi strigă el furios 
prinţesei Maria, căreia îi vorbea acum pentru întâia oară în 
ziua aceea, dacă mai îndrăzneşti o dată, ca ieri... să-ţi verşi 
focul pe ea, ţi-arăt eu ţie cine-i stăpân în casa asta! leşi! Să 
nu te mai văd! Cere-i iertare! 

Prinţesa Maria îşi ceru iertare de la Amalia Evghenievna şi 
de la tatăl ei, pentru dânsa şi pentru Filipp, valetul de la 
bufet, care-i ceruse ocrotire. 

În asemenea clipe, în sufletul prinţesei Maria se trezea un 
sentiment foarte asemănător cu mândria sacrificiului. Dar 
nu odată se întâmpla ca după asemenea momente, acest 
tată, pe care ea îl judeca, să bâjbâie, căutându-şi ochelarii 
fără să-i vadă, sau să uite ce se întâmplase cu câteva minute 


înainte, ori să facă vreun pas greşit de mult ce-i slăbiseră 
picioarele şi să se uite împrejur ca să vadă dacă nu cumva i- 
a observat cineva slăbiciunea sau, ceea ce era mai grav, la 
masă, când nu avea invitaţi care să-l ţină treaz, să înceapă a 
moţăi fără veste, să lase să-i cadă şervetul şi să-şi scape 
capul tremurând deasupra farfuriei. „E bătrân, e slab, şi eu 
îndrăznesc să-l mai şi judec!” îşi spunea ea cu dispreţ de 
sine, în asemenea clipe. 

III. 

PRIN ANUL 1811, La MOSCOVA trăia un doctor francez, 
care ajunsese la modă, om de statură uriaşă, chipeş, 
politicos ca un adevărat francez şi, aşa cum spunea toată 
Moscova, medic de o iscusinţă neobişnuită - Metivier. Era 
primit în casă de lumea bună nu ca un doctor, ci ca un egal. 

Prinţul Nikolai Andreici, care de obicei lua în bătaie de joc 
medicina, în ultimul timp, după sfatul domnişoarei 
Bourienne, dăduse acestui medic liberă intrare în casa lui şi 
se obişnuise cu el. Metivier îi făcea de două ori pe 
săptămână vizită prinţului. 

În ziua de sfântul Nicolae, ziua numelui prinţului, toată 
Moscova se afla la poarta casei lui, dar el dăduse poruncă 
să nu fie nimeni primit; doar câţiva, a căror listă o dăduse 
prinţesei Maria, porunci să fie invitaţi la prânz. 

Metivier, care venise de dimineaţă ca să-şi prezinte 
felicitările, găsise de cuviinţă, ca doctor, de forcer la 
consigne495, cum îi spusese el prinţesei Maria, şi pătrunse 
la prinţ. Se nimerise ca în această dimineaţă a zilei lui 
onomastice, bătrânul prinţ să fie în cele mai rele toane cu 
putinţă. Toată dimineaţa se vânzolise prin casă, certându-se 
cu toată lumea şi având aerul că nu înţelege ce i se spune şi 
că nu se poate face înţeles de nimeni. Prinţesa Maria ştia ce 
înseamnă starea asta a tatălui ei, de tăcută iritare, care de 
obicei se sfârşea în explozie de furie, şi umblă toată 
dimineaţa ca pe dinaintea unei arme încărcate şi cu cocoşul 
ridicat, aşteptând inevitabila detunătură. Dimineaţa, până 
la venirea doctorului, trecu cum nu se poate mai bine. După 


ce-l introduse pe doctor, prinţesa Maria se aşeză cu o carte 
în mână, în salon lângă uşă, de unde putea asculta tot ce se 
petrece în cabinet. 

La început n-auzi decât glasul lui Metivier, apoi pe al 
tatălui ei, apoi pe amândouă, vorbind deodată. Uşa se 
deschise larg şi în prag apăru frumosul Metivier, cu bucla 
lui neagră pe frunte, înspăimântat la chip, şi după el, 
prinţul, cu scufie şi halat, cu faţa desfigurată de furie şi cu 
ochii azvârlind văpăi. 

— Nu înţelegi? Strigă prinţul. Eu înţeleg foarte bine! 
Spion francez ce eşti! Rob al lui Bonaparte! Spionule! Afară 
din casa mea! Afară, îţi spun! Şi trânti uşa. 

Metivier, ridicând din umeri, se apropie de mademoiselle 
Bourienne, care venise în fugă din odaia vecină, la auzul 
strigătelor. 

— Prinţul nu este tocmai bine la bile et le transport au 
cerveau. Tranquillisez-vous, je repasserai demain496, spuse 
Metivier şi, ducând un deget la buze, ieşi în grabă. 

Dindărătul uşii se auziră paşi în papuci de casă şi strigăte: 
„Spioni! Trădători! Peste tot numai trădători! În casa ta, şi 
n-ai o clipă de linişte!” 

După plecarea lui Metivier, prinţul îşi chemă fata şi-şi 
vărsă tot necazul pe ea. Ea era vinovată că un spion fusese 
lăsat să intre la el! Doar el spusese, ei îi spusese, să facă o 
listă şi să nu primească pe cei ce nu-s trecuţi pe listă. La ce- 
| lăsaseră să intre pe nemernicul acesta? Numai ea era 
pricina tuturor relelor. Alături de ea, el nu putea să aibă nici 
o clipă de linişte, nici să moară în pace nu putea, îi strigă el. 

— Nu, fetiţo, ne despărţim, trebuie să ne despărţim; da, 
trebuie, ştii şi tu prea bine, ştii demult. Nu mai pot! Spuse 
el şi ieşi din cameră. Apoi, ca şi cum s-ar fi temut ca nu 
cumva prinţesa să se liniştească, se întoarse şi, dându-şi 
silinţa să arate cât mai calm, adăugă: Şi să nu crezi cumva 
că ţi-am spus toate astea la furie; de unde, nici gând: sunt 
foarte liniştit şi am chibzuit cât se poate de bine, aşa va fi. 
Trebuie să ne despărţim, du-te şi-ţi caută un loc... Dar nu se 


putu stăpâni şi, cu răutatea de care sunt în stare numai 
oamenii care iubesc, ameninţă ridicând pumnii şi-i strigă, el 
însuşi în prada unei vizibile suferinţe: De s-ar găsi măcar 
vreun prost care să te ia de nevastă! 

Apoi trânti uşa, o chemă la el pe mademoiselle Bourienne 
şi în cabinet se făcu linişte. 

La ora două sosiră cele şase persoane invitate la masă; 
oaspeţii - cunoscutul conte Rastopcin, prinţul Lopuhin cu 
nepotul lui, generalul Ceatrov, un vechi camarad de arme al 
prinţului, iar dintre tineri, Pierre Bezuhov şi Boris 
Drubeţkoi îl aşteptau în salonul de primire. 

Boris, care sosise de câteva zile la Moscova, în concediu, 
se arătase dornic a fi prezentat prinţului Nikolai Andreevici 
şi reuşise atât de bine să-i câştige bunăvoința, încât prinţul 
făcuse pentru el o excepţie, scoţându-l din rândul tinerilor 
neînsuraţi, pe care nu-i primea niciodată în casă. 

Casa prinţului nu făcea parte din ceea ce se înţelege prin 
„înalta societate”, dar să fii primit în acest cerc restrâns, cu 
toate că nu se vorbea de el în oraş, era totuşi mai măgulitor 
decât orice altceva. Boris înţelesese asta cu o săptămână în 
urmă, când în faţa lui contele Rastopcin îi spusese 
comandantului suprem, care-l invitase la el la masă de 
sfântul Nicolae, că nu putea veni: 

— În ziua de sfântul Nicolae mă duc întotdeauna să mă 
închin la moaştele prinţului Nikolai Andreici. 

— Ah, da, da, răspunsese comandantul suprem. Ce mai 
face? 

Mica societate, întrunită înainte de masă în salonul de 
modă veche, înalt şi cu mobile vechi, părea o curte marţială 
adunată într-o şedinţă solemnă. Toţi tăceau; iar când 
vorbeau, vorbeau cu glas scăzut. Prinţul Nikolai Andreici îşi 
făcu, serios şi tăcut, apariţia; prinţesa Maria părea încă şi 
mai blândă, şi mai sfioasă ca de obicei. Invitaţii i se adresau 
fără tragere de inimă, căci simțeau că nu-i prea arde ei de 
discuţiile lor. Contele Rastopcin, care ducea toată 


conversaţia, povestea ultimele noutăţi, când mondene, când 
politice. 

Lopuhin şi bătrânul general luau parte rareori la discuţii. 
Prinţul Nikolai Andreici asculta, aşa cum ascultă un 
judecător suprem raportul ce i se înfăţişează, confirmând 
doar din când în când, prin tăcerea lui sau printr-un cuvânt 
monosilabic, că a luat cunoştinţă de ceea ce i se raportează. 
Tonul discuţiei era de aşa natură, încât se-nţelegea că 
nimeni nu era de acord cu ceea ce se petrecea în viaţa 
politică. Erau luate în discuţie evenimente, care confirmau 
vădit că toate mergeau din ce în ce mai rău. Dar, demn de 
remarcat era faptul că, la fiecare expunere sau analiză, 
vorbitorul se oprea sau se întâmpla să fie oprit, de fiecare 
dată, la limita dincolo de care părerea lui s-ar fi putut referi 
la persoana suveranului. 

În timpul mesei conversaţia se opri la ultimele ştiri 
politice, la ocuparea posesiunilor ducelui de Oldenburg de 
către Napoleon şi la nota rusă, ostilă lui Napoleon, trimisă 
tuturor curților europene. 

— Bonaparte are faţă de Europa purtarea unui pirat pe o 
corabie cucerită, spuse contele Rastopcin, repetând o frază 
pe care o mai rostise de câteva ori. Ceea ce ne mai miră 
încă e cât de îndelung pot răbda sau cât sunt de orbiţi 
suveranii. Acum i-a venit şi papei rândul. Bonaparte, care 
nu mai are ruşine de nimic şi de nimeni, vrea să-l înlăture 
pe şeful religiei catolice, şi toţi tac! Singur suveranul nostru 
a protestat împotriva ocupării posesiunilor ducelui de 
Oldenburg. Şi totuşi... 

Contele Rastopcin tăcu, simțind că ajunsese la limita 
dincolo de care n-avea voie să mai emită judecăţi. 

— I s-au propus alte posesiuni în locul ducatului de 
Oldenburg, spuse prinţul Nikolai Andreici. Parc-ar fi vorba 
să-mi strămut eu ţăranii de la Lâsâe Gori la Bogucearovo şi 
pe moşia din Riazan, aşa se poartă el cu ducii! 

— Le duc d'Oldenbourg supporte son malheur avec une 
force de caractere et une resignation admirables! 497 


interveni Boris, intrând în discuţie. 

Spunea asta, fiindcă, pe drum, între Petersburg şi 
Moscova, avusese cinstea de a fi fost prezentat ducelui. 
Prinţul Nikolai Andreici se uită la tânărul ofiţer, ca şi cum ar 
fi voit să-i răspundă ceva la cele spuse, dar se răzgândi, 
socotindu-l mult prea tânăr ca să merite asta. 

— Am citit protestul nostru în legătură cu afacerea 
Oldenburgului şi m-am mirat ce prost a fost redactată 
această notă, spuse nepăsător contele Rastopcin cu tonul 
fără accent al omului care judecă un fapt mai mult decât 
bine ştiut de el. 

Pierre se uită la Rastopcin cu o mirare naivă, neputând 
înţelege de ce-l neliniştea proasta redactare a notei de 
protest. 

— Oare nu-i totuna cum e scrisă nota, conte, zise el, de 
vreme ce conţinutul ei e tare? 

— Mon cher, avec nos 500 miile hommes de troupes, îi 
serait facile d'avoir un beau style498, zise contele 
Rastopcin. 

Pierre înţelese acum de ce-l neliniştea pe contele 
Rastopcin redactarea notei. 

— S-ar părea că scribi avem destui, zise bătrânul prinţ: 
acolo la Petersburg toţi scriu, şi nu numai note; scriu şi legi 
noi. Andriuşa al meu a aşternut acolo un volum întreg de 
legi pentru Rusia. Astăzi toată lumea scrie! 

Şi râse silit. 

Convorbirea amuţi o clipă; bătrânul general, tuşind, atrase 
atenţia asupra sa. 

— Aţi auzit de ultimele evenimente petrecute la parada de 
la Petersburg? Noul ambasador francez a avut o atitudine! 
— Ce-a fost? Da, am auzit ceva; se zice că ar fi spus ceva 

nepotrivit în faţa majestăţii-sale. 

— Majestatea-sa i-a atras luarea-aminte asupra diviziei de 
grenadieri şi asupra ceremonialului defilării, continuă 
generalul, iar ambasadorul, se zice, n-ar fi dat nici o atenţie 
faptului şi şi-ar fi permis să răspundă că „noi în Franţa nu 


ne uităm la asemenea fleacuri”. Suveranul n-a binevoit să 
mai spună nimic. La următoarea defilare, lumea spune că 
împăratul n-a mai binevoit să-i adreseze măcar odată 
cuvântul. 

Toţi tăcură; asupra acestui fapt care se referea direct la 
persoana împăratului nu mai încăpeau păreri personale. 

— Neobrăzaţii! Zise prinţul. Îl ştiţi pe Metivier? L-am dat 
astăzi afară din casa mea. A fost aici la mine; i s-a permis, 
cu toate că dădusem dispoziţii să nu intre nimeni, zise 
prinţul, uitându-se supărat la fiica sa. 

Şi istorisi toată convorbirea lui cu medicul francez şi 
motivele care îl convinseseră că Metivier e un spion. Deşi 
pricinile invocate erau departe de a fi suficiente şi limpezi, 
nimeni nu ridică vreo obiecţiune. 

La friptură se servi şampanie. Oaspeţii se ridicară de la 
locurile lor şi-l felicitară pe bătrânul prinţ. Făcu şi prinţesa 
Maria la fel, apropiindu-se de el. 

Bătrânul se uită la ea cu o privire rece şi răutăcioasă şi-i 
întinse obrazul, zbârcit şi bărbierit. Expresia feţei lui 
spunea că nu uitase discuţia de dimineaţă, că hotărârea lui 
rămăsese aceeaşi şi că numai prezenţa oaspeţilor îl oprea 
acum să i-o repete. 

Când fură în salon, la cafea, bătrânii se strânseră toţi 
laolaltă. 

Prinţul Nikolai Andreici se mai învioră şi începu să-şi 
exprime vederile sale asupra războiului care bătea la uşă. 

Spuse că războaiele noastre cu Bonaparte vor fi tot 
nenorocoase, câtă vreme nu vom înceta să căutăm alianţa 
nemților şi să ne amestecăm în afacerile Europei, în care 
ne-a atras pacea de la Tilsit şi că nu trebuia să ne luptăm 
nici de partea, nici împotriva Austriei. Politica noastră toată 
e în răsărit, iar în privinţa lui Bonaparte avem un singur 
lucru de făcut: să ne înarmăm la graniţe şi să fim fermi în 
politică, şi el nu va îndrăzni niciodată să treacă hotarul 
rusesc, cum a făcut în 1807. 


— Şi cum vrei să luptăm noi, prinţe, împotriva francezilor? 
Întrebă contele Rastopcin. Crezi că putem noi mobiliza 
oameni împotriva învăţătorilor şi idolilor noştri? Uitaţi-vă la 
tineretul nostru, uitaţi-vă la cucoanele noastre. Zeii noştri 
sunt francezii, împărăţia cerului e pentru noi Parisul. 

Începuse să vorbească mai tare, fără doar şi poate ca să-l 
audă toată lumea. 

— Ne îmbrăcăm franţuzeşte, gândim franţuzeşte, simţim 
franţuzeşte! Uite, dumneata l-ai luat de ceafă pe Metivier şi 
l-ai dat afară pentru că e un ticălos de franţuz, doamnele 
noastre se dau în vânt după el. Am fost ieri la o serată, 
unde, din cinci doamne trei erau catolice şi, cu permisiunea 
Papei, lucrau duminica la gherghef. Şi numai cât nu erau 
de-a binelea goale, iertaţi-mă dacă o spun, ca nişte firme de 
băi publice. Eu, prinţe, când mă uit la tinerii noştri, îmi vine 
să iau din muzeu bâta străveche a lui Petru cel Mare şi s-o 
TUp, aşa, pe ruseşte, de coastele lor ca să le iasă din cap 
toate neroziile! 

Tăcură toţi. Bătrânul prinţ se uita zâmbind la Rastopcin şi 
clătina din cap în semn de aprobare. 

— Ei, cu bine, luminăţie. Să nu te mai îmbolnăveşti, îi ură 
Rastopcin, ridicându-se şi întinzându-i prinţului mâna, cu 
repeziciunea obişnuită a tuturor mişcărilor sale. 

— Cu bine, dragul meu. Vioară, nu alta, totdeauna îmi face 
plăcere să-l ascult! Spuse bătrânul prinţ, reţinându-i mâna 
şi întinzându-i obrazul ca să-l sărute. 

Odată cu Rastopcin şi ceilalţi oaspeţi găsiră cu cale să se 
ridice. 

IV. 

PRINȚESA MARIA, ÎN SALON, nu înţelegea nimic din tot 
ce vorbeau şi criticau bătrânii, nu prindea deloc înţelesul 
celor auzite; nu se gândea decât dacă oaspeţii băgaseră 
cumva de seamă ce atitudine duşmănoasă avea faţă de 
dânsa tatăl ei. Nu remarcase nici măcar atenţia deosebită şi 
amabilitatea pe care i-o arătase tot timpul mesei Drubeţkoi, 
care venea pentru a treia oară în casa lor. 


Prinţesa Maria se uita cu ochi distraţi şi nedumeriţi la 
Pierre, care, rămas ultimul dintre oaspeţi, cu pălăria în 
mână şi cu zâmbetul pe buze, se apropie de ea de îndată ce 
se găsiră numai ei doi în salon, după plecarea prinţului. 

— Pot să mai stau? Întrebă el şi-şi răsturnă trupul greoi 
într-un fotoliu, alături de prinţesa Maria. 

— A, da! Făcu ea şi privirea ei părea că spune: „N-ai băgat 
nimic de seamă?” 

Pierre era bine dispus, ca de obicei după-masă. Se uita 
drept înainte şi zâmbea liniştit. 

— Îl cunoşti demult pe acest tânăr, prinţesă? Spuse el. 

— Care tânăr? 

— Drubeţkoi. 

— Nu, nu demult... 

— Ei, îţi place? 

— Da, e un tânăr simpatic... Dar de ce mă întrebi? Zise 
prinţesa Maria, care era tot cu gândul la discuţia de 
dimineaţă cu tatăl ei. 

— Fiindcă am făcut constatarea că un tânăr nu vine de 
obicei să-şi petreacă la Moscova concediul decât atunci 
când urmăreşte să se însoare cu o fată bogată. 

— Ai făcut dumneata constatarea asta? Întrebă prinţesa 
Maria. 

— Da, continuă Pierre zâmbind, şi acest tânăr face ce face 
că oriunde e vreo fată bogată acolo e şi el. Citesc în el ca 
într-o carte. Acum stă la îndoială şi nu ştie la cine să dea 
atacul: la dumneata sau la mademoiselle Julie Karaguina. Il 
est tres assidu aupres d'elle.499 

— O vizitează? 

— Da, foarte des. Şi ştii cumva care e noua manieră de a 
face curte? O întrebă Pierre zâmbind voios, căci se afla 
vădit în acea dispoziţie sufletească de voie bună şi zeflemea 
blajină, de care se învinuia atât de des în jurnalul său. 

— Nu, răspunse prinţesa Maria. 

— Astăzi, ca să placi fetelor din Moscova, il faut etre 
melancolique. Et il est tres melancolique aupres de 


mademoiselle Karaguina.500 

— Vraiment? 501 făcu prinţesa Maria, uitându-se la faţa 
blajină a lui Pierre, dar cu gândul tot la necazul ei. „M-aş 
simţi mai bine, gândi ea, dacă m-aş hotărî să încredinţez 
cuiva tot ceea ce simt. Şi aş dori să-i spun chiar lui Pierre 
tot ce am de spus. E atât de bun şi de nobil la suflet! M-aş 
simţi mai uşurată. Mi-ar putea da şi vreun sfat!” 

— Ai primi să te măriţi cu el? Întrebă Pierre. 

— Ah, Dumnezeule! Conte, am uneori clipe când m-aş 
mărita cu oricine, spuse prinţesa Maria, pomenindu-se 
deodată cu vocea înecată în lacrimi, spre marea ei 
surprindere. Ah, ce cumplit e să iubeşti o fiinţă apropiată şi 
simţi că... nu poţi face nimic (continuă ea cu glasul 
tremurând de emoție), nimic nu poţi face pentru el, decât 
să-l amărăşti, şi să ştii că n-ai cum schimba în nici un fel 
situaţia. Nu-ţi mai rămâne decât să pleci, dar unde pot eu 
să mă duc? 

— Ce ai? Ce-i cu dumneata, prinţesă? 

Prinţesa, fără să-i mai răspundă, izbucni în plâns. 

— Nu ştiu ce am astăzi. Nu lua în seamă ce vorbesc. Uită 
ce ţi-am spus! 

Toată voia bună a lui Pierre se risipi. Îngrijorat, el începu 
să-i pună întrebări prinţesei, rugând-o să-i spună tot, să-i 
împărtăşească lui tot focul ce-o ardea. Dar ea nu făcea 
decât să repete că-l roagă să uite ceea ce-i spusese, 
susţinând că nu-şi mai amintea ce vorbise şi că nu avea altă 
supărare, afară de cea pe care i-o ştia şi el: durerea că 
nunta prinţului Andrei avea să sporească neînţelegerea 
între tată şi fiu. 

— Ai mai auzit ceva despre Rostovi? Întrebă ea ca să 
schimbe vorba. Mi s-a spus că vor fi aici, nu peste multă 
vreme. Îl aştept şi eu pe Andre în fiecare zi; aş dori mult să 
se întâlnească aici. 

— Şi care mai sunt vederile lui în această chestiune? 
Întrebă Pierre, înțelegând prin acest „lui” pe bătrânul prinţ. 

Prinţesa Maria clătină din cap. 


— Ce e de făcut? Până să se-mplinească anul mai sunt doar 
câteva luni şi n-are să fie cu putinţă. Aş vrea cel puţin să-mi 
scutesc fratele de greul primelor clipe. De-ar veni Rostovii 
mai repede! Sper că mă voi înţelege cu ea... Dumneata îi 
cunoşti demult, zise prinţesa Maria, spune-mi, cu mâna pe 
inimă, adevărul adevărat: ce fel de fată e şi ce crezi despre 
ea? Dar, tot adevărul; fiindcă, înţelegi, Andrei riscă atât de 
mult, făcând pasul acesta împotriva voinţei părinteşti, încât 
aş fi vrut să ştiu... 

Un instinct nelămurit îi spunea lui Pierre că, în aceste 
întrebări şi rugăminţi repetate de a i se spune tot adevărul, 
prinţesa dădea glas unei duşmănii secrete faţă de viitoarea 
ei cumnată şi că i-ar fi plăcut ca Pierre să nu fie de acord cu 
alegerea pe care o făcuse prinţul Andrei; dar Pierre îi spuse 
mai degrabă ceea ce simţea, decât ceea ce gândea. 

— Nu ştiu cum aş răspunde la întrebarea asta, îngână el, şi 
se înroşi, fără să ştie de ce. Nu ştiu nimic hotărât de fata 
asta; nu o pot defel analiza. E încântătoare. Dar prin ce 
anume? Nu ştiu: iată tot ce se poate spune despre ea. 

Prinţesa Maria oftă şi expresia figurii ei vorbi: „Da, tocmai 
la asta mă şi aşteptam, de asta mă şi temeam”. 

— E inteligentă? Întrebă prinţesa. 

Pierre stătu puţin să se gândească. 

— Cred că nu, răspunse el, şi totuşi, da. Dar nici n-ar avea 
de ce să mai fie şi inteligentă... Ce să-ţi mai spun, e 
încântătoare, nu alta. 

Prinţesa Maria dădu iar din cap, nemulțumită. 

— Ah, doresc atât de mult să-mi fie dragă! Spune-i asta, 
dacă o vezi înaintea mea. 

— Am auzit că trebuie să sosească de la o zi la alta, zise 
Pierre. 

Prinţesa Maria îi împărtăşi lui Pierre planul ei de a se 
apropia, cum vor sosi Rostovii, de viitoarea ei cumnată şi de 
a încerca să-l obişnuiască pe bătrân cu dânsa. 

V, 


ÎNSURĂTOAREA CU O FATĂ bogată nu-i reuşise lui Boris 
la Petersburg şi el venise la Moscova cu scopul acesta. Aici 
se găsi pus în încurcătură, având de ales între două dintre 
cele mai bogate mirese - Julie şi prinţesa Maria. Deşi 
prinţesa Maria, cu toată urâţenia ei, îi păruse mai 
atrăgătoare decât Julie, lui îi venea greu - nu ştia nici el de 
ce - să-i facă curte domnişoarei Bolkonski. Cu prilejul 
ultimei întrevederi cu ea, de ziua onomastică a bătrânului 
prinţ, la toate încercările lui de a aduce vorba despre 
sentimente, ea îi răspundea tot pe alături şi se vedea bine 
că nici nu-l ascultase. 

Julie, dimpotrivă, îi primea bucuroasă curtea, cu toate că 
într-un fel cu totul aparte, specific pentru ea. 

Julie avea douăzeci şi şapte de ani. După moartea fraţilor 
ei, ajunsese foarte bogată. Se făcuse cum nu se poate mai 
urâtă, dar se credea nu numai la fel de frumoasă ca 
altădată, ci chiar mult mai atrăgătoare. Ceea ce o menținea 
în această iluzie era, mai întâi, faptul că devenise o partidă 
bogată şi, al doilea, faptul că, pe măsură ce înainta în 
vârstă, era cu atât mai puţin primejdioasă pentru bărbaţi şi 
cu atât se simțeau aceştia mai liberi în raporturile cu ea, 
aşa că, neluându-şi nici o obligaţie, profitau de mesele, de 
seratele ei şi de societatea veselă care se aduna la ea acasă. 
Bărbatul care, zece ani mai devreme, s-ar fi temut să intre 
zilnic într-o casă în care se afla o fată de şaptesprezece ani, 
ca să n-o compromită şi să nu se oblige totodată, venea 
acum curajos în fiecare zi la ea acasă, o trata nu ca pe o 
domnişoară de măritat, ci ca pe o cunoştinţă fără sex. 

Casa Karaghin era în iarna asta cea mai căutată şi mai 
primitoare din Moscova. În afară de cei invitaţi la seratele şi 
mesele organizate, în casa Karaghin se reunea în fiecare 
seară o societate numeroasă, mai ales bărbaţi, care se 
aşezau la masă pe la douăsprezece noaptea şi-şi 
prelungeau şederea până după orele două. Nu era bal, 
petrecere, sau spectacol de teatru la care Julie să nu ia 
parte. Toaletele ei erau întotdeauna cele mai moderne. Cu 


toate astea, Julie părea dezamăgită de toate. Spunea la 
toată lumea că nu crede nici în prietenie, nici în dragoste, 
nici în oricare altă bucurie a vieţii, şi că linişte nu aşteaptă 
decât dincolo. Îşi însuşise tonul caracteristic fetelor care au 
avut de suferit mari deziluzii, ca şi cum şi-ar fi pierdut fiinţa 
cea mai dragă sau ar fi fost înşelată crunt de ea. Şi, cu toate 
că nu i se întâmplase nimic din toate acestea, toţi se uitau la 
ea ca şi cum i s-ar fi întâmplat; ea însăşi ajunsese să creadă 
că suferise mult în viaţă. Melancolia asta, care n-o împiedica 
defel să se distreze, nu-i împiedica nici pe tinerii ei musafiri 
să-şi petreacă vremea în mod plăcut la dânsa. Fiecare 
oaspe, călcându-i pragul, îşi plătea mai întâi tributul faţă de 
melancolia gazdei, pentru ca îndată după asta să treacă la 
discuţii mondene, la dans, la jocuri de societate şi la acele 
concursuri de bouts-rimes502, care erau foarte la modă în 
casa Karaghinilor. Doar câţiva dintre aceşti tineri, însă, 
printre care şi Boris, se pătrundeau de dispoziţia 
melancolică a Juliei, şi cu aceşti tineri ea avea discuţii mai 
prelungite şi mai intime asupra zădărniciei lumii acesteia, 
cu care ocazie le arăta albumele ei, pline de însemnări 
triste, de desene, de maxime şi de versuri. 

Faţă de Boris, Julie avea atenţii deosebit de delicate: îl 
deplângea pentru dezamăgirile încercate atât de timpuriu 
în viaţă, îi propunea mângâierea prieteniei ei, ca una care 
suferise atâta, şi-i dădu apoi albumul deschis. Boris îi 
desenă în el doi copaci şi scrise: „Arbres rustiques, vos 
sombres rameaux secouent sur moi les tenebres et la 
melancolie”503. 

Într-alt loc, desenă un mormânt şi scrise: „La mort est 
secourable et la mort est tranquille. 

Ah! Contre les douleurs il n'y a pas d'autre asile."504 

Julie găsi că versurile erau fermecătoare. 

— Ily a quelque chose de şi ravissant dans le sourire de la 
melancolie!505 îi spuse ea lui Boris, repetând, cuvânt cu 
cuvânt, un citat transcris dintr-o carte. 


— Cest un rayon de lumiere dans l'ombre, une nuance 
entre la douleur et le desespoir, qui montre la consolation 
possible.506 

La asta, Boris îi răspunse scriind aceste versuri: 

Aliment de poison d'une îme tres sensible, Toi, sans qui le 
bonheur me serait impossible. 

Tendre melancolie, ah, viens me consoler, Viens calmer les 
tourments de ma sombre retrăite. 

Et mele une douceur secrete. 

A ces pleurs, que je sens couler.507 

Julie îi cânta lui Boris la harfă nocturnele cele mai triste. 

Boris îi citea cu voce tare din Sărmana Liza508; şi nu o 
dată trebui să-şi întrerupă lectura, sugrumat de emoție. 
Când se întâlneau în marea societate, Julie şi Boris se uitau 
unul la altul, ca şi cum ar fi fost singurele fiinţe capabile să 
se înţeleagă în acest univers plin de nepăsare. 

Anna Mihailovna, care venea adesea pe la Karaghini în 
calitate de prietenă a casei, nu uita să culeagă între timp 
informaţii sigure asupra zestrei Juliei (i se dădeau drept 
zestre cele două moşii din Penza şi pădurile din jurul 
oraşului Nijni-Novgorod). Lăsându-se cu evlavie în voia 
providenţei, Anna Mihailovna privea cu duioşie tristeţea 
rafinată care-l lega pe fiul ei de bogata Julie. 

— 'Toujours charmante et melancolique, cette chere 
Julie509 spunea ea. Boris îmi spune că în casa voastră îşi 
odihneşte totdeauna sufletul. A avut atâtea deziluzii şi e 
atât de sensibil! 

— Ah, dragul meu, nu-ţi pot spune cât de mult mă simt 
legată de la o vreme de Julie, îi mărturisi ea fiului ei. Ar 
putea cineva să n-o iubească? E o fiinţă aşa de 
nepământească! Ah, Boris, Boris! Tăcu apoi câteva clipe. 
De-ai şti cât mi-e de milă de biata ei maman, continuă ea. 
Azi mi-a arătat conturile şi scrisorile din Penza (au acolo o 
moşie imensă). Sărmana e mereu singură şi cum o mai 
înşeală toţi! 


Boris zâmbea imperceptibil, ascultându-şi mama. Râdea 
îngăduitor de simplicitatea vicleniei ei, dar o asculta şi, din 
când în când, o întreba câte ceva în legătură cu 
proprietăţile din Penza şi din Nijni-Novgorod, atent la tot ce 
auzea. 

Julie aştepta demult propunerea de căsătorie a 
melancolicului ei adorator şi era gata să i-o primească; dar 
pe Boris îl mai reţinea încă un soi de tainică repulsie, faţă 
de ea şi de dorinţa ei pătimaşă de a-şi găsi un bărbat, faţă 
de lipsa ei de naturaleţe - toate acestea pe lângă 
sentimentul de groază că trebuia să renunţe la adevărata 
dragoste. Concediul lui era pe sfârşite. Toată ziulica şi zi 
după zi, Boris era în casa Karaghinilor, şi în fiecare zi, tot 
chibzuind şi judecând de unul singur, Boris îşi zicea că 
mâine îi va cere mâna. Dar, de îndată ce era iar pus în faţă 
cu Julie, uitându-se la obrazul ei roşu, la bărbia aproape 
întotdeauna spoită cu pudră, la ochii ei umezi şi la expresia 
figurii ei, care trăda dorinţa ei vie şi continuă de a trece 
într-o clipită de la melancolie la entuziasmul exagerat al 
fericirii conjugale, Boris nu mai putea rosti cuvântul 
hotărâtor, cu toate că, în închipuirea lui, se vedea demult 
stăpân peste proprietăţile din Penza şi din Nijni-Novgorod 
şi dispunând de întrebuinţarea veniturilor lor. Julie băga de 
seamă nehotărârea lui Boris şi câteodată îi trecea prin gând 
că n-o plăcea; dar amorul ei propriu de femeie o liniştea de 
îndată şi-şi spunea că timiditatea lui vine tocmai din 
dragoste. Melancolia ei începu totuşi să facă loc nervozităţii 
şi, nu mult înainte de plecarea lui din Moscova, ea îşi făcu 
un plan hotărâtor. Chiar în zilele când concediul lui Boris se 
sfârşea, la Moscova şi, cum era firesc, în salonul 
Karaghinilor, apăru tânărul Anatol Kuraghin, şi Julie îşi lăsă 
dintr-o dată deoparte melancolia, devenind toată numai 
voie bună şi atenţie faţă de Kuraghin. 

— Mon cher, îi spuse fiului ei Anna Mihailovna, je sais de 
bonne source que le prince Basile envoie son fils a Moscou, 


pour lui faire epouser Julie.510 Ţin atât de mult la Julie, 
încât mi-ar părea rău de ea. Ce părere ai, dragul meu? 

Gândul că s-ar putea să rămână cu buzele umflate şi să-şi 
fi irosit toată luna asta de concediu în greaua slujbă de 
suspinător melancolic pe lângă Julie, că ar putea vedea 
intrate în alte mâini veniturile moşiilor din Penza, pe care în 
închipuirea lui se şi văzuse întrebuinţându-le cum se cuvine, 
mai ales gândul că ar putea intra pe mâna tâmpitului de 
Anatol, îl jignea pe Boris. Se duse la Karaghini cu intenţia 
fermă de a-i cere mâna. Julie îl întâmpină cu o înfăţişare 
veselă de om fără griji, îi istorisi în treacăt cât de bine 
petrecuse la balul din ajun şi-l întrebă când pleacă. Cu toate 
că venise cu intenţia de a-i vorbi despre dragostea lui şi, 
prin urmare, de a fi duios, Boris începu să-i vorbească 
nervos despre nestatornicia femeilor, despre felul lor 
uşuratic de a trece de la tristeţe la bucurie şi despre chipul 
cum dispoziţia lor sufletească e în funcţie doar de persoana 
care le face curte. Julie se simţi jignită şi-i spuse că aşa e 
într-adevăr, că femeile au nevoie de variaţie şi că mereu tot 
unul şi acelaşi lucru plictiseşte pe oricine. 

— În cazul acesta, te-aş sfătui... începu Boris, vrând să-i 
spună ceva usturător; dar în aceeaşi clipă îl fulgeră gândul 
supărător că s-ar putea să plece din Moscova fără să-şi fi 
atins scopul şi să-şi fi risipit zadarnic energia (ceea ce lui nu 
i se întâmpla niciodată). Se opri, aşadar, la mijlocul frazei, 
îşi lăsă ochii în jos, ca să nu i se vadă chipul enervat, 
neplăcut şi nehotărât, şi-i spuse: N-am venit aici cu intenţia 
de a mă certa cu dumneata. Dimpotrivă... şi se uită la ea ca 
să se încredinţeze dacă poate continua. Toată enervarea ei 
se risipi deodată şi ochii agitaţi şi rugători îi priveau ţintă, 
aşteptând cu lăcomie. „Voi putea oricând să mă aranjez aşa 
fel, încât să n-o văd decât rar, îşi zise Boris. Am intrat în 
horă şi trebuie să joc!” Roşi, îşi ridică, oftând, ochii spre ea 
şi-i spuse: Cunogşti sentimentele mele pentru dumneata! 

Nu mai era nevoie să spună altceva: faţa Juliei strălucea 
de mulţumirea triumfului, dar ea îl obligă pe Boris să-i 


spună tot ceea ce se spune în asemea împrejurări: să-i 
spună că o iubeşte şi că niciodată nu iubise vreo femeie mai 
mult decât pe ea. Ştia ea bine că pentru moşiile din Penza şi 
pentru pădurile de la Nijni-Novgorod putea să-i ceară asta, 
şi avu ceea ce pretindea. 

Logodnicii, fără să mai pomenească de „arborii care-i 
învăluiau în umbră şi melancolie”, făceau acum planuri de 
viitor, de felul cum aveau să se instaleze în splendida lor 
casă din Petersburg, începură să facă vizite şi să 
pregătească toate cele de trebuinţă pentru o nuntă 
strălucită. 

VI. 

PE LA SFÂRŞITUL LUI IANUARIE, contele Ilia Andreici 
veni cu Nataşa şi cu Sonia la Moscova. Contesa era tot 
bolnavă şi nu putea călători, dar nu mai putuseră aştepta 
însănătoşirea ei. Prinţul Andrei era aşteptat de la o zi la alta 
în Moscova; pe lângă asta, trebuia cumpărat trusoul, 
trebuia vândută proprietatea de lângă Moscova şi trebuia 
profitat de prezenţa bătrânului prinţ Bolkonski la Moscova, 
ca să-i fie prezentată viitoarea lui noră. Locuinţa Rostovilor 
de la Moscova nu era încălzită; în afară de asta, nu veniseră 
decât pentru scurt timp şi contesa nu era cu ei, aşa că Ilia 
Andreici se hotări să tragă la Maria Dmitrievna Ahrosimova, 
care demult îi oferise contelui ospitalitatea. 

Cele patru sănii acoperite ale Rostovilor intrară seara 
târziu în curtea Mariei Dmitrievna, din strada Staraia 
Koniusennaia. Maria Dmitrievna trăia singură la Moscova. 
Fata şi-o măritase, iar băieţii aveau toţi slujbe aiurea. 

Tot aşa dreaptă se ţinea şi vorbea tot aşa de verde, 
spunându-şi cu tărie şi hotărât părerile, şi fiinţa ei toată 
părea că impută celorlalţi oameni diferitele lor slăbiciuni, 
pasiunile şi plăcerile pe care nu le admitea ca posibile. Dis- 
de-dimineaţă, cu o caţaveică pe ea, vedea de treburile 
casei; apoi, dacă era sărbătoare, se ducea la liturghie şi de 
acolo pe la puşcării şi temnițe, pe unde avea treburi de care 
nu vorbea nimănui; iar în zilele de lucru, după ce se 


îmbrăca, primea la ea acasă solicitanţi de toate categoriile 
sociale, care-i călcau zilnic pragul; şi pe urmă stătea la 
masă. La mesele ei, săţioase şi gustoase, se nimerea să aibă 
totdeauna trei-patru invitaţi. După-masă, făcea o partidă de 
boston; seara, statornicise obiceiul să i se citească gazete şi 
cărţi noi, în timp ce ea împletea. Rareori făcea excepţii de la 
acest program, ca să se ducă în vreo vizită, şi dacă făcea 
vizite, nu le făcea decât la persoanele cele mai cu vază din 
oraş. 

Nu se culcase încă, atunci când Rostovii sosiră şi când uşa 
de la vestibul scârţâi din balamale, lăsându-i să intre, odată 
cu gerul de afară şi cu slugile lor. Maria Dmitrievna, cu 
ochelarii alunecaţi în jos pe nas, lăsându-şi capul pe spate, 
era în uşa salonului şi, cu un aer sever şi supărat, se uita la 
noii-veniţi. S-ar fi putut crede că era pornită împotriva celor 
sosiți şi că avea să-i dea afară pe loc, dacă n-ar fi dat între 
timp ordine grijulii slugilor cum să-i instaleze pe oaspeţi şi 
bagajele lor. 

— Ale contelui? Adu-le aici, spunea ea, arătând spre 
geamantane, fără să spună cuiva bun venit. Ale 
domnişoarelor, aici la stânga. Ei, ce vă hliziţi acolo! Se răsti 
ea la slujnice, mai bine puneţi samovarul! Te-ai mai împlinit, 
te-ai făcut mai frumoasă, zise ea, trăgând-o de capuşon 
spre sine pe Nataşa, roşie toată de ger. Pfu, rece mai eşti! 
Da' dezbracă-te mai repede, se răsti ea la conte, care 
tocmai dădea să-i sărute mâna. Ai îngheţat, mai e vorbă? 
Rom s-aduceţi la ceai! Soniuşka, bonjour, îi spuse ca Soniei, 
pentru a marca prin expresia franceză nuanţa uşoară de 
desconsiderare, nu cu totul lipsită de prietenie, cu care o 
privea de obicei. 

După ce toţi se dezbrăcară şi-şi puseră în ordine ţinuta 
răvăşită de drum, când coborâră la ceai, Maria Dmitrievna 
îi sărută pe toţi, la rând. 

— Mă bucur din inimă că aţi venit şi că aţi tras la mine, 
spuse ea. Era şi timpul, adăugă ea, uitându-se cu înţeles la 
Nataşa... Bătrânul e aici, iar pe fecioru-său îl aşteaptă toţi 


de la o zi la alta. Trebuie, trebuie să faci cunoştinţă cu el. 
Dar, despre asta mai vorbim noi pe urmă, adăugă ea, şi-i 
aruncă Soniei o privire care spunea că n-are chef să 
vorbească de toate astea faţă de ea. Acum ascultă, se 
adresă ea contelui, ce faci mâine? Pe cine chemi? Pe Şinşin? 
Şi îndoi în palmă un deget. Pe bocitoarea aia de Anna 
Mihailovna, îndoi al doilea deget. E aici, cu fiu-său. I se- 
nsoară! Pe urmă, pe Bezuhov, ce zici? E şi el aici, cu 
nevastă-sa. A fugit el de ea. Dar ea l-a ajuns din urmă, la 
galop, miercurea trecută a luat masa la mine. Aşa; iar pe 
ele, şi arătă spre domnişoare, le iau cu mine mâine la 
Iverskaia şi, de acolo, trecem pe la madame Aubert-Chalme. 
Cred că vreţi, bineînţeles, să vă reînnoiţi toaletele! Să nu vă 
luaţi după ce vedeţi pe mine; mânecile azi se poartă uite 
aşa! Deunăzi a fost pe la mine tânăra prinţesă Irina 
Vasilievna; să te sperii, nu altceva: parcă şi-ar fi tras drept 
mâneci două butoaie. Păi, aşa-i în ziua de azi: trece o zi - 
altă modă. Da' tu, personal, ce fel de treburi ai pe aici? Se 
adresă ea sever contelui. 

— “Toate vin deodată, răspunse contele. Am de cumpărat şi 
trusoul, şi mi-am mai găsit şi cumpărător pentru moşie şi 
pentru casă. Şi, dacă n-are să-ţi fie cu supărare am să-mi 
aleg o zi să dau o fugă până la Marinskoe, şi o să-ţi las fetele 
mele pe cap. 

— Bine, bine, le găseşti la mine întregi şi tefere. La mine 
sunt ca sub oblăduirea Consiliului tutelar. Am să ţi le scot 
unde trebuie, am să ţi le mai cert câte un pic, am să ţi le şi 
dezmierd, zise Maria Dmitrievna, atingând cu mâna ei 
obrazul Nataşei, care era favorita şi fina ei. 

A doua zi de dimineaţă, Maria Dmitrievna le duse pe cele 
două domnişoare pe la Iverskaia şi pe la madame Aubert- 
Chalme, căreia îi intrase până într-atâta frica-n oase când 
era vorba de Maria Dmitrievna, încât îi lăsa întotdeauna 
toaletele sub preţ, numai să scape cât mai repede de ea. 
Maria Dmitrievna îi comandă aproape tot trusoul. Când se 


întoarse acasă, ea îi rugă pe toţi, afară de Nataşa, să iasă 
din odaie, şi-şi chemă favorita lângă fotoliul ei. 

— Şi acum să stăm puţin de vorbă. Te felicit pentru 
ginerelul tău. Ai pus mâna pe un băiat bun! Mă bucur 
pentru tine; îl ştiu de când era numai atâtica, şi arătă cu 
mâna cam la un arşin de la pământ. Nataşa roşi de bucurie. 
Ţin la el şi la toată familia lui. Acum ascultă. După cum ştii, 
bătrânului prinţ Nikolai nu-i era deloc pe plac să i se 
însoare feciorul. Încăpăţânat bătrân! Prinţul Andrei, se- 
nţelege, nu e copil, s-ar putea lipsi de consimţământul lui. 
Dar nu e bine să intri cu de-a sila într-o familie. Trebuie să 
intri paşnic, prin dragoste. Eşti isteaţă, ai să te pricepi tu să 
faci cum e mai bine. Ia-o blând şi cu binişorul. Asta-i! Şi 
totul va ieşi bine. 

Nataşa tăcea, şi Maria Dmitrievna credea că tace din 
timiditate, dar în realitate tăcea pentru că nu-i plăcea să se 
amestece cineva în dragostea ei faţă de prinţul Andrei, pe 
care ea şi-o închipuia atât de aparte de tot ce-i omenesc, 
încât nimeni, după părerea ei, n-o putea înţelege. Ea îl 
iubea pe prinţul Andrei şi n-avea ochi pentru nimeni altul, 
iar el o iubea şi trebuia să vină de la o zi la alta s-o ia. Ce 
nevoie mai avea de alţii? 

— Vezi tu, eu pe el îl cunosc de multă vreme, iar pe 
Maşenka, cumnată-ta, o iubesc mult. Cumnatele pieze rele, 
zice o vorbă, dar asta n-ar face rău nici unei muşte. M-a 
rugat să-i prilejuiesc o întâlnire cu tine. Mâine te vei duce 
cu tatăl tău la ea. Vezi, poartă-te bine cu ea: eşti mai tânără. 
Când ţi-o veni alesul, te găseşte îndrăgită şi de soră-sa, şi de 
bătrân. Ne-am înţeles? Da sau nu? E mai bine aşa! 

— Mai bine, răspunse fără chef Nataşa. 

VII. 

A DOUA ZI, DUPĂ SFATUL Mariei Dmitrievna, contele Ilia 
Andreici se duse cu Natagşa la prinţul Nikolai Andreici. 
Contele se hotărâse, călcându-şi pe inimă, să facă vizita: 
sufletul îi era stăpânit de teamă. Nu i se ştersese din minte 
ultima întrevedere cu prinţul, din timpul recrutărilor, când, 


drept răspuns la invitaţia la masă ce-i făcuse, îi fusese dat 
să audă observaţii usturătoare pentru numărul insuficient 
de oameni ce dăduse. Nataşa, care-şi pusese cea mai 
frumoasă rochie a ei, era, dimpotrivă, foarte bine dispusă 
„Nu se poate să nu le fiu dragă, se gândea ea: totdeauna m- 
au iubit toţi. Sunt gata să fac tot ce-ar dori ei, sunt gata să-i 
iubesc - pe el, pentru că îi e tată, şi pe ea, pentru căîie 
soră, încât nu vor avea motive să nu mă îndrăgească!” 

Ajunseră în faţa vechii şi posomorâte case de pe 
Vozdvijenka şi intrară în vestibul. 

— Ei, Doamne-ajută, zise contele, jumătate în glumă, 
jumătate în serios. 

Nataşa băgă de seamă că tatăl ei se grăbeşte să intre în 
vestibul şi că întreabă, încet şi sfios, dacă prinţul şi prinţesa 
erau acasă. După ce sosirea lor fu anunţată, printre 
servitorii prinţului se produse mare agitaţie. Lacheul care-i 
anunţase fu oprit de alt lacheu în salon şi discutau acum în 
şoaptă. O servitoare intră repede în salon şi spuse şi ea 
ceva, pomenind de prinţesă. În sfârşit, un lacheu bătrân şi 
îmbufnat ieşi şi le spuse Rostovilor că prinţul nu-i poate 
primi, dar că prinţesa îi roagă să poftească la ea. Cea dintâi 
care ieşi în întâmpinarea oaspeţilor fu mademoiselle 
Bourienne. Ea salută cu multă politeţe pe tată şi pe fiică şi-i 
conduse la prinţesă. Aceasta, tulburată, înspăimântată, cu 
faţa acoperită de pete roşii, alergă cu paşi greoi între 
oaspeţi, străduindu-se zadarnic să pară nestingherită şi 
bucuroasă. 

Nataşa, de la cea dintâi privire, îi displăcu prinţesei Maria. 
I se păru din cale-afară de elegantă, uşuratică, veselă şi 
vanitoasă. Prinţesa Maria nu-şi dădea seama că, înainte 
chiar de a-şi fi văzut viitoarea cumnată, era pornită 
împotriva ei, pizmuind-o fără să vrea pentru frumuseţea, 
tinereţea şi fericirea ei, şi fiind geloasă pentru dragostea 
fratelui ei. În afară de sentimentul acesta nedefinit de 
antipatie faţă de ea, prinţesa Maria mai era agitată în clipa 
aceea şi din cauză că, la anunţarea Rostovilor, prinţul 


strigase că nici nu vrea s-audă de ei, că, dacă vrea, n-are 
decât să-i primească ea, dar că interzice să li se dea voie să 
intre la el. Prinţesa Maria se hotărâse să primească ea 
vizita Rostovilor, dar se temea să nu-i facă dintr-o clipă într- 
alta prinţul vreo scenă, într-atât de tulburat părea el de 
faptul că veniseră să-l viziteze. 

— Iată, scumpa mea prinţesă, ţi-am adus-o pe cântăreaţa 
mea, zise contele, înclinându-se ceremonios şi uitându-se 
neliniştit împrejur, ca şi cum s-ar fi temut să nu-l vadă 
cumva pe prinţ intrând. Nu ştii cât de fericit sunt că vă 
cunoaşteţi, în sfârşit... îmi pare foarte, foarte rău că prinţul 
tot bolnav este. Şi, după ce mai spuse câteva fraze 
convenţionale, se ridică. Dacă-mi permiteţi, prinţesă, am să 
vă las pe Nataşa mea pentru un sfert de oră; eu m-aş duce 
un pic la doi paşi de aici, în Piaţa Câinilor, până la Anna 
Semionovna; trec pe urmă s-o iau. 

Contele Ilia Andreici recursese la acest truc diplomatic 
pentru a-i lăsa prinţesei Maria răgazul să stea de vorbă cu 
viitoarea ei cumnată (cum îi mărturisi el după aceea 
Nataşei) şi pentru a ocoli orice putinţă de a se întâlni cu 
prinţul, de care-i era teamă. Lucrul acesta nu-l spusese 
fiicei sale, dar Nataşa îi înţelese teama, şi neliniştea aceasta 
a tatălui ei o făcu să se simtă jignită. Se înroşi de ruşine 
pentru el şi supărarea îi spori când îşi dădu seama că 
roşise, aşa că o aţinti pe prinţesă cu o privire sfidătoare şi 
îndrăzneață, care spunea limpede că nu se teme de nimeni. 
Prinţesa îi răspunse contelui că e foarte bucuroasă şi că îl 
ruga să întârzie cât mai mult la Anna Semionovna, după 
care Ilia Andreici plecă. 

Mademoiselle Bourienne, cu toate privirile neliniştite pe 
care i le arunca prinţesa Maria, care ţinea să vorbească 
între patru ochi cu Nataşa, nu se clintea defel din odaie şi 
conducea cu hotărâre discuţia despre plăcerile Moscovei şi 
despre teatre. Nataşa se simţea jignită de încurcătura ce 
avusese loc în antecameră, de neliniştea tatălui ei şi de 
tonul silit al prinţesei, care - i se părea ei - îi făcuse o 


favoare primind-o. Din pricina asta, toate îi erau greu de 
suportat. Prinţesa Maria nu-i plăcuse. Îi părea din cale- 
afară de urâtă, prefăcută şi rece. Nataşa se chirci dintr-o 
dată sufleteşte şi luă fără voia ei un ton indiferent, ceea ce 
pe prinţesa Maria o îndepărtă şi mai mult de ea. După vreo 
cinci minute de conversaţie apăsătoare, prefăcută, se 
auziră apropiindu-se paşi repezi de papuci. Faţa prinţesei 
Maria căpătă o expresie de spaimă. Uşa camerei se 
deschise şi prinţul, în halat şi cu o scufie albă pe cap, intră. 

— Ah, domnişoara, începu el, domnişoara contesă... 
contesa Rostova, dacă nu mă-nşel... vă rog să mă iertaţi, mă 
iertaţi... n-am ştiut, domnişoară. Martor mi-e Dumenezeu, 
n-am ştiut că ne-aţi învrednicit cu vizita dumneavoastră. 
Veneam la fiică-mea, de aceea eram în ţinuta asta. Vă rog să 
mă scuzaţi... martor mi-e Dumnezeu, n-am ştiut, repetă el 
atât de silit şi apăsând asupra cuvântului Dumnezeu, încât 
prinţesa Maria rămase în picioare, cu ochii în pământ, 
neîndrăznind să şi-i ridice nici la tatăl ei, nici la Nataşa. 

Nataşa, care se ridică şi făcu o reverență, nu mai ştia nici 
ea ce să facă. Singură mademoiselle Bourienne zâmbea 
amabil. 

— Vă rog să mă scuzaţi, mii de scuze! Martor mi-e 
Dumnezeu, n-am ştiut, mai bodogăni bătrânul şi, măsurând- 
o pe Nataşa din cap până-n picioare, ieşi. 

Mademoiselle Bourienne îşi veni cea dintâi în fire după 
apariţia asta şi începu să vorbească despre boala prinţului. 
Nataşa şi prinţesa Maria se priveau în tăcere şi cu cât se 
uitau mai mult una la alta, fără să-şi spună nimic din ce-ar fi 
simţit nevoia să spună, cu atât mai răuvoitor se judecau 
reiproc. 

Când se întoarse contele, Nataşa îşi arătă cu lipsă totală 
de politeţe bucuria că-l văzuse revenind şi se grăbi să plece. 
În clipa aceea, simţea că o urăşte aproape pe prinţesa asta 
bătrână şi rece, care putuse să o pună în situaţia asta 
neplăcută şi o făcuse să petreacă alături de ea jumătate de 
oră, fără să-i spună o vorbă despre prinţul Andrei. „în nici 


un caz nu puteam eu aduce vorba despre el în faţa 
franţuzoaicei aceleia”, îşi zise Nataşa. Între timp, pe 
prinţesa Maria o chinuiau aceleaşi gânduri. Ştia şi ea ce-ar 
fi trebuit să-i spună Nataşei, dar n-o putuse face, şi pentru 
că o împiedicase mademoiselle Bourienne, şi pentru că, fără 
să ştie de ce, îi era atât de greu să aducă vorba despre 
căsătoria asta. Când contele ieşi din cameră, prinţesa Maria 
se apropie cu paşi repezi de Nataşa, îi luă o mână şi, oftând 
adânc, îi spuse: „Mai stai puţin, aş vrea...” Nataşa o privi 
batjocoritor, fără să ştie de ce. 

— Dragă Nathalie, mai spuse prinţesa Maria, să ştii că mă 
bucur că fratele meu şi-a găsit fericirea... 

Dar se opri, simțind că spune un neadevăr. Nataşa băgă de 
seamă şovăiala ei şi ghici de unde venea. 

— Cred, prinţesă, că nu e momentul prielnic să vorbim 
despre asta, zise Nataşa, cu aparentă demnitate şi răceală, 
dar simțind că lacrimile o înăbuşă. 

„Ce-am spus! Ce-am făcut!” gândi ea, de cum ieşi din 
cameră. 

În ziua aceea o aşteptară multă vreme să vină la masă. 
Nataşa şedea în odaia ei şi plângea cu hohote, cum plâng 
copiii, smiorcăind şi sughiţând. În picioare lângă ea, Sonia o 
săruta pe creştet. 

— Nataşa, de ce plângi? Îi vorbea ea. Ce-ţi pasă ţie de ei! 
Lasă că trece, Nataşa. 

— Da! Dac-ai şti tu cum te poate jigni asta... parc-aş fi fost 
0... 

— Nu spune asta, Nataşa, tu n-ai nici o vină, aşa că ce-ţi 
pasă? Hai, sărută-mă! Zise Sonia. 

Nataşa înălţă capul şi, sărutându-şi prietena pe buze, îşi 
lipi de ea faţa udă de lacrimi. 

— Nu pot să-ţi spun, nu ştiu... Nimeni nu-i vinovat, mai 
spuse Nataşa. Eu sunt vinovată. Dar toate astea dor 
groaznic. Ah, pentru ce nu mai vine odată! 

Cu ochii roşii de plâns, veni la masă. Maria Dmitrievna, 
care aflase cum îi primise prinţul pe Rostovi, se făcu a nu 


băga de seamă cât e de tulburată Nataşa şi glumi zgomotos 
cu contele şi cu ceilalţi musafiri. 

VIII. 

ÎN SEARA ACEEA, ROSTOVII se duseră la operă, unde 
Maria Dmitrievna le luase bilete. 

Nataşei numai de mers nu-i ardea, dar nu putuse 
răspunde printr-un refuz la amabilitatea Mariei Dmitrievna, 
care făcea toate astea numai pentru ea. Când, gata 
îmbrăcată, ieşi în salon ca să-şi aştepte tatăl, se uită într-o 
oglindă mare şi, văzându-se frumoasă, chiar foarte 
frumoasă, o podidi şi mai amarnic tristeţea, dar o tristeţe 
dulce şi plină de înduioşare. 

„Doamne, dac-ar fi el lângă mine, n-aş mai fi cum eram 
altădată, nu l-aş mai îmbrăţişa cu sfiala aceea prostească, ci 
într-un fel cu totul nou şi simplu; m-aş lipi de el, l-aş face să 
mă privească cu ochii aceia cercetători şi curioşi cu care m- 
a privit de atâtea ori şi apoi l-aş face să râdă, aşa cum râdea 
atunci; şi ochii lui, oh, cum îi mai văd ochii! se gândea 
Nataşa. Ce-mi pasă mie de tatăl şi de sora lui? Îl iubesc 
numai pe el, pe el, cu chipul lui, cu ochii, cu zâmbetul lui 
bărbătesc şi copilăresc totodată. Nu, mai bine să nu mă mai 
gândesc la el, să nu mă mai gândesc, să uit, să uit cu totul 
pentru o vreme. Nu mai pot suporta aşteptarea asta, acuşi 
izbucnesc în plâns! Şi plecă din faţa oglinzii, silindu-se din 
toate puterile să-şi stăpânească plânsul. Cum o fi putând 
Sonia să-l iubească pe Nikolenka aşa de egal, aşa de calm şi 
să-l aştepte atâta timp, cu atâta răbdare! Se gândi ea, 
uitându-se la Sonia care intra, îmbrăcată şi ea cu evantaiul 
în mână. Nu, ea e cu totul altfel, eu nu pot!” 

Nataşa se simţea în clipa aceea atât de înduioşată şi atât 
de îndrăgostită, încât era prea puţin pentru ea să iubească 
şi să se ştie iubită: avea nevoie pe loc, chiar în clipa aceea, 
să-şi îmbrăţişeze bărbatul iubit, să-i vorbească şi să audă de 
la el cuvintele de dragoste care-i umpleau inima. În drum 
spre operă, în trăsură, stând lângă tatăl ei şi privind 
gânditoare sclipirile felinarelor ce se prelingeau pe geamul 


îngheţat al cupeului, se simţi mai îndrăgostită, şi mai tristă, 
şi uită cu cine şi unde se ducea. Intrat într-un şir de 
cupeuri, cu roţile scârţâind pe zăpadă, cupeul Rostovilor se 
apropia încet de teatru. 

Ţinându-şi cu mâna rochiile, Nataşa şi Sonia săriră repede 
jos. Cobori şi contele ajutat de lachei, şi toţi trei trecură 
prin mijlocul altor grupuri de doamne şi domni care intrau 
apoi printre vânzătorii de programe, până ajunseră în 
culoarul lojilor. Prin uşile întredeschise se şi auzeau valurile 
de muzică. 

— Nathalie, vos cheveux51 1, şopti Sonia. 

Plasatorul o luă grăbit şi respectuos înaintea doamnelor şi 
le deschise uşa lojii. Muzica se auzi mai tare; din uşă, se 
vedeau sclipirile atâtor rânduri şi rânduri de loji, din care 
luminau umerii şi braţele goale ale femeilor, şi parterul 
fremătând şi strălucind de uniforme. Doamna care intra în 
loja de alături se uită la Nataşa cu ochi pizmaşi de femeie. 
Cortina nu se ridicase încă; se cânta uvertura. Nataşa, 
îndreptându-şi rochia, intră cu Sonia în lojă şi se aşeză pe 
scaun, cu ochii la rândurile de loji feeric iluminate din faţa 
lor. Senzaţia, de multă vreme nemaiincercată, că sute de 
ochi îndreptaţi spre ea îi priveau acum braţele şi gâtul gol, 
o cuprinse dintr-o dată, producându-i în acelaşi timp şi 
plăcere, şi neplăcere şi deşteptându-i un roi întreg de 
amintiri, de dorinţi şi de imbolduri. 

Cele două fete remarcabil de frumoase, Nataşa şi Sonia, şi 
contele Ilia Andreici, care nu mai fusese demult văzut la 
Moscova, atraseră asupra lor atenţia tuturora. Afară de asta 
ştiau cu toţii vag de înţelegerea dintre Nataşa şi prinţul 
Andrei, ştiau că de atunci Rostovii trăiseră la ţară, şi se 
uitau cu multă curiozitate la logodnica celui care era socotit 
unul dintre cei mai străluciți miri din toată Rusia. 

Nataşa se făcuse, cum îi spunea toată lumea, mai 
frumoasă cât timp stătuse la ţară, dar în seara aceea, 
datorită emoţiei, era de o deosebită frumuseţe. Te uimea 
cum putea să se îmbine setea ei de viaţă şi frumuseţea, cu 


indiferența faţă de tot ce o înconjura. Ochii ei negri priveau 
mulţimea, fără să caute pe nimeni anume, iar mâna, ei fină, 
cu braţul dezgolit până mai sus de cot, sprijinit pe 
balustrada de catifea a lojii, mototolea programul, 
strângându-l şi desfăcându-l inconştient, în tactul uverturii. 

— Uită-te, o vezi pe Alenina? Zise Sonia. E cu mama ei 
parcă! 

— Vai de mine! Ia te uită la Mihail Kirilâci, ce s-a mai 
îngrăşat! Observă bătrânul conte. 

— Uitaţi-vă! Anna Mihailovna a noastră! Ce tocă are! 

— lată-i şi pe Karaghini, cu Julie şi Boris. Se vede de-o 
poştă că-s logodiţi. 

— Drubeţkoi i-a cerut mâna! Chiar astăzi am aflat, zise 
Şinşin, care tocmai intra în loja Rostovilor. 

Nataşa privi în direcţia în care se uita tatăl ei şi o văzu pe 
Julie, care, purtând un şir de perle în jurul gâtului ei gros şi 
roşu (pe care Nataşa i-l ştia veşnic prea pudrat), stătea 
alături de mama ei, cu un aer de fiinţă fericită. 

Îndărătul lor se zărea, apropiindu-şi urechea de gura 
Juliei, capul frumos şi bine pieptănat al lui Boris. Se uita pe 
sub sprâncene la Rostovi şi-i spunea ceva, zâmbind, 
logodnicei sale. 

„Vorbesc de noi, de mine şi de el, îşi zise Nataşa. El caută 
probabil să liniştească gelozia logodnicei lui faţă de mine. 
Ar putea să nu-şi mai bată capul degeaba. Dac-ar şti cât de 
puţin îmi pasă de ei!” 

În spatele lor, cu o tocă verde pe cap, şedea Anna 
Mihailovna, având o înfăţişare sărbătorească, fericită, de 
împăcare cu voia Domnului. În loja lor dăinuia atmosfera ce- 
mpresoară logodnicii, ştiută de Nataşa, căreia-i plăcea atât 
de mult. Apoi ea se uită în altă parte şi, dintr-o dată, tot ce 
fusese umilitor în vizita de dimineaţă îi veni în minte. 

„Ce drept are el să nu mă primească în neamul lui? Ah, 
mai bine să nu mă mai gândesc la asta, să nu mă mai 
gândesc până la venirea lui Andrei!” îşi spuse ea şi începu 
să se uite la chipurile cunoscute şi necunoscute îi umpleau 


parterul. În faţă de tot, chiar în mijloc, rezemat în coate, cu 
spatele la rampă, stătea în picioare Dolohov, cu părul lui 
bogat şi creţ, pieptănat în sus, şi îmbrăcat în costum 
persan. Stătea în văzul întregului teatru, ştia că atrage 
atenţia întregii săli, dar avea o atitudine la fel de firească, 
de nesilită, ca şi când ar fi fost la el în odaie. În jurul lui se 
adunaseră grămadă reprezentanţii celui mai strălucit 
tineret al Moscovei şi se vedea că el avea între ei 
prioritatea. 

Contele Ilia Andreici, râzând, făcu un semn cu cotul Soniei, 
care se înroşi toată, şi i-l arătă pe Dolohov, fostul ei 
adorator. 

— L-ai recunoscut? O întrebă el. De unde o fi ieşit, se 
adresă el lui Şinşin, parcă dispăruse nu ştiu pe unde? 

— Da, dispăruse, răspunse Şinşin. A fost prin Caucaz şi de 
acolo a fugit. Se spune că a ajuns ministrul nuştiu cărui 
prinţ domnitor în Persia şi că a omorât acolo pe fratele 
şahului. Ce să-ţi spun, a scos din minţi toate cucoanele 
Moscovei! Dolokhoff le Persan512 şi altceva nimic! La noi, 
astăzi, la fiecare două cuvinte vine vorba de Dolohov: lui i se 
închină toţi şi se fac invitaţii, unde vine el, ca la păstrăvi, 
zise Şinşin. Dolohov şi Anatol Kuraghin ne-au scos 
cucoanele din minţi. 

În loja vecină intră o doamnă înaltă şi frumoasă, cu părul 
bogat, împletit într-o coada imensă, şi cu umerii albi şi plini, 
foarte dezgoliţi ca şi gâtul, în jurul căruia purta un şir dublu 
de perle mari, şi se foi mult până să se aşeze, foşnindu-şi 
rochia de mătase grea. 

Nataşa se uită fără să vrea la gâtul, la umerii, la perlele şi 
la pieptănătura doamnei şi-i admiră frumuseţea umerilor şi 
a perlelor. Şi-n timp ce Nataşa se întoarse să se uite pentru 
a doua oară la ea, doamna îşi aruncă privirea în loja lor şi, 
dând cu ochii de contele Ilia Andreici, îl salută, înclinându-şi 
capul şi-i zâmbi. Era contesa Bezuhova, soţia lui Pierre. Ilia 
Andreici, cum nu era om pe lume pe care să nu-l cunoască, 
se aplecă peste balustradă şi-i adresă cuvântul. 


— Demult sunteţi aici, contesă? Începu el. Am să trec, am 
să trec să vă sărut mâna. Uite, am venit şi eu cu ceva 
treburi şi mi-am luat şi fetele cu mine. Fără seamăn e jocul 
Semionovei, spune lumea, vorbi înainte Ilia Andreici. 
Contele Piotr Kirilovici nu ne-a uitat niciodată. E aici? 

— Da, avea de gând să vină şi el, zise Helene, uitându-se 
cu atenţie la Nataşa. 

Contele Ilia Andreici se aşeză iar la locul lui. 

— Aşa-i că e frumoasă? O întrebă el încet pe Nataşa. 

— Minune! Zise Nataşa. Te îndrăgosteşti de ea pe loc! 

Atunci răsunară ultimele acorduri ale uverturii, şi dirijorul 
bătu cu bagheta în pupitru. La parter, câţiva domni 
întârziaţi îşi ocupară locurile. 

Cum se ridică cortina, în loji şi la parter se făcu tăcere; şi 
toţi, bărbaţii vârstnici ca şi tineretul, în uniforme şi în 
fracuri, deopotrivă cu femeile ce purtau bijuterii nepreţuite 
pe trupul dezgolit, îşi îndreptară cu lacomă curiozitate 
toată atenţia asupra scenei. Nataşa începu şi ea să se uite 
pe scenă. 

IX. 

PE SCENA ERA, LA MIJLOC, un podium de scânduri, de o 
parte şi de alta cartoane colorate înfăţişând copaci, şi în 
fund, o pânză întinsă pe şasiu de lemn. În mijlocul scenei 
şedeau un grup de fete cu bluze roşii şi fuste albe. Una 
dintre ele, foarte grasă, cu rochie albă de mătase, sta mai la 
o parte, pe o bancă joasă, având drept spătar un carton 
verde. Cântau ceva toate. Când îşi sfârşiră cântecul, fata în 
alb se apropie de cuşca suflerului, iar un bărbat cu 
pantaloni de mătase întinşi pe pulpele-i voinice, cu pană la 
pălărie şi cu pumnul la cingătoare, veni spre ea şi începu 
cânte şi să dea din mâini. 

Bărbatul cu pantalonii strâmţi cântă singur, şi după el 
cântă şi ea. Pe urmă amândoi tăcură, orchestra continua să 
cânte iar bărbatul începu să mângâie cu degetele mâinile 
fetei în rochie albă, aşteptând, cum se vedea cât de colo, 
momentul în care să-şi înceapă iarăşi duetul, şi toată lumea 


din sală începu să aplaude şi să aclame, iar bărbatul şi 
femeia de pe scenă, care înfăţişau o pereche îndrăgostiţi se 
înclinau, zâmbind şi desfăcându-şi braţele. 

După timpul petrecut la ţară şi în dispoziţia gravă în era, 
Nataşei toate astea i se păreau ceva caraghios şi uimitor. 
Nu putea urmări acţiunea operei şi nu putea nici măcar 
asculta muzica: vedea numai cartoane vopsite, femei şi 
bărbaţi, îmbrăcaţi bizar, mişcându-se, vorbind şi cântând 
tot atât de bizar, la lumina puternică a rampei; ştia ce ar fi 
trebuit să reprezinte toate acestea, dar totul îi părea atât 
de fals, atât de pretenţios şi de nefiresc, încât îi era când 
ruşine de ruşinea actorilor, când îi venea să râdă de ei. Se 
uită împrejurul ei, la feţele privitorilor, căutând să vadă la ei 
acelaşi sentiment de ironie şi nedumerire pe care-l simţea 
ea; dar toate feţele exprimau numai atenţia pentru cele ce 
se petreceau pe scenă şi vădeau o admiraţie care Nataşeii 
se părea prefăcută. „Poate că aşa trebuie să fie!” se gândi 
ea. Se uita pe rând, când la şirurile de capete pomădate de 
la parter, când la femeile despuiate din loji şi mai ales la 
vecina sa, Helene, care, dezgolită de-a binelea, zâmbea 
domol şi împăcat şi se uita spre scenă, fără să-şi mute o 
clipă privirea, respirând cu toată fiinţa ei lumina puternică 
revărsată în sală şi aerul încălzit de respiraţia mulţimii. 
Încetul cu încetul, Nataşa prinse a simţi din nou starea 
aceea de beţie, pe care nu o mai încercase de multă vreme. 
Nu mai ştia ce-i cu ea, unde se află şi ce se petrece în faţa 
ei. Privea, dusă pe gânduri şi cele mai bizare idei i se 
strecurau fără nici o legătură, pe neaşteptate, în minte. 
Când îi dădea prin gând să sară peste rampă şi să cânte ea 
aria pe care tocmai o cânta actriţa, când să-l atingă cu 
evantaiul pe bătrânelul care sta nu departe de ea, când să 
se aplece spre Helene şi să o gâdile. 

La un moment dat, când pe scenă toată lumea tăcuse în 
aşteptarea unei arii, uşa parterului din partea unde era loja 
Rostovilor scârţâi şi paşii unui bărbat care întârziase 
răsunară. „lată-l pe Kuraghin!” şopti Şinşin. Contesa 


Bezuhova, zâmbind, se întoarse spre cel ce intra. Nataşa se 
uită în direcţia privirilor contesei Bezuhova şi văzu un 
aghiotant neobişnuit de chipeş, care se îndrepta, plin de 
încredere în sine, dar cu un aer politicos, spre loja lor. Era 
Anatol Kuraghin, pe care ea îl văzuse şi-l remarcase mai 
demult, la balul din Petersburg. Era acum în uniformă de 
aghiotant, numai cu eghileţi şi epoleţi de gală. Mersul lui 
ţeapăn şi voinicesc ar fi putut părea caraghios dacă nu ar fi 
fost un bărbat atât de bine făcut şi dacă pe chipul lui frumos 
nu s-ar fi citit expresia aceea de satisfacţie blajină şi de 
voioşie. Deşi pe scenă acţiunea se desfăşura înainte, el 
păşea fără nici o grabă pe covorul dintre staluri, 
zăngănindu-şi uşor pintenii şi sabia şi ţinându-şi cu fruntea 
sus frumosul lui cap parfumat. Zărind-o pe Nataşa, se 
apropie de sora lui, îşi puse mâria înmănuşată strâns pe 
marginea lojii ei, o salută din cap şi, aplecându-se, o întrebă 
ceva, arătând spre Nataşa. 

— Mais charrnante5 13, zise el, de bună seamă despre 
Nataşa, după cum mai mult înţelese ea, după mişcarea 
buzelor, decât auzi. Apoi trecu în rândul întâi şi se aşeză 
lângă Dolohov, împingându-l prieteneşte şi nepăsător cu 
cotul tocmai pe el, pe care alţii îl linguşeau atâta. Acesta, 
făcându-i voios cu ochiul, îi zâmbi şi-şi sprijini piciorul de 
rampă. 

— Ce mult se aseamănă fratele cu sora! Observă contele. 
Şi ce frumoşi sunt amândoi! 

Şinşin începu, cu jumătate de voce, să-i istorisească 
contelui o intrigă petrecuta la Moscova, în legătură cu 
Kuraghin, istorisire la care Nataşa trase cu urechea, tocmai 
pentru motivul că Anatol o găsise charmante. 

Primul act se încheia. Toţi cei de la parter se ridicară de pe 
scaune, învălmăşindu-se, şi dădură care să iasă, care să 
intre. 

Boris veni în loja Rostovilor, primi cu multă simplitate 
felicitările, apoi, ridicând din sprâncene, cu un zâmbet 
distrat, transmise Nataşei şi Soniei că logodnica sa le ruga 


să vină la nuntă, şi ieşi. Nataşa, având mereu pe buze un 
zâmbet cochet şi vesel, vorbi cu el şi-l felicită pentru 
însurătoare, pe acelaşi Boris de care fusese atât de 
îndrăgostită odinioară. În starea de beţie în care se afla ea 
acum, toate i se păreau simple şi fireşti. 

Helene, despuiată, stătea lângă ea şi zâmbea deopotrivă 
tuturora, şi întocmai aşa îi zâmbi Nataşa lui Boris. 

Loja Helenei se umplu şi fu înconjurată, dinspre parter de 
bărbaţii cei mai frumoşi şi mai spirituali care, pe cât părea, 
voiau să se întreacă în a arăta lumii întregi că-i sunt 
prieteni. 

Kuraghin tot timpul pauzei stătu cu Dolohov în faţă, lângă 
rampă, uitându-se la loja Rostovilor. Nataşa ştia că el 
vorbeşte de ea şi asta îi făcea plăcere. Ba chiar se şi 
întoarse în aşa fel, încât să-i vadă el profilul, poziţie care, 
cum credea ea, îi era cea mai favorabilă. Înainte de 
începutul actului al doilea se ivi la parter silueta lui Pierre, 
pe care Rostovii, de când sosiseră la Moscova, încă nu-l 
văzuseră. Era trist şi se îngrăşase şi mai tare de când îl 
văzuse ultima dată Nataşa. Fără să observe pe nimeni, 
trecu spre primele rânduri. Anatol se apropie de el şi 
încercă să-i spună ceva, privind şi arătând spre loja 
Rostovilor. Pierre, văzând-o pe Nataşa, se învioră şi repede, 
trecând printre rânduri, veni spre loja lor. Ajuns la ei, se 
sprijini în coate de marginea lojii şi, zâmbind, stătu 
îndelung de vorbă cu Nataşa. În timp ce vorbea cu Pierre, 
Nataşa auzi o voce bărbătească în loja contesei Bezuhova şi 
ştiu, fără să-şi dea seama de unde, că era vocea lui 
Kuraghin. Întoarse capul şi ochii lor se întâlniră. Kuraghin, 
aproape surâzând, i se uită drept în ochi, atât de extaziat şi 
de duios, încât Nataşei i se păru straniu să fie atât de 
aproape de el şi să-l privească aşa, fiind atât de sigură că-i 
plăcuse fără să se fi cunoscut măcar. 

În actul al doilea erau nişte tablouri care închipuiau 
monumente, şi mai era o gaură în pânza din fund, 
închipuind luna; abajururile de la rampă fură ridicate şi 


începură tromboanele şi contrabasurile pe un ton jos, pe 
când din dreapta şi din stânga apărură o mulţime de 
oameni, învăluiţi în mantii negre. Oamenii aceştia începură 
să dea din mâini, şi în mâini aveau ceva ca nişte pumnale; 
pe urmă mai veniră în fugă şi alţi oameni şi se apucară s-o 
târască spre culise pe fata care în primul act fusese 
îmbrăcată în alb şi care acum avea o rochie albastră 
deschis. Nu scoaseră fata dintr-o dată din scenă, ci abia 
după ce cântară îndelung cu ea împreună, şi în sfârşit, după 
asta o luară pe sus, şi de dincolo de culise, auziră trei bătăi 
într-un obiect de metal, ceea ce-i făcu pe toţi să îngenunche 
pentru o rugăciune, pe care o cântară. Toate aceste isprăvi 
fură, în mai multe rânduri, întrerupte de strigătele 
entuziaste ale spectatorilor. 

În cursul acestui act, de fiecare dată când privea înspre 
parter, Nataşa îl vedea pe Anatol Kuraghin stând cu mâna 
trecută peste spăratul fotoliului şi uitându-se la ea. Ei îi 
făcea plăcere că el era atât de robit şi nu-i trecea defel prin 
minte că ar putea fi ceva rău în asta. 

Când se sfârşi şi acest al doilea act, contesa Bezuhova se 
ridică de pe scaun, se întoarse spre loja Rostovilor (avea o 
rochie foarte decoltată), îi făcu un semn cu degetul 
înmănuşat contelui, să se apropie, şi începu a-i vorbi, 
zâmbindu-i amabil, fără să dea nici o atenţie persoanelor 
care intraseră în loja ei. 

— Prezintă-mi, te rog, încântătoarele dumitale fete, îi 
spuse ea. Tot oraşul vuieşte de frumuseţea lor şi eu nu le 
cunosc! 

Nataşa se ridică şi făcu o reverență în faţa splendidei 
contese. Îi plăcuse atât de mult lauda acestei femei care era 
o frumuseţe recunoscută, încât se înroşi de plăcere. 

— Vreau să mă fac şi eu moscovită, spuse Helene. Cum de 
te rabdă inima, conte, să îngropi asemenea perle în 
provincie! 

Contesa Bezuhova avea, pe bună dreptate, reputaţia de 
femeie fermecătoare. Ştia să spună ceea ce nu gândea şi, 


mai cu seamă, să măgulească foarte simplu şi firesc. 

— Nu, iubite conte, ai să-mi dai voie mie să mă ocup de 
fetele dumitale. Eu nu mai am mult de stat la Moscova. 
Dumneata de asemenea. Îmi voi da osteneala să ţi le 
distrez. Încă de la Petersburg am auzit vorbindu-se mult de 
dumneata şi voiam să te cunosc, îi spuse ea Nataşei cu 
frumosul şi neschimbatul ei surâs pe buze. Mi-a vorbit 
despre dumneata şi pajul meu, Drubeţkoi, care, cum ştii, se 
însoară, şi prietenul bărbatului meu, Bolkonski, prinţul 
Andrei Bolkonski, mai zise ea, apăsând anume pe numele 
acestea şi lăsând să se înţeleagă că era la curent cu 
legătura dintre el şi Nataşa. Apoi ceru îngăduinţa ca, 
pentru a se putea cunoaşte mai bine, una dintre 
domnişoare să poftească în loja ei pentru cât mai rămăsese 
din spectacol, şi Nataşa trecu în loja contesei. 

În actulaltreilea, pe scenă era un palat, unde ardeau o 
mulţime de lumânări, şi pe pereţi atârnau tablouri 
înfăţişând cavaleri în armuri şi cu bărbuţe. Cei care şedeau 
în mijlocul scenei erau, probabil, împăratul şi împărăteasa. 
Împăratul începu să-şi agite mâna dreaptă şi, vădit 
intimidat, cântă prost ceva şi se aşeză apoi pe un tron de 
culoarea zmeurei. Fata, care la început fusese îmbrăcată în 
alb şi apoi în albastru-deschis, era acum numai în cămaşă, 
cu părul despletit pe umeri, şi stătea în picioare, lângă tron. 
Cânta despre ceva, cu mult foc, îndurerată, adresându-se 
împărătesei, dar împăratul făcu aspru un semn din mână şi, 
din amândouă părţile, se iviră bărbaţi desculți şi femei de 
asemenea cu picioarele goale, care începură să danseze toţi 
de-a valma. Viorile cântară apoi foarte subţire şi vesel; una 
dintre fete, cu picioarele groase dezgolite şi cu nişte mâini 
slabe, se retrase îndărătul culiselor, îşi îndreptă corsajul, 
veni în mijlocul scenei şi începu să sară şi să-şi ciocnească 
iute un picior de altul. Toţi cei de la parter bătură din palme 
şi strigară bravo. Pe urmă, unul dintre bărbaţi se retrase 
într-un colţ al scenei. În orchestră răsunară mai tare 
țambalele şi trompetele, iar bărbatul acesta, cu picioarele 


goale, începu să sară de unul singur, foarte sus, şi să-şi 
bâţâie picioarele în aer. (Actorul, care era Duport, primea 
şaizeci de mii de ruble pe an pentru arta aceasta.) La 
parter, în loji, la galerie, toţi începură să aplaude şi să-i 
aclame cât îi ţinea gura, iar actorul se opri din dans, începu 
să zâmbească şi să se încline în dreapta şi în stângă. După 
asta mai dansară şi alţii, tot cu picioarele goale, bărbaţi şi 
femei, apoi din nou unul dintre împărați strigă ceva în 
ritmul orchestrei şi toţi începură să cânte. Dar, dintr-o dată 
se stârni o furtună; în orchestră se auziră game cromatice 
şi acorduri de septimă micşorată, şi toţi o rupseră de fugă, 
târându-l din nou pe unul dintre ei între culise. Cortina 
căzu. Şi iarăşi dintre spectatori se înălţă o larmă 
asurzitoare şi un ropot de aplauze şi toţi, cu entuziasmul 
întipărit pe faţă, începură să strige: 

— Duport! Duport! Duport! 

Nataşa nu mai găsea că e ciudat. Se uita cu mulţumire în 
jurul ei, zâmbind bucuroasă. 

— N'est-ce pas qui'il est admirable, Duport? 514 o întrebă 
Helene. 

— Oh, oui515, răspunse Nataşa. 

X. 

ÎN PAUZĂ, ÎN LOJA HELENEI răbufni un curent de aer 
rece, uşa se deschise şi, aplecat, sfiindu-se să nu cumva să 
atingă pe cineva, intră Anatol. 

— Dă-mi voie să-ţi prezint pe fratele meu, îi spuse Helene, 
plimbându-şi agitată privirile de la Nataşa la Anatol. 

Nataşa îşi întoarse peste umărul gol capul drăguţ şi-i 
zâmbi frumosului tânăr. Anatol, care de aproape era la fel 
de prezentabil ca şi de departe, se aşeză lângă ea şi-i spuse 
că demult dorea să aibă plăcerea de a o cunoaşte, încă de la 
balul Narâşkinilor, la care avusese fericirea de neuitat de a 
o fi văzut. Cu femeile, Kuraghin reuşea să fie mult mai 
inteligent şi mai natural decât în societatea bărbaţilor. 
Vorbea simplu şi cutezător, şi Nataşa avu strania şi plăcuta 
surpriză de a vedea că, nu numai că n-avea nimic de temut 


în el omul acesta, despre care se spuneau atâtea dar că, 
dimpotrivă, avea pe faţă zâmbetul cel mai naiv, mai vesel şi 
mai prietenos. 

Kuraghin se informă ce impresie îi făcuse spectacolul şi-i 
istorisi cum, la reprezentaţia trecută, Semionova căzuse în 
timp ce dansa. 

— Ştii, contesă, zise el deodată, vorbindu-i ca unei vechi 
cunoştinţe, noi organizăm un bal costumat; ar trebui să iei 
şi dumneata parte: are să fie foarte amuzant. Ne adunăm 
cu toţii la Arharovi. Fii bună şi spune-mi, vii, nu? 

Spunând acestea, Anatol nu-şi mai lua ochii veşnic 
surâzători de pe chipul, de pe gâtul şi de pe braţele goale 
ale Nataşei. Ea ştia fără umbră de îndoială că o admiră şi îi 
făcea plăcere, cu toate că, fără să ştie de ce, prezenţa lui o 
stingherea şi o făcea să se simtă ca sub o apăsare. Când nu 
se uita la el, simţea că el îi soarbe din ochi umerii, şi fară 
voie îi căuta atunci privirea, ca el să i se uite mai curând în 
ochi. Dar când i se uita în ochi, simţea cu spaimă că între el 
şi ea nu era nici urmă din acea barieră a pudoarei pe care o 
simţea întotdeauna între ea şi ceilalţi bărbaţi. Fără să ştie 
cum, în cinci minute, ajunsese să se şi simtă înfricoşător de 
aproape de acest bărbat. Când îşi întorcea privirea de la el, 
se temea să n-o apuce neobservat, aşa cum stătea în spatele 
ei, de braţul gol, sau să n-o sărute pe gât. Vorbeau despre 
lucrurile cele mai banale şi simţea în vremea asta că sunt 
atât de apropiaţi unul de altul cum nu fusese cu nici un alt 
bărbat. Nataşa se uită la Helene şi la tatăl ei, ca şi cum i-ar 
fi întrebat ce putea să însemne lucrul acesta; dar Helene 
era prinsă într-o convorbire cu un general şi nu-i răspundea 
la priviri, iar privirile tatălui ei nu-i spuneau nimic altceva 
decât ce spuneau de obicei: „te distrezi, foarte bine, mă 
bucur!” 

La un moment dat, când se aşternu o tăcere jenantă, în 
timpul căreia Anatol se uita liniştit şi stăruitor la ea cu ochii 
lui larg deschişi, Nataşa, ca să întrerupă tăcerea, îl întrebă 
cum îi place Moscova. Îi puse întrebarea şi se înroşi tot ea. 1 


se părea tot timpul că face un lucru necuviincios vorbindu-i. 
Anatol zâmbi, ca şi când ar fi încurajat-o. 

— La început, mi-a plăcut prea puţin, fiindcă ceea ce face 
ca un oraş să fie plăcut ce sont les jolies femmes516, nu-i 
aşa? Dar acum îmi place foarte mult, zise el, privind-o cu 
înţeles. Vii la balul mascat, contesă? Vino, zise el şi, 
întânzându-şi mâna spre bucheţelul ei de flori, coborând 
vocea, mai spuse: Vous serez la plus jolie. Venez, chere 
comtesse, et comme gage, donez-moi cette fleur.517 

Nataşa nu înţelese ce-i spusese, cum, de altfel, nici el nu 
prea înţelegea, dar simţi că în cuvintele acestea neînţelese 
mocneau intenţii necuviincioase. Nu ştia ce să răspundă şi 
se întoarse cu spatele spre el, ca şi când n-ar fi auzit ce-i 
spusese. Dar, cum se întoarse, se gândi că el e aproape de 
tot, chiar la spatele ei. 

„Ce-o fi cu el acum? Să fie intimidat? Ori supărat? Trebuie 
oare să repar ce-am făcut?” se întreba ea. Nu se putu 
reţine să-şi întoarcă privirea spre el. Îl privi drept în ochi, şi 
apropierea, încrederea şi zâmbetul lui o învinseră. Îi zâmbi 
şi ea la fel cum îi zâmbea el, privindu-l drept în ochi. Şi 
iarăşi simţi cu groază că între el şi ea nu mai exista nici o 
stavilă. 

Cortina se ridică din nou. Anatol ieşi din lojă, calm şi vesel. 
Nataşa se întoarse lângă tatăl ei, cu totul subjugată de 
lumea în care se găsea. Tot ce se petrecea în faţa ochilor ei i 
se părea acum foarte firesc; iar gândurile care o 
stăpâniseră până acum, logodnicul ei, prinţesa Maria, viaţa 
de la ţară, nu-i mai trecură nici o singură dată măcar prin 
minte, ca şi cum toate acestea ar fi aparţinut unui trecut 
foarte, foarte îndepărtat. 

În actul al patrulea era şi un diavol, care cânta dând 
mereu din mâini, până în clipa în care scândurile de sub el 
fură trase şi se prăvăli dedesubtul scenei. Atât văzu Nataşa 
din actul al patrulea; o frământa şi o apăsa ceva; iar pricina 
acestei agitaţii era Kuraghin, după care-i alergau ochii fără 
să vrea. Când ieşiră din teatru, Anatol veni lângă grupul lor, 


le chemă cupeul şi le ajută să se urce. Dându-i Nataşei 
ajutor să se urce în trăsură, el o strânse de braţ deasupra 
cotului. Nataşa se uită la el, emoţionată şi roşie. Ochii 
strălucitori ai lui Anatol, care-i zâmbea cu duioşie, o 
priveau. 

Abia după ce ajunse acasă, Nataşa putu să judece limpede 
ce se petrecuse cu ea şi, dintr-o dată, aducându-şi aminte 
de prinţul Andrei, se îngrozi şi, cu toate că în jurul mesei de 
ceai erau după teatru adunaţi cu toţii, scoase un „ah” 
puternic, se înroşi şi ieşi din cameră. Doamne, sunt 
pierdută! Îşi spunea ea. Cum de-am putut ajunge chiar 
până aici?,, se gândea. Stătu îndelung acoperindu-şi faţa 
roşie de ruşine cu mâinile şi silindu-se să-şi dea limpede 
seama de cele întâmplate; şi nu putu pricepe nici ce era cu 
ea, şi nici ce simţea. Toate i se păreau întunecate, confuze şi 
groaznice. Acolo, în sala aceea imensă şi luminată ca ziua, 
unde, pe scândurile jilave, cu picioarele goale, dănţuia 
Duport îmbrăcat într-o bluză cu paiete, în vreme ce fetele, 
bătrânii şi Helene cea despuiată, cu zâmbetul ei liniştit şi 
mândru, aplaudaseră în extaz, aclamând, acolo, în umbra 
acelei Helene, totul i se păruse clar şi simplu; dar acum, 
singură, rămasă faţă în faţă cu ea însăşi, toate acestea erau 
de neînțeles. „Ce-nseamnă asta? Ce e teama asta pe care 
am simţit-o când eram cu el? Ce sunt mustrările de 
conştiinţă pe care le simt acum?” se întreba ea. 

Numai bătrânei contese, seara, în pat, i-ar fi putut spune 
Nataşa tot ce gândea. Sonia, cu principiile ei severe şi 
dintr-o bucată - ştia ea bine - ori n-ar fi înţeles nimic, ori s- 
ar fi îngrozit de mărturisirea ei. Nataşa se vedea deci silită 
să dezlege, singură cu sine, întrebările care o chinuiau. 

„Sunt oare într-adevăr pierdută pentru dragostea 
prinţului Andrei sau nu?” se întreba ea şi se liniştea cu un 
zâmbet de uşoară ironie, răspunzându-şi: „Ce proastă sunt 
să mă întreb aşa ceva! Mi s-a întâmplat ceva? Nimic. N-am 
făcut nimic, n-am provocat prin nimic toate astea. Nimeni n- 
are să afle şi eu n-am să-l mai văd niciodată, îşi zise ea. 


Este, aşadar, limpede că nu s-a întâmplat nimic, că nu are 
de ce să mă mustre conştiinţa, că prinţul Andrei mă poate 
iubi şi aşa. Dar ce este acest aşa? Ah, Doamne, Doamne! 
Pentru ce nu-i el aici!” Nataşa se linişti pentru o clipă; dar 
pe urmă, din nou, un soi de instinct îi spuse că, deşi toate 
acestea sunt adevărate şi deşi nu se întâmplase nimic, 
puritatea de altădată a dragostei ei pentru prinţul Andrei 
murise. Şi iarăşi îşi repetă în gând toată conversaţia cu 
prinţul Kuraghin, şi-i răsări iar în minte faţa, gesturile şi 
zâmbetul duios al acestui om frumos şi cutezător, din clipa 
când îi strânsese braţul. 

XI. 

ANATOL KURAGHIN LOCUIA la Moscova, fiindcă tatăl său 
îl expediase din Petersburg unde cheltuia peste douăzeci de 
mii de ruble pe an şi făcea încă pe atâtea datorii, pe care 
creditorii pretindeau să le plătească tatăl. 

Acesta adusese la cunoştinţă fiului său că îi plăteşte pentru 
ultima dată jumătate din datorii, dar numai cu condiţia să 
plece la Moscova, în postul de aghiotant al comandantului 
suprem, pe care i-l obținuse, şi să-şi dea acolo osteneala de 
a face în sfârşit o partidă cu o fată bogată. Îi indicase chiar, 
fie pe prinţesa Maria, fie pe Julie Karaghina. 

Anatol consimţi şi plecă la Moscova, unde se instală la 
Pierre, care îl primise la început în silă, dar pe urmă se 
obişnuise cu el şi-l lua uneori şi la chefuri, dându-i, sub 
formă de împrumut, până şi bani. 

Anatol, aşa cum o spunea cu drept cuvânt Şinşin, de îndată 
ce apăruse la Moscova, scosese din minţi toate cucoanele 
moscovite, mai ales prin faptul că nu le prea băga în seamă 
şi prefera făţiş ţigăncile şi actrițele franţuzoaice - cu cea 
mai de seamă dintre acestea, mademoiselle Georges, fiind, 
cum se spunea, în relaţii foarte apropiate. Nu-i scăpa nici 
un chef la Danilov sau la ceilalţi cheflii ai Moscovei, bea 
nopţi întregi în şir, până-i vedea pe toţi căzuţi sub masă şi 
se ducea la toate seratele şi balurile din lumea bună. Se 
vorbea de câteva aventuri ale lui cu anumite doamne din 


Moscova, şi pe la baluri le făcea deschis curte unora. Dar de 
fetele tinere, îndeosebi de cele bogate şi de măritat, care 
erau cea mai mare parte dintre ele urâte, nu se apropia, cu 
atât mai puţin, cu cât, lucru pe care nu-l ştia nimeni, afară 
de cei mai buni prieteni ai lui, Anatol era însurat de doi ani. 
Cu doi ani în urmă, pe când era cu regimentul în Polonia, un 
moşier polonez cam scăpătat îl silise pe Anatol să-i ia fata 
de nevastă. 

Anatol se lepădase foarte curând de nevastă şi, printr-o 
sumă oarecare pe care convenise să o servească socrului 
său, îşi răscumpărase dreptul de a trece drept celibatar. 

Era întotdeauna satisfăcut de situaţia lui, de el însuşi şi de 
ceilalţi. Era instinctiv încredinţat, cu toată puterea fiinţei 
sale, că n-ar putea trăi altfel şi că în viaţa lui nu făcuse 
nimic rău. Nu era în stare să se gândească ce consecinţe 
pot avea asupra altora faptele lui şi nici ce putea ieşi din 
cutare sau cutare acţiune săvârşită. Era convins că întocmai 
aşa cum rața e făcută să trăiască veşnic pe apă, la fel şi pe 
el l-a făcut Dumnezeu ca să trăiască din treizeci de mii de 
ruble venit pe an şi să ocupe cea mai înaltă poziţie în 
societate. Credea cu atâta putere în asta, încât, numai 
uitându-se la el, se convingeau şi ceilalţi şi nu-i refuzau nici 
recunoaşterea poziţiei sale înalte în societate, nici banii pe 
care, bineînţeles, fără să se gândească a-i restitui vreodată, 
îi cerea cu împrumut de la oricine-i ieşea înadins sau 
întâmplător în cale. 

Nu era cartofor, sau cel puţin nu dorea niciodată să 
câştige la cărţi. Nu era vanitos. Îi era cu desăvârşire 
indiferent ce gândeau ceilalţi oameni despre el. Cu atât mai 
puţin putea fi învinovăţit că ar fi fost ambițios. În mai multe 
rânduri îşi necăjise tatăl, compromiţându-şi cariera, şi-şi 
râdea de orice fel de onoruri. Nu era zgârcit şi nu refuza pe 
niciunul dintre cei care-i cereau ceva. Tot ce-i plăcea erau 
distracţiile şi femeile; şi cum, după părerea lui, în aceste 
preferinţe nu era nimic nedemn, şi cum nu era în stare să 
conceapă urmările pe care satisfacerea acestor gusturi le- 


ar putea avea pentru ceilalţi, fireşte că în adâncul inimii lui 
se considera un om fără cusur, dispreţuind sincer pe cei 
ticăloşi şi răi, aşa că, având conştiinţa împăcată, umbla cu 
fruntea sus. 

Craii - aceste magdalene masculine - au sentimentul tainic 
al nevinovăţiei lor, întocmai ca şi magdalenele-femei, 
sentiment ce se bazează pe aceeaşi nădejde a iertării. „Ei, 
toate i se vor ierta, pentru că mult a iubit; iar lui i se va 
ierta totul pentru că mult s-a veselit.” 

Dolohov, care în anul acela îşi făcuse iar apariţia la 
Moscova după exilul şi aventurile sale din Persia, ducându- 
şi acum viaţa numai în chefuri şi joc de cărţi, pe picior 
mare, legase cârdăşie cu vechiul său camarad din 
Petersburg, Kuraghin, folosindu-se de el în scopurile sale 
proprii. 

Anatol ţinea sincer la Dolohov, pentru inteligenţa şi 
cutezanţa lui; Dolohov, căruia-i erau necesare numele, 
situaţia şi legăturile lui Anatol Kuraghin pentru a atrage la 
mesele de joc tinerii bogaţi, nu-l lăsa să simtă asta şi se 
folosea de el, petrecând pe socoteala lui. În afara de 
calculele potrivit cărora avea nevoie de Kuraghin, mai era şi 
faptul că procesul însuşi al dirijării voinţei altora devenise 
pentru el o desfătare, o obişnuinţă şi o necesitate. 

Nataşa îi făcuse o puternică impresie lui Kuraghin. După 
teatru, la supeu, el îi enumera lui Dolohov, cu aere de 
cunoscător, ce preţ aveau mâinile, umerii, picioarele şi 
părul Nataşei, şi-i anunţă hotărârea lui de a-i face curte. 
Desigur, Anatol nu mergea cu mintea până la urmările pe 
care le-ar avea acest fapt, aşa cum nu ştia niciodată ce 
putea ieşi din vreo faptă de-a lui. 

— E frumoasă, frate, dar nu e de noi, îi zise Dolohov. 

— O pun pe soră-mea să o cheme la masă, zise Anatol, nu? 

— Mai bine aşteaptă până după măritiş... 

— Ştii, spuse Anatol, j'adore les petites filles518: se pierd 
numaidecât. 


— Dar te-ai mai fript odată cu o petite fille, spuse Dolohov, 
care ştia de căsătoria lui Anatol. Bagă de seamă! 

— Da, dar a doua oară nu se mai poate! Nu? Spuse, 
zâmbind blajin, Anatol. 

XII. 

A DOUA ZI DUPĂ SPECTACOL, Rostovii nu ieşiră din casă 
şi nici nu primiră pe nimeni. Maria Dmitrievna tot vorbea 
ceva pe ascuns de Nataşa cu contele. Nataşa ghici că 
vorbeau despre bătrânul prinţ, că puneau ceva la cale, şi 
faptul acesta o neliniştea şi o jignea. Ea îl aştepta pe prinţul 
Andrei dintr-o clipă într-alta şi trimise de două ori în ziua 
aceea un om din curte în strada Vzdvijenka, să afle dacă nu 
cumva venise. Îşi simţea acum sufletul mult mai apăsat 
decât în primele zile după sosirea la Moscova. La 
nerăbdarea şi tristeţea pricinuită de aşteptarea 
logodnicului se mai adăuga şi amintirea neplăcută a 
întrevederii cu prinţesa Maria şi cu bătrânul prinţ, precum 
şi o teamă şi o nelinişte căreia nu-i ştia pricina. 1 se părea 
mereu sau că el n-avea să se mai întoarcă, sau că, înainte 
de venirea lui, avea să i se întâmple ei ceva. Nu mai putea, 
ca alte dăţi, să se gândească la el îndelung, singură, cu sine 
însăşi şi liniştită. Cum începea să se gândească la el, 
amintirii lui i se alăturau amintirile în legătură cu bătrânul 
prinţ, cu prinţesa Maria, cu ultimul spectacol şi cu Anatol 
Kuraghin. Din nou îşi punea întrebarea dacă nu era 
vinovată, dacă nu-şi călcase promisiunea de fidelitate faţă 
de prinţul Andrei, şi iarăşi se pierdea în reconstituirea 
amănunţită a fiecărei vorbe, a fiecărui gest, a fiecărei 
nuanţe din jocul expresiei de pe chipul omului care ştiuse 
să-i trezească în suflet un sentiment de spaimă de neînțeles. 
În ochii celor din casă, Nataşa părea mai vioaie ca de obicei, 
dar în realitate era departe de a fi liniştită şi fericită, cum 
fusese înainte. 

Duminică dimineaţa, Maria Dmitrievna îşi invită musafirii 
la liturghie în parohia ei „Adormirea de la Moghilţi”. 


— În bisericile astea la modă nu-mi place, spuse ea şi se 
vedea că se mândreşte cu libertatea ei de cuget. Dumnezeu 
e doar acelaşi pretutindeni. Popă, avem unul minunat, face 
slujba cum se cuvine, aşa de nobil! Şi diaconul la fel! Păi, 
oare cucernicie o fi şi asta, să dai concerte în biserici? Nu- 
mi place, astea-s numai sclifoseală! 

Mariei Dmitrievna îi plăceau duminicile şi ştia să le 
serbeze. Încă de sâmbătă, în casa ei începea scuturatul şi 
spălatul; nici ea, nici servitorii ei nu lucrau duminica; erau 
cu toţii gătiţi de sărbătoare şi se duceau la liturghie. La 
masa boierească felurile de mâncare sporeau, iar servitorii 
aveau la masă votcă, gâscă friptă sau purcel de lapte. Dar în 
toată casa, sărbătoarea nu era nicăieri mai vizibilă ca pe 
faţa lată şi gravă a Mariei Dmitrievna, care-şi lua, cât era 
ziua asta de lungă, o expresie neclintită de solemnitate. 

Când, după liturghie, îşi beau cafeaua în salonul de 
primire, cu husele de pânză de pe canapele scoase, un 
lacheu anunţă că e tras la scară cupeul, şi Maria 
Dmitrievna, cu înfăţişare gravă şi gătită cu şalul ei de mare 
ceremonie, se ridică şi declară că se duce la prinţul Nikolai 
Andreevici Bolkonski, ca să aibă cu el o explicaţie în privinţa 
Nataşei. 

După plecarea Mariei Dmitrievna, la Rostovi se anunţă o 
croitoreasă trimisă de madame Chalme şi Nataşa, 
zăvorându-se în camera alăturată salonului, foarte 
mulţumită de acest soi de distracţie, nu se mai gândea 
decât să-şi încerce rochiile cele noi. Pe când întorcea capul 
ca să vadă corsajul unei rochii fără mâneci abia însăilate, 
cum sta în faţa oglinzii, întoarsă cu spatele, auzi în salonul 
de primire glasul plin de însufleţire al tatălui său şi încă un 
glas, femeiesc, pe care roşi auzindu-l. Era glasul Helenei. N- 
apucase Nataşa să-şi scoată corsajul pe care-l încerca, şi 
uşa se deschise, iar în cameră intră contesa Bezuhova, 
zâmbind, strălucitoare de graţie şi bunătate, într-o rochie 
de catifea violet-închis cu un guler înalt. 


— Ah, ma delicieuse! 519 îi spuse ea Nataşei, care se 
îmbujorase. Charmante! Nu, asta n-are nici un sens, dragul 
meu conte, se întoarse ea spre Ilia Andreici, care venea 
după ea. Se poate să stai la Moscova şi să nu ieşi nicăieri? 
Să ştii c-am să mă ţin de dumneata! Astă-seară se reuneşte 
un mic grup la mine: declamă mademoiselle Georges şi 
dacă ai cumva de gând să nu vii cu frumoasele dumitale, 
care o întrec pe mademoiselle Georges, nici nu vreau să 
mai ştiu de dumneata! Bărbatul meu nu-i acasă, s-a dus la 
Tver, altfel l-aş fi trimis diseară pe el după dumneavoastră. 
Veniţi negreşit, negreşit cam pe la orele nouă. 

Dădu din cap către croitoreasă, pe care o cunoştea şi care- 
i făcuse o reverență adâncă, şi se lăsă într-un fotoliu, lângă 
oglindă, răsfirându-şi pictural faldurile rochiei de catifea. 
Nu încetă o clipă să vorbească, veselă şi binevoitoare, 
admirând întruna frumuseţea Nataşei. Îi cercetă rochiile şi i 
le lăudă, fără să uite a-şi lăuda şi rochia ei cea nouă, en gaz 
metallique520, pe care o primise de la Paris, şi o sfătui pe 
Nataşa să-şi facă una la fel. 

— De altfel, orice îţi stă bine, fermecătoareo! Spuse ea. 

Zâmbetul de plăcere de pe chipul Nataşei nu se mai 
ştergea. Se simţea fericită şi înfloritoare sub torentul 
laudelor acestei simpatice contese Bezuhova, care altădată 
i se păruse o doamnă atât de inaccesibilă şi de trufaşă şi 
care se arăta acum atât de bună cu ea. Voia bună o covârşi 
şi se simţea aproape îndrăgostită de această femeie atât de 
frumoasă şi atât de prietenoasă. Helene, la rândul ei, era 
sincer încântată de Nataşa şi ar fi dorit să o distreze. O 
rugase Anatol să-i înlesnească o apropiere de Nataşa şi de 
asta venise la Rostovi. Gândul de a-şi face fratele să se 
întâlnească cu Nataşa o amuza. 

Odinioară, la Petersburg, avusese necaz pe Nataşa pentru 
că i-l luase pe Boris, acum nici nu se mai gândea la asta şi-i 
dorea Nataşei din toată inima, în felul ei, binele. Înainte de 
a pleca de la Rostovi, ea îşi chemă protejata deoparte. 


— Ieri, fratele meu a luat masa la mine; am murit toţi de 
râs; nu mănâncă nimic şi oftează după dumneata. Il est fou, 
mais fou amoureux de vous, ma chere.521 

Nataşa se făcu roşie ca purpura, auzind aceste cuvinte. 

— Cum se înroşeşte, cum se înroşeşte, ma delicieuse, 
exclamă Helene. Să vii negreşit! şi vous aimez gquelgu'un, 
ma delicieuse, ce n'est pas une raison pour se cloâtrer. Şi 
meme vous etes promise, je suis sure que votre promis 
aurait desire que vous alliez dans le monde en son absence, 
plutât que de deperir d'ennui.522 „Va să zică, ştie că sunt 
logodită, va să zică, a vorbit despre asta cu bărbatul ei, cu 
Pierre - cu Pierre, omul cel mai drept din lume, se gândi 
Nataşa, au vorbit de asta şi au făcut haz. Aşadar, nu-i nimic 
rău.” O dată mai mult, sub înrâurirea Helenei, ceea ce i se 
păruse până acum îngrozitor i se păru simplu şi firesc. „E 
aşa de grande dame523, şi aşa de drăguță, şi mă iubeşte, 
cum se vede, din tot sufletul! De ce nu m-aş mai distra şi eu 
puţin?” îşi zicea Nataşa, uitându-se cu ochi mari de mirare 
la Helene. 

La prânz se înapoie şi Maria Dmitrievna, tăcută, serioasă 
şi suportându-şi cu greu înfrângerea pe care se vedea că o 
suferise la bătrânul Bolkonski. Era încă prea tulburată de 
ciocnirea care avusese loc pentru a fi în stare să 
povestească liniştit despre ce-i vorba. La întrebarea 
contelui, ea răspunse că totul e în ordine şi că îi va povesti 
totul a doua zi. Aflând de vizita contesei Bezuhova şi de 
invitaţia la serată, Maria Dmitrievna zise: 

— Cu Bezuhova nu-mi place şi nu te-aş sfătui să faci 
cârdăşie; dar, în sfârşit, fiindcă ai promis, du-te! 'Tle mai 
distrezi puţin, adăugă ea, adresându-i-se Nataşei. 

XIII. 

CONTELE ILIA ANDREICI îşi conduse fetele la contesa 
Bezuhova. La serată era destul de multă lume. Aproape 
toată societatea îi era însă necunoscută Nataşei. Contele 
Ilia Andreici băgă nemulţumit de seamă că întreagă 
societatea aceasta consta în special din doamne şi domni 


cunoscuţi prin purtările lor libere. Într-un colţ al salonului 
era mademoiselle Georges, în picioare, înconjurată de 
tineret. Mai erau de faţă şi câţiva francezi, printre care şi 
Metivier, care de la venirea Helenei la Moscova se număra 
printre obişnuiţii casei sale. Contele Ilia Andreici se hotări 
să nu se aşeze la masa de cărţi, să nu facă un pas de lângă 
fetele sale şi să plece de îndată ce se va sfârşi reprezentaţia 
domnişoarei Georges. 

Anatol aştepta lângă uşă probabil apariţia Rostovilor. 
Numaidecât, salutându-l pe conte, el veni spre Nataşa şi 
merse în urma ei. Cum îl văzu, Nataşa încercă, întocmai ca 
şi în seara de la operă, un sentiment de vanitoasă satisfacţie 
pentru că el o plăcea, dar teama, pe care i-o trezea lipsa 
oricăror bariere morale între ei, o cuprinse iar. 

Helene o primi cu bucurie pe Nataşa şi-i admiră cu voce 
tare frumuseţea şi toaleta. Curând după sosirea lor, 
mademoiselle Georges se retrase din cameră, pentru a se 
îmbrăca de reprezentaţie. În salon, începu forfota aşezării 
scaunelor şi alegerii locurilor. Anatol împinse un scaun până 
la Nataşa şi dădu să se aşeze lângă ea, dar contele, care nu- 
şi slăbea fata din ochi, îi luă locul. Anatol se aşeză în spatele 
lor. 

Mademoiselle Georges, cu braţele grase, dezgolite, făcând 
gropiţe pe umeri, cu un şal roşu azvârlit pe o parte, îşi făcu 
apariţia în spaţiul ce-i fusese rezervat între fotolii şi se opri 
într-o poză nenaturală. Se auzi un freamăt de entuziasm. 

Artista se uită sever şi tenebros la public şi începu să 
spună în franţuzeşte nişte versuri, în care era vorba de 
dragostea ei vinovată pentru propriul ei fiu. Pe alocuri îşi 
dădea drumul vocii, pe alocuri abia şoptea, înălţându-şi 
solemn capul; din când în când se oprea, ca să declame apoi 
mai departe cu voce hârâitoare, holbându-şi ochii. 

— Adorable, divin, delicieux! 524 se auzea din toate 
părţile. 

Nataşa se uita la grăsuna domnişoară Georges, dar n- 
auzea, nu vedea şi nu înţelegea nimic din ceea ce se 


petrecea în faţa ei; simţea doar că se află din nou, deplin şi 
irevocabil, în lumea aceea bizară şi absurdă, atât de 
departe de tot ce trăise până atunci, în lumea aceea în care 
n-aveai cum şti ce e frumos şi ce e urât, ce e înţelept şi ce e 
nebunesc. În spatele ei şedea Anatol, şi Nataşa, simţindu-i 
apropierea, speriată, aştepta parcă tot timpul ceva. 

După primul monolog, toată societatea se ridică şi o 
înconjură pe mademoiselle Georges, exprimându-şi 
entuziasmul. 

— Ce frumoasă e! Îi spuse Nataşa tatălui ei, care, 
împreună cu ceilalţi, se ridicase în picioare şi se înghesuia 
prin mulţime ca să ajungă lângă actriţă. 

— Nu găsesc defel, când mă uit la dumneata, îi şopti 
Anatol, care se ţinea tot pe lângă ea. Îi spuse asta într-un 
moment când numai ea îl putea auzi. Eşti încântătoare!... 
Din clipa când te-am văzut întâi, n-am încetat... 

— Să mergem, să mergem, Nataşa, spuse contele, 
întorcându-se după fată. Ce frumoasă e! 

Nataşa se apropie fără un cuvânt de tatăl ei şi-l privi cu 
ochi întrebători şi miraţi. 

După câteva reprize de declamaţie, mademoiselle Georges 
ieşi, iar contesa Bezuhova îşi pofti invitaţii în salonul cel 
mare. 

Contele dădu să se retragă, dar Helene îl rugă să nu-i 
strice balul improvizat. Rostovii rămaseră. Anatol invită pe 
Nataşa la vals şi, valsând, îi strânse talia şi mâna, şi-i spuse 
că e ravissante525 şi că o iubeşte. În timpul unei ecoseze, 
pe care Nataşa o dansă tot cu Kuraghin, într-un moment 
când rămăseseră singuri, Anatol nu-i mai spuse nimic, 
aţintindu-şi doar ochii în ochii ei. Nu era sigură dacă nu 
cumva fusese vis ce-i spusese el în timpul valsului. L.a 
sfârşitul primei figuri el îi strânse iarăşi mâna. Nataşa îşi 
ridică ochii înspăimântați spre chipul lui, dar privirea şi 
zâmbetul său blajin exprimau atâta încredere în sine şi 
atâta duioşie, încât de îndată ce-l privi, nu mai putu să-i 
spună ceea ce avusese în gând şi-şi lăsă ochii în jos. 


— Nu-mi mai spuneţi asemenea lucruri: sunt logodită şi 
iubesc pe altul, îi spuse ea repede, apoi se uită iar la el. 

Pe Anatol nu-l tulburară şi nu-l descurajară vorbele ei. 

— Să nu-mi spui asta. Ce-mi pasă? Îi răspunse el. Îţi spun 
că sunt îndrăgostit nebun, sunt nebun după dumneata. 
Sunt eu de vină că eşti atât de fermecătoare? Trebuie să 
începem figura a doua. 

Nataşa, agitată şi îngrijorată, se uita în jurul ei cu ochii 
larg deschişi şi speriaţi; dar părea mai veselă ca de obicei. 
Nu-şi mai aminti apoi aproape nimic din tot ce se petrecu în 
seara aceea. Dansară ecoseza începută şi un 
Grossvater526, şi, când contele vru să o ia acasă, ea îl rugă 
să mai rămână. Oriunde se întorcea, ori cu cine vorbea, 
simţea mereu privirea lui Anatol aţintită asupră-i. Pe urmă, 
îşi aducea aminte că-i ceruse tatălui ei voie să se ducă în 
camera de toaletă ca să-şi îndrepte rochia, că Helene ieşise 
după ea şi-i vorbise râzând de dragostea fratelui ei, că într- 
o mică odaie cu canapele îl întâlnise din nou pe Anatol, că 
Helene dispăruse undeva şi Anatol, apucând-o de mână, îi 
spusese cu glas duios: 

— Nu pot veni la dumneata acasă să te văd, dar oare n-am 
să te mai pot vedea niciodată? Te iubesc ca un nebun. Se 
poate să nu te mai văd oare niciodată? 

Şi, aţinându-i calea, îşi apropie faţa dea ei. 

Ochii aceştia mari, strălucitori, bărbăteşti, erau acum atât 
de aproape de ochii ei, încât nu mai vedea nimic în afară de 
lucirea lor. 

— Nathalie?! Îi şopti întrebător vocea lui şi cineva îi 
strânse dureros mâinile. Nathalie?! 

„Nu înţeleg nimic, n-am ce să-i răspund”, spuneau privirile 
ei. 

Buze fierbinţi i se apăsară pe buze şi, în aceeaşi clipă, ea 
se simţi iarăşi liberă, iar în odaie se auzi un zgomot de paşi 
şi foşnetul rochiei Helenei. Nataşa se uită la Helene, apoi, 
roşie şi tremurătoare, îi aruncă lui Anatol o privire speriată 
şi nedumerită şi se îndreptă spre uşă. 


— Un mot, un seul, au nom de Dieu527, spunea Anatol. 

Nataşa stătu locului. Simţea atâta nevoie să-i spună el 
cuvântul care i-ar fi desluşit ce se petrecuse şi la care ea să- 
i răspundă. 

— Nathalie, un mot, un seul, 528 repeta el întruna, 
nemaiştiind, pesemne, ce să mai spună şi repetând tot 
acelaşi şi acelaşi lucru până ce se apropie Helene de ei. 

Nataşa reveni cu Helene în salon. Cum nu rămâneau la 
masă, Rostovii plecară. 

După ce se întoarseră acasă, Nataşa nu putu să doarmă 
toată noaptea; o chinuia o problemă de nedezlegat: pe cine 
iubea ea, pe Anatol sau pe prinţul Andrei? Pe prinţul Andrei 
îl iubea... îşi amintea limpede cât de mult îl iubise. Dar şi pe 
Anatol îl iubea, nu mai încăpea îndoială. „Altfel s-ar fi putut 
oare întâmpla tot ce se întâmplase? Îşi spunea ea. Dacă am 
putut eu, după cele întâmplate, dacă am putut, atunci când 
ne-am luat rămas-bun, să răspund printr-un zâmbet la 
zâmbetul lui, dacă am putut ajunge până acolo, însemnează 
că l-am iubit din prima clipă. Însemnează că el este bun. 
Nobil şi desăvârşit, şi că nu se putea să nu-liubesc. Ce să 
fac dacă-l iubesc şi pe el şi-l iubesc şi pe celălalt?” îşi 
spunea ea, fără să găsească nici un răspuns la aceste 
groaznice întrebări. 

XIV. 

VENI ŞI DIMINEAŢA, cu ocupațiile şi forfota ei de fiecare 
zi. Toţi se sculară şi începură să-şi vadă de treabă şi să 
schimbe păreri; iarăşi sosiră croitoresele, iarăşi apăru 
Maria Dmitrievna şi toţi fură chemaţi la ceai. Nataşa, cu 
ochii mari deschişi, ca şi cum ar fi vrut să prindă fiecare 
privire aţintită asupra ei, se uita neliniştită la toţi şi se 
străduia să nu pară altfel decât era de obicei. 

După ceai, Maria Dmitrievna (asta era pentru ea partea 
cea mai plăcută din zi), stând în jilţul ei, îi chemă, pe Nataşa 
şi pe conte, la dânsa. 

— Ei, dragii mei, acum le-am chibzuit bine pe toate şi iată 
sfatul meu, începu ea. Ieri am fost, după cum ştiţi, la prinţul 


Nikolai; ei, şi-am vorbit cu el... credea că-i merge să ţipe la 
mine! Dar şi-a găsit omul! I-am cântat şi eu tot ce mi-a venit 
la gură. 

— Dar ce-i cu el? Întrebă contele. 

— Cu ăla? Ce să fie? Şi-a ieşit din minţi... Nici nu vrea să 
audă; ei, dar ce să mai lungim vorba, şi aşa am chinuit-o 
destul pe biata fată, zise Maria Dmitrievna. Sfatul meu ar fi 
să vă sfârşiţi treburile şi să plecaţi acasă, la Otradnoe... Şi 
acolo să aşteptaţi... 

— Ah, nu! Strigă Nataşa. 

— Ba da, să plecaţi, zise Maria Dmitrievna. Şi să aşteptaţi 
acolo. Dacă logodnicul se-ntoarce chiar acum, nu vă puteţi 
lua fără tămbălău; e mai bine să se explice mai întâi el 
singur, între patru ochi, cu bătrânul, şi să vină la noi abia pe 
urmă. 

Ilia Andreici aprobă planul acesta, înțelegând fără zăbavă 
cât de bine chibzuit era. Dacă bătrânul o lasă mai moale, cu 
atât mai bine va fi să-l vadă la Moscova sau la Lâsâe Gori 
după ce trece furtuna; dacă nu, oricum, o cununie 
împotriva voinţei lui nu s-ar putea face decât la Otradnoe. 

— Adevărul este, spuse contele, că-mi pare foarte rău că 
m-am dus la dânsul şi că am luat-o şi pe Nataşa cu mine. 

— Ei, aş! De ce să-ţi pară rău! Odată ce eraţi aici, nu se 
putea să nu îndeplineşti această formă. Dacă el nu vrea, 
treaba lui, zise Maria Dmitrievna, căutându-şi ceva în 
poşetă. De altfel, şi trusoul e gata, nu mai aveţi ce aştepta 
aici; şi ce nu e gata, vă trimit eu pe urmă. Şi cu toate că-mi 
pare rău că mă despart de voi, mai bine duceţi-vă cu 
Dumnezeu. Şi, găsind în poşetă lucrul pe care-l căutase, îl 
întinse Nataşei. Era o scrisoare de la prinţesa Maria. Ţie îţi 
scrie; cum se mai chinuieşte, sărăcuţa de ea! Se teme să nu 
care cumva să crezi că nu te iubeşte. 

— Păi, nici nu mă iubeşte, spuse Nataşa. 

— Fleacuri, ce tot îndrugi? Se răsti Maria Dmitrievna. 

— Nu-i vorba să cred pe alţii: ştiu eu că nu mă iubeşte, 
răspunse Nataşa cu curaj, luând scrisoarea; şi faţa ei 


exprimă o hotărâre rece şi dârză, care o făcu pe Maria 
Dmitrievna să se uite lung la ea şi să se încrunte. 

— Tu, drăguță, te rog să nu-mi răspunzi aşa, zise ea. Ceea 
ce-ţi spun eu este adevărat. Pune-te şi răspunde-i la 
scrisoare. 

Nataşa nu mai spuse nimic şi plecă în odaia ei să citească 
scrisoarea prinţesei Maria. 

Aceasta îi scria că era disperată de neînţelegerea care 
avusese loc între ele. Oricare ar fi fost sentimentele tatălui 
ei, scria prinţesa Maria, o ruga pe Nataşa să creadă că ea 
nu putea să nu o iubească pe aceea care era aleasa fratelui 
ei, pentru fericirea căruia era gata să jertfească orice. 

„De altfel, scria prinţesa, să nu-ţi închipui că tatăl meu nu 
te vede cu ochi buni. E un om bătrân şi bolnav, căruia 
trebuie să-i treci cu vederea; dar e bun, mărinimos, şi o va 
iubi pe femeia care va face fericirea fiului său.” Mai 
departe, prinţesa Maria o ruga pe Nataşa să-i indice un 
moment când ar mai putea-o vedea o dată. 

După ce citi scrisoarea, Nataşa se aşeză la masa de scris, 
ca să-i răspundă. „Chere princesse”529, scrise ea repede, 
mecanic, şi se opri. Ce-i mai putea scrie acum, după toate 
cele întâmplate în ajun? „Da, da, toate astea au fost odată, 
astăzi e altceva, gândi ea, stând aplecată asupra scrisorii 
începute. Va trebui să-l resping? Oare trebuie? E 
îngrozitor!”... Şi, ca să nu se mai frământe cu gândurile 
acestea care o înfricoşau, se duse lângă Sonia şi începu să 
aleagă, cu ea împreună, nişte modele. 

După prânz, Nataşa se duse în camera ei şi luă iar în mână 
scrisoarea prinţesei Maria. „Oare e adevărat că totul s-a 
sfârşit? Se întrebă ea. Oare e adevărat că atât de repede 
ceea ce s-a petrecut a putut distruge tot ce a fost?” Îşi 
amintea de dragostea ei pentru prinţul Andrei cu toată 
forţa de altădată, dar simţea totodată că-l iubeşte pe 
Kuraghin. Se vedea, cu toată puterea închipuirii, nevasta 
prinţului Andrei, îşi reprezenta tabloul fericirii ei cu el, de 
atâtea ori trecut prin faţa ochilor minţii, şi pe urmă, arzând 


de tulburare, îşi reîmprospăta în memorie toate amănuntele 
întâlnirii din ajun cu Anatol. 

„De ce n-ar putea adică dăinui laolaltă? Se întreba ea 
uneori, într-o totală confuzie. Numai aşa aş fi pe deplin 
fericită; dar iată că trebuie să aleg acum şi nu pot fi fericită 
lipsindu-mă de unul din doi. Un lucru, numai, se gândea ea: 
prinţului Andrei nu-i pot nici mărturisi, nici ascunde tot ce 
s-a întâmplat. Dar prin asta, nimic nu e încă pierdut. E oare 
cu putinţă să mă despart pe vecie de fericirea cu care m-am 
obişnuit să trăiesc atâta vreme-n suflet, fericirea dragostei 
prinţului Andrei?” 

— Domnişoară, îi spuse pe şoptite, cu un aer misterios, o 
slujnică intrând în odaie. Mi-a zis un om să v-o dau. Fata îi 
înmână o scrisoare. Numai... pentru numele lui Dumnezeu! 
nu contenea ea să vorbească, în timp ce Nataşa rupea, fără 
să gândească ce face, cu mişcări automate, pecetea, şi 
începea să citească scrisoarea de dragoste a lui Anatol, din 
care ea nu înţelese nici un cuvânt, pricepând doar atâta, că 
scrisoarea asta era de la el, de la omul pe care-l iubea. „Da, 
îl iubea. Altfel s-ar fi putut oare întâmpla ceea ce s-a 
întâmplat? Ar fi ajuns oare altfel scrisoarea lui de dragoste 
în mâna ei?” 

Ţinând în mâinile ei tremurânde scrisoarea pătimaşă de 
dragoste, pe care Dolohov i-o compusese lui Anatol, şi 
citind-o, Nataşa găsea în ea ecourile a tot ce i se părea că 
simte ea însăşi. 

„Începând de ieri seară, mi s-a hotărât soarta: să fiu iubit 
de dumneata, sau să mor. Pentru mine, altă ieşire nu 
există”, aşa începea scrisoarea. Mai departe îi spunea că 
ştie bine că părinţii ei nu o vor da după el, că acesta e un 
lucru care are motive secrete, ce nu i le poate dezvălui 
decât stând de vorbă singuri ei doi, dar că, dacă îl iubeşte, 
este de ajuns să-i spună lui cuvântul da, şi atunci nici un fel 
de putere din lume nu va mai fi în stare să se împotrivească 
la fericirea lor. Dragostea învinge totul. El o va răpi şi o va 
duce la capătul lumii. 


LLA 


„Da, da, îl iubesc!” îşi zise Nataşa, citind pentru a 
douăzecea oară scrisoarea şi căutând un înţeles adânc şi 
deosebit în fiece cuvânt scris acolo. 

În seara aceea, Maria Dmitrievna se duse la Arharovi şi le 
propuse şi domnişoarelor să meargă cu ea. Nataşa, 
pretextând că o doare capul, rămase acasă. 

XV. 

ÎNTORCÂNDU-SE ACASĂ SEARA, târziu, Sonia intră în 
odaia Nataşei; spre marea ei mirare, o găsi dormind 
îmbrăcată pe canapea. Pe masă, lângă ea, se afla desfăcută 
scrisoarea lui Anatol. Sonia o luă şi începu să o citească. 

Citea şi se uita la Nataşa cea adormită, căutând pe chipul 
ei explicaţia celor citite în scrisoare, dar n-o găsea. Chipul 
Nataşei arăta liniştit, blând, fericit. Palidă şi tremurând de 
teamă şi emoție, Sonia îşi duse mâinile la piept, simțind că 
se înăbuşă şi se lăsă într-un fotoliu. O înecară lacrimile. 

„Cum de n-am văzut nimic? Cum de-au putut ajunge atât 
de departe lucrurile? Oare să nu-l mai iubească pe prinţul 
Andrei? Şi cum de-a putut să-i permită lui Kuraghin atâta? 
E un înşelător şi un ticălos, asta e clar. Ce-are să zică 
Nicolas, dragul ei Nicolas bun şi nobil, când va afla? Asta 
însemna, va să zică, faţa ei tulburată, nefirească şi dârză de 
alaltăieri, de ieri şi de astăzi! Se gândi Sonia. Dar nu e cu 
putinţă ca ea să-l iubească! De bună seamă că, fără să ştie 
de la cine e, a desfăcut scrisoarea. Probabil că s-a simţit 
jignită. Ea nu poate face aşa ceva!” 

Sonia îşi şterse lacrimile şi se apropie de Nataşa, 
cercetându-i iarăşi faţa. 

— Nataşa! Şopti ea, abia auzit. 

Nataşa se trezi şi dădu cu ochii de Sonia. 

— A, te-ai întors? 

Şi-şi îmbrăţişa prietena, cu duioşia şi hotărârea pe care o 
ai uneori în clipa deşteptării din somn. Observând însă 
nedumerirea de pe faţa Soniei, Nataşa făcu o mutră 
încurcată şi bănuitoare. 

— Sonia, tu ai citit scrisoarea! Zise ea. 


— Da, răspunse încet Sonia. 

Nataşa zâmbi radioasă: 

— Nu, Sonia, nu mai pot! Zise ea. Nu pot să mă mai 
ascund de tine. Ştii, ne iubim! Sonia, draga mea, îmi scrie... 
Sonia... 

Sonia, ca şi cum nu şi-ar fi crezut urechilor, se uita cu ochi 
mari la Nataşa. 

— Dar Bolkonski? Zise ea. 

— Ah, Sonia, dacă ai putea şti tu ce fericită sunt! Exclamă 
Nataşa. Iu nu ştii ce e dragostea... 

— Dar bine, Nataşa, oare tot ce-a fost s-a sfârşit? 

Nataşa se uita la Sonia cu ochii mari deschişi şi parcă nu-i 
înţelegea întrebarea. 

— Va să zică, îl părăseşti pe prinţul Andrei? Zise Sonia. 

— Ah, tu nu-nţelegi nimic? Nu mai vorbi prostii şi ascultă, 
spuse Nataşa, înciudându-se o clipă. 

— Nu, nu pot crede asta, repetă Sonia. Nu înţeleg! Cum ai 
putut iubi un an întreg pe cineva şi apoi, dintr-o dată... Nici 
nu l-ai văzut decât de trei ori! Nataşa, nu te cred, glumeşti! 
Să uiţi în trei zile tot, şi încă aşa de... 

— Trei zile! Spuse Nataşa! Mi se pare că-l iubesc de o sută 
de ani! Mi se pare că n-am iubit niciodată pe nimeni 
înaintea lui. Tu nu poţi înţelege asta, Sonia; stai puţin, 
aşază-te aici. Nataşa o îmbrăţişa şi o sărută. Mi s-a spus că 
există, şi-ai auzit şi tu, de bună seamă, de ea, dar eu de-abia 
acum am cunoscut dragostea aceea. E cu totul altceva 
decât era înainte. Din clipa în care l-am văzut, am simţit că 
mă stăpâneşte, că sunt roaba lui, că nu pot să nu-l iubesc. 
Da, roabă! Ce-mi va spune el, aceea voi face! Tu nu înţelegi 
asta. Ce să fac? Ce să fac, Sonia? Îi spunea Nataşa, uitându- 
se la ea înspăimântată şi fericită. 

— Dar gândeşte-te bine la ceea ce faci! Zise Sonia. Eu nu 
pot să las lucrurile aşa. Scrisorile astea primite pe ascuns... 
Cum ai putut permite să ajungă aici? Îi vorbea Sonia cu o 
groază şi o scârbă abia ascunse. 


— 'Ţi-am spus, răspunse Nataşa, că n-am pic de voinţă; 
cum de nu poţi tu înţelege atâta lucru: îl iubesc! 

— Dar eu nu te pot lăsa să ajungi până acolo; voi spune 
tot, strigă Sonia, gata să izbucnească în lacrimi. 

— Ce-ţi veni, pentru Dumnezeu? Dacă spui ceva, îmi eşti 
duşman, zise Nataşa. Tu vrei nenorocirea mea, vrei să ne 
vezi despărțiți... 

Văzând groaza ce o cuprinsese pe Nataşa, Sonia începu să 
plângă, lacrimi de ruşine şi de părere de rău pentru 
prietena ei. 

— Dar ce-a fost între voi? Întrebă ea. Ce ţi-a spus? De ce 
nu vine în casă? 

Nataşa nu-i răspunse la întrebări. 

— Pentru Dumnezeu, Sonia, să nu spui nimănui nimic, nu 
mă mai chinui, o imploră Nataşa. Nu uita că nu trebuie să 
te amesteci în astfel de lucruri. Eu ţi-am destăinuit ţie... 

— Dar de ce atâta taină? De ce nu vine în casă? De ce nu-ţi 
cere mâna pe faţă? Doar prinţul Andrei ţi-a lăsat, după cum 
ştii, toată libertatea, dacă e vorba aşa; dar eu n-am 
încredere în el. Nataşa, te-ai gândit tu care pot fi „motivele 
secrete” de care vorbeşte? 

Nataşa se uita la Sonia cu ochi miraţi. 1 se înfăţişa desigur 
pentru întâia oară întrebarea asta şi nu ştia ce să răspundă. 

— Ce motive, habar n-am, dar sunt, va să zică, motive. 

Sonia oftă şi clătină neîncrezătoare din cap. 

— Dacă ar fi să fie motive... începu ea. 

Dar Nataşa, ghicindu-i îndoiala, o întrerupse cu spaimă: 

— Sonia, nu trebuie să te îndoieşti de el, nu trebuie, nu 
trebuie, înţelegi? Se răsti ea. 

— 'Te iubeşte? 

— Dacă mă iubeşte? Repetă Nataşa, cu un zâmbet de 
compătimire pentru lipsa de înţelegere a prietenei ei. Ai 
citit doar scrisoarea, n-ai văzut? 

— Dar dacă nu-i om de onoare? 

— EI! El să nu fie om de onoare? Dacă ai şti! Răspunse 
Nataşa. 


— Dacă e om de onoare, atunci din două una: trebuie sau 
să-şi declare intenţiile, sau să înceteze de a te mai vedea; 
iar dacă tu nu vrei s-o faci, o fac eu pentru tine: îi scriu şi lui 
şi-i spun şi lui papa, zise Sonia cu hotărâre. 

— Dar nu pot trăi fără el! Strigă Nataşa. 

— Nataşa, nu te mai înţeleg! Ce tot spui? Gândeşte-te la 
tatăl tău, la Nicolas. 

— N-am nevoie de nimeni, nu ţin la nimeni decât la el! 
Cum îndrăzneşti să spui că nu e om de onoare? Oare-ai 
uitat că-l iubesc eu? Se răsti Nataşa. Sonia, pleacă, nu 
vreau să mă cert cu tine, pleacă, pentru Dumnezeu, pleacă; 
vezi cum mă chinuiesc, îi strigă înrăită Nataşa, cu furie 
reţinută şi disperare în glas. 

Sonia izbucni în hohote de plâns şi ieşi în fugă din odaie. 

Nataşa se aşeză la masă şi, fără să mai stea pe gânduri o 
singură clipă, scrise răspunsul la scrisoarea prinţesei 
Maria, pe care nu izbutise să-l aştearnă pe hârtie toată 
dimineaţa, în scrisoarea asta ea îi spuse, scurt şi 
cuprinzător, prinţesei Maria, că toate neînțelegerile dintre 
ele au luat sfârşit, că, profitând de mărinimia prinţului 
Andrei, care, plecând, i-a lăsat toată libertatea, o roagă să 
uite totul şi să o ierte dacă e vinovată faţă de ea, dar că nu 
mai poate fi soţia lui. 

Toate acestea ei i se păreau atât de uşoare, atât de simple 
şi de limpezi în clipa aceea! 

Vineri, Rostovii trebuiau să plece la ţară, aşa că miercuri 
contele se duse cu un cumpărător la proprietatea lui din 
apropierea Moscovei. 

În ziua plecării contelui, Sonia şi Nataşa fură invitate la un 
prânz de gală la Kuraghini, şi Maria Dmitrievna le conduse. 
La acest dineu, Nataşa se întâlni din nou cu Anatol, şi Sonia 
băgă de seamă că vorbea cu el ceva în aşa fel, încât să nu 
fie auzită şi că tot timpul mesei fusese încă şi mai tulburată 
decât înainte. Când se întoarse acasă, Nataşa începu ea cea 
dintâi vorba, dându-i Soniei explicaţia pe care o aştepta 
prietena ei. 


— Ascultă, Sonia, mi-ai spus tot felul de prostii despre el, 
începu Nataşa cu voce blândă, vocea aceea cu care vorbesc 
copiii când vor să fie lăudaţi. Am avut astăzi cu elo 
explicaţie. 

— Ei, ce fel, ce-i? Ce ţi-a spus? Nataşa, cât de mult mă 
bucur că nu eşti supărată pe mine. Spune-mi tot, spune-mi 
tot adevărul. Ce ţi-a spus? 

Nataşa stătu să se gândească: 

— Ah, Sonia, dacă l-ai cunoaşte tu aşa cum îl cunosc eu! A 
spus... M-a întrebat ce promisiune i-am făcut lui Bolkonski. 
S-a bucurat auzind că numai de mine depinde să-l refuz. 

Sonia oftă întristată. 

— Bine, dar tu nu l-ai refuzat încă pe Bolkonski! Zise ea. 

— Ba poate că l-am şi respins! Poate că s-a terminat totul 
cu Bolkonski. De ce ai tu păreri atât de proaste despre 
mine? 

— N-am nici o părere, doar că eu nu înţeleg aceste... 

— Stai puţin, Sonia, ai să înţelegi tot. Vei vedea ce fel de 
om este. Să nu-ţi faci o părere proastă, nici despre mine, 
nici despre el. 

— N-am părere proastă despre nimeni: eu iubesc pe toată 
lumea şi-mi pare râu de toţi. Dar ce pot face? 

Sonia nu se lăsă atrasă de tonul duios cu care îi vorbea 
Nataşa. Cu cât mai sentimentală şi mai rugătoare devenea 
înfăţişarea Nataşei, cu atât chipul Soniei era mai serios şi 
mai sever. 

— Nataşa, zise ea, mi-ai spus să nu-ţi mai vorbesc şi n-am 
mai vorbit cu tine, dar acum ai început tu singură. Nataşa, 
eu n-am încredere în el. La ce misterul ăsta? 

— Oh! Iarăşi! Iarăşi! Întrerupse Nataşa. 

— Nataşa, mă tem pentru tine. 

— Ce-i de temut? 

— Mă tem că mergi spre pierzanie! Îi spuse cu hotărâre 
Sonia şi se înspăimântă ea singură de ceea ce rostise. 

Chipul Nataşei exprimă iarăşi ură. 


— Da, merg spre pierzanie, spre pierzanie, cât pot mai 
repede, alerg spre pierzanie. Ce-i treaba voastră? Nu pe 
voi, pe mine mă pierd. Lasă-mă, lasă-mă! Te urăsc! 

— Nataşa! Imploră înspăimântată Sonia. 

— 'Te urăsc, te urăsc! Eşti duşmanul meu, pe vecie. 

Şi ieşi în fugă din odaie. 

Nataşa nu mai vorbea acum cu Sonia şi fugea de ea. 
Umbla dintr-o cameră într-alta, cu aceeaşi expresie de 
nedumerire agitată şi de vinovăţie, apucându-se când de o 
treabă, când de alta, şi lăsându-le numaidecât baltă. 

Oricât îi venea de greu Soniei, totuşi ea, fără s-o piardă din 
ochi, tot pe urmele prietenei sale era. 

În ajunul zilei în care contele trebuia să se întoarcă, Sonia 
prinse de veste că Nataşa şezuse toată dimineaţa la 
fereastra salonului, ca şi când ar fi aşteptat pe cineva, şi că 
făcuse semn unui militar ce trecea pe stradă, pe care Sonia 
îl luă drept Anatol. 

Începu să-şi supravegheze şi mai îndeaproape prietena şi 
băgă de seamă că, tot timpul prânzului şi seara, Nataşa 
vădise o stare ciudată şi nefirească (răspundea fără noimă 
la întrebările ce i se puneau, începea şi nu-şi termina 
frazele, râdea tot timpul). 

După ceai, Sonia văzu o fată din casă care aştepta sfioasă 
la uşa Nataşei. Îi dădu răgaz să intre şi, ascultând la uşă, 
înţelese că iar venise o scrisoare. 

Şi, dintr-o dată, Sonia văzu limpede că Nataşa avea un 
plan îngrozitor pentru seara aceea. Bătu la uşa ei. Nataşa 
nu-i deschise. 

„Are să fugă cu el! Îşi zise Sonia. E în stare de orice. Astăzi 
pe chipul ei se citea ceva deosebit de trist şi de hotărât. A 
plâns când şi-a luat rămas-bun de la unchiul, îşi aminti 
Sonia. Da, e adevărat, are să fugă cu el, dar ce pot eu face? 
Se întreba Sonia, amintindu-şi acum toate semnele din care 
reieşea limpede că Nataşa avea intenţii îngrozitoare. 
Contele nu-i acasă. Ce să mă fac? Să-i scriu lui Kuraghin şi 
să-i cer explicaţii? Dar cine-l poate obliga să răspundă! Să-i 


scriu lui Pierre, aşa cum m-a rugat prinţul Andrei să fac în 
caz de nenorocire?... Dar poate că într-adevăr l-a şi refuzat 
pe Bolkonski (ieri a trimis o scrisoare prinţesei Maria). Şi 
unchiul nu-i aici!” 

Să-i spună Mariei Dmitrievna, care avea atâta încredere în 
Nataşa, Soniei i se părea îngrozitor. 

„Dar, într-un fel sau altul... se gândi Sonia, stând în 
întunericul coridorului, acum ori niciodată, a venit timpul să 
arăt că înţeleg binele pe care mi l-a făcut familia lor şi că-l 
iubesc pe Nicolas. Nu, chiar de-ar trebui să nu dorm trei 
nopţi, n-am să ies din coridorul ăsta, am s-o ţin cu sila să nu 
plece şi am s-o împiedic să-şi acopere familia de ruşine.” 

XVI. 

ANATOL SE MUTASE ÎN ultimul timp la Dolohov. Planul 
pentru răpirea Nataşei fusese de câteva zile pregătit şi 
chibzuit de Dolohov, iar în ziua când Sonia, ascultând la uşa 
Nataşei, se hotărâse s-o păzească, planul trebuia să fie adus 
la îndeplinire. La ora zece noaptea Nataşa făgăduise să iasă 
pe uşa din dos a casei, ca să-l întâlnească pe Kuraghin, care 
trebuia să o conducă până la o troică gata pregătită şi s-o 
ducă la şaizeci de verste de Moscova, în satul Kamenka, 
unde vorbiseră cu un popă caterisit, care urma să-i cunune. 
La Kamenka îi aşteptau caii de schimb care trebuiau să-i 
scoată la drumul Varşoviei, şi de acolo, cu diligenţele poştei, 
aveau să treacă graniţa. 

Anatol avea la el şi paşaport, şi foaie de drum, pe lângă 
zece mii de ruble, bani daţi de sora lui, şi alte zece mii, 
împrumutate prin mijlocirea lui Dolohov. 

Doi martori: Hvostikov, un fost conţopist, pe care-l folosea 
Dolohov la jocul de cărţi, şi Makarin, un husar în retragere, 
om bun la inimă şi fără voinţă, care avea o dragoste fără 
margini pentru Kuraghin, se aflau în odaia din faţă, la masa 
de ceai. 

În cabinetul tapisat din tavan până-n podele numai cu 
covoare persane, piei de urs şi panoplii, Dolohov şedea în 
faţa unui birou deschis, pe care se vedeau socoteli şi 


pachete de bani. Purta beşmet de călătorie şi cizme în 
picioare. Anatol, într-o tunică descheiată, trecea, din odaia 
în care se aflau martorii, prin cabinet, spre încăperea din 
fund, unde lacheul lui francez, împreună cu alţii, făceau 
ultimele bagaje. Dolohov număra banii şi-i scria pe o hârtie. 

— Aşadar, zise el, lui Hvostikov trebuie să-i dăm înapoi 
două mii. 

— Bine, dă-i, răspunse Anatol. 

— Makarka (aşa îi spuneau ei lui Makarin) sare în foc şi-n 
apă pentru tine, fără nici un folos personal. Aşadar, 
socotelile sunt făcute, zise Dolohov, arătându-i însemnarea. 
E bine? 

— Da, se-nţelege, e bine, zise Anatol vădit fără să asculte 
ce-i spunea Dolohov şi uitându-se drept înaintea sa, cu 
nelipsitul lui zâmbet pe faţă. 

Dolohov trase cu zgomot ruloul biroului şi se întoarse 
către Anatol cu un surâs batjocoritor. 

— Ştii ce, las-o baltă! Mai este vreme! 

— Eşti un nătâng! Răspunse Anatol. Nu mai vorbi prostii! 
Dac-ai şti tu... Naiba ştie ce-o mai fi şi asta! 

— Zău, renunţă! Repetă Dolohov. Îţi vorbesc serios. Crezi 
că-i glumă ce te-apuci să faci? 

— Ei, iarăşi, iarăşi mă necăjeşti? Du-te la dracu! I-auzi 
colo!... zise Anatol, încruntându-se. Zău că nu-mi arde de 
glumele tale prosteşti! 

Şi ieşi din cameră. 

Rămas singur, Dolohov zâmbi dispreţuitor şi indulgent. 

— Stai puţin, strigă el după Anatol. Nu glumesc, îţi vorbesc 
foarte serios, vino-ncoace, vino! 

Anatol reveni în cabinet şi, străduindu-se să-şi concentreze 
toată atenţia la cele ce-i spunea Dolohov, se uita la el, 
supunându-i-se fără să vrea. 

— Ascultă-mă, îţi spun pentru ultima oară. De ce-aş glumi 
cu tine? Ile-am contrazis eu vreodată? Cine ţi-a făcut toate 
rosturile? Cine ţi-a găsit popa, cine ţi-a scos paşaportul, 
cine ţi-a procurat banii? Toate, numai eu. 


— Bine, îţi mulţumesc. Îţi închipui că nu ştiu câtă 
recunoştinţă îţi datorez? 

Anatol oftă şi-l îmbrăţişă pe Dolohov. 

— Te-am ajutat, dar trebuie să-ţi spun cu toate astea 
adevărul: treaba asta e primejdioasă, iar, dacă stăm s-o 
cumpănim mai bine, e şi stupidă. Gândeşte-te: o răpeşti, 
foarte bine. Dar crezi că lucrurile vor rămâne aici? lese la 
iveală afacerea aia, se află că eşti căsătorit şi vei fi dat în 
judecată... 

— Ah! Prostii, prostii, spuse iar Anatol, strâmbându-se. Ţi- 
am explicat doar. Ce mai vrei? Şi reluă, cu patima pe care 
oamenii mărginiţi o pun în concluzia la care au ajuns după 
ce şi-au stors propriul lor creier, raţionamentul pe care i-l 
repetase până atunci de o sută de ori. [i-am explicat doar 
de atâtea ori, şi a rămas hotărât că dacă nunta asta nu va fi 
valabilă, zise el, îndoind un deget, însemnează că n-am 
pentru ce fi tras la răspundere; iar dacă este valabilă, e 
totuna, fiindcă în străinătate nimeni n-are de unde şti, nu-i 
aşa? Dar nu mai vorbi, nu mai vorbi, nu mai vorbi! 

— Renunţă, zău! Te legi singur aşa, fără rost, de mâini şi 
de... 

— Du-te dracului! Se mânie Anatol şi, apucându-se cu 
mâinile de cap, fugi în odaia alăturată, dar în aceeaşi clipă 
reveni şi se aşeză cu picioarele pe un fotoliu, lângă Dolohov. 
Naiba ştie ce-o mai fi şi asta! Hai? Uită-te numai, să vezi 
cum bate! Luă mâna lui Dolohov şi o duse la inimă. Ah! Quel 
pied, mon cher, quel regard. Une deesse.530 Ai? 

Dolohov, eu zâmbetul lui rece şi ochii lui frumoşi şi 
obraznici, se uita la el, voind probabil să mai petreacă pe 
socoteala lui. 

— Şi, după ce termini banii, ce te faci? 

— Ce mă fac? Ha? Repetă Anatol cu sinceră mirare pus în 
faţa acestui gând, care privea ziua de mâine. Ce mă fac? Nu 
ştiu, văd eu acolo ce fac. Dar de ce să mai vorbim prostii? 
Se uită apoi la ceas. E timpul. 

Anatol trecu în odaia din fund. 


— Ei, mai aveţi mult? Vă tot mocăiţi aicea? Se răsti el la 
servitori. 

Dolohov strânse banii şi, după ce strigă unui om să dea 
ordin să se servească mâncare şi băutură ca să le ţină de 
drum, trecu în odaia în care se aflau Hvostikov şi Makarin. 

Anatol şedea lungit pe canapea în cabinet, sprijinit într-un 
cot. Zâmbea dus pe gânduri şi spunea în şoaptă, ca pentru 
sine însuşi, ceva duios. 

— Vino să guşti ceva. Bea un pic! Îi strigă Dolohov din 
cealaltă cameră. 

— N-am chef! Răspunse Anatol, zâmbind întruna. 

— Vino-ncoace, a sosit Balaga. 

Anatol se sculă şi veni în sufragerie. Balaga era un faimos 
vizitiu de troici de piaţă, de şase ani ştiut de Dolohov şi 
Anatol, pe care-i slujise adesea cu troicile lui. Nu o dată, pe 
când regimentul lui Anatol îşi avea garnizoana la Tver, acest 
Balaga îl luase seara din Tver, îl adusese la Moscova în zori 
şi-l dusese a doua zi noaptea înapoi! De câte ori nu-l 
scăpase el pe Dolohov de urmăritori şi de câte ori nu-i 
plimbase pe amândoi prin oraş cu ţigani şi cu „dameze”, 
cum le zicea Balaga. De câte ori, avându-i pe ei în trăsură, 
nu dăduse peste oameni şi peste birji, şi întotdeauna îl 
scoseseră basma curată boierii săi, cum îi numea el. Şi câţi 
cai nu dăduse el gata pentru cursele lor! Nu o dată 
mâncase bătaie de la ei, nu o dată-l îmbătaseră cu şampanie 
şi vin de Madera, după care se da în vânt, şi nu o dată 
fusese martor la isprăvi de-ale lor, care pe orice om de rând 
l-ar fi dus în Siberia! Lia chefurile lor, ei îl chemaseră adesea 
pe Balaga şi-l puseseră să bea şi să joace în cântecul 
ţiganilor. Şi câte mii de ruble de-ale lor nu-i trecuseră lui 
prin mână! Slujindu-i, îşi riscase de zeci de ori pe an, şi 
viaţa, şi pielea, pentru ei, iar banii pe care i-i dăduseră ei nu 
plătiseră nici pe departe caii pe care şi-i omorâse gonind 
pentru dânşii. Şi totuşi îi găsea pe gustul lui; era pe gustul 
lui goana nebună, de optsprezece verste pe oră, era pe 
gustul lui să răstoarne birjile şi să strivească din galop 


pietonii, zburând ca vântul pe ulițele Moscovei. Era pe 
gustul lui să audă dindărăt îmboldindu-l strigătul lor 
sălbatic de beţivi: „Dă-i drumul! Dă-i drumul!” chiar şi 
atunci când nu mai avea cum înteţi goana. Era pe gustul lui 
să-i ardă dureros cu biciul după ceafă pe bieţii mujici, care 
şi aşa se fereau, mai mult morţi decât vii de spaimă, din 
calea lor. „Adevăraţi boieri!” îşi spunea el. 

La rândul lor, Anatol şi Dolohov ţineau şi ei la Balaga 
pentru măiestria lui de surugiu şi pentru că avea aceleaşi 
gusturi ca şi ei. Cu alţii, Balaga se târguia, le lua câte 
douăzeci şi cinci de ruble pentru două ore de plimbare cu 
troica, şi când era vorba de alţii mâna foarte rar el însuşi 
caii, trimiţându-şi de cele mai multe ori „băieţii”. Dar cu 
boierii lui, cum îi numea el, mâna întotdeauna el singur 
troica şi n-avea niciodată pretenţie la plată pentru munca 
lui. Doar uneori, aflând prin lacheii lor când erau boierii în 
bani, venea la ei cu noaptea-n cap la câteva luni odată, 
având grijă să fie treaz, se înclina până la pământ şi-i ruga 
să-l scoată din belea. Boierii îl pofteau întotdeauna să şadă 
pe scaun. 

— Am venit să mă scoateţi din belea, tătucule Feodor 
Ivanâci, sau luminăţia-voastră, spunea el. Am rămas de tot 
fără cai, trebuie să mă duc la iarmaroc, binevoiţi şi 
dumneavoastră de judecaţi: cât puteţi... 

Iar Anatol şi Dolohov, când erau în bani, îi dădeau câte o 
mie, două de ruble. 

Balaga era un bărbat blond, ca la vreo douăzeci şi şapte 
de ani, cu faţa roşie şi cu ceafa grasă şi nas roşu, cârn şi 
îndesat, cu ochi mici, strălucitori, şi cu bărbuţă. Purta 
caftan albastru de postav bun, căptuşit cu mătase, pe care-l 
îmbrăca peste o scurtă de blană. 

Intrând, el îşi făcu de câteva ori semnul crucii spre colţul 
cu icoane, apoi se apropie de Dolohov şi-i întinse mâna lui 
mică şi neagră. 

— Trăiască Feodor Ivanovici! Zise el, înclinându-se. 

— Noroc, frate. lată-l că vine! 


— Să trăiţi, luminăţie, se adresă el lui Anatol, care tocmai 
intra şi-i întinse şi lui mâna. 

— Ascultă-mă ce-ţi spun, Balaga, îi zise Anatol, punându-i 
mâinile pe umeri, ţii la mine sau nu? Ha? Atunci fă-mi un 
serviciu... Cu ce cai ai venit? Hai? 

— Aşa cum mi-aţi poruncit, cu zmeii, cu-ai dumneavoastră, 
zise Balaga. 

— Bine, ascultă-mă, Balaga! Să-ţi crape toţi trei, dar să mă 
duci în trei ore. Auzi? 

— Dac-au să-mi crape, cu ce vă mai duc? Zise Balaga, 
făcând cu ochiul. 

— Vezi că-ţi mut fălcile, nu glumi cu mine! Se răsti deodată 
Anatol, boldindu-şi ochii la el. 

— Cum să glumesc, păcatele mele, zise râzând surugiul. 
Am precupeţit eu vreodată ceva pentru boierii mei? Gonim 
cât i-o ţine pe cai picioarele. 

— A! Bine, stai jos, spuse Anatol. 

— Da' stai odată jos! Repetă şi Dolohov. 

— Pot sta şi-n picioare, Feodor Ivanovici. 

— Stai jos! Fleanca! Şi bea! Se răsti la el Anatol şi-i turnă 
un pahar mare de Madera. 

Ochii surugiului se luminară la vederea vinului. Făcu de 
politeţe mofturi, apoi bău şi se şterse la gură cu o batistă de 
mătase roşie, pe care şi-o ţinea în căciulă. 

— Ei, şi când pornim, luminăţie? 

— Uite, chiar acum... (Anatol se uită la ceas) pe loc 
plecăm! Dar bagă de seamă, Balaga. Ajungem, hai? 

— Cum ne-o fi plecarea; dacă-i într-un ceas bun, de ce să 
n-ajungem? V-am dus eu la Tver în şapte ceasuri, odată. 
Cred că-ţi aduci aminte, luminăţie? 

— Ştii, veneam odată, de Crăciun, de la Tver, începu 
Anatol să povestească, zâmbind unei amintiri, adresându-se 
lui Makarin, care-l mânca din ochi, înduioşat. Mă crezi, 
Makarka, aşa zburam, că mi se tăiase răsuflarea. Am intrat 
într-un convoi şi am trecut prin două căruţe. Aşa-i? 


— Dar ce cai erau aceia, cai, nu glumă! Continuă Balaga 
povestirea. Aveam pe atunci un murg focos şi doi lăturaşi 
tineri, îi spuse el lui Dolohov. Mă crezi, Feodor Ivanâci? Au 
făcut zmeii şaizeci de verste în zbor; nu-i puteam ţine, îmi 
degeraseră mâinile, era ger. Am lăsat hăţurile din mâini. 
Ţine, mă rog, luminăţie, i-am spus, şi pe loc m-am şi prăvălit 
în sanie. Şi aşa, nu numai că nu i-am gonit, dar nici nu i-am 
putut ţine pân-am ajuns. Ne-au adus la Moscova în trei 
ceasuri dracii de cai! Şi n-a crăpat decât cel din stânga. 

XVII. 

ANATOL IEŞI DIN ODAIE şi după câteva minute se 
întoarse îmbrăcat cu o blană scurtă încinsă cu cingătoare 
de argint şi în cap cu o căciulă de samur, pusă voiniceşte 
pe-o ureche, aşa cum îl prindea de minune, frumos la chip 
cum era. Se privi în oglindă şi apoi, cu aceeaşi poză bine 
studiată, venind în faţa lui Dolohov, luă un pahar de vin. 

— Ei, Fedea, rămâi cu bine, îţi mulţumesc pentru toate, cu 
bine, zise Anatol. Şi voi, camarazi, prieteni... stătu să se 
gândească puţin... ai tinereţii... mele, vă las cu bine, se 
adresă el lui Makarin şi celorlalţi. 

Deşi ei toţi aveau să-l însoţească, Anatol voia să creeze, 
prin aceste cuvinte adresate tovarăşilor săi, o atmosferă de 
mişcătoare solemnitate. Vorbea domol, cu glasul îngroşat, 
cu pieptul scos în afară, şi-şi legăna un picior. 

— Luaţi-vă toţi paharele în mâini; şi tu, Balaga. Aşadar, 
camarazi, prieteni ai tinereţii mele, am trăit, am petrecut, 
am chefuit împreună. Ai? De-acum când ne vom mai vedea? 
Eu plec în străinătăţi. Am fost ca fraţii laolaltă. Rămâneţi cu 
bine, băieţi. În sănătatea voastră! Ura! Strigă el; îşi goli 
paharul şi-l trânti apoi de pământ. 

— Să fii sănătos, îi ură Balaga, deşertându-şi şi el paharul 
şi ştergându-se la gură cu batista. 

Makarin îşi îmbrăţişă, cu lacrimi în ochi, prietenul. 

— O, prinţe, nu ştii ce jale-mi e că mă despart de ţine, 
spuse el. 

— Să plecăm, să plecăm! Strigă Anatol. 


Balaga dădu să iasă din odaie. 

— Nu, nu, stai, zise Anatol. Închide uşa. Trebuie să vă 
aşezaţi. Aşa. 

Închiseră uşa şi se aşezară toţi jos. 

— Ei, băieţi, acum înainte marş! Zise Anatol, ridicându-se. 

Lacheul Joseph îi înmână valiza şi sabia, şi toţi ieşiră în 
vestibul. 

— Dar blana unde-i? Întrebă Dolohov. Ei, Ignatka! Du-te la 
Matriona Matveevna şi cere-i blana, cea de samur! Eu ştiu 
ce-nseamnă să furi fetele, spuse Dolohov, făcând cu ochiul. 
Odată o vezi ieşind din casă, mai mult moartă decât vie, cu 
ce-avea pe ea în odaie. Cât ai bate din palme, gata-s şi 
lacrimile, şi tataia-n sus şi mamaia-n jos - o cuprinde 
răcoarea şi dă să plece înapoi... Şi-atunci, numai cât o 
cuprinzi în blană şi-o duci pe loc în sanie! 

Lacheul aduse o şubă femeiască din blană de vulpe. 

— Prostule, ţi-am spus doar, pe cea de samur! Ei, 
Matrioşka, aceea de samur! Strigă el, aşa de tare, încât 
glasul îi răsună de-a lungul odăilor până departe. 

O ţigancă frumoasă, slabă şi palidă, cu ochi negri 
strălucitori şi cu păr negru creţ, cu reflexe arămii, cu un şal 
roşu aruncat pe umeri, veni în fugă, purtând pe braţ o 
blană de samur. 

— Nu-mi pare rău de ea, spuse ea, vădit intimidată de 
stăpânul ei, dar regretând în sufletul ei blana. 

Dolohov, fără să-i răspundă, luă şuba, i-o aruncă Matrioşei 
în spate şi o înfăşură în ea. 

— Uite aşa, zise Dolohov, şi pe urmă uite aşa, adăugă el, şi- 
i ridică gulerul, lăsându-l numai în dreptul gurii puţin 
desfăcut. Apoi, uite aşa, vezi? 

Şi-l împinse pe Anatol cu capul spre deschizătura gulerului 
blănii, din care se vedea sclipind zâmbetul Matrioşei. 

— Ei, cu bine, Matrioşa, îi spuse Anatol, sărutând-o. Ei, s-a 
terminat cu chefurile mele pe aici! Salută-l pe Steopka. Hai, 
rămâi cu bine! Cu bine, Matrioşa; urează-mi noroc. 


— Păi, să-ţi dea Dumnezeu, măria-ta, fericire cu carul, zise 
Matrioşa cu accentul ei ţigănesc. 

La scară erau trase două troici. Doi surugii voinici ţineau 
caii. Balaga se sui pe capră în cea din faţă şi, ridicând sus 
de tot coatele, luă tacticos în mână hăţurile. Anatol şi 
Dolohov luară loc în sania lui. În a doua sanie se suiră 
Makarin, Hvostikov şi lacheul. 

— Ei, gata sunteţi? Întrebă Balaga. 

— Drumu! Strigă el, înfăşurându-şi pe după mâini hăţurile, 
şi troica porni în goană pe bulevardul Nikitski. 

— Ptruu! Hai deeee. Ptruuu, atât se auzea doar din 
strigătele lui Balaga şi ale băiatului de pe capră. 

În piaţa Arbatskaia, troica lovi un cupeu, trosni ceva şi se 
auzi apoi un strigăt, după care troica zbură mai departe pe 
Arbat în sus. 

După ce lăsă în urmă două colţuri de-ale străzii 
Podnovinski, Balaga începu să încetinească mersul cailor şi, 
întorcând, opri caii la răscurcea străzii cu Staraia 
Koniuşennaia. 

Băiatul sări de pe capră să ţină caii de frâu, iar Anatol şi 
Dolohov o porniră pe trotuar. Ajungând la poartă, Dolohov 
fluieră. Se auzi, drept răspuns, alt fluierat şi, ca urmare, din 
curte ieşi în fugă o slujnică. 

— Intraţi în curte, că aici se vede; iese numaidecât, zise 
ea. 

Dolohov rămase la poartă. Anatol intră pe urma servitoarei 
în curte, coti după colţul casei şi alergă spre scara din dos. 

Gavrilo, un uriaş, lacheul care o însoțea cu trăsura în oraş 
pe Maria Dmitrievna, îi ieşi înainte. 

— Poftiţi la cocoana, zise cu voce de bas lacheul, tăindu-i 
calea spre poartă. 

— La ce cucoană? Dar tu cine eşti? Întrebă în şoaptă 
Anatol care abia mai sufla. 

— Poftiţi, am ordin să vă conduc. 

— Kuraghin! Înapoi! Îi strigă Dolohov. Trădare! Vino 
înapoi. 


Dolohov, la poartă unde rămăsese, se lupta cu rândaşul, 
care încerca să o închidă după intrarea lui Anatol. Îl 
împinse pe rândaş cu ultimele puteri pe care i le dădea 
disperarea şi, apucându-l de o mână pe Anatol, care se 
repezise spre ieşire, îl trase afară şi fugi cu el îndărăt spre 
troică. 

XVIII. 

MARIA DMITRIEVNA, GĂSIND-O pe Sonia în coridor, cu 
ochii plângi, o silise să-i mărturisească totul. Punând mâna 
pe biletul Nataşei, după ce îl citi, Maria Dmitrievna se duse 
cu el în mână la Nataşa. 

— Ticăloaso, neruşinato! Îi aruncase ea în obraz. Nu vreau 
să ascult nimic! 

Împingând-o apoi pe Nataşa, care o privea mirată, dar 
fără nici o lacrimă în ochi, o încuiase în odaie. Dând apoi 
ordin rândaşului să lase să intre pe poartă pe domnii care 
aveau să vină în seara aceea, dar să nu-i mai lase să iasă, îi 
porunci lacheului să-i aducă pe aceşti domni la ea şi se 
instalase în salon, aşteptându-i acolo pe răpitori. 

Când Gavrilo veni să-i anunţe Mariei Dmitrievna că domnii 
care veniseră scăpaseră cu fuga, ea, încruntându-se, se 
ridică de pe scaun şi se plimbă mult timp, cu mâinile la 
spate, gândindu-se la ce avea de făcut. Aproape de miezul 
nopţii îşi scoase din buzunar cheia şi se îndreptă spre 
camera Nataşei. Sonia tot mai stătea în coridor, plângând în 
hohot. 

— Maria Dmitrievna, lasă-mă s-o văd, pentru Dumnezeu, 
te implor. 

Maria Dmitrievna, fără să-i răspundă, descuie uşa şi intră. 
„Urât, murdar... în casa mea, ticăloasa! Mi-e milă doar de 
tată-său! Îşi zicea Maria Dmitrievna, silindu-se să-şi 
potolească mâinia. Oricât de greu mi-ar fi, am să dau 
poruncă să nu sufle nimeni o vorbă măcar şi am să-i ascund 
tot contelui.” Maria Dmitrievna, cu paşi hotărâți, intră în 
odaie. Nataşa stătea întinsă pe canapea, cu faţa ascunsă în 


mâini, fără să facă o singură mişcare, în aceeaşi poziţie în 
care o lăsase Maria Dmitrievna. 

— Frumos, foarte frumos! Îi zise Maria Dmitrievna. Să-ţi 
dai întâlnire cu amanţii în casa mea! Şi să te mai şi prefaci 
că nici usturoi n-ai mâncat, nici gura nu-ţi miroase. Ascultă 
la mine când îţi vorbesc. Maria Dmitrievna îi atinse mâna. 
Ascultă aici când îţi vorbesc. Te-ai făcut de râs ca cea mai 
de pe urmă dintre slujnice. Te-aş învăţa eu minte, dar mi-e 
milă de tată-tău. De la mine n-are să afle. 

Nataşa nu-şi schimbă întru nimic poziţia, doar trupul 
începu tot să i se zguduie de plânsul mut, convulsiv, care o 
sufoca. Maria Dmitrievna întoarse capul spre Sonia şi se 
aşeză pe canapea alături de Nataşa. 

— Norocul lui că mi-a scăpat; dar îl găsesc eu, îi zise ea 
Nataşei cu vocea ei aspră. Auzi ori nu ce-ţi vorbesc? 

Şi, băgându-i mâna ei mare sub cap, o întoarse cu faţa 
spre dânsa. Şi pe Maria Dmitrievna, şi pe Sonia, le cuprinse 
mirarea văzând chipul Nataşei. Ochii îi erau scăpărători şi 
uscați, buzele strânse, obrajii căzuţi. 

— Lăsaţi-mă... ce vreţi cu... mine... eu... am să mor, rosti 
ea, smucindu-se cu ciudă, cu toată puterea, din mâinile 
Mariei Dmitrievna şi-şi luă iar poziţia dinainte. 

— Natalia! îi strigă Maria Dmitrievna. Îţi vreau binele! N- 
ai decât să stai culcată, stai aşa, dacă ai chef, nu m-ating de 
tine, dar ascultă-mă... N-am să-ţi mai spun cât eşti de 
vinovată. Ştii tu singură. Dar mâine are să vină tatăl tău, şi 
lui ce să-i spun? Hai? 

Din nou, Nataşei începu să i se zguduie de plâns tot trupul. 

— Vezi, are să afle el, află pe urmă şi fratele tău, află şi 
logodnicul! 

— N-am nici un logodnic, l-am refuzat! Ţipă Nataşa. 


— 'Totuna-i, continuă Maria Dmitrievna. Au să afle ei, şi ce- 
ţi închipui, crezi c-au să lase lucrurile aşa? Dar dacă el, 
tată-tău, cum îl ştiu eu, îl provoacă la duel? Uşor ţi-ar fi, ce 
zici? 

— Ah, lăsaţi-mă, de ce mi-aţi stricat totul! De ce? De ce? 
Cine v-a rugat? Strigă Nataşa, ridicându-se pe canapea şi 
uitându-se cu ură la Maria Dmitrievna. 

— Dar ce-ai fi vrut? Se răsti, cuprinsă iar de mânie, Maria 
Dmitrievna. Ce, te-a ţinut cineva închisă, ori ce? Cine l-a 
oprit să-ţi vină în casă? Cum să te fure, ca pe oricare 
țigancă? Şi dacă te-ar fi furat? Ce, crezi că nu i-ar fi dat 
nimeni de urmă? Nici tată-tău, nici fratele, nici logodnicul? 
Dar e un ticălos şi un netrebnic, asta e! 

— E mai bun decât voi toţi, ţipă Nataşa, ridicându-se. Dacă 
nu m-aţi fi împiedicat... Ah, doamne, ce-i asta, ce-i asta! 
Sonia, de ce? Plecaţi de aici!... Şi izbucni în plâns cu 
disperarea cu care-şi plâng oamenii numai durerea a cărei 
cauză simt că sunt ei singuri. Maria Dmitrievna începuse iar 
să spună ceva, dar Nataşa ţipă: Plecaţi, plecaţi de aici, toţi 
mă urâţi, toţi mă dispreţuiţi! 

Şi se aruncă din nou pe canapea. Maria Dmitrievna mai 
încercă un timp să o sfătuiască şi s-o convingă pe Nataşa că 
trebuie ascunsă de conte toată povestea asta, că nimeni nu 
va afla nimic, dacă Nataşa ia hotărârea să uite totul şi să nu 
dea nimănui a înţelege că s-ar fi întâmplat ceva. Nataşa nu 
răspunse. Nu mai plângea, dar începu să tremure ca 
scuturată de friguri. Maria Dmitrievna îi puse sub cap o 
pernă, o acoperi cu două plapome, şi-i aduse cu mâna ei un 
ceai de tei; dar Nataşa nu-i răspunse la nici o chemare. 

— Bine, las-o să doarmă, zise Maria Dmitrievna, ieşind din 
cameră şi închipuindu-şi că doarme. 

Dar Nataşa nu dormea. Stătea cu ochii larg deschişi, 
palidă, şi se uita drept înaintea ei. Toată noaptea nu dormi, 
dar nu plânse şi nici nu vorbi cu Sonia, care se sculase de 
câteva ori şi venise lângă ea. 


A doua zi de dimineaţă contele se înapoie, cum făgăduise, 
de la proprietatea lui de lângă Moscova. Era foarte bine 
dispus: afacerea cu cumpărătorul îi mersese şi nimic nu-l 
mai reţinea acum la Moscova, departe de contesă, de carei 
se făcuse dor. Maria Dmitrievna îl întâmpină şi-l anunţă că 
Nataşei îi fusese foarte rău în ajun, că trimiseseră după un 
doctor şi că acum se simţea mai bine. Nataşa, în dimineaţa 
aceea, nu ieşise din odaia ei. Cu buzele strânse şi arse de 
febră, cu ochii uscați şi obosiţi, stătea la fereastră şi 
urmărea neliniştită trecătorii de pe stradă, întorcându-şi 
zorită privirea la cei care intrau în odaie. Aştepta desigur 
ştiri de la el, aştepta poate să vină chiar el sau să-i scrie 
măcar. 

Când intră contele, ea se întoarse neliniştită la auzul 
paşilor săi bărbăteşti, dar faţa ei luă iar expresia de răceală, 
şi chiar de răutate, pe care-o avusese până atunci. Nici nu 
se ridică măcar să-l întâmpine. 

— Ce-i cu tine, îngerul tatii, eşti bolnavă? O întrebă 
contele. 

Nataşa tăcu mai întâi o clipă. 

— Da, sunt bolnavă, răspunse ea, în sfârşit. 

La întrebările neliniştite ale contelui, care voia să ştie de 
ce arată aşa de rău şi dacă cumva s-a întâmplat ceva cu 
logodnicul ei, Nataşa îl asigură că nu s-a întâmplat nimic şi-l 
rugă să nu se îngrijoreze. Maria Dmitrievna îi confirmă 
contelui asigurările date de Nataşa, că nu se întâmplase 
nimic. Contele, judecând după aşa-zisa boală a Nataşei, 
după înfăţişarea răvăşită a fiicei sale şi stinghereala de pe 
faţa Soniei şi Mariei Dmitrievna, văzu limpede că în lipsa lui 
trebuie să se fi întâmplat ceva, dar îi venea aşa de greu să 
creadă că s-ar fi putut întâmpla ceva ruşinos copilului său 
cel mai iubit, şi-i erau atât de scumpe liniştea şi voia lui 
bună, încât alungă întrebările ce-i veneau în minte şi 
încercă să se convingă singur că nu se petrecuse nimic 
deosebit, regretând doar că din pricina bolii ei trebuiau să- 
şi amâne plecarea la ţară. 


XIX. 

DIN ZIUA ÎN CARE II VENISE soţia la Moscova, Pierre se 
hotărâse să plece undeva, oriunde, numai să nu stea cu ea, 
dar, curând după sosirea Rostovilor, impresia pe care i-o 
făcuse Nataşa îl decise să-şi aducă mai repede la îndeplinire 
proiectul. Plecă la Tver, la văduva lui Iosif Alexeevici, care-i 
făgăduise mai demult să-i predea hârtiile răposatului. 

Când se înapoie la Moscova, Pierre primi o scrisoare din 
partea Mariei Dmitrievna, care-l chema la ea pentru o 
chestiune foarte importantă, în legătură cu Andrei 
Bolkonski şi logodnica lui. Pierre fugea de Nataşa. I se 
părea că ar fi avut pentru ea un sentiment mult mai 
puternic decât se cuvenea să aibă un om însurat faţă de 
logodnica prietenului său. Şi, totuşi, parcă soarta îl aducea 
mereu lângă dânsa. 

„Ce s-o fi întâmplat? Ce-or fi vrând de la mine?” se întreba 
el, îmbrăcându-se ca să se ducă la Maria Dmitrievna. „De-ar 
veni mai repede prinţul Andrei ca să se însoare odată cu 
ea!” se gândea Pierre, pe drum spre Ahrosimova. 

Pe bulevardul Tverskoi, cineva îl chemă pe nume. 

— Pierre! Te-ai întors demult? Îi strigă o voce cunoscută. 

Pierre înălţă capul. Într-o sanie trasă de doi trăpaşi suri, 
care o împroşcaseră toată de zăpadă cu copitele, trecură ca 
vântul Anatol şi nedespărţitul său prieten Makarin. Anatol 
şedea drept, în poza clasică a ofițerului fercheş, cu obrazul 
pe jumătate îngropat în gulerul blănii de castor şi cu capul 
puţin aplecat pe umăr. Faţa îi era rumenă, proaspătă, iar de 
sub pălăria cu penaj alb, pusă pe-o parte, îi ieşea un smoc 
de păr cârlionţat şi pomădat, presărat de fulgii fini ai 
zăpezii. 

„Uite, zău, ăsta-i un adevărat înţelept! Îşi zicea Pierre cu 
invidie. Mai departe de clipa de faţă şi de plăcerile ei nu 
vede nimic, nimic nu-l tulbură şi de aceea e totdeauna vesel, 
mulţumit şi liniştit. Ce n-aş da eu să fiu aşa ca el!” 

În vestibul, lacheul Ahrosimovei, în timp ce-l ajuta să-şi 
scoată blana, îi spuse că Maria Dmitrievna îl aşteaptă în 


odaia ei de culcare. 

Deschizând uşa salonului, Pierre dădu cu ochii de Nataşa, 
care stătea la fereastră, slabă, palidă şi cu o expresie de 
răutate pe faţă. Ea îi aruncă o privire, se încruntă şi, 
luându-şi o poză de demnitate rece, ieşi din cameră. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Pierre, intrând la Maria 
Dmitrievna. 

— Tot lucruri frumoase! Răspunse Maria Dmitrievna. 
Cincizeci şi opt de ani am trăit pe lumea asta, dar asemenea 
ruşine nu mi-a fost dat să îndur. 

Şi, cerându-i lui Pierre cuvântul de onoare că nu va spune 
nimănui nimic din cele ce va auzi, îl anunţă că Nataşa a rupt 
logodna fără ştirea părinţilor, că pricina acestui refuz era 
Anatol Kuraghin, cu care o pusese în legătură nevasta lui 
Pierre, şi că, în lipsa tatălui ei, Nataşa voise să fugă cu el şi 
să se cunune pe ascuns. 

Pierre asculta, cu umerii ridicaţi a nedumerire şi cu gura 
căscată, tot ce-i spunea Maria Dmitrievna şi nu-i venea să-şi 
creadă urechilor. Logodnica adorată a prinţului Andrei, 
această Nataşa Rostova pe care o îndrăgise atâta altădată, 
să-l schimbe pe Bolkonski cu prostănacul acela de Anatol, 
om însurat (Pierre îi cunoştea secretul cu însurătoarea), şi 
să se îndrăgostească de el până într-atât, încât să accepte 
să fugă cu el! Asta Pierre nu putea nici s-o priceapă, nici să- 
şi închipuie cum de a fost cu putinţă. 

Imaginea dragă a acelei Nataşe, pe care el o cunoştea de 
când era copilă, nu se putea asocia în sufletul lui cu 
imaginea nouă a josniciei, prostiei şi cruzimii ei. Îşi aduse 
aminte de nevastă-sa. „Ioate sunt la fel”, îşi zise el, 
gândindu-se că nu numai lui îi fusese hărăzit de o soartă 
tristă să se vadă legat de o femeie josnică. Cu toate astea îi 
era jale până la lacrimi de prinţul Andrei şi-i părea rău de 
mândria lui jignită. Şi cu cât îşi compătimea mai mult 
prietenul, cu atât mai dispreţuitor şi chiar dezgustat se 
gândea la această Nataşa, care trecuse pe lângă el, 
adineauri, în salon, cu atitudinea aceea de demnitate rece. 


Nu ştia că sufletul Nataşei era plin de disperare, de ruşine 
şi de umilinţă, şi că nu era ea vinovată dacă pe chipul ei se 
ivise fără de veste expresia aceea de siguranţă de sine 
demnă şi severă. 

— Cum să se cunune? Făcu Pierre, la cuvintele Mariei 
Dmitrievna. Nu se poate cununa: e gata însurat! 

— Din lac în puț! Zise Maria Dmitrievna. Halal băiat! Ia 
uite, ticălosul! Şi ea, care-l aşteaptă, de două zile îl 
aşteaptă! Măcar de n-ar mai sta să-l aştepte; trebuie să i-o 
spunem şi ei. 

După ce află de la Pierre amănunte despre căsătoria lui 
Anatol şi după ce-şi vărsă tot focul în vorbe de ocară, Maria 
Dmitrievna îi spuse şi pentru ce-l chemase. Se temea ca nu 
cumva bătrânul conte, sau poate Bolkonski, care putea sosi 
în orice clipă, aflând de toată întâmplarea, pe care ea avea 
intenţia să le-o ţină ascunsă, să nu-l provoace la duel pe 
Kuraghin şi, de aceea, îl rugă să-i spună în numele ei 
cumnatului său să părăsească Moscova şi să nu 
îndrăznească să i se mai arate în faţa ochilor. Pierre îi 
făgădui aceasta, pricepând abia acum primejdia care-i 
ameninţa pe bătrânul conte, pe Nikolai şi pe prinţul Andrei. 
După ce-i spuse scurt şi cuprinzător ce vrea de la el, Maria 
Dmitrievna îl pofti să treacă în salon. 

— Bagă de seamă, contele nu ştie nimic. Fă-te şi tu că nu 
ştii nimic, îi zise ea. Eu mă duc să-i spun ei că nu mai are ce 
aştepta. Dacă vrei, rămâi la masă, îi mai strigă Maria 
Dmitrievna lui Pierre. 

Pierre dădu de bătrânul conte. Era tare tulburat, abătut, 
în dimineaţa aceea, Nataşa îi spusese că rupsese logodna 
cu Bolkonski. 

— E prăpăd, e prăpăd, mon cher, îi spuse el lui Pierre, e 
prăpăd cu fetele astea când sunt departe de ochii mamei; 
grozav îmi pare de rău că am venit. Am să fiu sincer cu 
dumneata. Ai auzit, a rupt logodna fără să spună o vorbă 
nimănui. Ei, treacă-meargă, eu nu prea m-am bucurat 
niciodată de căsătoria asta. E drept, băiat bun este, nimic 


de zis, dar ce vrei, împotriva voinţei tatălui său n-ar fi putut 
fi fericiţi şi de Nataşa n-am eu grijă că rămâne nemăritată. 
Oricum, prea a ţinut mult logodna asta; totuşi, cum de a 
putut face pasul acesta, fără să întrebe nici pe tată-său, nici 
pe mamă-sa! Şi acum boleşte, şi Dumnezeu ştie ce o mai fi? 
E greu, e greu, conte, cu fetele astea, când nu-s sub ochii 
mamei... 

Pierre îşi dădu seama cât de abătut e contele, încercă să 
schimbe vorba, dar contele tot la necazul lui se întorcea. 

Sonia, cu faţa îngrijorată, intră în salon. 

— Nataşei nu-i e tocmai bine; e în camera ei şi ar vrea să 
vă vadă. Maria Dmitrievna e cu dânsa şi vă roagă să veniţi şi 
dumneavoastră. 

— Da, aşa-i, dumneata eşti bun prieten, cu Bolkonski, 
pesemne că o fi vrând să-i transmiţi ceva, zise contele. Ah, 
Doamne, Dumnezeule! Ce bine era înainte totul! 

Şi, luându-şi între mâini capul cărunt, cu păr rar, contele 
ieşi din salon. 

Maria Dmitrievna îi spusese Nataşei că Anatol era 
căsătorit. Nataşa nu voia s-o creadă şi pretindea 
confirmarea acestui lucru din gura lui Pierre însuşi. Sonia îi 
aduse la cunoştinţă lui Pierre acest lucru, pe coridor, în 
timp ce-l conducea spre odaia Nataşei. 

Nataşa, palidă şi severă, şedea lângă Maria Dmitrievna şi-l 
întâmpină pe Pierre chiar de la uşă, iscoditoare, cu ochii 
arşi de febră. Nu-i zâmbi şi nu-l salută nici măcar cu o 
mişcare a capului; se uita la el neclintit, şi privirea ei nu 
spunea decât: mi-e oare prieten sau mi-e şi el duşman, ca 
toţi ceilalţi, când e vorba de Anatol? Pierre în sine parcă nici 
n-ar fi existat pentru ea. 

— EL ştie tot, zise Maria Dmitrievna, arătându-i-l pe Pierre 
Nataşei. N-are decât să-ţi spună el dacă. Am spus sau nu 
adevărul? 

Cum se uită o fiară, rănită şi încolţită, la câinii şi la 
vânătorii care se apropie, aşa se uita Nataşa la ei, când la 
unul, când la celălalt. 


— Natalia Ilinicina, începu Pierre, lăsându-şi privirea în jos 
şi simțindu-se cuprins de milă pentru Nataşa şi de dezgust 
pentru rolul pe care trebuia să-l joace el. Dacă-i adevărat 
sau nu, pentru dumneata trebuie să fie totuna, de vreme 
ce... 

— Aşadar, nu-i adevărat că-i însurat? 

— Ba da, e adevărat. 

— E însurat, şi încă demult? Întrebă ea. Pe cuvântul 
dumitale de onoare? 

Pierre îşi dădu cuvântul de onoare. 

— E încă aici? Întrebă ea repede. 

— Da, l-am văzut adineauri. 

Nemaifiind pesemne în stare să vorbească, Nataşa făcu 
din mâini semne să fie lăsată în pace. 

XX. 

PIERRE NU RĂMASE LA MASĂ, ci ieşi din odaie 
numaidecât şi plecă. Se duse să-l caute prin oraş pe Anatol 
Kuraghin, la care numai cât se gândea şi-i năvălea tot 
sângele în inimă; simţea că-l strânge ceva de gât parcă. Nici 
la „dealuri”, nici în localurile cu ţigani, nici la Komoneno nu 
dădu de el. Pierre se duse la club. La club toate-şi urmau 
cursul obişnuit: vizitatorii care veniseră să ia masa stăteau 
grupuri-grupuri şi discutau noutăţile oraşului. Pierre 
schimbă cu ei saluturi. Un lacheu, care-i ştia tabieturile şi 
prietenii, îl salută şi-l anunţă că i-a reţinut loc în sufrageria 
cea mică şi că prinţul Mihail Zaharâci e în bibliotecă, dar că 
Pavel Timofeici nu venise încă. Unul dintre cunoscuţi îl 
întrebă, în mijlocul unei discuţii despre vreme, dacă a auzit 
de răpirea tinerei contese Rostova de către Kuraghin, 
răpire despre care se vorbea în oraş. Era adevărat? Pierre 
răspunse râzând că e o invenţie, fiindcă el chiar acum 
venea de la Rostovi. Apoi îi întrebă pe toţi de Anatol şi îi 
răspunseră, unul că nu venise încă, iar altul că avea să vină 
în ziua aceea la masă la club. Lui Pierre i se părea ciudat să 
vadă grămada asta de oameni mulţumiţi şi indiferenți, care 
nu bănuiau nimic din ce se petrecea în sufletul lui. Se 


plimbă aşteptând prin salon până ce toţi se adunară şi, 
nemaiavând răbdare să-l aştepte pe Anatol, plecă acasă 
fără să ia masa. 

Aşteptatul Anatol luase în ziua aceea masa la Dolohov şi se 
sfătuise cu el cum să facă să îndrepte lucrurile. I se părea 
neapărat necesară o întrevedere cu Nataşa Rostova. Seara 
se duse la soră-sa ca să pună la cale cu ea mijloacele ticluirii 
acestei întrevederi. Când Pierre, care cutreierase în zadar 
toată Moscova, se înapoie acasă, lacheul îl informă că 
prinţul Anatoli Vasilievici se află la contesă. Salonul contesei 
gemea de oaspeţi. 

Pierre intră în salon, fără să-şi salute nevasta, cu care nu 
dăduse ochii de la înapoierea lui la Moscova (o ura în clipa 
aceea mai mult decât oricând) şi, văzându-l pe Anatol, se 
duse drept la el. 

— Ah, Pierre, exclamă contesa, apropiindu-se de bărbatul 
ei. Nu ştii în ce situaţie e bietul Anatol al nostru... 

Se opri, observând în înclinarea capului lui, în ochii lui 
scăpărători, în mersul lui hotărât, expresia aceea grozavă 
de furie şi de forţă, pe care i-o ştia şi pe care o simţise pe 
pielea ei după duelul cu Dolohov. 

— Unde eşti dumneata, acolo e şi desfrâul şi josnicia, 
spuse Pierre nevestei sale. Anatol, vino cu mine, trebuie să- 
ţi vorbesc, urmă el în franţuzeşte. 

Anatol aruncă o privire surorii sale şi se ridică supus, gata 
să-l urmeze. 

Pierre îl apucă de braţ, îl trase spre dânsul şi dădu să iasă 
din cameră. 

— şi vous vous permettez dans mon salon, 531 îi şuieră pe 
şoptite Helene; dar Pierre, fără să-i răspundă, părăsi odaia. 

Anatol mergea după el cu mersul lui obişnuit, voinicesc. Pe 
faţa lui se vedea însă neliniştea. 

Intrând în cabinetul său, Pierre încuie uşa şi se întoarse 
spre Anatol, fără să-l privească. 

— Ai promis contesei Rostova să te însori cu ea? Ai vrut s-o 
răpeşti? 


— Dragul meu, răspunse Anatol în franţuzeşte (cum se 
desfăşura, de altfel, toată convorbirea), nu mă socot obligat 
să răspund la un interogatoriu făcut pe un asemenea ton. 

Pierre, palid dinainte, se schimonosi la faţă de furie, îl 
apucă cu mâna lui mare pe Anatol de gulerul tunicii şi 
începu să-l zgâlţâie, până ce-l văzu schimbând feţe-feţe de 
spaimă. 

— Când îţi spun că trebuie să-ţi vorbesc... repetă Pierre. 

— Ce-i asta? Faci glume proaste? Ei? Zise Anatol, 
pipăindu-şi tunica acolo unde un nasture i se rupsese cu 
stofă cu tot. 

— Eşti o secătură şi un ticălos şi nu ştiu ce mă reţine să 
nu-ţi zdrobesc capul, uite, cu asta, cum am chef, zise Pierre, 
exprimându-se artificial, fiindcă vorbea franţuzeşte. Luase 
în mână un presse-papier greu şi-l ridicase ameninţător, dar 
în aceeaşi clipă îl puse repede la loc. 

— I-ai promis că ai s-o iei în căsătorie? 

— Eu, eu, eu nu m-am gândit; de altfel, eu n-am promis 
nimic niciodată, fiindcă... 

Pierre îl întrerupse. 

— Ai la dumneata scrisorile ei? Le ai la dumneata? Repetă 
el, făcând un pas spre Anatol. 

Anatol se uită la el şi duse pe loc mâna la buzunar, scoțând 
portofelul. 

Pierre luă scrisoarea pe care i-o întinse Anatol şi, dând la o 
parte un scaun ce-i stătea în cale, se prăvăli pe canapea. 

— Je ne serai pas violent, ne craignez rien532, îl linişti 
Pierre, răspunzând la un gest înfricoşat al lui Anatol. 
Punctul unu: scrisorile, zise el, ca şi când ar fi repetat 
numai pentru sine o lecţie. Al doilea, continuă el după o 
clipă de tăcere, ridicându-se din nou şi începând să se 
plimbe prin cameră, dumneata va trebui să părăseşti mâine 
Moscova. 

— Dar cum crezi că pot să... 

— Al treilea, continuă fără să-l asculte Pierre, va trebui să 
nu sufli niciodată nimănui nici un cuvânt despre cele 


întâmplate între dumneata şi contesa Rostova. De la asta nu 
te pot opri, ştiu, dar dacă mai ai o licărire de conştiinţă... 

Pierre făcu de câteva ori, tăcut, înconjurul odăii. Anatol 
şedea pe scaun lângă masă şi-şi muşca, încruntat, buzele. 

— Nu se poate să nu înţelegi până la urmă că, în afară de 
plăcerile dumitale, mai există şi fericirea şi liniştea 
celorlalţi. Arunci pierzaniei o viaţă de om fiindcă-ţi arde 
dumitale să te amuzi. Amuză-te cu femei de teapa nevestei 
mele; cu astea eşti în dreptul dumitale; femeile astea ştiu ce 
vrei de la ele şi sunt înarmate împotriva dumitale cu aceeaşi 
experienţă a desfrâului ca şi dumneata! Dar să promiţi unei 
fete că te însori cu ea... Să înşeli, să răpeşti! Nu ştiu cum de 
nu înţelegi că asta e la fel de infam ca şi a lovi un bătrân sau 
un copil! 

Pierre tăcu şi se uită la Anatol, cu o privire care nu mai era 
furioasă, ci întrebătoare. 

— Eu, asta n-o ştiu! Ce vrei? Ai? Zise Anatol, venindu-şi în 
fire pe măsură ce Pierre îşi biruia mânia. Eu asta n-o ştiu şi 
nici nu vreau să o ştiu, continuă el, fără să se uite la Pierre, 
cu un uşor tremur al fălcii de jos, dar mi-ai adresat cuvinte 
de felul lui „infam” şi altele ca ăsta, pe care eu, comme un 
homme d'honneur533, nu le permit nimănui. 

Pierre se uită cu mirare la el, fără să fie în stare a înţelege 
ce voia de la dânsul. 

— Deşi s-a petrecut între patru ochi, continuă Anatol, 
totuşi nu pot să... 

— Ce-ţi veni, nu cumva-mi ceri satisfacţie? Zise Pierre în 
bătaie de joc. 

— Cel puţin de ţi-ai retrage cuvintele! Ai? Dacă vrei să-ţi 
împlinesc dorinţa. Ai? 

— Mi le retrag, îmi retrag cuvintele şi te rog să mă scuzi, 
spuse Pierre. Fără să vrea, ochii îi căzură pe nasturele 
smuls al tunicii lui Anatol. Îţi dau şi bani dacă ai nevoie, să 
ai de drum. 

Anatol zâmbi. Expresia de sfială şi josnicie a acestui 
zâmbet, pe care o ştia şi la nevastă-sa, îl făcu pe Pierre să 


izbucnească. 

— O, neam josnic şi fără inimă! Spuse el şi ieşi din odaie. 

A doua zi, Anatol pleca la Petersburg. 

XXI. 

PIERRE SE DUSE LA Maria Dmitrievna ca să-i spună că-i 
împlinise dorinţa şi că Anatol părăsise Moscova. Toată casa 
era în panică şi fremăta. Nataşa era greu bolnavă şi, cum îi 
împărtăşi în taină Maria Dmitrievna, se otrăvise - în 
noaptea când aflase că Anatol era căsătorit - cu şoricioaică, 
pe care şi-o procurase pe furiş. Înghiţise însă prea puţin din 
ea, căci o cuprinsese frica şi, trezind-o pe Sonia, îi spusese 
ce făcuse. Fuseseră luate la timp măsurile trebuincioase 
împotriva otrăvirii şi acum se afla în afară de orice 
primejdie; cu toate astea, era atât de slăbită, încât nu putea 
fi vorba să facă drumul până la ţară, şi trimiseseră după 
contesă. Pierre îl văzu pe conte tulburat peste măsură, şi pe 
Sonia cu ochii plânşi, dar pe Nataşa nu putu s-o vadă. 

În ziua aceea luă masa la club şi, cum din toate părţile auzi 
vorbe despre încercarea de răpire a Nataşei Rostova, el 
dezminţi cu tenacitate aceste zvonuri, încredinţându-i pe 
toţi că nu fusese nimic mai mult decât o cerere în căsătorie 
din partea cumnatului său, care fusese refuzat. Lui Pierre i 
se părea că este de datoria lui să ascundă toată întâmplarea 
şi să restabilească reputaţia Nataşei. 

Aştepta cu teamă întoarcerea prinţului Andrei şi trecea 
zilnic pe la bătrânul prinţ, pentru a se informa despre el. 

Prinţul Nikolai Andreici aflase prin mademoiselle 
Bourienne de toate vorbele care umblau prin oraş şi citise 
scrisoarea adresată prinţesei Maria, prin care Nataşa 
rupea logodna. Se arăta mai bine dispus decât era de obicei 
şi-şi aştepta cu multă nerăbdare fiul. 

După câteva zile de la plecarea lui Anatol, Pierre primi un 
bilet din partea prinţului Andrei, prin care-i făcea 
cunoscută sosirea lui şi-l ruga să treacă pe la dânsul. 

Prinţul Andrei, sosind la Moscova, primise din primele 
clipe de la tatăl său scrisoarea Nataşei către prinţesa Maria 


prin care rupea logodna (scrisoarea aceasta fusese furată 
prinţesei Maria de mademoiselle Bourienne şi predată 
prinţului) şi ascultase toate istoriile cu privire la răpirea 
Nataşei, pe care bătrânul i le mai şi înflori. 

Prinţul Andrei sosise seara, în ajun. Pierre se duse la ela 
doua zi de dimineaţă. Se aştepta să-l găsească pe prinţul 
Andrei cam în aceeaşi stare în care era şi Nataşa şi, de 
aceea, fu foarte mirat când, intrând în salon, auzi din 
cabinetul bătrânului prinţ vocea puternică a prinţului 
Andrei, care spunea cu multă vioiciune ceva despre o 
intrigă oarecare din societatea petersburgheză. La 
răstimpuri, vocea îi era întreruptă de a bătrânului şi de 
vocea unei alte persoane. Prinţesa Maria ieşi în 
întâmpinarea lui Pierre. Ea oftă, arătând din ochi spre uşa 
încăperii de unde venea vocea prinţului Andrei, vrând, 
pesemne, să-şi exprime astfel compătimirea faţă de durerea 
lui; dar Pierre văzu pe faţa prinţesei Maria că era 
bucuroasă şi de cele întâmplate, şi de felul cum fratele ei 
primise ştirea trădării logodnicei sale. 

— Mi-a spus că se aştepta la aceasta, zise ea. Ştiu că 
mândria nu-l lasă să dea pe faţă ceea ce simte; totuşi a 
suportat mai bine, mult mai bine decât mă aşteptam, toate 
astea. Se vede că aşa a fost să fie... 

— Crezi, cu alte cuvinte, că totul s-a sfârşit? Întrebă 
Pierre. 

Prinţesa Maria se uită cu mirare la el. Nu înţelegea cum 
de mai putea să întrebe cineva una ca asta. Pierre intră în 
cabinet. Prinţul Andrei, foarte schimbat, vădit întremat, dar 
cu o cută nouă între sprâncene, stătea în picioare, îmbrăcat 
civil, în faţa tatălui său şi a prinţului Meşcerski, şi discuta cu 
însufleţire, făcând gesturi energice. 

Vorbeau de Speranski, despre a cărui deportare 
neaşteptată, pentru o aşa-zisă trădare, venise tocmai atunci 
ştirea la Moscova. 

— Acum îl judecă şi îl acuză pe Speranski tocmai cei care 
nu mai departe decât acum o lună îl admirau, spuse prinţul 


Andrei, precum şi cei care n-au fost niciodată în stare să 
înţeleagă spre ce ţintea el. Să judeci un om căzut în 
dizgrație şi să-i arunci în spinare toate greşelile celorlalţi, e 
foarte uşor; dar eu vă spun că, dacă s-a făcut ceva bun sub 
domnia actualului ţar, tot ce s-a făcut bun i se datoreşte lui 
şi numai lui... Se opri, dând cu ochii de Pierre. Faţa îi tresări 
şi luă numaidecât o expresie înrăită. Dar posteritatea îi va 
da lui dreptate, sfârşi el, şi se îndreptă repede spre Pierre. 

— Ei, tu cum o mai duci? 'Te-ngraşi întruna, îi vorbi el cu 
vioiciune, dar cuta cea nouă îi crestă iarăşi, şi mai adânc, 
fruntea. Da, sunt sănătos cum vezi, răspunse el la 
întrebarea lui Pierre şi surâse. Pentru Pierre era limpede că 
surâsul acesta însemna: „sunt sănătos, dar de sănătatea 
mea n-are nimeni nevoie”. După ce schimbă cu Pierre 
câteva cuvinte asupra drumului îngrozitor de la graniţa 
Poloniei şi-i spuse cum se întâlnise în Elveţia cu persoane 
care-l cunoşteau pe Pierre, după ce-i vorbi despre domnul 
Dessalles, pe care-l adusese din străinătate ca preceptor al 
băiatului său, prinţul Andrei se amestecă iarăşi cu 
aprindere în discuţia asupra lui Speranski, discuţie pe care 
cei doi bătrâni o continuaseră în vremea asta. 

— Dacă ar fi fost într-adevăr trădare şi ar fi existat dovezi 
asupra legăturilor lui secrete cu Napoleon, le-ar fi dat ei în 
vileag, spuse el cu aprindere, pripit. Personal, nu-mi place şi 
nu mi-a plăcut niciodată Speranski, dar îmi place adevărul. 

Pierre regăsi acum la prietenul lui nevoia aceea, pe care i- 
o cunoştea atât de bine, de a se agita şi de a discuta 
chestiuni străine de el, doar ca să înăbugşe în felul acesta 
gândurile prea apăsătoare şi prea greu de suportat care-i 
frământau sufletul. 

Când prinţul Meşcerski plecă, prinţul Andrei îl luă pe 
Pierre de braţ şi-l invită în odaia ce fusese pregătită pentru 
el. În odaie patul era desfăcut, şi geamantanele şi cuferele 
deschise umpleau încăperea. Prinţul Andrei se apropie de 
unul dintre ele şi puse mâna pe o casetă, din care scoase un 
pachet învelit în hârtie. Făcea toate acestea tăcut şi foarte 


pripit. Se ridică şi-şi drese glasul. Era încruntat şi cu buzele 
strânse. 

— Ilartă-mă dacă te supăr... Pierre înţelese că prinţul 
Andrei vorbea de Nataşa, şi faţa lui lată exprimă numai 
regret şi compătimire. Expresia de pe chipul lui Pierre îl 
enervă pe prinţul Andrei; el continuă hotărât, cu glas tare şi 
neprietenos: Am primit scrisoarea de refuz a contesei 
Rostova şi mi-au ajuns la ureche zvonurile despre o cerere 
în căsătorie din partea cumnatului tău, sau aşa ceva. E 
adevărat? 

— Este şi nu este, începu Pierre, dar prinţul Andrei îl 
întrerupse. 

— lată scrisorile ei şi portretul pe care mi l-a dat, zise el şi, 
luând pachetul de pe masă, i-l dădu lui Pierre. Dă-l 
contesei... dacă o vezi. 

— E grav bolnavă, spuse Pierre. 

— Aşadar, e încă aici? Zise prinţul Andrei. Dar prinţul 
Kuraghin? Întrebă el repede. 

— Ela plecat demult. Ea însă, a trecut pe lângă moarte... 

— Regret foarte mult boala ei, zise prinţul Andrei şi zâmbi 
rece, răutăcios şi neplăcut, ca tatăl său. 

— Aşadar, domnul Kuraghin, va să zică, n-a făcut contesei 
Rostova onoarea de a o lua în căsătorie? Continuă prinţul 
Andrei şi pufni de câteva ori cu zgomot, pe nas. 

— Nu se putea însura, fiindcă e căsătorit, zise Pierre. 

Prinţul Andrei râse silit, ceea ce amintea o dată mai mult 
pe tatăl său. 

— Dar unde se găseşte el acum, cumnatul dumitale, aş 
putea şti? Zise el. 

— A plecat la Peters... de altfel, habar n-am, răspunse 
Pierre. 

— În sfârşit, e absolut totuna, zise prinţul Andrei. 
Transmite-i contesei Rostova că este, aşa cum a fost, cu 
desăvârşire liberă, şi că-i doresc tot binele. 

Pierre luă în mâini pachetul cu scrisorile. Prinţul Andrei se 
uita ţintă la el, ca şi cum ar fi vrut să-şi aducă aminte dacă 


nu cumva mai are să-i spună ceva, sau ca şi cum ar fi 
aşteptat să vadă dacă nu-i spune Pierre lui ceva. 

— Ascultă, îţi aminteşti de discuţia noastră de la 
Petersburg, zise Pierre, îţi aminteşti de... 

— Îmi amintesc, se grăbi să răspundă prinţul Andrei, 
spuneam că femeia care a căzut în greşeală trebuie iertată, 
dar nu spuneam că şi eu pot ierta. Eu nu pot. 

— Dar poate încăpea oare comparaţie?... spuse Pierre. 

Prinţul Andrei îl întrerupse. Tăios, începu să strige: 

— Da, ştiu, să-i cer din nou mâna, să fiu mărinimos şi tot ce 
urmează? Da, e foarte nobil aşa, dar eu nu sunt dispus să 
merg sur les brisees de monsieur.534 Dacă vrei să-mi rămâi 
prieten, nu-mi mai vorbi niciodată despre această... despre 
toate acestea. Şi acum, cu bine. 1 le dai, da? 

leşind, Pierre trecu şi pe la bătrânul prinţ şi pe la prinţesa 
Maria. 

Bătrânul părea mai voios ca de obicei. Prinţesa Maria era 
aceeaşi ca întotdeauna, dar Pierre observă că simpatia ce o 
arăta fratelui ei, pentru durerea lui, ascundea faptul că se 
bucura de ruperea logodnei. Uitându-se la ei, înţelese câtă 
ură şi cât dispreţ aveau ei faţă de Rostovi, înţelese că nu se 
mai putea nici măcar pomeni în faţa lor numele aceleia 
care-l putuse schimba pe prinţul Andrei cu altul, oricine ar 
fi fost el. 

Tot timpul prânzului nu se vorbi decât despre războiul 
care era vădit că se apropia cu paşi mari. Prinţul Andrei 
vorbi fără întrerupere, schimbând păreri când cu tată-său, 
când cu Dessalles, preceptorul elveţian, şi păru mai 
însufleţit ca de obicei, însufleţire a cărei cauză morală 
Pierre o ştia atât de bine. 

XXII. 

ÎN ACEEAŞI SEARĂ, PIERRE se duse la Rostovi spre a-şi 
îndeplini misiunea. Nataşa era în pat, contele la club, şi 
Pierre, după ce dădu Soniei scrisorile, se duse la Maria 
Dmitrievna, care era curioasă să afle cum primise prinţul 


Andrei ştirea. După zece minute, Sonia intră la Maria 
Dmitrievna. 

— Nataşa vrea să-l vadă negreşit pe contele Piotr 
Kirillovici, zise ea. 

— Cum adică, să-l duci chiar la ea? Dar la voi, acolo, toate- 
s cu susu-n jos, spuse Maria Dmitrievna. 

— Nu, s-a îmbrăcat şi-l aşteaptă în salon, răspunse Sonia. 

Maria Dmitrievna dădu doar din umeri. 

— Oare când o să mai vie contesa aceea, că m-a dat gata! 
Vezi, bagă de seamă, nu-i spune tot, se întoarse ea spre 
Pierre. E într-un hal, că nu mă lasă inima s-o cert. 

Nataşa, slăbită de tot, palidă şi severă (dar deloc ruşinată, 
aşa cum se aşteptase Pierre), aştepta în picioare, în mijlocul 
salonului. Când Pierre se arătă în uşă, ea făcu repede o 
mişcare, vădit nehotărâtă, dacă să-l întâmpine sau să-l 
aştepte pe loc. 

Pierre se grăbi să se apropie de ea. Crezu că-i va întinde 
ca de obicei, mâna, dar ea, venind mai aproape de el, se 
opri suflând din greu şi-şi lăsă mâinile să-i atârne, fără 
viaţă, exact în atitudinea din clipele când venea în mijlocul 
salonului ca să cânte, dar cu totul altă expresie i se 
întipărise acum pe faţă. 

— Piotr Kirillâci, începu ea repede să-i vorbească, prinţul 
Bolkonski era prietenul dumitale şi-ţi este şi acum prieten, 
se corectă ea (i se părea că tot ce fusese odată nu mai era şi 
că acuma era cu totul altfel), el mi-a spus, atunci, să mă 
adresez dumitale... 

Pierre se uita la ea tăcut, răsuflând tare pe nas. Până 
acum, în sufletul lui, el o acuzase şi se silise să o 
dispreţuiască; dar acum, i se făcu atât de milă, încât în 
inima lui nu mai rămase loc şi pentru imputări. 

— Acum el e aici; spune-i... să mă ier... să mă ierte. 

Se opri şi începu să respire tot mai des, dar nu plânse. 

— Da... am să-i spun, zise Pierre, dar... şi nu mai ştiu ce să 
spună mai departe. 


Nataşa era vădit înspăimântată de ceea ca i-ar putea trece 
prin gând lui Pierre. 

— Nu, eu ştiu că totul s-a sfârşit, zise ea repede. Nu, nu 
mai e cu putinţă, niciodată... Mă chinuie doar răul pe carei 
l-am făcut. Spune-i numai atât, că-l rog să mă ierte, să mă 
ierte, să mă ierte pentru tot... 

Începu să tremure din tot trupul şi se lăsă pe scaun. Un 
simţământ de milă cum nu mai încercase niciodată îl năpădi 
pe Pierre până-n adâncul sufletului. 

— Am să-i spun, am să-i spun încă o dată tot, zise el, dar... 
aş fi vrut să ştiu un singur lucru... „Ce-ai fi vrut să ştii?” 
întrebau ochii Nataşei. 

— Aş fi vrut să ştiu, dacă l-ai iubit... (Pierre nu se pricepu 
cum să-l numească pe Anatol şi se trezi înroşindu-se când 
se gândi la el) dacă l-ai iubit pe stricatul acela... 

— Nu-i spune stricat, zise Nataşa. Eu nu ştiu, nu ştiu 
nimic... şi iarăşi începu să plângă. 

Şi sentimentul acela de milă, de duioşie şi de dragoste 
puse şi mai mult stăpânire pe Pierre. Simţea cum pe sub 
ochelari îi curg lacrimile şi nădăjduia că n-avea să prindă 
nimenea de veste. 

— Să nu mai vorbim de asta, dragă prietenă, zise Pierre. 

Nataşei i se păru atât de stranie această voce, devenită 
dintr-o dată atât de blândă, de duioasă şi caldă... 

— Să nu mai vorbim de asta, dragă prietenă! Îi voi spune 
tot; dar te rog un lucru: socoteşte-mă prietenul dumitale şi, 
dacă vreodată, nu acum, ci atunci când în sufletul dumitale 
va fi lumină, vei avea nevoie de un ajutor, de un sfat, sau vei 
simţi, pur şi simplu, nevoia să-ţi descarci sufletul faţă de 
cineva, aminteşte-ţi de mine. Îi luă mâna şi i-o sărută. Voi fi 
fericit dacă voi fi în stare să... Pierre se încurcă. 

— Nu vorbi aşa cu mine; nu merit! Strigă Nataşa şi dădu 
să iasă din cameră, dar Pierre o ţinu de mână. 

EI ştia că trebuie să-i mai spună ceva. Dar, când îi spuse, 
se miră el singur de ceea ce îi ieşise din gură. 


— Nu trebuie să le iei aşa, nu trebuie, ai toată viaţa în faţă, 
îi spuse el. 

— Eu? Nu! Mie toate drumurile mi s-au închis! Zise ea, 
ruşinată şi plină de umilinţă. 

— ȚŢi s-au închis? Repetă Pierre. Dacă eu n-aş fi eu, ci aş fi 
cel mai frumos, cel mai inteligent şi mai bun om de pe lume, 
şi aş fi şi liber, ţi-aş cere chiar în clipa asta, în genunchi, 
mâna şi dragostea. 

Nataşa plânse, pentru întâia oară după atâta vreme, cu 
lacrimi de recunoştinţă şi de duioşie, îl privi o clipă şi ieşi 
din salon. 

După ea, ieşi şi Pierre aproape fugind şi, în vestibul, de- 
abia stăpânindu-şi lacrimile de duioşie şi fericire care-l 
înecau, îşi puse blana, nimerind cu greu mânecile, şi se urcă 
în sanie. 

— Încotro să mân acum? Îl întrebă vizitiul. 

„Încotro? Se întrebă Pierre. Unde-aş putea să mă duc 
acum? La club, sau poate la vizite?” Toţi oamenii i se păreau 
atât de păcătoşi, atât de netrebnici în comparaţie cu 
sentimentul acesta de duioşie şi de dragoste care-l 
cuprinsese pe el, în comparaţie cu privirea aceea de 
recunoştinţă duioasă pe care Nataşa i-o aruncase, printre 
lacrimi, la urmă de tot. 

— Acasă! Porunci Pierre şi, cu tot gerul de zece grade, îşi 
desfăcu şuba din blană de urs. 

Pieptul lui lat sălta de bucurie. Era o noapte geroasă şi 
senină. Pe deasupra străzilor murdare şi pe jumătate 
scufundate în întuneric, pe deasupra acoperişurilor negre, 
se înălța un cer negru plin de stele. Pierre, numai uitându- 
se la cer, încetase să mai simtă micimea jignitoare a tuturor 
celor pământeşti, faţă de înălţimea la care i se ridicase 
sufletul. La intrarea în piaţa Arbatskaia, în faţa ochilor i se 
deschise imensa întindere a cerului negru şi înstelat. Pe la 
mijlocul acestei întinderi, parcă drept deasupra 
bulevardului Precistenski, se vedea, înconjurată din toate 
părţile de o puzderie de stele, dar deosebindu-se de toate 


prin apropierea ei de pământ, prin lumina ei albă şi prin 
coada ei întoarsă în sus, uriaşa, luminoasa cometă a anului 
1812, cometa despre care se spunea că prevesteşte 
sfârşitul lumii şi grozăvii de tot felul. Dar în sufletul lui 
Pierre, steaua asta luminoasă, cu coadă lungă şi 
strălucitoare, nu deştepta nici un sentiment de groază. 
Dimpotrivă, Pierre se uita bucuros, cu ochii umeziţi de 
lacrimi, la această stea luminoasă, care, străbătând pe 
orbita ei parabolică spaţiile nemişcate şi infinite, cu o 
iuţeală de neconceput, părea să se fi oprit deodată, ca o 
săgeată înfiptă în pământ, în locul acela de pe cerul 
întunecat, şi să fi rămas acolo, cu coada ridicată dârz în sus, 
împrăştiind lumină şi jucându-şi alba ei strălucire printre 
licăririle fără de număr ale celorlalte stele. Lui Pierre i se 
părea că steaua aceasta corespundea întru totul cu ceea ce 
înflorea acum în sufletul său înduioşat şi îmbărbătat, ca 
renăscut la o viaţă nouă. 

SFÂRŞITUL VOLUMULUI DOI 


Volumul 3 
Partea întâi. 

| 

PE LA SFÂRŞITUL ANULUI 1811, înarmările şi 
concentrările de forţe începură să se intensifice în Europa 
Apuseană, iar în 1812 aceste forţe - milioane de oameni 
(socotind şi pe cei ce transportau şi aprovizionau armata) - 
se deplasară de la apus spre răsărit către frontierele Rusiei 
spre care, exact în acelaşi chip, se îngrămădeau din 1811 
forţele Rusiei. La 12 iunie, forţele Europei Apusene trecură 
graniţele Rusiei şi războiul începu; se produse, cu alte 
cuvinte, un eveniment potrivnic oricărei raţiuni şi firii 
omeneşti îndeobşte. Milioane de oameni se aruncară unii 
asupra altora, săvârşind atâta amar de nelegiuiri, 
înşelăciuni, trădări, furturi, falsificări şi emisiuni de 


asignate false, jafuri, incendieri şi omoruri fără şir, câte n-ar 
putea aduna laolaltă veacuri de-a rândul analele 
tribunalelor din lumea întreagă, dar pe care, pe atuncea, 
oamenii care le săvârşeau nu le priveau defel ca pe nişte 
fărădelegi. 

Ce a determinat acest eveniment neobişnuit? Care i-au 
fost cauzele? Cu naivă convingere, istoricii afirmă că între 
pricinile acestui eveniment se numără jignirea adusă 
ducelui de Oldenburg, nerespectarea blocusului 
continental, setea de dominație a lui Napoleon, dârzenia lui 
Alexandru, erorile unor diplomaţi ş.a.m.d. 

Prin urmare, ar fi fost de ajuns ca Metternich, Rumianţev 
sau Talleyrand să-şi fi dat puţină osteneală, între o recepţie 
şi un banchet, să scrie o depeşă mai abilă, sau ca Napoleon 
să-i fi scris lui Alexandru: Monsieur mon frere, je consens a 
rendre le duche au duc d'Oldenbourg535, şi n-ar mai fi fost 
nici vorbă de război. 

E de înţeles că aşa li se prezentau contemporanilor 
lucrurile. E de înţeles ca lui Napoleon să i se fi părut că 
pricinile războiului erau intrigile Angliei (cum a şi spus-o de 
altfel pe insula Sfânta Elena); e de înţeles ca membrilor 
Camerei engleze să li se fi părut că la originea războiului 
stătea doar setea de putere a lui Napoleon; ca ducelui de 
Oldenburg să-i fi apărut drept pricină a războiului violenţa 
săvârşită asupra sa; ca negustorii să fi văzut cauza în 
blocusul continental ce ruina Europa; ca veteranii şi 
generalii să fi fost încredinţaţi că nu putea fi altă cauză a 
războiului decât nevoia de a fi ei folosiţi în luptă; ca 
legitimiştilor din vremea aceea să le fi apărut drept cauză a 
războiului necesitatea restabilirii vechilor bons 
principes536, iar diplomaţii timpului să fi crezut că toate se 
trăgeau de la alianţa Rusiei cu Austria în 1809, care nu 
fusese îndeajuns de iscusit ferită să ajungă la urechile lui 
Napoleon, şi de la memorandumul nr. 178, care fusese 
redactat stângaci. E de înţeles ca acestea şi multe altele 
încă, grămezi nenumărate şi nesfârşite de cauze, în 


cantităţi ce depind de nesfârşita varietate a punctelor de 
vedere, să li se fi prezentat contemporanilor drept cauze 
ale războiului. Dar pentru noi - posteritatea, pentru noi cei 
care avem în întreaga ei imensitate viziunea evenimentului 
şi-i pătrundem înţelesul simplu şi înfricoşător, aceste cauze 
apar neîndestulătoare. Pentru noi e de neînțeles ca milioane 
de creştini să se ucidă şi să se tortureze unii pe alţii, doar 
pentru că Napoleon era dornic de putere, Alexandru dârz, 
politica Angliei vicleană şi ducele de Oldenburg jignit. Noi 
nu putem înţelege ce legătură au aceste împrejurări cu 
faptul însuşi al asasinatului şi al violenţei, de ce, ca urmare 
a jignirii aduse ducelui, mii de oameni din celălalt capăt al 
Europei ucideau şi prădau oamenii din guberniile Smolensk 
şi Moscova şi erau, la rândul lor, omorâţi de aceştia. 

Drept cauză, nouă, oamenilor posterităţii, care nici istorici 
nu suntem, nici stăpâniţi de pasiunea cercetării, şi poate 
tocmai de aceea judecăm evenimentele cu mintea limpede 
şi sănătoasă, ni se prezintă un şir întreg de pricini, câtă 
frunză şi iarbă. Cu cât ne adâncim mai mult în cercetarea 
acestor pricini, cu atât ni se dezvăluie mai multe şi fiecare 
pricină luată în parte, sau un lanţ întreg de cauze, ne apar 
deopotrivă de adevărate, judecate în ele însele, dar 
deopotrivă de false prin lipsa lor de însemnătate în 
comparaţie cu imensitatea evenimentului şi tot atât de false 
şi din punctul de vedere al incapacității lor de a determina 
(fără contribuţia tuturor celorlalte cauze cu care se îmbină) 
evenimentul întâmplat. O cauză asemănătoare cu refuzul lui 
Napoleon de a-şi retrage trupele peste Vistula şi de a 
retroceda ducatul de Oldenburg ni se pare nouă şi cheful 
sau lipsa de chef a celui dintâi caporal francez de a se 
reangaja în armată: căci dacă el n-ar fi avut chef să se 
reangajeze şi n-ar fi avut chef nici al doilea şi nici al treilea, 
nici atâtea mii de caporali şi soldaţi, ar fi fost atâtea mii de 
oameni mai puţin în armata lui Napoleon şi nu s-ar mai fi 
putut face războiul. 


Dacă Napoleon nu s-ar fi simţit jignit de faptul că i s-a 
cerut retragerea armatelor dincolo de Vistula şi n-ar fi 
ordonat armatelor să înainteze, n-ar fi fost război; dar dacă 
toţi sergenţii ar fi refuzat să se reangajeze, războiul n-ar fi 
putut avea, de asemenea, loc. Şi tot aşa nu s-ar mai fi putut 
face război dacă n-ar fi fost intrigile Angliei, dacă n-ar fi 
existat ducele de Oldenburg şi nici sentimentul jignirii în 
sufletul lui Alexandru, dacă n-ar fi fost regim absolutist în 
Rusia, şi n-ar fi fost revoluţia franceză, nici dictatura şi 
imperiul care i-au urmat, nici toate câte le-a produs 
revoluţia franceză, şi aşa mai departe. Fără una singură din 
toate aceste cauze, nimic nu s-ar fi putut întâmpla. Aşadar, 
toate aceste cauze - miliarde de cauze - au concurat pentru 
a produce ceea ce s-a produs. Prin urmare, nimic din toate 
acestea n-a fost cauză exclusivă a evenimentului, ci 
evenimentul a trebuit să se producă numai pentru că n- 
avea cum să nu se producă. A fost nevoie ca milioane de 
oameni, lepădându-se de orice sentiment uman şi de uzul 
raţiunii, s-o pornească de la apus la răsărit şi să-şi ucidă 
semenii, tot aşa cum, cu câteva veacuri înainte, de la răsărit 
la apus au pornit mulţimi omeneşti, omorându-şi semenii. 

Acţiunile lui Napoleon şi cele ale lui Alexandru, de un 
cuvânt al cărora ar fi atârnat, pe cât se părea, să se 
întâmple sau să nu se întâmple evenimentul, au fost tot atât 
de arbitrare ca şi acţiunea fiecărui soldat mânat la război, 
fie că pe el au căzut sorții, fie că a fost mobilizat. Nu putea 
fi altfel, căci, pentru ca voinţa lui Napoleon şi a lui 
Alexandru (adică a acelor oameni de care, pe cât se părea, 
depindeau evenimentele) să fie împlinită, era neapărat 
necesar concursul atâtor împrejurări fără de număr, dintre 
care dacă una singură ar fi lipsit, evenimentul nu s-ar mai fi 
putut produce. Era neapărat nevoie ca milioanele de 
oameni, în mâna cărora se afla forţa reală, soldaţii, care 
trăgeau cu puşca sau cărau provizii şi armament, să 
consimtă a face voia acestor doi oameni, singuri şi slabi, şi 


să fie determinaţi la aceasta de toate acele nenumărate 
complexe şi felurite pricini. 

Fatalismul este în istorie inevitabil pentru explicarea 
fenomenelor iraționale (adică a acelora a căror rațiune noi 
nu o pricepem). Cu cât ne străduim mai mult să explicăm 
raţional aceste fenomene ale istoriei, cu atât ele devin 
pentru noi mai lipsite de rațiune şi mai de neînțeles. 

Fiecare om trăieşte pentru sine, îşi foloseşte libertatea 
pentru atingerea scopurilor sale personale şi simte cu 
întreaga sa fiinţă că la un moment dat poate face sau nu 
poate face cutare sau cutare faptă; de îndată ce a săvârşit-o 
însă, fapta aceasta, săvârşită, într-un anumit moment al 
curgerii timpului, devine ireversibilă şi ia caracterul unui 
bun al istoriei, în cadrul căreia nu mai are însemnătatea 
unei acţiuni libere, ci a unui fapt predestinat. 

Viaţa fiecărui om are două laturi: viaţa personală, care 
este cu atât mai liberă, cu cât interesele sale sunt mai 
abstracte, şi o viaţă elementară, de roi, în care omul, fără să 
se poată sustrage, împlineşte legi ce i-au fost prescrise. 

Conştient, omul trăieşte pentru sine, dar serveşte în mod 
inconştient ca armă pentru atingerea ţelurilor istorice ale 
întregii omeniri. O faptă, odată săvârşită, e ireversibilă, şi 
acţiunea ei, concurând în timp cu milioanele de acţiuni ale 
celorlalţi oameni, capătă o însemnătate istorică. Cu cât stă 
omul mai sus pe scara socială, cu cât este în funcţie de mai 
mulţi oameni, cu atât mai multă putere are asupra 
celorlalţi, cu atât este mai evidentă predestinarea şi 
caracterul de neocolit al fiecăreia dintre acţiunile sale. 

„Inima ţarului e-n mâinile Dumnezeirii.” 

Ţarul nu e altceva decât sclavul istoriei. 

Istoria, adică viaţa inconştientă, colectivă, viaţa de roi a 
omenirii, foloseşte pentru sine fiecare clipă a vieţii 
împăraţilor ca pe o armă în atingerea ţelurilor ei. 

Cu toate că acum, în 1812, i se părea mai mult decât 
oricând că de el atârna „de verser ou de ne pas verser le 
sang de ses peuples”537 (cum îi scria în ultima scrisoare 


Alexandru), Napoleon nu fusese niciodată mai supus decât 
acum acelor legi inevitabile care-l sileau (acţionând, în ceea 
ce-l privea, după bunul său plac, cum i se părea lui) să facă 
pentru colectivitate, pentru istorie, ceea ce trebuia săvârşit. 

Oamenii Apusului au pornit-o spre Răsărit ca să se ucidă 
unii pe alţii. Şi, în virtutea legii coincidenţei cauzelor, s-au 
ivit de la sine, au convers spre acest eveniment şi au coincis 
cu el mii şi mii de cauze mărunte ale acestei deplasări şi ale 
războiului: şi imputările pentru nerespectarea blocusului 
continental, şi ducele de Oldenburg, şi deplasările de trupe 
în Prusia, întreprinse (cum i se părea lui Napoleon) numai 
pentru a se ajunge la o pace armată, şi faptul că împăratul 
Franţei îndrăgise războiul şi se obişnuise cu el - obişnuinţă 
care a coincis cu înclinările poporului său - şi farmecul 
acelor grandioase pregătiri, şi cheltuielile pentru pregătiri, 
îmbinate cu necesitatea de a trage foloase care să poată 
răscumpăra cheltuielile, şi onorurile ameţitoare de la 
Dresda, şi negocierile diplomatice care, după părerea 
contemporanilor, fuseseră duse cu sincera dorinţă de a 
ajunge la pace şi care nu făcuseră totuşi decât să aţâţe, şi 
de o parte, şi de alta, orgoliul, şi milioanele de milioane de 
alte cauze, acţionând în favoarea evenimentului ce avea să 
se întâmple şi coincizând cu el. 

Când mărul copt cade, din ce pricină cade? Poate pentru 
că e atras spre pământ? Poate pentru că i s-a uscat cotorul? 
Poate pentru că îl seacă soarele, ori pentru că s-a 
îngreunat, ori pentru că îl clatină vântul, sau poate, cumva, 
pentru că băieţaşului care stă sub pom i s-a făcut poftă să-l 
mănânce? 

Nici dintr-o pricină, nici dintr-alta. Toate acestea nu-s 
decât suprapunerea condiţiunilor în care se produce orice 
fapt în viaţă, organic, elementar. Şi botanistul care va spune 
că mărul cade din pricină că celuloza se descompune etc., 
va avea tot atâta dreptate ca şi băieţaşul care va spune că 
mărul a căzut din pricină că lui i-a venit poftă să-l mănânce 
şi s-a rugat ca lucrul acesta să se întâmple. La fel de multă 


sau de puţină dreptate va avea şi cel care va spune că 
Napoleon a pornit asupra Moscovei pentru că aşa a avutel 
chef şi că n-a fost zdrobit decât pentru că Alexandru i-a 
dorit pieirea, după cum va avea şi totodată nu va avea 
dreptate cel care va spune că un munte de milioane de 
puduri, săpat pe dedesubt, s-a prăbuşit din pricină că 
ultimul lucrător l-a izbit la temelie cu târnăcopul ultima 
dată înainte de a se prăbuşi. În evenimentele istorice, aşa- 
numiții oameni mari sunt doar etichetele care dau numele 
evenimentului, dar care, ca şi etichetele, n-au nici o 
legătură cu evenimentul în sine. 

Fiecare dintre acţiunile lor ce le apare rezultată din bunul 
lor plac este, în concepţia istoricului, departe de a fi 
arbitrară, ci dimpotrivă, conexată cu întreg cursul istoriei şi 
predestinată mai dinainte de toţi vecii. 

II. 

LA 29 MAI, NAPOLEON plecă din Dresda, unde petrecuse 
trei săptămâni, înconjurat de o curte compusă din prinți, 
duci şi regi, cuprinzând chiar şi un împărat. Înainte de 
plecare, Napoleon se arătă foarte binevoitor cu principii, 
regii şi cu împăratul, care meritaseră această atenţie, 
mustră pe regii şi pe principii de care fusese nemulţumit, 
dărui împărătesei Austriei mărgăritarele şi briliantele lui, 
adică pe cele luate de la alţi regi şi, îmbrăţişând-o cu 
duioşie pe împărăteasa Maria Luiza, o lăsă, cum spune 
istoricul său, pradă chinurilor despărțirii, pe care ea - 
această Maria Luiza, considerată soţia lui, deşi la Paris îşi 
lăsase altă nevastă - nu părea în stare să le suporte. Cu 
toate că diplomaţii mai credeau încă ferm în posibilitatea 
unei păci şi lucrau cu sârg în acest scop, cu toate că 
împăratul Napoleon îi trimisese împăratului Alexandru o 
scrisoare numindu-l monsieur mon frere538 şi-l asigurase 
cu sinceritate că el nu doreşte războiul şi că totdeauna îl va 
iubi şi stima, acum era în drum spre armatele sale şi, la 
fiecare etapă, dădea noi ordine, care n-aveau alt scop decât 
să grăbească mişcarea de trupe dinspre apus spre răsărit. 


Călătorea într-o caretă trasă de şase cai, înconjurată de 
paji, de aghiotanţi şi de un întreg alai, pe şoseaua care 
ducea la Posen, Thorn, Danzig şi KOnigsberg. În fiecare 
dintre aceste oraşe îl întâmpinau cu emoție şi entuziasm mii 
de oameni. 

Armata era în mişcare de la vest la est, şi tot câte şase cai, 
mereu schimbaţi, îl duceau pe Napoleon în aceeaşi direcţie. 
La 10 iunie, el îşi ajunse din urmă armata şi rămase peste 
noapte în pădurea Wilkowissk, într-o casă pregătită anume 
pentru el, pe moşia unui conte polonez. 

A doua zi, Napoleon, depăşindu-şi armata, se apropie cu 
trăsura de Neman şi, cu gândul să cerceteze vadurile pe 
unde s-ar putea trece, îmbrăcă o uniformă poloneză şi se 
plimbă călare pe malul fluviului. 

Văzând de partea cealaltă a apei cazaci (les Cosaques) şi 
întinderea stepelor nesfârşite (les Steppes), în mijlocul 
cărora se afla Moscou, la ville sainte539 - capitala statului 
asemănător vechiului stat scitic, împotriva căruia pornise 
Alexandru Macedon, Napoleon, contrar tuturor aşteptărilor 
şi oricărei consideraţiuni strategice şi diplomatice, dădu 
ordin de înaintare şi, în ziua următoare, trupele sale 
începură să treacă Nemanul. 

La 12 iunie, dis-de-dimineaţă, ieşi din cortul său, întins în 
ziua aceea pe malul stâng, abrupt, al Nemanului, şi se uită 
cu ocheanul la puhoaiele trupelor sale, care se scurgeau din 
pădurea Wilkowissk şi se revărsau pe trei poduri 
improvizate peste Neman. Soldaţii ştiau că era de faţă 
împăratul, îl căutau cu privirea şi, când îi găseau în sfârşit 
pe colină, în faţa cortului, silueta distanţată de suită, în 
uniformă şi cu pălăria pe cap, îşi aruncau capelele în sus, 
strigau: „Vive lEmpereur!”540 şi, unii după alţii, la 
nesfârşit, izvorau şi iarăşi izvorau din pădurea uriaşă care-i 
ascunsese până acum pentru ca, rupând rândurile, să se 
scurgă pe cele trei poduri, de cealaltă parte a râului. 

— On fera du chemin cette fois-ci. Oh! Quand il s'en mele 
lui-meme, ca chauffe... Nom de Dieu... Le voila! Vive 


l'Empereur! Les voila donc les Steppes de l'Asie! Vilain pays 
tout de meme. Au revoir, Beauch6; je te reserve le plus 
beau palais de Moscou. Au revoir! Bonne chance... Lias-tu 
vu, l|'Empereur? Vive l'Empereur! pereur! şi on me fait 
gouverneur aux Indes, Gerard, je te fais ministre du 
Cachemire, c'est arrete. Vive l'Empereur! Vive! Vive! Vive! 
Les gredins de Cosaques, comme ils filent. Vive l!'Empereur! 
Le voila! Le vois-tu? Je l'ai vu deux fois comme te je vois. Le 
petit caporal... Je l'ai vu donner la croix a lun des vieux... 
Vive l'Empereur!541 rosteau voci de bătrâni şi de tineri, 
oameni de tot soiul, atât de diferiţi prin caracterul şi 
situaţia lor socială. Pe feţele tuturor acestor oameni era una 
şi aceeaşi expresie, a bucuriei că începuse campania mult 
aşteptată şi a entuziasmului şi devotamentului pentru omul 
cu tunică cenuşie, de pe colină. 

La 13 iunie, Napoleon luă un cal mărunt, pursânge arab, 
încălecă şi porni în galop, spre unul dintre podurile de 
peste Neman, asurzit tot timpul de strigătele entuziaste pe 
care le suporta, se vede, numai pentru că nu se putea să-i 
oprească pe soldaţi de a striga şi de a-şi exprima astfel 
dragostea faţă de el; dar strigătele acestea care-l însoțeau 
pretutindeni îl oboseau şi-l distrăgeau de la grijile 
războiului, ce-l prinseseră din clipa în care revenise în 
fruntea armatei. Trecu pe unul dintre podurile ce se 
legănau pe bărci, coti scurt spre stânga şi se îndreptă în 
galop spre Kowno, condus de vânătorii călări din gardă, 
entuziasmați, ameţiţi de fericire, care galopau înaintea lui, 
croindu-i drum printre trupe. Ajuns lângă un râu lat, râul 
Wilia, el se opri în dreptul unui regiment de ulani polonezi, 
care staţiona pe mal. 

— Vivat! Strigară tot atât de entuziasmați polonezii, 
rupând rândurile şi îmbulzindu-se care mai de care să-l 
vadă. 

Napoleon cercetă cu privirea râul, descălecă şi se aşeză pe 
un buştean de pe mal. La un semn mut, i se aduse ocheanul; 
îl potrivi pe umerii pajului care se grăbise să se ofere fericit 


şi începu să cerceteze celălalt mal. Apoi se adânci în 
studierea unei hărţi, desfăşurată între doi buşteni. Fără să 
ridice capul, rosti ceva şi doi aghiotanţi se şi repeziră în 
galop spre ulanii polonezi. 

— Ce-i? Ce-a spus? Se auzea din rândurile ulanilor, când 
unul dintre aghiotanţi ajunse cu calul lângă ei. 

Ordinul era să se caute un vad şi să se treacă râul. 
Colonelul regimentului de ulani polonezi, un bătrân chipeş, 
înroşindu-se şi bâlbâindu-se de emoție, îl întrebă pe 
aghiotant dacă i se dă voie să treacă râul înot cu ulanii săi, 
fără să mai caute vadul. CUPRINS: vădit de teama unui 
refuz, ca un copil ce-ar cere voie să se urce pe cal, se ruga 
să i se dea voie să treacă râul înot, sub ochii împăratului. 
Aghiotantul răspunse că de bună seamă împăratul nu va fi 
nemulţumit de acest exces de zel. 

N-apucă bine să spună aghiotantul aceste cuvinte, că 
bătrânul ofiţer mustăcios, cu fericirea întipărită pe obraz şi 
cu ochii strălucitori, ridicând sabia, strigă: Vivat! Şi, 
comandându-le ulanilor să-l urmeze, dădu pinteni calului şi 
o luă la galop spre fluviu. Însângeră nemilos coastele 
calului, care şovăia, şi sări în apă, îndreptându-se spre 
adânc, acolo unde era curentul mai repede. Sute de ulani 
săriră după el. Era frig în mijlocul apei şi în repeziciunea 
curentului te apuca groaza. Ulanii se agăţau unii de alţii şi 
cădeau de pe cai. Câţiva cai se înecară; se înecară şi 
oameni, iar cei rămaşi se sforţau din răsputeri să înoate mai 
departe şi, cu toate că la nici jumătate de verstă era vad, se 
mândreau cu faptul că înoată şi se îneacă în fluviu, sub ochii 
omului care şedea pe buştean şi nici nu se uita la ei. Când 
aghiotantul, care se înapoiase lângă împărat, găsi 
momentul potrivit şi îşi permise să atragă împăratului 
luarea-aminte asupra devotamentului polonezilor faţă de 
persoana sa, omul mărunţel în tunică cenuşie se ridică şi, 
chemându-l pe Berthier, începu să se plimbe cu el încoace şi 
încolo pe mal, să-i dea ordine şi să se uite din când în când 


cu nemulţumire la ulanii care se înecau, distrăgându-i 
atenţia. 

Pentru el nu era nimic nou în convingerea că prezenţa sa 
în oricare parte a lumii, începând din Africa şi până în 
stepele Moscovei, putea aduce deopotrivă soldaţii la 
nebunească uitare de sine. Dete ordin să i se aducă de 
îndată calul şi plecă la cartierul său general. 

Vreo patruzeci de ulani se înecară, cu toate bărcile de 
salvare trimise într-ajutor. Cea mai mare parte o luară 
îndărăt spre malul de unde porniseră. Colonelul şi încă doi- 
trei oameni reuşiră să treacă înot râul şi urcară anevoie 
malul opus. Dar cum puseră piciorul pe mal, uzi leoarcă şi 
cu apa şiroindu-le din haine, strigară Vivat, privind extaziaţi 
spre locul unde stătuse Napoleon şi unde nu mai era nici 
urmă de el acum - şi în clipa aceea se simţiră fericiţi. 

Seara, împărțind ordine, între două dispoziţii - una privind 
aducerea cât mai grabnică a asignatelor false pregătite 
pentru Rusia, alta hotărând împuşcarea unui saxon, într-o 
scrisoare a căruia, interceptată, fuseseră găsite date cu 
privire la dispozitivul armatei franceze - Napoleon mai dete 
şi o a treia dispoziţie, de primirea colonelului polonez, care 
se aruncase în apele râului fără să fi fost necesar, în 
Legiunea de Onoare (Legion d'Honneur), ordin al cărui 
mare comandor era însuşi Napoleon. 

Quos vuit perdere, dementat.542 

III. 

ÎNTRE TIMP ÎMPĂRATUL Rusiei se afla de mai bine de o 
lună la Wilna, trecând în revistă trupele şi făcând manevre. 
Nu era nimic gata pentru războiul la care se aştepta toată 
lumea şi în vederea pregătirii căruia venise de la 
Petersburg împăratul. De vreun plan general de acţiune 
nici nu se pomenea. Îndoiala asupra planului care trebuia 
adoptat dintre toate câte erau propuse, crescuse şi mai 
mult acum, după luna de zile petrecută de împărat la 
cartierul general. Pentru fiecare dintre cele trei armate 
fusese desemnat câte un comandant-şef, însă un comandant 


suprem, peste cele trei armate laolaltă, nu exista, iar 
împăratul nu voia să-şi ia acest titlu. 

Cu cât împăratul îşi prelungea şederea la Wilna, cu atât 
mai puţine erau pregătirile de război ale celor obosiţi să-l 
tot aştepte. S-ar fi zis că toate eforturile celor ce-l 
înconjurau pe împărat erau îndreptate doar spre scopul de 
a-l face ca, petrecându-şi plăcut timpul, să uite de războiul 
care bătea la uşă. 

După o mulţime de baluri şi banchete prin casele 
magnaţilor polonezi, ale curtenilor, ori chiar la împărat, 
unuia dintre generalii polonezi aghiotanţi ai împăratului îi 
veni în luna iunie ideea să dea o masă şi un bal în cinstea 
suveranului, din partea generalilor-aghiotanţi. Ideea 
aceasta fu primită cu bucurie de toată lumea. Împăratul îşi 
dădu încuviințarea. Generalii-aghiotanţi făcură o listă de 
subscripţie şi adunară bani. Persoana care se ştia că putea 
face mai multă plăcere împăratului fu aleasă să joace rolul 
de gazdă. Contele Benigsen, moşier din gubernia Wilna, îşi 
puse la dispoziţie casa pentru această serbare, aflată afară 
din oraş, aşa că pentru 13 iunie fu anunţat balul, banchetul, 
plimbările cu barca şi iluminaţia cu focuri de artificii la 
Zakret, în vila de pe moşia contelui Benigsen. 

În aceeaşi zi în care Napoleon dăduse ordinul de trecerea 
Nemanului şi avangardele armatelor sale, respingând 
cazacii, treceau graniţa rusească, Alexandru îşi petrecea 
seara în vila contelui Benigsen, la balul dat de generalii- 
aghiotanţi. 

Era o serbare strălucită şi plină de voie bună; cunoscătorii 
spuneau că rareori se mai adunaseră laolaltă atâtea femei 
frumoase. Era la acest bal şi contesa Bezuhova, din rândul 
coconetului rus venit după împărat din Petersburg la Wilna, 
şi eclipsa cu frumuseţea ei greoaie, aşa-zisă rusească, pe 
delicatele doamne poloneze. Fu remarcată numaidecât şi 
împăratul îi făcu cinstea s-o invite la dans. 

Boris Drubeţkoi, en garcon (ca burlac), cum spunea el, 
deoarece îşi lăsase nevasta la Moscova, lua de asemenea 


parte la bal, căci, cu toate că nu era general-aghiotant, 
subscrisese o sumă importantă pentru organizarea balului. 
Boris era acum om bogat, ajuns departe pe scara 
onorurilor; nu-şi mai căuta protectori, ci se socotea pe 
picior de egalitate cu cei mai sus-puşi din generaţia sa. 

La douăsprezece noaptea încă se mai dansa. Helene, care 
nu-şi găsise un cavaler vrednic de dânsa, îl pofti singură pe 
Boris la mazurcă. Erau a treia pereche. Boris se uita cu 
sânge rece la minunaţii umeri goi ai Helenei, ce răsăreau 
din rochia diafană de voal de culoare închisă şi brodată cu 
aur, şi-i spunea ceva despre vechile lor cunoştinţe, dar 
totodată, neobservat de nimeni, nici de sine însuşi măcar, 
nu înceta o clipă să urmărească mişcările împăratului, care 
se afla în acelaşi salon. Împăratul nu dansa; sta în uşă şi 
oprea când pe unii, când pe alţii, spunându-le câte un 
cuvânt amabil, aşa cum numai el ştia să spună. 

De cum începu mazurca, Boris băgă de seamă că 
generalul-aghiotant Balaşov, unul dintre intimii împăratului, 
se apropie de el şi, împotriva uzanțelor de la curte, se 
opreşte chiar lângă suveranul prins într-o conversaţie cu o 
doamnă poloneză. Continuând să discute cu doamna, 
suveranul se uită întrebător la aghiotant şi, înțelegând 
pesemne că Balaşov procedase aşa numai pentru că avea 
motive serioase s-o facă, înclină uşor din cap spre doamnă 
şi se întoarse spre Balaşov. Abia începu aghiotantul să 
vorbească şi pe chipul împăratului se zugrăvi mirarea. Îl luă 
pe Balaşov de braţ şi porni cu el de-a lungul salonului, 
tăindu-şi, fără să-şi dea seama, un drum larg de vreo trei 
stânjeni prin asistenţa care se dădea în lături dinaintea lui. 
Boris observă ce tulburată era faţa lui Arakceev, văzându-l 
pe împărat cu Balaşov. Arakceev, cu nasul lui roşu, uitându- 
se pe sub sprâncene la Alexandru şi pufăind, ieşi din 
mulţime, ca şi cum s-ar fi aşteptat să-l cheme împăratul. 
(Boris înţelegea că Arakceev îl pizmuieşte pe Balaşov şi e 
nemulţumit de faptul că o veste - după toate aparențele 
foarte importantă - e adusă împăratului prin altcineva.) 


Dar împăratul şi Balaşov trecură, fără să-l bage în seamă 
pe Arakceev, printre canaturile uşii deschise şi ieşiră în 
grădina feeric iluminată. Strângând mânerul săbiei şi 
uitându-se mânios împrejur, Arakceev mai merse vreo 
douăzeci de paşi în urma lor. 

Continuând să execute figurile de mazurcă, Boris nu 
încetă nici un minut să-şi pună întrebarea ce veste va fi 
adus oare Balaşov şi în ce chip ar putea afla această veste 
înaintea celorlalţi. 

La o figură unde trebuia să-şi aleagă altă parteneră, Boris 
şopti Helenei că vrea s-o ia pe contesa Potocki, care, pe câti 
se păruse, ieşise pe terasă şi, lăsându-se să alunece pe 
parchetul lucios, se repezi spre uşa dinspre grădină, dar, 
dând cu ochii de suveranul ieşit cu Balaşov pe terasă, se 
opri. Împăratul şi Balaşov se îndreptau spre uşă. Boris, 
fâstâcindu-se, ca şi cum n-ar fi avut vreme să se mişte din 
loc, se lipi respectuos de perete şi înclină din cap. 

Împăratul, tulburat ca un om ce suferise o jignire 
personală, îşi rostea tocmai sfârşitul frazei: 

— Să atace Rusia fără declaraţie de război! Nu voi încheia 
pace decât atunci când nu va mai rămâne fie şi un singur 
inamic înarmat pe pământul meu, spuse el. 

După cum i se păruse lui Boris, împăratului îi făcuse 
plăcere să rostească aceste cuvinte; era mulţumit de forma 
în care-şi exprimase gândurile, dar nu era mulţumit de 
faptul că Boris i le auzise. 

— Să nu afle nimeni! Adăugă împăratul, încruntându-se. 

Boris înţelese că aceste cuvinte i se adresau lui şi, 
închizând ochii, înclină uşor capul. Împăratul intră iarăşi în 
salon şi mai rămase la bal vreo jumătate de oră. 

Boris aflase cel dintâi vestea trecerii trupelor franceze 
peste Neman şi, datorită acestui fapt, avu prilejul să arate 
câtorva feţe sus-puse că multe lucruri, ascunse pentru alţii, 
lui îi sunt cunoscute; şi prin asta nu lăsă să-i scape ocazia 
de a se ridica şi mai mult în ochii acestor personaje. 


Vestea neaşteptată a trecerii trupelor franceze peste 
Neman căzuse ca trăsnetul, după o lună de aşteptări 
înşelate şi încă în toiul unui bal! Primind vestea, împăratul, 
în prima clipă, sub influenţa indignării şi a jignirii, găsise 
expresia rămasă mai târziu celebră, care-i plăcuse şi lui 
personal şi care exprima întru totul sentimentele sale. 
Înapoiat de la bal, trimise la două noaptea după secretarul 
său Şişkov şi îi porunci să scrie un ordin de zi către armată 
şi un rescript feldmareşalului prinţ Saltâkov, în care ceru să 
fie neapărat incluse cuvintele sale că nu va încheia pace 
atâta vreme cât pe pământul rusesc va mai rămâne fie şi un 
singur francez înarmat. 

A doua zi fu redactată următoarea scrisoare către 
Napoleon: „Monsieur mon frere. J'ai appris hier que, 
malgre la loyaute avec laguelle j'ai maintenu mes 
engagements envers Votre Majeste, vos troupes ont franchi 
les frontieres de la Russie, et je recois a l'instant de 
Petersbourg une note par laquelle le comte Lauriston, pour 
cause de cette agression, annonce que Votre Majeste s'est 
consideree comme en €tat de guerre avec moi des le 
moment ou le prince Kourakine a fait la demande de ses 
passeports. Les motifs sur lesquels le duc de Bassano 
fondait son refus de les lui delivrer, n'auraient jamais pu me 
faire supposer que cette demarche servirait jamais de 
pretexte a l'agression. En effet, cet ambassadeur n'y a 
jamai 6te autorise comme il l'a declare lui-meme, et aussitât 
que j'en fus informe, je lui ai fait connaâtre combien je le 
desapprouvais, en lui donnant l'ordre de rester a son poste. 
şi Votre Majeste n'est pas intentionnee de verser le sang de 
nos peuples pour un malentendu de ce genre et qu'elle 
consente a retirer ses troupes du territoire russe, je 
regarderai ce qui s'est pass comme non avenu, etun 
accommodement entre nous sera possible. Dans le cas 
contraire, Votre Majeste, je me verrai force de repousser 
une attaque que rien n'a provoque de ma part. Il depend 


encore de Votre Majeste d'6viter a l'humanite les calamites 
d'une nouvelle guerre. 
Je suis, etc. 


(signe) Alexandre”543 

IV. 

LA 13 IUNIE, PE LA CEASURILE două după miezul nopţii, 
împăratul chemă la sine pe generalul Balaşov şi-i citi 
scrisoarea lui către Napoleon, ordonându-i să ia această 
scrisoare şi s-o predea personal împăratului francez. 
Trimiţându-l pe Balaşov, împăratul îi repetă o dată mai mult 
fraza care spunea că el nu va încheia pace, câtă vreme va 
mai rămâne un singur inamic înarmat pe pământul rusesc, 
şi-i ordonă să transmită întocmai lui Napoleon aceste 
cuvinte. Suveranul nu trecuse această frază în scrisoarea 
către Napoleon, pentru că simţea, cu tactul său, că 
asemenea cuvinte ar fi fost nelalocul lor, în clipa când se 
făcea o ultimă încercare de înţelegere; dar îi ordonă lui 
Balaşov să i le transmită negreşit lui Napoleon, personal. 

Plecând în aceeaşi noapte de 13 spre 14 iunie, Balaşov, 
însoţit de un gornist şi de doi cazaci, ajunse la revărsatul 
zorilor în satul Rykonty, la avanposturile franceze de pe 
malul rusesc al Nemanului. Aici fu oprit de o patrulă de 
cavalerişti francezi. 

Un subofițer de husari francez, cu tunică zmeurie şi 
căciulă miţoasă, strigă la Balaşov care se apropia, 
ordonându-i să se oprească. Balaşov nu se opri chiar pe 
dată, ci continuă să înainteze la pas pe drum. 

Subofiţerul, încruntându-se şi mormăind o înjurătură, se 
repezi cu calul până-n pieptul calului lui Balaşov, duse mâna 
la sabie şi răcni grosolan la generalul rus, întrebându-l dacă 
nu cumva e surd de n-aude ce i se vorbeşte. Balaşov îi spuse 
cine este. Subofiţerul trimise un soldat la ofiţerul său. 

Fără să-i acorde lui Balaşov vreo atenţie, subofiţerul 
începu să vorbească cu tovarăşii săi despre treburile lor 
cazone şi nici nu se uita la generalul rus. 


Deosebit de ciudat i se păru lui Balaşov, după intimitatea 
lui cu autoritatea şi puterea supremă, după convorbirea pe 
care trei ore înainte o avusese cu însuşi împăratul, deprins 
cum era, prin funcţia sa, cu onorurile, deosebit de ciudati 
se păru să vadă aici, pe pământul rusesc, această 
duşmănoasă şi, mai ales, necuviincioasă atitudine a forţei 
brute faţă de el. 

Soarele abia începuse să se ridice din ceaţă; văzduhul era 
răcoros şi pământul înrourat. Dinspre sat venea pe drum o 
cireada mânată la păşune. Din lanuri apăreau, rând pe 
rând, ca băşicile la suprafaţa apei, ciripind voioase, stoluri 
de ciocârlii. 

Balaşov se uita împrejur, aşteptând venirea ofițerului din 
sat. Cei doi cazaci ruşi, ca şi gornistul şi husarii francezi, se 
uitau din când în când tăcuţi unul la altul. 

Un colonel francez de husari care, se vedea cât de colo, 
fusese luat de-a dreptul din aşternut, ieşi din sat călare pe 
un frumos şi bine îngrijit cal sur; doi husari îl însoțeau. Şi 
ofiţerul, şi husarii, şi caii lor aveau un aer de mulţumire şi 
de eleganţă. 

Era acea primă perioadă a campaniei când trupele mai au 
o ţinută corectă, aproape ca la paradă şi ca în perioadele de 
activitate paşnică, doar cu oarecare nuanţă de cochetărie 
ostăşească în îmbrăcăminte şi cu o reală nuanţă de voie 
bună şi de cutezanţă, caracteristică întotdeauna 
începuturilor oricărei campanii. 

Colonelul francez îşi stăpânea cu greu căscatul, dar era 
politicos şi se vede că înţelesese toată însemnătatea rolului 
lui Balaşov. Îl conduse îndărătul liniilor, printre soldaţii săi 
din avanposturi, şi-i aduse la cunoştinţă că dorinţa sa de a fi 
prezentat împăratului va fi, probabil, satisfăcută pe loc, de 
vreme ce, după câte ştia el, cartierul general al împăratului 
se afla nu departe de acolo. 

Străbătură satul Rykonty, trecând pe lângă santinele, pe 
lângă conoveţele husarilor francezi, cu soldaţi care-şi 
salutau comandantul şi se uitau curioşi la uniforma 


rusească, apoi ieşiră în partea cealaltă a satului. După 
spusele colonelului, la doi kilometri se afla comandantul 
diviziei, care avea să-l primească pe Balaşov şi să-l conducă 
la destinaţie. 

Soarele era sus acum şi strălucea voios peste verdele crud 
al holdelor. 

Cum ieşiră din sat, după ce trecură de crâşmă, văzură 
venind spre ei, din vale, un grup de călăreţi, în fruntea 
cărora, pe un cal negru, cu căpăstrul strălucind în soare, 
călărea un om înalt, cu penaj la pălărie şi cu pletele negre şi 
ondulate, lăsate pe spate, care, cu o mantie roşie pe umeri, 
îşi ţinea picioarele lungi întinse înainte, aşa cum călăresc 
francezii. Omul acesta o luă în galop spre Balaşov, Penele de 
la pălărie îi fâlfâiau în vânt, făcând să-i sticlească pietrele 
scumpe şi fireturile de aur, în soarele viu al dimineţii de 
iunie. 

Între Balaşov şi călăreţul ce-i venea galopând întru 
întâmpinare cu o solemnitate teatrală întipărită pe figură, 
în sclipiri de brățări, de penaje, salbe şi ceaprazuri, nu mai 
era decât distanţa a două lungimi de cal, când Julner, 
colonelul francez, îi şopti plin de respect: „Le roi de 
Naples”544. Într-adevăr, era Murat, care purta acum titlul 
de rege al Neapolului. Şi deşi era de neînțeles de ce era 
regele Neapolului, aşa-l numea toată lumea şi era până şi el 
convins de lucrul acesta, aşa că, de aceea îşi luase 
înfăţişarea de acum mult mai majestuoasă şi mai 
impunătoare decât înainte. Era atât de încredinţat că e într- 
adevăr regele Neapolului, încât atunci când, în ajunul 
plecării lui din Neapole, în timpul unei plimbări cu trăsura 
alături de soţia sa pe străzile oraşului, câţiva italieni îi 
strigaseră: „Viva il re!”545 el se întorsese spre soţia sa şi-i 
spusese zâmbind cu tristeţe: „Les malheureux, ils ne savent 
pas que je les quitte demain!”546 

Însă, cu toată ferma sa încredințare că este în adevăr 
regele Neapolului şi cu toate că era plin de compătimire 
pentru durerea ce le-o pricinuia supuşilor săi părăsindu-i 


acum, totuşi în ultimul timp, după ce i se dăduse ordinul să- 
şi reia locul în armată şi, mai cu seamă, după întâlnirea cu 
Napoleon la Danzig, când augustul său cumnat îi spusese: 
„Je vous ai fait Roi pour regner a ma maniere, mais pas a la 
vGtre”547 - se apucase iarăşi bucuros de treaba la care se 
pricepea bine şi, asemenea unui cal bine hrănit, fără să se fi 
îngrăşat însă, care, simțindu-se în puteri joacă în ham mai 
întâi şi abia apoi se aşterne la drum, galopa acum voios şi 
mulţumit, îmbrăcat cum nu se poate mai pestriţ şi mai 
scump, fără să ştie nici el încotro şi pentru ce, pe drumurile 
Poloniei. 

Dând cu ochii de generalul rus, Murat, solemn, regeşte, îşi 
lăsă pe spate capul cu plete cârlionţate, răsfirate pe umeri, 
şi se uită întrebător la colonelul francez. Colonelul raportă 
respectuos majestăţii-sale rostul lui Balaşov, al cărui nume 
nu-l putea rosti cum trebuie. 

— De Bal-macheve! Zise regele (înlăturând, cu hotărâre, 
dificultatea de neînvins de care se izbise colonelul), charme 
de faire votre connaissance, general548, adăugă el cu un 
gest de regească bunăvoință. 

Cum începu regele să vorbească tare şi repede, toată 
măreţia regală îl părăsi, şi Murat trecu, fără să-şi dea 
seama, la tonul lui natural, de familiaritate blajină. Puse 
mâna pe greabănul calului lui Balaşov. 

— Eh bien, general, tout est a la guerre, a ce quiil 
parait549, zise el, ca şi cum i-ar fi părut rău că în 
împrejurarea asta nu putea el hotărî. 

— Sire, l!Empereur, mon maâtre, ne desire point la 
guerre, comme Votre Majeste le voit550, răspunse Balaşov 
întrebuinţând mereu, din belşug, la toate cazurile, titlul de 
„Votre Majeste”, adresându-se, prin această repetare 
afectată a titlului, unui personaj pentru care titlul constituia 
încă o noutate. 

Faţa lui Murat strălucea de mulţumire prostească în timp 
ce-l asculta pe monsieur de Balachoff. Dar royaute 
oblige551: el se simţi obligat să stea de vorbă cu trimisul lui 


Alexandru despre problemele de stat ca un rege şi aliat ce 
era. Descălecă şi, luându-l de braţ pe Balaşov, pe care-l 
duse puţin mai departe de suita ce-l aştepta respectuoasă, 
începu să se plimbe cu el încoace şi încolo, străduindu-se să 
dea cuvintelor sale cât mai multă importanţă. El aminti de 
faptul că împăratul Napoleon fusese jignit când i se ceruse 
să-şi retragă trupele din Prusia, mai ales luând în 
considerare că cererea fusese făcută în văzul lumii întregi şi 
că prin aceasta fusese jignit prestigiul Franţei. Balaşov 
spuse că în cererea aceasta nu era nimic jignitor, întrucât... 
Murat îl întrerupse: 

— Aşadar, dumneavoastră consideraţi că nu împăratul 
Alexandru este iniţiatorul războiului? Spuse el pe 
neaşteptate, cu un zâmbet binevoitor şi prostesc. 

Balaşov îi răspunse pentru ce credea el, de fapt, că 
provocatorul războiului era Napoleon. 

— Eh, mon cher general, îl mai întrerupse o dată Murat, je 
desire de tout mon coeur que les Empereurs s'arrangent 
entre eux, et que la guerre commence malgre moi se 
termine le plus tot possible552, zise el pe tonul cu care 
discută servitorii ce vor să rămână buni prieteni, cu toată 
cearta iscată între stăpânii lor. Şi trecu la întrebări în 
legătură cu marele duce şi cu sănătatea lui şi la evocarea 
timpului petrecut împreună la Neapole, în veselie şi 
distracţii. Apoi deodată, ca şi cum şi-ar fi adus pe loc aminte 
de demnitatea sa regală, Murat îşi umflă solemn pieptul - 
atitudine pe care şi-o luase la încoronare - şi, făcând un 
gest cu mâna dreaptă, spuse: Je ne vous retiens plus, 
general; je souhaite la succes de de votre mission553, apoi, 
fâlfâindu-şi mantia roşie cu găitane şi penajul de la pălărie, 
o porni, în sclipiri de nestemate, spre suita care-l aştepta cu 
tot respectul cuvenit. 

Balaşov plecă mai departe, presupunând, după cuvintele 
lui Murat, că foarte curând va fi prezentat chiar lui 
Napoleon. Dar, în locul unei imediate întâlniri cu Napoleon, 
santinelele corpului de infanterie al lui Davout îl mai opriră 


o dată în satul următor, aşa cum îl opriseră husarii din 
avanposturi, până când, în sfârşit, un aghiotant al 
comandantului de corp de armată, care fusese chemat, îl 
conduse în satul în care se afla mareşalul Davout. 

V, 

DAVOUT ERA UN ARAKCEEV al împăratului Napoleon, un 
Arakceev fără laşităţi, dar tot atât de rigid, de crud şi de 
incapabil să-şi arate devotamentul altfel decât prin cruzime. 

În mecanismul organizării statului e nevoie de acest fel de 
oameni, aşa cum în organizarea naturii e nevoie de lupi, şi 
ei nu lipsesc niciodată; apar mereu şi se menţin, oricât de 
nepotrivită ar părea prezenţa şi apropierea lor de 
căpetenia ocârmuirii. Numai prin această necesitate se 
poate explica faptul că un bărbat crud ca Arakceev - care 
smulgea cu mâna lui mustăţile grenadierilor, dar nu era în 
stare, din cauza nervilor slabi, să înfrunte nici un pericol, 
om incult şi lipsit de manierele curţii - izbutea totuşi să se 
menţină la putere pe lângă Alexandru, caracter delicat, de 
o nobleţe cavalerească. 

Balaşov îl găsi pe mareşalul Davout, în şura unei case 
ţărăneşti, stând pe un butoi şi ocupat cu nişte scripte 
(controla nişte socoteli). Un aghiotant sta lângă el. Şi-ar fi 
putut găsi o locuinţă mai bună, dar mareşalul Davout era 
unul dintre oamenii care-şi organizează înadins viaţa în cele 
mai sumbre condiţii, tocmai ca să aibă dreptul de a fi 
încruntaţi. De aceea şi sunt ei totdeauna grăbiţi şi extrem 
de ocupați. „Mă mai pot oare gândi la latura plăcută a vieţii 
omeneşti când, vedeţi bine, stau aici pe un butoi, într-o şură 
murdară, şi lucrez?” - părea să spună expresia feţei sale. 
Cea mai mare plăcere şi nevoia de căpetenie a acestor 
oameni este ca, atunci când întâlnesc un om plin de bucuria 
vieţii, să-i arunce în ochi acestui entuziast trista şi 
îndărătnica lor hărnicie. Această plăcere şi-o permise 
Davout când i-l aduseră pe Balaşov. El se adânci şi mai mult 
în lucru când îl văzu pe generalul rus intrând şi, uitându-se 
de sub ochelari la chipul lui înviorat de impresia încă vie a 


frumuseţii acelei dimineţi şi a convorbirii cu Murat, nu se 
ridică şi nici măcar nu se clinti, ci se încruntă şi mai tare şi 
zâmbi răutăcios. 

Zărind pe faţa lui Balaşov semnele impresiei neplăcute ce-i 
produsese primirea aceasta, Davout înălţă capul şi-l întrebă 
cu răceală ce doreşte. 

Presupunând că asemenea primire nu-i putea fi făcută 
decât pentru că Davout nu ştie că el e generalul-aghiotant 
al împăratului Alexandru, ba chiar reprezentantul acestuia 
faţă de Napoleon, Balaşov se grăbi să-şi decline titlul şi 
misiunea. Dar, împotriva aşteptărilor sale, Davout, 
ascultându-l, deveni şi mai aspru şi mai grosolan. 

— Unde ţi-e plicul? Zise el. Donnez-le moi, je renverrai a 
I'Empereur.554 

Balaşov spuse că are dispoziţii să înmâneze el personal 
plicul împăratului francez. 

— Dispoziţiile împăratului dumneavoastră se execută în 
armata dumneavoastră, dar aici, zise Davout, sunteţi dator 
să faceţi ceea ce vi se spune. 

Şi, ca şi când ar fi vrut să-i dea şi mai mult generalului rus 
să înţeleagă dependenţa lui de forţa brută, Davout trimise 
un aghiotant după ofiţerul de serviciu. 

Balaşov scoase plicul ce conţinea scrisoarea împăratului şi- 
| puse pe masă (masă improvizată dintr-o uşă de care 
atârnau balamalele smulse şi pusă pe două butoaie). Davout 
luă plicul şi citi adresa. 

— Aveţi tot dreptul să-mi acordaţi sau să nu-mi acordaţi 
consideraţie, zise Balaşov. Dar binevoiţi să luaţi act, vă rog, 
că am cinstea de a purta titlul de general-aghiotant al 
majestăţii-sale... 

Davout se uită la el tăcut şi uşoara tulburare, precum şi 
încurcătura observată pe chipul lui Balaşov, îi făcură 
probabil plăcere. 

— Dumneavoastră vi se va acorda tot ceea ce vi se cuvine, 
zise el şi, băgând plicul în buzunar, ieşi din şură. 


Peste o clipă intră aghiotantul mareşalului, domnul de 
Castre, care-l conduse pe Balaşov în locuinţa ce-i fusese 
pregătită. 

Balaşov luă în ziua aceea masa în şură, împreună cu 
mareşalul, pe aceeaşi scândură pusă pe două butoaie. 

A doua zi, Davout plecă dis-de-dimineaţă, după ce-l invită 
pe Balaşov la el şi-i spuse sugestiv că-l roagă stăruitor să 
rămână locului şi să nu plece decât odată cu bagajele şi 
numai dacă se vor da ordine în acest sens, iar de vorbit, să 
nu vorbească cu nimeni, afară de domnul de Castre. 

După patru zile de izolare, de plictiseală şi de înjositoare 
conştiinţă a subordonării sale, deosebit de adânc resimţită 
după mediul puternicilor între care trăise până de curând, 
după ce parcurse mai multe etape de marş laolaltă cu 
bagajele mareşalului şi cu grosul trupelor franceze, care 
ocupau toată regiunea, Balaşov fu adus la Wilna, ocupată 
acum de francezi, şi intră pe aceeaşi barieră pe unde ieşise 
cu patru zile înainte. 

A doua zi, şambelanul împăratului, monsieur de Turenne, 
se prezentă la Balaşov şi-i transmise dorinţa împăratului 
Napoleon de a-l învrednici cu o audienţă. 

Cu patru zile înainte, aceeaşi casă, la care-l duceau acum 
pe Balaşov, fusese străjuită de gărzile regimentului 
Preobrajenski; acum în faţa porţii erau doi grenadieri 
francezi, cu tunici albastre desfăcute la piept şi cu căciuli 
miţoase, o escortă de husari şi ulani şi o strălucitoare suită 
de aghiotanţi, paji şi generali, care-l aşteptau pe Napoleon 
să iasă, făcând cerc la scară în jurul calului său şi a 
mamelucului Rustan. Napoleon îl primea pe Balaşov la 
Wilna, în aceeaşi casă din care îl trimisese în misiune 
împăratul Alexandru. 

VI. 

ORICÂT DE DEPRINS ERA Balaşov cu solemnitatea de la 
curte, luxul şi fastul curţii lui Napoleon îl uimiră. 

Contele Turenne îl introduse într-o vastă antecameră unde 
aşteptau o mulţime de generali, şambelani şi magnați 


polonezi, dintre care pe mulţi Balaşov îi văzuse la curtea 
împăratului Rusiei. Duroc anunţă că împăratul Napoleon va 
primi pe generalul rus înainte de a-şi face plimbarea. 

După câteva minute de aşteptare, un şambelan de serviciu 
apăru în salonul cel mare şi, înclinându-se politicos în faţa 
lui Balaşov, îl pofti să-l urmeze. 

Balaşov intră într-un salonaş din care o uşă dădea în 
cabinetul de lucru, acelaşi cabinet de unde îl trimisese în 
misiune împăratul rus. Balaşov rămase aici, în aşteptare, 
cam două minute. De dincolo de uşă se auziră nişte paşi 
grăbiţi. Amândouă canaturile se dădură cu repeziciune în 
lături, totul amuţi, şi din cabinet se făcură auziţi alţi paşi 
energici şi hotărâți: era Napoleon. Tocmai îşi terminase 
toaleta pentru plimbarea călare. Purta o tunică albastră, 
descheiată, deasupra unei veste albe ce se lăsa pe pântecul 
lui rotund şi pantaloni albi din piele de elan, întinşi pe 
coapsele grăsune ale picioarelor lui scurte, încălţate cu 
botfori. Părul, tuns scurt, se vedea că abia fusese pieptănat, 
dar o şuviţă îl cădea în jos, drept în mijlocul frunţii late. 
Ceafa albă şi grasă se revărsa peste gulerul negru al tunicii; 
mirosea a apă de colonie. Pe faţa lui plină şi tinerească, cu 
bărbia proeminentă, se citea expresia de majestoasă 
bunăvoință a suveranilor. 

Intră, tresărind la fiecare pas şi lăsându-şi uşor capul pe 
spate. Întreaga lui făptură, scurtă şi îndesată, cu umeri laţi 
şi graşi, cu pântecul şi pieptul scoase involuntar în afară, 
avea înfăţişarea aceea impunătoare şi majestoasă pe care o 
au la patruzeci de ani oamenii trăiţi în huzur. Afară de asta, 
se vedea bine că în ziua aceea era cât se poate de bine 
dispus. 

EI înclină puţin capul, răspunzând la plecăciunea adâncă şi 
respectuoasă a lui Balaşov şi, apropiindu-se, începu imediat 
să-i vorbească, ca omul care preţuieşte fiecare minut din 
timpul lui şi nu se înjoseşte până într-atâta, încât să-şi 
pregătească dinainte cuvintele, ci e sigur că va spune 
totdeauna ceea ce e bine să spună şi numai ceea ce trebuie. 


— Bună ziua, generale, zise el. Am primit scrisoarea 
împăratului Alexandru pe care aţi adus-o şi sunt foarte 
bucuros că vă văd. 

Se uită întâi cu ochii lui mari drept în ochii lui Balaşov, 
apoi, imediat după asta, începu să se uite pe alături. 

Era vădit că nu-l interesa câtuşi de puţin persoana lui 
Balaşov. Se vedea bine că numai ceea ce se petrecea în 
sufletul său prezenta pentru el interes. Tot ce era în afară, 
n-avea pentru el nici o importanţă, pentru că totul în lume 
atârna, cum i se părea lui, numai de voinţa sa. 

— Nu doresc şi n-am dorit războiul, zise el, dar am fost 
forţat să-l fac. Sunt şi acum (el apăsă pe acest cuvânt) gata 
să primesc toate explicaţiile pe care mi le puteţi da. 

Şi începu să expună, clar şi concis, pricinile pentru care 
era nemulţumit de guvernul rus. 

Judecând după tonul măsurat, calm şi prietenos cu care 
vorbea împăratul francez, Balaşov era ferm convins că vrea 
pacea şi e gata să treacă la tratative. 

— Sire! L'Empereur, mon maâtre555, îşi începu Balaşov 
discursul de mult pregătit, atunci când Napoleon, sfârşind, 
se uită întrebător la ambasadorul rus; însă privirea 
împăratului aţintită asupra sa îl încurcă. 

„Sunteţi emoţionat, veniţi-vă în fire”, părea că spune 
Napoleon, uitându-se cu un zâmbet abia perceptibil la 
tunica şi sabia lui Balaşov. Balaşov îşi veni în fire şi începu 
să vorbească. Spuse că împăratul Alexandru nu consideră 
cererea lui Kurakin de a i se restitui scrisorile de acreditare 
ca fiind un motiv destul de puternic pentru începerea 
războiului, că, dacă a procedat aşa, Kurakin a făcut-o din 
proprie iniţiativă şi fără consimţământul suveranului, că 
împăratul Alexandru nu doreşte războiul şi că nu are niciun 
fel de legături cu Anglia. 

— Nu are încă, intercală Napoleon şi, ca şi când s-ar fi 
temut să nu se lase pradă sentimentelor, se încruntă şi-i 
făcu un semn uşor din cap, dându-i să înţeleagă că poate 
continua. 


După ce spuse tot ce avea ordin să spună, Balaşov adăugă 
că împăratul Alexandru doreşte pacea, dar nu va începe 
tratativele altfel decât cu condiţia ca... Aici Balaşov ezită: îşi 
aduse aminte de cuvintele pe care împăratul Alexandru nu 
le pusese în scrisoarea sa, dar pe care poruncise să le 
găsească negreşit introduse în rescriptul către Saltâkov şi 
pe care Balaşov avea ordin să le transmită lui Napoleon. 
Balaşov îşi amintea bine cuvintele: „... câtă vreme fie şi un 
singur inamic înarmat va mai rămâne pe pământul rusesc”, 
dar un sentiment nelămurit îl reţinea. Nu putea rosti aceste 
cuvinte, deşi voia s-o facă. Şovăi şi spuse: cu condiţia ca 
armatele franceze să se retragă dincolo de Neman. 

Napoleon observă încurcătura lui Balaşov din clipa când 
pronunţă ultimele cuvinte: faţa îi zvâcni, iar pulpa piciorului 
stâng începu să i se zbată cadenţat. Fără să se mişte din loc, 
el începu să vorbească pe un ton mai ridicat şi ceva mai 
pripit decât la început. În timp ce Napoleon cuvântă cum 
urmează, Balaşov, de câte ori îşi lăsa privirile în jos, observa 
fără să vrea zvâcnetul pulpei piciorului stâng al împăratului, 
zvâcnet care se făcea din ce în ce mai puternic pe măsură 
ce acesta ridica tonul. 

— Doresc şi eu pacea, nu mai puţin ca împăratul 
Alexandru, începu el. Nu sunt oare eu acela care, de 
optsprezece luni de zile fac totul pentru ca s-o obţin? De 
optsprezece luni aştept explicaţii. Dar pentru a putea 
începe în sfârşit tratativele, ce mi se cere? Întrebă el, 
încruntându-se şi făcând un gest interogativ energic cu 
mâna-i mică, albă şi plină. 

— Retragerea trupelor dincolo de Neman, majestate, 
spuse Balaşov. 

— Dincolo de Neman? Repetă Napoleon. Aşadar, acum 
vreţi să mă retrag dincolo de Neman, numai dincolo de 
Neman? Repetă el, uitându-se drept în ochii lui Balaşov. 

Balaşov înclină respectuos capul. 

De unde cu patru luni înainte i se ceruse retragerea din 
toată Pomerania, acum i se cerea numai retragerea dincolo 


de Neman. Napoleon se răsuci brusc şi începu să se plimbe 
prin odaie. 

— Spuneţi că mi se cere să mă retrag dincolo de Neman, 
pentru a se putea începe tratativele; dar tot aşa mi-aţi 
cerut, acum două luni, retragerea dincolo de Oder şi de 
Vistula şi cu toate astea azi sunteţi gata să duceţi tratative 
cu mine. 

Se plimbă tăcut de la un colţ la altul al odăii, apoi se opri 
iarăşi în faţa lui Balaşov. Chipul îi împietrise parcă într-o 
expresie de severitate şi piciorul stâng îi tremura şi mai 
tare decât înainte. Napoleon era conştient de acest tremur 
al piciorului său stâng. La vibration de mon mollet gauche 
est un grand signe chez moi556, spunea el mai târziu. 

— Propuneri, ca acelea de a curăța locul până la Oder şi 
Vistula, pot fi făcute prinţului de Baden, nu mie, se răsti 
Napoleon cu totul pe neaşteptate chiar şi pentru sine. Dacă 
mi-aţi fi cedat Petersburgul şi Moscova şi tot n-aş fi primit 
asemenea condițiuni. După voi, eu am început războiul 
acesta? Dar cine a venit mai întâi la armatele de la graniţă? 
Împăratul Alexandru, nu eu. Şi îmi propuneţi tratative 
acum, când am cheltuit milioane, acum, când aţi încheiat 
alianţa cu Anglia, acum, când situaţia în care vă aflaţi e o 
situaţie proastă - acum îmi propuneţi mie tratative! Dar ce 
scop urmăriţi prin alianţa cu Anglia? Ce v-a dat ea? 
Continuă el grăbit, căutând vădit să îndrumeze discuţia nu 
spre chestiunea foloaselor ce-ar urma din încheierea păcii 
şi spre judecarea posibilităţilor de a se ajunge la ea, ci 
numai spre demonstrarea faptului că şi dreptatea, şi forţa 
sunt de partea sa şi că vina şi greşelile sunt ale lui 
Alexandru. 

Partea introductivă a discursului său fusese vădit făcută cu 
scopul de a demonstra situaţia sa favorabilă şi de a sublinia 
că totuşi, în ciuda ei, primea deschiderea tratativelor. Dar 
începuse să vorbească şi, cu cât vorbea mai mult, cu atât 
era mai puţin în stare să-şi stăpânească vorba. 


Ţinta cuvântării sale era acum, se vedea bine, să se înalțe 
pe sine şi să-l înjosească pe Alexandru, adică să facă tocmai 
ceea ce ar fi dorit mai puţin pe lume, la începutul 
întrevederii. 

— Se zice că aţi încheiat pace cu turcii? 

Balaşov înclină capul în semn de aprobare. 

— Pacea a fost încheiată... începu el. 

Dar Napoleon nu-i dădu răgaz să încheie. Simţea, se vede, 
nevoia de a vorbi numai el, aşa încât continuă, cu elocvenţa 
şi îndârjirea aceea nestăpânită spre care sunt atât de 
înclinați oamenii răsfăţaţi. 

— Da, ştiu, aţi încheiat pace cu turcii, fără să fi primit 
Moldova şi Valahia. Eu însă i-aş fi dat suveranului 
dumneavoastră aceste provincii tot aşa cum i-am dat şi 
Finlanda. Da, continuă el, am promis şi i-aş fi dat 
împăratului Alexandru Moldova şi Valahia, dar acum nu va 
mai avea parte de aceste minunate provincii. Ar fi putut cu 
toate astea să le alipească la imperiul său şi, în decursul 
unei singure domnii, ar fi lărgit graniţele Rusiei de la golful 
Botnik până la gurile Dunării. Nici Ecaterina cea Mare n-ar 
fi putut face mai mult, spuse Napoleon, înflăcărându-se din 
clipă în clipă, plimbându-se în jos şi în sus prin cameră şi 
repetându-i lui Balaşov aproape aceleaşi cuvinte pe care i le 
spusese chiar lui Alexandru la Tilsit. Tout cela il l'aurait du a 
mon amitie. Ah! Quel beau regne, quel beau regne! Repetă 
el de câteva ori şi, oprindu-se, scoase din buzunar o 
tabacheră de aur şi priză cu lăcomie din ea. Quel beau 
regne aurait pu etre celui de l|Empereur Alexandre! 557 

Se uită compătimitor la Balaşov şi, de îndată ce acesta vru 
să facă o observaţie, se şi grăbi să-l întrerupă din nou. 

— Ce şi-ar fi putut oare dori şi ce-avea să caute în altă 
parte, când prietenia cu mine i-ar fi împlinit orice dorinţă? 
Zise Napoleon, strângând din umeri cu nedumerire. Nu, el 
a găsit mai nimerit să se înconjoare numai de duşmanii mei, 
şi încă de cine? A oploşit tot oameni ca Stein, Armfeld, 
Benigsen şi Wintzingerode. Stein, un trădător izgonit din 


patria sa, Armfeld, un intrigant şi un stricat, Wintzingerode, 
un supus francez fugar, Benigsen, ceva mai oştean decât 
alţii, dar un incapabil totuşi, care n-a fost în stare de nimic 
în 1807 şi care ar trebui să-i trezească împăratului 
Alexandru amintiri îngrozitoare... Aş mai înţelege, dacă ar fi 
oameni capabili, să-i poată întrebuința la ceva, continuă 
Napoleon, abia reuşind să-şi urmărească în cuvinte 
sprinteneala gândurilor ce i se îmbulzeau în minte şi care 
toate îi dovedeau că de partea lui era dreptatea sau 
puterea (ceea ce, după părerea lui, era unul şi acelaşi 
lucru), dar nici vorbă de aşa ceva: nu sunt buni nici pentru 
război, nici pentru pace! Barclay, se zice, ar fi cel mai de 
ispravă dintre ei toţi; dar eu nu pot spune acelaşi lucru, 
judecând după primele lui manevre. Şi ce fac ei, ce fac toţi 
curtenii aceştia? Pfuel propune, Armfeld contestă, Benigsen 
examinează, iar Barclay, chemat să acţioneze, nu ştie la ce 
să se hotărască - şi timpul trece. Singur Bagration e om de 
arme. E un prost, dar are experienţă, ochi bun şi hotărâre... 
Şi ce roljoacă tânărul dumneavoastră suveran în mijlocul 
acestei gloate respingătoare? Ei îl compromit şi-i azvârl în 
spinare răspunderea pentru tot ce se face. Un souverain ne 
doit etre a larmee que quand il est general558, spuse el, cu 
intenţia vădită de a arunca aceste cuvinte de-a dreptul ca o 
provocare în obrazul suveranului. 

Napoleon ştia cât de fierbinte dorea împăratul Alexandru 
să fie comandant de oşti. 

— E o săptămână de când a început campania, şi 
dumneavoastră n-aţi reuşit nici măcar să apăraţi Wilna. 
Armata v-a fost tăiată în două şi aţi fost izgoniți din 
provinciile poloneze. Armata dumneavoastră murmură. 

— Dimpotrivă, majestate, zise Balaşov, care abia putea 
reţine ceea ce i se spunea şi făcea sforţări să urmărească 
acest torent de cuvinte scânteietoare, armata arde de 
dorinţa... 

— Ştiu tot, îl întrerupse Nalopeon, ştiu tot şi ştiu şi 
numărul batalioanelor dumneavoastră, tot atât de bine ca şi 


pe al batalioanelor mele. N-aveţi nici două sute de mii de 
oameni, iar eu am de trei ori mai mult; vă dau cuvântul meu 
de onoare, zise Napoleon, uitând că acest cuvânt de onoare 
nu avea absolut nici un rost, vă dau ma parole d'honneur 
que j'ai cinq cent trente mille hommes de ce câte de la 
Vistule.559 De la turci să nu vă aşteptaţi la vreun ajutor: 
nu-s buni de nimic şi au dovedit asta când au încheiat pace 
cu dumneavoastră. Iar în ce priveşte suedezii - soarta lor 
este să fie conduşi de regi nebuni. Regele lor a fost un 
smintit; l-au schimbat şi şi-au luat altul, pe Bernadotte, care 
pe dată şi-a ieşit şi el din minţi, pentru că numai nebun 
trebuie să fie cel care, suedez fiind, poate să încheie alianţă 
cu Rusia. 

Napoleon zâmbi răutăcios şi duse iarăşi tabachera la nas. 

La fiecare frază a lui Napoleon, Balaşov voia să răspundă 
şi avea ce; făcea tot timpul mişcarea omului care vrea să 
spună ceva, dar Napoleon îl întrerupea. Cu privire la 
nebunia suedezilor, el vru să spună că Suedia se preface în 
insulă când are Rusia de partea ei; Napoleon, însă, începu 
să răcnească supărat, ca să-i acopere vocea. Se afla în acea 
stare de surescitare în care trebuia să vorbească, să 
vorbească şi iarăşi să vorbească, numai pentru a-şi 
demonstra singur sieşi că are dreptate. Balaşov începu să 
se vadă pus într-o situaţie grea: ca sol, se temea să nu-şi 
calce demnitatea şi simţea neapărată nevoie să obiecteze; 
ca om, însă, suferea sufleteşte în faţa mâniei lipsite de orice 
îndreptăţire, în prada căreia se vedea limpede că se lăsa 
Napoleon, uitându-şi de sine. Balaşov ştia că orice cuvânt 
spus acum lui Napoleon n-avea importanţă, că el singur se 
va ruşina de ceea ce a spus când se va dezmetici. Balaşov 
stătea cu ochii în jos, uitându-se cum îi zvâcneau lui 
Napoleon pulpele groase şi încercând să-i ocolească 
privirile. 

— Şi ce-mi pasă mie de toţi aceşti aliaţi ai dumneavoastră? 
Spunea Napoleon. Eu, am aliaţii mei, polonezii: sunt optzeci 
de mii şi se luptă ca leii. În curând vor fi două sute de mii. 


Apoi, şi mai supărat - probabil de faptul că, spunând asta, 
minţise vădit şi că Balaşov, în aceeaşi poză resemnată, 
stătea tăcut în faţa lui - se întoarse brusc din mers, se opri 
chiar lângă Balaşov, dând repede şi energic din mâinile lui 
albe, şi începu, aproape strigând: 

— Aflaţi că dacă împingeţi Prusia împotriva mea, o şterg 
de pe harta Europei, zise el palid, cu faţa desfigurată de 
mânie şi izbindu-şi cu un gest energic palmele mici una de 
alta. Da, vă voi azvârli dincolo de Dwina, dincolo de Nipru şi 
voi ridica împotriva voastră bariera aceea pe care numai o 
Europă criminală şi orbită v-a putut îngădui s-o sfărâmaţi. 
Da, iată ce vă aşteaptă, iată ce-aţi avut de câştigat, 
îndepărtându-vă de mine, mai spuse el şi făcu de câteva ori, 
tăcut, înconjurul odăii, zvâcnind din umerii lui graşi. Vâri 
tabachera în buzunarul vestei, apoi o scoase iar, o duse la 
nas de câteva ori şi se opri drept în faţa lui Balaşov. Tăcu, 
uitându-i-se ironic drept în ochi, şi rosti cu glas domol: Et 
cependant quel beau regne aurait pu avoir votre maâtre! 
560 

Simţind nevoia să răspundă, Balaşov spuse că, văzute din 
punctul de vedere al Rusiei, lucrurile nu se prezintă în 
culori atât de negre. Napoleon tăcea şi continua să se uite 
ironic la el şi se vedea că nu-l asculta. Balaşov mai spuse că 
în Rusia toată lumea aşteaptă numai bine de la război. 
Napoleon dădu indulgent din cap, ca şi când ar fi spus: 
„Ştiu, e obligaţia dumitale să vorbeşti aşa; dar nu crezi nici 
dumneata ce spui, te-am convins eu!” 

Când Balaşov sfârşi de vorbit, Napoleon scoase iar 
tabachera, luă din ea o priză şi, ca şi cum ar fi dat un 
semnal, bătu de două ori cu piciorul în duşumea. Uşa se 
deschise; înclinându-se respectuos, un şambelan întinse 
împăratului pălăria şi mănuşile, iar altul dădu batista. Fără 
să se uite la ei, Napoleon se întoarse spre Balaşov: 

— Asiguraţi-l din parte-mi pe împăratul Alexandru, spuse 
el, luându-şi pălăria, că-i sunt devotat ca şi mai înainte; îl 
cunosc foarte bine şi-i preţuiesc mult înaltele calităţi. Je ne 


vous retiens plus, general, vous recevrez ma lettre a 
I'Empereur561, şi se îndreptă grăbit spre uşă. 

Toţi cei din antecameră se repeziră înaintea lui în jos, pe 
scări. 

VII. 

DUPĂ TOT CEEA CE-I spusese Napoleon, după izbucnirile 
acestea de mânie şi după ultimele cuvinte pronunţate sec: 
„Je ne vous retiens plus, general, vous recevrez ma lettre”, 
Balaşov era convins că Napoleon nu numai că nu va mai 
dori să-l vadă, dar va căuta chiar să nu mai dea ochii cu el, 
solul jignit şi, mai cu seamă, martorul izbucnirii sale prea 
puţin cuviincioase. Dar, spre marea lui mirare, Balaşov 
primi, prin Duroc, o invitaţie pentru ziua aceea la masa 
împăratului. 

Printre invitaţi mai erau Bessieres, Caulaincourt şi 
Berthier. 

Napoleon îl întâmpină pe Balaşov prietenos şi plin de voie 
bună. Nu numai că nu se vedea pe faţa lui nici o urmă de 
stânjenire sau de căinţă pentru ieşirea pe care o avusese 
dimineaţa, dar, dimpotrivă, făcea tot ce putea ca să-l 
îmbărbăteze pe Balaşov. Se vedea bine că, în ce priveşte 
concepţia lui despre sine, Napoleon era absolut convins că 
nu ar putea greşi şi avea credinţa că tot ceea ce făcea el era 
bine, nu pentru că ar fi corespuns cu noţiunea de ce e bine 
şi ce e rău, ci pentru că el era cel care făptuia. 

Împăratul era foarte bine dispus, după plimbarea călare 
pe străzile Wilnei, unde ieşise să-l întâmpine şi să-l petreacă 
mult norod, aclamându-l cu entuziasm. La toate ferestrele 
caselor de pe străzile pe unde trecuse, fuseseră scoase 
covoare, drapele şi cifra lui imperială, iar doamnele 
poloneze ieşite să-l salute îşi fluturaseră batistele la 
geamuri. 

La masă, punându-l pe Balaşov alături de el, i se adresă nu 
numai cu prietenie, ci aşa ca şi cum l-ar fi socotit şi pe 
dânsul în rândul curtenilor săi, în rândul oamenilor care-i 
împărtăşeau planurile şi erau datori să se bucure de 


succesele sale. Între altele, el aduse vorba de Moscova şi 
începu să-l întrebe pe Balaşov despre capitala Rusiei, dar 
nu aşa cum întreabă un călător pasionat, dornic să ştie cât 
mai multe asupra unei noi localităţi pe care are de gând s-o 
viziteze, ci într-un fel care presupunea convingerea că 
Balaşov, ca rus, trebuie să se simtă măgulit de această 
dovadă de interes din partea lui. 

— Câţi locuitori are Moscova şi câte case? Este adevărat 
că Moscovei i se zice Moscou la sainte? 562 Câte biserici 
sunt în Moscou? Întrebă el. 

Şi la răspunsul că erau mai mult de două sute de biserici, 
spuse: 

— La ce atâta puzderie de biserici? 

— Ruşii sunt foarte evlavioşi, răspunse Balaşov. 

— De fapt, existenţa unui mare număr de mânăstiri şi de 
biserici e totdeauna un semn că poporul e înapoiat, spuse 
Napoleon, uitându-se la Caulaincourt cu aerul că aşteaptă 
să-i fie preţuită cugetarea. 

Balaşov îşi permise, cu tot respectul, să nu fie de acord cu 
părerea împăratului francezilor. 

— Fiecare ţară cu obiceiurile ei, zise el. 

— Dar nicăieri în Europa nu se mai vede aşa ceva. 

— Cer iertare majestăţii-voastre, zise Balaşov, dar afară de 
Rusia mai este şi Spania, care are tot aşa de multe biserici 
şi mânăstiri. 

Acest răspuns al lui Balaşov, care făcea aluzie la 
înfrângerea recentă a francezilor în Spania, a fost bine 
prețuit, cum povesteşte Balaşov, la curtea împăratului 
Alexandru, dar foarte puţin prețuit aici, la masa lui 
Napoleon, unde a trecut neluat în seamă. 

După indiferența şi nedumerirea ce se citeau pe chipurile 
domnilor mareşali se vedea bine că nu erau lămuriţi în ce 
anume consta tăişul pe care-l sugera tonul lui Balaşov. „Şi 
chiar dacă va fi existat, ori n-am înţeles noi, ori n-a fost 
deloc spiritual”, spunea expresia de pe chipul mareşalilor. 
Atât de puţin fu apreciat acest răspuns, încât Napoleon îl 


ignoră cu desăvârşire şi continuă să întrebe cu naivitate 
prin ce oraşe trece drumul cel mai drept de aici la Moscova. 
Balaşov, care se menţinuse tot timpul mesei în gardă, 
răspunse că, aşa cum tout chemin mene a Rome, tout 
chemin mene a Moscou563, că sunt multe drumuri şi că, 
printre atâtea drumuri felurite, este şi drumul pe care l-a 
ales Carol al XII-lea, prin Poltava. Aici, Balaşov se făcu, fără 
să vrea, roşu de bucurie că găsise un răspuns atât de 
nimerit. Dar n-apucă să rostească bine cuvântul „Poltava”, 
şi Caulaincourt intră în vorbă ca să spună ce drum greu e 
de la Petersburg la Moscova şi să-şi depene amintirile din 
Petersburg. 

După-masă, trecură să-şi bea cafeaua în cabinetul lui 
Napoleon, fost până acum patru zile cabinetul împăratului 
Alexandru. Napoleon se aşeză şi sorbi din cafeaua servită 
într-o ceaşcă de porțelan de Sevres, arătându-i lui Balaşov 
scaunul de lângă el. 

Există în om o anumită dispoziţie sufletească proprie 
după-meselor, care, mai mult decât orice cauză raţională, îl 
face să se simtă mulţumit de sine şi să-i socotească pe toţi 
cei din jur prieteni. În această dispoziţie se afla Napoleon. | 
se părea că e înconjurat numai de oameni care-l adoră. Era 
convins că şi Balaşov, după masa luată cu el, era prietenul şi 
adoratorul lui. Napoleon se întoarse spre el cu un zâmbet 
plăcut şi uşor ironic. 

— Aceasta este, după câte mi s-a spus, camera în care a 
locuit împăratul Alexandru. Curios, nu-i aşa, generale? Zise 
el, de bună seamă fără să se îndoiască de faptul că 
întrebarea aceasta n-avea cum să nu placă interlocutorului 
său, de vreme ce demonstra superioritatea lui, a lui 
Napoleon, faţă de Alexandru. 

Balaşov nu avu ce să mai răspundă la asta şi se mulţumi să 
dea uşor din cap. 

— Da, în camera aceasta se sfătuiau, acum patru zile, 
Wintzingerode şi Stein, continuă Napoleon cu acelaşi 
zâmbet ironic şi îngâmfat. Ceea ce nu pot eu înţelege, zise 


el, este faptul că împăratul Alexandru a căutat să şi-i 
apropie pe toţi duşmanii mei personali. Lucrul acesta nu-l 
pot... înţelege. Nu s-a gândit oare că şi eu pot face la fel? 1 
se adresă el întrebător lui Balaşov şi era vădit că amintirea 
aceasta îl duse din nou pe urmele accesului de furie de 
dimineaţă, încă proaspete în sufletul lui. 

— Şi să afle că am s-o fac! Zise Napoleon, ridicându-se şi 
împingând cu mâna ceaşca. Am să-i alung din Germania 
toate rudele, pe toţi Wurtembergii, Badenii, Weimarii... da, 
am să-i alung. Să-nceapă a le pregăti aziluri în Rusia! 

Balaşov înclină capul, dând a înţelege prin toată 
înfăţişarea sa că ar dori să se retragă şi că ascultă numai 
pentru că nu poate să nu asculte ceea ce i se spune. 
Napoleon însă nu-i observă expresia: el i se adresă lui 
Balaşov nu ca unui sol al duşmanului său, ci ca unui om care 
i-ar fi fost acum pe deplin devotat şi care era dator să se 
bucure de înjosirea fostului său suveran. 

— Şi de ce a preluat împăratul Alexandru comanda 
trupelor? Pentru ce? Războiul e meseria mea; treaba lui 
este să domnească, nu să comande armate. De ce şi-a luat 
asemenea răspundere? 

Napoleon luă din nou tabachera, făcu de mai multe ori 
înconjurul camerei, tăcut, apoi se apropie, pe neaşteptate, 
de Balaşov şi, ca şi cum ar fi fost ceva nu numai important, 
dar şi plăcut lui Balaşov, surâzând uşor, ridică atât de sigur 
de el, de spontan şi de simplu mâna spre obrazul 
generalului rus, om de vreo patruzeci de ani, îl apucă de 
ureche şi-l trase uşor, zâmbind, numai cu buzele însă. 

Avoir l'oreille tiree par l'Empereur564 era socotit la 
curtea franceză cea mai mare cinste şi favoare. 

— Eh bien, vous ne dites rien, admirateur et courtisan de 
I'Empereur Alexandre? 565 spuse el, ca şi când ar fi fost 
ceva de râs să mai fie cineva în faţa lui courtisan şi 
admirateur al altuia decât el, Napoleon. 

— Sunt gata caii pentru general? Adăugă el, înclinând 
uşor capul ca răspuns la plecăciunea lui Balaşov. Daţi-i-i pe 


ai mei, are de făcut drum lung... 

Scrisoarea adusă de Balaşov fu ultima scrisoare a lui 
Napoleon către împăratul Alexandru. Convorbirea fu 
relatată, în toate amănuntele ei, împăratului Rusiei, şi 
războiul începu. 

VIII. 

DUPĂ ÎNTÂLNIREA SA CU Pierre la Moscova, prinţul 
Andrei plecă la Petersburg, după treburi, cum le spuse el 
celor de acasă, dar în realitate cu gândul să-l întâlnească 
acolo pe prinţul Anatol Kuraghin, întâlnire pe care o 
socotea neapărat necesară. Când sosi la Petersburg, 
Kuraghin - despre care se informă - nu mai era acolo. 
Pierre îi dăduse de veste cumnatului său că prinţul Andrei 
pleacă pe urmele lui. Anatol Kuraghin se grăbise să 
primească numaidecât din partea ministrului de război 
numirea şi plecase la armata din Moldova. Totodată, prinţul 
Andrei se întâlni la Petersburg cu Kutuzov, fostul său 
general, care întotdeauna i se arătase binevoitor, şi Kutuzov 
îi propuse să plece cu dânsul la armata din Moldova, al 
cărei comandant suprem bătrânul general tocmai fusese 
numit. Prinţul Andrei, numit pe lângă marele cartier 
general, plecă în Turcia. 

Prinţul Andrei nu socotea nimerit să-i scrie lui Kuraghin şi 
să-l provoace. Neavând alt motiv de a se bate în duel, 
prinţul Andrei considera că o provocare din partea sa ar fi 
compromiţătoare pentru contesa Rostova şi de aceea căuta 
să dea ochi cu Anatol, cu care prilej era decis să găsească 
motive noi de a-l provoca la duel. Dar nici în Turcia nu-i 
reuşi planul de a se întâlni cu Anatol Kuraghin, care, îndată 
după sosirea prinţului Andrei la armata de pe frontul 
turcesc, se înapoiase în Rusia. În ţară străină şi în condiţii 
noi de viaţă, prinţul Andrei începu să se simtă mai liniştit. 
După trădarea logodnicei sale, trădare care îl lovise cu atât 
mai puternic, cu cât îi ascundea mai grijuliu, faţă de toţi, 
efectul, condiţiile de viaţă în care se simţise cândva fericit îi 
deveniseră acum o povară şi tot o povară, şi mai grea încă, 


devenise pentru el libertatea şi independenţa atât de dragi 
odinioară. Nu numai că nu-l mai preocupau gândurile de 
altădată, încolţite pentru prima oară în sufletul lui când 
privise cerul pe câmpul de luptă al Austerlitzului, gânduri 
pe care îi plăcea să le depene împreună cu Pierre şi care-i 
umpleau singurătatea la Bogucearovo şi, mai târziu, în 
Elveţia şi la Roma - dar îi era chiar frică să-şi aducă aminte 
de aceste gânduri, deschizătoare de nesfârşite şi luminoase 
orizonturi. Acum nu mai avea interes decât pentru 
preocupările cele mai imediate, de ordin practic, fără nici 
un fel de legătură cu cele dinainte, preocupări de care se 
agăța cu atât mai lacom, cu cât mai ferecată îi era acum 
lumea gândurilor din trecut. Era ca şi cum nesfârşita şi 
inaccesibila boltă cerească, pe care o ştiuse odinioară 
stându-i deasupra creştetului, s-ar fi prefăcut dintr-o dată 
într-un coviltir jos şi mărginit care-l apăsa, sub care toate 
erau clare, dar nimic nu era veşnic şi înfiorat de taină. 

Dintre toate activităţile cunoscute, milităria era pentru el 
lucrul cel mai simplu şi mai familiar. În calitate de general- 
aghiotant pe lângă statul-major al lui Kutuzov, prinţul 
Andrei îşi îndeplinea cu tenacitate şi zel misiunea, uimindu-l 
pe Kutuzov prin corectitudinea şi dragostea sa de muncă. 
Negăsindu-l pe Kuraghin în Turcia, prinţul Andrei nu socoti 
neapărat necesar să alerge după el înapoi în Rusia; dar, la 
urma urmei, el ştia că, oricâtă vreme ar fi să treacă, nu se 
putea ca, întâlnindu-l, să nu-l provoace, în ciuda dispreţului 
său pentru Kuraghin, împotriva tuturor argumentelor pe 
care şi le aducea sie însuşi, spunându-şi că nu-i de 
demnitatea lui să se înjosească până la o ciocnire cu dânsul; 
ştia de asemenea că, întâlnindu-l, nu va putea să nu-ipună 
mâna în gât, aşa cum flămândul nu poate să nu se arunce 
asupra hranei - şi greutatea aceasta ce-i apăsa inima, 
conştiinţa faptului că ofensa nu era încă spălată şi că ura nu 
şi-o putuse descărca, îi otrăvea liniştea sufletească pe care - 
sub masca unei activităţi pline de zel, rod al ambiţiei şi 


întrucâtva al vanităţii - şi-o crease artificial atâta timp cât 
stătuse în Turcia. 

În 1812, când vestea despre războiul cu Napoleon 
ajunsese până la Bucureşti (unde Kutuzov se afla de două 
luni, petrecându-şi zilele şi nopţile lângă valaha lui), prinţul 
Andrei îşi ceru transferarea în armata de vest. Kutuzov, 
care se cam săturase de Bolkonski, căci hărnicia acestuia 
era pentru el veşnic un motiv să-şi facă singur reproşuri că 
trândăvea, îi dădu cu dragă inimă drumul şi-l însărcina cu o 
misiune pentru Barclay de 'Tolly. 

Înainte de a se prezenta la noua sa unitate, care în luna 
mai îşi avea tabăra la Drissa, prinţul Andrei se abătu pe la 
moşia de la Lâsâe Gori, care era chiar în drumul lui, la trei 
verste de şoseaua Smolenskului. În ultimii trei ani, în viaţa 
prinţului Andrei se produseseră atâtea schimbări - atâta 
gândise, simţise şi văzuse (străbătuse doar şi Orientul, şi 
Occidentul) - încât i se păru ciudat şi suprinzător ca, sosind 
la L.iâsâe Gori, să le găsească pe toate aşa cum le ştia, până 
în cele mai mici amănunte, exact în acelaşi ritm de viaţă. 
Intră ca în castelul fermecat din pădurea adormită, pe aleea 
parcului, trecând prin poarta de piatră a conacului din 
Lâsâe Gori. Aceeaşi severitate, aceeaşi curăţenie, aceeaşi 
linişte domneau în această casă: erau aceleaşi mobile, 
aceleaşi ziduri, aceleaşi sunete, acelaşi miros şi aceleaşi 
chipuri sfielnice, doar ceva mai îmbătrânite. Prinţesa Maria 
rămăsese aceeaşi fată sfioasă, urâtă şi îmbătrânită, 
irosindu-şi în teamă şi în nesfârşite suferinţe morale, fără 
folos şi fără bucurii, cei mai frumoşi ani ai vieţii. Bourienne 
rămăsese aceeaşi fetişcană cochetă, mulţumită de sine şi 
profitând cu voioşie de fiecare clipă a vieţii, nutrind cele 
mai roze speranţe în ceea ce o privea. Era doar ceva mai 
încrezută, după cât i se păru prinţului Andrei. Preceptorul 
Dessalles, adus de el din Elveţia, îmbrăcase un surtuc de 
croială rusească şi-şi stâlcea limba ca să vorbească ruseşte 
cu slugile, dar rămăsese acelaşi pedagog îngust la minte, 
instruit, plin de virtuţi şi pedant. Bătrânul prinţ nu se 


schimbase fiziceşte decât prin faptul că într-un colţ al gurii i 
se vedea un dinte lipsă; sufleteşte era acelaşi ca şi mai 
înainte, numai că privea cu o neîncredere şi mai 
răutăcioasă realitatea celor ce se întâmplau în lume. 
Nikoluşka singur crescuse şi se schimbase; se rumenise la 
faţă, cârlionţii i se făcuseră mai închişi la culoare şi, fără să 
aibă habar nici el de asta, atunci când râdea sau se bucura, 
ridica buzişoara de sus a guriţei lui drăgălaşe, întocmai cum 
făcea răposata mamă-sa, mica prinţesă. Numai el nu se 
supunea acestei legi a neclintirii în castelul fermecat şi 
adormit. Însă, deşi pe din afară toţi rămăseseră aceiaşi, 
raporturile lăuntrice dintre oamenii aceştia se schimbaseră 
mult de când nu-i mai văzuse prinţul Andrei. Membrii 
familiei erau împărţiţi în două tabere, străine una alteia, 
învrăjbite, care se uneau acum numai în faţa lui Andrei, 
schimbându-şi felul lor obişnuit de viaţă. De o parte a 
baricadei se aflau bătrânul prinţ, Bourienne şi arhitectul, de 
cealaltă, prinţesa Maria, Dessalles, Nikoluşka şi toate 
guvernantele şi dădacele. 

Cât timp rămase el la Lâsâe Gori, toţi luară masa 
împreună, dar nu se simțeau la largul lor niciunul, şi prinţul 
Andrei îşi dete seama că el e considerat aici oaspetele 
pentru care fac excepţie şi că prezenţa lui îi stingherea pe 
toţi. În timpul mesei din ziua sosirii sale, prinţul Andrei, 
simțind fără să vrea lucrul acesta, rămase tăcut; iar 
bătrânul prinţ, observând cât de nefirească era situaţia, 
tăcu şi el, la fel de morocănos şi, îndată după masă, se 
retrase în camerele lui. Când, în aceeaşi seară, prinţul 
Andrei veni la dânsul şi, dându-şi osteneala să-l 
înveselească, începu să-i povestească despre campania 
tânărului conte Kamenski, bătrânul prinţ apucă pe 
neaşteptate să-i vorbească de prinţesa Maria, criticând-o 
pentru că era superstiţioasă şi pentru că n-o iubea pe 
mademoiselle Bourienne, care, după cum spunea el, îi era 
singura fiinţă cu adevărat devotată. 


Bătrânul prinţ mai spuse că, dacă e bolnav, e numai din 
cauza prinţesei Maria; că ea îl chinuieşte într-adins şi-l 
enervează; că i-l strică pe micuțul prinţ Nikolai cu alintările 
şi poveştile ei prosteşti. Bătrânul prinţ ştia prea bine că ele 
cel care-şi chinuieşte fiica şi care-i face viaţa grea, dar ştia 
de asemenea că nu putea să nu o chinuiască şi că ea merita 
asta. „De ce oare prinţul Andrei, care vede toate astea, nu- 
mi vorbeşte nimic de soră-sa? Gândea bătrânul. Adică ce 
crede el, că eu sunt un ticălos sau un bătrân nebun care m- 
am înstrăinat fără motiv de fiică-mea şi mi-am apropiat-o pe 
franţuzoaică? El nu înţelege, aşa că trebuie să-i explic, 
trebuie să audă şi el”, îşi zicea bătrânul prinţ. Şi începu să-i 
explice pricinile pentru care nu putea suferi firea nesăbuită 
a fiicei sale. 

— Dacă mă întrebi dumneata, spuse prinţul Andrei, fără să 
se uite la tatăl său (era pentru prima oară în viaţă când îşi 
judeca părintele), eu n-aveam de gând să vorbesc despre 
asta; dar dacă mă întrebi, am să-mi spun sincer părerea în 
această privinţă. Dacă dăinuie neînţelegeri şi dezbinare 
între dumneata şi Maşa, eu nu pot, în nici un caz, s-o 
învinovăţesc pe ea; ştiu cât de mult te iubeşte şi te respectă. 
Dar dacă mă întrebi, continuă prinţul Andrei, iritându-se, 
căci în ultimul timp era veşnic gata să se irite, apoi n-am ce 
spune altceva decât că, dacă sunt neînţelegeri, pricina lor e 
doar femeia asta nemernică pe care n-ar fi trebuit să şi-o 
facă prietenă sora mea. 

Bătrânul mai întâi îşi pironi ochii la fecioru-său şi îşi 
dezveli într-un zâmbet silit proaspăta lipsă a dintelui, cu 
care prinţul Andrei nu se putea deprinde. 

— Ce fel de prietenă, dragul meu? Aha? V-aţi şi vorbit! Nu- 
i aşa? 

— Slavă Domnului că pot pleca, răspunse prinţul Andrei pe 
un ton arţăgos şi aspru, dar dumneata m-ai provocat şi eu 
am spus şi voi spune totdeauna că prinţesa Maria nu-i 
vinovată, ci vinovaţi sunt... vinovată este franţuzoaica asta... 


— A, osândeşti... osândeşti! spuse bătrânul cu voce stinsă 
şi, cum i se păru prinţului Andrei, fâstâcindu-se; dar după 
aceea sări deodată în sus şi strigă: leşi! Afară! Nici să nu 
mai calci pe-aici! 

Prinţul Andrei voi să pornească îndată la drum, dar 
prinţesa Maria îl înduplecă să mai rămână încă o zi. În ziua 
aceea, prinţul Andrei nu-şi văzu tatăl, care nu ieşi din odaie 
şi nu îngădui nimănui să-i calce pragul, afară de 
mademyoiselle Bourienne şi de Tihon, dar întrebă de câteva 
ori dacă i-a plecat feciorul. A doua zi, înainte de plecare, 
prinţul Andrei se duse în apartamentul băiatului său. 
Copilul, sănătos, cu păr buclat ca al maică-si, îi sări pe 
genunchi. Prinţul Andrei începu să-i povestească basmul cu 
Barbă-Albastră, dar se opri, dus pe gânduri, şi nu-l mai 
isprăvi. Se gândea nu la băieţaşul acesta drăguţ care era 
copilul lui şi pe care-l ţinea pe genunchi, ci la el însuşi. 

Căuta cu groază şi nu găsea în sine nici urmă de căinţă 
pentru că îşi supărase tatăl, nici părere de rău pentru 
faptul că pleca de la dânsul certat (ceea ce i se întâmpla 
pentru întâia dată în viaţă). Mai important decât toate era 
pentru el faptul că, deşi căuta, nu mai putea găsi în sine 
sentimentul acela de duioşie pentru băiatul lui, sentiment 
pe care nădăjduise să şi-l redeştepte în suflet mângâind 
copilul şi luându-l pe genunchi. 

— Hai, spune mai departe, ceru băiatul. 

Prinţul Andrei nu-i răspunse; îl lăsă jos de pe genunchi şi 
ieşi din cameră. 

Cum îşi părăsise ocupațiile zilnice şi, mai ales, cum 
revenise la condiţiile vieţii lui de altădată, în care fusese pus 
şi pe vremea când se simţise fericit, tristeţea de a trăi îl 
cuprinsese iarăşi cu puterea ei de odinioară, şi atunci se sili 
să fugă cât mai grabnic de aceste amintiri şi să-şi găsească 
urgent ceva de lucru, orice-o fi. 

— Chiar pleci, Andrei? Îl întrebă sora lui. 

— Slavă Domnului că pot pleca, răspunse prinţul Andrei, 
şi-mi pare rău din suflet că n-o poţi face şi tu. 


— De ce spui asta? Întrebă prinţesa Maria. De ce vorbeşti 
aşa tocmai acum, când pleci la războiul acesta îngrozitor şi 
când tata e atât de bătrân! Mademoiselle Bourienne mi-a 
spus că a întrebat de tine... 

Cum începu să vorbească de lucrurile acestea, buzele 
prinseră să-i tremure şi o podidiră lacrimile. Prinţul Andrei 
îşi întoarse privirea de la ea şi începu să măsoare în lung şi- 
n lat odaia. 

— Ah, Dumnezeule! Dumnezeule! Zise el. Şi când te 
gândeşti ce şi cine, ce fel de secături pot pricinui 
nefericirea oamenilor! Rosti el, cu o răutate care o sperie 
pe prinţesa Maria. 

Ea înţelegea că, vorbind de oamenii pe care-i numise 
secături, el se gândea nu numai la mademoiselle Bourienne, 
care o făcuse nefericită pe ea, ci şi la omul care-i furase lui 
fericirea. 

— Andre, un singur lucru te rog, te implor, spuse ea, 
apucându-l de braţ şi privindu-l cu ochi strălucitori, scăldaţi 
în lacrimi. 'Te înţeleg (şi prinţesa Maria îşi lăsă ochii în jos), 
să nu crezi că răul ţi-l fac oamenii. Oamenii nu-s decât 
uneltele Lui. Şi ea privi pe deasupra capului prinţului 
Andrei, cu privirea aceea sigură, cu care eşti deprins să te 
uiţi spre locul ştiut al unui portret. Suferinţa ne-o trimite El, 
nu oamenii. Oamenii sunt uneltele Lui, ei nu sunt vinovaţi. 
Dacă ţi se pare că are cineva vreo vină faţă de tine, uită şi 
iartă. Noi n-avem dreptul să pedepsim. Şi vei înţelege 
fericirea de a ierta. 

— Dac-aş fi femeie, aşa aş face, Marie. Aceasta e o virtute 
a femeilor. Bărbatul însă nu trebuie şi nu poate să uite şi să 
ierte, spuse el şi, cu toate că până în clipa aceea nu se 
gândise la Kuraghin, toată ura de care nu se descărcase 
încă i se redeşteptă deodată în inimă. „De vreme ce 
prinţesa Maria mă imploră să iert, înseamnă că demult 
trebuia să pedepsesc”, îşi zise el. 

Şi, fără să-i mai răspundă nimic, începu să se gândească 
de pe acum la clipa de răutăcioasă bucurie, când avea să-l 


întâlnească pe Kuraghin, care (o ştia) se găsea în armata 
unde se ducea el. 

Prinţesa Maria îşi imploră fratele să-şi mai amâne încă o zi 
plecarea şi-i spuse că ştie cât de nefericit ar fi bătrânul lor 
tată dacă Andrei ar pleca fără să se împace cu el; dar 
prinţul Andrei îi răspunse că el avea să se înapoieze 
probabil foarte curând din armată, că avea să-i scrie 
negreşit tatălui său şi că acum, cu cât îşi va prelungi 
şederea aici, cu atât conflictul se va adânci. 

— Adieu, Andre! Rappelez-vous que les malheurs viennent 
de Dieu, et que les hommes ne sont jamais coupables566, 
fură ultimele cuvinte pe care le auzi de la soră-sa când îşi 
luă rămas-bun de la ea. 

„Aşa trebuie să fie! Îşi zise prinţul Andrei, ieşind din aleea 
parcului casei părinteşti de la Lâsâe Gori. Ea, sărmana 
fiinţă nevinovată, rămâne să fie mai departe chinuită de 
bătrânul acesta sărit din minţi. Bătrânul simte că e vinovat, 
dar nu se poate schimba. Băiatul meu creşte şi se bucură de 
viaţa în care va fi, la fel cu toţi ceilalţi oameni, înşelat sau 
înşelător. Eu plec în armată, pentru ce? Nici eu nu ştiu, şi 
ard de dorinţa de a întâlni omul pe care-l dispreţuiesc, 
pentru ca să-i dau prilejul să mă ucidă şi să-şi râdă de 
mine!” Şi odinioară viaţa se desfăşura în aceleaşi condiţii, 
dar pe atunci toate se legau între ele, pe când acum se 
năruise totul. Numai lucruri fără nici un sens şi fără nici o 
legătură i se perindau rând pe rând prinţului Andrei 
înaintea ochilor. 

IX. 

PRINŢUL ANDREI SOSI LA cartierul general al armatei 
către sfârşitul lui iunie. Trupele armatei întâi, cu care se 
afla împăratul, îşi aveau dispozitivul în tabăra fortificată de 
la Drissa; trupele armatei a doua se retrăgeau, căutând să 
facă joncţiunea cu armata întâi, de care - după cum se 
spunea - mari forţe franceze o despărţiseră. Toţi erau 
nemulţumiţi de mersul general al treburilor militare în 
armata rusă; însă, la pericolul unei invazii în guberniile 


ruseşti nu se gândea nimeni şi nici nu-şi închipuia nimeni că 
teatrul de război ar putea fi mutat mai departe de pământul 
guberniilor poloneze din apus. 

Prinţul Andrei îl găsi pe Barclay de Tolly, pe lângă care 
fusese numit, pe malul Drissei. Cum în împrejurimile 
taberei nu se afla nici vreun sat mare şi nici vreun târg, 
toată puzderia de generali şi curteni veniţi cu armata se 
împărţiseră pe la cele mai bune case ţărăneşti în satele de 
prin împrejurimi, cale de zece verste de o parte şi de alta a 
râului. Barclay de Tolly locuia la patru verste de cartierul 
general al împăratului. El îl primi cu răceală pe Bolkonski şi 
îi spuse sec, cu accentul său german, că va raporta de 
venirea lui suveranului, pentru a-i preciza misiunea, şi că, 
până atunci, îl roagă să rămână pe lângă cartierul său. 
Anatol Kuraghin, pe care prinţul Andrei credea că-l va găsi, 
nu era acolo; era la Petersburg şi vestea aceasta îl bucură 
pe Bolkonski. Preocupările centrului unui război uriaş în 
plină desfăşurare îl prinseră o vreme pe prinţul Andrei şi el 
fu bucuros să se mai elibereze de revolta pe care i-o trezea 
în suflet gândul la Kuraghin. În primele patru zile, cât nu 
avea încă nimeni nevoie de el, prinţul Andrei vizită toată 
tabăra fortificată şi, ajutat de cunoştinţele sale în materie şi 
de discuţiile cu oamenii de răspundere din tabără, încercă 
să-şi formeze o părere despre adevărata ei situaţie. Dar 
problema dacă această tabără fortificată are sau nu vreo 
valoare militară rămase nerezolvată pentru prinţul Andrei. 
El reuşise să-şi formeze din experienţa sa de militar 
convingerea că în materie de război nu are nici cea mai 
mică însemnătate planul cel mai bine chibzuit (aşa cum 
văzuse că s-a întâmplat la Austerlitz) şi că totul depinde de 
felul cum răspunzi la acţiunea neaşteptată şi de neprevăzut 
a inamicului, că totul depinde de felul cum e condusă 
acţiunea şi de omul care o conduce. Ca să-şi poată lămuri 
această ultimă chestiune, prinţul Andrei, folosindu-se de 
situaţia şi de relaţiile sale, câută să pătrundă caracterul 
căpeteniilor armatei - persoane şi partide care participau la 


conducerea ei, şi trase pentru sine despre starea de fapte 
următoarele concluzii. 

Când împăratul era încă la Wilna, armata fusese împărţită 
în trei: armata întâi, sub comanda lui Barclay de 'Tolly, a 
doua sub comanda lui Bagration şi a treia sub comanda lui 
Tormasov. Împăratul se afla cu armata întâi, nu însă în 
calitate de comandant suprem. În ordinele de zi se spunea 
că împăratul va fi împreună cu armata - nu că va comanda, 
ci numai că va fi împreună cu armata. Afară de aceasta, nu 
se afla pe lângă persoana suveranului un stat-major al 
comandantului suprem, ci doar un stat-major de cartier 
general imperial. Erau pe lângă el şeful statului-major 
imperial, generalul-intendent prinţ Volkonski, generali, 
generali-aghiotanţi, funcţionari diplomatici ruşi şi o mulţime 
de străini, dar nu formau un stat-major al armatei. În afară 
de aceştia, se mai aflau pe lângă împărat, fără misiuni 
determinate: Arakceev, în calitate de fost ministru de 
război; contele Benigsen, cel mai mare în grad dintre 
generali; marele duce Konstantin Pavlovici, țareviciul; 
contele Rumianţev, cancelar; Stein, fost ministru al Prusiei; 
Armfeld, general suedez; Pfuel, autorul principal al planului 
campaniei; generalul-adjutant Paulucci, un emigrant 
sardinian, Wolzogen şi mulţi alţii. Cu toate că persoanele 
acestea se găseau pe lângă armată fără misiuni militare, 
totuşi se bucurau, prin situaţia lor, de oarecare influenţă şi, 
de multe ori, câte un comandant de corp de armată, ori 
chiar comandantul suprem, nu înțelegeau în ce calitate 
puneau întrebări sau dădeau sfaturi, în cutare sau cutare 
problemă, când Benigsen, când marele duce, când 
Arakceev, când prinţul Volkonski, şi nu puteau şti dacă din 
proprie iniţiativă sau în numele împăratului vine cutare 
ordin dat sub forma unui sfat şi dacă trebuie executat sau 
nu. Aceasta era însă doar situaţia aparentă, căci adevăratul 
rost pe care-l avea prezenţa împăratului şi a tuturor acestor 
persoane care-l înconjurau în calitate de curteni (şi în faţa 
unui împărat toţi se transformă în curteni) era de fapt clar 


pentru toţi. lată care era rostul: împăratul nu-şi luase titlul 
de comandant suprem, dar dispunea de toate armatele; cei 
cu care se înconjurase erau ajutoarele lui. Arakceev era 
omul său de încredere, care veghea asupra persoanei 
împăratului, executorul ordinelor lui şi păstrător al ordinei. 
Benigsen era moşierul autohton, omul din gubernia Wilna, 
care făcea onorurile de gazdă, însă în fond era şi un bun 
general, folositor pentru sfaturile pe care le-ar fi putut da 
şi, mai ales, pentru a fi la îndemână oricând, gata să-l 
înlocuiască pe Barclay. Marele duce se afla aici, pentru că 
aşa binevoise. Fostul ministru Stein era aici, pentru că era 
folositor ca sfetnic şi pentru că împăratul Alexandru îi 
preţuia foarte mult calităţile personale. Armfeld era un 
vrăjmaş înrăit al lui Napoleon şi un general încrezător în 
forţele sale, ceea ce avea totdeauna mare influenţă asupra 
împăratului Alexandru. Paulucci se afla aici pentru că era 
îndrăzneţ şi hotărât în vorbe. Generalii-adjutanţi erau aici 
pentru că trebuiau să fie oriunde era şi suveranul şi, în 
sfârşit - personajul principal - Pfuel se afla aici pentru că el 
întocmise planul de război împotriva lui Napoleon şi pentru 
că, făcându-l pe Alexandru să creadă în eficacitatea deplină 
a acestui plan, conducea de fapt războiul. Pe lângă Pfuel, 
mai era şi Wolzogen, care avea misiunea să transpună într-o 
formă mai inteligibilă ideile lui Pfuel, caustic teoretician de 
birou, orgolios până la dispreţ faţă de toţi ceilalţi. 

Afară de personajele pomenite mai sus, ruşi şi străini (mai 
cu seamă străini, care, cu îndrăzneala caracteristică 
oamenilor aflaţi în treabă în ţara altora, veneau în fiecare zi 
cu câte o nouă şi neaşteptată propunere), mai erau şi o 
mulţime de alte personaje de mâna a doua, care se găseau 
lângă armată doar pentru că acolo le erau şi patronii. 

Dintre tendinţele şi concepţiile lumii acesteia imense care 
se agita, strălucitoare şi mândră, în jurul suveranului, 
prinţul Andrei notă următoarele curente şi partide mai 
capabile să se afirme. 


Primul partid îl forma Pfuel cu adepţii lui, teoreticieni ai 
războiului, care credeau că există o ştiinţă a războiului şi că 
această ştiinţă îşi are legile ei imuabile, cum sunt legea 
mişcării oblice, legea învăluirii şi aşa mai departe. Pfuel şi 
partizanii săi cereau retragerea în interiorul ţării, după 
legile exacte consemnate de aşa-zisa teorie a războiului, şi 
în orice abatere de la această teorie ei nu vedeau decât 
barbarie, lipsă de cultură militară sau rea-credinţă. 

Din acest partid făceau parte principii germani, Wolzogen, 
Wintzingerode şi alţii, de predilecție nemți. 

Partidul al doilea era opus celui dintâi. Aşa cum se 
întâmplă totdeauna, alături de o extremă era reprezentată 
şi cealaltă. Adepții acestui partid erau acei care ceruseră, 
încă de la Wilna, invadarea Poloniei şi părăsirea oricărui 
plan dinainte conceput. Reprezentanţii acestui partid nu 
erau numai partizanii unei acţiuni îndrăzneţe; ei mai erau, 
pe lângă asta, şi reprezentanţii naţiunii, şi în consecinţă 
deveneau şi mai unilaterali în controversă. Erau ruşii: 
Bagration, Ermolov, pe atunci la începutul ascensiunii sale 
şi alţii. Atunci s-a răspândit celebra glumă a lui Ermolov, 
care ar fi cerut împăratului o favoare: înaintarea lui la 
rangul de neamţ. Oamenii acestui partid spuneau, după 
exemplul lui Suvorov, că nu mai e nevoie de chibzuit atâta şi 
de înţepat la hărţi cu acele, ci trebuie începută lupta şi lovit 
inamicul, ca să i se taie înaintarea către inima Rusiei şi să 
nu se dea trupelor prilej de demoralizare. 

În cel de-al treilea partid, care se bucura de încrederea 
suveranului mai mult decât toate celelalte, intrau mai ales 
curteni, care ţineau calea de mijloc între cele două 
tendinţe. Reprezentanţii acestui partid, dintre care făcea 
parte şi Arakceev, în majoritate nu erau militari şi gândeau 
şi spuneau ceea ce spun de obicei oamenii care n-au 
convingeri proprii, dar care vor să dea impresia că ar avea. 
Ei spuneau că, fără îndoială, războiul, mai ales când e dus 
împotriva unui geniu ca Bonaparte (acum îl numeau iarăşi 
Bonaparte), cere cea mai profund chibzuită concepţie, 


izvorâtă dintr-o adâncire serioasă a ştiinţei militare şi în 
privinţa aceasta Pfuel este genial; totodată însă nu se putea 
trece peste faptul că teoreticienii sunt adeseori unilaterali 
şi, de aceea, nu se poate pune bază în mod absolut pe ceea 
ce susţin ei şi trebuie dată ascultare şi spuselor părţii 
adverse, şi spuselor unor oameni practici şi încercaţi în arta 
războiului, ca dintre toate acestea să se aleagă o cale de 
mijloc. Adepții acestui partid susțineau că trebuia 
menţinută tabăra de la Drissa conform planului lui Pfuel, 
dar că trebuiau schimbate celelalte mişcări de trupe. Deşi, 
în felul acesta, nu se putea atinge de fapt nici primul scop 
nici al doilea, adepților acestui partid li se părea că e mai 
bine aşa. 

Al patrulea era curentul al cărui reprezentant mai cu vază 
nu era altul decât marele duce moştenitor al tronului - 
țareviciul - care nu-şi putea uita dezamăgirea încercată la 
Austerlitz, unde, pornind ca la paradă în fruntea gărzii, cu 
chivără şi dolman, şi nutrind speranţa să-i strivească 
vitejeşte pe francezi, nimerise pe neaşteptate în linia întâi şi 
scăpase cu mare greutate din vălmăşagul general. Adepții 
acestui partid aduceau în argumentele lor, şi calităţile, şi 
neajunsurile sincerităţii. Ei se temeau de Napoleon; vedeau 
în el forţa, îşi vedeau slăbiciunea şi declarau verde lucrul 
acesta. Ei spuneau: „Numai necazuri, ruşine şi prăpăd pot 
ieşi pentru noi din toate astea. lată, am evacuat Wilna, am 
evacuat Vitebskul, vom evacua şi Drissa. Singurul lucru 
înţelept care ne-a mai rămas de făcut este să încheiem 
pacea şi asta cât se poate mai curând, până nu ne alungă şi 
din Petersburg!”, Opinia aceasta, foarte răspândită în 
sferele înalte ale armatei, îşi găsise susţinători şi la 
Petersburg, şi chiar în cancelarul Rumianţev, care, din alte 
motive politice, era de asemenea pentru încheierea păcii. 

În al cincilea partid intrau partizanii lui Barclay de 'Tolly, 
care îl preţuiau pe acesta nu atât ca om, cât în calitate de 
ministru de război şi de comandant suprem. Ei spuneau: 
„Oricum ar fi el (totdeauna începeau aşa), dar e om capabil, 


e cinstit, şi altul mai bun decât el n-avem. Daţi-i cu adevărat 
puterea în mână, căci războiul n-are cum să meargă bine 
fără o comandă unitară, şi vă va arăta el ceea ce poate face, 
aşa cum a mai arătat odată cine e, în Finlanda. Căci, dacă 
armata noastră e bine organizată şi puternică şi s-a putut 
retrage până la Drissa fără să sufere nici o înfrângere, 
aceasta o datorăm numai lui Barclay. Dacă este înlocuit 
acum Barclay cu Benigsen, totul e pierdut, pentru că 
Benigsen şi-a mai arătat odată incapacitatea în 1807.” 

Cei din partidul al şaselea, benigseniştii, spuneau, 
dimpotrivă, că nu era nimeni mai capabil şi mai încercat în 
războaie decât Benigsen şi că, orice ai face şi ai drege, tot 
la el trebuie să ajungi. Oamenii lui Benigsen demonstrau că 
toată retragerea noastră până la Drissa nu era decât o 
ruşinoasă înfrângere şi un şir nesfârşit de greşeli. „Cu cât 
vor face mai multe greşeli, cu atât mai bine va fi, spuneau 
ei, cel puţin vor înţelege mai curând că aşa nu mai poate 
merge. Şi este nevoie nu de un Barclay oarecare, ci de un 
om ca Benigsen, care şi-a arătat în 1807 măsura şi căruia 
însuşi Napoleon i-a dat dreptate; un om sub conducerea 
căruia să-ţi placă să fii, iar acest om nu poate fi decât 
Benigsen.” 

Din al şaptelea partid făceau parte personajele care roiesc 
întotdeauna prin preajma suveranilor, mai cu seamă prin 
preajma celor tineri, speţă din care în jurul împăratului 
Alexandru foiau o mulţime: fel de fel de generali şi de 
generali-aghiotanţi, devotați cu ardoare suveranului nu ca 
împărat, ci adorându-l în chip sincer şi dezinteresat ca om, 
aşa cum îl adorase Rostov în 1805. Vedeau într-însul nu 
numai toate virtuțile, ci suma tuturor calităţilor omeneşti. 
Aceste personaje, cu toate că admirau modestia împăratului 
care se dăduse în lături de la comanda armatei, îl 
condamnau totuşi pentru acest exces de modestie, neavând 
decât o singură dorinţă şi stăruind ca suveranul lor adorat 
să lase la o parte exagerata sa neîncredere în sine, să 
anunţe deschis că ia comanda armatei, să-şi formeze un 


stat-major de comandant suprem şi, sfătuindu-se, acolo 
unde ar fi fost nevoie, cu teoreticieni şi oameni încercaţi în 
lupte, să-şi conducă singur armata, pe care numai acest 
fapt ar fi însufleţit-o în cel mai înalt grad. 

A opta şi cea mai mare grupă de oameni, care prin 
mulţimea lor se raporta la ceilalţi ca nouăzeci şi nouă la 
unu, consta din oameni care nu doreau nici pace, nici 
război, nici mişcări ofensive, nici tabără defensivă, nici la 
Drissa sau oriunde în altă parte, nici pe Barclay, nici pe 
împărat, nici pe Pfuel şi nici pe Benigsen, ci doreau un 
singur lucru, unicul lucru esenţial: să tragă ei personal cât 
mai multe foloase şi să aibă cele mai mari satisfacţii. În 
această apă tulbure, în care se încrucişau şi îşi încâlceau 
iţele toate intrigile cu care ploua la cartierul general al 
împăratului, puteau reuşi o mulţime de lucruri, într-un chip 
cum în alte împrejurări nici prin gând nu i-ar fi putut trece 
cuiva. Unul, vrând doar să nu-şi piardă situaţia privilegiată, 
era azi de acord cu Pfuel, mâine cu potrivnicul acestuia, iar 
poimâine afirma că n-are nici o părere despre problema 
controversată, numai ca să fugă de răspundere şi să fie pe 
placul suveranului. Altul, în dorinţa de a trage foloase, 
căuta să atragă asupra-şi atenţia suveranului, susţinând în 
gura mare chiar lucrul la care făcuse aluzie împăratul în 
ajun, gâlcevindu-se şi strigând în consiliu, bătându-se cu 
pumnul în piept şi provocându-i la duel pe toţi cei care nu 
erau de aceeaşi părere, ca prin aceasta să se arate gata de 
a se jertfi pentru binele obştesc. Al treilea cerea pur şi 
simplu pentru sine, între două consilii şi în lipsa vrăjmaşilor 
săi, o indemnizaţie specială pentru serviciul său credincios, 
ştiind că acum nu era timpul să i se refuze. Al patrulea se 
nimerea mereu, ca din întâmplare, împovărat de lucrări, tot 
sub ochii împăratului. Al cincilea, pentru a-şi ajunge scopul 
demult urmărit, acela de a fi invitat la masa împăratului, 
demonstra cu înverşunare justeţea sau falsitatea unei 
păreri proaspăt puse în discuţie, aducând, în acest scop, 
argumente mai mult sau mai puţin puternice şi juste. 


Toţi oamenii acestui partid vânau ruble, decoraţii şi 
ranguri şi în goană după ele nu făceau decât să pândească 
încotro bate vântul favoarei imperiale. Cum băgau de 
seamă că vântul favoarei suflă într-o direcţie oarecare, pe 
loc toată ceata asta de trântori ai armatei începea să sufle 
în aceeaşi parte, aşa că împăratului i-ar fi venit greu să-l 
abată în altă direcţie. În mijlocul acestei stări nedefinite, 
faţă de ameninţarea pericolului serios, care dădea oricărei 
probleme un caracter deosebit de îngrijorător, în mijlocul 
acestui vârtej de intrigi, de egoisme, de ciocniri între 
diferitele opinii şi sentimente, faţă de deosebirile de 
naţionalitate dintre toate aceste persoane - acest al optulea 
partid, cel mai mare ca număr, preocupat de interese 
personale, sporea încurcătura şi tulburarea generală. Nu se 
putea ridica vreo problemă nouă fără ca roiul acesta de 
trântori, ce nu apucase bine să dezbată tema anterioară, să 
nu dea pe loc năvală asupra noii probleme, întunecând şi 
asurzind cu bâzâitul lor glasurile celor ce vorbeau din 
inimă. 

Din sânul tuturor acestor partide, chiar în timpul când sosi 
prinţul Andrei, se mai formase unul, al nouălea partid, care 
abia începea să-şi ridice glasul. Era partidul celor bătrâni şi 
înţelepţi, cu experienţă în treburile statului şi ascuţiţi la 
minte, oameni care, neluând partea vreuneia dintre opiniile 
acestea contradictorii, puteau privi obiectiv la tot ceea ce se 
petrecea pe la statul-major al marelui cartier general şi găsi 
mijloacele de ieşire din această stare de impreciziune, 
nehotărâre, încurcătură şi slăbiciune. 

Partizanii acestui grup aveau - şi şi-o spuneau chiar - 
părerea că tot răul se datora mai ales prezenţei împăratului 
şi a curţii sale militare aici, prin preajma armatei; că se 
introdusese în armată acea nestatornicie nedefinită a 
raporturilor, convenţională şi şovăitoare, care o fi ea bună 
la curte, dar în armată e dăunătoare, că împăratul trebuie 
să domnească, nu să conducă armata; că singura ieşire din 
această situaţie este ca suveranul şi curtea lui să plece de 


pe front; că singură prezenţa împăratului aici paralizează 
cincizeci de mii de oameni, necesari pentru a-i asigura paza 
personală, şi că cel mai slab comandant suprem, dacă va 
avea libertate de acţiune, va fi mai bun decât cel mai bun 
dintre comandanţi, legat de mâini şi de picioare datorită 
prezenţei şi autorităţii împăratului. 

În aceeaşi epocă, în care prinţul Andrei se afla la Drissa 
fără nici o misiune, secretarul de stat Şişkov, unul dintre 
principalii reprezentanţi ai acestui partid, scrise 
împăratului o scrisoare pe care consimţiră s-o semneze şi 
Balaşov, şi Arakceev. În această scrisoare, folosindu-se de 
învoirea dată de împărat de a critica mersul general al 
treburilor, Şişkov propunea respectuos împăratului, sub 
motiv că poporul din capitală are nevoie să fie însufleţit 
pentru susţinerea războiului, să părăsească trupele. 

Însufleţirea poporului de către împărat şi chemarea lui 
pentru apărarea patriei - acea însufleţire (în măsura în care 
ea a fost chiar produsul prezenţei împăratului la Moscova), 
care s-a dovedit a fi principala cauză a triumfului Rusiei, fu 
pretextul propus împăratului şi primit de el, drept motiv de 
a părăsi trupele. 

X. 

SCRISOAREA ACEASTA NU fusese încă înmânată 
împăratului, când Barclay îi comunică la masă lui Bolkonski 
că suveranul însuşi doreşte să-l vadă pentru a-i pune 
întrebări cu privire la Turcia şi că Prinţul Andrei urmează 
să se prezinte la cartierul lui Benigsen la ora şase seara. 

În aceeaşi zi chiar, la cartierul împăratului fusese adusă 
vestea despre o nouă mişcare a lui Napoleon, mişcare care 
putea pune armata în pericol; dar până la urmă, această 
ştire se dovedi a fi fost neîntemeiată. Şi, în dimineaţa 
aceleiaşi zile, colonelul Michaud inspecta împreună cu 
împăratul fortificațiile de la Drissa şi-i demonstra 
suveranului că această tabără fortificată, concepută de 
Pfuel şi considerată până atunci chef-d'oeuvre567 de 


tactică, menită să-l piardă pe Napoleon - tabăra aceasta 
este o absurditate, este pieirea armatei ruseşti. 

Prinţul Andrei sosi la cartierul generalului Benigsen, care 
ocupa un mic conac boieresc chiar pe malul râului. Nici 
Benigsen, nici împăratul nu erau acolo, însă Cernâşov, 
general-aghiotant al împăratului, îl primi şi îl înştiinţă că 
suveranul plecase împreună cu generalul Benigsen şi cu 
marchizul Paulucci să facă, pentru a doua oară în ziua 
aceea, inspecția fortificațiilor taberei de la Drissa, asupra 
eficacităţii cărora începuseră să aibă puternice îndoieli. 

Cernâşov şedea cu un roman franțuzesc în mână la 
fereastra primei camere. Camera aceasta fusese altădată, 
pare-se, sală de recepții; se mai afla încă în ea o orgă peste 
care erau aruncate nişte covoare, iar într-un colţ se afla 
patul pliant al aghiotantului lui Benigsen. Aghiotantul era 
acolo. Obosit, se vede, de vreun chefuleţ sau de lucru, şedea 
în aşternutul răvăşit şi moţăia. Din salonul cel mare două 
uşi duceau, una într-un fost salon şi cealaltă într-un cabinet. 
De după prima uşă se auzeau glasuri ce discutau nemţeşte 
şi, din când în rând şi franţuzeşte. Acolo, în fostul salon, 
fusese convocat, după dorinţa împăratului, nu un consiliu 
de război (împăratului îi plăceau impreciziunile), ci un grup 
de câteva persoane, a căror părere, în împrejurările grele 
ale prezentului, el ar fi voit s-o cunoască. Nu era un consiliu 
de război, ci un fel de consiliu întrunit pentru lămurirea 
câtorva probleme pe care personal şi le punea împăratul. 
La acest semiconsiliu de război fuseseră invitaţi: generalul 
suedez Armfeld, generalul-adjutant Wolzogen, 
Wintzingerode, pe care Napoleon îl numise un supus 
francez fugit, Michaud, 'Toll, contele Stein - deşi n-avea 
nimic de-a face cu milităria - şi, în sfârşit Pfuel însuşi, care, 
aşa cum auzise prinţul Andrei, părea a fi la cheville 
ouvriere568 a întregii acţiuni. Prinţul Andrei avu prilejul să- 
l observe bine, deoarece Pfuel sosi îndată după el şi, în 
trecere spre salon, se opri un moment să schimbe o vorbă 
cu Cernâşov. 


De la prima vedere, Pfuel, cu uniforma lui de general rus, 
prost croită, care-i stătea anapoda pe trup, ca un costum de 
bal mascat, i se păru prinţului Andrei cunoscut, cu toate că 
nu-l mai văzuse niciodată. Era în el câte ceva şi din 
Weyrother, şi din Mack, şi din Schmidt, şi din mulţi alţi 
generali teoreticieni germani pe care prinţul Andrei 
avusese prilejul să-i vadă în 1805; dar el era mai aparte 
decât aceştia toţi. Asemenea neamţ-teoretician, care să 
întrunească în persoana sa tot ce aveau caracteristic nemţii 
aceştia, nu mai avusese nicicând prinţul Andrei prilejul să 
vadă. 

Pfuel, om nu prea înalt de stat şi foarte slab, era însă 
ciolânos, grosolan clădit, de o constituţie sănătoasă, cu 
şoldurile late şi omoplaţii mari. Faţa îi era foarte zbârcită şi 
ochii înfundaţi adânc în orbite. Părul, netezit probabil în 
grabă pe la tâmple, văzut din spate, îi era ciufulit ca la copii. 
Intră în cameră, uitându-se împrejur îngrijorat şi supărat, 
ca şi când i-ar fi fost frică de tot ce era în salonul acesta 
mare în care intrase. Ţinându-şi cu mişcări stângace sabia, 
se întoarse spre Cernâşov şi îl întrebă în nemţeşte unde era 
împăratul. Se vedea bine că ar fi avut mare chef să străbată 
cât mai repede odăile, să termine odată cu saluturile şi cu 
plecăciunile şi să se aşeze la lucru în faţa hărţii, unde se 
simţea la postul său. Dădu grăbit din cap la spusele lui 
Cernâşov şi surâse ironic, auzind de la el că împăratul 
inspectează fortificațiile pe care însuşi el, Pfuel, le 
construise conform teoriei sale strategice. Bombăni ceva, ca 
pentru sine, cu o voce de bas, aşa cum vorbesc toţi nemţii 
îngâmfaţi: Dummkopf... sau: zu Grunde die ganze 
Geschichte... sau: s'wird was gescheites d'raus werden... 
569 Prinţul Andrei nu stătu să audă tot şi dădu să treacă 
mai departe, dar Cernâşov îl opri şi-l prezentă lui Pfuel, 
subliniind că prinţul Andrei sosea din Turcia, unde 
campania se încheiase în chip atât de fericit. Pfuel de-abia 
se uită, nu atât la prinţul Andrei, cât dincolo de el şi prin el 
şi spuse râzând: „Da muss ein schoner taktischer Krieg 


gewesen sein”570. Şi, surâzând dispreţuitor, trecu în 
camera din care se auzeau vocile. 

Se vedea bine că Pfuel, şi aşa oricând dispus la înţepături 
ironice, era azi deosebit de enervat că îndrăznise cineva să- 
i inspecteze tabăra fără el şi s-o judece. Prinţul Andrei, 
datorită amintirilor sale de la Austerlitz, putu să-şi facă o 
imagine clară despre caracterul lui Pfuel chiar şi numai din 
această scurtă întâlnire. Pfuel era unul dintre oamenii 
iremediabil şi fără nici o nădejde de schimbare orgolioşi, 
până la fanatism, aşa cum numai nemţii pot fi şi asta anume 
fiindcă numai la nemți îngâmfarea se întemeiază pe idei 
abstracte, pe noţiuni ştiinţifice, adică pe pretinsa 
cunoaştere a adevărului absolut. Francezul e îngâmfat 
pentru că se consideră irezistibil atât intelectual, cât şi 
fiziceşte, fermecător şi pentru bărbaţi ca şi pentru femei. 
Englezul e îngâmfat pentru că este cetăţean al celui mai 
bine organizat stat din lume şi de aceea, ca englez, ştie 
totdeauna ce trebuie să facă şi ştie că orice-ar face, ca 
englez, va fi, fără îndoială, bine făcut. Italianul e îngâmfat 
pentru că e agitat şi uită uşor şi de sine, şi de ceilalţi. Rusul 
e îngâmfat tocmai pentru că nu ştie de nimic şi nici nu vrea 
să ştie, pentru că nici nu crede că este cu putinţă să poţi şti 
ceva pe deplin. Neamţul e îngâmfat mai rău decât toţi şi e 
mai dur decât toţi şi mai nesuferit decât toţi, pentru că îşi 
închipuie că ştie adevărul, fiind în posesia ştiinţei, pe care a 
născocit-o singur, dar care pentru el este adevărul absolut. 
Un om de felul acesta era, evident, Pfuel. El îşi avea ştiinţa 
lui, teoria mişcărilor oblice, extrasă din istoria războaielor 
lui Frederic cel Mare, şi orice-ar fi întâlnit în istoria 
modernă a războaielor i se părea o absurditate, o barbarie, 
o ciocnire dezgustătoare, în care şi dintr-o parte, şi din alta 
se făceau atâtea greşeli, încât aceste războaie nu mai 
puteau fi numite războaie: ele cădeau în afara prevederilor 
teoriei şi, prin urmare, nu puteau servi ca obiect de 
cercetare ştiinţifică. 


În 1806, Pfuel fusese unul dintre autorii planului acelui 
război care se încheiase cu Jena şi Auerstădt; dar în 
rezultatul acestui război el nu găsi nici cea mai mică dovadă 
a nevalabilităţii teoriei sale. Dimpotrivă, singura pricină a 
nereuşitei fuseseră, după părerea lui, abaterile de la teoria 
sa şi el spunea cu ironia veselă care-l caracteriza: „Ich 
sagte ja, dass die ganze Geschichte zum Teufel gehem 
werde”571. Pfuel era unul dintre acei teoreticieni care-şi 
iubesc atât de mult teoria, încât uită că rostul oricărei teorii 
este punerea ei în practică; din dragoste pentru teoria sa, 
el ura practica şi nu voia să ştie de dânsa. De insucces se 
bucura chiar, pentru că insuccesul - care se datora 
totdeauna abaterilor practicii de la teorie - nu făcea decât 
să-i dovedească justeţea teoriei sale. 

Schimbă câteva cuvinte cu prinţul Andrei şi cu Cernâşov 
despre războiul actual, cu aerul omului care ştie dinainte că 
totul va merge cât se poate de prost şi că el nu este deloc 
nemulţumit de asta. Şuviţele de păr care-i atârnau 
nepieptănate pe ceafă şi tâmplele pieptănate în fugă 
spuneau destul de elocvent lucrul acesta. 

Trecu în camera cealaltă şi îndată începu să se audă de 
acolo tonul ursuz al vocii lui de bas. 

XI. 

PRINŢUL ANDREI TOCMAI îl petrecea cu privirea pe 
Pfuel, când în cameră intră grăbit contele Benigsen, şi, 
dând din cap spre Bolkonski, fără să se mai oprească, trecu 
în cabinet să dea anumite ordine aghiotantului său. 
Împăratul avea să sosească îndată după el, şi Benigsen se 
zorise să ajungă mai înainte pentru ca să mai poată pregăti 
câte ceva şi să aibă timpul să-l primească. Cernâşov şi 
prinţul Andrei ieşiră la scară. Împăratul, cu figură de om 
obosit, descăleca. Marchizul Paulucci îi spunea ceva 
suveranului. Cu capul aplecat spre stânga, împăratul 
asculta cu un aer de nemulţumire ceea ce îi spunea cu 
deosebită înflăcărare Paulucci. Voind, probabil, să pună 
capăt discuţiei, împăratul porni înainte, însă italianul, roşu 


la faţă şi agitat, uitând că nu se cade, veni după el, vorbind 
mai departe. 

— Quant a celui qui a conseille ce camp, le camp, de 
Drissa, spuse Paulucci, în vreme ce împăratul, care 
începuse să urce treptele, dete cu ochii de prinţul Andrei şi 
se uită la chipul lui, care i se părea necunoscut. Quant a 
celui, Sire, continuă Paulucci cu disperare, ca şi cum n-ar 
mai fi fost în stare să se stăpânească, qui a conseille le camp 
de Drissa, je ne vois pas d'autre alternative que la maison 
jaune ou le gibet.572 Fără să-i dea ascultare, de parcă nici 
n-ar fi auzit vorbele italianului, împăratul, recunoscându-l 
pe Bolkonski, se întoarse cu bunăvoință spre el: 

— Sunt foarte bucuros că te văd; treci dincolo, unde s-au 
adunat ceilalţi, şi aşteaptă-mă. 

Împăratul trecu în cabinet. După el intrară prinţul Piotr 
Mihailovici Volkonski şi baronul Stein şi îndărătul lor uşile 
se închiseră. Prinţul Andrei, folosindu-se de permisiunea 
împăratului, intră împreună cu Paulucci, pe care-l cunoştea 
din Turcia, în salonul unde se întrunise consiliul. 

Prinţul Piotr Mihailovici Volkonski era un fel de şef al 
stafului-major imperial. El ieşi din cabinet şi, aducând în 
micul salon un sul de hărţi, pe care le desfăşură pe masă, 
înşiră chestiunile asupra cărora dorea să asculte părerile 
domnilor care se adunaseră acolo. Era vorba de faptul că 
noaptea trecută fusese primită vestea (care s-a dovedit mai 
târziu a fi falsă) că francezii porniseră o acţiune de învăluire 
a taberei de la Drissa. 

Cel dintâi începu să vorbească generalul Armfeld, care, 
pentru evitarea dificultăţilor ce se întrezăreau, propunea 
pe neaşteptate o poziţie cu totul nouă şi cu nimic explicabilă 
(afară doar de dorinţa de a se arăta şi el om de opinie), o 
poziţie la o parte de drumul Petersburgului şi al Moscovei 
unde, după părerea sa, trebuiau să se întâlnească trupele şi 
să aştepte unite inamicul. Se vedea că planul fusese demult 
întocmit de Armfeld şi că îl expunea acum nu atât cu scopul 
de a răspunde la problema care se punea, la care planul lui 


de altfel nici nu răspundea, cât pentru a se folosi de prilejul 
ivit ca să-l expună. Planul lui era una dintre milioanele de 
propuneri care puteau fi făcute cu tot atâta temei ca şi 
altele atâta timp cât nu aveai nici o idee de întorsătura pe 
care o putea lua războiul. Câţiva îi dezaprobară părerea, 
alţi câţiva îi luară apărarea. Tânărul colonel Toll atacă cu 
mai multă înverşunare decât ceilalţi ideea generalului 
suedez şi, în toiul controversei, scoase din buzunarul de la 
şold un caiet, scris mărunt, pe care ceru permisiunea să-l 
citească. Într-un memoriu de mare amploare, Toll propunea 
un alt plan, cu totul opus atât planului lui Armfeld, cât şi 
planului lui Pfuel - planul campaniei. Paulucci, 
contrazicându-l pe Toll, propuse un plan de înaintare şi de 
atac, singurul care, după părerea lui, ne putea scoate din 
nesiguranța şi capcana (aşa numea el tabăra de la Drissa) 
în care ne aflam. În timpul acestor discuţii, Pfuel şi 
tâlmaciul său Wolzogen (puntea lui spre relaţiile cu curtea) 
tăceau. Pfuel pufnea numai dispreţuitor şi îşi întorcea 
privirile în altă parte, voind să arate că el n-avea să se 
înjosească niciodată până la a replica ceva la prostiile pe 
care le auzea acum. lar când prinţul Volkonski, care 
conducea dezbaterile, îl invită să-şi expună părerile, el se 
mulţumi să spună doar: 

— Ce rost are să mă mai întrebaţi pe mine? Generalul 
Armfeld a propus o minunată poziţie cu spatele descoperit. 
Sau atacul propus von diesem italienischen Herrn, sehr 
schon573. Sau retragerea. Auch gut574. Ce mă mai 
întrebaţi pe mine? Zise el. Văd că ştiţi totul mai bine decât 
mine. 

Dar când Volkonski, încruntându-se, spuse că-i cere 
părerea în numele împăratului, Pfuel se ridică şi, 
însufleţindu-se dintr-o dată, începu să vorbească: 

— Aţi stricat tot, aţi încurcat tot, toţi aţi vrut să arătaţi că 
ştiţi mai mult decât mine şi acum tot la mine veniţi. Cum s-o 
dregem? N-avem ce drege. Trebuie îndeplinit totul întocmai 
după principiile propuse de mine, spuse el, bătând cu 


degetele lui osoase în masă. În ce constă dificultatea? 
Fleacuri, Kinderspiel575. 

Se apropie de hartă şi începu să vorbească repede, lovind 
ici-colo harta cu degetul lui uscat şi demonstrând că nici o 
întâmplare nu poate schimba toată utilitatea fortificațiilor 
taberei din Drissa, că totul e prevăzut şi că, în cazul unor 
reale încercări de învăluire, inamicul ar fi, fără doar şi 
poate, nimicit. 

Paulucci, care nu ştia nemţeşte, începu să-i pună întrebări 
în franţuzeşte. Wolzogen îi sări în ajutor şefului său, care 
vorbea prost franţuzeşte şi începu să-i traducă frazele, abia 
ţinându-se de Pfuel, care demonstra repede că totul, totul, 
nu numai ceea ce se întâmplase, ci totul, chiar şi ceea ce s- 
ar mai putea întâmpla de aci înainte, totul fusese prevăzut 
în planul său şi că, dacă acum întâmpinau greutăţi, toată 
vina era numai în faptul că planul nu fusese respectat cu 
exactitate. Râdea fără încetare ironic, demonstra, şi, în 
sfârşit, renunţă dispreţuitor să mai demonstreze, aşa cum 
renunţă matematicianul să-şi mai verifice prin proba 
diferitelor metode o problemă o dată dovedită ca fiind 
soluţionată exact. Wolzogen îl înlocui, continuând să expună 
în franţuzeşte ideile acestuia şi din când în când se întorcea 
către Pfuel: „Nicht wahr, Exzellenz?”576 Pfuel, asemenea 
omului care, înfierbântat în luptă, loveşte chiar şi într-ai săi, 
striga supărat la Wolzogen: 

— Nun ja, wass soli denn da noch expliziert werden? 577 

Paulucci şi Michaud săreau cu gura, în duet, la Wolzogen, 
vorbind franţuzeşte. Armfeld i se adresa în nemţeşte lui 
Pfuel. Toll îi explica ruseşte ceva prinţului Volkonski. Prinţul 
Andrei asculta tăcut şi observa. 

Dintre toate aceste personaje, cel mai mare interes îl trezi 
în sufletul prinţului Andrei furiosul Pfuel, îndârjit şi 
îngâmfat până la absurd cum era. Singur el, din toţi cei de 
faţă se vedea că nu vrea nimic pentru dânsul şi nu purta 
ură nimănui, ci dorea un singur lucru: aducerea la 
îndeplinire a planului întocmit după teoria care-l costase ani 


şi ani de muncă. Era ridicol, era nesuferit cu ironiile lui, dar 
în acelaşi timp îţi inspira fără să vrei respect prin 
nemărginitul său devotament faţă de idee. Afară de aceasta, 
în ceea ce spuseseră până acum toţi vorbitorii, cu excepţia 
lui Pfuel, era o trăsătură comună care nu existase la 
consiliul de război din 1805; trăsătura aceasta era acum, 
deşi tăinuită, o vizibilă teamă, o panică în faţa geniului lui 
Napoleon, o spaimă, care se dădea pe faţă în expresiile 
fiecăruia. 1 se atribuiau lui Napoleon toate posibilităţile, îl 
aşteptau din toate direcţiile şi numele lui temut servea ca 
să-şi dărâme unul altuia, rând pe rând, propunerile. Singur 
Pfuel s-ar fi zis că-l consideră şi pe el, pe Napoleon, tot atât 
de barbar ca pe oricare dintre adversarii teoriei lui. Dar, în 
afară de sentimentul stimei, Pfuel îi inspira prinţului Andrei 
şi un sentiment de milă. După tonul cu care i se adresau 
curtenii, după ceea ce-şi permisese Paulucci să spună 
împăratului şi, mai ales, după o anumită disperare pe care o 
trădau chiar ripostele lui Pfuel, se vedea bine că ştiau şi 
ceilalţi şi că însuşi Pfuel simţea cum i se apropie căderea. 
Şi, în ciuda îngâmfării şi ironiei lui dure, de neamţ arţăgos, 
Pfuel era de plâns aşa cum arăta, cu părul lins pe tâmple şi 
atârnând la ceafă în miţe dezordonate. Oricât ar fi ascuns el 
lucrul acesta sub masca indignării şi a dispreţului, se vedea 
bine ce disperat era de faptul că singura lui ocazie de a-şi 
verifica într-o acţiune de mari proporţii şi de a arăta lumii 
întregi temeinicia teoriei sale îi aluneca printre degete. 
Dezbaterile continuară încă multă vreme şi, cu cât se 
prelungeau, cu atât discuţiile deveneau mai aprinse, 
ajungând până la strigăte şi până la chestiuni personale, şi 
cu atât mai greu era de tras vreo concluzie generală din 
toate cele spuse. Ascultând cele discutate în atâtea limbi 
diferite, propunerile, planurile, contestările şi strigătele 
tuturor, prinţul Andrei nu putea decât să se mire de ceea ce 
spuneau toţi. Gândurile care îl frământaseră demult, în 
timpul activităţii sale de militar, când ajunsese la concluzia 
că nu există şi nici nu poate exista vreo ştiinţă a războiului 


şi că din pricina asta nu există şi nici nu poate exista nici un 
fel de aşa-zis geniu militar, lua acum pentru el un aspect 
desăvârşit, de vădit adevăr. „Ce teorie şi ce ştiinţă poate fi 
oare într-o acţiune ale cărei condițiuni şi împrejurări nu 
sunt cunoscute şi nu pot fi delimitate şi în care forţa celor 
ce duc războiul poate fi şi mai puţin definită? Nimeni nu 
poate şi n-ar putea şti care va fi situaţia armatei noastre sau 
a inamicului până mâine, şi nimeni nu poate şti care este 
forţa uneia sau alteia dintre unităţi. Uneori, când nu se 
întâmplă să se afle în fruntea trupei un laş care să strige: 
„Suntem încercuiți! şi s-o ia la fugă, ci e în fruntea trupei 
un om voios şi curajos, care strigă „Ura!, un detaşament de 
cinci mii de oameni face cât unul de treizeci de mii, ca la 
Schongraben; iar alteori, cincizeci de mii fug din faţa a opt 
mii, ca la Austerlitz. Ce fel de ştiinţă poate fi oare într-o 
acţiune în care, ca în orice acţiune practică, nimic nu poate 
fi delimitat şi totul depinde de o serie de împrejurări fără de 
număr, a căror însemnătate se defineşte într-o singură 
clipă, de care nimeni nu poate spune când are să se ivească. 
Armfeld spune că armata noastră e tăiată în două, iar 
Paulucci spune că noi am vârât armata franceză între două 
focuri; Michaud spune că neajunsul cel mare al taberei din 
Drissa este faptul că avem râul în spate, iar Pfuel susţine că 
tocmai în acest fapt stă forţa ei. Toll propune un plan. 
Armfeld propune altul; şi toate sunt bune şi toate sunt 
proaste, iar avantajele oricărei propuneri pot fi evidente 
numai în clipa când se va produce evenimentul. Şi de ce 
spun toţi: geniu militar? Oare geniu să fie omul care se 
pricepe să ordone la vreme un transport de pesmeţi şi să 
spună unuia să meargă la dreapta şi altuia la stânga? 
Numai pentru că militarii sunt învestiţi cu strălucire şi 
putere, iar masele de nemernici linguşesc puterea, 
atribuindu-i pe nedrept calităţi geniale, pot fi numiţi ei 
genii? Dimpotrivă, cei mai buni generali pe care i-am 
cunoscut sunt nişte proşti sau nişte zănatici. Cel mai bun e 
Bagration, a recunoscut-o însuşi Napoleon. Dar însuşi 


Bonaparte! Îmi aduc aminte expresia de om mărginit şi 
mulţumit de sine pe care o avea pe câmpia de la Austerlitz. 
Un bun comandant nu numai că nu trebuie să fie geniu, sau 
să aibă cine ştie ce însuşiri deosebite, ci, dimpotrivă, 
trebuie să fie lipsit de cele mai înalte şi mai frumoase 
calităţi omeneşti: de dragoste, de poezie, de duioşie şi de 
iscoditoare îndoială filosofică. Trebuie să fie mărginit, ferm 
convins că ceea ce face el este foarte important (altfel nu l- 
ar mai râbda inima să facă) şi numai atunci va fi un viteaz 
căpitan de oşti. Ferească Dumnezeu să fie om, să iubească 
pe cineva, să-i fie milă, sau să se gândească dacă este sau 
nu este drept ce face! De altfel, e de înţeles pentru ce, încă 
din timpuri străvechi, s-a creat pentru dânşii această falsă 
teorie a geniilor: ei au puterea în mână. Meritul în reuşita 
acţiunii războiului le aparţine nu lor, ci acelor soldaţi care 
vor striga din rânduri: „Suntem pierduţi!,, sau vor striga: 
„Ura!, Şi numai în rândurile soldaţilor poţi să serveşti cu 
încredințarea că eşti folositor!” 

Asta-şi spunea prinţul Andrei, ascultând dezbaterile, şi se 
deşteptă din gândurile lui abia când Paulucci îl strigă şi toţi 
se pregăteau să plece. 

A doua zi, în timpul unei treceri în revistă, împăratul îl 
întrebă unde doreşte să servească, şi prinţul Andrei căzu pe 
veci în dizgraţia celor de la curte, prin faptul că nu ceru să 
rămână pe lângă persoana împăratului, ci ceru îngăduinţa 
de a servi în armata combatantă. 

XII. 

ÎNAINTE DE ÎNCEPUTUL campaniei, Rostov primi din 
partea părinţilor lui o scrisoare prin care, înştiinţându-l în 
puţine cuvinte de boala Nataşei şi de ruptura ei cu prinţul 
Andrei (ruptura aceasta i se explica prin refuzul Nataşei), ei 
îl rugau din nou să-şi dea demisia din armată şi să vină 
acasă. Primind această scrisoare, Nikolai nici nu se gândi să 
ceară concediu sau să demisioneze, dar le răspunse 
părinţilor săi că regretă boala Nataşei şi ruptura dintre ea 


şi logodnicul ei şi că va face tot ce-i stă în putinţă pentru a 
le îndeplini dorinţa. Soniei îi scrisese separat. 

„Adorată prietenă a sufletului meu, scria el, nimic, afară 
de onoare, nu m-ar fi putut împiedica să mă înapoiez la 
ţară. Dar acum, în pragul deschiderii ostilităţilor, aş trece 
drept un laş nu numai în ochii tuturor camarazilor mei, dar 
şi faţă de mine însumi, dacă aş pune mai presus de datorie 
şi de dragostea de patrie propria mea fericire. Dar este 
pentru cea din urmă oară când mai suntem despărțiți. 
Crede-mă că în clipa în care se va sfârşit războiul, dacă voi 
mai fi în viaţă şi tu mă vei mai iubi, voi lăsa tot şi voi zbura 
la tine să te strâng pentru totdeauna la pieptul meu 
înflăcărat.” 

Într-adevăr, numai începerea campaniei îl reţinuse pe 
Rostov, împiedicându-l să se înapoieze - aşa cum promisese 
- şi să se însoare cu Sonia. loamna de la Otradnoe cu 
vânătorile ei şi iarna cu sărbătorile, precum şi dragostea 
Soniei îi deschiseseră perspectiva unor molcome bucurii 
rustice şi a unei vieţi tihnite, boiereşti, tot lucruri pe care 
nu le cunoscuse până atunci, dar care acum îl ademeneau. 
„O nevastă minunată, copii, o haită straşnică de copoi, zece- 
douăsprezece perechi de ogari iuți, gospodărie, vecini, vreo 
funcţie la care aş putea aspira”, se gândea el. Dar acum 
începuse campania şi trebuia să rămână la regiment. Şi, de 
vreme ce aşa trebuia să fie, Nikolai Rostov, cu firea lui 
paşnică, era mulţumit şi cu viaţa pe care o ducea la 
regiment, viaţă ce izbutise să şi-o facă plăcută. 

După ce venise din concediu şi fusese primit cu bucurie de 
tovarăşii săi, Nikolai fusese trimis în Ucraina pentru 
rechiziţii de cai şi adusese de acolo nişte exemplare 
extraordinare, fapt care-i făcuse multă plăcere şi-i adusese 
numai laude din partea superiorilor. În lipsa lui îi venise 
înaintarea la gradul de căpitan, iar când regimentul fu pus 
pe picior de război, cu efectivul mărit, i se încredinţă 
escadronul în care servise mai înainte. 


Campania începu, regimentul se deplasă în Polonia, 
soldele începură să li se plătească îndoit, sosiră noi ofiţeri, 
oameni noi, cai şi, ceea ce era principalul, veselia şi voia 
bună, care vin odată cu începutul războiului, îi cuprinse pe 
toţi; iar Rostov, ştiindu-se bine văzut în regiment, se lăsă cu 
totul în voia plăcerilor şi intereselor milităriei, deşi ştia că, 
mai târziu sau mai curând, va trebui să le părăsească. 

Din felurite şi complicate motive, unele de stat, altele 
politice şi tactice, armata se retrăsese din Wilna. Fiecare 
pas al retragerii era însoţit, la cartierul general, de un 
complicat joc de interese, raționamente şi pasiuni. Dar 
pentru husarii regimentului Pavlogradski, acest marş de 
retragere pe timp frumos, de vară, cu provizii din belşug, 
era lucrul cel mai simplu şi mai plăcut. N-aveau decât să se 
îngrijoreze, să deznădăjduiască şi să facă intrigi cei de la 
cartierul general; cei din armata de front nici nu-şi puneau 
măcar întrebarea de ce şi încotro merg. lar dacă regretau 
că se retrăgeau, era numai pentru că trebuiau să 
părăsească o casă cu care se obişnuiseră sau o poloneză 
frumuşică. Şi dacă totuşi îi trecea cuiva prin cap că lucrurile 
stau prost, atunci, aşa cum se cuvine să facă orice bun 
militar, cel căruia îi trecuse asta prin minte căuta să fie cât 
mai vesel şi să nu se mai gândească la mersul general al 
lucrurilor, ci numai la treburile sale cele mai urgente. La 
început cantonaseră voioşi lângă Wilna, făcuseră cunoştinţă 
cu moşieri polonezi, aşteptaseră şi primiseră inspecţiile 
împăratului şi ale altor înalţi comandanţi. Pe urmă 
primiseră ordin să se retragă la Swiencjany şi să nimicească 
toate proviziile care n-ar fi putut fi luate. Husarii îşi 
aminteau de Swiencjany numai pentru că fusese tabăra 
beţiilor, cum îi spunea întreaga armată acestui 
cantonament, şi pentru că la Swiencjany plouase cu 
plângeri împotriva trupelor care, folosindu-se de ordinul de 
a rechiziţiona provizii, luau drept provizii caii, trăsurile şi 
covoarele panilor polonezi. Rostov îşi amintea de 
Swiencjany pentru că în prima zi după intrarea în acest 


târguşor fusese nevoit să-şi schimbe vagmistrul şi nu se mai 
putuse înţelege cu niciunul dintre oamenii săi din escadron, 
beţi toţi, care puseseră, fără învoirea lui, mâna pe cinci 
butoaie de bere veche. De la Swiencjany se retraseră iară şi 
iară până la Drissa, iar de aici începură să se retragă mai 
departe, spre graniţele Rusiei. 

La 13 iulie pavlogrădenilor le fu dat să ia parte pentru 
prima oară la o acţiune serioasă. 

În noaptea de 12 iulie, în ajunul luptei, era o furtună mare 
cu ploaie şi cu grindină. Vara anului 1812 s-a remarcat în 
general prin furtunile ei. 

Două escadroane ale regimentului Pavlogradski se aflau în 
bivuacuri în mijlocul unui lan de secară dată în pârg, dar 
culcată cu totul la pământ de cai şi vite. Ploua cu găleata, şi 
Rostov, împreună cu tânărul ofiţer Ilin, protejatul lui, 
şedeau într-un bordei înjghebat în pripă. Un ofiţer din 
regimentul lor, cu mustăţile lungi ce treceau de conturul 
obrajilor, întorcându-se de la comandament şi fiind surprins 
de ploaie, intră la Rostov. 

— Vin de la comandament, conte, ai auzit de isprava lui 
Raevski? 

Şi ofiţerul îi povesti amănuntele luptei de la Saltanovo, aşa 
cum le aflase la comandament. 

Rostov, zgribulit, cu umerii adunaţi, cu apa şurluindu-i pe 
sub guler, trăgea din lulea şi asculta fără interes, uitându-se 
din când în când la tânărul Ilin, ofiţerul care se ghemuise 
lângă el. Ofiţerul, un băietan de vreo şaisprezece ani, abia 
intrat în regiment, era acum pentru Nikolai ceea ce fusese 
el pentru Denisov cu şapte ani în urmă. Ilin se străduia să-l 
imite întru totul pe Rostov şi se îndrăgostise de el ca o 
femeie. 

Zdrzinski, ofiţerul cu mustăţi de două ori mai lungi decât 
trebuie, povestea emfatic cum zăgazul de la Saltanovo 
devenise un adevărat Termopile rusesc şi cum pe zăgazul 
acesta generalul Raevski săvârşise o faptă de arme 
vrednică de antichitate. Zdrzinski povesti fapta lui Raevski, 


care-şi dusese cei doi fii la stăvilar, sub înfiorătoarea ploaie 
de foc şi pornise împreună cu dânşii la atac. Rostov ascultă 
povestea şi nu numai că nu spuse nimic care să arate că 
împărtăşeşte entuziasmul lui Zdrzinski, dar, dimpotrivă, îşi 
luă chiar un aer de om care se ruşinează de ceea cei se 
spune, deşi n-avea de gând să-l contrazică. Rostov ştia din 
experienţa sa personală după campania de la Austerlitz şi 
cea din 1807, mai întâi că toţi cei care-şi povestesc isprăvile 
din război mint întotdeauna, aşa cum şi el minţea când 
povestea; în al doilea rând, avea acum atâta experienţă, 
încât să ştie că în luptă lucrurile se petrec cu totul altfel 
decât ni le putem închipui şi povesti. Şi de aceea nu-i 
plăcuse povestirea lui Zdrzinski şi nu-i plăcuse nici 
Zdrzinski însuşi, care, cu mustăţile lui lungi, se apleca, aşa 
cum îi era obiceiul, până aproape de faţa aceluia cu care 
vorbea, şi-l prinsese acum pe Rostov la strâmtoare, acolo în 
bordei. Rostov tăcea şi se uita la el... Mai întâi de toate pe 
acest zăgaz luat cu asalt trebuie să fi fost, de bună seamă, 
atâta zăpăceală şi înghesuială, încât, dacă Raevski şi-a scos 
într-adevăr feciorii în faţă, faptul acesta n-a putut avea efect 
decât cel mult asupra a vreo zece oameni din imediata lor 
apropiere, îşi zicea Rostov; ceilalţi nici n-ar fi putut vedea 
cum şi cu cine înainta Raevski pe stăvilar. Dar chiar şi cei 
care vedeau lucrul acesta n-au putut găsi în el un imbold 
prea puternic, căci ce le păsa lor de duioasele sentimente 
părinteşti ale lui Raevski, când acolo era în joc pentru 
fiecare propria lui piele? Şi, pe urmă, nu de faptul că era 
cucerit sau nu era cucerit zăgazul de la Saltanovo depindea 
soarta patriei, aşa cum ne-au învăţat la şcoală că a depins la 
Termopile. Va să zică, ce rost mai avea un asemenea 
sacrificiu? Şi, la o adică, de ce să-ţi mai amesteci şi copiii în 
război? „Eu nu numai că nu l-aş fi dus pe frate-meu Petea, 
dar chiar şi pe Ilin, care mi-e străin, dar e băiat bun, m-aş 
face luntre şi punte să-l pun undeva la adăpost”, continuă 
Rostov să-şi spună, ascultându-l pe Zdrzinski. Dar nu-şi 
dădu în vileag gândul: îşi avea şi în privinţa aceasta 


experienţa lui. Ştia că povestirea aceasta contribuia la 
glorificarea armelor noastre şi că, de aceea, trebuia să aibă 
aerul că nu se îndoia defel. Ceea ce şi făcu. 

— Dar suntem leoarcă, zise Ilin, care prinsese de veste că 
lui Rostov nu-i plăcea povestirea lui Zdrzinski. Şi ciorapii, şi 
cămaşa, toate-s ude; uite, sub mine-i lac! Mă duc să caut un 
adăpost. Parcă s-a mai potolit ploaia. 

Ilin ieşi şi Zdrzinski plecă şi el. 

După vreo cinci minute, Ilin, lipăind prin noroi, dădu 
buzna în bordei. 

— Ura! Rostov, hai repede! Am găsit! Uite, colea, la vreo 
două sute de paşi este o cârciumă, ai noştri s-au şi strâns 
acolo. Ne mai zvântăm şi noi puţin; e şi Maria Ghenrihovna. 

Maria Ghenrihovna era nevasta medicului de regiment, o 
nemţoaică tânără şi frumuşică, cu care doctorul se însurase 
în Polonia. Fie din lipsă de mijloace, fie pentru că nu voia să 
se despartă în luna de miere de tânăra lui soţie, doctorul o 
purta pretutindeni cu el, după regiment, şi gelozia lui 
devenise obiectul de glumă obişnuit al ofiţerilor 
regimentului de husari. 

Rostov îşi aruncă pelerina pe umeri, îl strigă pe Lavruşka 
să-l urmeze cu lucrurile şi porni cu Ilin prin ploaia care se 
mai potolise, mai lunecând prin noroi, mai lipăind de-a 
dreptul prin băltoace, în bezna străpunsă din când în când 
de fulgere îndepărtate. 

— Rostov, unde eşti? 

— Aici. Al naibii mai fulgeră! Îşi strigau ei unul altuia. 

XIII. 

ÎN CÂRCIUMA, ÎN FAŢA CĂREIA aştepta brişca doctorului, 
se şi adunaseră vreo cinci ofiţeri. Maria Ghenrihovna, o 
nemţoaică blondă şi durdulie, într-o scurteică şi cu bonetă 
de noapte, şedea pe laviţa lată, în colţul din faţă. Bărbatul 
ei, doctorul, dormea la spatele ei. Rostov şi Ilin intrară în 
cameră, întâmpinați cu strigăte de veselie şi hohote de râs. 

— Măi! Dar la voi e chef, nu glumă, spuse Rostov râzând. 

— Dar voi ce păziţi? 


— Frumoşi mai sunteţi. la uitaţi-vă cum curge apa de pe 
ei. Numai să nu ne udaţi salonul! 

— Vedeţi să nu murdăriţi rochia Mariei Ghenrihovna, 
spuseră câteva voci. 

Rostov şi Ilin se grăbiră să caute un colţişor unde să-şi 
poată schimba hainele ude fără să jignească pudoarea 
Mariei Ghenrihovna. Încercară să treacă dincolo de 
peretele despărțitor ca să se îmbrace, dar cămăruţa 
strâmtă era ocupată în întregime de trei ofiţeri care jucau 
cărţi pe o ladă goală, la lumina unei lumânări, şi care nu se 
învoiră pentru nimic în lume să cedeze locul. Maria 
Ghenrihovna le cedă temporar una din fustele ei, ca să le 
slujească de paravan, şi îndărătul acestui paravan 
improvizat, Rostov şi Ilin, ajutaţi de Lavruşka venit cu 
bagajele, îşi scoaseră hainele ude şi-şi puseră altele uscate. 

Făcură foc în soba dărăpănată. Găsiră o scândură pe care 
o puseră pe două şei şi o acoperiră cu o pătură de cal, mai 
găsiră şi un mic samovar, apăru o cutie de zahăr şi o 
jumătate de sticlă de rom, aşa că, rugând-o pe Maria 
Ghenrihovna să facă pe gazda, se îngrămădiră toţi în jurul 
ei. Care-i oferi o batistă curată ca să-şi şteargă mânuţele, 
care-i puse sub picioarele micuţe dolmanul ca să n-o tragă 
umezeala, care-şi atârnă mantaua în fereastră ca să nu fie 
curent, care, în sfârşit, începu să alunge muştele de pe faţa 
doctorului, ca să nu i se trezească bărbatul. 

— Daţi-i pace, zise Maria Ghenrihovna, cu un zâmbet sfios 
şi fericit, doarme el şi aşa, destul de bine, după o noapte de 
nesomn. 

— Nu se poate, Maria Ghenrihovna, răspunse un ofiţer, 
trebuie să ne punem bine cu doctorul. Cine ştie ce se mai 
întâmplă şi i-o fi şi lui, poate, milă de mine când mi-o veni 
vremea să-mi taie mâna sau piciorul. 

Pahare nu se aflau decât trei şi apa era aşa de tulbure, 
încât n-aveai cum să ştii când era ceaiul tare şi când era 
slab, iar în samovar nu intra apă decât pentru şase pahare 
în cap; cu toate astea, era cu atât mai plăcut să-ţi capeţi pe 


rând, după vechimea în grad, paharul cuvenit, din mânuţele 
dolofane cu degetele bondoace şi cu unghiile nu chiar 
curate, ale Mariei Ghenrihovna. Toţi ofiţerii, după câte 
părea, erau într-adevăr îndrăgostiţi de Maria Ghenrihovna 
în seara aceea. Până şi cei care jucau cărţi, înghesuiți după 
peretele despărțitor, lăsară curând jocul şi trecură lângă 
samovar, ca să se supună stării de spirit generale şi să facă 
şi ei curte Mariei Ghenrihovna. Femeia, văzându-se 
înconjurată de atâţia tineri distinşi şi curtenitori, strălucea 
de fericire, oricât s-ar fi silit să ascundă lucrul acesta şi 
oricât de vizibil ar fi tresărit, cu sfială, la fiecare mişcare a 
soţului care-şi vedea mai departe de somn, la spatele ei. 

Lingură n-aveau decât una, pe când zahăr era din belşug, 
numai că n-aveau cu ce să amestece în pahar, aşa că se 
hotări ca ea să amestece pe rând zahărul în ceaiul fiecăruia. 
Rostov, primindu-şi paharul, turnă în el rom şi o rugă pe 
Maria Ghenrihovna să amestece. 

— Doar n-o să-l bei fără zahăr? Zise ea, zâmbind întruna, 
ca şi cum tot ce-ar fi spus ea sau tot ce-ar fi spus ceilalţi era 
plin de haz şi cu multe alte înţelesuri. 

— N-am nevoie de zahăr; mie mi-e destul să amesteci 
dumneata cu mânuţa dumitale. 

Maria Ghenrihovna se învoi şi începu să caute lingura pe 
care o şi înşfăcase cineva. 

— Cu degeţelul dumitale, Maria Ghenrihovna, zise Rostov, 
va fi şi mai gustos. 

— Frige! Zise Maria Ghenrihovna, roşind toată de plăcere. 

Ilin luă o găleată de apă şi, picurând în ea câţiva stropi de 
rom, veni la Maria Ghenrihovna, rugând-o să i-o amestece 
cu degetul. 

— Asta-i ceaşca mea, spuse el. Numai vârâţi-vă un degeţel 
în ea, şi o beau toată! 

Când apa din samovar fu băută în întregime, Rostov puse 
mâna pe cărţi şi propuse Mariei Ghenrihovna o partidă de 
rigi. Traseră la sorţi, ca să se aleagă cine trebuie să-i fie 
pereche Mariei Ghenrihovna. Condiţiunile jocului, propuse 


de Rostov, prevedeau că acel care ieşea rigă să aibă dreptul 
de a săruta mânuşiţa Mariei Ghenrihovna, iar cel ce rămâne 
popa prostul să fie obligat să încingă din nou samovarul 
pentru doctor, când se va scula din somn. 

— Bine, dar dacă iese Maria Ghenrihovna rigă? Întrebă 
Ilin. 

— Ea şi-aşa e regină! lar porunca ei, lege! 

Jocul abia începuse când dindărătul Mariei Ghenrihovna 
se ivi capul ciufulit al doctorului. Nu mai dormea demult, 
trăsese cu urechea la ceea ce vorbeau ei şi nu găsise, se 
vede, nimic vesel, hazliu sau distractiv în tot ce spuneau şi 
făceau. Era posomorât şi mahmur. Nu se salută cu ofiţerii. 
Se mulţumi să se scarpine în cap şi, cum n-avea pe unde 
trece, le ceru să-i facă loc. Nu apucă să iasă din cameră că 
toţi ofiţerii izbucniră în hohote puternice de râs, iar Maria 
Ghenrihovna se înroşi până la lacrimi şi asta o făcu să apară 
şi mai încântătoare în ochii tuturor ofiţerilor. Înapoindu-se 
din curte, doctorul spuse nevesti-si (care încetase să mai 
zâmbească fericită şi, aşteptând speriată să audă ce-i va 
spune, se uita ţintă la el) că ploaia contenise şi că trebuiau 
să meargă, să se culce în trăsură, căci altfel li se vor fura 
toate lucrurile. 

— Trimit eu un soldat, doi să facă de planton! Zise Rostov. 
Ce-ţi veni, doctore? 

— Fac chiar eu de planton! Spuse Ilin. 

— Nu se poate, domnilor! Dumneavoastră oţi fi sătui de 
somn, dar eu n-am dormit de două nopţi, zise doctorul şi se 
aşeză încruntat lângă nevastă, aşteptând să se termine 
partida. 

La vederea mutrei posomorâte a doctorului, care căta 
pieziş la nevastă-sa, pe ofiţeri îi apucă şi mai tare râsul şi 
cei mai mulţi dintre ei nu se mai putură ţine să nu 
izbucnească în hohote, grăbindu-se să găsească pretexte 
plauzibile pentru veselia aceasta. Când doctorul plecă, 
luându-şi nevasta, şi se duse cu ea la culcare în trăsurică, 
ofiţerii se culcară şi ei în cârciumă, învelindu-se cu 


mantalele încă ude, dar trecu mult până să adoarmă, tot 
vorbind între ei şi aducându-şi aminte de posomoreala 
doctorului şi de veselia soţiei lui; din când în când câte unul 
dădea fuga în curte ca să aducă veşti despre ceea ce se 
petrece sub coviltirul trăsuricii. În câteva rânduri îşi trase 
Rostov mantaua peste cap şi încercă să adoarmă, dar cine 
ştie ce observaţie a vreunuia din ei îl făcea să intre iar în 
vorbă, discuţia reîncepea şi râsul copilăresc, voios şi gratuit 
îi cuprindea din nou pe toţi. 

XIV. 

PE LA ORELE TREI, NIMENI NU adormise încă atunci 
când se ivi un vagmistru cu ordinul de plecare spre târgul 
Ostrovna. 

Continuând să flecărească şi să râdă cu hohote, ofiţerii 
începură să se pregătească în grabă de drum; samovarul cu 
apă murdară fu din nou încins. Dar Rostov, fără să mai 
aştepte ceaiul, plecă spre escadronul lui. Se lumina de ziuă; 
ploaia stătuse şi acum norii se împrăştiau. Era umezeală şi 
frig, mai ales că hainele nu se uscaseră încă. leşind din 
cârciumă, şi Rostov, şi Ilin se uitară, amândoi, în lumina 
zorilor, la trăsurica doctorului, cu poclitul ei de piele 
strălucind de ploaie, şi văzură sub poclit picioarele 
doctorului, şi mai în fund, pe pernele trăsurii, boneta soţiei 
lui; li se auzea răsuflarea egală, de oameni adormiţi. 

— Zău că e foarte drăguță, îi spuse Rostov lui Ilin, care 
venea după el. 

— O minune de femeie! Răspunse cu seriozitatea celor 
şaisprezece ani ai săi Ilin. 

Într-o jumătate de ceas, escadronul era încolonat în 
mijlocul drumului. Comanda: „încălecaţi!” răsună, şi 
soldaţii, făcându-şi semnul crucii, săriră pe cai. Rostov, 
ieşind în fruntea escadronului, comandă: „Marş”, şi husarii, 
în zgomotul copitelor ce pleoscăiau prin noroiul drumului, 
porniră câte patru, zăngănind din săbii şi vorbind domol 
între ei, în urma coloanelor de infanterie şi a unei baterii de 
artilerie, pe drumul larg, plantat pe margini cu mesteceni. 


Vântul gonea fâşii de nori albaştri-liliachii, înroşiţi de 
răsăritul soarelui. Se lumina din ce în ce. Începuse să se 
vadă bine iarba aceea creaţă care se găseşte întotdeauna 
pe marginea drumurilor de ţară, încă udă de ploaia din 
ajun. Crengile aplecate ale mestecenilor, ude şi ele, se 
legănau în vânt şi scuturau pieziş picături luminoase. Se 
desluşeau din ce în ce mai limpede chipurile soldaţilor. 
Rostov mergea alături de Ilin, care nu se despărţea de 
dânsul, călărind mai spre marginea drumului, între două 
rânduri de mesteceni. 

În campanie, Rostov îşi permitea să călărească nu pe un 
cal de front, ci pe unul căzăcesc. Şi bun cunoscător, şi mare 
amator de cai, el îşi făcuse repede rost de un roib de Don, 
lat în greabăn, cuminte şi iute, cu care nimeni nu-l întrecea. 
Să călărească pe acest cal era pentru Rostov o desfătare. 
Se gândea la cal, la dimineaţa aceea, la nevasta doctorului, 
şi nici prin gând nu-i treceau primejdiile ce-l aşteptau. 

Altădată, când pleca la luptă, îi era teamă; acum însă, 
Rostov n-avea nici cel mai mic simţământ de frică. Nu faptul 
că s-ar mai fi deprins cu focul (căci cu primejdia nu te poţi 
deprinde niciodată) îl făcea să nu se teamă, ci faptul că 
învățase să-şi strunească sufletul în faţa pericolului. Se 
obişnuise, când pornea la atac, să se gândească la orice 
afară de ceea ce părea mai interesant în momentul acela 
decât toate celelalte: primejdia care-l pândea. Oricâte 
sforţări făcuse, oricât se acuzase singur de laşitate, în 
primele luni ale serviciului militar n-o putea face, dar 
reuşise să ajungă aici odată cu trecerea anilor, şi lucrul 
acesta venise de la sine. Acum mergea călare alături de Ilin, 
printre mesteceni, rupând din când în când câte o frunză de 
pe ramurile care-i veneau la îndemână şi atingând arareori 
cu pintenul coastele calului, sau dând câteodată husarului 
din spatele său, fără să se întoarcă, luleaua stinsă - şi asta 
cu atâta calm şi nepăsare de parcă ar fi ieşit la plimbare. Îl 
apuca mila când se uita la chipul tulburat al lui Ilin, care 
vorbea mult şi agitat; cunoştea din experienţă starea aceea 


chinuitoare de aşteptare a groazei şi a morţii, în care se afla 
stegarul, şi ştia că nimic, în afară de trecerea timpului, nu-l 
putea vindeca. 

De îndată ce se ivi soarele pe dunga de cer limpede dintre 
nori şi marginea zării, vântul se linişti, ca şi cum n-ar mai fi 
îndrăznit să tulbure dimineaţa aceasta de vară, atât de 
minunată după ploaie; tot mai picurau stropi de apă de pe 
crengi, dar drept în jos, şi totul se liniştise. Soarele răsări în 
întregime, arătându-se la orizont, şi dispăru într-un nor 
îngust şi lung, care-l ascunse. După câteva minute soarele 
se ivi, şi mai luminos, la marginea de sus a norului. Totul era 
acum numai lumină şi strălucire. Şi odată cu lumina, ca un 
răspuns dat strălucirii ei, departe, în faţă, bubuiră tunurile. 

Rostov n-apucă bine să socotească depărtarea de la care 
se auzeau bubuiturile, când dinspre Vitebsk sosi în galop un 
aghiotant al contelui Osterman-Tolstoi cu ordinul ca husarii 
să înainteze la trap. 

Escadronul ocoli infanteria şi bateriile de artilerie, care 
grăbeau de asemenea pasul, cobori într-o vale şi, după ce 
trecu printr-un sat pustiu, din care locuitorii fugiseră, urcă 
iarăşi un deal. Caii începură să facă spume, iar oamenii se 
aprinseră la faţă. 

— Stai, alinierea! Se auzi în fruntea divizonului ordinul 
comandantului. 

— La stânga, la pas, înainte, marş! Răsună comanda în 
faţă. 

Şi husarii trecură pe linia trupelor, în flancul stâng al 
poziţiei, şi se postară îndărătul ulanilor, care se aflau în 
prima linie. În dreapta se afla infanteria, în coloană strânsă: 
erau rezervele; ceva mai sus, pe deal, în razele piezişe şi 
puternice ale soarelui dimineţii, se vedeau în zare, prin 
limpezimea văzduhului, tunurile noastre. Mai departe de 
vâlcea se vedeau coloanele şi tunurile inamicului. În vâlcea 
se auzea cum prima noastră linie intrase în luptă şi se 
hărţuia voioasă cu vrăjmaşul. 


Lui Rostov i se umplu sufletul de bucurie, ca de sunetele 
celei mai vesele muzici, la auzul zgomotelor acestora, de 
multă vreme nemaiauzite. Trap-ta-ta-tap! Se auziră, când 
răzleţ, când repede, una după alta, câteva pocnituri. Apoi 
totul se linişti, dar iarăşi începură nişte pârâituri ca de 
pocnitori, pe care-ar călca cineva. 

Husarii statură aproape o oră pe loc. Începu şi canonada. 
Contele Osterman trecu însoţit de suita sa pe lângă 
escadron, se opri, vorbi ceva cu comandantul regimentului 
şi porni mai departe, la deal, spre locul unde erau tunurile. 

Cum plecă Osterman, în rândurile ulanilor se auzi 
comanda: 

— În coloană de atac, alinierea! 

Infanteria din faţa lor se despărţi în două, ca să facă loc 
cavaleriei. Ulanii se mişcară din loc, fluturându-şi 
fanioanele lăncilor şi porniră în trap la vale, spre cavaleria 
franceză, care se arătase la poalele dealului dinspre stânga. 

De îndată ce se lăsară ulanii la vale, husarilor li se dădu 
ordinul să se deplaseze spre deal şi să servească de 
acoperire bateriei. În timp ce husarii luau locul ulanilor, din 
primele linii începură să le vină în zbor, vâjâind, şi şuierând, 
dar fără să-i nimerească, gloanţe trase de departe. 

Şuieratul lor, pe care demult nu-l mai auzise Rostov, îl 
bucură şi îl întărită şi mai tare decât bubuitul tunurilor. 
Îndreptându-se în şa, el cercetă cu privirea câmpul de 
luptă, care de aici de pe deal i se desfăşura pe de-a-ntregul 
în faţa ochilor şi luă parte cu tot sufletul la mişcările 
ulanilor. Ulanii se repeziră ca fulgerul asupra dragonilor 
francezi, totul se învălmăşi într-un nor de fum şi, peste vreo 
cinci minute, ulanii se retraseră în galop nu pe locul de 
unde plecaseră, ci puţin mai la stânga. Printre uniformele 
portocalii ale ulanilor, călări pe cai roibi, şi în urma lor, se 
vedeau bine, în grupuri mari, uniformele albastre ale 
dragonilor francezi şi caii lor suri. 

XV. 


CU OCHIUL. LUI AGER DE vânător, Rostov observă printre 
cei dintâi uniformele albastre ale dragonilor francezi ce-i 
urmăreau pe ulanii noştri. Tot mai aproape şi mai aproape 
de el goneau cetele dezorganizate de ulani şi dragonii 
francezi care-i urmăreau. Acum se putea desluşi cum 
omuleţii aceştia - aşa păreau văzuţi de pe deal - se 
ciocneau şi se depăşeau unii pe alţii, mişcând din mâini ori 
din săbii. 

Rostov se uita ca la o vânătoare cu hăitaşi la cele ce se 
petreceau în faţa lui. Simţea cu toată fiinţa sa că dacă ar fi 
dat acum iureş cu husarii lui în dragonii francezi, aceştia n- 
ar mai fi rezistat; dar, dacă era vorba să-i lovească, lucrul 
acesta trebuia făcut chiar atunci, în clipa aceea; altfel ar fi 
putut fi prea târziu. Se uită în jurul său. Căpitanul, care se 
afla alături, nu-şi lua nici el ochii de la cavaleria din vale. 

— Andrei Sevastianâci, zise Rostov, îi snopim dacă... 

— Frumoasă lovitură ar fi, spuse căpitanul, chiar, de ce să 
Tila 

Rostov, fără să mai asculte până la capăt, smuci frâul 
calului, galopă în fruntea escadronului şi, până să apuce a 
da comanda, tot escadronul, care încerca aceeaşi stare 
sufletească, se azvârli după dânsul. Rostov nu ştia nici el 
cum şi de ce făcuse lucrul acesta. Îl făcuse aşa cum acţiona 
la vânătoare, fără să se gândească, fără să-şi facă planuri. 
Văzuse dragonii aproape, galopând în dezordine, şi ştia că 
nu vor rezista, ştia că asta era o clipă hotărâtoare, care nu 
se mai întoarce dacă o lasă să-i scape. Gloanţele vâjâiau şi 
şuierau în jurul lui atât de îmbietor şi calul i se smucea 
înainte cu atâta putere, încât el nu se putuse stăpâni. 
Dăduse pinteni calului, strigase comanda şi, în aceeaşi 
clipă, auzind în urma sa tropotul de cai al escadronului 
desfăşurat în trap întins, începu să-şi dea drumul devale, 
spre dragoni. Abia ajuns la poalele dealului, escadronul îşi 
schimbă pe nevrute trapul într-un galop, care se înteţea pe 
măsură ce ei se apropiau de ulanii lor şi de dragonii 
francezi, care galopau pe urmele acestora. Dragonii erau 


acum la doi paşi. Cei din frunte, văzând husarii, începură să 
ia calea întoarsă, iar cei de la urmă se opriră pe loc. Exact 
cu sentimentul cu care tăia la vânătoare calea unui lup, 
Rostov, slobozind cu totul frâul calului său de Don, îşi înteţi 
galopul ca să taie drumul rândurilor de dragoni francezi ce 
călăreau în dezordine. Un ulan se opri, altul, care rămăsese 
pe jos, se aruncă la pământ ca să nu fie strivit, un cal fără 
călăreț se amestecă printre husari. Aproape toţi dragonii 
francezi se retrăgeau acum, în galop. Rostov, alegându-şi 
unul dintre ei, călare pe un cal sur, se luă după dânsul. În 
drum sări peste un tufiş; calul lui, cal de nădejde, zbură 
peste el şi, abia mai ţinându-se în şa, Nikolai văzu că în 
câteva clipe îşi va ajunge duşmanul pe care şi-l alesese 
drept ţintă. Francezul acesta, un ofiţer pe cât îl arăta 
uniforma, gonea din răsputeri, aplecat în şa şi izbindu-şi 
calul sur cu sabia. O clipă mai târziu, calul lui Rostov izbi cu 
pieptul crupa surului şi numai cât nu-l dobori; în aceeaşi 
clipă, Rostov, fără să ştie nici el pentru ce, ridică sabia şi 
izbi cu ea în ofiţerul francez. 

În clipa în care făcu aceasta, lui Rostov îi pieri dintr-o dată 
tot avântul. Ofiţerul căzu, nu atât din pricina loviturii de 
sabie, care-l rănise uşor la braţ, mai sus de cot, cât din 
cauza ciocnirii calului şi de frică. Rostov, ţinându-şi calul în 
frâu, îşi căută cu privirea duşmanul, să vadă pe cine 
învinsese. Ofiţerul francez de dragoni sărea într-un picior 
pe lângă cal; celălalt picior îi rămăsese agăţat în scară. 
Clipind din ochi cu spaimă, ca şi cum s-ar fi aşteptat din 
clipă în clipă la o nouă lovitură, ofiţerul se uită în sus, către 
Rostov, încreţindu-şi fruntea, cu o expresie de groază. 
Chipul lui palid şi stropit de noroi, chip de om blond şi 
tânăr, cu gropiţă în bărbie şi cu ochi albaştri luminoşi, 
departe de a se potrivi cu un câmp de luptă, nu era un chip 
de vrăjmaş, ci un chip de om obişnuit să stea mai mult în 
casă. Până să hotărască Rostov ce va face cu el, ofiţerul 
strigă: „Je me rends!"578 Pripindu-se, căuta să-şi scoată 
piciorul din scară, dar nu izbutea şi-şi aţintise asupra lui 


Rostov ochii lui albaştri speriaţi. Câţiva husari sosiți la galop 
îi descurcară piciorul şi-l săltară în şa. Pretutindeni, husarii 
îşi găsiseră de lucru cu câte un dragon: unul era rănit, dar, 
cu toată faţa lui plină de sânge, nu voia să-şi dea calul; altul 
călărea în crupă lângă husar, pe care-l cuprinsese cu 
braţele, al treilea încăleca, ajutat de un husar, pe calul 
acestuia. Din faţă, infanteria franceză venea în pas 
alergător, trăgând focuri de armă. Husarii o luară repede la 
trap, înapoi, cu prizonierii lor. Rostov se întoarse şi el cu 
ceilalţi, cuprins de nu ştiu ce sentiment neplăcut, care făcea 
să i se strângă inima. Ceva tulbure şi nelămurit, ce nu-şi 
putea explica în nici un chip, îl cuprindea când se gândea la 
ofiţerul luat prizonier şi la lovitura pe care i-o dăduse. 

Contele Osterman-Iolstoi îi întâmpină pe husarii care se 
întorceau, îl chemă pe Rostov la el, îi mulţumi şi îi spuse că 
va raporta împăratului fapta sa eroică şi că va cere să i se 
dea crucea sfântului Gheorghe. Când fu chemat la contele 
Osterman, Rostov - amintindu-şi că atacul fusese dat fără 
ordin - era pe deplin convins că şeful îl cheamă spre a-l 
pedepsi pentru fapta-i arbitrară. De aceea, cuvintele 
măgulitoare ale lui Osterman şi promisiunea că va fi 
decorat ar fi trebuit să-l surprindă cu atât mai plăcut pe 
Rostov; dar acelaşi sentiment neplăcut şi tulbure continua 
să-i apese sufletul. „Ce m-o fi apăsând oare pe conştiinţă? 
Se întrebă el, plecând de lângă general. Ilin? Nu, el e întreg 
şi teafăr. M-am făcut de ruşine cu ceva? Nu, nu-i nici asta. 
Altceva îl chinuia ca o remuşcare. Da, da, ofiţerul francez cu 
gropiţă în bărbie, îmi aduc bine aminte cum mi s-a oprit 
mâna îndată ce am ridicat-o.” 

Rostov văzu un convoi de prizonieri şi porni în galop după 
ei, ca să-şi vadă francezul cu gropiţa în bărbie. În uniforma 
lui ciudată, acesta călărea un cal de corvoadă de-al 
husarilor şi se uita neliniştit împrejur. Rana lui de la braţ 
aproape că nu se putea numi rană. El îi zâmbi prefăcut lui 
Rostov şi făcu din mână spre el în semn de salut. Rostov tot 
aşa se simţea, stingherit şi parcă ruşinat de ceva. Toată ziua 


aceea, ca şi următoarea, prietenii şi tovarăşii lui băgară de 
seamă că Rostov nu era nici supărat, nici plictisit, ci posac, 
dus pe gânduri şi adâncit în el însuşi. Bea fără plăcere, 
făcea tot ce putea ca să rămână singur şi se tot gândea la 
ceva. 

Nu-şi putea lua gândul de la fapta asta strălucită a lui, 
care, spre mirarea sa, îi adusese crucea sfântului Gheorghe 
şi îi crease chiar o faimă de viteaz; dar un lucru nu putea 
pricepe cu nici un chip: „Aşadar, se tem şi ei, şi încă mai 
vârtos decât ai noştri, se gândea el. Aşadar, tocmai asta este 
ceea ce se numeşte eroism? Şi, oare, am făcut eu asta 
pentru patrie? Şi cu ce-i vinovat el, omul acesta cu gropiţă 
şi cu ochi albaştri? Cum s-a mai speriat! Credea că am să-l 
ucid? Ce-mi folosea să-l fi ucis? Mi-a tremurat mâna. Şi 
pentru asta mi s-a dat crucea sfântului Gheorghe. Nimic nu 
pricep, nimic!” 

Dar până să-şi întoarcă Nikolai pe o parte şi pe alta 
întrebările acestea, care şi aşa nu-i dădeau răspuns clar la 
problema: ce şi de ce îl frământa în aşa hal, roata norocului 
se învârti în cariera sa, aşa cum se întâmplă adesea, spre 
folosul lui. După atacul de la Ostrovna, fu avansat, i se dădu 
comanda unui batalion de husari şi, de câte ori era nevoie 
de un ofiţer viteaz, lui i se dădeau misiuni. 

XVI. 

ÎNDATĂ CE PRIMI VESTEA că Nataşa e bolnavă, contesa 
Rostova, încă slăbită şi nu pe deplin însănătoşită, îl luă pe 
Petea, împreună cu toate slugile casei şi veni la Moscova; 
aşa se făcu că familia Rostovilor se mută de la Maria 
Dmitrievna în casa lor, stabilindu-se cu totul la Moscova. 

Boala Nataşei era atât de serioasă, încât spre fericirea ei 
şi spre fericirea părinţilor, gândurile în legătură cu pricina 
acestei boli, cu fapta ei şi cu ruperea logodnei, trecură pe 
planul al doilea. Era atât de bolnavă, încât nu se mai puteau 
gândi la partea ei de vină în tot ceea ce se întâmplase, când 
ea nu mai mânca, nu mai dormea şi slăbea văzând cu ochii, 
tuşea tare şi, cum lăsau doctorii să se înţeleagă, era în 


primejdie de moarte. Nu se mai putea gândi nimeni acuma 
la altceva decât la salvarea ei. Doctorii veneau puzderie la 
Nataşa, o examinau singuri sau făceau consult cu alţi 
medici, vorbeau mult, şi pe franţuzeşte, şi pe nemţeşte, şi 
pe latineşte, se criticau unii pe alţii şi prescriau fel de fel de 
medicamente, bune la toate bolile pe care le ştiau ei, dar 
nici unuia dintre ei nu-i trecea prin cap ideea simplă că n- 
aveau de unde cunoaşte boala ei, boala de care suferea 
Nataşa, aşa cum nu poate fi cunoscută nici o boală dintre 
câte pot cădea pe capul omului într-o viaţă: căci fiecare om 
viu îşi are particularităţile sale, ba îşi are întotdeauna în el o 
boală a sa, deosebită, nouă, complicată, necunoscută de 
medicină, care nu-i nici boală de plămâni, nici de ficat, nici 
de piele, nici de inimă, nici de nervi şi aşa mai departe, cum 
stă scris în cărţile de medicină, ci o boală care constă într- 
una dintre nenumăratele combinaţii de suferinţe ale 
acestor organe. Ideea asta simplă nu le putea trece prin 
minte doctorilor (tot aşa cum nu-i poate trece vrăjitorului 
prin cap gândul că nu poate vrăji), fiindcă acesta era în 
viaţă rolul lor, să lecuiască; fiindcă, altfel, de ce primeau ei 
bani? Şi fiindcă pentru treaba asta îşi pierduseră ei cei mai 
frumoşi ani ai vieţii. Dar ceea ce este mai important, gândul 
acesta nu le putea da prin cap doctorilor, fiindcă ei vedeau 
că sunt, fără îndoială, utili, şi erau într-adevăr utili pentru 
toţi cei din casa Rostovilor. Erau utili nu pentru că o puneau 
pe bolnavă să înghită tot felul de medicamente, 
vătămătoare în cea mai mare parte (răul acesta nu se făcea 
prea mult simţit, căci substanţele vătămătoare i se dădeau 
în doze mici), dar erau utili, necesari, indispensabili (cauză 
pentru care sunt şi vor fi cât va fi lumea, lecuitori imaginari, 
vrăjitoare, homeopaţi) pentru că satisfăceau cerinţele 
sufleteşti ale bolnavei şi ale oamenilor care o iubeau pe 
bolnavă. Ei dădeau satisfacţie acelei veşnice nevoi omeneşti 
de nădejde într-o uşurare, nevoii de a fi compătimit şi de a 
vedea că se face pentru el ceva, pe care o simte orice om 
cât suferă. Ei dădeau satisfacţie acelei veşnice nevoi umane 


- care, în forma ei cea mai primitivă, se observă la copii - 
nevoia de a-şi mângâia locul lovit. Copilul se loveşte şi fuge 
numaidecât în braţele mamei sau dădacei, pentru ca să i se 
sărute şi să i se alinte locul dureros şi se simte într-adevăr 
uşurat atunci când locul unde-l doare îi este sărutat sau 
mângâiat. Copilul nu crede că oamenii mai puternici şi mai 
înţelepţi decât el n-ar avea mijloacele să-i aline durerea. Şi 
nădejdea lui că va fi uşurat, şi exprimarea compătimirii 
celorlalţi în timpul cât mama îi freacă cucuiul, îl liniştesc. 
Tot astfel şi doctorii îi erau folositori Nataşei, pentru că-i 
alintau şi-i sărutau bubuţa, încredinţând-o că-i trece 
durerea acuşica, cum s-o duce vizitiul la farmacia din strada 
Arbat şi-o cumpăra de o rublă şi şaptezeci de copeici 
prafuri şi pilule puse într-o cutiuţă frumoasă, şi prafurile 
acestea vor fi negreşit, din două în două ceasuri, nici mai 
mult, nici mai puţin, băute de bolnavă în apă fiartă. 

Ce s-ar fi făcut Sonia, contele şi contesa, dacă ar fi trebuit 
să stea şi să se uite, fără să ia nici o măsură, dacă n-ar fi fost 
pilulele care trebuiau luate la ore fixe, băuturile călduţe, 
chifteluţele din piept de găină şi toate amănuntele 
regimului prescris de doctor, a căror respectare constituia 
o preocupare şi avea darul să liniştească pe cei din jurul 
bolnavei? Cum ar fi suportat oare contele boala iubitei lui 
fiice, dacă n-ar fi ştiut că îl costă mii de ruble boala Nataşei 
şi că lui nu-i pare rău de-ar fi să cheltuiască şi alte mii, 
numai să-i fie ei de folos; dacă n-ar fi ştiut că, în cazul când 
Nataşa nu s-ar face totuşi bine aşa, avea să mai cheltuiască, 
fără să-i pară rău, şi alte mii ca s-o ducă în străinătate şi să 
facă acolo consult de medici; dacă nu ar fi avut putinţa să 
povestească cu lux de amănunte cum Metivier şi Feller n-au 
putut pune diagnosticul, cum Friese l-a pus, iar Mudrov i-a 
ghicit şi mai bine boala? Ce s-ar fi făcut contesa, dacă n-ar fi 
putut să se certe din când în când cu bolnava, pentru că nu 
respectă întru totul prescripţiile doctorului? 

— Aşa n-ai să te mai faci bine niciodată, spunea ea, 
uitându-şi de necaz până şi durerea ei, dacă n-ai să-l asculţi 


pe doctor şi n-ai să iei la vreme doctoriile! Nu te juca cu 
boala, când mâine poţi da într-o pneumonie, spunea contesa 
şi în pronunţarea acestui cuvânt pe care nu-l înţelegea nici 
ea îşi găsea o mare consolare. 

Ce s-ar fi făcut Sonia, dacă n-ar fi avut conştiinţa împăcată 
de faptul că, în primele zile, nu se dezbrăcase trei nopţi în 
şir, numai ca să poată fi gata în orice clipă să îndeplinească 
întocmai toate cele prescrise de medici şi că acum nu 
dormea nopţi de-a rândul ca să nu scape ceasurile când 
trebuia să-i dea Nataşei pilulele prea puţin vătămătoare din 
cutiuţa aurie. Până şi Nataşa, ea, care spunea că nu-i poate 
folosi nici un fel de doctorie şi că toate astea nu-s decât 
prostii, până şi ea se bucura când vedea că se fac pentru 
dânsa atâtea sacrificii şi că era silită să ia doctorii la ore 
anumite. Îi făcea bine chiar şi faptul că putea, călcând 
prescripţiile medicilor, să demonstreze că nu crede în 
vindecare şi că nu ţine la viaţă. 

Doctorul venea zilnic, îi lua pulsul, o punea să scoată limba 
şi, fără să dea nici o atenţie chipului de fiinţă zdrobită al 
Nataşei, glumea cu ea. Pe urmă, însă, după ce trecea în 
camera de alături şi contesa alerga cu sufletul la gură după 
el, doctorul îşi lua o atitudine gravă, dădea îngândurat din 
cap şi spunea că, deşi primejdia nu era încă îndepărtată, el 
are totuşi încredere în efectul acestui ultim medicament 
prescris, dar că trebuie aşteptat şi văzut; că boala e mai 
mult sufletească, dar că totuşi... 

Contesa îi strecura discret în mână o monedă de aur, 
căutând să ascundă parcă faptul acesta de sine însăşi, şi de 
doctor, apoi se întorcea de fiecare dată în camera bolnavei 
cu sufletul împăcat. 

Simptomele bolii Nataşei constau în faptul că nu mânca, 
dormea prea puţin, tuşea şi nu ieşea niciodată din 
toropeală. Doctorii cereau ca bolnava nu care cumva să 
rămână fără de ajutor medical şi, de aceea o ţineau la oraş, 
în aer îmbâcsit. Aşa se face că, în vara anului 1812, Rostovii 
râămaseră la Moscova. 


Cu tot numărul mare de pilule, picături şi prafuri, înghiţite 
din borcăânaşele, sticluţele şi cutiuţele din care madame 
Schoss, amatoare de asemenea nimicuri, adunase o colecţie 
considerabilă, cu toate că-i lipsea viaţa de ţară, cu care 
fusese obişnuită, tinereţea îşi ceru drepturile; durerea 
Nataşei începu să se îngroape într-un strat de impresii din 
viaţa ei de până atunci, încetă să-i mai apese atât de 
chinuitor inima, începu să treacă în domeniul amintirilor şi 
încetul cu încetul ea se vindecă trupeşte. 

XVII. 

NATAŞA ERA ACUM MAI împăcată, nu şi mai voioasă însă. 
Nu numai că fugea de toate prilejurile de a se bucura, ivite- 
n jurul ei - baluri, plimbări, concerte, teatru - dar nu râdea 
măcar o dată, fără ca după râs să n-o podidească lacrimile. 
Nici să cânte nu mai putea. Cum începea să râdă sau 
prindea să cânte aşa, de una singură, o îneca plânsul: 
lacrimile căinţei, lacrimile zilelor frumoase şi curate, care 
nu se mai întorc, lacrimile părerilor de rău pentru faptul că- 
şi pierduse atât de inutil tinereţea, care i-ar fi putut fi atât 
de fericită. Râsul şi mai ales cântecul i se păreau o 
impietate faţă de suferinţa ei. La cochetărie nu-i mai stătea 
gândul; de altfel, nici n-avea nevoie să se abţină. Acum 
spunea şi simţea că, în epoca aceasta, pentru ea toţi 
bărbaţii erau întocmai ca măscăriciul Nastasia Ivanovna. O 
strajă lăuntrică îi interzicea cu stricteţe orice bucurie. Nu 
mai era în ea nimic din ceea ce făcuse altădată interesul 
vieţii ei, nimic din viaţa aceea de fetiţă, fără griji şi plină de 
speranţe. Mai des şi cu mai multă durere îşi amintea ea 
lunile de toamnă, vânătorile, pe unchiul şi sărbătorile 
Crăciunului, petrecute împreună cu Nicolas la Otradnoe. Ce 
n-ar fi dat să poată întoarce îndărăt măcar o zi din timpurile 
acelea! Dar aceste bucurii erau din rândul celor pierdute 
pentru totdeauna. N-o înşelase atunci presentimentul că 
senzaţia aceea de libertate şi intensă bucurie de a trăi n- 
avea să se mai întoarcă niciodată. Totuşi, trebuia să 
trăiască. 


Era o mângâiere pentru ea gândul că departe de a fi mai 
bună decât alţii, aşa cum îşi închipuise altădată, era 
dimpotrivă mai rea şi mai păcătoasă decât toţi oamenii de 
pe lume. Dar asta nu-i era de ajuns! Ştiind lucrul acesta, ea 
se întreba: „Ce va mai fi de aici încolo?” Iar acest „de aici 
încolo” nu-i spunea nimic. Nu mai avea nici o bucurie în 
viaţă, dar viaţa îşi depăna firul mai departe. Nataşa se 
străduia cât putea să nu fie nimănui povară şi nimănui 
piedică. Dar pentru ea însăşi n-avea nevoie de nimic. Se 
îndepărtase de toţi ai casei şi doar alături de fratele ei, 
Petea, se simţea uşurată; uneori, când era cu el între patru 
ochi, râdea. Aproape că nu mai ieşea din casă, iar dintre cei 
care le veneau în vizită, doar de unul singur, de Pierre, era 
bucuroasă. Într-adevăr, greu s-ar fi putut purta cineva mai 
delicat, mai atent şi în acelaşi timp mai serios, decât se 
purta cu ea contele Bezuhov. Nataşa simţea inconştient 
toată gingăşia purtării lui şi de aceea îi plăcea să stea cu el 
mai mult decât cu oricine. Dar nu mergea până la a-i fi 
recunoscătoare pentru această delicateţă. Nimic frumos din 
partea lui Pierre nu i se părea rezultatul unei sforţări pe 
care el ar fi făcut-o. Pentru Pierre, era parcă un lucru atât 
de firesc să fie bun cu toată lumea, încât ea nu-i vedea nici 
un merit în bunătatea aceasta. Câteodată, Nataşa băga de 
seamă încurcătura şi stângăcia lui Pierre în faţa ei, 
îndeosebi atunci când el se temea ca nu cumva vreun 
amănunt al discuţiei să redeştepte în ea vreo amintire 
neplăcută. Ea băga de seamă lucrul acesta şi îl punea pe 
socoteala bunătăţii şi timidităţii lui ştiute, care, cum îşi 
închipuia Nataşa, trebuie să se fi manifestat faţă de toată 
lumea la fel cum se manifesta faţă de ea. După cuvintele 
acelea neaşteptate, spuse într-o clipă de mare tulburare, 
greu s-ar fi putut purta cineva mai delicat, mai atent şi i-ar 
cere în genunchi mâna şi iubirea - Pierre nu mai spusese 
nici o vorbă despre sentimentele lui faţă de Nataşa şi 
pentru ea era vădit că vorbele acelea, care-i aduseseră pe 
atunci atâta mângâiere, fuseseră spuse aşa cum spui, fără 


să te gândeşti, o vorbă bună unui copil care plânge, o vorbă 
fără nici un sens şi numai ca să-l alinţi. Nu doar că Pierre 
era om însurat, dar Nataşa simţea, în cel mai înalt grad, 
între ea şi el puterea nestăvilită a barierelor morale, care 
lipsiseră în raporturile ei cu prinţul Kuraghin, şi nu-i 
trecuse prin cap măcar o dată că din relaţiile cu Pierre ar 
putea cumva ieşi o dragoste a ei, sau, cu atât mai puţin a 
lui, sau barem soiul acela de gingaşă şi poetică prietenie ce 
se leagă uneori între un bărbat şi o femeie, prietenie din 
care cunoştea câteva exemple. 

Pe la sfârşitul postului de Sân-Petru, Agrafena Ivanovna 
Belova, o vecină a Rostovilor de la Otradnoe, veni la 
Moscova ca să se închine sfinţilor protectori ai oraşului. Ea 
îi propuse Nataşei să se împărtăşească, şi Nataşa se agăţă 
bucuroasă de ideea aceasta. Împotriva opreliştilor medicale 
de a ieşi din casă prea de dimineaţă, Nataşa se hotări să-şi 
pregătească sufletul nu aşa cum şi-l pregăteau Rostovii de 
obicei, adică ascultând trei slujbe acasă la ei, ci aşa cum şi-l 
pregătea Agrafena Ivanovna, adică fără să scape niciuna 
măcar dintre vecerniile, liturghiile, sau utreniile dintr-o 
săptămână încheiată. 

Contesei, această râvnă a Nataşei îi fu pe plac; în inima ei, 
după insuccesul îngrijirilor medicale, contesa trăgea 
nădejde că rugăciunea va fi de mai mare ajutor decât 
medicamentele şi, deşi cu frică şi pe ascuns de medici, ea 
consimţi să satisfacă dorinţa Nataşei şi o lăsă în grija 
doamnei Belova. Agrafena Ivanovna se înfiinţa la trei 
noaptea ca s-o trezească pe Nataşa şi, de cele mai multe 
ori, o găsea tot fără să fi dat ochii-n gene. Nataşa se temea 
să n-o fure cumva somnul tocmai la vremea utreniei. Se 
spăla în grabă şi, îmbrăcându-se smerită cu cea mai urâtă 
rochie a ei şi cu o pelerină învechită, ieşea, tremurând în 
răcoarea dimineţii, pe ulițele pustii, în lumina fantomatică a 
zorilor. După sfatul Agrafenei Ivanovna, Nataşa nu se ducea 
să se grijească la biserica din parohia ei, ci la o biserică al 
cărei preot, cum susţinea evlavioasa doamnă Belova, ducea 


o viaţă deosebit de aspră şi înălţătoare. În biserică era 
totdeauna puţină lume; Nataşa şi doamna Belova se aşezau 
la locul lor obişnuit, în faţa icoanei Maicii Domnului, pictată 
în absida stângă, şi un sentiment nou, de smerenie faţă de 
ceva mare şi necuprins, o năpădea pe Nataşa când se uita, 
în ceasul acela neobişnuit al dimineţii, la chipul înnegrit al 
Maicii Domnului, luminat şi de făcliile care ardeau dinaintea 
icoanei, şi de zorile revărsate din golul ferestrei, şi când 
asculta cântările slujbei, pe care se străduia să le 
urmărească şi să le înţeleagă. Când le înţelegea, simţirea ei 
proprie se adăuga cu nuanțele ei rugăciunii, iar când nu 
înţelegea, îi era şi mai dulce gândul că dorinţa de a înţelege 
totul nu-i decât trufie, că a înţelege totul e cu neputinţă, că 
nu-i nevoie decât să crezi şi să te laşi în voia lui Dumnezeu, 
care - ea simţea aceasta - îi călăuzea sufletul. Se închina, 
făcea mătănii, şi când nu înţelegea ceva, se ruga lui 
Dumnezeu, îngrozită de nemernicia ei, s-o ierte, s-o ierte 
pentru toate şi să fie milostiv cu ea. Rugăciunile în care 
punea mai mult suflet erau rugăciuni de căinţă. Şi, 
întorcându-se acasă dis-de-dimineaţă, când nu întâlnea în 
drum decât zidarii care se duceau la lucru şi rândaşii care 
măturau străzile, câtă vreme prin case toţi dormeau încă, 
Nataşa încerca un sentiment nou pentru ea, sentimentul 
putinţei de a se îndrepta de toate greşelile şi al putinţei de 
a începe o viaţă nouă, curată şi fericită. 

Cu fiecare zi a săptămânii în care ea duse viaţa aceasta, 
sentimentul spori. lar bucuria de a se împărtăşi, de-a fi 
părtaşă, cum îi spunea Agrafena Ivanovna fericită de acest 
joc de cuvinte, i se părea într-atât de uriaşă, încât avea 
impresia că nu va mai apuca binecuvântata duminică a 
împărtăşaniei. 

Dar ziua fericită sosi, şi când Nataşa se înapoie de la 
împărtăşanie, în această duminică rămasă neştearsă în 
amintirea ei, îmbrăcată în rochie albă de muselină, se simţi 
pentru întâia dată, după atâtea luni de zile, mai liniştită, şi 
viaţa care i se deschidea în faţă nu i se mai păru o povară. 


Venind în ziua aceea, doctorul o examină şi hotări să 
continue să ia prafurile pe care i le prescrisese cu două 
săptămâni în urmă. 

— Să le ia negreşit în continuare, în fiecare dimineaţă şi 
seară, zise, vădit şi sincer mulţumit el însuşi de succesul 
său. Vă rog, însă, cât mai regulat! Puteţi fi liniştită, contesă, 
spuse glumeţ doctorul, prinzând iscusit în podul palmei 
moneda de aur, în curând va avea iarăşi chef să cânte şi să 
zburde. De mare, mare ajutor i-a fost ultimul medicament. 
Uite cum a prins viaţă! 

Contesa îşi privi unghiile, scuipându-şi-le repetat, şi se 
întoarse în salon cu faţa radioasă. 

XVIII. 

PE LA ÎNCEPUTUL LUI IULIE, la Moscova se răspândiseră 
tot mai multe şi mai multe zvonuri alarmante cu privire la 
mersul războiului; se vorbea despre o proclamaţie a 
împăratului către popor, despre venirea suveranului însuşi 
de pe front la Moscova... Şi cum, până la 11 iulie, manifestul 
şi proclamația nu fuseseră încă primite, umblau o mulţime 
de zvonuri care mai de care mai umflate, despre conţinutul 
lor şi despre situaţia Rusiei. Se spunea că împăratul pleacă, 
pentru că armata e în primejdie, că Smolenskul s-a şi 
predat; că Napoleon are trupe de un milion de oameni şi că 
numai o minune mai poate salva Rusia. 

La 11 iulie, într-o sâmbătă, manifestul fu primit, încă 
netipărit însă; iar Pierre, care în ziua aceea fusese la 
Rostovi, făgădui să vină a doua zi, duminică, să ia masa la ei 
şi să aducă manifestul şi proclamația, pe care le va cere 
contelui Rastopcin. 

În duminica aceea, Rostovii se duseră, ca de obicei, să 
asculte liturghia în capela familiei Razumovski. Era o zi 
dogoritoare de iulie. Încă de la zece dimineaţa, când 
Rostovii coborâră din cupeu în faţa biserici, în aerul încins, 
în strigătele vânzătorilor ambulanți, în hainele de vară, de 
culori vii şi deschise ale mulţimii, în frunzele colbuite ale 
copacilor de pe bulevard, în sunetele fanfarei şi pantalonii 


albi ai unui batalion care trecea să schimbe garda, în 
vuietul străzii şi strălucirea puternică a soarelui dogoritor, 
se simţea toropeala aceea specifică verii, mulţumirea şi 
totodată nemulţumirea faţă de viaţă, starea sufletească pe 
care cei din oraşe o încearcă osebit de pătrunzător în zilele 
fierbinţi şi senine de vară. În capela familiei Razumovski era 
toată lumea mai de vază a Moscovei, toţi cunoscuţii 
Rostovilor (anul acesta, aşteptând parcă să se întâmple 
ceva, foarte multe familii bogate, care de obicei plecau vara 
la ţară, rămăseseră în oraş). Mergând alături de mama ei, 
în urma lacheului în livrea, care le făcea loc prin mulţime, 
Nataşa auzi vocea unui tânăr care spunea pe şoptite, puţin 
cam tare însă, despre dânsa: 

— Asta-i Rostova, cea care... 

— Ce mult a slăbit, dar tot frumoasă e! 

Apoi auzi, sau i se păru că fuseseră pomenite, numele lui 
Kuraghin şi Bolkonski. De altfel, totdeauna i se năzărea 
asta. I se părea că toţi, privind-o, nu se gândeau decât la 
ceea ce se întâmplase cu dânsa. Chinuită şi cu strângere de 
inimă, ca de obicei când apărea în public, Nataşa trecea 
prin mulţime în rochia ei liliachie cu dantele negre, aşa cum 
ştiu să treacă femeile, cu atât mai liniştite şi mai 
majestuoase, cu cât durerea şi ruşinea din suflet le este mai 
mare. Nataşa ştia că e frumoasă şi nu se înşela; dar lucrul 
acesta acum n-o mai bucura ca alte daţi. Dimpotrivă, faptul 
acesta o chinuia mai mult decât orice în ultima vreme şi mai 
cu seamă acum, în ziua aceasta luminoasă şi arzătoare de 
vară, în oraş. „Încă o duminică, încă o săptămână, îşi 
spunea ea, amintindu-şi de duminica aceea, când fusese tot 
aici, şi mereu aceeaşi viaţă fără viaţă şi aceleaşi condiţii în 
care, odinioară, era atât de simplu să trăieşti. Frumoasă şi 
tânără sunt, şi ştiu că acum sunt şi bună; mai înainte am 
fost rea, dar acum sunt bună, o ştiu, îşi zicea ea, dar trec 
aşa degeaba, fără nici un rost, anii cei mai buni, cei mai 
buni ani trec aşa.” Se opri alături de mama ei şi salută din 
cap nişte cunoştinţe care se aflau prin preajmă. Cercetă din 


ochi, din obişnuinţă, toaletele femeilor, critică la tenue579 
şi chipul lipsit de cuviinţă în care o doamnă de lângă ea îşi 
făcea cruce, mişcând mâna prea puţin, apoi se gândi iarăşi, 
înciudată, că lumea o judecă şi că şi ea judecă pe alţii şi, 
dintr-o dată, ascultând cântările slujbei, se îngrozi de 
netrebnicia ei, se îngrozi la gândul că iarăşi îşi pierduse 
curăţenia sufletească. 


Bătrânelul cu chip frumos, îngrijit şi curat slujea cu aerul 
acela solemn şi blând, care are o înrâurire atât de 
înălţătoare şi de liniştitoare asupra celor ce se roagă. Uşile 
împărăteşti se închiseră şi perdeaua se trase încet; un glas 
domol şi plin de taină se auzi dintr-acolo, rostind ceva. 
Lacrimi pe care nu le înţelegea nici ea îi puseră Nataşei un 
nod în gât şi un sentiment apăsător de bucurie o tulbură. 

„Învaţă-mă ce trebuie să fac, cum să-mi duc viaţa asta, 
cum să mă îndrept pentru totdeauna, pentru totdeauna 
se gândi ea. 

Diaconul ieşi în amvon, îşi îndreptă părul lung, trecându-şi 
degetul cel mare, întins, pe sub gulerul stiharului şi, 
făcându-şi semnul crucii, începu să citească cu glas 
puternic şi solemn cuvintele unei rugăciuni: 

— Cu pace Domnului să ne rugăm. 

„Cu pace, toţi împreună, fără deosebire de stare, fără 
vrajbă, ci uniţi de o dragoste frăţească să ne rugăm”, îşi 
zise în gând Nataşa. 

— Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor 
noastre! 

„Pentru lumea îngerilor şi pentru duhurile tuturor fiinţelor 
fără trup, care trăiesc deasupra noastră”, se rugă Nataşa. 

Când se rosti rugăciunea pentru oştire, ea îşi aduse 
aminte de fratele ei şi de Denisov. La rugăciunea pentru cei 
ce călătoresc pe ape şi pe uscat îşi aminti de prinţul Andrei 
şi se rugă pentru el, implorând pe Dumnezeu să-i ierte tot 
răul pe carei l-a pricinuit prinţului. Când diaconul se rugă 
pentru cei ce ne iubesc, ea se rugă pentru toţi ai casei, 
pentru tatăl şi mama ei, pentru Sonia, înţelegându-şi acum 
pentru întâia oară toată vinovăția faţă de ei şi dându-şi 
seama de toată puterea dragostei ce o avea pentru ei. Când 
răsună ruga pentru cei ce ne urăsc, ea îşi născoci singură 
duşmani şi pizmaşi, doar ca să se roage pentru ei. Ea 
numără în rândul vrăjmaşilor pe toţi creditorii tatălui ei şi 
pe toţi aceia care aveau afaceri băneşti cu el şi, de fiecare 
dată, gândindu-se la vrăjmaşi şi la cei ce-i purtau ură, ea-şi 


V 


aminti de Anatol, omul care-i făcuse atâta rău şi, cu toate că 
nu-l ura, ea se ruga bucuroasă pentru el ca pentru un 
duşman. Numai când se ruga se mai simţea în stare să îşi 
amintească limpede şi fără tulburare de prinţul Andrei şi de 
Anatol, ca de nişte oameni faţă de care nutrea sentimente 
care erau nimic în comparaţie cu simţământul de teamă şi 
de evlavie faţă de Dumnezeu. Când se rugară pentru familia 
imperială şi Sinod, ea se înclină deosebit de adânc şi îşi făcu 
semnul crucii, spunându-şi că, dacă nu poate înţelege, cel 
puţin să nu se îndoiască şi că, oricum, ea iubeşte sinodul 
dătător de lege şi se roagă pentru el. 

Isprăvind ecteniile, diaconul îşi făcu semnul crucii cu 
capătul orarului şi rosti: 

— Pe noi înşine, unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui 
Christos-Dumnezeu să o dăm. 

„Pe noi înşine să ne dăruim Domnului, repetă Nataşa în 
sufletul ei. Dumnezeule, mă las în voia ta, se gândi ea. Nu 
vreau nimic, n-am dorinţi; învaţă-mă ce trebuie să fac, cum 
să mă folosesc de voinţa cu care m-ai dăruit! Dar ia-mă 
odată, ia-mă!” îşi spuse în sufletul ei, cu înduioşătoare 
nerăbdare Nataşa, fără să-şi mai facă semnul crucii, 
lăsându-şi mâinile subţiri în jos, ca şi cum ar fi aşteptat 
dintr-o clipă într-alta ca o putere nevăzută să vină să o ia şi 
să o izbăvească de sine însăşi, de toate regretele, dorinţele, 
căinţele, nădejdile şi păcatele ei. 

Contesa se uită de mai multe ori în timpul slujbei la chipul 
smerit, cu ochi lucitori, al fiicei sale, şi se rugă lui 
Dumnezeu să-i ajute. 

Pe neaşteptate, cam pe la mijlocul slujbei şi în afara 
rânduielii ei, pe care Nataşa o ştia bine, paracliserul scoase 
analoghionul, pe care se citeau rugăciunile ascultate în 
genunchi la sărbătoarea Treimii, şi-l puse în faţa uşilor 
împărăteşti. Preotul ieşi, având pe cap culionul lui de catifea 
violetă, îşi îndreptă părul, îngenunche anevoie. Făcură toţi 
la fel, uitându-se nedumeriţi unul la altul. Era rugăciunea 


primită chiar atunci de la Sinod, pentru izbăvirea Rusiei de 
cotropirea vrăjmaşului. 

— Dumnezeule, Doamne al puterii, Dumnezeul mântuirii 
noastre, începu preotul cu vocea aceea clară, sinceră şi 
blândă cu care doar preoţii slavi ştiu să citească şi care 
acţionează atât de puternic asupra sufletului rus. 

„Dumnezeule, Doamne al puterii, Dumnezeul mântuirii 
noastre! Cată acum cu milă şi cu îndurările Tale la poporul 
Tău cel smerit şi ascultă-l cu iubirea Ia de oameni, cruţă-ne 
şi ne miluieşte. Căci tulburând vrăjmaşul pământul Tău şi 
vrând să aştearnă asupra lumii întregi pustiirea, a pornit 
asupră-ne; cei fără de lege s-au adunat să sfărâme 
moştenirea Ta, să dărâme preacinstit Ierusalimul Tău, 
preaiubită Rusia Ta, să pângărească lăcaşurile Tale, să-Ţi 
năruie altarele şi să batjocorească cele sfinte ale noastre. 
Până când, Doamne, până când se vor făli păcătoşii? Până 
când vor avea să-şi arate puterea lor dărâmătoare de lege? 

Doamne, arhiereule! Auzi-ne pre noi, cei ce ne rugăm [ie: 
întăreşte cu puterea 'Ta pe preacinstitul, autocratul, 
preaînălţatul nostru împărat Alexandru Pavlovici; adu-Ţi 
aminte de dreptatea şi smerenia lui şi-i dă lui, după 
bunătatea sa, cu care ne ocroteşte pre noi, Israelul Tău cel 
iubit. Binecuvântează sfaturile, începuturile şi faptele lui; 
întăreşte cu dreapta Ta atotputernică împărăţia lui şi-i dă 
lui asupra vrăjmaşului biruinţă, aşa cum i-ai dat lui Moise 
asupra lui Amalic, lui Ghedeon asupra lui Madiam şi lui 
David asupra lui Goliat. Ocroteşte oastea lui, dă tărie 
armelor în mâinile celor ce în numele Tău s-au înarmat şi-i 
încinge pre ei cu putere nouă în luptă. Ia sabia şi scutul şi 
ridică-Te în ajutorul nostru, pentru ca să le fie de ruşinare şi 
umilinţă celor ce ne-au pus nouă gând rău şi să se afle în 
faţa credincioasei oastei Tale ca praful dinaintea suflării 
vântului, şi îngerul Tău cel vajnic să-i ruşineze şi să-i 
izgonească pre ei; să vină asupră-le sfârşitul la care nu s- 
aşteaptă, şi cei pe care-i vor ei prinşi în cursă să-i prindă; să 
cadă la picioarele robilor Tăi şi să fie călcaţi de tălpile 


ostaşilor noştri. Doamne, nu-i cu putinţă la Tine să nu 
mântuieşti pe cei mulţi şi obidiţi; că Tu eşti Domnul 
Dumnezeul nostru şi nici un om nu poate sta voinţei Tale 
împotrivă. 

Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri! Nu-ţi uita îndurarea 
şi mila, care ne-au fost încă de la zidirea lumii scut, nu-ţi 
întoarce faţa de la noi şi nici nu 'le mânia de nevrednicia 
noastră, ci, după mare mila Ta şi după multe îndurările Tale, 
iartă fărădelegile şi păcatele noastre. Inimă curată zideşte 
întru noi şi îndoieşte Duh drept în trupurile noastre; 
întăreşte-ne pe toţi întru credinţa Ta, sporeşte în noi 
nădejdea şi ne însufleţeşte cu adevărata iubire de 
aproapele, înarmează-ne să apărăm cu dreptate într-un 
singur Duh moştenirea pe care ne-ai dat-o nouă şi părinţilor 
noştri, ca să nu se ridice asupra soartei celor cucernici 
biciul păgânilor. 

Căci în Tine, Doamne Dumnezeul nostru, credem şi în Tine 
nădăjduim, şi să nu ne fie nouă ocară şi dosadă aşteptarea 
milostivirii Tale, şi dă-ne nouă semn de mila Ia, pentru ca să 
vadă cei ce ne urăsc pre noi şi pravoslavnica noastră 
credinţă şi să se ruşineze şi să piară; şi să vadă toate 
neamurile că Tu eşti Domnul Dumnezeul nostru, iar noi 
suntem poporul Tău. Arată-ne, Doamne, acum, mila Ia cea 
mare şi dă-ne nouă mântuirea Ia; înveseleşte inimile robilor 
Tăi cu marea mila Ta; pre vrăjmaşii noştri înfrânge-i şi-i 
supune sub tălpile credincioşilor 'Tăi cât mai grabnic. Căci 
Tu eşti toată apărarea, tot ajutorul şi întreaga biruinţă a 
celor ce nădăjduiesc întru Tine, şi Ţie mărire înălţăm, 
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii 
vecilor. Amin!” 

În starea de receptivitate sufletească în care se afla 
Nataşa, rugăciunea aceasta făcu o puternică impresie 
asupra ei. Ea ascultă cu luare-aminte fiecare cuvânt cu 
privire la biruinţa lui Moise asupra lui Amalic, a lui Ghedeon 
asupra lui Madiam şi a lui David asupra lui Goliat, sau 
privitor la dărâmarea Ierusalimului, şi se rugă lui 


Dumnezeu cu toată duioşia şi umilinţa de care îi era plină 
inima; dar prea bine nu înţelegea ea ce anume cerea lui 
Dumnezeu prin această rugăciune. Lua parte cu tot sufletul 
la rugăciunea de întronare a Duhului dreptăţii, de întărire a 
inimilor întru credinţă şi nădejde şi de însufleţire a lor întru 
iubire. Dar nu se putea ruga pentru călcarea în picioare a 
vrăjmaşilor ei, când doar cu câteva minute înainte de asta 
îşi dorise să aibă cât mai mulţi duşmani ca să-i iubească şi 
să se roage pentru dânşii. Nu se putea totuşi îndoi de 
îndreptăţirea rugăciunii citite în genunchi, îşi simţea 
sufletul cuprins de o cucernică şi cutremurătoare spaimă în 
faţa pedepsei acesteia pe care oamenii şi-o atrăseseră prin 
păcatele lor, şi ea îndeosebi prin greşelile ei, şi se ruga lui 
Dumnezeu să-i ierte pe toţi, şi pe ea, şi să le dea tuturora şi 
ei linişte şi fericire în viaţă. Şi i se păru că Dumnezeu îi 
ascultă rugăciunea. 

XIX. 

DIN ZIUA IN CARE PIERRE, plecând de la Rostovi în inimă 
cu amintirea privirii pline de recunoştinţă a Nataşei, văzuse 
cometa care se ivise pe cer şi simţise că pentru el a început 
ceva nou, problema care-l chinuise fără răgaz, problema 
nimicniciei şi lipsei de rost a tot ce este pământesc, încetase 
de a-l mai frământa. Întrebarea aceea teribilă: pentru ce? 
În ce scop? Care i se prezenta altădată în toiul oricărei 
ocupaţii, fusese acum înlocuită pentru dânsul nu printr-o 
altă întrebare şi nici printr-un răspuns la problema de 
odinioară, ci numai prin imaginea ei. Dacă cumva auzea sau 
ducea el însuşi convorbiri fără nici un sens, dacă cumva 
citea sau auzea de ticăloşia şi prostia omenească, nu se mai 
îngrozea, ca odinioară, nu se mai întreba la ce se zbuciumă 
oamenii atâta, când toate-s aşa de trecătoare şi de 
necunoscute, ci şi-o amintea pe ea, în felul în care o văzuse 
cea din urmă oară, şi toate îndoielile îi piereau; nu pentru 
că ea ar fi răspuns la întrebările pe care şi le punea el, ci 
pentru că amintirea ei îl transpunea, cât ai clipi din ochi, 
într-altă lume, mai luminoasă, o lume a faptei spirituale, în 


care nu putea fi vorba de îndreptăţire şi de vinovăţie, într-o 
lume a frumuseţii şi a iubirii, pentru care merita să trăieşti. 
De oricâtă nemernicie s-ar fi izbit în viaţa de toate zilele, el 
îşi spunea: „Ei şi, ce-mi pasă mie dacă un oarecare a furat 
statul şi pe împărat, în timp ce statul şi împăratul îl 
copleşesc cu toate onorurile? Dar ea mi-a zâmbit ieri, şi m-a 
rugat să mai vin, iar eu o iubesc şi nimeni n-are să ştie 
vreodată lucrul acesta.” 

Pierre ieşea ca şi înainte în lume, bea tot atât de mult şi 
ducea aceeaşi viaţă trândavă, risipindu-şi timpul pentru că, 
în afară de ceasurile pe care şi le petrecea în casa 
Rostovilor, trebuia să umple cu ceva şi restul orelor, iar 
obiceiurile şi cunoştinţele pe care şi le făcuse la Moscova îl 
atrăgeau fără putinţă de împotrivire către acest fel de viaţă, 
care-l prinsese cu totul în mreajă. Dar, în ultima vreme, 
când de pe teatrul de luptă soseau întruna veşti din ce în ce 
mai îngrijorătoare şi când sănătatea Nataşei începuse să se 
îmbunătăţească şi nu-i mai inspira sentimentul de grijă şi 
compătimirea de mai înainte, începu să-l stăpânească din ce 
în ce mai mult o nelinişte pe care n-o înţelegea. Simţea că 
starea în care se afla nu va mai putea dura mult, că se 
apropie catastrofa care trebuia să-i schimbe întreaga viaţă, 
şi căuta cu nerăbdare, în orice, semnele acestei catastrofe 
care se apropia. Printr-unul dintre fraţii masoni, i se 
dezvălui lui Pierre următoarea profeție, extrasă din 
apocalipsul lui loan, profeție privitoare la Napoleon: 

În apocalips, la capitolul al treisprezecelea, versetul al 
optsprezecelea, se spune: „Aici e înţelepciunea. Cine are 
pricepere, socotească numărul fiarei. Căci este un număr 
de om. Şi numărul ei este: şase sute şase zeci şi şase.” 

Şi în acelaşi capitol, la versetul al cincilea: „I s-a dat o gură 
care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze 
patruzeci şi două de luni.” 

Literele alfabetului francez, în felul cum evreii reprezintă 
cifrele (după care primele zece litere înseamnă unităţi, iar 


celelalte, zeci), au următorul înţeles: a bcdefghiklmn 
opqgrstuvwxyz. 

Scriind cu cifre din acest alfabet cuvintele L'Empereur 
Napoleon, reiese că suma cifrelor din şirul obţinut dă 
numărul 666 şi că, aşadar, Napoleon este fiara de care se 
vorbeşte în apocalips. Pe lângă aceasta, scriind după acelaşi 
alfabet cuvântul quarante deux580, adică răgazul care i s-a 
dat fiarei să spună vorbe mari şi hule, suma acestor cifre, 
care compun quarante deux dă tot 666, de unde reiese că 
momentul căderii lui Napoleon a venit în 1812, an în care 
împăratul francezilor împlineşte patruzeci şi doi de ani. 
Profeţia aceasta îl impresiona foarte pe Pierre, şi el îşi 
punea adesea întrebarea: ce anume va pune capăt puterii 
fiarei, adică a lui Napoleon, şi pe baza aceluiaşi procedeu, 
al înlocuirii literelor cu cifre şi al calculelor, încercă să 
găsească răspuns la întrebarea ce-l preocupa. El scrise 
drept răspuns la această întrebare vorbele: L'Empereur 
Alexandre? La nation Russe? 581 Socoti literele, dar suma 
cifrelor ieşea ori mai mare, ori mai mică decât 666. Odată, 
pe când se ocupa cu aceste calcule, îşi scrise numele său - 
Comte Pierre Besouhoff; suma cifrelor nu-i ieşi însă, nici de 
data asta. Schimbând ortografia, puse litera z în loc de s, 
adăugă particula de, mai adăugă şi articolul le şi tot nu 
obţinu rezultatul dorit. Atunci îi trecu prin minte că dacă 
într-adevăr răspunsul la această întrebare s-ar reduce la 
numele său, atunci de bună seamă în răspuns trebuia să fie 
pomenită şi naționalitatea. Scrise Le Russe Bessouhof582 
şi, calculând cifrele, obţinu 671. Numai cifra 5 era de 
prisos; 5 înseamnă „e”, acelaşi „e” care era omis din 
articolul dinaintea cuvântului L'Empereur. Eliminând 
întocmai la fel pe „e”, lucru de altfel incorect, Pierre obţinu 
răspunsul căutat: l'Russe Besuhof, egal cu 666. 
Descoperirea aceasta îl tulbură. Cum şi prin ce fel de 
legătură era el implicat în marele eveniment prezis de 
apocalips, nu ştia; dar nu se îndoi măcar o clipă de existenţa 
acestei legături. Iubirea lui pentru contesa Rostova, 


anticristul, invazia lui Napoleon, cometa, numărul 666, 
I'Empereur Napoleon şi |'Russe Besuhof, toate acestea 
laolaltă trebuiau să se coacă, să izbucnească, să-l scoată din 
această lume vicioasă şi plină de deşertăciuni a moravurilor 
moscovite, în care se simţea prizonier, şi să-l împingă la o 
faptă mare, către marea fericire. 

În ajunul duminicii în care se citise rugăciunea, Pierre 
făgăduise Rostovilor să le aducă, de la contele Rastopcin cu 
care era în bune relaţii, proclamația către ţară şi ultimele 
ştiri de pe front. Înainte de amiază, ducându-se la contele 
Rastopcin, Pierre întâlni la el un curier sosit de pe front. 

Curierul era unul dintre dansatorii de pe la balurile 
moscovite, bine cunoscuţi de Pierre. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu-mi puteţi da o mână 
de ajutor? Spuse curierul. Am o tolbă plină cu scrisori către 
părinţi. 

Printre scrisori era şi una de la Nikolai Rostov către tatăl 
său. Pierre luă scrisoarea. Pe lângă asta, contele Rastopcin 
îi mai dădu apelul împăratului către locuitorii Moscovei, 
proaspăt scos de sub teasc, ultimele ordine de zi pe 
întreaga armată şi cea mai recentă proclamaţie a 
împăratului. Cercetând ordinele de zi pe întreaga armată, 
Pierre găsi într-unul dintre ele, printre listele de răniţi, 
morţi şi decoraţi, numele lui Nikolai Rostov, decorat cu 
ordinul Sfântul Gheorghe clasa a patra pentru vitejia 
dovedită în atacul de la Ostrovna şi, în acelaşi ordin de zi, 
văzu şi numirea prinţului Andrei Bolkonski în funcţia de 
comandant al unui regiment de vânători. Deşi n-avea nici 
un chef să le aducă aminte Rostovilor de Bolkonski, totuşi 
Pierre nu-şi putu stăpâni dorinţa de a-i bucura cu ştirea 
decorării fiului lor şi, păstrându-şi apelul şi proclamația 
împăratului, împreună cu celelalte ordine de zi, cu gândul 
să le ducă el însuşi Rostovilor la prânz, le trimise ordinul de 
Zi Şi scrisoarea. 

Discuţia cu contele Rastopcin, tonul îngrijorat şi pripeala 
lui, întâlnirea cu curierul, care-i povestise flegmatic cât de 


rău merg lucrurile pe front, ştirile despre găsirea unor 
spioni la Moscova, despre un manifest care circula prin oraş 
şi în care se spunea că Napoleon promite să intre până la 
toamnă în amândouă capitalele Rusiei, vorbele în legătură 
cu primirea împăratului, aşteptat pe a doua zi - toate 
acestea deşteptară cu putere în Pierre sentimentul de 
tulburare şi de aşteptare, care nu-l mai părăsise de la ivirea 
cometei încoace şi mai ales de când începuse războiul. 

Demult îi venise lui Pierre ideea să se înroleze în armată, 
şi ar fi făcut-o dacă nu l-ar fi împiedicat în primul rând 
faptul că făcea parte din acea comunitate a masonilor, faţă 
de care era legat prin jurăminte şi care propovăduia pacea 
veşnică şi suprimarea războiului, şi dacă, în al doilea rând, 
uitându-se la marele număr de moscoviți care îmbrăcaseră 
uniforma şi predicau patriotismul, nu i-ar fi fost, fără să ştie 
nici el de ce, ruşine să facă pasul acesta. Principala pricină, 
însă, care-l oprise să-şi pună în aplicare planul de a se 
înrola în armată stătea în credinţa lui nelămurită că el, 
I'Russe Besuhof, având o legătură cu numărul 666 al fiarei, 
ar avea un rol în marea acţiune ce trebuia să pună capăt 
stăpânirii fiarei, care rostea vorbe mari şi hule, că el ar fi 
predestinat dinainte de toţi vecii pentru aceasta şi că, din 
pricina asta, el n-avea nevoie să ia vreo măsură, ci numai să 
aştepte cele ce trebuiau să se întâmple. 

XX. 

LA ROSTOVI, CA DE OBICEI duminicile, luau masa câţiva 
prieteni mai apropiaţi. 

Pierre veni ceva mai devreme, ca să-i poată prinde singuri. 

Se îngrăşase în ultimul an aşa de tare, încât ar fi părut 
diform dacă n-ar fi fost atât de înalt, cu umerii atât de laţi, şi 
dacă n-ar fi fost atât de voinic, încât să-şi poarte fără efort 
corpolenţa. 

Gâfâind şi mormăind ceva începu să urce scara. Vizitiul 
nici nu-l mai întrebă dacă să-l aştepte ori nu. Ştia că atunci 
când e la Rostovi, contele stă până după unsprezece. 
Lacheii Rostovilor se repeziră bucuroşi să-i scoată pelerina 


şi să-i ia bastonul şi pălăria. Pierre, obişnuit ca la club, îşi 
lăsa şi bastonul, şi pălăria în antreu. 

Cea dintâi persoană cu care dădu ochi la Rostovi fu 
Nataşa. Înainte de a o fi văzut, o auzise pe când îşi scotea 
pelerina în antreu. Solfegia în salon. El ştia că, de când se 
îmbolnăvise, nu mai cânta şi de aceea sunetul glasului ei îl 
miră şi îl bucură. Deschise încet uşa şi o văzu în rochia 
liliachie cu care fusese la liturghie, plimbându-se prin 
cameră şi cântând. În clipa când deschise uşa, era cu 
spatele spre el, dar de îndată ce se răsuci în loc şi dete cu 
ochii de faţa lui grasă şi mirată, se înroşi toată şi se apropie 
de el cu grabă. 

— Vreau să încerc iarăşi să cânt, îi spuse. Oricum, este şi 
asta o ocupaţie, adăugă ea, ca şi când s-ar fi scuzat. 

— Foarte bine. 

— Ce bucuroasă sunt că ai venit! Sunt atât de fericită azi! 
Spuse ea, cu însufleţirea de odinioară, pe care demult n-o 
mai văzuse Pierre la ea. Ştii că Nicolas a fost decorat cu 
crucea Sfântului Gheorghe? Sunt aşa de mândră de el! 

— Cum să nu ştiu, eu v-am trimis doar ordinul de zi. Fi, 
dar nu vreau să te stingheresc, adăugă el şi dădu să treacă 
în salonaş. 

Nataşa îl opri. 

— Conte, e urât din partea mea că vreau să cânt? Spuse 
ea înroşindu-se, dar uitându-se, fără să-şi lase ochii în jos, 
întrebător la Pierre. 

— Nu... De ce să fie urât? Dimpotrivă... Dar cum ţi-a venit 
să mă întrebi? 

— Nu ştiu nici eu, răspunse repede Nataşa, dar n-aş vrea 
să fac nimic care-ar putea să nu-ţi placă dumitale. Am 
încredere în dumneata în toate privinţele. Nici nu-ţi 
închipui cât însemni pentru mine şi ce mult ai făcut pentru 
mine dumneata... Vorbea pripit şi nu băgă de seamă cum se 
înroşi Pierre la aceste cuvinte. Am citit tot în ordinul acela 
de zi că el, Bolkonski (numele acesta îl pronunţă repede şi 
în şoaptă), e în Rusia şi că e din nou în armată. Ce crezi? 


Continuă ea grăbindu-se vădit să vorbească, de teamă să n- 
o părăsească puterile, oare mă va ierta el vreodată? N-are 
să mă urască? Dumneata ce crezi? Ce crezi dumneata? 

— Eu cred... spuse Pierre, că n-are ce ierta... Dac-aş fi fost 
eu în locul lui... 

Prin asociaţie de idei, Pierre se întoarse pentru o clipă cu 
gândul la momentul când, mângâind-o, îi spusese că, dacă 
el n-ar fi fost el, ci ar fi fost omul cel mai bun din lume şi 
bărbat neînsurat, i-ar fi cerut în genunchi mâna; şi acelaşi 
sentiment de compătimire, de duioşie şi de iubire îl 
cuprinse din nou, şi aceleaşi cuvinte îi reveniră pe buze. 
Dar ea nu-i dădu răgaz să le rostească. 

— Ei, dumneata... dumneata, zise ea, pronunţând cu 
încântare acest cuvânt, dumneata, e cu totul altceva. Eşti 
mai bun, mai mărinimos; nu cunosc om mai bun decât 
dumneata şi nici nu poate exista. Dacă n-ai fi fost dumneata 
atunci, şi chiar acum, nu ştiu zău ce s-ar fi întâmplat cu 
mine, pentru că... 

Lacrimile o podidiră dintr-o dată. Se răsuci pe călcâie, 
ridică notele în faţa ochilor şi prinse iar să cânte şi să se 
plimbe prin odaie. 

În vremea asta, din salonaş veni în fugă Petea. 

Era acum băiat de cincisprezece ani, frumos, rumen, cu 
buze groase şi roşii. Semăna cu Nataşa. Se pregătea de 
universitate, dar, în timpul din urmă, împreună cu colegul 
său Obolenski, hotărâse în taină să se facă husar. 

Petea se năpusti asupra tizului său, ca să discute despre 
ceea ce-l interesa. 

Îl rugase să afle dacă el ar putea fi primit în arma 
husarilor. 

Pierre măsura în lung şi-n lat salonaşul, fără să-i dea 
ascultare. 

Petea îl trase de mână ca să-i atragă atenţia asupra lui. 

— Ei, ce-i cu chestiunea mea, Piotr Kirilâci, pentru 
Dumnezeu! Singura nădejde mi-i la dumneata, spuse Petea. 


— Ah, da, chestiunea ta. Cu husarii, nu? Am să-ţi spun, am 
să-ţi spun. Îţi spun tot, chiar azi. 

— Ei, mon cher, ai adus manifestul? Întrebă bătrânul 
conte. Contesa a fost azi la liturghie, la capela familiei 
Razumovski, şi a auzit acolo molitva cea nouă. Spune că-i 
foarte frumoasă. 

— L-am adus, răspunse Pierre. Mâine va fi aici împăratul... 
Va avea loc adunarea extraordinară a nobilimii şi, se spune, 
o nouă recrutare, de zece la mie. Şi acum, felicitările mele. 

— Da, da, mulţumesc lui Dumnezeu! Ei, dar de pe front ce 
noutăţi mai sunt? 

— Ai noştri iar s-au retras. Cică-ar fi ajuns lângă Smolensk. 

— Doamne, Dumnezeule! Spuse contele. Şi unde-i 
manifestul? 

— Proclamaţia? A, da! 

Pierre începu să caute hârtiile prin buzunare, dar nu putu 
da de ele. Tot scotocindu-se prin buzunare, el sărută mâna 
contesei care intrase, şi se uită îngrijorat în jurul lui, 
probabil în aşteptarea Nataşei, care nu se mai auzea 
cântând, dar încă nu-şi făcuse intrarea în salonaş. 

— Ei, drăcie, nu ştiu ce-am făcut cu ea, spuse el. 

— Păi, sigur, aşa le rătăceşte el totdeauna pe toate, zise 
contesa. 

Nataşa intră, cu faţa tulburată, emoţionată şi se aşeză pe 
un scaun, uitându-se tăcută la Pierre. De cum o văzu 
intrând în odaie, chipul lui Pierre, până atunci posomorât, 
se însenină şi tot scotocindu-şi mai departe buzunarele 
după hârtii se uită de mai multe ori la Nataşa. 

— Zău, mă duc după ea, am uitat-o acasă. Mă întorc 
negreşit... 

— Ai să-ntârzii la masă... 

— Ah, şi mi-a plecat vizitiul! 

Dar Sonia, care ieşise în antreu după hârtii, le găsi în 
pălăria lui Pierre, unde el le pusese cu multă grijă, sub 
căptuşeală. Pierre voi să înceapă a le citi. 


— Nu acum, după-masă, spuse contele, prevăzând, pe cât 
se pare, în această lectură mari satisfacţii. 

La sfârşitul mesei, după ce băură şampanie în sănătatea 
noului cavaler al ordinului Sfântul Gheorghe, Şinşin povesti 
noutăţile oraşului: despre boala unei bătrâne prințese 
gruzine, despre dispariţia lui Metivier din Moscova şi 
despre neamţul care fusese prins şi dus la Rastopcin sub 
învinuirea că ar fi un champignon583 (după cum povestea 
însuşi contele Rastopcin), numai că Rastopcin ar fi poruncit 
să fie pus în libertate presupusul champignon, spunând 
poporului că nu-i un champignon, ci, pur şi simplu, un hrib 
nemţesc zbârcit. 

— Înhaţă, înhaţă mereu, zise contele. Eu ce-i tot spun 
contesei, să vorbească mai puţin franţuzeşte! Nu-şi are 
locul acum. 

— Aţi auzit, spuse Şinşin, că prinţul Goliţân şi-a luat 
profesor de limba rusă? Vrea să înveţe ruseşte: il 
commence a devenir dangereux de parler francais dans les 
rues584. 

— Ce zici, conte Piotr Kirilâci, când au să înceapă 
recrutările acelea, n-are să trebuiască să încaleci şi 
dumneata? Spuse bătrânul conte, adresându-se lui Pierre. 

Pierre stătuse tăcut şi dus pe gânduri tot timpul mesei. Ca 
şi când n-ar fi înţeles ce i se spusese, se uită la conte. 

— Da, da, zise el, la război. Nu mă duc! Eu şi militar! Şi 
totuşi sunt atât de ciudate toate, atât de ciudate! Nici eu 
singur nu mai înţeleg. Nu ştiu, sunt atât de departe de 
gusturile războinice... dar în vremurile de azi nimeni nu-şi 
mai poate lua răspunderea persoanei sale. 

După-masă, contele se aşeză liniştit într-un fotoliu şi, 
luându-şi o expresie de gravitate, o rugă să citească pe 
Sonia, renumită pentru măiestria ei la citit. 

„Către Moscova, prima noastră cetate de Scaun. 

Duşmanul a încălcat cu forţe mari hotarele Rusiei. El vrea 
să pustiască scumpa noastră patrie”, citea sârguincios 


Sonia, cu glasul ei subţire. Contele, cu ochii închişi, asculta, 
oftând din când în când la unele pasaje. 

Nataşa era numai încordare, uitându-se drept şi iscoditor 
când la tatăl ei, când la Pierre. 

Pierre îi simţea privirea aţintită asupra lui şi făcea sforţări 
să nu se uite la dânsa. Contesa dădea dezaprobator, 
nemulțumită, din cap, la fiecare expresie solemnă a 
proclamaţiei. Ea, în toate vorbele acestea mari, nu vedea 
altceva decât că primejdia care-i ameninţa băiatul era încă 
departe de sfârşit. Şinşin, lăţindu-şi gura într-un zâmbet 
ironic, se pregătea vădit să înceapă a lua în derâdere 
primul fapt ce i-ar fi dat prilej de zeflemea: lectura Soniei, 
reflecţiile contelui, sau chiar textul proclamaţiei, dacă nui 
s-ar fi înfăţişat subiect mai potrivit. 

După ce citi partea în care era vorba de primejdiile care 
ameninţă Rusia şi de nădejdile pe care suveranul şi le 
punea în Moscova şi în vestita ei nobilime, Sonia, cu un 
tremur în glas datorită mai ales atenţiei cu care o ascultau 
toţi, dădu citire ultimelor cuvinte: „Noi înşine nu vom 
întârzia să venim în mijlocul poporului nostru din această 
capitală şi din alte localităţi ale statului nostru, ca să ne 
sfătuim şi să călăuzim toate forţele noastre, atât pe acelea 
care stăvilesc astăzi calea duşmanului, cât şi pe acelea care 
se alcătuiesc acum pentru sfărâmarea lui, pretutindeni 
unde s-ar ivi. Fie ca pieirea pe care ne-o pregăteşte 
vrăjmaşul să se abată asupra sa, şi Europa izbăvită de robie 
să preamărească numele Rusiei!” 

— Asta e! Strigă contele, deschizându-şi ochii umeziţi de 
lacrimi şi pufnind cu zgomot, de câteva ori, ca şi cum i s-ar 
fi dat pe la nas cu sticla de săruri tari, acide. Doar cât ne-o 
spune o vorbă împăratul şi vom face orice jertfă, nu vom 
precupeţi nimic. 

Şinşin nu apucase să-şi spună gluma, gata pregătită, cu 
privire la patriotismul contelui, că Nataşa şi sări de pe loc şi 
alergă spre tatăl ei. 


— Ce om minunat e papa! Spuse ea, sărutându-l, şi se uită 
apoi din nou la Pierre, cu cochetăria ei involuntară, care-i 
revenise odată cu vioiciunea. 

— Odată patrioată! Spuse Şinşin. 

— Nu-s defel patrioată, ci pur şi simplu... răspunse 
ofensată Nataşa. Dumitale toate ţi se par caraghioase, dar 
asta nu e de glumă... 

— Care glumă! Repetă contele. Numai o vorbă să spună el 
şi pornim cu toţii... Noi nu suntem nişte nemți oarecare... 

— Dar aţi observat, zise Pierre, că se spune: „ca să ne 
sfătuim”... 

— N-are decât să fie pentru ce-o fi... 

În vremea aceasta Petea, căruia nimeni nu-i mai dăduse 
nici o atenţie, se apropie de tată-său şi, roşu tot de emoție, 
cu vocea lui de băieţandru, când groasă, când subţire, 
spuse: 

— Ei, acum, tăticule, îţi spun hotărât, şi matale, mămico, 
vă spun hotărât că trebuie să-mi daţi voie să mă duc la 
oaste, fiindcă nu mai pot... asta-i tot... 

Contesa ridică îngrozită ochii spre cer, îşi lovi palmele una 
de alta şi se adresă supărată bărbatului ei: 

— Iată ce înseamnă să vorbeşti prea mult! Spuse ea. 

Dar contele îşi potolise la moment emoția. 

— Ei, ei! Zise el. Te-ai găsit, tu şi militar! Lasă prostiile. 
Mai bine apucă-te de carte. 

— Asta nu-i prostie, tăticule. Fedea Obolenski e mai tânăr 
decât mine şi cu toate astea pleacă şi el; şi la urma urmei, e 
totuna, fiindcă nu pot învăţa nimic, acum când... Aici se opri 
şi roşi de-l trecură sudorile, dar rosti totuşi: când patria e în 
primejdie. 

— Ajunge, ajunge cu prostiile... 

— Păi nu spuneai dumneata singur că vom jertfi orice? 

— Petea! Ţi-am spus să taci! Strigă contele, uitându-se la 
soţia lui, care, îngălbenindu-se, se uita ţintă la băiatul ei cel 
mai Mic. 


— Vorbesc serios! Uite, şi Piotr Kirillovici poate să vă 
spună... 

— Iar eu îţi repet că spui prostii! Uite la el: cu caş la gură 
şi-i arde de militărie! Da, da, ascultă-mă pe mine, spui 
prostii! 

Şi contele, luând cu el hârtiile ca să le mai citească, 
probabil, încă o dată la el în cabinet, înainte de siestă, dădu 
să iasă din odaie. 

— Hai, Piotr Kirillovici, vii? Hai dincolo să fumăm... 

Pierre se găsi pus în încurcătură şi nehotărât. Ochii 
neobişnuit de strălucitori şi de vioi ai Nataşei, care-l priveau 
fără încetare mai mult decât duios, îl aduseseră în starea 
aceasta. 

— Nu, eu, mi se pare, voi pleca acasă... 

— Cum acasă? Nu era vorba că deseară eşti la noi? Şi aşa 
ai început să vii cam rar. Şi fata asta a mea, spuse cu 
bunăvoință contele, arătând spre Nataşa, numai alături de 
dumneata se mai înveseleşte... 

— Da, dar uitasem... Trebuie să mă duc negreşit acasă... 
Am treburi, se grăbi să răspundă Pierre. 

— Dacă-i aşa, la revedere, spuse contele, ieşind din odaie. 

— De ce pleci? De ce eşti abătut? De ce? îl întrebă Nataşa, 
privindu-l îndrăzneţ drept în ochi. 

„Pentru că te iubesc!” voi Pierre să spună, dar nu spuse 
nimic, se înroşi până la lacrimi şi lăsă ochii în jos. 

— Pentru că îmi vine mai uşor să calc mai rar pe aici... 
Pentru că... nu, pur şi simplu am treburi... 

— Pentru ce? Spune-mi, începu să-l întrebe insistent 
Nataşa, dar tăcu brusc. 

Se uitau amândoi speriaţi şi încurcaţi unul la altul. El 
încercă să zâmbească, dar nu putu: zâmbetul lui exprima 
suferinţă. Îi sărută mâna tăcut şi ieşi. 

Pierre hotări în sinea lui să nu mai vie de aci înainte la 
Rostovi. 

XXI. 


PETEA, DUPĂ REFUZUL hotărât ce întâmpinase, trecu în 
odaia lui şi, zăvorât acolo, izolându-se de toţi, plânse amar. 
Se făcură toţi că nu bagă de seamă nimic când veni seara la 
ceai, tăcut şi posomorât, cu ochii plânşi. 

A doua zi sosea împăratul. Câţiva dintre oamenii de curte 
ai Rostovilor îşi cerură voie să plece, să-l vadă pe ţar. În 
dimineaţa aceea, Petea se îmbrăcă, dichisindu-se îndelung, 
se pieptănă şi îşi potrivi gulerul aşa cum îl poartă oamenii 
mari. Se încruntă în faţa oglinzii, făcu tot felul de gesturi, 
strânse din umeri şi, în cele din urmă, fără să spună 
nimănui nimic, îşi luă şapca şi ieşi din casă pe uşa de din 
dos, căutând să nu-l simtă cineva. Hotărâse să se ducă la 
locul unde-l va vedea pe împărat şi să spună de-a dreptul 
unuia dintre şambelani (Petea credea că împăratul trebuie 
să fie totdeauna înconjurat de şambelani) că el, contele 
Rostov, în ciuda vârstei lui fragede, vrea să-şi slujească 
patria, ca tinereţea nu poate fi o piedică pentru 
devotamentul său, şi că e gata... Cât timp se dichisise, Petea 
îşi pregătise o mulţime de fraze frumoase pe care să le 
spună şambelanului. 

Petea sconta succesul prezentării lui la suveran tocmai 
pentru că era copil (se gândea chiar cum au să se mire toţi 
de tinereţea lui), dar, cu toate astea, voia, cu pieptănătura 
lui, cu felul cum îşi potrivea gulerul şi cu paşii rari şi 
măsuraţi cu care mergea, să facă pe omul matur. Dar, cu cât 
ajungea mai departe, cu cât se pierdea mai adânc în 
mulţimea care creştea necontenit în faţa Kremlinului, cu 
atăt îşi uita mai deplin ţinuta şi călcătura liniştită şi gravă a 
oamenilor mari. Când fu aproape de Kremlin, nu-l mai 
preocupa decât dorinţa de a nu fi îmbrâncit şi, luându-şi un 
aer ameninţător, îşi scoase cu hotărâre coatele în afară. Dar 
la poarta 'Troiţkie, cu toată hotărârea lui, lumea, care se 
vede treaba nu ştia cu ce patriotic ţel se ducea el la 
Kremlin, îl înghesui în zid cu atâta putere, încât fu nevoit să 
se supună şi să se oprească, în timp ce pe sub bolțile porţii 
treceau în huruit de roţi trăsurile. Prin preajma lui Petea 


era o femeie cu un lacheu, doi prăvăliaşi şi un veteran. 
După ce stătu o vreme sub porţi, Petea, fără să mai aştepte 
să treacă toate trăsurile, vru să se urnească mai departe, 
înaintea celorlalţi, şi începu să-şi facă loc hotărât cu coatele; 
dar femeia din faţa lui, împotriva căreia îşi îndreptase în 
primul rând ghionţii, se răsti supărată la el: 

— Ce-mpingi aşa, domnişorule? Nu vezi, toată lumea stă 
pe loc! Ce te-mpingi? 

— Aşa fac toţi! Spuse lacheul şi începu de asemenea să-şi 
croiască şi el drum cu coatele, înghesuindu-l pe Petea într- 
un ungher al porţii unde mirosea rău. 

Petea îşi şterse cu mâinile sudoarea care-i îmbrobonea 
faţa şi îşi îndreptă gulerul înmuiat de sudoare, pe care cu 
atâta grijă şi-l potrivise acasă, să stea ca la oamenii mari. 

Îşi dădea seama că are o înfăţişare prea puţin prezentabilă 
şi se temea că, dacă s-ar înfăţişa în halul acesta 
şambelanilor, nu l-ar mai lăsa să ajungă până la împărat. 
Numai că, să-şi pună în ordine veşmintele şi să-şi găsească 
alt loc era absolut cu neputinţă din cauza înghesuielii. Unul 
dintre generalii care treceau în trăsură era un cunoscut de- 
al Rostovilor. Lui Petea îi veni în gând să-i ceară ajutor, dar 
socoti că ar fi un lucru nedemn de un bărbat. Când trecură 
toate trăsurile, mulţimea se revărsă după ele, luându-l şi pe 
Petea la vale până în mijlocul unei pieţe înţesate de lume. 
Nu numai pe caldarâmul pieţei, dar şi pe ziduri, şi pe 
acoperişurile caselor, pretutindeni, era o mulţime de 
oameni. De cum se văzu în piaţă, Petea desluşi limpede 
sunetele clopotelor care umpleau tot Kremlinul şi glasul 
plin de voie bună al poporului. 

Un timp, în piaţă, nu era cine ştie ce înghesuială, dar 
deodată toate capetele se descoperiră şi toţi se repeziră iar 
încotrova, înainte. Îl înghesuiră pe Petea atât de tare, încât 
el nici nu-şi mai putea trage răsuflarea, şi strigau toţi: „Ura, 
ura! Ura!” Petea se înălţă în vârful picioarelor, începu să se 
împingă, se puse pe ciupit oamenii din faţă, dar nu putu să 
vadă nimic altceva decât norodul din jurul lui. 


Pe toate chipurile era doar una şi aceeaşi expresie de 
înduioşare şi de extaz. O precupeaţă, care se afla chiar 
lângă Petea, plângea în hohote, şi lacrimile îi curgeau din 
ochi şiroaie. 

— Tătucă, îngere, părintele nostru! Spunea ea, ştergându- 
şi cu un deget lacrimile. 

— Ura! Se auzea din toate părţile. 

Ca la vreun minut, mulţimea rămase locului, pe urmă însă 
se îmbulzi iarăşi înainte. 

Petea, fără să-şi mai dea seama ce face, strânse din dinţi şi 
holbă ochii, se repezi apoi înainte, împărțind coate în 
dreapta şi-n stânga şi strigând „ura!” gata parcă să se 
omoare şi pe el şi să-i omoare şi pe ceilalţi în clipa aceea; 
dar, în jurul lui, se îmbulzeau aceleaşi chipuri fioroase, 
strigând ca şi el „ura!” „lată, va să zică, ce înseamnă 
împăratul, gândi Petea. Nu, n-am să-i pot da personal 
cererea, prea ar fi mare îndrăzneala!” Cu toate acestea, se 
înghesuia tot aşa de vajnic, căutând să răzbată în faţă, căci 
zărise peste umerii celor dinaintea lui un loc liber, aşternut 
cu postav roşu; dar, în timpul acesta, mulţimea tălăzui 
îndărăt (poliţiştii din faţă împingeau poporul care se 
apropiase prea mult de locul de trecere: suveranul tocmai 
ieşea de la palat şi se îndrepta spre catedrala Adormirii 
Maicii Domnului), aşa că Petea se trezi fără de veste izbit în 
coaste cu atâta putere şi strâns atât de tare, încât, dintr-o 
dată, i se făcu negru dinaintea ochilor şi îşi pierdu 
cunoştinţa. Când îşi veni în fire, un cleric, cu un smoc de 
păr încărunţit şi îmbrăcat într-un anteriu albastru, foarte 
ros, vreun diacon, de bună seamă, îl ţinea cu o mână de 
subsuoară, iar cu cealaltă îl apăra de mulţimea care se 
înghesuia. 

— L-aţi strivit pe domnişorul! Spuse diaconul. Ce vă 
îmbulziţi aşa! Mai încet... L-aţi strivit, nu vedeţi că l-aţi 
strivit? 

Împăratul intră în catedrala Adormirii. Mulțimea iar se mai 
rări puţin şi diaconul izbuti să-l ducă pe Petea, palid şi abia 


respirând, lângă tunul cel mare al Kremlinului. Câţiva îl 
compătimiră şi deodată toată mulţimea se întoarse spre el, 
de data asta îmbulzindu-se şi făcând cerc în jurul lui. Cei 
care erau mai aproape îi săriră într-ajutor, îi descheiară 
surtucul, îl aşezară pe soclul pe care era pus tunul şi se 
porniră pe ocări la adresa celor care-l înghesuiseră. 

— Iaca, puteau să-l strivească de-a binelea până da ortul 
popii. Treabă-i asta? Să faci moarte de om? Ia uite, săracul 
de el, ce alb s-a făcut la faţă, ca varul, spuneau unii. 

Petea îşi veni peste puţin în simţiri, bujorii îi reveniră în 
obraji, durerea îi trecu şi, în schimbul acestei neplăceri de o 
clipă dobândi un loc sus pe tun, de unde nădăjduia să-l vadă 
pe împărat, care trebuia să treacă înapoi tot pe acolo. Petea 
nici nu se mai gândea acum să-i prezinte cererea. De i-ar fi 
măcar dat să-l vadă şi ar fi pe deplin fericit! 

Cât dură slujba din catedrala Adormirii Maicii Domnului, 
unde pe lângă tedeumul ocazionat de venirea împăratului 
se făcură şi rugăciuni de mulţumire pentru încheierea păcii 
cu Turcia - mulţimea se mai rărise; apăruseră vânzătorii 
ambulanți de cvas, de turtă dulce şi de mac, care lui Petea îi 
plăcea grozav, şi începură să se audă schimburile obişnuite 
de cuvinte. O negustoreasă îşi arăta şalul care i se rupsese 
în înghesuială şi povestea cât de scump îl plătise; alta 
spunea că în ziua de azi toate mătăsurile se scumpiseră. 
Diaconul, salvatorul lui Petea, sta de vorbă cu un funcţionar 
şi-i spunea că astăzi slujeau cu preasfinţitul cutare şi cutare 
preoţi. Diaconul repetă de câteva ori cuvântul sobor, pe 
care Petea nu-l înţelegea. Doi tineri târgoveţi glumeau cu 
două slujnicuţe care ronţăiau nuci. loate discuţiile astea şi 
mai ales glumele cu fetele, care la vârsta lui ar fi fost firesc 
să-l atragă în mod deosebit, toate discuţiile astea nu-l 
interesau acum pe Petea; stătea pe soclul tunului său, 
gândindu-se şi iar gândindu-se cu emoție la împărat şi la 
dragostea pe care i-o purta. Împletirea sentimentului de 
durere şi spaimă, din clipa când fusese înghesuit, cu 


sentimentul entuziasmului său faţă de împărat, sporiseră în 
el şi mai mult conştiinţa măreției acestei clipe. 

Deodată, de pe chei se auziră salve de tun (trase ca să 
vestească lumii pacea cu turcii) şi mulţimea alergă grăbită 
pe chei, să vadă cum se trage. Petea vru şi el să alerge într- 
acolo, dar diaconul, care-l luase pe domnişor sub ocrotirea 
lui, nu-l lăsă. Se mai auzeau încă tunurile, când din 
catedrala Adormirii începură să iasă în pas alergător ofiţeri, 
generali şi şambelani; apoi mai ieşiră şi alţii, nu tot atât de 
grăbiţi; iarăşi îşi scoase lumea căciulile de pe cap şi cei care 
dăduseră fuga să se uite la tunuri fugeau acum înapoi. În 
sfârşit, în uşa catedralei mai apărură patru bărbaţi în 
uniforme şi cu lente. „Ura, ura!” începu iarăşi să strige 
mulţimea. 

— Care-i? Care-i? Întreba Petea cu glas plângăreţ pe toţi 
cei dimprejurul său, dar nimeni nu-i răspunse; prea erau 
toţi preocupaţi de ceea ce vedeau, aşa că Petea, alegându-şi 
unul dintre cei patru, pe care de altfel din pricina lacrimilor 
care-l înecaseră de bucurie nici nu-l putea vedea bine 
măcar, îşi concentră asupra lui tot entuziasmul, cu toate că 
nu acela era împăratul, şi începu să strige cât îl ţineau 
puterile „ura!” hotărând că mâine chiar, orice-ar fi să se 
întâmple, va fi oştean. 

Mulțimea venea în fugă din toate părţile spre împărat, îl 
conduse până la palat şi începu apoi să se împrăștie. Se 
făcuse târziu, şi Petea nu pusese nimic în gură; sudoarea îi 
curgea şiroaie, dar nu se duse acasă, ci rămase în faţa 
palatului, împreună cu o mulţime încă destul de mare, cât 
timp împăratul luă masa, şi se uită la ferestrele palatului, 
tot mai aşteptând parcă, nu ştia nici el ce şi pizmuindu-i 
deopotrivă şi pe demnitarii care se apropiau de intrarea 
palatului, unde erau invitaţi la masa împăratului, şi pe 
lacheii care serveau la masă şi se zăreau trecând prin 
dreptul ferestrelor. 

La masă, Valuev îi spuse împăratului, uitându-se pe 
fereastră: 


— Poporul tot nădăjduieşte să mai vadă pe majestatea- 
voastră. 

Cum masa era pe sfârşite, împăratul se ridică, muşcând 
încă dintr-un biscuit, şi ieşi în balcon. Mulțimea, cu Petea în 
mijloc, dădu buzna înspre balcon. 

— Îngerul nostru, tătucule! Ura! Părintele nostru! striga 
poporul, şi Petea cu el, iar femeile şi câţiva bărbaţi mai slabi 
de înger, printre care şi Petea, începură să plângă de 
fericire. O bucată destul de mare din biscuitul pe care-l 
ţinea în mână împăratul se rupse, căzu pe balustrada 
balconului, iar de pe balustradă jos pe pământ. Cel care se 
afla mai aproape decât toţi ceilalţi, un vizitiu cu haină 
lungă, se repezi înspre bucata de biscuit şi puse mâna pe 
ea. Din mulţime câţiva se repeziră la vizitiu. Băgând de 
seamă, împăratul porunci să i se aducă o farfurie de biscuiţi 
şi începu să arunce din balcon. Ochii lui Petea se injectară; 
pericolul de a fi strivit de mulţime îl întărâtă şi mai tare şi se 
repezi după biscuiţi. Nu ştia pentru ce, dar trebuia să ia un 
biscuit căzut din mâna împăratului şi trebuia să nu se lase 
mai prejos decât ceilalţi. Se repezi şi trânti în drumul lui o 
băbuţă care vâna un biscuit. Dar băbuţa nu se dădu bătută, 
deşi era trântită la pământ (voia biscuitul şi întindea mâinile 
să-l apuce). Petea o lovi cu genunchii peste mână, apucă 
biscuitul şi, ca şi cum s-ar fi temut să nu întârzie, începu 
iară să strige „ura!” gata răguşit. 

Împăratul se retrase şi după asta cea mai mare parte din 
mulţime începu să se împrăştie. 

— Nu spuneam eu să mai aşteptăm? Aşa a fost! Se auzeau 
din toate părţile glasuri voioase din mulţime. 

Oricât de fericit era Petea, îi părea rău că trebuia să se 
întoarcă acasă şi să înţeleagă că desfătările acestei zile 
luaseră sfârşit. De la Kremlin, Petea se îndreptă nu spre 
casă, ci spre tovarăşul său Obolenski, cel care avea 
cincisprezece ani şi voia ca şi el să plece la oaste. Întors 
acasă, el declară sus şi tare că, dacă nu-l lasă să intre în 
armată, e hotărât să fugă. A doua zi, contele Ilia Andreici, 


deşi nu se dăduse încă bătut cu totul, se duse în oraş să afle 
cum ar face să-l aranjeze pe Petea pe la vreo unitate mai 
ferită de primejdii. 

XXII. 

A TREIA ZI DUPĂ ACEASTA, în dimineaţa de 15, în faţa 
palatului Slobodski, staţiona un şir nesfârşit de echipaje. 

Sălile erau pline. În prima erau nobilii în uniforme, în a 
doua erau negustorii cu medalii, bărboşi şi îmbrăcaţi cu 
caftane albastre. În sala unde se ţinea adunarea nobililor 
era zgomot mare şi mişcare multă. La o masă lungă, sub 
portretul împăratului, şedeau, pe scaune cu spătare înalte, 
cei mai de seamă dregători; dar cea mai mare parte dintre 
nobili se plimba prin sală. 

Toţi nobilii, aceiaşi oameni pe care Pierre îi vedea zilnic, fie 
la club, fie la ei acasă, toţi erau în uniforme; unii în tunici de 
pe vremea Ecaterinei ori a împăratului Pavel, alţii în 
uniformă nouă din epoca împăratului Alexandru, alţii, în 
sfârşit, în costumele obişnuite de curtean; şi acest caracter 
comun al uniformelor împrumuta ceva ciudat şi fantastic 
acestor chipuri atât de felurite şi de cunoscute, de tineri şi 
bătrâni. Mai cu osebire ciudaţi păreau bătrânii; unii cu 
vederea slăbită, alţii ştirbi, pleşuvi, înecaţi într-o grăsime 
galbenă, sau zbârciţi şi slăbănogi. 

Cea mai mare parte din ei şedeau locului şi tăceau, iar 
dacă se mişcau şi vorbeau, atunci se alăturau vreunuia mai 
tânăr. Întocmai ca şi pe feţele mulţimii pe care Petea o 
văzuse în piaţa palatului, pe toate chipurile acestea era o 
izbitoare trăsătură contrastantă între două expresii cu totul 
opuse: aşteptarea clipei solemne pe de o parte, iar pe de 
alta, preocupările obişnuite de fiecare zi: partida de boston, 
Petruşka-bucătarul, sănătatea Zinaidei Dmitrievna ş.a.m.d. 

Pierre, îmbrăcat cu noaptea-n cap în uniforma de nobil, 
care acum i se cam strâmtase şi-l stingherea, se afla şi el în 
sală, foarte emoţionat: această adunare neobişnuită, nu 
numai a nobilimii, ci şi a negustorimii - după principiul 
stărilor - 6tats generausx - trezea în el un şir întreg de 


gânduri demult părăsite, dar adânc întipărite în sufletul lui, 
gânduri despre Contrat social585 şi despre revoluţia 
franceză. Cuvintele pe care le reţinuse el din proclamaţie, 
anume că împăratul va veni în capitală pentru a se sfătui cu 
poporul său, îl întăreau în acest fel de a vedea. Şi, 
presupunând că se apropia un eveniment important în 
sensul acestor idei, ceva ce el aştepta demult, Pierre se 
plimba de colo-colo, trăgea cu urechea la ce se vorbea şi 
iscodea din ochi, dar nu găsea nicăieri expresia gândurilor 
care-l preocupau. 

Se citi proclamația împăratului, care stârni entuziasm, 
apoi se împrăştiară cu toţii în mici grupuri şi începură să 
discute, în afară de interesele lor de fiecare zi, Pierre îi auzi 
vorbind despre locul unde trebuiau să stea mareşalii 
nobilimii în momentul când va intra împăratul, despre ziua 
când trebuia dat balul în cinstea împăratului, despre 
problema dacă trebuiau să se grupeze pe judeţe, sau să 
rămână toată gubernia laolaltă, şi altele la fel; dar, de 
îndată ce venea vorba de război şi de ceea ce făcuse 
motivul de căpetenie al acestei adunări, discuţiile deveneau 
şovăitoare şi vagi. Toţi doreau mai mult să asculte decât să 
vorbească. 

Un bărbat de vârstă mijlocie, frumos şi solemn, în 
uniformă de ofiţer de marină, în rezervă, vorbea într-una 
dintre săli şi în jurul lui se făcuse un cerc. Pierre se apropie 
de cercul care se formase în jurul vorbitorului şi începu să 
asculte. Contele Ilia Andreici, în caftanul său de voievod de 
pe vremea Ecaterinei, se plimba cu un zâmbet amabil prin 
mulţime şi, cum se cunoştea cu toată lumea, se apropie şi el 
de acest grup şi începu să asculte cu zâmbetul lui blajin, aşa 
cum asculta întotdeauna, dând din cap în semn că e de 
acord cu vorbitorul. Ofiţerul de marină, în rezervă, vorbea 
cu multă cutezanţă: lucrul acesta se vedea bine în expresia 
de pe chipurile ascultătorilor săi, ca şi din faptul că unii, pe 
care Pierre îi cunoştea ca pe oamenii cei mai supuşi şi mai 
liniştiţi din lume, se depărtau de el cu dezaprobare sau îl 


contraziceau. Pierre se strecură în mijlocul grupului, 
ascultă şi se încredința că vorbitorul era într-adevăr un 
liberal, dar cu totul în alt sens decât gândea el. Marinarul 
vorbea cu vocea aceea de bariton, atât de sonoră şi de 
muzicală, des întâlnită la nobili, cu graseieri plăcute şi cu 
consonante sărite, pe tonul pe care se strigă: „Valet, adu-mi 
luleaua!” şi aşa mai departe. Vorbea ca un om deprins să 
petreacă şi să poruncească. 

— Ce-are a face dacă smolenii586 i-au propus împăratului 
să-i dea oameni pentru oştire? Trebuie oare să ne luăm noi 
după ei? Părerea lor e pentru noi lege? Dacă nobilimea din 
gubernia Moscovei va găsi de cuviinţă, va putea ea să-şi 
arate devotamentul faţă de suveran, împăratul nostru, şi 
prin alte mijloace! Să fi uitat noi oare miliția anului 1807? 
La ce altceva a folosit decât la îmbogățirea conţopiştilor şi a 
tâlharilor de tot felul? 

Contele Ilia Andreici, surâzând blajin, dădea afirmativ din 
cap. 

— Şi ce adică, miliţionarii noştri au adus oare vreun folos 
statului? Niciunul! N-au făcut decât să ne ruineze 
gospodăriile. Mai bine încă o recrutare... căci aşa, omul 
care ţi se întoarce acasă nu mai e nici soldat, nici mujic nu 
mai e, şi asta-i curată destrăbălare! Nobilimea nu-şi cruţă 
viaţa: vom merge noi înşine, pe capete, vom mai scoate noi 
recruți şi nu ne trebuie, nouă tuturora, decât un semn al 
împăratului ca să fim cu toţii gata să murim pentru el, 
adăugă oratorul, însufleţindu-se. 

Ilia Andreici înghiţea în sec de bucurie şi-l tot înghiontea 
pe Pierre, dar acestuia îi venise pofta să spună şi el ceva. 
Făcu câţiva paşi înainte, simțindu-se înflăcărat, fără să ştie 
de ce şi fără să aibă nici el habar despre ce anume va vorbi. 
Nici nu deschisese bine gura să vorbească, când un senator 
fără nici un dinte în gură, cu chip inteligent şi încruntat, 
care se afla lângă orator, îi tăie vorba. Cu vădită obişnuinţă 
de a conduce dezbateri şi de a pune probleme, senatorul 
începu să vorbească încet, dar clar: 


— Eu cred, stimate domn, fonfăi senatorul cu gura ştirbă, 
că am fost chemaţi aici nu pentru a judeca dacă e mai bună 
pentru stat în clipa de faţă recrutarea sau mobilizarea 
miliţionarilor. Ne-am adunat ca să răspundem la chemarea 
cu care ne-a învrednicit împăratul. lar sentinţa în problema 
dacă e mai de folos recrutarea sau concentrarea 
miliţionarilor, s-o lăsăm pe seama organelor superioare... 

Pierre îşi găsi fără veste o supapă agitaţiei ce-l cuprinsese. 
Se îndârji împotriva senatorului care acum, în preajma 
deschiderii dezbaterilor nobilimii, venea cu legalitatea lui 
măruntă şi cu vederile lui înguste. leşi în faţă şi îl 
întrerupse. Nu ştia nici el ce va spune, dar începu cu 
aprindere, dând drumul din când în când câte unei expresii 
franţuzeşti şi exprimându-se ruseşte cam livresc. 

— Scuzaţi-mă, excelenţă, începu el. (Pierre şi senatorul 
erau cunoştinţe vechi, dar socotea că aici era neapărat 
nevoie să i se adreseze oficial), deşi nu sunt de acord cu 
domnul (Pierre se opri; ar fi vrut să spună: mon tres 
honorable preopinant)... cu domnul que je n'ai pas 
l'honneur de connaâtre587, presupun totuşi că adunarea 
nobilimii are, pe lângă rostul de a-şi exprima adeziunea şi 
entuziasmul, şi rostul de a judeca asupra măsurilor prin 
care putem veni în ajutorul patriei. Eu presupun, urmă el, 
însufleţindu-se, că suveranul însuşi ar fi nemulţumit dacă ar 
găsi în noi numai nişte stăpâni de mujici, pe care îi oferim şi 
0... brr... o car... mi-e silă să spun o chair a canon588, pe 
care o reprezentăm aici, şi n-ar găsi în noi nişte sfe... nişte 
sfet... sfetnici. 

Mulţi se depărtară de grup, observând zâmbetul 
dispreţuitor al senatorului şi faptul că Pierre vorbeşte cam 
prea liber; numai contele Ilia Andreici era mulţumit de 
cuvintele lui Pierre, aşa cum fusese mulţumit de ceea ce 
spusese ofiţerul de marină, de discursul senatorului şi cum, 
în general, era totdeauna mulţumit de cuvântarea pe care o 
auzea ultima. 


— Eu sunt de părere că, înainte de a discuta aceste 
probleme, continuă Pierre, datoria noastră este să-l 
întrebăm pe împărat, să-l rugăm respectuos pe majestatea- 
sa să ne comunice câtă armată avem, în ce situaţie se află 
trupele noastre, şi atunci... 

Dar Pierre nu izbuti să-şi sfârşească vorba, că din trei 
părţi deodată săriră cu gura pe el câţiva; mai cu putere 
decât toţi se năpusti un vechi cunoscut al lui Pierre, care se 
arătase întotdeauna prietenos faţă de el, un jucător de 
boston, Stepan Stepanovici Adraxin. Era în uniformă şi, 
poate din cauza mundirului militar, poate din altă pricină, 
Pierre vedea acum stându-i în faţă cu totul alt om. Stepan 
Stepanovici, pe faţă cu o expresie de mânie bătrânească 
brusc stârnită, se răsti la Pierre: 

— Mai întâi vă fac cunoscut că n-avem dreptul să-l 
întrebăm pe împărat despre asta; iar în al doilea rând, chiar 
dacă nobilimea rusă ar avea acest drept, împăratul nu ne 
poate răspunde. Trupele se mişcă potrivit cu mişcările 
inamicului, pleacă unele, vin altele... 

Altă voce, a unui om de statură mijlocie, de vreo patruzeci 
de ani, pe care Pierre îl văzuse cândva în localurile unde 
cântau tarafuri de ţigani şi pe care-l cunoştea ca pe un 
prost jucător de cărţi, dar care, în uniformă, i se părea la fel 
de schimbat, îl întrerupse pe Adraxin: 

— Dar nici nu-i vreme de stat la discuţii, răsună glasul 
acestui nobil, trebuie să acţionăm: războiul a cuprins Rusia. 
Vrăjmaşul vine să sfărâme Rusia, să pângărească 
mormintele părinţilor noştri, să ne ia femeile şi copiii. 
Nobilul se lovi cu pumnul în piept. Ne vom ridica toţi, vom 
merge toţi până la unul, pentru tătucul nostru, pentru ţar! 
Strigă el, rotindu-şi în orbite ochii injectaţi. Din mulţime se 
auziră câteva voci aprobative. Suntem ruşi şi nu ne vom 
cruța sângele pentru apărarea credinţei, a tronului şi a 
patriei, iar vorbăria să o lăsăm la o parte, dacă suntem cu 
adevărat fiii patriei. Să arătăm Europei cum ştie Rusia să se 
ridice pentru apărarea Rusiei, strigă nobilul. 


Pierre voi să-i răspundă, dar nu mai putu rosti nici un 
cuvânt. Simţea că răsunetul glasului său, indiferent de 
gândul pe care l-ar fi exprimat, ar fi fost mai puţin ascultat 
decât vocea sonoră a înflăcăratului nobil. 

Ilia Andreici aproba dindărătul grupului; unii se întorceau 
de-a dreptul cu spatele la orator, cum sfârşea câte o frază, 
şi spuneau: 

— Aşa-i! Aşa-i! Aşa-i! 

Pierre voia să spună că nici el nu se dă în lături să facă 
donaţii, nici să dea bani, nici să dea mujici, nici să se dăruie 
pe el însuşi, dar că trebuie să se ştie exact cum stau 
lucrurile, ca să poată da ajutorul cuvenit; însă nu mai izbuti 
să vorbească. Mulțimea de voci striga şi vorbea de-a valma, 
aşa încât până şi Ilia Andreici nu mai prididea să dea din 
cap la fiecare; şi grupul se mări, apoi se sparse, pentru ca 
pe urmă să se adune la loc şi să pornească tot, în vuietul 
discuţiilor, prin sala cea mare, spre o masă lungă. Pierre nu 
numai că nu izbutea să vorbească, dar întreruperile erau 
violente: toţi îl dădeau la o parte şi îi întorceau spatele ca 
unui duşman al societăţii. Şi asta nu din pricină că n-ar fi 
fost mulţumiţi de părerile exprimate în discursul lui, căci le 
şi uitaseră după atâtea discursuri care urmaseră, ci pentru 
că însufleţirea mulţimii simţea nevoia să aibă un obiect de 
adoraţie şi unul de ură. Pierre devenise obiectul din urmă. 
După înflăcăratul nobil vorbiră încă o mulţime de oratori şi 
toţi pe acelaşi ton. Mulţi vorbiră minunat şi original. 

Editorul ziarului Russki Vestnik, Glinka, identificat de toţi 
(„scriitorul, scriitorul!” se auzise prin mulţime), spuse că 
răului trebuie să i se răspundă cu rău, că el văzuse cândva 
un copil care surâdea la scăpărarea fulgerului şi la bubuitul 
tunetului, dar că noi nu trebuie să fim ca acel copil. 

— Da, da, la bubuitul tunetului! Se auziră ecouri 
aprobative din rândurile cele mai din fund. 

Mulțimea se apropie de masa cea mare, la care şedeau, în 
uniforme şi cu lente, bătrânii demnitari, acei septuagenari 
pleşuvi, pe care Pierre îi văzuse aproape pe toţi la dânşii 


acasă, cu măscăricii lor, sau prin cluburi, jucând boston. 
Mulțimea se apropia de masă, fără să contenească a 
discuta. Unul după altul, şi uneori câte doi deodată, 
înghesuiți de mulţime până lângă spătarele înalte ale 
scaunelor, vorbeau oratorii. Cei din spate băgau de seamă 
câte o scăpare în spusele oratorilor şi se repezeau să facă 
cuvenitele completări. Alţii îşi storceau creierii, în zăduful şi 
îmbulzeala sălii, să găsească şi ei vreun gând oarecare şi se 
repezeau apoi să şi-l apună. Bătrâneii dregători, 
cunoştinţele lui Pierre, stăteau şi se uitau când la unul, când 
la altul şi expresia celor mai mulţi dintre ei nu spunea decât 
că le era foarte cald. Pierre, însă, se simţea mişcat de-a 
binelea şi dorinţa generală de a arăta că nu mai e de 
precupeţit nimic, dorinţă care se manifesta mai mult prin 
intonaţii şi prin expresia feţelor decât prin sensul 
cuvântărilor, îl cuprinse şi pe el. Nu se lepădase de părerile 
lui, dar se simţea întrucâtva vinovat şi voia să se scuze. 

— Eu n-am spus decât că ne-ar fi mai uşor să ne dăm 
contribuţia noastră, când am şti de ce anume e nevoie, rosti 
el, sforţându-se să acopere strigătele celorlalţi. 

Un bătrânel, care se afla mai aproape de el, se întoarse să- 
l vadă, dar, în aceeaşi clipă, un strigăt de la celălalt capăt al 
mesei atrase atenţia. 

— Da, Moscova va fi predată! Ea va fi ţapul ispăşitor! 
Strigă cineva. 

— E vrăjmaşul omenirii! Strigă altul. Daţi-mi voie să 
vorbesc... Domnilor, mă înghesuiți! 

XXIII. 

ÎN CLIPA ACEEA, FĂCÂNDU-ȘI cu paşi grăbiţi loc prin 
mulţimea de nobili, intră contele Rastopcin, cu ochii săi vioi 
şi bărbia proeminentă, îmbrăcat în uniforma de general, cu 
lentă. 

— Majestatea-sa împăratul soseşte îndată, spuse 
Rastopcin. Chiar de acolo vin. Sunt de părere că, în situaţia 
în care ne aflăm, nu mai încap multe discuţii. Suveranul ne- 
a onorat convocându-ne pe noi şi negustorimea, spuse 


contele Rastopcin. De acolo vor fi vărsate milioane (şi arătă 
spre sala unde erau negustorii), iar datoria noastră e să 
dăm miliţionari şi să nu ne cruţăm... Acesta-i lucrul cel mai 
mic pe care-l putem face! 

Începu consfătuirea, doar între demnitarii care şedeau la 
masă. Toată consfătuirea decurse mai mult decât în linişte. 
Ea părea chiar tristă acum când, după toată gălăgia 
anterioară, nu se mai auzeau decât voci bătrâneşti, 
răspunzând doar „consimt”, ori, ca să mai varieze: „sunt de 
aceeaşi părere” ş.a.m.d. 

Secretarul primi ordin să redacteze hotărârea nobilimii 
din Moscova de a face, ca şi cei din Smolensk, un sacrificiu 
de câte zece oameni la mie, cu întregul lor echipament. 
Domnii care ţinuseră şedinţa se ridicară, ca şi cum s-ar fi 
uşurat de o greutate, în zgomotul scaunelor împinse, şi 
începură să se plimbe prin sală ca să-şi mai dezmorţească 
picioarele, luându-se unul pe altul de braţ şi discutând. 

— Împăratul! Împăratul! Se auzi dintr-o dată prin săli şi 
mulţimea se repezi spre uşă. 

Prin spaţiul larg dintre cele două rânduri de nobili, 
împăratul intră în sală. Pe toate chipurile se citea o 
curiozitate plină de respect şi de teamă. Pierre era prea 
departe şi nu putu asculta bine cuvântarea împăratului, 
înţelese numai după frânturile auzite că împăratul vorbea 
de primejdia în care se afla statul şi de nădejdile pe care şi 
le punea în nobilimea moscovită. Îi răspunse o altă voce, 
făcându-i cunoscută proaspăt adoptata hotărâre a nobilimii. 

— Domnilor! Spuse cu voce tremurătoare împăratul. 
Mulțimea fremăta şi se potoli din nou, iar Pierre putu auzi 
clar vocea atât de umană, de plăcută şi de emoţionată a 
împăratului, care spunea: Nu m-am îndoit niciodată de 
osârdia nobilimii ruse. Dar astăzi zelul ei a întrecut 
aşteptările mele. Vă mulţumesc în numele patriei. Domnilor, 
să trecem la fapte, timpul ne este mai scump decât orice. 

Împăratul tăcu; mulţimea se înghesui în jurul său şi din 
toate părţile se auzeau aclamații entuziasmate. 


— Da, mai scump decât orice... vorba ţarului, spuse din 
rândurile ultime, plângând, Ilia Andreici, care nu auzise 
nimic, dar care înţelesese totul în felul lui. 

Din sala nobililor, împăratul trecu în sala negustorilor. 
Rămase acolo ca la vreo zece minute. Pierre, din rândurile 
celorlalţi, îl văzu pe suveran ieşind din sala negustorimii cu 
lacrimi de înduioşare în ochi. Cum se află mai târziu, 
împăratului îi dăduseră lacrimile de îndată ce începuse să le 
vorbească negustorilor şi îşi rostise cuvântarea, cu vocea 
tremurătoare. Când îl văzu Pierre, el ieşea însoţit de doi 
negustori. Unul dintre ei era un cunoscut al lui Pierre, un 
concesionar gras; celălalt, starostele breslei, om supt şi 
galben la faţă, cu o barbă ascuţită. Plângeau şi unul, şi altul. 
Celui slab îi dăduseră numai lacrimile, dar concesionarul cel 
gras plângea cu hohote, ca un copil şi repeta întruna: 

— Şi viaţa, şi averea ţi-o dăm, măria-ta! 

În clipa aceea, Pierre nu mai avea decât o singură dorinţă, 
aceea de a arăta că nu se dă în lături de la nimic şi că e gata 
să jertfească totul. Ca o remuşcare îi venea în minte 
cuvântarea sa cu tendinţe constituţionale; căuta prilejul să- 
şi repare greşeala. Aflând că unul dintre nobili, contele 
Mamonov, dădea un regiment, Bezuhov făcu imediat 
cunoscut contelui Rastopcin că dă şi el o mie de oameni, şi 
întreţinerea lor. 

Bătrânul Rostov nu fu în stare să povestească soţiei sale 
cele întâmplate fără să-i dea lacrimile şi se învoi pe dată la 
cererea lui Petea, ba se duse chiar el să-l înroleze. 

A doua zi, împăratul plecă. 'Toţi nobilii care fuseseră la 
adunare îşi lepădară uniformele, se împrăştiară iarăşi pe la 
casele lor şi pe la cluburi şi, bombănind, dădură 
administratorilor de moşii ordine pentru adunarea 
oştenilor, mirându-se ei singuri de ceea ce făcuseră. 

Partea a doua. 

| 

NAPOLEON A ÎNCEPUT RĂZBOIUL cu Rusia din cauză că 
n-a putut să nu vină la Dresda, n-a putut să nu se lase orbit 


de onoruri, n-a putut să nu îmbrace uniforma poloneză, să 
nu se supună influenţei unei dimineţi de iunie, care-l 
îndemna la acţiune, şi nu şi-a putut stăpâni mânia în 
prezenţa lui Kurakin şi, mai pe urmă, a lui Balaşov. 

Alexandru a refuzat orice tratative pentru că se simţea 
personal jignit. Barclay de Tolly şi-a dat silinţa să conducă în 
chipul cel mai nimerit armata, pentru ca să-şi facă datoria şi 
să-şi câştige o faimă de mare comandant. Rostov a pornit la 
atac, galopând împotriva francezilor, din pricină că nu şi-a 
putut înfrânge dorinţa de a galopa la câmp deschis, şi tot 
aşa, ca o consecinţă a propriilor lor înclinații, a 
deprinderilor, a împrejurărilor şi a ţelurilor lor personale, 
au acţionat toate aceste nenumărate persoane care au luat 
parte la război. S-au temut, s-au umflat în pene, s-au 
bucurat, s-au indignat, au criticat, crezând că ştiu ce fac şi 
că fac asta pentru sine, pe când, de fapt, au fost cu toţii 
nişte instrumente involuntare ale istoriei şi au făcut o 
ispravă al cărei sens le era ascuns, dar foarte de înţeles 
pentru noi. Asta este, invariabil, funcţia tuturor oamenilor 
de acţiune, care-s cu atât mai puţin liberi cu cât stau mai 
sus pe scara ierarhiei lumeşti. 

Acum, făptuitorii anului 1812 au încetat demult să mai 
existe, interesele lor personale au dispărut fără de urmă şi 
în faţa noastră n-au rămas decât rezultatele istorice ale 
acelor vremuri. 

Providența a făcut ca toţi aceşti oameni, năzuind la 
atingerea scopurilor personale, să contribuie la realizarea 
unui rezultat uriaş de care nici un om (nici Napoleon, nici 
Alexandru şi cu atât mai puţin vreunul dintre cei care au 
luat parte la acest război) n-a avut nici cea mai 
neînsemnată idee. 

Acum e limpede pentru noi care a fost, în 1812, cauza 
pieirii armatei franceze. Nimeni n-are să poată nega că 
pricina pieirii trupelor franceze ale lui Napoleon a fost, pe 
de o parte, înaintarea lor începută prea târziu, înspre inima 
Rusiei, fără pregătirea necesară unei campanii de iarnă, iar 


pe de altă parte, caracterul căpătat de acest război prin 
incendierea oraşelor ruseşti şi deşteptarea urii împotriva 
duşmanului în sufletul poporului rus. Dar pe atuncea, nu 
numai că nimeni n-a prevăzut faptul (care acum pare vădit) 
că numai pe această cale putea să-şi afle pierzania o armată 
de opt sute de mii de oameni, armata cea mai bună din 
lume, condusă, pe deasupra, şi de cel mai bun comandant, 
într-o luptă cu armata rusă, de două ori mai slabă, fără 
experienţă şi condusă de comandanţi neîncercaţi; nu numai 
că n-a prevăzut nimeni lucrul acesta, dar toate sforţările din 
partea ruşilor au fost statornic îndreptate spre a împiedica 
tocmai ceea ce putea salva Rusia; iar din partea francezilor, 
cu toată experienţa şi aşa-zisul geniu militar al lui 
Napoleon, au fost făcute toate sforţările în scopul de a se 
ajunge până la sfârşitul verii la Moscova, adică de a se 
săvârşi tocmai ceea ce trebuia să-i piardă. 

În scrierile istorice cu privire la anul 1812, autorilor 
francezi le place grozav să vorbească de felul cum a simţit 
Napoleon pericolul lungirii frontului, cum a căutat să dea o 
bătălie, cum l-au sfătuit mareşalii să se oprească la 
Smolensk, şi le place să aducă şi alte argumente ca acestea 
pentru a dovedi că, încă de pe atunci, ar fi fost înţeleasă 
primejdia acelei campanii; iar autorilor ruşi le face şi mai 
mare plăcere să spună cum, încă de la începutul campaniei, 
ar fi existat un plan de război scitic, pentru atragerea lui 
Napoleon în inima Rusiei şi să atribuie acest plan care lui 
Pfuel, care cutărui general francez, care lui 'Tolly, care 
însuşi împăratului Alexandru, justificându-şi afirmaţia prin 
unele memorii, proiecte şi scrisori din epocă, în care se 
găsesc într-adevăr aluzii la o acţiune de acest fel. Dar toate 
aceste schiţări ale putinţei, atât din partea ruşilor, cât şi din 
partea francezilor, de a se fi prevăzut ceea ce avea să se 
întâmple, sunt scoase acum la iveală numai pentru că 
evenimentele le-au dat îndreptăţire. Dacă evenimentele nu 
s-ar fi produs, aluziile acestea ar fi fost uitate, cum uitate 
sunt aici miile şi milioanele de aluzii şi de presupuneri 


opuse care aveau pe atunci circulaţie, dar care s-au dovedit 
neîndreptăţite şi, din pricina aceasta, au fost date uitării. Cu 
privire la rezultatul fiecărui eveniment în curs se fac 
întotdeauna atâtea pronosticuri, încât oricum ar fi să se 
sfârşească, se vor găsi totdeauna oameni care să zică: „Am 
spus eu de atuncea că aşa are să se întâmple”, uitând cu 
desăvârşire că, printre nenumăratele presupuneri, s-au 
făcut şi altele cu totul opuse. 

Presupunerile francezilor cum că Napoleon ar fi fost 
conştient de primejdia prezentată de întinderea frontului, şi 
cele ale ruşilor, cu privire la atragerea inamicului în inima 
Rusiei - aparţin fără doar şi poate acestei categorii, iar 
istoricii numai cu mare greutate pot să atribuie asemenea 
raționamente lui Napoleon şi mareşalilor săi, şi asemenea 
planuri comandanților armatei ruse. Toate faptele contrazic 
cu desăvârşire asemenea presupuneri. Nu numai că n-a 
existat în tot timpul războiului din partea ruşilor dorinţa de 
a-i atrage pe francezi în inima Rusiei, dar s-a făcut totul 
pentru a-i opri încă de la prima lor încălcare a pământului 
rusesc; şi nu numai că Napoleon nu s-a temut de întinderea 
frontului său, dar el se şi bucura chiar, ca de un triumf, de 
fiecare pas al său făcut înainte, şi numai foarte alene căuta, 
cu totul altfel de cum făcuse în campaniile anterioare, o 
ciocnire cu inamicul. 

Chiar de la începutul campaniei, armatele noastre sunt 
tăiate în două, şi singura ţintă spre care năzuim noi este de 
a le reuni, deşi pentru retragerea şi ademenirea inamicului 
în inima ţării reunirea armatelor nu prezintă nici un 
avantaj. Împăratul se află pe front ca să însufleţească 
oştirea în vederea apărării fiecărui petic de pământ rusesc, 
şi nu în vederea retragerii. Se construieşte imensa tabără 
de la Drissa după planul lui Pfuel şi nu se prevede nici o 
retragere mai departe. Împăratul face imputări 
comandanților supremi pentru fiecare petic de pământ 
părăsit. Nu numai incendierea Moscovei, dar nici chiar 
înaintarea inamicului până la Smolensk nu şi-o putea măcar 


închipui împăratul, iar atunci când armatele se unesc, 
suveranul se înfurie din pricină că Smolenskul e cucerit şi 
incendiat şi că nu s-a dat sub zidurile lui bătălia cea mare. 

Aşa gândeşte împăratul, dar comandanții armatelor ruse şi 
tot poporul rus se înfurie şi mai mult la gândul că ai noştri 
se retrag înspre centrul ţării. 

Napoleon, după ce taie în două armatele noastre, 
înaintează în inima ţării şi pierde mai multe ocazii de a da 
bătălia. În luna august se află la Smolensk şi nu se gândeşte 
decât cum ar face să meargă mai departe, cu toate că, aşa 
cum vedem astăzi, înaintarea îi este vădit păgubitoare. 

Faptele mărturisesc de la sine că nici Napoleon n-a 
prevăzut vreun pericol în marşul către Moscova şi nici 
Alexandru şi comandanții armatei ruse nu s-au gândit pe 
atunci la o ademenire a lui Napoleon, ci au avut tocmai 
gândul potrivnic. Atragerea lui Napoleon în inima ţării s-a 
petrecut nu după vreun plan al cuiva (nici nu credea nimeni 
în această posibilitate), ci s-a datorat unui concurs complex 
de intrigi, de țeluri personale şi de dorinţe ale oamenilor 
care au luat parte la acest război, oameni care n-aveau cum 
ghici ceea ce urma să se întâmple şi ceea ce avea să fie 
salvarea Rusiei, unica ei salvare. Totul se petrece cum e mai 
puţin de aşteptat. Armatele sunt tăiate în două încă de la 
începutul campaniei. Noi ne căznim să le reunim cu scopul 
evident de a susţine o bătălie şi de a opri înaintarea 
inamicului, dar, în această încercare de regrupare, evitând 
ciocnirea cu un inamic mult mai puternic şi retrăgându-ne 
forţat, în unghi ascuţit, noi îi târâm pe francezi până la 
Smolensk. E încă prea puţin spus că ne retragem în unghi 
ascuţit, de vreme ce francezii înaintează printre cele două 
armate. Unghiul acesta se face şi mai ascuţit, iar noi ne 
retragem şi mâi departe, datorită faptului că Barclay de 
Tolly, neamţ lipsit de popularitate, îi e nesuferit lui 
Bagration (care urma să fie pus sub comanda acestuia), iar 
Bagration, comandând armata a doua, face tot ce-i stă în 
putinţă ca să întârzie joncţiunea cu Barclay, pentru a nu se 


pune sub comanda lui. Bagration întârzie mult regruparea 
(cu toate că reunirea armatelor e ţinta de căpetenie a celor 
de la comandament), deoarece lui i se pare că prin marşul 
acesta şi-ar pune în pericol armata şi că ar fi mai avantajos 
lucru să se retragă mai spre stânga şi mai la sud, hărţuind 
din flanc şi din spate inamicul şi completându-şi armata în 
Ucraina. Se pare însă că acesta n-a fost decât un motiv 
născocit de el, pentru că nu-i venea la socoteală să se pună 
sub ordinele nesuferitului de neamţ, ale lui Barclay, care 
era mai mic în grad. 

Împăratul se află între ostaşi ca să-i îmbărbăteze, însă 
prezenţa lui aici şi faptul că nu ştie la ce să se hotărască, 
precum şi mulţimea uriaşă de sfetnici şi de planuri, 
paralizează puterea de acţiune a armatei întâi, şi armata se 
retrage. 

S-a propus oprirea la tabăra din Drissa; dar pe 
neaşteptate Paulucci, care năzuieşte să ajungă comandant 
suprem, îl influenţează cu energia lui pe împăratul 
Alexandru, tot planul lui Pfuel cade, şi întreaga acţiune 
rămâne condusă de Barclay. Dar cum Barclay nu inspiră 
încredere, i se limitează puterea. 

Armatele sunt fărâmiţate, nu există unitate de comandă, 
Barclay este impopular; dar din confuzia aceasta, din 
fărâmițarea armatei şi din nepopularitatea neamţului ajuns 
comandant suprem, rezultă pe de o parte nehotărârea şi 
tendinţa de a se evita o bătălie (de la care nu s-ar mai fi 
putut da nimeni în lături, dacă armatele ar fi fost laolaltă şi 
n-ar fi fost Barclay comandant), iar pe de altă parte o tot 
mai mare indignare împotriva nemților şi o trezire a 
spiritului patriotic. 

În cele din urmă, împăratul părăseşte armata şi, drept 
unic motiv plauzibil al plecării lui, se lansează ideea că 
trebuie să însufleţească populaţia celor două capitale, 
pentru a dezlănţui un război popular. Şi această plecare a 
suveranului la Moscova împătreşte forţele armatei ruse. 


Împăratul părăseşte armata ca să nu stingherească 
unitatea comandamentului suprem şi nădăjduieşte că se vor 
lua măsuri mai hotărâtoare; dar situaţia comandamentului 
armatei se încurcă şi mai mult şi puterea lui slăbeşte. 
Benigsen, marele duce şi tot roiul de generali-aghiotanţi 
rămân pe front, cu scopul de a urmări activitatea 
comandantului suprem şi pentru a-i stimula energia, iar 
Barclay, simțindu-se şi mai puţin liber sub privirile tuturor 
acestor ochi ai împăratului, devine şi mai prudent când e 
vorba de acţiuni hotărâte şi evită lupta. 

Barclay se menţine în limitele prudenţei. Ţareviciul face 
aluzii la o trădare şi cere o bătălie generală. Liubomirski, 
Braniţki, Vloţki şi mulţi alţii fac atâta vâlvă în jurul acestui 
zvon, încât Barclay, sub pretextul prezentării unor rapoarte 
către împărat, îi expediază pe toţi generalii-aghiotanţi 
polonezi la Petersburg şi intră într-o luptă făţişă cu 
Benigsen şi cu marele duce. 

La Smolensk, în fine, oricât n-ar fi dorit Bagration acest 
lucru, armatele fac joncţiunea. 

Bagration se opreşte cu trăsura în dreptul casei în care 
locuia Barclay. Barclay îşi pune eşarfa, îi iese în întâmpinare 
şi îi dă raportul lui Bagration, care e mai mare în grad. În 
duelul mărinimiilor, Bagration nu se mai uită la faptul că-i 
mai mare în grad şi i se supune lui Barclay; dar, supunându- 
i-se, ajunge să se înţeleagă şi mai puţin cu el. Din ordinul 
împăratului, Bagration îi raportează lui personal. lată ce-i 
scrie el lui Arakceev: „E voinţa suveranului meu, dar nu mă 
pot împăca defel cu ministrul (cu Barclay). Pentru 
Dumnezeu, trimiteţi-mă undeva, fie chiar şi să comand un 
regiment, numai aici nu, căci n-o mai pot duce aşa; tot 
cartierul general e plin de nemți, aşa că pentru un rus e cu 
neputinţă de trăit aici, şi nu-i nici o rânduială. Credeam că 
slujesc într-adevăr împăratului şi patriei, dar, la urma 
urmei, reiese că-i slujesc lui Barclay. Şi, recunosc, nu vreau 
asta!” Roiul Braniţkilor, Wintzingerozilor şi al celorlalţi de 
teapa lor înveninează şi mai mult raporturile dintre 


comandanții supremi, şi unitatea ce rezultă e şi mai 
ciuntită. Se alege calea atacării francezilor în faţa 
Smolenskului. Este trimis un general să cerceteze poziţiile. 
Generalul, care-l urăşte pe Barclay, se duce la un prieten al 
său, comandant de corp de armată, şi după ce stă la elozi, 
se întoarce la Barclay şi discută cu el pe puncte viitorul 
câmp de luptă, pe care nici nu-l văzuse. 

Şi, în vreme ce la noi se iscă certuri şi intrigi în legătură cu 
viitorul câmp de luptă, cât timp noi umblăm să-i căutăm pe 
francezi şi ne păcălim în privinţa locului unde se află, ei se 
năpustesc asupra diviziei lui Neverovski şi înaintează până 
sub zidurile Smolenskului. 

Pentru salvarea liniilor de comunicaţie este nevoie să fie 
primită pe nepregătite bătălia de la Smolensk. Se dă 
bătălia. Cad, şi dintr-o parte, şi din alta, mii de morţi. 

Smolenskul este părăsit împotriva voinţei împăratului şi a 
întregului popor. Dar oraşul este incendiat de înşişi 
locuitorii săi, care se văd înşelaţi de guvernator, şi aceşti 
locuitori ruinaţi, dând exemplu şi celorlalţi ruşi, se 
refugiază la Moscova, nu se gândesc decât la dezastrul lor 
şi aţâţă ura împotriva duşmanului. Napoleon îşi continuă 
înaintarea, iar noi ne retragem, şi se ajunge în felul acesta 
la ceea ce trebuia să-l învingă pe Napoleon. 

II. 

A DOUA ZI DUPĂ PLECAREA fiului său, prinţul Nikolai 
Andreici chemă la el pe prinţesa Maria. 

— Ei, eşti mulţumită acum? Îi spuse el. M-ai făcut să mă 
cert cu fiu-meu! Eşti mulţumită? Atâta aşteptai! Eşti 
mulţumită? Pe mine, lucrul acesta mă doare, mă doare rău. 
Mă vezi bătrân şi slab, şi-ţi mai arde de aşa ceva! Acuma 
bucură-te, bucură-te... 

După asta, prinţesa Maria nu-şi mai văzu tatăl o 
săptămână încheiată. Era bolnav şi nu ieşea din cabinetul 
lui. 

Spre mirarea ei, prinţesa Maria băgă de seamă că, atâta 
timp cât fu bolnav, el n-o primi nici pe mademoiselle 


Bourienne. Numai Tihon intra la el. 

Într-o săptămână, prinţul putu ieşi din odaie şi-şi reluă 
viaţa de până atunci, ocupându-se cu deosebită sârguinţă 
de noile construcţii şi de grădini şi rupând toate vechile 
relaţii cu mademoiselle Bourienne. Înfăţişarea sa şi tonul 
rece pe care-l lua când vorbea cu prinţesa Maria păreau să 
spună: „lată, mi-ai pus în seamă unele legături între mine şi 
franţuzoaică, l-ai minţit pe prinţul Andrei şi m-ai făcut să mă 
cert cu el; uite că n-am nevoie nici de tine, nici de 
franţuzoaică!” 

Prinţesa Maria îşi petrecea jumătate de zi la Nikoluşka, 
asistând la lecţiile lui; îi dădea ea însăşi lecţii de limba rusă 
şi de muzică şi stătea de vorbă cu Dessalles. Restul zilei şi-l 
petrecea cu cărţile, cu bătrâna dădacă şi cu „oamenii lui 
Dumnezeu” care mai veneau la ea din când în când, pe uşa 
de din dos. 

La război prinţesa Maria nu se gândea decât aşa cum se 
gândesc femeile. Se temea pentru viaţa fratelui ei care se 
afla pe front, era îngrozită de războiul pe care nu-l 
înţelegea şi de cruzimea care-i făcea pe oameni să se 
omoare unii pe alţii; nu pricepea deloc însemnătatea 
acestui război, care i se părea la fel cu toate războaiele de 
până acum. Nu pricepea însemnătatea acestui război cu 
toate că Dessalles, cu care discuta mereu şi care se interesa 
cu înfrigurare de mersul războiului, se străduia să-i 
tălmăcească ceea ce-şi reprezenta el din campanie, cu toate 
că „oamenii lui Dumnezeu”, venind la ea, repetau îngroziţi, 
fiecare în felul lui, zvonurile din popor cu privire la 
năvălirea anticristului şi cu toate că Julie, acum prinţesa 
Drubeţkaia, cu care era iarăşi în corespondenţă, îi scria din 
Moscova scrisori patriotice. 

„Îţi scriu în ruseşte, buna mea prietenă, scria Julie, pentru 
că am o ură neîmpăcată pe toţi francezii, cu limba lor cu tot, 
pe care n-o mai pot auzi, vorbi. Noi, aici la Moscova, suntem 
toţi însufleţiţi prin entuziasm de împăratul nostru adorat. 


Sărmanul meu soţ îndură oboseala şi foamea prin hanuri 
evreieşti; dar noutăţile pe care le am mă însufleţesc şi mai 
mult. 

Ai auzit, desigur, de fapta eroică a lui Raevski, care şi-a 
îmbrăţişat cei doi fii, spunând: „Voi pieri cu ei, dar nu ne 
vom clinti!” Şi, într-adevăr, cu toate că inamicul a fost de 
două ori mai numeros, nu ne-am clintit. Trăim şi noi cum 
putem; ştii, la război ca la război. Prinţesa Alina şi Sophie 
stau zile întregi cu mine, şi noi, nefericite văduve al unor 
bărbaţi în viaţă, la scărmănatul scamei purtăm discuţii 
minunate; numai dumneata, scumpa mea prietenă, ne mai 
lipseşte..."589 ş.a.m.d. 

Mai cu osebire nu înţelegea prinţesa Maria însemnătatea 
deplină a acestui război, din pricină că bătrânul prinţ nu 
vorbea niciodată de el şi nu-l băga în seamă, râzând la masă 
de Dessalles când acesta vorbea de război. Tonul bătrânului 
era atât de liniştit şi de sigur de sine, încât prinţesa Maria, 
fără să mai judece, se încredea în el. 

În tot cursul lunii iulie, bătrânul prinţ fu deosebit de activ 
şi chiar reînviorat. Mai construi un corp de clădiri pentru 
oamenii de serviciu şi mai făcu încă o grădină. Singurul 
lucru care o neliniştea pe prinţesa Maria era faptul că 
bătrânul dormea prea puţin şi că, schimbându-şi obiceiul de 
a dormi în cabinet, îşi muta în fiecare seară culcuşul. Ba 
poruncea să i se întindă patul de campanie în galerie, ba 
rămânea pe câte o canapea, ori în jilţul Voltaire din salon şi 
moţăia îmbrăcat cât timp îi citea nu mademoiselle 
Bourienne ca altădată, ci micul Petruşka, ba se culca în 
sufragerie. 

La 1 august sosi a doua scrisoare de la prinţul Andrei. În 
prima scrisoare venită curând după plecarea lui, prinţul 
Andrei îşi cerea cu supunere iertare de la tatăl său pentru 
ceea ce-şi permisese să-i spună şi-l ruga să-i acorde din nou 
bunăvoința sa. La această scrisoare, bătrânul îi răspunse cu 
una foarte duioasă şi, după schimbul acesta de 
corespondenţă, o îndepărtase pe franţuzoaică. A doua 


scrisoare a prinţului Andrei, trimisă de sub zidurile oraşului 
Vitebsk, după ocuparea lui de către francezi, cuprindea o 
scurtă descriere a întregii campanii la care luase parte, un 
plan al zonei de operaţii, desenat în scrisoare, şi unele 
pronosticuri privind viitoarea desfăşurare a evenimentelor. 
În scrisoarea aceasta, prinţul Andrei îi prezenta tatălui său 
neajunsurile poziţiei domeniului Lâsâe Gori, aflat în 
apropierea teatrului de luptă, chiar pe linia de mişcare a 
trupelor, şi îl sfătuia să plece la Moscova. 

La masă, în aceeaşi zi, la vorbele lui Dessalles care repeta 
ceea ce se zvonea, şi anume că francezii ajunseseră la 
Vitebsk, bătrânul prinţ îşi aminti de scrisoarea prinţului 
Andrei. 

— Am primit azi scrisoare de la prinţul Andrei, îi spuse el 
prinţesei Maria, n-ai citit-o? 

— Nu, mon pere, răspunse speriată prinţesa. 

Nu putuse citi o scrisoare de primirea căreia nici nu 
auzise. 

— Scrie despre război, despre războiul acesta, spuse 
prinţul cu zâmbetul acela dispreţuitor, care-i devenise 
deprindere şi pe care-l arbora de câte ori venea vorba de 
războiul actual. 

— Trebuie să fie foarte interesantă, spuse Dessalles. 
Prinţul este în măsură să ştie... 

— O, da, foarte interesantă! Spuse mademoiselle 
Bourienne. 

— 'Te rog, du-te dumneata şi adu-mi-o! Se adresă bătrânul 
prinţ domnişoarei Bourienne. Ştii, pe măsuţă, sub presse- 
papier. 

Mademoiselle Bourienne sări bucuroasă. 

— Nu, strigă el apoi, încruntându-se. Du-te tu, Mihail 
Ivanâci! 

Mihail Ivanâci se ridică şi se duse în cabinet. Dar, cum ieşi, 
bătrânul prinţ, privind neliniştit împrejur, azvârli şervetul şi 
se duse el singur. 


— Nu-s în stare de nimic niciunul; au să mi le-ncurce pe 
toate. 

Cât timp lipsi bătrânul, prinţesa Maria, Dessalles, 
mademoiselle Bourienne şi chiar Nikoluşka se uitară tăcuţi 
unii la alţii. Bătrânul prinţ se întoarse cu paşi grăbiţi, urmat 
de Mihail Ivanâci, cu scrisoarea şi cu planul, pe care, 
nepermiţând nimănui să le citească în timpul mesei, le puse 
lângă el. 

După ce trecură în salon, el întinse prinţesei Maria 
scrisoarea şi, desfăşurându-şi dinaintea ochilor planul noii 
construcţii, îşi aţinti privirile asupra lui şi îi porunci să 
citească cu glas tare. Sfârşind de citit scrisoarea, prinţesa 
Maria se uită întrebător la tatăl ei. Bătrânul se uita la plan, 
furat, se vede, de gândurile sale. 

— Ce credeţi de toate astea, prinţe? Îşi permise Dessalles 
să-i adreseze o întrebare. 

— Eu? Eu? spuse prinţul, nemulţumit parcă de faptul că-l 
trezise şi fără să-şi ridice ochii de pe planul construcţiei. 

— E foarte posibil ca teatrul de luptă să se apropie atât de 
mult de noi... 

— Ha, ha, ha! Teatrul de luptă! Zise prinţul. Am mai spus- 
O, şi o mai spun şi azi: teatrul de luptă este Polonia şi 
inamicul nu se va putea strecura niciodată dincoace de 
Neman. 

Dessalles se uită uluit la prinţul care vorbea de Neman, 
când inamicul ajunsese la Nipru; dar prinţesa Maria, care 
uitase poziţia geografică a Nemanului, credea că ceea ce 
spune tatăl ei e adevărat. 

— La topirea zăpezilor, se vor împotmoli în mlaştinile 
Poloniei. Numai ei pot să nu vadă asta, spuse prinţul, 
gândindu-se, pesemne, la campania anului 1807, care, cum 
i se părea lui, nu era atât de îndepărtată în timp. Benigsen 
ar fi trebuit să i-o ia înainte şi să treacă în Prusia; treaba ar 
fi luat cu totul altă întorsătură... 

— Dar, prinţe, spuse cu sfială Dessalles, scrisoarea 
vorbeşte de Vitebsk... 


— A, scrisoarea? Da... răspunse prinţul nemulţumit. Da... 
da... Chipul său luă dintr-o dată o înfăţişare posomorâtă. 
Tăcu un timp, apoi urmă: Da, scrie că francezii au fost 
bătuţi... lângă ce râu? 

Dessalles lăsă ochii în jos. 

— Prinţul nu scrie nimic despre asta, spuse el încet. 

— Nu scrie oare? Ei, doar n-am născocit eu asta, din capul 
meu. 

Tăcură toţi, multă vreme. 

— Da... da...! Ei, Mihail Ivanâci, spuse el deodată, ridicând 
capul şi arătând înspre planul construcţiei, explică-mi cum 
vrei să transformi aici... 

Mihail Ivanăci se apropie de plan, şi bătrânul, după ce 
vorbi cu dânsul despre planul noii construcţii, aruncând o 
privire supărată prinţesei Maria şi lui Dessalles, se retrase 
la el în odaie. 

Prinţesa Maria văzuse tulburarea şi uluiala din ochii lui 
Dessalles când acesta se uitase la tatăl ei, băgase de seamă 
tăcerea lui şi era uimită de faptul că prinţul uitase 
scrisoarea fiului său pe masă; dar nu se temea numai să 
vorbească şi să-l întrebe pe Dessalles de pricina tulburării şi 
tăcerii lui, ci-i era frică până şi să se gândească la asta. 

Seara, Mihail Ivanâci, trimis de prinţ, veni la prinţesa 
Maria după scrisoarea prinţului Andrei, care rămăsese 
uitată în salon. Prinţesa Maria îi dădu scrisoarea şi, cu toate 
că nu-i era deloc la îndemână, îşi permise să-l întrebe pe 
Mihail Ivanăâci ce face tatăl ei. 

— Îşi tot face de lucru, spuse Mihail Ivanâci cu un zâmbet 
în care se amesteca respectul cu ironia, ceea ce o făcu pe 
prinţesa Maria să pălească. E tare îngrijorat de clădirea cea 
nouă. A citit puţin, iar acum, continuă Mihail Ivanâci cu glas 
scăzut, şade la birou; trebuie să se fi apucat iar de 
testament. (În ultima vreme, una dintre îndeletnicirile 
preferate ale prinţului era să lucreze la hârtiile care 
trebuiau să rămână după moartea lui şi pe care le numea 
testamentul său.) 


— Dar pe Alpatâci îl trimite la Smolensk? Întrebă prinţesa 
Maria. 

— Cum nu, sigur, de când stă el şi aşteaptă. 

III. 

CÂND MIHAIL IVANÂCI se înapoie cu scrisoarea în 
cabinet, prinţul, cu ochelari şi cu o vizieră pe frunte şi cu 
abajur la sfeşnice, şedea la biroul său, cu ruloul deschis, 
ţinând în mâna întinsă foarte departe de ochi nişte hârtii pe 
care le citea într-o poză puţin cam solemnă (erau remarcele 
sale, cum le numea el) şi care trebuiau să fie înmânate 
împăratului după moartea sa. 

Când Mihail Ivanâci intră, ochii prinţului erau umezi de 
lacrimile amintirii acelor vremuri de pe când scrisese el 
ceea ce citea acum. Luă din mâinile lui Mihail Ivanăci 
scrisoarea, o băgă în buzunar, îşi adună hârtiile şi-l chemă 
la el pe Alpatâci, care aştepta demult. 

Pe o fiţuică avea notat tot ce era de făcut la Smolensk şi, 
plimbându-se prin cameră în faţa lui Alpatâci, care stătea 
lângă uşă, îi tot dădea porunci: 

— Întâi hârtie de scrisori, auzi, opt testele, uite, după 
modelul acesta: cu marginea aurită... aşa e modelul, să fie 
negreşit la fel cu el. Pe urmă lac şi ceară roşie, cum scrie pe 
notiţa lui Mihail Ivanăci. 

Se mai plimbă un pic prin odaie şi îşi aruncă ochii pe 
fiţuica pe care şi-o făcuse ca să nu uite. 

— Pe urmă, dai personal guvernatorului în mână 
scrisoarea despre înrolări. 

După aceea, mai era nevoie şi de zăvoare, pentru uşile 
construcţiei celei noi, exact de fasonul imaginat de însuşi 
prinţul. Trebuia apoi comandată o mapă de piele, în care să 
se pună testamentul. 

Prinţul se lungi cu darea poruncilor mai bine de două 
ceasuri şi tot nu-l lăsa pe Alpatâci să plece. Se aşeză pe un 
scaun, căzu pe gânduri şi, închizând ochii, aţipi. Alpatăci 
făcu o mişcare. 


— Ei hai, du-te, du-te; dacă mai e nevoie de ceva, trimit 
după tine. 

Alpatăci ieşi. Prinţul se apropie iarăşi de birou, se uită în 
el, îşi pipăi hârtiile, închise la loc ruloul şi se aşeză la masă 
să-şi scrie scrisoarea către guvernator. 

Se făcuse târziu când se ridică şi pecetlui scrisoarea. Îi era 
somn, dar ştia că nu va putea dormi şi că în aşternut vor 
veni să-l chinuie cele mai negre gânduri. Îl chemă pe Tihon 
şi o porni cu el prin odăi, ca să-i arate unde să-i facă patul în 
noaptea aceea. Mergea şi cerceta din mers fiecare ungher. 

Peste tot i se părea că nu e bine, dar mai rău decât toate 
locurile era divanul lui obişnuit din cabinetul de lucru. 
Divanul acesta îl îngrozea, probabil din pricina gândurilor 
apăsătoare care-l frământaseră de atâtea ori când stătuse 
întins pe el. Nicăieri nu era bine, dar mai bun din toate era 
totuşi colţişorul din odaia cu divănaşe, în spatele pianului: 
acolo nu dormise niciodată până atunci. 

Tihon, ajutat de un valet, aduse aşternutul şi începu să-l 
întindă. 

— Nu aşa, nu aşa! Strigă prinţul şi trase el însuşi patul 
puţin mai departe de colţ, pentru ca apoi să-l împingă iarăşi 
la loc. 

„În sfârşit, am isprăvit tot, acum am să mă odihnesc”, se 
gândi prinţul şi-l lăsă pe Tihon să-l dezbrace. 

Încruntându-se, necăjit de sforţările pe care trebui să le 
facă pentru a-şi scoate haina şi pantalonii, prinţul se lăsă cu 
greutate pe pat când fu gata dezbrăcat şi păru că stă pe 
gânduri, uitându-se dispreţuitor la picioarele sale gălbejite 
şi uscate. De fapt nu se gândea la nimic, ci şovăia doar în 
faţa greutăţii ce-i stătea în faţă, când se gândea că trebuie 
să-şi ridice picioarele acestea pe pat şi să se întindă în 
aşternut. „Ah, cât e de greu! Ah, de s-ar sfârşi mai curând 
chinurile astea şi m-aţi lăsa odată în pace şi voi!” îşi zise el. 
Apoi, strângându-şi buzele, făcu pentru a douăzeci de mia 
oară sforţarea aceasta şi se culcă. Dar abia se culcă şi dintr- 
o dată i se păru că patul se clătina sub el înainte şi îndărăt, 


ca şi cum ar fi respirat greu şi s-ar fi zbătut. Asta i se 
întâmpla aproape în fiecare noapte. Deschise ochii abia 
închişi. 

— N-am parte de odihnă, fire-ar să fie! Bombăni el, mânios 
pe cineva. Da, da, a mai fost ceva important, îmi păstrasem 
ceva foarte important ca să rezolv noaptea, aici, în aşternut. 
Zăvoarele? Nu, despre asta am dat ordine. Nu, era altceva, 
ceva, ce s-a petrecut în salon. Prinţesa Maria o fi spus iar o 
prostie. Cine ştie ce-o fi spus Dessalles - un prost şi ăsta -a 
spus şi el ceva. În buzunar, parcă era ceva, n-am să pot să- 
mi amintesc. 

— Tişka! 590 despre ce-am vorbit azi la masă? 

— Despre prinţul Andrei... 

— Taci, taci. Prinţul lovi cu pumnul în masă. Da, ştiu, 
scrisoarea prinţului Andrei. A citit-o prinţesa Maria. 
Dessalles spunea ceva despre Vitebsk. Am s-o citesc acuma. 

Porunci să i se dea scrisoarea din buzunar şi să se împingă 
mai lângă pat măsuţa pe care se afla limonada şi sfeşnicul 
cu lumânarea de ceară răsucită, apoi îşi puse ochelarii şi 
începu să citească. Abia acum, citind în liniştea nopţii 
scrisoarea, la lumina slabă de sub globul verde, îi pricepu el 
pentru întâia oară, într-o clipă, înţelesul. 

„Francezii sunt la Vitebsk, în patru etape pot fi la 
Smolensk, poate că au şi ajuns.” 

— Tişka! Tihon sări. Nu, nu trebuie, nu trebuie, strigă el. 

Vâri scrisoarea dedesubtul sfeşnicului şi închise ochii. Şi în 
faţa ochilor îi apăru Dunărea într-o amiază însorită, 
stufărişurile şi o tabără rusească, iar el, general tânăr, fără 
nici o zbârcitură pe obraz, vioi, voios, rumen la faţă, intră în 
cortul pictat al lui Potiomkin, şi un sentiment de arzătoare 
invidie faţă de favorit, o invidie ca şi atunci de puternică, îl 
tulbură. Şi îşi aminteşte vorbă cu vorbă tot ce s-a spus 
atunci, la prima întâlnire cu Potiomkin. Vede în faţa lui o 
femeie grasă, de statură mică, cu faţa gălbuie şi puhavă, 
măicuţa împărăteasa, îi vede zâmbetul, îi aude vorbele din 
ziua când a binevoit să-l primească întâia oară, şi îşi mai 


aminteşte faţa ei de pe catafalc şi incidentul acela pe care l- 
a avut atunci, cu Zubov, în faţa sicriului, pentru dreptul de 
a-i săruta mâna. 

„Ah, de m-aş putea întoarce, de m-aş întoarce cât mai 
repede la vremurile acelea şi de s-ar sfârşi prezentul cât 
mai repede, cât mai repede, să mă lase odată şi ei în pace!” 

IV. 

LÂSÂE GORÎ, PROPRIETATEA prinţului Nikolai Andreevici 
Bolkonski, se găsea la şaizeci de verste depărtare de 
Smolensk şi la trei verste de drumul care duce la Moscova. 

În aceeaşi seară, câtă vreme prinţul îi dădea lui Alpatâci 
dispoziţii, Dessalles, cerând să fie primit de prinţesa Maria, 
îi împărtăşi, că de vreme ce prinţul nu era în apele lui şi nu 
lua nici un fel de măsuri pentru a se pune în siguranţă, şi 
cum din scrisoarea prinţului Andrei se vedea că rămânerea 
la Liâsâe Gori nu era lipsită de primejdii, o sfătuieşte 
respectuos să scrie ea însăşi prin Alpatăci o scrisoare 
guvernatorului din Smolensk, cu rugămintea s-o informeze 
asupra situaţiei şi asupra seriozităţii primejdiei în care se 
afla domeniul de la Lâsâe Gori. Dessalles scrise în numele 
prinţesei Maria scrisoarea către guvernator, pe care 
aceasta o iscăli şi plicul fu dat lui Alpatâci, cu porunca să-l 
predea guvernatorului, iar în caz că e vreo primejdie, să se 
înapoieze cât mai curând cu putinţă. 

După ce primi toate recomandaţiile, Alpatăci, petrecut de 
toţi ai casei, pe cap cu o pălărie albă (un dar al prinţului) şi 
în mână cu un baston, ca şi stăpânu-său, ieşi să se urce în 
chibitka cu coviltir de piele, la care erau înhămaţi trei cai 
dereşi, bine hrăniţi. 

Limba clopotului fusese legată, iar zurgălăii înfundaţi cu 
hârtii. Prinţul nu dădea voie nimănui să umble la Lâsâe Gori 
cu clopoței la hamuri. Dar lui Alpatăci îi plăceau mult 
clopoţeii şi zurgălăii la drum lung. Cei de sub ordinele lui 
Alpatâci - logofătul, pisarul, bucătăresele, şi cea pentru 
slugi, şi cea pentru boieri, două bătrâne, feciorul, vizitiii şi 
diferite alte slugi îl petreceau. 


Fiică-sa îi pusese şi la spate şi sub el perne de puf cu feţe 
de stambă. Cumnată-sa, o băbuţă, îi strecură pe furiş o 
legăturică. Unul dintre vizitii îl susţinu de braţ şi îl ajută să 
se urce. 

— Hai, hai, fleacuri băbeşti! Babelor! Spuse Alpatâci, 
pronunţând cuvintele pe nerăsuflate, grăbit şi pufnind, 
întocmai aşa cum vorbea prinţul, şi luă loc în chibitcă. După 
ce dădu ultimele porunci logofătului cu privire la muncile ce 
trebuiau făcute, Alpatâci îşi scoase pălăria de pe ţeasta 
cheală şi, de data aceasta nemai imitându-şi stăpânul, îşi 
făcu de trei ori semnul crucii. 

— Tu, dacă-i cumva ceva... întoarce-te, pentru Dumnezeu, 
Iakov Alpatăci! Ai milă de noi, strigă nevastă-sa, făcând 
aluzie la zvonurile despre război şi despre apropierea 
inamicului. 

— Babe, babe, fleacuri băbeşti! Mai rosti o dată Alpatăci, 
aşa ca pentru sine, şi o porni, privind în jurul lui câmpurile, 
care de secară, cu spicul gata îngălbenit, care de ovăz încă 
verde, care încă negre, cele ce fuseseră abia acum arate a 
doua oară. Alpatâci mergea înainte şi se bucura, căci rar 
văzuse recoltă de primăvară bogată ca anul acesta; se uită 
apoi la holdele de secară prin care, ici şi colo, intraseră 
secerătorii, şi îşi făcu socotelile lui gospodăreşti în legătură 
cu semănatul, cu strânsul recoltei şi cu privire la poruncile 
pe care i le dăduse prinţul, pe care şi le recapitula ca să 
vadă dacă n-a uitat cumva ceva. 

După ce făcu două popasuri în drum, Alpatâci ajunse spre 
seară, la 4 august, în oraş. 

Pe drum, Alpatâci întâlnise şi întrecuse convoaie şi trupe. 
Apropiindu-se de Smolensk, auzi împuşcături îndepărtate, 
dar zgomotul lor nu-l nelinişti. Îl uimi, mai mult decât orice, 
faptul că aproape de Smolensk văzu un lan minunat de 
ovăz, pe care-l coseau nişte soldaţi pentru hrana cailor, 
probabil, şi în mijlocul căruia îşi aşezaseră tabăra: asta îl 
impresionă puternic pe Alpatăci, dar, cu gândul tot la 
treburile lui, uită repede întâmplarea. 


Tot ce-l interesa în viaţă pe Alpatâci, de treizeci de ani şi 
mai bine, se mărginea la voinţa prinţului şi el nu ieşise 
niciodată din cercul acesta. Tot ce nu ţinea de îndeplinirea 
ordinelor date de prinţ nu numai că nu-l interesa, dar nici 
nu exista pentru Alpatăci. 

Sosind la Smolensk în seara zilei de 4 august, Alpatăci se 
opri în suburbia Gacenskoe, dincolo de Nipru, şi trase la 
hanul fostului rândaş Ferapontov, la care se deprinsese de 
treizeci de ani să mâie peste noapte. Cu doisprezece ani în 
urmă, Ferapontov cumpărase de la prinţ, prin mâna 
norocoasă a lui Alpatâci, o pădurice, începuse să facă 
comerţ şi acum avea casă, han şi o prăvălie de făină în 
gubernie. Era un mujic de vreo patruzeci de ani, gras, cu 
părul negru, roşu la faţă şi cu buze groase, cu un nasca un 
boţ, cu alte asemenea boţuri mai sus de sprâncenele 
întunecate şi cu burduhanul revărsat. 

Numai în vestă şi cămaşă de stambă, Ferapontov stătea în 
faţa prăvăliei care dădea în uliţă. Când îl văzu pe Alpatâci, 
se apropie de el. 

— Bun venit, Iakov Alpatăci. Lumea pleacă din oraş şi tu 
vii, zise gazda. 

— Cum aşa, de ce pleacă din oraş? Întrebă Alpatâci. 

— Asta spun şi eu, aşa-s oamenii, proşti. Se tem toţi de 
franţuji. 

— Fleacuri băbeşti! Fleacuri băbeşti! Spuse Alpatăci. 

— Păi n-am spus şi eu, Iakov Alpatâci? Eu zic: este poruncă 
să nu-i dea drumul? Înseamnă că-i sfânt! Dar şi mujicii 
ăştia: cer câte trei ruble de căruţă! Au uitat şi de Dumnezeu 
şi de tot! 

Iakov Alpatăci asculta fără prea multă atenţie. Ceru să i se 
pună samovarul, ceru fân pentru cai şi, după ce bău ceai, se 
duse să se culce. 

Toată noaptea trecură în marş, pe uliţa din faţa hanului, 
trupe. A doua zi, Alpatâci îşi puse surtucul pe care-l purta 
numai la oraş şi plecă după treburi. Dimineaţa era însorită 
şi, cu toate că nu trecuse de opt, începuse arşiţa. Minunată 


zi pentru seceriş, cum îşi spunea Alpatâci. De dincolo de 
oraş se auzeau încă din zorii zilei împuşcături. 

De pe la ceasurile opt, la focurile de armă se adăugară şi 
salve de tun. Pe străzi era mare forfotă, mulţime de civili 
care se grăbeau încotrova şi mulţi soldaţi, dar birjele 
circulau ca de obicei, negustorii stăteau în uşile prăvăliilor, 
iar prin biserici slujbele îşi urmau rânduiala lor. Alpatăci 
trecu pe la mai multe prăvălii, pe la unele instituţii, pe la 
poştă şi pe la guvernator. Pe la instituţii, prin prăvălii, la 
poştă, toţi vorbeau numai despre armată şi despre inamicul 
care şi atacase oraşul; se întrebau unii pe alţii ce-i de făcut 
şi căutau să se liniştească între dânşii. 

Ajuns la casa guvernatorului, Alpatăci dete peste o 
mulţime uriaşă de oameni şi de cazaci şi găsi trăsura cea 
mare a guvernatorului, gata de drum. La intrare, lakov 
Alpatâci întâlni doi domni nobili, dintre care pe unul îl 
cunoştea. Nobilul pe care-l cunoştea, un fost ispravnic, 
vorbea cu foc: 

— Păi asta nu-i de şagă, zicea el. Bine de cel care-i singur! 
Capul, tichia şi sărăcia - una-s. Dar eu care am familie grea, 
treisprezece inşi, şi tot avutul pe deasupra... Ne-au lăsat să 
ajungem aici ca să pierdem tot ce avem. Autorităţi mai sunt 
astea, după cele întâmplate? Of, ce i-aş mai spânzura eu pe 
toţi tâlharii ăştia... 

— Lasă, linişteşte-te, au să te audă, spuse celălalt. 

— Ce-mi pasă mie! Las' s-audă! Ce cred ei? Doar nu 
suntem câini, spuse fostul ispravnic şi, rotindu-şi privirea, 
dete cu ochii de Alpatăci. A, Iakov Alpatăci, ce cauţi tu aici? 

— Din porunca luminăţiei-sale, am venit la domnul 
guvernator, răspunse Alpatăci, ridicând mândru capul şi 
vârându-şi mâna în sân, aşa cum făcea totdeauna când 
pomenea de prinţ... Mi-a poruncit să mă informez asupra 
situaţiei, mai zise el. 

— Iaca, informează-te, strigă moşierul, aici ne-au adus, să 
nu mai avem nici căruţe, nici nimic! Asta-i situaţia, auzi? 


Spuse el, arătând înspre partea de unde se auzeau 
împuşcăturile. 

— Ne-au dus de râpă tâlharii... adăugă el şi se îndepărtă 
de intrarea casei guvernatorului. 

Alpatâci dădu din cap şi începu să urce treptele. În sala de 
primire erau o mulţime de negustori, de femei şi de 
funcţionari care aşteptau, uitându-se tăcuţi unii la alţii. 
Când uşa cabinetului se deschise, toţi se ridicară de la 
locurile lor şi înaintară câţiva paşi. Pe uşă ieşi repede un 
funcţionar, vorbi ceva cu un negustor, strigă la alt 
funcţionar gras, cu o cruciuliţă la gât, şi se închise iarăşi în 
cabinet, vrând să se ascundă, vădit, de atâtea priviri 
îndreptate asupra lui şi de întrebările mulţimii. Alpatâci îşi 
făcu loc în faţă şi, când funcţionarul apăru iar, îşi trecu 
mâna prin reverul surtucului încheiat şi-i întinse cele două 
scrisori. 

— Domnului baron Asch, din partea generalului anşef 
prinţul Bolkonski, rosti el, atât de solemn şi cu atâta 
importanţă, încât funcţionarul se întoarse spre dânsul şi-i 
luă imediat scrisorile. 

După câteva minute, Alpatăci fu primit de guvernator, 
care-i spuse grăbit: 

— Raportează prinţului şi prinţesei că mie nu mi-a fost 
cunoscut nimic din cele ce s-au întâmplat: procedasem aşa 
conform ordinelor de sus - iată... 

Şi-i dădu lui Alpatăâci o hârtie. 

— De altfel, cum prinţul e bolnav, sfatul meu e să plece la 
Moscova. Şi eu plec, chiar acum. Raportează... Dar 
guvernatorul nu-şi putu sfârşi vorba; pe uşă apăruse în fugă 
un ofiţer asudat şi plin de praf, care începu să-i spună ceva 
în franţuzeşte. Pe faţa guvernatorului se zugrăvi o expresie 
de groază. 

— Du-te, spuse el, făcându-i lui Alpatăci semn cu capul, şi 
începu să-l întrebe ceva pe ofiţer. 

Priviri lacome, speriate şi neputincioase îl întâmpinară pe 
Alpatâci când ieşi din cabinetul guvernatorului. Ascultând 


acum fără să vrea împuşcăturile din ce în ce mai apropiate 
şi tot mai puternice, Alpatăci grăbi pasul spre han. Hârtia 
pe care i-o dăduse guvernatorul conţinea următoarele: „Vă 
asigur că oraşul Smolensk nu este până în prezent 
ameninţat nici de cel mai neînsemnat pericol şi nici nu e de 
prevăzut că va fi ameninţat. Eu, dintr-o parte, şi prinţul 
Bagration dintr-alta mergem către o joncțiune în faţa 
Smolenskului, lucru ce se va întâmpla la 22 curent, şi astfel 
cele două armate vor apăra cu forţe unite pe locuitorii 
guberniei încredințate dumneavoastră, până când sau vor fi 
izgoniți duşmanii patriei, sau se vor fi nimicit până la unul 
din rândurile vitejilor noştri ostaşi. Vedeţi, deci, din cele de 
mai sus, că aveţi tot dreptul să liniştiţi populaţia 
Smolenskului, căci acela care este apărat de două armate 
atât de viteze poate fi sigur de victoria lor.” (Scrisoarea lui 
Barclay de 'Tolly către baronul Asch, guvernatorul civil al 
Smolenskului, 1812.) 

Lumea forfotea îngrijorată pe străzi. 

Căruţe încărcate cu tot felul de lucruri casnice, cu scaune 
şi dulăpioare, ieşeau întruna de prin curţile caselor şi 
porneau pe uliţe. La casa vecină cu hanul lui Ferapontov 
aşteptau nişte căruţe, lângă care-şi luau rămas-bun, 
văicărindu-se, femeile. Câinele casei dădea lătrând târcoale 
cailor înhămaţi. 

Alpatăci intră în curtea hanului cu paşi mai repezi ca de 
obicei şi se duse drept sub şopronul unde i se aflau caii şi 
trăsura. Vizitiul dormea; îl trezi, poruncindu-i să înhame, şi 
intră în tindă. Din camera gazdei se auzea un scâncet de 
copil, întrerupt de plânsetul femeii şi de strigătele răguşite, 
pline de năduf, ale lui Ferapontov. Bucătăreasa, ca o găină 
speriată, cum îl văzu pe Alpatăci, se grăbi să-l întâmpine în 
tindă. 

— A bătut-o rău, s-o omoare, nu alta, pe stăpâna mea! Iaca 
aşa o lovea şi o târa de păr prin casă... 

— Da' de ce? Întrebă Alpatâci. 


— Voia să plece. Femeie, de! Du-mă, zice, ia-mă, nu mă 
lăsa să pier aici cu copilaşii în braţe; toţi au plecat, zice, da' 
noi, zice, ce mai stăm? Şi numai ce a luat-o la bătaie! Uite- 
aşa o lua şi-o târa de păr... 

La vorbele astea, Alpatâci dădu din cap, parcă în semn de 
încuviinţare şi, nemaidorind să ştie nimic altceva, se 
îndreptă spre uşa din partea opusă, care ducea în odăiţa 
unde-şi lăsase cumpărăturile. 

— Tâlharule! Ucigaşule! Strigă în clipa aceea o femeie 
slabă, palidă, cu un prunc în braţe şi cu broboada smulsă de 
pe cap, care izbutise să scape pe uşă şi cobora în fugă 
treptele, ca să iasă în curte. 

Ferapontov ieşi după ea, dar, dând cu ochii de Alpatâci, îşi 
îndreptă vesta şi părul, căscă şi intră în odaie după el. 

— Ce, pleci? Întrebă el. 

Fără să-i răspundă la întrebare şi fără să se uite măcar la 
hangiu, Alpatăci întrebă, continuând să-şi împacheteze 
cumpărăturile, ce are de plată. 

— Ne-om socoti noi! Ei, la guvernator ai fost? Întrebă 
Ferapontov. Ce hotărâre a mai ieşit? 

Alpatâci răspunse că guvernatorul nu i-a spus nimic. 

— Parcă-ţi dă mâna să pleci, când ai atâtea pe cap? Zise 
Ferapontov. Să dai, până la Dorogobuj, câte şapte ruble de 
căruţă. Îţi spun eu: au uitat şi de Dumnezeu, şi de tot! 

— Selivanov, ăla a nimerit-o! Şi-a vândut joi armatei făina, 
cu nouă ruble sacul! Ce zici, bei ceai? Întrebă el. 

Până să fie gata înhămaţi caii, Alpatăci şi Ferapontov 
băură ceai şi mai vorbiră despre preţul grânelor, despre 
recoltă şi despre vreme, care era prielnică secerişului. 

— Parcă s-a mai potolit, spuse Ferapontov, ridicându-se, 
după ce băuse trei ceşti de ceai. Trebuie că i-au răzbit ai 
noştri. E ordin, nu-i lasă. Asta-i, puterea! Mai ieri, cică, i-a 
azvârlit Matvei Ivanâci Platov în râu, în Marina, şi-a înecat 
vro optşpe mii. Într-o singură zi, cică, i-a-necat! 

Alpatăci îşi strânse la un loc cumpărăturile, le dădu 
vizitiului care tocmai intra şi se socoti cu hangiul. Dinspre 


poartă se auzi un zgomot de roţi care huruiau, copitele 
cailor şi zurgălăii chibitcăi care ieşea din şură. 

Trecuse binişor de amiază; uliţa era jumătate în umbră, 
jumătate luminată viu de soare. Alpatâci se uită pe 
fereastră, apoi se îndreptă spre uşă. Deodată răsună un 
sunet ciudat, un vâjâit şi o răbufnire depărtată, iar după 
asta bubuiră salve neîntrerupte de tun, care făceau 
geamurile să zbârnâie. 

Alpatâci ieşi în drum; doi oameni fugeau pe uliţă spre pod. 
Din toate părţile răsunau şuierături, bufnituri de obuze şi 
plesnetul grenadelor care plouau asupra oraşului. Dar 
zgomotele acestea treceau aproape nebăgate în seamă, 
neauzite de locuitorii oraşului, în comparaţie cu bubuiturile 
salvelor care răsunau de dincolo de zidurile lui. Era 
bombardamentul celor o sută treizeci de guri de foc 
îndreptate asupra oraşului, pe care, pe la orele cinci după- 
amiază, îl ordonase Napoleon. Populaţia nu înţelese în 
primul moment grozăvia acestui bombardament. 

Zgomotul grenadelor şi al obuzelor stârnise la început 
numai curiozitate. Nevasta lui Ferapontov, care bocise până 
atunci în şopron, se liniştise şi ieşise şi ea la poartă cu 
copilul în braţe şi se uita la lume fără să spună o vorbă, 
ascultând zgomotele. 

Bucătăreasa şi băiatul din prăvălie ieşiră şi ei în poartă. 
Căutau cu toţii, înveseliţi şi curioşi, să vadă proiectilele care 
le zburau pe deasupra capetelor. De după colţ se iviră 
câţiva oameni discutând cu aprindere. 

— Asta-i odată putere! Spunea unul. 'Țăndări s-au făcut, şi 
acoperişul, şi tavanul. 

— A scurmat pământul, cum îl scurmă porcul cu râtul, 
spuse al doilea. Straşnică lovitură, asta te trezeşte şi din 
morţi! Zise tot el râzând. Noroc că am sărit în lături, că de 
nu, m-ar fi miruit pe loc. 

Mulțimea le ceru lămuriri. Cei ce vorbeau se opriră şi 
povestiră cum o ghiulea lovise o casă chiar lângă ei. În 
vremea aceasta, alte rafale de obuze - cu vâjâitul lor scurt 


şi sinistru - şi alte grenade, şuierând subţirel şi plăcut, 
zburau necontenit pe deasupra capetelor lor, dar niciuna 
nu cădea pe aproape, toate se duceau aiurea. Alpatâci se 
urcă în trăsură. Hangiul sta în poartă. 

— Numai tu lipseai! Strigă el către bucătăreasa care, cu 
fusta ei roşie, cu mânecile suflecate până la coate, pornise 
şi ea, legănându-şi braţele goale, spre grupul de oameni din 
colţul uliţei, ca să asculte ce spun. 

— Minunăţie! Rosti ea, dar, auzind vocea stăpânului, se 
întoarse în loc, potrivindu-şi fusta. 

Din nou, de data aceasta foarte aproape, şuieră ceva, aşa 
ca o pasăre care se lăsă în zbor de sus în jos, scapără ca o 
pălălaie de foc în mijlocul străzii, apoi se auzi o detunătură 
şi totul pe uliţă fu învăluit în fum. 

— Ucigaşule, ce faci? Strigă hangiul, repezindu-se spre 
bucătăreasă. 

În aceeaşi clipă, din direcţii diferite se auziră ţipete 
îngrozite de femei, şi copilul începu să plângă speriat, pe 
când oamenii se îngrămădeau tăcuţi, palizi la faţă, în jurul 
bucătăresei. Din grămadă, cel mai puternic se auzeau 
gemetele şi văicărelile ei. 

— Ah, a-ah, oameni buni! Nu mă lăsaţi să mor, oameni 
buni, drăguţilor! 

În cinci minute nu mai rămase nimeni pe uliţă. 
Bucătăreasa, cu şoldul sfărâmat de o schijă de obuz, fu 
adusă în bucătărie. Alpatăâci, vizitiul lui, nevasta lui 
Ferapontov cu copiii şi rândaşul îşi găsiseră loc în pivniţă şi 
acum stăteau şi ascultau. Bubuitul tunurilor, şuierăturile 
obuzelor şi gemetele jalnice ale bucătăresei, care 
acopereau toate celelalte zgomote, nu încetau măcar o 
clipită. Hangiţa ba îşi legăna şi îşi liniştea copilul, ba îi 
întreba îngrijorată pe toţi cei care veneau să se 
adăpostească în pivniţă dacă nu l-au văzut pe bărbatu-său, 
care rămăsese pe stradă. Băiatul din prăvălie, care venise şi 
el în pivniţă, îi spuse că hangiul plecase cu toată lumea la 


catedrală, unde aveau de gând să scoată icoana făcătoare 
de minuni a oraşului. 

Spre seară, canonada se mai potoli. Alpatăci ieşi din 
pivniţă şi se opri în uşă. Cerul, atât de senin înainte, era 
acum, când se înserase, tot numai fum. Şi prin fum se vedea 
lumina stranie a lunii noi, sus ca o seceră. După ce 
canonada cumplită amuţi, peste oraş se aşternu tăcerea, 
întreruptă doar de paşii care răsunau în tot oraşul, de 
gemete, de ţipete îndepărtate şi de trosnetele incendiilor. 
Văicărelile bucătăresei se potoliră şi ele. Din amândouă 
părţile oraşului se ridicau şi se lăţeau nori negri de fum de 
la casele care ardeau. Pe drum treceau fugind soldaţi, nu 
încolonaţi, ci ca furnicile dintr-un muşuroi distrus, în 
uniforme diferite şi direcţii diferite, care încotro apuca. Sub 
ochii lui Alpatâci, câţiva dintre ei se năpustiră înspre hanul 
lui Ferapontov. Alpatăci ieşi în poartă. Un regiment ce se 
retrăgea în vălmăşagul grabei închisese drumul. 

— Se predă oraşul, fugiţi, fugiţi, îi spuse un ofiţer lui 
Alpatâci, văzându-l stând în poartă, şi începu să strige apoi 
la soldaţi: V-arăt eu vouă să mai umblaţi prin curţile 
oamenilor! 

Alpatâci se întoarse în casă şi, strigându-şi vizitiul, dădu 
ordin de plecare. În urma lui şi a vizitiului ieşiră toţi cei din 
casa lui Ferapontov. Văzând fumul şi chiar flăcările 
incendiilor care se puteau desluşi bine acum, la căderea 
serii, femeile, care până atunci stătuseră tăcute, prinseră 
deodată glas, uitându-se la foc, şi, ca şi cum le-ar fi ţinut 
isonul, se auziră aceleaşi jelanii, făcându-le ecou şi din alte 
unghere ale uliţei. Alpatăci şi vizitiul, cu mâinile tremurând 
de spaimă, descurcară hăţurile şi şleaurile cailor, care se 
încurcaseră cât stătuseră sub şopron. 

În clipa când ieşea pe poartă, Alpatâci văzu cum în 
prăvălia lui Ferapontov, cu uşile date de perete, vreo zece 
soldaţi gălăgioşi îşi încărcau sacii şi raniţele cu făină de 
grâu şi cu seminţe de floarea-soarelui. Tocmai atunci veni 
Ferapontov care, întorcându-se de pe străzi şi intrând în 


prăvălie, dădu cu ochii de soldaţi şi voi să strige la ei, dar 
deodată se opri şi, luându-se cu mâinile de cap, începu să 
plângă cu hohote, în gura mare. 

— Luaţi tot, băieţi! Să nu le mai rămână nimic diavolilor! 
Strigă el, punând mâna pe saci şi cărându-i cu mâna lui în 
drum. 

Câţiva dintre soldaţi, speriaţi, o luară la fugă; alţii însă 
rămaseră să încarce înainte. Văzându-l pe Alpatăci, 
Ferapontov se întoarse spre el. 

— S-a isprăvit! S-a dus Rusia, Alpatâci! Strigă el. Dau foc 
chiar eu, cu mâna mea. S-a isprăvit! 

Şi Ferapontov alergă în curte. 

Pe stradă, blocând-o toată, erau numai soldaţi, aşa că 
Alpatâci nu putu trece şi fu nevoit să mai aştepte. Nevasta 
lui Ferapontov cu copiii şedea şi ea într-o căruţă, aşteptând 
să se poată porni. 

Se făcuse noapte de-a binelea. Pe cer sclipeau stelele şi 
luna nouă strălucea din când în când prin norii de fum. La 
povârnişul dinspre Nipru, trăsura lui Alpatâci şi căruţa 
hangiţei, abia mişcându-se printre rândurile de soldaţi şi 
trăsurile altora, fură nevoite să se oprească. Aproape de 
răscruce unde se opriseră, pe o stradelă, ardeau o casă şi 
nişte prăvălii. Focul era pe sfârşite. Flacăra, când se potolea 
şi se pierdea în fumul negru, când izbucnea dintr-o dată 
puternic, luminând ciudat de clar prin negura de fum 
chipurile oamenilor ce se îngrămădiseră la răspântie; 
siluetele negre ale oamenilor treceau prin dreptul focului, şi 
printre trosniturile care nu mai ostoiau se desluşea 
sporovăit şi ţipete. Alpatâci, care se dăduse jos din chibitcă, 
văzând că nu va putea trece cu una, cu două, se îndreptă şi 
el spre colţul străzii să vadă incendiul. Prin preajma focului 
forfoteau fără încetare, încoace şi încolo, soldaţi, şi Alpatâci 
văzu cum doi soldaţi, şi cu ei un om îmbrăcat în ipingea de 
aba, cărau de la foc pe uliţi nişte grinzi aprinse în curtea 
vecină, iar alţii duceau braţe de fân. 


Alpatâci se alătură unui grup mare de oameni care se 
uitau cum mai ardea un hambar înalt. Pereţii erau toţi în 
flăcări; cel din spate se şi prăvălise, ca şi acoperişul de 
draniţă, iar grinzile se mistuiau. Pe câte se vedea, mulţimea 
aştepta clipa când avea să se prăbuşească tavanul. Asta 
aştepta şi Alpatăci. 

— Alpatâci! Se auzi dintr-o dată bătrânul strigat de o voce 
cunoscută. 

— Stăpâne! Luminăţie! Răspunse Alpatăâci, recunoscând 
pe dată glasul tânărului său prinţ. 

Prinţul Andrei, cu o pelerină pe umeri, călare pe un cal 
negru, se ţinea îndărătul mulţimii şi se uita la Alpatâci. 

— Ce cauţi aici? Întrebă el. 

— Lumi... Luminăţie, începu Alpatâci, şi izbucni în 
hohote... Măria-ta... suntem oare pierduţi? Tătucule... 

— Ce cauţi tu aici? Repetă prinţul Andrei. 

În clipa aceea o limbă de flăcări ţâşni cu putere şi-i lumină 
lui Alpatâci chipul galben şi istovit al tânărului său boier. 
Alpatâci povesti cum fusese trimis şi cum abia de mai 
putuse porni înapoi. 

— Oare, luminăţie, ne-om prăpădi cu totul? Întrebă el 
iarăşi. 

Fără să-i răspundă, prinţul Andrei scoase din buzunar un 
carneţel şi, desprinzând din el o foaie, începu să scrie cu 
creionul, pe genunchi, îi scria surorii sale: „Smolenskul se 
predă. Lâsâe Gori va fi şi el ocupat de inamic până într-o 
săptămână. Plecaţi numaidecât la Moscova. Anunţă-mă de 
îndată ce veţi pleca, scriindu-mi printr-un curier special la 
Usviaj”. 

După ce scrise bileţelul şi îl dădu lui Alpatăci, prinţul 
Andrei îl dăscăli verbal cum să orânduiască plecarea 
prinţului şi prinţesei, cu copilul şi dascălul lui, şi cum şi 
unde să-l anunţe de îndată. Nu sfârşise bine cu 
recomandaţiile când un şef de stat-major, călare, urmat de 
o întreagă suită, îşi repezi calul spre el. 


— Dumneata eşti colonelul? Se răsti şeful de stat-major, cu 
un accent nemţesc în vocea pe care prinţul Andrei i-o 
cunoştea bine. Se dă foc caselor în prezenţa dumitale, şi 
dumneata nu iei nici o măsură? Ce însemnează asta? Vei da 
socoteală! Strigă Berg, care era acum ajutorul şefului de 
stat-major al unităţilor de infanterie din flancul stâng al 
armatei întâi, post foarte plăcut şi de vază, cum spunea 
însuşi Berg. 

Prinţul Andrei se uită la el şi, fără să-i răspundă, continuă 
să-i vorbească lui Alpatâci: 

— Aşadar, spune-le că până la data de 10 ale lunii aştept 
răspunsul, iar dacă până atunci nu primesc ştirea că au 
plecat, voi fi nevoit să las totul şi să vin eu la Lâsâe Gori. 

— Eu, prinţe, am spus numai aşa, zise Berg, 
recunoscându-l pe prinţul Andrei, pentru că sunt dator să 
execut ordinul, pentru că eu execut întotdeauna cu 
exactitate... Vă rog să mă iertaţi, începu Berg, căutând să 
se scuze întrucâtva. 

În foc se auzi o trosnitură. Flacăra se potoli pentru o clipă; 
nori negri de fum ţâşniră de sub acoperiş, mai trosni odată 
cumplit dinlăuntru! Flăcărilor şi se auzi prăbuşindu-se ceva 
imens. 

— Urruru! Urlă mulţimea, odată cu zgomotul prăbuşirii 
celui de-al doilea tavan, şi dinspre hambar, de la grânele 
arse, începu să vină miros de lipie. Flacăra ţâşni din nou şi 
lumină chipurile chinuite, înviorate ca de o bucurie, ale 
oamenilor îngrămădiţi la foc. 

Omul cu ipingea de aba, ridicând mâna în sus, strigă: 

— Straşnic, fraţilor! A început să se dărâme! Straşnic! 

— Ăsta-i chiar gospodarul, se auziră câteva voci. 

— Aşadar, mai zise prinţul Andrei, vorbind cu Alpatâci, să 
le transmiţi tot, aşa cum ţi-am spus eu. 

Şi, fără să-i răspundă o vorbă lui Berg care rămăsese tăcut 
lângă el, dete pinteni calului şi se făcu nevăzut într-o 
ulicioară. 

V, 


DE LA SMOLENSK, TRUPELE continuară să se retragă. 
Inamicul se ţinea pe urmele lor. La 10 august, regimentul 
comandat de prinţul Andrei trecea pe şoseaua principală, 
pe lângă aleea ce ducea la Lâsâe Gori. De peste trei 
săptămâni era arşiţă şi secetă. Nori creţi se perindau zi de 
zi pe cer, ascunzând din când în când soarele; dar către 
seară, cerul se limpezea iar şi soarele asfinţea într-o ceaţă 
brună-roşiatică. Doar roua îmbelşugată mai răcorea 
noaptea pământul. Grânele rămase în spic pe câmp, 
necosite, se scuturau. Bălţile secaseră. Vitele mugeau de 
foame, căci nu mai aveau ce paşte pe imaşurile pârjolite de 
secetă. Doar noaptea şi prin crânguri dacă mai era ceva 
răcoare, cât ţinea roua. Pe drum însă, pe drumul mare, pe 
unde mergeau trupele, nici noaptea şi nici atunci când 
treceai prin pădure nu simţeai răcoare. Roua nici nu se 
băga de seamă pe drumul acesta, unde praful nisipos avea 
peste un sfert de arşin adâncime. De cum se lumina de ziuă, 
marşul începea. Convoaiele şi artileria treceau fără zgomot 
cu roţile scufundate până la butuc, iar infanteriştii înotau 
până la glezne prin praful moale şi fierbinte, pe care 
noaptea nu izbutea să-l răcească. Praful acesta era, parte 
frământat sub tălpi şi sub roţi, parte stârnit şi stăruind ca 
un nor deasupra trupelor, intrând în ochi, în păr, în urechi, 
în nări şi, mai ales, în plămânii oamenilor şi ai animalelor ce 
se aflau în marş pe drum. Cu cât se înălța soarele, cu atât se 
înălța mai mult şi norul de praf, şi prin acest nor subţire şi 
fierbinte te puteai uita cu ochiul liber la soarele de pe cerul 
fără nici un nor. Soarele semăna cu un glob mare, purpuriu. 
Vânt nu sufla deloc, şi oamenii se înăbuşeau în atmosfera 
asta stătută. Mergeau legându-şi nasul şi gura cu batistele. 
Când intrau în vreun sat, se repezeau toţi la fântână. Se 
băteau pentru apă şi beau până dădeau de nămol. 

Prinţul Andrei comanda un regiment, şi organizarea 
unităţii sale, bunăstarea oamenilor, primirea şi împărţirea 
ordinelor îl absorbeau cu totul. Incendierea şi părăsirea 
Smolenskului marcară o etapă nouă în viaţa lui. Noul 


sentiment de ură împotriva duşmanului îl făcu să-şi uite 
propria durere. Era cu trup şi suflet omul treburilor 
regimentului, foarte grijuliu când era vorba de oamenii şi 
ofiţerii lui, şi se purta bine cu dânşii. Prin trupă i se spunea 
prinţul nostru; toţi îl iubeau şi se mândreau cu el. Dar bun 
şi blând era doar cu cei din regimentul său, cu Timohin şi 
alţii ca el, cu oamenii aceştia cu totul noi, dintr-un mediu 
care-i era străin, cu oameni care nu puteau nici şti, nici 
înţelege ceva din trecutul lui; dar de îndată ce se întâlnea 
cu vreunul dintre foştii lui colegi de la statul-major, pe loc îşi 
scotea din nou ţepii: devenea răutăcios, ironic, dispreţuitor. 
Tot ceea ce-i putea împrospăta amintirea vieţii trecute îi 
făcea rău şi, din pricina asta, atunci când avea de-a face cu 
lumea în mijlocul căreia trăise altădată, căuta doar să nu fie 
nedrept şi să-şi facă datoria. 

E adevărat că, mai ales de când, la 6 august, fusese părăsit 
Smolenskul (care, după părerea sa, putea şi trebuia să fie 
apărat) şi de când tatăl lui, bolnav, fusese nevoit să fugă la 
Moscova şi să lase pradă prăpădului domeniul său atât de 
iubit, Lâsâe Gori, căruia el îi dăduse viaţă, prinţul Andrei 
vedea totul în negru; cu toate acestea, datorită 
regimentului său, putea să se gândească şi la alte lucruri, 
care n-aveau nimic de-a face cu chestiunile de ordin 
general, adică tocmai la treburile regimentului. În ziua de 
10 august, coloana din care făcea parte regimentul 
prinţului Andrei ajunse cam pe la Lâsâe Gori. Prinţul Andrei 
primise cu două zile înainte vestea că tatăl, fiul şi sora lui 
plecaseră la Moscova. Cu toate că n-avea ce face la Lâsâe 
Gori, prinţul Andrei, împins de dorinţa, caracteristică firii 
sale, de a-şi răscoli durerea, se hotări să se abată negregşit 
pe acasă. 

Dete ordin să i se pună şaua pe cal şi, de la o răspântie, 
porni spre satul părintesc, unde se născuse şi copilărise. 
Trecând prin dreptul iazului, pe malul căruia văzuse de 
când deschisese ochii zeci de femei înălbindu-şi pânzeturile, 
bătându-le cu maiul şi stând de taclale, prinţul Andrei băgă 


de seamă că nu mai era nimeni la iaz, iar pluta, pe care 
stăteau de obicei femeile, desprinsă acum de mal, pe 
jumătate scufundată, plutea pe o coastă în mijlocul iazului. 
Prinţul Andrei trecu pe lângă căsuţa paznicului. La poarta 
cu stâlpi de piatră nu era nimeni şi uşa căsuţei era deschisă. 
Buruienile începuseră să crească, iar viţeii şi caii umblau în 
voie prin parcul englezesc. Prinţul se apropie de seră; 
geamurile erau sparte, iar pomii din ciubere erau parte 
răsturnaţi, parte uscați. Îl strigă pe Taras, grădinarul; dar 
nu-i răspunse nimeni. După ce făcu ocolul serei spre livadă, 
văzu că gardul de lemn sculptat era părăduit pe de-a- 
ntregul, iar din pruni fructele fuseseră smulse cu ramuri cu 
tot. Un mujic bătrân (pe care prinţul Andrei îl văzuse din 
copilărie stând tot la poartă) şedea pe banca verde şi 
împletea opinci. 

Era surd şi nu prinsese de veste că venise prinţul Andrei. 
Şedea pe banca pe care-i plăcea bătrânului prinţ să şadă, şi 
lângă el, de crenguţele unei magnolii frânte şi uscate, 
atârna un curmei de tei. 

Prinţul Andrei se apropie de casă. Mai mulţi tei din 
grădina seculară erau tăiaţi; o iapă tărcată se plimba cu 
mânzul ei prin faţa casei, printre trandafiri. Casa era cu 
obloanele trase. Una dintre ferestrele de jos era deschisă. 
Un copil din curte, văzându-l pe prinţul Andrei, fugi repede 
în casă. 

Alpatâci, după ce-şi expediase familia, rămăsese singur la 
Lâsâe Gori. Şedea în odaia lui şi citea vieţile sfinţilor. Aflând 
de sosirea prinţului Andrei, el ieşi din casă cu ochelarii pe 
nas şi, încheindu-se la haină, se apropie grăbit de tânărul 
său stăpân şi, fără să spună o vorbă, îi sărută plângând 
genunchiul. 

Pe urmă îşi învinse slăbiciunea şi începu să-i raporteze 
cum stau lucrurile. Tot ce era mai de preţ sau mai drag 
stăpânilor fusese dus la Bogucearovo. Grânele, ca la vreo 
sută de sferturi591, fuseseră de asemenea cărate acolo; 
fânul şi bucatele de primăvară care, cum spunea Alpatăci, 


fuseseră anul acesta neobişnuit de frumoase, fuseseră 
cosite până a nu fi dat în copt, de trupele ce trecuseră pe 
acolo. Mujicii erau ruinaţi; unii fugiseră şi ei la 
Bogucearovo; foarte puţini rămăseseră pe loc. 

Prinţul Andrei, fără să-l asculte până la capăt, îl întrebă: 

— Când au plecat tata şi soră-mea? Înţelegând prin asta, 
când au plecat la Moscova. 

Alpatăci, presupunând că-l întreabă de plecarea lor la 
Bogucearovo, îi răspunse că au plecat pe ziua de 7 şi se 
pierdu iarăşi în de-ale gospodăriei, cerând instrucţiuni. 

— Porunciţi să dau comandanților, contra bonuri, ovăz? 
Întrebă Alpatâci. Ne-au mai rămas vreo şase sute de 
sferturi. 

„Ce pot eu să răspund?” se gândea prinţul Andrei, 
uitându-se la ţeasta pleşuvă, lucind în soare, a bătrânului, şi 
citindu-i pe obraz că-şi dădea şi el seama cât de puţin la 
locul ei era întrebarea asta acum şi că, dacă întreba, era 
numai aşa, ca să-şi înăbuşe durerea. 

— Da, poţi să le dai, zise prinţul. 

— Poate că aţi binevoit să băgaţi de seamă stricăciunile din 
grădină, spuse Alpatâci. N-am avut cum să mă împotrivesc: 
trei regimente au trecut şi au cantonat aici noaptea; mai cu 
seamă dragonii. Mi-am însemnat gradul şi numele 
comandantului, ca să facem plângere. 

— Da' tu ce-ai de gând să faci? Rămâi aici, dacă vine 
inamicul? Îl întrebă prinţul Andrei. 

Alpatăci, întorcându-şi faţa spre prinţul Andrei, i se uită 
drept în ochi, apoi, deodată, cu un gest solemn, ridică mâna 
spre cer: 

— EL îmi este ocrotitorul, facă-se voia Lui! 

O ceată de mujici şi argaţi veneau pe pajişte, descoperiţi, 
către prinţul Andrei. 

— Ei, rămâi cu bine! Zise prinţul, aplecându-se spre 
Alpatâci. Pleacă şi tu, încarcă ce mai poţi încărca şi zi-le 
mujicilor să plece şi ei la vreuna dintre moşii, cea din 
Riazan sau cea de lângă Moscova. 


Alpatăci se lipi de piciorul lui şi izbucni în plâns. Prinţul 
Andrei îl îndepărtă încetişor şi, îndemnându-şi calul, o porni 
în galop la vale, pe alee. 

În faţa serei, tot aşa de nepăsător, ca o muscă pe faţa unui 
mort scump, bătrânul surd stătea şi ciocănea în calapodul 
opincii. Două fetiţe, care-şi încărcaseră în seră poalele de 
prune, ieşeau în fugă de-acolo, când dădură cu ochii de 
prinţul Andrei. Văzându-l pe stăpânul cel tânăr, cea mai 
mare dintre fetiţe, cu spaima întipărită pe obraz, îşi prinse 
de mână tovarăşa mai mică şi se ascunse cu ea după un 
mesteacăn, fără să mai aibă timp să-şi adune prunele verzi 
risipite pe jos. 

Prinţul Andrei întoarse capul grăbit, temându-se să nu 
bage fetiţele de seamă că le-a văzut. Îi era milă de copila 
asta frumuşică şi speriată. Se temea să se uite la ea, dar 
totodată avea un chef nestăvilit s-o privească. Un sentiment 
nou, de bucurie şi de linişte îl cuprinse când, uitându-se la 
cele două fetiţe, înţelese că mai existau şi alte interese 
omeneşti, cu totul străine de ale sale, dar tot atât de 
legitime ca şi acelea de care era preocupat el. Fetiţele 
acestea, se vede, doreau cu pasiune un singur lucru: să 
poată lua şi mânca prunele astea verzi şi să nu fie prinse; 
iar prinţul Andrei dorea, împreună cu ele, să le reuşească 
isprava. Nu se putu opri să nu le mai privească o dată. 
Crezându-se acum în afară de orice pericol, ele săriră din 
ascunzătoare, ciripind ceva - le auzea glăscioarele subţiri - 
şi, ţinându-şi poalele cu mâna, o luară voioase şi grăbite la 
fugă prin iarba pajiştei, cu picioruşele lor goale, arse de 
soare. 

Prinţul Andrei se mai înviorase puţin de când ieşise din 
zona de praf a şoselei principale, pe unde treceau trupele. 
Dar nu departe de Lâsâe Gori el ieşi iar la drumul mare şi 
îşi ajunse regimentul la un popas, lângă stăvilarul unui mic 
iaz. Era pe la două după-amiază. Soarele, glob roşu în norii 
de praf, dogorea într-un chip nesuferit şi îl frigea în spate 
prin tunica neagră. Praful, acelaşi ca mai înainte, stătea 


neclintit deasupra capetelor acestor trupe zgomotoase care 
poposiseră. Nici urmă de vânt. La trecerea stăvilarului, pe 
prinţul Andrei îl izbi un iz răcoros de baltă. Îi veni chef să se 
arunce în apă, oricât de murdară era. Se uită înspre iazul 
din care se ridica larmă mare de strigăte şi râs. Ochiul 
acesta de baltă tulbure şi năpădită de verdeaţa algelor 
crescuse de bună seamă cu vreo două palme, inundând 
stăvilarul, plin cum era de trupurile omeneşti goale şi albe, 
ale soldaţilor care se bălăceau în el, cu mâinile, cu feţele şi 
cu cefele cărămizii. Toată carnea asta omenească, goală şi 
albă, se bălăcea cu hârjoană veselă în băltoaca murdară, 
cum se zbenguiesc într-o căldare cu apă caracudele. 
Zbenguiala asta răsuna vesel şi tocmai de aceea i se părea 
aşa de tristă. 

Un soldat tânăr şi blond - prinţul Andrei îl cunoştea, era 
din compania a treia - purtând o cureluşă sub pulpă, îşi 
făcea semnul crucii şi se da înapoi ca să-şi facă vânt şi să se 
afunde cât mai bine în apă; altul, un subofițer negricios, cu 
părul veşnic zburlit, intrat până la brâu în apă, îşi sălta 
trupul musculos, pufnea vesel şi se uda pe creştet cu 
mâinile lui înnegrite de soare până la încheieturi. N-auzeai 
decât strigăte, plescăituri, când se stropeau unul pe altul, şi 
chiote de plăcere. 

Pe maluri, pe stăvilar şi în iaz, peste tot era numai carne 
albă, zdravănă şi musculoasă. Ofiţerul Timohin, cu năsucul 
lui roşu, se ştergea pe stăvilar cu un prosop şi se ruşină 
când îl văzu pe prinţul Andrei, dar se hotări să vorbească 
totuşi: 

— Ştiţi ce bine-i, luminăţie! N-aţi binevoi şi 
dumneavoastră? Zise el. 

— E murdară, răspunse prinţul Andrei, încruntându-se. 

— V-o curăţăm noi pe loc. 

Şi Timobhin, tot neîmbrăcat încă, alergă să se apuce de 
lucru. Vrea şi prinţul. 

— Cine? Prinţul nostru? Repetară o mulţime de voci, şi toţi 
începură să se agite aşa de tare, încât prinţul Andrei abia-i 


putu linişti. 

Chibzui că e mai bine să-şi toarne apă pe trup, în vreun 
hambar. 

„Carne omenească, trupuri, chair a canon!” se gândi el, 
văzându-şi gol şi trupul lui. Şi se cutremură, nu atât din 
cauza apei reci, cât dintr-un sentiment de scârbă şi de 
groază pe care nu şi-l putea explica nici el şi care-l 
cuprinsese în faţa acestei grămezi de nenumărate trupuri 
bălăcindu-se în iazul murdar. 

În ziua de 7 august, prinţul Bagration scria din 
cantonamentul său de la Mihailovka, pe şoseaua dinspre 
Smolensk, cele ce urmează: „Stimate domnule conte Alexei 
Andreevici. 


(Îi scria lui Arakceev, dar ştia că scrisoarea îi va fi citită de 
suveran şi, de aceea, atâta cât se pricepea la asemenea 
treabă, îşi chibzuise fiecare cuvânt.) 

Cred că ministrul v-a şi raportat cum s-a petrecut 
părăsirea Smolenskului în mâinile inamicului. E dureros şi 
trist, şi toată armata e deznădăjduită că a fost abandonată 
aşa, fără nici un rost, cea mai importantă poziţie. Din partea 
mea, l-am rugat personal pe ministru în chipul cel mai 
stăruitor, iar în cele din urmă i-am şi scris; dar nimic nu l-a 
putut convinge. Vă jur pe onoarea mea că Napoleon era 
într-o capcană cum n-a mai fost niciodată, încât, chiar de şi- 
ar fi pierdut jumătate din armată, tot n-ar fi putut cuceri 
Smolenskul. Trupele noastre s-au luptat şi se luptă ca 
niciodată. Eu i-am ţinut pe loc cu cincisprezece mii de 
oameni mai bine de 35 de ore şi i-am atacat, dar el n-a vrut 
să stea pe loc nici 14. Asta-i o ruşine şi o pată pe fruntea 
armatei noastre; cât despre el, eu cred că nici n-ar merita 
să trăiască pe lume. Dacă raportează că are pierderi mari, 
minte; vor fi fiind poate ca la vreo patru mii de oameni, dar 
nici atâţia nu-s; şi chiar dacă ar fi zece mii, ce să-i faci, aşa-i 
războiul! În schimb însă, inamicul are pierderi uriaşe... 


Ce l-ar fi costat să rămână pe loc încă două zile? Până la 
urmă, ei s-ar fi retras, căci n-aveau apă de băut nici pentru 
oameni, nici pentru cai. Mi-a dat cuvântul că nu se va 
retrage şi, deodată, îmi trimite dispoziţiuni, anunţându-mă 
că peste noapte pleacă. În felul acesta nu se poate duce 
lupta, şi noi riscăm să-l vedem curând de tot pe inamic 
ajuns la Moscova... 

A început să se răspândească zvonul că aveţi de gând să 
faceţi pace. Ferească Dumnezeu să ajungeţi la împăciuire. 
După atâtea sacrificii şi după atâtea retrageri nechibzuite 
să închei pace înseamnă să-şi ridici toată Rusia împotrivă, şi 
fiecăruia dintre noi să-i fie ruşine a mai purta uniforma. 
Odată ajunşi aici, trebuie să ne batem, atâta timp cât Rusia 
e în stare să se bată şi cât oamenii sunt încă în picioare... 

Nu-i nevoie decât de un singur comandant, nu de doi. 
Ministrul dumneavoastră o fi el, poate, bun la minister, dar 
ca general, nu e destul să spui că e prost, dar nu face nici 
două parale; şi tocmai pe mâna lui a încăput soarta patriei 
noastre... Eu, spun drept, îmi ies din minţi de ciudă; vă rog 
să mă iertaţi dacă scriu atât de cutezător. Acela care-l 
sfătuieşte pe împărat să încheie pace şi să încredinţeze 
ministrului comanda armatei se vede că nu-l iubeşte şi 
doreşte pieirea noastră, a tuturor. Aşa că vă scriu adevărul: 
pregătiţi miliţionarii. Căci ministrul are talentul cel mai 
desăvârşit de a-l aduce după el, musafir, în capitală, pe 
inamic. Domnul adjutant imperial Wolzogen dă cel mai mult 
de bănuit armatei. Se zice că e mai mult al lui Napoleon 
decât al nostru şi este sfetnicul nelipsit al ministrului. Eu nu 
numai că sunt politicos cu el, dar mă supun ca un caporal, 
deşi sunt mai în vârstă. Asta-i dureros; însă, pentru că-l 
iubesc pe binefăcătorul şi suveranul meu, mă supun. Numai 
că-mi pare rău de suveran, pentru că încredinţează unora 
ca ei o armată atât de glorioasă. Închipuiţi-vă că prin 
retragerea noastră am pierdut mai bine de cincisprezece 
mii de oameni, rămaşi prin spitale şi istoviţi de mers, pe 
când dacă am fi atacat, nu s-ar fi întâmplat una ca asta. 


Spuneţi-mi, pentru Dumnezeu, ce va zice Rusia - maica 
noastră - văzând că ne-a intrat atâta frică în oase şi că ne 
lăsăm patria, atât de bună şi de vrednică, pe mâna 
ticăloşilor, semănând în inima fiecărui supus ura şi ruşinea? 
De ce să ne înfricoşăm şi de cine avem a ne teme? Eu nu 
sunt vinovat că ministrul e nehotărât, laş, nepriceput, moale 
şi are numai însuşiri rele. Întreaga armată plânge în toată 
puterea cuvântului şi îl înjură de mama focului.” 

VI. 

PRINTRE NUMEROASELE FELURI în care pot fi 
clasificate fenomenele vieţii, este şi putinţa de a se clasifica 
fie în categoria fenomenelor în care predomină fondul, fie în 
categoria celor în care predomină forma. Printre acestea 
din urmă, în contrast cu viaţa de la ţară, din oraşele de 
provincie mai mici şi mai mari şi chiar de la Moscova, se 
poate socoti viaţa de la Petersburg, şi în special viaţa de 
salon. Viaţa aceasta e neschimbată. 

Începând cu anul 1805, noi ne-am împăcat şi iar ne-am 
certat cu Bonaparte, am făcut Constituţii şi le-am desfiinţat, 
dar salonul Annei Pavlovna şi salonul Helenei au rămas 
exact aceleaşi care fuseseră, unul cu şapte ani, celălalt cu 
cinci ani în urmă. Cu aceeaşi nedumerire se vorbea la Anna 
Pavlovna de succesele lui Bonaparte, şi atât succesele lui, 
cât şi îngăduinţa suveranilor europeni faţă de el erau 
privite doar ca o conspirație răutăcioasă, care n-avea alt 
scop decât să creeze neplăceri şi să neliniştească cercul 
acesta de curteni a căror reprezentantă era Anna Pavlovna. 
Tot aşa, la Helene, pe care însuşi Rumianţev o învrednicea 
cu vizita sa şi o considera ca pe o femeie deosebit de 
inteligentă, se vorbea în 1812, ca şi în 1808, cu acelaşi 
entuziasm, despre marea naţiune şi marele om, se uitau toţi 
cu părere de rău la ruperea legăturilor cu Franţa, care, 
după părerea celor care se adunau în salonul Helenei, 
trebuia să se sfârşească printr-o pace. 

În ultimul timp, întoarcerea împăratului de pe front stârni 
oarecare agitaţie în aceste saloane de convingeri opuse şi 


se produseră unele demonstraţii de adversitate, dar fiecare 
dintre ele rămase pe poziţia lui. Dintre francezi, în cercul 
Annei Pavlovna nu intrau decât legitimiştii înveteraţi; aici se 
exprima patriotica idee că nu trebuie să meargă nimeni la 
teatrul francez şi că întreţinerea trupei acestui teatru costă 
tot atât cât întreţinerea unui întreg corp de armată. 
Evenimentele militare erau urmărite cu lacomă curiozitate 
şi se lansau zvonurile cele mai favorabile despre armata 
noastră. În cercul H6lenei, care se afla sub influenţa lui 
Rumianţev, cercul francez, erau combătute zvonurile cu 
privire la cruzimea inamicului şi în general a războiului şi 
erau comentate amănunţit toate sondajele lui Napoleon în 
vederea împăcării. În cercul acesta erau criticaţi cei care 
lansaseră sfatul din cale-afară de pripit, conform căruia 
trebuiau făcute pregătirile pentru refugierea la Kazan a 
curtenilor şi a şcolilor de fete de sub ocrotirea împărătesei- 
mame. În general, tot ce privea războiul era prezentat, în 
salonul Helenei, ca un fel de demonstraţie fără rost, care 
avea să se termine curând de tot printr-o pace, şi domnea 
aici părerea lui Bilibin, care la Petersburg era printre 
oamenii de casă ai Helenei (orice om deştept trebuia să-i 
frecventeze casa), şi anume că nu praful de puşcă, ci acei 
care l-au născocit hotărăsc soarta războaielor. Acest cerc 
primi cu ironie şi foarte spiritual, deşi cu foarte multă 
prudenţă, ştirea despre entuziasmul moscoviţilor, adusă la 
Petersburg odată cu sosirea împăratului. 

În cercul Annei Pavlovna dimpotrivă, toată lumea era 
încântată de acest entuziasm şi vorbea despre moscoviți aşa 
cum vorbeşte Plutarh despre marile figuri ale antichităţii. 
Prinţul Vasili, care ocupa aceleaşi importante funcțiuni, era 
puntea de legătură între cele două cercuri. Se ducea la ma 
bonne amie Anna Pavlovna, venea şi dans le salon 
diplomatique de ma fille592 şi, de multe ori, din pricina 
necontenitelor treceri dintr-o tabără într-alta, se încurca şi 
spunea la Helene ceea ce trebuia spus la Anna Pavlovna şi 
invers. 


Puțin timp după sosirea împăratului, prinţul Vasili îşi dădu 
drumul gurii la Anna Pavlovna, vorbind despre mersul 
războiului, criticându-l aspru pe Barclay de Tolly şi 
neputându-se hotări cine ar putea fi pus comandant suprem 
în locul lui. Unul dintre oaspeţi, cunoscut sub denumirea de 
un homme de beaucoup de merite593, povesti că îl văzuse 
chiar în acea zi pe Kutuzov, proaspăt ales comandant al 
milițiilor din Petersburg, care luase parte la o consfătuire 
din palatul administrativ cu privire la repartizarea 
miliţionarilor şi îşi permisese să-şi exprime, cu precauţie, 
presupunerea că generalul Kutuzov ar putea fi omul care să 
facă faţă tuturor cerinţelor. 

Anna Pavlovna zâmbi trist şi socoti cu cale să observe că 
acest Kutuzov nu i-a adus împăratului decât neplăceri. 

— Eu am spus-o şi iar am spus-o la adunarea nobililor, 
întrerupse prinţul Vasili, dar nu m-au ascultat. Le-am spus 
că alegerea lui Kutuzov ca şef al milițiilor nu va fi pe placul 
împăratului. Dar nu m-au ascultat. 

— 'Tot mania asta a frondelor, continuă el. Şi faţă de cine? 
Toate vin din dorinţa noastră de a maimuţări entuziasmul 
prostesc al moscoviţilor, spuse prinţul Vasili, încruntându-se 
pentru moment şi uitând că la Helene trebuia să râdă de 
entuziasmul moscovit, pe când aici, la Anna Pavlovna, se 
cuvenea să se arate încântat de el. Dar se corectă 
numaidecât. Păi, frumos îi stă, oare, contelui Kutuzov, celui 
mai bătrân general din Rusia, să ţină şedinţe la palatul 
administrativ, et il en restera pour sa peine! 594 E oare cu 
putinţă să fie numit comandant suprem un om care nu 
poate călări şi care adoarme la consilii, un om de 
moravurile cele mai proaste! Frumos s-a mai purtat la 
Bucureşti! Nu mai vorbesc de calităţile lui de general, dar 
este oare cu putinţă ca, într-un moment ca acesta, să fie 
numit comandant suprem un om care e vlăguit de 
bătrâneţe şi e orb, orb de-a binelea? Ce frumos ar fi un 
general orb! N-a vede, n-aude! Să te joci cu el de-a v-aţi 
ascunselea... nu vede absolut nimic! 


Nimeni nu-l contrazise. 

La 24 iulie, părerea aceasta era perfect legitimă. Dar la 29 
iulie, Kutuzov fu onorat cu titlul de prinţ. Titlul de prinţ 
putea să însemne totuşi doar că voiau să se 
descotorosească de el, aşa că părerea prinţului Vasili 
continua să fie legitimă, deşi el nu se prea grăbea să şi-o 
mai exprime. La 8 august însă, fu convocat pentru a discuta 
mersul războiului un comitet format din generalul 
feldmareşal Saltâkov şi miniştrii Arakceev, Viazmitinov, 
Lopuhin şi Kociubei. Comitetul hotări că înfrângerile 
suferite se datorau lipsei unei unităţi de comandă şi, cu 
toate că persoanele ce compuneau comitetul cunoşteau 
aversiunea suveranului faţă de Kutuzov, comitetul, după o 
scurtă deliberare, propusese numirea acestuia în postul de 
comandant suprem. În aceeaşi zi, Kutuzov fu numit 
comandant suprem al armatei şi al întregului teritoriu 
ocupat de armate, dându-i-se puteri nelimitate. 

La 9 august, prinţul Vasili întâlni iarăşi în salonul Annei 
Pavlovna pe l'homme de beaucoup de merite. L'homme de 
beaucoup de merite făcea curte Annei Pavlovna, în dorinţa 
de a obţine numirea sa ca efor al unei şcoli de fete. Prinţul 
Vasili intră în salon, cu aerul unui învingător fericit, al unui 
om care şi-a văzut visul cu ochii. 

— Eh bien, vous savez la grande nouvelle? Le prince 
Koutouzoff est marechal. S-a isprăvit cu divergenţele de 
păreri! Sunt atât de fericit, atât de bucuros! Spuse prinţul 
Vasili. Enfin voila un homme595, spuse el, uitându-se cu 
importanţă, sever, la toţi cei din salon. L'homme de 
beaucoup de merite, cu toată dorinţa lui de a obţine postul 
la care năzuia, nu se putu stăpâni să nu-i amintească 
prinţului Vasili că deunăzi fusese de altă părere. (Lucrul 
acesta era o impoliteţe şi faţă de prinţul Vasili, în salonul 
Annei Pavlovna, şi faţă de Anna Pavlovna, care primise la fel 
de încântată vestea, dar nu se putu stăpâni.) 

— Mais on dit qu'il est aveugle, mon prince? 596 spuse el, 
amintindu-i prinţului Vasili propriile sale cuvinte. 


— Allez donc, il y voit assez597, spuse prinţul Vasili cu 
vocea lui de bas repezită, tuşind uşor, vocea şi tusea de care 
se folosea totdeauna ca să iasă din încurcătură. Allez, il y 
voit assez, repetă el. Ceea ce mă bucură mai mult, urmă el, 
e că împăratul i-a dat depline puteri asupra tuturor 
armatelor, asupra întregului teritoriu, o putere cum n-a mai 
avut vreodată un comandant suprem. E un al doilea 
autocrat, încheie el, zâmbind triumfător. 

— Să dea Dumnezeu, să dea Dumnezeu, spuse Anna 
Pavlovna. 

L'homme de beaucoup de merite, încă novice în societatea 
celor din preajma curţii, dorind s-o linguşească pe Anna 
Pavlovna, încercă să-i amintească o părere a ei mai veche, şi 
spuse: 

— Se zice că suveranul şi-a călcat pe inimă, învestindu-l pe 
Kutuzov cu puteri nelimitate. On dit qu'il rougit comme une 
demoiselle a laguelle on lirait Joconde, en lui disant: „Le 
souverain et la patrie vous decernent cet honneur”598. 

— Peut-etre que le coeur n'etait pas de la partie599, spuse 
Anna Pavlovna. 

— O nu, nu, sări cu aprindere prinţul Vasili. De data 
aceasta, nu putea găsi pe altul mai vrednic decât Kutuzov. 
După părerea prinţului Vasili, Kutuzov nu numai că era cel 
mai bun, dar toată lumea îl ridica în slăvi. Nu, nu poate fi 
aşa, fiindcă împăratul a ştiut să-l aprecieze şi mai înainte, 
spuse el. 

— Dea Domnul doar, spuse Anna Pavlovna, ca prinţul 
Kutuzov să ia cu adevărat puterea şi să nu dea nimănui voie 
să-i pună bețe în roate - des bâtons dans les roues, spuse 
Anna Pavlovna. 

Prinţul Vasili înţelese pe dată la cine se referea acest 
nimănui. El spuse în şoaptă: 

— Ştiu sigur că mareşalul Kutuzov a cerut, ca o condiţie 
absolut necesară, ca moştenitorul tronului, țareviciul, să nu 
rămână în armată. Vous savez ce qu'il a dit a l!Empereur? 
600 Şi prinţul Vasili repetă cuvintele pe care Kutuzov le-ar 


fi spus, chipurile, împăratului: „N-am cum să-l pedepsesc, 
dacă face prostii, şi nici să-l răsplătesc dacă se poartă 
bine!” O! E un om foarte spiritual, prinţul Kutuzov, je le 
connais de longue date.601 

— Se zice chiar, spuse l'!homme de beaucoup de merite, 
care n-avea încă tactul specific societăţii acesteia de 
curteni, că serenissimul ar fi cerut neapărat, ca o condiţie 
absolut necesară, ca nici împăratul să nu vină în mijlocul 
armatei. 

În aceeaşi clipă, în care rosti vorbele acestea, prinţul Vasili 
şi Anna Pavlovna îi şi întoarseră spatele şi se uitară unul în 
ochii celuilalt, oftând mâhniţi de atâta naivitate. 

VII. 

ÎN VREME CE LA PETERSBURG se petreceau toate 
acestea, francezii trecuseră de Smolensk şi se apropiau din 
ce în ce mai mult, în marş, de Moscova. Thiers, istoricul lui 
Napoleon, spune, ca şi ceilalţi istorici ai lui Napoleon, 
încercând să scuze greşeala eroului său, că Napoleon a fost 
atras spre zidurile Moscovei împotriva voinţei lui. El are 
dreptate, după cum dreptate au toţi istoricii care caută 
explicarea evenimentelor istorice în voinţa unui singur om; 
are tot atâta dreptate câtă au şi istoricii ruşi care susţin că 
Napoleon a fost atras spre zidurile Moscovei prin iscusinţa 
comandanților ruşi. Aici, în afară de legea retrospectivităţii 
(a privirii îndărăt), care prezintă tot trecutul ca pe o 
pregătire a faptului produs, mai este şi reciprocitatea, care 
încurcă totul. Un bun jucător care pierde partida de şah 
este sincer încredinţat că înfrângerea lui se datoreşte 
vreunei greşeli comise de el şi caută greşeala aceasta la 
începutul jocului, dar uită că la fiecare dintre mişcările 
jocului au putut fi unele greşeli de acelaşi fel şi că niciuna 
dintre mişcările jucate n-a fost perfectă. Greşeala asupra 
căreia îşi concentrează atenţia a putut fi observată numai 
pentru că adversarul s-a folosit de ea. Dar cu cât mai 
complicat este, în comparaţie cu jocul de şah, jocul de-a 
războiul, o partidă care decurge în condițiuni de timp 


ştiute, în care nu o singură voinţă mişcă nişte maşini 
neînsufleţite, ci totul rezultă din nenumăratele ciocniri ale 
diferitelor voințe independente. 

După Smolensk, Napoleon a căutat să dea o luptă dincolo 
de Dorogobuj, la Viazma, apoi la Ţarevo-Zaimişce; dar s-a 
întâmplat că, printr-un concurs de împrejurări felurite, ruşii 
n-au putut primi atacul până la Borodino, la o sută 
douăsprezece verste de Moscova. De la Viazma, Napoleon a 
dat ordin de înaintare de-a dreptul la Moscova. 

Moscou, la capitale asiatique de ce grand empire, la ville 
sacree des peuples d'Alexandre, Moscou avec ses 
innombrables eglises en forme de pagodes chinoises! 602 
Această Moscou nu mai dădea pace imaginaţiei lui 
Napoleon. În marşul dintre Viazma şi Ţarevo-Zaimişce, 
Napoleon călărea pe bidiviul său murg jumătate sânge 
englez, însoţit de garda de onoare, de patrule, de paji şi de 
aghiotanţi. Şeful statului său major, Berthier, rămăsese în 
urmă ca să interogheze un prizonier rus, prins de 
cavalerişti, însoţit de tălmaciul Lelorme d'Ideville. Îl ajunse 
din galop pe Napoleon şi, fericit, opri calul. 

— Eh bien? Zise Napoleon. 

— Un Cosaque de Platov603 spune că corpul de trupe al 
lui Platov se uneşte cu grosul armatei şi că Kutuzov a fost 
numit comandant suprem. Tres intelligent et bavard! 604 

Napoleon zâmbi şi porunci să i se dea cazacului un cal şi 
să fie adus în faţa lui. Dorea să vorbească el însuşi cu 
prizonierul. Câţiva aghiotanţi se repeziră în galop şi, într-un 
ceas, Lavruşka, iobagul lui Denisov, cedat de acesta lui 
Rostov, în uniforma sa de ordonanţă călărind un cal de 
cavalerie francez, având pe chip un aer de beţivan vesel şi 
şiret, fu adus în faţa lui Napoleon. Napoleon îi porunci să 
călărească alături de el şi începu să-l întrebe. 

— Dumneata eşti cazac? 

— S'cazac, s'trăiţi, preanobile domn. 

„Le Cosaque ignorant la compagnie dans laquelle il se 
trouvait, car la simplicite de Napoleon n'avait rien qui put 


reveler a une imagination orientale la presence d'un 
souverain, s'entretient avec la plus extreme familiarite des 
affaires de la guerre actuelle”605, spune Thiers, povestind 
acest episod. De fapt, Lavruşka, îmbătându-se şi lăsându-şi 
stăpânul flămând, mâncase bătaie în ajun şi fusese trimis în 
sat după găini, dar aici se dedase la jaf şi îl surprinseseră 
francezii, care-l luaseră prizonier. Lavruşka era unul dintre 
acei lachei grosolani şi obraznici, trecuţi prin ciur şi prin 
dârmon, care cred că e de datoria lor să facă totul cu 
făţărnicie şi viclenie, care sunt gata să facă orice fel de 
serviciu stăpânului lor şi care prind cu şiretenie slăbiciunile 
stăpânului, în special vanitatea şi meschinăria. 

Acum, nimerind în societatea lui Napoleon, pe care-l 
recunoscuse foarte bine şi cu uşurinţă, Lavruşka nu se 
intimida defel şi făcu doar ce putu ca să intre în voia noilor 
săi stăpâni. 

Ştia el foarte bine că se află chiar în faţa lui Napoleon, dar 
prezenţa lui nu-l putea intimida mai mult decât prezenţa lui 
Rostov sau a vagmistrului cu vergile, pentru că ştia că nici 
vagmistrul, nici Napoleon n-aveau ce-i lua. 

Trăncăni de toate: tot ce auzise vorbindu-se printre 
ordonanţe. Multe dintre cele spuse de el erau lucruri 
adevărate. Dar când Napoleon îl întrebă ce cred ruşii: - îl 
vor învinge pe Bonaparte sau nu - Lavruşka se uită printre 
gene şi stătu pe gânduri. 

El văzuse aici o şiretenie fină, aşa cum văd în toate 
şiretenie oamenii de teapa lui Lavruşka; smiorcăi şi rămase 
tăcut. 

— Care va să zică... dacă o să fie o bătălie, spuse el 
gânditor, apoi în curând, cum te văd şi mă vezi. Dar dacă o 
fi să treacă trei zile şi pe urmă să-i mai treacă vremea, 
atunci, care va să zică, o să iasă cu zăbavă, dac-o fi să se 
dea bătălia. 

Lui Napoleon, aceste cuvinte i s-au tradus astfel: „Si la 
bataille est donnee avant trois jours, les Francais la 
gagneraient, mais que şi elle serait donnee plus tard dieu 


sait ce qui en arriverait”606. Aşa traduse, zâmbind, 
Lelorme d'Ideville. Napoleon nu zâmbi, deşi, cum se vedea, 
era foarte bine dispus şi ordonă să i se repete cuvintele de 
mai sus. 

Lavruşka băgă de seamă aceasta şi, ca să-l distreze pe 
Napoleon, spuse, prefăcându-se că nu ştie cu cine stă de 
vorbă. 

— Ştim că-l aveţi pe Bonaparte, ăla de i-a bătut pe toţi 
până acum pe lume, dar cu noi se schimbă treaba... îşi dădu 
el drumul, fără să prindă nici el de veste cum s-a întâmplat 
şi de ce a strecurat la sfârşitul frazei ieşirea aceasta de 
patriotism lăudăros. 

Tâlmaciul îi traduse lui Napoleon cuvintele acestea fără 
partea de la sfârşit şi Bonaparte zâmbi. „Le Jeune Cosaque 
fit sourire son puissant interlocuteur”607, spune Thiers. 
După ce făcu câţiva paşi, Napoleon se întoarse spre 
Berthier şi îi spuse că ar dori să încerce ce impresie ar face 
sur cet enfant du Don608 vestea că omul cu care vorbeşte 
acest enfant du Don este însuşi împăratul, acel împărat care 
şi-a înscris pe blocurile piramidelor nemuritorul său nume 
victorios. 1 se transmise ştirea. 

Lavruşka (înțelegând că făceau asta pentru a-l uimi şi că 
Napoleon se aştepta ca el să se înspăimânte), vrând să fie 
pe placul noilor săi stăpâni, se arătă pe dată uimit, uluit, 
holbă ochii şi făcu mutra pe care o avea de obicei când era 
dus să fie bătut. „A peine linterprete de Napoleon, spune 
Thiers, avait-il parle, que le Cosaque, saisi d'une sorte 
d'ebahissement, ne profera plus une parole et marcha les 
yeux constamment attaches sur ce congquerant, dont le nom 
avait penetre jusqu'a lui, a travers les steppes de l'Orient. 
Toute sa loguacite s'etait subitement arretee, pour faire 
place a un sentiment d'admiration naive et silencieuse. 
Napoleon, apres l'avoir recompense, lui fit donner la 
liberte, comme a un oiseau qu'on rend aux champs qui l'ont 
vu naâtre."609 


Napoleon plecă mai departe, visând la acea Moscou, care-i 
chinuia imaginaţia, iar l'oiseau qu'on rendit aux champs qui 
l'ont vu naâtre610 o luă la galop spre avanposturi, ticluind 
dinainte o istorie pe care s-o spună alor săi, fiindcă, după 
părerea lui, ceea ce i se întâmplase de fapt nu era vrednic 
de povestit, aşa că n-avea de gând să le spună. Ajungând în 
liniile cazacilor, el întrebă unde i se află regimentul, care 
făcea parte din detaşamentul lui Platov şi, în aceeaşi seară, 
îşi şi găsi stăpânul, pe Nikolai Rostov, care se afla la Iankovo 
şi care tocmai încălecase ca să facă împreună cu Ilin o 
plimbare prin satele din împrejurimi. Rostov îi dădu lui 
Lavruşka alt cal şi îl luă cu dânsul. 

VIII. 

PRINȚESA MARIA NU SE afla la Moscova şi nici în afară 
de orice pericol, aşa cum credea prinţul Andrei. 

După înapoierea lui Alpatăci de la Smolensk, bătrânul 
prinţ parcă se trezi dintr-un vis. Dete poruncă să fie adunaţi 
de prin sate miliţionarii, să fie înarmaţi, şi scrise 
comandantului suprem o scrisoare prin care-l înştiinţa că 
luase hotărârea să rămână la Lâsâe Gori până în ultima 
extremitate şi să se apere, lăsând la aprecierea 
comandantului suprem dacă erau sau nu de luat măsuri 
pentru a apăra Lâsâe Gori, unde ar putea să fie făcut 
prizonier sau ucis unul dintre generalii Rusiei cu cea mai 
mare vechime în grad, apoi le anunţă celor ai casei că 
rămâne la Lâsâe Gori. 

Dar, rămânând singur la Lâsâe Gori, prinţul înţelegea să ia 
măsuri pentru plecarea prinţesei Maria şi a lui Dessalles cu 
prinţul cel mic, la Bogucearovo, şi de acolo la Moscova. 
Prinţesa Maria, speriată de agitația febrilă şi fără odihnă a 
tatălui ei, agitaţie ce luase locul apatiei lui din ultima vreme, 
nu se putea hotărî să-l lase singur şi, pentru prima dată în 
viaţa ei, îşi permise să nu i se supună. Ea refuză să plece şi 
avu de îndurat înfricoşătoarea furtună a mâniei prinţului. El 
îi înşiră iar toate învinuirile nedrepte de care o acuzase 
mereu până atunci. Vrând să-i găsească pricină, îi spuse că 


ea îl chinuise toată viaţa, că ea îl făcuse să se certe cu fiul 
său, că-l bănuise de josnicii, că-şi făcuse un scop în viaţă din 
dorinţa de a-i amări lui zilele şi o dădu afară din cabinet, 
spunându-i că lui îi e totuna dacă ea pleacă sau nu. Îi mai 
spuse că nici nu voia să mai audă de ea şi avu grijă să-i 
pună în vedere să nu cumva să îndrăznească a mai da ochii 
cu el. Faptul că, în ciuda temerilor prinţesei Maria, bătrânul 
nu porunci să fie trimisă cu de-a sila, ci se mulțumea doar 
să-i interzică de a se mai arăta în ochii lui, o bucură pe fiica 
sa. Ea ştia că aceasta nu dovedea decât că, în străfundul 
sufletului său, bătrânul prinţ era mulţumit că ea rămânea 
acasă şi nu pleca. 

A doua zi după plecarea lui Nikoluşka, bătrânul prinţ se 
îmbrăcă de dimineaţă în uniformă de gală şi se pregăti să 
plece la comandantul suprem. Caleaşca şi trăsese la scară. 
Prinţesa Maria văzu cum tatăl ei, în uniformă şi cu toate 
decoraţiile, ieşi din casă şi se duse în grădină să treacă în 
revistă mujicii şi oamenii de la curte înarmaţi. Ea şedea la 
fereastră, ascultându-i vocea, care răsuna din grădină. 
Deodată, dinspre alee veniră în fugă spre casă câţiva 
oameni cu chipurile înspăimântate. 

Prinţesa Maria se repezi pe scări, apoi pe cărăruia din 
grădină, spre alee. Din partea opusă a aleii se îndreptau 
spre ea o mulţime de miliţionari şi de slujitori şi, în mijlocul 
acestei mulţimi, câţiva oameni îl duceau de subsuori pe 
moşneagul mărunt, în uniformă şi cu decoraţiile pe piept. 
Prinţesa Maria se repezi spre el şi, în jocul bănuţilor de 
lumină care ciuruiau umbra teilor de pe marginile aleii, nu- 
şi putu da seama ce mult i se schimbase lui chipul. Singurul 
lucru pe care-l observă fu doar că înfăţişarea lui, aspră şi 
hotărâtă înainte, devenise umilă şi supusă. Zărindu-şi fiica, 
îşi mişcă cu greutate buzele şi horcăi. Era cu neputinţă să 
înţeleagă cineva ce voia. Îl ridicară pe braţe, îl duseră în 
cabinet şi îl culcară pe canapeaua de care se temea atâta 
de la o vreme. 


Doctorul chemat îi luă în aceeaşi noapte sânge şi declară 
că bătrânului prinţ îi paralizase partea dreaptă a corpului. 

Să rămână la Lâsâe Gori devenea din zi în zi mai 
primejdios, aşa că a doua zi după atacul de paralizie prinţul 
fu transportat la Bogucearovo. Doctorul îl însoţi. 

Când sosiră ei la Bogucearovo, Dessalles şi prinţul cel 
mititel erau demult plecaţi la Moscova. 

În aceeaşi stare, nici mai rea, nici mai bună, lovit de 
paralizie, prinţul zăcu trei săptămâni la Bogucearovo, în 
casa cea nouă construită de prinţul Andrei. Bătrânul îşi 
pierduse cunoştinţa; zăcea ca un cadavru desfigurat. Nu 
contenea să mormăie ceva, tot mişcând din buze şi din 
sprâncene, şi nu se putea şti dacă înţelegea sau nu ceea ce 
se petrece în jurul său. Un singur lucru se putea şti 
neîndoielnic: că suferea şi că simţea încă nevoia să spună 
ceva. Dar ce era acest ceva, nimeni nu putea şti: să fi fost 
cine ştie ce capriciu al bolnavului cu mintea pe jumătate 
pierdută? Voia poate să spună ceva în legătură cu mersul 
general al evenimentelor, sau doar în legătură cu unele 
chestiuni de familie? 

Doctorul spunea că neliniştea pe care o arăta bolnavul nu 
însemna nimic şi că avea cauze fizice; dar prinţesei Maria îi 
intrase în cap (şi faptul că prezenţa ei îl neliniştea 
totdeauna pe bolnav îi confirma presupunerea) că simţea 
nevoia să-i spună ei ceva. Se vedea bine că suferă şi 
trupeşte, şi sufleteşte. 

Speranţe de vindecare nu erau. De transportat nu putea fi 
vorba. Şi, pe urmă, ce s-ar fi întâmplat dacă murea pe 
drum? „N-ar fi fost oare mai bine să se fi sfârşit, să se fi 
sfârşit de-a binelea?” se întreba câteodată prinţesa Maria. 
Ea veghea zi şi noapte la căpătâiul lui, aproape fără să dea 
ochii în gene şi, ceea ce era îngrozitor, îl veghea adeseori 
nu cu nădejdea de a descoperi semne de uşurare, ci dorind 
mai întotdeauna să descopere semnele apropiatului sfârşit. 

Oricât de straniu i s-ar fi părut prinţesei să-şi descopere în 
suflet acest sentiment, el exista. Şi, ceea ce era mai 


groaznic pentru prinţesa Maria era faptul că, de când se 
declarase boala tatălui ei (poate chiar mai demult, dacă nu 
cumva de pe când se hotărâse să rămână cu el, aşteptând 
parcă să se întâmple ceva), în ea se deşteptară toate 
dorinţele şi nădejdile personale adormite. Lucruri care de 
ani de-a rândul nu-i mai trecuseră prin cap, gândul unei 
vieţi libere, scutite de groaza tatălui, chiar gândul că o 
iubire şi o viaţă fericită de familie e cu putinţă, îi frământau 
necontenit imaginaţia, ca o ispită diavolească. Oricât se 
silea, din răsputeri, să lupte cu ea însăşi, în minte îi veneau 
fără încetare idei despre felul cum va putea ea să-şi 
organizeze viaţa după aceea. Era ispita diavolului, şi 
prinţesa Maria ştia lucrul acesta. Ea ştia că singura armă 
împotriva lui erau rugăciunile şi încerca să se roage. Se 
aşeza în genunchi ca pentru rugăciune, ridica ochii la 
icoane, citea cuvintele rugăciunii, dar nu se putea ruga. 
Simţea că de aici încolo o prinsese în mrejele ei cealaltă 
lume, lumea trudnicei activităţi libere omeneşti, o lume cu 
totul opusă acelei lumi lăuntrice în care fusese încătuşată 
până acum şi în care cea mai mare alinare era rugăciunea. 
Nu se putea ruga, nu putea plânge, şi grijile pământeşti o 
năpădiseră. 

Rămânerea la Bogucearovo devenise şi ea primejdioasă. 
Din toate părţile nu veneau decât zvonuri în legătură cu 
apropierea francezilor, iar într-un sat, la numai 
cincisprezece verste de Bogucearovo, o bandă de 
„maraudeurs”611 francezi prădase un conac. 

Doctorul insista mereu ca bătrânul prinţ să fie dus undeva 
mai departe; mareşalul nobilimii îşi trimise un slujbaş la 
prinţesa Maria, sfătuind-o să plece cât se poate mai repede; 
ispravnicul judeţului, sosit şi el la Bogucearovo, susţinu 
acelaşi lucru, spunând că francezii erau la patruzeci de 
verste, că prin sate circulă proclamaţii de-ale francezilor şi 
că, dacă prinţesa nu pleacă, împreună cu tată ei, până la 
data de 15, nu-şi mai ia nici o răspundere. 


Prinţesa hotări să plece pe ziua de 15. Pregătirile şi 
împărţirea poruncilor pentru plecare, după care acum 
veneau toţi numai la ea, îi dădură de lucru ziua întreagă. 
Noaptea de 14 spre 15 o petrecu tot ca de obicei, fără să se 
dezbrace, stând în camera alăturată celei în care zăcea 
prinţul. De câteva ori, trezindu-se, auzi horcăiturile şi 
mormăielile lui, scârţâitul patului şi paşii lui Tihon şi ai 
doctorului, care-l întorceau de pe o parte pe alta. De câteva 
ori ascultă la uşă şi i se păru că în noaptea aceea bătrânul 
bombănea mai tare ca de obicei şi se zvârcolea în pat mai 
des. Nu mai putea să adoarmă şi de câteva ori se apropie 
de uşă, tot trăgând cu urechea; ar fi dorit să se ducă la 
prinţ, dar nu îndrăznea s-o facă. Chiar dacă bolnavul nu 
putea vorbi, prinţesa vedea şi ştia cât de neplăcută îi era 
orice expresie de îngrijorare pentru soarta lui. Băgase de 
seamă cu câtă nemulţumire îşi întorcea prinţul privirile de 
la dânsa de câte ori, involuntar, se uita lung şi stăruitor la 
el. Ştia că dacă va intra la el noaptea, la o oră nepotrivită, îl 
va enerva. 

Dar niciodată nu-i fusese atât de jale, nu o înspăimântase 
atât de mult gândul că-l va pierde. Îşi aminti întreaga ei 
viaţă alături de dânsul şi, în fiecare cuvânt al lui, în fiecare 
faptă, ea nu găsea decât mărturii ale iubirii lui faţă de ea. 
Din când în când, între amintirile acestea se mai strecura şi 
câte o ispită diavolească, gândul la ce avea să fie după 
moartea lui şi la felul în care-şi va orândui noua ei viaţă, 
liberă. Izgonea însă, cu înverşunare, asemenea gânduri. 
Spre ziuă, bătrânul se linişti şi prinţesa Maria adormi. 

Se deşteptă târziu, a doua zi. Sinceritatea aceea pe care 
de multe ori o are omul când se trezeşte din somn o făcu să 
vadă limpede ceea ce o preocupa mai mult în boala tatălui 
ei. Se deşteptă, trase cu urechea la ceea ce se petrecea 
îndărătul uşii, şi, auzindu-i horcăielile, îşi spuse oftând că 
starea bătrânului era aceeaşi. 

— Dar cum să fie? Ce-am vrut eu? Eu îi doresc moartea, 
strigă prinţesa, scârbită de sine însăşi. 


Se îmbrăcă, se spălă, îşi făcu rugăciunea şi ieşi pe scară. 
Erau trase la scară, fără cai, trăsurile în care se încărcau 
lucrurile. 

Dimineaţa era caldă şi mohorâtă. Prinţesa Maria se opri pe 
scări, tot gândindu-se cu groază la josnicia ei sufletească şi 
încercând să-şi pună ordine în gânduri înainte de a intra la 
tatăl ei. 

Doctorul veni şi el pe scări şi se apropie de ea. 

— Îi e ceva mai bine astăzi, spuse el. V-am căutat. Azi se 
poate înţelege ceva din cele ce spune; e mai lucid. Veniţi. Vă 
cheamă... 

Inima prinţesei zvâcni atât de puternic la vestea aceasta, 
încât, îngălbenind, se rezemă de uşă ca să nu cadă. Să-l 
vadă, să vorbească cu el, să se arate în faţa ochilor lui 
acum, când tot sufletul îi era plin de aceste groaznice şi 
criminale ispite, era o chinuitoare fericire, care o umplea de 
groază. 

— Să mergem, spuse doctorul. 

Prinţesa Maria intră în camera tatălui ei şi se apropie de 
pat. Bătrânul zăcea pe spate, cu capul înălţat pe perini, cu 
mâinile mici şi osoase brăzdate de vinişoare noduroase şi 
viorii, odihnindu-se peste plapumă. Ochiul stâng privea 
ţintă înainte, iar cel drept căta strâmb, pe când buzele şi 
sprâncenele îi erau ţepene. Era aşa de slăbuţ, de mititel şi 
de vrednic de milă! Chipul său uscat şi zbârcit părea că se 
topise. Prinţesa Maria se apropie şi îi sărută mâna. Mâna lui 
stângă o apucă pe a ei şi i-o strânse în aşa fel, încât ea îşi 
dău seama că bătrânul o aştepta demult. O trase spre el, în 
vreme ce buzele şi sprâncenele îi zvâcneau a necaz. 

Ea îl privi speriată, străduindu-se să înţeleagă ce vrea de 
la dânsa. Când prinţesa, schimbându-şi puţin poziţia, se 
aşeză aşa fel, încât să o poată vedea cu ochiul stâng, el se 
linişti pentru câteva clipe şi nu-şi mai luă privirea de la 
dânsa. Pe urmă, buzele şi limba i se mişcară, sunetele 
începură să iasă şi el prinse a vorbi, uitându-se sfios şi 
rugător la ea, cu teamă că nu va fi înţeles, parcă. 


Prinţesa Maria îl privea, încordându-şi toată atenţia ca să-l 
înţeleagă. Sforţarea grotescă pe care o depunea ca să-şi 
mişte limba o făcu să-şi întoarcă privirile de la el, abia 
stăpânindu-şi lacrimile care i se opriseră în gât. El spuse 
ceva, repetând de câteva ori cuvintele, dar prinţesa nu le 
putu înţelege; se sili însă să ghicească ce spune şi repeta cu 
ton întrebător sunetele pe care le scotea el. 

— Su... Suf... doar... doar... repetă el de câteva ori... Nu se 
putea înţelege nimic din ce spunea. Doctorul crezu că 
pricepe el ceva şi întrebă: „Suferi că nu doarme prinţesa 
nopţile?” 

El dete din cap negativ şi reîncepu aceleaşi silabe... 

— Sufletul, sufletul mă doare, ghici şi spuse prinţesa 
Maria. 

El scoase un sunet de aprobare, îi luă mâna, i-o strânse şi 
începu să i-o poarte pe pieptul lui, de parcă i-ar fi căutat 
locul. 

— 'Toate gândurile! La tine... gândurile... spuse el pe urmă, 
mult mai bine şi mai desluşit decât la început, acum când se 
încredinţase că era înţeles. 

Prinţesa Maria îşi lipi capul de mâna lui, încercând să-şi 
ascundă hohotul şi lacrimile. 

EI îşi plimbă mâna pe creştetul ei. 

— Te-am chemat toată noaptea... spuse el. 

— Dacă aş fi ştiut... răspunse prinţesa printre lacrimi. Mi-a 
fost frică să intru. 

EI îi strânse mâna. 

— N-ai dormit? 

— Nu, n-am dormit, spuse prinţesa, dând negativ din cap. 

Fără să vrea, imitându-şi tatăl, vorbea şi ea mai mult prin 
semne, aşa cum vorbea el, ca şi când i-ar fi fost şi ei greu 
să-şi mişte limba. 

— Sufletul meu... sau... scumpa mea... Prinţesa Maria nu 
putu desluşi bine, dar judecind după expresia privirii lui, 
ceea ce-i spusese fusese desigur un cuvânt duios de 


mângâiere, cum nu-şi auzise niciodată din gura lui. De ce n- 
ai venit? Continuă el. 

„Şi eu care i-am dorit... care i-am dorit moartea”, gândi 
prinţesa Maria. El tăcu o clipă. 

— Îţi mulţumesc... fata mea... scumpa mea... pentru tot... 
iartă... mulţumesc... iartă... mulţumesc! Şi lacrimi îi 
curgeau din ochi. Chemaţi-l pe Andruşa, spuse el deodată, 
şi chipul lui luă o înfăţişare de sfială şi de copilărească 
neîncredere când ceru asta. 

Parc-ar fi ştiut şi el că cererea aceasta n-avea nici un rost. 
Aşa cel puţin i se păru prinţesei Maria. 

— Am primit o scrisoare de la el, spuse prinţesa Maria. 

EI o privi mirat şi sfios. 

— Păi, unde-i el? 

— E pe front, mon pere, la Smolensk. 

Bătrânul închise ochii şi tăcu îndelung, pe urmă dădu 
afirmativ din cap, răspunzându-şi parcă la îndoielile ce-l 
frământau şi arătând că înţelegea şi îşi amintea acum totul, 
şi deschise ochii. 

— Da, spuse el încet şi desluşit. Rusia e pierdută! Au 
prăpădit-o! 

Începu apoi să plângă cu hohote şi lacrimi îi curseră din 
ochi. Prinţesa Maria nu se mai putu stăpâni şi plânse şi ea, 
privindu-l. 

Prinţul închise iarăşi ochii. Plânsul i se curmă. Ridică mâna 
spre ochi şi arătă ceva. Iar Tihon, care-l înţelesese, îi şterse 
lacrimile. 

Apoi deschise iar ochii şi mai spuse ceva ce o vreme nu 
putu nimeni pricepe, până când, în sfârşit, Tihon îl înţelese 
şi îi tălmăci prinţesei cele spuse. Prinţesa Maria atribuise 
sensul cuvintelor sale aceloraşi preocupări, pe care le 
vădise cu câteva minute înainte. Ba crezuse că vorbeşte de 
Rusia, ba de prinţul Andrei, ba de dânsa, ba de nepotu-său, 
ba de moartea lui. De aceea nu putuse prinde sensul 
cuvintelor lui. 

— Pune-ţi rochia cea albă, îmi place, spuse el. 


După ce înţelese aceste cuvinte, prinţesa Maria începu să 
plângă şi mai tare şi doctorul, luând-o de braţ, o scoase 
afară pe terasă, îndemnând-o să se liniştească şi să se 
ocupe de pregătirile plecării. După ce ieşi prinţesa Maria, 
prinţul vorbi din nou despre fiul lui, despre război şi despre 
împărat; apoi încruntă supărat din sprâncene şi începu să 
ridice tot mai tare glasul, care suna răguşit, şi asta îi 
provocă al doilea şi cel din urmă atac. 

Prinţesa Maria se oprise pe terasă. Cerul se însenina; era 
soare şi cald. Ea nu putea pricepe nimic, nu putea să se 
gândească la nimic şi să simtă nimic altceva decât 
dragostea sa pasionată pentru tatăl ei, dragostea pe care, 
aşa cum i se părea acum, n-o cunoscuse până în clipa aceea. 
Fugi devale în grădină, spre iaz şi, plângând în hohote, o 
luă pe cărarea străjuită de tei tineri, plantați de prinţul 
Andrei. 

— Da, da... eu... eu... eu i-am dorit moartea! Da, am vrut 
să se sfârşească mai curând... Am vrut să mă liniştesc... Ce 
are să se întâmple cu mine acum? La ce-mi mai e bună 
liniştea, când el n-are să mai fie? Se tânguia cu voce tare 
prinţesa Maria, mergând cu paşi repezi prin grădină şi 
apăsându-şi cu mâna pieptul zguduit de hohote de plâns. 
După ce făcu înconjurul grădinii, ajunse iarăşi în dreptul 
casei şi o văzu mademoiselle Bourienne (care rămăsese la 
Bogucearovo şi nu voise să plece) venind spre ea, însoţită 
de un bărbat necunoscut. Era mareşalul nobilimii din judeţ, 
care venise personal la prinţesă ca să-i demonstreze că este 
absolut necesar să plece cât mai repede. Prinţesa Maria îl 
asculta, dar nu pricepea ce spune; îl pofti în casă, îi oferi o 
gustare şi se aşeză cu el la masă. Apoi, scuzându-se faţă de 
mareşalul nobilimii, se apropie de uşa care dădea spre 
camera bătrânului prinţ. Doctorul, cu o figură speriată, îi 
ieşi în cale şi îi spuse că nu se poate intra. 

— Nu se poate, prinţesă, nu se poate, vă rog, nu se poate! 

Prinţesa Maria o porni iarăşi prin grădină la vale, spre iaz, 
într-un loc unde n-o putea vedea nimeni, şi se aşeză pe 


iarbă. Nu-şi putea da seama cât trecuse de când stătea 
acolo. Zgomotul unor paşi grăbiţi de femeie o trezi. Se 
ridică şi o văzu pe Duniaşa, camerista ei, care alerga, fără 
îndoială, după ea şi care, ca şi cum s-ar fi înspăimântat 
dând cu ochii de stăpână-sa, se opri. 

— Veniţi, prinţesă... prinţul... zise Duniaşa, vorbind frânt. 

— Vin îndată, vin, spuse repede prinţesa, fără să-i dea timp 
Duniaşei să-şi termine vorba şi alergă spre casă, silindu-se 
să ocolească privirile fetei. 

— Prinţesă, facă-se voia lui Dumnezeu, trebuie să fiţi gata 
pentru orice, îi spuse mareşalul nobilimii, întâmpinând-o în 
uşa de la intrare. 

— Lăsaţi-mă! Nu-i adevărat! Strigă ea furioasă. 

Doctorul voi s-o oprească, dar ea îl împinse la o parte şi 
alergă spre uşă. „De ce m-or fi oprind oamenii aceştia cu 
chipuri speriate? N-am nevoie de nimeni! Ce caută ei aici?” 
Deschise uşa şi lumina clară a zilei ce inunda camera 
aceasta care stătuse până atunci în semiîntuneric o îngrozi. 
În cameră erau mai multe femei şi dădaca. Când o văzură, îi 
făcură loc să se apropie şi se dădură toate mai la o parte de 
pat. Prinţul zăcea, întocmai ca şi până atunci, în aşternut, 
dar aerul sever al chipului său calm o pironi pe prinţesa 
Maria în prag. 

„Nu, nu se poate, n-a murit!” îşi zise prinţesa Maria, 
apropiindu-se de el, şi cu toată groaza ce o cuprinsese îşi 
lipi de obrazul lui buzele. Dar în aceeaşi clipă se trase 
îndărăt. Într-o clipită, toată duioşia pe care o simţea pentru 
el dispăru, făcând loc sentimentului de groază faţă de ceea 
ce avea dinaintea ei. „Nu, el nu mai este! Nu mai este, şi 
aici, în locul unde era el, este acum ceva străin şi duşmănos, 
o taină cumplită, groaznică, respingătoare!” Şi, acoperindu- 
şi faţa cu mâinile, căzu în braţele medicului care căuta să o 
sprijine. 

În prezenţa lui Tihon şi a doctorului, femeile spălară 
rămăşiţele a ceea ce fusese cândva „el”, îl legară cu o 
basma pe sub fălci, ca să nu înţepenească aşa, cu gura 


VW 


deschisă, şi cu altă basma îi legară picioarele depărtate. Pe 
urmă îl îmbrăcară în uniforma cu decoraţii şi aşezară pe 
masă trupul mic şi uscat. Dumnezeu ştie cine şi când se 
îngriji de toate acestea, dar totul fu dus la capăt de la sine. 
Noaptea, în jurul sicriului arseră lumânări, peste sicriul 
deschis fu întins un zăbranic, pe jos fură presărate frunze 
de ienupăr, sub capul uscăţiv al mortului fu pusă 
rugăciunea de dezlegare, tipărită, iar într-un colţ şedea un 
dascăl citind psaltirea. 

Cum scurmă caii cu copitele, înghesuindu-se şi sforăind 
dinaintea unui cal mort, tot aşa în salon, în jurul sicriului, se 
înghesuiau oameni străini şi de-ai casei - mareşalul 
nobilimii, starostele, femeile - şi toţi, cu ochii ţintă în gol, îşi 
făceau cruce speriaţi, se aplecau şi sărutau mâna rece şi 
ţeapănă a bătrânului prinţ. 

IX. 

PÂNĂ SĂ DEVINA REŞEDINŢA prinţului Andrei, 
Bogucearovo fusese totdeauna o moşie lipsită de 
supravegherea directă a stăpânilor, şi mujicii din 
Bogucearovo aveau cu totul altă fire decât cei din Lâsâe 
Gori. Se deosebeau de aceştia şi prin grai, şi prin 
îmbrăcăminte, şi prin obiceiuri. Li se zicea câmpeni. 
Bătrânul prinţ îi lăuda pentru hărnicia lor când veneau la 
Lâsâe Gori, ca să ajute la treierat, sau să sape iazuri şi 
şanţuri, dar nu-i iubea din cauză că erau prea sălbatici. 

Ultima şedere a prinţului Andrei la Bogucearovo, cu toate 
inovațiile lui - spitale, şcoli şi uşurarea boierescului - nu le 
îmblânzise deloc firea; ba, dimpotrivă, accentuase în ei 
acele trăsături de caracter pe care bătrânul prinţ le numea 
sălbăticie. Veşnic umblau printre ei o mulţime de zvonuri 
nelămurite, ba că vor fi trecuţi toţi la cazaci, ba despre o 
nouă credinţă la care vor fi convertiți, ba despre nişte 
documente împărăteşti, ba despre jurământul din anul 
1797 faţă de împăratul Pavel Petrovici, despre care 
spuneau că dăduse de pe atunci libertate mujicilor, dar că 
boierii o călcaseră, ba despre Piotr Feodorovici, care urma 


să se urce pe tron peste şapte ani şi sub a cărui domnie 
avea să se dea toate libertăţile şi avea să fie aşa de simplu 
totul, încât tot ce e rău se va spulbera. Zvonurile despre 
război şi despre Bonaparte şi invazia lui se amestecară cu 
închipuirile lor tot atât de nedesluşite despre anticrist, 
despre sfârşitul lumii şi despre libertatea absolută. 

În împrejurimile moşiei Bogucearovo erau numai sate 
mari, aşezate pe domeniile statului sau ale moşierilor, 
cărora li se datora boierescul. Moşieri, însă, care să 
locuiască pe aici erau prea puţini, cum prea puţini erau şi 
slujbaşi de curţi boiereşti, sau oameni cu ştiinţă de carte, şi 
în viaţa ţăranilor localnici erau mai vizibile şi mai puternice 
decât în alte ţinuturi acele misterioase curente ale vieţii 
populare ruseşti, ale căror cauze şi a căror însemnătate 
contemporanii nu şi le pot explica. Un astfel de fenomen 
fusese curentul de strămutare spre nu se ştie ce râuri 
calde, ivit cu vreo douăzeci de ani înainte printre ţăranii din 
partea locului. Sute de săteni, printre care şi cei din 
Bogucearovo, începură fără veste să-şi vândă vitele şi să 
plece cu toţi ai lor spre sud-est. Cum zboară păsările 
încotrova, peste mări, aşa şi oamenii aceştia îşi luară 
nevestele şi copiii şi o porniră într-acolo, spre acel sud-est, 
unde niciunul dintre ei nu mai fusese niciodată. Porneau 
caravane întregi ori luau singuri calea pribegiei, se 
răscumpărau sau fugeau şi o porneau spre râurile calde. 
Mulţi dintre ei fură pedepsiţi, surghiuniţi în Siberia, mulţi 
pieriră de foame şi frig pe drum, mulţi se înapoiară ei 
singuri şi mişcarea se potoli de la sine tot aşa cum se ivise, 
fără o cauză vădită. Dar asemenea curente ascunse nu 
încetau să mocnească în sufletele mujicilor şi să-şi 
pregătească o nouă erupție, care avea să se ivească la fel 
de ciudat, de neaşteptat şi de simplu totodată, în chipul cel 
mai firesc şi mai nestăvilit. Acum, în anul 1812, cine trăia 
aproape de popor putea să observe că aceste curente 
subterane lucrau cu perseverenţă şi erau la un pas de a se 
da pe faţă. 


Alpatâci, venind la Bogucearovo cu câtva timp înaintea 
morţii bătrânului prinţ, observase printre oamenii de aici 
oarecare agitaţie şi că, spre deosebire de cele ce se 
întâmplau la Lâsâe Gori şi în împrejurimi, pe o rază de 
şaizeci de verste de unde toţi ţăranii fugeau (lăsând satele 
pradă cazacilor), aici în regiunea de stepă, la Bogucearovo, 
ţăranii, după cum se auzea, erau în legătură cu francezii, 
primeau de la ei nu ştiu ce hârtii, pe care şi le treceau din 
mână în mână şi rămâneau pe loc. Alpatâci aflase, prin 
oamenii devotați de la curtea boierilor, că un mujic, anume 
Karp, care avea mare înrâurire asupra obştii, plecând nu 
demult undeva cu o căruţă a statului, se înapoiase cu vestea 
că satele, pe care le părăseau locuitorii, sunt pustiite de 
cazaci, dar că francezii nu se ating de ele. Ştia de asemenea 
că un alt mujic adusese chiar în ajun din satul Vislouhovo, în 
care cantonau nişte francezi, o hârtie din partea unui 
general francez, prin care se făcea cunoscut locuitorilor că 
nu li se va face nici un rău şi că pentru tot ceea ce li se va 
lua li se va plăti, dacă rămân pe loc. Ca dovadă că 
promisiunile erau adevărate, mujicul aduse din Vislouhovo 
asignate, o sută de ruble (el nu ştia că sunt false), date ca 
arvună pentru fân. 

În sfârşit - lucrul cel mai important - Alpatâci aflase că în 
chiar ziua când poruncise el starostelui să adune căruţe 
pentru transportarea bagajelor prinţesei de la 
Bogucearovo, dimineaţa fusese în sat o adunare a obştii, în 
care mujicii hotărâseră să nu plece, ci să aştepte. Şi cu 
toate astea, numai vreme de aşteptat nu era. În ziua morţii 
prinţului, la 15 august, mareşalul nobilimii insistase pe 
lângă prinţesa Maria să plece în aceeaşi zi, aşa de mare era 
primejdia. El îi spuse că, de la data de 16 încolo, nu-şi mai ia 
nici o răspundere. Chiar în ziua morţii prinţului, seara, el 
plecase, dar făgăduise să revină a doua zi, la înmormântare. 
Dar a doua zi nu se mai putu înapoia, întrucât, după ştirile 
primite chiar de el, francezii înaintaseră mai mult decât era 


de aşteptat, aşa că abia avu timpul să-şi expedieze de la 
moşie familia şi lucrurile mai de preţ. 

De vreo treizeci de ani, în Bogucearovo era staroste un 
oarecare Dron, pe care bătrânul prinţ îl numea Dronuşka. 

Dron era unul dintre acei mujici puternici şi fiziceşte, şi 
moraliceşte, care, după ce ajung la o anumită vârstă, îşi lasă 
barbă şi rămân aşa, neschimbaţi, până pe la şaizeci- 
şaptezeci de ani, fără nici un fir de păr cărunt şi fără vreun 
dinte lipsă, tot aşa de drepţi şi de voinici la şaizeci de ani 
cum erau la treizeci. 

Curând după strămutarea spre râurile calde, la care Dron 
ca atâţia alţii luase parte, fusese pus staroste - primar la 
Bogucearovo şi, de atunci, douăzeci şi trei de ani 
îndeplinise fără cusur funcţia aceasta. Mujicii îi ştiau de 
frică mai mult decât stăpânului. Boierii, atât prinţul cel 
bătrân, cât şi cel tânăr, precum şi administratorul, îl stimau 
şi îl numeau în glumă ministru. Tot timpul cât fu în slujbă, 
pe Dron nu-l văzuse nimeni beat vreodată şi nici bolnav nu 
fusese; niciodată, nici după nopţi nedormite, nici după cele 
mai grele munci, nu arăta urmă de oboseală; şi aşa 
neştiutor de carte cum era, nu uita niciodată ceva din 
socoteala banilor sau a pudurilor de făină pe care le 
transporta în convoaie nesfârşite la târg, ori numărul 
căpiţelor de bucate secerate de pe fiecare deseatină a 
moşiei Bogucearovo. 

Pe acest Dron, Alpatâci, care sosise de la domeniul Lâsâe 
Gori ce fusese devastat, îl chemă în ziua înmormântării 
prinţului şi îi porunci să pregătească doisprezece cai pentru 
trăsurile prinţesei şi optsprezece căruţe pentru convoiul 
care urma să plece din Bogucearovo. Deşi mujicii erau 
dijmaşi, împlinirea acestei porunci n-avea cum să întâmpine 
greutăţi, după părerea lui Alpatăci, de vreme ce în 
Bogucearovo erau aproape două sute treizeci de 
gospodării, şi mujicii erau înstăriți; dar starostele Dron, 
după ce ascultă porunca, plecă ochii tăcut. Alpatăci îi numi 


o seamă de mujici pe care-i cunoştea şi de la care-i ordonă 
să ia căruţe. 

Dron îi răspunse că toţi caii mujicilor acestora sunt în 
cărăuşie. Alpatâci numi alţi mujici. Nici ei, după spusele lui 
Dron, n-aveau cai; unii le fuseseră luaţi pentru căruțele 
statului, alţii erau prea slabi; altor mujici le muriseră caii 
din lipsă de nutreţ. După părerea lui Dron, nu numai pentru 
căruțele de bagaje n-aveau de unde găsi cai, dar nici chiar 
pentru trăsurile boiereşti. 

Alpatăci se uită ţintă la el şi se încruntă. Căci, dacă Dron 
era un model de staroste de mujici, tot aşa şi Alpatâci nu 
degeaba administra de douăzeci de ani moşiile prinţului şi 
era un administrator model. Era în stare să priceapă în cel 
mai înalt grad, printr-un simţ numai al lui, cerinţele şi 
insistenţele poporului cu care o viaţă întreagă avusese de-a 
face şi, de aceea, era un administrator excelent. Uitându-se 
la Dron, el înţelese numaidecât că răspunsurile starostelui 
nu erau expresia gândurilor acestuia, ci expresia stării de 
spirit generale a obştii din Bogucearovo, de care starostele 
se şi molipsise. Dar, totodată, ştia că acest Dron, îmbogăţit 
şi urât de întreaga obşte, trebuia să mai şovăie încă între 
cele două tabere - cea a stăpânului şi cea a ţăranilor. 
Această şovăială o observase el în privirea starostelui şi de 
aceea Alpatăci, încruntându-se, păşi mai aproape de Dron. 

— Măi Dronuşka, ascultă aici! Zise el. Mie să nu-mi îndrugi 
moşi pe groşi. Luminăţia-sa, prinţul Andrei Nikolaici însuşi, 
mi-a poruncit să vă ridic de aici pe toţi, să nu rămână 
nimeni cu duşmanul. E poruncă de la ţar. Iar cine rămâne e 
trădător al ţarului. Auzitu-m-ai? 

— Auzit, răspunse Dron, fără să ridice ochii. 

Alpatâci nu se mulţumi cu răspunsul acesta. 

— Măi Dron, are să fie vai de pielea ta! Spuse Alpatăci, 
clătinând din cap. 

— Voia dumneavoastră! Spuse Dron cu mâhnire. 

— Ascultă, Dron, sfârşeşte! Repetă Alpatâci, scoțând mâna 
de sub reverul hainei şi arătând cu un gest solemn podelele 


de sub picioarele lui Dron. Eu văd nu numai tot ce-i în tine, 
dar văd şi prin tine, la trei arşini în adâncul pământului, zise 
el, aţintindu-şi ochii în duşumeaua de sub tălpile lui Dron. 

Dron se fâstăci, se uită chiorâş la Alpatăci şi îşi plecă iarăşi 
capul în jos. 

— Lasă prostiile astea şi spune oamenilor să se 
pregătească de plecare la Moscova şi să fie gata cu căruțele 
pentru transportul prinţesei de mâine dimineaţă, iar la 
adunare tu să nu te duci! Auzitu-m-ai? 

Dron îi căzu la picioare. 

— Iakov Alpatăci, dă-mă afară! la-mi cheile, dă-mă afară 
din slujbă, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Ajunge! Spuse cu asprime Alpatăci. Văd prin tine până 
la trei arşini sub pământ, repetă el, ştiind că măiestria lui în 
prinderea roiurilor de albine şi faptul că ştia care e timpul 
cel mai potrivit pentru semănatul ovăzului şi că izbutise să-l 
mulţumească timp de douăzeci de ani pe un om ca bătrânul 
prinţ îi aduseseră demult faima de vrăjitor, şi că vrăjitorilor 
li se atribuie darul de a vedea la trei arşini sub om. 

Dron se ridică şi voi să spună ceva, dar Alpatăci îl 
întrerupse: 

— Ce-aţi mai scornit acum? Hai? Ce-aveţi de gând? Hai? 

— Ce pot eu să fac cu oamenii? Se văită Dron. S-au zăpăcit 
de tot. Eu le tot toc de-a surda... 

— Aha, asta-i! Zise Alpatâci. Beau? Întrebă el scurt. 

— S-au năucit toţi la cap, Iakov Alpatăci, au dat cep şi la al 
doilea butoi. 

— Stai şi ascultă aici la mine. Eu mă duc la ispravnic, iar tu 
sfătuieşte oamenii să facă bine să lase prostiile şi să scoată 
căruțele din pământ, din iarbă verde! 

— Poruncă! Răspunse Dron. 

Iakov Alpatăci nu mai stărui. El mânuia de atâta timp 
oamenii din popor şi ştia că mijlocul cel mai bun ca să-i facă 
să se supună era să nu le arate cumva bănuiala că ei ar 
putea să nu se supună. lakov Alpatâci se mulţumi cu 
răspunsul pe care izbutise să-l scoată de la Dron, cuvântul 


VW 


„poruncă!” rostit cu supunere, deşi nu numai că se îndoia, 
dar era mai mult ca sigur că fără ajutorul comandamentului 
oştirii nu vor putea fi scoase de la mujici căruțele. 

Şi, într-adevăr, se înserase şi căruțele nu erau adunate. La 
cârciuma din sat făcuseră iar sfat, şi la sfat fusese hotărât 
să fie duşi în pădure toţi caii şi să nu dea nimeni căruţe. 
Alpatâci, fără să sufle vreo vorbă prinţesei, porunci să fie 
deshămaţi caii de la căruțele cu care-şi transportase de la 
Lâsâe Gori bagajele lui personale şi să fie pregătiţi pentru 
trăsurile prinţesei, iar el plecă să ceară sprijinul 
autorităţilor. 

X. 

DUPĂ ÎNMORMÂNTAREA TATĂLUI EI, prinţesa Maria se 
închise în cameră şi nu mai primi pe nimeni. Camerista veni 
la uşă să-i spună că Alpatâci o trimisese să ceară ordine cu 
privire la plecare. (Era înainte de discuţia lui Alpatăci cu 
Dron.) Prinţesa Maria se ridică de pe canapeaua pe care 
şedea culcată şi îi spuse prin uşă, fără să-i descuie, că nu va 
pleca niciodată şi nicăieri şi că-i roagă pe toţi s-o lase în 
pace. 

Ferestrele odăii, unde sta culcată prinţesa Maria, dădeau 
spre apus. Ea şedea întinsă pe canapea cu faţa spre perete 
şi, pipăind dusă pe gânduri nasturii unei perne de piele, nu 
vedea decât perna din faţa ei, iar gândurile, nedesluşite, i 
se concentraseră asupra unui singur punct; se gândea la 
ireversibilitatea morţii şi la propria ei ticăloşie sufletească, 
pe care până acum nu şi-o cunoscuse şi care ieşise la iveală 
în timpul bolii tatălui ei. Ar fi vrut, dar nu îndrăznea, să se 
roage; nu îndrăznea, în starea sufletească în care se afla, să 
se încumete a se îndrepta spre Dumnezeu. Zăcu aşa mult 
timp, fără să-şi schimbe poziţia. 

Soarele lunecase către cealaltă parte a casei; razele lui 
piezişe, de asfinţit, luminau camera şi o parte din perna de 
safian la care se uita prinţesa Maria. Cursul gândurilor ei se 
schimbă dintr-o dată. Se ridică fără să-şi dea seama ce face, 
îşi îndreptă părul şi păşi spre fereastră, umplându-şi 


involuntar plămânii de răcoarea acestui amurg senin, dar 
bântuit de vânturi. 

„Da, acum poţi admira în voie frumuseţea înserării. Nu 
mai este el, nu mai are cine te stingheri”, îşi spuse ea şi, 
lăsându-se pe un scaun, îşi culcă fruntea pe pervazul 
ferestrei. 

O voce duioasă şi lină o chemă de la fereastra dinspre 
grădină şi simţi un sărut pe creştet. Prinţesa Maria întoarse 
capul. Era mademoiselle Bourienne, în rochie neagră cu 
pleureuses612. Se apropiase uşor de prinţesa Maria, o 
sărutase oftând şi, în aceeaşi clipă, izbucnise în plâns. 
Prinţesa Maria îşi ridică ochii spre ea. Toate neînțelegerile 
de altădată dintre ele două şi gelozia care le învrăjbise îi 
veniră acum în minte; îşi aminti şi cât se schimbase în 
ultimul timp purtarea lui faţă de mademoiselle Bourienne, 
cum nici nu mai voia s-o vadă în ochi şi că, prin urmare, 
toate reproşurile pe care i le făcuse franţuzoaicei prinţesa 
Maria, în sufletul ei, fuseseră nedrepte. „Şi apoi tocmai eu, 
eu care i-am dorit lui moartea, tocmai eu să judec pe 
cineva?” îşi zise ea. 

Prinţesa Maria îşi reprezentă într-o clipă situaţia 
domnişoarei Bourienne, ţinută de ea la distanţă în ultima 
vreme şi, totodată, depinzând de ea şi trăind în casă 
străină. Şi i se făcu milă de ea. O privi cu blândeţe, 
întrebător, şi-i întinse mâna. Mademoiselle Bourienne 
izbucni pe dată în plâns, începu să-i sărute mâna şi vorbi de 
durerea pe care o încerca prinţesa Maria, spunând că 
participă şi ea la durerea ei. Îi spuse cum singura 
mângâiere a durerii sale putea fi faptul că prinţesa îi 
îngăduia să i-o împărtăşească. Mai spuse că toate 
neînțelegerile trecutului trebuiau să se şteargă în faţa 
acestei mari dureri, că ea se simte curată faţă de toată 
lumea şi că el, de acolo, îi vede dragostea şi recunoştinţa. 
Prinţesa o asculta fără să înţeleagă o vorbă din tot ce 
spunea, dar îşi ridica din când în când privirile spre ea şi îi 
asculta modulaţiile vocii. 


— Situaţia dumitale, scumpă prinţesă, e de două ori 
groaznică, spuse mademoiselle Bourienne, după câteva 
clipe de tăcere. Eu înţeleg ca nu puteai şi nu poţi nici acum 
să te gândeşti la dumneata; eu însă, cu dragostea ce ţi-o 
port, sunt datoare să fac asta... A fost la dumneata Alpatâci? 
Ţi-a vorbit ceva despre plecare? Întrebă ea. 

Prinţesa Maria nu răspunse. Nu înţelegea încotro şi cine 
anume trebuia să plece. „Oare se poate lua vreo hotărâre 
acum, e oare cu putinţă să te mai gândeşti la ceva? Oare 
nu-i totuna?” Şi nu răspunse. 

— Ştii oare, chere Marie, zise mademoiselle Bourienne, ştii 
oare că suntem în pericol, că suntem înconjurați de 
francezi? E primejdios să călătoreşti acuma. Dacă plecăm, 
mai mult ca sigur că vom cădea prizoniere şi Dumnezeu 
ştie... 

Prinţesa Maria se uita la prietena ei fără să înţeleagă ce 
spunea. 

— Ah, dacă ar şti cineva cât de indiferente îmi sunt toate 
acum, spuse ea. Se înţelege, pentru nimic în lume n-aş vrea 
să plec de lângă el... Alpatâci mi-a vorbit ceva despre 
plecare... înţelege-te cu dânsul; eu nu mai pot nimic, nimic 
şi nici nu vreau nimic. 

— Am vorbit cu el. Alpatâci speră că vom putea pleca 
mâine, dar eu cred că acum ar fi mai bine să rămânem aici, 
spuse mademoiselle Bourienne. Pentru că trebuie să fii de 
acord, chere Marie, ar fi groaznic să cădem pe drum în 
mâinile soldaţilor sau ale mujicilor răsculați. 

Mademoiselle Bourienne scoase din săculeţul ei un 
manifest al generalului francez Rameau (tipărit pe altă 
hârtie decât cea rusească, obişnuită), prin care locuitorii 
erau sfătuiţi să nu-şi părăsească locuinţele, pentru că vor fi 
ocrotiţi aşa cum se cuvine de către autorităţile franceze, şi 
îl dădu prinţesei. 

— Eu cred că ar fi mai bine să ne adresăm acestui general, 
spuse modemoiselle Bourienne, şi sunt sigură că vei fi 
tratată cu tot respectul cuvenit. 


Prinţesa Maria citi manifestul şi un plâns fără lacrimi îi 
schimonosi faţa. 

— Prin cine ai primit asta? Întrebă ea. 

— Au aflat, se vede, că sunt franceză, după nume, spuse 
mademoiselle Bourienne, înroşindu-se. 

Prinţesa Maria, cu hârtia în mână, se ridică de la fereastră 
şi, cu faţa palidă, ieşi din cameră şi trecu în fostul cabinet al 
prinţului Andrei. 

— Duniaşa, cheamă-l la mine pe Alpatăâci, pe Dronuşka, 
sau pe altcineva! Zise prinţesa Maria. Şi spune Amaliei 
Karlovna să nu intre aici, adăugă ea, auzind vocea 
domnişoarei Bourienne. Şi plecăm cât mai curând! Cât mai 
curând! Spunea prinţesa, îngrozindu-se la gândul că ar 
putea rămâne în mâinile francezilor. 

„Să afle prinţul Andrei că ea a rămas în puterea 
francezilor! Ea, fiica prinţului Nikolai Andreici Bolkonski, 
cere domnului general Rameau ocrotire şi sprijin!” Gândul 
acesta o îngrozi, o făcu să se cutremure, să roşească şi să 
simtă fierbând în ea ura şi mândria, aşa cum nu mai simţise 
până atunci. Tot ce-ar fi putut fi penibil şi, mai ales, înjositor 
în situaţia aceasta îi lovi deodată, viu, închipuirea. „Ei, 
francezii, se vor stabili în casa asta; domnul general 
Rameau va ocupa cabinetul prinţului Andrei; vor răsfoi şi 
citi, ca să le mai treacă de urât, hârtiile şi scrisorile lui. 
Mademoiselle Bourienne lui fera les honneurs de 
Bogucearovo.613 Mie îmi vor da vreo cămăruţă de milă; 
soldaţii au să deschidă mormântul proaspăt al tatei ca să-i 
fure crucile şi stelele; îmi vor vorbi despre victoriile lor 
asupra ruşilor şi vor arăta o prefăcută compătimire pentru 
durerea mea...” îşi zicea prinţesa Maria, rumegând nu 
ideile ei proprii, ci pe acelea ale tatălui şi ale fratelui ei, idei 
pe care se simţea acum datoare să le adopte... Pentru 
dânsa personal era totuna oriunde ar fi rămas şi orice i s-ar 
fi întâmplat; dar simţea în acelaşi timp că ea reprezintă pe 
tatăl său mort şi pe prinţul Andrei. Raţiona, fără voia ei, cu 
ideile lor şi simţea cu simţămintele lor. Simţea că trebuie să 


spună şi să facă negreşit ceea ce ar fi spus şi făcut ei în 
situaţia aceasta. Intră în cabinetul prinţului Andrei şi, 
dându-şi osteneala să se pătrundă de gândurile lui, chibzui 
asupra situaţiei. 

Grijile vieţii, pe care le crezuse spulberate odată cu 
moartea tatălui ei se iviră din nou pentru prinţesa Maria şi 
o cuprinseră iarăşi cu o putere nouă şi încă necunoscută. 

Roşie la faţă şi emoţionată, se plimba prin cameră şi 
chema la ea ba pe Alpatâci, ba pe Mihail Ivanovici, ba pe 
Tihon, ba pe Dron. Duniaşa, dădaca şi toate fetele nu o 
puteau lămuri în nici un fel dacă spusele domnişoarei 
Bourienne erau sau nu adevărate şi în ce măsură. Alpatăci 
nu era acasă; plecase la autorităţi. Mihail Ivanăci, 
arhitectul, chemat, se înfăţişase dinaintea prinţesei cu ochii 
umflaţi de somn şi nu-i putuse spune nimic pe înţeles. 
Răspunse cu veşnicul lui zâmbet de aprobare, cu care se 
deprinsese timp de cincisprezece ani să răspundă şi să 
aprobe ceea ce-i spunea bătrânul prinţ, fără să-şi exprime 
părerea, aşa că, dintre toate răspunsurile lui nu se putea 
deduce nimic lămurit. Tihon, bătrânul camerier, cu obrajii 
căzuţi şi traşi, purtând pe faţă pecetea unei dureri de 
nelecuit, nu răspundea decât „am înţeles” la toate 
întrebările prinţesei Maria şi abia îşi putea stăpâni plânsul, 
uitându-se la ea. 

În cele din urmă, intră în odaie Dron, starostele, şi, 
înclinându-se până la pământ în faţa prinţesei, se opri în 
prag. 

Prinţesa Maria, care se plimba prin cameră, se opri în faţa 
lui. 

— Dronuşka, spuse prinţesa Maria, văzând în el un prieten 
sigur, pe Dronuşka cel care, an de an, de câte ori se ducea 
la iarmarocul din Viazma, îi aducea totdeauna de acolo o 
turtă dulce şi i-o dădea zâmbind. Dronuşka, acum, după 
nenorocirea noastră... începu ea, dar se opri, fiindcă nu mai 
avu putere să vorbească. 


— Suntem cu toţii în mâna lui Dumnezeu, spuse Dron, 
oftând. 

Şi tăcură amândoi. 

— Dronuşka, Alpatâci e dus nu ştiu unde, n-am cu cine să 
vorbesc. Este adevărat oare ceea ce mi se spune, că nici nu 
mai pot pleca? 

— De ce să nu pleci, luminăţie, se poate, cum să nu! Spuse 
Dron. 

— Mi s-a spus că e primejdios, din cauza duşmanului. 
Dragul meu, eu n-am nici o putere, nu pricep nimic, n-am 
pe nimenea. Vreau să plec negreşit în noaptea aceasta sau 
mâine dis-de-dimineaţă. 

Dron tăcea şi o privea pe sub sprâncene. 

— Nu sunt cai, zise el, i-am spus şi lui Iakov Alpatâci. 

— De ce nu sunt? Întrebă prinţesa. 

— Pentru că ne-a pedepsit Dumnezeu, spuse Dron. Care ni 
i-au rechiziţionat pentru armată, care au murit; aşa-i anul 
ăsta. Nu numai că n-au oamenii cu ce hrăni caii, dar de-abia 
le-ajunge lor ca să nu moară de foame! Şi aşa stau câte trei 
zile în şir nemâncaţi. N-avem nici de unele. Ne-au sărăcit de 
tot. 

Prinţesa Maria asculta cu atenţie ceea ce-i spunea el. 

— Mujicii sunt sărăciţi? N-au grâne? Întrebă ea. 

— Mor de foame, spuse Dron. De cai nici vorbă nu mai 
poate i. 

— Dar de ce n-ai spus nimic, Dronuşka? Nu-i putem oare 
ajuta? Am să fac tot ce pot... 

Prințesei Maria i se părea ciudat gândul că acum, în clipe 
ca acestea, când în sufletul ei era atâta durere, mai puteau 
exista oameni bogaţi şi săraci, şi că bogaţii puteau să nu-i 
ajute pe săraci. Ştia şi ea vag, din auzite, că sunt grâne 
boiereşti care se dau mujicilor. Ştia de asemenea că nici 
fratele ei, nici tatăl ei n-ar fi refuzat ajutorul lor mujicilor 
aflaţi în nevoie; se temea numai că n-o să găsească vorbele 
potrivite, cu ocazia acestei împărţeli a grânelor la mujici, 
împărţeală pe care voia s-o pună acum la cale. Era 


bucuroasă de faptul că i se prezentase prilejul să aibă 
asemenea griji, pentru care nu-i era ruşine că-şi uita 
propria ei durere. Începu să-i ceară lui Dronuşka amănunte 
cu privire la nevoile mujicilor şi la rezervele boiereşti din 
Bogucearovo. 

— N-avem aici grâne boiereşti, de-ale fratelui meu? 
Întrebă ea. 

— Grânele boiereşti stau pe de-a-ntregul neatinse, spuse 
cu mândrie Dron, prinţul nostru a poruncit să nu le vindem. 

— Dă-le mujicilor, pe toate să le dai, dă-le tot ce le trebuie; 
îţi dau eu mână liberă în numele fratelui meu, spuse 
prinţesa Maria. 

Dron nu răspunse nimic şi oftă adânc. 

— Împarte-le toate grânele, dacă ajung pentru toţi, 
împarte tot. Îţi poruncesc în numele fratelui meu şi spune-le 
că ceea ce este al nostru este şi al lor. Că nu precupeţim 
nimic pentru ei. Aşa să le spui. 

Cât vorbi ea, Dron se uită ţintă în ochii prinţesei. 

— Dă-mă afară, stăpână, pentru Dumnezeu, porunceşte 
să-mi ia cheile, spuse el. V-am slujit douăzeci şi trei de ani şi 
nu ştiu să vă fi greşit cu ceva cât v-am slujit; acuma dă-mă 
afară, pentru Dumnezeu. 

Prinţesa Maria nu înţelegea ce voia de la dânsa şi de ce 
cerea Dron să fie dat afară. Îi răspunse că nu se îndoise 
niciodată de devotamentul lui şi că era gata să facă totul 
pentru el şi pentru mujici. 

XI. 

PESTE VREUN CEAS, DUNIAŞA veni s-o vestească pe 
prinţesa Maria că Dron şi mujicii se adunaseră, după 
porunca ei, lângă hambar, şi că doreau să stea de vorbă cu 
stăpâna lor. 

— Eu? Nu i-am chemat niciodată! Zise prinţesa Maria. Eu 
i-am spus doar lui Dronuşka să le împartă grânele. 

— Vă rog, prinţesă, stăpână, pentru Dumnezeu, daţi 
poruncă să-i alunge şi nu vă duceţi la ei. Asta nu-i decât 
înşelătorie, spuse Duniaşa. Să vină numai lakov Alpatâci şi 


plecăm numaidecât... Dar dumneavoastră să nu care cumva 
să... 

— Ce fel de înşelătorie? Întrebă prinţesa mirată. 

— D-apoi, ştiu eu? Numai, vă rog să mă ascultați, pentru 
Dumnezeu. Uite, întrebaţi-o şi pe dădaca. Ei spun că nu vor 
să plece, cum aţi poruncit dumneavoastră. 

— Tu îmi ascunzi ceva. Şi apoi, eu nu le-am poruncit 
niciodată să plece... spuse prinţesa Maria. Cheamă-l pe 
Dronuşka. 

Dron, care veni îndată, confirmă spusele Duniaşei; mujicii 
se adunaseră după porunca prinţesei. 

— Dar nu i-am chemat deloc, spuse prinţesa. Se vede că tu 
nu le-ai spus întocmai ce trebuia. Am spus doar să le 
împărţi tu grânele. 

Dron oftă şi nu răspunse nimic. 

— Dacă porunciţi, au să plece, zise el. 

— Nu, nu, mă duc la ei, spuse prinţesa Maria. 

Fără să ţină seamă de sfaturile Duniaşei şi ale dădacei, 
prinţesa Maria ieşi pe scară. Dronuşka, Duniaşa, dădaca şi 
Mihail Ivanâci o urmară. 

„Ei cred, probabil, că le ofer grâne pentru ca să-i conving 
să rămână la locurile lor, în timp ce eu voi pleca, lăsându-i la 
bunul plac al francezilor, îşi zicea prinţesa Maria. Le voi 
promite găzduire pe moşia de lângă Moscova: sunt sigură 
că, în locul meu, Andrei ar fi făcut şi mai mult”, îşi zicea ea, 
în vreme ce se apropia de gloata care o aştepta pe aria din 
faţa hambarului. Se însera. 

Mulțimea se mişcă; oamenii strânseră rândurile şi se 
descoperiră grăbiţi. Prinţesa Maria, cu ochii în jos şi 
împiedicându-se în rochie, înaintă până aproape de ei. 
Atâtea chipuri felurite de tineri şi bătrâni şi atâţia ochi de 
toate culorile şi de toate vârstele erau aţintiţi asupra ei, 
încât nu vedea chipul nici unuia şi, găsindu-se nevoită să li 
se adreseze deodată tuturor, nu ştia cum să înceapă. Dar 
odată mai mult conştiinţa faptului că reprezenta pe tatăl şi 


pe fratele ei îi dete puteri şi îşi începu cu mult curaj 
cuvântarea. 

— Sunt foarte bucuroasă că aţi venit, începu prinţesa 
Maria, fără să ridice ochii şi simțind cum îi bate inima 
repede şi puternic. Dronuşka mi-a spus că războiul v-a 
ruinat. Aceasta-i o nenorocire a noastră, a tuturora, şi eu nu 
voi precupeţi nimic pentru a vă putea veni în ajutor. Plec şi 
eu, pentru că aici e primejdie... şi duşmanul e aproape... 
pentru că... Vă dau tot, prieteni, şi vă rog să luaţi tot, toate 
grânele noastre, ca să nu duceţi lipsă. Şi dacă vi s-a spus că 
vă dau grânele pentru ca să rămâneţi aici, asta nu-i 
adevărat. Dimpotrivă, eu vă rog să plecaţi cu tot avutul 
vostru la moşia noastră de lângă Moscova. Vă iau acolo la 
mine şi vă făgăduiesc că nu veţi duce lipsă de nimic. Vi se 
vor da şi locuinţe, şi grâne. 

Prinţesa se opri. Din mijlocul mulţimii se auziră doar 
oftaturi. 

— Lucrul acesta nu-l fac de la mine, continuă prinţesa, îl 
fac în numele tatălui meu mort, care v-a fost stăpân bun, şi 
în numele fratelui meu şi al fiului său. 

Tăcu iarăşi. Nimeni nu-i întrerupse tăcerea. 

— Durerea este a noastră, a tuturora, şi vom împărţi totul 
pe din două. Tot ceea ce este al meu este şi al vostru, spuse 
ea, privind chipurile celor ce erau în faţa ei. 

Toţi ochii o priveau cu una şi aceeaşi expresie, al cărei 
înţeles prinţesa nu-l putea desluşi. Să fi fost curiozitate, 
devotament, recunoştinţă, frică sau neîncredere? Destul că 
expresia tuturor acestor chipuri era aceeaşi. 

— Foarte vă mulţumim că v-aţi milostivit de noi, numai că 
grânele boiereşti nu le putem lua, se auzi o voce din fund. 

— Dar pentru ce? Întrebă prinţesa Maria. 

Nu-i răspunse nimeni, şi prinţesa, uitându-se prin mulţime, 
observă că toate privirile pe care le întâlnea se lăsau 
numaidecât în pământ. 

— Dar de ce nu vreţi? Întrebă ea din nou. 

Nu primi iar nici un răspuns. 


Tăcerea aceasta i se păru prinţesei Maria apăsătoare. 
Căuta să prindă privirile cuiva şi nu reuşea. 

— De ce nu-mi răspundeţi? Se adresă prinţesa unui bătrân 
care, rezemat în toiag, sta chiar în faţa ei. Spune, poate 
socoţi că mai aveţi nevoie şi de altceva? Voi face totul, zise 
ea, prinzându-i privirea. Dar bătrânul, ca şi cum s-ar fi 
supărat, îşi lăsă capul în jos şi răspunse: 

— La ce să ne învoim, n-avem nevoie de grâne. 

— Cum adică, să le lăsăm toate locului şi să plecăm? Nu 
vrem. Nu ne învoim... Nu ne învoim cu asta. N-avem ce-ţi 
face, dar nu ne-nvoim... Pleacă singură... se auziră din 
mulţime glasuri din toate părţile. 

Şi iarăşi, pe toate chipurile apăru una şi aceeaşi expresie, 
care acum era sigur că nu mai putea fi o expresie de 
curiozitate sau de recunoştinţă, ci de hotărâre îndârjită. 

— Dar nu m-aţi înţeles, zise zâmbind cu tristeţe prinţesa 
Maria. Pentru ce nu vreţi să plecaţi? Vă făgăduiesc adăpost 
şi hrană. Dacă rămâneţi aici, duşmanul vă lasă goi... 

Dar vocea îi fu acoperită de glasuri din mulţime. 

— Nu ne-nvoim, n-au decât să ne lase goi! N-avem nevoie 
de grânele tale, nu ne-nvoim! 

Prinţesa Maria căuta să prindă iarăşi privirea cuiva din 
mulţime, dar nici o privire nu era îndreptată spre ea. Ochii 
lor, pe câte se vedea, o ocoleau. O cuprinse un simţământ 
straniu. 

— Auzi colo, bine ne mai învaţă; să plecăm după ea în 
şerbie! Dărâmă-ţi casa şi hai în robie. Cum de nu! Mai vezi 
de alţii! Vă dau bucate, zice! Se auziră voci în mulţime. 

Lăsându-şi capul în pământ, prinţesa Maria ieşi din cercul 
lor şi intră în casă. După ce-i repetă lui Dron porunca să fie 
pregătiţi cai de drum pe a doua zi, se retrase în camera ei şi 
rămase singură, doar ea cu gândurile ei. 

XII. 

ÎN NOAPTEA ACEEA, PRINȚESA Maria stătu până târziu 
la fereastra deschisă, ascultând glasurile mujicilor care s- 
auzeau vorbind în sat, dar nu se gândea la ei. Simţea că 


oricât s-ar gândi la mujici tot nu i-ar putea înţelege. Se 
gândea mereu la unul şi acelaşi lucru - la durerea ei care, 
acum, după întreruperea provocată de grijile vieţii de toate 
zilele, aproape că intrase pentru ea în domeniul trecutului. 
Acum îşi putea relua amintirile, putea plânge şi se putea 
ruga. Odată cu asfinţitul soarelui, vântul se potolise. 
Noaptea era liniştită şi răcoroasă. Către miezul nopţii, 
glasurile începură să se stingă; se auzi un cântec de cocoş 
şi de după tei se ivi luna plină; o ceaţă alburie şi răcoroasă 
se lăsă odată cu tăcerea peste casă şi peste sat. 

Una după alta, imaginile trecutului apropiat i se perindară 
prin faţa ochilor: boala tatălui ei şi ultimele lui clipe. Cu o 
tristă satisfacţie stăruia acum prinţesa asupra acestor 
imagini, alungând cu groază de la sine doar una, cea din 
urmă, imaginea morţii lui, pe care, simţea ea bine, n-avea 
puterea să şi-o mai împrospăteze nici măcar în închipuire în 
acest ceas tainic şi liniştit al nopţii. Scenele ce i se înfăţişau 
erau de atâta claritate şi cu atâtea amănunte, încât i se 
păreau când însăşi realitatea, când imagini din trecut, când 
viitorul ei. 

Îşi reînvia în minte clipa atacului de paralizie al prinţului, 
când fusese adus pe braţe din grădină, la Lâsâe Gori, 
mormăind ceva, neputincios să-şi mai mişte limba, cu 
zvâcnete spasmodice în sprâncenele-i albe, pe sub care o 
privea neliniştit şi sfios. 

„De pe atunci voia să-mi spună ceea ce mi-a spus în ziua 
morţii, îşi zise ea. Totdeauna a gândit el aşa cum mi-a vorbit 
atunci.” Pe urmă îşi aduse aminte de noaptea din ajunul 
crizei, cu toate amănuntele, când prinţesa Maria, 
presimţind parcă dezastrul, refuzase să plece din Lâsâe 
Gori şi rămăsese cu tatăl său împotriva voinţei lui. Nu 
dormise atunci toată noaptea şi, pe întuneric, ieşind din 
camera ei în vârful picioarelor, se apropiase de uşa serei, 
unde se culcase el în noaptea aceea, şi îi ascultase glasul. 
EI, cu glas sfârşit de om vlăguit, îi spunea ceva lui Tihon. 
Simţea, se vede, nevoia să vorbească. „Şi de ce nu m-a 


chemat? De ce nu mi-a dat voie să fiu eu acolo în locul lui 
Tihon? Se întrebase atunci şi se întreba şi acum prinţesa 
Maria... De acum încolo nu va mai putea spune niciodată, 
nimănui, tot ceea ce avea pe suflet. Nu se va mai întoarce 
niciodată, nici pentru ei, nici pentru mine, clipa când ar fi 
putut spune tot ce ar fi avut de spus, iar eu, şi nu Tihon, l-aş 
fi ascultat şi l-aş fi înţeles. De ce n-am intrat eu oare atunci 
în odaie? Poate că mi-ar fi spus încă de pe atunci ceea ce 
mi-a spus în ziua morţii. Doar şi atuncea, vorbind cu Tihon, 
de două oria întrebat de mine. Ar fi vrut să mă vadă şi eu 
şedeam aici după uşă. Îi venea greu şi era trist pentru 
dânsul că nu poate vorbi decât cu Tihon, care nu-l 
înţelegea. Mi-aduc aminte cum vorbea cu Tihon despre 
Liza, ca şi cum ea ar fi fost în viaţă - uitase că era moartă; 
Tihon i-a adus aminte că ea nu mai este, şi el a strigat: 
„Prostule!, Greu trebuie să-i fi fost! Am auzit prin uşă cum 
a strigat tare: „O, Doamne!, când s-a întins pe pat, 
răsuflând greu. De ce n-am intrat atunci? Ce avea să-mi 
facă? Ce aş fi pierdut? Poate că s-ar fi simţit încă de atunci 
împăcat şi mi-ar fi spus cuvântul acela.” Şi prinţesa Maria 
rosti cu glas tare cuvântul mângăietor pe care i-l spusese ei 
în ziua morţii. „Scumpa mea!” repetă ea cuvântul şi lacrimi 
de uşurare o podidiră. Îi vedea acum chipul în faţă. Şi nu 
chipul pe care-l ştia de când ţinea minte, din copilărie, şi pe 
care-l văzuse totdeauna de la distanţă, ci chipul acela sfios 
şi slab, pe care pentru prima oară îl privise de aproape şi 
amănunţit, cu toate zbârciturile lui, atunci, în cea din urmă 
zi, când se aplecase către gura lui ca să audă ce spunea. 

„Scumpa mea”, repetă ea. 

„Ce gândea el când a rostit acest cuvânt? Dar ce gândeşte 
oare acum?” îi veni în minte deodată întrebarea şi, drept 
răspuns, văzu înaintea ochilor expresia pe care o avea 
chipul lui în sicriu, legat cu o basma albă. Şi groaza care o 
cuprinsese atunci când, atingându-l, se convinsese nu 
numai că el nu mai era, dar că în sicriu se afla ceva 
misterios şi respingător, o cuprinse şi acum. Voi să se 


gândească la altceva, voi să se roage, dar nu putu face 
nimic. Se uita cu ochii mari la lumina lunii şi la umbre, 
aşteptându-se din clipă în clipă să-i vadă chipul de mort, şi 
simţea că liniştea, care plutea apăsătoare peste casă şi în 
casă, o încătuşa. 

— Duniaşa! Şopti ea. Duniaşa! Strigă ea deodată cu glas 
sălbatic. 

Şi, smulgându-se din cătuşele liniştii, se repezi spre odaia 
slujnicelor, care veneau în fugă spre ea, împreună cu 
dădaca. 

XIII. 

ÎN ZIUA DE 17 AUGUST, Rostov şi Ilin, urmaţi de 
Lavruşka, abia scăpat din prizonierat şi devenit iar husar, 
plecară călare de la cantonamentul lor de la lankovo, situat 
la cincisprezece verste de Bogucearovo, ca să se plimbe, să 
încerce calul cel nou cumpărat de Ilin şi să vadă dacă nu se 
găseşte prin sat fân. 

Bogucearovo se afla în ultimele trei zile între cele două 
armate duşmane, aşa că putea fi tot atât de uşor ocupat de 
ariergarda rusă, ca şi de avangarda franceză, şi de aceea 
Rostov, ca un comandant de escadron chibzuit ce era, voia 
să se folosească el, înaintea francezilor, de proviziile care şi 
aşa rămăseseră la Bogucearovo. 

Erau amândoi, şi Rostov, şi Ilin, foarte bine dispuşi, în 
drum spre Bogucearovo, moşie princiară cu conac, unde 
trăgeau nădejde că se vor găsi printre atâţia oameni de 
serviciu şi niscai fetişcane drăguţe, ei se distrară mereu, ba 
întrebându-l pe Lavruşka despre întâlnirea lui cu Napoleon 
şi râzând de ceea ce le povestea el, ba luându-se la 
întrecere ca să pună la încercare calul lui Ilin. 

Rostov nu ştia şi nici prin gând nu i-ar fi putut trece că 
satul spre care se îndrepta era chiar proprietatea acelui 
Bolkonski care fusese logodnicul surorii lui. 

Pe costişa ce urca spre Bogucearovo, Rostov şi Ilin îşi 
lăsară pentru cea din urmă oară caii să se ia la întrecere, şi 


Rostov, care i-o luase înainte lui Ilin, fu cel dintâi care intră 
pe uliţa satului. 

— Mi-ai luat-o înainte, spuse Ilin, care se făcuse roşu de 
tot. 

— Păi, te-am întrecut şi la drum întins, şi aici, spuse 
Rostov, netezind cu mâna gâtul calului său de Don, care se 
făcuse numai spumă. 

— Eu v-aş fi luat-o înainte, luminăţie, cu franţuzul meu, 
interveni din urmă Lavruşka, numindu-şi franţuz gloaba 
deşirată pe care călărea, dar n-am vrut să vă fac de ruşine. 

Se apropiară la pas de hambarul unde erau adunaţi o 
mulţime de mujici. 

Câţiva mujici îşi scoaseră căciulile, pe când alţii, fără să se 
descopere, stăteau şi se uitau la noii sosiți. Doi mujici 
bătrâni şi înalţi, cu feţele zbârcite şi bărbile rare, ieşiră din 
cârciumă, zâmbind şi clătinându-se şi, lălăind un soi de 
cântec fără de nici un înţeles, se apropiară de ofiţeri. 

— Bravo vouă, zise Rostov, râzând. Ei, ia spuneţi-mi, fân 
aveţi? 

— A tunat şi i-a adunat... spuse Ilin. 

— Sfa... aa... tul... vese... e... e... li... ei, cântă unul dintre 
mujici, zâmbind fericit. 

Un mujic ieşi din mulţime şi se apropie de Rostov. 

— Voi din care ăţi fi fiind? Întrebă el. 

— Franţujii, răspunse Ilin, râzând. Uite-l şi pe Napoleon în 
carne şi oase, adăugă el, arătând spre Lavruşka. 

— Care va să zică, âţi fi ruşi? Mai iscodi mujicul. 

— Şi-aveţi multă oaste pe aici? Întrebă altul, un mujic 
mărunţel, apropiindu-se. 

— Multă, multă, răspunse Rostov. Dar voi, la ce v-aţi 
adunat aici, adăugă el, că doar nu-i sărbătoare? 

— S-au adunat bătrânii pentru treburi de-ale obştii, 
răspunse mujicul, îndepărtându-se. 

În vremea asta, pe drumul dinspre casa boierească 
apărură două femei şi un bărbat cu pălărie albă, care se 
îndreptau spre cei doi ofiţeri. 


— Cea în roz ea mea, tu să nu te amesteci! Spuse Ilin, 
observând-o pe Duniaşa, care venea întins spre el. 

— A noastră are să fie, zise Lavruşka, făcându-i cu ochiul 
lui Ilin. 

— Ce-i, frumoaso? Întrebă Ilin, zâmbindu-i. 

— Prinţesa mi-a dat poruncă să vă întreb din ce regiment 
sunteţi şi cum vă numiţi? 

— Acesta-i contele Rostov, comandantul escadronului, iar 
eu sunt sluga dumitale credincioasă. 

— Sfa... aa... tul... vsee... ee... e... i... ei! Cânta mujicul cel 
beat, uitându-se cu un zâmbet fericit la Ilin, care intrase în 
vorbă cu fata. 

În urma Duniaşei, veni către Rostov Alpatâci şi îşi scoase 
de departe pălăria. 

— Îndrăznesc să vă supăr, prea nobile domn, spuse el cu 
tot respectul, cu o mână în reverul hainei şi în glas cu o 
uşoară desconsiderare faţă de tinereţea acestui ofiţeraş. 
Stăpâna mea, fiica generalului anşef prinţul Nikolai 
Andreevici Bolkonski, răposat în ziua de 15 ale lunii, 
aflându-se într-o situaţie grea din cauza ignoranței acestor 
oameni, şi arătă spre mujici, vă roagă să poftiţi... N-ar fi mai 
bine să ne dăm puţin mai la o parte, continuă Alpatăci, 
zâmbind trist, fiindcă nu-i chiar potrivit, lângă aceşti... 

Alpatâci arătă pe cei doi mujici care se ţineau scai de el, ca 
tăunele de coada calului. 

— Ei! Alpatăci... Ei! Iakov Alpatăâci... Mare lucru? lartă-ne 
şi dumneata, ce Dumnezeu? Mare lucru? Spuneau mujicii, 
zâmbindu-i vesel. 

Rostov se uită la mujicii beţi şi zâmbi şi el. 

— Sau poate că luminăţia-voastră faceţi haz de aşa ceva? 
Spuse Iakov Alpatâci cu un aer serios, arătând cu mâna pe 
care nu şi-o ţinea în rever spre cei doi bătrânei. 

— Nu, nu prea fac haz, zise Rostov şi se dete puţin mai la o 
parte. Despre ce este vorba? Întrebă el. 

— Îndrăznesc să raportez luminăţiei voastre că prostimea 
de aici nu vrea s-o lase pe stăpâna mea să plece de pe 


moşie şi o ameninţă că-i deshamă caii, aşa încât, deşi toate 
lucrurile stau încărcate de azi-dimineaţă, prinţesa n-are 
cum pleca. 

— Se poate una ca asta? Strigă Rostov. 

— Am onoarea să vă raportez adevărul adevărat, repetă 
Alpatâci. 

Rostov descălecă, trecu dârlogii în mâna ordonanţei şi 
porni cu Alpatâci spre casă, cerându-i toate amănuntele 
acestei întâmplări. Într-adevăr, propunerea pe care 
prinţesa o făcuse în ajun mujicilor de a le împărţi grânele, 
discuţia ei cu Dron şi cu obştea încurcaseră atât de mult 
lucrurile, încât Dron predase definitiv cheile, se dăduse de 
partea mujicilor şi refuzase să mai vină la Alpatăci când 
acesta îl chemase, iar a doua zi dimineaţă, când prinţesa 
porunci să se înhame caii pentru plecare, mujicii se 
adunară în mare număr lângă hambar şi trimiseră să-i 
spună că n-o vor lăsa să iasă din sat, căci s-a primit ordin să 
nu plece nimeni şi că ei au să-i deshame caii. Alpatâci se 
duse la ei şi vru să-i potolească, dar ei îi răspunseră (mai 
mult decât toţi vorbise Karp; Dron nici nu ieşise din 
grămadă) că nu-i pot da drumul prinţesei, pentru că aşa e 
ordinul şi că prinţesa trebuie să rămână pe loc, iar ei îi vor 
sluji şi i se vor supune în toate ca şi până atunci. 

În clipa când Rostov şi Ilin apăruseră călări pe uliţă, 
prinţesa Maria tocmai dăduse ordinul să se înhame caii, în 
ciuda sfaturilor lui Alpatăci, ale dădacei şi ale fetelor din 
casă; dar, văzându-i pe cei doi cavalerişti şi luându-i drept 
francezi, vizitiii fugiseră care încotro, iar în casă răsunase 
plânsetul femeilor. 

— Taică! Dumnezeu te-a trimis, eşti părintele nostru, se 
auziră voci emoţionate, în timp ce Rostov trecea prin 
antreu. 


Prinţesa Maria, pierdută şi sleită de puteri, se afla în salon, 
când o găsi, condus de ai casei, Rostov. Nu înţelegea cine 
era acel care venise, ce voia şi ce avea să se întâmple cu ea. 
Văzându-i figura de rus şi recunoscând după mers şi după 
primele cuvinte rostite că era un om din lumea ei, îl aţinti 
cu privirea-i adâncă şi strălucitoare şi începu să-i vorbească 
cu voce şovăielnică şi tremurândă de emoție. Lui Rostov i se 
păru numaidecât că e ceva romantic în această întâlnire. „O 
fată fără apărare, mai mult moartă de durere, singură, 
lăsată la bunul plac al unor mujici brutali, răzvrătiți! Ce 
întorsătură ciudată a soartei m-a împins aici! Gândea 
Rostov, ascultând-o şi privind-o. Şi câtă blândeţe şi nobleţe 
în trăsăturile şi în expresia chipului ei!” îşi spunea el, 
ascultându-i povestirea pe care ea şi-o depăna, sfioasă. 

Când îi spuse că toate astea se întâmplaseră a doua zi 
după înmormântarea tatălui ei, vocea începu să-i tremure şi 
se întoarse. Dar numaidecât, ca şi când s-ar fi temut să nu 
creadă Rostov că voia să-l înduioşeze prin ceea ce spunea, îl 
privi cu ochi speriaţi şi întrebători. Lui Rostov îi dăduseră 
lacrimile. Prinţesa Maria observă lucrul acesta şi îi mulţumi 
cu privirea ei luminoasă, care te făcea să uiţi că nu era 
frumoasă. 

— N-am cuvinte să exprim, prinţesă, cât de fericit sunt că 
am trecut din întâmplare pe aici şi că voi fi în situaţia de a 
vă sta la dispoziţie, spuse Rostov, ridicându-se. Puteţi pleca 
şi eu vă asigur că niciunul dintre oamenii aceştia nu va 
îndrăzni să vă facă neplăceri, dacă-mi permiteţi să mă 
număr printre cei din suita dumneavoastră. 

Şi, după ce se înclină respectuos, aşa cum te înclini în faţa 
unei doamne de sânge împărătesc, se retrase spre uşă. 

Prin tonul lui deosebit de respectuos, Rostov voia să arate 
că, deşi considera drept o mare fericire faptul că i-a putut 
face cunoştinţă, nu voia totuşi să se folosească de prilejul 
nenorocirii ei pentru a se apropia de dânsa. 

Prinţesa Maria înţelese şi preţui acest ton. 


— Vă sunt foarte, foarte recunoscătoare, îi spuse prinţesa 
în franţuzeşte, dar sper că totul n-a fost decât o 
neînțelegere şi că nimeni nu este cu adevărat vinovat. 

Şi prinţesa izbucni deodată în plâns. 

— Scuzaţi-mă, spuse ea. 

Rostov, încruntându-se, se înclină încă o dată adânc şi ieşi 
din odaie. 

XIV 

— EI, CUM II? E DRĂGUŢĂ? A mea, frăţioare, aceea în 
Toz, e delicioasă şi o cheamă Duniaşa... 

Dar, văzând faţa lui Rostov, Ilin amuţi. El observă că eroul 
şi comandantul lui se găsea în cu totul altă stare 
sufletească. 

Rostov îi aruncă lui Ilin o privire mânioasă şi, fără să-i 
răspundă, se îndreptă grăbit spre sat. 

— Le arăt eu, le dau eu lor, tâlharii! Îşi spunea el. 

Alpatâci, cu paşi uşori, o luă aproape la fugă după Rostov 
şi abia îl ajunse. 

— Ce hotărâre aţi binevoit să luaţi? Întrebă el, ajungându- 
l. 

Rostov se opri şi, strângând pumnii, se apropie deodată, 
ameninţător, de Alpatăâci. 

— Hotărâre? Care hotărâre? Porc bătrân! Îi strigă el. Tu 
ce-ai păzit aici? Hai? Mujicii se răscoală şi tu nu poţi să le 
faci faţă? Şi tu eşti un trădător! Vă cunosc eu! Să ştiţi că vă 
jupoi pe toţi... 

Şi, ca şi cum s-ar fi temut să nu-şi irosească zadarnic 
prisosul de furie, îl părăsi pe Alpatăci şi plecă grăbit mai 
departe. Alpatăci, înăbuşindu-şi un sentiment de jignire, 
porni şi el cu paşi întinşi după Rostov, continuând să-şi 
spună părerea. Zicea că mujicii erau îndăriiţi, că în 
momentul de faţă nu era deloc cuminte să li se 
împotrivească fără ajutorul unor trupe şi că mai nimerit era 
să trimită mai întâi după trupe. 

— Le dau eu trupe... Le arăt eu împotrivire... spuse fără 
noimă Nikolai, pe care-l înăbuşea o furie sălbatică, 


animalică, şi nevoia de a-şi descărca furia asupra cuiva. 

Fără să se mai gândească ce anume avea de făcut, se 
îndreptă inconştient spre mulţimea de mujici, cu paşi repezi 
şi hotărâți. Şi cu cât se apropia mai mult de gloată, cu atât 
Alpatâci simţea mai precis că fapta nechibzuită a lui Rostov 
ar putea da rezultate bune. Acelaşi lucru îl simţiră şi mujicii 
din grup când văzură cât de iute şi de apăsat călca Rostov şi 
cât îi era de hotărâtă şi de încruntată faţa. 

După ce intraseră în sat husarii, şi Rostov se dusese la 
prinţesă, în rândurile mulţimii se petrecuseră mari 
tulburări şi dezbinări. Câţiva mujici fură de părere că acei 
care veniseră erau ruşi şi că s-ar putea supăra din pricină 
că prinţesa nu a fost lăsată să plece. Dron era de aceeaşi 
părere, dar de îndată ce şi-o exprimă, Karp şi alţi mujici 
tăbărâră pe fostul staroste. 

— Tu vorbeşti, tu care-ai furat obştea atâţia ani? Strigă 
Karp. Pentru tine-i totuna! Îţi dezgropi oala cu bani, te cari 
cu ea şi nici capul nu te doare. Dar noi? Să ne distrugem 
gospodăriile? Nu-i aşa? 

— N-ai auzit? Să fie rânduială, nu pleacă nimeni din casă, 
nu se strămută nici un pai, asta-i şi pace! Strigă altul. 

— Era rândul lui fecioru-tău, da' ai făcut pe dracu-n patru 
şi nu l-ai dat, se repezi deodată la Dron un bătrânel mărunt. 
Da' pe Vanka al meu l-ai băgat recrut. Hei, toţi avem să 
murim odată! 

— Da, da, toţi murim odată! 

— Eu nu mă dau înapoi de la voia obştii, spuse Dron. 

— Nu mai spune, nu te dai înapoi, dar burtă ai făcut! 

Cei doi mujici înalţi îşi spuseră şi ei păsurile. De îndată ce 
Rostov, însoţit de Ilin, Lavruşka şi Alpatăci, se apropie de 
grup, Karp, cu o mână în brâu, zâmbind uşor, ieşi în frunte. 
Dron, dimpotrivă, se trase până în rândurile din urmă, şi 
grupul strânse rândurile. 

— Hei! Care-i starostele aici la voi? Strigă Rostov, 
apropiindu-se cu paşi repezi de grup. 

— Starostele? Da' ce-aveţi cu el? Întrebă Karp. 


N-apucară însă bine să-şi sfârşească vorba, că-i şi zbură 
căciula cât colo, iar capul îi fu smucit într-o parte de 
puterea loviturii. 

— Jos căciulile, mişeilor! Strigă cât putu Rostov. Unde-i 
starostele? Continuă el, cu glas plin de mânie grozavă. 

— Starostele, pe staroste îl vrea... Dron Zaharâci, te 
cheamă pe dumneata, se auziră ici şi colo voci grăbite şi 
supuse, şi oamenii începură să-şi scoată căciulile. 

— Noi nu ne răsculăm, noi păstrăm rânduiala, spuse Karp. 

Şi, în aceeaşi clipă, se auziră câteva voci din rândurile din 
urmă: 

— Cum au hotărât bătrânii! Prea sunteţi mulţi 
comandanţi... 

— Mai îndrăzniţi să vorbiţi? Vă răsculați? Tâlharilor! 
Mişeilor! Zbieră Rostov turbat de furie şi îl apucă pe Karp 
de guler. Legaţi-l, legaţi-l! Strigă el, deşi n-avea cine să-l 
lege, afară de L.avruşka şi de Alpatăci. 

Numai că Lavruşka se şi repezi la Karp şi îl prinse de braţ 
pe la spate. 

— Porunciţi să-i chem pe ai noştri din vale? Întrebă el. 

Alpatâci se întoarse spre mujici şi chemă pe nume doi din 
ei ca să-l lege pe Karp. Mujicii chemaţi ieşiră supuşi din 
mijlocul grupului şi începură să-şi descingă brâiele. 

— Unde-i starostele? Strigă Rostov. 

Dron, palid şi încruntat, ieşi din mijlocul grupului. 

— Tu eşti starostele? Leagă-l, Lavruşka! Strigă Rostov, ca 
şi când nici porunca aceasta n-ar fi putut întâmpina vreo 
rezistenţă. 

Şi, într-adevăr, alţi doi mujici începură să-l lege pe Dron, 
care, vrând parcă să-i ajute la treaba asta, se descinse de 
curea şi le-o dădu. 

— Iar voi toţi, ascultaţi-mă, spuse Rostov, adresându-se 
mujicilor. Ştergeţi-o numaidecât pe la casele voastre, marş! 
Şi să nu vă mai aud piuitul! 

— Păi, noi n-am făcut nimic rău. Asta, va să zică, numai 
aşa, din prostie. Ne-am ţinut de fleacuri... Spuneam eu că 


nu-i treabă curată, se auziră câteva voci. 

Oamenii se mustrau unii pe alţii. 

— Aţi văzut, v-am spus eu, zise Alpatâci, intrând iarăşi în 
drepturile lui. Nu-i frumos, oameni buni! 

— Prostia noastră, Iakov Alpatâci, răspunseră aceleaşi 
glasuri şi mulţimea începu numaidecât să se destrame şi să 
se împrăştie prin sat. 

Cei doi mujici legaţi fură duşi în curtea conacului. 
Perechea de beţivani se luă după ei. 

— Ei, acum să te văd! Îi spuse lui Karp unul dintre ei. 

— Se poate să vorbeşti aşa cu boierii? Ce credeai tu? 

— Un prost, zise şi celălalt, curat prost! 

În două ceasuri, căruțele erau gata înhămate în curtea 
conacului din Bogucearovo. Mujicii cărau şi încărcau grăbiţi 
în căruţe lucrurile boiereşti, iar Dron, eliberat - după 
dorinţa prinţesei Maria - din cămara unde fusese închis, 
stătea acum în mijlocul curţii şi dădea porunci mujicilor. 

— N-o pune aşa, ca proasta, spunea unul dintre mujici, un 
om înalt, cu faţa rotundă şi zâmbitoare, luând o casetă din 
mâna fetei din casă. Şi asta costă parale. Dacă o arunci aşa 
sau o vâri dezvelită sub funie, are să se roadă. Mie nu-mi 
place aşa! Să facem lucrurile cum trebuie, în lege. lac-aşa, 
pune-o sub rogojină şi acoper-o cu olecuţă de fân; iac-aşa, 
vezi? 

— Ia te uită ce de mai cărţi, spuse alt mujic, care scotea 
dulapurile bibliotecii prinţului Andrei. Vezi să nu-l zgării! 
Da-i greu, băieţi; astea-s cărţi, nu glumă! 

— Păi da, au scris, nu s-au jucat! Spuse mujicul cel înalt, cu 
faţa rotundă, clipind cu înţeles din ochi şi arătând spre 
lexicoanele care stăteau pe rafturile de deasupra. 

Rostov, nevoind să abuzeze de faptul că făcuse cunoştinţă 
cu prinţesa, nu se duse la conac, ci rămase în sat, 
aşteptându-i trecerea. Când apăru trăsura şi convoiul cu 
bagajele, el încalecă şi îi făcu suită cale de douăsprezece 
verste, până o scoase la şoseaua ocupată de trupele 
noastre. La lankovo, în curtea hanului, îşi luă respectuos 


rămas-bun şi îşi îngădui, pentru întâia oară, să-i sărute 
mâna. 

— De ce vorbiţi aşa, îi răspunse el prinţesei, înroşindu-se 
tot când aceasta îi mulţumi pentru salvarea ei (cum numea 
ea ceea ce făcuse Rostov), orice poliţai de plasă ar fi făcut- 
o! Dacă am fi avut să ne războim numai cu mujici, n-ar fi 
ajuns atât de departe inamicul, spuse el, oarecum ruşinat şi 
încercând să schimbe vorba. Sunt fericit doar că am avut 
prilejul să vă cunosc. La revedere, prinţesă, vă doresc 
fericire şi mângâiere şi aş dori să ne mai întâlnim cândva în 
condițiuni mai fericite. Dacă nu doriţi să mă faceţi să roşesc, 
vă rog să nu-mi mai mulţumiţi. 

Dar dacă prinţesa nu-i mai mulţumi prin cuvinte, îi 
mulţumi cu toată expresia feţei sale, care strălucea de 
recunoştinţă şi de înduioşare. Nu putea crede că n-avea de 
ce să-i mulţumească. Dimpotrivă, pentru ea nu mai încăpea 
nici o îndoială că, dacă n-ar fi fost el, ea ar fi trebuit să piară 
cu siguranţă, fie de mâinile răsculaților, fie de ale 
francezilor, şi că el, pentru a o salva, se expusese celui mai 
evident şi mai grozav pericol; şi încă mai neîndoielnic era 
faptul că el era un om cu suflet ales şi nobil, care-i putuse 
înţelege situaţia, ca şi durerea. Ochii lui blânzi şi cinstiţi, 
plini de lacrimi, atunci când ea îi povestise plângând 
pierderea suferită, nu-i mai ieşeau din minte. 

Când îşi luă rămas bun de la el şi rămase singură, prinţesa 
Maria simţi deodată că-i dau lacrimile şi în aceeaşi clipă îşi 
puse, nu prima oară, întrebarea ciudată dacă nu cumva îl 
iubeşte. 

Mai departe, în drum spre Moscova, Duniaşa, care se afla 
lângă dânsa în cupeu, observă de mai multe ori că, în ciuda 
situaţiei grele în care se găsea, prinţesa Maria se uita pe 
fereastra cupeului şi zâmbea cu bucurie şi în acelaşi timp 
cu tristeţe. 

„Ei, şi ce-ar fi dacă l-aş iubi?” îşi zicea prinţesa Maria. 

Oricât de ruşine i-ar fi fost să recunoască faţă de sine că s- 
a putut îndrăgosti ea mai întâi de un om care, poate, n-o va 


iubi nicicând, se linişti la gândul că nimeni nu va afla lucrul 
acesta vreodată şi că ea nu va avea nici o vină dacă-l va iubi, 
până la sfârşitul vieţii sale, fără să spună nimănui nimic, pe 
acest om de care se îndrăgostise pentru întâia şi ultima 
oară în viaţă. 

Uneori îşi amintea de privirile lui, de compătimirea pe 
care i-o arătase şi de cuvintele ce-i spusese şi i se părea că 
fericirea nu este ceva imposibil. Şi atunci Duniaşa observa 
cum stăpâna ei se uita zâmbind pe fereastra cupeului. 

„Şi a trebuit să vină el la Bogucearovo şi încă tocmai în 
asemenea clipe! Se gândea prinţesa Maria. Şi a trebuit ca 
sora lui să-l fi refuzat pe prinţul Andrei!” în toate acestea, 
prinţesa Maria vedea mâna providenţei. 

Impresia cu care rămăsese Rostov despre prinţesa Maria 
era foarte plăcută. Când îşi amintea de ea, voioşia îi 
revenea, şi când tovarăşii săi, care aflaseră de întâmplarea 
de la Bogucearovo, glumeau, spunând că el plecase după 
fân şi dăduse peste una dintre cele mai bogate fete din 
Rusia, Rostov se supăra. Şi se supăra tocmai din pricină că, 
fără voia lui, gândul că s-ar putea însura cu blânda prinţesă 
Maria, care-i plăcea şi care avea o imensă avere, îi venise 
nu o dată în minte. Nici nu putea să-şi dorească o soţie mai 
bună decât prinţesa Maria: căsătoria aceasta ar fi adus 
fericirea contesei, mama lui, şi ar fi pus pe picioare 
afacerile tatălui său; ba chiar - Nikolai simţea lucrul acesta 
- ar fi făcut-o fericită şi pe prinţesa Maria. 

Dar Sonia? Şi cuvântul dat? Iată de ce se supăra Rostov 
când prietenii îl necăjeau, vorbindu-i de prinţesa Bolkonski. 

XV. 

LUÂND IN PRIMIRE COMANDA armatelor, Kutuzov îşi 
aduse aminte de prinţul Andrei şi îi trimise ordin să se 
prezinte la cartierul general. 

Prinţul Andrei sosise la 'Ţarevo-Zaimişce chiar în ziua şi la 
ora când Kutuzov trecea pentru prima oară trupele în 
revistă. Se opri în sat, lângă casa preotului, în faţa căreia se 
afla trăsura comandantului suprem, şi se aşeză pe o bancă 


lângă poartă, aşteptând pe serenissimul, cum îl numeau 
acum toţi pe Kutuzov. De pe câmpia de la marginea satului 
se auzeau când sunete de fanfară, când zgomotul unei 
mulţimi imense de glasuri care strigau „ura!” în cinstea 
noului comandant suprem. lot acolo, la poartă, cam la zece 
paşi de prinţul Andrei şedeau, profitând de absenţa 
prinţului şi de vremea frumoasă, două ordonanţe, un curier 
şi un intendent. Un locotenent-colonel de husari, mărunt de 
statură, negricios, cu mustăţile prea crescute şi favoriţii 
neîngrijiţi, se apropie călare de poartă şi, văzându-l pe 
prinţul Andrei, îl întrebă dacă acolo stă serenissimul şi dacă 
soseşte curând. 

Prinţul Andrei îi răspunse că el nu aparţine statului-major 
al serenissimului şi că e şi el abia sosit. Locotenent-colonelul 
de husari se adresă uneia dintre ordonanţe, îmbrăcată într- 
o frumoasă uniformă, şi ordonanța îi răspunse, cu disprețul 
pe care-l au totdeauna faţă de ofiţeri ordonanţele 
comandanților supremi: 

— Cine, serenissimul? Trebuie să vină numaidecât. Dar ce 
doriţi? 

Locotenent-colonelul de husari zâmbi pe sub mustață la 
tonul ordonanţei, sări de pe cal, îl dădu în grija vistavoiului 
şi se apropie de Bolkonski, înclinându-se uşor. Bolkonski îi 
făcu loc pe bancă şi locotenent-colonelul de husari se aşeză 
alături de el. 

— Îl aşteptaţi şi dumneavoastră pe comandantul suprem? 
Se vâri în vorbă locotenent-colonelul de husari. Se zice că 
oricine poate intra la el. Slavă Domnului! Cu cârnăţarii ăia 
de nemți era prăpăd! Nu degeaba a cerut Ermolov să fie 
ridicat la rangul de neamţ. Acum le-a mai venit şi ruşilor 
apa la moară. Dracu-i ştie ce făceau. Tot retragere şi iar 
retragere. Aţi făcut campania? Întrebă el. 

— Am avut plăcerea, răspunse prinţul Andrei, nu numai să 
iau parte la retragere, dar să şi pierd în această retragere 
tot ce aveam mai scump, fără să mai vorbesc de avere şi de 


casa părintească... pe tatăl meu, care a murit de inimă rea. 
Eu sunt din gubernia Smolensk. 

— A! Dumneavoastră sunteţi prinţul Bolkonski? Îmi pare 
foarte bine că v-am făcut cunoştinţa! Locotenent-colonelul 
Denisov, mai cunoscut sub numele de Vaska, zise Denisov, 
strângând mâna prinţului Andrei şi privindu-l cu deosebită 
atenţie şi bunătate. Da, am auzit, spuse el compătimitor şi, 
după ce tăcu câteva clipe, continuă: lacătă şi războiul scitic. 
Toate astea-s bune, dar nu pentru cei care le îndură pe 
spinarea lor. Va să zică, dumneavoastră sunteţi prinţul 
Andrei Bolkonski? Denisov dădu din cap. Foarte bucuros, 
prinţe, foarte bucuros că vă cunosc, adăugă el iar, zâmbind 
trist, în timp ce-i strângea mâna. 

Prinţul Andrei îl cunoştea pe Denisov din ceea ce-i 
povestise Nataşa despre primul ei pretendent. Această 
amintire, şi dulce, şi amară totodată, îl transpuse din nou în 
starea aceea dureroasă, care nu-l mai cuprinsese în ultimul 
timp, dar care trăia totuşi în sufletul lui. În ultima vreme 
avusese atâtea alte dureri şi impresii atât de puternice, ca 
părăsirea Smolenskului, trecerea sa prin Lâsâe Gori, vestea 
recentă a morţii tatălui său, atâtea încercări îi fuseseră 
hărăzite, încât amintirile încetaseră să-l mai frământe şi, 
când totuşi îi reveneau în minte, erau departe de a-l mai 
tulbura cu puterea cu care-l tulburau odinioară. Şi pentru 
Denisov şirul amintirilor pe care i le trezea numele lui 
Bolkonski făceau parte dintr-un trecut îndepărtat şi poetic, 
de pe când într-o seară, după masă, Nataşa cântase, şi el, 
fără să-şi dea seama cum, făcuse propuneri de căsătorie 
unei fetiţe de cincisprezece ani. Zâmbi amintirilor acelor 
vremi şi pasiunii lui pentru Nataşa, şi trecu repede la 
subiectul care-l preocupa acum exclusiv şi pătimaş. Era un 
plan de campanie pe care-l concepuse pe vremea 
retragerii, când avea slujbă la avanposturi. Îi prezentase 
acest plan lui Barclay de 'Tolly, şi acum avea de gând să i-l 
prezinte şi lui Kutuzov. Planul său se întemeia pe faptul că 
linia de operaţii a francezilor era prea întinsă şi că, în loc să 


se declanşeze o acţiune pe front, ca să li se oprească 
înaintarea, trebuia mai curând să li se taie comunicațiile. El 
începu să-şi expună prinţului Andrei planul. 

— Ei nu pot ţine întregul front, pe toată întinderea lui. 
Este cu neputinţă, îmi iau eu misiunea să-l străpung; daţi-mi 
cinci sute de oameni, şi-i tai în două, fără discuţie. Război 
de partizani. Nu există altă posibilitate. 

Denisov se ridică în picioare şi, dând din mâini, îşi expunea 
planul. Pe la mijlocul expunerii lui se auziră dinspre câmpul 
de paradă strigătele ostaşilor care erau tot mai confuze şi 
mai răspândite, amestecate cu sunetele fanfarei şi cu 
cântece. Satul se umplu de tropot de copite şi de strigăte. 

— Vine! Strigă cazacul de la poartă. Ele. Vine! 

Bolkonski şi Denisov se apropiară de poartă, lângă care se 
înşirase un grup de soldaţi (garda de onoare), şi îl văzură 
pe Kutuzov venind tacticos pe uliţă, călare pe un cal murg, 
nu prea înalt. O imensă suită de generali îl urma. Barclay 
călărea aproape în rând cu el; o mulţime de ofiţeri alergau 
după ei şi pe lângă ei şi strigau: „Ura!” 

Aghiotanţii intrară cei dintâi în curte. Kutuzov îşi îndemna 
nerăbdător calul, care călca lin şi uniform sub greutatea 
trupului său, saluta din cap şi ducea tot timpul mâna la 
cascheta albă a gărzilor călare (cu banta roşie şi fără 
Cozoroc). Ajungând în dreptul grenadierilor gărzii de 
onoare, cea mai mare parte cavalerişti, care-i dădeau 
onorul, stătu câteva clipe locului, îi privi atent cu ochiul 
cercetător al comandantului, apoi se întoarse către 
mulţimea de generali şi ofiţeri care-l înconjura. Faţa lui luă 
pe dată o expresie fină. Ridică din umeri în semn de 
nedumerire: 

— Şi cu astfel de flăcăi să ne retragem şi iar să ne 
retragem! Exclamă el. Ei, la revedere, generale, adăugă şi 
îşi îndemnă calul spre poartă, trecând pe lângă prinţul 
Andrei şi Denisov. 

— Ura! Ura! Ura! Strigau cei din urma lui. 


De când nu-l mai văzuse prinţul Andrei, Kutuzov era şi mai 
umflat, şi mai înecat în grăsime. Dar ochiul alb şi cicatricea 
rânii, bine cunoscute prinţului Andrei, ca şi expresia obosită 
a feţei sale şi a întregii lui făpturi, îi erau aceleaşi. Era în 
tunică (cravaşa o avea prinsă de o curea subţire ce-i atârna 
pe umăr) şi se legăna greoi în şa pe calul lui mărunt şi 
vânjos. 

— Pfiu... pfiu... pfiu... fluiera el uşor, în timp ce intra pe 
poartă. 

Chipul său exprima mulţumirea omului împăcat, care abia 
aşteaptă să se odihnească, după paradă. Îşi scoase piciorul 
stâng din scară, aplecându-se cu tot trupul şi, încruntându- 
se de efort, şi-l ridică sprijinindu-şi-l într-un genunchi pe şa, 
gemu şi îşi dădu drumul în braţele cazacilor şi ale 
aghiotanţilor care îl susţinură. 

Îşi îndreptă ţinuta, privi împrejur cu ochiul lui pe jumătate 
închis, şi, uitându-se la prinţul Andrei, fără să-l recunoască 
probabil, se îndreptă cu mersul lui greoi spre cerdacul 
casei. 

— Pfiu... pfiu... pfiu... fluieră el şi se mai uită a dată la 
prinţul Andrei. 

Impresia pe care i-o făcea figura prinţului Andrei, aşa cum 
se întâmplă adresa cu bătrânii, nu se legă în mintea lui de 
amintirea fostului său aghiotant, decât peste câteva 
secunde. 

— A, bună ziua, prinţe, bine ai venit, dragul meu, hai, 
vino... spuse el obosit, uitându-se împrejur şi păşind greoi 
pe scara care trosnea sub greutatea lui. 

Se descheie şi se aşeză pe o laviţă din ceardac. 

— Ei, ce face tata? 

— Ieri am primit ştirea că a murit, răspunse scurt prinţul 
Andrei. 

Kutuzov se uită speriat, cu ochi mari, la prinţul Andrei, 
apoi, scoţându-şi cascheta, se închină: „Fie-i ţărâna uşoară! 
Facă-se voia Domnului cu noi toţi!” Oftă din greu şi tăcu un 
timp. „L-am iubit şi l-am prețuit mult şi iau parte cu tot 


sufletul la durerea ta.” Îl îmbrăţişă apoi pe prinţul Andrei şi 
îl ţinu aşa, la pieptul lui gras, multă vreme. Când îi dădu 
drumul, prinţul Andrei observă că buzele răsfrânte ale lui 
Kutuzov tremurau şi că avea lacrimi în ochi. Kutuzov oftă şi 
se sprijini cu amândouă mâinile de laviţă, ca să se ridice. 

— Hai, vino la mine să mai stăm de vorbă, zise el; dar, în 
acelaşi moment Denisov, tot atât de puţin intimidat în faţa 
şefilor săi, ca şi în faţa duşmanului, urcă hotărât treptele, 
zornăindu-şi pintenii, fără să se sinchisească de adjutanţii 
care încercau cu şoapte răstite să-l oprească. 

Kutuzov îl privi cu nemulţumire, tot cu mâinile sprijinite de 
laviţă. Denisov îşi spuse numele şi declară că are de făcut 
serenissimului o comunicare de mare importanţă pentru 
binele patriei. Kutuzov începu să-l privească cu ochi de om 
obosit, îşi aduse mâinile pe pântece cu un gest plictisit şi-i 
zise: „Pentru binele patriei? Ei, despre ce e vorba? Spune!” 
Denisov se roşi ca o fetiţă (era aşa de straniu să vezi roşind 
chipul acesta mustăcios de om mare şi beţiv) şi începu să-şi 
expună cu îndrăzneală planul de a tăia linia de operaţii a 
inamicului între Smolensk şi Viazma. Denisov trăise prin 
partea locului şi cunoştea bine regiunea. Planul său părea 
bun, fără îndoială, datorită mai cu seamă puterii de 
convingere pe care o punea în ceea ce spunea. Kutuzov se 
uita în jos şi din când în când arunca câte o privire spre 
casa de alături, ca şi când s-ar fi aşteptat să apară dintr- 
acolo ceva neplăcut pentru el. Şi, într-adevăr, din izba la 
care se uita, apăru, în timp ce îşi depăna Denisov discursul, 
un general cu o geantă la subţioară. 

— Ei, eşti gata? Întrebă Kutuzov, întrerupând la jumătate 
expunerea lui Denisov. 

— Gata, serenissime, răspunse generalul. 

Kutuzov clătină din cap, ca şi când ar fi spus: „Cum să facă 
un singur om faţă la toate astea!” şi continuă să-l asculte pe 
Denisov. 

— Îmi dau cuvântul meu de ofiţer rus, spuse Denisov, că 
voi tăia liniile de comunicaţie ale lui Napoleon. 


— Ce fel de rudă eşti cu generalul de intendenţă Kiril 
Andreevici Denisov? Îl întrerupse Kutuzov. 

— E unchiul meu, serenissime. 

— O! Am fost prieteni, spuse vesel Kutuzov. Bine, bine, 
dragul meu, rămâi aici la comandament şi mâine vom mai 
vorbi. 

Şi, salutându-l uşor din cap pe Denisov, întinse mâna spre 
hârtiile aduse de Konovniţân. 

— N-ar fi mai bine, serenissime, să poftiţi în odaie, zise cu 
nemulţumire în voce generalul de serviciu. Este neapărat 
necesar să cercetaţi planurile şi să semnaţi anumite hârtii. 

Un aghiotant care apăru în uşă raportă că în casă totul e 
gata. Dar Kutuzov, probabil, n-avea chef să intre în casă 
decât după ce se va fi eliberat de tot ce avea de făcut. Se 
încruntă... 

— Nu! Zi cuiva, drăguță, să-mi aducă o măsuţă, voi studia 
hârtiile aici, spuse el. Tu nu pleca, mai adăugă, întorcându- 
se către prinţul Andrei. 

Prinţul Andrei rămase în ceardac şi ascultă raportul 
generalului de serviciu. 

Cât dură raportul, prinţul Andrei auzi, îndărătul uşii de la 
intrare, şoapte de glasuri femeieşti şi foşnet mătăsos de 
rochie. Aruncându-şi de câteva ori privirea într-acolo, zări 
la uşă o femeie plină la trup, rumenă şi frumoasă, într-o 
rochie trandafirie şi cu basma de mătase violetă pe cap, 
ţinând în mână o tavă şi, desigur, aşteptând intrarea 
comandantului suprem. Aghiotantul lui Kutuzov îi explică 
prinţului Andrei la ureche că femeia era stăpâna casei, 
preoteasa, care avea de gând să-l întâmpine pe serenissim 
cu pâine şi sare. Bărbatul ei, preotul, îl primise pe 
comandantul suprem în biserică, cu crucea, iar ea voia să-l 
întâmpine aici, acasă... „E foarte drăguță”, adăugă 
aghiotantul, zâmbind. Kutuzov se întoarse la vorbele 
acestea. Asculta raportul generalului de serviciu (în care 
punctul principal îl forma critica poliţiei de lângă Ţarevo- 
Zaimişce) tot aşa cum îl ascultase adineauri pe Denisov, sau 


cum ascultase cu şapte ani în urmă discuţiile de la consiliul 
de război al Austerlitzului. Asculta, probabil, numai pentru 
că avea urechi care nu puteau să nu audă, deşi într-una 
dintre ele avea scamă de funie marinărească; dar se vedea 
bine că nimic din tot ce-avea să-i spună generalul de 
serviciu nu-l putea uimi sau interesa, că ştia dinainte ce i se 
va raporta şi, dacă asculta toate acestea, era numai pentru 
că trebuia să le asculte, aşa cum trebuia ascultată sfeştania 
cântată de popi. 'Tot ce spusese Denisov fusese bine chibzuit 
şi inteligent. Ceea ce spunea generalul de serviciu era şi 
mai bine chibzuit şi mai inteligent, dar se vedea cât de colo 
ce mult dispreţuia Kutuzov şi ştiinţa, şi inteligenţa, şi cât de 
bine ştia el că altceva hotărăşte soarta unui război, ceva ce 
nu depinde de ştiinţă şi de inteligenţă. Prinţul Andrei 
urmărea cu atenţie expresia feţei comandantului suprem, 
dar tot ce putu citi pe ea fu numai plictiseala, curiozitatea 
de a şti ce pun la cale glasurile femeieşti dindărătul uşii şi 
dorinţa de a se păstra în limitele politeţii. Se vedea clar cât 
dispreţuia Kutuzov inteligenţa şi ştiinţa, şi chiar 
sentimentele patriotice manifestate de Denisov, dar el nu le 
dispreţuia nici cu mintea, nici cu sufletul, nici cu 
superioritatea pregătirii pe care o avea (pentru că nici nu 
căută să arate aşa ceva), ci le dispreţuia altfel. Bătrâneţea 
sa le dispreţuia cu experienţa vieţii. Singura dispoziţie dată 
de Kutuzov cu prilejul acestui raport se referea la acei 
maraudeurs, soldaţi dedaţi la jaf din armata rusă. Generalul 
de serviciu îi prezentă, la sfârşitul raportului, cererea unui 
boier care-i pretindea serenissimului să ordone să fie 
despăgubit pentru ovăzul verde cosit de armată. 

Kutuzov plescăi din buze şi dădu din cap, auzind 
plângerea. 

— În sobă cu ea... pune-o pe foc. Şi-ţi spun odată pentru 
totdeauna, drăguță, zise el, orice plângere ca asta, dă-o pe 
foc. Lasă-i să le cosească grânele şi să le ardă lemnele 
sănătoşi. N-am dat eu ordin şi nici nu le-am permis să facă 
lucruri de acestea, dar nici nu-i pot trage la răspundere, pe 


niciunul. Fără asta nu se poate! Unde tai lemne sar şi aşchii, 
ce vrei! Se mai uită o dată la hârtie. O, sfântă pedanterie 
nemţească! Exclamă, clătinând din cap. 

XVI 

— EI, ACUMA-I GATA TOT! Spuse Kutuzov, iscălind ultima 
hârtie şi, sculându-se greoi, îşi netezi pielea obosită de pe 
gâtul alb şi puhav şi se îndreptă vesel spre uşă. 

Preoteasa, căreia i se urcase tot sângele în obraji, se 
repezi la tavă, dar n-o putu prezenta la timp, deşi se 
pregătise de atâta vreme. Ploconindu-se adânc, ea i-o 
întinse lui Kutuzov. 

Acesta se uită la ea printre gene, apoi zâmbi, o prinse de 
bărbie şi spuse: 

— Tii, că frumoasă mai eşti! Mulţumesc, porumbiţo! 

Scoase din buzunarul pantalonilor bufanţi câteva piese de 
aur şi i le puse pe tavă. 

— Ei, cum o duci? O întrebă Kutuzov, îndreptându-se spre 
camera care-i fusese rezervată. 

Preoteasa, toată numai zâmbet şi cu gropiţe în obrajii ca 
doi bujori, îl urmă în odaie. Aghiotantul ieşi în ceardac, 
după prinţul Andrei, şi-l pofti la o mică gustare. Peste vreo 
jumătate de ceas, prinţul Andrei fu chemat iarăşi la 
Kutuzov. Îl găsi răsturnat într-un jilţ şi cu aceeaşi tunică, 
descheiată. În mână ţinea o carte franţuzească, pe care la 
intrarea prinţului Andrei o puse deoparte, după ce vâri un 
cuţit drept semn între file; era Les chevaliers du Cygne614 
opera doamnei de Genlis, cum citi prinţul Andrei pe 
copertă. 

— Hai, şezi, şezi aici, să stăm puţin de vorbă, zise Kutuzov. 
E trist, foarte trist. Dar nu uita, dragul meu, că-ţi sunt ca şi 
un tată, un al doilea tată... 

Prinţul Andrei îi povesti tot ce ştia în legătură cu moartea 
tatălui său şi tot ce văzuse cu prilejul trecerii prin Lâsâe 
Gori. 

— Uite unde ne-au adus, unde ne-au adus! Exclamă brusc 
Kutuzov cu emoție în glas, făcându-şi de bună seamă din 


povestea prinţului Andrei o idee clară despre starea în care 
se afla Rusia. Daţi-mi numai puţin răgaz, numai puţin răgaz, 
adăugă el cu o expresie plină de mânie şi, nemaivoind, 
pesemne, să continue convorbirea aceasta care-l tulbura, 
spuse: Te-am chemat ca să te iau pe lângă mine. 

— Mulţumesc, serenissime, răspunse prinţul Andrei. Mi-e 
teamă însă că nu mai sunt bun pentru comandamente, 
urmă el cu un zâmbet pe care Kutuzov îl observă şi îl privi 
întrebător. Mai ales, adăugă prinţul Andrei, că m-am 
deprins cu regimentul, mi-am îndrăgit ofiţerii şi soldaţii şi 
mi se pare că şi ei mă iubesc pe mine. Mi-ar fi greu să mă 
despart de regiment. Fiindcă, dacă renunţ la cinstea de a fi 
alături de dumneavoastră, vă rog să credeţi că... 

O expresie de inteligenţă, de bunătate şi, în acelaşi timp, 
de fină ironie, strălumina faţa puhavă a lui Kutuzov, care-l 
întrerupse. 

— Îmi pare rău; mi-ai fi fost de folos; dar ai dreptate, ai 
dreptate. Nu aici ne trebuiesc nouă oameni. Avem sfătuitori 
destui, dar oameni n-avem. Regimentele ar arăta cu totul 
altfel, dacă sfătuitorii s-ar duce să facă serviciu acolo, în 
regimente, aşa cum faci tu. le ţin minte de la Austerlitz... Te 
ţin minte; parcă te văd cu drapelul spuse Kutuzov şi roşeaţa 
bucuriei aprinse chipul prinţului Andrei la auzul acestor 
cuvinte. 

Kutuzov îl trase de mână şi îi întinse obrazul să i-l sărute. 
Şi prinţul Andrei văzu iarăşi lacrimi în ochii bătrânului. Deşi 
ştia cât de uşor plângea Kutuzov, deşi ştia că-l mângâia 
acum, dorind să-i arate cât de mult îl compătimeşte pentru 
pierderea suferită, totuşi prinţul Andrei se simţi şi fericit, şi 
măgulit de faptul că-i amintise de Austerlitz. 

— Mergi cu Dumnezeu pe drumul tău. Ştiu, drumul tău e 
drumul onoarei. Tăcu un timp. Mi-ai lipsit mult la Bucureşti, 
dar n-am avut încotro, trebuia să te trimit. Şi, schimbând 
discuţia, Kutuzov începu să vorbească despre războiul cu 
Turcia şi despre pacea încheiată. Da, da, câte imputări mi s- 
au mai făcut, zise Kutuzov, şi pentru războiul, şi pentru 


pacea asta... dar, toate la vremea lor. Tout vient a point a 
celui qui sait attendre.615 Iar sfătuitori se găseau şi pe 
acolo tot atât de mulţi ca şi pe aci... urmă Kutuzov, revenind 
la cei ce-i dau sfaturi, problemă care se vede că-l preocupa. 
Of, sfătuitorii aceştia! Dac-ar fi trebuit să-ţi pleci urechea la 
toţi, apoi nici pace n-am fi încheiat şi nici războiul nu s-ar fi 
isprăvit în Turcia. Toţi sunt grăbiţi, iar graba strică treaba. 
Dacă n-ar fi murit, Kamenski ar fi fost pierdut. A asediat, cu 
treizeci de mii de oameni, cetăţi întărite. Nu-i greu să 
cucereşti o cetate, greu e să câştigi războiul. Iar pentru 
asta nu-i nevoie să asediezi şi să ataci, ci trebuie răbdare şi 
timp. Kamenski a trimis asupra Rusciucului soldaţi, iar eu, 
numai cu aceste două arme (răbdarea şi timpul) am cucerit 
mai multe cetăţi decât Kamenski şi i-am făcut pe turci să 
mănânce carne de cal. Clătină din cap. Şi vor mânca şi 
francezii! Ai cuvântul meu, repetă el, însufleţindu-se şi 
bătându-se cu pumnul în piept - că miţi-i fac să mănânce şi 
ei carne de cal... 

Şi iarăşi i se umplură ochii de lacrimi. 

— Dar dacă totuşi va trebui să primim lupta? Spuse prinţul 
Andrei. 

— Nu voi avea încotro; dacă toţi vor voi lucrul acesta, ce 
să-i faci? Dar crede-mă, dragul meu, nici o armată din lume 
nu-i mai puternică decât acestea două: răbdarea şi timpul. 
Ele vor face totul, numai că sfătuitorii n'entendent pas de 
cette oreille, voila le mal.616 Unii vor, alţii nu vor. Ce să le 
faci? Întrebă el, aşteptând probabil un răspuns. Dar tu ce-ai 
crede că e de făcut? Repetă Kutuzov întrebarea, şi ochii îi 
străluciră cu o expresie de profunzime şi inteligenţă. Să-ţi 
spun eu ce e de făcut, zise Kutuzov, pentru că prinţul 
Andrei şi aşa nu-i răspundea. Să-ţi spun eu ce e de făcut şi 
ce fac. Dans le doute, mon cher; zise el şi după o pauză 
termină silabisind: abstiens-toi.617 - Ei, cu bine, dragul 
meu, şi nu uita că iau parte din tot sufletul la pierderea ta şi 
că, pentru tine, eu nu sunt nici serenissim, nici prinţ şi nici 


comandant suprem, ci tată. Dacă ai nevoie de ceva, vino de- 
a dreptul la mine. Cu bine, dragul meu. 

Îl mai îmbrăţişă o dată şi îl sărută iar. Prinţul Andrei nu 
apucase să treacă pragul, când Kutuzov, cu un oftat de 
destindere, şi luase să citească mai departe romanul 
doamnei de Genlis, Les chevaliers du Cygne. 

Cum se făcuse şi din ce-i venise asta, prinţul Andrei n-ar fi 
putut spune, dar, îndată după întrevederea cu prinţul 
Kutuzov, el se înapoiase la regimentul său ceva mai liniştit 
cu privire la mersul general al lucrurilor şi la omul care 
luase conducerea. Cu cât vedea mai mult lipsa oricărui 
interes personal la acest bătrân, căruia parcă nu-i mai 
rămăsese decât deprinderea pasiunilor, iar în locul 
inteligenţei (ce grupează evenimentele şi trage concluzii) 
doar capacitatea de a contempla liniştit mersul 
evenimentelor, cu atât era mai liniştit, gândindu-se că totul 
se va întâmpla aşa cum trebuia să se întâmple. „El nu va 
face nimic singur, de capul lui. Nu va născoci nimic şi nu va 
lua nici o măsură, îşi zicea prinţul Andrei, dar va pleca 
urechea la toate părerile şi va ţine minte totul, va pune totul 
la locul său, nu va împiedica nici o acţiune folositoare şi nu 
va permite niciodată să se facă ceva dăunător. E conştient 
de faptul că există ceva mai puternic şi mai important decât 
voinţa lui şi anume cursul inevitabil al evenimentelor; e în 
stare să vadă aceste evenimente, e în stare să le înţeleagă 
importanţa şi, faţă de importanţa lor, ştie să se abţină de la 
participarea lui la aceste evenimente, să renunţe la voinţa 
lui proprie, îndreptată spre alte țeluri. Dar, mai ales, 
gândea prinţul Andrei, motivul pentru care poţi avea 
încredere în omul acesta, este că e rus, cu tot romanul 
doamnei de Genlis şi expresiile lui franţuzeşti; i-a tremurat 
glasul când a rostit: „Uite unde ne-au adus!, şi i-au dat 
lacrimile când spunea că îi va face el „să mănânce carne de 
cal,.” Pe acest sentiment, încercat într-un chip mai mult sau 
mai puţin lămurit de toată lumea, se şi întemeiase 
unanimitatea şi aprobarea generală care însoţise alegerea 


lui Kutuzov la comandamentul suprem al armatei, alegere 
contrarie consideraţiilor de la curte, dar corespunzând 
dorinţei poporului. 

XVII. 

DUPĂ PLECAREA ÎMPĂRATULUI din Moscova, viaţa 
moscovită începu să se scurgă iar după rânduiala ei 
obişnuită şi cursul acestei vieţi era atât de firesc, încât cu 
greu ţi-ai fi putut aminti de zilele acelea trăite în plin 
entuziasm patriotic şi cu greu ai fi putut crede că Rusia era 
cu adevărat în primejdie şi că membrii Clubului englez sunt 
totodată şi fiii patriei, gata de orice sacrificiu pentru ea. 
Singurul lucru, care mai amintea acum patriotismul 
înflăcărat de pe vremea vizitei împăratului la Moscova, era 
promisiunea de a da bani şi contingente noi de oameni, 
promisiune care, de îndată ce fusese făcută, se şi 
transformase într-o obligaţie legală, oficială, care părea de 
neocolit. 

Odată cu apropierea duşmanului de capitală, felul cum îşi 
priveau moscoviţii situaţia nu numai că nu deveni mai 
serios, ci, dimpotrivă, deveni şi mai uşuratic, aşa cum se 
întâmplă totdeauna cu oamenii care simt o mare primejdie 
apropiindu-se. Când omul se vede în faţa unui pericol 
apropiat, două glasuri la fel de puternice se fac auzite în 
sufletul lui: unul îl îndeamnă cu destulă cuminţenie să se 
gândească în ce constă pericolul şi cum se poate înlătura; 
altul îi spune şi mai înţelept că-i prea greu şi prea chinuitor 
să te tot gândeşti la primejdie, când nu este în puterea 
omului să prevadă totul şi să se izbăvească de puhoiul 
general al întâmplărilor, şi că, deci, atâta timp cât primejdia 
n-a venit încă, e mai bine ca omul să-şi întoarcă faţa de la ea 
şi să nu se gândească decât la lucruri plăcute. În 
singurătate, de cele mai multe ori, omul dă ascultare 
primului glas; în societatea altora însă, dimpotrivă, celui de- 
al doilea. La fel se întâmplase şi acum cu locuitorii 
Moscovei. Demult nu mai petrecuseră moscoviţii ca anul 
acesta. 


Afişele lui Rastopcin, care aveau sus o poză cu o cârciumă, 
unde se vedea un tejghetar şi târgoveţul moscovit, 
Karpuşka Cighirin, miliţionar, care, bând un păhărel mai 
mult şi auzind că Bonaparte ar fi având de gând să vină la 
Moscova, şi-a ieşit din sărite, i-a înjurat de mama focului pe 
toţi francezii, a ieşit din cârciumă şi a început să vorbească 
cu mult curaj mulţimii adunate în faţa porţii cu vulturul, se 
citeau şi erau apreciate tot atât de mult ca şi ultimele bouts 
rimes ale lui Vasili Lvovici Puşkin. 

La club, în camera din colţ, unde se adunau să citească 
aceste afişe, unii se amuzau de felul cum îşi bătea joc 
Karpuşka de francezi, atunci când zicea că se vor umfla de 
varză, vor crăpa de caşă, se vor îneca cu borş şi că toţi sunt 
nişte pitici pe care o singură muiere i-ar putea arunca câte 
trei deodată cu furca. Unii nu aprobau tonul acesta şi 
spuneau că-i banal şi stupid. Se povestea că Rastopcin i-a 
scos din Moscova pe francezi, ba chiar şi pe toţi ceilalţi 
străini, fiindcă printre ei s-ar fi găsit spioni şi agenţi de-ai 
lui Napoleon; dar lucrurile acestea le povesteau mai ales ca 
să pună cu prilejul acesta în circulaţie cuvintele de duh 
spuse de Rastopcin la deportarea lor. Străinii fuseseră 
îmbarcaţi pe un şlep cu destinaţia Nijni şi Rastopcin le-ar fi 
spus: „Rentrez en vous meme, entrez dans la barque et 
n'en faites pas une barque de Charon”618. Mai spuneau că 
fuseseră evacuate din Moscova toate instituţiile şi adăugau 
la asta gluma lui Şinşin că, fie şi numai pentru lucrul acesta, 
Moscova ar trebui să-i fie recunoscătoare lui Napoleon. 
Povesteau că pe Mamonov regimentul promis avea să-l 
coste opt sute de mii de ruble, că Bezuhov ar fi cheltuit şi 
mai mult pentru oştenii săi, dar că mai frumos decât orice 
în fapta lui Bezuhov era că el însuşi avea să îmbrace 
uniforma şi să pornească în fruntea regimentului, călare, şi 
că nu le va lua nici un ban celor care vor fi de faţă la acest 
spectacol. 

— Dumneata nu cruţi pe nimeni, spuse Julie Drubeţkaia, 
alegând şi adunând grămadă scama pe care o destrămase 


din cârpe, cu degetele ei subţiri, aproape ascunse de atâtea 
inele. 

Julie se pregătea să plece din Moscova a doua zi şi dădea o 
serată de adio. 

— Bezuhov est ridicule, dar e atât de bun, atât de 
simpatic! Ce plăcere-i asta, să fii atât de caustique? 619 

— Amendă! Spuse un tânăr în uniformă de miliţionar, pe 
care Julie îl numea „mon chevalier”620 şi care urma să 
plece împreună cu ea la Nijni. 

Societatea care se aduna la Julie, ca şi atâtea alte cercuri 
din Moscova, luase hotărârea să nu vorbească decât 
ruseşte, şi toţi cei care greşeau folosind cuvinte franţuzeşti 
plăteau amendă în folosul comitetului de ajutorare. 

— Încă o dată amendă pentru galicism, spuse un scriitor 
rus care se afla în salon. „Plăcerea să fii” nu-i pe ruseşte. 

— Dumneata nu ierţi pe nimeni, urmă Julie, adresându-se 
miliţionarului, fără să ia în seamă spusele scriitorului. 
Pentru cuvântul caustique îmi recunosc vina şi plătesc, dar 
pentru plăcerea de a-ţi spune adevărul, sunt gata să mai 
plătesc o dată; pentru galicism nu sunt răspunzătoare, i se 
adresă ea literatului, eu n-am nici bani şi nici timp să-mi iau 
profesor şi să învăţ ruseşte, ca prinţul Goliţân. Dar, iată-l, a 
sosit şi el, adăugă Julie. Quand on...621 Nu, nu, se întoarse 
ea spre miliţionar, nu mă prinzi; vorbeşti de lup şi lupul e la 
uşă, spuse amfitrioana, zâmbindu-i amabil lui Pierre. Chiar 
de dumneata vorbeam, spuse Julie, minţind cu dibăcia 
caracteristică femeilor de lume. Spuneam că regimentul 
dumitale va fi desigur mai bun decât cel al lui Mamonov. 

— Ah, nu-mi mai vorbiţi de regimentul meu răspunse 
Pierre, sărutând mâna gazdei şi luând loc alături de ea. 
Sunt sătul până în gât de el! 

— Nu-i aşa, îl vei comanda chiar dumneata? Spuse Julie, 
aruncând miliţionarului o privire şireată şi ironică. 

În prezenţa lui Pierre, miliţionarul nu mai era atât de 
caustique, şi faţa lui nu arăta decât nedumerire: nu 
pricepea ce înseamnă zâmbetul Juliei. Deşi era distrat şi 


blajin, prezenţa lui Pierre punea pe loc capăt oricărei 
încercări de a glumi pe socoteala lui. 

— Nu, răspunse râzând Pierre, privindu-şi trupul mare şi 
gras. Francezii m-ar putea ochi prea uşor şi, de altfel, mi-e 
şi teamă că n-am să mă pot urca pe cal... 

Luând la rând persoanele alese ca subiect de conversaţie 
în seara aceea, musafirii Juliei aduseră vorba şi de familia 
Rostovilor. 

— Le merge, se zice, foarte rău, spuse Julie. Iar el, contele, 
e atât de nechibzuit! Razumovskii aveau de gând să le 
cumpere casa şi moşia de lângă Moscova, şi ei tot 
tărăgănează. Contele ţine la preţ. 

— Nu, se spune că azi-mâine se încheie târgul, zise cineva. 
Deşi acum e o prostie să mai cumperi ceva la Moscova. 

— De ce? Spuse Julie. Nu cumva credeţi că oraşul e în 
primejdie? 

— Atunci dumneavoastră de ce plecaţi? 

— Eu? Ciudată întrebare! Eu plec, pentru că... ei, pentru 
că toată lumea pleacă; şi pe urmă, eu nu-s nici loana d'Arc 
şi nici amazoană. 

— Ei da, da, aşa-i, mai daţi-mi cârpe. 

— Dacă ştie să-şi chivernisească afacerile, îşi va putea plăti 
toate datoriile, urmă miliţionarul, vorbind de Rostov. 

— E un bătrân de treabă, dar un foarte pauvre sire.622 De 
ce or fi amânând atâta? De multă vreme tot voiau ei să 
plece la ţară; doar Nathalie, parcă, s-a înzdrăvenit? Îl 
întrebă Julie pe Pierre, zâmbindu-i cu tâlc. 

— Rostovii îşi aşteaptă fiul cel mai mic, spuse Pierre. 
Fusese înscris la cazacii lui Obolenski şi plecase la Belaia 
Ţerkov, unde se formează regimentul. Acum, părinţii l-au 
mutat în regimentul meu şi îl aşteaptă să sosească de la o zi 
la alta. Contele vrea demult să plece, dar contesa nu 
consimte pentru nimic în lume, până nu-şi vede băiatul. 

— l-am văzut alaltăieri, la Arharovi; Nathalie s-a făcut 
iarăşi frumoasă şi veselă. A cântat o romanţă. Ce uşor uită 
unii oameni! 


— Ce să uite? Întrebă Pierre cu nemulţumire. 

Julie zâmbi. 

— Ştii, conte, cavaleri ca dumneata nu se mai găsesc decât 
în romanele doamnei de Souza. 

— Cum cavaler? Pentru ce? Întrebă Pierre, înroşindu-se. 

— Ei, hai, destul, dragă conte; c'est la fable de tout 
Moscou. Je vous admire, ma parole d'honneur.623 

— Amendă! Amendă! Sări miliţionarul. 

— Bine, bine. Nu se mai poate vorbi aici. Ce plictisitor! 

— Qu'est-ce qui est la fable de tout Moscou? 624 întrebă 
Pierre supărat, ridicându-se. 

— Ce să mai lungim vorba, conte. Ştii dumneata! 

— Nu ştiu nimic, zise Pierre. 

— Eu ştiu că ai fost bun prieten cu Nathalie şi de aceea... 
Nu, eu am fost totdeauna mai prietenă cu Vera. Cette chere 
Vera! 625 

— Non, madame, 626 continuă Pierre cu un ton de 
nemulţumire. Nu mi-am luat absolut deloc rolul de cavaler 
al contesei Rostova şi de aproape o lună nici n-am mai dat 
pe la ei. Dar nu înţeleg cruzimea... 

— Qui s'excuse, s'accuse627, spuse Julie, zâmbind şi 
fluturând o bucăţică de cârpă destrămată şi, ca să aibă ea 
ultimul cuvânt, se grăbi să schimbe vorba. Ce-am auzit 
chiar astăzi: biata Marie Bolkonski a sosit ieri la Moscova. 
Ai aflat că şi-a pierdut tatăl? 

— Cum se poate! Unde-i? Grozav aş fi dorit s-o văd, spuse 
Pierre. 

— Mi-am petrecut seara de ieri cu ea. Azi sau mâine 
dimineaţă pleacă la moşia lor de lângă Moscova, împreună 
cu nepoţelul ei. 

— Ei, ce spune? Cum se simte? Întrebă Pierre. 

— Nimic, e tristă. Dar ştii cine i-a fost salvatorul? E un 
întreg roman. Nicolas Rostov. Fusese înconjurată, voiau s-o 
omoare, oamenii ei fuseseră răniţi. El s-a aruncat în mijlocul 
lor şi a salvat-o... 


— Încă un roman, spuse miliţionarul. Hotărât lucru, fuga 
asta generală parcă s-a întâmplat anume ca să se mărite 
toate fetele bătrâne. Catiche e una, prinţesa Bolkonski - 
alta. 

— Ştiţi, eu cred cu tot dinadinsul că e un petit peu 
amoureuse du jeune homme.628 

— Amendă! Amendă! Amendă! 

— Dar cum vrei să spun asta pe ruseşte? 

XVIII. 

CÂND SE ÎNTOARSE ACASĂ, Pierre găsi două afişe de-ale 
lui Rastopcin, aduse în ziua aceea. 

În cel dintâi se spunea că zvonul, după care contele 
Rastopcin ar fi împotriva plecărilor din Moscova, nu 
corespundea adevărului şi că, dimpotrivă, contele Rastopcin 
era bucuros că plecau cucoanele de neam mare şi nevestele 
negustorilor. „Mai puţină panică, mai puţine zvonuri, se 
spunea în afiş, căci răspund eu cu capul că mişelul nu va 
călca în Moscova.” Aceste cuvinte îi dădură întâia oară lui 
Pierre certitudinea clară că francezii vor fi curând la 
Moscova. În cel de-al doilea, afiş se spunea că marele 
cartier general rus este la Viazma, că contele Wittgenstein 
îi bătuse pe francezi şi că, întrucât o mare parte dintre 
locuitori doresc să se înarmeze, s-au pregătit la arsenal, 
pentru ei, arme: săbii, pistoale şi puşti, pe care le pot găsi la 
un preţ convenabil. (Ionul acestor afişe începuse să nu mai 
fie aşa de glumeţ cum fusese al celor anterioare, care 
prezentaseră isprăvile lui Cighirin.) Pe Pierre, aceste afişe îl 
puseră pe gânduri. Se vedea că norul acela de furtună pe 
care-l dorise din băierile inimii şi care stârnea totuşi în el o 
involuntară groază, norul acela se vedea că se apropia. 

„Să mă înrolez în armată şi să plec pe front sau să mai 
aştept?” se întreba Pierre a suta oară. Luă pachetul de cărţi 
de pe masă şi începu să facă o pasienţă. 

— Dacă-mi iese pasienţa, îşi spunea el, amestecând cărţile 
şi privind în gol, dacă iese, înseamnă: că... ce înseamnă? 


Nu reuşi să hotărască ce înseamnă, că la uşa cabinetului 
răsună vocea verişoarei sale, prinţesa cea mai mare, care 
întreba dacă se poate intra. 

— Atunci înseamnă că trebuie să plec pe front, îşi spuse 
Pierre. Intră, intră, adăugă el, adresându-se prinţesei. 


(Singură prinţesa cea mare, aceea cu talia lungă şi chipul 
ca împietrit, mai locuia acum în casă la Pierre, celelalte 
două mai mici se măritaseră.) 

— lartă-mă, mon cousin629, că vin la dumneata, spuse ea 
cu un glas ce trăda emoție şi reproş totodată. Dar trebuie 
să ne hotărâm până la urmă într-un fel. Ce-i asta? Au plecat 
toţi din Moscova şi poporul se răzvrăteşte. Noi ce mai 
aşteptăm? 

— Dimpotrivă, totul pare a fi cum nu se poate mai bine, ma 
cousine6 30, spuse Pierre pe tonul acela glumeţ, pe care se 
obişnuia să-l adopte vorbind cu dânsa şi pe care şi-l 
îngăduia în relaţiile cu ea, veşnic ruşinat cum era să joace 
întotdeauna faţă de prinţesă rolul de binefăcător. 

— Da, da, cum nu se poate mai bine... Halal de aşa bine! 
Varvara Ivanovna mi-a povestit astăzi ce fapte eroice 
săvârşesc trupele noastre. Într-adevăr, istoria le va pomeni 
cu cinste. Dar şi în popor a intrat duhul răscoalei, nu mai 
ascultă de nimeni; până şi camerista mea, şi ea a început să 
se obrăznicească. Curând au să ne pună mâna în gât, în 
felul ăsta! Pe stradă nici nu te mai poţi încumeta să te arăţi. 
Dar, ceea ce le pune vârf la toate, e că mâine-poimâine, 
francezii sunt aici; ce mai aşteptăm? le rog un singur lucru, 
mon cousin, spuse prinţesa, dă ordin să fiu dusă la 
Petersburg; oricum aş fi eu, dar tot n-am poftă să rămân pe 
mâna lui Bonaparte. 

— Dar nu mai vorbi aşa, ma cousine; de unde-ai scos toate 
astea? Dimpotrivă... 

— Eu nu vreau să mă închin lui Napoleon al dumitale. Facă 
alţii ce-or vrea! Dacă dumneata nu vrei să faci pentru mine 
lucrul acesta... 


— Fac, de ce nu, pe loc dau dispoziţii... 

Prinţesa era, se vede, necăjită că n-avea pe cine să se 
supere. Tot şoptind ceva, se aşeză pe un scaun. 

— Dar eşti greşit informată, zise Pierre. În oraş e linişte şi 
nu-i nici un fel de pericol. Iată, chiar acum citeam... Piere îi 
arătă afişele. Contele scrie că răspunde cu capul şi că 
inamicul nu va călca în Moscova. 

— Ah, contele ăsta al dumitale, începu furioasă prinţesa, e 
un făţarnic, un mişel care a îndemnat singur poporul la 
răscoală. N-a scris oare tot el, în afişele astea prosteşti, că 
orice suspect să fie netam-nesam târât de chică la poliţie? 
(Ce prostie!) Cine-l va prinde, zice, cinste şi mărire lui! lată 
unde ne-a dus patriotismul lui! Varvara Ivanovna îmi spunea 
că numai cât n-au omorât-o pentru că vorbise franţuzeşte... 

— Ei, asta cam aşa e... Dar şi dumneata, prea le pui toate 
la inimă, zise Pierre şi începu să-şi facă pasienţa. 

În ciuda faptului că pasienţa îi ieşise, Pierre nu plecă pe 
front, ci rămase la Moscova, care era acum aproape pustie; 
era veşnic într-o stare de nelinişte şi de nehotărâre, 
aşteptând, cu spaimă şi cu bucurie totodată, să se întâmple 
ceva groaznic. 

A doua zi, prinţesa plecă spre seară, iar la Pierre veni 
administratorul său general cu ştirea că, pentru găsirea 
banilor necesari echipării regimentului promis, trebuia 
negreşit ipotecată, dacă nu chiar vândută, o moşie. 
Administratorul general îi pusese din capul locului lui Pierre 
problema că toate aceste cheltuieli cu regimentul i-ar putea 
aduce ruina. Pierre abia-şi putea ascunde zâmbetul, 
ascultând spusele administratorului. 

— Ei bine, vinde, spuse el. Ce să fac? Nu-mi pot lua 
cuvântul înapoi acum! 

Cu cât era mai proastă situaţia generală şi, mai ales, 
situaţia lui personală, cu atât lui Pierre îi părea mai bine, 
căci cu atât era mai evident că mult aşteptata catastrofă se 
apropia. Aproape niciunul dintre cunoscuţii lui Pierre nu 
mai era în oraş. Julie plecase, prinţesa Maria plecase şi ea. 


Singuri Rostovii mai rămăseseră dintre prietenii lui 
apropiaţi; dar la ei Pierre nu se mai ducea. 

În ziua aceea ca să-i mai treacă timpul, Pierre se duse în 
satul Voronţovo, să vadă balonul cel mare, construit de 
Leppich, menit să-i aducă vrăjmaşului pieirea, şi un balon 
de probă care urma să fie înălţat a doua zi. Balonul nu era 
încă gata, dar, după cum aflase Pierre, era construit după 
dorinţa împăratului. Împăratul îi scria lui Rastopcin despre 
balon următoarele: „Aussitot que Leppich sera pret, 
composez lui un €quipage pour sa nacelle d'hommes surs et 
intelligents et depechez un courrier au general Koutousoff 
pour l'en prevenir. Je l'ai instruit de la chose. 

Recommandez je vous prie, a Leppich d'etre bien attentif 
sur l'endroit ou il descendra la premiere fois, pour ne pas 
se tromper et ne pas tomber dans les mains de lennemi. Il 
est indispensable qu'il combine ses mouvements avec le 
general-en chef”631 

Întorcându-se acasă de la Voronţovo şi tăind câmpul de 
execuţii de la marginea oraşului în piaţa Bolotnaia, Pierre 
văzu o mulţime de lume adunată la stâlp. Opri trăsura şi 
coborî. Era o execuţie: un bucătar francez, învinuit de 
spionaj. Cazna abia luase sfârşit şi călăul tocmai îl dezlega 
de stâlp pe cel biciuit, care gemea jalnic. Era un om gras, 
cu favoriţi roşcaţi, cu ciorapi albaştri şi haină verde. Alt 
condamnat, un om firav şi palid, îşi aştepta rândul. 
Amândoi, cum se putea judeca şi după chipurile lor, erau 
francezi. Cu o expresie tot atât de speriată şi la fel de palid 
ca şi francezul cel firav, Pierre îşi făcu loc prin mulţime. 

— Ce-i asta? Cine-a ordonat? Pentru ce? Întrebă el. 

Dar atenţia mulţimii - funcţionari, târgoveţi, negustori, 
mujici şi femei în cojoace şi blăni - era îndreptată atât de 
lacom spre ceea ce se petrecea la stâlp, încât nimeni nu-i 
răspunse. Omul cel gras se ridică, încruntându-se, strânse 
din umeri şi, vrând probabil să se arate tare de înger, 
începu să-şi pună haina fără să se uite în jurul său; dintr-o 
dată, însă, buzele începură să-i tremure şi izbucni în plâns, 


înciudat pe el însuşi, aşa cum plâng oamenii în vârstă şi 
sanguini. Mulțimea începu să vorbească tare, pentru ca, 
după cum i se păru lui Pierre, să-şi înăbuşe sentimentul de 
milă. 

— E bucătarul nu ştiu cărui prinţ... 

— Ce-i, musiu, pare-mi-se că sosul rusesc e cam acru 
pentru francezi. i s-au strepezit dinţii, spuse de lângă 
Pierre un conţopist zbârcit, când francezul izbucni în plâns. 

Conţopistul se uită împrejur, aşteptând probabil să-i fie 
apreciată gluma. Câţiva râseră; alţii continuară să se uite 
speriaţi la călăul care-l despuia pe al doilea osândit. 

Pierre smiorcăi din nas, se încruntă şi, întorcându-se 
brusc, o porni înspre trăsură şi, cât timp merse pe jos, până 
să-şi ia locul pe perne, bombăni întruna ceva ca pentru sine. 
Pe drum tresări de câteva ori şi exclamă ceva aşa de tare, 
încât vizitiul îl întrebă: 

— Ce porunciţi? 

— Încotro ai luat-o? Strigă Pierre la vizitiul care apucase 
să intre în Lubianka. 

— La comandantul suprem, cum aţi poruncit, răspunse 
vizitiul. 

— Tâmpitule! Dobitocule! Începu Pierre să-şi ocărască 
vizitiul, lucru care i se întâmpla foarte rar. Acasă, am spus; 
şi cât mai repede, nerodule! Trebuie să plec chiar azi, îşi 
continuă el vorba în gând. 

La vederea francezului pedepsit şi a mulţimii din jurul 
stâlpului, Pierre se hotărâse definitiv să nu mai rămână la 
Moscova şi să plece pe front chiar în aceeaşi zi, încât îşi 
închipui ori că îi şi spusese vizitiului lucrul acesta, ori că 
vizitiul trebuia să-l fi ştiut de la sine. 

Ajuns acasă, Pierre îi porunci lui Evstafievici, care ştia câte 
în lună şi în stele, se pricepea la toate şi era un vizitiu vestit 
în toată Moscova, să plece cu el chiar în noaptea aceea spre 
Mojaisk, unde era armata, şi să-i fie trimişi într-acolo caii lui 
de călărie. Dar lucrul acesta nu se putea face cât ai bate din 
palme, de aceea, după părerea lui Evstafievici, Pierre 


trebuia să-şi amâne plecarea pe a doua zi, ca să dea timp 
cailor de schimb să iasă în şosea. 

În ziua de 24 august, după atâta vreme urâtă cerul se 
însenină şi, în după-amiaza zilei, Pierre plecă din Moscova. 
Noaptea, la Perhuşkovo, unde poposi ca să schimbe caii, 
Pierre află că în seara aceea avusese loc o mare bătălie. 
Lumea povestea că aici, în Perhuşkovo, se cutremurase 
pământul de bubuituri. Nu-i putu da însă nimeni răspuns la 
întrebarea în legătură cu rezultatul bătăliei. (Lupta aceasta 
fusese cea de la Şevardino, din ziua de 24.) În zorii zilei, 
Pierre ajunse la Mojaisk. 

Toate casele din Mojaisk erau ocupate de trupe care 
cantonau. La hanul unde lui Pierre îi ieşiră întru 
întâmpinare gromul său şi un vizitiu, trimişi înainte, nu era 
loc de mas; era înţesat de ofiţeri peste tot. 

În Mojaisk, ca şi dincolo de Mojaisk, erau numai trupe în 
marş sau poposind. Peste tot cazaci, infanterişti călăreţi, 
furgoane, chesoane şi tunuri. Pierre era grăbit să plece 
înainte şi, cu cât se depărta mai mult de Moscova şi cu cât 
se afunda mai mult în acest ocean de trupe, cu atât îl 
copleşea mai greu neliniştea şi îl învăluia un sentiment nou 
de bucurie necunoscut până atunci. Era un sentiment 
asemănător aceluia pe care-l mai încercase şi la palatul 
Slobodski, pe vremea vizitei împăratului la Moscova, 
sentimentul, că trebuie să întreprindă neapărat ceva, că 
trebuie să jertfească ceva. Încerca acum bucuria conştiinţei 
că tot ceea ce constituie fericirea oamenilor, confortul, 
bogăţia, viaţa însăşi chiar, sunt fleacuri de care te lepezi 
bucuros, în comparaţie cu altceva. Cu ce anume, însă, 
Pierre nu-şi putea da seama şi nici nu căuta să-şi explice 
pentru ce şi pentru cine găsea el că e o rară fericire să 
jertfească totul. Nu-l preocupa scopul pentru care voia să 
se jertfească; jertfa în sine constituia pentru el izvorul 
noului simţământ de bucurie. 

XIX. 


LA 24 A AVUT LOC BĂTĂLIA de la reduta Şevardino, la 25 
nu s-a tras nici un foc din nici o parte, iar la 26 august se 
dădu bătălia de la Borodino. 

Pentru ce şi cum au fost date şi primite bătăliile de la 
Şevardino şi Borodino? La ce a folosit bătălia de la 
Borodino? Nici pentru francezi, nici pentru ruşi ea n-a avut 
vreun sens. Rezultatul imediat al acestei bătălii a fost şi a 
trebuit să fie, pentru ruşi, că noi înşine am grăbit căderea 
Moscovei (lucru de care ne temeam cel mai mult pe lume), 
iar pentru francezi că au grăbit pierzania întregii lor 
armate (ceea ce şi pentru ei era mai de temut decât orice 
altceva pe lume). Rezultatul acesta era cât se poate de 
evident de pe atunci şi, cu toate acestea, Napoleon a dat şi 
Kutuzov a primit bătălia, Dacă ar fi fost ca toţi conducătorii 
de oşti să se călăuzească după principiile raţiunii, s-ar 
părea că pentru Napoleon ar fi trebuit să fie limpede ca 
lumina zilei faptul că, la două mii de verste depărtare de 
ţara sa şi primind o bătălie în care nu era exclusă 
eventualitatea să piardă un sfert din armată, mergea la 
moarte sigură; şi tot atât de limpede trebuia să fie pentru 
Kutuzov faptul că, primind bătălia şi riscând, de asemenea, 
să-şi prăpădească un sfert din armată, avea să piardă cu 
siguranţă Moscova. Pentru Kutuzov, lucrul acesta era tot 
atât de matematic sigur pe cât de sigur e la jocul de dame 
că vei pierde atunci când ai o piesă mai puţin şi vrei să faci 
schimb şi că, deci, nu trebuie să faci schimbul. 

Când adversarul are şaisprezece piese, iar tu ai 
paisprezece, eşti numai cu o optime mai slab decât el; când 
însă vei schimba cu treisprezece piese, el va deveni de trei 
ori mai puternic decât tine. 

Până la bătălia de la Borodino, forţele noastre erau, faţă 
de cele franceze, în raport de aproximativ cinci la şase, iar 
după bătălie - în raport de unu la doi; adică, până la bătălie 
noi am avut o sută de mii de oameni şi francezii o sută 
douăzeci de mii, iar după bătălie noi am avut cincizeci de 
mii şi ei o sută de mii. Cu toate acestea, înțeleptul şi 


încercatul Kutuzov a primit bătălia. Tot aşa, Napoleon, 
genialul comandant de oşti, cum i se spune, a dat bătălia şi 
a pierdut un sfert din armată, întinzându-şi şi mai mult 
frontul. Dacă cineva afirmă că, ocupând Moscova, Napoleon 
avea de gând să încheie campania, aşa cum făcuse ocupând 
Viena, împotriva acestei afirmaţii sunt multe argumente. 
Înşişi istoricii lui Napoleon povestesc că ela voit să se 
oprească încă de la Smolensk, că era conştient de pericolul 
ce-l prezentau poziţiile sale atât de întinse şi că ştia bine că 
ocuparea Moscovei nu avea să încheie campania, căci la 
Smolensk văzuse şi în ce hal îi erau lăsate oraşele ruseşti şi 
că nu primea nici un răspuns la repetatele lui declaraţii că 
ar dori să înceapă tratative. 

Dând şi primind bătălia de la Borodino, Kutuzov şi 
Napoleon au procedat în mod spontan şi absurd. lar 
istoricii, după ce faptele s-au întâmplat, au adus o mulţime 
de argumente iscusit ticluite, pentru a demonstra 
clarviziunea şi genialitatea celor doi conducători de oşti, 
care, în realitate, dintre toate instrumentele oarbe ce 
săvârşesc evenimente mondiale, au fost factorii cei mai orbi 
şi mai lipsiţi de libertatea voinţei. 

Cei vechi ne-au lăsat clasicele lor poeme eroice, în care 
eroii constituie tot ceea ce are mai interesant istoria, şi noi 
tot nu ne putem încă deprinde cu ideea că, în vremurile 
noastre, o asemenea concepţie a istoriei nu mai are nici un 
rost. 

La întrebarea a doua, cum de s-a dat bătălia de la 
Borodino şi bătălia premergătoare acesteia, cea de la 
Şevardino, există de asemenea un mod de a prezenta 
lucrurile, pe cât de bine determinat şi de ştiut de toată 
lumea, pe atât de fals. 'Toţi istoricii descriu astfel 
evenimentul: 

Armata rusă, în retragerea ei de la Smolensk, şi-ar fi 
căutat, chipurile, poziţia cea mai bună pentru bătălia 
decisivă, şi poziţia aceasta ar fi fost, chipurile, găsită la 
Borodino. 


Ruşii ar fi întărit, chipurile, de mai înainte această poziţie 
în stânga şoselei (Moscova-Smolensk), într-un unghi 
aproape drept faţă de acest drum, între Borodino şi Utiţa, 
chiar pe locul unde a avut loc bătălia. 

În faţa acestei poziţii, se zice, ar fi fost aşezat pe dealul 
dinspre Şevardino, în scopul supravegherii mişcărilor 
inamicului, un post înaintat întărit. În ziua de 24, Napoleon 
ar fi atacat, se zice, acest post înaintat şi l-ar fi cucerit, iar 
la 26 a atacat întreaga armată rusă care se afla pe poziţii 
pe câmpul de la Borodino. 

Aşa se spune în cărţile de istorie şi toate-s minciuni 
sfruntate, cum lesne se poate încredința oricine şi-ar da 
osteneala să pătrundă în miezul lucrurilor. 

Ruşii n-au căutat poziţia cea mai bună; dimpotrivă, în 
retragerea lor, ei au lăsat în urmă poziţii mult mai bune 
decât cea de la Borodino. Ei nu s-au oprit la niciuna dintre 
aceste poziţii, şi din pricină că nu voia Kutuzov să se 
oprească pe o poziţie care nu fusese aleasă de el, şi pentru 
că necesitatea unei bătălii a întregului popor nu se 
manifestase în mod vădit, şi din pricină că nu se apropiase 
încă Miloradovici cu miliţionarii săi, şi din atâtea alte 
nenumărate pricini. Fapt este că poziţiile anterioare 
fuseseră mai puternice decât aceea de la Borodino (cea 
unde s-a dat lupta) şi că această poziţie, nu numai că nu era 
puternică, dar nu era deloc mai bună decât oricare altă 
poziţie din împărăţia Rusiei, pe care căzând la întâmplare 
am fi însemnat-o cu un ac pe hartă. 

Ruşii nu numai că nu întăriseră poziţiile la Borodino, în 
unghi drept pe stânga drumului (adică pe locul unde s-a dat 
lupta), dar nici nu le-a trecut prin gând, până la 25 august 
1812, că bătălia s-ar fi putut da aici. Dovadă faptul că, în 
primul rând, nu numai că în ziua de 25 acolo nu erau 
fortificaţii, dar fortificațiile începute la 25 nu erau terminate 
nici în ziua de 26. În al doilea rând, altă dovadă este poziţia 
redutei de la Şevardino: această redută, situată în faţa 
poziţiei pe care s-a dat bătălia, n-avea nici un sens. De cea 


fost întărită, mai mult decât toate celelalte puncte, această 
redută? Şi de ce, apărată la 24 august până noaptea târziu, 
s-au risipit acolo atâtea eforturi, fără alt rezultat decât că s- 
au pierdut şase mii de oameni? Pentru observarea 
mişcărilor inamicului ajungeau patrulele de cazaci. În al 
treilea rând, ca dovadă că poziţia pe care a avut loc bătălia 
n-a fost aleasă cu premeditare şi că reduta de la Şevardino 
n-a fost un punct înaintat al acestei poziţii, slujeşte faptul că 
Barclay de Tolly şi Bagration erau încredinţaţi, până la 25 
august, că reduta de la Şevardino este flancul stâng al 
poziţiei şi faptul că însuşi Kutuzov, în raportul scris pe care-l 
face la cald, îndată după bătălie, numeşte reduta flancul 
stâng al poziţiei. Şi de-abia mai târziu, când s-au întocmit 
pe larg rapoartele asupra luptei de la Borodino, s-a născocit 
(probabil pentru justificarea greşelilor comandantului 
suprem, care trebuia să fie infailibil) afirmaţia falsă şi 
ciudată cum că reduta de la Şevardino ar fi fost un post 
înaintat (când, de fapt, ea n-a fost altceva decât un punct 
întărit al flancului stâng) şi că bătălia de la Borodino ar fi 
fost primită de noi pe o poziţie întărită şi aleasă dinainte, pe 
când, în realitate, ea s-a desfăşurat într-un punct cu totul 
neaşteptat şi aproape lipsit de întărituri. 

Lucrurile s-au întâmplat, după toate probabilitățile, astfel: 
poziţia aleasă era cea de pe râul Kolocea, care taie şoseaua 
principală nu în unghi drept, ci în unghi ascuţit, aşa încât 
flancul stâng era la Şevardino, cel drept în împrejurimile 
cătunului Novoe, iar centrul la Borodino, în preajma 
confluenței râurilor Kolocea şi Voina. Poziţia aceasta, care 
avea acoperirea râului Kolocea, pentru armata ce avea rolul 
de a opri inamicul ce înainta pe şoseaua Smolenskului spre 
Moscova, sare în ochii oricui priveşte harta câmpiei de la 
Borodino, uitând împrejurările în care a decurs bătălia. 

Napoleon, pornind în ziua de 24 spre Valuevo, n-a văzut 
(cum se spune în cărţile de istorie) poziţiile ruşilor de la 
Utiţa spre Borodino (n-a putut să vadă poziţia aceasta 
pentru că ea n-a existat) şi n-a văzut postul înaintat al 


armatei ruse, ci s-a izbit, în timp ce urmărea ariergarda 
rusă, de flancul stâng al poziţiilor ruseşti, de reduta 
Şevardino, şi a trecut prin surprindere râul Kolocea. Şi 
ruşii, neavând vreme să declanşeze un atac general, şi-au 
retras aripa stângă de pe poziţiile ce ocupau şi au ocupat 
altă poziţie, care nici prevăzută, nici întărită nu fusese. 
Odată trecut pe ţărmul stâng ai râului Kolocea, în stânga 
şoselei, Napoleon a schimbat tot câmpul viitoarei acţiuni de 
la dreapta spre stânga (stânga ruşilor), mutându-l între 
Utiţa, Semionovskoe şi Borodino (pe această câmpie care n- 
are în ea nimic mai avantajos decât oricare altă câmpie din 
Rusia), şi pe această câmpie s-a dat bătălia de la 26 august. 
În linii mari, planul presupus al bătăliei şi cel al bătăliei 
reale se pot vedea pe hartă. 

Dacă Napoleon n-ar fi ieşit în seara zilei de 24 pe malul 
râului Kolocea şi n-ar fi dat, în aceeaşi seară, ordin să fie 
atacată reduta, ci ar fi început atacul a doua zi dimineaţă, 
nu s-ar fi îndoit nimeni că reduta de la Şevardino constituia 
flancul stâng al poziţiei noastre şi bătălia s-ar fi desfăşurat 
aşa cum ne aşteptam noi. În acest caz, noi am fi apărat, 
probabil, cu şi mai mare îndârjire reduta Şevardino, flancul 
nostru stâng; l-am fi atacat pe Napoleon în centru sau 
dinspre dreapta şi, în ziua de 24, s-ar fi dat bătălia decisivă 
pe poziţia care fusese dinainte aleasă şi fortificată. 

Dar, cum atacul asupra flancului nostru stâng a avut loc de 
cu seară, ca urmare a retragerii ariergărzii noastre, adică 
imediat după ciocnirea de lângă Gridneva, şi cum 
comandanții ruşi n-au vrut sau n-au apucat să înceapă 
bătălia generală atunci, în chiar seara zilei de 24, această 
primă şi principală acţiune din bătălia de la Borodino a fost 
pierdută încă de la 24 şi ea a dus, desigur, şi la pierderea 
bătăliei din 26. 

După pierderea redutei de la Şevardino, în dimineaţa zilei 
de 25, noi ne-am trezit fără nici o poziţie la flancul stâng şi 
puşi în situaţia unei imperioase nevoi de a retrage aripa 
noastră stângă şi de a o întări în pripă, unde s-a nimerit. 


Dar nu numai că la 26 august trupele ruseşti n-aveau 
decât apărarea unor întărituri slabe şi neterminate; mai 
mult; inconvenientul acestei situaţii a sporit şi prin faptul 
că, nedând importanţa cuvenită celor întâmplate (pierderea 
poziţiei din flancul stâng şi mutarea viitorului câmp de 
bătaie de la dreapta spre stânga), comandanții ruşi au 
continuat să rămână pe vechea lor poziţie, mult prea 
întinsă, de la satul Novoe până la Utiţa şi, ca urmare, au 
fost nevoiţi să-şi împingă trupele de la dreapta spre stânga 
chiar în timpul luptei. În felul acesta, în tot cursul bătăliei, 
ruşii au opus întregii armate franceze îndreptate asupra 
aripii noastre stângi, forţe de două ori mai slabe. (Acţiunile 
lui Ponjatowski asupra Utiţei şi ale lui Uvarov asupra 
flancului drept al francezilor au constituit acţiuni izolate de 
mersul general al acestei bătălii.) 

Aşadar, bătălia de la Borodino s-a desfăşurat cu totul altfel 
de cum este descrisă (anume ca să se poată acoperi 
greşelile comandanților noştri, şi în felul acesta să se 
micşoreze gloria armatei ruse şi a poporului rus). Bătălia de 
la Borodino nu s-a dat de pe o poziţie aleasă şi întărită şi cu 
forţe doar ceva mai reduse decât ale francezilor, ci, în urma 
pierderii redutei de la Şevardino, bătălia de la Borodino a 
fost primită de ruşi la câmp deschis, pe un loc aproape lipsit 
de întărituri, cu forţe de două ori mai slabe decât ale 
francezilor, adică în condițiuni în care nu numai că era 
imposibil să te baţi zece ore şi să menţii bătălia nedecisă, 
dar era cu neputinţă să-ţi treacă prin gând să ţii armata trei 
ore în şir, fără s-o expui dezastrului absolut şi completei 
derute. 

XX. 

LA 25 DIS-DE-DIMINEAŢĂ Pierre plecă din Mojaisk. Pe 
coasta unui deal înalt, abrupt şi povârnit, trecând prin 
dreptul catedralei în care se slujea şi se trăgeau clopotele, 
Pierre se dădu jos din trăsură şi o luă pe jos. În urma lui 
cobora panta un regiment de cavalerie cu cântăreții în 
frunte. Înspre el, urca dealul un convoi de căruţe cu răniții 


în lupta din ajun. Mujicii care mânau căruțele, alergau când 
într-o parte, când într-alta a căruţelor, strigând la cai şi 
plesnindu-i cu bicele. Căruţele, în care zăceau câte trei şi 
câte patru soldaţi răniţi, se hurducau prin bolovanii 
aruncaţi drept pavaj pe panta abruptă. Răniţii, bandajaţi cu 
cârpe, palizi, cu buzele strânse şi sprâncenele încruntate, 
zdruncinaţi şi izbiţi unii de alţii în fundul căruţei, se ţineau 
de loitre. Aproape toţi se uitau cu o curiozitate naivă şi 
copilărească la pălăria albă şi la fracul verde al lui Pierre. 

Vizitiul lui Pierre se răstea supărat la convoiul de răniţi s-o 
ţină pe o singură parte a drumului. Regimentul de cavalerie 
cobora dealul cântând şi, ajungând în dreptul trăsurii lui 
Pierre, îngustă şi mai mult trecerea. Pierre rămase locului, 
înghesuit la o margine a drumului săpat în deal. Datorită 
povârnişului, soarele nu ajungea până la drumul săpat 
adânc între două maluri, aşa că aici era încă răcoare şi 
umezeală; deasupra creştetului, Pierre avea dimineaţa 
senină de august şi se auzea dangăt voios de clopote. O 
căruţă cu răniţi se opri la marginea drumului, chiar în 
dreptul lui Pierre. Căruţaşul, încălţat cu opinci, se repezi 
gâfâind dinapoia căruţei şi puse o piatră sub roata fără şină 
de fier, apoi începu să îndrepte şleaurile căluţului său 
vlăguit. 

Un soldat bătrân, rănit, cu mâna bandajată, care mergea 
pe jos în urma căruţei, se prinse cu mâna cea sănătoasă de 
loitră şi se uită la Pierre. 

— Ce zici, om bun, aici or să ne lase, sau ne duc la 
Moscova? Întrebă el. 

Pierre era atât de furat de gânduri, încât nici n-auzi 
întrebarea. Se uita când la regimentul de cavalerie, care 
acum se întâlnise cu convoiul de răniţi, când la căruţa de 
lângă el, în care doi răniţi şedeau ridicaţi de mijloc, iar un al 
treilea zăcea întins. Unul dintre cei doi soldaţi care şedeau 
era, probabil, rănit la obraz. Tot capul îi era bandajat cu 
cârpe şi la unul dintre obraji avea o umflătură cât un cap de 
copil. Gura şi nasul îi erau strâmbate într-o parte. Soldatul 


se uita spre catedrală şi se închina. Celălalt, un recrut, 
băietan tânăr, blond şi alb la faţă, ca şi cum nici o picătură 
de sânge n-ar fi curs pe sub pielea lui subţire, se uita la 
Pierre cu un zâmbet blând, împietrit; al treilea zăcea pe 
burtă şi faţa nu i se vedea. Cavaleriştii cântăreţi ajunseră 
chiar în dreptul căruţei. 

— Vai s-a dus... s-a prăpădit... S-a tot dus printre străini... 
intonau ei un cântec săltăreţ, soldăţesc. 

Ca şi cum i-ar fi acompaniat, dar cu o veselie de altă 
natură, se răspândeau în înălţimi sunetele metalice ale 
clopotelor. Şi tot cu o veselie aparte scăldau creasta 
dealului din faţă razele de soare. Dar sub mal, lângă căruţa 
cu răniţi unde stătea Pierre şi lângă căluţul care sufla greu, 
era umed, întuneric şi trist. 

Soldatul cu umflătura în obraz se uita mânios la 
cavaleriştii care cântau: 

— Of, sclivisiţi mai sunt! Rosti el cu reproş în glas. 

— Azi am mai văzut şi mujici nu numai soldaţi! Au început 
să-i ia şi pe mujici, spuse cu un zâmbet trist soldatul de 
lângă căruţă, adresându-i-se lui Pierre. Azi toţi îs o apă şi- 
un pământ... vor să dea năvală cu tot norodul... Tot de 
Moscova şi iar de Moscova auzi. Vor să le pună odată capăt 
la toate! 

Oricât de confuz vorbea soldatul, Pierre înţelese tot ce 
voia să spună şi clătină din cap în semn de aprobare. 

Drumul se mai liberă, Pierre ajunse în vale şi o porni cu 
trăsura mai departe. 

Mergea şi se uita de amândouă părţile drumului, căutând 
să dea cu ochii de vreo figură ştiută, dar peste tot vedea 
doar chipuri necunoscute de militari de tot soiul, care se 
uitau cu aceeaşi mirare la pălăria albă şi la fracul lui verde. 

Abia după ce merse cale de vreo patru verste, dădu cu 
ochii, în sfârşit, de cel dintâi cunoscut şi îl salută cu bucurie. 
Cunoscutul era un medic militar din conducerea serviciului 
sanitar. Venea spre Pierre într-o trăsură cu alt medic mai 


tânăr şi când îl văzu pe Pierre spuse cazacului de pe capră, 
care ţinea loc de vizitiu, să oprească. 

— Conte! Cum de-aţi ajuns dumneavoastră pe aici, 
luminăţie? Întrebă doctorul. 

— Am vrut să văd şi eu... 

— Da, da, o să aveţi ce vedea... 

Pierre opri, se dădu jos din trăsură şi începu să discute cu 
doctorul, explicându-i că are de gând să ia parte la bătălie. 

Doctorul îl sfătui să se adreseze direct serenissimului. 

— De ce să vă aflaţi în timpul bătăliei, Dumnezeu ştie 
unde, în necunoscut, spuse el, schimbând priviri cu tânărul 
său coleg. Serenissimul, oricum, vă cunoaşte şi vă va primi 
cu bunăvoință. Aşa să faceţi, conte, spuse doctorul. 

Părea obosit şi grăbit. 

— Aşadar, dumneata crezi... Am vrut să te mai întreb unde 
e poziţia? Zise Pierre. 

— Poziţia? Făcu doctorul. Asta nu mai intră în competenţa 
mea. Treceţi dincolo de 'Tatarinovo şi veţi vedea o mulţime 
de oameni care sapă. Acolo aveţi să daţi de o movilă: din 
vârful ei se vede tot, zise el. 

— Şi se vede de acolo? Dacă dumneata cumva... 

Dar doctorul îl întrerupse şi se apropie de trăsură. 

— Eu v-aş fi condus, dar zău, am treburi până aici 
(doctorul arătă cu un gest spre gât), mă reped până la 
comandantul corpului. Nu ştiţi cum merg la noi lucrurile? 
Ştiţi, conte, mâine se dă bătălia; la o sută de mii de oameni 
trebuie să socotim cel puţin douăzeci de mii de răniţi şi n- 
avem brancarde, paturi, sanitari şi medici nici pentru şase 
mii. Avem zece mii de căruţe, e drept, dar parcă numai 
căruţe ne trebuiesc? Poftim de fă faţă, dacă-ţi dă mâna. 

Gândul acesta ciudat că din rândul miilor de oameni vii, 
sănătoşi, tineri şi bătrâni, câţi se uitaseră la pălăria lui cu 
mirare şugubeaţă, douăzeci de mii erau osândiţi la 
schingiuire şi moarte (poate chiar aceia pe care-i văzuse), îl 
izbi pe Pierre. 


„Mâine vor fi morţi, poate... de ce se gândesc la orice 
altceva decât la moarte?” Şi, deodată, printr-o tainică 
legătură de idei, îşi reprezentă viu povârnişul de la Mojaisk, 
căruțele cu răniţi, dangătul clopotelor, razele piezişe ale 
soarelui şi cântecul cavaleriştilor. 

„Cavaleriştii se duc să intre în foc, se încrucişează în drum 
cu răniții şi le fac vesel cu ochiul fără să se gândească o 
clipă la ceea ce-i aşteaptă. lar dintre aceştia, douăzeci de 
mii sunt osândiţi să moară şi ei mai stau să se mire de 
pălăria mea! Ciudat lucru!” îşi zicea Pierre, mergând mai 
departe, spre Tatarinovo. 

În faţa unui conac, pe stânga drumului, aşteptau câteva 
trăsuri, furgoane şi grupuri de ordonanţe şi de santinele. 
Aici era cantonamentul serenissimului. În clipa când sosi 
Pierre, comandantul suprem lipsea şi nu era aproape 
nimeni la statul-major. Toţi erau la sfeştanie. Pierre o porni 
mai departe, spre Gorki. 

Urcând dealul şi intrând pe ulicioara satului, Pierre văzu 
atunci, întâia oară, mujicii miliţionari cu crucea pe căciuli şi 
îmbrăcaţi cu cămăşi albe; mujicii aceştia, veseli şi asudaţi, 
lucrau de zor, vorbind tare şi râzând în hohote, pe o movilă 
uriaşă din dreapta drumului, pe care creştea iarbă. 

Unii dintre ei săpau cu hârleţele dâmbul, alţii cărau pe 
nişte scânduri pământul cu roaba, alţii stăteau cu mâinile în 
sân. 

Doi ofiţeri le dădeau ordine din vârful movilei. Când îi văzu 
pe aceşti mujici, pe care noua lor situaţie era vădit că îi 
înveselea încă, Pierre îşi aminti iarăşi convoiul de soldaţi 
răniţi de la Mojaisk şi abia acum i se lămuri ce voise să 
spună soldatul acela care zicea că vor să dea năvală cu tot 
norodul. Priveliştea acestor mujici bărbogşi, care lucrau pe 
câmpul de luptă, cu cizmele lor ciudate şi grosolane, cu 
cefele asudate, unii dintre ei cu gulerele cămăşilor ţărăneşti 
răsfrânte şi sucite, de sub care li se vedea pielea arsă de 
soare de pe clavicule - priveliştea aceasta îl impresionă pe 


Pierre mai mult decât tot ce văzuse şi auzise până atunci 
despre solemnitatea şi sensul momentului de faţă. 

XXI. 

PIERRE COBORI DIN TRĂSURĂ şi, trecând pe lângă 
miliţionarii care lucrau, se urcă în vârful dâmbului de pe 
care, aşa cum îi spusese doctorul, se vedea câmpul de luptă. 

Era pe la unsprezece dimineaţa. Soarele bătea din stânga 
şi puţin din spatele lui Pierre şi lumina puternic, prin aerul 
curat şi rarefiat, panorama ce i se deschidea în faţa ochilor, 
ridicată ca un imens amfiteatru. 

Spre culmea şi spre stânga acestui amfiteatru, şerpuia 
drumul mare al Smolenskului, străbătând un sat cu o 
biserică albă, ce se afla la vreo cinci sute de paşi, înaintea 
dâmbului, în vale. (Era Borodino.) Dincolo de sat, drumul 
trecea pe un pod şi apoi, cu scoborâşuri şi urcuşuri, şerpuia 
urcând spre satul Valuevo ce se vedea la o distanţă de vreo 
şase verste (aici se afla acum Napoleon). Dincolo de 
Valuevo, la orizont, drumul era ascuns de o pădure cu 
verdele frunzişului îngălbenit din pricina depărtării. În 
pădurea aceasta de brazi şi mesteceni, în dreapta drumului, 
strălucea în lumina soarelui, departe, crucea şi clopotniţa 
mânăstirii Kolocea. Deasupra întregii întinderi albastre, în 
stânga şi în dreapta pădurii şi a drumului, se vedea, din loc 
în loc, fumul taberelor şi mase nedesluşite de trupe, ruseşti 
şi duşmane. Spre dreapta, de-a lungul râurilor Kolocea şi 
Moscova, se întindea un teren cu defileuri şi dealuri. Prin 
defileurile acestea se zăreau, în depărtare, satele 
Bezzubovo şi Zaharino. Spre stânga, terenul era mai neted, 
cu lanuri de grâu, şi se vedea fumegând satul 
Semionovskoe, căruia i se dăduse foc. 

Tot ce văzu Pierre în dreapta şi în stânga era atât de 
nelămurit, încât nu-l satisfăcu pe deplin. Peste tot, în locul 
câmpului de luptă, pe care se aşteptase să-l vadă aici, nu 
descoperi decât fânețe, poieni, trupe, păduri, fumul 
bivuacurilor, sate, coline şi pâraie, şi, oricâtă osteneală îşi 
dădu, nu putu descoperi în această privelişte vie poziţiile 


strategice şi nici măcar nu putu deosebi trupele noastre de 
ale duşmanului. 

„Trebuie să întreb un cunoscător”, îşi zise el şi, adresându- 
se unui ofiţer care se uita curios la uriaşa lui statură de 
civil, întrebă: 

— Permiteţi-mi să vă întreb, ce sat e acela din faţa 
noastră? 

— Burdino, sau cum îi zice? Făcu ofiţerul, întrebându-şi la 
rândul lui camaradul. 

— Borodino, răspunse celălalt, corectându-l. 

Ofiţerul, dornic se vede de un prilej de a intra în vorbă, se 
apropie de Pierre. 

— Acolo sunt ai noştri? Întrebă Pierre. 

— Da, dar iată-i mai încolo şi pe francezi, spuse ofiţerul. 
Uite-i, ei sunt, se văd, uite-i! 

— Unde? Unde? Întrebă Pierre. 

— Se pot vedea cu ochiul liber. Uite-i colo! 

Ofiţerul arătă cu mâna spre fumurile care se ridicau 
dinspre stânga, dincolo de râu, şi chipul său luă înfăţişarea 
aceea aspră şi serioasă pe care Pierre o văzuse pe chipurile 
multora dintre cei întâlniți. 

— Ah, aceia sunt francezii? Dar acolo? Pierre arătă spre 
stânga un dâmb în jurul căruia se vedeau trupe. 

— Aceia sunt ai noştri. 

— Ah! Ai noştri?! Dar acolo? 

Şi Pierre arătă alt dâmb, departe, cu un copac mare, lângă 
un sat ce se zărea într-o văgăună unde fumegau de 
asemenea focuri şi parcă se mişca ceva negru. 

— Acolo-i iarăşi el, spuse ofiţerul. (Era reduta de la 
Şevardino.) leri a fost a noastră şi acum e a lui. 

— Aşadar, care-i poziţia noastră? 

— Poziţia? Spuse ofiţerul cu un zâmbet de satisfacţie. 
Despre asta vă pot da eu toate lămuririle, căci eu am 
construit aproape toate întăriturile noastre. lată, vedeţi, 
centrul nostru este la Borodino, iată, aici. Şi arătă spre 
satul din faţă, cu biserica albă. Aici e trecerea peste 


Kolocea. Şi acolo, vedeţi unde e fânul acela abia cosit, 
rămas nestrâns, în brazde, e podul. Acesta-i centrul nostru. 
Flancul nostru drept e acolo, uite-l (şi arătă în jos spre 
dreapta, departe în vale). Acolo e râul Moscova şi acolo am 
construit noi trei redute, foarte puternice. Iar flancul 
stâng... aici ofiţerul se opri. Vedeţi, e greu să vă explic... 
Ieri, flancul nostru stâng a fost, uite colo, la Şevardino, 
vedeţi, acolo unde-i stejarul; acum însă noi ne-am retras 
aripa stângă mai îndărăt şi iat-o, e colo, colo, vedeţi satul 
acela, unde e fum? E Semionovskoe; şi apoi aici, şi arătă 
movila lui Raevski. Numai că m-aş mira să se dea aici 
bătălia. El şi-a masat trupele aici, asta ca să ne înşele pe 
noi; dar va încerca, socot eu, prin dreapta Moscovei. De 
altfel, oriunde s-ar da bătălia, mulţi dintre noi mâine nu vor 
mai fi! Spuse ofiţerul. 

Un subofițer bătrân, care se apropiase cât vorbise, aştepta 
tăcut să-şi termine şeful său vorba; aici însă; nemulţumit se 
vede de cuvintele ofițerului, îl întrerupse. 

— Trebuie să mergem după gabioane, spuse el sever. 

Ofiţerul, parcă pus în încurcătură, ca şi cum ar fi înţeles că 
avea de ce să se gândească la mulţimea celor care mâine nu 
vor mai răspunde la apel, dar că nu trebuie să-şi dea 
gândurile pe faţă, spuse grăbit: 

— Da, da, trimite tot compania a treia. 

Apoi, către Pierre: 

— Dar dumneavoastră ce sunteţi? Nu sunteţi unul dintre 
doctori? 

— Nu, am venit şi eu aşa, răspunse Pierre şi porni la vale, 
trecând iarăşi pe lângă miliţionari. 

— Ah, blestemaţii! Mormăi ofiţerul, care venea pe urma 
lui, astupându-şi nasul cu mâna şi trecând repede pe lângă 
oamenii care lucrau. 

— lată-i... vin... O aduc... Iat-o... acum intră... se auziră 
deodată glasuri, şi ofiţerii, soldaţii şi miliţionarii fugiră 
înainte pe drum. 


De sub dealul de la Borodino apăru o procesiune 
religioasă. În fruntea tuturor, prin praful drumului, 
mergeau încolonaţi infanteriştii cu chiverele în mâini şi cu 
armele înclinate spre pământ. În urma infanteriştilor se 
auzeau cântări bisericeşti. 

Pe lângă Pierre, întrecându-l, trecură în întâmpinarea 
procesiunii în fugă, fără şepci, soldaţi şi miliţionari. 

— O poartă pe Maica Domnului! Ocrotitoarea... Maica 
Domnului de la Iver... 

— Maica Domnului de la Smolensk, corectă cineva. 

Miliţionarii, atât cei care erau în sat, cât şi cei care lucrau 
în baterie, aruncară cu toţii cazmalele şi se repeziră întru 
întâmpinarea procesiunii. Batalionul de infanterişti, care 
înainta prin praful şoselei, era urmat de preoţi în odăjdii, de 
un bătrânel cu potcap, de diaconi şi dascăli, iar după ei 
ofiţerii şi soldaţii duceau într-un chivot o icoană cu chipul 
înnegrit. Era o icoană luată de la Smolensk, care însoţise de 
atunci tot timpul oştirea. În urma, în jurul şi înaintea 
icoanei, din toate părţile mergeau, se înghesuiau, îşi făceau 
semnul crucii şi băteau mătănii grupuri de militari cu 
capetele descoperite. 

Ajunşi în vârful dealului, se opriră; cei care purtau icoana 
susţinută pe nişte ştergare se schimbară, dascălii înteţiră 
iarăşi jarul în cădelniţe şi slujba începu. Razele fierbinţi ale 
soarelui cădeau vertical; un vântuleţ uşor şi răcoros se 
zbenguia prin părul capetelor goale şi flutura panglicile ce 
împodobeau icoana; cântările răsunau slab sub cerul liber. 
O imensă mulţime de ofiţeri, soldaţi şi miliţionari, toţi 
descoperiţi, înconjurau icoana. În spatele preoţilor şi al 
dascălilor, pe un loc lăsat liber de mulţime, se aflau 
persoanele oficiale. Un general pleşuv cu ordinul Sfântul 
Gheorghe atârnat pe piept stătea chiar îndărătul preotului 
şi, fără să-şi facă semnul crucii (era probabil neamţ), 
aştepta cu răbdare sfârşitul slujbei pe care credea necesar 
să o asculte, de bună seamă pentru stimularea 
patriotismului poporului rus. Alt general sta într-o poză 


militărească şi îşi mişca mâna în dreptul pieptului, uitându- 
se împrejurul său. Pierre, care se oprise în mijlocul unei 
cete de mujici, observă în cercul acestor feţe oficiale şi 
câţiva cunoscuţi. Dar nu la ei se uita. Îşi îndreptase toată 
atenţia spre înfăţişarea serioasă a soldaţilor şi a 
miliţionarilor din grup, care sorbeau toţi din ochi, la fel de 
nesăţios, icoana. Cum începură dascălii obosiţi (oficiau 
pentru a douăzecea oară aceeaşi slujbă) să cânte alene şi 
maşinal: „Mântuieşte din nevoi pre robii tăi, născătoare de 
Dumnezeu”, iar preotul şi diaconul le ţinură şi ei isonul: „Că 
toţi, după Dumnezeu, la tine scăpăm, ca la un zid nestricat, 
şi ocrotitoare”, pe chipurile tuturor se aşternu iarăşi 
aceeaşi expresie de adâncă înţelegere a însemnătăţii clipei 
ce se apropia, pe care Pierre o văzuse întipărită pe feţele 
foarte multora dintre cei întâlniți de el, în dimineaţa aceea, 
sub dealul Mojaiskului. Şi tot mai des se plecau capetele şi 
tot mai tare se auzeau oftaturile şi bătăile cu mâna în 
piepturile celor ce-şi făceau semnul crucii. 

Mulțimea din jurul icoanei se dădu deodată la o parte şi 
Pierre se văzu înghesuit din toate părţile. Cineva, de bună 
seamă o persoană foarte importantă, judecând după graba 
cu care-i făcură loc toţi, venea spre icoană. 

Era Kutuzov, care inspecta poziţiile. Întorcându-se la 
Tatarinovo, se abătu pe la procesiune. Pierre îl recunoscu 
numaidecât după silueta sa, care se deosebea dea 
celorlalţi. 

Cu un surtuc lung, ce-i îmbrăca trupul mare şi gras, adus 
de spate, cu capul cărunt descoperit şi cu ochiul lui alb şi 
scurs, înecat în grăsimea feţei, Kutuzov se apropie de grup 
cu mersul lui rar şi legănat şi se opri îndărătul preotului. Îşi 
făcu din obişnuinţă semnul crucii, îşi aplecă, suflând din 
greu, capul sur şi atinse pământul cu mâna. În spatele lui 
Kutuzov era Benigsen şi toată suita. Cu toată prezenţa 
comandantului suprem, care atrăsese atenţia tuturor 
gradelor superioare, miliţionarii şi soldaţii, fără să-şi 
îndrepte privirile spre el, se rugară mai departe. 


Când se sfârşi molitva, Kutuzov se apropie de icoană, se 
lăsă greoi în genunchi, bătu o mătanie şi se chinui apoi 
multă vreme să se ridice, fără rezultat din cauza 
corpolenţei lui şi a slăbiciunii vârstei. Capul cărunt îi 
tremura de efort. În sfârşit, se ridică şi, lipindu-şi de icoană 
buzele ţuguiate, cu o smerenie copilărească şi naivă, se 
înclină iară şi iarăşi atinse pământul cu mâna. Generalii îi 
urmară pilda; apoi ofiţerii, iar după ei, împingându-se unul 
pe altul, suflând din greu şi îmbulzindu-se, cu chipuri 
emoţionate, soldaţii şi miliţionarii. 

XXII. 

CLĂTINAT DE ÎMBULZEALA mulţimii care-l prinsese la 
mijloc, Pierre se uita împrejurul lui. 

— Conte, Piotr Kirilâci! Cum de sunteţi aici? Se auzi o 
voce. 

Pierre întoarse capul. 

Boris Drubeţkoi, scuturându-şi cu mâna genunchii 
murdăriţi de ţărână (şi-i murdărise, probabil, îngenunchind 
şi el în faţa icoanei), se apropie zâmbind de Pierre. Era 
îmbrăcat elegant, cu o uşoară nuanţă de campanie. Purta o 
tunică lungă şi cravaşa prinsă de umăr, întocmai cum purta 
şi Kutuzov. 

Kutuzov, între timp, se apropiase de sat şi se aşezase la 
umbră lângă cea mai apropiată casă, pe o bancă adusă la 
repezeală de un cazac, şi pe care alt cazac aşternuse grăbit 
un covoraş. Imensa şi strălucita lui suită făcuse cerc în jurul 
comandantului suprem. 

Icoana se urni mai departe, petrecută de mulţime. Pierre 
se opri stând de vorbă cu Boris, la vreo treizeci de paşi de 
Kutuzov. 

Îl lămuri că-şi pusese în gând să ia parte la luptă şi să 
viziteze poziţiile. 

— lată ce să faceţi, spuse Boris. Je vous ferai les honneurs 
du camp.632 Mai bine decât de oriunde veţi putea vedea de 
pe locul unde va fi contele Benigsen. Eu sunt, doar, ataşat 
pe lângă el. Îi voi raporta. Iar dacă vreţi să vizitaţi poziţiile, 


n-aveţi decât să poftiţi cu noi! Mergem chiar acum să 
inspectăm flancul stâng. Pe urmă ne înapoiem, şi vă rog 
respectuos să primiţi a fi găzduit la noapte de mine; vom 
face şi o partidă. Mi se pare că pe Dmitri Sergheici îl 
cunoaşteţi? Uite, chiar aici stă. 

Boris arătă a treia casă din Gorki. 

— Dar mie mi-ar fi plăcut să văd flancul drept; am auzit că- 
i foarte puternic, spuse Pierre. Aş fi vrut să trec pe la toate 
poziţiile, începând de la râul Moscova. 

— Bine, puteţi face asta mai târziu; principalul este însă să 
cunoaşteţi flancul stâng... 

— Da, da. Dar unde-i regimentul prinţului Bolkonski? N-ai 
putea dumneata să-mi arăţi? Întrebă Pierre. 

— Regimentul lui Andrei Nikolaevici? Trecem chiar pe 
lângă el. Vă conduc eu la dânsul. 

— Dar ce-i cu flancul stâng? Întrebă Pierre. 

— Să vă spun drept, entre nous633, Dumnezeu ştie ce-i cu 
flancul nostru stâng, zise Boris, coborând confidenţial tonul; 
contele Benigsen plănuise cu totul altceva. El se gândise să 
întărească dâmbul de colo, îl vedeţi? Cu totul altfel... dar, şi 
Boris ridică din umeri, serenissimul n-a vrut, sau poate că l- 
a influenţat cineva. Vedeţi că... Boris nu apucă să 
sfârşească, fiindcă în vremea asta se apropie de Pierre, 
Kaisarov, adjutantul lui Kutuzov. A! Paisi Sergheici, făcu 
Boris, adresându-i-se lui Kaisarov cu un zâmbet larg. Iată, 
încerc să-i explic contelui poziţia. E uluitor cât de bine a 
putut ghici serenissimul planurile francezilor! 

— Vorbiţi de flancul stâng? Zise Kaisarov. 

— Da, da, exact. Flancul nostru stâng e acum foarte, foarte 
puternic. 

Cu toate că, după venirea lui la comandament, Kutuzov 
izgonise de la statul-major pe toţi cei de prisos, Boris 
reuşise să se aranjeze aici după schimbările făcute de 
serenissim, ca ataşat pe lângă contele Benigsen. Acesta, ca 
toţi cei pe lângă care avusese Boris vreun post până acum, 


îl considera pe tânărul prinţ Drubeţkoi drept un om 
nepreţuit. 

În conducerea armatei erau două partide opuse, bine 
determinate: partidul lui Kutuzov şi partidul lui Benigsen, 
şeful de stat-major. Boris făcea parte din partidul al doilea 
şi, deşi îi arăta lui Kutuzov o stimă slugarnică, nimeni nu era 
mai meşter decât el să lase să se înţeleagă că bătrânelul nu 
e bun de nimic şi că toată acţiunea era condusă de 
Benigsen. Acum sosise clipa hotărâtoare a bătăliei, care 
trebuia ori să-l nimicească pe Kutuzov şi să-i treacă lui 
Benigsen puterea, ori, dacă Kutuzov ar fi câştigat chiar 
bătălia, să dea tuturor de înţeles că, de fapt, toate-s opera 
lui Benigsen. În orice caz, ziua de mâine trebuia să aducă o 
mulţime de decorări şi să scoată în frunte oameni noi. Din 
pricina asta Boris fu nervos şi agitat toată ziua. 

După Kaisarov se mai apropiară de Pierre şi alţi cunoscuţi 
de-ai lui, şi el nu mai prididea să le răspundă la întrebările 
ce-i puneau despre Moscova şi nu reuşea nici să asculte 
atâtea noutăţi câte i se povesteau. Pe chipurile tuturora se 
citea însufleţire şi nelinişte. Lui Pierre i se părea, însă, că 
pricina tulburării pe care-o exprimau unele dintre aceste 
figuri sta mai mult în consideraţii referitoare la succesul lor 
personal, şi nu-i ieşea din minte cealaltă expresie a 
tulburării, pe care o văzuse pe alte chipuri, şi care era 
grăitoare nu pentru chestiuni personale, ci obşteşti, 
chestiuni de viaţă şi de moarte. Kutuzov zări silueta lui 
Pierre şi grupul ce se formase în jurul său. 

— Chemaţi-l la mine, spuse Kutuzov. 

Un aghiotant îi comunică dorinţa serenissimului şi Pierre 
se îndreptă spre bancă. Dar înaintea lui, izbuti să se 
apropie de Kutuzov un soldat de rând, miliţionar. Era 
Dolohov. 

— Ăsta ce caută aici? Întrebă Pierre. 

— Mare pişicher e ăsta! Unde nu-l afli?! Răspunse cineva. 
E degradat. Acuma umblă morţiş să se reabiliteze. A 


înaintat nu ştiu ce proiecte şi într-o noapte s-a strecurat 
până la avanposturile inamicului... dar e viteaz... 

Pierre, scoţându-şi pălăria, se înclină respectuos în faţa lui 
Kutuzov. 

— M-am gândit că dacă raportez luminăţiei-voastre, mă 
puteţi goni, sau îmi puteţi spune că ştiţi dinainte ceea ce 
raportez, dar nu face nimic, spunea Dolohov. 

— Aşa, aşa. 

— Dar dacă am dreptate, atunci aduc un serviciu patriei 
pentru care sunt gata să mor. 

— Aşa... aşa... 

— Şi dacă luminăţia-voastră va avea nevoie cumva de un 
om care nu-şi cruţă pielea, o rog să binevoiască a-şi aminti 
de mine... Poate că-i voi fi de folos! 

— Aşa... aşa... repetă Kutuzov, uitându-se la Pierre 
zâmbitor cu ochiul cel sănătos, care se îngustase. 

În timpul acesta, Boris, cu abilitatea lui de curtean, se 
strecură lângă Pierre în preajma comandantului suprem şi, 
cu aerul cel mai firesc, cu glas domol, ca şi cum ar fi 
continuat convorbirea începută, îi spuse lui Pierre: 

— Miliţionarii şi-au pus cămăşi albe, curate, ca să se 
pregătească de moarte. Ce eroism, conte! 

Boris îi spusese aceste cuvinte lui Pierre fără îndoială ca să 
fie auzite de serenissim. Ştia că ele aveau să atragă atenţia 
lui Kutuzov şi într-adevăr serenissimul se întoarse spre 
dânsul: 

— Ce tot spui tu acolo despre miliţionari? 

— Spun, serenissime, că şi-au pus cămăşi albe ca să se 
pregătească pentru mâine de moarte. 

— A! Admirabil, fără de seamăn popor, zise Kutuzov, 
închizând ochii şi dând din cap. Fără de seamăn popor! 
Repetă el oftând. Ai chef să miroşi puţin praful de puşcă? | 
se adresă el lui Pierre. Da, e un miros plăcut. Am cinstea să 
fiu un admirator al soţiei dumitale. E sănătoasă? 
Cantonamentul meu îţi stă la dispoziţie. 


Şi, aşa cum li se întâmplă adesea bătrânilor, Kutuzov 
începu să privească în gol, ca şi când ar fi uitat ce avea de 
spus sau de făcut. 

Dar, amintindu-şi, se vede, ce căuta să-şi amintească, el îl 
chemă la sine pe Andrei Sergheici Kaisarov, fratele 
aghiotantului său. 

— Cum sună, cum sună versurile acelea, versurile acelea 
ale lui Marin, cum sună, hai? Cum? Acelea pe care le-a scris 
despre Gherakov: „Vei fi profesor la colegiu...” Spune-mi-le, 
spune-le, îl îndemnă Kutuzov, pregătindu-se vădit să râdă 
puţin. 

Kaisarov declamă versurile... Kutuzov, surâzător, dădea 
din cap în tactul ritmului. 

Când Pierre se depărtă de Kutuzov, Dolohov, apropiindu-se 
de el, îl apucă de mână. 

— Sunt foarte fericit că vă întâlnesc aici, conte, îi spuse 
tare, deosebit de hotărât şi solemn, fără să-l stânjenească 
prezenţa celorlalţi. În ajunul zilei în care numai Dumnezeu 
ştie cui dintre noi îi e sortit să mai rămână în viaţă, sunt 
fericit de prilejul ce mi se oferă să vă spun că regret 
neînțelegerile care au avut loc între noi şi că aş dori să n- 
aveţi nici un resentiment împotriva mea. Vă rog să mă 
iertaţi. 

Pierre se uita zâmbind la Dolohov şi nu ştia ce să-i 
răspundă. Dolohov, cu lacrimi în ochi, îl îmbrăţişă şi îl 
sărută. 

Boris îi şopti ceva generalului său şi contele Benigsen, 
îndreptându-se spre Pierre, îi propuse să meargă cu el de-a 
lungul liniilor... 

— Va fi interesant pentru dumneavoastră, spuse el. 

— Desigur, foarte interesant, răspunse Pierre. 

Peste o jumătate de ceas, Kutuzov plecă la Tatarinovo, iar 
Benigsen cu suita sa, din care făcea parte şi Pierre, porni 
călare să inspecteze liniile. 

XXIII. 


DE LA GORKI, BENIGSEN O porni la vale pe drumul 
mare, spre podul pe care ofiţerul de pe movilă i-l indicase 
lui Pierre ca fiind centrul poziţiei şi unde, pe mal, erau 
culcate la pământ brazde de iarbă de curând cosită, 
mirosind a fân proaspăt. Trecură podul şi intrară în satul 
Borodino, de unde cotiră la stânga şi, după ce trecură pe 
lângă o mare mulţime de trupe şi de tunuri, ajunseră lângă 
un dâmb înalt, în care miliţionarii săpau şanţuri. Era o 
redută care n-avea încă nume, dar care s-a numit mai târziu 
reduta lui Raevski, sau reduta bateriei de pe dâmb. 

Pierre nu prea dădu atenţie redutei. El nu ştia că locul 
acesta îi va rămâne în amintire mai mult decât oricare altul 
de pe câmpia de la Borodino. Pe urmă trecură o râpă spre 
Semionovskoe şi văzură cum soldaţii cărau ultimele grinzi 
ale caselor şi hambarelor. De aici, la vale şi apoi la deal, 
merseră mai departe printr-un lan de secară, doborâtă la 
pământ ca bătută de grindină, pe drumul de-abia croit de 
artilerie, peste câmp, spre fleşe, poziţiile înaintate, ale 
căror tranşee erau şi ele tot neterminate încă. 

Benigsen se opri la fleşe şi începu să se uite spre reduta 
de la Şevardino (care în ajun mai era încă a noastră), unde 
se zăreau câţiva călăreţi. Ofițerii spuneau că erau acolo 
Napoleon sau Murat. Şi toţi urmăreau cu încordare grupul 
de călăreţi. Pierre se uită şi el într-acolo, căutând să-l 
ghicească pe Napoleon între siluetele ce abia se zăreau. În 
cele din urmă, călăreţii se lăsară sub poalele dâmbului şi nu 
se mai văzură. 

Benigsen se întoarse către un general care se apropiase 
de el şi începu să-i explice rând pe rând toate poziţiile 
trupelor noastre. Pierre asculta spusele lui Benigsen, 
concentrându-şi toată puterea de înţelegere ca să priceapă 
caracterul bătăliei ce se pregătea, dar simţea cu părere de 
rău că toată capacitatea lui de înţelegere îl părăsise de astă 
dată. Nu înţelegea nimic. Benigsen sfârşi de vorbit şi, 
văzând atenţia cu care Pierre îl asculta, spuse deodată, 
adresându-i-se: 


— Pentru dumneavoastră, cred, lucrurile acestea nu-s 
interesante? 

— Ah, dimpotrivă, foarte interesante, răspunse Pierre nu 
prea sincer. 

De la fleşe o luară spre stânga pe un drum care şerpuia 
printr-o pădure deasă de mesteceni scunzi. Din mijlocul 
desişului pădurii le sări în cale un iepure cafeniu, cu 
picioarele albe, care, speriat de tropotul unui atât de mare 
număr de cai, se zăpăci atât de tare, încât o rupse la fugă 
prin mijlocul drumului, înaintea lor, şi o bucată de vreme 
fugi stârnind atenţia şi râsul tuturor; numai după ce 
strigară câţiva după el, iepurele se repezi într-o parte şi 
dispăru în desiş. Străbătând vreo două verste prin pădure, 
ieşiră la un luminiş, unde se afla corpul de trupe allui 
Tucikov, care avea misiunea să susţină flancul stâng. 

Aici, la extremitatea flancului stâng, Benigsen vorbi iarăşi 
mult şi aprins şi dădu, cum i se păru lui Pierre, o dispoziţie 
importantă din punct de vedere militar. În faţa poziţiilor 
trupelor lui Tucikov se afla o înălţime, înălţimea aceea nu 
era ocupată de trupe. Benigsen critică zgomotos greşeala 
aceasta, spunând că era o nebunie să laşi neocupată o 
înălţime care domina împrejurimile şi să postezi trupele la 
poalele ei. Câţiva dintre generali exprimară aceeaşi părere. 
Unul, mai ales, afirmă cu violenţă cazonă că trupele erau 
expuse aici la măcel. Benigsen ordonă pe răspunderea sa ca 
trupele să ocupe înălţimea. 

Dispoziţiunea aceasta dată la flancul stâng îl făcu pe 
Pierre să se îndoiască şi mai mult de capacitatea sa de a 
pricepe problemele militare. Ascultând ce spusese Benigsen 
şi generalii, care criticaseră poziţia trupelor noastre 
postate la poalele dealului, era cu totul de părerea lor; dar 
tocmai din cauza aceasta nu pricepea: cum de putuse cel 
care postase trupele acolo, la poalele dealului, să facă o 
greşeală atât de evidentă şi de grosolană. 

Pierre nu ştia că trupele fuseseră puse aici într-un loc 
ascuns, nu pentru apărarea poziţiei, cum credea Benigsen, 


ci ca o cursă, adică pentru a-l lovi prin surprindere pe 
inamic când ar fi înaintat. Benigsen n-a ştiut de lucrul 
acesta şi a împins trupele înainte, din anumite considerente 
personale, fără să raporteze nimic comandantului suprem. 

XXIV. 

ÎN AMURGUL ACESTA SENIN al zilei de 25 august, 
prinţul Andrei şedea întins, sprijinindu-şi capul pe mână, 
într-o şură dărăpănată din satul Kneazkovo, la marginea 
poziţiei regimentului său. Se uita printr-o spărtură a 
peretelui ruinat la mestecenii bătrâni de peste treizeci de 
ani, înşiraţi de-a lungul unui gard, cu crengile de jos 
retezate, la câmpul cu purcoaiele de ovăz împrăştiate şi la 
tufişul din care se înălţau fumurile vetrelor de la bucătăriile 
soldaţilor. 

Oricât de searbădă, de nefolositoare şi de apăsătoare i se 
părea acum prinţului Andrei viaţa, se simţea la fel de 
tulburat şi cuprins de enervare ca şi cu şapte ani în urmă, 
în ajunul bătăliei de la Austerlitz. 

Ordinele primite cu privire la bătălia de a doua zi le 
transmisese. Altceva de făcut nu mai avea. Dar gânduri 
foarte simple şi clare, şi tocmai de aceea îngrozitoare, nu-i 
dădeau pace. Ştia că bătălia de a doua zi trebuia să fie cea 
mai cumplită din câte-i fusese dat să cunoască şi, pentru 
prima oară în viaţă, posibilitatea morţii sale îi apăru 
aproape sigură, viu, simplu şi groaznic, fără nici o legătură 
cu existenţa pământească şi fără reprezentarea efectului pe 
care moartea lui l-ar avea asupra altora, ci în legătură doar 
cu el însuşi, cu sufletul lui. Şi de la înălţimea acestei 
reprezentări, tot ceea ce-l chinuise şi îl preocupase până 
atunci se lumină dintr-o dată de o lumină albă şi rece, fără 
umbre, fără perspectivă, fără contururi distincte. Întreaga 
lui viaţă i se păru un panopticum luminat de o lumină 
artificială, prin sticla căruia privise mult timp. Acum vedea 
dintr-o dată, fără nici o sticlă, la lumina vie a zilei, aceste 
tablouri prost pictate. „Da, da, iată-le, astea-s imaginile 
mincinoase care mi-au dat emoţii, m-au încântat şi m-au 


chinuit odinioară, îşi spuse el, alegându-şi în închipuire 
tablourile principale din acest panopticum al vieţii sale şi 
privindu-le acum la lumina - rece şi albă ca a zilei - a 
gândului limpede al morţii. Ilată-le, aceste chipuri grosolan 
zugrăvite care mi s-au părut atât de frumoase şi de pline de 
taină. Gloria, binele obştesc, dragostea pentru o femeie, 
însăşi patria, cât de măreţe mi s-au părut aceste tablouri şi 
ce pline de sens adânc! Şi, când colo, toate sunt atât de 
simple, de şterse şi de grosolane în lumina rece şi albă a 
acestei dimineţi care, o simt, se înalţă pentru mine.” Trei 
mari dureri din viaţa lui îi reţineau cu deosebire atenţia: 
iubirea lui pentru femeie, moartea tatălui său şi invazia 
francezilor care cotropiseră jumătate din Rusia. „lubirea! 
Fetişcana aceea, care mi s-a părut înzestrată din belşug cu 
puteri tainice. Cât am iubit-o! Ce poetice vise de dragoste şi 
de fericire alături de dânsa îmi făceam! O, ce copil am fost! 
Spuse el tare, cu mânie. Credeam într-o iubire ideală, care 
trebuia să-mi păstreze credinţa ei un an de zile, cât am 
lipsit! Ca amărâta turturea din fabulă, trebuia să se 
topească de dorul meu. Şi de fapt, totul e cu mult mai 
simplu... E îngrozitor de simplu, dezgustător! 

Tata, tot aşa, a tot clădit la Lâsâe Gori şi a crezut că-şi are 
acolo locul lui, pământul lui, atmosfera lui, mujicii lui; dar a 
venit Napoleon şi, fără să ştie măcar că există, l-a azvârlit 
ca pe un ciot din cale-i; Lâsâe Gorl i-a fost dărâmat şi, 
împreună cu el, viaţa lui întreagă. Şi prinţesa Maria spune 
că asta e o încercare trimisă de Sus. Pentru ce însă această 
încercare, când el nu mai este şi nici nu va mai fi? 
Niciodată, în veci, nu va mai fi! El nu mai este! Atunci, 
pentru cine această încercare? Patria, pieirea Moscovei! Şi 
eu, mâine voi fi ucis, şi poate nici măcar de un francez, ci 
chiar de unul dintr-ai noştri, aşa cum şi-a descărcat ieri un 
soldat arma chiar lângă urechea mea, şi vor veni francezii, 
mă vor lua de cap şi de picioare şi mă vor azvârli într-o 
groapă, ca să nu putrezesc sub nasul lor, şi se vor statornici 


noi condițiuni de viaţă, cu care alţii se vor obişnui şi eu nu 
voi şti de ele şi nici urmă de mine nu va mai fi.” 

Se uită la şirul de mesteceni cu frunzişul lor verde-gălbui 
neclintit şi cu scoarţa lor albă, ce strălucea în soare. „Să 
mor, să mă omoare mâine, să nu mai exist... să existe toate 
astea, iar eu să nu mai fiu.” Şi îşi închipui aievea toată viaţa 
aceasta fără de el. Şi mestecenii, cu lumina şi umbra lor, şi 
norii creţi, şi fumul acesta de la bivuacuri, totul în jur se 
transfigura pentru el, devenind ceva înspăimântător şi 
ameninţător. Îi trecu un fior rece prin şira spinării. 
Ridicându-se repede, ieşi din şură şi începu să umble 
încoace şi încolo. 

De după şură se auziră voci. 

— Cine-i acolo? Strigă prinţul Andrei. 

Timohin, căpitanul cel cu nas roşu, fostul comandant de 
companie al lui Dolohov şi acum, din lipsă de ofiţeri, 
comandant de batalion, intră sfios în şură, urmat de 
adjutantul şi de casierul regimentului. 

Prinţul Andrei sări în picioare şi, după ce ascultă ceea ce 
aveau de raportat ofiţerii, le mai dădu câteva ordine şi se 
pregătea tocmai să-i concedieze, când din dosul şurii se 
auzi o voce cunoscută, şoptind ceva parcă. 

— Que diable634 spuse vocea, căci omul se împiedicase 
pesemne. 

Privind afară, prinţul Andrei îl văzu pe Pierre, care venea 
la el şi care se împiedicase de o prăjină azvârlită pe jos şi 
era cât pe ce să cadă. În general, prinţului Andrei nu-i făcea 
plăcere să întâlnească oameni din lumea sa şi mai ales pe 
Pierre, care-i amintea clipele grele trăite în timpul ultimei 
sale treceri prin Moscova. 

— la uite! Zise el. Cu ce ocazie? Nu mă aşteptam să te văd. 

În timp ce vorbea aşa, în ochii şi pe chipul lui se citea mai 
mult decât răceală, un fel de vrăjmăşie, pe care Pierre o 
simţi numaidecât. Venise aici cu sufletul cuprins de cea mai 
mare însufleţire, dar, văzând expresia de pe chipul prinţului 
Andrei, se simţi ruşinat şi stânjenit. 


— Am venit... şi eu aşa... ştii... am venit... mă interesează, 
spuse Pierre, repetând, pentru a nu ştiu câta oară în ziua 
aceea acest lipsit de orice sens „mă interesează”. Am vrut 
să văd şi eu bătălia. 

— Da, da, dar cum rămâne cu spusele fraţilor masoni 
despre război? Cum poate fi evitat? Zise în bătaie de joc 
prinţul Andrei. Ei, ce mai e pe la Moscova? Ce-i cu ai mei? 
Au sosit, în sfârşit, la Moscova? Întrebă el, de data asta cu 
seriozitate. 

— Au sosit. Mi-a spus Julie Drubeţkaia. Am fost pe la ei, 
dar nu i-am găsit. Au plecat la moşia de lângă Moscova. 

XXV. 

OFIŢERII DĂDURĂ SĂ SE RETRAGĂ, dar prinţul Andrei, 
ca şi cum n-ar fi dorit să rămână între patru ochi cu 
prietenul său, le propuse să rămână să bea ceai. Se aduseră 
nişte bănci şi se servi ceaiul. Ofițerii se uitau, nu fără 
oarecare uimire, la trupul gras şi monumental al lui Pierre 
şi-i ascultau istorisirile despre Moscova şi despre poziţiile 
trupelor noastre, pe care reuşise să le vadă. Prinţul Andrei 
tăcea şi chipul său avea o expresie atât de puţin amabilă, 
încât Pierre se întreținea mai mult cu blândul Timobhin, 
comandantul de batalion, decât cu Bolkonski. 

— Aşadar, tu ai înţeles întreg dispozitivul? Îl întrerupse 
prinţul Andrei. 

— Da, adică oarecum, zise Pierre. În situaţia mea de civil, 
nu pot spune că l-am înţeles pe deplin, dar oricum, am 
înţeles dispoziţia generală. 

— Eh bien, vous etes plus avance que qui que ce soit635, 
spuse prinţul Andrei. 

— A! Făcu nedumerit Pierre, uitându-se prin ochelari la 
prinţul Andrei. Ei, ce spui de numirea lui Kutuzov? Zise el. 

— Ştiu doar atât că am fost foarte bucuros de această 
numire, zise prinţul Andrei. 

— Bine, dar spune-mi, ce părere ai despre Barclay de 
Tolly? La Moscova se vorbea Dumnezeu ştie în ce termeni 
despre el. Dumneata ce crezi? 


— Întreabă-i pe dumnealor, spuse prinţul Andrei, arătând 
spre ofiţeri. 

Pierre se uită la Timohin cu zâmbetul condescendent şi 
întrebător, cu care se uitau toţi la Timohin, fără voia lor, 
când vorbeau cu dânsul. 

— Am văzut iar lumina, înălţimea-ta, de când a venit în 
fruntea noastră serenissimul, spuse Timohin sfios şi 
întorcând mereu capul spre comandantul său de regiment. 

— Cum aşa? Întrebă Pierre. 

— Iată, bunăoară, de n-ar fi să vorbesc decât în privinţa 
lemnelor şi furajelor. Noi ne retragem tocmai de la 
Swiencjany şi n-avem voie, orice-o fi, să ne atingem nici de o 
aşchie, ori să luăm, acolo, o mână de fân. Bine, dar noi ne 
retragem şi, prin urmare, pune el mâna pe ele, nu-i aşa, 
luminăţie? Se adresă el prinţului său. Dar n-ai voie nici să te 
atingi. În regimentul nostru avem doi ofiţeri daţi în judecată 
pentru treburi de astea. Dar cum a venit serenissimul, în 
privinţa asta e simplu. Am văzut lumina... 

— Dar de ce celălalt vă oprea? 

Timohin se uită ruşinat împrejur, neştiind cum şi ce 
trebuia să răspundă la asemenea întrebare. Pierre îi adresă 
şi prinţului aceeaşi întrebare: 

— Păi, ca să nu devastăm ţinuturile pe care le lăsăm în 
mâinile inamicului, spuse cu răutate, în bătaie de joc, 
prinţul Andrei. E foarte clar: nu-i permis să jefuieşti ţara ta 
şi nici să-ţi înveţi soldaţii cu jaful. Şi la Smolensk, tot aşa de 
bine a judecat că francezii ne pot învălui şi că au forţe mai 
mari. Dar el n-a fost în stare să priceapă, izbucni deodată 
prinţul Andrei, cu glas ascuţit, el n-a putut pricepe că noi 
ne-am bătut acolo întâia oară pentru pământul rusesc, că 
trupele au avut un moral cum niciodată n-am mai văzut la 
ele, că i-am respins două zile la rând pe francezi şi că acest 
succes ne-a înzecit forţele. El a dat ordin de retragere şi 
toate sforţările şi pierderile noastre au rămas fără folos. Nu 
s-a gândit la trădare; şi-a dat silinţa să iasă cât mai bine 
totul; pe toate le-a chibzuit, dar tocmai de aceea nu-iel 


omul potrivit. Nu-i omul potrivit acum, tocmai din pricină că 
prea le judecă pe toate temeinic şi minuţios, cum se 
întâmplă cu orice neamţ. Cum să-ţi spun eu ţie... Să 
presupunem, de pildă, că tatăl tău are un lacheu neamţ, 
foarte bun lacheu, care satisface toate cerinţele tatălui tău 
mai bine decât tine. Şi-l laşi să servească. Dar când tatăl ţi 
se îmbolnăveşte de moarte, alungi lacheul şi începi să-l 
îngrijeşti tu, cu mâinile tale nedeprinse cu munca, 

stângace; şi-i vei alina durerea mai bine decât un om dibaci, 
dar străin. Aşa şi cu Barclay. Cât timp Rusia a fost 
sănătoasă, o putea sluji un străin şi el a fost un foarte bun 
ministru; dar de îndată ce Rusia a fost primejduită, era 
nevoie de un fiu al ei, un om din ţara asta. Iar voi, acolo, la 
club, aţi născocit că Barclay e un trădător! Cu clevetiri de 
astea s-a izbutit doar ca mai târziu, când se va adeveri că 
bârfirea a fost mincinoasă, să se facă din el, pe loc, dintr-un 
trădător, un erou sau un geniu, ceea ce ar fi şi mai nedrept. 
E un neamţ cinstit şi, foarte corect. 

— Dar se recunoaşte totuşi că-i un comandant iscusit, zise 
Pierre. 

— Eu nu înţeleg ce însemnează un comandant iscusit, 
spuse ironic prinţul Andrei. 

— Comandant iscusit, răspunse Pierre, e acela care a 
prevăzut toate eventualităţile... care adică ghiceşte toate 
gândurile adversarului. 

— Dar asta nu-i cu putinţă, spuse prinţul Andrei, ca şi când 
ar fi rostit un adevăr demult dovedit. 

Pierre se uită mirat la el. 

— Totuşi, zise el, se spune că războiul e ca un joc de şah. 

— Da, confirmă prinţul Andrei, cu deosebirea minimă că la 
şah te poţi gândi la fiecare mişcare cât pofteşti, că acolo eşti 
în afară de legile timpului şi pe deasupra cu deosebirea că 
la şah calul bate întotdeauna pionul şi că doi pioni sunt 
întotdeauna mai tari decât unul singur, pe când la război, 
un batalion e uneori mai puternic decât o divizie, iar alteori 
mai slab decât o companie. Valoarea comparativă şi relativă 


a trupelor nimeni n-o poate cunoaşte. Crede-mă, zise el, 
dacă soarta luptelor ar atârna de ordinele statelor-majore, 
aş fi acum acolo, la ştab, şi aş da ordine, pe când aşa, am 
cinstea să slujesc aici, în regiment, cu domnii aceştia, şi 
socotesc că soarta bătăliei de mâine atârnă de fapt de noi şi 
nu de ei... Izbânda n-a depins niciodată şi nu va depinde 
niciodată nici de poziţii, nici de armament, nici chiar de 
efectiv; de poziţii depinde mai puţin ca de orice... 

— Dar de ce depinde atunci? 

— De sentimentul care este în mine, în el, şi arătă spre 
Timohin, în fiecare soldat. 

Prinţul Andrei îi aruncă o privire lui Timohin, care se uita 
nedumerit şi speriat la comandantul lui. În contrast cu 
muţenia şi rezerva lui de până atunci, prinţul Andrei părea 
acum foarte agitat. Era vădit că nu se mai putea opri să-şi 
exprime gândurile care-l năpădiseră deodată. 

— Bătălia o câştigă cel care e hotărât s-o câştige cu tot 
dinadinsul. De ce-am pierdut noi bătălia de la Austerlitz? 
Pierderile noastre erau aproape egale cu ale francezilor, 
dar noi ne-am spus prea devreme că am pierdut-o, şi am 
pierdut-o de-a binelea. Şi lucrul acesta l-am spus pentru că 
acolo noi n-aveam de ce să ne batem, doream toţi să plecăm 
cât mai curând de pe câmpul de luptă. „Dacă am pierdut, 
hai să fugim!” şi am şi fugit. Dacă n-am fi spus lucrul acesta 
până spre seară, Dumnezeu ştie ce s-ar fi întâmplat! Mâine, 
însă, nu ne vom mai spune aşa! Tu zici: poziţia noastră, 
flancul nostru stâng e cam slab, cel drept e prea întins, 
continuă el, toate astea-s fleacuri, n-au nici o valoare! Şi ce 
ne aşteaptă mâine? O sută de milioane de eventualităţi, 
dintre cele mai diferite, care se vor rezolva într-o clipită 
prin faptul că, ori duşmanii, ori ai noştri vor fugi, şi că va fi 
ucis cutare sau cutărică. lar tot ce facem noi acum nu-i 
decât pierdere de vreme. Adevărul este că domnii aceia, cu 
care ai vizitat poziţiile, nu numai că nu ajută mersului 
general al lucrurilor, dar chiar îl stânjenesc. Ei nu sunt 
preocupaţi decât de măruntele lor interese. 


— În asemenea momente? Spuse cu reproş Pierre. 

— Da, tocmai în asemenea momente, repetă prinţul 
Andrei, fiindcă pentru ei acesta-i momentul potrivit ca să 
dea peste cap un rival şi să primească o cruciuliţă sau o 
panglică în plus. După mine, iată ce va fi mâine: o sută de 
mii de ruşi şi o sută de mii de francezi se încaieră şi fapt e 
că acela care se va bate mai cu furie şi care se va cruța cel 
mai puţin acela va învinge. Şi dacă vrei, îţi pot spune că, 
orice-ar fi pe acolo, pe la ştab, şi oricât ar încurca cei de sus 
treburile, noi mâine tot câştigăm bătălia! Orice s-ar 
întâmpla, mâine câştigăm bătălia! 

— Aşa-i, luminăţie, ăsta-i curatul adevăr, interveni 
Timohin. Nu ne vom cruța! În batalionul meu, credeţi-mă, 
soldaţii n-au vrut nici să audă de votcă: nu-i zi de băut, zic 
ei. 

Toţi tăcură. 

Ofițerii se ridicară. Prinţul Andrei ieşi odată cu ei şi dădu 
adjutantului ultimele ordine. După ce plecară ofiţerii, Pierre 
se apropie de prinţul Andrei, dar nici n-apucă să-i spună 
ceva, că pe şosea, nu departe de şură, se auzi tropot de 
copite; erau trei cai, şi prinţul Andrei recunoscu în călăreţi 
pe Wolzogen şi pe Klausewitz, însoţiţi de un cazac. Trecură 
chiar pe lângă şură, continuând să vorbească între ei, aşa 
că Pierre şi Andrei auziră fără să vrea următoarele fraze: 

— Der Krieg muss im Raum verlegt werden. Der Ansicht 
kann ich nicht genug Preis geben636, spunea unul. 

— O, ja, rosti cealaltă voce, der Zweck ist nur den Feind zu 
schwâchen, so kann man gewiss nicht den Verlust der 
Privat Personen în Achtung nehmen.637 

— O, ja, întări prima voce. 

— Da, im Raum verlegen638, repetă prinţul Andrei, 
pufnind mânios, după ce trecură călăreţii. Im Raum639 mi- 
au rămas tata, fiul şi sora la Lâsâe Gori. Lui de asta nu-i 
pasă. lată ce-ţi spuneam eu. Nemţii aceştia, mâine, nu vor 
câştiga bătălia, ci se vor strădui din toate puterile să facă 
prostii cât mai multe pentru că în capetele lor nemţeşti n-au 


nimic altceva decât raționamente, care nu preţuiesc nici cât 
o ceapă degerată, şi în inimă n-au tocmai acel lucru, 
singurul de care va fi nevoie mâine, adică ceea ce are 
Timohin. Au lăsat în mâinile lui toată Europa şi acum au 
venit să ne dea nouă lecţii; halal profesori! Izbucni el iar, 
aproape răcnind. 

— Aşadar, dumneata crezi că bătălia de mâine va fi 
câştigată? Întrebă Pierre. 

— Da, da, răspunse cu gândul aiurea prinţul Andrei. 
Singurul lucru pe care l-aş face dacă aş avea puterea, 
începu el iar, ar fi că n-aş mai lua prizonieri. Ce înseamnă 
prizonieri? Asta-i cavalerism. Francezii mi-au devastat casa 
şi se duc acum să devasteze Moscova, m-au insultat şi mă 
insultă în fiecare clipă. Sunt vrăjmaşii mei; sunt toţi nişte 
criminali, aşa-i văd eu. Şi tot aşa gândeşte şi Timohin, şi cu 
el întreaga armată. Trebuiesc executaţi. Dacă-mi sunt 
duşmani, nu-mi mai pot fi prieteni, oricare ar fi discuţiile 
purtate atunci la Tilsit. 

— Da, da, rosti Pierre, uitându-se cu ochi strălucitori la 
prinţul Andrei, sunt cu totul, absolut cu totul de acord cu 
dumneata! 

Întrebarea care-l chinuise toată ziua pe Pierre, încă de pe 
dealul Mojaiskului, i se păru acum cât se poate de limpede 
şi pe deplin rezolvată. Pierre înţelese acum rostul şi 
însemnătatea războiului acestuia şi a bătăliei ce urma să se 
dea. Tot ce văzuse în ziua aceea, toate chipurile cu expresii 
serioase, semnificative, pe care le observase în treacăt, îi 
apăreau acum într-o lumină nouă. El înţelese acea căldură 
latentă (latente), cum se spune în fizică, a patriotismului, 
aflată în inimile tuturor celor pe care-i văzuse şi care-i 
explica acum pentru ce aceşti oameni se pregăteau, atât de 
liniştit şi parcă uşuratic, de moarte. 

— Să nu se ia prizonieri, continuă prinţul Andrei. Acest 
lucru ar fi de ajuns să schimbe singur întreg războiul şi l-ar 
face mai puţin crud. Pe când aşa, noi ne-am jucat de-a 
războiul şi facem paradă de mărinimie, iată partea proastă. 


Mărinimia şi sensibilitatea aceasta se aseamănă cu 
mărinimia şi sensibilitatea unei cucoane, căreia i se face rău 
când vede că se taie un vițel; e atât de bună la inimă, încât 
nu poate vedea sânge, dar aceasta n-o împiedică să 
mănânce cu poftă viţelul gătit cu sos. Ni se tot vorbeşte 
despre codul războiului, despre cavalerism, despre 
imunitatea parlamentarilor, despre cruţarea celor loviți de 
nenorocire, şi aşa mai departe. Toate acestea sunt fleacuri. 
Am văzut eu, în 1805, cavalerismul şi imunitatea 
parlamentarilor; ne-au înşelat ei pe noi, i-am înşelat şi noi 
pe ei. Pradă vetrele în ţară străină, pun în circulaţie 
bancnote false, dar ceea ce este mai grav decât toate e că 
ni se omoară copiii şi părinţii, şi ni se vorbeşte de codul 
războiului şi de mărinimie faţă de duşman. Să nu se mai 
facă nici un prizonier, ci fiecare să ucidă şi să ştie că se 
duce la moarte! Cine a ajuns ca mine, la această concluzie, 
datorită aceloraşi suferinţe... 

Prinţul Andrei, care-şi spusese că i-ar fi absolut indiferent 
dacă francezii ar lua şi Moscova aşa cum luaseră 
Smolenskul, îşi curmă vorba, simțind pe neaşteptate un nod 
în gât. Se plimbă de câteva ori încoace şi încolo prin şură, 
tăcut, dar când îşi reluă firul vorbei, ochii îi străluceau ca de 
friguri, iar buzele îi tremurau. 

— Dacă nu s-ar face paradă de mărinimie în război, nu ne- 
am mai bate decât atunci când am avea pentru ce să ne 
ducem la moarte sigură, ca acum. Atunci nu s-ar mai face 
război numai pentru că Pavel Ivanâci l-a jignit pe Mihail 
Ivanâci. lar dacă e război, ca acum, apoi război să fie! Şi, în 
cazul acesta, şi îndârjirea trupelor ar fi cu totul alta decât 
acum. Atunci toţi nemţii ăştia din Westfalia şi din Hessa, pe 
care-i mână Napoleon, n-ar veni după el în Rusia, iar noi nu 
ne-am mai duce să ne batem prin Austria şi prin Prusia, fără 
să ştim nici noi pentru ce. Războiul nu-i o amabilitate; e cel 
mai hidos lucru pe lume şi trebuie să pricepem odată asta şi 
să nu ne mai jucăm de-a războiul. Această groaznică 
necesitate trebuie acceptată cu gravitate şi seriozitate. Aici 


e totul: trebuie să lăsăm minciuna la o parte şi, dacă-i 
război, război să fie şi nu jucărie. Dar aşa, războiul e cea 
mai plăcută distracţie a leneşilor şi a uşuraticilor... Casta 
militară e cea mai stimată dintre toate. Dar ce este războiul, 
de ce anume ai nevoie ca să reuşeşti în el şi care-s 
moravurile castei militare? Scopul războiului este omorul. 
Armele lui; spionajul, trădarea şi încurajarea ei, ruinarea 
cetăţenilor prădaţi şi jefuiţi pentru îndestularea armatei; 
minciuna şi înşelăciunea - aşa-numitele stratageme 
militare. Moravurile castei militare sunt: suprimarea 
libertăţii - poreclită disciplină - trândăvia, ignoranţa, 
cruzimea, desfrâul, beţia. Şi, cu toate acestea, e casta cea 
mai sus-pusă, respectată de toţi. Toţi împărații, afară de al 
chinezilor, poartă surtuc milităresc şi dau celui care a ucis 
mai mulţi oameni cea mai mare răsplată... Se întâlnesc, aşa 
cum se va întâmpla mâine, ca să se omoare unul pe altul; 
vor omori şi vor schilodi zeci de mii de oameni şi apoi vor 
oficia slujbe de mulţumire pentru că au omorât o mulţime 
de oameni, al căror număr îl mai şi umflă. Ei trâmbiţează 
victoria, presupunând că cu cât sunt mai mulţi oameni ucişi, 
cu atât mai mare le este meritul. Cum i-o fi ascultând şi cum 
s-o fi uitând la ei Dumnezeu, de acolo! Strigă prinţul Andrei 
cu un glas subţiat şi ascuţit. Ah, dragul meu, în ultimul timp 
viaţa a devenit o povară pentru mine. Văd că am început să 
înţeleg prea multe. Nu se cade, nu-i e dat omului să guste 
din pomul cunoştinţei binelui şi răului... Ei, dar nu maie 
mult! Adăugă el. Văd că adormi de-a-n picioarele, e timpul 
să mă culc şi eu. Pleacă la Gorki, spuse deodată prinţul 
Andrei. 

— O, nu! Răspunse Pierre, uitându-se cu ochi speriaţi şi 
compătimitori la prinţul Andrei. 

— Pleacă, pleacă: înainte de luptă trebuie să tragi un 
somn, repetă prinţul Andrei. Se repezi la Pierre, îl îmbrăţişă 
şi îl sărută. Pleacă! Strigă el, însoţindu-l spre uşă. Du-te! 
Ne-om mai vedea ori nu, cine ştie... Şi, întorcându-se brusc, 
intră în şură. 


Se întunecase de-a binelea, şi Pierre nu putu să observe 
expresia de pe chipul prinţului Andrei: mărturisea ea oare 
mânie sau duioşie? 

Pierre stătu aşa tăcut, câtva timp, gândindu-se dacă 
trebuia să se întoarcă după dânsul, sau să plece la culcare. 
„Nu, n-are nevoie de mine! Hotări el. Şi ştiu doar că asta-i 
ultima dată când ne vedem.” Oftă adânc şi porni înapoi spre 
Gorki. 

Prinţul Andrei, după ce se întoarse în şură, se întinse pe 
covorul aşternut pe jos, dar nu putu adormi. 

Închise ochii. Una după alta, amintirile se înşirau. La una 
dintre ele se opri îndelung cu multă plăcere. Îşi reaminti viu 
o seară petrecută la Petersburg. Nataşa, plină de 
însufleţire, înfrigurată, îi povestea cum, vara trecută, 
ducându-se după hribi, se rătăcise într-un codru des. Îi 
descria fără prea multă legătură, de-a valma, şi desişul 
pădurii, şi sentimentele ei, şi convorbirea cu prisăcarul pe 
care-l întâlnise, şi la fiecare frază îşi întrerupea povestirea, 
spunând: „Nu, nu pot, nu povestesc aşa cum a fost, nu, 
dumneata nu poţi înţelege”, fără să ţină seama că el o 
liniştea, spunându-i că înţelege, şi într-adevăr înţelegea tot 
ce voia ea să spună. Pe Nataşa o nemulţumeau cuvintele ei; 
simţea că nu i-a reuşit să exprime simţământul de teamă şi 
de poezie pe care-l încercase în ziua aceea şi pe care ar fi 
vrut să-l redea incandescent. „Era atât de minunat 
bătrânul, şi atât de întuneric în pădure... şi atât de blânde îi 
erau... nu, nu-s în stare să-ţi descriu”, spunea ea, înroşindu- 
se tulburată. Prinţul Andrei zâmbi şi acum, cu acelaşi 
zâmbet cu care-i zâmbise atunci, privind-o în ochi. „Eu o 
înţelegeam, îşi zise el. Nu numai că o înţelegeam, dar ceea 
ce iubeam la ea era tocmai această forţă sufletească, 
această sinceritate a ei, sufletul, pe care trupul parcă-l 
încătuşa... 'Tocmai sufletul acesta al ei l-am iubit eu în fata 
asta... l-am iubit atâta şi-am fost atât de fericit... Şi deodată, 
îşi aminti de sfârşitul acestei iubiri. Lui nu-i trebuia nimic 
din toate acestea. El n-a înţeles şi n-a văzut nimic din toate 


acestea. A văzut în ea doar o fetiţă drăgălaşă şi mai ales 
fragedă cu care n-a crezut de cuviinţă să-şi lege soarta. lar 
eu? Şi el tot maitrăieşte, de atunci, vesel şi fericit.” 

Ca ars, prinţul Andrei sări în sus şi prinse a se plimba 
iarăşi prin faţa şurii. 

XXVI. 

ÎN ZIUA DE 25 AUGUST, în ajunul bătăliei de la Borodino, 
prefectul palatului împăratului francezilor, monsieur de 
Beausset şi colonelul Fabvier sosiră, cel dintâi de la Paris, 
celălalt de la Madrid, la Valuevo, unde era cartierul general 
al lui Napoleon. 

După ce-şi îmbrăcă uniforma de curtean, monsieur de 
Beausset porunci să fie dusă, înaintea lui, în cortul 
împăratului, lada pe care el i-o adusese, şi intră în prima 
încăpere a cortului lui Napoleon, unde începu să desfacă 
lada, stând de vorbă cu adjutanţii care făcuseră cerc în 
jurul lui. 

Fabvier nu intrase în cort; rămăsese la intrare, de vorbă 
cu câţiva generali pe care îi cunoştea. 

Împăratul Napoleon nu ieşise încă din dormitor, unde îşi 
termina toaleta. Un valet îl freca pe trup cu peria şi el, 
sforăind şi gâfâind, îşi întorcea spre dânsul când spinarea 
cărnoasă, când pieptul lui păros şi gras. Un alt valet, ţinând 
în mână o sticlă, stropea din ea cu apă de colonie trupul 
bine îngrijit al împăratului, cu o expresie care parcă spunea 
că el singur ştie cât şi unde anume trebuia să stropească cu 
apă de colonie. Părul scurt al împăratului era ud şi atârna 
încâlcit pe frunte. Faţa însă, deşi galbenă şi puhavă, 
exprima mulţumire trupească: Allez ferme, allez toujours... 
640 spunea el, gâfâind şi îndesându-se în peria valetului 
care-l fricţiona. Aghiotantul, care intrase în dormitor ca să 
raporteze împăratului câţi prizonieri fuseseră luaţi în lupta 
din seara trecută, după ce-şi făcuse datoria raportând ce 
avea de spus, rămase în uşă, aşteptând să i se permită să 
plece. Napoleon, încruntându-se, îl privi pe sub sprâncene. 


— Point de prisonniers, repetă el cuvintele aghiotantului. 
[ls se font demolir. Tant pis pour l'armee russe, zise el. Allez 
toujours, allez ferme641, spuse el, gârbovindu-se şi lăsând 
să-i fricţioneze valetul umerii graşi. 

— C'est bien! Faites entrer monsieur de Beausset, ainsi 
que Fabvier642, spuse el aghiotantului, făcându-i semn cu 
capul. 

— Oui, Sire643, şi aghiotantul dispăru pe uşa cortului. 

Doi valeţi îmbrăcară în grabă pe majestatea-sa, şi 
Napoleon, în uniforma albastră a gărzii, intră cu paşi grăbiţi 
şi apăsaţi în încăperea de primire. 

Beausset, în vremea asta, îşi grăbea mâinile să prididească 
a pune pe două scaune darul trimis de împărăteasă, 
împăratul se îmbrăcase şi ieşise însă atât de neaşteptat de 
repede, încât el nu isprăvise de pregătit surpriza. 

Napoleon băgă numaidecât de seamă ce trebăluiau ei şi 
bănui că nu-s cu totul gata. Nevrând să-l lipsească de 
plăcerea de a-i face lui o surpriză, se prefăcu că nu-l 
observă pe domnul de Beausset şi îl chemă la el pe Fabvier. 
Tăcut, sever şi încruntat, Napoleon ascultă ceea ce-i spunea 
Fabvier despre vitejia şi devotamentul trupelor sale, care se 
luptaseră lângă Salamanca, la celălalt capăt al Europei şi 
care n-aveau decât un singur gând: să fie vrednice de 
împăratul lor, şi o singură teamă: să nu-i displacă. 
Rezultatul luptei fusese jalnic. În timp ce Fabvier povestea, 
Napoleon făcea observaţii ironice, ca şi cum nici nu s-ar fi 
aşteptat să se petreacă altfel lucrurile în lipsa lui. 

— Greşeala asta trebuie s-o îndrept la Moscova, zise 
Napoleon. A tant6t644, adăugă el şi îl chemă pe Beausset, 
care în timpul acesta pregătise surpriza, punând ceva pe 
scaune şi acoperind totul cu un plocat. 

De Beausset se ploconi adânc cu reverenţa franceză de 
curte, pe care numai bătrânii servitori ai Bourbonilor mai 
ştiau să o facă, se apropie de împărat şi îi dete un plic. 

Napoleon i se adresă cu voie bună şi îl ciupi de ureche. 


— Te-ai grăbit, sunt foarte mulţumit. Ei, ce spune Parisul? 
Întrebă el, schimbându-şi brusc înfăţişarea severă de până 
atunci, în cea mai prietenoasă faţă. 

— Sire, tout Paris regrette votre absence645, răspunse, 
aşa cum se cuvenea, de Beausset. 

Deşi ştia că de Beausset trebuia să-i spună aceste cuvinte 
sau ceva asemănător, deşi în clipele lui de luciditate ştia că 
toate astea nu erau sincere, lui Napoleon îi făcu plăcere să 
audă lucrul acesta de la de Beausset. Şi îl mai învrednici 
încă odată cu cinstea de a-l ciupi de ureche. 

— Je suis fâche de vous avoir fait faire tant de chemin646, 
zise el. 

— Sire! Je ne m'attendais pas a moins qu'a vous trouver 
aux portes de Moscou647, spuse Beausset. 

Napoleon zâmbi şi, ridicând distrat capul, se uită spre 
dreapta. Un aghiotant cu pas săltat se apropie cu o 
tabacheră de aur şi i-o prezentă. Napoleon o luă. 

— Da, a fost un prilej bun pentru dumneata, zise el, 
ducând la nas tabachera deschisă; ştiu că-ţi place să 
călătoreşti; peste trei zile vei vedea Moscova. Dumneata, 
probabil, nu te-ai aşteptat să vezi capitala asiatică. Vei face 
o călătorie plăcută. 

Beausset făcu o plecăciune de recunoştinţă pentru această 
atenţie faţă de predilecţia sa pentru călătorii (pe care abia 
acum şi-o descoperea). 

— A! Dar ce-i asta? Zise Napoleon, băgând de seamă că 
toţi curtenii şi aghiotanţii se uitau la ceva, acoperit cu un 
plocat. Beausset, cu abilitatea lui de curtean, făcu doi paşi 
îndărăt, fără să-i întoarcă de fel spatele, şi în acelaşi timp 
trase plocatul de pe cele două scaune, rostind: 

— Darul oferit majestaţii-voastre de către împărăteasă. 

Era portretul, pictat de Gerard în culori vii, al micuţului fiu 
al lui Napoleon din căsătoria sa cu fiica împăratului 
Austriei, fiu pe care, nu se ştie de ce, toţi îl numeau regele 
Romei. 


Copilul, un băieţaş splendid, cu păr buclat şi cu ochi de 
Isus în braţele madonei sixtine, era înfăţişat jucând 
bilboquet648. Bila reprezenta globul pământesc, iar 
beţigaşul, în cealaltă mână, reprezenta sceptrul. 

Deşi nu era destul de limpede ce anume voise pictorul să 
exprime atunci când îl înfăţişase pe aşa-numitul rege al 
Romei împungând globul pământesc cu un beţigaş, alegoria 
i se păru lui Napoleon, ca şi celor care văzuseră tabloul la 
Paris, destul de clară şi îi plăcu mult. 

— Roi de Rome649, spuse el, arătând spre portret cu o 
graţioasă mişcare a mâinii. Admirable! 650 

Apoi, cu acea uşurinţă, caracteristică italienilor, de a-şi 
schimba după plac expresia feţei, se apropie de portret, 
luându-şi o poză de îngândurată duioşie. Simţea că ceea ce 
făcea şi spunea acum aparţinea istoriei. Şi i se păru că 
lucrul cel mai nimerit pe care-l poate face acum este ca el - 
cu toată măreţia lui, datorită căreia fiul său putea să facă 
bilă de bilboguet din globul pământesc - el, să exprime, prin 
contrast cu această măreție, numai simpla duioşie de 
părinte. Ochii i se înceţoşară; se dădu puţin înapoi, căutând 
din ochi un scaun (scaunul se şi strecură sub el) şi se aşeză 
drept în faţa portretului. Fu de ajuns gestul său pentru ca 
toţi să iasă în vârful picioarelor, lăsându-l pe marele om 
singur cu sine şi cu sentimentele sale. 

După ce stătu aşa câtva timp şi pipăi, fără să ştie nici el 
pentru ce, asperităţile culorilor de pe portret, se ridică şi îi 
chemă din nou pe Beausset şi pe aghiotantul de serviciu. 
Ordonă să se scoată portretul afară din cort, pentru ca 
soldaţii din vechea gardă, care-i străjuiau de jur împrejur 
cortul, să nu fie lipsiţi de fericirea de a vedea pe regele 
Romei, fiul şi moştenitorul adoratului lor împărat. 

Aşa cum se şi aşteptase, în timp ce el îşi lua gustarea cu 
domnul de Beausset, care fusese învrednicit cu această 
cinste, în faţa cortului se auziră strigătele entuziaste ale 
ofiţerilor şi ale soldaţilor din vechea gardă, adunaţi 
dinaintea portretului. 


— Vive l'Empereur! Vive le Roi de Rome! Vive lempereur! 
651 se auzeau strigătele lor entuziaste. 

După gustare, Napoleon îşi dictă, în prezenţa lui Beausset, 
ordinul de zi către armată. 

— Courte et energique652, spuse Napoleon când îşi citi 
proclamația, care fusese scrisă de-a dreptul, fără corecturi. 

Ordinul de zi suna: „Soldaţi! lată bătălia pe care aţi dorit-o 
atâta! Victoria depinde de voi. Ea ne e neapărat necesară; 
ea ne va aduce tot ce ne trebuie, încartiruire plăcută şi 
înapoiere cât mai grabnică în patrie. Luptaţi aşa cum aţi 
luptat la Austerlitz, la Friedland, la Vitebsk şi la Smolensk. 
Fie ca posteritatea îndepărtată să-şi aducă aminte cu 
mândrie de faptele voastre de astăzi. Să se spună despre 
fiecare din voi: a luat parte la marea bătălie de la 
Moscova!” 

— De la Moskwa! Repetă Napoleon şi, invitând la 
plimbarea lui călare pe domnul de Beausset, căruia îi 
plăceau atâta călătoriile, ieşi în faţa cortului, unde caii 
aşteptau înşeuaţi. 

— Votre Majeste a trop de bonte653, spuse Beausset, ca 
răspuns la invitaţia împăratului de a-l însoţi: îi era somn, 
călărea prost şi se temea chiar să călărească. 

Dar Napoleon făcu un semn cu capul spre acest mare 
călător şi Beausset nu mai avu încotro. Când împăratul ieşi 
din cort, strigătele de entuziasm în faţa portretului fiului 
său se făcură şi mai puternice. Napoleon se încruntă. 

— Luaţi-l, spuse el, arătând portretul cu un gest de 
majestuoasă graţie. E prea devreme pentru el să vadă un 
câmp de luptă. 

Beausset, închizând ochii şi plecându-şi capul, oftă adânc, 
arătând prin aceasta cât de bine ştie să preţuiască şi să 
înţeleagă spusele împăratului. 

XXVII. 

ZIUA DE 25 AUGUST, DUPĂ cum spun istoricii săi, 
Napoleon şi-a petrecut-o toată călare, cercetând terenul, 


studiind planurile care-i erau prezentate de mareşali şi 
dând personal ordine generalilor. 

Linia iniţială a dispozitivului armatelor ruseşti, situată de-a 
lungul râului Kolocea, fusese frântă, şi o parte din această 
linie, anume flancul stâng al ruşilor, fusese retras în ziua de 
24, ca urmare a căderii redutei Şevardino. Această parte a 
liniei nu era întărită şi nu mai era nici apărată de albia 
râului, şi chiar în faţa acestei porţiuni locul era neted şi 
descoperit. Sărea în ochi nu numai unui militar, dar şi unui 
simplu civil, că tocmai această parte a frontului va fi atacată 
de francezi. Se părea deci că pentru aceasta nu era nevoie 
de prea multe deliberări, pregătiri şi bătaie de cap din 
partea împăratului şi a mareşalilor săi şi că nu era deloc 
necesară marea capacitate, aşa-zisa genialitate, care se 
atribuie cu predilecție lui Napoleon; dar istoricii, care au 
descris mai târziu acest eveniment, şi oamenii care-l 
înconjurau pe atunci pe Napoleon, şi chiar el însuşi, 
gândeau altfel. 

Napoleon străbătea câmpul de luptă, cerceta gânditor 
terenul, dădea din cap în semn de aprobare sau 
neîncredere şi nu le împărtăşea generalilor care-l 
înconjurau procesul profund de gândire care-l ducea la 
hotărârile luate, ci le transmitea doar concluziile, sub formă 
de ordine. La propunerea lui Davout, aşa-zisul duce de 
Eckmuhl, de a se învălui flancul stâng al ruşilor, Napoleon 
spuse că lucrul acesta nu trebuie făcut, fără să explice 
pentru ce nu trebuie făcut. Când însă generalul Compans, 
care trebuia să atace fleşele, propusese să-şi strecoare 
divizia prin pădure, Napoleon îşi dădu asentimentul, cu 
toate că aşa-numitul duce de Elchingen, adică Ney, îşi 
îngăduise să observe că marşul prin pădure e primejdios, 
căci ar putea să răzleţească divizia. 

După ce cercetă terenul din faţa redutei Şevardino, 
Napoleon se gândi o vreme în tăcere şi arătă apoi locurile 
unde trebuiau aşezate, pentru ziua următoare, două baterii 
care aveau să acţioneze asupra întăriturilor ruseşti şi, 


alături de ele, locurile unde trebuia aşezată artileria de 
câmp. 

După ce dădu aceste dispoziţiuni, precum şi altele, 
Napoleon se înapoie la cartierul său general şi sub dicteul 
lui fu redactată ordinea de bătaie. 

Această ordine de bătaie, de care vorbesc cu atâta 
entuziasm istoricii francezi şi cu o profundă consideraţie 
ceilalţi istorici, era următoarea: „La revărsatul zorilor, două 
baterii noi, care vor fi aşezate de cu noapte pe platoul 
ocupat de ducele de Eckmuhl, vor deschide focul împotriva 
celor două baterii din faţă ale inamicului. 

În acelaşi timp, comandantul artileriei corpului întâi, 
generalul Pernetti, împreună cu cele treizeci de tunuri ale 
diviziei lui Compans şi cu toate obuzierele diviziilor lui 
Dessaix şi Friant, va înainta, va deschide focul şi va 
împroşca cu mitralii bateria inamică, împotriva căreia vor 
avea de acţionat: 

Douăzeci şi patru tunuri ale artileriei de gardă, Treizeci 
tunuri ale diviziei lui Compans şi opt tunuri ale diviziilor lui 
Friant şi Dessaix. 

Total... şaizeci şi două tunuri. 

Generalul Foucher, comandantul artileriei corpului al 
treilea, va aşeza toate obuzierele corpurilor al treilea şi al 
optulea, în total şaisprezece, în flancurile bateriei 
desemnată să bombardeze fortificațiile din stânga, ceea ce 
va face ca această fortificaţie să aibă împotriva sa un total 
de patruzeci de tunuri. 

Generalul Sorbier trebuie să fie gata să se arunce la cel 
dintâi ordin, cu toate obuzierele artileriei de gardă, asupra 
uneia sau alteia dintre fortificaţii. 

În timpul canonadei, prinţul Ponjatowski se va îndrepta 
spre sat, prin pădure, şi va învălui poziţia inamicului. 

Generalul Compans va înainta prin pădure, pentru a 
cuceri prima fortificaţie. 

După ce se va fi pornit astfel bătălia, veţi primi ordine, 
potrivit cu acţiunile inamicului. 


Canonada la flancul stâng se va începe imediat ce se va 
auzi canonada aripii drepte. Tiraliorii diviziei lui Morand şi 
ai diviziei viceregelui, văzând începerea atacului aripii 
drepte, vor deschide un foc puternic. 

Viceregele va ocupa satul654 şi va trece toate cele trei 
poduri ale localităţii, postându-se la aceeaşi înălţime cu 
diviziile lui Morand şi Gerard, care, sub comanda sa, se vor 
îndrepta spre redută şi vor veni la linia celorlalte unităţi ale 
armatei. 

Toate acestea trebuiesc executate cu rânduială (le tout se 
fera avec ordre et methode)655, cruţându-se, pe cât este 
posibil, trupele de rezervă. 

Dat la cartierul imperial de lângă Mojaisk, azi, 6 
septembrie 1812.” 

Această ordine de bătaie, scrisă cu totul neclar, încâlcită, 
dacă ne îngăduim s-o cercetăm fără fiorii idolatriei faţă de 
genialitatea lui Napoleon, cuprindea în ea patru puncte, 
patru dispoziţiuni. Niciuna dintre aceste dispoziţiuni nu 
putea fi, şi n-a fost, executată. 

În ordinea de bătaie se prevedea întâi ca bateriile aşezate 
pe locul ales de Napoleon, împreună cu tunurile din diviziile 
lui Pernetti şi Foucher, care urmau să li se alăture, în total o 
sută două tunuri, să deschidă focul şi să tragă salve 
continue asupra redutelor şi avanposturilor ruseşti. Acest 
lucru nu se putea îndeplini, pentru că de pe locurile 
indicate de Napoleon salvele nu ajungeau până la lucrările 
de fortificaţie ale ruşilor şi cele o sută două tunuri ar fi tras 
în gol, până ce unul dintre comandanții aflaţi în apropiere, 
contrar ordinului lui Napoleon, n-ar fi mutat bateriile pe o 
poziţie mai înaintată. 

A doua dispoziţie era ca Ponjatowski, îndreptându-se spre 
sat, prin pădure, să învăluie flancul stâng al ruşilor. Lucrul 
n-a fost cu putinţă şi nu s-a îndeplinit, pentru că 
Ponjatowski, îndreptându-se spre sat prin pădure, s-a izbit 
acolo de forţele lui Tucikov, care i-a aţinut calea, şi n-ar fi 
putut învălui, cum nici n-a învăluit, poziţiile ruseşti. 


A treia dispoziţie: Generalul Compans va înainta prin 
pădure pentru a ocupa prima fortificaţie. Divizia lui 
Compans n-a reuşit să pună stăpânire pe fortificaţie, ci a 
fost respinsă pentru că, la ieşirea din pădure, a fost silită să 
se regrupeze sub focul de mitralii al ruşilor, lucru pe care 
Napoleon n-avea cum să-l ştie. 

A patra dispoziţie: Viceregele va ocupa satul (Borodino) şi 
va trece toate cele trei poduri ale localităţii, păstrându-se la 
aceeaşi înălţime cu diviziile lui Morand şi Friant (despre 
care s-a omis să se spună când şi unde se vor deplasa), care 
sub comanda sa se vor îndrepta spre redută şi vor veni la 
linia celorlalte unităţi. 

După cât se poate deduce - dacă nu din această frază fără 
sens, cel puţin din încercările pe care le-a făcut viceregele 
de a executa dispoziţiunea dată - acesta trebuia să 
înainteze prin Borodino spre stânga redutei, iar diviziile lui 
Morand şi Friant trebuiau să pornească simultan într-o 
mişcare frontală. 

Întocmai ca toate celelalte puncte ale ordinei de bătaie, 
nici acesta nu putea fi şi nici n-a fost executat. Dincolo de 
Borodino, viceregele a fost respins la Kolocea şi n-a mai 
putut înainta; diviziile lui Morand şi Friant n-au cucerit 
reduta, ci au fost respinse, iar reduta a fost luată tocmai 
spre sfârşitul bătăliei, de către cavalerie (lucru neprevăzut, 
probabil, de Napoleon şi nemaiauzit). Aşadar, niciunul 
dintre punctele ordinei de bătaie nu putea fi şi n-a fost 
executat. În ordinea de bătaie se mai spunea însă că, după 
începutul bătăliei, vor fi date ordine, potrivit cu acţiunile 
inamicului; prin urmare s-ar fi putut presupune că în timpul 
bătăliei vor fi date de către Napoleon toate dispoziţiile 
necesare; aceasta însă nu s-a întâmplat şi nici nu putea să 
se întâmple, pentru că tot timpul cât a durat lupta 
Napoleon se afla atât de departe de locul acţiunii (după 
cum s-a şi arătat mai târziu), încât nu putea cunoaşte 
mersul luptei şi nici o dispoziţiune de-a lui nu a putut fi 
executată în timpul luptei. 


XXVIII. 

MULŢI ISTORICI SPUN CĂ bătălia de la Borodino n-a fost 
câştigată de francezi pentru că Napoleon avea guturai şi că 
dacă n-ar fi avut el guturai, dispoziţiunile pe care le-ar fi dat 
până la vremea bătăliei, înainte şi în timpul ei, ar fi fost şi 
mai geniale, Rusia ar fi fost pierdută, et la face du monde 
eut ete changee.656 Pentru istoricii care afirmă că Rusia a 
luat naştere prin voinţa unui singur om, a lui Petru cel 
Mare, că Franţa s-a transformat din republică în imperiu şi 
că armatele franceze au pornit în Rusia din voinţa unui 
singur om, a lui Napoleon, judecata că Rusia a rămas în 
picioare pentru că Napoleon avea un guturai straşnic la 
data de 26 august, o asemenea judecată este pentru astfel 
de istorici absolut logică. 

Dacă de voinţa lui Napoleon ar fi depins să dea sau să nu 
dea bătălia de la Borodino şi de voinţa lui ar fi depins să dea 
cutare ori cutare dispoziţiune, este sigur că guturaiul, care 
a avut o influenţă asupra manifestării voinţei lui, a putut fi 
cauza salvării Rusiei şi că, prin urmare, valetul care a uitat 
să-i dea lui Napoleon în ziua de 24 cizme impermeabile a 
fost salvatorul Rusiei. Pentru cine gândeşte astfel, concluzia 
este neîndoielnică, tot atât de neîndoielnică cum este şi 
concluzia pe care o trăgea Voltaire când, glumind (fără să 
ştie nici el pe socoteala cui), spunea că noaptea sfântului 
Bartholomeu s-a produs din cauza deranjamentului 
stomacal al lui Carol al IX-lea. Însă pentru oamenii care nu 
pot admite că Rusia a luat naştere prin voinţa unui singur 
om, a lui Petru I, nici că imperiul francez s-a întemeiat, ori 
că războiul lui cu Rusia a început din voinţa unui singur om, 
a lui Napoleon, judecata aceasta apare nu numai greşită şi 
nelogică, ci şi potrivnică întregii firi omeneşti. La 
întrebarea: care sunt cauzele evenimentelor istorice, se 
impune un alt răspuns şi anume că mersul evenimentelor 
mondiale este de mai înainte hotărât, de sus, că depinde de 
coincidenţa tuturor voinţelor indivizilor care iau parte la 


aceste evenimente şi că influenţa unui Napoleon asupra 
mersului acestor evenimente este numai aparentă, fictivă. 

Oricât de ciudată ni s-ar părea la prima vedere ipoteza că 
măcelul din noaptea sfântului Bartholomeu, ordonat de 
Carol al IX-lea, s-a produs nu datorită lui, ci că luii s-a părut 
numai că a ordonat el lucrul acesta, sau ipoteza că 
măcelărirea celor optzeci de mii de oameni căzuţi la 
Borodino s-a produs nu din voinţa lui Napoleon (cu toate că 
el a fost cel care dădea ordinele de începerea şi 
continuarea bătăliei), ci că lui doar i s-a părut că le-a 
ordonat el - oricât de ciudate ni s-ar părea aceste ipoteze, 
totuşi demnitatea umană, care-mi spune mie că fiecare 
dintre noi este, dacă nu mai mult, în nici un caz mai puţin 
om decât marele Napoleon, îmi porunceşte să admit 
această soluţionare a problemei, iar cercetările istorice 
confirmă cu prisosinţă această părere. 

În lupta de la Borodino, Napoleon n-a tras în nimeni şi n-a 
omorât nici un om. Toate acestea le-au făcut soldaţii. 
Înseamnă, deci, că nu el a ucis oamenii. 

Soldaţii armatei franceze s-au dus să-i ucidă pe soldaţii 
ruşi în lupta de la Borodino, nu în urma ordinului dat de 
Napoleon, ci din dorinţa lor proprie. Oamenii din toată 
armata - francezii, italienii, nemţii, polonezii flămânzi, rupţi 
şi vlăguiţi de marşuri - în faţa armatei care le bara drumul 
spre Moscova, simţiră că le vin est tire et qu'il faut le 
boire.657 Dacă Napoleon i-ar fi oprit cumva să se mai bată 
cu ruşii, ei l-ar fi omorât şi tot s-ar fi dus să se bată cu ruşii, 
pentru că nu mai aveau încotro. 

Când li s-a citit ordinul lui Napoleon, ce-i trimetea la 
schilodire şi la moarte de dragul posterităţii care-i va lăuda 
pentru că au luptat la Moscova, ei au strigat: „Vive 
l'Empereur!” exact aşa cum au strigat „Vive lEmpereur 
vederea portretului de copil împungând globul pământesc 
cu un beţigaş de bilboquet, şi cum ar fi strigat la orice 
gogomănie care li s-ar fi spus, căci nu mai aveau nimic 
altceva de făcut decât să strige: „Vive l!Empereur!” şi să 


LLA 


la 


pornească la luptă pentru ca, biruitori, să găsească la 
Moscova hrană şi odihnă. Aşadar, nu pentru că le poruncise 
Napoleon îşi omorau ei semenii. 

Şi nu Napoleon a dispus de mersul bătăliei, pentru că din 
dispoziţiunile sale n-a fost executată niciuna şi pentru că în 
timpul luptei, fiind departe, el n-a ştiut ce se petrece în faţa 
lui. Înseamnă, deci, că nici chipul în care oamenii aceştia s- 
au omorât unii pe alţii nu se datoreşte voinţei lui Napoleon, 
ci că a decurs totul independent de el, conform voinţei 
câtorva sute de mii de oameni, care au luat parte la 
acţiunea comună. Lui Napoleon i se părea numai că 
acţiunea se desfăşoară în întregime după voinţa lui. De 
aceea, întrebarea dacă Napoleon a avut sau n-a avut 
guturai nu poate avea pentru istorie mai mare importanţă 
decât întrebarea dacă a avut sau nu guturai ultimul soldat, 
vizitiu de furgon. 

Cu atât mai mult guturaiul lui Napoleon din ziua de 26 
august n-a avut importanţă cu cât afirmaţiile scriitorilor, 
care spun că din cauza guturaiului său ordinea de bătaie şi 
dispoziţiunile date de el în timpul bătăliei n-ar fi fost chiar 
aşa de bune cum au fost cele anterioare, sunt absolut 
neadevărate. 

Ordinea de bătaie citată aici n-a fost întru nimic mai 
proastă, ba chiar a fost mai bună decât toate planurile de 
luptă anterioare, care, urmate, duseseră la câştigarea 
atâtor bătălii. Presupusele dispoziţiuni date în timpul luptei 
n-au fost nici ele mai proaste decât cele de altădată, căci nu 
se deosebeau întru nimic de cele pe care le dase el 
întotdeauna. Dar ordinea de bătaie şi dispoziţiunile acestea 
par a fi mai slabe decât altele, numai pentru că bătălia de la 
Borodino era cea dintâi bătălie pe care n-o câştigă 
Napoleon. Cele mai bune dispoziţiuni şi cele mai profunde 
planuri şi dispozitive par foarte prost întocmite şi sunt 
aspru criticate de orice savant militar, atunci când o bătălie 
dată în conformitate cu ele nu este câştigată, şi, dimpotrivă, 
dispoziţiunile şi ordinele de bătaie cele mai greşite par 


foarte bune şi oameni serioşi demonstrează pe parcursul 
unor tomuri groase valoarea acestor greşite ordine de 
bătaie dacă, urmându-le, a fost câştigată lupta. 

Ordinea de bătaie de la Austerlitz, elaborată de Weyrother, 
a fost un model de perfecţiune pentru lucrările de acest 
gen, dar cu toate astea a fost aspru criticată, şi a fost 
criticată tocmai din pricină că era desăvârşită, din pricină 
că era prea din cale-afară de amănunţită. 

În bătălia de la Borodino, Napoleon şi-a îndeplinit rolul de 
reprezentant al puterii tot atât de bine, ba chiar mai bine 
decât în alte bătălii. El n-a făcut nimic care să împiedice 
mersul acţiunii; s-a supus părerilor celor mai înțelepte; n-a 
încurcat lucrurile, nu s-a contrazis singur, nu s-a 
înspăimântat şi n-a fugit de pe câmpul de luptă, ci şi-a 
îndeplinit cu mult tact şi cu experienţa războiului, calm şi 
demn, rolul său de aparent comandant. 

XXIX. 

ÎNTORCÂNDU-SE DIN LINIILE frontului inspectate cu 
amănunţime pentru a doua oară, Napoleon spuse: 

— Figurile au fost aşezate; partida de şah începe mâine. 

Apoi porunci să i se dea punch şi, chemându-l pe Beausset, 
începu cu el o discuţie despre Paris şi despre unele 
schimbări pe care voia să le facă în maison de 
l'imperatrice658, uimindu-l pe prefect prin memoria pentru 
cele mai mici amănunte ale relaţiilor de la curte. 

Se interesă de tot felul de nimicuri, îl tachină pe Beausset 
pentru pasiunea călătoriilor şi flecari sigur de el şi cu 
nepăsare, aşa cum face un renumit chirurg stăpân pe 
meşteşugul său când îşi pune şorţul şi îşi suflecă mânecile, 
în vreme ce bolnavul este legat pe masa de operaţie. „Ioată 
acţiunea este în mâinile mele şi în mintea mea, clară şi 
precisă. Când va fi să se înceapă acţiunea, o voi duce la bun 
sfârşit ca nimeni altul, dar acum pot glumi, deoarece cu cât 
voi fi mai glumeţ şi mai liniştit, cu atât veţi fi mai siguri, mai 
calmi şi mai uluiţi de geniul meu.” 


Sfârşindu-şi de băut al doilea pahar de punch, Napoleon 
se retrase să se odihnească înainte de treaba serioasă care, 
după părerea lui, îi stătea în faţă pe a doua zi. 

Era atât de preocupat de isprava ce-i stătea în faţă, încât 
nu putu dormi şi, oricât i se agravase din cauza umezelii 
nopţii guturaiul, pe la trei noaptea intră în încăperea cea 
mare a cortului, suflându-şi tare nasul. Întrebă dacă ruşii 
nu s-au retras cumva. | se răspunse că focurile inamicului 
se văd tot în aceleaşi locuri. Napoleon dădu din cap în semn 
de aprobare. 

Aghiotantul de serviciu intră în cort. 

— Eh bien, Rapp, croyez-vous que nous ferons de bonnes 
affaires aujourd'hui659, i se adresă Napoleon. 

— Sans aucun doute, Sire660, răspunse Rapp. 

Napoleon se uită la el. 

— Vous rappelez-vous, Sire, ce que vous m'avez fait 
l'honneur de dire a Smolensk, zise Rapp, le vin est tire, il 
faut le boire661. 

Napoleon se încruntă şi rămase o vreme tăcut, cu capul 
sprijinit pe mână. 

— Cette pauvre armee, zise el deodată, elle a bien diminue 
depuis Smolensk. La fortune est une franche courtisane, 
Rapp; je le disais toujours et je commence a l'eprouver. 
Mais la garde, Rapp, la garde est intacte? 662 spuse el 
întrebător. 

— Oui, Sire, 663 răspunse Rapp. 

Napoleon luă o pastilă, o băgă în gură şi se uită la ceas. N- 
avea somn şi până la ziuă mai era. Să-şi mai omoare timpul 
cu dispoziţii noi nu mai putea, căci totul era gata pregătit şi 
ordinele date, în curs de executare. 

— A-t-on distribue les biscuits et le riz aux regiments de la 
garde? 664 întrebă sever Napoleon. 

— Oui, Sire.665 

— Mais le riz? 666 

Rapp răspunse că a transmis ordinul împăratului cu 
privire la orez, dar Napoleon dădu nemulţumit din cap, ca 


şi cum nu i-ar fi venit a crede că ordinul îi fusese executat. 
Intră un servitor cu punchul. Napoleon porunci să se mai 
aducă un pahar şi pentru Rapp, şi începu să bea tăcut, 
sorbitură cu sorbitură, dintr-al său. 

— Nu mai am nici gust şi nici miros, zise el, ducând la nas 
paharul. Guturaiul ăsta mă scoate din sărite. Îmi tot dau zor 
cu medicina! Ce fel de medicină când nu sunt în stare să 
vindece măcar un guturai? Corvisard mi-a dat pastilele 
astea, dar nu-s bune de nimic. Ce pot ele vindeca? Nu se 
poate vindeca nimic. Notre corps est une machine a vivre. Il 
est organise pour cela, c'est sa nature; laissez-y la vie a son 
aise, qu'elle s'y defend elle-meme; elle fera plus que şi vous 
la paralysiez en l'encombrant de remedes. Notre corps est 
comme une montre parfaite qui doit aller un certain temps; 
I'horloger n'a pas la faculte de l'ouvrir, il ne peut la manier 
qu'a tâtons et les yeux bandes. Notre corps est une 
machine a vivre, voila tout.667 Şi, ca şi cum odată ce ar fi 
alunecat pe panta definiţiilor, definitions, care-i plăceau 
atâta lui Napoleon, nu se mai putea opri, el dădu pe 
neaşteptate o nouă definiţie. Ştii dumneata, Rapp, ce-i arta 
războiului? Întrebă el. Arta de a fila un moment dat mai 
puternic decât duşmanul. Voila tout.668 

Rapp nu răspunse nimic. 

— Demain nous allons avoir affaire a Koutousoff! 669 
spuse Napoleon. Vom vedea! Îţi aminteşti, la Braunau, el 
comanda armata şi n-a încălecat o dată măcar, în trei 
săptămâni încheiate, ca să inspecteze fortificațiile. Vom 
vedea! 

Se uită la ceas. Era de-abia patru. De dormit, n-avea chef, 
punchul şi-l băuse şi n-avea nimic de făcut. Se ridică, se 
plimbă încoace şi încolo de câteva ori prin încăpere, îşi puse 
o tunică groasă şi pălăria şi ieşi din cort. Noaptea era 
întunecoasă şi umedă: o umezeală abia simțită se lăsa de 
sus. În apropiere pâlpâiau slab focurile gărzii franceze şi 
undeva, departe, în liniile ruşilor, sclipeau prin fum alte 
focuri. Era linişte pretutindeni şi se auzea clar tropotul şi 


freamătul înnăbușşit al trupelor franceze, care începeau să 
ocupe poziţiile. 

Napoleon se plimbă prin faţa cortului, se uită la focuri, 
ascultând tropotele trupelor şi, trecând pe dinaintea unui 
soldat din gardă, înalt şi cu căciulă miţoasă, care sta de 
santinelă în faţa cortului, se opri în dreptul lui: soldatul 
încremeni la vederea împăratului ca o stană de stânca 
neagră. 

— De câţi ani eşti în armată? Întrebă Napoleon cu tonul 
acela milităresc, puţin afectat, grosolan şi prietenos, cu 
care se adresa întotdeauna soldaţilor. 

Soldatul îi răspunse. 

— Ah! Un des vieux.670 Aţi primit orez la regiment? 

— Am primit, majestate. 

Napoleon clătină din cap şi se depărta. 

Pe la cinci şi jumătate, Napoleon se îndreptă călare spre 
satul Şevardino. 

Începuse să se lumineze, cerul se înseninase şi doar un 
singur nor mai rămăsese, spre răsărit. Focurile părăsite se 
mistuiau în lumina slabă a dimineţii. 

Dinspre dreapta se auzi o bubuitură de tun izolată, care 
mugi o clipă şi se pierdu în liniştea generală. Trecură apoi 
câteva minute. Izbucni a doua, apoi a treia lovitură, şi 
văzduhul hăuli; a patra şi a cincea lovitură răsunară 
solemn, undeva la dreapta, mai aproape. 

Încă nu apucase să se stingă ecoul primelor obuze, când 
se auziră altele şi altele, contopindu-se între ele şi 
întretăindu-se una pe alta. 

Urmat de suită, Napoleon ajunse în faţa redutei de la 
Şevardino şi descălecă. Jocul începuse. 

XXX. 

ÎNTORCÂNDU-SE DE LA întâlnirea cu prinţul Andrei la 
Gorki, Pierre porunci gromului să fie gata cu caii şi să-l 
deştepte dis-de-dimineaţă. Apoi adormi îndată, după un 
paravan, în ungherul pe care i-l cedase Boris. 


Când Pierre făcu ochi de-a binelea, a doua zi de dimineaţă 
nu mai era nimeni în izbă. Ochiurile geamurilor mici se 
cutremurau. Gromul sta lângă el în picioare şi îl zgâlţâia. 

— Stăpâne... Luminăţia-ta! Stăpâne... repeta cu insistenţă 
gromul, zgâlţâindu-l de umăr şi fără să-l privească, 
pierzându-şi de bună seamă nădejdea că-l va putea trezi. 

— Ce-i? A şi început? E timpul? Întrebă Pierre, trezindu- 
se. 

— Vă rog ascultați bubuiturile, spuse gromul, un soldat 
lăsat la vatră, boierii au şi plecat, toţi; chiar serenissimul a 
trecut demult. 

Pierre se îmbrăcă în grabă şi ieşi în cerdac. Afară era cer 
senin, răcoare, rouă şi voioşie. Soarele, abia scăpat de sub 
norul ce-l acoperise, arunca raze de lumină, frânte pe la 
jumătate, pe şindrilele caselor de peste drum, în praful cu 
broboane de rouă de pe uliţă, pe zidurile clădirilor, pe 
garduri şi pe spinările cailor lui Pierre, care aşteptau la 
poartă. Din curte, bubuitul tunurilor se auzea mai clar. Pe 
uliţă se ivi la trap un aghiotant, urmat de un cazac. 

— Ce mai stai, conte, e timpul! Strigă aghiotantul. 
Poruncind gromului să vină în urma lui cu calul, Pierre 
porni pe jos spre dâmbul de pe care privise în ajun câmpul 
de luptă. Pe dâmb, găsi o mulţime de militari, auzi vorba 
franţuzească a celor de pe la comandamente şi zări capul 
sur al lui Kutuzov, cu şapca lui albă cu banta roşie şi ceafa 
albă vârâtă între umeri. Kutuzov cerceta cu ocheanul 
şoseaua principală din faţa lui. 

Urcând treptele, Pierre ajunse în vârful dâmbului şi se 
opri, uitându-se drept înainte, înmărmurit de admiraţie în 
faţa splendorilor priveliştii. Era aceeaşi panoramă pe care o 
admirase în ajun, tot de pe dâmbul acesta; acum însă tot 
acest câmp era numai trupe şi fum de tunuri, în timp ce 
razele piezişe ale soarelui dogoritor ce se înălța spre 
stânga, în spatele lui Pierre, aruncau pretutindeni, în aerul 
curat al dimineţii, o lumină aurie cu reflexe trandafirii şi 
lungi umbre negre. Departe, pădurile care conturau 


panorama, parcă dăltuită dintr-o piatră prețioasă galbenă- 
verzuie, îşi profilau în zare vârfurile dinţate, iar printre ele, 
dincolo de Valuevo, îşi făcea drum şoseaua principală a 
Smolenskului, înţesată de trupe. Ceva mai aproape 
străluceau holde aurii şi crânguri. Pretutindeni, în faţă, la 
dreapta, la stânga, nu vedeai decât trupe. Toată priveliştea 
aceasta era plină de viaţă, majestuoasă, surprinzătoare. 
Dar ceea ce-l uluia pe Pierre, mai presus de orice, era însuşi 
câmpul de luptă, satul Borodino şi vâlcelele de pe 
amândouă malurile râului Kolocea. 

Deasupra Kolocei, în Borodino şi pe amândouă laturile lui, 
mai cu seamă spre stânga, acolo unde, printre malurile 
mlăştinoase, Voina se vărsa în apele Kolocei, pluteau neguri 
care, la ivirea soarelui strălucitor din nori, începuseră să se 
destrame şi să se lumineze, înfrumuseţând magic lucrurile 
ce se zăreau prin ele şi accentuându-le contururile. 
Negurilor acestora li se adăugă fumul tunurilor, şi prin fum 
şi ceaţă scăpărau razele soarelui de dimineaţă, 
pretutindeni, când pe apă, când prin rouă, când pe 
baionetele trupelor înghesuite pe malurile râului şi în satul 
Borodino. Prin ceața asta se vedea biserica albă şi ici-colo 
acoperişurile caselor din Borodino ori, pe alocuri, mase 
compacte de soldaţi, chesoane verzi şi tunuri. Şi toate 
acestea se mişcau sau păreau în mişcare, căci ceața şi 
fumul pluteau pe deasupra întregii întinderi. Întocmai ca în 
spaţiul acoperit de neguri al văilor din jurul satului 
Borodino, şi dincolo de el, mai sus şi mai ales spre stânga, 
de-a lungul întregului front, prin păduri, pe câmpii, prin văi, 
pe crestele înălțimilor, se vedeau, ţâşnind ca din senin, când 
răzleţi, când în şiruri, când mai deşi, când mai rari, nouraşi 
de fum care se umflau, creşteau, se încolăceau şi se uneau 
unii cu alţii cât vedeai cu ochii. 

Fumurile împuşcăturilor şi, lucru ciudat, zgomotele lor, 
dădeau priveliştii tot farmecul. 

Puff! 'Ţâşnea dintr-o dată un fum rotund, des, cu joc de 
nuanţe viorii, cenuşii şi alb-lăptoase şi apoi - bumm! Răsuna 


peste o secundă zgomotul ce însoțea fumul. 

„Puf-puf” - se înălţau alţi doi nouraşi de fum, care se 
atingeau şi se contopeau; şi iar „bum-bum” - confirmau 
zgomotele ceea ce văzuseră ochii. 

Pierre căuta din ochi fumul dintâi, pe care-l lăsase cât un 
ghemuleţ, rotund şi îndesat, şi în locul lui nu mai găsea 
decât nişte rotocoale de fum ce se abăteau într-o parte, 
apoi puf... (cu pauză) puf-puf, mai ţâşneau şi alte trei-patru 
fumuri şi, fiecărei serii, la aceleaşi intervale, bum... bum- 
bum, îi răspundeau sunete plăcute, apăsate, sigure. Părea 
când că fumurile acestea fug, când că ele stau pe loc şi că 
prin dreptul lor trec în goană păduri, câmpii şi baionete 
sclipitoare. Dinspre stânga, de pe câmpii şi din tufişuri, 
răsăreau necontenit aceşti nori mari, urmaţi de ecourile lor 
solemne, iar puţin mai aproape, de prin văi şi păduri, 
ţâşneau fumurile mici ale puştilor, care n-apucau să se mai 
rotunjească şi îşi făceau şi ele auzite, exact la fel, ecourile 
lor mărunte. Trah-ta-ta-tah - trosneau, deşi foarte des, 
destul de neregulat şi de sărăcăcios, puştile în comparaţie 
cu bubuitul tunurilor. 

Pierre simţi dorinţa să fie şi el acolo, în fum, prin sclipătul 
baionetelor, prin mijlocul forfotei şi zgomotelor acestora. Se 
uită la Kutuzov şi la suita lui ca să-şi compare impresiile 
proprii cu ale altora. Toţi se uitau întocmai ca şi el, drept 
înainte, şi erau cuprinşi de acelaşi sentiment. Pe feţele 
tuturor strălucea aceeaşi căldură latentă (chaleur latente) a 
sentimentului, pe care-o observase Pierre în ajun şi pe care 
o înţelesese deplin abia după convorbirea lui cu prinţul 
Andrei. 

— Pleacă, drăguță, du-te. Domnul cu tine, spuse Kutuzov, 
fără să-şi ia ochii de la câmpul de luptă, adresându-se unui 
general de alături. 

Auzind ordinul, generalul trecu pe lângă Pierre ca să 
coboare de pe movilă. 

— Spre vad, spuse rece şi sever generalul, drept răspuns 
la întrebarea unuia dintre ofiţerii de stat-major, care voise 


să ştie unde se duce. 

„Şi eu, şi eu”, îşi zise Pierre şi o porni pe urmele 
generalului. 

Generalul încălecă pe calul adus de un cazac. Pierre se 
apropie de gromul său, care-i ţinea caii. După ce întrebă 
care e mai cuminte, Pierre se urcă pe el, se agăţă de coama 
lui, îşi îndesă călcâiele în burta calului şi îşi arcui pulpele, 
apoi, simțind că-i cad ochelarii şi că nu mai e în stare să-şi ia 
mâna din coama calului şi de pe dârlogi, o luă la galop pe 
urmele generalului, stârnind zâmbetele ofiţerilor de stat- 
major, care se uitau din vârful dâmbului la el. 

XXXI. 

GENERALUL, ÎN URMA CĂRUIA galopa Pierre, cobori 
panta, apoi o coti brusc spre stânga şi Pierre, pierzându-l 
din ochi, nimeri în rândurile unor infanterişti, care-i treceau 
chiar atunci prin faţă. Încercă să iasă din mijlocul lor, 
apucând-o când înainte, când spre stânga, când spre 
dreapta; dar peste tot erau numai soldaţi, cu chipurile la fel 
de îngrijorate, preocupate de ceva nevăzut, dar desigur 
important. Se uitau toţi cu aceeaşi nemulţumire şi 
nedumerire la grăsunul acesta cu pălărie albă, care 
Dumnezeu ştie ce căuta aici şi dădea cu calul peste dânşii. 

— Ce-mi umbli aşa, prin mijlocul batalionului?! Răcni la el 
unul. 

Un altul îi îmboldi cu patul puştii calul şi Pierre, 
cocoşându-se în şa şi abia stăpânindu-şi bidiviul care luase 
vânt, se trezi dintr-un salt dincolo de rândurile soldaţilor, la 
loc deschis. 

În faţa lui era un pod şi lângă pod, trăgând cu puşca, alţi 
soldaţi. Pierre se apropie de ei. Fără să ştie, Pierre ajunse la 
podul de peste Kolocea, dintre Gorki şi Borodino, pe care 
francezii îl atacau acum, în primul iureş al bătăliei (după ce 
ocupaseră satul). Pierre văzu doar că în faţa lui era un pod 
şi că, de amândouă părţile podului, pe pajiştea cu brazde de 
iarbă cosită pe care le văzuse în ajun, prin fum, nişte soldaţi 
făceau nu ştiu ce; dar, în ciuda gloanţelor şi schijelor care 


plouau împrejuru-i, lui Pierre nici prin gând nu-i trecea că 
aici era chiar câmpul de luptă. Nu auzea detunăturile, nici 
vâjâitul gloanţelor venind din toate părţile, nici salvele care- 
i zburau pe deasupra creştetului, nu vedea nici inamicul de 
pe celălalt mal al râului, şi multă vreme nu văzu nici morţii 
şi răniții, cu toate că mulţi cădeau chiar prin preajma lui. Cu 
un zâmbet, care nu i se mai ştergea de pe faţă, se uita jur 
împrejurul său. 

— Ce tot umblă ăsta pe dinaintea frontului? Răcni iarăşi 
cineva spre el. 

— Fă la stânga! Mai la dreapta! Îi strigau. 

Pierre o luă spre dreapta şi întâlni pe neaşteptate un 
cunoscut, aghiotantul generalului Raevski. Aghiotantul îi 
azvârli o privire supărată, gata-gata să-l ia la rost, dar 
recunoscându-l îi făcu un semn din cap. 

— Cum se face că aţi nimerit-o aici? Zise el şi-şi văzu mai 
departe de drum, cu calul său. 

Pierre care nu se prea simţea la locul lui aici, fără nici o 
treabă, temându-se să nu mai stingherească iarăşi pe 
cineva, porni în goana calului după aghiotant. 

— Ei, ce se întâmplă aici? Pot să merg şi eu cu dumneata? 
Întrebă el. 

— Numaidecât, numaidecât, răspunse aghiotantul şi, dând 
pinteni calului, se îndreptă spre un colonel gras care se afla 
pe pajiştea cosită, îi comunică ceva şi abia după aceea se 
întoarse spre Pierre. 

— Cum de aţi picat pe aici, conte? Îi spuse el, zâmbindu.-i. 
Tot din curiozitate? 

— Da, da, zise Pierre. 

Dar aghiotantul, întorcându-şi calul în loc, porni mai 
departe. 

— Pe aici, slavă Domnului, nu-i chiar cine ştie ce, zise 
aghiotantul, dar în flancul stâng, la Bagration, e un 
adevărat infern. 

— Oare? Întrebă Pierre. Şi unde-i asta? 


— Uite, poftiţi cu mine până pe dâmb; de la noi se vede. La 
bateria noastră e încă acceptabil, spuse aghiotantul. Ei, 
mergeţi? 

— Da, merg cu dumneata, zise Pierre, rotindu-şi privirea 
jur împrejur şi căutându-şi din ochi gromul. 

Abia acum văzu Pierre pentru prima oară răniții, unii 
târându-se încă pe picioare, alţii purtaţi pe tărgi. Pe aceeaşi 
pajişte cu brazdele înmiresmate de iarba proaspăt cosită 
prin care trecuse în ajun, zăcea de-a curmezişul brazdelor 
de fân, cu capul sucit incomod, trupul unui soldat cu chivără 
căzută alături. Dar pe acesta de ce nu l-au ridicat, dădu să 
spună Pierre, însă, văzând chipul încruntat al aghiotantului, 
care privise tot într-acolo, tăcu. 

Pierre nu-şi găsi gromul şi porni, împreună cu aghiotantul, 
în jos de-a lungul albiei râului, spre movila lui Raevski. Calul 
începu să-i rămână mai în urmă de al aghiotantului şi să-şi 
salte ritmic călăreţul. 

— Se vede că nu prea sunteţi deprins să călăriţi, conte? 
Întrebă aghiotantul. 

— Da' de unde, nici gând, dar nu ştiu ce are că prea saltă 
tare, spuse nedumerit Pierre. 

— A! Păi e rănit, făcu aghiotantul, la piciorul drept din 
faţă, mai sus de genunchi. Un glonte, probabil. Felicitările 
mele, conte, zise el, le bapteme du feu.671 

Trecură prin fum, pe lângă corpul al şaselea de armată, 
prin spatele artileriei care înaintase şi trăgea necontenit, 
asurzind lumea cu salvele ei, şi ajunseră lângă o pădurice. 
În pădurice era răcoare, linişte şi miros de toamnă. Pierre şi 
aghiotantul descălecară şi porniră la deal pe jos. 

— E aici domnul general? Întrebă aghiotantul, după ce 
ajunseră la o movilă. 

— Până adineauri era, a plecat într-acolo, se grăbiră câţiva 
să răspundă, arătând spre dreapta. 

Aghiotantul întoarse către Pierre o privire care părea să 
spună că nu ştie ce să se mai facă acum cu el. 


— Nu te nelinişti, spuse Pierre. Mă urc pe dâmb... Se 
poate? 

— Duceţi-vă. De acolo se vede tot, şi pericolul nu e aşa de 
mare. Trec eu mai târziu să vă iau. 

Pierre se urcă spre baterie, în vreme ce aghiotantul o 
porni mai departe. De atunci n-au mai dat ochi unul cu 
altul. Mult mai târziu, Pierre a aflat că aghiotantul şi-a 
pierdut în ziua aceea o mână. 

Dâmbul pe care se urcase Pierre era renumitul loc, rămas 
celebru mai târziu la ruşi sub numele de bateria de pe 
movilă sau bateria lui Raevski, iar la francezi sub 
denumirea de la grande redoute, la fatale redoute, la 
redoute du centre, 672 în jurul căruia au căzut cu zecile de 
mii, şi pe care francezii îl considerau drept punctul cel mai 
vrednic de atenţie al poziţiei. 

Reduta aceasta consta din însăşi movila, care fusese 
întărită cu şanţuri din trei părţi. În şanţurile săpate erau 
postate zece tunuri, cu ţevile trecând prin deschiderile 
făcute în meterez, care băteau necontenit. 

În linie cu movila, de amândouă părţile, erau alte tunuri, 
care băteau de asemenea fără întrerupere. Ceva mai în 
urma tunurilor erau trupele de infanterie. Ajuns în vârful 
movilei, lui Pierre nici prin gând nu-i trecea că spaţiul 
acesta mic, brăzdat de şanţuri, pe care erau postate şi 
trăgeau tot timpul câteva tunuri, era punctul cel mai 
însemnat al bătăliei. 

Lui Pierre, dimpotrivă, i se părea (tocmai pentru că se afla 
el acolo) că locul acesta era unul dintre punctele cele mai 
lipsite de însemnătate ale bătăliei. 

Ajuns la dâmb, Pierre se aşeză la capătul şanţului care 
înconjura bateria şi se uită, cu un zâmbet de inconştientă 
bucurie, la ceea ce se petrecea în jurul său. În răstimpuri, 
tot zâmbind, se ridica şi se plimba prin baterie dându-şi 
toată osteneala să nu împiedice de la lucru soldaţii, care 
forfoteau încoace şi încolo pe lângă el, cu săculeţe şi 
încărcături de la chesoane la tunuri. Tunurile bateriei 


acesteia trăgeau necontenit, unul după altul, asurzind cu 
zgomotul lor pe cei din preajmă şi întunecând cu fumul lor 
împrejurimile. 

În contrast cu înfiorarea ce se simţea printre soldaţii 
infanteriei de acoperire, aici, în baterie, unde o mână de 
oameni, despărțiți de ceilalţi printr-un şanţ, lucrau de zor, 
se simţea o însufleţire, una şi aceeaşi la toţi, ca un spirit de 
familie. 

Apariţia cu totul neostăşească a lui Pierre, cu pălăria albă, 
îi izbise la început într-un chip neplăcut pe aceşti oameni. 
Trecând pe lângă el, soldaţii îl priveau pieziş, cu mirare şi 
chiar cu spaimă. Un ofiţer superior de artilerie, înalt, cu 
picioarele lungi şi cu faţa ciupită de vărsat, îşi făcu înadins 
de lucru pe lângă tunul de la margine, se apropie de Pierre 
şi-l privi curios. 

Un ofiţeraş tinerel, cu faţa rotundă, încă băieţaş în toată 
puterea cuvântului, de-abia ieşit, cum se vedea, din şcoală, 
comandând cu deosebit zel cele două tunuri ce-i fuseseră 
încredințate, i se adresă cu severitate: 

— Fiţi bun şi faceţi loc, domnule, zise el, aici nu-i voie! 

Soldaţii clătinară şi ei din cap cu dezaprobare, uitându-se 
la Pierre. Dar când toţi se convinseră că omul acesta cu 
pălărie albă nu numai că nu făcea nimic ci, ori sta cuminte 
pe dâmbul şanţului, sau se ferea politicos, cu un zâmbet 
sfios, din calea soldaţilor, şi se plimba prin baterie pe sub 
ploaia de obuze tot atât de liniştit ca pe bulevard, atunci, 
încetul cu încetul, sentimentul lor de dezaprobatoare 
nedumerire faţă de el începu să se schimbe într-un soi de 
duioasă şi şăgalnică bunăvoință, asemenea dragostei pe 
care o au soldaţii faţă de animalele lor, câini, cocoşi, ţapi şi, 
în genere, faţă de animalele aciuate pe lângă unităţile 
militare. Pe Pierre, soldaţii îl primiră numaidecât cu gândul 
în familia lor şi-i deteră denumirea de „boierul nostru”. 
Poreclindu-l aşa, începură să râdă binevoitor între ei, pe 
seama lui. 


O ghiulea scormoni pământul la doi paşi de Pierre. EL, 
scuturându-şi ţărâna azvârlită de ghiulea pe haine, se uita 
zâmbind în jurul său. 

— Şi cum, nu vi-i frică, zău, boierule? I se adresă lui Pierre 
un soldat roşcovan la faţă şi spătos, arătându-şi dinţii albi şi 
puternici. 

— Dar ce, ţie ţi-e frică? Întrebă Pierre. 

— Cum să nu-mi fie? Răspunse soldatul. Ghiuleaua nu te 
iartă. Cum te-atinge, cum ţi-a dat maţele afară. Cum dracu 
să nu te temi? Zise el râzând. 

Câţiva soldaţi cu chipuri vesele şi prietenoase se opriră 
lângă Pierre. Parcă nu s-ar fi aşteptat ca Pierre să 
vorbească la fel cu toţi oamenii şi descoperirea aceasta i-ar 
fi umplut de bucurie. 

— Asta-i treabă de noi, de soldaţi. Dar dumneata, boierule, 
e de mirare, zău aşa, boierule! 

— La locuri toţi! Strigă ofiţeraşul cel tinerel la soldaţii 
adunaţi roată în jurul lui Pierre. 

Ofiţeraşul acesta, se vede, îndeplinea pentru prima sau a 
doua oară în viaţa lui asemenea însărcinare, căci prea 
vorbea răspicat şi reglementar şi cu soldaţii şi cu superiorii 
lui. 

Salvele de tun şi focurile de armă se înteţeau pe tot 
câmpul de luptă, mai cu seamă spre stânga, acolo unde 
erau fleşele, posturile înaintate ale lui Bagration, dar de pe 
locul unde era Pierre nu se putea vedea aproape nimic din 
pricina fumului împuşcăturilor. Pe lângă aceasta, toată 
atenţia lui Pierre se concentra asupra acelui cerc oarecum 
familiar, aparte de toate celelalte, care forma bateria. 
Sentimentul de inconştientă bucurie pe care-l încercase 
întâi, stârnit de priveliştea şi de zgomotele câmpului de 
luptă, acum mai cu seamă după vederea soldatului care 
zăcea singuratic pe brazdele de fân, fusese înlocuit în 
sufletul lui Pierre de un alt sentiment. Şezând acum pe 
taluzul şanţului, studia figurile celor din jurul său. 


Până la ceasurile zece, vreo douăzeci de oameni erau şi 
evacuaţi din baterie, două tunuri erau scoase din luptă, iar 
ghiulelele care nimereau bateria şi gloanţele care veneau 
de departe, vâjâind şi şuierând, deveneau din ce în ce mai 
dese. Oamenii din baterie, însă, păreau că nici nu ie 
observă; nu se auzeau din toate părţile decât vorbe vesele 
şi glume. 

— Plăcintă! Strigă un soldat, la auzul unei grenade care se 
apropia şuierând. 

— Nu aici! La pedestraşi! Adăugă altul, râzând cu hohote 
când văzu că grenada zburase dincolo de ei şi nimerise în 
rândurile infanteriştilor. 

— Ce, te ai bine cu ea? Glumi alt soldat pe socoteala unui 
mujic care se trântise la pământ, cât timp îi zbură ghiuleaua 
pe deasupra capului. 

Câţiva soldaţi se adunaseră pe valul de pământ şi se uitau 
la ceea ce se petrecea în faţa lor. 

— Vezi, şi-au ridicat şi avanposturile, spuse unul, arătând 
dincolo de valul de pământ: Vezi, s-au retras. 

— Vedeţi-vă de treabă, se răsti la ei un subofițer bătrân. 
Dacă s-au retras, înseamnă că au de lucru îndărătul liniilor. 

Şi subofiţerul, apucându-l pe unul dintre soldaţi de umăr, îl 
împinse cu un genunchi în spate. Se auziră râsete. 

— La piesa numărul cinci, fii gata! Strigă cineva dintr-o 
parte. 

— Hei rup, băieţi, o dată voiniceşte, ca la edec! Se auziră 
strigătele voioase ale celor care urneau tunul. 

— Hait, cât p-aci să-i zboare boierului pălăriuţa, râse pe 
socoteala lui Pierre şugubăţul cel roşcovan, arătându-şi 
dinţii. Afurisito! Ocări el ghiuleaua care zburase o roată şi 
piciorul unui om. 

— Haideţi, măi, mormolocilor! Râdea altul de miliţionarii 
veniţi să ridice răniții, care se tupilau de frica ghiulelelor. 

— Ori nu vi-i gustoasă caşa? Of, aţi înţepenit, corbilor, 
strigau soldaţii la miliţionarii care înmărmuriseră în faţa 
soldatului cu piciorul rupt. 


— Acu-i acu, băiete, îşi băteau ei joc de mujici. Nu vă place 
deloc, hai? 

Pierre băgă de seamă că însufleţirea generală creştea cu 
fiecare ghiulea care lovea în plin, cu fiecare victimă. 

Ca dintr-un nor de furtună care e tot mai aproape, fulgere 
din ce în ce mai dese şi mai luminoase, ca o rezistenţă dârză 
faţă de cele ce se petreceau, scăpărau pe feţele tuturor 
acestor oameni, fulgerele unui foc ascuns care se înteţeşte. 

Pierre nu se mai uita înaintea lui, la câmpul de luptă, şi nu 
mai căuta să afle ce se petrece acolo; era adâncit cu totul în 
contemplarea acestui foc, care se înteţea mereu şi pe care-l 
simţea arzând întocmai şi în sufletul său. 

La ora zece, infanteriştii din faţa bateriei, care stătuseră 
prin tufişuri şi pe malul râului Kamenka, începură să se 
retragă. Din locul unde era bateria se vedea bine cum 
fugeau înapoi prin dreptul ei, purtându-şi răniții pe puşti. 
Un general se urcă pe movilă urmat de suita lui, vorbi cu 
colonelul, se uită supărat la Pierre şi se lăsă iarăşi de vale, 
ordonând infanteriştilor de acoperire a bateriei, care erau 
îndărătul ei, să se culce la pământ, ca să nu fie atât de 
expuşi tirului. Ca urmare a acestui ordin, în rândurile 
infanteriei, la flancul drept, se auziră tobe, strigăte de 
comandă şi din locul bateriei se văzu cum şirurile de soldaţi 
înaintează. 

Pierre se uita prin parapetul şanţului. Un chip îi sări în 
ochi, dintre toate. Era un tânăr ofiţer care, cu obrazul palid, 
venea de-a-ndăratelea, cu sabia lăsată în jos şi aruncând în 
juru-i priviri îngrijorate. 

Rândurile de infanterişti se învăluiră în fum. Se auziră 
strigătele lor prelungi şi o ploaie de împuşcături. După 
câteva minute, o mulţime de răniţi, mergând pe jos sau 
purtaţi pe tărgi, trecură pe lângă baterie, venind dintr- 
acolo. Obuzele începură să curgă şi mai des asupra bateriei. 
Câţiva oameni zăceau, neridicaţi încă. Pe lângă tunuri, mai 
preocupaţi şi mai însufleţiţi, forfoteau soldaţii. Lui Pierre 
nu-i mai da nimeni nici o atenţie. O dată, de două ori, mai 


răcniră la el soldaţii, pentru că le sta în cale. Ofiţerul 
superior trecea încruntat, cu paşi mari şi repezi, de la un 
tun la altul. Ofiţeraşul cel tinerel, îmbujorându-se şi mai 
tare la faţă, striga comenzile cu şi mai multă sârguinţă. 
Soldaţii aduceau încărcăturile, se întorceau, încărcau 
tunurile şi îşi îndeplineau toţi misiunile cu o încordată 
eleganţă. În mersul lor săltau ca pe arcuri. 

Norul de furtună se dezlănţuise şi pe feţele tuturora ardea 
năpraznic focul acela a cărui înteţire o aşteptase Pierre. 
Pierre era lângă ofiţerul superior. Ofiţeraşul cel tinerel 
alergă, cu mâna la chivără, spre superiorul său. 

— Am onoare a vă raporta, domnule colonel, că nu mai 
avem decât opt încărcături. Ordonaţi să mai continuăm 
focul? Întrebă el. 

— Mitralii! Strigă superiorul, fără să-i răspundă, uitându- 
se peste valul de pământ. 

Deodată se întâmplă ceva: ofiţeraşul scoase un geamăt şi, 
chircindu-se, căzu la pământ ca o pasăre împuşcată din 
zbor. Lui Pierre totul i se făcu tulbure în faţa ochilor, toate i 
se păreau ciudate şi neclare. 

Una după alta şuierau şi izbeau în parapet, în soldaţi şi în 
tunuri, ghiulelele. Pierre, care până acum parcă nu auzise 
sunetele acestea, nu mai auzea acum nimic altceva decât 
zgomotul proiectilelor. În dreapta, în coasta bateriei, 
soldaţii fugeau strigând „ura”, dar nu înainte, ci înapoi, 
după cum i se părea lui Pierre. 

O ghiulea lovi chiar muchea parapetului în faţa căruia sta 
Pierre, scormoni pământul şi, chiar sub ochii lui, zbură 
asemenea unei mici mingi negre pentru ca în aceeaşi clipă 
să se înfunde şi pocni, izbindu-se de ceva. Câţiva miliţionari 
care tocmai urcaseră până la baterie o rupseră la fugă 
îndărăt. 

— Toate piesele gata pentru mitralii! Strigă ofiţerul. 

Subofiţerul se repezi la comandant şi îi şopti (cu 
îngrijorarea cu care şopteşte majordomul stăpânului său la 
masă că s-a sfârşit vinul) că nu mai era muniţie. 


— Tâlharii, ia uite-i ce fac! Strigă ofiţerul, întorcându-se 
către Pierre. Faţa comandantului era roşie şi asudată, ochii 
lui încruntaţi zvârleau scântei. Repede fugi la rezerve, adu 
chesoanele! Strigă el la unul dintre soldaţii săi, ocolind 
mânios privirile lui Pierre. 

— Mă duc eu, spuse Pierre. 

Ofiţerul, fără să-i răspundă, porni cu paşi mari spre 
celălalt capăt al bateriei. 

— Încetaţi tragerea... Aşteptaţi, strigă el. 

Soldatul, căruia i se ordonase să se ducă după muniții, se 
ciocni de Pierre. 

— Ei, boierule, nu-i locul dumitale aici, spuse el şi o porni 
la vale. 

Pierre o luă la fugă după soldat, ocolind locul unde căzuse 
ofiţeraşul cel tinerel. 

O ghiulea, două, trei ghiulele trecură pe deasupra lui, 
căzându-i în faţă, în lături, în spate. Pierre ajunse jos. 
„Încotro mă duc?” se gândi el deodată, ajungând aproape 
de nişte chesoane verzi. Se opri stând în cumpănă dacă 
trebuie să meargă înainte sau înapoi. Deodată, ceva îl 
ghionti cu străşnicie în piept şi îl aruncă la pământ. În 
aceeaşi clipă, îl învălui licărirea unui foc mare şi răsună un 
zgomot asurzitor, bubuituri, trosnete şi şuierături. 

Când îşi veni în fire, Pierre şedea trântit pe spate, sprijinit 
cu mâinile de pământ; chesonul, prin preajma căruia se 
afla, dispăruse; nu mai rămăseseră decât câteva scânduri 
verzi arse de flăcări, nişte zdrenţe împrăştiate pe iarba 
pârjolită. Unul dintre cai o luă speriat la goană de lângă el, 
căutând să se scuture de resturile hulubelor, pe când 
celălalt, întocmai ca şi Pierre, zăcea la pământ şi necheza 
prelung, sfâşietor. 

XXXII. 

NEMAIŞTIIND DE SPAIMA UNDE-I e capul, Pierre sări în 
sus şi o luă la fugă înapoi, spre baterie, ca la unicul adăpost 
împotriva tuturor grozăviilor ce-l înconjurau. 


În timp ce intra într-un şanţ, Pierre observă că în baterie 
tunurile amuţiseră, dar că nişte oameni tot mai trebăluiau 
ceva pe acolo. Pierre n-avu vreme să priceapă ce fel de 
oameni erau. Îl văzu pe colonelul care stătea cu spatele la 
el, trântit pe parapet, ca şi cum s-ar fi uitat în jos la ceva, şi 
mai văzu cum un soldat, pe care-l ştia, striga: „Fraţilor!” 
zbătându-se să scape din mâinile unor oameni ce-l ţineau. 
Şi mai văzu şi alte lucruri ciudate. 

Dar el nu reuşise să priceapă că fusese ucis colonelul, că 
soldatul care striga „fraţilor!” era luat prizonier şi că sub 
ochii lui un alt soldat fusese străpuns în spate cu baioneta. 
Abia pătrunse în şanţ că şi văzu repezindu-se spre el un om 
slăbuţ, galben, cu faţa asudată şi îmbrăcat în uniformă 
albastră care, cu sabia în mână, îi striga ceva. Ferindu-se 
instinctiv de o izbitură, pentru că, nevăzându-se unul pe 
altul, fugeau unul spre celălalt, Pierre întinse mâinile şi 
apucă pe acest om (era un ofiţer francez) cu o mână de 
umăr şi cu alta de gât. Ofiţerul, scăpând sabia din mână, îl 
apucă pe Pierre de guler. 

Câteva secunde se uitară cu ochii speriaţi fiecare la chipul 
necunoscut al celuilalt, întrebându-se amândoi, nedumeriţi, 
ce fac şi ce au de făcut. „Oare eu sunt luat prizonier, sau el 
e prizonierul meu?” se gândeau şi unul şi celălalt. Probabil 
însă că ofiţerul francez înclina mai mult spre gândul că 
prizonierul e el, fiindcă mâna puternică a lui Pierre, împinsă 
de o frică involuntară, îi strângea din ce în ce mai cu putere 
beregata. Francezul tocmai voia să spună ceva când, dintr-o 
dată, chiar deasupra capetelor lor, se auzi şuierând 
îngrozitor o ghiulea, şi lui Pierre i se păru că francezului îi 
zburase capul, atât de repede şi-l plecase în jos. 

Pierre îşi aplecă şi el capul şi dădu drumul mâinilor. Fără 
să se mai gândească care pe care-l luase prizonier, 
francezul o rupse de fugă înapoi spre baterie, iar Pierre o 
luă la vale, împiedicându-se de morţii şi răniții, care i se 
părea că-l prind de picioare. Dar n-apucă s-ajungă în vale 
că văzu venind spre el grupuri compacte de soldaţi ruşi 


care, cu strigăte voioase, împiedicându-se şi căzând, 
alergau vijelios spre baterie. (Acesta a fost atacul pe care şi 
l-a atribuit Ermolov, spunând că numai datorită vitejiei şi 
norocului său a fost cu putinţă fapta aceasta, atacul, în 
timpul iureşului căruia el ar fi aruncat pe dâmb cruci de-ale 
ordinului sfântul Gheorghe, pe care le avea în buzunar.) 

Francezii care ocupaseră bateria fugiră. Trupele noastre 
în strigăte de „ura”, îi fugăriră atât de departe, încât cu 
greu mai putură fi opriţi. 

Fură luaţi şi prizonieri în baterie. Printre ei se afla şi un 
general francez, rănit, în jurul căruia făcură cerc ofiţerii. 
Mulţime de răniţi, unii cunoscuţi lui Pierre, alţii 
necunoscuţi, ruşi şi francezi, cu chipurile schimonosite de 
durere, treceau, unii târându-se singuri, alţii purtaţi pe 
tărgi. Pierre se urcă pe dâmbul unde-şi petrecuse mai bine 
de un ceas, dar din grupul acela de soldaţi care-l primiseră 
între ei ca într-o familie, nu mai găsi pe niciunul. Erau aici o 
mulţime de morţi, necunoscuţi de el. Totuşi pe câţiva îi 
recunoscu. Ofiţeraşul cel tinerel sta tot aşa, chircit, pe 
marginea parapetului, într-o baltă de sânge. Soldatul cel 
roşcovan la faţă mai mişca încă, dar nu-l ridica nimeni. 

Pierre fugi devale. 

„Nu, nu se poate, acuma vor înceta, acum au să se 
îngrozească de ceea ce au făcut!” îşi zicea Pierre, alergând 
fără nici o ţintă după oamenii care cărau pe tărgi, de pe 
câmpul de luptă, răniții. 

Dar soarele, întunecat de fum, era încă sus, iar în faţă şi 
mai ales spre stânga, lângă Semionovskoe, fierbea prin fum 
ceva, pe când împuşcăturile şi canonada nu numai că nu 
slăbeau, dar se înteţeau la disperare, ca un om care, 
deznădăjduit, ar striga din ultimele puteri ce i-au mai 
rămas. 

XXXIII. 

ACŢIUNEA PRINCIPALĂ A bătăliei de la Borodino a avut 
loc într-un spaţiu de o mie de stânjeni, între Borodino şi 
posturile înaintate ale lui Bagration. (În afara acestui 


spaţiu, ruşii au mai făcut la o extremitate, pe la amiază, o 
demonstraţie cu cavaleria lui Uvarov, iar în cealaltă, dincolo 
de Utiţa, s-a produs ciocnirea dintre Ponjatowski şi Tucikov; 
acestea au fost două acţiuni separate şi cu totul 
neînsemnate în comparaţie cu ceea ce se petrecea în 
centrul câmpului de luptă.) Pe câmpia cuprinsă între 
Borodino şi avanposturi, la marginea pădurii, la loc deschis 
în văzul ambelor tabere protagoniste, s-a desfăşurat 
acţiunea principală a bătăliei, în chipul cel mai simplu şi 
fără nici o stratagemă. 

Bătălia s-a început printr-o canonadă de câteva sute de 
tunuri din ambele părţi. 

După aceea, când fumul a acoperit tot câmpul, au înaintat 
prin fum (dinspre liniile franceze), din dreapta, două divizii, 
a lui Dessaix şi a lui Compans, având ca obiectiv 
avanposturile, iar din stânga regimentele viceregelui având 
ca obiectiv satul Borodino. 

De la reduta Şevardino unde se afla Napoleon, 
avanposturile ruşilor se găseau la distanţă de o verstă, iar 
Borodino la mai mult de două verste depărtare în linie 
dreaptă, şi de aceea Napoleon nu putea vedea ce se 
petrecea acolo, cu atât mai mult cu cât fumul, 
amestecându-se cu negurile, ascundea toate poziţiile. 
Soldaţii diviziei lui Dessaix, îndreptată asupra 
avanposturilor ruseşti, putură fi văzuţi doar până în 
momentul când ajunseră la râpa care-i despărţea de 
avanposturi. De îndată ce coborâră însă în râpă, fumul 
salvelor de tun şi al împuşcăturilor se îngroşă atât de mult, 
încât acoperi cu totul celălalt mal al râpei. Prin fum se mai 
desluşea ici şi colo ceva ca nişte pete negre, oameni 
pesemne, şi, uneori, luciul baionetelor. Dar dacă stăteau pe 
loc sau se mişcau, dacă erau francezi sau ruşi, nu se putea 
distinge de pe reduta de la Şevardino. 

Soarele se ivise aprins, şi razele lui piezişe băteau drept în 
faţa lui Napoleon, care-şi pusese mâinile streaşină la ochi şi 
se uita spre avanposturi. Fumul se aşternea în faţa 


avanposturilor şi se părea când că se mişcă fumul, când că 
se mişcă trupele. Se auzeau uneori printre bubuituri 
strigăte omeneşti, dar n-aveai cum şti ce făceau acolo cei 
care strigau. 

Napoleon, în vârful dâmbului, se uita cu ocheanul, şi în 
micul cerc al lentilei vedea fum şi oameni, uneori de-ai lui, 
alteori ruşi, dar unde se petreceau cele văzute prin ochean 
nu mai ştia când se uita din nou cu ochiul liber. 

Cobori dâmbul şi începu să se plimbe în sus şi în jos prin 
faţa lui. 

Din când în când se oprea, atent la împuşcături şi se uita la 
câmpul de luptă. 

Nu numai din locul acela de la poalele dâmbului, unde se 
afla Napoleon, şi nu numai de pe dâmb, unde stăteau acum 
câţiva dintre generalii săi, dar chiar din avanposturi, unde 
se găseau acum, laolaltă sau rând pe rând, când soldaţi 
ruşi, când francezi, morţi, răniţi şi vii, înspăimântați sau 
înnebuniţi de groază, nu se putea desluşi ceea ce se 
petrecea în locul acela. De-a lungul câtorva ceasuri, pe 
acelaşi loc, apăruseră, în mijlocul focului necontenit al 
puştilor şi tunurilor, când numai ruşi, când numai francezi, 
când infanterişti şi când cavalerişti; se iveau, cădeau, 
trăgeau, se ciocneau, neştiind ce au de făcut unii cu alţii, 
strigau şi o luau la fugă îndărăt. 

De pe câmpul de luptă veneau la Napoleon în galop, tot 
timpul, aghiotanţii şi ofiţerii de ordonanţă ai mareşalilor săi, 
trimişi cu rapoarte asupra mersului luptei; dar toate aceste 
rapoarte erau mincinoase: şi pentru că în focul luptei n-ai 
cum desluşi ce se petrece la un moment dat, şi pentru că 
cei mai mulţi dintre aghiotanţii trimişi nu ajungeau până la 
adevăratul loc al luptei, ei raportau ceea ce auziseră la 
rândul lor de la alţii; şi, încă, pentru motivul că, până să 
străbată aghiotantul cele două-trei verste ce-l despărţeau 
de Napoleon, împrejurările se schimbau şi ştirea adusă de 
el nu mai corespundea realităţii. Aşa, bunăoară, din partea 
viceregelui veni la galop un aghiotant cu ştirea că Borodino 


fusese luat şi că podul de pe Kolocea se afla în mâinile 
francezilor. Aghiotantul îl întrebă pe Napoleon dacă dă 
ordin să treacă podul, sau nu. Napoleon dădu ordin să se 
treacă podul, să se grupeze trupele pe celălalt mal şi să 
aştepte. Atâta doar că nu numai în momentul când 
Napoleon dădu această dispoziţiune, dar chiar în clipa când 
aghiotantul pornise de la Borodino, podul şi fusese 
recucerit şi incendiat de ruşi, în timpul încăierării aceleia 
de la începutul bătăliei chiar, la care luase parte şi Pierre. 

Un aghiotant, care sosi dinspre fleşe cu faţa palidă şi 
înspăimântată, îi raportă lui Napoleon că atacul francezilor 
fusese respins, că Davout e mort şi Compans rănit, când, de 
fapt, în timp ce i se transmiseseră aghiotantului aceste 
veşti, fleşele fuseseră ocupate de altă unitate a armatei 
franceze, iar Davout era doar uşor rănit. Napoleon îşi lua 
măsurile lui potrivit cu aceste rapoarte false, măsuri care 
sau fuseseră îndeplinite mai înainte de a le fi luat el, sau nici 
nu puteau fi şi nici n-au fost îndeplinite. 

Mareşalii şi generalii care se aflau puţin mai aproape de 
câmpul de luptă, dar care, ca şi Napoleon, nu luau parte la 
bătălia propriu-zisă şi nu se avântau decât rar sub ploaia de 
gloanţe, dădeau, fără să-l mai întrebe pe Napoleon, 
dispoziţiuni şi luau măsuri după capul lor, ordonând de 
unde şi în ce direcţie trebuia deschis focul, încotro să 
şarjeze la galop cavaleria şi încotro să atace în pas 
alergător infanteriştii. Dar chiar şi ordinele lor, întocmai ca 
şi acelea ale lui Napoleon, erau rar şi în foarte mică măsură 
duse la îndeplinire. De cele mai multe ori, acţiunile se 
desfăşurau tocmai invers dispoziţiunilor date de ei. Soldaţii 
cărora li se dăduse ordin de înaintare nimereau sub un foc 
de mitralii şi o luau la fugă înapoi; alţii, cărora li se 
poruncise să stea pe loc, dând pe neaşteptate cu ochii de 
ruşii care veneau spre ei, se retrăgeau uneori fugind sau se 
repezeau alteori înainte, iar cavaleriştii galopau fără ordin, 
gonind fugarii ruşi. Aşa de pildă, două regimente de 
cavalerie trecură dincolo de râpa Semionovskoe şi abia 


ajunseră sus, pe deal, că întoarseră iar caii şi o porniră într- 
un suflet înapoi. Tot aşa se întâmpla şi cu infanteriştii care 
uneori ajungeau în locuri cu totul diferite de cele unde li se 
ordonase să ajungă. Toate dispoziţiile ce indicau unde şi 
când să fie mutate tunurile, când să fie trimişi infanteriştii 
ca să deschidă focul şi când cavaleriştii ca să calce în 
picioare infanteriştii ruşi - toate aceste dispoziţii le dădeau 
comandanții de mici unităţi, care se aflau chiar în mijlocul 
trupelor şi care dădeau ordinele fără să-l întrebe nici pe 
Ney, nici pe Davout, nici pe Murat, şi cu atât mai puţin pe 
Napoleon. Lor nu le era teamă că vor fi acuzaţi pentru 
neexecutarea ordinului sau pentru iniţiative arbitrare, 
pentru că într-o bătălie e în joc tot ce are omul mai scump: 
viaţa proprie; şi salvarea pare să vie câteodată fugind din 
faţa inamicului, şi alteori fugind de-a dreptul spre el, aşa că 
potrivit cu situaţia fiecărui moment dat procedau şi oamenii 
aceştia, care se aflau în focul luptei. De fapt însă, toate 
aceste mişcări înainte şi îndărăt nu îmbunătăţeau şi nu 
schimbau situaţia trupelor. Toate retragerile şi ciocnirile lor 
aproape că nu le produceau vreun rău; răul, pierderile de 
vieţi şi schimbările veneau de la ghiulelele şi gloanţele care 
zburau pretutindeni pe întinderea unde se frământau 
oamenii aceştia. Cum îşi părăseau locurile, deasupra cărora 
zburau gloanţele şi ghiulelele, comandanții îi şi regrupau, îi 
disciplinau şi, sub influenţa acestei discipline, îi mânau 
iarăşi în ploaia de foc, unde (sub imperiul fricii de moarte) 
ei îşi uitau din nou de disciplină şi se comportau după 
întâmplătoarea dispoziţie a mulţimii. 

XXXIV. 

GENERALII LUI NAPOLEON - Davout, Ney şi Murat - 
care se aflau în apropierea acestui tărâm al focului şi care, 
uneori, pătrundeau chiar în el, trimiseseră de câteva ori în 
foc mase imense şi bine rânduite de trupe. Dar, contrar 
celor ce se întâmplaseră de obicei în toate bătăliile de mai 
înainte, în locul multaşteptatei ştiri despre punerea pe fugă 
a inamicului, aceste mase de soldaţi bine rânduite se 


înapoiau de acolo ca nişte gloate dezordonate, cu frica în 
oase. Erau regrupate odată mai mult şi trimise din nou, dar 
de fiecare dată se împuţinau oamenii. 

Pe la amiază, Murat îşi trimise la Napoleon aghiotantul să-i 
ceară întăriri. 

Napoleon şedea la poalele dâmbului şi bea punci, când 
sosi la el aghiotantul lui Murat cu asigurarea că, dacă 
majestatea-sa le va mai da o divizie, ruşii vor fi zdrobiţi. 

„Întăriri?” se întrebă Napoleon, cu o mirare severă, ca şi 
cum n-ar fi înţeles cuvintele aghiotantului, uitându-se la 
acest tânăr frumos, cu pletele negre şi creţe (întocmai cum 
le purta Murat). „Întăriri! Se gândi Napoleon. Ce fel de 
întăriri mai cer, când au în mâinile lor jumătate din toată 
armata, azvârlită împotriva unei aripi slabe şi neîntărite a 
ruşilor!” 

— Dites au roi de Naples, spuse Napoleon sever, qu'il n'est 
pas midi et que je ne vois pas encore clair sur mon 
echiquier. Allez...673 

Tânărul aghiotant, un băieţandru frumos, cu plete lungi, 
fără să-şi ia mâna de la pălărie, oftă din greu şi porni la 
galop înapoi, acolo unde se omorau oamenii. 

Napoleon se ridică şi, chemându-l pe Caulaincourt şi pe 
Berthier, începu să se întreţină cu ei despre lucruri care n- 
aveau de-a face cu bătălia. 

Pe la mijlocul discuţiei, care începuse să-l intereseze pe 
Napoleon, privirile lui Berthier se îndreptară către un 
general cu suită, care, pe un cal numai spumă, se apropia la 
galop de dâmbul lor. Era Belliard. Acesta, descălecând, se 
apropie cu paşi grăbiţi de împărat şi începu să-i 
argumenteze cu voce tare şi hotărâtă absoluta necesitate a 
întăririlor. Se jura pe onoarea lui că ruşii sunt pierduţi, dacă 
împăratul mai dă o divizie. 

Napoleon strânse din umeri şi, fără să răspundă nimic, 
continuă să se plimbe. Belliard începu să vorbească tare şi 
agitat cu generalii din suită, care-l înconjuraseră. 


— Dumneata prea eşti aprins, Belliard, zise Napoleon, 
apropiindu-se iar de generalul nou sosit. Nu-i greu să te 
înşeli în vâltoarea focului. Du-te şi cercetează şi apoi vino la 
mine. 

N-apucase Belliard să iasă bine din raza privirilor lor, când 
din cealaltă parte sosi un nou trimis de pe câmpul de 
bătălie. 

— Eh bien, qu'est-ce qu'il y a? 674 spuse Napoleon, cu 
tonul omului scos din sărite de necontenitele piedici ce i se 
pun în cale. 

— Sire, le prince...675 începu adjutantul. 

— Cere întăriri? Îl întrerupse Napoleon cu un gest mânios. 
Aghiotantul înclina din cap în semn de confirmare şi începu 
să-şi facă raportul; dar împăratul îi întoarse spatele, schiţă 
doi paşi, apoi se răzgândi, se întoarse îndărăt şi îl chemă pe 
Berthier. Trebuie să dăm din rezerve, spuse el, cu un uşor 
gest al braţelor în lături. Dumneata ce crezi, pe cine să 
trimitem? Îl întrebă pe Berthier, pe acest oison que j'ai fait 
aigle676, cum îl numea el mai târziu. 

— Sire, dacă am trimite divizia lui Claparede? Spuse 
Berthier, care ţinea minte pe de rost toate diviziile, 
regimentele şi batalioanele. 

Napoleon dădu din cap în semn de aprobare. 

Aghiotantul o porni la galop spre divizia lui Claparede şi, 
în câteva minute, tânăra gardă, rămasă îndărătul dâmbului, 
se puse în mişcare. Napoleon se uita tăcut în direcţia ei. 

— Nu, se întoarse el deodată spre Berthier, nu-l pot trimite 
pe Claparede. Trimite divizia lui Friant, zise el. 

Deşi trimiterea diviziei lui Friant în locul celei a lui 
Claparede nu prezenta nici un avantaj, ci dimpotrivă, era 
un neajuns vădit şi o întârziere să mai opreşti acuma divizia 
lui Claparede şi s-o înlocuieşti cu a lui Friant, totuşi 
dispoziţia fu executată întocmai. Napoleon nu vedea că, faţă 
de armata sa, el juca acum rolul doctorului care mai mult 
împiedică vindecarea cu doctoriile lui, rol pe care el însuşi îl 
înţelegea atât de bine şi îl condamna. 


Divizia lui Friant dispăru, ca şi celelalte, în fumul câmpului 
de luptă. Din toate părţile continuau să sosească aghiotanţi 
şi toţi, ca şi când s-ar fi vorbit, aduceau aceleaşi ştiri. Toţi 
cereau întăriri, toţi spuneau că ruşii se menţin pe poziţii şi 
că au dezlănţuit un feu d'enfer677 care topeşte armata 
franceză. 

Napoleon şedea îngândurat pe un scaun pliant. 

Monsieur de Beausset, amatorul de călătorii, care 
flămânzise de dimineaţă, se apropie de împărat şi îşi 
îngădui respectuos să propună majestăţii-sale să ia o 
gustare. 

— Nădăjduiesc că pot acum felicita pe majestatea-voastră 
pentru izbândă, spuse el. 

Napoleon clătină tăcut din cap în semn de tăgadă. 
Monsieur de Beausset, presupunând că semnul de tăgadă 
se referea la izbândă şi nu la gustare, îşi permise să 
observe pe un ton glumeţ, totuşi respectuos, că nu există pe 
lume motive care să poată împiedica un om să dejuneze, 
atunci când stă în puterea lui s-o facă. 

— Allez-vous...678 spuse brusc Napoleon, întunecat, şi îi 
întoarse spatele. 

Un surâs de beatitudine, în care era şi compătimire, şi 
căinţă, şi entuziasm, străluci pe chipul domnului de 
Beausset, care se retrase spre ceilalţi generali, cu paşi care 
parcă n-atingeau pământul. 

Napoleon încerca un sentiment apăsător, asemenea 
aceluia de care e cuprins întotdeauna jucătorul norocos 
care, atunci când aruncă banii fără nici o socoteală, câştigă 
mereu şi care, tocmai când îşi calculează toate 
probabilitățile jocului, simte că, cu cât chibzuieşte mai bine, 
cu atât merge mai la sigur cu pierderile. 

Trupele erau aceleaşi, generalii aceiaşi, pregătirile 
aceleaşi, ordinea de bătaie aceeaşi, proclamation courte et 
nergique679 aceeaşi, el însuşi era acelaşi, ştia lucrul 
acesta, ştia că era chiar mult mai experimentat şi mai 
iscusit acum decât fusese înainte şi că inamicul, până şi el, 


era acelaşi care fusese la Austerlitz şi la Friedland; dar 
braţul lui ridicat pentru o lovitură grozavă cădea fără 
putere, ca printr-un farmec... 

Toate procedeele de alte daţi, care fuseseră întotdeauna 
încununate de succes: şi concentrarea bateriilor asupra 
unui singur punct, şi atacul rezervelor pentru ruperea 
liniilor, şi atacul cavaleriei des hommes de fer680, toate 
aceste procedee fuseseră folosite şi de data aceasta, şi nu 
numai că nici vorbă nu era de izbândă, dar din toate părţile 
îi veneau tot aceleaşi şi aceleaşi ştiri că generalii lui sunt 
ucişi sau răniţi, că sunt neapărat necesare întăriri, că ruşii 
nu pot fi respinşi şi că armata este dezorganizată. 

Altădată, după două-trei dispoziţii date, după două-trei 
fraze spuse, mareşalii şi aghiotanţii veneau voioşi în goana 
calului să-l felicite şi îi anunțau capturarea de către eia 
unor corpuri întregi de armată, des faisceaux de drapeaux 
et d'aigles ennemis681 şi tunuri, şi convoaie, iar Murat îi 
cerea doar învoirea să dea drumul cavaleriei pentru luarea 
trenurilor regimentare ale duşmanului. Aşa se întâmplase la 
Lodi, la Marengo, la Arcole, la Jena, la Austerlitz, la Wagram 
şi aşa mai departe, în multe alte locuri. Acum însă, cu 
armata lui se petrecea ceva ciudat. 

Cu toată ştirea cuceririi avanposturilor ruse, Napoleon 
vedea că lucrurile nu se petrec la fel, nu se petrec deloc la 
fel ca în bătăliile lui de altădată. Vedea că acelaşi simţământ 
îl încercau toţi cei din jurul său, oameni cu experienţă în 
meşteşugul armelor. Chipurile tuturor erau triste, toţi se 
fereau să dea ochii unii cu alţii. Singur Beausset putea să 
nu înţeleagă însemnătatea celor ce se întâmplau. Napoleon 
însă, cu îndelungata-i experienţă a războiului, ştia foarte 
bine ce înseamnă o bătălie necâştigară încă de către cel ce 
atacă, după opt ceasuri de sforţări maxime. Ştia ca aceasta 
însemna o bătălie pierdută şi că cea mai neînsemnată 
întâmplare putea acum, când rezultatul bătăliei era atât de 
nesigur, să-i aducă pieirea şi lui şi armatei lui. 


Când îşi depăna în minte firul întâmplărilor acestei ciudate 
campanii ruseşti, în care nu fusese câştigată nici o bătălie, 
în care, timp de două luni, nu luase nici drapele, nici tunuri, 
nici corpuri de armată, când se uita la chipurile celor din 
jurul său care arătau o tristeţe ascunsă şi când asculta 
rapoartele care spuneau că ruşii se ţin încă tari pe poziţiile 
lor, îl cuprindea un sentiment de groază, asemenea acelora 
care ne chinuie în vis, şi îi veneau în cap toate întâmplările 
nenorocite, care l-ar fi putut duce la pierzanie. Ruşii puteau 
să-i atace aripa stânga, puteau să-i străpungă centrul; vreo 
ghiulea rătăcită îl putea ucide şi pe el. Orice era cu putinţă. 
În bătăliile lui de altădată nu se gândea decât la 
posibilităţile diferite ale izbânzilor; acum însă, sumedenie 
de întâmplări nenorocite i se prezentau închipuirii şi el se 
aştepta la oricare dintre ele. Da, era întocmai ca în vis, când 
i se pare omului că-l atacă un răufăcător, şi omul, în vis, îşi 
adună forţele şi îl loveşte crunt pe răufăcătorul lui, cu o 
lovitură aşa de straşnică, încât e convins că-l va nimici pe 
duşman, dar îşi simte mâna neputincioasă şi slabă căzându-i 
ca o zdreanţă, şi groaza morţii, căreia nu i te poţi împotrivi, 
îl cuprinde pe bietul om lipsit de ajutor. 

Ştirea că ruşii atacă aripa stângă a armatei franceze a 
trezit în Napoleon o groază de felul acesta. Şedea tăcut la 
poalele dâmbului pe scaunul său pliant, cu capul în piept şi 
cu coatele proptite pe genunchi. Berthier se apropie de el şi 
îi propuse să meargă de-a lungul liniilor, ca să-şi dea singur 
seama de situaţia bătăliei. 

— Cum? Ce spui? Zise Napoleon, Da, dă ordin să-mi aducă 
imediat calul. 

Încalecă şi o porni spre Semionovskoe. 

Prin fumul de praf de puşcă ce se risipea încet, pe toată 
distanţa străbătută de Napoleon, zăceau în bălți de sânge 
cai şi oameni răzleţi sau în pâlcuri. Asemenea grozăvii, 
atâţia morţi pe un spaţiu atât de restrâns, încă nu văzuseră 
până atunci nici Napoleon şi nici vreunul dintre generalii 
lui. Vuietul tunurilor, care nu mai încetase vreme de zece 


ore în şir, îi obosise auzul şi dădea priveliştii o deosebită 
gravitate (întocmai ca muzica la tablourile vivante). Ajuns 
pe înălţimea de la Semionovskoe, Napoleon văzu prin fum, 
rânduri-rânduri, oameni în uniforme de o culoare cu care 
ochii lui nu erau deprinşi. Erau ruşii. 

Ruşii stăteau în rânduri strânse, în dosul satului 
Semionovskoe şi al dâmbului, iar tunurile lor nu conteneau 
să bubuie şi să împrăştie fum asupra liniilor franceze. Nu 
mai era o bătălie. Era continuarea unui măcel, care nu 
putea duce la vreun rezultat nici pentru ruşi şi nici pentru 
francezi. Napoleon îşi opri calul şi căzu din nou pe gânduri, 
ca atunci când fusese trezit de Berthier; n-avea nici o 
putere să oprească acţiunea care se desfăşura în faţa şi în 
jurul lui, pe care o crezuse condusă de el şi depinzând de el, 
şi acţiunea aceasta i se păru pentru prima oară, în urma 
neizbânzii, inutilă şi groaznică. 

Unul dintre generali, apropiindu-se de Napoleon, îşi 
permise să-i propună să vâre în foc vechea gardă. Ney şi 
Berthier, care se aflau lângă Napoleon, schimbară priviri 
între dânşii, zâmbind dispreţuitor la propunerea absurdă a 
acelui general. 

Napoleon lăsă capul în piept şi tăcu multă vreme. 

— A huit cent lieues de France je ne ferai pas demolir ma 
garde682 spuse el şi, întorcându-şi calul, porni spre 
Şevardino. 

XXXV. 

KUTUZOV ŞEDEA CU CAPUL în piept, revărsat cu toată 
greutatea trupului său pe banca aşternută cu o scoarță, tot 
pe locul unde-l văzuse dimineaţa Pierre. Nu dădea nici un 
fel de ordine, ci se mulțumea să aprobe sau să respingă 
ceea ce i se propunea. 

„Da, da, faceţi aşa”, răspundea el la diferite propuneri. 
„Da, da, dragul meu, du-te de vezi”, se adresa când unuia, 
când altuia din anturajul său, ori: „Nu, nu trebuie, mai bine 
mai aşteptăm”, spunea el. Asculta rapoartele ce i se 
prezentau, dădea şi ordine, când i le cereau subalternii; 


dar, în timp ce asculta rapoartele, părea că nu-l interesează 
sensul cuvintelor ce i se spuneau, ci altceva, ceva care era 
cuprins în expresia feţei, în tonul celui ce-i dădea raportul. 
Dintr-o îndelungată experienţă de militar ştia - şi cu mintea 
lui bătrânească pricepea - că un om singur nu poate 
conduce sute de mii de oameni, care se luptă cu moartea, şi 
mai ştia că soarta unei bătălii nu o hotărăsc ordinele date 
de comandantul suprem, nici locul unde sunt desfăşurate 
trupele, nici numărul de tunuri sau de morţi, ci forţa aceea 
insezisabilă pe care o numim moralul armatei; şi el urmărea 
această forţă şi o conducea pe cât îi sta în putinţă. 

Expresia generală a feţei lui Kutuzov reflecta o atenţie 
concentrată şi calmă şi o încordare care biruia cu greu 
oboseala trupului său trudit şi bătrân. 

La unsprezece dimineaţa i se aduse vestea că 
avanposturile ocupate de francezi fuseseră reluate de ruşi, 
dar că prinţul Bagration a fost rănit. Kutuzov scoase un 
strigăt de uimire şi clătină din cap. 

— Du-te la prinţul Piotr Ivanovici şi află cu de-amănuntul 
ce-i şi cum, îi spuse el unuia dintre aghiotanţi, după aceasta 
se întoarse către prinţul de Wurtemberg, care stătea în 
spatele lui. N-aţi vrea, excelenţă, să preluaţi comanda 
armatei a doua? 

Foarte curând după plecarea prinţului, atât de curând 
încât e probabil că el nici nu ajunsese încă bine la 
Semionovskoe, aghiotantul prinţului se întoarse şi îi raportă 
screnissimului că prinţul cere trupe. 

Kutuzov se încruntă şi îi trimise lui Dohturov ordin să ia 
comanda armatei a doua; iar pe prinţul de Wurtemberg, de 
care, cum spunea el, nu se putea lipsi în aceste clipe grele, 
îl rugă să se întoarcă la el. Când i se aduse ştirea că Murat 
e luat prizonier şi cei de la statul-major veniră să-l felicite, 
Kutuzov zâmbi. 

— Aşteptaţi, domnilor, spuse el. Bătălia e câştigată şi nu-i 
nimic neobişnuit în prinderea unui prizonier ca Murat. Dar 
mai bine să mai aşteptăm până să ne bucurăm. 


Totuşi, el trimise un aghiotant să ducă vestea aceasta în 
rândurile trupelor. 

Când de la flancul stâng sosi Şcerbinin cu vestea că 
francezii au ocupat avanposturile şi satul Semionovskoe, 
Kutuzov pricepu, după zgomotele câmpului de luptă şi după 
expresia feţei lui Şcerbinin, că-l aşteaptă veşti rele; se 
sculă, ca şi când ar fi vrut să-şi mai dezmorţească picioarele 
şi, luându-l pe Şcerbinin de braţ, îl trase la o parte. 

— Du-te, dragul meu, îi spuse el lui Ermolov, du-te şi vezi 
ce putem face. 

Kutuzov era la Gorki, în centrul poziţiilor armatei ruseşti. 
Atacurile îndreptate de Napoleon asupra flancului nostru 
stâng fuseseră de câteva ori respinse. În centru, francezii 
nu putuseră înainta mai departe de Borodino. La flancul 
stâng, cavaleria lui Uvarov pusese francezii pe fugă. 

Către ora trei după-amiază, atacurile francezilor 
conteniră. Pe feţele tuturor celor veniţi de pe câmpul de 
luptă, ca şi pe feţele celor ce stăteau prin preajma sa, 
Kutuzov citea o încordare dusă la extrem. Kutuzov era 
mulţumit de succesul zilei, care întrecuse aşteptările. Dar 
puterile fizice îl părăseau pe bătrân. De câteva ori, capuli 
se aplecă atât de jos, încât parcă i-ar fi căzut, şi aţipi. 1 se 
servi masa. 

Aghiotantul imperial Wolzogen, cel pe care-l auzise prinţul 
Andrei spunând, când trecuse pe lângă el, că războiul 
trebuie „im Raum verlegen”683 şi pe care-l ura atâta 
Bagration, sosi în timp ce Kutuzov lua masa şi se apropie de 
el. Wolzogen venea din partea lui Barclay cu un raport 
despre mersul luptei la flancul stâng. Înțeleptul Barclay de 
Tolly, văzând pâlcurile de răniţi şi de răzleţiţi de unităţi 
dindărătul liniilor şi cântărind bine toată situaţia, trăsese 
concluzia că bătălia era pierdută şi cu vestea aceasta îşi 
trimisese favoritul la comandantul suprem. 

Kutuzov mesteca anevoie găina friptă şi se uita printre 
gene la Wolzogen, cu priviri şăgalnice. 


Wolzogen, călcând nepăsător, cu un zâmbet dispreţuitor 
pe buze, se apropie de Kutuzov abia atingându-şi cozorocul 
cu mâna. 

Îl trata pe serenissim cu un soi de nepăsare afectată, care 
voia să spună că el, ca om cu o înaltă cultură militară ce 
era, le lăsa ruşilor dreptul de a-şi face un idol din bătrânul 
acesta bun de nimica, dar că ştia el bine cu cine are de-a 
face. „Der alte Herr (cum îl numeau pe Kutuzov nemţii între 
ei) macht sich ganz bequem”684, gândi Wolzogen şi, 
uitându-se cu asprime la farfuriile din faţa lui Kutuzov, 
începu să-i raporteze bătrânului domn situaţia de la flancul 
stâng, aşa cum îi ordonase Barclay şi cum o văzuse şi o 
înţelesese el însuşi. 

— Toate punctele poziţiei noastre sunt în mâinile 
inamicului şi noi n-avem cum să-l respingem fiindcă ne 
lipsesc trupele; soldaţii noştri fug şi nu-i putem opri, 
raportă el. 

Kutuzov, oprindu-se din mestecat, se uită la Wolzogen cu 
uimire, ţintă, ca şi când n-ar fi înţeles ce i se spunea. 
Observând tulburarea des alten Herrn685, Wolzogen spuse 
zâmbind: 

— Nu m-am socotit în drept să ascund excelenţei-voastre 
ceea ce am văzut cu ochii mei... Trupele noastre sunt 
complet dezorganizate... 

— Ai văzut dumneata? Ai văzut dumneata? strigă Kutuzov 
încruntat, ridicându-se grăbit şi repezindu-se la Wolzogen. 
Cum în... cum îndrăzneşti şi dumneata?! Cum îndrăzneşti? 
strigă Kutuzov, înecându-se şi făcând gesturi de ameninţare 
cu mâinile lui tremurânde. Cum îndrăzneşti dumneata, 
stimate domn, să-mi spui asta mie? Dumneata habar n-ai! 
Comunică-i din partea mea generalului Barclay că ştirile lui 
nu sunt juste şi că adevăratul mers al bătăliei îmi este 
cunoscut mie, comandantul suprem, mai bine decât lui. 

Wolzogen vru să obiecteze ceva, dar Kutuzov îl întrerupse: 

— Inamicul e respins la flancul stâng şi înfrânt la cel drept. 
Dacă dumneata ai văzut prost, apoi, stimate domn, te rog să 


nu-ţi mai permiţi să-mi vorbeşti mie despre ce nu ştii! Du-te, 
te rog, şi spune-i din partea mea generalului Barclay 
intenţia mea fermă de a-l ataca mâine pe inamic, zise cu 
severitate Kutuzov. Tăceau toţi; nu se auzea decât 
respiraţia grea a bătrânului general, care vorbea gâfâind. E 
respins pretutindeni, lucru pentru care-i mulţumesc lui 
Dumnezeu şi vitejiei armatei noastre. Inamicul e înfrânt şi 
mâine îl vom izgoni de pe pământul sfânt al Rusiei, spuse 
Kutuzov, făcându-şi semnul crucii, şi deodată icni din 
pricina lacrimilor care-l podidiseră. 

Wolzogen, dând din umeri şi strâmbând din buze, se 
retrase tăcut la o parte mirat uber diese Eingenommenheit 
des alten Herrn.686 

— Dar, iată-l şi pe eroul meu, spuse Kutuzov, arătând spre 
generalul care, în vremea asta, urca dâmbul, un bărbat 
gras, frumos, cu părul negru. 

Era Raevski, care petrecuse toată ziua în punctul principal 
al câmpului de luptă de la Borodino. 

Raevski raportă că trupele se ţin dârz pe poziţiile lor şi că 
francezii nu îndrăznesc să mai atace. 

Auzind acestea, Kutuzov spuse în franţuzeşte: 

— Vous ne pensez donc pas comme les autres que nous 
sommes obliges de nous retirer? 687 

— Au contraire, votre altesse, dans les affaires indecises 
c'est toujours le plus opiniâtre qui reste victorieux, 
răspunse Raevski, et mon opinion...688 

— Kaisarov! Se adresă Kutuzov aghiotantului său. Stai jos 
şi scrie ordinul de zi pentru mâine. lar tu, se adresă el altui 
aghiotant, du-te şi anunţă unităţile de-a lungul frontului că 
mâine atacăm noi. 

Până să termine convorbirea cu Raevski şi dictarea 
ordinului, Wolzogen se şi întoarse de la Barclay şi raportă 
că generalul Barclay de Tolly ar dori să aibă o confirmare 
scrisă a ordinului dat de feldmareşal. 

Kutuzov, fără să se uite la Wolzogen, porunci să fie scris 
ordinul pe care fostul comandant suprem dorea să-l aibă, 


pe bună dreptate, pentru a-şi putea declina orice 
răspundere. 

Şi, datorită acelei nedefinite şi misterioase legături, care 
întreţine în rândurile unei întregi armate acelaşi spirit, 
numit moralul armatei, spirit care constituie nervul 
principal al războiului, cuvintele lui Kutuzov, ordinul lui cu 
privire la atacul de a doua zi se răspândi într-o clipită în 
rândurile întregii oştiri. 


Ajunse până la capătul ultimei verigi a acestui lanţ, 
cuvintele şi ordinul lui Kutuzov erau departe de a mai fi 
aceleaşi. În poveştile pe care şi le spuneau unul altuia, în 
cele mai răzlețe unghere ale frontului, nu mai rămăsese 
nimic echivalent cu ceea ce spusese Kutuzov, dar înţelesul 
cuvintelor lui se răspândi pretutindeni, pentru că ceea ce 
spusese Kutuzov izvora nu din calcule iscusite, ci din 
sentimentul care trăia deopotrivă în adâncul sufletului 
comandantului suprem, ca şi în sufletul fiecăruia dintre 
soldaţii ruşi. 

Şi, aflând că a doua zi aveam să atacăm noi inamicul şi 
auzind din cercurile supreme ale armatei confirmarea 
tocmai a ceea ce doreau ei, cei istoviţi şi şovăielnici se 
liniştiră şi prinseră inimă. 

XXXVI. 

REGIMENTUL PRINȚULUI Andrei făcea parte din rezerva 
care, până pe la orele două, stătuse în dosul satului 
Semionovskoe sub focul puternic al artileriei, fără să intre 
însă în acţiune. După ora unu, regimentul, care-şi pierduse 
mai bine de două sute de oameni, fu împins înainte, în 
spaţiul dintre Semionovskoe şi bateria de pe movilă, într-un 
lan de ovăz călcat în picioare, unde în ziua aceea îşi găsiră 
moartea mii de oameni şi asupra căruia, pe la orele două, 
fusese îndreptat puternicul foc concentric al câtorva sute 
de tunuri inamice. 

Fără să se mişte din loc şi fără să tragă măcar o salvă, 
regimentul pierdu încă o treime din oameni. Din faţa lor şi 
mai ales dinspre dreapta, tunurile bubuiau mereu în 
mijlocul unei mase compacte de fum, care nu se mai risipea, 
şi din misteriosul nor de fum ce acoperea tot terenul 
dinaintea lor ţâşneau necontenit, cu şuierături iuți şi 
stridente, ghiulele şi grenade care răbufneau mărunt. Din 
când în când, ca pentru a mai da un pic de răgaz oamenilor, 
câte un sfert de oră la rând toate ghiulelele şi grenadele 
zburau pe deasupra capetelor lor, fără să-i ţintească; alteori 
însă, într-un singur minut regimentul pierdea câţiva 


oameni; şi necontenit erau traşi la o parte morţii şi evacuaţi 
răniții. 

După fiecare nouă lovitură rămânea tot mai mică 
probabilitatea de a supravieţui pentru cei ce nu fuseseră 
încă ucişi. Regimentul stătea încolonat pe batalioane, la 
intervale de câte trei sute de paşi, dar cu toate acestea toţi 
soldaţii se găseau în aceeaşi stare de spirit. Toţi oamenii din 
regiment erau deopotrivă de tăcuţi şi de posomorâţi. 
Rareori mai răsuna printre rânduri câte o voce, dar şi vocea 
aceea amuţea de îndată ce se auzea o lovitură ce nimerea 
în plin şi strigătul: „Brancardieri!” Cea mai mare parte din 
timp, potrivit ordinului, oamenii şedeau la pământ; care-şi 
scotea chivără, desfăcându-i cu grijă cureluşele şi iarăşi şi-o 
potrivea în cap; care lua humă uscată şi, frecând-o în 
palme, îşi curăța baioneta; care îşi slobozea centironul şi îşi 
schimba locul cataramelor, sau îşi îndrepta stăruitor 
moletierele şi şi le înfăşură iarăşi pe pulpe. Câţiva făceau 
căsuțe din bulgări de pământ sau lucrau împletituri din 
paiele de pe câmp. Păreau cu toţii absorbiți de 
îndeletnicirile acestea. Atunci când erau răniţi sau ucişi unii 
dintre ei, atunci când cei căzuţi erau duşi pe tărgi, atunci 
când ai noştri se înapoiau din foc, ori când se vedeau prin 
pătura de fum mişcându-se masele compacte ale 
duşmanului, nimeni nu dădea atenţie acestor împrejurări. 
Când însă trecea artileria şi cavaleria noastră sau se vedea 
infanteria noastră înaintând, exclamaţii de încurajare se 
auzeau din toate părţile. Dar ceea ce-i interesa mai mult 
erau unele evenimente cu totul desprinse de moment, fără 
nici o legătură cu bătălia. Atenţia acestor suflete chinuite 
părea că se mai odihneşte, stăruind asupra întâmplărilor 
mărunte ale vieţii obişnuite. O baterie de artilerie trecu 
prin faţa regimentului. La unul dintre chesoanele bateriei, 
calul rotaş se încurcase în şleauri. „Măi, bagă de seamă la 
rotaş! Descurcă-l! Acuşi cade... Uite la ei, că nu văd!”... 
strigară deodată toţi soldaţii regimentului, din rânduri. Altă 
dată, atenţia generală se concentra asupra unui căţeluş 


castaniu, cu coada dârz ridicată, care venise Dumnezeu ştie 
de unde şi alerga acum prin faţa rândurilor, până când 
răbufni prin preajmă o ghiulea şi bietul căţeluş, schelălăind, 
vâri coada între picioare şi o luă la fugă într-o parte. Tot 
regimentul prinse a hohoti de râs şi a chiui. Dar distracţii 
de felul acesta nu durau decât un minut-două şi oamenii 
stăteau de mai bine de opt ceasuri fără hrană şi fără nici o 
ocupaţie, ţinuţi sub ameninţarea permanentă a morţii, aşa 
că feţele lor palide şi încruntate se îngălbeneau şi se 
posomorau din ce în ce. 

Prinţul Andrei, la fel de încruntat şi de palid ca toţi 
oamenii din regimentul lui, se plimba cu mâinile la spate şi 
cu capul în pământ încoace şi încolo, de la un hat la altul, pe 
pajiştea de lângă un lan de ovăz. De dat vreun ordin sau de 
făcut ceva, n-avea. Totul se petrecea de la sine. Morţii erau 
ridicaţi, răniții evacuaţi şi rândurile se strângeau la loc. 
Dacă se îndepărtau câteva clipe, soldaţii se înapoiau grăbiţi 
la locurile lor. La început, prinţul Andrei, socotind de 
datoria lui să-şi îmbărbăteze oamenii şi să le dea exemplu, 
se plimba printre rânduri; pe urmă se convinse însă că n- 
are ce-i învăţa. Toate puterile sufletului său, întocmai ca ale 
oricăruia dintre soldaţi, erau instinctiv îndreptate către un 
singur ţel: să nu se mai gândească la grozăvia situaţiei în 
care se aflau. Ba se plimba pe pajişte, târându-şi picioarele, 
luând în botul cizmei iarba şi uitându-se la praful care-i 
acoperea încălţămintea, ba făcea paşi mari, căutând să 
calce pe urmele lăsate pe pajişte de cosaşi, ba îşi număra 
paşii, socotind de câte ori trebuia să meargă de la un hat la 
altul ca să facă o verstă, ba rupea frunzele de pelin de pe 
hat şi, frecându-le în palme, le mirosea parfumul tare şi 
amar. Din preocupările zilei trecute nu mai rămăsese nimic. 
Nu se gândea la nimic. Asculta cu urechea obosită tot 
aceleaşi şi iar aceleaşi zgomote, desluşind şuieratul 
obuzelor de vuietul bubuiturilor, se uita la chipurile atât de 
cunoscute ale oamenilor din batalionul întâi şi aştepta. „Iat- 
0... asta vine iar la noi! Îşi zicea el, trăgând cu urechea la 


un şuierat ce se apropia din ce în ce prin norul de fum. Una, 
încă una! Alta! A nimerit...” Se oprea şi se uita la rândurile 
soldaţilor. „Nu, a trecut mai departe. Dar uite, asta a 
nimerit.” Şi iarăşi începea să se plimbe, căutând să facă 
paşi cât mai mari, aşa fel ca din şaisprezece paşi să ajungă 
până la hat. 

Un şuierat şi o izbitură! La cinci paşi de el, o ghiulea 
scormoni pământul uscat şi se înfundă în ţărână. Îl trecură 
fiori reci prin spate. Se uită din nou la rândurile soldaţilor. 
Răpusese, desigur, pe mulţi, căci se adunase o mulţime de 
oameni în faţa batalionului al doilea. 

— Domnule adjutant, strigă el, dă ordin să nu se 
îmbulzească. 

Adjutantul, executând ordinul, se apropie din nou de 
prinţul Andrei. Din partea cealaltă venea călare un 
comandant de batalion. 

— Fereşte! Se auzi un strigăt înspăimântat de soldat şi, ca 
o pasăre în zbor iute, ce se lasă la pământ piscuind, la doi 
paşi de prinţul Andrei, lângă calul comandantului de 
batalion, bufni înăbuşit o grenadă. Calul, cel dintâi, fără să 
se mai întrebe dacă era bine sau rău să se arate fricos, 
forăi, se cabră, cât pe-aci să-l trântească pe maior, şi sări în 
lături. Groaza calului molipsi şi oamenii. 

— Culcat! Se auzi strigând vocea adjutantului, care se şi 
trântise la pământ. 

Prinţul Andrei rămăsese în nehotărâre. Grenada, ca o 
sfârlează fumegândă, se învârtea între el şi adjutantul 
culcat la capătul hatului, lângă o tufă de pelin. 

„Asta să fie moartea? Se gândi prinţul Andrei, privind cu 
un sentiment cu totul nou, de pizmă, iarba de sub picioare, 
tufele de pelin şi şuviţa de fum ţâşnită în rotocoale din 
învârtirea mingii aceleia mici şi negre. Nu pot, nu vreau să 
mor, mi-i dragă viaţa, mi-i dragă iarba aceasta, pământul, 
aerul...” Aşa gândi el, dar totodată îşi aminti că-l privesc cei 
dimprejur. 


— Ruşine, domnule ofiţer! Spuse el adjutantului. Ce fel 
de... dar nu-şi isprăvi vorba. 

În aceeaşi clipă răbufni explozia, se auzi şuieratul 
schijelor, ca ţăndările unui geam spart, începu să 
duhnească înăbuşitor a praf de puşcă şi prinţul Andrei 
zbură în lături; cu o mână ridicată în sus, căzu pe piept. 

Câţiva ofiţeri deteră fuga la el. Din partea dreaptă a 
pântecelui i se lăţea, prin iarbă, o pată mare de sânge. 

Miliţionarii chemaţi în grabă cu tărgile se opriseră în 
spatele ofiţerilor. Prinţul Andrei zăcea pe piept, cu faţa în 
iarbă şi respira greu, horcăind. 

— Ce v-aţi oprit? Veniţi încoace! 

Mujicii se apropiară şi îl luară de umeri şi de picioare, dar 
el gemu aşa de jalnic, încât oamenii schimbară o privire şi îl 
lăsară. 

— Ridică-l şi pune-l pe targă; acuma îi totuna, strigă o 
voce. 

Îl mai luară o dată de umeri şi îl puseră pe targă. 

— Ah, Doamne! Dumnezeule! Ce-i asta? În pântece! Ăsta-i 
sfârşitul. Ah, Doamne! Se auziră voci printre ofiţeri. Mi-a 
vâjâit pe la ureche, spuse adjutantul. 

Mujicii, potrivindu-şi targa pe umeri, o porniră grăbit, pe 
cărarea bătătorită de ei, spre postul de prim-ajutor. 

— Ţine pasul! Măi! ţărănoilor! Le strigă un ofiţer din urmă 
mujicilor, care păşeau nervos şi zdruncinau brancarda. 

— Schimbă pasul, Hveodor, ei, Hveodor, spuse mujicul din 
faţă. 

— lac-aşa, acuma-i bine, zise bucuros cel din spate, 
nimerind pasul. 

— Luminăţia-ta! A? Prinţul? rosti cu voce tremurată 
Timohin, care se apropiase în fugă, uitându-se la targa. 

Prinţul Andrei deschise ochii şi se uită, de pe brancarda în 
care i se afundase adânc capul, la cel care vorbea, apoi îşi 
cobori iarăşi pleoapele. 

Miliţionarii îl duseră spre pădure, unde se aflau nişte 
furgoane şi unde era instalat postul de prim-ajutor. Acest 


post de prim-ajutor consta din trei corturi cu poalele 
prelatelor ridicate, aşezate la marginea pădurii de 
mesteceni. În pădure, printre mesteceni, staţionau 
furgoanele şi caii. Caii mâncau din traiste ovăz şi vrăbiile 
zburau pe lângă ei şi ciuguleau boabele împrăştiate. Corbii, 
ademeniţi de mirosul sângelui, croncăneau nerăbdători, 
zburând din mesteacăn în mesteacăn. În jurul corturilor, pe 
o întindere de mai bine de două deseatine, zăceau întinşi şi 
şedeau jos pe pământ, sau stăteau în picioare oameni plini 
de sânge, în fel de fel de veşminte. În jurul răniților se 
îmbulzeau o mulţime de soldaţi - brancardierii, cu chipuri 
atente şi compătimitoare, pe care zadarnic îi izgoneau de 
acolo ofiţerii. Fără să-i asculte, ei se încăpăţânau să rămână, 
rezemându-se de tărgi, şi se uitau insistent, ca şi cum ar fi 
căutat să priceapă sensul greu de înţeles al acestui 
spectacol care se desfăşura în faţa lor. Din corturi se 
auzeau când vaiete de durere şi de mânie, când gemete 
jalnice. Din când în când ieşeau de acolo sanitari, alergând 
după apă, şi arătau la cei care trebuiau duşi înăuntru. 
Aşteptându-şi rândul în faţa cortului, răniții horcăiau, 
gemeau, plângeau, strigau, înjurau sau cereau votcă. Unii 
aiurau. Pe prinţul Andrei, în calitate de comandant al unui 
regiment, îl aduseră, păşind pe deasupra trupurilor încă 
nepansate ale răniților, chiar în faţa unui cort unde oamenii 
se opriră, aşteptând ordine. Prinţul Andrei deschise ochii şi 
multă vreme nu putu pricepe ceea ce se petrecea în jurul 
său. Lanul de ovăz, pajiştea, tufele de pelin, mingişoara 
aceea neagră care se învârtea şi pătimaşa lui râvnă de a 
trăi îi veniră în minte. La doi paşi de el, vorbind tare şi 
atrăgând atenţia tuturora, stătea, rezemat de un ciot, un 
subofițer cu fruntea bandajată, înalt, frumos şi cu părul 
negru. Era rănit de gloanţe la cap şi la picior. În jurul lui, 
ascultând lacom ceea ce povestea, se adunaseră o mulţime 
de brancardieri şi de răniţi. 

— Numai cât am purces a-i înghesui noi de acolo, că pe loc 
au şi lăsat toate celea şi au spălat putina; l-am prins până şi 


pe rege, striga ostaşul, uitându-se cu ochi aprinşi şi lucitori 
la cei din jurul său. Să ne fi venit numai, în clipa aceea, 
rezervele, măi frăţioare, nici numele nu le-ar mai fi rămas, 
fiindcă drept să-ţi spun... 

Prinţul Andrei, ca toţi ceilalţi care-l înconjurau pe 
povestitor, se uita la el cu priviri aprinse şi încerca un 
sentiment de uşurare. „Dar oare nu-i totuna acum? Îşi zise 
el. Dar ce va fi acolo şi ce-a fost aici? De ce mi-a părut rău 
că mă despart de viaţă? A fost ceva în viaţa asta ce n-am 
putut eu înţelege şi nici nu înţeleg.” 

XXXVII. 

UNUL DIN MEDICI, CU ŞORŢUL plin de sânge şi cu 
mâinile mici, la fel însângerate, ţinând cu una din ele o 
ţigară de foi între degetul mic şi cel mai mare (ca să n-o 
mânjească de sânge), ieşi din cort. Medicul înălţă capul şi 
începu să se uite în toate părţile, peste trupurile răniților. 
Voia, desigur, să se mai odihnească puţin. După ce-şi suci de 
câteva ori capul la dreapta şi la stânga, oftă şi lăsă privirile 
în jos. 

— Bine, îndată, spuse el la vorbele sanitarului, care 
arătase spre prinţul Andrei, şi dădu ordinul să fie dus în 
cort. 

Din mulţimea răniților care-şi aşteptau rândul se ridicară 
murmure de protest. 

— Se vede că şi pe lumea cealaltă tot numai boierii o duc 
bine, rosti unul. 

Prinţul Andrei fu dus în cort şi întins pe o masă care abia 
se eliberase şi pe care un sanitar o spăla de ceva. Prinţul 
Andrei nu putea înţelege desluşit ceea ce se petrecea în 
cort. Gemetele jalnice ce se auzeau din toate părţile şi 
durerile chinuitoare de la coapsă, din spinare şi din pântece 
îl sustrăgeau oricărei atenţii. Tot ce vedea împrejur se 
redusese pentru el la o singură impresie generală, aceea a 
trupurilor omeneşti dezgolite şi însângerate care păreau să 
umple tot cortul acesta scund, aşa cum cu câteva săptămâni 
în urmă fusese umplut în ziua aceea dogoritoare de august 


iazul murdar de pe drumul Smolenskului. Da, era acelaşi 
trup, aceeaşi chair a canon, care, ca şi cum i-ar fi prevestit 
cele ce se petreceau acum, trezise în el groaza. 

În cort erau trei mese. Două erau ocupate, iar pe a treia îl 
întinseseră pe prinţul Andrei. Câtva timp îl lăsară singur, 
aşa că fără să vrea putu să vadă ce se petrece pe celelalte 
două mese. Pe cea de alături era întins un tătar, cazac 
probabil, judecând după uniforma aruncată lângă masă. 
Patru soldaţi îl ţineau. Un doctor cu ochelari tăia ceva în 
spinarea lui arămie şi musculoasă. 

— Uh, uh, uh! Parcă grohăia tătarul; şi deodată, îşi ridică 
faţa negricioasă, cârnă şi cu fălci mari, îşi rânji dinţii albi şi 
începu să se zbată, scoțând un vaiet ascuţit, prelung şi 
sfâşietor. Pe cealaltă masă, în jurul căreia se îngrămădise o 
mulţime de lume, zăcea întins un om înalt, bine făcut, cu 
capul răsturnat pe spate. (Buclele, culoarea părului şi 
forma capului i se părură prinţului Andrei ciudat de 
cunoscute.) Câţiva oameni, infirmieri, se aruncaseră pe 
pieptul acestui om şi îl ţineau. Un picior alb, mare şi rotund 
se zvârcolea repede şi des, fără încetare, cu mişcări 
spasmodice. Omul plângea cu sughiţuri şi se îneca. Doi 
medici tăcuţi - unul era palid şi tremura - stau aplecaţi 
asupra celuilalt picior, roşu, şi făceau ceva cu el. După ce 
sfârşi cu tătarul, pe care-l înveliră cu o manta, doctorul cu 
ochelari, ştergându-şi mâinile, se apropie de prinţul Andrei. 

Se uită la faţa prinţului şi se întoarse pripit. 

— Dezbrăcaţi-l! Ce staţi? Strigă el supărat, adresându-se 
infirmierilor. 

Timpul celei mai îndepărtate copilării îi reveni în minte 
prinţului Andrei când infirmierul, cu mânecile suflecate, 
începu să-i descheie cu mâini grăbite nasturii şi să-i scoată 
hainele. Medicul, aplecându-se lângă rană, jos, o pipăi şi 
oftă din greu. Pe urmă făcu un semn cuiva şi durerile 
chinuitoare din pântec îl făcură pe prinţul Andrei să-şi 
piardă cunoştinţa. Când se trezi, oasele sfărâmate ale 
şoldului îi erau scoase, zdrenţele de carne tăiate şi rana 


bandajată. Îl stropeau cu apă pe obraz. Cum deschise ochii, 
doctorul se aplecă asupra lui, îl sărută tăcut pe buze şi se 
depărtă în grabă. 

După chinurile suferite, prinţul Andrei se simţea cuprins 
de o stare de beatitudine pe care demult n-o mai încercase. 
Cele mai frumoase şi mai fericite clipe ale vieţii lui, mai ales 
timpul cel mai îndepărtat al copilăriei, când îl dezbrăcau şi 
îl culcau în pătucul lui, când dădaca veghea asupră-i, 
cântându-i cântece de leagăn, când, afundându-şi capul în 
pernă, se simţea fericit doar la gândul că trăieşte - toate se 
prezentau acum închipuirii lui şi nu ca nişte năluciri ale 
trecutului, ci aievea. 

Lângă rănitul ale cărui trăsături i se păruseră prinţului 
Andrei cunoscute se îngrămădiseră medicii; acum îl ridicau 
şi se sileau să-l liniştească. 

— Arătaţi-mi-l... Ooooo! O! Oooo! Se auzea vocea lui 
speriată, întretăiată de hohote de plâns, care trăda 
supunere faţă de suferinţă. 

Auzind aceste gemete, prinţului Andrei îi veni să plângă. Îi 
venea să plângă poate pentru că murea lipsit de glorie, sau 
poate pentru că îi părea rău să se despartă de viaţă, sau din 
pricina copilăriei de care-şi amintise şi care n-avea să se 
mai întoarcă niciodată, sau poate pentru că suferea că 
suferă alţii în jurul lui şi că omul acesta de lângă dânsul 
gemea atât de jalnic; destul că-i venea să plângă ca un 
copil, cu lacrimi binefăcătoare, de bucurie aproape. 

Îi arătară rănitului piciorul tăiat, încălţat cu cizma şi plin 
de sânge închegat. 

— O! Oooo! Începu el să hohotească de plâns ca o femeie. 

Medicul care stătuse până atunci în dreptul rănitului, aşa 
încât prinţul Andrei nu putuse să-l vadă la faţă, se depărtă. 

— Dumnezeule! Ce-i asta? Ce caută el aici? Îşi spuse 
prinţul Andrei. 

În nenorocitul care se tânguia şi căruia abia i se tăiase 
piciorul, el îl recunoscu pe Anatol Kuraghin. Câţiva 
infirmieri îl susțineau de subsuori, încercând să-i dea să bea 


apă dintr-un pahar, a cărui margine buzele lui umflate şi 
tremurătoare n-o puteau prinde. Anatol suspina din greu. 
„Da, el este; da, omul acesta este legat strâns şi puternic 
prin ceva, nu ştiu prin ce, de mine, îşi zise prinţul Andrei, 
neînţelegând încă desluşit ceea ce vedea în faţa ochilor. Ce 
legătură are omul acesta cu copilăria mea, cu viaţa mea?” 
se întreba el, fără să găsească răspunsul. Şi deodată, îi 
veniră în gând alte amintiri neaşteptate, din lumea curată şi 
plină de dragoste a copilăriei. Îşi aduse aminte de Nataşa, 
aşa cum o văzuse întâia oară la bal în anul 1810, cu gâtul 
fin şi braţele subţiri, cu chipul sperios, fericit şi gata în orice 
clipă să se entuziasmeze; şi dragostea şi duioşia pentru ea 
se redeşteptară în sufletul lui mai vii decât oricând. Îşi 
aminti acum şi ce legătură era între el şi omul acesta, care-l 
privea pierdut, cu ochi umflaţi şi plini de lacrimi. Prinţul 
Andrei îşi aminti tot şi un sentiment de adâncă milă şi de 
dragoste faţă de omul acesta îi cuprinse sufletul fericit. 

Nu se mai putu stăpâni şi începu să verse lacrimi de 
duioşie şi de iubire de oameni şi de sine, lacrimi pentru 
rătăcirile lor şi ale sale. 

„Compătimirea, dragostea de frate faţă de cei ce ne 
iubesc, dragostea faţă de cei ce ne urăsc, faţă de vrăjmaşii 
noştri, da, dragostea aceea pe care a propovăduit-o 
Dumnezeu pe pământ, de care îmi vorbea prinţesa Maria şi 
pe care eu n-am înţeles-o - iată de ce-mi părea rău că mă 
despart de viaţă, iată ce mi-ar mai fi rămas dacă aş mai fi 
trăit. Acum însă e târziu. Ştiu că e târziu!” 

XXXVIII. 

ASPECTUL GROAZNIC AL câmpului de luptă acoperit de 
leşuri şi de răniţi, laolaltă cu greutatea pe care o simţea în 
cap şi cu ştirile despre omorârea şi rănirea a douăzeci 
dintre generalii săi cei mai de vază, precum şi conştiinţa că 
braţul lui, altădată puternic, era acum neputincios, toate 
acestea produseră o impresie neaşteptată asupra lui 
Napoleon, căruia de obicei îi plăcea să privească morţii şi 
răniții, punându-şi prin aceasta la încercare (cum credea el) 


tăria sufletească. În ziua aceea, priveliştea fioroasă a 
câmpului de luptă îi înviase tăria sufletească, pe care o 
considera meritul şi măreţia lui. Se grăbi să se depărteze 
de câmpul de luptă şi se înapoie pe dâmbul de la Şevardino. 
Galben, puhav, greoi, cu ochii tulburi, cu nasul roşu şi cu 
vocea răguşită, şedea, cu ochii în pământ, pe scaunul lui 
pliant, silit să asculte fără voia lui bubuitul tunurilor. 
Aştepta cu dureroasă nelinişte sfârşitul acestei bătălii, al 
cărei participant se considera, dar pe care n-o putea opri. 
Simţământul omenesc căpătase pentru o clipă ascendent 
asupra acelei artificiale viziuni a vieţii, căreia îi slujise el 
atâta vreme. Îl impresionaseră suferinţele şi moartea, pe 
care le văzuse pe câmpul de luptă, ca şi cum ar fi fost ale 
lui. Greutatea ce-i apăsa capul şi pieptul îi aminti că şi pe el 
îl pot ajunge suferinţa şi moartea. În clipa aceasta, nu-şi mai 
dorea nici Moscova, nici victoria, nici gloria. (Ce glorie îi 
mai trebuia?) lot ce mai dorea acum era odihnă, linişte, 
libertate. Dar înainte, când era pe înălţimea de la 
Semionovskoe, comandantul artileriei venise şi-i propusese 
să posteze acolo câteva baterii, pentru a înteţi focul 
împotriva ruşilor îngrămădiţi în faţa localităţii Kneazkovo. 
Napoleon consimţise şi ordonase să i se raporteze ce efect 
vor avea aceste baterii. 

Veni un aghiotant să raporteze că, la ordinul împăratului, 
două sute de tunuri au fost îndreptate asupra trupelor 
ruseşti, dar că ruşii nu se urnesc din loc. 

— Focul nostru îi seceră rânduri-rânduri, dar ei nu se 
clintesc, zise adjutantul. 

— Ils en veulent encore!689 spuse Napoleon cu glas 
răguşit. 

— Sire? Repetă adjutantul care n-auzise bine. 

— Ils en veulent encore, spuse iar, încruntându-se, 
Napoleon cu glas răguşit, donnez-leur-en! 690 

Şi fără ordinul său, de altfel, lucrurile pe care le voia el şi 
pe care dacă le mai ordona era doar fiindcă îşi închipuia că 
se aşteaptă ordine din partea lui se săvârşeau. Şi iarăşi se 


întoarse în lumea lui artificială de odinioară, lumea 
fantomelor măreției, şi din nou începu să-şi joace (aşa cum 
calul care pune în mişcare roata unui puț îşi închipuie că 
face asta pentru el însuşi) supus, rolul acela crud, trist, 
greu, neomenescul rol care-i fusese hărăzit. 

Dar nu numai în momentul acela şi în ziua aceea i-a fost 
întunecată mintea şi conştiinţa acestui om care purta 
partea cea mai grea a poverii ce-i apăsa pe toţi participanţii 
la această acţiune, ci niciodată de atunci şi până la sfârşitul 
vieţii sale n-a mai putut înţelege nici binele nici frumosul, 
nici adevărul, nici însemnătatea acţiunilor sale, care erau în 
prea vădit contrast cu binele şi cu adevărul, prea străine de 
tot ce-i omenesc, pentru ca să le fi putut el pricepe 
înţelesul. Nu se putea lepăda de faptele lui, slăvite de 
jumătate din omenire, şi de aceea a fost nevoit să se lepede 
de adevăr, de bine şi de tot ce e omenesc. 

Nu era întâia oară când, străbătând călare câmpul de 
luptă ticsit de morţi şi de schilozi (din voinţa sa, cum credea 
el) şi socotind la vederea lor câţi ruşi revin la un francez, se 
înşela singur, găsind motiv să se bucure că la un singur 
francez ieşeau cinci ruşi căzuţi. N-a fost singura zi în care a 
scris el în scrisoarea trimisă la Paris că le champ de bataille 
a ete superbe691, pentru că pe câmp zăceau cincizeci de 
mii de leşuri; dar până şi pe insula Sfânta Elena, în liniştea 
izolării, unde spunea că vrea să-şi consacre răgazul întreg 
descrierii marilor fapte pe care le-a săvârşit, el scria: „La 
guerre de Russie a du etre la plus populaire des temps 
modernes; c'etait celle du bon sens et des vrais interets, 
celle du repos et de la securite de tous; elle €tait purement 
pacifigue ea conservatrice. 

C'etait pour la grande cause, la fin des hasards et le 
commencement de la securite. Un nouvel horizon, de 
nouveaux travaux allaient se derouler, tout plein du bien- 
etre et de la prosperite de tous. Le systeme europeen se 
trouvait fonde; il n'etait plus question que de l'organiser. 


Satisfait sur ces grands points et tranquille partout, 
j'aurais eu aussi mon congres et ma sainte-alliance. Ce sont 
des idees qu'on m'a volees. Dans cette reunion de grands 
souverains, nous eussions traite de nos interets en famille 
et compte de clerc a maâtre avec les peuples. 

L'Europe n'eut bientât fait de la sorte veritablement qu'un 
meme peuple, et chacun, en voyageant partout, se fut 
trouve toujours dans la patrie commune. J'eusse demande 
toutes les rivieres navigables pour tous, la communaute des 
mers et que les grandes armees permanentes fussent 
reduites desormais a la seule garde des souverains. 

De retour en France, au sein de la patrie, grande, forte, 
magnifigue, tranquille, glorieuse, j'eusse proclame ses 
limites immuables; toute guerre future purement defensive; 
tout agrandissement nouveau antinaţional. J'eusse associe 
mon fils a l'empire; ma dictature eut fini et son regne 
constitutionnel eut commence€... 

Paris eut ete la capitale du monde et les Franqais l'envie 
des nations! 

Mes loisirs ensuite et mes vieux jours eussent €te 
consacres, en compagnie de limperatrice et durant 
l'apprentissage royal de mon fils, a visiter lentement et en 
vrai couple campagnard, avec nos propres chevaux, tous les 
recoins de lEmpire, recevant les plaintes, redressant les 
torts, semant de toutes parts et partout les monuments et 
les bienfaits."692 

El, omul, predestinat de providenţă să joace rolul trist şi 
silnic de călău al naţiunilor, voia să se încredinţeze singur 
că scopul faptelor sale era binele popoarelor, că putea să 
aibă în mâini soarta a milioane de oameni şi, prin putere, să 
facă binele! 

Des 400 000 hommes qui passerent la Vistule, scria el mai 
departe despre războiul din Rusia, la moitie etaient 
Autrichiens, Prussiens, Saxons, Polonais, Bavarois, 
Wurtembergeois, Mecklembourgeois, Espagnols, Italiens, 
Napolitains. L'armee imperiale, proprement dite, etait pour 


un tiers compos6e de Hollandais, Belges, habitants des 
bords du Rhin, Piemontais, Suisses, Genevois, Toscans, 
Romains, habitants de la 32-e division militaire, Breme, 
Hambourg etc.; elle comptait a peine 140 000 hommes 
parlant francais. L'expedition de Russie couta moins de 50 
000 hommes a la France actuelle; l'armee russe, dans la 
retrăite de Wilna a Moscou, dans les differentes batailles, a 
perdu quatre fois plus que l'armee franqaise; lincendie de 
Moscou a coute la vie a 100 000 Russes, morts de froid et 
de misere dans les bois; enfin, dans sa marche de Moscou a 
l'Oder, larmee russe fut aussi atteinte par l'intemperie de 
la saison; elle ne comptait a son arrivee a Wilna que 50 000 
hommes, et a Kalisch moins de 18 000.693 

EI şi-a închipuit că războiul cu Rusia a fost dezlănţuit din 
voinţa lui şi groaza celor săvârşite în acest război nu i-a 
cutremurat sufletul. Şi-a luat cu semeţie asupră-şi toată 
răspunderea evenimentelor şi mintea lui întunecată vedea 
îndreptăţire în faptul că, în numărul sutelor de mii de 
oameni omorâţi, erau mai puţini francezi decât bavarezi şi 
nemți din Hessa. 

XXXIX. 

CÂTEVA ZECI DE MII DE oameni zăceau morţi în diferite 
poziţii şi uniforme pe ogoarele şi fânețele boierilor Davâdov 
şi ale ţăranilor de pe moşiile statului, pe ogoarele şi fânețele 
pe care sute de ani de-a rândul îşi strânseseră grânele şi îşi 
păscuseră turmele sătenii din Borodino, Gorki, Şevardino şi 
Semionovskoe. În jurul posturilor de prim-ajutor pe o 
întindere de câte o deseatină, pământul şi iarba erau 
îmbibate de sânge. Răniţi şi nerăniţi din diferite unităţi, cu 
chipuri înspăimântate, se retrăgeau înapoi în pâlcuri, unii 
înspre Mojaisk, alţii înspre Valuevo. Alte pâlcuri de oameni, 
istoviţi şi flămânzi, mergeau înainte conduşi de comandanţi. 
A treia categorie de oameni stăteau pe loc şi continuau să 
tragă. 

Pe toată câmpia, atât de veselă şi de frumoasă înainte, cu 
licăririle ei de baionete şi cu fumurile înălțându-se în 


soarele dimineţii, se întindea acum o pâclă de umezeală şi 
de fum, şi mirosea ciudat, a acreală de salpetru şi de sânge. 
Se strânseră câţiva nouraşi şi o ploicică începu să picure 
încet peste morţi, peste răniţi, peste înspăimântați, peste 
istoviţi şi peste şovăielnici. Părea că spune: „Ajunge, oameni 
buni, ajungă-vă... Opriţi-vă... Treziţi-vă! Ce faceţi?” 

Oamenii aceştia vlăguiţi, lipsiţi de hrană şi de odihnă, 
dintr-o tabără şi din cealaltă, fură cuprinşi deopotrivă de 
îndoiala dacă se cuvine sau nu să se împuşte mai departe 
unii pe alţii şi pe toate feţele se putea observa şovăiala şi în 
fiecare suflet de om se ivea întrebarea: „De ce şi pentru 
cine să ucid sau să fiu ucis? Ucideţi pe cine vreţi, faceţi ce 
vreţi, eu nu mai vreau!” Gândul acesta crescu, spre seară, 
în mintea fiecăruia. Din clipă în clipă toţi oamenii aceştia se 
puteau îngrozi de ceea ce făceau, puteau să arunce tot şi să 
plece care încotro. 

Dar, deşi către sfârşitul bătăliei oamenii simțeau toată 
grozăvia faptei lor şi deşi ar fi fost bucuroşi să se oprească, 
o putere misterioasă, de neînțeles, continua să-i conducă şi, 
asudaţi, plini de praf şi de sânge, rămaşi doar câte unul din 
trei, tunarii, cu toate că se împleticeau şi gâfâiau de 
oboseală, cărau înainte muniții, încărcau tunurile, ocheau şi 
puneau fitiluri; iar ghiulelele zburau tot atât de iuți şi de 
cumplite dintr-amândouă părţile, sfârtecând trupuri de 
oameni, şi se săvârşea mai departe opera aceea de groază 
care nu se săvârşeşte din voinţa oamenilor, ci din voinţa 
aceluia care conduce oamenii şi lumile. 

Cel care ar fi văzut ariegărzile ruseşti dezorganizate ar fi 
spus că francezilor nu le mai trebuie decât o mică sforţare 
şi armata rusă va dispărea, iar acela care s-ar fi uitat în 
spatele frontului francez ar fi spus că ruşii nu mai aveau de 
făcut decât o mică sforţare şi francezii erau pierduţi. Dar 
nici francezii, nici ruşii nu făceau acest efort şi flacăra luptei 
se stingea domol. 

Ruşii nu făceau acest efort, pentru că nu ei erau aceia 
care-i atacaseră pe francezi; la începutul bătăliei ei doar se 


postaseră în drumul Moscovei, ca s-o apere, şi tot aşa 
stăteau şi acum, la sfârşitul bătăliei, cum stătuseră şi la 
început. Dar chiar dacă ţinta ruşilor ar fi fost să-i 
zdrobească pe francezi, ei tot n-ar fi putut face această 
ultimă sforţare, pentru că toate trupele ruseşti fuseseră 
greu lovite şi nu exista unitate care să nu fi avut de suferit 
în luptă, aşa că ruşii, păstrându-şi poziţiile, pierduseră 
jumătate din armată. 

Francezilor, care aveau vii în minte toate victoriile lor din 
ultimii cincisprezece ani, care credeau în invincibilitatea lui 
Napoleon, care ştiau că ocupaseră în bună parte câmpul de 
luptă, că nu pierduseră decât un sfert din efectivul lor şi că 
mai aveau în spate, neatinsă încă, o gardă de douăzeci de 
mii de oameni, le-ar fi fost uşor să facă această sforţare. 
Francezii, care atacaseră armata rusă cu scopul de ao 
scoate de pe poziţiile ei, ar fi trebuit să facă sforţarea, căci, 
atâta vreme cât ruşii le tăiau drumul spre Moscova întocmai 
ca şi înainte de bătălie, ţinta francezilor nu era atinsă şi 
toate sforţările şi pierderile lor rămâneau zadarnice. Dar 
francezii nu făcură acest efort. Unii istorici spun că lui 
Napoleon i-ar fi fost de ajuns să arunce în foc vechea sa 
gardă, încă neatinsă, pentru ca bătălia să fie câştigată. A 
spune ce s-ar fi întâmplat dacă Napoleon şi-ar fi vârât garda 
în foc e ca şi cum am spune ce-ar fi dacă toamna s-ar 
împrimăvăra. Asta nu se putea întâmpla, căci Napoleon a 
refuzat să-şi dea garda, nu pentru că n-a vrut, ci pentru că 
n-o putea face. Toţi generalii, ofiţerii şi soldaţii armatei 
franceze ştiau că asta nu era cu putinţă pentru că moralul 
scăzut al trupelor n-o permitea. 

Nu numai Napoleon încerca sentimentul acela asemănător 
stării de vis, când braţul ridicat pentru o lovitură teribilă 
cade fără putere, ci toţi generalii şi toţi soldaţii francezi, 
care luaseră sau nu luaseră parte la luptă şi care aveau 
atâta experienţă din celelalte bătălii (unde, după sforţări de 
zece ori mai mici, inamicul fugea), încercau acelaşi 
sentiment de groază în faţa unui inamic care, după ce-şi 


pierduse jumătate din armată, rămăsese tot atât de 
ameninţător pe poziţie, acum la sfârşit ca şi la începutul 
luptei. Forţa morală a armatei franceze, cea care atacase, 
se irosise. Nu o victorie dintre acelea care se stabileşte 
după numărul bucăţilor de pânză atârnate de bețe, aşa- 
numitele drapele smulse de la inamic, sau după terenul pe 
care l-au ocupat sau îl ocupă trupele, ci o victorie morală, o 
victorie dintre acelea care-l conving pe inamic de 
superioritatea morală a adversarului său şi de propria lui 
neputinţă, a fost victoria ruşilor la Borodino. Armata 
franceză, asemenea unei fiare înfuriate care a primit în 
goana ei o rană mortală, îşi simţea pieirea; dar ea nu se mai 
putea opri, tot aşa cum nu se putea să nu dea înapoi armata 
rusă, de două ori mai slabă. Printr-o ultimă sforţare, armata 
franceză s-a mai putut târî până la Moscova; acolo însă, fără 
alte sforţări din partea armatei ruse, a trebuit să piară de 
atâta sânge cât pierduse datorită rănii mortale de la 
Borodino. Consecința directă a bătăliei de la Borodino a fost 
fuga nejustificată de nimic a lui Napoleon din Moscova, 
înapoierea lui pe vechiul drum, cel al Smolenskului, pieirea 
a cinci sute de mii de invadatori şi pieirea Franţei 
napoleoniene, asupra căreia, întâia oară la Borodino, 
căzuse braţul unui potrivnic de o forţă morală superioară. 

Partea a treia. 

| 

PENTRU MINTEA OMENEASCA E de neconceput 
absoluta continuitate a mişcării. Omul poate înţelege legile 
unei mişcări, oricare ar fi ea, numai atunci când e în situaţia 
de a observa unităţi izolate şi arbitrar luate ale acestei 
mişcări. Dar, în acelaşi timp, tocmai din această divizare 
arbitrară a mişcării neîntrerupte în unităţi discontinui 
decurg, în mare parte, greşelile omeneşti. 

Este cunoscut aşa-numitul sofism al anticilor, care constă 
în afirmaţia că Ahile nu poate ajunge din urmă niciodată o 
broască ţestoasă care a pornit înaintea lui, în ciuda faptului 
că Ahile merge de zece ori mai repede decât broasca 


țestoasă: căci, de îndată ce Ahile parcurge distanţa ce-l 
desparte de broasca ţestoasă, broasca mai înaintează cu o 
zecime din această distanţă; Ahile străbate şi această 
zecime de distanţă, dar broasca ţestoasă înaintează şi ea cu 
o sutime, şi aşa mai departe la infinit. Problema aceasta li se 
părea anticilor de nerezolvat. Absurditatea concluziei (că 
Ahile nu va ajunge din urmă niciodată broasca ţestoasă) 
decurge numai din faptul că sunt luate, în mod arbitrar, 
unităţi discontinui ale mişcării, deşi atât mişcarea lui Ahile, 
cât şi mersul broaştei țestoase se produc fără întrerupere. 

Luând unităţi din ce în ce mai mici ale mişcării nu facem 
decât să ne apropiem de rezolvarea problemei, dar nu 
ajungem s-o rezolvăm niciodată. Numai dacă admitem o 
mărime infinit de mică şi o progresie geometrică cu raţia de 
o zecime din ea şi luăm suma termenilor acestei progresii 
geometrice, ajungem la soluţionarea problemei. O nouă 
ramură a matematicii, după ce a găsit metoda de a se 
raporta la mărimi infinitezimale, dă acum răspuns la alte 
probleme, mai complicate ale mişcării, care păreau de 
nerezolvat. 

Această nouă ramură a matematicii, necunoscută anticilor, 
admițând, în cercetarea problemelor mişcării, mărimi 
infinitezimale, adică mărimi de natură să restabilească 
principala condiţie a mişcării (continuitatea absolută), 
repară implicit greşeala de neînlăturat, pe care mintea 
omenească nu poate să n-o facă atunci când ia în 
consideraţie, în locul mişcării continui, unităţile ei 
discontinui. 

În aflarea legilor mişcării istorice se întâmplă exact acelaşi 
lucru. 

Mişcarea omenirii, care-şi are originea în nenumărate acte 
ale liberului arbitru omenesc, se produce în mod continuu. 

Stabilirea legilor acestei mişcări este scopul istoriei. Dar, 
pentru a pricepe legile mişcării neîntrerupte, a sumei 
tuturor actelor născute din libera voinţă a oamenilor, 
mintea omenească admite unităţi arbitrar luate, discontinui. 


O primă metodă a istoriei constă în a lua, după bunul plac, 
un şir de evenimente continui şi a le cerceta separat de 
celelalte, când în fapt nici un eveniment nu are şi nu poate 
avea vreun început, ci întotdeauna un eveniment rezultă 
din altul. A două metodă constă în a considera acţiunea 
unui singur om, împărat sau comandant de oşti, ca pe suma 
liberelor voințe ale oamenilor, atunci când, în fapt, suma 
liberelor voințe omeneşti nu se exprimă niciodată în 
acţiunea unui singur personaj istoric. 

Ştiinţa istoriei, în evoluţia ei, admite spre a fi cercetate 
unităţi din ce în ce mai mici şi pe calea aceasta caută să se 
apropie de adevăr. Dar, oricât de mici ar fi unităţile pe care 
le admite istoria, noi simţim că ipoteza unităţilor izolate, 
ipoteza începutului unui fenomen oarecare şi ipoteza că 
liberul arbitru al tuturor oamenilor se exprimă în acţiunile 
unui singur personaj istoric sunt false prin ele însele. 

Orice concluzie a istoriei se risipeşte, fără cea mai mică 
sforţare din partea criticii, ca pulberea care nu lasă nici o 
urmă, şi asta numai datorită faptului că critica îşi alege 
drept obiect de cercetare o unitate discontinuă, mai mare 
sau mai mică; fapt la care ea este întotdeauna îndreptăţită, 
de vreme ce unitatea istorică dată este totdeauna arbitrară. 

Numai admițând spre cercetare o unitate infinitezimală - 
diferenţialele istoriei, adică tendinţele de acelaşi gen ale 
oamenilor - şi însuşindu-ne arta calculului integral (luând 
adică suma acestor unităţi infinit de mici), putem nădâjdui 
să ajungem la înţelegerea legilor istoriei. 

Primii cincisprezece ani ai veacului al XIX-lea se 
caracterizează în Europa printr-o deplasare cu totul ieşită 
din comun a milioane de oameni. Oamenii îşi părăsesc 
ocupațiile obişnuite, se aruncă dintr-o parte în cealaltă a 
Europei, jefuiesc, se ucid unii pe alţii, triumfă şi 
deznădăjduiesc, şi tot cursul vieţii se schimbă câţiva ani în 
şir, prezentând o mişcare intensă, care la început merge 
crescând şi apoi slăbind. Care a fost pricina acestei mişcări, 


sau după care lege s-a produs? Se întreabă mintea 
omenească. 

Istoricii, răspunzând acestei întrebări, ne înşiră faptele şi 
vorbele câtorva zeci de oameni într-una dintre clădirile 
Parisului, dând acestor fapte şi discursuri numele de 
revoluţie; după aceea, ne dau o biografie amănunţită a lui 
Napoleon şi a câtorva personaje care l-au simpatizat sau i- 
au fost ostile, ne vorbesc despre influenţa unora dintre 
aceste personaje asupra celorlalte şi ne spun: iată de ce s-a 
produs această mişcare şi iată-i şi legile. 

Însă mintea omenească nu numai că refuză să dea crezare 
acestei explicaţii, dar spune de-a dreptul că metoda dea 
explica nu este cea justă, căci prin acest fel de a explica, un 
fenomen mai slab apare drept o cauză a unuia mai puternic. 
Suma tuturor liberelor voințe omeneşti a produs şi revoluţia 
şi pe Napoleon, şi numai suma acestor libere voințe i-a 
suportat întâi şi pe urmă i-a nimicit, şi pe prima şi pe 
ultimul. 

„Acolo unde au existat cuceriri, au existat de fiecare dată 
şi cuceritori, şi ori de câte ori au fost revoluţii într-un stat 
au existat şi oameni mari”, spune istoria. Într-adevăr, ori de 
câte ori s-au ivit cuceritori au fost şi războaie, răspunde 
mintea omenească, dar asta nu dovedeşte că cuceritorii 
erau pricina războaielor şi că ar fi cu putinţă să găseşti 
legile războiului în activitatea personală a unui singur om. 
De câte ori mă uit la ceasul meu şi văd că acele au ajuns la 
zece, aud că la biserica vecină încep să sune clopotele, dar, 
din faptul că de fiecare dată când acele ajung la zece încep 
să sune clopotele, eu n-am dreptul să trag concluzia că 
poziţia acelor de la ceasornicul meu ar fi cauza mişcării 
clopotelor. 

De fiecare dată când văd mişcarea locomotivei aud şi 
şuierul ei, văd şi deschiderea supapei şi mişcarea roţilor; 
dar de aici n-am dreptul să deduc că şuierul şi mişcarea 
roţilor sunt cauza mişcării locomotivei. 


Ţăranii spun că în primăvara târzie suflă vântul rece 
pentru că se desfac mugurii stejarilor şi, într-adevăr, în 
fiecare primăvară vântul rece bate atunci când 
înmugureşte stejarul. Dar, cu toate că mie mi-e necunoscută 
pricina pentru care odată cu înmugurirea stejarilor bate 
vântul rece, nu pot fi de aceeaşi părere cu ţăranii, când 
spun că desfacerea mugurilor de stejar e cauza vântului 
rece, pentru simplul fapt că tăria vântului este în afară de 
influenţa mugurilor de stejar. Eu văd doar coincidenţa 
condiţiilor care se poate vedea la apariţia oricăruia dintre 
fenomenele vieţii şi îmi dau seama că, oricum şi oricât de 
atent şi de amănunţit aş observa acele ceasornicului, 
supapa, roţile locomotivei şi mugurii stejarului, nu voi putea 
găsi în ele cauza sunetului clopotelor, a mişcării locomotivei 
şi a vântului de primăvară. Pentru a o afla, sunt nevoit să-mi 
schimb cu totul punctul de vedere când cercetez şi să 
studiez legile mişcării aburilor, clopotelor şi vânturilor. 
Acelaşi lucru trebuie să-l facă istoria. Şi încercări în acest 
sens au şi fost făcute. 

Pentru studierea legilor istoriei trebuie să ne schimbăm în 
întregime obiectul cercetărilor: să-i lăsăm în pace pe 
împărați, pe miniştri şi pe generali, şi să studiem 
elementele infinitezimale, de acelaşi gen, care conduc 
masele. Nimeni nu poate spune în ce măsură este dat 
omului să ajungă pe calea aceasta la înţelegerea legilor 
istoriei; dar este evident că pe această singură cale se află 
posibilitatea surprinderii legilor istoriei şi că, pe drumul 
acesta, mintea omenească n-a depus încă nici a milioana 
parte din energia pe care au depus-o istoricii în descrierea 
faptelor diferiților împărați, conducători de oşti şi miniştri şi 
în expunerea teoriilor lor în legătură cu aceste isprăvi. 

II. 

FORŢELE A DOUĂSPREZECE popoare din Europa au 
năvălit în Rusia. Armata rusă şi locuitorii se retrag, evitând 
ciocnirile, până la Smolensk şi de la Smolensk până la 
Borodino. Armata franceză se îndreaptă cu o iuţeală mereu 


crescândă spre Moscova, ţinta mişcării sale. luţeala 
marşului sporeşte pe măsura apropierii ei de ţintă, tot aşa 
cum creşte iuţeala unui corp în cădere, cu cât se apropie de 
pământ. Francezii au în spate o ţară de mii de verste, 
înfometată şi învrăjbită; în faţă, doar câteva zeci de verste o 
mai desparte de ţintă. Asta o simte fiecare soldat al armatei 
napoleoniene şi invazia progresează de la sine, numai prin 
forţa inerţiei. 

În armata rusă se aprinde din ce în ce, pe măsura 
retragerii, duhul urii împotriva inamicului: cu cât se retrag, 
cu atât sentimentul de ură se concentrează şi creşte. Lângă 
Borodino, se produce ciocnirea. Nici o armată, nici cealaltă 
nu se dezagregă; armata rusă se retrage însă imediat, tot 
atât de inevitabil cât de inerent este să se rostogolească un 
glob, ciocnindu-se de alt glob ce vine asupra lui cu forţă mai 
mare; şi este la fel de inerent ca şi globul invaziei să se mai 
rostogolească o bucată de vreme în virtutea inerţiei (deşi, în 
ciocnire, îşi pierde toată forţa). 

Ruşii se retrag la o sută douăzeci de verste, dincolo de 
Moscova; francezii ajung până la Moscova şi acolo se 
opresc. După asta, timp de cinci săptămâni, n-are loc nici o 
luptă. Francezii nu înaintează. Asemenea unei fiare rănite 
de moarte, care, pierzând sânge, îşi linge rănile, ei stau 
cinci săptămâni pe loc, la Moscova, fără să întreprindă ceva, 
şi, dintr-o dată, deşi n-a intervenit nimic nou, o iau la fugă 
înapoi: se reped la drumul către Kaluga şi (după victorie, de 
vreme ce câmpul de luptă de la Maloiaroslaveţ rămăsese tot 
în mâinile lor), fără să se mai angajeze în vreo bătălie 
serioasă, o iau şi mai repede la fugă înapoi, către Smolensk 
şi dincolo de Smolensk, dincolo de Wilna, dincolo de 
Berezina şi aşa mai departe. 

În seara de 26 august, atât Kutuzov, cât şi armata rusă în 
întregimea ei erau convinşi că bătălia de la Borodino fusese 
câştigată. Kutuzov îi şi scrisese asta împăratului. Kutuzov 
dăduse ordinul de pregătire a unei noi bătălii, care să-l 
zdrobească pe inamic, şi asta nu pentru că el ar fi vrut să 


mintă pe cineva, ci pentru că ştia că inamicul era învins, aşa 
cum ştiau acest lucru toţi cei care luaseră parte la bătălie. 

Dar în aceeaşi seară şi a doua zi începură să sosească, una 
după alta, ştirile că pierderile au fost nemaipomenite şi că 
jumătate din armată a pierit, aşa că o nouă bătălie se 
dovedea, materialiceşte, cu neputinţă. 

Nu se putea da bătălia câtă vreme încă nu erau culese 
toate informaţiile, cât timp nu erau adunaţi răniții, cât nu se 
completaseră muniţiile şi nu se număraseră morţii, nici nu 
fuseseră numiţi noi comandanţi în locul celor căzuţi şi cât 
timp oamenii n-apucaseră să fi mâncat şi să se fi odihnit. Pe 
de altă parte, îndată după bătălie, chiar a doua zi de 
dimineaţă, armata franceză (în virtutea aceleiaşi forţe a 
mişcării care acum sporise parcă invers proporţional cu 
pătratele distanțelor) se şi avântă, de la sine, asupra 
armatei ruseşti. Kutuzov avea chef să dea atacul a doua zi şi 
toată armata voia acest lucru, dar, pentru a putea ataca, nu- 
i destul să vrei să faci lucrul acesta; trebuie să ai putinţa s-o 
faci, şi posibilităţile lipseau. N-aveai cum să nu te retragi cu 
o etapă, apoi tot aşa n-aveai cum să nu te retragi cu încă 
una, apoi cu oa treia şi, în sfârşit, la 1 septembrie, când 
armata ajunse la Moscova, în ciuda moralului în creştere al 
trupelor, se cerea prin forţa lucrurilor ca aceste trupe să se 
retragă dincolo de Moscova. Şi trupele purceseră la încă o 
retragere, etapa ultimă, şi lăsară Moscova în mâinile 
inamicului. 

Pentru oamenii care s-au deprins să creadă că planurile de 
război şi de luptă se întocmesc de către comandanții de 
armate, aşa cum fiecare dintre noi, stând în cabinetul de 
lucru, dinaintea hărţii, ne închipuim cum şi în ce fel ne-am 
descurca în cutare sau cutare bătălie, se pun mai multe 
întrebări: de ce Kutuzov, în retragere, n-a procedat într-un 
fel sau altul, de ce n-a ocupat poziţii înainte de Fili, de ce nu 
s-a retras dintr-o dată pe drumul Kalugăi, abandonând 
Moscova ş.a.m.d. Oamenii care s-au deprins să creadă astfel 
uită, sau nu cunosc, inevitabilele condițiuni în care se 


desfăşoară totdeauna activitatea oricărui comandant 
suprem. Activitatea unui conducător de oşti n-are nici cea 
mai mică asemănare cu activitatea pe care ne-o închipuim 
noi, stând comod la birou şi urmărind pe hartă o campanie 
oarecare, cu un număr ştiut de soldaţi dintr-o tabără şi din 
alta, pornind de la un loc ştiut, începându-ne presupunerile 
dintr-un moment oarecare, ştiut dinainte. Comandantul 
suprem nu se află niciodată în faţa acelor elemente de 
început al unui eveniment oarecare, în care începem noi să 
luăm în consideraţie evenimentul. Comandantul suprem se 
află întotdeauna în centrul unui şir întreg de evenimente în 
curs, aşa că nu se găseşte niciodată, în nici un moment, în 
situaţia de a reflecta asupra întregului înţeles al 
evenimentului ce are loc. Clipă după clipă şi pe 
neobservate, evenimentul îşi modelează înţelesul şi, în 
fiecare moment al acestei modelări succesive şi continui a 
evenimentului, comandantul suprem se găseşte în centrul 
celui mai complicat joc de intrigi, de griji, dependențe şi 
jurisdicții, de proiecte, sfaturi, ameninţări şi minciuni; el 
este obligat, necontenit, să rezolve nenumăratele probleme, 
adesea contradictorii, ce i se pun. 

Savanţii istorici militari ne spun cu toată seriozitatea că pe 
drumul Kalugăi ar fi trebuit să-şi îndrepte Kutuzov armata 
mult mai înainte de a se îndrepta spre Fili şi că i-ar fi 
propus chiar cineva acest proiect. În faţa unui comandant 
suprem însă, mai ales într-un moment greu, se găsesc 
întotdeauna zeci de proiecte, nu unul. Şi toate aceste 
proiecte, alcătuite după regulile strategiei şi tacticii, se bat 
cap în cap. Treaba comandantului suprem n-ar fi, pare-se, 
alta decât să aleagă unul dintre aceste proiecte. Dar nici 
lucrul acesta nu-l poate face. Evenimentele nu-i dau răgaz. | 
se pune problema, să zicem, ca pe data de 28 să treacă pe 
drumul Kalugăi, dar între timp apare un aghiotant trimis de 
Miloradovici şi-l întreabă dacă să angajeze imediat lupta cu 
francezii sau să se retragă. Trebuie să dea, pe loc, cât ai 
bate din palme, o dispoziţie. Şi dispoziţia de a se retrage 


abate armata rusă din drumul Kalugăi. După aghiotant, un 
intendent întreabă încotro să îndrume carele cu proviant, 
iar şeful ambulanţei unde să ducă răniții, pe când un curier 
din Petersburg vine cu o scrisoare a împăratului, care nici 
nu vrea să-şi închipuie măcar că ar putea fi abandonată 
Moscova; tot atunci, rivalul comandantului suprem, cel 
care-l sapă din umbră (şi dintre aceştia se găsesc totdeauna 
nu numai unul), se prezintă cu un nou proiect diametral 
opus planului de ieşire la drumul Kalugăi; puterile 
comandantului suprem cer însă odihnă şi reconfortare, în 
timp ee un onorabil general, admis la decorare, vine să se 
plângă, şi populaţia imploră să fie apărată, iar ofiţerul 
trimis să recunoască terenul soseşte cu veşti care contrazic 
cu totul pe cele aduse de ofiţerul trimis înaintea lui; un 
spion, un prizonier şi un general trimis în recunoaştere 
înfăţişează fiecare altă situaţie a armatei inamicului. 
Lumea, deprinsă să nu ţină seamă ori să uite aceste 
condiţii, în care se desfăşoară inevitabil activitatea oricărui 
comandant suprem, judecă lucrurile bunăoară după situaţia 
trupelor la Fili şi de aici presupune că putea hotări foarte 
uşor comandantul suprem, la 1 septembrie, dacă Moscova 
trebuia să fie părăsită sau apărată, când de fapt de 
problema aceasta nici nu putea fi vorba în situaţia de atunci 
a armatei ruseşti, la numai cinci verste de Moscova. Când s- 
a tranşat această chestiune? Ea s-a tranşat şi la Drissa şi la 
Smolensk şi, mai ales, la 24 august la Şevardino şi la 26 
august la Borodino şi, în fiecare zi, în fiecare oră şi clipă a 
retragerii de la Borodino până la Fili. 

III. 

RETRĂGÂNDU-SE DE LA BORODINO, trupele ruseşti se 
opriră la Fili. Ermolov, care plecase să studieze terenul, 
veni la feldmareşal. 

— Pe aceste poziţii nu ne putem bate! Zise el. 

Kutuzov se uită mirat la el şi îl puse să mai repete o dată. 
Când Ermolov sfârşi ce avea de spus, Kutuzov întinse o 
mână spre el: 


— Ia dă-mi mâna! Zise el şi, răsucindu-i-o în aşa fel, încât 
să-i poată pipăi pulsul, zise: Nu ţi-e bine, dragul meu. Ia 
seama la ce spui! 

La şase verste de bariera Dorogomilovskaia, pe dealul 
Poklonnaia, Kutuzov se dădu jos din trăsură şi se aşeză pe o 
bancă la marginea drumului. Un grup numeros de generali 
i se strânseră în jur. Contele Rastopcin, sosit de la Moscova, 
li se alătură. Toată această strălucită societate, împărţită în 
câteva grupuri, discuta despre avantajele şi dezavantajele 
poziţiei, despre aşezarea trupelor, despre planurile 
propuse, despre situaţia Moscovei în general, despre 
probleme militare. Simţeau cu toţii că, deşi nu fuseseră 
invitaţi la aşa ceva şi cu toate că adunarea nu purta acest 
nume, era vorba de un consiliu de război. Discuţiunile se 
mențineau toate pe tărâmul problemelor de ordin general. 
Dacă vreunul împărtăşea altuia sau afla de la el vreo 
noutate, despre asta vorbea numai în şoaptă şi trecea din 
nou, imediat, la probleme generale; nici glume, nici râs şi 
nici măcar zâmbet nu se pomenea la oamenii aceştia. Toţi, 
se vedea cât de colo, se sforţau să fie la înălţimea situaţiei. 
Toate grupurile care discutau între ele căutau să fie cât mai 
aproape de comandantul suprem (banca pe care şedea el 
forma centrul grupurilor) şi toţi vorbeau în aşa fel, încât să 
fie auziţi de acesta. Comandantul suprem asculta şi, uneori, 
punea să se repete ceea ce auzea, dar el însuşi nu se 
amesteca în discuţie şi nu-şi dădea nici o părere. De cele 
mai multe ori, ascultând discuţiile vreunui grup, îşi întorcea 
capul, în semn de dezamăgire, ca şi cum s-ar fi spus cu totul 
altceva decât se aştepta el să audă. Unii vorbeau despre 
poziţie, criticând nu atât poziţia însăşi, cât mai ales 
capacitatea şi priceperea celor care o aleseseră; alţii 
argumentau că greşeala fusese săvârşită mai demult şi că 
bătălia trebuia primită încă de alaltăieri; grupul al treilea 
discuta despre bătălia de la Salamanca, despre care tocmai 
le povestise francezul Crossard, sosit de curând şi purtând 
încă uniforma spaniolă. (Francezul, împreună cu unul 


dintre prinții germani care serveau în armata rusă, analiza 
asediul Saragosei, spunând că tot aşa ar putea fi apărată şi 
Moscova.) Într-un al patrulea grup, contele Rastopcin 
spunea că el, cu voluntarii din Moscova, e gata să piară sub 
zidurile capitalei, dar că, totuşi, nu poate să nu regrete 
nesiguranța în care a fost lăsat şi că, dacă ar fi ştiut lucrul 
acesta mai demult, ar fi fost cu totul altceva... Alţii, dintr-un 
al cincilea grup, vrând să arate profunzimea concepţiilor lor 
strategice, vorbeau despre direcţia în care trebuiau să fie 
îndreptate armatele. În fine, cei dintr-al şaselea grup 
discutau ceva cu totul absurd. Chipul lui Kutuzov devenea 
din ce în ce mai îngrijorat şi mai trist. Din toate discuţiile 
acestea, Kutuzov vedea un singur lucru: să aperi Moscova 
era o imposibilitate materială, în toată puterea cuvântului, 
adică era în aşa grad exclusă orice putinţă de a o apăra, 
încât dacă un comandant suprem, nebun, ar fi dat ordin de 
atac nu s-ar fi produs decât o zăpăceală generală şi bătălia 
tot nu s-ar fi putut da; şi nu s-ar fi putut da pentru că toţi 
comandanții superiori nu numai că socoteau poziţia 
imposibilă, dar nu prevedeau, în discuţiile lor, decât ce avea 
să se întâmple după părăsirea neîndoielnică a acestei 
poziţii. Într-adevăr, cum şi-ar fi putut duce comandanții 
armatele la atac, pe un câmp de luptă pe care-l considerau 
o poziţie imposibilă? Comandanții subalterni şi până şi 
soldaţii (care judecă şi ei) considerau, de asemenea, poziţia 
ca fiind imposibilă şi de aceea nu puteau porni să se bată 
atâta vreme cât erau încredinţaţi că vor fi înfrânți. Dacă 
Benigsen rămânea la ideea apărării poziţiei şi dacă ceilalţi o 
mai discutau încă, problema asta nu mai avea nici o 
importanţă în sine; ea prezenta importanţă doar ca motiv 
de ceartă şi de intrigi. Asta o înţelegea bine Kutuzov. 

Benigsen, care alesese poziţia, făcea aprins paradă de 
patriotismul său rusesc (ceea ce Kutuzov nu putea asculta 
fără să se încrunte) şi rămânea la ideea apărării Moscovei. 
Kutuzov vedea limpede ca ziua scopul lui Benigsen: în caz 
că apărarea nu reuşea, să dea vina pe Kutuzov, care 


adusese, fără să dea vreo luptă, armatele până sub 
dealurile Vorobiov; iar în caz de reuşită, să şi-o atribuie; în 
cazul însă când Kutuzov ar fi refuzat apărarea, să se pună 
la adăpost de crima părăsirii Moscovei. Problema aceasta, a 
intrigii, nu-l preocupa de fel pe bătrân în momentul acesta. 
O singură şi groaznică întrebare îl ardea ca jarul. Şi la 
această întrebare nu-i dăduse încă nimeni răspuns. 
Întrebarea ce-şi punea era: „Sunt eu oare cel care l-a lăsat 
pe Napoleon să ajungă până la Moscova şi când am făcut eu 
lucrul acesta? Când s-a hotărât lucrul acesta? Nu cumva 
ieri, când i-am trimis lui Platov ordinul să se retragă, sau 
acum trei zile, seara, când am aţipit puţin şi i-am ordonat 
lui Benigsen să mă înlocuiască la comandă? Sau şi mai 
demult? Dar când, când s-a hotărât oare această grozăvie? 
Moscova trebuie părăsită! Trupele trebuiesc retrase şi eu 
trebuie să dau ordinul acesta!” Să dea acest ordin 
îngrozitor, lui Kutuzov i se părea totuna cu a renunţa la 
comanda armatei. Dar, pe lângă că iubea puterea şi se 
obişnuise cu ea (onorurile ce i se dăduseră prinţului 
Prozorovski, sub ordinele căruia servise în Turcia, îl 
sâcâiseră), era convins că e predestinat să salveze Rusia, 
fiindcă doar de aceea fusese adus, din voinţa poporului şi 
împotriva voinţei suveranului, la comanda supremă. Avea 
convingerea că el era singurul care se putea menţine la 
comanda armatei în împrejurările acestea grele, că singur 
el, în toată lumea, era în stare să nu se lase cuprins de 
panică, ştiindu-şi-l ca adversar pe neînvinsul Napoleon; şi 
acum se îngrozea la gândul ordinului pe care era nevoit să-l 
dea. Dar trebuia să ia o hotărâre, trebuiau curmate odată 
discuţiile acestea din jurul său, care începeau să ia un 
caracter prea liber. 

Chemă la locuinţa lui pe generalii cei mai vechi în grad. 

— Ma tete, fut-elle bonne ou mauvaise, n'a qu'a s'aider 
d'elle meme! 694 zise el, ridicându-se de pe bancă şi porni 
spre Fili, unde îl aşteptau trăsurile. 

IV. 


ÎN ODAIA CEA MARE A CELEI mai bune izbe din Fili, izba 
mujicului Andrei Savostianov, la ceasurile două, se întruni 
consiliul. Bărbaţii, femeile şi copiii din numeroasa familie a 
mujicului se înghesuiră în odăiţa întunecoasă de cealaltă 
parte a tindei. Numai nepoţica lui Andrei, Malaşa, o fetiţă 
de şase ani, pe care serenissismul, mângâind-o, o dăruise la 
ceai cu o bucăţică de zahăr, rămăsese pe cuptor în 
încăperea cea mare. Malaşa privea de pe cuptor, sfioasă şi 
fericită, la chipurile, uniformele şi decoraţiile generalilor 
care intrau unul după altul în izbă şi se aşezau pe laviţele 
late sub icoanele din colţ. Singur moşul, cum îl numea în 
gândul ei Malaşa pe Kutuzov, şedea deoparte, în umbra 
celuilalt colţ, lângă cuptor. Şedea cufundat cu toată 
greutatea într-un jilţ de campanie, suflând greu şi 
potrivindu-şi tot timpul gulerul tunicii, care, deşi descheiat, 
parcă-l tot strângea de gât. Cei care intrau, se apropiau 
unul după altul, mai întâi de feldmareşal, care, unora le 
strângea mâna, altora le făcea semn din cap. Kaisarov, 
aghiotantul său, voi să dea la o parte perdeluţa ferestrei din 
faţa lui Kutuzov, dar el făcu supărat un semn cu mâna şi 
Kaisarov înţelese că serenissimul nu dorea să-i fie văzută 
faţa. 

În jurul mesei ţărăneşti, de molift, pe care zăceau 
grămadă hărţi, planuri, creioane şi hârtii, se adunase atâta 
lume, încât ordonanţele fură nevoite să mai aducă o laviţă, 
pe care o puseră lângă masă. Pe ea luară loc ultimii veniţi: 
Ermolov, Kaisarov şi Toll. Chiar sub icoane, în capul mesei, 
şedea, cu crucea Sfântul Gheorghe la gât, cu fruntea lui 
înaltă ce i se împreuna cu creştetul pleşuv şi cu chipul lui de 
o paloare bolnăvicioasă, Barclay de Tolly. Erau două zile de 
când îl chinuiau frigurile şi chiar în clipa aceea îl scuturau şi 
îi dădeau dureri. Alături de el şedea Uvarov care, cu glas 
scăzut (aşa cum vorbeau toţi), gesticulând, îi spunea ceva 
lui Barclay. Dohturov, mic şi rotofei, cu sprâncenele ridicate 
şi cu mâinile pe pântece, asculta atent. De cealaltă parte 
şedea, sprijinindu-şi într-o mână capul lat cu trăsături 


severe şi cu ochi scânteietori, contele Osterman-Iolstoi, 
care părea adâncit în gânduri. Raevski, care avea un aer 
nerăbdător, îşi răsucea mereu, cu un gest care-i devenise 
deprindere, părul negru de pe tâmple, uitându-se când la 
Kutuzov, când la uşa de la intrare. Chipul blând, puternic şi 
frumos al lui Konovniţân era luminat de un zâmbet şiret şi 
delicat. Întâlnise privirea Malaşei şi îi făcea din ochi semne, 
care o îmbiau pe fetiţă să zâmbească. 

Toţi îl aşteptau pe Benigsen, care îşi sfârşea prânzul 
gustos, sub pretextul unei noi inspectări a poziţiilor. 
Aşteptarea se prelungi de la patru până pe la şase, şi în 
toată vremea aceasta se discută încet, în grupuri separate, 
fără să se înceapă consfătuirea propriu-zisă. 

Numai după ce intră în izbă Benigsen, Kutuzov îşi trase, 
din colţul său, jilţul până aproape de masă, dar în aşa fel, 
încât să nu-i bată în faţă lumânările puse pe masă. 

Benigsen deschise consiliul cu întrebarea: „Să părăsim 
fără luptă sfânta şi vechea capitală a Rusiei, sau s-o 
apărăm?” Urmă o tăcere îndelungată şi generală. Toate 
chipurile se posomorâră şi, în liniştea aceasta, se auzea 
doar răsuflarea grea şi tusea lui Kutuzov, tuse ce trăda 
supărare. Ochii tuturora erau îndreptaţi asupra lui. Malaşa 
se uita şi ea tot la moş. Era mai aproape decât toţi de 
dânsul şi văzu cum i se încreţise faţa; parc-ar fi fost gata să 
plângă. Dar numai pentru puţină vreme. 

— Sfânta şi vechea capitală a Rusiei! Rosti el deodată, 
repetând supărat vorbele lui Benigsen şi arătând prin asta 
nota falsă a acestor cuvinte. Daţi-mi voie să vă spun, 
luminăţia-voastră, că întrebarea n-are rost pentru un rus. 
(Şi îşi aplecă trupul greoi înainte.) E o întrebare care nu se 
poate pune; asemenea întrebare n-are nici un sens. 
Problema pentru care i-am poftit pe aceşti domni să se 
adune aici este o problemă militară. Chestiunea este 
următoarea: „Salvarea Rusiei e în armată. Este mai 
folositor să riscăm a pierde şi armata şi Moscova, primind 
lupta, sau să predăm Moscova fără luptă? lată asupra cărei 


întrebări vreau să vă cunosc părerea.” (Şi se lăsă pe 
spătarul jilţului.) 

Începu dezbaterea. Benigsen nu considera încă jocul cu 
totul pierdut. De acord cu Barclay şi cu ceilalţi asupra 
imposibilității de a primi o luptă defensivă la Fili, el, pătruns 
de patriotismul rus şi de dragoste pentru Moscova, 
propunea să fie trecute, în noaptea aceea, armatele din 
flancul drept în flancul stâng şi să fie atacat a doua zi 
flancul drept al francezilor. Părerile se împărţiră; începură 
să se certe, unii susţinându-l, alţii împotrivindu-i-se. 
Ermolov, Dohturov şi Raevski erau de aceeaşi părere cu 
Benigsen. Împinşi fie de sentimentul necesităţii jertfelor 
înainte de predarea capitalei, fie de alte socoteli, personale, 
generalii aceştia parcă nu înțelegeau că acest consiliu nu 
putea schimba cursul inevitabil al evenimentelor şi că 
Moscova era ca şi părăsită, de pe acum. Ceilalţi generali 
înţeleseră asta şi, lăsând la o parte discuţia despre 
Moscova, vorbiră doar din direcţia pe care, în retragerea ei, 
urma să o ia armata. Malaşa, care era numai ochi la tot ce 
se petrecea în odaie, înţelegea altminteri tâlcul acestui 
consiliu. Ei i se părea că era vorba doar de o luptă 
personală între „moş” şi „lungan”, cum îl numise ea pe 
Benigsen. Îi vedea cum se înfurie când vorbesc unul cu altul 
şi, în sufletul ei, ţinea partea moşului. Pe la jumătatea 
discuţiei, ea prinse privirea iute şi vicleană pe care moşul i- 
o aruncase lui Benigsen şi, după asta, spre bucuria ei, băgă 
de seamă că moşul, spunându-i ceva lunganului, îl 
doborâse: Benigsen se înroşise deodată şi începuse să se 
plimbe, scos din fire, prin odaie. Cuvintele care-l necâjiseră 
până într-atâta pe Benigsen exprimau calm şi domol 
părerea lui Kutuzov despre avantajele şi dezavantajele 
propunerii lui Benigsen referitoare la transferarea trupelor 
- în cursul nopţii - din flancul drept în cel stâng, în vederea 
atacării flancului drept al francezilor. 

— Eu, domnilor, zise Kutuzov, nu pot aproba planul 
contelui. Mişcările de trupe, la mică distanţă de inamic, 


sunt întotdeauna periculoase şi istoria militară confirmă 
acest lucru. Aşa, bunăoară, iată... (Kutuzov părea adâncit în 
gânduri, căutându-şi exemplul, şi se uita la Benigsen cu o 
privire luminoasă, naivă). Da, iată, să luăm chiar bătălia de 
la Friedland, de care, pe cât cred eu, contele îşi aduce bine 
aminte; această bătălie... n-a fost tocmai reuşită, doar din 
pricină că poziţiile trupelor noastre s-au schimbat la prea 
mare apropiere de inamic... 

Urmară câteva clipe de tăcere, care li se părură tuturor 
nesfârşit de lungi. 

Dezbaterile fură reluate, dar pauzele deveneau tot mai 
dese şi pricepură toţi că nu mai au ce-şi spune. 

În răstimpul uneia dintre aceste pauze Kutuzov oftă din 
greu, ca şi cum s-ar fi pregătit să vorbească. Toţi îşi 
întoarseră privirile spre dânsul. 

— Eh bien, messieurs! Je vois que c'est moi qui payerai les 
pots casses! 695 zise el. Şi, ridicându-se încetişor, se 
apropie de masă. Domnilor, v-am ascultat părerile. Unii nu 
vor fi de acord cu mine. Dar eu (se opri o clipă), cu puterea 
încredinţată mie de suveran şi de patrie, eu ordon 
retragerea! 

După asta, generalii începură să se împrăştie, cu precauţia 
tăcută şi solemnă cu care se împrăştie lumea după o 
înmormântare. 

Unii dintre generali se apropiau de comandantul suprem 
şi, cu glas scăzut, cu totul pe alt ton decât atunci când 
luaseră cuvântul la consiliu, îi raportau câte altceva. 

Malaşa, care era demult aşteptată la cină, se dădu cu 
băgare de seamă jos de pe poiată, pe la spate, punându-şi 
unul câte unul picioruşele goale pe prichiciul cuptorului şi, 
strecurându-se printre picioarele generalilor, o zbughi pe 
uşă afară. 

După ce dădu drumul generalilor, Kutuzov rămase multă 
vreme singur, cu coatele pe masă, cu gândul tot la aceeaşi 
groaznică întrebare: „Când, când oare s-a hotărât la urma 


urmei, părăsirea Moscovei? Când s-a săvârşit faptul care a 
provocat această hotărâre şi cine-i vinovat de asta?” 

— La asta, la asta, nu m-am aşteptat, îi spuse el lui 
Schneider, un aghiotant de-al său, care veni la el noaptea 
târziu, la asta nu m-am aşteptat! Asta nu mi-a putut trece 
prin cap! 

— Aveţi nevoie de odihnă, serenissime, spuse Schneider. 

— Dar nu se poate! Or să mănânce şi ei carne de cal, ca şi 
turcii! Strigă, fără să răspundă, Kutuzov, lovind în masă cu 
pumnul lui puhav. Or să mănânce şi ei, numai să... 

V. 

ÎN CU TOTUL ALT CHIP opus lui Kutuzov, a procedat, tot 
cam pe atunci, cu prilejul unui eveniment şi mai important 
decât retragerea fără luptă a armatei, şi anume cu prilejul 
părăsirii Moscovei şi al incendierii ei, contele Rastopcin, 
care trece în ochii lumii drept conducător al acestui 
eveniment. 

Evenimentul acesta - părăsirea şi incendierea Moscovei - 
a fost tot atât de inevitabil ca şi retragerea trupelor fără 
luptă dincolo de Moscova, după bătălia de la Borodino. 

Ceea ce s-a întâmplat ar fi putut fi prezis de fiecare rus, nu 
pe temeiul deducţiilor logice, ci bizuindu-se pe un 
simţământ pe care l-au avut părinţii noştri şi care trăieşte în 
oricare din noi. 

Începând de la Smolensk, în toate oraşele şi satele de pe 
pământul rusesc, fără participarea lui Rastopcin şi fără 
afişele sale, s-a întâmplat tot ce s-a petrecut şi la Moscova. 
Poporul aştepta cu nepăsare venirea inamicului, nu se 
răscula, nu provoca tulburări, nu făcea pe nimeni bucăţi, ci 
îşi aştepta liniştit împlinirea ursitei, simţindu-şi lăuntric 
puterea de a găsi, în cele mai grele clipe, tocmai ceea ce 
trebuia făcut. Şi, cum se apropia inamicul, elementele cele 
mai înstărite ale populaţiei fugeau, părăsindu-şi avutul; 
sărăcimea rămânea pe loc, dând foc şi distrugând ceea ce 
rămăsese. 


Congştiinţa că aşa trebuia să fie şi că aşa va fi întotdeauna 
se afla şi se află în sufletul fiecărui rus. Conştiinţa şi, mai 
mult, presimţirea că Moscova avea să fie luată exista în 
sufletul societăţii moscovite a anului 1812. Cei care 
începuseră să părăsească Moscova încă din iulie şi de pe la 
începutul lui august arătaseră că se aşteptau la lucrul 
acesta. Cei care plecau cu ceea ce puteau lua, lăsându-şi 
casele şi jumătate din avut, procedau aşa, datorită acelui 
patriotism ascuns (latent), care se exprimă nu prin fraze, nu 
prin jertfirea copiilor pentru salvarea patriei şi aşa mai 
departe, prin mijloace nefireşti, ci pe nesimţite, simplu şi 
organic, şi tocmai de aceea şi dă întotdeauna cele mai 
viguroase rezultate. 

„E ruşinos să fugi din faţa primejdiei; numai laşii fug din 
Moscova”, li se spunea moscoviţilor. Rastopcin, cu afişele 
lui, le vâra în cap că era ruşinos lucru să fugi din Moscova. 
Şi moscoviţilor le era ruşine să primească numele de laşi, le 
era ruşine să plece, dar cu toate astea plecau, ştiind că aşa 
trebuia. Pentru ce plecau? Nu se poate presupune că 
Rastopcin i-ar fi speriat cu grozăviile pe care le făcea 
Napoleon pe teritoriile cotropite. Plecau, şi cei dintâi au 
plecat bogaţii, oamenii cu carte, care ştiau foarte bine că 
Viena şi Berlinul rămăseseră întregi după ocupaţie şi că 
locuitorii de acolo, în timpul ocupaţiei, îşi petrecuseră de 
minune vremea cu încântătorii francezi, pe care-i iubeau 
atâta pe atunci bărbaţii ruşi şi mai ales femeile ruse. 

Plecau fiindcă pentru poporul rus nu putea încăpea 
întrebarea dacă va fi sau nu va fi bine la Moscova sub 
administraţia franceză. Sub administraţia francezilor nu 
puteau rămâne: era tot ce putea fi mai rău. Plecaseră ei şi 
până la bătălia de la Borodino; plecau, cu atât mai grăbiţi, 
după bătălia de la Borodino, fără să răspundă la chemarea 
de a apăra oraşul şi fără să ţină seamă de manifestele 
comandantului suprem al Moscovei - ce-i destăinuiau 
intenţia de a scoate icoana Maicii Domnului de la Iver şi de 
a merge la luptă cu ea în frunte - nici de baloanele care 


trebuiau să aducă pierzania francezilor, nici de toate 
nimicurile de care pomenea Rastopcin în afişele sale. 
Moscoviţii ştiau că armata e cea care trebuie să lupte şi că, 
dacă ea nu e în stare, atunci ei cu domnişoarele şi cu 
servitorii nu puteau da piept cu Napoleon pe Tri Gori, aşa 
că trebuiau să plece, oricât i-ar fi durut să-şi părăsească tot 
avutul. Ei plecau şi nu se gândeau la măreaţa însemnătate a 
acestei imense şi bogate capitale, părăsită de locuitori şi 
lăsată pradă focului (marele oraş de lemn, părăsit de 
locuitorii lui, era sigur că avea să fie ars); fugeau, fiecare pe 
socoteala lui, şi cu toate astea numai pentru că au plecat ei 
s-a săvârşit acel măreț eveniment, care va rămâne pentru 
totdeauna gloria supremă a poporului rus. Boieroaica aceea 
care s-a urnit din Moscova încă din iunie, cu harapii şi cu 
măscăricii ei cu tot, spre un sat din gubernia Saratov, având 
vaga conştiinţă că ea nu-i sluga lui Bonaparte şi cu teama să 
nu fie cumva oprită de cineva din ordinul lui Rastopcin, a 
săvârşit cu simplitate şi adevăr fapta aceea mare care a 
salvat Rusia. Dar contele Rastopcin care, când îi făcea de 
ocară pe cei care plecau, când evacua autorităţile, când 
înarma cu puşti scoase din uz vreo ceată de beţivi, când 
ieşea cu icoanele, când îi interzicea mitropolitului Augustin 
să scoată moaştele şi icoanele, când aduna toate căruțele 
particulare aflate în Moscova, sau cu o sută treizeci şi şase 
de căruţe transporta balonul la care lucra Leppich, când 
lăsa să se înţeleagă că el va da foc Moscovei, când povestea 
cum şi-a incendiat propria casă şi scria către francezi o 
proclamaţie, prin care-i acuza solemn că au distrus căminul 
copiilor săi, Rastopcin care aci îşi atribuia gloria incendierii 
Moscovei, aci se lepăda de ea, aci ordona populaţiei să pună 
mâna pe toţi spionii şi să-i aducă la el, aci îşi ocăra 
poporenii pentru acest lucru, aci îi deporta pe toţi francezii 
din Moscova, aci îi dădea voie să rămână în oraş doamnei 
Aubert-Chalme, care constituia punctul central al întregii 
populaţii franceze din Moscova, ordonând însă prinderea şi 
deportarea nejustificată de vreo vină vizibilă, a bătrânului şi 


onorabilului director-adjunct al poştelor, Kliuceariov; 
Rastopcin care, ba aduna poporul la Tri Gori ca să se bată 
cu francezii, ba ca să scape de popor, îi dădea în mâini, să-l 
omoare, un om, iar el fugea de acasă pe uşa de din dos, ba 
spunea că nu va putea supravieţui dezastrului Moscovei, ba 
scria în albume, pe franţuzeşte, versuri despre rolul său în 
acest dezastru696 - omul acesta n-a priceput însemnătatea 
evenimentului care se săvârşea, dar voia să facă şi el ceva, 
să uimească pe cineva, să făptuiască ceva patriotic şi eroic 
şi, ca un copil, zburda în faţa acestui eveniment, măreț şi de 
neînlăturat, care a fost părăsirea şi incendierea Moscovei, 
străduindu-se, cu mâna lui mică, ba să împingă înainte, ba 
să oprească cursul imensului torent popular, care-l lua şi pe 
el la vale. 

VI. 

HELENE, ÎNAPOINDU-SE CU toţi curtenii de la Wilna la 
Petersburg, se afla într-o situaţie foarte dificilă. 

La Petersburg, Helene se bucurase de ocrotirea deosebită 
a unui potentat care ocupa una dintre cele mai înalte 
demnități în stat. La Wilna însă, ea se apropiase de un tânăr 
principe străin. Când se întoarse la Petersburg, prinţul şi 
potentatul erau amândoi în capitală; fiecare dintre ei îşi 
revendica drepturile şi Helene se găsi în faţa unei probleme 
încă noi în cariera ei: să păstreze raporturi strânse cu 
amândoi, fără a-l jigni pe vreunul. 

Ceea ce pentru altă femeie ar fi părut foarte greu şi chiar 
imposibil nu-i dădu de gândit nici măcar o clipă contesei 
Bezuhova, care, cum se vede, nu degeaba se bucura de 
reputaţia unei femei inteligente. Dacă ar fi încercat să-şi 
ascundă faptele sau să iasă prin şiretlicuri din încurcătură, 
tot s-ar fi dat cândva de gol, recunoscându-se prin asta 
vinovată; dar Helene, dimpotrivă, ca un om cu adevărat 
mare, care poate tot ce vrea, luase de la început poziţia 
celui care are dreptate, lucru pe care îl credea sincer, ca şi 
faptul că vinovaţi sunt toţi ceilalţi. 


La cea dintâi ocazie când tânărul personaj străin îşi 
permise să-i facă reproşuri, ea îşi înălţă mândră capul 
frumos şi, privindu-l peste umăr, îi spuse cu tărie: 

— Voila l'6goisme et la cruaute des hommes! Je ne 
m'attendais pas a autre chose. La femme se sacrifie pour 
vous, elle souffre, et voila sa recompense. Quel droit avez- 
vous, Monseigneur, de me demander compte de mes 
amities, de mes affections? C'est un homme qui a ete plus 
qu'un pere pour moi.697 

Personajul dădu să spună ceva. Helene îl întrerupse: 

— Eh bien, oui, zise ea, peut-etre qu'il a pour moi d'autres 
sentiments que ceux d'un pere, mais ce n'est pas une raison 
pour que je lui ferme ma porte. Je ne suis pas un homme, 
pour etre ingrate. Sachez, Monseigneur: pour tout ce quia 
rapport a mes sentiments intimes, je ne rends compte qu'a 
Dieu et a ma conscience698, sfârşi ea, ducându-şi mâna la 
frumosul ei piept, care i se ridica peste măsură, şi 
înălţându-şi ochii la cer. 

— Mais ecoutez-moi, au nom de Dieu! 

— Epousez-moi et je serai votre esclave! 

— Mais c'est impossible! 

— Vous ne daignez pas descendre jusqu'a moi, vous!699 
spuse ea, izbucnind în plâns. 

Personajul încercă s-o liniştească; Helene, însă, spunea 
printre lacrimi (ca şi când şi-ar fi uitat de sine însăşi, ieşită 
din fire cum era) că nimic n-o poate opri să se mai 
căsătorească o dată, că mai sunt asemenea exemple (pe 
atunci erau încă prea puţine exemple, dar ea-l numi pe 
Napoleon şi alte feţe înalte), că ea n-a fost niciodată soţia 
bărbatului ei, că a fost o victimă. 

— Dar legile, religia... spuse personajul, dându-se aproape 
bătut. 

— Legile, religia... De ce-ar mai fi fost născocite, dacă n-ar 
putea face lucrul acesta! Zise Helene. 

Personajul important rămase uimit că nu-i trecuse prin 
minte o judecată atât de simplă şi se adresă pentru sfat 


sfinţilor fraţi din Comunitatea Iezuiţilor, cu care se afla în 
strânse relaţii. 

Câteva zile după această convorbire, la una dintre 
fermecătoarele serbări pe care Helene le dădea în vila sa 
de la Kamennâi Ostrov, îi fu prezentat un om în vârstă, cu 
părul alb ca zăpada şi ochi negri, strălucitori - fascinantul 
monsieur de Jobert - un jesuite a robe courte700 care stătu 
mult timp de vorbă cu Helene, în grădină, sub lumina 
feerică şi în sunetele muzicii, despre dragostea de 
Dumnezeu, de Christ, de sfânta inimă a Maicii Domnului şi 
despre mângâierile pe care le dă credincioşilor, în această 
viaţă şi în viaţa viitoare, singura religie adevărată, cea 
catolică. Helene fu mişcată şi de câteva ori le dădură 
lacrimile, şi ei şi lui monsieur Jobert, iar vocea le tremură. 
Dansul, la care un cavaler veni să o poftească pe Helene, îi 
tulbură convorbirea cu viitorul ei directeur de 
conscience701, dar a doua zi, monsieur de Jobert se 
prezentă singur, seara, la Helene şi de atunci începu să o 
viziteze foarte des. 

Într-o zi, el o conduse pe contesă la biserica catolică, unde 
ea îngenunche în faţa altarului la care fusese dusă. 
Francezul cel tomnatic şi fascinant îi puse mâinile pe 
creştet şi ea, cum singură povestea mai târziu, simţi ceva ca 
un suflu înviorător pogorându-i-se în suflet. I se explică apoi 
că aceasta fusese la grâce702. 

Pe urmă, veni la ea un abate, a robe longue703, o spovedi 
şi o dezlegă de toate păcatele. A doua zi îi aduseră o cutiuţă 
în care se afla cuminecătura şi i-o lăsară acasă, ca să se 
poată împărtăşi. După câteva zile, spre marea ei mulţumire, 
Helene află că fusese primită în sânul bisericii adevărate, 
catolice, şi că despre asta va afla în curând însuşi papa, 
care-i va trimite un document. 

Tot ce se petrecea în vremea aceasta în jurul ei şi cu ea, 
toată atenţia ce i se acorda din partea atâtor oameni 
inteligenţi, într-o formă atât de plăcută şi de rafinată, ca şi 
puritatea de porumbiţă în care se afla (purta acum tot 


timpul numai rochii albe cu panglicuţe albe) - toate acestea 
îi făceau plăcere; dar din satisfacția aceasta nu lipsea nici o 
clipă imaginea ţelului urmărit şi, cum se întâmplă 
întotdeauna în materie de vicleşuguri, unde prostul se 
descurcă mai bine decât cei deştepţi, pricepând ea că toate 
aceste vorbe frumoase şi toate aceste stăruinţe n-aveau alt 
scop decât ca, îndată după convertirea ei la catolicism, să i 
se stoarcă bani în folosul instituţiilor iezuite (lucru cu 
privire la care i se şi făcuse aluzie), Helene, înainte de a da 
bani, stărui să se facă mai grabnic diferitele formalităţi care 
să o libereze de cel care-i era soţ. După părerile ei, rostul 
oricărei religii consta doar în a satisface dorinţele omeneşti, 
în schimbul respectării anumitor convenienţe. Şi, fără să-şi 
piardă din vedere țelul, într-una dintre convorbirile cu 
duhovnicul ei, ea îi ceru insistent să-i răspundă în ce 
măsură căsătoria o lega de bărbatul ei. 

Erau amândoi în salon, la fereastră, pe înserate. Pe 
fereastră venea miros de flori. Helene era în rochie albă, 
transparentă la piept şi umeri. Abatele, bine hrănit, cu 
bărbia plinuţă, proaspăt rasă, cu gura frumoasă, cărnoasă, 
cu mâinile albe puse blând pe genunchi, şedea foarte 
aproape de Helene şi, cu un zâmbet fin pe buze, cu privirea 
calm-fermecată de frumuseţea ei, se uita din când în când 
la chipul ei şi îi expunea punctul său de vedere cu privire la 
chestiunea care-i preocupa pe amândoi. Helene, zâmbind 
neliniştită, se uita la părul lui buclat şi la obrajii lui oacheşi, 
plini şi bine raşi, şi din clipă în clipă se aştepta ca discuţia să 
ia altă întorsătură. Abatele, însă, deşi se desfăta vădit cu 
frumuseţea interlocutoarei sale, era preocupat doar de 
propria-i iscusinţă în susţinerea argumentelor. 

Teza susţinută de apărătorul conştiinţei era următoarea. 

— Necunoscând însemnătatea pasului întreprins, 
dumneavoastră aţi făcut legământ de credinţă conjugală 
unui bărbat care, la rândul său, primind taina cununiei fără 
să creadă în valoarea ei religioasă, a săvârşit un sacrilegiu. 
Căsătoria aceasta n-a avut importanţa dublă pe care 


trebuia să o aibă. Dar, cu toate acestea, făgăduinţa dată v-a 
legat. Aţi călcat-o. Ce aţi săvârşit prin asta? Peche veniel 
sau peche mortel? 704 Peche veniel, pentru că 
dumneavoastră aţi greşit fără intenţie rea. Dacă aţi face o 
nouă căsătorie acum, cu scopul de a avea copii, păcatul v-ar 
putea fi iertat. Dar chestiunea prezintă iarăşi un dublu 
aspect. Întâi... 

— Dar eu cred, zise deodată, cu zâmbetul ei fermecător, 
Helene, pe care toate astea o plictiseau, că eu, odată ce am 
trecut la religia cea adevărată, nu mai pot fi legată de 
obligaţiile pe care mi le-a impus o religie falsă. 

Le directeur de conscience fu uimit de felul în care-i fusese 
prezentat, cu atâta simplitate, oul lui Columb. Era încântat 
de repeziciunea neaşteptată a progreselor elevei sale, dar 
nu putu să se lepede de edificiul argumentelor pe care şi-l 
clădise cu atâta trudă. 

— Entendons-nous, comtesse! 705 zise el zâmbind şi 
începu să combată raţionamentul fiicei lui spirituale. 

VII. 

HELENE ÎNȚELEGEA CĂ afacerea era foarte simplă şi 
uşoară din punct de vedere bisericesc, dar că apărătorii 
conştiinţei sale îi făceau dificultăţi, numai pentru că nu ştiau 
în ce chip avea să privească autoritatea laică această 
chestiune. 

În urma acestei concluzii, Helene hotărî că acţiunea 
trebuie pregătită, mai întâi, în societate. Ea stârni gelozia 
bătrânului dregător şi îi spuse ceea ce-i spusese şi celuilalt 
adorator, adică îi puse problema în aşa chip, încât singurul 
mijloc de a câştiga drepturi asupra ei consta în a se căsători 
cu dânsa. Bătrânul dregător rămase, în prima clipă, la fel 
de uluit ca şi cel dintâi, tânărul personaj, de propunerea de 
a se căsători cu o femeie al cărei bărbat era în viaţă; dar 
convingerea neclintită a Helenei că lucrul e tot aşa de 
simplu şi de firesc ca şi măritişul unei fete avu efect şi 
asupra lui. Dacă s-ar fi băgat de seamă, fie şi cea mai 
neînsemnată urmă de şovăire, de ruşine, sau de fereală din 


partea Helenei, cauza ei ar fi fost fără îndoială pierdută; dar 
nu numai că nu erau semne de aşa ceva, ci, dimpotrivă, ea 
povestea cu simplitate şi naivă bunăvoință tuturor 
prietenilor (şi tot Petersburgul ii era prieten) că îi făcuseră 
propuneri de căsătorie şi principele şi demnitarul, că ea îi 
iubea pe amândoi şi nu ştia cum să facă să nu-i amărască 
nici pe unul, nici pe celălalt. 

Prin Petersburg, zvonul se răspândi cât ai clipi, dar nu 
zvonul că Helene vrea să se despartă de bărbat (dacă s-ar fi 
răspândit acest zvon, foarte mulţi s-ar fi ridicat împotriva 
unei asemenea intenţii nelegiuite), ci că nefericita, 
frumoasa Helene se află în dilemă, neştiind pe care dintre 
cei doi pretendenți să-l ia în căsătorie. Chestiunea nu mai 
era deci, în ce măsură acest fapt ar fi fost posibil, ci doar 
care ar fi fost partida cea mai convenabilă şi cum avea să fie 
privit faptul la curte. E drept, se găseau şi câţiva 
îndărătnici, care nu fuseseră în stare să se ridice la 
înălţimea problemei şi care vedeau în aceste planuri o 
adevărată terfelire a tainei cununiei; dar aceştia erau puţini 
şi tăceau; pe cei mai mulţi îi preocupa însă chestiunea 
fericirii care dăduse peste Helene şi alegerii celei mai bune. 
Cât priveşte întrebarea dacă era bine sau rău să se mărite o 
femeie atât timp cât bărbatul îi era în viaţă, despre asta nici 
nu se discuta, căci problema fusese, desigur, rezolvată de 
oameni mai cu cap decât noi (cum se spunea) şi să te 
încumeţi a judeca însemna să-ţi arăţi prostia şi lipsa artei de 
a trăi în societate. 

Singură Maria Dmitrievna Ahrosimova, sosită în vara 
aceea la Petersburg pentru a-şi revedea unul dintre feciori, 
îşi permise să-şi spună de-a dreptul părerea care era opusă 
aceleia a societăţii. Întâlnind-o pe H6lene la un bal, Maria 
Dmitrievna o opri în mijlocul sălii şi, în tăcerea generală, îi 
spuse cu vocea ei aspră: 

— Pe aici, pe la voi, au început să se mărite femeile înainte 
de a le muri bărbaţii. Tu, poate, crezi că ai născocit ceva 


nou? Te înşeli, drăguță! Asta-i demult născocită. În toate... 
se face la fel! 

Şi, cu vorbele acestea, suflecându-şi mânecile largi cu 
gestul ei obişnuit de ameninţare, Maria Dmitrievna trecu 
mai departe, aruncând priviri supărate în dreapta şi în 
stânga. 

Deşi toţi se temeau de ea, Maria Dmitrievna era privită 
aici, la Petersburg, ca un fel de măscărici, aşa că din 
cuvintele spuse de ea oamenii nu reţineau decât cuvântul 
grosolan, pe care şi-l repetau unii altora, în şoaptă, convinşi 
că în acest cuvânt era toată sarea celor spuse. 

Prinţul Vasili, uitând cam des în ultima vreme ce spunea şi 
repetând de sute de ori acelaşi lucru, rostea de câte ori 
avea prilejul s-o întâlnească pe fiica sa, următoarele: 

— Helene, j'ai un mot a vous dire! Şi, smucindu-i mâna în 
jos, o lua deoparte. J'ai eu vent de certains projets, relatifs 
a... Vous savez. Eh bien, ma chere enfant, vous savez que 
mon coeur de pere se rejouit de vous savoir... Vous avez 
tant souffert... Mais, chere enfant... ne consultez que votre 
coeur. C'est tout ce que je vous dis.706 Şi înăbuşindu-şi de 
fiecare dată aceeaşi tulburare, îşi lipea obrazul de tâmpla 
fiicei lui şi se depărta. 

Bilibin, care-şi menținea reputaţia de om extrem de 
inteligent şi care era prietenul dezinteresat al Helenei, 
prieteni dintre aceia pe care îi au întotdeauna în jurul lor 
femeile frumoase şi care nu-s niciodată avansați la rangul 
de amanți, Bilibin odată, într-un petit comite707 îi spuse 
prietenei sale Helene părerea asupra întregii chestiuni. 

— Ecoutez, Bilibine (Helene îşi chema totdeauna acest soi 
de prieteni pe numele de familie), şi îi atinse cu mâna ei 
albă, încărcată de inele, mâneca fracului. Dites-moi, comme 
vous diriez a une soeur, que dois-je faire? Lequel des deux? 
708 

Bilibin îşi încreţi pielea de deasupra sprâncenelor şi 
rămase pe gânduri, cu un zâmbet pe buze. 


— Vous ne me prenez pas prin surprindere, vous savez, 
zise el. Comme veritable ami, j'ai pense et repense a votre 
affaire. Voyez-vous, şi vous epousez le prince (era vorba de 
cel tânăr), şi îndoi un deget, vous perdez pour toujours la 
chance d'epouser l'autre et puis, vous mecontentez la Cour. 
(Comme vous le savez, il y a une espece de parente.) Mais şi 
vous epousez le vieux comte, vous faites le bonheur de ses 
derniers jours, et puis, comme veuve du grand... le prince 
ne fait plus de mesalliance en vous epousant709, şi Bilibin 
îşi descreţi iar pielea frunţii. 

— Voila un veritable ami! Zise Helene, strălucind de 
bucurie şi atingând, încă o dată, cu mâna, mâneca lui 
Bilibin. Mais c'est que jaime l'un et lautre; je ne voudrais 
pas leur faire du chagrin. Je donnerais ma vie pour leur 
bonheur a tous deux! 710 spuse ea. 

Bilibin strânse din umeri, vrând să spună că, în faţa unei 
dureri ca asta, nici chiar el nu ştie ce-i de făcut. 

„Une maâtresse-femme! Voila ce qui s'appelle poser 
carrement la question. Elle voudrait epouser tous les trois a 
la fois”711, gândi Bilibin. 

— Dar, spune-mi, cum va privi bărbatul dumitale această 
chestiune? Zise el, fără să-i fie teamă, ştiindu-şi reputaţia, 
că se va descalifica punând o întrebare aşa de naivă. Va fi el 
oare de acord? 

— Ah! Il m'aime tant! Răspunse Helene, căreia i se părea, 
nu se ştie de ce, că şi Pierre o iubeşte. Il fera tout pour moi! 
712 

Bilibin îşi încreţi fruntea, ca să atragă atenţia că vine un 
mot.713 

— Meme la divorce7 14, zise el. 

Helene făcu haz. 

Din rândul celor care-şi permiteau să se îndoiască de 
legitimitatea căsătoriei ce se plănuia, era şi mama Helenei, 
prinţesa Kuraghina. O rodea neîncetat invidia faţă de fiică- 
sa şi acum, când obiectul invidiei era tot ce putea fi mai 
aproape de inima ei, nu se putea împăca deloc cu gândul 


acesta. Consultă un preot rus în ce măsură e cu putinţă un 
divorţ şi o nouă căsătorie, atât timp cât soţul este încă în 
viaţă, şi preotul îi spuse că lucrul nu-i cu putinţă; ba, spre 
marea ei bucurie, îi arătă şi textul Evangheliei, în care 
(după părerea preotului) se condamnă de-a dreptul 
căsătoria atâta timp cât soţul este în viaţă. 

Înarmată cu aceste argumente care i se păreau de 
necombătut, bătrâna prinţesă se duse la fiică-sa într-o zi, 
dis-de-dimineaţă, ca s-o găsească singură acasă. 

După ce ascultă obiecţiunile mamei sale, Helene zâmbi 
blând, batjocoritor. 

— Bine, dar în Evanghelie stă scris de-a dreptul: cine se 
căsătoreşte cu o femeie divorțată... spuse bătrâna prinţesă. 

— Ah, maman, ne dites pas de betises! Vous ne comprenez 
rien. Dans ma position, j'ai des devoirs715, spuse Helene, 
înlocuind cu franceza limba rusă, în care i se părea 
întotdeauna că rămâne oarecare impreciziune în 
chestiunea ei. 

— Dar, scumpa mea... 

— Ah, maman, comment est-ce que vous ne comprenez 
pas que le Saint Pere, qui a le droit de donner des 
dispenses...716 

În timpul acesta, doamna de companie pe care o avea 
Helene în casă intră să o anunţe că alteţa-sa e în salon şi că 
doreşte să o vadă. 

— Non, dites-lui que je ne veux pas le voir, que je suis 
furieuse contre lui, parce qu'il m'a manque parole.717 

— Comtesse, a tout peche misericorde! 718 zise, intrând, 
un tânăr blond, cu faţa prelungă şi nasul lung. 

Bătrâna prinţesă, respectuoasă, se ridică şi făcu o 
reverență. Tânărul care intrase nu-i dădu nici o atenţie. 

Prinţesa înclină din cap spre fiica ei şi se îndreptă cu pas 
lin spre uşă. 

„Da, are dreptate! Îşi zicea bătrâna prinţesă, ale cărei 
convingeri se năruiseră la apariţia alteţei-sale. Are 
dreptate; dar, cum de n-am ştiut şi noi oare lucrul acesta, în 


tinereţea noastră? Era doar atât de simplu”, îşi zicea, 
urcându-se în cupeu, prinţesa cea bătrână. 

La începutul lui august, situaţia Helenei se clarificase şi ea 
îi scrise bărbatului ei (care o iubea, cum credea ea, foarte 
mult) o scrisoare prin care-i anunţa intenţia de a se căsători 
cu X şi trecerea ei la singura religie adevărată, şi îl ruga să 
facă toate formalităţile necesare pentru divorţ, despre care 
avea să-i vorbească aducătorul scrisorii de faţă. 

„Sur ce, je prie Dieu, mon ami, de vous avoir sous Sa 
sainte et puissante garde. Votre amie, Helene.”719 

Scrisoarea aceasta ajunse acasă la Pierre în timpul când el 
se afla pe câmpul de luptă de la Borodino. 

VIII. 

SCOBORÂND IN FUGĂ DE PE movila bateriei lui Raevski, 
pentru a doua oară spre sfârşitul bătăliei, Pierre se 
îndreptă, odată cu grupurile masive de soldaţi, printr-o 
râpă spre Kneazkovo, ajunse până în dreptul punctului de 
prim-ajutor şi, auzind strigăte şi gemete şi văzând sânge, 
porni în fugă mai departe, amestecându-se cu grupurile de 
soldaţi. 

Tot ce mai dorea acum Pierre, cu toate fibrele sufletului 
său, era să scape cât mai repede de îngrozitoarele impresii 
trăite în ziua aceea, să se întoarcă la modul lui obişnuit de 
viaţă şi să se culce liniştit în patul lui, acasă. Simţea că 
numai în condițiuni de viaţă normală ar fi în stare să se 
înţeleagă pe sine şi toate cele văzute şi trăite. Dar 
condiţiunile acestea obişnuite de viaţă nu erau de găsit 
nicăieri. 

Cu toate că aici, pe drumul pe care mergea acum, 
ghiulelele şi gloanţele nu mai şuierau, oriunde-ţi roteai 
privirile era acelaşi lucru ca acolo, pe câmpul de luptă. Erau 
aceleaşi chipuri suferinde, chinuite, şi uneori ciudat de 
indiferente, acelaşi sânge, aceleaşi mantale soldăţeşti, 
aceleaşi focuri de armă care, deşi mai îndepărtate acum, 
provocau aceeaşi groază; pe lângă toate astea, mai era şi 
zăduful şi praful. 


După ce bătuse ca la trei verste pe şoseaua principală a 
Mojaiskului, Pierre se aşeză jos, pe marginea drumului. 

Amurgul învăluise pământul şi bubuitul tunurilor încetase. 
Pierre se sprijini într-un cot, se lungi la pământ şi şezu aşa 
multă vreme, privind la umbrele care se perindau prin 
întuneric, pe lângă el, trecând înainte. I se părea tot timpul 
că vine spre el o ghiulea, cu un şuierat îngrozitor; tresărea 
şi se ridica brusc. Nu mai ştia de când şedea acolo. Pe la 
miezul nopţii, trei soldaţi poposiră lângă el, aduseră 
vreascuri şi se apucară să facă foc. 

Soldaţii, uitându-se cu coada ochiului la Pierre, aţâţară 
focul, puseră la fiert o gamelă, în care sfărâmară pesmeţi, şi 
dumicară şi ceva slănină. Mirosul plăcut de mâncare grasă 
se amesteca cu mirosul de fum. Pierre se înălţă puţin şi oftă. 
Soldaţii (erau trei) mâncau fără să-i dea vreo atenţie şi 
vorbeau între ei. 

— Dar tu, cine-oi fi fiind? Se întoarse către Pierre unul 
dintre soldaţi, vrând, desigur, să înţeleagă prin întrebarea 
aceasta ceea ce înţelese şi Pierre, şi anume: dacă ţi-e 
foame, ţi-om da şi ţie, numai să ne spui dacă eşti om de 
treabă. 

— Eu? Eu? zise Pierre, simțind nevoia să-şi coboare cât 
mai mult situaţia socială pentru a fi mai pe înţeles şi a se 
putea apropia cât se poate mai mult de soldaţi. Sunt ofiţer 
de rezervă, miliţionar, dar detaşamentul meu nu-i aici; am 
luat parte la bătălie şi m-am rătăcit de ai mei. 

— l-auzi! Zise unul dintre soldaţi. 

Al doilea soldat dădu din cap. 

— Păi, mănâncă, dacă vrei, nişte kavardaciok, zise cel 
dintâi şi îi întinse lui Pierre, lingând-o mai întâi, o lingură de 
lemn. 

Pierre se dete mai aproape de foc şi începu să mănânce 
kavardaciok, mâncarea din gamelă, care i se păru cea mai 
gustoasă mâncare din câte avusese vreodată prilej să 
mănânce. În timp ce sta aşa, aplecat deasupra gamelei, şi 
înfuleca lacom, lingură după lingură, alegându-şi bucăţile 


cele mai mari, cu chipul luminat de foc, soldaţii se uitau 
tăcuţi la el. 

— Şi încotro vrei s-o iei acuma? Zi-ne şi nouă! Întrebă 
iarăşi unul dintre ei. 

— Eu? La Mojaisk. 

— Eşti cumva, cum s-ar zice, boier? 

— Da. 

— Şi cum îţi zice? 

— Piotr Kirillovici. 

— Păi, Piotr Kirillovici, hai ş-om merge; te-om duce noi. 

Prin bezna grea, soldaţii o porniră împreună cu Pierre 
spre Mojaisk. 

Cântau cocoşii când ajunseră la Mojaisk şi începură să 
urce panta abruptă. Pierre mergea în rând cu soldaţii, 
uitând cu totul că hanul la care trăsese era jos, sub deal, şi 
că trecuse de el. Nici nu şi-ar fi adus aminte de lucrul 
acesta (atât era de zăpăcit), dacă nu s-ar fi întâlnit la 
mijlocul dealului cu gromul său care, după ce umblase să-l 
caute prin tot târgul, se întorcea înapoi la han. Gromul îl 
recunoscu după pălărie, care se vedea albă în întuneric. 

— Luminăţie, zise el, ce spaimă am mai tras! De ce umblaţi 
pe jos? Unde vă duceţi? Poftiţi! 

— Ah, da, zise Pierre. 

Soldaţii stătură locului. 

— Ei, ce-i, te-ai găsit cu ai tăi? Zise unul dintre ei. 

— Păi, rămâi sănătos, Piotr Kirillovici, parcă aşa-ţi zice, 
nu? Rămâi sănătos, Piotr Kirillovici! Se auziră şi vocile 
celorlalţi. 

— Mergeţi sănătoşi! Spuse Pierre şi porni împreună cu 
gromul spre han. 

„Trebuie să le dau ceva!” se gândi Pierre, ducând mâna la 
buzunar. „Nu, nu trebuie!” îi şopti parcă o voce. 

În odăile hanului nu mai era loc. Pierre ieşi în curte şi se 
culcă în trăsura lui, trăgându-şi mantaua peste cap. 

IX. 


NICI NU PUSESE BINE PIERRE capul pe perna trăsurii, 
că şi simţi cum îl fură somnul, dar, deodată, i se păru că 
aude, aproape, cu claritatea realităţii însăşi, bubuituri de 
tun, gemete, strigăte, explozii de obuze şi simţi în nări 
mirosul sângelui şi al prafului de puşcă; groaza şi spaima 
morţii îl năpădiră. Deschise ochii speriat şi scoase capul de 
sub manta. Era linişte în toată curtea. Doar lângă poartă, 
lipăind prin noroi şi discutând ceva cu rândaşul, umbla 
ordonanța cuiva. Deasupra capului lui Pierre, sub streaşină 
întunecată a şopronului de lemn, porumbeii se zburătăciră 
speriaţi de mişcarea pe care o făcuse ridicându-se. În toată 
curtea se răspândise un iz puternic de fân, bălegar şi 
catran, caracteristic hanurilor, evocând în aceste clipe, în 
sufletul lui Pierre, pacea şi bucuria. Între cele două streşini 
negre, se vedea cerul limpede, înstelat. 

„Slavă Domnului că s-a isprăvit! Îşi zise Pierre, vârându-şi 
capul la loc, sub manta. O, îngrozitor lucru e frica şi ce 
ruşinos m-am lăsat cuprins de ea! Iar ei... ei... au fost tot 
timpul, până la sfârşit, tari şi liniştiţi...” îşi zise el. Ei, în 
mintea lui Pierre, erau soldaţii - cei pe care-i văzuse în 
baterie, cei care-l hrăniseră şi cei care se închinaseră la 
icoană. Ei, oamenii aceştia ciudaţi, pe care nu-i cunoscuse 
până acum, ei erau în mintea lui Pierre limpede şi izbitor 
deosebiți de toţi ceilalţi oameni. 

„Să fii soldat, simplu soldat! Îşi zise Pierre, gata să 
aţipească. Să intri în viaţa obştească aşa, cu toată fiinţa, să 
te pătrunzi de ceea ce-i face pe ei să fie aşa cum sunt. Dar 
cum să arunc de pe mine tot ce e de prisos, totcee 
diavolesc, toată povara celuilalt om, exterior? O vreme am 
putut fi aşa. Puteam să fug de la tatăl meu, cum voiam. Aş 
mai fi putut fi înrolat în armată, după duelul cu Dolohov.” Şi, 
în mintea lui Pierre licări o clipă masa de la club, la care elîl 
provocase pe Dolohov, şi chipul binefăcătorului său, atunci, 
la Torjok. Şi iată că se văzu apoi la şedinţa festivă a lojii 
masonice. Loja ţine şedinţă la Clubul englez, iar cineva 
cunoscut, cineva apropiat, stă în capul mesei. Da, eel! E 


binefăcătorul. „Bine, dar n-a murit? Se întrebă Pierre. Da, a 
murit; dar n-am ştiut că trăieşte iar. Şi cât de rău îmi pare 
că a murit şi cât de fericit sunt că-i iarăşi viu!” De o parte a 
mesei şedeau Anatol, Dolohov, Nesviţki, Denisov şi alţii de 
teapa lor (categoria aceasta de oameni era tot atât de bine 
delimitată în mintea lui Pierre, acum, în somn, ca şi 
categoria celor pe care-i numea ei). Şi aceşti oameni, 
Anatol, Dolohov, strigau tare, cântau. Dar pe deasupra 
glasurilor lor răsuna glasul binefăcătorului, şi sunetul 
vorbelor lui era la fel de vajnic şi de neîntrerupt ca bubuitul 
câmpului de luptă; doar că era plăcut şi liniştitor. Pierre nu 
înţelegea ce spunea binefăcătorul, dar ştia (această 
categorie a ideilor o avea la fel de limpede în vis) că 
binefăcătorul vorbeşte despre bunătate, despre 
posibilitatea de a deveni ceea ce erau ei. lar ei, cu feţele lor 
simple, blajine şi dârze, îl înconjurau din toate părţile pe 
binefăcător. Însă, deşi erau buni, nu se uitau de fel la 
Pierre, nu voiau să ştie de el. Pierre voi să le spună ceva, să 
le atragă atenţia asupra sa. Se ridică. Dar, în aceeaşi clipă, 
simţi că-i îngheţaseră, dezgolite, picioarele. 

I se făcu ruşine şi îşi acoperi, cu mâna, picioarele, de pe 
care, într-adevăr, mantaua lunecase. Pentru o clipă, în timp 
ce-şi potrivea mantaua, Pierre deschise ochii şi văzu tot 
aceleaşi şoproane, tot aceiaşi stâlpi, tot aceeaşi curte, dar 
toate erau, de data aceasta, albăstrii, luminoase şi smălţate 
de licăriri de rouă sau de brumă. 

„Se luminează! Îşi zise Pierre. Dar nu vreau; trebuie să 
ascult şi să înţeleg cuvintele binefăcătorului.” Se acoperi 
din nou cu mantaua peste cap; dar nici localul lojii şi nici 
binefăcătorul nu mai erau. Rămăseseră doar idei, exprimate 
limpede prin cuvinte, idei pe care i le spunea parcă 
altcineva, sau le concepea el. 

Pierre, aducându-şi mai târziu aminte de ideile acestea, 
era convins, cu toate că ele evocau doar impresiile zilei, că i 
le spusese cineva din afara lui. Niciodată în viaţă, aşa i se 


părea, n-ar fi fost în stare să cugete aşa şi să-şi exprime în 
felul acesta gândurile. 

„Războiul este cea mai grea supunere a libertăţii omului 
faţă de legile divine, spunea vocea. Simplitatea este 
supunere fată de voia lui Dumnezeu; de el nu te poţi 
ascunde. Şi ei sunt simpli. Ei nu vorbesc, ci acţionează. 
Vorba-i de argint, tăcerea e de aur. Omul nu poate stăpâni 
nimic cât timp se teme de moarte. lar celui ce nu se teme 
de ea, aceluia îi aparţine totul. Dacă n-ar fi existat suferinţa, 
omul nu şi-ar fi cunoscut limitele, nu s-ar fi cunoscut pe el 
însuşi. Lucrul cel mai greu (continua Pierre să cugete în 
somn, sau să audă) este să ştii să întruneşti, în sufletul tău, 
rosturile tuturor ideilor.” Să întruneşti totul? Îşi spuse 
Pierre. Nu, nu să întruneşti. N-ai cum întruni idei, trebuie 
să îmbini toate aceste idei. Iată ce trebuie! „Da, trebuie să 
le îmbini, să le îmbini!” repeta Pierre cu entuziasm lăuntric 
aceste cuvinte, simțind că numai şi numai prin ele se poate 
exprima ceea ce voia el să exprime şi îşi găsea soluţionare 
întrebarea ce-l chinuia. 

— Da, trebuie să le îmbin, e timpul să le îmbin! 

— Trebuie să înham, e timpul să înham720 caii, luminăţie! 
Luminăţie, repetă o voce, trebuie să înham, e timpul să 
înham caii... 

Era gromul care venise să-l trezească. Soarele bătea drept 
în faţa lui Pierre. El îşi roti privirea prin curtea murdară a 
hanului, în mijlocul căreia, la fântână, câţiva soldaţi îşi 
adăpau caii deşelaţi; nişte căruţe ieşeau pe poartă. Pierre 
se întoarse cu dezgust şi, închizând ochii, se trânti la loc pe 
perna trăsurii. „Nu, nu vreau asta, nu asta vreau să văd şi 
să înţeleg, vreau să pătrund ceea ce mi s-a arătat în vis. 
Încă o clipă şi aş fi pătruns totul. Acuma, ce să fac? Să 
îmbin, dar cum să le îmbin pe toate?” Şi Pierre simţi cu 
groază că tot înţelesul celor văzute şi cugetate în vis se 
năruise. 

Gromul, vizitiul şi un rândaş îi anunţară lui Pierre că un 
ofiţer adusese ştirea înaintării francezilor până către 


Mojaisk şi că ai noştri se retrăgeau. 

Pierre se sculă şi, ordonându-le să înhame şi să-l ajungă 
din urmă, o porni prin oraş, pe jos. 

Trupele se retrăgeau, lăsând în urma lor ca la vreo zece 
mii de răniţi. Răniţii aceştia împânziseră tot oraşul: îi vedeai 
prin curţile hanurilor, pe la ferestrele caselor, înghesuindu- 
se pe străzi; în jurul căruţelor care trebuiau să care răniții, 
n-auzeai decât strigăte, înjurături şi plesnete. Pierre, ajuns 
din urmă de trăsură, luă cu sine pe un cunoscut de-al lui un 
general rănit, şi cu el împreună o porni spre Moscova. Pe 
drum, află despre moartea cumnatului său şi a prinţului 
Andrei. 

X. 

ÎN ZIUA DE 30, PIERRE AJUNSE din nou la Moscova. 
Aproape de barieră se întâlni cu aghiotantul contelui 
Rastopcin. 

— Ce v-am mai căutat, în toate părţile! Zise aghiotantul. 
Contele vrea să vă vadă neapărat. Vă roagă să veniţi 
imediat până la el, pentru o chestiune foarte importantă. 

Pierre, fără să mai treacă pe acasă, luă o trăsură de piaţă 
şi se duse la comandantul suprem al oraşului. 

În dimineaţa aceea, contele Rastopcin abia sosise de la vila 
sa din Sokolniki. Camerele de primire şi coridoarele casei 
contelui erau pline de funcţionari chemaţi de el sau veniţi 
să ceară ordine. Vasilcikov şi Platov apucaseră să vorbească 
cu Rastopcin şi-i explicaseră că nu putea fi vorba de 
apărarea Moscovei şi că oraşul va fi predat. Ştirile acestea, 
deşi erau ţinute în ascuns faţă de locuitori, le cunoşteau 
totuşi funcţionarii şi şefii diverselor administrații. Ei ştiau, 
aşa cum ştia şi contele Rastopcin, că Moscova va fi dată pe 
mâinile inamicului. Şi toţi aceştia, ca să se descarce de orice 
răspundere, veniseră la comandantul Moscovei cu 
întrebarea cum să procedeze cu instituţiile pe care le 
conduceau. 

În timp ce Pierre intra în sala de primire, un curier venit 
de pe front tocmai ieşea de la conte. 


Curierul dădu deznădăjduit din mâini la întrebările care 
plouau din toate părţile şi îşi făcu drum prin sală. 

Aşteptând în antecameră, cu ochii obosiţi de drum, Pierre 
se uita la feluriţi oameni, bătrâni şi tineri, militari şi civili, 
funcţionari importanţi sau mai puţin importanţi, care se 
aflau acolo. Toţi păreau nemulţumiţi şi îngrijoraţi. Pierre se 
apropie de un grup de funcţionari, în care văzuse pe unul 
dintre cunoscuţii săi. După ce se salutară cu Pierre, cei din 
grup vorbiră mai departe între ei. 

— Dacă e vorba să evacuăm şi pe urmă să cărăm înapoi 
totul, nu-i mare pagubă. Dar, într-o situaţie ca asta, nu mai 
poţi răspunde de nimic. 

— Da, dar iată ce scrie aici, spuse altul, arătând foaia 
tipărită pe care o avea în mână. 

— Asta-i altceva! De asta-i nevoie pentru gloată! Zise cel 
dintâi. 

— Ce-i asta? Întrebă Pierre. 

— Ia, un afiş nou. 

Pierre i-l luă din mână şi începu să citească. 

„Serenissimul principe, pentru a se uni mai curând cu 
trupele care-i vin întru întâmpinare, a trecut dincoace de 
Mojaisk şi s-a oprit într-un loc bine întărit, unde inamicul 
nu-l va putea ataca cu una, cu două. 1 s-au trimis de aici 
patruzeci şi opt de tunuri cu muniţia lor şi serenissimul 
declară că va apăra Moscova, până la ultima picătură de 
sânge, şi că e gata să ducă lupta chiar şi pe străzile 
oraşului. Voi, fraţilor, nu vă uitaţi că s-au închis localurile 
autorităţilor; să le punem numai la adăpost, că pe urmă ne 
răfuim noi cu nelegiuiţii! Când vom ajunge la asta voi avea 
nevoie de flăcăi de nădejde, şi dintre târgoveţi şi dintre 
ţărani. Dau eu sfoară în ţară cu vreo două zile înainte; acum 
nu-i nevoie şi de aceea şi tac. E bine să veniţi cu toporul, nu- 
i rău nici cu vreun par ascuţit, dar şi mai bine-i cu ţăpoiul; 
un franţuz nu-i mai greu decât un snop de secară. Mâine 
după-amiază duc sfânta icoană de la Iver la răniții de la 
spitalul Sfânta Ecaterina. Facem acolo o sfeştanie, să se 


însănătoşească mai curând; şi eu sunt acum sănătos; m-a 
durut un ochi, dar acum văd cu amândoi.” 

— Dar mie mi-au spus oameni de arme, zise Pierre, că în 
oraş nu se poate cu nici un preţ da o bătălie şi că poziţia... 

— Păi, da, tocmai despre asta discutăm şi noi, spuse 
funcţionarul ce vorbise primul. 

— Dar ce vrea să zică asta: m-a durut un ochi, dar acum 
văd cu amândoi? Întrebă Pierre. 

— Contele a avut un ulcior, spuse un aghiotant zâmbind, şi 
era foarte îngrijat când i-am comunicat că poporul a 
început să se întrebe ce-i cu dânsul. Dar ce-i, conte, îi spuse 
aghiotantul deodată lui Pierre, am auzit că aveţi neplăceri 
în familie, că, zice-se, contesa, soţia dumneavoastră, ar... 

— Eu n-am auzit nimic, zise Pierre cu nepăsare. Dar 
dumneata ce-ai auzit? 

— Nu, ştiţi, lumea, de multe ori, scorneşte... Vă spun 
numai ce-am auzit. 

— Dar ce-ai auzit? 

— Păi, se spune, zise aghiotantul cu acelaşi zâmbet pe 
buze, că soţia dumneavoastră, contesa, pleacă în 
străinătate. Probabil, vorbe goale... 

— Poate, spuse Pierre, uitându-se distrat împrejur. Dar 
ăsta cine-i? Întrebă el, arătând un bătrânel mic de statură, 
îmbrăcat într-un caftan albastru-închis, curat, cu o barbă 
mare, albă ca zăpada ca şi sprâncenele, şi rumen la faţă. 

— Ăsta? E un negustor, adică e birtaş, Vereşceaghin. Aţi 
auzit, poate, istoria cu proclamația? 

— Ah, da, aşa, ăsta-i Vereşceaghin! Spuse Pierre, uitându- 
se la faţa hotărâtă şi liniştită a bătrânului negustor şi 
căutând să descopere pe chipul lui expresia de trădător. 

— Nu-i el în persoană. E tatăl celui care a scris 
proclamația, zise aghiotantul. Acela, tânărul, stă la beci şi 
se pare că o să i se înfunde. 

Un bătrânel cu stea pe piept şi un neamţ, funcţionar şi el, 
cu o decorație la gât, se apropiară de cei care discutau. 


— Să vedeţi, povestea aghiotantul, e o istorie cam 
încurcată. Blestemata de proclamaţie a apărut acum două 
luni. S-a adus la cunoştinţa contelui. Ela dat ordin să se 
facă cercetări. Cercetările le-a făcut Gavrilo Ivanâci, care 
spune că proclamația a trecut exact prin şaizeci şi trei de 
mâini. Îl ia întâi pe unul: de unde-o ai? De la cutare. Se 
duce la acela: dumneata de unde-o ai? Şi aşa mai departe, 
până s-a ajuns la Vereşceaghin... un negustoraş semidoct, 
un pui de lele, ştiţi, ca toţi negustoraşii, zise, zâmbind, 
aghiotantul. Şi îl întrebară: de la cine-o ai? Important e că 
noi ştiam de la cine o are. N-avea de unde să o aibă decât 
de la directorul poştei. Dar se vedea bine că era între ei o 
înţelegere. Zice: de la nimeni, am compus-o eu singur. L-au 
ameninţat, l-au luat cu binişorul, dar elo ţinea una şi bună 
că a scris-o singur. Şi aşa, i s-a raportat iar contelui. Contele 
a dat ordin să fie adus în faţa lui. „De la cine ai 
proclamația?” „Eu am scris-o.” Ei, îl ştiţi pe conte! Făcu 
înveselit aghiotantul, cu un zâmbet de mândrie. S-a făcut 
foc, gândiţi-vă şi dumneavoastră: atâta obrăznicie, atâta 
minciună şi atâta încăpățânare! 

— Ah! Contelui i-ar fi convenit să spună Vereşceaghin că o 
are de la Kliuceariov, înţeleg! Zise Pierre. 

— Ba nu i-ar fi convenit deloc! Spuse aghiotantul, speriat. 
Asupra lui Kliuceariov apăsau şi aşa destule păcate; de 
aceea a şi fost deportat. Fapt este că contele era foarte 
indignat. „Cum ai putut tu să scrii asta? Zice contele, şi 
înşfacă de pe masă o gazetă din Hamburg. Uite-o! N-ai 
compus-o tu, ci ai tradus-o şi ai tradus-o prost, pentru că tu 
nici franţuzeşte, nătărăule, habar n-ai!” Şi, ce credeţi? „Nu, 
zice, n-am citit nici un fel de gazetă, am scris-o eu...” „Dacă- 
i aşa, eşti un trădător; te dau în judecată şi vei fi spânzurat. 
Vorbeşte: de la cine-o ai?” „N-am văzut nici un fel de 
gazetă; am compus-o singur.” Şi cu asta, a terminat. 
Contele l-a chemat şi pe bătrân: tânărul rămâne la ideea lui. 
E dat în judecată; a şi fost condamnat, mi se pare, la muncă 
silnică. Acum, bătrânul a venit să se roage pentru el. Al 


dracului băiat! Ştiţi, un fecior de bani gata, un sclivisit, un 
craidon; a învăţat şi el pe ici pe colo ceva legi, la 
universitate, şi acum nici dracu nu-i mai ajunge cu prăjina 
la nas. lată cine-mi este junele! 'Tată-său are o cârciumă, 
aici, lângă podul Kamennâi şi în cârciumă, ştiţi, avea o 
icoană mare, reprezentând pe Dumnezeu, atotştiutorul, 
într-o mână cu sceptrul, iar în cealaltă cu globul; băiatul a 
luat icoana acasă pentru câteva zile şi ce credeţi c-a făcut? 
A găsit un nemernic de pictor, care... 

XI. 

PE LA MIJLOCUL ACESTEI NOI povestiri, pe Pierre îl 
chemară la comandant. 

Intră în cabinetul contelui Rastopcin. Acesta, încruntat, îşi 
freca fruntea şi ochii cu mâna. Un ins mic de statură îi 
spunea ceva, dar cum intră Pierre tăcu şi ieşi. 

— Ah! Fii binevenit, războinicule! Zise Rastopcin, de 
îndată ce omul ieşi. Am auzit şi noi de „prouesses”721-ele 
dumitale! Dar nu de asta e vorba. Mon cher, entre nous722, 
dumneata eşti mason? Întrebă contele Rastopcin pe un ton 
sever, ca şi când faptul acesta ar fi fost ceva foarte grav şi el 
era totuşi dispus să i-l ierte. Pierre tăcu. Mon cher, je suis 
bien informe723, dar ştiu că sunt masoni şi masoni şi 
nădăjduiesc că dumneata nu eşti dintre aceia care, sub 
pretextul salvării neamului omenesc, vor să ducă la pieire 
Rusia. 

— Da, sunt mason, răspunse Pierre. 

— Păi, iată, vezi, dragul meu! Dumneata ai aflat, cred, că 
domnii Speranski şi Magniţki au fost trimişi unde se cuvine; 
tot aşa s-a procedat şi cu domnul Kliuceariov şi cu alţii care, 
vrând, chipurile, să zidească din nou templul lui Solomon, 
căutau să dărâme altarul patriei lor. Dumneata înţelegi că 
am avut motive întemeiate şi că nu l-aş fi deportat eu pe 
directorul poştei dacă n-ar fi fost un om periculos. Am aflat 
acum că i-ai trimis trăsura dumitale ca să plece din oraş şi 
că ai primit chiar, de la el... nişte hârtii în păstrare. Eu ţin la 
dumneata şi nu-ţi doresc răul şi, cum eşti de două ori mai 


tânăr decât mine, te povăţuiesc ca un tată să rupi orice 
legături cu oamenii de felul acesta şi să pleci de aici cât mai 
curând posibil. 

— Dar, conte, în ce constă vina lui Kliuceariov? Întrebă 
Pierre. 

— E treaba mea să ştiu asta şi nu-i a dumitale să mă 
întrebi, strigă Rastopcin. 

— Dacă a fost învinuit că a răspândit proclamaţii de ale lui 
Napoleon, lucrul acesta nu s-a dovedit, zise Pierre (fără să 
se uite la Rastopcin), iar Vereşceaghin... 

— Nous y voila, 724 strigă şi mai tare Rastopcin, 
încruntându-se şi întrerupându-l pe Pierre. Vereşceaghin e 
un trădător şi un ticălos, care-şi va primi pedeapsa 
meritată, spuse Rastopcin, cu focul omului care-şi aminteşte 
de o jignire. Dar nu te-am chemat aici ca să-mi judeci 
acţiunile, ci ca să-ţi dau un sfat sau un ordin, dacă o vrei cu 
tot dinadinsul. Te rog să întrerupi orice relaţii cu domni de 
felul lui Kliuceariov şi să pleci din Moscova. Am de gând să 
stârpesc răul, ori de unde ar veni. Şi, dându-şi seama - se 
vede - că prea strigase la Bezuhov, care încă nu se făcuse 
cu nimic vinovat, continuă, luându-l de mână prieteneşte: 
Nous sommes a la veille d'un desastre public et je n'ai pas 
le temps de dire des gentillesses a tous ceux qui ont affaire 
a moi. Mi se învârte, uneori, capul ca o morişcă! Eh bien, 
mon cher, qu'est-ce que vous faites, vous personnellement? 
725 

— Mais rien, 726 răspunse Pierre, tot fără să ridice ochii şi 
fără să-şi schimbe expresia de îngândurare. 

Contele se încruntă. 

— Un conseil d'ami, mon cher. Decampez et, au plutât, 
c'est tout ce que je vous dis. A bon entendeur, salut! 727 Cu 
bine, dragul meu. Ah, da, îi strigă el din uşă, e adevărat că 
contesa a picat în ghearele des saints peres de la Societe de 
Jesus? 728 

Pierre nu răspunse nimic; încruntat şi supărat cum nu mai 
fusese văzut niciodată, ieşi de la Rastopcin. 


Când ajunse acasă, amurgea. În seara aceea trecură pe la 
el vreo opt inşi. Secretarul unui comitet, colonelul care-i 
comanda batalionul, administratorul său, un vechil şi alţi 
solicitanţi diferiţi. Toţi aveau treabă cu el şi Pierre trebuia 
să le găsească soluţii. Dar el nu pricepea nimic, nu-l 
interesa nimic din toate astea şi dădea la fiecare chestiune 
doar răspunsurile cu care să scape de ei. În sfârşit, rămas 
singur, desfăcu şi citi scrisoarea pe care i-o trimisese 
nevastă-sa. 

„Ei, soldaţii, au rămas cu bateria, prinţul Andrei e mort... 
bătrânul... Simplitatea este supunere faţă de voia lui 
Dumnezeu. Trebuie să suferim... adevăratul rost al 
lucrurilor... trebuie să le îmbinăm pe toate... nevastă-mea 
se mărită... Trebuie să uit şi să înţeleg...” Şi, apropiindu-se 
de pat, se trânti în aşternut, fără să se mai dezbrace, şi 
adormi îndată. 

Când se trezi a doua zi de dimineaţă, vechilul veni să-i 
raporteze că din partea contelui Rastopcin venise un 
slujbaş de la poliţie, trimis anume ca să afle dacă a plecat 
sau dacă pleacă în curând contele Bezuhov. 

Vreo zece oameni de tot soiul, care aveau treabă cu 
Pierre, aşteptau în salon. Pierre se îmbrăcă în grabă şi, în 
loc să se ducă la cei care-l aşteptau, se strecură pe uşa de 
din dos, iar de acolo ieşi pe poartă. 

Din momentul acela şi până la sfârşitul dezastrului 
Moscovei, nimeni din ai casei Bezuhov nu-l mai văzu şi nici 
nu-i dădu de urmă, cu toate cercetările întreprinse. 

XII. 

ROSTOVII RĂMASERĂ ÎN ORAŞ până la 1 septembrie, 
adică până în preziua intrării inamicului în Moscova. 

După înrolarea lui Petea în regimentul de cazaci al lui 
Obolenski şi plecarea lui la Belaia-Ţerkov, unde se forma 
acest regiment, pe contesă o cuprinse frica. Gândul că 
amândoi băieţii ei erau la război, că nu-i mai avea pe 
niciunul sub aripa ei, că azi-mâine oricare dintre ei, sau 
poate chiar amândoi deodată, puteau muri, aşa cum 


muriseră cei trei feciori ai unei cunoscute, gândul acesta îi 
veni pentru întâia oară limpede şi crud, în vara aceea, în 
minte. Se gândea să-l cheme pe Nikolai acasă, voia să plece 
chiar ea la Petea, să-l repartizeze undeva la Petersburg, dar 
şi primul plan şi cel de-al doilea erau irealizabile. Petea nu 
mai putea fi adus înapoi decât odată cu regimentul sau 
printr-o transferare într-un alt regiment combatant. Nikolai 
se afla undeva pe front şi, de la ultima sa scrisoare în care 
descria amănunţit întâlnirea cu prinţesa Maria, nu mai 
dăduse semne de viaţă. Contesa nu dormea nopţile şi când 
aţipea îşi visa feciorii omorâţi. După multe chibzuieli şi 
consfătuiri, contele găsi, în sfârşit, mijlocul s-o liniştească. Îl 
transferă pe Petea din regimentul lui Obolenski în 
regimentul lui Bezuhov, care era în formare lângă Moscova. 
Deşi Petea rămânea tot în armată, datorită acestei mutări 
contesa avea mângâierea să-şi vadă măcar unul dintre 
feciori acasă, sub aripa ei, şi nădăjduia să-l aranjeze pe 
Petea al ei în aşa fel, încât să nu-i mai dea drumul de lângă 
ea şi să-i găsească veşnic numai însărcinări care să-l 
ferească de a nimeri vreodată pe câmpul de luptă. Cât timp 
în primejdie fusese numai Nicolas, contesei i se păruse (şi 
se căia chiar de lucrul acesta) că îşi iubeşte feciorul cel 
mare mai mult decât pe toţi ceilalţi copii, dar când mezinul 
ei, Petea cel neastâmpărat, care învăţa prost, care făcea 
numai stricăciuni prin casă, de care se săturase toată lumea 
până în gât, cârnul de Petea, cu ochii lui negri şi vioi, cu 
obrajii rumeni şi acoperiţi cu un puf de-abia mijit, fu trimis 
acolo, printre bărbaţii aceia, maturi, cruzi, îngrozitori, care 
se tot bat între ei şi găsesc în asta nu ştiu ce plăcere - 
atunci, mamei i se păru că pe el, pe Petea, îl iubeşte mai 
mult, mult mai mult decât pe oricare dintre ceilalţi copii ai 
ei. Cu cât se apropia sorocul întoarcerii la Moscova a mult 
aşteptatului Petea, cu atât sporea îngrijorarea contesei. 
Ajunsese să creadă că n-are să mai apuce să-şi vadă visul 
împlinit. Prezenţa, nu numai a Soniei, ci şi a scumpei sale 
Nataşa, şi chiar prezenţa soţului ei, o enerva. „Ce treabă 


am eu cu ei? N-am nevoie de nimeni, afară de Petea!” îşi 
zicea ea. 

În ultimele zile ale lui august, Rostovii primiră a doua 
scrisoare de la Nikolai. Le scria din gubernia Voronej, unde 
fusese trimis după cai. Scrisoarea n-o linişti pe contesă. 
Ştiindu-şi unul dintre copii în afară de orice pericol, ea 
începu să-şi facă şi mai multe griji pentru Petea. 

Cu toate că, încă de la 20 august, aproape toţi cunoscuţii 
Rostovilor plecaseră din Moscova, cu toate că o sfătuia 
toată lumea să plece cât mai repede, contesa nu voia să 
audă de plecare până nu se înapoia comoara ei, adoratul ei 
Petea. La 28 august, Petea sosi. Duioşia bolnăvicioasă şi 
pătimaşă, cu care îl întâmpină mama sa, nu-i plăcu 
ofițerului de şaisprezece ani. Oricât îi ascunse mama sa 
intenţia de a nu-l mai scăpa de sub aripa ei, Petea îi înţelese 
gândul şi, temându-se instinctiv să nu se răsfeţe alături de 
maică-sa, să nu dea cumva în doaga muierilor (cum îşi zicea 
el, în sinea lui), se purtă cu ea rece, ocolind-o şi petrecându- 
şi tot timpul cât rămase la Moscova numai în tovărăşia 
Nataşei, pentru care avusese întotdeauna o afecţiune 
frăţească deosebită şi de care fusese aproape îndrăgostit. 

Din cauza obişnuitei indolenţe a contelui, la 28 august 
nimic nu era încă gata de plecare, iar căruțele aşteptate să 
sosească de la ţară, din Riazan şi de lângă Moscova, ca să 
care lucrurile din casă, sosiră abia la 30. 

De la 28 până la 31 august, toată Moscova fu numai zarvă 
şi forfotă. Prin bariera Dorogomilovskaia erau aduşi şi 
repartizaţi zilnic prin casele moscoviţilor mii de răniţi din 
bătălia de la Borodino şi mii de căruţe cu locuitorii şi avutul 
lor ieşeau pe alte bariere. În ciuda afişelor lui Rastopcin, 
independent de ele ori ca o urmare a lor, cele mai 
contradictorii şi mai ciudate zvonuri făceau înconjurul 
oraşului. Unii spuneau că nimeni n-are voie să părăsească 
oraşul; alţii, dimpotrivă, povesteau că au fost ridicate toate 
icoanele de prin biserici şi că toată lumea este scoasă din 
oraş cu forţa; alţii spuneau că după bătălia de la Borodino s- 


a mai dat o luptă, în care francezii au fost înfrânți; alţii 
găseau cu cale să spună că, dimpotrivă, toată armata rusă e 
nimicită. Unii vorbeau de organizarea unei miliții a 
Moscovei care avea să plece, cu clerul în frunte, spre Tri 
Gori; alţii spuneau, pe şoptite, că mitropolitului Augustin nu 
i s-a dat voie să plece, că au fost prinşi trădătorii, că mujicii 
se răscoală şi jefuiesc avutul celor care pleacă, şi altele ca 
acestea. Dar nu erau decât vorbe goale, căci în realitate 
atât cei care plecau, cât şi cei care rămâneau (cu toate că 
nu avusese încă loc consiliul de la Fili, în care s-a hotărât 
părăsirea Moscovei), toţi simțeau, deşi n-o spuneau, că 
Moscova va fi negreşit părăsită şi că trebuia deci să fugă cât 
mai curând, ca să se salveze pe ei şi să-şi salveze avutul. Se 
simţea că totul avea să se năruie şi să se schimbe dintr-o 
dată, dar până la întâi ale lunii următoare nu se schimbă 
nimic. Aşa cum un condamnat condus la locul de execuţie 
ştie că e cu un picior în groapă, dar tot se mai uită de jur 
împrejur şi îşi îndreaptă căciula pusă strâmb pe cap, tot aşa 
şi Moscova continua să-şi ducă, în virtutea inerţiei, viaţa 
obişnuită, deşi ştia că i se apropie ceasul pieirii, când se vor 
nărui toate aşezările convenţionale ale vieţii, cărora toţi 
erau obişnuiţi să li se supună. 

De-a lungul acestor trei zile care precedară ocuparea 
Moscovei, toţi membrii familiei Rostov îşi văzură de 
feluritele lor ocupaţii. Capul familiei, contele Ilia Andreici, 
cutreiera necontenit oraşul, aduna din toate părţile 
zvonurile care circulau şi, întors acasă, dădea dispoziţiuni 
de mântuială şi pripite cu privire la pregătirile de plecare. 

Contesa supraveghea împachetarea lucrurilor, era veşnic 
nemulțumită de toate şi se tot ţinea de Petea, care fugea 
necontenit de ea, aşa că era geloasă pe Nataşa, cu care el 
îşi petrecea aproape tot timpul. Sonia era singura care se 
ocupa de partea practică a lucrurilor: împachetarea 
bagajelor. Dar Sonia era deosebit de tristă şi de tăcută de la 
o vreme. Scrisoarea în care Nicolas pomenea de prinţesa 
Maria stârnise, în prezenţa ei, raţionamentele bucuroase 


ale contesei şi o făcuse să spună că vede în întâlnirea cu 
prinţesa Maria voinţa lui Dumnezeu. 

— Eu nu m-am bucurat niciodată, spusese contesa, pe 
vremea când Bolkonski era logodnicul Nataşei, dar am dorit 
întotdeauna ca Nikolenka să se însoare cu prinţesa şi am eu 
presimţirea că aşa se va întâmpla. Şi ce bine ar fi! 

Sonia simţea că era adevărat, că singura putinţă de 
îndreptare a situaţiei familiei Rostov era însurătoarea lui 
Nicolas cu o fată bogată şi că prinţesa era o partidă bună. 
Dar lucrul acesta o durea mult. Neţinând seama de durerea 
ei sau, poate, chiar din pricina acestei dureri, îşi luă asupră- 
şi toată truda strângerii şi împachetării lucrurilor şi zile 
întregi avu de lucru. Atât contele, cât şi contesa i se adresau 
ei când aveau de luat vreo măsură. Petea şi Nataşa nu 
numai că nu-şi ajutau cu nimic părinţii, dar, aşa dimpotrivă, 
de cele mai multe ori îi încurcau pe toţi din casă şi îi 
stinghereau de la lucru. Toată ziulica, aproape, răsunau 
prin casă râsetele lor fără motiv, strigătele şi fugărelile lor. 
Râdeau şi se veseleau fără să aibă nici pe departe vreun 
motiv de râs sau de veselie; dar le erau vesele şi pline de 
voie bună sufletele şi, de aceea, orice li se întâmpla era 
pentru ei motiv de voioşie şi de haz. Petea era vesel pentru 
că, plecând de acasă copilandru, se înapoiase acum bărbat 
nu glumă (cum îi spuneau toţi cei din jur); era vesel, pentru 
că era acasă, pentru că, de la Belaia-[erkov, unde nu mai 
avea nădejde să intre aşa de curând în luptă, nimerise aici, 
la Moscova, unde într-o zi-două aveau să se dea lupte; şi era 
vesel mai ales pentru Nataşa, care-i transmitea întotdeauna 
starea ei sufletească. lar Nataşa era veselă fiindcă prea 
fusese multă vreme tristă, fiindcă acum nimic nu-i mai 
amintea de cauza supărării ei şi fiindcă era din nou 
sănătoasă. Şi mai era veselă pentru că se găsise un om care 
să fie încântat de ea (încântarea celorlalţi era, pentru ea, ca 
unsoarea roţilor, de care e neapărată nevoie pentru ca o 
maşină să poată funcţiona bine); şi Petea era încântat de 
Nataşa. Dar mai cu seamă erau veseli pentru că războiul 


bătea la porţile Moscovei, pentru că aveau să se dea lupte 
la barieră, pentru că se împărțeau populaţiei arme, pentru 
că toată lumea fugea, plecând care-încotro, şi pentru că, în 
general, se petrecea ceva neobişnuit, ceea ce este 
întotdeauna pricină de veselie pentru oameni, mai ales 
pentru cei tineri. 

XIII. 

LA 31 AUGUST, SÂMBĂTĂ, ÎN casa Rostovilor, toate 
păreau întoarse cu susul în jos. Toate uşile erau date de 
perete, toate mobilele scoase sau mişcate din loc, oglinzile 
şi tablourile date jos din cui. Odăile erau numai lăzi, 
grămezi de fân, hârtie de împachetat şi frânghii. Mujicii şi 
servitorii care cărau bagajele călcau cu paşi grei pe 
parchet. Curtea era ticsită de căruţe ţărăneşti, unele 
încărcate cu vârf şi legate, altele încă goale. 

Glasurile şi paşii servitorilor şi ale mujicilor veniţi cu 
căruțele răsunau, întretăindu-se, prin curte şi prin odăi. 

Contele plecase de dimineaţă cine ştie pe unde. Contesa, 
pe care-o durea capul de grijă şi de atâta zgomot, zăcea pe 
divan, cu comprese de oţet la cap. Petea nu era acasă (se 
dusese la un camarad al său care, ca şi el, intenţiona să se 
mute din trupele de miliţie în armata combatantă). Sonia 
supraveghea, în salon, împachetarea cristalelor şi a 
porţelanurilor. Nataşa, în odaia ei răvăşită, şedea pe podele, 
în mijlocul unui maldăr de rochii, panglici şi eşarfe şi, cu 
ochii ţintă în podea, ţinea în mâini vechea ei rochie albă de 
bal (demodată acum), aceea cu care fusese la primul ei bal, 
la Petersburg. 

Îi era ruşine că nu făcea nimic în casă, câtă vreme toţi 
erau aşa de ocupați şi de câteva ori, încă de dimineaţă, 
încercase să se apuce de o treabă; dar nu punea suflet în 
ceea ce făcea şi ea nu putea, nu era în stare să facă ceva, 
orice, decât din tot sufletul şi din toate puterile. Stătuse 
puţin cu Sonia la împachetarea porţelanurilor şi voise să 
dea şi ea o mână de ajutor, dar se lăsase repede păgubaşă 
şi plecase la ea în cameră să-şi împacheteze lucrurile. La 


început, se distrase împărțind cameristelor o bună parte 
dintre rochiile şi panglicile ei, dar pe urmă, când văzu că 
ceea ce mai rămăsese tot trebuia împachetat, lucrul i se 

păru foarte plictisitor. 

— Duniaşa, drăguţo, le împachetezi tu? Da? Da? 

Şi când Duniaşa îi făgădui să facă orice, cu dragă inimă, 
Nataşa se aşeză pe podele, îşi luă în mâini rochia cea veche 
de bal şi prinse a se gândi la cu totul altceva decât ceea ce 
trebuia să o preocupe acum. Din gândurile ei o trezi un 
zgomot de paşi grăbiţi şi de glasuri venind dinspre odăile 
slujnicelor. Nataşa se ridică şi se uită pe fereastră. În stradă 
se oprise un convoi imens de căruţe cu răniţi. 

Slujnicele, un lacheu, chelăriţa, dădaca, bucătarii, vizitiii, 
grăjdarii, ajutorii de bucătari se îmbulzeau în poartă, 
uitându-se la răniţi. 

Nataşa, aruncându-şi o batistă albă pe creştet şi ţinându- 
şi-o de capete cu amândouă mâinile, ieşi în stradă. 

O bătrânică, fostă chelăriţa, Mavra Kuzminişna, se 
desprinse din mulţimea care stătea în poartă şi, apropiindu- 
se de o căruţă cu coviltir de rogojină, intră în vorbă cu un 
tânăr ofiţer palid, care şedea lungit în căruţă. Nataşa făcu 
şi ea câţiva paşi şi se opri, sfioasă, ţinându-şi tot aşa, cu 
mâinile, batista pe cap şi ascultând ce spunea chelăriţa. 

— Şi cum, n-aveţi adică pe nimeni aici, în Moscova? 
Spunea Mavra Kuzminişna. V-ar fi mai bine dacă aţi trage la 
cineva... laca, bunăoară, chiar şi la noi. Stăpânii şi aşa 
pleacă. 

— Nu ştiu, dacă ne-or da voie, spuse cu voce stinsă 
ofiţerul. Uite-l pe comandant... întreabă-l dumneata! Şi el 
arătă spre un maior gras, care venea pe uliţă înapoi, 
mergând de-a lungul şirului de căruţe. 

Nataşa se uită cu ochi speriaţi la chipul ofițerului rănit şi 
plecă, în aceeaşi clipă, în întâmpinarea maiorului. 

— Pot să rămână câţiva răniţi la noi în casă? Întrebă ea. 

Maiorul duse, zâmbind, mâna la cozoroc. 


— Pe cine aţi prefera, mamzel? Întrebă el, făcând ochii 
mici şi zâmbindu-i. 

Nataşa îşi repetă, liniştită, întrebarea; chipul şi toată 
ţinuta ei, deşi tot îşi mai ţinea de capete batista de pe 
creştet, erau atât de serioase, încât maiorul încetă să 
zâmbească şi, gândindu-se o clipă, ca şi când s-ar fi întrebat 
în ce măsură e posibil, îi răspunse afirmativ. 

— O da, de ce nu, se poate! Zise el. 

Nataşa înclină uşor din cap şi se întoarse cu paşi grăbiţi la 
Mavra Kuzminişna, care şedea la căpătâiul ofițerului şi 
vorbea cu el, tristă şi compătimitoare. 

— Se poate, a zis că se poate! Îi spuse Nataşa în şoaptă. 

Ofiţerul trase cu căruţa în curtea Rostovilor şi, la invitaţia 
locuitorilor, zeci de alte căruţe cu răniţi începură să tragă 
prin curţi şi să oprească la scara caselor de pe strada 
Povarskaia. Nataşei îi plăcură, se vede, aceste relaţii cu 
oameni noi, relaţii care ieşeau din cadrul condiţiilor 
obişnuite ale vieţii. Ea, împreună cu Mavra Kuzminişna, 
stărui să mâne în curtea lor cât mai mulţi răniţi. 

— Trebuie, oricum, să-l întrebăm şi pe tatăl matale, zise 
Mavra Kuzminişna. 

— Da' de unde, da' de unde, parcă nu-i totuna! Ne mutăm 
noi în salon, pentru o zi. Putem chiar să le dăm toată aripa 
locuită de noi. 

— Dar, domnişoară, gândeşte-te! Chiar de-ar fi vorba 
numai de odăile din curte, de odaia flăcăilor sau a dădacei, 
tot ar trebui să întrebăm. 

— Bine, am să întreb. 

Nataşa alergă în casă şi intră în vârful picioarelor, pe uşa 
jumătate deschisă, în camera cu divanuri, unde mirosea a 
oţet şi a picături Hoffmann. 

— Dormi, mamă? 

— Ah, ce somn! Zise, trezindu-se, contesa, care abia 
aţipise. 

— Mamă dragă, spuse Nataşa, îngenunchind în faţa mamei 
şi lipindu-şi obrazul de faţa ei. lartă-mă, sunt vinovată, nu 


mai fac altă dată, te-am trezit. M-a trimis Mavra 
Kuzminişna, au adus aici nişte răniţi, ofiţeri, le dai voie? N- 
au unde să se ducă; ştiu că ai să le dai voie... spuse ea 
repede, într-un suflet. 

— Ce ofiţeri? Pe cine au adus? Nu înţeleg nimic, zise 
contesa. 

Nataşa râse şi contesa zâmbi şi ea uşor. 

— Ştiam eu că ai să dai voie... aşa, mă duc să le spun. 

Şi, sărutându-şi mama, Nataşa se ridică şi porni spre uşă. 

În salon dădu de tatăl ei care se întorsese din oraş cu veşti 
rele. 

— De ce n-am plecat şi noi mai din timp?! Zise el cu necaz 
involuntar. Şi clubul s-a închis, şi poliţia pleacă. 

— Tată, nu-i nimic dacă am poftit răniţi în casă? Îi zise 
Nataşa. 

— Se înţelege că nu-i nimic, răspunse contele, dus pe 
gânduri. Nu-i vorba de asta, dar acum te rog să laşi la o 
parte fleacurile şi să ajuţi şi tu la împachetat, fiindcă trebuie 
să plecăm, mâine trebuie să plecăm... 

Şi contele le recomandă acelaşi lucru vechilului şi 
slujitorilor. Întorcându-se la masă, Petea povesti şi el noutăţi 
de-ale lui. 

El spuse că la Kremlin s-au dat arme populaţiei, chiar 
adineauri, că, deşi în afişele lui Rastopcin se spunea că 
peste vreo două zile va da el sfoară-n ţară, se părea totuşi 
că se luaseră măsuri ca poporul să iasă chiar a doua zi la Tri 
Gori înarmat şi că acolo avea să fie bătălie mare. 

Contesa se uita temătoare, sfioasă la chipul aprins şi vesel 
al fiului ei, cât timp el povestea toate acestea. Ştia că dacă-i 
spune cumva o vorbă măcar, rugându-l să nu ia parte la 
bătălie (îşi dădea seama că această bătălie, care-i sta 
înainte, îl bucura), Petea avea să-i răspundă cine ştie ce 
despre bărbaţi, despre onoare, despre patrie, ceva atât de 
absurd, de îndărătnic şi de bărbătesc, încât să nu i te poţi 
opune, şi atunci totul ar fi fost pierdut, aşa că nădăjduia să 
facă ea cum e mai bine ca să plece din Moscova până a nu 


începe bătălia şi să-l ia şi pe Petea cu ei ca apărător şi 
ocrotitor; nu-i spuse deci nimic lui Petea şi îndată după 
masă îl chemă pe conte, implorându-l cu lacrimi în ochi să o 
scoată de aici cât mai curând, chiar în noaptea aceea dacă e 
cu putinţă. Cu involuntara viclenie feminină pe care i-o 
dădea dragostea, ea, care nu arătase nici cel mai mic semn 
de teamă până atunci, spunea că va muri de frică dacă nu 
pleacă chiar în noaptea aceea. Într-adevăr, nu se prefăcea; 
se temea acum de orice. 

XIV. 

MADAME SCHOSS, CARE SE dusese să-şi vadă fiica, o vâri 
şi mai tare în sperieţi pe contesă cu povestirea ei despre 
ceea ce văzuse lângă depozitul de băuturi din strada 
Miasniţkaia. Întorcându-se pe drum, nu putuse să treacă 
spre casă din pricina unei cete de beţivani care se 
înghesuiau lângă depozit. Luase o birjă şi ajunsese acasă pe 
o stradelă lăturalnică, iar birjarul îi povestise pe drum că 
poporul spărgea butoaiele de rachiu din depozitul de 
băuturi şi că aşa era porunca. 

După-amiază toţi ai casei începură să împacheteze şi să 
facă pregătiri de plecare, cu grabă plină de însufleţire. 
Bătrânul conte, care se pusese deodată pe treabă, alergă 
fără întrerupere toată după-amiaza din curte în casă şi iar 
în curte, strigând fără nici un rost la oamenii zăpăciţi de 
atâta pripeală şi făcându-i să se grăbească şi mai mult. 
Petea dădea dispoziţii în curte. Sonia nu mai ştia ce să facă, 
sub influenţa ordinelor date de conte care se băteau cap în 
cap, şi se zăpăcise cu totul. Oamenii alergau strigând, 
certându-se şi făcând gălăgie, prin curte şi prin odăi. 
Nataşa se apucase şi ea de treabă, brusc, cu pasiunea pe 
care o punea în orice făcea. La început, amestecul ei în 
treburile împachetatului fu privit cu neîncredere. De la ea, 
toţi se aşteptau doar la glume şi de aceea nu sta nimeni să-i 
asculte ordinele; ea, însă, cerea cu îndărătnicie şi pasiune 
să i se supună toţi, se supără şi numai cât nu plânse că n-o 
ascultă nimeni, până când, în sfârşit, ajunse să fie luată în 


serios. Prima ei ispravă, care-i ceru eforturi foarte mari, dar 
cu care prilej dădu dovadă de energie şi îşi câştigă 
autoritatea, fu împachetatul covoarelor. În casa contelui 
erau goblinuri de mare preţ şi covoare persane. Când se 
apucă Nataşa de lucru, în salon erau două lăzi deschise: 
una plină aproape până sus cu porţelanuri, alta cu covoare. 
Porţelanuri mai rămăseseră încă o mulţime pe mese, şi tot 
se mai cărau mereu altele, din cămară. Trebuia încărcată o 
nouă ladă, a treia, şi oamenii plecaseră s-o aducă. 

— Sonia, stai puţin, le punem aici pe toate, spuse Nataşa. 

— Nu se poate, domnişoară, doar am încercat, zise 
sufragiul. 

— Nu, stai, te rog! 

Şi Nataşa începu să scoată din ladă tot felul de talere şi de 
farfurii, învelite în hârtie. 

— Talerele trebuiesc puse aici, între covoare, zise ea. 

— Păi, mai avem şi covoare; măcar de-ar da Dumnezeu să 
încapă şi în trei lăzi, spuse sufragiul. 

— Dar stai un pic, te rog. Şi Nataşa începu să aleagă 
repede, cu dibăcie. Astea nu trebuiesc, spuse ea despre 
nişte farfurii de Kiev. Astea da, astea trebuiesc puse între 
covoare, spuse ea despre porţelanurile de Saxa. 

— De ajuns, Nataşa, opreşte-te! Am înţeles. Acum, le 
punem noi, spuse, cu reproş în glas, Sonia. 

— Vai, domnişoară! Zise şi intendentul. 

Dar Nataşa nu se dădu bătută; scoase toate lucrurile şi 
începu să le pună la loc cu repeziciune, hotărând că 
scoarţele proaste, de casă, şi vesela de toate zilele nu 
trebuiau luate deloc. Când toate fură scoase, începură iar 
să le pună la loc. Şi, într-adevăr, dând deoparte tot ce nu 
era de valoare şi lucrurile care nu făcea să fie luate, putură 
pune tot ce era de preţ în două lăzi. Numai că nu se 
închidea capacul lăzii cu covoarele. Se puteau scoate ceva 
lucruri; dar Nataşa voi să facă după capul ei. Ea scoase 
unele lucruri, le vâri iar la loc, apăsă, îl puse pe sufragiu, ca 


şi pe Petea pe care-l târâse după ea la împachetat, să apese 
capacul, făcând ea însăşi sforţări deznădăjduite. 

— Ajunge, Nataşa! Îi spuse Sonia. Văd că ai dreptate, dar 
scoate unul de deasupra. 

— Nu vreau! Strigă Nataşa, ţinându-şi cu o mână părul, 
care i se despletise şi îi cădea pe faţa asudată, şi apăsând cu 
cealaltă covoarele. Hai, Petka, presează, presează! Vasilici, 
apasă! Strigă ea. 

Covoarele se mai presară şi capacul se închise. Nataşa, 
bătând din palme, chiui de bucurie şi îi dădură lacrimile. 
Dar asta nu dură decât o clipă. Pe dată, se şi apucă de altă 
treabă. Îşi câştigase încrederea tuturor, iar contele nu se 
mai supăra când i se spunea că Natalia Ilinişna schimbase 
dispoziţiile date de el şi când servitorii veneau la Nataşa să 
o întrebe dacă trebuia sau nu trebuia încă să lege o căruţă, 
dacă era de ajuns bagaj în ea ori nu. Lucrul mergea strună; 
datorită dispoziţiunilor Nataşei, lucrurile netrebuincioase 
erau lăsate şi se încărcau, cât mai înghesuit posibil, numai 
lucrurile cele mai de preţ. 

Dar oricât se străduiră toţi oamenii, până noaptea târziu 
încă nu fusese încărcat tot ce trebuia. Contesa adormise, iar 
contele, amânând plecarea pe a doua zi dimineaţa, se duse 
şi el la culcare. 

Sonia şi Nataşa se culcară în salonaş, fără să se dezbrace. 

În noaptea aceea, un nou rănit trecu într-o trăsură pe 
strada Povarskaia şi Mavra Kuzminişna îl pofti în casa 
Rostovilor. Rănitul acesta, după cât se pricepea ea, era un 
om foarte însemnat. Era dus într-o caleaşcă complet închisă 
şi cu poditul ridicat. Pe capră, alături de vizitiu, şedea un 
bătrân şi respectabil valet. În urmă, într-o căruţă, veneau 
un doctor şi doi soldaţi. 

— Poftiţi la noi, poftiţi! Boierii pleacă. Toată casa e goală! 
Spuse bătrânica, adresându-se bătrânului servitor. 

— Ce să facem? Zise bătrânul valet, oftând. Nu ştiu nici 
dacă mai trăieşte până acasă! Avem şi noi casa noastră, aici 
în Moscova, dar e departe şi nu mai e nimeni în ea. 


— Poftiţi, vă rog, la noi! Boierii noştri au de toate, din 
belşug, poftiţi, spuse Mavra Kuzminişna. Dar ce, i-e rău 
tare? Adăugă ea. 

Valetul dădu din mână: 

— Nici nu ştiu dacă mai trăieşte până acasă! Trebuie să 
întrebăm doctorul. 

Şi valetul sări de pe capră şi se apropie de căruţă. 

— Bine! Zise doctorul. 

Valetul se apropie iar de caleaşcă, se uită înăuntru, clătină 
din cap şi spuse vizitiului să vâre trăsura în curte, iar el se 
opri lângă Mavra Kuzminişna. 

— Doamne, Isuse Christoase! Murmură ea. 

Mavra Kuzminişna propuse să fie dus rănitul în casă. 

— Stăpânii nu vor spune nimic, adăugă ea. 

Dar trebuia să-i fie cruțat rănitului urcuşul scării şi de 
aceea fu dus în pavilionul destinat personalului şi aşezat în 
fosta cameră a doamnei Schoss. Rănitul nu era altul decât 
prinţul Andrei Bolkonski. 

XV. 

CEA DIN URMA ZI A MOSCOVEI sosise. Era duminică, o zi 
senină şi veselă de toamnă. Ca de obicei duminica, clopotele 
sunau de liturghie la toate bisericile. Nimeni nu pricepea, s- 
ar fi zis, la ce soartă trebuia să se aştepte Moscova. 

Două lucruri doar, semnificative pentru starea societăţii, 
arătau situaţia în care se găsea Moscova: gloata, adică 
pătura sărăcimii, şi preţurile. Lucrători de fabrică, servitori 
şi puzderia de mujici, între care se amestecaseră 
funcţionari, seminarişti şi nobili, ieşiră dis-de-dimineaţă pe 
Tri Gori. După ce-l aşteptă acolo fără nici un rezultat pe 
Rastopcin şi se convinse că Moscova avea să fie predată, 
mulţimea se răspândi prin Moscova, prin cârciumi şi 
ospătării. Preţurile indicau şi ele în ziua aceea adevărata 
stare de lucruri. Preţul armelor, aurului, căruţelor şi cailor 
se tot urca, pe când cursul hârtiei-monedă şi preţul 
obiectelor de lux scădea necontenit, aşa fel că pe la amiază 
se puteau vedea cazuri în care căruţaşii să transporte 


mărfuri scumpe, ca de pildă postavuri fine, numai dacă li se 
dădea şi lor jumătate, sau altele, când pentru un cal 
țărănesc se plăteau cinci sute de ruble. În schimb, mobilele, 
oglinzile şi bronzurile se dădeau pe degeaba. 

În casa bătrânească, solidă, a Rostovilor, prăbuşirea 
vechilor condiţii de viaţă se simţea prea puţin. În ce 
priveşte purtarea slujitorilor, doar atâta se întâmplase că 
dispăruseră trei dintre nenumăraţii servitori, dar nu 
furaseră nimic; iar în ce priveşte preţurile ieşi la iveală că 
cele treizeci de căruţe aduse de la moşie să care bagajele 
erau o comoară nepreţuită, la care râvneau mulţi şi pentru 
care li se oferiră Rostovilor sume imense. Dar, pe lângă că li 
se ofereau pentru căruțele acestea sume imense, în curtea 
Rostovilor începuseră să vină din partea ofiţerilor răniţi, 
încă din seara zilei trecute şi din zorii zilei de 1 septembrie, 
o mulţime de trimişi - ordonanţe şi servitori - ba chiar să se 
târască până la ei înşişi răniții găzduiţi în casă şi prin vecini, 
cerându-le oamenilor de casă ai Rostovilor să facă în aşa fel, 
încât să li se dea şi lor căruţe să iasă din Moscova. 
Intendentul curţii, căruia i se adresau aceste cereri, cu 
toate că-i era milă de răniţi, îi refuza hotărât, spunând că 
nici nu îndrăzneşte să raporteze contelui aşa ceva. Oricâtă 
milă ţi-ar fi fost de răniții care rămâneau, un singur lucru 
era sigur, că dacă-i dădeai unuia n-aveai nici un motiv să nu 
le dai şi altora, să dai tot, şi va trebui să dai chiar şi 
trăsurile proprii. Treizeci de căruţe nu puteau salva toţi 
răniții şi într-o asemenea nenorocire generală n-aveai cum 
să nu te gândeşti la tine şi la familia ta. Aşa judeca 
intendentul, punându-se în locul stăpânului său. 

În dimineaţa zilei de 1 septembrie, trezindu-se din somn, 
contele Ilia Andreici se strecură din dormitor, uşurel ca să 
n-o trezească pe contesă, care abia aţipise spre ziuă, şi ieşi 
în cerdac, cu halatul lui de mătase violetă. Căruţele, 
încărcate şi legate, aşteptau în curte. La scară erau trase 
trăsurile; intendentul stătea în faţa casei de vorbă cu o 
ordonanţă bătrână şi cu un tânăr ofiţer palid la chip, cu o 


mână bandajată. La vederea contelui, intendentul făcu 
ofițerului şi ordonanţei un semn sever şi plin de înţeles, să 
se depărteze. 

— Ei, cum îi, Vasilici, gata tot? Întrebă contele, frecându-şi 
chelia, uitându-se cu blândeţe la ofiţer şi la ordonanţă şi 
răspunzându-le la salut printr-o înclinare a capului. 
(Contelui îi plăceau chipurile noi.) 

— Doar cât să înhămăm caii, luminăţie! 

— Foarte bine; cum s-o scula contesa, cu Dumnezeu 
înainte! Dumneavoastră ce doriţi, domnilor? Se adresă el 
ofițerului. Vreţi poate să rămâneţi la mine în casă? 

Ofiţerul se apropie câţiva paşi. Chipul lui palid se îmbujoră 
dintr-o dată. 

— Conte, faceţi-vă pomană şi îngăduiţi-mi... pentru 
Dumnezeu... să mă caţăr şi eu undeva, într-una dintre 
căruțele dumneavoastră. Acum n-am nimic asupra mea... 
Oriunde, sus pe car, mi-e totuna... 

Nu-şi sfârşise bine vorba ofiţerul, că ordonanța, care cerea 
favoarea asta şi pentru stăpânul său, se adresă de 
asemenea contelui. 

— Ah! Da, da, da, spuse grăbit contele. Sunt foarte, foarte 
bucuros! Vasilici, ai tu grijă să se elibereze o căruţă-douaă, ai 
tu grijă... ce să-i faci... vezi tu ce-i de făcut, zise contele, 
folosindu-se de expresii lipsite de preciziune. 

Dar în aceeaşi clipă privirile aprinse de recunoştinţă ale 
ofițerului îl întăriră în hotărârea luată. Contele se uită 
împrejur: peste tot în curte, la poartă, la ferestrele 
pavilionului din curte, se vedeau răniții şi ordonanţele. Toţi 
erau cu ochii la conte şi înaintau încet spre cerdac. 

— Vă rog, luminăţie, poftiţi în galerie: ce porunciţi să 
facem cu tablourile de acolo? Zise intendentul. 

Şi contele intră cu el în casă, repetând ordinul să nu fie 
refuzaţi răniții care cer să fie scoşi din Moscova. 

— Ei, ce-i, se mai poate da jos câte ceva, adăugă el încet, 
pe un ton misterios, ca şi cum s-ar fi temut să nu-laudă 
cineva. 


La ceasurile nouă se trezi contesa şi Matriona Timofeevna, 
fosta ei cameristă, care îndeplinea acum pe lângă contesă 
slujba de şef al jandarmeriei, veni să-i raporteze fostei ei 
duduci că Maria Karlovna e necăjită peste măsură şi că 
rochiile de vară ale domnişoarelor nu pot fi lăsate aici. 
Contesa, cercetând ce-o necăjise atâta pe doamna Schoss, 
ieşi la iveală că fusese dat jos din căruţă cufărul doamnei 
Schoss, că se dezlegau toate căruțele, că se descărcau de-a 
binelea bagajele şi că în locul lor se încărcau răniţi, cărora 
contele, în naivitatea lui, le făgăduise să-i ia cu el. Contesa 
trimise să-l poftească pe conte la dânsa. 

— Ce-i asta, dragul meu, aud că iar se descarcă lucrurile? 

— Ştii, ma chere, uite ce voiam să-ţi spun... ma chere, 
contesină... a venit la mine un ofiţer şi m-a rugat să le dau 
câteva căruţe pentru răniţi. Lucrurile le putem face la loc. 
Dar răniții... Au şi ei suflet, cum să rămână, gândeşte-te... 
Avem ofiţeri şi la noi în casă, i-am chemat chiar noi... ştii, 
mă gândesc, zău, ma chere, uite, ma chere, să-i ducă pe ei 
întâi... la ce să ne grăbim? 

Contele spusese toate astea sfios, aşa cum vorbea el 
totdeauna cu contesa când erau în joc chestiuni băneşti. 
Contesa era însă deprinsă demult cu tonul acesta ce 
prevestea întotdeauna cheltuieli menite să-i ruineze copiii, 
ca de pildă construirea vreunei galerii ori a unei sere, a 
unei săli de teatru sau de muzică pe lângă casă. Era şi 
deprinsă şi demult găsea că e de datoria ei să se 
împotrivească veşnic propunerilor lui făcute pe tonul acesta 
sfios. 

Îşi luă pe dată înfăţişarea ei resemnată şi plângăreaţă şi îşi 
avertiză bărbatul: 

— Ascultă, conte, după ce că ne-ai adus în situaţia de a 
vedea că nu ne mai dă nimeni nimic pe casă, acum mai vrei 
să ne pierdem şi ce ne-a mai rămas - averea copiilor. Nu 
spuneai chiar tu că avem în casă bunuri în valoare de o sută 
de mii de ruble? Eu, dragul meu, nu consimt, nu consimt şi 
pace! Faci cum vrei, dar răniții au ocârmuirea care să se 


ocupe de ei. Ei o ştiu. Bagă de seamă ce faci: uită-te, peste 
drum, la Lopuhini: au cărat tot ce-au avut; şi nu de azi, de 
trei zile! lată cum procedează lumea. Numai noi suntem 
proşti. Dacă nu ţi-e milă de mine, ai milă măcar de copii. 

Contele dădu din mâini şi, fără să spună ceva, ieşi din 
odaie. 

— Tată! Despre ce vorbeaţi? Îl întrebă Nataşa, care intrase 
în dormitorul maică-si pe urmele lui. 

— Despre nimic! Ce-i treaba ta? Se răsti supărat contele. 

— Ba, am auzit eu, spuse Nataşa. De ce adică mama nu 
vrea? 

— Ce-i treaba ta? Strigă la ea contele. 

Nataşa se retrase lângă fereastră şi căzu pe gânduri. 

— Tată, a venit Berg să ne vadă, spuse ea, uitându-se pe 
geam. 

XVI. 

BERG, GINERELE ROSTOVILOR, ajunsese colonel cu 
ordinul Sfântul Vladimir şi ordinul Sfânta Anna şi ocupa tot 
acelaşi post liniştit şi plăcut, de ajutor al şefului de stat- 
major al secţiei întâi din statul-major al corpului al doilea de 
armată. 

În ziua de 1 septembrie venise la Moscova de pe front. 

N-avea nimic de făcut în oraş; dar, văzând că toţi ofiţerii îşi 
iau permisii de pe front şi pleacă la Moscova ca să se afle în 
treabă, găsi cu cale să facă şi el lă fel şi îşi luă permisie 
pentru chestiuni personale şi familiale. 

Într-un docăraş foarte îngrijit şi tras de doi cai murgi bine 
hrăniţi, exact ca aceia pe care-i văzuse el la un prinţ, Berg 
trase la scara socrului său. Se uită cu atenţie prin curte la 
furgoane şi, urcând treptele casei, scoase o batistă curată şi 
îi făcu un nod. Din antreu se repezi cu paşi uşori şi domoli 
în salon şi îl îmbrăţişa pe conte, sărută mânuţele Nataşei şi 
ale Soniei şi se grăbi să se informeze despre sănătatea 
măicuţei. 

— Cum ar putea fi sănătoasă acum? Spuse contele. Hai, 
spune-ne mai bine ce-i pe front? Ne retragem, sau se mai 


dă o bătălie? 

— Numai Dumnezeu cel dinainte de toţi vecii, răspunse 
Berg, mai poate hotări soarta patriei, tăicuţule. Armata 
arde de duhul eroismului şi tocmai acum conducătorii ei, ca 
să-i numim aşa, s-au adunat şi stau la sfat. Ce va fi, nu se 
ştie. În general însă, trebuie să-ţi spun, tăicuţule, că 
străvechiul eroism, bărbăţia trupelor ruseşti cu adevărat 
legendară, pe care ea, ele - se corectă Berg - le-au arătat 
sau le-au dovedit, în această luptă de la 26 ale lunii, nu se 
pot descrie prin cuvinte... Vă spun eu, tăicuţule (şi se lovi cu 
pumnul în piept, aşa cum se lovise cu pumnul în piept un 
general care povestise lucrul acesta faţă de el, cu singura 
deosebire că el făcu acest gest cam târziu, căci ar fi trebuit 
să se lovească în piept la cuvintele: „trupele ruseşti”), vă 
spun cinstit că noi, comandanții, nu numai că n-am fost 
nevoiţi nici pe departe să-i îndemnăm din urmă pe soldaţi 
sau să facem ceva asemănător, ci, dimpotrivă, abia îi 
puteam tempera de la aceste... da, aceste isprăvi de 
legendară vitejie, spuse el repede. Generalul Barclay de 
Tolly, trebuie să vă spun, şi-a expus necontenit viaţa, stând 
în fruntea trupelor. Corpul nostru de armată a fost postat 
pe povârnişul dealului. 

Vă puteţi închipui! Şi aici, Berg povesti tot ce-şi aducea 
aminte din istorisirile auzite de la alţii, în legătură cu 
această perioadă de timp. Nataşa, care nu-l slăbea din ochi, 
ceea ce îl intimida pe Berg, căuta, parcă, pe chipul lui, 
dezlegarea unei probleme. 

— În general, un eroism ca acela de care au dat dovadă 
ostaşii ruşi nu poate fi imaginat şi nici lăudat îndeajuns! 
Spuse el, uitându-se la Nataşa şi, ca şi când ar fi vrut s-o 
îmbuneze, îi zâmbi cu un zâmbet care voia să fie un răspuns 
la privirea ei stăruitoare... „Rusia nu-i în Moscova, ea e în 
inimile fiilor ei!” Nu-i aşa, tăicuţule? Întrebă Berg. 

Între timp, din salonaş apăru, cu faţa obosită şi 
nemulțumită, contesa. Berg sări grăbit, sărută mâna 
contesei, se informă de sănătatea ei şi, arătând printr-o 


mişcare a capului că-i înţelege durerea, rămase lângă 
dânsa. 

— Da, măicuţă, vă spun drept, au venit timpuri grele şi 
triste pentru orice rus. Dar la ce bun să-ţi faci atâtea griji? 
Mai aveţi timp să plecaţi... 

— Eu nu mai înţeleg ce fac oamenii, zise contesa, 
adresându-i-se soţului ei, mi s-a spus chiar adineauri că nu-i 
încă gata nimic. Ar trebui să fie cineva care să se ocupe 
serios. Mai că-mi vine să-l regret pe Mitenka. Aşa nu mai 
isprăvim niciodată. 

Contele voi să spună ceva, dar îşi înghiţi, se vede, vorba. 
Se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre uşă. 

Berg, în timpul acesta, îşi scoase batista - ca şi când ar fi 
vrut să-şi şteargă nasul - şi, uitându-se la nod, stătu o clipă 
pe gânduri, dând din cap cu un aer trist şi semnificativ. 

— Am o mare rugăminte la dumneata, tăicuţule, zise el. 

— Hm? făcu, oprindu-se, contele. 

— Cum treceam adineauri pe lângă casa lusupov, spuse 
Berg, râzând, administratorul, care mi-e prieten, îmi iese în 
drum şi mă întreabă dacă nu vreau să cumpăr ceva. Eu 
intru, ştii, din curiozitate şi dau cu ochii de un şifonier şi de 
o toaletă. Dumneata ştii ce mult şi-a dorit Veruşka aşa ceva 
şi câte discuţii au fost între noi (Berg adoptă fără voie un 
ton satisfăcut, gândindu-se la interiorul lui bine amenajat, 
când începu să vorbească despre şifonier şi toaletă). E o 
frumuseţe! Demontabil şi cu sertare secrete, englezeşti, 
ştii? De când îşi dorea Verocika aşa ceva. Aş vrea aşa de 
mult să-i fac o surpriză! Am văzut că aveţi o mulţime de 
mujici d-ăştia în curte. Daţi-mi şi mie unul, vă rog, am să-l 
plătesc bine şi... 

Contele se încruntă şi începu să tuşească. 

— Cere-i contesei, eu nu mă amestec. 

— Dacă vă deranjează, vă rog, nu trebuie, spuse Berg. 
Mie, doar, aşa, pentru Veruşka, mi-ar fi plăcut mult... 

— Of, duceţi-vă cu toţii dracului, dracului, dracului şi iarăşi 
dracului... începu să răcnească bătrânul conte. M-aţi năucit 


de cap. 

Şi ieşi din odaie. 

Contesa începu să plângă. 

— Da, da, măicuţă, grele vremuri! Zise Berg. 

Nataşa ieşi odată cu tatăl ei şi, ca şi cum ar fi chibzuit 
ceva, se luă întâi după el şi pe urmă o porni repede jos. 

În faţa casei stătea Petea, ocupat cu înarmarea oamenilor 
care plecau din Moscova. În curte, căruțele aşteptau tot 
aşa, încărcate. Două dintre ele fuseseră golite şi într-una 
tocmai se urca un ofiţer rănit, ajutat de ordonanţă. 

— Tu ştii pentru ce? O întrebă Petea pe Nataşa. (Nataşa 
înţelese ce vrea să spună Petea: pentru ce se certaseră 
contele şi contesa.) 

Nu-i răspunse. 

— Pentru că tata voia să dea toate căruțele pentru răniţi, 
spuse Petea. Mi-a spus Vasilici. După mine... 

— După mine, se trezi Nataşa aproape strigând, 
întorcându-şi mânioasă faţa înspre Petea, după mine e o 
ticăloşie, o nemernicie... 0... nu ştiu! Ce, noi suntem nişte 
nemți oarecare? 

Hohote de plâns spasmodic îi strângeau beregata şi, 
temându-se să nu-şi irosească furia în zadar, se răsuci pe 
loc şi porni ca o furtună pe scări. Berg şedea lângă contesă 
şi o liniştea respectuos, ca o rubedenie ce-i era, iar contele 
se plimba prin cameră cu luleaua în mână când Nataşa, cu 
chipul desfigurat de furie, năvăli vijelios în cameră şi se 
apropie de mama ei. 

— Asta-i o ticăloşie! Asta-i o nemernicie! Începu ea să 
strige. Eu nu cred să fi dat mata asemenea ordin. 

Berg şi contesa se uitau nedumeriţi şi speriaţi la ea. 
Contele se opri la fereastră, ascultând-o. 

— Asta nu se poate, mămiţico; priveşte, te rog, ce-i în 
curte! Strigă ea. Ei rămân aici! 

— Ce ai? De cine-i vorba? Ce vrei? 

— Răniţii, cine să fie! Asta nu se poate, mămiţico, e ceva 
nemaipomenit... Nu, mamă dragă, sufletul meu, nu-i aşa, 


iartă-mă... mămico, ce folos că putem căra tot... uită-te în 
curte... Dragă mamă... asta nu se poate! 

Contele stătea la fereastră şi, fără să întoarcă capul, 
asculta ce spunea Nataşa. Deodată trase cu zgomot aer pe 
nas şi îşi lipi fruntea de geam. 

Contesa o privi pe fiică-sa, văzu expresia indignată a 
Nataşei, căreia îi era ruşine de mama ei, îi văzu tulburarea 
şi înţelese motivul pentru care bărbatul ei nu i se uita în 
ochi acum. 

— Of, da' faceţi ce-o-ţi vrea! Împiedic eu pe cineva? Spuse 
ea, nevoind să se dea bătută dintr-o dată. 

— Mamă dragă, sufletul meu, iartă-mă! 

Dar contesa o dete la o parte şi se apropie de conte. 

— Mon cher, dă tu ordine cum trebuie... Eu nu mă pricep 
la de-astea, spuse ea, plecând ochii vinovată. 

— Oul... oul dă sfaturi găinii... spuse contele printre 
lacrimi de fericire şi îşi îmbrăţişa nevasta, bucuroasă că-şi 
poate ascunde la pieptul lui faţa ruşinată. 

— Tăticule, mămică! Pot să dau ordin? Se poate? întrebă 
Nataşa. lot avem să luăm noi ce ne trebuie... 

Contele dădu din cap în semn de aprobare şi Nataşa o 
porni, ca pe vremea când se juca de-a prinselea prin salon, 
într-o fugă prin antreu şi de aici pe scări în jos, până în 
curte. 

Oamenii se strânseră în jurul Nataşei şi nu voiră deloc să 
ia în serios ordinul ciudat pe care-l transmisese, până ce nu 
ieşi contele însuşi şi confirmă în numele soţiei sale că în 
adevăr toate căruțele vor fi date răniților şi că lăzile trebuie 
descărcate şi duse în cămări. Înţelegând dispoziţiile date, 
oamenii se apucară voioşi şi cu mult zel de treaba aceasta 
nouă. Servitorilor nu numai că nu li se părea ciudat lucrul 
acesta, dar dimpotrivă, li se părea chiar că nici nu se putea 
altfel, tot aşa cum, cu un sfert de oră înainte, nu numai că 
nu li se păruse deloc ciudat că rămâneau răniții în timp ce 
lucrurile plecau, ba li se păruse că nici nu se putea altfel. 


Toţi ai casei, ca şi cum ar fi vrut să-şi răscumpere vina de a 
nu fi făcut acest lucru mai din vreme, se apucară acum cu 
sârg de această nouă operaţie a punerii răniților în căruţe. 
Răniţii se târâră de prin odăile lor şi, cu fericirea întipărită 
pe chipurile lor palide, înconjurară căruțele. Vestea că sunt 
căruţe se răspândi pe la casele vecine şi în curtea 
Rostovilor începură să vină şi răniții din alte case. Mulţi 
dintre răniţi se rugau să nu dea jos lucrurile pentru ei, ci să 
fie doar aşezaţi deasupra bagajelor. Dar odată începută 
descărcarea - ea nu mai putea fi oprită. Era totuna dacă 
rămânea tot sau numai jumătate din lucruri, în toată curtea 
zăceau de-a valma lăzi cu porţelanuri, cu bronzuri, cu 
tablouri, cu oglinzi şi cu fel de fel de alte lucruri, care în 
cursul nopţii fuseseră împachetate cu atâta grijă. Toţi 
căutau şi găseau posibilitatea de a mai descărca, ba una, ba 
alta, de a mai goli noi şi noi căruţe. 

— Mai putem lua încă patru inşi, spuse administratorul, 
dau eu căruţa mea: cum o să-i lăsăm? 

— Daţi căruţa cu garderoba mea, zise contesa. Duniaşa 
merge cu mine în cupeu. 

Mai fu golită şi căruţa cu garderoba contesei şi trimisă 
după răniţi, două case mai la vale. Toţi ai casei şi oamenii de 
serviciu erau acum veseli şi mulţumiţi. Nataşa era într-o 
stare de năvalnică fericire, aşa cum nu mai fusese demult. 

— Unde să-l legăm? Spuseră câţiva oameni, care încercau 
să aşeze un cufăr pe seara îngustă a cupeului. Ar trebui să 
oprim măcar o căruţă. 

— Dar cu ce-i? Întrebă Nataşa. 

— Cu cărţi de-ale contelui. 

— Lăsaţi-l. Vasilici are să-l pitească pe undeva. Nu-i nevoie 
de el. 

Trăsura era înţesată cu oameni; nu se ştia unde avea să 
mai şadă şi Petea. 

— Pe capră. Nu-i aşa că te urci pe capră, Petea? Strigă 
Nataşa. 


Sonia, fără să stea o clipă, robotea şi ea; dar grijile ei erau 
cu totul altele decât ale Nataşei. Ea aduna obiectele care 
trebuiau să rămână pe loc, le înscria, după dorinţa contesei, 
pe o listă şi căuta să poată lua cât mai multe cu sine. 

XVII. 

CĂTRE ORELE DOUĂ, CELE patru trăsuri ale Rostovilor 
erau aranjate, gata de plecare şi trase în faţa casei. 
Căruţele cu răniţi ieşeau una după alta din curte. 

Caleaşca în care era transportat prinţul Andrei trecu prin 
faţa casei, atrăgând atenţia Soniei care, împreună cu o 
slujnică, aşeza nişte perne în trăsura ceva mai mică şi înaltă 
a contesei. 

— A cui o fi caleaşca asta? Întrebă Sonia, scoțând capul pe 
gemuleţul cupeului. 

— Cum, dumneavoastră nu ştiaţi, domnişoară? Zise 
slujnica. E un prinţ rănit: a poposit astă-noapte la noi şi 
merge cu noi împreună. 

— Dar cine-i? Cum îl cheamă? 

— E chiar fostul nostru logodnic, prinţul Bolkonski! Spuse 
oftând camerista. Se zice că-i pe moarte. 

Sonia sări din trăsură şi se duse în fugă la contesă. 
Contesa, îmbrăcată de drum, cu pălăria şi cu şalul, se 
plimba obosită prin salon, aşteptându-i pe ceilalţi ai casei să 
vină şi să se roage toţi, cu uşile închise, înainte de plecare. 
Nataşa nu era în odaie. 

— Maman, spuse Sonia, e aici prinţul Andrei, rănit de 
moarte. Merge cu noi. 

Contesa făcu ochi mari, speriată, şi, luând-o de mână pe 
Sonia, se uită cercetător împrejur. 

— Nataşa? Rosti ea. 

Atât pentru Sonia, cât şi pentru contesă ştirea aceasta 
avea, în clipa aceea, o singură însemnătate. O cunoşteau 
bine pe Nataşa a lor şi groaza celor ce s-ar putea întâmpla 
cu ea la vestea aceasta înăbuşi în ele orice milă faţă de omul 
la care ţinuseră amândouă. 


— Nataşa n-a aflat încă; dar el merge împreună cu noi, 
spuse Sonia. 

— Şi zici că-i pe moarte? 

Sonia dădu din cap. 

Contesa îşi îmbrăţişa nepoata şi începu să plângă. 

„Căile Domnului sunt de nepătruns!” gândi contesa, 
simțind că în toate cele ce se petreceau se vădea o mână 
atotputernică, ascunsă până atunci privirilor omeneşti. 

— Hai, mamă, totul e gata. Ce faceţi? întrebă Nataşa, 
intrând de-a fuga în cameră, cu chipul înviorat. 

— Nimic, spuse contesa. Dacă e gata tot, să mergem. 

Şi contesa se aplecă spre poşetă, ca să-şi ascundă faţa 
răvăşită. Sonia o îmbrăţişa pe Nataşa şi o sărută. Nataşa se 
uită întrebător la ea. 

— Ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat? 

— Nimic... nu-i... 

— Ceva foarte rău pentru mine? Ce este? Întrebă sensibila 
Nataşa. 

Sonia oftă şi nu răspunse nimic. Contele, Petea, madame 
Schoss, Mavra Kuzminişna şi Vasilici intrară în salon şi, 
închizând toate uşile, se aşezară pe scaune şi rămaseră aşa, 
tăcuţi, câteva secunde, fără să se uite unul la altul. 

Contele se ridică primul şi, oftând greu, începu să se 
închine la icoane. Toţi făcură la fel. Pe urmă contele îi 
îmbrăţişă - pe Mavra Kuzminişna şi pe Vasilici, care 
rămâneau la Moscova - şi, în timp ce ei căutau să-i apuce 
mâna şi îl sărutau pe umăr, el îi bătea uşor pe spate, rostind 
nelămurite cuvinte de mângâiere. Contesa se duse în odaia 
cu icoane, unde Sonia o găsi închinându-se în genunchi în 
faţa icoanelor desperecheate de pe pereţi (cele mai de preţ, 
legate de felurite tradiţii ale familiei, fuseseră luate). 

Pe scară şi în curte, oamenii care plecau, înarmaţi de 
Petea cu săbii şi pumnale, purtând cizme şi încinşi strâns cu 
centiroane şi chimire, îşi luau rămas bun de la cei care 
rămâneau. 


Ca întotdeauna înainte de a porni la drum, multe lucruri 
fuseseră uitate, altele erau prost aşezate, şi ce doi lachei 
aşteptau cam de multă vreme unul de o parte şi celălalt de 
alta a scării, la uşa cupeului, pregătindu-se să-i ajute 
contesei să se urce, în timp ce cameristele alergau cu perne 
şi boccele din casă afară, la trăsură, la brişcă sau la 
caleaşca şi înapoi: 

— Îţi treci o viaţă cu ele să le înveţi şi tot nimic nu ştiu! 
Spuse contesa. Ştii doar că eu nu pot şedea aşa. 

Duniaşa strânse din dinţi şi, fără să răspundă, se repezi în 
cupeu cu o expresie de imputare pe faţă, ca să aşeze altfel 
perna. 

— Uf, ce oameni! Spuse contele, clătinând din cap. 

Bătrânul vizitiu, Efim, singurul cu care se hotăra să plece 
la drum contesa, şedea sus pe capră, fără să se uite la cele 
ce se petreceau în spatele lui. Cu îndelunga lui experienţă 
de treizeci de ani, ştia că nu i se va spune aşa de curând: 
„Hai, cu Dumnezeu înainte!” şi că avea să mai fie oprit de 
vreo două ori, chiar şi după ce i se va spune, ca să se mai 
trimită oamenii după niscai lucruri uitate, şi de-abia după 
asta va mai fi oprit o dată, când însăşi contesa va scoate 
capul pe fereastra trăsurii şi îl va ruga, pentru numele lui 
Christos-Dumnezeu, să ţină bine caii la vale. El ştia toate 
acestea şi de aceea aştepta mai răbdător decât caii săi (mai 
cu seamă Sokol, roibul din stânga, îşi muşca zăbala şi bătea 
într-una cu copita în pământ). În sfârşit, toţi se urcară, 
scara fu ridicată, uşa fu închisă cu zgomot, mai trimiseră 
după o casetă uitată, contesa scoase capul şi spuse ceea ce 
trebuia. Atunci Efim îşi scoase încetişor căciula din cap şi 
începu să-şi facă semnul crucii. Călărețul din faţă şi ceilalţi 
oameni făcură la fel. 

— Doamne-ajută! Spuse Efim, punându-şi căciula. Dă-i 
drumul. 

Călărețul din faţă se urni din loc. Rotaşul din dreapta oiştii 
se opinti în ham, arcurile înalte scârţâită şi caroseria începu 
să se legene. Un lacheu sări din mers pe capră. În urma 


cupeului, porniră şi celelalte trăsuri, huruind şi 
hurducându-se de jocul bârnelor cu care era podită strada, 
şi convoiul se înşiră pe drum în sus. În dreptul bisericii toţi 
cei din cupeu, din trăsură şi din brişcă îşi făcură semnul 
crucii. Cei care rămâneau la Moscova mergeau pe lângă 
trăsuri, pe amândouă părţile străzii, petrecându-i pe cei 
care plecau. 

Rar încercase Nataşa un sentiment de bucurie ca acel pe 
care-l încerca acum, stând în cupeu, lângă mamă-sa, şi 
uitându-se la zidurile părăsitei şi agitatei Moscove, ce i se 
perindau încet prin faţa ochilor. Din când în când, îşi scotea 
capul pe fereastra cupeului şi se uita înainte şi înapoi, la 
convoiul lung de răniţi care mergea în faţa lor. Cam în capul 
convoiului se vedea caleaşca cu poditul ridicat, a prinţului 
Andrei. Ea nu ştia cine era înăuntru, dar de câte ori voia să- 
şi reconstituie convoiul ei, căuta din ochi trăsura aceea. Ştia 
că merge înaintea tuturor celorlalte. 

La Kudrino se întâlniră cu alte convoaie, care veneau de 
pe Nikitskaia, din Presnia şi din Podnovinskoe, iar când 
ajunseră pe Sadovaia, trăsurile şi căruțele se înşirară pe 
două rânduri. 

În timp ce ocoleau turnul Suhareva, Nataşa, care măsura 
curioasă, din fugă, mulţimea de oameni care mergeau pe 
jos şi cu trăsurile, strigă deodată cu bucurie şi mirare: 

— Doamne! Mamă, Sonia, uitaţi-vă, el este! 

— Cine? Cine? 

— Uitaţi-vă, zău, e Bezuhov! Spuse Nataşa, scoțând capul 
pe fereastra cupeului şi uitându-se după un om înalt şi gras, 
îmbrăcat într-un caftan de vizitiu - boier deghizat, se vedea 
cât de colo după ţinuta şi mişcările lui - care tocmai se 
apropia de arcul turnului Suhareva, alături de un bătrânel 
gălbejit şi spân, îmbrăcat cu un suman miţos. 

— Ei, Doamne, e chiar Bezuhov cu caftan, împreună cu un 
băiat bătrân. Zău, spuse Nataşa, uitaţi-vă, uitaţi-vă! 

— Nu se poate, nu e el! Cum poţi să spui asemenea prostii! 


— Mamă, strigă Nataşa, îmi pun capul că-i el. Crede-mă! 
Opreşte, opreşte! Strigă ea la vizitiu, dar lucrul era cu 
neputinţă fiindcă de pe Megşcianskaia apăru alt convoi şi 
lumea striga la Rostovi să mâne mai departe, să nu-i ţină şi 
pe alţii în loc. 

Într-adevăr, deşi între timp se îndepărtase mult, toţi 
Rostovii îl văzură acum pe Pierre, sau pe altcineva care-i 
semăna neobişnuit de mult, îmbrăcat cu caftan de vizitiu şi 
mergând pe stradă cu capul în piept şi chipul serios, alături 
de un bătrânel scund, fără barbă, cu înfăţişare de lacheu. 
Bătrânelul observase că cineva din cupeu se uita curios la ei 
şi îi şopti ceva lui Pierre, atingându-l respectuos cu cotul şi 
arătându-i cupeul. Pierre nu putu înţelege mult timp ce voia 
bătrânul, atât era de adâncit, se vede, în gândurile sale. În 
sfârşit, când pricepu despre ce era vorba se uită unde-i 
arăta el şi, recunoscând-o pe Nataşa, în aceeaşi secundă, 
lăsându-se în voia primului impuls, se îndreptă repede spre 
trăsură. Dar, după ce făcu vreo zece paşi, amintindu-şi 
probabil ceva, se opri. 

Chipul Natagşei, la fereastra cupeului, radia de o duioasă 
ironie. 

— Piotr Kirilăci, hai, vino încoace! 'Tle-am recunoscut doar! 
Asta-i uimitor! Strigă ea, întinzându-i mâna. Ce-i cu 
dumneata? De ce te-ai deghizat aşa? 

Pierre îi luă mâna întinsă şi, din mers (căci cupeul 
continua să înainteze), i-o sărută cu stângăcie. 

— Ce-i cu dumneata, conte? Întrebă contesa uimită, cu 
glas plin de compătimire. 

— Cum? Cum? De ce? Să nu mă întrebaţi, zise Pierre, 
aruncându-şi ochii la Nataşa, ale cărei priviri strălucitoare 
de bucurie (simţea lucrul acesta chiar atunci când nu se 
uita la ea) îl învăluiau cu farmecul lor. 

— Ce-i cu dumneata, nu cumva rămâi la Moscova? Pierre 
tăcu un timp. 

— La Moscova? Spuse el întrebător. Da, rămân. Mergeţi cu 
bine. 


— Ah, ce-aş mai vrea să fiu şi eu bărbat; aş rămâne 
negreşit şi eu cu dumneata. Ah, ce bine-ar fi fost, zise 
Nataşa. Mamă, dă-mi voie să rămân! 

Pierre se uită distrat la Nataşa şi vru să spună ceva, dar 
contesa îl întrerupse. 

— Am auzit că ai fost şi dumneata la bătălie? 

— Da, am fost şi eu, răspunse Pierre. Mâine iar se dă o 
bătălie... începu el să spună, dar Nataşa îl întrerupse: 

— Dar ce-i cu dumneata, conte? Parcă nu mai eşti acelaşi... 
— Ah, nu mă întrebaţi, nu mă întrebaţi, nici eu singur nu 
mai ştiu nimic, mâine... Dar nu! La revedere, la revedere... 

spuse el. Îngrozitoare vremuri! 

Şi, rămânând în urma cupeului, trecu în lături pe trotuar. 

Nataşa îl urmări multă vreme de la fereastra cupeului, 
luminându-l cu zâmbetul ei fericit, mângâietor şi oarecum 
ironic. 

XVIII. 

DE DOUĂ ZILE, DIN MOMENTUL dispariţiei lui de acasă, 
Pierre locuia în casa părăsită a răposatului Bazdeev. lată 
cum se petrecuseră lucrurile. 

După înapoierea sa la Moscova şi după întrevederea cu 
contele Rastopcin, când se deşteptă a doua zi din somn, 
Pierre nu-şi putu da mult timp seama unde se află şi ce vor 
oamenii de la el. Când i se raportă că printre cei ce-l 
aşteptau în salon era şi un francez cu o scrisoare din partea 
contesei Elena Vasilievna îl cuprinse deodată sentimentul 
acela de zăpăceală şi de disperare căruia nu era în stare să- 
i ţină piept. I se păru dintr-o dată că totul s-a sfârşit, s-a 
încurcat şi s-a năruit, că nu mai există nici vinovat, nici 
nevinovat, că nu mai poate nădăjdui nimic pentru viitor şi 
că nu mai este nici o ieşire din această situaţie. Zâmbind 
silit şi tot murmurând ceva, ba se aşeza pe canapea, în 
atitudinea omului neajutorat, care nu ştie ce hotărâre să ia, 
ba se ridica, se ducea la uşă şi se uita prin gaura cheii în 
salonul de primire, ba se întorcea iarăşi la canapea, 
gesticulând deznădăjduit şi lua o carte să citească. 


Intendentul venise pentru a doua oară să-l anunţe că 
francezul care adusese scrisoarea din partea contesei 
dorea foarte mult să-l vadă, fie şi numai pentru un minut, şi 
că cineva din partea văduvei lui I. A. Bazdeev îl ruga pe 
conte să primească în păstrare cărţile răposatului, căci 
doamna Bazdeev pleca şi ea la ţară. 

— Ah, da, îndată, aşteaptă puţin... Sau nu... da, nu, du-te şi 
spune-i că viu numaidecât, spuse Pierre intendentului. 

De îndată însă ce acesta ieşi, Pierre îşi luă pălăria de pe 
masă şi se furişă din cabinet pe uşa de din dos. Pe sală nu 
era nimeni. După ce străbătu coridorul în toată lungimea lui 
până la scară, încruntându-se şi frecându-şi tâmplele, 
cobori pe primul palier. Portarul şedea la intrarea 
principală. De pe palierul unde se oprise Pierre, altă scară 
ducea spre uşa de din dos. Pierre o cobori şi ieşi în curte. 
Nu-l văzu nimeni. În stradă însă, de îndată ce ieşi pe poartă, 
rândaşul şi vizitiii care-i aşteptau cu trăsurile pe cei 
dinăuntru îl şi văzură pe boier şi îşi scoaseră căciulile. 
Simţind privirile acestora îndreptate spre el, Pierre procedă 
ca struţul care îşi ascunde capul în tufiş ca să nu fie văzut: 
lăsă capul în jos şi, iuţind pasul, o porni înainte pe stradă. 

Din toate treburile pe care le avea de făcut în dimineaţa 
aceea, să cerceteze cărţile şi hârtiile lui Iosif Alexeevici i se 
păru cea mai importantă. 

Luă cea dintâi trăsură ce-i ieşi în cale şi îi porunci 
birjarului să mâne spre Iazurile patriarhiei, unde era casa 
văduvei lui Bazdeev. 

Se uita mereu la convoaiele de căruţe şi de trăsuri ale 
celor care plecau din Moscova, mişunând din toate 
direcţiile, şi simţea o bucurie asemenea celei pe care o 
încearcă un copil fugit de la şcoală; şi, aşezându-se mai bine 
cu tot trupul lui greoi, ca să nu alunece din birja veche şi 
hodorogită, intră în vorbă cu birjarul. 

Birjarul îi povesti că în ziua aceea se împărțeau arme la 
Kremlin, că a doua zi, tot norodul avea să fie scos dincolo de 
bariera Triohgornaia şi că acolo se va da o mare bătălie. 


Ajuns la Iazurile patriarhiei, Pierre găsi casa lui Bazdeev, 
unde nu mai fusese demult. Se apropie de portiţă. 
Gherasim, acelaşi bătrânel gălbejit şi spânatic pe care 
Pierre îl mai văzuse cu cinci ani în urmă la 'Torjok împreună 
cu Iosif Alexeevici, îi ieşi întru întâmpinare. 

— E cineva acasă? Întrebă Pierre. 

— Luminăţie, din cauza evenimentelor, Sofia Danilovna cu 
copiii a plecat la moşie, lângă Torjok. 

— Voi intra, totuşi, spuse Pierre, trebuie să cercetez 
cărţile. 

— Vă rog, poftiţi! Makar Alexeevici, fratele răposatului, 
Dumnezeu să-l ierte, n-a plecat, dar, după cum ştiţi, el, de, 
cu slăbiciunea lui, zise bătrânul servitor. 

Makar Alexeevici era, după cum ştia Pierre, un frate 
alcoolic şi pe jumătate nebun al lui Iosif Alexeevici. 

— Da, da, ştiu. Să mergem, să mergem... spuse Pierre şi 
intră în casă. 

Un bătrân înalt, chel, cu nasul roşu, purtând halat şi cu 
picioarele goale în galoşi stătea în vestibul; dând cu ochii de 
Pierre, bolborosi supărat ceva şi se retrase în coridor. 

— Om tare deştept a fost, dar acuma, cum binevoiţi să 
vedeţi şi dumneavoastră, e slab la minte, zise Gherasim. 
Doriţi să intraţi în birou? 

Pierre încuviinţă din cap. 

— Biroul a rămas ca atunci când l-au sigilat. Sofia 
Danilovna a dat ordin că, dacă vine cineva din partea 
dumneavoastră, să-l las să ia cărţile. 

Pierre intră în odaia aceea întunecoasă, în care cu atâta 
strângere de inimă intrase şi alte dăţi, pe vremea când 
binefăcătorul său trăia. Biroul acesta, colbăit acum, în care 
nu păşise nimeni de la moartea lui losif Alexeevici, era şi 
mai întunecat ca pe atunci. 

Gherasim deschise un oblon şi ieşi în vârful picioarelor din 
odaie. Pierre făcu ocolul încăperii, se apropie de dulapul 
unde se aflau manuscrisele şi scoase unul dintre cele mai 
valoroase documente de pe vremea aceea ale venerabilului 


ordin. Erau nişte acte scoțiene originale, cu adnotările şi 
comentariile binefăcătorului. Se aşeză la masa de scris 
plină de praf, cu manuscrisele dinainte, le desfăcu, le 
strânse, le dădu în sfârşit la o parte şi, cu capul în palme, se 
adânci în gânduri. 

Gherasim se uită de mai multe ori pe furiş în cabinet şi 
văzu că Pierre rămânea în aceeaşi poziţie. Trecură aşa mai 
bine de două ceasuri. Gherasim îşi luă îndrăzneala să facă 
puţin zgomot, în prag, ca să atragă atenţia lui Pierre. Pierre 
însă nu-l auzea. 

— Porunciţi să dau drumul birjarului? 

— Ah, da, spuse Pierre, trezindu-se şi ridicându-se repede. 
Ascultă! Mai zise el, apucându-l pe bătrân de un nasture al 
tunicii şi privindu-l de sus în jos, cu ochi umezi, sclipitori şi 
extaziaţi. Ascultă, ştii că mâine dăm bătălia? 

— Am auzit, răspunse Gherasim. 

— Să nu spui nimănui, te rog, cine sunt eu. Şi să faci ce ţi- 
oi spune... 

— Am înţeles, spuse Gherasim. Porunciţi să pun masa? 

— Nu, de cu totul altceva am nevoie. Îmi trebuie nişte 
haine ţărăneşti şi un pistol, spuse Pierre, înroşindu-se fără 
să vrea. 

— Am înţeles, spuse bătrânul după ce stătu puţin pe 
gânduri. 

Tot restul zilei, Pierre şi-l petrecu singur în cabinetul 
binefăcătorului, plimbându-se agitat de la un colţ la altul 
oftând cum îl auzea Gherasim, şi vorbind singur; peste 
noapte dormi tot acolo, în aşternutul ce i se pregăti. 

Gherasim, ca orice servitor deprins să vadă multe lucruri 
ciudate în viaţa lui, privi mutarea lui Pierre aici fără nici o 
mirare şi părea să fie mulţumit că are cui face servicii. În 
aceeaşi seară, el îi aduse lui Pierre un caftan şi o căciulă, şi 
îi promise pe a doua zi şi pistolul cerut, fără să se întrebe 
nici măcar pe sine însuşi la ce erau bune toate acestea. În 
noaptea aceea, Makar Alexeevici se ivise de două ori în 
pragul uşii, lipăind din galoşi, şi se uitase iscoditor la Pierre. 


Dar, de îndată ce Pierre se întorsese cu faţa spre el, îşi 
strânsese ruşinat şi supărat halatul şi fugise îndărăt. Şi pe 
când Pierre, îmbrăcat cu caftanul de birjar - cumpărat şi 
spălat de Gherasim pentru el cu apă clocotită - se ducea cu 
servitorul în oraş ca să-şi cumpere pistol, în dreptul turnului 
Suhareva se întâlni cu Rostovii... 

XIX. 

LA 1 SEPTEMBRIE, NOAPTEA, Kutuzov dădu ordinul de 
retragere a trupelor ruseşti prin Moscova, pe drumul 
Riazanului. 

Primele trupe porniră chiar în noaptea aceea. Marşul de 
noapte fu săvârşit încet şi în ordine, fără grabă, dar când se 
lumină de ziuă trupele care înaintau, apropiindu-se de 
podul Dorogomilovski, văzură de partea cealaltă, în faţa lor, 
înghesuindu-se grăbite la capătul podului şi pe pod, blocând 
toate străzile şi ulicioarele ce urcau dincolo de pod, 
nesfârşite mase de trupe, împinse mereu din spate. O grabă 
şi o nelinişte cu totul nejustificată cuprinse atunci trupele. 
Toţi se repeziră înainte spre pod, spre bacuri şi spre bărci. 
Kutuzov dădu ordin să fie trecut, pe uliţe lăturalnice, de 
cealaltă parte a Moscovei. 

Pe la ceasurile zece, în dimineaţa zilei de 2 septembrie, în 
suburbia Dorogomilovskaia nu mai rămăsese pe mal decât 
ariergarda. Armata trecuse toată şi era în celălalt capăt al 
Moscovei, ori dincolo de Moscova. 

În acelaşi timp, adică pe la ceasurile zece în dimineaţa zilei 
de 2 septembrie, Napoleon, în mijlocul trupelor sale, stătea 
pe dealul de la Poklonnaia şi se uita la priveliştea ce i se 
deschidea în faţă. Începând de la 26 august şi până la 2 
septembrie, din ziua bătăliei de la Borodino şi până la data 
intrării inamicului în Moscova, în toate zilele acestei 
zbuciumate şi memorabile săptămâni, vremea se menţinuse 
neobişnuit de frumoasă; era una dintre acele toamne care 
uimesc totdeauna, când soarele, foarte scoborât, foarte 
aproape de orizont, dogoreşte mai fierbinte chiar decât 
primăvara, când în văzduhul limpede şi pur strălucesc 


toate, de te dor ochii, când ţi se umflă pieptul, înviorat să 
respire aerul îmbălsămat al toamnei şi când până şi nopţile 
sunt calde, iar în nopţile acestea negre şi calde cad 
necontenit, spre spaima şi bucuria oamenilor, stele de aur. 

La 2 septembrie, la orele zece dimineaţa, vremea era aşa. 
Strălucirea dimineţii avea ceva de vrajă. De pe dealul 
Poklonnaia, Moscova se aşternea larg cu panglica râului ei, 
cu grădinile şi cu bisericile ei, şi părea că-şi trăieşte viaţa 
obişnuită, cu turlele bisericilor sclipind ca nişte stele în 
razele soarelui. 

La vederea acestui oraş straniu, cu forme arhitectonice 
neobişnuite, nemaiîntâlnite de el, Napoleon fu cuprins de 
curiozitatea aceea pizmaşă şi tulburătoare pe care o 
încearcă oamenii în faţa unor forme noi de viaţă, 
necunoscute lor. Se vedea bine că oraşul îşi trăia intens 
viaţa lui proprie. După semnele imponderabile, care te fac 
să cunoşti şi să distingi fără greş de la mare distanţă un 
trup mort de unul viu, Napoleon observă de pe dealul 
Poklonnaia pulsaţia vieţii în oraş şi simţi parcă respiraţia 
acestui mare şi frumos trup. 

Orice rus, văzând Moscova, are sentimentul că ea îi este 
mamă; orice străin, văzând Moscova şi necunoscând 
însemnătatea ei maternă, nu poate să nu simtă, totuşi, 
caracterul feminin al acestui oraş, şi Napoleon îl simţi şi el. 

— Cette ville asiatigue aux innombrables €eglises, Moscou 
la sainte. La voila enfin, cette fameuse ville! Il €tait temps, 
729 spuse Napoleon şi, descălecând, porunci să i se 
desfăşoare în faţă planul acestei Moscou şi să fie chemat 
tâlmaciul Lelorme d'Ideville. „Une ville occupee par 
l'ennemi ressemble a une fille qui a perdu son 
honneur”730, îşi zise el (aşa cum îi spusese de altfel şi lui 
Tucikov la Smolensk). Şi cu acest fel de a vedea lucrurile se 
uita el la această frumuseţe răsăriteană, pe care n-o mai 
văzuse încă. I se părea şi lui ciudat că, în sfârşit, i se 
împlinise un vis de demult, pe care îl crezuse irealizabil. În 
lumina vie a dimineţii se uita când la oraş, când la plan, 


verificând amănuntele, iar siguranţa posesiunii îl tulbura şi- 
l înfiora. 

„Dar putea fi oare altfel? Îşi zicea el... Iată, în sfârşit, 
această capitală; stă la picioarele mele, aşteptându-şi 
soarta. Unde-o fi acum Alexandru şi ce-o fi gândind? Ciudat, 
frumos şi măreț oraş! Ciudată şi măreaţă clipă! În ce lumină 
mă văd ei acum! (Se gândea la oştenii lui.) lată răsplata 
tuturor acestor sceptici, îşi zise el, uitându-se la trupele 
dimprejurul său şi la cele care veneau şi se aliniau. Un 
singur cuvânt al meu, o singură mişcare a mâinii şi această 
străveche capitală des Tzars731 e pierdută. Mais ma 
clemence est toujours prompte a descendre sur les 
vaincus.732 Trebuie să fiu mărinimos şi cu adevărat mare... 
Dar nu, nu-i adevărat că am ajuns la Moscova, îi trecu 
deodată prin minte. Şi totuşi, iat-o, e la picioarele mele, 
sclipeşte şi tremură în soare, cu crucile şi turlele ei de aur. 
Iar eu o voi cruța. Pe fostele monumente ale barbariei şi 
despotismului voi grava inscripţii măreţe, cuvinte de 
dreptate şi îndurare... Pe Alexandru, lucrul acesta are să-l 
doară mai mult decât orice; îl cunosc (lui Napoleon i se 
părea că importanţa evenimentului care se producea acum 
se reducea la lupta personală dintre el şi împăratul 
Alexandru). Din înălţimea Kremlinului, da, acesta-i 
Kremlinul, da, le voi dărui legile dreptăţii, le voi arăta 
însemnătatea adevăratei civilizaţii, voi face ca generaţii 
întregi de boieri să-şi amintească cu drag numele 
cuceritorului. Voi spune deputăţiei de boieri, care va veni la 
mine, că n-am voit şi nu vreau războiul; că am dus războiul 
numai din cauza politicii mincinoase a curţii lor, că eu îl 
iubesc şi îl stimez pe Alexandru şi că voi primi aici, la 
Moscova, condițiuni de pace vrednice de mine şi de 
popoarele mele. Nu vreau să mă folosesc de un război 
norocos pentru a umili un împărat pe care-l stimez. Boieri, 
le voi spune, eu nu vreau războiul, eu vreau pacea şi 
bunăstarea tuturor supuşilor mei. De altfel, ştiu că prezenţa 
lor mă va însufleţi şi că le voi vorbi aşa cum vorbesc eu 


întotdeauna: clar, solemn şi măreț. Dar e oare adevărat că 
sunt la Moscova? Da, iat-o!” 

— Qu'on m'amene les boyards733, se întoarse el să spună 
suitei. Un general, urmat de o strălucită suită, porni în 
galop să-i aducă boierii. 

Trecură două ceasuri. Napoleon îşi luă dejunul şi veni 
iarăşi în acelaşi loc pe dealul Poklonnaia, aşteptând 
deputăţia boierilor. Avea gata închegat în minte cuvântul lui 
către boieri. Cuvântarea aceasta era plină de demnitate şi 
de măreție, cum înţelegea el măreţia. 

Mărinimia pe care voia s-o pună în tot ce avea să facă la 
Moscova îl încântase până şi pe el însuşi. În închipuirea lui 
stabilise nişte zile de reunion dans le palais des Tzars734, 
unde trebuiau să se întâlnească demnitarii ruşi cu 
demnitarii împăratului francez. 'Tot în gând numise şi un 
guvernator care să ştie să atragă de partea lui locuitorii. Şi, 
aflând că în Moscova sunt multe instituţii de binefacere, îşi 
făcu în închipuirea lui planul să le copleşească cu dărnicia. 
Credea că, tot aşa cum în Africa fusese nevoit să-şi pună 
burnuz în moschee, tot aşa aici, la Moscova, trebuia să fie 
mărinimos ca țarii. Şi, pentru a face să vibreze până la 
refuz inimile ruşilor, Napoleon, ca orice francez de altfel, 
neputându-şi închipui nimic mai mişcător decât pomenirea 
acelei ma chere, ma tendre, ma pauvre mere735, hotărî că 
va da ordin să se graveze pe frontispiciile tuturor acestor 
instituţiuni, cu litere mari: Etablissement dedi€ a ma chere 
Mere. Ba nu, mai simplu: Maison de ma Mere.736 „Dar sunt 
eu oare la Moscova? Da, iat-o în faţa mea; dar de ce întârzie 
oare atâta deputăţia oraşului?” se întreba el. 

În timpul acesta, în spatele suitei împăratului, printre 
generalii şi mareşalii lui, se încinse în şoaptă o discuţie 
agitată. Cei trimişi după delegaţie se înapoiară cu vestea că 
Moscova era pustie, că toată lumea plecase, în trăsuri sau 
pe jos. Cei care vorbeau erau palizi şi agitaţi nu pentru 
faptul că Moscova fusese părăsită de locuitorii ei (oricât de 
important ar fi putut părea acest fapt), ci pentru că nu ştiau 


în ce chip să aducă acest lucru la cunoştinţa împăratului, 
fără să pună pe majestatea-sa în acea situaţie groaznică pe 
care francezii o numesc ridicule, în ce chip să-l anunţe că 
aşteptase zadarnic boierii vreme atât de îndelungată şi că 
în oraş, în afară de cetele de beţivi, nu mai rămăsese 
nimeni? Unii spuneau că trebuiesc adunaţi cu orice preţ 
măcar câţiva inşi care, chipurile, să alcătuiască o deputăţie, 
alţii erau împotriva acestei păreri şi susțineau că împăratul 
trebuie pregătit cu multă prudenţă, într-un mod inteligent, 
iar pe urmă să i se spună adevărul. 

— Il faudra le lui dire tout-de-meme... spuneau domnii din 
suită. Mais, messieurs...737 

Situaţia era cu atât mai grea cu cât împăratul se plimba 
răbdător, de colo până colo, prin faţa hărţii oraşului, 
gândindu-se tot mereu la planurile sale generoase şi, din 
când în când, făcându-şi mâna streaşină la ochi, se uita la 
drumul care ducea spre Moscova, zâmbind voios şi mândru. 

— Mais c'est impossible...738 spuneau domnii din suită, 
strângând din umeri, fără să se hotărască totuşi a pronunţa 
cuvântul care se înţelegea de la sine, groaznicul cuvânt: le 
ridicule... 

Între timp împăratul, obosit de atâta aşteptare zadarnică 
şi simțind cu simţul său actoricesc că o clipă măreaţă, dacă 
e prelungită din cale-afară, începe a-şi pierde din măreție, 
făcu un semn din mână. Se auzi o unică bubuitură de tun - 
semnalul - şi trupele, postate în diferite puncte împrejurul 
Moscovei, înaintară în oraş prin barierele Tverskaia, 
Kalujskaia şi Dorogomilovskaia. Din ce în ce mai repede, 
întrecându-se între ele, trupele înaintau, ridicând nori de 
praf în vuietul strigătelor care umpleau văzduhul. 

Prins şi el în iureşul trupelor, Napoleon ajunse cu ele 
laolaltă până la bariera Dorogomilovskaia; aici se opri din 
nou, descălecă şi rămase multă vreme, plimbându-se pe 
lângă meterezul Kamer-Kollejski în aşteptarea deputăţiei. 

XX. 


MOSCOVA, ÎN VREMEA ACEASTA, era pustie. Mai erau 
oameni în ea - rămăsese cam a cincizecea parte din 
locuitori - dar oricum era pustie. Era pustie, cum e pustiu 
un stup care, rămas fără regină, trage să moară. 

În stupul rămas fără regină nu mai e viaţă, dar, privit pe 
dinafară, el pare tot atât de viu ca şi ceilalţi stupi. 

Albinele roiesc în razele calde ale soarelui amiezii, la fel de 
vesel împrejurul stupului fără matcă ca şi în jurul stupilor 
vii; la fel de plăcut miroase de departe a miere, şi la fel intră 
şi ies din el albinele în zbor. Dar trebuie să te uiţi cu atenţie 
ca să-ţi dai seama că în stup nu mai este viaţă. Albinele 
zboară aici altfel decât în stupii vii, mirosul nu mai e acelaşi 
şi prisăcarul este izbit de un altfel de zumzet. Când 
prisăcarul ciocăneşte în ştiubeiul bolnav, în locul acelui 
obişnuit răspuns, imediat şi solidar, al câtorva zeci de mii de 
albine care-şi contractă ameninţător trupuşoarele şi bat 
nervos din aripioare, producând un zumzet viu şi sonor, îi 
răspund acum bâzâituri izolate de prin diferitele colţuri ale 
stupului gol. Urdinişul nu mai emană ca înainte parfum 
spirtos de miere şi venin, nu mai exală suflul cald de 
plinătate, ci, odată cu mirosul mierii, se revarsă un iz de gol 
şi de putred. La urdiniş nu se mai văd străjile stând cu 
codiţele în sus, gata să dea alarma şi să se sacrifice pentru 
apărarea stupului. Nu se mai aude acel zumzet monoton şi 
liniştit, freamâătul muncii, asemănător clocotului apei care 
fierbe, ci doar nişte sunete dezordonate şi intermitente. În 
stup şi din stup intră şi ies timide, pe furiş, nişte albine 
negre, lunguieţe şi năclăite de miere; sunt albinele hoaţe; 
ele nu înţeapă, ci fug de primejdie. Odinioară, erau 
împovărate numai când intrau; când ieşeau erau uşurate. 
Acum sunt încărcate când ies. Prisăcarul desface partea de 
jos a stupului şi se uită înăuntru. În locul lanţului negru de 
albine îmblânzite de muncă şi care atârnau până la fundul 
stupului agăţate unele de picioruşele altora şi întinzând 
ceara în zumzetul neîntrerupt al muncii, rătăcesc acum 
distrate pe pereţii stupului, în toate părţile, albine 


somnoroase şi vlăguite. În locul podelei bine lipite cu clei şi 
măturate cu evantaliile aripioarelor, pe fundul stupului zac 
acum fărâmiţe de ceară, murdărie de albine şi albine pe 
jumătate moarte, care abia dacă mai dau din picioruşe, sau 
chiar albine moarte de-a binelea şi nescoase din stup. 

Prisăcarul deschide partea de deasupra şi se uită în capul 
de sus al stupului. În locul rândurilor compacte de albine, 
care umpleau altădată fagurii şi îşi încălzeau larvele, el 
vede acum construcţia măiastră a fagurilor, dar într-o stare 
foarte departe de puritatea de altădată. Sunt numai ruină şi 
mizerie. Albinele prădalnice şi negre cotrobăiesc, forfotind 
peste tot; albinele stupului însă, vlăguite, pipernicite şi 
veştede ca nişte babe, rătăcesc alene, fără să se opună la 
nimic, fără nici o dorinţă, fără să mai aibă conştiinţa că 
trăiesc. Trântorii, bărzăunii, bondarii şi fluturii se izbesc din 
zbor prosteşte de pereţii ştiubeiului. Ici şi colo, printre 
fagurii cu larve moarte şi cu miere, se mai aude arareori 
câte un bâzâit supărat; undeva, din obişnuinţă, două albine 
se mai trudesc încă să-şi curețe, cum ştiu ele să ţie curat, 
cuibul, şi fac sforţări peste puterile lor să târască o albină 
moartă sau un bondar, fără să ştie nici ele de ce mai fac 
lucrul acesta. În alt colţ, două albine bătrâne se bat alene, 
ori se curăţă sau se hrănesc una pe alta, fără să-şi dea 
seama dacă fac un lucru duşmănos sau prietenesc. În altă 
parte, o grămadă de albine s-au năpustit, dând una peste 
alta, asupra unei victime, şi o bat de o omoară. lar albina 
slăbită sau omorâtă cade încet, uşor ca fulgul, de sus, pe 
muşuroiul de cadavre. Prisăcarul desface două rame de la 
mijloc, ca să vadă cuibul şi, în locul miilor de albine care 
şedeau în cercuri negre, compacte, spate la spate, să 
păzească marea taină a procreaţiei, vede câteva sute de 
albine vlăguite, amorţite, adormite, pe jumătate moarte de 
istovire. Aproape toate muriseră fără să prindă de veste, 
lângă sanctuarul pe care-l păzeau şi care nu mai există. 
Duhneşte din ele a putred şi a mortăciune. Numai câteva se 
mai mişcă, se ridică, zboară greoi şi se aşază pe mâna 


duşmanului, dar nu mai sunt în stare nici măcar să moară 
înţepându-l; celelalte moarte cad jos, uşor ca nişte solzi de 
peşte. Prisăcarul închide stupul, îl înseamnă cu creta pe 
capac şi, când îşi găseşte timp, îl curăţă şi îl pârleşte. 

La fel de pustie era Moscova în momentul când Napoleon 
se plimba obosit, neliniştit şi încruntat de-a lungul 
meterezului Kamer-Kollejski, aşteptând să vină o deputăţie, 
Chiar şi numai de formă, dar absolut necesară după părerea 
lui pentru păstrarea regulilor protocolului. 

Prin cine ştie ce ungher al Moscovei lumea tot mai umbla 
fără rost, supunându-se deprinderilor vechi, fără să-şi dea 
seama de ce o face. 

Când i se anunţă lui Napoleon, cu menajamentele 
cuvenite, că Moscova e pustie, el se uită supărat la cel care- 
i raporta aceasta şi, întorcându-i spatele, continuă să se 
plimbe în tăcere. 

— Să mi se aducă trăsura, spuse el. 

Se urcă în cupeu, alături de aghiotantul de serviciu, şi 
intră în suburbie. 

„Moscou deserte. Quel evenement invraisemblable!”739 
spuse el ca pentru sine. 

Nu intră în oraş, ci se opri la un han din suburbia 
Dorogomilovskaia. 

Le coup de theâtre avait rate.740 

XXI. 

TRUPELE RUSEŞTI SE SCURSERĂ prin Moscova de la 
două noaptea şi până pe la ceasurile două din ziua 
următoare, luând cu ele şi pe ultimii locuitori şi ultimii răniţi 
care voiau să părăsească oraşul. 

Cea mai mare îmbulzeală în tot timpul mişcării de trupe se 
produse la podurile Kamennâi, Moskvoreţki şi lauzski. 

În timp ce trupele se împărţiră în două coloane în jurul 
Kremlinului şi se îndesară pe podurile Moskvoreţki şi 
Kamennâi, o mulţime de soldaţi, profitând de popas şi de 
înghesuială, se întoarseră pe tăcute de la pod îndărăt, pe 
lângă biserica Vasili Blajennâi şi pe sub poarta Boroviţkie în 


sus, spre Piaţa Roşie, pe unde simţiseră ei, nu se ştie cum, 
că pot pune fără nici o greutate mâna pe tot felul de lucruri 
străine. O altă ceată asemănătoare umpluse Gostinâi-Dvori, 
ca la o desfacere cu hurta, cotrobâind prin toate gangurile 
şi pasajele. Dar prin hale nu se mai auzeau glasurile 
îmbietoare şi ademenitoare ale negustorilor, nu se mai 
vedeau vânzători ambulanți, nici mulţimea pestriță de femei 
venite după cumpărături; se vedeau numai vestoanele şi 
mantalele soldaţilor care, fără arme, intrau tăcuţi prin 
prăvălii cu mâinile goale şi ieşeau încărcaţi. Negustorii şi 
băieţii de prăvălie (puţini la număr) rătăceau ca pierduţi 
printre soldaţi, îşi deschideau şi închideau prăvăliile şi îşi 
cărau ei singuri marfa care încotro, cot la cot cu flăcăii 
aceştia. În mijlocul târgului, toboşarii băteau toba pentru 
adunare. Dar bătăile tobei îi făceau pe soldaţii care umblau 
după jafuri, nu să se adune în grabă ca altădată, ci 
dimpotrivă, să se îndepărteze. Printre soldaţi, prin dughene 
şi ganguri se vedeau oameni în caftane cenuşii şi cu 
capetele rase. Doi ofiţeri, unul numai în tunică şi cu eşarfă, 
călare pe un cal sur şi slăbănog, altul în manta, pe jos, 
şedeau în colţ la Ilinka vorbind ceva între ei. Un al treilea 
ofiţer, călare, se opri din fugă lângă ei. 

— A dat ordin generalul să-i alungăm îndată pe toţi, fie ce- 
o fi. E mai mare ruşinea! Jumătate dintre oameni au fugit. 

— Încotro? Încotro? răcni el la trei soldaţi de infanterie 
care se strecurau spre târg, fără arme, şi cu poalele 
mantalelor ridicate. Stai, canalie! 

— Iaca poftim şi încearcă de-i adună, spuse celălalt ofiţer. 
N-ai cum să-i mai aduni! Mai bine să ne grăbim să nu ne 
fugă şi cei care ne-au mai rămas. 

— Cum să ne grăbim? Haidem toţi grămadă acolo la pod, 
că nu se mai urnesc. Sau să punem cordoane, să nu se 
împrăştie toţi până la unul? 

— Dar duceţi-vă într-acolo! Daţi-i odată afară, strigă 
ofiţerul superior. 


Ofiţerul cu eşarfă descălecă, îl chemă pe toboşar şi intră 
cu el sub arcade. Câţiva soldaţi o rupseră de fugă care 
încotro. Un negustor cu obrazul punctat de coşuri roşii 
împrejurul nasului, cu o faţă plină, calmă, neclintită, de om 
calculat, se apropie de ofiţer, grăbit şi gesticulând. 

— Măria-ta, spuse el, faceţi-vă milă, nu mă lăsaţi. N-avem 
nimic împotrivă, dacă putem da ceva, dar de bunăvoie! 
Poftiţi dacă doriţi stofă, aduc pe loc, chiar şi două bucăţi de 
stofă, pentru o persoană nobilă ca dumneavoastră, cu cea 
mai mare plăcere. Înţelegem doar şi noi să dăm, dar nu aşa; 
ăsta-i adevărat jaf! Vă rugăm! Poate puneţi nişte santinele, 
ceva, măcar să avem timp să închidem... 

Câţiva negustori se îngrămădiră în jurul ofițerului. 

— Ei! Vorbe de clacă., spuse unul dintre ei, un om uscăţiv 
şi cu faţa aspră. Când îţi cade capul, ce să mai plângi după 
păr. N-are decât să ia cine ce vrea! 

Şi, dând energic din mâini, se întoarse cu spatele la ofiţer. 

— Uşor îţi vine ţie să vorbeşti, Ivan Sidorâci, rosti cu obidă 
primul negustor. Vă rugăm, domnule ofiţer nu ne lăsaţi. 

— Ce să vorbesc! Strigă uscăţivul. Am aici, în trei prăvălii, 
marfă de o sută de mii de ruble. Am s-o mai pot eu păzi 
când armata pleacă? Ei, oameni buni, voia Domnului nu stă 
în mâna omului! 

— Fă-ţi pomană, măria-ta, repetă primul negustor, 
înclinându-se. 

Ofiţerul era nedumerit. Chipul lui trăda nehotărâre. 

— Dar ce amestec am eu? Strigă el deodată şi se depărtă 
cu paşi repezi. 

Într-o prăvălie deschisă se auziră lovituri şi înjurături, iar 
în clipa când ofiţerul ajunse în dreptul ei, din uşă îi sări în 
faţă, îmbrâncit, un om cu caftan sur şi cu capul ras. 

Omul se strecură cu fereală pe lângă negustori şi ofiţeri. 
Ofiţerul se repezi la soldaţii din prăvălie. Dar, în timpul 
acesta, dinspre podul Moskvoreţki tunară strigătele 
puternice ale mulţimii, şi ofiţerul dete fuga în piaţă. 


— Ce-i? Ce s-a întâmplat? Îşi întrebă el tovarăşul, care şi 
pornise în galop prin dreptul bisericii Vasili Blajennâi, spre 
locul de unde veneau ţipetele. 

Ofiţerul sări şi el pe cal şi porni după tovarăşul său. 
Ajungând aproape de pod văzu două tunuri în poziţie de 
tragere, infanterişti mergând pe pod, câteva căruţe 
răsturnate şi chipuri de oameni îngroziţi alături de chipurile 
soldaţilor care râdeau. Lângă tunuri se oprise o căruţă cu 
doi cai. Sub osia de dinapoi a căruţei stau vârâţi unul într- 
altul patru ogari cu zgărzile la gât. În căruţă era un munte 
de bagaje şi, chiar în vârf, alături de un scăunel de copil 
întors cu picioarele în sus, stătea o femeie care ţipa cât o 
ţinea gura. Tovarăşii ofițerului îi spuseră motivul strigătelor 
mulţimii şi ţipetelor femeii: generalul Ermolov, care dăduse 
peste această mulţime, aflând că soldaţii se împrăştiaseră 
prin dughene şi că populaţia blochează trecerea pe pod, 
poruncise tunarilor să pună tunurile în poziţie de tragere şi 
să se prefacă gata de a trage asupra podului. 

Mulțimea, ţipând, înghesuindu-se şi răsturnând căruțele, o 
rupsese la fugă, îngrozită. Astfel, podul se goli şi trupele se 
putură mişca înainte. 

XXII. 

ORAŞUL PROPRIU-ZIS, ÎN VREMEA asta, era pustiu; Pe 
străzi nu era aproape nimeni. Porţile caselor şi prăvăliilor 
erau toate închise; ici-colo, prin preajma vreunei cârciumi, 
mai auzeai câte un chiot singuratic sau un cântec de beţiv. 
Nu se vedea nici o căruţă şi nici o trăsură, şi rareori se 
auzeau paşii vreunui trecător. Pe strada Povarskaia, pustie, 
era o linişte desăvârşită. În curtea imensă a casei 
Rostovilor, plină de resturi de fân şi de bălegar de la 
convoiul de căruţe care plecase, nu era nici ţipenie de om. 
Dintre cei rămaşi să păzească întregul avut al Rostovilor, 
doi se aflau în salonul cel mare. Erau rândaşul Ignat şi 
copilul de casă Mişka, nepotul lui Vasilici, rămas la Moscova 
cu bunicul său. Mişka, deschizând clavicordul, zdrăngănea 


cu un singur deget. Rândaşul, cu mâinile în şolduri, stătea 
dinaintea unei oglinzi mari şi zâmbea plin de voioşie. 

— l-auzi ce bine-i zic! Ai? Nu-i aşa, moş Ignat? Spunea 
copilul, repezindu-şi dintr-o dată amândouă mâinile pe 
clape. 

— Ia te uită! Răspunse Ignat, minunându-se cum i se făcea 
din ce în ce mai zâmbitor chipul, în oglindă. 

— Neobrăzaţilor! Zău, ce neobrăzare! Se auzi răstindu-se 
dindărătul lor vocea Mavrei Kuzminişna, care intrase pe 
nesimţite. Ian te uită cum îşi arată fasolele rânjitul ista. La 
de-alde astea vă pricepeţi! Toate stau colea vraişte şi Vasilici 
pică din picioare. Las'că v-arăt eu vouă! 

Ignat îşi strânse cureaua fără să mai zâmbească şi, cu 
ochii în pământ, ieşi supus din odaie. 

— Mătuşica, le-am atins cu binişorul, spuse băiatul. 

— Îţi dau eu ţie cu binişorul, împieliţatule! Strigă Mavra 
Kuzminişna, ameninţându-l cu mâna. Fugi de-ncinge 
samovarul pentru bunică-tu. 

Mavra Kuzminişna suflă praful de pe clape, închise 
clavicordul şi, oftând din greu, ieşi din salon şi încuie uşa. 

În curte, Mavra Kuzminişna rămase locului câteva clipe, 
gândindu-se încotro să se îndrepte: la Vasilici să bea ceai, 
sau în cămară, să mai pună ceva rânduială în lucrurile 
rămase încă neorânduite. 

Pe strada pustie se auziră paşi grăbiţi. Paşii se opriră la 
portiţă; zăvorul începu să clămpăne sub mâna care încerca 
să-l deschidă. 

Mavra Kuzminişna se apropie de portiţă. 

— Pe cine căutaţi? 

— Pe conte, pe contele Ilia Andreici Rostov. 

— Dar cine sunteţi dumneavoastră? 

— Sunt ofiţer. Aş fi vrut să-l văd, răspunse o voce plăcută, 
de boier rus. 

Mavra Kuzminişna deschise portiţa. În curte intră un ofiţer 
durduliu, rotund la faţă, de vreo optsprezece ani, 
asemănător, după trăsăturile figurii, cu Rostovii. 


— Au plecat, maică! Ieri, pe seară, au binevoit să 
pornească... spuse, blajină, Mavra Kuzminişna. 

Tânărul ofiţer rămase nehotărât în pragul portiţei, stând la 
îndoială dacă să intre sau să nu intre, apoi zise cu 
amărăciune: 

— Ah, ce păcat! Începu el. Trebuia să fi venit de ieri... Ah, 
ce rău îmi pare! 

Mavra Kuzminişna se uita între timp cu atenţie la 
trăsăturile familiare ale tânărului, care părea să fie din 
neamul Rostovilor, la mantaua lui ruptă şi la cizmele 
scâlciate pe care le avea în picioare. 

— Dar de ce aveţi nevoie de conte? Întrebă ea. 

— Păi acum... ce să-i faci, rosti ofiţerul cu necaz şi se 
prinse cu mâna de portiţă, dând parcă să plece, dar se opri 
din nou, şovâind. 

— Vezi dumneata, spuse el deodată. Sunt o rudă de-a 
contelui şi el a fost totdeauna bun cu mine. Aşa că, vezi 
dumneata (îşi privi cu un zâmbet voios şi blând hainele şi 
cizmele), cele de pe mine s-au zdrenţuit de tot şi n-am nici 
un ban; aşa că vroiam să-l rog pe conte... 

Mavra Kuzminişna nu-i dădu răgaz să sfârşească. 

— Numai un minut să mai zăboveşti, maică. Numai un 
minut, spuse ea. 

Şi de îndată ce ofiţerul îşi luă mâna de pe portiţă, ea se şi 
repezi, cu mersul ei de femeie bătrână, spre odaia sa din 
curtea de din dos. 

În timp ce Mavra Kuzminişna fugea spre camera ei, 
ofiţerul, lăsând capul în jos şi dând cu ochii de cizmele lui 
rupte, zâmbi şi începu să se plimbe prin curte. „Rău îmi 
pare că nu l-am găsit pe unchiul! Dar ce bătrânică de 
ispravă! Unde o fi alergând? Şi cine-o să-mi spună mie 
acum pe ce străzi s-apuc ca să-mi ajung mai repede 
regimentul, care trebuie să fie acum aproape de 
Rogojskaia”, îşi zise în vremea aceasta tânărul ofiţer. Mavra 
Kuzminişna, speriată, dar hotărâtă, cu o batistă cadrilată în 
mână, apăru de după colţul casei. La câţiva paşi de ofiţer ea 


despături batista, scoase un bilet alb, de douazeci şi cinci de 
ruble şi i-l întinse repede. 

— Să fi fost luminăţia-sa acasă, se înţelege că v-ar fi primit 
ca pe o rudă, dar aşa, poate că... acuşica... 

Mavra Kuzminişna se intimidă şi se încurcă în vorbă. 
Ofiţerul, însă, fără să refuze şi fără să se grăbească, luă 
biletul şi îi mulţumi frumos Mavrei Kuzminişna. Să fi fost 
contele acasă... tot spunea, dezvinovăţindu-se, Mavra 
Kuzminişna. Mergi sănătos, maică, şi Dumnezeu să te 
păzească, mai zise ea, conducându-l până la portiţă şi 
înclinându-se. Ofiţerul dădu din cap şi, zâmbind ca şi când 
ar fi râs de el însuşi, o porni aproape în fugă pe străzile 
pustii spre podul peste Jauza, ca să-şi ajungă din urmă 
regimentul. 

lar Mavra Kuzminişna rămase mult timp dinaintea portiţei 
zăvorite, dând din cap gânditoare, cu ochii umezi, cuprinsă 
pe neaşteptate de duioşie maternă şi de milă pentru 
ofiţeraşul acesta necunoscut. 

XXIII. 

DINTR-O CLĂDIRE NETERMINATA de pe Varvarka, în 
subsolul căreia era o crâşmă, se auzeau strigăte şi cântece 
de oameni beţi. Pe bănci, în faţa meselor, şedeau într-o 
cameră mică şi murdară vreo zece lucrători de fabrică. Toţi 
beţi, asudaţi, cu ochii tulburi, se forţau să caşte cât mai tare 
gura, cântând ceva. Cântau fiecare de capul lui, căznit, în 
silă, de bună seamă nu pentru că aveau chef să cânte, ci 
doar ca să ştie lumea că ei s-au îmbătat şi chefuiesc. Unul 
dintre ei, înalt, blond şi tinerel, îmbrăcat cu un caftan lung 
foarte curat, albastru-închis, sta în picioare. Faţa lui, cu nas 
drept şi fin, ar fi fost frumoasă dacă n-ar fi avut buze subţiri 
şi strânse, ce-i tremurau necontenit, şi ochi tulburi, 
încruntaţi şi neclintiţi. Stătea în spatele celor ce cântau şi, 
închipuindu-şi probabil cine ştie ce, dădea solemn şi 
neîndemânatic din braţul alb, dezgolit până la cot, silindu-şi 
mâna să-şi resfire în chip nefiresc degetele murdare. 
Mâneca îi aluneca mereu în jos şi el o sufleca grijuliu la loc, 


ca şi cum ar fi fost un lucru de mare importanţă ca braţul 
acesta alb şi vânjos să-i fie tot timpul dezgolit. Pe la mijlocul 
cântecului, din tindă şi de afară, din cerdac, se auziră 
strigăte şi bufnituri ca de încăierare. Tânărul cel înalt făcu 
un semn din mână. 

— Drepţi! Strigă el poruncitor. Păruială, băieţi! Şi se 
repezi în tindă, suflecându-şi mereu mâneca. 

Ceilalţi lucrători se luară după el. Lucrătorii care beau în 
dimineaţa aceasta aici, sub conducerea tânărului aceluia 
înalt, aduseseră crâşmarului nişte piei de la fabrică, încă de 
dimineaţă, şi pentru asta li se dăduse de băut. Nişte fierari 
de la covăliile din vecinătate, auzind chiolhanul dinăuntru şi 
crezând că au spart alţii cârciuma, voiseră să intre în ea cu 
de-a sila. Pe treptele casei se încinsese bătaia. 

Crâşmarul se bătea în uşă cu un fierar şi, când apărură 
lucrătorii, fierarul se smuci din mâinile birtaşului şi căzu, 
izbindu-se cu faţa de trotuar. 

Un al doilea fierar se năpusti în uşă, aruncându-se cu toată 
greutatea asupra crâşmarului. 

Tânărul cel cu mâneca suflecată îl izbi pe fierar în faţă încă 
din mers şi strigă: 

— Băieți! Îi bat pe ai noştri! 

În timpul acesta, primul fierar se ridică de jos şi, cum 
degetele cu care-şi pipăia obrazul stâlcit i se umpluseră de 
sânge, începu să strige, tânguindu-se: 

— Ajutor! Săriţi! Mă omoară... săriţi, fraţilor! Moarte de 
om, fraţilor! 

— Of, mamă, l-au omorât de tot, începu să strige o femeie 
care se ivise dintr-o curte vecină. Moarte de om! 

O grămadă de oameni se adunară în jurul fierarului cel cu 
faţa însângerată. 

— N-ai jefuit lumea de ajuns, când luai şi cămaşa de pe 
om! Spuse unul, răstindu-se la crâşmar, vrei să mai şi omori 
oamenii acuma? Tâlharule! 

Tânărul cel înalt, stând pe scară, se uita cu ochi tulburi 
când la cârciumar, când la fierar, chibzuind parcă la care să 


se repeadă. 

— Ucigaşule! Răcni el deodată la cârciumar. Legaţi-l, 
băieţi! 

— Aşa? Pe mulţi ai mai legat în viaţa ta? Strigă 
cârciumarul, ferindu-se de cei care se repeziră la el şi, 
scoţându-şi căciula din cap, o trânti de pământ. 

Ca şi cum gestul acesta ar fi avut vreun înţeles misterios 
de ameninţare, cei de la fabrică se retraseră din preajma lui 
şi rămaseră nehotărâţi. 

— Vă învăţ eu ce-i rânduiala, fraţilor. De-ar fi s-ajung şi 
până la poliţai. Ce, crezi că n-ajung? Adică, v-a poruncit 
cineva să tâlhăriţi? Mai strigă cârciumarul, ridicându-şi 
căciula de jos. 

— Păi, să mergem, iote colo, ce, crezi că mă sperii? Să 
mergem... ia uite la el! Se îngânau unul pe altul 
cârciumarul şi tânărul cel înalt şi o porniră împreună, pe 
stradă, înainte. 

Fierarul cel cu faţa însângerată se ţinea în rând cu ei. 
Lucrătorii şi norodul adunat veneau după ei, făcând larmă 
şi ţipând. 

În colţul străzii Maroseica, în dreptul unei case mari cu 
obloanele închise, pe peretele căreia atârna o firmă de 
cizmărie, stăteau abătuţi vreo douăzeci de cizmari, oameni 
cu chipurile trase, cu şorţuri şi caftane rupte. 

— Să ne facă socoteala cinstit! Spunea o calfă, un om slab, 
cu barba rară şi sprâncenele încruntate. Ne-a supt sângele 
şi alt nimic. Ne-a dus cu vorba toată săptămână. Şi acum, 
când nu mai e nimic de făcut, p-aci ţi-e drumul! 

Văzând mulţimea de oameni cu unul însângerat printre ei, 
calfa care cuvânta tăcu şi toţi cizmarii se luară grăbiţi, 
mânaţi de curiozitate, după dânşii. 

În mulţime se auzi: 

— Unde s-o fi ducând lumea asta? 

— La poliţie, unde să se ducă! 

— Păi, cum adică, nu i-au dovedit ai noştri? 

— Da' de unde! Ascultă colea, ce spune lumea. 


Cârciumarul, folosindu-se de faptul că mulţimea sporea, 
rămase în urma cetei şi o luă îndărăt spre cârciuma lui. 

Tânărul cel înalt, fără să prindă de veste că adversarul 
său, cârciumarul, dispăruse, vorbea întruna, gesticulând cu 
braţul dezgolit şi atrăgând astfel asupra sa atenţia tuturor. 
Lui începu poporul să-l spună păsurile, crezând că poate 
veni de la el dezlegarea tuturor chestiunilor care-i 
preocupau. 

— Să ne facă dreptate, să ne arate legea, că doar de 
aceea-i stăpânire! Nu-i aşa, pravoslavnicilor? Spunea 
tânărul cel înalt, zâmbind de-abia perceptibil. 

— Ce-or fi crezând, că n-avem stăpânire? S-ar putea să n- 
avem stăpânire? Am încăpea în gheara tâlharilor. 

— Ce să mai vorbim degeaba? Se auzeau voci din mulţime. 
Cum adică, să lase ei Moscova aşa? i-o fi spus cineva în 
bătaie de joc şi tu ai şi luat-o de bună! N-aţi văzut ce de-a 
trupe de-ale noastre vin? Cum au să-l lase să vină peste noi? 
Doar de asta avem stăpânire! Auzi ce spune lumea! Se 
auzeau voci din toate părţile şi oamenii arătau spre tânărul 
cel înalt. 

La zidurile Kitai-Gorod741-ului, alt grup de oameni, mai 
Mic, se înghesuia în jurul unui bărbat îmbrăcat într-o manta 
de aba, în mână cu o hârtie. 

— Ukazul, se citeşte ukazul! Se auziră voci din toate 
părţile şi mulţimea se grămădi către cel care citea. 

Omul în manta de aba citea un afiş cu data de 31 august. 
Când mulţimea îl înconjură, el tăcu încurcat parcă, dar, la 
cererea tânărului celui înalt care răzbătuse până la el, 
prinse a citi de la început afişul, cu un uşor tremur în glas. 

„Eu, mâine dis-de-dimineaţă plec la serenissimul, citi el 
(„Sărănisimul!, repetă solemn tânărul cel înalt, lăţindu-şi 
gura într-un zâmbet şi încruntându-şi sprâncenele), pentru 
ca împreună să discutăm cum vom acţiona şi cum vom da 
ajutor armatelor ca să nimicească pe duşmanul făcător de 
rele; ne vine şi nouă rândul să le scoatem sufletul... urmă 
cititorul şi se opri („Aţi văzut? Strigă triumfător tânărul. Îi 


arată el...,,), şi să-i trimitem mai repede la dracu pe aceşti 
musafiri; vin mâine spre amiază înapoi şi ne vom pune pe 
treabă şi vom face şi-om direge şi de duşman praful s-o 
alege.” 

Ultimele cuvinte fură citite într-o tăcere desăvârşită. 
Tânărul cel înalt puse trist capul în piept. Se vedea bine că 
ultimele cuvinte îi nedumeriseră pe toţi. Mai cu seamă 
cuvintele: „vin mâine spre amiază înapoi” dezamăgiseră, se 
vede, şi pe cititor şi pe ascultători. Poporul se aştepta să 
audă cuvinte cu un înţeles mai înalt şi când colo auzea 
lucruri prea de tot simple şi fără de înţelesuri tainice: erau 
cuvinte pe care le putea spune oricare dintre ei şi de aceea 
n-aveau ce căuta într-un ucaz dat de înalta stăpânire. 

Tăceau toţi, dezamăgiţi. Tânărul cel înalt, mişcând din 
buze, se tot legăna. 

— Pe el ar fi bine să-l întrebăm! Chiar el îi! Cum adică, să 
întrebi? Păi, altfel cum? El are să ne lămurească... se auziră 
dintr-o dată voci în rândurile ultime ale mulţimii şi întreaga 
atenţie se îndreptă asupra trăsurii poliţaiului, care tocmai 
trecea prin piaţă urmată de doi dragoni călări. 

Poliţaiul, care cutreiera oraşul în dimineaţa aceea din 
ordinul contelui pentru a da foc barăcilor şi care câştigase, 
cu prilejul acestei misiuni, o mare sumă de bani, în clipa 
aceea la el în buzunar, văzu gloata ce venea spre dânsul şi 
ordonă vizitiului să oprească. 

— De ce v-aţi adunat? Strigă el la oamenii care se 
apropiau sfioşi de trăsură, unul câte unul. De ce v-aţi 
adunat? N-auziţi ce vă întreb? Repetă poliţaiul, văzând că 
nu i se răspunde. 

— S-au adunat, înălţimea-voastră, vorbi slujbaşul cu 
mantaua de aba, s-au adunat după ordinul prealuminatului 
conte, ca să-şi facă datoria, înălţimea-voastră, şi nicidecum 
pentru ca să se răscoale; după porunca prealuminatului 
conte... 

— Contele n-a plecat, e aici, cu noi; vă va da şi vouă ordine, 
să ştiţi ce aveţi de făcut, spuse poliţaiul. Mână! Zise el 


vizitiului. 

Gloata rămase locului, cu ochii la trăsura care se 
îndepărta ori îmbulzindu-se în jurul celor care putuseră 
auzi ce spusese stăpânirea. 

Poliţaiul se uită între timp speriat în urmă, spuse ceva 
vizitiului şi caii lui iuţiră pasul. 

— Ne-a înşelat, fraţilor! Să mergem la ăl mare! Strigă 
tânărul cel înalt. Nu-l lăsaţi, băieţi! Să dea socoteală! Pe el! 
Se auziră din toate părţile strigăte şi mulţimea se repezi în 
goană după trăsură. 

Pe urmele poliţaiului, gloata zgomotoasă se îndreptă spre 
Lubianka. 

— Se poate, oameni buni, boierii şi negustorii să plece, iar 
noi să rămânem să pierim pe aici? Ce, noi suntem câini?! 
Sau ce? Se auzea din ce în ce mai des în mulţime. 

XXIV. 

ÎN SEARA ZILEI DE 1 SEPTEMBRIE, după întrevederea 
sa cu Kutuzov, contele Rastopcin, mâhnit şi jignit că nu 
fusese invitat la consiliul de război, că generalissimul nu da 
nici o atenţie propunerii sale de participare la apărarea 
capitalei şi uimit de noul punct de vedere ce i se revelase în 
tabără, în virtutea căruia sângele rece şi patriotismul cu 
care capitala înfrunta primejdia erau privite ca nişte lucruri 
nu de mâna a doua, ci cu totul neînsemnate şi de prisos - 
mâhnit, jignit şi uluit de toate acestea, contele Rastopcin 
făcu drumul înapoi la Moscova şi, după ce cină, se trânti pe 
o canapea fără să se mai dezbrace. Către orele unu noaptea 
fu deşteptat de un curier care-i aducea o scrisoare din 
partea lui Kutuzov. În scrisoare se spunea că, întrucât 
trupele se retrag dincolo de Moscova pe drumul Riazanului, 
contele este rugat a binevoi să trimită personalul său 
polițienesc pentru a conduce trupele în timpul trecerii lor 
prin oraş. Vestea nu era o noutate pentru Rastopcin. 
Contele n-avusese nevoie să se vadă în ajun cu 
generalissimul ca să priceapă că Moscova urma să fie 
predată, ci ştiuse aceasta chiar din zilele ce urmaseră 


bătăliei de la Borodino, de când, ajunşi la Moscova, toţi 
generalii într-un glas spuneau că o nouă bătălie nu va mai 
putea fi dată şi de când bunurile publice erau evacuate 
noapte de noapte, din însuşi ordinul său, iar jumătate din 
populaţie părăsise oraşul; totuşi ştirea aceasta, adusă sub 
forma unui simplu bileţel cu caracter de ordin din partea lui 
Kutuzov şi primită de el noaptea, la vremea întâiului somn, 
îl uimi şi îl supără pe Rastopcin. 

Mai târziu, explicându-şi în notele sale memorialistice 
activitatea din vremea aceea, contele Rastopcin a scris în 
mai multe rânduri că pe atunci urmărise două mari scopuri: 
De maintenir la tranquillite a Moscou et d'en faire partir le 
habitants742. Dacă am admite că avea într-adevăr acest 
scop dublu, atunci oricare dintre acţiunile lui Rastopcin 
apare ca ireproşabilă. De ce n-au fost evacuate odoarele 
Moscovei, armele, cartuşele, praful de puşcă, rezervele de 
grâne, de ce au fost înşelaţi mii de locuitori că Moscova nu 
va fi predată şi s-au trezit astfel ruinaţi? Pentru a se păstra 
liniştea în capitală, răspunde contele Rastopcin în notele 
sale. Pentru ce au fost evacuate teancuri întregi de hârtii 
fără valoare de prin instituţii, balonul lui Leppich şi alte 
lucruri? Pentru a lăsa oraşul pustiu, răspund notele contelui 
Rastopcin. E de ajuns să admiţi că a existat ceva care 
ameninţa liniştea oraşului şi orice acţiune devine justificată. 

Toate grozăviile teroarei lui se bazau numai pe grija ca 
populaţia să fie liniştită. 

Dar pe ce se întemeiau temerile contelui Rastopcin, cu 
privire la anumite tulburări în Moscova anului 1812? Ce 
motiv avea să presupună existenţa vreunui gând de 
răscoală în oraş? Populaţia pleca, iar trupele, retrăgându- 
se, înţesaseră Moscova. De ce, prin urmare, s-ar fi răsculat 
populaţia? 


Nu numai la Moscova, dar nicăieri în întreaga Rusie, în tot 
timpul înaintării inamicului, nu s-a produs nimic care să 
semene cu o răscoală. La 1 şi 2 septembrie, mai bine de 
zece mii de oameni rămăseseră încă în Moscova şi, în afară 
de mulţimea adunată în curtea comandantului suprem al 
oraşului, adunare provocată chiar de el, nimic altceva nu s- 
a întâmplat în oraş. Ar fi fost cu siguranţă şi mai puţin de 
aşteptat tulburări în sânul populaţiei dacă, după bătălia de 
la Borodino, când părăsirea Moscovei devenise un lucru 
evident, sau măcar probabil, dacă după această dată, în loc 
să tulbure poporul cu împărţirea armelor şi afişelor, 
Rastopcin ar fi luat măsuri de evacuare a odoarelor, a 
rezervelor de praf de puşcă, a munițiilor şi banilor, şi ar fi 
făcut cunoscut tuturor că oraşul va fi predat. 

Rastopcin, temperament aprins şi sanguin, om care o viaţă 
întreagă se învârtise în cercurile superioare ale 
administraţiei, deşi plin de simţăminte patriotice, n-avea 
nici cea mai mică idee de ce înseamnă populaţia pe care 
credea că o conduce. Încă de la intrarea inamicului la 
Smolensk, Rastopcin îşi alesese în închipuirea lui rolul de 
îndrumător al sentimentelor poporului, rolul de inimă a 
Rusiei. Nu numai că i se părea (aşa cum i se pare oricărui 
administrator) că el era acela care conducea activitatea 
exterioară a locuitorilor Moscovei, dar avea credinţa că el le 
dirijează şi starea de spirit, cu ajutorul apelurilor şi afişelor 
sale scrise în limba aceea de actor de bâlci, pe care poporul 
o dispreţuieşte chiar în mediul ei firesc şi pe care n-o 
înţelege când o aude la cei de sus. Lui Rastopcin îi plăcuse 
atât de mult frumosul rol de conducător al spiritului 
poporului, se obişnuise atât de mult cu el, încât necesitatea 
de a-l abandona, necesitatea de a părăsi Moscova fără nici 
un act de eroism, care să fie de efect, îl luă prin 
surprindere, îl făcu să simtă că pământul îi fuge de sub 
picioare şi, hotărât lucru, nu mai ştia ce are de făcut. Deşi 
ştiuse că Moscova va fi părăsită, în sufletul lui nu putuse 
totuşi crede până în ultima clipă lucrul acesta şi nu făcuse 


nimic în acest scop. Populaţia pleca împotriva voinţei sale. 
Şi dacă instituţiile se evacuau, aceasta se făcea la 
insistenţele funcţionarilor, la care contele consimţea doar 
călcându-şi pe inimă, căci el personal era preocupat 
exclusiv cu rolul pe care şi-l făurise. Aşa cum se întâmplă 
adesea cu oamenii care au o imaginaţie înflăcărată, 
Rastopcin ştia demult că Moscova va fi predată, dar ştia 
numai raţional lucrul acesta, căci în adâncul sufletului el nu- 
| credea şi nu se putea transpune, cu imaginaţia, în această 
nouă situaţie. 

Toată activitatea lui desfăşurată cu multă stăruinţă şi 
energie (în ce măsură însă această activitate era de vreun 
folos sau avea vreo influenţă asupra populaţiei, e altă 
întrebare), toată activitatea lui avea doar scopul de a 
deştepta în sufletul populaţiei sentimentul pe care-l încerca 
şi el: ură patriotică împotriva francezilor şi încredere în 
sine. 

Când însă evenimentele ajunseră la adevăratele lor 
proporţii istorice, când se constată că nu-i de ajuns să-ţi 
exprimi numai prin vorbe ura faţă de francezi, când nu se 
mai putu exprima această ură nici măcar prin luptă, când 
încrederea în sine însuşi, raportată exclusiv la problema 
Moscovei, se dovedi nefolositoare, când toţi locuitorii ca un 
singur om începuseră să părăsească oraşul, lăsându-şi la 
voia întâmplării avutul şi demonstrând, prin această acţiune 
negativă, toată forţa sentimentului popular, atunci rolul pe 
care şi-l alesese Rastopcin se dovedi deodată absurd şi el se 
simţi dintr-o dată singur, slab şi caraghios, cu pământul 
fugindu-i de sub picioare. 

Primind, năuc de somn, bileţelul acela rece şi poruncitor 
de la Kutuzov, Rastopcin se simţi cu atât mai înfuriat cu cât 
se ştia vinovat. Rămâneau la Moscova toate bunurile 
publice care îi fuseseră încredințate şi pe care ar fi trebuit 
să le evacueze. Să le evacueze în întregime acum nu mai 
era cu putinţă. 


„Dar cine-i vinovat de toate astea? Cine ne-a adus până 
aici? Se întreba el. Se înţelege că nu eu. Eu am fost 
pregătit, am ţinut Moscova uite-aşa! Iar ei, iată unde ne-au 
adus! Mişeii, trădătorii!”, gândea el, fără să hotărască prea 
bine cine erau acei mişei şi trădători, din a căror vină se 
găsea el în această situaţie falsă şi ridicolă; simţea totuşi 
nevoia să-i urască pe aceşti trădători. 

Toată noaptea aceea, contele Rastopcin nu făcu decât să 
dea ordinele după care veneau la el oamenii din toate 
părţile Moscovei. Cei din anturajul său nu-l văzuseră 
niciodată pe conte atât de posomorât şi de furios. 

„Excelenţă, directorul departamentului bunurilor a trimis 
după instrucţiuni... De la consistoriu, de la senat, de la 
universitate, de la azilul de copii, vicarul a trimis... 
întreabă... Cu privire la corpul de pompieri, ce ordine aveţi 
de dat? A venit directorul închisorii... directorul casei de 
nebuni...” i se raportă contelui toată noaptea, fără încetare. 

La toate aceste întrebări, contele nu dădea decât 
răspunsuri scurte şi răstite, vrând să sublinieze că 
dispoziţiunile lui erau acum de prisos, că tot ce pregătise el 
cu atâta stăruinţă era acum dărâmat de alţii şi că aceştia 
vor trebui să tragă consecinţele pentru tot ce avea să se 
întâmple de aci înainte. 

— Spune-i tâmpitului ăstuia, răspunse el cu privire la 
instrucţiunile cerute de directorul departamentului 
bunurilor, să rămână de planton lângă hârţoagele lui. Ce 
mă mai întrebi prostii despre corpul de pompieri? Au cai, n- 
au decât să plece la Vladimir. Doar n-au să-i lase în mâna 
francezilor! 

— Excelenţă, a venit directorul casei de nebuni, să întrebe 
ce ordine daţi. 

— Ce ordine dau? Să plece toată lumea, asta-i tot... lar 
nebunilor să le dea drumul în oraş. Când nebunii comandă 
la noi armatele, ăştia de ce n-ar fi liberi? 

Întrebat despre puşcăriaşii de la închisoare, contele răcni 
supărat la director: 


— Oi fi vrând, poate, să-ţi dau pentru escortarea lor cele 
două batalioane pe care le am? Să le dea drumul şi gata! 

— Sunt deţinuţi politici, excelenţă: Meşkov, Vereşceaghin... 

— Vereşceaghin! Tot n-a fost spânzurat? Urlă Rastopcin. 
Aduceţi-l la mine. 

XXV. 

PE LA NOUĂ DIMINEAŢA, CÂND trupele şi începuseră să 
treacă prin Moscova, nu mai veni nimeni să ceară 
dispoziţiuni de la contele Rastopcin. Toţi cei care puteau 
pleca, plecau pe socoteala lor; cei care rămâneau hotărau 
singuri ce aveau de făcut. 

Contele poruncise să-i înhame caii la trăsură, ca să plece 
la Sokolniki şi, cu mâinile încrucişate pe piept, galben la 
faţă şi tăcut, şedea acum încruntat în cabinetul său. 

Fiecărui ocârmuitor, în vremuri liniştite, fără furtună, i se 
pare că viaţa ocârmuiţilor săi se desfăşoară pe de-a-ntregul 
doar datorită sforţărilor lui; şi în conştiinţa că este 
indispensabil îşi vede orice ocârmuitor principala răsplată a 
muncii şi a sforţărilor sale. Se înţelege că, atât timp cât 
marea istoriei e calmă, cel ce administrează, care din 
luntrea lui şubredă se sprijină cu o prâjină de corabia 
poporului şi se mişcă doar el, trebuie să aibă impresia că 
numai datorită sforţărilor sale se mişcă şi corabia de care el 
îşi sprijină barca. Dar, de îndată ce se stârneşte furtuna, se 
agită marea şi corabia se urneşte singură, confuzia nu mai 
este posibilă. Corabia îşi descrie drumul ei uriaş, 
independent, prăjina nu mai ajunge până la corabia în 
mişcare şi ocârmuitorul, din poziţia lui de stăpânitor, izvor 
al tuturor forţelor, decade până la situaţia de om mărunt, 
nefolositor şi slab. 

Rastopcin simţea lucrul acesta şi tocmai asta îl înfuria. 

Poliţaiul, cel pe care-l oprise mulţimea, intră în cabinetul 
contelui odată cu un aghiotant care venea să raporteze că 
trăsura fusese pregătită de drum. Amândoi erau palizi şi 
poliţaiul, raportând de executarea misiunii sale, îl înştiinţă 


pe conte că se adunase în curte o mare mulţime de oameni, 
care doreau să-l vadă. 

Rastopcin, fără să spună un cuvânt, se ridică, se duse cu 
paşi grăbiţi în salonul său luxos şi plin de lumină, se apropie 
de uşa balconului, puse mâna pe clanţă, apoi şi-o retrase şi 
trecu la fereastră, de unde se vedea mai bine toată 
mulţimea. Tânărul cel înalt era în primele rânduri şi, cu faţa 
încruntată şi gesticulând cu o mână, spunea ceva. Fierarul 
cu faţa însângerată, posomorât, sta lângă el. Vuietul 
glasurilor se auzea până în salon prin ferestrele închise. 

— Gata trăsura? Întrebă Rastopcin, depărtându-se de 
fereastră. 

— Gata, luminăţie, spuse aghiotantul. 

Rastopcin se apropie din nou de uşa balconului. 

— Dar ce vor? Întrebă el pe poliţai. 

— Excelenţă, ei spun că s-au adunat la porunca 
dumneavoastră, ca să meargă împotriva francezilor; şi mai 
strigă ceva despre trădare. Dar e o gloată înfuriată, 
excelenţă. Eu abia am scăpat. Excelenţă, îndrăznesc să vă 
propun... 

— Poţi pleca; ştiu eu şi fără dumneata ce am de făcut, 
strigă supărat Rastopcin. 

Stătea la uşa balconului, uitându-se la mulţime. „lată ce-au 
făcut din Rusia! lată ce-au făcut din mine!” îşi zicea 
Rastopcin, simțind cum îi creşte în suflat o nestăpânită 
mânie împotriva acelui cineva, căruia i-ar fi putut pune în 
spinare vina celor ce se petreceau acuma. Cum se întâmplă 
adeseori cu oamenii iuți, mânia şi pusese stăpânire pe el, 
dar nu găsise încă asupra cui s-o reverse. „La voila la 
populace, la lie du peuple, îşi zicea el, uitându-se la 
mulţime, la plebe qu'ils ont soulevee par leur sottise. Il leur 
faut une victime”743, îi trecu prin cap, uitându-se la tânărul 
cel înalt care gesticula. Şi lucrul acesta îi trecu prin minte, 
pentru că el însuşi simţea nevoia unei victime, asupra 
căreia să-şi verse mânia. 

— Gata trăsura? Întrebă el pentru a doua oară. 


— Gata, excelenţă. Ce ordin daţi în privinţa lui 
Vereşceaghin? Aşteaptă jos, răspunse aghiotantul. 

— A! Exclamă Rastopcin, ca şi cum şi-ar fi amintit pe 
neaşteptate ceva. 

Şi, deschizând repede uşa, ieşi cu paşi hotărâți în balcon. 
Gălăgia se potoli dintr-o dată, căciulile şi şepcile dispărură 
de pe capete şi ochii tuturor se ridicară spre contele ivit în 
balcon. 

— Bună ziua, băieţi! Spuse contele repede şi tare. Vă 
mulţumesc că aţi venit. Voi cobori îndată la voi, dar mai întâi 
trebuie să isprăvesc cu mişelul. Trebuie să-l pedepsim pe 
nemernicul care a dus Moscova la pierzanie. Aşteptaţi-mă 
puţin! Şi contele se întoarse tot atât de repede, trântind uşa 
cu putere. 

Din mulţime se ridică un murmur de aprobare şi de 
satisfacţie. „Înseamnă că-i pedepseşte mai întâi pe 
nemernici! Şi tu spuneai că-i franţuz... Are să te facă să 
pricepi tot!” spuneau oamenii, imputându-şi, oarecum, unii 
altora neîncrederea de care se lăsaseră cuprinşi. 

După câteva minute, pe uşa principală ieşi un ofiţer, dete o 
comandă şi dragonii luară poziţia de drepţi. Mulțimea se 
repezi lacom din dreptul balconului spre intrarea 
principală. Apăru pe peron şi Rastopcin, călcând mânios, cu 
pripeală şi tot cătând ceva din ochi în jurul lui. 

— Unde-i? Spuse el şi, în aceeaşi clipă în care rosti vorba 
asta, se şi ivi de după colţul casei, dus între doi dragoni un 
tânăr înalt, cu gâtul lung şi subţire, cu creştetul ras, pe care 
părul începuse să-i crească din nou. Tânărul era îmbrăcat 
cu un cojocel de vulpe cu faţa de postav albastru învechit, 
care fusese cândva elegant, cu pantaloni slinoşi de 
puşcăriaş, vârâţi în nişte cizme subţiri, murdare şi scâlciate. 
De picioarele lui subţiri şi slăbite atârnau lanţuri grele care- 
i stinghereau şi mai mult mersul şovăielnic. 

— A! Făcu Rastopcin, întorcându-şi grăbit privirile de la 
tânărul cu cojocel de vulpe şi arătând spre treapta cea mai 
de jos a peronului. Aşezaţi-l aici! 


Lanţurile zăngăniră şi tânărul păşi greoi pe treapta 
arătată, răsucindu-şi în două rânduri gâtul lung, ca să-şi 
potrivească gulerul, şi îşi împreună pe pântece, cu un gest 
supus, oftând, mâinile subţiri, de om nedeprins cu munca. 

Câteva secunde, până se instală tânărul pe scară, domni o 
tăcere desăvârşită. Numai în rândurile din spate se auzeau 
paşii celor care se înghesuiau către acelaşi loc, gâfâieli, 
ghionturi şi murmure. 

Rastopcin, aşteptând ca tânărul să ajungă la locul indicat, 
îşi ştergea faţa cu mâna, încruntându-se. 

— Băieți! Spuse el cu o voce metalică, răsunătoare, acest 
om e Vereşceaghin, mişelul care a dus la pierzanie 
Moscova. 

Tânărul cu cojocel de vulpe stătea umil, cu mâinile 
împreunate pe pântece şi cu trupul puţin încovoiat. Pe faţa 
lui slăbită, cu capul ras, urâţit, aplecat în jos, era o expresie 
de deznădejde. La primele cuvinte ale contelui, el îşi înălţă 
încet capul şi privi, de jos, spre conte, ca şi cum ar fi vrut 
să-i spună ceva, sau cel puţin să-i întâlnească privirea. Dar 
Rastopcin nu se uita la el. Pe după urechea tânărului, de-a 
lungul gâtului subţire, se umflă şi se învineţi o vână ca o 
funie şi faţa i se înroşi deodată. 

Toate privirile erau aţintite asupra lui. El se uită la 
mulţime şi, încurajat parcă de expresia pe care o citi pe 
feţele oamenilor, zâmbi trist şi sfios, apoi îşi plecă iarăşi 
capul, îndreptându-şi picioarele pe treapta peronului. 

— Şi-a trădat ţarul şi patria; s-a vândut lui Bonaparte; el 
singur, dintre toţi ruşii, ne-a făcut de ruşine numele de ruşi; 
el a adus pierzania Moscovei, rosti Rastopcin cu o voce 
egală şi aspră, dar, dintr-o dată, îşi aruncă privirile jos 
asupra lui Vereşceaghin, care păstra aceeaşi atitudine de 
supunere. Ca şi cum lucrul acesta l-ar fi îndârjit şi mai mult, 
el, ridicând o mână, se întoarse din nou către mulţime, 
aproape strigând: Judecaţi-l voi cum ştiţi! Îl las în seama 
voastră! 


Mulțimea tăcea şi doar îşi strângea rândurile din ce în ce 
mai mult. Aşteptarea acelui ceva necunoscut, neînțeles şi 
groaznic, devenea insuportabilă, în atmosfera aceasta 
încinsă de atâtea respiraţii şi în înghesuiala, în care fiecare 
îl ţinea, parcă, în cârcă pe celălalt. Îngroziţi, cu ochii larg 
deschişi şi cu gurile căscate, cei din faţă, care văzuseră şi 
auziseră tot ce se petrecuse în faţa lor, îşi încordau toate 
puterile ca să reziste opintelilor celor din spate. 

— Daţi în el... Să piară trădătorul, ca să nu mai facă de 
ruşine numele de rus! Strigă Rastopcin. Nimiciţi-l! Vă ordon 
eu! 

Mulțimea, care auzise nu cuvântul, ci doar sunetul înfuriat 
al vocii lui Rastopcin, icni şi se împinse înainte, dar se opri 
iarăşi. 

— Conte! se auzi într-o clipă de tăcere vocea sfioasă şi 
totodată teatrală a lui Vereşceaghin. Conte, este un 
Dumnezeu deasupra noastră... şi vâna groasă i se umflă 
iarăşi pe gâtul subţire, iar roşeaţa îi năvăli iar în obraz şi 
repede se retrase. 

Nu sfârşi însă ce voia să spună. 

— Nimiciţi-l! O poruncesc eu! strigă iarăşi Rastopcin, 
pălind dintr-odată cum pălise şi Vereşceaghin. 

— Trageţi săbiile! Strigă ofiţerul către dragoni, scoțând el 
însuşi sabia. 

Alt val şi mai puternic străbătu mulţimea şi, ajungând la 
primele rânduri, îi urni din loc pe cei din faţă şi îi apropie, 
legănându-i, de treptele scării. Tânărul cel înalt, cu faţa 
împietrită şi cu braţul ridicat, era acum alături de 
Vereşceaghin. 

— Loveşte! Porunci aproape în şoaptă ofiţerul, şi unul 
dintre dragoni, cu faţa schimonosită, lovi deodată cu 
muchia săbiei în capul lui Vereşceaghin. 

„A!” strigă scurt, cu uimire, Vereşceaghin, uitându-se 
speriat împrejur, ca şi când n-ar fi înţeles de ce se purtau 
aşa cu el. Acelaşi geamăt de uimire şi de groază străbătu 
mulţimea. 


LIA 


„O, Doamne!” se auzi de undeva tânguindu-se o voce. 

Îndată după exclamaţia lui de uimire, Vereşceaghin scoase 
un țipăt jalnic de durere şi ţipătul acesta îi aduse pieirea. 
Împinsă până la limita extremă, bariera sentimentelor 
omeneşti care mai ţinea încă pe loc mulţimea, se rupse într- 
o clipă. Crima fusese începută şi trebuia dusă la capăt. 
Geamătul jalnic, de imputare, fu înăbuşit de urletul 
ameninţător şi furios al mulţimii. Aşa cum ultimul val - al 
şaptelea - sfărâmă corabia, pornit năvalnic din rândurile 
ultime ale mulţimii, acest ultim val ajunsese până în primele 
rânduri, le sfărâmă şi înghiţi totul cu o furie care nu mai 
putea fi oprită. Dragonul care lovise voi să repete lovitura. 
Vereşceaghin scoase un țipăt de groază, ridică mâinile ca să 
se apere şi se repezi spre mulţime. Tânărul cel înalt, de 
care el se împiedicase, îşi înfipse mâinile în gâtul subţire al 
lui Vereşceaghin şi, scoțând un țipăt sălbatic, căzu cu el de- 
a valma sub picioarele mulţimii care năvălea urlând. 

Unii îl loveau şi îl sfâşiau pe Vereşceaghin, alţii pe tânărul 
cel înalt. Şi ţipetele celor călcaţi în picioare şi ale celor care 
încercau să-l salveze pe tânărul cel înalt nu făcură decât să 
îndârjească şi mai tare mulţimea. Le trebui mult timp 
dragonilor până să-l salveze pe muncitorul cel tânăr, plin de 
sânge şi mai mult mort decât viu. Şi, cu toată febrila grabă 
cu care se străduia mulţimea să-şi sfârşească opera 
începută, oamenii care îl loveau, îl sugrumau şi îl sfâşiau pe 
Vereşceaghin, multă vreme nu izbutiră să-l omoare; 
mulţimea îi înghesuia din toate părţile, se legăna dintr-o 
parte într-alta cu ei în centru - ca o singură masă, şi nu le 
dădea răgaz nici să-l ucidă, nici să-l lase. 

„Cu toporul, dă-i, ce mai aştepţi? L-au sugrumat? 
Trădătorul! L-a vândut pe Christos! E viu... Trăieşte... Aşa-i 
trebuie tâlharului! Cu barda! Tot mai e viu?” 

Numai când victima încetă să se mai zbată şi când, în locul 
țipetelor sale, se auziră doar horcăituri prelungi şi ritmice, 
numai atunci mulţimea începu să se îndepărteze grăbită din 
preajma cadavrului însângerat. Se apropiau, unul câte unul, 


se uitau la ceea ce făptuiseră şi se îmbulzeau înapoi 
îngroziţi, cu uimire şi cu părere de rău. 

„O, Doamne, ce fiară mai e şi gloata asta; cum putea să 
scape cu viaţă! Se auzeau voci din mulţime. Şi-i tânăr, 
tinerel... trebuie să fie neam de negustor. Da' aşa-i norodul! 
Zice lumea că nu-i acela... Cum adică, să nu fie acela? O, 
Doamne... L-au snopit pe altul, zic că-i gata să-şi dea 
duhul... O, norodul ăsta... Cui nu-i e frică de păcat...” 
spuneau acum aceiaşi oameni, uitându-se cu milă şi durere 
la trupul fără viaţă, vânăt la chip, mânjit de sânge şi de praf, 
şi cu gâtul lung şi subţire sfârtecat. 

Un slujbaş grijuliu al poliţiei, găsind că nu se cuvine să 
zacă un cadavru în curtea luminăţiei-sale, dădu dragonilor 
ordin să scoată trupul în stradă. Doi dragoni îl apucară de 
picioarele stâlcite şi scoaseră cadavrul târâş. Capul ras, plin 
de sânge închegat şi de ţărână, atârnând de gâtul lung al 
leşului, se bălăbănea, răsucindu-se pe caldarâm. Mulțimea 
se dădu înapoi în faţa cadavrului. 

În momentul când Vereşceaghin căzuse, iar mulţimea se 
aruncase asupra lui, urlând sălbatic, înghesuindu-se şi 
tălăzuind, Rastopcin păli brusc şi, în loc să se îndrepte spre 
scara de din dos unde îl aştepta echipajul, porni grăbit, fără 
să ştie nici el încotro şi pentru ce, cu capul în pământ, pe 
coridorul ce ducea spre odăile de la parter. Faţa contelui 
era palidă şi nu-şi putea stăpâni tremurul fălcii de jos, care-i 
clănţănea ca de friguri. 

— Excelenţă, pe aici... încotro aţi apucat-o? Pe aici, vă rog, 
se auzi în spatele lui o voce speriată şi tremurătoare. 

Contele Rastopcin nu fu în stare să răspundă nimic şi, 
întorcându-se supus, o porni în direcţia în care i se arătase. 
La scara de din dos aştepta trăsura. Urletul îndepărtat al 
mulţimii întărâtate se auzea până aici. Contele Rastopcin se 
urcă grăbit în trăsură şi porunci vizitiului să mâne spre vila 
lui câmpenească din Sokolniki. Ajuns pe strada Miasniţkaia 
şi nemai auzind strigătele mulţimii, începu să aibă 
remuşcări. Îşi aminti acum, cu nemulţumire, cât de fricos şi 


de tulburat se arătase faţă de subalternii săi. „La populace 
est terrible, elle est hideuse, gândea el în franţuzeşte. Ils 
sont comme les loups qu'on ne peut apaiser qu'avec de la 
chair”744 „Conte, este un Dumnezeu deasupra noastră!” îi 
veniră brusc în minte cuvintele lui Vereşceaghin şi simţi 
fiori reci în spate. Dar senzaţia asta nu ţinu decât o clipă şi 
contele râse cu dispreţ de el însuşi. „J'avais d'autres 
devoirs, îşi zicea el. Il fallait apaiser le peuple. Bien d'autres 
victimes ont peri et peris-sent pour le bien public.”745 Şi 
începu să se gândească la obligaţiile obşteşti pe care le 
avea faţă de familia sa, faţă de capitala sa, care-i fusese 
încredinţată, şi faţă de sine însuşi, nu în calitate de Feodor 
Vasilievici Rastopcin (el considera că Feodor Vasilievici 
Rastopcin se sacrifică pe sine pentru le bien public, ci faţă 
de sine însuşi în calitate de comandant suprem al oraşului, 
de reprezentant al stăpânirii şi de împuternicit al ţarului. 
„Dacă eu aş fi fost numai Feodor Vasilievici, ma ligne de 
conduite aurait ete tout autrement tracee746, eu, însă, am 
avut datoria să apăr şi viaţa şi demnitatea comandantului 
suprem al oraşului.” 

Legănat uşor de arcurile moi ale trăsurii şi nemaiauzind 
zgomotul îngrozitor al mulţimii, Rastopcin se linişti fiziceşte 
şi, aşa cum se întâmplă întotdeauna, odată cu redobândirea 
liniştii fizice, mintea lui scorni şi puncte de sprijin pentru 
împăcarea morală. Gândul care-i împăca lui Rastopcin 
remuşcările nu era nou. De când există lumea şi oamenii se 
omoară unii pe alţii, niciodată vreun om n-a săvârşit o crimă 
faţă de semenii săi fără să-şi liniştească mustrările de 
conştiinţă cu gândul acesta. Gândul acesta este le bien 
public, binele celorlalţi oameni. 

Pentru omul nestăpânit de nici o patimă, binele acesta e 
întotdeauna necunoscut; însă omul care săvârşeşte crima 
ştie întotdeauna cu certitudine în ce constă acest bine. Şi 
Rastopcin ştia acum aceasta. 

Nu numai că nu-şi făcea mustrări pentru ceea ce 
săvârşise, dar găsea motive să se felicite că se folosise cu 


atât succes de acest a propos747 ca să pedepsească un 
vinovat şi, totodată, să liniştească populaţia. 

„Vereşceaghin a fost judecat şi condamnat la pedeapsa cu 
moartea, îşi zicea Rastopcin (deşi senatul îl condamnase pe 
Vereşceaghin numai la muncă silnică). A fost un trădător şi 
un vânzător de ţară; eu nu-l puteam lăsa nepedepsit şi, 
apoi, je faisais d'une pierre deux coups748; am dat 
poporului o victimă ca să-l liniştesc şi am pedepsit un 
criminal.” 

Ajungând la vila sa şi ocupându-se cu de-ale casei, 
Rastopcin se linişti de-a binelea. 

Peste o jumătate de ceas contele străbătea, într-o trăsură 
cu cai iuți, câmpia de la Sokolniki şi nici nu se mai gândea la 
cele petrecute, închipuindu-şi tot timpul numai ceea ce avea 
să fie. Se îndrepta acum spre podul lauzski, unde se afla, 
după cum i se spusese, Kutuzov. Contele Rastopcin îşi 
pregătea în minte imputările usturătoare şi furioase pe care 
avea să i le adreseze lui Kutuzov, pentru că-l păcălise. Avea 
să-l facă pe acest bătrân vulpoi de curte imperială să simtă 
că răspunderea pentru toate nenorocirile care se vor abate, 
ca urmare a părăsirii capitalei, asupra Rusiei duse la 
pierzanie (cum credea Rastopcin), cade în întregime asupra 
capului lui de bătrân fără minte. Chibzuind cele ce avea să-i 
spună, Rastopcin se tot vânzolea furios în trăsură şi se uita 
încruntat, când într-o parte, când în cealaltă. 

Câmpia de la Sokolniki era pustie. Doar la capătul ei, prin 
preajma azilului şi a ospiciului de nebuni, se vedeau pâlcuri 
de oameni îmbrăcaţi în alb şi câţiva oameni tot în alb 
umblând care încotro şi strigând ceva şi dând din mâini. 

Unul dintre ei alergă să taie drumul trăsurii lui Rastopcin. 
Şi contele, ca şi vizitiul şi dragonii se uitau cu un amestec 
de spaimă şi de curiozitate la aceşti nebuni lăsaţi în 
libertate şi, mai cu seamă, la cel care venea în fugă spre 
trăsură. Legănându-se pe picioarele lui lungi şi slabe, cu 
halatul fluturând în vânt, nebunul alerga din răsputeri şi 
nu-şi mai lua ochii de la Rastopcin, strigându-i ceva cu voce 


răguşită şi făcându-i semne să oprească. Chipul posomorât 
şi solemn al nebunului, cu barba neîngrijită, era slab şi 
galben. Pupilele negre ca agata îi jucau, tulburi, în globul 
ochilor holbaţi, galbeni ca şofranul. 

— Stai! Opreşte îţi spun! Striga nebunul, cu voce ascuţită 
şi cu intonaţii şi gesturi poruncitoare. 

Ajunsese în dreptul trăsurii şi alerga acum alături de ea. 

— Am fost ucis de trei ori şi de trei ori am înviat din morţi. 
M-au lovit cu pietre, m-au răstignit... Voi învia... voi învia... 
voi învia. Mi-aţi sfârtecat trupul. Împărăţia lui Dumnezeu se 
va prăbuşi... De trei ori o voi dărâma şi de trei ori o voi zidi 
din nou, striga el, ridicând din ce în ce mai tare glasul. 

Contele Rastopcin se îngălbeni deodată, aşa cum se 
îngălbenise atunci când gloata se năpustise asupra lui 
Vereşceaghin. Îşi întoarse faţa. 

— Mâ... mână mai repede! Strigă el la vizitiu cu voce 
tremurată. 

Trăsura zbura, caii goneau cât îi ţineau picioarele. Dar 
contele Rastopcin auzi încă multă vreme în urma lui 
strigătele deznădăjduite ale nebunului şi nu vedea în faţa 
ochilor decât expresia de uimire de pe chipul îngrozit şi 
însângerat al trădătorului cu cojocelul de vulpe. 

Oricât de proaspătă era, Rastopcin simţea acum că 
amintirea aceasta i se înfipsese adânc, până la sânge, în 
inimă. Simţea bine acum că urma însângerată a acestei 
îngrozitoare amintiri n-avea să se mai şteargă niciodată şi 
că, dimpotrivă, cu cât va trece timpul, cu atât ea îi va trăi 
mai chinuitor în inimă, până la capătul zilelor sale. Îşi auzea 
acum, parcă, răsunetul propriilor sale cuvinte: „Nimiciţi-l, 
altfel îmi veţi răspunde cu capul!” „De ce-am rostit eu 
cuvintele acestea? Nu le-am spus cu tot dinadinsul... Aş fi 
putut să nici nu le spun (îşi zicea el) şi atunci nu s-ar fi 
întâmplat nimic.” Vedea faţa speriată şi apoi îndârjită a 
dragonului care lovise şi privirea de tăcută, sfioasă 
mustrare, pe care i-o aruncase băiatul acela cu cojocel de 
vulpe... „Dar n-am făcut-o pentru mine. Am fost dator să 


procedez aşa. La plebe, le traâtre... le bien public749 îşi 
spunea el. 

La podul de peste Iauza, trupele tot se mai îmbulzeau. Era 
cald. Kutuzov, trist şi posomorăât, şedea pe o bancă lângă 
pod şi se juca cu cravaşa în nisip, când o trăsură se opri cu 
zgomot lângă el. Un bărbat în uniformă de general, purtând 
pălărie cu plumaj, fixându-l cu nişte ochi neastâmpăraţi, 
când furioşi, când speriaţi, se apropie de Kutuzov şi începu 
să-i spună ceva pe franţuzeşte. Era contele Rastopcin. Îi 
spuse lui Kutuzov că se află aici pentru că de Moscova şi de 
capitală nu se mai putea vorbi; tot ce mai exista era armata. 

— Ar fi fost cu totul altceva dacă excelenţa-voastră nu mi- 
ar fi spus că nu va preda Moscova fără a mai da o luptă: 
toate acestea nu s-ar fi întâmplat! Zise el. 

Kutuzov se uita la Rastopcin şi, ca şi când n-ar fi înţeles 
sensul cuvintelor ce-i erau adresate, se silea din toate 
puterile să citească acel ceva deosebit, înscris în clipa aceea 
pe chipul omului care-i vorbea. Rastopcin, intimidat, tăcu. 
Kutuzov clătină uşor din cap şi, fără să-şi clintească privirea 
iscoditoare de pe chipul lui Rastopcin, zise încet: 

— Da, nu voi preda Moscova fără luptă. 

Să se fi gândit Kutuzov oare la cu totul altceva atunci când 
rostise aceste cuvinte, sau, poate, le va fi spus dinadins, 
ştiind cât erau de absurde? Destul că Rastopcin nu-i 
răspunse nimic şi se depărtă de el grăbit. Şi, lucru ciudat! 
Comandantul suprem al Moscovei, mândrul conte 
Rastopcin, puse mâna pe nagaică, se apropie de pod şi, 
răcnind, începu să pună rânduială printre căruțele 
convoaielor care se înghesuiau să treacă podul. 

XXVI. 

PE LA ORA PATRU DUPĂ-AMIAZĂ, trupele lui Murat 
intrară în Moscova. În frunte mergea un detaşament de 
husari din Wurtemberg, iar la urmă, înconjurat de o mare 
suită, venea călare însuşi regele Neapolului. 

Către mijlocul bulevardului Arbat, în apropiere de biserica 
Nikolai Iavlennâi, Murat se opri, aşteptând de la avangardă 


ştiri cu privire la starea în care se afla cetatea oraşului, „le 
Kremlin”. 

În jurul lui Murat se strânsese o mică ceată de locuitori de- 
ai Moscovei dintre cei care rămăseseră pe loc. Toţi, cu sfială 
şi nedumerire, se uitau la acest ciudat comandant pletos 
împodobit cu pene şi cu aur. 

— Ei, ăsta o fi fiind ţarul lor? Ce zici! Nu-i rău! Se auziră 
câteva voci domoale. 

Tâlmaciul se apropie de ceata de oameni. 

— Scoate căciula... căciula, începură oamenii să se 
îndemne unii pe alţii. 

Tâlmaciul se adresă unui rândaş bătrân, întrebându-l dacă 
mai e mult până la Kremlin. Bătrânul ascultă, fără să se 
dumirească, accentul polonez, străin pentru dânsul, cu care 
vorbea tâlmaciul şi, nerecunoscând în graiul tâlmaciului 
sunetele specifice limbii ruse, nu înţelese ce i se spusese şi 
se ascunse în spatele celorlalţi. 

Murat se apropie de tâlmaci şi îi porunci să întrebe unde 
sunt trupele ruseşti. Unul dintre ruşi înţelese ce-l întrebase 
şi câteva glasuri începură să-i răspundă de-a valma 
tâlmaciului. Un ofiţer francez din avangardă se apropie de 
Murat şi îi raportă că porţile fortăreței sunt încuiate şi că, 
de bună seamă, trebuie să li se fi întins acolo o cursă. 

— Bine, spuse Murat şi, adresându-se unui domn din suita 
sa, porunci să fie puse în bătaie patru tunuri uşoare şi să se 
tragă asupra porţilor cetăţii. 

Artileria ieşi în trap întins din coloana care-l urma pe 
Murat şi o porni pe Arbat în sus. La capătul străzii 
Vzdvijenka, artileria se opri şi se postă în mijlocul pieţei. 
Gâţiva ofiţeri, după ce puseră tunurile în poziţie de tragere 
şi se împărţiră în baterii, începură să cerceteze Kremlinul 
cu ocheanul. 

Din Kremlin se auzeau clopotele de vecernie şi sunetele 
lor îi puseră în încurcătură pe francezi. Ei crezură că era o 
chemare la arme. Dintre infanteriști fură trimişi câţiva 
oameni spre poarta Kutafievi. Poarta era baricadată cu 


grinzi şi scuturi de scânduri. Două focuri de armă izbucniră 
din dosul porţii îndată ce ofiţerul şi patrula se îndreptară 
spre ea. Un general ce sta lângă tunuri strigă spre ofiţerul 
pornit în recunoaştere un ordin şi ofiţerul se întoarse cu 
patrula înapoi. 

Dindărătul porţii se mai auziră încă trei împuşcături. 

Un glonte nimeri un soldat francez în picior şi din dosul 
porţii se auziră strigătele stranii ale câtorva voci. Ca la 
comandă, expresia de voie bună şi linişte de pe chipurile 
generalilor, ofiţerilor şi soldaţilor francezi făcu loc unei 
expresii de atenţie dârză şi concentrată, de pregătire 
pentru luptă, pentru suferinţă. Pentru ei toţi, începând cu 
mareşalul şi terminând cu ultimul soldat, aceste locuri nu 
erau Vzdvijenka, Mohovaia, turnul Kutafia sau poarta 
Troiţkie, ci un teren nou, probabil un nou câmp de luptă 
sângeroasă. Şi toţi se pregătiră de luptă. Strigătele de la 
porţile cetăţii se potoliră; fură instalate tunurile. Tunarii 
suflară în fitilurile cu care trebuia dat foc. Un ofiţer 
comandă: „feu!'750 şi două şuierături, produse parcă de 
nişte tinichele, se auziră una după alta. Mitraliile păcăniră 
în zidul porţii, în grinzi şi scânduri; pe urmă doi nouraşi de 
fum se ridicară în aer deasupra pieţei. 

Câteva clipe de la încetarea focului deschis asupra 
zidurilor de piatră ale Kremlinului, un zgomot ciudat se auzi 
deasupra capului francezilor. Un stol mare de stăncuţe îşi 
luase zborul de pe zidurile cetăţii şi se rotea în văzduh, 
croncănind şi fâlfâind din mii de aripi. Laolaltă cu zgomotul 
acesta se auzi un strigăt omenesc la poartă şi din norul de 
fum se ivi figura unui om cu capul gol, îmbrăcat într-un 
caftan. Cu o armă în mână, el ţintea în francezi. Feu! 
Repetă ofiţerul de artilerie şi, aproape în aceeaşi clipă, 
răsunară un foc de armă şi două bubuituri de tun. Fumul 
ascunse iarăşi poarta. 

Dincolo de scuturi nu mai mişca nimic şi infanteriştii 
francezi se îndreptară, cu ofiţerii alături, spre poartă. La 


intrare zăceau trei răniţi şi patru morţi. Doi oameni în 
caftane o luară la fugă în jos, pe sub ziduri, spre Znamenka. 

— Enlevez-moi ca, zise ofiţerul, arătând spre grinzi şi spre 
cadavre; şi francezii, după ce le făcură răniților de 
petrecanie, aruncară cadavrele peste zid. Cine fuseseră 
oamenii aceştia nu ştia nimeni. Despre ei nu se spusese 
decât „Enlevez-moi qa”751, şi fuseseră mai întâi aruncaţi şi 
mai târziu ridicaţi, doar ca să nu împută aerul. Numai 
Thiers a dedicat memoriei acestor oameni câteva rânduri 
elocvente: „Ces miserables avaient envahi la citadelle 
sacree, s'etaient empares des fusils de l'arsenal et tiraient 
(ces miserables) sur les Francais. On en sabra quelques-uns 
et on purgea le Kremlin de leur presence.”752 

Lui Murat i se raportă că drumul a fost curăţit. Francezii 
pătrunseră pe poartă şi îşi întinseră tabăra în Piaţa 
senatului. Soldaţii aruncară pe ferestrele senatului, în piaţă, 
scaune şi aprinseră cu ele focuri. 

Alte detaşamente trecură prin Kremlin şi cantonară pe 
Maroseika, Lubianka, şi Pokrovka. Se răspândiră 
pretutindeni prin Vzdvijenka, Znamenka, Nikolskaia şi 
Tverskaia; neaflându-se nimeni prin case, francezii nu fură 
încartiruiţi, aşa cum se obişnuieşte prin oraşe, ci poposiră 
ca într-o tabără, întinsă în plin oraş. 

Deşi zdrenţăroşi, flămânzi, istoviţi şi reduşi la o treime din 
efectivul lor de altădată, soldaţii francezi intraseră în 
Moscova încă în ordine. Era o armată obosită, epuizată, dar 
încă bravă şi de temut. Şi aşa a fost armata aceasta numai 
până în clipa în care soldaţii ei s-au răspândit pe la case. 
Cum s-au împrăştiat oamenii vreunui regiment prin casele 
bogate şi pustii, pe loc s-a şi nimicit pe vecie trupa 
respectivă, transformându-se în ceva care nu mai era nici 
populaţie, nici oştire, ci ceva între ele: jefuitori. Când, după 
cinci săptămâni, aceiaşi oameni ieşiră din Moscova, ei nu 
mai alcătuiau o armată. Erau o bandă de tâlhari; fiecare 
dintre ei îşi căra cu caii sau ducea asupra sa o grămadă de 
lucruri, care i se păreau de preţ sau de folos. La ieşirea din 


Moscova, țelul nici unuia dintre ei nu mai era, ca înainte, 
cuceririle, ci doar păstrarea celor agonisite. Asemenea 
maimuţei care îşi vâră mâna într-un vas cu gâtul îngust şi, 
luând un pumn de alune, nu-şi mai desface pumnul ca să nu 
piardă ceea ce a luat, lăsându-se prin asta prinsă, tot astfel 
francezii, la ieşirea din Moscova, au trebuit, se vede, să 
piară, deoarece cărau cu ei ceea ce prădaseră, iar să 
arunce lucrurile de furat li se părea la fel de imposibil ca şi 
maimuţei, care nu vrea să desfacă pumnul plin de alune. În 
zece minute de la intrarea unui regiment francez într-un 
cartier oarecare din Moscova, nu-i mai rămânea din el nici 
un soldat şi nici un ofiţer. Pe ferestrele caselor puteau fi 
văzuţi oameni cu mantale şi botine care se plimbau râzând 
prin odăi; prin pivnițe şi prin cămări aceiaşi oameni 
gospodăreau cu proviziile, prin curţi tot ei descuiau şi 
spărgeau uşile magaziilor şi ale grajdurilor; prin bucătării 
aprindeau focul, îşi suflecau mânecile, coceau, frământau şi 
găteau, glumeau cu femeile sau le speriau, se jucau cu 
copiii. Oameni de aceştia erau pretutindeni şi erau mulţi, şi 
prin case, şi prin prăvălii; dar de trupe nu mai putea fi 
vorba. 

Încă din prima zi, comandanții francezi începură să dea 
ordine peste ordine să fie opriţi soldaţii de a se împrăştia 
prin oraş, de a săvârşi acte de violenţă asupra populaţiei şi 
de a jefui; dar cu tot ordinul de a se face chiar în prima 
seară un apel general şi în ciuda oricăror măsuri, oamenii 
care până mai ieri alcătuiseră armata împânzeau acum 
bogatul oraş pustiu, care le oferea confort şi îndestulare. 
Aşa cum o cireada flămândă poate fi mânată buluc pe 
câmpul gol, dar se împrăştie numaidecât fără să mai poată 
fi stăpânită de îndată ce dă de păşune mănoasă, la fel de cu 
neputinţă de stăpânit s-a împrăştiat prin bogatul oraş şi 
armata. 

Locuitori nu mai erau în Moscova şi soldaţii se infiltraseră 
ca apa în nisip în tot oraşul, nestăviliţi, pornind în formă de 
stea din Kremlinul în care pătrunseseră mai întâi, în toate 


părţile. Soldaţii de cavalerie bunăoară, intrând într-o curte 
de negustor bogat şi găsind acolo grajduri mult mai 
încăpătoare decât aveau nevoie pentru caii lor, umblau, cu 
toate astea, să ocupe casa vecină, care li se părea şi mai 
bună. Mulţi ocupau câteva case de-a rândul, însemnând cu 
cretă de cine fuseseră ocupate şi se încingeau dispute sau 
chiar bătăi între unităţile armate pentru aceste case. 
Soldaţii n-apucau să se cuibărească bine prin case că o şi 
porneau pe uliţi să caşte gura prin oraş şi, auzind că totul 
fusese părăsit, se zoreau într-acolo unde-şi puteau însuşi 
lucruri mai de preţ. Comandanții se duceau să-şi oprească 
soldaţii, dar se lăsau şi ei atraşi, fără să vrea, de aceleaşi 
îndeletniciri. În cartierul Karetnâi rămăseseră prin prăvălii 
trăsuri, şi generalii dăduseră buzna într-acolo ca să-şi 
aleagă carete şi cupeuri. Locuitorii rămaşi locului pofteau 
prin case comandanţi, sperând să se pună, prin aceasta, la 
adăpost de jaf. Era prăpăd cu atâtea bogății, cărora nu li se 
mai putea da de fund; pretutindeni, jur împrejurul locurilor 
ce fuseseră ocupate de francezi, se mai aflau încă tot alte 
locuri noi, pe care nu puseseră încă stăpânire, unde, cum li 
se părea francezilor, se ascundeau încă şi mai mari bogății. 
lar Moscova îi absorbea din ce în ce mai adânc. O armată 
flămândă a pătruns într-un oraş părăsit şi plin de belşug şi 
n-a mai rămas nici armată, nici oraş îmbelşugat. Aşa cum, 
atunci când plouă pe un pământ uscat, nu mai rămâne nici 
apă, nici pământ uscat, tot aşa, în urma intrării unei armate 
flămânde într-un oraş prosper şi părăsit, s-a năruit şi 
armata, cum s-a năruit şi oraşul prosper; şi totul n-a mai 
fost decât noroi, n-a mai fost decât foc şi jaf. 

Francezii au pus incendierea Moscovei pe seama acelui 
patriotisme feroce de Rostopchine753, ruşii, pe seama 
atrocităţii francezilor. În realitate însă, cauze certe ale 
incendierii Moscovei, în sensul de a se azvârli asupra unui 
om sau mai multor oameni răspunderea acestui incendiu, n- 
au existat şi nici nu puteau exista. Moscova a ars în urma 
faptului că a fost pusă în condiţii în care orice oraş construit 


din lemn trebuie să ardă, independent de faptul că existau 
sau nu mai existau în oraş o sută treizeci de pompe proaste 
de incendiu. Moscova trebuia să ardă, pentru că-i plecaseră 
locuitorii, trebuia să ardă tot aşa de inevitabil cum trebuie 
să ardă o grămadă de vreascuri, pe care timp de câteva zile 
în şir sar scântei de la un foc. Un oraş de lemn în care, cu 
toată grija locatarilor-proprietari şi a poliţiei, izbucneau 
vara focuri aproape în fiecare zi, nu poate să nu ardă când 
nu mai sunt în el locuitori, ci numai trupe, soldaţi care 
fumează pipă, care fac în Piaţa Senatului foc cu scaunele 
din clădirea senatului şi îşi gătesc mâncare de două ori pe 
zi. Chiar şi în vreme de pace, de-ar fi să băgăm prin sate 
trupe şi să încartiruim soldaţii prin case, tot am vedea că 
numărul incendiilor sporeşte considerabil în regiunea 
respectivă. Până în ce măsură trebuia, deci, să sporească 
numărul incendiilor într-un oraş de lemn, părăsit, în care 
intraseră trupe străine? Le patriotisme feroce de 
Rastopchine şi atrocitățile francezilor nu pot fi aici întru 
nimic de vină. Moscova a ars din pricina pipelor, a 
bucătăriilor, a vetrelor din bivuacuri, din pricina neglijenţei 
soldaţilor inamici - locuitori care nu erau stăpânii caselor. 
Şi, dacă au mai şi fost, ici-colo, cazuri de foc pus (ceea ce e 
foarte îndoielnic, pentru că nimeni n-a avut nici un motiv să 
facă lucrul acesta şi, în orice caz, pentru că era ceva 
complicat şi periculos), focul pus nu poate fi considerat 
cauză a incendiului Moscovei, fiindcă şi fără el tot acolo s-ar 
fi ajuns. 

Oricât le-ar fi francezilor de plăcut să-l acuze pe Rastopcin 
şi ruşilor să-l învinovăţească pe mişelul de Bonaparte sau, 
mai târziu, să pună facla eroismului în mâinile poporului nu 
se poate să nu pricepem că Moscova n-avea cum să nu 
ardă, aşa cum nu poate să nu ardă orice sat, orice fabrică, 
orice casă, din care stăpânii pleacă şi în care sunt lăsaţi să 
gospodărească şi îşi pun la fiert ciorba străinii. Moscovei i- 
au dat foc locuitorii, e adevărat, dar nu locuitorii rămaşi în 
ea, ci locuitorii plecaţi din ea. Moscova ocupată de inamic n- 


a rămas întreagă, aşa cum au rămas Berlinul, Viena şi alte 
oraşe, şi asta numai din pricină că locuitorii ei n-au ieşit cu 
pâine şi sare în întâmpinarea francezilor să le predea cheile 
oraşului, ci au lăsat-o pustie. 

XXVII. 

INFILIRAŢIA FRANCEZILOR, răspândiţi în formă de stea 
prin Moscova, începută în dimineaţa zilei de 2 septembrie, 
ajunse abia pe seară în cartierul unde locuia acum Pierre. 

După aceste două zile petrecute în izolare într-un chip cu 
totul neobişnuit, Pierre ajunsese într-o stare vecină cu 
nebunia. Pe toată fiinţa lui pusese stăpânire un singur gând. 
Nu ştia nici el cum şi când se întâmplase, dar gândul acesta 
îl stăpânea acum până într-atâta, încât nu-şi mai aducea 
aminte de nimic din trecut şi nici din prezent nu pricepea 
nimic; tot ce vedea şi auzea trecea prin faţa lui ca în vis. 

Fugise de acasă numai ca să scape de roiul cerinţelor 
încâlcite ale vieţii, care-l copleşiseră şi pe care, în starea lui 
de atunci, nu se simţea în stare să le descurce. Venise sub 
pretext că avea de cercetat cărţile şi actele răposatului, în 
casa lui Iosif Alexeevici, numai ca să se desprindă de toate 
frământările vieţii şi fiindcă de amintirea lui Iosif Alexeevici 
se lega în sufletul său lumea gândurilor veşnice, împăcate şi 
solemne, cu desăvârşire opuse lumii de tulburi rătăciri, în 
care se simţea târât. Căutase un refugiu tihnit şi îl găsise, 
într-adevăr, în cabinetul lui Iosif Alexeevici. Când, în liniştea 
de mormânt a cabinetului, se aşeză cu coatele pe masă la 
biroul colbăit al celui mort, prin minte începură să i se 
perinde domol şi semnificativ, una după alta, amintirile 
zilelor din urmă, îndeosebi bătălia de la Borodino, şi fu 
cuprins de simţământul acela de nebiruit al nimicniciei şi 
falsităţii lui în comparaţie cu adevărul, cu simplitatea şi 
forţa acelei categorii de oameni, care i se întipăriseră în 
conştiinţă sub denumirea de ei. Când Gherasim îl trezi din 
gânduri, lui Pierre îi venise în cap ideea să ia parte alături 
de popor la apărarea Moscovei, apărare care, după cum 
aflase, tocmai se plănuia. În acest scop îi ceru, pe dată, lui 


Gherasim să-i găsească un caftan şi un pistol şi îi împărtăşi 
intenţia lui de a rămâne, ascunzându-şi identitatea, în casa 
lui Iosif Alexeevici. Mai pe urmă, de-a lungul celei dintâi zile 
de izolare şi de stat degeaba (Pierre încercase de mai multe 
ori şi nu izbutise să-şi concentreze atenţia asupra 
manuscriselor masonice) îi veni în repetate rânduri gândul 
tulbure care-l chinuise şi înainte, în legătură cu înţelesul 
cabalistic al numelui său, raportat la numele lui Bonaparte, 
dar gândul acesta, anume că el, l|'Russe Besuhof, e 
predestinat să pună capăt domniei fiarei, îl străbătu 
deocamdată doar ca una dintre acele idei fugitive care trec 
uneori, fără rost şi fără urme, prin capetele oamenilor. 

Când însă, după ce-şi cumpărase caftanul (doar în scopul 
participării la apărarea populară a Moscovei), se întâlni cu 
Rostovii şi Nataşa îi spuse: „Dumneata rămâi? Ah, ce 
frumos!” îi fulgeră prin minte ideea că, într-adevăr, frumos 
ar fi ca el să rămână, totuşi, chiar dacă Moscova va fi 
ocupată, şi să-şi îndeplinească rolul care-i fusese 
predestinat. 

A doua zi, fără alt gând decât de a nu da înapoi în faţa 
oricărui sacrificiu şi de a nu se lăsa întru nimic mai prejos 
de ei, se îndreptă spre bariera Triohgornaia. Dar când se 
înapoie acasă, după ce se încredinţase cu ochii lui că 
Moscova nu va fi nicidecum apărată, simţi dintr-o dată că 
ceea ce înainte i se păruse doar o simplă probabilitate 
devenise acum ceva absolut necesar şi de neînlăturat. 
Trebuia să rămână ascuns sub alt nume, la Moscova, să-l 
întâlnească pe Napoleon şi să-l ucidă, pentru ca, ori să 
piară, ori să pună capăt nenorocirilor care se abătuseră 
asupra întregii Europe, şi care veneau toate, cum socotea 
Pierre, numai de la Napoleon. 

Pierre ştia până şi amănuntele atentatului la viaţa lui 
Napoleon săvârşit de studentul acela german, la Viena, în 
1809, şi ştia că studentul fusese împuşcat. Dar primejdia în 
care-şi punea viaţa, prin aplicarea planului său, îl îndârjea 
şi mai tare. 


Două sentimente deopotrivă de puternice îl îndemnau 
irezistibil să-şi pună planul în aplicare. Primul era 
sentimentul trebuinţei de a se jertfi şi de a suferi, având 
conştiinţa catastrofei obşteşti, sentiment care-l făcuse să 
plece în ziua de 25 august la Mojaisk şi să se avânte în chiar 
focul luptei, tot aşa cum fugea acum de acasă şi îşi schimba 
viaţa de huzur şi de confort cu viaţa de aici, unde dormea 
îmbrăcat pe o canapea tare şi mânca aceeaşi mâncare ca şi 
Gherasim; al doilea sentiment era disprețul acela nedefinit, 
caracteristic doar ruşilor, faţă de tot ce este convenţional, 
artificial în societatea omenească, faţă de tot ce majoritatea 
oamenilor numeşte „cel mai mare bun al omenirii”. Pierre 
încercase pentru prima dată acest ciudat şi îmbietor 
sentiment la palatul Slobodskoi, când simţise dintr-o dată că 
şi bogăţia, şi mărirea, şi viaţa, tot ce făuresc sau apără cu 
atâta stăruinţă oamenii, toate acestea, chiar dacă au vreun 
preţ, îl au numai prin voluptatea cu care ne putem lepăda 
de ele. 

Era sentimentul care-l face pe recrutul-voluntar să-şi bea 
ultima copeică, sau pe omul beat să spargă oglinzile şi 
geamurile fără vreo pricină vizibilă, deşi ştie că fapta 
aceasta are să-l coste şi ultimii bani; sentimentul de pe 
urma căruia omul, săvârşind fapte nebuneşti (în înţelesul 
vulgar al cuvântului), pare a-şi pune la încercare 
autoritatea şi puterea personală, dovedind prezenţa unui 
înalt fel de a judeca viaţa, care se situează dincolo de 
convențiile omeneşti. 

Din ziua când încercase pentru prima dată acest 
sentiment, acolo, la palatul Slobodskoi, Pierre fusese tot 
timpul sub influenţa lui, dar abia acum îi dăduse deplină 
satisfacţie. Pe deasupra, tot ce făcuse până acum pe calea 
aceasta îl întărea, în clipa de faţă, pe Pierre în intenţiile sale 
şi îl împiedica să şi le mai poată schimba. Şi fuga lui de 
acasă, şi caftanul, şi pistolul, şi declaraţia făcută Rostovilor 
că rămâne la Moscova nu numai că şi-ar fi pierdut orice 
sens, dar l-ar fi făcut şi de ruşine în faţa lumii (lucru la care 


Pierre era foarte simţitor), dacă, după toate acestea, el ar fi 
plecat ca şi ceilalţi din Moscova. 

Starea trupească a lui Pierre corespundea, cum se 
întâmplă întotdeauna, cu starea lui sufletească. Mâncărurile 
de rând, cu care nu era deprins, votca pe care o bău în 
zilele acestea, lipsa vinului şi a ţigărilor de foi, rufele 
murdare, neprimenite, două nopţi pe jumătate nedormite, 
petrecute pe o canapea prea scurtă şi fără aşternut, toate 
acestea îl mențineau într-o stare de surescitare, vecină cu 
nebunia. 

Era aproape două după-amiază. Francezii intraseră în 
Moscova. Pierre ştia asta, dar, în loc să treacă la fapte, 
chibzuia până în cele mai mici amănunte lucrul pe care 
avea de gând să-l săvârşească. În visurile lui, Pierre nu-şi 
reprezenta clar nici procesul însuşi al săvârşirii atentatului 
şi nici moartea lui Napoleon, dar îşi vedea cu o luciditate 
neobişnuită şi cu tristă voluptate propria-i pieire şi bărbăţia 
lui eroică. 

„Da, unul pentru toţi, trebuie să-mi îndeplinesc misiunea 
sau să pier! Îşi zicea el. Da, am să mă duc... şipe urmă, 
deodată... Cu pistolul sau cu pumnalul? se întreba el. De 
altfel, e totuna. Nu eu, ci mâna providenţei te pedepseşte... 
voi spune eu (chibzuia Pierre cuvintele pe care le va rosti în 
clipa când îl va omori pe Napoleon). Şi acum, ce staţi, luaţi- 
mă, şi mă pedepsiţi”, vorbea singur mai departe Pierre, cu o 
expresie tristă, dar hotărâtă, întipărită pe obraz şi 
aplecându-şi capul. 

În vreme ce Pierre, stând în mijlocul camerei, îşi făcea 
asemenea planuri, uşa cabinetului se deschise şi în prag se 
ivi chipul cu totul schimbat al lui Makar Alexeevici, care 
fusese întotdeauna sfios înainte. Era descheiat la halat şi 
avea faţa roşie şi desfigurată. Se vedea că e beat. Dând cu 
ochii de Pierre se sfii o clipă dar, băgând de seamă că şi 
Pierre era stingherit, prinse numaidecât curaj şi veni, 
legănându-se pe picioarele lui subţiri, până în mijlocul 
camerei. 


— Li-i frică, spuse el răguşit, pe ton confidenţial. Dar ia 
aminte la ce-ţi spun eu: nu mă predau... la aminte! Nu-i 
aşa, domnule? 

Stete puţin pe gânduri şi, deodată, zărind pe masă 
pistolul, se repezi şi-l înhaţă, cu o iuţeală la care greu s-ar fi 
putut aştepta cineva, apoi fugi în tindă. 

Gherasim şi rândașşul, care erau tot cu ochii pe el, îl opriră 
în tindă, încercând să-i ia pistolul din mână. Pierre, care 
ieşise şi el în tindă, se uită cu milă şi dezgust la acest 
bătrân, pe jumătate ieşit din minţi. Makar Alexeevici, 
încruntându-se de atâta sforţare, strângea în mână pistolul 
şi striga cu glas răguşit, închipuindu-se, probabil, actor în 
cine ştie ce scenă măreaţă. 

— La arme! La abordaj! N-ai să mi-l smulgi! Jur! Striga el. 

— Gata, ajunge, gata, vă rog. Fiţi bun, faceţi bine şi lăsaţi. 
Hai, boierule, vă rog... spunea Gherasim, căutând să-l 
împingă de braţ cu grijă spre uşă. 

— Tu cine eşti? Bonaparte... strigă Makar Alexeevici. 

— Nu-i frumos, stăpâne. Intraţi, vă rog, în cameră şi vă 
odihniţi. Daţi, vă rog, pistolul. 

— Înapoi, sclav nemernic! Nu te atinge de mine! Îl vezi? 
Strigă Makar Alexeevici, agitând pistolul. La abordaj! 

— Acuma! Pune mâna pe el! Şopti Gherasim către rândaş. 

Makar Alexeevici fu prins de mâini şi târât spre uşă. 
Zgomote nedefinite de luptă şi horcăit de om beat umplură 
tinda. 

Deodată răsună de pe trepte alt strigăt ascuţit, de femeie, 
şi bucătăreasa dădu buzna în tindă. 

— Ei sunt, dragii mei! Zău că-s ei! Patru, călări! strigă ea. 

Gherasim şi rândaşul îl scăpară din mâini pe Makar 
Alexeevici şi, în liniştea ce cuprinse coridorul, se auziră 
desluşit mai multe lovituri în uşa de la intrare. 

XXVIII. 

PIERRE, CARE HOTĂRÂSE ÎN sinea lui că până îşi va pune 
în aplicare planul nu trebuia să-şi dea pe faţă nici numele şi 
nici cunoştinţele de limbă franceză, sta în uşa întredeschisă 


a coridorului, cu intenţia ca, de îndată ce aveau să apară 
francezii, să se ascundă. Dar francezii intrară şi Pierre tot la 
uşă rămase: o curiozitate de neînvins îl ţintuia locului. 

Erau doi. Unul, ofiţerul, era înalt, voinic şi frumos, altul - 
pesemne soldat sau poate ordonanţă - era un om scund, 
slab, cu chipul ars de soare, cu obrajii supţi şi cu expresia 
feţei tâmpă. Ofiţerul, sprijinindu-se într-un baston şi 
şchiopătând, mergea în faţă. După ce făcu doi-trei paşi, 
ofiţerul, ca şi când şi-ar fi spus lui însuşi că locuinţa e bună, 
se opri, întoarse ochii spre uşă şi strigă cu glas tare, de 
comandant, la soldaţii de afară să bage caii în curte. După 
ce-şi luă grija în privinţa asta, ofiţerul îşi ridică mâna din 
cot, cu un gest voinicesc, îşi netezi mustaţa şi îşi duse 
degetele la pălărie. 

— Bonjour, la compagnie! 754 spuse el, zâmbind cu voie 
bună şi uitându-se împrejurul său. 

Nu-i răspunse nimeni nimic. 

— Vous etes le bourgeois? 755 se întoarse ofiţerul spre 
Gherasim. 

Gherasim se uită speriat şi întrebător la ofiţer. 

— Quartire, quartire, logement, zise ofiţerul, privindu-l de 
sus pe măruntul Gherasim şi zâmbindu-i condescendent, cu 
bunăvoință. Les Franqais sont de bons enfants. Que diable, 
voyons! Ne nous fâchons pas, mon vieux756, adăugă el, 
bătându-l pe umăr pe Gherasim, care, speriat, îl privea 
tăcut. 

— Ah, ca! Dites donc, on ne parle donc pas frangais dans 
cette boutigqgue? 757 adăugă el, uitându-se roată împrejur şi 
dând cu ochii de Pierre. 

Pierre se dete în lături de lângă uşă. 

Ofiţerul se întoarse din nou către Gherasim. Îi ceru să-i 
arate odăile. 

— Stăpân nu, la mine nu înţelege pe dumneavoastră, 
spunea Gherasim, străduindu-se să-şi facă spusele înţelese 
prin stâlcirea cuvintelor. 


Ofiţerul francez, zâmbind, îşi mişcă mâinile chiar sub nasul 
lui Gherasim, vrând să arate prin semne că nici el nu 
înţelege, şi se îndreptă şchiopătând spre uşa lângă care 
stătea Pierre. Pierre voi să se retragă ca să se ascundă, dar, 
chiar în aceeaşi clipă, văzu cum pe uşa dinspre bucătărie, 
care se deschise, apăru Makar Alexeevici, se uită la ofiţerul 
francez, ridică pistolul şi ochi. 

— La abordaj! Strigă beţivul, dibuind trăgaciul pistolului. 
Ofiţerul francez se întoarse spre locul de unde răsunase 
acest strigăt şi, în aceeaşi clipă, Pierre se repezi la beţiv, în 
momentul când Pierre apucă pistolul şi îl întoarse cu ţeava 

înspre tavan, Makar Alexeevici reuşi, în sfârşit, să 
nimerească cu degetul trăgaciul şi răsună o detunătură 
asurzitoare, care umplu de fum tot coridorul. Francezul păli 
şi se repezi înapoi, spre uşă. 

Uitându-şi intenţia de a nu arăta că ştie limba franceză, 
Pierre smulse pistolul din mâna beţivului, îl aruncă şi, 
alergând după ofiţer, îl întrebă pe franţuzeşte: 

— Vous n'etes pas blesse? 758 

— Je crois que non, răspunse ofiţerul, pipăindu-se, mais je 
l'ai manque belle cette fois-ci, adăugă el, arătând spre 
tencuiala peretelui, căzută. Quel est cet homme? 759 
întrebă ofiţerul uitându-se sever la Pierre. 

— Ah, je suis vraiment au desespoir de ce qui vient 
d'arriver, spuse repede Pierre, uitându-şi cu desăvârşire 
rolul. C'est un fou, un malheureux, qui ne savait pas ce quiil 
faisait.760 

Ofiţerul se apropie de Makar Alexeevici şi-l înşfacă de 
guler. 

Makar Alexeevici îşi lăsă colţurile gurii în jos şi, ca şi când 
ar fi adormit, se rezemă, clătinându-se, de perete. 

— Brigand, tu me le payeras, spuse ofiţerul, dându-i 
drumul. Nous autres nous sommes clements apres la 
victoire: mais nous ne pardonnons pas aux traâtres761, 
adăugă el cu o expresie întunecată şi solemnă pe faţă, 
însoţită de un gest energic, studiat. 


Pierre continuă să vorbească în franţuzeşte, încercând a-l 
convinge pe ofiţer că nu trebuie să-i ceară socoteală acestui 
nebun beat. Francezul îl ascultă în tăcere, privind la fel de 
întunecat; apoi, deodată, se întoarse cu zâmbetul pe buze 
spre Pierre şi îl privi aşa, tăcut, câteva secunde. Chipul său 
frumos luă o expresie de tragică duioşie şi îi întinse mâna. 

— Vous m'avez sauve la vie! Vous etes Francais, rosti el. 
Pentru un francez, concluzia aceasta era neîndoielnică. 
Numai un francez putea să facă o faptă mare şi a-i salva lui 
viaţa, viaţa lui monsieur Ramball, capitaine du 13-me 
leger762 era, fără îndoială, cea mai măreaţă faptă. 

Dar, oricât de neîndoielnică era atât concluzia aceasta, cât 
şi convingerea francezului bazată pe ea, Pierre găsi de 
cuviinţă să o răstoarne. 

— Je suis russe763, spuse el repede. 

— Na, na, na, a d'autres, spuse francezul mişcându-şi un 
deget prin dreptul nasului şi zâmbind. Tout a l'heure vous 
allez me conter tout ca, zise el. Charme de rencontrer un 
compatriote. Eh bien! Qu'allons nous faire de cet homme? 
764 adăugă el, adresându-i-se lui Pierre ca unui frate. 

Chiar dacă Pierre nu era francez, odată ce i se dăduse 
acest titlu, cel mai înalt din lume, nu se mai putu lepăda de 
el; aşa părea că vrea să spună expresia feţei şi tonul 
ofițerului francez. La ultima întrebare, Pierre îi mai explică 
o dată cine era Makar Alexeevici, îi explică şi că, numai cu 
câteva clipe înainte de sosirea lor, acest beţiv cu mintea 
rătăcită şterpelise un pistol ce-i căzuse sub ochi, pe care nu 
avuseseră timp să i-l ia din mână, şi îl rugă pe ofiţer să lase 
fapta aceasta nepedepsită. 

Francezul îşi umflă pieptul şi schiţă un gest regesc cu 
mâna. 

— Vous m'avez sauve la vie. Vous etes Franqais. Vous me 
demandez sa grâce? Je vous l'accorde. Qu'on emmene cet 
homme 7/65, rosti repede şi cu energie ofiţerul francez, 
luându-l de braţ pe salvatorul vieţii sale, decretat francez, şi 
intrând cu el în casă. 


Soldaţii din curte, auzind detunătura, năvăliră în tindă, 
căutând să afle ce s-a întâmplat şi arătându-se gata de a-l 
pedepsi pe cel vinovat; ofiţerul însă îi opri sever: 

— On vous demandera quand on aura besoin de vous766, 
zise el. 

Soldaţii ieşiră. Ordonanţa, care între timp izbutise să 
iscodească prin bucătărie, se apropie de ofiţer. 

— Capitaine, ils ont de la soupe et du gigot de mouton 
dans la cuisine, zise el. Faut-il vous l'apporter? 767 

— Oui, et le vin768, spuse căpitanul. 

XXIX. 

CÂND OFIȚERUL FRANCEZ INTRĂ în casă, cu Pierre, 
acesta crezu de datoria lui să-l încredinţeze încă o dată pe 
căpitan că nu era francez şi dădu să plece, dar ofiţerul nici 
nu voia să audă de aşa ceva. Îi arăta atâta politeţe, atâta 
bunăvoință pentru faptul că-i salvase viaţa, încât Pierre nu 
mai avu putere să-l refuze şi luă loc alături de el în salon, 
prima cameră în care intraseră. La afirmaţia categorică a 
lui Pierre că nu-i francez, căpitanul, neputând pesemne să 
înţeleagă cum de se putea lepăda cineva de un titlu atât de 
măgulitor, ridică din umeri şi spuse că, dacă vrea cu tot 
dinadinsul să treacă drept rus, n-are decât, dar că el, 
oricum, în ciuda acestui fapt, va fi legat pe vecie de dânsul 
printr-un sentiment de recunoştinţă, pentru că i-a salvat 
viaţa. 

Dacă omul acesta ar fi fost înzestrat doar cu un dram de 
putere de înţelegere a sentimentelor altora şi i-ar fi putut 
trece prin minte cam ce fel de sentiment nutrea Pierre, de 
bună seamă că Pierre ar fi plecat de lângă el, dar flagranta 
lipsă de înţelegere a acestui om faţă de tot ce n-avea 
legătură cu sine însuşi îl făcu pe Pierre să se dea bătut. 

— Frangais ou prince russe incognito, spuse francezul, cu 
ochii la lenjeria lui Pierre murdară, dar fină, şi la inelul lui 
de pe deget. Je vous dois la vie et je vous offre mon amiti€. 
Un Francais n'oublie jamais ni une insulte, ni un service. Je 
vous offre mon amiti€. Je ne vous dis que qa.769 


Era atâta bunătate şi nobleţe (în înţelesul francez al 
cuvântului) în tonul, în expresia feţei şi în gesturile acestui 
ofiţer, încât Pierre, răspunzând fără voia lui cu acelaşi 
zâmbet la zâmbetul francezului, strânse mâna pe care 
acesta i-o întinsese. 

— Capitaine Ramball du 13-me leger, decore pour l'affaire 
du Sept, se recomandă el, fără să-şi poată stăpâni zâmbetul 
de mulţumire de sine, care-i încreţea buzele pe sub 
mustață. Voudrez-vous bien me dire a present a quij'ai 
l'honneur de parles aussi agreablement au lieu de rester a 
l'ambulance avec la balle de ce fou dans le corps.770 

Pierre răspunse că nu-şi poate spune numele şi, înroşindu- 
se, începu să caute a-şi scorni vreunul, tot vorbind de 
pricinile pentru care nu-l putea da pe faţă, dar francezul se 
grăbi să-l întrerupă: 

— De grâce, spuse el. Je comprends vos raisons, vous etes 
officier... officier superieur, peut-etre. Vous avez porte les 
armes contre nous. Ce n'est pas mon affaire. Je vous dois la 
vie. Cela me suffit. Je suis tout a vous. Vous etes 
gentilhomme? Adăugă el cu o nunaţă de întrebare. Pierre 
înclină capul. Votre nom de bapteme, si'il vous plaît? Je ne 
demande pas davantage. Monsieur Pierre, dites-vous... 
Parfait. C'est tout ce que je desire savoir.771 

Când fu adusă pulpa friptă de berbec, scrobul, samovarul, 
votca şi vinul cărat de franţuji cu ei din cine ştie ce pivniţă 
rusească, Ramball îl pofti pe Pierre să ia parte la acest 
ospăț şi în aceeaşi clipă începu să mănânce el însuşi grăbit 
şi lacom, ca un om sănătos şi înfometat, mestecând pe 
întrecute cu dinţii lui puternici, plescăind din buze şi 
spunând mereu: excellent, exquis! 772 Se roşi şi se 
îmbrobonă tot la faţă. Pierre era şi el flămând, aşa că luă 
parte cu plăcere la ospăț. Morel, ordonanța, aduse un 
castron cu apă caldă şi puse în el o sticlă de vin roşu. Afară 
de aceasta, mai aduse şi o sticlă de cvas pe care o luase de 
probă din bucătărie. Cu băutura aceasta francezii făcuseră 
mai demult cunoştinţă şi o botezaseră limonade de cochon 


(limonada porcească) şi Morel lăuda această limonade de 
cochon pe care o dibuise în bucătărie. Dar cum căpitanul 
avea vinul pe care-l dobândise trecând prin Moscova, îi lăsă 
lui Morel cvasul şi îşi păstră pentru el sticla de Bordeaux, 
înfăşură sticla într-un şervet şi îşi turnă lui şi apoi lui Pierre 
vin. Foamea astâmpărată şi vinul îl însufleţiră şi mai mult pe 
căpitan şi nu-i mai tăcu gura tot timpul mesei. 

— Oui, mon cher monsieur Pierre, je vous dois une fiere 
chandelle de m'avoir sauv€... de cet enrage... J'en ai assez, 
voyez-vous, de balles dans le corps. En voila une (arătă sub 
coastă) a Wagram et de deux a Smolensk (arătă cicatricea 
de pe obraz). Et cette jambe, comme vous voyez, qui ne 
veut pas marcher. C'est a la grande bataille du 7 a la 
Moskwa que j'ai recu ca. Sacre Dieu, c'6tait beau. Îl fallait 
voir ca, c'6tait un deluge de feu. Vous nous avez taille une 
rude besogne; vous pouvez vous en vanter, nom d'un petit 
bonhomme. Et, ma parole, malgre l'atout que j'y ai gagne, 
je serai pret a recommencer. Je plains ceux qui n'on pas vu 
qa./73 

— ]'y ai 6t6774 zise Pierre. 

— Bah, vraiment! Eh bien, tant mieux, continuă francezul. 
Vous etes de fiers ennemis, tout de meme. La grande 
redoute a ete tenace, nom d'une pipe. Et vous nous l'avez 
fait crânement payer. ]'y suis alle trois fois, tel qus vous me 
voyez. Trois fois nous €tions sur le canons et trois fois on 
nous a culbutes comme des capucins de cartes. Oh! C'etait 
beau, monsieur Pierre. Vos grenadiers ont ete superbes, 
tonnerre de Dieu. Je les ai vus six fois de suite serrer les 
rangs et marcher comme a une revue. Les beaux hommes! 
Notre roi de Naples qui s'y connaât a cri€: bravo! Ah, ah! 
Soldat comme nous autres! Spuse el, după o clipă de 
tăcere. Tant mieux, tant mieux, monsieur Pierre. 'Terribles 
en batailles... galants... şi făcu cu ochiul, zâmbind, avec les 
belles, voila les Francais, monsieur Pierre, n'est-ce pas? 775 

Căpitanul era în aşa hal de naiv şi de voios în bunăvoința 
lui, atât de plin de sine şi de mulţumit de el însuşi, încât 


Pierre numai cât nu-i făcu şi el cu ochiul, privindu-l 
înveselit. Cuvântul „galant” îi adusese, probabil, căpitanului 
Ramball aminte de situaţia Moscovei. 

— A propos, dites donc, est-ce-vrai que toutes les femmes 
ont quitte Moscou? Une drâle d'idee! Qu'avaient-elles a 
craindre? 776 

— Est-ce que les dames franqaises ne quitteraient pas 
Paris şi les Russes y entraient? 777 întrebă Pierre. 

— Ah, ah, ah! Francezul izbucni în hohote de râs vesel, de 
om sanguin, şi îl bătu pe Pierre pe umăr. Ah, elle est forte, 
celle-la, spuse el. Paris? Mais Paris... Paris...778 

— Paris, la capitale du monde...779 rosti Pierre, ducând la 
capăt gândul francezului. 

Căpitanul se uită la el. Avea obiceiul să se oprească în 
mijlocul unei discuţii şi să se uite ţintă, cu ochi zâmbitori şi 
prieteneşti. 

— Eh bien, şi vous ne m'aviez pas dit que vous etes Russe, 
j'aurais pari que vous etes Parisien. Vous avez ce je ne sais 
quoi, ce...780 şi după ce-i făcu acest compliment, iarăşi tăcu 
şi iarăşi începu să se uite la Pierre. 

— J'ai ete a Paris j'y ai passe des anne€es.781 spuse Pierre. 

— Oh, ca se voit bien. Paris! Un homme qui ne connaât pas 
Paris est un sauvage. Un Parisien, ca se sent a deux lieues... 
Paris c'est Talma, la Duchesnois, Potier, la Sorbonne, les 
boulevards, şi, înțelegând că încheierea era mai slabă decât 
introducerea, se grăbi să adauge: il n'y a qu'un Paris au 
monde. Vous avez €te a Paris et vous etes reste Russe. Eh 
bien, je ne vous en estime pas moins.782 

Sub influenţa vinului băut şi după zilele petrecute în 
izolare, doar cu gândurile lui triste, Pierre, fără să vrea, 
încerca o deosebită plăcere să stea de vorbă cu acest om 
voios şi blajin. 

— Pour en revenir a vos dames, on les dit bien belles. 
Quelle fichue idee d'aller s'enterrer dans les steppes, quand 
l'armee francaise est a Moscou. Quelle chance elles ont 
manquee, celles-la! Vos moujiks, c'est autre chose, mais 


vous autres gens civilises vous devriez nous connaâtre 
mieux que ca. Nous avons pris Vienne, Berlin, Madrid, 
Naples, Rome, Varsovie, toutes les capitales du monde... On 
nous craint, mais on nous aime. Nous sommes bons a 
connaâtre. Et puis l'Empereur783, începu el, dar Pierre îl 
întrerupse: 

— L'Empereur. 

— Repetă Pierre, şi chipul lui luă dintr-o dată o înfăţişare 
tulbure şi încurcată. 

— Est-ce que lEmpereur...784 

— L'Empereur? C'est la generosite, la clemence, la justice, 
l'ordre, le genie, voila l!'Empereur! C'est moi, Ramball, qui 
vous le dis. Tel que vous me voyez, j'etais son ennemi, il y a 
encore huit ans. Mon pere a ete comte emigre... Maisilm'a 
vaincu, cet homme. Il m'a empoigne. Je n'ai pas pu râsister 
au spectacle de grandeur et de gloire dont il couvrait la 
France. Quand j'ai compris ce qu'il voulait, quand jai vu 
qu'il nous faisait une litiere de lauriers, voyez-vous, je me 
suis dit: voila un souverain, et je me suis donne a lui. Eh 
voila! Oh, oui, mon cher, c'est le plus grand homme des 
siecles passes et a venir.785 

— Est-il a Moscou? 786 întrebă şovăind Pierre, cu o figură 
de răufăcător. 

Francezul privi chipul de răufăcător al lui Pierre şi zâmbi 
ironic. 

— Non, il fera son entree demain787, spuse el şi îşi 
continuă povestirea. 

Convorbirea lor fu întreruptă de strigătele mai multor 
glasuri, care se auziră dinspre poartă, şi de intrarea lui 
Morel, care veni să raporteze căpitanului că nişte husari 
wurtemberghezi voiau să-şi lase caii tot în curtea unde se 
aflau caii lui. Neînţelegerea venea mai mult din faptul că 
husarii nu pricepeau nimic din ce li se spunea. 

Căpitanul ordonă să fie chemat subofiţerul cel mai mare în 
grad şi îl întrebă, cu glas sever, din ce regiment făcea parte, 
cine le era comandant şi cu ce drept îşi permite să ocupe o 


locuinţă care e gata ocupată. La primele două întrebări, 
neamţul, care înţelegea prost franţuzeşte, dădu numele 
regimentului din care făcea parte şi al comandantului său; 
dar, la întrebarea din urmă, neînţelegând-o şi împănându-şi 
cu frânturi de fraze franţuzeşti vorbirea lui nemţească, 
răspunse că el e însărcinat cu încazarmarea regimentului şi 
că i s-a dat ordin să ocupe toate casele la rând. Pierre, care 
ştia nemţeşte, îi traduse căpitanului ce spunea neamţul şi 
transmise în limba germană husarului wurtemberghez 
răspunsul căpitanului. Înţelegând ce i se spunea, neamţul 
cedă şi îşi scoase oamenii din curte. Căpitanul ieşi în 
cerdacul casei şi dădu cu glas puternic câteva ordine. 

Când se întoarse îndărăt în cameră, Pierre şedea tot în 
locul unde stătuse şi mai înainte şi îşi ţinea capul între 
mâini. Chipul lui exprima suferinţă. Într-adevăr, în clipa 
aceea suferea. Abia după ce ieşise căpitanul şi Pierre 
rămăsese singur, se dezmetici brusc şi îşi dete el seama de 
situaţia în care se găsea. Nu faptul că Moscova fusese 
ocupată şi nici faptul că învingătorii aceştia norocoşi erau 
stăpâni în ea şi-l luaseră sub ocrotirea lor, oricât de greu ar 
fi resimţit Pierre această stare de lucruri, nu asta îl chinuia 
în clipa aceea. Îl chinuia conştiinţa slăbiciunii lui. Câteva 
pahare de vin băute şi conversaţia cu acest om blajin 
nimiciseră dispoziţia aceea încordată şi întunecată a 
spiritului, în care trăise de câteva zile şi care-i era neapărat 
trebuincioasă pentru aducerea la îndeplinire a planului său. 
Avea şi pistolul, şi pumnalul, şi caftanul. Napoleon sosea a 
doua zi. Pierre credea ca şi înainte că e o faptă necesară şi 
de seamă să ucizi răufăcătorul, dar simţea că acum n-o va 
mai putea face. De ce? Nu ştia, dar parcă presimţea că nu- 
şi va putea duce la îndeplinire planul. Se războia cu 
slăbiciunea pe care şi-o recunoştea, dar simţea vag că nu-i 
era dat s-o învingă, că firul întunecat al gândurilor lui de 
răzbunare, omorul şi jertfa de sine se împrăştiaseră ca 
pulberea în vânt, dinaintea primului venit. 


Căpitanul, şchiopătând uşor şi fluierând ceva, intră în 
cameră. 

Flecăreala francezului, care până mai adineauri, îl 
amuzase pe Pierre, acum i se părea, dimpotrivă, 
dezgustătoare. Şi melodia fluierată, şi mersul, şi gesturile şi 
răsucirea mustăţilor, toate i se păreau acum lui Pierre 
jignitoare. 

„Plec chiar acum, nu-i mai spun o vorbă”, îşi zise Pierre. Îşi 
spunea aşa şi totuşi nu se clintea din loc, tot pe loc 
rămânea. Un simţământ ciudat de slăbiciune îl pironea 
locului... Voia, dar nu putea să se ridice şi să plece. 

Căpitanul, dimpotrivă, părea foarte voios. Se plimbă de 
două ori în sus şi în jos, prin cameră. Ochii îi străluceau şi 
mustăţile îi tremurau uşor, ca şi cum şi-ar fi zâmbit singur, 
la un gând care-i făcea plăcere. 

— Charmant, spuse el deodată, le colonel de ces 
Wurtembergeois! C'est un Allemand, mais brave gargon, s'il 
en fut. Mais Allemand.788 

Se aşeză în faţa lui Pierre. 

— A propos, vous savez donc l'allemand, vous? 789 

Pierre îl privea tăcut. 

— Comment dites-vous asile en allemand? 790 

— Asile? Repetă Pierre. Asile, en allemand? 791 
Unterkunfi. 

— Comment dites-vous? 792 întrebă repede şi 
neîncrezător căpitanul. 

— Unterkunft, repetă Pierre. 

— Onterkoff, spuse căpitanul şi se uită câteva clipe la 
Pierre. Îi râdeau ochii. Les Allemands sont de fieres betes. 
N'est-ce pas, monsieur Pierre? 793 conchise el. 

— Eh bien, encore une bouteille de ce Bordeaux 
moscovite, n'est-ce pas? Morel va nous chauffer encore une 
petite bouteille. Morel! 794 strigă înveselit căpitanul. 

Morel veni cu lumânările şi cu sticla de vin. La flacăra 
lumânărilor, căpitanul se uită la Pierre şi îl izbi, pesemne, 
chipul descompus al interlocutorului său. Cu o sinceră 


expresie de tristeţe şi de compătimire pe faţă, se apropie de 
Pierre şi se aplecă deasupra lui. 

— Eh bien, nous sommes tristes, spuse el, atingându-i 
mâna. Vous aurai-je fait de la peine? Non, vrai, avez-vous 
quelque chose contre moi? Îl tot întreba el. Peut-etre par 
rapport a le situation? 795 

Pierre nu răspunse nimic, dar se uită cu duioşie în ochii 
francezului. Expresia aceasta de compătimire îi făcea 
plăcere. 

— Parole d'honneur, sans parler de ce que je vous dois, jai 
de l'amitie pour vous. Puis-je faire quelque chose pour 
vous? Disposez de moi. C'est a la vie eta la mort. C'est la 
main sur le coeur que je vous le dis, 796 spuse el, bătându- 
se în piept... 

— Mergi, zise Pierre. 

Căpitanul se uită insistent la Pierre, întocmai cum se 
uitase atunci când aflase cum se spune azil pe nemţeşte, şi 
faţa i se lumină deodată. 

— Ah! Dans ce cas je bois a notre amitie! 797 strigă el 
vesel şi umplu cu vin două pahare. Pierre îşi luă paharul 
plin şi îl bău. Ramball îl bău pe al său, îi mai atinse o dată 
mâna lui Pierre şi se aşeză, într-o poză melancolică şi 
gânditoare, cu coatele pe masă. 

— Oui, mon cher ami, voila les caprices de la fortune, 
începu el. Qui m'aurait dit que je serai soldat et capitaine 
de dragons au service de Bonaparte, comme nous 
l'appelions jadis. Et cependant me voila a Moscou avec lui. 
Il faut vous dire, mon cher, continuă el cu vocea tristă şi 
măsurată a omului care se pregăteşte să spună o poveste 
lungă, que notre nom est l'un des plus anciens de la 
France.798 

Şi, cu francheţea naivă a francezului, căpitanul povesti 
istoria strămoşilor săi, vorbi de copilăria, adolescenţa şi 
maturitatea lui, de toate legăturile sale de rudenie, de 
situaţia lui materială. „Ma pauvre mere”799 juca, 
bineînţeles, un rol de seamă în toată povestirea. 


— Mais tout qa ce n'est que la mise en scene de la vie, le 
fond c'est l'amour. L'amour! N'est-ce pas, monsieur Pierre? 
Zise el, însufleţindu-se. Encore un verre! 800 

Pierre îşi bău iarăşi până la fund paharul şi îşi turnă un al 
treilea. 

— Oh! Les femmes, les femmes! 801 şi căpitanul, uitându- 
se la Pierre cu ochi languroşi, începu să vorbească despre 
iubire şi despre aventurile sale amoroase. 

Avusese foarte multe, ceea ce puteai crede uşor, judecând 
după chipul mulţumit de sine şi frumos al ofițerului şi după 
entuziasmul care-l însufleţea când vorbea despre femei. Cu 
toate că din orice istorie amoroasă de-a lui Ramball nu 
lipsea acel libertinaj, în care văd francezii farmecul exclusiv 
şi întreaga poezie a iubirii, căpitanul îşi istorisea aventurile 
atât de sincer convins că numai el gustase şi cunoscuse 
toate desfătările iubirii şi atât de atrăgător zugrăvea 
femeile, încât Pierre îl asculta cu interes. 

Era vădit că L'amour, după care se da în vânt francezul, nu 
era nici iubirea comună de calitate inferioară, pe care 
Pierre o simţise cândva pentru soţia sa, nici iubirea aceea 
romantică pe care o încerca el pentru Nataşa, mai 
exagerând-o (Ramball dispreţuia deopotrivă amândouă 
aceste feluri de a iubi - unul era lamour des charretiers, 
celălalt l'amour des nigauds802); l'amour căruia i se 
închina acest francez consta mai ales în raporturi nefireşti 
cu femeile şi în combinaţii monstruoase, care, după părerea 
lui, dădeau sentimentului tot farmecul. 

Astfel căpitanul povesti emoţionanta istorie a dragostei 
sale cu o fermecătoare marchiză de treizeci şi cinci de ani 
şi, totodată cu o minunată codană de şaptesprezece, un 
copil nevinovat, fiică a fermecătoarei marchize. Conflictul 
dintre mamă şi fată, care se întreceau una pe alta în 
mărinimie, luase sfârşit prin aceea că mama, jertfindu-se, îi 
oferise amantului fata de soţie, ceea ce-l mai emoţiona şi 
acum pe căpitan, deşi azi totul era doar o îndepărtată 
amintire. Pe urmă povesti un episod în care soţul jucase 


rolul de ibovnic, iar el (amantul) rolul de soţ, şi alte câteva 
episoade comice dintre propriile lui souvenir d'Allemagne, 
unde asile înseamnă Unterkunft, unde les maris mangent 
de la choucroute şi unde les jeunes filles sont trop 
blondes803. 

În sfârşit, ultimul episod din Polonia, încă proaspăt în 
amintirea căpitanului, pe care-l istorisi cu gesturi repezi şi 
aprins la faţă, consta în faptul că el salvase viaţa unui 
polonez (îndeobşte în povestirile căpitanului dădeai tot 
timpul de episodul salvării unei vieţi omeneşti), iar 
polonezul acesta i-o încredinţase lui pe încântătoarea sa 
soţie (Parisienne de coeur804), pentru timpul cât avea să 
slujească el în armata franceză unde se înrolase. Căpitanul 
era fericit; încântătoarea poloneză voia să fugă cu el; dar, 
dintr-un imbold de mărinimie, căpitanul îi restitui soţului 
nevasta, spunându-i cu prilejul acesta: „Je vous ai sauve la 
vie et je sauve votre honneur!"805 După ce repetă vorbele 
acestea, căpitanul se frecă la ochi şi se scutură, ca şi când 
ar fi vrut să-şi alunge slăbiciunea care-l cuprinsese la 
această mişcătoare amintire. 

Ascultând povestirile căpitanului, Pierre urmărea, aşa cum 
se întâmplă adesea noaptea târziu şi sub influenţa vinului, 
tot ce spunea, înţelegea tot, dar urmărea totodată şi un 
întreg şir de amintiri personale, care-i năpădiseră dintr-o 
dată, fără să ştie de ce, imaginaţia. Ascultând aceste poveşti 
de dragoste, el îşi aminti deodată propria lui dragoste 
pentru Nataşa şi, depăşindu-şi în gând imaginile iubirii sale, 
începu să le compare în minte cu istorisirile lui Ramball. 
Urmărind povestirea lui despre conflictul dintre datorie şi 
iubire, Pierre văzu în faţa ochilor până în cele mai mici 
amănunte ultima lui întâlnire cu obiectul dragostei sale, 
lângă turnul Suhariova. Atunci întâlnirea aceasta nu-l 
impresionase deloc; nu-şi mai amintise nici măcar o dată de 
ea. Acum însă i se părea că întâlnirea aceasta avea în ea 
ceva de tâlc şi poetic. 


„Piotr Kirilăci, vino încoace, te-am recunoscut”, auzea el 
acum cuvintele Nataşei, îi vedea aievea ochii, zâmbetul, 
boneta de voiaj, şuviţa de păr căzută... şi îi apărea, în toate 
acestea, ceva duios şi emoţionant. 

Sfârşindu-şi de istorisit povestea cu încântătoarea 
poloneză, căpitanul îi puse lui Pierre întrebarea dacă a 
încercat vreodată asemenea sentimente de jertfire de sine 
din dragoste şi de gelozie pentru soţul legitim. 

Provocat de această întrebare, Pierre îşi înălţă capul, simţi 
nevoia să-şi spună gândurile care-l preocupau şi începu să 
explice că el înţelegea întrucâtva altfel iubirea pentru o 
femeie. Spuse că toată viaţa lui n-a iubit şi nu iubeşte decât 
o singură femeie şi că această femeie nu-i poate aparţine 
niciodată. 

— 'Tiens! 806 făcu căpitanul. 

Pe urmă, Pierre îi arătă că ela iubit această femeie încă de 
pe când era doar o copilă, dar că n-a îndrăznit să se 
gândească serios la dânsa, pentru că era prea tânără, iar el 
fiu nelegitim, lipsit de nume. Mai târziu însă, când i-a fost 
dat să capete nume şi avere, n-a îndrăznit să se gândească 
la ea, pentru că prea o iubea mult, prea o punea mai presus 
de lumea întreagă şi de aceea, cu atât mai mult, mai presus 
de el însuşi. Ajuns la acest punct al povestirii, Pierre îi puse 
căpitanului întrebarea dacă înţelegea lucrul acesta. 

Căpitanul făcu un gest care vroia să spună că, şi dacă nu 
înţelegea, îl ruga totuşi să continue. 

— L'amour platonique, les nuages...807 mormăi el. 

Poate vinul băut, ori nevoia de a fi sincer, ori gândul că 
omul acesta nu cunoaşte şi nici n-are cum identifica nici un 
personaj din povestirea sa, ori toate laolaltă, îi dezlegară lui 
Pierre limba. Şi el îşi istorisi, cu gura încleştată şi cu ochi 
învăluiţi, aţintiţi undeva departe, toată povestea: şi 
căsătoria, şi povestea dragostei Nataşei pentru cel mai bun 
prieten al lui, şi trădarea ei, şi toate naivele lui relaţii cu 
dânsa. Provocat de întrebările lui Ramball, îi povesti şi ceea 


ce-i ascunsese la început: situaţia lui în societate şi îşi 
destăinui chiar şi numele. 

Mai mult decât toate îl impresiona pe francez în povestirea 
lui Pierre faptul că acesta era foarte bogat, că avea două 
palate în Moscova şi că părăsise totul şi nu plecase din 
Moscova, ci rămăsese în oraş, ascunzându-şi numele şi 
starea. 

Noaptea târziu, ieşiră împreună pe stradă. Era o noapte 
caldă şi luminoasă. În stânga casei, cerul era luminat de 
văpaia celui dintâi dintre incendiile ce începeau în Moscova, 
la Petrovka. Spre dreapta se ridica secera lunii noi, iar, în 
partea opusă lunii, atârna pe cer cometa aceea luminoasă, 
care se lega în sufletul lui Pierre de iubirea lui. În poartă 
stăteau Gherasim, bucătăreasa şi doi francezi. Se auzea 
râsul lor şi discuţia dintre ei dusă într-o limbă pe care 
celălalt n-o înţelegea. Priveau la văpaia incendiului ce se 
iscase în oraş. 

N-avea nimic înfricoşător acest mărunt şi depărtat 
incendiu în imensitatea oraşului. 

Privind înaltul înstelat al cerului, luna, cometa şi văpaia 
incendiului, Pierre se simţea înduioşat şi fericit. „Uite ce 
frumos e, ce-mi mai trebuie?” îşi zicea el. Dar brusc, 
aducându-şi aminte de planul său, începu să simtă că i se 
învârte capul şi i se făcu rău, aşa că se sprijini de gard ca să 
nu cadă. 

Fără să-şi mai ia rămas bun de la noul său prieten, Pierre 
plecă cu paşi şovăitori de la poartă şi, întorcându-se în 
odaia lui, se întinse pe canapea unde adormi pe dată. 

XXX. 

LA VÂLVĂTAIA CELUI DINTÂI incendiu, izbucnit la 2 
septembrie, priveau, de pe drumuri deosebite şi cu 
sentimente deosebite, locuitorii care se refugiau pe jos sau 
în echipaj şi armatele în retragere. 

Convoiul Rostovilor făcea în noaptea aceea popas în 
Mâtişci, la douăzeci de verste de Moscova. Porniseră de 
acasă atât de târziu în ziua de 1 septembrie, drumul fusese 


atât de înţesat de căruţe şi de trupe, uitaseră acasă atâtea 
lucruri după care trebuiseră să trimită oameni înapoi, încât 
se hotărâră să înnopteze în ziua aceea la numai cinci verste 
de Moscova. A doua zi dimineaţa, se treziră târziu şi iarăşi 
mai avură câteva opriri, astfel încât de-abia ajunseră până 
la Bolşie Mâtişci. Pe la zece seara, Rostovii şi răniții care se 
retrăgeau cu ei se răspândiră toţi prin curţile şi izbele 
satului acestuia întins. Slugile şi vizitiii Rostovilor, împreună 
cu ordonanţele răniților, după ce-şi isprăviră serviciul pe 
lângă stăpânii lor, cinară şi ei, apoi dădură nutreţ cailor şi 
ieşiră pe prispă. 

În izba vecină zăcea rănit un aghiotant de-al lui Raevski, 
cu încheietura mâinii zdrobită, şi durerile îngrozitoare pe 
care le avea îl făceau să se vaiete jalnic, fără încetare; 
gemetele lui răsunau înfricoşător în întunericul nopţii de 
toamnă. În prima noapte, aghiotantul acesta poposise la 
aceeaşi casă unde trăseseră şi Rostovii. Contesa spunea că 
nu putuse închide ochii de gemetele lui şi de aceea, aici la 
Mâtişci, se mutase într-o izbă proastă numai ca să fie mai 
departe de acest rănit. 

Unul dintre oameni observă, în întunericul nopţii, pe 
deasupra poditului înalt al unei trăsuri din faţa casei, încă o 
vâlvătaie de incendiu, mai mică. O pălălaie se vedea încă de 
multă vreme şi toţi ştiau că într-acolo e Malâie Mâtişci, 
căruia-i dăduseră foc cazacii lui Mamonov. 

— Ia, uitaţi-vă colo, fraţilor, încă un foc, spuse o ordonanţă. 

Toţi îşi îndreptară privirile spre văpăile incendiului. 

— Da, cică la Malâie Mâtişci au pus foc cazacii lui 
Mamonov! 

— Ei! Dar nu, focul nu-i la Mâtişci, e mai încolo. 

— Ia te uită, parcă ar fi chiar la Moscova. 

Doi dintre oameni se dădură jos de pe ceardac, ocoliră 
cupeul şi se aşezară pe scară. 

— E mai la stânga! Da' de unde, Mâtişci uite-l încotro-i şi 
focu-i cu totul în altă parte. 

Li se mai alăturară şi alţii. 


— Ia uite cum arde, spuse unul. Ăsta, domnilor, e la 
Moscova, arde ori pe Suşcevskaia, ori pe Rogojskaia. 

Nimeni nu răspunse la această remarcă. Destul de multă 
vreme, toţi oamenii aceştia stătură şi se uitară lung, tăcuţi, 
la flăcările îndepărtate ale noului incendiu ce se întindea tot 
mai mult în zare. 

Un bătrânel, valetul contelui (cum îi ziceau ceilalţi), Danilo 
Terentici, se apropie de grup şi se răsti la Mişka. 

— Tu ce ai de văzut aici, zăpăcitule? Dacă cheamă contele 
şi nu-i nimeni să-l servească? Fugi şi strânge hainele! 

— Păi, eu numai aşa, după apă, dădusem fuga, zise Mişka. 

— Dumneata cum crezi, Danilo 'Terentici? Oare să fie la 
Moscova focul ăsta? Întrebă unul dintre lachei. 

Danilo Terentici nu răspunse nimic şi mult timp după 
aceea tăcură iarăşi toţi. Vâlvătăile se întindeau şi creşteau 
în sus din ce în ce. 

— Mila ta, Doamne! Vânt cum e şi secetă... spuse o voce. 

— Ia uite cum s-a întețit! Doamne! Şi stăncuţele se văd 
cum zboară! Doamne, ai milă de noi, păcătoşii! 

— Îl sting ei, nu te teme! 

— Cine să-l stingă? Răsună glasul lui Danilo Terentici, care 
tăcuse până atunci. Vorba lui era potolită şi tărăgănată. E 
chiar Moscova, fraţilor, spuse el, ea e, mămuca noastră 
mândră... 

Glasul i se frânse şi-l înecă deodată, bătrâneşte, plânsul. 
Şi, ca şi cum doar atâta ar fi aşteptat toţi ca să înţeleagă 
tâlcul pe care-l avea pentru ei vâlvătaia iscată în noapte, 
odată cu sughiţurile de plâns ale bătrânului valet începură 
să se audă acum oftaturi şi cuvinte de rugăciune. 

XXXI. 

BĂTRÂNUL VALET, INTRÂND ÎN casă, raportă contelui că 
arde Moscova. Contele îşi puse halatul şi ieşi afară să vadă. 
Odată cu el ieşi şi Sonia, care nu se dezbrăcase încă şi 
madame Schoss. Nataşa şi contesa rămaseră singure în 
odaie. (Petea nu mai era cu ai săi: plecase înainte, cu 
regimentul, spre Troiţa.) 


Contesa izbucni în plâns, auzind vestea incendiului 
Moscovei. Nataşa însă, palidă, cu ochii aţintiţi în gol, stătea 
pe laviţa de sub icoane (pe acelaşi loc unde se aşezase de la 
sosire) şi nu dădu nici o atenţie cuvintelor tatălui ei. Asculta 
vaietul neîntrerupt al adjutantului, care se auzea peste trei 
case. 

— Vai, ce grozăvie! Exclamă, întorcându-se din curte, 
Sonia înfrigurată şi înspăimântată. Cred că are să ardă 
toată Moscova, groaznic incendiu! Nataşa, uită-te şi tu, se 
vede şi de aici, pe fereastră, îi spuse ea verişoarei sale, de 
bună seamă cu intenţia de a-i schimba prin ceva firul 
gândurilor. 

Dar Nataşa se uită la ea, ca şi când n-ar fi înţeles ce i se 
spune, şi rămase iarăşi cu ochii aţintiţi înspre colţul 
cuptorului. În această stare de împietrire se afla de 
dimineaţă, din clipa când Sonia, spre uimirea şi supărarea 
contesei, găsise de cuviinţă, dintr-un motiv de neînțeles, să 
o înştiinţeze pe Nataşa că prinţul Andrei, rănit, se afla în 
convoiul ce era cu ei. Contesa se supărase pe Sonia aşa cum 
numai arareori se supăra ea. Sonia plânsese şi îşi ceruse 
iertare, şi acuma, ca şi cum ar fi vrut să-şi ispăşească vina, 
nu mai contenea cu atenţiile pentru verişoara sa. 

— Uită-te, Nataşa, ce tare arde, zise Sonia. 

— Ce arde? Întrebă Nataşa. Ah, da, Moscova. 

Şi, parcă din dorinţa de a nu o jigni pe Sonia cu refuzul 
său şi a o îndepărta de ea, îşi lungi gâtul spre fereastră şi se 
uită, în aşa fel, încât era vădit că nu putea vedea nimic, apoi 
îşi reluă locul în poziţia în care stătuse până atunci. 

— Dar n-ai văzut nimic! 

— Ba da, am văzut, spuse Nataşa cu o voce care implora 
parcă linişte. 

Şi contesa şi Sonia înțelegeau că Moscova, incendierea 
Moscovei, sau orice ar fi fost să fie, nu puteau avea, cu 
siguranţă, nici o însemnătate pentru Nataşa. 

Contele se retrase iarăşi după peretele despărțitor făcut 
din scânduri şi se culcă. Contesa se apropie de Nataşa, îşi 


lipi dosul mâinii de tâmpla ei aşa cum făcea când se 
întâmpla să-i fie bolnavă fiica, apoi îi atinse cu buzele 
fruntea ca şi când ar fi vrut să vadă dacă are febră şi o 
sărută. 

— 'Ţi-e frig? Tremuri toată! Ai face bine să te culci, îi spuse 
ea. 

— Să mă culc? Da, bine, mă culc. Mă culc chiar acuma, 
zise Nataşa. 

În clipa în care, în aceeaşi zi, dimineaţa, i se spusese că 
prinţul Andrei e grav rănit şi călătoreşte împreună cu ei, 
Nataşa doar întrebase: unde? Când? E în primejdie? Îi este 
permis să-l vadă? După ce i se răspunse însă că nu avea 
voie să-l vadă, că era rănit grav, dar că viaţa nu-i era în 
pericol, Nataşa, care se vedea că nu crede ce i se spunea, 
dându-şi seama că oricât i-ar trage ea de limbă îi vor 
răspunde tot unul şi acelaşi lucru, încetase de a mai vorbi şi 
de a pune vreo întrebare. Tot drumul stătuse ghemuită într- 
un colţ al cupeului, cu ochii ei mari pe care-i cunoştea atât 
de bine contesa şi de a căror expresie îi era atât de teamă; 
şi tot aşa stătea şi acuma pe laviţa pe care se aşezase. 
Plănuia ceva în mintea ei, hotărâse ceva, sau lua acum o 
hotărâre, de asta era sigură contesa, dar ce anume nu ştia, 
şi faptul acesta o înspăimânta şi o chinuia. 

— Nataşa, dezbracă-te dragă, culcă-te în aşternutul meu. 
(Numai contesei i se aşternuse să doarmă în pat; madame 
Schoss şi amândouă domnişoarele trebuiau să doarmă jos, 
pe nişte fân.) 

— Nu, mamă, eu mă culc aici, pe jos, spuse răstit Nataşa, 
apoi se apropie de fereastră şi o deschise. 

Vaietele aghiotantului năvăliră pe fereastra deschisă şi mai 
puternice. Ea scoase capul în aerul umed al nopţii şi 
contesa văzu cum îi zvâcnea de plâns gâtul subţire, lovindu- 
se de tocul ferestrei. Nataşa ştia că nu prinţul Andrei 
gemea. Ştia că prinţul Andrei zăcea sub acelaşi acoperiş cu 
ei, în odaia de dincolo de tindă; dar geamătul acesta 


îngrozitor ce nu se mai ostoia o făcea să plângă cu hohote. 
Contesa schimbă priviri cu Sonia. 

— Culcă-te, sufleţelule, culcă-te, draga mamei, spuse 
contesa, atingând uşor cu mâna umărul Nataşei. Hai, culcă- 
te. 

— Ah, da... Numaidecât mă culc, numaidecât, zise Nataşa, 
dezbrăcându-se cu grabă şi rupându-şi şireturile fustei. 
După ce-şi scoase rochia şi îşi puse camizolul de noapte, se 
aşeză cu picioarele strânse sub ea în aşternutul întins pe 
podele şi, trecându-şi peste umăr, în faţă, cosiţa nu tocmai 
lungă şi foarte moale, începu să şi-o împletească. Degetele 
ei fine, lungi şi îndemânatice despărţeau, alegeau şi 
împleteau repede şi cu uşurinţă şuviţele. Capul i se înclina 
când într-o parte, când într-alta, cu gestul ei obişnuit, dar 
ochii măriţi ca de febră priveau ţintă în gol. Când sfârşi cu 
toaleta de noapte, Nataşa se lăsă încet pe cearceaful întins 
pe fân, la marginea dinspre uşă. 

— Culcă-te la mijloc, Nataşa, spuse Sonia. 

— Eu vreau aici, răspunse Nataşa. Dar culcaţi-vă odată! 
Adăugă ea cu necaz şi îşi înfundă faţa în pernă. 

Contesa, madame Schoss şi Sonia se dezbrăcară în grabă 
şi se culcară. Doar candela mai rămăsese aprinsă în odaie. 
Afară însă, incendiul din Malâie Mâtişci lumina de la două 
verste curtea; răsunau strigătele noptatice ale gloatei din 
cârciuma de la răspântia uliţei, pe care o spărseseră cazacii 
lui Mamonov, şi se auzea într-una geamătul neostoit al 
aghiotantului rănit. 

Îndelung ascultă Nataşa fără să se mişte zgomotele din 
casă şi pe cele de afară. Auzi mai întâi rugăciunea mamei 
sale, suspinele ei şi trosnetele patului sub ea, sforăitul bine 
cunoscut, cu şuierături, al doamnei Schoss şi răsuflarea 
liniştită a Soniei. Pe urmă contesa o chemă. Nataşa nu-i 
răspunse. 

— Mi se pare că a adormit, mamă, îi răspunse încet Sonia. 

Contesa, după o clipă de tăcere, mai cheamă o dată, dar 
nimeni nu-i răspunse. 


Peste puţină vreme, Nataşa auzi respiraţia regulată a 
mamei. Nu făcu nici o mişcare, deşi piciorul mic şi desculţ, 
scăpat de sub plapomă, îi îngheţa pe podeaua goală. 

Sărbătorind parcă o izbândă asupra tuturor, un greiere 
ţârâi într-o crăpătură. Cântă undeva, departe, un cocoş, 
îngânat de altul de pe aproape. La cârciumă se domoliseră 
strigătele şi de afară nu se mai auzea acum decât geamătul 
aghiotantului rănit. 

Nataşa se ridică din aşternut. 

— Sonia, dormi? Mamă! Şopti ea. 

Nu-i răspunse nimeni. Nataşa se sculă binişor şi cu multă 
grijă îşi făcu cruce şi păşi desculţă, cu picioarele ei subţiri şi 
delicate, pe podeaua murdară şi rece. Duşumelele 
scârţâiră. Ea, cu paşi iuți şi uşori, dete fuga ca o pisicuţă la 
uşă şi apucă mânerul rece al clanţei. 

I se părea că ceva greu, lovind cadenţat, izbea în toţi 
pereţii odăii; nu erau decât bătăile inimii ei, care zvâcnea să 
se spargă, de spaimă, de groază şi de dragoste. 

Deschise uşa, păşi pragul şi puse piciorul pe lutul umed şi 
rece al tindei. Frigul ce i se strecura în oase o învioră. 
Atinse cu talpa desculţă un om care dormea în tindă, păşi 
peste el şi deschise uşa odăii unde zăcea prinţul Andrei. În 
odaie era întuneric. În colţul din fund, lângă patul pe care 
era ceva întins, ardea pe laviţă o lumânare de seu cu flacăra 
pâlpâind între ţurţurii groşi ce se scurseseră din ea. 

Încă de dimineaţă, de când aflase de prezenţa şi de 
rănirea prinţului Andrei, Nataşa hotărâse că trebuia să-l 
vadă. Nu ştia pentru ce trebuia să-l vadă, dar ştia că 
revederea va fi chinuitoare şi cu atât mai mult se convingea 
că lucrul acesta era neapărat necesar. 

Toată ziua trăise doar cu nădejdea că în timpul nopţii îl va 
vedea. Acum însă, când sosise clipa, o cuprinse groaza de 
ceea ce avea să vadă. Cât era de desfigurat? Ce mai 
rămăsese din el? Să fi fost oare la fel de îngrozitor ca şi 
geamătul neostoit al aghiotantului? Da, la fel era. În 
închipuirea ei, el era întruchiparea acestui geamăt cumplit. 


Când dădu cu ochii de o grămadă informă într-un colţ şi îi 
luă drept umeri picioarele ridicate sub plapumă, ea îşi 
reprezenta un corp monstruos şi se opri pradă groazei. 
Doar o forţă de neînvins o împingea înainte. Făcu cu grijă 
un pas, apoi altul, şi se pomeni în mijlocul unei odăi nu prea 
mari, ticsită de oameni. Pe laviţă, sub icoane, mai era lungit 
cineva (era Timohin, iar pe duşumea zăceau alţi doi 
(doctorul şi valetul). 

Valetul se ridică şi şopti ceva. Timohin, pe care-l durea 
piciorul rănit, nu dormea şi se uita cu ochi mari la strania 
apariţie a acestei fete în cămaşă albă, camizol şi bonetă de 
noapte. Speriate şi somnoroase, cuvintele valetului: „Ce 
vreţi, de ce-aţi venit?”, nu făcură decât s-o îndemne pe 
Nataşa să se apropie mai iute de ceea ce zăcea în colţ. 
Oricât de înfricoşător era acest trup, care nu semăna deloc 
a om, ea trebuia să-l vadă. Trecu pe lângă valet; ţurţurii de 
seu ai lumânării se desprinseră şi ea îl văzu clar pe prinţul 
Andrei care zăcea pe spate cu mâinile întinse peste 
plapomă şi era aşa cum îl vedea ea mereu. 

Era întocmai ca altădată: dar culoarea aprinsă a feţei, 
ochii strălucitori aţintiţi, ca în extaz, asupra ei, şi mai ales 
gâtul copilăresc, delicat, care apărea de sub gulerul 
răsfrânt al cămăşii, îi dădea un aer deosebit, nevinovat, de 
copil, aer pe care ea nu-l văzuse încă niciodată la prinţul 
Andrei. Se apropie de dânsul şi, cu o mişcare iute, sprintenă 
şi tinerească, se aşeză în genunchi lângă el. 

El surâse şi îi întinse mâna. 

XXXII. 

ŞAPTE ZILE TRECUSERĂ PENTRU prinţul Andrei de când 
se trezise la postul de prim-ajutor de pe câmpul de luptă de 
la Borodino. Aproape tot timpul acesta zăcuse fără 
cunoştinţă. Starea febrilă şi inflamaţia intestinelor, care 
fuseseră vătămate, trebuiau să-i aducă, după părerea 
medicului care însoțea răniții, sfârşitul. Dar în a şaptea zi el 
mâncă cu poftă o felie de pâine cu ceai şi doctorul observă 
că febra îi scăzuse. Spre dimineaţă îşi recăpătă cunoştinţa. 


Prima seară, după plecarea din Moscova, fusese destul de 
cald şi prinţul Andrei fusese lăsat să-şi petreacă noaptea în 
trăsură; la Mâtişci însă, rănitul ceru singur să fie dus în 
casă şi să i se dea ceai. Durerile pricinuite de transportarea 
lui în izbă îl făcură să geamă tare şi să-şi piardă iarăşi 
cunoştinţa. După ce-l întinseră pe patul de campanie, 
rămase multă vreme nemişcat, cu ochii închişi. Pe urmă îi 
deschise şi şopti încet: „Îmi daţi ceaiul?” Această memorie 
pentru amănuntele neînsemnate ale vieţii îl izbi pe doctor. 
EI îi luă pulsul şi, spre mirarea şi nemulţumirea sa, constată 
că mergea spre normal. Observă cu nemulţumire lucrul 
acesta pentru că, din experienţa pe care o avea, doctorul 
era sigur că prinţul Andrei n-avea să scape cu viaţă şi că, 
dacă nu murea acum, trebuia să moară ceva mai târziu, 
numai că în chinuri mai mari. Cu prinţul Andrei fusese dus 
împreună în convoi şi un maior din regimentul său, Timohin 
cel cu năsucul roşu, ce fusese rănit la un picior în aceeaşi 
bătălie de la Borodino şi care i se alăturase încă de la 
Moscova. Cu ei mergeau: un doctor, valetul prinţului, 
vizitiul său şi două ordonanţe. 

I se dădu prinţului Andrei ceaiul. El îl bău cu lăcomie, 
căutând tot timpul cu priviri febrile spre uşă, ca şi cum s-ar 
fi străduit să înţeleagă sau să-şi amintească ceva. 

— Nu mai vreau. Timobhin e aici? Întrebă el. 

Timohin se târi pe laviţă până aproape de el. 

— Sunt aici, luminăţie. 

— Cum merge rana? 

— A mea? Nici o grijă. A dumneavoastră? 

Prinţul Andrei rămase iarăşi pe gânduri, ca şi când ar fi 
vrut să-şi amintească de ceva. 

— Nu se poate găsi o carte? Spuse el. 

— Ce carte? 

— Evanghelia! Eu n-o am. 

Doctorul făgădui să i-o găsească şi începu să-l întrebe cum 
se simte. Prinţul Andrei răspunse fără chef, dar cu 
luciditate, la toate întrebările doctorului, apoi spuse că e 


nevoie de încă o pernuţă sub el, fiindcă stă prost şi are 
dureri mari. Doctorul şi valetul dădură la o parte mantaua 
cu care era învelit şi, strâmbându-se din pricina mirosului 
greu, de carne putrezită, ce se răspândea din rană, 
începură să se uite la locul acesta înfiorător. Doctorul păru 
să fi rămas foarte nemulţumit, schimbă ceva şi îl întoarse pe 
rănit în aşa fel încât acesta gemu iar, şi de durere îşi pierdu 
din nou cunoştinţa cât dură pansamentul şi începu să 
delireze. Cerea întruna să i se aducă mai repede cartea şi 
să-i fie pusă acolo, dedesubt. 

— Ce vă costă pe voi asta? Spunea el. Eu n-o am; aduceţi- 
mMi-0, vă rog, puneţi-mi-o dedesubt numai o clipă, cerea el 
cu glas tânguitor. 

Doctorul ieşi în tindă să se spele pe mâini. 

— Ah, nemernicii, îi spunea el valetului care-i turna apă de 
spălat. O singură clipă l-am scăpat doar din ochi. Are dureri 
atât de mari, încât mă minunez cum de le poate îndura. 

— Vai de mine, noi i-am pus-o, parcă, doamne Isuse- 
Christoase, spuse valetul. 

Prinţul Andrei înţelegea azi pentru prima oară unde era şi 
ce se petrecuse cu el şi îşi aminti că era rănit şi că, în clipa 
când trăsura se oprise la Mâtişci, el ceruse să fie dus în 
casă. Pierzându-şi de durere din nou cunoştinţa, el se trezi 
pentru a doua oară în casă, bând ceai, şi din nou, 
recapitulând aici în mintea lui tot ce se petrecuse, îşi aminti 
mai limpede ca orice clipa când, în încăperea postului de 
prim-ajutor, la vederea chinurilor celui pe care-l ura, îl 
năpădiseră gânduri noi şi promițătoare de fericire. Şi 
gândurile acestea, deşi vagi şi nelămurite, puseseră acum 
din nou stăpânire pe sufletul său. Îşi aminti că încercase o 
nouă fericire şi că fericirea aceasta avea ceva comun cu 
Evanghelia. De aceea ceru Evanghelia. Dar poziţia greşită 
în care-l aşezaseră la început neconvenind rănii sale, faptul 
că îl răsuciseră din nou îl făcuseră să-şi piardă încă odată 
cunoştinţa; îşi veni în fire pentru a treia oară abia mai 
târziu, în liniştea desăvârşită a nopţii. Toţi în jurul său 


dormeau. Un greier ţârâia dincolo de tindă, cineva pe uliţă 
striga şi cânta, gândacii foşneau pe masă, pe icoane şi pe 
pereţi, iar o muscă grasă se tot ciocnea de câte ceva prin 
jurul capului său şi prin preajma lumânării care abia mai 
ardea din pricina ţurţurilor de seu strânşi împrejurul 
mucului. 

Starea lui sufletească nu era normală. Omul sănătos de 
obicei gândeşte, simte şi îşi aminteşte în acelaşi timp de 
nenumărate lucruri, dar are putinţa şi forţa să-şi aleagă un 
şir de idei sau de fenomene şi să-şi oprească atenţia asupra 
lor. Omul sănătos poate să se smulgă din cea mai adâncă 
meditaţie, pentru a spune un cuvânt celui ce a intrat la el, şi 
poate să-şi reia apoi şirul gândurilor. În privinţa aceasta 
însă, sufletul prinţului Andrei era într-o stare anormală. 
Toate forţele sufletului său erau mai active, mai limpezi ca 
oricând, dar lucrau independent de voinţa lui. Cele mai 
felurite gânduri şi reprezentări îl stăpâneau în acelaşi timp. 
În răstimpuri, mintea începea să-i lucreze brusc, cu o 
putere, o limpezime şi o adâncime cum niciodată când era 
sănătos nu-i mai funcţionase; dar, deodată, în mijlocul 
activităţii, se întrerupea; o reprezentare oarecare, 
neaşteptată, îi schimba cursul şi nu mai avea puterea să 
revină la gândul de la început. 

„Da, mi s-a revelat o nouă fericire, pe care nu-i e dat 
omului să mi-o răpească, îşi zicea el, zăcând în liniştea şi 
semiintunericul izbei şi uitându-se ţintă înainte cu ochi 
măriţi de febră. O fericire care se află în afara forţelor 
Materiei, în afara influențelor exterioare ale materiei 
asupra omului, o fericire care e numai a sufletului, fericirea 
iubirii. O poate înţelege orice om, dar s-o conceapă şi s-o 
descrie poate numai unul Dumnezeu. Dar cum a dat 
Dumnezeu această poruncă? De ce fiul?”... Şi deodată, şirul 
acestor idei se rupse şi prinţul Andrei auzi (fără să ştie dacă 
aiurează sau o aude în realitate) o voce lină, şoptită, care-i 
repeta fără încetare, în tact: „Î-piti-piti-piti”, şi apoi „Î-ti-ti” 
şi iarăşi: „I-piti-piti-piti” şi iar „I-ti-ti”. Totodată, în sunetul 


acestei muzici şoptite, prinţul Andrei simţea că deasupra 
feţei sale, chiar de la mijloc, se înalţă un fel de straniu 
edificiu aerian din ace subţiri sau din așchii. Simţea (deşi îi 
era greu) că de el însuşi depindea să ţină cu atenţie 
echilibrul, pentru ca edificiul acesta, care se tot înălța, să 
nu se năruie; edificiul se năruia totuşi şi iarăşi se înălța lin, 
în sunetele ritmice ale muzicii şoptite. „Creşte! Creşte! Se 
întinde şi tot creşte”, îşi spunea prinţul Andrei. Odată cu 
această senzaţie a creşterii edificiului mişcător de ace, cu 
auzul muzicii şoptite, vedea în răstimpuri şi cearcănul 
roşiatic al feştilei şi auzea foşnetul gândacilor şi bâzâitul 
muştei care i se izbea de pernă şi de faţă. Şi, de fiecare dată 
când musca se atingea de obrazul lui, îi dădea o senzaţie de 
usturime; dar, odată cu senzaţia aceasta, îl mira faptul că, 
izbindu-se chiar de locul unde i se înălța pe chip edificiul, 
musca nu-l dărâma. În afară de aceasta mai era ceva 
important. Era albul acela de la uşă, era statuia albă de 
sfinx, care de asemenea îl apăsa. 

„Poate că nu-i decât cămaşa mea pe masă, îşi zicea prinţul 
Andrei, iar acestea sunt picioarele mele şi asta-i uşa; dar ce 
se tot întinde şi se depărtează şi piti-piti-piti - şi ti-ti şi piti- 
piti-piti... Ajunge, încetează, te rog, lasă-mă”, se rugă din 
suflet prinţul Andrei de cineva. Şi deodată gândul şi 
sentimentul acela de la început îl invadă din nou, cu 
neobişnuită limpezime şi forţă. 

„Da, iubirea (se gândi el iarăşi cu o luciditate perfectă), 
dar nu iubirea care te face să iubeşti pentru ceva, într-un 
scop oarecare sau pentru un motiv oarecare, ci iubirea pe 
care am simţit-o prima oară atunci când, murind, mi-am 
văzut vrăjmaşul şi totuşi l-am iubit. Am încercat atunci 
simţământul acela al iubirii care este însăşi esenţa sufletului 
şi care renunţă la obiect. Încerc şi acum fericirea dragostei. 
Să-ţi iubeşti aproapele, să-ţi iubeşti vrăjmaşii; să iubeşti 
totul, să-l iubeşti pe Dumnezeu în toate manifestările lui. Pe 
un om care ţi-e drag îl poţi iubi omeneşte, dar numai pe un 
vrăjmaş îl poţi iubi cu dragoste dumnezeiască. Şi de aceea 


m-a năpădit atâta fericire când am simţit că-l iubesc pe 
omul acela. Ce-o fi făcând? Mai trăieşte oare? Iubind 
omeneşte, iubirea se poate preschimba în ură, dar 
dragostea dumnezeiască nu se poate schimba. Nimic, nici 
moartea chiar, n-o poate distruge. Ea este esenţa însăşi a 
sufletului. Şi câţi oameni n-am urât eu în viaţă. Şi dintre toţi 
oamenii, pe nimeni n-am iubit şi n-am urât atât cât am iubit- 
o şi am urât-o pe ea.” Şi deodată şi-o închipui aievea pe 
Nataşa; dar nu aşa cum şi-o închipuia înainte, numai cu 
farmecul ei, care-l bucura; îşi închipui pentru prima oară 
sufletul ei. Şi îi înţelese sentimentele, suferinţa, ruşinea şi 
căinţa. Acum înţelese întâia dată toată cruzimea refuzului 
său, văzu toată cruzimea ruperii legăturii cu ea. „Dacă aş 
putea s-o mai văd o dată măcar! O singură dată, să mă uit în 
ochii ei şi să-i spun...” 

Şi piti-piti-piti şi ti-ti, piti-piti, bum, se izbi musca... Şi 
atenţia i se strămută brusc în altă lume, amestec de 
realitate şi de vis, în care se întâmpla ceva deosebit. Totul 
creştea la fel în această lume, fără să se năruie, edificiul 
părea că se întinde, feştila continua să ardă cu cearcăn roşu 
împrejur şi aceeaşi cămaşă-sfinx străjuia uşa; dar pe lângă 
toate acestea, ceva scârţâi, în odaie răbufni o undă de aer 
proaspăt şi un alt sfinx alb, în picioare, se ivi în prag. Capul 
acestui sfinx avea obrajii palizi şi chiar ochii strălucitori ai 
Nataşei, la care se gândea acum. 

„O, ce chinuitor e delirul acesta fără de capăt!” îşi spunea 
prinţul Andrei, căutând să izgonească din imaginaţia sa 
chipul acesta. Dar chipul rămânea dinaintea lui cu toată 
puterea realităţii şi, chiar mai mult, chipul se apropia de el. 
Prinţul Andrei dorea să se întoarcă la lumea dinainte, lumea 
gândurilor pure, dar nu mai putea; năluca îl trăgea pe 
tărâmurile ei. Vocea lină continua să-şi şoptească murmurul 
ei cadenţat; îl gâtuia ceva, ceva crescu şi chipul cel straniu 
era acum chiar în faţa lui. Prinţul Andrei îşi adună toate 
puterile ca să-şi vină în fire; se mişcă şi deodată urechile 
începură să-i vâjâie, ochii i se împăienjeniră şi, întocmai ca 


un om care se cufundă într-o apă, îşi pierdu cunoştinţa. 
Când îşi reveni în simţiri, Nataşa, chiar Nataşa, aceea vie, 
pe care mai mult decât pe oricine în lume ar fi dorit să o 
iubească, cu acea iubire nouă, curată şi dumnezeiască cei 
se revelase acum, stătea în genunchi lângă el. Înţelese că 
era chiar Nataşa cea vie şi adevărată şi nu se mai miră, ci 
se bucură în tăcere. Nataşa, stând în genunchi aproape de 
el, îl privea speriată şi înmărmurită (nu se putea mişca), 
abia stăpânindu-şi plânsul. Chipul îi era palid şi împietrit. 
Doar spre bărbie parcă i se zbătea uşor ceva. 

Prinţul Andrei scoase un suspin de uşurare, zâmbi şi îi 
întinse mâna. 

— Dumneata? Spuse el. Ce fericire! 

Nataşa se apropie de el în genunchi, cu mişcări repezi, dar 
grijulii, şi, luându-i cu băgare de seamă mâna, începu să i-o 
sărute, abia lipindu-şi buzele de ea. 

— Iartă-mă! Spuse ea în şoaptă, ridicându-şi capul şi 
privindu-l. lartă-mă! 

— Te iubesc, spuse prinţul Andrei. 

— lartă-mă... 

— Ce să iert? Întrebă prinţul Andrei. 

— lartă-mă, pentru ceea ce ţi-am fă... cut, spuse Nataşa cu 
un şopot întretăiat, care abia se putea auzi şi începu să-i 
sărute mâna şi mai des, abia lipindu-şi de ea buzele. 

— Te iubesc mai mult, mai frumos decât înainte, spuse 
prinţul Andrei, ridicându-i cu mâna capul aşa ca să se poată 
uita în ochii ei. 

Ochii aceştia, plutind în lacrimi de fericire, îl priveau sfioşi, 
compătimitori şi plini de bucuria dragostei! Faţa slabă şi 
palidă a Nataşei, cu buzele răsfrânte şi umflate, era mai 
mult decât urâtă, era înspăimântătoare. Dar prinţul Andrei 
nu vedea faţa aceasta; el îi vedea ochii strălucitori, ochii ei 
minunaţi. În spatele lor se auzi vorbă. 

Piotr, valetul, care se trezise de-a binelea din somn, îl 
deşteptase pe medic. Timohin, care din cauza durerii de la 
picior nu dormise deloc, văzuse de multă vreme tot ce se 


petrecea şi se făcuse ghem pe laviţă, trăgându-şi cu grijă 
cearşaful să-şi învelească trupul gol. 

— Ce-i asta? Spuse doctorul, ridicându-se în capul oaselor, 
în aşternut. Vă rog să plecaţi, domnişoară! 

În vremea aceasta, începu să bată în uşă camerista, 
trimisă de contesă, care observase lipsa Nataşei. 

Ca o somnambulă deşteptată în mijlocul visului ei, Nataşa 
ieşi din odaie şi, întorcându-se în cameră, căzu, plângând cu 
hohote, în aşternut. 

Din ziua aceea, tot timpul cât dură călătoria Rostovilor, de 
câte ori înnoptară sau poposiră, Nataşa nu mai plecă de 
lângă Bolkonski şi doctorul trebui să recunoască şi el că nu 
se aşteptase ca o fată să fie atât de tare şi atât de pricepută 
în îngrijirea unui rănit. 

Contesa, oricât o înspăimânta gândul că rănitul putea muri 
pe drum (ceea ce, după spusele medicului, era cu totul 
posibil) în braţele fiicei sale, nu i se mai putea împotrivi 
Nataşei. Deşi în urma apropierii de acum dintre Nataşa şi 
prinţul Andrei le trecuse la toţi prin cap că, în caz de 
însănătoşire, vechile relaţii de la logodnic la logodnică vor fi 
reluate, nimeni, şi cu atât mai puţin Nataşa şi prinţul 
Andrei, nu pomeneau nimic de lucrul acesta: chestiunea 
nerezolvată, însă suspendată, a vieţii sau morţii, care plana 
nu numai deasupra lui Bolkonski, ci deasupra întregii Rusii, 
alunga orice alte preocupări. 

XXXIII. 

PIERRE SE TREZI TÂRZIU, ÎN ziua de 3 septembrie. Îl 
durea capul, dormise îmbrăcat şi hainele îi atârnau grele pe 
trup, iar conştiinţa tulbure că săvârşise în ajun ceva ruşinos 
îi apăsa sufletul; îi era ruşine de convorbirea lui din ajun cu 
căpitanul Ramball. 

Ceasornicul arăta unsprezece, dar afară vremea părea 
foarte întunecată. Pierre se sculă, se frecă la ochi şi, văzând 
pistolul cu mâner sculptat pe care Gherasim i-l pusese 
iarăşi pe masa de scris, îşi aminti de locul unde se afla şi de 
ceea ce avea anume de făcut în ziua aceea. 


„N-am întârziat cumva? Se gândi el. Nu, sigur că el nu-şi 
va face intrarea în Moscova mai devreme de 
douăsprezece.” Nu-şi îngădui să mai chibzuiască ce avea de 
făcut şi se grăbi să treacă cât mai repede cu putinţă la 
fapte. 

După ce îşi netezi şi aranjă hainele de pe el, Pierre îşi luă 
în mână pistolul şi se pregăti să plece. De-abia atunci îi 
trecu întâia oară prin minte gândul că nu poate merge pe 
stradă aşa, cu pistolul în mână. Chiar sub caftanul larg 
pistolul acesta mare era greu de ascuns; nici în brâu, nici la 
subsuoară nu-l putea ţine neobservat. Şi apoi pistolul era 
descărcat şi Pierre n-avea timp să-l încarce. „lau pumnalul, 
mi-e totuna”, îşi spuse el, deşi nu o dată, cât timp îşi 
chibzuise planul, hotărâse în sinea lui că marea greşeală a 
studentului, care atentase la viaţa lui Napoleon în 1809, 
consta în faptul că alesese ca armă pumnalul. Dar, ca şi 
când ceea ce l-ar fi interesat mai mult ar fi fost nu atât 
executarea planului său, cât trebuinţa de a se convinge pe 
sine însuşi că nu se dă înapoi de la hotărârea luată şi că 
face totul pentru îndeplinirea ei, Pierre apucă grăbit 
pumnalul greoi şi ştirb, cu prăsele verzi, cumpărat de el 
odată cu pistolul la turnul Suhareva şi îl ascunse sub vestă. 

După ce îşi încinse caftanul şi îşi îndesă căciula pe cap, 
Pierre, străduindu-se să nu facă zgomot şi să nu dea ochi cu 
căpitanul, se strecură pe coridor şi ieşi în stradă. 

Incendiul la care aseară se uitase cu atâta indiferenţă se 
întinsese peste noapte. Moscova ardea acum din mai multe 
părţi. Ardeau în acelaşi timp cartierul Karetnâi, 
Zamoskvorecie, Gostinâi-Dvor, Povarskaia, şlepurile de pe 
râul Moscova şi depozitele de lemne de lângă podul 
Dorogomilovski. 

Drumul lui Pierre ducea prin nişte ulicioare până la 
Povarskaia şi de acolo, prin Arbat, către biserica sfântului 
Nikolai Iavlennăâi, locul unde, în imaginaţia lui, îşi pusese el 
de multă vreme în gând să-şi aducă la îndeplinire planul. La 
cea mai mare parte dintre case, obloanele erau trase şi 


uşile zăvorite. Străzile şi ulicioarele erau pustii. Vântul 
aducea miros de pârlit şi de fum. Din când în când, întâlnea 
ruşi cu înfăţişarea neliniştită şi sfioasă şi francezi cu 
înfăţişarea marţială, neorăşenească, de oameni trăiţi în 
tabără, mergând prin mijlocul străzii. Şi unii şi alţii priveau 
miraţi la Pierre. Ruşii se uitau cu atenţie la el nu numai 
pentru că era înalt de statură şi gras şi avea o expresie 
ciudat de posomorâtă, concentrată şi chinuită a feţei şi a 
întregii lui înfăţişări, ci pentru că nu puteau pricepe din ce 
categorie socială făcea parte. Francezii, însă, îl petreceau 
din ochi cu mirare, mai ales fiindcă Pierre, contrar tuturor 
celorlalţi ruşi, care-i priveau speriaţi şi curioşi, nu le dădea 
nici o atenţie. La poarta unei case, trei francezi, ce se 
apucaseră să le explice ceva unor ruşi care nu înțelegeau 
nimic, îl opriră pe Pierre şi îl întrebară dacă nu cumva ştie 
franţuzeşte. 

Pierre dădu din cap negativ şi trecu mai departe. Pe altă 
ulicioară, strigă la el o santinelă de lângă un cheson verde 
şi Pierre, abia când se repetă strigătul ameninţător şi se 
auzi zgomotul armei pe care santinela o luase de la umăr, 
pricepu că trebuia să treacă pe cealaltă parte a uliţei. Nu 
auzea şi nu vedea nimic în jurul lui. Îşi purta cu înfiorată 
precipitare gândul ascuns ca pe ceva groaznic şi străin, 
temându-se - cuminţit de cele păţite noaptea trecută - ca 
nu cumva să-l piardă. Dar nu-i fu dat lui Pierre să-şi 
păstreze starea de spirit până la locul unde se îndrepta. Pe 
lângă asta, chiar de n-ar fi fost reţinut de nimic în drum, 
planul tot nu şi-l mai putea îndeplini, pentru că Napoleon 
trecuse de mai bine de patru ceasuri, de suburbia 
Dorogomilovskaia, prin Arbat, spre Kremlin, şi se afla acum, 
cătrănit la suflet, în cabinetul imperial din palatul 
Kremlinului, dând dispoziţiuni temeinice şi amănunțite cu 
privire la măsurile ce trebuiau luate cât mai grabnic pentru 
stingerea incendiilor, evitarea jafurilor şi liniştirea 
populaţiei. Pierre, însă, nu ştia de toate acestea: absorbit cu 
totul de sarcina ce-i stătea în faţă, era chinuit, aşa cum sunt 


chinuiţi oamenii care ţin morţiş să facă un lucru cu 
neputinţă de făcut şi nu din cauza greutăților materiale ci 
din pricină că nu stă în firea lor să-l facă; îl chinuia teama că 
va fi slab de înger în clipa hotărâtoare şi că, drept urmare, 
şi-ar putea pierde respectul faţă de sine. 

Cu toate că nu auzea şi nu vedea nimic în jurul său, Pierre 
îşi alese instinctiv drumul şi nu greşi ulițele întortocheate, 
care-l duseră în Povarskaia. 

Pe măsură ce se apropia de Povarskaia, fumul devenea tot 
mai gros şi începuse chiar să se simtă căldura flăcărilor 
incendiului. Din când în când se înălţau limbi de foc peste 
acoperişurile caselor. Tot mai mulţi oameni se vedeau pe 
străzi şi oamenii erau tot mai agitaţi. Pierre, însă, deşi 
simţea că se petrece în jurul său ceva neobişnuit, nu-şi 
dădea seama că se apropie de locul incendiului. Străbătând 
cărarea care tăia maidanul, mărginit într-o parte de strada 
Povarskaia şi de parcul casei prinţului Grunzinski de 
cealaltă, Pierre auzi deodată, chiar lângă el, un plânset 
deznădăjduit de femeie. Se opri ca trezit dintr-un vis, 
ridicând capul. 

Puțin mai în lături de cărare, pe iarba uscată şi plină de 
praf, erau azvârlite mormane de lucruri casnice: perne, un 
samovar, icoane, cufere. Lângă cufere şedea pe pământ o 
femeie slabă care nu mai era tânără, cu dinţii de sus lungi şi 
ieşiţi în afară, îmbrăcată cu un zăbun negru şi cu bonetă pe 
cap. Femeia, legănându-se, spunea ceva, se văicărea şi 
plângea. Două fetiţe, între zece şi doisprezece ani, 
îmbrăcate cu rochiţe scurte, murdare, şi cu zăbunuri, se 
uitau la mama lor cu nedumerirea înscrisă pe feţele palide 
şi speriate. Un băieţaş mai mic, de vreo şapte ani, în caftan 
şi cu un imens cartuz al altcuiva în cap, plângea în braţele 
unei dădace bătrâne. O slujnică tânără, murdară şi desculţă 
stătea pe un cufăr, despletindu-şi coadele bălane, îşi 
scutura părul pârlit, tot mirosindu-şi-l. Bărbatul, un om de 
statură mică, adus niţel de spate şi îmbrăcat în uniformă de 
funcţionar civil, cu favoriţi mici şi învârtiţi ca nişte roţi şi cu 


părul la tâmple lins şi ieşind de sub cartuzul pus prea drept 
pe cap, muta cu chipul împietrit cuferele trântite unul peste 
altul şi scotea de sub ele nişte haine. 

Femeia numai cât nu se aruncă la picioarele lui Pierre, 
când îl văzu. 

— Oameni buni, creştini pravoslavnici, ajutaţi-mi, salvaţi-o, 
dragii mei! ajutaţi-mă careva, rostea ea printre lacrimi. 
Fetiţa! Fata mea... Mi-au lăsat-o pe cea mică acolo! A ars! 
O-o-oh! De asta te-am legănat eu pe tine... O-o-oh! 

— Destul, Maria Nikolaevna i se adresă bărbatul cu glas 
domol, de bună seamă mai mult ca o scuză faţă de omul 
străin. Trebuie s-o fi luat soră-ta, fiindcă altfel unde ar 
putea fi? Adăugă el. 

— Stai ca o momâie, păcătosule! Strigă femeia cu ciudă, 
oprindu-se deodată din plâns. N-ai pic de inimă, nu-ţi pasă 
de copilaşul tău. Altul s-ar fi aruncat în foc să-l scoată. 
Momâie, nu om e ăsta, nu-i tată, se jelui femeia. Dumneata 
eşti un suflet nobil, i se adresă ea lui Pierre, vorbind 
repede, printre sughiţuri. A luat foc alături, s-a întins la noi. 
Fata a strigat: foc! Ne-am repezit să strângem lucrurile. Cu 
ce era pe noi, aşa am scăpat... laca numai ce-am putut 
salva... Icoanele sfinte şi ţoalele de zestre, încolo am 
pierdut tot. Dau să iau copiii, ia-o pe Katieika de unde nu-i. 
O-o-o! Oh, Dumnezeule! şi izbucni iarăşi în hohote. 
Copilaşul meu drag a ars! A ars! 

— Dar unde, unde a rămas? Întrebă Pierre. 

După expresia feţei lui care se însufleţise, femeia înţelese 
numaidecât că omul acesta o putea salva. 

— Tătucule! Eşti tatăl meu! Strigă ea, îmbrăţişându-i 
picioarele. Binefăcătorule, împacă-mi sufletul... Aniska, du- 
te, scârboaso, şi arată unde, strigă ea la fată, deschizând 
larg gura şi arătându-şi mai mult prin asta dinţii peste 
măsură de lungi. 

— Arată-mi, hai şi mi-arată, am... am să... am să încerc... 
se grăbi să spună, înecându-se, Pierre. 


Fata cea murdară ieşi de după un cufăr, îşi strânse părul 
şi, oftând, o porni înainte pe cărare cu tălpile ei late, 
desculţe. Pierre parcă se trezise brusc la viaţă după un 
leşin greu. Îşi ridică mai sus fruntea: ochii începură să-i 
strălucească, şi porni cu paşi grăbiţi după fată, o întrecu şi 
ieşi în Povarskaia. Strada era toată numai nori de fum 
negru. Ici colo, limbi de foc răzbăteau prin norul acesta. 
Lumea se adunase grămadă la locul incendiului, în mijlocul 
străzii sta un general francez care spunea ceva celor din 
jur. Însoţit de fată, Pierre ajunsese aproape de locul unde 
era generalul, când nişte soldaţi francezi îl opriră. 

— On ne passe pas808, îi strigă o voce. 

— Pe aici, nene, strigă fata. Trecem pe ulicioară şi apoi pe 
la Nikulini prin curte. 

Pierre se întoarse înapoi şi porni în urma fetei, făcând 
uneori câte un salt ca să o ajungă. Fata străbătu în fugă 
strada, coti la stânga pe o ulicioară şi, după ce trecu dea 
treia casă, făcu la dreapta şi intră într-o curte. 

— lac-aicea, numaidecât, zise fata şi străbătând curtea 
până la un gard de lemn, deschise o portiţă, apoi oprindu- 
se, îi arătă lui Pierre în fundul curţii o căsuţă de lemn care 
ardea cu flăcări luminoase şi dogoritoare. 

O aripă a căsuţei se dărâmase, cealaltă ardea şi flăcări 
puternice ieşeau pe ferestre şi pe sub streşini. 

Focul dogorea atât de tare când Pierre păşi pragul porţii, 
încât fără voia lui se opri locului. 

— Care-i, care-i casa voastră? Întrebă el. 

— O-o-oh! Începu să se jelească fata, arătând căsuţa: 
lacăt-o, asta-i, asta ne-a fost casa. Ai ars tu, comoara 
noastră, Katicika, duducuţa mea frumoasă, o-oh! Se bocea 
Aniska la vederea focului, simțind nevoia de a-şi arăta şi ea 
sentimentele. 

Pierre se năpusti înspre căsuţă, dar focul dogorea atât de 
tare, încât, fără voia lui, descrise un arc în jurul lui şi se 
pomeni lângă o casă mai mare, neaprinsă încă decât la o 
parte a acoperişului, în jurul căreia mişuna un grup de 


francezi. Pierre nu înţelese la început ce făceau francezii 
aceştia care tot cărau ceva. Numai când văzu în faţa ochilor 
pe unul dintre franţuzi cum îl bătea cu un paloş bont pe un 
mujic ca să-i ia din mână o blană de vulpe, Pierre pricepu 
vag că jefuiau, dar n-avea timp să se oprească la gândul 
acesta. 

Trosnetul şi zgomotul pereţilor ce se năruiau şi al 
tavanelor prăbuşite, vuietul surd şi sfârâitul flăcărilor, 
strigătele întărâtate ale mulţimii, priveliştea norilor de fum 
care se înălţau şovăielnic, când groşi şi negri, când 
destrămaţi şi alburii, cu scăpărări de scântei, şi vederea 
văpăilor ce ţâşneau, când ca nişte snopi roşii, când ca nişte 
solzi aurii, senzaţia dogoarei, a fumului şi a repeziciunii cu 
care se perindau - toate îi dădură lui Pierre starea de 
surescitare care e efectul obişnuit al oricărui incendiu. 
Incendiul acesta avu un şi mai puternic efect asupra lui 
Pierre, pentru că de îndată ce văzu focul se simţi eliberat de 
povara grea a gândurilor. Se simţea acum tânăr, vesel, 
sprinten şi hotărât. Înconjură în fugă, pe partea dinspre 
casa cea mare, căsuţa în flăcări şi voia acum să înainteze 
spre partea care se mai ţinea încă în picioare, când auzi 
chiar deasupra capului strigătele mai multor glasuri şi 
zgomotul unui obiect greu care căzu lângă el. 

Pierre se uită în sus şi văzu la fereastra casei celei mari 
câţiva francezi care aruncaseră de sus un sertar de scrin 
plin cu nişte obiecte de metal. Alţi soldaţi francezi, de jos, se 
repeziră la sertar. 

— Eh bine, qu'est-ce qu'il veut celui-la809 strigă unul 
dintre francezi după Pierre. 

— Un enfant dans cette maison. N'avez-vous pas vu un 
enfant? 810 zise Pierre. 

— Tiens, qu'est-ce qu'il chante celui-la? Va te 
promener811 se auziră câteva glasuri şi unul dintre soldaţi, 
temându-se probabil ca nu cumva să le ia Pierre argintăria 
şi bronzurile din sertar, se repezi spre el ameninţându-l. 


— Un enfant? Strigă de sus unul dintre francezi. J'ai 
entendu piailler quelque chose au jardin. Peut-etre c'est son 
moutard au bonhomme. Faut etre humain, voyez-vou...812 

— Ou est-il? Ou est-il? 813 întrebă Pierre. 

— Par ici! Par ici! Îi strigă din fereastră francezul, arătând 
grădina din dosul casei. Attendez, je vais descendre. 

Şi, într-adevăr, peste o clipă, francezul, un băiat oacheş cu 
o pată pe obraz, numai în cămaşă, sări pe fereastra 
parterului şi, bătându-l pe Pierre prieteneşte pe umăr, o 
porni împreună cu el fuga în grădină. 

— Depechez-vous, vous autres, le strigă el tovarăşilor săi, 
il commence a faire chaud.814 

Ajunşi în dosul casei pe o potecă presărată cu nisip, 
francezul îl trase pe Pierre de mână şi îi arătă un rond de 
flori. Sub o bancă sta întinsă o fetiţă de vreo trei ani, cu 
rochiţă roz. 

— Voila votre moutard. Ah, une petite, tant mieux, spuse 
francezul. Au revoir, mon gros. Faut etre humain. Nous 
sommes tous mortels, voyez-vous815, şi francezul cu pata 
pe obraz o porni în goană îndărăt, la tovarăşii lui. 

Pierre, sufocându-se de fericire, se repezi la fetiţă şi dădu 
s-o ia în braţe. Dar, văzând un om străin, fetiţa scrofuloasă, 
bolnăvicioasă, leit maică-sa, urâtă la vedere, începu să ţipe 
şi o rupse la fugă. Pierre o prinse totuşi şi o luă în braţe; ea 
începu să ţipe furioasă şi disperată şi încercă să-i desprindă 
cu mânuţele ei micuţe mâinile şi să i le muşte cu gura ei 
băloasă. Pierre fu cuprins de un sentiment de scârbă şi 
necaz asemenea celui pe care-l încerca de obicei când 
punea mâna pe vreo jivină mică. Dar făcu sforţări să se 
stăpânească, să nu scape copilul din braţe şi porni alergând 
cu el înapoi spre casa cea mare. Însă pe drumul pe care 
venise nu se mai putea trece. Nici urmă de Aniska nu mai 
era şi Pierre, strângând cât putu mai delicat în braţe cu un 
amestec de milă şi de scârbă, fetiţa care hohotea de plâns şi 
era udă, o luă la fugă prin grădină să caute altă ieşire. 

XXXIV. 


CÂND PIERRE, TĂIND OGRĂZI şi fundături, ajunse cu 
povara lui lângă parcul prinţului Gruzinski, în colţul străzii 
Povarskaia, nu mai putu, în primul moment, recunoaşte 
locul de unde plecase după copil, atât era de înţesat de 
lume şi de lucruri cărate de prin case. Pe lângă familiile de 
ruşi cu avutul lor, pe care şi-l salvau de foc aici, mai erau şi 
câţiva soldaţi francezi în diferite uniforme. Pierre nu le 
dădu nici o atenţie. Se grăbea să găsească familia 
funcţionarului, ca să-i dea mamei fetiţa şi să se ducă apoi să 
mai salveze pe cineva. | se părea că mai are de făcut multe 
şi cât mai repede. Aprins de atâta alergătură şi de dogoarea 
focului, Pierre simţea acum şi mai multă tinereţe, vioiciune 
şi hotărâre, decât simţise când pornise să salveze copilul. 
Fetiţa se liniştise; ţinându-se cu mânuţele de caftanul lui 
Pierre, stătea pe braţul lui şi se uita împrejur ca un pui de 
fiară sălbatică. Pierre o privea din când în când şi îi zâmbea 
uşor. | se părea că descoperise ceva înduioşător de 
nevinovat în mutrişoara asta speriată, mică şi bolnăvicioasă. 

La locul ştiut, nici funcţionarul, nici nevastă-sa nu mai 
erau. Pierre porni cu paşi repezi prin mulţime, ca să-i caute, 
scrutând feţele celor pe care-i întâlnea. Fără să vrea, 
privirile i se opriră asupra unei familii de gruzini, sau 
armeni, compusă dintr-un bărbat foarte bătrân, frumos, cu 
chip oriental, îmbrăcat într-o şubă îmblănită nouă, 
descheiată, şi cu cizme noi, dintr-o bătrână de acelaşi tip şi 
o femeie tânără... Femeia aceasta foarte tânără, cu 
sprâncene negre arcuite, cu faţa lungă neobişnuit de 
delicată şi de rumenă la ten, fără nici o expresie, i se păru 
lui Pierre un model de frumuseţe orientală. Printre 
bulendrele răvăşite, în îmbulzeala din piaţă, femeia aceasta, 
cu zăbunul ei bogat de atlaz şi cu o broboadă de un violet 
viu prinsă pe creştet, te făcea să te gândeşti la o gingaşă 
floare de seră aruncată în zăpadă. Şedea pe nişte boccele 
puţin mai în urma bătrânei şi se uita în pământ cu ochii ei 
mari, negri, neclintiţi şi prelungi, umbriţi de gene mari. Se 
vedea că era conştientă de frumuseţea ei şi că se temea 


pentru ea. Pierre fu atras de chipul acesta şi, cu toată graba 
lui, trecând de-a lungul ulucilor, se uită de câteva ori la ea. 
Ajuns la capătul gardului, cum tot nu-i găsea pe cei de care 
avea nevoie, Pierre se opri şi începu să privească în jurul 
său. 

Silueta lui Pierre cu copilul în braţe sărea acum în ochi şi 
mai mult decât înainte, şi în jurul lui se strânseră câţiva 
ruşi, bărbaţi şi femei. 

— Te-ai pierdut de cineva, măi omule? Dumneavoastră n- 
oţi fi fiind cumva boier? Al cui e copilul? Îl tot întrebau. 

Pierre le răspunse de copil că era al unei femei cu zăbunul 
negru, care stătuse cu copiii ei aici, pe locul acesta, şi 
întrebă dacă nu cumva ştie cineva cine era şi unde s-a dus. 

— Păi, ăştia trebuie să fi fost Anferovii, zise un diacon 
bătrân, vorbind cu o femeie ciupită de vărsat. Doamne 
miluieşte-mă, mila Ta, Doamne, adăugă el din obişnuinţă cu 
voce cântată, de bas. 

— Da' de unde Anferovii? Zise femeia. Anferovii au plecat 
de azi-dimineaţă. Asta-i ori a Mariei Nikolaevna, ori a 
Ivanovei. 

— El vorbeşte de o femeie, şi Maria Nikolaevna e cucoană, 
spuse un servitor. 

— Nu se poate să n-o ştiţi: una slabă, cu dinţii mari, spuse 
Pierre. 

— Chiar ea e, Maria Nikolaevna. Au plecat în parc, de cum 
i-au văzut venind pe lupii ăştia, spuse femeia, arătând la 
soldaţii francezi. 

— O, Doamne, fie-ţi milă de noi, zise iarăşi diaconul. Luaţi- 
o pe aici. Ea e, sigur. Tot plângea şi se jeluia, spuse iarăşi 
femeia. Chiar ea e. Uite, pe aici, aşa... 

Dar Pierre nu mai asculta ce-i spunea femeia. De câteva 
clipe era atent la ceea ce se petrecea la câţiva paşi de el. Se 
uita la familia de orientali şi la cei doi soldaţi francezi care 
se opriseră lângă armeni. Unul dintre soldaţi, un omuleţ 
mărunt şi sprinten, era îmbrăcat cu o manta sinilie încinsă 
pe la mijloc cu o frânghie. Era desculţ şi pe cap avea o 


bonetă. Celălalt, care-i atrase mai cu deosebire lui Pierre 
atenţia, era un lungan degşirat, blond şi adus de spate, cu o 
expresie idioată pe chip şi cu mişcările tărăgănate. Era 
îmbrăcat cu o manta de dimie, pantaloni sinilii şi botfori 
mari, rupţi, în picioare. Francezul cel mărunţel şi desculţ, 
cu manta sinilie, se apropie de armeni, le spuse ceva şi se 
repezi la picioarele bătrânului. Acesta începu să-şi scoată 
pe loc, grăbit, cizmele. Celălalt, cu mantaua de dimie, se 
apropiase de frumoasa armeanca şi, tăcut, sta nemişcat în 
faţa ei, cu mâinile în buzunare, privind-o ţintă. 

— Na, ia copilul, spuse Pierre cu voce poruncitoare şi 
grăbită, întinzându-i femeii copilul. Du-l părinţilor, să-l duci, 
ai înţeles? Aproape se răsti la femeie, lăsând jos copilul care 
începuse să ţipe; se uită din nou la francezi şi la familia de 
armeni. Bătrânul rămăsese desculţ. Francezul cel mărunt îi 
smulsese a doua cizmă şi le lovea acum una de alta. 
Bătrânul, plângând cu sughiţuri, spunea ceva, dar Pierre nu 
văzu decât în treacăt lucrul acesta; toată atenţia lui era 
îndreptată asupra franţuzului cu manta, care, cu mersul lui 
rar şi legănat, se apropiase în vremea asta de femeia cea 
tânără şi, scoțând mâinile din buzunar, o apucase de gât. 

Frumoasa armeancă stătea tot aşa nemişcată, cu genele 
lungi plecate, ca şi cum n-ar fi văzut şi nici n-ar fi simţit ce-i 
făcea soldatul. 

Până să parcurgă Pierre cei câţiva paşi, care-l despărţeau 
de francezi, tâlharul de lungan în manta izbutise să smulgă 
de la gâtul armencii salba pe care o purta şi tânără femeie 
duse mâna la gât şi ţipă ascuţit. 

— Laissez cette femme816, urlă ca turbat Pierre, 
apucându-l de umeri pe lunganul cel adus de spate şi 
îmbrâncindu-l. Soldatul căzu, se ridică şi o luă la fugă. 
Tovarăşul său, însă, aruncă cizmele, duse mâna la baionetă 
şi se repezi ameninţător la Pierre. 

— Voyons, pas de betises! 817 strigă el. 

Pierre era la paroxismul turbării, când nu-şi mai dădea 
seama de nimic, şi forţele i se înzeciseră. Se repezi la 


francezul cel desculţ, şi până să apuce el să-şi scoată 
baioneta din teacă, îl şi trânti la pământ cu un picior şi 
prinse a-i căra la pumni. Se auziră strigăte de aprobare 
prin mulţimea din jur, şi, în acelaşi timp, de după colţ se ivi 
o patrulă de ulani francezi călări; ulanii se apropiară în 
goană de Pierre şi de francez şi îi înconjurară. Pierre nu-şi 
mai aducea aminte ce s-a mai întâmplat pe urmă. Îşi 
amintea doar că bătuse pe cineva, că-l bătuseră şi că, la 
sfârşit, se trezise cu mâinile legate, în timp ce un pâlc de 
soldaţi francezi făcuseră roată în jurul lui şi îl scotoceau 
prin haine. 

— Ila un poignard, lieutenant818, fură primele cuvinte pe 
care le înţelese Pierre. 

— Ah, une arme! 819 zise ofiţerul şi se întoarse către 
soldatul cel desculţ, care fusese arestat odată cu Pierre. 

— C'est bon, vous direz tout cela au Conseil de Guerre, 
spuse ofiţerul. Şi se întoarse apoi spre Pierre: Parlez-vous 
francais, vous? 820 

Pierre se uită în jurul său cu ochii injectaţi şi nu răspunse. 
Trebuie că avea o înfăţişare foarte fioroasă de vreme ce, la 
porunca şoptită, a ofițerului, încă patru ulani se desprinseră 
din front şi se postară de-a dreapta şi de-a stânga lui Pierre. 

— Parlez-vous francais? Îşi repetă ofiţerul întrebarea, 
ţinându-se la oarecare distanţă de el. Faites venir 
l'interprete! 821 

De după rânduri se ivi călare un omuleţ în haine civile 
ruseşti. După vorba şi îmbrăcămintea lui, Pierre recunoscu 
imediat în el pe unul dintre francezii de la magazinele 
moscovite. 

— Iln'a pas l'air d'un homme du peuple822, spuse 
tălmaciul, după ce îl măsură din ochi pe Pierre. 

— Oh, oh, ca m'a bien l'air d'un des incendiaires, zise 
ofiţerul. Demandez-lui ce qu'il est? 823 adăugă el. 

— Cine fost tu? Întrebă tălmaciul. Tu trebuie răspuns la 
autoriteţ, zise el. 


— Je ne vous dirai pas qui je suis. Je suis votre prisonnier. 
Emmenez-moi824, spuse deodată în franţuzeşte Pierre. 

— Ah, ah! Făcu ofiţerul, încruntându-se. Marchons! 825 

În jurul ulanilor se adună o mulţime de lume. Cea mai 
aproape de Pierre era femeia aceea ciupită de vărsat cu 
fetiţa. Când patrula porni, femeia ieşi în faţă. 

— Unde te-or fi ducând, măiculiţă? Spuse ea. Dar cu fetiţa, 
ce mă fac eu cu fetiţa, dacă nu ea lor? Urmă femeia. 

— Qu'est-ce qu-elle veut cette femme? 826 întrebă 
ofiţerul. 

Pierre era ca beat. Starea de surescitare îi spori la 
vederea fetiţei pe care o salvase. 

— Ce qu'elle dit? Spuse el. Elle m'apporte ma fille que je 
viens de sauver des flammes, mai zise el. Adieu! 827 şi, fără 
să ştie de ce a născocit minciuna aceasta fără rost, porni cu 
paşi hotărâți şi solemni, dus între francezi. 

Patrula de ulani era una dintre acelea pe care francezii le 
trimiseră din ordinul lui Durosnel pe străzile Moscovei, 
pentru a pune capăt jafurilor şi mai cu seamă pentru 
prinderea incendiatorilor care, după o părere scornită în 
ziua aceea şi generalizată la toţi comandanții francezi de 
mari unităţi, provocaseră incendiul Moscovei. Cutreierând 
alte câteva străzi, patrula mai arestă vreo cinci ruşi 
suspecți; un prăvăliaş, doi seminarişti, un mujic, un argat şi 
câţiva jefuitori. Dar, dintre toţi suspecţii, cel mai suspect 
părea să fie Pierre. Când îi duseră pe toţi să-i ţină noaptea 
la corpul de gardă, instalat într-o clădire mare de pe 
meterezul Zubovski, pe Pierre îl închiseră într-o încăpere 
aparte, sub pază severă. 

SFÂRŞITUL VOLUMULUI TREI 


Volumul 4 
Partea întâi. 
| 


LA PETERSBURG, ÎN CERCURILE înalte, continua cu mai 
multă aprindere decât oricând lupta încâlcită dintre 
partidul lui Rumeanţev, partidul francezilor, cel al Mariei 
Feodorovna, cel al ţareviciului şi celelalte, luptă înăbuşită, 
ca totdeauna, de zumzetul trântorilor de la curte. Dar viaţa 
fără griji, viaţa strălucitoare a Petersburgului, preocupată 
numai de fantomele, de reflexele vieţii reale, se scurgea tot 
ca şi până atunci; şi cursul acestei vieţi te obliga să faci 
mari sforţări ca să-ţi poţi da seama de primejdia şi de 
situaţia grea în care se afla poporul rus. Aceleaşi erau 
recepţiile şi balurile, acelaşi teatrul francez, aceleaşi 
interesele diferitelor curţi nobiliare, aceeaşi goana după 
demnități şi aceleaşi intrigile. Numai în cercurile cele mai 
înalte se făceau sforţări ca oamenii să-şi dea seama de 
greutăţile clipei de faţă. Se povestea în şoaptă cât de diferit 
procedaseră, în aceste împrejurări atât de grele, cele două 
împărătese. Împărăteasa Maria Feodorovna, preocupată de 
institutele de educaţie şi de binefacere pe care le avea sub 
oblăduirea ei, dăduse dispoziţiuni pentru strămutarea lor la 
Kazan, şi lucrurile acestor fundaţii fuseseră şi împachetate. 
Împărăteasa Elizaveta Alexeevna însă, întrebată ce 
dispoziţii ar avea de dat, binevoise să răspundă, cu 
caracteristicul ei patriotism rus, că în privinţa instituţiilor 
de stat ea nu poate da nici o dispoziţie, întrucât lucrul 
acesta este apanajul suveranului; în ceea ce o privea 
personal însă, binevoise să răspundă că ea va fi cea din 
urmă care va părăsi Petersburgul. 

La Anna Pavlovna, în 26 august, chiar în ziua bătăliei de la 
Borodino, se dădea o serată, al cărei punct de atracţie 
trebuia să fie citirea scrisorii înalt preasfinţitului mitropolit, 
scrisă împăratului atunci când îi fusese trimisă icoana 
preacuviosului părinte Serghie. Scrisoarea aceasta se citea 
ca un model de elocinţă clericală şi patriotică. Cel care 
trebuia să dea citire scrisorii era însuşi prinţul Vasili, 
renumit pentru arta cu care citea. (El citea de multe ori 
chiar şi în faţa împărătesei.) Arta criticii consta în a revărsa 


un ropot de cuvinte rostite cântat, cu glas tare, între un 
urlet de deznădejde şi un mormăit duios, absolut fără nici o 
legătură cu înţelesul, aşa fel încât, în mod cu totul 
întâmplător, pe unele cuvinte cădeau urletele, pe altele 
mormăitul. Lectura aceasta avea, ca toate seratele Annei 
Pavlovna, un tâlc politic. La serată urmau să ia parte câteva 
feţe simandicoase, pe care trebuia să le ruşineze pentru 
faptul că frecventau teatrul francez şi cărora era nevoie să 
li se insufle sentimente patriotice. Se adunase destulă lume, 
dar Anna Pavlovna încă nu-i vedea în salonul ei pe toţi acei 
de care era nevoie şi, de aceea, fără să treacă încă la 
lectură, îşi antrena musafirii în discuţii generale. 

Noutatea zilei era de data aceasta la Petersburg boala 
contesei Bezuhova. De câteva zile contesa se îmbolnăvise 
fără veste şi scăpase câteva reuniuni a căror podoabă 
trebuia să fie; se auzea că nu primeşte pe nimeni şi că, în 
locul medicilor renumiţi ai Petersburgului care o îngrijeau 
de obicei, ea se încredinţase îngrijirilor unui doctor italian 
care-o doftoricea într-un chip cu totul nou şi neobişnuit. 

Ştiau foarte bine toţi că fermecătoarei contese boala îi 
venea din inconvenientul de a se mărita cu doi bărbaţi 
deodată şi că tratamentul italianului consta în înlăturarea 
acestui inconvenient; dar, în prezenţa Annei Pavlovna, nu 
numai că nimeni nu îndrăznea să se gândească la aceasta, 
dar parcă nici nu ştia nimeni despre ce este vorba. 

— On dit que la pauvre comtesse est tres mal. Le medecin 
dit que c'est l'angine pectorale. 

— L'angine? Oh, c'est une maladie terrible! 828 

— On dit que les rivaux se sont reconcilies grâce a 
l'angine...829 

Cuvântul angine era repetat cu multă plăcere. 

— Le vieux comte est touchant a ce qu'on dit. [la pleure 
comme un enfant gquand le medecin lui a dit que le cas €tait 
dangereux. 

— Oh, ce serait une perte terrible. C'est une femme 
ravissante. 


— Vous parlez de la pauvre comtesse, spuse, apropiindu- 
se, Anna Pavlovna. J'ai envoye savoir de ses nouvelles. On 
m'a dit qu'elle allait un peu mieux. Oh, sans doute, c'est la 
plus charmante femme du monde, spuse Anna Pavlovna, 
zâmbind, încântată de sine. Nous appartenons a des camps 
differents, mais cela ne m'empeche pas de l'estimer comme 
elle le merite. Elle est bien malheureuse830, adăugă ea. 

Crezând că prin cuvintele acestea Anna Pavlovna ridicase 
puţintel vălul tainei ce acoperea boala contesei, un tânăr nu 
prea ascuţit la minte îşi permise să-şi exprime uimirea că nu 
fuseseră chemaţi medici cunoscuţi şi că o trata un şarlatan, 
care i-ar putea face vreun tratament primejdios. 

— Vos informations peuvent etre meilleures que les 
miennes, se repezi dintr-odată cu venin Anna Pavlovna la 
tânărul lipsit de experienţă. Mais je sais de bonne source 
que ce medecin est un homme tres savant et tres habile. 
C'est le medecin intime de la Reine d'Espagne.831 Şi, după 
ce-l desfiinţă în chipul acesta pe tânăr, Anna Pavlovna se 
întoarse spre Bilibin care, în alt cerc, vorbind despre 
austrieci, îşi încreţise fruntea şi se vedea că se pregăteşte 
tocmai să şi-o descreţească la loc pentru a da drumul unui 
mot832. 

— Je trouve que c'est charmant! 833 spuse el despre nota 
diplomatică trimisă la Viena odată cu drapelele cucerite de 
către Wittgenstein, le heros de Petropol834, cum îl numeau 
la Petersburg. 

— Cum, cum adică? I se adresă Anna Pavlovna, impunând 
în acest chip tăcere pentru a fi ascultat acel mot, pe care ea 
i-l ştia. 

Şi Bilibin repetă următoarele cuvinte, autentice, din 
depeşa diplomatică redactată de el: 

— L'Empereur renvoie les drapeaux autrichiens, zise 
Bilibin, drapeaux amis et egares qu'il a trouves hors de la 
route835, sfârşi el, descreţindu-şi fruntea. 

— Charmant, charmant836, zise prinţul Vasili. 


— C'est la route de Varsovie, peut-etre837, spuse cu glas 
tare, pe neaşteptate, prinţul Ippolit. 

Toţi se uitară la el, neînţelegând ce-a vrut să spună cu 
asta. Prinţul Ippolit se uita şi el împrejurul său, cu un aer de 
veselă nedumerire. Nu înţelegea nici el, cum nu înțelegeau 
nici ceilalţi, ce însemnau cuvintele pe care le rostise. El 
observase nu o dată, în timpul carierei sale diplomatice, că 
vorbele spuse în felul acesta, brusc, apăreau ca foarte 
spirituale, şi pentru orice eventualitate lăsase să-i scape 
aceste cuvinte, cele dintâi care-i veniseră pe limbă. „Poate 
că se nimereşte foarte bine, îşi zise el, iar dacă nu se 
nimereşte, or şti ei, acolo, să le potrivească”. Într-adevăr, în 
tăcerea jenantă care se aşternu, intră în salon persoana 
aceea, nu destul de patriotă, pe care o aştepta, ca s-o 
corijeze, Anna Pavlovna, şi ea, zâmbind şi ameninţându-l pe 
Ippolit cu degetul, făcu semn prinţului Vasili să se apropie 
de dânsa şi, întinzându-i două lumânări şi manuscrisul, îl 
rugă să înceapă. Se făcu tăcere. 

— Atot milostive Stăpâne, împăratul nostru, rosti sever 
prinţul Vasili şi se uită la asistenţă, ca şi când ar fi vrut să 
întrebe dacă nu cumva are cineva ceva împotrivă. Dar 
nimeni nu spuse nimic. „Întâia cetate de scaun, Moscova, 
Noul Ierusalim, îşi întâmpină Hristosul său, puse el, pe 
neaşteptate, accentul pe cuvântul său, „precum o mamă îşi 
îmbrăţişează fiii ei cei buni, şi, întrezărind prin întunericul 
ce se lasă strălucita slavă a puterii tale, cântă cu mare 
bucurie: „Osana, binecuvântat fie cel ce vine!”, 

Prinţul Vasili rosti cuvintele din urmă cu voce plângătoare. 
Bilibin îşi privea cu atenţie unghiile şi mulţi aveau un aer 
stingherit, parcă ar fi vrut să întrebe: ce vină aveau ei aici? 

Anna Pavlovna repeta în şoaptă ce avea să vină mai 
departe, ca o babă la rugăciunea împărtăşaniei: „N-are 
decât cutezătorul şi neruşinatul Goliat...” 

Prinţul Vasili continuă: 

— N-are decât cutezătorul şi neruşinatul Goliat să aducă 
dintre hotarele Franţei în ţinuturile Rusiei spaimele morţii: 


credinţa smerită, praştia aceasta a lui David al Rusiei va 
răpune fără de veste capul trufiei lui, setoase de sânge. 
Icoana aceasta a preacuviosului Serghie, care s-a străduit 
în vechime pentru binele patriei noastre, trimite-se în dar 
majestăţii-Voastre imperiale. Sunt îndurerat că slabele mele 
puteri mă împiedică să-mi desfăt ochii cu vederea chipului 
Vostru mărinimos. Cu căldură înalţ către cer rugăciuni ca 
Atotputernicul să sporească neamul drepţilor şi să 
împlinească dorinţele majestăţii-Voastre spre binele nostru 
al tuturor.” 

— Quelle force! Quel style! 838 se auziră laude la adresa 
cititorului şi a autorului. 

Însufleţiţi de cuvântarea aceasta, oaspeţii Annei Pavlovna 
mai vorbiră încă multă vreme de situaţia patriei şi făcură 
tot soiul de pronosticuri cu privire la desfăşurarea bătăliei 
care trebuia să se dea de la o zi la alta. 

— Vous verrez839, spuse Anna Pavlovna, că mâine, de ziua 
naşterii suveranului, vom primi ştiri. Am eu o presimţire 
bună. 

II. 

PRESIMŢIREA ANNEI PAVLOVNA era într-adevăr 
îndreptăţită. A doua zi, în timpul slujbei ce se săvârşea la 
palat cu prilejul zilei de naştere a suveranului, prinţul 
Volkonski fu chemat din biserică pentru a i se înmâna un 
plic din partea prinţului Kutuzov. Era raportul lui Kutuzov 
scris în ziua bătăliei de la Tatarinovo. Kutuzov scria că ruşii 
nu se retrăseseră nici cu un pas, că francezii suferiseră 
pierderi cu mult mai mari decât ai noştri, că raportează în 
grabă, de pe câmpul de luptă, înainte de a fi putut aduna 
ultimele date. Aşadar, era o victorie. Şi chiar pe loc, fără să 
fi apucat lumea a ieşi din biserică, se şi înălţară către 
creator mulţumiri pentru ajutorul său şi pentru izbândă. 

Presimţirea Annei Pavlovna se adeverea şi în oraş domni 
toată dimineaţa o dispoziţie sărbătorească de bucurie. 
Toată lumea credea decisivă victoria aceasta şi câţiva 
începuseră chiar să vorbească despre prinderea lui 


Napoleon, despre detronarea lui şi despre alegerea unui 
nou ocârmuitor în Franţa. 

Departe de câmpul de luptă şi în condiţiile de viaţă ale 
curţii, e foarte greu ca evenimentele să apară în toată 
amploarea şi forţa lor. Involuntar, evenimentele generale se 
grupează în jurul unei întâmplări izolate. Aşa, bucuria de 
căpetenie a curtenilor consta acum în faptul că noi 
câştigasem o victorie, tot atât cât şi în faptul că vestea 
acestei izbânzi venise chiar de ziua naşterii suveranului. 
Era o surpriză reuşită. În veştile de la Kutuzov se pomenea 
şi de pierderile ruşilor, iar printre morţi se numărau 
Tucikov, Bagration şi Kutaisov. Şi partea tristă a 
evenimentelor în această lume petersburgheză s-a fixat 
involuntar tot în jurul unui singur eveniment: moartea lui 
Kutaisov. Pe dânsul îl cunoşteau toţi, era iubit de suveran, 
fusese tânăr şi frumos. În ziua aceea, oamenii se 
întâmpinau cu cuvintele: 

— Ce întâmplare uimitoare! Chiar în timpul slujbei! Dar ce 
pierdere, Kutaisov! Vai, ce păcat! 

— Ce vă spuneam eu despre Kutuzov? Zicea acum prinţul 
Vasili, mândrindu-se de prorocirea lui. Am spus eu 
întotdeauna că el e singurul în stare să-l biruie pe 
Napoleon. 

Dar a doua zi nu mai veniră ştiri de pe front şi opinia 
publică începu să se alarmeze. Curtenii sufereau din pricina 
dureroasei nesiguranţe în care se afla împăratul. 

— În ce situaţie e împăratul! Spuneau curtenii şi încetară 
de a-i mai ridica lui Kutuzov osanale, ca în urmă cu două 
zile, şi-l învinuiau acum a fi cauza neliniştii suveranului. 
Prinţul Vasili nu se mai mândri în ziua aceea cu protejatul 
său Kutuzov, ci păstră tăcere ori de câte ori venea vorba de 
comandantul suprem. În afară de aceasta, ca şi când toate 
s-ar fi adunat ca să-i vâre la griji şi să-i neliniştească pe 
locuitorii Petersburgului, spre seara zilei aceleia se mai 
adăugă încă o noutate, una teribilă. Contesa Elena 
Bezuhova murise subit, datorită îngrozitoarei boale al cărei 


nume îl rostiseră toţi cu atâta plăcere. Oficial, în societatea 
celor mari, spuneau toţi că fosta contesă Bezuhova murise 
dintr-un atac fulgerător de angine pectorale, dar în 
cercurile intime se povestea, cu amănunte, că le medecin 
intime de la Reine d'Espagne îi prescrisese Helenei nu ştiu 
ce medicament, care trebuia luat în doze mici ca să-şi 
producă efectul binecunoscut, şi că Helene - pe care o 
chinuia faptul că bătrânul conte o bănuia şi că soţul ei, 
căruia îi scrisese (nenorocitul, desfrânatul acela de Pierre), 
nu-i răspunsese - luase dintr-o dată o doză colosală din 
medicamentul prescris şi murise în chinuri, înainte de a i se 
fi putut da vreun ajutor. Se mai povestea că, la început, 
prinţul Vasili, împreună cu bătrânul conte, îl cam luaseră la 
rost pe italian; dar italianul le arătase asemenea scrisori 
scrise de mâna nefericitei răposate, încât fusese lăsat 
imediat în pace. 

Discuţia generală se concentra în jurul celor trei 
evenimente regretabile: starea de incertitudine în care se 
găsea împăratul, pierderea lui Kutaisov şi moartea Helenei. 

A treia zi după primirea raportului lui Kutuzov sosi la 
Petersburg un moşier din Moscova şi se lăţi în tot oraşul 
vestea predării Moscovei în mâinile francezilor. Ce lucru 
îngrozitor! În ce situaţie era pus împăratul! Kutuzov era un 
trădător, şi prinţul Vasili, în timpul numeroaselor visites de 
condoleance840 care i se făcură cu prilejul morţii fiicei sale, 
spunea despre acelaşi Kutuzov pe care-l ridicase înainte în 
slăvi (era de iertat la el faptul că, îndurerat cum era acum, 
uita ce spusese mai înainte), că nici nu te puteai aştepta la 
altceva din partea unui moşneag chior şi desfrânat. 

— Nu mă mir decât că s-a putut încredința unui asemenea 
om soarta Rusiei. 

Câtă vreme vestea aceasta avu doar un caracter neoficial, 
mai putea fi pusă la îndoială, dar a doua zi veni de la 
contele Rastopcin următorul raport: „Un aghiotant al 
prinţului Kutuzov mi-a adus o scrisoare în care acesta îmi 
cere ofiţeri de poliţie pentru însoţirea armatei pe drumul 


Riazanului. El spune că regretă, dar trebuie să părăsească 
Moscova. Majestate! Fapta lui Kutuzov hotărăşte soarta 
capitalei şi a imperiului majestăţii-Voastre. Rusia se va 
cutremura aflând despre cedarea oraşului, care întruneşte 
toată măreţia Rusiei şi în care se află raclele strămoşilor 
majestăţii-Voastre. Eu vin în urma armatei. Am evacuat 
totul şi nu-mi mai rămâne decât să plâng soarta patriei 
mele.” 

Primind acest raport, împăratul îi trimise lui Kutuzov, prin 
prinţul Volkonski, următorul rescript: „Kneaz Mihail 
Ilarionovici! De la 29 august, eu nu mai am nici un raport 
de la domnia-ta. Între timp, am primit la 1 septembrie, prin 
Iaroslavl, de la comandantul suprem al Moscovei, trista 
veste că dumneata ai hotărât să părăseşti, împreună cu 
armata, Moscova. Poţi să-ţi închipui impresia făcută asupra 
mea de această veste, iar tăcerea dumitale nu face decât 
să-mi sporească uimirea. Trimit cu aceasta pe prinţul 
general-aghiotant Volkonski, ca să-mi aducă de la dumneata 
ştiri cu privire la situaţia armatei şi la motivele care te-au 
determinat să iei o hotărâre atât de dureroasă.” 

III. 

NOUĂ ZILE DUPĂ PĂRĂSIREA Moscovei, la Petersburg 
sosi un trimis de-al lui Kutuzov cu ştirea oficială a predării 
capitalei. Trimisul era francezul Michaud, care nu ştia 
ruseşte, dar care era, quoique €tranger, Russe de coeur et 
d'âme841 cum singur spunea despre sine. Împăratul îl 
primi îndată în cabinetul său din palatul de pe Kamennâi 
Ostrov. Michaud, care nu văzuse niciodată Moscova până în 
timpul acestei campanii şi care nu ştia ruseşte, se simţi 
totuşi emoţionat când se înfăţişă la notre tres gracieux 
souverain842 (cum scria el mai târziu), cu ştirea despre 
incendierea Moscovei, dont les flammes €clairaient sa 
route843. 

Cu toate că marele chagrin844 al domnului Michaud 
trebuie să fi avut altă pricină decât aceea din care izvora 
durerea poporului rus, Michaud avea o înfăţişare atât de 


tristă când fu introdus în cabinetul împăratului, încât 
suveranul îi şi puse numaidecât întrebarea: 

— M'apportez-vous de tristes nouvelles, colonel? 

— Bien tristes, Sire, răspunse Michaud, plecându-şi ochii 
şi oftând, l'abandon de Moscou. 

— Aurait-on livre mon ancienne capitale sans se battre? 
845 izbucni deodată împăratul, vorbind precipitat. 

Michaud transmise respectuos ceea ce îi ordonase 
Kutuzov să transmită şi anume că nu fusese cu putinţă să se 
dea o bătălie la porţile Moscovei şi că, întrucât nu-i mai 
rămăsese de ales decât ori să piardă şi armata odată cu 
Moscova, ori să piardă numai Moscova, feldmareşalul 
fusese nevoit să aleagă această din urmă cale. 

Împăratul asculta tăcut, fără să se uite la Michaud. 

— L'ennemi est-il en ville? 846 întrebă el. 

— Oui, sire, et elle est en cendres a l'heure qu'il est. Je Lai 
laissee toute en flammes847, spuse cu hotărâre Michaud. 

Dar, uitându-se la faţa împăratului, Michaud se îngrozi de 
ceea ce făcuse. Împăratul începuse să respire greu şi des, 
buza de jos îi tremura şi, într-o clipă, minunaţii lui ochi 
albaştri se umeziră de lacrimi. 

Nu dură însă decât o clipă. Împăratul se încruntă deodată 
ca şi când s-ar fi dojenit singur pentru slăbiciunea sa. Şi, 
ridicând capul, se adresă cu voce fermă lui Michaud: 

— Je vois, colonel, par tout ce qui nous arrive, spuse el, 
que la Providence exige de grands sacrifices de nous... Je 
suis pret a me soumettre a toutes ses volontes; mais dites- 
moi, Michaud, comment avez-vous laisse larmee, en voyant 
ainsi, sans coup ferir, abandonner mon ancienne capitale? 
N'avez-vous pas apercu du decouragement?848 

Văzându-şi-l pe al său tres gracieux sauverain mai liniştit, 
Michaud se linişti şi el, dar cum întrebarea directă şi 
esenţială a împăratului cerea şi un răspuns direct, nu avu 
timpul să-şi pregătească răspunsul. 

— Sire, me permettez-vous de vous parler franchement en 
loyal militaire? 849 zise el, pentru a mai câştiga timp. 


— Colonel, je l'exige toujours, spuse împăratul. Ne me 
cachez rien, je veux savoir absolument ce qu'il en est.850 

— Sire! Spuse Michaud eu un zâmbet fin, abia perceptibil, 
pe buze, reuşind să-şi pregătească răspunsul într-o formă 
de uşor şi respectuos jeu de mots851. Sire! J'ai laisse toute 
l'armee depuis les chefs jusqu'au dernier soldat, sans 
exception, dans une crainte epouvantable, effrayante...852 

— Comment ca? Îl întrerupse împăratul, încruntându-se cu 
asprime. Mes Russes se laisseront-ils abattre par le 
malheur... Jamais!853 

Era tocmai ceea ce aştepta Michaud ca să-şi plaseze jocul 
de cuvinte. 

— Sire, spuse el cu o expresie de respectuoasă voioşie, ils 
craignent seulement que Votre Majeste, par bonte de coeur, 
ne se laisse persuader de faire la paix. Ils brulent de 
combattre, spuse împuternicitul poporului rus, et de 
prouver a Votre Majeste par le sacrifice de leur vie, 
combien ils lui sont devou6s...854 

— A! Spuse, liniştindu-se împăratul, cu strălucire 
prietenească în ochi şi îl bătu pe Michaud pe umăr. Vous me 
tranquilisez, colonel.855 

Plecându-şi fruntea, suveranul rămase câtva timp tăcut. 

— Eh bien, retournez a l'armee, zise el, îndreptându-şi 
întreaga statură şi adresându-i-se lui Michaud cu un gest 
prietenos şi majestos, et dites a nos braves, dites a tous mes 
bons sujets partout ou vous passerez, que meme quand je 
n'aurai plus aucun soldat, je me mettrai moi-meme a la tete 
de ma chere noblesse, de mes bons paysans et juserai ainsi 
jusqu'a la derniere ressource de mon empire. Il m'en offre 
encore plus que mes ennemis ne pensent, spuse împăratul, 
din ce în ce mai însufleţit. Mais şi jamais il fut ecrit dans les 
decrets de la divine Providence, zise el, ridicând spre cer 
ochii săi minunaţi, blânzi şi strălucitori de simţire, que ma 
dynastie dut cesser de regner sur le trGne de mes ancetres, 
alors, apres avoir epuise tous les moyens qui sont en mon 
pouvoir, je me laisserai croâtre la barbe jusqu'ici (împăratul 


arătă cu mâna pe la jumătatea pieptului), et jirai manger 
des pommes de terre avec le dernier de mes paysans, plutât 
que de signer la honte de ma patrie et de ma chere nation, 
dont je sais apprecier les sacrifices!856 

După ce rosti cu tulburare în glas aceste cuvinte, 
împăratul se întoarse brusc, vrând parcă să ascundă de 
privirile lui Michaud faptul că-i dăduseră lacrimile, şi se 
retrase în fundul cabinetului. După ce stătu câteva clipe 
acolo, se întoarse cu paşi mari spre Michaud şi îi strânse cu 
putere braţul mai jos de cot. Faţa minunată şi blândă a 
împăratului se înroşise şi ochii îi scânteiau de hotărâre şi de 
mânie. 

— Colonel Michaud, n'oubliez pas ce que je vous dis ici; 
peut-etre qu'un jour nous nous le rappellerons avec 
plaisir... Napoleon ou moi, spuse împăratul, ducând o mână 
la piept. Nous ne pouvons plus regner ensemble. J'ai appris 
a le connaâtre, il ne me trompera plus...857 

Şi împăratul, încruntându-se, tăcu. La aceste cuvinte, 
văzând expresia de fermă hotărâre din ochii suveranului, 
Michaud, quoique 6tranger, mais Russe de coeur et d'âme, 
se simţi, în această clipă solemnă, enthousiasme par tout ce 
qu'il venait d'entendre858 (cum spunea el mai târziu), şi îşi 
exprimă în felul următor atât simţămintele sale, cât şi pe 
cele ale poporului rus, al cărui împuternicit se considera: 

— Sire! Zise el. Votre Majeste signe dans ce moment la 
gloire de sa nation et le salut de l'Europe! 859 

La un semn din cap al împăratului, Michaud ieşi. 

IV. 

NOI, CEI CARE N-AM TRĂIT pe vremea când Rusia era pe 
jumătate cucerită şi locuitorii Moscovei se refugiau în 
guberniile îndepărtate, pe vremea când se concentrau 
mereu miliţionari după miliţionari pentru apărarea patriei, 
ne închipuim, fără voia noastră, că toţi ruşii, de la mic la 
mare, nu aveau altă preocupare decât să se jertfească 
pentru salvarea patriei, sau să plângă pe ruinele ei. 
Povestirile şi descrierile vremurilor acelora vorbesc toate, 


fără excepţie, de spiritul de sacrificiu, iubirea de patrie, 
disperarea, durerea şi eroismul ruşilor. În realitate însă, n-a 
fost aşa. Nouă ni se pare că aşa s-a întâmplat, pentru că 
vedem din trecut doar interesul istoric general al epocii, şi 
nu vedem toată puzderia intereselor personale, omeneşti, 
de care lumea acelei vremi era preocupată. În realitate 
însă, interesele acestea personale ale prezentului 
prevalează în aşa de mare măsură faţă de interesele 
generale, încât din cauza lor nu se simte niciodată (ba chiar 
nici nu se observă defel) interesul general. Marea 
majoritate a oamenilor epocii aceleia n-au dat nici o 
importanţă mersului general al lucrurilor, ci s-au condus 
numai după interesele personale, impuse de momentul 
respectiv. Şi aceştia au fost tocmai cei mai folositori oameni 
de acţiune ai vremurilor acelora. 

Aceia însă, care au încercat să înţeleagă cursul general al 
evenimentelor şi au voit să participe la aceste evenimente 
cu spiritul lor de abnegaţie şi cu eroismul lor, au fost cei mai 
nefolositori membri ai societăţii; ei toate le-au văzut de-a- 
ndoaselea şi tot ce-au făcut cu gândul să fie de folos s-a 
dovedit a fi numai fleacuri, lucruri inutile, aşa cum au fost, 
de pildă, regimentele lui Pierre şi Mamonov, care jefuiau 
satele ruseşti, aşa cum a fost scama scărmânată de 
cucoane, care n-a ajuns niciodată până la răniţi, şi aşa mai 
departe. Chiar şi acei care, din pricină că le plăcea să facă 
pe deştepţi şi să-şi exprime sentimentele, flecăreau despre 
situaţia reală a Rusiei, aduceau fără voie, în tot ce spuneau, 
fie pecetea ipocriziei şi a minciunii, fie pe cea a osândirii 
fără rost şi a duşmănirii unor oameni învinuiți de lucruri de 
care nu putea fi nimeni vinovat. În evenimentele istorice e 
mai vădit decât oriunde sensul opreliştii de a gusta din 
rodul pomului cunoaşterii. Numai o acţiune inconştientă dă 
roade şi omul care joacă un rol într-un eveniment istoric nu- 
i înţelege niciodată semnificaţia. Şi dacă încearcă să o 
înţeleagă, ajunge la sterilitate. 


Sensul evenimentului care se săvârşea atunci în Rusia era 
cu atât mai de nepătruns, cu cât participarea omului la el 
era mai directă. La Petersburg şi în guberniile îndepărtate 
de Moscova, bărbaţii în uniforme de miliţionari şi doamnele 
deplângeau soarta Rusiei şi a capitalei, vorbeau de jertfirea 
de sine şi aşa mai departe; dar în rândurile armatei care se 
retrăgea dincolo de Moscova, aproape că nu se gândea 
nimeni la Moscova şi nu vorbea nimeni de ea şi, văzând-o 
cum arde, nimeni nu le jura răzbunare francezilor, ci se 
gândea fiecare la solda pe următoarele patru luni, la 
popasul următor, la Matrioşka - vivandiera şi la altele ca 
acestea... 

Fără nici un gând de a se sacrifica, ci numai aşa, 
întâmplător, pentru că îl găsise războiul în rândurile 
armatei, luase Nikolai Rostov parte foarte îndeaproape şi 
vreme îndelungată la apărarea patriei şi de aceea privea el 
tot ce se petrecea atunci în Rusia fără să dispere şi fără să 
tragă concluzii triste. Dacă l-ar fi întrebat cineva ce crede 
despre situaţia actuală a Rusiei, ar fi răspuns că nu-i treaba 
lui să se gândească la asta, că pentru asta există Kutuzov şi 
ceilalţi, dar că a auzit că se refac regimentele şi că, 
probabil, vor mai avea de luptat încă multă vreme, aşa că, 
în actualele împrejurări, n-ar fi de mirare ca peste doi-trei 
ani să i se dea comanda unui regiment. 

Deoarece aşa privea el lucrurile, Rostov nu numai că primi 
vestea că e trimis la Voronej, în delegaţie, spre a cumpăra 
armăsari pentru divizie, fără nici o mâhnire pentru faptul că 
i se lua prilejul de a participa la ultima bătălie, dar simţi 
chiar o bucurie nespusă, pe care n-o ascundea şi pe care i-o 
înțelegeau foarte bine tovarăşii săi. 

Câteva zile înainte de bătălia de la Borodino, Nikolai primi 
banii, hârtiile şi, după ce îi trimise pe husari înainte, porni şi 
el spre Voronej, cu o trăsură de poştă. 

Numai cine a simţit aceasta, cine a stat, adică, mai multe 
luni fără întrerupere, în atmosfera vieţii de campanie, poate 
înţelege plăcerea pe care a încercat-o Nikolai trecând 


dincolo de raza până la care ajungeau trupele cu 
furgoanele lor de furaje, cu trenurile de proviant şi cu 
ambulanţele lor, şi văzând sate fără soldaţi şi convoaie de 
care, fără urmele murdare ale prezenţei taberelor, văzând 
satele cu mujici şi cu femei, conacele moşierilor, câmpiile cu 
cirezi de vite la păscut şi staţiile de poştă cu funcţionari 
adormiţi. Simţea o bucurie copilărească, de parcă întâia 
oară în viaţă ar fi văzut asemenea lucruri. Cu deosebire îl 
uimiră şi-l bucurară femeile tinere şi sănătoase, după care 
nu umblau câte zece ofiţeri curtezani de fiecare şi care 
erau bucuroase şi măgulite că un ofiţer, în trecere prin 
partea locului, stă de glume cu ele. 

Într-o dispoziţie dintre cele mai bune, Nikolai sosi la 
Voronej noaptea, trase la hotel, comandă toate bunătăţile 
cărora le dusese atâta timp dorul în armată şi a doua zi, 
după ce se bărbieri foarte îngrijit şi-şi puse uniforma de 
mare ceremonie pe care n-o mai îmbrăcase demult, se duse 
să se prezinte la autorităţile locale. 

Comandantul miliţionarilor era un funcţionar civil cu grad 
de general, un bătrân pe care îl amuzau, se vede, funcţia şi 
gradul său militar. El îl primi sever pe Nikolai (crezând că 
demonstrează prin asta însuşiri milităreşti) şi îl întrebă, cu 
un aer important, ca şi când ar fi avut dreptul să-l întrebe, 
despre mersul evenimentelor, aprobând şi dezaprobând sau 
dându-şi şi el părerea. Nikolai era atât de bine dispus, încât 
toate acestea nu făcură decât să-l distreze. 

De la comandantul miliţionarilor, el se duse la guvernator. 
Guvernatorul era un om mărunţel, vioi, foarte prietenos şi 
foarte simplu. Îi dădu lui Nikolai referinţe cu privire la 
hergheliile unde ar putea găsi cai, îi recomandă un 
geambaş din oraş şi un moşier ce locuia la douăzeci de 
verste de oraş, care aveau caii cei mai buni, şi-i făgădui tot 
sprijinul său. 

— Sunteţi fiul contelui Ilia Andreevici? Soţia mea a fost 
foarte bună prietenă cu mama dumneavoastră. Joia avem 
întotdeauna musafiri. Azi e joi, aşa că vă rog să poftiţi fără 


nici o ceremonie, spuse guvernatorul, luându-şi rămas bun 
de la el. 

De la guvernator, Nikolai luă o birjă şi o porni, împreună 
cu vagmistrul lui, cale de douăzeci de verste, de-a dreptul 
până la herghelia moşierului. Toate erau pentru Nikolai 
acum, la începutul şederii sale în Voronej, vesele şi uşoare 
şi, aşa cum se întâmplă când e omul bine dispus, totul îi 
reuşea şi-i mergea în plin. 

Mogşierul la care ajunse Nikolai era un bătrân holtei 
cavalerist, bun cunoscător de cai, vânător, posesor al unui 
atelier de ţesut covoare, al unei zapekance860 vechi de o 
sută de ani, al unei pivnițe cu vin vechi unguresc şi al unor 
cai minunaţi. 

Fără multă tocmeală, Nikolai cumpără, cu şase mii de 
ruble, şaptesprezece armăsari unu şi unu (cum spunea el), 
pentru ca să aibă cu ce se fâli venind cu remonta la 
regiment. După ce prânzi şi bău cam prea din cale-afară de 
mult vin unguresc, Rostov îşi luă rămas bun, sărutându-se 
cu moşierul, cu care ajunsese să se tutuiască, şi porni în 
goana cailor înapoi spre oraş, pe un drum îngrozitor, dar în 
cea mai bună dispoziţie sufletească, zorindu-şi mereu 
vizitiul, ca să ajungă la timp la serata guvernatorului. 

După ce-şi schimbă hainele, se parfumă şi îşi răcori cu apă 
rece creierii înfierbântaţi, Nikolai se prezentă, deşi cam 
târziu, la guvernator acasă, cu o frază dinainte pregătită: 
vaut mieux tard que jamais861. 

Nu era bal şi nici nu se spusese că se va dansa; totuşi ştia 
toată lumea că va cânta Katerina Petrovna la clavicord 
valsuri şi ecoseze şi că are să fie dans, aşa că toţi, gândindu- 
se la asta, veniseră în toaletă de bal. 

Viaţa provincială era, în 1812, aceeaşi de totdeauna; cu 
deosebirea doar că în oraş era mai multă animaţie datorită 
prezenţei atâtor familii bogate din Moscova şi că, întocmai 
ca în tot ce se petrecea pe atunci în Rusia, era şi aici de 
remarcat un sentiment de pasionată trăire a clipei prezente 
(când nimic nu te mai înspăimântă şi când nimic nu mai are 


în viaţă importanţă), iar în locul discuţiilor banale, care 
altădată se refereau la vreme şi la cunoştinţele comune, 
erau acum în centrul atenţiei Moscova, armata şi Napoleon. 

Societatea adunată în casa guvernatorului era cea mai 
bună societate a Voronejului. 

Doamne erau foarte multe şi printre ele erau şi câteva 
cunoştinţe de-ale lui Nikolai, de la Moscova; dar printre 
bărbaţi nu era niciunul care să fi putut rivaliza, cât de cât, 
cu cavalerul ordinului, Sfântul Gheorghe, ofiţerul de husari, 
şi totodată amabilul şi binecrescutul conte Rostov. Printre 
bărbaţi era şi un italian prizonier - fost ofiţer în armata 
franceză, şi Nikolai simţea că prezenţa acestui prizonier îl 
înălța şi mai mult, ca importanţă, pe el, eroul rus. Era 
oarecum un trofeu. Nikolai simţi lucrul acesta şi i se păru că 
toată lumea îl priveşte cu aceiaşi ochi pe italian; de aceea, 
el îl trată pe ofiţerul francez cu amabilitate, dar totodată cu 
demnitate şi rezervă. 

De cum intră Nikolai, în uniforma lui de husar, răspândind 
în jurul său miros de parfum şi de vin, şi deîndată ce repetă 
şi auzi spunându-i-se de câteva ori cuvintele: vaut mieux 
tard que jamais, toţi făcură cerc în jurul lui. Toate privirile 
se îndreptară asupra lui şi el simţi numaidecât că ocupa 
poziţia care i se cuvenea în acest oraş de provincie şi care-i 
plăcuse întotdeauna; dar acum, după ce atâta vreme îi 
lipsise, poziţia de om iubit de toată lumea îl îmbăta de 
plăcere. Nu numai prin staţiile de poştă, prin hanuri sau în 
atelierul de covoare al moşierului se simţiseră măgulite 
fetele de atenţiile lui; şi aici chiar, la serata guvernatorului, 
erau (cum i se părea lui Nikolai) o grămadă de cuconiţe 
tinere şi de fete drăguţe, care abia aşteptau să-şi îndrepte 
Nikolai atenţia asupra lor. Cucoanele şi domnişoarele 
cochetau cu el, iar cei vârstnici, chiar din prima zi, începură 
să-şi bată capul cum ar face să-l însoare şi să-l îmblânzească 
pe acest tânăr şi năzdrăvan husar. Printre aceştia din urmă 
era însăşi nevasta guvernatorului, care îl primi pe Rostov ca 


pe o rudă apropiată, numindu-l „Nicolas” şi spunându-i 
Pe, pe ÎN 

Katerina Petrovna începu într-adevăr să cânte valsuri şi 
ecoseze şi se porni dansul, în timpul căruia Nikolai, sprinten 
cum era, cuceri cu totul întreaga societate a guberniei. Îi 
uimi pe toţi prin felul lui de a dansa, degajat şi aparte. Era 
chiar şi el cam mirat de felul cum dansa în seara aceea. Nu 
dansase niciodată aşa la Moscova şi acolo ar fi considerat 
chiar drept necuviincios şi mauvais genre862 acest fel de a 
dansa prea degajat; aici însă simţea nevoia să-i uimească pe 
toţi prin ceva ieşit din comun, care să le pară tuturor ceva 
la ordinea zilei în capitală şi încă neştiut în provincie. 

Toată seara, Nikolai acordă cea mai mare atenţie unei 
tinere femei blonde, cu ochi albaştri, grăsulie şi foarte 
drăguță, nevasta unuia dintre funcţionarii guberniei. Cu 
acea naivă convingere a tuturor oamenilor de viaţă când 
sunt tineri, anume că nevestele altora sunt făcute pentru ei, 
Rostov nu se mai dezlipi de lângă tânăra femeie şi, în 
acelaşi timp, se purtă cu bărbatul ei prieteneşte, cu aere 
oarecum de conspirator, ca şi când, deşi nu vorbeau despre 
asta, ar fi ştiut amândoi cât de bine se vor înţelege ei, adică 
Nikolai cu nevasta funcţionarului. Numai că bărbatul părea 
să nu împărtăşească această convingere şi căuta să se 
poarte cu Rostov cât mai morocănos. Dar blajina naivitate a 
lui Nikolai era atât de nemărginită, încât uneori soţul se 
lăsa, fără voia lui, furat de veselia tânărului husar. Totuşi, 
spre sfârşitul seratei, pe măsură ce faţa nevestei sale se 
îmbujora mai tare şi se tot însufleţea, faţa bărbatului 
devenea tot mai serioasă şi mai posomorâtă, ca şi când 
porţia de însufleţire ar fi fost numai una pentru amândoi şi 
pe măsură ce sporea la nevastă, scădea la bărbat. 

V, 

NIKOLAI, MEREU CU SURÂSUL pe buze, şedea, puţin 
îndoit de mijloc, într-un fotoliu, aplecându-se în aşa fel, 
încât să fie cât mai aproape de blondină, şi-i tot făcea la 
complimente mitologice. 


Schimbându-şi agil poziţia picioarelor, în pantaloni strânşi 
pe pulpe, răspândind în juru-i miros de parfum şi 
admirându-şi şi partenera, şi propria-i persoană, şi formele 
picioarelor sale, frumos reliefate de pantalonii întinşi pe 
pulpe, Nikolai îi spunea blondinei că el, aici, la Voronej, are 
de gând să răpească o femeie. 

— Ce fel de femeie? 

— Splendidă, divină. Are ochii (Nikolai se uită la ochii ei) 
albaştri ca cerul, gura ca de mărgean, e albă ca zăpada... şi 
se uită la umerii ei, statura Dianei... 

Soţul se apropie de ei şi îşi întrebă posomorât nevasta 
despre ce vorbeau. 

— A, Nikita Ivanâci, zise Nikolai, sculându-se politicos în 
picioare. 

Şi, ca şi când ar fi vrut să-l facă şi pe Nikita Ivanâci să ia 
parte la glumele lui, începu să-i spună şi lui că are de gând 
să răpească o blondină. 

Soţul zâmbi posac; soţia vesel... Stăpâna casei, blajina 
soţie a guvernatorului, se apropie de ei, cu dezaprobarea 
înscrisă pe faţă. 

— Anna Ignatievna vrea să te vadă, Nicolas, spuse ea, 
pronunţând cu aşa ton cuvintele, „Anna Ignatievna”, încât 
Rostov înţelese numaidecât că Anna Ignatievna trebuie să 
fie un foarte însemnat personaj. Haidem, Nicolas. Mi-ai dat 
voie să-ţi spun pe nume, nu-i aşa? 

— O, da, ma tante863. Dar cine-i? 

— E Anna Ignatievna Malvinţeva. A auzit de tine de la 
nepoata ei, pe care ai salvat-o... Ghiceşti? 

— Câte n-oi fi salvat eu! Răspunse Nikolai. 

— Nepoată-sa e prinţesa Bolkonskaia. Acum e aici, în 
Voronej, cu mătuşa ei. Oho, cum te-ai înroşit! Ce, nu 
cumva...? 

— Vai de mine. Nici nu m-am gândit, ma tante. 

— Bine, bine. Of, ce poamă-mi eşti! 

Soţia guvernatorului îl duse în faţa unei bătrâne înalte şi 
foarte grase, care purta pe cap o tocă albastră şi care 


tocmai îşi isprăvise partida ei de cărţi cu cele mai 
simandicoase feţe ale oraşului. Era Malvinţeva, o văduvă 
bogată şi fără copii, mătuşă după mamă a prinţesei Maria, 
şi care locuia în permanenţă la Voronej. Când se apropie 
Rostov, ea stătea în picioare şi-şi plătea datoria la cărţi. Se 
uită la el sever şi grav, printre gene, şi continuă să-l certe 
pe generalul la care pierduse. 

— Foarte bucuroasă, dragul meu, zise ea, întinzându-i 
mâna. Să pofteşti, rogu-te, şi pe la noi. 

După ce schimbară câteva cuvinte despre prinţesa Maria 
şi despre răposatul ei tată, pe care, pe cât părea, doamna 
Malvinţeva nu-l prea avusese la inimă, şi după ce-l întrebă 
ce ştia de prinţul Andrei, care nici el nu se bucura, 
pesemne, de prea multă trecere la ea, trufaşa bătrână îl 
lăsă să plece, reînnoindu-i invitaţia de a veni pe la ea. 

Nikolai îi făgădui şi se înroşi iarăşi când se înclină în faţa 
Malvinţevei. De câte ori se pomenea de prinţesa Maria, 
Rostov încerca un sentiment de jenă şi chiar de teamă, fără 
să-şi dea nici el seama de ce. 

Luându-şi rămas bun de la Malvinţeva, Rostov voi să se 
întoarcă la dans, dar micuța soţie a guvernatorului îi atinse 
mâneca hainei cu mâna ei grăsună şi, spunându-i că are să-i 
vorbească ceva, îl duse într-un salonaş cu divane, din care 
cei care se găseau aici se retraseră îndată, ca să n-o 
stingherească pe stăpâna casei. 

— Ştii, mon cher, spuse soţia guvernatorului cu o expresie 
de seriozitate pe chipul ei mic şi blând. Uite, asta e tocmai 
partida care-ţi trebuie ţie; vrei să ţi-o peţesc? 

— Pe cine, ma tante? Întrebă Nikolai. 

— Pe prinţesă. Katerina Petrovna spune că ar fi mai 
nimerită Lili, dar după mine mai nimerită e prinţesa. Vrei? 
Sunt sigură că mama ta are să-mi fie recunoscătoare. Şi pe 
drept cuvânt, ce fată! O minune de fată! Şi nu-i chiar atât 
de urâtă. 

— Ba, chiar deloc, spuse Nikolai, ca şi cum s-ar fi simţit 
jignit. Eu, ma tante, aşa cum se cuvine unui bun soldat, 


niciodată nu mă-nghesui, dar nici de dat în lături nu mă 
dau, spuse Rostov, fără să apuce a se gândi la ceea ce 
spunea. 

— la seama: nu-i glumă. 

— De glumă îmi arde mie? 

— Da, da, vorbi soţia guvernatorului, mai mult ca pentru 
sine. Dar iată ce vreau să-ţi spun, entre autres mon cher. 
Vous etes trop assidu aupres de l'autre, la blonde864. Mi-e 
milă de bărbatul ei, zău... 

— A, nu, suntem prieteni cu el, zise, în naivitatea lui, 
Nikolai. 

Nici prin gând nu-i trecea că un atât de vesel fel de a-şi 
petrece vremea putea fi pentru cineva prilej de supărare. 

„Ce gogomănii i-am spus, păcatele mele, soţiei 
guvernatorului!” îşi aminti deodată Nikolai în timpul cinei. 
„Acum se apucă să mă însoare... Şi Sonia?” Iar când îşi lua 
rămas bun de la soţia guvernatorului, care nu uită să-i mai 
repete o dată, zâmbind: „Aşadar, ţine minte”, el o luă mai la 
o parte şi-i spuse: 

— Uite ce este, să-ţi spun drept, ma tante... 

— Ce-i, ce este, dragul meu? Hai să stăm aici. 

Pe Nikolai pusese stăpânire deodată dorinţa şi nevoia 
imperioasă de a-şi destăinui, acestei femei aproape străine, 
gândurile cele mai ascunse (gânduri pe care nu le-ar fi 
destăinuit nici mamei, nici sorei lui şi nici măcar unui 
prieten). Mai târziu, când îşi amintea de această pornire de 
sinceritate absolută, pornire prin nimic justificată, care avu 
însă pentru el urmări foarte însemnate, i se părea (aşa cum 
li se pare totdeauna oamenilor) că a fost doar aşa, un 
capriciu, un fleac; cu toate astea, sinceritatea lui spontană, 
împreună cu alte întâmplări mărunte, avură pentru el şi 
pentru întreaga lui familie consecinţe uriaşe. 

— Iată ce e, ma tante. Maman vrea demult să mă însoare 
cu o fată bogată; dar mie ideea de a mă însura pentru bani 
îmi face silă. 

— O, da, înţeleg, spuse soţia guvernatorului. 


— Prinţesa Bolkonskaia e însă cu totul altceva; mai întâi, 
ca să fiu sincer, îmi place foarte mult; e tocmai după inima 
mea; şi pe urmă, lucru curios, de când am întâlnit-o, în 
împrejurările acelea ciudate, mi-a trecut deseori prin cap 
gândul că asta înseamnă destin. Şi închipuieşte-ţi, ma tante: 
maman se gândea demult la ea, dar înainte n-am avut 
prilejul s-o întâlnesc, nu ştiu cum s-a tot întâmplat: nu ne- 
am întâlnit. lar pe vremea când soră-mea, Nataşa, era 
logodnica fratelui ei, pe atunci, vezi, nici nu mă puteam 
gândi să mă însor cu ea. A trebuit s-o întâlnesc anume după 
ce Nataşa a rupt logodna; ei, şi pe urmă, cum ştii... asta e... 
N-am spus asta nimănui şi nici n-am s-o spun. Îţi spun 
numai dumitale... 

Soţia guvernatorului îl strânse recunoscătoare de braţ. 

— Dumneata o cunoşti pe Sophie, verişoara mea? O 
iubesc, i-am promis s-o iau de nevastă şi mă voi căsători cu 
ea... Aşa că, vezi, de o căsătorie cu alta nici nu poate fi 
vorba, spuse încurcat şi roşind Nikolai. 

— Mon cher, mon cher, ce fel judeci? Păi, Sophie n-are 
nimic şi tu singur spuneai că afacerile tatălui tău merg 
foarte prost. Dar maman? Asta ar omoril-o! Şi apoi, Sophie, 
dacă-i fată cu suflet, cum ar putea suporta viaţa pe care aţi 
duce-o? O mamă adusă la disperare, afacerile ducându-se 
de râpă... Nu, mon cher, tu şi Sophie trebuie să înţelegeţi 
lucrul acesta. 

Nikolai tăcea. Îi făcea plăcere să-i audă argumentele. 

— Totuşi, nu se poate, ma tante, zise el oftând, după o 
scurtă tăcere. Apoi, nici nu e sigur dacă prinţesa ar vrea să 
se mărite cu mine. Şi încă ceva. Acum ea e în doliu. Cum ar 
putea să se gândească la măritiş? 

— D-apoi ce crezi că eu te şi însor, cât ai bate din palme? Il 
y a maniere et maniere865, spuse soţia guvernatorului. 

— Straşnică peţitoare-mi eşti, ma tante... zise Nikolai, 
sărutându-i mâna dolofană. 

VI. 


SOSIND LA MOSCOVA DUPĂ întâlnirea cu Rostov, 
prinţesa Maria găsi acolo pe nepotul ei împreună cu 
guvernorul lui, precum şi scrisoarea prinţului Andrei, care-i 
indica drumul de urmat spre Voronej, la mătuşa lor, doamna 
Malvinţeva. Grijile călătoriei, neliniştea pe care i-o pricinuia 
gândul la fratele ei, acomodarea la o altă viaţă, într-o 
locuinţă nouă, figurile noi întâlnite, educaţia nepoţelului, 
toate acestea înăbuşeau în sufletul prinţesei Maria 
sentimentul acela care i se păruse o ispită şi care o chinuise 
şi în timpul bolii tatălui ei şi după moartea acestuia şi, mai 
ales, după întâlnirea cu Rostov. Era tristă. Durerea pierderii 
tatălui, îmbinându-se în inima ei cu nenorocirea Rusiei, îi 
apăsa şi-i îngreuna din ce în ce mai mult şi acum sufletul, 
după o lună, cât trecuse de atunci, în condiţiile unei vieţi 
mai liniştite. Era îngrijorată: gândul că fratele ei, singurul 
om apropiat care-i mai rămăsese, înfrunta necontenite 
primejdii, o chinuia tot timpul. Mai era şi preocupată de 
educaţia nepoţelului, de care nu se simţise niciodată în 
stare; dar în adâncul sufletului ei se simţea împăcată, având 
conştiinţa că reuşise să-şi înăbuşe visurile stârnite de 
întâlnirea cu Rostov şi nădejdile personale legate de acest 
fapt. 

Când, a doua zi după serata din casa ei, soţia 
guvernatorului veni la doamna Malvinţeva şi-i vorbi de 
planurile sale (făcând, bineînţeles, rezerva că, deşi în 
împrejurările actuale nu putea fi vorba de o peţire în toată 
regula, nu era totuşi necuviincios să se întâlnească tinerii şi 
să li se dea prilejul de a se cunoaşte unul pe altul) şi când, 
după ce primi încuviințarea mătuşii, soţia guvernatorului 
aduse vorba de Rostov în prezenţa prinţesei Maria, 
lăudându-l şi povestind cum se înroşise el când îi vorbise de 
dânsa, prinţesa Maria nu simţi bucurie, ci durere: pacea şi 
echilibrul ei lăuntric piereau şi din nou se trezeau în ea 
dorinţele, îndoielile, reproşurile şi nădejdile. 

Două zile, între primirea acestei ştiri şi vizita lui Rostov, 
prinţesa Maria nu se gândi decât la felul cum se cuvenea să 


se poartă cu el. Ba se hotăra să nu apară în salon atunci 
când va veni el la mătuşă-sa, căci ei, în mare doliu fiind, nu 
i-ar sta bine să primească vizite, ba îşi zicea că ar fi o 
impoliteţe, după tot ce făcuse el pentru dânsa; ba îi trecea 
prin cap că mătuşa ei şi soţia guvernatorului au în vedere 
unele planuri privitoare la ea şi la Rostov (şi privirile şi 
vorbele lor păreau chiar să confirme uneori aceste 
bănuieli); ba îşi spunea că numai ea, în josnicia ei, îşi putea 
face astfel de gânduri despre cele două femei: nu se putea 
să nu înţeleagă ele că, în situaţia ei, când încă nici nu şi-a 
scos voalul de doliu, o asemenea peţitorie ar fi o jignire, atât 
pentru ea, cât şi pentru memoria tatălui său. Presupunând 
că avea să apară la venirea lui în vizită, prinţesa Maria 
chibzuia din vreme ce-i va spune el şi cuvintele pe care i le 
va spune ea lui; şi, când i se păreau nemeritat de reci 
cuvintele acestea, când i se părea că prea spuneau multe. 
Dar mai mult decât orice o înspăimânta faptul că la această 
întâlnire - simţea ea bine - o va cuprinde şi stăpâni 
tulburarea, care o va trăda de cum va da ochicu el. 

Totuşi când duminică, după liturghie, lacheul anunţă în 
salon că sosise contele Rostov, prinţesa nu se arătă defel 
tulburată; doar cât se îmbujoră puţin şi ochii îi licăriră de o 
lumină nouă, strălucitoare. 

— Dumneata l-ai văzut, mătuşică? Întrebă prinţesa Maria 
cu voce calmă, fără să ştie nici ea cum de putuse rămâne, în 
aparenţă, atât de liniştită şi de naturală. 

Când Rostov intră în salon, prinţesa Maria îşi lăsă un 
moment capul în piept, ca pentru a-i da musafirului răgaz 
să se salute cu mătuşa; apoi, chiar în clipa când Nikolai se 
întorcea spre ea, ridică fruntea şi ochii ei scânteietori îi 
întâlniră privirea. Cu o mişcare plină de demnitate şi graţie, 
ea se ridică surâzând, îi întinse mâna subţire şi gingaşă şi-i 
vorbi cu o voce, în care pentru întâia oară îi răsunau 
coardele tainice ale feminităţii. Mademoiselle Bourienne, 
care era şi ea în salon, se uită nedumerită, în prada uimirii, 
la prinţesa Maria. Nici ea, care era o cochetă iscusită, nici 


ea n-ar fi putut manevra mai bine la întâlnirea cu bărbatul 
căruia trebuia să-i placă. 

„Ori îi vine bine în negru, ori s-a făcut într-adevăr 
frumoasă şi eu n-am prins de veste. Ce tact, mai ales, şi câtă 
graţie!” îşi zicea mademoiselle Bourienne. 

Dacă prinţesa Maria ar fi fost în stare să gândească în 
clipa aceea, s-ar fi mirat şi mai mult decât mademoiselle 
Bourienne de schimbarea ce se petrecuse în ea. Din clipa 
când văzu în faţa ochilor chipul acesta frumos şi drag, o 
putere nouă de viaţă puse stăpânire pe ea, dictându-i, 
împotriva voinţei ei, cum să vorbească şi să se mişte. Faţa 
ei, din clipa când intrase Rostov, se transfigurase. Aşa cum, 
atunci când se aprinde brusc lumina într-un felinar sculptat 
şi pictat, iese la iveală pe neaşteptate pe pereţii lui 
complicata şi iscusita-i lucrătură artistică, ce te uimeşte cu 
frumuseţea ei, dar care înainte ţi se părea grosolană, 
obscură şi stupidă, tot aşa se transfigură deodată chipul 
prinţesei Maria. Pentru întâia oară ieşea la lumină toată 
frumuseţea şi curăţenia lăuntrică, spirituală, pe care viaţa 
ei de până atunci o cunoscuse. Tot chinul ei lăuntric, 
neîmpăcarea ei cu sine, suferinţele, năzuinţa spre bine, 
resemnarea, iubirea, sacrificiul de sine, toate acestea se 
răsfrângeau acum în ochii strălucitori, în zâmbetul fin, în 
fiecare trăsătură a chipului ei delicat. 

Rostov văzu toate acestea la fel de limpede, ca şi când i-ar 
fi cunoscut întreaga viaţă. Simţea că fiinţa din faţa lui era 
ceva aparte, mai bună decât toate fiinţele pe care le 
întâlnise până atunci şi, mai cu seamă, mai bună decât el. 

Conversaţia fu dintre cele mai simple şi mai lipsite de 
importanţă. Vorbiră despre război, exagerând fără să vrea 
şi ei, aşa cum exagerau toţi, durerea ce le-o pricinuiau 
evenimentele, vorbiră despre ultima lor întâlnire, şi Nikolai 
căută să abată discuţia asupra altui subiect, vorbiră apoi 
despre buna soţie a guvernatorului, despre rudele lui 
Nikolai şi cele ale prinţesei Maria. 


Prinţesa Maria nu vorbi despre fratele ei şi câută să 
schimbe vorba ori de câte ori mătuşa sa pomenea de 
dânsul. Se vedea că ea se putea preface atunci când vorbea 
de nenorocirile Rusiei, dar că fratele îi era ceva prea 
aproape de suflet şi nu voia, nici nu putea vorbi cu uşurinţă 
despre dânsul. Nikolai observă lucrul acesta, aşa cum în 
general prinse, cu un spirit de observaţie care nu-i era de 
fel propriu, toate delicatele trăsături de caracter ale 
prinţesei Maria, trăsături care nu făceau decât să-l 
întărească în convingerea că ea era o fiinţă cu totul aparte, 
o fiinţă ieşită din comun. Întocmai ca şi prinţesa Maria când 
se vorbea de el, Nikolai se înroşea şi se intimida ori de câte 
ori vorbea cineva de prinţesă, sau numai cât se gândea la 
dânsa; dar în faţa ei, nu se simţea defel stingherit şi vorbea 
cu totul altceva decât se pregătise să spună; nu spunea 
totuşi decât ceea ce-i trecea în clipa aceea prin cap şi se 
întâmpla să fie totdeauna potrivit. 

În cursul scurtei sale vizite, aşa cum se întâmpla 
întotdeauna acolo unde sunt copii, Nikolai recurse, într-un 
moment când conversaţia lâncezea, la copilul prinţului 
Andrei, îl mângâie şi-l întrebă dacă n-ar vrea să se facă 
husar. Apoi îl luă pe micuţ în braţe, începu să-l învârtească 
vesel şi-i aruncă prinţesei Maria o privire. Înduioşată, 
fericită şi sfioasă, privirea ei urmărea copilul iubit în braţele 
bărbatului pe care-l iubea. Nikolai surprinse privirea 
aceasta şi, ca şi cum i-ar fi priceput înţelesul, se înroşi de 
plăcere şi începu să sărute voios şi binevoitor copilul. 

Din cauza doliului, prinţesa Maria nu ieşea, iar Nikolai nu 
socotea cuviincios să o viziteze; soţia guvernatorului, însă, 
îşi continuă, oricum, rolul de peţitoare, transmiţându-i lui 
Nikolai cuvintele măgulitoare spuse despre el de prinţesă şi 
viceversa, ori stăruind ca Rostov să se explice cu prinţesa 
Maria. În vederea acestei explicaţii, ea aranjă o întâlnire 
între cei doi tineri, în casa episcopului, înainte de slujbă. 

Deşi Rostov apucase să-i spună nevestei guvernatorului că 
nu va avea nici o explicaţie cu prinţesa Maria, el făgădui 


totuşi să vină. 

Aşa cum, la Tilsit, odinioară, Rostov nu-şi îngăduise să se 
îndoiască dacă era bine sau nu ceea ce toţi recunoşteau ca 
fiind bine, la fel şi acum, după o scurtă, dar sinceră 
frământare între năzuinţa de a-şi construi o viaţă aşa cum 
înţelegea el şi supunerea docilă faţă de împrejurări, alese 
calea din urmă şi se lăsă în voia acelei forţe care-l atrăgea 
încotrova, spre necunoscut (simţea prea bine lucrul acesta), 
cu o putere de nebiruit. Ştia că, după ce-i făcuse promisiuni 
Soniei, a-şi destăinui prinţesei Maria sentimentele ar fi 
însemnat ceea ce numea el o mârşăvie. Şi el ştia că mârşăvii 
nu va comite niciodată. Dar mai ştia, de asemenea (şi nu 
numai că ştia, ci şi simţea în adâncul sufletului său), că, 
lăsându-se acum în voia împrejurărilor şi a oamenilor care-l 
conduceau, nu numai că nu făcea nimic rău, ci, dimpotrivă, 
săvârşea ceva foarte însemnat - mai însemnat decât tot ce 
săvârşise de când trăia. 

După întâlnirea cu prinţesa Maria, deşi felul lui de viaţă 
rămăsese aparent acelaşi, toate plăcerile de altădată îşi 
pierduseră farmecul pentru el şi se gândea adeseori la 
dânsa; dar nu se gândea niciodată la ea aşa cum se gândea 
la toate fetele întâlnite până atunci în societate şi nici aşa 
exaltat cum se gândise cândva, multă vreme, la Sonia. La 
fiecare dintre fetele întâlnite el se gândise, ca orice om 
cinstit, ca la viitoarea lui soţie, împrumutându-le în 
imaginaţia lui toate atributele vieţii conjugale: capotul alb, 
samovarul, cupeul nevestei, copilaşii, maman, şi papa, felul 
lor de a se purta cu ea şi aşa mai departe. Şi toate aceste 
reprezentări ale viitorului îi făceau plăcere. Acum însă, 
când se gândea la prinţesa Maria, pe care rudele lui o 
peţeau, nu-şi putu reprezenta nimic, măcar o dată, despre 
viitoarea lui viaţă conjugală. Şi dacă încerca lucrul acesta, 
totul i se părea vag şi fals. Nu reuşea decât să-şi facă singur 
spaime. 

VII. 


GROAZNICA ŞTIRE A LUPTEI de la Borodino şi a 
pierderilor noastre în morţi şi răniţi, pe lângă şi mai 
groaznica veste a pierderii Moscovei, fură primite la 
Voronej pe la jumătatea lui septembrie. Prinţesa Maria, 
aflând de-abia din gazete că fratele ei fusese rănit şi 
neavând despre el nici o altă ştire, se pregătea să plece în 
căutarea prinţului Andrei, după câte auzise Nikolai (căci n-o 
mai întâlnise). 

Primind ştirile despre lupta de la Borodino şi despre 
părăsirea Moscovei, Rostov nu încerca atâta părere de rău, 
deznădejde, mânie sau dorinţă de răzbunare, ori alte 
asemenea sentimente, cât se pomeni dintr-o dată plictisit şi 
contrariat, ca şi cum i-ar fi fost ruşine şi s-ar fi simţit 
stingherit la Voronej. 1 se păreau prefăcătorii toate 
discuţiile pe care le auzea; nu ştia ce să creadă de toate 
acestea şi simţea că numai acolo, la regiment, totul ar 
deveni iarăşi clar pentru el. Începu să-i dea zor cu 
achiziţionarea cailor şi se supăra, adeseori pe nedrept, pe 
ordonanța lui şi pe vagmistru. 

Cu câteva zile înainte de plecarea lui Rostov, se anunţă la 
catedrala oraşului un tedeum pentru victoria obţinută de 
trupele ruse şi Nikolai luă parte la slujbă. În biserică el se 
aşeză cam la spatele guvernatorului şi ascultă slujba cu 
ceremonioasă gravitate, deşi cu gândul la cu totul alte 
lucruri. Când slujba se isprăvi, soţia guvernatorului îl 
chemă la dânsa. 

— Ai văzut-o pe prinţesă? Zise ea, arătând cu capul spre o 
doamnă în negru, care sta în strană. 

Nikolai o recunoscu îndată pe prinţesa Maria, nu atât 
după profilul care i se zărea de sub borurile pălăriei, cât 
după sentimentul acela de prudenţă, de teamă şi de milă 
care-l învălui în aceeaşi clipă. Adâncită, se vede, în 
gândurile ei, prinţesa Maria îşi făcea ultimele cruci înainte 
de a ieşi din biserică. 

Nikolai se uită cu uimire la faţa ei. Era aceeaşi faţă pe care 
i-o mai văzuse şi înainte; aceeaşi îi era expresia de gingaşă 


şi subtilă frământare interioară, dar acum era învăluită într- 
o cu totul altă lumină. O înduioşătoare expresie de durere, 
cucernicie şi nădejde se vedea pe chipul ei. Aşa cum i se 
întâmpla întotdeauna în prezenţa ei, Nikolai, fără să mai 
aştepte sfatul soţiei guvernatorului, fără să se întrebe dacă 
e bine, dacă e cuviincios sau nu să-i adreseze cuvântul aici, 
în biserică, se apropie de ea şi-i spuse că a auzit de durerea 
ce o lovise şi că o împărtăşea, din adâncul sufletului, şi el. 
Numai cât îi auzi vocea şi faţa ei se şi lumină brusc, 
răsfrângând totodată şi durere, şi bucurie. 

— Un singur lucru voiam să vă spun, prinţesă, zise Rostov, 
şi anume că, dacă prinţul Andrei Nikolaevici n-ar mai fi în 
viaţă, s-ar fi anunţat imediat în gazete, căci e vorba, doar, 
de un comandant de regiment. 

Prinţesa se uită la el fără să înţeleagă ce spunea, 
bucurându-se doar că vedea pe chipul lui expresia aceea de 
compătimire pentru durerea ei. 

— Şi eu ştiu, din atâtea alte cazuri, că rana de schijă (în 
ziare se vorbea de grenadă) ori e mortală şi cu efect 
imediat, ori e, dimpotrivă, foarte uşoară, zise Nikolai. 
Trebuie să nădăjduim ce e mai bine, şi eu sunt sigur... 

Prinţesa Maria îl întrerupse. 

— O, asta ar fi atât de îngro... începu ea şi, fără să-şi 
termine vorba, de emoție, îşi înclină capul cu o mişcare 
graţioasă (cum erau toate mişcările pe care le făcea în faţa 
lui), apoi, privindu-l recunoscătoare, plecă să-şi ajungă din 
urmă mătuşa. 

În seara aceea, Nikolai nu se duse la nimeni în vizită şi 
rămase acasă ca să încheie unele socoteli cu vânzătorii de 
cai. Când sfârşi cu treburile, era prea târziu ca să mai iasă 
undeva, dar prea devreme ca să se culce, şi Nikolai, singur, 
se plimbă multă vreme în sus şi-n jos prin odaie, meditând 
asupra vieţii lui, lucru care la el se întâmpla rar. 

Prinţesa Maria îi făcuse o impresie plăcută atunci, lângă 
Smolensk. Faptul că o întâlnise în împrejurări atât de ieşite 
din comun şi faptul că tocmai pe ea i-o recomandase, 


cândva, mama lui ca pe o partidă bogată, îl făcuseră să-i 
acorde o atenţie neobişnuită. La Voronej, în timpul vizitelor 
sale, impresia aceasta deveni şi puternică, nu numai 
plăcută. Nikolai fu uimit de marea frumuseţe morală pe 
care o observase de data aceasta la dânsa. Deşi se pregătea 
de câtva timp să plece, nu-i trecuse până acum prin cap să 
regrete faptul că, plecând din Voronej, se lipsea de plăcerea 
de a o vedea pe prinţesa Maria. Dar întâlnirea de azi din 
biserică (Nikolai simţea lucrul acesta) i se întipărise în 
inimă mai adânc decât ar fi prevăzut şi mai adânc decât ar 
fi dorit pentru liniştea sa. Faţa ei palidă, fină şi tristă, 
privirea ei strălucitoare, mişcările ei line şi graţioase şi, mai 
ales, adânca şi gingaşa tristeţe ce se citea din toate 
trăsăturile ei îl nelinişteau şi-i solicitau compătimirea. 
Rostov nu putea răbda să vadă la bărbaţi expresia unei 
înalte vieţi interioare (de aceea nici nu-l iubea pe prinţul 
Andrei); el numea cu dispreţ toate acestea filosofie şi visări; 
dar la prinţesa Maria tocmai în această tristeţe, ce exprima 
toată adâncimea vieţii ei interioare, care-i lipsea lui Nikolai, 
el simţea o irezistibilă atracţie. 

„Ce fată minunată trebuie să fie. Înger, nu altceva, îşi 
spunea el. De ce nu sunt liber, de ce m-am pripit aşa cu 
Sonia?” Şi, fără voia lui, comparaţia între ele i se impuse: 
una lipsită, cealaltă înzestrată din plin cu darurile spirituale 
care-i erau străine lui Nikolai şi pe care tocmai de aceea el 
le preţuia atât de mult. Încercă să-şi închipuie ce s-ar fi 
întâmplat dacă ar fi fost el liber. În ce fel i-ar fi făcut el 
propunerea şi cum ar fi devenit ea soţia lui? Dar nu, lucrul 
acesta nu şi-l putea închipui. 1 se făcu frică şi nu-şi putu 
trezi în minte nici o icoană limpede. Cu Sonia, el îşi făurise 
demult un tablou al viitorului său; şi toate erau atât de 
simple şi de limpezi, tocmai pentru că erau numai în 
închipuire şi pentru că el ştia tot ce se petrece cu Sonia; 
dar viitorul împreună cu prinţesa Maria nu şi-l putea 
închipui, tocmai pentru că el n-o înţelegea, ci o iubea doar. 


Visurile lui în legătură cu Sonia aveau în ele ceva vesel, 
ceva de jucărie. Dar să se gândească la prinţesa Maria îi 
era totdeauna greu şi i se părea într-o oarecare măsură, 
înfricoşător. 

„Cum se ruga! Îşi aminti el. Se vedea că pune tot sufletul 
în rugăciune. Da, asta-i rugăciunea care mută munţii din loc 
şi sunt încredinţat că rugăciunea îi va fi ascultată. De ce 
oare nu mă rog şi eu să mi se dea lucrul de care am nevoie? 
Îşi aminti el. Dar care-i lucrul de care am eu nevoie? De 
libertate, de independenţă faţă de Sonia. Bine spunea ea, îşi 
aminti el de cuvintele soţiei guvernatorului, numai la 
nenorociri mă pot aştepta dacă mă însor cu Sonia, 
încurcături, mama nenorocită... afacerile băneşti... 
încurcături, groaznice încurcături! Şi, pe urmă, eu nici n-o 
iubesc. Nu, n-o iubesc aşa cum s-ar cuveni. Dumnezeule! 
Scoate-mă din această situaţie îngrozitoare şi fără ieşire! 
Începu el deodată să se roage. Da, rugăciunea poate muta 
şi munţii din loc, dar trebuie să crezi şi să nu te rogi aşa 
cum ne rugam noi când eram copii, eu şi Nataşa, cerând lui 
Dumnezeu să se facă zăpada zahăr şi dând fuga în curte să 
vedem dacă într-adevăr s-a făcut zăpada zahăr. Nu, eu 
acuma doar nu mă rog pentru fleacuri”, zise el, punându-şi 
luleaua într-un colţ; şi, împreunându-şi mâinile, îngenunche 
în faţa icoanei. Apoi, înduioşat de amintirea prinţesei Maria, 
începu să se roage aşa cum de multă vreme nu se mai 
rugase. Ochii îi erau umezi şi lacrimile îl înecau, când în 
prag se ivi, cu nişte hârtii în mână, Lavruşka. 

— Prostule! Ce dai aşa buzna nechemat? Se răsti Nikolai, 
sărind repede în picioare. 

— De la guvernator, rosti cu voce somnoroasă Lavruşka, a 
venit culierul, aveţi scrisoare. 

— Bine, bine, mulţumesc, pleacă! 

Nikolai luă cele două scrisori. Una era de la mamă-sa, 
cealaltă de la Sonia. Le cunoscu după scris şi desfăcu mai 
întâi scrisoarea Soniei. Dar abia citi câteva rânduri, că faţa i 
se îngălbeni şi ochii i se măriră de spaimă şi de bucurie. 


— Nu, asta-i cu neputinţă! Rosti el cu glas tare. 

Şi, nemaiputând sta locului, începu să se plimbe în lung şi- 
n lat prin odaie cu scrisoarea în mână, citind-o. O parcurse 
în fugă, apoi o mai citi o dată şi încă o dată, apoi, ridicând 
din umeri şi dând braţele în lături, se opri în mijlocul odăii, 
cu gura căscată şi cu ochii aţintiţi în gol. Lucrul pentru care 
nici n-apucase bine să se roage, cu credinţa că Dumnezeu îi 
va asculta rugăciunea, se împlinise; dar Nikolai era mirat 
de faptul acesta, ca şi cum ar fi fost ceva neobişnuit, ca şi 
cum niciodată nu s-ar fi aşteptat şi ca şi cum tocmai 
împlinirea atât de grabnică a dorinţei lui i-ar fi dovedit că 
nu era ceva venit de la Dumnezeu, la care se rugase, ci o 
simplă întâmplare. 

Nodul care-l ţinea pe Rostov legat şi care părea de 
nedesfăcut, era dezlegat prin această neaşteptată scrisoare 
a Soniei, pe care nimic n-o provocase (după cum i se părea 
lui Nikolai). Ea îi scria că ultimele împrejurări nenorocite, 
pierderea aproape a întregului avut al Rostovilor la 
Moscova şi dorinţa, nu o dată formulată de contesă, ca 
Nikolai să se însoare cu prinţesa Bolkonskaia, precum şi 
tăcerea şi răceala lui din ultima vreme, toate acestea la un 
loc o făcuseră să ia hotărârea de a renunţa la promisiunea 
lui de căsătorie şi de a-i reda deplina libertate. 

„Prea mă apăsa greu gândul că pot fi eu pricina 
supărărilor şi discordiei în familia care m-a ocrotit, scria ea, 
iar dragostea mea nu are decât un singur ţel: fericirea celor 
pe care îi iubesc; de aceea te implor, Nicolas, să te consideri 
liber şi să ştii că, în ciuda celor întâmplate, nimeni nu te 
poate iubi mai mult decât Sonia ta.” 

Amândouă scrisorile veneau din Troiţa. A doua era de la 
contesă. În scrisoarea aceasta i se descriau ultimele zile la 
Moscova, plecarea, incendiul şi pierderea întregului avut. 
Tot în scrisoarea aceasta contesa îi mai scria, între altele, că 
prinţul Andrei e printre răniții care călătoreau împreună cu 
ei. Starea lui era foarte gravă, dar acum doctorul spune că 


sunt speranţe mai multe. Sonia şi Nataşa îl îngrijesc ca 
nişte adevărate infirmiere. 

Cu scrisoarea aceasta, Nikolai se duse a doua zi la 
prinţesa Maria. Nici Nikolai, nici prinţesa Maria nu rostiră 
vreo vorbă cu privire la ceea ce puteau însemna cuvintele 
„Nataşa îl îngrijeşte”; dar datorită acestei scrisori, între 
Nikolai şi prinţesă se stabili, dintr-o dată, o mai mare 
apropiere, cam ca raporturile de rudenie. 

În ziua următoare, Rostov o conduse pe prinţesa Maria, 
care pleca la Iaroslavl, şi în câteva zile se întoarse şi el 
înapoi la regiment. 

VIII. 

SCRISOAREA SONIEI CĂTRE Nikolai, care era pentru el o 
îndeplinire a rugăciunii, fusese scrisă la Troiţa. lată ce 
anume o provocase. Gândul de a-l însura pe Nikolai cu o 
fată bogată o preocupa din ce în ce mai mult pe bătrâna 
contesă. Ea ştia că Sonia era piedica principală. Şi viaţa 
Soniei în ultima vreme, mai ales după scrisoarea lui Nikolai 
care descria întâlnirea lui cu prinţesa Maria la 
Bogucearovo, devenise din zi în zi mai grea în casa 
contesei. Bătrâna nu scăpa nici un prilej de a-i face Soniei 
observaţii jignitoare sau chiar crude. 

Câteva zile înainte de plecarea din Moscova însă, contesa, 
mişcată şi tulburată de câte se petreceau, o chemase pe 
Sonia la ea şi, în loc de reproşuri şi de pretenţii, îi adresase 
cu lacrimi în ochi rugămintea ca, sacrificându-se, drept 
recunoştinţă pentru tot ce făcuseră pentru ea, să rupă 
legăturile cu Nikolai. 

— Nu voi avea linişte până nu-mi vei făgădui lucrul acesta. 

Sonia izbucni într-un plâns isteric şi răspunse, printre 
hohote, că va face totul, că e gata la orice, dar nu-şi dădu 
de-a dreptul făgăduinţa cerută; în adâncul sufletului, ea nu 
se putea hotări să facă ceea ce cereau de la ea. Trebuia să 
se jertfească pe sine pentru fericirea familiei care o hrănise 
şi o crescuse. Era în obişnuinţa Soniei să se jertfească 
pentru fericirea altora. Situaţia ei în această casă era de 


aşa natură, încât numai pe calea sacrificiului putea să-şi 
arate calităţile; şi ea se deprinsese şi-i plăcea chiar să facă 
sacrificii. Însă alte dăţi, ori de câte ori se jertfise, era 
bucuroasă să ştie că, prin această jertfă de sine, ea sporea 
în valoare atât în propriii săi ochi, cât şi în ai celorlalţi, şi 
devenea astfel şi mai vrednică de Nicolas, pe care-l iubea 
mai mult decât orice pe lume; pe când acum, jertfa care i se 
cerea era să renunţe tocmai la ceea ce constituia pentru 
dânsa toată răsplata sacrificiilor ei, întregul sens al 
existenţei sale. Şi, pentru prima oară în viaţă, ea simţi o 
ciudă amară faţă de aceia care îi făcuseră atâta bine pentru 
ca s-o chinuiască apoi cu atât mai crunt; simţi că o 
pizmuieşte pe Nataşa, care nu cunoscuse nimic asemănător 
vreodată, care nu avusese niciodată nevoie să facă sacrificii 
şi-i obliga pe ceilalţi să se jertfească pentru dânsa şi care 
era totuşi răsfăţata tuturor. Pentru prima oară Sonia simţi 
cum, din potolita şi curata ei iubire pentru Nicolas, începea 
dintr-o dată să crească un sentiment pătimaş, mai presus şi 
de legi, şi de virtute, şi de religie. Şi, sub înrâurirea acestui 
sentiment, Sonia care, tot ducându-şi viaţa în funcţie de 
alţii, se învățase, fără voia ei, să fie un caracter ascuns, 
răspunse contesei în termeni vagi şi generali, evită 
discuţiile cu ea şi se hotări să aştepte până se va întâlni cu 
Nikolai, cu gândul ca la această întâlnire, în loc să-i redea 
libertatea, să-l lege, dimpotrivă, pentru totdeauna de dânsa. 
Pregătirile de drum şi groaza ultimelor zile de şedere a 
Rostovilor la Moscova înăbuşiră în sufletul Soniei gândurile 
triste ce o chinuiau. Era bucuroasă să scape de ele, 
ocupându-se cu tot felul de treburi practice. Dar când află 
de prezenţa prinţului Andrei în casa lor, o cuprinse - cu 
toată compătimirea sinceră ce o avea pentru el şi pentru 
Nataşa - bucuria superstiţioasă că Dumnezeu nu îngăduie 
ca ea să fie despărțită de Nicolas. Ştia că Nataşa nu-l iubise 
decât pe prinţul Andrei şi că nu încetase să-l iubească. Mai 
ştia că acum, puşi laolaltă în împrejurări atât de 
îngrozitoare, ei se vor apropia din nou unul de altul şi că, în 


cazul acesta, Nicolas, ca o urmare a rudeniei care avea să 
intervină între ei, nu se va mai putea căsători cu prinţesa 
Maria. Cu toată grozăvia celor întâmplate în ultimele zile de 
şedere la Moscova şi în primele zile ale călătoriei, 
sentimentul acesta, conştiinţa aceasta a amestecului 
Providenţei în treburile ei personale, o bucura pe Sonia. 

La lavra Troiţa, Rostovii făcură cel dintâi popas de zi din 
călătoria lor. 

Li se dădură în arhondaricul lavrei trei odăi mari, dintre 
care una o ocupă prinţul Andrei. Rănitului îi era mult mai 
bine în ziua aceea. Nataşa era cu el. În odaia vecină erau 
contele şi contesa, în respectuoasă conversaţie cu stareţul, 
ce venise să-şi vadă aceste vechi cunoştinţe, care-i făcuseră 
mereu danii pentru mânăstire. Sonia era şi ea de faţă, 
chinuită de curiozitatea de a afla despre ce vorbeau prinţul 
Andrei şi Nataşa. Le auzea zgomotul glasurilor prin uşă. 
Deodată, uşa dinspre odaia prinţului Andrei se deschise. 
Nataşa ieşi cu o expresie de nelinişte pe faţă şi, fără să-l 
observe pe călugărul care se ridicase s-o întâmpine şi îşi 
potrivea mâneca largă a mâinii drepte, pentru a o 
binecuvânta, se apropie de Sonia şi o apucă de mână. 

— Nataşa, ce ai? Vino aici, zise contesa. 

Nataşa se apropie să primească binecuvântarea, şi 
stareţul o sfătui să ceară ajutorul lui Dumnezeu şi al 
Sfântului Nicolae. 

Cum ieşi stareţul, Nataşa îşi luă de mână prietena şi trecu 
împreună cu ea în camera cea goală. 

— Aşa-i, Sonia? Aşa-i că are să trăiască? Zise ea. Sonia, cât 
sunt de fericită şi cât de nenorocită sunt! Sonia, surioara 
mea dragă, va fi totul ca înainte. Numai să fie el sănătos. 
Dar nu se poate ca el să... pentru că, pentru... că... şi 
Nataşa izbucni în plâns. 

— Aşa-i! Eu ştiam demult! Slavă Domnului, spuse Sonia. 
Are să se facă sănătos. 

Sonia era nu mai puţin emoţionată decât prietena ei, şi din 
pricina temerilor şi a durerii Nataşei, dar şi din cauza 


propriilor ei gânduri nemărturisite nimănui. Plângând, o 
consola şi o săruta pe Nataşa. „Numai de-ar trăi!” îşi zicea 
ea. După ce plânseră, după ce mai statură de vorbă puţin şi 
îşi şterseră lacrimile, cele două prietene se apropiară de 
uşa prinţului Andrei. Nataşa o deschise cu precauţie şi se 
uită în odaie. Sonia, alături de ea, rămăsese în uşa 
întredeschisă. 

Prinţul Andrei zăcea în pat, sprijinit pe trei perne înalte. 
Chipul palid îi era liniştit, ochii închişi, şi se putea vedea cât 
de regulat respiră. 

— Ah, Nataşa! Exclamă deodată, aproape strigând, Sonia, 
apucându-şi verişoara de o mână şi ferindu-se din uşă. 

— Ce-i, ce-i? Întrebă Nataşa. 

— Aşa era, aşa era, uite... zise Sonia palidă, şi buzele îi 
tremurau. 

Nataşa închise uşor uşa şi o trase pe Sonia lângă 
fereastră, fără să fi înţeles încă ce voise să spună. 

— 'Ţi-aduci tu aminte, vorbi, speriată şi cu o expresie 
solemnă, Sonia, ţi-aduci tu aminte când m-am uitat în 
oglindă pentru tine... La Otradnoe, de Crăciun... Ți-aduci 
aminte ce-am văzut? 

— Da, da! Spuse Nataşa, făcând ochii mari şi aducându-şi 
vag aminte că Sonia îi spusese atunci ceva despre prinţul 
Andrei, pe care-l văzuse zăcând în pat. 

— 'Ţi-aduci aminte? Continuă Sonia. Aşa l-am văzut atunci 
şi v-am spus tuturor, şi ţie, şi Duniaşei. L-am văzut cum sta 
întins în pat, spuse ea, dând din mână cu degetul ridicat la 
fiecare amănunt de care-şi amintea, cum sta cu ochii 
închişi, cum era acoperit cu o plapumă roz şi cum îşi 
încrucişase mâinile pe piept, continuă Sonia din ce în ce mai 
încredinţată, pe măsură ce descria amănuntele văzute 
acum, că întocmai aceleaşi amănunte ea le văzuse şi atunci. 

Atunci nu văzuse de fapt nimic şi spusese că vede doar ce-i 
trecuse prin minte; acum însă ceea ce născocise atunci i se 
părea tot atât de real ca oricare amintire. Nu numai că-şi 
aminti ce spusese atunci, şi anume că el întorsese capul 


spre ea, că zâmbise şi că era acoperit cu ceva roşu, dar era 
ferm convinsă că spusese şi văzuse încă de atunci că era 
acoperit cu ceva roz, şi anume cu o plapumă roz, şi că era 
cu ochii închişi. 

— Da, da, chiar cu o plapumă roz, zise Nataşa, căreia de 
asemenea i se părea acum că-şi aminteşte că fusese vorba 
de o plapumă roz şi vedea, în faptul acesta mai ales, 
ciudăţenia şi misterul prezicerii. 

— Dar ce să însemne asta? Întrebă gânditoare Nataşa. 

— Ah, nu ştiu, dar ce lucru extraordinar! Zise Sonia, 
cuprinzându-şi capul între palme. 

Peste câteva minute, prinţul Andrei sună şi Nataşa intră la 
el; iar Sonia, tulburată şi înduioşată cum rar i se întâmpla 
să fie, rămase la fereastră, gândindu-se tot la ciudăţenia 
celor petrecute. 

În aceeaşi zi se ivi o ocazie de a trimite corespondenţă pe 
front şi contesa îi scrise fiului ei o scrisoare. 

— Sonia, îşi chemă contesa nepoata, ridicând capul de 
deasupra hârtiei, când aceasta trecu pe lângă dânsa, Sonia, 
tu nu-i scrii lui Nikolenka? Întrebă ea încet, cu voce 
tremurătoare; şi în privirile ochilor ei obosiţi ce o fixau prin 
ochelari, Sonia citi tot ce voia să spună contesa prin aceste 
cuvinte. 

În privirea aceasta era şi rugăminte, şi teamă de refuz, şi 
ruşine pentru ceea ce trebuia să ceară, şi ură neîmpăcată 
gata să izbucnească în cazul unui refuz. 

Sonia se apropie de contesă şi, lăsându-se în genunchi, îi 
sărută mâna. 

— Îi scriu, maman, zise ea. 

Pe Sonia o înduplecaseră, o tulburaseră şi o înduioşaseră 
toate cele petrecute în ziua aceea, mai cu seamă că vedea 
acum adeverirea misterioasei prorociri. Acum când ştia că, 
prin reluarea legăturilor dintre Nataşa şi prinţul Andrei, 
Nikolai nu s-ar mai fi putut însura cu prinţesa Maria, ea 
simţi cu bucurie că revine la abnegaţia ei de altădată, stare 
de suflet în care îi plăcea şi se deprinsese să trăiască şi, cu 


lacrimi în ochi de bucuria conştiinţei că face un gest 
mărinimos, ea scrise, întrerupându-se de câteva ori din 
pricina lacrimilor care-i întunecau ochii negri catifelaţi, 
scrisoarea aceea înduioşătoare, a cărei primire îl uimise pe 
Nikolai atât de mult. 

IX. 

LA CORPUL DE GARDĂ UNDE fusese dus Pierre, ofiţerul 
şi soldaţii care îl arestaseră îl tratară cu duşmănie, dar şi cu 
respect. Se simţea în felul lor de a se purta cu dânsul şi 
bănuiala că el n-ar fi ce era (nu ştiau dacă nu cumva e 
vreun personaj foarte important), şi duşmănia stârnită de 
amintirea, proaspătă încă, a luptei ce trebuiseră să dea cu 
dânsul. 

Dar când, în dimineaţa zilei următoare, veni schimbul, 
Pierre simţi că pentru noua gardă - ofiţeri şi soldaţi - el nu 
mai însemna ceea ce însemnase pentru cei care-l 
prinseseră. Într-adevăr, în omul acesta mare şi gras, cu 
caftan de mujic, garda celei de-a doua zile nu mai vedea pe 
bărbatul sprinten care se bătuse atât de disperat cu hoţul şi 
cu patrula şi care rostise fraza aceea solemnă despre 
salvarea copilului - ci vedea în el doar pe cel de-al 
şaptesprezecelea dintre ruşii, deţinuţi nu se ştie pentru ce, 
din ordinul înaltului comandant. lar dacă li se părea ceva 
deosebit la Pierre, nu era decât înfăţişarea lui, deloc timidă, 
de om concentrat şi dus pe gânduri, şi limba franceză în 
care, spre uimirea francezilor, el se exprima atât de bine. În 
ciuda acestui fapt, în aceeaşi zi pe Pierre îl puseră laolaltă 
cu ceilalţi arestaţi şi indivizi suspecți, întrucât de încăperea 
pe care o ocupase el până atunci avea nevoie un ofiţer. 

Toţi ruşii care se aflau în arest împreună cu Pierre erau 
oameni din cele mai de jos pături sociale. Şi toţi, 
recunoscând în Pierre boierul, se fereau de dânsul, mai ales 
că vorbea şi franţuzeşte. Pierre auzea cu mâhnire cum îşi 
băteau joc de el între dânşii. 

A doua zi seara, Pierre află că toţi deţinuţii aceştia (şi cu 
dânşii odată probabil şi el) urmau să fie judecaţi pentru 


punere de foc. A treia zi Pierre fu dus, împreună cu ceilalţi, 
într-o casă unde se afla un general francez cu mustăţi albe, 
doi colonei şi alţi câţiva francezi cu eşarfă la mânecă. Cu 
acea precizie şi meticulozitate mai presus, chipurile, de 
orice slăbiciune omenească, cu care judecătorii se 
adresează de obicei acuzaților, i se puseră şi lui Pierre - la 
rând cu toţi ceilalţi - obişnuitele întrebări: cine era, unde 
fusese, în ce scop? Ş.a.m.d. 

Întrebările acestea, care ocoleau fondul chestiunii şi 
excludeau posibilitatea dezvăluirii acestui fond, aveau drept 
scop, ca toate întrebările care se pun la judecăţi, doar să 
construiască jgheabul prin care judecătorii ar fi dorit să 
curgă răspunsurile acuzatului, ea să-l aducă la țelul dorit, 
adică la învinovăţire. Cum începea să spună ceva care nu 
mai satisfăcea țelul acuzării, pe loc înlăturau jgheabul, şi 
apa putea curge încotro avea poftă. În afară de aceasta, 
Pierre simţea ceea ce simt toţi acuzaţii în faţa tuturor 
instanţelor: nedumerire. Pentru ce toate aceste întrebări? | 
se părea că numai din condescendenţă sau oarecum din 
politeţe se folosea această cursă a aşezării jgheabului. El 
ştia că se afla în mâinile acestor oameni, că numai forţa îl 
adusese aici, că numai forţa le dădea dreptul de a cere 
răspunsuri la întrebări, că scopul unic al acestei adunări 
consta în a-l găsi vinovat. Şi, de aceea, cum era vorba de 
forţă şi exista dorinţa de a-l găsi vinovat, nu mai aveau 
nevoie nici de cursa întrebărilor şi nici de judecată. Era 
limpede că toate răspunsurile trebuiau să ducă la 
învinovăţire. La întrebarea: ce făcea când fusese ridicat, 
Pierre, răspunse cu oarecare dramatism că ducea părinţilor 
copilul qu'il avait sauve des flammes866. Pentru ce se 
bătuse cu jefuitorul? Pierre răspunse că luase apărarea 
unei femei, că apărarea unei femei jignite este o datorie a 
oricărui om şi că... Aici îl opriră: asta nu avea legătură cu 
chestiunea. Ce căutase în curtea casei incendiate unde îl 
văzuseră martorii? El răspunse că se dusese să vadă ce se 
întâmpla prin Moscova. Din nou fu întrerupt: nu-l 


întrebaseră unde se ducea, ci numai ce căuta la locul 
incendiului. I se repetă prima întrebare - cine era - la care 
spusese atunci că nu voia să răspundă. Răspunse din nou că 
nu poate spune. 

— Treceţi asta în procesul-verbal. Asta nu-i bine, nu-i deloc 
bine, îi spuse sever generalul cu mustăţi albe şi cu faţa 
roşie, rumenă. 

A patra zi, incendiile izbucniră, şi pe meterezul Zubovski. 

Pierre, împreună cu alţi treisprezece deţinuţi, fu dus în 
Krâmski-Brod şi închis în şura unei case de negustori. 
Trecând pe străzile oraşului, Pierre se înăbuşea de fumul 
care părea că învăluise tot oraşul. În toate părţile se vedeau 
incendii. Pe atunci, Pierre nu înţelegea încă însemnătatea 
incendierii Moscovei şi se uita cu groază la focurile acelea. 

În şura casei din Krâmski-Brod, Pierre petrecu încă patru 
zile, în care timp află din convorbirile soldaţilor francezi că 
pentru toţi deţinuţii de aci se aşteaptă, de la ozila alta, 
hotărârea mareşalului. A cărui mareşal anume, Pierre nu 
putu afla de la soldaţi. Pentru soldaţi era vădit că mareşalul 
reprezenta cea mai înaltă şi oarecum misterioasă verigă a 
lanţului autorităţii. 

Aceste zile dintâi, până la 8 septembrie, ziua în care 
prizonierii fură duşi la al doilea interogatoriu, au fost cele 
mai grele pentru Pierre. 

X. 

LA 8 SEPTEMBRIE, INTRA LA prizonieri în şură un foarte 
important ofiţer, judecând după respectul pe care i-l arătau 
santinelele. Ofiţerul acesta, probabil ofiţer de stat-major, cu 
o listă în mână, făcu apelul tuturor ruşilor, numindu-l pe 
Pierre: celui qui n'avoue pas son nom867. Apoi, uitându-se 
alene, cu nepăsare, la toţi prizonierii, porunci ofițerului de 
gardă să fie îmbrăcaţi cuviincios şi pieptănaţi înainte de a fi 
aduşi în faţa mareşalului. Peste un ceas sosi o companie de 
soldaţi şi Pierre, împreună cu ceilalţi treisprezece arestaţi, 
fu dus pe câmpul Devicie. Era o zi senină, cu soare; plouase 
şi aerul era neobişnuit de curat. Fumul nu se mai ţinea la 


faţa pământului, ca în ziua când îl scoseseră pe Pierre din 
clădirea corpului de gardă de pe meterezul Zubovski; el se 
ridica acum, în coloane, în văzduhul limpede. Nu se vedeau 
nicăieri focurile incendiilor, dar din toate părţile se ridicau 
coloane de fum, şi toată Moscova, cel puţin tot ce putea 
vedea Pierre, era numai urme de incendii. Pretutindeni 
dădeai cu ochii numai de pământ pârjolit, din care se 
înălţau sobe de zid şi hornuri şi, rar de tot, întâlneai zidurile 
afumate ale caselor de piatră. Pierre se uita la ceea ce 
rămăsese pe urma focului şi nu mai recunoştea cartierele 
binecunoscute ale oraşului. Ici-colo se mai vedeau şi biserici 
rămase în picioare. Kremlinul nu fusese distrus şi se vedea 
de departe alb, cu turnurile lui şi cu biserica Ivan cel Mare. 
În apropierea lui sclipea vesel cupola mânăstirii Novodevici 
şi dangătul clopotelor răsuna dintr-acolo deosebit de 
limpede. Clopotele acestea îi amintiră lui Pierre că era 
duminică şi sărbătoare: naşterea Maicii Domnului. Dar se 
părea că n-avea cine să prăznuiască ziua aceasta; nu erau 
pretutindeni decât ruinele incendiilor, şi dintre ruşi nu se 
vedea decât foarte rar câte un om, zdrenţăros şi speriat, 
care se ferea din calea francezilor. 

Se vedea bine că ruşilor le fusese răvăşit şi distrus cuibul. 
După nimicirea orânduielii ruseşti a vieţii, Pierre simţea, în 
chip nelămurit, că pe locul cuibului distrus se stabilise o 
ordine nouă, dar puternică, ordinea lor, franceză. Simţea 
aceasta din înfăţişarea rândurilor drepte de soldaţi mândri 
şi veseli care-l escortau pe el şi pe ceilalţi delincvenţi; 
simţea acest lucru din înfăţişarea unui înalt funcţionar 
francez care, într-o caleaşcă cu doi cai, condusă de un 
soldat, trecu pe lângă ei. Mai simţea lucrul acesta şi din 
sunetele vesele ale muzicii militare, care veneau dinspre 
stânga câmpului, şi mai ales simţise şi înţelesese acest lucru 
din lista pe care o citise în dimineaţa aceea, făcând apelul 
prizonierilor, ofiţerul francez. Pierre fusese arestat numai 
de soldaţi şi dus de colo-colo, cu zeci de alţi deţinuţi; s-ar fi 
părut, deci, că-l puteau şi uita sau confunda cu alţii. Dar nu: 


răspunsurile date de el la interogatoriu se întorseseră 
împotriva lui sub forma numelui de: celui qui n'avoue pas 
son nom. Şi, sub denumirea aceasta care-l îngrozea pe 
Pierre, soldaţii îl duceau acum undeva, cu convingerea 
nezdruncinată înscrisă pe feţele lor, că el, împreună cu 
restul prizonierilor, erau chiar aceia care trebuiau să fie 
prizonieri şi că îi duceau acolo unde trebuiau să-i ducă. 
Pierre se simţea o surcea de nimica nimerită între roţile 
unei maşini pe care n-o cunoştea, dar care-şi avea mersul ei 
firesc. 


Împreună cu ceilalţi delincvenţi, Pierre fu dus în partea 
dreaptă a câmpului Devicie, nu departe de mânăstire, spre 
o casă mare, albă, cu o grădină întinsă. Era casa prinţului 
Şcerbatov, unde Pierre fusese adeseori în vizită şi unde, 
cum aflase din ce vorbeau soldaţii, îşi avea acum reşedinţa 
mareşalul, ducele de Eckmuhl. 

Îi duseră către intrarea principală şi începură să-i vâre 
unul câte unul în casă. Pierre fu introdus al şaselea. Fu 
condus printr-o galerie de sticlă, printr-un vestibul şi un 
antreu care-i erau cunoscute, într-un cabinet lung şi cu 
tavanul jos, la uşa căruia stătea un aghiotant. 

În fundul camerei, la o masă, cu ochelarii pe nas, şedea 
Davout. Pierre înaintă până aproape de el. Davout, fără să 
ridice ochii de pe hârtia din faţa lui, care-i furniza, probabil, 
informaţiile, întrebă încet: Qui etes-vous? 868 

Pierre tăcu, pentru că nu avea putere să scoată nici un 
cuvânt. Davout pentru Pierre nu era un simplu general 
francez; pentru Pierre, Davout era omul faimos prin 
cruzimea sa. Uitându-se la chipul rece al lui Davout care, 
asemenea unui profesor sever, consimţea să aibă răbdare şi 
să aştepte o vreme răspunsul, Pierre pricepea că fiecare 
secundă de întârziere putea să-l coste viaţa; dar nu ştia ce 
să spună. Să spună tot ce spusese la primul interogatoriu, 
nu se putea hotări; să-şi dea în vileag numele şi situaţia, era 
şi periculos şi ruşinos. Tăcu. Şi înainte de a se fi putut 
Pierre opri la un răspuns oarecare, Davout înălţă capul, îşi 
ridică ochelarii pe frunte, închise pe jumătate ochii şi-l privi 
ţintă. 

— Îl cunosc pe omul acesta, zise el cu o voce măsurată şi 
rece, modulată înadins aşa, probabil ca să-l sperie. 

Fiorii reci, care-l trecuseră pe Pierre adineauri prin şira 
spinării, îi prinseră acum ţeasta ca într-un cleşte. 

— Mon general, vous ne pouvez pas me connaâtre, je ne 
vous ai jamai vu...869 

— C'est un espion russe870, îl întrerupse Davout, 
adresându-se unui general care se afla de asemenea în 


odaie şi pe care Pierre nu-l băgase în seamă. 

Şi Davout întoarse capul. Cu glas neaşteptat de puternic, 
ca o avalanşă. Pierre rosti repede: 

— Non, Monseigneur, zise el, amintindu-şi deodată că 
Davout era duce. Non, Monseigneur, vous n'avez pas pu me 
connaâtre. Je suis un officier militionnaire et je n'ai pas 
quite Moscou. 

— Votre nom? Repetă Davout. 

— Besouhof. 

— Qu'est ce qui me prouvera que vous ne mentez pas? 
871 

— Monseigneur! Strigă Pierre cu o voce care, departe de a 
arăta jignire, era rugătoare. 

Davout ridică ochii şi se uită ţintă la Pierre. Câteva 
secunde se uitară unul la altul şi privirea aceasta îl salvă pe 
Pierre. Prin privirea aceasta, dincolo de toate convențiile 
războiului şi judecății, între cei doi oameni se stabiliră 
raporturi umane. Amândoi, în aceeaşi clipă, simţiră 
nedesluşit o grămadă de lucruri şi înţeleseră că sunt, şi 
unul şi altul, copii ai omenirii, că sunt fraţi. 

La cea dintâi privire, pentru Davout, care de-abia îşi 
ridicase ochii din hârtii, unde faptele şi viaţa omului se 
reduc la cifre seci, Pierre nu contase decât ca un incident; 
şi, fără să-şi creadă conştiinţa încărcată cu o faptă rea, 
Davout l-ar fi împuşcat; acum însă, începuse să vadă în elun 
om. Rămase o clipă pe gânduri. 

— Comment me prouverez-vous la verite de ce que vous 
me dites872? Întrebă cu răceală Davout. 

Pierre îşi aminti de Ramball, îi declină numele şi strada 
unde era casa. 

— Vous n'etes pas ce que vous dites873, spuse iarăşi 
Davout. 

Pierre, cu voce tremurătoare şi întretăiată, începu să 
aducă dovezi pentru adeverirea celor spuse. 

Între timp însă intră aghiotantul şi îi raportă ceva lui 
Davout. 


Davout se însenină subit la auzul ştirii aduse de aghiotant 
şi începu să-şi încheie nasturii uniformei. Uitase, se vede, cu 
totul de Pierre. 

Când aghiotantul îi aminti de prizonier, el, încruntându-se, 
făcu un semn spre Pierre şi spuse să fie luat. Dar unde 
trebuiau să-l ducă, înapoi în şura sau la locul de execuţie 
dinainte pregătit, pe care i-l arătaseră tovarăşii săi când 
trecuse pe câmpul Devicie, Pierre nu ştia. 

Întoarse capul şi văzu că aghiotantul mai întreba ceva. 

— Oui, sans doute874! Zise Davout, dar ce era acest „da” 
Pierre nu ştia. 

Pierre nu-şi mai aminti, după aceea, cum a ieşit, dacă a 
mers mult, şi încotro anume. Merse aşa, într-o stare de 
totală inconştienţă, buimăcit şi fără să vadă nimic în faţa 
ochilor, punând pas după pas odată cu ceilalţi, automat, 
până se opriră cu toţii şi se opri şielcu ei. 

Un singur gând îl stăpânise tot timpul acesta: cine, cine, la 
urma urmei, cine adică îl condamnase la moarte? Nu-l 
condamnaseră oamenii aceia care-i luaseră interogatoriul 
în comisie; nu voise niciunul dintre ei, desigur, lucrul 
acesta, şi nici nu-l puteau face. Nici Davout, care se uitase 
atât de omeneşte la el, nu putea fi cel care-l condamnase. 
Încă o clipă şi Davout ar fi înţeles că făceau o greşeală, dar 
clipa aceasta o spulberase aghiotantul intrând. Iar 
aghiotantul acela, de bună seamă, nu voise să facă nimica 
rău, dar ar fi putut să nu intre. Cine atunci, cine-l 
condamnase la urma urmei, cine-l ucidea, cine-i lua lui 
viaţa, viaţa lui, a lui Pierre, cu toate amintirile, năzuinţele, 
nădejdile şi gândurile lui? Cine săvârşea lucrul acesta? 
Pierre simţi că nu era nimeni care să-l fi săvârşit. 

Era orânduiala, erau împrejurările. 

O orânduială oarecare îl omora pe el, pe Pierre, îl lipsea de 
viaţă, de tot ce avea, îl nimicea. 

XI. 

DE LA CASA PRINȚULUI Şcerbatov, prizonierii fură duşi 
drept devale, pe câmpul Devicie, puţin mai la stânga 


mânăstirii, şi vârâţi într-o grădină de zarzavat în mijlocul 
căreia era un stâlp. În dosul stâlpului fusese săpată o 
groapă mare, cu pământul proaspăt scos, şi în jurul gropii şi 
stâlpului, în semicerc, era o mare mulţime de oameni. 
Mulțimea se compunea dintr-un mic număr de ruşi şiun 
mare număr de soldaţi din armata napoleoniană, care nu 
erau unităţi franceze, în uniforme albastre cu epoleţi roşii, 
diferite. De-a dreapta şi de-a stânga stâlpului, în front, erau 
de serviciu nemți, italieni şi francezi, în uniforme cu bocanci 
şi chivere. 

Delincvenţii fură aşezaţi în ordinea ştiută, adică aceea în 
care erau înscrişi pe listă (Pierre era al şaselea), şi duşi 
către stâlp. Mai multe tobe începură să răpăie deodată, din 
ambele părţi, şi Pierre simţi cum, odată cu bătaia tobelor, i 
se rupea, parcă, o parte din suflet. Îşi pierdu facultatea de a 
gândi şi de a înţelege. De-abia putea vedea şi auzi. Şi nu 
mai avea decât o singură dorinţă: să se împlinească mai 
curând acel ceva groaznic care trebuia înfăptuit. Pierre se 
uita la tovarăşii săi şi-i cerceta cu privirea. 

Doi inşi din capăt erau puşcăriaşi, raşi în cap: unul, înalt şi 
slab, celălalt negricios, păros, muşchiulos, cu nasul turtit. 
Cel de al treilea era un servitor de vreo patruzeci şi cinci de 
ani, cu părul încărunţit, cu trupul plin, bine hrănit. Al 
patrulea era un mujic, bărbat tare chipeş, cu barbă 
stufoasă, mare şi blondă şi cu ochi negri. Al cincilea era un 
lucrător de fabrică, galben la faţă, slab, tânăr de vreo 
optsprezece ani, îmbrăcat în halat de lucru. 

Pierre auzi că francezii se sfătuiau cum să-i împuşte - câte 
unul sau câte doi deodată? „Câte doi”, spuse rece, calm, 
ofiţerul mai mare în grad. Se produse mişcare în rândurile 
soldaţilor şi se vedea că toţi se grăbeau, dar graba aceasta 
nu era a unor oameni care au de făcut un lucru pe înţelesul 
tuturor, ci o grabă ca a oamenilor care dau zor să 
isprăvească ceva necesar, dar neplăcut şi de neînțeles. 

Un funcţionar francez cu eşarfă pe piept se apropie de 
capătul drept al şirului de delincvenţi şi citi în ruseşte şi în 


franţuzeşte sentinţa. 

Pe urmă, două perechi de franţuji se apropiară de 
condamnaţi şi-i luară, aşa cum le indicase ofiţerul, pe cei doi 
puşcăriaşi de la capătul rândului. Puşcăriaşii se duseră la 
stâlp, se opriră şi, până să fie aduşi sacii, se uitară tăcuţi în 
jurul lor, aşa cum se uită fiara doborâtă la vânătorul care se 
apropie. Unul se închina întruna, celălalt se scărpina pe 
spinare şi îşi mişca buzele într-o strâmbătură care aducea a 
zâmbet. Soldaţii începură să-i lege la ochi, cu mişcări 
pripite, să le pună saci în cap şi să-i lege la stâlp. 

Doisprezece puşcaşi înarmaţi ieşiră din rânduri cu paşi 
fermi şi măsuraţi şi se opriră la opt paşi de stâlp. Pierre se 
întoarse, ca să nu vadă ce avea să se întâmple. Deodată se 
auziră ţăcănituri şi o detunătură, care lui Pierre i se păru 
mai puternică decât cel mai grozav tunet, şi el întoarse 
capul şi privi. Era fum, şi francezii, cu feţe palide şi mâini 
tremurătoare, roboteau ceva pe lângă groapă. Fură aduşi 
următorii doi. Şi aceştia se uitau tot aşa, cu priviri la fel cu 
ale celorlalţi, tăcuţi, implorând doar cu ochii, deznădăjduiţi, 
ajutor şi, de bună seamă, nepricepând şi nevenindu-le să 
creadă în ceea ce avea să urmeze. Nu puteau crede, pentru 
că numai ei singuri ştiau ce însemna pentru ei viaţa şi, de 
aceea, nu înțelegeau şi nu credeau că era cu putinţă să le 
fie luată. 

Pierre voia să nu vadă şi îşi întoarse iarăşi privirile. Şi 
iarăşi ceva ca un tunet groaznic îl asurzi şi, odată cu 
răsunetul lui, văzu fum, sânge, palidele şi speriatele feţe ale 
francezilor, care şi acum trebăluiau ceva aproape de stâlp, 
împingându-se unii pe alţii cu mâini tremurânde. Răsuflând 
din greu, Pierre se uită împrejurul său, ca şi cum s-ar fi 
întrebat: ce-i asta? În toate privirile pe care le întâlneau 
ochii lui Pierre era aceeaşi întrebare. 

Pe toate chipurile ruşilor, pe chipurile soldaţilor francezi, 
pe ale ofiţerilor, pe toate, fără excepţie, el citea aceeaşi 
spaimă, aceeaşi oroare şi aceeaşi luptă lăuntrică pe care o 
simţea şi el în inima lui. „Dar cine-i cel ce săvârşeşte lucrul 


acesta, la urma urmei? Ei toţi suferă întocmai ca şi mine. 
Atunci, cine? Cine?” îi fulgeră o clipă lui Pierre prin minte. 

— Tirailleurs du 86-eme, en avant! 875 strigă cineva. Fu 
luat al cincilea condamnat, cel de lângă Pierre, numai el 
singur. Pierre nu pricepu că el era salvat; că el şi toţi ceilalţi 
fuseseră aduşi aici numai pentru a asista la execuţie. Privea 
din ce în ce mai îngrozit la ceea ce se săvârşea, fără să se 
simtă nici bucuros că scăpase, nici mai liniştit. Al cincilea 
era lucrătorul de fabrică, în halat de lucru. Nici nu se 
atinseseră bine de el, că şi sări îngrozit înapoi şi se agăţă de 
Pierre (Pierre tresări şi se scutură de el). Lucrătorul nu 
putea să umble. Soldaţii îl duceau târâş, iar el tot striga 
ceva. Când îl puseră la stâlp, tăcu brusc. Parcă ar fi înţeles 
dintr-o dată ceva. Să fi înţeles că era zadarnic să mai strige, 
sau poate, dimpotrivă, că era cu neputinţă să-l omoare 
oamenii; destul că stătea la stâlp şi aştepta să fie legat ca şi 
ceilalţi, uitându-se în jurul său cu ochi lucioşi, ca de fiară 
rănită de glonţ. 

Pierre nu mai avu puterea să-şi întoarcă faţa şi să închidă 
ochii. Curiozitatea şi tulburarea lui, ca şi a mulţimii, în faţa 
acestui al cincilea omor, ajunseseră la pragul cel mai înalt. 
Tot ca şi ceilalţi, acest al cincilea condamnat părea la fel de 
liniştit: îşi încheia mereu halatul şi îşi freca unul de altul 
picioarele goale. 

Când începură să-i lege ochii, îşi îndreptă singur nodul de 
la ceafă, care-l strângea, apoi, când îl sprijiniră de stâlpul 
însângerat, el se lăsă pe spate şi, cum poziţia îi era 
incomodă, se îndreptă, îşi alătură picioarele şi se lipi liniştit 
de stâlp. Pierre nu-şi lua ochii de la el; nu-i scăpa nici cel 
mai mic gest. 

Trebuie să se fi auzit apoi o comandă şi după comandă 
trebuie să fi răsunat detunăturile celor opt arme. Dar 
Pierre, oricât s-a sforţat mai târziu să-şi amintească, nu-şi 
amintea să fi auzit câtuşi de puţin zgomotul împuşcăturilor. 
El văzu doar cum, nu se ştie de ce, lucrătorul de fabrică se 
lăsă deodată moale în puterea frânghiilor, cum în două 


locuri se ivi sânge şi cum, din cauza greutăţii trupului care 
atârna, frânghiile slăbiră şi lucrătorul de fabrică, lăsându-şi 
capul să atârne într-un chip nefiresc şi îndoindu-şi un picior 
sub dânsul, se aşeză la pământ. Pierre se repezi la stâlp. 
Nimeni nu-l opri. Speriaţi şi palizi, câţiva oameni îşi făceau 
de lucru ceva în jurul lucrătorului de fabrică. Unui francez 
bătrân şi mustăcios îi tremura falca de jos, în timp ce 
dezlega frânghiile. Trupul se prăbuşi grămadă. Soldaţii îl 
târâră, neîndemânatici şi grăbiţi, îndărătul stâlpului şi-l 
împinseră în groapă. 

Toţi, de bună seamă, ştiau şi niciunul dintre ei nu se îndoia 
că nu erau decât nişte ucigaşi, care trebuiau să-şi ascundă 
cât mai grabnic urmele crimei săvârşite. 

Pierre îşi aruncă o privire în groapă şi văzu că lucrătorul 
de fabrică zăcea acolo cu genunchii în sus, aproape la gură, 
cu un umăr mai ridicat decât altul. Şi umărul acesta se 
înălța şi se lăsa ritmic, spasmodic. Dar cazmalele şi 
începuseră să-i arunce ţărână pe tot trupul. Unul dintre 
soldaţi strigă la Pierre cu o voce răstită, înciudat şi parcă 
îndurerat, să se întoarcă la locul lui. Pierre, însă, nu-l 
înţelese şi rămase lângă stâlp; nimeni nu-l alungă. 

Când groapa fu gata acoperită în întregime, se auzi o 
comandă. Pierre fu dus la locul său şi trupele franceze, 
aliniate în front, de o parte şi de alta a stâlpului, făcură 
stânga împrejur şi porniră cu paşi cadenţaţi, defilând prin 
dreptul stâlpului. Cei douăzeci şi patru de puşcaşi din 
mijlocul cercului, cu armele descărcate, îşi reluară în pas 
alergător locurile când trecură companiile pe lângă ei. 

Pierre se uita acum nedumerit la aceşti puşcaşi, care 
fugeau perechi-perechi din cerc. Toţi, afară de unul, se 
ataşară companiilor cărora le aparţineau. Doar un soldat 
tânăr, cu faţa palidă ca de mort, cu chivăra alunecată pe 
ceafă, cu arma scăpată din mână, tot mai stătea nemişcat în 
faţa gropii, chiar pe locul de unde trăsese. Se clătina ca un 
om beat şi făcea câte un pas împleticindu-se, când înainte, 
când înapoi, ca să-şi ţină echilibrul. Un militar bătrân, un 


subofițer, se repezi dintre rânduri şi, apucându-l de umeri, 
îl trase în mijlocul celorlalţi. Mulțimea de ruşi şi de francezi 
începu să se împrăştie. Toţi mergeau tăcuţi, cu capul în 
piept. 

— Ga leur apprendra a incendier876, spuse cineva dintre 
francezi. 

Pierre se uită la cel care vorbise şi văzu că era un soldat 
care încerca prin asta să se liniştească singur de grozăvia 
celor făptuite, dar tot degeaba. Fără să-şi mai sfârşească 
vorba, făcu un gest cu mâna a renunțare şi trecu mai 
departe. 

XII. 

DUPĂ EXECUŢIE, PE PIERRE îl despărţiră de ceilalţi 
osândiţi şi-l închiseră singur într-o mică biserică devastată 
şi pângărită. 

Înainte de apusul soarelui, un subofițer din gardă intră în 
biserică însoţit de doi soldaţi şi-l înştiinţă pe Pierre că 
fusese grațiat şi că va fi mutat acum în barăcile 
prizonierilor de război. Fără să fi înţeles ceva din ce-i 
spunea, Pierre se ridică şi plecă cu soldaţii. Îl duseră în 
partea de sus a tăpşanului, spre nişte barăci construite din 
scânduri, grinzi şi leaturi arse şi-l introduseră într-una 
dintre ele. Pe întuneric, îl înconjurară aici vreo douăzeci de 
oameni de tot soiul; Pierre se uita la ei, neînţelegând cine 
sunt, ce caută ei aici şi ce vor de la dânsul. Auzea cuvintele 
pe care ile spuneau, dar nu putea să prindă ceva cu rost şi 
cu şir dintre ele; nu le înţelegea sensul. Răspundea la tot 
ce-l întrebau, dar nu-şi da seama cine sunt cei care-l ascultă 
şi cum de-i înţeleg răspunsurile. Se uita la chipurile şi la 
trupurile lor şi toate i se păreau la fel de neînţelese. 

Din clipa în care văzuse omorul acela înspăimântător 
săvârşit de oameni care nu voiseră să-l săvârşească, în 
sufletul lui Pierre parcă se rupsese dintr-o dată resortul 
prin care se susţinea şi păstrat totul în viaţă, şi totul părea 
că se preschimbase într-o grămadă de moloz, fără nici un 
rost. În el, deşi nu şi-ar fi putut da atunci seama, murise şi 


credinţa în buna orânduire a lumii, şi încrederea în oameni, 
şi credinţa în propriul său suflet, şi credinţa în Dumnezeu. 
Printr-o asemenea stare mai trecuse Pierre şi altădată, dar 
niciodată cu atâta forţă ca acum. Altădată, când îl copleşeau 
asemenea îndoieli - ele aveau drept izvor propria lui vină. 
Şi, în adâncul sufletului său, Pierre simţea atunci că 
mântuirea din deznădejdea şi din îndoielile care-l 
cuprinseseră era în el însuşi. Acum însă simţea că nu era 
vreo vină de-a lui pricina că lumea se prăbuşise în ochii săi 
şi că rămăseseră din ea doar nişte ruine lipsite de noimă. 
Simţea că întoarcerea către încrederea în viaţă nu mai 
stătea în puterea lui. 

În jurul lui, în întuneric, erau oameni. Probabil că simțeau 
în el ceva care-i interesa foarte mult. Îi spuseră ceva, îl 
întrebară ceva, apoi îl duseră undeva şi, în sfârşit, se trezi 
într-un ungher al barăcii, laolaltă cu nişte oameni care 
vorbeau, fiecare din colţul lui, şi făceau mare haz. 

— Şi aşa, fraţilor... chiar prinţul cel care, spunea (punând 
un accent deosebit pe cuvântul „care”) o voce din celălalt 
capăt al barăcii. 

Tăcut şi nemişcat, Pierre şedea lângă perete, pe paie, când 
închizându-şi, când deschizându-şi ochii. Dar, de îndată ce 
şi-i închidea, vedea aievea acelaşi chip înspăimântător al 
lucrătorului - înspăimântător mai ales prin simplitatea lui - 
şi pe urmă figurile, şi mai înspăimântătoare prin neliniştea 
lor, ale ucigaşilor fără voie. Şi atunci, Pierre îşi deschidea 
iarăşi ochii şi privea buimac în întunericul dimprejurul lui. 

Alături de dânsul şedea, cinchit, un om mărunţel, a cărui 
prezenţă Pierre o simţise, la început, după mirosul tare de 
sudoare pe care-l împrăştia la fiece mişcare. Omul acesta 
tot trebăluia ceva în beznă, pe la picioare, şi Pierre, deşi nu- 
i vedea faţa, simţea că se uită tot timpul la el. Când i se mai 
obişnuiră ochii cu întunericul, Pierre pricepu că omul 
acesta se descălţa. Şi felul cum făcea el lucrul acesta îl 
interesa pe Pierre. 


După ce dezlegă nojiţa care era înfăşurată pe un picior, o 
strânse cu grijă şi se apucă numaidecât de celălalt picior, 
tot cu ochii la Pierre. Cât timp atârna cu o mână prima 
nojiţă, cu cealaltă se şi apucase să o dezlege pe a doua. 
După ce se descălţă astfel, cu o deosebită grijă, cu mişcări 
line, rotunjite, îndemânatice, care se succedau una pe alta 
fără zăbavă, omul îşi agăţă încălţămintea de nişte ţăruşi 
bătuţi la căpătâi, scoase un briceag, tăie ceva, închise 
briceagul, îl puse la loc sub căpătâi şi, după ce se aşeză mai 
bine, îşi cuprinse cu mâinile genunchii strânşi şi se uită 
drept la Pierre. Pierre simţi ceva plăcut, liniştitor şi rotund 
în mişcările îndemânatice, în gospodăria aceasta frumos 
rânduită în colţişorul său, şi chiar în mirosul acestui om, şi 
fără să-şi mai ia şi el ochii de la ţăran, îl privi drept în faţă. 

— Prin multe nevoi ai fi trecut, boierule? Hai? Vorbi 
deodată omul cel mărunţel. 

Şi era atâta duioşie şi atât firesc în vocea cântată a omului, 
încât lui Pierre, când dădu să-i răspundă, începu să-i 
tremure falca şi simţi că-l podidesc lacrimile. În aceeaşi 
clipă, omul cel mărunţel, ca să nu-i dea timp lui Pierre să-şi 
trădeze tulburarea, rosti cu aceeaşi voce plăcută: 

— Ehei, şoimuleţule, nu te necâji, urmă el cu vocea 
cântată, duioasă şi mângâietoare, cu care vorbesc 
rusoaicele bătrâne din popor. Nu te necăji, voinicelule: 
rabzi un ceas şi trăieşti un veac! Aşa-i, dragul meu. Cât 
despre traiul nostru de aici, slavă Domnului, n-avem de ce 
ne plânge. Sunt oameni şi răi şi buni, spuse el şi, încă 
urmându-şi vorba, se lăsă în genunchi cu o mişcare 
mlădioasă; apoi se ridică şi, tuşind, se duse încotrova. 

— laca, ai venit şi tu, potaie, auzi Pierre din capătul 
celălalt al barăcii aceeaşi voce mângâioasă. A venit, n-a 
uitat, potaia. Haide, haide, fie! 

Şi soldatul, dând la o parte căţeluşul care i se gudura prin 
preajmă, se întoarse la locul lui şi se aşeză la pământ. Ţinea 
în mâini ceva înfăşurat într-o cârpă. 


— Iaca, boierule, na şi mănâncă, spuse el, revenind la 
tonul respectuos de adineauri şi întinzându-i lui Pierre 
câţiva cartofi copţi. La prânz am avut ciorbă. Da' cartofii-s 
grozavi! 

Pierre nu mâncase toată ziua şi mirosul cartofilor i se păru 
peste măsură de ademenitor. Mulţumi soldatului şi începu 
să mănânce. 

— Păi, aşa? Zise zâmbind soldatul şi luă şi el în mână un 
cartof. Uită-te aici! 

Scoase iar briceagul, tăie cartoful drept în două, în palmă, 
presără pe el puţină sare dintr-o cârpă şi-l dădu lui Pierre. 

— Îs grozavi cartofii iştia, repetă el. Uite, aşa să-i mănânci. 

Lui Pierre i se păru că nu mai mâncase niciodată ceva mai 
gustos. 

— Nu, mie nu mi-e de mine, spuse Pierre, dar de ce i-au 
împuşcat pe nenorociţii aceia? Cel din urmă n-avea decât 
vreo douăzeci de ani. 

— Tţ, tţ... făcu omul cel mărunţel. Mare păcat... mare 
păcat, adăugă el repede şi, ca şi când cuvintele i-ar fi fost 
veşnic gata pregătite să-i zboare din greşeală de pe buze, 
continuă: Dar cum se face, boierule, că ai rămas dumneata 
la Moscova? 

— N-am crezut că au să vină aşa de repede. Am rămas din 
greşeală, spuse Pierre. 

— Dar cum de te-au luat, şoimuleţule? De acasă de la tine? 

— Nu, m-am dus şi eu să văd focul şi atunci au pus mâna 
pe mine, m-au învinuit că am dat foc şi m-au judecat. 

— Unde-i judecată, acolo-i şi nedreptate, observă omul cel 
mărunţel. 

— Dar tu, demult eşti aici? Întrebă Pierre, mestecând cel 
din urmă cartof. 

— Eu? M-au luat duminică, din spital, de la Moscova. 

— Ce, eşti militar? 

— Soldat din regimentul Apşeronski. Era să mă prăpădesc 
de friguri. Nouă nici nu ne-a spus nimeni nimic. Zăceam 


acolo vreo douăzeci dintr-ai noştri. Nici cu gândul nu 
gândeam, nici în vis nu visam. 

— Şi zi, nu ţi s-a urât aici? Întrebă Pierre. 

— Cum să nu mi se fi urât, şoimuleţule! Mie-mi zice Platon 
şi porecla mi-e Karataev, adăugă el, urmărind, probabil, să-i 
fie mai uşor lui Pierre să i se adreseze. Îmi ziceau 
„şoimuleţul” în armată. Cum să nu mi se fi urât, frate dragă! 
Moscova-i mama oraşelor. Cum să nu ţi se urască să stai şi 
să te tot uiţi la toate astea? D-apoi şi viermele roade varza, 
dar piere el cel dintâi; aşa spuneau bătrânii, adăugă el 
repede. 

— Cum? Cum ai spus? Îl întrebă Pierre. 

— Eu? Întrebă Karataev. Eu ziceam că nu-s toate cum 
gândeşte omul, ci-i după cum voieşte Domnul, spuse el, 
crezând că repetă cele spuse. Şi continuă numaidecât: Dar 
dumneata, boierule, ai moşii? Şi casă ai? Care va să zică, ai 
de toate din plin! Ai şi nevastă? Dar bătrânii îţi trăiesc? 
Întrebă el şi, cu toate că Pierre nu-i vedea faţa pe întuneric, 
simţi că soldatului i se strângeau buzele într-un zâmbet 
reţinut de duioşie, când îl întreba de toate acestea. 

S-ar fi spus că-i părea rău de Pierre că n-avea părinţi şi 
mai cu seamă mamă. 

— Nevasta-i de tăifăsuit, soacra e de-un bun venit, dar 
nimic nu-i mai scump pe lume ca mama care te-a născut! 
Zise el. Da' copilaşi ai? Continuă el cu întrebările. 
Răspunsul negativ al lui Pierre îl mâhni pesemne, iarăşi, şi 
se grăbi să adauge: Nu-i nimic; eşti om tânăr, a da 
Dumnezeu şi-ai avea. Numai să trăiţi în bună înţelegere... 

— Păi, acuma-i totuna, spuse fără să vrea Pierre. 

— Hei, eşti om bun, replică Platon. De sărăcie şi de 
temniţă nimic nu te fereşte. Se aşeză mai bine şi tuşi, 
pregătindu-se, de bună seamă, să spună o poveste mai 
lungă. Şi-aşa, neiculiţă dragă, eram pe atunci acasă, începu 
el. Răzăşia noastră-i bogată, pământ avem mult, trăiesc 
bine mujicii la noi - iar casa noastră, slavă ţie, Doamne. 
Şase inşi ieşeam la coasă, şi cu tata şapte. O duceam bine. 


Răzăşi în toată puterea cuvântului. Dar s-a întâmplat... şi 
Platon Karataev povesti o istorie lungă, cum se dusese 
odată după lemne în pădurea altuia şi-l prinsese gornicul, 
cum fusese biciuit, judecat şi trimis la oaste. Aşa-i viaţa, 
şoimuleţule, rosti el cu glasul schimbat de zâmbet. Credeau 
că mă trimit la rău, da' când colo, mi-au făcut un bine! Îl 
luau pe frate-miu cel mic, de n-ar fi fost să cad eu în 
greşeală. Şi frate-miu cel mic avea cinci copilaşi, iar eu, cum 
vezi, numai muierea. Am avut o copiliţă, dar ne-a luat-o 
Dumnezeu până a nu pleca eu la oaste. Şi, cum îţi spuneam, 
viu eu odată în conced. Mă uit, ai mei trăiesc mai bine ca 
înainte. Plină curtea de vite, şi femeile stau acasă, numai doi 
fraţi erau plecaţi să mai câştige cu munca. Mihailo singur, 
fratele cel mic, rămăsese acasă. Tata ne-a şi spus: toţi copiii 
îs pentru mine deopotrivă; de oricare deget te-ar muşca, la 
fel te doare. Să nu-l fi luat atuncea pe Platon, cădeau sorții 
pe Mihailo. Ne-a chemat pe toţi - zău - şi ne-a înşirat în faţa 
icoanelor. „Mihailo, zice, vino-ncoa, pleacă-te până la 
pământ în faţa lui, şi tu, femeie, pleacă-te! Plecaţi-vă şi voi, 
nepoților! Aţi înţeles?” zice. Şi uite-aşa, neiculiţă dragă. 
Soarta hotărăşte. Iar noi tot cârtim: ba că ceea nu-i bine, ba 
că ceea-i rău. Fericirea noastră, neiculiţă, e ca apa dintr-o 
vârşă de prins peşte: tragi de ea, se umflă; dai s-o scoţi, nu-i 
nimic în ea. Asta e. 

Şi Platon se răsuci pe paiele lui, tăcu un timp, apoi se 
ridică în picioare. 

— Ce-i, pare-mi-se că ţi-e somn! Zise el şi începu să-şi facă 
grăbit semnul crucii, rostind: 

— Doamne Isuse Hristoase, Sfinte Nicolae, Frola şi Lavra! 
Doamne Isuse Hristoase, Sfinte Nicolae, Frola şi Lavra, 
Doamne Isuse Hristoase, miluieşte-ne şi ne mântuieşte! 
Încheie el, apoi, făcând o mătanie până la pământ, se ridică, 
oftă şi se aşeză pe paie. lac-aşa! Culcă-mă, Doamne, 
pietricică şi scoală-mă colăcel, mai adăugă el, şi se culcă, 
trăgându-şi peste umeri mantaua. 

— Ce rugăciune-i asta pe care ai spus-o? Întrebă Pierre. 


— Hî? Îngână Platon (aţipise). Ce rugăciune am spus? M- 
am rugat. Dar dumneata nu te rogi? 

— Cum să nu, mă rog şi eu, zise Pierre. Dar ce spuneai 
acolo: Frola şi Lavra? 

— Păi cum, răspunse repede Platon, e sărbătoarea cailor. 
Şi de vite trebuie s-avem milă, zise Karataev. la te uită, 
potaia, cum s-a-ntins. S-a-ncălzit, porcul de câine, zise el, 
simțind cățelul la picioare; apoi se mai răsuci o dată şi 
adormi numaidecât. 

Afară se auzeau, undeva în depărtare, plânsete şi ţipete, şi 
printre crăpăturile barăcii se zărea un foc; în baracă era 
însă linişte şi întuneric. Multă vreme Pierre nu putu să 
doarmă. Stătea culcat în beznă, pe locul lui, ascultând cu 
ochii deschişi sforăitul regulat al lui Platon, care dormea 
lângă el; simţea cum lumea, care înainte se năruise în 
sufletul lui, se înălța acum cu o frumuseţe nouă şi pe temelii 
noi, de neclintit. 

XIII. 

ÎN BARACA ÎN CARE FUSESE adus Pierre şi unde-şi 
petrecu patru săptămâni din viaţă, mai erau douăzeci şi trei 
de soldaţi prizonieri, trei ofiţeri şi doi funcţionari. 

De toţi îşi aducea mai târziu aminte ca printr-o ceaţă; dar 
Platon Karataev rămase pentru totdeauna în sufletul lui 
Pierre ca amintirea cea mai trainică şi mai scumpă şi ca 
întruchiparea a tot ce este rusesc, blajin şi rotunjit în sine. 
Când, a doua zi în zori, Pierre îşi văzu vecinul, prima lui 
impresie de ceva rotunjit se adeveri pe deplin; întreaga 
făptură a lui Platon, în mantaua lui franţuzească încinsă cu 
frânghie, cu şapcă şi opinci, era rotundă; capul îi era 
perfect rotund; spatele, pieptul, umerii, mâinile chiar, pe 
care le ţinea ca şi cum ar fi tot vrut să îmbrăţişeze ceva, 
erau rotunde; zâmbetul lui plăcut şi ochii mari căprui şi 
duioşi, erau rotunzi. 

Judecând după povestirile pe care le spunea el din 
campaniile la care luase parte ca vechi soldat, Platon 
Karataev trebuie să fi avut peste cincizeci de ani. Nu ştia 


însă nici el şi nici n-ar fi putut socoti, oricât s-ar fi silit, câţi 
ani avea; dar dinţii lui strălucitori de albi şi puternici, care 
se iveau ca două semicercuri de câte ori râdea (ceea ce se 
întâmpla adesea), erau toţi frumoşi şi întregi; n-avea nici un 
fir de păr alb în barbă ori pe creştet, şi tot trupul său vădea 
mlădiere şi, mai ales, putere şi rezistenţă. 

Faţa lui, cu toate zbârciturile mici şi rotunde, avea un aer 
de nevinovăție şi tinereţe; vocea îi era plăcută şi 
melodioasă. Dar cea mai însemnată particularitate a vorbirii 
lui era spontaneitatea şi cursivitatea. Niciodată, se vedea 
bine, nu se gândea la ceea ce spunea sau se pregătea să 
spună şi, de aceea, repeziciunea şi intonaţiile sale juste 
aveau o deosebită şi irezistibilă putere de convingere. 

Forţa lui fizică şi sprinteneala lui erau, la începutul 
prizonieratului, atât de neştirbite, încât părea că nu ştie ce-i 
oboseala şi boala. În fiecare seară, la culcare, el spunea: 
„Culcă-mă, Doamne, pietricică şi scoală-mă colăcel”; iar 
dimineaţa când se trezea, strângea întotdeauna în acelaşi 
fel din umeri şi spunea: „Cum m-am trântit, am şi adormit; 
cum m-am sculat, m-am şi înviorat”. Şi într-adevăr, era 
destul să se culce că şi adormea buştean, şi era destul să se 
scoale, că se şi apuca de o treabă oarecare, fără nici o clipă 
de zăbavă, aşa cum fac copiii care, cum se trezesc, se şi 
apucă de jucării. Se pricepea la toate - nu din cale-afară de 
bine, dar nici prost. Făcea pâine, gătea de mâncare, cosea, 
geluia, cârpea cizme. Era veşnic ocupat şi doar noaptea 
dacă-şi mai permitea să stea de taclale, lucru care-i plăcea, 
şi să cânte. Cânta, nu aşa cum cântă cântăreții, care ştiu că- 
i ascultă cineva, ci aşa cum cântă păsările, probabil pentru 
că sunetele acestea erau pentru el tot atât de necesare, 
cum îndeobşte e necesar să te întinzi sau să te mişti; şi 
sunetele pe care le scotea erau întotdeauna subţiri, 
duioase, aproape femeieşti, pline de alean, iar chipul lui lua, 
în timp ce cânta, o înfăţişare foarte serioasă. 

De cum căzuse prizonier şi-şi lăsase iar barbă, se vede că 
se lepădase de tot ce dobândise străin, peste firea sa, de tot 


ce era soldăţesc, şi se întorsese, fără voia lui, la 
deprinderile vechi de om din popor, de ţăran. 

— Soldatul, cum vine-n conced, îşi şi scoate cămaşa din 
nădragi, spunea el. 

Vorbea fără prea multă plăcere de viaţa sa de soldat, deşi 
nu se plângea de ea, şi repeta adeseori că el, tot timpul 
serviciului militar, nu fusese măcar o dată bătut. Când 
povestea, povestea de predilecție din amintirile lui 
îndepărtate şi rămase, probabil, scumpe sufletului său, 
amintiri din viaţa lui de „răzăş”, cum numea el viaţa 
ţărănească. Zicalele de care-i era plină vorbirea nu erau 
dintre acelea, de cele mai multe ori, necuviincioase sau 
obraznice, din care spun soldaţii, ci erau zicători din popor, 
care par atât de neînsemnate luate izolat, dar care 
dobândesc dintr-o dată un tâlc de adâncă înţelepciune, 
când sunt spuse unde se cuvine. 

Adeseori spunea ceva cu totul opus de ceea ce spusese 
înainte, dar şi una şi alta dintre afirmaţiile lui erau pline de 
adevăr. Îi plăcea să vorbească şi vorbea frumos, 
înfrumuseţându-şi povestirea cu diminutive şi cu cimilituri 
pe care, după părerea lui Pierre, le născocea din capul lui; 
dar cel mai de seamă farmec al povestirilor sale consta în 
faptul că, în vorbirea lui, întâmplările cele mai banale, 
uneori chiar acelea de care Pierre, lovindu-se, nu le dăduse 
nici o importanţă, căpătau, reproduse de el, un caracter de 
solemnă desăvârşire. Îi plăcea să asculte poveştile (mereu 
aceleaşi), pe care le spunea seară de seară unul dintre 
soldaţi, dar mai mult decât orice îi plăcea să asculte 
istorisiri din viaţa de toate zilele. Zâmbea înveselit când 
auzea asemenea istorisiri, mai adăugând câte un cuvânt, 
sau mai punând câte o întrebare, ţintind toate să-i 
desluşească mai bine frumuseţea lucrurilor ce i se 
povesteau. Legături de prietenie, ataşamente, iubiri - în 
sensul în care înţelegea Pierre aceste sentimente - 
Karataev n-avea; dar iubea şi trăia îndrăgind tot ceea ce 
viaţa îi punea în faţă, mai ales omul, nu un om oarecare, un 


anumit om ştiut, ci aceia pe care îi avea în faţa ochilor. Îşi 
iubea câinele, îşi iubea tovarăşii, îi iubea pe francezi, îl 
iubea pe Pierre, care-i era vecin; dar Pierre simţea că, cu 
toată duioşia şi blândeţea pe care i le arăta Karataev 
(duioşie prin care instinctiv dădea respectul cuvenit vieţii 
spirituale a lui Pierre), n-ar fi simţit mâhnire nici măcar o 
clipă dacă s-ar fi despărţit de dânsul. Şi Pierre începu să 
aibă şi el acelaşi sentiment faţă de Karataev. 

Pentru ceilalţi prizonieri, Platon Karataev era un soldat ca 
toţi soldaţii; îl numeau „şoimuleţul” sau Platoşa, glumeau pe 
seama lui fără răutate, îl mânau după una şi alta. Pentru 
Pierre însă, Platon rămase pentru totdeauna aşa cum îl 
văzuse în prima noapte: nepătrunsa, rotunda şi veşnica 
întruchipare a spiritului de simplitate şi de adevăr. 

Platon Karataev nu ştia nimic pe de rost, afară de 
rugăciunea lui. Când spunea ce avea de spus, părea că, 
începând, nu ştie dinainte cum îşi va sfârşi vorba. 

De câte ori Pierre, mirat de sensul vorbelor lui Karataev, îl 
ruga să repete ce a spus, el nu-şi mai putea aminti ce 
spusese cu o clipă înainte, tot aşa cum nu putuse cu niciun 
chip să-i redea lui Pierre în cuvinte cântecul său favorit. 
Cântecul spunea: „drag mi-e crângul de mesteceni” şi „mult 
mi-e dor”, dar tradus în cuvinte nu mai avea nici un înţeles. 
Nu înţelegea şi nu putea înţelege sensul cuvintelor izolate, 
scoase dintr-o vorbire. Fiecare cuvânt al lui şi fiecare 
acţiune erau expresia acelei forţe necunoscute de el, care 
era viaţa lui. Dar viaţa lui, aşa cum şi-o vedea el, n-avea nici 
un sens ca viaţă aparte. Ea avea sens doar ca o părticică a 
întregului, pe care îl simţea necontenit. Vorbele şi faptele 
sale se revărsau din el tot atât de măsurat, de inevitabil şi 
de nemijlocit, cum emană mirosul din floare. El nu putea 
înţelege nici valoarea, nici sensul unei fapte sau al unui 
cuvânt, luate separat. 

XIV. 

AFLÂND DE LA NIKOLAI ŞTIREA că fratele ei se afla 
împreună cu Rostovii la Iaroslavl, prinţesa Maria se pregăti 


pe dată - fără să ţină seama de mătuşa ei care nu era de 
părere - de plecare, şi nu singură, ci împreună cu nepoţelul 
ei. Dacă era greu sau uşor, cu putinţă sau cu neputinţă, ea 
nu se întrebase şi nu voia să ştie; de datoria ei nu era numai 
să se afle la căpătâiul unui frate care-i putea fi pe moarte, 
dar şi să facă tot posibilul să-i ducă băiatul; şi ea se pregăti 
de drum. Dacă prinţul Andrei însuşi nu-i dăduse de veste, 
faptul şi-l explica prin aceea că el ori era prea din cale-afară 
de slăbit şi nu putea scrie, ori socotea prea grea şi prea 
periculoasă pentru ea şi pentru fiul lui o călătorie ca 
aceasta. 

În câteva zile, prinţesa Maria fu gata de drum. Convoiul ei 
era compus din imensul cupeu princiar cu care venise la 
Voronej, dintr-o brişcă şi o căruţă. Mergeau cu ea 
mademoiselle Bourienne, Nikoluşka cu guvernatorul său, 
bătrâna dădacă, trei fete în casă, Tihon, un lacheu tânăr şi 
un vătaf înarmat, pe care i-l dăduse mătuşă-sa s-o 
întovărăşească. 

Să meargă pe drumul obişnuit, prin Moscova, nici nu se 
putea gândi şi, de aceea, calea ocolită pe care trebuia s-o 
străbată ducea prin Lipeţk, Riazan, Vladimir şi Şuia şi era 
de foarte lungă durată, mai cu seamă pentru că nu peste tot 
se găseau cai de schimb în staţiile de poştă, şi mai era şi 
foarte grea şi chiar primejdioasă prin preajma Riazanului 
unde (după cum se spunea) se iviseră francezii. 

În timpul acestei călătorii grele, pe mademoiselle 
Bourienne, pe Dessalles şi pe servitorii prinţesei Maria îi 
uimi cât de tare de înger era ea şi ce spirit practic avea. Se 
culca mai târziu decât toţi, se scula cea dintâi şi nici o 
piedică n-o putea opri din drum. Datorită spiritului ei 
practic şi energiei ei, care însufleţea pe cei ce o însoțeau, 
către sfârşitul săptămânii a doua se apropiară de Iaroslavl. 

Ultimele zile petrecute la Voronej fuseseră pentru prinţesa 
Maria cele mai fericite din viaţa ei. lubirea ei pentru Rostov 
n-o mai chinuia şi n-o mai tulbura. lubirea aceasta îi umplea 
tot sufletul, devenise o parte integrantă din ea însăşi şi ea 


nu i se mai opunea. În ultimul timp, prinţesa Maria se 
convinsese, deşi nu-şi tradusese niciodată lucrul acesta 
lămurit, în cuvinte, că iubea şi că era iubită. Se convinsese 
de acest lucru la ultima ei întrevedere cu Nikolai, când 
acesta venise să o anunţe că fratele ei se găsea împreună 
cu Rostovii. Nikolai nu dăduse de înţeles printr-un cuvânt 
măcar, că acum (în cazul însănătoşirii prinţului Andrei), 
relaţiile de altădată dintre acesta şi Nataşa s-ar fi putut 
reînnoi, dar prinţesa îi citise pe chip că ştia şi se gândea la 
asta. Şi, în ciuda acestui fapt, purtarea lui faţă de dânsa - 
plină de atenţie, delicată şi drăgăstoasă - nu numai că nu se 
schimbase, dar, mai mult, părea că-l şi bucură faptul că 
acum înrudirea dintre el şi prinţesa Maria îi îngăduia să-şi 
arate mai liber prietenia şi dragostea faţă de dânsa, cum 
gândea de multe ori prinţesa Maria. Ştia că iubeşte pentru 
prima şi ultima dată în viaţă, simţea că e iubită şi era 
fericită şi împăcată în privinţa aceasta. 

Dar această parţială fericire din sufletul ei nu numai că nu 
o împiedica să fie profund îndurerată pentru fratele ei, ci 
dimpotrivă, îi dădea o mai mare libertate de a se lăsa cu 
totul în voia sentimentului iubirii de frate. Sentimentul 
acesta era atât de puternic în clipa plecării ei din Voronej, 
încât, văzându-i chipul chinuit şi deznădăjduit, însoțitorii ei 
erau încredinţaţi că se va îmbolnăvi pe drum; însă tocmai 
greutăţile şi grijile călătoriei, cu care se luptase atât de 
energic prinţesa Maria, o îndepărtară un timp de durerea 
ei şi-i dădură puteri. 

Cum se întâmpla întotdeauna în timpul călătoriilor, 
prinţesa Maria nu se mai gândea decât la drum, uitând care 
îi era ţinta. Dar când se apropiară de Iaroslavl şi când i se 
deschise iarăşi perspectiva a ceea ce putea s-o aştepte, şi 
încă nu peste un număr de zile, ci chiar în aceeaşi seară, 
tulburarea ei ajunse la culme. 

Când vătaful, trimis înainte călare, pentru a se informa la 
Iaroslavl unde locuiau Rostovii şi în ce stare se găsea 
prinţul Andrei, veni să întâmpine la bariera oraşului cupeul 


cel mare care sosea, el se îngrozi de chipul înfricoşător de 
palid al prinţesei, care-şi scosese capul pe ferestruica 
cupeului. 

— Am aflat tot, înălţimea-voastră: familia Rostov locuieşte 
în piaţă, în casa negustorului Bronnikov. Nu-i departe: chiar 
pe malul Volgăi, spuse vătaful. 

Prinţesa Maria i se uită speriată şi întrebătoare drept în 
ochi, nepricepând de ce nu-i răspundea nimic la principala 
întrebare: ce era cu fratele ei? 

Mademoiselle Bourienne puse în locul prinţesei întrebarea 
referitoare la prinţ: 

— Ce-i cu prinţul? Se informă ea. 

— Luminăţia-sa locuieşte cu dânşii în aceeaşi casă. 

„Înseamnă că trăieşte”, îşi zise prinţesa şi întrebă încet: 

— Cum îi este? 

— Lumea spune că e tot cum era. 

Ce însemna, „tot cum era” prinţesa nu-l mai întrebă. 
Aruncă doar o privire fugară spre Nikoluşka, nepoţelul de 
şapte ani care şedea în faţa ei, vesel că vedea oraşul, apoi 
lăsă capul în piept şi nu-l mai ridică până când cupeul greoi 
se opri undeva huruind, zdruncinându-se şi legănându-i. 
Scara cupeului fu coborâtă cu zgomot. 

Portiera se deschise. În stânga se vedea o apă, un râu 
mare, în dreapta treptele casei; pe trepte era lume, 
servitori, şi o fată rumenă la chip, cu plete mari, negre, care 
zâmbea neplăcut şi fals, cum i se păru prinţesei Maria (era 
Sonia). Prinţesa o luă la fugă în sus pe scări, iar fata care 
zâmbea prefăcut spuse: 

— Pe aici, pe aici! 

Şi prinţesa se trezi într-un antreu, în faţa unei femei 
bătrâne, cu o figură de orientală, care-i ieşi grăbită în cale, 
cu chipul răvăşit. Era bătrâna contesă. O îmbrăţişa şi-o 
sărută pe prinţesa Maria. 

— Mon enfant! Spuse ea. Je vous aime et vous connais 
depuis longtemps.877 


Oricât de emoţionată era, prinţesa Maria înţelese că era 
contesa şi că trebuia să-i spună ceva. Fără să-şi dea seama 
cum, rosti câteva cuvinte respectuoase în franţuzeşte, pe 
acelaşi ton pe care i se adresase contesa, apoi întrebă: 

— Cum se simte el? 

— Doctorul spune că e în afară de orice pericol, zise 
contesa, dar spunând aceasta înălţă ochii spre cer şi oftă, şi 
în gestul acesta era o expresie care-i contrazicea spusele. 

— Unde-i? Pot să-l văd, se poate? Întrebă prinţesa. 

— Numaidecât, prinţesă, numaidecât, scumpa mea. 
Acesta-i copilul lui? Întrebă ea, văzându-l pe Nikoluşka 
intrând împreună cu Dessalles. Avem să încăpem cu toţii, 
casa-i mare. O, ce băieţel încântător! 

Contesa o conduse pe prinţesa Maria în salon. Sonia sta de 
vorbă cu mademoiselle Bourienne. Contesa îl mângâia pe 
Nikoluşka. Bătrânul conte intră în salon şi spuse bun venit 
prinţesei. Contele se schimbase peste măsură de mult de 
când îl văzuse ultima dată prinţesa. Pe atunci fusese un 
bătrânel voinic, plin de haz şi sigur de sine. Acum părea un 
om zdrobit, vrednic de plâns. Vorbind cu prinţesa, se uita 
tot timpul în jurul lui, ca şi cum ar fi vrut să întrebe pe toată 
lumea dacă nu cumva face ceva ce nu se cuvine. După 
ruinarea Moscovei şi a întregului său avut, contele, 
dezrădăcinat, îşi pierduse pesemne conştiinţa importanţei 
sale şi simţea că pentru el nu mai e loc în viaţă. 

Cu toate că singura ei dorinţă era să-şi vadă cât mai 
repede fratele şi cu toate că îi era necaz că acum, când ea 
nu voia decât să-l vadă pe Andrei, Rostovii nu mai sfârşeau 
cu vorba şi-i copleşeau cu laude prefăcute nepoţelul, 
prinţesa observa tot ce se petrecea în: jurul ei şi simţea că 
trebuie neapărat să se supună, până una-alta, acestei noi 
rânduieli în care intrase. Ştia că toate acestea erau 
inevitabile, aşa că, oricât de greu i-ar fi venit, le îndură fără 
supărare. 

— Nepoată-mea, spuse contele, prezentând-o pe Sonia. N- 
ai cunoscut-o, prinţesă? 


Prinţesa se întoarse spre ea şi, încercând să-şi înăbuşe 
sentimentul ostil care i se trezea în adâncul sufletului faţă 
de această fată, o sărută. Dar începuse s-o apese greu 
faptul că starea sufletească a tuturor celor ce o înconjurau 
era atât de departe de ceea ce era în sufletul ei. 

— Unde-i el? Mai întrebă o dată, adresându-li-se tuturora. 

— E jos, Nataşa e cu dânsul, răspunse Sonia, înroşindu-se. 
Am trimis să vadă ce face. Dumneata, prinţesă, vei fi fiind, 
cred, obosită? 

Prințesei îi dădură lacrimile de necaz. Întoarse capul şi se 
pregătea să o mai întrebe o dată pe contesă cum putea 
ajunge la el, când, dinspre uşă, se auziră, uşori, paşi vijelioşi 
şi veseli parcă. Prinţesa se întoarse şi o văzu pe Nataşa care 
intra aproape fugind, pe Nataşa, pe care, în întrevederea 
aceea de demult, de la Moscova, o plăcuse atât de puţin. 

Dar înainte chiar de a-i putea vedea faţa, prinţesa Maria 
înţelese că Nataşa era tovarăşa ei sinceră întru durere şi, 
deci, prietena ei. Se repezi s-o întâmpine şi, îmbrăţişând-o, 
începu să plângă pe umărul ei. 

Cum aflase de sosirea prinţesei Maria, Nataşa, care stătea 
la căpătâiul prinţului Andrei, ieşise binişor din camera lui şi 
pornise, cu paşii aceia repezi care, după cum i se păruse 
prinţesei Maria, erau parcă veseli, întru întâmpinarea ei. 

Pe chipul ei emoţionat, când apăru în cameră aproape 
fugind, nu era decât o expresie de dragoste, expresia unei 
dragoste neţărmurite faţă de el, faţă de ea, faţă de tot ce-i 
era apropiat omului iubit, o expresie de compătimire, de 
suferinţă pentru alţii şi de pasionată dorinţă de a se dărui 
pe sine pentru a-i ajuta. Se vedea bine că în clipa aceea în 
sufletul ei nu era nici un gând privitor la ea şi la relaţiile ei 
cu dânsul. 

Prinţesa Maria, simţitoare, pricepu de la cea dintâi privire 
toate acestea după chipul Nataşei şi plânse cu dureroasă 
voluptate pe umărul ei. 

— Să mergem, să mergem la el, Marie, spuse Nataşa şi o 
conduse în camera alăturată. 


Prinţesa Maria înălţă capul, îşi şterse ochii şi se uită la 
Nataşa. Simţea că de la ea va putea afla şi înţelege totul. 

— Ce... începu ea să întrebe, dar se opri deodată. 

Simţi că prin cuvinte nu se putea nici întreba şi nici 
răspunde. Chipul şi ochii Nataşei trebuiau să spună tot, mai 
clar şi mai adânc. 

Nataşa se uită la ea, dar părea înfricoşată şi cuprinsă de 
îndoială dacă să spună sau să nu spună tot ce ştia. Simţea 
parcă, în faţa acestor ochi strălucitori, care o pătrundeau 
până în adâncul inimii, că nu se putea să nu spună tot, tot 
adevărul, aşa cum îl văzuse ea. Buzele Nataşei începură 
deodată să tremure, cute urâte i se formară împrejurul 
gurii şi, izbucnind în hohote de plâns, îşi ascunse faţa în 
mâini. 

Prinţesa Maria înţelese totul. 

Dar ea tot mai nădăjduia, aşa că întrebă şi prin cuvinte, în 
care nu credea nici ea: 

— Dar rana, cum merge rana? Şi el cum se simte în 
general? 

— Ai... ai să... vezi, doar atât putu să spună Nataşa. 

Mai zăboviră puţin jos, lângă camera lui, ca să le mai 
treacă plânsul şi să intre la el cu feţe liniştite. 

— Cum a evoluat boala? E mult de când îi e mai rău? Când 
s-a întâmplat asta? Întrebă prinţesa Maria. 

Nataşa povesti că la început fusese în primejdie din cauza 
stării febrile şi a durerilor, dar că la Troiţa toate acestea 
trecuseră şi că doctorul nu se mai temea decât de un singur 
lucru: cangrena. Dar şi pericolul acesta trecuse. Când 
sosiseră la Iaroslavl, rana începuse să supureze (Nataşa era 
bine informată despre tot ce privea supuraţia şi celelalte 
asemănătoare) şi doctorul spusese că supuraţia va putea 
decurge normal. Pe urmă, se ivise iar febra. Medicul spunea 
că febra aceasta nu era atât de primejdioasă. 

— Dar acum două zile, începu Nataşa, s-a întâmplat 
deodată asta... Ea îşi ţinu cu greutate plânsul. Nu ştiu de 
ce, dar... ai să vezi cum s-a schimbat. 


— L-au părăsit puterile? E slăbit? întrebă prinţesa. 

— Nu, nu e asta, dar e mai râu. Ai să vezi. Ah, Marie, e 
prea bun; nu poate, nu poate trăi, pentru că e... 

XV. 

CÂND NATAŞA DESCHISE, cu gestul ei obişnuit, uşa 
camerei lui şi-i făcu prinţesei loc să treacă înainte, aceasta 
simţi cum i se urcă în gâtlej hohotele de plâns. Oricât s-ar fi 
pregătit ea, oricât ar fi încercat să se liniştească, ştia totuşi 
că nu va fi în stare să-l privească fără să plângă. 

Prinţesa Maria înţelesese ce voia să spună Nataşa prin 
cuvintele: asta s-a întâmplat acum două zile. Ea înţelegea 
că această frază însemna că prinţul Andrei se îmbunase 
deodată, iar îmbunarea şi îmblânzirea lui erau semne 
prevestitoare ale morţii. Ea şi vedea, apropiindu-se de uşă, 
în închipuirea ei, faţa lui Andriuşa, aşa cum i-o ştia din 
copilărie, delicată, blândă, duioasă, cu expresia aceea pe 
care foarte rar o văzuse mai târziu la el şi care, tocmai de 
aceea, îi făcuse întotdeauna o atât de puternică impresie. 
Ştia că el îi va spune cuvinte domoale şi duioase, ca acelea 
pe care i le spusese tatăl ei înainte de moarte, şi că ea n- 
avea să poată suporta şi avea să izbucnească în hohote de 
plâns în faţa lui. Dar mai devreme sau mai târziu, lucrul 
acesta trebuia să se întâmple, aşa că, intră în odaie. Simţea 
cum o îneacă din ce în ce mai tare plânsul, pe măsură ce 
ochii ei miopi îi desluşeau tot mai limpede silueta şi căutau 
să-i recunoască trăsăturile, şi iată că reuşi să-i zărească faţa 
şi să-şi încrucişeze privirile cu ale lui. 

Zăcea pe o canapea, între perne, îmbrăcat cu un halat 
îmblănit cu veveriţă. Era slab şi palid. Cu o mână 
transparent de albă ţinea o batistă; cu cealaltă mână îşi 
netezea, mişcându-şi degetele domol, mustaţa subţire, mult 
crescută. Ochii lui priveau spre cei intraţi. 

Văzându-i faţa şi întâlnindu-i privirea, prinţesa Maria îşi 
încetini paşii şi simţi deodată cum lacrimile îi seacă şi cum 
hohotele de plâns i se potolesc. Când îi văzu expresia feţei şi 
privirea, ea se intimidă şi se simţi vinovată. 


„Dar cu ce am greşit eu?” se întreba ea. „Prin aceea că 
trăieşti şi te gândeşti la cele vii, pe când eu!” răspundea 
privirea lui rece şi severă. 

În privirea lui, adâncă şi îndreptată nu spre lume, ci 
înăuntrul său, era aproape dușmănie atunci când se 
întoarse încet către soră-sa şi către Nataşa. 

Se sărută cu sora lui, după obiceiul lor, ţinându-şi mâinile 
între mâini. 

— Bun venit, Marie. Cum ai ajuns aici? Spuse el, cu o voce 
la fel de măsurată şi de străină cum îi era şi privirea. Să fi 
scos un țipăt de disperare, ţipătul lui ar fi îngrozit-o pe 
prinţesa Maria mai puţin decât tonul acestei voci. 

— Şi pe Nikoluşka l-ai adus? Întrebă el tot atât de măsurat 
şi de domol, cu o vădită sforţare de a-şi aminti ceva. 

— Cum îţi merge? Zise prinţesa Maria, mirată şi ea de ce 
găsise să spună. 

— Asta, draga mea, să-l întrebi pe doctor, zise el; apoi, 
făcând încă o vădită sforţare ca să fie blând, spuse numai 
din gură (se vedea că nici nu se gândeşte la ce spune): 

— Merci, chere amie, d'etre venue.878 

Prinţesa Maria îi strânse mâna. La strângerea mâinii ei, 
prinţul se încruntă abia perceptibil. El tăcea, iar ea nu ştia 
ce să spună. Prinţesa înţelegea bine ce se întâmplase cu el 
acum două zile. În cuvintele, în tonul vocii lui şi mai cu 
seamă în privirea lui - rece, aproape duşmănoasă - se 
simţea înstrăinarea aceea faţă de tot ce e lumesc, care e 
atât de înfricoşătoare pentru un om viu. El, se vedea bine, 
greu mai putea pricepe tot ce ţinea încă de viaţă; dar, odată 
cu aceasta, se simţea că, dacă nu mai înţelegea ceea ce ţine 
de viaţă, nu era din pricină că-l părăsise forţa de înţelegere, 
ci din pricină că înţelegea altceva, ceva ce nu pricepeau şi 
nu puteau pricepe oamenii vii, şi asta îl absorbea pe de-a- 
ntregul. 

— Da, uite ce ciudat a vrut soarta să ne întâlnim! Spuse el, 
rupând tăcerea şi arătând spre Nataşa. Tot timpul ea m-a 
îngrijit. 


Prinţesa Maria auzea, dar nu înţelegea ce spunea el. El, 
sensibilul, atentul Andrei, cum putea el vorbi aşa în faţa 
aceleia pe care o iubea şi care-l iubea! Dacă ar mai fi avut 
de gând să trăiască, n-ar fi spus pe un ton atât de rece şi de 
jignitor lucrul acesta. Dacă n-ar fi ştiut că moare, cum ar fi 
putut să nu-i fie milă de ea, cum ar fi putut vorbi aşa faţă de 
dânsa! O singură explicaţie putea avea atitudinea lui şi 
anume că totul îi devenise indiferent, şi-i devenise 
indiferent din pricină că altceva, mult mai însemnat, îi 
fusese dezvăluit. 

Convorbirea lor fu rece, dezlânată şi lâncezind la fiecare 
clipă. 

— Marie a venit prin Riazan, spuse Nataşa. 

Prinţul Andrei nu băgă de seamă că Nataşa îi spunea 
surorii lui pe nume. Şi chiar Nataşa abia acum, numind-o 
aşa în faţa prinţului Andrei, îşi dădu pentru prima oară 
seama de acest lucru. 

— Ei, şi ce se mai aude? Spuse el. 

— 1 s-a spus că Moscova a ars toată, a ars cu desăvârşire, 
şi că s-ar fi... 

Nataşa se opri: nu trebuia să mai vorbească. Se vedea că 
prinţul Andrei, oricâte sforţări făcea să asculte, nu izbutea. 

— Da, a ars, se zice, rosti el. E mare păcat, şi rămase cu 
ochii ţintă înainte, potrivindu-şi distrat mustaţa cu degetele. 

— Şi tu, Marie, te-ai întâlnit cu contele Nikolai? Zise 
deodată prinţul Andrei, cu dorinţa vădită de a face pe placul 
lor. A scris celor de aici că i-ai plăcut mult, continuă el 
simplu, calm; nu mai era în stare, se vedea bine, să 
priceapă tot complicatul tâlc pe care-l aveau cuvintele lui 
pentru oamenii vii. Dacă l-ai iubi şi tu, ar fi foarte bine... să 
vă căsătoriţi, mai adăugă el, puţin mai repede, ca şi cum s- 
ar fi bucurat că găsise, în sfârşit, cuvintele demult căutate. 

Prinţesa Maria îi auzea cuvintele, dar ele nu aveau pentru 
dânsa nici o altă însemnătate, în afară de aceea că-i 
dovedeau cât de departe era el acum de tot ce e viu. 


— La ce să vorbim de mine? Spuse ea calm şi se uită la 
Nataşa. 

Nataşa îi simţi privirea şi nu se uită la prinţesa Maria. Din 
nou tăceau cu toţii. 

— Andre, n-ai do... spuse deodată prinţesa Maria cu voce 
tremurătoare, n-ai dori să-l vezi pe Nikoluşka? Tot timpul a 
vorbit de tine. 

Prinţul Andrei zâmbi pentru prima oară, aproape 
imperceptibil, dar sora lui, care-i cunoştea atât de bine 
chipul, înţelese cu groază că nu era un zâmbet de bucurie 
ori de dragoste pentru fiul lui, ci o uşoară şi blândă ironie la 
adresa faptului că prinţesa Maria întrebuinţase şi ultimul 
mijloc care - cum credea ea - îl putea readuce pe ella 
sentimentele fireşti. 

— Da, mă bucură să-l văd pe Nikoluşka. E sănătos? 

Când îl aduseră la căpătâiul lui pe Nikoluşka, care-şi privi 
speriat tatăl, dar nu plânse, fiindcă nimeni nu plângea în 
jurul lui, prinţul Andrei îl sărută şi, se vedea bine, nu mai 
ştiu ce i-ar putea spune. 

Iar când, apoi, îl scoaseră pe Nikoluşka din odaie, prinţesa 
Maria se apropie încă o dată de fratele său, îl sărută şi, 
nemaifiind în stare să se stăpânească, o podidi plânsul. 

Prinţul Andrei o privi stăruitor. 

— Plângi pentru Nikoluşka? Întrebă el. 

Prinţesa Maria, plângând, dădu afirmativ din cap. 

— Marie, tu ştii Evan... începu el, dar se opri deodată. 

— Ce spui? 

— Nimic. Nu e nimic de plâns aici, spuse el, uitându-se cu 
aceeaşi privire rece la ea. 

Când prinţesa Maria începuse să plângă, el înţelesese că 
ea plângea pentru că Nikoluşka avea să rămână fără tată. 
Făcând o mare sforţare, el căută să se întoarcă îndărăt, la 
viaţă, şi să-şi schimbe punctul de vedere cu al lor. 

„Da, lor trebuie să li se pară dureros lucrul acesta! Gândi 
el. Dar cât e de simplu!” „Păsările cerului nici seamănă şi 
nici adună, dar Tatăl Vostru le hrăneşte”, îşi spuse el sieşi şi 


vru să-i spună şi prinţesei. „Dar nu, ei vor înţelege asta în 
felul lor; ei nu vor înţelege! Ei nu sunt în stare să înţeleagă 
că toate sentimentele acestea pe care pun ei atâta preţ, 
toate gândurile acestea care ni se par atât de importante, 
toate sunt inutile. Nu ne mai putem înţelege unul pe altul!” 
şi tăcu. 

Băieţaşul prinţului Andrei avea şapte ani. Abia învățase să 
citească şi era cu totul neştiutor. El trecu prin multe, din 
ziua aceea, câştigând cunoştinţe, putere de observaţie şi 
experienţă; dar chiar să fi avut el de pe atunci toate 
cunoştinţele acestea şi experienţa însuşită mai târziu, tot n- 
ar fi putut înţelege, mai bine şi mai adânc decât înţelesese, 
toată însemnătatea scenei petrecute între tatăl său, 
prinţesa Maria şi Nataşa. Înţelegea totul şi, fără să plângă, 
ieşi din cameră, se apropie tăcut de Nataşa care ieşise după 
el, se uită sfios la ea, cu ochii lui frumoşi şi visători; buza de 
sus, puţin ridicată şi rumenă, începu să-i tremure, îşi lipi 
capul de Nataşa şi începu să plângă. 

Din ziua aceea Nikoluşka fugea de Dessalles, fugea de 
mângâierile contesei şi, ori stătea singur, ori se apropia 
sfios de prinţesa Maria şi de Nataşa, la care părea că 
începuse să ţină mai mult chiar decât la mătuşă-sa, şi se 
alinta liniştit şi timid în poala lor. 

leşind de la fratele ei, prinţesa Maria înţelese cu prisosinţă 
ceea ce-i spusese chipul Nataşei. De atunci nu-i mai pomeni 
Nataşei nimic despre speranţele în salvarea vieţii prinţului 
Andrei. Făceau cu schimbul la căpătâiul bolnavului şi nu mai 
plângea, dar se ruga necontenit, întorcându-şi sufletul spre 
cel nepătruns şi veşnic, a cărui prezenţă se simţea acum 
atât de puternic în preajma muribundului. 

XVI. 

PRINŢUL ANDREI NU ERA numai conştient că va muri, 
dar simţea chiar că moare, că a şi murit pe jumătate, 
încerca sentimentul înstrăinării de tot ce e pământesc şi al 
unei plăcute şi ciudate uşurări a existenţei. Fără grabă şi 
fără tulburare, aştepta să se întâmple ceea ce trebuia să se 


întâmple. Acel ceva cumplit, penibil, veşnic, necunoscut şi 
îndepărtat, a cărui prezenţă nu încetase să o simtă cât 
trăise, îi era acum foarte apropiat şi, judecând după strania 
uşurare a existenţei pe care o simţea, aproape de înţeles şi 
chiar perceptibil... 

Cândva, sfârşitul îl înfricoşase. De două ori încercase 
groaznicul, chinuitorul simţământ al fricii de moarte, al 
sfârşitului, şi iată că acum nu-l mai înţelegea. 

Încercase prima oară acest simţământ, atunci când 
grenada se învârtise în faţa lui ca o sfârlează şi el se uitase 
la mirişte, la tufe şi la cer, şi ştiuse că moartea era în faţa 
lui. Mai târziu însă, când îşi venise în fire de pe urma rănii, 
şi în sufletul lui eliberat parcă de jugul vieţii îi răsărise într- 
o clipă acea floare a iubirii veşnice, libere şi fără de 
legătură cu viaţa aceasta, el nu se mai temuse de moarte şi 
nu se mai gândise la ea. 

În ceasurile acelea de dureroasă singurătate şi de 
semidelir, pe care le trăise după rănire, cu cât se gândea 
mai mult la noul principiu al iubirii veşnice care i se 
dezvăluise, cu atât se depărta mai tare, fără să simtă nici el, 
de viaţa pământească. A iubi totul şi pe toţi, a se jertfi 
întotdeauna pe sine din iubire, însemna a nu iubi pe nimeni, 
însemna a nu trăi viaţa aceasta pământească. Şi, cu cât se 
pătrundea mai mult de acest principiu al iubirii, cu atât se 
despărţea mai definitiv de viaţă, cu atât înlătura mai deplin 
cumplita barieră care, atunci când din suflet ne lipseşte 
iubirea, stă între viaţă şi moarte. Când îşi amintea, în 
primele zile, că trebuie să moară, îşi spunea: ei şi? Cu atât 
mai bine! 

Dar, după noaptea aceea de la Mâtişci, când în semi-delirul 
lui îi apăruse în faţa ochilor aceea pe care o dorise, şi când, 
lipindu-şi buzele de mâna ei, plânsese domol, cu lacrimi de 
bucurie, iubirea faţă de această femeie i se strecurase pe 
nesimţite în inimă şi-l legase iarăşi de viaţă. Gânduri de 
fericire şi temeri îl năpădiră iar. Amintindu-şi clipa când, la 
ambulanţă, îl văzuse pe Kuraghin, el nu se mai putu acum 


întoarce la sentimentele încercate atunci: acum îl chinuia 
întrebarea dacă omul acela mai era viu. Şi nu îndrăznea să 
întrebe pe nimeni. 

Boala lui îşi urma cursul firesc, şi ceea ce Nataşa voise să 
spună prin „asta s-a întâmplat cu el” intervenise două zile 
înainte de sosirea prinţesei Maria. Era cea din urmă luptă 
morală între viaţă şi moarte, luptă din care moartea ieşise 
victorioasă. Era conştiinţa, neaşteptat ivită, că el încă tot 
mai îndrăgea viaţa, reprezentată de dragostea lui pentru 
Nataşa; fu ultimul acces, în sfârşit învins, de spaimă în faţa 
necunoscutului. 

Era seară. Ca întotdeauna după masă, el se afla într-o 
uşoară stare febrilă, iar gândurile îi erau peste măsură de 
lucide. Sonia şedea lângă măsuţă. El aţipi. Deodată îl 
năpădi un sentiment de fericire. 

„A, a intrat ea!”, se gândi el. 

Într-adevăr, în locul Soniei şedea Nataşa, care tocmai 
intrase cu paşi uşori. 

De când începuse să-l îngrijească, el avea întotdeauna 
senzaţia fizică a apropierii ei. Şedea într-un fotoliu, în profil, 
mascându-i cu silueta ei flacăra lumânării şi împletea la 
ciorap. (Învăţase să împletească ciorapi din ziua când 
prinţul Andrei îi spusese că nimeni nu e în stare să 
îngrijească mai bine bolnavii decât dădacele bătrâne care 
împletesc ciorapi şi că în împletitul ciorapilor este ceva 
liniştitor.) Degetele ei subţiri mânuiau cu repeziciune 
andrelele care se ciocneau din când în când între ele şi 
profilul îngândurat al chipului ei, cu privirile plecate, era în 
raza vederii lui. Ea făcu o mişcare şi ghemul i se rostogoli 
de pe genunchi. Tresări, se uită la dânsul şi, acoperind 
flacăra lumânării cu o mână, cu o mişcare grijulie, 
mlădioasă şi precisă, se aplecă şi ridică ghemul, apoi se 
aşeză la loc, în aceeaşi poziţie. 

El o privea fără să se clintească şi observă că după 
sforţarea pe care o făcuse ea avea nevoie să-şi umile tot 


pieptul răsuflând, dar nu se putu hotări să o facă şi îşi 
stăpâni precaut respiraţia. 

La mânăstirea Troiţa vorbiseră între ei despre trecut şi el 
îi spusese că, dacă va scăpa cu viaţă, va mulţumi lui 
Dumnezeu până la sfârşitul zilelor pentru rana care-l făcuse 
să se întâlnească din nou cu dânsa; dar de atunci nu mai 
vorbiseră niciodată despre viitor. 

„S-ar putea sau nu s-ar putea întâmpla una ca asta? Se 
întreba el acum, uitându-se la dânsa şi ascultând zgomotul 
uşor al andrelelor de oţel. Oare să ne fi apropiat iarăşi 
soarta unul de altul, în chip aşa de straniu, numai ca eu să 
mor”? Dar e posibil oare să mi se fi descoperit adevărul vieţii 
numai pentru ca să trăiesc mai departe în minciună? Pe ea 
o iubesc mai mult decât orice pe lume. Dar ce să fac dacă o 
iubesc?” îşi zise el şi, deodată, fără să vrea, gemu, aşa cum 
se obişnuise de când suferea. 

Auzindu-l gemând, Nataşa lăsă ciorapul, se întoarse spre 
el şi, când îi văzu ochii strălucitori, se apropie cu paşi uşori 
şi se aplecă asupra lui. 

— Nu dormeai? 

— Nu, mă uit demult la dumneata; am simţit când ai intrat. 
Nimeni afară de dumneata nu-mi aduce liniştea asta 
plăcută... lumina asta. Îmi vine să plâng de bucurie. 

Nataşa se apropie şi mai mult de el. Faţa îi strălucea de 
bucurie entuziastă. 

— Nataşa, te iubesc prea mult. Mai mult decât orice pe 
lume. 

— Dar eu! Ea îşi întoarse o clipă faţa. Şi de ce prea mult? 
Spuse ea. 

— De ce prea mult? Spune-mi, cum crezi, cum simţi 
dumneata în sufletul dumitale, în adâncul sufletului 
dumitale: am să trăiesc? Ce impresie ai? 

— Sunt convinsă, sunt convinsă! Rosti, aproape strigând 
Nataşa şi îi apucă mâinile cu o mişcare pătimaşă. 

El tăcu. 

— Ce frumos ar fi! 


Şi, luându-i mâna, i-o sărută. Nataşa era fericită şi 
emoţionată; dar îşi aminti îndată că era neapărată nevoie ca 
el să aibă linişte. 

— Numai că n-ai dormit, spuse ea, înăbuşindu-şi bucuria. 
Încearcă să dormi... te rog. 

EI îi strânse mâna, apoi i-o lăsă, şi ea trecu între el şi 
lumânare şi se aşeză la locul ei. De două ori îşi întoarse spre 
el privirile şi ochii lui deschişi i le întâmpinară, luminoşi. 
Nataşa îşi concentră toată atenţia asupra ciorapului la care 
lucra şi îşi zise că nu va mai ridica ochii până ce nu-l va 
isprăvi. Într-adevăr, nu mult după aceea, el închise ochii, şi 
adormi. Nu dormi mult şi se deşteptă deodată agitat, 
scăldat într-o sudoare rece. 

Adormind se gândise la acelaşi lucru, la care se gândise 
tot timpul - la viaţă şi la moarte. Mai mult la moarte. Se 
simţea mai aproape de ea. 

„lubirea? Ce-i iubirea? Se gândea el. Iubirea stă în calea 
morţii. Iubirea este viaţa. Tot, tot ce înţeleg, înţeleg numai 
pentru că iubesc. Tot ce există, există numai pentru că 
iubesc. Totul e legat numai de iubire. lubirea este 
Dumnezeu şi, când mori, înseamnă că tu, o părticică din 
iubire, te întorci la izvorul veşnic al tuturor lucrurilor.” 
Gândurile acestea i se păreau liniştitoare. Dar nu erau 
decât gânduri. Ceva le lipsea, era ceva unilateral în ele, 
ceva prea personal, ceva prea raţional - nu erau evidente. 
Şi rămânea aceeaşi nelinişte şi lipsă de limpezime. Adormi. 

Visă că era culcat în aceeaşi cameră în care se afla în 
realitate, dar că nu era rănit, ci sănătos. O mulţime de 
oameni de tot felul, indiferenți, lipsiţi de importanţă, îi trec 
necontenit prin faţă. El stă de vorbă cu ei, se ceartă cu 
dânşii pentru cine ştie ce fleac. Oamenii se pregătesc să 
plece undeva. Prinţul Andrei îşi dă vag seama că toate 
acestea sunt nimicuri şi că el are alte griji, mai însemnate; 
dar stă mai departe de vorbă cu ei, uimindu-i prin cuvinte 
de duh, vorbe goale însă. Treptat, pe nesimţite, toate aceste 
personaje încep să dispară, şi toată grija lui se rezumă la 


problema închiderii uşii. Se ridică, se îndreaptă spre uşă să 
tragă zăvorul şi s-o încuie. De faptul dacă izbuteşte sau nu 
izbuteşte să încuie uşa la timp, atârnă totul. Porneşte spre 
uşă, se grăbeşte, dar picioarele nu i se urnesc, şi el ştie că 
nu va izbuti să încuie uşa; totuşi îşi încordează dureros 
toate puterile. O chinuitoare frică îl cuprinde. Şi frica 
aceasta e frica de moarte: dincolo de uşă stă ceva. Dar până 
să se târască el neputincios şi stângaci spre uşă, acest 
„ceva” înfricoşător şi apasă din partea cealaltă uşa, 
împingând canatul. Ceva neomenesc - moartea - se împinge 
în uşă, şi uşa trebuie ţinută. El se agaţă de uşă şi îşi 
încordează ultimele puteri, dar de închis uşa nu se mai 
poate acum închide şi nici măcar ţine pe loc; căci forţele lui 
sunt slăbite, mişcările stângace şi, îmbrâncită de acel 
„ceva” înfricoşător, uşa se deschide şi se închide la loc. 

Încă o dată, acel „ceva” împinge uşa din afară. O ultimă 
supraomenească şi zadarnică sforţare şi amândouă 
canaturile uşii se deschid fără zgomot. Acel ceva intră şi 
acel „ceva” e moartea. Şi prinţul Andrei moare... 

Dar, în aceeaşi clipă când în vis murea, prinţul Andrei îşi 
aduse aminte că doarme, în aceeaşi clipă în care murea se 
luptă cu sine însuşi şi se trezi. 

„Da, moartea a fost. Eu am murit - şi m-am deşteptat. Da, 
moartea e deşteptarea”, îl fulgeră deodată prin minte; şi 
perdeaua care-i ascunsese până atunci necunoscutul fu 
dată în lături pentru ochii sufletului său. El simţi ca o 
eliberare a acelei puteri din el care înainte fusese 
încătuşată, ca o stranie uşurare, care de atunci nu-l mai 
părăsi. 

Când, deşteptându-se scăldat în sudori reci, se zbătu pe 
canapeaua lui, Nataşa se apropie de el şi-l întrebă ce are. El 
nu-i răspunse şi, neînţelegând-o, se uită la ea cu o privire 
stranie. Asta era ceea ce se petrecuse cu el, două zile 
înainte de sosirea prinţesei Maria. Din ziua aceea, cum 
spunea medicul, febra istovitoare luase un caracter 
alarmant. Dar pe Nataşa n-o interesa ce spune doctorul; ea 


văzuse cu ochii ei cumplitele lui chinuri morale, simptome 
mult mai neîndoielnice pentru ea. 

Din ziua aceea începuse pentru prinţul Andrei, odată cu 
deşteptarea din somn, deşteptarea din viaţă. Şi, comparată 
cu durata vieţii, această ultimă deşteptare nu i se părea mai 
înceată decât deşteptarea din somn raportată la durata 
visului. 

Nu era nimic înfricoşător şi tranşant în această deşteptare 
relativ înceată. 

Ultimele zile şi ore ale vieţii lui se scurseră obişnuit şi 
simplu. Atât prinţesa Maria cât şi Nataşa, nelipsite de la 
căpătâiul lui, simțeau lucrul acesta. Nu plângeau şi nu se 
cutremurau, iar de la o vreme simțeau ele singure că nu-l 
mai îngrijesc pe el (el nu mai era, el se depărtase), ci 
amintirea lui cea mai apropiată: trupul său. Sentimentele 
lor, ale amândurora, erau atât de puternice, încât latura 
înspăimântătoare, exterioară, a morţii, nu mai făcea nici un 
efect asupra lor şi nu mai găseau cu cale să-şi răscolească 
durerea. Nu plângeau nici faţă de el, nici când erau 
singure, şi nici nu vorbeau între ele vreodată despre dânsul. 
Îşi dădeau seama că nu se putea spune prin vorbe ceea 
ceea ce simțeau. 

Vedeau amândouă cum le scapă, cum se afundă el tot mai 
adânc, încet şi calm, undeva, acolo departe, şi amândouă 
ştiau că lucrul acesta aşa trebuia să fie şi că era bine aşa. 

Îl spovediră şi-l împărtăşiră; veniră toţi să-şi ia rămas bun 
de la dânsul. Când îi aduseră copilul, el îşi atinse buzele de 
fruntea lui şi se întoarse cu faţa la perete; şi nu pentru că 
prea i-ar fi fost greu, sau i-ar fi fost milă (prinţesa Maria şi 
Nataşa înțelegeau lucrul acesta), ci numai pentru că 
socotea că asta era tot ce cereau de la el iar când i se spuse 
să-l binecuvânteze, el făcu ce-i ceruseră şi-i privi ca şi cum 
ar fi întrebat dacă mai are de făcut ceva. 

Când ajunse la ultimele zvâcnete ale trupului părăsit de 
suflet, prinţesa Maria şi Nataşa erau de faţă. 


— S-a sfârşit?! Rosti prinţesa Maria, după ce trupul 
rămase în faţa lor mai multe secunde nemişcat şi începu să 
se răcească. 

Nataşa se apropie, i se uită în ochii fără viaţă şi se grăbi să 
i-i închidă. I-i închise, dar nu-i sărută, ci îşi atinse doar 
buzele de ceea ce era în el cea mai apropiată amintire a 
vieţii. 

„Unde s-a dus? Unde-i el acum?”... 

Când trupul, spălat şi îmbrăcat, fu pus în raclă pe o masă, 
veniră toţi să-şi ia rămas bun de la el şi plânse toată lumea. 

Nikoluşka plângea din pricina chinuitoarei nedumeriri 
care-i sfâşia inima. Contesa şi Sonia plângeau de jalea 
Nataşei şi de părerea de rău că el nu mai era. Bătrânul 
conte plângea pentru că, simţea el bine, curând avea să 
facă şi el acelaşi temut pas. 

Plângeau acum şi Nataşa şi prinţesa Maria, dar, dacă 
plângeau, nu era pentru că le răzbise durerea; plângeau 
din cauza milei cucernice care le cuprinsese sufletele în faţa 
tainei simple şi măreţe a morţii, care se săvârşise sub ochii 
lor. 

Partea a doua. 

I 

PENTRU MINTEA OMENEASCA, totalitatea cauzelor 
fenomenelor e de necuprins. Dar necesitatea de a căuta 
cauze este înrădăcinată în sufletul omului. Şi mintea 
omenească, neputând pătrunde în complicaţia condiţiilor 
fără de număr ale fenomenelor - fiecare dintre aceste 
condiţii putând fi luată drept cauză - se agaţă de cea mai 
apropiată legătură, de cea mai lesne de înţeles, şi spuse: 
iată cauza. În evenimentele istorice (unde obiect de 
observaţie sunt acţiunile oamenilor), drept cea mai 
apropiată legătură apare mai întâi voinţa zeilor, apoi voinţa 
acelor oameni care ocupă în istorie locul cel mai de vază - 
eroii istoriei. Dar e destul să pătrundem în esenţa fiecărui 
eveniment istoric, adică în acţiunea întregii mase de oameni 
care au luat parte la eveniment, pentru ca să ne convingem 


că voinţa eroilor istoriei nu numai că nu conduce acţiunile 
maselor, ci este, dimpotrivă, condusă tot timpul de acestea. 
S-ar părea că e totuna dacă înţelegem aşa importanţa 
evenimentelor istorice, sau într-alt fel. Dar, între omul care 
spune că popoarele Apusului au pornit împotriva 
Răsăritului pentru că aşa a vrut Napoleon şi omul care 
spune că lucrul acesta s-a întâmplat pentru că trebuia să se 
întâmple, există aceeaşi deosebire care a existat între 
oamenii ce susțineau că Pământul stă pe loc şi planetele se 
mişcă în jurul lui şi cei care spun că ei nu ştiu pe ce se 
sprijină Pământul, dar ştiu că există legi, care-i dirijează şi 
lui mişcările şi celorlalte planete. Evenimentul istoric nu are 
şi nu poate avea alte cauze decât cauza unică a tuturor 
cauzelor. Dar există legi care dirijează evenimentele, legi în 
parte necunoscute nouă, în parte numai bănuite de noi. 
Descoperirea acestor legi este cu putinţă numai atunci când 
renunţăm cu desăvârşire să căutăm cauzele în voinţa unui 
singur om, întocmai aşa cum descoperirea legilor mişcării 
planetelor a fost cu putinţă numai atunci când oamenii au 
respins imaginea fixităţii Pământului. 

După bătălia de la Borodino, după ocuparea Moscovei de 
către inamic şi după incendierea ei, cel mai însemnat episod 
al războiului din anul 1812 a fost, după cum susţin istoricii, 
marşul armatelor ruse de pe drumul Riazanului spre 
drumul Kalugăi şi spre lagărul de la Tarutino - aşa-zisul 
marş de flanc, dincolo de Krasnaia Pahra. Istoricii atribuie 
gloria acestei mişcări geniale diferitelor personaje şi se 
ceartă între ei, căutând să stabilească cui îi revine de fapt 
această glorie. Chiar istoricii străini, până şi cei francezi, 
când vorbesc despre acest marş de flanc recunosc 
genialitatea comandanților ruşi. Dar pentru ce presupun 
scriitorii militari, şi după ei toţi ceilalţi, că acest marş de 
flanc este rezultatul profundei gândiri a unei singure 
persoane care a salvat Rusia şi a adus pieirea lui Napoleon 
este un lucru foarte greu de înţeles. Mai întâi, e greu de 
înţeles în ce anume constă profunzimea şi genialitatea 


acestei mişcări; căci, pentru a-ţi da seama că cea mai bună 
poziţie a armatei (când nu e atacată) este acolo unde sunt 
mai multe posibilităţi de aprovizionare, nu e nevoie de prea 
mare încordare intelectuală. Oricine, chiar şi un copilandru 
prostuţ de treisprezece ani, putea pricepe fără nici o 
greutate că, în 1812, cea mai avantajoasă poziţie a armatei, 
după retragerea din Moscova, era pe drumul Kalugăi. Aşa 
că nu e de înţeles, mai întâi, prin ce deducţii logice ajung 
istoricii să vadă ceva profund gândit în această manevră. În 
al doilea rând, e şi mai greu să pricepem în ce anume văd 
istoricii partea salvatoare pentru ruşi a acestei manevre şi 
caracterul ei funest pentru francezi. Acest marş de flanc ar 
fi putut fi - în alte împrejurări, anterioare, simultane sau 
ulterioare - nefast pentru ruşi şi salvator pentru armata 
franceză. Dacă din clipa când s-a efectuat această mişcare 
situaţia armatei ruse a început să se îmbunătăţească, din 
aceasta nu rezultă nicidecum că mişcarea aceea a şi fost 
cauza îmbunătăţirii. 

Marşul de flanc nu numai că putea să nu aducă nici un 
folos, dar putea chiar să ducă la pieirea armatei ruse, dacă, 
pe lângă el, n-ar mai fi fost şi coincidenţa celorlalte 
împrejurări. Ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi ars Moscova? 
Dacă Murat nu i-ar fi scăpat de sub ochi pe ruşi? Dacă 
Napoleon n-ar fi stat inactiv? Dacă la Krasnaia Pahra, după 
sfatul lui Benigsen şi al lui Barclay, armata rusă ar fi dat 
bătălia? Ce s-ar fi întâmplat dacă francezii i-ar fi atacat pe 
ruşi când ajunseseră dincolo de Pahra? Ce s-ar fi întâmplat 
dacă mai târziu Napoleon, apropiindu-se de Tarutino, i-ar fi 
atacat pe ruşi măcar cu a zecea parte din energia cu care i- 
a atacat la Smolensk? Ce s-ar fi întâmplat dacă francezii ar 
fi înaintat asupra Petersburgului? În toate aceste ipoteze, 
caracterul salvator al marşului de flanc s-ar fi putut 
preschimba într-unul funest. 

Al treilea şi cel mai de neînțeles lucru este că oamenii care 
studiază istoria nu vor, în mod intenţionat, să vadă că 
marşul de flanc nu poate fi pus pe seama unui singur om, 


indiferent cine ar fi el, că n-a fost prevăzut niciodată de 
nimeni, că manevra aceasta, ca şi retragerea de la Fili, nu 
putuse fi de fapt prevăzută global de nimeni niciodată, ci 
doar că a rezultat pas cu pas, eveniment cu eveniment, 
clipă cu clipă, din împrejurări de tot soiul, infinite ca număr, 
şi că abia după ce s-a produs şi a început să aparţină 
trecutului, s-a putut prezenta în toată amploarea ei. 

În consiliul de la Fili, ideea predominantă a 
comandamentului rus era retragerea cea mai de la sine 
înţeleasă, drept înapoi, adică pe drumul Nijni- 
Novgorodului. Dovadă, faptul că majoritatea au votat la 
consiliu în sensul acesta şi, mai ales, cunoscuta convorbire 
care a avut loc după consiliu, între comandantul suprem şi 
Lanski, însărcinat cu problemele aprovizionării. Lanski a 
raportat atunci comandantului suprem că proviziile armatei 
erau depozitate de-a lungul râului Oka, în guberniile Tula şi 
Kaluga, şi că, în cazul unei retrageri spre Nijni, rezervele 
de provizii vor fi despărțite de armată prin albia marelui 
râu Oka, peste care transportul nu este posibil la începutul 
iernii. Acesta a fost primul simptom al necesităţii de a 
deroga de la planul de retragere în direcţia Nijni, direcţie 
care la început păruse cea mai firească. Armata se ţinu ceva 
mai spre sud, pe drumul Riazanului, mai aproape de 
rezervele de provizii. Mai târziu, inactivitatea francezilor, 
care pierduseră din vedere până şi armatele ruse, grija 
pentru apărarea fabricii din Tula şi, mai cu seamă, 
avantajele apropierii de rezervele de provizii, au 
determinat armata să se abată şi mai mult spre sud pe 
drumul Tulei. După ce trecură, printr-o mişcare vijelioasă, 
dincolo de Pahra, pe drumul care ducea spre Tula, 
comandanții armatei ruse aveau de gând să rămână la 
Podolsk şi nici vorbă nu era încă de a-şi stabili o poziţie la 
Tarutino; dar un şir nesfârşit de obstacole, deopotrivă cu 
reapariţia trupelor franceze, care un timp îi pierduseră din 
vedere pe ruşi, ca şi proiectul unei bătălii şi, mai cu seamă, 
belşugul de provizii de la Kaluga, au determinat armata 


noastră să se replieze şi mai mult spre sud şi să se strămute 
în centrul căilor ei de aprovizionare, adică de pe drumul 
Tulei pe drumul Kalugăi, spre Tarutino. Întocmai aşa cum 
nu se poate răspunde la întrebarea când a fost părăsită 
Moscova, nu se poate răspunde nici când a fost luată şi de 
cine anume a fost luată măsura strămutării spre Iarutino. 
Numai atunci când trupele s-au apropiat de Tarutino, ca 
urmare a unei serii nesfârşite de forţe diferenţiale, numai 
atunci au început oamenii să creadă şi ei că asta voiseră şi 
că acest lucru era prevăzut demult. 

II. 

RENUMITUL MARŞ DE FLANC a constat doar în faptul că 
armata rusă, tot retrăgându-se drept, într-o direcţie opusă 
ofensivei francezilor, s-a abătut, după ce această ofensivă s- 
a oprit, din direcţia dreaptă pe care o luase la început şi, 
nevăzându-se urmărită, s-a îndreptat în chip firesc spre 
regiunea unde o atrăgea belşugul de provizii. 

Dacă ar fi să ne închipuim nişte conducători lipsiţi de 
genialitate în fruntea armatei ruse, ori pur şi simplu o 
armată fără nici un fel de conducători, e limpede că nici 
această armată n-ar fi avut nimic altceva de făcut decât să 
se îndrepte îndărăt spre Moscova, descriind un arc spre 
partea unde erau mai multe provizii şi ţinutul mai 
îmbelşugat. 

Trecerea aceasta de pe drumul Nijni-Novgorodului pe 
drumurile dinspre Riazan, Tula şi Kaluga era atât de 
firească, încât tot în această direcţie s-au refugiat şi soldaţii 
ruşi răzleţiţi după pradă şi tot într-acolo i s-a cerut de la 
Petersburg lui Kutuzov să-şi ducă armata. La Tarutino, 
Kutuzov a primit din partea împăratului o scrisoare prin 
care acesta aproape îi făcea imputări pentru faptul că-şi 
îndreptase armata pe drumul Riazanului şi-i indica aceeaşi 
poziţie din faţa Kalugăi unde se şi afla în momentul când a 
primit scrisoarea împăratului. 

După ce s-a rostogolit în direcţia loviturii primite de-a 
lungul întregii campanii şi mai ales în timpul bătăliei de la 


Borodino, bila armatei ruse şi-a luat, odată ce s-a epuizat 
forţa loviturii şi n-a mai primit altele, poziţia care-i era 
firească. 

Meritul lui Kutuzov a constat nu în cine ştie ce genială 
manevră strategică, cum o numeşte lumea, ci în faptul că 
numai el a înţeles sensul evenimentului care se producea. 
Numai el a înţeles, încă de pe atunci, ce însemnătate avea 
inactivitatea armatei franceze şi numai el a continuat să 
afirme că lupta de la Borodino fusese o victorie; numai el - 
cel care ar fi trebuit, pe cât părea, să încline, în calitatea sa 
de comandant suprem, către ofensivă - numai el şi-a folosit 
toate puterile pentru a împiedica armata rusă să dea bătălii 
inutile. 

Fiara rănită la Borodino zăcea undeva, acolo unde o lăsase 
vânătorul în fuga lui; dar mai era încă vie, mai avea oare 
puteri, sau numai se prefăcea? Iată ce nu ştia vânătorul. Şi 
deodată se auzi geamătul fiarei. 

Geamătul acestei fiare rănite care era armata franceză, 
geamăt prin care ea îşi trăda rana mortală, fu sosirea lui 
Lauriston la cartierul lui Kutuzov, cu o propunere de pace. 

Napoleon, încredinţat cum era că nu e bine ceea ce e bine, 
ci ceea ce îi trecea lui prin minte, îi scrisese lui Kutuzov cele 
dintâi cuvinte ce-i trecură prin cap şi care n-aveau nici un 
sens: „Monsieur le prince Koutouzov, scria el, j'envoie pres 
de vous un de mes aides de camp generaux pour vous 
entretenir de plusieurs objets interessants. Je desire que 
votre Altesse ajoute foi a ce quiil lui dira, surtout lorsqui'il 
exprimera les sentiments d'estime et de particuliere 
consideration que j'ai depuis longtemps pour sa personne... 
Cette lettre n'6tant a autre fin, je prie Dieu, Monsieur le 
prince Koutouzov, qu'il vous ait ent sa sainte et digne garde. 

Moscou, le 30 octobre 1812. Signe: 

Napoleon,„,879 „Je serais maudit par la posterite şi l'on me 
regardait comme le premier moteur d'un accommodement 
quelconque. TEL EST L'ESPRIT ACTUEL DE MA 


NATION”880 răspunse Kutuzov şi continuă să-şi folosească 
toate puterile ca să ferească trupele de ofensivă. 

În cursul lunii aceleia în care armata franceză a jefuit 
Moscova, iar armata rusă a stat liniştită la Tarutino, s-a 
produs schimbarea raportului de forţe dintre cele două 
armate (în privinţa numărului şi a moralului), schimbare în 
urma căreia s-a dovedit că superioritatea de forţe o aveau 
ruşii. În ciuda faptului că dispozitivul armatei franceze şi 
efectivele ei erau necunoscute ruşilor, de îndată ce se 
produse această schimbare a raportului de forţe, nevoia de 
a trece la ofensivă începu să se vadă printr-o mulţime de 
semne. Din rândul acestor semne erau şi misiunea lui 
Lauriston, şi abundența de provizii de la Tarutino, şi 
informaţiile primite din toate părţile asupra inactivităţii şi 
dezordinii francezilor, şi completarea regimentelor noastre 
cu recruți, şi vremea frumoasă, şi repausul îndelungat al 
armatei ruse, şi nerăbdarea pe care un repaus o stârneşte 
de obicei în rândurile soldaţilor, dornici să-şi îndeplinească 
mai curând misiunea pentru care au fost mobilizați; dintre 
semnele acestea erau şi curiozitatea de a şti ce se petrece 
în armata franceză pierdută din vedere de atâta vreme, şi 
curajul cu care avanposturile ruseşti dădeau acum raite 
prin preajma francezilor aflaţi la Tarutino, şi ştirile despre 
micile biruinţe asupra francezilor obţinute de către ţărani şi 
partizani, şi invidia trezită de aceste mici izbânzi, şi 
sentimentul răzbunării, care mocnea în sufletul fiecăruia, 
atâta vreme cât francezii se aflau la Moscova şi - mai presus 
de toate - credinţa neclară încă, dar încolţită în sufletul 
fiecărui soldat, că raportul de forţe era acum altul şi că 
superioritatea era de partea noastră. Raportul de forţe se 
schimbase într-adevăr în chip esenţial şi ofensiva deveni de 
neînlăturat. Fără întârziere, tot aşa de precis cum începe 
orologiul să bată ora şi să-şi cânte melodia atunci când acul 
a descris un cerc complet, această schimbare esenţială a 
raportului de forţe a corespuns în sferele înalte cu o 


mişcare mai încordată; se auzi un zbârnâit şi cântecul 
orologiului începu. 

III. 

ARMATA RUSĂ ERA CONDUSĂ de Kutuzov cu statul său 
major şi de împărat de la Petersburg. La Petersburg, încă 
înainte de a se fi primit vestea părăsirii Moscovei, un plan 
amănunţit al întregului război fusese întocmit şi trimis lui 
Kutuzov ca să se conducă după el. Cu toate că planul acesta 
fusese întocmit în ipoteza că Moscova rămânea în mâinile 
noastre, el fu aprobat de statul-major şi primit spre a fi pus 
în aplicare. Kutuzov scrise numai că diversiunile pe mari 
distanţe sunt totdeauna greu de îndeplinit. Şi pentru 
soluţionarea greutăților întâmpinate fură trimise noi 
instrucţiuni şi persoane, care trebuiau să observe acţiunile 
lui Kutuzov şi să raporteze despre ele. 

În afară de aceasta, tot statul-major al armatei ruse fu 
acum reorganizat. Fură făcute numiri noi în locul lui 
Bagration, ucis în luptă, şi în locul lui Barclay, care, ofensat, 
se retrăsese. Fu luată foarte serios în studiu problema dacă 
ar fi mai nimerit să fie pus A. în locul lui B. şi B. în locul lui 
D., sau dimpotrivă, să fie trecut D. în locul lui A. ş.a.m.d., ca 
şi când de toate acestea ar fi depins şi altceva decât 
satisfacția personală a lui A. şi B. 

La statul-major al armatei, din pricina duşmăniei dintre 
Kutuzov şi şeful său de stat-major Benigsen, ca şi datorită 
prezenţei persoanelor de încredere ale împăratului şi 
tuturor acestor schimbări, acţiona, mai mult ca oricând, un 
complicat joc de partide: A. îl săpa pe B., B. îl săpa pe C. în 
fel şi chip ş.a.m.d. În toate aceste subminări, obiectul 
intrigilor îl constituia de cele mai multe ori conducerea 
războiului, pe care fiecare dintre aceşti oameni voia să şi-o 
asume; dar războiul îşi urma cursul independent de ei şi 
anume aşa cum trebuia să şi-l urmeze, adică fără să 
coincidă niciodată cu ceea ce plănuiau oamenii, ci 
decurgând numai din raporturile reale dintre mase. Aceste 
planuri preconcepute care se încrucişau, încălcându-se, 


reprezentau însă pentru cercurile conducătoare oglinda vie 
a ceea ce trebuia să se săvârşească. 

„Prinţe Mihail Ilarionovici, scria împăratul la 2 octombrie, 
scrisoare primită după lupta de la Tarutino. De la 2 
septembrie, Moscova e în mâinile inamicului. Ultimele 
dumneavoastră rapoarte sunt din 20; şi în tot cursul acestei 
perioade, nu numai că n-a fost întreprins nimic în vederea 
acţiunii împotriva inamicului şi pentru eliberarea primei 
noastre cetăţi de scaun, dar chiar, aşa cum reiese din 
ultimele dumneavoastră rapoarte, aţi continuat să vă 
retrageţi. Serpuhov a şi fost ocupat de un detaşament al 
inamicului, iar Tula, cu renumita sa fabrică atât de 
trebuincioasă armatei, e în primejdie. Din rapoartele 
generalului Wintzingerode văd că un corp de armată inamic 
de zece mii de oameni e în marş spre drumul 
Petersburgului. Un al doilea, de câteva mii, se îndreaptă, de 
asemenea, spre Dmitrov. Un al treilea înaintează spre 
Vladimir. Un al patrulea, destul de considerabil, se află între 
Ruza şi Mojaisk. Însuşi Napoleon, la 25, se afla încă la 
Moscova. După toate aceste informaţii, când inamicul şi-a 
fărâmiţat forţele în importante detaşamente, când 
Napoleon se află încă singur cu garda sa la Moscova, este 
oare cu putinţă ca forţele inamice, aflate în faţa 
dumneavoastră, să mai fie atât de însemnate, încât să nu vă 
îngăduie a trece la ofensivă? Se poate, dimpotrivă, 
presupune mai mult ca sigur că el vă urmăreşte cu câteva 
detaşamente, sau cel mult cu un corp de armată, mult mai 
slab decât armata ce vă este încredinţată. S-ar părea că, 
folosindu-vă de aceste împrejurări, aţi putea cu succes 
ataca un inamic mai slab, zdrobindu-l sau cel puţin silindu-l 
să se retragă, şi aţi putea astfel păstra în mâinile noastre o 
parte a guberniilor ocupate în prezent de inamic, punând 
prin aceasta la adăpost de orice primejdie Tula şi celelalte 
oraşe ale noastre din interior. Veţi purta răspunderea dacă 
inamicul va izbuti să arunce un corp important asupra 
Petersburgului, amenințând capitala în care n-a putut 


rămâne multă armată, deoarece cu armata ce vă este 
încredinţată, dacă aţi acţiona cu hotărâre şi energie, aţi 
avea toate mijloacele de a împiedica această nouă 
nenorocire. Nu uitaţi că mai aveţi de dat socoteală patriei 
jignite de pierderea Moscovei. Cunoaşteţi din experienţă 
hotărârea mea de a vă răsplăti. Această hotărâre a mea nu 
va slăbi, dar eu şi Rusia suntem îndreptăţiţi să aşteptăm din 
partea dumneavoastră tot zelul, toată energia şi toate 
succesele pe care mintea, talentele dumneavoastră militare 
şi vitejia armatelor ce comandaţi ni le făgăduiesc.” 

Dar în timp ce scrisoarea aceasta, care dovedea că 
schimbarea esenţială a raportului de forţe îşi găsise şi la 
Petersburg ecou, era încă pe drum, Kutuzov nu mai putu 
reţine de la ofensivă armata pe care o comanda şi bătălia se 
dădu. 

La 2 octombrie, un cazac, anume Şapovalov, aflându-se în 
patrulare, împuşcă un iepure şi răni altul. Alergând după 
iepurele rănit, Şapovalov se înfundă adânc în pădure şi se 
izbi de flancul stâng al armatei lui Murat, care staţiona 
acolo fără nici un fel de măsuri de precauţiune. Cazacul le 
istorisi râzând tovarăşilor săi cum era cât pe ce să cadă 
prizonier. Un sublocotenent, auzind istorisirea, o aduse la 
cunoştinţa comandantului său. 

Îl chemară şi-l interogară pe cazac; comandanții de cazaci 
vrură să se folosească de prilej pentru a pune mâna pe caii 
inamicului, dar unul dintre şefi, cunoscându-se cu anumiţi 
ofiţeri cu rang mare în armată, aduse faptul acesta la 
cunoştinţa unui general din comandament. În timpul din 
urmă, situaţia la comandamentul suprem era extrem de 
încordată. Ermolov, care venise cu câteva zile mai înainte la 
Benigsen, îl rugase să se folosească de toată influenţa sa 
asupra comandantului suprem pentru a-l face să treacă la 
ofensivă. 

— Dacă nu v-aş cunoaşte, aş crede că nu doriţi să se 
întâmple ceea ce-mi cereţi. Căci e de ajuns să-l sfătuiesc 


într-un fel pentru ca serenissimul să facă tocmai contrariul, 
îi răspunse Benigsen. 

Vestea adusă de cazaci şi confirmată de patrulele de 
recunoaştere dovedi că pregătirea evenimentului se 
copsese pe deplin. Coarda întinsă zvâcni şi orologiul începu 
să zbârnâie şi să-şi cânte melodia. În ciuda aparentei sale 
puteri personale, în ciuda înţelepciunii sale, a experienţei şi 
a darului său de a cunoaşte oamenii, Kutuzov, dând atenţie 
memoriului lui Benigsen, care trimisese împăratului un 
raport personal, precum şi dorinţei unanim exprimate a 
tuturor generalilor şi presupusei dorinţe a suveranului, ca 
şi veştii aduse de cazaci, nu mai putu stăvili mişcarea 
devenită de neînlăturat şi, ordonând ceea ce socotea inutil 
şi dăunător, îşi dădu binecuvântarea pentru un fapt împlinit. 

IV. 

MEMORIUL ÎNMÂNAT DE Benigsen asupra necesităţii de 
a trece la ofensivă şi noutăţile cazacilor cu privire la flancul 
stâng al francezilor, care era descoperit, n-au fost decât 
semnele ultime ale necesităţii de a se ordona ofensiva, şi 
ofensiva fu hotărâtă pentru ziua de 5 octombrie. 

În dimineaţa zilei de 4 octombrie, Kutuzov semnă ordinea 
de bătaie. Toll o citi lui Ermolov, propunându-i să se ocupe 
el de dispoziţiile ce trebuiau date mai departe. 

— Bine, bine, acum n-am timp, spuse Ermolov şi ieşi din 
casă. 

Ordinea de bătaie întocmită de Toll era foarte frumoasă, 
întocmai ca în ordinea de bătaie de la Austerlitz; scria în ea, 
deşi nu în nemţeşte: „Die erste Kolonne marschiert881, colo 
şi colo, die zweite Kolonne marschiert882, colo şi colo” 
ş.a.m.d. Şi toate aceste coloane soseau, pe hârtie, la locurile 
lor în timpul ştiut şi îl zdrobeau pe inamic. Totul fusese, ca 
în toate ordinele de bătaie, minunat chibzuit, dar, ca şi în 
toate celelalte cazuri de aplicare a ordinelor de bătaie, nici 
o coloană n-a sosit la timp şi nici la locul indicat. 

Când ordinea de bătaie fu transcrisă într-un număr 
suficient de exemplare, fu chemat un ofiţer şi trimis la 


Ermolov ca să-i predea hârtiile pentru executare. Tânărul 
ofiţer din cavaleria de gardă, ofiţer de ordonanţă al lui 
Kutuzov, mândru de misiunea importantă ce i se 
încredinţase, se îndreptă spre cartierul lui Ermolov. 

— A plecat, îi spuse ordonanța lui Ermolov. 

Ofiţerul din cavaleria de gardă se îndreptă spre locuinţa 
unui general, la care ştia că se ducea adesea Ermolov. 

— Nu-i aici; nici domnul general nu-i acasă. 

Ofiţerul sări pe cal şi plecă la alt general. 

— Nu-i aici, a plecat. 

„Cum să fac, să nu fiu tras la răspundere de întârziere?! 
Ce ghinion!” îşi zicea ofiţerul. Bătu în lung şi-n lat toată 
tabăra după Ermolov. Care spunea că-l văzuse trecând 
împreună cu alţi generali, care spunea că se întorsese cu 
siguranţă acasă. Ofiţerul îl căută, fără să mănânce la prânz, 
până pe la şase seara. Nu dădu nicăieri de Ermolov şi 
nimeni nu ştia unde era. Ofiţerul luă din fugă o gustare la 
un tovarăş de-al său şi o porni din nou, către avangardă, la 
Miloradovici. Nici Miloradovici nu era acasă, dar află cel 
puţin că Miloradovici era la bal, la generalul Kikin şi că, 
probabil, şi Ermolov era acolo. 

— Dar unde-i asta? 

— Uite colo, la Ecikino, îi răspunse un ofiţer de cazaci, 
arătându-i un conac ce se vedea în depărtare. 

— Cum se poate, acolo, dincolo de primele noastre linii? 

— Au băgat două regimente de-ale noastre drept 
avangardă; şi acum chefuiesc, nu glumă; chef la toartă - cu 
două muzici şi trei coruri! 

Ofiţerul o porni dincolo de prima linie, la Ecikino. Nici nu 
ajunsese bine la conac şi auzi de departe chiote de veselie şi 
coruri cântând jocuri soldăţeşti. 

„Colo-n luncă... colo-n luncă...” răsunau printre chiote şi 
fluierături cântece acoperite din când în când de strigăte. 
Pe ofiţerul din cavaleria de gardă îl înveseliră aceste sunete, 
dar în acelaşi timp îl cuprinse groaza că el era de vină dacă 
întârziase atâta vreme cu predarea importantelor 


dispoziţiuni care i se încredinţaseră. Trecuse de opt seara. 
Sări de pe cal şi urcă scara marii case boiereşti care, deşi 
era între liniile franceze şi ruse, rămăsese totuşi neatinsă. 
La bufet şi în antecameră forfoteau lacheii care duceau 
vinurile şi mâncărurile. Pe lângă ferestre erau înşiraţi 
cântăreții. Condus până în prag, ofiţerul îi văzu dintr-o 
ochire adunaţi laolaltă pe toţi generalii cei mai de seamă ai 
armatei, printre care şi făptura înaltă, sărind în ochi, a lui 
Ermolov. Toţi generalii îşi descheiaseră tunicile, aveau 
feţele roşii şi înviorate şi, adunaţi în semicerc, râdeau 
zgomotos. În mijlocul sălii, un general frumos, nu prea înalt 
de stat, roşu tot la faţă, juca sprinten, voiniceşte trepak883. 

— Ha, ha, ha! Aşa, Nikolai Ivanovici! Bravo! Ha, ha, ha... 

Ofiţerul simţi că, intrând în această clipă cu o misiune atât 
de importantă, se făcea de două ori vinovat şi vru să mai 
aştepte, dar unul dintre generali îl văzu şi, înțelegând 
pentru ce venise, îi spuse lui Ermolov. Ermolov se apropie 
încruntat de ofiţer şi, după ce-l ascultă, îi luă din mână 
plicul fără să-i spună vreo vorbă. 

— Tu crezi că a fost o întâmplare plecarea lui de acasă? îi 
spuse ofițerului din cavaleria de gardă, în seara aceea, unul 
dintre tovarăşii săi de la comandament, vorbind de Ermolov. 
A făcut-o înadins. Vrea să-l dea peste cap pe Konovniţân. Să 
vezi mâine ce ghiveci are să iasă! 

V, 

A DOUA ZI DIS-DE-DIMINEAŢĂ, bătrânul Kutuzov se 
sculă, îşi făcu rugăciunea, se îmbrăcă şi, cu conştiinţa grea 
că trebuia să conducă o bătălie pe care nu o aproba, se 
urcă în caleaşcă şi porni din Letaşevka spre locul unde 
trebuia să se adune coloanele acţiunii ofensive, la cinci 
verste înapoia oraşului Tarutino. În caleaşcă, moţăind, 
Kutuzov tresărea din când în când şi îşi ciulea urechile să 
asculte dacă nu cumva din dreapta se auzea vreo 
împuşcătură, dacă nu cumva începuse lupta. Dar 
pretutindeni domnea încă liniştea. Abia se crăpase de ziuă 
şi era o dimineaţă umedă şi mohorâtă de toamnă. 


Apropiindu-se de Tarutino, Kutuzov zări o unitate de 
cavalerişti care-şi duceau caii la adăpat de-a curmezişul 
drumului pe care trecea caleaşca. Kutuzov scoase capul şi 
se uită la ei; opri caleaşca şi întrebă din ce regiment erau. 
Cavaleriştii făceau parte dintr-o coloană care demult 
trebuia să fie la pândă, departe de aici. „Poate-i vreo 
greşeală”, îşi zise bătrânul comandant suprem. Dar, 
călătorind mai departe, dădu cu ochii de nişte unităţi de 
infanterie, cu armele în piramidă şi cu soldaţii, în izmene, 
umblând forfota după lemne de fiert caşa. Kutuzov chemă la 
el un ofiţer. Ofiţerul raportă că nu primise nici un ordin de 
atac. 

— Cum să nu fi pri... începu Kutuzov, dar tăcu în aceeaşi 
clipă şi porunci să fie chemat la sine ofiţerul comandant. 

Dându-se jos din caleaşcă, începu să se plimbe de colo- 
colo, cu capul în piept, tăcut şi răsuflând greu, în aşteptare. 
Când se prezentă persoana chemată, ofiţerul de stat-major 
general Eychen, Kutuzov se făcu roşu de mânie, nu pentru 
că acesta ar fi fost vinovat de greşeala săvârşită, ci pentru 
că găsise prilej să-şi verse necazul. Şi, tremurând şi 
sufocându-se, bătrânul, pradă unuia dintre acele accese 
furibunde care-l apucau uneori, când era în stare să se 
tăvălească pe jos de furie, se repezi la Eychen, 
ameninţându-l cu pumnii, răstindu-se la el şi înjurându-l cu 
cele mai grosolane cuvinte. Alt ofiţer care se întâmpla să fie 
de faţă, căpitanul Brozin, deşi nu era întru nimic vinovat, 
avu aceeaşi soartă. 

— Dar ăsta cine mai e, canalia asta? La zid cu voi! 
Mizerabililor! Strigă răguşit Kutuzov, dând din mâini şi 
clătinându-se. 

Simţea o suferinţă de-a dreptul fizică. El, comandant 
suprem, serenissimul, pe care-l încredința toată lumea că 
nimeni nu avusese vreodată în Rusia atâta putere câtă avea 
el, să fie el pus în asemenea situaţii, făcut de râs în faţa 
întregii armate! „Zadarnic m-am frământat atâta să mă rog 
pentru ziua de azi, zadarnică mi-a fost noaptea nedormită 


în care mi-am stors creierii! Gândea el în sinea lui. Nici pe 
vremea când eram doar un tânăr ofiţeraş n-ar fi îndrăznit 
nimeni să-şi bată joc aşa de mine... Dar încă acum!” Simţea 
o suferinţă fizică, întocmai ca şi când ar fi îndurat o 
pedeapsă corporală, şi nu putea să nu-şi manifeste suferinţa 
prin strigăte de mânie şi durere bătrânească; dar puterile îl 
părăsiră în curând şi, tot uitându-se împrejurul lui, simţi că 
prea vorbise multe, şi vrute şi nevrute; se sui în caleaşcă şi 
o porni îndărăt fără să mai spună ceva. 

Odată descărcată, mânia nu-i mai reveni şi Kutuzov fu 
nevoit să asculte, clipind bătrâneşte din ochi, justificările şi 
cuvintele de apărare rostite de Benigsen, Konovniţân şi Toll 
(Ermolov nici nu se prezentă până a doua zi în faţa lui). 
Aceştia insistară ca acţiunea neizbutită să fie întreprinsă a 
doua zi. Şi Kutuzov fu iarăşi nevoit să consimtă. 

VI. 

A DOUA ZI, TRUPELE SE adunară de cu seară la locurile 
indicate şi noaptea fură puse în marş. Era o noapte de 
toamnă, cu nori negri-violeţi, dar fără ploaie. Pământul era 
jilav, fără a fi noroios şi trupele înaintau fără zgomot; se 
auzea doar, din când în când, huruitul artileriei. N-aveau 
voie să fumeze, să vorbească tare sau să aprindă focuri; caii 
erau împiedicaţi să necheze. Tăinuită, acţiunea devenea 
mai atrăgătoare. Oamenii mergeau voioşi. Unele coloane se 
opriră, îşi clădiră armele în piramide şi se culcară pe 
pământul rece, crezând că au ajuns acolo unde trebuia; 
altele (cele mai multe) îşi continuară marşul toată noaptea 
şi, desigur, nu ajunseră acolo unde trebuia. 

Singur contele Orlov-Denisov, cu cazacii lui (detaşamentul 
cel mai neînsemnat dintre toate), ajunse la locul şi la timpul 
indicat. Detaşamentul lui se opri la marginea unei păduri, 
pe cărarea dintre satele Stromilova şi Dmitrovskoe. 

Contele Orlov aţipise când, înainte de a se lumina de ziuă, 
îl treziră. În faţa lui fu adus un fugar din tabăra franceză. 
Era un polonez, subofițer din armata lui Ponjatowski. 
Subofiţerul explică, în limba polonă, că fugise pentru că 


fusese nedreptăţit la avansare, că lui demult trebuia să-i 
vină rândul să fie făcut ofiţer, că el era mai viteaz decât toţi 
ceilalţi şi că acum se lepădase de ei şi voia să-i pedepsească. 
Mai spuse că Murat înnoptase numai la o verstă de ei şi că, 
dacă i se dă o suită de o sută de oameni, li-l aduce viu. 
Contele Orlov-Denisov se sfătui cu tovarăşii săi. Prea era 
ademenitoare propunerea, pentru a se da în lături. Toţi 
erau de părere că încercarea trebuie făcută şi care mai de 
care se oferea să plece. După multe discuţii şi planuri, 
hotărâră ca generalul-maior Grekov, în fruntea a două 
regimente de cazaci, să plece cu subofiţerul. 

— Dar ia seama, îi spuse contele Orlov-Denisov 
subofiţerului în momentul plecării, dacă ai minţit pun să te 
spânzure ca pe un câine, iar dacă-i adevărat, ai de la mine o 
sută de cervoneți. 

Subofiţerul, cu un aer hotărât şi fără să răspundă la aceste 
cuvinte, încălecă şi porni alături de Grekov, care-şi făcuse în 
grabă pregătirile. Se afundară în pădure. Contele Orlov, 
tremurând de răcoarea dimineţii, ce începuse să se reverse, 
şi frământat de răspunderea ce-şi luase asupră-şi, după ce-l 
conduse pe Grekov, ieşi din pădure şi începu să se uite spre 
tabăra duşmanului, care se zărea vag acum, în lumina roşie 
a zorilor şi a focurilor care tot mai pâlpâiau. La dreapta lui, 
pe un povârniş descoperit, trebuiau să apară coloanele 
ruseşti. Contele Orlov se uita într-acolo; dar, cu toate că ar 
fi putut fi văzute şi de departe, de coloane nu era nici urmă. 
Cei din tabăra franceză, cum i se păru contelui, şi mai ales 
după spusele aghiotantului său, care avea privirea deosebit 
de ageră, începuseră să forfotească. 

— Ah, e desigur prea târziu, spuse contele Orlov, privind 
spre tabără. 

Şi deodată, aşa cum se întâmplă adesea, după ce omul în 
care ne-am încrezut nu mai e în faţa noastră, deodată 
contele Orlov văzu, limpede ca lumina zilei şi fără urmă de 
îndoială, că subofiţerul acela fusese un mincinos, că îl 
înşelase şi că tot ce avea să rezulte de aici era că atacul 


avea să dea greş din lipsa acestor două regimente, pe care 
le mânase el Dumnezeu ştie unde. Cum poţi captura un 
comandant suprem din asemenea mulţime de trupe? 

— A minţit, desigur, ticălosul acela, zise contele. 

— Îi putem întoarce din drum, spuse cineva din suită care, 
ca şi contele Orlov-Denisov, simţise, când văzuse tabăra 
inamică, oarecare îndoială cu privire la succesul capturării. 

— Ce zici? Nu-i aşa? Dumneata ce crezi, oare să-i lăsăm, 
să-i întoarcem? 

— Daţi ordin să-i întoarcem din drum? 

— Da, da, întoarceţi-i, întoarceţi-i! Spuse deodată, cu 
hotărâre, contele Orlov, uitându-se la ceas. Va fi prea târziu; 
s-a luminat de-a binelea. 

Şi aghiotantul o porni la galop prin pădure, după Grekov. 

Când Grekov se întoarse, contele Orlov-Denisov, supărat şi 
de această încercare ratată şi de zadarnica aşteptare a 
coloanelor de infanterie, care tot nu se arătau, şi de 
apropierea inamicului (toţi oamenii detaşamentului său 
simțeau la fel), hotărî să pornească la atac. 

În şoaptă, el comandă: 

— Încălecaţi! 

Se repeziră toţi la locurile lor şi îşi făcură semnul crucii... 

— Cu Dumnezeu înainte! 

„Uraaaaa!” răsună pădurea. Şi, sotnie după sotnie, cazacii, 
ca şi când ar fi curs dintr-un sac, se avântară voioşi, cu 
lăncile în cumpănire, peste pârâu, spre tabăra duşmană. 

Fu de ajuns un singur țipăt deznădăjduit, ţipătul de groază 
al celui dintâi francez care-i zări pe cazaci, şi toţi cei din 
tabără, buimăciţi de somn şi dezbrăcaţi, o luară la fugă care 
încotro văzând cu ochii, părăsindu-şi tunurile, armele şi caii. 

Dacă i-ar fi urmărit pe francezi fără să ţină seamă de ce 
era în jurul şi în spatele lor, cazacii l-ar fi luat prizonier şi pe 
Murat, capturând şi tot ce se mai găsea acolo. Comandanții 
vrură chiar să facă aşa. Dar cazacii nu mai puteau fi clintiţi 
din loc, după ce dăduseră de atâta pradă şi de atâţia 
prizonieri. De comenzi nu mai asculta nimeni. Fură luaţi 


acolo o mie cinci sute de prizonieri, treizeci şi opt de tunuri, 
steaguri şi, ceea ce pentru cazaci era mai important decât 
toate, cai, şei, pături şi tot felul de lucruri. Trebuia pierdut 
timp cu acestea toate; prizonierii trebuiau preluaţi cu 
număr, tunurile puse în siguranţă, prada împărţită; oamenii 
trebuiau să strige unul la altul, ba chiar să se şi bată între 
ei; toate acestea le dădură cazacilor de furcă. 

Francezii, nemaivăzându-se urmăriţi, începură să-şi vină 
în fire, se regrupară pe unităţi şi prinseră să tragă. Orlov- 
Denisov, tot aşteptând sosirea tuturor coloanelor, nu mai 
continuă atacul. 

În vremea asta, conform dispoziţiei „die erste Kolonne 
marschiert”884 ş.a.m.d., unităţile de infanterie din 
coloanele întârziate, comandate de Benigsen şi conduse de 
Toll, plecaseră la timpul cuvenit şi spre destinaţie, dar, aşa 
cum se întâmpla întotdeauna, ajunseseră undeva, nu însă la 
locul unde le fusese prescris să ajungă. Şi tot aşa cum se 
întâmpla întotdeauna, oamenii, care porniseră voioşi la 
drum, începură să se cam codească. Se făcură auzite 
murmure; simțeau toţi că era la mijloc o încurcătură şi 
unităţile luară calea-ntoarsă. Aghiotanţii călări şi generalii 
galopau în toate părţile, strigau, se supărau, se certau, 
spuneau că ajunseseră cu totul în altă parte decât unde 
trebuia şi că întârziaseră, ţineau de rău pe câte cineva 
ş.a.m.d., pentru ca, de la o vreme, să dea fiecare disperat 
din mâini şi să o pornească numai aşa, ca să meargă 
încotrova. „Undeva tot ajungem noi!” Şi ajunseră într- 
adevăr, dar nu acolo unde trebuia; şi chiar dacă unii mai 
ajunseseră şi la destinaţie, întârziaseră totuşi aşa de mult 
încât faptul că ajunseseră nu mai folosea la altceva decât 
să-i expună gloanţelor inamicului. 'Toll, care în bătălia 
aceasta juca rolul lui Weyrother de la Austerlitz, galopa de 
zor de colo până colo şi peste tot găsea lucrurile tot de-a- 
ndoaselea. Aşa, în pădure, dădu peste corpul de armată al 
lui Baggowut, când se făcuse demult ziuă şi corpul acesta 
trebuia să se afle, de cu noapte, alături de detaşamentul lui 


Orlov-Denisov. Tulburat, amărât de insucces şi spunându-şi 
că cineva trebuie să fie vinovat de toate acestea, Toll se 
apropie în goana calului de comandantul corpului şi începu 
să-l mustre cu străşnicie şi-i spuse că pentru asta ar merita 
să fie împuşcat. Baggowut, general bătrân, încercat în 
lupte, om liniştit din fire, dar enervat şi el de atâtea piedici, 
încurcături şi contraziceri, îşi ieşi din sărite, spre mirarea 
tuturor celor de faţă, căci asta era cu totul potrivnic firii 
sale, şi-i spuse şi el lui Toll cuvinte neplăcute. 

— Eu lecţii n-am chef să primesc de la nimeni, iar de murit 
împreună cu soldaţii mei ştiu şi eu la fel de bine ca atâţia 
alţii, zise el; şi numai cu o singură divizie o porni la atac. 

Ajuns în câmp deschis, sub gloanţele francezilor, viteazul 
Baggowut, în starea de tulburare în care se afla, nu mai 
putu judeca dacă intrarea lui în acţiune mai era sau nu de 
vreun folos acum, şi încă neavând decât o singură divizie, 
aşa că înaintă de-a dreptul, vârându-şi trupele sub ploaia de 
gloanţe a inamicului. Primejdia, ghiulelele şi gloanţele erau 
tocmai ceea ce trebuia furiei care-l stăpânea. Din primele 
gloanţe, unul îl ucise pe el, iar următoarele uciseră o 
mulţime de soldaţi. Şi divizia lui se menţinu câtăva vreme, 
fără de nici un folos, sub foc. 

VII. 

ÎN VREMEA ASTA, ALTĂ coloană trebuia să-i atace de 
front pe francezi, dar cu această coloană era Kutuzov. El 
ştia bine că n-aveau să iasă decât încurcături din bătălia 
aceasta, începută împotriva voinţei sale şi, pe cât îi sta în 
putinţă, reţinea trupele. Nu înainta de fel. 

Mergea tăcut, călare pe căluţul lui sur, şi răspundea alene 
la propunerile de atac. 

— Dumneavoastră n-aveţi decât vorbele astea pe limbă: 
„să atacăm”, „să atacăm”, dar nu vedeţi că nu suntem în 
stare de nici o manevră mai complicată, îi spuse el lui 
Miloradovici, care-i ceruse permisiunea să înainteze. 

— Dacă n-am fost noi în stare să-l prindem azi-dimineaţă 
pe Murat viu şi să ajungem la vreme pe poziţii, acum nu mai 


avem ce face! Răspunse el altuia. 

Când i se raportă lui Kutuzov că în avangarda francezilor, 
unde - după informaţiile aduse de cazaci - frontul era 
descoperit, acum fuseseră aduse două batalioane de 
polonezi, Kutuzov se uită pieziş în urma lui, la Ermolov (cu 
care nu mai vorbise din ajun). 

— Uită-te la ei, cer ofensivă, propun tot soiul de proiecte şi 
când colo, odată pornit la treabă, te trezeşti că nu-i nimic 
gata, iar inamicul, prevenit, îşi ia măsurile necesare. 

La aceste cuvinte, Ermolov strânse pleoapele şi zâmbi 
uşor. Înţelese că pentru el furtuna trecuse şi că Kutuzov se 
va mulţumi doar cu această aluzie. 

— Se distrează pe socoteala mea, îi şopti Ermolov lui 
Raevski, care călărea alături de el, şi-l lovi cu genunchiul. 

Nu mult după asta Ermolov, înaintând puţin, se apropie de 
Kutuzov şi-i raportă respectuos: 

— Timpul nu-i pierdut, serenissime, inamicul n-a fugit încă. 
Dac-aţi da ordin să atacăm? Fiindcă, altfel, garda nu va 
vedea nici măcar fumul prafului de puşcă. 

Kutuzov nu răspunse nimic, dar când i se raportă că 
armata lui Murat se retrage, dădu ordin de înaintare; după 
fiecare sută de paşi însă, se oprea câte trei sferturi de oră. 

Întreaga bătălie se reducea numai la ceea ce săvârşiseră 
cazacii lui Orlov-Denisov; celelalte unităţi nu făcură decât 
să piardă zadarnic câteva sute de oameni. 

Ca urmare a acestei bătălii, Kutuzov primi o decorație cu 
briliante; Benigsen primi, de asemenea, briliante şi o sută 
de mii de ruble, ceilalţi primiră şi ei mari recompense, 
potrivit cu gradul pe care-l aveau, şi după bătălie la 
comandament se făcură iarăşi schimbări. 

„lată cum se fac la noi întotdeauna, toate, anapoda!” 
spuneau, după bătălia de la Iarutino, ofiţerii şi generalii 
ruşi, întocmai aşa cum spun şi acum, lăsând să se înţeleagă 
că e cineva acolo care le face toate prosteşte, pe dos, pe 
când ei ar fi făcut cu totul altfel. Dar oamenii care vorbesc 
aşa, ori nu cunosc problema, ori se înşală cu bună ştiinţă. 


Orice bătălie - cea de la Tarutino, cea de la Borodino, cea 
de la Austerlitz, indiferent care - se desfăşoară altfel decât 
presupun iniţiatorii ei. Acesta este esenţialul. 

Un infinit număr de forţe libere (căci nicăieri omul nu-i 
mai liber decât în decursul unei bătălii, unde ştie că e vorba 
de viaţă şi de moarte) influenţează asupra direcţiei 
desfăşurării bătăliei, direcţie ce nu poate fi niciodată 
cunoscută mai dinainte şi nu coincide niciodată cu direcţia 
către care se îndreaptă vreo forţă individuală. 

Dacă mai multe forţe acţionează simultan asupra unui 
corp oarecare, fiecare în alt sens, atunci sensul mişcării 
acestui corp nu poate coincide cu niciunul dintre sensurile 
acestor forţe; el va fi întotdeauna sensul mediu, drumul cel 
mai scurt, adică ceea ce în mecanică se reprezintă 
întotdeauna prin diagonala paralelogramului forţelor. 

Dacă în descrierile istoricilor, mai ales în ale istoricilor 
francezi, găsim că la ei războaiele şi bătăliile se desfăşoară 
după un plan dinainte stabilit, singura concluzie pe care o 
putem trage de aici este că aceste descrieri sunt greşite. 

Bătălia de la Tarutino, fără îndoială, nu şi-a ajuns ţinta pe 
care a avut-o în vedere 'Ioll, anume ca unităţile să intre în 
luptă în ordinea prevăzută de dispozitivul trupelor, şi nici 
ţinta pe care a putut-o avea contele Orlov, aceea de a-l lua 
prizonier pe Murat, sau scopul zdrobirii instantanee a 
întregului corp de armată francez, la care ar fi putut ţinti 
Benigsen şi alte personaje, sau țelul ofițerului care abia 
aştepta să intre în luptă ca să se distingă, sau al cazacului 
care voia să adune şi mai multe prăzi decât adunase 
ş.a.m.d. Dar dacă țelul era ceea ce s-a şi săvârşit până la 
urmă şi ceea ce constituia pentru toţi ruşii un deziderat 
comun (izgonirea francezilor din Rusia şi nimicirea armatei 
lor), atunci apare foarte clar că bătălia de la Tarutino a fost, 
chiar prin inepţia ei, tocmai ceea ce era necesar să fie în 
acea perioadă a campaniei. Ar fi greu, imposibil chiar, să ne 
închipuim un rezultat mai corespunzător acestui ţel decât 
acela pe care l-a avut bătălia aceasta. Cu cele mai mici 


sforţări, prin cea mai puţin ordonată acţiune şi cu pierderi 
de nimic, au fost obţinute cele mai însemnate rezultate din 
întreaga campanie, s-a făcut trecerea de la retragere la 
ofensivă, s-a demascat slăbiciunea francezilor şi s-a dat acel 
brânci pe care abia îl aştepta armata napoleoniană, ca să 
înceapă să fugă. 

VIII. 

NAPOLEON ÎŞI FACE INTRAREA în Moscova după 
strălucita victorie „de la Moskwa”; nu poate fi nici o îndoială 
asupra acestei victorii de vreme ce câmpul de bătaie 
rămâne în mâinile francezilor. Ruşii se retrag şi predau 
capitala. Moscova, înţesată de provizii, de arme, de muniții 
şi de bogății neînchipuite, e în mâinile lui Napoleon. Armata 
rusă, de două ori mai slabă decât cea franceză, nu face în 
curs de o lună de zile nici o încercare de atac. Situaţia lui 
Napoleon e dintre cele mai strălucite. S-ar părea deci că, 
pentru a se năpusti cu forţe îndoite asupra rămăşiţelor 
armatei ruseşti şi a o sfărâma, pentru a negocia o pace 
favorabilă, sau, în caz de refuz, pentru a întreprinde un 
marş demonstrativ asupra Petersburgului, şi - în caz de 
nereuşită - pentru a se retrage la Smolensk, sau Wilna, sau 
pentru a rămâne la Moscova - s-ar părea, într-un cuvânt, că 
pentru a menţine situaţia strălucită în care se găsea pe 
vremea aceea armata franceză, nu era nevoie de cine ştie 
ce genialitate. Pentru aceasta nu era nevoie decât să se facă 
lucrul cel mai simplu şi mai uşor de făcut: să nu se fi 
îngăduit trupelor să se dedea la jafuri, să se fi pregătit 
îmbrăcăminte de iarnă - şi se găsea destulă la Moscova 
pentru întreaga armată - şi să se fi strâns cu chibzuinţă 
proviziile existente la Moscova, care (după spusele 
istoricilor francezi) ar fi îndestulat întreaga armată 
franceză pe mai bine de jumătate de an. Napoleon însă, 
acest geniu între genii, care avea şi autoritatea de a ţine în 
mâna sa armate întregi, cum ne încredinţează istoricii, n-a 
făcut nimic în această privinţă. 


Nu numai că n-a făcut nimic în privinţa aceasta, dar, 
dimpotrivă, şi-a folosit toată autoritatea pentru ca, dintre 
toate căile de acţiune ce i se prezentau, să o aleagă pe cea 
mai proastă şi mai dăunătoare. Din tot ce ar fi putut face: 
iernatul la Moscova, marşul asupra Petersburgului, marşul 
asupra Nijni-Novgorodului, calea-ntoarsă, cu ocol mai spre 
nord, sau mai spre sud (pe drumul pe care a apucat mai 
târziu Kutuzov), Napoleon nu putea să aleagă ceva mai 
prostesc şi mai păgubitor decât ceea ce a ales: să rămână la 
Moscova până în octombrie, permiţând soldaţilor să 
jefuiască oraşul, pentru ca apoi să părăsească garnizoana la 
întâmplare, să se apropie de Kutuzov fără să treacă la 
ofensivă, să cotească spre dreapta, să ajungă până la Malâi 
Iaroslaveţ - tot fără a încerca o eventuală străpungere - şi 
să pornească nu pe drumul pe care pornise Kutuzov, ci să 
se întoarcă înapoi spre Mojaisk, pe drumul pustiit al 
Smolenskului. Lucru mai nesăbuit decât acesta şi mai 
păgubitor pentru armată nici că s-ar fi putut concepe, cum 
s-a şi dovedit prin ceea ce-a urmat. Încerce cei mai 
străluciți strategi să conceapă, dacă pot - închipuindu-şi că 
scopul lui Napoleon ar fi fost să-şi distrugă armata - să 
conceapă o altă serie de acţiuni decât acelea săvârşite de 
Napoleon, care să fi distrus, cu aceeaşi siguranţă şi tot atât 
de independent de tot ce ar fi întreprins trupele ruseşti, 
absolut toată armata franceză. 

Genialul Napoleon a fost cel care a făcut lucrul acesta. Dar 
a spune că Napoleon şi-a dus la pieire armata pentru că a 
voit lucrul acesta, sau pentru că era foarte prost, ar fi tot 
atât de neadevărat ca şi a spune că Napoleon şi-a adus 
armatele până la Moscova pentru că aşa a vrut el şi pentru 
că era foarte deştept şi genial. 

Şi într-un caz, şi în celălalt, acţiunea lui personală, care nu 
putea avea putere mai mare decât acţiunea personală a 
oricăruia dintre soldaţii săi, n-a făcut altceva decât să 
coincidă cu legile după care se săvârşea fenomenul. 


Cu totul fals ne prezintă istoricii (numai ca să justifice 
faptul că urmările n-au dat dreptate acţiunii lui Napoleon) 
forţele lui Napoleon ca fiind slăbite când au ajuns la 
Moscova. El şi-a folosit în 1813, ca şi mai înainte şi întocmai 
ca şi mai târziu, toată priceperea sa şi toate puterile de 
care dispunea ca să facă tot ce era mai bine pentru sine şi 
pentru armata sa. Activitatea lui Napoleon în această 
perioadă nu-i mai puţin uimitoare decât aceea din Egipt, 
Italia, Austria şi Prusia. Noi nu ştim cu certitudine în ce 
măsură a fost real geniul lui Napoleon în Egipt, unde 
patruzeci de veacuri îi contemplau măreţia, şi asta pentru 
că toate aceste mari isprăvi de vitejie ne sunt descrise 
numai de francezi. Nu putem judeca în chip veridic care era 
genialitatea lui în Austria şi Prusia, întrucât toate datele 
privind activitatea lui acolo nu pot fi extrase decât din izvor 
francez sau din izvor german; iar faptul de neînchipuit că 
nemţii şi-au predat, fără să fi fost asediate fortărețele, şi că 
întregi corpuri de armată au lăsat armele fără luptă, 
trebuia să-i facă pe nemți să încline a-i recunoaşte 
genialitatea, ca singură explicaţie a războiului dus de el în 
Germania. Noi însă n-avem, slavă Domnului, nici un motiv 
să-i recunoaştem genialitatea, numai ca să ne ascundem 
ruşinea. Noi am plătit scump dreptul de a putea privi 
chestiunea simplu şi fără înconjur şi dreptul acesta nu-l vom 
ceda. 

Activitatea lui Napoleon la Moscova e tot atât de uimitoare 
şi de genială ca în oricare din celelalte părţi ale lumii. 
Ordine după ordine şi planuri după planuri ţâşnesc din 
mintea lui, de la intrarea şi până la plecarea din Moscova. 
Absența locuitorilor şi a unei deputăţii, şi chiar incendierea 
Moscovei, nu-l tulbură. Nu pierde din vedere nici binele 
armatei sale, nici acţiunile inamicului, nici binele 
popoarelor Rusiei, nici conducerea treburilor Parisului, nici 
perspectivele diplomatice asupra condiţiunilor viitoarei 
păci. 

IX. 


SUB RAPORT MILITAR, ÎNDATĂ după intrarea sa în 
Moscova, Napoleon ordonă cu străşnicie generalului 
Sebastiani să urmărească mişcările armatei ruse, trimite 
corpuri întregi de armată pe toate drumurile şi-i 
porunceşte lui Murat să i-l scoată din pământ pe Kutuzov. 
Apoi dă dispoziţii meticuloase de întărire a Kremlinului şi, 
mai târziu, întocmeşte planul genial al viitoarei campanii pe 
harta întregii Rusii. Sub raport diplomatic, Napoleon 
cheamă la sine pe căpitanul Iakovlev, care, jefuit şi rămas în 
zdrenţe, nu ştie cum să facă să scape din Moscova, îi 
vorbeşte cu de-amănuntul de planul său politic şi de 
mărinimia sa şi, compunând o scrisoare către împăratul 
Alexandru, în care socoteşte de datoria sa să-i facă 
cunoscut prietenului şi fratelui său că Rastopcin a dat 
dispoziţii proaste la Moscova, îl trimite pe lakovlev la 
Petersburg. După ce-i vorbeşte lui Tutolmin tot atât de 
amănunţit despre vederile şi mărinimia sa, îl trimite şi pe 
bătrânelul acesta la Petersburg, pentru tratative. 

Sub raport juridic, îndată după izbucnirea incendiilor, 
Napoleon porunceşte să fie găsiţi vinovaţii şi executaţi. lar 
răufăcătorul de Rastopcin este pedepsit prin ordinul de a se 
da foc acareturilor sale. 

Pe tărâm administrativ, Moscova este înzestrată de el cu o 
Constituţie, se instituie o municipalitate şi se publică 
următoarele: „LOCUITORI Al MOSCOVEI! 

Nenorocirile voastre sunt mari, dar majestatea-sa 
împăratul şi regele vrea să le pună capăt. Straşnice 
exemple v-au învăţat cum ştie el să pedepsească 
neascultarea şi crima. S-au luat măsuri severe pentru a se 
pune capăt dezordinii şi pentru a se reîntrona securitatea 
generală. O administraţie părintească, aleasă chiar dintre 
voi, va forma municipalitatea voastră sau administraţia 
orăşenească. Ea se va îngriji de voi, de nevoile voastre, de 
interesele voastre. Membrii acestei administrații vor putea 
fi deosebiți prin câte o eşarfă roşie pe care o vor purta pe 
umăr, iar primarul oraşului va mai fi încins şi cu un cordon 


alb. În afara serviciului, ei vor purta numai o banderolă 
roşie în jurul braţului stâng. 

Poliţia orăşenească a fost instituită în forma ei de mai 
înainte şi, datorită activităţii ei, s-a şi instaurat mai multă 
ordine. Ocârmuirea a numit doi comisari generali sau 
poliţai şi douăzeci de comisari sau pristavi de cartier, 
pentru toate circumscripțiile oraşului. Îi veţi recunoaşte 
după banderola albă pe care o vor purta în jurul braţului 
stâng. Câteva biserici ale diferitelor culte au fost deschise şi 
în ele serviciul divin se săvârşeşte fără de nici o stânjenire. 
Concetăţenii voştri revin pe la locuinţele lor din zi în zi mai 
mulţi şi au fost date dispoziţiuni ca ei să găsească acolo 
ocrotirea şi ajutorul la care au dreptul cei loviți de 
nenorocire. Acestea sunt măsurile pe care ocârmuirea le-a 
luat pentru restabilirea ordinei şi uşurarea situaţiei voastre; 
dar, pentru a se ajunge la aceasta, este nevoie ca şi voi să o 
ajutaţi cu stăruința voastră, să uitaţi, dacă e cu putinţă, 
nenorocirile prin care aţi trecut, să vă recâştigaţi nădejdea 
într-o soartă mai puţin crudă şi să fiţi încredinţaţi că o 
moarte ruşinoasă îi aşteaptă inevitabil pe cei care se vor 
atinge de persoana voastră ori de avutul care v-a mai rămas 
şi, în sfârşit, să nu vă îndoiţi ca avutul vă va fi apărat, căci 
aceasta este voia celui mai slăvit şi mai drept dintre 
monarhi. Soldaţi şi cetăţeni, de orice naţionalitate aţi fi! 
Restabiliţi încrederea publică, izvorul fericirii statului, trăiţi 
ca fraţii, daţi-vă unul altuia ajutor şi ocrotire, uniţi-vă 
pentru a zădărnici intenţiile celor ce vă vor răul, supuneţi- 
vă autorităţilor militare şi civile, şi în curând lacrimile 
voastre vor înceta să mai curgă”. 

În privinţa aprovizionării trupelor, Napoleon ordonă 
tuturor unităţilor pe rând să cutreiere Moscova a la 
maraude885, ca să-şi adune provizii, în aşa fel, încât armata 
să fie în chipul acesta asigurată pentru viitor. 

Cu privire la religie, Napoleon ordonă: ramener les 
popes886 şi să se reînceapă slujbele în biserici. 


În privinţa comerţului şi aprovizionării armatei, fu afişată 
pretutindeni următoarea. 

PROCLAMAȚIE 

„Voi, locuitori paşnici ai Moscovei, meşteşugari şi 
muncitori, pe care nenorocirile v-au izgonit din oraş, şi voi, 
plugari împrăştiaţi, pe care o teamă neîntemeiată vă reţine 
încă pe câmpuri, ascultați! Liniştea revine în această 
capitală şi rânduiala se statorniceşte în ea din nou. 
Compatrioţii voştri ies acum cu curaj din ascunzişurile lor, 
deoarece văd că sunt respectaţi. Orice silnicie săvârşită 
împotriva lor şi a avutului lor se pedepseşte imediat. 
Majestatea-sa împăratul şi regele îi ocroteşte şi nu e nimeni 
dintre voi considerat ca duşman al său, afară de aceia care 
nu-i ascultă poruncile. El doreşte să scurteze durata 
nenorocirilor voastre şi să vă readucă la gospodăriile şi la 
familiile voastre. Răspundeţi, aşadar, intenţiilor sale 
mărinimoase şi veniţi la noi în toată siguranţa. Locuitori! 
Întoarceţi-vă cu încredere la locuinţele voastre; în curând 
veţi găsi mijloace de a vă îndestula cu cele de trebuinţă! 
Meşteşugari şi harnici muncitori! Veniţi înapoi la munca 
voastră; case, prăvălii şi paznici vigilenţi vă aşteaptă, iar 
pentru ceea ce veţi munci veţi primi ceea ce vi se cuvine! Şi 
voi, în sfârşit, ţărani, ieşiţi din pădurile unde v-aţi ascuns de 
groază, întoarceţi-vă fără frică pe la vetrele voastre, cu 
încredințarea fermă că veţi găsi ocrotire. S-au înfiinţat în 
oraş pieţe unde ţăranii pot să-şi aducă prisosul proviziilor 
lor şi produsele pământului. Ocârmuirea a luat următoarele 
măsuri pentru a le asigura libertatea de vânzare: 1) 
Începând de astăzi, ţăranii, agricultorii şi toţi locuitorii din 
împrejurimile Moscovei îşi pot aduce, fără nici un pericol, 
produsele de orice fel în două pieţe dinainte stabilite, adică 
în târgurile de la Mohovaia, şi Ohotnâi read. 2) Produsele 
lor vor fi cumpărate la preţul la care vânzătorul şi 
cumpărătorul vor conveni între ei; dacă însă vânzătorul nu 
va obţine preţul cerut pe dreptate, e slobod să se înapoieze 
în satul său cu produsele, ceea ce nimeni şi sub nici un 


motiv nu va putea să-l oprească a face. 3) Zilele de 
duminică şi miercuri sunt în fiecare săptămână zile de târg; 
în acest scop, în fiecare sâmbătă şi marţi, pe toate 
drumurile mari şi la o distanţă corespunzătoare de oraş, se 
vor aşeza în număr suficient trupe care să asigure trecerea 
căruţelor. 4) Măsuri asemănătoare vor fi luate şi la 
înapoiere, pentru ca ţăranii cu căruțele şi caii lor să nu 
întâmpine oprelişti. 5) Se vor lua imediat măsuri pentru 
restabilirea comerţului obişnuit. Locuitori ai oraşului şi ai 
satelor, şi voi, muncitori şi meşteşugari de orice nație aţi fi! 
Sunteţi chemaţi să duceţi la îndeplinire părinteştile intenţii 
ale majestăţii-sale împăratul şi regele, şi să contribuiţi 
alături de el la binele general. Veniţi cu respect şi încredere 
la picioarele lui şi nu întârziaţi să vă uniţi cu noi!” 

Pentru ridicarea moralului armatei şi al poporului, se 
organizau necontenit treceri în revistă şi se împărțeau 
decoraţii. Împăratul trecea pe uliţi călare, liniştind poporul 
şi, cu toată grija ce o purta treburilor de stat, se ducea el 
însuşi la teatrele înfiinţate din ordinul său. 

În domeniul filantropiei - cea mai splendidă virtute a 
capetelor încoronate - Napoleon a făcut, de asemenea, tot 
ce i-a stat în putinţă. Pe frontoanele instituţiilor de 
binefacere el puse să se graveze inscripţia: Maison de ma 
mere887 întrunind în acest act duioşia sentimentului filial 
cu măreţia generozităţii monarhului. El vizită Azilul 
oraşului, le întinse orfanilor salvaţi de el mâinile lui albe să i 
le sărute, se întreţinu binevoitor cu Tutolmin. Apoi - aşa 
cum elocvent descrie faptul Thiers - ordonă să se achite 
solda trupelor sale în hârtie monedă rusească falsificată, 
fabricată de el. Relevant l'emploi de ces moyens par un acte 
digne de lui et de l'armee frangaise, il fit distribuer des 
secours aux incendies. Mais les vivres €tant trop preciuex 
pour etre donnes a des €trangers la plu-part ennemis, 
Napoleon aima mieux leur fournir de l'argent afin qu'ils se 
fournissent au dehors, et il leur fit distribuer des roubles 
papiers.888 


În privinţa disciplinei trupelor se dădeau necontenit 
ordine pentru aspra pedepsire a celor vinovaţi de 
neîndeplinirea datoriei şi pentru stăvilirea jafurilor. 

X. 

DAR, LUCRU CIUDAT, TOATE aceste dispoziţii, preocupări 
şi planuri, deloc mai prejos decât altele folosite în cazuri 
similare, nu atingeau miezul problemei şi se învârteau 
arbitrar, fără nici o ţintă, aşa cum pe cadranul desprins de 
maşinăria ceasornicului acele se învârtesc fără să mai 
atragă în mişcarea lor rotiţele. 

Sub raport militar, genialul plan de campanie despre care 
Thiers spune que son genie n'avait jamais rien imagine de 
plus profond, de plus habile et de plus admirable889 şi în 
legătură cu care acelaşi Thiers, intrând în polemică acută 
cu domnul Fain, ne dovedeşte că trebuie să considerăm, ca 
dată a întocmirii lui, 15 şi nu 4 octombrie, planul acesta n-a 
fost niciodată şi nici nu putea fi dus la îndeplinire, pentru că 
nu avea nimic de-a face cu realitatea. Întărirea cetăţii 
Kremlinului, pentru care a trebuit să fie dărâmată la 
Mosquee (aşa numea Napoleon biserica sfântului Vasili 
Blajennâi), s-a adeverit a fi fost nefolositoare. Minarea 
Kremlinului n-a avut decât rostul de a aduce la îndeplinire 
dorinţa împăratului ca în clipa ieşirii lui din Moscova 
Kremlinul să fie aruncat în aer, cu alte cuvinte să fie 
pedepsită duşumeaua de care s-a lovit copilul. Urmărirea 
armatei ruse, lucrul care-l îngrijora în aşa grad pe 
Napoleon, a fost ceva nemaipomenit. Comandanții armatei 
franceze scăpaseră de sub ochi pe cei şaizeci de mii de 
oameni care constituiau armata rusă şi, după cuvintele lui 
Thiers, numai datorită iscusinţei şi, se pare, genialităţii lui 
Murat, a putut fi găsită, ca acul în carul cu fân, această 
armată rusă de şaizeci de mii de oameni. 

În ceea ce priveşte diplomaţia, toate argumentele lui 
Napoleon, pledând cauza mărinimiei şi a spiritului său de 
dreptate, desfăşurate atât faţă de Tutolmin cât şi faţă de 
lakovlev, care nu ştia cum să facă mai curând rost de o 


manta şi de o căruţă, s-au dovedit nefolositoare: Alexandru 
nu i-a primit pe aceşti soli şi nici n-a răspuns la solia lor. 

Cât priveşte meritele juridice ale lui Napoleon, după 
executarea aşa-zişilor incendiatori a ars şi cealaltă jumătate 
a Moscovei. 

În materie de administraţie, instituirea municipalităţii n-a 
stăvilit jafurile şi a adus foloase doar câtorva persoane care 
făceau parte din acest consiliu municipal şi care, sub 
pretextul restabilirii ordinei, au jefuit Moscova de la un cap 
la altul, ori şi-au pus la adăpost averile proprii. 

Pe tărâm religios, lucrurile, aşa de uşor rezolvate în Egipt 
prin vizitarea unei moschei, n-au mai dat aici rezultate. Doi- 
trei preoţi câţi găsiseră în Moscova încercară să 
îndeplinească voinţa lui Napoleon, dar unul dintre ei a fost 
pălmuit pe amândoi obrajii de un soldat francez în timpul 
slujbei, iar despre altul, un funcţionar francez raporta 
următoarele: „Le pretre' que j'avais decouvert et invite a 
recommencer a dire la messe, a nettoye et ferme l'eglise. 
Cette nuit on est venu de nouveau enfoncer les portes, 
casser les cadenas, dechirer les livres et commettre 
d'autres desordres.”890 

În ramura comerţului, apelul adresat harnicilor 
meşteşugari şi tuturor ţăranilor n-a avut nici o urmare. De 
meşteşugari harnici nu se mai pomenea, iar ţăranii îi 
pândeau pe comisarii care prea se avântau departe cu 
aceste apeluri şi-i omorau. 

Măsurile luate pentru distracţia populaţiei şi a armatei, cu 
ajutorul teatrelor, n-au izbutit nici ele. 'Teatrele înfiinţate în 
Kremlin şi în casa lui Pozniakov, au fost imediat închise, căci 
actrițele şi actorii fuseseră jefuiţi. 

Filantropia n-a dus nici ea la rezultatele dorite. Hârtia- 
monedă, falsă şi nefalsă, umpluse toată Moscova şi nu mai 
avea nici un preţ. Francezilor, care-şi adunau prada de 
război, nu le trebuia decât aur. Nu numai asignatele false, 
pe care Napoleon le împărțea cu atâta dărnicie sinistraţilor, 


îşi pierduseră orice preţ, dar chiar şi argintul se oferea sub 
valoarea lui, în schimbul aurului. 

Cel mai izbitor aspect al ineficacităţii dispoziţiunilor date 
de sus în acest răstimp au fost însă sforţările lui Napoleon 
de a curma jafurile şi de a restabili disciplina. 

lată ce raportau militarii de toate gradele: „Jafurile 
continuă în oraş, în ciuda ordinelor de a le opri. Ordinea n-a 
fost încă restabilită şi nu există un singur negustor măcar, 
care să facă un comerţ legal. Singuri marchitanii 
îndrăznesc să mai vândă, dar şi ei vând numai lucruri de 
furat.” „La partie de mon arrondissement continue a etre 
en proie au pillage des soldats du 3-eme corps, qui, non 
contents d'arracher aux malheureux refugies dans les 
souterrains le peu qui leur reste, ont meme la ferocite de 
les blesser a coups de sabre, comme j'en ai vu plusieurs 
exemples.” „Rien de nouveau outre que les soldats se 
permettent de voler et de piller. Le 9 octobre.” „Le vol et le 
pillage continuent. Il y a une bande de voleurs dans notre 
district qu'il faudra faire arreter par de fortes gardes. Le 11 
octobre.”891 „Împăratul este peste măsură de nemulţumit 
că, în ciuda tuturor ordinelor severe date pentru curmarea 
jafurilor, se văd mereu întorcându-se la Kremlin 
detaşamente întregi de jefuitori din gardă. În vechea gardă, 
ieri, astă-noapte şi azi au reînceput, mai puternic decât 
oricând, dezordinile şi jaful. Împăratul vede cu îndurerare 
că soldaţii aleşi, însărcinaţi să-i apere persoana, care ar 
trebui să dea exemplu de supunere, merg atât de departe 
în neascultarea lor, încât sparg pivnițele şi magaziile cu 
provizii ale armatei. Alţii s-au înjosit până acolo, încât n-au 
dat urmare somaţiilor santinelelor şi ofiţerilor de gardă, i- 
au înjurat şi i-au lovit.” „Le grand marechal du palais se 
plaint vivement, scria guvernatorul, que malgre les 
defenses reiterees, les soldats continuent a faire leurs 
besois dans toutes les cours et meme jusque sous les 
fenetres de l'Empereur.'892 


Armata aceasta care, asemenea unei cirezi de vite 
răzleţite, călca în picioare hrana ce ar fi putut-o feri de 
moartea prin înfometare, se descompunea şi pierea cu 
fiecare zi de şedere în Moscova. 

Dar nu se urnea din loc. 

Ea a rupt-o la fugă doar atunci când a cuprins-o dintr-o 
dată groaza, după capturarea convoaielor pe drumul 
Smolenskului şi după bătălia de la Tarutino. Vestea aceasta 
a bătăliei de la Tarutino, primită de Napoleon când nu se 
aştepta deloc, în timpul unei parăzi, a trezit în el dorinţa de 
a-i pedepsi pe ruşi, cum spune Thiers, şi l-a făcut să dea 
ordinul de atac pe care îl aştepta întreaga armată. 

Fugind din Moscova, oamenii acestei armate cărau cu ei 
tot ce furaseră. Napoleon însuşi şi-a luat la plecare 
tresor893-ul său personal. Văzând convoiul, care împiedica 
înaintarea armatei, Napoleon se îngrozi (cum spune 
Thiers). Şi totuşi el, aşa încercat în războaie cum era, n-a 
poruncit să se dea foc tuturor acestor căruţe de prisos, cum 
făcuse în drum spre Moscova cu căruțele unui mareşal, ci a 
stat să se uite la aceste caleşti şi cupeuri, în care se 
urcaseră soldaţii, spunând că e foarte bine, că trăsurile 
acestea aveau să servească mai târziu la transportul 
proviziilor, bolnavilor şi răniților. 

Starea întregii armate era asemenea stării unui animal 
rănit, care-şi simte sfârşitul şi nu mai ştie ce face. A studia 
manevrele iscusite şi planurile lui Napoleon şi ale armatei 
sale, de la intrarea în Moscova şi până la nimicirea acestei 
armate, e totuna cu a studia tâlcul ultimelor zvâcnete şi 
spasme ale unui animal rănit de moarte. Foarte adesea 
animalul rănit, auzind zgomotul, se repede, în bătaia puştii 
vânătorului, fuge înainte şi înapoi, şi astfel îşi grăbeşte 
singur sfârşitul. Acelaşi lucru îl făcea Napoleon sub 
presiunea întregii sale armate. Zgomotul bătăliei de la 
Tarutino a speriat fiara şi ea a dat buzna înainte, în bătaia 
puştii vânătorului, a alergat până lângă vânător, s-a întors 
iarăşi îndărăt şi, în cele din urmă, ca orice fiară, a rupt-o la 


fugă înapoi, pe cea mai nepotrivită şi mai plină de primejdii 
cale: pe vechile ei urme, cele ştiute. 

Napoleon, care apare pentru noi conducătorul întregii 
acestei acţiuni (tot aşa cum pentru sălbatici figura 
încrustată pe botul corăbiei reprezintă forţa care conduce 
corabia), Napoleon a fost, în tot timpul activităţii sale, 
asemenea copilului care se ţine de o cureluşă legată în 
interiorul trăsurii şi i se pare că el mână caii. 

XI. 

LA 6 OCTOMBRIE, DIS-DE-DIMINEAŢĂ, Pierre ieşise din 
baracă şi, la înapoiere, se oprise în prag ca să se joace cu 
un căţeluş de culoarea liliacului, cu trupul lunguieţ şi 
picioarele scurte şi strâmbe, care se gudura pe lângă el. 
Căţeluşul acesta trăia cu ei în baracă, dormind lângă 
Karataev, dar mai pleca din când în când pe undeva prin 
oraş şi se întorcea iarăşi înapoi. Se vede că n-avusese 
niciodată stăpân, iar acum tot câine de pripas era şi n-avea 
nume. Francezii îl numeau Azor, un soldat bun de snoave îi 
zicea Femgalka, iar Karataev şi ceilalţi îl strigau Serâi894 
sau câteodată, Vislâi895. Faptul că nu aparţinea nimănui, că 
n-avea nume, nici rasă şi nici măcar culoare definită, părea 
că nu-l supără deloc pe căţeluşul liliachiu. Îşi ţinea cu 
mândrie, drept în sus, covrigul cozii, stufoasă ca un panaş, 
iar picioarele lui strâmbe îl slujeau atât de bine, încât, 
uneori, desconsiderând folosirea tuturor celor patru 
picioare, îşi ridica grațios o labă din spate şi alerga în trei 
picioare. Pentru el, totul era obiect de plăcere. Când se 
tăvălea cu burta în sus schelălăind de bucurie, când se 
încălzea la soare cu o expresie visătoare şi plină de 
înţelesuri, când ţopăia şi se juca cu o aşchie sau cu un pai. 

Îmbrăcămintea lui Pierre consta acum dintr-o cămaşă 
murdară şi zdrenţuită - singura rămăşiţă a veşmintelor lui 
de altădată - din nişte pantaloni soldăţeşti legaţi la glezne 
cu sforicele, după sfatul lui Karataev, ca să ţină mai cald, 
dintr-un caftan şi o căciulă ţărănească. Pierre se schimbase 
mult la înfăţişare în vremea aceasta. Nu mai părea gras, 


deşi arăta tot atât de voinic şi de puternic - ceea ce era o 
moştenire din familie - îi crescuseră mustăţi şi barbă care-i 
acopereau acum partea de jos a feţei; părul crescut lung şi 
încâlcit, plin de păduchi, i se încârlionţa bogat pe cap ca o 
căciulă. Expresia ochilor îi era, ca niciodată până acum, 
hotărâtă, calmă, vioaie şi gata parcă de orice. Nepăsarea de 
altădată, care i se putea citi şi în priviri, făcuse loc acum 
unei expresii energice, gata de acţiune şi dispusă la 
rezistenţă. Umbla desculţ. 

Pierre se uita când jos în vale, spre câmpia din faţa lui, pe 
unde treceau în dimineaţa aceea căruţe şi călăreţi, când în 
depărtare, dincolo de râu, când la căţeluşul care se 
prefăcea că vrea să-l muşte cu tot dinadinsul, când la 
picioarele lui desculţe, pe care şi le întindea cu plăcere în 
tot felul de poziţii, mişcându-şi degetele murdare, groase şi 
mari. Şi de fiecare dată când se uita la picioarele lui 
desculţe, pe chip îi trecea în fugă umbra unui zâmbet de 
înviorare şi de mulţumire de sine. Văzându-şi picioarele 
goale, îşi amintea de tot ce suferise şi înţelesese aici, şi 
amintirea aceasta îi făcea plăcere. 

De câteva zile, vremea era frumoasă, senină, cu brumă 
subţire dimineaţa - aşa-zisa toamnă timpurie. 

La soare era cald, iar văzduhul şi căldura aceasta, 
amestecată cu răcoarea înviorătoare a brumei de 
dimineaţă, care tot se mai simţea în văzduh, era deosebit de 
plăcută. 

Peste toate, şi peste lucrurile îndepărtate, şi peste cele 
apropiate, se aşternuse strălucirea aceea magică, cristalină, 
care nu se poate vedea decât în zilele acestea ale toamnei. 
În depărtare se zăreau colinele Vorobiov cu satul, cu 
biserica şi cu o clădire mare şi albă. Copacii despuiaţi, 
nisipul, pietrele, acoperişurile caselor, turla verde a bisericii 
şi colţurile casei albe mai îndepărtate, toate se conturau 
nefiresc de limpede, cu linii foarte fine, în văzduhul 
străveziu. În apropiere se vedeau ruinele bine ştiute ale 
unei case boiereşti pe jumătate arse, locuite acum de 


francezi, care mai avea câteva tufe de liliac de un verde- 
închis, crescute în ogradă. Dar chiar şi casa aceasta ruinată 
şi înnegrită de fum, care în zilele mohorâte era 
respingătoare cu înfăţişarea ei diformă, părea acum, în 
lumina aceasta vie şi neclintită, de o frumuseţe liniştitoare. 

Un caporal francez, descheiat la tunică, cu chipiu pe cap şi 
cu o lulea scurtă între dinţi, se ivi de după cotul barăcii şi se 
apropie de Pierre, făcându-i prieteneşte cu ochiul. 

— Quel soleil, nein, Monsieur Kiril? (aşa îl numeau pe 
Pierre toţi francezii). On dirait le printemps! 896 

Şi caporalul se rezemă de uşorul uşii şi-i întinse lui Pierre 
luleaua, fără să ţină seama de faptul că, ori de câte ori i-o 
întinsese, Pierre îl refuzase. 

— şi l'on marchait par un temps comme celui-la...897 
începu el. 

Pierre întrebă ce se mai aude cu plecarea şi caporalul 
răspunse că pleacă aproape toată armata şi că azi se vor da 
probabil şi dispoziţiunile cu privire la prizonieri. În baraca 
lui Pierre unul dintre soldaţi, un anume Sokolov, era bolnav 
pe moarte, şi Pierre îi spuse caporalului că ar trebui să se ia 
o măsură în legătură cu el. Caporalul îi răspunse că poate fi 
liniştit, fiindcă pentru cazuri de acestea există un spital 
ambulant şi unul permanent, că se vor da dispoziţiuni cu 
privire la bolnavi şi că, în general, comandanții avuseseră 
grijă să prevadă tot ce s-ar putea întâmpla. 

— Et puis, Monsieurs Kiril, vous n'avez qu'a dire un mot au 
capitaine, vous savez. Oh, c'est un... qui n'oublie jamais 
rien. Dites au capitaine quand il fera sa tournee, il fera tout 
pour vous...898 

Căpitanul de care vorbea caporalul şedea adeseori de 
vorbă timp îndelungat cu Pierre şi-i arăta multă 
consideraţie. 

— Vois-tu, St. Thomas, qu-il me disait l'autre jour: Kiril 
c'est un homme qui a de Linstruction, qui parle franqais; 
c'est un seigneur russe, qui a eu des malheurs, mais c'est 
un homme. Et il s'y entend le... S'il demande quelque chose, 


qu'il me dise, il n'y a pas de refus. Quand on a fait ses 
Studes, voyez-vous, on aime l'instruction et les gens comme 
el faut. C'est pour vous que je dis cela, Monsieur Kiril. Dans 
l'affaire de l'autre jour şi ce n'6tait grâce a vous, ca aurait 
fini mal.899 

Caporalul mai stătu puţin cu el de vorbă şi plecă 
(întâmplarea de alaltăieri, de care pomenise caporalul, 
fusese o bătaie între prizonieri şi francezi, în care 
intervenţia lui Pierre reuşise să-i astâmpere pe tovarăşii 
lui.) Câţiva dintre prizonieri auziseră discuţia dintre Pierre 
şi caporal şi, cum plecă acesta, se repeziră să-l întrebe ce 
spusese. Cât le povesti Pierre tovarăşilor săi ce spusese 
caporalul despre plecare, în uşa barăcii se ivi un soldat 
francez, slăbănog, galben şi zdrenţuit. Cu un gest grăbit şi 
timid, francezul duse mâna la frunte în semn de salut, se 
întoarse spre Pierre şi-l întrebă dacă în această baracă se 
găseşte soldatul Platon, căruia-i dăduse o cămaşă la cusut. 

Înainte cu o săptămână soldaţii francezi primiseră talpă, 
piele şi pânză şi împărţiseră materialele pe la prizonieri, ca 
să le lucreze cizme şi cămăşi din ele. 

— E gata, e gata, şoimuleţule! Zise Karataev, apărând cu o 
cămaşă frumos împăturită. 

De căldură şi ca să poată lucra mai în voie, Karataev era 
numai în pantaloni şi cămaşă, o cămaşă ruptă, neagră ca 
pământul. Părul şi-l dăduse peste cap şi şi-l legase cu un 
curmei, cum obişnuiesc meseriaşii, şi faţa lui rotundă părea 
şi mai rotundă, şi mai plăcută la vedere. 

— Cuvântul ţinut e frate cu lucrul bine făcut. Am spus pe 
vineri, pe vineri a şi fost gata, zise Karataev zâmbind şi 
despături cămaşa pe care o cususe. 

Francezul se uită înapoi neliniştit şi, ca şi când ar fi 
înlăturat o îndoială, îşi lepădă repede tunica să-şi încerce 
cămaşa. Sub tunica de uniformă, francezul n-avea cămaşă, 
şi peste pielea goală, galbenă, de om slab, îşi pusese o vestă 
lungă şi slinoasă, de mătase cu floricele. Franţuzului îi era 
probabil teamă să nu râdă de el prizonierii care-l vedeau şi 


îşi vâri grăbit capul în cămaşă. Dintre prizonieri nu scoase 
niciunul o vorbă măcar. 

— Vezi, îţi vine ca turnată, îi spuse Platon, potrivindu-i 
cămaşa. 

Francezul, lăsându-şi mâinile în jos, cu capul aplecat şi 
fără să ridice privirea, se uita la cămaşa de pe el şi-i cerceta 
cusăturile. 

— De, ce să-i faci, şoimuleţule, e drept, nu-i ea chiar ca la 
croitorie, că pe aici nici 'strumente n-avem; ştii, vorba ceea: 
fără scule nici de ucis păduchi nu eşti bun, spuse Platon, 
rotunjit tot de un zâmbet şi bucurându-se şi el de ceea ce-i 
ijeşise din mâini. 

— C'est bien, c'est bien, merci, mais vous devez avoir de la 
toile de reste? 900 zise francezul. 

— O să-ţi vie şi mai bine când ai s-o îmbraci de-a dreptul 
pe piele, spuse Karataev, continuând să se bucure de opera 
sa. Să vezi ce bine ai să te simţi... 

— Merci, merci, mon vieux, le reste? repetă francezul 
zâmbind, apoi scoase un asignat, i-l dădu lui Karataev şi 
spuse iar: Mais le reste?901 

Pierre băgă de seamă că Platon se făcea că nu pricepe ce 
spune francezul şi se uita la ei fără să se amestece. 
Karataev mulţumi pentru bani şi continuă să-şi admire 
opera. Francezul insista să i se dea resturile şi-l rugă pe 
Pierre să-i traducă spusele. 

— Păi, ce-i trebuiesc lui rămăşiţele astea? Spuse Karataev. 
Ne-ar fi ieşit nişte obiele straşnice din ele. Ei, da' 
Dumnezeu cu el. 

Şi Karataev, cu chipul întristat deodată, scoase din sân 
nişte fâşii de pânză şi i le dădu posomorât francezului, fără 
să se uite la el. 

— E-e-eh! Oftă Karataev şi o porni înapoi. 

Francezul privi pânza, stătu puţin pe gânduri, se uită 
întrebător la Pierre şi, ca şi când privirea lui Pierre i-ar fi 
spus ceva, zise dintr-o dată: 


— Platoche, dites donc, Platoche, strigă el cu voce 
piţigăiată, înroşindu-se. Gardez pour vous! 902 mai spuse, 
dându-i îndărăt resturile de pânză, apoi făcu stânga 
împrejur şi plecă. 

— Iaca vezi, zise Karataev, clătinând din cap. Cică-s 
păgâni, dar au şi ei suflet. Bine spuneau bătrânii: mâna 
asudată-i darnică, iar cea uscată-i zgârcită. Gol-goluţ cum 
era el, dar tota dat. Karataev rămase un timp tăcut, pe 
gânduri, zâmbind şi uitându-se la peticele de pânză. Să vezi 
ce mai obiele au să fie, straşnice, frăţioare, zise el şi intră în 
baracă. 

XII. 

PATRU SĂPTĂMÂNI TRECUSERĂ de când era Pierre 
prizonier. Cu toate că francezii îi propuseseră să-l treacă 
din baraca soldaţilor în cea a ofiţerilor, el preferase să 
rămână în baraca în care nimerise din prima zi. 

În Moscova distrusă de incendiu şi prădată, Pierre 
atinsese aproape pragul cel mai înalt al lipsurilor pe care le 
poate îndura un om; dar, datorită constituţiei lui robuste şi 
sănătăţii pe care nu şi-o cunoscuse până atunci, şi mai ales 
datorită faptului că lipsurile veniseră atât de lin, pe 
nesimţite, încât n-ar fi putut spune când anume începuseră, 
el îşi suporta nu numai cu uşurinţă, dar chiar cu plăcere, 
situaţia. Ba, mai mult, tocmai în epoca aceasta cunoscu el 
liniştea şi mulţumirea de sine la care zadarnic năzuise 
înainte. Atâta vreme şi în atâtea feluri căutase în viaţa lui 
liniştea şi împăcarea aceea cu sine, care îl uluise la soldaţii 
de la Borodino; o căutase în filantropie, în masonerie, în 
viaţa de distracţii mondene, în vin, în fapte de eroism, de 
jertfire de sine, în iubirea romantică faţă de Nataşa; o 
căutase pe calea raţiunii, dar toate aceste căutări şi 
încercări îl înşelaseră. Şi acum, fără să-şi dea nici el seama 
cum, îşi dobândise liniştea şi împăcarea cu sine, doar prin 
frica de moarte, prin lipsurile încercate şi prin ceea ce 
putuse pricepe din Karataev. Clipele de groază, pe care le 
trăise cât durase execuţia, şterseseră parcă pentru 


totdeauna din mintea şi din amintirea lui gândurile 
tulburătoare şi sentimentele cărora le atribuise odinioară 
atâta însemnătate. Nu se mai gândea deloc nici la Rusia, 
nici la război, nici la politică, nici la Napoleon. Vedea clar că 
toate acestea nu-l priveau, că nu asta era chemarea lui şi 
că, deci, nu putea să le judece. „Rusia şi vara n-au pereche- 
n lume”, repeta el o zicală de-a lui Karataev, şi cuvintele 
acestea îi dădeau o linişte ciudată. I se părea acum de 
neînțeles şi chiar caraghios planul lui de a-l ucide pe 
Napoleon şi calculele acelea cabalistice cu cifre şi fiara 
Apocalipsului. Mânia pe care o nutrise împotriva soţiei sale 
şi frica de a nu i se dezonora numele i se păreau acum nu 
numai lucruri de nimic, dar chiar amuzante. Ce-i păsa lui că 
femeia aceasta îşi ducea în vreo parte a lumii viaţa care-i 
plăcea? Cine ce treabă avea şi mai ales lui ce-i păsa dacă 
aveau să afle sau nu că numele prizonierului lor de aici era 
contele Bezuhov? 

Adeseori îşi aminti aici de convorbirea lui cu prinţul Andrei 
şi-l aprobă întru totul, numai că-i înţelegea oarecum într-alt 
fel ideile. Prinţul Andrei credea şi spunea că fericirea e 
numai negativă, dar spunea lucrul acesta cu o nuanţă de 
amărăciune şi de ironie. Era ca şi cum spunând acestea ar fi 
vrut să-şi exprime un alt gând, şi anume că toate aspiraţiile 
sădite în sufletul nostru, năzuinţele spre fericirea pozitivă, 
au fost sădite în noi numai pentru ca, neputând fi 
satisfăcute, să ne chinuiască. Pierre, însă, recunoştea, fără 
nici un gând ascuns, cât de îndreptăţită era această părere. 
Privaţia de suferinţă, satisfacerea trebuinţelor şi, ca o 
urmare, libertatea de a-ţi alege ocupațiile, adică felul de 
viaţă, reprezentau acum pentru Pierre cea mai mare şi mai 
de netăgăduit fericire a omului. Abia acum şi aici, pentru 
prima oară Pierre putu preţui pe deplin voluptatea de a 
mânca atunci când eşti flămând, de a bea când ţi-e sete, de 
a dormi când ţi-e somn, de a te încălzi când ţi-e frig, de a 
sta de vorbă cu un om când ai chef să schimbi o vorbă şi să 
asculţi sunetul unei voci omeneşti. Satisfacerea trebuinţelor 


- hrană bună, curăţenie şi libertate - i se păreau lui Pierre 
acum, când era lipsit de toate acestea, fericirea cea mai 
înaltă, iar alegerea ocupaţiei, adică însăşi viaţa, acum când 
această alegere era atât de limitată, i se părea lucru atât de 
lesne de împlinit, încât uita că prisosul de confort în viaţă 
distruge pe de-a-ntregul fericirea îndestulării trebuinţelor 
şi că o mai mare libertate de a-şi alege ocupaţia, acea 
libertate pe care lui, în viaţă, i-o dăduse cultura, averea şi 
poziţia socială, face ca alegerea unei ocupaţii să devină o 
greutate de nerezolvat şi anulează însăşi necesitatea şi 
putinţa de a avea o ocupaţie. 

Pierre nu mai visa acum decât la timpul când va fi liber. Şi 
cu toate acestea, mai târziu, până la sfârşitul vieţii lui, 
Pierre îşi amintea şi vorbea cu entuziasm de luna aceasta 
de prizonierat, de sentimentele acelea puternice de 
bucurie, pe care n-avea să le mai regăsească şi, mai cu 
seamă, de deplina linişte sufletească, desăvârşita libertate 
interioară, pe care n-o încercase decât în epoca aceea. 

Când, în prima zi, sculându-se dis-de-dimineaţă şi ieşind în 
zori din baracă, văzu siluetele turlelor, la început 
întunecate, şi ale crucilor mânăstirii Novodevici, când văzu 
bruma pe iarba prăfuită, când văzu colinele Vorobiov şi 
malurile păduroase ale râului şerpuitor pierzându-se în 
zarea violetă, când simţi biciuirea aerului proaspăt şi auzi 
croncănitul stăncuţelor care-şi luau zborul spre câmpie 
dintre zidurile Moscovei, şi când, după asta, ţâşni lumina de 
la răsărit şi o margine a soarelui se ivi majestos din neguri, 
iar turlele, crucile, bruma, zarea, râul - toate începură să 
scânteieze în lumina lui veselă, pe Pierre îl cuprinse un 
sentiment nou, încă neîncercat până atunci, sentimentul 
bucuriei de a trăi şi al recunoaşterii forţei vieţii. 

Şi sentimentul acesta nu numai că nu-l părăsi tot timpul 
prizonieratului, ci, dimpotrivă, crescu pe măsură ce i se 
îngreuia situaţia. 

Sentimentul acesta, care-l făcea să fie gata la orice, şi 
tensiunea morală sporeau şi mai mult în sufletul lui Pierre 


datorită deosebitului respect pe care-l aveau toţi pentru 
dânsul, respect care, curând după sosirea lui în baracă, se 
statornicise printre tovarăşii lui de lagăr. Pierre, cu 
cunoştinţele lui de limbi străine şi datorită stimei pe care i-o 
arătau francezii, cu simplitatea cu care dădea orice i se 
cerea (primea şi el, ca toţi ofiţerii, trei ruble pe săptămână), 
cu forţa lui fizică pe care şi-o arătase înfigând cuie cu mâna 
în pereţii barăcii, cu blândeţea pe care o manifesta în 
relaţiile lui cu tovarăşii şi cu capacitatea sa, neînţeleasă 
pentru ei, de a sta pe gânduri ceasuri întregi, nemişcat, 
fără să facă nimica, ajunsese pentru soldaţi o făptură 
oarecum misterioasă şi superioară. Aceleaşi însuşiri care, în 
lumea în care trăise până atunci, dacă nu fuseseră pentru el 
piedici, îl stingheriseră - forţa lui, indiferența faţă de 
confortul vieţii, firea distrată şi simplitatea lui - îi dădeau 
aici, printre oamenii aceştia, un prestigiu de erou aproape. 
Şi Pierre simţea că vederile acestea îi impuneau anumite 
obligaţii. 

XIII. 

ÎN NOAPTEA DE 6 SPRE 7 octombrie începu forfota 
părăsirii Moscovei de către francezi: bucătăriile şi barăcile 
erau dărâmate, se încărcau furgoanele şi coloanele de 
trupe şi trenuri regimentare se puneau în marş. 

Pe la şapte dimineaţa, un convoi de francezi în ţinută de 
campanie, cu chivere, puşti, raniţe şi saci umflaţi în spinare, 
staţiona în faţa barăcilor şi din toate părţile răsunau 
dialoguri franţuzeşti foarte însufleţite, presărate cu 
înjurături. 

În baracă toţi erau gata îmbrăcaţi, încinşi şi încălţaţi şi n- 
aşteptau decât ordinul de plecare. Soldatul cel bolnav, 
Sokolov, palid, slab, cu cearcăne vinete în jurul ochilor, 
şedea la locul lui, singurul neîmbrăcat şi neîncălţat dintre 
toţi, şi se uita întrebător, cu ochii lui holbaţi de cât slăbise, 
la tovarăşii săi, care nu-i dădeau nici o atenţie. Gemea încet 
şi ritmic. Nu atât suferinţa, se vede - era bolnav de 


dezinterie - cât teama şi durerea că rămânea singur îl 
făceau să geamă aşa. 

Pierre, încălţat cu nişte ghete cusute de Karataev din 
materialul adus de un francez pentru a-i cârpi bocancii, 
încins cu o frânghie, se apropie de bolnav şi se cinchi jos 
lângă el. 

— Nu-i nimic, Sokolov, doar nu pleacă cu totul! Au aici un 
spital, şi acolo poate că ai s-o duci chiar mai bine decât noi, 
zise Pierre. 

— Of, doamne! De ce nu mă iei, moarte! Of, doamne! Se 
văită mai tare soldatul. 

— Eu îi mai întreb o dată acuma, spuse Pierre şi, 
ridicându-se, se îndreptă spre uşa barăcii. 

Până să ajungă Pierre la uşa barăcii, intră de afară, însoţit 
de doi soldaţi, caporalul cel care în ajun îl îmbiase pe Pierre 
cu o lulea de tutun. Şi caporalul şi soldaţii erau în ţinută de 
campanie, cu raniţe şi cu chiverele legate pe sub bărbie cu 
cureluşe, ceea ce le schimba mult înfăţişarea pe care le-o 
ştia Pierre. 

Caporalul venise să încuie uşa, aşa cum îi ordonase 
comandantul. Înainte de a-i scoate din baracă, prizonierii 
trebuiau numărați. 

— Caporal, que fera-t-on du malade?903 începu Pierre, 
dar în aceeaşi clipă în care rostise fraza aceasta îl prinse 
îndoiala dacă era caporalul pe care-l cunoştea, sau un 
necunoscut, într-atât de schimbat la faţă era caporalul în 
clipa aceea. 

În afară de asta, în acelaşi moment se auzi răpăit de tobe 
din două părţi. La auzul cuvintelor lui Pierre, caporalul se 
încruntă şi, după ce dădu drumul unei înjurături stupide, 
trânti uşa. În baracă se făcu pe jumătate întuneric; sunetele 
tăioase ale tobelor acopereau gemetele bolnavului. 

„Ea e! E iarăşi ea!” îşi spuse Pierre în sine şi un fior rece îl 
trecu fără voia lui prin şira spinării. În figura caporalului, 
străină dintr-o dată, în intonaţiile vocii lui, în răpăitul iritant 
şi asurzitor al tobelor, Pierre recunoscu forţa aceea 


misterioasă şi nemiloasă, care-i determina pe oameni să-şi 
ucidă, împotriva voinţei lor, semenii, forţa aceea pe care o 
văzuse acţionând în timpul execuţiei. A te înfricoşa de ea, a 
căuta să-i scapi, a te adresa cu rugăminţi sau cu îndemnuri 
oamenilor care-i slujeau de unelte, nu folosea la nimic. 
Pierre ştia acum lucrul acesta. Trebuia să aştepţi şi să rabzi. 
Nu se mai apropie de bolnav şi nici nu-şi mai aruncă 
privirile spre el. Rămase aşa, tăcut şi încruntat, la uşa 
barăcii. 

Când uşa fu deschisă şi prizonierii, ca o turmă de oi, 
îmbrâncindu-se unii pe alţii, se îmbulziră să iasă, Pierre le-o 
luă înainte şi se apropie de căpitan, acelaşi care, cum îl 
asigurase caporalul, era gata să facă orice pentru dânsul. 
Căpitanul era şi el în ţinută de campanie şi de pe chipul lui 
rece privea spre prizonieri tot „ea”, forţa aceea pe care 
Pierre o recunoscuse în cuvintele caporalului şi în răpăitul 
tobelor. 

— Filez, filez904, spunea căpitanul, încruntându-se aspru 
şi uitându-se la prizonierii care treceau, înghesuindu-se, pe 
lângă el. 

Pierre ştia că încercarea lui era zadarnică, dar tot se 
apropie de el. 

— Eh bien, qu'est ce qu'il y a? Spuse ofiţerul, privindu-l cu 
răceală, ca şi când nici nu l-ar fi cunoscut. 

Pierre îi pomeni de bolnav. 

— Il pourra marcher, que diable! Zise căpitanul. Filez, 
filez, continuă el să spună, fără să se uite la Pierre. 

— Mais non, il est a l'agonie... începuse iar Pierre. 

— Voulez vous bien...? 905 îi strigă căpitanul, încruntându- 
se furios. 

Dram-da-da-dam, dam, dam, se auzeau bătând tobele. 
Pierre înţelese că forţa aceea misterioasă pusese deplină 
stăpânire pe oamenii aceştia şi că acum nu mai folosea la 
nimic să mai spună vreo vorbă. 

Prizonierii ofiţeri fură despărțiți de soldaţi şi îndemnați să 
meargă înainte. Erau ca la vreo treizeci de ofiţeri, printre 


care şi Pierre, iar soldaţi vreo trei sute de oameni. 

Ofițerii ieşiţi din celelalte barăci îi erau necunoscuţi lui 
Pierre; erau mult mai bine îmbrăcaţi şi se uitau la el şi la 
încălţămintea lui cu neîncredere şi rezervă. În apropiere de 
Pierre mergea un maior gras, îmbrăcat cu un halat tătăresc 
încins cu un ştergar, şi faţa lui galbenă şi puhavă exprima 
necaz. După toate aparențele, maiorul se bucura de un 
respect deosebit din partea tovarăşilor lui de prizonierat; îşi 
ţinea o mână cu săculeţul de tutun la sân, iar cu cealaltă se 
sprijinea într-un ciubuc. Tot pufnind şi respirând greu, 
maiorul bodogănea şi se răstea la toată lumea pentru că i se 
tot părea că-i dă cineva brânci şi că toţi se grăbesc când nu 
era cazul să se grăbească, sau că se tot miră toţi de ceva, 
când nu era nicăieri nimic de mirare. Altul, un ofiţer mărunt 
şi slab, vorbea cu toată lumea, făcând tot soiul de 
presupuneri cu privire la locul unde erau duşi acum şi la 
distanţa pe care o vor putea parcurge în ziua aceea. Un 
funcţionar cu cizme de pâslă şi uniformă de intendent 
alerga de colo-colo şi cerceta cu privirea Moscova arsă, 
comunicându-şi cu voce tare observaţiile asupra a ceea ce 
arsese şi asupra diferitelor cartiere ale oraşului care se 
vedeau în depărtare. Un alt ofiţer, de origină poloneză după 
accentul cu care-i vorbea funcţionarului intendent, îi 
demonstra că greşeşte în determinarea cartierelor 
Moscovei. 

— Ce vă certaţi? Interveni răstit maiorul. Biserica Sfântul 
Nicolae sau Sfântul Vlas, nu-i totuna? Vedeţi doar că au ars; 
au ars toate şi gata... Ce te-mpingi aşa, n-ai destul loc pe 
drumul mare? Se răsti el la cel care mergea în spatele lui şi 
care nu-l împinsese deloc. 

— Măi, măi, măi, ia te uită ce prăpăd au făcut! Se auzeau 
totuşi, când dintr-o parte, când dintr-alta, vocile 
prizonierilor care se uitau la urmele pârjolului. Şi 
Zamoskvorecie, şi Zubovo, şi Kremlinul... Uitaţi-vă, n-a mai 
rămas nici jumătate. Vă spuneam eu c-a ars toată 
Zamoskvorecia; ei, aţi văzut acuma că-i adevărat? 


— Ei, acuma ştiţi că a ars; ce mai atâta vorbă! Spuse 
maiorul. 

Trecând prin Hamovniki (unul dintre puţinele cartiere 
rămase nearse ale Moscovei), prin dreptul bisericii, tot 
convoiul prizonierilor se feri deodată într-o parte şi se 
auziră exclamaţii de groază şi de ură. 

— Ia uite, nemernicii! Aţi văzut, păgânii! E mort, da, e 
mort... L-au mânjit cu ceva. 

Pierre se apropie şi el de biserică, unde era probabil ceea 
ce stârnise atâtea exclamaţii, şi desluşi vag ceva rezemat de 
grilajul bisericii. Din spusele tovarăşilor care văzuseră mai 
bine decât el, află că era un cadavru omenesc pus să stea în 
picioare, rezemat de grilaj şi mânjit pe obraz cu funingine. 

— Marchez, sacre nom... Filez... trente mille diables...906 
se auziră înjurăturile răstite ale santinelelor, şi soldaţii 
francezi împinseră înainte, cu furie înnoită, bătându-i cu 
baionetele, ceata prizonierilor care se uitau la mort. 

XIV. 

PE ULICIOARELE DIN HAMOVNIKI convoiul prizonierilor 
înainta nestingherit cu escorta lui şi cu căruțele şi 
furgoanele escortei care veneau după ei; dar, prin dreptul 
marilor băcănii, se treziră în mijlocul unei uriaşe şi dense 
coloane de artilerie în marş, în care se amestecau şi căruţe 
particulare. 

La pod, tot convoiul se opri, aşteptând să se scurgă ce era 
în faţă. De pe pod, prizonierii putură vedea cum, şi înaintea 
şi în spatele lor, se scurgeau nesfârşite convoaie. Spre 
dreapta, acolo unde drumul Kalugăi înconjură parcul 
Neskucinâi pentru ca apoi să se piardă în zare, se întindeau 
nesfârşite şiruri de trupe şi căruţe. Erau trupele corpului 
de armată al lui Beauharnais, pornit cel dintâi; în urma lor, 
pe chei şi pe podul Kamennăi, se scurgeau trupele şi 
convoaiele lui Ney. 

Trupele lui Davout, căruia îi aparţineau prizonierii, 
treceau acum pe Krâmski-Brod şi în parte intraseră în 
strada Kalujskaia. Dar convoaiele se întinseseră atât de 


mult, încât ultimele căruţe ale coloanei lui Beauharnais n- 
apucaseră să iasă încă din Moscova, de pe strada 
Kalujskaia, iar capul coloanei lui Ney trecuse şi de Bolşaia 
Ordânka. 

După ce trecură pe Krâmski-Brod, prizonierii abia se mai 
mişcau doar câte doi-trei paşi şi se opreau, apoi înaintau iar, 
şi din toate părţile vehicule şi oameni se înghesuiau din ce 
în ce mai tare. Străbătând într-o oră şi ceva cele câteva sute 
de paşi care despart podul de strada Kalujskaia şi ajungând 
în piaţa de la întretăierea străzilor Zamoskvoreţkaia şi 
Kalujskaia, prizonierii se opriră, înghesuiți unii în alţii, la 
această răspântie şi rămaseră pe loc câteva ceasuri. Din 
toate părţile se auzea, neostoit ca vuietul mării, uruitul 
roţilor, tropotul paşilor, strigătele răstite şi înjurăturile cu 
care ploua necontenit. Pierre sta lipit de zidul unei case pe 
jumătate arse şi asculta zgomotul acesta care, în 
închipuirea lui, se confunda cu bătăile tobei. 

Câţiva dintre ofiţerii prizonieri, ca să vadă mai bine, se 
urcaseră pe zidul casei arse de care se rezemase Pierre. 

— Ce de lume! Măi, măi! Şi pe tunuri au încărcat! Uitaţi- 
vă: blănuri... spuneau ei. Ai văzut, ticăloşii, ce-au mai 
prădat! Ia te uită la cel cu căruţa, colo, mai în urmă... A 
luat-o de la o icoană, zău! Ăştia nemți trebuie să fie. Uite, şi 
un mujic de-al nostru. Zău! Ah, ticăloşii! Ian te uită câte au 
mai pus pe o căruţă? Abia se mai mişcă... laca măi, na, 
numai trăsuri le mai lipseau. Până şi de astea au luat. Vezi 
cum s-au aşezat pe cufere? Neiculiţă, uite, iar s-au 
încăierat! 

— Aşa, dă-i, dă-i la mutră, la mutră arde-l! Că altfel până 
diseară nu ne mai urnim din loc. la uitaţi-vă... asta, se vede, 
o fi chiar a lui Napoleon. la uite ce cai mai are! Cu ţifră şi cu 
coroană. Asta-i o casă pe roate. A pierdut sacul şi nu vede 
nimica. lar s-au încăierat... Uite şi o femeie cu un copilaş, şi 
nu-i urâtă. Da, cum de nu, crezi că te lasă ei să treci... 
Priviţi, nu le mai dai de capăt... Fete de-ale noastre, 
rusoaice, fete, zău! Ia uite-le liniştite şed în trăsuri! 


Şi din nou valul curiozităţii generale împinse toţi 
prizonierii spre drum, aşa cum îi împinsese lângă biserica 
din Hamovniki, şi Pierre, mulţumită staturii sale, putu, peste 
capetele celorlalţi, să vadă ce stârnise aşa curiozitatea 
tovarăşilor lui. În trei trăsuri, amestecate printre 
chesoanele cu muniții, călătoreau, grămadă unele peste 
altele, femei îmbrăcate în rochii ţipătoare, vopsite tare pe 
obraji, tot strigând ceva cu glasuri ascuţite. 

Din clipa în care Pierre îşi dăduse seama de ivirea forţei 
aceleia misterioase, nimic nu i se mai păru ciudat sau 
înspăimântător, nici cadavrul mânjit în bătaie de joc cu 
funingine, nici femeile acestea care se grăbeau să plece nu 
se ştia unde, nici pârjolul care nimicise Moscova. Tot ce 
vedea nu-i mai făcea acum aproape nici o impresie, ca şi 
cum sufletul său, pregătindu-se pentru o luptă grea, ar fi 
refuzat să mai perceapă lucruri care-l puteau înmuia. 

Convoiul femeilor trecu. În urma lor începură iar să se 
scurgă căruţe, soldaţi, furgoane, soldaţi, cupeuri, soldaţi, 
chesoane, soldaţi şi, din când în când, alte femei. 

Pierre nu vedea oamenii luaţi aparte, dar le vedea 
mişcarea. 

Toţi oamenii şi caii aceştia erau ca împinşi de o forţă 
nevăzută. Toţi, vreme de un ceas cât îi studie Pierre, ţâşniră 
de prin ulicioare, împinşi de una şi aceeaşi dorinţă de a 
trece mai curând: toţi, fără deosebire, ciocnindu-se unii cu 
alţii, se înfuriau şi începeau a se lua la bătaie; pretutindeni 
guri cu dinţii albi rânjiţi, pretutindeni sprâncene încruntate, 
pretutindeni înjurături, aceleaşi şi iar aceleaşi, şi pe toate 
chipurile aceeaşi expresie de hotărâre voinicească, 
temerară, crudă şi rece, care-l uimise pe Pierre de 
dimineaţă, când o văzuse pe faţa caporalului şi auzise 
bătăile de tobă. 

Spre seară abia, comandantul convoiului îşi adună 
unitatea şi, încolonându-şi-o cu zbierete şi înjurături, o puse 
în marş, iar prizonierii, înconjurați din patru părţi de gărzi, 
ieşiră pe drumul Kalugăi. 


Merseră foarte repede, fără nici un popas, şi nu se opriră 
decât după apusul soarelui. Căruţele se înghesuiră unele în 
altele şi oamenii începură a se pregăti să înnopteze. Toţi 
păreau supăraţi şi nemulţumiţi. Din toate părţile se auziră 
mult timp înjurături, strigăte furioase şi bătăi. Cupeul din 
urma convoiului se izbi de o căruţă şi o străpunse cu oiştea. 
Câţiva soldaţi se repeziră care încotro la căruţă; unii loveau 
în cap caii de la cupeu încercând să-i dea înapoi, alţii se 
încăierară între ei şi Pierre fu martor cum îl răniră greu la 
cap cu baioneta pe un neamţ. 

Toţi aceşti oameni păreau să încerce acum, opriţi în 
mijlocul câmpului, în amurgul acesta rece de toamnă, unul 
şi acelaşi sentiment de neplăcută trezire la realitate din 
avântul vijelios şi pripit cu care porniseră la drum. Odată 
opriţi, parcă înțelegeau toţi că nu se ştie încă încotro se 
îndreaptă şi că vor avea multe greutăţi de întâmpinat în 
cursul marşului. 

La acest popas, soldaţii din escortă se purtară şi mai rău 
cu prizonierii decât la plecarea din lagăr. Pentru prima oară 
carnea care li se dădu de mâncare la acest popas fu carne 
de cal. 

De la ofiţer şi până la cel din urma soldat, era vizibil la toţi 
ceva ca un fel de duşmănie personală împotriva fiecărui 
prizonier, duşmănie care luă atât de neaşteptat locul 
relaţiilor prietenoase de mai înainte. 

Încâinoşarea escortei spori şi mai mult când, după apel se 
constată că, în învălmăşeala de la ieşirea din Moscova, un 
soldat rus prefăcându-se că-l apucaseră durerile de burtă, 
fugise. Pierre văzu cum un francez bătea un soldat rus 
pentru că prea se depărtase mult de drum şi auzi cum 
căpitanul, prietenul lui, îl certa pe subofițer pentru 
evadarea prizonierului şi-l ameninţa cu darea în judecată. 
La răspunsul subofiţerului că prizonierul era bolnav şi nu 
putea merge, ofiţerul spuse că este ordin ca acei care 
rămân în urma să fie împuşcaţi. Pierre simţea că puterea 
aceea fatală, care îl dezarmase în timpul execuţiei, şi pe 


care n-o mai băgase de seamă în timpul captivităţii, pusese 
iarăşi stăpânire pe fiinţa lui. Îi era groază; dar simţea că, pe 
măsură ce puterea aceasta fatală făcea sforţări să-l 
zdrobească, în sufletul lui creşteau şi se întăreau, 
independente de ea, puterile vieţii. 

Pierre mâncă terci de făină de secară cu carne de cal şi 
stătu de vorbă cu tovarăşii săi. 

Nici Pierre şi nici vreunul dintre tovarăşii săi nu pomeniră 
de ceea ce văzuseră la Moscova, nici de purtarea brutală a 
francezilor, ori de dispoziţiunea ca acei ce vor rămâne în 
urmă să fie împuşcaţi, care le fusese adusă la cunoştinţă; şi 
parcă pentru a putea ţine piept situaţiei care se înrăutăţea 
tot mai mult, toţi erau deosebit de însufleţiţi şi de veseli. 
Povestiră tot amintiri personale, ori scene caraghioase 
văzute în timpul marşului şi ocoliră orice discuţii cu privire 
la situaţia lor actuală. 

Soarele asfinţise demult. Ici-colo se aprinseseră pe cer 
stelele cele mai luminoase; zarea se roşi ca vâlvătaia unui 
incendiu de lumina lunii pline ce se revărsa peste zarea 
bolţii cereşti, şi uriaşul glob roşu, abia răsărit, începu să se 
legene ciudat prin ceața sură. Se mai lumină. Nu mai era 
seară, dar încă nu se înnoptase de tot. Pierre se ridică de 
lângă noii săi tovarăşi şi porni printre focuri, apropiindu-se 
de partea cealaltă a drumului, acolo unde, cum i se spusese, 
erau prizonierii soldaţi. Avea chef să stea de vorbă cu ei. În 
drum, santinela franceză îl opri şi-i ordonă să se întoarcă. 

Pierre se întoarse, dar nu la foc, nu la tovarăşii săi, ci se 
îndreptă spre o căruţă deshămată, unde nu era nimeni. Se 
aşeză pe pământul rece, cu picioarele sub el, cu capul în 
piept, lângă roata căruţei şi rămase multă vreme nemişcat, 
pe gânduri. Trecu aşa mai bine de un ceas. Nimeni nu-l 
stingherea. Deodată izbucni în hohote de râs; râsul lui gros 
şi plin de bunătate era atât de puternic, încât din toate 
părţile oamenii se uitară miraţi spre locul de unde venea 
acest râs ciudat, de unul singur. 


— Ha, ha, ha! Râdea Pierre, şi începu să vorbească singur 
cu glas tare: Soldatul nu m-a lăsat să trec. M-au prins, m-au 
închis. Să mă ţină pe mine prizonier. Pe mine, adică? Pe 
mine? Pe mine - sufletul meu nemuritor! Ha, ha, ha! Ha, ha, 
ha! râse el până-i dădură lacrimile. 

Unul dintre oameni se ridică şi se apropie să vadă de ce 
râde singur omul acesta ciudat şi mare. Pierre se opri din 
râs, se ridică, se depărtă de acest curios şi se uită în jurul 
său. 

Zgomotul puternic până atunci al vocilor şi trosnetele 
focurilor din bivuacul imens, nesfârşit, începuse să se mai 
potolească; luminile roşii ale focurilor păleau şi se stingeau. 
Sus, pe cerul luminos, trona luna plină. Păduri şi câmpii, 
până mai adineauri ascunse văzului, se desluşeau acum 
departe, dincolo de marginile lagărului. Şi dincolo de aceste 
păduri şi câmpii se vedeau luminoase, şovăielnice şi 
ademenitoare, zările nesfârşite, Pierre se uită la cer, la 
adâncurile pline de sclipetele stelelor călătoare. „Şi toate 
acestea sunt ale mele, toate acestea sunt în mine, toate 
acestea sunt tot eu! Îşi zicea Pierre. Şi pe acest tot l-au 
prins ei şi l-au închis într-o baracă împrejmuită cu 
scânduri!” Zâmbi şi se duse să se culce lângă tovarăşii lui. 

XV. 

ÎN PRIMELE ZILE ALE LUI octombrie, la Kutuzov sosi al 
doilea sol al lui Napoleon cu o scrisoare în care i se făceau 
propuneri de pace, scrisoare fals datată de la Moscova, 
când de fapt Napoleon era acum nu departe de Kutuzov, în 
faţa lui, pe vechiul drum al Kalugăi. Kutuzov răspunse la 
această scrisoare întocmai ca şi la prima, cea trimisă prin 
Lauriston: el spuse că de pace nici nu putea fi vorba. 

Curând după aceasta, din partea detaşamentului de 
partizani al lui Dorohov, care se afla la stânga localităţii 
Tarutino, sosi un raport prin care se anunţa că la Fominskoe 
se iviseră trupe franceze, că ele făceau parte din divizia lui 
Broussier şi că această divizie, despărțită cum era de 
celelalte trupe, poate fi uşor zdrobită. Soldaţilor şi ofiţerilor 


le era dor să înceapă acţiunea. Generalii de stat-major, 
aţâţaţi de amintirea victoriei uşor obţinute la Tarutino, 
insistau pe lângă Kutuzov să dea curs propunerii de atac a 
lui Dorohov. Kutuzov, însă, nu socotea că e necesar vreun 
atac. Rezultă de aici o medie, adică tocmai ceea ce trebuia 
să se întâmple; se trimise la Fominskoe un mic detaşament, 
care trebuia să-l atace pe Broussier. 

Printr-o ciudată întâmplare, misiunea aceasta - cea mai 
grea şi cea mai importantă cum s-a dovedit mai târziu a fi - 
i-a revenit lui Dohturov; acel Dohturov mărunţel şi modest 
pe care nimeni nu ni-l descrie întocmind planuri de luptă, 
zburând în fruntea regimentelor sau semănând decoraţii 
printre tunari etc., Dohturov, cel despre care se spunea că e 
nehotărât şi mărginit, dar pe care, în toate bătăliile din 
războaiele noastre cu francezii, de la Austerlitz şi până în 
1813, îl găsim la comandă pretutindeni unde situaţia e mai 
grea. La Austerlitz rămâne cel din urmă lângă stăvilarul de 
la Aujezd şi adună regimentele, salvând ce se mai putea 
salva, în timp ce toţi fug sau pier, şi când în ariergardă nu 
mai e nici un general. Tot el, bolnav şi cu febră, pleacă la 
Smolensk cu douăzeci de mii de oameni ca să apere oraşul 
împotriva întregii armate napoleoniene. La Smolensk, când 
evoluţia febrei îşi atinsese paroxismul şi când abia aţipise la 
porţile Malahov, canonada îndreptată asupra oraşului îl 
trezeşte şi Smolenskul rezistă de dimineaţă până seara. În 
lupta de la Borodino, când e ucis Bagration, iar trupele 
flancului nostru stâng sunt nimicite în proporţie de nouă la 
unu şi toată forţa artileriei franceze e îndreptată într-acolo, 
nu e trimis nimeni altul decât tot nehotărâtul şi mărginitul 
Dohturov, şi Kutuzov se grăbeşte să repare astfel greşeala 
pe care o făcuse când trimisese acolo pe altcineva. lar 
măruntul şi domolul Dohturov pleacă pe poziţie şi Borodino 
devine cea mai mare glorie a armatei ruse. De mulţi eroi ni 
s-a tot vorbit, fie în versuri, fie în proză, dar despre 
Dohturov aproape că nu s-a spus nici un cuvânt. 


Tot Dohturov e cel trimis la Fominskoe şi de acolo la 
Maloiaroslaveţ, acolo unde a avut loc ultima bătălie cu 
francezii şi de unde începe, vădit, pieirea armatei franceze. 
Şi iarăşi ne sunt descrişi din această perioadă a campaniei 
eroi şi genii, dar de Dohturov nimeni nu pomeneşte un 
cuvânt, sau spune prea puţin şi cu rezerve. Tocmai această 
tăcere în jurul lui Dohturov îi scoate în evidenţă, mai 
limpede decât orice, tot meritul. 

Fireşte, omului care nu ştie cum merge o maşină i se poate 
părea, văzând-o în funcţiune, că cea mai importantă piesă a 
maşinii este aşchia căzută în ea din întâmplare şi care, 
stingherindu-i de fapt mersul, se tot zbuciumă între rotiţe. 
Omul care nu cunoaşte construcţia maşinii nu poate pricepe 
că nu aşchia aceasta care încurcă şi stinghereşte, ci roata 
aceea de transmisiune, măruntă, care se învârte fără 
zgomot, este una dintre piesele cele mai esenţiale ale 
maşinii. 

La 10 octombrie, chiar în ziua când Dohturov, ajuns la 
jumătatea drumului spre Fominskoe, se oprise în satul 
Aristovo, pregătindu-se să îndeplinească întocmai ordinul 
primit, întreaga armată franceză care, în mişcările ei 
convulsive, atinsese linia poziţiilor lui Murat, vrând parcă să 
dea bătălia, coti deodată, fără de nici o pricină, spre stânga, 
pe noul drum al Kalugăi şi începu să intre în Fominskoe, 
unde până atunci cantonase numai Broussier. În momentul 
acela, Dohturov avea sub comandă, în afara detaşamentului 
lui Dorohov, două detaşamente mici: al lui Figner şi al lui 
Seslavin. 

La 11 octombrie, seara, Seslavin se prezentă 
comandanților săi la Aristovo, cu un ostaş din garda 
franceză, luat prizonier. Prinsul declară că armatele intrate 
în ziua aceea în Fominskoe constituiau avangarda întregii 
mari armate, că şi Napoleon se afla acolo şi că toată armata 
părăsise de cinci zile Moscova. În aceeaşi seară, un argat 
care venea de la Borovsk povesti că văzuse cu ochii lui cum 
intra în oraş o imensă armată. Cazacii din detaşamentul lui 


Dorohov raportară că văzuseră garda franceză trecând pe 
drumul ce ducea la Borovsk. Din toate veştile acestea 
reieşea limpede că, acolo unde crezuseră că vor găsi o 
singură divizie, era acum toată armata franceză, care 
plecase din Moscova şi se îndrepta într-o direcţie 
neaşteptată pe vechiul drum al Kalugăi. Dohturov nu vru să 
ia nici o măsură, întrucât pentru el nu mai era limpede în ce 
consta acum misiunea sa. Avusese ordinul să atace 
Fominskoe. Dar la Fominskoe nu se aflase înainte decât 
divizia lui Broussier, iar acum era toată armata franceză. 
Ermolov avea chef să înceapă acţiunea de capul lor, dar 
Dohturov stăruia în ideea că el trebuia să aibă dispoziţia 
serenissimului. Luară hotărârea să trimită un raport la 
cartierul general. 

Aleseră în acest scop un ofiţer destoinic, pe Bolhovitinov, 
care, în afară de transmiterea raportului, trebuia să explice 
şi prin viu grai cum stau lucrurile. Pe la douăsprezece 
noaptea Bolhovitinov, după ce primi plicul şi instrucţiunile 
verbale, o porni la galop, însoţit de un cazac şi luându-şi cai 
de rezervă, spre cartierul general. 

XVI. 

NOAPTEA ERA ÎNTUNECOASA şi caldă, noapte de 
toamnă. Era a patra zi de când bura. După ce schimbă de 
două ori caii şi străbătu galopând prin noroiul lipicios al 
drumului treizeci de verste într-o oră şi jumătate, 
Bolhovitinov sosi în Letaşevka pe la orele două noaptea. 
Descălecă în faţa unei căsuțe ţărăneşti, pe al cărei gard de 
nuiele împletite era atârnată inscripţia: „Cartier General” 
şi, lăsându-şi calul, intră în tinda întunecoasă. 

— Cheamă-l numaidecât pe generalul de serviciu! O 
chestiune foarte importantă! Spuse el cuiva care se ridicase 
şi respira foşăit în întunericul din tindă. 

— Aseară i-a fost tare rău: de trei nopţi nu doarme, şopti 
pe un ton rugător vocea unei ordonanţe. Să-l deşteptăm 
mai bine întâi pe domnul căpitan. 


— E foarte important, ceva din partea generalului 
Dohturov, spuse Bolhovitinov, păşind în camera a cărei uşă 
o deschisese singur, dibuind pe întuneric. 

Soldatul i-o luă înainte şi încercă să deştepte pe cineva din 
somn: Domnule căpitan, domnule căpitan, culierul! 

— Ce-i, cum? De la cine? Se auzi o voce somnoroasă. 

— Din partea lui Dohturov şi a lui Alexei Petrovici. 
Napoleon se află la Fominskoe, spuse Bolhovitinov fără să 
vadă prin întuneric cu cine vorbeşte, dar presupunând 
după voce că nu era Konovniţân. 

Cel deşteptat din somn se întinse şi căscă. 

— Nu-mi prea vine să-l deştept, spuse el, pipăind ceva. E 
bolnav. Dacă or fi, aşa, numai nişte zvonuri? 

— lată raportul, spuse Bolhovitinov. Am ordin să-l predau 
imediat generalului de serviciu. 

— Staţi puţin să aprind lumina. Unde dracu-i, măi 
blestematule, unde-l tot doseşti mereu? Se răsti la 
ordonanţă ofiţerul. Era Şcerbinin, aghiotantul lui 
Konovniţân. L-am găsit, uite că l-am găsit, adăugă el. 

Ordonanţa scapără; Şcerbinin dibuise sfeşnicul. 

— Ah, scârnăviile, făcu el, scârbit. 

În scânteierile de lumină, Bolhovitinov zări chipul tânăr al 
lui Şcerbinin cu lumânarea în mână şi, în ungherul din faţă, 
pe încă cineva care dormea. Era Konovniţân. 

Când cu fitilul de pucioasă, ce luă foc de la iască întâi cu o 
lumină albastră, apoi cu una roşie, Şcerbinin aprinse o 
lumânare de seu, de pe sfeşnicul căreia fugiră speriaţi o 
mulţime de şvabi, el se uită la curier. Bolhovitinov era plin 
tot de noroi şi, ştergându-se cu mâneca, îşi mânjise faţa. 

— De la cine-i raportul? Întrebă Şcerbinin, luând plicul. 

— Ştirea e adevărată, spuse Bolhovitinov. Şi prizonierii, şi 
cazacii, şi iscoadele, toţi spun unul şi acelaşi lucru. 

— N-avem ce face, trebuie să-l trezim, spuse Şcerbinin, 
ridicându-se şi apropiindu-se de omul care dormea, cu 
scufie de noapte şi învelit cu o manta. Piotr Petrovici! Spuse 
Şcerbinin. Konovniţân nu se mişcă. E pentru cartierul 


general! Adăugă surâzând aghiotantul, ştiind că vorbele 
acestea nu se poate să nu-l trezească pe Konovniţân. Şi, 
într-adevăr, el îşi ridică îndată capul cu scufie de noapte. Pe 
chipul frumos şi dârz al lui Konovniţân, cu obrajii aprinşi de 
febră, mai stărui o clipă impresia visului care-l purtase 
departe de realitatea situaţiei, dar tresări îndată şi chipul 
lui îşi recapătă expresia obişnuită de calm şi hotărâre. 

— Ei, ce este? Din partea cui? Întrebă el fără să se 
pripească, dar şi fără zăbavă, clipind din ochi din pricina 
luminii. 

După ce ascultă raportul ofițerului, Konovniţân rupse 
peceţile plicului şi citi. Nu isprăvi bine de citit că îşi şi lăsă 
picioarele, numai în ciorapi de lână, pe pământul gol al 
odăii şi începu să se încalţe. Apoi îşi scoase scufia şi, 
pieptănându-şi părul de pe tâmple, îşi puse şapca. 

— Ai ajuns repede? Să mergem la serenissim. 

Konovniţân înţelesese pe dată că vestea primită avea mare 
însemnătate şi că n-avea voie să zăbovească. Dacă vestea 
era bună sau rea nu-şi punea întrebarea şi nu se gândea. 
Lucrul acesta pe el nu-l preocupa. Problemele războiului el 
nu le privea prin prisma minţii, a raţiunii, ci prin altceva. În 
sufletul lui exista convingerea adâncă, tăinuită, că totul se 
va sfârşi cu bine, dar ştia că nu trebuie să-i dea crezare şi, 
cu atât mai mult, nu trebuie să vorbească de asta, ci trebuie 
doar să-şi facă datoria. Şi datoria şi-o făcea, dăruindu-i 
toate puterile sale. 

Piotr Petrovici Konovniţân fu trecut, ca şi Dohturov, doar 
ca din politeţe pe lista aşa-zişilor eroi ai anului 1812: 
Barclay, Raevski, Ermolov, Platov, Miloradovici; şi, întocmai 
ca şi Dohturov, el se bucura de reputaţia unui om cu însuşiri 
şi cunoştinţe extrem de mărginite; şi tot la fel cu Dohturov, 
Konovniţân nu făcea niciodată proiecte de bătălii, dar se 
găsea întotdeauna acolo unde era mai greu; de când fusese 
numit general de serviciu, dormea întotdeauna cu uşa 
descuiată şi recomanda fiecărui curier să-l trezească ori de 
câte ori era nevoie; era întotdeauna sub ploaia de foc în 


bătălii, aşa încât Kutuzov fu nevoit să-l mustre pentru 
aceasta şi se temea să-i mai dea însărcinări; era, tot ca şi 
Dohturov, una dintre acele rotiţe nebăgate în seamă care, 
mergând fără nici un zgomot şi fără nici un scârţâit, 
constituie totuşi partea cea mai importantă a maşinii. 

leşind din izbă în noaptea umedă şi neagră, Konovniţân se 
încruntă, parte pentru că i se înteţise durerea de cap, parte 
la gândul neplăcut care-i trecuse prin minte cu privire la 
felul cum avea să se agite, aflând această veste, tot 
furnicarul acela de oameni influenţi de la cartierul general, 
mai ales Benigsen care, după bătălia de la Tarutino, era la 
cuțite cu Kutuzov; se gândea cum aveau să mai facă la 
presupuneri, cum aveau să urmeze certuri, ordine şi 
revocări de ordine. Şi aceste presimţiri îi erau neplăcute, 
deşi ştia că fără asta nu se putea. 

Într-adevăr, Toll, căruia se duse să-i ducă mai întâi vestea, 
începu să-şi desfăşoare pe loc consideraţiile proprii faţă de 
generalul care locuia cu el în cameră, şi Konovniţân, după 
ce-l ascultă un timp tăcut şi obosit, fu nevoit să-i aducă 
aminte că trebuiau să se ducă la serenissim. 

XVII. 

KUTUZOV, CA TOŢI BĂTRÂNII, nu prea dormea nopţile. 
Ziua i se întâmpla de multe ori să aţipească pe neaşteptate, 
dar noaptea, trântindu-se îmbrăcat în aşternut, sta mai 
mult treaz şi se tot frământa cu gândul. 

Tot aşa şedea şi acum trântit în patul lui şi, rezemându-şi 
de mâna dolofană capul greu, mare şi desfigurat, se 
gândea, aţintindu-şi singurul lui ochi, holbat, în întuneric. 

Din ziua când Benigsen, care purta corespondenţă directă 
cu împăratul şi avea cea mai mare influenţă la cartierul 
general, începuse să-l evite, Kutuzov era mai liniştit, prin 
faptul că n-avea să fie silit să-şi trimită iar trupele la 
operaţii ofensive inutile. Lecţia bătăliei de la Tarutino şi 
lecţia din ajunul bătăliei, de care Kutuzov îşi amintea cu 
durere, trebuia să aibă un efect, îşi zicea el. 


„Ei trebuie să înţeleagă că, executând operaţii ofensive, 
noi nu avem decât de pierdut. Răbdarea şi timpul, iată care 
sunt năzdrăvanii mei feţi-frumoşi!” se gândea Kutuzov. El 
ştia că nu trebuie să rupi din copac mărul cât e verde. Cade 
el singur când se coace; dacă-l rupi de crud, îi strici şi 
mărului şi pomului şi-ţi mai strepezeşti şi dinţii. Ca un 
vânător încercat ce era, el ştia că fiara era rănită, în aşa hal 
de rănită, cum numai întreaga forţă rusească putea răni; 
dar dacă rana era sau nu mortală, era o întrebare încă 
nerezolvată. Acum, după trimiterea lui Lauriston şi a lui 
Berthelemy şi din rapoartele partizanilor, Kutuzov ştia 
aproape sigur că fiara era rănită mortal. Dar mai avea 
nevoie de dovezi, trebuia să mai aştepte. 

„Ei vor să dea fuga să vadă cum au răpus-o. Aveţi răbdare, 
o veţi vedea. Tot de manevre şi de atacuri vorbesc, se gândi 
el. Lia ce bun? Vor toţi să se distingă. Ca şi când ar fi lucru 
tare vesel să te lupţi. Sunt întocmai ca nişte copii de la care 
n-ai să poţi scoate niciodată cum s-a întâmplat un lucru, 
pentru că fiecare vrea să arate cum se pricepe el să se bată. 
Parcă de asta ne arde nouă acum! 

Şi ce iscusite manevre îmi mai propun toţi ăştia! Lor li se 
pare că, atunci când au pus la cale două-trei posibilităţi (îşi 
aminti de planul general trimis de la Petersburg) au pus la 
cale totul. Când, de fapt, ele sunt fără de număr.” 

Problema, încă nerezolvată, dacă rana dobândită la 
Borodino era sau nu mortală pentru francezi, nu-i mai ieşise 
din cap lui Kutuzov de o lună încheiată. Pe de o parte, 
francezii ocupaseră Moscova. Pe de altă parte, Kutuzov 
simţea cu toată făptura sa, fără urmă de îndoială, că 
lovitura aceea cumplită, în care el, dimpreună cu toţi ruşii, 
îşi încordase toate puterile, nu se putea să nu fie mortală. În 
tot cazul, îi trebuiau dovezi; de o lună le tot aştepta şi, cu 
cât trecea timpul, cu atât nerăbdarea lui creştea. Întins pe 
patul său în nopţile de nesomn, făcea şi el acelaşi lucru pe 
care-l făcea tot tineretul acela de generali, lucru pentru 
care el îi dezaproba. Născocea, întocmai ca şi cei tineri, tot 


felul de posibilităţi, cu deosebirea doar că nu punea nici un 
temei pe aceste ipoteze şi că nu vedea numai două-trei, ci 
sute şi mii. Cu cât medita mai mult, cu atât i se prezentau 
mai multe. Îşi închipuia tot felul de mişcări ale armatei 
napoleoniene, întregi sau în parte, cu direcţia Petersburg 
sau împotriva lui, încercând o învăluire a armatei ruse; se 
gândea (lucru de care se temea mai mult decât orice) şi la 
posibilitatea ca Napoleon să încerce să se folosească de 
aceeaşi armă de care se folosise şi el, adică să rămână la 
Moscova şi să-l aştepte acolo. Kutuzov îşi puse chiar ipoteza 
unei mişcări de retragere a armatei napoleoniene, îndărăt 
spre Medân şi luhnov; dar singurul lucru pe care nu l-a 
putut prevedea Kutuzov a fost acela care s-a întâmplat, 
adică nebuneştile spasme convulsive ale armatei lui 
Napoleon de-a lungul primelor unsprezece zile după ieşirea 
ei din Moscova, spasme care au făcut cu putinţă lucrul la 
care Kutuzov nu îndrăznise încă să se gândească până 
atunci: completa nimicire a francezilor. Informaţiile lui 
Dohturov despre divizia lui Broussier, ştirile primite de la 
partizani despre dezastrul din armata lui Napoleon, 
zvonurile despre pregătirile de părăsire a Moscovei, toate 
întăreau presupunerea că armata franceză era zdrobită şi 
că se pregătea să scape cu fuga; dar acestea nu erau toate 
decât presupuneri, care-i puteau părea vrednice de luat în 
seamă tineretului, nu însă şi lui Kutuzov. Cu experienţa lui 
de om de şaizeci de ani, el ştia ce preţ se putea pune pe 
zvonuri, ştia că oamenii când vor ceva sunt în stare să 
grupeze zvonurile în aşa fel, încât să iasă concluzia dorită şi 
ştia cu câtă plăcere lasă ei deoparte în asemenea cazuri tot 
ceea ce i-ar putea contrazice. Şi cu cât dorea Kutuzov mai 
cu foc lucrul acesta, cu atât îşi permitea mai puţin să-i dea 
crezare. Întrebarea aceasta îi stăpânea toate puterile 
minţii. 'Tot restul nu mai era pentru el decât deprinderea de 
a da curs vieţii. Asemenea deprinderi de a da curs vieţii şi 
de a i se subordona erau, bunăoară, discuţiile lui cu cei de 
la cartierul general, scrisorile către madame de Stael, pe 


care i le scria din Tarutino, lectura romanelor, împărţirea 
decoraţiilor, corespondenţa cu Petersburgul şi celelalte. Dar 
pieirea francezilor, prevăzută numai de el, era singura 
dorinţă a sufletului său. 

În noaptea de 11 octombrie, stând lungit pe pat cu capul 
rezemat în palmă, la asta se gândea. 

În camera vecină se auziră şopotele şi paşii lui Toll, 
Konovniţân şi Bolhovitinov. 

— Ei, cine-i acolo? Intraţi, intră! Ce noutăţi? Întrebă 
feldmareşalul. 

Până să aprindă lacheul lumânarea, Toll îi povesti lui 
Kutuzov conţinutul raportului. 

— Cine a adus ştirea? Întrebă Kutuzov, cu o înfăţişare atât 
de rece şi de severă, încât Toll, când se aprinse lumânarea, 
rămase uimit. 

— Nu poate fi nici o îndoială, serenissime. 

— Cheamă-l, cheamă-l aici. 

Kutuzov şedea cu un picior atârnat pe marginea patului şi 
cu celălalt îndoit sub pântecul lui mare. Îşi închise pe 
jumătate ochiul cel întreg, ca să-l cerceteze mai bine pe 
trimis, ca şi cum ar fi vrut să-i citească pe trăsăturile feţei 
tot ce-l preocupa atunci pe el. 

— Spune, spune, dragul meu, îl îndemnă el pe 
Bolhovitinov, cu voce bătrânească, domoală, în timp ce-şi 
încheia cămaşa desfăcută la piept. Vino mai aproape, şi mai 
aproape. Ce veşti bune îmi aduci? Ai? Napoleon a părăsit 
Moscova? Adevărat? Ai? 

Bolhovitinov raportă de la început, cu de-amănuntul, tot ce 
i se ordonase. 

— Spune mai repede, spune, nu mă face să aştept, îl 
întrerupse Kutuzov. 

Bolhovitinov sfârşi tot ce avea de spus şi tăcu, aşteptând 
ordine. 'Toll începu să spună ceva, dar Kutuzov îi curmă 
vorba. Dădu să vorbească, dar faţa i se încreţi deodată şi, 
făcând un semn cu mâna înspre 'Ioll, se întoarse cu faţa 


către acea parte a izbei, unde icoanele înnegreau colţul 
odăii. 

— Doamne, ziditorul meu! Tu ai dat ascultare rugăciunilor 
noastre... rosti el cu tremur în voce, împreunându-şi 
mâinile. Rusia e mântuită. Slavă ţie, Doamne! 

Şi izbucni în plâns. 

XVIII. 

DE LA PRIMIREA VEŞTII despre plecarea francezilor din 
Moscova şi până la sfârşitul campaniei, toată activitatea lui 
Kutuzov se rezumă la a-şi opri trupele - cu autoritatea, 
şiretenia şi rugăminţile lui - de la ofensive, manevre şi 
ciocniri inutile cu un duşman care piere. Dohturov se 
îndreaptă spre Maloiaroslaveţ, dar Kutuzov, cu întreaga 
armată, întârzie şi dă ordin să se evacueze Kaluga, dincolo 
de care retragerea i se pare cât se poate de probabilă. 

Kutuzov dă îndărăt peste tot; inamicul însă, fără să-i 
aştepte retragerea, fuge îndărăt în direcţie opusă. 

Istoricii lui Napoleon ne descriu iscusita manevră a 
acestuia asupra localităţilor Tarutino şi Maloiaroslaveţ şi fac 
ipoteze despre ceea ce s-ar fi întâmplat dacă Napoleon ar fi 
reuşit să pună piciorul în bogatele gubernii meridionale. 

Dar, fără să mai vorbim de faptul că nimic nu-l împiedica 
pe Napoleon să ia direcţia acestor gubernii din sud (de 
vreme ce armata rusă îi lăsa drum liber), istoricii uită că 
nimic nu mai putea salva armata lui Napoleon, pentru că ea 
purta într-însa, încă de pe atunci, condiţiile inevitabile ale 
pieirii. Adică de ce armata aceasta, care găsise la Moscova 
atâta belşug de provizii şi nu fusese în stare să le păstreze, 
ci le călcase în picioare, armata aceasta care, intrând în 
Smolensk, nu şi-a strâns provizii, ci s-a pus pe jefuit oraşul, 
de ce s-ar fi putut redresa această armată în gubernia 
Kaluga, populată tot de aceiaşi ruşi care populau şi 
Moscova şi la fel de expusă mistuirii incendiilor? 

Armata aceasta nu se mai putea redresa, oriunde ar fi fost. 
Încă de pe vremea bătăliei de la Borodino şi a jefuirii 


Moscovei, ea purta în sine ceva asemănător condiţiilor 
descompunerii chimice. 

Oamenii acestei foste armate fugeau, cu conducătorii lor 
cu tot, fără să ştie încotro, şi nemaidorind (de la Napoleon 
până la cel din urmă soldat) decât un singur lucru: să se 
descurce ei personal, cât mai curând posibil, din situaţia 
aceea fără ieşire, de care erau conştienţi toţi, deşi nu cu 
totul limpede. 

De aceea doar, la consiliul din Maloiaroslaveţ, când 
generalii se prefăceau că se sfătuiesc cu adevărat şi îşi 
dădeau care mai de care părerea, le-a închis la toţi gura 
ultima părere, exprimată de un biet soldat naiv, Mouton, 
care a spus ceea ce le stătea în gând tuturor, anume că tot 
ce aveau mai bun de făcut era să plece cât mai repede cu 
putinţă; şi nimeni, nici chiar Napoleon, n-a putut să spună 
nimic împotriva acestui adevăr de care erau toţi conştienţi. 

Dar, deşi ştiau toţi că nu se putea să nu plece, mai 
rămânea ruşinea conştiinţei clare că trebuiau să fugă. Era 
nevoie de ceva din afară care să le dea imbold să-şi învingă 
ruşinea aceasta. Şi imboldul le-a venit la timp. A fost, ceea 
ce se numeşte la francezi, le Hourra de l!'Empereur907. 

A doua zi după consiliu, Napoleon, dis-de-dimineaţă, 
prefăcându-se că vrea să inspecteze trupele şi să vadă 
câmpul fostei şi viitoarei bătălii trecu, însoţit de suita sa de 
mareşali şi de un întreg convoi, printre liniile dispozitivului 
armatei sale. Cazacii, care băteau drumul în căutare de 
pradă, se întâlniră nas în nas cu însuşi împăratul şi numai 
cât nu-l prinseră. Şi dacă n-a fost prins de cazaci de data 
asta, e pentru că pe Napoleon l-a salvat ceea ce i-a pierdut 
pe francezi: prada, asupra căreia, şi la Tarutino şi aici, s-au 
năpustit cazacii, lăsând în plata Domnului oamenii. Fără să-l 
bage în seamă pe Napoleon, cazacii se repeziră să pună 
mâna pe pradă şi aşa s-a făcut că Napoleon a putut scăpa. 

Când les enfants du Don908 erau cât pe ce să-l prindă pe 
însuşi împăratul în mijlocul armatei lui, era clar că nu mai 
aveau altceva de făcut decât să fugă, să fugă cât mai repede 


pe drumul cel mai apropiat şi mai cunoscut. Napoleon, cu 
burticica lui de om la patruzeci de ani, nemaisimţindu-se 
chiar atât de sprinten şi de îndrăzneţ, înţelese lucrul acesta. 
Şi, sub înrâurirea fricii pe care i-o vârâseră în oase cazacii, 
acceptă imediat părerea lui Mouton şi dădu, cum spun 
istoricii, ordinul de retragere pe drumul Smolenskului. 

Faptul că Napoleon a fost de acord cu părerea lui Mouton 
şi că trupele au pornit să facă calea-ntoarsă nu dovedeşte 
că el a ordonat lucrul acesta, ci doar că forţele care au 
acţionat asupra întregii armate, în sensul îndrumării ei spre 
drumul Mojaiskului, au acţionat simultan şi asupra lui 
Napoleon. 

XIX. 

CÂND OMUL SE AFLĂ ÎN MARŞ, el îşi reprezintă 
totdeauna ţinta acestui marş. Ca să poată călca o mie de 
verste, omul trebuie neapărat să-şi spună că dincolo de 
aceste o mie de verste va găsi ceva bun. Ne trebuie 
reprezentarea unui pământ al făgăduinţei, pentru a găsi în 
noi forţa de a ne deplasa. 

Pământul făgăduinţei fusese, la înaintarea francezilor, 
Moscova, iar la retragere, patria. Dar patria era mult prea 
departe şi omul care are de parcurs o mie de verste trebuie 
neapărat să-şi poată spune, uitând ţinta finală: „Azi, după 
ce voi străbate patruzeci de verste, voi ajunge la locul unde 
mă voi odihni şi voi petrece noaptea”, şi pentru prima etapă 
acest loc de popas se suprapune ca importanţă țintei finale 
şi concentrează asupra lui toate dorinţele şi speranţele. 
Năzuinţele care se manifestă la omul izolat iau totdeauna 
proporţii în sânul mulţimii. 

Pentru francezii care băteau acum drumul ştiut al 
Smolenskului în sens opus, ţinta finală, patria, era mult 
prea îndepărtată, şi ţinta cea mai apropiată, cea spre care, 
luând în mulţime proporţii uriaşe, tindeau acum toate 
dorinţele şi nădejdile, era Smolenskul. Nu doar că oamenii 
ar fi ştiut că la Smolensk erau provizii din belşug şi trupe 
odihnite; nu doar că li s-ar fi spus lucrul acesta (dimpotrivă, 


toţi comandanții în frunte cu Napoleon ştiau că provizii nu 
se prea găseau pe acolo), dar numai asta le putea da puteri 
să se mişte mai departe şi să suporte lipsurile prezentului. 
Atât cei care ştiau, cât şi cei care nu ştiau, se îndreptau la 
fel spre Smolensk ca spre un pământ al făgăduinţei şi astfel 
îşi furau singuri căciula. 

Odată intraţi pe drumul mare, francezii se repeziră cu o 
energie uimitoare şi o grabă nemaiauzită spre ţinta pe care 
şi-o reprezentau. Afară de cauza aceasta, de năzuinţa 
comună, care-i lega pe francezi într-un mănunchi şi le 
dădea oarecare energie, mai era ceva care-i lega: numărul 
lor. Însăşi masa lor uriaşă atrăgea spre sine, ca în legea 
fizică a atracției, prin propria ei forţă, atomii luaţi aparte, 
adică oamenii. Francezii îşi puseseră în marş toată masa lor 
de o sută de mii de oameni, ca pe un stat întreg. 

Fiecare ins dintre ei dorea un singur lucru - să se lase 
făcut prizonier, ca să scape de toate grozăviile şi 
nenorocirile. Dar, pe de o parte, forţa năzuinţei comune 
spre ţinta care era Smolenskul îi atrăgea pe fiecare dintre 
ei în una şi aceeaşi direcţie, iar pe de altă parte, nu se 
putea preda un corp de armată, unei companii; şi, în ciuda 
faptului că francezii foloseau orice ocazie prielnică de a se 
depărta unii de alţii, pentru ca la primul prilej, oricât de 
neînsemnat, să se predea, ocazii din acestea nu li se 
prezentau întotdeauna. Însuşi numărul lor, înghesuiala şi 
repeziciunea cu care mergeau îi lipsea de această 
posibilitate şi făcea să fie nu numai greu, dar chiar imposibil 
pentru ruşi să pună stavilă acestui marş, în care trupele 
franceze îşi concentraseră întreaga lor energie. Sfâşierea 
automată a trupului nu putea grăbi, peste o anumită limită, 
procesul de descompunere care se desăvârşea. 

Bulgărele de zăpadă nu poate fi topit într-o clipită. Există o 
anumită limită de timp, înainte de care nici o creştere a 
temperaturii nu poate topi zăpada. Dimpotrivă, cu cât 
căldura e mai mare, cu atât se face mai vârtos omătul 
rămas. 


Dintre comandanții de armate ruşi, niciunul afară de 
Kutuzov nu înţelesese lucrul acesta. Când direcţia în care 
fugeau armatele franceze se defini a fi drumul 
Smolenskului, ceea ce prevăzuse Konovniţân în noaptea de 
11 octombrie începu să se adeverească. Toţi şefii de mari 
unităţi ai armatei doreau să se distingă şi să le taie calea, 
să-i prindă, să-i învăluiască, să-i zdrobească pe francezi şi 
toţi cereau să se treacă la ofensivă. 

Numai Kutuzov îşi folosea toate forţele (şi forţele acestea 
sunt aşa de reduse când e vorba de un comandant suprem) 
ca să se opună ofensivei. 

EI nu le putea spune atunci ceea ce spunem noi acum: la 
ce bun să-i fi atacat şi să le fi tăiat calea, pierzându-ne 
oamenii? Pentru ce această neomenoasă atitudine faţă de 
nişte oameni condamnaţi oricum la pieire? La ce toate 
acestea, când de la Moscova şi până la Viazma s-a topit, fără 
luptă, a treia parte din oştire? Şi, de aceea, el le vorbea 
extrăgând din înţelepciunea lui bătrânească numai ceea ce 
puteau ei înţelege, le vorbea de puntea de aur, iar ei râdeau 
de el, îl cleveteau, se năpusteau şi loveau fiara rănită de 
moarte, batjocorind-o. 

Lângă Viazma, Ermolov, Miloradovici, Platov şi ceilalţi, 
aflându-se la doi paşi de francezi, nu se putură stăpâni să 
nu le taie calea şi să facă praf două corpuri de armată 
franceze. Lui Kutuzov, drept înştiinţare asupra planului ce 
concepuseră, ei îi trimiseră într-un plic, în loc de raport, o 
hârtie albă. 

Şi oricât se căznea Kutuzov să le ţină în frâu, trupele 
noastre atacau, căutând să le taie francezilor calea. 
Regimentele de infanterişti porneau, după cum se 
povesteşte, la atac în sunete de fanfare şi de tobe, ucigând 
şi pierzându-şi mii de oameni. 

Dar de tăiat nu le tăiară retragerea şi nici de zdrobit nu 
zdrobiră pe nimeni. Armata franceză, strângându-şi şi mai 
tare rândurile în faţa pericolului, îşi continuă, fără deviere, 
topindu-se, lent, drumul spre Smolensk, drumul pieirii. 


Partea a treia. 

| 

BĂTĂLIA DE LA BORODINO, care a atras după ea 
ocuparea Moscovei şi mai târziu fuga francezilor fără nici o 
altă bătălie - este unul dintre cele mai bogate în 
învăţăminte fenomene ale istoriei. 

Toţi istoricii cad de acord asupra faptului că acţiunea 
exterioară a statelor şi a popoarelor, în ciocnirile dintre ele, 
se manifestă prin războaie şi că, drept urmare nemijlocită a 
unor succese militare mai mari sau mai mici, se măreşte sau 
se micşorează puterea politică a statelor şi popoarelor. 

Oricât de ciudate ar fi descrierile istorice în care vreun 
rege sau împărat, certându-se cu alt împărat sau rege, 
strânge oştire, se războieşte cu oastea vrăjmaşului, 
izbândeşte, ucide trei, cinci, zece mii de oameni şi, drept 
urmare, subjugă atât statul, cât şi poporul întreg de mai 
multe milioane de locuitori; oricât de greu de înţeles ar fi 
pentru ce înfrângerea unei armate, care nu reprezintă 
decât a suta parte din totalul forţelor unui popor, obligă 
întregul popor să se supună - toate faptele istoriei (în 
măsura în care ea ne este cunoscută) confirmă adevărul 
ideii că victoriile mai mari sau mai mici ale armatei unui 
popor împotriva armatei altui popor sunt cauzele sau, cei 
puţin, simptomele esenţiale ale scăderii sau sporirii puterii 
popoarelor. O armată repurtează o victorie şi pe loc cresc 
drepturile poporului învingător în dauna celui învins. O 
armată suferă o înfrângere şi pe loc poporul începe să-şi 
piardă din drepturi, după importanţa înfrângerii, iar când e 
vorba de o înfrângere totală a armatei sale, el se supune cu 
totul. 

Aşa a fost (după mărturiile istoriei) din cele mai vechi 
timpuri şi până în zilele noastre. Toate războaiele lui 
Napoleon vin să întărească această regulă. Proporţional cu 
înfrângerea armatelor austriece, Austria îşi pierde din 
drepturi, iar drepturile şi puterea Franţei sporesc. Victoriile 


francezilor de la Jena şi Auerstâdt şterg de pe hartă Prusia 
ca stat independent. 

Dar deodată, în anul 1812, francezilor le revine victoria de 
lângă Moscova; Moscova e ocupată şi, drept urmare a 
acestei victorii, fără să se mai dea vreo bătălie, cea care 
încetează de a mai exista nu este Rusia, ci armata franceză, 
armata de şase sute de mii de oameni, iar mai târziu însăşi 
Franţa napoleoniană. A mai trage de păr faptele ca să fie în 
acord cu regulile istoriei şi a spune că la Borodino câmpul 
de bătaie a rămas în mâna ruşilor, ori că după Moscova s-au 
mai dat lupte care să fi nimicit armata lui Napoleon, este cu 
neputinţă. 

După victoria francezilor la Borodino nu numai că nu s-a 
mai dat nici o bătălie generală, dar nu s-a dat nici măcar 
una câtuşi de puţin însemnată şi totuşi armata franceză a 
încetat de a mai exista. Ce să însemne lucrul acesta? Dacă 
ar fi vorba de un exemplu din istoria Chinei, am mai fi putut 
spune, poate, că fenomenul nu-i de domeniul istoriei 
(portiţa de scăpare a istoricilor ori de câte ori ceva nu cade 
sub prevederile lor); dacă ar fi vorba de un conflict de 
scurtă durată, la care să fi luat parte armate mici, am fi 
putut lua fenomenul drept o excepţie; dar evenimentul s-a 
produs sub ochii părinţilor noştri, pentru care era în joc 
viaţa sau moartea patriei, şi războiul acesta a fost unul 
dintre cele mai mari războaie cunoscute... 

Campania anului 1812, în perioada dintre bătălia de la 
Borodino şi izgonirea francezilor, a dovedit că o bătălie 
câştigată nu numai că nu e cauza unei cuceriri militare, dar 
nici măcar nu e întotdeauna un indiciu sigur al cuceririi; şi a 
mai dovedit că forţa care hotărăşte soarta popoarelor stă 
nu în cuceritori, şi nici măcar în armate şi bătălii, ci în ceva 
de cu totul altă natură. 

Istoricii francezi, descriind situaţia armatei franceze 
înaintea plecării ei din Moscova, afirmă că în Marea Armată 
totul era în ordine, cu excepţia cavaleriei, a artileriei şi a 
trenurilor regimentare şi că armata suferea doar de lipsă 


de furaj pentru cai şi vite. Acestei nenorociri nu i s-a putut 
da nici într-un fel de capăt, pentru că mujicii din 
împrejurimi îşi ardeau singuri clăile de fân şi nu-l lăsau 
francezilor. 

Bătălia câştigată n-a dus la rezultatele obişnuite, pentru că 
mujicii Karp şi Vlas, care după intrarea francezilor au venit 
şi ei la Moscova cu căruțele să prade oraşul - şi în general 
n-au arătat de fel sentimente eroice - şi nenumărați alţi 
mujici ca ei nu şi-au cărat fânul la Moscova pentru banii 
buni ce li s-au oferit, ci i-au dat foc. 

Să ne închipuim doi oameni care se bat în duel cu floretele 
după toate regulile artei scrimei; duelul durează destul de 
multă vreme; deodată, unul dintre cei doi adversari, 
simțindu-se rănit şi înțelegând că nu-i glumă şi că îi este 
viaţa în joc, aruncă floreta şi, apucând cea dintâi bâtă care 
îi cade sub mână, începe să o rotească. Dar să presupunem 
că omul care a folosit atât de inteligent mijlocul cel mai 
nimerit şi mai simplu de a-şi atinge scopul este în acelaşi 
timp un ins animat de tradiţiile cavalerismului şi, vrând să 
ascundă adevărul, ar susţine morţiş că a învins cu floreta, 
după toate regulile artei. Ne putem închipui câtă confuzie şi 
ce contradicții ar izvori din descrierea duelului consumat. 

Scrimerul care a pretins o luptă după toate regulile artei 
sunt francezii; adversarul care a aruncat floreta şi a pus 
mâna pe bâtă sunt ruşii; oamenii care caută să explice lupta 
după regulile scrimei sunt istoricii care au scris despre 
acest eveniment. 

Din momentul incendierii Smolenskului, a început un 
război care nu se mai potrivea de fel cu tradiţiile 
războaielor de până atunci. Incendierea oraşelor şi satelor, 
retragerile de după bătălii, lovitura de la Borodino şi iarăşi 
retragerea, incendierea Moscovei, vânătoarea de hoţi, 
capturarea transporturilor, războiul de partizani - toate 
acestea au fost abateri de la regulă. 

Napoleon simţise lucrul acesta încă de pe vremea când, 
oprit la Moscova într-o poziţie justă a duelului, după 


regulile scrimei, văzuse în locul floretei adversarului bâta 
ridicată asupră-i şi nu contenise să protesteze atât faţă de 
Kutuzov, cât şi faţă de împăratul Alexandru, pentru faptul 
că războiul era dus împotriva tuturor regulilor (ca şi când 
pentru a omori oameni ar exista reguli). În ciuda plângerii 
francezilor că războiul nu era dus după toate regulile, în 
ciuda faptului că ruşilor care deţineau situaţii sus-puse li se 
părea oarecum ruşinos să se bată cu bâta şi ar fi dorit să se 
aşeze, după toate regulile artei, în poziţia de enquarte sau 
en tierce şi să facă o iscusită trecere en prime909 şi aşa mai 
departe, în ciuda tuturor acestora bâta războiului popular 
se ridică în toată măreaţa şi ameninţătoarea sa putere şi, 
fără să ţină seama de gusturile nimănui şi cu atât mai puţin 
de reguli, cu o simplitate prostească, dar cu un scop bine 
stabilit, se ridică, se lăsă în jos şi-i ciomăgi pe francezi până 
când pieriră toţi invadatorii. 

Şi slavă poporului care n-a întors floreta cu mânerul 
înainte ca s-o predea învingătorului mărinimos, salutând 
grațios şi politicos, după toate regulile artei, aşa cum au 
făcut francezii la 1813; slavă poporului care, în clipe de 
grea încercare, nu se mai întreabă după care reguli au 
procedat alţii în situaţii asemănătoare, ci pune cu agerime 
şi simplitate mâna pe cea dintâi bâtă găsită la îndemână şi 
îşi ciomăgeşte potrivnicul până când în suflet sentimentul 
obidei şi dorul răzbunării i se preschimbă în milă şi dispreţ. 

II. 

UNA DIN CELE MAI IZBITOARE şi mai folositoare abateri 
de la aşa-numitele reguli ale războiului este acţiunea unor 
inşi răzleţi împotriva unor oameni strânşi grămadă. Acest 
gen de acţiuni se manifestă totdeauna în războaiele care 
iau un caracter popular. Acţiunile acestea constau în faptul 
că în loc să lupte gloata contra gloată, oamenii se răzleţesc, 
atacă unul câte unul şi fug numaidecât când sunt atacați de 
forţe mari, pentru ca pe urmă, când li se iveşte prilejul, să 
atace din nou. Aşa au făcut gherilele în Spania; aşa au făcut 
muntenii din Caucaz; tot aşa au procedat şi ruşii în 1812. 


Războiului de genul acesta i s-a dat numele de război de 
partizani, presupunându-se că, dacă e numit astfel, i se 
explică semnificaţia. Însă acest gen de război nu numai că 
nu cade sub prevederile nici unei legi, dar este de-a dreptul 
în contrazicere cu una din regulile binecunoscute ale 
tacticii, reguli considerate ca infailibile. Această regulă 
spune că acela care atacă trebuie să-şi concentreze trupele 
în aşa fel, încât în momentul bătăliei să fie mai puternic 
decât adversarul. 

Războiul de partizani (care, aşa cum arată istoria, a reuşit 
totdeauna) este de-a dreptul în contrazicere cu această 
normă. 

Contradicţia decurge din faptul că ştiinţa războiului 
identifică forţa trupelor cu efectivul lor. Ştiinţa războiului 
afirmă că forţa trupelor e cu atât mai mare, cu cât sunt mai 
numeroase. Les gros bataillons ont toujours raison.910 

Afirmând aceasta, ştiinţa războiului face la fel cu o 
eventuală mecanică, ştiinţă care, întemeindu-se în 
aprecierea corpurilor în mişcare numai pe raportul 
acestora cu masele lor, ar spune că forţele sunt egale sau 
inegale între ele pentru că masele lor sunt egale sau 
inegale. 

Forţa (cantitatea de mişcare) este produsul masei cu 
viteza. 

În arta militară, forţa trupelor este de asemenea produsul 
masei cu un alt factor, factorul necunoscut x. 

Ştiinţa războiului, văzând de-a lungul istoriei 
nenumăratele exemple, în care masa trupelor nu coincide 
cu forţa lor, văzând că detaşamente mici înving 
detaşamente mari, recunoaşte vag existenţa acestui factor 
necunoscut - înmulţitorul - şi caută să-l găsească, fie în 
geometria dispozitivelor, fie în armament, fie - lucrul cel 
mai obişnuit - în genialitatea comandanților de oşti. Însă 
substituirea tuturor acestor valori înmulţitorului nu dă 
rezultate care să fie în acord cu faptele istorice. 


Totuşi, n-avem decât să renunţăm la punctul de vedere 
fals, acceptat pentru a face pe placul „eroilor”, anume că 
dispoziţiile luate de autorităţile superioare în timpul 
războiului au vreo valoare reală, şi vom găsi acest factor 
necunoscut, pe x. 

Acest x este moralul armatei, adică dorinţa mai mare sau 
mai mică a tuturor acelor oameni care formează armata de 
a se bate şi de a se expune la primejdii, absolut 
independent de chestiuni ca aceea dacă oamenii luptă sub 
comanda unor genii sau nu, dacă sunt postați pe două sau 
pe trei linii, dacă se bat cu bâtele ori cu arme cu treizeci de 
focuri pe minut. Cei care simt dorinţa arzătoare să lupte îşi 
vor găsi întotdeauna împrejurările cele mai prielnice luptei. 

Moralul armatei este înmulţitorul care, cu masa, dă ca 
produs forţa. A determina şi a formula valoarea moralului 
armatei, adică al acestui înmulţitor necunoscut, este sarcina 
ştiinţei. 

Problema se poate pune doar atunci când vom înceta să 
mai substituim în mod arbitrar valorii acestei necunoscute 
x, împrejurările în care se manifestă forţa armatei, cum ar fi 
dispoziţiunile comandantului de oşti, armamentul etc., şi 
când vom înceta de a le lua drept valori ale înmulţitorului şi 
vom considera această necunoscută în toată integritatea ei, 
adică dorinţa, mai fierbinte sau mai căldicică, de a lupta şi 
de a se expune la primejdii. Doar atunci când vom exprima 
prin ecuaţii faptele cunoscute din istorie, putem spera să 
determinăm câtimea necunoscută, pe baza comparării 
valorii relative a acestei necunoscute. 

Zece oameni, batalioane sau divizii, în luptă cu 
cincisprezece oameni, batalioane sau divizii, i-au învins pe 
aceşti cincisprezece, adică i-au ucis sau i-au luat prizonieri 
pe toţi, fără nici un rest, iar ei au pierdut patru; deci, de o 
parte au fost nimicite patru unităţi, iar de partea cealaltă 
cincisprezece. Prin urmare, patru au fost egali cu 
cincisprezece, adică 4x = 15y. Urmează deci că x: y = 15:4. 
Ecuația aceasta nu ne dă valoarea necunoscutei, dar ne dă 


raportul între două necunoscute. Şi din punerea în ecuaţii 
de felul acesta a unor unităţi istorice luate izolat (bătălii, 
campanii, etape ale războiului) reiese un şir întreg de 
numere, în care trebuie să constea, şi pot fi descoperite, 
legile. 

Regula tactică potrivit căreia trebuie să se acţioneze cu 
mase de oameni când eşti în ofensivă, şi cu unităţi răzlețe 
când te retragi, confirmă fără să vrea tocmai adevărul că 
forţa armatelor depinde de moralul lor. Pentru a mâna 
oamenii sub ploaia de bombe, e nevoie de mai multă 
disciplină decât pentru a-i face să se apere împotriva 
atacului, şi la această disciplină se poate ajunge doar prin 
mişcări de mase. Dar regula aceasta, care scapă din vedere 
moralul armatelor, se dovedeşte în permanenţă greşită şi 
este într-adevăr contrazisă de realitate într-un chip uluitor, 
acolo unde se manifestă fie o mare însufleţire, fie o 
puternică scădere a moralului trupelor - adică în toate 
războaiele populare. 

Francezii, în retragerea de la 1812, se strâng grămadă, 
deşi conform tacticii ar fi trebuit să se apere fiecare unitate 
în parte, şi fac asta pentru că moralul armatei e atât de 
scăzut, încât doar în masă se mai poate menţine armata la 
un loc. Ruşii, dimpotrivă, conform tacticii, ar fi trebuit să 
atace în masă, dar de fapt se răzleţesc, pentru că moralul le 
este atât de ridicat, încât indivizi izolaţi, fără să mai aştepte 
ordine, îi atacă pe francezi şi n-au nevoie să fie împinşi de 
cineva de la spate ca să se expună la primejdii şi trudă. 

III. 

AŞA-NUMITUL RĂZBOI DE partizani a început odată cu 
intrarea inamicului în Smolensk. 

Până să apuce războiul de partizani a fi recunoscut oficial 
de ocârmuirea noastră, mii de oameni din armata inamică - 
rămaşi în urmă fie ca să jefuiască, fie ca să transporte 
furajele - fuseseră nimiciţi de cazaci sau de mujicii care se 
năpusteau asupra lor tot atât de inconştient cum se, reped 
câinii să omoare un câine turbat care se abate prin preajma 


lor. Denis Davâdov este cel dintâi care, cu instinctul lui 
rusesc, a înţeles însemnătatea acestei înfricoşătoare arme 
ce nu lua în seamă regulile artei războiului, ci doar îi 
nimicea pe francezi, şi lui îi aparţine meritul de a fi făcut 
primul pas pentru legalizarea acestui tip de război. 

La 24 august a luat fiinţă primul detaşament de partizani, 
detaşamentul lui Davâdov, şi după modelul lui începură să 
se înfiripeze şi altele. Cu cât se prelungea mai mult 
campania, cu atât creştea şi numărul acestor detaşamente. 

Partizanii nimiceau marea armată, bucată cu bucată. Ei 
adunau doar frunzele căzute de la sine din copacul uscat - 
armata franceză - şi, câteodată, mai scuturau şi ei copacul. 
În luna octombrie, pe vremea când francezii fugeau înapoi 
spre Smolensk, detaşamente de partizani, de tot felul şi de 
toate mărimile, se formaseră cu sutele. Unele erau 
organizate ca orice armată, cu infanterie şi artilerie, cu 
state-majore instalate confortabil, altele erau numai de 
cavalerie, alcătuite din cazaci; erau unele mici, formate din 
pedestraşi şi călăreţi; erau şi grupuri compuse din mujici şi 
din moşieri, neştiute de nimeni, ca de pildă acela care avea 
ca şef pe diaconul ce într-o singură lună făcuse sute de 
prizonieri, sau acela condus de starostiţa Vasilisa911, care a 
trimis pe lumea cealaltă sute de francezi. 


Ultimele zile ale lui octombrie au constituit etapa în care 
războiul de partizani ajunsese la apogeu. Perioada de 
început a acestui nou tip de război, când partizanii, miraţi 
ei singuri de îndrăzneala lor, duceau la fiecare pas frica 
încercuirii sau a prizonieratului şi se ascundeau prin 
păduri, fără să ia şeile de pe cai şi aproape fără să 
descalece, aşteptând din clipă în clipă să fie încolţiţi, era 
depăşită. Acum, acest tip de război se definise şi fiecare ştia 
clar ce acţiuni puteau fi întreprinse împotriva francezilor şi 
ce anume nu putea fi întreprins. Numai comandanții acelor 
detaşamente care aveau state-majore şi se ţineau, conform 
regulilor artei, la oarecare distanţă de francezi, mai erau 
încă de părere că sunt multe lucruri cu neputinţă de 
realizat. Cetele mai mărunte însă, care de multă vreme se 
puseseră pe treabă şi-i văzuseră foarte de aproape pe 
francezi, socoteau posibile lucruri la care comandanții de 
mari detaşamente nu îndrăzneau măcar să se gândească. 
Cât despre cazacii şi mujicii care se tot strecurau printre 
francezi, lor toate li se păreau acum foarte posibile. 

La 22 octombrie, Denisov, care era şi el partizan, se 
simţea, deopotrivă cu detaşamentul său, cuprins de cel mai 
arzător avânt al partizanatului. Erau de dimineaţă în marş. 
Toată ziua urmăriseră prin păduri, ţinându-se prin preajma 
drumului mare, un însemnat transport de prizonieri ruşi şi 
de bagaje aparţinând cavaleriei franceze, transport care se 
depărtase de restul trupelor şi se îndrepta spre Smolensk, 
sub pază puternică, după cum se ştia din spusele iscoadelor 
şi ale prizonierilor. De transport aveau cunoştinţă nu numai 
Denisov şi Dolohov (şi el comandant al unei mici cete de 
partizani), care acţiona în preajma lui Denisov, ci şi 
comandanții de mari detaşamente cu state-majore; toţi 
ştiau de acest transport şi, cum spunea Denisov, îşi 
ascuţeau, în vederea lui, dinţii. Doi dintre aceşti comandanţi 
de mari detaşamente - unul dintre ei polonez şi altul neamţ 
— îi trimiseră, aproape în acelaşi timp, propuneri scrise lui 


Denisov, invitându-l fiecare să se alăture detaşamentului 
său ca să atace transportul. 

— Ei, aş, frate, prea mă crezi boboc, spuse Denisov, 
citindu-le scrisorile, şi-i răspunse neamţului că, oricât ar 
arde el de dorinţa de a servi sub comanda unui general atât 
de strălucit şi de ilustru, e silit să se lipsească de această 
fericire, întrucât se şi pusese sub ordinele generalului 
polonez. 

Generalului polonez îi scrise acelaşi lucru, împărtăşindu-i 
vestea că se şi pusese sub ordinele neamţului. 

Aranjându-se în chipul acesta, Denisov nutrea gândul ca, 
împreună cu Dolohov, să atace şi să captureze transportul, 
bizuindu-se doar pe micile lor forţe, fără să mai raporteze 
planul acesta şefilor săi. Transportul ieşise în ziua de 22 
octombrie din satul Mikulino şi se îndrepta spre Şamşevo. 
La stânga drumului dintre Mikulino şi Şamşevo erau păduri 
mari care ajungeau pe alocuri chiar până la marginea 
drumului, iar pe alocuri se depărtau de drum cale de o 
verstă şi mai bine. Pădurile acestea le bătuse călare 
Denisov cu partizanii săi toată ziua, când afundându-se în 
desişul lor, când ieşind până către lizieră, fără să scape din 
ochi transportul francezilor. De dimineaţă, nu departe de 
Mikulino, într-un loc unde pădurea se întindea până către 
marginea drumului, cazacii din ceata lui Denisov reuşiseră 
să pună mâna pe două furgoane înnămolite, cu şei de 
cavalerie, şi le trăseseră în pădure. De atunci şi până seara, 
detașamentul urmări mişcările francezilor, fără să-i atace. 
Francezii nu trebuiau speriaţi, ci lăsaţi să ajungă liniştiţi la 
Şamşevo, şi acolo, seara, urma să vină şi Dolohov, să ia 
parte la consfătuire în casa pădurarului, în pădure (la 
depărtare de o verstă de Şamşevo); în zorii zilei trebuiau 
să-i atace pe francezi prin surprindere, din două părţi, ca 
viscolul, să-i bată şi să-i prindă pe toţi. 

La două verste de Mikulino, acolo unde pădurea atingea 
drumul, fusese lăsată în urmă o patrulă de şase cazaci, cu 


misiunea de a da de veste de îndată ce aveau să se ivească 
noi coloane de francezi. 

Dincolo de Şamşevo, Dolohov trebuia să facă exact la fel 
recunoaşterea drumului, ca să afle la ce distanţă se găsesc 
alte unităţi franceze. Se presupunea că transportul era 
însoţit de aproximativ o mie cinci sute de oameni. Denisov 
avea două sute de oameni, iar Dolohov să fi avut tot cam pe 
atâţia. Dar superioritatea numerică a francezilor nu-l speria 
pe Denisov. Singurul lucru pe care mai trebuia să-l afle era 
ce fel de trupe anume erau acestea şi, în acest scop, 
Denisov avea nevoie de o limbă (adică de un om din 
rândurile inamicului pe care să-l tragă de limbă). La atacul 
dat de dimineaţă asupra celor două furgoane se lucrase cu 
atâta pripeală, încât fuseseră ucişi toţi francezii care 
însoțeau furgoanele şi nu prinseseră viu decât un mic 
toboşar care era cam sărac cu duhul şi nu putea da nici un 
fel de lămurire cu privire la trupele ce însoțeau coloana. 

Să mai atace o dată, Denisov considera primejdios, căci s- 
ar fi produs zarvă în întreaga coloană; de aceea el trimise 
înainte, la Şamşevo, pe un mujic din detașamentul lui, pe 
nume 'Tihon Şcerbatâi, să prindă, dacă era cu putinţă, 
măcar un francez dintre cei ce se aflau în sat, trimişi înainte 
să se ocupe de încartiruiri. 

IV. 

ERA O ZI DE TOAMNĂ, CALDĂ şi ploioasă. Cerul şi zarea 
aveau una şi aceeaşi culoare, a apei tulburi. Când se lăsa ca 
un fel de ceaţă, când răpăia pe neaşteptate o ploaie piezişă, 
cu băşici. 

Înfăşurat într-o pelerină caucaziană de pâslă şi având în 
cap o căciulă miţoasă cu fundul înalt de pe care şiroia apa, 
Denisov călărea pe un cal de rasă, slab de-i numărai 
coastele ieşite. Ca şi calul care-şi ţinea capul întors într-o 
parte şi urechile pleoştite, Denisov, încruntându-se sub 
şfichiuirile piezişe ale ploii, îşi plecase capul şi se uita 
înainte îngrijorat. Cu faţa slăbită şi acoperită de o barbă 
deasă, scurtă şi neagră, părea furios. 


Lângă Denisov, ca şi dânsul înfăşurat într-o pelerină 
caucaziană şi cu o căciulă miţoasă în cap, călărea pe un 
cogeamite cal de Don bine hrănit esaulul cazacilor din ceata 
lui. 

Tot cu pelerină şi căciulă miţoasă, cel de-al treilea călăreț, 
esaulul L.ovaiski, era un om lung şi plat ca o scândură, blond 
spălăcit, cu ochi înguşti, de culoare deschisă, şi avea o 
expresie de nestrămutată încredere în sine pe figură şi în 
toată ţinuta lui. Deşi nu se putea spune ce anume aveau 
deosebit calul şi călăreţul, era vizibil totuşi, de la prima 
ochire aruncată esaulului şi lui Denisov, că Denisov se 
simţea murat de ploaie şi stingherit ca un om care s-a urcat 
pe cal, în vreme ce esaulul se vedea cât de colo că se simţea 
la fel de bine ca de obicei şi că el nu e un om ce s-a urcat pe 
cal, ci un om care formează cu calul o singură fiinţă, cu 
puteri îndoite. 

Puțin înaintea lor mergea pe jos, ud leoarcă, un mujic, 
călăuza lor, în caftan sur şi cu căciulă albă. 

Ceva mai în urmă, călare pe un căluţ kirghiz slab şi 
subţirel, cu coada lungă ca şi coama şi cu gura însângerată 
de zăbală, mergea un ofiţer tânăr, îmbrăcat cu manta 
franţuzească, sinilie. 

Alături de el călărea un husar, care ducea în crupă un 
băiat ce purta uniformă franceză jerpelită şi în cap o şapcă 
albastră. Băiatul, cu mâini înroşite de frig, se ţinea de husar 
şi îşi tot mişca picioarele goale, ca să şi le încălzească, 
uitându-se tot timpul mirat, cu sprâncene ridicate, jur 
împrejurul lui. Era toboşarul francez luat prizonier în 
dimineaţa aceea. 

În urma lor, pe drumul de pădure îngust, frământat de 
copite şi desfundat, veneau, câte trei şi câte patru în rând, 
husarii şi cazacii, care cu pelerine caucaziene, care cu 
mantale franceze, care cu şabracele cailor în cap. Caii 
păreau toţi, şi roibii şi murgii, negri de apa ce şiroia pe ei. 
Gâturile cailor păreau ciudat de subţiri, din pricina 
coamelor ude. leşeau aburi din ei. Şi îmbrăcămintea 


oamenilor şi şeile şi căpestrele, toate erau ude, alunecoase 
şi moi, întocmai ca şi pământul şi frunzele căzute, ce 
acopereau tot drumul. Oamenii şedeau zgribuliţi, căutând 
să se ţină cât mai nemişcaţi cu putinţă în şa, ca să se mai 
încălzească apa ce-i udase până la piele şi să nu mai lase să 
pătrundă altă apă mai rece, care să li se scurgă pe după 
ceafă, pe genunchi şi pe şei. Pe la mijlocul coloanei răsfirate 
de cazaci, cele două furgoane trase de cai franţuzeşti şi de 
caii înşeuaţi ai cazacilor, înaintau hurducându-se peste 
crăci uscate şi vreascuri şi pleoscăiau prin făgaşele pline de 
apă ale drumului. 

Calul lui Denisov, ocolind o băltoacă din drumul lui, se feri 
în lături şi îşi lovi călăreţul cu genunchiul de trunchiul unui 
copac. 

— Ei, drace! Strigă înciudat Denisov şi, scrâşnind din dinţi, 
trase vreo trei cravaşe calului, împroşcându-se şi pe el şi pe 
tovarăşii săi cu noroi. 

Denisov nu era în apele lui, şi din pricina ploii, şi de foame 
(de dimineaţă, nimeni nu pusese nimic în gură), şi mai cu 
seamă din pricină că nu avusese încă nici o veste despre 
Dolohov, iar cel trimis să-i aducă un prizonier nu se mai 
înapoia. 

„Cine ştie dacă mi-o mai pica vreo ocazie ca asta de azi, să 
pun mâna pe un transport. Să atac singur, prea e riscant; 
dar dacă las pe mâine, mi-l ia de sub nas careva dintre 
partizanii cei mari”, îşi zicea Denisov, care se uita mereu 
înainte în speranţa că-l va zări pe mult aşteptatul trimis al 
lui Dolohov. 

Ajuns la un luminiş de unde se vedea până departe spre 
dreapta, Denisov se opri. 

— Vine cineva, zise el. 

Esaulul se uită încotro arăta Denisov. 

— Doi sunt, un ofiţer şi un cazac. Numai că nu-i de 
presupus să fie locotenent-colonelul în persoană, spuse 
esaulul, căruia îi plăcea să folosească unii termeni străini 
vorbirii căzăceşti. 


Cei doi călăreţi, coborând la vale, fură ascunşi privirilor 
timp de câteva minute, apoi se iviră din nou. În faţă galopa 
obosit şi îşi cravaşa mereu calul un ofiţer, ud leoarcă, cu 
părul încâlcit şi cu pantalonii suflecaţi până mai sus de 
genunchi. În urma lui, la trap, mergea un cazac înălţându- 
se în scări. Ofiţerul, un băieţandru tânăr de tot, cu faţa lată, 
rumenă, cu privirile vioaie şi vesele, galopă spre Denisov şi-i 
înmână un plic udat de ploaie. 

— Din partea domnului general, zise ofiţerul. Scuzaţi dacă 
nu-i tocmai uscată... 

Denisov, încruntându-se, luă plicul şi începu să-l desfacă. 
— Uite, toţi îi dădeau într-una că-i primejdie mare, spuse 
ofiţerul, adresându-se esaulului, cât citi Denisov scrisoarea 

adusă de el. De altfel, eu şi Komarov, şi arătă spre cazac, 
ne-am pregătit. Avem câte două pistoa... Dar cu ăsta ce-i? 
Întrebă el, dând cu ochii de toboşarul francez. E un 
prizonier? Aţi şi dat vreo luptă? Pot să stau puţin de vorbă 
cu el? 

— Rostov! Petea! Strigă în clipa aceea Denisov, care citise 
în fugă scrisoarea. Bine, dar de ce nu mi-ai spus cine eşti? 

Şi Denisov, zâmbind, se întoarse spre ofiţer şi-i întinse 
mâna. 

Ofiţerul era Petea Rostov. 

Pe drum, Petea se tot gândise să se poarte cu Denisov ca 
un om în toată puterea cuvântului şi ca un ofiţer şi să nu 
facă nici o aluzie la faptul că se cunoşteau dinainte. 

Dar, de îndată ce Denisov îi zâmbi, chipul lui Petea se 
lumină, el roşi de bucurie şi, uitând de tonul oficial pe care 
şi-l pregătise, începu să povestească cum trecuse pe lângă 
francezi, cât de fericit era de misiunea ce i se încredinţase 
acum şi cum luase parte la bătălia de la Viazma, în care se 
distinsese unul dintre husari. 

— Ei, îmi pare bine că te văd, îl întrerupse Denisov şi 
chipul lui luă iarăşi o expresie de îngrijorare. 

— Mihail Feoklitâci, se adresă el esaulului, şi asta-i tot din 
partea neamţului. Dânsul e trimisul lui. Şi Denisov îi 


împărtăşi esaulului conţinutul hârtiei primite, care reînnoia 
cererea generalului neamţ de a se alătura trupelor lui, 
pentru a ataca împreună transportul. Dacă mâine nu 
punem mâna pe el, ni-l suflă de sub nas, încheie Denisov. 

Cât timp vorbi Denisov cu esaulul, Petea, stingherit de 
răceala tonului lui Denisov şi presupunând că pricina 
acestui ton era starea pantalonilor săi, începu să şi-i 
potrivească pe sub manta în aşa fel, încât să nu-l bage 
nimeni de seamă, făcând sforţări să păstreze o ţinută cât 
mai militărească. 

— Mai am de primit vreun ordin din partea 
dumneavoastră? Îl întrebă el pe Denisov, ducând mâna la 
cozoroc şi revenind astfel la jocul de-a generalul şi 
aghiotantul, pentru care se pregătise. Sau trebuie poate să 
rămân pe lângă dumneavoastră? 

— Ordin? zise dus pe gânduri Denisov. Poţi cumva să rămâi 
până mâine aici? 

— Ah, vă rog... îmi permiteţi să rămân cu dumneavoastră? 
Exclamă Petea. 

— Dar ce anume ţi-a ordonat generalul? (Ţi-a spus să te 
înapoiezi numaidecât? Întrebă Denisov. 

Petea roşi. 

— Păi, nu mi-a dat nici un ordin. Cred că pot să rămân? 
Spuse el pe un ton întrebător. 

— Bine, fie! Spuse Denisov. Şi, întorcându-se spre 
subalternii săi, dădu dispoziţii ca detaşamentul să 
pornească spre cabana ştiută a pădurarului, locul unde 
oamenii trebuiau să se odihnească, în timp ce ofiţerul care 
călărea pe calul kirghiz (ofiţerul acesta avea misiunea de 
aghiotant) avea să plece în căutarea lui Dolohov, să afle 
unde e şi dacă vine în seara aceea. Denisov însuşi hotări ca, 
împreună cu esaulul şi cu Petea, să se ducă până la 
marginea pădurii, la liziera dinspre Şamşevo, pentru a 
observa locul unde aveau să-şi întindă francezii tabăra şi 
unde urma să se dea a doua zi atacul. 


— Hai, bărbosule, îi spuse el mujicului care-i slujea de 
călăuză, du-ne la Şamşevo. 

Denisov, Petea şi esaulul, însoţiţi de câţiva cazaci şi de 
husarul care-l ducea în crupa calului pe micul prizonier, o 
luară la stânga, printr-o râpă, spre liziera pădurii. 

V, 

PLOAIA STĂTUSE; SE MAI lăsa doar negură şi cădeau 
încă picăturile de apă de pe crengile copacilor. Denisov, 
esaulul şi Petea călăreau tăcuţi în urma mujicului cu căciula 
ţuguiată, care, călcând uşor, fără zgomot, pe rădăcini şi 
frunze ude cu picioarele lui strâmbe, încălţate cu opinci, îi 
conducea spre lizieră. 

Ajuns pe colină sus, mujicul se opri o clipă, se uită 
împrejur şi se îndreptă către o perdea rară de arbori. 
Lângă un stejar mare, cu frunzele încă nescuturate, se opri 
şi făcu din mână tainice semne, chemându-i spre el. 

Denisov şi Petea îşi îndreptară caii într-acolo. De pe locul 
unde se oprise mujicul se puteau vedea francezii. Îndată 
după liziera pădurii se întindea, în jos pe coasta dealului, o 
mirişte. Spre dreapta, dincolo de o râpă abruptă, se vedea 
un sătuc şi un mic conac boieresc cu acoperişul stricat. În 
sătucul acesta şi prin curtea casei boiereşti, pe toată 
costişa, în grădină, pe lângă fântâni şi la iaz, pe tot drumul 
de la deal până la podul dinspre sat, se vedeau, la o distanţă 
de cel mult două sute de stânjeni, în negurile călătoare ce 
se legănau, grupuri de oameni. Se puteau auzi limpede 
strigătele lor într-o limbă care nu era cea rusească; îşi 
îndemnau caii, care se opinteau, trăgând căruțele la deal, şi 
se chemau unii pe alţii. 

— Aduceţi încoa' prizonierul, spuse cu voce joasă Denisov, 
fără să-şi ia ochii de la francezi. 

Cazacul descălecă, dădu băiatul jos de pe cal şi se apropie 
împreună cu el de Denisov. Arătând cu mâna spre francezi, 
acesta îl tot întrebă ce fel de trupe sunt colo şi colo. Băiatul, 
cu mâinile îngheţate vârâte în buzunare şi cu sprâncenele 
ridicate, se uita speriat la Denisov şi, cu toată dorinţa lui 


vădită de a spune tot ce ştia, se încurca în răspunsuri şi 
confirma doar întrebările pe care i le punea Denisov. 
Încruntându-se, Denisov îi întoarse spatele şi începu să-i 
expună esaulului ceea ce chibzuise. 

Petea, mişcându-şi iute capul, se uita când la toboşar, când 
la Denisov, când la esaul, când la francezii din sat şi de pe 
drum, şi îşi dădea osteneala să nu scape cumva vreun lucru 
important. 

— Vine ori nu vine Dolohov, noi tot atacăm! N-avem 
încotro. Ai? Ce zici? Întrebă voios Denisov. 

— Locul e nimerit, zise esaulul. 

— Pedestraşii îi trimitem în jos, prin bălți, continuă 
Denisov. Au să se strecoare prin grădini; dumneata cu 
cazacii intri pe acolo, Denisov arătă pădurea de dincolo de 
sat, iar eu cu husarii mei pe dincoace. Şi, la un foc de 
armă... 

— Prin vâlcea n-are să se poată, sunt mlaştini, zise esaulul. 
Or să ni se împotmolească toţi caii, aşa că trebuie să ocolim 
ceva mai pe la stânga. 

Cum vorbeau ei aşa cu jumătate voce, dinspre vâlceaua de 
lângă iaz se auzi un foc de armă, apoi altul; în aer se iviun 
ghemuleţ de fum alb şi, din locul unde erau trupele 
franceze, de la jumătatea dealului, se auziră glasurile, 
vesele parcă, a sute de francezi. În primul moment, şi 
Denisov şi esaulul se dădură înapoi; erau atât de aproape, 
încât li se păreau că ei erau cauza focurilor de armă şi 
strigătelor. Dar împuşcăturile şi strigătele nu erau pentru 
ei. În vale, prin bălți, fugea un om îmbrăcat în ceva roşu; de 
bună seamă că după el trăseseră şi strigau francezii. 

— Dar ăsta e Tihon al nostru, spuse esaulul. 

— Ele, chiar el! 

— Auzi, afurisitul, spuse Denisov. 

— Scapă! Zise şi esaulul, închizând pe jumătate ochii. 

Omul pe care-l numeau ei Tihon, ajungând la malul râului, 
se azvârli în apă cu atâta putere, încât stropii săriră până 
departe şi, după ce dispăru o clipă, ieşi apoi pe brânci, 


negru de ud, şi fugi mai departe. Francezii care-l urmăreau 
se opriseră pe mal. 

— Da-i sprinten, n-am ce spune, zise esaulul. 

— Măi, ce bestie! Rosti Denisov cu aceeaşi expresie de 
ciudă. Ce dracu o fi făcut până acum? 

— Cine-i ăsta? Întrebă Petea. 

— E o iscoadă a noastră. L-am trimis să ne aducă, o 
„limbă”. 

— A, da, spuse Petea de la primele cuvinte ale lui Denisov, 
dând din cap, ca şi când ar fi înţeles tot, deşi, hotărât lucru, 
nu înţelesese nici o iotă. 

Tihon Şcerbatâi era unul dintre oamenii cei mai necesari 
în ceata de partizani. Era un mujic din satul Pokrovskoe de 
lângă Gjat. Când, la începutul acţiunii sale, Denisov venise 
la Pokrovskoe şi-l chemase, ca de obicei, pe primarul satului 
să-l întrebe ce ştie despre francezi, primarul răspunsese 
aşa cum răspundeau toţi primarii, parcă din spirit de 
prevedere, că de văzut, n-au văzut nimica, iar de ştiut, nici 
atâta. Dar după ce Denisov le explicase oamenilor că scopul 
lui era să-i bată pe francezi şi după ce-i întrebase apoi dacă 
cumva nu s-au mai rătăcit ceva francezi prin satul lor, 
primarul îi răspunse că fuseseră şi pe la ei miroderi ca să 
fure, dar că la ei în sat singur Tişka Şcerbatâi se 
îndeletnicea cu treburi de acestea. Denisov dăduse atunci 
ordin să fie chemat Tihon şi, lăudându-l pentru felul cum 
acţiona, rosti în faţa primarului câteva vorbe cu privire la 
credinţa faţă de ţar şi de patrie şi cu privire la ura faţă de 
francezi, sentimente de care toţi fiii patriei trebuie să fie 
cuprinşi. 

— Noi, franţujilor nu le facem nici un rău, spusese atunci 
Tihon, vădit intimidat de cuvintele lui Denisov. Noi numai 
ne-am jucat aşa, puţin, cu ei, care va să zică să ne facem un 
chef. Am ucis numai vreo douăzeci de miroderi, încolo nu le 
facem nici un rău... 

A doua zi, când Denisov, uitând cu totul de mujicul acesta, 
plecă din Pokrovskoe, i se raportă că Tihon se ţine după 


ceată şi cere să fie primit în ea. Denisov aprobă. 

Tihon, care la început îndeplinise toate corvezile, cum era 
aprinderea focurilor, căratul apei, jupuirea cailor morţi şi 
altele, se dovedi curând un partizan priceput şi plin de 
râvnă. Pleca nopţile după pradă şi venea de fiecare dată cu 
haine şi arme franţuzeşti, iar când i se dădea ordin aducea 
şi prizonieri. Denisov îl scuti pe Tihon de corvezi, începu să-l 
ia cu dânsul în patrulări şi-l repartiză unităţii de cazaci. 

Lui Tihon nu-i plăcea călăria şi mergea întotdeauna pe jos, 
fără să rămână vreodată în urma cavaleriei. Armele lui erau 
o muschetă, pe care o purta mai mult de haz, o lance şi un 
topor de care se slujea cum se slujeşte lupul de dinţi, 
culegându-şi cu ei şi purecii din blană şi rozând la fel de 
uşor cogeamite ciolane. Tihon cu toporul lui crăpa bârnele 
în părţi absolut egale, dintr-o singură lovitură, apoi, luându- 
] de muchie, îşi cioplea ţăruşii ascuţiţi şi scobea linguri. În 
ceata lui Denisov, Tihon îşi avea locul lui deosebit, numai al 
său. Când era nevoie de dus la capăt vreo muncă deosebit 
de grea şi de scârboasă, de ridicat cu umărul vreo căruţă 
din noroi, de săltat de coadă vreun cal căzut în mlaștină şi 
care trebuia jupuit, de pătruns până în mijlocul francezilor, 
de străbătut cincizeci de verste într-o singură zi, toţi 
arătau, râzând, înspre Tihon. 

— Dă-l naibii, ce-i pasă lui, e zdravăn ca un cal, spuneau 
despre dânsul toţi. 

Odată, un francez pe care Tihon îl luase prizonier, trăsese 
în el cu pistolul şi-l nimerise în părţile moi de la spate. Rana 
aceasta, de care Tihon se lecuia numai cu votcă, şi pe 
dinăuntru şi pe dinafară, făcea pentru întreg detaşamentul 
obiectul celor mai de haz glume, de care râdea bucuros şi 
Tihon. 

— Ce-i, frate, te-ai cuminţit? Sau tot nu ţi-i de ajuns? 
Râdeau de el cazacii. 

Şi Tihon, maimuţărindu-se anume şi făcând tot soiul de 
strâmbături, se prefăcea supărat şi-i ocăra pe francezi, cu 
înjurături care mai de care mai caraghioase. Întâmplarea 


aceasta n-a avut altă urmare pentru Tihon decât că acum, 
după ce-l răniseră, venea mai rar cu prizonieri. 

Tihon era cel mai folositor şi cel mai îndrăzneţ om din tot 
detaşamentul. Nimeni nu descoperea mai multe prilejuri de 
atac decât el, nimeni nu omorâse şi nu prinsese mai mulţi 
francezi; şi, ca răsplată, era măscăriciul tuturor cazacilor şi 
husarilor, rol pe care şi-l juca cu plăcere. Acum fusese 
trimis de Denisov, cu noaptea în cap, la Şamşevo, ca să 
aducă „o limbă”. Dar fie din pricină că nu se mulţumise 
doar cu un francez, fie din pricină că dormise pe undeva 
noaptea, în zorii zilei se furişase prin tufişurile din preajma 
bivuacului, în inima francezilor şi cum văzuse Denisov de pe 
deal, fusese descoperit de aceştia. 

VI. 

DUPĂ CE MAI VORBI CÂTVA timp cu esaulul despre atacul 
de a doua zi, la care acum, după ce-i văzuse pe francezi atât 
de aproape, părea că se hotărâse definitiv, Denisov îşi 
întoarse calul şi o porni înapoi. 

— Hai, frate, mergem acuma să ne uscăm, îi spuse el lui 
Petea. 

Apropiindu-se de casa pădurarului, Denisov opri calul şi 
începu să cerceteze stăruitor desişul. Prin pădure, printre 
copaci, mergea un om îmbrăcat cu suman, cu opinci în 
picioare şi cu o pălărie de felul acelora pe care le poartă 
ţăranii din gubernia Kazan; călca uşor, cu paşi mari, ca pe 
picioroange, şi îşi bălăbănea mâinile lungi. Pe umăr purta o 
armă şi la brâu un topor. Cum îl văzu pe Denisov, omul 
aruncă grăbit ceva într-o tufă şi, scoţându-şi din cap pălăria 
cu borurile pleoştite, se apropie de comandant. Era Tihon. 
Chipul lui, ciupit de vărsat şi brăzdat de zbârcituri, cu ochi 
mici şi înguşti, strălucea de veselie şi de mulţumire de sine. 
Ridică fruntea sus şi, ca şi cum abia s-ar fi ţinut de râs, se 
uită ţintă la Denisov. 

— Ei, pe unde mi-ai fost? Întrebă Denisov. 

— Pe unde-am fost? După franţuji am umblat, răspunse 
Tihon repede şi dârz, cu o voce de bas răguşită, dar 


cântată. 

— La ce te-ai vârât acolo ziua, dobitocule? Ce ispravă ai 
făcut? N-ai prins nimic, nu-i aşa? 

— De prins, am prins, spuse Tihon. 

— Atunci unde-ţi este prinsul? 

— Păi l-am prins pe unul chiar de la începutul începutului, 
când se crăpa de ziuă, urmă Tihon, desfăcându-şi şi mai 
mult picioarele plate, strâmbe, încălţate cu opinci, şi l-am 
dus în pădure. Mă uit eu la el şi văd că nu-i de soi. M-am 
gândit: ia să mai cobor o dată, să iau altul mai acătării. 

— Ai văzut, afurisitul, asta a fost! Îi spuse Denisov 
esaulului. Da' de ce nu mi l-ai adus pe acela? 

— Ce să-l mai aduc, îi tăie grăbit şi înciudat Tihon vorba. 
Nu era bun de nimica. Nu ştiu eu, adică, de care vă trebuie 
dumneavoastră? 

— Măi, ce bestie! Ei, şi mai departe? 

— M-am dus după altul, continuă Tihon, m-am târât prin 
pădure şi m-am oprit la pândă uite-aşa, la pământ. Tihon se 
trânti deodată pe burtă ca să arate aievea cum a făcut. Şi 
numai ce se iveşte unul, urmă el. Îi sar în spate, uite-aşa, şi-l 
înşfac. (Aici Tihon sări în sus iute şi sprinten.) Haidem, zic, 
la domnul colonel. Ce mai urlet a tras! Da' ei erau acolo 
patru la număr! Cât ai zice peşte, se azvârliră patru pe 
mine cu frigările. Atuncea, pun şi eu mâna pe topor; ce-i, 
mă, aici v-a văzut sfântuleţul! Strigă Tihon, desfăcându-şi 
larg mâinile, încruntându-se fioros şi scoţându-şi voiniceşte 
pieptul în afară. 

— Cum nu! le-am văzut noi de pe deal cum fugeai ca de 
streche, prin băltoace, zise esaulul, închizând pe jumătate 
ochii sclipitori. 

Lui Petea îi venea grozav să râdă, dar băgă de seamă că 
toţi îşi ţineau râsul. Îşi mută repede privirile de la chipul lui 
Tihon la esaul şi la Denisov, neştiind ce însemnează toate 
acestea. 

— Nu mai face pe prostul, vorbi Denisov, tuşind supărat. 
De ce nu mi l-ai adus pe cel dintâi? 


Tihon începu să se scarpine cu o mână la spate şi cu 
cealaltă în cap, şi pe toată mutra i se lăţi deodată un zâmbet 
radios şi prostesc, care-i descoperi un dinte lipsă (de unde-i 
venea şi porecla de Şcerbatâi912). Denisov zâmbi şi Petea 
izbucni într-un râs vesel, la care se uni şi râsul lui Tihon 
însuşi. 

— Dă-l încolo, nu făcea două parale, spuse Tihon. Avea 
nişte hăinuţe tare proaste, ce să-l mai cari. Şi era şi 
grubian, înălţimea-ta. Cum asta, cică, sunt fecior de 
ghinărar, nu pot merge, cică. 

— Măi, ce dobitoc, spuse Denisov. Aveam nevoie să-l 
cercetez... 

— Las' că l-am cercetat eu, spuse Tihon. Cică nu-i icspert. 
Ai noştri-s, zice, mulţi, dar proşti; numai gura de ei, zice. 
Doar să vă repeziţi frumugşel la ei şi-i prindeţi pe toţi, 
încheie 'Tihon, uitându-se voios şi hotărât drept în ochii lui 
Denisov. 

— Uite ce-i, am să pun să-ţi tragă dindărăt o sută de bice, 
să te-nveţi minte să mai faci pe prostul, spuse cu severitate 
Denisov. 

— Dar de ce vă supăraţi, îi răspunse Tihon, ce, n-am mai 
văzut eu francezi de-ai dumneavoastră? Iaca, doar să se- 
ntunece şi-ţi aduc şi trei, dacă vrei. 

— Hai să mergem, spuse Denisov. 

Şi până la casa pădurarului merse tot tăcut şi încruntat. 
Tihon rămăsese mai la urmă, şi Petea auzea cum râdeau 
cazacii de el şi cu el, vorbind de nişte cizme pe care acesta 

le aruncase într-o tufă. 

Când îi trecu râsul stârnit de istorisirea şi de zâmbetul lui 
Tihon, Petea înţelese fulgerător că Tihon acesta omorâse 
omul şi nu se simţi chiar în apele lui. Aruncă o privire la 
toboşarul prizonier şi ceva îl împunse parcă în inimă. Dar 
asta nu dură decât o clipă. Simţi nevoia să ridice mai sus 
fruntea, să se îmbărbăteze şi să pună esaulului, cu un aer 
important, întrebări asupra acţiunii de a doua zi, pentru a 
nu fi nedemn de societatea în care se găsea. 


Denisov se întâlni în drum cu ofiţerul trimis la Dolohov şi 
care se întorcea cu vestea că însuşi Dolohov avea să 
sosească în curând şi că la el în tabără toate-s bune. 

Denisov se înveseli deodată şi-l chemă pe Petea lângă 
dânsul. 

— Ei, acuma spune-mi ce mai faci tu, Petea! Îi zise el. 

VII. 

PETEA, DUPĂ PLECAREA Rostovilor din Moscova, îşi 
părăsise familia ca să se alăture regimentului său şi nu mult 
după aceea, fusese luat ofiţer de ordonanţă pe lângă un 
general care comanda o mare unitate. De când fusese 
înălţat la gradul de ofiţer şi, mai cu seamă, de când fusese 
repartizat în armata operativă, cu care luase parte la 
bătălia de la Viazma, Petea trăia tot într-o stare de fericit 
entuziasm că era om în toată firea şi se pripea mereu să nu 
cumva să scape vreo ocazie de a se dovedi cu adevărat 
viteaz. Îl fericea peste măsură tot ce văzuse şi ce simţise în 
armată, dar, în acelaşi timp, i se părea mereu că tocmai 
acolo unde nu e el se săvârşesc în clipa aceea acte de 
adevărat eroism. Şi era veşnic zorit să ajungă acolo unde nu 
se afla în clipa aceea. 

Când, în ziua de 21 octombrie, generalul său îşi exprimase 
dorinţa de a trimite pe cineva la detaşamentul lui Denisov, 
Petea se rugase atât de stăruitor să fie el trimisul, încât 
generalul nu-l mai putuse refuza. Dar, învoindu-se să-l lase 
să plece, generalul, care-şi amintea de fapta nebunească a 
lui Petea în bătălia de la Viazma, când, în loc să se ducă pe 
drum, acolo unde fusese trimis, galopase până în 
avanposturi sub ploaia de gloanţe a francezilor şi trăsese de 
acolo de două ori cu pistolul, îi interzise categoric să ia 
parte la vreuna dintre operaţiile lui Denisov, oricare ar fi ea. 
De aceea se înroşise şi se fâstâcise Petea când îl întrebase 
Denisov dacă are permisiunea să rămână. Înainte de a 
ajunge la liziera pădurii, Petea credea că, făcându-şi datoria 
cu stricteţe, trebuie să se întoarcă numaidecât. Dar când 
dădu cu ochii de francezi şi-l văzu pe Tihon, când află că la 


noapte se va da negreşit atacul, el hotări, cu repeziciunea 
cu care trec tinerii de la un fel de a vedea la altul, că 
generalul său, pe care până atunci îl privise cu mult 
respect, era un neamţ de nimica şi că Denisov era un erou, 
ca şi esaulul şi Tihon, eroi adevăraţi, şi că ar fi ruşinos din 
partea lui să-i părăsească în asemenea momente grele. 

Se înserase când Denisov, cu Petea şi cu esaulul, ajunseră 
la casa pădurarului. Prin semiîntuneric se vedeau caii 
înşeuaţi, cazacii, husarii care întindeau corturile în luminiş 
şi aprindeau într-o râpă a pădurii (ca să nu vadă francezii 
fumul) un foc roşietic. În tinda micii izbe, un cazac cu 
mânecile suflecate tăia bucățele nişte carne de berbec. În 
odaia din izbă erau trei ofiţeri din detaşamentul lui Denisov 
care improvizau o masă dintr-o uşă. Petea îşi scoase haina 
udă şi o dădu la uscat, apoi sări să le ajute ofiţerilor la 
meşterirea unei mese pentru cină. 

În zece minute, masa fu înjghebată şi acoperită cu un 
şervet. Pe masă era votcă, rom într-un bidon, pâine albă şi 
carne de berbec friptă, cu sare multă. 

Stând cu ofiţerii la masă şi rupând cu mâinile, pe care i se 
prelingea seul, bucăţi de carne grasă şi bine mirositoare, 
Petea trăia cu un copilăresc entuziasm o stare de dragoste 
caldă faţă de toţi oamenii şi, ca urmare, îl cuprinse o 
credinţă nestrămutată în dragostea pe care şi lui i-o purtau 
toţi ceilalţi oameni. 

— Aşadar, ce credeţi, Vasili Feodorovici, i se adresă el lui 
Denisov, nu-i aşa că nu-i nimic dacă rămân cu 
dumneavoastră pentru o zi? Şi, fără să mai aştepte 
răspunsul, îşi răspunse singur: Doar mi s-a dat ordinul să 
mă informez, aşa că uite, mă informez... Numai să-mi daţi 
voie în cea mai... în cea mai importantă... Nu umblu după 
decoraţii... Dar mi-ar plăcea să... 

Petea strânse din dinţi şi se uită mândru, ridicându-şi 
capul şi mai mult şi făcând din mână semnificativ. 

— În cea mai importantă... îl îngână Denisov zâmbind. 


— Numai atâta v-aş ruga, să-mi daţi o comandă, dar una 
de-adevăratelea, să comand şi eu, continuă Petea. Ce v-ar 
costa pe dumneavoastră? Ah, vă trebuie un cuţit? Se adresă 
el unui ofiţer care voia să taie o bucată de carne şi-i dădu 
briceagul său. Ofiţerul lăudă briceagul. 

— Păstraţi-l, vă rog, pentru dumneavoastră. Am o 
mulţime... spuse el roşind. Vai de mine, am uitat cu totul, 
strigă deodată Petea. Am stafide, o minune, ştiţi, de cele 
fără sâmburi. Ne-a venit un marchitan nou şi are lucruri 
minunate. Am cumpărat zece funturi. M-am deprins să am 
întotdeauna ceva dulce. Vreţi? Şi Petea dete fuga în tindă la 
cazacul lui şi aduse o săculteaţă cu vreo cinci funturi de 
stafide. Mâncaţi, domnilor, mâncaţi! 

— Nu cumva aveţi nevoie de un ibric de cafea? Îl întrebă el 
pe esaul. Am cumpărat unul straşnic de la marchitanul 
nostru. Are lucruri grozave. Şi e foarte cinstit. Asta-i 
principalul. Vi-l trimit negreşit. Dar poate mai aveţi nevoie 
de ceva, poate vi s-au tocit cremenile; se mai întâmplă, ce 
vrei! Am luat cu mine, uite am aici, şi arătă sălcuteaţa, am o 
sută de pietre. Le-am cumpărat foarte ieftin. Luaţi, vă rog, 
câte vă trebuie, luaţi-le pe toate... şi deodată, 
înspăimântându-se la gândul că s-ar fi putut cumva să fi 
exagerat, Petea roşi tot şi se opri. 

Încercă să-şi amintească dacă nu mai făcuse vreo prostie. 
Şi, depănându-şi amintirile zilei, îi veni în gând toboşarul 
francez. „Noi aicea ne simţim cât se poate de bine, dar lui 
cum i-o fi fiind oare? Unde l-au lăsat? l-or fi dat ceva de 
mâncare? Nu i-or fi făcut vreun rău?” se gândi el. Dar, 
dându-şi seama că fusese neserios cu cremenea, se temu să 
nu se facă iar de râs. 

„Mare lucru n-ar fi să-i întreb, se gândi el; dar te 
pomeneşti că au să spună: nu-i nici el decât un băieţaş, de 
asta i-e milă de băieţaş. Dar las' că le arăt eu, mâine, ce fel 
de băieţaş sunt! O fi oare ruşine să întreb? Chibzuia Petea. 
Ei, fie ce-o fi!” Şi repede, roşind tot şi uitându-se speriat la 


chipurile ofiţerilor să vadă dacă nu cumva râd de dânsul, 
întrebă: 

— S-ar putea să-l chemăm pe băieţaşul acela, pe care l-aţi 
luat prizonier... să-i dăm ceva de mâncare... poate... 

— Da... bietul băiat, spuse Denisov, care nu vedea, 
pesemne, nimic ruşinos în propunerea aceasta. Spuneţi-i să 
vină încoace. Îi zice Vincent Bosse. Chemaţi-l. 

— Îl chem eu, zise Petea. 

— Cheamă-l, cheamă.-l, bietul băiat, repetă Denisov. 

Petea şi ajunsese la uşă când rosti Denisov aceste vorbe. 
Se întoarse, îşi făcu loc printre ofiţeri şi veni lângă Denisov. 

— Dă-mi voie să te sărut, frăţioare, zise el. Ah, cât e de 
frumos! Cât e de bine! 

Şi, după ce-l sărută, fugi afară. 

— Bosse! Vincent! Strigă el din uşă. 

— De cine aveţi nevoie, să trăiţi? Îl întrebă o voce din 
întuneric. 

Petea răspunse că are nevoie de băieţaşul acela franţuz, 
care fusese luat prizonier de dimineaţă. 

— A, pe Vesenni? Spuse cazacul. 

Numele lui Vincent cazacii i-l schimbaseră în Vesenni. lar 
mujicii şi soldaţii, în Visenia. Şi într-un caz şi într-altul 
această schimbare de nume care amintea primăvara913, se 
potrivea cu imaginea copilăriei întruchipată de băieţaş. 

— Uite-l colo, se încălzeşte la foc. Măi Visenia! Visenia! 
Vesenni! Se auziră în beznă voci şi râsete. 

— E un flăcăiaş ca argintul viu, zise husarul, care stătea 
lângă Petea. l-am dat să mănânce mai adineauri. Era 
hămesit rău! 

Se auzi zgomot de paşi prin întuneric şi toboşarul, lipăind 
prin glod cu picioarele goale, se apropie de uşă. 

— Ah, c'est vous! Zise Petea. Voulez-vous manger? N'ayez 
pas peur, on ne vous fera pas mal, adăugă el, atingându-i cu 
blândeţe şi duioşie mâna. Entrez, entrez.914 

— Merci, monsieur, răspunse toboşarul cu voce 
tremurătoare, aproape de copil, şi începu a-şi şterge de 


prag picioarele murdare de noroi. 

Multe ar mai fi vrut să-i spună Petea toboşarului, dar nu 
îndrăznea. Stătu puţin la îndoială, în tindă, lăsându-se greu 
când pe un picior, când pe altul; apoi luă mâna băiatului şi, 
pe întuneric, i-o strânse. 

— Entrez, entrez, repetă el prietenos, în şoaptă, de data 
aceasta. 

„Ce bine i-aş putea face oare?” se întreba Petea şi, 
deschizând uşa, îl lăsă pe toboşar să-i treacă înainte. 

După ce toboşarul intră în izbă, Petea se aşeză ceva mai 
departe de dânsul, socotind că ar fi înjositor pentru el să-i 
dea atenţie. Îşi pipăia doar banii în buzunar şi sta la 
îndoială dacă nu cumva era ruşinos să i-i dea băiatului. 

VIII. 

DE LA TOBOȘARUL, CĂRUIA din ordinul lui Denisov i se 
dădu votcă şi friptură şi pe care Denisov porunci să-l 
îmbrace în caftan rusesc, ca să nu fie trimis cu prizonierii, ci 
să rămână pe lângă unitatea de partizani, atenţia lui Petea 
fu abătută de intrarea lui Dolohov. De când era în armată, 
Petea auzise vorbindu-se multe de vitejia nemaipomenită a 
lui Dolohov şi de cruzimea lui cu francezii, şi acum, de când 
intrase Dolohov în izbă, nu-şi mai lua ochii de la el; se 
îmbărbăta tot mai mult, îşi ţinea cu mândrie capul tot mai 
sus, pentru a nu fi nedemn nici chiar de societatea unui om 
ca Dolohov. 

Exteriorul lui Dolohov îl izbi într-un chip ciudat pe Petea 
prin simplitatea lui. 

Denisov se îmbrăca în cecmen915, purta barbă şi, pe 
piept, o iconiţă a sfântului Nicolae făcătorul de minuni; 
numai în felul lui de a vorbi şi de a se purta, se manifesta 
poziţia deosebită pe care o deţinea. Dolohov însă, care pe 
vremuri, la Moscova, purtase costum persian, avea acum, 
dimpotrivă, înfăţişarea celui mai spilcuit şi ţanţoş ofiţer de 
gardă. Proaspăt bărbierit şi îmbrăcat cu un dolman vătuit 
de ofiţer de gardă, cu insigna ordinului Sf. Gheorghe la 
butonieră şi cu o şapcă simplă, aşezată pe cap drept, îşi 


scoase într-un colţ al izbei pelerina udă şi, apropiindu-se de 
Denisov fără să dea mâna cu cineva, începu să discute 
numaidecât cu el despre treburi. Denisov îi vorbi de 
planurile marilor unităţi de partizani, cu privire la 
transportul respectiv, şi despre misiunea lui Petea, neuitând 
să-i povestească de răspunsul pe care-l dăduse el celor doi 
generali. Apoi îi spuse tot ce ştia în legătură cu situaţia 
detaşamentului francez. 

— Aşa o fi, dar trebuie să ştim ce fel de trupe au şi cât sunt 
de numeroase, spuse Dolohov. Trebuie mers şi văzut. Cât 
timp nu le ştim sigur numărul, nu putem trece la acţiune. 
Mie-mi place să fac lucrurile temeinic. lată ce-i, nu vrea 
cineva dintre domnii aceştia să mă însoţească în lagărul lor? 
Am cu mine şi o uniformă. 

— Eu, eu... merg cu dumneavoastră! Strigă Petea. 

— Tu n-ai ce căuta acolo, zise Denisov, pe el nu-l las pentru 
nimic în lume, adăugă el, adresându-i-se lui Dolohov. 

— Ia te uită? Cum aşa? Exclamă Petea. De ce adică să nu 
mă duc? 

— Păi aşa, pentru că n-ai la ce te duce. 

— Ei bine, eu vă cer iertare, dar... dar... dar eu plec şi 
gata. Mă luaţi? Se întoarse el spre Dolohov. 

— De ce nu? răspunse distrat Dolohov, uitându-se la chipul 
toboşarului francez. 

— Pe băiatul ăsta îl ai demult? Îl întrebă el pe Denisov. 

— Azi l-am prins, dar nu ştie nimic. L-am oprit pe lângă 
noi. 

— Bine, dar cu restul ce faci? Întrebă Dolohov. 

— Cum ce fac? Îi expediez contra recipisă, se răsti Denisov, 
care se făcuse deodată roşu la faţă. Pot spune sus şi tare că 
n-am nici un om pe conştiinţă. Ce, ţie adică ţi-e mai greu să 
expediezi sub escortă până la oraş treizeci de oameni, sau 
chiar trei sute, decât să-ţi pătezi - ţi-o spun deschis - 
onoarea de ostaş? 

— Dacă asemenea gingăşii ar ieşi din gura unui tinerel ca 
acest conte de şaisprezece ani, aş mai înţelege, spuse cu 


ironie rece Dolohov, tu, însă, ar cam fi timpul să te mai laşi 
de aşa ceva. 

— Păi ce-am spus eu? Eu nu spun nimic; eu atâta spun 
doară, că ţin neapărat să merg cu dumneavoastră, zise sfios 
Petea. 

— Pentru noi doi e timpul să ne mai scuturăm de gingăşii 
de astea, urmă Dolohov, ca şi când ar fi găsit o plăcere 
deosebită în discuţia asupra acestui lucru care-l necăjea pe 
Denisov. Atunci pe ăsta de ce l-ai oprit? Zise el, clătinând 
din cap. Nu pentru că ţi-e milă de el? Parcă nu ştim noi ce-i 
cu recipisele tale: le trimiţi de aici o sută de oameni şi ajung 
acolo treizeci. Pier pe drum de foame sau de glonţ. Aşa că, 
nu-i totuna dacă nu-i mai trimiţi deloc? 

Esaulul, mijindu-şi ochii albaştri, clătină aprobator din cap. 

— Asta aşa-i, tot una-i, nimic de zis. Dar eu nu vreau să-i 
am pe suflet. Tu spui: tot au să moară. Foarte bine. N-au 
decât. Dar să nu-i omor eu. 

Dolohov râse. 

— Dar ce crezi, că ei n-au primit de douăzeci de ori până 
acum ordin să mă prindă? Şi când s-ar întâmpla să ne 
prindă, pe mine şi pe tine, cu tot cavalerismul tău, la 
spânzurătoare cot la cot ne duc. Tăcu puţin. Numai că 
vorba e, să ne apucăm de treabă. Trimiteţi-mi încoace pe 
cazacul meu cu bagajele. Am două uniforme franceze. Ei, ce 
faci, mergi cu mine? Îl întrebă el pe Petea. 

— Eu? Da, cum să nu, negreşit, strigă Petea, înroşindu-se 
aproape până să-i dea lacrimile şi uitându-se la Denisov. 

Cât discutase Dolohov cu Denisov despre ceea ce trebuie 
făcut cu prizonierii, Petea se simţise din nou stingherit şi 
nerăbdător, ca şi mai înainte, şi din nou i se întâmpla să nu 
priceapă prea bine despre ce era vorba. „Dacă aşa gândesc 
cei mari şi renumiţi, înseamnă că aşa trebuie, înseamnă că 
aşa e bine, îşi spunea el. Principalul e să nu îndrăznească 
Denisov să creadă că eu am să-l ascult, că poate să-mi 
comande. Plec negreşit cu Dolohov în lagărul francezilor. 
Dacă poate el, pot şi eu!” 


Oricât insistă Denisov să nu plece, Petea răspunse la toate 
că şi el e deprins să facă lucrurile cum se cuvine, temeinic şi 
nu în dorul lelii, şi că nu se gândeşte niciodată la primejdie. 

— Pentru că - recunoaşteţi şi dumneavoastră că am 
dreptate - dacă nu vom şti cu precizie câţi sunt, punem în 
pericol viaţa poate a sute de oameni, pe când noi suntem 
numai doi. Şi, pe urmă, doresc aşa de mult să mă duc! Şi 
am să mă duc negreşit, negreşit, nu mă veţi putea opri, 
spuse el. Dacă stăruiţi e mai rău... 

IX. 

DUPĂ CE-ŞI PUSERĂ MANTALE şi chivere franţuzeşti, 
Petea şi Dolohov porniră spre rariştea de unde privise 
Denisov tabăra francezilor şi, ieşind din pădure într-un 
întuneric desăvârşit coborâră în vâlcea. Cum se lăsară la 
vale, Dolohov porunci cazacilor care-l însoțeau să-l aştepte 
acolo, şi porni la trap întins pe drumul ce ducea spre pod. 
Petea, sugrumat de emoție, călărea alături de el. 

— Dacă ne prind, eu nu mă predau viu; am pistol, şopti 
Petea. 

— Nu vorbi ruseşte, rosti grăbit, în şoaptă, Dolohov şi, în 
aceeaşi clipă, în beznă se auzi somaţia: „Qui vive”916 şi 
zăngănitul unei arme. 

Lui Petea îi veni tot sângele în obraz şi duse mâna la pistol. 

— Lanciers du 6-eme917, pronunţă Dolohov fără să 
încetinească sau să iuţească trapul calului. Silueta neagră a 
santinelei se desluşea pe pod. 

— Mot d'ordre? 918 

Dolohov trase de dârlogi şi înainta la pas. 

— Dites donc, le colonel Gerard est ici? 919 zise el. 

— Mot d'ordre! Strigă santinela, fără să-i răspundă, şi-i 
tăie drumul. 

— Quand un officier fait sa ronde, les sentinelles ne 
demandent pas le mot d'ordre... strigă Dolohov, răbufnind 
deodată şi repezindu-şi calul spre sentinelă, furios. Je vous 
demande şi le colonel est ici? 920 


Şi, fără să mai aştepte răspunsul santinelei, care se ferise 
în lături, porni la pas pe deal în sus. 

Observând umbra neagră a unui om care trecea de-a 
curmezişul drumului, Dolohov îl opri şi-l întrebă unde se 
află comandantul şi ofiţerii. Omul, un soldat cu un sac în 
spate, se opri, se apropie mult de calul lui Dolohov, pe care-l 
atinse cu mâna, şi spuse simplu, prieteneşte, că ofiţerii şi 
comandantul erau mai sus pe deal, la dreapta, în curtea 
fermei (cum numea el conacul boieresc). 

După ce străbătu drumul, de-a dreapta şi de-a stânga 
căruia răsunau vorbă franţuzească de la focurile taberei, 
Dolohov coti spre curtea casei boiereşti. Intrând pe poartă, 
descălecă şi se apropie de un foc mare, în jurul căruia 
şedeau şi vorbeau tare câţiva oameni. Mai la o parte, un 
soldat cu chipiu şi manta albastră, cu faţa viu luminată de 
flăcări, sta în genunchi la marginea focului şi mesteca cu 
vergeaua puştii într-o gamelă în care fierbea ceva. 

— Oh, est un dur a cuire921, spuse unul dintre ofiţerii 
care şedeau în umbră, de cealaltă parte a focului. 

— Il les fera marcher, les lapins...922 spuse altul râzând. 

Tăcură amândoi, scrutând întunericul, pentru că auziseră 
paşii lui Dolohov şi ai lui Petea, care se apropiau de foc cu 
caii de căpăstru. 

— Bonjour, mesieurs! Rosti tare şi răspicat Dolohov. 

Între ofiţerii din umbra de dincolo de foc se produse 
mişcare; unul dintre ei, înalt şi cu gâtul lung, ocoli focul şi 
se apropie de Dolohov. 

— C'est vous, Clement? Zise el. D'ou, diable923, dar nu-şi 
sfârşi vorba, băgând de seamă că greşise şi, încruntându-se 
uşor, îl salută pe Dolohov ca pe un străin şi-l întrebă cu ce-l 
poate servi. 

Dolohov îi spuse că el împreună cu tovarăşul său îşi căuta 
unitatea şi întrebă, adresându-li-se oarecum tuturor, dacă 
nu cumva ştiau ceva despre regimentul al şaselea. Nu ştia 
nimeni nimic şi lui Petea i se păru că ofiţerii începuseră să 


se uite duşmănos şi cu neîncredere la el şi la Dolohov. 
Câteva clipe tăcură toţi. 

— şi vous comptez sur la soupe du soir, vous venez trop 
tard924, rosti, stăpânindu-şi râsul, o voce din partea 
cealaltă a focului. 

Dolohov răspunse că nu-s flămânzi şi că sunt grăbiţi să 
plece mai departe chiar în noaptea aceea. 

Dădu dârlogii calului în mâna soldatului care mesteca în 
gamelă şi se aşeză turceşte lângă foc, altăuri de ofiţerul cu 
gât lung. Ofiţerul acesta nu-l mai slăbea din ochi şi-l mai 
întrebă o dată pe Dolohov din ce regiment era. Dolohov nu 
răspunse, ca şi cum n-ar fi auzit întrebarea şi, aprinzându-şi 
pipa franţuzească pe care o scosese din buzunar, îl întrebă 
pe ofiţer în ce măsură drumul era ferit de-aci-nainte de 
cazaci. 

— Les brigands sont partout925, răspunse unul de dincolo 
de foc. 

Dolohov spuse că de cazaci le poate fi frică numai unor 
răzleţiţi ca el şi tovarăşul său şi adăugă, pe un ton 
întrebător, părerea proprie, că probabil, cazacii nu 
îndrăznesc să atace detaşamente mari. Nu răspunse nimeni 
NIMIC. 

„Ei, acum pleacă”, se gândea mereu Petea, care sta cu faţa 
înspre foc şi asculta ce spunea Dolohov. 

Dar Dolohov reîncepu convorbirea întreruptă şi se apucă 
să pună de-a dreptul întrebări cu privire la efectivul 
batalionului cu privire la numărul batalioanelor lor şi cu 
privire la numărul prizonierilor pe care-i aveau cu ei. După 
ce întrebă de prizonierii ruşi, Dolohov spuse: 

— La vilaine affaire de traâner ces cadavres apres soi. 
Vaudrait mieux fusiller cette canaille926, şi râse tare, eu un 
râs atât de straniu, încât lui Petea i se păru că francezii vor 
înţelege pe loc prefăcătoria, şi, instinctiv, se dădu cu un pas 
îndărăt de la foc. Nimeni nu ripostă nimic la cuvintele şi la 
râsul lui Dolohov; un ofiţer francez, pe care până atunci nu-l 
văzuseră (stătuse culcat, acoperit cu o manta), se săltă de 


jos şi-i şopti ceva la ureche vecinului său. Dolohov se ridică 
în picioare şi strigă soldatul cu caii. 

„Ne mai dau oare sau nu ne mai dau caii?” se întreba 
Petea, venind fără voia lui mai aproape de Dolohov. Le fură 
aduşi caii. 

— Bonjour, messieurs, spuse Dolohov. 

Petea voi să spună şi el bonsoir, dar nu putu rosti cuvântul. 
Ofițerii vorbeau ceva între ei, pe şoptite. Lui Dolohov îi 
trebui mult până să-şi încalece calul, care nu sta locului, 
apoi ieşi la pas pe poartă. Petea porni alături de el; ar fi 
voit, dar nu îndrăznea, să se uite înapoi, să vadă: s-au luat 
ori nu s-au luat francezii după dânşii? 

leşind la drum, Dolohov nu se întoarse înapoi spre câmp, 
ci o porni înainte spre sat. Într-un loc se opri să asculte. 

— Auzi? Zise el. 

Petea auzi glasuri de oameni care vorbeau ruseşte şi văzu 
la lumina focurilor siluetele negre ale prizonierilor ruşi. 
După ce coborâră la pod, Petea şi Dolohov trecură pe lângă 
santinela care, fără să spună o vorbă, se plimba încruntată 
pe pod, şi ajunseră în vâlceaua unde-i aşteptau cazacii. 

— Ei, acum rămâi sănătos. Spune-i lui Denisov că în zori, la 
primul foc de armă... zise Dolohov şi voi să pornească, dar 
Petea se anină de braţul lui. 

— Ah! Exclamă el. Sunteţi un adevărat erou. Ah, ce 
frumos! Ce minunat! Cât de mult vă iubesc! 

— Bine, bine, zise Dolohov, dar Petea nu-l slăbea şi 
Dolohov băgă de seamă prin întuneric că Petea se apleca 
spre el. 

Voia să-l sărute. Dolohov îl sărută, râse, întoarse calul şi 
dispăru în beznă. 

X. 

REVENIND LA CASA PĂDURARULUI, Petea îl găsi pe 
Denisov în tindă. Denisov îl aştepta tulburat, îngrijorat şi 
înciudat pe el însuşi că-l lăsase să plece. 

— Slavă Domnului! Strigă el. Ei, slavă Domnului! Repetă 
el, ascultând povestirea entuziastă a lui Petea. Şi să te ia 


dracul, că din cauza ta n-am dormit! Bine, slavă Domnului, 
acum du-te şi te culcă. Mai avem vreme să aţipim până în 
Zori. 

— Dar... Nu... zise Petea. Mie încă nu mi-e somn. Ş-apoi 
mă cunosc eu bine; dacă adorm, s-a sfârşit. Şi pe urmă, sunt 
deprins să nu dorm înainte de luptă. 

Petea mai şezu un timp în odaie, reamintindu-şi cu bucurie 
amănuntele drumului pe care-l făcuse şi închipuindu-şi 
aievea cele ce aveau să se petreacă a doua zi. Apoi, băgând 
de seamă că Denisov adormise, se ridică şi ieşi în curte. 

Afară era încă întuneric beznă. Ploaia stătuse, dar de pe 
crengile copacilor tot mai picura. Nu departe de casa 
pădurarului, prin întuneric, se profilau siluetele negre ale 
corturilor căzăceşti şi ale cailor legaţi la un loc. În dosul 
izbei se vedeau umbrele negre a două furgoane, lângă care 
erau legaţi caii, iar în râpă se mai vedea, roşietic, un foc 
aproape stins. Cazacii şi husarii nu erau toţi adormiţi; ici- 
colo, odată cu zgomotul picăturilor căzute de pe crengi şi 
mestecatul zgomotos al cailor, se auzeau şi glasuri care 
discutau domol, pe şoptite parcă. 

Petea cobori de pe prispă, se uită în întuneric şi se apropie 
de furgoane. Sub furgoane sforăia cineva, iar în jurul lor 
erau legaţi şi mestecau ovăz câţiva cai cu şeile pe ei. Petea 
îşi recunoscu în întuneric iapa pe care o botezase Karabah, 
deşi era de prin regiunea Malorusiei, şi se apropie de ea. 

— Ei, Karabah, mâine avem de furcă, zise el, mirosindu-i 
nările şi sărutând-o. 

— Ce-i, boierule, nu dormiţi? Întrebă cazacul care stătea 
sub furgon. 

— Nu... Lihacev, aşa mi se pare că-ţi zice. Abia m-am 
întors. Am fost în tabăra francezilor. 

Şi Petea îi povesti cu de-amănuntul cazacului nu numai 
drumul făcut, dar şi ce anume îl îndemnase să plece şi de ce 
socotea că-i mai bine să-şi rişte el viaţa, decât să plece ca 
orbeţii, pe nepregătite. 

— Ei, da, dar să fi dormit un pic, zise cazacul. 


— Nu, sunt deprins! Răspunse Petea. Dar cu cremenea 
pistoalelor cum stai? Am adus cu mine o grămadă. N-ai 
nevoie? la-ţi! 

Cazacul ieşi de sub furgon, ca să-l vadă mai de aproape pe 
Petea. 

— Pentru că eu sunt deprins să fac lucrurile cum se 
cuvine, spuse Petea. Unii pornesc la treabă aşa, care cum 
vrea, la întâmplare, nepregătiţi, şi pe urmă le pare rău. Mie 
nu-mi place aşa. 

— Aveţi dreptate, spuse cazacul. 

— Dar uite ce, te-aş ruga... ascute-mi, sabia, dragă, s-a 
to... (dar îi fu frică să mintă) n-a fost niciodată ascuţită. Vrei 
să faci asta? 

— Vreau, de ce nu. 

Lihacev se ridică, se scotoci în raniţă, şi Petea auzi, nu 
după multă vreme, sunetul bătăios al oţelului frecat de 
gresie. Se urcă în furgon şi se aşeză pe o loitră. Sub el, 
cazacul îi ascuţea de zor sabia. 

— Dorm băieţii, hai? Zise Petea. 

— Care dorm, care stau, aşa ca noi. 

— Dar băieţaşul unde-i? 

— Vesenni? S-a trântit colo, în tindă. Doarme tot cu frica-n 
sân. Dar a mai prins ceva inimă. 

Mult timp după asta, Petea stătu tăcut şi ascultă. În 
întuneric se auziră paşi şi apăru o siluetă neagră. 

— Ce ascuţi? Întrebă omul, apropiindu-se de furgon. 

— Iaca, ascut şi eu sabia boierului. 

— Bine faci, spuse omul care lui Petea i se păru a fi un 
husar. N-a rămas cumva aici, la dumneata, cana? 

— Uite-o colo, lângă roată. 

Husarul luă cana. 

— Nu-i mult, pân' la ziuă, adăugă el, căscând, şi plecă. 

Petea ar fi trebuit să ştie că se afla într-o pădure, la o 
verstă departe de drum, cu detaşamentul de partizani al lui 
Denisov, că stătea pe un furgon capturat de la francezi, de 
care erau legaţi cai, că sub furgon sta cazacul Lihacev şi-i 


ascuţea sabia, că pata aceea mare şi neagră din dreapta lui 
era o casă de pădurar, că pata roşie şi luminoasă din vale, 
de la stânga lui, era un foc ce se stingea, că omul care 
venise să-şi caute cana era un husar căruia îi era sete, dar 
nu ştia nimic din toate astea şi nici nu voia să ştie. Era într-o 
împărăție a vrăjii, unde nimic nu mai avea legătură cu 
realitatea. Pata aceea mare şi neagră era, poate, chiar casa 
pădurarului, dar putea fi prea bine şi o peşteră, care ducea 
tocmai în fundul pământului. Pata roşie era, poate, un foc, 
dar putea fi şi un ochi de monstru uriaş. Se putea întâmpla 
să fie adevărat că el şedea pe loitra unui furgon, dar se 
putea tot atât de bine să fi stat într-un turn grozav de înalt, 
din care, dacă ar fi căzut, trebuia să cadă o zi întreagă, o 
lună încheiată, să se scufunde mereu şi să nu mai ajungă 
niciodată jos. Sub furgon se putea întâmpla să stea chiar 
cazacul Lihacev, dar putea foarte bine fi şi cel mai bun, cel 
mai viteaz, cel mai minunat şi extraordinar om din lume, pe 
care să nu-l fi ştiut nimenea. Poate că venise cu adevărat un 
husar după apă şi se mistuise apoi în văgăună, dar poate că, 
de cum îi pierise de sub ochi, dispăruse cu totul şi nici nu 
mai exista deloc. 

Orice ar fi văzut acum Petea nu l-ar mai fi putut uimi. Se 
afla în împărăţia vrăjii, în care orice era cu putinţă. 

Se uită la cer. Şi cerul era tot aşa, vrăjit, ca şi pământul. Pe 
cer se destrămau şi alergau nourii purtaţi de vânt peste 
crestele copacilor atât de repede, încât parcă se grăbeau să 
dezvelească stelele. Câteodată, cerul părea că se 
limpezeşte şi că bolta rămâne curată, neagră; alteori părea 
că petele acestea negre erau nourii. Se părea uneori că 
cerul se înălța sus, foarte sus, drept deasupra capului; 
alteori bolta lui se lăsa jos de tot, cât să-l fi ajuns cu mâna. 

Petea începu să-şi simtă ochii închizându-i-se şi prinse a 
moţăi. 

Auzea picăturile de ploaie căzând. Cineva vorbea în 
şoaptă. Caii nechezau sau se băteau. Se auzeau sforăituri. 


„Vjig, jig, vjig, jig...” ţiuia sub tocilă sabia. Şi, deodată, 
Petea auzi o orchestră armonioasă, care cânta solemn un 
imn necunoscut şi dulce. Petea era muzical ca şi Nataşa, 
mai muzical decât Nikolai, dar nu studiase niciodată 
muzica, nici nu se gândise la muzică şi, de aceea, 
crâmpeiele de cântec care îi răsunau atât de neaşteptat în 
minte erau pentru el ceva deosebit de nou şi de atrăgător. 
Muzica se auzea tot mai desluşit. Melodia creştea, trecând 
de la un instrument la altul; Se înfiripa ceea ce se numeşte 
o fugă, deşi Petea n-avea nici cea mai slabă idee de ceea ce 
este o fugă. Fiecare instrument, care aducea ba cu vioara, 
ba cu o trompetă, dar care scotea sunetele mai frumos şi 
mai curat decât viorile şi trompetele, fiecare instrument îşi 
cânta melodia sa şi, înainte de a parcurge tot motivul, se 
contopea cu altul, care începuse cam acelaşi motiv, apoi cu 
un al treilea, cu un al patrulea şi toate se îmbinau într-un 
acord şi iarăşi se despărţeau şi iarăşi se contopeau, când 
într-un solemn imn religios, când într-unul de strălucitor şi 
luminos triumf. 

„Ah, da, visez, asta-i în vis, îşi zise Petea, tresărind, îmi 
răsună mie în urechi. Sau poate o fi chiar o orchestră a 
mea. Uite, iar a început. Cântă-mi mie, hai, cântă-mi!”... 

Închise ochii. Şi din toate părţile, din depărtări parcă, 
începură să se adune sunetele, să se destrame, să se 
contopească; şi iarăşi totul se întruni în acelaşi imn dulce şi 
solemn. „Ah, ce minunat! Cât vreau şi cum vreau!” îşi spuse 
Petea. Şi încercă să dirijeze acest uriaş ansamblu de 
instrumente. 

„Hai, mai încet, mai încet, acum în surdină.” Şi sunetele îi 
dădeau ascultare. „Hai, acum mai plin, mai voios, încă! Mai 
multă voioşie!” Şi din străfunduri neştiute se ridicau, din ce 
în ce mai solemne şi mai puternice, sunetele. „Acum, vocile, 
hai, începeţi şi voi!” porunci Petea. La început, din 
depărtare prinseră să răsune numai voci bărbăteşti, apoi şi 
voci de femei. Vocile creşteau, creşteau într-un ritm 


majestos şi uniform. Petea era înfiorat şi fericit la auzul 
neasemuitei lor frumuseți. 

Cântecul glasurilor omeneşti se contopea cu marşul 
solemn şi triumfal; de pe crengi stropii picurau şi sabia 
şuiera sub tocilă: vjig, jig, jig... şi din nou începură să 
necheze şi să se muşte caii, dar nechezatul lor nu ştirbea 
armonia, ci se integra în ea. 

Petea n-ar fi putut spune de câtă vreme durau toate 
acestea: el se desfăta, mirându-se el însuşi mereu de 
desfătarea sa, şi-i părea rău că n-avea cui s-o 
împărtăşească. Îl deşteptă vocea blânda a lui Lihacev. 

— Gata, domnule sublocotenent, cu asta-l spinteci pe 
franţuz în două. 

Petea se dezmetici. 

— Se luminează, se luminează de-a binelea! Strigă el. 

Caii, care înainte abia se întrezăreau, se vedeau acum 
întregi, până la coadă, iar printre crengile despuiate albea 
o lumină tulbure. Petea se întinse, sări jos de pe furgon, 
apoi scoase din buzunar o rublă şi i-o dădu lui Lihacev, îşi 
vâjâi sabia, chipurile s-o încerce, şi o vâri în teacă. Cazacii 
dezlegau caii şi le ajustau chingile. 

— Iaca şi domnul comandant, zise Lihacev. 

Din casa pădurarului ieşise Denisov care, după ce-l chemă 
pe Petea la el, ordonă oamenilor să se pregătească. 

XI. 

OAMENII ÎŞI GĂSIRĂ ÎN grabă, prin semiîntuneric, caii, le 
ajustară chingile şi se adunară pe căprarii. Denisov stătea 
în faţa căsuţei şi dădea ultimele dispoziţii. Infanteria 
detaşamentului fu prima care porni pe drum înainte, în 
lipăitul a o sută de tălpi ce frământau noroiul, şi se pierdu 
îndată, printre copaci, în ceața zorilor. Esaulul dădea ordine 
cazacilor. Petea îşi ducea calul de dârlogi, aşteptând cu 
nerăbdare ordinul să încalece. Faţa, pe care şi-o spălase cu 
apă rece, şi mai cu seamă ochii, îi ardeau ca focul, un fior îl 
furnica prin şira spinării şi tot trupul îi tremura cadenţat şi 
repede. 


— Ei, gata sunteţi? Întrebă Denisov. Aduceţi caii! 

Fură aduşi caii. Denisov se răsti la cazac, fiindcă nu 
strânsese bine chinga şi, după ce îl certă bine, încalecă. 
Petea puse piciorul în scară. Calul, ca de obicei, dădu să-l 
muşte de picior, dar el, uşor ca fulgul sări iute în şa şi, cu 
ochii la husarii care porniseră prin întuneric în urma lui, se 
apropie de Denisov. 

— Vasili Feodorovici, îmi daţi vreun ordin, ceva? Vă rog... 
Pentru numele lui Dumnezeu... zise el. 

Denisov uitase parcă de existenţa lui Petea. Îi aruncă o 
privire. 

— Un singur lucru te rog, îi vorbi el cu severitate: Să mă 
asculţi şi să nu te bagi nicăieri. 

Tot timpul marşului, Denisov nu mai schimbă nici un 
cuvânt cu Petea şi călări în tăcere. Când ajunseră la liziera 
pădurii, pe câmpie începea să se lumineze văzând cu ochii. 
Denisov vorbi ceva pe şoptite cu esaulul şi cazacii prinseră 
să treacă pe lângă el şi pe lângă Petea. După ce trecură toţi, 
Denisov dădu pinteni calului şi o porni la vale. Alunecând şi 
lăsându-se pe crupă, caii coborau în vâlcea, cu călăreţii în 
spate. Petea se ţinea alături de Denisov. Tremurul lăuntric i 
se înteţea. Se lumina din ce în ce; doar ceața mai ascundea 
încă lucrurile mai depărtate. Ajuns de vale, Denisov se uită 
înapoi şi-i făcu un semn cazacului de lângă el, cu capul. 

— Semnalul! Rosti el. 

Cazacul ridică mâna şi răsună un foc de armă. În aceeaşi 
clipă se auzi din faţă tropot de cai, strigăte venind din toate 
părţile şi alte focuri de armă. 

În clipa în care se auziră primele tropote şi strigăte, Petea 
îşi lovi calul, îi dădu frâu liber şi o porni la galop înainte, 
fără să-l mai asculte pe Denisov, care striga la dânsul. Lui 
Petea i se păru că în momentul când răsunase împuşcătura, 
se luminase de tot ca în miezul zilei şi se repezi spre pod. 
Înaintea lui, pe drum, galopau cazacii. Pe pod se izbi de un 
cazac rămas în urmă, apoi îşi continuă goana. În faţa lui 
nişte oameni - pesemne francezii - fugeau dinspre dreapta 


drumului spre stânga. Unul căzu în noroi, sub picioarele 
calului lui Petea. 

Lângă o izbă se îngrămădiseră mai mulţi cazaci, care 
trebăluiau ceva. Din înghesuială se auzi un strigăt 
înfiorător. Petea se repezi spre grup; ceea ce văzu mai întâi 
era un francez, palid, cu falca de jos tremurândă, şi care se 
ţinea de lemnul unei sulițe îndreptate spre pieptul lui. 

— Ura! Băieți... ai noştri... strigă Petea şi, lăsând frâu liber 
calului înfierbântat, galopă mai departe pe uliţa satului. 

Din faţă se auzeau împuşcături. Cazaci, husari şi prizonieri 
ruşi în zdrenţe, gonind pe amândouă laturile uliţei, strigau 
ceva, tare şi dezordonat. Un francez, chipeş, cu capul gol, 
cu faţa roşie şi încruntată, îmbrăcat într-o manta sinilie, se 
apăra cu baioneta în luptă cu nişte husari. Până să ajungă şi 
Petea acolo, francezul căzuse. „lar am întârziat”, îl fulgeră 
pe Petea gândul şi o porni la galop înspre locul de unde se 
auzeau împuşcături mai dese. Împuşcăturile veneau din 
curtea conacului boieresc unde fusese el cu Dolohov de cu 
seară. Francezii se postaseră în dosul gardului de nuiele al 
unei grădini năpădite de tufe dese şi trăgeau în cazacii care 
se îmbulzeau în poartă. Zburând spre poartă, Petea îl văzu 
prin norii de fum pe Dolohov, care, cu faţa palidă bătând în 
verde, le striga ceva oamenilor săi. „Înconjuraţi-i! Aşteptaţi 
infanteria!” le striga el, în clipa când Petea galopă spre 
dânsul. 

— Ce să mai aşteptăm? Uraaa! strigă Petea şi, fără să mai 
zăbovească o clipă măcar, galopă mai departe, spre locul de 
unde veneau împuşcăturile şi unde fumul prafului de puşcă 
era mai gros. Se auzi o salvă şi, după ea, şuierături de 
gloanţe, unele pierdute în gol, altele izbindu-se în ceva. 
Cazacii şi Dolohov se repeziră în urma lui Petea pe poarta 
conacului. Francezii fugeau care încotro prin norii de fum 
care se legănau în aer; unii aruncau armele şi alergau de 
prin tufe în întâmpinarea cazacilor, alţii fugeau la vale, spre 
iaz. Petea galopa pe calul său prin curtea boierească şi, în 
loc să ţină de dârlogi îşi mişca ciudat şi repezit amândouă 


braţele, alunecând din şa din ce în ce mai mult într-o rână. 
Calul, dând peste un foc care abia mai pâlpăia în lumina 
dimineţii, se opri şi Petea căzu greoi pe pământul jilav. 
Cazacii putură vedea cum îi zvâcniră mâinile şi picioarele în 
convulsiuni repezi, în ciuda faptului că din cap nu mişca de 
fel. Un glonţ îi străbătuse ţeasta. 

După ce vorbi cu un ofiţer francez venit spre el de după 
casă cu o batistă albă înfiptă în sabie, care-l anunţă că se 
predau, Dolohov descălecă şi se apropie de Petea, ce zăcea 
la pământ nemişcat cu mâinile întinse în lături. 

— L-au dat gata, zise el încruntat şi se îndreptă spre 
poartă să-l întâmpine pe Denisov. 

— Ucis?! Strigă Denisov, care văzuse de la distanţă poziţia, 
bine-cunoscută lui, de om cu siguranţă mort, în care zăcea 
Petea. 

— L-au dat gata, repetă Dolohov, ca şi când vorba asta i-ar 
fi făcut plăcere, şi se grăbi să se apropie de prizonierii în 
jurul cărora cazacii făcuseră cerc. Nu-i luăm! Îi strigă el lui 
Denisov. 

Denisov nu răspunse; se apropie de Petea, sări de pe cal 
şi-i răsuci spre dânsul, cu mâini tremurătoare, obrazul 
mânjit de sânge şi de noroi, care avusese timp să pălească. 

„M-am deprins să am întotdeauna la mine ceva dulce. 
Stafide minunate, luaţi-le pe toate”, îi veni în minte. Şi 
cazacii se uitară cu mirare la Denisov când acesta, scoțând 
nişte sunete ce aduceau a lătrat, se întoarse repede, se 
îndreptă spre gard şi se agăţă cu mâinile de el. 

Printre prizonierii ruşi eliberaţi de Denisov şi Dolohov era 
şi Pierre Bezuhov. 

XII. 

GRUPUL DE PRIZONIERI ÎN care era Pierre nu mai 
avusese din partea comandamentului francez, chiar de pe 
vremea plecării sale din Moscova, nici un fel de dispoziţii 
noi. La 22 octombrie, nu se mai afla laolaltă cu trupele şi 
trenurile regimentare cu care ieşise din Moscova. Din 
convoiul de căruţe încărcate cu pesmeţi, care merseseră 


primele etape în urma lor, jumătate fuseseră capturate de 
cazaci, iar cealaltă jumătate le-o luase înainte; dintre 
cavaleriştii care mergeau pe jos, înaintea lor, nu mai 
rămăsese niciunul; dispăruseră toţi. În locul artileriei, care 
la primele etape se vedea în fruntea coloanei, şerpuia acum 
pe drum o uriaşă coloană de căruţe aparţinând mareşalului 
Junot, escortată de westfalieni. Îndărătul prizonierilor 
venea o coloană cu bagajele cavaleriei. 

De la Viazma încolo, trupele franceze, care porniseră pe 
trei coloane, începură să umble grămadă, toate de-a valma. 
Semnele acestea de dezordine, pe care Pierre le observase 
la cel dintâi popas după plecarea din Moscova, ajunseseră 
acum până la trepte nebănuite. 

Drumul pe care mergeau trupele era plin şi de o parte şi 
de alta cu leşuri de cai; oameni în zdrenţe, rătăciţi de pe la 
toate unităţile, se tot perindau, când alăturându-se, când 
răzleţindu-se iar de coloană. 

De câteva ori, în timpul marşului se produseră false 
alarme, şi soldaţii din escortă ridicau armele, trăgeau şi 
fugeau care încotro, dând unii peste alţii, apoi se adunau iar 
la loc şi se mustrau reciproc pentru că se speriaseră 
degeaba. 

Cele trei rămăşiţe de unităţi care mergeau împreună - 
depozitul cavaleriei, grupul de prizonieri şi coloana de 
căruţe a lui Junot - tot mai formau un întreg aparte, deşi 
atât bagajele şi prizonierii, cât şi convoiul de căruţe se 
topeau văzând cu ochii. 

Din cele o sută douăzeci de căruţe care formaseră la 
început depozitul cavaleriei, rămăseseră nu mai mult de 
şaizeci; celelalte fuseseră capturate sau părăsite. Din 
convoiul lui Junot fuseseră de asemenea lăsate pe drum sau 
capturate câteva căruţe. Trei căruţe fuseseră jefuite de 
fugarii din corpul de armată al lui Davout. Din discuţiile 
nemților, Pierre aflase că pe lângă convoi fuseseră postate 
mai multe santinele decât pe lângă grupul de prizonieri şi 
că unul dintre camarazii lor, un soldat neamţ, fusese 


împuşcat chiar din ordinul mareşalului, pentru că fusese 
găsită asupra lui o lingură de argint care aparţinea 
mareşalului. 

Cel mai mult însă dintre toate aceste trei rămăşiţe se 
topea grupul de prizonieri. Din trei sute treizeci de oameni 
câţi porniseră din Moscova, nu mai rămăseseră acum nici 
măcar o sută. Pentru soldaţii din escortă, prizonierii erau 
mai mare povară decât şeile depozitului cavaleriei şi decât 
trenul de căruţe al lui Junot. Şeile şi lingurile lui Junot mai 
treacă-meargă, puteau fi bune la ceva, dar de ce trebuiau 
să facă de gardă şi să păzească, pătrunşi de ger şi flămânzi 
cum erau, nişte ruşi tot atât de flămânzi şi de îngheţaţi, 
dintre care unii mureau pe drum, iar alţii nu mai puteau 
merge şi trebuiau, cum suna ordinul, să fie împuşcaţi; lucrul 
acesta părea nu numai de neînțeles, dar şi dezgustător. Şi, 
ca şi cum s-ar fi temut, în situaţia amărâtă în care se aflau şi 
ei, să nu se lase năpădiţi de sentimentul milei faţă de 
prizonieri, sentiment care mocnea în sufletul lor, şi să-şi 
înrăutăţească prin aceasta propria lor situaţie, soldaţii din 
escortă se comportau deosebit de morocănos şi de aspru 
faţă de ei. 

La Dorogobuj, în timp ce soldaţii din escortă, după ce-i 
închiseseră pe prizonieri într-un grajd, se duseseră să 
jefuiască propriile lor depozite, câţiva soldaţi prizonieri 
săpaseră zidul pe dedesubt şi evadaseră, dar fuseseră 
prinşi de francezi şi împuşcaţi. 

Măsura luată la plecarea din Moscova şi pe care o 
respectaseră la început, ca prizonierii ofiţeri să meargă 
despărțiți de prizonierii soldaţi, căzuse demult; toţi cei care 
puteau să umble mergeau laolaltă şi, după a treia etapă, 
Pierre se găsi din nou în tovărăşia lui Karataev şi a 
căţeluşului liliachiu cu picioarele strâmbe, care şi-l alesese 
de stăpân pe Karataev. 

Pe Karataev, a treia zi după plecarea prizonierilor din 
Moscova, îl apucaseră din nou frigurile de care zăcuse la 
spitalul de la Moscova şi, pe măsură ce-l vedea mai fără de 


putere, Pierre îl ocolea. Pierre nu ştia de ce, dar de când 
boala lui Karataev se agravase, trebuia să-şi calce pe inimă 
ca să se poată apropia de dânsul. Când se apropia de el şi 
auzea gemetele sfârşite pe care bolnavul le scotea de obicei 
când se culca în timpul popasurilor, dar mai ales când 
simţea mirosul din ce în ce mai tare ce duhnea din trupul lui 
Karataev, Pierre căuta să-l ocolească şi nu se mai gândea la 
dânsul. 

În timpul prizonieratului, în baracă, Pierre descoperise - 
nu cu mintea, ci cu toată făptura sa, cu ajutorul vieţii din el 
- că omul e făcut pentru a fi fericit, că fericirea e în el 
însuşi, în satisfacerea trebuinţelor omeneşti naturale şi că 
toată nefericirea vine nu din lipsuri, ci din prea mare 
belşug; acum însă, în timpul ultimelor trei săptămâni de 
marş, mai descoperi încă un adevăr, un adevăr nou şi 
liniştitor şi anume că în lume nu-i nimic înfricoşător. Aflase 
că, aşa cum nu există în lume situaţie în care omul să poată 
fi fericit şi liber pe deplin, nu există nici situaţie în care 
omul să fie pe deplin nefericit sau cu totul încătuşat. Aflase 
acum că şi suferinţa şi libertatea au o limită şi că aceste 
limite sunt foarte apropiate; că omul care suferă din pricină 
că pe aşternutul lui de petale de roză o petală s-a îndoit, 
suferă exact la fel cum suferea şi el acum, când dormea pe 
pământul gol şi umed, răcindu-şi o parte a trupului şi 
încălzindu-şi-o pe cealaltă; că atunci când el, Pierre, se 
încălţa odinioară cu pantofii strâmţi de bal, suferea exact la 
fel ca acum, când umbla cu totul desculţ (încălţămintea i se 
rupsese demult) şi când picioarele îi erau numai răni. Aflase 
tot acum că, atunci când se însurase el din proprie voinţă - 
cum i se părea - nu fusese mai liber decât acum, când îl 
zăvorau pe noapte într-un grajd. Din tot ceea ce mai târziu 
numea şi el suferinţă, dar o suferinţă care pe atunci 
aproape că nici nu se făcea simțită, mai greu îi era cu 
picioarele goale, julite şi pline de cruste. (Carnea de cal era 
gustoasă şi hrănitoare, izul de silitră al prafului de puşcă, 
folosit în loc de sare, era chiar plăcut; frig prea din cale- 


afară nu era, iar ziua, în timpul marşului, era chiar cald, pe 
când noaptea te puteai încălzi la focuri; păduchii care-l 
mâncau îl mai încălzeau.) Singurul lucru greu de suportat 
la început fură picioarele pline de răni. 

În ziua a doua de marş, cercetându-şi rănile la lumina 
focului, Pierre crezuse că-i va fi cu neputinţă să mai calce 
pe ele; dar când ceilalţi se ridicaseră să plece, pornise şi el 
şchiopătând, şi pe urmă, încet-încet, când se mai 
înfierbântă, durerile îl lăsară cu totul, deşi seara îi fusese şi 
mai frică să-şi privească picioarele. Nu se mai uită deci la 
ele şi se gândi la altceva. 

Abia acum înţelese Pierre toată forţa vitală a omului şi 
puterea salvatoare a deplasării atenţiei, funcţie înnăscută în 
om şi asemănătoare aceleia a supapei de siguranţă de la 
maşinile cu aburi, care dă drumul aburilor de prisos de 
îndată ce presiunea lor depăşeşte o limită anumită. 

Nu vedea şi nu auzea cum erau împuşcaţi prizonierii 
rămaşi în urmă, deşi mai bine de o sută dintre ei pieriseră 
în felul acesta. Nu se mai gândea la Karataev, care slăbea 
pe zi ce trecea şi care, de bună seamă, avea să se supună 
curând aceleiaşi soarte. Încă şi mai puţin se gândea Pierre 
la el însuşi. Cu cât situaţia lui devenea mai grea, cu cât 
viitorul îi apărea mai înfricoşător, cu atât îi treceau prin 
minte - în mod din ce în ce mai independent de situaţia în 
care se găsea - imagini, amintiri şi gânduri liniştitoare şi 
aducătoare de bucurie. 

XIII. 

ÎN ZIUA DE 22 OCTOMBRIE, pe la amiază, Pierre urca la 
deal, pe drumul plin de noroi şi alunecos, uitându-se doar în 
jos la picioare şi la hârtoapele drumului. Arunca din când în 
când câte o privire împrejur, la ceata atât de cunoscută 
care-l înconjura, apoi din nou îşi privea picioarele. Şi ceata 
aceea, şi picioarele pe care le privea, îi păreau la fel de 
cunoscute, ca făcând parte integrantă din el. Serâi, 
căţeluşul liliachiu şi cu picioarele strâmbe, alerga voios pe 
marginea drumului şi, din când în când, ca pentru a dovedi 


cât e de sprinten şi de mulţumit, îşi îndoia un picior de 
dinapoi şi sărea în trei labe, ca apoi să se repeadă, 
punându-le iarăşi pe toate patru în pământ şi lătrând la 
corbii care ţopăiau pe stârvuri. Serâi era mai voios acum şi 
mai gras decât la Moscova. Oriunde te-ntorceai, dădeai 
numai de carne, de diferite vietăţi - de la cea de om până la 
cea de cal - şi în diferite stadii de descompunere; şi cum, 
din cauza oamenilor în marş, lupii nu se apropiau, Serâi se 
putea ghiftui după pofta inimii. 

O ploicică măruntă se cernea încă de dimineaţă şi părea că 
dintr-o clipă în alta ploaia va înceta şi cerul se va însenina; 
dar, după câte o scurtă oprire, ploaia începea să se cearnă 
din nou, şi mai deasă. Pământul îmbibat de ploaie nu mai 
primea apa şi tot drumul era numai pâraie. 

Pierre înainta privind în lături, numărându-şi paşii din trei 
în trei şi îndoind câte un deget la fiecare trei paşi. Stând de 
vorbă cu ploaia, el îi spunea în tăcere: ei haide, ei haide 
toarnă, hai, mai toarnă! 

I se părea că nu se gândeşte la nimic. Dar undeva departe, 
în străfundurile sufletului său, un gând însemnat şi liniştitor 
îşi făcea drum. Acest gând era sâmburele spiritual extrem 
de subtil al discuţiei lui de ieri cu Karataev. 

Ieri, în timpul popasului de noapte, îngheţând lângă focul 
lor stins, Pierre se ridicase şi trecuse la focul cel mai 
apropiat şi care ardea cel mai bine. Lângă focul de care se 
apropiase era şi Platon, înfăşurat cu cap cu tot ca într-un 
giulgiu în manta, şi le povestea soldaţilor cu glasul lui 
sfătos, plăcut, dar slăbit, de om bolnav, o istorie pe care 
Pierre o ştia. Trecuse de miezul nopţii. Era vremea când 
Karataev îşi venea de obicei în fire după accesele de friguri 
şi era deosebit de însufleţit. Apropiindu-se de foc şi auzind 
vocea slabă, bolnăvicioasă, a lui Platon, al cărui chip, viu 
luminat de flacăra focului, era de plâns, Pierre simţi ca un 
cuţit în inimă. Îl înfricoşa mila pe care i-o inspira omul 
acesta şi ar fi vrut să plece, dar alte focuri nu mai erau şi 


Pierre, străduindu-se să nu se uite la Platon, se întinse la 
foc. 

— Ei, cum o mai duci cu sănătatea? Îl întrebă el. 

— Ce sănătate? Când te plângi de boală, nu-ţi mai dă 
Dumnezeu moarte, răspunse Karataev şi reveni îndată la 
povestirea începută. 

— Şi aşa, frăţioare, urmă Platon cu un zâmbet pe faţa lui 
slabă şi palidă şi cu o strălucire aparte de bucurie în ochi, 
iacă, măi frăţioare... 

Pierre ştia demult povestea; Platon i-o istorisise de vreo 
şase ori numai lui şi de fiecare dată o spusese cu un 
simţământ proaspăt de bucurie. Dar oricât o ştia de bine, 
de data asta Pierre o ascultă ca pe ceva nou şi vraja 
domoală care, de bună seamă, îl cuprinsese pe Karataev cât 
istorisi, i se transmise şi lui Pierre. Era povestea unui 
negustor bătrân care-şi ducea viaţa, împreună cu familia sa, 
în fapte bune şi în frica lui Dumnezeu, şi care plecase odată 
la drum, spre o mânăstire, cu un prieten de-al lui, negustor 
bogat. 

Traseră la han şi înnoptară amândoi acolo; a doua zi însă, 
tovarăşul bătrânului negustor fu găsit înjunghiat şi prădat. 
Sub perna bătrânului negustor fu găsit cuțitul plin de 
sânge. Îl judecară pe negustor, îl biciuiră şi, după ce i se 
crestă nasul, cum cere rânduiala - spuse Karataev - îl 
trimiseră la ocnă. 

— Şiiată că trec, frăţioare (aici ajunsese Karataev cu 
povestirea când se apropie Pierre), trec de la treaba asta 
zece ani sau chiar şi mai bine. Bătrânul îşi ducea viaţa în 
ocnă. Se supunea cum se cuvine şi nu făcea nici un rău. 
Numai că se ruga lui Dumnezeu să-i ia zilele. Bun! Şi numai 
ce s-adună ei într-o noapte, ocnaşii, iaca aşa cum suntem 
noi aicea la un loc, şi bătrânul cu ei. Şi vine vorba să spună 
care cu ce-a greşit, cu ce l-a mâniat pe Dumnezeu. Şi-ncep 
ei să spună: ceala c-a ucis un suflet de om, ceala c-a omorât 
doi oameni; ba unul c-a pus foc, ba altul că-i fugar de pe 
moşie şi câte şi mai câte. Şi unde s-apucă ei să-l întrebe pe 


bătrân: dar tu, cică, moşule, de ce-o pătimeşti? Eu, fraţilor, 
zice, pentru păcatele mele şi ale lumii pătimesc. Eu nici de 
luat viaţa cuiva n-am luat, nici de pus mâna pe lucru străin 
n-am ucis, iar din prisosul meu am mai dat şi celor necâjiţi. 
Eu, fraţilor, sunt negustor, dragii mei. Am avut avere, nu 
glumă. Şi uite, aşa şi-aşa, zice. Şi le-a povestit, va să zică, 
totul cum a fost din fir în păr. Eu, zice, de jeluit nu mă jelui. 
Dumnezeu m-a pus, va să zică, la încercare. De un lucru 
doar mi-e jale: de baba mea şi de copii. Şi aşa, bătrânul a 
început deodată să plângă. Şi s-a brodit să se afle printre ei 
chiar omul care-l omorâse pe negustor. Unde s-a petrecut 
asta, moşule? Zice. Când, prin ce vreme a anului? De toate 
l-a-ntrebat cu de-amâănuntul. Şi parcă i-a dat un fier roşu 
prin inimă. Vine, uite-aşa, la bătrân şi-i cade în genunchi. 
Pentru mine, moşule, pătimeşti tu. Adevărul adevărat! Omul 
ăsta, băieţi, zice, se chinuieşte aici fără nici o vină, pe 
degeaba. Eu, zice, sunt cel care am făptuit omorul şi ţi-am 
pus cuțitul sub cap, când dormeai. lartă-mă, moşule, zice, 
pentru numele lui Dumnezeu, iartă-mă! 

Karataev tăcu puţin; zâmbi fericit, cu ochii la foc şi 
scormoni jeraticul. 

— Şi zice bătrânul: Dumnezeu, cică, să te ierte, căci noi 
toţi avem în faţa Domnului păcate şi eu pentru păcatele 
mele sufăr. Şi a început să plângă cu lacrimi fierbinţi. 
Atunci, ce să vezi, şoimuleţule? Continuă Karataev cu chipul 
tot mai iluminat de un zâmbet entuziast, ca şi când abia în 
ceea ce avea să spună de aici înainte stătea tot farmecul şi 
tâlcul povestirii. Ce să vezi, şoimuleţule, ucigaşul s-a dat 
singur pe faţă dinaintea stăpânirii. Eu, zice, şase suflete am 
trimis pe ceea lume (era mare tâlhar), dar cel mai tare mi-e 
jale de bătrânul ista. Nu vreau să aibă a se plânge de mine. 
Şi a povestit tot cum s-a întâmplat; au scris ei şi au trimis 
hârtia, aşa cum se cuvine. Cale lungă, tevatură, pe la 
judecată, pe la stăpânire, până au ticluit acolo hârtia cum 
trebuie; de, ca la ocârmuitori, care va să zică. Ajunge ea 
până în mâinile ţarului. Şi iaca, la urma urmei, vine poruncă 


împărătească: să-i dea drumul negustorului şi să-i 
răscumpere anii de ocnă, cum au judecat ei acolo. Vine 
hârtia şi încep ei să-l caute pe moşneag. Unde-i cutare şi 
cutare bătrân, osândit fără vină? A venit hârtie de la ţar. Şi 
l-au tot căutat. Lui Karataev îi tremura falca de jos. Dar pe 
el îl şi iertase Dumnezeu. Murise. Şi iac-aşa, şoimuleţule, 
sfârşi Karataev şi rămase multă vreme zâmbitor şi tăcut, cu 
ochii ţintă în gol, drept în faţa lui. 

Nu povestirea în sine, ci tainicul ei tâlc, bucuria aceea 
extatică ce radia de pe chipul lui Karataev cât timp 
istorisise şi sensul misterios al acestei bucurii - iată acel 
ceva nelămurit şi plin de desfătări ce-i umplea acum lui 
Pierre sufletul. 

XIV 

— A VOS PLACES! 927 strigă pe neaşteptate o voce. 

În rândurile prizonierilor şi soldaţilor din escortă începu 
numaidecât o forfotă plină de voie bună, provocată parcă de 
aşteptarea nu se ştie cărui eveniment solemn şi fericit. 
Răsunau din toate părţile numai strigăte de comandă şi pe 
stânga convoiului apărură nişte cavalerişti bine îmbrăcaţi, 
pe cai frumoşi, care ocoliră în trap prizonierii. Stăruia pe 
chipul tuturor expresia aceea de încordare pe care o au 
oamenii în apropierea marilor stăpânitori. Prizonierii se 
strânseră grămadă şi fură împinşi la o parte din cale; pe 
drum se înşiruiră soldaţii din escortă. 

— L'Empereur! L'Empereur! Le marechal! Le duc! 928 şi 
cum dispărură rândurile dese ale ghiftuitei escorte, trecu 
huruind un cupeu tras de patru cai suri înaintaşi. 

Pierre zări faţa liniştită, frumoasă, grasă şi albă a unui om 
cu tricorn. Era unul dintre mareşali. Privirea mareşalului se 
întoarse o clipă înspre silueta de om zdravăn, săritoare în 
ochi, a lui Pierre, şi în expresia cu care mareşalul acela îşi 
întoarse încruntat faţa, lui Pierre i se păru că vede şi 
compătimire şi dorinţa de a o ascunde. 

Roşu la faţă şi speriat, generalul care conducea coloana 
gonea în urma cupeului, pe calul său pricăjit. Câţiva ofiţeri 


se adunară grămadă şi soldaţii îi înconjurară. Toţi aveau 
chipurile tulburate de încordare. 

— Qu'est-ce qu'il a dit? Qu'est-ce qu'il a dit?929 auzi 
Pierre. 

Cât trecuse mareşalul, prizonierii se îngrămădiseră la un 
loc şi Pierre dădu cu ochii de Karataev, pe care nu-l văzuse 
încă în dimineaţa aceea. Karataev, cu mantaua pe el, şedea 
rezemat de trunchiul unui mesteacăn. Pe faţa lui, pe lângă 
expresia de bucurie şi de duioşie pe care i-o văzuse acum o 
zi, când cu povestea suferințelor negustorului nevinovat, 
strălucea acum o expresie de calm solemn. 

Karataev se uita la Pierre cu ochii lui buni şi rotunzi, 
înecaţi de lacrimi şi se vedea bine că îl chema: voia să-i 
spună ceva. Dar Pierre se temea să nu-l biruie înduioşarea. 
Se făcu deci că nu bagă de seamă cum se uită la el şi se 
îndepărtă în grabă. 

Când convoiul de prizonieri se urni iarăşi din loc, Pierre se 
uită înapoi. Karataev încă stătea la marginea drumului, 
proptit de mesteacăn şi doi francezi, aplecaţi asupră-i, tot 
vorbeau ceva între ei. Pierre nu se mai uită; îşi continuă 
mersul la deal, şchiopătând. 

Îndărăt, dinspre locul unde stătuse Karataev, răsună un 
foc de armă, Pierre auzi clar detunătura, dar chiar în clipa 
când o auzi îşi aminti că nu sfârşise încă numărătoarea 
etapelor ce le mai rămăseseră până la Smolensk, socoteală 
pe care o începuse înainte de trecerea mareşalului. Şi 
începu iar să calculeze. Cei doi soldaţi francezi, dintre care 
unul ţinea în mână o armă fumegândă, îl ajunseră din urmă 
şi trecură pe lângă el. Erau amândoi palizi şi în expresia 
chipului lor - unul dintre ei se uită timid la Pierre - era ceva 
asemănător cu ceea ce văzuse Pierre pe faţa soldatului cel 
tânăr, la execuţie. Pierre se uită la soldat şi îşi aminti cum, 
cu trei zile înainte, tot soldatul acesta îşi arsese cămaşa pe 
care şi-o usca la foc şi cum râseseră ceilalţi de dânsul. 

Un scheunat de câine se auzi în spatele lor, dinspre locul 
unde rămăsese Karataev. „La ce-o mai fi urlând prostul de 


el?” se gândi Pierre. 

Cei doi, soldaţii care mergeau în rând cu Pierre, nu-şi 
întoarseră nici ei privirile către locul de unde se auzise 
împuşcătura şi apoi urletul câinelui; dar o expresie de 
asprime li se aşternu pe chip. 

XV. 

CĂRUȚELE CU MATERIALE, prizonierii şi coloana de 
bagaje ale mareşalului poposiră în satul Şamşevo. Se 
grămădiră toţi pe lângă focuri. Pierre se apropie de foc, 
mâncă carne de cal friptă, se culcă cu spatele la foc şi 
adormi cum puse capul jos. Dormi iarăşi cum dormise 
atunci la Mojaisk, după bătălia de la Borodino. 

Din nou, realitatea se contopi cu visul şi din nou, întocmai 
ca atunci, cineva, poate el însuşi sau poate un altul, îi rosti 
cu glas tare gândurile, chiar aceleaşi gânduri care-i 
fuseseră tălmăcite cu glas tare şi atunci, la Mojaisk. 

„Viaţa este totul. Viaţa este Dumnezeu. Totul se deplasează 
şi se mişcă şi această mişcare este Dumnezeu. Şi atât timp 
cât există viaţă, există şi desfătările conştiinţei de 
dumnezeire. A iubi viaţa înseamnă a iubi pe Dumnezeu. Mai 
greu şi mai fericit lucru din toate este să iubeşti această 
viaţă, chiar când te chinuieşti şi chiar dacă te chinuieşti pe 
nedrept.” „Karataev!” îşi aminti Pierre. 

Şi, deodată parcă, îi apăru aievea în faţă un bătrânel 
blând, demult uitat, fostul lui profesor de geografie din 
Elveţia. „Stai puţin!” zise moşneagul. Şi-i arătă lui Pierre un 
glob. Globul acesta era o sferă vie, mişcătoare, fără 
dimensiuni. Toată suprafaţa globului era alcătuită din stropi 
îngrămădiţi unul într-altul. Şi picăturile acestea erau toate 
în continuă mişcare şi deplasare: când se contopeau câteva 
într-un singur strop, când dintr-un strop se făceau mai 
multe. Fiecare strop năzuia să se întindă, să câştige cât mai 
mare suprafaţă, dar celelalte, tinzând spre acelaşi lucru, îl 
împingeau, adeseori îl nimiceau, sau, câteodată, se uneau 
cu el. 

— Iată, asta-i viaţa! Spunea bătrânul profesor. 


„Ce simplu şi limpede e! Gândi Pierre. Cum am putut să nu 
ştiu lucrul acesta mai înainte!” 

— La mijloc e Dumnezeu şi fiecare picătură năzuieşte să 
crească pentru a-l răsfrânge în cât mai mare măsură cu 
putinţă. Creşte, se uneşte cu alta, se strânge, dispare de la 
suprafaţă, intră în adâncuri şi iarăşi apare plutind. lată, 
bunăoară, Karataev: s-a împrăştiat şi nu mai este. Vous avez 
compris, mon enfant? 930 spuse profesorul. 

— Vous avez compris, sacre nom! 931 strigă o voce şi 
Pierre se trezi. 

El se ridică în capul oaselor, dar rămase jos, şezând. În 
faţa focului, stând pe vine, era un soldat francez care 
tocmai dăduse în lături un soldat rus ca să-i ia locul şi îşi 
frigea o bucată de carne înfiptă în vergeaua armei. Mâinile 
lui păroase, roşii, cu vine proeminente, cu degete scurte, 
răsuceau îndemânatic frigarea. Faţa lui smolită, cu 
sprâncene încruntate, i se vedea bine la lumina jeraticului. 

— Ca lui est bien egal, bombănea el repezit, adresându-se 
soldatului din spatele său, brigand, va! 932 

Şi, învârtind înainte vergeaua, soldatul se uită posomorât 
la Pierre. Acesta întoarse capul şi privi umbrele. Un soldat 
rus prizonier, cel dat la o parte de francez, stătea lângă foc 
şi tot netezea ceva cu mâna. Uitându-se mai bine, Pierre îl 
recunoscu pe Serâi, căţeluşul liliachiu, care, dând din 
coadă, se gudura la picioarele soldatului. 

— A, ai venit? Spuse Pierre. Dar unde-i Pla... începu el şi 
nu-şi mai sfârşi vorba. 

În mintea lui se asociară dintr-o dată, ieşind brusc la 
lumină, unele amintiri: ochii cu care se uitase la el Karataev, 
când stătea rezemat de copac, împuşcătura auzită dintr- 
acolo, urletul de câine, chipurile de ucigaşi ale celor doi 
soldaţi francezi care trecuseră pe lângă el, arma din ţeava 
căreia mai ieşea încă fum, lipsa lui Karataev la acest popas. 
Era pe punctul de a pricepe că Platon Karataev fusese ucis, 
când îi ţâşni în conştiinţă amintirea unei seri petrecute cu o 
frumoasă poloneză, vara trecută, pe terasa casei sale din 


Kiev. Apoi, înainte de a fi apucat să-şi înlănţuiască între ele 
amintirile zilei şi înainte de a fi tras vreo concluzie, Pierre 
închise ochii şi tabloul priveliştii de vară se topi în amintirea 
unei băi, a unui glob lichid, mişcător, şi se scufundă încet, 
undeva, într-o apă, iar apa îi ajunse până peste cap. 

Înainte de răsăritul soarelui, pe Pierre îl deşteptară focuri 
de armă şi strigăte puternice, care se înteţeau. Trecură 
fugind pe lângă el câţiva francezi. 

— Les cosaques! 933 strigă unul dintre ei şi, într-o clipă, o 
mulţime de chipuri de ruşi făcuseră cerc în jurul lui Pierre. 

Mult timp, Pierre nu putu pricepe ce se petrecea cu el. 
Auzea din toate părţile cum plâng de bucurie tovarăşii săi. 

— Fraţilor, iubiții mei, fraţilor dragi! 

Strigau, plângând, soldaţii bătrâni, îmbrăţişându-se cu 
husarii şi cazacii. 

Aceştia făceau cerc în jurul prizonierilor şi se grăbeau să 
le ofere, care haine, care cizme, care pâine. Pierre sta în 
mijlocul lor şi plângea cu hohote, fără să poată scoate o 
vorbă. Se repezi să-l îmbrăţişeze pe cel dintâi soldat care se 
apropiase de el şi, plângând, prinse a-l săruta. 

Dolohov sta la poarta unei case ruinate, lăsând să treacă 
prin faţa lui ceata francezilor dezarmaţi. Francezii, 
tulburaţi de toate câte se petrecuseră, vorbeau tare între 
ei, dar când treceau prin dreptul lui Dolohov, care-şi 
plesnea uşor cu cravaşa carâmbul cizmei şi-i măsura cu 
privirea lui rece şi sticloasă ce nu promitea nimic bun, le 
amuţea la toţi glasul. De cealaltă parte sta cazacul lui 
Dolohov şi număra prizonierii, făcând la fiecare sută de 
oameni un semn cu creta pe poartă. 

— La câţi ai ajuns? Îşi întrebă Dolohov cazacul, ocupat cu 
numărătoarea. 

— La a doua sută, răspunse cazacul. 

— Filez, filez, le striga Dolohov francezilor, cu expresia pe 
care o învățase chiar de la ei, şi când privirile i se încrucişau 
cu ale prizonierilor ce treceau, ochii lui aveau o sticlire 
plină de cruzime. 


Denisov, posomorât la faţă, cu cuşma în mână, păşea în 
urma câtorva cazaci, care duceau spre o groapă săpată în 
grădină trupul lui Petea Rostov. 

XVI. 

DE LA 28 OCTOMBRIE CÂND începură gerurile, fuga 
francezilor luă doar un caracter mai tragic, căci oamenii 
care degerau de frig şi pe urmă se prăjeau şi mureau pe 
lângă focuri, ca şi cei înfofoliţi în şube - împăratul, regii şi 
ducii - care duceau cu ei avuţiile furate în trăsuri, îşi 
continuau fuga. În fond însă, procesul bejeniei şi 
descompunerii armatei franceze nu se schimbase întru 
nimic de la plecarea din Moscova. 

De la Moscova şi până la Viazma, dintr-o armată de 
şaptezeci şi trei mii de oameni, fără a mai socoti garda 
(care, tot timpul războiului, nu făcuse decât jafuri), din 
aceste şaptezeci şi trei de mii nu mai rămăseseră decât 
treizeci şi şase de mii (din care pieriseră în lupte nu mai 
mult de cinci mii). Acesta e primul termen al progresiei 
pierderilor, care determină cu o precizie matematică 
termenii următori. 

Armata franceză pierea şi se topea, în aceeaşi proporţie, 
de la Moscova la Viazma, de la Viazma la Smolensk, de la 
Smolensk la Berezina şi de la Berezina la Wilna, 
independent de înteţirea ori slăbirea gerului, de urmărire, 
de tăierea drumului, sau de toate celelalte condiţii, luate în 
parte. După Viazma, armata franceză, în loc să rămână 
împărţită în trei coloane, se adună laolaltă într-o singură 
hoardă şi merse aşa până la sfârşit. Berthier îi scria 
împăratului său (se ştie cât de mult îşi permit să se 
depărteze de adevăr comandanții, atunci când descriu 
situaţia armatei lor) următoarele: „Je crois devoir faire 
connaâtre a Votre Majeste l'etat de ses troupes dans les 
differents corps d'armee que j'ai 6te a meme d'observer 
depuis deux ou trois jours, dans differents passages. Elles 
sont presque debandees. Le nombre des soldats qui suivent 
les drapeaux est en proportion du quart au plus dans 


presque tous les regiments, les autres marchent isolement, 
dans differentes directions et pour leur compte, dans 
l'esperance de trouver des subsistances et pour se 
debarrasser de la discipline. En general, ils regardent 
Smolensk comme le point ou ils doivent se refaire. Ces 
derniers jours, on a remarque que beaucoup de soldats 
jettent leurs cartouches et leurs armes. Dans cet 6tat de 
choses, l'interet du service de Votre Majeste exige, quelles 
que soient ses vues ulterieures, qu'on rallie l'armee a 
Smolensk en commencant a la debarrasser des 
noncombattants tels que hommes demontes, des bagages 
inutiles et du materiel de l'artillerie qui n'est plus en 
proportion avec les forces actualles. En outre, les jours de 
repos, des subsistances sont necessaires aux soldats qui 
sont extenues par la faim et la fatigue; beaucoup sont morts 
ces derniers jours, sur la route et dans les bivouacs. Cet 
6tat de choses va toujours en augmentant et donne lieu de 
croindre que şi l'on n'y prete un prompt remede, on ne soit 
plus maâtre des troupes dans un combat. 

Le 9 novembre, a 30 verstes de Smolensk."934 

Pătrunzând în Smolensk, care reprezenta pentru ei un 
pământ al făgăduinţei, francezii se omorâră unii pe alţii 
pentru proviant, jefuindu-şi propriile depozite, iar când nu 
le mai rămase nimic de prădat, îşi urmară fuga mai departe. 

Mergeau toţi, fără să ştie nici ei unde se duc şi de ce. Cu 
atât mai puţin ştia lucrul acesta geniul lui Napoleon, 
deoarece lui nimeni nu-i dădea ordine. Totuşi, atât el, cât şi 
cei din jurul său îşi mai păstrau obiceiurile dinainte: scriau 
ordine, scrisori, rapoarte, ordres du jour935, se intitulau 
unii pe alţii: „Sire, Mon Cousin, Prince d'Eckmuhl, Roi de 
Nâples”936 şi aşa mai departe. Dar toate ordinele şi 
rapoartele erau numai pe hârtie, nimic nu se îndeplinea 
după litera lor, pentru că nici nu se putea îndeplini şi, cu 
toate titlurile acestea pompoase de mărire sau de rudenie 
pe care şi le dădeau unul altuia, simțeau cu toţii că nu-s 
decât nişte oameni răi, vrednici de milă, care făcuseră 


multe rele şi cărora le venise acum vremea să dea 
socoteală. Şi, cu toate că se prefăceau îngrijoraţi de soarta 
armatei, fiecare dintre ei se gândea doar la sine însuşi şi la 
chipul cum ar putea să fugă mai curând şi să-şi scape 
pielea. 

XVII. 

OPERAȚIUNILE ARMATEI RUSE şi ale celei franceze din 
timpul campaniei de retragere de la Moscova la Niemen 
seamănă cu jocul de-a baba-oarba, unde cei doi jucători 
sunt legaţi la ochi şi în care unul sună din când în când 
dintr-un clopoțel, pentru ca să dea un semn despre sine 
celui care-l prinde. La început, cel care trebuie prins, 
nefiindu-i frică de inamic, sună din clopoțel; dar când se 
crede în pericol, caută să umble în vârful picioarelor, fugind 
de duşmanul său cât mai neauzit şi, de multe ori, aleargă 
de-a dreptul în braţele urmăritorului. 

La început, trupele napoleoniene au mai dat semne de 
viaţă - aceasta se întâmpla în prima perioadă a mişcărilor, 
pe drumul Kalugăi - dar pe urmă, când au ajuns pe drumul 
Smolenskului, au rupt-o la fugă, ţinând cu mâna limba 
clopoţelului şi, de multe ori, crezând că fug de ruşi, dădeau 
peste ei. 

Faţă de repeziciunea cu care fugeau francezii şi cu care-i 
urmăreau ruşii, mijlocul principal de a cunoaşte, măcar cu 
aproximaţie, situaţia inamicului - patrulele de cavalerie - nu 
exista. În afară de asta, în urma schimbărilor de poziţii ale 
ambelor tabere, atât de dese şi de repezi, veştile, aşa 
neprecise cum erau, nici nu puteau ajunge la timp. Dacă - 
bunăoară - pe ziua de două venea o înştiinţare că armata 
inamicului se aflase pe ziua de întâi în cutare sau cutare loc, 
apoi în ziua de trei, când s-ar fi putut întreprinde ceva, 
armata respectivă avusese timpul să mai străbată două 
etape şi situaţia ei prezentă era cu totul alta. 

O armată fugea, cealaltă o ajungea din urmă. De la 
Smolensk, francezilor li se deschiseră în faţă o seamă de căi 
diferite; s-ar fi putut aşadar crede că acolo, vreme de patru 


zile cât poposiseră, ar fi avut tot timpul să se informeze în 
ce parte se află inamicul, să-şi ia oarecari măsuri potrivite şi 
să întreprindă ceva nou. Dar, după cele patru zile de popas, 
cetele lor o luară iarăşi la fugă, nu spre dreapta şi nici spre 
stânga, ci aşa, fără nici o manevră tactică, fără judecată, pe 
vechiul drum, cel mai prost, spre Krasnoe şi Orşa, calea pe 
care o mai bătătoriseră tot ei, la venire. 

Aşteptându-se la venirea inamicului din spate şi nu din 
faţă, francezii fugeau, răzleţindu-se şi depărtându-se unii 
de alţii, la distanţe de câte douăzeci şi patru de ore de 
drum. În fruntea tuturor era împăratul, apoi regii, apoi 
ducii. Armata rusă, crezând că Napoleon o va lua spre 
dreapta, peste Nipru, singurul lucru cu cap pe care-l avea 
de făcut - coti şi ea la dreapta şi ieşi la drumul mare, în 
direcţia Krasnoe. Şi aici, întocmai ca la jocul de-a baba- 
oarba, francezii se ciocniră nas în nas cu avangarda 
noastră. Văzându-şi pe neaşteptate inamicul în faţă, 
francezii se zăpăciră şi se opriră la început, speriaţi, apoi o 
luară iarăşi la fugă, părăsindu-şi tovarăşii care veneau în 
urma lor. Trei zile la rând defilară prin faţa liniilor armatei 
ruse unităţi franceze răzlețe, una după alta: întâi ale 
viceregelui, apoi ale lui Davout, şi mai la urmă ale lui Ney. 
Fiecare dintre ei îi părăsi pe ceilalţi, lăsând în urmă tot ce-i 
împovăra, lepădându-se de artilerie şi de jumătate din 
efectiv, şi scăpând cu fuga numai datorită faptului că 
noaptea ocoleau trupele ruse, în semicerc, prin dreapta. 

Ney, care venea cel din urmă - pentru că (cu toată situaţia 
nenorocită în care se aflau, sau poate tocmai în urma 
acestei situaţii, voiau să bată duşumeaua care le făcuse 
cucuie) fusese ocupat cu aruncarea în aer a zidurilor 
Smolenskului, care nu şezuseră nimănui în cale - Ney, după 
ce-şi lăsă şi oamenii şi tunurile şi tot, trecu Niprul pe furiş, 
noaptea, prin pădure, numai cu o mie de oameni din corpul 
de zece mii pe care-l avusese, şi-l ajunse pe Napoleon la 
Orşa. 


De la Orşa, goniră mai departe pe drumul Wilnei şi, tot 
aşa, îşi urmară jocul de-a baba-oarba cu armata care-i 
fugărea. La Berezina se învălmăşiră iară; mulţi se înecară, 
mulţi alţii se predară, dar cei care reuşiră să treacă râul 
fugiră mai departe. Comandantul lor suprem îşi puse şuba, 
se urcă într-o sanie şi o luă la fugă singur, părăsindu-şi 
tovarăşii. Cine a putut, a fugit şi el; cine nu, s-a predat sau a 
murit. 

XVIII. 

S-AR PĂREA CĂ ÎN ACEASTĂ campanie a fugii francezilor, 
când ei au făcut tot ce se putea face pentru a se hărăzi 
pieirii, când în niciuna dintre mişcările acestei gloate, 
începând de la întoarcerea ei pe drumul Kalugăi şi până la 
fuga comandantului din mijlocul armatei, nu s-a putut vedea 
nici cea mai măruntă urmă de rațiune, s-ar părea că, măcar 
pentru această perioadă a campaniei, istoricilor care 
atribuie voinţei unui singur om acţiunile maselor, le-ar fi cu 
neputinţă descrierea acestei retrageri în sensul vederilor 
lor. Dar nu-i aşa. Munţi întregi de cărţi au scris istoricii cu 
privire la această campanie şi, peste tot, se vorbeşte de 
dispoziţiunile lui Napoleon, de planurile lui adânc gândite, 
de manevrele pe care le executau trupele şi de genialele 
dispoziţiuni ale mareşalilor săi. 

Retragerea de la Maloiaroslaveţ, într-un moment când i se 
lăsase libera trecere într-o regiune bogată şi când îi era 
deschis drumul paralel, pe care l-a urmat apoi Kutuzov, 
precum şi inutila retragere pe un drum pustiit, ne sunt 
explicate prin tot felul de consideraţii adânci. Prin acelaşi 
fel de consideraţii adânci ne e descrisă retragerea lui de la 
Smolensk la Orşa. Pe urmă ni se descrie eroismul său la 
Krasnoe când, zice-se, hotărât să ţină piept unui atac şi să 
ia el însuşi comanda, se plimbă cu un băţ de mesteacăn în 
mână şi spune: 

— ]'ai assez fait l|'Empereur, il est temps de faire le 
general.937 


Şi, cu toate astea, el fuge neîntârziat, mai departe, lăsând 
în voia soartei porţiuni zdrobite din armata sa, care se aflau 
în urmă. 

Ni se descrie apoi sufletul mare al mareşalilor, în special al 
lui Ney, suflet mare care consta în faptul că s-a furişat 
noaptea prin pădure, trecând Niprul, şi, fără drapele şi fără 
artilerie, fără nouă mii dintre cei zece mii de oameni pe 
care-i avusese, a fugit la Orşa. 

Şi, în sfârşit, ultima plecare a marelui împărat din mijlocul 
eroicei armate ne este prezentată de istorici ca un lucru 
măreț şi genial. Chiar şi ultima lui faptă, fuga, care se 
cheamă pe limba noastră omenească laşitate în cel mai înalt 
grad şi de care fiecare copil învaţă să se ferească, chiar şi 
această faptă capătă, pe limba istoricilor, o justificare. 

Iar atunci când firul atât de elastic al raţionamentelor 
istorice nu se mai poate întinde, când acţiunea este vădit 
împotriva a tot ceea ce omenirea consideră bine şi drept, 
istoricilor li se înfăţişează concepţia salvatoare a omului 
mare. Ca şi cum această măreție a lui ar exclude măsura 
binelui şi răului. Pentru un om mare nu există rău. Nu 
există oroare de care să poată fi învinuit cel care e mare. 

C'est grand!,„938 - spun istoricii şi atunci nu mai există 
nici bine, nici rău, există numai „grand, şi „ne-grand”. 
Grand e bine; ne-grand e rău. Grand este, după concepţia 
lor, o însuşire a unor făpturi deosebite de restul oamenilor, 
numite de ei eroi. Şi Napoleon, care fuge acasă, înfofolit 
într-o şubă caldă, părăsindu-şi nu numai tovarăşii care 
piereau, dar şi pe oamenii care (după părerea sa) fuseseră 
aduşi aici de el, simte que c'est grand şi sufletul îi este 
liniştit. 

„Du sublime (el vede în persoana lui ceva sublim) au 
ridicule, il n'y a qu'un pas!"939 spune el. Şi de cincizeci de 
ani încoace, lumea întreagă repetă: „Sublime! Grand! 
Napoleon le grand! Du sublime au ridicule, il n'y a qu'un 
pas!” 


Şi nimănui nu-i trece prin minte că a recunoaşte drept 
măreție o măreție care nu se măsoară cu măsura binelui şi 
răului, înseamnă numai a recunoaşte propria ta micime 
incomensurabilă. 

Pentru noi, cei cărora ne-a fost dată de Hristos măsura 
binelui şi a răului, nu există incomensurabilul. Şi nu există 
măreție acolo unde nu e simplitate, bunătate şi adevăr. 

XIX. 

CARE RUS, CITIND DESCRIERILE ultimei perioade a 
campaniei din 1812, n-a încercat un sentiment de apăsător 
necaz, de nemulţumire şi de nedumerire? Cine nu şi-a pus 
întrebarea: de ce n-au fost prinşi şi n-au fost nimiciţi toţi 
francezii, de vreme ce toate cele trei armate ale noastre, 
superioare ca număr, îi înconjurau, de vreme ce francezii, 
dezorganizaţi, flămânzi şi degeraţi se predau cu duiumul, şi 
de vreme ce (după cum ne spune istoria) scopul ruşilor era 
tocmai acela de a-i opri, de a le tăia în două armata şi de a-i 
prinde pe toţi? 

Cum se face că armata rusă, mai slabă ca număr decât 
aceea a francezilor, a dat bătălia de la Borodino şi cum se 
face că această armată care îi încercuise pe francezi din 
trei părţi şi îşi pusese în gând să-i prindă, nu şi-a atins 
ţinta? Nu cumva să fi avut francezii o atât de imensă 
superioritate asupra noastră, încât, chiar atunci când i-am 
înconjurat din trei părţi cu forţe mult mai mari, să nu-i fi 
putut bate? Cum de s-a putut întâmpla una ca asta? 

Istoria (sau ceea ce numim noi astfel), răspunzând la 
aceste întrebări, spune că aceasta s-a întâmplat pentru că 
Kutuzov şi 'Tormasov şi Ciceagov şi cutare şi cutărică n-au 
făcut cutare şi cutare manevre. 

Dar de ce n-au făcut ei toate aceste manevre? De ce, dacă 
erau vinovaţi ei că nu s-a putut atinge ţinta propusă, de ce 
n-au fost judecaţi şi executaţi? Dar, chiar dacă am admite că 
vina insuccesului ruşilor au purtat-o Kutuzov, Ciceagov şi 
ceilalţi, nu s-ar putea totuşi înţelege de ce, chiar aşa, în 
condiţiile în care se aflau trupele ruse la Krasnoe şi la 


Berezina (în amândouă cazurile, ruşii au dispus de forţe 
superioare francezilor), de ce n-a fost capturată în 
întregime armata franceză, împreună cu mareşalii, regii şi 
împăratul, de vreme ce acesta era scopul ruşilor? 

Explicarea acestui ciudat fenomen (cum ne-o redau 
istoricii militari ruşi) prin faptul că mareşalul Kutuzov ar fi 
împiedicat să se dea atacul este neîntemeiată, pentru că noi 
ştim că voinţa lui Kutuzov n-a fost în stare să ţină pe loc 
trupele în atacurile de la Viazma şi de la Tarutino. 

De ce oare armata rusă, care, cu forţe mai slabe, a putut 
câştiga bătălia de la Borodino împotriva unui inamic pe 
atunci în plină putere, a fost bătută la Krasnoe şi la 
Berezina, tocmai când avea forţe superioare, de către 
cetele dezorganizate ale francezilor? 

Dacă scopul ruşilor consta în a le tăia calea şi a-i face 
prizonieri pe Napoleon şi pe mareşalii săi şi dacă acest scop 
nu numai că n-a fost atins, dar toate încercările de a-l 
atinge s-au năruit de fiecare dată în cel mai ruşinos chip, 
atunci, pe bună dreptate, ultima perioadă a campaniei li se 
prezintă francezilor ca un întreg şir de victorii şi cu totul pe 
nedrept susţin istoricii ruşi că noi am fost cei victorioşi. 

Istoricii militari ruşi, în măsura în care consideră logica 
obligatorie pentru ei, ajung, fără să vrea, la concluzia 
aceasta şi, cu tot lirismul lor patriotic cu care ridică în slăvi 
vitejia, devotamentul etc., sunt nevoiţi a recunoaşte 
împotriva dorinţei lor că retragerea francezilor din 
Moscova a însemnat un şir întreg de victorii pentru 
Napoleon şi de înfrângeri pentru Kutuzov. 

Dar, lăsând cu desăvârşire orice amor propriu naţional 
deoparte, simţim că această concluzie conţine o 
contrazicere în sine, de vreme ce şirul de victorii ale 
francezilor a dus la nimicirea deplină a inamicului şi la 
alungarea lui din ţară. 

Sursa acestei contradicții stă în faptul că istoricii, care 
desprind evenimentele din scrisorile suveranilor şi ale 
generalilor din dări de seamă, rapoarte şi aşa mai departe, 


fac presupunerea neîntemeiată că ultima perioadă a 
războiului din anul 1812 a avut un ţel care, de fapt, n-a 
existat niciodată şi anume acela de a tăia armata franceză 
în două şi de a-i lua prizonieri pe Napoleon şi pe maregşalii 
săi, cu întreaga armată. 

Scopul acesta n-a existat niciodată şi nici nu putea exista, 
pentru că n-avea nici un sens şi pentru că era absolut 
imposibil de atins. 

Acest scop n-avea nici un sens, mai întâi pentru că armata 
dezorganizată a lui Napoleon fugea cât putea de repede din 
Rusia, adică îndeplinea ceea ce şi-ar fi putut dori oricare 
rus. La ce mai era nevoie de tot felul de operaţiuni 
împotriva francezilor, câtă vreme ei fugeau cât îi ţineau 
picioarele? 

În al doilea rând, n-ar fi fost cu cap să te pui în calea unor 
oameni care-şi concentrează toată energia în acţiunea de a 
fugi. 

În al treilea rând, ar fi fost lipsit de sens să-ţi expui la 
pierderi trupele cu scopul de a nimici armatele franceze, 
care şi aşa se nimiceau, fără nici o intervenţie din afară şi 
atât de repede, încât chiar şi fără să li se mai fi tăiat drumul 
nu puteau trece graniţa Rusiei cu mai mulţi oameni decât 
au trecut în decembrie, adică o sutime din numărul total al 
soldaţilor cu care veniseră. 

În al patrulea rând, ar fi fost absurdă dorinţa de a-l lua 
prizonier pe împărat, cu mareşalii şi cu ducii lui - oameni al 
căror prizonierat ar fi îngreuiat în cel mai înalt grad 
acţiunea ruşilor, cum au recunoscut şi diplomaţii cei mai 
abili ai vremii (Joseph de Maister şi alţii). Şi mai absurdă ar 
fi fost dorinţa de a captura corpuri întregi de armată, când 
propriile noastre trupe nu mai ajunseseră la Krasnoe decât 
înjumătăţite şi când, pentru acele corpuri capturate, ar fi 
trebuit imobilizate divizii întregi ca escortă, şi asta mai ales 
că nici soldaţii noştri nu-şi primeau întotdeauna raţia 
întreagă, iar dintre prizonieri unii şi începuseră să moară 
de foame. 


Întregul plan, atât de adânc chibzuit, de a tăia calea 
francezilor şi de a-l prinde pe Napoleon împreună cu 
armata lui, era asemănător planului unui grădinar care, 
vrând să izgonească o vită ce-i calcă straturile, ar da fuga la 
poartă şi ar începe să lovească vita în cap. 'Iot ce s-ar putea 
spune în apărarea grădinarului ar fi că prea s-a supărat, 
dar nici această scuză nu putea exista pentru cei care 
întocmiseră planul, căci nu ei erau cei care suferiseră de pe 
urma călcării straturilor. 

Dar pe lângă că tăierea drumului lui Napoleon şi a armatei 
sale ar fi fost un lucru absurd, mai era şi imposibil. Era 
imposibil, mai întâi, pentru că experienţa a dovedit că 
mişcarea coloanelor în timpul unei bătălii, la numai cinci 
verste de locul bătăliei, nu coincide niciodată cu planurile; 
deci, probabilitatea că armata lui Kutuzov s-ar fi putut 
întâlni, la vreme şi la un loc dinainte stabilit, cu armata lui 
Ciceagov şi Wittgenstein era atât de redusă, încât echivala 
cu o imposibilitate; aşa credea şi Kutuzov atunci când, la 
primirea planului, spusese că diversiunile pe distanţe mari 
nu dau niciodată rezultatele dorite. 

În al doilea rând era imposibil pentru că ar fi fost nevoie 
de forţe incomparabil mai mari decât acelea pe care le 
aveau ruşii, spre a paraliza forţa inerţiei cu care se mişca 
îndărăt armata lui Napoleon. 

În al treilea rând, lucrul era imposibil, pentru că expresia 
militară a tăia nu are nici un sens. Poţi tăia un codru de 
pâine, dar nu o armată. A tăia o armată, a-i aţine calea, e 
absolut cu neputinţă, pentru că loc de ocoluri se găseşte 
întotdeauna destul, şi mai sunt şi nopţi întunecoase, în care 
nu vezi nimic, lucru de care se pot convinge savanții militari 
cel puţin din exemplele de la Krasnoe şi Berezina. lar a lua 
prizonier pe cineva e cu totul imposibil, atât timp cât cel 
ameninţat a fi capturat nu consimte la aceasta, aşa cum nu 
poţi prinde o rândunică, deşi poţi pune mâna pe ea, când ţi 
se aşază în palmă. De luat prizonier îl poţi lua numai pe 
acela care se predă, aşa cum fac nemţii, după toate regulile 


strategiei şi tacticii. Dar trupele franceze, pe bună 
dreptate, n-au găsit necesar să procedeze aşa, de vreme ce 
aceeaşi moarte, de frig şi de foame, îi aştepta pe francezi şi 
dacă fugeau şi dacă se lăsau luaţi prizonieri. 

Al patrulea şi principalul argument că lucrul era imposibil 
ni-l dă faptul că niciodată, de când e lumea, n-a mai fost 
război în condiţii atât de înfricoşătoare ca acelea în care s-a 
desfăşurat războiul din 1812, şi trupele ruseşti care şi-au 
încordat, în urmărirea inamicului, toate forţele, n-ar fi putut 
face nimic mai mult fără să fi fost ele însele în primejdie de 
a fi nimicite. 

În marşul său de la Tarutino la Krasnoe, armata rusă s-a 
împuţinat cu cincizeci de mii de oameni, bolnavi sau istoviţi, 
rămaşi în urma unităţilor, număr echivalent cu populaţia 
unui mare oraş, capitală de gubernie. Jumătate din efectivul 
total a fost scos din rânduri, fără luptă. 

Şi în legătură cu această perioadă a campaniei, în care 
armata, fără cizme şi fără şube, cu provizii 
neîndestulătoare, lipsită de votcă, doarme cu lunile pe 
zăpadă, pe un ger de cincisprezece grade, în care ziua e 
numai de şapte-opt ceasuri, iar în rest domneşte noaptea, 
când disciplina nu mai poate avea nici o înrâurire; în 
legătură cu perioada aceasta, în care, nu câteva ceasuri, ca 
într-o bătălie unde se duce pe copcă disciplina cât timp 
soldaţii se mişcă în raza morţii, ci luni întregi, minut cu 
minut, oamenii se zbat să nu moară de frig şi de foame; în 
legătură cu perioada aceasta, când, într-o singură lună, 
piere jumătate din armată - tocmai relativ la această 
perioadă a campaniei istoricii vin să ne spună cum ar fi 
trebuit Miloradovici să facă cutare marş de flanc şi 
Tormasov cutare manevră, cum ar fi trebuit să se mişte 
Ciceagov spre cutare loc (pe o zăpadă ce trecea de 
genunchi) şi cum cutare a zdrobit şi a tăiat drumul etc., etc. 

Ruşii, dintre care au murit mai bine de jumătate, au făcut 
tot ceea ce s-ar fi putut face şi ce trebuia să fie făcut pentru 
atingerea unui scop vrednic de poporul lor şi nu sunt ei 


vinovaţi dacă alţi ruşi, stând acasă la căldurică, propuneau 
lucruri cu neputinţă de înfăptuit. 

Toată această stranie şi de neînțeles contrazicere între 
fapte şi descrierile istoriei vine doar din faptul că istoricii, 
scriind despre acest eveniment, au scris istoria 
sentimentelor şi a vorbelor mari, deosebit de frumoase, ale 
feluriţilor generali, şi nu istoria evenimentelor. 

Pentru ei apar ca foarte interesante cuvintele lui 
Miloradovici, decoraţiile pe care le-a primit cutare ori 
cutare general şi părerile lor; dar problema celor cincizeci 
de mii de oameni, câţi au rămas prin spitale şi morminte, 
nu-i mai interesează, căci ea nu mai intră în competenţa 
studiului lor. 

Totuşi, e destul să ne întoarcem faţa de la studiul 
rapoartelor şi al planurilor generale, e destul să căutăm a 
pătrunde în miezul chestiunii - mişcarea sutelor de mii de 
oameni care au luat parte direct şi nemijlocit la 
desfăşurarea evenimentului - şi dintr-o dată toate 
problemele care, până acum, ni s-au părut de nerezolvat, îşi 
capătă o neîndoielnică dezlegare, cu o nebănuită simplitate 
şi foarte lesne. 

Scopul de a tăia în două armata lui Napoleon n-a existat 
niciodată decât în închipuirea a vreo zece oameni. 

El n-a putut exista, pentru că era absurd şi cu neputinţă 
de atins. 

Poporul a avut un singur scop: să curețe ţara de 
invadatori. Scopul acesta a fost atins, în primul rând, de la 
sine, de vreme ce francezii fugeau şi nu era nevoie decât să 
nu-i oprească nimeni să fugă. În al doilea rând, scopul a fost 
atins prin acţiunea războiului popular care-i nimicea pe 
francezi şi, în al treilea rând, prin faptul că marea armată 
rusă, se ţinea după francezi, gata să se folosească de toate 
forţele ei, în caz că aceştia s-ar fi oprit. 

Armata rusă a trebuit să acţioneze cum acţionează un bici 
asupra unui animal care fuge. Şi urmăritorul priceput ştia 


că lucrul cel mai nimerit e să ţii biciul ridicat, amenințând 
vita fugărită şi să nu-i dai cu el în cap. 

Partea a patra. 

| 

CÂND OMUL VEDE O VIEŢUITOARE murind, îl cuprinde 
groaza: ceva ce el însuşi este, esenţa lui, se nimiceşte sub 
ochii lui, încetează de a mai fi. Dar când fiinţa care moare 
este un om şi încă un om drag, atunci, pe lângă groaza 
resimţită în faţa dispariţiei vieţii, mai simţi şi ceva ca o 
ruptură în suflet, o rană sufletească din care, întocmai ca şi 
dintr-o rană trupească, poţi muri uneori, te poţi vindeca 
alteori, dar totdeauna te doare şi nu suferă din afară 
atingeri ce aţâţă durerea. 

După moartea prinţului Andrei, Nataşa şi prinţesa Maria 
simțeau deopotrivă această durere. Copleşite de durere şi 
înspăimântate de înfricoşătorul nor al morţii, care le plutea 
deasupra capului, ele nu îndrăzneau să privească viaţa în 
faţă. Îşi fereau cu grijă rănile, deschise, de atingeri 
jignitoare, dureroase. Totul: o trăsură care trecea repede 
pe stradă, o chemare la masă, o întrebare a cameristei cu 
privire la rochia pe care trebuia s-o pregătească sau, şi mai 
rău, un cuvânt de nesinceră şi superficială consolare, totul 
le zgândărea dureros rana, li se părea o jignire şi le tulbura 
liniştea de care aveau neapărată nevoie amândouă ca să 
asculte corul acela înfricoşător şi grav, care nu amuţise încă 
în închipuirea lor, împiedicându-le să privească în tainicele 
depărtări nemărginite, care li se deschiseseră o clipă în faţa 
ochilor. 

Numai când erau amândouă singure, acest sentiment 
dureros şi jignitor dispărea. Vorbeau puţin între ele. Şi dacă 
vorbeau, era numai cu privire la lucrurile de cea mai mică 
importanţă. Şi una şi alta evitau deopotrivă să pomenească 
orice ar fi putut avea vreo legătură cu viitorul. 

A recunoaşte că e posibil un viitor, li se părea o jignire 
adusă memoriei lui. Cu şi mai multă prudenţă ocoleau în 
convorbirile lor tot ce avea o legătură cu cel mort. Li se 


părea că nu putea fi exprimat prin cuvinte ceea ce au trăit 
şi au simţit. Li se părea că orice evocare a amânuntelor 
vieţii lui, care s-ar fi slujit de cuvinte, nu putea decât scădea 
ceva din măreţia şi sfinţenia tainei care se săvârşise sub 
ochii lor. 

Necontenita abţinere de la orice conversaţie şi ocolirea 
grijulie a tot ce ar fi putut aduce vorba despre el, aceste 
statornice oprelişti din toate părţile, la hotarul celor ce nu 
trebuiau spuse, făceau ca tot ceea ce simțeau să apară în 
închipuirea lor şi mai curat şi mai luminos. 

Dar tristeţea pură şi deplină este tot atât de imposibilă ca 
şi bucuria pură şi deplină. Prinţesa Maria fu cea dintâi pe 
care situaţia de independentă şi unică stăpână a destinului 
ei, situaţia de tutore şi educatoare a nepoţelului ei, o chemă 
la viaţă din lumea gândurilor triste în care trăise primele 
două săptămâni. Primise de la rude scrisori la care trebuia 
să răspundă; odaia în care îl culcau pe Nikoluşka era 
igrasioasă şi copilul începuse să tuşească. Alpatăci venise la 
Iaroslavl cu socotelile treburilor moşiei şi-i făcuse, 
prezentându-i-o ca un sfat, propunerea să se mute la 
Moscova, în casa din Vzdvijenka, ce rămăsese întreagă şi n- 
avea nevoie decât de mici reparaţii. Viaţa nu se oprise pe 
loc şi trebuia trăită. Oricât de greu i-ar fi fost prinţesei 
Maria să iasă din lumea ei de contemplaţie solitară, în care 
trăise până acum, cu toată părerea de rău şi parcă jena de 
a o lăsa pe Nataşa singură - grijile vieţii îi cereau 
participarea şi ea se lăsă prinsă, fără să vrea, de ele. 
Verifică, împreună cu Alpatâci, conturile, se sfătui cu 
Dessalles în privinţa lui Nikoluşka, dădu dispoziţii şi se 
pregăti în vederea mutării sale la Moscova. 

Nataşa rămase singură şi, din clipa în care prinţesa Maria 
începu să se îngrijească de pregătirile necesare plecării, 
începu să fugă şi de ea. 

Prinţesa Maria propuse contesei să o lase pe Nataşa să 
meargă cu ea la Moscova, şi atât mama cât şi tatăl se 
învoiră bucuroşi, căci observaseră cum puterile fizice ale 


fetei se împuţinau pe zi ce trecea şi socoteau că o 
schimbare de aer, ca şi asistenţa medicilor de la Moscova, îi 
puteau fi de folos. 

— Nu plec nicăieri! Răspunse Nataşa când îi făcură 
această propunere. Atât vă rog doar: să mă lăsaţi în pace! 
Yise ea şi ieşi cu paşi repezi din odaie, ţinându-şi cu greu 
lacrimile care o podideau, nu atât de durere, cât de ciudă şi 
de enervare. 

Când se simţi părăsită de prinţesa Maria şi singură în 
durerea ei, Nataşa începu să-şi petreacă cea mai mare 
parte a timpului singură în odaia ei. Stând cu picioarele sub 
ea, pe un colţ de canapea, rupând sau mototolind ceva cu 
degetele ei subţiri şi încordate şi uitându-se ţintă, stăruitor, 
la obiectul pe care i se opreau întâmplător ochii. Izolarea 
asta de oameni o sleia de puteri şi o chinuia, dar îi era 
absolut trebuincioasă. Deîndată ce intra cineva în odaia ei, 
ea se scula grăbită, îşi schimba poziţia şi expresia ochilor şi 
îşi lua cartea sau lucrul de mână, aşteptând cu vădită 
nerăbdare ieşirea celui care o tulburase. 

I se tot părea că e mereu pe punctul de a înţelege, de a 
pătrunde acea înfricoşătoare şi de nepătruns problemă 
spre care-i erau aţintiţi ochii sufletului. 

Într-o zi, pe la sfârşitul lui decembrie, Nataşa, palidă şi cu 
părul strâns neglijent într-un conci, îmbrăcată cu o rochie 
neagră de lână, şedea ca de obicei cu picioarele sub ea pe 
colţul canapelei, răsucindu-şi şi desfăcându-şi tot timpul 
capetele cordonului şi se uita la un colţ al uşii. 

Se uita într-acolo unde se dusese el, de cealaltă parte a 
vieţii. lar această altă lume, la care nu se gândise niciodată 
până atunci, care i se păruse odinioară atât de îndepărtată 
şi de neverosimilă, i se părea acum mai aproape şi mai 
dragă, mai pe înţeles decât viaţa aceasta, în care totul era 
ori deşertăciune şi nimicnicie, ori chin şi umilinţă. 

Se uita într-acolo unde ştia că era el. Dar nu-l putea vedea 
altfel decât aşa cum fusese aici. Îl vedea tot aşa cum fusese 
la Mâtişci, la Troiţa, la Iaroslavl. 


Îi vedea faţa, îi auzea vocea, îi repeta cuvintele şi vorbele 
pe care i le spusese ea şi, câteodată, la aceste vorbe, 
fantezia ei mai adăuga şi altele, care ar fi putut fi spuse cu 
prilejul acela. 

Ilată-l stând în fotoliu, îmbrăcat în scurteica lui de catifea, 
sprijinindu-şi capul pe mâna lui slabă şi galbenă. Pieptul îi e 
foarte supt şi umerii ridicaţi. Îşi strânge cu putere buzele şi 
ochii îi lucesc, iar pe fruntea-i palidă tremură, ca să dispară 
apoi, o cută. Un picior îi zvâcneşte aproape imperceptibil. 
Nataşa ştie că el se luptă cu dureri chinuitoare... „Ce-i şi cu 
durerea asta? De ce-l doare? Ce-o fi simțind? Ce tare îl 
doare!” îşi spune Nataşa. El i-a observat privirea atentă, a 
ridicat ochii şi a început a-i vorbi, fără să zâmbească. 

„Un lucru doar mă îngrozeşte, a spus el. Cum ai să-ţi legi 
tu, pentru totdeauna, viaţa de un suferind? E un chin de-o 
viaţă întreagă.” Şi se uita cu ochi iscoditori la ea. Nataşa îi 
răspunsese atunci, ca de obicei, înainte de a fi apucat să se 
gândească ce răspunde: „Nu mai poate dura mult aşa: n- 
are să fie cum spui. Ai să te faci sănătos - sănătos cu 
adevărat.” 

Îl vedea acum iarăşi aievea şi trăia din nou tot ce simţise 
atunci. Îşi aminti privirea stăruitoare, tristă şi severă cu 
care-i răspunsese el la aceste cuvinte şi înţelese toată 
mustrarea şi deznădejdea din această stăruitoare privire. 

„Va să zică eu eram de acord, îşi spunea acum Nataşa, că 
ar fi fost îngrozitor dacă el ar fi rămas pentru totdeauna 
suferind. Dar eu i-am spus atunci asta numai fiindcă asta ar 
fi fost pentru el îngrozitor, pe când ela luat-o altfel. El şi-a 
spus că pentru mine ar fi putut fi îngrozitor. Pe atunci, el 
mai voia încă să trăiască, îi era frică de moarte. Şi eu i-am 
spus-o atât de grosolan, şi de prosteşte! Dar nu mă 
gândisem la asta. Mă gândisem la cu totul altceva. Dacă aş 
fi spus ceea ce gândeam, aş fi spus: chiar dacă ar fi să 
moară câte un pic, câte un pic, sub ochii mei şi tot aş fi mai 
fericită decât sunt acuma. Acum... Nimic, nimeni nu mai 
există. Ştia el oare asta? Nu. N-a ştiut-o şi nu o va şti 


niciodată. lar acum nu se mai poate, nu se mai poate 
nicicând repara asta.” Şi iată că el iarăşi îi spunea cuvintele 
acelea, dar acum, în închipuirea ei, Nataşa, îi răspundea 
într-alt fel. Ea îi tăia vorba şi-i spunea: „Ar fi îngrozitor 
pentru dumneata, dar şi pentru mine. Ştii bine că, fără 
dumneata, viaţa mea nu are nici un rost şi că suferinţa 
alături de dumneata este, pentru mine, cea mai mare 
fericire.” Şi el îi lua mâna şi i-o strângea, aşa cum i-o 
strânsese atunci, în seara aceea cumplită, patru zile înainte 
de moarte. Şi, în închipuirea ei, ea îi mai spunea şi alte 
cuvinte de duioşie şi dragoste, cuvinte pe care i le-ar fi 
putut spune atunci. „le iubesc... pe tine te iubesc, pe tine te 
iubesc...” îi spunea, frângându-şi convulsiv mâinile şi 
strângând din dinţi cu o sforţare plină de îndârjire. 

Şi o durere dulce o cuprinse şi lacrimi îi veniră în ochi. 
Dar, deodată, îşi puse întrebarea: cui îi spunea ea toate 
astea? Unde şi cine este el acum? Şi, iarăşi, totul se pierdu 
într-o nedumerire rece şi nemiloasă, şi iarăşi încruntă brusc 
sprâncenele, privind într-acolo unde era el. Şiisepărucăe 
cât pe-aci să pătrundă taina... Dar, în clipa când părea căi 
se va dezvălui tot ce era de neînțeles, zgomotul puternic al 
clanţei de la uşă îi izbi dureros auzul. Repede şi fără nici o 
precauţie intră în odaie Duniaşa, slujnica, speriată, şi, de 
bună seamă, de fel preocupată să-şi compună o expresie de 
circumstanţă. 

— Poftiţi la tăticu, repede! Spuse Duniaşa, cu mare 
tulburare pe chip. O nenorocire, cu Piotr Ilici... a venit 
scrisoare, adăugă ea, sughiţând de plâns. 

II. 

PE LÂNGĂ SENTIMENTUL general al înstrăinării de toată 
lumea, Nataşa mai încerca, pe vremea aceea, un sentiment 
deosebit, de înstrăinare faţă de persoanele din familia ei. 
Toţi cei din casă: tatăl, mama, Sonia îi erau atât de 
apropiaţi, atât de obişnuiţi, încât orice vorbă a lor, orice 
sentiment al lor i se părea o jignire adusă lumii în care trăia 
de la o vreme. Şi acest sentiment de înstrăinare o făcea nu 


numai să fie indiferentă faţă de ai săi, ci să se uite chiar cu 
vrăjmăşie la dânşii. Ea o auzise pe Duniaşa spunând ceva 
despre Piotr Ilici, despre o nenorocire, dar nu-i înţelesese 
vorbele. 

„Despre ce nenorocire poate fi vorba la ei, ce nenorocire 
pot avea ei? La ei, totul e cum era, domol, după vechile lor 
obişnuinţe”, îşi spuse în gând Nataşa. 

Când ea intra în salon, tatăl său ieşea grăbit din odaia 
contesei. Avea faţa schimonosită şi udă de lacrimi. Se vedea 
că fugise din odaie ca să poată da frâu liber hohotelor de 
plâns care-l sugrumau. Când o văzu pe Nataşa, dădu din 
mâini cu un gest disperat şi izbucni într-un plâns cu hohote 
dureroase, care-i strâmba faţa rotundă şi puhavă: 

— Pe... Petea... Du-te, du-te, te... te... cheamă... ea... 

Plângând cu sughiţuri ca un copil, mai schiţă cu picioarele- 
i slăbite câţiva paşi mărunți şi repezi şi, apropiindu-se de un 
scaun, aproape că se prăbuşi pe speteaza lui cu faţa în 
palme. 

Dintr-o dată, ceva ca un curent electric trecu prin toată 
fiinţa Nataşei. Ceva o izbi, groaznic de dureros, drept în 
inimă. Simţi o durere cumplită; i se păru că se rupe ceva 
înăuntrul ei şi că moare. Dar, ca o urmare a durerii, ea se 
simţi într-o clipă descătuşată de interdicţia de a trăi, care o 
încătuşase până atunci. Văzându-şi tatăl şi auzind de 
dincolo de uşă ţipătul sălbatic, înfricoşător, al mamei sale, 
Nataşa îşi uită pe dată şi de sine şi de durerea ei. Se repezi 
la tatăl ei, dar el, mişcând mâna fără putere, îi arătă înspre 
uşa de la odaia contesei. Prinţesa Maria, palidă, cu falca de 
jos tremurându-i, ieşi de la contesă, o luă pe Nataşa de 
mână şi-i spuse ceva. Nataşa n-o văzu, n-o auzi. Intră cu 
paşi repezi pe uşă, se opri o clipă în prag, luptând parcă cu 
ea însăşi şi dete apoi fuga spre mama ei. 

Contesa stătea într-un jilţ, se întindea ciudat şi incomod şi 
se izbea cu capul de perete. Sonia şi slujnicele o ţineau de 
mâini. 


— Să vină Nataşa, Nataşa! ţipa ea. Nu-i adevărat, nu-i 
adevărat... Minte! Să vină Nataşa! Ţipa ea mereu, 
îmbrâncindu-i pe cei din jurul ei. Plecaţi toţi de aici, nu-i 
adevărat! El, mort? Ha, ha, ha! Minciună! 

Nataşa se aşeză cu un genunchi în jilţul ei, se aplecă 
asupra mamei sale, o îmbrăţişă, o trase cu putere 
neaşteptată în sus, îi întoarse faţa spre ea şi se lipi strâns de 
dânsa. 

— Mămico! Draga mea! Sunt aici, iubito... Mămico, 
continuă ea să-i tot şoptească fără întrerupere. 

Nataşa nu-şi lăsă din braţe mama şi se luptă blând cu ea, 
cerând să i se aducă perne, apă, descheindu-i şi sfâşiindu-i 
hainele. 

— Scumpa mea, sufletul meu! Mamă dragă, nepreţuită! O 
mângâia ea în şoaptă fără întrerupere, tot sărutându-i 
capul, mâinile, faţa, şi simțind cum îi curgeau nestăvilite 
lacrimile, gâdilând-o pe nas şi pe obraji. 

Contesa strânse mâna fiicei sale, închise ochii şi se linişti 
pentru o clipă. Dar, deodată, se ridică cu o iuţeală 
neobişnuită, se uită cu priviri rătăcite împrejur şi, văzând-o 
pe Nataşa, începu să-i strângă capul din toate puterile. Apoi 
îi întoarse spre dânsa faţa strâmbată de durere şi i se uită 
îndelung în ochi. 

— Nataşa, tu mă iubeşti, şopti ea cu voce domoală şi 
încrezătoare. Nataşa, tu n-ai să mă înşeli? Tu ai să-mi spui 
tot adevărul? 

Nataşa o privea cu ochii înecaţi în lacrimi, iar pe chipul şi 
în privirile ei era numai dragoste şi rugăminte de iertare. 

— Mamă dragă, mămică! Repeta ea, încordându-şi toate 
puterile dragostei ca să ia asupra-şi prisosul de durere care 
o înăbuşea pe mama sa. 

Apoi, prinsă iarăşi în lupta neputincioasă cu realitatea, 
mama, refuzând să creadă că ea mai poate trăi câtă vreme 
băiatul ei cel drag e omorât în floarea vieţii, se refugie din 
nou în lumea izbăvitoare a nebuniei, scăpând de realitate. 


Nataşa nu-şi dădu seama cum a trecut ziua şi noaptea 
aceea, apoi ziua şi noaptea următoare. Nu dormi de fel şi 
nu se clinti de lângă contesă. Iubirea statornică şi 
răbdătoare a Nataşei părea că o învăluie pe contesă din 
toate părţile, în fiecare clipă, nu ca o crudă explicaţie, nici 
ca o mângâiere blândă, ci ca o chemare la viaţă. În cea de-a 
treia noapte, contesa se linişti pentru câteva minute şi 
Nataşa închise ochii, sprijinindu-se cu capul de braţul unui 
fotoliu. Dar patul scârţâi şi Nataşa deschise ochii. În pat, 
contesa se ridicase în capul oaselor şi vorbea domol: 

— Ce bine-mi pare că ai venit! Oi fi obosit. Vrei un ceai? 
Nataşa se apropie de ea. le-ai făcut mai frumos şi mai 
bărbat! Continuă contesa să vorbească, apucând mâna 
Nataşei. 

— Mamă, ce spui tu acolo?! 

— Nataşa! El nu mai este! Nu va mai fi niciodată! 

Şi, îmbrăţişându-şi fiica, contesa prinse a plânge pentru 
întâia oară. 

III. 

PRINȚESA MARIA ÎŞI AMÂNĂ plecarea. Şi Sonia şi 
contele încercară să mai facă cu schimbul la căpătâiul 
contesei, în locul Nataşei, dar nu izbutiră. Văzură că ea era 
singurul om care putea s-o ferească pe mama ei de nebunia 
deznădejdii. Trei săptămâni încheiate nu se mişcă Nataşa 
de lângă mama ei, dormind în odaia ei, într-un fotoliu, 
dându-i să bea, hrănind-o şi vorbind cu dânsa fără încetare, 
căci numai vocea ei duioasă şi mângâietoare o liniştea pe 
contesă. 

Rana din sufletul contesei nu-şi putea găsi loc. Moartea lui 
Petea îi scurtase jumătate din viaţă. O lună de la vestea 
aceasta, care o găsise femeie voinică şi încă plină de viaţă 
(avea cincizeci de ani), ieşea din odaia ei ca o bătrână stinsă 
pe jumătate şi fără nici o legătură cu viaţa. Dar, aceeaşi 
rană care numai cât n-o omorâse pe contesă, rana asta 
nouă o trase iarăşi câtre viaţă pe Nataşa. 


O rană a sufletului, care provine dintr-o sfâşiere a fiinţei 
tale morale, se închide, oricât de straniu ar părea acest 
lucru, puţin câte puţin, întocmai ca şi o rană fizică. Şi, după 
cum o rană adâncă s-a cicatrizat şi pare că s-a vindecat cu 
totul, tot astfel rana sufletească, întocmai ca şi rana fizică, 
se tămăduieşte cu adevărat doar prin forţa vitală lăuntrică. 

Aşa se tămădui şi rana Nataşei. Ea crezuse că a sfârşit cu 
viaţa. Şi, deodată, dragostea pentru mama ei îi arătă că 
esenţa vieţii sale, iubirea, e încă vie într-însa. Odată 
redeşteptată iubirea, se deşteptă în ea şi viaţa. 

Cele din urmă zile ale prinţului Andrei o legaseră pe 
Nataşa de prinţesa Maria. Nenorocirea cea nouă le apropie 
şi mai mult. Prinţesa Maria îşi amână plecarea şi, timp de 
trei săptămâni, o îngriji pe Nataşa ca pe un copil bolnav. 
Săptămânile acestea din urmă, petrecute de Nataşa în 
odaia mamei ei, îi sleiseră trupul de puteri. 

Într-o zi, pe la amiază, prinţesa Maria, văzând că Nataşa 
tremură ca scuturată de friguri, o duse în odaie la ea şi o 
culcă în patul ei. Nataşa se supuse, dar când prinţesa Maria 
lăsă storurile şi voi să iasă, ea o chemă: 

— Nu mi-i somn. Stai puţin cu mine, Marie! 

— Eşti obosită. Încearcă să dormi! 

— Nu, nu! De ce m-ai adus la tine? Dacă mă cheamă ea? 

— Nu. Îi e cu mult mai bine acuma. Azi vorbea aşa de 
frumos! Spuse prinţesa Maria. 

De pe pat, prin semiîntunericul odăii, Nataşa, cerceta 
chipul prinţesei Maria. 

„Seamănă oare cu el? Se întrebă ea. Parcă ar semăna şi 
parcă nu! Dar e o fiinţă deosebită, străină, cu totul nouă, 
necunoscută. Şi mă iubeşte. Ce-o fi în sufletul ei? E numai 
bunătate. Dar ce-o fi gândind ea? Ce? Cu ce ochi mă vede? 
Da, e o fiinţă minunată!” 

— Maşa! Spuse ea şi o trase cu sfială de mână. Maşa, tu să 
nu crezi că sunt rea. Nu, Maşa, draga mea! Cât de mult te 
iubesc! Să fim prietene bune, bune de tot! 


Şi Nataşa, îmbrăţişându-şi prietena, începu să-i sărute faţa 
şi mâinile. Prinţesa Maria era puţin stingherită, dar o şi 
bucura această manifestare a simţămintelor Nataşei. 

Din ziua aceea, între prinţesa Maria şi Nataşa se legă acea 
prietenie pasionată şi duioasă care numai între femei se 
poate afla. Se sărutau mereu, îşi spuneau una alteia cuvinte 
duioase şi îşi petreceau cea mai mare parte din timp 
împreună. Când una dintre ele pleca de acasă, cealaltă era 
neliniştită şi căuta să i se alăture. Se simțeau într-o mai 
mare armonie cu sine când erau amândouă laolaltă decât 
când erau despărțite, fiecare singură cu ea însăşi. Între ele 
se statornicise mai mult decât o simplă prietenie: era 
sentimentul unic că numai alături de cealaltă putea fiecare 
trăi cu adevărat. 

Uneori tăceau amândouă ceasuri întregi; alteori, după ce 
se culcau, începeau să vorbească şi asta ţinea până 
dimineaţa. De cele mai multe ori, vorbeau de trecutul lor 
îndepărtat. Prinţesa Maria povestea despre copilăria ei, 
despre mama şi tatăl ei, despre visurile ei; iar Nataşa, care 
odinioară respingea cu calmă lipsă de înţelegere viaţa de 
devotament şi de supunere şi poezia jertfirii creştine de 
sine însuşi, acum, din dragoste pentru prinţesa Maria, 
începu să îndrăgească şi trecutul prinţesei şi pricepu un 
aspect al vieţii pentru care, până atunci, nu avusese nici o 
înţelegere. Nici nu se gândea să adopte în viaţă supunerea 
şi jertfirea de sine, fiindcă era obişnuită să caute cu totul 
altfel de bucurii, dar căpătă înţelegere şi putu îndrăgi la 
cealaltă această virtute care, până atunci, îi rămăsese 
neînţeleasă. Şi prinţesei Maria, tot ascultând istorisirile din 
copilăria şi din adolescenţa Nataşei, începu să i se dezvăluie 
o latură a vieţii pe care n-o înţelesese până atunci: 
încrederea în viaţă, în bucuria de a trăi. 

Întocmai ca şi până atunci, ele nu vorbeau nici acum 
despre dânsul, ca să nu pângărească prin vorbe - cum li se 
părea lor - măreţia sentimentului care trăia în inimile lor; şi 


tăcerea aceasta, aşternută asupra memoriei lui, le făcu să-l 
uite încetul cu încetul, fără să-şi dea seama. 

Nataşa slăbise, se făcuse palidă şi îşi pierduse într-atâta 
puterile trupegşti, încât nu vorbeau toţi decât de sănătatea 
ei, lucru care îi făcea plăcere. Şi, uneori, o cuprindea pe 
neaşteptate nu numai frica de moarte, ci şi frica să nu se 
îmbolnăvească, să nu slăbească, să nu se facă urâtă şi, fără 
să vrea, se uita câteodată cu luare-aminte la braţul ei gol, 
se mira de slăbiciunea lui, sau rămânea cu dimineţile 
dinaintea oglinzii, uitându-se la faţa ei trasă, vrednică de 
milă după cum i se părea. Îşi închipuia însă că aşa trebuie 
să fie şi, totodată, o apuca teama şi tristeţea. 

O dată, urcându-se grăbită la etaj, simţi că respiră greu. 
Îşi găsi îndată de lucru jos, apoi fugi din nou sus, 
încercându-şi puterile şi observându-se pe ea însăşi. 

Altă dată, o strigă pe Duniaşa şi băgă de seamă că vocea îi 
suna cam dogit. Atunci o mai strigă o dată, cu toate că 
auzea paşii Duniaşei, o strigă cu vocea aceea din piept, pe 
care o avea de când cânta, şi se ascultă singură. 

Nataşa nu-şi dădea încă seama şi nici n-ar fi putut-o crede, 
dar prin stratul de mâl ce-i înnămolise - după părerea ei - 
pentru totdeauna sufletul, începuseră să răzbată, subţiri şi 
delicate, fire de iarbă tânără, care aveau să prindă rădăcini 
adânci şi să acopere, cu revărsarea lor de viaţă, durerea 
care o apăsase până acum şi de care, în curând, nu va mai 
rămânea nici urmă. Rana începuse să i se vindece pe 
dinăuntru. 

Pe la sfârşitul lui ianuarie, prinţesa Maria plecă la Moscova 
şi contele stărui să plece şi Nataşa cu ea, ca să consulte 
acolo doctorii. 

IV. 

DUPĂ CIOCNIREA DE LA VIAZMA, unde Kutuzov nu 
putuse înfrâna dorinţa trupelor sale de a-i da peste cap pe 
francezi, de a le tăia retragerea etc., mişcările ce urmară - 
atât mişcările francezilor care fugeau de ruşi, cât şi ale 
ruşilor care fugeau după francezi - se desfăşurară fără nici 


o luptă, până la Krasnoe. Goana francezilor fu atât de 
rapidă, încât armata rusă nu se mai putu ţine după ei, iar 
caii cavaleriei şi artileriei refuzau să mai meargă şi toate 
ştirile asupra mişcărilor inamice se dovedeau mereu 
neconforme cu realitatea. 

Oamenii din trupele ruseşti erau atât de istoviţi de aceste 
neîntrerupte marşuri zilnice, de câte patruzeci de verste, 
încât nu-şi mai puteau accelera mersul. 

Ca să înţelegem gradul de istovire a armatei ruse, e de 
ajuns să pătrundem însemnătatea faptului că, deşi nu 
avusese pe tot parcursul marşului, de la Tarutino încoace, 
mai mult de cinci mii de răniţi şi de morţi şi nu lăsase 
inamicului nici o sută de prizonieri, armata, care numărase, 
plecând din Tarutino, o sută de mii de oameni, a ajuns totuşi 
la Krasnoe numai cu cincizeci de mii. 

luţeala marşului ruşilor pe urmele francezilor a acţionat 
asupra lor cu un efect tot atât de destructiv ca şi aceea a 
fugii de ruşi asupra francezilor. Deosebirea era numai că 
armata rusă mergea după bunul ei plac, fără ameninţarea 
dezastrului care plutea deasupra capului armatei franceze, 
şi că bolnavii şi cei rămaşi în urmă din armata franceză 
rămâneau în mâinile duşmanului, în timp ce ruşii rămaşi în 
urmă rămâneau la ei acasă. Principala cauză a scăderii 
armatei napoleoniene a fost iuţeala marşului, şi dovada 
neîndoielnică a acestui lucru este scăderea 
corespunzătoare a armatei ruse. 

Întreaga acţiune a lui Kutuzov, atât la Tarutino cât şi la 
Viazma, s-a îndreptat - pe cât i-a stat în putinţă - doar 
înspre stăruința de a nu opri (aşa cum ar fi vrut la 
Petersburg şi pe front generalii ruşi) marşul acesta ucigător 
pentru francezi şi, dimpotrivă, de a înlesni acest marş şi de 
a căuta să uşureze, în acelaşi timp, marşul propriilor sale 
trupe. 

Dar, în afară de aceasta, din clipele în care, în rândurile 
trupelor, începuseră să se arate rezultatele oboselii şi 
pierderile mari pricinuite de iuţeala marşului, lui Kutuzov i 


se mai prezentă încă un motiv de a domoli mişcarea 
trupelor şi de a aştepta. Scopul trupelor ruseşti era 
urmărirea francezilor. Drumul francezilor nu era însă 
cunoscut şi, de aceea, cu cât trupele noastre se ţineau mai 
de aproape pe urmele francezilor, cu atât parcurgeau drum 
mai mult. Numai urmărindu-i de la oarecare distanţă, 
trupele ruse ar fi putut scurta drumul, tăind unele zigzaguri 
pe care le făcea inamicul. Toate iscusitele manevre, pe care 
le propuneau generalii, se traduceau în mişcări de trupe şi 
în lungirea etapelor, în timp ce singurul obiectiv înţelept 
consta în scurtarea acestor etape. Şi către acest obiectiv a 
fost dirijată, de-a lungul întregii campanii, de la Moscova la 
Wilna, acţiunea lui Kutuzov, nu în chip întâmplător şi nici cu 
întreruperi, ci cu atâta consecvență, încât el n-a schimbat-o 
nici o clipă cu alta. 

Kutuzov ştia, nu pe cale raţională sau ştiinţifică, ci cu toată 
făptura sa de rus, ştia şi simţea ceea ce simţea fiecare 
soldat rus, că francezii sunt înfrânți, că duşmanul e pus pe 
fugă şi că trebuie urmărit până ce e scos din ţară; dar, 
totodată, el simţea - laolaltă cu soldaţii lui - greutatea 
acestui marş, cum nu se mai pomenise nici în ce priveşte 
repeziciunea, nici în ce priveşte anotimpul. 

Dar generalilor, mai ales celor ce nu erau ruşi - dornici să 
se distingă, să uluiască pe cineva, să facă prizonieri, nu se 
ştie pentru ce, pe vreun duce sau vreun rege - acestor 
generali li se părea că tocmai acum, când orice bătălie era 
şi nedemnă şi absurdă, că tocmai acum venise timpul să se 
dea bătălii şi să fie învins nu ştiu cine. Kutuzov ridica doar 
din umeri, atunci când i se propuneau, unul după altul, 
proiectele de manevre care trebuiau executate cu soldaţii 
aceia prost încălţaţi, fără mantale îmblănite şi pe jumătate 
flămânzi, care, într-o singură lună, fără să se dea nici o 
luptă, se şi topiseră pe jumătate şi cu care, în ipoteza celei 
mai favorabile desfăşurări a acestei fugăriri ce nu se mai 
sfârşea, trebuiau să mai străbată până la graniţă un spaţiu 
mai întins decât acela pe care-l străbătuseră. 


Cu deosebire se manifesta această dorinţă de a se distinge 
şi de a manevra, de a da inamicul peste cap şi de a-i tăia 
retragerea, ori de câte ori trupele ruseşti ajungeau mai 
aproape de trupele franceze. 

Aşa s-a întâmplat la Krasnoe, unde se aşteptau să 
găsească doar una dintre cele trei coloane de francezi şi au 
dat nas în nas cu însuşi Napoleon, în fruntea a şaisprezece 
mii de oameni. Oricât a încercat Kutuzov toate mijloacele ca 
să-şi izbăvească armata de această ciocnire nefastă şi să-şi 
cruţe oamenii, totuşi, la Krasnoe, timp de trei zile, soldaţii 
armatei ruseşti vlăguite duseră până la capăt distrugerea 
unor grupuri franceze de adunătură. 

Toll scrisese iarăşi o ordine de bătaie: die erste Kollonne 
marschiert ş.a.m.d. Dar ca întotdeauna, totul s-a desfăşurat 
altfel decăt în ordinea de bătaie. Prinţul Eugen de 
Wurtemberg deschise focul, de pe un deal, împotriva 
cetelor de francezi care fugeau, şi ceru stăruitor întăriri, 
care însă nu-i veniră. Francezii, ocolindu-i pe ruşi în timpul 
nopţii, se împrăştiau, se ascundeau prin păduri şi fugeau 
care cât puteau mai departe. 

Miloradovici, cel care spunea că nici nu vrea să audă de 
problemele administrative ale detaşamentului său, omul pe 
care nimeni nu-l putea găsi când era vreodată nevoie de el, 
„chevalier sans peur et sans reproche”, cum îşi spunea el 
singur, şi mare amator de convorbiri cu francezii, trimite 
nişte parlamentari, cerându-le francezilor să se predea, 
pierde vremea şi face altceva decât avea ordin să facă. 

— Băieți, vă dăruiesc coloana asta! Spunea el, ieşind în 
fruntea trupelor şi arătându-le cavaleriştilor săi pe francezi. 
Şi călăreţii îşi îndemnau cu pintenii şi cu săbiile caii care 

abia dacă se mai puteau mişca, pentru ca, după sforţări 
mari, să ajungă în trap slab la coloana ce le fusese dăruită, 
adică la o gloată de francezi cu membrele degerate, ţepeni 
de frig şi flămânzi; iar coloana care le fusese dăruită arunca 
armele şi se preda, căci demult aştepta ea să facă asta. 


La Krasnoe, douăzeci şi şase de mii de oameni fură luaţi 
prizonieri, fură capturate sute de tunuri şi un băț, căruia-i 
ziceau baston de mareşal, apoi urmară certuri pentru 
stabilirea acelora care se distinseseră şi toţi fură mulţumiţi, 
cu toate că regretară mult că nu-l luaseră prizonier pe 
Napoleon sau, dacă nu pe el, măcar pe vreunul dintre eroii 
lui, vreun mareşal, de exemplu, şi se învinuiră pentru asta 
unii pe alţii, şi toţi pe Kutuzov, mai cu seamă. 

Oamenii aceştia, mânaţi de pasiunile lor, erau doar 
executorii orbi ai celei mai triste legi a necesităţii, dar se 
considerau eroi şi îşi închipuiau că isprava lor era o treabă 
foarte demnă şi foarte nobilă. Îl învinuiau pe Kutuzov şi 
spuneau că el fusese, chiar de la începutul campaniei, cel 
care-i împiedicase să-l învingă pe Napoleon, că nu se 
gândea decât să-şi satisfacă pasiunile, că nu voise să plece 
din Polotnianâe Zavodi, pentru că se simţise bine acolo, că 
la Krasnoe oprise marşul, fiindcă, aflând de prezenţa lui 
Napoleon, îşi pierduse cu desăvârşire capul şi că aproape s- 
ar putea bănui că e înţeles cu Napoleon, că ar fi fost 
cumpărat de acesta940 etc., etc. Şi nu numai 
contemporanii, împinşi de pasiunile lor, vorbeau aşa, dar şi 
posteritatea şi istoria l-au numit grand pe Napoleon, în 
vreme ce pe Kutuzov străinii l-au socotit un bătrân curtean 
şiret, desfrânat şi slab, iar ruşii au văzut în el ceva nedefinit, 
o păpuşă oarecare, de folos doar prin numele rusesc pe 
care-l purta... 

V. 

PRIN ANII 1812 ŞI 1813, Kutuzov a fost de-a dreptul 
învinuit de greşeli. Împăratul era nemulţumit de el. Iar într- 
o istorie, scrisă nu demult din înalt ordin, stă scris că acest 
Kutuzov a fost un curtean şiret şi mincinos, pe care până şi 
numele lui Napoleon îl înfricoşa şi care, prin greşelile 
comise la Krasnoe şi Berezina, a lipsit armata rusă de gloria 
deplinei victorii asupra francezilor.941 

Asta-i soarta nu a oamenilor mari, nu a acelor grands 
hommes pe care spiritul rus nu-i recunoaşte, ci a acelor 


oameni rari, întotdeauna solitari, care, înțelegând voinţa 
providenţei, îşi subordonează acesteia propria lor voinţă. 
Mulțimea îi pedepseşte urându-i şi dispreţuindu-i pentru 
vina de a fi înţeles legile supreme. 

Pentru istoricii ruşi (ciudat şi groaznic lucru!) Napoleon - 
această unealtă netrebnică a istoriei, care niciodată şi 
nicăieri, nici chiar în surghiun, n-a dat dovadă de demnitate 
omenească - Napoleon este obiect de admiraţie şi de 
entuziasm, este un grand. Pe când Kutuzov, acest om care, 
de la începutul şi până la sfârşitul acţiunii sale din anul 
1812, de la Borodino şi până la Wilna, neabătându-se nici o 
singură dată măcar, prin nici o faptă, cu nici o iotă, de la 
planul său, poate fi socotit un exemplu rar în istorie de 
abnegaţie şi de putere de a intui în prezent însemnătatea 
viitoare a unui eveniment - Kutuzov li se părea ceva 
nedefinit şi vrednic de milă şi, atunci când vorbesc de rolul 
lui în 1812, ei parcă s-ar cam ruşina întotdeauna de ceva. 

În realitate, cu greu ar găsi cineva exemplu de 
personalitate istorică, a cărei activitate să fi fost atât de 
consecvent şi de statornic îndreptată spre unul şi acelaşi 
ţel. Cu greu şi-ar putea închipui cineva ţel mai demn şi mai 
în acord cu voinţa întregului popor. Şi mai cu greu încă s-ar 
putea găsi în istorie alt caz, în care ţinta pe care şi-a 
propus-o o personalitate istorică să fi fost la fel de 
desăvârşit atinsă ca ţinta spre care a fost îndreptată toată 
activitatea lui Kutuzov, în anul 1812. 

Kutuzov n-a vorbit niciodată despre cele patruzeci de 
secole care privesc din vârful piramidelor, despre sacrificiile 
pe care le aducea patriei, despre cele ce voia să 
săvârşească sau săvârşise; el, în general, n-a vorbit 
niciodată despre sine însuşi, n-a jucat teatru; s-a arătat 
întotdeauna omul cel mai simplu şi mai obişnuit şi a rostit 
cele mai simple şi mai obişnuite lucruri. Scria scrisori 
fiicelor sale şi doamnei de Stael, citea romane, se simţea 
bine în societatea femeilor frumoase, glumea cu generalii, 
cu ofiţerii şi cu soldaţii şi nu contrazicea niciodată pe cei 


care voiau să-i demonstreze ceva. Când contele Rastopcin a 
venit în fuga calului la podul peste Iauza ca să-i aducă 
personal învinuirea că el, Kutuzov, este cel care a dus 
Moscova la pieire şi i-a spus: „N-ai făgăduit dumneata că nu 
vei părăsi Moscova fără luptă? Kutuzov a răspuns: „Nici n-o 
voi părăsi fără luptă!, cu toate că Moscova şi fusese 
părăsită. Când Arakceev, venit la el din partea împăratului, 
i-a spus că ar trebui să-l numească pe Ermolov comandant 
al artileriei, Kutuzov a răspuns: „Da, tocmai asta spuneam şi 
eu!” deşi nu trecuseră nici câteva clipe de când spusese cu 
totul altceva. Ce-i păsa lui, singurul om care înţelesese 
atunci toată uriaşa însemnătate a evenimentelor, în mijlocul 
cetei de nepricepuţi ce-l înconjura, ce importanţă avea 
pentru el faptul că Rastopcin lua asupră-şi sau îi atribuia lui 
nenorocirea Moscovei? Încă şi mai puţin îl putea interesa 
cine să fie numit comandant al artileriei. 

Şi nu numai în împrejurările acestea, ci tot timpul, acest 
om bătrân, ajuns printr-o experienţă de o viaţă la 
convingerea că nu gândurile şi cuvintele care le exprimă 
pun în mişcare oamenii, rostea vorbe cu totul lipsite de 
sens, adică spunea ce-i venea mai întâi pe limbă. 

Dar acelaşi om, atât de puţin atent la vorbele sale, n-a 
spus, în tot cursul activităţii lui, nici un cuvânt care să nu fi 
fost în acord cu acel ţel unic, spre atingerea căruia a ţintit 
în tot cursul războiului. Deşi avea convingerea dureroasă că 
nu va fi înţeles, şi-a tot spus mereu părerea, împotriva 
voinţei sale. În cele mai deosebite împrejurări, începând cu 
bătălia de la Borodino, de la care au pornit neînțelegerile 
cu cei din jurul lui, el a fost singurul care a spus că bătălia 
de la Borodino a constituit o victorie şi a repetat această 
afirmaţie şi prin viu grai şi în rapoartele sale, până la 
moarte. Singur ela spus că pierderea Moscovei nu 
înseamnă pierderea Rusiei. Drept răspuns lui Lauriston, 
care venise cu propuneri de pace, el a spus că pace nu 
poate fi, pentru că aceasta este voinţa poporului, singur ela 
spus în perioada retragerii francezilor, că toate manevrele 


noastre sunt inutile, că totul se face de la sine mai bine 
decât am dori-o noi, că trebuie să i se ofere inamicului un 
pod de aur, că nici bătălia de la Tarutino, nici aceea de la 
Viazma, nici aceea de la Krasnoe nu erau necesare, că 
trebuia să avem trupe când vom ajunge la graniţă, că el nu 
dă un rus nici pentru zece francezi. 

Şi singur el, acest curtean, cum ne este înfăţişat, care-l 
minte pe Arakceev ca să fie pe placul împăratului - singur 
el, acest curtean, i-a spus, la Wilna, împăratului, atrăgându- 
şi prin aceasta dizgraţia lui, că ducerea mai departe, 
dincolo de hotare, a războiului, este nefolositoare şi 
dăunătoare. 

Dar numai cuvintele n-ar fi de ajuns pentru a demonstra 
că el înţelesese, pe vremea aceea, însemnătatea 
evenimentelor. Acţiunile lui sunt toate, fără cea mai mică 
abatere, îndreptate spre unul şi acelaşi ţel, constând din 
trei puncte: 1) încordarea tuturor forţelor pentru ciocnirea 
cu francezii, 2) înfrângerea acestora şi 3) izgonirea lor din 
Rusia, făcând, pe cât posibil, cât mai uşoare suferinţele 
poporului şi ale armatei. 

EI, acest Kutuzov, care tărăgănează lucrurile şi a cărui 
deviză este: răbdare şi răgaz, el, duşmanul acţiunilor 
decisive, dă bătălia de la Borodino, făcând pentru ea 
pregătiri într-o atmosferă de solemnitate fără precedent. 
EI, acest Kutuzov, care la Austerlitz, înainte de începerea 
bătăliei, a spus ca va fi pierdută, la Borodino a susţinut, în 
ciuda părerii generalilor săi convinşi de contrariul şi în 
ciuda faptului, fără precedent în toată istoria, ca, după o 
bătălie câştigată, o armată să se retragă - el singur, 
ţinându-le tuturor piept, a susţinut sus şi tare că bătălia de 
la Borodino fusese o victorie. El singur a stăruit, tot timpul 
cât a durat retragerea, să nu se mai dea bătălii, ajunse cu 
totul nefolositoare, să nu se înceapă un nou război şi să nu 
se treacă dincolo de hotarele Rusiei. 

Astăzi ne e uşor, cu condiţia să nu atribuim acţiunii 
maselor scopuri care n-au existat decât în capul a vreo zece 


oameni, ne e uşor să înţelegem sensul evenimentului, dat 
fiind că putem avea în faţă evenimentul în întregul lui şi cu 
toate urmările sale. 

Dar cum se face oare că singur acest bătrân, împotriva 
părerii generale, a putut să ghicească atunci atât de just 
însemnătatea evenimentului din punctul de vedere al 
poporului, încât să nu-l trădeze nici o singură dată, în tot 
cursul activităţii sale? 

Izvorul acestei neobişnuite forţe de a pătrunde tâlcul 
fenomenelor în desfăşurare era sentimentul naţional pe 
care îl avea în toată puritatea şi puterea lui. 

Numai pentru că presimţea în el sentimentul acesta, a 
ajuns poporul, în chip atât de ciudat şi împotriva voinţei 
ţarului, să-l aleagă tocmai pe el, bătrânul aflat în dizgrație, 
ca reprezentant al războiului popular. Şi numai acest 
sentiment naţional l-a ridicat la acea înălţime umană unică, 
de la care el, comandantul suprem, şi-a putut încorda toate 
puterile, tinzând nu la uciderea şi exterminarea oamenilor, 
ci la izbăvirea lor şi la compasiunea faţă de dânşii. 

Figura aceasta simplă, modestă şi tocmai de aceea cu 
adevărat măreaţă, nu putea intra în acel tipar mincinos al 
eroului european, aşa-zisul conducător de oameni, pe care 
l-a născocit istoria. 

Pentru lacheu nu poate exista om mare, fiindcă lacheul are 
ideile lui despre măreție. 

VI 

5 NOIEMBRIE A FOST ÎNTÂIA zi a aşa-numitei bătălii de 
la Krasnoe. Spre seară, atunci când, după multe discuţii în 
contradictoriu şi greşeli de-ale generalilor, care ajunseseră 
în alte puncte decât trebuiau să ajungă, după ce adjutanţii 
trimişi cu contraordine se şi împrăştiaseră în toate 
direcţiile, se văzu limpede că inamicul fuge de peste tot şi 
că bătălia nu mai putea să aibă loc şi n-avea să aibă loc, 
Kutuzov plecă de la Krasnoe şi ajunse la Dobroe, unde se 
strămută în ziua aceea cartierul general. 


Era o zi senină şi geroasă. Kutuzov, călare pe calul său alb 
şi gras, urmat de o suită imensă de generali nemulţumiţi de 
el şi murmurând împotriva lui, se îndrepta spre Dobroe. Pe 
tot parcursul, se vedeau înghesuindu-se grupurile de 
prizonieri francezi luaţi în ziua aceea, care se încălzeau la 
focuri (în ziua aceea fuseseră luaţi prizonieri şapte mii de 
oameni). Nu departe de Dobroe, înşiraţi pe drum, lângă un 
lung şirag de tunuri franţuzeşti fără atelaje, o mulţime 
imensă de prizonieri zdrenţăroşi, îmbrobodiţi şi înfofoliţi 
care cu ce-i căzuse sub mână, umplea văzduhul de 
rumoarea glasurilor lor. La apropierea comandantului 
suprem le amuţi murmurul şi ochii tuturor se aţintiră spre 
Kutuzov, care, cu şapca lui albă cu banta roşie şi cu 
mantaua vătuită, care sta umflată ca o cocoaşă pe umerii lui 
aduşi, mergea la pas, domol, pe drum. Unul dintre generali 
îi dădu raportul, spunându-i unde fuseseră capturați 
prizonierii şi tunurile. 

Kutuzov era, pe cât părea, îngrijorat de ceva şi nu asculta 
ce-i spunea generalul. Privea nemulţumit printre gene, 
uitându-se atent şi stăruitor la siluetele prizonierilor, care 
prezentau ochilor o privelişte cumplit de jalnică. Cea mai 
mare parte dintre soldaţii francezi erau desfiguraţi, din 
cauză că le degeraseră nasurile şi obrajii şi aproape toţi 
aveau ochii roşii, umflaţi şi plini de puroi. 

O ceată de francezi poposise chiar la marginea drumului şi 
doi soldaţi - faţa unuia dintre ei era plină de bube - rupeau 
cu mâinile o halcă de carne crudă. Ceva înfricoşător şi 
animalic se răsfrângea în privirea fugară pe care ei o 
aruncară celor care treceau prin faţa lor şi în expresia 
înciudată cu care soldatul cu faţa buboasă, după ce se 
uitase la Kutuzov, se întorsese şi-şi văzuse mai departe de 
treabă. 

Kutuzov se uită lung şi atent la cei doi soldaţi; se încruntă 
şi mai mult, clipi repede din ochi şi dădu gânditor din cap. 
În alt loc văzu un soldat rus care, râzând şi bătând pe umeri 


un francez, îi spunea cu prietenie ceva. Kutuzov clătină iar 
din cap, cu aceeaşi expresie. 

— Ce spui tu? Îl întrebă el pe generalul care-i dădea 
înainte cu raportul şi-i atrăgea comandantului suprem 
atenţia asupra unor drapele franceze capturate, care 
fâlfâiau în faţa frontului regimentului Preobrajenski. 

— A, drapelele! Zise Kutuzov, desprinzându-se cu vădită 
greutate de gândul care-l preocupa. 

Se uită distrat împrejur. Mii de ochi îl priveau din toate 
părţile şi toată lumea aştepta să-i prindă spusele. 

În faţa regimentului Preobrajenski, Kutuzov se opri, oftă 
din greu şi închise ochii. Cineva din suită făcu din mână un 
semn soldaţilor care purtau drapelele să se apropie de 
Kutuzov şi să le pună în picioare în jurul comandantului 
suprem. Kutuzov tăcu câteva clipe şi, vădit fără nici un chef, 
supunându-se necesităţii impuse de situaţia lui, înălţă capul 
şi începu să vorbească. Grupuri mari de ofiţeri îl 
înconjurară. El învălui atent cu privirea cercul de ofiţeri şi 
recunoscu pe câţiva dintre ei. 

— Vă mulţumesc la toţi! Spuse el, întorcându-se mai întâi 
spre soldaţi, apoi din nou spre ofiţeri. În tăcerea care 
domnea în jurul lui, răsunară deosebit de limpede cuvintele 
sale, domol rostite. Vă mulţumesc la toţi pentru serviciul 
vostru greu şi credincios! Victoria e deplină şi Rusia nu vă 
va uita. Gloria va fi a voastră pe veci! 

Tăcu puţin şi se uită împrejur. 

— Apleacă-i, apleacă-i aşa capul! Spuse el către un soldat 
ce ţinea un vultur francez şi-l aplecase pe neaşteptate în 
faţa drapelului celor din regimentul Preobrajenski. Mai 
tare, mai jos, uite-aşa! Ura, băieţi! Rosti el, adresându-se 
soldaţilor şi bărbia i se mişcă repede. 

— Ura! Uraa! Răcniră mii de voci. 

Cât timp soldaţii strigară urale, Kutuzov se aplecă în şa, 
lăsă capul în jos şi privirile i se aprinseră de o strălucire 
blândă, parcă şi puţin ironică. 

— Uite ce-i, fraţilor! Continuă el, când uralele încetară... 


Şi, deodată, vocea şi expresia feţei i se schimbară; nu mai 
vorbea comandantul suprem; vorbea un om bătrân şi 
simplu, care - era vădit - voia să le împărtăşească ceva cât 
se poate de folositor tovarăşilor săi. 

În grupul de ofiţeri şi printre soldaţi se stârni un freamăt, 
ca şi cum cu toţii ar fi vrut să audă mai lămurit ce avea să le 
spună acum. 

— Uite ce-i, fraţilor! Eu ştiu că nu vă e uşor, dar n-avem ce 
face! Mai răbdaţi oleacă; nu ne-a mai rămas mult! Să-i 
petrecem pe musafiri până peste hotare şi ne odihnim noi 
atunci. Tot ce-aţi făcut voi, ţarul vostru n-are să uite. Vă e 
greu, ştiu, dar voi sunteţi cel puţin acasă; pe când ei, uitaţi- 
vă în ce hal au ajuns, spuse el, arătând spre prizonieri. Mai 
rău decât cei din urmă cerşetori! Cât timp erau puternici, 
nu ne-a fost nici o milă de ei, dar acum, ne poate fi şi milă. 
Sunt şi ei oameni. Nu-i aşa, băieţi? 

Kutuzov se uită în jurul său şi, în privirile aţintite cu 
respectuoasă nedumerire asupra sa, citi că-i aprobau 
spusele; chipul începu să i se facă din ce în ce mai luminos 
şi un zâmbet bun, bătrânesc îi înstelă, pe la colţurile gurii şi 
ale ochilor, zbârciturile. Tăcu puţin şi înclină capul 
nedumerit parcă. 

— Şi iar ne întoarcem şi zicem: cine dracu i-a chemat aici, 
la noi? Aşa le trebuie, dă-i în... spuse el deodată, ridicând 
capul. 

Şi, fluturându-şi cravaşa, o porni, pentru întâia oară de la 
începutul acestei campanii, la galop, însoţit de râsetele şi 
uralele soldaţilor, care rupseseră rândurile. 

Este problematic ca vorbele lui Kutuzov să fi fost înţelese 
de trupe. Nimeni nu ar fi putut reda conţinutul cuvântării 
feldmareşalului, cu începutul ei solemn şi cu sfârşitul ei 
simplu, bătrânesc. Dar tâlcul inimos al acestei cuvântări 
fusese înţeles; şi sentimentul de măreaţă sărbătoare a 
biruinţei, împreună cu mila faţă de duşman şi cu conştiinţa 
dreptăţii proprii, sentimentul care îşi găsise expresia tocmai 
în această înjurătură bătrânească lipsită de orice răutate, le 


merse drept la inimă, fiindcă sentimentul acesta se afla în 
inima fiecărui soldat şi toţi îl exprimau acum printr-un 
strigăt de bucurie, ce răsună încă multă vreme. Când, după 
asta, un general veni să-l întrebe dacă n-ar vrea cumva 
comandantul suprem să i se aducă trăsura, lui Kutuzov, 
când dădu să răspundă, îi tremură pe neaşteptate vocea, 
atât de adânc emoţionat era. 

VII. 

LA 8 NOIEMBRIE, ULIIMA ZI a luptelor de la Krasnoe, se 
lăsa întunericul când trupele ajunseră unde trebuiau să 
mâie peste noapte. Fusese o zi pe de-a-ntregul liniştită, 
geroasă, cu ninsoare uşoară şi rară; spre seară, începuse să 
se însenineze. Printre fulgii de zăpadă se zărea bolta 
cerului neagră-viorie şi înstelată, iar gerul începu să se 
înăsprească. 

Un regiment de muschetari, care plecase din Tarutino cu 
un efectiv de trei mii de oameni, sosise, printre cele dintăi, 
doar cu nouă sute de oameni ce-i rămăsese la locul indicat 
pentru cantonare, un sat situat pe drumul principal. Ofițerii 
cu încartiruirea, trimişi înainte, ieşiră acum întru 
întâmpinarea regimentului cu vestea că toate izbele erau 
ocupate de francezi - care bolnavi, care morţi - şi de 
cavalerişti şi de comandamente. Nu mai era decât o izbă 
liberă pentru comandantul regimentului. 

Comandantul regimentului se îndreptă spre izba ce-i 
fusese rezervată, iar regimentul, după ce străbătu satul, se 
opri în preajma ultimelor izbe, în drum, şi îşi clădi armele în 
piramidă. 

Ca un animal uriaş cu o mulţime de membre, regimentul 
se apucă de treabă, ca să-şi pregătească un culcuş şi hrană. 
O parte dintre soldaţi se răspândiră, intrând în zăpadă până 
la genunchi, prin crângul de mesteceni din dreapta satului 
şi, nu după multă vreme, începură să se audă în pădure 
lovituri de topor şi de baionete, trosnete de crengi frânte şi 
glasuri voioase; altă parte dintre soldaţi rămăseseră pe loc 
şi se învârteau pe lângă căruțele şi caii regimentului, 


adunaţi toţi laolaltă; aceştia scoteau cazane sau pesmeţi, ori 
dădeau nutreţ cailor; o a treia parte a soldaţilor se 
răspândiră prin sat, în căutare de locuinţe pentru ofiţeri, 
curăţind izbele ţărăneşti de cadavrele francezilor şi cărând 
scânduri, lemne uscate şi paie smulse din acoperişuri, 
necesare pentru focuri, precum şi garduri de nuiele, ca să-i 
ferească de vânt. 

În spatele unei izbe de la marginea satului vreo 
cincisprezece oameni împingeau cu strigăte voioase în 
peretele înalt, de nuiele, al unui şopron, pe care apucaseră 
să-l şi dezvelească de acoperiş. 

— Hei-rup, odată toţi! Răsunau vocile lor şi, în întunericul 
nopţii, imensa împletitură de nuiele, presărată cu fulgi de 
omăt, trosni din încheieturi. 

Pârâiturile stâlpilor de jos se înteţiră şi, în cele din urmă, 
tot peretele se prăvăli odată cu soldaţii care se împinseseră 
în el. Răsună un chiot sălbatic de bucurie însoţit de hohote 
de râs. 

— Câte doi! Adu prăjina încoace! Aşa-a. Un-te bagi, mă? 

— Hai, o dată! Da' ia staţi, băieţi! S-o luăm cu cântec! 

Toţi tăcură şi o voce domoală, catifelată şi plăcută începu 
un cântec. La sfârşitul celei de-a treia strofe, odată cu 
ultimul sunet, douăzeci de glasuri strigară laolaltă: „Hei, 
Tup... o dată toţi. Merge! Dă-i bătaie băiete!”... Dar, în ciuda 
tuturor opintelilor lor, împletitura de nuiele parcă nici nu se 
urnise din loc şi, în tăcerea care se aşternu, se auzea cum 
gâfâiau din greu. 

— Ei, măi, cei de la a şasea! Lua-v-ar dracu! Veniţi de 
puneţi mâna... Altă dată vom da şi noi ajutor! 

Vreo douăzeci de oameni din compania a şasea, care 
mergeau spre sat, se alăturară celor ce târau împletitura. 
Şi peretele de nuiele încovoiat, lung ca la vreo cinci stânjeni 
şi lat cam de unul, o porni înainte, pe uliţa satului, strivind 
sub greutatea lui umerii soldaţilor, care abia-şi mai trăgeau 
sufletul. 


— Hai, măi, ce ţi-e? Ia uite! Ce-ai înţepenit locului? Dă-i 
drumul! Aşa... 

Înjurăturile vesele şi neobrăzate se ţineau lanţ. 

— Ce-i cu voi, mă? Răsună deodată vocea autoritară a unui 
militar, care se repezise la grupul cu povara. 

— Ici-s boierii, ia! În izbă e chiar ghinărarul şi voi, lua-v-ar 
dracu, suduiţi de mamă! Facu-vă şi dregu-vă eu vouă! Se 
răsti plutonierul şi, făcându-şi vânt, trânti cu toată puterea 
un ghiont în spinarea soldatului care-i veni mai la 
îndemână. Ce, adică mai încet n-aţi fi putând? 

Soldaţii tăcură. Cel pe care-l lovise plutonierul începu să-şi 
şteargă, tuşind, faţa, însângerată atunci când se izbise de 
împletitură. 

— Da' ştiu că m-a pocnit, al dracului! M-a făcut numai 
sânge, toată mutra! Zise el sfios, în şoaptă, după ce 
plutonierul se depărtase. 

— Şi, zi, nu-ţi place, hai! Rosti o voce glumeaţă. 

Şi, domolindu-şi glasurile, ceata o porni mai departe. Cum 
trecură însă de sat, prinseră iarăşi a vorbi tare, 
presărându-şi vorbirea cu aceleaşi înjurături fără rost. 

În izba pe lângă care trecuseră soldaţii se adunaseră 
comandanții superiori şi, în timp ce beau ceai, convorbirea 
în legătură cu evenimentele zilei trecute şi cu manevrele 
plănuite pentru viitor continua cu aprindere. Fu propus un 
marş de flanc prin stânga, menit să taie calea viceregelui şi 
să creeze posibilitatea de a-l lua prizonier. 

Când soldaţii care târau peretele de nuiele ajunseră la 
locul de popas, în mai multe părţi începuseră să ardă 
focurile bucătăriilor. Lemnele trosneau, zăpada se topea şi 
umbrele negre ale soldaţilor se mişcau încoace şi încolo, pe 
tot spaţiul ocupat de dânşii, pe zăpada acum bătătorită. 

Răsunau din toate părţile lovituri de topoare şi de baionete 
la lucru. Fără nici un fel de ordin, se făceau toate. Se cărau 
lemne pentru noapte, se improvizau împletituri de nuiele, 
sălaşe pentru comandanţi, mâncarea fierbea în gamele şi 
mulţi dintre soldaţi îşi controlau armele şi echipamentul. 


Peretele de nuiele adus de cei din compania a opta fu 
înfipt în formă de semicerc, cu spatele spre miazănoapte, 
proptit în bârne, şi în dreptul lui, fu aprins un foc. Se sună 
adunarea, se făcu apelul, oamenii cinară; şi toţi se aciuară 
pe lângă focuri, care cârpindu-şi încălţămintea, care 
fumând pipă, care, dezbrăcaţi la piele, opărindu-şi păduchii. 

VIII. 

S-AR FI PUTUT CREDE CA, în condiţiile acelea de viaţă 
atât de grele, încât aproape că nu era cu putinţă să ţi le 
închipui măcar, condiţii în care se găseau soldaţii ruşi, fără 
cizme călduroase, fără cojoace, fără un acoperiş deasupra 
capului, stând în zăpadă pe un ger de optsprezece grade, 
chiar fără o cantitate de hrană îndestulătoare, căci 
proviziile nu întotdeauna izbuteau să se ţină în pas cu 
trupele, s-ar fi putut crede că oamenii ar fi trebuit să ofere 
cea mai tristă şi jalnică privelişte. 

Dimpotrivă, niciodată, nici chiar în cele mai bune condiţii 
materiale, trupele nu au avut o înfăţişare mai voioasă şi mai 
însufleţită. Pricina era faptul că, pe zi ce trecea, din armată 
se desprindea tot ce era slab şi lipsit de voie bună. Iot ce 
era slab trupeşte şi sufleteşte rămăsese demult în urmă; cei 
ce continuau marşul constituiau însăşi floarea armatei, ca 
puteri trupeşti şi morale. 

La compania a opta, oploşită pe lângă peretele de nuiele, 
se strânseseră oameni mai mulţi decât în oricare altă parte. 
Se aflau şi doi plutonieri cu ei, iar focul lor ardea mai 
frumos decât al tuturor celorlalte companii. Pentru a le da 
dreptul de adăpostire sub peretele de nuiele, soldaţii de la a 
opta le pretindeau celorlalţi lemne de foc. 

— Măi, Makeev, ce-i cu tine? Un'te-ai vârât? Ori te-au 
mâncat lupii? Ia du-te şi adu ceva lemne! Strigă un soldat 
roşcovan la faţă şi cu părul roş, care se uita printre gene şi 
tot clipea din ochi din pricina fumului, dar nu se dădea dus 
de lângă foc. Du-te şi tu, măi, cioroiule, de adu lemne! Se 
răsti roşcovanul la alt soldat. 


Roşcovanul acesta nu era nici subofițer, nici caporal, dar 
era un munte de soldat, zdravăn, şi de aceea le poruncea 
celor mai slabi decât el. Soldatul cel slăbuţ, pipernicit şi cu 
nas ascuţit, căruia-i ziceau toţi cioroiul, se sculă supus şi se 
pregătea să execute ordinul; dar, între timp, în lumina 
focului apăruse silueta zveltă şi frumoasă a altui soldat 
tânăr, care venea cu o sarcină de lemne. 

— Dă-le-ncoa! Aşa mai zic şi eu! 

Frânseră lemnele de genunchi şi le azvârliră pe jăratic; 
câţiva suflară în foc şi apoi făcură vânt cu poalele 
mantalelor; flăcările începură să sfârâie, iar lemnele să 
trosnească. Soldaţii, apropiindu-se de foc, îşi aprinseră 
pipele. Soldatul cel tânăr şi frumos, care adusese lemne, îşi 
puse mâinile-n şolduri şi începu să tropăie iute şi 
îndemânatic pe loc, ca să-şi mai dezmorţească picioarele. 

— Maică, măiculiţă, rece-i roua, rouliţa, da' cătanei nici nu- 
i pasă... îşi improviza el un cântec de joc, icnind parcă la 
fiecare silabă. 

— Ia vezi, măi, că acuşi rămâi fără pingele! Îi strigă 
roşcovanul, prinzând de veste că talpa de la o cizmă a 
dănţuitorului se desprinsese şi clămpănea. De joc îi arde, al 
dracului! 

Cel care juca se opri, îşi smulse potlogul de talpă care 
clămpănea şi-l azvârli în foc. 

— Că bine zici, frate! Spuse el; şi, aşezându-se jos, scoase 
din raniţă o bucată de postav albastru, franțuzesc, şi începu 
să-şi înfăşoare cu ea piciorul. Mi-au înţepenit picioarele 
adăugă el, întinzându-şi tălpile mai către foc. 

— Au să ne deie cizme noi, acuşica. Când i-om snopi de tot 
pe franţuji, cică au să ne deie la fiecare câte două perechi. 

— Ai văzut ce porc de câine şi Petrov ăsta! Tot nu s-a lăsat 
până n-a rămas în urmă, zise unul dintre plutonieri. 

— Eu demult l-am mirosit, zise şi celălalt. 

— Ce să-i faci? Zi-i prăpădit şi pace... 

— Cică la a treia, ieri seară, nouă inşi au lipsit la apel. 


— Păi, zi şi dumneata! Când îţi degeră picioarele, mai ai 
încotro? 

— la nu mai vorbi prostii! Spuse plutonierul. 

— Nu cumva ăi fi având şi tu chef să rămâi? Îl întrebă 
mustrător o deşcă bătrână pe acela care vorbise de picioare 
degerate. 

— Adică, ce crezi tu? Rosti cu voce subţire şi 
tremurătoare, ridicându-se deodată de lângă foc, soldatul 
cel cu nas ascuţit, pe care-l porecliseră cioroiul. Cine-i gras 
are de unde slăbi, dar cine-i slab, moartea îi ştie de ştire. 
Uite, bunăoară eu! Nu mai am pic de vlagă în mine! 
Continuă el repezit, adresându-se plutonierului. Dă ordin să 
mă trimită la spital: mă dor toate mădularele; că, dacă nu 
mă trimiţi, eu tot rămân în urmă... 

— Ei, destul, destul ţi-o fi, răspunse calm plutonierul. 

Soldăţelul tăcu şi discuţia îşi urmă firul. 

— Că doar şi azi, na, crezi că puţini franţuji am prins? Dar 
nu găseşti la unul cizme ca lumea; numai vorba vine că-s 
încălţaţi! Începu unul dintre soldaţi altă vorbă. 

— Pe toţi i-au descălţat cazacii! Am văzut cu ochii mei cum 
îi măturau din izba pe care au pregătit-o pentru colonel. 
Mai mare mila, frăţioare! Spuse cel care jucase. Când i-au 
urnit din loc, unul încă mai trăia, crede-mă, zău, şi tot 
bolborosea ceva pe limba lui. 

— Da' să ştiţi, băieţi, că-s oameni tare curaţi, spuse primul 
soldat. Îs albi, uite-aşa, ca mesteacănul îs de albi, şi-s bine 
făcuţi, ca oamenii de neam bun, cum s-ar zice. 

— Păi, ce credeai? La ei îs luaţi la oaste oameni de toată 
mâna. 

— Şi nu ştiu nici o boabă ruseşte, rosti, cu un surâs naiv, 
nedumerit, soldatul cel jucăuş. Eu vorbesc cu el omeneşte 
şi-l întreb: „De ce neam eşti?” Şi el îi dă înainte cu de-ale 
lui, dracu să-l priceapă. Ciudaţi oameni, de-a minunea! 

— E mai mare minunea, fraţilor! Continuă cel care se 
mirase cât de albi sunt francezii. Îmi spuneau mujicii că, la 
Mojaisk, când au început să se strângă morţii de pe unde a 


fost bătălia, cică, vezi dumneata, morţii lor au zăcut 
aproape o lună-ntreagă. Şi cică morţii lor erau toţi albi ca 
hârtia, curaţi şi nu se-mpuţiseră nici olecuţă! 

— Oare de ce? De frig poate? Hai? Întrebă unul. 

— Da' deştept mai eşti! Sai şi tu, de colo! De frig! Doar era 
destul de cald. Să fi fost frigul pricina, nici ai noştri nu s-ar 
fi împuţit. Da' aşa, când te-apropiai de unul dintr-ai noştri, 
cică era tot putred şi colcăia de viermi. Aşa, cică, trebuia să 
se lege cu basmalele la nas şi să-şi mute nasurile într-o 
parte ca să-i poată ridica; altfel, nu puteau. Da' ai lor, cică, 
erau albi ca hârtia şi nu puţeau nici olecuţă... 

Tăcură un timp cu toţii. 

— Trebuie că-i din pricina mâncării, zise plutonierul. Că 
tot cu mâncări boiereşti se-mbuibau. 

Nimeni nu-l contrazise. 

— Mai spunea mujicul acela că la Mojaisk, acolo unde-a 
fost bătălia, pe ei i-au adunat din zece sate, de-au tot cărat 
la morţi douăzeci de zile în şir şi tot n-au isprăvit. Cică erau 
la lupi pe acolo... 

— Aceea a fost bătălie, nu glumă! Zise deşca bătrână. Om 
pomeni-o şi-om avea de povestit cât lumea! Că după aia, 
numai chin pe bieţii oameni, atâta doar. 

— Că bine zici, unchiule! Mai alaltăieri i-am ajuns din 
goană, şi, când colo, luptă-te dacă ai cu cine. Repede şi 
degrabă şi-au aruncat puştile şi s-au pus în genunchi. 
Pardon, cică. Uite, doar atâta să vă spun: cică chiar pe 
Palion aista Platov l-a luat prizonier nu o dată, de două ori, 
şi el n-a zis nici cârc. Ei, dacă l-a luat, e bun luat! Când colo, 
ce crezi: s-a făcut pasăre în mâinile lui, a zburat şi mai 
prinde-l, dacă ai de unde. Şi nici de omorât nu-l poţi omori. 

— Da' ştiu că eşti meşter în tăiat chiroane, măi Kiselev; 
stau şi mă uit la tine... 

— Ce chiroane, măi? Adevărul adevărat! 

— De-ar fi după mine, eu, când l-aş prinde, l-aş îngropa de 
viu şi i-aş mai înfige şi-un ţăruş deasupra gropii, că mult 
popor a mai trimis pe ceea lume! 


— Las! că tot îi venim noi de hac, nu scapă el! Spuse deşca 
bătrână, căscând. 

Discuţia se stinse. Soldaţii începură să se pregătească de 
culcare. 

— la te uită colo, stelele, e de spaimă cum mai sclipesc, 
parcă ar arde! Ce zici, parcă şi-ar fi întins femeile pânza ia 
albit! Zise un soldat, admirând Calea Laptelui. 

— Asta-i semn că are să fie an bun, băieţi! 

— Au să ne mai trebuiască ceva lemnişoare! 

— La spinare te prăjeşti, da' pântecele-ţi îngheaţă. Să fie 
al naibii. 

— O, Doamne! 

— Ce te-mpingi aşa, mă? Ce, numai al tău e focul? la te 
uită la el cum s-a întins! 

În tăcerea care se aşternuse acuma, se auzea clar sforăitul 
câtorva soldaţi adormiţi. Ceilalţi se răsuceau în fel şi chip 
să-şi încălzească, pe rând, toate părţile trupului, schimbând 
arareori câte un cuvânt. De la un foc, care se vedea la vreo 
sută de paşi, se auziră râsete voioase prieteneşti. 

— l-auzi, ce mai larmă-i la a cincea! spuse un soldat. Şi ce 
de-a mai norod! 

Unul se ridică şi se duse la compania a cincea. 

— Să mori de râs, nu altceva! Spuse el, întorcându-se. Au 
doi franţuji cu ei. Unul e îngheţat tun, dar celălalt are coraj, 
nevoie mare! Cântă cântece de-ale lui... 

— Zău? Păi, să mergem să vedem şi noi... 

Câţiva soldaţi o porniră spre compania a cincea. 

IX. 

COMPANIA A CINCEA ÎŞI întinsese tabăra chiar la 
marginea pădurii. Un foc uriaş ardea între nămeţi, 
luminând puternic ramurile copacilor împovărate de 
chiciură. 

Pe la miezul nopţii, soldaţii companiei a cincea auziră prin 
pădure paşi scârţâind pe zăpadă şi trosnet de vreascuri. 

— Ursul, băieţi! Spuse un soldat. 


Toţi îşi ridicară capetele; traseră cu urechea şi, din 
pădure, în lumina vie a focului, se iviră, proptindu-se unul 
pe altul, două siluete omeneşti, îmbrăcate ciudat. 

Erau doi francezi care se ascunseseră în pădure. Rostind 
cu voci răguşite ceva, într-o limbă de neînțeles pentru 
soldaţi, se apropiară de foc. Unul era mai înalt de statură, 
avea chipiu de ofiţer şi părea cu totul vlăguit. Ajuns lângă 
foc, voi să se aşeze jos, dar căzu grămadă la pământ. 
Celălalt, un soldat mic şi îndesat, îmbrobodit până pe sub 
fălci cu o basma, era mai în putere. Îşi ridică tovarăşul şi 
spuse ceva, arătând la gură. Soldaţii îi înconjurară pe cei 
doi francezi, aşternură bolnavului o manta şi le aduseră 
amândurora caşa şi votcă. 

Ofiţerul francez cel părăsit de puteri era Ramball, iar omul 
legat la cap cu basma era Morel, ordonanța lui. 

Când îşi bău votca şi înfulecă o gamelă de caşa, pe Morel îl 
apucă deodată o veselie bolnăvicioasă şi prinse să turuie din 
gură, adresându-se soldaţilor care nu înțelegeau boabă. 
Ramball nu vru să mănânce. Stătea întins la foc, sprijinit 
într-un cot, şi se uita pierdut, cu ochii înroşiţi, la soldaţii 
ruşi. Din când în când gemea prelung şi iarăşi rămânea 
tăcut. Morel, tot arătând la umerii lui Ramball, le dădu să 
înţeleagă ruşilor că era vorba de un ofiţer şi că avea nevoie 
de căldura. Un ofiţer rus, care venise şi el la foc, trimise la 
colonel să-l întrebe dacă vrea să ia cu el în izbă un ofiţer 
francez, ca să se încălzească, şi când cel trimis se întoarse 
şi-i spuse lui Ramball să se ducă, el se ridică şi voi să umble, 
dar se clătină şi ar fi căzut, de bună seamă, dacă un soldat 
de lângă el nu l-ar fi susţinut. 

— Ce-i? Nu cumva eşti achitat? Spuse în bătaie de joc un 
soldat, făcând cu ochiul la adresa lui Ramball. 

— Măi, prostule! Ce nu-ţi ţii leoarba? Ia uite ce mojic! Zău, 
adevărat mojic! Se auziră din mai multe părţi mustrări la 
adresa celui ce glumise. 

Îl înconjurară pe Ramball şi doi inşi îl luară pe braţele lor 
încrucişate şi plecară cu el spre izba colonelului. Ramball îi 


luă de după ceafă şi, în timp ce era purtat pe sus, rosti, 
tânguindu-se: 

— Oh, mes braves, oh, mes bons, mes bons amis! Voila des 
hommes! Oh, mes braves, mes bons amis! 942 Şi ca un copil 
îşi lăsă capul pe umărul unui soldat. 

În vremea asta, rămas în mijlocul soldaţilor, Morel fu 
aşezat pe locul cel mai bun, şi toţi se strânseră în jurul lui. 
Franţuzul acesta mic şi îndesat se legase cu o basma, ca 

femeile, peste chipiu, şi era îmbrăcat cu o caţaveică 
femeiască, îmblănită. Ochii îi erau umflaţi şi-i lăcrimau. 
Cherchelit se vede, îl luase de după gât pe soldatul cel mai 
apropiat de dânsul şi începu să cânte cu o voce frântă, 
răguşită, un cântec franțuzesc. Soldaţii, privindu-l, se 
ţineau cu mâinile de burtă de atâta râs. 

— la mai zi-i, mai zi-i cum îi? Pe loc, mi ţi-l şi-nvăţ. Cum 
ziceai? spuse glumeţul pe care-l luase Morel pe după gât. 

Vive Henri quatre! 

Vive ce roi vaillant! 

Cânta Morel, făcând cu ochiul. 

Ce diable a quatre... 

— Vivarica! Vif seruvaru! Sidiablaca... repetă soldatul, 
dând din mâini şi, într-adevăr, prinsese melodia. 

— Văzut-ai ce uşor? Hă-hă-hă-hă-hă! izbucniră din toate 
părţile râsete zgomotoase de veselie. 

Morel hohotea şi el, strîmbându-se de râs. 

— Hai, dă-i drumul mai departe, zi-i! 

Qui eut le triple talent. 

De boire, de battre, Et d'etre un vert galant...943 

— Şi asta-i straşnic. Hai, Zaletaev! E rândul tău! 

— Chiu... rosti cu greutate Zaletaev. Chiu-iu-iu, repetă el, 
țuguindu-şi cu grijă buzele, letriptala, de bu, de ba e 
detravagala, izbuti el să ducă până la capăt cântecul. 

— Of, straşnic! Aşa, măi franţuzule! Oh... hă-hă-hă-hă! Ce 
zici, vrei să mai mănânci ceva? 

— Mai daţi-i din caşa ceea, băieţi; aşa-i când te-a răzbit o 
dată foamea: nu te mai saturi cu una cu două. 


Îi mai aduseră o dată caşa şi Morel, râzând, începu să 
înfulece din a treia gamelă. Zâmbete de veselie străluceau 
pe feţele soldaţilor tineri care se uitau la el. Soldaţii bătrâni, 
socotind că nu se face să-şi piardă ei vremea cu asemenea 
fleacuri, rămăseseră întinşi de partea cealaltă a vetrei, dar, 
din când în când, tot se mai ridicau şi ei în coate şi se uitau, 
surâzând, la Morel. 

— Ia, îs şi ei oameni! Spuse unul dintr-înşii, înfăşurându-se 
mai strâns în manta. Şi pelinul tot din rădăcina lui creşte! 

— Oof! Doamne, Doamne! Ce cer senin, ce de-a mai stele! 
Are să dea un ger... 

Pe urmă, liniştea puse stăpânire pe toate. 

Stelele, parcă ştiind că acum nu le mai vede nimeni, 
începură să se zbenguiască pe negrul cerului. Aci se 
aprindeau mai tare, aci îşi mai stingeau din foc, aci 
tremurau; păreau că-şi şoptesc bucuroase, dar în taină, 
ceva între ele. 

X. 

TRUPELE FRANCEZE SE topeau uniform, în progresie 
aritmetică directă. lar trecerea Berezinei, de care s-a scris 
atât, a fost doar una dintre etapele intermediare ale 
distrugerii armatei franceze şi nicidecum episodul decisiv al 
campaniei. Dacă despre Berezina s-a scris atâta şi se mai 
scrie încă, faptul se explică, în ce-i priveşte pe francezi, 
doar prin aceea că pierderile uniforme suferite până atunci 
de armata franceză au sporit brusc din cauza ruperii 
podului peste Berezina, grupându-se instantaneu într-un 
unic spectacol tragic, care a rămas în memoria tuturor, iar 
dinspre partea ruşilor, cauza pentru care s-a scris şi s-a 
vorbit atâta de acest episod este doar faptul că undeva, 
departe de teatrul de luptă, la Petersburg, fusese alcătuit 
un plan (tot al lui Pfuel) pentru prinderea lui Napoleon într- 
o cursă strategică, la râul Berezina. Toată lumea a fost 
încredinţată că lucrurile se vor întâmpla pe teren întocmai 
ca în plan şi, din pricina asta, toţi au rămas la părerea că 
doar trecerea Berezinei a însemnat pieirea armatei 


franceze. În realitate, pierderile în tunuri şi oameni suferite 
la trecerea Berezinei au fost cu mult mai puţin catastrofale 
decât acelea de la Krasnoe, cum arată şi cifrele. 

Unica însemnătate a trecerii Berezinei stă în faptul că 
prilejul acesta a dovedit în chip evident şi neîndoielnic 
falsitatea tuturor planurilor de a tăia drumul armatei 
franceze şi a îndreptăţit singura acţiune posibilă, felul de a 
lupta cerut de Kutuzov, care consta doar în urmărirea 
inamicului. Gloata francezilor fugea din ce în ce mai iute, 
fugea din toate puterile, spre ţinta ei. Fugea ca o fiară 
rănită şi nu-i puteai sta în drum. Acest lucru îl demonstra 
nu atât organizarea trecerii râului Berezina, cât ceea ce se 
întâmpla pe poduri. Când erau rupte podurile, soldaţii 
neînarmaţi, locuitorii din Moscova, femeile cu copii, care se 
aflau în convoaiele francezilor, toţi, sub impulsul inerţiei, nu 
se predau, ci fugeau înainte cu bărcile, prin apa prinsă de 
gheţuri. 

Era o tendinţă foarte raţională. Situaţia, atât a fugăriţilor, 
cât şi a urmăritorilor, era la fel de rea. Rămânând între ai 
săi, fiecare ins aflat în nenorocire se baza pe sprijinul 
tovarăşului, pe locul bine determinat pe care îl ocupa între 
ai lui. Dacă însă s-ar fi predat ruşilor, situaţia mizerabilă în 
care se aflau nu s-ar fi îmbunătăţit, dar ar fi rămas la coadă 
în ce priveşte distribuirea celor necesare pentru 
satisfacerea cerinţelor vieţii. Francezii nu mai aveau nevoie 
să primească informaţii sigure cu privire la faptul că 
jumătate dintre prizonierii cu care ruşii nu mai ştiau ce să 
facă, oricât ar fi dorit să-i salveze, piereau de foame şi de 
frig; ei simțeau că nu putea fi altfel. Nici comandanții ruşi 
cei mai miloşi şi mai francofili şi nici chiar francezii militari 
în slujba ruşilor nu puteau face nimic pentru prizonieri. Pe 
francezi îi ucidea mizeria în care se afla însăşi armata rusă. 
Era cu neputinţă să iei pâinea şi hainele unor soldaţi 
flămânzi de care ţara avea trebuinţă, ca să le dai 
francezilor, care nu erau nici periculoşi, nici urâţi, nici 


vinovaţi, ci, pur şi simplu, netrebuincioşi. Unii au făcut chiar 
şi asta, dar n-au fost decât excepţii. 

În urmă era pieirea sigură; în faţă - speranţa. Corăbiile 
fuseseră arse; nu exista altă scăpare decât fuga generală şi 
în această fugă îşi puneau francezii toate puterile. 

Cu cât fugeau francezii mai departe, cu cât rămăşiţele 
armatei lor deveneau mai vrednice de plâns - mai ales după 
trecerea Berezinei, moment în care, conform planului de la 
Petersburg, se puseseră mari nădejdi - cu atât se aprindeau 
şi pasiunile comandanților ruşi, care se învinuiau unii pe 
alţii şi cu toţii îl învinuiau mai ales pe Kutuzov. Ei mizau pe 
faptul că nereuşita planului petersburghez cu privire la 
Berezina avea să fie pusă în spinarea lui şi, de aceea, 
nemulţumirea faţă de el, disprețul şi ironiile la adresa lui se 
manifestau din ce în ce mai aprig. Dispreţul şi ironiile 
acestea se manifestau, e de la sine înţeles, într-o formă 
politicoasă, într-o formă care nu-i dădea lui Kutuzov 
îndreptăţire să întrebe de ce anume lucru îl învinuiau. Cu 
el, nimeni nu vorbea serios; în timp ce i se dădeau rapoarte 
şi i se cereau dispoziţiuni, toţi îşi luau un aer de oameni 
obligaţi să îndeplinească o tristă ceremonie, dar când era 
cu spatele la ei, îşi făceau cu ochiul şi căutau să-l înşele la 
fiecare pas. 

Pentru toţi aceşti oameni, tocmai fiindcă nu-l puteau 
înţelege, era dinainte ştiut că nu aveau ce vorbi cu 
bătrânul; că el nu le va putea niciodată pătrunde toată 
profunzimea de gândire a planurilor lor; că nu aveau de 
aşteptat de la el alt răspuns decât frazele lui obişnuite (căci 
lor li se păreau spusele lui fraze goale): despre podul de 
aur, despre imposibilitatea de a duce războiul dincolo de 
graniţe cu cete dezorganizate şi aşa mai departe. Toate 
acestea le mai auziseră de la el. Şi tot ce spunea el: de 
pildă, că trebuiesc aşteptate pe loc proviziile, că oamenii 
sunt desculți, toate acestea erau atât de simple, şi tot ce 
propuneau ei era atât de complex şi de inteligent, încât 
rămânea evident pentru ei faptul că el, Kutuzov, nu era 


decât un bătrân prost, iar ei nişte conducători de oşti 
geniali, dar lipsiţi de putere. 

Mai cu seamă după joncţiunea armatei lui Kutuzov cu 
aceea a lui Wittgenstein, strălucitul amiral şi erou al 
Petersburgului, această stare de spirit şi aceste bârfeli din 
sferele comandamentului suprem atinseră culmea. Kutuzov 
vedea toate acestea, dar ofta şi ridica din umeri. O singură 
dată doar, după Berezina, el s-a supărat şi i-a scris lui 
Benigsen, care trimisese un raport personal împăratului, 
următoarea scrisoare: „Având în vedere accesele morbide 
de care suferiţi, binevoiţi, excelenţă, ca la primirea 
prezentei, să plecaţi la Kaluga, unde veţi aştepta mai 
departe ordine şi misiuni de la majestatea-sa imperială 

Dar în urma îndepărtării lui Benigsen, în mijlocul armatei 
veni marele duce Konstantin Pavlovici, care făcuse prima 
parte a campaniei şi fusese îndepărtat de Kutuzov. Marele 
duce, venind acum pe front, îi comunică acestuia că 
suveranul era nemulţumit de slabele succese ale armatei şi 
de încetineala mişcărilor ei. Suveranul avea de gând să vină 
el însuşi, dintr-o zi în alta, în mijlocul armatei. 

Şi bătrânul acesta, tot atât de încercat în ale vieţii de curte 
ca şi în ale războiului, acest Kutuzov care, în luna august a 
aceluiaşi an, fusese ales comandant suprem împotriva 
voinţei împăratului, omul care-l îndepărtase din calea lui pe 
ţarevici şi pe marele duce, omul care, cu de la sine putere şi 
împotriva aceleiaşi voințe împărăteşti, prescrisese 
părăsirea Moscovei, acelaşi Kutuzov înţelese dintr-o dată că 
vremea lui trecuse, că rolul lui se încheiase şi că nu mai 
deţinea puterea imaginară cu care fusese învestit. Şi nu 
numai din relaţiile cu curtea pricepu el acest lucru. Pe de o 
parte, el vedea că operaţiile militare, adică acţiunea în care 
el jucase un rol, se încheiaseră, şi simţea că-şi împlinise 
misiunea. Pe de altă parte, trupul lui bătrân începuse să 
simtă oboseala şi nevoia odihnei fizice era imperioasă. 

În ziua de 29 noiembrie, Kutuzov intră în Wilna, draga lui 
Wilna, cum spunea el. De două ori în cursul carierei sale, 


LIA 


Kutuzov fusese aici guvernator. La Wilna, oraş bogat şi 
scăpat teafăr din război, pe lângă confortul de care fusese 
atât amar de vreme lipsit, Kutuzov îşi mai găsi vechii 
prieteni şi amintirile. Şi, întorcându-şi brusc faţa de la toate 
treburile militare şi de stat, se cufundă - atât cât îi 
îngăduiau pasiunile care clocoteau în jurul lui - într-o viaţă 
tihnită şi confortabilă, ca şi cum tot ce se întâmplase acum 
şi tot ce mai avea să se întâmple încă în lumea istoriei pe el 
nu-l privea câtuşi de puţin. 

Ciceagov, unul dintre cei mai înflăcăraţi adepţi ai planului 
de a-l tăia şi de al da peste cap pe inamic, Ciceagov care, la 
început, voise să facă o diversiune în Grecia, apoi în 
Varşovia, dar care nu voise cu nici un preţ să se ducă acolo 
unde i se ordonase, Ciceagov, cunoscut pentru îndrăzneţul 
limbaj pe care şi-l permitea faţă de împărat, Ciceagov care 
se consideră binefăcătorul lui Kutuzov fiindcă în 18611, când 
fusese trimis, independent de Kutuzov, pentru încheierea 
păcii cu Turcia, văzând că pacea fusese încheiată, 
recunoscuse în faţa împăratului că tot meritul era al lui 
Kutuzov; acest Ciceagov îi ieşi cel dintâi întru întâmpinare, 
îmbrăcat în uniformă de marinar, cu stiletul la şold şi şapca 
sub braţ, la castelul din Wilna, în care Kutuzov urma să 
locuiască, şi-i dădu, odată cu raportul curent, cheile 
oraşului. În toate gesturile lui Ciceagov, care ştia de 
învinuirile puse în spinarea lui Kutuzov, se manifesta în cel 
mai înalt grad amestecul de dispreţ şi de respect pe care îl 
au tinerii faţă de bătrânii ajunşi în mintea copiilor. 

Stând de vorbă cu Ciceagov, Kutuzov îi spuse, printre 
altele, că trăsurile cu serviciile de masă ale lui Ciceagov, 
care-i fuseseră capturate de francezi la Borisov, sunt intacte 
şi că îi vor fi restituite. 

— C'est pour me dire que je n'ai sur quoi manger... Je 
puis, au contraire, vous fournir de tout dans le cas meme ou 
vous voudriez donner des dâners! 944 izbucni Ciceagov, 
voind, cu fiecare cuvânt rostit, să se justifice, presupunând 
prin aceasta că şi pe Kutuzov îl preocupau tot aceleaşi griji. 


Kutuzov surâse, cu surâsul său fin şi pătrunzător şi, 
ridicând din umeri, răspunse: 

— Ce n'est que pour vous dire ce que je vous dis.945 

La Wilna, Kutuzov, împotriva voinţei împăratului, opri 
marşul celei mai mari părţi din armată. După spusele celor 
din imediata lui apropiere, cât timp stătu la Wilna el decăzu 
grozav şi puterile îi scăzură mult. Nu-i făcea nici o plăcere 
să-şi vadă de treburile armatei, lăsase totul pe seama 
generalilor săi şi, în aşteptarea împăratului, se dedase unei 
vieţi de distracţii. 

Plecat în ziua de 7 decembrie de la Petersburg, împreună 
cu suita sa - contele Tolstoi, prinţul Volkonski, Arakceev şi 
alţii - împăratul ajunse în ziua de 11 decembrie la Wilna şi 
se duse, chiar cu săniile cu care făcuse drumul, de-a dreptul 
la castel. Cu tot gerul puternic, în curtea castelului era 
aşteptat de vreo sută de generali şi ofiţeri de stat-major, în 
ţinută de mare ceremonie, şi de o gardă de onoare din 
regimentul Semionovski. 

Un curier, apropiindu-se de castel într-o sanie trasă de trei 
cai numai spume, strigă: „Vine!” Konovniţân se repezi în 
holul castelului pentru a-l înştiinţa pe Kutuzov, care aştepta 
în odăiţa portarului. 

După câteva clipe apăru pe peron, legănându-se, trupul 
gras şi mare al bătrânului Kutuzov. Era îmbrăcat în mare 
ţinută, cu pieptul acoperit de decoraţii şi cu pântecul strâns 
cu o eşarfă. Îşi puse reglementar chipiul în cap, îşi trase 
mănuşile pe mâini şi, după ce cobori cu greu, într-o rână, 
treptele peronului, întinse mâna după raportul pregătit 
pentru a fi predat împăratului. 

Zarvă, şoapte, încă o troică în zbor nebun şi privirile se 
pironiră toate asupra unei sănii ce venea în goana cailor şi 
în care se şi putea desluşi chipul împăratului alături de al 
lui Volkonski. 

Toate acestea îl făcură pe bătrânul general să se simtă 
deodată cuprins, dintr-o obişnuinţă veche de peste cincizeci 
de ani, de o tulburare fizică; se pipăi repede, îngrijorat, îşi 


potrivi chipiul şi, în clipa în care împăratul cobori din sanie 
şi ridică ochii spre el, Kutuzov prinse dintr-o dată inimă, luă 
poziţia de drepţi, îi înmână raportul şi începu să vorbească 
cu vocea lui domoală şi linguşitoare. 

Împăratul îl măsură cu o privire grăbită din cap până în 
picioare, încruntându-se o clipă; dar, biruindu-şi pe dată 
impulsurile, se apropie şi, cuprinzându-l cu braţele, îl 
strânse la piept pe bătrânul general. Şi iarăşi, după o veche 
obişnuinţă de a-şi corela impresiile cu vreun gând ce-i era 
scump, această îmbrăţişare îl făcu pe Kutuzov, ca de obicei, 
să se simtă mişcat, şi icni a plâns. 

Împăratul primi salutul ofiţerilor şi al gărzii din regimentul 
Semionovski şi, strângând iarăşi mâna bătrânului, intră cu 
el în castel. 

Rămas între patru ochi cu comandantul suprem, împăratul 
îşi arătă nemulţumirea pentru încetineala cu care era 
întreprinsă urmărirea inamicului, ca şi pentru greşelile de 
la Krasnoe şi Berezina, şi-i împărtăşi vederile sale asupra 
unei viitoare campanii peste hotare. Kutuzov nu făcu nici 
obiecţii, nici vreo remarcă. Expresia aceea de supunere 
stupidă cu care ascultase ordinele împăratului cu şapte ani 
în urmă, pe câmpul de la Austerlitz, se întipări şi acum pe 
chipul său. 

Când Kutuzov, ieşind din cabinet, străbătea cu paşi grei şi 
şovăitori şi cu capul în piept marele salon, un glas îl opri: 

— Serenissime! Spuse cineva. 

Kutuzov înălţă capul şi se uită mult timp în ochii contelui 
Tolstoi, care, în mână cu o tăviţă de argint pe care se afla un 
obiect mic, se oprise în faţa lui. La început, Kutuzov păru că 
nu înţelege despre ce era vorba. Apoi, deodată, parcă se 
dezmetici; un zâmbet abia perceptibil îi tremură o clipă pe 
obrazul puhav şi, înclinându-se adânc. Respectuos, luă 
obiectul de pe tăviţă. Era ordinul Sfântul Gheorghe, clasa 
întâi. 

XI. 


A DOUA ZI, FELDMAREŞALUL dădu o masă, urmată de 
bal, care fu onorată de prezenţa împăratului. Kutuzov 
primise ordinul sfântul Gheorghe, clasa întâi; împăratul îi 
făcea onoarea cea mai înaltă; dar nemulţumirea 
suveranului faţă de comandantul suprem nu mai era pentru 
nimeni o taină. Convenienţele trebuiau respectate şi 
împăratul cel dintâi dădu exemplu în acest sens; dar toţi 
ştiau că bătrânul greşise şi că nu mai era bun de nimic. 
Când, la intrarea împăratului în sala de bal, Kutuzov, după 
un vechi obicei instaurat pe vremea Ecaterinei, porunci să 
se plece la picioarele suveranului câteva drapele capturate, 
împăratul se încruntă nemulţumit şi rosti ceva; unii 
pretindeau că ar fi spus: „Bătrân comediant!” 

Nemulțumirea împăratului faţă de Kutuzov spori de când 
venise la Wilna, mai ales din pricină că acesta nu voia sau 
nu putea să priceapă importanţa campaniei ce le stătea în 
faţă de aici înainte. 

Când a doua zi dimineaţa împăratul spuse unui grup de 
ofiţeri care-l înconjurau: „Aţi salvat nu numai Rusia, ci 
întreaga Europă!” toţi înţeleseră, încă de pe atunci, că 
războiul nu se isprăvise. 

Kutuzov singur nu voia să înţeleagă acest lucru şi îşi 
spunea deschis părerea, afirmând că un nou război nu 
poate să îmbunătăţească situaţia Rusiei şi să-i mărească 
gloria şi că nu poate avea altă urmare decât să-i 
înrăutăţească situaţia şi să ştirbească ceva din această cea 
mai înaltă treaptă a gloriei, pe care, după părerea lui, şi-o 
câştigase Rusia. El îşi dădea osteneala să demonstreze 
împăratului imposibilitatea de a recruta noi trupe; vorbea 
despre situaţia grea în care se găsea populaţia, despre 
posibilitatea unui eşec şi altele la fel. 

În această stare de spirit, feldmareşalul apărea, fireşte, ca 
o piedică şi o frână în calea războiului ce trebuia să urmeze. 
Pentru evitarea ciocnirilor cu bătrânul, se oferi de la sine 
soluţia ca, întocmai aşa cum se procedase la Austerlitz şi cu 

Barclay, la începutul acestui război, să i se ia treptat 


comandantului suprem puterea, fără să fie jignit în chip 
inutil şi fără să i se spună de-a dreptul, şi să fie trecută în 
mâinile împăratului însuşi. 

În acest scop, statul-major fu încetul cu încetul înnoit şi 
toată puterea reală a statului-major al lui Kutuzov fu 
anihilată, pentru a fi transmisă împăratului. Toll, Konovniţân 
şi Ermolov primiră alte însărcinări. Despre bătrâneţea şi 
sănătatea şubrezită a feldmareşalului vorbea în gura mare 
toată lumea. 

Era neapărat necesar ca sănătatea lui să fie şubredă 
pentru a se putea transmite puterea celui care-i lua locul. Şi 
sănătatea lui era, într-adevăr, şubredă. 

Pe cât de firesc şi de simplu trecuse Kutuzov treptat, din 
Turcia la visteria Petersburgului pentru a recruta 
miliţionari şi, de aici, în fruntea armatei, tocmai atunci când 
devenise imperios necesar, pe atât de firesc, de treptat şi de 
simplu apăru în locul lui, acum, când rolul lui Kutuzov se 
încheiase, un om nou, omul cerut de moment. 

Războiul din anul 1812 trebuia să aibă, pe lângă 
importanţa lui naţională, scumpă inimii poporului rus, şi o 
altă importanţă, una europeană. 

Mişcării de popoare dinspre apus spre răsărit trebuia să-i 
urmeze o mişcare a popoarelor de la răsărit la apus şi 
pentru acest nou război era nevoie de alt comandant, care 
să aibă alte însuşiri decât Kutuzov, alte concepţii, care să fie 
mânat de alte imbolduri. 

Alexandru I era la fel de necesar pentru punerea în 
mişcare a popoarelor de la răsărit la apus şi pentru 
restabilirea hotarelor între popoare, pe cât de necesar 
fusese Kutuzov pentru salvarea şi gloria Rusiei. 

Kutuzov nu pricepea ce însemna Europa, echilibrul, 
Napoleon. El nu putea înţelege aşa ceva. Reprezentantul 
poporului rus, omul rus în calitate de rus nu mai avea - 
după ce duşmanul fusese nimicit, Rusia eliberată şi ridicată 
pe culmile gloriei - nimic altceva de făcut. Celui care 


întruchipase războiul poporului nu-i mai rămânea decât să 
moară. Şi el muri. 

XII. 

PIERRE, AŞA CUM SE ÎNTÂMPLĂ de cele mai multe ori, 
începu să simtă toată apăsarea lipsurilor fizice şi a 
încordărilor prin care trecuse în captivitate abia atunci 
când şi lipsurile şi încordarea luaseră sfârşit. După 
eliberare, el se duse la Orel şi, a treia zi după ce sosise, 
când tocmai se pregătea să plece la Kiev, se îmbolnăvi şi fu 
nevoit să zacă timp de trei luni la Orel; dăduse peste el, 
cum spuneau doctorii, o febră biliară. Şi, în ciuda faptului 
că doctorii îl tratară, îi luară sânge şi-l îndopară cu 
medicamente, el se însănătoşi. 

Tot ce i se întâmplase, de la eliberare şi până în ziua când 
se îmbolnăvise, nu-i făcuse lui Pierre aproape nici o 
impresie. Nu-şi amintea decât că vremea era mohorâtă şi 
sură, când ploioasă, când cu ninsoare, că simţea înlăuntrul 
trupului oboseală de moarte, că îl dureau picioarele şi 
coastele; îşi mai amintea şi impresia aceea generală de 
nenorocire şi de suferinţă umană; îşi amintea de ofiţerii şi 
de generalii care îl necăjiseră cu curiozitatea lor, punându-i 
tot felul de întrebări; îşi amintea de grija lui continuă de a 
găsi trăsură şi cai şi îşi amintea mai cu seamă, incapacitatea 
lui de a gândi şi de a simţi pe vremea aceea. În ziua 
eliberării văzuse cadavrul lui Petea Rostov. În aceeaşi zi 
aflase că prinţul Andrei trăise încă mai bine de o lună după 
bătălia de la Borodino şi că murise nu demult la Iaroslavl, în 
casa Rostovilor. Tot în acea zi, Denisov, care-i împărtăşise 
ştirea, printre altele, presupunând că Pierre o ştia demult, 
pomenise în cursul discuţiei şi de moartea Helenei. Toate 
acestea lui Pierre i se păruseră atunci doar ciudate. Simţise 
că nu-i în stare să înţeleagă importanţa tuturor acestor 
veşti. Se grăbise doar să plece cât mai repede din locurile 
acelea, unde oamenii se ucideau unii pe alţii, să plece în 
vreun adăpost oarecare, mai liniştit, şi acolo să se 
reculeagă, să se odihnească şi să reflecteze la toate aceste 


lucruri ciudate şi noi, pe care le aflase între timp. Dar nici 
nu ajunse bine la Orel, că se îmbolnăvi. Când îşi veni în fire, 
Pierre văzu lângă patul lui doi dintre oamenii săi, pe Terenti 
şi pe Vaska, veniţi de la Moscova, şi pe vara lui, prinţesa cea 
mare, care, auzind de eliberarea şi boala lui, venise de la 
Eleţ, o proprietate a lui Pierre unde locuia ea, ca să-l 
îngrijească. 

De-abia în timpul convalescenţei, Pierre începu să uite 
încetul cu încetul impresiile ultimelor luni de viaţă, care 
lăsaseră în el deprinderi adânci, şi se obişnui din nou cu 
gândul că, dimineaţa, nimeni nu-l va mai mâna de la spate 
nicăieri, că nimeni n-are să-i mai ia aşternutul cald şi că 
poate fi sigur de prânz, de ceai şi de cină. În vise însă, el se 
mai văzu încă multă vreme în aceleaşi condiţii grele ale 
prizonieratului. 'Tot aşa, puţin câte puţin, el începu să 
priceapă sensul ştirilor pe care le aflase după scăparea din 
captivitate: moartea prinţului Andrei, moartea soţiei sale, 
nimicirea francezilor. 

Sentimentul libertăţii, bucuria acelei libertăţi depline, 
proprie omului, pe care nimic n-o poate răpi firii omeneşti şi 
de care fusese, pentru întâia dată în viaţă, conştient atunci, 
la primul popas, după ieşirea convoiului din Moscova, îi 
umplea iar lui Pierre inima, cât dură convalescenţa. Şi îl 
mira faptul că această libertate interioară, independentă de 
împrejurările vieţii din afară, părea acum să fie dublată cu 
prisosinţă de lux, de libertatea fizică. Se afla acum singur, 
într-un oraş străin, fără cunoscuţi. Nu-i cerea nimeni nimic; 
nu-l trimitea nimeni nicăieri. Avea tot ce-i poftea inima; 
gândurile care-l chinuiseră la infinit altădată, în legătură cu 
soţia lui, dispăruseră şi ele, de vreme ce ea nu mai era. 

— Ah, ce bine! Ce minunat! Îşi spunea Pierre, atunci când i 
se servea masa gata pusă, curată, cu supa aburind îmbietor, 
sau atunci când, noaptea, se întindea în aşternutul curat şi 
moale ori, în sfârşit, atunci când îşi aducea aminte că nici 
nevastă-sa şi nici francezii nu mai erau. Ah, ce bine e, ce 
minunat! Şi după vechiul lui obicei, se întreba singur: dar 


după asta, ce va fi? Ce voi face? Şi îşi răspundea 
numaidecât: nimic. Voi trăi. Ah, ce bine! 

Chiar şi problema care îl chinuise, al cărei răspuns îl tot 
căutase odinioară: scopul vieţii, nu mai exista acum pentru 
el. Acest mult căutat scop al vieţii nu întâmplător dispăruse 
acum şi nici nu dispăruse doar pentru clipa prezentă, ci, 
simţea el, acest scop nu exista şi nici nu putea să existe. Şi 
tocmai această lipsă de scop îi dădea acea bucurie deplină a 
conştiinţei că e liber, care-i făcea fericirea în clipa aceea. 

El nu mai avea scop, fiindcă avea acum credinţa - nu 
credinţa în cine ştie ce dogme, cuvinte sau idei, ci credinţa 
în Dumnezeul cel viu, care poate fi simţit în orice clipă. 
Odinioară, îl căutase în ţelurile pe care şi le propunea. 
Această căutare de scopuri fusese numai căutarea lui 
Dumnezeu şi, deodată, în prizonierat, el află, nu prin 
cuvinte, nu prin raționamente, ci prin simţirea nemijlocită, 
ceea ce îi spusese dădaca demult, că Dumnezeu e aici, 
lângă noi, pretutindeni. În prizonierat, el descoperi că 
Dumnezeu, cel pe care-l avea în el Karataev, e cu mult mai 
mare, mai nemărginit şi mai de nepătruns decât acela pe 
care masonii îl numesc Arhitect al universului. Încerca 
senzaţia omului care găseşte lucrul căutat chiar la picioare, 
când el îşi încordase privirile să scruteze depărtările şi 
zarea. El, toată viaţa lui, privise undeva, pe deasupra 
capetelor celor ce-l înconjurau, când, de fapt, n-avea nevoie 
să se uite decât în preajmă. 

Nu ştiuse până acum să vadă acel ceva mare, nepătruns şi 
infinit, în nici un lucru. Simţise doar că trebuia să existe pe 
undeva şi-l căutase. În tot ce era apropiat şi lesne de înţeles 
el văzuse numai mărginirea, meschinăria, banalul, lipsa de 
sens. Se înarmase cu ocheanul raţiunii, cu care privea 
departe, acolo unde aceste meschinării şi banalităţi, 
pierdute în ceața depărtării, i se păreau măreţe şi infinite 
doar fiindcă nu se mai vedeau limpede. Aşa i se păruse viaţa 
europeană, politica, masoneria, filosofia, filantropia. Dar 
chiar şi în clipele pe care el le considera ca pe o slăbiciune a 


lui, raţiunea tot îi pătrundea în depărtările acestea, şi vedea 
şi acolo aceeaşi meschinărie, banalul şi lipsa de sens. Acum 
însă învățase să vadă măreţia, veşnicia şi nemărginirea în 
toate şi, de aceea, era firesc ca, pentru a le vedea, pentru a 
se bucura de contemplarea lor, să arunce ocheanul cu care, 
odinioară, privise pe deasupra capetelor lumii şi să 
contemple voios în jurul său viaţa mereu reînnoită, viaţa de 
necuprins, fără margini, veşnic plină de măreție. Şi cu cât 
privea mai de aproape, cu atât era mai fericit şi mai 
împăcat. Groaznica întrebare, care îi destrăma odinioară 
tot ce judecata lui construia, întrebarea: „pentru ce?” nu 
mai exista acum. Acum, la întrebarea „pentru ce?” în 
sufletul său se găsea veşnic pregătit răspunsul simplu: 
pentru că există Dumnezeu, acel Dumnezeu fără voinţa 
căruia nici un fir de păr nu se clinteşte pe capul omului. 

XIII. 

PIERRE NU SE SCHIMBASE aproape deloc ca înfăţişare. 
Arăta întocmai cum arătase şi înainte şi, întocmai ca şi 
înainte, era tot distrat şi părea preocupat nu de ceea ce îi 
stătea sub ochi, ci de ceva cu totul personal, deosebit. 
Diferenţa între starea lui de odinioară şi cea de acum 
consta în faptul că, altădată, când uita ce i se spunea şi ce 
avea sub ochi, el îşi încrunta chinuitor fruntea, ca şi cum ar 
fi încercat şi n-ar fi izbutit să vadă lămurit ceva care se afla 
undeva, departe de el. Şi acum uita ce i se spunea, sau ce 
avea sub ochi, dar acum asculta ce i se spunea şi se uita la 
ceea ce-i stătea în faţă cu un zâmbet abia perceptibil şi 
parcă ironic, deşi se vedea cât de colo că el vedea şi auzea 
cu totul altceva. Altădată el părea, deşi om bun, nefericit, 
ceea ce făcea ca oamenii să se îndepărteze, fără să vrea, de 
dânsul. Acum, în jurul buzelor îi flutura mereu zâmbetul 
bucuriei de a trăi şi în ochii lui strălucea simpatia faţă de 
oameni şi întrebarea dacă şi ei sunt mulţumiţi ca şi el. Şi 
oamenii se simțeau bine în prezenţa lui. 

Altădată vorbea mult, se înfierbânta în timp ce vorbea şi 
nu prea asculta ce spuneau ceilalţi. Acum rareori se 


întâmpla să fie furat de discuţie şi ştia să asculte, aşa că 
oamenii îi dezvăluiau cu plăcere până şi cele mai intime 
gânduri. 

Prinţesa cea mare, care nu-l iubise niciodată pe Pierre şi 
simţise faţă de el de-a dreptul duşmănie când, după 
moartea bătrânului conte, se văzuse obligată faţă de vărul 
ei, simţi, spre ciuda şi mirarea ei, nu mult după ce sosi la 
Orel, unde venise cu gândul ca să-i arate lui Pierre că, 
oricât de ingrat era el, socotise de datoria ei să vină să-l 
îngrijească - simţi curând că-l iubeşte. Pierre nu căutase în 
nici un chip să-i câştige bunăvoința. O privea doar cu 
curiozitate. Altădată, ea simţea în privirile vărului său, 
îndreptate spre dânsa, indiferenţă şi ironie, şi atunci, 
întocmai ca şi faţă de ceilalţi oameni, ea se închidea în ea 
însăşi şi îşi arăta numai latura aspră a caracterului; acum, 
dimpotrivă, ea simţea că Pierre pătrunsese parcă în 
adâncul cel mai tainic al vieţii ei şi, încetul cu încetul, la 
început cu neîncredere şi pe urmă cu recunoştinţă, începu 
să-i dezvăluie laturile bune ale sufletului ei, tăinuite până 
atunci. 

Omul cel mai viclean şi tot n-ar fi izbutit să se strecoare cu 
mai multă dibăcie în sufletul prinţesei, să-i câştige 
încrederea, prin redeşteptarea amintirilor din anii cei mai 
frumoşi ai tinereţii ei, faţă de care îşi arăta simpatia. În 
realitate, toată viclenia lui Pierre consta doar în faptul că el 
căutase o satisfacţie proprie, trezind în sufletul prinţesei, 
înrăit, rece şi mândru în felul său, sentimente omeneşti. 

„Da, el e om foarte, foarte bun, atunci când nu se află sub 
înrâurirea unor oameni răi, ci a unor oameni ca mine”, îşi 
spunea prinţesa. 

Schimbarea ce se petrecuse cu Pierre fu observată, în felul 
lor, şi de servitorii lui, Terenti şi Vaska. Ei găseau că 
stăpânul devenise mult mai simplu. Adeseori, Terenti, după 
ce-şi dezbrăca stăpânul şi, cu cizmele şi hainele în mână, îi 
ura noapte bună, îşi mai făcea de lucru, aşteptând să vadă: 
nu cumva intră boierul în vorbă cu el? Şi, de cele mai multe 


ori, Pierre îşi reţinea servitorul, pricepând că lui i-ar plăcea 
să mai stea de vorbă. 

— Ei, ia spune-mi şi mie... cum vă faceţi voi rost de 
mâncare? Întreba el. 

Şi 'Terenti îşi începea istorisirile despre dezastrul 
Moscovei, despre răposatul conte, şi stătea ceasuri întregi 
aşa, cu hainele pe mână, povestind sau, câteodată, 
ascultând ce povestea Pierre; apoi se retrăgea în 
antecameră cu conştiinţa mângâietoare a apropierii 
sufleteşti dintre el şi boier şi a bunăvoinţei prietenoase a 
stăpânului său faţă de dânsul. 

Doctorul care-l îngrijea pe Pierre şi care-l vizita în fiecare 
zi, în ciuda faptului că, după obiceiul doctorilor, socotea de 
datoria lui să-şi dea aerul unui om a cărui fiecare clipă este 
prețioasă pentru omenirea suferindă, rămânea cu ceasurile 
la Pierre, depănându-i istorisirile lui favorite şi observaţiile 
culese de el despre moravurile pacienţilor în general şi ale 
pacientelor în particular. 

— lată, cu un asemenea om e o plăcere să discuţi, nu-i ca 
ai noştri de aici, din provincie, spunea el. 

La Orel se aflau câţiva ofiţeri francezi, prizonieri, şi 
doctorul îi aduse unul dintre ei, un tânăr italian. 

Ofiţerul acesta începu să-l viziteze des pe Pierre şi 
prinţesa râdea de duioasele sentimente pe care italianul le 
arăta vărului ei. 

Italianul, se vedea cât de colo, nu era fericit decât atunci 
când putea să vină la Pierre ca să stea de vorbă şi să-i 
istorisească despre trecutul lui, despre viaţa lui de acasă, 
despre iubirile lui şi să-şi arate indignarea faţă de francezi 
şi, mai cu seamă, faţă de Napoleon. 

— De v-ar semăna toţi ruşii în cât de mică măsură! Îi 
spunea el lui Pierre. Cest un sacrilege que de faire la 
guerre a un peuple comme le vâtre! 946 Dumneavoastră, 
care aţi avut de suferit atâta din partea francezilor şi n- 
aveţi nici măcar resentimente faţă de ei. 


Pierre câştigase şi dragostea înflăcărată a italianului, tot 
numai prin felul cum ştiuse să scoată la iveală partea cea 
mai bună din sufletul acestuia şi să i-o admire. 

În ultimele zile ale şederii sale la Orel, veni la Pierre 
vechea sa cunoştinţă întru masonerie - contele Villarski - 
acela care, în 1807, îi fusese călăuză în lojă. Villarski era 
acum însurat cu o rusoaică bogată, care avea întinse 
proprietăţi în gubernia Orel, şi el însuşi îndeplinea în oraş o 
funcţie vremelnică în aparatul de aprovizionare a armatei. 

Aflând că Bezuhov e în Orel, Villarski, cu toate că niciodată 
nu-l cunoscuse mai îndeaproape, veni la el cu întregul şir al 
manifestărilor de prietenie şi de apropiere sufletească, pe 
care şi le arată de obicei unul altuia doi oameni care se 
întâlnesc într-un pustiu. Villarski se plictisea la Orel şi era 
fericit să întâlnească pe cineva din cercul lui, un om cu care 
avea după cum i se părea lui, preocupări comune. 

Dar, spre mirarea sa, Villarski observă curând că Pierre se 
ţinea departe de realităţile vieţii şi căzuse, aşa cum îl defini 
el în sinea sa, în apatie şi egoism. 

— Vous vous encroutez, mon cher! 947 îi spunea el. 

Cu toate acestea, alături de Pierre, Villarski se simţea 
acum mai la largul său decât altădată şi nu era zi în care să 
nu vină să-l vadă. Lui Pierre, însă, uitându-se acum la 
Villarski şi ascultându-l, i se părea ciudat şi neverosimil 
gândul că nu prea demult fusese şi el la fel. 

Villarski era om însurat, familist şi foarte ocupat şi cu 
administrarea averii nevesti-si, şi cu funcţia lui, şi cu 
treburile familiale. El socotea că toate aceste ocupaţii nu 
sunt decât nişte obstacole în viaţă şi că toate erau vrednice 
de dispreţ, fiindcă n-aveau de scop decât fericirea 
personală, a lui şi a familiei lui. Preocupări militare, 
administrative, politice şi masonice îi absorbeau tot timpul 
atenţia. Pierre nu se silea să-i schimbe vederile, nu-şi 
îngăduia nici o critică, ci se mulțumea să observe, cu 
obişnuita-i ironie, care era acum mereu calmă şi veselă, 
acest fenomen ciudat, atât de cunoscut lui. 


Datorită relaţiilor sale cu Villarski, cu prinţesa, cu doctorul 
şi cu toţi oamenii pe care-i întâlnea acum, în Pierre se 
dezvoltase o trăsătură nouă care-i câştigase bunăvoința 
tuturor: părerea că fiecare om are putinţa să gândească, să 
simtă şi să vadă lucrurile în felul său, şi convingerea că e cu 
neputinţă să schimbi cu ajutorul cuvintelor părerea cuiva. 
Această legitimă specificitate a fiecărui om care, odinioară, 
îl tulbura pe Pierre şi-l irita, constituia acum punctul de 
plecare al simpatiei şi al interesului lui pentru oameni. 
Deosebirile şi adeseori contradicţia totală dintre ideile 
oamenilor şi viaţa lor sau nepotrivirea dintre ideile lor îl 
înveseleau pe Pierre şi-i trezeau un surâs de blândă ironie. 

În chestiunile practice, Pierre simţi, pe neaşteptate, că 
avea în el un centru de greutate, ceea ce nu avusese până 
acum. Odinioară, orice chestiune bănească - mai cu seamă 
cererile de bani, la care, ca om foarte bogat ce era, se 
vedea prea adeseori expus - îl puneau într-o încurcătură 
fără de ieşire şi-l nedumereau. „Să dau sau să nu dau?” se 
întreba el. „Eu am, iar el are nevoie. Dar celălalt are şi mai 
mare nevoie! Care dintre ei are nevoie mai mare? Ori, 
poate, amândoi or fi mincinoşi?” Şi, din aceste îndoieli, el nu 
găsise, altădată, nici un fel de ieşire, aşa că dădea la toţi, 
atât timp cât avea ce da. În exact acelaşi soi de nedumerire 
îl puneau, altădată, orice chestiuni privitoare la averea lui, 
atunci când unul îi spunea că trebuie să procedeze într-un 
fel, şi altul într-alt fel. 

Acum însă, spre mirarea sa, el găsi că în toate aceste 
probleme nu mai încap nici un fel de îndoieli şi nedumeriri. 
Se manifesta acum în el un arbitru, care hotăra, după 
anumite legi necunoscute lui, ceea ce trebuia şi ceea ce nu 
trebuia făcut. 

Rămăsese la fel de indiferent faţă de chestiunile băneşti ca 
şi odinioară; dar acum ştia în chip neîndoielnic ce trebuia şi 
ce nu trebuia făcut. Primul caz în care se manifestă la el 
acest nou arbitru fu cererea unui colonel francez captiv 
care veni la el şi, după ce-i istorisi vreme îndelungată 


isprăvile sale de vitejie, drept încheiere numai cât nu-i 
pretinse lui Pierre să-i dea patru mii de franci, ca să-i 
trimită acasă nevestei şi copiilor. Pierre îl refuză atât de 
direct şi cu atâta uşurinţă, încât se miră şi el ce simplu şi 
uşor era lucrul care, odinioară, i se păruse din cale-afară de 
greu. Totodată, cu prilejul acestui refuz, el hotări că e 
neapărat necesar să întrebuinţeze un şiretlic, pentru ca, 
plecând din Orel, să-l facă pe ofiţerul italian să ia nişte bani, 
de care, se vedea bine, italianul avea mare nevoie. O nouă 
dovadă pentru Pierre că atitudinea lui faţă de lucrurile 
practice devenise mai hotărâtă fu modul în care rezolvă el 
chestiunea datoriilor soţiei sale şi chestiunea renovării sau 
nerenovării caselor şi vilelor sale din Moscova. 

Sosi la Orel administratorul său principal şi Pierre făcu, 
împreună cu dânsul, calculul general al veniturilor sale, 
care nu mai erau aceleaşi. Incendierea Moscovei îl costase 
pe Pierre, după socoteala administratorului, cam două 
milioane de ruble. 

Ca să-l mângâie de aceste pierderi, administratorul său 
general îi înfăţişă socotelile în aşa fel, încât îi arătă că 
veniturile sale, în ciuda acestor pierderi, nu numai că nu s- 
ar micşora, ci, dimpotrivă, s-ar mări, dacă el ar refuza să 
plătească datoriile rămase de pe urma contesei, plată la 
care el nu putea fi obligat, şi dacă ar renunţa la renovarea 
caselor din Moscova şi a vilei de lângă Moscova, a căror 
întreţinere îl costa optzeci de mii de ruble pe an şi care nu-i 
aduceau nici un venit. 

— Da, da, adevărat, aşa este! Spuse Pierre, zâmbind vesel. 
Da, da! Nimic din toate astea nu-mi trebuie! Distrugerile 
acestea m-au făcut cu mult mai bogat. 


Dar în ianuarie sosi Savelici de la Moscova şi-i spuse cum 
era situaţia în oraş şi la cât se ridica devizul arhitectului 
pentru restaurarea caselor şi a vilei de lângă Moscova, 
vorbind de lucrul acesta ca de un lucru stabilit. Tot atunci, 
Pierre primi scrisori de la prinţul Vasili şi de la alţi cunoscuţi 
din Petersburg. În scrisori se vorbea de datoriile soţiei sale. 
Şi Pierre hotări că planul administratorului, care-i plăcuse 
atât de mult, nu ţinea seama de realitate, şi că trebuia să 
plece la Petersburg ca să termine cu afacerile soţiei lui şi pe 
urmă să-şi restaureze casele din Moscova. De ce trebuia să 
facă aceasta, nu ştia. Dar ştia în chip neîndoielnic că aşa 
trebuia să procedeze. Veniturile sale, ca urmare a acestei 
hotărâri, se micşorară cu trei sferturi. Dar lucrul acesta 
trebuia făcut; o simţea el. 

Villarski urma să plece la Moscova şi Pierre se înţelese cu 
el să călătorească împreună. 

Cât durase convalescenţa sa la Orel, Pierre încercase 
sentimentul bucuriei de a fi liber, viu; şi când, în timpul 
călătoriei, se văzu iar în lumea liberă, când văzu sute de 
figuri, noi, acest sentiment spori şi mai mult. Cât dură 
călătoria, se simţi tot timpul fericit, ca un şcolar în vacanţă. 
Toţi oamenii: surugiul, căpitanul de poştă, mujicii întâlniți 
pe drum sau prin sate, toţi aveau acum pentru el un rost 
nou. Prezenţa şi observaţiile lui Villarski, care deplângea 
necontenit sărăcia, starea de înapoiere faţă de Europa şi 
ignoranţa poporului rus, nu făceau decât să-i înteţească lui 
Pierre sentimentul de bucurie. Acolo unde Villarski vedea 
germenii morţii, Pierre vedea o extraordinară forţă vitală, 
acea forţă care, în mijlocul zăpezilor, pe aceste întinderi 
nesfârşite, susţinea viaţa unui popor întreg, aparte, unic în 
felul lui. Nu-l contrazicea pe Villarski şi, ca şi cum ar fi fost 
de acord cu el (de vreme ce această prefăcută consimţire 
era cel mai simplu mijloc de a evita o discuţie din care nu 
putea ieşi nimic), zâmbea voios, lăsându-l să vorbească. 

XIV. 


AŞA CUM CU GREU NE-AM explica la ce şi încotro dau 
fuga furnicile dintr-un muşuroi sfărâmat - unele dinspre 
muşuroi, târând rămăşiţe, ouă şi cadavre, altele către 
muşuroi - pentru ce dau buzna unele peste altele, de ce se 
iau la întrecere ori la harţă, tot aşa cu greu ne-am putea 
explica pricinile care i-au făcut pe ruşi, după plecarea 
francezilor, să se înghesuiască pe locul care purtase înainte 
numele de Moscova. Dar tot aşa cum, uitându-ne la furnicile 
care mişună în jurul unui muşuroi sfărâmat, oricât de 
distrus ar fi acesta, observăm totuşi, din stăruința 
neclintită, din energia şi din mulţimea nenumărată a 
insectelor harnice care foiesc mereu, că, într-adevăr, totul e 
sfărâmat, în afară de ceva indestructibil, imaterial, ceva 
care constituie toată forţa furnicarului; tot aşa, în 
octombrie, Moscova, în care nu mai existau nici autorităţi, 
nici biserici, nici odoare bisericeşti, nici bogății, nici case, 
continua să fie aceeaşi Moscovă care fusese în august. Totul 
în ea era distrus afară de acel ceva imaterial, dar plin de 
putere şi indestructibil. 

Cauzele care făceau ca oamenii să alerge din toate părţile 
spre Moscova, după ce fusese curățată de duşmani, erau 
dintre cele mai felurite: personale şi, în primele momente 
mai ales, sălbatice, animalice. O singură cauză era 
generală: dorinţa aprigă a tuturor de a ajunge la locul care 
înainte se numise Moscova, ca să-şi desfăşoare acolo 
activitatea. 

Într-o săptămână, numărul locuitorilor Moscovei fu de 
cincisprezece mii, după două săptămâni, de douăzeci şi 
cinci de mii şi, în toamna lui 1813, tot crescând mereu, 
acest număr ajunse la o cifră care întrecea populaţia anului 
1812. 

Primii ruşi care pătrunseră în Moscova fură cazacii unui 
detaşament al lui Wintzingerode, apoi mujicii din satele 
vecine şi unii locuitori fugiţi din Moscova, care stătuseră 
ascunşi prin împrejurimi. Pătrunzând într-o Moscovă numai 
ruine şi găsind-o prădată, ruşii începură şi ei s-o prade. Ei 


continuau opera francezilor. Convoaie ţărăneşti veneau la 
Moscova pentru a lua şi a căra la sate tot ce se mai găsea 
azvârlit printre ruinele caselor şi pe străzi. Cazacii cărau şi 
ei tot ce puteau duce în cantonamentele lor; stăpânii 
caselor strângeau tot ce se găsea prin alte case şi duceau la 
ei, sub cuvânt că era avutul lor. Aşa că, după primii jefuitori, 
urmă al doilea rând, apoi al treilea şi jaful devenea, pe zi ce 
trecea, pe măsură ce numărul jefuitorilor sporea, tot mai 
greu de săvârşit şi lua forme din ce în ce mai bine definite. 

Cu toate că francezii găsiseră Moscova pustie la venirea 
lor, ea era totuşi un oraş viu, care trăia organic şi 
multilateral cu feluritele sale organizaţii comerciale, 
meşteşugăreşti, cu luxul lui, cu instituţiile lui administrative 
şi religioase. Erau forme fără viaţă, dar existau încă. 
Existau bazaruri, prăvălii, magazine, depozite, pieţe, cea 
mai mare parte pline de mărturi; existau fabrici, ateliere; 
existau palate, case bogate, pline de obiecte de lux; existau 
spitale, închisori, instituţii, biserici, catedrale. Cu cât însă îşi 
prelungeau francezii şederea, cu atât aceste forme de viaţă 
orăşenească se distrugeau şi, spre sfârşit, totul se contopise 
într-un imens teren de jaf, lipsit de orice viaţă. 

Jaful francezilor, pe măsură ce se prelungea, distrugea 
atât bogăţiile Moscovei, cât şi forţele jefuitorilor. Jaful 
ruşilor însă, prin care-şi începuseră reocuparea capitalei, 
cu cât se prelungea mai mult şi cu cât numărul jefuitorilor 
era mai mare, cu atât restabilea mai repede bogăţia 
Moscovei şi viaţa regulată a oraşului. 

Pe lângă jefuitori, oameni de toată mâna, împinşi spre jaf 
care de curiozitate, care de obligaţiile slujbei, care de pofta 
de câştig - proprietari, clerici, funcţionari mari şi mici, 
negustori, meseriaşi, mujici - se revărsau din toate 
direcţiile, ca sângele spre inimă, către Moscova. 

După o săptămână, mujicii veniţi cu căruţe goale ca să 
încarce lucruri fură opriţi de autorităţi şi obligaţi să care 
afară din oraş cadavrele. Alţi mujici, auzind de insuccesul 
tovarăşilor lor, veniră la oraş cu grâu, ovăz şi fân, şi 


concurenţa făcu să coboare repede preţurile cerealelor la 
un nivel încă şi mai scăzut decât fusese înainte. Echipe de 
dulgheri, nădăjduind să obţină câştiguri mari, intrau în 
fiecare zi în Moscova şi, la fiecare pas, se durau case din 
nou sau se reparau cele vechi, arse. Negustorii 
redeschideau barăcile, dând avânt comerţului. Prin casele 
nemistuite cu totul de incendiu se instalau birturi şi hanuri. 
Clerul reîncepuse slujbele în multe biserici, care nu 
fuseseră arse. Donatorii începură să înlocuiască obiectele 
bisericeşti jefuite cu altele noi. Funcţionarii îşi înghesuiau în 
odăi mici mesele cu tăblia acoperită de postav şi dulapurile 
pline de acte. Autorităţile superioare şi poliţia hotărâră 
distribuirea bunurilor rămase de pe urma francezilor. 
Proprietarii, în casele cărora erau găsite multe obiecte 
aduse din alte case, se plângeau de nedreptatea ce li se 
făcea prin ridicarea tuturor acestor obiecte şi ducerea lor 
în palatul Granovitaia948; alţii susțineau că francezii 
îngrămădiseră în câte o casă obiecte aduse din case diferite 
şi că, deci, era nedrept să se lase proprietarului toate 
obiectele găsite la el. Unii înjurau poliţia, alţii o mituiau; se 
întocmeau liste de lucruri publice incendiate, cu preţuri 
umflate de zece ori; se cereau ajutoare. Contele Rastopcin 
îşi scria din nou proclamaţiile. 

XV. 

LA SFÂRŞITUL LUI IANUARIE, Pierre ajunse la Moscova şi 
se instală acasă, într-o aripă laterală care rămăsese 
întreagă. Îl vizită pe contele Rastopcin şi pe câţiva 
cunoscuţi care se întorseseră la Moscova, apoi, a treia zi, 
începu să se pregătească în vederea plecării la Petersburg. 
Toţi sărbătoreau victoria; totul clocotea de viaţă în capitala 
care învia din ruine. Toţi se bucurau de întoarcerea lui 
Pierre, toţi voiau să-l vadă, toţi voiau să afle prin ce trecuse. 
Pierre îşi simţea sufletul plin de o pornire prietenească 
deosebită faţă de toţi oamenii pe care-i întâlnea, dar, fără 
voia lui, avea acum, faţă de toată lumea, o atitudine mai 
prudentă, ca să nu se lege prin ceva. La toate întrebările pe 


care i le puneau - importante sau banale - fie că era 
întrebat unde va locui, fie că era întrebat dacă-şi repară sau 
nu casele, ori de-l întreba cineva când pleacă la Petersburg 
şi dacă n-ar vrea să ducă o lădiţă cuiva, el răspundea: da, 
poate, cred, şi aşa mai departe. 

Despre Rostovi auzise că se aflau la Kostroma, iar la 
Nataşa se gândea rareori. Când se gândea totuşi la dânsa, 
gândul acesta îi era doar ca o amintire plăcută, din vremuri 
de demult. Şi se simţea nu numai eliberat de grijile vieţii 
zilnice, ci şi de acest sentiment, de care, cum i se părea 
acum, voise anume el singur să se lase cuprins. 

A treia zi de la sosire, Pierre află de la familia Drubeţkoi că 
prinţesa Maria era şi ea în Moscova. Moartea, suferinţa, 
ultimele zile ale prinţului Andrei îl preocupaseră adesea şi 
începură acum să-i preocupe din nou spiritul. Aflând la 
prânz că prinţesa Maria e în Moscova şi că locuieşte în casa 
ei de pe Vzdvijenka, care scăpase de incendiu, el se duse în 
aceeaşi seară să o vadă. 

În drum spre prinţesa Maria, Pierre se gândi tot timpul 
doar la prinţul Andrei, la prietenia cu dânsul, la diferitele 
lor întâlniri şi, mai ales, la ultima lor întâlnire, cea de la 
Borodino. 

„Să fi murit el oare în starea aceea sufletească de 
încâinoşare în care se afla atunci? Să nu i se fi dezvăluit 
oare, înainte de a muri, sensul vieţii?” se gândea Pierre. Îşi 
aduse aminte apoi de Karataev, de moartea lui şi, fără să 
vrea, începu să facă o comparaţie între aceşti doi oameni, 
atât de deosebiți unul de altul şi totuşi atât de apropiaţi prin 
dragostea pe care o nutrise el faţă de amândoi şi prin faptul 
că amândoi trăiseră şi amândoi muriseră. 

Într-o dispoziţie sufletească dintre cele mai pline de 
gravitate, Pierre se apropie de casa bătrânului prinţ 
Bolkonski. Casa rămăsese întreagă. Se vedeau în ea urme 
de distrugere, dar îşi păstrase specificul. Lacheul bătrân 
care-l întâmpină pe Pierre cu o figură severă, ca şi cum i-ar 
fi dat musafirului de înţeles că, dacă lipsea prinţul, nu 


însemna că s-au schimbat regulile casei, îi spuse că prinţesa 
binevoise să treacă în apartamentele ei şi că primeşte de 
obicei duminicile. 

— Anunţă-mă! Poate că mă va primi, spuse Pierre. 

— Prea bine! Răspunse lacheul. Poftiţi în galeria 
portretelor! 

După câteva minute, lacheul reapăru însoţit de Dessalles. 
Dessalles îi transmise lui Pierre din partea prinţesei că era 
foarte bucuroasă să-l vadă şi că-l roagă, dacă-i iartă lipsa de 
ceremonie, să poftească sus, în apartamentul ei. 

Într-o odăiţă scundă, luminată de o singură lumânare, 
şedea prinţesa şi lângă ea se mai afla o femeie, îmbrăcată în 
rochie neagră. Pierre ştia că lângă prinţesă erau 
întotdeauna domnişoare de companie, dar nu-l interesase 
niciodată să ştie cine sunt ele şi nici nu şi le amintea. „E şi 
asta vreuna dintre domnişoarele ei de companie”, îşi zise el, 
când văzu femeia îmbrăcată în rochie neagră. 

Prinţesa îi ieşi repede întru întâmpinare şi-i întinse mâna. 

— Da, zise ea, uitându-se la faţa lui schimbată, după ce el îi 
sărută mâna, uite că ne-am întâlnit iarăşi! În ultimul timp, el 
mi-a vorbit de multe ori de dumneata, şi îşi mută privirea de 
la Pierre la domnişoara de companie cu un aer de sfială 
care, o clipă, îl surprinse pe Pierre. 

— Am fost atât de bucuroasă aflând că ai fost salvat! 
Singura veste bună din câte am primit noi de atâta vreme. 

Şi iarăşi se uită prinţesa, cu o nelinişte şi mai mare încă, la 
domnişoara de companie, vrând parcă să spună ceva, dar 
Pierre o întrerupse. 

— Vă puteţi închipui că n-am ştiut nimic de dânsul, spuse 
el. Îl socoteam mort. Tot ce puteam afla, aflasem de la alţii, 
veşti de a treia mână. Ştiu numai că a nimerit în casa 
Rostovilor... Ce înseamnă destinul! 

Pierre vorbea repede şi cu însufleţire. Aruncându-şi în 
treacăt ochii pe chipul domnişoarei de companie, văzu o 
privire atentă şi curioasă îndreptată cu prietenie asupra lui 
şi, aşa cum se întâmpla adesea în timpul unei conversații, 


simţi, fără să poată spune de ce, că domnişoara de 
companie în rochie neagră era o fiinţă drăgălaşă, bună, 
minunată, care nu va stingheri deloc conversaţia intimă pe 
care va avea-o cu prinţesa Maria. 

Dar când rosti el cuvintele din urmă, cele cu privire la 
Rostovi, expresia de jenă de pe faţa prinţesei Maria spori. 
Ochii îi fugiră iar de pe chipul lui Pierre la chipul 
domnişoarei în rochie neagră şi spuse: 

— Se poate să n-o cunoşti? 

Pierre se uită încă o dată la chipul palid, fin, la ochii negri 
şi gura ciudată a domnişoarei de companie. Ceva foarte 
familiar, demult uitat şi mai mult decât simpatic, îl privea 
din aceşti ochi atenţi. 

„Dar nu, asta nu e cu putinţă! Îşi zise el. Faţa asta severă, 
slabă, palidă şi îmbătrânită să fie oare a ei? Nu poate fi ea! 
E doar ca o amintire a ei”. Dar prinţesa Maria rosti: 
„Nataşa!” Şi chipul cu ochi atenţi făcu o sforţare să 
zâmbească, zâmbi cu greu, aşa cum se deschide o uşă 
înţepenită, şi din această uşă întredeschisă năvăli deodată, 
învăluindu-l pe Pierre, mireasma fericirii aceleia, demult 
uitată, la care, mai ales acum, el nu se mai gândea deloc. 
Îmbălsămată, învăluitoare, adierea aceasta îl cuprinse cu 
totul. Când ea-i zâmbi, pentru el nu mai rămăsese nici o 
îndoială: era Nataşa, şi el o iubea. 

Chiar din primul moment, Pierre dezvălui, fără să vrea, şi 
Nataşei, şi prinţesei Maria şi, mai ales, îşi dezvălui sieşi, 
taina pe care n-o ştiuse nici el. Se înroşi de bucurie şi de 
durere. Voi să-şi ascundă tulburarea. Dar cu cât încerca mai 
mult să şi-o ascundă, cu atât tulburarea aceasta vorbea mai 
limpede, mai limpede decât cele mai răspicate cuvinte, atât 
pentru el însuşi, cât şi pentru dânsa sau pentru prinţesa 
Maria: o iubea. 

„Nu, asta e numai aşa, din pricină că nu m-am aşteptat”, 
îşi spuse Pierre. Dar cum încercă să continue conversaţia 
începută cu prinţesa Maria, trase din nou cu coada ochiului 
spre Nataşa şi faţa i se coloră mai tare încă, iar bucuria şi 


teama îi cuprinseră sufletul cu şi mai multă putere. Se 
încurcă în cuvinte şi se opri la mijlocul frazei. 

Pierre n-o băgase de seamă pe Nataşa, fiindcă nu se 
aşteptase deloc să o vadă aici, şi de recunoscut n-o 
recunoscuse fiindcă schimbarea petrecută cu ea, de când n- 
o mai văzuse, era enormă. Slăbise mult şi era mai palidă. 
Dar nu asta o făcuse de nerecunoscut. Nu putuse fi 
recunoscută din primul moment, de la intrare, pentru faptul 
că, pe faţa ei, în ochii ei - odinioară luminaţi de zâmbetul 
tainic al bucuriei de a trăi - acum, când intrase şi se uitase 
pentru întâia oară la ea, Pierre nu mai descoperise nici cea 
mai mică umbră de surâs; văzuse doar ochii, atenţi şi buni, 
cu priviri triste, întrebătoare. 

Tulburarea lui Pierre nu se răsfrânse asupra Nataşei 
printr-o tulburare la fel, ci numai printr-o satisfacţie care-i 
lumina abia perceptibil toată faţa. 

XVI 

— A VENIT SĂ STEA LA MINE, zise prinţesa Maria. 
Contele şi contesa vor pica şi ei zilele astea. Contesa e într-o 
stare îngrozitoare. Dar Nataşa însăşi avea nevoie să fie 
văzută de un doctor. Au trimis-o cu forţa odată cu mine. 

— Da, aşa e. Există oare, acum, vreo familie care să nu fi 
avut de suferit? Spuse Pierre, adresându-se Nataşei. Ştiţi? 
Asta s-a întâmplat chiar în ziua în care am fost eliberaţi noi. 
L-am văzut. Ce băiat minunat era! 

Nataşa se uită la dânsul şi, drept răspuns la cuvintele lui, 
doar ochii i se deschiseră mari şi i se luminară mai mult. 

— Ce s-ar putea spune sau gândi ca mângâiere? Continuă 
Pierre. Nimic. Pentru ce a trebuit să moară băiatul acesta 
minunat şi plin de viaţă? 

— Da, în vremuri ca ale noastre, greu ar putea trăi cineva 
fără credinţă... zise prinţesa Maria. 

— Da, da. Acesta e adevărul adevărat! O întrerupse grăbit 
Pierre. 

— De ce? Întrebă Nataşa, uitându-se cercetător în ochii lui 
Pierre. 


— Cum de ce? Zise prinţesa Maria. Numai gândul la ceea 
ce ne aşteaptă acolo... 

Nataşa, înainte ca prinţesa Maria să-şi fi sfârşit ideea, se 
uită din nou la Pierre, întrebătoare. 

— Şi mai este ceva, continuă Pierre, faptul că numai omul 
care crede că există un Dumnezeu care ne conduce poate 
să suporte o pierdere ca a ei şi... ca a dumitale, sfârşi el. 

Nataşa deschisese gura să spună ceva, dar se opri 
deodată. Pierre se grăbi să-şi întoarcă faţa de la ea şi-i 
adresă prinţesei Maria întrebări asupra ultimelor zile de 
viaţă ale prietenului său. lulburarea aproape că-i pierise lui 
Pierre, dar simţea totodată că-i pierise şi sentimentul de 
libertate pe care-l avusese până atunci. Simţea că pentru 
fiecare cuvânt şi pentru fiecare gest avea acum un 
judecător şi la prețuirea lui ţinea mai mult decât la a 
oricărui alt om pe lume. Acum, când vorbea, era preocupat 
şi de impresia pe care cuvintele lui o produceau asupra 
Nataşei. Nu spunea anume ceea ce ar fi putut să-i placă ei; 
orice ar fi spus, se judeca pe el însuşi din punctul ei de 
vedere. 

Prinţesa Maria începu să-i istorisească, fără tragere de 
inimă, cum se întâmpla totdeauna, despre starea în care îl 
găsise pe prinţul Andrei. Dar întrebările lui Pierre, privirea 
lui însufleţită şi neliniştită, faţa lui tremurândă de emoție o 
făcură să intre, încetul cu încetul, în amănuntele pe care-i 
fusese teamă chiar să şi le mai amintească. 

— Da, da, aşa, aşa... repeta Pierre, aplecat mult spre 
prinţesa Maria şi ascultând lacom tot ce-i povestea ea. Da, 
da. Aşadar, era împăcat? Se făcuse mai blând? Atât de mult 
dorise el întotdeauna, din toate puterile sufletului, un 
singur lucru: bunătatea deplină, încât nu se poate să se mai 
fi temut de moarte. Defectele pe care le-a avut, dacă le-a 
avut, veneau din afară. Aşadar, se făcuse mai blând? 
Întreba mereu Pierre. Ce fericire că te-a mai văzut! Îi spuse 
el Nataşei, întorcându-se deodată spre ea cu ochii plini de 
lacrimi. 


Pe chipul Nataşei se desluşi o tresărire. Se încruntă o clipă 
şi îşi lăsă ochii în jos. Stătu la îndoială dacă trebuia sau nu 
să vorbească. 

— Da, a fost o fericire, spuse ea cu voce domoală, din 
piept. Pentru mine, a fost cu adevărat o fericire. Tăcu 
câteva clipe, şi el... şi el... atunci, când m-am dus la dânsul, 
mi-a spus că a dorit şi el asta... 

Glasul Nataşei se frânse. Ea se înroşi, îşi împreună strâns 
mâinile pe genunchi, apoi, deodată, după ce făcu o vizibilă 
sforţare de a se stăpâni, înălţă fruntea şi începu să 
vorbească repede: 

— La plecarea din Moscova, noi nu ştiam nimic despre el. 
Eu nu îndrăzneam să întreb ce face. Şi iată, că, deodată, 
Sonia îmi spuse că el e cu noi, în convoiul nostru. Nu m-am 
mai gândit la nimic şi nu mi-am putut imagina în ce stare 
era; nu voiam decât să-l văd, să fiu alături de el, spuse ea, 
tremurând şi înăbuşindu-se. 

Şi povesti apoi, fără să dea cuiva răgaz s-o întrerupă, ceea 
ce nu spusese nimănui niciodată: tot ce trăise ea în cele trei 
săptămâni cât durase călătoria lor şi şederea la Iaroslavl. 

Pierre o asculta cu gura căscată şi fără să-şi ia nici o clipă 
de la ea ochii plini de lacrimi. Ascultând-o, el nu se gândea 
nici la prinţul Andrei, nici la moarte, nici la cele ce-i 
istorisea Nataşa. O asculta şi-i era doar milă de suferinţa pe 
care o încerca ea acum, împrospătată de povestirea 
trecutului. 

Prinţesa, cu faţa încreţită de sforţarea pe care o făcea ca 
să-şi ţină lacrimile, şedea lângă Nataşa şi asculta pentru 
întâia oară povestea acestor ultime zile ale dragostei dintre 
fratele ei şi Nataşa. 

Istorisirea aceasta, chinuitoare şi desfătătoare totodată, 
era vădit că Nataşei îi fusese neapărat necesară. 

Ea vorbea, amestecând amănuntele cele mai lipsite de 
importanţă cu secretele cele mai intime şi părea că nu va 
mai conteni niciodată. Repetă de câteva ori unul şi acelaşi 
lucru. 


Prin uşi se auzi de pe sală vocea lui Dessalles, care întreba 
dacă Nikoluşka putea intra să le spună noapte bună. 

— Aşa, asta-i tot, tot... încheie Nataşa. 

Se ridică repede şi, tocmai când intra Nikoluşka, cum ea 
se îndrepta în fugă spre uşa mascată de o draperie, se lovi 
la cap; ieşi grăbită din cameră, scoțând un geamăt, poate 
de durerea loviturii de la cap, poate de durerea amintirii. 

Pierre se uita la uşa pe unde ieşise Nataşa şi nu putea 
pricepe de unde-i vine impresia că a rămas deodată singur 
pe lume. 

Prinţesa Maria îl trezi din visare, atrăgându-i atenţia 
asupra nepotului ei, care intrase în odaie. 

Chipul lui Nikoluşka, asemănător cu al tatălui său, făcu 
atâta impresie asupra lui Pierre în clipa aceea când i se 
muiase cu totul sufletul, încât, sărutându-l pe Nikoluşka, se 
ridică repede, îşi scoase batista şi se duse la fereastră. Voi 
să-şi ia rămas bun de la prinţesa Maria, dar ea îl reţinu: 

— Nu! Nataşa şi cu mine stăm uneori până aproape de 
trei. Mai rămâi, te rog. Am să spun să dea la masă. Poţi 
cobori, dacă vrei; venim şi noi numaidecât. 

Şi când Pierre dădu să iasă, prinţesa îi spuse: 

— E întâia oară când a vorbit aşa despre dânsul. 

XVII. 

PIERRE FU CONDUS ÎNTR-O sufragerie mare şi bine 
luminată; după câteva minute se auziră paşi şi prinţesa 
împreună cu Nataşa intrară în cameră. Nataşa era liniştită, 
deşi expresia severă, lipsită de zâmbet, i se întipărise iar pe 
faţă. Prinţesa Maria, Nataşa, Pierre erau stăpâniţi 
deopotrivă de stinghereala aceea care se aşterne de obicei 
după ce se încheie o conversaţie cu caracter serios şi intim, 
în asemenea ocazii, să continui conversaţia nu mai ai cum, 
să spui fleacuri te jenezi şi să taci nu te mulţumeşte, fiindcă 
ai avea chef să vorbeşti şi fiindcă tăcerea poate părea o 
ipocrizie. Se apropiară tăcuţi de masă. Lacheii le traseră 
scaunele să se aşeze şi le împinseră la loc. Pierre desfăcu 
şervetul rece şi, hotărât să rupă tăcerea, se uită la Nataşa şi 


la prinţesa Maria. Amândouă, era vădit, se gândiseră în 
acelaşi timp la acelaşi lucru: în ochii amândurora strălucea 
bucuria de a trăi şi mărturisirea că, pe lângă dureri, mai 
există şi bucurii. 

— Bei un pic de votcă, nu-i aşa, conte? Spuse prinţesa 
Maria şi cuvintele acestea împrăştiară dintr-o dată umbrele 
trecutului. 

— Istoriseşte-ne ceva despre dumneata, continuă prinţesa 
Maria. Se spun despre dumneata atâtea minunăţii, care de 
care mai de necrezut. 

— Da, răspunse Pierre, cu acel zâmbet de blânda ironie 
care-i devenise acum obişnuit. Până şi mie mi s-a vorbit de 
nişte minunăţii, cum nici în vis n-am visat. Maria Abramovna 
m-a invitat la ea şi mi-a tot istorisit ce mi s-a întâmplat sau 
ar fi trebuit să mi se întâmple. Stepan Stepanâci m-a 
învăţat, de asemenea, cum trebuie să povestesc. În general, 
am remarcat că e foarte comod să fii un om interesant (şi 
eu sunt acum un om interesant); sunt poftit pretutindeni şi 
mi se povestesc o mulţime de lucruri. 

Nataşa zâmbi şi dădu să spună ceva. 

— Ne povestea cineva, o întrerupse prinţesa Maria, că ai 
pierdut în Moscova două milioane de ruble. E adevărat? 

— Şi eu, care m-am făcut de trei ori mai bogat decât 
înainte! Spuse Pierre. 

Cu toate că datoriile nevestei sale şi necesitatea 
imperioasă de a construi îi schimbaseră mult starea 
materială, Pierre continuă să spună că se făcuse acum de 
trei ori mai bogat. 

— Ceea ce am câştigat în chip neîndoielnic, spuse el, este 
libertatea de a... începu el serios să vorbească, dar se 
răzgândi şi nu mai continuă, căci îşi dădu seama că 
subiectul prea era egoist. 

— Aşadar, începi să clădeşti? 

— Da. Aşa porunceşte Savelici. 

— Spune-mi, te rog: nu aflaseşi încă de moartea contesei 
atunci când rămăseseşi la Moscova? Întrebă prinţesa Maria 


şi se înroşi în aceeaşi clipă, căci îşi dăduse seama că, 
punându-i această întrebare după ce el spusese că-şi 
câştigase libertatea, însemna să atribuie vorbelor lui un 
sens, pe care aceste vorbe poate că nu-l aveau. 

— Nu! Răspunse Pierre, care se vede că nu găsise 
nepotrivit sensul atribuit de prinţesa Maria vorbelor lui 
despre libertatea câştigată. Am aflat de asta în timp ce 
eram la Orel şi nu-ţi poţi închipui cât de mult m-a 
impresionat. Nu eram noi soţi exemplari, continuă el 
repede, uitându-se la Nataşa şi observând că ea aştepta cu 
multă curiozitate să vadă cum are să se exprime el despre 
soţia lui, dar moartea aceasta m-a impresionat grozav. Când 
doi oameni se ceartă, sunt întotdeauna vinovaţi amândoi. Şi 
propria ta vină faţă de un om care nu mai este devine dintr- 
o dată îngrozitor de apăsătoare. Şi, pe urmă ce moarte! 
Fără prieteni, fără nici o mângâiere. Mi-e milă, mi-e tare 
milă de ea! Sfârşi el şi observă cu mulţumire pe faţa 
Nataşei o aprobare bucuroasă. 

— Aşadar, iată-te iar holtei şi candidat la însurătoare! 
Spuse prinţesa Maria. 

Pierre se făcu deodată stacojiu la faţă şi îşi dădu silinţa să 
nu se uite la Nataşa o bună bucată de vreme. Când se 
hotări s-o privească, faţa ei era rece, severă şi chiar 
dispreţuitoare, cum i se păru lui. 

— E chiar adevărat ceea ce ni s-a povestit, că l-ai văzut pe 
Napoleon şi că ai vorbit cu el? Întrebă prinţesa Maria. 

Pierre începu să râdă: 

— Niciodată şi nicăieri! Aşa li se pare întotdeauna la toţi, 
că a fi prizonier înseamnă să fii musafirul lui Napoleon. Nu 
numai că nu l-am văzut, dar nici n-am auzit de el. Am fost 
într-o societate mult mai rea. 

Cina era pe sfârşite şi Pierre, care la început refuzase să 
vorbească despre captivitatea lui, alunecă, încetul cu 
încetul, pe panta acestui subiect. 

— Dar e adevărat, nu-i aşa, că ai rămas ca să-l omori pe 
Napoleon? Îl întrebă Nataşa cu un uşor surâs. Ghicisem 


lucrul acesta, atunci când ne-am întâlnit cu dumneata lângă 
turnul Suhariovaia. Îţi aminteşti? 

Pierre recunoscu că acesta era adevărul şi, pornind de la 
această întrebare, condus treptat de întrebările prinţesei 
Maria şi, mai ales, de ale Nataşei, se adânci în istorisirea 
amănunţită a aventurilor sale. 

La început, el povesti de pe poziţia blajin-zeflemitoare pe 
care o adoptase acum faţă de oameni şi, mai ales, faţă de el 
însuşi; mai târziu însă, când ajunse să vorbească de 
grozăvia suferințelor ce-i fusese dat să vadă, el se lăsă, fără 
să-şi dea seama, furat şi începu să povestească stăpânindu- 
şi emoția, ca omul care-şi retrăieşte în amintire impresiile 
puternice ale trecutului. 

Prinţesa Maria se uita când la Pierre, când la Nataşa, cu 
un zâmbet blând. Ea, în toată această istorisire, nu-l vedea 
decât pe Pierre şi sufletul lui bun. Nataşa, sprijinită într-un 
cot, cu chipul schimbându-şi necontenit expresia pe măsură 
ce înainta povestirea, nu scăpa o vorbă; urmărea cu atenţie 
şi se vedea bine că trăia odată cu el tot ceea ce-l auzea 
povestind. Dar nu numai privirea ei, ci şi exclamaţiile şi 
întrebările scurte pe care i le punea, îi dovedeau lui Pierre 
că, din ceea ce spunea el, ea înţelegea exact ceea ce voia el 
să comunice. Era vădit că ea înţelegea nu numai ceea ce 
spunea el, ci şi ceea ce ar fi voit şi nu izbutea să exprime 
prin cuvinte. Episodul cu copilul şi cu femeia, din pricina 
cărora fusese arestat şi luat prizonier, fu redat de Pierre în 
felul următor: 

— Era o privelişte înfricoşătoare! Copii părăsiţi, unii 
rămaşi în mijlocul flăcărilor... În faţa mea, au târât un copil 
scos din... Femei, cărora li se luau lucrurile, li se smulgeau 
cerceii din urechi... 

Aici, Pierre se înroşi şi ezită: 

— Atunci, iată că vine o patrulă şi pe toţi bărbaţii câţi nu se 
ocupau cu furtul, pe toţi i-a ridicat. Şi pe mine! 

— Mi se pare că nu spui tot. Mi se pare mie că ai făcut 
dumneata ceva... interveni Nataşa şi făcu o pauză: vreun 


bine. 

Pierre prinse să istorisească mai departe. Când ajunse la 
execuţia condamnaților, voi să treacă peste amănuntele de 
groază, dar Natagşa îi ceru să nu lase la o parte nimic. 

Începuse să povestească despre Karataev (se ridicase de 
la masă şi se plimba prin odaie şi Nataşa îl urmărea din 
ochi), dar se opri: 

— Nu, nu veţi putea înţelege câte am învăţat eu de la acest 
neştiutor de carte, de la acest om sărac cu duhul! 

— Ba nu, ba nu, spune! Interveni iar Nataşa. Unde-i acum? 

— L-au ucis aproape sub ochii mei. 

Şi Pierre începu să vorbească de ultima perioadă a 
retragerii lor, de boala lui Karataev (glasul îi tremura) şi de 
moartea lui. 

Pierre povestea toate prin câte trecuse, aşa cum niciodată 
nu şi le amintise încă până atunci. Acum vedea parcă un 
tâlc cu totul nou în tot ce i se întâmplase. Şi, povestindu-i 
Nataşei toate acestea, el simţea bucuria rară pe care o pot 
da bărbaţilor, când se ştiu ascultați, femeile, dar nu una 
dintre acele femei de spirit care, ascultând, vor să asimileze 
ce aud şi să-şi îmbogăţească mintea şi, la vreo ocazie, să 
reproducă cele auzite, sau care vor să adapteze propriului 
lor spirit cele povestite şi să reproducă cât mai curând 
vorbele de duh elaborate în mica lor gospodărie spirituală, 
ci bucuria pe care o dau povestitorului femeile adevărate, 
înzestrate cu aptitudinea de a selecţiona şi de a absorbi tot 
ce este mai bun în vorbele unui bărbat. Nataşa, fără să-şi 
dea seama nici ea, era toată numai încordare: nu-i scăpa 
nici un cuvânt, nici o mlădiere a vocii, nici o privire, nici un 
zvâcnet al vreunui muşchi de pe faţa lui Pierre, nici un gest 
schiţat de el. Prindea din zbor vorbele nerostite încă şi le 
aducea de-a dreptul în inima ei deschisă, ghicind tot sensul 
tainic al frământării lui sufleteşti. 

Prinţesa Maria înţelegea istorisirea lui şi participa la ea, 
dar vedea acum altceva, care-i absorbea cu totul atenţia: 
vedea posibilă o iubire fericită între Nataşa şi Pierre. Şi 


acest gând, care-i trecea acum întâia oară prin minte, îi 
umplea sufletul de bucurie. 

Era trei noaptea. Lacheii, cu chipuri posomorâte şi severe, 
tot intrau şi schimbau lumânările, dar nimeni nu-i băga în 
seamă. 

Pierre sfârşi de povestit. Nataşa continua să se uite, cu 
ochi strălucitori şi plini de viaţă, la Pierre, ca şi cum ar fi 
vrut să priceapă şi ceea ce el nu spusese, poate. Pierre îi 
arunca din când în când priviri timide şi fericite şi se 
gândea ce să mai spună, ca să schimbe vorba. Prinţesa 
Maria tăcea. Pe niciunul dintre ei nu-l preocupa că era ora 
trei noaptea şi că demult ar fi trebuit să se culce. 

— Unii spun: nenorocire, suferinţă, reluă Pierre. Dar, dacă 
acum, în clipa asta chiar, m-ar întreba cineva: vrei să rămâi 
ceea ce ai fost înainte de captivitate, sau vrei s-o iei iar de la 
capăt? Vă spun pe Dumnezeul meu că aş primi să mai fiu o 
dată prizonier şi să mănânc carne de cal. Noi credem că de 
îndată ce am fost scoşi de pe îngustul nostru drum, totul e 
pierdut; când, de fapt, abia atunci începe noutatea şi 
frumuseţea vieţii. Cât timp există viaţă, există şi fericire. 
Avem încă atâtea în faţa noastră! Atâtea! Credeţi-mă! Spuse 
el, întorcându-se către Nataşa. 

— Da, da, zise ea, răspunzând la cu totul altceva, nici eu n- 
aş dori altceva decât să iau iar totul de la capăt. 

Pierre o privi cu atenţie. 

— Da, n-aş dori nimic mai mult, întări ea. 

— Nu-i adevărat, nu-i adevărat, rosti cu voce ridicată 
Pierre. Eu nu sunt de vină că sunt viu şi că vreau să trăiesc; 
şi dumneata de asemenea. 

Nataşa îşi lăsă deodată capul în mâini şi începu să plângă. 

— Ce ai, Nataşa? Întrebă prinţesa Maria. 

— Nimic, nimic, şi Nataşa îi zâmbi lui Pierre printre 
lacrimi. La revedere, e timpul să ne culcăm. 

Pierre se ridică şi-şi luă rămas bun. 

Prinţesa Maria şi Nataşa, ca de obicei, se duseră împreună 
în odaia de culcare. Mai statură de vorbă despre cele 


istorisite de Pierre. Prinţesa Maria nu-şi spuse părerea 
despre Pierre. Nici Nataşa nu vorbi de el. 

— Noapte bună, Marie, zise Nataşa. Ştii, câteodată mă 
tem că, vorbind despre el (despre prinţul Andrei), de frică 
să nu aducem o scădere sentimentelor noastre, noi îl uităm. 

Prinţesa Maria oftă din greu, recunoscând prin acest oftat 
că Nataşa avea dreptate; dar prin cuvintele pe care le rosti 
nu se arătă de acord cu ea. 

— S-ar putea oare să-l uităm? Întrebă ea. 

— Mi-a făcut atât de bine astăzi că am istorisit tot! A fost şi 
greu şi dureros, dar mi-a făcut şi bine! Mi-a făcut bine că 
am vorbit, zise Nataşa. Sunt convinsă că a ţinut mult la el. 
De aceea i-am şi povestit... N-am făcut nici un rău că i-am 
spus? Întrebă ea deodată, înroşindu-se. 

— Lui Pierre? O, nu! Ce om minunat! Spuse prinţesa 
Maria. 

— Ştii, Marie, zise deodată Nataşa cu un zâmbet 
ştrengăresc, pe care prinţesa Maria nu i-l mai văzuse 
demult pe obraz. Parcă e nu ştiu cum, mai îngrijit acuma, 
mai curat, mai proaspăt; ca ieşit dintr-o baie, ştii? O baie 
morală. Aşa-i? 

— Da, răspunse prinţesa Maria, a câştigat mult. 

— Şi haina îi e mai scurtă şi părul şi l-a tuns altfel; chiar 
parc-ar fi scos din baie, dar chiar din baie, zău, ca tata, 
câteodată... 

— Acum înţeleg de ce el (prinţul Andrei) n-a ţinut la 
nimeni aşa cum a ţinut la Pierre, spuse prinţesa Maria. 

— Da, şi nu-i seamănă deloc. Se zice că bărbaţii se 
împrietenesc numai când se deosebesc mult de tot. Trebuie 
să fie adevărat. Nu-i aşa că nu seamănă deloc cu dânsul? 
Nu-i aşa? 

— Dar, dar e un om minunat! 

— Ei, noapte bună, zise Nataşa. 

Şi surâsul acela ştrengăresc mai rămase mult timp, uitat 
parcă, pe faţa ei. 

XVIII. 


PIERRE NU PUTU MULTĂ VREME să doarmă în noaptea 
aceea; se plimbă încoace şi încolo prin odaie, când 
încruntat, cufundându-se în gânduri grele, când înălţând 
brusc din umeri şi tresărind, când zâmbind fericit. 

Se gândea la prinţul Andrei, la Nataşa, la dragostea lor, şi 
când era gelos pe trecutul Nataşei, când îşi reproşa lui 
însuşi această gelozie, ca pe urmă să se scuze singur de 
acest lucru. Se făcuse şase dimineaţa şi el tot se mai plimba 
prin odaie. 

„Ce-i de făcut oare, dacă nu se poate fără asta? Ce-i de 
făcut? Înseamnă că aşa trebuie să fie”, îşi spuse el. Şi, 
dezbrăcându-se repede, se culcă fericit şi emoţionat, dar 
fără senzaţia îndoielii şi a nehotărârii. 

„Trebuie - oricât de stranie, oricât de imposibilă ar fi 
această fericire - trebuie să fac totul ca s-o iau de soţie”, îşi 
zise el. 

Cu câteva zile înainte de cele întâmplate, Pierre hotărâse 
să plece vineri la Petersburg. Joi, când se trezi, Savelici veni 
la el să-l întrebe ce ordine avea de dat cu privire la 
pregătirea bagajelor pentru plecare. 

„Cum la Petersburg? Ce va să zică Petersburg? Cine 
pleacă la Petersburg? Întrebă el, fără să vrea, mai mult ca 
pentru sine. Da, mi se pare că altădată, demult, înainte de a 
se fi petrecut ce s-a petrecut, mă hotărâsem să plec la 
Petersburg, îşi aminti el. La ce? S-ar putea chiar să plec? Ce 
om bun şi atent e, cum le ţine el minte pe toate! Gândi 
Pierre, uitându-se la faţa bătrâna a lui Savelici. Şi ce 
zâmbet plăcut!” îşi mai zise el. 

— Ei, ce e, Savelici, tot nu vrei să te slobozesc? Îl întrebă 
Pierre. 

— La ce-mi trebuie mie libertatea, luminăţie? Am trăit şi 
lângă răposatul conte, Dumnezeu să-l ierte, şi am trăit şi 
lângă dumneavoastră şi n-am avut a mă plânge de obidă. 

— Bine, dar copiii tâi? 

— Or trăi şi copiii mei, luminăţie, cum am trăit şi eu. La aşa 
stăpân, să tot trăieşti. 


— Bine, dar urmaşii mei? Zise Pierre. Odată mă vezi 
însurat! Mai ştii ce se-ntâmplă? Adăugă el, şi zâmbi fără să 
vrea. 

— Dacă-i aşa, îndrăznesc să spun, luminăţie, că aţi face 
foarte bine. 

„Uşor i-e lui să spună, îşi zise Pierre. Nu ştie ce 
înspăimântător şi ce primejdios este. Întotdeauna e ori prea 
devreme, ori prea târziu pentru asta... E înfricoşător!” 

— Atunci, ce porunci îmi daţi, luminăţie? Plecaţi mâine la 
Petersburg? Întrebă Savelici. 

— Nu, mai rămân vreo câteva zile. Îţi spun eu când plec. 
lartă-mă şi tu că-ţi dau de lucru fără rost, spuse Pierre şi, 
văzând surâsul lui Savelici, îşi zise: „Ce curios mi se pare, 
totuşi, să nu ştie el că mie acum nu-mi arde de nici un 
Petersburg şi că, mai înainte de orice, trebuie să se rezolve 
chestiunea asta. Dar cine ştie? Poate că ştie tot şi se preface 
numai. Să mă sfătuiesc cu el? Oare ce părere o fi având? 
Nu, lasă, îi spun eu altă dată.” 

La ceai, Pierre îi spuse verişoarei lui că fusese seara 
trecută la prinţesa Maria şi că o întâlnise acolo - închipuie-ţi 
pe cine?! 

— Pe Nataşa Rostova! 

Prinţesa se prefăcu a nu vedea într-o asemenea ştire nimic 
mai neobişnuit decât în faptul că Pierre s-ar fi întâlnit, de 
pildă, cu Anna Semionovna. 

— O cunoşti? Întrebă Pierre. 

— Am văzut-o odată pe prinţesă, răspunse ea. Am auzit 
vorbindu-se de căsătoria ei cu tânărul Rostov, ceea ce cred 
că ar fi fost foarte bine pentru Rostovi; se spune că s-ar fi 
ruinat cu totul. 

— Nu, eu de Rostova îţi vorbesc, o cunoşti? 

— Am auzit de ea, atunci când cu întâmplarea aceea. Mi-a 
fost tare milă de dânsa. 

„Nu, nici ea nu înţelege, ori poate se preface, îşi zise 
Pierre. Mai bine să nu-i spun nici ei.” 

Prinţesa îi pregătise şi ea lui Pierre provizii de drum. 


„Ce buni sunt cu toţii, se gândi Pierre, cum se ocupă ei de 
mine acum când, nu mai încape nici o îndoială, nu poate fi 
vorba de vreun interes la mijloc; cum se ocupă ei de toate 
acestea! Şi numai de dragul meu; ce curios lucru!” 

În aceeaşi zi veni la Pierre şi un poliţai cu sarcina de a-l 
anunţa să trimită un om de încredere la palatul Granovitaia 
ca să ridice lucrurile care-i aparţineau, întrucât în ziua 
aceea urma să se împartă pe la proprietari obiectele 
adunate acolo. 

„Uite-l şi pe acesta, reflectă Pierre, uitându-se la chipul 
poliţaiului, ce ofiţer chipeş şi frumos şi ce om cumsecade! 
Să te ocupi acum de asemenea fleacuri! Şi-l mai vorbeşte 
lumea de rău, că n-ar fi cinstit şi că profită de împrejurări. 
Palavre! Şi, la urma urmei, de ce adică n-ar profita? Aşa a 
fost învăţat. 'Toţi fac la fel. Ce figură simpatică şi bună, şi 
cum îmi mai zâmbeşte!” 

Pierre se duse la masă la prinţesa Maria. 

Pe când străbătea străzile cu case arse, îl încântară 
priveliştile acestor ruine. În tot cartierul ars se înălţau, 
mascându-se unele pe alte, şiruri întregi de hornuri înalte, 
ieşind de deasupra zidurilor, şi-i aminteau de ruinele de pe 
malurile Rinului şi de Coliseu. Birjarii cu muşteriii lor, 
dulgherii care ciopleau grinzi, negustorii şi prăvăliaşii toţi 
cei pe care-i întâlneau se uitau la el cu feţe luminate de 
voioşie şi aveau aerul să spună: „A, iată-l! Să vedem ce-o 
mai ieşi şi din asta.” 

Intrând în casa prinţesei Maria, Pierre începu să se 
îndoiască de adevărul faptului că mai fusese aici, că se 
întâlnise cu Nataşa şi că vorbise cu ea. „S-ar putea să nu fie 
decât o închipuire de-a mea. Dacă intru cumva şi nu găsesc 
pe nimeni?” Dar nu apucă bine să intre în odaie, că-i şi simţi 
prezenţa cu toată fiinţa lui, odată cu sentimentul brusc că 
şi-a pierdut libertatea. Ea era îmbrăcată în aceeaşi rochie 
neagră, cu falduri domoale, şi pieptănată tot ca şi în seara 
trecută, şi totuşi era cu desăvârşire alta. Să fi fost şi ieri 


asta, nu s-ar fi putut întâmpla să n-o recunoască el chiar din 
prima clipă. 

Era aceeaşi Nataşă pe care o ştia el de pe când nu era 
decât o copilă aproape şi de când devenise, mai târziu, 
logodnica prinţului Andrei. O lucire veselă, întrebătoare îi 
lumina faţa, care-şi regăsise expresia prietenoasă, ciudată 
şi ştrengărească. 

Pierre stătu la masă şi ar fi rămas cu ele toată seara, dar 
prinţesa Maria avea de mers la vecernie şi el le însoţi. 

A doua zi, Pierre veni devreme, luă masa cu ele şi rămase 
acolo toată seara. Oricât de bucuroase erau prinţesa Maria 
şi Nataşa de oaspetele lor, cum se vedea prea bine, şi cu 
toate că întreg interesul vieţii lui Pierre se concentrase 
acum în această casă, spre seară ei nu mai avură ce-şi 
spune şi conversaţia trecea tot timpul de la un subiect banal 
la altul, oprindu-se adeseori cu totul. Pierre le ţinu în seara 
aceea atât de târziu, încât prinţesa Maria şi Nataşa 
începură să schimbe între ele priviri cu înţeles, aşteptând 
vădit ca el să se ridice şi să plece. Pierre vedea acest lucru, 
dar nu se putea hotărî să plece. Se simţea stânjenit şi-i 
venea greu, dar, cu toate acestea, rămânea locului, fiindcă 
pur şi simplu nu se putea ridica să plece. 

Prinţesa Maria, nemaivăzând cum vrea să se sfârşească 
asta, se ridică cea dintâi, se plânse de migrenă şi dădu să-şi 
ia rămas bun. 

— Aşadar, pleci mâine la Petersburg? Întrebă ea. 

— Eu? Nu plec, răspunse el repede, mirat şi parcă jignit. 
Ba da! La Petersburg? Mâine; dar nu-mi iau încă rămas 
bun. Mai trec pe aici, după comisioane, adăugă el, 
înroşindu-se tot, rămas în picioare în faţa prinţesei Maria şi 
neîndurându-se să plece. 

Nataşa îi dădu mâna şi ieşi. Prinţesa Maria, dimpotrivă, în 
loc să plece, se lăsă într-un fotoliu şi se uită la Pierre grav şi 
atent, cu ochii ei adânci şi sclipitori. Oboseala pe care-o 
arătase până atunci faţă de el îi pierise cu totul. Scoase un 


oftat adânc şi prelung, ca şi cum s-ar fi pregătit de o 
discuţie lungă. 

Odată cu plecarea Nataşei, toată sfiala şi aerul stingherit 
al lui Pierre pieriră într-o clipă, pentru a face loc unei 
vioiciuni tumultoase. Îşi trase grăbit un fotoliu lângă 
prinţesa Maria. 

— Da, chiar voiam să-ţi spun, zise el, răspunzând privirii ei 
ca unei întrebări formulate prin cuvinte. Prinţesă, ajută-mă, 
ce trebuie să fac? Pot să sper? Prinţesă, draga mea 
prinţesă, ascultă-mă. Ştiu tot. Ştiu că nu sunt demn de ea; 
ştiu că nu-i momentul să-i vorbesc despre asta. Dar vreau 
să-i fiu ca un frate. Nu, nu asta vreau... nu vreau, nu pot... 

Se opri şi îşi frecă faţa şi ochii cu mâinile. 

— Da, continuă el, făcând sforţări vădite ca să se 
stăpânească şi să poată vorbi cu şir. Nu ştiu de când o 
iubesc! Dar eu pe ea singură am iubit-o şi numai pe ea o voi 
iubi toată viaţa mea; o iubesc în aşa fel, încât nu-mi pot 
închipui viaţa fără dânsa. Să-i cer mâna acum nu mă pot 
hotări, dar gândul că ar putea fi a mea şi că eu las să-mi 
scape această posibilitate... posibilitate... e îngrozitor. 
Spune-mi pot nădăjdui? Spune-mi ce să fac? Dragă 
prinţesă, mai zise el după ce tăcu o clipă şi, văzând că ea 
nu-i răspunde, îi atinse mâna. 

— Mă gândesc la ce mi-ai spus, îi răspunse prinţesa Maria. 
lată, să-ţi spun părerea mea. Ai dreptate, a-i vorbi acum de 
dragoste... 

Aici prinţesa se opri. Voise să spună că era imposibil să-i 
vorbească ei acum de dragoste; dar se oprise, fiindcă era 
acum a treia zi de când văzuse, după chipul brusc în care se 
schimbase Nataşa, că ea nu numai că nu s-ar fi supărat 
deloc dacă Pierre i-ar fi mărturisit iubirea lui, ci, 
dimpotrivă, că nici nu dorea altceva. 

— Să-i vorbeşti acum... nu se poate, spuse totuşi prinţesa 
Maria. 

— Atunci, ce trebuie să fac? 


— Lasă totul pe seama mea, îi răspunse prinţesa Maria. Eu 
Ştiu... 

Pierre se uită în ochii prinţesei Maria. 

— Ce, ce anume? zise el. 

— Ştiu că te iubeşte... că te va iubi, se corectă prinţesa 
Maria. 

Dar n-apucă ea să rostească aceste cuvinte că Pierre şi 
sări în sus din fotoliu şi, cu o figură speriată, îi apucă cu 
putere mâna. 

— De ce crezi asta? Crezi că pot spera? Crezi?! 

— Da, cred, spuse zâmbind prinţesa Maria. Scrie-le 
părinţilor ei. Şi lasă totul pe seama mea. Am să vorbesc eu 
dânsa când va fi cu putinţă. Şi eu doresc asta. Şi inima îmi 
spune că are să fie aşa. 

— Nu, nu-i cu putinţă! Ce fericit sunt! Dar nu se poate... 
Ce fericit sunt! Nu, nu-i cu putinţă, spunea Pierre, sărutând 
mâinile prinţesei Maria. 

— Acum pleacă la Petersburg; e mai bine aşa. Am să-ţi 
scriu, zise ea. 

— La Petersburg? Să plec la Petersburg? Da, bine, mă duc. 
Dar mâine mai pot trece să vă văd? 

A doua zi, Pierre veni să-şi ia rămas bun. Nataşa era mai 
puţin vorbăreaţă decât fusese zilele trecute; dar, privind-o 
adesea în ochi, Pierre simţea în ziua aceea că se topeşte, că 
nu mai există nici el, nici ea, ci numai o senzaţie de fericire. 
„Să fie oare adevărat? Nu, nu se poate”, îşi repeta el la 
fiecare privire, la fiecare cuvânt, la fiecare gest al ei, care-i 
umpleau sufletul de bucurie. 

Când, la plecare, el îi luă mâna subţire şi slabă, i-o ţinu 
fără să vrea câteva clipe mai mult într-a sa. 

„Oare într-adevăr mâna asta, faţa asta, ochii, toată 
comoara asta de farmec femeiesc care încă mi-i străină, 
toate acestea vor fi într-adevăr ale mele, pentru totdeauna, 
întocmai aşa cum sunt eu însumi pentru mine? Nu, asta nu-i 
cu putinţă!” 


— Drum bun, conte, îi spuse ea tare. Apoi adăugă în 
şoaptă: Am să te aştept cu nerăbdare. 

Şi cuvintele acestea simple, privirea şi expresia fetei ei, din 
clipa când le rostise, fură pentru Pierre, timp de două luni, 
obiect de amintiri, de gânduri şi de visări de fericire. „Am să 
te aştept cu nerăbdare... Da, da, cum a spus oare? Da, am 
să te aştept cu nerăbdare. Ce fericit sunt! Ce-o fi asta de 
sunt atât de fericit!” îşi spunea Pierre. 

XIX. 

ÎN SUFLETUL LUI PIERRE NU se petrecea acum nimic 
asemănător cu ceea ce simţise el în împrejurări similare pe 
vremea logodnei lui cu Helene. 

Acum nu-şi mai repeta, ca atunci, cu o ruşine dureroasă, 
cuvintele pe care le rostise; acum nu-şi mai spunea: „Ah, 
pentru ce n-am spus mai bine aşa, pentru ce. Pentru ce am 
spus: „Je vous aime!,„949” Acum, dimpotrivă, îşi repeta în 
gând fiecare cuvânt al ei şi al lui, se gândea la toate 
amănuntele figurii ei, ale zâmbetului ei, şi nu simţea nevoia 
nici să lase ceva deoparte, nici să adauge ceva, ci numai să- 
şi tot repete. Nici umbră de îndoiala dacă era rău sau bine 
ceea ce făcuse acum nu exista. O singură îndoială îl 
străfulgera uneori, cumplită. Nu cumva totul fusese doar un 
vis? Nu cumva prinţesa Maria se înşelase? Nu cumva sunt 
eu prea mândru şi prea sigur de mine? Acum eu cred; dar 
dacă prinţesa Maria o va întreba - lucru ce are să se 
întâmple cu siguranţă - iar ea are să zâmbească şi să 
răspundă: „Ce ciudat! Sigur că s-a înşelat! Cum de nu 
înţelege el că nu-i decât un om ca toţi oamenii, pe când eu? 
eu sunt cu totul altfel, sunt cu mult mai presus.” 

Îndoiala aceasta era singura care-l chinuia deseori pe 
Pierre. Nici planuri nu-şi mai făcea acum, de nici un fel. 
Fericirea lui prezentă i se părea atât de neverosimilă, încât 
era destul să se realizeze lucrul acesta şi nu mai avea ce 
altceva să urmeze. Totul se sfârşea. 

Nebunia unei bucurii neaşteptate, de care se considera 
incapabil, pusese stăpânire pe dânsul. 1 se părea acum că 


tot înţelesul vieţii, nu numai pentru el, ci pentru întregul 
univers, consta doar în dragostea lui pentru Nataşa şi în 
posibilitatea de a fi iubit de ea. I se părea câteodată că toţi 
oamenii sunt preocupaţi de un singur lucru: fericirea lui 
viitoare. | se părea adeseori că ei toţi se bucură ca şi el şi că 
încearcă doar să-şi ascundă bucuria, prefăcându-se 
preocupaţi de alte interese. În fiecare cuvânt sau gest al 
altuia, el vedea aluzii la fericirea lui. De multe ori stârnea 
mirarea oamenilor cu care se încrucişa pe străzi, prin 
zâmbetele şi privirile lui fericite, pline de înţelesuri şi de 
tainice implicaţii. lar când îşi dădea seama că oamenii ar 
putea să nu ştie de fericirea lui, îi compătimea din toată 
inima şi se simţea dornic de a le da să înţeleagă în vreun fel 
că toate lucrurile ce-i preocupă nu-s decât nişte fleacuri, 
nişte nimicuri ce nu merită atenţie. 

Atunci când i se propunea vreo funcţie sau când auzea 
discutându-se cine ştie ce chestiuni de stat sau probleme ce 
priveau războiul, ori presupunându-se că de un rezultat sau 
de altul al unui eveniment depinde fericirea tuturor 
oamenilor, el îi asculta cu un zâmbet blând de compătimire 
şi stârnea mirarea celor din jurul său, prin observaţiile 
bizare pe care le făcea. Dar toţi oamenii - atât cei care-i 
păreau lui Pierre pătrunşi de adevăratul rost al vieţii, adică 
de sentimentele lui, cât şi acei nenorociţi care, de bună 
seamă, nu ajunseseră încă la această înţelegere, toţi i se 
prezentau în perioada aceasta într-o lumină atât de 
strălucitoare, proiectată de sentimentele lui, încât în orice 
om întâlnit el descoperea din capul locului, fără cea mai 
mică sforţare, numai ce avea acesta mai bun şi mai vrednic 
de a fi iubit. 

Când încercă să descurce afacerile şi hârtiile lăsate de 
răposata lui soţie, el nu încercă faţă de memoria ei alt 
sentiment decât compătimire pentru faptul că ea nu putuse 
să cunoască fericirea pe care o cunoştea el. Prinţul Vasili, 
mândru din cale-afară de noul lui post şi de noua stea cu 


care fusese decorat, îi apăru ca un bătrânel înduioşător, 
bun şi vrednic de compătimire. 

Mai târziu, Pierre îşi amintea adeseori această perioadă de 
nebunie fericită. Toate judecăţile pe care le făcuse asupra 
oamenilor şi împrejurărilor în această perioadă a vieţii lui 
rămaseră juste pentru el şi mai târziu. Nu numai că nu-şi 
renegă vreodată părerile din această epocă asupra 
oamenilor şi lucrurilor, dar chiar dimpotrivă, ori de câte ori 
simţea vreo îndoială sau vreo contradicţie, recurgea la 
vederile pe care le avusese în acea perioadă de nebunie şi 
vederile acestea se dovedeau întotdeauna juste. 

„Se poate întâmpla ca pe atunci să fi părut ciudat şi 
caraghios, se gândea el, dar atunci nu eram atât de ieşit din 
minţi pe cât păream. Dimpotrivă, pe atunci eram mai 
inteligent şi mai pătrunzător decât oricând şi reuşisem să 
pătrund tot ceea ce merită să fie înţeles în viaţă, căci... 
eram fericit.” 

Nebunia lui Pierre consta în faptul că el nu mai aştepta ca 
odinioară, motive personale, pe care atunci el le numea 
merite umane, ca să iubească pe cineva, ci dragostea 
revărsându-i-se peste marginile sufletului şi iubind oamenii 
fără pricină - din prisosul inimii lui - el găsea acum motivele 
neîndoielnice pentru care oamenii meritau să fie iubiţi. 

XX. 

DIN SEARA ACEEA DINTÂI, când Nataşa, după plecarea 
lui Pierre, îi vorbise, cu un zâmbet plin de bucurie şi cu 
oarecare ironie, prinţesei Maria, despre schimbarea 
produsă în înfăţişarea lui (cu haina scurtă, cu părul tuns, ca 
ieşit din baie), din clipa aceea chiar, ceva ascuns şi neştiut 
de dânsa, dar de neînvins, se deşteptase în sufletul ei. 

Tot: faţa, mersul, privirea, vocea, totul se schimbase dintr- 
o dată în fiinţa ei. O putere de viaţă cu totul nouă şi noi 
nădejdi de fericire, neaşteptate nici chiar pentru ea însăşi, 
ieşiră la iveală şi îşi cereau satisfacţie. Începând chiar cu 
acea primă seară, Nataşa părea să fi uitat tot ce se 
petrecuse cu ea. Din clipa aceea nu se mai tângui de starea 


ei; nu mai vorbi nici măcar o singură dată de trecut şi nu se 
temu să-şi facă, voioasă, planuri de viitor. Vorbea puţin de 
Pierre, dar când prinţesa Maria pomenea de dânsul, luciri 
demult stinse se aprindeau în ochii ei şi buzele îi înfloreau 
într-un zâmbet ciudat. 

Schimbarea ce avu loc în firea Nataşei o mirase la început 
pe prinţesa Maria; atunci însă când ea îi înţelese tâlcul, 
această schimbare o întristă. „Oare aşa de puţin l-a iubit ea 
pe fratele meu, încât să-l poată uita atât de repede?” îşi 
spuse prinţesa Maria, când, singură cu ea însăşi, căută să-şi 
explice această schimbare. Dar când era lângă Nataşa nu 
se arăta supărată şi n-o mustra. Puterea de viaţă ce se 
deşteptase şi pusese stăpânire pe Nataşa era, după cum se 
vedea, atât de năvalnică, atât de neaşteptată chiar şi pentru 
ea însăşi, încât prinţesa Maria simţea, în prezenţa Nataşei, 
că nu avea dreptul s-o învinovăţească nici măcar cu gândul. 

Nataşa se lăsase cuprinsă toată de acest simţământ, cu 
atâta putere şi sinceritate, încât nici nu încerca să ascundă 
faptul că nu mai era tristă, ci fericită şi veselă. 

Când, după explicaţia nocturnă pe care o avusese cu 
Pierre, prinţesa Maria se întoarse în odaia ei, Nataşa o 
întâmpină în prag. 

— "Ţi-a spus? Da? Ţi-a spus? Repeta ea întruna. 

Şi o expresie de mare bucurie, dar care îţi inspira în 
acelaşi timp şi milă, părând că-şi cere iertare pentru că-şi 
permisese această bucurie, se întipări pe faţa Nataşei. 

— Aş fi vrut să ascult la uşă; dar ştiam că tot ai să-mi spui! 
Oricât de bine înţelegea prinţesa Maria privirea Natagşei, 
oricât o înduioşa privirea aceasta aţintită asupra ei, oricât îi 

era milă să-i vadă emoția, totuşi, la început, cuvintele 
Nataşei o jigniră. Ea îşi aminti de fratele ei, de dragostea 
lui. 

„Dar ce să-i faci? Ea nu poate să fie altfel decât cum e 
zise prinţesa Maria; şi-i transmise Nataşei, cu o expresie 
tristă şi întrucâtva severă pe faţă, tot ce-i spusese Pierre. 


V 


îşi 


Auzind că el se pregăteşte să plece la Petersburg, Nataşa se 
arătă uimită. 

— La Petersburg! Repetă ea, ca şi cum n-ar fi înţeles. Dar, 
dând cu ochii de expresia tristă aşternută pe faţa prinţesei 
Maria, îi ghici motivul tristeţii şi izbucni deodată în plâns. 
Marie, zise ea, învaţă-mă ce să fac: mi-e teamă să nu fiu rea. 
Ce spui tu, aceea fac; învaţă-mă... 

— Îl iubeşti? 

— Da, şopti Nataşa. 

— Atunci, pentru ce plângi? Sunt fericită pentru tine, zise 
prinţesa Maria, care, pentru lacrimile acestea îi iertase 
Nataşei, cu desăvârşire, bucuria. 

— N-are să se întâmple curând: odată, cândva! Dar 
gândeşte-te ce fericire, când eu voi fi soţia lui, iar tu te vei 
mărita cu Nicolas! 

— Nataşa, te-am rugat să nu mai pomeneşti de asta. 
Vorbim acum de tine. 

Tăcură. 

— Totuşi, pentru ce să plece la Petersburg? Spuse deodată 
Nataşa şi se grăbi să-şi răspundă singură: Nu, nu, aşa 
trebuie să fie... Nu, Marie? Aşa trebuie... 

Epilog. 

Partea întâi. 

I 

TRECUSERĂ ŞAPTE ANI DE LA evenimentele anului 
1812. Marea agitată a istoriei europene se retrăsese la loc 
între malurile ei. Părea că se linişteşte, dar forţele 
misterioase ce pun în mişcare omenirea (misterioase, 
fiindcă legile ce determină aceste mişcări ne sunt 
necunoscute) îşi continuau acţiunea. 

Cu toate că la suprafaţă marea istoriei părea potolită, 
omenirea continua să se mişte fără încetare, aşa cum 
neîncetat curgea timpul. Diferite grupări şi închegări 
umane se făceau şi se desfăceau; se pregăteau pretexte 
pentru formări şi descompuneri de state, pentru deplasări 
de popoare. 


Marea istoriei nu-şi mai tălăzuia impetuoasă apele de la un 
mal la altul, ca odinioară: acum clocotea în adâncuri. 
Personalităţile istoriei nu mai erau purtate de valuri, ca 
odinioară, de la un mal la altul, ci se învârteau acum, parcă, 
pe loc. Aceste personalităţi istorice care, odinioară, 
găsindu-se în fruntea armatelor, răsfrânseseră mişcările 
maselor ordonând războaie, expediţii şi bătălii, acum 
oglindeau această mişcare febrilă prin consideraţii politice 
şi diplomatice, prin legi, prin tratate... 

Activitatea aceasta a personalităţilor istorice, istoricii o 
numesc reacțiune. 

Când descriu activitatea acestor personalităţi istorice, 
care, după părerea lor, ar fi cauza a ceea ce ei numesc 
reacțiune, istoricii îi judecă aspru. Toţi oamenii iluştri ai 
vremii aceleia, începând cu Alexandru şi cu Napoleon, şi 
până la madame de Sta€l, Fotie, Schelling, Fichte, 
Chateaubriand şi alţii, sunt aduşi în faţa severului lor 
tribunal şi sunt sau achitaţi, sau condamnaţi pe baza 
considerentului că au contribuit la progres sau la reacțiune. 

În Rusia, după cum arată istoricii, s-a produs de asemenea 
în această epocă o reacțiune, şi principalul vinovat de 
această reacțiune a fost Alexandru I, acelaşi Alexandru I, 
care, tot după descrierile lor, fusese principalul făptaş al 
iniţiativelor liberale de la începutul domniei sale şi al 
salvării Rusiei. 

În literatura rusă actuală, de la licean până la savantul 
istoric, nu există om care să nu-şi fi aruncat pietricica lui în 
Alexandru, pentru actele sale greşite din această perioadă 
de domnie. 

„Ar fi trebuit să procedeze aşa şi pe dincolo. În cutare 
împrejurare a procedat bine, în cutare rău. S-a purtat 
foarte bine la începutul domniei şi în cursul anului 1812, 
dar a procedat rău atunci când a dat Poloniei o Constituţie, 
când a făcut Sfânta Alianţă şi când i-a dat puterea lui 
Arakceev, încurajând misticismul şi pe Goliţân, şi pe urmă 
încurajându-l pe Şişkov şi pe Fotie. A făcut rău când s-a 


ocupat de acea parte a armatei care se găsea pe front, a 
procedat greşit desfiinţând regimentul Semionovski 
ş.a.m.d.” 

Ar trebui să umplem zece file numai ca să înşiruim toate 
imputările pe care istoricii i le fac lui Alexandru, bazându-se 
pe acea ştiinţă a binelui omenirii, pe care ei o posedă. 

Ce însemnează aceste reproşuri? 

Aceleaşi acţiuni, pentru care istoricii îl aprobă pe 
Alexandru I, ca de pildă iniţiativele liberale ale domniei sale, 
lupta împotriva lui Napoleon, dârzenia dovedită în 1812 şi 
campania din 1813, nu decurg oare din aceleaşi izvoare: 
originea lui nobilă - educaţia primită, viaţa ce dusese - 
adică din izvoare care au făcut ca personalitatea lui 
Alexandru să fie ceea ce a fost, izvoare ce sunt identice cu 
acelea ale faptelor pentru care istoricii îl dezaprobă, cum 
sunt: Sfânta Alianţă, restaurarea Poloniei, reacţiunea din 
jurul anului 1820? 

Care este, în realitate, fondul acestor imputări? 

Fondul acestor reproşuri este faptul că o personalitate 
istorică de felul lui Alexandru I, care se găsea pe treapta 
cea mai înaltă cu putinţă a puterii omeneşti, oarecum în 
orbitorul focar de lumină al tuturor razelor istoriei ce se 
concentrau asupra sa, această personalitate supusă celor 
mai puternice influenţe ce pot exista pe lume: intrigi, 
înşelăciuni, linguşiri, autoamăgiri, indisolubil legate de 
putere, omul acesta care a simţit în fiecare clipă a vieţii sale 
răspunderea pentru tot ce se săvârşea în Europa, omul 
acesta care nu era inventat, ci natural, viu, Alexandru care 
avea, ca orice om, obişnuinţele lui, pasiunile, năzuinţele lui 
spre bine, spre frumos, spre adevăr, acest om, acum 
cincizeci de ani, nu că n-ar fi avut virtuţi (istoricii nu-i 
reproşează aceasta), dar n-a avut, despre fericirea omenirii, 
exact părerile pe care le are astăzi un profesor ce se ocupă 
din tinereţe cu această ştiinţă, cu citirea de cărţulii şi de 
prelegeri, adică, şi cu transcrierea acestor cărţulii şi 
prelegeri într-un caieţel. 


Dar chiar dacă s-ar presupune că Alexandru 1 s-a înşelat 
acum cincizeci de ani în vederile sale asupra fericirii 
popoarelor, suntem nevoiţi fără să vrem să presupunem că 
şi istoricul de azi, care-l judecă pe Alexandru, va apărea 
întocmai ca şi el după scurgerea unui timp anumit, la fel de 
greşit în vederile sale asupra omenirii. Această 
presupunere ne apare cu atât mai firească şi mai necesară, 
cu cât, urmărind dezvoltarea istoriei, observăm că an de an, 
cu fiecare scriitor nou, vederile în legătură cu ceea ce 
constituie binele umanităţii se schimbă; aşa încât, ceea ce 
ne apare astăzi drept bine, peste zece ani ni se prezintă ca 
un rău, şi invers. Mai mult decât atâta; în istorie putem găsi 
în acelaşi timp aprecieri total contradictorii despre ceea ce 
a fost un rău şi ceea ce a fost un bine: unii fac din 
Constituţia dată Poloniei şi din Sfânta Alianţă un merit al lui 
Alexandru, alţii i le impută. 

Despre activitatea lui Alexandru şi a lui Napoleon nu se 
poate spune că ar fi fost folositoare sau dăunătoare, fiindcă 
noi nu putem spune pentru care scop anume a fost 
folositoare, şi pentru care dăunătoare. Dacă activitatea 
aceasta nu-i place cuiva, aceasta e numai din cauză că ea 
nu corespunde cu felul mărginit în care acel cineva înţelege 
binele. Dacă mie mi se prezintă ca fiind un bine faptul că în 
1812 a rămas întreagă la Moscova casa tatălui meu, sau 
dacă ni se prezintă ca un bine gloria armatei ruse, ori 
înflorirea universităţii din Petersburg, apoi înflorirea cine 
ştie căror alte universităţi, sau libertatea Poloniei, sau 
puterea Rusiei, sau echilibrul european, sau o anumită 
specie de cultură europeană - progresul - atunci sunt 
nevoit să recunosc că activitatea fiecărei personalităţi 
istorice a avut, pe lângă aceste țeluri, şi altele, mult mai 
generale, inaccesibile mie. 

Dar să presupunem că aşa-zisa ştiinţă are posibilitatea să 
împace toate contradicţiile şi posedă un etalon constant 
pentru aprecierea binelui şi răului în activitatea 
personalităţilor şi evenimentelor istorice. 


Să presupunem că Alexandru ar fi putut face altminteri tot 
ce-a făcut. Să presupunem că, după prescripţiile acelora ce- 
l învinovăţesc, ale acelora care-şi fac o profesie din 
cunoaşterea ţelului final al evoluţiei omenirii, el s-ar fi putut 
aranja să domnească conform programului de ridicare a 
naţiunii, de libertate, egalitate şi progres (unul mai nou, 
pare-mi-se, n-avem), program pe care i l-ar fi prescris 
acuzatorii săi de astăzi. Să presupunem că acest program 
ar fi fost posibil, că ar fi fost alcătuit şi că Alexandru ar fi 
acţionat conform lui. Ce s-ar fi întâmplat atunci cu 
activitatea tuturor acelor oameni care s-au împotrivit 
orientării de atunci a stăpânirii, ce s-ar fi întâmplat cu 
această activitate a lor care, după părerea istoricilor, a fost 
bună şi folositoare? De această activitate nici n-ar fi fost 
vorba, n-ar fi existat; nici viaţa n-ar fi existat; n-ar fi existat 
NIMIC! 

Dacă este să admitem că viaţa omenească poate fi condusă 
de rațiune, atunci se nimiceşte însăşi posibilitatea vieţii. 

II. 

DACA ADMITEM, AŞA CUM FAC istoricii, că oameni mari 
conduc omenirea cu scopul de a atinge anumite țeluri, 
constând, de exemplu, fie în mărirea Rusiei, fie în a Franţei, 
sau în echilibrul european, sau în răspândirea ideilor 
revoluţiei, sau în progresul obştesc, sau în orice altceva, 
atunci fenomenele istoriei nu se pot explica fără noţiunile 
de întâmplare şi geniu. 

Dacă scopul războaielor europene de la începutul acestui 
secol ar fi fost ca Rusia să câştige în măreție, scopul acesta 
ar fi putut fi atins şi fără toate războaiele anterioare şi fără 
invazii. Dacă scopul ar fi fost mărirea Franţei, un asemenea 
scop ar fi putut fi atins şi fără revoluţie şi fără imperiu. Dacă 
scopul ar fi constat în răspândirea unor idei, atunci tiparul 
l-ar fi putut împlini cu mult mai bine decât soldaţii. Dacă 
scopul ar fi fost progresul civilizaţiei, e foarte lesne de 
presupus că, pe lângă distrugerea vieților omeneşti şi 


avuţiilor, mai există şi alte câi, mult mai potrivite, pentru 
răspândirea civilizaţiei. 

Atunci, pentru ce lucrurile s-au întâmplat aşa şi nu altfel? 

Pentru că aşa s-au întâmplat. „Întâmplarea a creat 
situaţia; geniul s-a folosit de ea”, spune istoria. 

Dar ce este întâmplarea? Ce este geniul? 

Cuvintele întâmplare şi geniu nu indică nimic cu adevărat 
existent şi, de aceea, ele nu pot fi definite. Aceste cuvinte 
indică doar un anumit grad de înţelegere a fenomenelor. Eu 
nu ştiu de ce se produce cutare fenomen; cred că nu pot să 
ştiu; de aceea nici nu vreau să ştiu şi spun: întâmplare. Văd 
o forţă care produce un efect disproporționat faţă de 
însuşirile general umane: nu înţeleg cum de se produce 
acest efect şi spun: geniu. 

Unei turme de berbeci trebuie să i se pară la fel geniu 
berbecul pe care ciobanul îl mână în fiecare seară într-un 
ţarc anume şi îl hrăneşte în chip deosebit până se face de 
două ori mai gras decât ceilalţi. Iar împrejurarea că în 
fiecare seară tocmai acest berbec anume nimereşte nu în 
ţarcul comun, ci într-unul special, la ovăz şi că acest berbec 
şi nu altul, tocmai acesta, berbecul care a pus pe el seu, nu 
glumă, este tăiat de măcelar, trebuie să apară ca o uluitoare 
asociere între genialitate şi un şir întreg de întâmplări 
neobişnuite. 

Dar le-ar fi de ajuns berbecilor doar să înceteze de a mai 
crede că tot ce se întâmplă cu ei are loc numai pentru 
atingerea propriilor lor țeluri berbeceşti, le-ar fi de ajuns să 
admită că ceea ce li se întâmplă poate avea şi alte scopuri, 
lor neînţelese, pentru ca să vadă pe dată unitate şi 
consecvență în ceea ce se petrece cu acel berbec pus la 
îngrăşat. Şi chiar de nu vor şti în ce scop a fost îndopat 
berbecul, vor şti cel puţin că tot ce s-a petrecut cu el s-a 
petrecut nu fără vreo intenţie, şi nu le vor mai fi necesare 
nici noţiunea de întâmplare, nici cea de geniu. 

Numai renunțând la o ştiinţă a scopurilor imediate şi 
inteligibile şi recunoscând că scopul final ne este 


inaccesibil, vom vedea consecvenţa şi finalitatea în viaţa 
personalităţilor istorice şi ni se va desluşi cauza înfăptuirilor 
necorespunzătoare cu însuşirile general umane, de care au 
fost ei în stare, şi atunci nu vom mai avea nevoie de vorbe 
ca întâmplare şi geniu. 

Este de ajuns să recunoaştem că scopul frământărilor 
popoarelor europene nu ne e cunoscut şi că tot ce 
cunoaştem sunt doar faptele, însumând omoruri - la început 
în Franţa, pe urmă în Italia, în Africa, în Prusia, în Austria, 
în Spania, în Rusia - şi că mişcările de la apus la răsărit şi 
de la răsărit la apus constituie esenţa comună a acestor 
evenimente, şi nu numai că nu vom fi nevoiţi să vedem ceva 
excepţional şi genial în caracterele lui Napoleon şi 
Alexandru, dar nu ne vom mai putea nici închipui măcar 
aceste personalităţi ca pe nişte oameni altfel decât toţi 
oamenii; şi nu numai că nu vom mai avea nevoie să ne 
explicăm caracterul întâmplător al acelor evenimente 
mărunte, care au făcut din cei doi oameni ceea ce au fost, 
dar va fi pentru noi limpede că toate aceste mărunte 
evenimente au fost neapărat necesare. 

Renunţând la cunoaşterea scopului final, vom înţelege 
limpede că, întocmai aşa cum pentru nici o plantă nu pot fi 
concepute flori şi seminţe mai potrivite decât acelea pe care 
le face, tot aşa nu pot fi concepuţi alţi doi oameni care, 
ducând viaţa pe care au dus-o, să corespundă într-o măsură 
atât de mare, până în cele mai mici amănunte, cu misiunea 
pe care au avut-o de îndeplinit. 

III. 

FAPTUL FUNDAMENIAL, ESENȚIAL, al evenimentelor 
europene de la începutul acestui secol este mişcarea 
războinică, în masă, a popoarelor europene, dinspre apus 
spre răsărit şi apoi dinspre răsărit spre apus. Începutul 
acestei mişcări l-a făcut mişcarea de la apus la răsărit. 
Pentru ca popoarele apusului să poată săvârşi expediţia 
militară până la Moscova, expediţie pe care au săvârşit-o, a 
fost neapărată nevoie: 1) să se închege într-un grup 


războinic de proporţii capabile a suporta ciocnirea cu 
grupul războinic al răsăritului; 2) să renunţe la toate 
tradiţiile şi, la toate deprinderile stabilite şi 3) să aibă în 
fruntea lor, cât timp săvârşeau această mişcare războinică, 
pe omul care ar fi putut justifica, atât faţă de el însuşi, cât şi 
faţă de ele, înşelăciunile, jafurile şi omorurile care aveau să 
fie înfăptuite cu prilejul acestei mişcări. 

Şi, de la revoluţia franceză încoace, se prăbuşeşte vechiul 
grup, insuficient ca volum; se nimicesc vechile deprinderi şi 
tradiţii; se constituie pas cu pas un grup nou, de alte 
dimensiuni, cu noi obişnuinţe şi tradiţii, şi se pregăteşte 
omul care trebuia să stea în fruntea viitoarei expediţii şi să 
ia asupra sa toată răspunderea celor ce aveau să se 
săvârşească. 

Un om fără convingeri, fără obişnuinţe, fără tradiţii, fără 
nume, care nu-i nici măcar francez, îşi croieşte, datorită 
celor mai ciudate - pare-se - întâmplări, drum printre toate 
partidele ce frământau atunci Franţa şi, fără să adere la 
niciunul dintre ele, se strecoară până la un loc de seamă. 

Nedestoinicia camarazilor săi, slăbiciunea şi nimicnicia 
adversarilor, sinceritatea cu care minţea şi splendida 
mărginire a acestui om plin de el îl înalţă în fruntea 
armatei. Strălucita componenţă umană a efectivelor 
armatei din campania împotriva Italiei, lipsa oricărui chef 
de a se lupta la vrăjmaşii acestei armate, copilăreasca lui 
impertinenţă şi încredere în sine îi aduc gloria militară. O 
serie infinită de aşa-zise întâmplări îl ajută la tot pasul. Îi 
este de folos până şi faptul că ajunge să cadă în dizgraţia 
guvernanţilor Franţei. Încercările proprii de a-şi schimba 
drumul predestinat nu-i izbutesc: nu e primit în armata 
rusă şi nu-i reuşeşte să-şi afle un loc nici în Turcia. În 
decursul războaielor din Italia se află de câteva ori pe 
marginea pierzaniei, dar de fiecare dată se salvează într-un 
chip neaşteptat. Armatele ruse, adică acelea care i-ar fi 
putut nărui gloria, nu pătrund, din diverse motive 
diplomatice, în Europa, cât timp e el în Italia. 


La înapoierea din Italia, el găseşte guvernul din Paris într- 
un proces de descompunere dintr-acelea în care 
componenţii guvernului putred nu pot să nu se tocească şi 
să nu se distrugă în chip inevitabil. Şi iată că i se iveşte de 
la sine o ieşire din această situaţie primejdioasă: acea 
absurdă şi nejustificată prin nimic expediţie în Africa. Şi de 
data aceasta, aceleaşi aşa-zise întâmplări îl ajută. 
Inaccesibila Malta i se predă fără un foc de armă; 
dispoziţiile sale cele mai imprudente îi sunt încununate de 
succes. Flota duşmană, care mai târziu nu va mai da drumul 
unei luntri măcar, îl lasă să treacă cu o armată întreagă. În 
Africa se comit un şir întreg de nelegiuiri împotriva unei 
populaţii aproape neînarmate, iar oamenii care săvârşesc 
aceste nelegiuiri, şi mai cu seamă conducătorul lor, se 
încredinţează mereu pe ei înşişi că totul e foarte frumos, că 
asta înseamnă glorie şi că el seamănă cu Cezar şi cu 
Alexandru Machedon. 

Acel ideal al gloriei şi grandoarei, care constă nu numai în 
a nu vedea nimic rău în tot ce săvârşeşti, ci chiar în a te mai 
şi mândri cu fiecare crimă pe care o comiţi, atribuindu-i o 
semnificaţie supranaturală şi de neînțeles, idealul care 
trebuia să-l călăuzească mai târziu pe acest om şi pe 
colaboratorii lui, este elaborat pe îndelete în Africa, fără de 
nici o piedică. Orice ar face el îi merge în plin. Ciuma nu se 
lipeşte de dânsul. Cruzimea cu care erau ucişi prizonierii nu 
i se impută lui. Copilăros de imprudenta, nejustificata şi 
josnica lui plecare din Africa, unde-şi părăseşte tovarăşii în 
nenorocire, îi este considerată drept un merit; şi din nou 
flota inamică îl face de două ori scăpat. lar când, zăpăcit cu 
totul de chipul fericit cum s-au soldat nelegiuirile comise, 
simțindu-se pregătit pentru rolul pe care avea să-l joace, 
vine fără nici un rost la Paris, procesul de descompunere a 
guvernului republican - guvern care doar cu un an înainte îl 
putea nimici - tocmai ajunsese la culme: iar prezenţa lui 
acum la Paris ca om neconsumat în partide politice, nu 
poate decât să-l ridice. 


N-are nici un plan; se teme de orice; partidele însă se 
agaţă de el şi-i cer participarea. 

Singur el, cu idealul lui de glorie şi grandoare elaborat în 
Italia şi Egipt, cu absurda lui autoadorare, numai un om cu 
o cutezanţă a nelegiuirii şi cu o sinceritate a minciunii ca 
ale lui, el singur poate da o justificare celor ce aveau să se 
întâmple. 

El e necesar pentru locul care-l aşteaptă şi, de aceea, în 
mod aproape independent de voinţa lui, cu toată 
nehotărârea lui şi lipsa de plan, cu toate greşelile pe care le 
face, e atras în conspirația care urmărea să pună mâna pe 
putere şi conspirația este încununată de succes. 

E împins într-o şedinţă a guvernanţilor. Speriat, vrea să 
fugă, considerându-se pierdut; se preface că leşină; spune 
lucruri negândite, care ar fi trebuit să-l piardă. Dar 
guvernanţii Franţei, până atunci ageri şi mândri, simțind 
acum că rolul lor s-a sfârşit şi mai stingheriţi chiar decât el 
însuşi, nu rostesc cuvintele pe care ar fi trebuit să le 
rostească pentru a păstra puterea şi a-l nimici. 

Întâmplarea, milioane de întâmplări îi dau puterea, şi 
toată lumea, ca şi când s-ar fi vorbit, cooperează la 
consolidarea acestei puteri. Întâmplările sunt cele care au 
format caracterul guvernanţilor de atunci ai Franţei, care i 
s-au supus, întâmplările au format şi caracterul lui Pavel 1, 
care îi recunoştea puterea; întâmplarea urzeşte împotriva 
lui un complot, care nu numai că nu i-a pricinuit vreun rău, 
dar i-a întărit chiar puterea. Întâmplarea îi aduce în mână 
pe ducele d'Enghien şi-l determină pe neaşteptate să-l 
ucidă, convingând prin aceasta mulţimea, mai bine decât 
prin oricare alte mijloace, că el are dreptul să procedeze 
astfel de vreme ce a lui este puterea. Întâmplarea face că el 
îşi încordează toate forţele pentru expediţia împotriva 
Angliei şi că nu-şi mai realizează niciodată acest plan, ce, de 
bună seamă, l-ar fi dus la pieire, ci-l atacă fără veste pe 
Mack cu austriecii lui, care se predau fără luptă. 
Întâmplarea şi genialitatea îi aduc victoria de la Austerlitz 


şi, tot din întâmplare, toată lumea, nu numai francezii, ci şi 
toată Europa cu excepţia Angliei, care nici nu ia parte la 
evenimentele ce aveau să se întâmple, toată lumea, în ciuda 
groazei şi repulsiei cu care îi privise până acum nelegiuirile, 
îi recunoştea acum puterea, titlul pe care şi-l dă singur şi 
idealul de glorie şi grandoare, care le apare tuturor ca fiind 
ceva frumos şi înţelept. 

Ca un fel de antrenament şi ca o pregătire pentru 
mişcarea ce avea să se producă, forţele apusului tind în 
repetate rânduri - în 1805, 1806, 1807 şi 1809 - spre 
răsărit, întărindu-se şi crescând. În 1811, grupul de oameni 
care s-a închegat în Franţa se uneşte, într-un singur tot 
uriaş, cu popoarele Europei Centrale. Odată cu grupul 
acesta în plină creştere se dezvoltă şi mai mult, în omul pus 
în fruntea mişcării, puterea de justificare. În perioada celor 
zece ani de pregătire, care a precedat mişcarea cea mare, 
omul acesta vine în contact cu toate capetele încoronate ale 
Europei. Despuiaţi de autoritatea lor, aceşti stăpânitori ai 
lumii nu pot opune idealului napoleonian de glorie şi 
grandoare, ideal lipsit de orice sens, nici un ideal raţional. 
Ei se străduiesc, care mai de care, să-şi dezvăluie în faţa lui 
nemernicia. Regele Prusiei îşi trimite soţia să câştige 
grațiile marelui om; împăratul Austriei consideră drept o 
favoare faptul că omul acesta a primit-o în patul său pe fiica 
Cezarilor; papa, care are în păstrarea lui sfânta sfintelor 
tuturor popoarelor, se pune, cu religia lui, în slujba măririi 
acestui mare om. Şi nu atât Napoleon însuşi se pregăteşte 
pentru rolul ce avea să-l joace, cât îl pregătesc toţi cei ce-l 
înconjoară şi-l conving să ia asupră-şi întreaga răspundere 
pentru tot ce se întâmplă şi se va mai întâmpla în viitor. Nu-i 
faptă, nu-i nelegiuire sau înşelăciune de rând pe care, 
săvârşind-o, să nu o fi aflat transformată pe loc în chip de 
ispravă măreaţă, în gura celor din jurul său. Cea mai mare 
sărbătoare pe care sunt în stare să o născocească pentru el 
germanii este sărbătorirea victoriilor de la Jena şi 
Auerstaedt. Nu numai el e mare; mari sunt şi strămoşii şi 


fraţii şi fiii lui vitregi şi cumnaţii lui. Tot ceea ce fac oamenii 
din jurul său, fac numai pentru a-l lipsi de ultimele licăriri 
ale raţiunii şi a-l pregăti pentru groaznicul lui rol. Şi când e 
gata el, sunt gata şi forţele. 

Invazia se îndreaptă spre răsărit şi îşi atinge ţinta finală - 
Moscova. Capitala e luată; armata rusă este mai zdrobită 
decât fuseseră zdrobite vreodată armatele inamice în toate 
bătăliile anterioare, de la Austerlitz şi până la Wagram. Dar, 
deodată, în locul acelor întâmplări şi a acelei genialităţi, 
care până acum îl duseseră atât de consecvent, printr-un 
nesfârşit şir de succese, spre ţinta finală, se iveşte o serie 
infinită de întâmplări contrarii, începând cu guturaiul de la 
Borodino şi sfârşind cu gerul şi cu scânteia care a dat foc 
Moscovei; iar în locul genialităţii iese la iveală o prostie şi o 
ticăloşie fără seamâăn. 

Invadatorii fug, se întorc înapoi şi iarăşi fug; şi, de-aci 
încolo, toate întâmplările sunt, cu consecvență, nu în 
favoarea lui, ci împotriva lui. 

Se produce o mişcare inversă, de la răsărit la apus, a cărei 
asemănare cu mişcarea de mai înainte, de la apus la răsărit, 
este remarcabilă. Aceleaşi încercări de mişcare dinspre 
răsărit către apus, din anii 1805, 1807, 1809, preced 
mişcarea principală; aceeaşi constituire într-un grup de 
dimensiuni uriaşe; aceeaşi adeziune la mişcare a 
popoarelor din centrul Europei; aceeaşi şovăială la 
jumătatea drumului şi aceeaşi viteză pe măsură ce se 
apropie de ţintă. 

Parisul, ţinta finală, este atinsă. Guvernul napoleonian şi 
armata napoleoniană sunt distruse. Napoleon însuşi nu mai 
are nici o rațiune de a exista; tot ce întreprinde e în mod 
vădit lamentabil şi respingător; dar intervine iarăşi o 
întâmplare inexplicabilă: aliaţii îl urăsc pe Napoleon, în care 
văd cauza nenorocirilor; lipsit de forţe proprii, căzut de la 
putere, demascat în nelegiuirile şi perfidiile sale, el ar fi 
trebuit să fie considerat de ei aşa cum îl consideraseră cu 
zece ani mai înainte şi cu un an după aceea, adică un bandit 


în afară de lege. Datorită însă unui fapt inexplicabil, nimeni 
nu vedea în el banditul. Rolul său încă nu s-a încheiat. Omul, 
care cu zece ani înainte şi cu un an mai târziu a fost socotit 
un bandit în afară de lege, este acum surghiunit într-o 
insulă, la numai două zile distanţă de Franţa, insulă care îi 
este dată în deplină stăpânire, împreună cu garda lui şi cu 
milioanele ce i se plătesc, nu se ştie pentru ce. 

IV. 

MIŞCAREA DE POPOARE ÎNCEPE să reintre iar între 
malurile ei. Valurile marii mişcări s-au retras şi pe marea 
liniştită se formează cercuri, în care se învârtesc diplomaţii, 
închipuindu-şi că cei care produc potolirea mişcării sunt 
chiar ei. 

Deodată însă, marea calmă se agită. Diplomaţilor li se pare 
că ei şi neînțelegerile dintre ei sunt cauza noii îngrămădiri 
de forţe; ei aşteaptă un război între suveranii lor; situaţia 
lor li se pare de nerezolvat. Dar valul, a cărui ridicare ei o 
simt, nu vine din partea de unde se aşteptau ei. Se ridică 
acelaşi val. Din acelaşi punct de plecare - Parisul... un ultim 
salt al mişcării din apus are loc: un salt care trebuie să 
rezolve dificultăţi diplomatice ce păreau de nerezolvat şi să 
pună capăt mişcării războinice din acea perioadă. 

Omul care a pustiit Franţa vine în Franţa singur, fără cei 
din conspirația lui şi fără soldaţi. Orice paznic poate pune 
mâna pe el; însă, printr-o ciudată întâmplare, nu numai că 
nu-l arestează nimeni, dar toată lumea îl întâmpină cu 
entuziasm pe omul pe care-l blestemaseră cu o zi mai 
înainte şi pe care-l vor blestema iar peste o lună. 

Omul acesta mai e necesar pentru justificarea ultimei 
acţiuni în comun. 

Acţiunea s-a sfârşit. Cea din urmă replică a fost rostită. 
Actorul e pus să se dezbrace şi să-şi şteargă fardul: nu mai 
e nevoie de dânsul. 

Şi trec câţiva ani în care omul acesta, în singurătate, pe 
insula lui, joacă doar faţă de el însuşi o tristă comedie, 
punând la cale intrigi; el minte, justificându-şi acţiunile, 


atunci când de justificările lui nu mai are nimeni nevoie, şi 
arată lumii întregi ce anume fusese ceea ce oamenii luaseră 
drept forţă, când în realitate îl conducea o mână nevăzută. 

Odată drama sfârşită, regizorul l-a dezbrăcat pe actor şi ni 
l-a arătat. 

— Priviţi în cine aţi crezut! lată-l! Vedeţi acum că nu el, ci 
eu sunt cel ce v-a pus în mişcare? 

Dar oamenii, orbiţi de forţa mişcării, multă vreme n-au 
înţeles lucrul acesta. 

O şi mai mare consecvență, un şi mai puternic 
determinism prezintă viaţa lui Alexandru I, a acelui 
personaj care se află în fruntea contramişcării de la răsărit 
la apus. 

Ce-i era necesar omului care, lăsând pe alţii în umbră, 
trebuia să stea în fruntea acestei mişcări de la răsărit la 
apus? 

Îi era necesar simţul dreptăţii şi interesul pentru treburile 
Europei, la care să participe însă de la distanţă, ca să nu-l 
poată întuneca interese mărunte; îi era necesară o 
superioritate morală cu care să-i domine pe confrații lui, 
suveranii din vremea aceea; îi era necesară o fire blândă şi 
atrăgătoare; îi era necesară ura personală faţă de 
Napoleon. Şi toate acestea le-a avut Alexandru I: toate 
acestea au fost pregătite de un foarte mare număr de aşa- 
numite întâmplări din viaţa sa trecută; de educaţia pe care 
a primit-o, de iniţiativele sale liberale, de sfetnicii pe care i- 
a avut în jurul lui şi de Austerlitz, Tilsit şi Erfurt. 

Tot timpul războiului popular, personajul acesta stă inactiv, 
căci nu e nevoie de el. Dar, de îndată ce se iveşte 
necesitatea unui război european general, persoana 
aceasta apare la momentul oportun, gata instalată la postul 
ei, şi, adunând popoarele Europei, le duce la ţintă. 

Ţinta a fost atinsă. După ultimul război din 1815, 
Alexandru se află în culmea puterii omeneşti. Dar cum 
foloseşte el această putere? 


Alexandru ÎI, pacificatorul Europei, omul care încă din 
tinereţe năzuise numai la binele popoarelor sale, 
precursorul şi iniţiatorul reformelor liberale în patria sa - 
acum, când are, cum s-ar părea, cea mai mare putere şi 
este, deci, în stare să facă cel mai mult bine popoarelor 
sale, în timp ce Napoleon, în exil, îşi face planuri copilăreşti 
şi amăgitoare, despre felul cum ar fi fericit el omenirea 
dacă ar fi avut puterea, Alexandru I, îndeplinindu-şi 
chemarea şi simțind asupra sa mâna lui Dumnezeu, 
recunoaşte deodată micimea acestei puteri imaginare, se 
leapădă de dânsa, o trece în mâinile unor oameni dispreţuiţi 
de el şi de toţi şi spune doar atâta: 

— Nu nouă, nu nouă, ci numelui tău!” Sunt şieu un omca 
şi voi; lăsaţi-mă să trăiesc ca un oarecare, să mă gândesc la 
sufletul meu şi la Dumnezeu. 

Aşa cum soarele şi fiecare atom de eter este o sferă finită 
în ea însăşi şi constituie totuşi, în acelaşi timp, numai un 
atom al imensului tot, inaccesibil omului - tot astfel fiecare 
individ poartă în sine scopuri proprii care slujesc totodată la 
atingerea ţelurilor generale, inaccesibile omului. 

O albină care stătea pe o floare a înţepat un copil. Şi 
copilul se teme acum de albine şi spune că scopul albinelor 
este să înţepe lumea. Poetul se desfăta privind cum se 
adapă albina din potirul unei flori şi spune că scopul 
albinelor este să se îmbete de aroma florilor. Apicultorul, 
care a surprins faptul că albina adună polenul şi nectarul 
florilor şi le cară în stup, spune că scopul albinelor constă în 
a aduna mierea. Alt apicultor, care a studiat mai 
îndeaproape viaţa unui roi, susţine că albina adună polenul 
şi nectarul florilor pentru a hrăni albinele tinere şi matca şi 
că scopul albinelor e perpetuarea speciei. Botanistul 
observă că zburând cu polenul de pe o floare dioică pe un 
pistil, albina îl fecundează şi vede în asta scopul albinelor. 
Un altul, studiind migrațiile plantelor, vede că albina 
contribuie la migraţiunile respective şi acest nou observator 
e îndreptăţit să declare că acesta este țelul albinei. Dar 


VW 


scopul final al albinelor nu se epuizează nici cu primul, nici 
cu cel de-al doilea, nici cu cel de-al treilea scop şi nici cu 
alte scopuri pe care e în stare mintea omenească să le 
descopere. Cu cât se ridică mintea omenească mai sus pe 
treapta descoperirii acestor țeluri, cu atât îi devine mai 
evidentă inaccesibilitatea ţelului final. 

Omul n-are acces decât la studierea corespondenţei dintre 
viaţa albinei şi celelalte fenomene ale vieţii. Acelaşi lucru 
trebuie spus şi despre ţelurile personalităţilor istorice şi ale 
popoarelor. 

V, 

NUNTA NATAŞEI, CĂSĂTORITĂ în 1813 cu Bezuhov, fu 
ultimul eveniment fericit în vechea familie a Rostovilor. În 
acelaşi an, contele Ilia Andreevici muri şi, aşa cum se 
întâmplă întotdeauna, odată cu moartea lui această veche 
familie, se destramă. 

Evenimentele din ultimul an: arderea Moscovei şi bejenia, 
moartea prinţului Andrei şi deznădejdea Nataşei, moartea 
lui Petea, durerea contesei, toate veniră, lovitură după 
lovitură, asupra capului bătrânului conte. Nu părea să mai 
înţeleagă şi nici măcar să simtă în el puterea de a mai 
înţelege însemnătatea acestor evenimente, ci, plecându-şi 
sufleteşte capul bătrân sub povara lor, aştepta parcă, ba se 
şi ruga chiar, să-i vină noi lovituri, care să-l înfrângă cu 
totul. Părea când speriat şi buimăcit, când nefiresc de vioi şi 
de întreprinzător. 

Nunta Nataşei îi dăduse de lucru o bucată de vreme. 
Comanda prânzuri, dineuri, şi se vedea că voia să pară 
vesel; dar veselia lui nu se mai comunica şi altora din jur, ca 
odinioară; dimpotrivă, ea trezea compătimirea în inimile 
celor ce-l cunoşteau şi-l iubeau. 

După plecarea lui Pierre şi a nevestei sale, el intră într-un 
soi de toropeală şi începu să se plângă de nelinişte 
sufletească. Peste câteva zile se îmbolnăvi şi căzu la pat. 
Chiar din prima zi a bolii, cu toate asigurările medicilor, 
înţelese că n-avea să se mai scoale. Contesa stătu două 


săptămâni, zi şi noapte, fără să se dezbrace, la căpătâiul lui, 
într-un fotoliu. De fiecare dată când îi dădea doctoria, el 
plângea cu sughiţuri şi-i săruta mâna în tăcere. În ultima zi 
pe care o mai trăi, plânse cu hohote şi-şi ceru iertare de la 
contesă şi, în lipsă, de la fiul său, pentru că le risipise 
avutul, principala vină care-i apăsa cugetul. După ce se 
împărtăşi, primi taina sfântului maslu şi muri liniştit, iar în 
ziua următoare o grămadă de prieteni, veniţi să aducă 
ultimul lor salut răposatului, umplură casa în care locuiau 
cu chirie Rostovii. Aceşti cunoscuţi, care de atâtea ori 
fuseseră la masa lui, care de atâtea ori dansaseră în casa lui 
şi care tot de atâtea ori râseseră de el, îşi spuneau acum 
toţi, cu acelaşi sentiment de remuşcare şi de duioşie, ca şi 
când s-ar fi justificat în faţa cuiva: „Da, orice s-ar spune, a 
fost un om foarte bun. Oameni ca el astăzi nu mai întâlneşti 
cu una cu două. Şi, la urma urmei, nu-şi are orice om 
slăbiciunile lui?”... 

Tocmai în momentul când afacerile băneşti ale contelui se 
încurcaseră în aşa hal, încât nu-şi mai putea nimeni închipui 
cum avea să se sfârşească situaţia asta, dacă ar fi fost să 
mai dureze încă un an, el murise pe neaşteptate. 

Nikolai se afla cu trupele ruseşti la Paris, când îi veni 
vestea morţii tatălui său. Îşi înaintă numaidecât demisia din 
armată şi, fără să mai aştepte răspunsul, îşi luă concediu şi 
veni la Moscova. La o lună după moartea contelui, situaţia 
afacerilor lui băneşti se clarifică definitiv, uimind pe toată 
lumea prin imensele sume la care se urcau feluritele-i 
datorii mărunte, de existenţa cărora nimeni nu bănuise 
măcar. Datoriile lui erau de două ori mai mari decât averea. 

Rudele şi prietenii îl sfătuiră pe Nikolai să renunţe la 
moştenire. Dar Nikolai vedea în această renunțare o jignire 
a memoriei tatălui său, sfântă pentru el, şi de aceea nici nu 
vru să audă de un refuz şi acceptă moştenirea, cu obligaţia 
de a plăti datoriile. 

Creditorii, care tăcuseră atâta vreme, simțindu-se, cât 
timp trăise contele, legaţi prin influenţa vagă, dar 


puternică, a destrăbălatei sale bunătăţi, dădură acum toţi 
buzna la onorarea poliţelor. Începu, ca totdeauna în 
asemenea ocazii, o întrecere între creditori, fiecare vrând 
să fie achitat mai înainte, şi chiar aceia care, ca Mitenka şi 
ca alţii, deţineau poliţe fără termen, date de conte în dar, se 
dovediră acum cei mai exigenţi dintre creditori. Lui Nikolai 
nu i se dădu nici termen, nici răgaz, şi acei cărora, se vede, 
le fusese milă de contele care era vinovat de pierderile lor 
(dacă într-adevăr era vorba de pierderi), se năpustiră acum 
asupra tânărului şi vădit nevinovatului moştenitor ce luase 
de bunăvoie asupră-şi toate datoriile. 

Niciuna dintre combinaţiile proiectate de Nikolai nu reuşi; 
moşia se vându la mezat cu jumătate preţ, iar jumătate 
dintre datorii rămâneau şi aşa neplătite. Nikolai luă cele 
treizeci de mii de ruble pe care i le puse la dispoziţie 
cumnatul său Bezuhov, pentru a plăti acea parte de datorii, 
pe care le recunoscu ca băneşti, adică datorii reale. Pentru 
restul datoriilor, ca să nu fie azvârilit în închisoare, cum îl 
amenințau creditorii, se hotări să intre din nou într-o slujbă. 

Să plece iar la regiment, unde avea să fie făcut, la primul 
loc liber, comandant de regiment, nu era cu putinţă, căci 
mamă-sa se agăța acum de el ca de ultima bucurie a vieţii 
ei; de aceea, cu toată dorinţa lui de a nu mai rămâne la 
Moscova, în cercul oamenilor care-l cunoşteau din alte 
vremuri, cu toată repulsia pe care o avea pentru slujbele 
administrative, el îşi luă o slujbă la stat, în Moscova, şi, 
lepădându-şi uniforma pe care o iubise atâta, se mută cu 
mamă-sa şi cu Sonia într-o locuinţă modestă, în Sivţev 
Vrajek. 

Nataşa şi Pierre locuiau în vremea asta la Petersburg şi 
nu-şi dădeau prea limpede seama de situaţia lui Nikolai. 
Nikolai, care împrumutase bani de la cumnatu-său, făcuse 
tot ce putuse ca să le ascundă situaţia lui nenorocită. 
Situaţia lui Nikolai era deosebit de proastă, căci cu leafa lui 
de o mie două sute de ruble eltrebuia nu numai să-şi 
plătească întreţinerea sa, a mamei sale şi a Soniei, ci era 


obligat s-o întreţină pe mamă-sa în aşa chip, încât ea să nu 
bage de seamă că sunt săraci. Contesa nu-şi putea închipui 
o viaţă fără luxul cu care se deprinsese din copilărie şi 
pretindea neîncetat, fără să-şi dea seama cât de greu era 
acest lucru pentru fiul ei, când o trăsură pentru ca s-o 
trimită după o prietenă, ei nemaiavând trăsură, când o 
mâncare scumpă pentru ea şi vin pentru fiul ei, când bani 
ca să le facă surprize şi cadouri Nataşei, Soniei şi chiar lui 
Nikolai însuşi. 

Sonia vedea de gospodăria casei, o îngrijea pe mătuşă-sa, 
îi citea cu glas tare, îi suporta capriciile şi duşmănia tăinuită 
şi-l ajuta pe Nikolai să-i ascundă contesei situaţia mizeră în 
care se zbăteau. Nikolai simţea că nu-şi poate plăti faţă de 
Sonia datoria de recunoştinţă pentru tot ce făcea ea pentru 
mamă-sa, îi admira răbdarea şi devotamentul, dar căuta să 
rămână departe de ea. 

În inima lui, părea că îi reproşează faptul că prea era 
desăvârşită şi că nu avea ce să-i reproşeze. În Sonia era tot 
ce face preţul unui om, dar prea puţin din ceea ce ar fi 
putut face pe cineva s-o iubească. Şi el simţea că, cu cât o 
preţuieşte mai mult, cu atât o iubeşte mai puţin. El luase de 
bună scrisoarea prin care Sonia îi reda libertatea şi se 
purta cu ea în aşa fel, încât să-i dea de înţeles că tot ce 
fusese între ei era acum ceva de multă vreme uitat şi care 
în nici un caz nu se mai poate repeta. 

Greutățile lui Nikolai sporeau necontenit. Planul de a pune 
deoparte bani din leafă se dovedi a fi un vis. Nu numai că 
nu punea nimic deoparte, dar, pentru a satisface pretenţiile 
mamei lui, se împrumuta cu sume mărunte. Şi nu vedea nici 
o ieşire din această situaţie. Gândul unei căsătorii cu o 
moştenitoare bogată, aşa cum îi propuneau rudele, îl 
dezgusta. Cealaltă ieşire posibilă din situaţie - moartea 
mamei sale - nici măcar nu-i trecuse vreodată prin gând. 
Nu dorea nimic şi nu avea nici o speranţă iar în adâncul 
sufletului său simţea o sumbră şi severă desfătare să-şi 
suporte fără murmur situaţia. Căuta să-şi ocolească 


prietenii de altădată, cu compătimirile şi ofertele lor 
jignitoare de ajutor, fugea de orice distracţie şi plăcere, şi 
nici acasă nu-şi găsea altceva mai bun de făcut decât 
pasienţe cu mamă-sa, când nu se plimba tăcut prin odaie, 
fumând pipă după pipă. Era ca şi cum ar fi căutat să-şi 
întreţină singur acea sumbră stare de spirit, care singură îl 
putea face să se simtă în stare a-şi suporta viaţa. 

IV. 

LA ÎNCEPUTUL IERNII, PRINȚESA Maria reveni la 
Moscova. Află de zvonurile care circulau prin oraş de 
situaţia Rostovilor şi de felul cum „fiul se sacrifica pentru 
mamă-sa” - cum vorbea toată lumea. 

„Nici nu mă aşteptam din partea lui la altceva”, îşi zise 
prinţesa Maria, simțind cu bucurie că dragostea ce-i purta 
îşi căpăta acum confirmarea. Amintindu-şi legăturile ei de 
prietenie şi aproape de rudenie cu întreaga familie, socoti 
de datoria ei să le facă o vizită. Dar, mai amintindu-şi şi de 
raporturile ei cu Nikolai, la Voronej, îi fu teamă să-l revadă. 
Călcându-şi totuşi pe inimă, câteva săptămâni după sosirea 
ei în oraş se duse la Rostovi. 

Nikolai fu cel dintâi care-i ieşi înainte, întrucât la contesă 
nu se putea trece decât prin odaia lui. Chiar de la prima 
privire pe care i-o aruncă, Nikolai, în loc să manifeste 
bucurie, aşa cum se aşteptase prinţesa Maria, îşi luă o 
expresie seacă, rece şi mândră, pe care ea nu i-o mai 
văzuse niciodată înainte. Nikolai o întrebă de sănătate, o 
conduse la maică-sa şi, după ce rămase lângă ele ca la vreo 
cinci minute, părăsi odaia. 

Când ieşi de la contesă, prinţesa Maria fu iarăşi 
întâmpinată de Nikolai, care o conduse până în antreu cu 
un aer deosebit de solemn şi de rece. Nu binevoi să 
răspundă nimic la remarca ei cu privire la sănătatea 
contesei. „Şi ce-ţi pasă? Lasă-mă în pace!” spuneau privirile 
lui. 

— Ce se tot plimbă? Ce-i lipseşte? Nu mai pot suferi 
cucoanele astea şi toate amabilităţile lor! Spuse el tare faţă 


de Sonia, nemaiputând să-şi înfrângă necazul, după ce 
cupeul prinţesei se depărta de casă. 

— Ah, cum poţi vorbi aşa, Nikolas! Răspunse Sonia, abia 
ascunzându-şi bucuria. E atât de bună şi maman ţine atât 
de mult la ea! 

Nikolai nu răspunse nimic şi ar fi preferat să nu se mai 
vorbească deloc despre prinţesă. Dar, din ziua vizitei 
acesteia, bătrâna contesă aducea de câteva ori pe zi vorba 
de ea. 

Contesa o lăuda şi pretindea ca fiul ei să se ducă pe la 
dânsa, îşi exprima dorinţa să o vadă cât mai des, dar 
totodată se indispunea de câte ori vorbea de ea. 

Nikolai căuta să nu scoată nici o vorbă atunci când mamă- 
sa vorbea de prinţesă şi tăcerea lui o enerva pe contesă. 

— E o fată foarte vrednică şi bună, spunea ea, şi trebuie 
să-i întorci vizita. Mai vezi şi tu, oricum, pe câte cineva; 
fiindcă aşa, cred că te-oi fi plictisind aici, numai cu noi. 

— Dar n-am deloc chef de aşa ceva, mamă. 

— Până mai ieri voiai să vezi oameni şi acum, poftim: „N- 
am deloc chef de aşa ceva!”... Eu, dragul mamei, nu te mai 
înţeleg deloc! Tu te plictiseşti şi tot tu nu vrei să vezi pe 
nimeni. 

— Am spus eu că mă plictisesc? 

— Cum, n-ai spus tu că nici s-o vezi n-ai chef? E o fată 
foarte vrednică şi ţi-a plăcut întotdeauna; şi acum, poftim, ţi 
s-a năzărit din senin. Ce motive ai? Toţi v-ascundeţi de 
mine! 

— Da' nicidecum, mamă. 

— Măcar dacă te-ar fi rugat să faci ceva neplăcut, dar eu 
te rog să te duci să întorci o vizită. Se pare că şi politeţea 
cere să... le-am rugat, dar să nu mă mai amestec, dacă ai 
secrete faţă de mama ta. 

— Bine, mă duc dacă vrei. 

— Mie mi-i indiferent; vorbeam pentru tine. 

Nikolai oftă, muşcându-şi mustaţa, şi împărţi cărţile, 
căutând să atragă atenţia mamei sale în altă direcţie. 


Aceeaşi şi iar aceeaşi discuţie se repetă a doua, a treia şi a 
patra zi. 

După vizita la Rostovi şi primirea neaşteptat de rece pe 
care i-o făcuse Nikolai, prinţesa Maria îşi zise că avusese 
dreptate să nu vrea să le facă ea prima vizită. 

„De fapt, nici nu m-am aşteptat la altceva, continuă ea să- 
şi spună, chemându-şi în ajutor orgoliul. N-am nimic de-a 
face cu el; am voit doar s-o văd pe bătrâna, care a fost 
totdeauna bună cu mine şi căreia îi datorez mult.” 

Dar aceste argumente nu putură s-o liniştească: un 
sentiment asemănător cu remuşcarea o chinuia, ori de câte 
ori îşi amintea această vizită. Deşi era ferm hotărâtă să nu 
se mai ducă la Rostovi şi să uite toate acestea, se simţea 
necontenit sâcâită de ceva. Şi când se întreba ce o chinuia, 
era nevoită să recunoască faţă de sine însăşi că acel ceva 
erau raporturile ei cu Nikolai. Tonul acela rece şi urban nu- 
şi avea izvorul în sentimentele pe care le nutrea faţă de 
dânsa (de asta era sigură); în el se ascundea ceva. Şi acest 
ceva voia ea să-l descopere; simţea că până nu-l 
descoperea, nu putea avea linişte. 

Odată, pe la mijlocul iernii, ea se afla în camera de studii, 
urmărind o lecţie a nepoţelului ei, când îi fu anunţată vizita 
lui Rostov. Cu hotărârea fermă de a nu-şi da pe faţă taina şi 
de a nu-şi arăta tulburarea, prinţesa Maria o chemă pe 
mademoiselle Bourienne şi apăru împreună cu ea în salon. 

De cum îşi aruncă ochii pe chipul lui Nikolai, ea văzu că el 
venise numai ca să-şi împlinească datoria de politeţe şi 
rămase ferm hotărâtă să se menţină la tonul cu care i se 
adresase el. 

Vorbiră de sănătatea contesei, de cunoştinţe comune, de 
ultimele ştiri în legătură cu războiul şi, când trecură cele 
zece minute protocolare după care musafirul poate pleca, 
Nikolai se ridică să-şi ia rămas-bun. 

Cu ajutorul domnişoarei Bourienne, prinţesa izbutise să 
menţină convorbirea în limitele pe care şi le propusese; dar 
chiar în ultimul moment, în timp ce Rostov se ridica să 


plece, ea se simţi atât de obosită să discute despre lucruri 
de care nu-i păsa, şi întrebarea: de ce oare ea singură 
avusese parte de atât de puţine bucurii în viaţă, o copleşi 
până într-atâta, încât rămase nemişcată, distrată, aţintindu- 
şi ochii ei lucitori drept înainte, fără să observe că el se 
ridicase. 

Nikolai o privi şi, voind să aibă aerul că nu-i observă 
accesul de neatenţie, schimbă câteva cuvinte cu 
domnişoara Bourienne, după care se uită din nou la 
prinţesa Maria. Ea şedea tot aşa, nemişcată, şi pe figura ei 
delicată se citea suferinţa. Atunci lui Nikolai i se făcu 
deodată milă de ea şi avu reprezentarea vagă că motivul 
tristeţii care se citea pe faţa ei era, poate, chiar el. Ar fi voit 
să-i vină într-ajutor, să-i spună ceva plăcut, orice, dar nu fu 
în stare să născocească nimic ce i-ar fi putut spune. 

— Rămâi cu bine, prinţesă, zise el. 

Ea îşi veni în fire, se înroşi şi oftă adânc. 

— Ah, scuză-mă, zise ea, trezindu-se parcă din somn. Pleci, 
conte? Bine, la revedere! Dar perna contesei? 

— Aşteptaţi un moment, o aduc eu numaidecât, zise 
domnişoara Bourienne şi ieşi din odaie. 

Tăceau amândoi, uitându-se din când în când unul la altul. 

— Da, prinţesă, zise, în sfârşit, Nikolai zâmbind trist, parcă 
de-abia ieri ne-am întâlnit pentru întâia oară la 
Bogucearovo şi câtă apă a curs totuşi la vale de atuncea. Ce 
nefericiţi ne credeam atunci cu toţii şi ce n-aş da acum să 
mai trăiesc vremurile acelea... dar nu te mai poţi întoarce... 

Prinţesa îl privi stăruitor, cu ochii ei strălucitori, drept în 
ochi, cât timp rosti el aceste vorbe. Era ca şi cum ar fi 
căutat să-i pătrundă înţelesul tainic al cuvintelor, înţeles 
care să fi putut explica sentimentele lui faţă de dânsa. 

— Da, aşa-i, răspunse ea, dar dumneata nu ai de ce să 
regreţi trecutul, conte. Cât pricep eu din viaţa dumitale 
prezentă, ai să-ţi aduci totdeauna aminte cu plăcere de ea, 
deoarece trăieşti dedicându-te... 


— Nu merit laudele dumitale, o întrerupse grăbit Nikolai. 
Dimpotrivă, tot timpul îmi fac reproşuri. Dar să lăsăm 
subiectul acesta cu totul neinteresant şi trist. 

Şi faţa lui îşi luă iar expresia de răceală şi asprime de la 
început. Prinţesa Maria, însă, apucase să vadă din nou în el 
pe omul pe care-l cunoscuse şi-l iubise şi numai cu acest om 
vorbea acum. 

— Credeam că-mi permiţi să-ţi spun asta, zise ca. Mă 
apropiasem atât de mult de dumneata... şi de familia 
dumitale, încât credeam că nu vei considera simpatia mea 
ca fiind deplasată; dar m-am înşelat. Vocea începu să-i 
tremure deodată. Nu ştiu de ce, continuă ea după ce-şi 
reveni, dar odinioară erai altfel... 

— De ce? Sunt mii de motive (el apăsă în chip deosebit pe 
cuvintele de ce). Îţi mulţumesc, prinţesă, spuse el încet. 
Uneori mi-i aşa de greu. 

„Aşadar, asta era! Asta era! Vorbi o voce lăuntrică în 
sufletul prinţesei. Da, mie nu mi-a fost dragă numai privirea 
lui voioasă, bună şi sinceră, nu numai chipul lui frumos l-am 
îndrăgit; am simţit eu bine că are un suflet nobil, hotărât şi 
plin de abnegaţie, îşi spuse ea. Aşadar, fiindcă el acum e 
sărac, iar eu bogată... Da, numai de asta... Dar, dacă n-ar fi 
acest motiv...” şi, amintindu-şi de duioşia lui de altădată, 
privindu-i faţa blândă şi tristă, ea înţelese dintr-o dată 
pricina răcelii cu care o trata. 

— Dar pentru ce, conte, pentru ce? Aproape că strigă 
deodată fără voie prinţesa, apropiindu-se de el. Pentru ce? 
Spune-mi! Trebuie să-mi spui! El tăcea. Eu nu-ţi pricep 
acest de ce, conte, continuă ea. Dar mi-e greu, mi-e... îţi 
mărturisesc aceasta. Şi atunci, de ce vrei să mă lipseşti de 
prietenia de altădată? Pe mine faptul acesta mă doare. Avea 
lacrimi în ochi şi în glas. Am avut parte de atât de puţină 
fericire în viaţă, încât orice pierdere mă doare... iartă-mă, 
rămâi cu bine. 

Izbucni deodată în plâns şi dădu să iasă. 


— Prinţesă! Stai puţin, pentru Dumnezeu, o chemă el, 
încercând s-o oprească. Prinţesă! 

Ea întoarse capul. Câteva clipe ei se priviră tăcuţi în ochi 
unul pe altul şi ceea ce li se păruse îndepărtat şi cu 
neputinţă deveni deodată apropiat, posibil şi de neînlăturat. 

VII. 

ÎN TOAMNA ANULUI 1814, Nikolai se căsători cu prinţesa 
Maria şi se duse să trăiască la Lâsâe Gori, împreună cu 
mamă-sa şi cu Sonia. 

În trei ani, fără să vândă nimic din averea soţiei, el se 
achită de restul datoriilor şi, mai moştenind ceva de pe 
urma unei rude a lui care murise, îşi plăti şi datoria faţă de 
Pierre. 

După alţi trei ani, în 1820, Nikolai îşi aranjase aşa de bine 
treburile băneşti, încât îşi cumpără o mică proprietate 
lângă Lâsâe Gori şi ducea tratative pentru răscumpărarea 
moşiei părinteşti, Otradnoe, ceea ce constituia visul lui cel 
mai scump. 

Începuse a gospodări de nevoie dar, cu timpul, prinsese 
atâta drag de munca de gospodar, încât agricultura 
ajunsese pentru el cea mai dragă şi aproape exclusivă 
ocupaţie. 

Nikolai era un moşier simplu; nu-i plăceau inovațiile - mai 
cu seamă cele englezeşti, care începuseră să fie la modă 
atunci - râdea de lucrările teoretice despre agricultură, nu- 
i plăceau fabricile, procedeele de producţie scumpe, 
culturile costisitoare de cereale şi, în general, nu se ocupa 
în mod special de nici o ramură a agriculturii. Avea 
totdeauna în faţa ochilor moşia şi nu o anumită parte a ei. 
Iar elementul principal al moşiei era, pentru el, nu oxigenul 
sau azotul solului ori atmosferei, nici un anumit plug ori un 
anumit îngrăşământ, ci acel instrument principal prin 
mijlocirea căruia acţionează şi azotul şi oxigenul şi 
îngrăşămintele şi plugul, adică mujicul muncitor. De cum se 
apucă Nikolai de agricultură şi prinse a pătrunde în 
diferitele ei elemente, mujicul fu ceea ce-i atrase mai cu 


osebire luarea-aminte; lui, mujicul nu-i apărea doar ca o 
unealtă, ci şi ca un scop în sine şi ca un judecător. Lia 
început se apucase să-l observe pe mujic, dându-şi 
osteneala să afle care-i sunt nevoile, ce socoteşte el că e 
bine şi ce socoteşte că e rău, şi se prefăcea doar că ar 
conduce şi că ar porunci, când, în realitate, nu făcea decât 
să înveţe de la mujici şi metodele lor de muncă, şi felul lor 
de a vorbi, şi felul lor de a judeca ce-i rău şi ce-i bine. Şi 
numai atunci când le înţelese gusturile şi năzuinţele, când 
învăţă să vorbească pe limba lor şi să le înţeleagă sensul 
ascuns al vorbei, când se simţi înrudit cu ei, abia atunci 
începu să-şi ia curajul să-i conducă, adică să-şi 
îndeplinească faţă de mujici tocmai îndatorirea care-i era 
cerută. Şi gospodăria lui Nikolai dădea rezultatele cele mai 
strălucite. 

Luând în primire o moşie, Nikolai alegea mai întâi, cu un 
dar al clarviziunii rar întâlnit, ca primar, staroste şi 
delegaţi, tocmai pe acei oameni, pe care i-ar fi ales mujicii 
înşişi, dacă ar fi avut dreptul să aleagă ei; şi nu se 
întâmplase niciodată să i se ceară schimbarea 
administraţiei puse de el. Înainte de a cerceta proprietăţile 
chimice ale bălegarului, înainte de a se deprinde cu debitul 
şi creditul (cum îi plăcea lui să spună în bătaie de joc), el 
căuta să ştie ce număr de vite au ţăranii şi sporea acest 
număr prin toate mijloacele cu putinţă. Susţinea familiile de 
ţărani în chipul cel mai substanţial, nedând voie membrilor 
lor să se răzleţească. Pe leneşi, pe desfrânaţi şi pe cei 
neîndemânatici îi urmărea deopotrivă şi căuta să-i elimine 
din obşte. 

La vremea semănăturilor şi a recoltării finului şi bucatelor, 
avea grijă deopotrivă de ogoarele sale şi de cele ale 
mujicilor. Şi rari erau moşierii la care semănăturile şi 
secerişul se făceau atât de timpuriu şi de bine ca la dânsul 
şi puţini aveau venituri atât de mari ca Nikolai. 

Cu argaţii nu-i plăcea să aibă de-a face, îi califica drept 
paraziți şi, cum îi imputau toţi, îi trata prea puţin sever, îi 


răsfăţa; atunci când era obligat să ia măsuri împotriva 
oamenilor de curte şi mai ales atunci când trebuia să 
pedepsească pe vreunul dintre ei, părea nehotărât şi cerea 
părerea tuturor din casă; doar când îi stătea în putinţă să 
trimită la armată, în locul unui mujic, pe vreun argat, făcea 
asta fără să şovăie cât de puţin. În ce priveşte însă toate 
măsurile privitoare la mujici, nu avea niciodată nici un fel 
de ezitare. Orice măsură de-a lui - era sigur de asta - avea 
să găsească încuviințarea unanimă, cu opoziţia doar a unuia 
sau a câtorva. 

Nikolai nu-şi permitea, de asemenea, să-l muncească pe 
om peste puterile sale, ori să-l pedepsească numai fiindcă 
aşa-i venea lui chef, după cum nu-şi permitea nici să 
înlesnească ori să recompenseze un om numai pentru că 
aşa ar fi dorit el. Şi nici n-ar fi putut spune care anume era 
etalonul cu care măsura ceea ce trebuie şi ceea ce nu 
trebuie făcut; acest etalon exista totuşi puternic şi neclintit, 
în sufletul lui. 

Spunea şi el, adeseori, la supărare, când nu-i ieşea bine 
ceva, sau când vedea vreo neorânduială: „Ce să-i faci, aşa-i 
cu ţăranul nostru rus...” şi îşi închipuia atunci că nu-l poate 
suferi pe mujic. 

Dar, de fapt, el îl iubea din tot sufletul pe ţăranul nostru 
rus şi felul lui de viaţă, şi numai din pricina aceasta putea 
pricepe şi îşi putea însuşi unica metodă de gospodărire 
justă, calea pe care obținea rezultate atât de bune. 

Contesa Maria îşi pizmuia bărbatul pentru această 
dragoste a lui şi regreta că nu o putea şi ea împărtăşi; dar 
ea nu putea pătrunde sensul bucuriilor şi necazurilor pe 
care i le da lui Nikolai această lume străină de dânsa. Nu 
putea înţelege de ce era atât de neobişnuit de însufleţit şi 
de fericit de câte ori, după ce stătuse ziua întreagă la arie, 
pe câmp sau la coasă, unde plecase din zorii zilei, odată cu 
semănătorii, cu cosaşii ori cu secerătorii, venea la ceaiul pe 
care i-l pregătea. Nu înţelegea de ce era atât de încântat, 
vorbind cu entuziasm despre Matvei Ermişin, mujic bogat şi 


vrednic, care toată noaptea cărase, el şi familia lui, snopii, 
şi-i făcuse clăi, pe când la niciunul dintre ceilalţi nu era încă 
nimic strâns. Nu înţelegea de ce oare îi mijea sub mustață 
un surâs de bucurie, de ce clipea el mereu din ochi, făcând 
tot timpul naveta între fereastră şi balcon, atunci când vreo 
ploicică deasă şi caldă se cernea deasupra firelor de ovăz 
care se uscau de secetă, sau de ce, la vremea coasei sau în 
timpul secerişului, atunci când norii ameninţători, erau 
risipiţi de vânt, el venea acasă ars de soare şi roşu, tot o 
apă, cu părul mirosind a pelin şi a iarba găii, îşi freca 
mâinile fericit şi spunea: „Încă o zi, şi toată recolta mea, ca 
şi a ţăranilor, va fi pe arie!” 

Dar şi mai puţin era ea în stare să priceapă de ce el, cu 
inima lui bună, gata oricând să-i prevină orice dorinţă, se 
lăsa aproape cuprins de disperare ori de câte ori îi 
transmitea ea rugămintea vreunui mujic sau a vreunei 
femei care-i ceruseră ei să fie scutiţi de muncă, de ce el, 
bunul Nicolas, o refuza cu încăpățânare, rugând-o supărat 
să nu se amestece în treburile care n-o privesc. Ea simţea 
că el îşi are lumea lui aparte, pe care o iubeşte cu pasiune şi 
care se conduce după legi străine de înţelegerea ei. 

Câteodată, când ea, dându-şi osteneala să-l înţeleagă, îi 
vorbea de meritele lui, de cât bine făcuse, el iobagilor săi, 
Nikolai se supăra şi răspundea: „A! Da' de unde: nici măcar 
prin minte nu mi-a trecut vreodată aşa ceva. Pentru binele 
lor nu fac nici atâtica. Toată povestea asta cu fericirea 
aproapelui e numai poezie şi flecăreală muierească. Tot ce 
mă preocupă pe mine e să nu ajungă copiii noştri pe 
drumuri; vreau să văd că buna noastră stare creşte cât sunt 
eu în viaţă; atâta tot! Şi, pentru asta, am nevoie de 
rânduială, am nevoie să fiu sever... Asta-i!” spunea el, 
strângându-şi pumnul ca un om sangvin ce era. „Se înţelege 
de la sine că trebuie să fiu drept, adăugă el, căci altfel, dacă 
ţăranul e gol şi flămând, dacă nu are decât un căluţ, nu 
poate munci cu spor nici pentru el, nici pentru mine.” 


Şi, poate, tocmai pentru că Nikolai nu-şi îngăduia să 
creadă că făcea pentru alţii ceva de dragul binefacerii, din 
virtute - tot ce făcea era rodnic; buna lui stare creştea 
văzând cu ochii. Mujicii din satele vecine veneau să se 
roage de el să-i cumpere şi pe ei şi, multă vreme după 
moartea lui, se păstră în popor amintirea pioasă a bunei lui 
rânduieli. „Era stăpân în toată puterea cuvântului... Mai 
întâi la ce e al mujicului îi era gândul şi abia pe urmă la ce 
era al lui. E drept, nu ne prea alinta el, dar, ce mai încolo- 
încoace, îl ştiam de stăpân!” 

VIII. 

SINGURUL LUCRU CARE-L chinuia câteodată pe Nikolai 
în legătură cu administrarea moşiei era violenţa, unită cu 
vechea deprindere, de pe vremea când era husar, de a-şi 
cam da drumul mâinilor, când îl apuca furia. La început el 
nu vedea în asta nimic condamnabil dar, în al doilea an al 
căsătoriei, părerea sa asupra acestui gen de a pedepsi se 
schimbă brusc. 

Într-o zi, vara, fusese chemat la el starostele care luase 
locul răposatului Dron, la Bogucearovo, învinuit de tot felul 
de ticăloşii şi incorectitudini. Nikolai ieşi să-l judece în 
cerdac şi, de la primele răspunsuri ale starostelui, se auziră 
în tindă ţipete şi lovituri. Când se întoarse în casă, la ceai, 
Nikolai se apropie de soţia lui, care stătea cu capul aplecat 
deasupra gherghefului şi începu să-i înşire, cum avea 
obiceiul, tot ce i se întâmplase în dimineaţa aceea şi, între 
altele, tărăşenia cu starostele din Bogucearovo. Contesa 
Maria, care se făcea când roşie, când palidă, şi strângea din 
buze, fără să răspundă o vorbă la tot ce-i spunea bărbatul 
ei, rămase tot aşa, cu capul în piept. 

— Ce ticălos obraznic! Spunea el, înfuriindu-se iar, numai 
cât îşi amintea de staroste. Măcar să-mi fi mărturisit că 
fusese beat şi că numai la treabă nu-i era mintea... Dar ce 
ai, Marie? Întrebă el deodată. 

Contesa Maria înălţă capul, dădu să spună ceva, dar şi-l 
lăsă iarăşi, repede, în jos, şi buzele i se strânseră. 


— Ce-i, draga mea? Ce-i cu tine? Ce ai? 

Contesa Maria, care era departe de a fi frumoasă, câştiga 
totdeauna în frumuseţe când plângea. Ea nu plângea 
niciodată de durere sau de supărare, ci numai de tristeţe 
sau de milă. Şi când plângea, ochii ei strălucitori deveneau 
de un farmec irezistibil. 

Cum o luă Nikolai de mână, ea nu se mai putu ţine şi 
izbucni în plâns. 

— Nicolas, am văzut... e vinovat, dar... pentru ce să faci tu 
asta? Nicolas! şi îşi acoperi faţa cu mâinile. 

Nikolai amuţi, se înroşi tot şi, plecând de lângă ea, începu 
să se plimbe tăcut prin odaie. El înţelegea de ce plângea 
nevastă-sa, dar, totodată, în sufletul lui, nu putea fi de acord 
cu ea; nu putea înţelege că un lucru, care era aşa cum 
apucase el din copilărie şi pe care îl socotea cât se poate de 
firesc, putea să fie rău. 

„Or fi, oare, toate astea sentimentalităţi şi flecăreli 
femeieşti, ori o fi având dreptate?” se întreba el. Dar, 
înainte de a rezolva înăuntrul său această problemă, îşi mai 
aruncă încă odată privirea la chipul îndurerat şi iubitor al 
soţiei sale şi înţelese dintr-o străfulgerare că ea avea 
dreptate şi că el era, de multă vreme, vinovat faţă de sine 
însuşi. 

— Marie, îi spuse el încet, apropiindu-se de ea, n-are să se 
mai întâmple niciodată; îţi dau cuvântul meu. Niciodată, 
repetă el cu tremur în glas, ca un copil care-şi cere iertare. 

Lacrimile o podidiră şi mai tare pe contesă. Ea luă mâna 
bărbatului ei şi i-o sărută. 

— Nicolas, când ţi-ai spart cameea? Spuse ea ca să 
schimbe discuţia, privindu-i mâna, la un deget al căreia 
purta un inel cu capul lui Laocoon. 

— Astăzi, tot atunci, Marie. Ah, nu-mi mai aduce aminte de 
asta! Şi se înroşi din nou. Îţi dau cuvântul meu de onoare că 
nu se va mai întâmplă! Iar asta să-mi fie tot timpul de 
aducere-aminte, spuse el, arătând inelul spart. 


De atunci, ori de câte ori, în explicaţiile lui cu starostii şi cu 
vătafii, sângele îi năvălea în faţă şi pumnii începeau să i se 
strângă, Nikolai îşi răsucea pe deget inelul cu piatra spartă 
şi îşi întorcea ochii de la omul care-l mâniase. Cu toate 
acestea, cam de vreo două ori pe an, tot îşi ieşea din sărite 
şi atunci, venind acasă la soţia lui, îşi mărturisea fapta şi 
iarăşi îi dădea asigurări că era pentru ultima oară când 
greşea. 

— Marie, tu cred că mă dispreţuieşti într-adevăr, îi spunea 
el. Şi merit asta. 

— Mai bine, când vezi că nu te poţi stăpâni, pleacă, pleacă 
de acolo cât poţi mai repede, spunea cu tristeţe contesa 
Maria, încercând să-şi consoleze bărbatul. 

În societatea nobililor din gubernie, Nikolai era stimat, dar 
nu era iubit. Interesele nobilimii nu-l preocupau. Din pricina 
asta, unii îl socoteau om trufaş, iar alţii - de-a dreptul prost. 
Toate verile, de la semănăturile de primăvară până la 
seceriş, şi le petrecea ocupându-se de moşie. Toamna, cu 
aceeaşi seriozitate cu care se ocupa de agricultură, se 
dedica vânătorii, plecând de acasă pentru o lună sau chiar 
două. larna călătorea prin alte sate şi se îndeletnicea cu 
cititul. Lectura sa o formau cu precădere cărţile de istorie, 
pentru care îşi rezerva anual o anumită sumă. Îşi forma, 
cum zicea el, o bibliotecă serioasă şi îşi făcuse o regulă din 
citirea tuturor cărţilor cumpărate. Cu un aer important, el 
se închidea în cabinetul său pentru aceste lecturi, la început 
dintr-o obligaţie pe care şi-o luase singur, iar mai târziu 
dintr-o deprindere statornică, care-i dădea o deosebită 
plăcere pe lângă conştiinţa că se dedă unei ocupaţii 
serioase. Cu excepţia zilelor când era plecat după treburi, 
iarna, Nikolai îşi petrecea cea mai mare parte din timp în 
mijlocul familiei, legându-se de familie şi intrând până în 
cele mai mici amănunte în viaţa mamei şi a copiilor. Se 
apropia din ce în ce mai mult de soţia lui şi, cu fiecare zi ce 
trecea, descoperea la ea noi comori sufleteşti. 


Sonia locuia cu dânşii chiar de la căsătoria lor. Încă înainte 
de căsătorie, Nikolai îi istorisise prinţesei Maria tot ce 
fusese între el şi Sonia, învinuindu-se pe sine şi lăudând-o 
pe ea. Elo rugă pe prinţesa Maria să fie bună şi 
prietenoasă cu verişoara lui. Contesa Maria simţea din plin 
cât era de vinovat soţul ei şi îşi simţea şi propria ei vină faţă 
de Sonia. Credea că averea sa îl influenţase pe Nikolai în 
alegerea făcută şi, mai ales că n-avea cum să-i reproşeze 
Soniei nimic, căuta s-o iubească. În realitate însă, nu numai 
că n-o iubea, dar îşi simţea adeseori în suflet porniri 
duşmănoase împotriva ei şi nu şi le putea învinge. 

Odată vorbi cu prietena ei Nataşa despre Sonia şi despre 
nedreptatea de care se simţea vinovată faţă de aceasta. 

— Ştii, îi spuse Nataşa, tu, care ai citit mult Evanghelia; 
este acolo un loc ce i se potriveşte de-a dreptul Soniei. 

— Care? Întrebă cu mirare contesa Maria. 

— Celui ce are, i se va mai da, iar celui ce n-are, i se va mai 
lua!” Îţi aminteşti? Ea e dintre cei care n-au. Pentru ce? Nu 
ştiu; poate că nu-i deloc egoistă; nu ştiu, dar i se va mai lua 
şi i s-a şi luat totul. Mi-e groaznic de milă de ea câteodată; 
pe vremuri, doream grozav ca Nicolas să se însoare cu 
dânsa; dar totdeauna parcă am avut eu un presentiment că 
lucrul acesta n-are să se întâmple. Ea e floarea stearpă, ştii, 
cum se găsesc printre căpşuni! Uneori, mi-e milă de ea, dar 
alteori stau şi mă gândesc că ea nu simte acest lucru, aşa 
cum l-am simţi, de pildă, noi. 

Şi, oricât îi spusese contesa Maria Nataşei că pasajul 
acesta din Evanghelie trebuie interpretat altfel, ea, de câte 
ori se uita la Sonia, simţea că era de acord cu explicaţia 
dată de Nataşa. Într-adevăr, s-ar fi zis că Sonia se 
resemnase cu totul, că se împăcase cu această situaţie, care 
n-o mai apăsa, şi-şi merita cu totul numele de floare 
stearpă. Părea că ţine nu atât la oamenii din familie, cât la 
familia întreagă. Era ca pisicile, care se simt legate nu de 
oameni, ci de casă. O îngrijea pe bătrâna contesă, mângâia 
şi răsfăţa copiii şi era oricând gata sa facă toate acele mici 


servicii de care era capabilă şi pe care cei ai casei le 
primeau, fără vina lor, cu prea puţină recunoştinţă... 

Conacul de la Lâsâe Gori fusese reconstruit, deşi nu pe 
picior atât de mare ca pe vremea răposatului prinţ. 

Clădirile, începute în vremuri grele, erau mai mult decât 
simple. Casa de locuit, foarte mare, clădită pe vechile ei 
temelii de piatră, era înălţată acum doar din lemn şi 
tencuită numai pe dinăuntru. Această casă mare şi 
spațioasă avea duşumelele nevopsite şi era mobilată cu cele 
mai simple divane şi jilţuri tari, cu mese şi scaune din lemn 
de mesteacăn luat din pădurea lor şi făcute de câtre 
tâmplari de-ai lor. Era o casă foarte încăpătoare, cu odăi de 
servitori şi apartamente pentru musafiri. Rudele familiilor 
Rostov şi Bolkonski veneau uneori la Lâsâe Gori, cu toată 
familia, în trăsurile lor, cu câte şaisprezece cai şi cu zeci de 
slugi după ei, şi rămâneau aici cu lunile. În afară de rude, 
de patru ori pe an, la onomasticile şi aniversările stăpânilor, 
se adunau aici, pentru câte o zi sau două, până la o sută de 
musafiri. Restul zilelor se scurgeau tot anul după anumite 
reguli ce nu se schimbau, cu obişnuitele îndeletniciri, 
ceaiuri, dejunuri, prânzuri şi cine, servite din proviziile 
casei. 

IX. 

ERA ÎN AJUN DE SFÂNTUL Nicolae, în 5 decembrie al 
anului 1820. În anul acela, de cum se întomnase, Nataşa - 
cu bărbatul şi cu copiii ei - venise ca oaspete la fratele său. 
Pierre era plecat la Petersburg pentru treburi personale şi 
speciale, cum spunea el; trebuia să lipsească trei 
săptămâni, dar rămăsese acolo aproape şapte. Era aşteptat 
să sosească din clipă în clipă. 

La 5 decembrie, pe lângă familia Bezuhov, se afla printre 
musafirii familiei Rostov şi vechiul prieten al lui Nikolai, 
generalul în retragere Vasili Feodorovici Denisov. 

Nikolai ştia că, la 6 decembrie, ziua solemnităţii, când îi 
soseau oaspeţii, va trebui să-şi scoată beşmetul pe care-l 
purta de obicei, să-şi pună redingotă, să încalţe ghete 


strâmte cu vârfuri ascuţite şi să se ducă la biserica cea 
nouă, pe care o ridicase el; să primească apoi felicitări, să 
ofere gustări şi să discute despre alegerile nobilimii şi 
despre recoltă; dar ajunul sărbătorii, cel puţin, el socotea 
că are încă dreptul să-l petreacă în chipul obişnuit. Până la 
masă, Nikolai făcu verificări la conturile aduse de primarul 
unui sat din gubernia Riazan, unde nepotul soţiei sale îşi 
avea moşia, scrisese două scrisori de afaceri şi dete o raită 
pe la arie, pe la grajduri şi pe la staule. Luând măsuri 
pentru preîntâmpinarea beţiei generale, ce era de aşteptat 
pe a doua zi cu prilejul hramului bisericii, veni la prânz şi, 
fără să mai poată sta de vorbă între patru ochi cu nevasta, 
luă loc la masa lungă de douăzeci de tacâmuri, la care erau 
adunaţi toţi ai casei. La masă erau: mama sa cu Belova, 
bătrâna care locuia cu ea, soţia lui, cei trei copii ai lor, 
guvernanta şi guvernorul copiilor, nepotul soţiei sale cu 
guvernorul lui, Sonia, Denisov, Nataşa, cei trei copii ai ei, 
guvernanta acestora şi bătrânelul Mihail Ivanâci, arhitectul 
bătrânului prinţ, care trăia tihnit la Lâsâe Gori. 

Contesa Maria şedea în capătul opus al mesei. De cum i se 
aşeză la masă bărbatul, după gestul precipitat cu care el îşi 
luase şervetul şi îşi mutase din faţă paharul şi păhărelul de 
votcă, îşi zise că Nikolai nu era în toane bune, lucru care i 
se întâmplă câteodată înainte de supă, mai cu seamă când 
venea de la treburile gospodăreşti direct la masă. Contesa 
Maria îi cunoştea bine aceste toane şi, atunci când era ea 
bine dispusă, îl aştepta liniştită să-şi isprăvească supa şi 
abia după aceea începea să-i vorbească, făcându-l să 
recunoască faptul că n-avea nici un motiv să fie indispus; 
dar astăzi, ea îşi uită cu desăvârşire prudenţa; o duru că el 
se supărase pe ea fără motiv şi se simţi nefericită. Îl întrebă 
pe unde a fost. Nikolai îi răspunse. Atunci ea îl mai întrebă 
şi dacă treburile merg bine. El se încruntă neprietenos, ca 
atins de tonul nefiresc al soţiei sale, şi-i dădu un răspuns 
cam repezit. 


„Va să zică n-am greşit, îşi zise contesa Maria. Şi de ce să 
se supere pe mine?” În tonul cu care-i răspunsese, contesa 
Maria desluşise parcă o lipsă de bunăvoință faţă de ea şi 
dorinţa de a încheia discuţia. Simţise că spusele ei nu 
sunaseră firesc, dar nu se putuse abţine să mai pună câteva 
întrebări. 

Discuţia din timpul mesei deveni curând, datorită lui 
Denisov, generală şi animată, şi contesa Maria nu mai 
schimbă nici o vorbă cu bărbatul ei. Când toţi se ridicară de 
la masă şi veniră să-i mulţumească bătrânei contese, 
contesa Maria îşi sărută bărbatul, dându-i, la rândul său, 
mâna să-i fie sărutată, şi-l întrebă pentru ce era supărat pe 
ea. 

— Ai totdeauna nişte idei grozav de curioase; nici prin 
gând nu mi-a trecut să mă supăr, zise el. 

Dar cuvântul totdeauna pentru contesa Maria însemna: 
„Da, sunt supărat şi nu vreau să-ţi spun de ce.” 

Nikolai se înţelegea atât de bine cu soţia sa, încât până şi 
Sonia şi contesa cea bătrână care, din gelozie, doreau să 
vadă neînţelegeri între ei, nu le puteau găsi vreun motiv de 
reproş. Dar şi între ei se iveau, totuşi, momente de 
vrăjmăşie: uneori, tocmai după momentele cele mai fericite, 
încercau deodată un sentiment de înstrăinare şi de 
duşmănie; aceasta se întâmplă mai cu seamă în perioadele 
de sarcină ale contesei Maria. Într-o asemenea perioadă 
era ea şi acum. 

— Ei, messieurs et mesdames, zise Nikolai tare şi parcă 
vesel (contesei Maria i se părea că face asta anume ca s-o 
jignească pe dânsa), eu sunt de la şase dimineaţa în 
picioare. Mâine, trebuie să-mi port crucea, aşa că azi aş 
vrea să mă odihnesc puţin. 

Şi, fără să-i mai spună ceva contesei Maria, se duse în 
micuța cameră cu divane şi se culcă pe o canapea. 

„Aşa e, întotdeauna e aşa, îşi zise contesa Maria. Cu toată 
lumea vorbeşte, numai cu mine nu. Văd eu bine, văd eu că-l 
dezgust. Mai ales în situaţia asta.” Îşi privi pântecele 


proeminent şi se uită în oglindă la chipul galben, palid şi 
slăbit, în care ochii păreau mai mari ca oricând. 

Şi totul începu să i se pară neplăcut: şi strigătele, şi 
hohotele de râs ale lui Denisov, şi vorbăria Nataşei şi, mai 
cu seamă, privirea aceea fugară pe care i-o aruncase Sonia. 

Sonia era totdeauna cel dintâi pretext pe care şi-l alegea 
contesa Maria pentru supărările ei. 

După ce mai rămase puţin printre musafiri şi nu pricepu 
nimic din tot ce vorbeau, ea ieşi încetinel şi se duse în odaia 
copiilor. 

Copiii îşi făcuseră trăsuri din scaune şi se jucau de-a 
călătoria la Moscova, aşa că o poftiră şi pe ea să meargă cu 
dânşii. Luă loc pe unul din scaune, se jucă cu ei, dar gândul 
la bărbatul ei şi la supărarea lui fără motiv nu contenea s-o 
chinuiască. Ea se ridică şi se duse, păşind cu greutate în 
vârful picioarelor, în odăiţa cu divane. 

„Poate că nu doarme. Vreau să am o explicaţie cu el!” îşi 
zicea în sinea ei. Andriuşa, băiatul cel mai mare, se luă după 
ea, imitându-i mersul în vârful picioarelor. Contesa Maria 
nu-l observă. 

— Chere Marie, il dort, je crois: il est şi fatigue950, îi 
spuse, în salonul mare cu divane, Sonia, pe care contesa 
Maria avea impresia că o întâlnea pretutindeni. Să nu-l 
trezească Andriuşa cumva! 

Contesa Maria întoarse capul, îl văzu pe Andriuşa în urma 
ei şi simţi că Sonia avea dreptate; dar, tocmai de aceea, 
sângele îi năvăli în faţă şi ea se abţinu cu vădită greutate să 
nu spună cuvinte aspre. Nu scoase o vorbă şi, ca să n-o 
asculte pe Sonia, îi făcu semn lui Andriuşa să nu facă 
zgomot, dar totuşi s-o urmeze, apoi se apropie de uşă. 
Sonia ieşi pe altă uşă. Din odaia în care dormea Nikolai i se 
auzea respiraţia ritmică, atât de cunoscută soţiei lui până în 
cele mai fine nuanţe. Ea îi ascultă respiraţia, îi văzu fruntea 
netedă şi frumoasă, mustăţile, faţa în întregul ei, la care 
adeseori, în liniştea nopţii, se uita îndelung. Nikolai făcu 


VW 


deodată o mişcare şi tuşi. În aceeaşi clipă, Andriuşa strigă 
din uşă: 

— 'Tăticule, mămica vine la tine. 

Contesa Maria îngălbeni de spaimă şi începu să-i facă 
semne copilului. El tăcu şi, timp de câteva clipe, se aşternu 
o linişte înfricoşătoare pentru contesa Maria, care ştia cât îl 
supăra pe Nikolai să fie trezit din somn. Apoi, deodată, în 
dosul uşii, se auzi tusea lui şi iar mişcare; vocea necăjită a 
lui Nikolai rosti: 

— Nu se poate să mă odihnesc şi eu măcar o clipă? Marie, 
tu eşti? Pentru ce l-ai adus aici? 

— Venisem numai să mă uit. Nu l-am văzut... iartă-mă... 

Nikolai tuşi iar şi tăcu. Contesa Maria plecă din uşă şi îşi 
duse fiul în odaia copiilor. Peste cinci minute, Nataşa, o 
fetiţă de trei ani, cu ochi negri, favorita tatălui ei, aflând de 
la Andriuşa că tăticul doarme şi că mămica e în odaia cea 
mare cu divane, fugi, neobservată de mama ei, spre odăiţa 
unde dormea Nikolai. Îndrăzneaţă, fetiţa cu ochi negri făcu 
uşa să scârţâie, se apropie, călcând energic cu picioruşele 
ei dolofane, de canapea şi, după ce se uită cum dormea 
tatăl său, cu faţa la perete, se ridică pe vârful picioarelor şi-i 
sărută mâna pe care acesta şi-o ţinea sub cap. Nikolai se 
întoarse cu un zâmbet duios pe faţă. 

— Nataşa, Nataşa! Se auziră de la uşă şoaptele speriate 
ale contesei Maria. Tăticu vrea să doarmă! 

— Nu, mămico, nu vrea să doarmă, răspunse cu 
convingere Nataşa cea mică. Râde. 

Nikolai îşi dădu jos picioarele de pe canapea, se ridică şi îşi 
luă fiica în braţe. 

— Intră, Maşa, îi spuse el soţiei sale. 

Contesa Maria intră în odaie şi se aşeză alături de 
bărbatul ei. 

— Nici n-am prins de veste cum s-au luat după mine, zise 
ea, sfioasă. Venisem numai aşa. 

Nikolai, ţinându-şi cu o mână fetiţa, se uită la soţia lui şi, 
observând expresia de vinovăţie de pe faţa ei, o cuprinse cu 


celălalt braţ şi o sărută în creştet. 

— Am voie s-o sărut pe maman? O întrebă el pe Nataşa. 

Fetiţa zâmbi ruşinoasă. 

— Încă odată, făcu ea cu un gest poruncitor, arătând locul 
pe care-l sărutase Nikolai, pe creştetul nevestei sale. 

— Nu ştiu de unde ai scos tu că n-aş fi în apele mele, spuse 
Nikolai, răspunzând la întrebarea care, ştia el bine, dăinuia 
în sufletul soţiei sale. 

— Tu nu-ţi poţi închipui ce nefericită şi cât de singură mă 
simt atunci când eşti tu aşa. Mi se pare tot mereu... 

— Marie, sfârşeşte odată cu prostiile astea. Mă mir că nu 
ţi-e oarecum, spuse el cu voie bună. 

— Mi se pare că tu nu mă poţi iubi, că sunt aşa de urâtă... 
întotdeauna, dar acum... în starea în ca... 

— Ah, caraghioasă mai eşti! Nu ţi-e drag cine-i frumos, ci-i 
frumos cine ţi-e drag. Numai pe Malvina951 şi pe altele ca 
ea le iubeau amanţii pentru frumuseţea lor. Aşa o iubesc eu 
oare pe nevastă-mea? Nu, n-o iubesc aşa; e altceva, nu ştiu 
cum să-ţi spun. Atunci când nu eşti lângă mine sau atunci 
când, uite, ca acum, îşi vâră dracul coada între noi, mă simt 
ca pierdut, fără nici un rost şi fără puteri. Pot spune, de 
pildă, că-mi iubesc degetul? Nu! Dar ia încearcă de mi-l 
taie... 

— Nu. Eu te iubesc altfel, dar te pot înţelege. Va să zică, 
nu eşti supărat pe mine? 

— Îngrozitor de supărat, răspunse Nikolai zâmbind; apoi 
se ridică, îşi îndreptă cu mâna părul şi începu să se plimbe 
prin cameră. 

— Ştii, Marie, la ce mă gândeam? Începu el să-şi depene 
cu glas tare gândurile faţă de nevastă-sa, acum că 
împăcarea se făcuse. 

Nici n-o întreba măcar dacă voia să-l asculte; îi era totuna. 
Îi trecuse o idee prin cap, trebuia deci să i-o împărtăşească. 
Şi îi spuse că avea intenţia să-l convingă pe Pierre să 
rămână cu ei până la primăvară. 


Contesa Maria îl ascultă, făcu unele observaţii şi începu, la 
rândul ei, să-şi spună cu glas tare gândurile. Gândurile ei 
erau tot la copii. 

— Cum se vede în ea, de pe acum, femeia, spuse în 
franţuzeşte contesa, arătând la mica Nataşa. Voi ne 
reproşaţi nouă, femeilor, lipsa de logică. Dar logica noastră, 
uite-o! Eu spun: tăticu vrea să doarmă şi ea îmi răspunde: 
nu vrea, râde. Şi ea e cea care are dreptate, sfârşi contesa 
Maria, zâmbind fericită. 

— Da, asta aşa-i! 

Şi Nikolai, punându-şi fetiţa pe unul din braţele lui 
puternice, o ridică sus de tot, o aşeză pe umăr, o cuprinse 
pe după picioruşe şi începu să se plimbe cu ea prin odaie. 
Faţa tatălui şi fiicei aveau una şi aceeaşi expresie de fericire 
inconştientă. 

— Dar ştii, poate că eşti nedrept. Prea o iubeşti mult pe 
asta, îi şopti contesa Maria în franţuzeşte. 

— Aşa-i, dar ce să fac? Caut să nu arăt... 

În vremea aceasta, la intrare, se auzi zgomotul clanţei, iar 
pe coridor paşi, ca atunci când vine cineva. 

— A venit cineva. 

— Sunt sigură că e Pierre. Mă duc să văd, spuse contesa 
Maria şi ieşi din odaie. 

În lipsa ei, Nikolai îşi îngădui să facă înconjurul odăii, 
galopând cu Nataşa în cârcă. Când obosi, îşi luă din spinare 
fata care râdea înveselită şi o strânse la piept. 'Ţopăiala asta 
îl făcu să-şi aducă aminte de dans şi, uitându-se la feţişoara 
ei copilărească, rotundă şi fericită, se gândi cum are să fie 
ea când el, bătrân, va începe să iasă în lume cu dânsa şi, tot 
aşa cum răposatul tatăl său jucase odinioară cu fiică-sa 
Danilo Kupor, va dansa şi el cu Nataşa o mazurcă. 

— El este, chiar, el, Nikolas! Zise contesa Maria, 
întorcându-se în odaie peste câteva clipe. S-a înviorat pe loc 
Nataşa noastră. Să fi văzut cât era de încântată şi cum l-a 
săpunit pe loc, pentru că s-a întors cu atâta întârziere. 
Acuma, hai să mergem, să mergem mai repede! Dar 


despărţiţi-vă odată, zise ea, uitându-se zâmbitoare la fetiţa 
care se ghemuise la pieptul tatălui ei. 

Nikolai ieşi cu fetiţa de mână. 

Contesa Maria rămase locului. 

— Niciodată, niciodată n-aş fi crezut, şopti ea ca pentru 
sine, că se poate să fiu aşa de fericită. 

Un zâmbet îi lumină faţa; dar în acelaşi timp oftă şi în 
privirea ei adâncă se văzu o tristeţe reţinută, ca şi cum ar fi 
fost conştientă că, pe lângă fericirea pe care o trăia, mai 
era şi alta, ce nu putea fi atinsă în viaţa aceasta şi de care-şi 
amintea, fără voia ei, acuma. 

X. 

NATAŞA SE MĂRITASE LA începutul primăverii lui 1313, 
şi până în 1820, avusese timpul să nască trei fete şi un 
băiat, pe care dorise mult să-l aibă şi pe care-l alăpta acuma 
chiar ea. Se împlinise mult la trup şi se lăţise, aşa încât ar fi 
fost greu să recunoşti în această mamă trupeşă pe Nataşa 
cea firavă şi mlădioasă de odinioară. Trăsăturile feţei i se 
precizaseră şi aveau acum un aer de blândeţe, linişte şi 
seninătate. Pe faţă nu i se mai aprindea, ca altădată, focul 
însufleţirii care era farmecul ei pe atunci. Acum, de cele mai 
multe ori îi vedeai faţa doar, şi trupul, dar din suflet nu i se 
mai vedea nimic. Tot ce se vedea era femeia voinică, 
frumoasă şi fecundă. Prea arareori se mai stârneau în ea 
înflăcărările de odinioară. Asta se întâmpla doar în ocaziile 
când ca acum, i se întorcea bărbatul din vreo călătorie, 
când i se scula după boală vreun copil sau când, stând cu 
contesa Maria, îşi amintea de prinţul Andrei (cu bărbatul ei 
nu vorbea niciodată de prinţul Andrei, bănuind că i-ar fi 
putut stârni prin asta gelozia), sau, lucru care acum i se 
întâmpla foarte rar, atunci când cineva izbutea s-o 
înduplece ocazional să cânte, îndeletnicire pe care o 
părăsise cu totul după căsătorie. Dar în rarele momente în 
care focul de altădată dogorea din nou în frumosul ei trup 
de femeie ajunsă în floarea vârstei, Nataşa era şi mai 
fermecătoare decât odinioară. 


De când se măritase, Nataşa stătuse cu bărbatul ei la 
Moscova, la Petersburg şi la moşia de lângă Moscova, sau la 
mama ei, adică la Nikolai. În societate, tânăra contesă 
Bezuhova era văzută foarte rar, iar cei care o vedeau 
rămâneau nemulţumiţi de ea. Nu era nici simpatică, nici 
amabilă. Nu că i-ar fi plăcut singurătatea (nu ştia nici ea 
dacă îi plăcea sau nu; i se părea însă că nu), dar, tot 
rămânând însărcinată şi tot alăptând câte un sugaci până-l 
vedea mai răsărit, şi, pe lângă asta, luând parte clipă de 
clipă la viaţa bărbatului ei, Nataşa nu putea face faţă atâtor 
cerinţe în alt chip decât renunțând la societate. Toţi cei care 
o cunoşteau pe Nataşa dinainte de căsătorie se mirau de 
schimbarea petrecută cu ea ca de ceva extraordinar. 
Singură bătrâna contesă care, cu simţul ei de mamă, 
înţelesese demult că toate pornirile Nataşei izvorau doar 
din dorinţa de a-şi avea familia ei, de a-şi avea bărbatul ei 
(aşa cum strigase ea însăşi, cândva, la Otradnoe, mai mult 
în serios decât în glumă), singură maică-sa era mirată doar 
de mirarea celorlalţi şi repeta într-una că ea ştiuse 
totdeauna că Nataşa va fi o soţie şi o mamă exemplară. 

— Numai că îşi exagerează la culme dragostea ei de 
bărbat şi de copii, spunea contesa. Asta-i stupid. 

Nataşa nu se conducea după regula de aur - propovăduită 
de oamenii cu cap, mai cu seamă de francezi - care cere ca 
o fată, după ce se mărită, să nu se neglijeze şi să nu-şi uite 
talentele ci, dimpotrivă, să se ocupe încă şi mai atent decât 
înainte de căsătorie de exteriorul ei şi să caute să-l atragă 
pe bărbatul ei întocmai cum îl atrăgea când nu-i era bărbat. 
Nataşa, dimpotrivă, îndată după căsătorie renunţă imediat 
la toate farmecele ei, dintre care unul era neobişnuit de 
puternic: cântecul. Ba tocmai pentru că prea era puternic 
farmecul acesta, se şi lepădă de el. Nu-şi mai bătu capul nici 
cu manierele, nici cu fineţea expresiilor, nici cu atitudinile 
menite să o facă să apară mai atrăgătoare pentru bărbatul 
ei, nici cu toaletele, şi nici nu-şi dădu măcar osteneala să 
nu-şi mai sâcâie bărbatul cu pretenţiile ei. Tot ce făcea era 


împotriva acestor reguli. Simţea că mijloacele de atracţie 
pe care instinctul o învățase altădată să le folosească acum 
n-ar fi făcut decât să o acopere de ridicol în ochii bărbatului 
ei, căruia, din prima clipă, i se dăruise toată, adică din tot 
sufletul, fără să-i fi rămas în el vreo cută ascunsă ochilor lui. 
Îşi dădea seama că legătura dintre ea şi bărbatul ei se 
menținea acum nu prin sentimentele poetice pe care i le 
insuflase odinioară, ci prin ceva cu totul de altă natură, 
nedefinit, dar puternic, ca însăşi legătura dintre sufletul şi 
trupul ei. 

Să-şi încreţească părul, să-şi pună o robe ronde952 şi să 
cânte romanțe cu scopul de a-şi spori atracţia pentru 
bărbatul ei, i s-ar fi părut la fel de ciudat ca şi dacă s-ar fi 
gătit ca să-şi devină ei însăşi plăcută. Să se gătească pentru 
a place altora, poate că i-ar fi plăcut şi ei - nu ştia - dar n- 
avea când. Principalul motiv pentru care n-o mai preocupau 
nici cântecul, nici toaletele, nici cântărirea cuvintelor pe 
care le rostea, era că n-avea deloc vreme de atari 
preocupări. 

Ştiut este că omul are capacitatea de a se cufunda până la 
uitare de sine într-un obiect, oricât de neînsemnat ar părea 
el. Şi tot ştiut este că nu există obiect atât de neînsemnat, 
încât, concentrându-ţi atenţia şi îndreptând-o asupra lui, să 
nu crească la infinit. 

Lucrul căruia i se dăruise cu totul Nataşa era familia, 
adică bărbatul, pe care trebuia să-l ţină în aşa fel, încât să-i 
aparţină exclusiv ei şi casei, pe urmă copiii, pe care trebuia 
să-i poarte în pântec, să-i nască, să-i alăpteze şi să-i 
crească. 

Şi, pe măsură ce se adâncea mai mult, nu numai cu 
mintea, ci şi cu tot sufletul, cu toată fiinţa, în lucrul care o 
preocupa, acesta creştea mereu nutrit de atenţia sa, şi tot 
mai slabe şi mai neînsemnate i se păreau puterile proprii, 
aşa că şi le concentra tot mai mult asupra unuia şi aceluiaşi 
lucru, fără să izbutească, totuşi, să facă tot ce i se părea că 
trebuie făcut. 


Vorbărie şi discuţii despre drepturile femeii, despre 
raporturile dintre soţi, despre libertăţile şi îndatoririle lor, 
chiar dacă nu purtau, ca astăzi, denumirea de probleme, 
existau şi pe atunci, ca şi astăzi; aceste probleme, însă, nu 
numai că n-o interesau pe Nataşa, dar, hotărât lucru, ea nici 
nu le pricepea. 

Problemele acestea nu existau nici atunci, cum nu există 
nici azi, decât pentru aceia dintre oameni care văd în 
căsătorie numai satisfacţiile pe care soţii şi le procură unul 
altuia, adică numai punctul de plecare al căsătoriei şi nu 
întreg rostul ei care constă în întemeierea unei familii. 

Discuţiile de felul acesta şi problemele de astăzi 
asemănătoare problemei de a găsi felul în care se poate 
obţine mai multă satisfacţie dintr-un prânz nu existau pe 
atunci, după cum nu există nici astăzi, pentru oamenii la 
care mâncarea are drept scop alimentaţia, iar căsătoria, 
familia. 

Dacă scopul unui prânz este nutrirea corpului, atunci 
acela care mănâncă dintr-o dată două prânzuri va atinge, 
poate, un grad mai înalt de plăcere, dar nu-şi va atinge 
scopul, de vreme ce ambele prânzuri nu vor putea fi 
mistuite de stomacul său. 

lar dacă scopul căsătoriei este familia, atunci cine va dori 
să aibă mai multe femei sau mai mulţi bărbaţi s-ar putea să- 
şi procure mai multă plăcere, dar în nici un caz nu va avea 
familie. 

Dacă scopul mâncării este nutriția, iar scopul căsătoriei - 
familia, toată problema se rezumă la a nu mânca mai mult 
decât poate mistui stomacul şi la a nu avea mai multe femei 
sau mai mulţi bărbaţi decât atâţi câţi sunt necesari pentru 
întemeierea familiei, adică un singur bărbat sau o singură 
femeie. Nataşei îi trebuise un bărbat. Bărbatul îi fusese 
dăruit. Şi bărbatul îi dărui o familie. Iar de alt bărbat, mai 
bun, nu numai că nu avea trebuinţă, ci, întrucât ea îşi 
îndreptase toate puterile sufletului doar spre slujirea 
bărbatului acestuia şi a familiei sale, nici nu-şi putea 


închipui măcar şi nici n-o interesa ce i s-ar întâmpla dacă ar 
fi să fie altfel. 

Nataşei nu-i plăcea, în general, societatea, dar preţuia cu 
atât mai mult societatea rudelor compusă din: contesa 
Maria, fratele ei, mama ei şi Sonia. Îi era drag să fie în 
societatea acestor oameni, faţă de care putea să apară, 
ieşind cu paşi mari din camera copiilor, numai în capot şi cu 
părul ciufulit, dar cu faţa radioasă, ca să le arate un scutec 
cu o pată galbenă în loc de una verde şi ca să le audă 
vorbele liniştitoare în legătură cu sănătatea copilului, care e 
acum incomparabil mai bună. 

Nataşa merse până acolo cu delăsarea, încât 
îmbrăcămintea, pieptănătura ei, cuvintele spuse cum îi 
veneau la gură, gelozia - era geloasă pe Sonia, pe 
guvernantă şi pe orice femeie, pe orice femeie frumoasă 
sau urâtă - ajunseseră motive obişnuite de glumă pentru 
toţi cei din jurul ei. Părerea generală era că pe Pierre îl ţine 
nevasta sub papuc şi, de fapt, aşa şi era. Chiar din primele 
zile ale căsniciei lor, Nataşa îşi manifestase pretenţiile. Pe 
Pierre îl mirase mult această concepţie - nouă pentru el-a 
soţiei sale, conform căreia fiecare clipă a vieţii lui îi 
aparţinea ei şi familiei; fu mirat de pretenţiile soţiei sale, 
dar se simţi măgulit de ele şi li se supuse. 

Supunerea aceasta a lui Pierre se reducea la faptul că el 
nu numai că nu trebuia să facă curte vreunei alte femei, dar 
n-avea voie nici măcar să-i zâmbească, vorbind cu ea. Nu 
trebuia să se mai ducă la club şi la mese cu prietenii numai 
aşa, ca să-şi mai treacă vremea; nu trebuia să cheltuiască 
bani pentru capricii, nu trebuia să plece în călătorii pe 
termen lung, exceptând călătoriile de afaceri în rândul 
cărora Nataşa punea şi preocupările lui cu caracter 
ştiinţific, din care ea nu pricepea nimic, dar cărora le 
atribuia o importanţă deosebită. În schimb, Pierre avea 
depline drepturi de a porunci la el în casă, de a dispune 
cum voia nu numai de persoana sa, ci de întreaga familie. 
Nataşa, acasă la ea, se socotea roaba bărbatului ei; şi toată 


casa umbla în vârful picioarelor când Pierre avea de lucru, 
citea adică, sau scria în cabinetul său. Era de ajuns să arate 
Pierre vreo preferinţă oarecare şi orice chef i se împlinea 
numaidecât. Era destul să-şi exprime el vreo dorinţă şi 
Nataşa dădea fuga să i-o împlinească. 

Toată casa se conducea doar după aşa-zisele ordine ale lui 
Pierre, adică după dorinţele lui, pe care Nataşa îşi dădea 
silinţa să le ghicească. Felul lor de trai şi locul unde-şi 
duceau viaţa, cunoştinţele, relaţiile, ocupațiile Nataşei, 
educaţia copiilor, toate, nu numai că se făceau conform 
voinţei exprimate de Pierre, dar Nataşa se străduia să 
ghicească tot ceea ce ar putea decurge din ideile exprimate 
de Pierre în cursul unei conversații. Şi ea ghicea cu 
adevărat în ce consta, în esenţă, dorinţa lui Pierre, iar odată 
dibuită, se ţinea dârz pe calea aleasă odată pentru 
totdeauna. Când Pierre singur avea de gând să-şi schimbe 
preferinţele, ea îl înfrunta cu propriile lui arme. 

Aşa, într-o epocă grea din viaţa lor, care rămăsese pe vecie 
întipărită în mintea lui Pierre, când Nataşa se îmbolnăvise 
de deznădejde după ce schimbase trei doici pentru primul 
ei copil, născut debil, Pierre îi împărtăşise ideea lui 
Rousseau, cu care el era absolut de acord, şi care spunea 
că, anume, creşterea pruncilor cu doici este un lucru cu 
desăvârşire nefiresc şi dăunător. La copilul următor, cu 
toată împotrivirea mamei ei, a doctorilor şi chiar a 
bărbatului ei, care se coalizaseră toţi împotriva alăptării 
copilului de către mamă, ca împotriva unui lucru nemaiauzit 
pe-atunci şi păgubitor, Nataşa rămase la hotărârea sa, şi 
din ziua aceea toţi copiii şi-i alăpta singură. 

Foarte adeseori, în momente de enervare, se întâmplă ca 
soţii să se certe; dar, la distanţe mari în timp de aceste 
certuri, Pierre descoperea, spre uimirea şi bucuria sa, nu 
numai în vorbele, dar şi în faptele Nataşei, tocmai punctul 
de vedere pe care ea i-l combătuse în timpul certei. Şi nu 
numai că-şi descoperea punctul său de vedere, dar şi-l 
descoperea acum, în felul în care îl formula ea, purificat de 


tot ce pusese Pierre în el de prisos, din pricina pasiunii cu 
care discutase. 

După şapte ani de viaţă conjugală, Pierre avea conştiinţa 
îmbucurătoare şi fermă a faptului că nu era om rău şi 
simţea acest lucru tocmai după chipul cum se vedea oglindit 
de nevastă-sa. În adâncul sufletului, el simţea cum binele şi 
răul se amestecau şi îşi aruncau unul asupra celuilalt 
umbra. Dar în Nataşa se oglindea numai ce era cu adevărat 
bun în el; tot ce nu era pe deplin frumos, era respins. Şi 
răsfrângerea aceasta în oglinda ei se petrecuse nu pe calea 
gândirii logice, ci pe o cale tainică, nemijlocită. 

XI. 

CU DOUA LUNI ÎN URMĂ, Pierre, încă de pe atunci 
oaspete al Rostovilor, primise de la prinţul Feodor o 
scrisoare prin care era chemat la Petersburg, pentru a 
dezbate anumite chestiuni importante ce preocupau pe 
membrii unei asociaţii căreia Pierre îi fusese fondator 
principal. 

Citind scrisoarea, aşa cum citea toate scrisorile primite de 
bărbatul ei, Nataşa îi propusese ea singură să plece la 
Petersburg, fără să se gândească ce greu îi venea în lipsa 
bărbatului ei. Tuturor preocupărilor lui intelectuale, 
abstracte, ea le atribuia de vreme ce nu le înţelegea, o 
importanţă imensă, şi trăia tot cu frica să nu-i fie lui o 
piedică în această activitate. De aceea, la privirea sfioasă şi 
întrebătoare a lui Pierre, după citirea scrisorii, Nataşa 
răspunsese de-a dreptul prin rugămintea ca el să plece, dar 
să-i precizeze doar, în chip sigur, data când se va întoarce. 
Şi-i dădu concediu pentru patru săptămâni. 

Din ziua expirării termenului de concediu, de acum două 
săptămâni şi până astăzi, Nataşa o dusese numai într-o 
teamă, într-o tristeţe şi o stare de necontenită iritare. 

Denisov, acum general în retragere şi nemulţumit de 
situaţia actuală, sosit la Lâsâe Gori în aceste două 
săptămâni din urmă, se uita cu mirare şi tristeţe la Nataşa, 
ca la un portret prea puţin asemănător al unui om pe care l- 


ar fi iubit cândva. O privire posomorâtă şi plictisită, 
răspunsuri anapoda şi tot soiul de discuţii cu privire la copii 
era tot ce mai vedea el şi tot ce-i mai auzeau urechile de la 
zâna vrăjită de altădată. 

Toată vremea aceasta Nataşa fusese tristă şi enervată, mai 
cu seamă atunci când, voind s-o liniştească, mamă-sa, 
fratele ei, Sonia sau contesa Maria căutau să-l scuze pe 
Pierre şi să găsească tot soiul de motive pentru care ar fi 
putut întârzia. 

— Prostii, fleacuri, spunea Nataşa, fleacuri, toate reveriile 
astea ale lui, care nu duc la nimic; şi fleacuri toate 
asociaţiile astea prosteşti, spunea ea despre aceleaşi 
lucruri, în a căror deosebită importanţă crezuse cu tărie. 

Şi pleca în odaia copiilor să-şi alăpteze singurul ei băiat, 
pe Petea. 

Nimeni şi nimic nu i-ar fi putut spune atâtea lucruri 
liniştitoare şi inteligente ca această făptură micuță, în 
vârstă de trei luni, atunci când, punându-şi-l la piept, ea îi 
simţea mişcările gurii şi fornăiala năsucului. Fiinţa asta îi 
spunea: „le superi, eşti geloasă, ai vrea să te răzbuni, te 
temi, dar uite, eu sunt tot el, eu sunt tot el...” lar ea n-avea 
ce să-i răspundă. Era mai mult decât adevărat. 

În aceste două săptămâni de îngrijorare, Nataşa se 
refugiase atât de des lângă copil ca să se liniştească, se 
îngrijise cu atâta înverşunare de dânsul, încât îi dăduse 
prea mult lapte şi copilul se îmbolnăvise. Boala lui o 
îngrozea, dar, totodată, era exact ce-i trebuia. Căutând să-l 
facă sănătos, ea suporta mai uşor îngrijorarea pricinuită de 
lipsa soţului. 

Îşi alăpta copilul când zgomotul trăsurii lui Pierre se auzi 
dinspre intrarea casei şi dădaca, ştiind cât o va bucura pe 
cucoană, intră pe uşă uşor, dar grăbită, cu faţa radioasă. 

— A venit? Întrebă repede Nataşa pe şoptite, ferindu-se să 
facă vreo mişcare, ca să nu-şi trezească bâieţaşul adormit la 
sân. 

— A venit, maică, a venit, răspunse, tot în şoaptă, dădaca. 


Nataşei îi năvăli tot sângele în obraz şi picioarele i se 
mişcară fără voie; dar să se ridice brusc şi să fugă n-avea 
cum. Copilul deschise iar ochii şi se uită la ea. „A, eşti aici”, 
părea să spună el, şi buzele lui mai supseră de câteva ori, 
alene. 

După ce îşi trase cu băgare de seamă sânul din gura lui, 
Nataşa legănă puţin copilul pe braţe, îl trecu dădacei, apoi 
se îndreptă cu paşi repezi spre uşă. Dar în uşă se opri, ca şi 
cum ar fi cuprins-o remuşcările pentru faptul că, de 
bucurie, îşi lăsase prea degrabă copilul; se uită înapoi. 
Dădaca, ridicându-şi coatele, tocmai trecea copilul peste 
grilajul pătuţului. 

— Du-te, du-te, fata mamii, fii pe pace, du-te, şopti dădaca 
zâmbind cu familiaritatea care, de obicei, se stabileşte între 
dădacă şi stăpână. 

Şi Nataşa, cu paşi uşori, dădu fuga în vestibul. 

Denisov, care ieşise din cabinet pe sală cu pipa între dinţi, 
o recunoscu întâia oară de când venise pe Nataşa pe care o 
ştia el. Valuri de lumină puternică, de strălucire şi de 
bucurie izvorau năvalnic din faţa ei transfigurată. 

— A venit! Îi azvârli ea din fugă şi Denisov simţi că era şi el 
în culmea bucuriei pentru că venise Pierre, la care ţinea 
prea puţin. 

Intrând fuga în vestibul, Nataşa dădu cu ochii de o siluetă 
înaltă, cu şubă de blană şi care tocmai îşi desfăcea şalul de 
la gât. 

„E el! E el! E adevărat! Iată-l! Îşi spuse în sinea ei şi, 
zburând spre dânsul, îl îmbrăţişă, îi strânse capul la piept, 
apoi, depărtându-se puţin, îi privi faţa plină de promoroacă, 
îmbujorată şi fericită. Da, el este; fericit, mulţumit...” 

Şi, dintr-o dată, îşi aduse aminte de toate chinurile 
aşteptării prin care trecuse în aceste două săptămâni; 
bucuria care-i luminase faţa se stinse; ea se încruntă şi un 
torent de reproşuri şi de cuvinte răutăcioase se revărsa 
asupra lui Pierre. 


— Da, tu te simţi bine, tu te bucuri grozav, tu te-ai distrat... 
Dar te-ai întrebat cum mi-e mie? Măcar de copii să-ţi fi fost 
milă! Ştiai doar că alăptez şi mi s-a stricat laptele... Petea a 
fost la un pas de moarte. Şi tu, tu eşti vesel, cum nu se mai 
poate. Da, eşti grozav de bine dispus... 

Pierre ştia că nu avea nici o vină, căci într-adevăr nu 
putuse veni mai curând; ştia că izbucnirea aceasta a ei nu 
era cuviincioasă şi mai ştia că, peste câteva clipe, avea să-i 
treacă; ştia, mai ales, că el era bine dispus şi fericit. Ar fi 
avut chef să zâmbească, dar nu îndrăznea nici să se 
gândească la una ca asta. Îşi luă o mutră jalnică, speriată, şi 
îşi lăsă capul în piept. 

— N-am putut, zău, crede-mă! Dar ce-i cu Petea? 

— Acum nu mai e nimic. Să mergem! Mă mir că nu ţi-e 
ruşine! Să mă fi văzut cum arătam când nu erai tu. Cum m- 
am chinuit... 

— Eşti sănătoasă? 

— Haidem, haidem, spunea ea mereu, fără să-i lase mâna. 
Şi se duseră în camera lor. 

Când Nikolai şi nevasta lui veniră să-l vadă pe Pierre, 
acesta era în odaia copiilor; îşi ţinea în uriaşa palmă a 
mâinii lui drepte fiul sugaci, care se deşteptase, şi-l 
mângâia. Pe faţa lată a copilului, cu gura deschisă şi fără 
dinţi, se aşternuse un zâmbet fericit. Furtuna se potolise 
demult şi un soare voios strălucea puternic pe faţa Nataşei, 
care se uita înduioşată la bărbatul şi la copilul ei. 

— Va să zică, ai vorbit cu prinţul Feodor tot ce aveai de 
vorbit? Întrebă Nataşa. 

— Da, absolut. 

— Vezi? Şi-l ţine (Nataşa vorbea de capul copilului). Dar 
prin ce spaime m-a făcut să trec. 

— Dar pe prinţesă ai văzut-o? E adevărat că s-a îndrăgostit 
de acela? 

— Da, închipuieşte-ţi... 

În momentul acesta, intră Nikolai cu contesa Maria. 
Pierre, fără să lase din braţe copilul, se aplecă şi-i sărută, 


răspunzându-le la fel de fel de întrebări. Dar era vădit că, 
oricâte ar fi fost chestiunile interesante de care trebuia să 
stea de vorbă cu ei, copilaşul cu scufiţă, care clătina mereu 
din cap, îi absorbea lui Pierre toată atenţia. 

— Ce drăguţ e! Spuse contesa Maria, uitându-se la copil şi 
jucându-se cu el. Uite, asta nu pot eu pricepe, Nicolas, se 
întoarse ea spre soţul ei, cum de nu înţelegi tu farmecul pe 
care-l au minunile astea de copii... 

— Nu înţeleg, nu pot, spuse Nikolai, privind cu răceală 
copilul. Un boţ cu ochi. Haidem, Pierre! 

— Şi când te gândeşti ce tată bun şi duios este, spuse 
contesa Maria, ca pentru a-şi apăra bărbatul. Dar îi iubeşte 
numai când ajung să aibă un an, doi... 

— Ba Pierre al meu îi dădăceşte minunat, zise Nataşa. 
Spune că mâna lui e făcută chiar pe măsura popoului unui 
copil de ţâţă. Ia uitaţi-vă! 

— Ei nu, chiar pentru asta nu-i făcută! Spuse Pierre, pe 
care-l apucase deodată râsul: şi, luând copilul, îl trecu 
dădacei. 

XII. 

CA ÎN ORICE FAMILIE ADEVĂRATĂ, în casa de la Lâsâe 
Gori trăiau laolaltă mai multe lumi, fiecare cu specificul ei, 
care îşi mențineau fiecare individualitatea, dar, făcându-şi 
reciproc concesii, se contopeau într-un singur tot armonios. 
Orice eveniment petrecut în casă era la fel de important, la 
fel de îmbucurător sau de trist pentru toate aceste lumi; 
dar fiecare dintre aceste lumi avea motivele ei, absolut 
proprii şi independente de celelalte, să se bucure sau să se 
întristeze în urma vreunuia dintre aceste evenimente. 

Aşa, de pildă, sosirea lui Pierre fu un eveniment important 
şi fericit şi ca atare se răsfrânse el asupra tuturor celor din 
casă. 

Servitorii, cei mai buni judecători ai stăpânilor, fiindcă ei îi 
judecă nu după vorbe şi după felul în care-şi exprimă 
sentimentele, ci după faptele şi felul lor de viaţă, erau 
bucuroşi de venirea lui Pierre, fiindcă ştiau că, odată cu 


venirea lui, contele avea să înceteze de a-şi mai colinda 
zilnic moşia şi are să fie mai voios şi mai îngăduitor; mai 
erau bucuroşi şi fiindcă ştiau că, de sfântul Nicolae, toţi 
aveau să primească daruri bogate. 

Copiii şi guvernantele se bucurau de venirea lui Bezuhov, 
pentru că nimeni nu ştia să-i antreneze atât de bine în viaţa 
colectivă a casei cum ştia el. Numai el se pricepea să cânte 
la clavicord ecoseza aceea (care constituia tot repertoriul 
lui) după care se puteau juca, cum spunea singur, toate 
dansurile posibile; şi, pe deasupra, el le aducea, desigur, 
daruri la toţi. 

Nikolenka - acum băiat de cincisprezece ani, bolnăvicios şi 
slab, dar cu bucle mari bălaie şi cu ochi minunaţi - nu mai 
putea de bucurie, fiindcă nenea Pierre, cum îi zicea el, era 
obiectul adoraţiei şi iubirii lui pasionate. 

Nimeni nu-i insuflase lui Nikolenka această dragoste 
deosebită pentru Pierre, pe care îl vedea, de altfel, destul 
de rar. Educatoarea lui, contesa Maria, îşi dădea toată 
osteneala să-l facă pe Nikolenka să-l iubească pe bărbatul 
ei, întocmai cum îl iubea ea însăşi; şi Nikolenka îşi iubea 
într-adevăr unchiul, dar îl iubea cu o uşoară nuanţă de 
dispreţ. Pe Pierre însă, îl adora. Nu voia să se facă nici 
husar, nici să ajungă cavaler al ordinului Sfântul Gheorghe, 
ca unchiul Nikolai; voia să fie învăţat, inteligent şi bun ca 
Pierre. Când era Pierre de faţă, chipul lui Nikolenka radia 
de bucurie, iar când Pierre îi adresa o vorbă, se înroşea tot 
şi se înnăbuşea. Nu scăpa nici o vorbă din ce spunea Pierre 
şi, mai târziu, singur sau cu Dessalles, îşi amintea fiecare 
cuvânt al lui Pierre şi-i căuta înţelesul. Tot ce trăise Pierre, 
viaţa lui nefericită dinainte de anul 1812 (despre care el îşi 
făurise, din auzite, o vagă imagine poetică), aventurile lui 
din Moscova, captivitatea, Platon Karataev (despre care-l 
auzise vorbind pe Pierre), dragostea lui pentru Nataşa (pe 
care el o iubea, de asemenea, într-un mod deosebit) şi, mai 
cu seamă, prietenia dintre el şi prinţul Andrei, tatăl lui, pe 


care Nikolenka nu-l ţinea minte - toate acestea făceau din 
Pierre, în ochii săi, un erou şi un personaj sacru. 

Din frânturile de fraze privitoare la tatăl său şi la Nataşa, 
din emoția cu care Pierre vorbea despre răposatul prinţ 
Andrei, din duioşia, plină de circumspecţie şi de respect, cu 
care vorbea Nataşa de el, băiatului, care începuse tocmai să 
ghicească şi câte ceva despre dragoste, i se formă 
convingerea că tatăl său o iubise pe Nataşa şi că, murind, o 
lăsase prietenului său Pierre. Tatăl acesta, pe care nu şi-l 
amintea, era pentru băiat o divinitate, al cărei chip el nici 
măcar nu putea să şi-l imagineze şi la care se gândea doar 
cu inima înmuiată şi cu lacrimi de tristeţe şi de admiraţie în 
ochi. Aşa că băiatul era fericit de sosirea lui Pierre. 

Oaspeţii erau bucuroşi de Pierre, ca de un om care ştia 
întotdeauna să însufleţească şi să sudeze orice societate. 

Oamenii maturi din casă, ca să nu mai vorbim de nevastă- 
sa, erau bucuroşi să aibă un prieten, alături de care viaţa 
părea mai uşoară şi mai calmă. 

Bătrânele erau bucuroase atât de darurile pe care li le 
aduce Pierre, cât şi, mai cu seamă, de faptul că venirea lui 
avea să o învioreze din nou pe Nataşa. 

Pierre simţea în câte chipuri diferite îl privesc toate aceste 
lumi şi se grăbea să dea fiecăreia ceea ce aştepta de la 
dânsul. 

El, omul cel mai distrat şi mai uituc, de data aceasta 
cumpărase tot ce-i scrisese nevasta pe listă şi nu uitase nici 
comisioanele soacrei şi cumnatului său, nici cadoul hărăzit 
Belovei, stofă de o rochie, nici jucăriile nepoţeilor. La 
începutul căsniciei, lui i se păruse ciudată pretenţia aceasta 
a nevestei sale de a nu uita ceea ce promitea să cumpere, şi 
îl uimise întristarea serioasă pe care i-o pricinuise ei atunci 
când, la prima lui călătorie, uitase totul. Mai târziu însă, se 
obişnui şi cu asta. Ştiind că Nataşa nu-i cerea niciodată 
nimic pentru ea şi că, pentru ceilalţi, cerea numai atunci 
când se oferea el singur, el găsea acum o neaşteptată şi 
copilărească plăcere în aceste târguieli de daruri pentru 


toată casa şi nu mai uita niciodată nimic. Dacă Nataşa îi mai 
făcea şi acum, uneori, reproşuri, era doar pentru că târguia 
şi lucruri de prisos sau le plătea prea scump. La toate 
cusururile ei - după părerea majorităţii - sau la calităţile ei 
- după părerea lui Pierre - Nataşa mai adăuga şi zgârcenia, 
pe lângă dezordine şi neglijenţă. 

De când avea casă grea şi familie care necesita cheltuieli 
mari Pierre observă, spre mirarea lui, că trăieşte pe picior 
de două ori mai mic decât înainte şi că starea lui materială, 
cam zdruncinată în ultimul timp (mai cu seamă de datoriile 
primei neveste), începuse să se îndrepte. 

Trăia acum mai înlesnit pentru că viaţa îi era organizată: 
nu mai ducea şi nici nu-l mai atrăgea viaţa dusă odinioară, 
cu luxul ei costisitor, lux care consta în faptul că, în orice 
clipă, el îşi putea schimba felul de viaţă. Pierre simţea că 
felul de viaţă era stabilit odată pentru totdeauna, până la 
moarte, şi că nu-i stătea lui în putere să-l schimbe; iată 
pricina pentru care acest fel de viaţă era mai puţin 
costisitor. 

Cu faţa zâmbitoare şi plină de voie bună, Pierre scotea, 
una câte una, cele târguite. 

— Ce calitate, zise el, desfăşurând ca un prăvăliaş o bucată 
de stofă. 

Nataşa şedea în faţa lui, ţinându-şi fetiţa cea mai mare pe 
genunchi, şi se uita cu ochi strălucitori când la bărbatul ei, 
când la ceea ce-i arăta el. 

— Asta-i pentru Belova? Minunată! 

Şi-o pipăi, ca să vadă cât e de bună calitatea. 

— E de o rublă metrul, nu? 

Pierre îi spuse preţul. 

— Scump, făcu Nataşa. Ei, dar ce-au să se mai bucure 
copiii şi maman! Numai că mie mi l-ai cumpărat degeaba, 
adăugă ea, neputându-se ţine să nu zâmbească şi, 
desfătându-şi ochii cu un admirabil pieptene de aur, 
încrustat cu perle, dintre cele pe care le scosese la iveală de 
puţin timp moda. 


— S-a ţinut Adele de capul meu: să-l cumpăr şi iar să-l 
cumpăr, spuse Pierre. 

— Dar când crezi c-am să-l pun? Nataşa îşi vâri pieptenele 
în păr. Doar când om începe să ieşim cu Maşenka. Poate că 
atunci au să se poarte iar. Fi, hai acum, să mergem! 

Şi, strângând cadourile, trecură mai întâi pe la copii, apoi 
se duseră la contesă. 

Contesa, ca de obicei, stătea cu Belova la o grande 
patience953, când intrară în salon Nataşa şi Pierre, cu 
pachetele sub braţ. 

Contesa trecuse acum de şaizeci de ani. Albise cu totul şi 
purta o bonetă ce-i încadra toată faţa în dantelă. Obrazul îi 
era zbârcit, buza de sus adâncită i se răsfrângea la capăt 
spre nări, iar ochii îi erau stinşi. 

După moartea fiului şi a bărbatului ei, venite atât de 
repede una după alta, ea se simţi dintr-o dată o fiinţă uitată, 
fără nici un rost şi fără ţel pe lumea asta. Mânca, bea, 
dormea şi veghea, dar de trăit nu trăia. Viaţa nu-i mai făcea 
nici o impresie. Nu cerea de la viaţă nimic altceva decât 
linişte şi liniştea aceasta nu şi-o putea găsi decât în moarte. 
Dar câtă vreme moartea nu se grăbea să vină, trebuia să 
trăiască, adică să-şi cheltuiască forţa vitală. La ea se putea 
observa în cel mai înalt grad ceea ce se observă la copiii 
mici de tot, sau la oamenii foarte bătrâni. În viaţa ei nu mai 
rămăsese vizibil nici un scop exterior; vădită era numai 
necesitatea de a-şi exercita diferitele ei înclinații şi însuşiri. 
Avea nevoie să mănânce, să doarmă, să gândească, să 
vorbească, să plângă, să lucreze, să se supere şi aşa mai 
departe, numai fiindcă avea stomac, avea creieri, avea 
muşchi, nervi şi ficat. Toate acestea le făcea fără să fie 
provocată de ceva din exterior, cu totul altfel decât le fac 
oamenii în putere, la care, îndărătul scopului spre care tind, 
nu se poate întrevedea celălalt scop, acela de a-şi 
întrebuința forţele de care mai dispun încă. Dacă vorbea, 
era numai fiindcă, fizic, limba şi plămânii ei trebuiau să 
lucreze. Plângea ca un copil numai din necesitatea de a 


elimina anumite secreţii din nas şi din ochi etc. Ceea ce 
pentru oamenii în putere reprezintă un scop, pentru ea era, 
în chip vădit, doar un pretext. 

Aşa, de pildă, dimineaţa, mai cu seamă dacă se întâmplase 
în ajun să mănânce cumva mâncări grase, simţea nevoia să 
se supere şi atunci îşi alegea pretextul care îi stătea mai la 
îndemână - surzenia Belovei. 

Începea să-i spună ceva încet, din colţul opus al odăii. 

— Azi, mi se pare că e ceva mai cald draga mea, spunea ea 
în şoaptă. Şi când Belova răspundea: „Ba da, a venit!” ea 
bombănea supărată: Doamne, cât e de surdă şi de tâmpită! 

Alt pretext era tutunul de tras pe nas, care i se părea ba 
prea uscat, ba prea umed, ori prost frecat. După aceste 
enervări, fierea i se urca în obraz şi cameristele ştiau, după 
semne sigure, când avea să fie Belova iarăşi surdă şi 
tutunul iarăşi umed şi când avea să i se îngălbenească din 
nou faţa. Şi întocmai aşa cum ei îi era necesar să-şi lase 
fierea să intre în acţiune din când în când, tot aşa trebuia să 
lase din când în când să-i lucreze funcțiunile mintale, 
rămase, şi pentru asta servea de pretext pasienţa. Când 
trebuia să plângă, pretextul era răposatul conte. Când avea 
nevoie să-şi facă griji, pretextul era Nikolai şi sănătatea lui. 
Când simţea nevoia să vorbească pe cineva de rău, acest 
cineva care-i dădea pretextul era contesa Maria. Când îi era 
necesar să-şi reverse energia organului vocal - şi lucrul 
acesta se întâmplă de cele mai multe ori către ceasurile 
şapte seara, după siesta de digestie în odaia întunecată - 
atunci pretextul erau aceleaşi şi iar aceleaşi istorii, 
povestite mereu unora şi aceloraşi ascultători. 

De starea aceasta a bătrânei îşi dădeau seama toţi ai casei, 
deşi nimeni nu vorbea vreodată de ea şi toţi căutau să facă 
tot ce le sta în putinţă pentru a-i satisface aceste trebuinţe. 
Doar în rarele priviri, însoţite de frânturi de zâmbet triste, 
pe care şi le aruncau unul altuia, Nikolai, Pierre, Nataşa şi 
contesa Maria, se da pe faţă această comună îngăduinţă 
pentru starea în care se afla contesa. 


Dar privirile acestea mai spuneau ceva, afară de asta: 
privirile lor spuneau că bătrâna îşi făcuse datoria în viaţă, 
că acum era doar umbra celei care fusese, că noi toţi vom 
ajunge la fel şi că erau bucuroşi să i se supună şi să se 
stăpânească în faţa acestei fiinţe, care le fusese cândva 
scumpă, care fusese cândva la fel de plină de viaţă ca şi noi, 
şi era acum o fiinţă vrednică de milă. Memento mori954 - 
spuneau aceste priviri. 

Dintre toţi ai casei, numai cei cu desăvârşire răi şi proşti şi 
copiii mici nu înțelegeau aceste lucruri şi o evitau. 

XIII. 

CÂND PIERRE ŞI SOŢIA LUI intrară în salon, contesa se 
afla tocmai în starea în care simţea de obicei nevoia să se 
îndeletnicească un timp cu efortul intelectual al unei 
grande patience şi de aceea, cu toate că repetă cuvintele pe 
care obişnuia să le spună ori de câte ori Pierre sau fiul ei se 
întorceau dintr-o călătorie şi anume: „Era şi timpul, dragul 
meu, era şi timpul; te-am aşteptat destul. Slavă domnului c- 
ai venit”, iar când primi cadourile, repetă alte cuvinte care-i 
intraseră în obicei, adică: „Nu mi-i drag cadoul, mi-i drag 
cel care mi-l face; îţi mulţumesc că te-ai gândit şi la o 
băbuţă ca mine...” se vedea bine că venirea lui Pierre în 
acest moment nu-i era pe plac, pentru că o sustrăgea de la 
pasienţa încă neterminată. Stătu să-şi sfârşească pasienţa şi 
abia după aceea prinse a se ocupa de cadouri. Cadourile 
constau dintr-un toc pentru cărţile de joc, de o splendidă 
lucrătură, o cupă de Sevres, cu capacul ei de un albastru 
viu şi cu imaginea unor păstoriţe, şi o tabacheră de aur cu 
portretul contelui, comandat de Pierre, la Petersburg, unui 
miniaturist. (Demult îşi dorise contesa asemenea 
tabacheră.) Acum însă, contesei nu-i veni să plângă şi, de 
aceea se uită indiferentă la portret şi se ocupă mai mult de 
toc. 

— Mulţumesc dragul meu, mă răsfeţi; mi-au făcut multă 
plăcere, rosti ea din nou ceea ce spunea întotdeauna. Dar 
lucrul cel mai bun dintre toate este că te-ai adus pe tine. 


Altfel, nu ştiu ce-ar mai fi fost; ar trebui să-ţi cerţi puţin 
nevasta. Ce-i asta? Parcă-i ieşită din minţi când nu eşti 
lângă dânsa. Nu mai vede nimic, nu mai ştie de nimic, 
continuă ea să înşire la fraze obişnuite. Ia te uită, Anna 
Timofeevna, adăugă ea, ce toc frumos ne-a adus băiatul 
meu. 

Belova lăudă cadourile şi se entuziasmă de stofa ei de 
rochie. 

Cu toate că Pierre, Nataşa, Nikolai, contesa Maria şi 
Denisov aveau să-şi spună o mulţime de lucruri dintre cele 
ce nu se puteau vorbi faţă de contesă - nu doar că ar fi avut 
să-i ascundă ei ceva, ci din pricină că ea rămăsese în urmă 
cu atâtea lucruri, încât, dacă începeai să vorbeşti deschis în 
prezenţa ei, trebuia să-i răspunzi la toate întrebările, fără 
nici o legătură cu subiectul, şi să-i repeţi a nu ştiu câta oară 
lucruri care-i mai fuseseră spuse; să-i povesteşti că a murit 
cutare şi că s-a însurat cutărică, lucruri pe care nu le 
puteam de fel ţine minte - totuşi, din obişnuinţă, ei se 
adunară la ceai în salon, în jurul samovarului, şi Pierre 
începu să răspundă contesei la o seamă de întrebări care pe 
ea n-o priveau şi pe alţii nu-i interesau de fel şi anume să-i 
spună că prinţul Vasili îmbătrânise şi că contesa Maria 
Alexeevna îi trimitea complimente şi salutări şi altele de 
soiul acesta. 

Conversaţia aceasta, neinteresantă pentru niciunul dintre 
ei, dar inevitabilă, ţinu tot timpul cât îşi băură ceaiul. 

La ora ceaiului, în jurul mesei rotunde cu un samovar pe 
ea, lângă care şedea Sonia, se strânseseră toţi membrii 
maturi ai familiei. Copiii, guvernorii şi guvernantele îşi 
luaseră ceaiul şi li se auzea gura în odaia de alături, camera 
cu divane. La ceai, fiecare membru al familiei îşi lua locul 
lui. Nikolai se aşeză la gura sobei, lângă o măsuţă pe carei 
se servea ceaiul. Alături de el, într-un fotoliu, sta culcată o 
căţea bătrână, Milka, descendentă a celei dintâi Milka, cu 
ochii mari şi negri, care păreau şi mai mari acum când 
capul i se făcuse sur cu totul. Denisov, cu părul lui creţ 


încărunţit pe jumătate, ca şi mustăţile şi favoriţii, cu 
uniforma de general descheiată, şedea lângă contesa 
Maria. Pierre şedea între soţia lui şi bătrâna contesă. 
Povestea numai ceea ce ştia că ar putea fi interesant pentru 
contesă şi pe măsura înţelegerii ei. Vorbea despre lucruri 
exterioare, despre evenimente mondene şi despre oamenii 
care alcătuiseră cândva cercul bătrânei contese, un cerc cu 
viaţa lui aparte, odinioară activ, dar ai cărui membri erau 
acum, majoritatea, împrăştiaţi prin lume şi îşi trăiau ultimii 
ani ca şi ea, culegând resturile spicelor din ceea ce 
semănaseră în viaţă. Căci aceşti oameni, cei de o vârstă cu 
ea, îi păreau bătrânei contese drept singura lume reală şi 
vrednică de luat în serios. După cât de însufleţit povestea 
Pierre, Nataşa vedea că drumul pe care-l făcuse fusese 
interesant şi că ar fi vrut să le spună o grămadă de lucruri, 
dar nu-i venea să vorbească în prezenţa contesei. Denisov, 
ca unul ce nu era din familie şi, prin urmare, nu-i înţelegea 
lui Pierre circumspecţia, mai fiind pe deasupra şi 
nemulţumit de regim, se interesa în chip deosebit de tot ce 
se petrecea la Petersburg şi căuta tot timpul să-l atragă pe 
Pierre ba în povestirea istoriei recent petrecute în 
regimentul Semionovski, ba să aducă vorba de Arakceev, ba 
să le spună de Societatea biblică. Pierre se lăsa din când în 
când furat şi începea să-i răspundă, dar Nikolai şi Nataşa îl 
făceau, de fiecare dată, să revină la sănătatea prinţului Ivan 
şi a contesei Maria Antonovna. 

— Ei şi ce ziceai că mai este cu nebunia aceea, cu Gosser 
şi Tatarinova? Întrebă Denisov. Tot mai continuă? 

— Cum aşa, dacă mai continuă? Izbucni Pierre, mai tare ca 
de obicei. Societatea biblică este acum însuşi guvernul. 

— Dar asta ce mai este, mon cher ami? Întrebă contesa, 
care-şi băuse ceaiul şi căuta vădit un prilej ca să se supere 
după masă. Ce tot spui acolo de guvern? Eu nu te înţeleg. 

— Ştii, maman, se amestecă în vorbă Nikolai, care ştia cum 
trebuia tradus un lucru ca acesta pe limba mamei lui, e 


vorba de prinţul Alexandr Nikolaevici Goliţân, care a 
constituit o asociaţie şi se zice că are multă putere. 

— Arakceev şi cu Goliţân, spuse Pierre, uitându-şi 
prudenţa, sunt acum însuşi guvernul. Şi încă ce guvern! 
Peste tot văd numai comploturi şi se tem şi de umbra lor. 

— Şi ce? Cu ce-a greşit prinţul Alexandr Nikolaevici? E un 
om foarte respectabil. Îl întâlneam pe atunci la Maria 
Antonovna, spuse jignită contesa; şi continuă, şi mai 
ofensată de tăcerea generală: Astăzi, aşa-i: pe toţi îi 
forfecaţi. O asociaţie evanghelică, ce vedeţi rău în asta? Şi 
ridicându-se (făcură toţi la fel), se depărta cu chip sever şi 
se duse în odaia cu divane, la masa ei. 

În mijlocul tăcerii mohorâte care se aşternuse, răsunară 
din odaia vecină râsete şi voci de copii. De bună seamă, se 
stârnise printre copii o agitaţie veselă. 

— E gata, e gata! Se auzi, peste glasurile tuturor, strigătul 
vesel al Nataşei celei mititele. 

Pierre schimbă o privire cu contesa Maria şi cu Nikolai (pe 
Nataşa o avea mereu în faţa ochilor) şi zâmbi fericit. 

— Ce muzică minunată! Zise el. 

— Asta înseamnă că Anna Makarovna şi-a isprăvit ciorapul, 
zise contesa Maria. 

— O, mă duc să văd şi eu, spuse Pierre, sărind în sus. Ştii 
de ce îmi place mie atât de mult muzica asta? Continuă el, 
oprindu-se în uşă. Fiindcă e cel dintâi lucru care-mi dă de 
veste că totul e bine. Astăzi, când veneam, cu cât mă 
apropiam mai mult de casă, cu atât mă cuprindea teama. 
Dar cum intru în vestibul, îl şi aud pe Andriuşa râzând de 
ceva: ei, va să zică, totul e în ordine... 

— Cunosc, cunosc şi eu sentimentul acesta, întări Nikolai. 
N-am voie să intru şi eu, fiindcă ciorapii ăştia sunt o 
surpriză care mi se pregăteşte mie. 

Pierre intră la copii şi râsetele şi ţipetele lor se înteţiră. 

— la să vedem şi noi, Anna Makarovna, se auzi vocea lui 
Pierre, uite, aici, la mijloc şi după comandă: unu, doi, şi 
când oi spune eu trei... Tu, stai aici. Pe tine, te luăm în 


braţe... Hai: Un', doi... se auzi vocea lui Pierre. Se făcu 
tăcere. Trei! Şi, deodată, izbucni o larmă de glasuri 
copilăreşti, în culmea entuziasmului. 

— Doi, sunt doi! Strigau copiii. 

Erau o pereche de ciorapi, pe care, după un meşteşug 
numai de ea ştiut, Anna Makarovna îi împletea cu andrelele 
amândoi deodată şi îi scotea totdeauna, solemn, în faţa 
copiilor, unul din celălalt, când sfârşea de împletit ceea ce 
păruse un ciorap. 

XIV. 

NU MULT DUPĂ ASTA, veniră copiii să spună noapte bună. 
Copiii sărutară pe fiecare dintre cei mari, iar guvernorii şi 
guvernantele se înclinară şi ieşiră. Rămase numai Dessalles 
cu elevul său. Guvernorul îl tot invita, în şoaptă, să plece din 
odaie. 

— Non monsieur Dessalles, je demanderai a ma tante de 
rester955, răspunse, tot pe şoptite, Nikolenka Bolkonski. 
Ma tante, dă-mi voie să mai rămân! Zise Nikolenka, 
apropiindu-se de mătuşa sa. 

Faţa lui exprima rugăminte şi entuziastă exaltare. Contesa 
Maria se uită la el, apoi se întoarse către Pierre. 

— Când eşti aici, nu se mai poate dezlipi... îi spuse ea. 

— Je vous le ramenerai tout a l'heure, monsieur Dessalles! 
Bonsoir! 956 zise Pierre întinzându-i elveţianului mâna; 
apoi se întoarse zâmbind spre Nikolenka. Noi doi nici n-am 
apucat să ne vedem. Marie, ia uite cum începe să-i semene! 
Adăugă el, adresându-se contesei Maria. 

— Lui tata? Întrebă băiatul, roşind ca racul, şi se uită în 
sus, la Pierre, cu ochi strălucitori de entuziasm. 

Pierre dădu afirmativ din cap şi îşi continuă istorisirea 
începută înainte de intrarea copiilor. Contesa Maria lucra la 
gherghef; Nataşa îşi sorbea bărbatul din ochi. Nikolai şi 
Denisov se ridicau din când în când, ba ca să ceară o lulea 
de tutun pe care apoi o fumau, ba ca să le mai toarne încă 
un ceai Sonia, care sta lângă samovar, mohorâtă şi 
resemnată, şi-i tot puneau lui Pierre întrebări. 


Băiatul bolnăvicios, cu părul buclat şi ochii strălucitori, 
stătea nebăgat în seamă de nimeni în colţul său şi doar îşi 
întorcea din când în când capul creţ, cu gâtul lui subţire 
ieşit din gulerul răsfrânt al cămăşii, şi se uita în partea în 
care era Pierre, tresărind uneori şi şoptind ceva ca pentru 
sine, vădit cuprins de un sentiment nou şi puternic. 

Conversaţia se învârtea în jurul bârfelilor de actualitate 
din sferele guvernamentale, bârfeli în care majoritatea 
oamenilor văd, de obicei, interesul cel mai fierbinte al 
politicii interne. Denisov, pe care insuccesele lui în carieră îl 
făceau să fie nemulţumit de guvern, lua act cu satisfacţie de 
toate prostiile care, după părerea lui, erau comise acum la 
Petersburg, şi îşi rosti răspicat, întrebuinţând cuvinte tari, 
observaţiile sale cu privire la cele spuse de Pierre. 

— Altădată, trebuia să fii neamţ, acum, trebuie să dansezi 
cu 'Tatarinova şi cu madame Krudener, trebuie să-i citeşti... 
pe Eckartshausen şi pe ceilalţi fraţi. Of! De-aş putea să-l 
asmut iar asupra lor pe bravul nostru Bonaparte! Le-ar 
scoate el prostiile din cap. Poftim! Ce-o mai fi şi asta: să dai 
pe mâna soldatului Schwarz comanda regimentului 
Semionovski! Exclamă el. 

Nikolai, cu toate că nu era la fel de pornit să vadă peste tot 
numai răul, ca Denisov, considera de asemenea că era un 
lucru deosebit de merituos şi de important să critici 
guvernul şi socotea faptul că A. fusese numit ministru al 
cutărui departament, în vreme ce lui B. i se încredinţase 
postul de guvernator general în cutare ţinut, faptul că 
împăratul spusese cutărui ministru aşa şi pe dincolo, iar 
ministrul îi răspunsese în cutare chip, toate acestea el le 
socotea profund semnificative. Considera necesar să se 
intereseze de toate acestea şi-i punea lui Pierre tot felul de 
întrebări. Astfel, răspunzând la întrebările puse de cei doi 
interlocutori, discuţiile nu depăşeau caracterul obişnuit de 
clevetire cu privire la înaltele cercuri guvernamentale. 

Dar Nataşa, care-i cunoştea bărbatului ei toate impulsurile 
şi gândurile, băgase de seamă că Pierre demult voia şi nu 


reuşea să îndrume discuţia pe altă cale şi să-şi spună 
gândul lui intim, acela pentru care călătorise de fapt la 
Petersburg, să se sfătuiască acolo cu noul său prieten, 
prinţul Feodor; şi ea îl ajută, punându-i întrebarea: cum 
stau treburile lui cu prinţul Feodor? 

— Despre ce este vorba? Întrebă Nikolai. 

— Tot acelaşi şi acelaşi lucru, zise Pierre, uitându-se în 
jurul lui. Toţi văd că lucrurile merg atât de prost, încât nu se 
mai poate să rămână aşa şi că e de datoria tuturor 
oamenilor cinstiţi să se împotrivească pe cât le stă în 
putinţă. 

— Dar ce pot face oamenii cinstiţi? Întrebă Nikolai, 
încruntându-se uşor. Crezi că se poate face ceva? 

— Uite, ce pot ei face... 

— Să mergem în birou, zise Nikolai. 

Nataşa, care ghicise demult că are să fie chemată curând 
să alăpteze, auzi că o chema dădaca şi se îndreptă spre 
camera copiilor. Contesa Maria o urmă. Bărbaţii intrară în 
birou şi Nikolenka Bolkonski, neobservat de unchiul său, 
intră şi el şi se aşeză în umbră, la fereastră, lângă masa de 
scris. 

— Şi acum, spune-ne ce zici că e de făcut? Zise Denisov. 

— Mereu cu fanteziile voastre, interveni Nikolai. 

— Iată ce este, începu şepeleag Pierre, fără să se aşeze, ba 
plimbându-se prin odaie, ba oprindu-se şi dând repezit din 
mâini în timp ce vorbea. lată ce este! Situaţia la Petersburg 
e următoarea: împăratul nu se mai amestecă în nici o 
afacere. S-a lăsat cu totul pradă misticismului (Pierre nu 
mai ierta acum nimănui misticismul) şi nu mai vrea decât să 
aibă linişte, iar linişte nu-i pot da decât oamenii aceştia sans 
foi ni l0i957, care taie şi spânzură fără să stea mult pe 
gânduri: Magniţki, Arakceev şi tutti-quanti958... Eşti de 
acord că, dacă nu te-ai ocupa tu personal de proprietăţile 
tale şi n-ai vrea decât să fii lăsat în pace, atunci, cu cât ţi-ar 
fi mai crud vătaful, cu atât ţi-ai ajunge mai repede scopul? | 
se adresă el lui Nikolai. 


— Ei, şi ce vrei să spui cu asta? Întrebă Nikolai. 

— Că totul se duce de râpă. În justiţie domneşte jaful, în 
armată totul se face numai cu bătaia, cu muştruluiala şi cu 
deportările; poporul e chinuit; cultura e înnăbuşită. Tot ce e 
tânăr şi cinstit este înăbuşit! Toată lumea vede că lucrurile 
nu pot să mai meargă aşa. Prea a fost întinsă coarda; va 
plesni cu siguranţă, afirmă Pierre (vorbind, aşa cum 
vorbesc, de când există guverne, oamenii care le privesc 
prea de aproape). Le-am spus toate acestea domnilor de la 
Petersburg... 

— Cui? Întrebă Denisov. 

— Ştiţi cui, răspunse Pierre cu gravitate, privind cu înţeles 
pe sub sprâncene: prinţului Feodor şi tuturor celorlalţi. Să 
ne întrecem în opera de culturalizare şi în filantropie, toate 
astea-s foarte bune, se înţelege. Nimic mai frumos, dar, în 
condiţiile de faţă, altceva se cere. 

În vremea asta, Nikolai prinse de veste că nepotul său era 
de faţă. Chipul i se întunecă; se apropie de el. 

— Ce cauţi tu aici? 

— Ce ai cu el? Lasă-l, interveni Pierre şi, luându-l pe 
Nikolai de mână, continuă: Asta nu-i de ajuns, le-am spus. 
Acum e nevoie de altceva. Când coarda prea întinsă stă să 
plesnească, când toată lumea se aşteaptă la o răsturnare 
inevitabilă, trebuie să ne luăm de mână cât mai mulţi şi mai 
strâns uniţi şi, mână în mână, să ne opunem catastrofei 
generale. Nu vedeţi că tot ce e tinereţe şi vigoare este atras 
într-acolo şi corupt? Pe unii îi câştigă prin femei, pe ceilalţi 
prin ranguri, pe alţii măgulindu-le vanitatea, ori umplându-i 
de bani şi toţi trec în tabăra lor. Oameni independenţi, 
liberi, ca mine şi ca tine, în curând nu vor mai fi. Lărgiţi 
cercul asociaţiei, le-am spus, şi luaţi drept mot d'ordre959 
nu numai virtutea, ci şi independenţa şi acţiunea. 

Nikolai, după ce plecase de lângă nepotul său, mutase 
supărat un fotoliu din loc, se aşezase în el şi, ascultând ce 
spunea Pierre, tuşea nemulţumit şi se posomora din ce în 
ce. 


— Şi cu ce scop, mă rog, acţiune? Se răsti el la un moment 
dat. Şi care va fi atitudinea voastră faţă de guvern? 

— Atitudinea de sprijinitori ai lui! Asociaţia noastră poate 
chiar să înceteze de a mai fi conspirativă, în cazul când 
guvernul o va admite. Ea nu numai că nu este ostilă 
guvernului, dar este chiar o grupare de adevăraţi 
conservatori, o grupare de gentilomi, în adevăratul înţeles 
al cuvântului. Tot ce vrem noi e doar să nu vină cumva 
vreun nou Pugaciov să ne taie, mie şi ţie copiii, şi să nu ne 
trimită Arakceev în lagăr; iată pentru ce lucrăm noi mână în 
mână. Unicul nostru scop este binele comun şi siguranţa 
obştească. 

— Prea bine, numai că o asociaţie secretă este, în 
consecinţă, ostilă şi dăunătoare şi nu poate da naştere la 
nimic bun. 

— Pentru ce? Dar Tugendbund960-ul, care a salvat 
Europa (pe atunci, n-avea încă nimeni curajul să creadă că 
Rusia salvase Europa), a dat oare naştere la ceva dăunător? 
Tugendbund-ul era o uniune a virtuţii, a iubirii, şi a 
ajutorului reciproc; a fost acţiunea pornită din cuvintele 
propovăduite de Hristos, pe cruce... 

Nataşa, care intrase pe la mijlocul discuţiei în odaie, se 
uita radioasă la bărbatul ei. Ea nu era însă bucuroasă de 
ceea ce spunea el. Asta nici n-o interesa, fiindcă tot ce 
spunea el i se părea nemaipomenit de simplu şi cunoscut ei 
de multă vreme (i se părea aşa, pentru că ştia bine tot ce 
venea din sufletul lui, îi ştia sufletul); dar ea se bucura 
uitându-se la chipul lui însufleţit, se bucura de entuziasmul 
pe care-l manifesta. 

Însă şi mai fericit şi mai entuziast îl privea pe Pierre 
băiatul uitat de toţi, cu gâtul subţire ieşind din gulerul 
răsfrânt al cămăşii. Fiecare cuvânt al lui Pierre îi ardea 
inima şi el rupea cu degetele nervoase - fără să-şi dea 
seama de ce face - bucăţile de ceară roşie şi penele de scris 
de pe masa unchiului său, care-i cădeau sub mână. 


— Nu-i deloc ceea ce crezi tu; uite, am să-ţi explic ce a fost 
la Tugendbund-ul german şi ce propun eu. 

— Lasă-mă, frate, cu Tugendbund-ul; o fi el bun pentru 
cârnăţarii ăia, dar mie nu-mi intră în cap aşa ceva şi nu pot 
să-i spun pe nume, izbucni Denisov cu voce puternică şi 
hotărâtă. Totul merge alandala şi-i murdărie peste tot, sunt 
de acord, dar Tugendbund-ul nu-mi intră în cap şi pace. Nu 
eşti mulţumit? Propune un bunt961l! Ar fi altceva! Pentru 
asta, je suis votre homme962! 

Pierre zâmbi, Nataşa începu să râdă, dar Nikolai încruntă 
şi mai mult din sprâncene şi se apucă să-i demonstreze lui 
Pierre că nici un fel de răsturnare nu se întrevede şi că 
toată primejdia de care îi vorbea cumnatul său exista doar 
în propria lui închipuire. Pierre îi demonstra contrariul şi 
cum inteligenţa lui era mai viguroasă şi mai subtilă, Nikolai 
se simţi redus la tăcere. Faptul acesta îl necăji şi mai tare 
pe Nikolai, căci el ştia, în adâncul sufletului său, întemeiat 
pe ceva mult mai puternic decât raţiunea, că are 
neîndoielnic dreptate. 

— Ascultă ce-ţi spun eu, începu el, sculându-se în picioare 
şi încercând cu mişcări nervoase să-şi pună pipa într-un 
colţ, ca până la urmă să-i dea drumul să cadă. Să-ţi 
demonstrez, eu nu pot. Dar tu spui că toate merg prost la 
noi şi că va avea loc o răsturnare; eu nu văd asta; dar tu 
mai spui că jurământul e o simplă convenţie şi, la asta, eu îţi 
răspund: că deşi îmi eşti cel mai bun prieten, cum ştii - dacă 
ai să te apuci să organizezi o asociaţie secretă şi ai să începi 
să lucrezi împotriva guvernului, oricare ar fi acest guvern, 
află că sunt convins că este datoria mea să mă supun 
guvernului. lar dacă mi-ar da acum ordin Arakceev să trec 
peste voi cu un escadron şi să vă tai cu săbiile, n-aş sta nici 
o clipă la îndoială şi aş trece peste voi. Şi acum, n-ai decât 
să mă judeci cum vrei. 

După cuvintele acestea, se aşternu o tăcere penibilă. 
Nataşa luă cea dintâi cuvântul, apărându-şi bărbatul şi 
atacându-şi fratele. Apărarea ei era slabă şi stângace, dar 


scopul tot şi-l ajunse. Discuţia fu reluată pe alt ton, mai 
puţin neplăcut şi ostil decât acela în care Nikolai îşi spusese 
ultimele cuvinte. 

Când toţi se ridicară să se ducă la masă, Nikolenka 
Bolkonski, palid, cu ochi lucitori, se apropie de Pierre. 

— Unchiule Pierre... dumneata... nu... Dacă artrăi tata... 
ar fi de aceeaşi părere cu mata? Întrebă el. 

Pierre înţelese deodată ce adânci, deosebite şi puternice 
eforturi intelectuale şi morale trebuie să fi avut loc în 
conştiinţa copilului acestuia în timpul discuţiei şi, 
amintindu-şi tot ce spusese, începu să fie necăjit că băiatul 
îl ascultase. Trebuia totuşi să-i răspundă. 

— Îmi închipui că da, spuse el fără chef şi ieşi. 

Băiatul lăsă capul în jos şi abia acum observă parcă tot ce 
făcuse pe masă. Se înroşi tot şi se apropie de Nikolai. 

— Unchiule, iartă-mă, eu am făcut asta - fără să vreau, 
zise el, arătând la ceara sfărâmată şi la penele frânte. 

Nikolai tresări, supărat. 

— Bine, bine, răspunse el, aruncând sub masă bucăţile de 
ceară şi frânturile de pene. 

Apoi, stăpânindu-şi cu vădită greutate mânia care clocotea 
în el, îi întoarse spatele. 

— De fapt, tu nici n-aveai ce căuta aici, mai spuse el. 

XV. 

ÎN TIMPUL MESEI DE SEARĂ, nu se mai vorbi despre 
politică, nici despre asociaţii, ci dimpotrivă, convorbirea 
lunecă, atrasă de Denisov, în spre depănarea amintirilor 
anului 1812, materie care-i făcea totdeauna multă plăcere 
lui Nikolai şi în care Pierre era cu deosebire nostim şi 
distractiv. Şi rudele se despărţiră în cele mai bune relaţii. 

Nikolai se dezbrăcă după cină în birou la el şi dădu 
ordinele cuvenite administratorului care îl aşteptase, apoi 
intră în dormitor, numai în halat, şi îşi găsi nevasta stând 
încă la masa de scris şi scriind ceva. 

— Ce scrii tu acolo, Marie? Întrebă Nikolai. 


Contesa Maria roşi. Se întreba cu teamă dacă ceea ce 
scria va fi înţeles de bărbatul ei şi dacă el o va aproba. 

Ea ar fi vrut mai curând să ascundă de el ceea ce scria, 
dar, totodată, era şi bucuroasă că o surprinsese şi că 
trebuia să-i arate. 

— E jurnalul meu, Nicolas, răspunse ea, întinzându-i un 
caiet albastru, caligrafiat, cu scrisul ei apăsat şi mare. 

— Jurnal? rosti cu o nuanţă de ironie Nikolai şi-i luă din 
mâini caietul. 

Era scris în limba franceză: „4 decembrie. Astăzi, Andriuşa 
(băiatul cel mare), după ce s-a sculat, n-a vrut să se îmbrace 
şi mademoiselle Louise a trimis după mine. Avea toane şi 
era încăpățânat. Am încercat să-l ameninţ, dar n-am reuşit 
decât să-l supăr şi mai tare. Atunci m-a cuprins o ciudă, l- 
am lăsat în pace şi am început, împreună cu dădaca, să-i 
scol pe ceilalţi copii, spunându-i lui că nu-l iubesc. Ela 
rămas o bună bucată de vreme tăcut, ca şi cum s-ar fi mirat. 
Apoi, aşa cum era, numai în cămaşă, s-a repezit la mine şi a 
început să plângă atât de tare, încât nu l-am putut linişti 
multă vreme. Era vizibil că, dintre toate, îl chinuia mai mult 
faptul că mă supărase; pe urmă, seara, când i-am dat 
bileţelul, s-a pornit iar pe plâns, de-ţi era mai mare jalea şi a 
început să mă sărute. Cu binele, poţi face cu el tot ce vrei.” 

— Ce bileţel? Întrebă Nikolai. 

— Am început să le dau seara, celor mari, câte o 
însemnare de felul cum s-au purtat peste zi. 

Nikolai se uită drept în ochii strălucitori ai soţiei lui, care-l 
privea, şi apoi continuă să răsfoiască şi să citească. În 
jurnalul ei era însemnat tot ceea ce i se păruse mamei 
important din viaţa copiilor ei, lucruri care puneau în 
lumină firea lor, sau puteau conduce la idei generale despre 
metodele de educaţie. Erau, cele mai multe, amănunte fără 
nici o importanţă; ele, însă, nu apăreau ca atare în ochii 
mamei şi nici în ai tatălui, care citea acum, pentru întâia 
oară, acest jurnal referitor la copii. 


La data de 5 decembrie era însemnat: „Mitea a fost 
neastâmpărat la masă. Din această cauză, tată-său a 
poruncit să nu i se dea prăjitură. Nu i s-a dat. Dar să fi 
văzut cu câtă lăcomie şi cu câtă poftă se uita la ceilalţi, când 
mâncau! Eu cred că pedepsirea cu luarea dulciului nu duce 
decât la aţâţarea lăcomiei... Să-i spun asta lui Nicolas.” 

Nikolai lăsă jos caietul şi se uită la soţia sa. Ochii ei 
strălucitori îl priveau întrebători (nu ştia dacă bărbatul ei 
va fi de acord sau nu cu jurnalul). Dar nu mai putea fi acum 
nici o îndoială că Nikolai nu numai că o aproba pe soţia lui, 
dar era chiar încântat de ea. 

„Poate că lucrul acesta nu trebuia făcut într-un chip atât 
de pedant, sau poate că nu trebuia făcut deloc”, se gândi 
Nikolai; dar această continuă şi neobosită încordare 
sufletească, având drept ţintă educaţia morală a copiilor, îl 
încânta. Dacă Nikolai şi-ar fi putut analiza sentimentele, ar 
fi găsit drept principal temei al neclintitei, duioasei şi 
înălţătoarei sale iubiri faţă de soţia sa, sentimentul pe care-l 
încercase totdeauna - de uimire faţă de viaţa ei spirituală, 
faţă de acea lume morală superioară, aproape inaccesibilă 
lui, în care trăia tot timpul soţia sa. 

Se mândrea că ea era atât de inteligentă şi îşi recunoştea 
pe deplin inferioritatea pe tărâm spiritual, şi cu atât mai 
mult îl bucura faptul că ea, cu sufletul ei mare, nu numai că 
era a lui, ci, mai mult chiar, era o parte din însăşi fiinţa sa. 

— Sunt cu totul, cu totul de acord, draga mea, spuse el cu 
o expresie aparte pe faţă. Apoi, după un timp adăugă: Eu, 
însă, m-am purtat urât astăzi. Tu nu erai în cabinet. Am 
discutat în contradictoriu cu Pierre şi m-am cam 
înfierbântat. Dar n-am putut face altfel. E aşa de copil! Nu 
ştiu ce s-ar întâmpla cu el, dacă Nataşa nu l-ar ţine de 
scurt. Poţi să-ţi închipui pentru ce s-a dus la Petersburg? S- 
au apucat să urzească o... 

— Da, ştiu, spuse contesa Maria. Mi-a povestit Nataşa. 

— Şi ştii, începu Nikolai să se înflăcăreze numai la 
amintirea discuţiei lui cu Pierre, vrea să mă convingă pe 


mine că e obligaţia oricărui om cinstit să se împotrivească 
guvernului, când, de fapt, jurământul depus şi datoria... îmi 
pare rău că n-ai fost şi tu de faţă. Au tăbărât toţi pe mine - 
şi Denisov, şi Nataşa... Nataşa e o caraghioasă. Ştii bine 
cum îl ţine sub papuc, dar cum se pune problema unei 
discuţii de idei, nu mai are opinia ei; până şi vorbele pe care 
le rosteşte sunt ale lui, adăugă Nikolai, lăsându-se pradă 
irezistibilei porniri care te face să critici până şi pe cele mai 
apropiate şi mai dragi fiinţe. 

Nikolai uita că tot ce spusese el despre Nataşa se putea 
afirma, cuvânt cu cuvânt, şi despre dânsul, în legătură cu 
raporturile dintre el şi soţia lui. 

— Da, am băgat şi eu de seamă lucrul acesta, zise contesa 
Maria. 

— Când i-am spus că datoria şi jurământul depus sunt mai 
presus de toate, ela început să-mi demonstreze, Dumnezeu 
mai ştie ce. Păcat că n-ai fost acolo; tu ce-ai fi zis? 

— După mine, tu ai perfectă dreptate. Asta i-am spus şi 
Nataşei. Pierre spune că toată lumea suferă, se chinuieşte, 
se ticăloşeşte şi că datoria noastră este să ne ajutăm 
aproapele. Are dreptate, desigur, spuse contesa Maria - dar 
el uită că noi mai avem şi alte îndatoriri ce ne privesc în 
primul rând, pe care însuşi Dumnezeu ni le-a impus, şi că 
ne putem pune în joc viaţa noastră, dar nu putem risca 
viaţa copiilor noştri. 

— Ei, aşa, uite, chiar aşa i-am spus şi eu, reluă Nikolai, 
căruia i se părea într-adevăr că aşa ceva spusese el azi. Dar 
ei au ţinut-o într-una pe a lor: că e vorba de dragoste faţă 
de semenii noştri şi de creştinism şi toate acestea de faţă cu 
Nikolenka, ajuns acolo în cabinet nu ştiu nici eu cum. A 
distrus tot ce era pe birou. 

— Ah, ştii tu, Nicolas, că Nikolenka mă pune pe gânduri de 
multe ori, spuse contesa Maria. E o fire aşa de neobişnuită! 
Şi mă tem mereu că, ocupându-mă de copiii noştri, îl 
neglijez. Noi toţi avem copii, rude; el, însă, n-are pe nimeni. 
E mereu singur cu gândurile lui. 


— Dar cred că n-ai nimic să-ţi reproşezi în privinţa lui. Ai 
făcut şi faci pentru el tot ceea ce ar fi făcut şi cea mai 
duioasă mamă pentru băiatul ei. Şi asta mă bucură, se 
înţelege, fiindcă e un băiat minunat. Da, minunat! Astăzi, 
parcă se pierduse cu firea când îl asculta pe Pierre. Şi 
închipuie-ţi: dăm să plecăm la masă. Mă uit eu şi văd pe 
birou toate cele sfărâmate bucăţi. A recunoscut 
numaidecât. Eu nu ştiu să fi minţit el vreodată. Minunat 
băiat, minunat! Repetă Nikolai, care, deşi nu-l prea avea pe 
Nikolenka la inimă, nu scăpa totuşi niciodată ocazia să-l 
laude, recunoscând că era băiat bun. 

— Totuşi, eu nu-i pot fi ca o mamă, spuse contesa Maria; 
simt eu că nu-i acelaşi lucru şi asta mă chinuie. E un copil 
foarte bun; dar îmi dă tare mult de gândit. Cred că i-ar 
folosi oarecare societate, dacă ar avea-o. 

— Păi nu mai e mult până la vară, când îl duc la 
Petersburg, spuse Nikolai. Cât despre Pierre, el a fost 
întotdeauna şi va rămâne un visător, continuă el, revenind 
la discuţia din birou, discuţie care era vădit că-l tulburase. 
Şi ce mă privesc pe mine toate astea? Ba că Arakceeve 
nepotrivit, ba câte şi mai câte; ce m-au privit pe mine toate 
astea, atunci când m-am însurat plin de datorii şi gata să fiu 
vârât la gros de creditori, mai având şi o mamă care nu 
putea nici vedea, nici pricepe lucrul acesta? Pe urmă mai 
eşti şi tu, copiii, treburile. Ce, parcă de plăcere mă lupt eu 
cu treburile, de dimineaţă până seară şi la cancelarie şi 
peste tot? Ştiu că datoria mea e să muncesc, ca să-i dau 
îngrijire mamei, să mă plătesc de datorii faţă de tine şi să 
nu-mi las copiii săraci, cum am fost eu. 

Contesa Maria ar fi vrut să spună că nu numai cu pâine se 
poate sătura omul şi că prea le dădea el mare importanţă 
acestor treburi, dar ştia că nu trebuia să i-o spună şi că nici 
n-ar fi folosit la nimic. Îi luă doar mâna şi i-o sărută. Nikolai 
interpretă acest gest ca o aprobare şi o confirmare a ideilor 
sale şi, după ce se gândi puţin în tăcere, continuă să-şi 
înşire cu glas tare gândurile. 


— Ştii, Marie, spuse el, astăzi a venit Ilia Mitrofanâci (era 
vorba de un administrator) de la moşia din gubernia 
Tambov şi mi-a spus că pentru pădure se oferă acum 
optzeci de mii. Şi Nikolai începu să vorbească cu însufleţire 
de posibilitatea ca, foarte curând, să poată răscumpăra 
Otradnoe. Încă zece ani de viaţă îmi mai trebuiesc ca să-mi 
las copiii într-o situaţie... excelentă. 

Contesa Maria îşi asculta bărbatul şi înţelegea tot ce-i 
spunea el. Ştia că, atunci când gândea cu voce tare, el 
obişnuia să o întrebe câteodată ce spusese şi se supăra 
când observa că ea se gândise la altceva. Dar pentru asta 
ea făcea eforturi mari, căci n-o interesa câtuşi de puţin ce-i 
spunea el. Se uita la bărbatul său, dar nu se putea spune că 
se gândea la altceva, ci mai degrabă că simţea altceva. Avea 
o dragoste duioasă şi supusă pentru acest om, care 
niciodată n-avea să poată înţelege tot ce înţelegea ea, şi 
poate că tocmai din pricina asta dragostea ei căpăta o tot 
mai puternică nuanţă de pasionată duioşie. Pe lângă 
simţământ, care o absorbea cu totul şi o împiedica să 
pătrundă în amănuntele planurilor pe care le tot făcea 
bărbatul ei, în mintea contesei Maria mai licăreau gânduri 
ce n-aveau nimic comun cu ceea ce spunea el. Se gândea 
acum la nepotul ei (o impresionase puternic ce-i spusese 
bărbatul ei în legătură cu emoția băiatului provocată de 
cele spuse de Pierre) şi diferitele trăsături ale caracterului 
său delicat şi sensibil îi veneau, rând pe rând, în minte. Dar, 
gândindu-se la nepoţel, se gândea şi la copiii ei. Nu-şi 
compara, în gând, copiii cu nepotul; îşi compara doar 
sentimentele pe care le avea faţă de fiecare şi constata cu 
tristeţe că dintre sentimentele ei faţă de Nikolenka lipsea 
ceva. 

Uneori îi trecea prin minte că deosebirea aceasta de 
sentimente vine din vârstele deosebite ale copiilor; dar 
simţea totuşi că era vinovată faţă de Nikolenka şi, în sufletul 
ei, îşi făgăduia să se îndrepte şi să facă ceea ce era peste 
putinţă, adică să-şi iubească în viaţa asta şi bărbatul, şi 


copiii, şi pe Nikolenka, şi pe toţi semenii, aşa cum a iubit 
Hristos omenirea. Sufletul contesei Maria năzuise 
dintotdeauna spre absolut, spre etern, spre desăvârşire şi, 
din pricina asta, nu-şi putea afla linişte. Pe faţa ei se ivi o 
expresie severă, de înaltă şi tainică suferinţă morală, 
expresia unui suflet apăsat de trup. Nikolai se uită la dânsa. 

„Dumnezeule! Ce se va alege de noi dacă moare ea, aşa 
cum mi se pare că se poate întâmpla ori de câte ori văd pe 
faţa ei expresia asta?” îşi zise el şi, îngenunchind la icoană, 
începu să-şi citească rugăciunile de seară. 

XVI. 

NATAŞA, DEÎNDATĂ CE RĂMASE numai cu bărbatul ei, 
începu şi ea să discute cu el, aşa cum îşi vorbesc soţii între 
ei, adică deosebit de limpede, comunicându-şi şi 
înţelegându-şi cu iuţeală gândurile pe o cale contrarie 
oricărei logici, fără raționamente, silogisme şi deducţii, ci 
într-un mod cu totul deosebit. Nataşa era atât de obişnuită 
să vorbească în felul acesta cu bărbatul ei, încât cel mai bun 
indiciu că există ceva contradictoriu între ei era tocmai 
mersul logic al gândurilor lui Pierre. Când el începea să 
argumenteze, să vorbească judicios şi liniştit, iar ea, 
luându-se după el, începea să facă la fel, era sigură că toate 
acestea vor duce fără doar şi poate la ceartă. 

Din clipa când rămaseră singuri şi Nataşa se apropie încet 
de Pierre, fericită, cu ochii larg deschişi şi luându-i deodată 
capul între mâini, i-l lipi de sânul ei, spunându-i: „Acum eşti 
tot, tot numai al meu, numai al meu! Nu te mai las să pleci 
de lângă mine!” din clipa aceea se înfiripă o discuţie care 
contrazicea toate legile logicii, în primul rând pentru că se 
vorbea fără şir despre lucruri cu totul diferite. Şi această 
simultaneitate a judecăților răzlețe nu numai că nu 
stânjenea claritatea înţelegerii lor ci, dimpotrivă, era 
semnul cel mai sigur al unei înţelegeri reciproce depline. 

Aşa cum în vis totul apare nesigur, absurd şi 
contradictoriu, afară de sentimentul care axează visul, tot 
aşa şi în aceste comunicări reciproce de gânduri în 


contrazicere cu toate legile raţiunii, consecvente şi limpezi 
nu erau cuvintele, ci sentimentele ce le căâlăuzeau. 

Nataşa îi povesti lui Pierre cum îşi dusese fratele ei viaţa 
de toate zilele, cum se chinuise ea, căci numai de trăit nu 
trăise tot timpul lipsei lui, cum ajunsese să ţină şi mai mult 
la Marie, şi-i vorbi de superioritatea în toate privinţele a 
Mariei faţă de dânsa. Spunând aceasta, Nataşa recunoştea 
sincer superioritatea Mariei, dar, în acelaşi timp, vorbind 
astfel, îi cerea lui Pierre să o prefere totuşi pe dânsa, atât 
Mariei cât şi tuturor celorlalte femei, şi să-i repete odată 
mai mult, mai ales acum, după venirea de la Petersburg, 
unde văzuse atâtea femei, să-i repete că o preferă. 

Drept răspuns la vorbele Nataşei, Pierre îi povesti cât de 
nesuferit îi fusese lui la Petersburg să ia parte la serate şi la 
mese unde erau femei. 

— M-am dezobişnuit de tot să mai vorbesc cu femeile, 
spuse el, mă plictisesc pur şi simplu. Mai ales că am fost 
atât de ocupat. 

Nataşa îl privi ţintă şi continuă: 

— Ce minune Marie asta! Ce bine se pricepe să-i înţeleagă 
pe copii, de parcă le-ar citi în suflet. Ieri, de exemplu, 
Mitenka începuse cu toanele lui... 

— Ce bine îi seamănă lui tată-său, o întrerupse Pierre. 

Nataşa înţelese de ce făcea el observaţia aceasta cu 
privire la asemănarea dintre Mitenka şi Nikolai; lui Pierre îi 
stătea pe inimă recenta discuţie cu cumnatul său şi ar fi 
vrut să ştie părerea Nataşei în legătură cu asta. 

— Slăbiciunea lui Nikolenka e tocmai asta, că nu admite 
nici în ruptul capului ceea ce nu e admis de toată lumea. Pe 
când ţie, eu te înţeleg, îţi place tocmai să poţi ouvrir une 
carriere963 spuse ea, repetând cuvinte spuse altădată de 
Pierre însuşi. 

— Nu, principala deosebire este că, zise Pierre, pentru 
Nikolai ideile şi gândirea sunt un fel de amuzament, 
aproape un fel de a-şi trece vremea. Uite, are o bibliotecă şi 
şi-a făcut o regulă să nu cumpere o carte nouă înainte de a 


le fi citit pe cele cumpărate înainte... Îl are şi pe Sismondi, 
şi pe Rousseau, şi pe Montesquieu... adăugă el zâmbind. Tu 
ştii doar cât de mult îl... începu Pierre, cu intenţia de a-şi 
mai atenua puţin spusele. 

Dar Nataşa îl întrerupse, dându-i de înţeles că nu era nici 
o nevoie de aşa ceva. 

— Aşadar, tu spui că pentru el cugetarea e un 
amuzament... 

— Da, pe când pentru mine, tocmai ceea ce nu e gândire 
constituie o distracţie. Tot timpul cât am stat la Petersburg 
i-am văzut pe toţi ca în vis. Când mă preocupă un gând, tot 
restul mi se pare jucărie. 

— Ah, ce păcat că n-am fost de faţă când te-ai întâlnit cu 
copiii. Care s-a bucurat mai mult? Nu-i aşa că Liza? 

— Da, răspunse Pierre şi continuă cu ceea ce-l preocupa. 
Nikolai spune că nu trebuie să gândim. Eu nu pot asta. Să 
nu mai vorbim de faptul că la Petersburg simţeam (ţie-ţi pot 
spune lucrul acesta) cum, fără mine, totul s-ar fi dus de 
râpă; trăgeau fiecare în altă direcţie. Dar am reuşit să-i 
unesc pe toţi şi ideea mea e doar atât de simplă şi de 
limpede. Vezi, eu nu spun că trebuie să pornim la acţiune 
împotriva cutărui ori cutăruia. Am putea greşi. Eu spun 
numai: să ne luăm de mână toţi cei ce iubim virtutea şi să 
avem un singur steag: cel al virtuţii active. Prinţul Serghei 
este un om minunat şi mintos. 

Nataşa nu se îndoia că ideea lui Pierre era o idee mare, 
dar un lucru o punea în încurcătură: faptul că Pierre era 
bărbatul ei. „Oare un om atât de important şi atât de 
necesar societăţii să fie totodată şi bărbatul meu? Cum de s- 
a întâmplat asta?” Ar fi vrut să-şi exprime faţă de el această 
îndoială. „Cine să fie oare oamenii care ar putea hotărî, 
dacă el este într-adevăr cel mai inteligent dintre toţi?” se 
întreba ea, ducându-se pe rând cu gândul la cei cărora 
Pierre le purta mult respect. Pe nimeni dintre oameni, 
judecând după felul cum vorbea, Pierre nu-l stima atâta cât 
îl stimase pe Platon Karataev. 


— Ştii la ce mă gândesc? Zise ea. La Platon Karataev! Ce 
crezi? Te-ar aproba el în situaţia de faţă? 

Pe Pierre nu-l miră câtuşi de puţin această întrebare. El 
înţelegea cum ajunsese soţia lui să se gândească la asta. 

— Platon Karataev? Rosti el şi rămase gânditor, căutând 
vădit, cu toată sinceritatea, să-şi închipuie cum ar fi judecat 
Karataev treaba asta. N-ar fi priceput, sau poate, cine ştie, 
poate că da! 

— Te iubesc grozav! Spuse Nataşa deodată. Grozav! 
Grozav! 

— Nu, nu m-ar fi aprobat, zise Pierre după ce se mai gândi 
puţin. De aceea ce ar fi aprobat el e viaţa noastră de 
familie. Era atât de dornic să vadă pretutindeni numai 
frumuseţe, fericire, pace; şi eu aş fi fost mândru să ne 
înfăţişăm noi toţi înaintea lui. Tu spuneai de lipsa mea de 
acasă... Dar n-ai să crezi cât de altfel simt eu că te iubesc, 
după asemenea despărţiri... 

— Da, dar dacă... începu Nataşa. 

— Nu, nu-i vorba de asta. Nu voi înceta niciodată să te 
iubesc. Şi simt că nu se poate iubi mai mult pe lume; e atât 
de deosebit ceea ce... Ei, dar... 

Nu-şi sfârşi vorba, căci privirile lor care se întâlniseră îşi 
spuseră de la sine restul. 

— Ce prostie, zise deodată Nataşa, ce prostie povestea cu 
luna de miere şi cea cu fericirea numai la începutul 
căsniciei. Dimpotrivă, acum e mai frumos. Numai dacă n-ai 
pleca tu uneori de acasă. Îţi aduci aminte cum ne certam? 
Şi, întotdeauna, eu eram de vină. Întotdeauna eu. De ce 
oare ne certam? Nu-mi aduc aminte. 

— Mereu aceeaşi poveste, spuse Pierre, zâmbind, gelo... 

— Taci, nu pot suporta cuvântul acesta, strigă Nataşa. Şi în 
ochii ei luci o lumină rece, răutăcioasă. Ai văzut-o? Mai zise 
ea după câtva timp de tăcere. 

— Nu, şi chiar dacă aş fi văzut-o, n-aş fi recunoscut-o. 

Tăcură amândoi o vreme. 


— Ah, ştii? Cât vorbeai tu în birou, mă uitam la tine, 
reîncepu Nataşa, cu intenţia vădită de a alunga norul ce se 
ivise în treacăt. Ei, semeni cu el ca două picături de apă, cu 
băiatul. (Vorbea de copilul lor.) Ah, e momentul să mă ocup 
de el... E ceasul... Ce rău îmi pare că trebuie să plec! 

Nu vorbi niciunul câteva secunde. Apoi, dintr-o dată, se 
întoarseră unul către altul şi începură să-şi spună ceva. 
Pierre vorbea cu mulţumire de sine şi cu pasiune, iar 
Nataşa cu un zâmbet calm şi fericit. Ciocnindu-se, se opriră 
amândoi şi îşi făcură unul altuia loc. 

— Ce voiai să spui? Spune, spune. 

— Nu, spune tu. Eu nimic, fleacuri, zise Nataşa. 

Pierre urmă să spună ce începuse. Era o continuare a 
povestirii pline de satisfacţii a succesului său de la 
Petersburg. Era convins în clipa aceea că misiunea sa era 
de a da o nouă orientare întregii societăţi ruse şi chiar lumii 
întregi. 

— Voiam doar să spun că toate ideile care au urmări 
imense sunt întotdeauna simple. Ideea mea se reduce la 
judecata că, dacă oamenii răi se unesc între ei şi constituie 
astfel o forţă, oamenii buni n-au decât să facă şi ei la fel. 
Vezi ce simplu e! 

— Da. 

— Dar tu ce-ai vrut să spui? 

— Eu, nimic; fleacuri. 

— Nu, spune, ce-are a face! 

— Ei, lasă, curate nimicuri, stărui Nataşa şi zâmbetul îi 
lumină şi mai mult chipul. Despre Petea voiam să-ţi spun: 
astăzi, când vine dădaca să mi-l ia din braţe, el râde, îşi 
închide ochii şi se strânge la pieptul meu, parc-ar fi dat să 
se-ascundă! E grozav de drăguţ. Auzi-l că ţipă. Ie las, la 
revedere. 

Şi ieşi din odaie. 

În vremea asta jos, în odaia lui Nikolenka Bolkonski, ardea 
ca de obicei candela (băiatul se temea de întuneric şi nu-l 
putuseră dezvăţa de acest obicei rău). Dessalles dormea 


cocoţat pe cele patru perne ale sale şi nasul lui roman 
scotea sunetele ritmice ale sforăitului. Nikolenka se trezise 
scăldat în sudori reci, se ridicase în aşternut şi se uita ţintă 
înaintea lui, cu ochii larg deschişi, Îl deşteptase un vis 
îngrozitor. Se visase pe el şi pe Pierre purtând în cap căşti 
din cele pe care le văzuse desenate în ediţia din Plutarh pe 
care o avea. Mergeau, el şi unchiul Pierre, în fruntea unei 
oştiri imense, şi oştirea asta era formată din nişte linii albe 
piezişe, care umpleau văzduhul ca aţele de păianjen care 
zboară toamna în vânt, ca funigeii pe care Dessalles îi 
numea le fid de la Vierge964. În faţa lor, tot din acelaşi 
țesut aerian, doar ceva mai dens, era gloria. Ei doi, el cu 
Pierre, se apropia din ce în ce mai mult de ea, uşori şi plini 
de bucurie. Deodată însă, firele de care erau duşi începură 
să slăbească şi să se încâlcească; înaintau cu greu. Şi 
unchiul Nikolai Ilici le apăru în faţă, cu înfăţişarea severă, 
amenințătoare. 

— Voi aţi făcut asta? Întrebă el, arătând la frânturile de 
pene şi de ceară roşie. V-am iubit, dar Arakceev mi-a dat 
ordin şi-l voi ucide pe cel dintâi care mai face un pas 
înainte. 

Nikolenka îşi ridică privirea la Pierre, dar Pierre nu mai 
era Pierre, Pierre era tatăl său, prinţul Andrei; tatăl său nu 
avea nici chip nici formă, dar era; şi, văzându-l, Nikolenka 
simţea cum se topeşte de dragoste; se simţea fără putere, 
fără oase, fluid. Tatăl său îl mângâia şi-l compătimea. Dar 
unchiul Nikolai Ilici se apropia din ce în ce. Pe Nikolenka îl 
cuprinse groaza şi se trezi. 

„Tata, se gândi el. Tata (deşi în casă se aflau două portrete 
destul de reuşite ale prinţului Andrei, Nikolenka nu şi-l 
putuse niciodată închipui pe tatăl său în chip de om), a fost 
tata lângă mine şi m-a mângâiat. M-a aprobat şi pe mine şi 
l-a aprobat şi pe unchiul Pierre... Orice-ar spune el, voi face 
lucrul acesta. Mucius Scaevola şi-a ars mâna; pentru ce 
adică n-ar putea fi şi în viaţa mea acelaşi lucru? Ştiu, ei vor 
ca eu să învăţ carte. Şi voi învăţa carte. Dar într-o bună zi 


voi isprăvi cu cartea şi atunci voi trece la fapte. De un lucru 
doar mă rog la Dumnezeu: să se întâmple şi cu mine ce se 
întâmpla cu oamenii pe care-i descrie Plutarh, şi voi face şi 
eu ca ei. Eu voi săvârşi fapte încă şi mai mari decât ei. Mă 
va cunoaşte, mă va iubi şi mă va admira o lume întreagă.” 
Simţi cum îl scutură plânsul şi cum îl îneacă lacrimile, şi 
plânse. 

— Etez-vous indispose? 965 se auzi vocea lui Dessalles. 

— Non, răspunse Nikolenka şi puse iar capul pe pernă... 
„Ce bun şi ce cumsecade e şi ce mult îl iubesc şi pe dânsul, 
îşi spuse el, gândindu-se la Dessalles... Dar unchiul Pierre! 
O, ce om minunat! Dar tata? Iata! Iata! Da, voi face lucruri 
de care chiar şi el ar putea să fie mândru...” 

Partea a doua. 

| 

OBIECTUL ISTORIEI ESTE VIAŢA popoarelor şi a 
omenirii. A prinde şi a cuprinde direct, prin cuvinte, viaţa, 
nu numai a omenirii, dar chiar şi a unui singur popor, 
pentru a o descrie, este ceva imposibil. 

Istoricii de altădată foloseau adeseori o metodă simplă 
pentru a prinde şi descrie în cuvinte viaţa, ce pare de 
necuprins, a unui popor. Ei descriau acţiunile oamenilor 
izolaţi care au condus poporul respectiv şi acţiunile acestea 
exprimau, pentru ei, activitatea întregului popor. 

La întrebările: în ce mod indivizii determină popoarele să 
acţioneze aşa cum vor ei şi de cine este dirijată în ultima 
analiză voinţa acestor indivizi, istoricii răspundeau, la prima 
întrebare prin faptul că admiteau existenţa unei voințe a 
divinității, care supune popoarele voinţei unui om ales, iar 
la a doua întrebare răspundeau recunoscând existenţa 
aceleaşi divinităţi, care dirijează voinţa omului ales înspre 
ţinta predestinată. 

Astfel, problemele acestea se rezolvau prin credinţa în 
participarea nemijlocită a divinității la treburile omenirii. 

Noua ştiinţă a istoriei a respins din teoria sa amândouă 
aceste teze. 


S-ar părea că, respingând credinţele celor vechi în 
legătură cu voinţa divină care supune oamenii şi-i conduce 
către ţinte determinate, noua ştiinţă ar fi trebuit să 
cerceteze nu manifestările puterii, ci pricinile care o 
produc. Dar ea n-a făcut aceasta. Respingând în teorie 
concepţiile istoricilor vechi, ea le urmează în practică. 

În locul unor oameni blagosloviţi cu puterea divină şi care 
conduc în chip nemijlocit după voinţa dumnezeirii, noua 
istorie a pus sau eroi înzestrați cu calităţi neobişnuite, 
supraomeneşti, sau pur şi simplu oameni de toată mâna 
aparţinând celor mai deosebite categorii, de la monarhi şi 
până la ziarişti, care manevrează masele. În locul unor 
țeluri pe placul divinității, ale popoarelor iudeu, grec, 
roman, care li se păreau celor din vechime ţelurile mişcării 
omenirii, noua istorie şi-a propus ţelurile sale: binele 
poporului francez, german, englez şi, în abstracţiunea sa 
cea mai înaltă, binele civilizaţiei întregii omeniri, noţiune 
prin care se înţeleg de obicei popoarele, ce ocupă micul colţ 
de nord-vest al unui continent întreg. 

Noua istorie a respins credinţele de altădată, fără să pună 
în locul lor o concepţie nouă, iar logica tezelor i-a făcut pe 
istoricii care, chipurile, respingeau puterea divină a 
monarhilor şi fatalismul celor vechi, să ajungă - pe altă cale 
- la acelaşi lucru, şi anume să afirme că: 1) popoarele sunt 
conduse de indivizi izolaţi şi că 2) există un scop anumit 
spre care tind popoarele şi omenirea. 

Toate operele istoricilor noi, de la Gibbon până la Buckle, 
cu toate divergenţele lor aparente şi cu toată aparenta 
noutate a concepţiilor lor, se întemeiază pe aceste două 
vechi şi inevitabile teze. 

În primul rând istoricul descrie activitatea unor 
personalităţi izolate care, după părerea lor, conduc 
omenirea: unul consideră ca atare numai pe monarhi, pe 
comandanții de oşti şi pe miniştri; altul adaugă, în afară de 
monarhi, şi pe oratori, pe savanții reformatori, pe filosofi şi 
pe poeţi, consideraţi conducători ai omenirii. În al doilea 


rând, țelul către care tinde omenirea este cunoscut 
istoricilor: pentru unii țelul acesta este forţa statului roman, 
spaniol sau francez; pentru altul, libertatea şi egalitatea 
unui anumit fel de civilizaţie dintr-un ungher restrâns al 
lumii, ce poartă numele de Europa. 

În anul 1789, la Paris se stârneşte o mişcare; ea creşte, se 
dezvoltă şi se manifestă într-o deplasare de popoare de la 
apus la răsărit. În câteva rânduri, această mişcare spre 
răsărit se izbeşte de o contra mişcare de la răsărit la apus; 
în 1612, deplasarea aceasta atinge punctul ei culminant - 
Moscova - şi atunci, după o simetrie vrednică de luat în 
seamă, se produce o contra mişcare de la răsărit la apus, în 
care, întocmai ca şi în cazul primei mişcări, sunt antrenate 
popoarele aflate între ciocan şi nicovală. Această mişcare 
inversă atinge la apus punctul de plecare al primei mişcări - 
Parisul - şi se potoleşte. 

În cursul acestei perioade de douăzeci de ani, întinderi 
imense de câmpii fertile rămân nearate, casele sunt 
incendiate, negoţul îşi schimbă direcţia; milioane de oameni 
sărăcesc, se îmbogăţesc, se strămută, şi milioane de 
oameni, toţi creştini care mărturisesc legea iubirii de 
aproapele, se ucid unii pe alţii. 

Ce semnificaţie au toate acestea? De unde purced? Ce i-a 
determinat pe oamenii aceştia să incendieze casele şi să-şi 
omoare semenii? Care sunt cauzele acestor evenimente? Ce 
forţă i-a împins pe oameni să procedeze în chipul acesta? 
lată câteva întrebări simple şi foarte legitime pe care şi le 
pune fiecare atunci când se loveşte de monumentele şi de 
legendele aparţinând perioadei trecute a mişcării. 

Pentru a da soluţie acestor întrebări, ne adresăm ştiinţei 
istoriei care are drept scop tocmai cunoaşterea de sine a 
popoarelor şi a omenirii. 

Dacă istoria s-ar menţine la concepţia veche, ar spune: 
divinitatea, drept răsplată sau drept pedeapsă poporului 
său, i-a dat lui Napoleon putere şi a condus voinţa lui spre 
atingerea acestor scopuri divine. Şi răspunsul acesta ar fi 


un răspuns complet şi limpede, îţi rămâne libertatea să 
crezi sau să nu crezi în rostul divin al lui Napoleon; dar 
aceluia care crede în acest rost divin, totul i-ar fi limpede de 
la această perioadă istorică şi n-ar avea cum găsi vreo 
contradicţie. 


Noua ştiinţă a istoriei, însă, nu poate răspunde în chipul 
acesta. Ştiinţa nu recunoaşte concepţia anticilor despre 
intervenţia nemijlocită a divinității în treburile omenirii şi, 
deci, trebuie să dea alte răspunsuri. 

Răspunzând la aceste întrebări, noua ştiinţă a istoriei 
spune: vreţi să ştiţi rostul acestei mişcări, de unde a luat 
naştere şi care sunt forţele ce au produs aceste 
evenimente? Ascultaţi: „Ludovic al XIV-lea a fost un om 
foarte mândru şi încrezut. A avut drept ibovnice pe cutare, 
drept miniştri pe cutare şi a condus prost Franţa. Urmaşii 
lui Ludovic au fost şi ei oameni slabi şi au condus Franţa la 
fel de prost. Au avut şi ei pe cutare de favoriţi şi pe cutare 
de amante. Pe lângă acestea, câţiva oameni au scris în 
vremea asta nişte cărţi. La sfârşitul secolului al XVIII-lea s- 
au asociat la Paris vreo douăzeci de oameni, care au început 
să spună că toţi oamenii sunt egali şi liberi. Din această 
cauză, pe toată întinderea Franţei oamenii au început să se 
taie unii pe alţii şi să se înece. Aceşti oameni au ucis pe 
regele Franţei şi pe mulţi alţii. În acelaşi timp apare în 
Franţa un om de geniu, Napoleon. Eli-a învins pretutindeni 
pe toţi, adică a ucis o mulţime de lume, fiindcă era genial 
cum nu se mai poate. Şi aşa a pornit să ucidă, nu se ştie 
pentru ce, pe africani, şi i-a ucis atât de bine şi a fost un om 
atât de şiret şi de inteligent, încât, înapoiat în Franţa, a 
poruncit ca toţi să i se supună. Şi i s-au supus toţi. Făcându- 
se împărat, el a pornit din nou să ucidă lumea în Italia, 
Austria şi Prusia. Şi acolo a căsăpit o mulţime de oameni. În 
Rusia era însă împărat Alexandru, care şi-a pus în gând să 
restabilească ordinea în Europa şi, din această cauză, s-a 
războit cu Napoleon. Dar în 1807, s-a împrietenit pe 
neaşteptate cu el, iar în 1811 s-au certat din nou şi iar au 
început să ucidă o mulţime de lume. Şi Napoleon a mânat în 
Rusia şase sute de mii de oameni şi a cucerit Moscova; şi pe 
urmă deodată a fugit din ea şi atunci împăratul Alexandru 
cu ajutorul sfaturilor lui Stein şi ale celorlalţi, a reunit 
Europa, mobilizând-o împotriva celui ce-i tulburase liniştea. 


Toţi aliaţii lui Napoleon s-au transformat brusc în duşmani 
ai lui şi au pornit împotriva lui Napoleon, care-şi adunase 
noi forţe. Aliaţii l-au învins pe Napoleon, au intrat în Paris, l- 
au forţat pe Napoleon să abdice de la tron şi l-au trimis pe 
insula Elba, fără să-l lipsească de titlul imperial şi dându-i 
toate onorurile corespunzătoare, deşi cinci ani înainte de 
aceste evenimente şi un an după aceea toţi îl considerau un 
tâlhar scos din lege. Pe tronul Franţei s-a urcat atunci 
Ludovic al XVIII-lea, de care până atunci şi francezii şi 
aliaţii îşi bătuseră joc, iar Napoleon, după ce a vărsat 
lacrimi în faţa vechii gărzi, a renunţat la tron şi a plecat în 
exil. După asta, anumiţi oameni de stat şi diplomaţi iscusiţi 
(mai cu seama Talleyrand, care izbutise să se aşeze înaintea 
altuia pe un anumit fotoliu şi care în felul acesta lărgise 
hotarele Franţei) au purtat convorbiri la Viena şi prin 
aceste convorbiri au făcut popoarele fericite sau nefericite. 
Şi deodată diplomaţii şi monarhii numai cât nu s-au certat; 
erau gata-gata să poruncească armatelor lor să se omoare 
iarăşi între ele, dar în vremea asta Napoleon a ajuns în 
Franţa cu un batalion şi francezii, care îl urau, i s-au supus 
numaidecât. Monarhii aliaţi, însă, s-au supărat de treaba 
asta şi iar au pornit cu război împotriva francezilor. L-au 
învins pe genialul Napoleon, l-au exilat pe insula Sfânta 
Elena, considerându-l deodată drept un tâlhar. Şi aici 
surghiunitul, departe de cei dragi inimii sale şi de iubita lui 
Franţa, moare pe o stâncă, încetul cu încetul, transmițând 
posterităţii marile sale fapte. Iar în Europa s-a stârnit o 
reacțiune, şi toţi suveranii au început să-şi persecute din 
nou popoarele.” 

Zadarnic aţi crede că toate astea nu-s decât o glumă, o 
caricaturizare a descrierilor istorice. Dimpotrivă, este cea 
mai palidă imagine a răspunsurilor contradictorii şi 
potrivite ca nuca în perete, pe care le dă întreaga istorie, de 
la autorii de opere memorialistice şi de la istoriile statelor 
luate în parte, până la istoriile universale şi noul soi de 


istorii numite istorii ale culturii, care tratează despre acea 
epocă. 

Ciudăţenia şi comicul acestor răspunsuri vine din faptul că 
noua istorie seamănă cu surdul, care răspunde la întrebări 
pe care nimeni nu i le-a pus. 

Dacă scopul istoriei este descrierea mişcării omenirii şi 
popoarelor, atunci cea dintâi chestiune la care e nevoie de 
un răspuns, care dacă lipseşte face ca tot restul să nu poată 
fi înţeles, este următoarea: ce forţă pune în mişcare 
popoarele? La această întrebare noua istorie răspunde 
distrată, ba că Napoleon a fost peste măsură de genial, ba 
că Ludovic al XIV-lea a fost peste măsură de îngâmfat, ba că 
cutare scriitori au scris cutare cărţi. 

Se prea poate ca lucrurile să fi stat aşa şi omenirea este 
gata să admită acest punct de vedere; dar nu asta întreabă 
ea. Ar putea fi interesante toate aceste răspunsuri, dacă am 
recunoaşte o putere divină, de sine stătătoare şi veşnic 
consecventă, care conduce popoarele printr-un Napoleon, 
printr-un Ludovic şi prin scriitori; dar noi nu recunoaştem o 
asemenea putere şi, de aceea, înainte de a ni se vorbi de 
Napoleon, de Ludovic şi de scriitori, trebuie să ni se arate 
legăturile esenţiale care există între aceste persoane şi 
mişcarea popoarelor. 

Dacă însă în locul puterii divine a fost instalată altă putere, 
atunci trebuie să ni se explice în ce constă ea, fiindcă 
tocmai în descoperirea acestei puteri stă tot interesul 
istoriei. 

Istoria pare să presupună că această forţă este de la sine 
înţeleasă şi că e ştiută de toată lumea. Dar, cu toată dorinţa 
de a admite această nouă forţă ca pe o forţă cunoscută, acel 
care citeşte foarte multe lucrări istorice va ajunge fără voia 
lui să se îndoiască de faptul că această nouă forţă, pe care 
istoricii înşişi o înţeleg în mai multe feluri, poate fi ceva pe 
deplin cunoscut de toată lumea. 

II. 

CE FORŢĂ PUNE ÎN mişcare popoarele? 


Istoricii care scriu biografii şi istoricii diferitelor popoare 
înţeleg prin această forţă puterea cu care sunt învestiţi 
eroii şi suveranii. După descrierile lor, evenimentele decurg 
exclusiv din voinţa Napoleonilor, Alexandrilor şi în general a 
oamenilor pe care îi descrie istoricul monografist. 
Răspunsurile pe care le dau istoricii de acest gen la 
întrebarea, care este forţa ce dă impuls evenimentelor, sunt 
satisfăcătoare, dar numai atâta timp cât există câte un 
singur istoric pentru fiecare eveniment. Dar, deîndată ce 
istorici de naţionalităţi şi concepţii diferite încep să descrie 
unul şi acelaşi eveniment, răspunsurile pe care le dau ei îşi 
pierd numaidecât tot rostul, fiindcă forţa aceasta este 
înţeleasă de fiecare dintre ei nu numai diferit, dar adeseori 
chiar în moduri cu totul opuse. Un istoric afirmă că 
evenimentul respectiv decurge din puterea lui Napoleon; 
altul că decurge din puterea lui Alexandru; un al treilea că 
decurge din puterea vreunei alte persoane. Pe lângă asta, 
istoricii de acest gen se mai contrazic între ei chiar şi în 
explicarea forţei pe care se întemeiază puterea uneia şi 
aceleiaşi persoane. Bonapartistul Thiers spune că domnia 
lui Napoleon s-a întemeiat pe virtuțile şi genialitatea 
acestuia; republicanul L'Onfrey afirmă că s-a întemeiat pe 
şarlatanie şi pe înşelarea poporului. Aşa că istorici de acest 
gen, distrugându-şi reciproc tezele, îşi anulează prin însuşi 
acest fapt concepţia asupra forţei care produce 
evenimentele şi nu dau nici un răspuns la problema 
esenţială a istoriei. 

Autorii de istorii universale, care au de-a face cu toate 
popoarele, par să recunoască lipsa de îndreptăţire a 
concepţiei autorilor de istorii monografice, în ce priveşte 
forţa din care decurg evenimentele. Ei socotesc această 
forţă ca fiind rezultatul unui complex de forţe îndreptate în 
sensuri diferite, şi nu puterea acordată eroilor şi 
suveranilor. Autorul de istorii universale, când descrie un 
război sau o cucerire a unui popor, caută pricina 
evenimentelor nu în puterea unei persoane, ci în 


interacţiunea persoanelor care au legături cu evenimentul 
şi se influenţează reciproc. 

După această concepţie, puterea personalităţilor istorice, 
prezentându-se ca un produs al mai multor forţe, s-ar părea 
că nu mai poate fi privită ca o forţă care produce, prin ea 
însăşi, evenimentele. În cele mai multe cazuri autorii de 
istorii universale folosesc totuşi noţiunea de putere din nou 
cu sensul de forţă ce produce prin ea însăşi evenimentele şi 
se referă la această putere ca la o cauză a lor. Aşa cum pun 
ei problema, personalitatea istorică este considerată când 
ca un produs al epocii sale, iar puterea ei doar ca produsul 
diferitelor forţe, când puterea personalităţii este 
considerată drept forţa generatoare a evenimentelor. 
Gervinus, Schlosser, de pildă, şi ceilalţi, ba demonstrează că 
Napoleon este produsul revoluţiei, al ideilor anului 1789 
etc., ba spun că expediţia din 1812, şi alte evenimente care 
nu le convin, sunt doar opera voinţei greşit orientate a lui 
Napoleon, şi că înseşi ideile anului 1789 au fost oprite în 
dezvoltarea lor după bunul plac al lui Napoleon. Din ideile 
revoluţiei şi din starea de spirit generală decurge puterea 
lui Napoleon; dar puterea lui Napoleon a înnăbuşit ideile 
revoluţiei şi starea de spirit generală. 

Această ciudată contradicţie nu este întâmplătoare. Nu 
numai că o întâlnim la fiecare pas, dar toate operele de 
istorie universală se alcătuiesc dintr-un şir neîntrerupt de 
asemenea contradicții. Contradicţia aceasta provine din 
faptul că, pornind pe calea analizei, autorii de istorie 
universală se opresc la jumătatea drumului. 

Pentru ca forţele componente să dea o anumită rezultantă, 
e necesar ca suma componentelor să fie egală cu 
rezultanta. Această condiţie nu este niciodată respectată de 
istoriografia universală şi, de aceea, pentru a explica 
rezultanta, istoricii aceştia sunt neapărat nevoiţi să admită, 
pe lângă forţele componente insuficiente, încă o forţă, 
neexplicată, acţionând în direcţia rezultantei. 


Autorul de istorii monografice, atunci când descrie 
campania anului 1813 sau restaurarea Bourbonilor, spune 
de-a dreptul că aceste evenimente sunt rezultatul voinţei lui 
Alexandru. Dar istoriograful universal Gervinus, combătând 
această concepţie a istoricului parţial, se străduieşte să 
demonstreze că expediţia din 1813 şi restaurarea 
Bourbonilor au la origine, pe lângă voinţa lui Alexandru, 
acţiunile unor Stein, Metternich, madame de Stael, 
Talleyrand, Fichte, Chateaubriand etc. Istoricul a 
descompus în mod vădit puterea lui Alexandru în 
componentele Talleyrand, Chateaubriand etc.; suma acestor 
componente, adică acţiunile lui Chateaubriand, Talleyrand, 
madame de Stael şi ale celorlalţi nu sunt egale, desigur, cu 
întreaga rezultantă, adică cu faptul că milioane de francezi 
s-au supus Bourbonilor. De aceea, pentru a explica în ce 
mod din aceste componente a decurs supunerea 
milioanelor de oameni, adică felul cum nişte componente 
egale cu un singur A produc o rezultantă egală cu mii de A, 
istoricul este nevoit să admită iarăşi, neapărat, aceeaşi forţă 
a puterii personale pe care o neagă, considerând-o ca un 
rezultat al altor forţe, adică este nevoit să admită o forţă 
neexplicată, care acţionează în direcţia componentei. Asta 
şi fac istoriografii universali şi prin aceasta ei sunt în 
contradicţie nu numai cu istoricii monografişti, ci şi cu ei 
înşişi. 

Oamenii de la ţară, care n-au noţiuni clare despre cauzele 
ploii, spun, după cum au nevoie de ploaie sau de vreme 
frumoasă: vântul a împrăştiat norii, sau vântul a adunat 
norii. Întocmai aşa fac şi autorii de istorii universale: 
câteodată, când au chef sau când asta convine teoriilor lor, 
spun că puterea personală este rezultatul evenimentelor; 
iar alteori, când au nevoie să demonstreze altceva, spun că 
puterea personală produce evenimentele. 

O a treia categorie de istorici, care-şi spun istorici ai 
culturii, urmând calea trasată de istoriografia universală, 
văd câteodată în scriitori şi în femei forţele care produc 


evenimentele, înţeleg în chip şi mai deosebit această forţă. 
Ei văd această forţă în aşa-zisa cultură, în activitatea 
intelectuală. 

Istoricii culturii sunt pe deplin consecvenţi, raportați la 
înaintaşii lor, istoriografii de istorie universală, căci dacă 
evenimentele istorice se pot explica prin faptul că un număr 
mic de oameni s-au purtat unii faţă de alţii într-un fel sau 
într-altul, pentru ce nu s-ar explica ele şi prin faptul că 
cutare oameni au scris cutare cărţi? Din imensul număr de 
indicii ce însoțesc orice fenomen, viu, aceşti istorici aleg 
numai indicele activităţii intelectuale şi-l consideră cauză. 
Dar, cu toată străduinţa lor de a demonstra că pricina 
evenimentului stă în activitatea intelectuală, cu mare 
greutate putem admite că între activitatea intelectuală şi 
mişcarea popoarelor există ceva comun şi în nici un caz nu 
putem admite că această activitate ar conduce actele 
oamenilor, căci fapte cum sunt cruzimile revoluţiei franceze 
şi asasinatele ei, ce au decurs din propovăduirea ideilor de 
egalitate între oameni, ori războaiele crude şi execuțiile 
sângeroase, ce au decurs din propovăduirea iubirii, 
contrazic această presupunere. 

Dar, chiar dacă am admite că sunt îndreptăţite toate 
teoriile, iscusit construite, de care sunt pline aceste istorii, 
chiar dacă am admite că popoarele ar fi conduse de cine 
ştie ce forţă nedefinită, numită idee, totuşi, problema 
fundamentală a istoriei sau rămâne nerezolvată, sau la 
vechiul concept de putere a monarhilor şi la conceptul 
omolog al influenţei sfetnicilor şi a altor personalităţi, 
introdus de istoriografia universală, se va mai adăuga şi 
conceptul nou al forţei istorice a ideii, ale cărei legături cu 
masele necesită iarăşi explicaţii. Se poate pricepe că 
Napoleon a avut puterea şi din cauza asta a săvârşit un 
anumit fapt; cu oarecare rezerve se poate pricepe şi că 
Napoleon a fost, împreună cu alte influenţe, cauza acestui 
eveniment, dar cum se face că o carte cum e Contractul 
social poate determina pe francezi să înceapă a se ucide 


unii pe alţii, nu se poate pricepe fără explicarea legăturilor 
cauzale dintre această nouă forţă - ideea - şi evenimentul 
istoric. 

Fără îndoială, există o legătură între toţi oamenii ce trăiesc 
în acelaşi timp şi există deci şi posibilitatea de a găsi 
oarecare legătură între activitatea intelectuală a oamenilor 
şi evoluţia lor istorică, întocmai aşa cum poate fi găsită 
această legătură între evoluţia omenirii, pe de o parte, şi 
comerţ, meşteşuguri, grădinărit şi orice doriţi, de cealaltă 
parte. Dar cum se face că tocmai activitatea intelectuală a 
unor oameni li se prezintă istoricilor culturii drept cauză şi 
expresie a întregului proces istoric, e greu de înţeles. O 
concluzie ca aceasta a istoricilor nu poate fi explicată decât 
în felul următor: 1) istoria este scrisă de către savanţi şi, de 
aceea, acestora li se pare firesc şi le face plăcere gândul că 
activitatea tagmei lor ar fi cauza evoluţiei întregii omeniri - 
întocmai la fel de firesc şi de plăcut ar fi pentru negustori, 
agricultori sau soldaţi să gândească acelaşi lucru despre ei 
(fapt care nu se întâmplă, numai pentru că negustorii şi 
soldaţii nu scriu istorie) şi 2) activitatea spirituală, 
instrucţiunea, civilizaţia, cultura, ideile, toate acestea sunt 
noţiuni neclare, nedefinite, sub flamura cărora este foarte 
comodă folosirea unor cuvinte cu sensuri şi mai neclare 
încă şi, de aceea, mai uşor de pus la baza vreunei teorii. 

Dar lăsând la o parte calităţile intrinsece ale acestui soi de 
opere istorice (s-ar putea să fie şi ele bune la ceva sau 
necesare cuiva), istoriile culturii, de care încep să se 
apropie ca gen din ce în ce mai mult toate istoriile 
universale, se disting prin faptul că, în timp se analizează 
amănunţit şi serios diferitele teorii - religioase, filosofice şi 
politice - drept pricini ale evenimentelor istorice, de fiecare 
dată, când trec la descrierea unor evenimente istorice 
concrete, cum ar fi de pildă campania din 1812, îl prezintă - 
fără să vrea, ca pe un rezultat al puterii personale, spunând 
direct că această campanie este un produs al voinţei lui 
Napoleon. În felul acesta, istoricii culturii se contrazic, fără 


să vrea, pe ei înşişi şi demonstrează că noua forţă pe care 
au născocit-o nu exprimă evenimentele istorice şi că unicul 
mijloc de a ajunge la o înţelegere a istoriei este puterea 
personală pe care se fac că n-o recunosc. 

III. 

MERGE O LOCOMOTIVĂ. SE PUNE întrebarea: cum se 
mişcă ea? Mujicul spune: o mână dracul. Altul e de părere 
că merge pentru că i se mişcă roţile, iar altul afirmă că 
toată pricina mişcării stă în fumul dus de vânt. 

Mujicul nu poate fi contrazis: el a conceput o explicaţie 
completă. Pentru a-l contrazice, ar trebui să-i demonstreze 
cineva că nu există draci, sau ca un al doilea mujic să-i 
explice că acela care mână locomotiva nu e dracul, ci un 
neamţ. Numai atunci, din contradicţie, ar putea să vadă 
amândoi că greşesc. Dar cel care consideră drept pricină 
mişcarea roţilor se dezminte singur, fiindcă deîndată ce a 
pornit pe calea analizei e nevoit să meargă mai departe, e 
nevoit să explice cauza mişcării roţilor. Şi până nu va ajunge 
la cauza ultimă a mişcării locomotivei, la aburul comprimat 
din cazan, nu va avea dreptul să se oprească din căutare. 
Acela care a explicat însă mişcarea locomotivei prin fumul 
dus de vânt îndărăt a procedat vădit în felul următor: 
observând că explicaţia cu roţile nu ajunge la cauze, a luat 
primul indiciu care i-a căzut sub ochi şi l-a dat drept cauză. 

Singura noţiune care poate explica mişcarea locomotivei 
este noţiunea unei forţe egale cu această mişcare vizibilă. 

Singura noţiune prin mijlocirea, căreia poate fi explicată 
mişcarea popoarelor este noţiunea unei forţe egale cu 
întregul mişcării popoarelor. 

Dar, prin această noţiune, diferiţii istorici înţeleg forţe 
foarte diferite şi deloc egale cu mişcarea vizibilă. Unii văd în 
ea forţa ce revine în chip nemijlocit eroului, aşa cum vede 
mujicul pe dracul în locomotivă; alţii văd în ea o forţă care 
rezultă din alte câteva forţe, cum ar fi mişcarea roţilor; iar o 
a treia categorie de istorici văd în ea influenţa culturii, 
adică fumul rămas în urma locomotivei. 


Atâta timp cât se scrie istoria unor indivizi luaţi aparte, fie 
că e vorba de Cezar, de Alexandru, de Luther sau de 
Voltaire, şi nu istoria tuturor oamenilor, a absolut tuturor 
oamenilor fără excepţie, care iau parte la eveniment, e cu 
neputinţă să nu se atribuie indivizilor luaţi în parte o forţă 
ce determină pe alţi oameni să-şi îndrepte acţiunea spre un 
scop anumit. Şi unica noţiune de acest fel cunoscută 
istoricilor este noţiunea de putere politică. 

Noţiunea aceasta este singura cheie prin mijlocirea căreia 
poate fi stăpânit materialul istoric în felul cum este el expus 
astăzi, şi cel care ar suprima această cheie, aşa cum a făcut 
Buckle, fără să cunoască altă metodă de interpretare a 
materialului istoric, acela n-ar face altceva decât să se 
lipsească de ultima lui posibilitate de a-l interpreta. 
Caracterul inevitabil al noţiunii de putere politică în 
explicarea evenimentelor istorice este demonstrat cel mai 
bine de înşişi istoricii care se ocupă de istoria universală şi 
istoria culturii, care resping, chipurile, noţiunea, de putere 
politică, dar care o folosesc în chip inevitabil la fiecare pas. 

Până în zilele noastre, ştiinţa istoriei este, în ceea ce 
priveşte problemele omenirii, asemănătoare banilor puşi în 
circulaţie: hârtia monedă şi moneda metalică. Biografiile şi 
istoriile parţiale ale popoarelor luate în parte sunt 
asemenea bancnotelor. Ele pot circula şi se pot converti, 
împlinindu-şi misiunea fără să dăuneze cuiva; pot fi chiar 
folositoare, atâta timp cât nu se întreabă nimeni prin ce 
sunt ele garantate. Este de ajuns să trecem cu vederea 
problema modului în care voinţa eroilor produce 
evenimentele, pentru ca istoriile diverşilor Thiers să devină 
interesante, instructive şi pe deasupra să capete şi o nuanţă 
de poezie. Dar, după cum îndoiala asupra valorii reale a 
unei hârtii monede provine fie din faptul că, fiind prea uşor 
de fabricat, ar putea-o fabrica mai multă lume, fie din faptul 
că ar încerca cineva s-o schimbe pe aur, tot aşa îndoiala 
asupra sensului real al istoriilor de acest fel provine fie din 
faptul că prea sunt multe, fie din faptul că, din naivitate, 


cineva se întreabă: dar cu ce putere a făcut Napoleon 
cutare ispravă? 

— Cu alte cuvinte, vrea să schimbe o bancnotă curentă pe 
aurul curat al unei noţiuni reale. 

Istoricii ce practică istoria universală şi istoricii culturii 
sunt asemeni acelora care, dându-şi seama de 
inconvenientele hârtiei monede, s-ar hotări să bată în locul 
ei monedă sunătoare dintr-un metal care nu are densitatea 
aurului. Şi moneda ar ieşi într-adevăr sunătoare, dar numai 
atât: sunătoare. O bancnotă tot mai poate înşela pe 
neştiutori; moneda sunătoare, dar fără preţ, nu poate însă 
păcăli pe nimeni. 'Tot aşa cum aurul numai atunci e aur când 
poate fi întrebuințat nu numai pentru schimb, ci şi pentru 
opere de giuvaergerie, tot aşa şi autorii de istorie 
universală numai atunci vor fi aur curat când vor fi în stare 
să răspundă la întrebarea fundamentală a istoriei: ce este 
puterea? Autorii de istorii universale răspund 
contradictoriu la această întrebare, iar istoricii culturii o 
ocolesc cu totul, răspunzând la cine ştie ce altă problemă. 
Şi, după cum fisele de joc de cărţi ce seamănă cu aurul pot 
fi folosite numai între oameni înţeleşi între ei să le ia drept 
aur, ori între cei ce nu cunosc proprietăţile aurului, tot aşa 
istoricii universali şi istoricii culturii, nerăspunzând la 
chestiunile esenţiale ale omenirii, servesc, pentru nu se ştie 
ce scopuri, ca monedă curentă în universităţi, şi în lumea 
cititorilor „amatori de cărţi serioase”, cum le numesc ei. 

IV. 

RENUNȚÂND LA CONCEPŢIA anterioară despre divina 
supunere a voinţei poporului la voinţa unui ales unic şi, prin 
supunerea acestui ales, la voinţa divinității, istoria nu mai 
poate face un pas fără să se contrazică, dacă nu alege una 
din două: ori să se întoarcă la credinţa veche în nemijlocita 
participare a divinității la treburile oamenilor, ori să explice 
precis sensul forţei aceleia care produce evenimentul 
istoric şi care e denumită putere politică. 


Întoarcerea la primul termen e cu neputinţă, credinţa 
aceasta a fost distrusă şi, de aceea, trebuie definit sensul 
noţiunii de putere politică. 

Napoleon a dat poruncă să se strângă armate şi să se 
pornească războiul. Ne-am deprins aşa de mult cu această 
idee, ne este atât de intrată în sânge concepţia aceasta, 
încât chestiunea de a şti pentru ce şase sute de mii de 
oameni au pornit la război în clipa în care Napoleon a rostit 
cutare vorbe ni se pare absurdă. A avut putere şi de aceea 
s-a îndeplinit ceea ce a poruncit el. 

Răspunsul acesta este pe deplin satisfăcător, dacă credem 
că lui Napoleon i-a fost dată de Dumnezeu puterea. Dar de 
îndată ce nu mai recunoaştem acest lucru, trebuie neapărat 
să precizăm ce este puterea aceasta a unui singur om 
asupra celorlalţi. 

Puterea aceasta nu poate fi totuna cu puterea nemijlocită 
a dominaţiei fizice, exercitată de o fiinţă puternică asupra 
alteia, slabă, dominație întemeiată pe folosirea sau pe 
ameninţarea cu folosirea forţei fizice, aşa cum este puterea 
lui Hercule; ea nu poate fi bazată nici pe vreo predominare 
prin forţa morală, aşa cum din naivitate socotesc unii 
istorici afirmând că protagoniştii istoriei sunt eroi, adică 
oameni înzestrați cu un suflet mare şi o putere spirituală 
deosebită, numită genialitate. Puterea aceasta nu poate fi 
bazată pe predominarea forţei morale de vreme ce (lăsând 
deoparte unii oameni eroici cum ar fi Napoleon, cu privire 
la ale cărui calităţi morale părerile sunt foarte împărţite), 
istoria ne arată că nici Ludovic al XI-lea, nici Metternich, 
care au condus milioane de oameni, n-au avut în niciun 
chip vreo deosebită însuşire de tărie sufletească ci, 
dimpotrivă, au fost, în cele mai multe cazuri, mai prejos în 
viaţa lor, din punct de vedere moral, decât oricare dintre 
milioanele de oameni pe care i-au condus. 

Dacă izvorul puterii politice nu stă nici în însuşirile fizice, 
nici în însuşirile morale ale persoanei ce o deţine, este 
evident că izvorul acestei puteri trebuie căutat în afara 


persoanei, în raporturile cu masele ale persoanei ce deţine 
puterea. 

Întocmai aşa concepe puterea şi ştiinţa dreptului, acest 
ghişeu de schimburi băneşti al istoriei, care se obligă să 
dea, în locul concepţiei istorice despre putere, aur curat. 

Puterea este totalitatea voinţelor maselor, transmisă, 
printr-un acord expres sau tacit, unor diriguitori aleşi de 
mase. 

În domeniul ştiinţei dreptului, ce se compune din 
raționamente asupra modului cum ar trebui organizat 
statul şi puterea, dacă ar fi cu putinţă să se organizeze aşa 
ceva, totul e foarte limpede; dar, aplicată la istorie, această 
definiţie a puterii cere lămuriri. 

Ştiinţa dreptului priveşte statul şi puterea aşa cum priveau 
cei vechi focul, ca pe ceva care există în mod absolut, ca pe 
un element. Dar pentru istorie, statul şi puterea nu sunt 
decât nişte fenomene ca atare, aşa cum pentru fizica epocii 
noastre focul nu este un element, ci un fenomen. 

Din această deosebire fundamentală dintre concepţia 
istoriei şi concepţia juridică rezultă că ştiinţa dreptului 
poate să înfăţişeze amănunţit modul cum, după părerea ei, 
ar trebui organizată puterea, şi să ne spună ce este puterea 
care există imuabil în afara timpului; dar la problema 
istoriei cu privire la semnificaţia schimbării aspectului 
puterii de-a lungul vremurilor, ea nu poate răspunde nimic. 

Dacă puterea este transmisă conducătorului de către 
totalitatea voinţelor, este oare şi Pugaciov un reprezentant 
al voinţei maselor? lar dacă nu este, pentru ce este 
Napoleon I? Pentru ce Napoleon al III-lea, atunci când a 
fost prins la Boulogne, a fost socotit un răufăcător, iar mai 
târziu răufăcători au fost socotiți aceia pe care i-a prins el? 

În cazul revoluțiilor de la curţile regale, revoluţii la care 
iau parte uneori doar două-trei persoane, voinţa poporului 
este oare la fel transmisă asupra noii persoane? În cazul 
raporturilor dintre state, voinţa masei poporului este ea 
oare transmisă ocupantului? În 1808, voinţa populaţiei din 


Confederaţia Rinului i-a fost cumva transmisă lui Napoleon? 
Iar atunci când, în 1809, armatele noastre au mers alături 
de francezi împotriva Austriei, voinţa masei poporului rus i- 
a fost oare transmisă lui Napoleon? 

La aceste întrebări se poate răspunde în trei feluri: ori 1) 
recunoscând că voinţa maselor se transmite întotdeauna, 
necondiţionat, acelui sau acelor conducători pe care ele i-au 
ales, şi că, din pricina aceasta, orice putere nouă care, s-ar 
ivi, orice luptă împotriva unei puteri gata transmise, trebuie 
considerată doar ca o violare a puterii adevărate, ori 2) 
recunoscând că voinţa maselor trece asupra conducătorilor 
în condițiuni bine determinate şi cunoscute, şi arătând că 
orice îngrădire, ciocnire şi chiar nimicire a puterii, rezultă 
din nerespectarea acestor condiţii din partea 
conducătorilor, ori 3) recunoscând că voinţa maselor se 
transmite conducătorilor condiţionat, dar nu în condiţii 
ştiute şi definite, şi că ivirea mai multor puteri, lupta şi 
căderea lor, rezultă numai din îndeplinirea într-o măsură 
mai mare sau mai mică de către cârmuitori a acelor 
condițiuni necunoscute, pe baza cărora voinţa maselor a 
fost transmisă de la unele persoane la altele. 

În aceste trei feluri îşi explică istoricii raporturile dintre 
mase şi conducători. 

Unii istorici care, din naivitate, nu pricep problema 
sensului puterii - chiar şi acei istorici monografişti şi 
biografi de care s-a vorbit mai sus - recunosc, chipurile, că 
totalitatea voinţelor masei se transmite personalităţilor 
istorice necondiţionat şi, de aceea, atunci când descriu 
puterea personală a cine ştie cui, aceşti istorici presupun că 
tocmai această putere ar fi singura absolută şi reală, şi că 
orice altă forţă, deîndată ce se împotriveşte acestei puteri 
reale, nu mai este putere politică, ci uzurpare a puterii 
politice, adică violenţă. 

Teoria lor e bună pentru perioadele de început ale istoriei 
şi pentru cele paşnice, dar, aplicată la perioadele complexe 
şi furtunoase ale vieţii popoarelor, perioadele în care se 


ivesc simultan şi se ciocnesc cap în cap diferitele puteri 
politice, această teorie are neajunsul că istoricul legitimist 
va demonstra că puterea Convenţiei, a Directoratului şi a 
lui Bonaparte nu era decât o uzurpare de putere, iar 
istoricul republican şi cel bonapartist vor demonstra - unul 
că puterea Convenţiei, celălalt că puterea Imperiului a fost 
puterea legitimă, în timp ce toate celelalte au fost doar 
uzurpări de putere. E sigur că, în felul acesta, răsturnându- 
se reciproc unele pe altele, explicaţiile date de aceşti 
istorici fenomenului puterii pot ajunge să nu mai fie bune 
decât pentru copiii de vârsta cea mai fragedă. 
Recunoscând falsitatea acestui fel de a concepe istoria, un 
alt soi de istorici pretind că puterea politică are drept temei 
transmiterea condiţionată a totalităţii voinţelor masei către 
cârmuitori şi că personalităţile istorice deţin puterea numai 
cu condiţia îndeplinirii programului pe care prin consens 
tacit li l-a prescris voinţa poporului. Dar în ce constau 
aceste condiţii, istoricii aceştia nu ne spun, sau, dacă 
pomenesc cumva de ele, se contrazic tot timpul între ei. 
Fiecare istoric vede aceste condiţii după felul cum concepe 
el scopul evoluţiei unui popor, în mărirea, bogăţia, 
libertatea, cultura cetăţenilor Franţei, sau ai altui stat. Dar, 
lăsând la o parte contrazicerile dintre istorici cu privire la 
aceste condiţii, admițând chiar că ar exista un program 
comun care să cuprindă aceste condiţii, vom găsi că faptele 
istorice contrazic aproape totdeauna această teorie. Dacă 
condiţiile transmiterii puterii constau în bogăţia, libertatea, 
luminarea poporului, atunci pentru ce Ludovic al XIV-lea şi 
loan al IV-lea îşi încheie viaţa domnind netulburaţi iar 
Ludovic al XVI-lea şi Carol 1 sunt executaţi de popoarele 
lor? La întrebarea aceasta, istoricii răspund că activitatea 
lui Ludovic al XIV-lea, potrivnică programului, s-a răsfrânt 
asupra lui Ludovic al XVI-lea. Dar pentru ce nu s-a răsfrânt 
ea asupra lui Ludovic al XIV-lea şi asupra lui Ludovic al XV- 
lea, pentru ce a trebuit să se răsfrângă tocmai asupra lui 
Ludovic al XVI-lea? Care este termenul înăuntrul căruia se 


poate produce această răsfrângere? La aceste întrebări nu 
există răspuns şi nici nu poate exista. lot aşa de puţin se 
explică prin această concepţie şi cauza pentru care 
totalitatea voinţelor rămâne timp de veacuri de-a rândul în 
mâinile unor conducători şi ale moştenitorilor lor, pentru ca 
apoi, dintr-o dată, să treacă în decurs de cincizeci de ani, 
asupra Convenţiei, asupra Directoratului, asupra lui 
Napoleon, asupra lui Alexandru, asupra lui Ludovic al XVIII- 
lea şi iarăşi asupra lui Napoleon, asupra lui Carol al X-lea, 
asupra lui Ludovic-Filip, asupra guvernului republican şi 
asupra lui Napoleon al III-lea. Puşi în faţa acestor 
transferări repezi ale voinţelor, de la o persoană la alta şi, 
mai cu seamă, în faţa raporturilor internaţionale, a 
ocupaţiilor străine şi a alianțelor, aceşti istorici sunt nevoiţi 
să recunoască, împotriva dorinţei lor, că o parte din aceste 
fenomene nu mai sunt transferări legitime de voințe, ci 
întâmplări ce ţin de viclenia, de greşelile, de perfidia, de 
slăbiciunea vreunui diplomat, vreunui monarh sau şef de 
partid. Aşa că mare parte dintre evenimentele istorice - 
războaiele civile, revoluțiile, cuceririle - nu mai sunt 
înfăţişate de aceşti istorici ca un rezultat al transmiterii de 
libere voințe, ci ca rezultatul voinţei fals îndrumate a unuia 
sau mai multor oameni, ceea ce înseamnă tot o uzurpare de 
putere. Din pricina aceasta, evenimentele istorice li se 
prezintă şi istoricilor de acest soi drept abateri de la teoria 
generală. 

Istoricii aceştia sunt asemeni botanistului care, observând 
că unele plante răsar din seminţe cu două cotiledoane, ar 
susţine că tot ce e plantă creşte numai bifurcându-se în 
două frunzuliţe şi că palmierul ori ciuperca, ba chiar 
stejarul care, când a crescut, nu mai are nimic de-a face cu 
cele două frunzuliţe, sunt abateri de la teorie. 

A treia categorie de istorici afirmă că voinţa maselor se 
transmite condiţionat personalităţilor istorice, dar că aceste 
condiţii nu ne sunt cunoscute. După ei, dacă personalităţile 


istorice deţin puterea, este doar din pricină că îndeplinesc 
voinţa maselor, trecută asupra lor. 

Dar, în acest caz, dacă forţa ce pune în mişcare popoarele 
stă nu în personalităţile istorice, ci în înseşi popoarele, 
atunci care este rolul acestor personalităţi istorice? 

Personalităţile istorice, spun aceşti istorici, exprimă în 
persoana lor voinţa maselor; activitatea personalităţilor 
istorice slujeşte la reprezentarea acţiunii maselor. 

Dar, în acest caz, se naşte întrebarea: întreaga activitate a 
personalităţilor istorice este expresia voinţei maselor, sau 
numai o anumită parte a ei? Dacă totalitatea activităţilor 
personalităţilor istorice slujeşte ca manifestare a voinţei 
maselor, aşa cum cred unii, atunci biografiile unor oameni 
ca Napoleon şi Ecaterina sunt, cu toate amănuntele 
intrigilor de curte, expresia vieţii popoarelor, ceea ce este 
vădit o absurditate; dacă însă numai o latură a faptelor 
personalităţilor istorice este manifestarea vieţii popoarelor, 
aşa cum cred alţi aşa-zişi istorici-filozofi, atunci, pentru a 
preciza care parte din activitatea personalităţii istorice 
exprimă viaţa unui popor, trebuie să ştim mai întâi în ce 
constă această viaţă a poporului. 

Izbindu-se de atari greutăţi, istoricii din această categorie 
născocesc cea mai confuză, mai greu de sesizat şi mai 
generală abstracţiune, în care pot fi cuprinse un număr cât 
mai mare de evenimente, şi spun că în această abstracţiune 
stă țelul evoluţiei omenirii. Cele mai obişnuite abstracţiuni 
generale, admise de aproape toţi istoricii, sunt: libertatea, 
egalitatea, luminarea poporului, progresul, civilizaţia, 
cultura. După ce au ridicat o astfel de abstracţie la rangul 
de ţel al evoluţiei omenirii, istoricii studiază oamenii de pe 
urma cărora au rămas cel mai mare număr de monumente 
- împărați, miniştri, conducători de oşti, scriitori, 
reformatori, papi, ziarişti - în măsura în care, după părerea 
lor, toate aceste personalităţi au conlucrat pentru 
abstracţiunea dată, sau i s-au împotrivit. Dar, cum nu este 
prin nimic dovedit că țelul omenirii ar fi libertatea, 


egalitatea, luminarea poporului sau civilizaţia, şi cum 
legăturile maselor cu ocârmuitorii şi cu luminătorii omenirii 
se întemeiază numai pe presupunerea arbitrară că 
totalitatea voinţei maselor ar fi întotdeauna transmisă 
acelor personalităţi pe care le-am marcat noi, se întâmplă 
că de acţiunea milioanelor de oameni care se strămută, 
care dau foc caselor, care lasă ogoarele în paragină, care se 
extermină unii pe alţii, nici nu se pomeneşte măcar în 
descrierea isprăvilor acelei duzini de personalităţi istorice, 
care nu dau foc la case, nu se îndeletnicesc cu plugăritul şi 
nu-şi ucid semenii. 

Istoria dovedeşte la fiecare pas acest lucru. Frământările 
de la sfârşitul veacului trecut ale popoarelor din apus şi 
năvala lor spre răsărit se explică oare prin faptele 
Ludovicilor, al XIV-lea, al XV-lea, şi al XVI-lea, prin faptele 
amantelor şi miniştrilor lor, prin vieţile lui Napoleon, lui 
Rousseau, Diderot, Beaumarchais şi ale altora? 

Oare revărsarea poporului rus câtre răsărit, spre Kazan şi 
Siberia, se manifestă în amănuntele caracterului 
bolnăvicios al lui Ioan al IV-lea şi în corespondenţa lui cu 
Kurbski? 

Mişcarea de popoare din timpul cruciadelor se explică 
oare prin studierea vieţii diverşilor Godfrezi şi Ludovici şi a 
doamnelor lor? Rămâne încă şi astăzi neînţeleasă pentru 
noi mişcarea aceea de popoare dinspre apus spre răsărit, 
fără nici un scop, fără nici o conducere, cu o gloată de 
vântură-lume mânată de Petru Pustnicul. Şi mai de 
neînțeles încă rămâne încetarea acestei mişcări, atunci 
când anumiţi protagonişti istorici au indicat - ca logic şi 
sacru ţel al acestor expediţii - eliberarea Ierusalimului. 
Papii, regii şi cavalerii au aţâţat poporul să meargă să 
elibereze locurile sfinte; dar poporul n-a mai mers, fiindcă 
acea cauză necunoscută care-l aţâţase odinioară să 
pornească, acum nu mai exista. Istoria Godfrezilor şi a 
Minnesângerilor, evident, nu poate cuprinde viaţa 
popoarelor. Şi astfel istoria lui Godefroy şi cea a 


Minnesângerilor a rămas istoria lui Godefroy şi a 
Minnesângerilor, în vreme ce istoria vieţii popoarelor şi a 
cauzelor care le pun în mişcare a rămas necunoscută. 

Cu atât mai puţin ne explicăm viaţa popoarelor, din 
istoriile scriitorilor şi ale reformatorilor. 

Istoria culturii ne lămureşte motivele şi condiţiile de viaţă 
şi de gândire ale scriitorului sau reformatorului. Vom afla că 
Luther a avut un temperament irascibil şi că a spus cutare 
sau cutare lucruri; vom afla că Rousseau a fost ateu şicăa 
scris cutare cărţi; dar nu vom înţelege pentru ce, după 
reformă, au fost decimate popoare întregi şi pentru ce, în 
timpul revoluţiei franceze, oamenii se trimiteau unii pe alţii 
la ghilotină. 

lar dacă reunim aceste două feluri de istorii laolaltă, aşa 
cum fac cei mai moderni istorici, ceea ce va reieşi va fi o 
istorie a monarhilor şi a scriitorilor, dar nu una a vieţii 
popoarelor. 

V. 

VIAŢA POPOARELOR NU SE întreţese cu viaţa celor câţiva 
oameni, atâta vreme cât legătura dintre aceşti câţiva 
oameni şi popoare n-a fost descoperită. Teoria după care 
această legătură ar consta în trecerea totalităţii voinţelor 
asupra personalităţilor istorice, este doar o ipoteză, 
neconfirmată de experienţa istoriei. 

Poate că teoria după care totalitatea voinţelor maselor se 
transmite personalităţilor istorice explică multe în domeniul 
ştiinţelor juridice şi poate că este chiar indispensabilă 
scopurilor pe care şi le propun aceste ştiinţe; dar, aplicată 
la istorie, de îndată ce ne izbim de revoluţii, de cuceriri, de 
războaie civile, adică de îndată ce intrăm în istoria propriu- 
zisă, teoria aceasta nu mai explică nimic. 

Teoria pare să fie incontestabilă tocmai fiindcă actul 
transmiterii voinţei poporului nu poate fi verificat. 

Orice eveniment s-ar produce, oricine s-ar afla în fruntea 
lui, teoria poate spune totdeauna că cutare personalitate a 


ajuns în fruntea unui eveniment pentru că totalitatea 
voinţelor maselor a fost trecută asupra aceluia. 

Răspunsurile date în această teorie la problemele istoriei 
seamănă cu răspunsurile unui om care, privind o turmă în 
mers şi neţinând seama nici de calitatea diferită a păşunii în 
diferitele părţi ale câmpiei, nici de păstorul care o mână din 
urmă, ar crede că pricina cutărei sau cutărei direcţii, pe 
care o ia turma, depinde de felul animalului care se află în 
frunte. 

„Turma merge în direcţia aceasta fiindcă animalul din 
frunte o conduce într-acolo şi fiindcă totalitatea voinţelor 
restului dobitoacelor a fost transmisă acestui conducător al 
turmei.” Aşa răspund istoricii din prima categorie, care 
admit transmiterea necondiționată a puterii. 

„Dacă dobitoacele din fruntea turmei se schimbă, lucrul 
acesta se petrece din pricină că totalitatea voinţelor 
dobitoacelor din întreaga turmă se transmite de la un 
conducător la altul, după cum dobitocul din frunte conduce 
sau nu în direcţia aleasă de întreaga turmă.” Aşa răspund 
istoricii care admit că totalitatea voinţei maselor trece 
asupra guvernanţilor în condiţii pe care ei le consideră 
drept cunoscute. Folosind o metodă de observaţie de acest 
fel, foarte adeseori se întâmplă ca observatorul, 
conformându-se direcţiei alese de el, să considere drept 
conducători pe aceia care în urma schimbărilor de direcţie 
ale maselor, nu mai sunt în frunte, ci pe delături şi 
câteodată chiar în coadă, „Dacă dobitoacele ce stau în 
frunte se schimbă necontenit şi odată cu ele se schimbă şi 
direcţia întregii turme, aceasta decurge din faptul că, 
pentru a-şi găsi direcţia pe care noi o cunoaştem, 
dobitoacele îşi transmit voinţele acelor dobitoace pe care 
noi le distingem şi de aceea, spre a studia mersul turmei, 
trebuie să observăm toate dobitoacele pe care le distingem 
mergând în turmă, din toate părţile ei.” Acesta e felul de a 
vorbi al istoricilor din a treia categorie, care-i consideră ca 


exponenţi ai vremii lor pe toţi oamenii istorici, de la 
monarhi şi până la ziarişti. 

Teoria trecerii voinţei maselor asupra personalităţilor 
istorice este doar o perifrază, doar un fel de a repeta în alţi 
termeni întrebarea însăşi. 

Care este cauza evenimentelor istorice? Puterea politică. 
Ce este puterea politică? Puterea politică este totalitatea 
voinţelor transmise unei singure persoane. Cu ce condiţii 
voinţele maselor se transmit unei singure persoane? Cu 
condiţia ca persoana aceasta să dea expresie voinţei tuturor 
oamenilor. Cu alte cuvinte, puterea politică este puterea 
politică. Cu alte cuvinte, puterea politică este o noţiune al 
cărei înţeles ne e necunoscut. 

Dacă domeniul cunoaşterii omului s-ar limita la gândirea 
abstractă, atunci, supunând criticii acea explicaţie a puterii 
pe care o dă ştiinţa, omenirea ar putea ajunge la concluzia 
că puterea politică este o vorbă goală şi că în realitate nu 
există. Dar, pentru cunoaşterea fenomenelor, pe lângă 
gândirea abstractă, omul mai are şi arma experienţei, cu 
ajutorul căreia verifică rezultatele gândirii. Şi experienţa îl 
învaţă pe om că puterea nu este o vorbă goală, ci un 
fenomen cu existenţă reală. 

Fără să mai vorbim de faptul că nici o descriere a vreunei 
acţiuni omeneşti colective nu se poate lipsi de noţiunea de 
putere, existenţa puterii politice se dovedeşte atât 
istoriceşte cât şi prin observarea evenimentelor 
contemporane. 

Ori de câte ori se produce un eveniment, se iveşte omul 
sau oamenii din a căror voinţă pare să se îndeplinească 
acest eveniment. Napoleon al III-lea ordonă, şi francezii 
pornesc asupra Mexicului. Regele Prusiei şi Bismarck 
ordină, şi trupele lor intră în Boemia, Napoleon I ordonă, şi 
armatele lui pornesc asupra Rusiei. Alexandru 1 ordonă, şi 
francezii se supun Bourbonilor. Experienţa ne arată că 
orice eveniment s-ar săvârşi pe lume, el este întotdeauna 


legat de voinţa unuia sau mai multor oameni care l-au 
ordonat. 

Istoricii, după vechiul lor obicei de a recunoaşte 
participarea divinității în treburile omenirii, vor să vadă 
cauza evenimentului în expresia voinţei persoanei învestite 
cu puterea politică; dar această explicaţie nu este 
confirmată nici de rațiune, nici de experienţă. 

Pe de o parte, raţiunea ne arată că expresia voinţei unui 
om - cuvintele lui - sunt numai o parte a acţiunii comune 
care-şi capătă expresie într-un eveniment cum ar fi, de 
pildă, un război, sau o revoluţie; de aceea, fără 
recunoaşterea unei forţe supranaturale, de neînțeles, a 
unei minuni, nu se poate admite ca nişte simple vorbe să 
constituie cauza nemijlocită a punerii în mişcare a 
milioanelor de oameni; pe de altă parte, chiar dacă s-ar 
admite că nişte vorbe pot fi cauza unui eveniment, istoria 
ne arată că exprimarea voinţei personalităţilor istorice, în 
multe împrejurări, nu produce nici un efect, adică foarte 
adesea ordinele lor nu numai că nu se execută, dar uneori 
se produce chiar ceva diametral opus celor poruncite de 
ele. 

Când nu admitem participarea divinității la actele 
omenirii, nu putem accepta nici puterea politică drept 
cauză a evenimentelor. 

Puterea politică, din punctul de vedere al experienţei, nu e 
altceva decât dependenţa care există între expresia voinţei 
unei persoane şi îndeplinirea acestei voințe de către alţi 
oameni. 

Pentru a ne explica condiţiile acestei dependențe, trebuie 
să reconsiderăm mai întâi accepțiunea conceptului de 
voinţă, raportându-l la om şi nu la divinitate. 

Dacă divinitatea este aceea care dă o poruncă şi îşi 
manifestă voinţa ei, aşa cum ne arată istoria celor vechi, 
atunci exprimarea acestei voințe nu atârnă de timp şinu e 
provocată de nimic, fiindcă divinitatea nu este prin nimic 
legată de evenimente. Dar când vorbim de ordine date, de 


expresia voinţei unor oameni care acţionează în timp şi sunt 
legaţi unii de alţii, atunci, ca să ne explicăm legătura dintre 
ordinele acestea şi evenimente, trebuie să restabilim: 1) 
condiţiile în care se îndeplineşte totul: continuitatea în timp, 
atât a evoluţiei evenimentelor, cât şi a evoluţiei persoanei 
care ordonă, şi 2) condiţiile legăturii necesare dintre 
persoana care dă ordinul şi oamenii care-i execută ordinul. 

VI. 

NUMAI EXPRESIA VOINŢEI divinității, care nu depinde de 
timp, poate fi raportată la un întreg şir de evenimente ce 
urmează să se îndeplinească în câţiva ani sau câteva secole, 
şi numai divinitatea, neprovocată de nimic, poate determina 
după propria ei voinţă direcţia evoluţiei omenirii; omul, 
însă, acţionează în timp şi ia parte el însuşi la evenimente. 

Restabilind prima condiţie omisă, condiţia timpului, vom 
vedea că nici o poruncă nu poate fi executată, dacă n-a 
existat o poruncă anterioară, care să facă posibilă 
executarea celei următoare. 

Nici o poruncă nu poate apărea vreodată spontan şi nu 
poate include în ea un şir întreg de evenimente; orice ordin 
dat decurge din alt ordin şi nu se referă niciodată la un 
întreg şir de evenimente, ci numai la un moment al 
evenimentului. 

Când spunem, de pildă, că Napoleon a ordonat trupelor 
sale să pornească la război, noi unim într-un singur ordin, 
exprimat la un moment dat, o serie întreagă de ordine 
consecutive şi dependente unele de altele. Napoleon n-a 
putut ordona şi nici n-a ordonat vreodată campania 
împotriva Rusiei. El a ordonat, azi să se scrie la Viena, la 
Berlin şi la Petersburg cutare acte; mâine să se redacteze 
cutare decrete şi ordine de zi pe armată, flotă şi intendenţă, 
etc., etc., a dat milioane de ordine, din care s-a alcătuit şirul 
de ordine corespunzătoare şirului de evenimente care au 
împins armatele franceze în Rusia. 

Dacă Napoleon în tot cursul domniei sale dă ordine cu 
privire la o expediţie în Anglia, dacă el cheltuieşte în scopul 


acestei expediţii sforţări şi timp mai mult decât pentru toate 
celelalte acţiuni ale sale şi cu toate astea nu încearcă o 
singură dată măcar, în tot cursul domniei sale, să-şi 
îndeplinească planul acesta, ci întreprinde o expediţie în 
Rusia, ţară cu care, după o convingere nu o dată exprimată, 
găseşte mai avantajos să fie aliat, cauza este că primele 
ordine nu au corespuns şi că celelalte au corespuns pe 
deplin unui şir întreg de evenimente. 

Pentru ca un ordin să fie executat cu siguranţă, e nevoie 
ca omul să rostească un ordin care să se poată executa. lar 
a şti ce se poate şi ce nu se poate executa e cu neputinţă nu 
numai pentru expediţia lui Napoleon în Rusia, la care iau 
parte milioane de oameni, dar chiar şi pentru cel mai puţin 
complex eveniment, de vreme ce şi pentru îndeplinirea 
unuia şi pentru îndeplinirea celuilalt se pot ivi milioane de 
piedici. Fiecare ordin dus la capăt este însoţit întotdeauna 
de un mare număr de ordine neîndeplinite. Niciunul dintre 
ordinele imposibile nu se leagă de un eveniment real şi nu 
este dus la capăt. Numai ordinele care sunt posibile se 
înlănţuiesc în şiruri consecvente de ordine, corespunzând 
unor şiruri de evenimente, şi sunt îndeplinite. 

Presupunerea noastră falsă că ordinul premergător 
evenimentului ar fi cauza lui, provine din faptul că, atunci 
când un eveniment s-a produs şi dintre miile de ordine date 
au fost executate numai acelea care şi-au aflat legătura cu 
evenimentele, noi le uităm pe acelea care n-au fost 
executate fiindcă nici nu puteau fi executate. Pe lângă 
aceasta, principalul izvor al erorilor noastre în această 
privinţă stă în faptul că în expunerea istorică un şir întreg 
de nenumărate evenimente mărunte şi foarte variate, cum 
ar fi, de pildă, tot ceea ce a adus armata franceză în Rusia, 
se contopeşte într-un eveniment unic, după rezultatul 
produs de acest şir de evenimente; şi, totodată, 
corespunzător acestei contopiri, se contopeşte şi întregul 
şir de ordine într-o expresie unică de voinţă. 


Noi spunem: Napoleon a dorit şi a săvârşit campania 
împotriva Rusiei. În realitate însă, noi nu vom găsi niciodată 
în toată activitatea lui Napoleon nimic care să semene cu o 
expresie a acestei voințe, ci vom găsi doar serii de ordine 
sau de manifestări ale voinţei lui, îndreptate în cele mai 
variate şi neprecizate direcţii. Din seria infinită a ordinelor 
lui Napoleon s-a stabilit o serie limitată de ordine duse la 
bun sfârşit în legătură cu campania din 1812, nu pentru că 
ordinele acestea s-ar deosebi prin ceva de alte ordine 
neîndeplinite, ci pentru că seria acestor ordine a coincis cu 
seria de evenimente ce au adus oştile franceze în Rusia; s-a 
întâmplat întocmai aşa cum, în meseria zugravilor, figura 
tăiată în şablon iese pe perete fără să ţină seama de 
direcţia şi de modul în care a tras zugravul cu bidineaua, ci 
doar de faptul că figura decupată pe şablon a fost umplută 
cu culoare. 

Aşa că, judecând raporturile dintre porunci şi evenimente 
în timp, vom găsi că o poruncă nu poate fi în nici un caz 
pricina unui eveniment şi că între ele există doar o anumită 
dependenţă, bine delimitată. 

Pentru a înţelege în ce constă această dependenţă, e 
neapărată nevoie să restabilim cealaltă condiţie omisă pe 
care trebuie s-o îndeplinească orice ordin ce nu emană de 
la divinitate, ci de la un om, condiţie care constă în faptul că 
însuşi cel ce dă ordinul ia parte la eveniment. 

Raportul acesta între cel care ordonă şi cel căruia i se 
ordonă este tocmai ceea ce poartă numele de putere 
politică. Raportul acesta constă în următoarele: 

În vederea acţiunilor comune, oamenii se constituie 
întotdeauna în anumite grupări în care, oricât de diferite ar 
fi scopurile propuse acţiunii comune, raportul dintre 
oamenii ce iau parte la acţiune este întotdeauna acelaşi. 

Constituindu-se în aceste grupări, oamenii se orânduiesc 
întotdeauna între ei în astfel de raporturi, încât cei mai 
mulţi dintre ei iau cea mai directă şi mai mare parte la 


acţiunea comună pentru care s-au grupat, şi cei mai puţini 
participă direct în cea mai mică măsură. 

Din toate grupările în care se constituie oamenii pentru 
săvârşirea unei acţiuni comune, una dintre cele mai net 
conturate şi bine definite este armata. 

Orice armată se compune dintr-un număr de membri 
inferiori ca grad militar, soldaţii, care sunt totdeauna cei 
mai numeroşi, apoi din gradele numite milităreşte caporali 
şi subofiţeri, al căror număr e mai mic decât al primilor, din 
încă şi mai sus puşii ofiţeri, şi mai reduşi ca număr, şi aşa 
mai departe, până la puterea militară supremă, care se 
concentrează într-o singură persoană. 

Organizarea unei armate poate fi înfăţişată în modul cel 
mai exact de figura conului, a cărui bază, cu diametrul cel 
mai mare, o formează soldaţii de rând; secţiunile care se fac 
mai sus de bază sunt gradele din ce în ce mai înalte, până la 
vârful conului al cărui punct poate închipui pe comandantul 
armatei. 

Soldaţii, care sunt cei mai numeroşi, formează părţile de 
jos ale conului şi baza lui. Singur soldatul participă 
nemijlocit la ucideri, la incendieri, jafuri şi întotdeauna 
primeşte pentru aceste fapte ordine de la persoanele sus- 
puse. El nu ordonă însă niciodată. Subofiţerul (numărul 
subofiţerilor e mai mic) acţionează mai rar decât soldatul în 
mod direct, dar în schimb poate da ordine. Ofiţerul 
săvârşeşte şi mai rar faptele ca atare, dar dă şi mai des 
ordine. lar generalul nu face altceva decât să ordone 
trupelor să se pună în marş, indicându-le ţinta, şi nu 
foloseşte aproape niciodată arma. Comandantul de oşti nu 
participă chiar niciodată de-a dreptul la acţiune; el dă 
numai ordine generale cu privire la mişcarea maselor. 
Acelaşi raport al indivizilor între ei se stabileşte şi în alte 
grupări omeneşti constituite în scopul vreunei acţiuni 
comune; în agricultură, în comerţ şi în orice instituţie de 
stat. 


Aşadar, dacă nu separăm în chip artificial toate punctele 
conului ce se contopesc unele cu altele - adică pe oamenii 
de diferite grade dintr-o armată, sau de diferite titluri ori 
funcţii în indiferent care instituţie de stat ori întreprindere 
obştească, de la cele mai de jos până la cele mai de sus - noi 
vedem legea după care se grupează oamenii în scopul 
săvârşirii unor acţiuni comune, ceea ce se petrece 
totdeauna, stabilind între ei asemenea raporturi, încât au o 
participare cu atât mai directă la îndeplinirea acţiunii, cu 
cât pot ordona mai puţin şi cu cât sunt în număr mai mare; 
şi au o participare directă cu atât mai redusă, cu cât pot 
ordona mai mult şi cu cât numărul lor este mai mic; aşa 
merg lucrurile de la păturile cele mai de jos, până la ultimul 
şi unicul ins de sus, care ia cea mai puţin directă parte la 
eveniment şi care-şi îndreaptă forţele mai mult decât toţi 
ceilalţi înspre acţiunea de a da ordine. 

Acest raport, dintre cei care dau ordine şi cei cărora ei le 
dau ordine, constituie tocmai esenţa a ceea ce numim 
putere politică. 

Restabilind condiţiile de timp în care are loc orice 
eveniment, am descoperit că un ordin este îndeplinit numai 
atunci când se raportează la un şir corespunzător de 
evenimente. Restabilind apoi condiţia necesară a legăturii 
dintre cel ce dă ordine şi cel ce le execută, am descoperit că 
acei ce ordonă participă prin natura lor în cel mai mic grad 
la eveniment şi că activitatea lor se rezumă exclusiv la 
ordine. 

VII. 

CÂND SE PRODUCE VREUN eveniment, oamenii îşi 
exprimă părerile şi dorinţele cu privire la el; şi, întrucât 
evenimentul decurge din acţiunea comună a multor oameni, 
e sigur că una dintre părerile sau dorinţele exprimate se va 
îndeplini în mod sigur, fie şi numai aproximativ. Când una 
dintre părerile exprimate s-a realizat, această părere 
rămâne în mintea noastră legată de evenimentul respectiv, 
ca un ordin care l-a precedat. 


Nişte oameni duc în spinare o grindă. Fiecare îşi dă 
părerea cum şi încotro s-o ducă. Grinda este dusă şi se 
constată că acest lucru s-a făcut aşa cum spusese unul 
dintre ei. Părerea lui li se pare ordin acum. lată ordinul şi 
puterea în forma lor primitivă. 

Cel care mai mult a lucrat cu mâinile a avut mai puţin 
putinţa de a-şi da seama de ceea ce făcea, de a-şi închipui 
ce putea rezulta din acţiunea comună şi de a ordona. Cel 
care mai mult a ordonat, este vădit că, din cauza activităţii 
sale, a putut lucra mai puţin cu mâinile. Şi cu cât grupările 
de oameni în vederea unor acţiuni comune sunt mai mari, 
cu atât se distinge mai viu o categorie de oameni care 
participă în mod direct, într-o măsură cu atât mai mică la 
acţiunea comună, cu cât activitatea lor se exprimă mai mult 
prin ordine. 

Omul, când acţionează de unul singur, are întotdeauna în 
minte un anumit număr de idei, care i-au condus - cum i se 
pare lui - activitatea din trecut şi care-i servesc de 
justificare în acţiunea prezentă şi de călăuză în planurile lui 
de viitoare acţiuni. 

Acelaşi lucru îl fac şi grupările de oameni când lasă pe 
seama celor ce nu iau parte la acţiune grija de a chibzui, de 
a justifica şi de a plănui activitatea colectivă. 

Din cauze ce ne sunt sau nu ne sunt cunoscute, francezii 
încep să se taie şi să se spânzure între ei. Şi acest 
eveniment e însoţit şi încurajat de justificarea lui prin 
voinţele manifestate ale oamenilor care arată că îl 
consideră necesar pentru fericirea Franţei, pentru 
libertate, pentru egalitate. Oamenii încetează de la o vreme 
de a se mai măcelări între ei şi evenimentul e întovărăşit de 
justificarea care constă în necesitatea concentrării puterii 
politice într-o singură mână, a rezistenţei ce trebuia opusă 
Europei etc. În curând oamenii pornesc de la apus spre 
răsărit, omorându-şi semenii, şi evenimentul e întovărăşit 
de fraze despre gloria Franţei, josnicia Angliei etc. Istoria 
ne arată că aceste justificări ale evenimentului nu au nici un 


sens general, că se contrazic ele însele aşa cum se 
contrazice pe el însuşi faptul uciderii unui om căruia i s-a 
recunoscut dreptatea, sau cum se contrazice uciderea a 
milioane de oameni în Rusia, în scopul de a surpa prestigiul 
Angliei. Dar aceste justificări îşi au în concepţia 
contemporanilor importanţa lor şi sunt neapărat necesare. 
Justificările acestea îi descarcă de răspunderea morală pe 
oamenii care au stârnit evenimentele. Aceste țeluri 
vremelnice seamănă cu periile care sunt împinse să curețe 
şinele dinaintea trenului: ele curăţă drumul răspunderilor 
morale ale oamenilor. Fără aceste justificări n-ar putea fi 
lămurită întrebarea cea mai simplă care se iveşte când se 
analizează un eveniment: cum este posibil ca milioane de 
oameni să săvârşească crime colective, războaie, asasinate 
şi aşa mai departe? 

În actualele şi complicatele forme ale vieţii de stat şi 
sociale din Europa, s-ar putea oare concepe un eveniment 
care să nu fie prescris, decretat, ordonat de către suverani, 
miniştri, parlamente, gazete? Există oare vreo acţiune 
colectivă care să nu-şi găsească o justificare în unitatea 
statală, în principiul naţionalităţii, în echilibrul european, în 
civilizaţie? Aşa că orice eveniment ce are loc corespunde 
inevitabil expresiei unei dorinţe şi, după ce-şi capătă 
justificarea necesară, se înfăţişează ca produs al voinţei 
uneia, sau mai multor persoane. 

Indiferent de direcţia în care s-ar mişca, înaintea corăbiei 
în mers se va vedea mereu spuma valurilor despicate de 
proră. Şi pentru oamenii de pe corabie, mişcarea acestui 
val înspumat va fi singura mişcare perceptibilă. 

Numai dacă urmărim de aproape, moment cu moment, 
mişcarea acestui val şi o comparăm cu mişcarea corăbiei, 
ne vom convinge că fiecare moment al mişcării valului este 
determinat de mişcarea corăbiei şi că ne-a indus în eroare 
faptul că nu ne putem da seama că noi înşine ne mişcăm. 

Acelaşi lucru îl vom vedea dacă vom urmări moment cu 
moment evoluţia personalităţilor istorice (adică, dacă vom 


restabili condiţia necesară oricărui fapt în desfăşurare, 
condiţia continuității mişcării în timp) şi dacă nu vom pierde 
din vedere legătura neapărat necesară dintre 
personalitatea istorică şi mase. 

Atunci când o corabie îşi păstrează direcţia mersului, 
înaintea ei se vede spuma unuia şi aceluiaşi val; atunci când 
ea îşi tot schimbă mereu direcţia, şi valul spumegând de la 
proră se schimbă mereu. Dar, ori încotro s-ar răsuci 
corabia, pretutindeni o va însoţi valul spumegând care-i 
precede mişcarea. 

Orice eveniment ar avea loc, întotdeauna se va putea 
demonstra că a fost prevăzut şi ordonat chiar ceea ce s-a 
săvârşit. Orice direcţie ar lua o corabie, valul despicat de 
proră va spumega dinaintea ei şi, cu toate că nicinu o 
conduce şi nici nu-i sporeşte viteza, de departe ne va 
apărea nu numai că se mişcă spontan, dar că ar conduce 
chiar mişcarea corăbiei. 

Luând în consideraţie numai pe acelea dintre manifestările 
de voinţă ale personalităţilor istorice, care pot fi raportate 
la anumite evenimente ca ordine date, istoricii au presupus 
că evenimentele se găsesc în raporturi de dependenţă faţă 
de ordine. Luând însă în consideraţie evenimentele în sine 
şi legătura aceea cu masele, în care se află toate 
personalităţile istorice, noi am descoperit că tocmai aceste 
personalităţi istorice şi ordinele date de ele se găsesc în 
raporturi de dependenţă faţă de evenimente. Dovada 
neîndoielnică a adevărului acestei deducţii o oferă faptul că, 
oricâte ordine ar fi fost date, un eveniment nu poate avea 
loc dacă n-are şi alte cauze; dar, de îndată ce se produce un 
eveniment - oricare ar fi el - atunci, din numărul tuturor 
voinţelor necontenit exprimate ale diferitelor personalităţi, 
se vor găsi unele care prin sensul lor şi momentul când s-au 
manifestat, vor putea fi raportate la evenimentul respectiv 
ca fiind ordine date. 

După ce am ajuns la această concluzie, putem răspunde 
direct şi pozitiv la acele două probleme esenţiale ale 


istoriei: 

1. Ce este puterea politică? 

2. Ce forţă pune în mişcare popoarele? 

1. Puterea politică este un raport stabilit de aşa natură 
între o anumită persoană şi celelalte persoane, încât în 
virtutea lui, această anumită persoană participă cu atât mai 
puţin la acţiune, cu cât exprimă mai numeroase păreri, 
propuneri şi justificări cu privire la o acţiune colectivă ce se 
săvârşeşte. 

2. Acţiunile popoarelor sunt produse nu de puterea 
politică, nu de activitatea intelectuală şi nici măcar de 
îmbinarea celor doi factori, cum au crezut istoricii, ci de 
activitatea tuturor oamenilor care iau parte la un 
eveniment şi care se grupează întotdeauna în aşa fel, încât 
acei ce au cea mai mare participare nemijlocită la 
eveniment îşi iau asupra lor cele mai mici răspunderi şi 
invers. 

Din punct de vedere moral, drept cauză a unui eveniment 
ni se înfăţişează puterea politică; din punct de vedere fizic - 
cei ce se supun puterii. Dar, întrucât acţiunea morală nu 
poate fi concepută fără acţiune fizică, pricina evenimentelor 
nu stă nici într-una nici în cealaltă, ci stă doar în unirea 
acestor două acţiuni. 

Sau, cu alte cuvinte, noţiunea de cauză nu este aplicabilă 
fenomenului de care ne ocupăm. 

În ultimă analiză, păşim înspre tărâmul veşniciei, la acea 
limită extremă la care ajunge, în orice domeniu al gândirii, 
mintea omenească, dacă nu-şi face jucărie din obiectul 
cercetării ei. Electricitatea produce căldură; căldura 
produce electricitate. Atomii se atrag; atomii se resping. 

Când vorbim de acţiunea simplă a căldurii, electricităţii 
sau atomilor, nu putem spune pentru ce se produc toate 
aceste acţiuni şi spunem că se întâmplă aşa pentru că 
aceasta este natura fenomenelor acestora, pentru că 
aceasta este legea lor. Acelaşi lucru se poate spune şi 
despre fenomenele istoriei. Pentru ce se produc războaiele 


şi revoluțiile? Nu ştim. Tot ce ştim e că, pentru săvârşirea 
cutărei sau cutărei acţiuni, oamenii se adună într-o anumită 
grupare şi iau cu toţii parte la eveniment; şi atunci noi 
zicem că aşa-i natura oamenilor, că asta e o lege. 

VIII. 

DACĂ ISTORIA AR AVEA DE-A face cu fenomene 
exterioare, stabilirea acestei legi simple şi evidente ar fi fost 
de ajuns şi nu am fi avut nimic de adăugat la raţionamentul 
făcut. Dar legile istoriei se referă la om. O părticică de 
materie nu ne poate spune că ea nu simte deloc puterea 
atracției şi repulsiei şi că atracţia şi repulsia nu reprezintă 
ceva real; dar omul, care constituie obiectul istoriei, ne 
poate spune direct; eu sunt liber şi de aceea nu sunt supus 
legilor. 

Prezenţa, chiar şi neformulată, a problemei libertăţii de 
voinţă a omului, se simte în istorie la fiecare pas. 

Toţi istoricii care au gândit în chip serios au ajuns fără să 
vrea la această problemă. Contradicţiile şi confuziile 
istoriei, drumul greşit pe care merge această ştiinţă, toate 
au la bază doar nerezolvarea acestei probleme. 

Dacă voinţa fiecărui om ar fi liberă, adică dacă fiecare om 
ar putea face ce vrea, atunci toată istoria s-ar reduce la un 
şir de întâmplări fără legătură între ele. 

Când fie şi numai un singur om din milioanele de oameni ai 
unui mileniu ar avea posibilitatea să acţioneze liber, adică 
aşa cum ar vrea el, ar fi evident că o singură acţiune liberă 
a acestui om, contrarie legilor, ar anula posibilitatea 
existenţei oricăror legi, pentru întreaga omenire. 

Dar dacă există măcar o singură lege care guvernează 
actele oamenilor, nu poate exista voinţă liberă, fiindcă 
atunci voinţa omului ar trebui să se supună acestei legi. 

La contradicţia aceasta se rezumă problema liberului 
arbitru, care a preocupat din cele mai vechi timpuri minţile 
cele mai ascuţite ale omenirii şi care din cele mai vechi 
timpuri a fost pusă în toată însemnătatea ei imensă. 


Problema stă în faptul că, privind omul ca pe un obiect de 
observaţie, din indiferent ce punct de vedere - teologic, 
istoric, etic, filosofic - noi descoperim aceeaşi lege generală 
a necesităţii, căreia îi este şi el supus ca tot ce există. 
Privindu-l însă pe om prin prisma noastră interioară ca pe 
ceva de care suntem conştienţi, ne simţim liberi. 

Conştiinţa aceasta este un izvor de autocunoaştere cu 
totul aparte şi neatârnat de rațiune. Omul se observă pe 
sine însuşi prin rațiune, dar se cunoaşte numai prin 
conştiinţă. 

Fără conştiinţa de sine nu este de conceput nici o 
observaţie şi nici o aplicare a raţiunii. 

Pentru ca să poată înţelege, observa, trage concluzii, omul 
trebuie să aibă mai întâi conştiinţa că trăieşte. Omul ia 
cunoştinţă de sine ca de o fiinţă vie nu în alt chip decât ca 
de o fiinţă voluntară, adică având conştiinţa voinţei sale. 
Voința sa, care constituie însăşi esenţa vieţii sale, omul o 
concepe ca fiind liberă şi nici n-o poate concepe altfel decât 
ca fiind liberă. 

Dacă, supunându-se pe sine însuşi observaţiei sale, omul 
vede că voinţa lui se conduce totdeauna după una şi aceeaşi 
lege (fie că el observă necesitatea de a se hrăni, ori 
activitatea creierului, fie că observă orice altceva), el nu 
poate înţelege această mereu aceeaşi tendinţă a voinţei sale 
altfel decât ca pe o limitare a ei. Ceea ce nu ar fi liber nu ar 
putea fi nici limitat. Voința lui îi apare omului ca fiind 
limitată tocmai fiindcă nu şi-o recunoaşte altfel decât ca 
fiind liberă. 

Spui: nu sunt liber. Dar eu mi-am ridicat şi mi-am lăsat 
iarăşi jos mâna. Orice om pricepe că răspunsul acesta 
nelogic este o dovadă incontestabilă de libertate. 

Răspunsul acesta este expresia conştiinţei, care nu este 
supusă raţiunii. 

Dacă conştiinţa libertăţii n-ar fi o sursă aparte de 
autocunoaştere, neatârnată de rațiune, ea s-ar supune 


raţiunii şi experienţei; dar, în realitate, o asemenea 
supunere nu are loc niciodată şi este de neconceput. 

Un şir de experienţe şi de raționamente îi arată fiecărui 
om că el, ca obiect al observaţiei, este regizat de anumite 
legi, cărora li se supune, şi se ştie că omul nu încearcă 
niciodată să lupte cu atracţia universală sau cu 
impenetrabilitatea corpurilor, odată ce le-a recunoscut ca 
legi. Dar acelaşi şir de experienţe şi de raționamente îi 
arată că deplina libertate, pe care el o recunoaşte în fiinţa 
sa, nu este posibilă, că fiecare acţiune a omului atârnă de 
organizarea sa, de caracterul său şi de motivele care-l 
înrâuresc; omul, însă, nu se supune niciodată concluziilor 
acestor experienţe şi raționamente. 

Ştiind din experienţă şi din raționamente că piatra cade în 
jos, omul crede în acest fapt fără să se mai îndoiască şi 
aşteaptă, în toate cazurile, ca legea ştiută de el să se 
împlinească. 

Dar, ştiind la fel de neîndoielnic că voinţa lui e supusă unor 
legi, omul nu crede şi nici nu poate crede acest lucru. 

Ori de câte ori i-ar arăta omului experienţa şi judecata că, 
în aceleaşi condiţii şi având tot caracterul pe care-l are, el 
va face exact ceea ce a făcut şi altă dată, asta nu-l împiedică 
atunci când săvârşeşte pentru a mia oară, pus în aceleaşi 
condiţii şi având tot acelaşi caracter, o acţiune care 
întotdeauna se termină la fel, nu-l împiedică să se simtă, 
fără putinţă de îndoială, tot atât de convins că poate face ce 
vrea şi cum vrea, ca şi înainte de această experienţă. Orice 
om, sălbatic ori ajuns la deplina dezvoltare a raţiunii sale, 
oricât de categoric i-ar demonstra raţiunea şi experienţa că 
nu e cu putinţă să ne închipuim două atitudini diferite în 
condițiuni identice, simte că fără de credinţa aceasta 
absurdă (în care stă în esenţă libertatea), el nu-şi poate 
imagina viaţa. Simte că, oricât ar fi de puţin posibilă, 
libertatea există; căci, fără de această credinţă în libertatea 
sa, el nu numai că n-ar putea concepe viaţa, dar nici n-ar 
mai putea trăi o clipă. 


N-ar mai putea trăi, fiindcă toate aspiraţiile oamenilor, 
toate impulsurile către viaţă, nu sunt decât năzuinţe către 
un spor de libertate. Bogăția şi sărăcia, gloria şi 
anonimatul, puterea şi subordonarea, forţa şi slăbiciunea, 
sănătatea şi boala, cultura şi ignoranţa, munca şi şomajul, 
îndestularea şi foamea, virtutea şi viciul nu sunt decât 
grade înalte sau mai puţin înalte de libertate. 

Să ne închipuim un om care să fie lipsit de libertate; nu 
putem decât să ni-l reprezentăm lipsit de viaţă. 

Când ideea de libertate înseamnă pentru rațiune o 
contradicţie tot atât de absurdă ca şi putinţa de a săvârşi 
două acţiuni diferite în condiţiile identice, sau ca o acţiune 
fără nici o cauză, asta nu dovedeşte decât că această 
conştiinţă a libertăţii nu este supusă raţiunii. 

Tocmai această cu neputinţă de zdruncinat şi de contestat 
conştiinţă a libertăţii, nesupusă nici experienţei şi nici 
raţiunii, dar pe care toţi gânditorii o recunosc şi toţi 
oamenii fără excepţie o resimt, această conştiinţă fără de 
care este de neînchipuit fiinţa umană, conştiinţa libertăţii, 
este reversul problemei. 

Omul este o creaţie a atotputernicului, preabunului şi 
atotştiutorului Dumnezeu. Ce este atunci păcatul, a cărui 
idee decurge din conştiinţa libertăţii omului? Aceasta este o 
problemă de teologie. 

Actele oamenilor sunt regizate de legi generale, imuabile, 
care pot fi exprimate statistic. Atunci, în ce mai constă 
responsabilitatea omului faţă de societate, responsabilitate 
a cărei noţiune ia naştere din conştiinţa libertăţii? Este o 
problemă de drept. 

Acţiunile omului decurg din caracterul său înnăscut şi din 
cauze ce au înrâurire asupra caracterului. Ce este 
conştiinţa morală - cugetul curat, conştiinţa de binele şi 
răul făptuit, care izvorăşte şi ea din conştiinţa libertăţii? 
Este o problemă a eticii. 

Privit în legătură cu viaţa colectivă a omenirii, omul ne 
apare supus legilor ce guvernează această viaţă. Dar 


acelaşi om, privit independent de viaţa colectivă, ne apare 
ca fiind liber. Cum trebuie să fie considerată viaţa trecută a 
popoarelor şi a omenirii: ca rezultat al acţiunilor libere, sau 
ca rezultat al acţiunilor ne-libere ale oamenilor? Aceasta 
este o problemă a istoriei. 

Numai în vremea noastră de îngâmfare, în epoca de 
popularizare a cunoştinţelor, mulţumită celei mai puternice 
arme a ignoranței - răspândirea tiparului - problema 
libertăţii voinţei a fost pusă pe un teren, pe care nu mai 
poate fi vorba măcar de această problemă. În epoca 
noastră, majoritatea aşa-ziselor spirite conducătoare, adică 
hoarda ignoranţilor, s-a apucat să considere lucrările 
naturaliştilor, pe care-i preocupă doar o latură a chestiunii, 
drept o rezolvare a întregii probleme. 

Suflet şi libertate nu există, fiindcă viaţa omului se 
manifestă prin mişcarea muşchilor, iar această mişcare a 
muşchilor este condiţionată de activitatea nervoasă; suflet 
şi libertate nu există, căci cândva, într-o perioadă 
necunoscută, noi am scoborât din maimuţă - asta spun, 
scriu şi tipăresc ei, absolut fără să le treacă măcar prin 
gând că acum mii şi mii de ani această lege a necesităţii, pe 
care cu atâta stăruinţă îşi bat capul să o demonstreze ei 
astăzi prin fiziologie şi zoologie comparată, nu numai că era 
recunoscută de toate religiile şi de toţi cugetătorii, dar nici 
n-a fost vreodată negată. Ei nu văd că rolul ştiinţelor naturii 
în această problemă este numai de a servi ca instrument 
pentru a lumina o latură a legii acesteia. Căci faptul că din 
punctul de vedere al observaţiei ştiinţifice raţiunea şi voinţa 
sunt nişte sectoare ori secretions966 ale creierului, şi faptul 
că omul, urmând legii generale, a putut să se dezvolte din 
fiinţe inferioare, într-o epocă imemorabilă, nu face decât să 
clarifice, dintr-o latură nouă, adevărul de mii de ani 
recunoscut de toate religiile şi teoriile filosofice, şi anume 
că, din punctul de vedere al raţiunii, omul este supus legilor 
necesităţii; dar adevărul acesta nu face ca problema 
noastră să înainteze spre rezolvare nici cu grosimea unui fir 


de păr. Căci această problemă mai are o latură, cea opusă, 
bazată pe conştiinţa libertăţii. 

Problema dacă oamenii au scoborât din maimuţă într-o 
perioadă de tip necunoscută nouă, ne este la fel de puţin 
lămurită ca şi problema dacă omul s-a născut dintr-un 
bulgăre de pământ, într-o anumită perioadă de timp (în 
primul caz x e timpul, în al doilea caz - originea), iar 
problema chipului în care se împacă conştiinţa libertăţii 
omului cu legea necesităţii căreia îi e supus omul nu poate fi 
rezolvată prin fiziologia şi zoologia comparată, căci la 
broască, la iepurele de casă şi la maimuţă putem observa 
numai activitatea neuromusculară, pe când la om, pe lângă 
activitatea neuromusculară, mai observăm şi conştiinţa. 

Naturaliştii şi cei ce li se închină, care cred că pot să 
rezolve această problemă, sunt asemeni unor tencuitori 
puşi să tencuiască o parte din zidăria unei biserici şi care, 
profitând de absenţa supraveghetorului, ar tencui, din 
exces de zel, şi ferestrele, şi icoanele, şi schelele, şi zidurile 
încă neconsolidate, şi ar fi încântați, din punctul de vedere 
al tencuitorului, ce frumos iese totul, uniform şi neted. 

IX. 

ÎN REZOLVAREA PROBLEMEI libertăţii şi a necesităţii, 
istoria are, faţă de celelalte ramuri ale ştiinţei care au 
căutat să rezolve această problemă, avantajul că, pentru ea, 
problema aceasta nu se referă la natura însăşi a voinţei 
omului, ci la ideea manifestării acestei voințe, în trecut şi în 
condiţii date. 

Istoria apare, în rezolvarea acestei probleme, în 
comparaţie cu celelalte ştiinţe, în situaţia unei ştiinţe 
experimentale faţă de ştiinţele teoretice. 

Istoria are ca obiect nu voinţa însăşi a omului, ci doar 
ideea noastră despre ea. 

De aceea, pentru istorie nu există, aşa cum există pentru 
teologie, etică şi filosofie, misterul de nedezlegat al 
îmbinării libertăţii cu necesitatea. Istoria nu ia în 


considerare decât ideea despre viaţa omenească în care 
unificarea acestor două poziţii antinomice s-a şi produs. 

În viaţa reală, fiecare eveniment istoric, fiecare acţiune 
omenească poate fi înţeleasă foarte limpede şi precis, fără 
resimţirea celei mai neînsemnate contradicții, în ciuda 
faptului că fiecare eveniment este văzut, în parte ca fiind 
liber, şi în parte ca fiind supus legii necesităţii. 

Pentru a rezolva problema modului în care se îmbină 
libertatea cu necesitatea şi a şti în ce constă conţinutul 
acestor două noţiuni, filosofia istoriei poate şi trebuie să 
meargă pe calea opusă celei pe care apucă celelalte ştiinţe. 
În loc ca, după definirea conţinutului noţiunilor de libertate 
şi necesitate, să introducă în definițiile stabilite fenomenele 
vieţii, istoria trebuie să extragă din mulţimea imensă a 
fenomenelor ce cad sub jurisdicţia ei şi care apar 
întotdeauna ca dependente de libertate şi de necesitate, 
tocmai definiţia acestor concepte de libertate şi necesitate. 

Orice acţiune colectivă sau individuală am lua în 
considerare, n-am putea-o înţelege altfel decât ca pe un 
produs, parte al libertăţii omului, parte al legilor necesităţii. 

Fie că vorbim de migraţiuni de popoare şi de năvăliri 
barbare, de ordinele lui Napoleon al III-lea, fie că vorbim de 
actul săvârşit acum o oră de un om oarecare, ce şi-a ales 
dintre mai multe direcţii posibile una anumită pentru 
plimbarea lui, noi nu vedem în aceste fapte nici cea mai 
neînsemnată contradicţie. Măsura libertăţii şi necesităţii 
care a condus actele acestor oameni nu este bine precizată. 

Foarte adeseori, reprezentarea unei libertăţi mai mari sau 
mai mici diferă după punctul de vedere din care privim 
fenomenul; dar orice acţiune omenească ne apare 
întotdeauna şi în chip egal alcătuită dintr-o anumită 
îmbinare a libertăţii cu necesitatea. În fiecare act pe care îl 
luăm în considerare, noi vedem o părticică anumită de 
libertate şi o părticică anumită de necesitate. Şi, 
întotdeauna, cu cât vedem într-un act, oricare ar fi el, mai 
multă libertate, cu atât vedem în el mai puţină necesitate; şi 


cu cât vedem un grad mai mare de necesitate, cu atât 
libertatea scade. 

Raportul între libertate şi necesitate descreşte sau creşte 
după punctul de vedere din care este privit actul; dar acest 
raport rămâne totdeauna invers proporţional. 

Un om care, înecându-se, se agaţă de un altul şi-l trage şi 
pe el la fund, o mamă flămândă care nu mai are lapte 
pentru copil şi care fură de-ale mâncării, sau un om deprins 
cu disciplina, care omoară în front, din ordin, pe un altul, 
lipsit de apărare, apar mai puţin vinovaţi, adică mai puţin 
liberi şi mai supuşi legii necesităţii, pentru acela care 
cunoaşte condiţiile în care s-au aflat aceşti oameni, şi apar 
mai liberi pentru acela care nu ştie că primul se îneca şi el, 
că mama era flămândă, că soldatul era în front şi aşa mai 
departe. Tot aşa un om care, cu douăzeci de ani în urmă a 
săvârşit un omor, iar pe urmă a dus o viaţă paşnică trăind 
fără pată în mijlocul societăţii, ne apare ca fiind mai puţin 
vinovat; fapta sa este mai supusă legii necesităţii pentru cel 
care o ia în considerare după douăzeci de ani şi mai liberă 
pentru acela care ar lua-o în considerare a doua zi după ce 
a fost săvârşită. Şi tot aşa, orice act al unui nebun, al unui 
beţiv, sau al unui om surescitat, apare ca fiind mai puţin 
liber şi mai supus necesităţii când cunoşti starea sufletească 
a făptaşului, şi ca fiind mai liber şi mai puţin necesar când 
nu cunoşti toate acestea. În toate aceste cazuri, ideea 
noastră despre libertate se lărgeşte sau se strâmtează şi, 
respectiv, noţiunea de necesitate se strâmtează ori se 
lărgeşte după punctul de vedere din care este considerat 
actul. Aşa că, cu cât necesitatea ne apare mai mare, cu atât 
libertatea ne apare mai mică. Şi invers. 

Religia, judecata sănătoasă a omenirii, ştiinţele juridice şi 
însăşi istoria înţeleg în acelaşi fel acest raport dintre 
necesitate şi libertate. 

Toate cazurile, fără nici o excepţie, în care se lărgeşte ori 
se strâmtează ideea noastră despre libertate şi necesitate, 
se întemeiază numai pe trei considerente: 


1) Raportul celui ce săvârşeşte actul cu lumea exterioară, 

2) cu timpul şi 

3) cu cauzele care au produs actul. 

Primul considerent este raportul mai mult sau mai puţin 
vizibil al omului cu lumea exterioară, ideea mai mult sau 
mai puţin clară a locului bine delimitat pe care-l ocupă 
fiecare om în raport cu tot ceea ce există odată cu el. Acest 
considerent face să ni se pară evident faptul că omul care 
se îneacă e mai puţin liber şi mai supus necesităţii, decât 
omul care are pământul sub picioare; este considerentul 
pentru care actele unui om care trăieşte în legătură strânsă 
cu alţi oameni într-un oraş foarte populat, actele unui om 
legat de o familie, de o slujbă, de o întreprindere, ne apar 
incontestabil mai puţin libere şi mai supuse legii necesităţii 
decât actele unui om izolat, în singurătate. 

Dacă luăm în considerare omul singur, fără raporturile 
dintre el şi tot ce-l înconjoară, atunci fiecare act al lui ne 
apare ca fiind liber. Dar dacă observăm măcar unul, oricare 
ar fi el, dintre raporturile sale cu ceea ce-l înconjoară, dacă 
vedem legătura lui cu orice ar fi să fie, cu un om care 
discută cu el, cu o carte pe care o citeşte, cu munca pe care 
o face, sau chiar cu aerul ce-l înconjoară, ori până şi cu 
lumina care cade pe obiectele din jurul lui, noi vedem că 
fiecare dintre aceste condiţii îl înrâureşte şi îi conduce cel 
puţin o latură a activităţii. Şi, în măsura în care vedem 
aceste înrâuriri, scade reprezentarea noastră despre 
libertatea lui şi creşte reprezentarea noastră despre 
necesitatea căreia îi e supus. 

2) Al doilea motiv este: raportul vremelnic, vizibil într-un 
grad mai mare sau mai mic, dintre om şi lume: noţiunea mai 
mult sau mai puţin clară a locului pe care activitatea unui 
om o ocupă în timp. Este motivul pentru care păcatul 
primului om, ce a avut drept urmare geneza neamului 
omenesc, ne apare, în chip vădit, ca un act mai puţin liber 
decât căsătoria unui om al zilelor noastre. Este motivul 
pentru care viaţa şi activitatea unor oameni care au trăit cu 


secole în urmă, viaţă care are cu mine o legătură stabilită 
prin timp, nu-mi poate apărea într-atât de liberă ca viaţa 
contemporană, ale cărei consecinţe îmi sunt încă 
necunoscute. 

Câtimea reprezentării noastre despre o libertate şi o 
necesitate mai mari sau mai mici în acest raport, depinde 
de intervalul de timp mai mare sau mai mic, scurs de la 
săvârşirea unei fapte până la judecata ce o facem cu privire 
la ea. 

Dacă iau în considerare actul săvârşit de mine cu o clipă 
mai înainte, în aproximativ aceleaşi condiţii în care mă aflu 
şi acum, actul meu mi se pare în chip neîndoios liber. Dar 
dacă apreciez un act săvârşit de mine acum o lună, atunci, 
de îndată ce mă aflu în alte condiţii, voi recunoaşte fără să 
vreau că, dacă actul acesta n-ar fi fost săvârşit, multe 
evenimente folositoare, plăcute şi chiar necesare, ce au 
decurs din actul meu, n-ar mai fi avut loc. Dacă mă duc cu 
gândul la un act şi mai vechi, de acum zece ani sau mai 
bine, atunci consecinţele actului meu îmi vor apărea încă şi 
mai evidente; şi mi-ar fi greu să-mi închipui ce-ar fi fost, 
dacă n-ar fi fost săvârşit acest act. Cu cât îmi voi scoate 
amintirile dintr-un timp mai îndepărtat sau cu cât voi 
încerca să-mi judec anticipat actele, ceea ce este acelaşi 
lucru, cu atât aprecierile mele asupra libertăţii actului meu 
vor deveni mai îndoielnice. 

Exact aceeaşi progresie a convingerii despre participarea 
voinţei libere în treburile generale ale omenirii, o găsim şi 
în istorie. Un eveniment întâmplat în vremea noastră ne 
apare în chip neîndoielnic ca produs al tuturor oamenilor 
cunoscuţi; dar unui eveniment mai îndepărtat îi putem 
vedea urmările de neocolit, iar în fară de ele nu ne mai 
putem închipui nimic altceva. Şi cu cât ne adâncim în trecut 
cu cercetarea evenimentelor, cu atât ele ne apar mai puţin 
libere. 

Războiul austro-prusian ne apare ca o urmare 
neîndoielnică a acţiunilor vicleanului Bismarck, şi aşa mai 


departe. 

Războaiele napoleoniene ni se mai înfăţişează încă, deşi e 
întrucâtva neîndoielnic, ca produse ale voinţei unor eroi; 
dar în cruciade am ajuns să vedem un eveniment ce-şi are 
locul lui bine delimitat în istoria modernă a Europei şi fără 
de care ea nu poate fi înţeleasă, cu toate că, pentru 
cronicarii cruciadelor, acest eveniment a apărut doar ca un 
produs al voinţei câtorva persoane. Când este vorba de 
migraţiuni de popoare, nimănui nu-i mai trece prin cap în 
epoca noastră că înnoirea lumii europene ar fi atârnat de 
voinţa lui Atila. În istorie, cu cât ne luăm obiectul 
observaţiei dintr-un trecut mai îndepărtat, cu atât devine 
mai îndoielnică libertatea oamenilor ce-au produs 
evenimentele şi cu atât devine mai evidentă legea 
necesităţii. 

3) Al treilea considerent este comprehensibilitatea mai 
mare sau mai mică a acelei nesfârşite înlănţuiri de cauze 
care constituie o inevitabilă cerinţă a raţiunii, şi în care 
orice fenomen inteligibil - şi prin urmare orice acţiune a 
omului - trebuie să-şi aibă locul său precis, ca o consecinţă 
a acţiunilor care l-au precedat şi ca o cauză a celor care 
urmează. 

Acesta este considerentul pentru care acţiunile noastre şi, 
ale altor oameni ne apar, pe de o parte cu atât mai libere şi 
mai puţin supuse necesităţii, cu cât ne sunt mai cunoscute 
legile fiziologice, psihologice şi istorice extrase din 
observaţie, legi cărora le e supus omul, şi cu cât cauza 
fiziologică, psihologică sau istorică a acţiunii este cercetată 
de noi mai just; pe de altă parte, ele ne apar astfel cu cât 
este mai simplu însuşi actul observat şi cu cât sunt mai 
puţin complicate caracterul şi mintea celui ale cărui acte le 
luăm în considerare. 

Când nu pricepem absolut defel pricinile actului - fie că e 
vorba de o faptă rea, de una bună sau de una indiferentă 
din punctul de vedere al binelui şi al răului - în acest fel de 
acte distingem cea mai mare doză de libertate. În cazul că e 


o faptă rea, vom cere, mai presus de orice, pedeapsa; în caz 
că e o faptă bună, o vom preţui mai presus de orice. În caz 
că e un act indiferent la bine şi rău, vom recunoaşte în el 
cea mai largă individualitate, originalitate şi libertate. Dar 
dacă măcar una dintre nenumăratele cauze ne devine 
cunoscută, vom începe să distingem o anumită doză de 
necesitate şi vom cere mai puţin ca fapta rea să fie 
pedepsită, vom recunoaşte mai puţin merit în fapta cea 
bună şi mai puţină libertate în fapta care ni se păruse 
originală. Faptul că vinovatul a fost crescut într-un mediu 
de răufăcători îi atenuează vina. Abnegaţia unui tată, a unei 
mame, abnegaţia care întrevede posibilitatea recompensei 
este mai de înţeles decât o abnegaţie nemotivată şi de 
aceea par să merite mai puţină simpatie, pare mai puţin 
liberă. Întemeietorul unei secte, al unui partid, un 
inventator ne uimeşte mai puţin atunci când ştim cum şi 
prin ce i-a fost netezit drumul activităţii respective. Dacă 
dispunem de o serie respectabilă de experienţe, dacă 
puterea noastră de observaţie este mereu îndreptată spre 
aflarea de corelaţii între cauze şi efecte, în acţiunile 
oamenilor, atunci ele ne apar cu atât mai supuse necesităţii 
şi cu atât mai puţin libere, cu cât legăm mai just efectele de 
cauze. Dacă acţiunile luate în considerare sunt simple şi 
sunt foarte numeroase, atunci ideea noastră despre 
necesitatea lor va fi şi mai completă. Fapta necinstită a unui 
om care este fiul unui tată necinstit, purtarea josnică a unei 
femei ajunsă într-un anumit mediu, revenirea la beţie a unui 
beţiv, şi altele la fel, sunt fapte ce ne apar cu atât mai puţin 
libere, cu cât cauzele lor ne sunt mai de înţeles. Şi dacă 
omul a cărui acţiune o privim stă pe treapta cea mai de jos 
a dezvoltării mintale, cum ar fi un copil, un nebun oriun 
tâmpit, atunci noi, cunoscând cauzele actului şi simplitatea 
caracterului şi a minţii, vedem în el o doză atât de mare de 
necesitate şi o atât de redusă libertate, încât din momentul 
în care aflăm cauza care trebuie să producă actul, noi îl şi 
putem prezice. 


Pe aceste trei considerente exclusiv se întemeiază 
principiul iresponsabilităţii şi circumstanţele atenuante, 
existente în toate legislaţiile. Responsabilitatea ne apare 
mai mare sau mai mică după cum cunoaştem mai complet 
sau mai incomplet împrejurările în care a fost pus omula 
cărui faptă se discută, după cum timpul, ce s-a scurs între 
săvârşirea actului şi aprecierea lui, este mai lung sau mai 
scurt, şi după cum pătrundem mai adânc sau mai 
superficial cauzele ce l-au produs. 

X. 

AŞADAR, REPREZENTAREA NOASTRĂ despre libertate şi 
necesitate scade şi creşte treptat, în raport cu mai strânsa 
ori mai redusa legătură cu lumea exterioară, în raport cu 
perspectiva mai apropiată sau mai depărtată în timp, şi în 
raport cu mai marea sau mai mica lui dependenţă de cauze, 
raporturi înăuntrul cărora analizăm un fenomen din viaţa 
unui om. 

Deci, dacă considerăm un om într-o situaţie în care 
legătura sa cu lumea exterioară este cunoscută în cel mai 
înalt grad, timpul scurs între momentul aprecierii şi cel al 
săvârşirii faptei e cel mai lung, iar cauzele actului sunt 
dintre cele mai comprehensibile, atunci vom obţine 
reprezentarea celei mai puternice necesităţi şi a celei mai 
reduse libertăţi. Dacă însă privim omul în cea mai slabă 
dependenţă a lui de condiţiile externe, dacă actul său a fost 
săvârşit în momentul cel mai apropiat de prezent, iar 
cauzele actului său sunt incomprehensibile, atunci obţinem 
reprezentarea celei mai slabe necesităţi şi a celei mai mari 
libertăţi. 

Dar nici într-un caz, nici într-altul, oricât ne-am schimba 
punctul de vedere, oricât ne-am lămuri legătura dintre om 
şi lumea exterioară, sau oricât de accesibilă ni s-ar părea 
această legătură, oricât am prelungi sau am scurta timpul 
scurs, oricât de inteligibile sau de neinteligibile ar fi pentru 
noi cauzele, nu vom ajunge nicicând să ne imaginăm, nici o 
libertate totală, nici o necesitate totală. 


1) Oricât ne-am reprezenta omul scos de sub influenţa 
lumii exterioare nu vom ajunge niciodată la noţiunea 
libertăţii în spaţiu. Orice acţiune a unui om este în mod 
inevitabil condiţionată de însuşi trupul său şi de ceea ce-l 
înconjoară. Ridic mâna şi o las în jos. Acest act mi se pare 
liber; dar întrebându-mă dacă aş fi putut s-o ridic în orice 
direcţie, văd că am ridicat mâna în direcţia în care îmi 
stăteau în cale, pentru această acţiune, cele mai mici piedici 
atât din partea corpurilor înconjurătoare, cât şi din partea 
constituţiei mele fizice. Dacă dintre toate direcţiile posibile 
am ales una, am ales-o fiindcă în această direcţie avem cele 
mai puţine dificultăţi. Pentru ca acţiunea să fie liberă, se 
cere ca ea să nu întâlnească nici un obstacol. Pentru a ne 
putea închipui un om liber, ar trebui să ni-l închipuim în 
afară de spaţiu, ceea ce este o imposibilitate evidentă. 

2) Oricât am apropia momentul aprecierii de cel al 
săvârşirii unei fapte, nu vom ajunge niciodată la noţiunea 
de libertate în timp. Căci, dacă iau în considerare un act 
săvârşit cu o clipă înainte, trebuie să recunosc totuşi 
nelibertatea lui, întrucât faptul este încătuşat de momentul 
în care a fost săvârşit. Pot eu să-mi ridic mâna? Mi-o ridic; 
dar mă întreb: aş fi putut eu oare să n-o ridic în clipa aceea 
gata depăşită? Şi spre a mă convinge de aceasta, în 
momentul următor nu mai ridic mâna. Dar n-am mai putut 
să n-o ridic în acel moment, când mi-am pus problema 
libertăţii gestului meu. A trecut un timp, pe care nu stă în 
puterea mea să-l opresc, iar mâna pe care am ridicat-o şi 
aerul în care am făcut mişcarea nu mai sunt aerul care mă 
înconjoară acum şi nici mâna pe care n-o mai mişc. 
Momentul în care s-a săvârşit mişcarea dintâi este 
ireversibil şi în momentul acela eu am putut face o singură 
mişcare; indiferent ce mişcare aş fi făcut, mişcarea aceasta 
nu putea fi decât una singură. Faptul că, în momentul 
următor, n-am ridicat mâna, nu dovedeşte că aş fi putut să 
n-o ridic. Şi, fiindcă mişcarea mea într-un anumit moment 
nu putea fi decât una într-un moment dat, ea nu putea fi 


alta. Pentru a ne-o reprezenta liberă, ar trebui să ne-o 
reprezentăm în prezent, în trecut şi în viitor, adică în afară 
de timp, ceea ce este o imposibilitate. 

3) Oricât ar spori greutatea înţelegerii unei cauze, 
niciodată nu vom ajunge la reprezentarea libertăţii totale, 
adică la suprimarea cauzei. Oricât de inaccesibilă ar fi 
pentru noi cauza expresiei unei voințe în oricare dintre 
faptele noastre sau ale altora, prima exigenţă a minţii 
noastre rămâne presupunerea şi căutarea cauzelor, fără de 
care nu poate fi gândit nici un fenomen. Îmi ridic mâna cu 
intenţia de a face un act ne-cauzat, dar faptul că vreau să 
săvârşesc un act care să nu aibă nici o motivare este chiar 
el cauza actului meu. 

Dar, chiar dacă ne-am închipui un om cu totul impermeabil 
la orice influenţe, dacă i-am privi numai actul instantaneu 
din momentul prezent şi dacă am presupune că el nu este 
provocat de nici o cauză, tot ar trebui să admitem un rest 
infinit de mic de necesitate egal cu zero şi nici atunci nu am 
ajunge la noţiunea de completă libertate a omului: căci o 
fiinţă care n-ar mai suferi influenţa lumii exterioare, o fiinţă 
ce s-ar afla în afară de timp şi în independenţă faţă de orice 
cauze, nu ar mai putea fi om. 

Tot aşa, noi nu ne putem niciodată reprezenta o acţiune 
omenească ce s-ar produce fără participarea libertăţii şi ar 
fi supusă numai legii necesităţii. 

1) Oricât ar spori pentru noi cunoaşterea condiţiilor 
spaţiale în care se găseşte omul, ea nu poate fi niciodată 
completă, întrucât numărul acestor condiţii este tot atât de 
nesfârşit de mare ca şi spaţiul infinit. De aceea, de îndată ce 
nu sunt definite toate condiţiile şi toate influenţele ce se 
exercită asupra omului, nu există nici necesitate totală, ci 
există doar o anumită doză de libertate. 

2) Oricât am prelungi perioada de timp dintre momentul 
săvârşirii faptului pe care-l luăm în consideraţie şi 
momentul când îl judecăm, perioada aceasta va fi tot finită, 


iar timpul este infinit; de aceea şi din acest unghi, nu poate 
exista vreodată necesitate totală. 

3) Oricât de accesibil ar fi lanţul de cauze atribuite vreunei 
fapte oarecare, nu-l vom putea cunoaşte niciodată în 
întregime, de vreme ce el este infinit şi, prin urmare, odată 
mai mult nu vom putea ajunge nicicând la o necesitate 
totală. 

Dar, pe lângă aceasta, chiar dacă, admițând un rest de 
minimă necesitate egală cu zero, am recunoaşte în vreun 
caz oarecare, cum ar fi de pildă cazul unui muribund, al 
unui foetus ori al unui idiot, o lipsă totală de libertate, prin 
acest fapt chiar, noi am nimici însăşi noţiunea de om, 
noţiune pe care o analizăm; fiindcă, în momentul în care nu 
mai există libertate nu mai există nici om. Şi de aceea, 
reprezentarea unei acţiuni omeneşti, supusă exclusiv legii 
necesităţii, fără o cât de mică rămăşiţă de libertate, este tot 
atât de imposibilă ca şi reprezentarea unei acţiuni complet 
libere. 

Deci, spre a ne putea închipui o acţiune omenească supusă 
numai legii necesităţii, total lipsită de libertate, ar trebui să 
admitem cunoaşterea unui număr infinit de condiţii 
spaţiale, o perioadă de timp infinit de mare şi o serie 
cauzală infinită. 

Spre a ne putea închipui un om absolut liber, care să nu fie 
supus legii necesităţii, ar trebui să ni-l închipuim singur, în 
afară de spaţiu, în afară de timp şi independent de cauze. 

În primul caz, dacă necesitatea ar fi posibilă fără libertate, 
am ajunge la o definire a legii necesităţii tocmai prin 
aceeaşi necesitate, adică la o formă fără conţinut. 

În al doilea caz, dacă libertatea ar fi posibilă fără 
necesitate, am ajunge la o libertate necondiționată şi în 
afară de spaţiu, timp şi cauzalitate, libertate care, tocmai 
pentru că ar fi necondiționată şi nu ar fi limitată de nimic, 
ar urma să fie nimic, sau doar conţinut fără formă. 

Am ajunge în general la cele două temeiuri pe care se 
constituie întreaga concepţie despre lume a omului: la 


esenţa ininteligibilă a vieţii şi la legile care definesc această 
esenţă. 

Rațiunea spune: 1) Spaţiul cu toate formele ce-i dau 
înfăţişarea - adică materia - este infinit şi nu poate fi 
conceput într-alt fel. 2) Timpul este o mişcare infinită, fără 
nici un moment de repaus şi nu poate fi conceput într-alt 
fel. 3) Legătura dintre cauze şi efecte nu are început şi nu 
poate avea sfârşit. 

Conştiinţa spune: 1) Eu sunt singur, iar tot ce există nu e 
altceva decât eu; prin urmare, eu includ spaţiul; 2) eu 
măsor timpul ce se scurge prin clipa prezentă imuabilă în 
care eu singur mă recunosc vieţuind; prin urmare, eu sunt 
în afară de timp şi 3) eu sunt în afară de cauzalitate, fiindcă 
eu mă simt cauză a tuturor manifestărilor vieţii mele. 

Rațiunea e expresia legilor necesităţii. Conştiinţa e 
expresia esenței libertăţii. 

Libertatea, care nu e prin nimic limitată, este esenţa vieţii 
în conştiinţa umană. Necesitatea lipsită de conţinut este 
raţiunea omenească cu cele trei forme ale ei. 

Libertatea este ceea ce se ia în consideraţie. Necesitatea 
este cea care ia în consideraţie. Libertatea este conţinut. 
Necesitatea este formă. 

Numai prin dezbinarea acestor două izvoare ale 
cunoaşterii, aflate între ele în acelaşi raport care există 
între formă şi conţinut, se ajunge la noţiuni luate aparte şi 
din această pricină incomprehensibile, de libertate şi de 
necesitate, noţiuni care se exclud reciproc. 

Numai prin îmbinarea lor putem ajunge la o idee limpede 
despre viaţa omului. 

În afară de aceste două noţiuni, care îmbinate se definesc 
reciproc, ca formă şi conţinut, nu este cu putinţă nici o 
reprezentare a vieţii. 

Tot ceea ce ştim noi cu privire la viaţa oamenilor este doar 
un anumit raport dintre libertate şi necesitate, adică dintre 
conştiinţă şi legile raţiunii. 


Tot ceea ce ştim noi despre lumea exterioară, lumea 
naturii, este doar un anumit raport dintre forţele naturii şi 
necesitate, sau dintre esenţa vieţii şi legile raţiunii. 

Forţele vitale ale naturii sălăşluiesc în afară de noi, şi noi 
n-avem conştiinţa lor; numim aceste forţe: gravitație, 
inerție, electricitate, vitalitate ş.a.m.d.; dar de forţa vitală a 
omului avem conştiinţă şi-i dăm numele de libertate. 

Dar, întocmai aşa cum forţa gravitaţiei, de neînțeles în sine 
şi pe care orice om o simte, devine inteligibilă pentru noi 
numai în măsura în care cunoaştem legile necesităţii în care 
ea se încadrează (de la teza primitivă că toate corpurile au 
greutate şi până la legile lui Newton) tot astfel şi forţa 
libertăţii, de neînțeles în sine şi a cărei conştiinţă o are 
fiecare, devine inteligibilă numai în măsura în care 
cunoaştem legile necesităţii, în care se încadrează şi ea 
(începând cu înţelegerea faptului că fiecare om e muritor şi 
până la înţelegerea celor mai complexe legi economice sau 
istorice). 

Orice conştiinţă e doar o încadrare a esenței vieţii în legile 
raţiunii. 

Libertatea umană se deosebeşte de orice altă forţă prin 
faptul că de forţa aceasta omul e conştient; dar, pentru 
rațiune, libertatea nu se deosebeşte prin nimic de oricare 
altă forţă. Forţa gravitaţiei, electricitatea, ori afinitatea 
chimică, se deosebesc între ele doar prin faptul că fiecare 
dintre aceste forţe este altfel definită de către rațiune. Tot 
aşa, pentru rațiune, forţa libertăţii umane se deosebeşte de 
celelalte forţe ale naturii numai prin definiţia pe care i-o dă 
raţiunea. lar libertatea fără necesitate, adică fără legile 
raţiunii care o defineşte, nu se deosebeşte cu nimic de 
gravitație, de căldură sau de viaţa vegetală - ea este pentru 
rațiune doar o momentană şi nedefinită senzaţie a vieţii. 

Şi aşa cum esenţa de nedefinit a forţei ce mişcă corpurile 
cereşti, esenţa cu neputinţă de definit a forţei calorice sau 
electricităţii, a forţei afinităţii chimice sau a forţei vitale, 
constituie obiectul astronomiei, al fizicii, al chimiei, al 


botanicii, al zoologiei etc., tot aşa esenţa forţei libertăţii 
constituie obiectul istoriei. Dar, întocmai cum obiectul 
fiecărei ştiinţe în parte este câte o manifestare a acestei 
esențe necunoscute a vieţii, esenţa acesteia însăşi putând 
constitui numai obiectul metafizicii - tot astfel manifestarea 
forţei libertăţii omeneşti în condiţii de spaţiu, timp şi 
cauzalitate, constituie obiectul istoriei, pe când libertatea 
însăşi rămâne obiectul metafizicii. 

În ştiinţele biologice numim ceea ce cunoaştem, lege a 
necesităţii, iar ceea ce nu ne e cunoscut, forţă vitală. 
Această forţă vitală este doar expresia laturii rămase 
necunoscute din ceea ce ştim despre esenţa vieţii. 

Tot aşa stau lucrurile şi cu istoria: ceea ce ne este 
cunoscut intră în categoria legilor necesităţii; iar ceea ce nu 
cunoaştem numim libertate. Pentru istorie, libertatea este 
doar expresia a ceea ce rămâne necunoscut din ceea ce 
ştim despre legile vieţii umane. 

XI. 

ISTORIA IA ÎN CONSIDERARE manifestările libertăţii 
omului în funcţie de lumea exterioară, de timp şi de 
cauzalitate, adică defineşte această libertate prin legile 
raţiunii; de aceea istoria numai într-atât este ştiinţă întrucât 
libertatea aceasta este definită prin legile raţiunii. 

Pentru istorie, să recunoască libertatea umană ca pe o 
forţă ce poate înrâuri evenimentele istorice, aşadar ca pe 
forţa ce nu se supune legilor, ar fi acelaşi lucru ca pentru 
astronomie să recunoască o forţă liberă a mişcării 
corpurilor cereşti. 

Această recunoaştere ar anula posibilitatea existenţei 
legilor, adică a oricărei cunoştinţe. Dacă există măcar un 
singur corp care să se mişte liber, atunci nu mai există 
legile lui Kepler şi ale lui Newton şi nu mai există nici o 
reprezentare a mişcării corpurilor cereşti. Dacă există 
măcar o singură faptă omenească liberă, atunci nu mai 
există nici o lege a istoriei şi nici o putinţă de reprezentare 
a evenimentelor istorice. 


Pentru istorie există linii de mişcare ale voinţelor umane, 
cu unul dintre capete pierdut în necunoscut, iar celălalt 
capăt evoluând în spaţiu, în timp şi în dependenţa cauzală a 
conştiinţei libertăţii umane în clipa prezentă. 

Cu cât câmpul acesta al evoluţiei ni se deschide mai larg 
dinaintea ochilor, cu atât legile evoluţiei ne apar mai 
evidente. A dibui şi a defini aceste legi constituie sarcina 
istoriei. 

Din punctul de vedere din care îşi priveşte astăzi ştiinţa 
obiectul, pe drumul pe care ea merge acum, căutând 
cauzele fenomenelor în voinţa liberă a oamenilor, nu mai 
este posibilă formularea de legi, fiindcă oricât am limita 
libertatea oamenilor, din moment ce am recunoscut-o ca o 
forţă nesupusă legilor, existenţa oricărei legi nu mai e 
posibilă. 

Numai limitând această libertate la infinit, adică luând-o 
drept o mărime infinit mică, ne vom încredința de totala 
inaccesibilitate a cauzelor; şi atunci istoria, în loc să caute 
cauze, îşi va propune sarcina de a căuta legi. 

Căutarea acestor legi s-a început demult şi noile metode 
de gândire, pe care trebuie să şi le însuşească istoria, se 
elaborează concomitent cu autonimicirea spre care merge 
vechea istorie, atuncea când fragmentează şi iarăşi 
fragmentează cauzele fenomenelor. 

Pe acest drum au mers toate ştiinţele umane. Ajungând la 
infinitul mic, matematica - cea mai exactă dintre ştiinţe - 
abandonează procesul fărâmiţării şi abordează un nou 
proces, acela al însumării necunoscutelor, mărimilor 
infinitezimale. Părăsind noţiunea de cauză, matematica, 
caută legea, adică proprietăţile comune tuturor 
elementelor infinitezimale necunoscute. 

Chiar dacă sub alte forme, pe acelaşi drum de gândire au 
mers şi celelalte ştiinţe. Când Newton a formulat legea 
gravitaţiei el n-a spus că Soarele ori Pământul ar avea 
proprietatea de a atrage; a spus doar că orice corpuri, de la 
cele mai mari până la cele mai mici, par a avea proprietatea 


de a se atrage reciproc, adică, lăsând la o parte problema 
cauzei mişcării corpurilor, a formulat o proprietate comună 
tuturor corpurilor, de la cele infinit de mari până la cele 
infinit de mici. Acelaşi lucru îl fac ştiinţele naturale: lăsând 
la o parte problema cauzelor, ele caută legile. Pe acelaşi 
drum se găseşte şi istoria. Şi dacă istoria are ca, obiect 
studiul evoluţiei popoarelor şi a omenirii şi nu descrierea 
unor episoade din viaţa oamenilor, ea va trebui să lase la o 
parte problema cauzelor şi să caute legile comune tuturor 
acelor infinit de mici elemente de libertate, legate toate 
între ele în chip indisolubil. 

XII. 

DE CÂND A FOST SCORNIT şi demonstrat sistemul lui 
Copernic, o singură teză, aceea că nu Soarele, ci Pământul 
se învârteşte, a fost de ajuns pentru a se reduce la zero 
toată cosmografia celor vechi. S-ar fi putut ca, respingând 
sistemul nou, să fie menţinută vechea sa concepţie despre 
mişcarea corpurilor; dar, admițând că nu era de respins, nu 
mai putea fi posibilă, pare-se, continuarea studiului lumilor 
lui Ptolemeu. Cu toate acestea, chiar şi după descoperirea 
lui Copernic, lumile lui Ptolemeu au continuat să fie studiate 
vreme îndelungată. 

De când s-a spus şi s-a demonstrat că numărul naşterilor 
sau al crimelor se supune unor legi matematice şi că 
anumite condiţii geografice şi politico-economice determină 
un anumit fel de guvernare, că anumite raporturi dintre 
populaţie şi teritoriu determină unele mişcări ale poporului 
- de atunci au fost nimicite în esenţa lor bazele pe care se 
clădea istoria. 

S-ar fi putut ca, respingând noile legi, să se menţină 
vechea concepţie a istoriei, dar nerespingându-le nu se mai 
putea continua cu studiul evenimentelor istorice 
considerate ca nişte rezultate ale liberei voințe omeneşti. 
Căci, dacă o formă de guvernământ s-a instaurat, sau dacă 
o acţiune a unui popor s-a săvârşit ca urmare a unor 
condiţii geografice, etnografice sau economice, atunci 


voinţa acelor oameni pe care îi considerăm ca autori ai 
instaurării acelei forme de guvernământ sau ai acelei 
acţiuni, nu mai poate fi considerată drept cauză. 

Între timp însă, vechea istorie continuă să fie studiată cu 
aceleaşi legi ale statisticii, ale geografiei, ale economiei 
politice, ale filologiei comparate şi ale geologiei, care sunt 
în contradicţie directă cu principiile ei. 

Lungă şi îndârjită a fost în filosofia naturii lupta dintre 
vechea şi noua concepţie. Teologia stătea de strajă, păzind 
concepţia veche şi învinuind-o pe cea nouă că nesocoteşte 
revelaţia. Dar când adevărul a biruit, teologia s-a situat tot 
atât de ferm pe poziţia nouă. 

La fel de lungă şi îndârjită e în vremea noastră lupta dintre 
vechea şi noua concepţie a istoriei şi tot aşa veghează 
teologia alături de concepţia cea veche, continuând să o 
învinuiască pe cea nouă că nesocoteşte revelaţia. 

În ambele cazuri, atât de o parte cât şi de cealaltă, lupta 
aţâţă pasiuni şi înnăbuşă adevărul. De o parte se manifestă 
temeri şi regrete pentru toată construcţia, operă de 
veacuri; de cealaltă parte intervine pasiunea distrugerii. 

Cei care se împotriveau adevărului provenit din filosofia 
naturii credeau că prin recunoaşterea, acestui adevăr s-ar 
distruge credinţa în Dumnezeu, în despărţirea apelor de 
uscat, în minunea lui lisus Navi. Cei care luau apărarea 
legilor lui Copernic şi legilor lui Newton - Voltaire de pildă - 
credeau că legile astronomiei distrug religia, şi Voltaire 
întrebuința legile gravitaţiei ca pe o armă împotriva religiei. 

Tot aşa şi astăzi sunt oameni care cred că e destul să 
recunoşti legea necesităţii şi se distruge ideea de suflet, 
noţiunile de bine şi de rău şi toate instituţiile de stat ori 
ecleziastice întemeiate pe aceste idei. 

Şi astăzi, ca pe vremea lui Voltaire, nişte apărători 
nechemaţi ai legii necesităţii folosesc această lege ca pe o 
armă împotriva religiei; dar, întocmai cum a fost cazul şi cu 
legile lui Copernic, în astronomie, legea necesităţii în istorie 


nu numai că nu distruge, dar chiar întăreşte temelia pe 
care se sprijină instituţiile de stat şi cele ecleziastice. 

Întocmai ca în problemele de astronomie odinioară, astăzi 
în probleme de istorie, toată deosebirea în concepţii se 
întemeiază pe recunoaşterea sau nerecunoaşterea unităţii 
absolute care serveşte de etalon pentru fenomenele vizibile. 
În astronomie, aceasta era imobilitatea Pământului; în 
istorie - independenţa individului, adică libertatea. 

După cum în astronomie greutatea de a recunoaşte 
mişcarea Pământului consta în faptul că trebuia să se 
renunţe la sentimentul nemijlocit al imobilităţii Pământului 
şi la sentimentul la fel de nemijlocit al mişcării planetelor, 
tot aşa în istorie, greutatea de a recunoaşte dependenţa 
individului de legile spaţiului, timpului şi cauzalităţii, stă în 
necesitatea de a renunţa la sentimentul nemijlocit al 
independenţei eului. Dar, după cum în astronomie noua 
concepţie spune: „E adevărat că nu simţim mişcarea 
Pământului, dar, dacă admitem nemişcarea lui, ajungem la 
absurd, iar dacă-i admitem mişcarea, pe care n-o simţim, 
ajungem la legi”, tot aşa în istorie, noua concepţie spune: 
„E adevărat că nu simţim dependenţa noastră, dar, dacă 
admitem libertatea noastră, ajungem la absurd, iar dacă 
admitem dependenţa noastră de lumea exterioară, de timp 
şi de cauze, ajungem la legi”. 

În primul caz a trebuit să renunţăm la nemişcarea noastră 
în spaţiu, de care suntem conştienţi, şi să admitem existenţa 
unei mişcări, pe care nu o simţim; în cazul de faţă, tot aşa, 
trebuie să renunţăm la libertatea de care suntem conştienţi 
şi să admitem existenţa, rămasă pentru noi insesizabilă, a 
unei dependențe. 

SFÂRŞIT 

1 Ei bine, prinţe, Genova şi Lucea nu mai sunt altceva 
decât nişte domenii, nişte moşii ale familiei Bonaparte. Să 
ştii, te previn că dacă nici acum nu-mi spui că o să fie 
război, dacă tot mai îndrăzneşti să iei în uşor toate 
infamiile, toate atrocitățile acestui Antichrist (zău, cred că e 


un Antichrist) - nu te mai cunosc, nu mai eşti prietenul meu, 
nu mai eşti robul meu credincios, cum îţi place să spui. 

2 Văd că te-am făcut să te sperii de mine. 

3 Dacă n-aveţi altceva mai bun de făcut, Domnule conte 
(sau prinţe) şi dacă perspectiva de a vă petrece seara cu o 
biată bolnavă nu va sperie prea mult, voi fi încântată să vă 
primesc la mine între orele 7 şi 10. Annette Scherer. 

4 Dumnezeule, ce izbucnire înverşunată! 

5 Înainte de toate, spune-mi cum te simţi, scumpă 
prietenă? 

6 Îţi mărturisesc că toate aceste serbări şi toate aceste 
focuri de artificii încep să devină plictisitoare. 

7 Nu mă chinui. Dar, ia spune-mi, la ce concluzie s-a ajuns 
în legătură cu telegrama lui Novosilţov? Dumneata le ştii pe 
toate. 

8 La ce concluzie s-a ajuns? La concluzia că Bonaparte şi-a 
tăiat toate punţile şi cred că şi noi suntem pe cale de a ni le 
tăia pe ale noastre. 

9 Faimoasa neutralitate prusacă nu e decât o cursă. 

10 Apropo... Vicontele Mortemart, înrudit cu familia 
Montmorency prin Rohani... 

11... abatele Morio... 

12... împărăteasa-mamă... 

13 E un biet nevolnic, baronul, pe cât se pare. 

14 Domnul baron Funke a fost recomandat împărătesei- 
mame de către sora sa... 

15... multă preţuire... 

16 Dar, apropo de familia dumitale... 

17... încântă toată societatea. Toţi o găsesc frumoasă ca 
lumina zilei. 

18 Ce să-i faci! Lavater ar fi spus că n-am bosa 
paternităţii... 

19... nişte dobitoci. 

20 Sunt al dumitale... 

21... şi numai dumitale pot să-ţi mărturisesc. 

22 sunt povara vieţii mele. 


23 Ce să-i faci? 

24 au mania peţitului. 

25 o tânără... 

26 o rudă de-a noastră, o prinţesă... 

27 Uite ce chilipir e să fii tată. 

28 Sărăcuţa e grozav de nefericită. 

29 Ascultă, dragă Annette... 

30 Aranjează-mi afacerea asta şi sunt pentru totdeauna al 
dumitale... 

31... cum îmi scrie vătaful... 

32 Stai puţin... Liza (nevasta tânărului Bolkonski). 

33 În familia dumitale îmi voi face eu ucenicia de fată 
bătrână. 

34... femeia cea mai seducătoare din Petersburg... 

35... mătuşa mea? 

36... distracţie... 

37 Mi-am adus lucrul... 

38... să nu-mi faci vreo farsă... Mi-ai scris că e vorba de o 
serată intimă. Uite cum sunt îmbrăcată. 

39 Fii liniştită, Liza, vei fi întotdeauna cea mai frumoasă... 

40 Ştiţi, bărbatul meu mă părăseşte; se duce la moarte 
sigură. Spuneţi-mi, ce rost are acest nesuferit război? 

41 Ce fiinţă delicioasă e prinţesa asta mică. 

42 Este foarte amabil din partea dumneavoastră, 
monsieur Pierre, că aţi venit să vizitaţi pe o biată bolnavă... 

43 Ah, da, povestiţi-ne întâmplarea, viconte... 

44 Vicontele l-a cunoscut personal pe duce... 

45 Vicontele este un povestitor neîntrecut... 

46 Cum se cunoaşte omul din lumea bună... 

47... dragă Helene... 

48 Ce fiinţă frumoasă! 

49 Doamnă, nu ştiu dacă voi putea fi la înălţime în faţa 
unui asemenea auditoriu... 

50 Aşteptaţi-mă, să-mi iau lucrul. 

51 Ei bine? Ce stai? Adu-mi săculeţul de lucru. 

52 Fermecătorul Ippolit... 


53 Nu-i cumva vreo poveste cu strigoi? 

54 Da' de unde... 

55 Am întrebat pentru că nu pot suferi poveştile cu 
strigoi... 

56... coapsei de nimfă speriată. 

57 Vicontele... 

58... artista George... 

59 Încântător... 

60... dreptul ginţilor... 

61 Plecaţi la război, prinţe? 

62 Generalul Kutuzov a binevoit să mă ia ca aghiotant... 

63 Şi Liza, soţia dumneavoastră? 

64 Fii drăguţ, cum ai fost întotdeauna... 

65 Odată mutat în gardă... 

66... la revedere... 

67... a încoronării de la Milano? Şi noua comedie cu 
locuitorii din Genova şi Lucea prezentând doleanţele lor 
domnului Bonaparte. Domnul Bonaparte stând pe tron şi 
satisfăcând doleanţele naţiunilor. Minunat! Dar nu, nu se 
poate, îţi vine să înnebuneşti. S-ar spune că toată lumea şi-a 
pierdut capul. 

68 „Dumnezeu mi-o dă, vai de cel ce-o atinge.” Se spune 
că a fost superb, când a rostit aceste cuvinte... 

69 Am nădejdea, în sfârşit, că asta a fost picătura de apă 
care va face să se umple paharul. Suveranii nu-l mai pot 
suporta pe acest om, care ameninţă totul. 

70 Suveranii? Nu vorbesc de Rusia... Suveranii, doamnă! 
Dar pentru Louis XVI, pentru regină, pentru Madame 
Elisabeth au făcut ceva? Nimic... Şi, credeţi-mă, acum îşi 
primesc pedeapsa pentru că au trădat cauza Bourbonilor. 
Suveranii? Îşi trimit ambasadorii să-i facă temenele 
uzurpatorului. 

71 O bandă roşie, cu marginea dinţată pe câmp azuriu, 
blazonul familiei Conde€... 

72 Domnul viconte... 

73 A spus-o chiar Bonaparte... 


74 „Le-am arătat drumul gloriei, dar ei l-au nesocotit; le- 
am deschis antecamerele mele şi au dat năvală...” Nu ştiu 
în ce măsură avea dreptul să vorbească astfel. 

75 Nici un drept. 

76 Chiar dacă pentru unii el a fost un erou, acum, după 
asasinarea ducelui, în ceruri e un martir mai mult şi pe 
pământ un erou mai puţin. 

77 Doamne, Dumnezeule! 

78 Cum, monsieur Pierre, dumneata socoteşti că 
asasinatul înseamnă generozitate? 

79 Nemaipomenit! 

80 „Contractul social” de ]. ]. Rousseau. 

81 Dar, scumpe monsieur Pierre... 

82 O asemenea înşelătorie nu aduce câtuşi de puţin cu 
felul de a proceda al unui om mare. 

83 E un parvenit, orice aţi spune... 

84 Ah, astăzi mi s-a povestit o anecdotă moscovită, 
încântătoare: trebuie să vă delectez şi pe dumneavoastră cu 
ea. Dar să mă scuzaţi, viconte, va trebui s-o povestesc în 
ruseşte; altfel îşi pierde tot hazul. 

85... lachei... 

86... fată în casă... 

87... să facem vizite. 

88... seară încântătoare. 

89 E un lucru hotărât... 

90... cum va privi tatăl propunerea. La revedere... 

91 La revedere, prinţesă... 

92 Ei bine, dragul meu, prinţesa dumitale e adorabilă. 
Adorabilă. Adevărată franţuzoaică. 

93 Ştii că eşti teribil cu aerul dumitale nevinovat? Îl plâng 
pe bietul bărbatu-său, pe ofiţeraşul acela, care-şi dă aere de 
prinţ domnitor... 

94 Şi mai ziceai că rusoaicele nu fac cât franţuzoaicele. 
Totul e să ştii cum să le iei. 

95... dragul meu... 

96 „Acesta e faimosul prinţ Andrei?” Pe cuvânt, e el! 


97 Ah, nu-mi vorbi de această plecare, nu-mi vorbi! Nu 
vreau să aud vorbindu-se de asta. 

98 Mi-e teamă, mi-e tare teamă! 

99... de ce ţi-e teamă... 

100 Vai, Andrei, te-ai schimbat atât de mult, atât de mult... 

101 Dumnezeule, Doamne! 

102 Bună seara, Liza... 

103 Ştiu să fiu foarte agreabil, dar şi foarte caustic... 

104... toate aceste femei distinse... 

105 Sunt un om sfârşit... 

106 Un bastard! 

107 Fără nume, fără avere. 

108 Ce să-i faci! Femeile, dragul meu, femeile! 

109 Femeile oneste. 

110... femeile lui Kuraghin, femeile şi vinul... 

111 Absolvent al şcoli militare, praporşcik, aspirant la 
gradul de sublocotenent. 

112... scumpă contesă, de atâta timp... A fost bolnavă, 
sărmana copilă... la balul de la Razumovski... contesa 
Apraksina... am fost atât de fericită... 

113 „Sunt foarte încântată... sănătatea mamei... contesa 
Apraksina...” 

114 Draga mea, fiecare lucru la timpul său... 

115 Bună ziua, dragă, felicitările mele... 

116 Ce copilă delicioasă! 

117... verişor... 

118 Pe vărul primar să-l vezi cât mai rar... 

119... nu-i trandafiriu totul... aşa cum trăim noi, pe picior 
mare... 

120... prinţesa cutare... 

121 Îmi făcea curte... 

122 Măririle nu i s-au urcat la cap. 

123... literalmente... 

124... dragă prietenă! 

125 Dragul meu! 

126 Dragul meu, mi-ai promis... 


127 Prin urmare, aşa stau lucrurile? Bunul meu prinţ, „a 
greşi e omeneşte”, dar... 

128 Bine, bine... 

129 N-am înţeles niciodată cum de s-a măritat Nathalie cu 
necioplitul ăsta! Un personaj stupid şi ridicol. Şi cartofor pe 
de asupra, aşa se zice. 

130 Dar un om atât de cumsecade, prinţe... 

131 E finul lui... 

132 Gândeşte-te, e vorba de mântuirea sufletului său... Ah, 
sunt teribile îndatoririle unui creştin... 

133 Vai, draga mea, era să nu te recunosc... Acum am 
venit ca să vă ajut să-l îngrijim pe unchiul. Îmi închipui cât 
aţi suferit... 

134 Aş fi foarte bucuros dacă m-ai scăpa de tânărul 
acesta... 

135 Bună ziua, verişoară, nu mă recunoşti? 

136 Dragul meu, dacă ai să te porţi şi aici ea la 
Petersburg, ai s-o sfârşeşti prost; eu atâta-ţi spun. 

137 Anglia şi-a trăit traiul... Pitt, ca trădător al neamului şi 
al dreptului ginţilor este condamnat la... 

138 Cu bine, prinţe, bunul Dumnezeu să-ţi dea putere... 

139 La revedere, draga mea... 

140... sote cu maderă... 

141 „Înfricoşătorul dragon”. 

142 Joc de cărţi. 

143... onorabile... 

144 Vrei să fii rentier al statului... 

145 Iese la socoteală... cum spune proverbul... 

146 Da, doamnă. 

147 Nu, doamnă. 

148 Razumovski... A fost încântător... Sunteţi prea bună... 
Contesa Apraksina... 

149... de broască ţestoasă... 

150 Plăcintă cu carne sau peşte. 

151 Le-a luat piuitul austriecilor. Mă tem că acum ne vine 
nouă rândul. 


152 Ştiţi proverbul. 

153 Ni se potriveşte de minune. 

154... măr. 

155 Spuneţi-mi şi mie... 

156 E foarte frumos ceea ce ai spus... 

157 Diminutiv de la trepak - dans popular rus. 

158 Minunată, minunată vreme, prinţesă, şi apoi, la 
Moscova, te crezi la ţară. 

159 Nu-i aşa? 

160... un pic de cremor tartari... 

161... să stăm de vorbă. 

162 Sunt frânt de oboseală ca un cal de poştă. 

163 Dar, draga mea Catiche, e limpede ca lumina zilei. 

164 Un bastard... 

165... şi tot ce decurge de aici... 

166 Haide, haide... 

167... să vorbim serios. 

168 Să nu pierdem timp. 

169 lată-ne ajunşi la subiect. 

170 Crede-mă, sufăr şi eu tot atât de mult ca şi dumneata, 
scumpule, dar fii bărbat! 

171 Uită, dragul meu, nedreptăţile care ţi s-au făcut, 
gândeşte-te că este tatăl dumitale şi că... poate e în agonie. 
Te-am îndrăgit ca pe copilul meu, de cum te-am văzut. 
Încrede-te în mine, Pierre! Mă îngrijesc eu de interesele 
dumitale. 

172 Fii bărbat, dragul meu, voi veghea eu asupra 
intereselor dumitale. 

173 Dragă doctore, tânărul acesta este fiul contelui... mai 
sunt speranţe? 

174 Ai încredere în îndurarea Domnului! 

175 Curaj, curaj, prietene. A cerut să te vadă... Asta e 
bine... 

176 A mai avut un atac acum o jumătate de oră. Curaj, 
prietenul meu. 


177 Mila lui Dumnezeu e fără margini. Începe slujba 
sfântului maslu. Să mergem. 

178 „Vino”. 

179 A aţipit... 

180 Să mergem. 

181 Catiche a poruncit să se servească ceai în salonaş... 
Du-te, Anna Mihailovna, draga mea, du-te şi ia ceva, altfel te 
lasă puterile. 

182 Nimic nu te reface mai bine după o noapte de nesomn 
decât o ceaşcă din acest minunat ceai rusesc... 

183 Hai, scumpa mea Anna Mihailovna, las-o pe Catiche să 
facă cum crede. 

184 Te implor... 

185 E caraghios. Haide... 

186 Dar, prinţe... 

187 El se prăpădeşte şi voi mă lăsaţi singură. 

188 S-a sfârşit... 

189 Haide, te duc eu. Încearcă să plângi. Nimic nu 
uşurează atât ca lacrimile. 

190 Da, dragul meu, este o mare pierdere pentru noi toţi. 
Nu numai pentru dumneata. Dar Dumnezeu te va sprijini, 
eşti tânăr şi iată-te stăpân pe o avere imensă, aşa sper. 
Testamentul n-a fost încă deschis. Te cunosc suficient 
pentru a-mi da seama că asta nu-ţi va suci capul, dar îţi 
impune unele îndatoriri şi trebuie să fii bărbat. 

191 Poate-ţi voi spune mai târziu, dragul meu, că dacă n- 
aş fi fost eu de faţă, Dumnezeu ştie ce s-ar fi întâmplat. Ştii, 
nu mai departe de alaltăieri, unchiul meu îmi promitea să 
nu-l uite pe Boris. Dar n-a mai apucat. Sper, dragul meu, că 
vei îndeplini dorinţa tatălui dumitale. 

192 E dureros, dar face bine; ţi se înalţă sufletul când vezi 
oameni ca bătrânul conte şi vrednicul său fiu... 

193... Regele Prusiei... 

194 Aluzie la romanul epistolar Julie ou la nouvelle 
Heloise, de ]. ]. Rousseau. 

195... tată... 


196 Dragă şi nepreţuită prietenă, ce lucru teribil, 
îngrozitor e despărţirea! Zadarnic îmi spun că jumătate din 
existenţa şi din fericirea mea se află în tine, că în ciuda 
distanţei care ne separă, inimile noastre sunt unite prin 
legături ce nu se pot desface; a mea se revoltă împotriva 
sorții şi nu pot, în ciuda plăcerilor şi distracţiilor care mă 
înconjoară, să înving o anume tristeţe ascunsă pe care o 
simt în adâncul inimii, de când ne-am despărţit. De ce nu 
mai suntem împreună, ca vara trecută, în cabinetul acela 
mare de la voi de acasă, pe canapeaua albastră, 
„canapeaua confidenţelor”? De ce nu mai pot ca acum trei 
luni să sorb puteri morale noi în privirea ta atât de blândă, 
de calmă şi de pătrunzătoare, privire care îmi era atât de 
dragă şi pe care mi se pare că o văd aievea, acum când îţi 
scriu? 

197 La Moscova nu se vorbeşte decât despre război. Unul 
din cei doi fraţi ai mei a şi plecat în străinătate, celălalt e în 
gardă şi se îndreaptă spre frontieră. Iubitul nostru împărat 
a părăsit Petersburgul şi, după cum se spune, are de gând 
să-şi expună preţioasa existenţă primejdiilor războiului. Dea 
Domnul ca monstrul corsican, care distruge liniştea 
Europei, să fie doborât de îngerul pe care Atotputernicul în 
milostivenia Sa ni l-au hărăzit-drept suveran. Fără a mai 
vorbi de fraţii mei, acest război ne lipseşte de o cunoştinţă 
din cele mai dragi inimii mele. Vorbesc de tânărul Nicolai 
Rostov, care, cu entuziasmul lui, n-a putut suporta 
inacţiunea şi a părăsit universitatea pentru a se înrola 
armată. Ei bine, dragă Marie, îţi mărturisesc că, deşi este 
mult prea tânăr, plecarea lui la armată a fost o mare durere 
pentru mine. 

198 Tânărul acesta de care-ţi vorbeam şi astă-vară are 
atâta nobleţe, atâta autentică tinereţe, ceea ce se întâlneşte 
foarte rar în acest secol în care trăim printre bătrânii noştri 
de douăzeci de ani. Şi mai ales e atât de inimos, atât de 
sincer. E atâta puritate şi naivitate în el, încât relaţiile mele 
cu el, oricât de trecătoare au fost, au reprezentat una din 


cele mai dulci mângâietoare bucurii pentru săraca mea 
inimă care a suferit atâta până acum. Îţi voi povesti într-o zi 
cum ne-am luat rămas bun şi tot ce ne-am spus la 
despărţire. Toate astea sunt încă prea proaspete. Ah, dragă 
prietenă, te fericesc pentru că nu cunoşti aceste bucurii şi 
aceste emoţii atât de sfâşietoare. Te fericesc, pentru că de 
obicei acestea din urmă sunt şi cele mai puternice. Ştiu 
foarte bine că contele Nicolai e prea tânăr pentru a putea 
vreodată să devină pentru mine ceva mai mult decât un 
prieten; dar această duioasă prietenie, aceste relaţii atât de 
poetice şi de pure au fost necesare inimii mele. 

199 Dar să nu mai vorbim de asta. Evenimentul zilei, care 
preocupă toată Moscova, e moartea bătrânului conte 
Bezuhov şi moştenirea lui. Închipuie-ţi că cele trei prințese 
nu s-au ales cu mare lucru, prinţului Bazil nu i-a revenit 
nimic, iar cel care a moştenit totul este monsieur Pierre; pe 
deasupra, el a fost recunoscut drept fiu legitim. În 
consecinţă, a devenit conte Bezuhov şi stăpân pe cea mai 
frumoasă avere din Rusia. Se zice că prinţul Bazil a jucat un 
rol foarte urât în toată povestea asta şi că a plecat cu 
buzele umflate la Petersburg. 

Îţi mărturisesc că nu prea înţeleg eu treburi din astea cu 
moşteniri şi testamente, ceea ce ştiu este că, de când 
tânărul pe care toţi îl cunoşteam sub numele de M. Pierre şi 
atât, a devenit domnul Bezuhov şi posesor al uneia din cele 
mai mari averi din Rusia, eu mă distrez copios văzând 
schimbările de ton şi de atitudine ale mămicilor cu multe 
fete de măritat şi chiar ale domnişoarelor faţă de acest 
individ care, în paranteză, mie mi s-a părut totdeauna un 
biet nevolnic. Cum de vreo doi ani încoace lumea se 
distrează să-mi atribuie logodnici pe care, de cele mai 
multe ori nu-i cunosc, cronica matrimonială a Moscovei mă 
face contesă Bezuhov. Dar cred că-ţi dai seama că n-am 
câtuşi de puţin intenţia să devin contesă Bezuhov. 

200 A propos de căsătorie, ştii că foarte de curând 
„mătuşa tuturor”, Anna Mihailovna, mi-a încredinţat în cel 


mai strict secret un proiect de căsătorie pentru tine. E 
vorba nici mai mult, nici mai puţin de fiul prinţului Bazil, 
Anatol, pe care familia ar dori să-l căpătuiască însurându-l 
cu o persoană bogată şi distinsă, şi iată că alegerea 
părinţilor s-a oprit la tine. Nu ştiu cum vei lua lucrurile, dar 
am crezut de datoria mea să te avertizez. Se spune de elcă 
e foarte frumos, dar şi foarte uşuratic. Altceva nu am putut 
afla despre el. Dar am trâncănit destul. Uite că am terminat 
a patra pagină şi mama a trimis să mă cheme, cinăm la 
Apraxini. Citeşte cartea mistică pe care ţi-o trimit şi care 
face furori la noi. Deşi sunt în ea lucruri greu de înţeles cu 
slaba minte omenească, cartea este admirabilă, iar citirea 
ei linişteşte şi înalţă sufletul. Cu bine. Transmite omagiile 
mele tatălui tău şi domnişoarei Bourienne. Te îmbrăţişez 
aşa cum te iubesc. 

Julie. 

P. S. Dă-mi veşti despre fratele tău şi încântătoarea lui 
soţie. 

201 Dragă şi nepreţuită prietenă, Scrisoarea ta din 13 mi- 
a pricinuit o mare bucurie. Deci mă mai iubeşti încă, poetica 
mea Julie. 

Prin urmare, despărţirea, de care te plângi atâta, n-a avut 
efectul obişnuit asupra ta. Spui că suferi din pricina 
despărțirii; ce să mai spun atunci eu, despărțită de toţi cei 
care-mi sunt dragi, dacă aş îndrăzni să mă plâng? Ah! Dacă 
n-am avea religia drept mângâiere, viaţa ar fi nespus de 
tristă. De ce crezi că aş privi cu severitate afecțiunea ta 
pentru acest tânăr! Din acest punct de vedere nu sunt 
rigidă decât pentru mine. Am înţelegere pentru aceste 
sentimente, când e vorba de alţii şi dacă nu le pot aproba 
pentru că eu nu le-am încercat niciodată, nu le pot nici 
condamna. Cred numai că dragostea creştinească, 
dragostea pentru aproapele tău, pentru duşmanii tăi, este 
mai vrednică de admiraţie, mai dulce şi mai frumoasă decât 
sentimentele pe care le pot inspira unei tinere fete poetice 
şi iubitoare ca tine ochii frumoşi ai unui tânăr. 


Ştirea morţii contelui Bezuhov ne-a sosit înaintea scrisorii 
tale şi tatăl meu a fost profund afectat de aceasta. El spune 
că bătrânul conte era penultimul reprezentant al marelui 
secol şi că acum e rândul lui; dar că el va face tot posibilul 
pentru ca rândul lui să vie cât mai târziu cu putinţă. 
Domnul să ne păzească de această groaznică nenorocire! 

Nu pot fi de aceeaşi părere cu tine în privinţa lui Pierre, pe 
care-l cunosc de mic copil. Mi s-a părut întotdeauna că are 
o inimă de aur şi aceasta e calitatea pe care o apreciez cel 
mai mult la oameni. Cât despre moştenirea pe care a 
primit-o şi rolul pe care l-a jucat prinţul Bazil e destul de 
regretabil pentru amândoi. Ah, dragă prietenă, vorbele 
Mântuitorului că mai uşor îi e cămilei să treacă prin 
urechea acului decât bogatului să intre în împărăţia 
cerurilor, vorbele acestea sunt nespus de adevărate; îl 
plâmg pe prinţul Bazil şi îmi pare şi mai rău pentru Pierre, 
atât de tânăr şi copleşit de atâta bogăţie, la câte tentaţii nu 
va fi pus, sărmanul! Dacă aş fi întrebată ce mi-aş dori mai 
mult pe lume, aş vrea să fiu mai săracă decât cel mai sărac 
dintre muritori. 

Mii de mulţumiri, dragă prietenă, pentru cartea pe care 
mi-o trimiţi şi care face atâta vâlvă la voi. Totuşi, pentru că 
îmi spui că printre atâtea lucruri bune mai sunt şi altele pe 
care slaba minte omenească nu le poate percepe, mi se 
pare oarecum inutil să te ocupi de o lectură ininteligibilă, 
care tocmai de aceea n-ar putea să dea roade. N-am putut 
niciodată să pricep pasiunea pe o au unii oameni de a-şi 
zăpăci mintea cu tot felul de cărţi, care nu stârnesc decât 
îndoieli în sufletele lor, le înşeală imaginaţia şi îi duc la o 
exaltare total opusă simplităţii omeneşti. Să citim pe 
Apostoli sau Evanghelia. Să nu încercăm a pătrunde tainele 
ce sălăşluiesc în aceste Scripturi, căci cum am putea 
îndrăzni noi, bieţi păcătoşi ce ne aflăm, să pătrundem 
înfricoşătoarele şi sfintele taine ale providenţei, cât timp 
purtăm un înveliş pământesc ce ridică între noi şi 
Atotputernicul un văl de nepătruns? Să ne mărginim deci a 


studia minunatele învățături pe care Mântuitorul ni le-a dat 
pentru a şti să ne purtăm pe lumea aceasta; să încercăm a 
le respecta şi a le urma, să ne convingem că, cu cât dăm 
mai puţin avânt bietei minţi omeneşti, cu atât e mai pe 
placul lui Dumnezeu care respinge orice învăţătură ce nu 
vine de la El; cu cât încercăm mai puţin să aprofundăm cele 
ce a vrut El să ascundă cunoaşterii noastre, cu atât El ne va 
dărui dezvăluirea lor prin dumnezeiasca Sa înţelepciune. 

202 Tata nu mi-a vorbit de pretendent, mi-a spus numai că 
a primit o scrisoare şi că aşteaptă vizita prinţului Bazil. Cât 
despre proiectul de căsătorie privitor la mine, îţi voi spune, 
dragă şi bună prietenă, că, în ce mă priveşte, căsătoria este 
o instituţie divină căreia trebuie să i te supui. Oricât de 
dureros mi-ar fi, dacă Atotputernicul îmi va impune 
vreodată îndatoririle de soţie şi de mamă, mă voi strădui să 
le împlinesc cu toată credinţa de care sunt în stare, fără a 
căuta să analizez sentimentele mele faţă de cel pe care mi-l 
va hărăzi de soţ. 

Am primit o scrisoare de la fratele meu care îmi vesteşte 
sosirea lui la Lâsâe Gori împreună cu soţia sa. Va fi o 
bucurie de scurtă durată, din moment ce ne părăseşte 
pentru a lua parte la acest nenorocit de război, în care 
suntem amestecați. Dumnezeu ştie cum şi de ce. Nu numai 
la voi, în centrul afacerilor şi al lumii, nu se vorbeşte decât 
de război, dar şi aici, în toiul muncilor agricole, în această 
tihnă a naturii pe care orăşenii şi-o închipuie de obicei la 
ţară, ecourile războiului se fac în mod dureros auzite şi 
simţite. Tata nu-mi vorbeşte decât de marşuri şi de 
contramarşuri, lucruri pe care eu nu le înţeleg deloc; 
alaltăieri, făcându-mi obişnuita plimbare pe uliţa satului, am 
fost martora unei scene sfâşietoare... Era un convoi de 
recruți din satul nostru... plecau pe front... Să fi văzut în ce 
stare erau mamele, femeile şi copiii celor care plecau, să fi 
auzit hohotele de plâns şi ale unora, şi ale altora. Ai zice că 
omenirea a uitat învăţăturile dumnezeiescului ei Mântuitor, 


care predica iubirea şi iertarea greşiţilor noştri şi că acum 
cel mai mare merit al ei e de a se între ucide. 

Adio, dragă şi bună prietenă, fie ca dumnezeiescul 
Mântuitor şi prea-sfânta Maică a lui să te aibă în sfânta şi 
puternica Lor pază. 

Marie. 

203 Vai, prinţesă, vă scrieţi corespondenţa? Eu am şi 
terminat-o pe a mea. l-am scris bietei mele mame... 

204 Prinţesă, trebuie să vă previn... prinţul a avut o 
discuţie, s-a certat cu Michel Ivanoff. E în toane foarte rele, 
foarte zburlit. Ştiţi, ca să fiţi prevenită... 

205 Ah! Dragă prietenă... te-am rugat să nu mă previi 
niciodată de dispoziţia în care se află tatăl meu. Eu nu-mi 
îngădui să-l judec şi n-aş vrea ca alţii s-o facă. 

206 Bine, dar e un adevărat palat... Hai, repede, repede! 

207 Cine exersează la pian? Marie? Hai, încetişor, s-o 
surprindem. 

208 Vai, ce bucurie pentru prinţesă... În sfârşit! Trebuie s- 
o previn. 

209 Nu, nu, te rog... Dumneata eşti domnişoara 
Bourienne, te cunosc demult, datorită afecțiunii pe care o 
are cumnata mea pentru dumneata... Ea nu se aşteaptă să 
ne vadă! 

210 Ah, scumpa mea! Ah, Marie! Am visat azi-noapte... 
Nu-i aşa că nu vă aşteptaţi să venim? Ah, Marie, ai slăbit! 
lar dumneata te-ai îngrăşat... 

211 Am recunoscut-o îndată pe doamna prinţesă. 

212 Şi eu care nici nu bănuiam! Ah, Andrei, nu te 
observasem. 

213... miorlăită... 

214... e o chestiune cât se poate de serioasă 

215 Mă lasă aici singură şi pleacă, Dumnezeu ştie pentru 
ce, când putea fi avansat... 

216 „Malbrough pleacă la război. 

Dumnezeu ştie când se va întoarce”. 

217... să se facă ridicol. 


218 Biata contesă Apraksina şi-a pierdut soţul; a plâns 
până i-au secat ochii, sărmana... 

219 „Consilier imperial, de război, de cârnaţi şi de rachiu”. 
Expresie batjocoritoare compusă după „Hofkriegsrat” — 
membru al consiliului imperial de război. 

220 Domnişoară Bourienne, iată încă un admirator al 
bădăranului dumitale de împărat... 

221 Doar ştiţi, prinţe, că nu sunt bonapartistă. 

222 „Dumnezeu ştie când se va întoarce.” 

223 Ce om deştept e tatăl dumitale! Poate de aceea mi-e 
atât de frică de el. 

224 Andrei! Ce comoară de soţie ai... 

225 A înţelege totul înseamnă a ierta totul. 

226... când e vorba să distrez pe cineva. 

227 Sterne Lawrence (1713-1768) - scriitor englez, 
autorul cunoscutei lucrări Călătorie sentimentală, unul din 
iniţiatorii sentimentalismului, curent literar din a doua 
jumătate a sec al XVIII-lea. 

228... pe drumuri... 

229... venerație... 

230 Ah, dragul meu. 

231 Andrei, dacă ai fi avut credinţă în Dumnezeu, te-ai fi în 
dreptat spre el, pentru ca să-ţi dea dragostea pe care n-o 
simţi şi rugăciunea ţi-ar fi fost îndeplinită. 

232 Ah, vă credeam în camera dumneavoastră... 

233 Închipuieşte-ţi-o pe bătrâna contesă Zubova, cu bucle 
false şi cu dinţi falşi, ca şi cum ar vrea să înfrunte anii. 

234 Aşa curând, Andrei? 

235 Rămâi cu bine, Marie... 

236 Câmp din preajma Petersburgului unde aveau loc 
parade militare. 

237 Consiliul imperial austriac de război. 

238 Joc de cărţi. 

239 „Forţele noastre concentrate însumează aproape 
70.000 de oameni, pentru a putea ataca şi zdrobi pe inamic, 
în cazul când ar încerca să treacă peste Lech. Cum în 


prezent suntem stăpâni pe Ulm, nu putem pierde avantajul 
de a domina cele două maluri ale Dunării; aşadar, în cazul 
când inamicul n-ar trece Lech-ul, am putea trece Dunărea 
în orice clipă, am putea ataca linia sa de comunicaţie şi 
trece fluviul înapoi mai la vale, pentru a-i zădărnici pe dată 
intenţia, în cazul că ar vrea să se îndrepte cu toate forţele 
împotriva credincioşilor noştri aliaţi. În felul acesta, vom 
aştepta curajos clipa în care armata imperială rusă va fi 
complet gata şi când, împreună, vom găsi uşor putinţa să 
pregătim duşmanului soarta pe care o merită.” 

240... un memoriu... 

241 Aveţi în faţa dumneavoastră pe nefericitul Mack... 

242 Doamne, ce naiv e! 

243 Patruzeci de mii de oameni ucişi, armata aliaţilor 
nimicită şi dumitale îţi mai arde de glume... Asta merge 
pentru un neisprăvit ca individul cu care te-ai împrietenit, 
dar nu pentru dumneata, nu pentru dumneata. 

244 Bună dimineaţa, bună dimineaţa! 

245 Ai şi început lucrul! 

246 Trăiască austriecii! Trăiască ruşii! Trăiască împăratul 
Alexandru! 

247 Să trăiască toată lumea. 

248 Câmp de instrucţie lângă Moscova. 

249... înălţimea-voastră... 

250... vorbele lui Bilibin circulau prin saloanele Vienei... 

251 M-au primit cu vestea asta pe care le-o adusesem, 
fără prea multă amabilitate. 

252 Şi totuşi, dragul meu, cu tot respectul pe care-l port 
„pravoslavnicei oştiri ruse”, socot că victoria voastră nu 
este chiar dintre cele mai strălucite. 

253... mitul invincibilităţii... 

254 Vezi bine... 

255 Ioate astea-s minunate. 

256... un arhiduce nu-i mai breaz ca celălalt... 

257... ca şi când ne-aţi spune... 

258 Parcă-i un făcut, zău aşa! 


259 Prinţul Murat şi tot alaiul. 

260... cap de pod... 

261... încăierarea voastră de la Durrenstein... 

262... cuvinte de duh... 

263... Austria nu va avea încotro... 

264... trebuie iertat de litera u. 

265... pur şi simplu Bonaparte (joc de cuvinte: se poate 
traduce şi prin Bonaparte cel scurt - aluzie la înălţimea 
împăratului). 

266... se spune că pravoslavnicul s-a pus pe un jaf 
grozav... 

267... pentru ochii frumoşi... 

268... între noi fie vorba, dragul meu... 

269 Om trăi şi-om vedea... 

270 la, povesteşte-mi şi mie. 

271 Femeia este tovarăşa bărbatului... 

272 Cabinetul din Berlin nu-şi poate exprima adeziunea sa 
la o alianţă, fără a-şi exprima... ca în ultima sa notă... 
înţelegeţi... înţelegeţi... şi-apoi dacă majestatea-sa 
împăratul nu se va abate de la principiul alianţei noastre... 

273 Staţi, n-am terminat... Presupun că intervenţia va fi 
mai tare decât neintervenţia. Şi... Nu e posibil să se 
considere chestiunea închisă prin faptul că nu s-a primit 
depeşa noastră din 28 noiembrie... lată cum se va sfârşi 
totul. 

274 'Te recunosc după pietricica pe care-o ţii în gura ta de 
aur, Demostene! 

275... în văgăuna asta prăpădită din Moravia... 

276 Trebuie să-i arătăm tot ce are Brunn mai de seamă. 

277 Ah, excelenţă! Plecăm mai departe. Sceleratul este 
iarăşi pe urmele noastre! 

278 Nu, nu, trebuie să recunoşti că povestea cu podul 
Thabor e de toată frumuseţea! L-au trecut fără să 
întâmpine nici cea mai mică rezistenţă. 

279 Încât nu vede decât focul lor şi uită de focul pe care ar 
fi trebuit să-l deschidă asupra inamicului. 


280 Genial. Prinţul Auersperg se simte lovit în amorul lui 
propriu şi-l trimite la arest. Dar zău, trebuie să recunoşti că 
toată povestea cu podul Thabor e grozavă. Nu e nici 
prostie, nici laşitate... 

281 Poate trădare... 

282 Nu-i nici asta... Dar pune curtea într-o situaţie tare 
proastă... Nu e nici trădare, nici laşitate, nici prostie; e ca la 
Ulm... e... e „o Mack-erie”. Suntem „machiaţi”... 

283... dragul meu, e un act de eroism. 

284... filosof... 

285 Eşti un erou, dragul meu... 

286 „Acestei armate ruse, pe care aurul englez a adus-o 
aici de la marginile lumii, îi vom pregăti aceeaşi soartă 
(soarta armatei de la Ulm).” 

287 lată scumpa... 

288... caraghios... 

289 Prințului Murat, Schonbrunn, 25 brumar 1805, ora 8 
dimineaţa. 

Nu găsesc cuvinte pentru a-mi exprima nemulţumirea. 
Dumneata nu comanzi decât avangarda mea şi n-ai dreptul 
să închei armistiţii fără ordinul meu. Mă faci să pierd 
roadele unei campanii. Rupe imediat armistițiul şi mergi 
asupra duşmanului. Îl vei pune să declare că generalul care 
a semnat capitularea n-avea nici un drept şi că singur 
împăratul Rusiei o poate face. 

În cazul în care totuşi împăratul Rusiei ar ratifica sus- 
numita convenţie, o voi ratifica şi eu, dar nu va fi decât un 
şiretlic. Porneşte şi nimiceşte armata rusă... În poziţia în 
care te afli îi poţi captura convoaiele de aprovizionare şi 
artileria. 

Generalul adjutant al împăratului rus e un... Ofițerii nu 
sunt nimic, dacă nu sunt împuterniciţi şi acesta nu este... 
Austriecii s-au lăsat duşi la trecerea podului de la Viena, iar 
dumneata te laşi dus de un aghiotant al Împăratului. 

Napoleon. 

290 lată plăcerile vieţii de tabără, prinţe. 


291 Ce tot îndrugă? 

292 O poveste veche... 

293 Împăratul are să-i arate el lui Suvara al vostru, cum 
le-a mai arătat şi altora... 

294 Drace! 

295 E foarte nostim, domnul meu prinţ... 

296 Acolo s-a dat atacul despre care Thiers spune: „Les 
russes se conduisirent vaillamment, et chose rare a la 
guerre, on vit deux masses d'infanterie Marcher 
resolument l'une contre l'autre sans qu'aucune des deux 
ceda avant d'etre abordee”; iar Napoleon în insula Elena a 
spus: „Quelques bataillons russes montrerent de 
l'intrepidite”. 

Traducere: „Ruşii s-au purtat vitejeşte şi, lucru rar în 
război, s-au putut vedea două mase de infanterişti mergând 
hotărâte una împotriva alteia, fără ca vreuna din ele să dea 
înapoi, înainte de a fi fost atacate”. Cuvintele lui Napoleon: 
„Câteva batalioane ruseşti dădură dovadă de neînfricare”. 

297... la urma urmei... 

298 Ştii că sunt copleşit de treburi şi că numai de milă mă 
ocup de dumneata; de altfel, ştii bine că ceea ce-ţi propun 
este singurul lucru ce se poate face. 

299 Dar, dragul meu... 

300... drăguţule... 

301 Dare, în bani sau în natură, în Rusia ţaristă - una din 
principalele forme de exploatare a ţăranilor de către 
moşieri. 

302... încântător... 

303 „Va fi la mine şi frumoasa Helene, pe care niciodată nu 
te saturi s-o priveşti.” 

304 Stai o clipă, am nişte planuri cu dumneata astă-seară. 

305 Scumpa mea Helene, trebuie să fii îngăduitoare cu 
biata mătuşă, care are o adevărată adoraţie pentru 
dumneata. Du-te şi ţine-i de urât zece minute. 

306 Şi ce ţinută! 


307 Sper că n-ai să mai spui că la mine lumea se 
plictiseşte. 

308 Bine, vă las în colţişorul vostru. Văd că vă simţiţi 
foarte bine. 

309 Se spune că-ţi renovezi casa din Petersburg. 

310 Foarte bine, dar să nu te muţi de la prinţul Bazil. E 
bine să ai un prieten ca el... Ştiu eu ce ştiu. Nu crezi? 

311 Toate astea-s foarte bune, dar trebuie să se 
sfârşească... 

312... dar trebuie să se sfârşească. 

313... e un om atât de cumsecade, bunul nostru 
Viazmitinov... 

314... partidă strălucită, dar fericirea, draga mea... 

Căsătoriile se încheie în ceruri... 

315 Aline... ia du-te şi vezi ce fac... 

316 Ie iubesc! 

317 Ne sosesc musafiri, prinţe. 

318 Excelenţa-sa prinţul Kuraghin cu fiul său, după câte 
am auzit? 

319... tată. 

320... mulţumesc, tată. 

321 Au sosit, Marie... 

322 Ei bine, rămâneţi tot aşa îmbrăcată, prinţesă? Doar 
imediat vom fi anunţate că domnii sunt în salon; va trebui să 
coborâm şi dumneavoastră nu vă gătiţi deloc! 

323 Nu, Marie, hotărât, nu-ţi stă bine deloc. Îmi placi mai 
mult în rochia dumitale gri de toate zilele. Te rog, fă asta 
pentru mine. 

324 Hai dragă prinţesă, încă o mică sforţare. 

325 Nu, lasă-mă... 

326 Măcar schimbă-ţi puţin pieptănătura... Vă spuneam 
eu... Marie are o figură căreia această pieptănătură nu-i 
vine bine deloc. Te implor, schimbă-ţi-o! 

327 Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă, mi-e totuna... 

328 Ai să ţi-o schimbi, da? 

329 Iat-o pe Marie! 


330 scumpa asta de Annette? 

331 nu voia să-l primească? 

332 Ei, prinţesă, femeia asta e o adevărată perlă! 

333... domnişoară de companie. 

334... mititica e tare drăguță. 

335 Biata fată! E al naibii de urâtă. 

336... sărmana mea mamă... 

337 Câtă delicateţe... 

338 Nu, categoric nu! Când tatăl dumitale îmi va scrie că 
te porţi frumos, atunci am să-ţi dau mâna să mi-o săruţi. 
Dar până atunci, nu! 

339 Nu, prinţesă, mi-am pierdut pentru totdeauna locul în 
inima dumitale. 

340 Pentru ce? Te iubesc mai mult decât oricând şi voi 
încerca tot ce-mi va sta în putinţă pentru fericirea dumitale. 

341 Dar mă dispreţuieşti; dumneata, care eşti atât de 
pură, nu vei uita niciodată această rătăcire a pasiunii. 
Numai biata mea mamă... 

342 Înţeleg totul... 

343 Ah, draga mea, draga mea... 

344 Soarta fiului meu e în mâinile dumitale. Hotărăşte, 
buna, dulcea mea Marie, te-am iubit întotdeauna ca pe 
propria mea fiică. 

345 Draga mea, trebuie să-ţi spun că nu voi uita niciodată 
această clipă; dar, draga mea, nu vrei să ne laşi speranţa că 
această inimă atât de bună, atât de generoasă, poate fi 
înduioşată? Spune că poate... Viitorul este atât de mare. 
Spune: poate! 

346 Bunul meu prieten... 

347 Mare ştrengăriţă eşti, copila mea... 

348 S-a făcut... 

349 Allez petit enfants, allez coucher, dormir! 

— Copii, la culcare! 

350 "Ţarul Alexandru 1. 

351 Ale celor care tărăgănează. De la „Cunctador”, 
porecla generalului roman Quintus Fabius Maximus, care 


avea obiceiul să întârzie momentul ciocnirii cu inamicul. 

352 De la expresia franţuzească: perdre son latin - a 
pierde terenul de sub picioare. 

353... drăguţ... 

354 Vedeţi să nu-i faceţi vreun rău căluţului meu... 

355 Corect: Allez, allez! 

— Mergeţi, mergeţi! (în franceză). 

356 Husarii regimentului Pavlogradski? 

357 Rezerva, sire! 

358 Toate datele sunt după stilul vechi. 

359 Domnul general Wimpfen, contele de Langeron, 
prinţul Lichtenstein, prinţul de Hohenlohe şi, în sfârşit, 
Prş... prş... şi aşa mai departe, ca toate numele poloneze. 

360 Taci, limbă înveninată... 

361 Ce vrei, scumpul meu general, eu îmi văd de pilaf şi 
cotlete, de treburile războiului vezi dumneata! 

362 Întrucât inamicul se sprijină cu aripa sa stângă pe 
munţii împăduriţi, iar cu aripa dreaptă se întinde de-a 
lungul localităţilor Kobelnitz şi Sokolnitz, în dosul lacurilor 
care se află acolo, în timp ce noi, dimpotrivă, covârşim aripa 
lui dreaptă cu aripa noastră stângă, e mai avantajos pentru 
noi să atacăm această din urmă aripă a inamicului, mai cu 
seamă dacă vom ocupa satele Sokolnitz şi Kobelnitz care 
vor deveni puncte de sprijin pentru a ataca flancul 
inamicului şi a-l urmări în câmpia dintre Schlapanitz şi 
pădurea 'Thuerassa evitând defileul dintre Schlapanitz şi 
Bellowitz, cu care e acoperit frontal inamicului. În scopul 
acesta este absolut necesar... Prima coloană se pune în 
mişcare... a doua coloană se pune în mişcare... a treia 
coloană se pune în mişcare... 

363 O lecţie de geografie... 

364 Pe cinstea mea... 

365 „Irăiască împăratul, împăratul!” 

366 Dragul meu, moşul e în toane rele. 

367 Du-te, dragul meu, şi vezi dacă divizia a treia a 
depăşit satul. Spune-i să se oprească şi să aştepte ordinele 


mele. 

368 Şi întreabă-l dacă au fost postați puşcaşii. Uite ce-au 
făcut, Doamne, ce-au făcut! 

369 Sire! Vom face tot ce ne stă în putinţă, sire! 

370 La dracu cu ruşii ăştia! 

371 Viteji oameni! 

372 Sunt pe sfârşit muniţiile la baterii, sire! 

373 Dă ordin să fie aduse cele de la rezervă... 

374 Ce moarte frumoasă... 

375 Prea de tânăr a venit să-şi măsoare puterile cu noi. 

376 E o natură nervoasă şi colerică; n-o să scape. 

377 Salt uşor... 

378 Cartier din Moscova, vestit pe vremuri pentru 
localurile lui de petrecere. 

379... ar fi trebuit inventat... 

380 Pe mâine, dragul meu! 

381 Te iubesc. 

382 „...ia mai cară-te!” 

383 „dar ce naiba căuta el pe galeră?!” (Citat din comedia 
Vicleniile lui Scapin, folosit deseori cu sensul: de ce s-o fi 
amestecat în treaba asta?!) 

384... în chip de diademă... 

385 Tată! Andrei? 

386 Draga mea... 

387 Draga mea, mă tem să nu-mi fi făcut rău fruşticul 
(cum zice Foka, bucătarul) de azi dimineaţă. 

388 Curaj, îngerul meu! 

389 Nu, e de la stomac... spune şi tu, Marie, spune-ică e 
de la stomac, spune... 

390 Ah! Doamne! Doamne! 

391 Du-te, dragul meu... 

392... codanelor... 

393... dansul cu şalul. 

394... suficienţă... 

395 Scumpul meu conte, dumneata eşti unul dintre cei 
mai buni elevi ai mei. Trebuie neapărat să dansezi... la te 


uită câte domnişoare frumoase. 

396 Nu, dragul meu, prefer să stau, şi să privesc... 

397 Oh, dragostea mea crudă... 

398 Adepții martinismului, sectă mistică din sec. al XVIII- 
lea. 

399 Thomas Hemerken, cunoscut sub numele de Kempis 
(1379-1471) scriitor mistic german. 

400... frăţia... 

401 Un ţicnit, am spus-o totdeauna. 

402...„crema adevăratei bune societăţi, floarea fină a 
esenței intelectuale a societăţii petersburgheze...” 

403 „Crema adevăratei bune societăţi...” 

404... un om cu mari calităţi. 

405 Singur ţi-ai făcut-o, George Dandin (citat din comedia 
cu acelaşi nume, de Moliere). 

406 Prinţul Ippolit Kuraghin - un tânăr încântător. Domnul 
Krug, însărcinat cu afaceri din Copenhaga - un spirit de 
mare profunzime... Domnul Şitov, un om cu merite 
deosebite... 

407 „Viena consideră că prevederile de bază ale tratatului 
propus sunt în asemenea măsură greu de realizat, încât nu 
s-ar putea îndeplini nici chiar printr-o continuitate de 
succese din cele mai strălucite; ea se îndoieşte de 
mijloacele care ni le-ar putea asigura.” Este fraza autentică 
a cabinetului din Viena... 

408 Măgulitoare îndoială!... omul cu spirit profund. 

409 Trebuie să facem o distincţie între cabinetul din Viena 
şi împăratul Austriei... împăratul Austriei nu s-ar fi putut 
gândi niciodată la asemenea lucru, numai cabinetul lui a 
putut susţine aceasta. 

410 Ei, dragul meu viconte... Europa nu va fi niciodată 
aliata noastră sinceră. 

411 Trebuie neapărat să veniţi să mă vedeţi... 

412 Marţi, între orele opt şi nouă. Îmi veţi face mare 
plăcere. 

413 Regele Prusiei! 


414 Sabia lui Frederic cel Mare, pe care eu... 

415 Ei bine, şi ce vrei dumneata cu regele Prusiei? 

416 Nu, nimic voiam numai să spun... 

417 Voiam numai să spun că rău facem luptând pentru 
regele Prusiei. 

418 Jocul dumitale de cuvinte e foarte spiritual, dar e plin 
de răutate şi nedrept... Noi nu luptăm pentru regele 
Prusiei, ci pentru principiile sănătoase. O, ce răutăcios şi 
prinţul Ippolit! 

419 lertaţi-mă, vă rog, o tabacheră cu portretul 
împăratului poate fi o recompensă, dar niciodată o 
distincţie... e mai curând un dar. 

420 Şi au tot fost antecedente, Schwarzenberg, de 
exemplu. 

421 Imposibil... 

422... Marele cordon e altceva... 

423 Veniţi mâine la masă... seara. Trebuie să veniţi... 
Veniţi. 

424 De când cu marile noastre succese de la Austerlitz, ştii 
şi dumneata, dragul meu prinţ... că nu mai părăsesc 
cartierele generale. Hotărât, am prins gust pentru război şi 
aşa îmi trebuie. Ceea ce am văzut în aceste trei luni e de 
necrezut. 

S-o iau ab ovo. Duşmanul neamului omenesc, după cum 
ştii, îi atacă pe prusaci. Prusacii sunt aliaţii noştri 
credincioşi care nu ne-au înşelat decât de trei ori în ultimii 
trei ani. Noi facem tot ce putem pentru ei. Dar, ce să vezi, 
duşmanul neamului omenesc nici nu se sinchiseşte de 
frazele noastre frumoase, şi cu felul său de a fi, nepoliticos 
şi sălbatic, el se năpusteşte asupra prusacilor fără a-i lăsa 
măcar să-şi termine prada începută, îi bate măr cât ai clipi 
din ochi şi se instalează la palatul Potsdam. 

„Nutresc cea mai vie dorinţă, îi scrie regele Prusiei lui 
Bonaparte, ca Majestatea-voastră să fie primită şi tratată în 
palatul meu aşa ca totul să-i fie pe plac şi cu mare râvnă am 
luat în acest scop toate măsurile pe care circumstanţele mi 


V 


le îngăduiau. Numai de aş fi reuşit!” Generalii prusaci fac 
mare caz de politeţea lor faţă de francezi şi depun armele la 
primele somaţii. 

Comandantul garnizoanei Glogau, ce dispune de zece mii 
de oameni, îl întreabă pe Regele Prusiei ce trebuie să facă 
dacă e somat să se predea... Toate acestea sunt lucruri 
absolut verificate. 

Pe scurt, tot nădăjduind să ne impunem numai prin 
atitudinea noastră militară, iată-ne de-a binelea în război, în 
război la frontierele noastre cu şi pentru Regele Prusiei. 
Avem tot ce ne trebuie, doar o nimica toată ne lipseşte - un 
comandant suprem. Cum s-a văzut că succesele de la 
Austerlitz ar fi putut fi mai decisive dacă am fi avut un 
comandant suprem ceva mai copt, acum sunt trecuţi în 
revistă octogenarii şi, între Prozorovski şi Kamenski, e 
preferat cel din urmă. Generalul ne soseşte în chibitcă ca 
pe vremea lui Suvorov şi este întâmpinat cu aclamații de 
bucurie şi de triumf. 

În ziua de 4 soseşte primul curier de la Petersburg. 
Valizele sunt transportate în cabinetul mareşalului, căruia îi 
place, să facă el însuşi totul. Sunt chemat ca să ajut la 
trierea scrisorilor şi să le iau pe cele ce ne sunt destinate. 
Mareşalul stă şi se uită la noi, aşteptând plicurile ce-i sunt 
adresate. Căutăm noi ce căutăm - dar nici pomeneală. 
Mareşalul devine nerăbdător, se pune el însuşi pe treabă şi 
găseşte scrisorile împăratului pentru contele T., pentru 
prinţul V. şi alţii. Şi atunci se face vânăt de furie: tună şi 
fulgeră împotriva tuturor, pune mâna pe scrisori, le desface 
şi le citeşte pe cele ale împăratului adresate altora. Apoi 
scrie faimosul ordin de zi către generalul Benigsen. 

425... scrie el împăratului... 

426 Mareşalul se supără pe împărat şi ne pedepseşte pe 
noi toţi; nu e aşa că e logic? 

Cam acesta ar fi actul întâi. În cele următoare, interesul şi 
ridicolul sporesc, aşa cum se şi cuvine. După plecarea 
mareşalului, ne trezim că suntem în văzul duşmanului şi că 


trebuie să dăm bătălia. Lui Bukshoewden îi revine comanda 
supremă ca fiind cel mai vechi, dar iată că generalul 
Benigsen nu e de aceeaşi părere; cu atât mai mult, cu cât el 
şi corpul lui de armată se află în văzul duşmanului şi că el ar 
vrea să profite de ocazia unei bătălii „cras eigener Hand” 
cum spune neamţul. De aceea o şi dă: e bătălia de la 
Pultusk, considerată drept o mare victorie, dar care, după 
părerea mea, nu e nici pe departe. Noi ăştia, ţivilii, avem, 
după cum ştii, prostul obicei de a hotări dacă o bătălie e 
câştigată sau pierdută. Cel care se retrage după bătălie, a 
pierdut-o, spunem noi - şi dacă-i aşa, atunci am pierdut 
bătălia de la Pultusk. Pe scurt, ne retragem după bătălie, 
dar trimitem un curier la Petersburg, care duce vestea unei 
victorii, iar generalul nu-i cedează lui Bukshoewden 
comanda, sperând să primească de la Petersburg, drept 
răsplată a victoriei, titlul de comandant suprem. În timpul 
acestui interregn noi începem să aplicăm un plan de 
manevre extrem de interesant şi de original. Acum scopul 
nostru nu mai e, aşa cum ar trebui să fie, de a evita sau dea 
ataca duşmanul, ci numai şi numai de a evita pe generalul 
Bukshoewden care, după vechimea lui în grad, ar trebui să 
ne fie comandant. Urmărim acest scop cu atâta energie, 
încât chiar când trecem un râu ce nu poate fi trecut prin 
vad, dăm foc podurilor pentru a ne îndepărta de inamic, 
care, pentru moment, nu e Bonaparte, ci Bukshoewden. 
Generalul Bukshoewden a fost pe punctul de a fi atacat şi 
prins de forţele duşmane superioare, din cauza uneia din 
frumoasele noastre manevre menite să ne depărteze de el. 
Bukshoewden ne urmăreşte - noi o ştergem. Nu trece el 
bine un râu pe acelaşi mal cu noi, că noi îl şi trecem îndărăt. 
În cele din urmă, duşmanul nostru Bukshoewden ne prinde 
şi ne atacă. Cei doi generali se supără. Are loc chiar o 
provocare la duel din partea lui Bukshoewden şi un atac de 
epilepsie din partea lui Benigsen. Dar în momentul cel mai 
critic, curierul care a adus vestea victoriei noastre de la 
Pultusk, ne aduce de la Petersburg numirea comandantului 


nostru suprem şi astfel inamicul nostru numărul unu, 
Bukshoewden, e înfrânt: acum ne putem gândi şi la cel de- 
al doilea, la Bonaparte. Dar ce să vezi? Tocmai atunci se 
ridică în faţa noastră un al treilea duşman: e pravoslavnica 
oştire care cere în gura mare pâine, carne, pesmeţi, fân - şi 
mai ştiu cu ce! Dar depozitele sunt goale şi drumurile de 
nefolosit. Pravoslavnica se pune pe jaf şi pe un jaf de care 
ultima campanie nu-ţi poate da cea mai mică idee. Jumătate 
din regimente formează trupe fără căpătâi, care se pun să 
cutreiere ţinutul, trecând totul prin foc şi sabie. Locuitorii 
sunt la sapă de lemn, spitalele ticsite de bolnavi şi 
pretutindeni foamete. De două ori cartierul general a fost 
atacat de bande de jefuitori şi comandantul suprem s-a 
văzut silit el însuşi să ceară un batalion pentru a-i goni. Cu 
prilejul unuia dintre aceste atacuri, mi s-a furat valiza 
(goală) şi halatul. Împăratul vrea să dea tuturor 
comandanților de divizii dreptul de a-i împuşca pe tâlhari, 
dar mă tem că aceasta va obliga jumătate din armată să 
împuşte cealaltă jumătate. 

427 Slujitorul care îngrijea de băieţi în familiile nobile. 

428 Nu ştiu să fie în viaţă decât două rele cu adevărat: 
remuşcarea şi boala. Nu poate fi alt bine decât absenţa 
acestor rele. 

429... aproapele... 

430... dar nu e aşa cum crezi dumneata... 

431 E curios, pe onoarea mea. 

432 Ce sunt aceşti... 

433 Andre, de ce nu m-ai anunţat? 

434 Încântată să vă văd. Sunt foarte bucuroasă... 

435 Trebuie să ştii că e o femeie... 

436 Andrei, pentru numele lui Dumnezeu... 

437 Dar, draga mea... ar trebui dimpotrivă, să-mi fii 
recunoscătoare că-i explic lui Pierre intimitatea ta cu 
tânărul acesta. 

438 Adevărat? 

439 Prinţesă, pe cuvântul meu, n-am voit s-o jignesc... 


440 Joc care constă în înfigerea în pământ, prin aruncare, 
a unui cui cu floarea lată, în interiorul unui inel pus jos. 

441 Joc asemănător cu popicele, în care în loc de bilă de 
lemn se întrebuinţează un baston. 

442 Aş dori să-l văd pe acest om mare... 

443 Vorbeşti de Buonaparte? 

444 Prinţe, vorbesc de împăratul Napoleon... 

445 Într-o clipă sunt la dispoziţia dumitale... 

446 E bine făcută şi al dracului de frumoasă... 

447 Ce este? 

448 Încă un petiţionar... 

449 Steaua Legiunea de Onoare... 

450 „Trăiască împăratul!” 

451 Sire, vă cer permisiunea de a acorda Ordinul 
Legiunea de Onoare celui mai viteaz dintre soldaţii domniei- 
voastre... 

452 Aceluia care s-a comportat cel mai vitejeşte în acest 
război... 

453 Majestatea-voastră îmi îngăduie să cer părerea 
colonelului... 

454... Napoleon, Franţa, vitejie... 

455... Alexandru, Rusia, măreție... 

456... comitetul salvării publice... 

457... porecla... 

458 Joc de cuvinte. „Sila” înseamnă forţă... (rus.). 

459 E omul care poate orice. 

460 'Te temi să nu ţi-o ia alţii înainte! 

461... că baza monarhiilor ar fi onoarea, mi se pare 
incontestabil. Anumite drepturi şi privilegii ale nobilimii 
sunt, după părerea mea mijloace de susţinere a acestui 
sentiment. 

462 Dacă priviţi chestiunea din acest punct de vedere... 

463... după maniera franţuzească... 

464 Sub domnia ui Alexandru 1 senatul a devenit organul 
judecătoresc suprem. 

465... cerc vicios... 


466... unei femei îneântătoare, pe cât de frumoasă, pe atât 
de spirituală... 

467... vorbe de duh... 

468... de femeie încântătoare şi spirituală... 

469... mare senior... 

470... domnii de la ambasadă... 

471... celei mai distinse femei din Petersburg... 

472... în serios.. 

473... pajul meu.. 

474 Pedantă, originar femeie din aristocrație, care afişa 
preocupări intelectuale şi literare. În traducere textuală 
termenul înseamnă „ciorap-albastru” şi vine de la moda 
lansată la Londra în secolul al XVIII-lea de un salon literar 
de „preţioşi ridicoli”. 

475 Ea îmi va fi nevastă... 

476... aşa cum se cuvine. 

477 Încântaţi să vă vedem... 

478 Fermecătoare... 

479 E atotputernicul zilei, cel care toate le face şi le 
desface. 

480... într-un cerc intim... 

481... a fi un bărbat adevărat. 

482... plăcerea de a vedea că i se face curte... 

483 Şi Nathalie, trebuie s-o recunoaştem, e foarte 
sensibilă la asta. 

484 Între noi fie zis... în ţara dragostei... 

485 Ştii, între văr şi verişoara. Această intimitate duce 
adeseori la dragoste: pe vărul primar să-l vezi cât mai rar. 
Nu-i aşa? 

486 Căsătoriile se încheie în ceruri. 

487... ţopârlan... 

488 Scumpă mamă... al dumitale fiu ascultător... 

489 Veche melodie de dans popular rus. 

490 Trăsură lungă, descoperită, cu mai multe locuri şi cu 
spetează longitudinală, în care călătorii se aşază de o parte 
şi alta a spetezei. 


491 Diminutiv franţuzit: Pachette (Paşa) de la Praskovia 
sau Pelagheia. 

492 Diminutiv franţuzit de la Saşa - Alexandra. 

493 E încântător, ca om, nu ca bărbat... 

494 Două loji francmasonice din Petersburg care rivalizau. 

495... să calce consemnul... 

496... fierea şi un val de sânge la creier. Liniştiţi-vă, mai 
trec eu mâine... 

497 Ducele de Oldenburg îşi suportă nenorocirea cu o 
tărie de caracter şi o resemnare admirabile... 

498 Dragul meu, cu cei cinci sute de mii de soldaţi pe care 
îi avem ne-ar fi uşor să avem stil frumos... 

499 O copleşeşte cu atenţii. 

500... trebuie să fii melancolic. Şi el este foarte melancolic, 
în prezenţa ei. 

501 Adevărat? 

502 Un joc literar: se dau mai multe cuvinte rimate, cu 
care trebuie să se termine versurile ce urmează a fi 
compuse de acei care iau parte la concurs. 

503 „Copaci rustici, din crengile voastre sumbre se scurg 
asupra mea întunericul şi melancolia”. 

504 „Mângăietoare-i moartea şi moartea-i liniştită. 

Ah! Nu-i contra durerii cetate mai ferită” 

505 Este ceva atât de fermecător în surâsul melancoliei! 

506 Este o rază de lumină în umbră, o nuanţă între durere 
şi disperare, care ne arată că mângâierea este posibilă. 

507 Otravă ce hrăneşti un suflet prea sensibil. 

Fără de care totul îmi este imposibil. 

Dulce melancolie, ah, vino să alini. 

Singurătatea-mi tristă, întunecatu-mi chin. 

Şi adaugă duioşii necunoscute. 

Acestor lacrimi care-mi curg tăcute. 

508 Roman de N. M. Karamzin (1766-1826) - scriitor şi 
istoric, reprezentantul sentimentalismului în literatura 
rusă. 


509 A rămas tot aşa de încântătoare şi melancolică, 
scumpa noastră Julie... 

510 Dragul meu... ştiu din sursă sigură că prinţul Vasili îşi 
trimite fiul la Moscova ca să-l însoare cu Julie. 

511 Nathalie, netezeşte-ţi părul... 

512 Persanul Dolohov... 

513 E fermecătoare. 

514 Nu-i aşa că e admirabil Duport? 

515 O, da... 

516... sunt femeile frumoase... 

517 Vei fi cea mai frumoasă. Vino, scumpă contesă, şi ca 
zălog, dă-mi această floare. 

518... ador fetişcanele... 

519 O, dulcea mea! 

520... de voal cu luciri metalice. 

521 E îndrăgostit, e nebun după dumneata, scumpa mea. 

522 Dacă iubeşti pe cineva, dulcea mea, nu e un motiv să 
te închizi într-o chilie. Chiar dacă eşti logodită, sunt 
convinsă că logodnicul dumitale ar fi preferat să ştie că ieşi 
în lume în lipsa lui, decât că mori de plictiseală. 

523... doamnă din lumea mare... 

524 Admirabil, divin, minunat! 

525... fermecătoare... 

526 „Bunicul” - dans vechi german. 

527 Un cuvânt, numai unul, pentru numele lui 
Dumnezeu... 

528 Nathalie, un cuvânt, numai unul... 

529 „Dragă prinţesă...” 

530 Ah, ce picior, dragul meu, ce privire. E ozână! 

531 Dacă-ţi permiţi, în salonul meu... 

532 N-am să fiu violent, nu-ţi fie teamă... 

533... ca un om de onoare... 

534... pe unde a trecut acest domn. 

535 Sire şi frate, consimt să-i înapoiez ducelui de 
Oldenburg ducatul său... 

536... principii sănătoase... 


537... „să verse sau să nu verse sângele popoarelor 
sale...”. 

538... sire şi frate... 

539... Moscova, oraşul sfânt... 

540 Trăiască împăratul! 

541 O să ajungem departe de data aceasta. Ei, când se 
apucă el de treabă, totul merge strună... Drace... Uite-l! 
Trăiască împăratul! Va să zică, astea sunt stepele Asiei! 
Urâtă ţară, zău aşa. La revedere, Beauche; că-ţi rezerv cel 
mai frumos palat din Moscova. La revedere! Îţi urez noroc... 
Pe împărat l-ai văzut? Trăiască împăratul! păratul! Gerard, 
dacă ajung guvernator în Indii, pe tine te fac ministru al 
Kaşmirului, ne-am înţeles. Trăiască împăratul! Trăiască! 
Trăiască! Trăiască! Ticăloşii ăia de cazaci i-ai văzut cum o 
şterg. Trăiască împăratul! Uite-l! Îl vezi? L-am văzut de 
două ori, uite aşa cum te văd pe tine. Micul caporal... L-am 
văzut atârnând crucea pe pieptul unuia din bătrâni... 
Trăiască împăratul! 

542 Pe cei pe care vrea să-i piardă - le ia minţile. 

543 „Sire şi frate, am aflat ieri că, în ciuda loialității cu 
care mi-am respectat angajamentele faţă de Majestatea- 
Voastră, trupele Voastre au trecut frontierele Rusiei şi chiar 
în clipa de faţă am primit de la Petersburg o notă prin care 
contele L.auriston, drept pricină a acestei agresiuni, îmi face 
cunoscut că Majestatea-Voastră s-a considerat în stare de 
război cu mine din clipa în care prinţul Kurakin a cerut să i 
se elibereze paşapoartele. Motivele pe care ducele de 
Bassano şi-a întemeiat refuzul de a i le elibera nu m-ar fi 
putut niciodată face să presupun că acest demers va servi 
vreodată de pretext unei agresiuni. Într-adevăr, 
ambasadorul n-avea dispoziţie de la mine în acest sens, 
după cum el însuşi a declarat-o şi, de îndată ce am fost 
informat de aceasta, i-am arătat în ce măsură purtarea lui 
m-a nemulţumit, ordonându-i să stea la postul lui. Dacă 
Majestatea-Voastră nu intenţionează să verse sângele 
popoarelor noastre pentru o neînțelegere de acest fel, şi 


dacă ea consimte să-şi retragă trupele de pe teritoriul rus, 
voi considera ceea ce s-a petrecut drept neavenit şi o 
înţelegere între noi va fi cu putinţă. În caz contrar, 
Majestate, mă voi vedea silit să resping un atac pe care cu 
nimic nu l-am provocat. Stă încă în puterea Majestăţii- 
Voastre să cruţe omenirea de calamităţile unui nou război. 

Alexandru” 

544 „Regele Neapolului” 

545 Trăiască regele! 

546 „Sărmanii, ei nu ştiu că-i părăsesc mâine!” 

547 „le-am făcut rege pentru ca să domneşti în felul meu, 
nu în al dumitale”... 

548... Încântat să te cunosc, generale... 

549 Ei bine, generale, totul ne împinge la război, după cât 
se pare... 

550 Sire, Împăratul, stăpânul meu, nu doreşte războiul, 
după cum vede şi Majestatea-Voastră... 

551... titlul de rege implică şi unele obligaţii... 

552 Ei, dragă generale... doresc din toată inima ca 
împărații să se înţeleagă între ei, iar războiul, început 
împotriva voinţei mele, să se termine cât mai curând cu 
putinţă... 

553 Nu te mai rețin, generale; îţi doresc succes în 
misiunea pe care o ai... 

554 Dă-mi-l, îl voi trimite eu împăratului. 

555 Majestate! Împăratul, suveranul meu... 

556 Când îmi zvâcneşte gamba stângă e semn mare la 
mine... 

557 Toate acestea le-ar fi datorat prieteniei mele. Ah, ce 
domnie frumoasă, ce domnie frumoasă! Ce domnie 
frumoasă ar fi putut să fie domnia împăratului Alexandru! 

558 Un suveran nu trebuie să se afle cu oştirea decât 
atunci când e general... 

559... cuvântul meu de onoare că am cinci sute treizeci de 
mii de oameni de partea asta a Vistulei. 


560 Şi când te gândeşti ce domnie frumoasă ar fi putut 
avea suveranul vostru! 

561 „Nu te mai rețin, generale, vei primi scrisoarea mea 
către împărat”... 

562... sfânta Moscovă? 

563... după cum toate drumurile duc la Roma, tot aşa 
toate drumurile duc la Moscova... 

564 A fi tras de ureche de către împărat... 

565 Ei bine, nu zici nimic, admirator şi curtean al 
împăratului Alexandru? 

566 Cu bine, Andrei! Adu-ţi aminte că nenorocirile vin de 
la Dumnezeu şi că oamenii nu sunt niciodată vinovaţi... 

567... capodoperă... 

568... baza... 

569... prostii... se duce dracului toată afacerea... dar o să 
iasă ceva din asta... 

570 „Da, da, trebuie să fi fost un război perfect din punct 
de vedere tactic”. 

571 „Am spus eu că toată afacerea are să se ducă 
dracului.” 

572 Cât despre cel care a avut ideea să se construiască 
această tabără, tabăra de la Drissa... Cât despre acel om, 
Majestate... care a avut ideea să se construiască tabăra de 
la Drissa, nu văd altă alternativă decât balamucul sau 
ştreangul! 

573... de acest domn italian, foarte bine. 

574 De asemenea bine. 

575... joc de copii. 

576 Nu-i aşa, excelenţă?” 

577 Ei da, ce mai e deci de explicat aici? 

578 „Mă predau!” 

579... ţinuta... 

580... patruzeci şi doi... 

581 Împăratul Alexandru? Poporul rus? 

582... Rusul Bezuhov... 


583 Ciupercă, termen de jargon francez local pentru 
spion, iscoadă. 

584... începe să fie primejdios să vorbeşti franţuzeşte pe 
străzi. 

585... Contract social... 

586 Locuitorii din Smolensk. 

587... prea onorabilul meu preopinent. pe care nu am 
onoarea să-l cunosc... 

588... carne de tun. 

589 Julie scrie într-o rusă stâlcită. 

590 Diminutiv de la Tihon. 

591 Sfert - veche măsură de capacitate în Rusia, egală cu 
210 litri. 

592... buna mea prietenă. în salonul diplomatic al fiicei 
mele... 

593 Un om remarcabil. 

594... şi are să se aleagă numai cu osteneala! 

595 Aţi auzit noutatea cea mare? Prinţul Kutuzov e 
feldmareşal... În sfârşit, iată un om... 

596 Dar se spune că e orb, prinţe? 

597 Fugi de aici, vede el deajuns... 

598 Lumea spune că s-a înroşit, ca o domnişoară căreia i- 
ai citi „Gioconda”*, când i-a spus: „Împăratul şi patria vă 
acordă această onoare”. 

599 Poate că n-a făcut-o din toată inima... 

* Gioconda - nuvelă licenţioasă de La Fontaine. 

600 Ştiţi dumneavoastră ce i-a spus el împăratului? 

601... îl cunosc de multă vreme. 

602 Moscova, capitala asiatică a acestui mare imperiu, 
oraşul sfânt al popoarelor lui Alexandru, Moscova cu 
nenumăratele ei biserici în formă de pagode chinezeşti! 

603 Un cazac de-al lui Platov. 

604 Foarte deştept şi vorbăreţ! 

605 „Cazacul, care nu ştia în ce societate se află, pentru că 
simplitatea lui Napoleon nu avea nimic din ceea ce ar fi 
putut destăinui unei imaginaţii orientale prezenţa unui 


suveran, vorbea cu o totală familiaritate despre problemele 
războiului actual”... 

606 „Dacă bătălia se va da până în trei zile, francezii o 
câştigă, dar dacă se va da mai târziu, Dumnezeu ştie ce are 
să se întâmple.” 

607 „Lânărul cazac îl făcu pe puternicul său interlocutor 
să zâmbească”... 

608... asupra acestui copil al Donului. 

609 „Abia sfârşise de vorbit tălmaciul lui Napoleon şi 
cazacul rămase încremenit, nu mai scoase nici un cuvânt şi 
continua să meargă cu ochii pironiţi asupra cuceritorului, al 
cărui nume străbătuse până la el de-a lungul stepelor 
răsăritene. Tot gustul său de vorbă dispăru pentru a face 
loc unui sentiment de admiraţie naivă şi tăcută. După ce-l 
răsplăti, Napoleon porunci să i se dea libertatea, aşa cum 
dai drumul unei păsări să se întoarcă în câmpiile unde s-a 
născut.” 

610... pasărea căreia i s-a dat drumul să se întoarcă în 
câmpiile unde s-a născut... 

611 Jefuitori, soldaţi porniţi să prade. 

612 Benzi albe de doliu. 

613 Domnişoara Bourienne va face onorurile casei. 

614 Cavalerii Lebedei... 

615 'Toate îi vin la timp cui ştie să aştepte. 

616... nu sunt deloc de această părere, iată nenorocirea. 

617 Când eşti în îndoială, dragul meu... abţine-te. 

618 Intraţi în voi înşivă şi în barca asta şi nu faceţi din ea 
barca lui Charon. 

619... e ridicol... caustic? 

620...„cavalerul meu”... 

621 Când se... 

622... prostănac. 

623... ştie toată Moscova. Mă şi minunez, zău aşa! 

624 Ce ştie toată Moscova? 

625 Draga de Vera! 

626 Nu, doamnă... 


627 Cine se scuză se acuză... 

628... puţintel îndrăgostită de tânărul acesta. 

629... vere... 

630... verişoară... 

631 „De îndată ce Leppich va fi gata, făceţi-i un echipaj de 
oameni siguri şi inteligenţi pentru nacela lui şi trimiteţi de 
îndată un curier la generalul Kutuzov pentru a-l preveni de 
aceasta. I-am făcut cunoscut faptul. 

Recomandaţi-i, vă rog, lui Leppich să fie foarte atent 
asupra locului unde va cobori prima oară, pentru ca să nu 
se înşele şi să nu cadă în mâinile duşmanului. E absolută 
nevoie ca el să-şi coordoneze mişcările cu cele ale 
comandantului suprem.” 

632 Voi face eu pe gazda taberei. 

633... între noi... 

634 Ce dracu'! 

635 Ei bine, ştii mai multe decât oricare altul. 

636 Războiul trebuie transpus în spaţiu. Eu nu pot lăuda 
îndeajuns această părere... 

637 O da... întrucât scopul nostru este de a-l slăbi pe 
inamic, nu trebuie să dăm atenţie pierderilor de persoane 
particulare. 

638... transpus în spaţiu. 

639 În spaţiu... 

640 Dă-i înainte, dă-i zdravăn... 

641 Nu sunt prizonieri... Vor să fie nimiciţi. Cu atât mai 
rău pentru armata rusă... 

642 Bine! Să intre domnul de Beausset şi Fabvier de 
asemenea... 

643 Prea bine, Sire... 

644 Pe curând... 

645 Sire, tot Parisul vă regretă absenţa... 

646 Îmi pare rău că v-am silit să faceţi atâta drum... 

647 Sire, nici nu mă aşteptam să vă găsesc chiar la porţile 
Moscovei... 


648 Jucărie formată dintr-o bilă găurită şi legată printr-un 
şnur de un beţigaş ascuţit la un capăt şi scobit la celălalt 
capăt. 

649 Regele Romei... 

650 Admirabil! 

651 Trăiască împăratul! Trăiască regele Romei! 

652 Scurtă şi energică... 

653 Sunteţi prea bun, Majestate... 

654 Borodino. 

655... toate se vor face în ordine şi cu metodă... 

656... şi faţa pământului s-ar fi schimbat. 

657... au intrat în horă şi trebuie să joace. 

658... suita personală a împărătesei... 

659 Ei bine, Rapp, ce zici, facem treabă bună azi? 

660 Fără nici o îndoială, sire... 

661 Vă amintiţi, sire, cuvintele pe care aţi binevoit să ni le 
spuneţi la Smolensk... ai intrat în horă, trebuie să joci. 

662 Biata armată! S-a împuţinat simţitor de la Smolensk. 
Norocul e o adevărată curtezană, Rapp. Am spus-o 
totdeauna şi acum încep s-o văd din experienţă. Dar garda, 
Rapp, garda e întreagă? 

663 Da, Sire... 

664 S-au împărţit pesmeţii şi orezul la regimentele de 
gardă? 

665 Da, Sire. 

666 Dar orezul? 

667 Trupul nostru e o maşină de trăit. Pentru asta e făcut, 
ăsta-i rostul lui: lăsaţi-i viaţa în voia ei, şi ea se va apăra 
singură; va face mai mult decât dacă o ţintuteşti cu 
medicamente. Trupul nostru e ca un ceas perfect care 
trebuie să meargă un anumit timp; ceasornicarul nu-l poate 
deschide, n-are decât posibilitatea de a-l mânui pe pipăite şi 
cu ochii legaţi. Corpul nostru e o maşină de trăit; asta-i. 

668 Asta-i tot. 

669 Mâine vom avea de-a face cu Kutuzov... 

670 Ah, unul din cei bătrâni. 


671... botezul focului. 

672... reduta cea mare, reduta fatală, reduta din centru... 

673 Spune-i regelui Neapolului... că nu e încă amiază şi că 
nu văd încă destul de limpede situaţia pe tabla mea de şah. 
Du-te... 

674 Ei, ce mai e? 

675 Sire, prinţul... 

676... boboc de gâscă pe care l-am făcut vultur... 

677... un foc infernal... 

678 la mai du-te... 

679... proclamaţie scurtă şi energică... 

680... oamenilor de fier... 

681... mănunchiuri de drapele duşmane şi de vulturi... 

682 La opt sute de leghe departe de Franţa n-am să las 
garda mea să fie distrusă... 

683... transpus în spaţiu... 

684 „Domnul cel bătrân s-a aranjat cum e mai bine”... 

685... bătrânului domn... 

686... de această îndărătnicie a domnului cel bătrân. 

687 Aşadar, dumneata nu crezi, cum cred alţii, că trebuie 
să ne retragem? 

688 Dimpotrivă, alteţă, în luptele indecise, rămâne 
învingător acel care e mai îndârjit... şi părerea mea... 

689 Tot mai vor! 

690 'Iot mai vor, săturaţi-i! 

691... câmpul de luptă a fost superb... 

692 Războiul din Rusia era menit să fie cel mai popular 
război al timpurilor moderne: a fost un război al bunului 
simţ şi al adevăratelor interese, al tihnei şi al securităţii 
tuturor; un război cu adevărat paşnic şi conservator. 

Îl purtam pentru cauza cea mare, sfârşitul hazardului şi 
începutul securităţii. Un orizont nou, iniţiative noi aveau să 
se desfăşoare, totul plin de bunăstarea şi de prosperitatea 
tuturor. Sistemul european era fondat; acum nu mai trebuia 
decât organizat. 


Satisfăcut în ceea ce priveşte aceste mari chestiuni şi 
liniştit pretutindeni, aş fi avut congresul meu şi Sfânta 
Alianţă a mea. Aceste idei mi-au fost furate. În această 
adunare a marilor suverani noi am fi tratat în familie despre 
interesele noastre şi am fi dat socoteală popoarelor noastre 
cum dă învăţăcelul dascălului său. 

Şi astfel, curând Europa ar fi devenit un singur popor, iar 
fiecare, călătorind oriunde, s-ar fi aflat mereu în patria 
comună. Aş fi cerut acces liber tuturor pe toate fluviile 
navigabile, comunitatea mărilor şi reducerea marilor 
armate permanente doar la gărzile personale ale 
suveranilor. 

Întors în Franţa, în sânul unei patrii mari, puternice, 
magnifice, liniştite, glorioase, eu i-aş fi proclamat hotarele 
imuabile; orice viitor război pur defensiv; orice nouă 
extindere a teritoriului antinaţională. L-aş fi asociat pe fiul 
meu la imperiu, dictatura mea ar fi luat sfârşit şi domnia lui 
constituţională ar fi început. 

Parisul ar fi ajuns capitala lumii, iar francezii ar fi stârnit 
invidia naţiunilor. 

Apoi, clipele mele de răgaz şi ceasurile bătrâneţii le-aş fi 
consacrat, în tovărăşia împărătesei, cât ar fi durat ucenicia 
regală a fiului meu, să cutreier pe îndelete cu caii noştri - 
ca o adevărată pereche de boieri de la ţară - cele mai 
îndepărtate colţuri ale imperiului, să primesc plângerile, să 
repar nedreptăţile şi să presar pretutindeni monumente şi 
binefaceri. 

693 Din cei 400 000 de oameni, câţi au trecut Vistula... 
jumătate erau austrieci, prusieni, saxoni, polonezi, bavarezi, 
wurtemberghezi, mecklemburghezi, spanioli, italieni, 
napolitani. O treime din armata imperială propriu-zisă era 
compusă din olandezi, belgieni, locuitori de pe malurile 
Rinului, piemontezi, elveţieni, genovezi, toscani, romani, 
locuitori din divizia 32 militară, din Bremen şi Hamburg 
etc...; abia dacă avea 140 000 oameni care să vorbească 
franceza. 


Expediția din Rusia a costat actuala Franţă mai puţin de 
50 000 oameni; armata rusă, în retragere de la Wilna la 
Moscova, a pierdut în diferitele bătălii de patru ori mai 
mulţi oameni decât armata franceză; incendierea Moscovei 
a costat viaţa a 100 000 de ruşi morţi de frig şi de mizerie 
prin păduri; în sfârşit, în marşul ei de la Moscova la Oder, 
armata rusă a fost şi ea atinsă de intemperiile anotimpului; 
la sosirea ei la Wilna ea nu mai avea decât 50 000 de 
oameni, şi la Kaliş mai puţin de 18 000. 

694 Capul meu, bun sau prost, aşa cum este, trebuie 
singur să se ajute! 

695 Ei bine, domnilor, văd că eu voi plăti oalele sparte! 

696 Je suis ne 'Tartare, Je voulus etre Romain. 

Les Francais m'appelerent barbare, Les Russes - George 
Dandin. 


(M-am născut tătar, Ani vrut să fiu latin. 

Francezii m-au poreclit barbar, Ruşii - George Dandin.) 

George Dandin - personaj din comedia cu „acelaşi nume 
de Moliere, ţăran bogat dornic să se înnobileze printr-o 
căsătorie care n-a dus însă la rezultatul dorit. 

697 lată egoismul şi cruzimea bărbaţilor! Nici nu mă 
aşteptam la altceva. Femeia se sacrifică pentru voi, suferă 
şi, poftim, care-i e răsplata? Cu ce drept îmi cereţi 
socoteală, Alteță, de prieteniile şi de afecțiunile mele? Omul 
acesta a fost pentru mine mai mult decât un tată. 

698 Desigur... poate că el are pentru mine alte sentimente 
decât cele părinteşti, dar asta nu-i un motiv ca să-i închid 
uşa în nas. Eu nu sunt bărbat, ca să fiu ingrată. Aflaţi, 
Alteță, că pentru tot ceea ce priveşte sentimentele mele 
intime, eu nu dau socoteală decât lui Dumnezeu şi 
conştiinţei mele. 

699 Dar ascultă-mă, pentru numele lui Dumnezeu! 

la-mă de nevastă şi voi fi roaba dumitale! 

Bine, dar nu e cu putinţă! 

Sigur, nu binevoieşti să te cobori până la mine! 


700... domn de Jobert - un iezuit în haină scurtă... 

701 duhovnic şi mentor moral la catolici. 

702... harul. 

703... în haină lungă... 

704 Păcat lesne iertător sau păcat de moarte? 

705 Să ne înţelegem, contesă... 

706 Helene, am o vorbă să-ţi spun... Mi-au ajuns la ureche 
nişte planuri de-ale tale cu privire la... ştii tu. Ei bine, copila 
mea dragă, să ştii că inima mea de tată se bucură să te 
ştie... A suferit atât de mult. Dar, copilă dragă... să faci după 
cum te îndeamnă inima. Mai mult nu-ţi spun. 

707... cerc intim. 

708 ascultă, Bilibin... Spune-mi, cum i-ai spune unei 
surori, ce trebuie să fac? Pe care din doi? 

709 Să ştii că nu mă iei... Ca un adevărat prieten ce-ţi sunt 
m-am gândit şi m-am tot gândit la situaţia dumitale. Vezi, 
dacă te măriţi cu prinţul, pierzi pentru totdeauna ocazia de 
a te mărita cu celălalt şi, în plus, nemulţumeşti Curtea 
(după cum ştii, ei sunt în oarecari legături de rudenie). Dar, 
dacă te măriţi cu bătrânul conte, îi vei face fericite puţinele 
zile, câte le mai are de trăit şi apoi, ca văduvă a marelui... 
prinţul nu mai face o mezalianţă însurându-se cu 
dumneata... 

710 lată ce se numeşte un prieten adevărat! Dar, vezi, eu 
îl iubesc şi pe unul şi pe celălalt. Mi-aş da viaţa pentru 
fericirea amândorura! 

711 Asta zic şi eu femeie! lată ce înseamnă să pui 
problema pe şleau. Ea ar vrea să se mărite cu toţi trei 
deodată... 

712 Ah! Mă iubeşte atât de mult! E dispus la orice pentru 
mine! 

713... o vorbă de duh. 

714 Chiar şi la divorţ... 

715 Ah, mamă, nu mai vorbi prostii! Nu înţelegi nimic. În 
situaţia în care mă aflu, am obligaţii... 


716 Ah, mamă, cum de nu înţelegi că Sfântul Părinte are 
dreptul să dea dispense... 

717 Spune-i că nu vreau să-l văd şi că sunt furioasă pe el 
că nu şi-a ţinut cuvântul. 

718 Contesă, există iertare pentru orice păcat! 

719 „Şi, rog pe Dumnezeu să te aibă în sfânta şi puternica 
Lui pază. Prietena dumitale, Helene.” 

720 Joc de cuvinte intraductibil, făcut pe baza asemănării, 
în limba rusă, dintre verbele „a îmbina” şi „a înhăma”. 

721...„isprăvi de vitejie”... 

722 Între noi, dragul meu... 

723 Sunt bine informat, dragul meu... 

724 Tocmai asta e... 

725 Ne aflăm în ajunul unui dezastru general şi n-am timp 
să spun drăgălăşenii tuturor celor care au de-a face cu 
mine... Ei bine dragul meu, dumneata, personal, ce ai de 
gând să faci? 

726 Păi, nimic... 

727 Un sfat prietenesc, dragul meu. Şterge-o şi cât mai 
iute, mai mult nu-ţi spun. Cine are urechi de auzit, să audă! 

728... sfinţilor părinţi iezuiţi? 

729 Acest oraş asiatic cu biserici nenumărate, Moscova 
cea sfântă. lată în sfârşit acest faimos oraş! Era şi timpul... 

730 „Un oraş ocupat de duşman e asemeni unei fete ce şi- 
a pierdut fecioria”... 

731... a țarilor... 

732 Dar clemenţa mea e totdeauna gata să coboare 
asupra celor învinşi. 

733 Să mi se aducă boierii... 

734... adunare în palatul țarilor... 

735... draga, duioasa, sărmana mea mamă... 

736 Instituţie dedicată scumpei mele mame. Casa mamei 
mele. 

737 Oricum, va trebui să i se spună... Dar domnilor... 

738 Dar e cu neputinţă... 

739 Moscova pustie. Ce eveniment de necrezut! 


740 Lovitura de teatru nu reuşise. 

741 Vechi cartier al Moscovei 

742 Să menţină liniştea în Moscova şi să-i facă pe locuitori 
să plece. 

743 „lată prostimea, drojdia poporului... plebea pe care au 
ridicat-o din neghiobie. Le trebuie o victimă”... 

744 Groaznică, hidoasă e gloata... Sunt ca nişte lupi pe 
care nu-i poţi sătura decât cu sânge. 

745 „Aveam alte îndatoriri. Trebuia liniştit poporul. Multe 
victime au pierit şi pier pentru binele obştesc”. 

746... linia mea de conduită ar fi fost cu totul altfel 
trasată... 

747... prilej. 

748... am omorât doi iepuri cu o singură lovitură... 

749 Plebea, trădătorul... binele obştesc... 

750...„foc!” 

751 Luaţi asta de aici... 

752 „Aceşti mizerabili invadaseră cetatea sfântă, puseseră 
mâna pe puştile din arsenal şi trăgeau (aceşti mizerabili) 
asupra francezilor. Câţiva din ei fură trecuţi prin sabie şi 
Kremlinul fu curăţat de prezenţa lor.” 

753... patriotismul feroce al lui Rastopcin... 

754 Salut la toată lumea! 

755 Dumneata eşti stăpânul? 

756 Cartir, cartir, locuinţă... Francezii sunt băieţi buni. Ce 
naiba, zău aşa! Doar n-o să ne certăm, unchiaşule... 

757 Ei, poftim! Va să zică nimeni nu vorbeşte franţuzeşte 
aici? 

758 Nu sunteţi rănit? 

759 Cred că nu... dar cât pe ce era s-o păţesc de data 
aceasta... Dar ăsta cine-i? 

760 Vai, sunt pur şi simplu disperat de ceea ce s-a 
petrecut... E nu nebun, un nenorocit care nu ştia ce face. 

761 'Tâlharule, ai să mi-o plăteşti... Noi ăştia suntem 
mărinimoşi după victorie, dar pe trădători nu-i cruţăm... 


762 Mi-aţi salvat viaţa! Sunteţi francez! domnul Ramball 
căpitan din regimentul 13 cavalerie uşoară... 

763 Sunt rus... 

764 Ei, hai, hai, asta s-o spui altuia... Lasă că-mi povesteşti 
dumneata mai târziu... Încântat să mă întâlnesc cu un 
compatriot. Ei, ce facem cu omul acesta? 

765 Mi-aţi salvat viaţa. Sunteţi francez. Doriţi iertarea lui. 
Îl iert. Luaţi-l pe omul acesta de aici... 

766 Veţi îi chemaţi când va fi nevoie... 

767 Domnule căpitan, la bucătărie e ciorbă şi friptură de 
oaie... Porunciţi să vă aduc aici? 

768 Da, şi vin... 

769 Francez sau prinţ rus incognito... Vă datorez viaţa şi 
vă ofer prietenia mea. Un francez nu uită niciodată nici o 
insultă, nici un serviciu. Vă ofer prietenia mea. Asta e tot ce 
vă spun. 

770 Căpitanul Ramball din regimentul 13 de cavalerie 
uşoară, decorat pentru povestea din Şapte... Veţi fi acum 
atât de bun spuneţi cu cine am cinstea să vorbesc într-un 
mod atât de plăcut, în loc să mă aflu într-o ambulanţă cu 
glontele nebunului în trup? 

* Victoria de la 7 septembrie. 

771 De ajuns, vă rog... Vă înţeleg motivele, sunteţi ofiţer... 
superior poate. Aţi purtat armele împotriva noastră. Nu e 
treaba mea. Eu vă datorez viaţa. Aceasta mi-e de ajuns şi 
sunt cu totul al dumneavoastră. Sunteţi gentilom? Numele 
dumneavoastră de botez vă rog? Nu vă cer mai mult. 
Domnul Pierre, aţi spus? Perfect... E tot ceea ce doresc să 
ştiu. 

772... excelent! Minunat! 

773 Da, dragă domnule Pierre, vă sunt cum nu se poate 
mai îndatorat că m-aţi salvat... de acest turbat. Vedeţi 
dumneavoastră, sunt sătul să primesc gloanţe în trup. Iată, 
asta e de ia Wagram... şi asta de la Smolensk... Plus piciorul 
ăsta, după cum vedeţi, care nu vrea să meargă. La marea 
bătălie din 7 pe râul Moscova m-am ales cu asta. 


Dumnezeule, tare era frumos. Merita să vezi, era un potop 
de foc. Ne-aţi dat mult de furcă, atunci, aveţi de ce să fiţi 
mândri, fir-ar să fie. Şi pe curând cu tot atu-ul pe care l-am 
dobândit acolo, aş fi gata s-o iau de la început. Îi plâng pe 
cei care n-au văzut ce a fost. 

774 Mă aflam acolo... 

775 Ce spuneţi! Cu atâta mai bine... Sunteţi nişte duşmani 
grozavi, zău aşa. Reduta cea mare s-a ţinut, nu glumă. Ne- 
aţi făcut să v-o plătim scump. Am fost acolo, aşa cum mă 
vedeţi, de trei ori. De trei ori ajunseserăm la tunuri şi de 
trei ori ne-au dat peste cap ca pe nişte soldaţi de carton. 
Oh, ce frumos era, domnule Pierre. Grenadierii voştri au 
fost nemaipomeniţi, pe legea mea! De şase ori la rând i-am 
văzut strângând rândurile şi mărşăluind ca la paradă. 
Minunat popor! Regele Neapolului, al nostru, care se 
pricepe în chestii de astea, a strigat: bravo! Aşadar sunteţi 
soldat ca şi noi... Cu atât mai bine, cu atât mai bine, 
domnule Pierre! Straşnici la luptă... şi curtenitori... cu 
frumoasele, ăştia-s francezii, domnule Pierre, nu-i aşa? 

776 Apropo, spuneţi-mi, vă rog, e adevărat că toate 
femeile au părăsit Moscova? Ce idee! De ce ar fi putut să se 
teamă? 

777 Oare doamnele franceze n-ar părăsi Parisul dacă ruşii 
l-ar ocupa? 

778 Ah, ah, asta-i bună. Parisul? Dar Parisul... Parisul... 

779 Parisul, capitala lumii... 

780 Să ştiţi că dacă nu mi-aţi fi spus că sunteţi rus, eu aş fi 
pariat că sunteţi parizian. Aveţi acel nu ştiu ce, care... 

781 Am fost la Paris, am petrecut ani de zile acolo... 

782 Oh, se vede. Parisul! Un om care nu cunoaşte Parisul e 
un sălbatic. Pe parizian îl cunoşti de la o poştă... Parisul e 
Talma, Duchesnois, Potier, Sorbona, bulevardele... Nu-i 
decât un Paris pe lume! Aţi fost la Paris şi aţi rămas totuşi 
rus. Ei bine, vă stimez cu atât mai mult. 

783 Să revenim la femeile de la voi, se zice că sunt foarte 
frumoase. Ce dracu le-o fi venit să se înmormânteze de vii 


în stepe, când armata franceză e la Moscova. Doamne, ce 
mai ocazie scapă! Mă rog, cu mujicii e altceva, dar 
dumneavoastră, ăştia, oamenii civilizaţi, ar trebui să vă 
pricepeţi mai bine la asta. Noi am cucerit Viena, Berlinul, 
Madridul, Neapole, Roma, Varşovia, toate capitalele lumii... 
Suntem temuţi, dar iubiţi. E bine să ne cunoşti mai 
îndeaproape. Şi apoi, împăratul... 

784 Împăratul... Oare împăratul... 

785 Împăratul? E generozitatea, clemenţa, dreptatea, 
ordinea, geniul, acesta e împăratul. Eu, Ramball, vă spun 
una ca asta. Aşa cum mă vedeţi, eram duşmanul lui până 
acum opt ani. Tatăl meu a fost conte, emigrat. Dar omul 
acesta m-a învins. Mă stăpâneşte. N-am putut să rezist 
văzând grandoarea şi gloria cu care a acoperit el Franţa. 
Când am înţeles ce voia, când am văzut că ne face o litieră 
de lauri, vedeţi mi-am zis: lată un adevărat suveran. Şi m- 
am dăruit lui. Oh da, dragul meu, este cel mai mare om al 
secolelor trecute şi viitoare. 

786 E la Moscova? 

787 Nu, mâine îşi face intrarea... 

788 Minunat om, colonelul wurttenberghez! E un neamţ, 
dar e un băiat tare de treabă! Atâta că e neamţ! 

789 Apropo, ştiţi nemţeşte deci? 

790 Cum spuneţi azil pe nemţeşte? 

791 Azil? Azil în nemţeşte? 

792 Cum aţi spus? 

793 Sunt nişte tâmpiţi nemţii ăştia. Nu-i aşa, domnule 
Pierre? 

794 Ei, încă o sticlă din acest bordeaux moscovit, nu? 
Morel ne va mai încălzi o sticluţă. Morel! 

795 Ce e, părem trişti? V-am supărat cu ceva? Nu, serios, 
poate aveţi ceva împotriva mea? Poate dată fiind situaţia? 

796 Pe onoarea mea, fără a mai vorbi de ceea ce vă 
datorez, simt prietenie pentru dumneavoastră. Pot să vă fiu 
de folos cu ceva? Dispuneţi de mine. E pe viaţă şi pe 
moarte. Vă spun aceasta cu mâna pe inimă... 


797 Ah, în cazul ăsta, beau pentru prietenia noastră! 

798 Da, dragul meu, asta-i roata destinului... Cine mi-ar fi 
spus că am să fiu soldat şi căpitan de dragoni în serviciul lui 
Bonaparte, cum îi ziceam noi pe vremuri. Şi totuşi, iată-mă 
acum la Moscova, cu el. Trebuie să-ţi spun, dragul meu... că 
numele nostru este unul din cele mai vechi din Franţa. 

799 „Sărmana mea mamă”. 

800 Dar toate astea nu-s decât decorul vieţii, fondul ei e 
dragostea. Dragostea! Nu-i aşa, domnule Pierre? Încă un 
pahar! 

801 Oh, femeile, femeile! 

802... dragoste de birjari. dragoste de nătăfleţi... 

803 unde soţii mănâncă varză acră iar tinerele fete sunt 
prea blonde. 

804 (Pariziană în sufletul ei). 

805 „[i-am salvat viaţa, îţi salvez şi onoarea!” 

806 Ia te uită! 

807 Iubirea platonică, nourii... 

808 Pe aici nu se trece... 

809 Da' ăsta ce mai vrea? 

810 Era un copil în casa asta. N-aţi văzut un copil? 

811 Ei poftim, ce mai îndrugă şi ăsta? la mai cară-te... 

812 Un copil? Am auzit eu ceva piuind în grădină. Să ştii c- 
o fi plodul lui ăsta. Ce mai, trebuie să fim omenoşi... 

813 Unde e? Unde e? 

814 Pe aici! Pe aici! Aşteaptă-mă, cobor. Voi ăştia, ia mai 
grăbiţi-vă... începe să se înfierbânte. 

815 Uite şi plodul dumitale. Ah, e o fetiţă, cu atât mai 
bine... La revedere, grasule. Trebuie să fim omenoşi. Toţi o 
să murim odată... 

816 Lasă femeia... 

817 la lasă-te de prostiile astea! 

818 Are un pumnal, domnule locotenent. 

819 A, oarmă... 

820 Bine, bine, toate astea ai să le povesteşti în fata 
Consiliului de Război... Franţuzeşte ştii? 


821 Vorbeşti franţuzeşte? Să vină translatorul. 

822 N-are aerul unui om de rând... 

823 Staţi, ăsta are mutră de incendiator... la întrebaţi-l 
cine e? 

824 N-am să vă spun cine sunt. Sunt prizonierul vostru. 
Luaţi-mă... 

825 Aha! Să mergem! 

820 Ce mai vrea şi femeia asta? 

827 Ce vrea? Îmi aduce fetiţa mea pe care am salvat-o din 
flăcări... Adio! 

828 Se spune că sărmana contesă e foarte bolnavă. 
Medicul spune că are o anghina pectorală. 

Anghina? Vai, e o boală îngrozitoare! 

829 Se spune că rivalii s-ar fi împăcat datorită anghinei... 

830 Bătrânul conte e înduioşător, după câte se spune. A 
plâns ca un copil când medicul i-a spus că e un caz grav. 

Vai, ar fi o pierdere grozavă. E o femeie încântătoare. 

Vorbiţi de biata contesă... Am trimis să mi se aducă veşti 
despre starea ei. Mi s-a spus că îi e ceva mai bine. O, fără 
îndoială, e cea mai fermecătoare femeie din lume... Suntem 
din tabere deosebite, dar asta nu mă împiedică s-o stimez 
după cum merită. E tare nefericită... 

831 Poate că aveţi dumneavoastră informaţii mai bune 
decât ale mele... Dar eu ştiu din sursă sigură că medicul 
acesta e un om foarte învăţat şi foarte priceput. E medicul 
personal al Reginei Spaniei. 

832... vorbă de duh. 

833 Găsesc că e încântător! 

834... eroul de la Petropol... 

835 Împăratul restituie drapelele austriece... drapele 
prietene pe care le-a găsit rătăcite dincolo de drumul 
ştiut... 

836 Încântător, încântător... 

837 Poate că e drumul Varşoviei... 

838 Ce vigoare, ce stil! 

839 Veţi vedea... 


840... vizite de condoleantă... 

841... deşi străin, era rus în adâncul inimii lui... 

842... preamilostivul nostru suveran... 

843... ale cărui flăcări îi luminau calea. 

844... necaz... 

845 Îmi aduci veşti proaste, colonele? 

Foarte proaste, Sire... părăsirea Moscovei. 

Nu cumva vechea mea capitală s-a predat fără să lupte? 

846 Duşmanul e în oraş? 

847 Da, Sire, iar în clipa aceasta oraşul e scrum... Când 
am plecat, Moscova era în flăcări... 

848 Văd, colonele, din toate câte se întâmplă, că Pronia 
cerească cere de la noi mari sacrificii... Sunt gata să mă 
supun tuturor vrerilor ei; dar ia spune-mi, Michaud, cum de 
ai lăsat armata, văzând acestea, să părăsească fără luptă 
vechea mea capitală? Nu cumva ai observat semne de 
descurajare? 

849 Sire, îmi veţi îngădui să vă vorbesc deschis ca un 
militar loial ce mă aflu? 

850 Colonele, este ceea ce eu pretind totdeauna... Nu-mi 
ascunde nimic, vreau neapărat să ştiu cum stau lucrurile. 

851... joc de cuvinte. 

852 Sire! Am lăsat întreaga armată, de la comandanţi şi 
până la cel din urmă soldat, fără excepţie, într-o 
nemaipomenită şi îngrozitoare stare de teamă... 

853 Cum asta? Ruşii mei să se lase doborâţi de 
nenorocire... Niciodată! 

854 Sire... ei se tem ca nu cumva Majestatea Voastră, în 
marea Ei bunătate, să se hotărască a face pace. Ei ard de 
dorinţa de a lupta... şi de a dovedi Majestății Voastre, 
jertfindu-şi viaţa, cât de devotați vă sunt... 

855... Mă linişteşti, colonele. 

856 Prea bine, întoarce-te la trupe... şi spune vitejilor 
noştri, spune tuturor credincioşilor mei supuşi, pretutindeni 
pe unde vei trece, că, de-ar fi să nu-mi mai rămână nici un 
soldat, voi trece eu însumi în fruntea iubitei mele nobilimi, a 


bunilor mei ţărani şi voi folosi astfel până şi ultimele 
posibilităţi ale imperiului meu. Ele sunt cu mult mai mari 
decât îşi închipuie duşmanii mei... Dar dacă stă scris în 
cartea Proniei... ca dinastia mea să nu mai domnească pe 
tronul strămoşilor mei, atunci, după ce voi fi epuizat toate 
mijloacele care-mi stau în putere, voi lăsa barba să-mi 
crească până aici şi mă voi duce mai curând să mănânc 
cartofi împreună cu cel din urmă dintre ţăranii mei, decât 
să accept să semnez ruşinea patriei mele şi a scumpului 
meu popor, ale cărui sacrificii eu ştiu să le apreciez! 

857 Colonele Michaud, nu uita ceea ce-ţi spun eu acum; 
poate că într-o zi ne vom aminti cu plăcere aceste vorbe: 
Napoleon sau eu... Noi doi nu mai putem domni împreună. 
Am învăţat să-l cunosc şi nu mă va mai înşela... 

858... deşi străin, dar rus în adâncul inimii lui... 
entuziasmat de tot ceea ce auzise... 

859 Sire!... Majestatea Voastră semnează în acest moment 
gloria neamului său şi izbăvirea Europei! 

860 Zapekanka - lichior de fructe cu diferite mirodenii, 
preparat în vase ermetic închise, într-un cuptor bine încins. 

861... mai bine mai târziu decât niciodată. 

862... de prost gust. 

863... mătuşico. 

864... deocamdată, dragul meu, prea faci curte celeilalte, 
blondei. 

865 Există fel şi fel de procedee... 

866... pe care-l salvase din flăcări. 

867... cel care nu vrea să-şi spună numele. 

868 Cine eşti dumneata? 

869 Domnule general, nu mă puteţi cunoaşte, nu v-am 
văzut niciodată... 

870 E un spion rus... 

871 Nu, Monseniore... Nu, Monseniore, nu, n-aveţi de 
unde mă cunoaşte... Sunt un ofiţer miliţionar şi n-am 
părăsit Moscova. 

Numele dumitale? Bezuhov. 


Şi cine-mi va dovedi că nu minţi? 

872 Cum vei putea dovedi adevărul spuselor dumitale? 

873 Nu eşti cine spui... 

874 Da, fără îndoială! 

875 Puşcaşi ai regimentului 86, înainte marş! 

876 Să se înveţe minte să mai dea foc... 

877 Copila mea, te iubesc şi te cunosc demult. 

878 Îţi mulţumesc că ai venit, draga mea. 

879 „Prinţe Kutuzov... vă trimit pe unul din generalii mei 
aghiotanţi ca să discute cu dumneavoastră mai multe 
chestiuni interesante. Doresc ca Alteţa-Voastră să dea 
crezare spuselor sale, cu atât mai mult cu cât el va exprima 
sentimentele de stimă şi de deosebită preţuire pe care le 
nutresc demult pentru persoana dumneavoastră... Acesta 
fiind scopul scrisorii mele, rog pe bunul Dumnezeu, prinţe 
Kutuzov, să vă aibă în sfânta şi puternica lui pază. 

Moscova, 30 octombrie 1812. 

Napoleon.” 

880 Urmaşii m-ar blestema dacă m-ar socoti omul care a 
făcut primul pas spre o înţelegere oarecare. Aceasta e 
acum voinţa poporului meu... 

881 „Prima coloană înaintează...” 


882 „... a doua coloană înaintează...” 
883 Dans popular rus. 
884 „... prima coloană înaintează...” 


885... după prădăciuni... 

886... să fie aduşi popii înapoi... 

887 Căminul mamei mele... 

888 Pentru a sublinia folosirea acestor mijloace printr-un 
act demn de el şi de armata franceză, el ordonă să se 
împartă ajutoare sinistraţilor de pe urma incendiului. Dar 
cum alimentele erau prea preţioase pentru a fi date unor 
străini, duşmani în cea mai mare parte, Napoleon socoti că 
e mai bine să le dea bani şi ei să-şi procure din afară 
proviziile; de aceea porunci să li se împartă ruble-hârtie. 


889... geniul său nu imaginase niciodată ceva mai profund, 
mai abil şi mai vrednic de admiraţie... 

890 „Preotul, pe care-l găsisem şi rugasem să reînceapă să 
slujească, a făcut curăţenie în biserică şi a încuiat-o. În 
noaptea asta uşile au fost din nou sparte, lacătele 
sfărâmate, cărţile rupte şi s-au săvârşit tot felul de alte 
stricăciuni.” 

891 „Parte din districtul meu continuă să fie pradă jafului 
soldaţilor din corpul 3, care, după ce că smulg nenorociţilor 
de refugiaţi din subterane puţinul ce le-a mai rămas, mai au 
şi sălbăticia de a-i răni cu săbiile lor, aşa cum am văzut eu în 
mai multe rânduri.” „Nimic nou în afară de faptul că soldaţii 
îşi permit să fure şi să jefuiască. 9 octombrie.” „Furtunile şi 
jaful continuă. În districtul nostru există o bandă de hoţi 
care nu va putea fi arestată decât cu forţe serioase. 11 
octombrie.” 

892 „Maestrul de ceremonii al palatului se plânge că în 
ciuda interdicţiilor repetate soldaţii continuă să-şi facă 
nevoile prin toate curţile, ba până şi sub ferestrele 
împăratului.” 

893... tezaur... 

894 Surul. 

895 Blegul. 

896 Ce soare, nu, domnule Kiril? Ai zice că e primăvară... 

897 Dacă ne-am porni pe o asemenea vreme... 

898 Şi-apoi, domnule Kiril, ştii bine, n-ai decât să-i spui un 
singur cuvânt căpitanului. Asta e unul... care nu uită 
niciodată nimic. Spune-i căpitanului când îşi va face rondul; 
pentru dumneata el face orice. 

899 Vezi, St. Thomas, aşa-mi zicea el mie mai deunăzi, Kiril 
e un om cu carte, vorbeşte franţuzeşte, e un boier rus peste 
care a dat nenorocirea, dar e un om. Şi se pricepe la... Dacă 
cere ceva, să-mi spună, nu încape refuz. Când ai apucat să 
înveţi ceva carte, iubeşti şi tu cultura şi oamenii bine 
educați. Pentru dumneata spun toate astea, domnule Kiril. 


Întâmplarea de mai zilele trecute, dacă nu erai dumneata, 
s-ar fi sfârşit rău. 

900 Bine, bine, mulţumesc, dar ţi-o fi rămas şi ceva pânză? 

901 Mulţumesc, mulţumesc, dragul meu, dar restul? Dar 
restul? 

902 Platoş, hei, Platoş, ia-ţi-le ţie... 

903 Caporal, cum rămâne cu bolnavul? 

904 Treceţi, treceţi... 

905 Ei, ce mai vrei? Dracu' să-l ia, doar o fi în stare să 
meargă! Nu poate, e în agonie... Ai de gând să... 

906 Mergeţi, fir-aţi voi să fiţi... înainte... mii de draci... 

907 „Uralele împăratului”, adică semnalul de începere a 
atacului. 

908... copiii Donului... 

909 Figuri de scrimă. 

910 Oştirile mari înving întotdeauna. 

911 Vasilisa Kojina - ţărancă din gubernia Smolensk, 
eroină în războiului de partizani din anul 1812. 

912 Ştirbul. 

913 Vesna - primăvară. 

914 A, dumneata eşti! Vrei să mănânci? Nu te teme, nu-ţi 
face nimeni nimic rău. Intră, intră. 

915 Haină caucaziană. 

916 Cine-i... 

917 Lăncieri din regimentul 6... 

918 Parola? 

919 Ia spune, colonelul Gerard e aici? 

920 Când un ofiţer îşi face rondul sentinelele nu-i cer 
parola... Te-am întrebat dacă colonelul e aici. 

921 Cu ăsta greu o scoţi la capăt. 

922 Îi pune ella punct... 

923 Tu eşti, Clement? De unde dracu... 

924 Dacă vă aşteptaţi la cină, să ştiţi că aţi venit prea 
târziu... 

925 'Tâlharii ăştia sunt peste tot locul... 


926 Scârbos lucru să cari după tine hoiturile astea. Mai 
bine i-aţi împuşca pe ticăloşii ăştia... 

927 'Treceţi la locurile voastre! 

928 Împăratul! Împăratul! Mareşalul! Ducele! 

929 Ce-a spus? Ce-a spus? 

930 Ai înţeles, copile? 

931 Ai înţeles, lua-te-ar dracu! 

932 Pentru ele totuna... tâlharul! 

933 Cazacii! 

934 „Cred că e de datoria mea să fac cunoscut Maiestăţii 
Voastre starea trupelor sale în diferitele corpuri de armată 
pe care le-am inspectat în marş în ultimele trei zile. Ele sunt 
aproape în întregime în debandadă. Doar a patra parte din 
soldaţi au mai rămas sub drapele în aproape toate 
regimentele, ceilalţi rătăcesc care încotro în nădejdea de a 
găsi mijloace de subzistență şi a scăpa de disciplină. 

În general, ei socotesc că la Smolensk s-ar putea reface. În 
ultimele zile s-a observat că mulţi soldaţi îşi aruncă 
cartuşele şi armele. Aşa stând lucrurile, interesul Majestății 
Voastre cere ca, oricare ar fi intenţiile Voastre ulterioare, să 
fie adunate trupele la Smolensk; să fie lăsaţi deoparte 
oamenii dezarmaţi, cei fără cai, trenurile regimentare de 
prisos şi o parte din artilerie, ca disproporţionată în raport 
cu numărul actual al trupelor. În plus, câteva zile de repaos 
şi ceva alimente sunt necesare soldaţilor noştri, extenuaţi 
de foame şi de oboseală; mulţi din ei au murit în ultimele 
zile pe drumuri şi în bivuacuri. Această stare de lucruri 
merge înrăutăţindu-se şi ne face să ne temem că dacă nu 
vor fi luate grabnice măsuri nu vom mai putea stăpâni 
trupele în cazul unei noi bătălii. 9 noiembrie, la 30 verste de 
Smolensk.” 

935... ordine de zi... 

936... Majestate, Vere, Prinţe de Eckmuhl, Rege al 
Neapolului... 

937 Am făcut destul pe împăratul, e timpul să mai fac şi pe 
generalul. 


938 „E măreț!” 

939 „De la sublim la ridicol nu e decât un pas!” 

940 Memoriile lui Wilson. 

941 Istoria anului 1812 a lui Bogdanovici: caracterizarea 
lui Kutuzov şi consideraţiuni asupra rezultatelor 
nemulţumitoare ale luptelor de la Krasnoe. 

942 O, voinicilor! O, bunii, bunii mei prieteni! Odată 
oameni! O, bunii mei prieteni! 

943 Trăiască Henric al patrulea! 

Trăiască acest rege viteaz! 

Care era dat naibii... 

Şi avu întreitul talent. 

De a fi un mare băutor, Un luptător viteaz şi-un crai fără 
pereche... 

944 Vreţi să spuneţi că n-am în ce să mănânc. Aş putea, 
dimpotrivă, să vă ofer tot ce doriţi, chiar şi în cazul că aţi 
vrea să daţi ospeţe! 

945 Nu vreau să spun decât ceea ce spun. 

946 E un sacrilegiu să te războieşti cu un popor ca al 
dumneavoastră! 

947 'Te-ai închistat, dragul meu! 

948 Unul din palatele Kremlinului. 

949 „le iubesc!” 

950 Dragă Marie, mi se pare că doarme; e atât de obosit... 

951 Eroină din baladele legendarului bard celt Ossian, în 
culegerea scriitorului scoţian James Macpherson (1738- 
1796). 

952... rochie foarte înfoiată, cu trenă... 

953... pasienţă mare... 

954 Aminteşte-ţi că vei muri... 

955 Nu, domnule Dessalles, am s-o rog pe mătuşa mea să- 
mi dea voie să mai rămân. 

956 Vi-l aduc imediat, domnule Dessalles! Bună seara! 

957... fără conştiinţă şi fără onoare... 

958... şi alţii de teapa lor... 

959... lozincă... 


960 Tugendbund (Uniunea Virtuţii) - asociaţie politică, 
nobiliaro-burgheză, de orientare liberală, fondată în 1808 
în Prusia. 

961 Joc de cuvinte. Bunt - răscoală în |. rusă. 

962... sunt omul vostru! 

963... deschide drumuri noi... 

964... firul Maicii Domnului. 

965 'Te doare ceva? 

966... secreţii... 


SFÂRŞIT